Leon de Winter — Savantul si traficantii

ROMANUL SECOLULUI 
| LEON 
DE WINTER 


„ Savantul 
„Si traficanţi 


EDITURA UNIVERS 


LEON DE WINTER 
Traducere şi Cuvânt înainte de 
MONICA SAVULESCU-VOUDOURIS 


Savantul şi traficanţii 
roman 


Editura UNIVERS 
Bucureşti, 1996 


Redactor artistic: Vasile SOCOLIUC 
Redactor: Mircea Aurel BUICIUC 


Volum editat 
cu sprijinul financiar acordat de 
FOUNDATION 
FOR THE PRODUCTION AND TRANSLATION OF 
DUTCH LITERATURE - AMSTERDAM. 


LEON DE WINTER 

De ruimte van Sokolov 

1992 UITGEVERIJ DE BEZIGE BIJ AMSTERDAM 

Copyright © 1992 Leon de Winter 

Toate drepturile asupra versiunii de faţă sunt rezervate 
Editurii UNIVERS 

Piaţa Presei Libere nr.1, 79739, Bucureşti 

ISBN 973-34-0361-X 


LEON DE WINTER 
AUTORUL, REGIZORUL, OMUL DE SERVICIU 

„NU SUNT PROFET ŞI NU SUNT POLITICIAN”, declara într- 
unul din interviurile ce i s-au publicat în primăvara anului 1995, 
cu prilejul Săptămânii Cărţii, manifestare anuală tradiţională 
olandeză care s-a desfăşurat sub semnul succesului romanelor 
sale. Idee care, desigur, nu este greu de argumentat. 

Şi totuşi, nefiind deci nici profet şi nici politician, Leon de 
Winter este, poate, în momentul de faţă, unul dintre cei mai 
angajaţi scriitori ai Europei de Vest. Un angajament de natură 
intelectuală. 

În cărţile lui pune în discuţie frontal problematica acestui 
sfârşit de secol şi de mileniu. Temele lui sunt up to date: 
şomajul, emigrația, traficul de arme, căderea Cortinei de fier cu 
consecinţele ei paradoxale, stabilitatea precară a Orientului 
Mijlociu, jocul de interese al serviciilor secrete, războiul din Golf. 

S-a născut în 1954 în sudul Olandei. 

Până în 1980 a scris câteva cărţi care i-au confirmat 
prezenţa pe piaţa literară olandeză. Şi le-a ecranizat, 
câştigându-şi astfel notorietate. Apoi a tăcut 5 ani. 

Când a revenit, era un altul. în interviuri declară că a avut 
nevoie de această perioadă pentru a se regăsi pe sine. 

Această „regăsire” se face simțită încă de la prima pagină 
în stil. Adoptă stilul simplu, direct, al celui care îşi face din 
necesitatea  democratizării literaturii convingere.  Plăcerea 
povestitului devine mai mare decât preocuparea pentru 
estetică. Imediat i se reproşează că face, cu o tehnică de 
trapezist, permanente salturi din artă în kitsch şi din kitsch în 
artă. Dar ce este oare altceva viaţa noastră în societăţile de 
consum decât un permanent salt de trapezist între autentic şi 
confecţionat? 

Acuza nu-l apasă însă pe scriitor. Cu acest stil al 
povestitorului de "păţanii”, el reuşeşte să depăşească orice 
conformism şi provincialism şi traversează nonşalant graniţele 
continentului european. 

Mutaţia pentru care optează este deci deliberată. Leon de 
Winter îşi redescoperă talentul simplu al ţadik-ului, al 
naratorului biblic. 


Îşi asumă deci originea evreiască, considerând-o sursă 
primară a talentului lui de povestitor. 

După apariţia ultimelor romane, critica îl denumeşte scri- 
itorul unei singure teme: identitatea evreiască şi consecinţele ei 
după cel de-al doilea război mondial. 

Este invidiat că dispune de o temă atât de inepuizabilă ca 
tema holocaustului. 

Şi faptul că este unul dintre cei mai citiţi şi cei mai traduşi 
scriitori ai ultimului deceniu nu-l lasă fără duşmani. 

Pe de o parte, este duşmănit că scrie prea mult despre 
evrei şi prea puţin despre specificul naţional olandez; pe de altă 
parte, este duşmănit pentru că, scriind despre evrei, imaginea 
cu care îşi confruntă cititorul nu este întotdeauna cel mai 
convenabil şi cel mai lipsit de cute tablou al omului-victimă. 
Adevărul este că iudaismul - pus în discuţie cu inteligenţă, cu 
subtilitate, cu fascinaţie, cu durere şi ca o întrebare deschisă - 
este totuşi partea exterioară a tematicii lui. Cu atât mai puţin 
holocaustul. 

El nu descrie morţile colective. El descrie morţi (la propriu 
şi la figurat) individuale, în timpuri diferite şi în etape diferite ale 
înfloririi unei ideologii sau a alteia. 

Leon de Winter evidenţiază, de fapt, capcanele ideologiilor 
de tot felul. 

Prin aceasta este un om eliberat de povara tradiţiilor. 
Fiindcă, de fapt, nu iudaismul este tema lui, ci omul neapărat de 
statul de drept. 

Asupra acestuia face o cercetare deliberată şi la nivel 
planetar. Ca atare, subiectele cărţilor lui se petrec ba în Praga, 
ba în fosta Uniune Sovietică, ba în Israel, ba, aşa cum îşi anunţă 
cititorii asupra aceleia la care lucrează acum, în Paramaribo. 

Personajele lui sunt răspândite deci pe tot globul. 

Prin ele Leon de Winter devine marele cosmopolit al 
literaturii olandeze, căruia criticii îi reproşează ba 
cosmopolitismul deliberat, ba fixarea în identitatea lui evreiască. 
Ambele coordonate îi dau însă originalitate şi deschidere. Căci, 
oare, treapta cea mai înaltă a spiritualităţii iudaice nu prin 
cosmopolitism s-a atins? 

Leon de Winter este departe de a se cantona în etnicism şi 
sectarism ideologic. El tratează aceste semne ale neputinței cu 


4 


ironie, se detaşează, personajele lui nu-şi înţeleg stigmatul, care 
li se pare exterior, depăşit şi absurd. 

Leon de Winter este omul acestui sfârşit de secol şi, ca 
atare, este preocupat de problemele acestui sfârşit de secol. 

Trăieşte activ şi măcinat de întrebări momentul 
globalizării economiei şi tehnologiei, moment ce va schimba 
într-un scurt răstimp faţa lumii. Concentrarea şi fluctuaţia 
nelimitată a capitalului, instabilitatea planetară a forţei de 
muncă, stăpânirea lumii prin tehnică şi comunicaţie dau 
senzaţia că omul a devenit atotputernic, că orice e posibil. 

Este oare posibil orice şi pe terenul moralei? se întreabă 
Leon de Winter. 

Nu se poate să nu existe limite în morală, răspund cărţile 
lui. Doar că acum a sosit momentul ca, pentru salvarea uma- 
nităţii, să se scrie noi „table”. 

E momentul să se proclame noi norme morale, să se des- 
partă din nou binele de rău. să i se ofere omului dreptul alegerii. 

lar „legile” să aibă limbajul simplu, accesibil şi decantat. 
Ele să se refere la viaţa practică, aşa cum la viaţa practică se 
refereau rabinii din deşert, atunci când creau marile parabole 
ale omenirii. 

Faptul că această descoperire a graniţei dintre bine şi rău 
rămâne problema cea mai insolubilă a tuturor secolelor este 
concluzia cărţii de faţă. 

Negăsind răspuns în ideologii, autorul îşi aruncă 
întrebarea în lumea astrală, încearcă să caute în alcătuirea 
cosmică semnul finalităţii, îşi poartă personajele prin sferele 
cele mai de sus ale ştiinţei moderne, acolo unde ea devine 
filozofie şi... mistică. 

Adevărul este însă că această carte, scrisă de un om care 
deliberat şi conştient îşi propune să contribuie la descoperirea 
noilor table morale ale sfârşitului de mileniu, nu este altceva 
decât un acut şi dureros strigăt de îndoială. 

Citind-o, întrebările noastre se ascut la rândul lor şi se 
nuanţează.  Devenim şi mai sensibili la vulnerabilitatea 
semenului nostru de pretutindeni, care, asemenea nouă, bâjbâie 
în necunoscut. 


MONICA SĂVULESCU-VOUDOURIS 


5 


Pentru Jesica 
Nimic nu vei vedea în neantul îndepărtat şi veşnic, 
Pasul pe care-l vei face nu-l vei auzi, 
Pentru picior nu vei găsi vreun sprijin. 
GOETHE, Faust 


„Nu crezi că Dumnezeu vede totul?” 
„Dumnezeu este un lux pe care eu nu mi-l pot permite.“ 
WOODY ALLEN, Crime şi delicte 


PARTEA ÎNTÂI 
Capitolul 1 

În ziua de duminică, 23 septembrie 1990, în cartierul 
Shekhunat Hatikva din sudul Tel Aviv-ului, s-a comis o crimă. 

Partea cea mai mare din Rehov Etsel, strada principală a 
acestui cartier locuit în majoritate de yemeniţi, era măturată 
încet şi meticulos de Aleksandr Ivanovici Sokolov, un bărbat 
înalt şi slab, de vreo 43 de ani, dar cu o figură copilăroasă; la 
colţul dintre Rehov Etsel şi Rehov Roni, el s-a oprit în spatele 
căruciorului cu mături, să ducă la gură, neobservat de nimeni, o 
sticlă cu votcă. 

Cu câteva secunde înainte de-a fi răsunat pocnetul 
împuşcăturii, Sokolov tocmai se hotărâse să înceteze lucrul. Era 
o zi caldă, soarele îi încinsese părul mătăsos. 

Uneltele lui erau o mătură originală din stuf, un cârlig de 
adunat hârtiile, o găleată cu capac pentru rahaţii de câine şi un 
cărucior format doar din două roţi, ca de bicicletă, susţinute de 
un cerc de fier şi de un mâner în formă de V, prin care întregul 
dispozitiv putea fi pus în mişcare. Pe marginea cercului de fier 
era întins un sac de plastic, elementul central al activităţii lui 
Sokolov. Căruciorul era făcut din două feluri de oţel, neşlefuit, 
grosolan, dar folositor totuşi. Sokolov măturase până în colţ la 
Rehov Roni, străduţa laterală înfiptă ca o ramură într-o tulpină 
mai groasă - Rehov Etsel. 

La încrucişarea în formă de T cu Rehov Etsel, o arteră 
dărăpănată, cu restaurante ieftine, pensiuni şi snack-baruri, 
Sokolov adunase o mare cantitate de gunoaie. Bătăturile din 
palme i se vindecaseră de când purta mănuşi din plastic: 
durerile din spate însă îi mai aminteau că nu e deprins cu 
munca fizică. Ca să măture cu folos, trebuia să stea aplecat, şi 
după o zi întreagă de curăţat străzi şi rigole, se întorcea cu 
spinarea în flăcări în camera lui, la primul etaj al unei case prost 
întreţinute de pe Rehov Ivri, o altă stradă laterală din Etsel. Câtă 
vreme muncea, gândurile îi rătăceau de la un subiect la altul, 
câteodată în ritmul mâinii care mătura, alteori încet, încetişor, 
ca mersul unui rus matolit. În vreme ce lumea bună îşi făcea 
siesta prin case, Sokolov trebuia să-şi compenseze orele pe care 
le pierduse de dimineaţă. Se prezentase de-abia pe la ora zece 
şi jumătate la baraca în care întreprinderea pentru întreţinerea 


7 


curăţeniei îşi depozita tomberoanele, mult deci după ce ceasul 
deşteptător îl smulsese din visele lui adânci. 

Aşa cum stăteau lucrurile în întregul Israel capitalist, 
primăvara  încredinţase curăţenia oraşului întreprinderilor 
particulare. În Shekhunat Hatikva cel mai ieftin antreprenor era 
un yemenit, poreclit Jossi cel Negru. Acesta obținuse slujba, 
fiindcă îşi ameninţase concurenţii (că-i bate sau le dă foc la case 
dacă vin cu preţuri mai scăzute decât ale lui) şi pentru că avea 
relaţii pe la primărie cu funcţionarii care distribuiau lucrul. 
Personalul şi-l plătea la limita de unde se considera în Israel că 
începe sărăcia. 

Sokolov trebuia să măture şase zile pe săptămână şi i se 
plăteau lunar 900 de şekeli; camera îl costa 250, gazul şi 
electricitatea 100; restul mergea aproape în întregime pe votcă. 

Întârziase dimineaţa la lucru, deoarece c-o seară înainte, 
se îmbătase atât de tare, încât, după ce dăduse cu ceasul 
deşteptător de perete, mai rămăsese încă trei ore în pat, 
stăpânit de un vis magic. Ceasul masiv cu arc era made în 
Switzerland şi suficient de rezistent pentru a-l mai trezi încă 
vreo câţiva ani din vise, până la întoarcerea pe pământ a lui 
Mesia (aici, în urmă cu câteva zile, se serbase prima zi a anului 
5751, aşa că prea mult timp n-ar mai fi trebuit El aşteptat). 
Sokolov îşi cumpărase deşteptătorul de la o piaţă de vechituri 
din Jaffa şi obiectul mai mergea încă fără cusur după ce îl izbise 
de zeci de ori de pereţi. 

Cu o crâncenă durere de cap, deschisese ochii la ora zece 
şi se grăbise spre baraca aflată cu câteva străzi mai încolo, unde 
Jossi cel Negru personal deţinea sceptrul asupra măturătorilor 
din Shekhunat Hatikva, printre care se numărau Saşa Sokolov şi 
încă vreo 18 oameni cu studii superioare, care avuseseră 
norocul să-şi găsească de lucru. 

— Înainte aveam în serviciu palestinieni, îl lămurise Jossi 
cel Negru la angajare, dar acum trebuie să-i ajutăm pe olimi 
hadaşimit. Cu ce te-ai ocupat în Rusia înainte de emigrare? 

— Sunt inginer metalurgist, răspunsese Sokolov, cu o 
mândrie amestecată cu şovăială. Am promovat studiile cu 
magna cum laude în rezistenţa metalelor în condiţii de vacuum. 


1 Nou-veniţi, imigranţi (Notele din cuprinsul cărţii aparţin redacţiei române). 


8 


— Unul de-ăsta încă n-am avut până acum, râsese Jossi şi 
enumerase profesiile măturătorilor dinainte: un medic, un 
violonist, un profesor de istorie („bineînţeles că aici nu-ţi poţi 
face un rost c-o meserie ca asta”), un biolog, un geolog 
(„specializat în problemele tundrei sau cam aşa o chestie, de 
asemenea fără nicio valoare pe-aici”) şi un constructor de 
maşini, semnatar al patentului pentru Moskvici şi Volga ("maşini 
ale anului O; vezi tu vreuna dintr-astea pe-aici?) 

C-o seară înainte, Sokolov se îmbătase. Ceea ce i se 
întâmplase şi înainte c-o noapte şi şi-n noaptea care o 
precedase pe-aceasta; toate cele 20 de nopţi pe care le 
petrecuse în Israel şi le înecase în votcă. Prima Jumătate îi 
provoca o sete mistuitoare, pe care-o putea stinge doar cu 
Jumătatea a Doua. lar Jumătatea a Doua îi redeschidea gustul 
pentru cea Dintâi. Ceea ce-l făcea incapabil să mai înfunde 
dopul la sticlă şi să se adâncească în Cursul de lvrit pentru 
Avansaţi, aruncat pe undeva prin vreun colţ al camerei lui. 
Trebuia deci s-o pornească în căutarea unei alte sticle şi să bea 
până la neagra uitare de sine. 

Mai întârziase şi altă dată la lucru, dar niciodată atât de 
grav, după cât îşi dădea acum seama. Astăzi se-ntrecuse pe 
sine. C-o zi înainte fusese Sabatul, zi liberă, numai bună pentru 
beţii. 

Când a ajuns, l-a întâmpinat Jossi. Şeful stătea în baracă în 
spatele unui birou gol; în colţ se afla un aparat de aer 
condiţionat, cu un motor zgomotos, care te ducea cu gândul la 
un avion. Vocea lui Jossi acoperea însă zgomotul. 

— Ce-ţi închipui tu, că-ţi poţi permite mai multe decât 
alţii? îl întrebase. Era un tip aproape pătrat; capul rotund părea 
că îi stă înfipt direct în trunchi (la ce i-ar fi folosit adică lui Jossi 
cel Negru un lucru atât de elegant cum e gâtul?), iar mâinile 
butucănoase, ca urmare a anilor petrecuţi într-o şcoală sportivă, 
ar fi putut să-l facă în câteva secunde ţăndări pe Sokolov, chiar 
dacă acesta era cu două capete mai înalt decât el. La gâtul lui 
Jossi atârna un lanţ de aur cu crucea lui David de dimensiunea 
unui indicator de circulaţie; la ambele încheieturi avea brățări 
din aur masiv, iar degetele îi erau împodobite cu ghiuluri 
grosolane. Genul acesta de om, care din când în când îşi făcea 


apariţia şi prin Uniune, se numea aici tiag-ţiag, adică ieftin, 
vulgar, simplu ca spirit, plin de bani adunaţi pe căi dubioase. 

— Ascultă aicea, măi Boris, tu... 

— Mă numesc Saşa, Aleksandr Ivanovici. 

— Nu mă întrerupe, omule, altfel speli putina. Ascultă, băi 
asta, acum eşti în Vest, ţi-e clar? Nu mai poţi veni toată ziua la 
servici cu întârziere, aşa cum v-aţi obişnuit voi acolo. Acum te 
afli într-o ţară capitalistă, unde pentru bani se munceşte, 
înţelegi asta? E ultima dată, te avertizez. Dacă se mai întâmplă 
o dată să-ntârzii, cariera ta la curăţat străzile s-a încheiat, ţi-e 
limpede? 

Inginerul metalurgist încuviinţase înclinând capul. Îşi luase 
apoi căruciorul şi-l împinsese către acea zonă a cartierului care-i 
revenea lui. 

Se făcuse trei fără un sfert şi-un strat gros de sudoare îi 
acoperea trupul. Umezeala în Tel Aviv în zilele calde atingea 
cota maximă, cota ideală pentru condiţia de reptilă sau de 
insectă. Durerea de cap cu care se trezise de dimineaţă şi-o 
înecase în votca cumpărată pe la orele 12. Işi luase dintr-un 
supermarket o sticlă de Gold 40*, tare, dar mai apoasă decât 
Stolicinaia, votca cu care se obişnuise în Uniune (o votcă bună, 
uşoară la gust şi uleioasă, care însă devenise acum pentru el 
mult prea scumpă). In ţara asta plăteai o întreagă avere pentru 
o Stoliţa, or, dacă s-ar fi lăsat pradă gustului lui pentru votca de 
calitate, şi-ar fi supt întregul salariu doar în câteva zile. Îşi 
cumpărase deci Gold. O marcă israeliană, mult inferioară pe 
scara ierarhică a votcilor, dar ieftină şi, dacă-ar fi fost s-o laude, 
cu acelaşi efect ca şi mărcile bune. Durerea de cap cu care se 
trezise avea de-a face cu cantitatea băută şi cu visele care-l 
toropiseră, neputând fi pusă deci pe seama votcii. 

Incă de la debutul lui ca măturător de stradă, constatase 
că israeliţii şi în special evreii veniţi din Africa de Nord şi Yemen 
nu aveau nicio preocupare pentru mediul ambiant. Aruncau în 
stradă tot ce le cădea-n mână. Acestea erau pentru el însuşi 
constatări surprinzătoare; le făcea doar acum, de când începuse 
să privească lumea şi să trăiască viaţa unui măturător de 
stradă; ceea ce înregistra astfel îi semnala graniţele propriei lui 
capacităţi de percepţie. 


10 


Înainte, în Uniune, ca inginer specializat în zboruri 
cosmice, avea viziunea unui alt glob pământesc decât acum. 
Grija pentru mediul ambiant nu fusese o preocupare în viaţa lui 
anterioară; natura în Ucraina şi-n Siberia exista doar pentru a fi 
exploatată; numai după venirea lui în Israel devenise conştient 
de grija celor din Vest pentru mediul ambiant Greenpeace. 
Ajunsese să se enerveze când vedea cum din maşinile oprite pe 
la stopuri se aruncau în stradă fel de fel de hârtii, cutii de tablă 
şi ambalaje din plastic. Astfel, de câte ori în cartierul acesta un 
stop era pe roşu, cei aflaţi în serviciul lui Jossi Cohen aveau de 
lucru. Şi mai ales dr. Aleksandr Ivanovici Sokolov, căruia îi 
fusese repartizată cea mai murdară stradă din Shekhunat 
Hatikva. 

Măturase deja partea dinspre nord a străzii Rehov Etsel, 
care dădea în piaţa yemenită, întinsă pe mai multe uliţe şi 
ulicioare din jur. Adunase de pe artera mărginită de-o parte şi 
de alta de-un şir de pomi piperniciţi ambalajele aruncate de la 
produse de snack: pungi de Mars şi M M's, hârtii pline de 
grăsime în care fuseseră împachetate pâini cu shoarma sau 
cartofi prăjiţi, cutii goale de tablă sau piersici şi portocale 
mâncate pe jumătate. Strada înregistra astfel dovezile 
bunăstării şi ale abundenței. 

Înainte vreme, acasă, coşurile erau pline cu sticle goale 
sau bucăţi de hârtie ce nu mai puteau fi refolosite; în adevăratul 
înţeles al cuvântului, în Uniunea Sovietică nu existau gunoaie. 
Săracii nu aveau nimic de aruncat. 

Mulțimea restaurantelor atrăgea aici seară de seară 
turiştii, studenţii, artiştii aflaţi în căutarea bucătăriei autentice 
yvemenite, a atmosferei destinse şi a meniului ieftin. Preţurile în 
majoritatea acestor restaurante erau atât de ieftine, încât până 
şi el şi-ar fi putut permite din când în când să se aşeze la vreuna 
dintre măsuţele de lemn de-aici. Farfurii pline cu sosuri gustoase 
şi hrănitoare costau doar câţiva şekeli, un coşuleţ cu pâinici 
plate ţi se dădea pentru un singur şekel şi dacă mai luai şi apă 
(trebuia, bineînţeles, să-ţi rezervi ceva pentru votcă), aveai de 
cel mult 15 şekeli un meniu complet, la o masă cu vedere spre 
mulţimea care plana de colo-colo pe stradă. Toate aceste 
restaurante închiriaseră şi trotuarul din faţa lor, unde, mai mult 


11 


sau mai puţin legal, îşi amenajaseră câte-o terasă, cu mesele 
ocupate de consumatori tot anul. 

Sokolov locuia în acest cartier de când părăsise 
apartamentul din Herzlia, în urmă cu trei săptămâni. Când 
mulţumită Primei jumătăţi aduna destul curaj să iasă în stradă şi 
s-o parcurgă de colo-colo, vedea sute de oameni zgomotoşi 
mâncând şi bând, râzând şi gesticulând; el pândea degetele lor 
dezmierdătoare, buzele care sărutau şi se lăsau sărutate, 
femeile tinere cu ochi misterioşi şi bluze strânse peste sâni. lar 
dacă pe sub ochelari lăsa privirea în jos, vedea pe sub mese 
pulpe şi gambe şi glezne de-o frumuseţe până la durere, care-l 
realunga astfel imediat în camera lui, unde era aşteptat de 
Jumătatea a Doua. 

Mânca puţin. Era slab. Dezbrăcat, îi puteai număra 
coastele; faţa însă îi era plină şi sănătoasă. Capul nu avea parcă 
nicio legătură cu trupul lui. Diferenţa era atât de flagrantă, încât 
părea că printr-o operaţie experimentală s-ar fi făcut un schimb 
cu o altă persoană. Trupul lui înalt, osos ca al unui călugăr 
cerşetor, era legat printr-un gât lung ca de lebădă, împodobit de 
un enorm măr al lui Adam, de un cap de copil, cu obraji rotunzi 
şi ochi mari, inocenți. Toată viaţa lui avusese acest aer 
copilăros, nevinovat, luat de fete drept blândeţe. Îşi lăsase într-o 
vreme mustață, încercase favoriţi lungi pe obraji, barbă, doar că 
părul de pe faţă îi dădea şi mai mult aerul unui băieţandru care 
vrea să se dea drept bărbat. La patruzeci de ani figura lui nu 
exprima nimic altceva decât amurgul unei alte vârste. 

In Uniune traiectoria lui fusese ascendentă: un scop bine 
determinat, ce trebuia la un moment dat atins, pentru a fi 
înlocuit de un alt scop, care cerea conceperea unei metodologii 
şi a unor aparate noi. El era un pion în dinamica ştiinţei. Or, 
acum? Nu însemna absolut nimic pentru cel ce n-avea direct de- 
a face cu acest gen de muncă. Măturarea străzilor era în 
Uniunea Sovietică treaba unei legiuni de femei singure şi 
bătrâne, care-şi sporeau astfel cu câteva rublişoare pensia 
amărâtă sau ajutorul social. Intreaga viaţă privise prin ele, ca un 
somnambul. Niciodată nu se gândise la rezistenţa lor de bivol. 
Acum însă îşi aducea aminte de ele de parcă i-ar fi fost colege, 
femeile acelea grase, cu feţele unsuroase, cu mâinile 
butucănoase şi năframele puse pieziş pe cap. Numai acum 


12 


revedea trupurile lor  inepuizabile  aplecându-se, cărând, 
ghemuindu-se, opintindu-se, şi-n gândul lui le dădea onorul. O 
inutilitate, desigur. Mai mult totuşi decât nimic. 

După sosirea lui aici, cu banii primiţi ca ajutor pentru 
stabilire, îşi închiriase un apartament scump în Herzlia, de parcă 
ar fi vrut să se răzbune pe anii de sărăcie din Tomsk. Sperase 
ca-n scurt timp să primească o slujbă bine plătită, având în 
vedere specializarea lui atât de înaltă, care oriunde pe glob ar fi 
fost preţuită. Numai că în Israel exista doar o singură 
întreprindere care să fi avut nevoie de el. Aceasta ridică însă 
problema unor foarte severe norme de securitate, astfel încât o 
comisie formată pentru studiul antecedentelor îi supunea pe toţi 
solicitanţii la un detector de minciuni, ca-n America. Sokolov a 
clacat din această pricină. Chiar această senzaţie a avut-o: de 
clacare. 

Gândul la eşuarea testului îi provocase acum o crampă-n 
stomac, astfel încât trebuise să-şi rezeme mătura de cărucior, 
să deschidă punga de plastic, ce atârna de cârlig şi să 
iscodească strada în jur. Rehov Etsel părea părăsită. Magazine 
închise, maşini oprite-n parcaj. Dădu pe gât o înghiţitură şi 
alcoolul i se prelinse prin esofag în stomac, unde îi potoli 
imediat crampa. 

Când şi-a dezlipit sticla de la gură în flăcări, a zărit pe 
cealaltă parte a străzii silueta unui om intrând într-un restaurant 
cu un mers repezit şi atletic. Calitatea deosebită a pantalonilor 
pe care-i purta i-a sărit lui Sokolov în ochi de la o distanţă de 
treizeci de metri. Erau dintr-o mătase strălucitoare, gri-argintie, 
cu o dungă perfectă, ca tăişul unui cuţit. Cămaşa, scoasă peste 
pantaloni, era de un alb strălucitor, iar mânecile scurte purtau 
de asemenea urma proaspătă a fierului de călcat. Figura omului 
îi scăpase; dar îmbrăcămintea spunea că era cineva cu bani 
mulţi, oricum destui pentru spălătorie şi călcătorie, servicii de 
neplătit în această ţară, după cum avusese el în Herzlia prilejul 
să constate. 

El, Sokolov, purta un pantalon de la un costum de-al lui de 
haine din Rusia. În Kaliningrad putea să-şi permită să cumpere 
cele mai bune costume de haine produse de industria rusească 
de îmbrăcăminte, fiindcă avea acces la magazinele speciale; 
doar că şi acelea erau de rangul al zecelea, dacă le comparai cu 


13 


ceea ce expuneau aici magazinele şic de pe Dizengoff. 
Costumele lui erau demodate. De bani ca să-şi cumpere blugi şi- 
o pereche de tenişi nu dispunea, aşa că se hotărâse să poarte la 
lucru unul dintre aceste costume. 

Deşurubase din nou dopul sticlei de votcă. Problemele lui 
erau mult mai importante decât felul cum se-mbracă. Se părea 
că nu va mai putea niciodată să-şi găsească un serviciu în 
profesia lui. Probabil că n-ar fi trebuit să plece din Uniune. 

Înghiţitura i-a amorţit durerea gândului. „Portocale”, a citit 
când s-a apropiat de cărucior, pe-o lădiţă din şipci. Urmase cu 
tot devotamentul ulpanul, şcoala de limbă pentru emigranţi, în 
primele luni după venirea lui în Israel. In liceu şi-n timpul 
studiilor, apoi mai târziu, ca om de ştiinţă, se numărase în 
batalionul de elită, lucru pe care-l dovedise şi de data aceasta. 
Intelectul lui antrenat n-a opus nicio rezistenţă la învăţarea 
limbii. Citea şi înţelegea bine ivritul, doar că, la drept vorbind, 
era indolent. Contactul permanent cu israeliţii l-ar fi dus într-un 
an de zile la o stăpânire până la nuanţă a limbii, doar că el nu 
avea aproape pe nimeni cu cine ar fi putut să vorbească. Spre 
deosebire de majoritatea celorlalţi emigranţi, el nu avea familie 
în Israel. lar în ulpan nu-şi făcuse niciun prieten. 

La Tomsk, în inima Siberiei, devenise alcoolic. Băuse el, 
dar cu măsură, şi înainte de-a fi fost deportat din Kaliningrad 
(folosea cuvântul „deportat” în gând, deşi în înţelesul propriu şi 
juridic al termenului, nu fusese de fapt vorba despre o 
adevărată deportare, ci fusese pur şi simplu transferat de la 
fabrica constructoare la un alt loc de muncă, trei mii de 
kilometri spre est). 

Dacă era să privească retrospectiv, îşi dădea seama că 
întotdeauna trebuise să-şi impună restricţii la vin şi la votcă, de 
parcă instinctiv ar fi simţit în adâncul sufletului său că de fapt 
era un beţiv. Ca şi când ar fi fost în permanenţă în aşteptarea 
acestei catastrofe, care să-i scoată la lumină adevărata natură. 

În Tomsk locuise într-o cămăruţă sufocantă care, 
comparată cu apartamentul lui din Kaliningrad, dovedea o 
degradare socială totală. Camera pe care o locuia acum era, 
dacă un asemenea lucru ar fi fost posibil, încă şi mai mică. Avea 
doi metri jumătate pe trei, incluzând aici şi un colţişor în care se 
afla un frigider cu o plită deasupra. Duşul de pe coridor trebuia 


14 


să-l împartă dimineaţa cu încă doi emigranţi veniţi direct de la 
Moscova. Atât El Al, cât şi Aeroflot făceau acum curse 
permanente între Şeremetievo şi Ben Gurion, iar de curând se 
mai inaugurase o nouă linie aeriană pentru a transporta oamenii 
direct la noile reşedinţe sau la cele ale familiilor lor. 

Din punctul lui de vedere, i se cuvenea apartamentul larg, 
de 900 dolari pe lună, din Herzlia, cu patru camere şi o baie în 
marmoră albă, cu terasă cu vedere la mare şi un loc în garajul 
de la subsol (rezervat pentru mai târziu, când ar fi condus o 
maşină proprie, de marcă japoneză) şi cu un portar care să-l 
întâmpine de fiecare dată întrebându-l: 

— Totul e-n ordine, domnule doctor Sokolov? Doar că 
peste vreo câteva săptămâni numai, revenise la votca cea de 
toate zilele din Tomsk, luptându-se dimineţile cu oribile dureri 
de cap, dureri ce dispăreau de la sine de cum deschidea sticla, 
pentru a se simţi apoi în orele după-amiezei ca şi când ar fi fost 
un tânăr dumnezeu, iar serile să planeze în cosmos, unde, dacă 
între timp ar mai fi băut şi cea de-a doua sticlă, ar fi zburat liber 
şi imponderabil printre stele, cu conştiinţa de stăpân al 
universului, căruia i se descoperă secretul Big Bang-ului şi 
lumina dumnezeirii. Locuise în acel apartament şapte luni. 

Încă de mic copil fusese stăpânit de tainele universului şi, 
în visele lui, o însoţise pe căţeluşa Laika, prima vieţuitoare în 
spaţiul cosmic. In 12 aprilie 1961, plânsese de emoție la zborul 
lui Gagarin în cosmos. Avea atunci vreo 14 ani şi le jurase 
părinţilor lui că se va face cosmonaut. Intreaga seară la radio se 
vorbise despre marele succes al ştiinţei sovietice în cercetarea 
spaţiului cosmic, şi taică-său, plin de înţelegere, îi permisese să 
nu se ducă la culcare până după miezul nopţii. 18 ani mai târziu, 
devenise în Kaliningrad (localitate destinată cercetărilor cosmice 
şi închisă de Moscova străinilor) şef de proiect în programul 
cosmic sovietic NPO Energhia, constructor al rachetelor de 
lansare gen Boeran Schulte, al capsulelor Soiuz şi al capsulelor 
de încărcare Progres. Lucrase acolo şase ani, până la catastrofa 
rachetei Oktiabr. Chiar şi după degradarea lui fusese privit în 
Tomsk cu consideraţie şi cu respect de către noii colegi. El 
căzuse, dar ei nu-i uitaseră meritele. Tomskul marcase sfârşitul 
carierei lui tehnice strălucite, căreia destinul orb îi pusese capăt; 


15 


doar că şi în Tomsk lumea i se adresa cu titlul de doctor sau de 
profesor. 

Aici, în Israel, el era o fantomă. Visa cu ochii deschişi, în 
amiaza mare. Îşi amintea anii de dinainte şi se scufunda în 
speranţele nelimitate cu care trăise în acel timp. Durerea Îl 
toropea în momentul în care revenea în prezent, ca şi cum s-ar 
fi ridicat la suprafaţă să ia aer -, un om de 43 de ani, ce-şi 
risipise darurile cu care fusese înzestrat Pierduse multă vreme 
în ultimii ani în încercarea de a nega catastrofa; când era beat, 
anula momentul exploziei lui Oktiabr şi construia un trecut nou, 
ca un mic vrăjitor. 

De când se afla în Israel, călătoriile lui în votcă îl 
transpuneau într-o lume în care timpul linear era rupt în bucăţi, 
aşezate una lângă alta. li cunoştea pe clasicii în materie. Şi ştia 
deci că legile spaţiului şi ale timpului sunt valabile în universul 
descris de Newton, Einstein şi Plank în formule; după o sticlă de 
votcă se regăsea însă pe sine într-un univers stăpânit de 
amintirile, spaimele şi dorurile lui, univers în care erau valabile 
alte legi pentru timp şi spaţiu. 

Şi-a redresat atenţia şi a văzut cum de cealaltă parte a 
străzii omul cu pantaloni scumpi părăsea restaurantul. 
Rămăsese în faţa uşii, unde îşi scosese dintr-un săculeţ atârnat 
pe pieptul cămăşii lui bine călcate o pereche de ochelari negri, 
pe care şi i-a fixat grijuliu pe nas, cu un braţ al ramei între 
degetul mare şi arătător, ca o damă simandicoasă care-şi bea 
ceaşca de ceai. 

Cu mătura în mână, Sokolov stătea la umbra unuia dintre 
copacii de pe Rehov Etsel şi privea la partea opusă a străzii, 
aflată în plin soare, unde omul îmbrăcat în haine scumpe îşi 
punea grijuliu pe nas ochelarii. Era subţire, negricios, avea părul 
negru tuns scurt şi obrajii bine bărbieriţi, ca şi când în timpul 
desertului ar fi chemat acolo frizerul. Alura lui trăda siguranţă de 
sine, un om realizat, care-şi cucerise locul în lume. Şi-a trecut 
mâna prin păr cu un aer aprobator, de parcă ar fi vrut să se 
asigure că fiecare fir e la locul lui. Trecerea mâinii prin păr a 
părut un semnal, fiindcă acesta a fost momentul în care în 
spatele lui a apărut cea de-a doua persoană. 

Saşa Sokolov n-a putut să observe de unde apăruse 
(probabil de la magazinul de-alături), dar a continuat să 


16 


privească, deoarece a descoperit imediat în mâna celui de-al 
doilea bărbat un pistol. Cu toată căldura de-afară, acesta purta 
un costum ce părea din mătase fină, care reflecta lumina 
soarelui ca o oglindă. 

Prima împuşcătură s-a auzit în momentul în care Sokolov a 
deschis gura să strige. O avertizare? Un țipăt de uimire? Corpul 
omului din faţă s-a cutremurat şi s-a întors pe jumătate din 
cauza şocului produs de glonţul intrat prin spate, care a trebuit 
să-şi sape tunel prin toracele lui. Pe piept i s-a lăţit o pată roşie. 
Sokolov, care lucrase la începutul carierei lui la fabricarea 
munițiilor, ştia că nu pătrunderea unui glonte, ci ieşirea lui 
produce vătămare. 

Agresorul a ridicat arma şi a mai tras un foc, de data 
aceasta frontal; şi de-abia acum a realizat Sokolov că de fapt el 
nu auzise niciun zgomot care să fi însoţit glonţul. Ochelarii de 
soare au zburat cât colo, făcându-se ţăndări, iar fruntea 
bărbatului s-a transformat într-o roşie mare, terciuită. Trupul i s- 
a înmuiat şi s-a prăbuşit cu zgomot. Bufnitura care a transferat 
până la el aerul încins l-a făcut să se gândească la pachetul de 
ziare aruncat pe trotuar dintr-o maşină în mers, o sută cincizeci 
de exemplare din Maariv, legate cu o sfoară, în faţa magazinului 
de la colţul blocului milionarilor în care locuise el înainte. Când 
stătea acolo să-şi bea păhărelul, vedea scena asta de pe terasa 
lui. 

Sokolov privea nemişcat şi cu gura căscată la victima pe 
care o pizmuise doar în urmă cu câteva secunde. Acum stătea 
întins pe jos - un obiect care se impunea să fie înlăturat de- 
acolo, făcându-se curăţenie. Gândul care i-a trecut astfel prin 
minte a fost că el anume este cel care va trebui în curând să 
spele sângele de pe trotuar. Şi un alt gând, la fel de repede 
formulat ca şi primul, l-a dus la concluzia că el priveşte acum 
lumea direct din perspectiva unui măturător de stradă zevzec: 
cât de scumpe îi erau hainele, cine va curăța locul de grămada 
aceea de oase şi muşchi. Aşa gândeşte doar un om al rigolelor. 
Mişcarea privirii lui Sokolov a fost minimă, dar i-a modificat 
definitiv mersul vieţii; când şi-a îndreptat ochii de la mort la cel 
care-l împuşcase, a observat că şi acesta, la rândul lui, îl 
descoperise. Privirile li s-au încrucişat şi omul a pornit-o din loc. 
Sokolov a rămas să se ţină strâns de coada măturoiului, ca şi 


17 


când acesta i-ar fi dat o stare de securitate, şi să se întrebe 
dacă acestea erau, de fapt, cele din urmă lucruri pe care mai 
avea să le vadă pe lume, o crimă, ultima violare a demnităţii 
umane. 

Criminalul se apropia de el şi devenea astfel din ce în ce 
mai individualizat şi mai mic, din ce în ce mai puţin un trăgător 
abstract, cu o armă ucigătoare în mână. 

Aleksandr Sokolov strângea cu amândouă mâinile coada 
măturii, nu cu intenţia să lovească, ci mai degrabă schiţând un 
gest primitiv, cerşind îndurare, timp în care, cu toată frica ce 
punea stăpânire pe sine şi cu înregistrarea pericolului ce se 
apropia, creştea în el senzaţia că-l mai văzuse undeva, cândva, 
pe făptaş. 

Omul stătea acum în faţa lui, de cealaltă parte a 
căruciorului de gunoi şi-şi îndreptă arma asupra capului cu 
trăsături de copil al lui Sokolov. Se priveau în ochi şi Sokolov 
observă nervoasa tresărire a celuilalt, îi văzu transpiraţia 
apărută pe arcade şi pe buza de sus şi spuse: 

— la nicievo ne videi. N-am văzut nimic. 

A spus acest lucru în ruseşte. Nu ştia cum pot fi traduse 
aceste cuvinte în ivrit. pentru că rusa era limba lui, sunetele în 
care toate visele şi fericirile şi durerile lui îşi găseau precis 
exprimarea. Figura omului din faţa lui îşi pierduse acum şi 
ultimul înveliş de abstracţie şi Sokolov se lupta cu ideea nebună 
că el stătea ochi în ochi cu dr. Lev Sergheevici Leşava, prietenul 
lui din tinereţe, Lev, cu care studiase împreună şi care mai 
târziu îi devenise şef la Energhia. Îl văzuse ultima dată cu cinci 
ani în urmă, când racheta Oktiabr explodase la lansare şi când 
toată secţia de la Energhia, condusă de Lev Leşava, fusese 
destituită. 

Lev dispăruse atunci în sud, Saşa în est. 

— Liovka? a îngăimat el. 

Bărbatul l-a privit cu ochi măriţi, uimit şi şocat. Arma i-a 
tremurat în mână şi Sokolov i-a observat şovăiala şi încercarea 
de a ieşi din încurcătură. A trecut rapid pe lângă Sokolov şi a 
intrat pe Rehov Roni. 

Sokolov a rămas nemişcat. l-a auzit zgomotul paşilor, dar 
n-a îndrăznit să se întoarcă. Era atât de sigur că-l văzuse pe 


18 


Liovka, încât nu putea ajunge la nicio altă concluzie decât că 
înnebunise. 

Căci era imposibil ca acesta să fi fost Liovka. Era imposibil 
ca el să fi văzut o crimă. Era imposibil ca el să se afle acum aici, 
măturător de stradă în Tel Aviv. 


19 


Capitolul 2 

Atras de sângele care se scurgea pe trotuar, un câine se 
strecura cu spinarea încovoiată printre maşinile încinse de 
arşiţă, spre cadavrul din faţa restaurantului cuprins acum de 
tăcere. 

Sângele e tabu la evrei. Animalele tăiate sunt curate 
numai când sângele li se scurge complet. Femeile sunt curate 
numai după o săptămână de la menstruaţie. 

Sokolov avea părinţii născuţi evrei, deci, după halasa, 
legea rabinilor, era evreu; până la vârsta de zece ani nu ştiuse 
însă acest lucru. Mâncase carne de porc şi sângerete. Şi totuşi, 
sângele omului mort îi produse o greață suspectă. Durase o 
jumătate de minut până să facă o mişcare. Realizase atunci că 
ţinea încă mătura ridicată, împietrit cum era de şocul 
confruntării cu criminalul şi lăsă peria mare de paie să cadă în 
faţa şlapilor lui de plastic. 

Ultima dată când îl văzuse pe Lev fusese la sfârşitul celei 
de-a doua săptămâni a anchetei de după catastrofa lui Oktiabr, 
pe 30 iunie 1985. Şi prima dată când îl întâlnise fusese în clasa 
a 8-a a Şcolii medii nr. 79. Aveau atunci amândoi 15 ani. 

Saşa Sokolov avusese în primele şapte clase, în Fiecare 
an, cea mai mare medie, întotdeauna 5 sau 5 plus, la toate 
materiile. Fusese un copil serios şi-un elev destoinic. Deoarece 
era neîndoielnic talentat la matematică şi la chimie, după cel 
de-al şaptelea an fusese admis la Şcoala nr. 79, unde învățau 
cei mai buni elevi din Moscova, pentru a deveni cei mai buni din 
Uniune. 

Acolo s-a confruntat, după câteva luni, cu unul care-i era 
egal, un elev nou, ce se mutase cu părinţii din Volgograd la 
Moscova. Era un băiat voinic, la care Saşa nu putuse descoperi 
la început, dincolo de înclinarea spre exagerare şi nonşalanţă 
pubertină, spiritul briant. 

Lev Leşava fuma ca un horn şi după zece zile de prezenţă 
a lui tăcută (nu-şi făcuse niciun prieten, nu dădea nimănui nicio 
atenţie), scoase demonstrativ la toaletă, din buzunar, o sticlă de 
votcă. Băieţii de la Şcoala nr. 79, copii cuminţi şi serioşi, nu mai 
trăiseră niciodată una ca asta şi presupuseră că acest 
comportament ciudat al lui Lev Leşava are de-a face cu originea 
lui georgiană, fiindcă Leşava era în mod sigur un nume georgian 


20 


şi despre ei se ştia că sunt ciudaţi, şmecheri şi adeseori smintiţi. 
Il priveau, aşadar, cu o admiraţie înfricoşată. 

Lev nu tuşise, nu se înecase când băutura arzătoare i se 
scursese pe gât, nu, el înghiţise toată votca, uitându-se apoi la 
sticla goală de parcă l-ar fi interesat forma ei şi tamponându-şi 
gura cu dosul mâinii. 

— Ora de Istoria Uniunii Sovietice va fi astfel mai 
suportabilă, a spus el sec şi absolut lucid. 

Astea fuseseră primele lui cuvinte rostite în public şi ele 
făcuseră o impresie zdrobitoare asupra celor mai bravi şi mai 
buni elevi ai Moscovei. Nimeni nu-l trădase, nimeni nu anunţase 
conducerea şcolii c-ar fi făcut o remarcă antisocialistă şi totuşi, 
doar într-o singură zi, toţi elevii aflaseră despre întâmplarea de 
la spălător. Se născuse o legendă. 

După câteva săptămâni, Lev era conducătorul clasei a 
opta, ba, de fapt, chiar şi al claselor următoare. Elevii din a 
zecea şi cei din ultima clasă îl respectau ca şi când ar fi fost unul 
dintre ei, mai ales atunci când se constată că Lev, deşi avea 
numai 15 ani, se bărbierea aproape zilnic, datorită originii lui 
sudice. 

La vechea şcoală, asupra lui Sokolov avuseseră un 
ascendent băieţii de tipul lui Lev numai la gimnastică (chiar 
dacă Saşa era şi el un excepţional voleibalist); datorită 
capacităţii lor reduse de gândire şi de perseverenţă, ei 
dispăreau apoi prin şcoli tehnice, pentru a învăţa să devină 
sudori sau instalatori, meserii ideale pentru un cetăţean 
sovietic. Acest tânăr, care se comporta ca un zgomotos 
contravenient, predestinat să fie fruntaş în imperiul 
muncitorimii, avea în schimb o minte ascuţită, care îi ameninţa 
lui Saşa pentru prima dată-n viaţă supremaţia în clasa celor 
buni, ei erau cei mai buni. Aproape de nediferenţiat, deşi avea 
fiecare specialitatea lui: Saşa avea un avans în chimie, Lev în 
matematică. 

La sfârşitul primului lor an comun, în capul listei cu cele 
mai mari medii se afla Saşa. Se aşezase cu şi mai mare 
abnegaţie şi hotărâre pe învăţat şi în final îl învinsese pe Lev cu 
o jumătate de punct. 

După înmânarea premiilor şi după discursul directorului, 
care le dorise o vacanţă plină de învăţăminte într-o tabără 


21 


pionierească, vacanţă care nu va fi fără folos, Lev îi spusese la 
părăsirea sălii: „Ai meritat”. Saşa îl privise uimit, căutându-i pe 
figură semnele nemulțumirii. Dar Lev îi zâmbise cu faţa senină. 

Saşa nu putuse dormi multe nopţi la gândul că nu va mai 
reuşi să fie cel mai bun din clasă. Era ambițios. Se străduia să 
înţeleagă tot ceea ce şi pentru un altul era de înţeles şi, cum 
venea acasă de la şcoală, îşi deschidea cărţile şi începea să 
studieze, până când toate datele şi faptele i se fixau în 
memorie. Mult mai târziu auzise de la mama lui că bunicul 
fusese un specialist în talmud, în România. De la el moştenise 
iubirea de carte. 

— Îţi mulţumesc, îi răspunsese. Saşa îl evita pe Lev, era 
speriat de isteţimea lui şi de comportamentul lui „american”. 

— Ai muncit pentru asta, îi răspunsese la rândul lui Lev. 

Saşa simţise veninul din această observaţie, ceea ce 
reducea supraomeneasca stăpânire de sine a lui Lev la proporții 
normale şi nu putuse să rămână nici el mai prejos, făcând o 
remarcă provocatoare: 

— În cazul tău vine totul de la sine?” 

— Da, răspunsese Lev. 

— Tu nu înveţi? 

— Nu în mod special. 

Acest „special” era o mostră de levkianism, superior, 
autentic, şocant, aşa cum o numeau admiratorii lui din clasa a 
opta. Lev introducea în frazele lui când te aşteptai mai puţin 
câte un cuvânt arhaic sau preţios, datorită căruia tu, cel ce 
discutai cu el, erai în pierdere, fie şi numai din pricina exprimării 
tale sărace. 

— Deci trebuie să cred că acasă tu nu înveţi deloc? 

— Frunzăresc cărţile, spusese Lev. "Mi-e suficient. 

— Nu cred. 

În jurul lor se adunaseră colegii, care înţeleseseră că cei 
doi campioni sunt într-o dispută, iar felul cum se-mpungeau 
promitea o confruntare definitivă. Saşa, învingătorul, cu cea mai 
impresionantă medie, se temea totuşi că clasa îl va considera 
pe Lev cel mai bun, chiar dacă acesta avea cu o jumătate de 
punct mai puţin. 


22 


— Am o memorie fotografică, îi explicase Lev cu voce tare, 
ceea ce adunase în jurul lor şi mai mulţi colegi şi el strigase 
provocator, fără să fi primit cine ştie ce replică. 

— Chiar aşa? 

— Punem pariu? întrebase Lev. 

— Da. 

— Pe ce? 

Saşa se aplecase şi-şi lăsase jos ghiozdanul. Deschisese 
clapa şi scosese o pereche de mănuşi din piele maro, căptuşite 
cu blană bej, măânuşi pe care James Dean ar fi putut să le poarte 
pe motocicleta lui. In şcoală circulau fotografii ale lui James 
Dean, actorul american pe care oricine îl cunoştea, dar căruia 
nimeni nu-i văzuse vreun film. El era marele model al lui Lev. 

Calda vară moscovită începuse, dar Saşa primise mănuşile 
cu o zi înainte de la părinţii lui, ca recompensă pentru media lui 
glorioasă. De cum temperatura cobora sub zece grade, el îşi 
pierdea sensibilitatea degetelor şi avea senzaţia neplăcută că 
are mâinile paralizate. De ani de zile suferea de anemie. După 
ce maică-sa îi împletise şi-i reparase un număr nesfârşit de 
mănuşi de lână, se hotărâse pentru nişte mănuşi care să dureze 
secole şi, după investigaţii de săptămâni, cu abnegaţie de 
mamă, cu preţul unui salariu pe-o lună şi cu promisiunea că 
băiatul bişniţarului va primi meditații gratis un an întreg (ea era 
profesoară de franceză), putuse să aducă mănuşile în 
apartamentul spaţios, de trei camere, al familiei Sokolov. Părinţii 
lui erau membri de partid destoinici şi aveau „relaţii”, dar 
asemenea mănuşi nu se puteau procura contra cost nici măcar 
în circuitul închis al birocraţilor mondeni şi maleabili. 

Mănuşile reprezentau cea mai mare avuţie a lui Saşa, şi el 
le luase în ziua aceea la şcoală, cu toate că vremea era 
frumoasă. In oraşul socialist Moscova nu se făceau spargeri, dar 
el voise să le aibă asupra lui, în aşa fel încât să le poată pipăi 
dacă gândul l-ar fi dus la ele, pentru a nu crede că pur şi simplu 
visează. 

Lev privise uimit pielea suplă. 

— Elegante, spusese. 

Aşa şi erau, arătau ca şi când ar fi fost mănuşile unui 
milionar francez şi observația lui Lev fusese pentru fiecare 
precisă, ca sunetul unui diapazon. 


23 


Inima îi bătea în gâtlej, dar el se ţinea bine. Deschisese 
geanta dintr-un impuls şi de-abia acum realiza c-ar fi putut 
pierde mănuşile. 

— Spune, i se adresase. 

— Mergem la bibliotecă, spusese Lev relaxat, luăm o 
carte. 

— Nu, un altul face asta, o parte neutră, propusese Saşa. 

— Sunt de acord cu orice. Citim amândoi acelaşi pasaj şi 
un juriu ne pune întrebări. 

Era o propunere simplă. Vroia să-l facă pe Lev una cu 
pământul. li spusese: 

— Eu primesc pentru asta o oră, şi tu, care zici că nu faci 
decât să frunzăreşti, primeşti jumătate din timp. Cel care nu ştie 
un singur răspuns pierde pariul. 

— Cinci minute, zisese Lev. 

— Ce vrei să spui? întrebase Saşa neliniștit. 

— Nu am nevoie de-o jumătate de oră. Imi sunt suficiente 
cinci minute. 

Uimirea pusese stăpânire pe asistenţă. Saşa simţise cum 
se înroşeşte. Aşadar, încrederea levkiană de sine trebuia 
nimicită. 

— Bine, a murmurat. 

— Nu vrei să ştii ce primeşti dacă câştigi? 

— Ei? 

Liniştit, Lev scosese un obiect din buzunarul pantalonilor şi 
ţinuse câteva secunde pumnul strâns în faţa lui Saşa. Părea că 
îşi regizase dinainte asemenea momente, asemenea secunde cu 
efect teatral, care durau parcă mai mult decât pe ceas. Când a 
întors pumnul şi şi-a descleştat degetele, în palmă avea o 
brichetă Ronson originală. 

Spinarea lui Saşa fusese străbătută de-un curent rece. 

Bricheta strălucitoare, cu formă aerodinamică, 
reprezentând o maşină americană, un Studebaker sau un 
Cadillac, era cel puţin la fel de valoroasă ca mănuşile. Colegii lui 
se uitau la ea cu respiraţia tăiată. 

— Peste o oră, spusese Lev, în piaţeta Smolenski. Este un 
loc dramatic, aşa, printre clădiri, nu ţi se pare? Roşcovanul 
alege, bine? 


24 


Roşcovanul ieşise în faţă. Păr roşu-morcov, ochi 
albaştrideschis şi pistrui maronii pe pielea palidă. La toate 
lecţiile stătea cu gura căscată, uimit de misterele pe care i le 
oferea lumea şi chiar şi-n acest moment îşi ţinea la vedere dinţii 
lătăreţi. Aprobase din cap şi fugise la bibliotecă. 

Lev îi întinsese sportiv mâna. 

— That the best may win, spunea James Dean. 

Saşa îi acceptase mâna întinsă. Se străduise să şi 
zâmbească. 

O oră mai târziu, clasa aştepta pe băncile din piaţetă, 
printre locuinţele-cazarmă. Colegii se adunaseră în jurul lui Lev, 
care, cocoţat pe speteaza băncii, metodic şi-n cunoştinţă de 
cauză, povestea despre idolul lui ca şi când l-ar fi cunoscut 
personal. 

— Numele lui întreg este James Byron Dean, dar 
americanii nu folosesc patronimicul, aşa că i s-a pierdut numele 
aristocratic şi contrafăcut Byron, auzise Saşa când se apropiase 
de cerc. 

— Câte filme a făcut? întrebase una dintre fete. La fel ca 
toate celelalte din clasă, îl adoră pe Lev. 

— Trei. East of Eden, Rebel Without a Cause şi Giant. Dar 
nu el le-a făcut, el a jucat în ele. A murit când avea 24 de ani. 

— Cum? întrebase ea şocată. 

— Accident de maşină. Se spune c-ar fi fost mâna CIA. Era 
prea popular şi burghezia se simţea jignită. Ha, iată-mi 
oponentul! 

Saşa intrase timid în cerc. Roşcovanul apăruse şi el şi 
scosese dintr-o geantă două cărţi. Amândoi primiră câte un 
exemplar din „Cu privire la primele şase planuri cincinale”, 
tipărite cu litere mici, cărţoaie groase cât palma. 

— Hei, ceva mai plăcut nu puteai găsi? întrebase Lev, 
făcând o figură de parcă ziceai c-ar fi înghiţit murături. 

— Singura din care aveau două exemplare, răspunsese 
Roşcovanul. 

— Ei, atunci fie. 

Saşa întrebase: 

— Numim un juriu? 

Fiecare îşi alesese un membru în juriu şi dintr-un imbold 
lăuntric Saşa nu-l numise pe prietenul lui cel mai bun, Igor 


25 


lazov, ci pe Nadia Ziadanova, o fetiţă pătimaşă şi scundă, care 
vroia să se facă poetă. Era îndrăgostit de ea, dar şi-ar fi muşcat 
mai degrabă limba decât să-i mărturisească acest lucru, ştiind 
că ea i-ar fi râs în nas. Ceea ce îl atrăgea la ea era convingerea 
ei că va descoperi misterul poeziei. 

— Acesta e scopul meu, declarase într-o prelegere în faţa 
clasei, nu mă mulţumesc cu mai puţin. Saşa miza şi el nu pe mai 
puţin de Cunoaşterea însăşi, de înseşi Misterele Naturii. În 
timpul acelei prelegeri din urmă cu trei luni, se îndrăgostise 
brusc de ea. Spera ca Igor să nu interpreteze alegerea Nadiei ca 
un afront adus prieteniei lor. Împreună cu Roşcovanul, Nadia şi 
membrul în juriu al lui Lev au ales din compendiu un capitol, 
ultimul şi cel mai greu, deoarece le rezuma pe toate cele 
precedente. 

— Ascultă, spusese Lev, tu începi, şi după ce trec douăzeci 
şi cinci de minute, arunc şi eu o privire, bine? 

In ultima oră Saşa reflectase asupra acestui lucru şi 
ajunsese la concluzia finală că nu trebuia să accepte diferenţa. 

Răspunsese: 

— Şi eu am nevoie doar de 5 minute. 

Igor se străduise să-l facă să-şi schimbe gândul, dar Saşa 
o ţinuse sus şi tare: Pot, în mod sigur. Nadia ridicase din umeri. 

— Faci cum crezi de cuviinţă, spusese. 

— Incepem deci, zisese Lev. 

Deschiseseră cartea la capitolul respectiv şi Roşcovanul se 
uitase la ceas. El dăduse startul. 

Saşa îşi aplecase ochii asupra celor 15 pagini, citise 
informaţiile şi-şi auzi vocea interioară repetând frazele. Putea să 
se concentreze perfect, uitase de spectatori şi memoria lui 
exersată prelua cu uşurinţă cifrele şi numele. Când Roşcovanul 
strigă: 

—  Închideţi cărţile! el ajunsese la sfârşitul capitolului. 
Dăduseră cărţile membrilor juriului. 

Saşa îi aruncase o privire adversarului, cu speranţa că va 
descoperi la el un semn de slăbiciune, dar Lev se uita relaxat la 
cei doi membri ai juriului şi nu lăsa prin nimic să se întrevadă c- 
ar putea fi posibilă o eventuală înfrângere. 

Se aflau într-un cerc de colegi în mijlocul unui teren dintre 
blocurile ce mărgineau piaţeta Smolenski şi Saşa înţelesese 


26 


dintr-o dată că acesta era un gen de duel ce se dăduse şi în 
secolul trecut şi în care, printre alţii, fusese răpus Puşkin. Și 
chiar dacă el şi Lev se vor bate-n cuvinte-gloanţe, ele vor avea 
aceeaşi putere distrugătoare ca şi cele din plumb. 

Colegii lor îi priveau crispaţi şi el observă cu recunoştinţă 
semnul din cap încurajator pe care i-l făcu Igor. Saşa îi răspunse 
cu acelaşi semn, pentru a-i da să înţeleagă că e sigur de sine, 
iar Igor îi zâmbise, arătându-i prin asta că era sigur că prietenul 
lui va învinge. Sentimente adânci de prietenie îi încălziră 
sufletul. Nadia însă îi evită privirea. 

— Încep eu? întrebase Lev. 

— Eu încep, spusese Saşa, mândru. 

— Cum vrei. 

Membrul în juriu din partea lui Lev era tot o fată, Olga, 
grăsuţă, cu sânii mari. Ea spusese: 

— Întrebarea mea este: când a început cel de-al doilea 
plan cincinal şi care sunt cele două fabrici de minereu care au 
fost construite atunci? 

— Astea sunt două întrebări! strigase Igor indignat. 

— 1934, răspunse Saşa calm, şi fabricile de minereu sunt 
Magnitogorsk şi Stalinsk. 

Igor jubilase, plin de entuziasm, şi ceilalţi i se alăturaseră. 
Când strigătele de entuziasm se mai potoliseră în piaţetă, Nadia 
îl întrebase pe Lev: 

— Care a fost creşterea indicelui de plan în 1950, în 
comparaţie cu 1940? 

Saşa se speriase de întrebarea ei preluată de-o adiere-n 
piaţetă, deoarece el nu cunoştea răspunsul şi-l privise pe Lev cu 
ochii măriţi când acesta spusese sec: 

— În 1940, indicele a fost 100, zece ani mai târziu, 173. 

Se lăsase tăcerea. La fel ca şi ceilalţi colegi, Saşa era 
stăpânit de puterea fenomenalei memorii a lui Lev şi frica îi 
înţepenise maxilarele, astfel încât trebuise să-şi strângă dinţii ca 
să nu înceapă cumva să-i clănţăne. În acel moment izbucnise 
strigătul de admiraţie al spectatorilor. Igor îl privise cu inima 
strânsă pe Saşa, care, cu buzele tremurânde, îi surâsese din 
nou. 

Olga întrebă: 

— La ce dată a fost revăzut cel de-al şaselea plan cincinal? 


27 


Saşa văzuse asta pe una dintre pagini şi-acum o căuta în 
gând. O văzu, aşezarea paginii, alineatele, dar numai un singur 
loc părea a fi şters. Ştia sigur că era undeva jos, în dreapta pe 
pagină, putea să jure, însă ochiul din capul lui nu vedea literele 
clar. Cel de-al şaselea, ăsta era planul care începuse în 1955, 
după ce primise aprobarea Congresului al XX-lea al Partidului, 
Hruşciov pusese capăt stalinismului şi împărţise Gosplanul, 
comisia care făcea planurile, într-o comisie pentru termene 
scurte şi una pentru termene lungi. Asta era doar a doua 
întrebare care i se punea şi deja pierdea scorul. Era în joc viaţa 
lui, îşi pierdea supremaţia în văzul întregii clase. Şi deodată se- 
ntrebase în gând: a fost oare cel de-al şaselea plan revăzut? Nu 
cumva întrebarea este încuietoare? Simţea cum o siguranţă, 
eliberatoare, îi destindea stomacul. 

— Nu a fost revăzut, spusese, depăşindu-şi toate îndoielile 
şi, plin de încredere, aşteptase ca Olga să verifice în cartea 
deschisă şi să-i dea dreptate. 

Dar ea nu spusese nimic şi-şi îndreptase privirea 
întrebătoare spre Lev. 

— 20 decembrie 1956, spusese acesta. 


28 


Capitolul 3 

O alarmă a poliţiei răsună pe deasupra acoperişurilor din 
Shekhunat Hatikva. Sokolov băgă repede mătura în punga de 
plastic şi părăsi locul miraculos ce-i oferise privirii perspectiva 
unei crime şi confruntarea cu făptuitorul ei. Se grăbi spre Rehov 
Ivri, o străduţă care la o sută de metri mai departe intersecta 
şirul de case disparate de pe Rehov Etsel. 

Nu trebuia să fie văzut în apropierea cadavrului. Voia să 
preîntâmpine posibilitatea de-a fi anchetat. Anchetările erau 
capcanele vieţii lui. Când stătea în faţa unei autorităţi, pe 
Sokolov punea stăpânire frica la gândul că demascarea e la un 
pas. Ştia că acest lucru se datora unei întâmplări lipsite de 
importanţă din tinereţea lui, imediat după ce descoperise că 
părinţii lui erau evrei nemărturisiţi, dar raţiunea nu reuşea să-i 
neutralizeze frica. Cineva furase căciula unui coleg şi el se 
înroşise până-n vârful urechilor atunci când învăţătoarea îl 
aţintise pe fiecare copil cu priviri severe. Două zile, până la 
descoperirea făptaşului, Saşa trăise cu senzaţia că el, chiar dacă 
n-a fost hoţul, ar fi putut fi un hoţ potenţial, dat fiind faptul că, la 
vederea căciulii frumos colorate, a nutrit în tăcere dorinţa s-o 
fure; el era un hoţ în intimitatea cea mai adâncă a fiinţei lui şi 
învăţătoarea sesizase acest lucru, aşa cum ea sesizase şi că 
părinţii lui erau evrei nemărturisiţi, deci şi el era la fel. 

Cu ocale de fier la picioare, împinse căruciorul prin faţa 
restaurantelor închise, spre străduţa în care locuia. Sudoarea îi 
curgea pe tâmple. Strada era încă pustie. Volumul sunetului 
sirenei rămânea constant, deci maşina poliţiei nu se îndrepta în 
direcţia lui, dar el nu voia să rişte, aşa că iuți pasul. Dacă va fi 
anchetat, se va afla în situaţia în care răspunsurile lui, 
incomplete, nesubstanţiale, ar putea fi interpretate ca eschivare 
şi încercare de inducere în eroare. După catastrofa cu Oktiabr, îl 
anchetase KGB-ul şi, de numai câteva luni - pe 27 mai 1990, 
făcuse aici, în Israel, cunoştinţă cu detectorul de minciuni, 
poligraful, care era întrebuințat atunci când cineva solicita de 
lucru într-o funcţie care dădea acces la secrete militare. La 
poligraf ţi se puneau întrebări la care puteai răspunde numai cu 
da şi nu, şi maşinăria reacţiona la cele mai mici schimbări în 
funcţiile fiziologice. Dar în viaţa lui Sokolov îşi făcea uneori loc, 


29 


alături de da, şi câte un poate sau probabil, iar de câteva ori 
apăruse, fără ruşine, concomitent cu da chiar şi nu. 

După trei luni şi jumătate petrecute în apartamentul din 
Herzlia, în fiecare zi vrăjit de magica panoramă a mării văzută 
de pe terasa lui şi de cantităţile considerabile de Stolicinaia, şi-a 
aranjat prima întâlnire în urma căreia spera să i se ofere un loc 
de muncă. S-a informat unde ar fi putut găsi un serviciu 
corespunzător cineva cu cunoştinţele de specialitate de care 
dispunea el şi, plin de încredere, scrisese scrisori într-un ritm 
fără greşeală. A primit numai scrisori de refuz, cu excepţia uneia 
de la IAC - Israel Aerospace Corporation. Şeful secţiei de 
cercetări îl anunţa că s-a ivit un loc liber şi-l invită pe Sokolov 
pentru o discuţie. Scrisoarea era semnată de llan Ben Zwi, care 
îşi adăugase numele şi cu litere chirilice: Saşa Ciomiakov. 

Evreii care doreau să studieze, dar aveau rude apropiate 
în străinătate nu erau primiţi la universităţile din Uniune. Saşa 
avusese toată familia în Uniune şi putuse să studieze, chiar dacă 
arăta fără nicio îndoială a evreu, în sensul că era de-a dreptul 
provocator: purta o barbă ortodoxă cu perciuni lungi, ţinea zilele 
de sărbătoare şi-şi acoperea creştetul capului cu chipa. La 
câteva zile după terminarea războiului de şase zile, ceruse o 
viză pentru Israel. Imediat fusese căzut la examene şi-şi 
pierduse propiska, dreptul de şedere în Moscova. La un moment 
dat dispăruse şi, după douăzeci şi trei de ani, acum, îi 
răspundea lui Sokolov la scrisoarea de solicitare. 

In timp ce Sokolov parcurgea cu căruciorul lui Rehov Etsel 
şi ascultă cu atenţia încordată sunetul sirenei de la maşina 
poliţiei, se gândea că trecutul nu exista, totul fusese un uriaş 
prezent prin care el hălăduia încoace şi-ncolo, şi senzaţia că 
exista numai un acum era dată de valuri care-l purtau şi-l 
legănau. Timpul nu era numai relativ, timpul era nonexistent, 
dacă compara intensitatea celor pe care le trăia în memorie cu 
ceea ce i se întâmpla acum pe stradă din Tel Aviv. Unde trăia de 
fapt? In acest acum al crimei şi al muncii lui cu căruciorul de 
gunoi sau în acel atunci, din creierul lui? 

După răspunsul lui Saşa, luase plin de speranţe autobuzul 
spre Haifa, unde erau hangarele IAC. Băuse cu o seară înainte, 
dar cu măsură, şi când s-a anunţat la portar, avea capul 
limpede. 


30 


IAC era o întreprindere modernă, unde se construiau 
rachete avansate sol-sol şi sol-aer, arme defensive aeriene care 
n-aveau mai nimic de-a face cu rachetele grele de transport şi 
cercetare la care lucrase el în Kaliningrad, dar cunoştinţele lui în 
domeniul metalurgiei şi experienţa în echipa de proiectare de la 
ENERGHIA puteau fi utilizate şi-n cadrul sistemelor mici. 

Saşa, alias llan, era un om cu vocea joasă, cu priviri 
simţitoare. Era mic de statură şi avea, în modul în care se mişca, 
alura unui tânăr în creştere, colţuros şi circumspect. Barba îi era 
străpunsă ici şi colo de şuviţe albe, tichiuţa îi stătea pe un craniu 
chel şi purta o cămaşă cu guler răsfrânt, ca un pionier. L-a 
condus pe Sokolov politicos până la biroul directorului şi l-a 
prezentat drept un savant eminent care a venit în a/ya? şi poate 
fi un enorm câştig pentru IAC. Dimineaţa şi-au petrecut-o în 
halele de asamblare şi mai cu seamă la secţia de cercetare, 
unde Sokolov a văzut o aparatură care la Kaliningrad stătea 
numai pe lista de aparate dorite, dar pentru care americanii îşi 
dăduseră veto, deoarece exista o interdicţie în cazul produselor 
strategice. În timpul pauzei de prânz, Ben Zwi i-a explicat 
caracterul secret al muncii la IAC. 

— Am lucrat şase ani la Kaliningrad, i-a răspuns Sokolov, 
ştiu ce înseamnă păstrarea secretului. 

Au luat masa într-o sală albă, o cantină destinată tuturor 
angajaţilor IAC. In Uniune fiecare pătură a ierarhiei avea cantina 
proprie, cu atât mai bine aprovizionată şi mai variată cu cât 
pătura se apropia mai de vârf. 

— Ştim că ai traversat o perioadă grea, i-a spus Ben Zwi, 
probabil că situaţia după accident a devenit foarte apăsătoare. 

— Putea să fie şi mai rău, i-a răspuns Saşa. Suferise în 
urma plecării de la Kaliningrad şi cariera lui se frânsese, dar nu 
fusese singurul în această situaţie. Alţii intraseră la închisoare. 

— Ce s-a întâmplat cu Leşava? Niciodată n-am mai auzit 
de numele lui. 

— L-au arestat. Apoi l-au eliberat după câteva luni. L-am 
căutat, am făcut tot ce mi-a stat în puteri, dar din '85 n-am mai 
auzit nimic despre el. 

În vocea lui răsuna încă, nedisimulată, părerea de rău, 
permanenta senzaţie că n-a făcut cât trebuia. Îi scrisese, dar 


>  Emigraţie. 


31 


scrisorile i se returnaseră nedeschise. Şi el traversa o perioadă 
grea atunci, bea mult şi se lupta cu singurătatea, după plecarea 
neveste-sii. Şi mai avea şi conştiinţa încărcată faţă de Lev, o 
vinovăţie care, ca volum, ar fi umplut întreaga Cale Lactee. 
Restul universului era umplut de tristeţe din cauza pierderii 
fetiţei lui, care creştea la fosta lui soţie, în Leningrad. 

Ben Zwi l-a întrebat despre cauzele accidentului cu 
Oktiabr, despre care se dovedea că el ştia surprinzător de multe 
lucruri, şi Sokolov i-a povestit despre noile rachete purtătoare 
de echipaj uman, care trebuiau să fie urmaşe ale rachetelor 
Progres, fără echipaj, şi care, după eşecul lui Oktiabr, erau 
păstrate ca rachete purtătoare pentru staţia extraterestră 
Saliut. La bordul rachetei Oktiabr se aflaseră doi cosmonauţi 
care, la explozia treptei a doua, arseseră de vii. Racheta 
explodase în plin zbor, bucăţi din ea zburaseră pe o suprafaţă 
de aproape treizeci de kilometri pătraţi. 

— A circulat zvonul c-ar fi fost vorba de un sabotaj, a spus 
Ben Zwi. 

— Asta nu s-a dovedit niciodată. 

— Greşeală de construcţie? 

— Nu, a răspuns Sokolov hotărât, orice se poate, dar asta 
nu. 

— Trebuie să-ţi explic ceva, i-a spus Ben Zwi. 

Sokolov l-a privit cu atenţie. 

— Noi îi cerem fiecărui solicitant un test la poligraf. 

— Ce-i asta? 

— Detector de minciuni. 

Sokolov a râs. 

— Detector de minciuni? Chiar aşa? La fel ca-n America. 

Zâmbetul lui Ben Zwi păru o scuză: 

— Da. 

— Credeţi în aşa ceva? 

— Am perfecţionat poligraful aici, în Israel. Este demn de 
toată încrederea, crede-mă. E o chestie de rutină. Punem câteva 
întrebări şi aflăm cât ne trebuie. 

Uimit, Sokolov a clătinat din cap: 

— Miroase a vrăjitorie de evul mediu. Pui pe cineva pe un 
grătar încins şi, dacă nu se prăjeşte, nu este vrăjitoare. Un test 
strălucit. 


32 


—  Poligraful măsoară transpiraţia, presiunea arterială, 
bătăile inimii, rezistenţa pielii. Nu-i o aiureală, crede-mă. 

— Mi se pare o prostie. 

— Ceea ce pot să-ţi spun este că te ajută mult dacă 
accepţi testul. 

— Dar e o gândire demodată, a accentuat Sokolov. 

Era circumspect şi speriat de lucrul necunoscut. Un 
detector de minciuni era un lucru la care el şi-ar fi rupt gâtul 
fără putere de tăgadă. Frica pe care o simţea faţă de aparat era 
iraţională şi magică; ca şi când cele mai adânci temeri şi îndoieli 
ale lui, pe care el însuşi n-ar fi vrut să şi le cunoască, ar fi năvălit 
la suprafaţă. Şi-a dat consimţământul pentru că Ben Zwi i-a 
demonstrat că nu va avea nicio şansă să obţină slujba dacă va 
refuza testul. 

A fost un fiasco. 

Sokolov intră cu căruciorul în Rehov Ivri. Se uită în spate şi 
văzu lumina albastră a uneia dintre maşinile poliţiei, care 
năvălea în Rehov Etsel. Rehov lvri era Orientul Mijlociu. De-a 
lungul străzilor nepavate se înşirau case sărăcăcioase, 
despărțite de suprafeţe de pământ cleios, cu gunoaie şi maşini 
hodorogite. În aerul nemişcat, spânzurau rufe mozolite puse la 
uscat, pe terase prost zugrăvite. Mai târziu, după liniştea orelor 
de siestă, vor apărea gospodinele cu genţile pline, care îşi vor 
pune la punct progenitura numeroasă (copii întunecaţi la 
culoare, cu ochii maturi şi mâinile murdare), şi dacă o va porni 
la cumpărături, va observa, în spatele ferestrelor deschise, 
privirile sticloase ale bărbaţilor şomeri, cu carafe mari de bere în 
faţa televizoarelor ţuruitoare. În spatele lui răsuna sirena 
poliţiei, pe Rehov Etsel. 

Ben Zwi i-a trimis o scrisoare scrisă de mână prin care se 
scuza pentru neacceptarea lui, dar exista o politică strictă a 
întreprinderii ca pe cel ce se sperie de detectorul de minciuni să 
nu-l primească în serviciu. Îi mai trimisese şi-o listă cu 
întreprinderi care ar fi putut avea nevoie de un inginer 
metalurgist. 

Sokolov scrisese scrisori şi primise doar o singură invitaţie 
la o convorbire. Celelalte întreprinderi îi trimiseseră numai 
mulţumiri, în formule tip. 


33 


Invitaţia venea de la o fabrică de piese de schimb pentru 
avioane, din  Asndod. Luase autobuzul din Tel Aviv. 
Întreprinderea se numea AU Seasons Parts şi ocupa trei hangare 
mari în port. Proprietarul era David Kuznadze, un om mărunt, cu 
un gât gros şi un cap rotund ca un glonţ. Purta o cămaşă cu 
mâneci scurte, un şort ai cărui craci strimţi îi tăiau pulpele 
groase, iar în picioare avea o pereche de şlapi din plastic. 
Cadranul Rolex-ului era bătut în diamante. Kuznadze l-a primit 
în biroul lui cu respect, dar asta nu i-a înlăturat lui Sokolov 
gândul că se află în vizită la un cârpaci de maşini. Era prima 
dată că venea în contact cu un tiag-ticig. Transpirând, Sokolov i- 
a vorbit despre experienţa lui, despre studii şi i-a arătat omului 
diplomele pe care le obținuse. 

— Foarte bine, domnule Sokolov. Şi i-a întins o cutie cu 
şervetele de hârtie. 

— Vă mulţumesc. Şi cu ce se ocupă exact întreprinderea 
dumneavoastră? 

— Cu avioane. Piese de avioane. Cumpărăm aparate 
vechi, le demontăm până la a putea fi transportate şi le aducem 
aici cu avioanele. Apoi le reluăm piesă cu piesă, renovăm părţile 
şi le revindem. Un om ca dumneavoastră, un tehnician cu 
experienţă, este o persoană care-şi găseşte locul în echipa 
noastră. Trecem la fapte? ` 

Kuznadze i-a făcut un gest de invitaţie înspre uşă. In timp 
ce traversau primul coridor, i-a povestit că-n întreprinderea lui 
lucrau 20 de oameni, în special reparatori, şi că el împreună cu 
nevastă-sa făceau vânzările. 

— Cui le vindeţi? a vrut Sokolov să ştie. 

—  Africanilor, câteodată  asiaticilor, chiar şi sud- 
americanilor. Societăţile europene şi nord-americane nu 
cumpără la mâna a doua. Sau ei au propriile lor avioane pe care 
le recondiţionează, dacă au repede nevoie de piese de schimb. 
Noi trebuie să avem de-a face cu companii mici, cum ar fi, spre 
exemplu, Ghana Blue, Congo Naţional, Tropique Charter. Ei 
zboară cu aparate care sunt mult mai vechi ca ale noastre. Pe- 
aici. 

Într-o hală mare de peşte stăteau pe jos părţi dintr-un DC- 
8, măcinate de-o întrebuințare intensivă, de diferenţa mare de 
temperatură între pista de aterizare şi înălţimea crucială, şi în 


34 


plus, de vreme. Erau în mare măsură de culoare ruginie şi cinci 
oameni lucrau să le demonteze în piese şi mai mici. Zgomotul 
pneumatic al şuruburilor electrice umplea sala. Reparatorii, 
oameni butucănoşi, cu tatuaje pe braţele masive şi cu degete 
grosolane, care niciodată nu întorseseră o pagină de carte, 
stăteau goi până la brâu la mesele de lucru sau se aplecau 
asupra pieselor mari aşezate pe duşumea. Un aer sărat de mare 
umplea încăperea. 

Sokolov trecuse cu Kuznadze într-o altă sală, unde piesele, 
câteodată aripi întregi de avion, erau păstrate în rafturi de 
magazie. 

— Aici va fi secţia dumneavoastră. Vreau să ştiu precis 
cum stau lucrurile cu chestiile astea, înţelegeţi? Uite, cele mai 
multe sunt bune de livrat, cum ar fi, spre exemplu, tipul acela 
de aripă, îl vedeţi? Este de la un lliuşin, trebuie să vă fie 
cunoscut. Dar sunt şi cazuri în care te îndoieşti. Aici. 

Rămăsese în faţa unei uşi pneumatice rupte. 

— Este de la un 727. Ce e de făcut cu ea? 

— Trebuie reparată, a răspuns Sokolov. 

— Cum? 

— Uite, metalul este atins. Trebuie schimbat în întregime. 

— Nu. Tocmai pentru aceasta am nevoie de cineva, cineva 
care să ne poată spune cum am putea face altfel. Să pună o 
nouă placă de metal, asta poate oricine, dar atunci uşa asta 
devine atât de scumpă, încât clientul se duce la o altă firmă sau 
cumpără una nouă. Vreau soluţii mai ieftine. 

— Eu, de fapt, nu ştiu nicio altă soluţie. 

— Eşti expert în metal şi înaltă presiune, aşa mi-ai scris. 
Trebuie să-mi spui cum pot eu să repar acest lucru pe-o cale 
simplă. 

— Cât de bine, domnule Kuznadze? 

— Destul de bine. 

— Cu sau fără risc pentru avion? 

— Fără risc nu se poate. Pentru aşa ceva sunt obligaţi să- 
şi cumpere aparate noi. Dar nu trebuie să cadă din aer ca nişte 
muşte moarte, bineînţeles. 

— După mine, vorbind din punct de vedere omenesc, 
trebuie ca dumneavoastră să evitaţi orice risc. 


35 


— Asta nu se poate în afacerile mele. Fiecare ştie despre 
ce este vorba când face o comandă la mine. Vechi, dar încă 
corespunzător. Eşti un expert în metal, poţi să-mi spui ce trebuie 
să fac ca să pun chestiile astea pe picioare, pentru a arăta cât 
de cât frumuşele. 

— Frumuşele? 

— Da, frumuşele. Clienţii mei din Africa vor ca ele să arate 
frumos. Curate, strălucitoare, bine lustruite. Este la fel de 
important ca şi starea tehnică. 

— De când vă ocupați cu aşa ceva? 

— De 17 ani. Am început după '73. 

— Şi s-a întâmplat vreodată ceva? 

— Uite ce e, ei zboară pe-acolo, prin Africa şi prin America 
Latină cu nişte aparate pe care nimeni pe lume nu le mai vrea, 
DC-3-uri, primele Friendships, Vicker, Viscounts şi din când în 
când mai cade câte unul, asta nu pot să neg. Câteodată acest 
lucru ţine de aparat, altă dată de pilot, fiindcă băieţii care stau 
acolo la bord nu sunt dintre cei mai astâmpăraţi. Şi totuşi, 
clienţii mei continuă să se prezinte. 

După vizita prin întreprindere, Kuznadze i-a oferit un 
salariu de trei mii de şekeli pe lună, exclusiv orele de muncă 
suplimentară şi Sokolov i-a cerut un timp de gândire. Când a 
ajuns acasă, a scris o scrisoare în care a mulţumit pentru 
onoarea ce i se făcuse. Nu era un criminal, avea scrupule. Chiar 
şi acum, gândul la Kuznadze stârnea în el o reacţie de repulsie. 
Nu vroia ca socotelile lui greşite şi propriile lui slăbiciuni să le 
arunce pe umerii altora. Curăţa rigolele şi, din punct de vedere 
social, se afla în rigole, dar îi lipsea furia prin care să fi vrut să-i 
pedepsească pe alţii pentru declinul lui. S-ar fi putut să stea şi 
laşitatea la baza principialităţii lui, ceea ce l-ar fi putut face să 
creadă că se conduce după o morală superioară. 

Sokolov locuia într-o casă împărţită în mai multe 
apartamente, pe la mijlocul străzii Ivri, deasupra a două familii 
care-şi împărțeau parterul. Găsise camera după ce descoperise 
că în alte cartiere ale Tel Aviv-ului camerele erau de neplătit 
pentru cineva care făcea muncă necalificată. Din apartamentul 
lui din Herzlia, în care-şi băgase toţi banii primiţi ca ajutor de 
stabilire, făcuse fel de fel de încercări de a-şi găsi de lucru, dar 
ceea ce putuse găsi fusese numai un serviciu de măturător de 


36 


stradă. Ideea că el, un universitar altădată atât de prețuit, va 
trebui să îndeplinească o asemenea muncă nu i s-a părut o 
decădere lipsită de orice speranţă. Vroia să se îngrijească de 
sine însuşi. Era un gând primar, salvator al vieţii, şi s-a convins 
că este mai bine să curețe rigolele, decât să cadă beat mort sub 
un portic. A închiriat o cameră în cartierul în care urma să 
muncească şi, încă din prima zi a noii sale vieţi, a ajuns la 
concluzia c-a făcut o greşeală. Desigur, îşi aducea şi el 
contribuţia, cât de cât, acolo, la viitorul acestei ţări, dar avea 
puţine satisfacţii ca urmare a unui asemenea lucru; asta nu era 
patria lui. Fugise din Uniune pentru că în Tomsk căzuse total 
pradă băuturii şi aici îl ameninţa aceeaşi glorioasă decădere. 
Probabil că şi-ar fi făcut muncă în alt fel dacă ar fi fost un sionist 
convins, fiindcă astfel, cu orice munculiţă ar fi contribuit la 
puterea statului iudeu, chiar şi cu măturarea străzilor. Dar el nu 
era sionist, el era un fals evreu. 

Sokolov a împins căruciorul pe lângă casa cu o curte în 
spate, despărțită de stradă printr-un gard, întrebându-se-n sinea 
sa dacă va fi concediat în cazul în care nu-şi va face astăzi 
serviciul. Jossi cel Negru şi-ar fi dat seama de chiulul lui - unii îşi 
mai luau cărucioarele pe-acasă - numai dacă s-ar fi dus singur 
să controleze. Şi el nu avea altă cale. Nu vroia să fie văzut în 
Rehov Etsel. Alte incidente n-ar mai fi putut suporta. Ceea ce 
văzuse ţinea de culmea absurdităţii şi dezmăţului mintal în care 
se plasase de la catastrofă încoace. De cinci ani nu era capabil 
să găsească o ieşire şi să se întoarcă la lumea exterioară, cea a 
ambițiilor şi a disciplinei. El locuia în una dintre aripile acestui 
palat, stăpânind în total trei geamantane. Îmbrăcăminte, 
articole pe care le publicase în reviste ştiinţifice, diplome, 
atestate onorifice, fotografii dintr-o căsătorie fericită cu Irina, 
care se terminase concomitent cu Oktiabr, fotografii ale 
părinţilor lui acum morţi, fotografii care povesteau că Lev 
existase şi că el însuşi lucrase la Kaliningrad şi că pierduse totul, 
precum şi fotografii ale fiicei lui, Nataşa. Cât timp avea 
geamantanele, exista posibilitatea ca situaţia lui actuală să fie 
dobânda la un vis neobişnuit de violent, din care la un moment 
dat avea să se trezească. Câteodată, trecutul era atât de 
cumplit de prezent, încât prezentul îşi pierdea orice consistenţă. 


37 


Alteori, prezentul era atât de imposibil de învins, încât el nu mai 
avea niciun trecut. 

Casa scărilor fusese curățată, dar gândaci negri, storcoşiţi, 
mai rămăseseră pe la marginea pereţilor, cadavre vechi de o 
săptămână. Femeia care curăța casa scărilor locuia dedesubt, în 
stânga; după cum se vedea, ea nu îndrăznise să atingă insectele 
moarte, să le ia cu făraşul. Sokolov a urcat scara de piatră şi a 
intrat în camera lui. 

In ultimele zile nu ajunsese să facă curăţenie, 
geamantanele stăteau deschise pe gresia de pe jos, conţinutul 
lor răvăşit era împrăştiat prin toată încăperea. Dormea pe o 
saltea, bucătăria era dotată cu o farfurie, o cană, un cuţit, o 
furculiţă, o lingură, o cratiţă şi astea toate se aflau năclăite într- 
un lighean din chiuvetă. 

Obiectul lui de preţ era un fotoliu, aşezat lângă fereastră, 
îl cumpărase cu 50 de şekeli la piaţa de vechituri din Jaffa şi-n 
contul sumei îi fusese şi transportat la domiciliu. Fotoliul avea 
părţi mobile. Dacă te sprijineai de braţe şi te lăsai pe spate, se 
apleca şi, de jos, îi apărea un susţinător de picioare, prin care se 
forma o combinaţie confortabilă, ceva între sofa şi fotoliu, în 
care Sokolov rămânea toată seara şi toată noaptea. 

După ce şi-a dat jos mănuşile din plastic pentru curăţenie, 
a scos dopul sticlei de Gold. Era leoarcă. Înghiţitura i-a parcurs 
esofagul şi el a strâns din dinţi pentru a suporta muşcătura 
alcoolului. S-a dezbrăcat până la indispensabili, s-a aşezat în 
fotoliu şi a privit în zare, de-a lungul unei porţiuni a măreţei 
artere care se numea Rehov lvri. Ţinea gâtul sticlei strâns, 
fundul ei i se sprijinea pe genunchiul drept. 

Omul pe care-l văzuse era aidoma lui Lev. Dacă ar fi 
evaluat şansele existente ca el cu Lev să se întâlnească la colţul 
dintre Etsel şi Roni, rezultatul ar fi fost comparabil cu pericolul 
ca un pieton să treacă pe Dizengoff şi să fie omorât de un 
meteorit. Totul era posibil, dar dacă el nu vroia să se lase pradă 
aberaţiilor născute în creierul lui înecat în votcă, atunci trebuia 
să opună rezistenţă bizarei asemănări dintre criminal şi Lev. 
Inainte vreme, cei mai mulţi oameni îl priveau pe Lev ca pe un 
şarmeur de geniu, capricios şi făcând în permanenţă acte de 
bravură briante şi copilăreşti. Luând încă o înghiţitură de Gold, 
Sokolov se gândi că momentele în care Lev se arunca într-o 


38 


iubire sau cercetare ştiinţifică erau de fapt dovezi planificate ale 
unor experimente mentale pe care el le făcea cu sine însuşi. Lev 
privea viaţa ca pe un număr de posibilităţi pe care voia să le 
încerce şi cărora să le dea un nume. Şi, pentru aceasta, avea în 
vedere întreaga implicare a colaboratorilor şi a opozanților lui: el 
se ridicase neabătut în vârful nomenclaturii ştiinţifice, iar fratele 
lui de sânge, Saşa Sokolov, rămăsese în al său slipstream, sub 
suflul elicei, până la sfârşitul sfârşitului. 

Asta se întâmplase la 30 iunie 1985. 

Nemulțumirea şi neliniştea îi zvâcneau în stomac, acum, 
când Sokolov îşi reaminti acest lucru şi, sculându-se din fotoliu, 
se apropie de pervazul ferestrei, cu sticla în mână. 

Cărarea de nisip se afla în umbra caselor sărăcăcioase, 
copiii se jucau cu un cărucior confecţionat de ei înşişi. 

El încercă să se concentreze asupra imaginilor care i se 
întipăreau pe retină (vedea, oglindite şi cu imaginea răsturnată, 
structuri de fotoni care se mişcau cu o viteză de 300000 de km 
pe secundă), dar ceea ce apărea în capul lui prin ceața 
alcoolului părea mai coerent decât realitatea. El nu stătea la 
etajul unu al unei case de pe Rehov lvri - el stătea în tribuna 
oficialităților de pe rampa de lansări spaţiale din Kaliningrad. 


39 


Capitolul 4 

Racheta gigantică era proiectul lui Lev. Aceasta îl plasa pe 
cel mai înalt pisc al piramidei societăţii sovietice. Lev Leşava era 
în aceeaşi măsură un comunist oportunist ca şi Sokolov şi că 
fiecare locuitor privilegiat al Kaliningradului, deci era membru 
de partid, iar atunci când era nevoie, folosea cu acuratețe şi 
supleţe retorica marxist-leninistă. 

Proiectul fusese numit Okt/abr. 

De la tribuna oficialităților de la Centrul de lansare din 
Kaliningrad, Sokolov urmărea ecranele înconjurat de membrii 
supleanţi ai Biroului Politic. Imagini ale rachetei erau preluate de 
lentilele largi ale camerei de luat vederi de la sol, aflată la baza 
de lansare Baikonur din Kazahstan şi trimise direct spre sala ca 
de teatru din Kaliningrad. La difuzoare a răsunat numărătoarea 
inversă, către secunda comutării de la kerosen la hidrogen. 
Tribuna oficială era la balcon, trei rânduri de scaune roşii, 
concave, şi de-acolo priveau, Sokolov şi ceilalţi oameni politici, 
direct jos în sală, unde computerele, ecranele şi comutatoarele 
de comenzi ale lansării erau aşezate în rânduri. 

Echipa din care făcea parte Sokolov lucrase patru ani la 
Oktiabr, o versiune îmbunătăţită faţă de Energhia Il, iar soluţiile 
pe care el şi echipa lui le găsiseră şi-au dovedit valabilitatea, 
supraviețuind sutelor de teste pe care le făcuseră de-a lungul 
anului. Racheta funcţiona cu motoare dual juel. Ideea despre 
asemenea motoare exista de ani şi în Vest, dar ei erau primii 
care o puneau în funcţiune. Până la construirea lui Oktiabr, 
motoarele rachetelor aveau sistem singular. De regulă, o 
rachetă pleca ori cu motoare cu hidrogen, ori cu motoare cu 
kerosen; doar o singură dată fuseseră adaptate pentru tetraoxid 
de azot. Un tip de motor lucra cu un amestec de oxigen şi 
hidrogen, care dădea cea mai multă energie, şi celălalt tip cu un 
amestec de kerosen şi oxigen, cu o densitate mai mare, datorită 
căreia putea fi transportat în rezervoare mai mici. Dual fuel 
asocia ambele sisteme. Motoarele lucrau atât cu hidrogen, cât şi 
cu kerosen, astfel încât greutatea de lansare a rachetei putea fi 
limitată, datorită unui raport optimal între masa construcţiei şi 
masa combustibilului necesar. Rezultanta era mărirea 
necesarului de încărcătură cu minimum 20 de procente. Prin 
Oktiabr, Jumbo-ul zborurilor cosmice, Uniunea Sovietică putea 


40 


să depăşească Statele Unite în întrecerea pentru prima staţie 
extraterestră locuită. În jur de 50 de bărbaţi manevrau sistemul 
electronic care dirija lansarea şi, aproape de enormul cadran din 
cealaltă parte a sălii, o delegaţie de colonei şi generali de la KGB 
şi de la aviaţie, oameni în majoritate cu figuri de ţărani, îl 
ascultau plini de admiraţie pe dr. Lev Leşava, vedeta secţiei 
Dezvoltare de la NPO Energhia, îmbrăcat în costumul italian pe 
care şi-l cumpărase la Helsinki. Ei priveau direct sus, la 
imaginea motoarelor revoluţionare care ar fi trebuit să-l poarte 
pe Oktiabr dincolo de stratosferă. Sokolov îl auzea pe Lev 
vorbind delegaţiei: 

— Formula prin care capacitatea motoarelor este pusă în 
funcţiune este F = m(Ue)er sau: debitul de masă ori viteza 
efectivă de eflux. Este o formulă frumoasă şi simplă, aşa cum 
tot ce este redus la esenţă are eleganța simplităţii. După 
această propoziţie s-a produs catastrofa! De la take off se 
scursese precis un minut şi 36 de secunde şi era momentul în 
care se producea comutarea kerosenului pe hidrogen. Marele 
ecran de pe cealaltă parte a sălii s-a luminat dintr-o dată, şi 
primul gând al lui Sokolov a fost că, probabil, camerele erau 
defecte. Pe ecran nu mai era nimic de văzut, un câmp alb ca 
zăpada, ici şi colo câte o pată întunecată, ca o suprafaţă de 
tundră în timpul iernii, cu urme de vulpi, până când măsurătorul 
de lumină al camerei de filmat a reuşit să asimileze intensitatea 
luminii. Bucăţi în flăcări cădeau pe pământ. 

Lansarea lui Oktiabr n-a fost transmisă în direct de 
televiziunea rusă şi ştirea despre accident a fost cenzurată, dar 
în Vest ea a fost receptată în detaliu şi, după o săptămână, 
Ministerul Construcţiilor a recunoscut şi el că a avut loc un 
accident, datorat unei defecţiuni tehnice. 

Mii de soldaţi au căutat mai apoi, umăr la umăr, pe terenul 
de la nord de Baikonur şi au găsit resturi din trupurile 
cosmonauţilor. Experţi aduşi la faţa locului au dovedit că 
arseseră înainte de a fi înghiţiţi de atmosferă, la o înălţime de 
trei kilometri. În motor avusese loc o explozie din pricina căreia 
rezervorul de combustibil s-a spart. Cercetările s-au concentrat 
asupra unei explozii iniţiale mici, care ar fi putut fi urmarea unei 
defecţiuni în circuitul electric. Când s-a văzut că cercetarea 
ştiinţifică nu poate livra rezultate clare, au început să fie 


41 


interogaţi, de echipe ale KGB, tehnicienii care au lucrat la 
Oktiabr, şi, nu peste mult timp, a început să circule zvonul că 
accidentul s-ar fi datorat unui sabotaj. 

Cam o jumătate de an mai târziu, Sokolov a văzut la 
televizor ceva asemănător, în cazul Challenger-ului american. La 
toate staţiile de televiziune din lume, de câteva zeci de ori pe zi, 
exploda Challenger ca o megasăgeată de foc; imaginile 
exploziei lui Oktiabr n-au putut fi niciodată văzute. 

În vremea în care Challenger dispărea din lume, Sokolov 
îşi pierduse de mult serviciul din Kaliningrad. Îl trimiseseră la un 
centru neînsemnat de cercetări, în Tomsk. lrina rămăsese în 
Kaliningrad, cu fiica lor, Nataşa. După accident, îl mai văzuse 
doar o singură dată pe Lev Leşava. Într-o locuinţă de vară, 
înconjurată de ziduri, din sudul Moscovei, păzită de pădurari cu 
câini ciobăneşti numai coli, KGB-ul i-a confruntat pe şefii 
departamentelor de la Energhia. O zi întreagă au fost discutate 
cauzele posibile, fiecare specialist concentrându-se asupra 
propriilor lui argumente şi explicând că explozia nu se datorase 
contribuţiilor departamentului lui, deoarece acestea fuseseră 
fără greşeală şi corespunzătoare celor mai înalte norme de 
siguranţă, pe care NASA însăşi şi le-ar fi visat. In spaţiul de la 
WC, când se aflaseră unul lângă altul, au reuşit să-şi vorbească 
câteva cuvinte. 

— Saşka... 

— Liovka... ce vor ăştia? 

— Un lucru pe care să-l poată şi ei pricepe, i-a răspuns el. 
În căpăţânile lor nu intră ideea că ceva poate pur şi simplu să 
decurgă greşit. 

— Îşi închipuie în mod serios c-ar fi fost sabotaj? 

— Caută un ţap ispăşitor. 

— Tu ce crezi? 

— Eu cred... Eu cred că este o dovadă a destinului. O 
poveste mortală. Tu, Saşka? 

— Aş fi preferat să nu se întâmple. 

— Ah, ne-a adormit vigilenţa şi s-a întâmplat totuşi. Eram 
atât de siguri de poziţiile noastre. Cine ştie ce se va întâmpla de 
acum încolo cu cariera noastră. Hai să trecem împreună prin 
asta, promite-mi că n-o să mă laşi de izbelişte. 

— De ce te-aş lăsa de izbelişte? 


42 


Cineva a intrat înăuntru şi când ei, tăcuţi, îşi spălau 
mâinile, s-au privit în oglindă şi Lev i-a aruncat o privire 
zâmbitoare şi cu înţeles, ca şi când totul ar fi fost un incident 
aiurit de la şcoală, incident care mâine va fi dat uitării. Înainte 
de-a se întoarce, Lev l-a tras dintr-o dată de mânecă. Sokolov s- 
a întors şi Lev l-a îmbrăţişat. Braţele lui l-au ţinut strâns la piept. 
Când s-au despărţit, Lev l-a privit zâmbind, de parcă i-ar fi şoptit 
o glumă, dar ochii îi erau severi şi înfricoşaţi. Sokolov a 
încuviinţat din cap. Lev şi-a lăsat o mână pe umărul lui şi l-a 
bătut uşor. 


Sokolov a dat pe gât ultima înghiţitură şi s-a adâncit în 
fotoliu. Pe palier s-au auzit paşi, târâit de geamantane şi 
clinchet de farfurii. Imigranții cei noi intrau în cele două camere 
rămase libere de la etajul lui. Compatrioţi. Cu Câteva zile în 
urmă, un nepot de-al lor închiriase pentru ei camerele de-aici, 
deoarece el nu avea spaţiu pentru olimi hadaşimi, aşa îi 
explicase el lui Sokolov, căci, la fel ca înainte, în Harkov, locuia 
acum aici cu nouă persoane în trei camere mititele. Un om din 
partea proprietarului casei i-a cerut lui Sokolov ajutor când şi-a 
dat seama că nepotul nu vorbeşte ivrit şi Sokolov a tradus, a 
vorbit dintr-o dată limba gândurilor şi inimii lui şi s-a hotărât să 
se mute cât mai repede într-un cartier în care marea majoritate 
să fie ruşi. 

Realiză între timp că yemeniţii erau un soi de arabi. 
Mirosurile de pe stradă, muzica tânguitoare ce străbătea din 
fiecare casă, lipsa igienei şi mentalitatea de bazar puteau la fel 
de bine să fie ale unui cartier din Amman sau Cairo. Pe când mai 
locuia încă în apartamentul de milionar din Herzlia, se mai 
legăna cu iluzia că a emigrat într-o enclavă europeană, însă 
trăia cu adevărat în Orientul Mijlociu, între cerşetori cu minţile 
rătăcite şi tradiţionalişti yemeniţi, printre ghicitori în stele şi 
cititori în palmă, printre adoratori ai rabinilor celor sfinţi şi 
găinari. 

Şi Lev Leşava se ţinea de şterpelit când era mic. O făcea 
nu pentru că ar fi fost copilul unor oameni săraci - taică-său era 
un înalt funcţionar de partid -, dar "eu vreau să fiu liber şi dacă 
ei nu-mi dau bani, mi-i iau singur, aşa-i spusese lui Saşa. După 
prima lor confruntare, deveniseră de nedespărţit şi stăteau 


43 


săptămânal la Lev acasă aplecaţi asupra jocurilor matematice. 
Şocat, Saşa îi explicase că nu poţi fura de la părinţii tăi, fiindcă 
în acest caz încalci morala fundamentală. 

— Ei înşişi au furat banii, aşa că şi eu fur de la ei, i-a 
răspuns Lev cu răceală. Şi când a văzut ochii uimiţi ai lui Saşa: 
Ascultă, Saşa, ştii doar cum stau lucrurile. Cineva vrea o 
aprobare pentru o chestie sau alta, dar morile se învârt încet şi 
dacă le ungi şi, mai ales cu dolari, dintr-o dată încep să se- 
nvârtă mai repede. 

— Dar asta este, asta este totuşi corupţie, a remarcat 
Saşa indignat. Şi părinţii lui aveau „relaţii”, dar asta era altceva. 

— Aşa au stat întotdeauna lucrurile şi aşa vor şi rămâne. 

— Ce mentalitate burgheză. 

Lev începuse să râdă. 

— Eşti comunist, Saşa? 

— Da. Bineînţeles. Tu nu, deci? 

— Atunci de ce nu eşti membru al Comsomolului? 

— Nu sunt activist. Vreau să devin om de ştiinţă. Nu 
politician. Dar cred în bazele marxism-leninismului. 

— Şi eu vreau să devin om de ştiinţă. Dar cred numai în 
legile naturii, a răspuns Lev, şi aceste legi arată cu totul altfel 
decât ne sunt nouă prezentate. Vino. Am să-ţi arăt ceva. 

Saşa l-a urmat pe Lev în dormitorul părinţilor acestuia. 
Niciodată nu intrase acolo mai înainte. Era o cameră spațioasă, 
cu covor moale, în care i se înfundau pantofii, şi un pat larg din 
lemn natur, unde ar fi încăput trei sau patru persoane. 

— Enorm, a spus Saşa. 

— Din Suedia, i-a explicat Lev, în timp ce s-a aplecat pe 
vine şi a început să pescuiască ceva cu mâna în spatele 
noptierei. A scotocit până când a dat de o cheie, pe care i-a 
arătat-o triumfător lui Saşa. Acesta habar n-avea ce are de 
gând. 

Lev a deschis noptiera şi i-a aruncat prietenului lui o 
privire gravă. 

— Să nu povesteşti niciodată, nimănui. 

Saşa a încuviinţat din cap. 

— Niciodată, a repetat. 


44 


Lev a scos din dulăpior o mulţime de reviste şi s-a aşezat 
pe pat. l-a făcut semn lui Saşa să se aşeze alături de el şi Saşa 
s-a lăsat pe salteaua moale. 

Lev a deschis o revistă şi Saşa a văzut o femeie. Stătea pe 
o masă cu picioarele desfăcute şi figura aproape invizibilă. Îi 
vedeai bolta sânilor şi deasupra bărbia şi nasul, iar cu 
amândouă mâinile îşi ţinea sexul cât se poate de deschis. Leva 
răsfoit mai departe, şi Saşa a văzut acum bărbaţi şi femei 
înlănţuiţi şi în poziţii complicate, penisuri mari, ţepene, în 
învelişul lor neted. 

Saşa s-a înroşit şi nu şi-a putut para uimirea. A înghiţit în 
sec plin de nelinişte şi Lev i-a întins revista. 

— E bine, nu-i aşa? 

— De unde aveţi voi astea? a întrebat Saşa cu vocea 
tremurătoare, ca şi când modul de-a face rost de ele ar fi fost 
singurul lucru care l-ar fi preocupat. 

— Pe piaţa neagră poţi găsi orice. Şi dacă ocupi o poziţie 
ca cea a lui taică-meu, atunci poţi procura totul chiar pe 
canalele obişnuite. La vârf se poate totul, trebuie să ştii asta. 
Am înţeles că prin locuinţele de vară au loc adevărate orgii. 

Saşa, un elev model, care până şi-n gânduri era naiv şi 
precaut, l-ar fi învinuit de sentimente antisocialiste, dacă n-ar fi 
văzut revistele cu propriii lui ochi. Ideea lui Lev era următoarea: 
totul se poate dacă dispui de relaţiile necesare şi ocupi o poziţie 
destul de înaltă în ierarhia de partid. Frunzăreau împreună 
revistele şi Saşa îşi ascundea curiozitatea înfometată ce creştea 
în el la vederea imaginilor. Urmându-l pe Lev, făcea şi el 
observaţii voiniceşti despre femei: („la uite-o pe asta! Asta vrea 
să fie luată la rând”), dar când s-a înapoiat acasă, a intrat 
imediat în camera lui, bolnav de erecţia ce se făcuse simțită 
încă pe drum, împiedicându-l să meargă. Cu fotografiile în 
memorie, totul a durat doar câteva secunde; a făcut-o de trei ori 
în şir, şi de fiecare dată a terminat aproape spontan. Apoi s-a 
simţit mânijit şi, pe când stătea, dârdâind, sub duşul rece ca 
gheaţa, şi-a interzis sieşi pentru totdeauna să mai arunce măcar 
o singură privire în acele reviste. 

Peste vreo câteva săptămâni s-a dus din nou la Lev şi 
acum maică-sa (o brunetă frumoasă şolduri unduitoare şi ochi 


45 


mari, veseli - Saşa nu era îndrăgostit numai de Nadia 
Ziadanova, ci puţin şi de ea) nu era acasă. 

Îl aşteptau pe Roşcovan, care, potrivit spuselor lui Lev, 
avea de discutat ceva cu ei. O chestiune de mare importanţă. 

— Ne binoclăm? a întrebat Lev- 

— Ah, nu, a răspuns Saşa nonşalant. 

— Eşti bolnav? 

— Nu, însă sunt doar fotografii. 

— Dar ce-ai fi vrut, mă rog? Să fie adevărate? Măcar de-ar 
fi fost aşa. Tu ai făcut-o fie şi o singură dată? 

— Nu, a spus Saşa cu sinceritate. N-avea niciun rost să 
mintă La o eventuală discuţie, ar fi căzut ca din lună, deoarece 
Lev simţea imediat. 

— Eu, da De câteva ori, spuse Lev detaşat. 

— Cu cine? 

— Ai vrea să ştii, nu? 

— Nu neapărat. 

— Deci, mai bine nu. Chiar nu vrei să ne uităm? 

— NU. 

— Oi fi vreun sfânt? Unul ca tine n-am mai văzut până 
acum. 

— Anumite lucruri nu le fac. E Satan, a spus Saşa, mai tare 
decât ar fi fost nevoie, ca şi când ar fi vrut să se convingă pe 
sine însuşi de limitata lui nevoie de fantezii sexuale. 

— Nu cumva eşti anormal? L-a întrebat Lev provocator. 

— Probabil că nu. Dar e asta o problemă? 

— Eşti atât de oribil de cuminte. 

— Nu sunt cuminte. Doar că tu eşti atât de... atât de 
curios. 

Saşa n-a găsit un cuvânt mai bun dar acesta acoperea 
sensul a ceea ce ar fi vrut să spună. 

— Curios, a repetat Lev dus pe gânduri. Această calificare 
îmi place. Da, sunt curios. Vreau să ştiu totul şi să fac totul. Tu 
nu trebuie să faci nimic, aşa-i? 

— Ba da, dar nu totul. Saşa a rămas serios, deşi a văzut 
lucirea din ochii lui Lev. Nu s-a simţit jignit sau înjosit, aşa era 
Lev şi gata. 

— Eu, da, a răspuns Lev, cu un zâmbet superior, eu, da. 

— Totul? 


46 


— Absolut totul. 

— Chiar şi o crimă? 

— În principiu, da. De ce nu? 

— Chiar te-interesează s-o ştii? 

— Da, l-a provocat Lev. 

— Pentru că intri la pârnaie. S-ar putea chiar să ai parte 
de-un glonţ. 

— Crima mea e perfectă. Cel puţin la nivel raţional. Ca 
idee. Aş vrea să ştiu ce simţi, da. 

— Şi conştiinţa ta? 

— Dacă cineva vrea să te distrugă şi tu eşti mai deştept 
decât el? Eu cred că în această situaţie trăieşti cu conştiinţa 
împăcată. 

— Există graniţe, totuşi. 

— La fel ca spaţiul, nici comportarea omului nu cunoaşte 
graniţe, a profeţit Lev. 

— Pentru mine există, a răspuns Saşa încăpățânat. Fără 
graniţe nu ştiu ce trebuie să fac. Am nevoie de principii... 

— Axiome, a intervenit Lev, dar axiomele sunt mijloace 
auxiliare. Eu vreau să experimentez tot ce se poate experimenta 
pe acest pământ. 

— Eu, nu. 

— De aceea eşti tu cuminte. 

— Atunci lasă-mă să fiu cuminte. 

Roşcovanul a bătut la uşă. S-a lăsat să cadă pe sofa şi 
mădularele lui întinse arătau ca nişte prelungiri străine. Era şi 
mai înalt decât Saşa, din pricina picioarelor lui care parcă-şi 
pierduseră măsura. Uimit, a trecut în revistă apartamentul. 

— Nu e rău, nu e rău, a mormăit aprobator. 

— Saşa, avem nevoie de ajutorul tău, a spus Lev serios. 
"roşcovanul are o problemă. 

— Am pierdut ieri examenul, a oftat Roşcovanul. "Foarte 
nasol, a accentuat el. 

— Da, a spus Saşa La cealaltă şcoală, Roşcovanul 
crescuse printre insulte, dar aici era înconjurat de elevi liniștiți, 
care nu-l umileau pentru culoarea părului lui. Fiecărei priviri de 
atenţie şi simpatie el îi răspundea cu recunoştinţă şi cu mici 
cadouri, probabil din pivniţa de provizii a tatălui lui. Pe 
deasupra, el mai atrăgea atenţia şi prin faptul că era cel mai 


47 


prost elev din clasă. Toţi ştiau că a fost admis la Şcoala nr. 79 
datorită relaţiilor pe care le avea taică-său, general KGB. 

— Uite, a spus Lev, şi s-a aplecat în taină spre Saşa, 
Şchiopul îşi lasă întotdeauna hârtiile la şcoală în dulapul din 
laboratorul de fizică, înţelegi? 

— Totdeauna, a repetat Roşcovanul. "Şchiopul lucrează 
adeseori seara în şcoală. l-a turnat neveste-sii trei copii şi-acasă 
n-are decât o singură cameră, nebunul. Am auzit că atunci când 
trage la măsea, o bate. 

— E jumătate evreu, a explicat Lev dispreţuitor. 

Saşa s-a speriat c-o să se înroşească la auzul acestor 
cuvinte. Nimeni nu ştia că şi părinţii lui erau evrei, evrei 
nedeclaraţi (el însuşi descoperise această printr-o întâmplare), 
iar ca urmare a acestui fapt, el nu era nici măcar pe jumătate, ci 
evreu pe de-a-ntregul, astfel încât ştia că acest semnalment al 
Şchiopului, profesorul lor de fizică, era la fel de generator de 
aversiuni ca şi piciorul de lemn cu care bocănea. (Se spunea că 
piciorul îi îngheţase pe câmpul de luptă de la Stalingrad.) 

— Jumătate evreu, deci jidan pe de-a-ntregul, a spus 
Roşcovanul. 

— Nu am nimic împotriva evreilor, a zis Saşa cu voce 
tremurătoare. Gâtlejul lui păru dintr-o dată căptuşit cu hârtie 
şmirghel, dar avusese impresia că nu-i poate lăsa de izbelişte pe 
părinţii lui, chiar dacă prietenii aceştia nu-i înjoseau cu bună 
ştiinţă. 

— Evreii au jucat un rol important în constituirea partidului 
şi la revoluţie, a spus el doct. 

Lev a ridicat din umeri şi a făcut un gest de încetare a 
discuţiei. 

— Oricum ar fi, Şchiopul este acum răspunzător de faptul 
că Roşcovanul trebuie să părăsească şcoala. 

— Asta-i o porcărie, a oftat Roşcovanul. "Un mare rahat. 

— Da, a fost tot ce-a putut Saşa să spună. Roşcovanul era 
un băiat drăguţ, dar nu prea capabil, şi toată lumea ştia că 
taică-său îl cumpărase pe director. 

— Am să fac ceva în acest sens, a spus Lev. Şi s-a lăsat pe 
spate. 

Saşa l-a privit cercetător. 

— Ce? 


48 


— Am să înlocuiesc hârtiile Roşcovanului, a explicat Lev 
liniştit. 

Saşa nu-l putea crede. De la faţa imobilă a lui Lev, şi-a 
întors privirile la faţa Roşcovanului, care trăda conştiinţa 
vinovăţiei, şi încuviinţă din cap, vrând să spună că accepta 
soluţia inconvenabilă a lui Lev ca pe ceva inevitabil. 

— Dar... Saşa nu-şi putea face nicio reprezentare asupra 
felului lor de a gândi. 

— Dar ce? l-a întrebat Lev. 

— Dar Roşcovanul nu merită mai mult. 

— Ce prostie mai e şi asta? a strigat Lev surprins. "Merit? 
Ce e asta? Şchiopul la ultimul oral l-a trântit! Are o mare pică pe 
Roşcovan. 

— Habar n-am de ce, s-a plâns Roşcovanul. "Mă tratează 
ca şi când eu l-aş fi lipsit de labă. 

— Dar, totuşi, tu nu poţi... 

— Ba da, a spus Lev. “EI păstrează totul în dulap, a 
repetat Lev, ca şi când ar fi făcut o remarcă nevinovată. Stătea 
pe spate, în fotoliul de piele al lui taică-său, cu braţele sub cap 
şi conducea discuţia ca şi când ar fi vorbit despre succesele 
sovieticilor în sport. 

— Dar e închis cu cheia, a spus Saşa hotărât, punând 
capăt discuţiei. S-a sculat şi-a vrut să plece acasă, să-şi continue 
rezolvarea problemei Podurilor din Königsberg. Era un joc 
matematic dintr-o carte groasă, primită de la părinţii lui. 
Intrebarea era dacă este posibilă o plimbare pe cele şapte 
poduri din Königsberg, astfel încât cel ce parcurgea drumul să 
treacă o singură dată pe fiecare pod şi să se întoarcă înapoi la 
punctul de pornire. Saşa încercase să pună problema în termeni 
geometrici, dar discuţia cu Lev l-a abstras acum din 
preocuparea lui. Lev i-a spus: 

— Stai puţin, Saşa. Uşa este închisă. De ce este închisă? 
Pentru că Şchiopul a băgat cheia în broască şi a încuiat-o. De 
remarcat în acest caz este că tu cu aceeaşi cheie poţi să şi 
descui broasca. 

— Dar pentru aşa ceva ai nevoie de cheie, a spus 
Roşcovanul. 

— Şi pe asta n-o avem, a tras Saşa concluzia. 


49 


— Asta e corect, a spus Lev, dar o situaţie favorabilă 
poate să apară şi eu cred că tu, Saşa, că tu, ca cel mai bun la 
fizică şi favoritul Şchiopului, poţi să contribui la asta. 

— Ce? l-a privit pe Lev stupefiat. Doar nu pot să-i fur 
cheile din geantă. 

— Asta nu e nevoie. Lev s-a aplecat în faţă şi-a făcut un 
gest de nerăbdare: A 

— Faci doar un mulaj. In ceară, Roşcovane! 

Roşcovanul i-a întins o cutie de metal rotundă şi Lev i-a 
ridicat capacul. Ilnăuntru era ceară galbenă de albine. 

— Uite. Mâine, în mod sigur vei rămâne din nou în 
laboratorul de fizică, fiindcă tu eşti cu adevărat un tip de 
excepţie şi Şchiopul te va ajuta cu o mie şi unu de lucruri şi 
atunci faci un mulaj după cheie. O etichetă galbenă atârnă de 
cheia de la dulap. Simplu, efectiv, fără pericol şi cu succes 
garantat. Ceara de albine vine din Finlanda. 

— Asta n-o fac. 

— Bineînţeles c-o faci, a spus Lev, faci asta în numele 
prieteniei noastre. 

— Tocmai pentru asta n-o fac. 

— Şi încă pentru altceva o mai faci!” a întărit el, făcând cu 
ochiul. 

— Chiar aşa? 

— În mod sigur! 

— Adică? 

— Pentru Nadia Ziadanova. Lev l-a străpuns cu privirea şi 
Saşa s-a înroşit. 

— Ce-i cu Nadia? 

— E îndrăgostită de tine. 

— Nu fi absurd. 

— Ba da. Ea mi-a spus-o. Mi-a cerut ajutorul, fiindcă n-o 
bagi în seamă. Dar eu te-am văzut uitându-te la ea. 

— Pălăvrăgeşti. 

Lev s-a aplecat spre măsuţa de lângă fotoliu şi a pus mâna 
pe receptor. 

— Sun-o. 

— Nu au telefon, a spus Saşa. Totuşi îi veni dintr-o dată să 
chiuie şi să ţipe de bucurie şi un tremur îi străbătu tot trupul. 


50 


— Dacă faci ceea ce-ţi cerem, poţi să te întâlneşti cu 
Nadia aici. Când nu-i nimeni acasă. 

— De necrezut, a oftat Roşcovanul, ca şi când el ar fi fost 
cel care ar fi visat la o întâlnire cu Nadia. 

— Dar... Saşa înţelese că trebuia să plătească preţul. 

— Fă mulajul, prostule!” Lev îl privea în aşteptare, 
încrezător şi prietenos. Saşa l-ar fi decepţionat dacă nu-l ajută 
pe Roşcovan. 

— Nu ştiu, a spus, luptându-se cu fanteziile în privinţa 
Nadiei. 

Noaptea, întins în pat, îl înjură pe Lev pentru jocul lui 
drăcesc şi-şi propuse să se distanţeze şi să renunţe la prietenia 
lui. Dar în acelaşi timp admira lipsa de bariere pe care o 
proclama Lev şi o punea el însuşi în practică, aceasta fiind o 
trăsătură de caracter pe care n-o mai cunoscuse la niciunul 
dintre colegii lui de vârstă. Înfierbântaţi, unii dintre ei povesteau 
despre ideile şi planurile lor nestăvilite de viaţă, dar Lev vorbea 
despre asta stăpânit şi fără emoţii, ca şi când ar fi făcut un 
raport asupra unei vizite tovărăşeşti a unei delegaţii coreene. 
Fiecare ştia că el întreprinsese totul şi trecuse prin totul. El 
susţinea că a fumat în Georgia haşiş şi opium, iar felul cum o 
spunea, nu ca pe un fapt eroic, ci aşa, printre altele, ca pe o 
ştire neînsemnată de la rubrica fapte diverse, era mai 
demonstrativ decât teatrul jucat de Oleg Zudov, un coleg care 
săptămâna trecută, în vestiarul sălii de gimnastică, susţinuse că, 
cu o zi înainte, se culcase cu vecina lui. 

Saşa o adora pe Nadia, dar o ocolea dacă drumurile li se 
încrucişau din întâmplare. Masturbându-se, îşi închipuia de luni 
de zile cum îi va atinge sânii mici şi tari. Nu dorea nimic mai 
mult decât acest lucru, care însă îl şi înfricoşa. Dimineaţa 
următoare spuse că nu va face nimic, ceea ce Lev păruse că 
acceptă, dar în pauza însorită de prânz apăru dintr-o dată Nadia 
din umbră, în dreptul lui, cu nările fremătând şi respiraţia 
întretăiată, şi-l întrebă cu vocea răguşită când se vor întâlni. 

Deci, Lev îi povestise un lucru pe care Saşa, în timpul 
nopţii, răscolit, transpirat şi masturbându-se, îl refuzase. 

— Săptămâna viitoare? propuse el, privindu-şi pantofii. 
Ştia că acum devenise mai roşu la faţă decât Roşcovanul, şi se 
uită stânjenit la buzele ei nesigure. 


51 


Îl căută pe Lev şi îşi propuse să refuze încă o dată, dacă 
Lev ar avea ceva împotrivă. 

Tăcând, îi strânse mâna şi Lev nu spuse nici el nimic, nu 
râse, nu rosti „am ştiut eu”, nu-l batjocori şi nici nu-l umili, nu, 
scoase neutru cutia de metal din buzunarul jachetei şi o depuse 
ca pe o armă în mâna tovarăşului de luptă. 

— Compadre, spuse atunci când Saşa lăsă să-i alunece 
cutia în buzunar. 

Era extrem de nervos şi curajul îl părăsi de tot în timpul 
orei cu Şchiopul (după spusele căruia el, Saşa, era pe drumul 
câştigării Premiului Nobel în fizică; n-avea nicio îndoială asupra 
acestui lucru), dar de îndată ce Şchiopul părăsi clasa, deschise, 
împotriva voinţei sale, geanta profesorului şi apăsă cheia cu 
eticheta galbenă în ceară. Ciudat era că nu simţise nimic. 
Făcuse ce trebuia să facă, urmărindu-şi precis scopul. 

Uşa se deschise în momentul când cutia se afla în 
siguranţă în buzunarul pantalonilor lui. 

Lev şi Roşcovanul, care îl aşteptau, îl bătură bărbăteşte pe 
umăr. 

— Trebuie să recunosc că eşti curajos, spuse Lev grav. 

Saşa se simţi uşor şi puternic, depăşindu-şi graniţele 
propriului său eu. Îi era silă de fapta lui, dar în acelaşi timp era 
îmbătat de mândrie. Depăşise pragul dintre ceea ce este permis 
şi ceea ce nu este permis şi, dacă înfăptuieşti acest lucru, aşa 
cum ştia el acum, era ca şi când ai fi dat pe gât o sticlă de 
votcă. 

— Pentru ultima dată, îşi spuse-n gând când se îndrepta 
singur la prânz spre casă şi senzaţia de triumf pălise, n-o să mai 
fac una ca asta niciodată. Când ajunse acasă, îi veni să vomite, 
iar două zile mai târziu, în timpul lecţiei cu Şchiopul, aştepta în 
fiecare moment răbufnirea acestuia. „Te-am văzut, individule! 
Ţi-ai închipuit chiar că mă poţi înşela? Duşman de clasă ce eşti! 
Cosmopolitule! Scursură!” 

O săptămână mai târziu Nadia şi-a făcut apariţia la uşa 
apartamentului familiei Leşava. Lev s-a ţinut de cuvânt şi şi-a 
reamintit dintr-o dată că are de făcut un comision pentru mama 
lui. 

Saşa rămase singur cu Nadia. Ea scrisese pentru el o 
poezie. 


52 


La jumătatea drumului spre cer 
Și totuşi cu picioarele pe pământ, 
Se răfuieşte cu Pitagora, îl pune pe Socrate la punct, 
Sărută pe buzele mele muză. 

Ultimul vers era o invitaţie. Doar că el nu îndrăznea. 
Stăteau unul lângă altul încordaţi de emoție pe canapeaua 
familiei Leşava. Saşa împăturise hârtia cu poezia, până când 
aceasta ajunsese un ghemotoc, care nu se mai putea îndoi. 
Realiză că acum ajunsese un ceva pe care ar fi vrut să-l arunce. 

— Foarte... interesant, spuse el. 

Simti că ea a dat din cap, dar nu îndrăzni s-o privească. 

Se-auzea tic-tacul ceasului. El a înghiţit la un moment dat 
în sec şi s-a gândit disperat cum să pună capăt acestei situaţii. 
Nu-i venea în minte niciun cuvânt pe care l-ar fi considerat 
destul de interesant pentru urechile ei. Işi ascundea privirea, de 
teamă ca ea să nu-i citească în ochi visele de puber pe care le 
trăia în pat cu gândul la ea. Minute întregi treceau şi ei 
rămâneau nemişcaţi alături. Dintr-o dată ea spuse: 

— Frumoasă canapea. El dădu din cap. 

— Suedeză, am impresia. 

Atunci se întâmplă o minune. Ea îi luă mâna şi i-o strecură 
sub bluză, pe ridicătura mătăsoasă a sânului. Nu purta sutien; 
ceea ce el simţi era moale ca o catifea, cu vârful ca piatra. 

— Dezbracă-mă, i-a şoptit poeta. A 

El încuviinţă şi făcu ceea ce i se poruncise. li deschise 
bluza, îşi strecură degetele sub fusta ei şi se lungi pe canapea 
după ce ea îl făcu să înţeleagă că doreşte să-şi deschidă şliţul. II 
sărută cu buzele umede şi el se lăsă cuprins de o emoție fără 
margini. O iubea. Ea îi conduse mâna spre un loc care o făcu să 
se mişte sălbatic şi el termină în palma ei. Era prima dată când i 
se dăruia o femeie. 


53 


Capitolul 5 

Sokolov dăduse pe gât o sticlă întreagă, dar trupul încă îl 
mai asculta. Se îmbătă şi, după ce întredeschise uşa şi constată 
că nu e nimeni pe palier, se strecură afară, luând-o la goană pe 
scări. 

La primele semne ale căderii serii, străbătea ţanţoş Rehov 
Etsel. 

Prin geamurile deschise văzu din stradă oamenii negri 
privind fix la strălucirea ecranelor de televizor. Aproape peste 
tot era singura lumină din casă. Oamenii din acest cartier nu 
citeau cărţi, iar pentru bucătărie era de-ajuns un tub de neon. 
Prin curţile dintre case se plimbau pisici, scormonind în coşuri 
mizerabile de gunoi fără capac. Şopocăind, nişte copii îşi 
treceau unul altuia câte-o ţigară aprinsă; pe undeva, o pereche 
de îndrăgostiţi se lansase într-o discuţie care, după ei, ar fi putut 
schimba lumea. 

Bară la bară, maşini învăluite în fum scoteau scrâşnete pe 
Rehov Etsel, trecând pe lângă el cu ventilatoare care răgeau. 
Ambuteiaje târzii se formaseră din pricina barierei care, cincizeci 
de metri mai încolo, închidea strada. Un agent de poliţie dirija 
circulaţia spre o stradă lăturalnică. 

Sokolov traversă şi o luă spre magazinul de la care îşi 
cumpăra sticla de băutură, seara. 

Proprietarul, un yemenit mărunt, fără dinţi, de-o vârstă 
incertă, avea o piele zgrunţuroasă, tăbăcită, şi ochii cu irisul 
galben. Ai fi zis că e orb, însă când trebuia să ia vreo sticlă sau 
vreo conservă de pe rafturile înalte din spate, de lângă perete, 
le lua fără urmă de ezitare. 

— Gold, a cerut Sokolov. 

Magazinul dispunea de un sortiment complet şi era 
deschis în fiecare seară până la miezul nopţii, cu excepţia zilei 
de vineri. Yemenitul aduse sticla lunguiaţă, cu eticheta roşie. 
Sokolov îi numără opt şekeli jumătate. 

— Ce-a fost aici? întrebă el. 

— A fost împuşcat cineva, îi răspunse omul. 

— Persoană din cartier? 

— Din afară. O figură asocială. 

— rănit? 

— Ucis. 


54 


— Se-ntâmplă des pe-aici? 

— Nu s-a mai întâmplat pân-acum niciodată, spuse omul 
indignat, ca şi când i-ar fi vorbit unui imbecil. "E un cartier 
onorabil. Aici nu se întâmplă niciodată nimic. Oamenii se 
ocrotesc unii pe alţii. Astea-s treburi de-ale arabilor sau de-ale 
askenazilor, ei sunt gangsterii. Ultimul cuvânt sunase cam 
ciudat, dar Sokolov înţelesese ce-a vrut să spună. 

— Saddam Hussein a ameninţat că ne-atacă dacă se- 
ntâmplă ceva cu lrakul. Tocmai s-a anunţat la radio, spuse omul. 

— Un nebun, îi replică Sokolov. 

Interesul lui pentru politică, interes care se născuse de 
când se afla în Israel, dispăruse măturat de furtuna din capul lui, 
dar omul era totuşi la curent cu faptul că-n urmă cu câteva 
săptămâni Kuweitul fusese ocupat de Saddam Hussein. Vestul 
nu acceptă acest lucru. 

— Mama tuturor bătăliilor, a spus Hussein ieri. 

Sokolov ridică din umeri. Îşi spuse: mama tuturor beţivilor. 

Omul îi pusese sticla într-o pungă obişnuită din plastic şi el 
părăsi magazinul. 

Seara era caldă şi se părea că întregul cartier ieşise pe 
terasele de pe Rehov Etsel. Familii de mai multe generaţii 
mâncau gălăgioase humus, techina, chebap, halafel, salată de 
vinete, salată de roşii, cotlete de miel, umpluturi cu carne de 
capră, pizza, urmăriţi de ochii altor familii, care nu apucaseră să 
ocupe o masă la timp. Transpiraţi şi iritaţi, aceştia se sprijineau 
de maşinile parcate, aruncându-le celor de la mese priviri 
duşmănoase. Pe trotuare flana o mulţime pestriță şi Sokolov o 
porni de-a lungul teraselor, până când ajunse la o barieră. 
Pierdut într-o mulţime de copii şi bărbaţi, bătrâni, privi maşina 
poliţiei, la colţ cu Rehov Roni. La lumina puternică a 
reflectoarelor, membri ai poliţiei tehnice căutau probe juridice. 
Locul pe care căzuse victima, încercuit cu creta, era curăţat cu 
perii mici de nişte bărbaţi aşezaţi pe vine. Un fotograf al poliţiei 
fotografia trotuarul, metru cu metru. Totul fals şi înscenat, gândi 
Sokolov, la fel de neautentic ca filmele pe care le vedea aici la 
televizor. Întoarse spatele şi se reîndreptă spre locuinţa lui. 

Făcuse o alegere potrivită părăsind cât se poate de 
repede locul şi aşteptând acasă până când organele de poliţie 
se vor fi îndepărtat. O răfuială asocială nu era ceva care să-i 


55 


suscite simţul de dreptate; dacă bandiții vroiau să se ucidă unul 
pe altul, n-aveau decât, el rămânea în afara emoţiei. Ce-ar fi 
putut să povestească poliţiei? Ascultă, agentule, criminalul 
semăna cu fostul şef al programelor NPO Energhia din 
Kaliningrad. Aşa înainte şi-ar fi anunţat singur colaborarea la 
miliţie, dar oameni ca el, aflaţi sub ultima treaptă a scării 
sociale, erau speriaţi să nu-şi agraveze echilibrul fragil al 
existenţei şi să cadă pradă unor puteri care nu puteau fi ţinute 
în frâu. El nu aparţinea nici gangsterilor, nici păturii de 
deasupra, care era apărată de poliţie, şi asta era o noutate. 
Uimit, constată că mai ţine încă la viaţă, cu încrâncenare. In 
Tomsk trăise zile când îşi dorise sfârşitul, beat până în vârful 
degetelor, deprimat până la ultimul proton al trupului lui. 
Fiecare proton avea o încărcătură pozitivă şi o masă de 938,3 
megaelectrovolţi, dar el îşi simţea trupul ca şi când s-ar fi 
dezintegrat spontan. Spontana dezintegrare a unui proton era 
prevăzută de marile teorii ale unificării, dar aşa ceva nu fusese 
niciodată confirmat într-un laborator. El însă o constată, chiar 
dacă, potrivit teoriilor, pe an s-ar fi diferențiat doar un singur 
proton din miliardele fără număr din care el era constituit. La el 
totul se dezintegra. Sfârşitul carierei lui şi consumul litrilor de 
votcă făceau evident ceea ce sperau să descopere teoreticienii 
unităţii dintre sarcinile electrice tari şi slabe: focul plasmei 
înainte de-a se diferenţia şi a forma un univers, intensul nimic al 
flăcării de început, care putea să clarifice tot ceea ce exista 
acum. Dar nu mai era nimic de clarificat, nici confruntarea cu 
criminalul, nici secretul morţii victimei. Ce se întâmplase de 
fapt? Fotonii de lumină solară care fuseseră reflectaţi de pielea 
şi îmbrăcămintea criminalului şi ale victimei au atins electronii 
din straturile retinei lui. Impulsuri electrice au transportat 
imaginea spre creier. Lumina din adâncul soarelui era un produs 
al proceselor nucleare şi ceea ce se întâmpla în creierul lui 
putea fi descris drept electromagnetism. Moartea era o moarte 
relativă; datorită forţei lui Coulomb, în atomii trupului său 
rămâneau electronii, plutind în jurul nucleului de atomi, legaţi 
unii de alţii. Biologia mortului era tulburată în continuare, cele 
patru forţe fundamentale rămâneau în vigoare, aşa că la 
începuturile lor, aproximativ 300 de secunde după marele Big 
Bang, de la formarea universului. Probabil că acum cadavrul 


56 


zăcea în morga poliţiei şi membrii familiei trăiau senzaţia că 
ceva nu mai există. După opinia lui Sokolov, nu se întâmplase 
mai nimic. Nucleele din atomii moleculelor de fosfaţi şi zaharuri 
ale ADN-urilor omului omorât fuseseră cu miliarde de ani mai 
înainte împrăştiate prin cosmos şi, în mod întâmplător, unificate 
în trupul unui om. Pietrele de temelie ale protonilor şi 
neutronilor nucleelor de atomi se constituiau din triouri de 
quark, născute în primele secunde după apariţia universului. 
Aceasta o spunea ştiinţa, care explică totul şi nu atenua nimic. 
Familia mortului plângea pentru 80 de kg de triplete de quark, 
vechi de 15 miliarde de ani. Lacrimi pentru univers. 


Sokolov nu ştia unde era Lev. La două zile după întâlnirea 
din căsuţa de vară, Lev fusese arestat şi Sokolov îi scrisese 
scrisori în lagărul în care fusese trimis. Mama lui Lev se plângea 
că pachetele nu-i parveneau şi scrisorile lui Sokolov se întorceau 
şi ele nedesfăcute. Poate că-i dăduseră regim sever de detenţie, 
poate că descoperiseră ceva, poate-l supuneau la presiuni. La 
începutul lui septembrie, Sokolov fusese transferat la Tomsk, 
unde auzise că Lev fusese eliberat Dar mama lui Lev nu ştia 
unde ar fi putut fi găsit. Stătea ascuns în Georgia şi ea susţinea 
că nu-i spusese unde. Lev avea un "unchi” în Georgia şi Sokolov 
îi scrisese o scrisoare care i s-a returnat. Georgia era un cuib de 
vipere. Un călător fără familie acolo, care ar fi coborât în gara 
Tbilisi, avea două posibilităţi: ori dădea de bunăvoie tot ce avea 
asupra lui primului dintre reprezentanţii tiag-ţiag-ului local, ori 
ajungea oricum s-o facă în 24 de ore, sub presiune. Poliţia era 
cumpărată de oamenii care făceau nu numai această formă 
curioasă de negoţ, dar şi negoţ cu valută sau orice alt produs de 
piaţă neagră, şi dacă numele de familie nu ţi se termina în //, 
dze sau a, atunci era de preferat să eviţi orice birou de poliţie. 
Exista riscul să fii torturat pentru că tu, cu plângerea ta, jigneai 
onoarea poporului georgian, şi având în vedere că poliţia era o 
adevărată miliţie populară, jignirea pe care rusul şi-ar fi permis- 
o putea să stârnească mânia uriaşă şi autentică a apărătorilor 
lui de drept. Lev n-a dat niciun semn de viaţă. Sokolov a încetat 
să mai scrie. Lev dispăruse din existenţa sa. 


57 


Sokolov se târî sus, pe lespezile netede ale scărilor. Când 
a deschis uşa camerei lui, i-a auzit pe noii vecini. Înţelesese că 
de-abia a doua zi urmau să vină. Mama şi fiica. S-a dezbrăcat 
din nou, acum cu încetineală, şi s-a aşezat transpirat în fotoliul 
lui. A apucat dopul virgin al sticlei de Gold şi l-a simţit 
deşurubându-se. A ridicat sticla cu grijă şi a băut însetat. În timp 
ce alcoolul îşi croia drum spre stomacul lui, şi-a aruncat privirea 
în stradă. 

Rehov lvri era prost luminată, şi-acum, gândindu-se la 
asta, constată că locuitorii unor asemenea străduţe nici nu 
meritau o soartă mai bună. Cine îşi găsise aici acoperiş n-avea 
decât să intre în stradă pe propriul lui risc. Chiar dacă 
vânzătorul din magazin nega acest lucru, el vedea că şi aici era 
ca oriunde în lume. Dacă la Moscova ai fi locuit într-o asemenea 
străduţă, serile ai fi întâmpinat imense pericole. Nicăieri pe lume 
nu se întâmplau atâtea furturi şi crime ca-n Moscova. Cu câteva 
luni în urmă citise într-un ziar că Washingtonul este cel mai 
periculos oraş din lume, dar asta era o minciună. Era Moscova. 
Altfel decât în Georgia încerca poliţia să  preîntâmpine 
criminalitatea, dar bandele din Moscova erau atotbiruitoare. 
Micii hoţi independenţi nu aveau nicio şansă; asemenea tuturor 
celorlalte posibilităţi, în Uniune exista şi crima organizată, după 
reguli precise, adeseori etnice. Existau bande de armeni, de 
georgieni, de uzbeci, şi fiecare avea specialitatea ei. Nu auzise 
niciodată de bande de evrei, dar probabil că existau şi dintr- 
astea. 

Răfuiala asta de-aici, din lumea de jos, cu care el era 
acum confruntat, fusese provocată de un evreu. Şi victima era 
tot un evreu. 

Sokolov se afla acum de destulă vreme în Israel pentru a 
recunoaşte deosebirea fizică dintre evrei şi arabi şi el ştia sigur 
că atât călăul, cât şi victima erau evrei aşkenazi. Datorită 
experienţelor lui din Shekhunat Hatikva, începuse să recunoască 
şi evreii sefarzi. Ceea ce îi lega pe evrei era o tradiţie; viaţa în 
locuri diferite de pe glob le împrumutase particularităţile 
celorlalte popoare. 

El însuşi arăta ca un ins obişnuit, înalt, din Europa 
Centrală. Figura lui n-avea nimic de evreu, dacă a fi evreu 
însemna să ai ochii negri şi nasul mare. Nasul lui Sokolov nu era 


58 


bătător la ochi şi părul lui avea o strălucire roşcată, hai să zicem 
rusească. Ochii îi avea albaştri-cenugşii şi când, înainte vreme, la 
şcoală, se dezbrăca la duş, organul lui genital arăta la fel de 
elastic ca şi cel al celorlalţi ruşi. Totuşi Saşa Sokolov nu era rus, 
cu toate că astfel era trecut în buletinul lui de identitate şi în cel 
al părinţilor lui. 

Înălţimea o avea de la tatăl maică-sii Jakov Benveniste, un 
angrosist din laşi, din Moldova. La sfârşitul lui iunie 1941, 
Benveniste şi alţi evrei care depăşiseră vârsta de 16 ani 
fuseseră Încuiați în laşi în mărfare şi transportaţi fără ţintă prin 
România. După două săptămâni, călătoria se sfârşise la est de 
Bucureşti. Zece mii de evrei din laşi îşi găsiseră moartea în 
vagoane. Împreună cu alte femei, bunica lui Sokolov încercase 
să fugă în Uniunea Sovietică, dar a fost omorâtă de 
Einsatzgruppe X, care la retragerea frontului sovietic se luase la 
întrecere cu fasciştii români în omorârea unui cât mai mare 
număr de evrei. Mama lui Sokolov, romantică şi visătoare, 
povestea că oamenii din familia Benveniste aveau pielea 
negricioasă şi trăsăturile iberice. Familia era originară din 
Spania. După 1492, anul în care evreii trebuiseră să părăsească 
Spania, cei din familia Benveniste ajunseseră în Turcia, de unde 
se împrăştiaseră în toate direcţiile. Ramura din care făcea parte 
bunicul dinspre partea mamei ajunsese în urmă cu patru 
generaţii în laşi; o familie de comercianţi simpli, credincioşi, care 
se împământeniseră printre grecii ortodocşi din Moldova. 

Familia din partea tatălui avusese o istorie şi mai 
deosebită; era o ramură rusească a rabinilor şi învăţaţilor în 
talmud, printre care Mordechai Ben Av, rabinul din Baranovici, 
scriitor din secolul al XVIII-lea, autor de comentarii şi luptător 
împotriva superstiţiilor şi-a ignoranței. Marele lui opozant fusese 
întemeietorul hasidismului, Israel Baal Sjem Tov, cel care va fi 
numit Besjt, literele de început ale numelui lui onorific, Maestru 
al Bunei Voci. Besjt le-a dăruit tinerilor analfabeți şi înfometați 
din Ucraina hitlahavut-ul, extazul mistic, prin care puteau fi 
învinse legile obişnuite ale naturii. Mordechai Ben Av fusese un 
învățăcel al lui Gaon din Vilna, rabin şi om de ştiinţă, care 
publicase lucrări de astronomie şi de algebră. Şi fiul lui 
Mordechai Ben Av, ca şi fiul acestuia din urmă fuseseră rabini. 
Toate aceste generaţii de mari învăţaţi culminaseră acum cu 


59 


alcoolicul ăsta despuiat, a cărui memorie, pregătită şi nuanţată 
de străbunii credincioşi ce-i transmiseseră partea cea mai bună 
a genelor lor, chiar şi după o sticlă şi jumătate de votcă, părea 
să fie prea puternică pentru a ceda dorinţei de uitare. 

Dacă încerca să-şi înăbuşe furtunile memoriei şi să se 
concentreze asupra a ceva din afara lui (spre exemplu: este 
posibil ca prin simpla putere a voinţei întunericul de pe Rehov 
Etsel să fie transformat în lumină?), simţea imediat forţa 
autonomă a memoriei lui şi era supt ca o pană către lăuntrul 
creierului. Între două beţii, în Herzlia, Sokolov se adâncise în 
studiul iudaismului. Dacă s-ar fi întrebat ce însemna pentru el 
iudaismul, n-ar fi ştiut nimic, n-ar fi simţit nimic. Cunoştea istoria 
tragică a părinţilor lui, dar în timpul Marelui Război pentru 
Apărarea Patriei, fuseseră probabil multe sute de mii de familii, 
atât creştine, cât şi ateiste, în întregime şterse de pe faţa 
pământului. Aşezat pe terasă, privind în lungul bulevardului care 
oferea peisajul unei societăţi de consum lipsite de griji, citise 
despre kabod, Focul şi Lumina Divină, care reprezenta țelul 
misticilor evrei. Prin chasiduth, un îndreptar al credinţei, care 
propovăduia supunerea conştiinţei şi frica de Dumnezeu, 
misticul putea, dacă îşi dădea toată silinţa, să întrezărească 
kabod-ul. Focul divin însuşi, Big Bang-ul divin. Descriau oare 
bătrânii mistici iudei o stranie amintire a primei explozii? Era 
posibil ca tripletele de quark să fi avut ecou în gândirea de la 
originea universului? Sokolov nu credea într-o asemenea forţă 
divină, dar kabod-ul îl seducea, şi el se adâncise şi mai mult în 
cabala, prin citirea Zoharului, un rezumat al misticii iudaice, 
care fusese întocmit în anul 1300 de Mozes de Leon din 
Granada. Dumnezeu era nelimitat şi absolut şi îşi dovedea 
existenţa prin zece raze de lumină, care erau zece calităţi şi 
lucrări ale Domnului. Ele erau în legătură una cu alta prin tuburi 
şi canale, ce-l făceau pe Sokolov să se gândească la teoria 
coardelor din mecanica cuantică. Şi alţi termeni, cum ar fi cel de 
vacuum, prin care Dumnezeu îşi arăta lumina, aveau ecou în 
spiritul lui, pe când el bea şi aducea vacuumul divin în vacuumul 
cuantic din primele 10.3 secunde ale timpului primar, când 
universul se afla în expansiune cu viteza maximă, fără ca 
elementele să se fi putut dezintegra. Vacuumul cosmic 
rămăsese gol şi totodată era ca un tezaur din care totul urma să 


60 


se formeze. Misticii iudei din evul mediu şi fizicienii de la 
sfârşitul secolului 20 îşi urmau necontenit la cuvânt în capul lui 
Sokolov, de parcă ar fi fost într-un cor. 

Ce însemna iudeu? El fusese prima dată confruntat cu 
acest lucru când avea 10 ani. Dăduse jos de pe perete un 
tablouaş, pentru că dorise să atârne în ramă o fotografie care-i 
plăcea lui mult, a căţeluşei Laika, deasupra bufetului pe care se 
aflau pahare de cristal pe tăviţe ornamentale şi cu partea mai 
groasă a unui cuţit de bucătărie a scos cuişoarele care ţineau 
cartonul în ramă. După ce pusese toate cuişoarele la rând ca să 
nu le piardă, a dat jos bucata de carton, astfel încât pânza, un 
peisaj cu un râu pustiu, să poată fi desprinsă. Descoperise dintr- 
o dată lucruri misterioase. Saşa nu putuse citi semnele, dar 
dacă ar fi fost desluşite, ar fi putut duce la descoperirea unei 
comori. Erau trei foi de hârtie groasă, îngălbenită, scrise cu nişte 
litere ce nu erau nici chirilice, nici latine. Uimit şi excitat de 
măreţia momentului (de unde cumpăraseră părinţii lui acest 
tablouaş?), i-a arătat maică-sii ce descoperise. Reacţia ei a fost 
alta decât cea la care s-ar fi aşteptat. Palidă, i-a cerut să-i dea 
hârtiile. La întrebarea ei de ce scosese tabloul din ramă, el îi 
arătase fotografia Laikăi. Ea s-a lăsat tăcută pe scaunul de la 
bucătărie, privind fix la cratita cu apă de pe foc. Apa începuse 
să fiarbă, dar ea nu făcea focul mai mic. Sokolov se ridică acum, 
cu treizeci şi cinci de ani mai târziu, şi-şi îndreptă spatele, 
amintindu-şi acest detaliu, ca şi când ar fi fost vorba de-o 
fotografie pe care ar fi privit-o cu regularitate; mama lui stătea 
nemişcată pe scaunul de la bucătărie, cu documentele în poală 
şi privea la apa ce dădea în clocot; iar el gândea: „oare de ce n- 
o fi stingând gazul? Doar vede că apa clocoteşte şi consumă 
astfel atâta gaz fără rost, ceea ce este o pierdere pentru 
economia sovietică. De ce stă acum pironită locului?” 

li povestise ce era cu acele hârtii. Găsise ketubah-ul, 
contractul evreiesc de căsătorie al părinţilor ei. Ea îl ascunsese. 
Tatăl lui Sokolov şi mama lui se dăduseră drept ruşi din 
Chişinău, dar de fapt ei erau evrei, prin urmare şi el era la fel. El 
nu pusese nicio întrebare, ele veniseră mai târziu, puhoi, auzise 
despre evrei, erau misterioşi, stârneau frica şi el înţelesese că a 
fi evreu era ceva ce trebuia ţinut în secret. Hârtiile nu duceau la 
descoperirea unei comori ce l-ar fi făcut să-şi poată procura cea 


61 


mai frumoasă fotografie a Laikăi şi probabil a unei maşini pentru 
tata şi a unei sobe noi de gătit, nu, hârtiile conţineau o taină pe 
care lumea din afară n-avea voie s-o ştie. Când cu mulţi ani mai 
târziu momentul devenise oportun, mama lui i-a povestit că-n 
timpul războiului, la retragerea din faţa invaziei germane, 
arseseră hârtiile încă de dinainte, tatăl lui Saşa o rupsese cu 
tradiţia familiei lui şi, în tinereţe, devenise un comunist 
înverşunat, care credea în egalitatea dintre oameni. Voia să se 
elibereze din graniţele necruțătoare ale talmudismului şi 
arderea hârtiilor împlinea un dublu scop: se apărau de nemti şi, 
în acelaşi timp, o rupeau cu trecutul, creîndu-şi un alt viitor. În 
România, el fusese învăţător şi, după război, studiase la 
Moscova la Institutul de Maşini Grele, după care primise de lucru 
la Ministerul Industriei Grele. Apartamentul lor era relativ 
spaţios pentru o familie compusă din trei persoane (Saşa avea 
privilegiul unei camere separate), ceea ce demonstra că taică- 
său se bucura de relaţiile necesare. Saşa putea frecventa cea 
mai bună şcoală şi acolo se putea împrieteni cu copiii 
nomenclaturiştiior de ranguri mai mici. Datorită unei Medalii de 
aur pentru învăţătură, media maximă la toate materiile, intrase 
la facultate fără examen de admitere. 

Sokolov s-a săltat din fotoliu şi şi-a băgat capul sub 
robinet. De dincolo de perete se auzea muzică clasică, rămase 
să asculte, era Mozart. Noii lui vecini erau melomani. Şi el era, 
numai că-şi lăsase combina muzicală la Tomsk, iar ceea ce 
văzuse pe-aici prin vitrine costa pe puţin două salarii lunare, 
deci era un cert progres faptul că acum avea drept vecini nişte 
oameni care ascultau muzică, la aparate cu tranzistori. 

S-a aplecat deasupra geamantanului şi şi-a căutat un 
prosop. Când îşi făcuse geamantanul, selecţionase între ceea ce 
probabil ar fi putut achiziţiona în Vest, de o calitate mai bună şi 
pe un preţ mai scăzut decât cel din Uniune, şi ceea ce fuseseră 
simbolurile lui de neînlocuit, icoanele vieţii lui. Primul stilou, 
inelul de argint pentru prins şervetul, pe care-l primise Saşa la 
prima lui aniversare, cadou de la un prieten al tatălui lui, ursul 
din pluş pe care-l primise când împlinise doi ani, ros până la 
sârme, un caiet cu exerciţii de caligrafie din clasa întâi, mănuşile 
de piele pe care odată, demult, le pierduse în favoarea lui Lev. 


62 


Şi-a uscat faţa cu prosopul şi s-a aşezat din nou în fotoliu. 
Căldura zilei radia din pereţi şi transpiraţia îi acoperi din nou 
trupul. Prin zid şi prin geamurile deschise pătrundea până la el 
muzica, Mozart, Concertul pentru pian în la major. S-a apropiat 
de cea de-a doua sticlă pe care o deschidea în ziua aceea. Pe 
dinăuntrul lui nu mai era nimic altceva afară de Gold. 


63 


Capitolul 6 

Sokolov visase că era interogat. Se afla într-o încăpere 
mare, albă, în care Lev Leşava se plimba încoace şi-ncolo. Lev 
purta uniforma unui colonel KGB. 

— E limpede ca bună ziua, îi spunea Lev, de ce nu vrei să 
recunoşti? 

— Ce trebuie să recunosc? Tu nu mă recunoşti pe mine? 
Eu sunt Saşa! 

Lev se aplecase spre el batjocoritor. 

— Saşa? Prietenul meu? M-ai trădat! Mergea făcând 
gesturi mari prin cameră. | se adresase teatral lui Saşa, iar 
vocea lui sună plin şi ameninţător. Da, tu, cel pe care eu l-am 
apărat întotdeauna. Pe care l-am luat în Olimp, da, tu, Saşa... 

— De ce vorbeşti aşa? îl întrebase Sokolov. Jucăm cumva 
într-o piesă de Ostrovski? 

Dintr-o dată, Lev semăna vizibil cu tatăl lui Saşa: 

— Vrem să te punem la poligraf, spusese el. Care e 
răspunsul tău, Saşa? 

— Nu vreau, Liovka, nu vreau deloc. 

— Dacă eşti nevinovat, nu trebuie să te temi de nimic. 

— Nu vreau, chiar nu vreau! 

S-a trezit când vecinii lui au dat din nou drumul la muzică. 
Tot Mozart. S-a ridicat şi, dintr-o dată, un fulger i-a traversat 
creierul. A căutat să-şi redobândească respiraţia şi puterea, 
pentru a-şi învinge sfârşeala şi a se ridica din fotoliu, dar 
plămânii refuzau să i se umple şi muşchii picioarelor păreau 
moi. A rămas aşezat, nemişcat, până la trecerea furtunii. Capul 
lui avea mai multe cotloane şi, în timp ce într-unul dintre aceste 
cotloane tuna, el rămânea să judece într-un alt cotlon, mai greu, 
desigur, decât dacă împrejurimea n-ar fi fost atât de 
zgomotoasă, dar şi-a regăsit totuşi vocea din sine însuşi, 
instanţa lui proprie de judecată, care-i arăta că e târziu şi c-ar fi 
de dorit să părăsească fotoliul şi-n cea mai mare viteză să-şi ia 
căruţul şi să-l împingă pe Rehov Etsel, pentru a curăța strada de 
gunoaiele adunate acolo în noaptea trecută. Din păcate, trupul 
lui nu-şi revenise încă după consumul de votcă, şi el înţelese că 
trebuia să accepte acest lucru, până când un nou val de voinţă i- 
ar fi dat energia să părăsească fotoliul şi, sprijinit de pervaz, să 
se poată ţine pe picioare. 


64 


Rămăsese întins, căutându-şi în memorie visele ce-l 
stăpâniseră în ultimele ore. Îl visase din nou pe Lev şi-şi visase 
din nou părinţii, pe care îi îngropase, şi visase iubirea pierdută a 
Irinei, şi o visase pe fiica lui, Nataşa. Descifra imaginile pe care 
în absenţa adevăratului lui eu le văzuse în vise, cu toate că 
acestea erau mai mult amintiri descompuse: amintiri, pentru că 
erau retrăiri a ceea ce el văzuse altădată, şi descompuse, 
fiindcă votca anihilase straturile de apărare, şi sentimentele 
dansau acum libere şi despuiate prin inima lui. De cele mai 
multe ori avea capul greu de băutură, însă câteodată, de sub 
acoperitoare, răzbăteau resturi de vise şi el pornea atunci pe 
calea interpretării, până când raţionamentele se apropiau prea 
mult de starea dezolantă în care se afla el acum. In acel 
moment ruşinea îl împingea spre sticla de votcă. Dacă n-ar fi 
fost Stolicinaia, n-ar fi supravieţuit la Tomsk. 

Un ciocan a bătut în uşa camerei lui. Neaşteptata 
bubuitură l-a făcut să tresară şi să-şi întoarcă privirea. Părţi 
dislocate din creierul lui se loviră cu putere de pereţii craniului şi 
el fu obligat să închidă ochii, pentru a putea rezista 
înţepăturilor. 

Un al doilea bubuit s-a auzit în uşă. 

— Da, a reuşit să pronunţe. 

Cu ochii închişi, s-a luptat să se ridice din fotoliu, dar a 
rămas pe loc, aplecat. Sprijinindu-se de braţul fotoliului, a 
aşteptat un moment, până a adunat destulă putere ca să facă 
cei patru paşi spre uşă. 

— Vin, a bălmăjit el. 

Avea conştiinţa destul de trează pentru a-şi da seama că 
era în chilot, aşa că a deschis prevăzător un ochi, să-şi caute 
îmbrăcămintea. Avea intenţia să se îmbrace măcar pe jumătate, 
însă realiză că dacă vrea să deschidă uşa, nu trebuie să-şi 
consume energia pe nimic altceva. 

— Cine e acolo? mormăi el. 

— Cel pentru care ar fi trebuit să munceşti la ora asta, a 
auzit el. 

Jossi cel Negru găsise drumul spre casa lui. 

Sokolov a gemut şi a scrâşnit din măsele, ca să nu dea 
glas întregii dureri de sub tâmple. Nu-şi putea permite să-şi 
piardă serviciul, fiind astfel nevoit să recurgă la ultima rezervă 


65 


de bani pe care o mai avea din Herzlia. Mai păstra încă patru 
sute de şekeli în hârtii de câte 20 şi îşi făcuse planul să 
plătească chiria cu salariul pe acea săptămână, fiindcă în cele 
trei săptămâni de când locuia aici, rămăsese cu plata unei 
săptămâni în restanţă. Şi-a îndreptat spatele şi, clătinându-se, a 
reuşit să parcurgă cei câţiva metri până la uşă. Ajunse până la 
ea, într-o cădere lungă şi încetinită. 

— Sunt bolnav, Jossi, îi spuse. 

— Ar fi trebuit să mă suni. Mă laşi să intru sau vrei să-ţi 
spun prin uşă ce am de spus? 

Sokolov, gâfâind, a aşteptat până când şi-a revenit oleacă. 
A tras aer în piept ca şi când s-ar fi pregătit să sară de peo 
trambulină. A apăsat pe clanţă şi s-a sprijinit rapid de marginea 
uşii, pentru a preveni pierderea echilibrului. In mod obişnuit 
dura cam un sfert de oră până când se debarasa de greutatea 
imaginilor visate şi putea să stea într-o poziţie verticală. Acum 
era obligat să privească mult prea devreme statura pătrată a lui 
Jossi cel Negru, a cărui privire trăda oscilaţia între mânie şi 
repulsie. 

Jossi purta o cămaşă neagră fără mâneci, prin care 
Sokolov putea întrezări nestingherit umerii mătăhăloşi ai 
antreprenorului în igienă. Crucea lui David, mare, se ridica pe 
pieptul lui la fiecare bătaie a inimii neobosite. Pielea era de 
culoare maro-închis, întinsă şi sănătoasă, şi părul îi strălucea de 
briantină. 

— Sunt bolnav, a murmurat Sokolov şi fulgerul i s-a mutat 
de sub frunte în gâtlej, însoţit de un fior. 

— Eşti un actor prost, rusnacule. 

— Am ametit ieri brusc şi a trebuit să vin acasă. 

— Să mă fi anunţat, omule. 

— N-am mai putut. 

Jossi a dat din cap cu neîncredere şi a furişat pe lângă 
Sokolov o privire în locuinţa acestuia. 

— Trăieşti aici ca un porc, rusnacule, şi asta e ceva 
neobişnuit în acest loc. Unde este căruţul meu? 

— N-am avut încă timp să fac curăţenie, Jossi. Imediat. 

— Nu trebuie s-o faci pentru mine, nu te obosi. Ei, unde e? 

Se apropiase momentul ca stomacul lui Sokolov să preia 
toată răzmeriţa din capul lui. Dacă această discuţie s-ar mai fi 


66 


prelungit, n-ar fi fost în stare să-şi menţină conţinutul sărăcăcios 
al stomacului, - mucoase, resturi ale unui măr şi ale unei pite pe 
care le mâncase cu o zi înainte la prânz şi el încerca să se 
concentreze asupra mişcărilor de sub diafragmă, cu speranţa că 
n-o să-l împroaşte pe Jossi. 

— A trebuit să trimit doi oameni să facă treaba pe care tu 
n-ai făcut-o şi asta mă costă bani, rusnacule. Ai primit banii 
săptămâna trecută şi-acum ăştia mă costă banii tăi pe două zile, 
aşa-i? Deci suntem chit. Mai rămâne doar să-mi iau căruciorul. 

Sokolov a înghiţit în sec şi şi-a încordat muşchii gâtului. 
Trebuia să evite să se prăbuşească din cauza băuturii. 

— E aici, în spate, a scâncit el. "Dar ascultă, Jossi, vezi 
doar şi tu că nu mă simt bine. Sunt bolnav, crede-mă, ieri chiar 
că n-am mai putut rezista. 

— Eşti matol, omule, şi a arătat cu o mişcare a capului 
camera. Văd acolo mai mult de 20 de sticle goale şi nu cred c-ai 
avut o petrecere. Regret, oricât de prieteni am fi, dar cu un om 
ca tine nu e de lucrat. 

Sokolov fu cuprins de-o frică de nestăpânit. 

— Jossi, ascultă, aşteaptă puţin. 

Omul cel lătăreţ a oftat şi s-a întors din nou spre Sokolov. 

— Nu mai avem nimic de vorbit, OK? 

— Nu, Jossi, ascultă-mă, o să fac astăzi Etsel, bine? Şi nu 
te costă nimic, bine? A fost doar un incident, Jossi, crede-mă că 
n-o să se mai întâmple niciodată, chiar niciodată. 

— Nu-i de lucrat cu tine, omule. S-a terminat. 

Sokolov ştia că nu trebuia lăsat să plece. Cât mai era aici, 
putea să insiste şi să-l facă să-şi schimbe părerea. Căci el 
trebuia să-şi păstreze serviciul, el avea nevoie de bani. Trebuia 
să aibă un adăpost între patru pereţi. Trebuia să bea. 

— Ascultă, Jossi, te rog... a dat drumul la clanţă şi a 
cuprins mâna puternică a lui Jossi, pe care o scutură încoace şi- 
ncolo. 

— Îţi promit că mă duc imediat să mă apuc de lucru şi nu 
trebuie să mă plăteşti pe toată săptămâna, bine? O să-mi dau 
toată silinţa şi-o să depun efort şi-o să vin la timp şi chiar dacă 
mă simt bolnav, o să continuu să... 

Jossi s-a eliberat uşor, dar neiertător, de mâna lui Sokolov 
care-l scutura. 


67 


— Nu te mai vreau, omule. Nu mă aleg cu nimic de pe 
urma ta. 

Din nou şi-a îndreptat spre Sokolov spatele lui puternic şi 
s-a întors spre scară. Toate spaimele pe care Sokolov le 
adunase în ultimii ani se năpustiseră asupra lui potop, din cauza 
unui colos uman subdezvoltat, care, ca un urs pe picioarele lui 
groase, se clătina acum spre scară. 

Sokolov, gol, numai în chilot, s-a îndepărtat în panică de 
uşă şi l-a urmat pe Jossi. 

— Te rog, Jossi, te rog, lasă-mă să lucrez la tine, te rog. 

Şi-a pus o mână pe umărul lui şi omul l-a privit clătinând 
din cap, plin de silă la vederea feţei lui Sokolov. 

— Te rog, mai dă-mi o şansă, cerea savantul în cercetări 
spaţiale. Numai o singură şansă, Jossi, şi am să dovedesc că eu, 
într-adevăr, pot să mătur, Jossi, te implor. 

Sokolov realiză că nu găseşte niciun argument întemeiat 
pentru a-şi explica lipsa de interes şi nesocotirea îndatoririlor de 
serviciu şi se lăsă în cele din urmă pe genunchii goi, luând cu 
amândouă mâinile lopata de palma dreaptă a lui Jossi, 
împodobită cu două ghiuluri grele. Îi privea astfel implorator 
bărbia masivă. Se înjosea, dar situaţia era atât de imposibilă, 
încât ruşinea nu-l mai atingea. 

— Te rog, Jossi, mai dă-mi o şansă. 

Clătinând din cap, Jossi şi-a lăsat o clipă privirea pe 
creştetul lui Sokolov şi a oftat adânc. 

— ridică-te, omule. Doar n-o să te târăşti în genunchi, ce 
fel de jidan eşti tu? 

— Pot să mă întorc la lucru, Jossi? Te rog! 

Demonstrativ, Jossi a mai oftat o dată şi, călcându-şi pe 
inimă, a făcut un gest, de parcă ar fi dat deoparte ceva. 

— OK. Haide. 

Şi-a retras mâna din înlănţuirea lui Sokolov. 

Acesta şi-a aplecat capul şi şi-a ascuns faţa în palme. 

— Îţi mulţumesc, i-a şoptit. 

— Te văd peste o oră. 

Sokolov a dat din cap şi a încercat să-şi stăpânească 
bătăile inimii. A auzit paşii grei ai lui Jossi pe scări şi, încet, încet 
şi-a revenit. Abia atunci s-a văzut pe sine însuşi, de parcă ar fi 
dobândit un al treilea ochi, care hoinărea liber prin casa scărilor, 


68 


şi sila faţă de propria lui înjosire i-a împins conţinutul puţin al 
stomacului până la gură; tremurând, îşi vomă ultimul rest al 
respectului de sine, amestecat cu bucăţi de mâncare, pe gresia 
scărilor. 

Rămase aşezat, până când trupul i se calmă. Apoi se ridică 
obosit şi, sprijinindu-se de perete, se întoarse în camera lui. Işi 
tinu capul sub robinet şi apa îi adună lacrimile de pe obraji. Goli 
lighenaşul din chiuvetă, îl umplu cu apă şi se întoarse la casa 
scărilor, mişcându-se încet, pas cu pas, ca un moşneag. 

Cu o cârpă îşi şterse voma, ridicându-şi ochii iscoditori, 
atunci când simţi că cineva îl priveşte. Pe prima treaptă a scării 
stătea o femeie. Avea un păr negru care-i atârna până aproape 
de şolduri. Se vedea că e subţire sub rochia înflorată, la fel de 
slabă ca el, şi a presupus că este înaltă, deşi acest lucru era 
greu de constatat din perspectiva pe care o avea el. Sokolov era 
numai în chilot şi rămase în genunchi, să-şi ferească de ea 
goliciunea (avea un chiloţel modern strâns, pe care era desenat 
Mickey Mouse şi răţoiul Donald, cumpărat în Herzlia). Ea îi 
privea cu ochi inteligenţi, probabil alarmată de apariţia lui. Avea 
o figură subţire, mată, şi o gură mare cu buze pline, aproape 
groase. Când şi-a dat seama că blochează trecerea spre etaj, 
Sokolov s-a dat deoparte ca să-i facă loc. 

— Scuză-mă, a spus, şi ea a alunecat pe lângă el. 

A auzit-o deschizând uşa de lângă uşa lui şi a aruncat 
peste umăr o privire în urma ei. Când ea s-a întors pe jumătate 
ca să închidă repede uşa, el a încercat-să-i mai vadă o dată faţa, 
dar părul îi acoperea ca un văl obrajii. 

Ea era unul dintre cei doi vecini. 

Trupul i-a devenit dureros când s-a ridicat. S-a strecurat 
pe lângă portal şi a intrat în camera lui. În stomac îl frigea 
înjosirea, dar nu mai avea nicio alternativă. S-a spălat la 
chiuveta din colţ, s-a bărbierit, şi-a pus haine curate şi 20 de 
minute mai târziu împingea căruţul de gunoi din curte. Cerul era 
acoperit, căldura se înteţise. Se îndreptă cu căruţul spre Rehov 
Etsel. Amintirea ridicolei îngenuncheri şi perspectiva unei alte 
zile fără niciun căpătâi prin rigolele evreilor arabi îi tăiară curajul 
de a mai înainta. Cu ultimele puteri îşi împinse căruţul până la 
magazinul băcanului. Îşi cumpără o sticlă de Gold. 


69 


Într-o ulicioară îngustă de lângă magazin, plină cu 
reziduuri de la construcţii şi cu mobile hârbuite (el trebuia să 
curețe numai gunoaiele mici, munca grea nu intra în obligaţiile 
sale), a deşurubat dopul şi a dus sticla la gură. „E pentru ultima 
dată”, a gândit, ultima sticlă înainte de a renunţa la băutură, şi 
a lăsat licoarea să-i pătrundă pereţii gurii, simțind gustul 
penetrant pe care de-acum încolo nul va mai încerca niciodată. 
A lăsat sticla în sacul de plastic de la mânerul de mână al 
căruţului şi şi-a îndreptat spatele. 

Impingea căruciorul pe trotuarul de la începutul străzii 
Rehov Etsel, prin dreptul porțiunii pe care avusese loc crima, şi-l 
străfulgeră gândul că-şi uitase mănuşile de plastic pentru 
curăţenie. Va trebui să muncească cu mâinile goale, sau să-şi 
cumpere de undeva, de la vreun magazin, alte mănuși. 

Insă puţin înainte de a ajunge în punctul de unde trebuia 
să înceapă, luându-şi mătura din căruţ, un om îi tăie calea. 

Făcea o impresie puternică, deşi nu era deosebit de înalt 
sau de masiv, şi răspândea în jurul lui forţă, ca un moşier rus din 
secolul 19. Purta o pereche de blugi şi o cămaşă albastră pe 
deasupra pantalonilor. Avea barbă care creşte acelor bărbaţi ce- 
şi consideră faţa prea grasă sau cei care nu-şi permit în graba 
dimineţii mai mult de cinci minute ca să se radă. La înălţimea 
privirii ţinea o legitimaţie albă cu litere albastre şi se apropie de 
Sokolov pentru ca acesta să vadă ce scrie pe ea. Lângă o mică 
fotografie „color, se putea citi: „Naum Katsz inspector-crime 
grave”. 


70 


Capitolul 7 

— Staţi jos. 

Sokolov se aşeză pe un scaun de plastic gri. Cu ani în 
urmă pereţii fuseseră albi, mesele fără scrijelituri şi stinghiile din 
jurul pereţilor neîndoite, la fel ca-n birourile din Uniune. 

Katsz se aşeză în faţa lui. Avea ochi experimentați, în care 
se citea suspiciunea profesională. Sokolov încercă să-i susţină 
privirea fără să se mişte, dar nu suportă lumina lămpii aflate 
deasupra mesei şi-şi aplecă imediat capul. Avea mâini delicate, 
„ca de dirijor”, o auzi pe maică-sa de dincolo de mormânt. Se 
scurse o jumătate de minut, fără ca omul să fi rostit un cuvânt. 
Sokolov înghiţi în sec şi simţi nevoia să bea. Auzea zgomote pe 
coridor, voci învăluite, paşi, un aparat de cafea filtru. Continuă 
să-şi examineze mâinile. 

— Sunteţi martorul principal, îl auzi pe Katsz. 

Avea o înfăţişare puternică, dar vocea lui sună moale şi 
stăpânită. Spusese aceste cuvinte în ruseşte. 

Sokolov înălţă capul. 

— De ce? 

Omul de la poliţie stătea rezemat de speteaza scaunului, 
mâinile lui late şi păroase se rezemau de măsuţa joasă şi ochii 
maronii priveau cu naivitate şi uimire. 

— Pentru că l-aţi văzut pe criminal, spuse polițistul. 

— Nu chiar. 

— Nu? 

— Nu l-am văzut bine. 

— Aveţi ceva la ochi? 

— Eu? Nu. 

— Deci l-aţi văzut totuşi. 

— Ce-nseamnă a vedea? murmură Sokolov. 

— Sunteţi filosof? 

— Măturător de stradă. 

— Explicaţi-mi, domnule Sokolov, totuşi, ce înseamnă a 
vedea? 

— A vedea înseamnă a recunoaşte. 

— A! Cred că începem să ne înţelegem, zâmbi Katsz. 

— Nu ştiu, murmură Sokolov grav. Îşi retrase mâinile 
tremurânde de pe masă şi şi le puse sub coapse. 

— De ce v-aţi dus ieri atât de târziu la lucru? 


71 


— Am dormit. 

— Vi se întâmplă des? 

— Mult timp n-am avut serviciu. Trebuie să mă 
reobişnuiesc. Îşi ascultă răspunsul şi realiză că sunt cuvintele 
unui golan. 

— Acesta este primul dumneavoastră serviciu în Israel? 

— Da. 

— Nu v-aţi fi dus nici în Rusia la poliţie? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Sunteţi martorul unei crime. Şi ce faceți 
dumneavoastră? Mergeţi liniştit acasă şi vă bucuraţi de o după- 
amiază liberă. 

— Nu liniştit. Am fost înfricoşat. 

— De ce anume? 

— Nu ştiu. Aşa. 

Katsz dădu din cap, făcând o încercare să înţeleagă 
rezerva lui Sokolov. Zâmbi prietenos. 

— Ce aţi fi făcut în Rusia? întrebă. 

— Acelaşi lucru. Cred. 

— Aici suntem în Israel, spuse Katsz, aici poţi să colaborezi 
liniştit cu autorităţile. 

Sokolov încuviinţă. Făcu în continuare pe inocentul. Ce-ar 
fi trebuit să facă? 

— Puteţi să descrieţi ce aţi văzut? 

— Nu prea am văzut, de fapt Nu prea am văzut. 

— Domnule Sokolov, ce aveţi de ascuns? V-au ameninţat? 

— Pe mine? Nu! 

— Atunci de ce vă comportaţi aşa? Nu puteţi să povestiţi 
totuşi ce-aţi văzut? Cineva a fost omorât. Pricepeţi asta? 

Sokolov rămase nemişcat. Pricepuse. La fel de bine ca şi 
faptul că criminalul era un om cu care se aflase pe piscurile 
Olimpului. Şi pe care el îl trădase. 

— Munceam acolo. Măturam, curăţam. Şi omul ăla a intrat 
înăuntru, iar după vreo 10 minute a ieşit. Dintr-o dată a apărut 
un altul cu o armă şi l-a împuşcat. 

Katsz îl ascultă atent, încurajându-l prin mişcări ale 
capului. Anchetatorul se purta ca un elev silitor. 

— Cum s-a întâmplat? Aţi avut impresia că se cunoşteau 
unul pe altul? 


72 


— Nu ştiu. Totul s-a întâmplat atât de repede. A durat 
doar... probabil câteva secunde, nu mai mult. Aţi mai văzut 
lucruri dintr-astea? 

Spre surprinderea lui, Katsz încuviinţă. 

— Am fost în războiul din '73. Şi în Liban în '82. 

Omul de lângă el fusese în infern şi Sokolov simţi nevoia 
să-i spună adevărul, dar care era adevărul? Ce văzuse el? 

— Cu ce fel de armă? întrebă Katsz. 

— Bărbatul, criminalul, avea un revolver, nu un pistol. 

— Fără zgomot? 

— Fără. 

— De-aproape? 

— De la doi metri. Poate chiar mai puţin. 

— Demersul unui om cu rutină? 

— Aşa ceva S-a desfăşurat repede. Profesional. 

— Nu eraţi prea departe de-acel loc. Nu vă văzuse omul 
dinainte? 

— Eu vedeam. De văzut, nu puteam fi văzut. 

— Cum adică? 

— Stăteam pe o cutie cu portocale. 

— Şi-apoi? El a tras. Şi-apoi? 

— S-a uitat în jur. M-a zărit. S-a apropiat de mine. Mi s-a 
făcut frică. Nu sunt poliţist sau israelian. Nu sunt învăţat cu 
lucruri dintr-astea. 

— Sunteţi, totuşi, israelian acum. 

— rezident permanent. 

— Vă închipuiţi chiar că aici acest lucru e la ordinea zilei? 

— Nu sunt aici de prea mult timp. 

— Aţi fost în Rusia inginer metalurgist? 

— Am fost candidat în ştiinţe, da. Ceea ce în Vest 
înseamnă doctor. 

— N-aţi găsit încă de lucru? 

— Încă nu. 

— Şi-atunci s-a îndreptat acel om spre dumneavoastră. 

— M-a zărit. S-a îndreptat spre mine şi a vrut, cred eu, să 
mă omoare şi pe mine. E o senzaţie stranie să fii aşa, 
descoperit, în faţa bunului-plac al cuiva. Şi cred că m-a lăsat în 
viaţă pentru că am rostit ceva în ruseşte. 

— Da? 


73 


— M-a înţeles. 

— Ce-aţi spus? 

— Am spus... Sokolov ezită, adunându-şi curajul să spună 
fraza nudă. Am spus că n-am văzut nimic. ` 

— Asta aş fi făcut şi eu, spuse Katsz. lşi lăsă mâinile 
deschise pe masă şi se aplecă cu atenţie sporită spre el. 

— Aţi avut senzaţia că v-a înţeles? 

— M-a înţeles. Altfel n-aş fi acum aici. 

— ŞI? 

— S-a depărtat. 

— Fusese aproape de dumneavoastră? 

— Nu prea departe, cred. 

— Aţi avut şansa să-i vedeţi bine figura. 

— Te preocupă altceva în asemenea momente. 

— Şi totuşi... 

Sokolov ridică din umeri. Nu exista niciun totuşi. Îl văzuse 
pe criminal de-a binelea şi l-ar fi putut descrie, aşa cum l-ar fi 
putut descrie pe Lev. Dar nu mai putea să-l trădeze şi-a doua 
oară pe Lev. 

— Era brunet. 

— Înălţimea? 

— Ceva mai scund decât mine. Un metru optzeci? 

— Semne particulare? Ceva ce ar... 

— Nicio cicatrice sau aşa ceva, nu. 

— Aţi putea să faceţi cu desenatorul nostru o compoziţie? 

— Nu ştiu. Probabil. 

Ar fi putut să-l asigure pe om că criminalul semăna cu 
prietenul lui, Lev, dar atunci trebuia şi să se convingă că acest 
Lev era imposibil să fi fost, deoarece el dispăruse prin Georgia, 
ceea ce acolo însemna prins, tâlhărit, jefuit, kidnapat. - şi el, pe 
oriunde s-ar fi găsit acesta, nu-i putea face vreun rău, fiindcă în 
viaţa lui mai fusese o dată trădat. Katsz continua să-l privească 
cercetător, şi Sokolov nu putea rezista la ideea că omul acesta 
ştia că el, în ascunzişurile creierului, tăinuia ceva. 

— Mi-aţi povestit totul? îl întrebă Katsz. 

Sokolov încuviinţă, privindu-şi degetele de dirijor. 

— Omul v-a oferit bani? 

— Cine? 

— Criminalul. 


74 


— Nu!” Sokolov ridică vocea, indignat dintr-o dată. "Nu 
sunt coruptibil, spuse el, privindu-l cu mândrie pe Katsz. 

— După mărturiile unui alt martor, aţi vorbit ceva cu 
criminalul. 

Sokolov înţelese prea târziu că prin această afirmaţie 
Katsz îl provoca asupra coruptibilităţii lui. Polițistul era în 
căutarea punctelor lui vulnerabile. Dumnezeule mare, el tot nu 
era nimic altceva decât un punct vulnerabil. Întrebă încet şi 
ruşinat: 

— Cine spune asta? 

— Nu v-o pot spune. A mai văzut cineva Dar nu atât de în 
prim-plan ca dumneavoastră. Acest martor susţine că a fost 
vorba de o discuţie. 

— N-a avut loc una ca asta. Numai eu am rostit ceva. 

— In ce direcţie a luat-o omul? 

— A intrat pe Rehov Roni. 

— S-a urcat acolo într-o maşină? 

— Nu ştiu. N-am văzut. 

— Nu v-aţi uitat după el? 

— Nu. 

Din nou Katsz îl privi în linişte. 

— Unde aţi locuit în Rusia? 

Sokolov se întrebă în sinea lui ce oraş să numească şi se 
sperie la gândul că, dacă ar fi spus Kaliningrad, l-ar fi pus pe 
Katsz pe urmele lui Lev. Cunoştea puterea şi perspicacitatea 
poliţiştilor. Înainte vreme fusese neloial faţă de Lev, 
denunţându-l KGB-ului, şi nu voia acum să-l denunțe poliţiei 
israeliene, chiar dacă nu Lev ar fi fost criminalul, hotărî el în 
sinea lui. 

— Tomsk. 

— Frig pe-acolo. 

— Vara, nu. 

— Căsătorit? 

— Nu mai sunt. 

— Aveţi aici familie? 

— Nu. 

— Vreţi să faceţi o compoziţie cu unul dintre desenatorii 
noştri? 

— Am să încerc. 


75 


Omul îl privi îngândurat, aproape cu milă. 

— Sunt poliţist, nu asistent social, dar, pentru a discuta 
deschis: există un centru de internare pentru alcoolici, spuse el. 

Până acum nimeni nu-i reproşase lui Sokolov deschis 
faptul că bea. Doar de dimineaţă, Jossi cel Negru. li deveni deci 
limpede cum ajunsese Katsz la aceste informaţii. 

— Aseară am băut ceva. Fiindcă mi se făcuse frică. Am 
băut ca să mă liniştesc. 

Katsz se ridică şi-l invită pe Sokolov să-l însoţească, într-o 
cameră pentru efectuat desene, un alt poliţist îi explică în ce fel 
să construiască, din bucăţi diferite de puzzle, capul unui om. 
Sokolov alese câteva părţi care aduceau vag cu trăsăturile lui 
Lev, dar rezultatul fu neconcludent şi absolut fără să amintească 
personalitatea lui. După o jumătate de oră, părăsi clădirea de pe 
Dizengoff, Biroul centrului care ancheta cazurile de crimă din Tel 
Aviv. Trecu prin dreptul unor magazine cărora nu îndrăznea să 
le treacă pragul. Pe terase, pe sub platani, nişte bătrâni se 
certau în idiş pe tema palestinienilor şi a lui Saddam Hussein, 
fete superbe în rochii aerate se perindau, sigure de sine, prin 
faţa tinerilor muşchiuloşi în uniforme militare, pe la colţuri de 
stradă grupuri de copii ascultau  fascinaţi  muzicanţii 
sentimentali. 

Sokolov n-avea însă nimic de-a face cu toate astea. El era 
un rus rătăcit. 


76 


Capitolul 8 

Bucăţile în flăcări ale lui Oktiabr vagabondau prin 
văzduhul clar asiatic. - ceruri de artificii în roşu şi violet şi 
trâmbe de fum albe ca zăpada care se ridicau în spirale, 
asemenea zmeielor chinezeşti. 

În centrul de lansare se lăsă liniştea. Spectatorii, 
aparatura, tot ce ar fi putut intra în mişcare tăceau. Sokolov 
conştientiză faptul că, de-acum încolo, nimic nu va mai fi ca 
înainte. Acest moment despărţea trecutul de prezent şi făcea 
din el o amintire spasmodică. Se văzu pe el însuşi şezând la 
balcon, în spatele politrucilor, şi ştiu că pierduse. Se ridică de pe 
scaun când aceştia, cu figurile împietrite, părăsiră balconul. 
Stăpânirea întorsese spatele electronicii. Era imposibil, de 
neînchipuit, inacceptabil. Haosul din creierul lui nu era numai 
dovada decuplării prezentului de trecut, ci şi a ambițiilor de 
realitate. După 30 de ani de aviaţie sovietică în spaţiul cosmic, 
lansarea unei rachete era comparabilă cu pornirea unui motor 
de maşină. Intrarea motorului în funcţiune era însoţită de un nor 
ameninţător de fum, ca şi când din pământ ar fi ţâşnit un balaur 
mânios, dar fumul nu era nimic altceva decât aburul vaporilor 
miilor de litri de hidrogen, care în câteva secunde umpleau 
platforma. Fumul şi focul aduceau în sine pericol de moarte, dar 
procesele erau ţinute sub control datorită mecanismului triplu 
de siguranţă. În drumul spre Saliut 7, capsula superioară a lui 
Oktiabr trebuia să se rotească în jurul pământului pe o 
traiectorie calculată, având la bord o cantitate ce revoluţiona 
normele de materiale de reparaţii şi aparatură de testare. Pe 
ecranul aparatului de proiecţie, telelentila urmărea una dintre 
cele mai mari bucăţi, un graur beat care zburătăcea făcând 
tumbe deasupra Baikonurului. 

Jos, printre computere, un om a strigat codul lui Oktiabr 
într-un microfon, ca şi când prin rostirea cuvântului magic ar fi 
putut reunifica bucăţile rupte, un altul a sărit din faţa ecranului 
lui şi a început să alerge cu un râs isteric încolo şi-ncoace prin 
sală, al treilea vomă deasupra computerului şi o voce de femeie 
strigă: „Niet! Niet! Niet!” 

Lev stătea cu spatele la sală, nemişcat, privind în sus spre 
liniile largi ale ecranului: un general aflat în faţa trupelor lui 
înfrânte, privind tragicul câmp de bătaie. 


77 


Sokolov a părăsit sala. 

Acasă, lrina o începuse deja cu băutura. La intrarea lui 
Sokolov, au schimbat între ei o privire. l-a întins şi lui un pahar şi 
el a dat de duşcă trei, unul după altul. Locuiau în centrul 
Kaliningradului, într-un apartament de 5 camere, cu vedere spre 
statuia cenuşie a lui Koroliov, constructorul sub a cărui 
conducere s-a realizat Sputnikul. Irina lucra la departamentul de 
calcul al centrului de lansare, ca mecanic de proiect. Deservea 
computere grele care aduceau capsule Soiuz şi Progres până la 
câţiva metri în apropiere de Saliut şi secţia ei livrase şi calculele 
pentru traiectoria lui Oktiabr. Era o rusoaică blondă cu pomeţii 
depărtaţi şi o gură senzuală, întotdeauna vopsită roşu-aprins, 
asemenea unghiilor de la picioare. Părul ei alb-auriu îi ajungea 
până la umerii adeseori îmbrăcaţi în rochii făcute de ea însăşi, 
după modele copiate din revistele occidentale. iar după 
căsătoria cu Saşa, chiar originale. Deoarece încă de tânără 
practicase atletismul, avea trupul tare şi musculos, la fel şi sânii. 
Era mult mai scundă decât el; când se sărutau, erau obligaţi să 
facă o călătorie prin spaţiu. 

Irina nu avusese niciodată încredere în Oktiabr. Nu 
înţelesese de ce fusese nevoie să se părăsească rutina sigură a 
rachetei Progres şi să se construiască un mamut de capacitatea 
lui Oktiabr. Vorbiseră des despre asta şi comparaţia cu Boeing 
747 era regulat făcută de Sokolov, dar lrina respingea prin 
propria ei natură orice risc. Construirea lui Oktiabr răspundea, 
potrivit ei, megalomaniei lui Lev. 

Cu o jumătate de an înainte de lansare, avusese loc între 
ei schimbul de cuvinte cel mai aprins asupra acestei probleme. 

— Vrea să-şi facă nume, spusese Irina. Vrea să fie la fel de 
renumit ca şi Koroliov sau Gagarin. Nu este suficient pentru el 
că şi-a transformat visurile din tinereţe în realitate, vrea să 
devină legendă. 

— Absurd. Progres nu e destul de funcţional. Raportul 
dintre greutatea Progres-ului şi conţinutul în metri cubi e rizibil. 
Lev are dreptate. Oktiabr este o fază necesară în dezvoltarea 
unui mare centru spaţial. Crezi că i s-ar fi dat lui Lev aprobarea 
dacă s-ar fi crezut că e interesat doar de propriul lui prestigiu? 

— Vorbeşti ca un politruc. Asemenea rachete sunt prea 
mari, prea complicate. Există graniţe în tehnologia noastră. 


78 


— Acelaşi lucru i s-a spus şi lui Koroliov la începuturi. 

— La un moment dat, cantitatea se poate transforma în 
lipsă de calitate. 

— Cine vorbeşte acum ca un politruc? 

— Saşa, tu nu vezi nimic. Lev este periculos. 

— Nu vreau să vorbeşti aşa despre el! Lev este un geniu. 
Ce se întâmplă cu tine? De ce ai dintr-o dată ceva împotriva lui? 

— Ah! 

— Ce este? 

Ea îşi potrivise perniţa sub cap şi şi-o aranjase la o 
înălţime convenabilă. Sokolov îi urmărise cu atenţie mişcările. 
Se întinsese pe canapea, apoi spusese: 

— Nu ştii cum se comportă cu mine când nu eşti tu de 
faţă. 

— Încearcă să te cucerească. Asta se întâmpla înainte 
vreme cu orice prietenă. E bărbat. 

— Matcho, se spune în America. 

— Este prietenul meu. 

Ea spusese: 

— Este ca şi când ai fi îndrăgostit de el. 

Sokolov râse şi se aplecase deasupra ei. Părul îi era 
răsfirat pe perniţă. 

— Eşti geloasă? o întrebase. 

— Eu? Saşa, de ce ar trebui să fiu eu geloasă? Bărbaţii se 
mai uită încă la mine. Toţi bărbaţii, m-auzi tu? 

— Deci eu artrebui să fiu gelos? 

— Dacă eşti înţelept, mă iubeşti, aşa cum ai făcut-o 
întotdeauna. 

S-au sărutat, dar întrebările au rămas să nu-i dea pace. 
Mai târziu o întrebasse: 

— Şi cu Lev ce e? 

— Nu ştiu. Ce vrea el de la tine? 

— Suntem prieteni. 

— Ce înseamnă asta? 

— Potoleşte-te. 

— Nu, explică-mi acum ce înseamnă prietenia voastră? 

— Prietenia noastră se bazează pe complementaritate. 
Avem nevoie unul de altul, fiindcă suntem atât de deosebiți. 
Avem aceleaşi interese, dar dintr-o optică diferită, cred. Ne 


79 


cunoaştem de atâta timp. Mai mult de douăzeci de ani. Cred că 
sunt singurul om căruia poate să-i spună orice. 

— Am impresia că nu e niciodată sincer. 

— Cum adică? 

— O mare parte din proiect este al tău. Dar el primeşte 
elogiile. 

— Asta se întâmplă la fel cu contribuţia tuturor secţiilor. 
Lev este şeful, totul se centralizează la el. 

— Ce ţi se pare atât de atrăgător la el? 

— Îl admir. Şi el mă respectă. Împreună suntem o echipă 
de nedescompus. 

— Te foloseşte. 

— Şi eu îl folosesc. 

— Într-o zi te va lăsa de izbelişte. O face cu fiecare om pe 
care nu mai poate să-l folosească. 

— Cum de-ai ajuns la această înţelepciune? 

— Aşa se vorbeşte despre el. 

— lrina? 

— Da? 

— Tu eşti îndrăgostită de el? 

— Nu. 

— Niciodată n-ai fost? 

— Nu. Puțin. 

— Când? 

— Când l-am văzut prima dată. 

— Da? 

— Nu serios, dar... a încercat să mă cucerească. 

— Deja de-atunci? 

— Nu ştiu dacă chiar a ţinut. Altfel, ar fi insistat Sau, 
poate, din consideraţie pentru tine. 

— Eu nu atârn în cântarul tău? 

— Ei, dragule, bineînţeles. Dar el este un bărbat frumos. 
Atrăgător, într-un mod periculos. Emană ceva impetuos, 
scurtcircuitant. Arde totul în jur. Probabil asta găsesc la el atât 
de grav. Aşa face şi cu oamenii pe care, după folosire, îi 
înlocuieşte cu alţii. 

— Nu-i adevărat. 

— Ba da. Am auzit despre el anumite lucruri. A nenorocit o 
groază de fete. 


80 


— S-au lăsat ele însele nenorocite. 

— Hei, ce adoraţie ai pentru el! 

— Dacă n-ar fi fost el, n-aş fi fost eu aici. Nu te-aş fi 
întâlnit. 

— Fără tine n-ar fi fost nici el cine este. Despre ce vorbiţi 
voi unul cu altul? 

— Dacă nu vorbim despre Oktiabr, atunci vorbim despre 
femei, despre căsătorie, despre celibatul lui, despre frumuseţe, 
despre oraşele care au dispărut de-a lungul istoriei. 

— Despre tot, deci. 

— Da. 

— Ştii tu că... ezitase. 

— Ce? 

— El nu cunoaşte frica, spusese ea, gânditoare. 

— Ce vrei să spui? 

— i s-a întâmplat vreodată să-l vezi speriat? 

— Are curaj, şi-a dat cu presupusul Sokolov. 

— Nu cunoaşte frica, a repetat Irina. 

— Nu fi nebună. 

— Nu, îţi jur, Saşa, Lev Sergheevici nu cunoaşte frica. 

— Asta mi se pare dumnezeieşte. 

— Nu. Gândeşte-te. Fără frică lumea devine un joc. Nimic 
mai mult decât atât. Un joc, asemenea unei criptograme. Şi eşti 
tot timpul în căutarea intensității, a ceva care să fie adevărat. 
Dar cu o asemenea mentalitate nu întâlneşti pasiunea, şi ce-ţi 
mai rămâne atunci? O aventură. Asta-i tot. 

— Mergi prea departe, spusese Sokolov. "Nu te cred. 

— Atunci, nu crede. 

— Cât e ceasul? 

— Două şi un sfert. 

— S-a făcut atât de târziu? 

Lev rămăsese un subiect de discuţie apăsător pentru ei 
doi şi Sokolov îşi apăra prietenul de câte ori Irina îl învinuia. Lev 
îi vizita des, de regulă cu prietenele lui (pe care rar le mai 
vedeau revenind), mergeau în patru la restaurant, mergeau la 
Moscova la concerte şi la Balşoi. Irina rămânea circumspectă, 
deşi se obişnuise cu excesele lui Lev („cât de des o mai faceţi 
voi acum?), putând, după câteva ezitări, să-i răspundă („mai des 
decât tine, Liovka”). 


81 


Cu cinci săptămâni înainte de lansarea lui Oktiabr, Irina îi 
povestise că a auzit o istorie cam ciudată, ceea ce însemna că i- 
a ajuns la ureche o nouă bârfă. Lui Sokolov nu-i ajungeau 
niciodată  bârfele la ureche, probabil pentru că printre 
colaboratorii lui era recunoscut drept un tip profesionist şi 
raţional, unul care, în cel mai bun caz, reacţiona cu un zâmbet 
obligatoriu la o maliţiozitate, dar Irina lucra într-o secţie în care 
majoritatea erau femei tinere ce-şi compensau prin bârfe 
tăioase munca la computerele greoaie, stând adesea ore întregi 
în spatele ecranelor cu nesfârşite şiruri de cifre. 

— Ei? o întrebase el, forțându-se să pară interesat. 

— Nu, întâi stai jos. 

Sokolov se aşezase pe marginea fotoliului italian, 
cumpărat de la un magazin special, un scaun simplu şi ţeapăn 
din piele moale gri şi metal negru. 

— Asculţi? 

— Dacă spui ceva, ascult. 

— Bine. Azi la prânz am fost la restaurantul Aragvi, pe 
strada Kropotkinskaia. 

— Am fost odată şi împreună acolo. Un loc plăcut. 

Ea îl privise mirată, dar la aducerea-aminte îi apăruse o 
lumină pe faţă. 

— Da îmi aduc aminte. Ascultă. Malţev a fost acum o lună 
înlocuit de Volnov. De ce? 

— Malţev devenise nervos. Nu s-a mai avut încredere în 
faptul că acolo, sus, va avea calmul necesar. Volnov mai fusese 
o dată. Era o alegere întemeiată. 

— Ştii care a fost motivul? 

Sokolov ridicase din umeri. Se mai întâmplase şi altădată 
ca unui cosmonaut să i se înmoaie genunchii în perspectiva 
momentului definitiv. Legile securităţii erau severe şi nu exista 
nicio îndoială referitor la ceea ce trebuia să se întâmple într-un 
asemenea caz. Totuşi, Malţev fusese reprimit, cu toleranţă, 
după depresia nervoasă, şi asta pe baza recomandării lui Lev, 
aşa auzise Sokolov. 

— Vrei să ştii de ce? întrebase ea, decepţionată. 

— Bineînţeles. Despre ce e vorba? 

— L-au găsit pe Malţev dimineaţa în faţa casei. Băut, legat 
şi bătut măr. 


82 


— S-a bătut cu cineva? 

— Da. 

— Asta-i tot? întrebase el. 

— i se pare nimic? Este totuşi ceva, pentru un 
cosmonaut. 

— Cosmonauţii devin importanţi când execută testele, 
acolo, sus. Totul se aranjează pentru ei în centrul de zbor. Nu 
sunt mai mult decât nişte marionete. Deci nu-i nicio scofală c-a 
tras o beţie. 

— Le faci o nedreptate. 

— Se poate. Oleacă. 

II privise indignată, până când, dintr-o dată, dăduse 
condescendent din cap: 

— Inţeleg, spusese. "Te simţi pur şi simplu depăşit de ei. 
Şi ţie ţi-ar plăcea să fii pe soclu. 

— Nu, râsese Sokolov, n-am statura necesară. 

— Nu te minimaliza, spusese ea, cu ochi sclipitori. "Eşti un 
bărbat bine. 

— Nu, răspunsese el şi golise paharul. "De la cine ai auzit 
bârfa? 

— Una ca asta se răspândeşte uşor. Toată lumea o ştia, în 
afară de mine. Şi eram convinsă că nici tu n-o ştii. 

— Ţi-ai început povestea cu restaurantul Aragvi. 

— Da. 

— De ce? 

— Am fost acolo la prânz cu secţia noastră, povestise ea. 
lonna iese la pensie. Şi bătaia lui Malţev a avut loc acolo. 

— La Aragvi? Asta nu ştiam. 

— Ha! lată ceva care să te intereseze. 

— Cu cine s-a bătut? întrebase Sokolov, dintr-o dată 
neliniştit. 

— Nu ştiu. Şefilor lui le-a declarat că nu-l cunoaşte pe 
făptaş. Dar totul s-a întâmplat în vecinătatea restaurantului 
Aragvi. 

— Când a fost asta precis, ştii? 

— Acum patru săptămâni. 

— Data? Sokolov devenise grav, îi punea întrebări 
răspicate. 


83 


— Pe 3 am fost la dentist, a doua zi Malţev a fost înlocuit. 
Deci trebuie să fi fost pe 2 sau pe 3 la Aragvi. 

Sokolov realizase imediat. Malţev minţise. Malţev ştia 
precis cu cine se bătuse. Cu Lev. 

Işi amintise data, pentru că Lev anunţase în acea zi că e 
bolnav. Pe 3, Sokolov avea programată, împreună cu alţi şefi de 
secţie, o discuţie cu Lev şi ea fusese amânată în acea 
dimineaţă. Lev nu era niciodată bolnav, în timpul iernii înota în 
bazine deschise cel puţin de câteva ori pe săptămână şi, la fel 
ca americanii, alerga în fiecare dimineaţă 5 km, dar în dimineaţa 
zilei de 3 se anunţase că Lev va lipsi din motive de boală. 

După terminarea programului, Sokolov îl căutase. Lev 
locuia pe bulevardul Koroliov, într-un apartament de 4 camere, 
cu vedere spre parcul Marea Victorie. Sokolov sunase la uşă, dar 
Lev nu-i deschisese. Cu toate că riscul de-a fi fost ceva grav era 
minim (probabil că se lăsase tratat de vreo femeie cunoscută), 
Sokolov se dusese acasă şi-i dăduse un telefon. Lev ridicase 
receptorul. 

— De ce n-ai deschis? 

— Tu erai? şoptise el. 

— Lev, ce se întâmplă? 

— Sună de trei ori la sonerie, ca să ştiu că eşti tu. 

Sokolov se întorsese şi-l găsise pe Lev cu un obraz umflat 
şi un ochi închis. 

— Nu râde. Altfel trebuie să râd şi eu. Şi mă doare. 

Doar că Sokolov nu avusese de gând să râdă. Era supărat. 

— Ai înnebunit? Ştii de ce ne ocupăm noi acum? ţi 
aminteşti ce ne aşteaptă la Baikonur? Şi amâni o şedinţă pentru 
că ai capul mare? _ 

— Imi pare rău, spusese Lev cu greutate. Işi luase paharul 
de pe masă şi se aşezase cu el în mână pe sofa. Işi băuse votca 
printr-un pai, pentru că nu putea să-şi deschidă cu uşurinţă 
gura. 

— Una ca asta nu se poate, oftase Sokolov şi-şi luase şi el 
o votcă. Il întrebase apoi: 

— Ce s-a întâmplat? 

Lev ridicase din umeri. Fără să-şi mişte falca, spusese: 

— O femeie. 

— Tu? De când sari tu la bătaie pentru o femeie? 


84 


— Pentru că... de data asta e altfel. Înghiţise cu greutate 
şi-şi adunase puterile să vorbească mai departe. "O iubesc cu 
adevărat. Ea i-a povestit bărbatului ei. Am discutat cu el. La 
început a mers bine. Dar s-a supărat. A devenit furios. Am băut 
mult. Am vrut să mergem să mâncăm. La Aragvi. Şi s-a încurcat 
treaba. 

— Cine e?. 

— N-are importanţă. 

— Eşti prea bătrân pentru năzdrăvănii de-astea, Liovka. 
Trebuie să găseşti pe cineva cu care să te poţi însura. 

— Pe respectiva cineva... am găsit-o acum. 

— Numai că ea e măritată şi bărbatu-său îţi face greutăţi. 

Lev încuviinţase. 

— Da. Îmi face greutăţi. 

— Ea vrea să divorţeze? 

— Da. 

— S-o facă atunci cât mai repede. 

— Da. Dar el nu vrea. 

— O, nu? 

— El... el o să mă omoare... dacă mai apar vreodată prin 
preajma lui. 

— E rus? 

Lev încuviinţase cu ochii închişi şi-şi pusese pipăind 
paharul jos, alături de el, fără să se mişte de pe canapea. 

— Şi totuşi îl crezi când spune una ca asta? 

— Cred totul. E un luptător. 

— Revino la rațiune, omule, peste două luni lansăm o 
rachetă. Tu ai construit-o. Tu! 

Lev îşi îndreptase ţinuta, ridicându-se cu ochii înflăcăraţi. 

— Nu sunt nebun!” strigase, dar se crispase imediat, 
fiindcă gura forţată transmisese durerea spre craniu. 
Continuase, şoptind: Saşa, ştiu ce fac. Mâine sunt înapoi. Până 
atunci se retrage chestia asta. 

— Nu încă... 

— Primesc în curând... câteva fiole pentru injecții. Până 
mâine se duce. Şi mă întorc. Se lăsase din nou pe canapea. 

— Vreau să ştii un lucru... O iubesc. Pentru prima dată în 
viaţa mea... am întâlnit pe cineva. Vreau s-o urmez. Până la 
sfârşitul sfârşitului. E o femeie, Saşka... O femeie. Aşa cum ni le 


85 


închipuim din cele mai vechi timpuri. Atunci eram noi, bărbaţii, 
sexul slab. Şi totuşi e atât de fin construită. Cu mâinile ca ale 
unei dansatoare vietnameze. Figura ca de balerină. Erudiţia unei 
franţuzoaice. Dar are un suflet rusesc. 

— Pe scurt, orientată internaţional, spusese Sokolov. 

— Saşa, te rog... Sunt serios. O dată în viaţa mea sunt şi 
eu serios... şi tu-ţi baţi joc de mine. 

— Te las să te linişteşti. Să sperăm că mâine ai să te simţi 
mai bine. 

Lev se ridicase într-un cot. 

— Nu sunt bolnav! Saşa, îmi cunosc responsabilităţile. 
Peste 61 de zile Oktiabr îşi ia zborul. Am nevoie doar de această 
singură zi. Următoarele 61... o să dorm 4 ore pe noapte. Lucrez 
7 zile pe săptămână. Mă cunoşti. Pentru prima dată într-o 
jumătate de an... am vrut şi eu să rămân acasă o zi. 

— Ca să-ţi revii după o bătaie. 

— Da. Lasă-mă. Ne vedem mâine. 

A doua zi umflăturile se mai vedeau doar puţin. Asupra 
subiectului nu mai reveniseră niciodată şi afacerea cu Malţev se 
petrecuse la mare distanţă de Sokolov. El avea alte treburi pe 
cap. Ce a ajuns până la el a fost povestea unui coleg, la cantină: 
Apăruseră probleme cu Malţev, şi Lev intervenise pentru 
reabilitarea lui. Lui Sokolov nu-i trecuse prin cap presupunerea 
că tocmai Lev era adversarul unuia dintre cei doi cosmonauţi de 
pe Oktiabr. Lev trecuse sub tăcere numele soţului înşelat, dar 
atunci când Irina, ca o bârfitoare sadea, îi povestise că Malţev se 
bătuse cu cineva prin preajma restaurantului Aragvi, totul îi 
devenise limpede. 

După mărturisirile Irinei, nu-l mai părăsise presupunerea 
că Lev se luase la pumni cu cosmonautul Malţev. Nu era genul 
de nelinişte care printr-un răspuns s-ar fi calmat fără şovăieli, 
dar dorise să aibă siguranţă asupra acestui lucru care, dacă n-ar 
fi fost discutat, ar fi atins înseşi temeliile prieteniei lor. Îi vorbise 
despre acest lucru lui Lev în avionul militar care-i dusese a doua 
zi la Baikonur. 

Era un Tupolev Tu-114 învechit, cu patru motoare, care nu 
putea face drumul dintr-o dată, aşa că trebuise să oprească 
undeva pe parcurs, ca să ia benzină. Avionul îi ducea spre locul 
unde cea mai modernă navă cosmică sovietică urma să fie 


86 


transportată spre turnul de lansare. Zburau spre acest loc şi 
înapoi cel puţin o dată pe săptămână, între centrul de 
coordonare de la Kaliningrad şi locul adevăratei lansări, 
Baikonur, în Kazahstan, unde părţile componente ale lui Oktiabr 
zburaseră în aparate de zbor speciale. Zgomotul asurzitor al 
motoarelor făcea imposibil ca cineva să le asculte discuţia 
Stăteau unul lângă celălalt. 

— Bătaia aceea, atunci, a fost cu Malţev? 

Incomodat, Lev şi-a ridicat capul din hârtii să-l privească 
cu ochii măriţi, în căutarea unei atitudini. 

— Ce vrei să spui? Dorea să câştige timp, să-şi dea seama 
ce şi cât ştie Sokolov. 

— Pe ziua de 3, mai ţii minte? Erai bolnav. Dar te bătuseşi 
cu cineva cu o zi înainte. Şi Malţev la fel. In aceeaşi seară. 

Lev se uitase la el bănuitor şi ridicase din umeri; privirea 
lui alunecase cu superioritate peste chipul copilăros al lui Saşa. 

— Coincidenţă, spusese. Revenise din nou la hârtii. şi 
Sokolov încheiase discuţia. Nu avea niciun temei să se îndoiască 
de răspunsul lui Lev. Dacă Lev considera că atât era destul, 
Sokolov accepta Şi dacă „coincidenţa” era o minciună, atunci 
Lev avea motive serioase să-i ascundă lui Sokolov adevărul. 
Sokolov îşi făcuse datoria: spusese cuvântul, făcând deci 
cunoscut acel lucru. 

După câteva minute, Lev îl întrebase: 

— De ce? Nu-şi ridicase ochii din hârtii. 

— Aşa. 

— Eşti singurul care ştie de bătaia asta. 

— Da? 

Sokolov înţelesese că el voia să păstreze taina. 

— Da!” răspunsese Lev hotărât. Inţelegi asta? 

Îşi îndreptase acum privirea spre Sokolov şi ochii lui 
căutau confirmarea. Sokolov încuviinţase. Işi va ţine gura. Se 
întrebase în gând dacă trebuia să-i povestească faptul că, cu o 
seară înainte, o informase pe lrina asupra presupunerilor lui. O 
pusese să promită că va tăcea asupra acestui lucru şi, pe când 
stătea în avion, îşi reproşase că nu ţinuse secretul lui Lev numai 
pentru sine. În momentul în care-i povestise Irinei, totul părea o 
ciudăţenie nevinovată, cel mult picantă, şi hotărâse că Lev nu 
trebuia să ştie că el vorbise cu nevasta lui despre acel lucru. 


87 


Întors la Kaliningrad, Sokolov reluase discuţia avută cu Lev 
şi o rugase din suflet pe Irina să nu mai vorbească despre ea cu 
un al treilea. 

— Aşadar, coincidenţă. lrina repetase ceea ce spusese 
Lev. "Şi totuşi, nu trebuie să se vorbească despre asta. 

— Nu. 

— Drept cine mă iei? Bineînţeles că-mi voi ţine gura. 

— lartă-mă. Am vrut numai să fiu explicit. 

— Aşa ai şi fost, dragule. Coincidenţă. Tu crezi asta? 

— N-are importanţă. 

— Şi totuşi l-a primit înapoi pe Malţev. 

— Da. Asta pledează pro, în cazul răspunsului lui. 

— Sau tocmai invers. l-a părut rău, a vrut să se împace cu 
Malţev. 

— Nu-l cunoşti... Lev nu se împacă niciodată cu cineva. 

Când Irina, după catastrofa lui Oktiabr, stătea întinsă pe 
canapea să bea (aşa îi povestise ea mai târziu), discuţia aceea o 
rodea ca un şarpe. Prin capul lui Sokolov însă bântuiau miile de 
discuţii pe care el, în calitate de coordonator de echipă, le 
avusese cu sute de ingineri. Văzuse proiectul rachetei şi 
ascultase. Erau sute de mii de piese, şi fiecare piesă cu 
proprietăţile ei specifice, cu raportul ei de testare, cu durata ei 
de garanţie. Munca directă a lui Sokolov era la construirea 
motoarelor dual fuel şi la rezistenţa carcasei lui Oktiabr, care, la 
fel ca în cazul crustaceelor şi insectelor, avea o funcţie de 
coloană vertebrală. Ceea ce văzuse mai apoi pe tape in „slow 
motion era urmarea unei explozii în motoare, continuată prin 
crăparea carcasei. La început, cercetarea tehnică se orientase 
asupra rezistenţei carcasei şi ceea ce lrina presupunea în 
tăcere, ideea atât de dragă ei, îi fusese spusă lui Sokolov 
săptămâni mai târziu de un funcţionar KGB. 

În seara exploziei băuseră sticlele de votcă pe care le 
aveau în barul din sufragerie până la fund, fără să-şi vorbească, 
fiecare căzut în propriile lui năluciri şi obsesii, după care el 
părăsise apartamentul şi se dusese în laboratorul lui, unde 
scosese din seif toate rapoartele şi se încuiase în birou 48 de 
ore. Din când în când băga în gură câte-o bucată de pâine, un 
ceai, o bucată de salam, luând câteva minute furaj, în febra 
cititului. Se formase o echipă internă de cercetare, fără 


88 


proiectanţii şi constructorii lui Oktiabr, care trebuiau să caute un 
răspuns la două întrebări simple: ”cum” şi "de ce”. Răspunsul la 
prima întrebare fusese în cea mai mare parte găsit. La a doua 
întrebare rămăsese ipotetic. După ce Comisia de Verificare a 
Comitetului Central citise raportul intern al organului formal, 
Ministerul Construcţiei de Utilaje trăsese concluzia că ancheta 
se încheiase fără o declaraţie definitivă (o listă cu cauzele 
tehnice posibile încheia raportul), şi apăruse o echipă a KGB-ului 
în halele şi laboratoarele din Kaliningrad, enclavă de privilegiați, 
care până în acel moment îşi rezolvase toate litigiile într-o 
relativă libertate şi într-o toleranţă reciprocă. 
Maiorul Kirov era anchetatorul. 


89 


Capitolul 9 

La capătul lui Dizengoff, Sokolov s-a urcat în autobuzul 
care-l ducea spre Autogara Centrală, unde căută o maşină care 
să-l ducă la Shekhunat Hatikva. Polițistul îl reţinuse de la lucru. 
Jossi va fi fost pesemne din nou înfuriat. Era limpede că staţia 
fusese iniţial plasată într-o piaţetă cu indicatoarele plecărilor şi 
sosirilor regulate, dar cu timpul luase în stăpânire întregul 
cartier de străzi mici şi înecate în fum, unde cele două mari 
întreprinderi de autobuze din Israel îşi făcuseră peste tot staţii, 
fără niciun plan prestabilit. Într-un tempo obositor, oamenii se 
grăbeau spre zecile de halte ale autobuzelor huruitoare, care 
puteau să vâneze oricând miile de călători ce se pierdeau 
continuu pe străzile laterale. Autogara Centrală făcea trecerea 
între oraş şi ţară, între Europa şi Orientul Mijlociu, între ziua 
hotărârilor legale şi noaptea în care totul era de vânzare. 
Sokolov căuta autobuzul care să-l poată duce la Shekhunat 
Hatikva, dar setea îi devenise atât de mare, încât cumpără la 
unul din chioşcuri o sticlă. Era ca şi când arşiţa în care se 
cufundase oraşul ar fi emanat anume din acel loc. 

Evrei religioşi în jachete negre, femei îmbrăcate aproape 
numai în sutien şi-n pantaloni scurţi, soldaţi înarmaţi până-n 
dinţi, arăboaice înfăşurate în şaluri, băieţandri negri iuți de 
mână, cerşetori, vânzători ţipând, fiecare grup de populaţie îşi 
trimisese reprezentanţii la autogara centrală şi întrebarea care 
se punea era cât de mult va dura până când masa colcăind de 
oameni în turbare va arde până la piatră cartierul. Mult, gândi 
Sokolov în timp ce trase o duşcă, într-o formă sau alta, există 
aici totuşi o organizare. Pentru el, outsiderul, felul cum funcţiona 
întreprinderea de autobuze părea absolut arbitrar. 

Fără cel puţin o duzină de prezicători ai viitorului era 
imposibil să găseşti autobuzul dorit, dar, într-un fel sau altul, 
autobuzele îşi făceau totuşi loc spre spaţiile magice din piaţetă 
sau în încâlceala de străzi principale şi laterale, iar călătorii 
continuau să sosească şi să plece nevătămaţi. Minunea 
autoreglării, gândi Sokolov, acea minune a organizării spontane, 
pe care societatea sovietică încercase s-o distrugă; odată, în 
urmă cu decenii, se pornise de la o staţie modestă de autobuze 
şi se ajunsese la un organism viu, care dădea respiraţie 


90 


întregului cartier. Aşa cum explozia originară dusese la un 
univers logic, care se conducea după reguli comprehensive. 

Parterele caselor din cartier erau clădite în chip de 
prăvălioare deschise, cu sâmburi sau pizze umplute, 
magazinaşe cu aparate de radio ghettoblasters, dughene cu 
îmbrăcăminte, bibelouri, ceramică, jachete din piele, 
bombonerie, pâine şi prăjituri. Aici se găsea orice de vânzare, 
droguri, dolari (care erau în bancă acoperiţi de o mare cantitate 
artificială de şekeli şi care, deci, pe piaţa neagră puteau fi 
schimbaţi la un preţ mai mare ca-n Rusia), femei, băieţi, arme. 

Sokolov l-a întrebat pe un bărbat de unde pleacă 
autobuzul spre Shekhunat Hatikva. 

— De ce? a întrebat omul. Avea o faţă ridată, cu ochi 
inteligenţi, cătrăniţi acum de prostia lui Sokolov. 

— De ce? a repetat Sokolov întrebarea, pentru că trebuie 
să mă duc acasă. 

— Şi dumneavoastră credeţi că eu ştiu unde locuiţi? 

Sokolov se întrebă dacă felul lui de-a vorbi ivrit este cauza 
acestei neînţelegeri. Dar înainte de a-şi fi putut răspunde, 
cineva se oprise alături de ei, un om cu un cap rotund şi chel, pe 
creştetul căruia stătea o chipă. 

— Hei, Moişi, spuse acesta. 

Talentatul retor s-a întors cu spatele. 

— lţac!” Şi-au dat mâna plini de entuziasm. Moişi a arătat 
spre Sokolov. 

— Mă ţine-n loc, fiindcă crede că eu ştiu unde locuieşte. 

— Nu, nu, v-am întrebat doar de unde pleacă autobuzul” 
asta-i tot. 

Chelul religios a dat din cap cu toleranţă: 

— Trebuie să ştiţi că de-aici pleacă mai multe autobuze 
decât din tot Orientul Mijlociu la un loc. Cine ştie aici orele de 
plecare pe dinafară este alesul lui Dumnezeu. 

— Credeam că noi, evreii, suntem aleşii, şi fără a şti orele 
de plecare, spuse Moişi. 

— leri mi-a povestit fiica mea că ştie să citească viitorul. 
Ştii cum? În supă. Am crezut că trebuie să fie zaț de cafea, dar 
nu, un clarvăzător din acest popor citeşte viitorul în supă. 

Sokolov a râs împreună cu cei doi. 

— Spune-i să-mi dea reţeta de supă, a spus lţac. 


91 


În clipa aceea s-a amestecat şi o femeie în discuţie, o 
femeie mică şi grasă, cu părul cenuşiu şi ochii mari, ca de fetiţă. 
Ducea în mână o sacoşă plină de cumpărături. 

— vă pot fi cu ceva de folos, domnilor? 

— Ştii în ce supă se poate citi viitorul? a întrebat cu un 
zâmbet lţac. 

Femeia a început să râdă, percepând fără greutate tonul 
discuţiei. _ 

— Bineînţeles că ştiu. In supă de roşii. 

— Supă de roşii? spuse lţac uimit. 

— E vorba de seminţe, spuse femeia cu ochii ironici. 
Cantitatea şi răspândirea. 

— La fel ca-n cazul poporului evreu, încuviinţă lţac. 

— Dacă n-ar putea fi cunoscute intenţiile lui Dumnezeu, ce 
sens ar mai avea ele? îşi întrebă femeia tovarăşii de 
conversaţie. 

— Vreţi acum să spuneţi că noi, cu puterea noastră de 
pricepere, putem să-l înţelegem pe Dumnezeu? se năpusti Moişi. 

Ea încuviinţă cu convingere: 

— Bineînţeles! Altfel întreaga viaţă ar fi o prostie. 

— Doamnă, probabil că Dumnezeu este înnebunit după 
prostii. Probabil că este un tip care crapă de râs văzând 
supărările noastre. De ce trebuia, în numele cerului, să 
inventeze o chestie precum omul? Pentru onoare? Pentru 
frumuseţe? Doamnă, uită-te bine la mine, aşa ceva creezi numai 
dacă ai un simţ al umorului comparabil cu al lui Şamir. 

— Rabin este şi el în mod sigur un mare comic, a răspuns 
Itac, ca să-l apere pe Şamir. 

Cineva a strigat: 

— Rabin este şi el un mare comic. A spus el vreodată ceva 
la care să nu te-apuce râsul? 

Sokolov trase concluzia că-n această ţară orice discuţie 
filosofică în public începe cu întrebarea despre locul unde se află 
staţia de autobuz. 

După ce a cerut ajutorul a trei poliţişti, Sokolov şi-a găsit 
autobuzul. Aerul condiţionat funcţiona, şi el şi-a aplecat capul 
înfierbântat spre ceafă, astfel încât vânticelul cald din orificiul de 
sub suportul pentru bagaje să-i răcorească faţa. 


92 


A recunoscut-o după rochia cu flori. S-a urcat puţin înainte 
de închiderea uşilor, a plătit biletul cu bani potriviţi şi s-a apucat 
strâns de mânerul de sprijin când a pornit autobuzul. De la locul 
lui din spate, el putea să-i vadă nestingherit faţa. In mersul 
maşinii a făcut un slalom, ţinându-se când de un mâner, când 
de altul, fără să-l observe, în drum spre un scaun liber, două 
rânduri în faţa lui. Avea o strălucire aparte, o faţă îngustă cu 
privirea feciorelnică, buze mari şi pomeţi pronunţaţi, care nu 
dovedeau un sânge asiatic sau slav, ci, mai degrabă, te duceau 
cu gândul la o moştenire spaniolă. Când s-a aşezat lângă o 
femeie pe care a salutat-o cu o înclinare prietenoasă a capului, 
s-a întors puţin spre stânga şi din nou i s-a dezvăluit splendidul 
ei profil. Frunte înaltă, nas mic şi bărbie ascuţită. Era înaltă şi 
ceafa ei depăşea nivelul celorlalţi pasageri. 

De la Irina încoace nu mai iubise pe nimeni. În Tomsk 
întreţinuse o relaţie sexuală neobişnuită cu o contabilă de la 
fabrica lui. Din când în când, Valia venea la el în vizită, beau în 
tăcere votca pe care Valia o aducea, şi după o jumătate de oră 
se dezbrăcau şi se băgau în pat. Valia avea fundul moale şi sânii 
grei, şi în timpul actului sexual îl privea fix, fără să-l vadă. 
Termina cu un junghi în diafragmă, de parcă ar fi luat-o un 
sughiţ. Nu ieşeau niciodată împreună la un restaurant sau la 
teatru, nu întreprindeau nimic care te-ar fi putut duce cu gândul 
la o romanţă. Dormeau împreună, iar a doua zi dimineaţa se 
duceau împreună la fabrică. In Herzlia, după venirea lui în ţara 
laptelui şi a mierii, nicio femeie nu-i onorase patul cu vizita ei. 
Dacă se plimba pe malul Mării Mediterane, întâlnea fete care i- 
ar fi putut fi fiice, aveau trupuri bronzate perfect, cu coapse 
puternice şi pântece strânse în costumele de baie, care-i 
trezeau langoare şi tristeţe. Şi dacă nu erau mult prea tinere, se 
şi aflau în compania stelelor de film sau a campionilor mondiali 
de karate, de arte marţiale, cu trupurile lor sculptate. lubirea 
unei femei va rămâne o amintire, dacă el va continua să măture 
străzile, dând din colţ în colţ, sub cel mai de jos nivel al scării 
sociale. 

Harta Tel Aviv-ului rămânea încă pentru el o şaradă, dar 
când autobuzul a intrat în Rehov Etsel, a recunoscut fațadele 
dărăpănate şi a avut o neaşteptată senzaţie de întoarcere 
acasă. Ea a coborât înaintea lui şi el a urmat-o când a traversat 


93 


strada. Mergea cu spatele drept, sigură de sine şi voinică, şi 
părul ei maroniu primea în plin soare o strălucire roşu-închis. 
Prin rochie i se vedeau pulpele subţiri şi gleznele înguste. 
Porțiunea din spate a genunchiului, trecerea de la gambă spre 
pulpă, lăsa să se vadă o piele moale, întretăiată de şanţurile şi 
liniile arterelor vulnerabile. Imaginea acestora avea ceva intim şi 
dorinţa de-a o îmbrăţişa i-a cuprins ca un spasm trupul, 
făcându-l să se oprească în loc. Trebuia să se păzească, era mai 
bine dacă parcurgea Rehov lvri fără umbra ei şi fără iluzii. Era 
ea oare mamă sau fată? Sau poate aparţinea familiei care 
dădea ajutor olimi hadaşimilor? 

In Kaliningrad nu-şi pierduse numai trecutul, soţia şi 
copilul, dar şi prietenii. Când a naufragiat în Tomsk, a înţeles că 
şi-a pierdut prietenii. Colegii lui, în care văzuse prieteni, nu-i 
scriau, fiindcă, cu toată perestroika, erau încă speriaţi că poşta 
e controlată. Alţii, în situaţii similare, erau ajutaţi de familie, dar 
când el, în septembrie 1985, a fost deportat, nu mai trăia decât 
maică-sa şi alţi membri de familie nu mai avea. În Tomsk zilele 
lui se desfăşurau după acelaşi tipic. În timpul zilei făcea teste 
într-un laborator primitiv asupra calităţii industriei metalurgice 
siberiene, şi seara stătea de regulă singur în camera lui şi testa 
calitatea votcii ruseşti. Scrisorile pe care le primea săptămânal - 
erau de la maică-sa şi de la Nataşa, copilul lui. Şi dacă 
capacităţile spirituale nu i se atrofiaseră definitiv, era datorită 
criptogramelor şi jocurilor. 

In prima lor vară petrecută împreună, după lupta pentru 
câştigarea mănuşilor, Lev îi trezise interesul pentru jocurile 
matematice. Asta s-a întâmplat în ziua în care Saşa i-a făcut 
cunoscut că nu-i va purta niciodată mănuşile. Seara de după 
ruşinoasa înfrângere din piaţeta Smolenski, în mijlocul colegilor 
lui, Saşa i-a povestit maică-sii că şi-a pierdut mănuşile, undeva 
pe drum, i-or fi căzut pesemne din geantă. Mai întâi ea a 
ascultat nemişcată, ca şi când nici n-ar fi interesat-o. Dar după- 
masă, numai cu el în bucătărie, a spus: 

— Saşa, ştii cât de greu le-am procurat. M-aş fi aşteptat la 
mai multă grijă din partea ta. 

Vorbea cu vocea joasă, fiindcă încă nu-i spusese lui taică- 
său. î 

— Imi pare rău, mamă, crede-mă. 


94 


— Cum ai putut să le pierzi? 

— Nu ştiu. Îmi pare foarte rău. 

Ea l-a tras spre ea şi l-a strâns în braţe. El era deja mai 
înalt decât ea, şi de-o vreme încoace începuse să se ferească de 
aceste îmbrăţişări materne, doar că în acea zi se simţea 
deznădăjduit, speranţă, aşa c-o lăsase în voia ei. 

— Îmi pare rău pentru tine, a zis ea, nu spune nimic, o să-i 
povestesc eu tatălui tău. 

Dimineaţa următoare, prima zi de vacanţă, Lev stătea 
rânjind în faţa uşii, ca şi când venirea la apartamentul lui 
Sokolov ţinea de rutina lui zilnică. A întrebat dacă Saşa vrea să 
iasă să facă o plimbare cu el în jurul blocului. Saşa, uimit de 
prezenţa lui Lev, l-a privit fâstâcit, dar a încuviinţat din cap, aşa 
că l-a urmat în stradă. Lev avea cu el o servietă. 

— Totul e-n regulă? a întrebat Lev. Vroia desigur să spună: 
„Ai luat-o pe coajă când ai apărut acasă fără mănuși”? 

— Da. Saşa n-a putut găsi un răspuns mai bun. 

— Am avut noroc, a spus Lev. 

— Ai fost mai bun. 

— Poate că e acelaşi lucru. 

— Da? Saşa nu se gândise niciodată la aşa ceva. 

— Norocul şi victoria sunt legate între ele, a spus Lev 
grav. "Norocul nu e ceva dumnezeiesc, e ceva pe care poţi să-l 
influenţezi. Mărindu-ţi şansele. 

S-a oprit în loc şi a deschis servieta. 

— Uite-le! 

Saşa a aruncat o privire în servietă şi şi-a văzut mănuşile, 
cele mai frumoase confecţionate vreodată, din cea mai suplă 
piele, cu blăniţă fină şi capse tari. 

— Nu, a spus Saşa. 

— Sunt ale tale. 

— Nu mai sunt. Gâtul lui Saşa era uscat şi dorinţa lui de-a 
avea mănuşile era mare, dar nu putea să-şi tăgăduiască 
cuvântul dat. 

— la-le înapoi. 

— Imposibil, a răspuns Saşa. 

— Haide!” a spus Lev, le-ai primit pentru note. 

— De unde ştii asta? 

— Am auzit. 


95 


— De la cine? De la Igor? 

— N-are importanţă. Hai! 

— Nu. Tu le-ai câştigat. Ai fost mai bun. Aş fi vrut să fie 
altfel, dar aşa a fost. Nu le pot lua înapoi. 

— Nu fi aşa încăpățânat. 

— Lucrurile sunt aşa cum sunt, a spus Saşa. "Eu le-am 
pierdut. Păcat. 

— Poţi totuşi să... priveşte-o ca şi cum acum ai avea 
noroc. 

— Nu. 

— E numele tău scris pe ele. 

— Nu. 

— Aici. 

Lev a scos mănuşile din servietă şi a vrut să i le întindă, 
dar Saşa a făcut un pas înapoi şi şi-a dus mâinile la spate. 

— Nu. 

Cu lacrimi în ochi, a întors spatele şi a plecat. 

A doua zi de dimineaţă, maică-sa l-a trezit devreme. 

— Saşa! Saşa! 

Stătea strălucitoare pe marginea patului lui. Pe genunchi, 
pe o Pravda deschisă, avea mănuşile. "Saşa, nu ţi se pare o 
minune? Cineva le-a adus înapoi. Erau aşezate în faţa uşii! 

La prânz l-a sunat pe Lev. Locuiau în alt cartier, la Piaţa 
Vostania, într-o clădire pe care cei din cel mai înalt rang al 
conducerii de partid şi-o rezervaseră pentru ei înşişi. Serghei 
Leşava, tatăl lui Lev, luptase în marele Război Pentru Apărarea 
Patriei la Stalingrad. Era georgian şi comisar politic în Armata 
Roşie. Stalin personal îi dăduse ordin să se ducă la Stalingrad. In 
acea vreme mulţi georgieni fuseseră numiţi la conducerea ţării, 
atât pentru faptul că paranoia lui Stalin pe ei nu-i stân jenea, cât 
şi pentru că el avea nevoie de ei, după ce în anii '30 executase 
vârfurile aparatului de partid şi ale armatei. Lev nu s-a arătat 
uimit când l-a văzut pe Saşa. 

— Intră, i-a spus. "Mă poţi ajuta la căutarea celui de-al 31- 
lea număr perfect. 

La fel ca Saşa, Lev avea camera lui. Peste tot prin cameră 
se aflau foi cu calcule. 

— Aici e 6, a spus Lev, primul număr perfect. Poţi să-l 
împarţi la 1, 2 şi 3 şi este suma numerelor. Deci număr perfect. 


96 


Aici îl ai pe 28. Divizibil cu 1, 2, 4, 7 şi 14. Şi este suma lor. 
înţelegi? Sunt 30, cunoscute, ăsta e cel mai mare. A arătat spre 
un număr scris pe diferite hârtii, lipite de Lev una de alta. Are 
mai mult de 130 de mii de cifre, cel mai mare număr perfect pe 
care-l cunoaştem. 

— Dacă sunt 30, atunci trebuie să fie şi un al 31-lea, a 
spus Saşa. 

— Eşti un om pe pofta inimii mele, i-a răspuns Lev. 

S-au pierdut în căutarea numerelor perfecte, au iscodit 
înfierbântaţi reguli nedescoperite de Euclid şi Mersenne, au 
amuşinat formule care ar fi putut duce la cel de-al 31-lea, cu 
care ar fi putut ei doi cuceri o faimă seculară, şi la sfârşitul 
amiezii, Saşa şi-a reamintit scopul vizitei lui. 

— Mama le-a găsit, a spus el. 

Lev a înclinat sec din cap. 

— Sunt acasă, a urmat Saşa, dar eu nu le pot purta. 

— Eşti nebun, a spus Lev. "Nu cunosc niciun muritor care 
să fie atât de absurd de principial. 

Saşa a ridicat din umeri. 

— AŞ vrea, a spus el cu părere de rău, dar dacă mă 
gândesc la asta, mi se face greață. Le-am pierdut pe cinstitelea, 
deci nu îmi mai aparţin. 

— Bine. Atunci sunt ale mele. Declar acum că tu le poţi 
împrumuta şi purta, până când eu îmi voi schimba hotărârea. 

Saşa nu prevăzuse această variantă şi a ridicat din umeri. 

— Nu ştiu... 

— Putem să terminăm de mâine negocierile asupra 
acestui subiect? 

— Bine. 

Acesta a fost începutul prieteniei lor. Lev era posedat de 
jocuri matematice şi l-a contaminat şi pe Saşa. Cum iarna 
devenise friguroasă, Saşa îşi punea mănuşile când ieşea din 
casă, dar de cum ajungea jos în stradă, le băga în servietă. 

— Eşti smintit, a constatat Lev. Ai nişte mănuşi minunate, 
dar nu le porţi. 

— la-le înapoi, i-a spus Saşa. 


— Nu. 
— Atunci le păstrez pentru tine. 
— Toată viaţa. 


97 


— Bine, a răspuns îngăduitor Saşa. 

— Eşti nebun, a ripostat Lev. "în evul mediu ai fi devenit 
un martir care s-ar fi lăsat bătut în cuie de mongoli, numai 
pentru că n-ar fi acceptat să renunţe la credinţă. Mă minunez de 
tine, să ştii! 

— N-am să cedez niciodată, a răspuns Saşa, care se 
întreba în sinea lui dacă şi evreii avuseseră martiri, la fel ca 
ortodocşii. 

— Tu eşti atât de total diferit de mine, a gândit Lev cu 
voce tare, şi de aceea suntem prieteni. 

În preajma sărbătoririi Revoluţiei din Octombrie, în acel 
an, pe când erau în clasa a 9-a şi treceau ca bolizii prin materii, 
ca şi când trupurile lor înfometate nu s-ar fi putut hrăni decât cu 
cunoştinţe, Saşa a observat într-o zi că, cu Lev se petrecea ceva 
ciudat. Toată dimineața stătuse cufundat în el însuşi, 
neinteresat de ceea ce se întâmpla în clasă, lucru neobişnuit la 
el. 

În pauza de prânz, Lev îi şopti: 

— După şcoală, aşteaptă-mă. 

La trei şi jumătate dădeau un ocol prin parc, pe la Bazinul 
Moscova. Se făcuse deja frig şi vântul estic le pătrundea prin 
jachete. Mergeau prin parcul pustiu cu capu-n pământ, trecând 
de zidul bazinului închis. Lev nu spunea nimic. Arăta ca şi când 
n-ar fi dormit toată noaptea, ochii lui priveau întunecat şi 
sumbru gazonul lipsit de viaţă, strânsese umerii şi-şi încovoiase 
spatele ca şi când ar fi vrut să se facă mai mic, să dispară, dacă 
aşa ceva ar fi fost posibil. 

— Trebuie să-ţi spun ceva, a spus el grav. Ceva teribil. L-a 
privit pe Saşa şi vocea i s-a frânt. "Trebuie să-mi promiţi că n-o 
să spui nimănui. Nimănui. Promite-mi. 

— Îți promit, a spus Saşa cu toată gura, plin de 
devotament şi de îngrijorare. 

— Bine, a spus Lev. 

A privit în jur şi a dat cu piciorul într-o piatră. Se aflau la 
gardul pavilionului în care în timpul verii cânta orchestra 
veteranilor sau corul de la fabrica de maşini „Străduinţa”. 

— Mama mea este evreică, a spus Lev. 

După această mărturisire, s-a uitat la Saşa cu o privire 
pierdută, zgribulindu-se-n sine, ca şi când ar fi aşteptat o 


98 


împuşcătură în ceafă. Uimit, Saşa a simţit o senzaţie de 
eliberare invadându-i sufletul. 

— Evreică? a silabisit Saşa. 

— Da. Şi eu de asemenea. Tanti lana a venit la noi. Sora 
mamei. Le-am auzit vorbind. Ce spun eu? Şopteau, în bucătărie. 
lana vrea să ceară o viză pentru Israel şi a întrebat-o pe mama 
ce părere are despre asta. Mama a spus, desigur, că eo 
catastrofă. Pentru noi, pentru toţi. Nimeni nu ştie. Eu credeam 
că ea e rusoaică. Dar e evreică! 

Şi-a scos mâinile din buzunare şi a făcut un gest disperat. 

— Evreică! Ceea ce înseamnă că şi eu sunt evreu. Sunt 
jumătate evreu, Saşa, aparţin dintr-o dată acelui popor care... 
nu are nimic de-a face cu Rusia. Sunt străini şi eu sunt dintr-o 
dată la fel! Înţelegi? Sunt un străin! 

Saşa şi-a apropiat palmele una de alta şi şi-a suflat în 
pumni, privind în pământ şi bucurându-se la gândul că, în 
sfârşit, poate să-şi împartă secretul cu cineva. 

— Taci, l-a auzit pe Lev spunând, în mod sigur fiindcă 
acum mă găseşti de disprețuit. Mai vrei să ai de-a face cu mine, 
Saşica? În mod sigur nu mai vrei să fii de-acum încolo prieten cu 
mine. 

— Mama mea este şi ea evreică, a şoptit Saşa. 

Când s-a uitat la el, a văzut privirea încremenită de uimire 
a lui Lev. 

— Tu? Tu arăţi ca un rus din Tuia. Mai rus decât Hruşciov. 
Minţi. 

— Mama este evreică, a repetat Saşa, şi încă ceva: şi 
taică-meu este tot evreu. Tu, numai pe jumătate. 

— De ce...? Lev părea gata să se clatine. "De ce nu mi-ai 
spus-o niciodată? 

— N-am îndrăznit. Nimeni n-o ştie. Oficial suntem ruşi. 

— Dar... 

Clătinând din cap, Lev i-a întors spatele. După câteva 
secunde însă, s-a întors din nou spre Saşa şi şi-a îndreptat 
degetul arătător spre el: 

— Minti! 

— Nu mint!” a strigat Saşa ”Sunt un evreu. Sunt un evreu 
oribil, fiindcă şi părinţii mei sunt la fel! De ce aş minţi? Nu mint! 
Niciodată! 


99 


Lev îl privea cu gura căscată, cercetător, suspicios. l-a 
apărut apoi un zâmbet pe faţă şi gâtlejul i-a scos un râset 
gâlgâit: 

— Deci eşti un evreu, Saşka, un jid. 

— Şi tu. Şi tu unul pe jumătate, Lev, mama ta e evreică, 
deci şi tu eşti, după legea evreiască. 

— După legea rusească sunt pe jumătate, dar în acest caz 
nu mai are importanţă. /idovule! a înjurat el. Jidănaşule! 

— Pargati. 

— Jidanule! 

Rânjind uimiţi, s-au privit unul pe altul, altfel acum, ca şi 
când în afara prieteniei, care deja exista, s-ar fi stabilit o şi mai 
mare legătură, o înrudire de sânge, ce-şi aşteaptă confirmarea. 

— Ce scrie la paragraful 51 la părinţii tăi? a întrebat Lev. 

—  Naţionalitatea rusă, a răspuns Saşa, surâzând cu 
semnificaţie. 

— Cum se poate? 

— Ei au declarat că asta sunt. În timpul războiului şi-au ars 
hârtiile. 

Lev îl privea minunându-se. 

— Chiar? 

— Şi mama ta? 

— Rusoaică. Şi ea a minţit. De necrezut! a strigat Lev. 

Cu braţele deschise, a făcut o piruetă pe cimentul 
pavilionului. Pietricelele i-au scrâşnit sub blacheuri. Păreau nişte 
complotişti. Evrei tăinuiţi! 

L-a apucat pe Saşa strâns şi l-a privit dintr-o dată cu toată 
seriozitatea. 

— Promite-mi că vom rămâne totdeauna prieteni, Saşa, 
trebuie să ne-o promitem. 

— Da, a înghiţit Saşa în sec, tulburat de tonul grav al lui 
Lev. "Promit! 

— Şi eu promit! a spus Lev. 

L-a îmbrăţişat, şi Saşa a făcut acelaşi lucru. Ca doi bărbaţi 
maturi s-au sărutat pe gură şi şi-au pecetluit legământul. 


100 


Capitolul 10 

„Nu te mai poti întoarce. Trebuie să aduci înapoi 
căruciorul pentru gunoi. Jehuda Cohen”. 

Nepăsător, Sokolov a mototolit bileţelul pe care-l găsise 
pe clanţa uşii. Acum, că se ajunsese atât de departe, a acceptat 
vestea ca inevitabilă. S-a aşezat în fotoliul lui luxos şi a început 
să bea. Căldura mai era încă zăpuşitoare în camera lui, dar 
strada, jos, era deja jumătate în umbra soarelui care apunea. 
Camera nu avea aer condiţionat, iar achiziţionarea unui 
ventilator nu şi-o putea permite. În Herzlia, fiecare cameră a 
apartamentului era conectată la un sistem silențios de aer 
condiţionat. lar pentru zilele friguroase exista încălzire 
subterană, chiar dacă israelienii nu ştiau ce înseamnă răcoarea. 
i Frigul israelian semăna cu o zi dulce de toamnă rusească. 
In camera lui din Tomsk, iarna era mai aspră decât înainte 
vreme, în casa părinţilor lui din Moscova, unde focul în cazanele 
încălzirii centrale ardea totdeauna la cotă înaltă, şi mai frig 
decât în Kaliningrad, unde dispunea de o confortabilă instalaţie 
de gaze proprie, un cazan finlandez care dădea o căldură dulce, 
răspândită uniform în tot apartamentul. Prin relaţiile lui, Lev 
procurase o duzină de asemenea minuni din import, pe care le 
vânduse prietenilor. Realitatea din Uniunea Sovietică pătrundea 
anevoie atunci până la Sokolov. El crescuse protejat, în păturile 
de mijloc ale elitei birocratice. Maică-sa avea acces la magazine 
speciale, care vindeau întotdeauna diverse legume, fructe, 
carne macră, lapte şi brânză, iar în Kaliningrad făceau cu lrina 
descinderi la magazinele cele mai speciale dintre cele speciale. 
Rafturi încărcate cu produse din Occident, cartuşe Benson and 
Hedges, parfumuri de la Dior, îmbrăcăminte de la Armani. Dar 
pe el Marlboro şi Boss îl lăsau rece. Spre deosebire de Irina, nu 
pusese preţ pe luxul personal până la ajungerea lui în Tomsk. 
Tomskul înseamnă frigul năucitor şi neagră sărăcie. Contra 
plată, o vecină pensionară îi făcea şi lui cumpărăturile, pe lângă 
cele pe care le făcea pentru ea. Trăia cu votcă, cartofi, varză, de 
câteva ori câte un castravete, cârnăciori tari şi graşi, conserve 
de peşte. Toată viaţa fusese membru al grupului de funcţionari 
de partid şi oameni de ştiinţă care îşi anexaseră bogăţiile 
disponibile ale ţării. Gorbaciov deschisese ferestrele spre Vest, 
dar magazinele obişnuite rămăseseră goale. Ruşinea pe care 


101 


Sokolov o trăia era dublă: îi era ruşine pentru eşuarea 
personală, prin care îşi pierduse poziţia şi bunăstarea, lucru prin 
care nu mai aparţinea celor două milioane de nomenclaturişti, şi 
îi era ruşine şi pentru că, fără să se gândească vreodată la asta, 
profitase de pe urma acestei lumi privilegiate. Atâta ruşine nu 
şi-o putea astâmpăra decât cu votcă. 

Locuise în Tomsk din septembrie '85 până în ianuarie '90. 
Despărțirea de Irina devenise oficială în martie '86, dar, în fapt, 
căsătoria lor se încheiase după acea anchetă a KGB-ului. El 
trebuia să se prezinte o dată pe săptămână la sediul miliției de 
cartier. Dacă voia să călătorească la o distanţă mai mare de 40 
de kilometri, trebuia să ceară cu o lună înainte aprobare (doar 
că nu avea ce să caute în afara Tomskului). Pe aripile alcoolului, 
străbătea nopţile siberiene. Cu arcadele îngheţate, şovăia prin 
zăpadă, cu vârfurile degetelor reci ca nişte ţurţuri de gheaţă. _ 

Nevasta lui îl înşelase, aşa cum el îşi înşelase prietenul. În 
nimeni nu putea avea încredere şi nimeni nu putea avea 
încredere în el. Nimeni care să-i pună o mână pe umăr. Pe taică- 
său îl îngropase în 1980, la trei săptămâni după căsătoria cu 
Irina, şi singurul om apropiat pe care-l mai avea era maică-sa. In 
fiecare săptămână ea îi scria o scrisoare, şi el îi răspundea 
conştiincios. Că îi mergea bine. Climatul îi plăcea, fiindcă locuia 
într-o clădire izolată. Da, avea o prietenă drăguță. Avea o 
maşină. Mânca destule legume şi fructe. Lucra la proiecte 
interesante, care-l vor aduce în viitor înapoi la Moscova. 
Minciunile transparente ale unui copil ratat, către o mamă 
tandră. În timpul domiciliului lui forţat i s-a dat voie s-o viziteze 
doar o singură dată. Avea atunci 70 de ani, o femeie tare, cu 
ochi negri aprinşi şi o gură fermă. Sokolov primise aprobare să 
plece la Moscova. 

Reuşise să pună mâna pe un bilet de avion (un coleg avea 
un verişor prieten cu cineva de la rezervări de la Aeroflot, preţul: 
o sticlă de votcă de persoană), dar el i-a tăinuit în mod 
intenţionat că va veni. Maică-sa a început să plângă când l-a 
văzut în canatul uşii. Şi-a deschis braţele bătrâne şi s-a năpustit 
asupra lui, ca un copil. „Nu-mi fac datoria”, s-a gândit Sokolov, 
„când oamenii îmbătrânesc, generaţia care le urmează trebuie 
să se îngrijească de ei, aşa cum ei înşişi au fost înainte vreme 
îngrijiţi”. 

102 


Dăduse ultimele ruble, pe piaţa neagră, pe o sticlă de vin 
bulgăresc, cârnat moale, brânză proaspătă, două cutii de caviar, 
ouă. Avea 41 de ani, şi în acea zi auzise pentru prima dată de la 
început până la sfârşit istoria familiilor părinţilor lui. Mama lui îi 
povestise mai dinainte părţi mici, ca şi când ar fi fost doze 
otrăvitoare pentru oamenii tineri. 

Familia tatălui lui, care atunci încă se mai numea 
Berenstein, fugise în octombrie 1917 din Odesa în România. 
Fuseseră evrei ultrareligioşi, înfricoşaţi de  tradiţionalele 
pogromuri ruseşti şi de ateismul comunist. Totuşi fiul lor cel mai 
tânăr, Isak, născut în 1918, imediat după venirea lor în 
România, fusese contaminat de noua ideologie, când, în 1938, 
fusese trimis la yeshiva”, la Constanţa, unde venise în contact 
cu comuniştii evrei. 

Antisemitismul în România fusese virulent. Garda de Fier, 
organizaţie naționalistă care combinase mistica creştinortodoxă 
cu o mare doză de fascism, devenea din ce în ce mai 
periculoasă şi, în septembrie 1940, paranoicul general 
Antonescu, supranumit şi Câinele Roşu, a dat o lovitură de stat 
fascistă“. Isak avea o explicaţie pentru confuzia pradă căreia 
căzuse acest popor: lipsa de cunoştinţe istorice, înţelegerea 
greşită a luptei de clasă. Îşi întrerupsese şcoala de rabini şi se 
hotărâse să se facă învăţător. Deveni membru al partidului 
comunist şi ajunse repede la conducerea lui, cel mai tânăr 
membru, şeful de pe lista neagră. La institutul pedagogic o 
întâlnise în 1939 pe nevasta lui, Ana Benveniste, o fată dintr-o 
familie evreiască tradiţională, destul de bogată pentru a-şi 
putea permite să-şi dea copiii la studii. 

La 31 iunie 1941, generalul Antonescu invadase împreună 
cu nemţii Uniunea Sovietică şi, în timp de patru luni, armatele 
române ajunseseră la Odesa5. Antonescu se autodeclarase 
mareşal. 


3 Scoala pentru învăţarea Talmudului. 


4 In urma Dictatului de la Viena, Antonescu a fost însărcinat, la 4 


septembrie 1940, cu formarea guvernului, fiind învestit cu depline puteri. 


> În ianuarie 1941, Antonescu a înăbuşit rebeliunea legionară, iar în 31 


iunie 1941 a decis intrarea României în război pentru eliberarea 
Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, rupte din trupul țării în urma Dictatului 
de la Viena. 

103 


Încă înainte de invazie, Isak şi Ana au fugit peste graniţă. 
Isak avea un număr de carnete de partid în alb şi ei îşi declarară 
o nouă identitate. 

Isak Berenstein deveni Ivan Sokolov. El se înscrise în 
Armata Roşie. Din noiembrie 1941 până în august 1946, Ivan cu 
Ana s-au văzut doar o singură dată, după ce Ivan fusese decorat 
cu Steaua Roşie. Primise o permisie de o săptămână şi putuse 
să-şi viziteze nevasta, care lucra la Novosibirsk, într-o fabrică de 
armament. 

Fusese înaintat în grad, colonel de artilerie, şi după 
demobilizare studiase la Institutul de Maşini Grele, devenind 
aparatcik, activist. 


La această ultimă vizită, Sokolov şezuse cu maică-sa la 
masa mică din bucătărie. Afară se întunecase. Seara căzuse 
devreme. N-au aprins lampa, dar faţa luminoasă a maicăzsii 
părea să destrame vagul întuneric din casă. 

Ea voia ca el să plece în Israel „când ea nu va mai fi”. 

— O să trăieşti până la 100 de ani, mamă, şi-atunci eu voi 
fi bătrân. 

— Promite-mi c-o să pleci. Promite-mi că atunci o să te 
duci în Israel. Eşti evreu, Saşa, la fel ca mine. 

— Nu ştiu ce-nseamnă asta, mamă. Tu ştii, dar eu nu ştiu. 

— Eu o ştiu de mai-nainte. 

— Ce mai înseamnă asta acum pentru tine? 

Ea a ridicat din umeri. 

— Caraghios lucru mai e şi ăsta. N-am mai fost de atâta 
timp la sinagogă, nu practic ritualurile şi totuşi mă simt evreică. 

— Ce e asta, cum o simţi? 

— E aşa, un fel de... respect pentru cel mic, respect pentru 
oamenii care te-au crescut, respect pentru oamenii care au trăit 
înaintea ta şi au suferit... aşa ceva. 

El a încuviinţat. 

— Trebuie să pleci din Uniune, a spus ea, ce laşi aici, de 
fapt, în urma ta? 

— Un copil. 

— Nataşa e la Irina. N-ai voie s-o vezi. Pleacă din ţara asta. 
Cei din neamul Benveniste au vagabondat tot timpul! Suntem 


104 


un fel de ţigani, din Spania. Am pornit-o în toate părţile şi tu 
trebuie să te întorci înapoi, la vatră. 

— Poate mai sunt şi alţi membri ai familiei noastre acolo. 

Ea a scuturat din cap. 

— Taică-tău s-a interesat. Nu ştiu cum. Când eram 
însărcinată cu tine s-a interesat. Toţi au plecat. 

Îşi privea mâinile, pete maronii de bătrâneţe îi acopereau 
pielea subţire. Sokolov nu le observase până acum. 

— Ştiu că el voia să-şi ia şi părinţii, dar ei n-au vrut. Ei îl 
considerau un renegat. Pe vremea aceea nu-i mai vizitase de 
vreo doi ani. Îl aud încă pe taică-său spunând: „Ei, nemţii, nu 
sunt chiar atât de greu de suportat, mai puţin greu, oricum, ca 
bolşevicii”. Asta li se părea lor cel mai grav lucru, că tocmai fiul 
lor devenise bolşevic. Auziseră de la familia din Galiţia că în 
primul război mondial nemţii nu fuseseră răi cu evreii, de ce 
adică ar fi fost ei acum altfel? 

— Şi tatăl şi mama ta? _ 

Ea a clipit des din ochi şi s-a luptat cu lacrimile. Induioşat, 
Saşa a îmbrăţişat-o şi ea şi-a revenit sprijinită de umărul lui 
puternic! Şi-a scos o batistă din mâneca rochiei şi şi-a şters 
zâmbind ochii. 

— Ei n-au vrut să-şi părăsească afacerile. Prostii, nu? Tatăl 
meu avea o făbricuţă de pantofi. Nici mică, nici mare. 
Economisiseră ceva şi tata a crezut că banii îl vor salva. «Dau 
câte ceva în stânga şi-n dreapta», spunea, la fel ca şi cu 
fasciştii. Fiecare e antisemit până când îi pică cât de cât un 
câştig de la un evreu. Aşa sunt şi creştinii din România.» Astfel 
de lucruri spunea. 

— Şi fraţii tăi? 

— Erau însuraţi. Aveau copii. Nu ştiau ce să facă. Eu eram 
cea mai tânără. O, Saşa! Îi strânse mâna. De atâta vreme vreau 
să povestesc toate astea. Ce tristă e lumea în care nu poţi 
povesti aşa ceva. Am minţit toată viaţa despre locul de unde am 
venit. Şi taică-tu a murit fără ca prietenii lui cei mai buni să ştie 
că el era evreu! El nu putea să mintă, era cine era, cu excepţia 
acestui lucru, la baza vieţii lui deci stătea o minciună. El minţise 
despre tinereţea lui, despre tatăl şi mama lui, despre asemenea 
lucruri a fost nevoit să mintă. Glasnosti. A trebuit să împlinesc 
70 de ani şi tu 40. 


105 


— 41, mamă. În acest an, 42. 

— Ce ai de gând să faci, Saşenka, o să te-nsori din nou? 

— Nu ştiu, mamă. 

— E ea destul de bună pentru tine? 

— Da. O văzu în gând pe Valia. Tăcu asupra acestui 
subiect. 

— Şi serviciul îţi place? 

— Da. 

— Ai perspective de viitor? Spune cinstit, Saşa. 

— Sunt cinstit, mamă. Îmi merge bine. Pe cinste. Minţea 
Nu minţise niciodată în viaţă, dar acum, ca şi când asta ar fi 
devenit un accesoriu al consumului de alcool, minţea cu 
uşurinţa cu care trăgea aer în piept. Intrebă: 

— Mai ai ceva de băut? 

— E sticla goală deja? Atât de mult bei? 

— Nu. Numai astăzi. E doar sărbătoare. 

— Caută în bufet. Ar mai trebui să fie votcă acolo. 

El aprinse lumina în sufragerie şi văzu deasupra bufetului 
pictura cu peisajul, pe care o scosese cândva din ramă. Făcuse 
acest lucru o singură dată, după care rezistase tuturor 
tentativelor de a o mai repeta. Sigur că cunoştea cuvântul de 
ocară; jid. Jidanii erau capitalişti, antisocialişti, profitori, paraziți, 
asocia acest cuvânt cu oamenii şmecheri, fără iubire de patrie, 
ruşi falşi. Era şi el unul dintre ei, dar hotărâse să păstreze tăcere 
toată viaţa asupra acestui lucru. Mama lui i-a poruncit să pună 
documentele la loc şi să reaşeze tabloul pe perete. Niciodată n-a 
mai dorit să le vadă şi, ciudat, acest lucru i-a dispărut aproape 
din conştiinţă, pitindu-se într-un colţ prăfuit al memoriei. Pe 
bufet era aşezată o fotografie de-a tatălui. Şedea zâmbind la o 
masă sărbătorească la restaurantul Praga, de la începutul 
Arbatului, trei săptămâni înainte de infarctul fatal. Pe faţa de 
masă erau sticle de şampanie, de votcă, de vin. In spatele lui se 
vedeau ramuri de măslin şi apărea vizibil un picior de femeie din 
pictura barocă a palatului în care funcţiona restaurantul. 
Sărbătoreau nunta lui Saşa cu Irina. Saşa îi semăna mai mult lui 
decât maică-sii. In Kaliningrad era la fel de băţos, în afara 
oricărui compromis în atingerea ţelurilor lui. A luat votca din 
dulap şi a dat jos pictura de pe perete. 


106 


Maică-sa aprinsese în bucătărie lumina şi pusese apa la 
fiert pentru ouă. Stătea îndreptată spre el cu spatele ei mic şi lat 
de bătrână. 

— Mamă... 

S-a întors, a văzut pictura în mâna lui şi s-a îndreptat spre 
masă cu o privire dezaprobatoare, jumătate întoarsă spre oala 
în care fierbea apa. 

— De ce vrei să vezi asta? a întrebat ea. Vocea îi suna 
reticent, însăşi întrebarea însemna că cedase. 

— Vreau să ştiu ce stă scris aici. 

— De ce? 

— Sunt treizeci de ani de când am descoperit, mamă, erau 
alte timpuri atunci. Acum e perestroika, glasnosti, tu însăţi ai 
spus-o. 

— Ei vor continua să-i urască întotdeauna pe evrei. 

— Dar nu ne vor mai persecuta. 

— Ai spus nu ne vor, zise ea. 

— Da. 

Până la catastrofă nu avusese timp să se gândească la 
rădăcinile şi la trecutul lui. Oktiabr a explodat cam la trei luni 
după numirea lui Gorbaciov în funcţia de secretar general, şi 
înecarea lui Sokolov în votcă la Tomsk a mers în paralel cu 
creşterea libertăţii presei. Despre Israel şi Orientul Mijlociu a 
început dintr-o dată să citească articole care nu mai erau 
întunecate de interpretarea sucită a faptelor. A citit despre 
evreii din URSS, despre emigranţi, antisemitism, despre 
naţionaliştii de la Pamiat, care considerau iudaismul şi sionismul 
răspunzătoare pentru catastrofele prin care trecuse Rusia. Dar 
era el oare un evreu? Ori, poate, se simţise întotdeauna un 
evreu, doar că sentimentul nu avea nume? 

— Promite-mi că după aceea le vei pune la loc. Mă simt 
neliniştită dacă nu stau acolo. 

El a luat un cuţit de bucătărie şi-a repetat gestul pe care-l 
mai făcuse o dată, în urmă cu treizeci de ani. 

— Când ai văzut aceste hârtii pentru ultima dată? 

— Atunci, a spus ea. A lăsat cu grijă în apa clocotită cele 
patru ouă, atât de scump plătite de el. 

— Ouă. Probabil ai dat pe ele o mulţime de bani? 

— Nu cine ştie ce. 


107 


— Ne asupresc ţăranii. Dacă le dai cea mai mică şansă, 
ţăranii te şantajează. Stalin n-a greşit complet, să ştii. 

— A fost un criminal, mamă. La fel ca Hitler. 

— Cum îndrăzneşti să spui asta? 

— Aşa a fost. A făcut crime în masă. 

— Nu mai pricep nimic din timpurile astea. O dată-i una, 
altă dată-i alta. 

— Întotdeauna a fost alta, dar partidul făcea ca şi când ar 
fi fost una. 

— Toate idealurile pentru care ne-am luptat eu şi tatăl 
tău, sunt acum, dintr-o dată, minciuni. Eu l-am crezut pe Stalin, 
deşi mi-era frică de el. Credeam că în cele din urmă va ieşi 
totuşi binele la liman. Dar acum se spune că totul n-a fost decât 
trădare. Nu mai înţeleg nimic din toate astea. 

— Priveşte. Scosese hârtiile la vedere. 

— Contractul de căsătorie între tatăl şi mama sa Ketubah. 
În ebraică. Celelalte hârtii sunt certificatele lor de naştere. Le- 
am luat fără ca ei să o ştie. Nu era bine ca ei să deţină 
asemenea hârtii Evreieşti. 

— Ai ars propriile tale hârtii, dar le-ai păstrat pe cele ale 
părinţilor tăi? 

— Când taică-tău a aruncat în foc certificatele noastre, m- 
am simţit ca şi când aş fi ars eu însămi, ca şi când mi-aş fi trădat 
tatăl şi mama. Voiam să păstrez ceva, o dovadă. Şi-n acelaşi 
timp era ketubah-ul la ei în casă-n pericol. Fără ca tatăl tău să o 
ştie, le-am luat pe ascuns în Ucraina. 

— N-a ştiut nici mai târziu că le ai? 

— Ba da, a descoperit. 

— Poţi să le citeşti? 

S-a apropiat de el şi el a auzit-o rostind nişte sunete cum 
niciodată n-o mai auzise până atunci. Uimit, s-a uitat la gura ei, 
la ochii ei şi i-a luat mâna bătrână şi i-a sărutat-o. 

Ea a zâmbit timidă, ca şi când ar fi fost o fetiţă. 

—  Ce-nseamnă asta? a întrebat el, ascunzându-şi 
tulburarea. 

— Înseamnă că tatăl meu, lakov Benveniste, promite să se 
căsătorească cu mama mea, Sara Apfelbaum, pe 21 aprilie 
1903. 


108 


După şapte luni a primit ştirea că ea murise. 
Conştiincioasă, îi scrisese în fiecare săptămână, scrisori ca nişte 
jurnale de bord, descrieri ale zilelor liniştite pe care le trăieşte, 
căindu-se de situaţia ce se înrăutăţea la Moscova, unde nu se 
mai găsea nimic de cumpărat. Scrisorile din ultima vreme el le 
tratase cu lipsă de respect şi le lăsase cu săptămânile 
nedeschise, speriat de speranţele pe care ea şi le mai punea 
încă în el, celebritatea şi faptele excepţionale ale celui mai bun 
elev din Şcoala nr. 79. Le aruncase pe toate în afara ultimelor 
două dinainte de moartea ei, pe care încă nu le citise în ziua 
decesului. 

Deschisese scrisorile şi descoperise că ea se îmbolnăvise, 
o infecţie la rinichi, care făcuse necesară internarea ei în spital, 
dar nu se găsise niciun pat liber şi farmaciile nu avuseseră 
medicamentele necesare-n depozite. Ea scria cu bună dispoziţie 
şi încredere. O să se însănătoşească înainte de-a mai fi 
internată-n spital. 

In următoarea scrisoare scria că primise medicamente 
bune de la cineva care frecventa sinagoga. Era prima oară că 
scria cuvântul ăsta, sinagogă. Printre rânduri el citea despre 
durerile pe care probabil ea le avea. A murit singură, într-o 
amiază de noiembrie, şi a fost găsită de o vecină. 

El luase avionul spre Moscova şi portarul, unul dintre 
locuitorii apartamentului de la parter, l-a lăsat să intre. Un om 
care se dădea după cum bate vântul. Ţinuse probabil sub 
observaţie locuitorii blocului, informând KGB-ul asupra a tot şi a 
toate, iar acum îşi atârnase chiar în sufrageria lui, la intrare, o 
fotografie de-a lui Gorbaciov, lăudând noua libertate şi 
posibilităţile ce se iviseră pentru oamenii întreprinzători. 

— Fiul meu a deschis restaurant în cooperare, povestea el 
mândru, pe Nahimovski Prospekt. Aici. Trebuie să mănânci şi, 
dacă vrei să-ţi găteşti singur, observi că magazinele nu mai sunt 
pline ca altădată. 

l-a îndesat lui Sokolov în mână o carte de vizită. 

— Aşteaptă. A scris pe ea: „luri, oferă-i dr. Sokolov un 
serviciu excepţional”. Surâzând, i-a dat lui Sokolov cartea de 
vizită înapoi. 

— Aveţi ceva împotrivă dacă rămân să înnoptez în 
apartamentul mamei mele? 


109 


Omul a făcut o mină chinuită. 

— Ştiţi că nu e admis aşa ceva. Mă puneţi într-o situaţie 
neplăcută cerându-mi acest lucru. 

— Poate se mai găseşte în casă ceva ce v-ar fi de folos, a 
spus Sokolov. 

— Amabil din partea dumneavoastră. În cazul ăsta, vedeţi 
dumneavoastră, n-am să anunţ că aţi rămas un timp atât de 
lung în apartament. Cât timp? 

— O zi, două. 

Câteva ore mai târziu adormi cu capul pe masa din 
bucătărie, lângă o sticlă de votcă. Când s-a trezit, afară se 
făcuse deja întuneric. Informatorul KGB-ului îi povestise că 
maică-sa fusese arsă la crematoriu, în ziua în care anunţul către 
Tomsk parcurgea încă Siberia, şi că, împreună cu ceilalţi 
locuitori ai blocului, vecini, cunoştinţe, şi cineva de la „biserica 
evreiască” (cu toţii cam 50 de persoane), o condusese şi el pe 
ultimul drum. In dulapul gol din sufragerie, Sokolov a mai găsit 
porţia de caviar (pe cealaltă o mâncase cu prilejul zilei ei de 
naştere), şi a mâncat-o printre lacrimi. Apoi a băut, până când 
întunericul s-a înstăpânit şi în creierul lui. 

Dimineaţa, le-a făcut o vizită vecinilor. 

l-a recunoscut pe oamenii încărunţiţi şi cocârjaţi acum, 
lângă care crescuse. L-au primit cu inima deschisă şi îndoliată. 
După ce l-au servit cu ceai urmat la scurt timp de rachiu din 
mere, l-au năpădit cu fel de fel de poveşti despre sfinţenia 
mamei lui. Avusese grijă de copii, le dăduse supă bolnavilor, 
stătuse de vorbă cu schilozii, le citise orbilor. Un înger. Avusese 
o viaţă socială plină, pe care în scrisorile către el o ascunsese, 
ca şi când i-ar fi fost teamă că-şi va răni feciorul dacă îi va scrie 
că împărțea şi altora atenţia care i s-ar fi cuvenit numai lui. În 
seara de după cremaţie, vecinii mâncaseră împreună. Au cântat 
pentru ea şi, unul după altul, au vorbit despre inepuizabila ei 
capacitate de a-şi ajuta semenii. 

— Maică-ta a fost o rusoaică bună, a spus vecina. "Mereu 
gata să-i ajute pe ceilalţi. Să ajute, pur şi simplu. Îi simţim lipsa 
Şi faptul c-a fost evreică nu ne-a fost cunoscut. Dar asta n-are 
nicio importanţă. A fost un om bun, evreu sau neevreu. 

Nevoia de-a marca într-un fel despărţirea l-a împins a 
doua zi la sinagoga de pe strada Arsipova. A fost primul impuls, 


110 


pe care l-a urmat parcă pe jumătate adormit şi a rămas uimit de 
mulţimea de oameni pe care i-a întâlnit în holul cu lambriuri, 
deşi nu era vorba de-o sâmbătă, ziua de sabat. Se găseau aici 
evrei din toate colţurile ţării, care în multe cazuri călătoriseră 
câte zece zile sau chiar două săptămâni, cu speranţa de-a se 
putea informa, în îndepărtata Moscovă, asupra emigrării în 
Israel. Sokolov a văzut feţele lor obosite, grave. Nu-şi putea 
aminti ca părinţii lui să fi avut prieteni evrei, şi chiar aşa să fi 
fost, aceştia, la rândul lor, ar fi fost evrei tăinuiţi. Mai târziu, în 
Kaliningrad, nu întâlnise evrei credincioşi, fiindcă aceştia 
primeau rar aprobarea să lucreze în laboratoare sau fabrici 
"închise. În sinagogă a văzut pentru prima dată un grup de evrei 
care îşi profesau credinţa. Arătau ca orice oameni obişnuiţi. 

S-a dus la sinagogă pentru că a vrut să comemoreze 
amintirea mamei şi a tatălui lui în stil evreiesc şi s-a adresat 
acolo unui om bărbos, pe care l-a crezut preot. 

— Nu sunt rabin, l-a corectat omul zâmbind. Dar l-a luat 
pe Sokolov cu el în camera mare de rugăciuni şi i-a dat o carte 
în care era kadișul, scris cu litere chirilice. Bâlbâindu-se, Sokolov 
a citit sunetele necunoscute şi i s-a rupt sufletul când şi-a dat 
seama că face ceea ce maică-sa ar fi dorit să facă. A spus 
Kkadişul aşa cum ar fi făcut-o bunicul lui, şi taţii lor şi toţi taţii 
dinainte, în cursul miilor de ani. S-a lăsat pe-o bancă şi şi-a 
ascuns faţa înlăcrimată în palme. 

Ajutat de litri de votcă, şi-a scormonit câteva zile 
prinmemorie şi a ajuns la concluzia că nu avea nimic de pierdut. 
Ştia că devenise alcoolic, boala stătuse la pândă încă de la 
prima înghiţitură (să fi avut pe-atunci 11 sau 12 ani), iar cariera 
lui ştiinţifică, se încheiase în urmă cu patru ani, în momentul în 
care începuse cariera lui de alcoolic. Dacă ar fi rămas în Tomsk, 
ar fi fost şi el, asemenea mamei lui, găsit, după ce şi-ar fi dat 
ultima suflare, de vreun instalator sau portar. Ori ar fi murit, 
asemenea tatălui său, la 60 de ani, de infarct. Singurul lucru 
care l-ar mai fi putut ţine în Uniune era fiica lui, deşi Irina era 
recăsătorită şi Nataşa avea un alt tată. Locuiau acum în 
Leningrad, oraşul natal al lrinei. Ea preda matematica la una din 
universităţile de acolo, la fel ca soţul ei actual, şi nici nu ştiuse 
că mama lui Sokolov murise, până când acesta nu-i povestise. 


111 


În scrisori, maică-sa îi descria încercările ei de a-şi vedea 
nepoţica şi brutalele refuzuri ale Irinei, cu toate că ea făcuse o 
plângere de dare în judecată a fostei sale nurori, de care însă nu 
se alesese nimic. Irina scăpase de presiunile ei mutându-se la 
Leningrad. Îşi jurase că îi va da posibilitatea copilului ei să-l 
privească pe actualul soţ ca pe un adevărat tată şi Sokolov îşi 
dăduse în această privinţă cu greu consimţământul, după ce se 
autosugestionase că nu mai poate să-şi asume responsabilitatea 
pentru copil. Deci Irinei i se părea de la sine înţeles ca Nataşa să 
aibă cât mai puţine relaţii cu adevăratul ei tată. El nu realizase 
că şi relaţia dintre Nataşa şi mama lui se îngreuna. li trimise 
Irinei scrisori furioase, care, asemenea celei către Lev, i se 
returnau nedeschise. 

Sokolov se dusese din nou la sinagogă, un templu din 
secolul 19, edificiu impozant, cu coloane corintice. Printre 
vizitatorii din hol se aflau membri ai organizaţiilor israelite de 
emigrare. O tânără israelită şi-a notat numele lui într-un 
blocnotes cu hârtie galbenă. Discuţia a demarat rapid, ca şi 
când el s-ar fi înscris pentru o excursie. Pentru că nu avea rude 
în Israel şi obţinerea unei vize sovietice era posibilă numai pe 
baza unei invitaţii de la cineva din familie, urma să i se trimită 
din Israel o invitaţie de la o rudă fictivă. 

— E o problemă de rutină, spusese ea, asta se aranjează. 
Dar numele lui nu suna evreieşte, poate să-şi dovedească 
originea? Numai evreii pot beneficia de legea revenirii, i-a 
explicat ea, neevreii pot să se ducă oriunde în lume, evreii au o 
singură ţară în care se simt în siguranţă. 

Până la catastrofă, Sokolov se simţise sigur şi în Uniunea 
Sovietică şi probabil că şi acum ar fi avut aceeaşi siguranţă dacă 
Oktiabr n-ar fi explodat. 

În apartamentul mamei lui, a scos pentru a treia oară în 
viaţă tabloul din ramă. Când a prezentat hârtiile la sinagogă, 
femeia a aprobat şi i-a promis că va primi la Tomsk o scrisoare 
de la un văr îndepărtat din Israel. Înainte de plecarea din 
Moscova, o sunase pe Irina şi îi spusese că mama lui murise. 

Şocată, ea a zis: 

— De ce nu m-ai sunat mai devreme? Aş fi vrut să fiu 
prezentă la crematoriu. 


112 


— Ce vrei acum? a strigat el cu limba încleiată. Ai 
împiedicat-o pe Nataşa în ultimii trei ani s-o vadă, şi-acum te 
plângi că n-ai luat parte la incinerare? Tu n-ai vrut! Tu n-ai vrut 
ca Nataşa s-o vadă pe bunica ei de sânge. N-ai fost acolo, 
pentru că n-aveai dreptul să fii acolo! 

A trântit receptorul în furcă, dar imediat a format din nou 
numărul. 

— Plec, i-a spus, ceva mai moale acum. 

— Unde? A auzit-o emoţionată, dar stăpânită, şi în voce i-a 
desluşit dorinţa de împăcare. 

— In Israel, a răspuns. 

La sfârşitul lui decembrie a primit scrisoarea, scrisă de 
cineva care se numea tot Sokolov (mai târziu a remarcat că 
fiecare oraş israelian avea un Rehov Sokolov. după numele lui 
Nachum Sokolov, un jurnalist care l-a urmat pe Herzl ca şi 
conducător al mişcării sioniste). Cu aceasta a putut să ceară o 
viză de ieşire la departamentul consular al Ministerului de 
Externe şi, ca urmare, consulatul Israelului la Moscova i-a dat 
viză de intrare. 

În ultimele săptămâni ale şederii lui în Tomsk, furtuni reci 
ca gheaţa răscoleau străzile. Suferea de frig, purta trei pulovere 
unul peste altul, mănuşi din lână, se îmbăta ca să se 
încălzească. Geamantanele îi erau gata şi în fiecare seară se 
uita ore în şir în gol în timp ce amintirile i se îmbulzeau în minte. 

Îi scrisese Irinei că emigra şi că voia să-şi ia rămas-bun de 
la Nataşa. Cu o seară înainte de plecarea din Uniune, le-a văzut 
pe Irina şi pe Nataşa în holul staţiei Leningrad. Irina i-a dat mâna 
şi s-a menţinut la distanţă. Nicio îmbrăţişare, nicio sărutare. 
Suspicioasă, ea şi-a lăsat fata singură cu el. Nataşa, de aproape 
zece ani şi înaltă pentru vârsta ei, avea obrajii roşii de emoție, 
nu putuse să doarmă în tren şi-acum, pentru prima dată după 
ani de zile, erau din nou împreună. Avea păr negru bogat, 
aproape sârmos, care-i ieşea în bucle de sub glugă. Sokolov era 
roşcat, Irina blondă, dar Nataşa era la fel de oacheşă ca mama 
lui. Copilul era pe punctul de-a deveni o domnişoară. 

A luat-o cu el la Mc Donald's-ul din Piaţa Puşkin. La 
consulatul israelian primise dolari şi el s-a îndreptat spre 
intrarea celor cu valută, pentru a evita şirurile de sute de metri 
ale celor cu ruble. Cu capul sus, fata lui trecea alături de el pe 


113 


lângă ceilalţi moscoviți. Big Mac, Coke, frites, s-a bucurat. A 
mâncat cu grijă şi a savurat fiecare amănunt. Când el vorbea, îl 
urmărea cu ochii mari, ca şi când ar fi înţeles că acestea erau 
orele de pe urmă pe care le aveau de petrecut împreună, 
ultimele imagini ale tatălui ei. El i-a cumpărat un Mc Donald's T- 
Shirt şi, bolnav de tandrete, i-a ţinut mâna strâns în timp ce, sub 
un cer albastru, se plimbau prin zăpada ce le scrâşnea sub paşi 
spre Detski Mir, magazinul pentru copii de pe bulevardul Marx. 
Pe drum, într-un portic, el a schimbat câţiva dolari la un bişniţar 
(în urmă cu doi ani asemenea lucruri aveau loc în hotelurile 
mari, pentru turişti, acum însă, în plină stradă) şi, ca şi când ea 
ar fi fost fiica unui recent îmbogăţit, Nataşa a putut să-şi aleagă 
tot ce-şi dorea. Rochii, pantofi, jucării, un joc de şah. Peste 
câţiva ani îi va veni menstruaţia şi-şi va găsi prieteni, va deveni 
o femeie matură şi nu va mai putea să se bucure de nimic din 
toate acestea. Înainte de a o duce înapoi la staţia Leningrad, au 
băut cola la bufetul Hotelului Moscova, deschis pentru ruşi. Din 
proprie iniţiativă, Nataşa a rămas să-i ţină mâna strâns, în timp 
ce stăteau pe scaunele din plastic albe şi-şi beau cola. 

— Vreau să-ţi povestesc ceva. Un secret între tine şi mine. 
Ea a încuviinţat. 

— Plec în Israel. Ştii ce e asta? 

— O altă ţară. Lângă Siria şi lordania. 

— De ce plec acolo? 

— Pentru că vrei să pleci. 

— Da. Vreau să plec. Plec să încep o altă viaţă. Mai târziu, 
când te vei face mare, ai să poţi să mă cauţi acolo. Imi promiţi? 

Ea a încuviinţat şi el a observat ceva, o tristeţe parcă, 
întunecându-i privirea. 

— Mai există un alt motiv pentru care mă duc în Israel. 

— Ştiu, a spus ea. 

— Care? 

— Mama mi-a spus că nu am voie să vorbesc despre asta. 

— Cu mine ai voie. 

Nataşa a înghiţit în sec şi s-a agăţat de mâna lui. 

— Şi nici bunica nu mă lasă. 

— Bunica? Vrei să spui bunica Ana? 

Ea a aprobat. 


114 


— Bunica Ana e moartă. Cred că ea n-o să se supere dacă- 
mi spui. 

Ea s-a gândit o vreme. Apoi s-a aplecat spre el şi i-a şoptit 
la ureche, cu palmele în jurul gurii: 

— Noi suntem evrei. 

— Asta ţi-a povestit... bunica? 

— Da. 

— Când a făcut-o? 

— Când ne-am mutat la Leningrad. Când tu ai plecat la 
Tomsk. 

— Mama o ştie?. 

Ea a dat din cap. 

— Şi ea mi-a spus. leri. S-a aplecat din nou spre el: 

— Dar eu nu i-am spus că deja ştiam. 

El i-a luat faţa în palme şi a sărutat-o. Nataşa şi-a încolăcit 
braţele strâns în jurul gâtului lui. 

— Asta rămâne secretul nostru, i-a spus el la ureche, cu 
vocea învăluită. 

— Tu îl ştiai deja de la bunica. Ăsta rămâne secretul 
nostru. 


Opt luni mai târziu, doldora de votcă şi îndurerat de-o 
memorie care o luase razna, s-a ridicat din fotoliu şi s-a sprijinit 
de lemnul învechit al pervazului. Pe micul balcon al vecinilor 
stătea femeia pe care o văzuse în autobuz. Se ţinea strâns de 
balustrada de fier şi privea relaxată străduţa, casele şi rufele 
atârnate sub ferestre la uscat. L-a văzut cu coada ochiului şi s-a 
întors spre el, mai repede decât ar fi avut el timpul, după ce 
băuse o sticlă de votcă, să se retragă. A încercat să-i 
zâmbească. Presupuse că este cu vreo zece ani mai tânără 
decât el, în jur de 30 probabil, cu toate astea avea o strălucire 
feciorelnică pe chip, ca şi când ar fi fost o fetiţă ale cărei vise nu 
fuseseră încă spulberate. 

Slavă domnului că se bărbierise în dimineaţa aceea, îşi 
spuse, şi-şi aruncă iute ochii asupra hainelor de pe el. Nu erau 
frumoase, nu erau scumpe, dar erau curate ca lacrima. 

Femeia i-a întors zâmbetul. Aşa, simplu, o femeie 
frumoasă să-i zâmbească lui? Cum ar putea să-i mulţumească 
pentru acest lucru? 


115 


— Noi suntem vecinii cei noi. Vorbea o rusă splendidă. 

— Să fiţi bineveniţi, spuse el răguşit. Când aţi ajuns? 

— leri, la prânz, zise ea. 

Avionul în care era ea aterizase, deci, pe când Sokolov 
asistase la crimă. 

— Tania Hirschfeld, spuse ea. Se apropie de el şi, pentru 
a-l saluta, se aplecă peste balustradă cu mâna întinsă. Se 
aplecă şi el în afară şi ajunse să-i apuce mâna. 

— Aleksandr Sokolov. Saşa, îi spuse, ca pe o invitaţie. 

— Locuieşti aici de mult, Saşa? 

— Aici? De trei săptămâni. Nu e un cartier de lux. În nordul 
Tel Aviv-ului, acolo locuiesc cei bogaţi. Să mai avem puţină 
răbdare, spuse el, şarmant. 

— Am fost azi de dimineaţă pe Dizengoff, spuse ea. 
Altceva n-am văzut încă. Pe vârfuri, se dădu înapoi câţiva paşi şi 
privi peste umăr spre uşa deschisă. li aruncă o privire cu înţeles 
şi îi şopti: 

— Doarme cineva. 

— Vrei să mergem să bem ceva la colţ? îi şopti el cu 
uşurinţa unuia care ar fi făcut zilnic una ca asta. 

Ea i-a privit cu atenţie faţa, a descoperit copilul veşnic ce 
se afla ascuns în trăsăturile lui şi a dat din cap şovăitoare. 
Sokolov i-a explicat unde trebuia să se ducă şi şi-a luat la 
revedere. S-a privit apoi în oglindă. Avea pungi grele sub ochi şi 
obrajii, altădată întinşi şi netezi, erau brăzdaţi de şanţuri şi 
riduri. Două adâncituri mergeau de la aripile nasului spre 
colţurile gurii şi din urechi îi ieşeau smocuri de păr. Dar sub 
această mască - a unui beţiv de patruzeci de ani care renunţase 
la toate, până şi la aparenţe - apărea faţa neatinsă şi 
nevinovată a celui mai bun băiat din clasă. 

Voia să fie lucid la întâlnirea cu ea, aşa că se dezbrăcă 
spre a face exerciţii fizice şi a-şi pune în circulaţie sângele. 
Incercă să-şi atingă cu degetele de la mâini degetele de la 
picioare, dar acestea nu-i ajungeau decât până sub genunchi. 
Deşi lucrase muncă fizică în ultimele două săptămâni, totuşi 
condiţia lui rămăsese proastă. Din Kaliningrad nu mai făcuse 
sport. Acolo jucase tenis, de două ori pe lună făcea alături de 
Lev cei cinci kilometri pe care acesta îi străbătea zilnic, înota 


116 


regulat la Bazinul Revoluţiei, duminica se plimba cu lrina şi cu 
Nataşa. 
Şi-a alungat amintirile şi s-a concentrat asupra exerciţiilor. 
Şi-a ridicat mâinile, şi le-a întins, apoi s-a aplecat mult, 
fără să-şi îndoaie genunchii. Trupul lui ţipă de durere, dar el 
rezistă şi, după treizeci de încercări, degetele mâinilor lui reuşiră 
să atingă degetele singuratice de la picioare. 


117 


Capitolul 11 

Pe terasa unuia dintre restaurantele yemenite de pe Etsel, 
o ospătăriţă le-a indicat un loc, printre turişti şi israelieni. Terasa 
avea bănci şi mese rustice, asemănătoare mobilierului masiv 
dintr-o casă de vară rusească şi plasate frumos în rând pe 
trotuar. Se oferea astfel vedere asupra străzii aglomerate; o 
sută de metri mai departe apărea colţul lui Rehov Roni, care, cu 
excepţia orelor de siestă, era, oarecum, centrul cartierului. 

Avea în faţă o cutie de cola de la gheaţă, acoperită, din 
cauza condensului, de stropi de apă, şi pe fundul paharului de 
alături avea o felie de lămâie, semn de atenţie şi de lux şi deci 
de neimaginat în patria lui de dinainte. Părul roşcat, rărit, dar 
acoperindu-i încă bine craniul, strălucea, şi el se simţi neobişnuit 
de puternic şi de bine dispus. Fusese o minune că supravieţuise 
ultimelor 24 de ore, şi-acum, ca o încununare a obţinerii 
statutului de şomer, avea o întâlnire cu o femeie. Asistase la o 
crimă în plină zi, privise în ochii unei fantome care luase 
înfăţişarea prietenului său Lev, memoria lui o luase razna şi el 
fusese pentru a treia oară interogat în viaţa lui de adult, şi, slavă 
domnului, pentru prima dată fără urmări catastrofale. Bine, el 
nu mai avea serviciu, cei câţiva şekeli erau singurii bani pe care- 
i mai avea, dar de cealaltă parte a balanței atârna faptul că mai 
era încă în viaţă, şi avea întâlnire cu o femeie, ceea ce nu era 
mai puţin decât o minune. Mai mult decât acum n-ar mai fi putut 
să decadă şi asta îi dădea, ciudat, un sentiment de libertate. 

— Bună, Saşa. 

Tania stătea surâzătoare alături de el. Acum purta o 
rochie din mătase albastră. Era subţire, avea sânul mic, umerii 
înguşti, un gât lung, o piele de-un alb pronunţat. Era o nobilă, 
gândi Sokolov, în curând va începe să povestească cum că 
familia ei descinde din ranguri nobiliare. El s-a ridicat în picioare 
şi a invitat-o să stea jos pe banca din faţa lui. De-abia atunci a 
observat copilul alături de ea, o fetiţă de vreo şase ani, cu 
aceeaşi faţă îngustă ca Tania, dar blondă, cu ochii albaştri şi cu 
o panglică roşie în-păr. 

— Ea e Emma. 

Fetiţa l-a privit în expectativă. El a zâmbit forţat, 
nepregătit pentru această întâlnire. 

— Bună, Emma, a spus. Eu sunt Saşa. Stai jos. 


118 


Tania a aşteptat până când fiica ei s-a aşezat pe bancă şi 
de-abia atunci s-a lăsat şi ea alături. 

— Sper că nu-ţi pare rău că am luat-o şi pe ea cu mine. 

— Nu, sigur că nu, a răspuns el cât a putut de firesc. 

— Ce frumos e aici. Totdeauna e aşa? Vorbea limba de 
parcă ar fi făcut parte din vechea nobilime rusă. Şi-a pus geanta 
jos, lângă ea, o geantă rusească grosolană, destul de mare ca 
să poţi îndesa în ea eventualele cumpărături pe care le-ai fi 
putut face pe drum. El n-a vrut să se gândească la trecut, 
făcând paralela cu un timp revolut. Avea nevoie de votcă. 

— Ce vrei să bei? a întrebat-o pe Emma. 

Fetiţa s-a uitat la cutia lui: 

— Coca-cola? 

— The real thing, spuse el, experimentat. 

— Asta e în engleză, a explicat Tania. Lucru autentic. 

— Şi tu? 

— Tot cola, te rog. 

El a chemat un chelner yemenit şi într-un ivrit poticnit a 
mai comandat două cutii şi un pahar de votcă. Tania l-a întrebat 
dacă a urmat ulpanul. 

— De îndată ce înţelegi structura, merge totul destul de 
repede. Cu ce te-ai ocupat în patrie? 

— Sunt profesoară de germană. Şi tu? 

— Am lucrat în Kaliningrad. În zboruri cosmice. Sunt 
fizician. 

— Kaliningrad? Munţii regilor. Nu ştiam că acolo... 

— Kaliningrad, lângă Moscova Un oraş închis. 

— Aşa. L-a privit cercetătoare şi el a înţeles că ea îi caută 
acum un loc în lumea stratificată a Rusiei. 

— De unde veniţi? a întrebat el. 

— Din Kiev. Dar m-am născut la Moscova. Tu? 

— Moscova. Părinţii tăi sunt încă acolo? 

— S-au despărţit pe când aveam trei ani. Mama n-a vrut 
să plece din Kiev. Ai venit singur? 

— Da. Părinţii mei nu mai trăiesc. Sunt divorţat. Chelnerul 
a adus pahare, cutii reci cu gheaţă şi păhăruţul lui de ucidere a 
memoriei. 

— Toda$, spuse Emma cochet. 


€ Mulţumesc (ivrit). 


119 


— Bevakaşa”, a răspuns chelnerul înclinând din cap. 

— Frumos din partea ta, a remarcat Sokolov. 

Fetiţa a înclinat capul. Tania i-a potrivit funda din păr. Ar 
trebui să auzi cât ştie deja. 

Fetiţa începu să numere într-un ivrit perfect. 

El spuse: 

— Eu cred că tu peste câteva săptămâni o să vorbeşti mai 
bine ivrit decât mine. 

Tania a deschis cutia şi i-a turnat din ea fiică-sii, care 
privea atentă cum coca susura umplând paharul. 

— Lehaim&, spuse Sokolov. 

— Lehaim, a repetat Emma. 

— Pentru viaţă, a spus Tania, plină de gravitate. 

Numai o rusoaică poate s-o spună atât de mişcător, s-a 
gândit Sokolov; au ciocnit şi el a şi golit paharul până la 
jumătate. Ca pe-un medicament. 

— De ce ai plecat? a întrebat ea. Făceai parte din partid, 
de vreme ce ai lucrat în oraşul acela. Puteai să obţii orice. 

— Se terminase acolo, a răspuns el, înțelegând prin asta, 
de fapt: acolo se terminase cu mine. 

— Rusia va rămâne veşnic, spuse ea, plină de înfocare, 
într-un alt mod, probabil, dar va rămâne veşnic. Ce voiai să faci 
aici? 

— Am vrut să plec. Nu e suficient? Am vrut să încep o altă 
viaţă, să văd alţi oameni, să simt altfel de impulsuri. 

— Ai fi putut deci, la fel de bine, să pleci în America. 

— Acolo nu mai putem intra. 

— Dar dacă s-ar fi putut? 

— Da. De ce nu? 

— Asta e Israelul! spuse ea emoţionată şi îi aruncă o 
privire neliniştită. "Este o ţară evreiască. Eşti, totuşi, un evreu, 
nu? 

— Da, bineînţeles, spuse el cât se poate de prietenos, 
zăpăcit de asprimea cu care ea reacţionase la cuvintele lui. O 
privi şi pe Emma. Ea stătea şi se uita la el cu gura întredeschisă. 


7 Poftim (ivrit). 


8 Noroc (ivrit). 


120 


— Realizezi că-n jurul nostru, aici, stau numai evrei? Evrei! 
Şi o poţi spune cu voce tare! Suntem Evrei! Pot ei să strige, şi 
nimeni nu-i va ataca. Aştia sunt pereţi evreieşti, noi stăm aici pe 
o terasă evreiască... 

— Cola evreiască, spuse şi Emma. 

El zâmbi, dar Tania rămase gravă. Asta e americană, 
drăguţo, dar sunt sigură că aici au şi cola cu adevărat evreiască. 

— Priveşte, Emma, spuse Sokolov, şi îi arătă o pasăre de 
cealaltă parte a străzii, care se plimba pe un acoperiş, o mare 
cioară evreiască. 

O câştigase pe fetiţa care râdea din toată inima. Taniei nu 
i se mişca niciun muşchi pe figură, dar îi prelua metoda: 

— Da, şi acelea sunt maşini evreieşti, şi acolo vine un 
autobuz evreiesc. 

Era un autobuz al firmei DAN, una dintre cele două 
companii israeliene şi Sokolov citi marca. 

— Un autobuz german, o corectă el. 

— Unul evreiesc, o ţinu ea. 

— M-A-N, fabrică de maşini germană, explică el. 

— Nu mă înţelegi, spuse Tania nerăbdătoare. "Este vorba 
de idee. 

El încuviinţă, deşi explicaţia nu-i era clară. 

— Tot ce intră aici, tot ce trăieşte aici, dobândeşte 
veşmântul gândirii sioniste. Chiar şi un autobuz german. Chiar şi 
o pasăre care a venit în zbor din Siria. Tot ce face această ţară, 
mereu mai puternică şi mai roditoare, este de la sine înţeles 
evreiesc şi sionist. 

Ea se aplecă peste masă şi gesticula. 

— În Ucraina eram oameni de rangul al doilea. Numai 
evreii care făceau jocul până peste puteri erau toleraţi. Dar nu 
puteai să fii evreu printre ucraineni. 

El spuse cu sinceritate: 

— Eu n-am avut niciodată vreo apăsare din pricina asta. 

— Atunci ce cauţi aici? 

— Am vrut să plec. 

— O alegere proastă, spuse ea dezaprobator. 

— De ce? 

— N-ai ales pentru Israel, ci împotriva Uniunii. 

— Are asta vreo importanţă? 


121 


— Asta e o ţară a evreilor. Asta nu e America. 

— Nu simt asta. 

— Saşa! O spui de parcă ai fi antisionist. 

— Nu, răspunse el confuz, nu, dar trebuie să fii sionist ca 
să trăieşti aici? 

— Trebuie să ai plămâni ca să respiri? Ochi ca să vezi? 
Bineînţeles, Saşa. 

Se relaxă acum, când înţelese că răspunsurile lui Saşa 
veneau din lipsă de cunoştinţe şi nu din împotrivire faţă de 
gândirea sionistă. Spuse: 

— Semeni cu acest chelner din restaurant, care este 
chemat de clientul permanent din colţ. Domnule, ce pot să fac 
pentru dumneavoastră, întreabă chelnerul. Clientul spune: vreţi 
să-mi gustaţi supa? Supa dumneavoastră? întreabă chelnerul 
uimit, e ceva ce nu e-n regulă cu supa? Gustaţi-o, cere clientul. 
Dar, domnule, spune chelnerul, supa are acelaşi gust de 
douăzeci de ani. Totuşi trebuie s-o gustaţi, insistă omul. 
Chelnerul ridică din umeri şi vrea să ia lingura, dar vede că 
lingura lipseşte. Asta voiam să spun, zice clientul. 

Ea râse tare, bucurându-se de gluma ei, şi Sokolov zâmbi 
şi el, uimit de maniera ei de-a clarifica lucrurile. 

Şi Emma râse. _ 

— Mamă, mai vreau ceva, spuse ea. In timp ce-şi mai 
turna în pahar, Tania continuă: 

— l-ai citit vreodată pe Mozes Hess, Leo Pinsker, Moise 
Lilienblum, Max Nordau? Nu? 

El clătină din cap, recunoscându-i prin asta superioritatea. 

— Cine sunt ăştia? 

— Am avut acces la cărţile care se aflau pe lista celor 
interzise. Mama mea lucrează la Kiev la Biblioteca Centrală, ea 
era cea care-mi aducea cărţile. Aveau publicaţiile în original. 
Scrierile sioniste ale lui Nordau, spre exemplu. Puteam să mă uit 
prin ele într-o cameră separată a bibliotecii. 

— Bunica n-a venit cu noi. Dar mai târziu vom merge să o 
vizităm, zise Emma. 

— Întâi să economisim pentru călătorie, spuse Tania. Şi el 
remarcă pentru o clipă îngrijorarea în ochii ei. Întrebă: 

— De când te preocupă sionismul? 


122 


— Din ultimii trei ani. Înainte... Din pricina Cernobâlului, 
preocuparea a devenit şi mai puternică. Şi aveam şi rude care 
au venit aici de mai-nainte, dar eu niciodată nu mă gândisem la 
asta. Citirea acestor cărţi însă... Mama vorbeşte idiş şi eu am 
prins câte ceva, deci singurul lucru pe care trebuia să-l învăţ 
erau literele ebraice, ca să pot citi câteva cărţi, pentru că idişul 
e scris cu litere ebraice. Şi astfel am învăţat imediat şi ebraica. 
Ştiu să citesc, înţelegi, acum trebuie numai să învăţ să vorbesc. 
Am vrut să-l citesc anume şi pe Asher Gingsberg, dar în ebraică 
originară, nu în germană sau idiş. Tegumim de Jakov Klatzkin, 
tot în ebraică. 

El dădu din cap, înțelegând că nu ştia nimic din teoria 
asupra sionismului. Se întrebă dacă trebuia să acopere această 
lacună din cunoştinţele sale, cu toate că intuitiv se opunea 
gândului c-ar trebui să se adâncească într-o nouă ideologie. 
Singurul lucru pe care-l ştia despre sionism era miezul: evreii au 
dreptul să aibă statul lor propriu. 

— Mai vrei ceva? întrebă el, ceva de mâncare? 

— Nu, mulţumesc. 

— Hai, ia ceva. Stai. 

Comandă câteva salate cu pizza Şi votcă. 

— Pot să te întreb unde ţi-e bărbatul? 

— Sunt văduvă, spuse ea. 

— Tata a fost omorât, completă Emma. 

— Omorât? În Afganistan? 

Tania încuviinţă: 

— La Kabul. În urmă cu 4 ani. 

— Era evreu? 

— Nu. Ea clătină tăcută din cap. Dintr-o dată se îndreptă 
în scaun şi se forţă să aibă o privire bine dispusă: 

— Şi tu? Ai spus că ai divorţat? 

— În urmă cu cinci ani. Şi am fost însurat cinci... Am şi o 
fetiţă, Nataşa, acum are aproape zece ani. Câţi ani ai tu? 

— Şase, spuse Emma. 

— Şi tot acest timp ai locuit în Kaliningrad? El trase aer în 
piept: 

— După divorţ, am lucrat în Tomsk. 

— Asta-i departe. 

— Acolo am avut serviciul. 


123 


— Sunt şi acolo fabrici pentru zboruri spaţiale? 

— Cam aşa ceva, da. 

— Era interesant să lucrezi la rachete? 

— Asta am vrut să fac de pe vremea când eram de vârsta 
Emmei. 

Făcu o mişcare cu capul spre copil. "Şi mi-a reuşit. Acela a 
fost un timp minunat, da. 

— Ţi-a venit probabil greu să te desparţi de aşa ceva. 
Vocea ei suna moale şi ochii îi exprimau compasiunea. Ştie ce 
înseamnă să-ţi iei rămas-bun, gândi Sokolov. 

— Da. N-a fost simplu. 

— Când ai venit aici, de fapt? 

— În februarie trecut. 

— Ai găsit de lucru? 

— Nu încă. Am avut câteva oferte, dar încă nu era ceea ce 
căutam. Sunt inginer metalurgist, specializat în aliaje pentru 
rachete şi chestii dintr-astea, deci în comportarea metalului în 
situaţii speciale: 

— Auzi, Emma? Saşa face rachete. 

— Pot să vin şi eu o dată cu tine? 

— Îndată ce o să fie posibil, poţi să vii, spuse el zâmbind. 

— Pesemne că sunt bucuroşi că eşti aici. 

— O să primesc o ofertă bună în curând. Şi tu? 

— Eu pot să fac pe translatorul. Pot să traduc. Pot să dau 
lecţii. Sau, la o adică pot să merg într-un kibuţ, să muncesc la 
câmp. Vreau să fac orice este de folos pentru ţară. 

— Pentru ţară e de folos că eşti aici. Surâsul ei era acum 
sincer. De bucurie, lui i-a stat inima-n loc. Spusese el asta? 
spusese el cuvinte prin care îi făcea curte unei femei? 

Farfuriile au fost aduse la masă, iar Tania şi Emma s-au 
uitat la ele uimite. 

— Humus, le arătă Sokolov, techina. Şi asta e o salată 
picantă. Sielicha! L-a chemat înapoi pe chelner: 

— Vin? Cola? Votcă? 

— Vin? repetă ea nesigură. 

Sokolov a comandat cea mai bună calitate şi ea a aprobat 
din cap copleşită. 

— Ce răsfăţate mai suntem, aşa-i, drăguţo? 

Fetiţa dădu din cap. 


124 


— Sunt numai însărcinatul care să vă zică bine aţi venit. 

Au mâncat şi au băut şi când, o oră mai târziu, s-a lăsat 
seara, Tania a recitat poezii din Heine. (Dar ce-a fost cel mai rău 
dintre toate, ei n-au ştiut. Ce-a fost foarte rău şi foarte 
caraghios, am păstrat în taină în sufletul meu) şi Evtuşenko. 
(Dacă aş fi fost născut în toate ţările, dacă aş fi avut un 
paşaport pentru toate, toate ghişeele pentru vize ar fi fost în 
panică, aş fi fost fiecare peşte din fiecare ocean şi fiecare câine 
de pe drum), şi Emma a povestit de ce pe ea o cheamă Emma. 
("Mamei îi place Heine şi el a scris poezii frumoase despre 
Emma”). Sokolov le-a explicat de ce la rachete se întrebuinţează 
aliaje din titaniu. Tania a vrut să fie acasă înainte de lăsarea 
întunericului, şi Sokolov a condus-o cu o bună dispoziţie 
datorată votcii şi vinului şi iluziei copilăroase ce i se înfiripa în 
minte. Pe drum, pe Rehov lvri, Tania a povestit despre plecare şi 
despre călătorie, şi despre orele ireale pe care le petrecuse 
acum aici, iar Sokolov se lăsă dus de entuziasmul ei. Demult 
renunţase la ideea că ar mai fi putut trăi alături de cineva ceea 
ce i se întâmplă acum, în ultima oră, cu Tania. Şi totuşi ea 
mergea alături de el, înaltă, subţire, râzând, povestind, şi Emma 
păşea între ei, ţinându-i pe amândoi de mână. Păşi drept şi privi 
la gura vie a Taniei, la ochii ei intenşi, simțind degetele copilului 
în palmă. După ce Tania îl întrebase dacă sâmbăta viitoare va 
ţine post (era Yom Kippur, lui nici nu-i trecuse prin minte), şi-a 
luat rămas-bun de la ele în faţa uşii locuinţei lor, două camere, 
lângă camera lui, în care îl aşteptau mii de amintiri de care se 
ruşina şi se simţea vinovat, aşa că îşi luă timpul necesar pentru 
a-şi scoate din cap posibilitatea unei romanțe cu o mamă şi-o 
fiică, înecând în beţie această iluzie. 


125 


Capitolul 12 

Săptămâni după catastrofă încă mai răsunase ecoul 
exploziei în căsătoria lor. Irina îi reproşa că n-o ascultase 
niciodată când îl prevenise asupra loialității lui în ceea ce-l 
privea pe Lev. Era supărată şi reprobatoare. Dar nu se 
exterioriza aproape deloc. Se retrăsese într-un cocon mut de 
nemulţumire. Sokolov accepta neputincios deziluzia Irinei. Spera 
ca ea să revină după câteva săptămâni la dreapta judecată, 
văzând astfel că rolul lui, exact ca cel al lui Lev, era cuplat cu 
cel al lui Oktiabr de jocul orb al destinului. 

Ancheta oficială nu livrase probele necesare şi urmarea 
anchetei, instituită de KGB, s-a orientat asupra normelor de 
siguranţă, dar şi acestea s-au dovedit corespunzătoare. Căderea 
lui Oktiabr părea să fi fost o pedeapsă a zeilor. Lev şi 
colaboratorii lui rataseră, pentru că în înaltul lor curaj omenesc 
s-au apropiat prea mult de vârfurile Olimpului. 

lrina a fost interogată. KGB-ul i-a pus întrebări la centrul 
de calcul, într-o cameră separați. A durat 3 ore şi când a venit 
acasă n-a vrut să fie bătută la cap de nimeni. Sokolov i-a dat un 
pahar şi-a lăsat-o în pace. Avea faţa palidă, tensionată, îşi 
ascundea privirea, şi după o jumătate de oră de tăcere 
încăpăţânată, s-a închis în camera ei. 

Trei zile după Irina i-a venit rândul lui Sokolov. Faţa lată, 
slabă, a maiorului Kirov, un om mic şi pătrat, cu o înfăţişare de 
ţăran, sugera o suprapondere a puterii musculare şi o 
capacitate redusă de gândire, dar asta s-a dovedit a fi o imagine 
înşelătoare. Avea mâini puternice, cu o manichiură perfectă, 
ochi mici, iscoditori, şi păr cărunt, tăiat scurt. Purta o uniformă 
KGB croită pe măsură. Discuţia urma să fie o evaluare a ceea ce 
se vorbise la aşa-numita conferinţă a şefilor de secţii, care se 
ţinuse la locuinţa de vară. Au luat procesulverbal punct cu 
punct, după care i-a venit rândul lui Kirov. 

— Îl cunoşti pe Lev Leşava încă din tinereţe? 

— Da, am învăţat la aceeaşi şcoală. Am studiat împreună. 

— A fost întotdeauna interesat de călătoriile spaţiale? 

— De Mai puţin decât mine, dar şi el a fost fascinat de ele, 
da. 

— Ce anume vă atrăgea? 


126 


— Ceea ce îi atrage pe mulţi băieţi, cred. Prestaţia 
tehnică, triumful tehnologiei sovietice, visul de-a cuceri spaţiul 
cosmic. 

— Nu aţi fost membru al Comsomolului. 

— Nu am avut timp pentru aşa ceva. Amândoi aveam 
respect pentru Comsomol, dar noi studiam mult, voiam să ne 
aducem sub o altă formă contribuţia la progresul Uniunii 
Sovietice. Prin asta nu vreau să spun nimic critic despre 
Comsomol. Este o organizaţie folositoare. 

Sokolov se ascultă pe sine însuşi, sucind-o şi încurcând-o. 
Organizaţia de Comsomol era în ochii lor o adunare de mici 
activişti, un club de cercetaşi comunişti, care se exersau în 
retorică leninistă. Lev şi Saşa, în timpul lor liber, se preocupau 
de numerele perfecte, de coduri secrete, de nedesluşit, de 
logaritmi inverşi, de tipologiile suprafeţelor mobile; partidul 
venise la rând numai când, la terminarea studiilor, li se ceruse 
să devină membri. N-au refuzat, deoarece calitatea de membru 
de partid era o condiţie absolută pentru carieră. Veneau 
amândoi din familii devotate ideologic, şi amândoi au adoptat o 
poziţie distantă faţă de credinţele părinţilor lor. Ei credeau în 
altceva. Credeau în completitudinea naturii, care putea fi 
cuprinsă prin ştiinţă. 

— Poţi să-l descrii pe dr. Leşava? 

— El este cel mai bun prieten al meu. 

— Ce fel de om este? 

— E sclipitor. Înţelege orice problemă mai repede decât 
oricine altul. Se apropie de ea aşa cum numai un artist o face. 
Intuitiv, cu simţirea. 

— Cum este el ca persoană? 

— Un om cald. 

— Unii gândesc altfel despre el. 

— Despre cine nu gândesc altfel? Cine este perfect? 

— Este aspru cu colaboratorii lui. 

— Probabil pe bună dreptate. Aşa trebuie să fii. Aşa sunt şi 
eu. 

— Aspru, în sensul că se foloseşte de ei. 

— Orice este posibil, a răspuns Sokolov cu diplomaţie, 
conştient de uniforma pe care Kirov o purta. Dar eu nu-l cunosc 
sub acest aspect. Îl cunosc ca pe un om prietenos, inimos. 


127 


— El se foloseşte de personalul feminin. 

— Dacă pot să-mi iau această libertate de exprimare, cred 
că este mai degrabă invers. Pentru femei este o partidă 
atrăgătoare. Eu cred că şi ele îşi oferă grațiile uşor. 

— Ce a fost greşit la acest proiect după dumneata? 

— Şefii de secţii sunt oameni devotați, muncitori 
conştiincioşi, preocupaţi de detalii, fiindcă detaliile sunt 
hotărâtoare. Nimeni nu poate explica nenorocirea. Fiecare cauză 
posibilă a fost cercetată şi rezultatul e negativ, chiar dacă 
admitem cavitaţia drept cea mai plauzibilă explicaţie. Concluzia 
de neevitat, oricât de greu acceptabilă ar fi din punct de vedere 
omenesc, este un concurs de împrejurări neclar. Va mai trebui 
să căutăm mult timp, avem nevoie de mai multe săptămâni, 
luni, poate chiar ani. Adevărul înfricoşător este că nu ştim de ce 
a avut Oktiabr acest sfârşit. 

— Specialitatea dumitale este compoziţia metalelor 
transportoare. 

—  Învelişul rachetei, da, învelişul capsulei însăşi şi 
consistenţa interioară. Dar şi motorul. 

— Ar fi putut capsula să explodeze din cauza diferenţei de 
presiune? 

— Să existe presiune da, dacă s-ar fi făcut greşeli de 
proiectare sau dacă în fabricarea aliajelor ar fi intrat impurități. 
Dar nu e aşa Şi, pe deasupra, am fi văzut întâi o implozie, ceea 
ce n-a fost situaţia, aşa cum o dovedesc imaginile televizate ale 
capsulei. 

— Şi motorul cel nou? Nu cumva v-aţi grăbit cu lansarea 
proiectului în producţie? 

— Aţi citit raportul tehnic. Singura explicaţie e: cavitaţie în 
pompele de combustibil. Pompele cu aceiaşi indici pot totuşi să 
difere cu fracțiuni una de alta. Netezimea suprafeţei pompelor, 
chiar dacă ele au fost polizate cu aceeaşi aparatură, poate să 
difere. Vorbim în acest caz de diferenţă moleculară. Cavitaţia în 
pompă poate să deregleze consumul de combustibil şi să aibă la 
aprindere urmări catastrofale. Dar se poate şi ca, din cauza 
cavitaţiei, presiunea în sistemul de consum să se ridice prea 
mult. Se produc crăpături şi combustibilul ia foc. Acest gen de 
probleme nu are nimic de-a face cu sistemul dual fuel. 

— Se poate întâmpla oricând? 


128 


— Nicio construcţie a motoarelor cu combustibil nu este 
sută la sută sigură. 

— Este greu să trăieşti fără concluzii definitive, a spus 
Kirov cu un zâmbet uşor. Părea prin aceasta să fi încheiat 
discuţia. Sokolov a încuviinţat uşurat şi a făcut o observaţie de 
încheiere: 

— Şi mie mi se pare o frustrare. Sperăm să avem şansa să 
continuăm cercetarea. 

— Şi eu sper, a spus Kirov. 

Sokolov se aştepta ca maiorul să-i întindă mâna Dar 
acesta a rămas cu privirea aţintită asupra lui şi l-a întrebat: 

— De ce crezi că s-a bătut dr. Leşava cu Malţev? 

Sokolov s-a uitat uimit în ochii prietenoşi ai lui Kirov. 

— Ce... vreţi să spuneţi? s-a bâlbăit el. 

— lţi aduci aminte de suprimarea lui Malţev? A fost bătut 
de nişte necunoscuţi, a declarat el. Dar a spus o minciună. 
Necunoscutul era dr. Leşava. Dumitale îţi este cunoscut faptul, 
nu? 

— Nu. 

— Nu? Hai, zău, domnule Sokolov. Dr. Leşava ţi-a spus-o el 
însuşi. 

Glasul lui Kirov suna uimit şi decepţionat. Pierderea 
spontană a memoriei în cazul lui Sokolov era un delict, în cadrul 
proaspetei lor prietenii. 

— Nu ştii? Cum se poate? Doar aşa ceva nu se uită. 

— Eu am uitat. 

— Dacă uiţi aşa ceva, înseamnă că poţi uita şi alte lucruri. 
Probabil că v-au scăpat şi greşeli cruciale în proiect. 

— Nu. Proiectul este în afară de orice greşeală. 

— Dar o chestie atât de importantă ca o bătaie între un 
cosmonaut şi şeful echipei de proiectare, poţi să uiţi aşa ceva? 

— Da. 

Sokolov respira cu greutate. Nu-şi dădea seama ce ştia 
Kirov. Dar el ce putea să destăinuie? Putea cel mult să lanseze 
ideea că ar fi bănuit că... Legătura dintre Malţev şi Lev era doar 
în capul lui Sokolov; Lev îi încredinţase numai faptul că se 
bătuse. Dar nu dăduse niciun nume. 

— Nu ştiu cu cine s-a bătut Lev. S-a bătut, da, dar nu ştiu 
cu cine. 


129 


Acesta este adevărul care putea fi povestit. Aşa ceva se 
întâmplase de fapt, dar asta nu însemna nimic, cel puţin nimic 
periculos pentru Lev. 

— Dar dumneata ai presupus totuşi că Leşava s-a bătut 
anume cu Malţev. 

Prin aceasta Kirov făcea cunoscut faptul că deţinea 
informaţia de la lrina. Numai ei îi spusese Sokolov ce bănuia. 
Lev însuşi se vedea că nu mărturisise nimic despre bătaie. Irina 
era, deci. Pe ea o luase gura pe dinainte. 

— A fost o idee trăsnită, a răspuns el. Aşa, o idee, despre 
un lucru lipsit de importanţă. 

— Numiţi acest lucru neimportant? Bătaia, care a fost 
motivul ei? 

— Nu ştiu dacă Lev s-a bătut cu Malev. Nu mi-a spus 
nimic despre acest lucru. Nimic, chiar nimic. 

— Probabil că nu, dar să acceptăm că a avut loc o bătaie 
între dr. Leşava şi Malev. Din ce motive, credeţi? 

— Nu ştiu. De unde să ştiu? 

— Se pare că dr. Leşava avea o legătură cu nevasta lui 
Malţev. Ştii ceva despre asta? 

— Nu. 

— Pentru asta ar fi putut să se-bată. 

— Nu am nicio idee. 

— Credeţi că dr. Leşava ar fi putut vedea un obstacol 
serios în Malev? 

Sokolov căută pe figura lui Kirov ceva care ar fi putut 
relativiza această frază, dar omul îl privea în continuare 
prietenos şi nepărând conştient de caracterul absurd al 
întrebării lui. 

— Vă daţi seama ce spuneţi? întrebă Sokolov. 

— Desigur. O voi spune cu alte cuvinte: a sabotat dr. 
Leşava lansarea lui Oktiabr? 

Sokolov a început să râdă. 

— Chiar că nu ştiţi ce spuneţi. 

— De ce? Dr. Leşava este un om interesant, colorat. Cu o 
fantezie sălbatică. De ce nu? 

— Este propriul lui proiect, a ţipat Sokolov, devenit dintr-o 
dată furios. S-a ridicat şi s-a apropiat de uşă. 


130 


— Ce vă trece prin cap! Aţi înnebunit! El este un om de 
ştiinţă. Nu este un fanatic. Nu e un criminal patologic. Este om 
de ştiinţă. Unul extrem de bun!” Ochii i se umplură de lacrimi. 

— la loc, dr. Sokolov, a rostit Kirov cu vocea tensionată. 

Sokolov nu avea altă alternativă. A dat drumul la clanţă şi 
s-a întors, cu capu-n pământ. Gâfâia, ca şi când ar fi alergat. 

— Ai povestit totuşi şi altora că Leşava s-a bătut? 

Sokolov tăcea şi se întreba ce gândeşte omul ăsta, cum de 
poate face o asemenea muncă, cum de a devenit maior la KGB. 
Aveau oamenii ăştia o structură mentală specială, aveau 
simţurile atrofiate, erau fără conştiinţă? 

— Soţia dumitale doar nu ne minte. De ce ar face-o, dr. 
Sokolov? Asta este o anchetă importantă. S-au irosit milioane de 
ruble, au murit doi cosmonauţi respectaţi şi soţia dumitale crezi 
că ar începe să se ţină de minciuni? Ar fi neînţelept din partea 
ei. Tot ce se spune aici poate fi folosit într-o sală de tribunal. 

— Ascultă... Sokolov a înălţat un deget, îndreptându-l în 
direcţia lui Kirov. l-am spus nevestei mele că bănuiesc ceva. Lev 
nu mi-a povestit nimic despre asta. S-a bătut, da, asta mi-a 
povestit, dar nu ştiu cu cine. Asta e adevărul. 

Kirov se uită la el dezaprobator. "Deci ştii că s-a bătut cu 
cineva, asta ţi-a povestit, şi-acum vrei să mă faci să cred că n-ai 
întrebat cu cine s-a luat la pumni cel mai bun prieten al 
dumitale. 

— Da. 

— Ştii, totuşi, că dumneata eşti singurul care are 
cunoştinţă despre bătaie. Noi l-am întrebat, desigur, şi pe dr. 
Leşava şi el o neagă pe toate tonurile. Eşti singura sursă, ştii 
asta? 

Sokolov şi-a cuprins capul în palme şi a închis ochii. Era în 
căutarea unei formule care să-l elibereze, o frază care să poată 
să încheie această absurditate, câteva cuvinte, care să-i poată 
închide lui Kirov gura. 

— Malţev e mort, spuse Kirov. Pe el nu-l mai putem 
întreba nimic. Dacă Oktiabr a explodat din cauza unui sabotaj, 
atunci el a fost omorât, dr. Sokolov. Dumneata i-ai spus soţiei 
dumitale că exact în acea zi în care Malţev s-a bătut - şi nu uita 
că Malţev a declarat că el nu şi-a văzut atacatorii, el a fost 
atacat pe stradă, ceea ce oricum pare curios - i-ai spus deci 


131 


soţiei că prietenul dumitale, dr. Lev Leşava, în aceeaşi zi, în 
aceeaşi seară, a fost implicat într-o bătaie. Nu numai aceasta i- 
ai spus soţiei, dar i-ai suflat şi că crezi că Leşava s-a bătut cu 
Malţev. Şi trebuie să recunosc: sună foarte plauzibil. 

— Bine! a strigat Sokolov şi şi-a lăsat jos mâinile, începând 
să gesticuleze. Să presupunem că s-a bătut cu Malţev. Hai să 
spunem, deşi nu ştiu asta. De ce ar fi sabotat lansarea lui 
Oktiabr. Avea o relaţie cu nevasta lui Malţev, dacă 
dumneavoastră o spuneţi, atunci vă cred, dar aceasta nu 
clarifică ce s-a întâmplat cu Oktiabr. Numai şi numai pentru că a 
intrat în pat cu nevasta unui cosmonaut? Oktiabr este opera 
vieţii lui. Am visat împreună la asta ani de zile. Am lucrat ani de 
zile ca să realizăm acest proiect şi-acum, dintr-o dată, să pună 
Leşava o bombă la bord şi să distrugă totul cu un bobârnac? 
Asta doar n-o puteţi crede. Ar fi mult prea absurd! 

Sokolov s-a aşezat din nou şi a aşteptat efectul cuvintelor 
lui. Kirov îl privea în tăcere şi părea că analizează discuţia, ca şi 
când interlocutorul aproape că i-ar fi putut demonstra 
caraghioslâcul presupunerii lui. 

— Leşava neagă că s-ar fi bătut cu Malţev, spuse Kirov 
clătinând din cap. 

Sokolov avu impresia că Kirov e pe punctul de a-şi retrage 
învinuirea. 

— Atunci nu s-a bătut cu Malţev, spuse el. "Dacă Lev 
spune asta, atunci îl cred. A fost o presupunere prostească de-a 
mea. 

— Dar ştii că dr. Leşava neagă categoric că s-a bătut. 
Depoziţia dumitale este totuşi contrară cu a lui. 

Kirov juca mai inteligent decât Sokolov. Acum trebuia să 
se salveze de la o altă cădere. 

— Atunci înseamnă că l-am înţeles greşit, spuse el 
neajutorat. 

— Ei, asta-i... 

— L-am înţeles greşit! N-am înţeles bine! 

— Ce mai e şi asta acum? Ai spus-o doar. Dr. Leşava ţi-a 
mărturisit că s-a bătut. Ai declarat-o acum. 

— retractez. Nu l-am înţeles. 

Cu asta Sokolov îşi lua pe umeri o mare greutate, dar 
trebuia să o facă, având în vedere că nu exista o altă ieşire din 


132 


situaţie. Trebuia să-l salveze pe Lev din mâinile oamenilor 
astora. Era pregătit să suporte toate consecinţele. 

— Inregistrăm această discuţie, domnule doctor. Desigur 
că poţi să retractezi ceea ce ai declarat mai înainte, dar îţi 
agravezi situaţia. Ce crezi dumneata: este în stare dr. Leşava 
de-o asemenea faptă? 

Sokolov începu din nou să râdă. 

— Ce credeţi dumneavoastră, domnule maior? Nu putea 
să aştepte până după zbor? Să pui o bombă la Oktiabrnu e un 
rahat, domnule maior. Deoarece nu există spaţiu pentru aşa 
ceva. Niciun dulăpaş gol, nicio cutie goală. Nu putea dr. Leşava 
să aştepte până când Oktiabr îşi îndeplinea misiunea? Şi nu 
putea el mai degrabă să pună o bombă în maşina lui Malţev? 
Este ceva mai uşor, domnule maior. Şi care ar fi fost de fapt 
motivul? Eventuala relaţie amoroasă? Cu câte femei a avut dr. 
Leşava asemenea relaţii? Eu ştiu că la acest capitol nu da un 
exemplu de comportare socialistă, dar practica este ceva mai 
colorată decât teoria. 

— Probabil că Malţev l-a ameninţat că-l omoară. Nu uita că 
s-au bătut. Malţev a fost zdravăn maltratat. 

— Nu uit nimic. Şi nu ştiu nimic! Am mai spus-o: Leşava nu 
mi-a povestit niciodată cu cine s-a bătut. Dacă s-a bătut cu 
cineva! 

— Malţev l-a ameninţat c-o să-l omoare dacă mai întinde 
un singur deget spre nevasta lui. Leşava l-a crezut. Malţev avea 
un caracter puternic, dr. Sokolov. Şi nu numai asta: el era un 
luptător de performanţă, exersat, şi un om serios. Ceea ce 
spunea, credea. Şi probabil ameninţarea mai conţinea ceva: i-a 
promis lui Leşava că o va face când se va întoarce pe pământ, i- 
a spus că la revenire îi va scoate ochii şi-l va face bucăţi. 

— Maior Kirov! Cine are o fantezie sălbatică? Leşava sau 
dumneavoastră? Haide, zău! De ce şi-ar pune în joc cariera 
oameni ca Leşava sau Malţev? Pentru o femeie? De ce? 

— Pentru că aşa sunt oamenii, dr. Sokolov. Oamenii 
omoară din iubire, mint din iubire, urăsc din iubire. 

— Leşava nu. 

— Nu? 

— Lev, nu. Imposibil. 


133 


— El neagă existenţa bătăii. De ce ar minţi asupra unui 
lucru atât de banal? întrebă Kirov. 

— Se simte vinovat, declară Sokolov. "De aceea. 
Închipuiţi-vă: Malţev descoperă că nevasta lui are o relaţie cu 
Leşava. El se confruntă cu Leşava şi Leşava se simte vinovat ŞI 
încă ceva!” Sokolov găsi un alt argument tare, un detaliu 
concludent: 

— Leşava a susţinut retragerea suspendării lui. El a fost 
pentru întoarcerea lui Malţev. De ce ar fi făcut-o, dacă l-ar fi urât 
pe Malţev? 

Kirov s-a uitat la el cu o privire plină de indulgență, ca şi 
când Sokolov n-ar fi fost răspunzător pentru propria lui 
imbecilitate. 

— Pentru că voia să-l aibă pe Malţev la bord, dr. Sokolov. 
Voia ca acolo, sus, să-l pulverizeze. 

— Nu! 

Sokolov a ţipat şi a simţit cum, din lipsă de putere, îi dau 
lacrimile. A căzut cu capul pe masă. 

— Nu! Asta n-are niciun temei! Nu e posibil! Nu e logic! E 
absurd! 

— Dacă Malţev nu s-ar fi dus în spaţiu, el l-ar fi omorât pe 
Leşava. Şi asta s-ar fi întâmplat şi la întoarcerea din misiune, 
închipuieşte-ţi că în acest fel i se arătau lui Leşava lucrurile. 
Dacă e adevărat sau nu nu mai intră-n discuţie. Leşava nu mai 
avea altă alternativă. Trebuia să-l facă pe Malţev să sară-n aer 
cu racheta lui. 

— Nebunie! 

— Crezi că Leşava e în stare de aşa ceva? De ce nu vrea 
Leşava să spună cu cine s-a bătut? 

— Nu ştiu. După mine, dumneavoastră aţi spus mai 
înainte că el neagă complet că s-ar fi bătut. 

— Soţia dumitale a declarat oficial ceea ce dumneata, dr. 
Sokolov, ai văzut, auzit şi presupus. 

— Nu m-a înţeles bine. 

Sokolov şi-a împreunat mâinile şi şi le-a strâns până când i 
s-au albit degetele. 

— Poate că ţi-ai putea salva poziţia. 

— Nu ştiu nimic, domnule maior. Nimic. l-am spus una, 
alta, nevestei mele. Prostii. Nu ştiu nimic. 


134 


PARTEA A DOUA 
Capitolul 1 

Sokolov a revenit dintr-un colţ îndepărtat al universului. 
Timpul fiinţa acolo nu ca o lungă traiectorie, ci ca un ghem fără 
început şi fără sfârşit, ca paiele presate. Timpul se schimbase în 
simultaneitate. 

Sokolov se afla în mijlocul tuturor celor vreodată văzute şi 
privea la cel ce fusese el odată: bebeluş, copil de şcoală, soţ; 
putea chiar să-şi privească părinţii, cărţile de şcoală, mănuşile şi 
femeile pe care le iubise vreodată. 

Călătoria în spaţiu începuse să devină vagă, când în 
conştiinţa lui se năştea gândul inconsistent că se afla într-o 
cameră din Tel Aviv şi că zile întregi zăcuse beat, în nesimţire. 
Totuşi stătea în pat, de parcă ar fi fost copil acasă, în Moscova, 
bolnav de vărsat, şi-n acelaşi timp făcea dragoste cu lrina în 
casa lor din Kaliningrad şi, ciudat, presupusese că imaginile 
amintirilor din viitor se aşezaseră în urma acestora, stăteau într- 
o cutie şi el nu putea vedea. Trebuise să se gândească la cutia 
paradoxului pisicii lui Schrodinger, un experiment care îi veni în 
minte clar dintr-un alt colţ al memoriei lui cosmice. 
Experimentul punea în discuţie rolul cercetătorului. O pisică într- 
o cutie, alături de o sursă radioactivă, un detector şi o ţeavă de 
sticlă umplută cu otravă. Dacă un atom din materialul radioactiv 
se dezintegrează, acesta va fi înregistrat de detector; 
detectorul, care e în legătură cu ţeava, reacţionează la 
dezintegrarea atomului şi sparge sticla. Otrava este eliberată şi 
pisica moare. Dar, dezintegrarea radioactivă are loc într-un 
moment imprevizibil, la întâmplare, şi asta înseamnă că pentru 
observator este imposibil ca, fără să deschidă cutia, să spună 
dacă pisica e vie sau moartă. Intr-o asemenea cutie stătea 
viitorul lui Sokolov. El putea decide dacă să deschidă cutia sau 
s-o lase închisă. De fapt, aici era vorba de libera lui voinţă. 
Viitorul este nesigur, părea să spună Schrodinger, trecutul 
constă din alegeri deja făcute, dar viitorul este dependent de 
libera voinţă. Paradoxul are implicaţii asupra experimentelor la 
nivelul particulelor elementare, pietre de temelie ale întregului 
univers. În cutie se afla enigma viitorului. Nu exista o altă lume, 
posterioară prezentului. Sokolov înţelese astfel dintr-o dată ce 
anume se află-n cutie: Dumnezeu, cel ce aruncă cu zarul. Acest 


135 


gând îl descurajă. El plana printr-un univers care era trist şi 
otrăvit, jocul răzbunător al unui Dumnezeu ce dădea cu zarul. 
Ce l-a împins pe el la construcţia lui Okt/abr? Probabil că era 
totuşi un cititor de talmud care visa să construiască o rachetă 
spre Marele Jucător de Zaruri din ceruri. 

Ceea ce stăpânea el era un univers al gândirii. Acest 
univers era condamnat să moară o dată cu el. Imaginaţia lui, 
imaterială, forma o unitate cu creierul lui, material, un circuit 
electric complet, care lucra după aceleaşi principii ca universul. 
Stele, planete, toate configuraţiile cosmice, celulele creierului 
lui, amintirile, totul funcţiona împreună cu totul şi exista graţie 
observaţiei sale. 

Îşi observa acum corpul, un trup dureros, care se 
descompunea după o beţie de mai multe zile. Le pierduse 
numărul. Trei, patru zile, probabil chiar o săptămână întreagă. 
Dintr-o dată, în capul care-i bubuia, răsună numele Taniei. 
Astăzi. Ajunse până la el ideea că spaţiul neînțeles al imaginaţiei 
sale se reducea tot mai mult la un anume loc. Ghemul timpului 
se derula fără ca el să intervină. Cu cât se gândea mai mult, cu 
cât mai mulţi neuroni cerebrali lansau ioni mişcători, cu atât mai 
precis îşi putea stabili poziţia. Nu ştia dacă se simţea mai bine, 
dar era un proces pe care nu-l putea stăpâni. 

Mâncase cu Tania şi cu Emma. După ce îşi luaseră 
rămasbun, el se întorsese înapoi la magazinul de pe Etsel şi 
cumpărase o jumătate de duzină de sticle de Gold. Fusese 
înfricoşat de ceea ce simţea. Se deşteptase în el un dor ca un 
țipăt, dar nu-şi putea permite luxul să se îndrăgostească fără 
speranţă. Ceea ce simţea trebuia înecat într-un ocean de votcă. 
Votca Gold. Din această pricină era creierul lui umplut acum cu 
ulei de motoare. Dacă-şi mişca, de pildă, capul, simţea 
mişcându-se înăuntru uleiul şi izbindu-i tâmplele şi fruntea ŞI 
asta nu era totul. În stomac şi în esofag îi ardea un foc de 
păcură, iar gâtul şi cerul gurii îi erau acoperite cu un strat de 
cioburi de sticlă. Era o maşină vie de ars gunoaiele. 

Zilele din urmă Sokolov fusese mai departe ca oricând, la 
periferia existenţei sale, unde memoria i se eliberase de sub 
stăpânirea timpului. Dar acum se afla într-un proces de 
recondiţionare. Amintirile se strecurau înapoi fără voie spre 
locurile cărora le aparţineau, şi Sokolov se întreba chiar dacă nu 


136 


cumva el nu era nimic altceva decât suma amintirilor lui, un 
dulap de arhivă beţivan, al cărui mâner, pentru a face lucrurile 
mai uşoare, purta numele de eu. Nu avea nicio idee câte zile i se 
scurseseră astfel şi îi lipsea puterea să deschidă radioul cu 
tranzistori ca să audă ştirile. Radioul îl cumpărase în Herzlia. 

Herzlia, Tomsk, Kaliningrad, la fel de îndepărtate ca 
Steaua Polară, la fel de intangibile ca Tania. A ridicat cu grijă o 
mână şi şi-a pipăit bărbia şi obrajii. Până şi ridicarea mâinii îi 
producea o durere ascuţită. Ţepi de câteva zile. Se îmbătase 
pentru că era convins că nu mai are niciun viitor. Consolarea din 
partea Taniei nu-l va ajunge niciodată, aşa că se lăsase pradă 
pierzaniei, nevrând să trăiască deziluzia imposibilității de-a 
ajunge vreodată la ea. Dacă s-ar fi scufundat în beţia lui - şi nu 
vedea niciun motiv ce l-ar fi putut împiedica de la asta - peste 
câţiva ani nu s-ar mai fi putut întoarce din călătoria prin univers 
pe care o făcuse acum. 

Era încă cu ochii închişi şi nici nu se răsucise. Dacă ar fi 
fost în Uniune, s-ar fi alăturat beţivanilor ce-şi făceau 
îndepărtatele lor călătorii prin preajma gării Moscova. 

Folosind votca sau spirtul drept combustibil, aceştia 
ieşeau din timpul lor şi făceau aceleaşi călătorii ca cea pe care o 
făcuse şi el adineauri. Erau un popor de sine stătător, beţivanii 
din gara Jaroslav şi cei din gara Kazan, călători ce văzuseră 
adâncurile universului, după care nu mai putuseră niciodată să 
se obişnuiască a mai umbla încălţaţi. Cu picioarele învelite în 
cârpe, alcoolicii treceau de la magazinul de vin de pe strada 
Muncii la bodega cu bere. Degetele de la picioare, care mai 
rezistaseră încă marilor înghețuri, le erau umflate ca nişte 
morcovi groşi. Trăiau în paltoane tari şi groase de murdărie, în 
pivnițele sau podurile blocurilor ca nişte cazărmi şi ale clădirilor 
fabricilor, şi, dacă se certau, scoteau un cuţit ruginit, încercând 
să facă o gaură în fiinţa ce le apărea în faţa ochilor pe jumătate 
orbi. Sokolov aparţinea acestui popor de cosmonauţi în 
putrefacție, în drum spre universul sufletului. Nu era de înţeles 
cum de mai respira încă. Se vedea că stomacul, intestinele şi 
ficatul lui putuseră să prelucreze încă o dată băutura, fără 
urmări catastrofale. În cele din urmă, îi vor fi atacați creierul şi 
dinţii, doar că până în acel moment el va fi pe veci în călătorie, 


137 


mult mai departe de ultimii sori, a căror lumină ar mai fi putut fi 
măsurată. 

Îşi mişcă o mână şi atinse sticlele de lângă saltea. Şase 
sticle goale se rostogoliră sub degetele lui pipăitoare. Îşi aminti 
golirea primelor două. După care se căsca un spaţiu negru- 
albastru, în afara unui timp măsurabil, umplut cu demoni şi 
amintiri intense. 

Sokolov îi pierduse pe drum pe cei iubiţi, dar dacă se 
gândea la ei, aceştia se reîntorceau la viaţă şi-l priveau cu 
groază. Ceea ce le promisese scăpase de sub controlul lui: o 
casă,  respectabilitate, o existență onorabilă, o meserie 
raţională. Ştia că numai într-un anumit fel putea să pună capăt 
spasmelor epileptice ale trupului. Aştepta să aibă destulă putere 
pentru a putea merge la băcanul de pe Etsel. 

Tania locuia alături de el. Probabil că acum se afla în 
spatele pereţilor cu urechi ai acestei case. Se întreba dacă nu 
cumva în timpul delirului bolborosise în cameră lucruri 
scabroase. Copilul ei ar fi putut să-l audă. Nu mai era în stare să 
dea ochii cu ea. Ea n-ar putea suporta duhoarea care-i ieşea lui 
din gură. 

Îşi aminti ce-l preocupase în timpul beţiei. 

Din nou era interogat de Kirov şi din nou se simţea pierdut 
între Lev şi lrina. Ea declarase totul şi Kirov îl forţa să-i 
întărească presupunerea că Lev se bătuse cu Malţev. 

La întoarcerea de la interogatoriu ar fi putut să-şi salveze 
căsătoria, dar în loc să-i arate înţelegere, el i-a făcut cunoscut 
faptul că ştie că ea nu tăcuse din gură. 

— Mi-a fost frică, spuse Irina. El oricum ştia totul. 

— Kirov nu ştia nimic. El e însă un anchetator iscusit. Dacă 
se întâmplă ceva, porţi întreaga vină. 

— Tu ar fi trebuit să-ţi ţii gura, a ţipat ea. Eu am povestit 
numai ceea ce am ştiut, pentru a-ţi apăra ţie pielea. 

— Nu trebuia să-mi aperi tu pielea. Mi-o apăr singur. 
Realizezi ce poate asta însemna pentru Lev? Ceea ce ai povestit 
despre el poate să-l coste capul! 

— Nu exagera. Beria este în groapă. 

— Cariera lui Lev s-a terminat Şi cuvintele tale fac ca el să 
nu mai poată de-acum lucra nicăieri. Eu ţi-am făcut o 
confidenţă. Confidenţă, Irina, ştii tu ce-nseamnă asta? 


138 


— Măgarule. 

Irina stătea pe bancă în apartamentul lor şi o ţinea pe 
Nataşa strâns lângă ea. Faţa lor era agăţată de braţele ei, 
neliniştită de puzderia de cuvinte de neînțeles. Asta nu-i 
scăpase lui Sokolov, dar frustrările l-au făcut să nu mai ţină cont 
de prezenţa Nataşei. Nervos, străbătea camera dintr-o parte în 
alta. 

— Or să ne aresteze. Pe toţi. 

— Nu mai dramatiza aşa. 

— Pentru că tu nu ţi-ai ţinut gura, se va merge atât de 
departe, încât unul va recunoaşte o nebunie. 

— Erau destul de departe în a descoperi. 

— Cum aşa? Lev s-a bătut, şi Malţev s-a bătut, şi eu sunt 
cel care am făcut legătura şi tu eşti pliscul care i-a ciripit totul 
lui Kirov! 

— Şi doctorul care i-a făcut injecţia? 

— Acela tace, în mod sigur. Acela a avut înţelepciunea 
necesară. N-ar fi pus în joc viaţa unui bun prieten. 

— El nu-i prietenul meu. 

— Dar al meu, da. 

— E periculos, Saşa, nu-i un om bun. 

— Tu eşti periculoasă! Totul e pierdut! Toată munca mea e 
acum distrusă! 

— Îți vor da din nou de lucru. 

— O, nu. S-a terminat. Asta e sfârşitul. 

A dat pe gât un pahar. De la catastrofă, începuse să bea în 
fiecare zi câte o sticlă. Nu înţelegea frica Irinei de Lev. Părea că 
e provocată de o ură profundă, ca şi când Lev i-ar fi făcut ceva 
ce se cerea răzbunat. Poate că în mod intenţionat lăsase să-i 
scape la Kirov numele lui. 

Irina o legăna pe Nataşa în braţe. Cu ochii nesiguri, 
aceasta îi urmărea faţa, sugându-şi degetul. 

— Tata e supărat, spuse ea. El încercă să-i zâmbească. 

— Nu pe tine, drăguţo, îi spuse timid. 

— Ce vrei să faci? întrebă Irina. El se aşeză, picior peste 
picior, şi-şi puse paharul pe genunchi. 

— Nu putem face nimic. Să aşteptăm. 

— După câteva săptămâni se estompează totul şi-atunci 
poţi să te-apuci din nou de lucru. 


139 


— Aş vrea eu să fie aşa. 

— Poate ar fi bine să te duci o săptămână la casa de vară. 

— Singur? 

— De ce nu? Plimbă-te, citeşte, relaxează-te. 

— Nu pot să părăsesc oraşul. 

— Kirov nu te lasă? El a aprobat. S-a ridicat apoi şi şi-a 
umplut din nou paharul. Puse întrebarea cu spatele la ea, o 
întrebare care de mult îl ardea, dar devenise acum acută: 

— Ce-ai avut cu el? 

S-a reaşezat fără s-o privească, ruşinat că-şi exteriorizase 
neliniştea. 

— Nimic, a auzit-o spunând. Dar suna slab, aproape ca o 
invitaţie de-a continua cu întrebările. 

— Ai avut ceva cu el, reluă, privindu-şi votca din pahar. 

— Nu. 

— Când? Înainte sau după căsătoria noastră? 

— Vrei să ştii asta chiar acum? întrebă ea indignată. El a 
aşezat paharul alături. S-a îndreptat spre ea şi a întins o mână 
spre fetiţă. 

— Vino, Nataşa, tata şi mama au ceva de vorbit. 

— Nu vreau să plec, a scâncit ea. 

— Putin, câteva minute. 

A încercat s-o apuce, dar Nataşa s-a agăţat de maică-sa. 

— Vino, spuse el apăsat, apucând-o de umeri cu 
amândouă mâinile şi ea începu să ţipe. Trebuie să te duci puţin 
în camera ta. 

— Nu! Nu! Nu! 

— Las-o! a strigat Irina, încercând să apere copilul de 
mâinile lui nemiloase. 

— Trebuie să te duci în camera ta, a repetat el de data 
asta şi mai apăsat şi a îmbrâncit-o, de parcă ea ar fi fost un om 
matur. Fetiţa a tipat. 

— O doare! Las-o! a strigat Irina, plesnindu-l cu cealaltă 
mână. 

El însă nu ceda, trăgea de Nataşa, atunci Irina, stând jos, 
şi-a îndreptat spre el tocul cui al pantofului şi şi-a atins ţinta, 
lovindu-l în plin în tibie. Furia lui a dat peste margini. Orbit, s-a 
ridicat şi i-a repezit Irinei un pumn în faţă. Ea a căzut pe spate 
din pricina loviturii puternice. 


140 


Cu ochii închişi, Irina a încercat să-şi recâştige poziţia. El i- 
a văzut obrazul lovit înroşindu-se. 

În timp ce lacrimile i se prelingeau de-a lungul nasului, 
rămăsese să legene mecanic fetiţa înfricoşată. 

—  Linişteşte-te! Linişteşte-te! Linişteşte-te!” îi spunea 
Nataşei şi sieşi. 

Sokolov o privea răpus de capacitatea lui de-a pedepsi 
oameni la care ţinea, pentru problemele cu care el avea de 
luptat. Irina s-a tras spre marginea banchetei şi s-a ridicat cu 
Nataşa, ocolindu-i privirea. A tras-o pe Nataşa afară din cameră, 
lăsându-l acolo, cu votca. 

La o jumătate de oră, după ce el băuse deja un sfert din 
sticlă, Irina s-a întors. Era limpede că plânsese mult. El stătea pe 
locul ei, pe banchetă, aşa că se aşeză pe fotoliul italian, pe care 
de cele mai multe ori îl folosea el. Se spălase şi se machiase,— 
ca şi când ar fi avut de făcut ceva ieşit din comun. 

— O dată, a spus. 

Îl privea drept, pregătită să recunoască orice şi să 
relateze. Nu se întorsese deci ca să îndrepte lucrurile. 

— Când? 

A întrebat-o rece, ca şi când s-ar fi informat asupra unei 
întâlniri cu o prietenă. 

— În urmă cu doi ani. Ea îşi stăpânea vocea. 

— Mai precis. 

— Aprilie. 

— Unde? 

— La el. 

— Şi eu unde eram atunci? 

— În delegaţie. 14 zile. 

El îşi aminti. Făcuse o inspecţie pe la întreprinderile 
furnizoare. Două săptămâni, prin Uniune. 

— De ce ai făcut-o? 

Ea şi-a lăsat ochii în jos şi şi-a privit degetele. Părul i-a 
căzut de-a lungul obrajilor. 

— Nu ştiu. 

— Erai îndrăgostită de el? 

— Nu. 

— Şi-atunci? 

— S-a întâmplat. 


141 


— El te-a ispitit? 

— Am mâncat împreună. Am băut ceva, la el. 

— Ai rămas toată noaptea la el? 

— Nu. Ba da. 

— Şi Nataşa? 

— Am lăsat-o la Karina. 

— Deci ţinuseşi cont de asta. 

— Nu. 

— Atunci de ce ai lăsat-o la Karina? Asta o puteai face 
doar dacă ştiai că nu vii noaptea acasă. 

— Nu ştiu. 

— Curiozitatea de-a face ceea ce nu se cuvine? Sau ai fost 
îndrăgostită de el? 

— El este... Îmi făcea curte. Vroia să se culce cu mine. 
Simţeam asta De mult. 

— Te-a excitat ideea? 

— Nu ştiu. 

— Te-a excitat...? a repetat el insistent "Puțin. 

— Puțin mai mult, se vede. _ 

— Nu sunt aici ca să recunosc ceva, a spus ea. lţi aduc 
doar la cunoştinţă. Asta are o altă valoare emoţională. 

— Adică? 

— Nu mă dezvinovăţesc. 

— Credeam că ţi-e frică de el. 

— Chiar îmi este. 

— Şi totuşi...? 

— Da. 

— De ce? De ce? 

— Ocazia. Sau cam aşa ceva. Atunci s-a putut. Erai plecat. 
El era drăguţ, şarmant. Nimeni n-ar fi aflat-o. 

El sesizase, nu o singură dată, cum Lev şi Irina se priveau 
unul pe altul, dar nu voise să dea faptului nicio atenţie, îl 
trecuse cu vederea, ca pe un detaliu nesemnificativ. 

— De câte ori? 

— Doar o dată, atunci. 

— Nu cred. 

— O dată, atunci, ţi-am spus. 

— Eu am lipsit de mai multe ori. 

— Nu m-am mai dus. 


142 


— El a mai încercat? 

— Da. 

— De ce o făcea? 

— Nu ştiu. La fel ca mine, cred. 

— Adică ce? Nu înţeleg. 

— Era un fapt nepermis, pricepi? Era un fapt nepermis şi 
din cauza asta era atât de tentant. 

— Eşti nebună. 

— Nu înţelegi nimic. Probabil de-asta s-a întâmplat. 

— O! Deci eu sunt de vină. 

— Aveam probabil nevoie de-o aventură. 

— A fost chiar o aventură deosebită? 

— N-am să vorbesc despre asta. 

— Ţi-era frică de el? 

— Mi-este şi-acum. 

— Înfricoşată, şi totuşi te-ai culcat cu el. E el atât de 
fascinant? 

— Nu ştiu. Îţi dă senzaţia că-ţi poţi depăşi limitele. Te 
ademeneşte să faci lucruri pe care nu vrei să le faci. Ca şi când 
ar ţine întotdeauna să depăşească graniţele. E înfricoşător. 

— Înfricoşător de ademenitor? 

— Da. 

— Şi eu, înfricoşător de înşelat. 

Ea tăcu şi găsi timpul potrivit pentru a ridica ochii asupra 
lui. 

— Şi tu? În toate călătoriile tale? 

— Niciodată. 

Putuse s-o spună fără să clipească. 

— Chiar? 

— Niciodată. 

— Şi nici nu ţi-a trecut vreodată prin gând? 

— Nu sunt un sfânt. Dar niciodată n-am făcut-o. 

— Eşti un sfânt. 

— E un compliment ăsta? 

— E greu să trăieşti cu un sfânt. 

— Ciudate probleme ai tu. 

— Probabil. 

— Mi se pare oribil, a spus el. 

— Aşa o fi. 


143 


— Deci, eu sunt de vină? 

— Noi. Eşti sever. Ştiu povestea aceea cu mănuşile pe 
care Lev a vrut să ţi le înapoieze. Cât de rectiliniu ai fost. Tare, 
ca un profet din Biblie. 

— Ce ştii tu despre Biblie? 

— Mama are una. 

— Nu sunt altul decât sunt. Nu pot să-mi încalc regulile. 
Chiar dacă aş vrea. 

— Nu-mi pot închipui c-ai putea să doreşti aşa ceva. 

— Nu-mi trece prin cap, nu. 

— Ştiu asta. 

El a realizat dintr-o dată că aceasta este ruptura căsătoriei 
lor. Anume aceste propoziţii desfăceau legătura pe care o 
încheiaseră, aceea de soţi, de tată şi mamă, spulberau 
încrederea. S-a ridicat şi s-a retras din raza privirii ei. 

— Voiai deci o viaţă mai trepidantă? a întrebat, în vreme 
ce-şi turnă în pahar. 

— N-am spus asta. Eşti ca posedat de munca ta. Posedat 
de un anumit fel de a gândi. Ai ceva neiertător în tine. Nu 
cunoşti niciun compromis. Tare, ca metalul pe care-l faci. 

— Şi prietenul meu? 

— Lev are ceva ocult. Niciodată n-am înţeles ce vedeţi voi 
unul la altul? 

— Contrastul. Dădu pe gât dintr-o înghiţitură conţinutul 
paharului. 

A rămas aşa să bea, ani după întâmplarea aceea, şi a 
făcut călătorii spre stelele îndepărtate, unde toate amintirile din 
capul lui dansau, iar eul i se dizolvă în nimicul memoriei lui 
desfiinţate. 


Sokolov s-a întors în camera lui din Tel Aviv. Şi-a amintit 
că are bani destui pentru ca o săptămână, două, să-şi cumpere 
numărul de sticle cu care putea pleca în călătorie. Nu ştia cum 
îşi va mai achita apoi băutura, dar această grijă era acum de 
mai mică importanţă decât întrebarea cum să facă să-şi 
deschidă ochii. Era paralizat, asemenea lui Stephen Hawking, 
cel pedepsit de Dumnezeu pentru că gândise puritatea însăşi a 
gândului? Sokolov avusese acces în Uniune la publicaţiile din 
Vest şi-l urmărise pe Hawking, omul „singularităţii”, o stare de 


144 


lucru din universul timpuriu al spaţiului infinit şi curb în care 
teoria relativităţii nu mai era valabilă. Big Bang-ul a avut loc 
într-un moment în care spaţiul şi timpul nu existau încă, după 
Hawking, şi evoluţia cosmică a fost începută cel mult într-un 
punct teoretic zero. Hawking demonstra că universul s-a creat 
de la sine, fără punct de început sau graniţă terminală şi fiecare 
teorie despre apariţia omului în acest univers era o tautologie. 
Universul era ceea ce era pentru că omul îl înţelegea în maniera 
lui. Cu această teoremă omenirea trebuia să se mulţumească. 

Sokolov nu era mulţumit cu ea. Nu putea demonstra de ce 
explodase Oktiabr şi de ce orice mişcare a piciorului îi trezea 
dureri. Chiar şi moleculele aerului deveniseră grele, şi-i apăsau 
capul, ca plumbul. Totul era posibil, te învățau Heisenberg şi 
Max Planck, tot ce putea fi cercetat şi devenea cunoaştere era 
dependent de subiectivitatea cercetătorului. In microcosmosul 
lui Sokolov aerul avea greutatea metrilor cubi de plumb. Trebuia 
însă să se ridice. Pleoapele se hârşâiră peste globii oculari şi 
lăsară lumina să-i pătrundă în pupile. Mai mult de-o secundă nu 
rezistă şi pleoapele i se închiseră ca uşile caselor de fier. 

Era seară sau noapte. A observat conturul fotoliului şi 
punctul roşu al unei ţigări aprinse. Lucrul din urmă nu era 
posibil. Ceea ce observase nu putea fi altceva decât înţepătura 
muşchiului ultrasensibil al ochiului. Dar mirosul pe care-l simţea, 
acru şi sălciu, venit din hainele lui murdare şi din urina pe care 
şi-o scăpase pe el, era depăşit de un altul, mai penetrant, de 
fum. 

Dintr-o dată înţelese despre ce era vorba: mirosea a ţigară 
aprinsă. Cineva stătea pe scaunul de lângă el, în fotoliul 
rabatabil din care ţi se oferea priveliştea vieţii sărăcăcioase a 
ulicioarei. Încercă să se mai uite o dată, dar durerea pe care 
pleoapele, ca nişte răzători, i-o pricinuiră îi trecu prin craniu şi 
se opri în gâtlej. O fracțiune de secundă reuşi să privească spre 
fotoliu şi să recunoască silueta unui bărbat. Un braţ ce atârna 
peste braţul fotoliului. O mână care ţinea ceva, de forma unei 
ţigări. Rotocoale de fum care se vedeau în direcţia ferestrei. O 
noapte clară. Singurul fumător de trabuc pe care-l cunoştea era 
proprietarul lui, bătrânul Finkelstein, cu care-l pusese-n legătură 
un tip de la Jossi cel Negru. 


145 


Finkelstein era un bătrân cocârjat, cu părul cărunt şi ochii 
plini de uimire. Fuma trabucuri groase olandeze. Sokolov îşi 
aminti că Finkelstein numea tipul acela de ţigări bolknak. In 
apartamentul lui din Jaffa el îi relatase povestea vieţii lui, o 
biografie completă, cu un întreg deşert de amărăciune şi câteva 
picături mântuitoare. Îşi pierduse familia la camerele de gazare, 
apoi soarta oarbă îl făcuse să-şi piardă din cauza unui cancer şi 
cea de-a doua soţie, iar în cele din urmă, în vremea războiului 
din '67, îşi îngropase şi fiul pe care aceasta i-l lăsase. Pe Sokolov 
îl paralizase supraponderea acestor catastrofe. Avea senzaţia că 
trebuia să-şi ceară iertare pentru letargia lui, pentru lipsa lui de 
capacitate în a suporta loviturile vieţii. Finkelstein, care avea 
aproape 80 de ani, se dovedea mai puternic decât Sokolov. 

— Am 79 de ani, spusese omul, înot şi mă plimb cât se 
poate de mult, îmi fumez ţigara şi mai simt încă gustul mâncării. 
Nu ţi se pare ăsta minunat, dr. Sokolov? 

Sokolov încuviinţase cu un zâmbet. 

— rămâi, în ciuda a toate, legat de viaţă. Nu-i curios lucrul 
ăsta? Şi prin dorinţa de-a trăi nu înţeleg ceva animalic, pricepe- 
mă bine. Nu este vorba de prelungirea existenţei trupului meu, 
de care, oricum, nu-i prea mare scofală, nu, e vorba de o anume 
curiozitate, de credinţa că într-o bună zi se vor putea explica 
misterele. Eşti credincios, doctore? 

— Nu. 

— Nici eu, cel puţin dacă vorbim despre importanţa 
vechilor tălmăciri din și. Importanţa lor n-o mai văd. Dar 
realizez că dorinţa mea de-a descoperi misterele, poţi să-i spui 
cum vrei, îmi dă puterea de-a trăi mai departe. Vreau încă să 
ştiu, înţelegi, doctore? Vreau să ştiu totul. Dacă există un plan al 
totului sau dacă totul e haos. lţi spune asta ceva, ca om de 
ştiinţă? 

Sokolov  încuviinţase şi mormăise ceva, iar acum 
Finkelstein stătea în camera lui şi aştepta întoarcerea chiriaşului 
din lunga sa călătorie. Chiar şi un om ca Finkelstein, care 
trecuse prin toate nenorocirile, trebuia să-şi încaseze chiria. Cât 
îi datora Sokolov? Uitase suma. Voia să-l mulţumească pe 
Finkelstein. Dacă ar fi vorbit cu Gold, fabricantul votcii, acesta i- 
ar fi povestit fără îndoială tot o poveste cu morţi şi cu pierderi. 


? Casă de rugăciuni, de studiu şi de adunare. 


146 


Întreaga ţară era plină de asemenea poveşti. Fiecare avea 
oameni iubiţi omorâţi, bunuri de preţ dispărute, paradisuri 
pierdute. 

Sokolov întredeschise buzele, dar i se păru că avea în gură 
în loc de scuipat un clei gros. Cu limba umflată, încerca să 
spună ceva, dar din gâtlejul lui ieşea doar un huruit. Cu mare 
greutate îşi ridică el capul, un bolovan din fier masiv, şi privi 
printre gene la silueta din fotoliu. 

— Mâine, spuse Sokolov cu vocea grea, tremurătoare.... 
mâine plătesc. 

Epuizat, se lăsă să cadă. Spera ca Finkelstein să plece 
imediat. După cum se vedea, nu încuiase uşa. De îndată ce îşi 
va putea suporta durerea, îşi va controla avutul şi-l va plăti pe 
Finkelstein. Apoi se va pregăti pentru o nouă lansare. In 
universul lui mai zbura încă Oktiabr, care părăsise pământul, 
lăsându-l în plata Domnului. O aglomerare de molecule albastre- 
deschis, într-un ocean fără sfârşit de negru-cosmic. 

A auzit o voce: 

— Saşa! Mă auzi? Saşa! Eşti bolnav? 

Trupul bolnav al lui Saşa se mişcă şi el îşi plecă auzul la 
vocea străină, dar cunoscută. 

— Te-ai îmbătat atât de tare? Hei, jidănaşule, auzi tu ce-ţi 
spun? Trăieşti aici ca un mongol bătrân, măi băiatule, e timpul 
să te trezeşti. jidănaşule, ce zici, facem curăţenie în bordei? 

Sokolov începu să plângă. Era uimit de cantitatea de 
lacrimi ce-i ieşea din ochi. Hohotea fără să scoată un sunet, 
pieptul i se zguduia şi el se ciupi de pulpă pentru a-şi dovedi că 
e treaz şi nu în drum spre o gaură neagră. 

— Saşa! Hei, Saşa, ştiu că mă auzi. Eşti un actor prost, 
băiete, te-am văzut altădată jucând şi mai bine. 

Dar Sokolov nu putea răspunde. La regăsirea vocii, urlă ca 
un copil mic. Simţi mâna unui bărbat mângâindu-i fruntea şi fu 
în stare să ia acea mână şi să şi-o apese pe obrazul ud. 

— Saşa, eu sunt, îl auzi pe Lev spunându-i. 


147 


Capitolul 2 

Când Sokolov se ridică, Lev se lăsă în genunchi să-l ajute. 

Sokolov râdea printre lacrimi. 

— lartă-mi plânsul, zise. Asta e o minune? Lev, asta eo 
minune? 

Lumina unui bec din stradă cădea pe obrajii netezi ai lui 
Lev. Un bărbat brunet ca Lev se rădea de două ori pe zi. Avea 
părul tăiat scurt şi purta o cămaşă de mătase, pantaloni dintr-un 
material scump şi mirosea a trabuc şi a after-shave. Mâinile lui îl 
ţineau pe Sokolov strâns de umeri. Fără el Sokolov nu s-ar fi 
putut ţine drept. 

— Poate că este o minune. Poate că este inevitabilul, 
spuse Lev zâmbind. 

Sokolov îşi şterse ochii de lacrimi şi respiră adânc. Se auzi 
un hârâit tremurat în pieptul lui, ca şi când plămânii i-ar mai fi 
plâns încă, dar el zâmbi şi-şi puse o mână pe ceafa lui Lev. 

— Lev! Lev! Cum se poate una ca asta? Tu eşti, aşadar, 
spune-mi că tu eşti, că e adevărat. Îl scutură pe Lev încoace şi- 
ncolo. 5 

— Cine ar putea fi altul? Asta-i jocul sorții, Saşa, faptul că 
noi suntem aici, din nou Împreună. Pentru un nou act al piesei. 

— Lev, spuse Sokolov şi din nou lacrimile îi acoperiră 
obrajii. Dar îşi şterse ochii şi şi le înghiţi. 

— Fir-ar să fie, Lev. Ani de zile m-am gândit la tine. În 
fiecare zi a săptămânii. Şi-acum eşti aici! 

— Ne-am regăsit, spuse Lev. || bătea pe umeri. 

Din nou Sokolov trase aer adânc în piept. Închise ochii. 
Dintr-o dată se simţi obosit. Şopti: 

— Cum de m-ai găsit, Lev? 

— Găsesc pe oricine. Dacă trebuie, îl găsesc şi pe diavol şi 
pe Dumnezeu. 

Sokolov îl privi în ochi şi observă că şi el era tulburat. 

— Am băut, spuse Sokolov cu gura dureroasă, formulând 
rar, am băut groaznic de mult. Dar asta se va termina. E o 
perioadă. N-am putut altfel. Dar se va termina. 

— Sigur că se va termina. Vom face multe lucruri 
împreună, noi doi. 

— Da, Lev? O pornim la lucru amândoi? Sunt atâtea 
posibilităţi. Dar trebuie să cunoşti oamenii. 


148 


— Peste tot trebuie să cunoşti oamenii, spuse Lev. 

Din nou Sokolov închise ochii. Era epuizat, ca şi când ar fi 
trecut prin punctul de criză al unei boli grave, şi-acum era la 
începutul convalescenţei. Simţi mâinile puternice ale prietenului 
lui. Era bucuros că acesta era aici. Era bucuros că-i fusese dat 
să trăiască un asemenea moment. 

— N-a fost uşor, spuse el. 

— Nu înţeleg asta, Saşka. 

— S-au întâmplat cumplit de multe lucruri în ultimii ani. 

Privi la faţa îngrijorată a lui Lev. 

— Lev, tu, acum, aici! 

Îşi deschise braţele şi-l îmbrăţişă. Lev îl strânse la piept. 
After-shave-ul mirosea dulce. Se despărţiră, Lev îl privi hotărât 
şi spuse ceva ce nu accepta replică: 

— Mergi cu mine. Am o cameră pentru musafiri. Mănânci, 
dormi, te refaci şi devii cel dinainte, înţelegi? Fără urmă de 
băutură, un somn normal. 

— Nu mai vreau să beau. 

Lev îşi băgă trabucul în gură şi-l ajută pe Sokolov să se 
ridice. Picioarele îi tremurau şi simţi că muşchii nu-şi reveniseră 
încă după paralizarea prin votcă, dar cu ajutorul lui Lev el reuşi 
să se ridice. Simţi cum îi fugea sângele din cap şi, ameţit, se 
agăţă de Lev. 

— Par un moşneag, spuse Sokolov cu ochii închişi, 
clătinându-se. Ciudat că te dezveţi atât de repede să stai în 
picioare. Trebuie să exersezi asta continuu. 

— La fel e cu făcutul amorului. 

— Da... 

— Vrei să iei ceva cu tine? 

Sokolov îşi pipăi buzunarul de la spate şi simţi umflătura 
portmoneului. 

— Nu, spuse. 

Se târî spre uşă. Lev îl sprijini de un braţ. 

— Cum de m-ai găsit, Lev? 

— Am prieteni pe ici, pe colo. Trabucul i se mişca când 
vorbea. 

— Unde pe ici, pe colo? 

— Am să-ţi povestesc. 


149 


Lev deschise uşa şi lampa de pe coridor îl izbi pe Sokolov 
în ochi. Şi-i închise. 

— Locuieşti aici, în Israel? întrebă el. 

— Da. 

— De mult? 

— De 2 ani. 

— Şi înainte? 

— La New York. 

— New York? Acolo ai plecat? 

— Da. 

— Şi-ai părăsit New York-ul. De necrezut. E frumos? 

— Splendid. 

Străbăteau coridorul pe care el îngenunchease în faţa lui 
Jossi cel Negru. Timpuri trecute. Ruşinea se va şterge cu 
vremea. 

Lev spuse: Am preferat totuşi să fiu aici. 

— Tu? Dar eşti de fapt un evreu neautentic, la fel ca mine. 

— Acum sunt unul adevărat, Saşa. 

— Da? Eu nu mă pot obişnui aici. 

— Eu, da. Sunt probabil mai evreu decât mi-am închipuit. 
Când am venit aici, am avut senzaţia că mă întorc acasă. Ţara 
făgăduită îmi aparţinea mai mult decât cea a tuturor 
posibilităţilor. 

Pas cu pas, sprijinit de braţ, Sokolov a ajuns jos. Lev 
mergea pe jumătate întors spre el, cu trabucul între degete, 
atent ca un adult care-şi conduce pe stradă tatăl neputincios. 

— În America aş fi găsit de lucru, spuse Sokolov. 

— Acum ai să primeşti de lucru. Am un gen de agenţie. 
Putem să lucrăm acolo împreună, Saşa, crede-mă. 

Lev purta haine scumpe. Era un om realizat. 

— Ai avut întotdeauna mai mult curaj, spuse Sokolov. "eu 
sunt fricos, de fapt. Mi-e frică să nu pierd. De aceea sunt atât de 
sârguincios. 

— Îţi faci prea multe calcule, spuse Lev. "Eu nu sunt deloc 
circumspect. 

— Niciodată? 

— Nu, în ceea ce priveşte psihicul meu. Psihicul meu este 
în subsidiar. 


150 


Îi ţinu uşa deschisă. Era o seară liniştită. Copiii se jucau pe 
stradă. Dintr-o dată, se minună de yemeniţii care locuiau pe 
ulicioara aceea dărăpănată. Aveau puterea să-şi ţină casele 
curate şi să-şi crească copiii. 

În faţa casei stătea o maşină albă, americană. Lumina din 
stradă strălucea pe amortizoarele de crom. Un tip înalt, cu umeri 
puternici şi cu gâtul pătrat al unui body builder experimentat, s- 
a dat jos şi-a deschis portierele. Era îmbrăcat într-un trening gri. 

— E maşina ta? a întrebat Sokolov. 

— Desigur. 

— Şi omul ăsta e şoferul tău? 

— E un asistent de-al meu. 

— Eşti bogat, Lev? 

— Da. 

Lev făcu un gest şi bărbatul se grăbi spre Sokolov şi îl 
preluă. Şi acesta mirosea a „after-shave. Deschise portiera din 
spate şi-l ajută pe Sokolov să se aşeze pe bancheta moale, 
acoperită cu catifea albastră. Mirosul de ,after-shave persista şi 
în maşină, plăcut şi calmant. Interiorul semăna cu cel al Zil-ului, 
limuzina sovietică a celor din vârful piramidei. Işi întinsese 
picioarele şi încă mai rămăsese ceva loc. Capul lui avea nevoie 
de un sprijin. Lev aruncă trabucul, punctul roşu zbură ca o 
muscă de foc prin aer, şi el se aşeză lângă şofer, pe un fotoliu 
cu rezemătoare. În timp ce maşina pornea, se întoarse spre 
Sokolov şi-i zâmbi. 

— Totul e bine, Saşa? 

— Visez. 

— Poate. Sau poate nu. Sper să nu te mai trezeşti din visul 
asta. 

Sokolov încuviinţă fără să ştie dacă Lev avea sau nu 
dreptate. Lev deschise un sertar larg la bordul maşinii şi scoase 
un telefon. Butoanele arătau lumina verde. Fiecare cifră avea 
tonul ei special şi degetele lui Lev, ticluiră o melodie. Lev dădu 
comandă să se pregătească masa şi să se aranjeze camera 
pentru musafiri. Vorbea în ivrit cursiv. După ce puse receptorul 
la loc, se întoarse din nou spre Sokolov. 

— Vei avea o suită regească! 

— Ai un hotel? 

— Nu. 


151 


— Şi maşina asta ce marcă este? 

— Chevrolet Caprice. 

— Caprice, a repetat Sokolov ca un şcolar uimit. 

Treceau pe o stradă pe care Sokolov n-o recunoştea. Pe 
terase se mânca şi se bea din plin, o viaţă care pe el îl ignora 
complet. Pe stradă era aglomeraţie, ca şi când s-ar fi sărbătorit 
ceva. Spuse: 

— Sunt mulţi oameni pe străzi. 

— Sfârşitul postului, îl lămuri Lev. 

Era deci sâmbăta. Astăzi a fost Ziua Marii împăcări. 
Rătăcise prin Cosmos cinci zile. Cu cine se împăcase Sokolov? 
Cu Lev. 

— E o minune, spuse Sokolov, că ne-am întâlnit din nou de 
Yom Kippur. 

— Într-o zi tot trebuia să ne întâlnim. Am crezut 
întotdeauna cu sfinţenie în asta. 

— Da? Eu nu. 

— În New York aveam o prietenă. Şi-a vizitat mama în 
Colorado. Eu a trebuit să merg la Los Angeles. Mergeam pe 
Sunset Strip spre un restaurant ca să iau masa de prânz şi văd 
că trece o maşină în care şedea Liza. Am început să strig şi să 
fac cu mâna. Şi ea s-a oprit. Voise, înainte de-a se întoarce la 
New York, să mai facă nişte cumpărături pe Beverly Hills. Eram 
deci amândoi haihui. Asemenea lucruri mi se întâmplă. Tie nu? 

— Nu. Niciodată. 

— Eu cred în mâna destinului. Ştiu că-n genele noastre nu 
avem numai însemnele fizice, ci şi trăsături de caracter, şi 
acestea din urmă creează o anume biografie, nu crezi? Tot ceea 
ce se întâmplă e necesar, Saşa Asta-i destinul. Lev rămase cu 
privirea aţintită înaintea lui, la clădirile întunecate ale oraşului 
străin. 

— Un destin dumnezeiesc? 

— Nu cred într-un asemenea destin. Cred în suma 
posibilităţilor. 

— Eu nu gândesc aşa, spuse Sokolov grav şi, în ciuda 
oboselii, complet concentrat asupra discuţiei, eu cred în 
existenţa haosului. În reguli care pot stăpâni haosul! 

— Ştiu asta, i-a răspuns Lev şi l-a privit peste umăr 
râzând. 


152 


— Ai fost întotdeauna atât de tare, fiindcă voiai să pui 
ordine în haos. Nu credeai într-o ordine naturală. 

— Cred în legi. În fizică. În matematică. În chimie... 

Discuţia îl răpunea, pentru fiecare cuvânt ducea o luptă. 

— Şi totuşi, nu putem înţelege existenţa universului, 
înţelegem numai ceea ce poate fi înţeles cu capacitatea noastră 
omenească de înţelegere. 

— Sunt probabil mai mistic decât tine. 

— Mistic? a întrebat Sokolov. 

— Cred într-o ordine metafizică, da. În faptele pe care le 
facem. În capacitatea de gândire. 

Lev s-a întors spre el şi i-a zâmbit. 

— Eşti singurul om cu care pot vorbi despre asemenea 
lucruri. Ştii asta? Suntem de 10 minute împreună şi deja 
discutăm despre sens şi lipsa de sens. 

— Mi-ai lipsit, spuse Sokolov. 

— Şi tu mie. Eşti obosit? 

— Da. 

— Ţi-e foame? 

— Mi-e sete. 

— Nu mai trebuie să bei alcool, Saşa. 

— Băutura m-a salvat în ultima vreme. 

— Prostii. Eu pot fără, deci trebuie să poţi şi tu. 

— Tu eşti mai tare. 

— Eu? Nu mă face să râd, spuse Lev. 

Sokolov fusese zile întregi fără cunoştinţă, rătăcind în 
propria lui imaginaţie. Întâlnise multă dezordine, ca într-o casă 
în care nu se mai făcuse de când lumea curăţenie, dar apariţia 
lui Lev îi arăta drumul spre ceea ce nu era încă pierdut, spre 
ceea ce era neviermănos şi nu stârnea păreri de rău şi ruşine. 
Lev trăia. Ăsta era cel mai important lucru. 

— Nu e bine cu mine, Lev. 

— Nu. 

— O să fie altfel. Îţi promit. 

— Te cred, Saşa. 

— Asta nu-i ţara mea. Nu cred că toţi evreii trebuie să 
trăiască aici. 

— Atunci, de ce ai venit? 

— De ce crezi? întrebă Sokolov. 


153 


— În locul tău şi eu aş fi plecat. Uniunea este o alcătuire 
monstruoasă şi numai monştrii pot s-o ţină intactă. 

— Mama a murit. 

— Când? Lev se întoarse spre el cu o privire în care se 
oglindeau amintiri. 

— În noiembrie, anul trecut. 

— Îmi pare rău, spuse el. 

— Şi mama ta? 

— Trăieşte încă. 

— Nu vrea să vină aici? 

— Nu. Vrea să rămână în Moscova. Un om atât de bătrân 
nu trebuie transmutat. 

Au tăcut. Maşina parcurgea stradă după stradă. Sokolov 
se simţea în siguranţă şi protejat. Putea acum să doarmă, 
fiindcă era obosit, nu pentru că voia să fugă, iar trupul lui alterat 
se destinse şi gândurile i se destrămară într-un vacuum paşnic. 

Sokolov se sperie când maşina se opri, cu o mică 
zgâlţâitură. Aţipise puţin. Dădu cu ochii de prietenul lui. Era deci 
în siguranţă. 

— Am ajuns, spuse Lev. 

Omul în trening deschise portiera şi îl ajută. Trebuia să se 
adune. Avea nevoie de timp ca să se refacă. Asta o spusese Lev 
şi acum şi-o spunea şi el sieşi. Lev îl ţinea strâns. 

— Îl ajut eu, îi spuse omului în ivrit. 

Cel în trening se grăbi înainte şi deschise o uşă de sticlă. 
Era o clădire dreptunghiulară, unul dintre multele blocuri 
pleşuve din Tel Aviv, dar mai înalt şi îmbrăcat în marmură 
strălucitoare. Holul era în faianţă neagră, într-un colţ şiroia o 
fântână arteziană şi, lângă lift, stătea un portar la o masă. S-a 
ridicat când l-a văzut pe Lev. 

— Bună seara, domnule Leşava. 

Portarul a apăsat pe butonul liftului. Şi acest om purta pe 
trupul lui muşchiulos un costum de trening. Identic cu cel al 
şoferului. 

S-au urcat în lift. În jur, oglinzi, în care Sokolov s-a privit, 
văzându-se alături de Lev. Arăta ca un om terminat, care nu 
putea să se ţină pe picioare. Înfăţişarea bronzată a lui Lev nu 
lăsa loc nici unui dubiu asupra a ceea ce el era: un om bogat, 


154 


sigur de sine. Şi-au zâmbit unul altuia în oglindă. Lev a apăsat la 


— Arăt rău, spuse Sokolov. 

— Să dormi bine câteva nopţi. Să mănânci, să faci 
mişcare. După o săptămână o să arăţi ca mai-nainte. 

— Crezi asta? 

— Ai lucruri pe care mai vrei să ţi le iei de-acolo? 

— De ce? 

— Nu te mai întorci. Îţi căutăm altceva. 

— Nu pot să plătesc altceva, Lev. 

— Nu-ţi face griji. 

— Ba îmi fac. 

— Promite-mi că n-o să începi discuţia despre mănuşile 
acelea. Niciun cuvânt despre tâmpitele alea de mănuşi. 

Râsul îi producea dureri, Sokolov simţea junghiuri în 
stomac şi în intestine. Lev îl bătu pe umăr cu prietenie. 

— Vreau să muncesc pentru asta, spuse Sokolov. 

— Eşti angajat acum. 

— Ca ce? 

— Consultant. 

— Al cui? 

— Al meu. 

Uşile liftului alunecară în lături şi holul se lăsă văzut. Pe un 
parchet strălucitor era întins un covor persan. Uşile erau deja 
deschise. 

— Am ajuns. 

— Care apartament? 

— Toate, aici. Tot etajul. 

O femeie bătrână veni în întâmpinarea lor. O evreică 
sefardă micuță. 

— Mâncarea e gata, domnule Leşava. Am pus masa 
pentru două persoane. 

— Domnul este oaspetele nostru, dar, din păcate, eu 
trebuie să plec. Rămâne aici pentru câteva zile. 

— Vreţi întâi să vă împrospătaţi, domnule? 

— Da, cu plăcere. 

— Trebuie să mă scuzi, Saşa. 

— Lipseşti mult? 


155 


— Nu. Dar du-te liniştit la culcare, dacă eu nu m-am întors 
încă. 

Saşa l-a îmbrăţişat. 

— Prieteni pentru eternitate, spuse Lev. Se urcă din nou în 
lift. 

— Sprijiniţi-vă de mine, domnule, spuse femeia. Sokolov 
străbătu cu ea coridorul. Întrebă: 

— Aveţi cumva nişte apă? 

— În camera dumneavoastră, domnule. 

Picioarele i se scufundau în covorul alb şi gros şi el trecu 
prin dreptul câtorva uşi deschise. Pe pereţii holului atârnau 
pânze abstracte în rame simple, luminate de becuri ascunse în 
zid. La capătul coridorului intră într-o cameră cu un pat în care 
ar fi încăput să doarmă şase persoane. Mirosea a flori şi a 
săpun. Pe o cuvertură neagră erau aşezate perne roşii, de satin. 
Veioze înalte, pe noptiere lăcuite. Dar luxul camerei pălea în 
faţa vederii pe care o oferea fereastra mare cât un perete. La 
picioarele lui se întindea Tel Aviv-ul, miile de lumini strălucind 
sub cerul negru. 

— Aceasta este camera dumneavoastră, spuse ea. Dincolo 
este camera dumneavoastră de baie. 

Dintr-un frigider zidit în perete, luă o sticlă de plastic Evian 
şi îi umplu un pahar. Apa i se scurse pe la colţurile gurii pe 
bărbie. Îi întinse paharul gol: 

— Încă puţină, vă rog. Bău şi-al doilea pahar, dintr-o 
înghiţitură. 

— Eu sunt în bucătărie, spuse femeia, în timp ce trăgea 
după ea uşa. 

— Vă mulţumesc. 

Când se aşeză, se scufundă într-o plapumă de puf. Se 
simţea epuizat Oboseala pe care o simţea o avea în el de la 
naştere şi se acumulase timp de 43 de ani. Trebuia să se 
întindă, măcar un minut, înainte de-a face o baie. inchise ochii. 


156 


Capitolul 3 

Când s-a trezit, stătea întins în aceeaşi poziţie, de-a latul 
patului, cu picioarele atârnând; simţea un gust de noroi în gură. 

Se vede că cineva stinsese luminile, deoarece camera era 
cufundată în întuneric. Şi-a întors capul şi a văzut acoperişurile 
oraşului puternic iluminat. Niciun acoperiş de ţiglă, niciun turn, 
nicio mansardă; doar o suprafaţă întinsă, cu containere pentru 
apă şi dispozitive de încălzire solară, terase suspendate, o 
pădure de antene. Un deşteptător digital stătea pe comoda 
largă de alături de pat. Două şi jumătate dimineaţa. Contururile 
elegante a două lămpi cu abajur la colţurile dulapului, în mijloc o 
balanţă, pe perete, deasupra, două rame cu imagini care, în 
întuneric, nu puteau fi descifrate, deasupra, în plafon, o duzină 
de beculeţe. 

Câtă vreme, în Tomsk, Sokolov îşi amorţise creierii şi-şi 
împărţise patul cu o femeie pe care n-o iubea, Lev părăsise, sub 
o formă sau alta, ţara şi făcuse avere la New York. Principiile îl 
ţinuseră pe el pe loc şi decăzuse sub lovitura absurdă a sorții. 
Lev avusese mai multă vitalitate. Tot ceea ce i se întâmplase se 
transformase în combustibil. Sokolov, din contră, optase pentru 
sinuciderea pe termen lung. Totul trebuia să devină acum altfel. 
Se ridică încovoiat, se ţinu de dulap şi, se târî spre uşa de la 
baie. 

Pipăi faianţa albă în căutarea comutatorului şi descoperi 
un buton care la o uşoară atingere aprinse becurile. O explozie 
de lumini. Işi strânse pleoapele şi se ţinu de canatul uşii. O sală 
faianţată în alb, oglinzi de mărimea unui om, o podea din gresie 
neagră şi preşuri de baie negre. Cada rotundă era într-un colţ, în 
spatele unei înălţimi. Trei trepte urcau spre ea. Două chiuvete 
erau îngropate într-un separeu de marmură neagră»! 

Robinete strălucitoare, prosoape albe de toate mărimile 
atârnau pe suporturi nichelate. El s-a sprijinit de o chiuvetă, apoi 
de un suport şi a ajuns până la cadă. Nu avea robinete, ci un 
gen de mâner. A durat ceva timp până când, aplecat deasupra 
lui, a înţeles cum funcţionează. În timp ce cada se umplea, el se 
dezbrăcă. In oglinzi, se uită la sine. Avea ochii roşii, dinţii 
murdari şi pielea verzuie a unui alcoolic vagabond. Era slab, 
străveziu. Dar, ciudat, cu toate astea, păstra pe figură o uimire 


157 


copilărească. Minunându-se, se uită la cada rotundă, curios cum 
funcționau cele cinci orificii din peretele căzii. 

Călcă pe gresii nesigur, căutând undeva un punct de 
sprijin şi se lăsă în cada rotundă. Tămăduitoare, apa caldă îi 
acoperi trupul. Se sprijini cu spatele de perete, apa îi ajunse 
până la bărbie, iar picioarele îi erau în apă şi ele în toată 
lungimea. În această apă se va lepăda de trecutul lui, se gândi, 
şi va putea să facă un nou început. Era un gând pe care ani de 
zile îl evitase, speriat de autoînşelare, speriat de deziluzii. Dar 
totul acum era adevărat. El se lăfăia în camera de baie a lui Lev, 
mâine vor face planuri şi, dacă va avea bani şi va putea să-şi 
cumpere un costum, o va invita pe Tania să iasă undeva. O voce 
metalică răsună în încăpere: 

— Domnule Sokolov, vreţi să mâncaţi acum ceva? 

În perete, în spatele robinetului, descoperi un releu 
metalic care acoperea un interfon. Sub el, două butoane: 
volume şi talk. Apăsă pe cel de-al doilea. 

— Da, mulţumesc. Nu cumva v-am trezit? întrebă el. 

— Nu, nu, v-am aşteptat. Aveţi un halat de baie, şi în 
sertarul de sus al dulapului din dormitor găsiţi lenjerie. 

— Vă mulţumesc. Sunteţi foarte drăguță, doamnă. 

— Spuneţi-mi Channah. 

— Mulţumesc, Channah. Domnul Leşava este acasă? 

— Mai întârzie, cred. 

— Vă mulţumesc. 

Pierduse totul şi-n acelaşi timp totul se redeschisese în 
faţa lui. În timp ce lua apă în pumni şi şi-o turnă pe cap, îşi 
spuse uimit: "Pot să iau totul de la început. Mai pot încă să iau 
totul de la început”. 

Se uită la ceas. Opt şi jumătate. Pe un cearceaf, care 
mirosea a rufărie de bumbac proaspăt spălată, se vâri gol sub 
cuvertură moale ca un strat de vată. 

Avea dureri de cap, dar junghiul era de altă natură decât 
cel cu care era el obişnuit. Era durerea care apărea după vise 
adânci. În decursul dimineţii durerea însă va dispărea, lăsând 
locul noilor lui preocupări. Prima zi, într-o nouă viaţă. 

Se uită afară. Miile de lumini de pe terasele de pe 
acoperişuri şi becurile din spatele ferestrelor apartamentelor 
tremurau pe cerul negru-cerneliu. Era încă întuneric, deşi era 


158 


opt şi jumătate. Dintr-o dată îşi dădu seama că e seară. Nu 
dormise de la ora trei noaptea până la opt şi jumătate 
dimineaţa, ci până seara următoare, în jur de 17 ore. Dădu 
cuvertura la o parte şi se ridică încetişor, încercând să-şi 
stăpânească ameţeala. Din nou făcu o baie, se bărbieri cu săpun 
şi cu lama şi făcu uz de rufăria nouă pe care o găsi într-unul 
dintre sertare (un maiou şi un chilot marca Schiesser). Apoi îşi 
puse pe el halatul de baie gros, în carouri, şi se simţi mai 
puternic, nemaiavând nevoie de sprijin, chiar dacă îi mai venea 
greu să stea pe picioare şi să meargă. Lângă uşă găsi o pereche 
de papuci şi îşi afundă picioarele în pielea lor moale. 

Nu era nimeni pe coridor, dar auzi de undeva muzică. 
Coridorul ducea în holul central la lift. Printr-o uşă deschisă 
răsuna muzică simfonică. Inceputul Suitei nr. 3 în re major, de 
Bach. Urmă sunetul muzicii şi ajunse într-o cameră de mărimea 
unei săli de teatru. La fel ca-n camera lui Sokolov, era şi aici un 
întreg perete de sticlă, oferind vedere spre oraş, dar dintr-un alt 
unghi: în spatele blocurilor luminate ale marilor hoteluri înşirate 
pe plajă, se vedea o mare de un albastru întunecat. Covoare 
persane acopereau parchetul în solzi de peşte. Numără trei 
colţuri în care erau fotolii şi banchete, dulăpioare, picturi şi, 
lângă peretele din spate, un secreter vechi din lemn brun- 
deschis, cu picioare ondulate. 

— Domnul Sokolov? 

Se întoarse. Îngrijitoarea casei stătea în dreptul uşii. 

— Doriţi să mâncaţi ceva? 

— Da. Mulţumesc. 

— Aţi dormit mult. 

— O veşnicie, Channah. Domnul Leşava este acasă? 

— A trebuit să plece într-o călătorie. In Europa. Vă va suna 
astă-seară. 

Sokolov mâncă în camera lui, uitându-se pe deasupra 
mesei la oraş şi forțând demonii din memoria lui să se retragă. 
De cum se aşeză pe pat, căzu din nou în somn. 


În ziua următoare, la ora 8 dimineaţa, se plimbă pe malul 
mării, simțindu-se mai întărit, pas cu pas. Pe plajă se aflau mii 
de bătrâni sub soarele blând al dimineţii. În depărtare vedea 
portul Jaffa, pe deasupra capului îi zburau elicoptere ale armatei 


159 


de patrulare, printre degetele de la picioare i se strecurau firele 
reci de nisip. 

Când, la prânz, citea pe pat ştirile din ziare despre 
creşterea tensiunii în Kuweit, Channah îi aduse un telefon 
portativ. 

— Saşa! a auzit, dormi? 

— Stau şi moţăi. 

— Cum merge? 

— Mai bine. Mult mai bine. 

— Să nu mai bei, Saşka. 

— Ştiu. 

— E greu? 

— Groaznic, recunoscu Sokolov. Când te întorci? 

— Peste câteva zile. Atunci ieşim să mâncăm împreună şi 
am să-ţi fac o propunere. 

— Dorm în nesimţire. 

— Nimic nu-i mai bun ca somnul. 

— Unde eşti? 

— In Zurich. Odihneşte-te, Saşa. Pune o lespede pe trecut. 
De-acum încolo viaţa merită din nou să fie trăită. 


Trei zile mai târziu, mâncau într-un restaurant, la hotelul 
Carlton. Unui chelner care i se adresa lui Lev cu „dr. Leşava” i- 
au comandat whisky şi suc de portocale. Damascuri, porţelanuri, 
argint. Lev purta o bluză neagră de polo, un pantalon larg verde- 
stins, pantofi uşori negri, un ceas de aur la o încheietură şi o 
brățară la cealaltă. 

Jossi cel Negru purta şi el mult aur, dar bijuteriile lui Lev 
erau mai mici şi mai de bun-gust. Avea părul grizonant, 
încărunţirea i se vedea la tâmple, aşa cum observa acum 
Sokolov, dar aceasta îi sublinia şi mai mult maturizarea pe care 
o emana. Sokolov purta o cămaşă şi o pereche de blugi pe care 
le găsise într-o cameră separată, cu umeraşe pline de costume 
şi rafturi cu duzini de cămăşi. El comandă feluri de mâncare pe 
care nu le mai mâncase niciodată şi povesti despre 
apartamentul lui din Herzlia, despre cererea de serviciu la 
Ciomiakov, despre Jossi cel Negru. Când Lev l-a întrebat ce mai 
face Nataşa, a constatat că de la plecarea lui din Kaliningrad nu 
mai auzise această întrebare. Undeva, pe pământ, exista un 


160 


copil pe care îl făcuse el, o fetiţă frumoasă cu părul castaniu şi 
ochi inteligenţi, care încă de la 4 ani putea citi Literaturnaia 
gazeta, dar el o părăsise şi asta devenea mai puţin dureros, 
dacă evita orice gând îndreptat spre ea. 

— Bine! Bine! răspunse el. 

— Nu ştii, aşa-i? Nu le-ai mai dat de mult nicio veste. 

— Nu. 

— De când eşti aici. 

— N-am putut. Sokolov goli paharul. Suc. Suc de portocale 
proaspăt, cu fructe. Simţi un sâmbure între dinţi şi-l scuipă în 
palmă. 

— Ai ceva împotrivă dacă fumez? întrebă Lev. 

— Fumează, desigur. De ce întrebi? 

— Sunt unii oameni în Vest care nu-ţi permit. 

Îl chemă pe chelner. 

— Credeam că aici totul e permis. 

— Nu şi să fumezi. 

Lev îi ceru omului o cutie cu trabucuri. Acesta se depărtă 
în grabă. 

— Ce s-a întâmplat între tine şi Irina? 

— N-a putut trăi cu un ratat. Sokolov se mai simţea şi- 
acum lovit de Irina şi de Lev. Într-o zi îi va spune lămurit că ştie 
despre lrina şi despre el totul şi că mărturisirea ei a grăbit 
destrămarea căsătoriei lor. Dar acest moment nu venise încă. 
Mai târziu. 

— Asta nu cred. Te iubea. 

— Da. Am avut o vreme nevoie unul de altul. 

— N-a vrut să meargă cu tinela Tomsk? 

— Nu. Eu am fost nevoit. Nu puteam merge nicăieri în altă 
parte şi ea a hotărât să plece la părinţii ei la Leningrad. 

Chelnerul deschise o cutie în care se aflau fel de fel de 
trabucuri şi i-o întinse lui Lev, astfel încât acesta să-şi poată 
alege. Îşi luă o havană mare. Omul făcu o plecăciune şi se 
retrase. 

— Îmi plac mai mult cele olandeze. 

Lev scăpără un chibrit şi-şi aprinse tacticos trabucul. Trase 
adânc, producând chiar o mică flacără. Când trabucul se aprinse 
astfel încât el să se poată declara mulţumit, întrebă: 

— Când ai vorbit cu ea Ultima dată? 


161 


— Înainte de-a pleca. E recăsătorită. 

— Nu mai este. 

— Nu mai este? 

— S-au despărţit. 

Sokolov îl fixă pe Lev în ochii întunecaţi, care păreau 
interesaţi numai de trabucul pe care-l ţinea între degetul 
arătător şi mijlociu, de parcă l-ar fi legănat. 

— Ai vorbit cu ea? 

— Am sunat-o, da. Voiam să ştiu unde eşti. 

— Cum ai găsit-o? 

— Prin unul şi prin altul. 

— Nu poţi fi mai precis? 

— Are asta vreo importanţă? Dintr-o dată, Lev vorbea 
acum ca mai înainte, la şcoală. 

— Nu, bineînţeles că nu. Deci, ai vorbit cu ea. 

— Era cel mai rapid mijloc de-a afla unde te găseşti. 

— Erau oameni în Kaliningrad care ştiau c-am fost trimis la 
Tomsk. Şi mama ta ştia asta. 

— Mama nu ştia nimic. 

— Am vorbit eu cu ea, atunci, imediat după. Te-am căutat. 
Nu mi-a reuşit. 

— Am vorbit cu o prietenă de-a Irinei din Kaliningrad. Mai 
aveam numărul ei de telefon de-atunci. 

— Şi? Sokolov îl privea tensionat. Lev şedea calm în 
scaun, ţeapăn de emotie. 

— lrina a ridicat, i-am spus cine sunt, a tăcut o vreme. 

— Da...? 

— Mi-a povestit că e greu acolo. Că magazinele sunt 
goale, pieţele scumpe şi că ar vrea să plece. 

— Unde? 

— În America. 

— Nu primeşte viză. 

— Asta i-am spus şi eu. M-a întrebat dacă am vorbit cu 
tine şi i-am spus că ăsta era motivul pentru care o sunam: unde 
e Saşa? În Israel, deci la mine, evreii s-au întors în patria 
strămoşilor lor. 

— Cum părea ea, Lev? Şi Nataşa? 

— Spunea că îi merge bine. Are acuşi zece ani, e cea mai 
bună din clasă şi străluceşte la aritmetică. 


162 


— Vreau să beau ceva, Lev. 

— Suc. Numai suc. 

— Votcă. 

— Absolut deloc. 

— Am acum nevoie, omule!” Ridicase glasul şi observă că 
oamenii se întorceau spre ei. "Un pahar, Lev, numai un pahar. 

— Dă-i drumul. Dar fără mine. 

Lev îşi împinse scaunul şi se ridică. Sokolov i se agăţă de 
braţ şi-l trase înapoi. 

— N-am să beau. M-am lăsat. Ai dreptate. 

Lev se reaşeză la masă. Nu dădea dovadă c-ar fi fost 
mişcat. Chelnerul apăru ca din pământ. 

— Domnul doreşte ceva? 

— Încă un pahar de suc de portocale, spuse Lev, arătând 
spre Saşa şi pentru mine un pahar de votcă. Rece ca gheaţa 
Fără cuburi înăuntru. 

Fără să-i arunce nicio privire, îşi roti ochii prin restaurant. 

— Vrei să mă testezi? întrebă Sokolov. 

— Da. 

— M-am lăsat, dacă asta îţi face plăcere. 

— Să vedem. 

— Ăsta e modul tău de-a reabilita prietenia? Era o 
întrebare absurdă, nedreaptă. 

— De preferinţă folosesc alte modalităţi, răspunse Lev, 
rece. 

— Nu beau. Punct. 

— Bine. Lev îl privi din nou. "Vorbeam despre nevasta şi 
fata ta. 

Sokolov încuviinţă ruşinat. 

— A fost greu, dar acum s-a depăşit greul, îl auzi pe Lev 
spunând. 

— O să mai dureze un timp până să revin la cel dinainte. O 
spuse fără ton fals. Nu trebuia să se lase înşelat de extazul de 
moment, de eliberarea prin Lev. 

— Ai timp. Dacă ai nevoie de ajutor din partea altora, mă 
ocup eu de asta. 

— Vrei să spui de un psihiatru? 

— De exemplu. 


163 


— Nu cred. Poate de un doctor obişnuit. Aş vrea să fac 
nişte analize. 

— Te trimit la doctorul meu. 

— Perfect. 

— lrina şi Nataşa, repetă Lev. 

— Deci e divorțată. Ce mai spunea? 

— Nu le merge prea bine. 

— Suferă de foame? 

— Nu. Dar ar fi mai bine dacă ar pleca. 

— Unde? 

— Aici. 

— Aici? Ce să facă lrina aici? Să măture străzile? Sunt pe- 
aici mii care să facă ce-ar putea ea să facă. ŞI, pe deasupra, nici 
nu e evreică. 

— Trimite-i bani. Cu un dolar poţi cumpăra acolo multe de 
la ţărani, în piaţă. 

— N-am bani. 

— Acum ai. 

— Spune-mi, cum vine asta? 

— Eşti angajat la mine. 

— Ce afaceri ai tu? 

— Ex şi import. Societate de comerţ. Bunuri imobiliare. 
Antreprenor mă numesc. 

— Cum ai început una ca asta? 

— În New York. 

— Nebunie curată. 

Sokolov îl privea minunându-se. Lev putea face orice şi-ar 
fi propus. 

— Cum ai plecat? 

— M-au lăsat să plec. 

— Cât te-au ţinut închis? 

— Zece săptămâni. 

A spus-o ca şi când n-ar fi fost vorba despre el. 

— Te-au... ţi-a fost greu? 

— Nu m-au atins. Am stat închis într-o cameră pe o moşie, 
foarte confortabil, centru de detenţie pentru mărimi care s-au 
întins mai mult decât le ajungea plapuma. Zile şi zile interogat 
de Kirov. Pe baza celor pe care le aflase, m-ar fi putut trimite 


164 


într-un lagăr de muncă, ar fi putut face orice, dar, în cele din 
urmă, m-au lăsat să plec. 

— Ai fost lăsat să pleci în Vest? 

— Nu. 

Li s-a servit antreul, o salată cu ciuperci, nuci şi struguri. 
Lev a mai tras un fum din trabuc. Sokolov a aşteptat până 
acesta a pus mâna pe tacâmuri. 

Lev a spus: 

— Am crezut că m-ai trădat. 

Sokolov a luat paharul cel nou de suc şi a băut, uitându-se 
la votca lui Lev. Portocale proaspete. Era condamnat să bea 
sucuri de fructe. Va deveni atât de sănătos ca tinerii israelieni 
care străbat Tel Aviv-ul, soldaţi tineri cu trupurile fără grăsime şi 
dinţii strălucitori. 

— Îmi pare rău. 

— Kirov ştia lucruri pe care nu putea să le ştie, Saşa. 

— Nu trebuia să se-ntâmple, şopti Sokolov. 

— În ziua aceea, de la locuinţa de vară a KGB-ului, am 
vorbit noi ceva, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? 

De ani de zile era Sokolov divorţat de ea şi totuşi n-o 
putea renega pe lrina. Cu atât mai puţin voia să-l ocolească pe 
Lev şi să-i ascundă adevărul, dar dacă pentru asta ar fi trebuit s- 
o acuze pe lrina, atunci era mai bine să-şi ţină gura Sau să ia 
vina asupra lui. 

Repetă gestul lui Lev. Chelnerul se apropie în grabă. 

— Încă unul. Şi îi dădu paharul gol. 

— Sunteţi mulţumit, domnule Leşava? 

Îngrijorat, omul se uită la farfuriile neatinse, cu salate 
scumpe şi ciuperci rare. 

— Totul e bine, spuse Lev. 

Omul îşi dădu seama că prezenţa lui e inoportună şi se 
retrase. 

— Kirov m-a prins în cleşte, şopti Sokolov. 

— Cum s-a putut? 

— Ştia că Malţev se bătuse. Şi tu te-ai anunţat la lucru 
bolnav în ziua aceea. A făcut legătura Sau, poate, a auzit-o de la 
doctorul care trebuia să vină la tine atunci. 


165 


Lev a scuturat din cap şi şi-a lăsat trabucul în scrumieră. 

— Asta nu se poate. 

— Kirov m-a confruntat cu ceea ce ştia. Poate că era o 
provocare. Părea atât de sigur de sine. Nu ştiam că băieţii sunt 
atât de buni. Deştepţi, iuți, pătrunzători. Lăsa impresia că ştie 
tot. Am avut senzaţia că nu mai aveam nicio ieşire. De ce crezi 
că n-ar fi putut fi doctorul? 

— Fiindcă despre doctor era vorba. 

— Spuneai atunci că era vorba de o femeie. 

— Nevasta lui Malţev. 

— Ea este doctorul? 

— Ea a venit să-mi facă injecții. Kirov a avut o altă sursă. 
Nu pe ea. 

— Ţi-am spus deja: Kirov m-a confruntat cu un lucru ştiut. 
N-am confirmat şi n-am infirmat. Am încercat să-i scot din cap 
că ai fost cauza... problemelor. 

— Dar dacă n-ai fost tu, Saşa, Lev se aplecă spre Sokolov 
atunci cine? Ochii lui îl fixau cu suspiciune. 

— Uită-te la mine, Liovka. Am câştigat eu ceva? Am 
devenit prin asta mai bun? Crezi că te-am trădat ca să-mi salvez 
pielea? Aş fi vrut să schimb cu tine, Liovka. Fiindcă eu n-am stat 
zece săptămâni, am stat cinci ani! 

Lev căută pe figura lui Sokolov urma unui neadevăr, dar 
Sokolov nu disimula. Până în urmă cu câteva zile trăise în exil. 
Lev a clipit şi privirea i-a devenit ceva mai blândă. 

— S-a isprăvit, Saşa! Să punem capăt amintirilor. Am fost 
foarte singur atunci. Acum s-a terminat, crede-mă, aşa cum stai 
în faţa mea, acum e altceva, e din nou ca mai înainte, înainte de 
tot necazul. A făcut un semn spre masă: 

— Hai să mâncăm, bine? 

Au mâncat câteva minute în tăcere. Sokolov îşi propuse ca 
odată să-i spună adevărul despre sursa lui Kirov. Dar nu acum, 
nu în momentul în care el putea para atacul lui Lev cu scuza că 
Kirov fusese informat nu de el, ci de Irina. O să i-o poată povesti 
când aceasta nu va mai avea nicio importanţă, când între ei 
acest lucru va fi lipsit de orice semnificaţie şi va servi doar 
pentru a putea concluziona perfect, respectând în acelaşi timp 
realitatea. El l-a trădat atunci probabil pe Lev nu într-un sens 
tehnic, ci într-unul emoţional. Sokolov a avut încredere în Irina şi 


166 


prin asta Kirov a dobândit un ascendent asupra lui. Şi ea avea 
propriile ei raţiuni să-l condamne pe Lev. Lev era un bărbat 
atrăgător, strălucind de putere şi intelect, un şarmeur care 
putea cuceri orice femeie pe care-şi punea ochii. Fără 
ranchiună, el acceptase caracterul lui Lev. Forţa de cuceritor pe 
care o avea Lev îi era străină lui Sokolov. El avusese vreme 
îndelungată o prietenă. Lev aduna toate trofeele. 

— Ştii cazul piloților de pe Jabs, în război? Dacă doborai un 
duşman, făceau un semn pe avion. Pe al meu nu mai e niciun 
loc liber, declarase Lev odată. 

Nu fusese megalomanie. lar când Irina îi mărturisise că s-a 
culcat cu Lev, o presimţire care avea să-l neliniştească pe el 
încă de la începutul căsătoriei, nu putuse să i-o reproşeze lui 
Lev. Aşa era el. Şi Irina ştia că Lev va face uz de un moment de 
slăbiciune. Nu era vorba atât despre ea însăşi, era vorba despre 
un ritual. Sokolov accepta nemărginitul libido al lui Lev, dar nu 
se putea împăca cu disponibilitatea Irinei, chiar dacă asta se 
întâmplase o singură dată şi nici nu dădea impresia că ea şi-ar 
mai fi dorit-o, ba, din contră. Ea voise în final, cu toată 
convingerea, să desfacă căsătoria şi să renunţe la regulile 
traiului lor în comun. De ce? Se referea la fantezii erotice, la vise 
cu ochii deschişi, la nevoia de-a mai călca cu stângul din când în 
când. Sokolov era sever în acea vreme. In fiecare zi ordinea 
trebuia din nou reinstalată. Se lupta cu putere împotriva 
haosului. 

Mânca mai repede decât Lev, ca şi când s-ar fi aflat singur 
în Tomsk, aplecat deasupra farfuriei, dar stomacul lui îi dădea 
semne că trebuie să se stăpânească. Lăsă jos tacâmurile. 

— Femeia aceea, întrebă, merita? 

— Ce să merite? 

— Bătaia. 

— Da. 

Siguranţă. Convingere. Lev avea tot ceea ce îi lipsea lui 
Sokolov. 

— Povesteşte. 

Lev luă şerveţelul din suport şi-şi şterse gura. 

— N-am mai povestit asta niciodată. 

— Probabil c-a venit timpul, insistă Sokolov. 


167 


Lev ridică din umeri. Luă trabucul din scrumieră şi 
deschise cu degetul arătător cutia de chibrituri. Sakerhets- 
Tanastickor, citi Sokolov. 

— Am întâlnit-o în casa lui Malţev. El m-a invitat. 

Trabucul dansa cu cuvintele lui. Scoase chibritul care 
sfârâi aprinzându-se şi-şi fixă privirea asupra flăcării, în timp ce 
povestea mai departe. 

— Auzisem de Olga. Părea a fi o frumuseţe izbitoare, o 
şahistă genială, un neurolog formidabil. Am vrut să o văd de- 
aproape. Am vrut să ştiu... ei, e limpede. 

Chibritul arsese pe jumătate. El scoase un altul şi-şi 
aprinse trabucul. Trase adânc fumul în piept. 

— Mama ei venea din Kazahstan, tatăl ei din Lituania. Era 
deci jumătate asiatică şi asta se vedea în ochii ei, în culoarea 
pielii, însă era înaltă şi puternică. 

Fumul i se ridica printre cuvinte. 

— M-am îndrăgostit. Îndrăgostit! Eu! Nu fusesem niciodată 
îndrăgostit. Voiam să fac curte şi să mă culc cu femeile şi voiam 
ca ele toate să ţină la mine. Olga era altfel. N-a trebuit să încerc 
nimic. Nici nu se putea, fiindcă nu ştiam să mă apropii de o 
femeie de care eram îndrăgostit. Sigur că voiam să mă culc cu 
ea, dar simţeam altfel. Era de neevitat. Sunt convins de asta. 
Malţev mi-a făcut cunoştinţă cu ea şi eu am ştiut că din acel 
moment... 

A scuturat scrumul trabucului şi şi-a fixat privirea în 
scrumieră, ca şi când s-ar fi aflat acolo ceva ascuns, un lucru pe 
care el încerca să-l regăsească. 

— Acel moment avea să-mi marcheze viaţa. Şi ei. Am 
văzut asta. Am ştiut asta. Malţev era de faţă când noi ne 
priveam unul pe altul şi universul se năştea din nou. 

Relativă, printr-un zâmbet, greutatea vorbelor lui. 

-...dar el nu vedea nimic, el avea altele în minte, un zbor 
în spaţiu şi, din acel moment, am evitat-o. M-a adus într-o totală 
confuzie. Am avut senzaţia că mă are în stăpânirea ei. Olga a 
venit la mine! Ea m-a ispitit. Trei luni a venit din când în când, la 
mine. Era greu. Eram mult plecat, eram ocupat. Şi ea la fel. 
Malţev a prins de veste. Şi asta era de neevitat. M-a aşteptat 
într-o zi şi ne-am bătut ca nişte sălbatici. 

— Unde e ea acum? 


168 


— Am avut un apartament în New York, în Upper Eastside. 
A sărit de pe acoperiş. De la etajul al patruzecilea. A durat 
aproape cinci secunde. 

Un chelner s-a apropiat şi, la întrebarea lui dacă e gata, 
Lev a încuviinţat. Farfuriile au fost ridicate, pe masă a rămas 
doar paharul cu votcă. 

Sokolov şi-a pus coatele pe faţa de masă din damasc şi s-a 
aplecat spre Lev. Dar Lev i-a luat-o înainte. A spus: 

— Acum vrei, desigur, să ştii de ce. Sokolov a încuviinţat. 
A repetat întrebarea: 

— De ce? 

Lev n-a răspuns, dar a mai întrebat o dată: 

— De ce? 

Sokolov tăcea. Lev îşi privea atent trabucul. 

— Munceam mult acolo. Am câştigat mulţi bani. Foarte 
mulţi. După care am venit aici. Fac şi-acum afaceri bune. Şi uite 
c-ai apărut tu. 

— Cum m-ai găsit? întrebă Sokolov. 

— Maică-mea a început să-mi spună ceva despre tine. 

— Maică-ta? Deci, totuşi. Despre mine? A devenit senilă. 
Am sunat-o. Nu credea că sunt în Israel. A întrebat de tine, care 
dintre noi doi are cele mai bune note. 

Au râs cu lacrimi. Sokolov şi-a amintit jurământul de la 
Bazinul Moscova şi legământul de-atunci redeveni actual. 

— Cum ai plecat? 

— Graţie unui unchi de-al meu, din Tbilisi. Frate de-al lui 
tata. Familie numeroasă. Cu trafic de influenţă. Nu tot ce face 
legal, dar asta e valabil şi pentru partid, pentru KGB, pentru 
miliţie. Cu bani poţi cumpăra orice în Uniune, chiar şi o nouă 
identitate. Am descoperit că am un văr îndepărtat care poate 
dovedi iudaismul meu, am avut un alt văr îndepărtat care putea 
face paşapoartele şi, din nou, un alt văr îndepărtat care mi-a 
obţinut viza pentru Israel şi aşa, în ianuarie 1986, am putut să 
plec la Viena. Cu Olga. Şi ea devenise dintr-o dată evreică, chiar 
dacă oricine vedea că este urmaşa directă a lui Gingis Han. 
Aveam viza pentru Israel, dar eu am familie şi în New York Ei ne 
promiseseră că ne vor întreţine, şi astfel am traversat oceanul. 

— Cum ai câştigat banii? 


169 


— Crezi că nivelul meu de viaţă poate fi menţinut printr-un 
câştig legal? 


Sokolov crezu la început că nu înţelege. Îl privi fix, 
aşteptând continuarea care nu mai venea. 
Lev zâmbi: 


— Ai auzit bine. 

Vorbea mai încet şi-şi rotea acum privirea iscoditoare prin 
restaurant. 

— Ce vrei să spui? 

— Familia mea, spuse Lev cu ochi ironici, conştient de 
efectul spuselor lui, familia mea georgiană este un soi de clan 
de mafioţi. 

— Nu cred. 

— E mai bine să nu crezi. Fiindcă acum lucrezi pentru ei. 

— Eu? 

— Lucrezi pentru mine. Deci şi pentru ei. 

— Dar nu aşa ceva, răspunse Sokolov zăpăcit. 

— Totul e legal. 

— Atunci nu-i vorba de mafie. 

— Cine dovedeşte că tot ce face mafia e ilegal? Eu, în 
mare măsură, fac afaceri legale. 

— În mare măsură? 

— 90. 

Nu credea nici acum ce-i povestea Lev. 

— Incă o dată: cum câştigi banii? 

— Mafia, răspunse Lev. 

Sokolov a clătinat din cap. 

— Nu. 

— Un exemplu: Familia mea drăguță din Tbilisi stăpâneşte 
aeroportul. Ei sunt adevăratul control vamal. Nu iese niciun 
şoarece din ţară fără ca ei să fie înştiinţaţi, fără aprobarea lor. Ei 
stăpânesc liniile de contrabandă dintre Georgia şi America. 

— Droguri? Sokolov intrase în joc. 

— Asta nu ştiu. 

— Ce vrei de fapt să cred eu, Lev? 

— iți explic cum stă furca în carul cu fân. Asta voiai, nu? l- 
am cunoscut când am fost în Tbilisi. Puteau să mă ajute, voiau 
să mă ajute, fără nicio răsplată, dar mi-au propus un lucru pe 
care nu l-am putut evita. În New York am lucrat pentru ei. Aveau 


170 


nevoie de cineva fără cazier. Care să se fi refugiat din Uniunea 
Sovietică. Unul care suferise ca evreu şi se refugiase din cauza 
comunismului. La începutul lui '86. Gorby trebuia încă să 
dovedească de ce este în stare. 

— Şi ce trebuia să faci? 

— Să cumpăr bunuri imobiliare. Să cumpăr întreprinderi. 
Şi după aceea, să le revând. Să spăl bani. La fiecare tranzacţie 
primeam un procentaj. Dacă vinzi o întreprindere de 10 milioane 
de dolari şi primeşti un procentaj, asta înseamnă 100 de mii de 
dolari, Saşka. În fiecare lună aveam câteva asemenea afaceri. 
Legale. Cu avocaţi cuşer, Goldstein, Roth, Pollock, cu impozite 
plătite în regulă. Nu eram nimic altceva decât un soi de misit. 

— Sfinte Dumnezeule, murmură Sokolov. 

Se servi mâncarea. Lev lăsă să-i fie ridicată votca şi 
comandă un pahar de vin. 

— Vrei şi tu ceva? 

— Suc, răspunse Sokolov absent. Colacul de salvare de 
care se agăţase provenea din crimă şi furt. Bandele de mafioţi 
din Georgia erau renumite în Uniune. 

— Aici ce trebuie să faci? 

Pe farfuria lui erau somon la grătar, legume, cartofi 
gratinaţi. 

— Să investesc. 

— Ce-nseamnă asta? 

N — Acelaşi lucru. Să cumpăr bunuri imobiliare. 
Intreprinderi. Dar să şi inițiez. Israelul poate deveni Valea 
Siliconului din Orientul Mijlociu. Bani georgieni, know-how 
rusesc, aroganță israeliană, bunăvoință americană, un cocktail 
perfect de caracteristici. Putem deveni mari aici, Saşka. 

— Nu mă amestec. 

— Gândeşte-te. 

— Nu mai e cazul. 

— Nu aud ce spui. 

Lev şi-a scuturat trabucul. 

— ţi plătesc un salariu de grangur. Ca membru în direcţie. 
Vreau să deschid o fabrică în Teritoriile ocupate. Va fi 
subsidiată, dar eu iau 15 milioane de dolari. De asemenea bani 
pot să dispun, Saşka, pricepi? 15 milioane de dolari. Învestesc, 
primesc subsidiu, contribui la economie în ţara asta. 


171 


— Dar de unde vin banii? 

— Ştii câţi negustori de arme sunt aici? câţi ex-militari au 
fel de fel de mici afaceri nelămurite? Îmi iau partea mea şi asta 
e o sumă modestă, crede-mă. 

— Nu pot, Lev. 

— Gândeşte-te. 

— M-am gândit. 

— Mai gândeşte-te. 

— Nu. 

— Acest cuvânt nu-l cunosc. 

— Nu! Nu! Nu! Sokolov îl privea cu decizia luată, în ciuda 
confuziei şi-a îndoielilor. 

— Ţi se răceşte mâncarea. 

Cu un cuţit de peşte, Lev tăie o bucăţică din somon, o 
apucă precis în furculiţă şi o înghiţi cu poftă. Nu dădea impresia 
că ar fi avut vreo povară pe suflet, nici că ceea ce făcea era 
ruşinos sau că putea fi vorbit numai în taină. Stăteau într-un 
restaurant scump, în jurul lor familii americane mâncau dineuri 
cuşer; după felul cum se purta chelnerul, se vedea că Lev 
povestise despre contactele lui cu mafia deschis şi concret. 

— Vreau să beau ceva, spuse Sokolov. 

— Ai în faţă un pahar plin cu suc de portocale. 

— Trebuie altceva, ca să prelucrez ce-am aflat. 

— Eşti un adevărat alcoolic, Saşa. 

— Un pahar, Lev. 

— Eşti imposibil, ştii asta? Tu eşti cel rectiliniu dintre noi 
doi, nu eu, dar acum tu o ceri. [i se va da un pahar. 

A comandat unui chelner care tocmai trecea pe-acolo. 
Sokolov şi-a lăsat mâncarea deoparte, privind la felul în care 
mânca Lev, cu înghiţituri mici şi folosind cu grijă cuțitul şi 
furculita, ca şi când ar fi lucrat cu pensete, într-un laborator. 

— De ce faci asta? 

— Pentru că se potriveşte perfect cu felul în care e lumea 
alcătuită în ziua de azi. Trebuie să te lupţi să-ţi atingi ţelurile, 
încerci pe cât posibil să urmezi regulile care guvernează o 
societate, dar nu în ciuda a tot şi a toate. Regulile nu sunt sfinte. 
Niciodată. KGB-ul conduce Uniunea, CIA conduce Statele Unite. 
Familiile conduc Georgia, alte familii conduc Sicilia, şi acelaşi 
lucru se întâmplă şi cu ţările din Europa. Grupurile sunt peste tot 


172 


la putere. Ascultă, Saşa, nu privi atât de încruntat! Nu sunt un 
apărător al structurilor mafiei. Tot ceea ce fac este sută la sută 
pe baza legii. 

— Până acum era 90. 

— Nu există o linie despărţitoare, asta recunosc. Dar 
întreprinderi oficiale din Vest operează pe aceeaşi linie de 
frontieră. Crezi că tot ce fac marile întreprinderi petroliere e 
cuşer? Sau Me Donald's? Sau United Fruit? Ştim doar că trebuie 
să fii pregătit să nu mergi prea departe. 

— Cât de departe? 

— Asta hotărăsc împrejurările. 

— Până la crimă? 

— Desigur, nu. Nu trebuie să vezi atâtea filme cu 
gangsteri. 

— Nu văd niciun film cu gangsteri. Ascult cuvintele tale. 

— Eu sunt antreprenor. Nu întreb de unde vin banii cu 
care lucrez. Nu fac asta nici dacă vorbesc cu o aşa-numită 
bancă comercială. 

Sokolov trebui să se stăpânească. Spuse printre dinţi: 

— În numele cerului, eşti om de ştiinţă. 

Chelnerul aduse votca. Sokolov se uită la ea. Simţi 
scepticismul lui Lev. 

— N-am fost niciodată un om de ştiinţă aşa cum ai fost tu, 
Saşa. 

— Înnebunesc, oftă Sokolov. Nu se atinsese încă de pahar. 
Atunci ce-ai fost? 

— Cercetător. Am încercat să stabilesc până unde poate 
merge gândul. Să transpun ultimul vis în realitate. Cam aşa 
ceva. 

— Aveai impresia că ştiinţa se opreşte undeva? 

— Da. Şi am vrut să ştiu ce începe după. 

— Nimicul, doctore Leşava. 

— Nu. Magia Mistică. 

— Trebuie să te duci la Zidul Plângerii. Să devii hasid. 

— Le fac donaţii. 

— Nu eşti în toate minţile. 

Lev râse sec. 

— Nu te-ai schimbat o iotă, Saşa. Văd că mai ai mănuşile, 
aşa-i? Incă şi acum te mai împotriveşti să faci ceea ce este la 


173 


îndemâna oricui. De ce? Pentru că nu intră în sistemul tău. Nu 
intră în sistemul tău să deschizi un magazin, să pui pe roate o 
afacere sau să câştigi bani în alt mod! Da, ştiu, măturător, dar 
asta a fost o faptă eroică, Saşka, un gest teatral! Erai în 
căutarea unui moment tragic, înjositor, oribil, prin care să-ţi 
probezi sistemul. Vezi numai ceea ce vrei să vezi, ceea ce 
întăreşte sistemul tău, Saşa. Sistemele mele sunt mobile, se 
schimbă, cresc, se descompun, se întâmplă de toate cu ele, dar 
nu-mi limitez realitatea. Văd ce trebuie văzut, trăiesc ceea ce 
trebuie trăit, miros şi gust şi vreau să ating tot ce mi-e la 
îndemână, şi îmi îmbogăţesc realitatea. Şi tu, ce-ai făcut tu de- 
atunci? Te-ai împietrit, ai înţepenit în ceea ce ai fost. Fără 
putere te-ai ţinut strâns de un trecut depăşit, care a explodat. Ai 
rămas să boceşti fără să înţelegi nimic, doctore Sokolov, şi asta 
este un lucru cu care trebuie să te răfuieşti. 

— Mă răfuiesc destul. Suna amar. Era şocat de atacul lui 
Lev. 

— Dar cu probleme greşite. Oktiabr este un timp depăşit 
şi, dacă mă gândesc la asta întâmplător, ştii ce-mi spun mie 
însumi? 

Sokolov era în aşteptare. 

— lmi spun: ce splendoare de jocuri de artificii! 

— Nu eşti zdravăn, spuse Sokolov. 

— Probabil. Dar am puterea s-o duc mai departe. Ştii de ce 
spun asta despre Oktiabr? Nu mai e nimic de bocit, Saşa. După 
Malţev n-am plâns, iar cât îl priveşte pe celălalt tânăr, Taloşi, 
păcat, era un tip drăguţ. lar munca noastră? Nu pot fi trist 
pentru că mi-am îngropat speranţele de-atunci. E un sistem 
vechi. Acum am alte sisteme, şi din noua mea perspectivă, 
lovitura din iunie 1985 n-a fost nimic altceva decât o gigantică 
explozie, cu enorm de mult fum şi foc. 

— E un sistem de-a judeca, în care orice îşi găseşte 
justificare. Te schimbi şi sistemele tale morale şi etice se 
schimbă şi ele. 

— Până la un anumit punct, da. 

— Nu pot să fiinţez la modul ăsta. 

— Poţi să fiinţezi în modul în care o duceai până acum? 

— Asta e o remarcă împuţită. 


174 


— O întrebare reală. Nu o întoarce. Care e valoarea vieţii 
tale? Te-ai retras în rigolă pentru că încă nu înţelegi care îţi sunt 
interesele. 

— Şi care sunt? 

Sokolov a întrebat timid, lovit. 

Lev vorbea hotărât, chiar plin de spirit, ca şi când ar fi vrut 
să-l câştige pentru o uniune secretă. 

— Să supravieţuieşti. Să-ţi economiseşti forţele şi să te 
ridici, să-ţi găseşti propriul loc, şi pe ăsta să ţi-l aperi, şi asta în 
ciuda multor lucruri, nu vreau să spun a tot şi a toate. 

— Eu trăiesc într-o altă lume, Lev. 

— Da. Eu merg cu maşina pe lângă rigola în care zaci. 
Aceeaşi stradă, altă perspectivă. 

— Nu pot gândi aşa cum gândeşti tu. 

— Ai răbdare. Ei, acum totul s-a răcit, aşa-i? Vrei să ţi se 
reîncălzească? 

— Nu, nu. 

— N-ai băgat nimic în gură. 

— M-am săturat cu aperitivele. 

— Trebuie să mănânci, Saşa. Arăţi vânăt, ai ochii în fundul 
capului. Trebuie să-ţi recâştigi puterea. 

Sokolov privea paharul şi încerca să-şi închipuie cum ar fi 
dacă eul lui ar fi trecut pe o poziţie non-activă, închis, aşa cum 
se întâmplă cu aparatul de radio. Nu era de înţeles ce anume îl 
demolase total în discuţia cu Lev. El se aşteptase să revină ceva 
din ceea ce i-l făcea lui drag, ţintirea scopului. Planul. Spaţiul. 
Lev reducea totul la o supravieţuire goală. 

— Olga, spuse Sokolov, conştient de şiretenia crudă a 
întrebării lui, pe ea o boceşti? 

Lev s-a foit pe scaun. Şi-a trecut degetele prin păr, ca pe 
un pieptene grosolan, şi a clătinat din cap. 

— Ce vrei să auzi? Că spun: Nu, nu mai sunt bărbatul de- 
atunci? Omule, vreau să-ţi pun sub nas adevărul acestei lumi!” 
S-a aplecat peste masă şi a gesticulat: rămânem cine suntem, 
dar ne adaptăm metodele, sistemele! Vrei să ştii dacă-mi 
lipseşte? Da, îmi lipseşte. Dacă plâng după ea? Da, plâng după 
ea. Mă încurc cu alte muieri? Da. Mă gândesc atunci la Olga? 
Da, da, da. E bine, Saşa? E destul? 

— Ce vrei de la mine? 


175 


— Te-am căutat din nostalgie. Vremurile de atunci, noi, 
împreună, tot ce aparţinea deci acelui moment. Şi am văzut că 
nu merge prea bine cu tine. M-am gândit, în ora aceea cât am 
stat lângă patul tău mortuar: va veni la mine. Poate s-o înceapă 
din nou. Nu în modul în care şi-a propus el probabil, dar poate 
că el nici nu şi-a propus nimic. Cam aşa am gândit despre tine... 
Şi drept urmare stai aici şi te comporţi ca şi când aş fi un 
criminal negru şi tu, atât de cucernic, de parcă tu ai fi inventat 
cele 10 porunci. Vreau să-ţi reamintesc, Saşa, că Moise le-a 
inventat. Moise spunea că Dumnezeu a inventat poruncile, dar, 
crede-mă pe mine, Moise însuşi a scrijelit în piatră tablele. 

— Ce fel de muncă, deci? 

— Ei, ce întrebare concretă e asta! Vreau să încep o 
întreprindere electronică. În Teritoriile ocupate. Cipsuri, 
aparatură de măsurare avansată, astfel de lucruri. Saşa... 

Lev a întins o mână peste farfurii şi i-a apucat încheietura 
Prietenos şi liniştitor, ca un unchi. 

— Sunt o mulţime de posibilităţi, să vedem. 

— E cam prea repede, Lev. 

— Asta înţeleg. 

— Aşa cum m-ai găsit acum nu eram înainte, atât de rău... 

— Ştiu. 

— Spui lucruri la care trebuie să mă mai gândesc. Am 
probabil nevoie de timp. Câteva zile. Se poate? 

— Ştii ce facem? Am un apartament pentru tine. La colţul 
dintre Ben Jehuda şi Ben Gurion, îl ştii. Aici, aproape. Un 
apartament pe colţ, la etajul cinci, gol. După mine, cred că poţi 
vedea casa mea de-acolo. Terasă pe acoperiş, dormitor, birou, 
aer condiţionat, poţi să-l ocupi imediat. Trebuie mobilat, dar ne 
ocupăm mâine de asta. Nu te costă nimic. Primeşti o mie de 
şekeli pe săptămână, te linişteşti şi într-o lună te gândeşti la o 
propunere, bine? 

— Câteva zile îmi sunt suficiente. 

— Nu. Peste o săptămână de-abia scapi de prima 
oboseală. Peste două săptămâni îţi regăseşti forţa fizică. Peste 
trei, începi să te uiţi în jurul tău. Peste patru ştii ce vrei. Dar 
totul cu o condiţie: să nu bei. Şi ştii ceva? E de necrezut că nu 
te-ai atins de votcă. Fruntea sus, Saşka, lumea stă deschisă 
înaintea ta. 


176 


Capitolul 4 

Asistentul lui Lev l-a dus la camera lui din Shekhunat 
Hatikva. Body builder-ul era de fapt foarte tânăr, un băieţandru 
cu puf pe obraji şi cu vocea încă în schimbare. Au călătorit într- 
un Ford Escort, probabil că marele Caprice era o maşină în 
exclusivitate pentru Lev. 

— Te-ai născut aici? a vrut Sokolov să ştie. 

— The Big Apple, spuse tânărul cu vocea lui copilăroasă. 
Văzu privirea lui Sokolov şi adăugă: 

— New York. 

— Nu eşti israelit? 

— Nu. 

— Pot să ştiu cum te cheamă? 

— roy Leşava. 

— Leşava? 

— Righr. 

— Lev ţi-e unchi? 

— Cam aşa ceva. 

— Cum vine asta? 

— În familia mea ai fel de fel de unchi. 

— Leşava nu-i un nume evreiesc. E creştin. Georgian. 

— E adevărat. 

— Deci... 

— What is a jew? 

— E cineva care are o mamă evreică. 

— Dacă ne întoarcem destul de mult înapoi, fiecare are o 
mamă evreică, spuse Roy. 

— Sau cineva care urmează legile iudaice. 

— Principalul e cum te simţi. 

— Dar oficial eşti totuşi evreu? 

— Ce înseamnă „oficial?” întrebă tânărul. Am un permis 
de şedere. Mi l-a procurat unchiul. 

— Ce te atrage aici, în Israel? 

— Posibilităţile. 

— E mult şomaj printre noii emigranţi şi printre evreii 
sefarzi. 

— Ei, depinde în ce branşă eşti. 

— Care-i branşa ta? 

— Il ajut pe unchiul. 


177 


— Cu ce? 

— Cu ce trebuie. 

— Şi ce trebuie? 

— Ce-mi spune el, asta trebuie. 

— Şi el ce spune? 

— Că trebuie să vă ajut astăzi pe dumneavoastră. 

Sokolov nu mai avea nimic de întrebat. Tăcând, au 
înaintat spre cartierul yemenit. Roy conducea maşina prin 
Rehov Etsel şi trecu pe lângă locul unde asistase la crimă. Lev 
făcea afaceri de-o factură specială, dar era ilogic să fi făcut aşa 
ceva cu mâna lui. Dacă Sokolov, ca pură ipoteză, presupunea că 
Lev e în conducerea unei organizaţii criminale (numai şi gândul 
îi producea greață), atunci era exclus ca el însuşi să fi stat cu 
degetul pe trăgaci. Pentru aşa ceva avea oamenii lui, asemenea 
tânărului care-l conducea acum la camera sa, sau ar fi adus aici 
cu avionul un criminal de profesie din The Big Apple. Astfel ar 
face-o capii de mafie. 

În poziţia lui, cu realizările lui, Lev trebuia să rămână în 
afara împuşcăturilor. El trebuia să aibă grijă ca experţii să fie în 
momentul propice la locul propice şi el să rămână cu mâinile 
nepătate. Nu putea nega că momentul apariţiei lui Lev, la atât 
de scurt timp după cele întâmplate pe Etsel, era o întâmplare ce 
avea în sine ceva dubios, dar era complet lipsit de sens să-l 
bănuiască pe Lev de crimă. Ceea ce văzuse Sokolov era o 
aberaţie a spiritului lui, o stare de vinovăţie care luase formă. 

— Ultima bucată a drumului o fac pe jos. 

La începutul ulicioarei, Roy a oprit Escortul. Sokolov a 
deschis portiera. 

— Trebuie să aştept? 

— Am doar un geamantan. Pot să iau autobuzul. 

— OK. 

Sokolov a vrut să coboare. 

— Un moment, spuse tânărul. S-a aplecat pe rezemătoare 
şi şi-a întins picioarele, astfel încât a putut să-şi bage mâna în 
buzunarul pantalonilor. A scos un teanc de bani. A numărat zece 
hârtii de o sută de şekeli. 

— O mie de lovele, a spus el. 

Sokolov a luat banii şi i-a mototolit, ca şi când hârtiile l-ar 
fi tăiat, vârându-i direct în buzunar. 


178 


— O, da, spuse tânărul. Se aplecă peste Sokolov şi 
deschise sertarul pentru mănuşi. Scoase o carte de vizită. 
"Numele şi adresa firmei. 

Şi numi un număr de telefon. Numărul de telefon al 
unchiului meu Secret, fiţi atent cu el. 

Sokolov a repetat numărul. Văzu numele pe cartea de 
vizită: 

— Oktober Enterprises Inc. 

— Mai pot să fac ceva pentru dumneavoastră? 

Sokolov clătină din cap. El vroia să se repeadă pe Rehov 
Etsel şi să toarne în el litri de Gold. 

— Totul mai departe e OK, domnule Sokolov? 

— Nicio problemă. Îi zâmbi băiatului. Ai fost foarte drăguţ 
cu mine, Roy, îţi mulţumesc. 

— Dacă aveţi nevoie de mine, pentru orice, vă stau la 
dispoziţie, sunt secretarul dumneavoastră. 

— Şi unchiul tău? 

— Unchiul mi-a spus că săptămânile viitoare lucrez pentru 
dumneavoastră. 

— N-am ce să-ţi dau de lucru. 

— Poate va apărea pe parcurs. Chiar nu trebuie să vă 
aştept? 

— Chiar nu. 

Roy încuviinţă şi porni motorul. 

Sokolov era din nou înapoi pe strada lui, în hainele lui Lev, 
cu pantofii lui Lev, cu banii lui Lev în buzunar, şi mergea spre 
casa pe care o considerase staţia terminus, ultima văgăună în 
care el mai putea să se ascundă. Avea acum timp să găsească o 
alternativă pentru propunerea de neacceptat a lui Lev. 

El nu era antreprenor şi refuza să-şi asume felul de viaţă 
al lui Lev. În fapt, nu avea niciun interes pentru forma de lux pe 
care Lev o etala, voia să facă munca pentru care studiase şi în 
care strălucise. Era un cercetător, un om de laborator, un 
vânător de rezultate de teste şi soluţii pentru probleme 
concrete. Era un muncitor, nu un artist, aşa cum fusese Lev în 
anii lui de vârf. Lev se juca cu ideile ca un acrobat al spiritului, 
era un vrăjitor ştiinţific ce nu lua în considerare graniţele. 
Reacţionase odată asupra raportului lui Sokolov privind nişte 
teste ratate ale unor aliaje metalice cu: 


179 


— OK, asta n-a reuşit. Găseşte deci ceva care să 
reuşească. 

Sokolov răspunsese: 

— Am cercetat toate aliajele. Niciunul nu oferă 
combinaţiile de calităţi de care avem nevoie. 

— Niciunul? 

— Da. 

— Toate aliajele? 

— Da. 

— Toate aliajele cunoscute de tine, a precizat Lev. 

— Cunosc toate aliajele, Lev. 

— Dar pe cel pe care-l căutăm, pe acela nu-l cunoşti încă. 

— Acela nu există. 

—  Susţin doar că acum eşti în căutarea aceluia, 
necunoscut. 

Sokolov intră în casă. Casa scărilor era mai curată decât 
şi-o amintea el. Urcă. In spatele uşii vecinilor se auzea muzică. 
Camera arăta ca după o luptă. Se vede că în isteria lui spărsese 
sticle, cioburi scrâşneau sub tălpile pantofilor lui italieni, în mai 
multe locuri era vomă împuţită. Mirosea a urină şi a băutură. 
Avea puţine lucruri pe care voia să le ia. Hainele lui nu 
corespundeau codurilor sociale din Vest. Stilul hainelor lui 
ruseşti l-a recunoscut în hainele arabilor care la sfârşitul zilelor 
aşteptau autobuzele la marginea oraşelor, spre a se întoarce 
înapoi în Teritoriile ocupate. Muncitori în construcții, 
automontori, neraşi, adeseori cu un prosop în cap, fumând ţigări 
subţiri între buzele arse, cu degete cu unghiile negre şi ochii 
mijiţi ai celui care tot timpul se uită în soare. Costume 
pătrăţoase, uzate. A luat geamantanul şi a vârât în el ceea ce 
voia să ducă cu sine, - hârtii, nişte mănuşi, câteva cămăşi, 
resturile vieţii lui din Tomsk. 

Fără îndoială că în delirul lui urlase. Fără îndoială că Tania 
bătuse în peretele lui, deschisese uşa şi-l găsise în propriile lui 
excremente. El nu-şi mai amintea nimic, dar era la mintea oricui 
că se întâmplase aşa. Era imposibil să se ducă să-i ceară scuze 
pentru atâta slăbiciune şi autocompătimire. Geamantanul 
rămăsese pe jumătate gol. Mâine îl va suna pe bătrânul 
Finkelstein să-i plătească chiria restantă. Era un geamantan 


180 


sovietic, moştenire de la mama lui şi el se aplecă să-i închidă 
balamalele. 

Când s-a ridicat, a văzut-o pe Tania în deschizătura uşii, 
pe prag, ţinând în amândouă mâinile mânerele unor sacoşe de 
cumpărături. Incercă să cuprindă dintr-o singură privire camera 
neîngrijită, geamantanul închis şi înfăţişarea lui spilcuită. El se 
aştepta ca ea să se retragă plină de silă. 

— Incotro? întrebă ea, ca o concluzie. 

— Rămân în oraş, spuse el, uimit de tonul neutru al 
întrebării ei. Privi murdăria din jur. 

— Arăţi mai bine, spuse ea, încurajatoare. Voia prin asta 
să spună că-l văzuse atunci? Se părea că pe ea n-o atingea în 
niciun fel faptul că-l văzuse atunci zăcând printre ţăndările vieţii 
lui. 

— Da? Mulţumesc. Şi tu arăţi la fel de strălucitoare. 

Zâmbind, ea lăsă ochii în jos. Privi fix la sacoşa pe care o 
avea în mână, ca şi când s-ar fi gândit la ceva. Părea fragilă şi 
vulnerabilă, cu toate că era înaltă şi puternică. Avea ochii blânzi, 
întristaţi, de-o tristeţe pentru care nu exista consolare, şi 
mâinile fine, ca ale unei fete tinere. Sentimentul care-l speriase 
atât de amarnic reveni din nou. 

— Îmi pare rău, spuse el. 

Fără să-l privească, ea încuviinţă. 

— Erai incomunicabil. 

El zâmbi: 

— Ce formulare! 

Ea îl privi un moment întristată, dar râse ca şi când ar fi 
trecut de un obstacol. Se mai putea totuşi. 

— lmi pare rău, spuse el din nou. 

— Te-am compătimit. 

A spus-o fără milă sau dezaprobare, mai mult ca pe-o 
declaraţie de solidaritate. Nu-l respinsese definitiv. 

— S-a terminat, i-a explicat el. "Trebuia, înţelegi? 

— Da. 

— Sper că nu v-am făcut mari probleme. 

Ea a ridicat din umeri. 

— Ne-am descurcat. 

— Eşti drăguță, a spus el. 

— Nu e vorba de asta, a răspuns ea. 


181 


— Îmi pare rău că nu mai eşti vecina mea. 

— Poţi oricând să treci pe la noi. 

— Cu plăcere. Ce face Emma? 

— Bine. Este la ulpan. A zâmbit, mulţumindu-i astfel 
pentru întrebare. 

— Finkelstein a fost ieri pe-aici. 

— O-o! 

— N-a urcat, asta n-o poate face, dar te-a căutat. 

— Ştiu. O să-l sun. 

— Ei, mult noroc, oriunde te-ai duce să locuieşti. 

— Îţi mulţumesc. 

Ea zâmbi şi făcu un pas spre camera ei, dar ezită, ca şi 
când ar fi vrut să-i dea de înţeles că poate să-i facă o invitaţie. 
Şi el o făcu: 

— Nu vrei să ieşim să mâncăm împreună? Ea rămase pe 
loc şi el văzu în atitudinea ei că se gândeşte o clipă. Când îşi 
îndreptă spre el privirile, hotărârea era deja luată. 

— Dacă pot găsi pe cineva cu care să las copilul. 


182 


Capitolul 5 

Apartamentul lui cel nou era la etajul cel mai de sus al 
unui bloc pătrat care în ultimii ani fusese puţin renovat, dar 
arăta totuşi bine, între Dizengoff şi bulevardul de pe malul mării, 
unde se aflau Hilton-ul şi Cariton-ul. Ca să preîntâmpine atacul 
hotilor şi vandalilor, uşa de la lift avea propria ei cheie; o cabină 
cu lambriuri din lemn de nuc l-a dus pe Sokolov la ultimul etaj. 
Fiecare nivel avea patru apartamente şi al lui era spre nord- 
vest. 

A traversat holul central al locuinţei lui, a deschis uşile 
glisante şi a intrat într-o sufragerie de vreo 30 de metri pătraţi. 
Mai erau încă lucruri ale vechilor locatari, o cutie de creioane, 
ziare vechi, o lampă, un telefon părăsit într-un colţ, dar nimic nu 
purta o amprentă personală. Un balcon larg oferea vedere spre 
Rehov Ben Yehuda, strada marilor hoteluri la țărm. Recunoscu 
turnul lui Carlton şi colţul drept al lui Hilton. Lângă sufragerie se 
aflau două camere mici, iar spre partea de nord a 
apartamentului erau o bucătărie complet echipată şi o cameră 
de baie. Prin bucătărie ajunse la enorma terasă de pe acoperiş, 
în mod sigur de vreo 50 de metri pătraţi, cu o vedere 
panoramică pe larga Rehov Ben Gurion şi spre întregul centru 
din jurul Dizengoff-ului. În Israel era criză de locuinţe şi 
apartamentele în general nu erau mult mai mari decât cele din 
Uniune, dar acest apartament era gigantic. Pe terasă aştepta 
Roy Leşava, sprijinit de balustradă şi privind cu ochii mijiţi 
traficul de pe Rehov Ben Yehuda; Sokolov împărţi cu el această 
privelişte. 

— E fain, nu? 

— Fain, spuse Sokolov. 

— Ce mobile vreţi? 

Banii lui Lev se vedea că erau câştigaţi uşor şi cheltuiţi la 
fel de uşor. 

— N-are importanţă. Să pot să dorm şi să şed. 

— Putem să alegem acum ceva; aici, în apropiere, sunt 
câteva magazine de mobilă. 

l-a predat lui Lev cheile. 

În cel mai apropiat magazin de mobilă descoperi că preţul 
unui pat sau canapea însemna salariul sovietic pe un an, dar 
tânărul nu voia ca el să-şi facă asemenea gânduri. 


183 


— Luaţi ceea ce vi se pare bun. 

Sokolov a ales mobile cât mai simple, o banchetă 
modernă, o masă dreptunghiulară, scaune, piese de dormitor. 
Vânzătorul, un om slab, în cămaşă, se uita la ei cu privirea 
strălucitoare. 

— Cum vreţi să plătiţi? 

— Cash, a răspuns Roy. 

— Atunci primiţi o reducere de 10 procente. 

Vânzătorul arătă spre o tăbliță de pe biroul lui. S-au aşezat 
într-un colţ al magazinului, în timp ce vânzătorul făcea formele. 

— Când pot fi duse la domiciliu? întrebă body builder-ul. 

— Fiecare piesă are termenul ei de livrare, dar cred că în 
decurs de două luni le puteţi avea. 

— Imposibil. Cel târziu astă-seară, spuse Roy. 

Vânzătorul şi-a lăsat pixul din mână şi a căutat sprijin la 
Sokolov. 

— Dar toate astea trebuie comandate, domnilor, doar 
înţelegeţi asta, nu? 

— Avem o casă goală şi astă-seară vrem să o mobilăm, a 
explicat Roy. 

— Vă vând orice doriţi, dar asta nu se poate, s-a plâns 
vânzătorul. Îşi freca neputincios mâinile. 

— Dar ce e aici atunci? şi Roy a arătat împrejur magazinul. 

— Modele. Modele de expoziţie. 

— Şi astea sunt bune, nu? Roy s-a îndreptat spre Sokolov. 
Acesta a încuviinţat. 

— Lasă reducerea, spuse asistentul lui Lev. "îţi dau 10 
procente în plus. Vrem să avem mobilele astea diseară. 

Vânzătorul îl privi înmărmurit. 

— Ce-mi faceţi? spuse el. 

— O afacere bună, răspunse Roy. 

— Trebuie să discut asta cu şeful. 

Se ridică şi dispăru după o uşă. 

— Acum vine înapoi cu şeful, explică Roy pe un ton jos, şi 
acesta ne spune că vrea să ne ajute, dacă-i mai dăm 15 
procente. Exclusiv cheltuielile de transport şi plata oamenilor. 

Vânzătorul s-a întors însoţit de un evreu ortodox, un om 
mic şi gras, cu barbă căruntă şi cu o cipilică neagră pe capul 


184 


roşu. Purta o cămaşă albă şi o vestă neagră fără mâneci, cu 
spatele din mătase, cea de-a treia piesă a unui costum. 

— Domnilor, domnilor, spuse el îngrijorat. Le dădu 
amândurora mâna. Gelemter. 

— Sokolov. 

— Gelemter. 

— Leşava. 

— Îmi faceţi greutăţi, domnilor, spuse Gelemter. 

— Greutăţi? Venim aici să cumpărăm de 25.000 de şekeli, 
douăzeci şi şase chiar, şi asta numiţi greutăţi, domnule 
Gelemter? 

— Da, chiar dacă pare ciudat” Oftând, se aşeză pe scaunul 
vânzătorului. Acesta rămase în picioare lângă el, cu ochii plini 
de tristeţe. 

— Mă faceţi fericit că pot să câştig ceva, dar veniţi să 
spuneţi că le vreţi în seara asta. 

— Domnul Sokolov a cumpărat o casă, în apropiere, la 
colţul lui Ben Gurion. dar n-are mobile. Vreţi să doarmă pe jos în 
noaptea asta? 

— Nu ne putem gândi la una ca asta, spuse Gelemter cu o 
privire îndurerată, ca şi când în acel moment ar fi simţit el însuşi 
duşumeaua tare. 

— Vă achităm cash costurile, spuse Roy, dar pentru asta 
domnul Sokolov vrea să aibă în seara asta mobilele acasă. 

— Domnule Sokolov... Gelemter se îndreptă spre el. "De 
ce n-aţi venit mai devreme? 

— Pentru că nu ştiam mai devreme că voi veni să locuiesc 
aici. 

— N-aţi putut prevedea? Omul a făcut un gest spre cap, ca 
şi când ar fi fost cuprins de-o migrenă grozavă. 

— Ce poate fi prevăzut în viaţă, domnule Gelemter? 
întrebă Sokolov, preluând tonul ritual al discuţiei. _ 

— Aveţi dreptate, aş fi vrut să fie altfel, dar, domnilor. In 
curând mă trezesc în magazin cu spaţii goale; intră oamenii şi 
vor canapele, mese, scaune, şi ce le spun eu oamenilor? Mergeţi 
la concurent? Daţi-vă banii vecinului de peste drum? Am familie, 
domnilor, şi timpurile sunt grele, şi dacă vă vând acum mobilele, 
pe urmă vând nimicul. Ce credeţi că-mi dă mie brutarul pentru 
nimic? 


185 


— Ce propuneţi, domnule Gelemter? întrebă Leşava, cu 
privirea spre Sokolov. 

— Vreau să-l ajut pe domnul Sokolov, credeţi-mă, dar 
pierd clienţi dacă fac una ca asta. Lăsaţi-mă să mă gândesc. 
Gelemter se reaşeză. Işi trecu o mână prin barbă şi-şi închise 
ochii. Vânzătorul stătea drept lângă el, cu mâinile încrucişate, 
evitând privirea clienţilor lui. 

— Bine, spuse Gelemter, şi-şi deschise ochii, lăsându-şi 
coatele pe birou. Nu vreau să fiu un neînţelegător. Vreau să-l 
ajut pe domnul Sokolov. Să spunem că n următoarele două luni 
eu vând aceleaşi mobile. Profitul meu este, joc deschis cu 
dumneavoastră. 20 de procente, şi asta nu-i mult, având în 
vedere toate obligaţiile financiare pe care le am aici. Deci, 
domnilor, preţul de vânzare întreg şi 20 de procente extra, şi 
atunci se pune totul în mişcare şi domnul Sokolov va dormi 
astăzi pe moale, şi mâine îşi va lua micul dejun la masa lui. 

— In regulă, spuse Roy Leşava. 

— De la sine înţeles, exclusiv transportul şi plata 
oamemilor, observă Gelemter printre altele. 

Nepotul îndepărtat al lui Lev plăti cu bancnote noi de câte 
o sută de şekeli. După ce părăsiră magazinul, explică: 

— Acum ştiţi. Indienii fumează întâi o pipă, chinezii beau o 
ceaşcă de ceai, israelienii plâng întâi şi oftează. Vă obişnuiţi. 
Ţine de ţara asta. Zidul plângerii nu se numeşte de pomană aşa. 

Cu câteva zeci de metri mai departe, la un alt magazin, au 
cumpărat tacâmuri şi servicii, lenjerie, prosoape, lucruri pentru 
bucătărie. In numai două ore, Sokolov reuşea să posede mai 
multe lucruri decât izbutise să-şi procure în Uniune în întreaga 
viaţă. 


186 


Capitolul 6 

Tania purta o rochie neagră cu nasturi albi, o vestă albă 
din lână moale şi pentru că era înaltă, mergea în pantofi fără 
tocuri, din lac negru, cu o mică fundiţă la spate. Aştepta jos la 
lift. Şi-au dat mâna timizi. 

— N-am venit prea devreme? 

— Aşteptam de mult. 

Ea râse nervoasă. Părul îi era strâns şi el îi văzu gâtul lung 
şi pielea albă. Încă n-o atinsese prea mult soarele. 

— Mergem la Alexander's. 

— Tu eşti expertul, spuse ea. 

El opri un taxi şi se îndreptară spre restaurant. 

— Arăţi foarte bine, spuse ea deschis. 

— Se datorează faptului că pot să stau lângă tine. 

Costumul pe care-l purta şi banii din buzunar îi dădeau 
încredere în sine. Cu o oră înainte îşi cumpărase un costum de 
la un magazin de pe Dizengoff. Era un costum gri din stofă de 
lână, şi purta o cămaşă albă pe dedesubt, o cravată neagră de 
mătase şi pantofi cu lustru. Arăta ca cineva care era la el acasă 
în Vest. 

Taxiul era un Subaru mic şi ei se atinseră unul pe altul pe 
bancheta din spate, dar Tania nu dădu impresia că vrea să 
păstreze distanţa. Umăr lângă umăr, braţ lângă braţ, şold lângă 
şold, ea povesti despre succesele rapide ale Emmei la ulpan, 
despre ceea ce făcuse ea în zilele din urmă. 

— M-am plimbat prin oraş şi-am văzut toate magazinele. 
Toate. E altfel când eşti aici chiar dacă ai citit despre asta. N-am 
să uit niciodată primul meu supermarket, primul magazin de 
cosmetice, prima librărie. Şi este încă atât de minunat că toţi 
sunt evrei. Pot să spun aici orice, să fac orice! 

Avea ochii alerţi şi inteligenţi, şi se parfumase, un parfum 
dulce, amintind mirosul de trup. În poală avea o geantă mică de 
lac, pe care i se odihneau mâinile. Dar când vorbea, mişcându-şi 
buzele pline date cu un ruj strălucitor, mâna dreaptă făcea un 
gest, trăgea o linie, fixa un punct, punea un accent, iar la tăceri 
se reaşeza, rămânând liniştită deasupra celeilalte. El îi observă 
degetele mici, de fetiţă. 

Alexander's era un local modern, în nord-vestul oraşului, 
recomandat de Roy. Avea aerul celor pe care le mai văzuse în 


187 


Herzlia, dar Tania intra pentru prima dată într-o cafe hi-tech. El 
se adresă unei fete bondoace cu o fustă scurtă, ce-i conduse 
prin sala aglomerată. 

— Asta nu-i real, şopti Tania, în vreme ce treceau pe lângă 
mesele metalice. Cine sunt ăştia? Actori şi oameni din reclame? 
îi cunosc numai din fotografii din reviste americane. 

— Există aşa ceva în Kiev? 

— Acolo e altfel decât acum cinci ani. 

El comandă suc, ea un pahar de vin. Ea îl întrebă despre 
serviciul lui şi el îi povesti despre oferta lui Lev. Tania nu avea 
nicio îndoială. 

— Vrei timp de gândire? De ce? 

— Pentru că sunt găuri în caşcaval. 

— Primeşte imediat. Prea multe servicii nu ţi se oferă şi, 
dacă poţi să faci acolo ce vrei, atunci acceptă. 

— Probabil că o voi face. 

— Să pleci de-acolo poţi oricând. 

— Asta, nu, spuse el hotărât. Eu nu plec! 

— Şi cu căsătoria cum a fost? 

— lrina a făcut pasul. 

— Altfel ai fi fost încă... 

— Nu ştiu. Dacă bărbatul tău ar mai fi trăit, ai mai fi plecat 
în Israel? Biografiile noastre urmează o anumită cale şi nu există 
alternativă. 

— Dar te mai gândeşti în urmă, mai ai îndoieli, există 
posibilităţi ce nu s-au realizat? 

— La drept vorbind, nu. Trebuie să accept totul. 

— Eu, nu, spuse ea. Trase cu degetul o linie invizibilă pe 
grătarul de oţel care servea drept masă. Mă gândesc adeseori la 
el. Şi asta nu mă apasă. Ridică din nou ochii, cu privirea 
strălucitoare. Pot să mă implic în ceva, pot să visez şi să sper şi 
atunci îmi pare rău că nu e şi el cu mine, da, şi totuşi asta nu-mi 
diminuează entuziasmul. 

— El nu era evreu, aşa-i? Avea asta vreo importanţă? 

— Atunci, nu. Acum, da. Ciudat, nu? 

— Ce e ciudat? 

— Într-un fel anume îl păstrez în memoria mea Şi în acest 
trecut, faptul că nu era evreu nu joacă niciun rol. Acum, da. Dar 
nu mă încurcă. Soţia ta era evreică? 


188 


— Nu. 

— Era o problemă asta? 

— Nu. 

— Şi acum? 

— Nu ştiu care e deosebirea La drept vorbind, eşti prima 
evreică pe care o cunosc, după mama. 

— O, tu... deci ea este singurul tău reper? 

— Da. 

Ea râse şi spuse: 

— Mi-a venit dintr-o dată în minte povestea aceea cu 
mama evreică. 

— Povesteşte. 

Ea zâmbi misterios şi trase aer în piept. 

— Mişa şi Grişa vor să-i facă un cadou frumos mamei de 
ziua ei. Străbat tot Kievul, nu, Tel Aviv-ul, în căutarea a ceva 
care ar putea-o încânta Şi dintr-o dată găsesc: într-un magazin 
cu păsări aud un papagal care vorbeşte idiş. O mie de şekeli 
costă papagalul, dar ei plătesc cu plăcere. Se bucură gândindu- 
se la orele pe care idische mama le va petrece cu papagalul. Și 
toate prietenele o vor invidia. Pe drum au cumpărat şi o colivie 
frumoasă şi-i dădură drumul papagalului în ea. O sunară peste 
câteva ore. Ei, mamă, o întrebă, cum a fost cadoul? M-am 
bucurat, băieţi, a răspuns, l-am ros până la cel din urmă oscior. 

Tania şi-a pus mâna la gură şi-a pufnit în râs, iar Sokolov, 
cucerit de veselia ei, a râs şi el cu poftă. 

— N-o ştiai? 

— Nu, chiar nu. 

— Slavă domnului. 

Zâmbind, a ridicat din umeri, scuzându-se pentru gluma 
ei, şi el i-a urmărit degetele pe pahar. Au ciocnit. 

— Pentru acum, spuse ea. 

— Acum, a repetat el, uimit de râsul ei plin şi convins că 
poate să se îndrăgostească de ea ca un nebun. 

Comandară feluri de mâncare hi-tech şi ea începu să 
povestească genul de povestiri, virgine, ale unui proaspăt 
imigrant. De-abia peste câteva săptămâni urma să vadă cât de 
grea era viaţa într-o democraţie capitalistă, cât de greu trebuie 
să te lupţi, cum păienjenişul de contacte şi relaţii joacă şi aici un 
rol şi cât de repede, mai uşor decât în Uniune, poate fi străbătut 


189 


drumul spre rigolă. Dar el nu voia să-i taie plăcerea povestirilor, 
el tăcea şi încuviinţa şi era de acord cu ea. Tania bău trei pahare 
de vin, el rămase pe suc şi apă minerală. Nu putea să facă 
niciun pas greşit. 

— Nu mai bei, spuse ea aprobator. 

— Există şi lucruri mai grave decât să nu bei. 

— O să vină încă săptămâni grele, Saşa, săptămâni, să 
înnebuneşti şi mai multe nu. 

— Ce ştii despre asta? 

Ea se uită într-o parte. Cu o zvâcnire a capului, spuse: 

— Când a murit Dimitri, am fost luni de zile dusă. Mama 
m-a ajutat. Am observat de cum te-am văzut. Ochii. Suferim de 
aceeaşi boală rusească. 

După întoarcerea lui Lev, Tania era al doilea miracol cu 
care se confrunta în câteva zile. Altfel decât cu Irina, ea n-ar fi 
putut să ducă nicio discuţie despre preocupările lui profesionale. 
Avea asta vreo importanţă? Lipsa ei de complicaţii şi setea faţă 
de nou şi necunoscut îi vor grăbi refacerea emoţională. Şi încă 
ceva: acum, când trupul îşi recâştiga puterea, i se făcuse dor 
de-o femeie. Tania era frumoasă. Nu era nicio enigmă pentru el 
ce-l atrăgea la ea. Dar pentru ea? 

— Intr-o bună zi vreau să arăt şi eu exact ca oamenii de 
pe-aici, spuse ea. Poate că e o dorinţă simplistă, cine ştie. Vreau 
însemnele bunăstării. Vreau aceleaşi bucurii ca aceste dame de 
pe Dizengoff. Cred că am dreptul la asta După viaţa din Kiev, 
după nenorocirea cu Cernobâlul, vreau să mă pierd în chermeza 
consumului vestic. Fata mea trebuie să fie o capitalistă. Ţi se 
pare o nebunie? 

— Nu. Dacă aşa vrei... Părea neajutorat, fiindcă în realitate 
nu avea nicio părere despre afirmaţiile ei. 

— In sfârşit, am ajuns la o situaţie, despre care în Kiev 
doar visam. Vreau să călătoresc, să văd lumea, Mona Lisa, 
turnul din Pisa, vreau să mă urc pe Empire State Building. O să- 
mi reuşească, chiar dacă am un copil, nu crezi? 

El încuviinţă şi se întrebă în sine dacă şi Irina o fi vorbind 
vreodată unui bărbat pe un asemenea ton patetic. Era însă un 
gând absurd, pe care-l alungă imediat. Încercă s-o asculte, fără 
s-o întrerupă. 


190 


— La vârsta mea cele mai multe femei aici au deja patru 
copii. Dar eu fac sport, sunt sănătoasă, mai am încă mintea 
limpede pentru studii şi concentrare, şi vreau să trăiesc, înainte 
de-a fi prea târziu. 

— Şi eu, spuse el, în lipsă de altceva. Îşi dădea seama că 
niciodată nu se va înfiripa între ei nimic. Îi era frică de copil. 

— Sunt în căutarea unui bărbat De încredere. Cinstit Care 
să-mi suporte hachiţele. Care să nu fugă dacă am un acces de 
tuse sau, când sunt la menstruaţie, să se ducă la curve. Un tată 
pentru Emma. Un soţ. 

Mai târziu el făcu plata, 80 de şekeli, şi părăsiră 
restaurantul. Mergeau pe stradă tăcând, spre taxiul care la 
semnul lui s-a oprit. Pe banca din spate ea s-a apropiat mult de 
el şi el a înţeles că asta era o invitaţie. O cuprinse cu braţul de 
umeri. Ea se lăsă, docilă. Gestul lui, reacţia ei, totul simbolic. 
Oraşul întunecat rămânea în urmă. Străzi drepte, cu blocuri 
drepte şi pleşuve, un oraş nou, un oraş pentru imigranţi şi 
colonişti. Şoferul, un rus, întrebă: 

— Vă deranjează muzica? 

— Dă-i drumul, răspunse Sokolov. "Nici pe tine? o întrebă 
la ureche. Cu ochii închişi, ea scutură din cap. Redevenise dintr- 
o dată vulnerabilă, fără vorbe mari despre o existenţă agitată, 
cu Mona Lisa, şi el ar fi vrut s-o ţină aşa ani de zile, păzindu-i 
liniştea, privind străzile întunecate şi clădirile albe cu evrei 
adormiţi, ascultând o sonată pentru pian de Mozart şi explicaţia 
şoferului: 

— Am făcut 13 discuri în Odesa Dar aici... Ştiţi, dacă pe 
aeroportul Ben Gurion vezi un rus venind fără vioară, înseamnă 
că e pianist. 

Cu o strângere de mână îşi luară rămas-bun în faţa casei 
de pe Rehov lvri. 

Sokolov se afla de o oră în pat, dar se simţea de parcă de- 
abia ar fi urcat treptele. Frisoane îi străbăteau braţele şi 
picioarele. Şi în cap simţea o nelinişte pe care n-o putea stăpâni. 
Se ridică, îşi puse o cămaşă pe el şi ieşi pe terasă. Era ora unu 
noaptea. Din când în când trecea câte o maşină din care se 
auzea muzică tare, ritmuri americane sau sunete orientale, 
israelite. Deasupra oraşului se întindea noaptea magică 
mediteraneană. Se părea că anii slabi fuseseră depăşiţi şi totuşi 


191 


se simţea neliniştit şi melancolic. Era un mister ceea ce-i cerea 
Lev. Aştepta el oare aprecierea vechiului lui prieten, moralistul 
care ar fi preferat să-i degere degetele decât să poarte nişte 
mânuşi la care, după părerea lui, nu mai avea dreptul? Lev nu 
se ocupase niciodată de reguli convenţionale. Işi urmărea scopul 
neîmpiedicat de scrupule, lăsându-se condus doar de logica lui 
flexibilă, o reţea de linii ajutătoare care avea valabilitate doar 
atât cât îl servea pe el însuşi. Lev îi explicase că are o 
deschidere spre mistică. Era posibil să combini aşa ceva cu un 
pragmatism absolut? 

Neliniştea pe care o resimțea din când în când faţă de 
faptele lui Lev era întotdeauna depăşită de loialitate şi de 
încredere. Lev juca primul şi Sokolov îl susţinea cu 
acompaniamentul. Un duo care funcţiona, nu deveniseră doar 
fără motiv prieteni. Irina era speriată de Lev, dar asta n-a oprit-o 
să ajungă într-o bună zi în patul lui. Şi mai erau şi alţii, sute, 
care se distanţaseră în acelaşi fel de sălbaticul proiectant-şef al 
rachetei Oktiabr, după ce-i căzuseră-n mreje. El avea nevoie de 
Lev, pentru a-şi dovedi principialitatea. Lev avea nevoie de el, 
pentru a-şi putea dovedi supremaţia spiritului lui brutal. 


Studiau pe-atunci la Institutul Bauman. Din nou erau 
concurenţi, dar rămăseseră independenţi şi legaţi în acelaşi 
timp de un jurământ secret, acela de-a fi evrei tăinuiţi. 

In acele zile Sokolov îi făcea curte unei blonde angelice 
din Letonia. Ana era şefă la un raion de îmbrăcăminte la GUM, 
marele magazin din Piaţa Roşie. In metrou, la ora de vârf, fusese 
împins din spate spre ea, după ce o văzuse pe peron, în staţia 
Biblioteca Lenin. S-a scuzat şi ea l-a întrebat ceva despre cărţile 
pe care le avea la el; când ea a schimbat metroul la Parcul 
Culturii în direcţia Oktiabrskaia, el a urmat-o, chiar dacă avea de 
mers pe alt traseu. Ana locuia la părinţii ei, într-un monument al 
arhitecturii sovietice de pe Leninski Prospekt, înspre parc. Una 
dintre cele două clădiri împodobite cu statuete, cu faţa spre 
bulevard, neoclasică, neoromană, neomegalomană. Avea ochi 
mari, albaştri, cu cearcăne negre, de parcă n-ar fi dormit 
niciodată sau ar fi fost tuberculoasă, şi pe pulpele ei liniile 
albastre ale arterelor făceau o hartă cu străzi magice. S-au iubit 
în pivniţă, în spatele cazanului. După două luni de iubire în 


192 


spatele ţevilor şi conductelor ce susurau şi pocneau, ea l-a 
întrebat dacă-l cunoaşte pe Viktor Borovski. El şi l-a reamintit pe 
Viktor, poreclit Roşcovanul, de la Şcoala 79. Viktor nu făcuse ca 
elev faţă pretențiilor acestei şcoli speciale şi lucra la GUM ca 
administrator-şef. Sokolov îl întâlnise într-o zi fatală în 1969, la 
câteva zile după ce Venus 5 făcuse o aterizare pe planetă, un 
nou triumf al zborurilor cosmice sovietice. 

Sokolov o lua pe Ana de la GUM, dar venise prea repede şi 
se plimbase un sfert de oră prin galerii. Dădu astfel nas în nas 
cu Roşcovanul. Acesta devenise ceva mai matur, o prăjină cu 
membrele prea lungi şi dinţii mari şi cu o privire care cerea 
iertare cu anticipație. Purta un costum maro cu dungi gri, ca un 
birocrat sută la sută. 

— Saşa! Mă mai cunoşti? 

— Roşcovanule! Desigur! 

— Avem prieteni comuni, ştii asta? 

— Am auzit de la Ana că lucrezi aici. Totul e bine cu tine? 

— M-am însurat. Nevastă-mea e însărcinată, totul e-n 
ordine. 

— Ai casă, deci. 

— Locuim la bunica ei, care are o cameră în plus şi ne 
descurcăm. Şi tu? Ai ajuns un chimist renumit? 

— Desigur. 

— Şi Leşava? îl mai vezi? 

— Da. 

— N-am să uit niciodată povestea aceea, cu mănuşile, 
spuse Roşcovanul, dar s-a rezolvat până la urmă. 

— Le mai am încă. 

— Da? El învățase bine capitolul acela pe dinafară. Mi-a 
promis c-o să-ţi dea mănuşile înapoi, altfel n-aş fi făcut-o, chiar 
nu. Dar totul s-a rezolvat. 

Sokolov l-a privit şi-a încercat să desluşească sensul 
spuselor lui. Roşcovanul s-a neliniştit. 

— Ce vrei să spui? întrebă Sokolov. 

Roşcovanul a înţeles c-a făcut o dezvăluire deloc simplă. 
Pielea i s-a înroşit sub pistrui asemenea părului. 

— Credeam că ştii, bolborosi el. 

— Deci totul a fost...? 


193 


Sokolov nu-şi găsea cuvintele. Se întâmplase în urmă cu 
şapte ani şi la vârsta lor se mai adăugase jumătatea numărului 
de ani pe care-i trăiseră până atunci şi totuşi el voia acum să 
rupă prietenia cu Lev. 

— A fost o glumă murdară, spuse el. 

Roşcovanul, simțindu-se înjosit de această nebănuită 
noutate, s-a răsucit nervos pe călcâie şi a ridicat din umeri. 

— Le-ai primit totuşi înapoi? întrebă. A fost totul în ordine? 

— N-a fost. N-am putut să le port, omule. Nu le-am mai 
putut purta! 

— De ce? Doar nu le-a uns cu clei. 

— N-am putut! Povesteşte-mi, cum s-a întâmplat? 

— Ei, normal... 

— Cum asta? Nimic n-a fost normal... 

— A trecut aşa de mult timp de-atunci. Totul e acum în 
ordine? 

— Nu te mai sclifosi, Roşcovanule! Cum s-a întâmplat? 

— Ei, a vrut să te pună la punct, asta-i tot. Ela ştiut că tu 
vei fi de acord cu propunerea mea. Cărţile aşteptau, gata 
pregătite. 

— Cu privire la primele şase planuri cincinale? 

Roşcovanul a încuviinţat. 

— Şi-atunci el a luat caimacul. 

— De ce? 

— Aşa Aveai cele mai mari medii. Trebuia să te ia. Erai 
prea grozav. Inţelegi acum? 

— Eu, prea grozav? 

— Ei, vreau să spun că aşa credea el. O glumă obişnuită. 
Ce te frămânţi, au trecut ani de-atunci. Totul e-n ordine acum? 

Sokolov s-a îndreptat spre raionul Anei la etajul întâi 
dinspre Piaţa Roşie şi i-a strigat că trebuie neapărat să meargă 
undeva. 

Lev avea un permis pentru fondul secret, o secţie închisă 
a bibliotecii institutului. Când se vedeau, îi povestea despre 
cărţile din Vest care se găseau aici şi despre articolele pe care le 
văzuse şi asta îi stârnea lui Sokolov deseori invidia. El trebuise 
să aştepte un răspuns favorabil la cererea lui, dar cea a lui Lev 
fusese imediat aprobată, probabil datorită reţelei largi de relaţii 
a lui taică-său. 


194 


O oră a aşteptat Sokolov în holul clădirii de pe strada 
Bauman. Lev era în camerele fondului secret şi la ora 7 
bibliotecara, o doamnă căruntă cu licenţă KGB, l-a poftit afară. 
In gândul lui, Sokolov ţinuse zeci de rechizitorii, despre prietenie 
şi trădare, loialitate şi înşelăciune, monologuri cu structură 
clasică, dar când l-a văzut pe Lev că apare, a fost capabil doar 
de-o reţinere tăcută. 

— Ştii ce-am citit? 

Sokolov l-a privit aşteptând. 

— Die Traumdeutung!, Sigmund Freud. Îţi taie respiraţia 
Numai ficţiune, dar, în limitele ei, revoluţionară. Aşa ceva ar 
trebui să fie lectură obligatorie. Jos cu Engels, Freud obligatoriu. 

Mergeau spre ieşire. 

— Am câteva ruble, spuse Lev, vrei să cumpărăm vin? Am 
să-ţi povestesc precis ce-am citit. 

— Avem de vorbit, spuse Sokolov. 

— Bineînţeles. 

— Cu privire la primele şase planuri cincinale. 

— Ce-i cu ele? Lev îi ţinea uşa să iasă. 

Era o seară blândă, vara era pe-aproape, şi ei mergeau 
de-a lungul râului lauza, care se vărsa câţiva kilometri mai 
încolo în Moscova, în direcţia staţiei de metrou Kurskaia. 

— M-ai tras pe sfoară atunci. 

— Atunci? Când? 

— Cu mănuşile. 

— Saşa, asta s-a întâmplat acum 100 de ani. 

— leri a fost, Lev Sergheevici. Şi mă doare. Tu eşti cel mai 
bun prieten al meu şi m-ai tras pe sfoară. 

— Asta e poveste veche! Ne ocupăm acum de Freud şi tu 
începi cu o pereche de mănuşi vechi! Sau poate trebuie să 
privesc totul psihanalitic. La ce te gândeşti când spui cuvântul 
„măânuşi”? 

— M-ai minţit. 

— Nu erai atunci prietenul meu. 

— Asta nu schimbă lucrurile. N-ai fost cinstit. 

— Haide, Saşa! Ai rămas la fel de naiv! Cine poate să 
frunzărească un capitol ca ăla şi să ştie totul? Nici tu nu poţi, şi 
doar ai o memorie mai bună decât a mea! Dar erai atât de 


10 Interpretarea viselor (germ.). 


195 


vanitos, încât propria ta vanitate te-a pierdut. A fost propria ta 
vină. 

— Ce ştii tu despre sinceritate? 

— Ce ştii tu despre înşelăciune? i-o întoarse Lev. 

— Eu ţi-am servit de fraier. Nimeni nu ştia asta. Tu treceai 
drept învingător. Pe mine mă desfiinţaseră. Numeşti asta o 
joacă? 

— Nu putea supăra pe nimeni. Ascultă, Saşa, atunci nu era 
nimic între noi. Noi ne-am împrietenit prin asta. 

— Am umblat ani de zile cu degetele îngheţate, pentru 
jocul tău idiot. 

Lev începu să râdă: Asta a fost chiar caraghios din partea 


ta. 

— Pentru un nimic. 

— Doar nu trebuia să iei totul de bun, prostule! 

— Nu fac asta. Cred însă în cinste. 

— Eu cred în viaţă, explică Lev. 

— Asta-i totul şi nimic. Te dezici de răspundere, ca 
prieten. 


— O, da? Stăm să pierdem minute în şir vorbind despre o 
glumă veche, pe care întâmplător tu ai luat-o prea în serios şi 
acum trebuie s-o aducem la ordinea zilei. Nu te face de râs! 

— Trebuie să-ţi ceri scuze. 

— Absurd. 

— Lev, vorbesc cu toată convingerea. 

— Saşa, a fost o glumă. Auzi tu? O glumă. 

— Le primisem de la mama. 

— Dar le mai ai şi-acum. 

— „Şi i-am povestit atunci că le-am pierdut. Am minţit-o 
pe mama! 

— Trebuie totuşi să vorbesc serios cu tine. Ai fi un pacient 
ideal pentru un cercetător freudist, ştii asta? 

— Sunt serios, Lev, al dracului de serios. 

— Şi eu. Trebuie să înveţi să relativizezi. Dacă mergi aşa 
înainte, ajungi un nevropat de primă clasă. Faci nevroză 
opresivă, fobie şi în final devii impotent. Şi ştii de ce? Fiindcă nu 
faci diferenţa între... (Astea-s levianisme, gândea Sokolov)... 
Între experienţele tale. Toate au aceeaşi greutate. Teribil, cu 
adevărat. Ştii unde o s-o sfârşeşti? 


196 


— Eu ştiu unde o s-o sfârşeşti tu. 

— Spune-mi, prieten veşnic. Lev şi-a deschis braţele cu 
emfază, ca un cabotin, ca un simulant de profesie. 

— În închisoare, replică Sokolov. 

— Sunt şocat! 

Supralicitând, îşi  încreţi fruntea şi făcu o figură 
posomorâtă. 

— Eu? În închisoare? Un element asocial? Cu pâine, apă şi 
slăbit de munca forţată? 

Sokolov spuse hotărât: 

— Dacă nu-ţi ceri scuze, pun capăt aici prieteniei noastre. 

Lev a oftat adânc, obosit în mod vizibil de discuţie. 

— Am păstrat mănuşile? Nu ţi le-am dat înapoi? N-am 
intenţionat niciodată să le păstrez. Nu te-am înşelat. N-am vrut 
să devin posesorul mănuşilor. Nici nu ştiam că le ai. Deci: 
despre ce-i vorba acum? 

— Despre principiu. 

— Principiul nu este ceva static. Principiul trebuie să aibă 
legătură cu realitatea. Ţi-am furat eu ceva? Nu. Am profitat de 
tine pe nedrept? Nu. 

— Mă simt furat, Lev. 

— De ce? 

— De prietenia noastră. 

— Fă ceva cu simţirea asta a ta, prietene. 

— Aşa sunt eu. 

— Ştiu că eşti aşa, ăsta e unul dintre şarmurile tale, dar 
încearcă să relativizezi odată, altfel înnebuneşti singur cu o 
asemenea atitudine. 

— Aştept scuzele tale. 

— N-aş şti pentru ce. 

— M-ai traumatizat. 

— Un joc nepericulos, cam uşurel, sunt de acord să 
accept, m-am jucat cu modul tău sensibil de-a fi. Dar n-am făcut 
nicio faptă gravă. Asta refuz să accept. Saşa, peste câteva 
săptămâni împlineşti 22 de ani. Fii matur, priveşte înainte, nu 
peste umăr. Şi încă ceva... Se uită, clătinând din cap, la oamenii 
care, neavând habar de drama ce se petrecea între cei doi 
tineri, dispăreau înghiţiţi de intrarea metroului. 


197 


— Când mi-ai arătat mănuşile, am fost şocat, blocat, ştii 
asta? M-am gândit: o, doamne, hai să ne luăm la întrecere 
pentru altceva, nu pentru aceste lucruri atât de scumpe, dar nu, 
tu voiai miză mare. Tu joci întotdeauna pe miză mare, Saşa, la 
tine este vorba întotdeauna despre Adevăr, despre Bine. M-am 
simţit un mizerabil că le-ai pierdut. Dar le-ai pierdut din pricina 
supralicitării tale. Înţelege asta odată! 

— Lasă asta, a răspuns Sokolov încăpățânat. Aşa ceva nu 
faci cu un prieten. Eu, cel puţin, în niciun caz n-o fac, şi am 
pretenţia de la tine ca nici tu să n-o faci. 

— Nu există protocoale în prietenie. Totul se poate. Lev se 
aprinsese acum, vorbea cu gesturi mari. Totul trebuie. Prietenii 
se testează unul pe altul, se bat, se muşcă, se luptă! Şi asta n-o 
fac ca să se înjosească unul pe altul, o fac ca să devină mai tari, 
să înveţe unul de la altul lecţiile de care ai nevoie ca să 
supravieţuieşti! Despre asta e vorba! Nu înţelegi, Saşa, şi dacă 
nu înţelegi asta, atunci într-adevăr prietenia noastră nu are 
niciun sens, păcat, dar asta este!” Sokolov simţi că pierduse 
partida. Celălalt va fi acum cel ce va pune capăt prieteniei. 

— Scuzele tale... încercă să insiste moale, speriat că 
împinsese totul prea departe. Se îndoia de totul, de supărarea 
lui, de perplexitatea lui, de suficiența lui. 

— Pentru un lucru important între prieteni care au 
încredere unul în altul? Da. Fără îndoială. Dar pentru aşa ceva? 
Nici prin gând... Indignat, Lev scutură din cap. Hai să punem 
punct relaţiei noastre, Saşa. Prieteniei, hai să-i zicem aşa, 
retroactiv, dar să n-o mai numim în felul ăsta. M-am înşelat Şi tu 
te-ai înşelat. Să-şi urmeze fiecare drumul lui. 

Lev o porni spre intrarea în metrou. 

Cu lacrimi în ochi, Sokolov rămase să privească în urma 
lui. Se lăsase influenţat de ceea ce Lev tocmai numise: vanitate, 
mândrie, aroganță, prezumţii. 

Dacă în drumul spre institut s-ar fi putut privi din afara lui, 
prin ochii lui Lev, nu s-ar fi întâmplat una ca asta. Dar se lăsase 
orbit de moralismul lui exagerat, care nu era de fapt altceva, 
după cum înţelegea el acum, decât un ocean de frică. Cinstea 
nu era la el o trăsătură naturală, era cinstit pentru că avea 
nevoie de claritate, într-o lume incertă. 


198 


Erau atunci de 20 de ani şi aceleaşi teme se puneau şi- 
atunci în discuţie. Din nou întrebuința Lev acum cuvântul 
supravieţuire, şi din nou era vorba despre pragmatismul lui, vis- 
a-vis de asprul moralism al lui Sokolov. 

Moartea tatălui lui Lev a făcut să se reîntâlnească. Sokolov 
se dusese la înmormântare şi-i prezentase lui Lev condoleanţe. 
Se îmbrăţişară şi Lev îi şopti la ureche: „Faptul că ai venit 
dovedeşte că nenorocita de moarte e şi ea bună la ceva”. Mai 
târziu îi explică: „Fac, precum se vede, lucruri cu o încărcătură 
simbolică prea mare. Vreau însă acum ca ceva să devină 
limpede. lţi promit că niciodată n-o voi mai face cu tine. Tu eşti 
mult prea rectiliniu pentru asemenea lucruri. Pentru tine negrul 
nu este nimic altceva decât negru, dar pentru mine negrul poate 
să-şi schimbe culoarea şi să devină alb. Hai să uităm, bine?” 

Amintirea acestei părţi a istoriei cu mâănuşile nu-l mai 
tulburase de multă vreme. Sokolov nu putea să se distanţeze 
însă de povestea cu mănuşile, simbol al prieteniei lor. Le luase 
cu el la plecarea din Uniune şi se întreba acum dacă nu cumva 
sosise cu adevărat momentul să se distanţeze de ele. Lev avea 
probabil dreptate: nu trebuia să privească înapoi, nu trebuia să 
se ţină agăţat de lucruri care mai persistau doar în memoria lui. 


199 


Capitolul 7 

Pe Sokolov îl trezi un ciocănit în uşă. Se ridică în capul 
oaselor şi auzi ultima bătaie. Se bătuse de mai multe ori, de 
câte ori nu ştia, probabil că cineva aştepta de minute în şir în 
faţa uşii. Îşi puse indispensabilii, îşi trase pe el o cămaşă şi ieşi 
în hol. Era dimineaţa, dar n-avea nicio idee cam ce oră putea fi, 
probabil că venise Roy să se informeze dacă avea nevoie de el. 

— Vin acum. 

Întoarse cheia în broască şi deschise uşa. 

— V-am luat din pat? Pot să intru? 

Era o voce rusească. El uitase de existenţa acestui om, 
dar omul nu uitase de el. Sokolov arătă spre sufragerie. 

— Intraţi acolo. Vin imediat. 

Naum Katsz încuviinţă şi pătrunse în hol, privind curios 
împrejur. 

Sokolov, cuprins de nesiguranţă, îşi puse un pantalon şi 
încercă să-şi aducă aminte ce-i spusese poliţistului. Nimic, de 
fapt. A văzut un necunoscut şi i s-a făcut frică. N-a minţit. A spus 
adevărul. 

— Nu vă pot oferi nimic de băut, spuse Sokolov când intră 
în cameră, n-am făcut încă cumpărăturile. 

Katsz răspunse: 

— Am băut cafea toată dimineaţa. 

Se aşeză confortabil în fotoliu şi zâmbi ca şi când ar fi 
venit în vizită la un prieten vechi. Din nou avea cămaşa pe 
dinafară, peste pantaloni, ca să-şi ascundă burta, şi pantalonii 
de zi liberă pe care şi-i pusese astăzi, de un albastru-verzui, nu-i 
ajungeau decât până la jumătatea gleznelor păroase. 

Picioare goale în sandale. Îmbrăcat pentru o plimbare de 
sâmbătă pe bulevard. 

Sokolov se aşeză pe canapea şi încercă să fie la fel de 
relaxat ca polițistul. 

— Frumos apartament, spuse Katsz. 

— Da, răspunse Sokolov. 

— Totul e-n ordine? 

Sokolov încuviinţă. 

— În urmă cu câtăva vreme, unul dintre oamenii mei a 
fost la adresa dumneavoastră veche, pentru a vă invita lao a 


200 


doua discuţie, dar, ca să fiu sincer, era atunci puţină viaţă în 
dumneavoastră. 

Deci nu numai Tania, dar, precum se vedea, şi un poliţist 
fusese la uşa lui. Mai multe vizite decât primise în Herzlia. 

— Am avut nişte probleme. 

— Asta înţeleg. 

— Am luat, totuşi, nişte informaţii despre dumneavoastră, 
asta e munca mea, şi se pare că aici aţi fost respins la solicitări. 
În Uniune erati într-o funcţie înaltă. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Că trebuie să fie foarte frustrant pentru cineva ca 
dumneavoastră să măture străzile. Aveţi totuşi ceva ştiinţă de 
carte în mintea dumneavoastră, şi el se bătu cu degetul în 
tâmplă. Care nu este folosită. Păcat pentru dumneavoastră, 
păcat pentru ţara noastră. 

— N-a mers simplu la solicitarea de serviciu. Mi-a fost 
greu, da. Mama a murit acum un an, căsnicia mi s-a destrămat, 
cariera distrusă, deci eram la pământ. Dar ştiu c-am depăşit 
faza. 

— Aici locuiţi mult mai bine. 

— Cum mi-aţi găsit noua adresă? 

— De la vechii vecini. 

Katsz îi făcuse o vizită Taniei. Ea i-a povestit unde putea 
să-l găsească pe Sokolov. Nu presupusese ciudatele probleme 
pe care i le crea lui polițistul. 

— Asta nu poate fi ieftin, remarcă Katsz. 

— Am un serviciu. 

— Succes. Unde, dacă îmi permiteti să întreb? 

— Oktober Enterprises. 

— Oktober Nu e acelaşi nume cu al rachetei la care ați 
lucrat? 

— V-aţi făcut bine temele acasă. 

— Fiecare cu meseria lui, doctore Sokolov. 

— Ce mai vreţi să ştiţi, domnule Katsz? V-am povestit tot 
ce mi-am amintit din acea zi. 

— Ceva nu-i în regulă, spuse el. "Pot să fumez aici? 

— Se poate. 

Şi-a scos un pachet de Marlboro lights din buzunarul de la 
piept şi Sokolov s-a dus să-i aducă o farfuriuţă. Nu avea 


201 


scrumieră în casă. Se simţi mai liniştit decât la primul 
interogatoriu. Aici era pe propriul lui teren şi nu avea nimic de 
ascuns. Criminalul avea o oarecare asemănare cu Lev şi chiar şi 
asta era îndoielnic, pentru că atunci el fusese beat. Nu era 
datoria lui să descopere criminalul. Pentru asta era plătit Katsz. 

— Poftiţi. 

Katsz se uită la farfuriuţă. "Vă mulţumesc. 

— Cu ce vă pot ajuta? Sokolov se aşeză şi privi, în 
aşteptare, la omul puternic din faţa lui. Intrebă: 

— Ştiţi deja cine e victima? 

— Un francez. Locuia aici de vreo câţiva ani. Evreu. Dar 
naturalizat. Era suspectat în Franţa de trafic cu droguri, dar 
avuseseră prea puţine dovezi împotriva lui. Când a venit aici, 
ne-au anunţat, dar n-am găsit nimic la el care să fi avut de-a 
face cu drogurile. 

Era liniştitor să-l auzi vorbind astfel. Propoziţii dintr-un 
anunţ de ziar, departe de realitatea lui Sokolov, departe de 
lumea analizelor de laborator şi a construcţiilor de rachete. 

— Cafeneaua în faţa căreia a fost împuşcat era folosită ca 
spaţiu de depozitare pentru un băcan care îşi avea prăvălia 
câteva case mai încolo. Băcanul nu ştie nimic. Conduce însă un 
BMW. Asta e ceva cam neobişnuit pentru un mic băcan de 
cartier. Dar văd că şi dumneavoastră vă descurcati. 

— Am avut noroc. 

— Oktober Enterprises? Katsz îşi supse burta şi scoase un 
carneţel din buzunarul pantalonilor. Un BIC simplu atârna la 
buzunarul lui de la piept. 

— Ce adresă are? 

Sokolov îi citi datele de pe cartea de vizită primită de la 
Roy. Katsz şi le notă. 

— Ce faceţi acolo? 

— Acum voi începe, de fapt. 

— Şi tot ce-i aici vine deja de-acolo? 

— Un avans. 

— Generos. 

Se priviră unul pe altul tăcuţi. Zgomotul circulaţiei de 
afară se înteţi uimitor, ca şi când volumul unei surse de zgomot 
ar fi fost dirijat mintal. Circulaţia până acum nu-i deranjase 
deloc. 


202 


— Asta aşa este, desigur. Dar nu am nimic de ascuns, 
domnule Katsz. N-am luat bani de la criminal. Nici n-am auzit 
nimic despre el, slavă cerului, şi mă preocupă acum încheierea 
unei perioade dificile din viaţa mea. Îmi reuşeşte, ca prin 
minune. Şi dacă stau acum aici şi mă pot gândi la viitorul meu, 
asta i-o datorez unui prieten, nu omului pe care-l căutaţi. 

— Eu nu susţin că vă bănuiesc de ceva, dar trebuie să 
cercetez toate variantele posibile. Nu pot să exclud nimic, oricât 
ar fi de neînsemnat. Şi faptul că mă aflu aici se datorează unei 
nevoi de clarificare. Priviţi. 

Scoase o hârtie din buzunarul de la piept, o desfăcu cu 
grijă şi se ridică cu greutate din scaunul adânc. li întinse hârtia 
peste masa de salon, în timp ce rămăsese aşezat pe marginea 
fotoliului. 

Erau desenate două compoziţii. Prima era făcută pe baza 
celor descrise de Sokolov. Capul era constituit din elemente tip, 
aşa cum fusese relatat de el la primul interogatoriu la biroul 
poliţiei. Capul din dreapta era o schiţă adevărată, desenată cu 
detalii şi umbre. El recunoscu forma rotundă a propriului lui 
craniu, dar în acelaşi timp ochii aprinşi şi nasul te făceau să te 
gândeşti la Lev, ca şi când desenatorul ar fi suprapus una peste 
alta două figuri. Uimit, se fixă asupra schiţei; legătura între el şi 
Lev. 

Sperase că nu era nimic altceva decât asociaţia personală 
a unui beţiv. Care ar fi putut proiecta capetele a mii de oameni. 
Dar acesta era şi Leşava, şi Sokolov. Sau ei amândoi într-unul. 

Katsz întrebă: 

— Par doi oameni diferiţi, nu? 

— Asta e desenul meu. Şi ăsta? 

— Al celuilalt martor al nostru. Un domn bătrân. Un pictor. 

Undeva, aplecaţi peste o fereastră, existase o pereche de 
ochi care-i prinsese în aceeaşi figură pe măturătorul de stradă şi 
pe criminal. Prezenţa lui Sokolov la crimă îl făcuse complice. A fi 
fost acolo însemna a purta responsabilităţi, părea a spune 
desenul. 

— Are talent, spuse Sokolov. 

— Dar aţi stat ochi în ochi cu el. El este? făcu un gest spre 
schiţă. 


203 


— AŞ vrea să vă pot ajuta. Băusem atunci ceva, eram 
zăpăcit de ceea ce văzusem, şi când el a venit spre mine, n-am 
mai văzut de fapt decât ţeava pistolului. Poate că pictorul l-a 
văzut mai bine ca mine. 

— Il recunoaşteţi? 

— Nu, la drept vorbind. Nu ştiu. De ce nu îl căutaţi după 
desenul omului ăstuia? 

— Pentru aşa ceva nu e destul de concludent. N-am sfârşit 
însă de-a mă gândi la asta. Il privi pe Sokolov. Şi încă ceva. Doar 
cu un desen nu pot începe un proces. Am nevoie de doi martori 
temeinici. De pictorul amator şi de dumneavoastră. 

— Nu ştiu dacă aveţi ceva de obţinut de la mine. Singurul 
lucru pe care-l ştiu este că cineva a fost împuşcat. Nu din 
întâmplare, ci a fost o adevărată răfuială. Trebuie să căutaţi în 
trecutul acelui francez. Nu vă pot ajuta. Imi pare rău. 

Îi înapoie hârtia lui Katsz. Acesta o împături şi o vâri în 
buzunarul de la piept, în spatele pachetului cu ţigări. Intrebă: 

— Deci aţi primit un avans? 

— Puteţi să luaţi acolo informaţiile necesare, şi Sokolov 
arătă spre notiţa lui Katsz cu datele despre Oktober. 

— Presupun că prietenul dumneavoastră este patronul 
firmei? 

— Exact. 

— Tot un rus? 

— Am fost colegi. 

— Tot un specialist în rachete? 

— Cel mai bun pe care l-a avut Uniunea. 

— Inţeleg că ghinionul cu acea rachetă a fost începutul 
tuturor nenorocirilor. 

— Pentru toţi cei ce au lucrat la ea. 

— Leşava, spuse Katsz. "Georgian. Dar cu un nume 
creştin. 

— Al lui taică-său. Maică-sa era evreică. 

— Asta nu prea se întâmplă des acolo, nu-i aşa? 
Amestecuri între georgieni şi evrei. Băcanul cu depozitul e şi el 
georgian. 

— Nu e yemenit? 

— E georgian. Chaim Siguralidze. Nu-l cunoaşteţi? 

— Nu. Imi făceam cumpărăturile la un alt băcan. 


204 


— Domnul Leşava are deci o întreprindere înfloritoare. 

— Da. 

— Ce fel de întreprindere? 

— Export-import. Fel de fel de activităţi comerciale. 

— De ce au nevoie de un specialist în rachete? 

— Sunt inginer metalurgist. Nu există de fapt specialişti în 
rachete în sensul adevărat al cuvântului. Oktober Enterprises 
are în vedere o întreprindere electronică. Eu voi fi consultant, 
voi face planuri, cercetări. Deci, munca mea obişnuită. 

— Când începeţi? 

— Peste o lună. 

El încă nu se decisese, dar răspunsurile pe care le dădea 
erau de fapt o confirmare a ceea ce era deja acceptat în mintea 
lui. Faptul că avea serviciu şi ambiţii îi dădea identitate şi 
respect de sine. Era înţelept să împrumute ceva din 
oportunismul lui Lev. Şi el trebuia să supravieţuiască. Îşi 
propusese să înveţe ceva din această reînviere. Niciodată nu-şi 
va mai pierde eul în cosmosul votcii Gold şi Stolicinaia, niciodată 
nu mai voia să fie desfiinţat de ideea că singura viaţă pe care o 
avea, orele şi minutele acestea ale lui Aleksandr Sokolov, nu şi 
le folosise pentru ceea ce îi producea lui cea mai mare plăcere, 
cercetarea în domeniul fizicii, crearea modelelor de teste, 
urmărirea de parcă ar fi fost un alchimist a unor legături noi, 
cunoaşterea ordinii naturii pe care el, probabil, ar fi putut-o 
împinge cu un milimetru mai departe, şi nutrirea speranţei că 
într-o bună zi, peste 20, 30 de ani, când americanii vor exploata 
racheta Schuttle pe scară comercială, va face o călătorie prin 
cerul de vapori. 

— Vă rog să mă iertaţi că vă produc neplăceri, spuse 
Katsz, fără să facă vreo mişcare care să-i trădeze intenţia de-a 
pleca, dar o asemenea crimă nu se întâmplă niciodată în Tel 
Aviv. Te duce cu gândul la America sau Sicilia, un gen de 
răfuială de tip mafiot. 

Sokolov încuviinţă şi se gândi la discuţia cu Lev, în care 
cuvântul respectiv fusese de vreo câteva ori pus pe tapet. 
Spuse: 

— Cred că trebuie să căutaţi în cercurile traficanţilor de 
droguri. 

— Cam aşa s-ar părea. 


205 


— Dacă vă pot ajuta, cu plăcere, dar mă tem că desenul 
pe care mi l-aţi arătat nu-mi spune nimic. 

— Păcat. Pentru că rămâne totuşi curios cum de omul v-a 
lăsat în viaţă. 

— Găsiţi? Sunt bucuros că s-a întâmplat aşa. 

— Şi eu! Şi eu! Îmi pare rău c-aţi înţeles aşa Dar am vrut 
să spun că un om de profesie, un hitman, cum spun americanii, 
n-ar fi lăsat niciun martor în viaţă. 

— Concluzia: n-a fost un hitman. 

— În vreme ce, totuşi, s-a întâmplat în stilul unei răfuieli 
profesioniste. 

— Nu. Era tensionat. Era nervos cu adevărat. 

— Cum de aţi observat? 

— Îi tremura mâna. Ţeava pistolului tremura. Este singurul 
lucru pe care l-am văzut. 

— Şi el era rus. 

— Asta n-o pot susţine niciodată, spuse Sokolov hotărât. 
Am zis că eu am rostit câteva cuvinte ruseşti. El n-a spus nici 
pâs. 

— Dar aţi avut impresia că a înţeles? 

— Pentru că a plecat! Poate că n-a înţeles niciun cuvânt, 
dar n-a simţit nevoia să mă omoare şi pe mine! Noroc! Nu ştiu 
prea multe, domnule Katsz. Credeam c-o mierlesc. Gândeam în 
sinea mea: acestea sunt ultimele lucruri pe care le mai văd în 
viaţă, un tip care omoară un alt tip. Ce despărţire. Cam aşa ceva 
îmi trecea prin cap. Deci: este criminalul un rus? Nu ştiu. Poate 
că i-a fost peste mână să omoare un prăpădit de măturător de 
stradă rus. Poate că este un sionist fervent şi n-a vrut să pună în 
pericol imigrația. Totul se poate! 

— Ei... 

Katsz s-a ridicat din fotoliu. 

— Aveţi mobile frumoase, doctore Sokolov. 

— Dumneavoastră unde locuiţi? Se îndreptară spre uşă. 

— Petah Tiqwa în partea de est a oraşului. În fiecare zi fac 
naveta Chiriile sunt aici prea mari pentru salariul meu. Ar fi 
trebuit să fac şi eu ceva ca dumneavoastră. Rachete. 

— Cinci ani la Tomsk, inspectore. 

— Fiecare lucru îşi are preţul lui. 

— Îmi pare rău că nu vă pot ajuta. 


206 


— Dar mă poţi ajuta dacă-l prindem. Rămâi martorul 
principal, doctore. Dacă-l prindem, îl poţi identifica. 

— Sper. Dacă mă gândesc la acel moment, văd ceva vag, 
ochii, ridicarea pistolului, şi-mi revine în minte frica. 

El deschise uşa şi-şi reaminti că liftul poate fi deschis 
numai cu cheia. Intrebă: 

— Cum aţi urcat? 

— Pe scări. N 

Sokolov apăsă pe butonul liftului. Intrebă, pe cât se putea 
de dezinteresat: 

— Sunt mulţi georgieni în Israel? 

— Douăzeci, treizeci de mii. Mulţi locuiesc în Asndod. 

— Au şi aici legăturile de familie pe care le aveau în 


Uniune? 

— Se întâmplă, da. Sunt printre ei câteva familii de 
criminali. 

— Şi băcanul? 

— Asta am retras-o, doctore. N-are nicio legătură. 

— Şi BMW-ul? 


— O maşină scumpă. 

— Ştiaţi că în timpul celui de-al doilea război mondial se 
făceau acolo motoare de avioane? 

Katsz scutură din cap. Spuse: 

— Chiar dacă nu s-ar pune problema să n-am bani destui 
să plătesc, dar n-am dorit niciodată un Mercedes, din motive 
aflate la îndemâna oricui; m-am gândit totuşi adesea că, dacă 
aş câştiga vreodată la loterie, mi-aş lua un BMW, plecând de la 
ideea că asta e o marcă germană cuşer. 

— Nu există mărci germane cuşer, spuse Sokolov. 

Liftul venise şi el deschise uşa cu cheia. 

— Lift frumos, din lemn. Nu se mai văd multe ca ăsta. 
Totuşi, căutaţi să primiţi un apartament pe Rehov Sokolov. E 
bun un nume ca ăsta, spuse Katsz. 

Işi dădură mâna. 

— O să mai auzi de mine, doctore. 

— O să ajut cu ce pot. 

Uşa liftului se închise. 


207 


Capitolul 8 

Câteva zile mai târziu, Tania urca cu el. 

— Ce lift vechi frumos, spuse ea. 

— Clădirea e din 1934. Priveşte. Sokolov făcu semn spre o 
tăbliță care arăta vârsta liftului. Se pare că de la început nu l-au 
mai înlocuit. Lemn. Aşa ceva nu mai întâlneşti. Dar e încet. 

Liftul tremură în momentul când se opri şi ea îl urmă pe 
Sokolov la etaj. Cu mâinile nervoase - uşa trebuia trasă cu o 
anume putere în timp ce cheia se învârtea scurt în broască - el 
şi-a deschis, după patru încercări, apartamentul. Ea îl întrebă 
unde îi este dormitorul şi-l luă de mână Pe prag, în întuneric, se 
îmbrăţişară şi se lăsară sărutându-se pe saltea. Ea se ridică, îşi 
deschise fermoarul şi lăsă să-i alunece rochia. Un sutien negru, 
cu dantelă şi fundiţe. 

— Azi mi l-am cumpărat, spuse cu o voce răguşită. El o 
privea cum îşi dă jos ciorapii fără să-şi atingă slipul, mişcând din 
şolduri de parcă ar fi dansat. In lenjerie, ca şi când lepădarea ei 
se cuvenea să aibă loc la sfârşit, alunecă sub cuvertură şi spuse: 

— Vrei să pui ceasul deşteptător la ora 6? 

Ţeapăn de încordare, el îşi scoase haina. Voia să dea un 
răspuns potrivit, dar nu-i ieşea din gâtlej niciun sunet. Cu Valia 
era altfel. Molcomeală fără obligaţii. Şi înainte de Irina 
cunoscuse femei, cu care nu câştigase prea multă experienţă. El 
nu era Lev. Cu Tania trebuia să se dovedească. Şi asta era un 
gen de test la poligraf. 

— Vreau la dejun un croissant. Ea repetă asta, văzându-i 
silueta în semiîntuneric, dezbrăcându-se. Voia să-l facă să se 
simtă în largul lui. Croissant cu cafea cu lapte. Niciodată n-am 
mâncat aşa ceva Şi vreau să fumez o dată o gauloise. N-am să 
mai fumez pe urmă, dar o gauloise după dejun vreau să fie o 
excepţie. Şi după aceea să văd Doctor Jivago. Şi Neapole. Şi să 
mor. 

El avu impresia că ea trecuse deseori prin asemenea 
situaţii. Ea era acum amanta experimentată şi el începătorul 
neîndemânatic. leşi din pantaloni şi rămase în chiloţii cu poze cu 
elefanţi. 

— Azi cumpăraţi, spuse el când se băgă lângă ea în 
aşternut. Ea se răsuci spre braţele lui şi el îi simţi pielea spatelui 
şi sutienul. 


208 


— Cu poze în faţă, spuse ea. 

— Drăcii apusene, preciză el. ` 

Îi dădu jos bretelele de pe umeri şi-i scoase sutienul. Îşi 
apropie capul de sânii ei şi-i sărută sfârcurile negre fără 
memorie, ca şi când i s-ar fi întâmplat pentru prima dată. Mâna 
ei îi alunecă peste şold spre indispensabili, pătrunse sub elastic 
şi îi atinse fără nicio sfială sexul întărit. El fu impresionat de 
ştiinţa mişcărilor ei. Dar dintr-o dată îi simţi trupul crispându-se 
şi-şi retrase mâna. Probabil că se speriase de propriul ei curaj. 
Rămase multă vreme tăcută, cu ochii închişi. 

El şopti: 

— Tania? S-a întâmplat ceva? 

Ea nu răspunse. 

— Am prezervative, spuse el, Prezervative evreieşti. Cu 
aprobarea rabinului. Marca cuşer. 

O apucă de bărbie şi-i întoarse capul, astfel încât să o 
poată vedea. 

— Tania? 

Ea nu răspunse. Ţeapănă, îşi ţinea ochii închişi. 

— Te rog, spune-mi, te gândeşti... te gândeşti la el? 

Ea clătină din cap. 

— Nu. 

— Atunci ce e? Nu înţeleg. 

Ea înghiţi în sec şi trase aer în piept. Deschise ochii şi-l 
privi întristată. 

— Nu eşti circumcis, spuse ea. 

Cuvintele ajunseră greu la înţelegerea lui. Nu se gândise 
niciodată la asta. Nu crezuse că cineva şi-ar putea face din aşa 
ceva o problemă. Se ridică şi se sprijini într-un cot. 

— Crezi că mă vor da afară din ţară? 

— Nu, sigur că nu. 

— N-am făcut nici bar-mitsva!!, n-am citit nici Tora, n-am 
văzut decât de vreo câteva ori în viaţa mea o sinagogă pe 
dinăuntru. Dar am o mamă evreică şi un tată evreu, de aceea 
am venit în ţara asta şi mă găsesc în cele din urmă lângă tine 
aici, în pat. 

— i se pare că fac mofturi? 


11 Ceremonie prin care puberul este declarat bărbat (la vârsta de 13 ani), 
fiind admis în comunitatea religioasă iudaică. 
209 


— Nu ştiu ce vrei să spui prin constatarea că nu sunt 
circumcis. 

Ea clătină din cap şi-şi închise din nou ochii. 

— Şi el? 

— Nici el. 

Îi văzu faţa, pielea întinsă pe obraji, genele; 

— Atunci eram eu o alta, spuse ea. N-ai ce să-i faci. 

Îşi trecu braţele în jurul gâtului lui şi-l trase spre ea. Se 
sărutară. 

— Nu e vina ta, mai spuse ea. 

— Dar a cui? A vechilor evrei din deşert care au inventat 
asta? 

— A mea. Asta e ideea mea fixă. 

— Ce vrei să spui? Ai vreo neplăcere din pricina acelui 
surplus de piele? 

— Nu, pentru că e a ta, spuse ea. 

— O, slavă Domnului. Dar atunci, în general? 

— Am venit în Israel pentru că am vrut să trăiesc printre 
evrei. Şi-a acoperit faţa cu ambele mâini. "Ştiu că pentru tine e 
altfel, dar alegerea mea a fost concretă, cu un scop precis. Sunt 
evreică, aparţin unei anumite tradiţii şi o parte a acestei tradiţii 
este circumcizia. Pentru mine e un element important. Bar 
mitsva aparţine aceleiaşi tradiţii, mâncarea cuşer, de asemenea, 
şil-ul, şi eu mi-am propus, atunci când am venit aici, să respect 
aceste tradiţii. Şi cu primul bărbat pe care îl întâlnesc mi se 
întâmplă un lucru atât de tulburător, să mă îndrăgostesc de el şi 
să mă pomenesc cu el într-un dormitor, or, te asigur, Saşa, că în 
Kiev acest lucru nu mi s-a întâmplat niciodată, absolut niciodată. 
Însă... 

— Pielicica, spuse el. 

Ea zâmbi. 

— Mi-eşti tare drag, Saşa. Să ştii. Dar nu mă pot culca cu 
tine, până nu-ţi faci circumcizia. 

— Am prezervative. Sunt ca o pijama, peste. 

— Îmi pare rău. 

— Crezi că alte femei în această ţară au aceleaşi pretenţii? 

— Nu ştiu. 

— Pentru că dacă tu nu mă vrei... 

— Te vreau, Saşa. 


210 


— Sunt condamnat la celibat. 

— Îmi pare rău. Mi se pare caraghios din partea mea. 

— Nu te contrazic. 

— Dar nu pot altfel. Când am simţit, n-am vrut să mă 
împotrivesc, dar... mă reţine, înţelegi? 

— Încerc să înţeleg. 

— Este tot atât de reprezentativ pentru iudaism ca şi Tora, 
spuse ea. 

— O bucăţică de piele? El râse. 

— Da, strigă ea, atinsă de tonul lui cinic. 

— Vorbim despre un obicei vechi, care în timpurile noastre 
cu camere de baie, duşuri şi săpun este depăşit, spuse el. 

— E aşa cum spui şi totuşi e important. 

— De ce? Explică-mi. 

— Ca ritual. Mă încilin în faţa ritualului, Saşa. Mă înclin în 
faţa sulurilor Torei, cred că femeile trebuie să meargă la 
mikve!?, cred că bărbaţii evrei sâmbăta dimineaţa trebuie să 
stea la şil, cred că trebuie să spunem kadiş-ul pentru morţii 
noştri. Ritual. 

— Eu nu-l ştiu, spuse el, noi n-am trăit niciodată în 
Moscova printre evrei. 

— Eu am ales pentru asta. Vreau să urmez aceste tradiţii. 
Valorile lor, ideile, obiceiurile. 

El întrebă: 

— Nu cumva iudaismul şi-a trăit traiul? 

— Cum poţi spune una ca asta? Vocea ei suna acum mai 
strident. Până la această întrebare aproape că vorbiseră în 
şoaptă, ea cu gura aproape de umărul lui, dar acum se întoarse 
puţin, astfel încât să-şi poată face vocea auzită. 

El spuse: 

— Nu cred că trebuie să ne dezicem de această ţară şi să 
privim iudaismul ca pe un lucru frivol, din alte timpuri, dar vreau 
să spun următoarele: acum încep să înţeleg că iudaismul a fost 
important pentru felul cum oamenii trăiau în comunitate. 
Regulile, prescripţiile, toate acele poveşti despre cum trebuie să 
te comporţi cu săracii, cu nevasta şi cu copiii, despre care e 
scris în talmud, astea sunt descoperiri evreieşti? În fapt, ele sunt 


12 Baie rituală. 


211 


locuri comune în cultura vestică. Cei mai mulţi oameni pe 
pământ ştiu asta, nu? 

— Dar şi trăiesc ei aşa? Doar nici noi, aici, în Israel, nu o 
facem. 

— De fapt, este vorba despre cele 10 porunci, spuse el, 
lucru pe care îl realizase în timp ce vorbea. Asta e baza întregii 
culturi. Cele 10 porunci au fost date de evrei omenirii, 
conducătorii în deşert au stabilit reguli pentru felul cum trebuie 
să se poarte oamenii unii cu alţii. Inteligent, genial. lar mica 
mea neîmplinire este o neînsemnată nerespectare a regulilor. 
Cu toate că circumcizia nu este printre cele 10 porunci. 

— Nu, şi totuşi brith-mi/lav este mai vechi. Este probabil 
cel mai vechi ritual evreiesc. Legătura dintre Dumnezeu şi 
poporul evreu trebuie scrisă în carnea evreului. Se mai poate 
face de sabat sau de Yom Kippur, ştii asta? 

— Sunt impresionat. 

— Păcat că nu eşti circumcis, spuse ea. 

— Dacă întrebuinţez prezervative, n-o mai simţi, nu? 

— Diferenţa o simt în suflet. Nu acolo. 

— Ideea, spuse el. 

— ritualul, îl corectă ea. 

— Păcat, spuse el. 

O întrebă dacă nu vrea să bea ceva Cafea. În bucătărie 
puse apă, în timp ce ea se îmbrăcă, în afara privirilor lui. El 
aprinse becurile şi-i arătă casa. Ea atinse toate lucrurile, se 
aşeză pe banchete şi se lăsă să cadă pe scaune, se minună de 
echipamentul bucătăriei. Pe terasă, cu pântecul apăsat de 
balustrada din piatră, priviră partea nordică a oraşului, 
acoperişurile plate cu ridicăturile anexe şi antenele parabolice. 
Noaptea era clară şi ei îşi fixară privirile asupra stelelor 
Orientului Mijlociu. 

— Mai vreau să te văd, Saşa. 

— Şi eu. 

Ea râse trist şi-şi înclină capul, ca să-şi ascundă privirea. 

— Spune, rosti el. 

Ea îşi depăşi nesiguranța şi trase puternic aer în piept: 

— Dar fără prepuţ. 

El clătină din cap. 

— Şi altfel? 


212 


— Altfel, totul rămâne la ceea ce e acum. 

— Ce răutate e asta, spuse el. 

Ea îi răspunse cu ironie de sine, dar răspicat: 

— Da. 

— Deci eu am o problemă? 

— Dacă vrei să mă vezi, atunci ai o problemă. 

— La vârsta mea? 

— De ce nu? 

— Anumite lucruri, la vârste mai înaintate, trebuie să le 
laşi aşa cum sunt, Tania. 

— Nu-mi pot închipui că tăierea împrejur e atât de dificilă. 

— Numai dacă mă gândesc la asta şi mă îmbolnăvesc. 

Ea îl sărută ca să-l consoleze cu anticipație pentru durere. 

— N-am altă alternativă, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse ea. Dacă mă vrei, trebuie să te duci la 
cuţit. 

— Unde se întâmplă asta? întrebă el îngrijorat. Trebuie să 
mă duc să mă informez? 

— Da. 

Ea îi luă mâna. 

— Tefie trece pe lângă un magazin. Rămase tăcută, 
aşteptând aprobarea lui. 

— Da? spuse el, încurajator. 

Ea râse. El se bucură de propriul lor ritual. 

— Tefie trece pe lângă un magazin şi vede în vitrină un 
ceas. Intră şi-l întreabă pe cel dinăuntru: Puteţi să-mi reparaţi 
ceasul? Omul ridică din umeri. N-am idee, spune el, nu sunt 
ceasornicar, sunt mohee!, fac circumcizii. Tefie îl priveşte uimit. 
Dar... se bâlbâie el, în vitrină e un ceas. Moheerul încuviinţează 
şi spune: dar ce credeţi dumneavoastră, ce-aş fi putut pune 
altceva în vitrină? 


213 


Capitolul 9 

Roy l-a luat cu el în cartierul în care se puteau cumpăra 
confecţii, în jurul lui Rehov Herzl, unde zeci de angrosişti livrau 
mărfuri în exclusivitate comercianților cu bucata. Lui Roy i-au 
făcut o excepţie. In schimbul preţului de cost, i-au întocmit lui 
Sokolov o garderobă. Roy a plătit notele. 

— Cu condiţia ca asta să fie un împrumut, a spus Sokolov. 
Lev a făcut destul pentru mine. Păstrează bonurile, va trebui 
mai târziu să ne facem socotelile. 

Patru costume, blue-jeans Levi's originali, şosete, lenjerie 
de corp, cămăşi, maiouri, pantofi, în total în jur de patru mii de 
şekeli, dublul unui salariu mediu israelian. O familie reuşea să se 
descurce cu greutate din el. În Uniune acestea ar fi fost sume de 
basm, dar aici te obişnuiai repede cu nivelul preţurilor şi cu 
supermagazinele înţesate de mărfuri. El îşi cumpărase acum 
îmbrăcăminte de o sumă pe care în Kaliningrad nu reuşise s-o 
economisească de-a lungul anilor. Patru mii de şekeli însemnau 
două mii de dolari - în Uniune ar fi trăit viaţă de milionar cu o 
asemenea sumă. 

La întoarcere, bancheta din spate a Escort-ului era plină 
de pungi de hârtie şi de saci din plastic. 

— Lev e acasă? 

— A plecat azi din oraş. 

— Când se întoarce? 

— Mâine seară, cred. 

— Poţi să-i spui să mă sune? 

— No problem, spuse Roy. Mâine ţi se dă un alt număr de 
telefon. Cel de-acum e al vechilor chiriaşi. 

— Ştii de-acum care este? 

— În dulăpiorul pentru mănuşi. 

Sokolov îl deschise şi căută printre alte hârtii formularul 
de la telefoane. In spatele dulăpiorului dădu peste ceva metalic, 
îl scoase şi recunoscu forma negru-albastră a unui revolver. ÎI 
privi pe Roy, cerându-i o explicaţie. Nonşalant, tânărul îi aruncă 
o uitătură: 

— Punct 22, explică el. 

— De ce îl ai aici? 


mA 
| 


| foloseşte şi poliţia. 


214 


— Trebuie câteodată, pentru vreo chestie, să merg în 
Teritoriile ocupate, şi acolo eşti nebun dacă umbli neînarmat. Şi 
nu-l ţii îm sertar, crede-mă. 

— Ai permis? 

— Bineînțeles. Dacă vreţi, primiţi şi dumneavoastră 
permis. 

— Nu, mulţumesc. 

— Dacă trebuie să mergi regulat la Nablus, începi să 
vorbeşti altfel. 

Sokolov găsi noul număr de telefon. 

Roy îl lăsă la apartamentul lui. 

Işi puse noile costume pe umeraşe şi-şi aranjă lucrurile în 
dulapul din dormitor, îşi potrivi ordonat pantofii, unul lângă altul. 
La vederea garderobei, simţi un amestec de mândrie şi 
îngrijorare, ca şi când ar mai fi fost copilul căruia maică-sa îi 
croşetase un pulover. Era de 11 ani, ea făcuse rost de suluri 
scumpe de lână şi săptămâni întregi după masa de seară auzise 
clinchetul amdrelelor. Puloverul era aşa de minunat, încât el nu-l 
putea purta. În fiecare zi deschidea dulapul şi-l privea 
admirându-l. Sub ameninţarea că va fi dat copiilor care nu erau 
atât de exagerat de economicoşi, maică-sa îl determinase ca din 
când în când să-şi mai tragă puloverul peste cap. Asta se 
întâmpla duminicile sau cu prilejul vreunui eveniment special, o 
manifestaţie de 1 Mai sau o petrecere matinală pentru copiii 
funcţionarilor din ministerul în care lucra taică-său, dar de 
preferinţă lăsa puloverul frumos împăturit să stea în dulap. 
Maică-sa nu înţelesese niciodată că nu era vorba de excesivă 
economie, ci de o profundă admiraţie. El simţea iubire pentru 
pulover şi voia să-l ferească de uzare, funingine şi pete. Cu 
acelaşi sentiment de fericire privea acum la dulapul din 
apartamentul lui de pe Rehov Ben Yehuda. Anii de neglijenţă şi 
de degradare luaseră pentru totdeauna sfârşit. 


215 


PARTEA A TREIA 
Capitolul 1 

Fordul Escort a părăsit autostrada nr. 4 dintre Tel Aviv şi 
Haifa şi a intrat pe 55, drumul ce ducea de la Keifar Sava spre 
Teritoriile ocupate. Sokolov stătea pe bancheta din spate alături 
de Lev Leşava, care după câteva minute închisese ochii şi 
adormise netulburat. Zburase în acea noapte înapoi de la 
Frankfurt şi nu închisese un ochi. 

— Tot zborul, tulburări atmosferice. Am avut greţuri. Am 
văzut oameni verzi şi albaştri clătinându-se spre toaletă. O bună 
bucată de vreme nu mai vreau să aud de EIl Al. 

— Societăţile de zbor neisraelite bineînţeles că zboară fără 
să aibă tulburări atmosferice, dorise Sokolov să ştie. 

— Se înţelege de la sine, zâmbise Lev. "Când călătoresc 
cu El Al-ul, atâta mă zdruncină, încât aproape că sar din navă. 

Cartierele Tel Aviv-ului urcau la nesfârşit pe dealurile 
dogorite. Macarale înalte îşi ridicau braţele spre scheletele 
blocurilor în construcţie. Terenuri industriale noi şi cartiere de 
locuit alternau. La fiecare staţie de autobuz aşteptau mulţimi de 
oameni, printre care un număr remarcabil de soldaţi aflaţi în 
serviciul militar, care-şi purtau armele pe umăr de parcă ar fi 
fost poşete de damă. Sokolov se obişnuise cu prezenţa vizibilă a 
armelor. Ţara era un loc înconjurat de 100 de milioane de arabi, 
care voiau să-i arunce pe intruşii europeni în mare. In ochii 
arabilor, evreii însemnau o moştenire ruşinoasă din vremea 
colonială, când englezii şi francezii le impuseseră arabilor voinţa 
lor. Dar indiferent dacă arabii se ruşinau sau nu, această ţară 
era o realitate. Totul aici era evreiesc, aşa cum spunea Tania. 

În ultimele săptămâni, Sokolov citise ziarele. Îşi exersa 
prin asta ivritul, ca să poată s-o ajute pe Tania. 

Ea urmărea actualităţile cu o senzaţie de frică. Prindea 
CNN printr-o antenă de pe acoperiş şi-i explică hotărât punctele 
ei de vedere sioniste. Sokolov nu avea nicio simpatie pentru 
palestinienii din Teritoriile ocupate, cultura lor era pentru el mai 
străină chiar decât cea a evreilor ortodocşi, dar dacă ei îşi voiau 
independenţa, trebuiau s-o primească. Intifada era una dintre 
multele dovezi că ei nu voiau să ştie nimic despre israelieni, 
chiar dacă sub evrei le mergea mai bine decât sub regele 
Hussein al Iordaniei, care, la urma urmelor, aşa cum i se 


216 


potrivea unui despot, îi măcelărise cu miile. Dacă palestinienii 
voiau să se lase exploataţi de un dictator de-al lor (Arafat sau alt 
conducător de turmă din poporul lor), trebuiau, din punctul lui 
de vedere, să aibă dreptul s-o facă. Noul lor erou, Saddam 
Hussein, până de curând un oaspete bine văzut la Moscova, era 
un antisemit populist, care-i despuiase pe kuweitieni de bogății. 
Bush îl comparase cu Hitler, şi Hussein spusese acelaşi lucru 
despre Bush, ca să nu se lase nici el mai prejos. Americanii 
trimiseseră între timp 250.000 de soldaţi în Golf. 

Sokolov prevedea că Hussein se va retrage în ultimul 
moment din Kuweit, dar Tania ştia sigur că va fi război. Saddam 
Hussein era un pericol şi el trebuia scos prin bombardamente 
din Bagdad. Pentru Tania era o problemă de-o amară gravitate, 
pentru Sokolov un subiect de discuţie oarecare. 

Trecuseră aproape patru săptămâni de când Lev îi făcuse 
oferta şi până în ziua de astăzi Sokolov nu-i dăduse încă niciun 
răspuns. El vizitase bibliotecile Universităţii din Tel Aviv, 
Institutul Weizmann şi Technion din Haifa, şi, cu ezitări, 
încercase să-şi repună pe picioare cariera ajunsă la punctul de 
faliment. Citise mult, atât despre meseria lui, cât şi despre 
istoria iudaismului, şi încercase să-şi impună un ritm zilnic. 
Tania îi ţinea adeseori, în timpul zilei, tovărăşie. Dacă nu privea 
CNN-ul, se adâncea în câte-un scriitor evreu obscur de prin 
secolul 19 din Galiţia sau Lituania. Serile se plimbau cu Emma 
pe bulevardul din dreptul marilor hoteluri de la malul mării. De-a 
lungul balustradei care despărţea promenada de plajă, stăteau 
grupuri de bătrâni pe scaune din plastic, deliberând cu care 
anume studii nepoţii lor au mai multe şanse să obţină Premiul 
Nobel, neurochirurgie sau fizică experimentală. Ei mâncau pe 
undeva o pită umplută sau o salată şi dacă Tania avea chef să 
gătească, făcea blinele umplute sau unul dintre felurile acelea 
de mâncare idiş pe care le învățase de la maică-sa. 

El îl sunase pe medicul lui Lev şi acesta îl trimisese la un 
chirurg plastician, dr. Shulman. În curând avea să-i dea telefon. 

Prezenţa Taniei dădea strălucire refacerii lui. Se simţea 
încrezător şi sigur fiind alături de o rusoaică şi vorbind propria 
lui limbă; în acelaşi timp ea forma puntea către modul de viaţă 
israelian, în care ea şi cu fiică-sa erau acum mai implicate decât 
el, care venise din februarie anul trecut. In scurt timp ea 


217 


cunoscu oamenii de pe Rehov lvri, vânzătorii din magazinele de 
pe Rehov Etsel, află numele părinţilor şi strămoşilor lui 
Finkelstein şi începu să vorbească limba atât de bine, încât 
aproape că putea să dea lecţii altor emigranţi ruşi. Era o fiinţă 
sociabilă, fascinată de societatea care i se înfăţişa, gata să-şi 
consacre viaţa întăririi şi îmbogăţirii acestei ţări. La Emma el 
încerca să se gândească fără să complice lucrurile. O altă fiinţă, 
îşi spunea, un alt om, cu nenumărate gene şi trăsături de 
caracter necunoscute, fiica unui rus străin care a călcat într-o zi 
într-o vale din Afganistan pe o mină şi a fost dintr-o dată făcut 
pulbere, şi ea, în Leningrad, obişnuită acum să aibă un alt tată; 
chiar dacă se pare că lrina a divorţat din nou, ea îl numeşte pe 
acela în mod curent tată. 

— Mai vreau să am un copil, îi spusese Tania în urmă cu 
câteva zile. Emma trebuie să trăiască într-o familie adevărată 
aici. Şi-apoi, cred că această ţară are nevoie de copii. Altfel, într- 
o bună zi, ne sufocă arabii. Hai să facem asta acum, Saşa. Va fi 
o adevărată eliberare. _ 

— S-ar putea ca operaţia să nu reuşească. Inchipuie-ţi că 
chirurgul ar putea face o tăietură greşită. 

— Atunci îmi caut un altul. 

— lar eu sunt pierdut. 

— De cum te circumcizi, ne căsătorim. 

— Atunci dă-mi imediat cuțitul. 

Râzând, ea se îndreptă spre el cu cuțitul şi el îşi acoperi cu 
mâinile şliţul. 

— Eu vorbesc serios, Saşa. Nu vreau să mai aştept prea 
mult. Primăvara viitoare am 38 de ani. 

— Am să-l sun pe Shulman. 

— Chiar o faci? 

— Da. 

— Altfel îţi dau un ultimatum. 

— Cum sună el? 

— Ai două săptămâni pentru a lua o hotărâre. Altfel, este 
mai bine să nu ne mai vedem. 

— Şi poţi să faci asta aşa, liniştită, să nu ne mai vedem? 

— Nu liniştită, nu. Dar trebuie. 

— Fiecare îmi pune termene. Ţi-e teamă că altfel nu voi 
lua hotărârea? 


218 


— Da. 

Asta fusese alaltăieri. Acum stătea lângă Lev şi privea 
străzile din Kefar Sava. Emigranţii dintr-o anumită cultură aveau 
tendinţa să rămână împreună, şi ăsta era un oraş rusesc, aşa 
cum Petah Tiqwa era un oraş al americanilor, canadienilor şi 
englezilor. Privea cu interes la străzile străjuite de copaci cu 
umbra răcoroasă şi la copiii care se jucau. Se întrebă dacă în 
cele din urmă se va stabili aici cu Tania, cu copiii lor, pe aceste 
străzi, cu radioul vecinilor de cealaltă parte a peretelui, cu 
maşina în garaj. O viaţă modestă, într-o familie modestă, fără 
visul unei călătorii pe Marte; va fi el oare fericit? Nu-l sunase 
încă pe dr. Shulman. Ezitarea lui nu venea din faptul că s-ar fi 
îndoit de intenţiile Taniei. Ea căuta un tată pentru copilul ei. Dar 
cum putea el fi un tată pentru copilul altuia, după părăsirea 
propriului său copil? Niciun gest, nicio privire, niciun cuvânt nu 
erau în afara acestui gând. Emma era un copil drăguţ şi deştept, 
care putea să se joace răbdătoare într-un colţişor sau să suporte 
veselă lungile lor plimbări pe plajă. Ea nu avea nicio vină. Ceea 
ce-l apăsa era doar stupida greşeală din trecutul lui. 

De când se mutase, nu vorbise cu Lev decât la telefon. 
Lev fusese foarte ocupat, lucrase la „un dea/ complicat”, o 
afacere cu bănci şi oameni de finanţe. „Seamănă puţin cu 
şedinţele noastre de consiliu din Kaliningrad, doar că se discută 
ceva mai abstract”. Fusese în ultimele săptămâni în Zurich, 
Cipru, Frankfurt, Paris, Londra şi New York. „Tocmeli cu 
bancherii. Cu persoane renumite, dacă vrei să ştii. Absolut după 
litera legii”. 

La o săptămână după propunere, Sokolov îl întrebase pe 
Roy dacă poate lua contact cu Lev, care pentru el era de 
negăsit. 

— Hei, jidănaşule, spuse Lev când îl sunase. 

— Jidănaşule, i-o întoarse Sokolov. 

— Ai o prietenă, am auzit. 

— Da. Sokolov se gândi la Irina. O va ascunde pe Tania de 
el. 

— Israelită? 

— Rusoaică. 

— Lucruri miraculoase. 

— Aşa se vede. 


219 


— Sunt bucuros pentru tine, Saşa. Despre ce voiai să 
vorbim? 

— Putem să ne vedem undeva? 

— Mâine dimineaţă plec la Zurich. E urgent? 

— Nu tocmai. Este mai mult ciudat decât urgent. 

— Despre ce este vorba? 

În cele din urmă, polițistul îi va da târcoale lui Lev. Pentru 
că Lev era patronul lui Sokolov. Şi probabil că într-o zi Katsz va 
suna la Lev şi, cu schiţa în mână, va recunoaşte ceva din ochii 
vechiului specialist în rachete, aşa cum el, fără îndoială, 
recunoscuse ceva şi din forma feţei lui Sokolov. Probabil că deja 
îi luase urmele lui Lev, şi aştepta cu sânge rece momentul 
potrivit ca să sară asupra lui. Numai cu portretul pictorului 
amator n-avea nicio şansă, spusese el. Dacă era adevărat, îl va 
ţine din scurt pe Lev, va scoate untul din el, îl va pune la colţ. Ar 
fi trebuit oare ca Sokolov să-şi fi ţinut gura în privinţa lui Lev? 
Dar polițistul s-ar fi informat, suspicios cum era, vis-à-vis de 
brusca mutare a lui Sokolov. Trebuia să-l informeze pe Lev 
asupra întregii poveşti. Cu siguranţă că de fapt nu era nicio 
problemă şi Katsz se învârtea în jurul cozii, dar Lev trebuia să 
ştie, în situaţia în care polițistul şi-ar fi făcut apariţia. 

— E vorba de-o crimă. 

— O crimă? 

— Am asistat la o crimă. Pe când eram încă măturător de 
stradă. Am văzut în plină zi un tip ieşind dintr-o casă şi, după el, 
a ieşit un alt tip care l-a împuşcat în cap. 

— Sfinte Dumnezeule! 

— L-am văzut pe omul ăla. Nu foarte bine, fiindcă eram 
speriat că mă va curăța şi pe mine din drum. El a crezut, 
desigur, că eu am văzut totul. 

— Păi asta s-a şi întâmplat. 

— Eram abţiguit, Lev. S-ar fi putut la fel de bine să mi-o fi 
închipuit. 

— Şi-apoi? 

— Omul s-a apropiat de mine şi eu i-am spus, în ruseşte, 
că n-am văzut nimic. Şi el a plecat mai departe. 

— De necrezut. 

— Am fost interogat de poliţie, deoarece ei cred că eu 
sunt martorul principal. Dar eu nu pot să-l recunosc cu adevărat. 


220 


— Şi dacă te aduc în stare de hipnoză? Asta se practică 
aici. 

— Nu vreau” 

— De ce nu? 

— Nu vreau detectoare de minciuni şi interogatorii. Vreau 
să mă gândesc la oferta ta şi să mă regăsesc pe mine însumi. 

— Asta pot să-nţeleg. 

— Dar poliţaiul ăla e insistent. Îndărătnic. 

— Ce vrea de la tine? 

— Să numesc făptaşul. 

— Şi ştii cine este? 

— Nu. Dar el nu mă crede. Acum, de când stau în 
apartamentul ăsta, a devenit absolut suspicios. Vrea să ştie 
totul şi astfel a trebuit, bineînţeles, să spun că sunt în serviciu la 
tine. 

— Desigur... 

— Deci, ceea ce vreau să spun este că el s-ar putea să te 
sune sau să treacă pe la tine. 

— Înţeleg. Dar nu-i nicio problemă. 

— Mi s-a părut că trebuia să ştii asta. 

— Asta ar fi putut să fie... ia stai să văd... Sokolov auzi că 
el caută printre hârtii. 

— Katsz? 

— Exact. 

— A sunat deja de două ori. 

— Vrea să controleze dacă lucrez cu adevărat Sau dacă 
am luat bani pentru tăcere. 

— Nu-ţi face griji, Saşa. O să-i explicăm cum stau lucrurile. 

— În regulă. Dar el rămâne să scormonească. 

— O să iasă bine. 

— Perfect. 

— Dacă mai ai nevoie de Roy, ştii cum să-l găseşti, aşa-i? 
Şi dacă ai nevoie de bani, el poate să-ţi avanseze. 

— Am destui, Lev. 

— Fără falsă pudoare, Saşa. 

— Nu. O să am în vedere. Iti mulţumesc. 

— Altceva? 

— lrina. Ai mai auzit ceva de ea? a întrebat Sokolov. 

— Nu. l-ai trimis ceva? 


221 


— Încă nu. 

— Ajut-o, Saşa. 

— O să-i trimit bani. 

— roy are numărul ei. 

— Bine. 

— Altceva? 

Sokolov ar fi vrut să-i spună despre schiţă, despre vaga 
asemănare, dar îi era teamă că Lev se va simţi nedreptăţit. Lev 
întrebă: 

— Nu ţi-e teamă că tipul ăla te urmăreşte? 

— Nu. Ce vrei să spui? 

— Ei, presupune că i-a părut după aceea rău că te-a lăsat 
în viaţă. Te va căuta, bineînţeles. 

— La asta nu m-am gândit, spuse Sokolov. 

— Ăsta era primul lucru la care m-aş fi gândit. Vrei să ai o 
armă? 

Atunci Sokolov se gândise numai la Lev, la absurda 
posibilitate ca omul cu care vorbea el acum să fi omorât pe 
cineva. Această variantă părea faţă de realitate mai mult decât 
absurdă, deşi era ciudat că şi Lev apăruse tocmai atunci, după 
câteva zile. Nu ca un criminal care să curețe un martor, ci ca un 
prieten care-i întindea o mână de ajutor. Nu-i trecuse prin minte 
gândul că criminalul se află sub nasul lui, aşa cum Lev îi sugera 
acum. Situaţia fusese în acel moment suficient de bizară. 

— Polițistul... Sokolov tăcu. Probabil că se va face 
caraghios, a câta oară? Dar el trebuia să-l prevină pe Lev. 

— Polițistul posedă o schiţă de portret a posibilului 
criminal... 

— Tu ai făcut-o? 

— M-au pus şi pe mine s-o fac. Dar nu s-au ales cu prea 
mult din ea. 

— Şi pe mine, ai spus? 

— Mai au una. Se pare că mai există cineva care a văzut. 

— Da? Cine e? 

— Un om bătrân. Unul care stătea la o fereastră. Privea 
afară şi a văzut totul. Cum s-a îndreptat criminalul spre mine şi 
toate celelalte. De aceea crede poliţia că am vorbit ceva cu el, 
cu criminalul. 


222 


— Asta ar fi fost absurd. [i se pare că te bănuiesc de 
ceva? 

— Aşa s-ar părea. 

— Şi omul acela bătrân? El a ajutat deci la reconstituire? 

— El însuşi a făcut o schiţă. Aşa, ca un hobby. 

— Sper că-l vor găsi cu ajutorul ei. 

— Pare caraghios, Lev, dar schiţa... 

El începu să râdă, uimit de propria lui boală, de paranoia, 
de psihicul lui complicat, care năştea tablouri imaginare şi iluzii. 

— Da, ce se întâmplă? 

— Tu semeni puţin cu el. 

— Ce? 

— Tu semeni cu schiţa. Cu criminalul. Ceva din ochi şi din 
forma nasului. 

— Da. De ce nu? 

— Ştiu că este o nerozie, dar există o asemănare. Şi asta 
nu-i totul. Şi eu... 

— O, acum înţeleg, îl întrerupse Lev. "Mă avertizezi asupra 
poliţaiului. Dacă vine, voi fi arestat. Ăsta este, în sfârşit, motivul 
pentru care voiai să-mi vorbeşti? 

— Voiam doar să-ţi povestesc, Lev. 

Îi părea rău. Era fără sens totul, traumatizant şi insultător. 
Suferea de halucinaţii. 

— Sigur că eu am fost! Ce crezi tu? Bineînţeles că trebuie 
din când în când să scurtez pe câte unul de cap! Şi tu erai 
alături şi, fir-ar să fie, nu puteam să-mi calc pe inimă şi să-l 
trimit pe lumea aialaltă şi pe prietenul meu, despre care 
credeam că e-n Tomsk. 

— Îmi pare rău, Lev, n-am vrut să te jignesc. 

— Ai luat-o complet razna, ştii asta? Vocea lui Lev suna 
înfuriată. 

— Ştiu că e idiot, dar ochii mei au văzut ceva care m-a 
făcut să mă gândesc la tine! Dar nu numai la tine, ci şi la mine 
însumi. 

— Ce vrei iarăşi să spui? 

— Schița. E ceva în ea din tine, dar şi din mine. 

— Cum asta? 

— Ceva din ochii tăi, pe faţa mea. 

— Ai băut? 


223 


— Nicio picătură. 

— Îţi înmoi acum învinuirea spunând că ai recunoscut 
ceva şi din tine? 

— Nu, Lev. Aşa a fost cu adevărat. Acel desen erai tu şi eu 
într-o grimasă. 

— Trebuie să pun jos receptorul. Am încă multă treabă, 
spuse Lev obosit dintr-o dată, epuizat de enunţul bizar al lui 
Sokolov. 

— Eram paranoid. Atâtea amintiri, lucruri ciudate pe care 
le-am trăit împreună, probabil că trebuiau să se exteriorizeze 
într-o formă sau alta. îţi cer scuze. 

Se făcuse linişte. Sokolov auzi un foşnet şi zgomotul unei 
manevre. Clincul unei brichete. 

— O să uit discuţia asta, spuse Lev. Acum avea ceva în 
gură. Un trabuc. 

— Slavă Domnului, spuse Sokolov. 

— Sună-l pe Roy dacă ai nevoie de ceva. 

— La revedere, Lev. Cred că-ţi primesc oferta. 

— Eşti cu adevărat nebun, aşa încât nimic nu mă miră, dar 
ai fi şi mai nebun dacă n-ai primi-o. 

Puse receptorul în furcă. 


Lev dormea cu bărbia în piept, nevinovat, cu mâinile pe 
genunchi. Priveliştea devenea mai golaşă. Verdele dispărea 
dintre culori, apăreau mai multe pietre golaşe, brunuri cu 
nuanţe cenuşii, mai multe tufişuri noduroase. Maşinile purtau 
numere din Teritoriile ocupate şi la volan stăteau bărbaţi cu 
turbane, şoferi de taxiuri nebărbieriţi, de câteva ori observase 
conducând femei cu feregele. Ei trecuseră de linia verde şi rulau 
acum în Teritoriile ocupate, care erau numite de israelieni 
ludeea şi Samaria. Sokolov nu văzuse niciun punct de graniţă 
sau de control, dar prezenţa armatei israeliene se simţea ca o 
gheară de fier în cuprinsul peisajului. La încrucişări se opreau 
vehicule militare de un verde-măsliniu, câteodată jeep-urile 
huruiau în depărtare pe drumurile uscate şi nisipoase, cu soldaţi 
înarmaţi până-n dinţi, cu jachete groase şi cu antenele lungi, 
unduitoare, ale aparatelor de comunicaţie. Într-o vale, între doi 
pereţi muntoşi abrupți, desluşi în tufişurile de pe marginea 
şoselei o coloană de maşini militare, vehicule cu geamuri 


224 


blindate, mitraliere grele, şenile. Soldaţi gravi priveau în urma 
Escort-ului. In timp ce fumul de ţigări se ridica deasupra capului 
lor în aerul cenuşiu, alţi soldaţi se sprijineau de pereţii groși ai 
unui vehicul cu şenile, cu pahare de carton în mâini, din care 
sorbeau cafea sau ceai. Peisajul era gol şi uscat, bătut de 
Dumnezeu. 

Roy conducea stăpânit şi relaxat. El îl însoţise pe Sokolov 
de câteva ori la Haifa, la Institutul Weizman în Rehovot, fusese 
şofer atunci când Sokolov cu Tania şi Emma doriseră să vadă 
lerusalimul. Roy era tăcut şi, în ciuda staturii lui, aproape 
invizibil. 

Pe tot timpul călătoriilor lui, Lev nu-i dăduse niciun semn 
de viaţă. 

Probabil că entuziasmul lui în ceea ce priveşte revederea 
fusese temperat de paranoida recunoaştere a lui Sokolov. 
Referitor la întâmplarea pe care o văzuse pe Rehov Etsel. 
Mersese prea departe. Cu ani în urmă ar fi trebuit să tacă faţă 
de Irina şi-acum ar fi trebuit să-şi ţină gura asupra suspiciunilor 
lui. Slavă Domnului că relaţia lui cu Tania îi acapara atenţia şi ea 
îi stimula nevoia de-a reveni la profesia lui. 

După şapte zile de tăcere, Lev l-a sunat pe neaşteptate. 
Părea că uitase întâmplarea aceea. Sokolov n-a pus nicio 
întrebare, Lev a păstrat tăcerea. 

Existau zile când stătea la Supersol minute în şir în faţa 
rafturilor cu votcă, în apropiere de intrare. Până acum găsise în 
el puterea să ia sticla din cărucior şi s-o pună la loc, mergând 
mai departe la rafturile cu sucuri de fructe. 

Încet, încet, se împuţina cantitatea de amintiri care nu-l 
lăsau noaptea să doarmă, încet începea să-şi dezvolte 
capacitatea de-a pune capac pe memoria lui năbădăioasă. După 
părerea Taniei, se simţea vinovat la nesfârşit de eşecul 
căsătoriei lui, de pierderea copilului, de catastrofa cu racheta, 
de însingurarea în care trăise mama lui, şi la temelia tuturor 
ăstora stăteau spaimele îndurate de maică-sa, care, probabil, îi 
fuseseră transmise în copilărie şi lui. 

— Care spaime, deci? 

— Că vor fi descoperiţi. Că eraţi evrei. 

— Crezi tu că o stăpânea asta atât de mult? 


225 


— Ea a avut o reacţie atât de puternică atunci când ai 
găsit ketubah-ul, nu-i aşa? Probabil că n-o să ţi-o ierţi niciodată. 
Te-ai simţit întotdeauna vinovat pentru că ai descoperit în 
modul ăsta că eşti evreu. Şi după aceea ai încercat din nou să 
uiţi şi să negi, deoarece era ceva supărător, ceva ruşinos, să ai 
părinţi evrei. Probabil că i-ai luat-o, fără să fii conştient de asta, 
în nume de rău. 

Sokolov ridicase din umeri. 

— N-am ştiut niciodată ce se poate înţelege prin a nu fi 
conştient. 

— Chiar vrei să mă prosteşti? 

— Nu, chiar nu ştiu. 

Ea se uita la el surprinsă. 

— lubesc un imbecil, spuse, clătinând din cap. De ce te 
îmbătai aşa? Fiindcă ţi-era bine? 

— Şi de asta, răspunse el. 

— Şi n-aveai senzaţia că există ceva mai mult decât 
puteai tu înţelege? Că tristeţea ta era accentuată şi de alte 
lucruri? 

— Poate. Nu ştiu. 

— Numesc asta, pentru uşurinţă, subconştient, bine? 

— Spune-i cum vrei, zise el, sau, poate, pălăvrăgesc prea 
mult? 

— Lasă-l pe poate deoparte. 

II privi iscoditor şi întrebându-se dacă se joacă cu ea sau 
nu. El se aşeză lângă ea pe bancă. 

— Spune înainte, îi zise el, eu n-am dus, cred, niciodată 
asemenea discuţii. Numai cu Lev, cu nimeni altcineva. 

— Cred că te înţeleg mai bine decât te înţelegi singur. 

— Nu exclud. Şi probabil că şi eu, la rândul meu, te înţeleg 
mai bine. 

— Te gândeşti deci la mine. 

— Până la un anumit punct Te iau aşa cum eşti. Nu încep 
să analizez de ce eşti cum eşti. Accept asta. Nu încerc să schimb 
nimic. 

— Te-ai plâns totuşi foarte tare de ceva. 

— A fost o ieşire. Sunt şi eu, totuşi, sclavul trupului meu. 

— Cu asta poţi să scuzi totul. Recunoaşte că te simţi 
respins. 


226 


— Asta aşa este. 

— Că eşti atins în orgoliul tău masculin. 

— Şi asta este aşa, chiar dacă nu ştiu în ce parte a 
trupului meu e cantonat orgoliul masculin. 

— Eu ştiu, zise ea râzând. "Şi asta este probabil şi cauza 
faptului că nu mă laşi niciodată să plec acasă înainte de-a fi 
încercat. 

— Să mi se usuce mâna dreaptă dacă n-am s-o fac. 

— Asemenea lucruri n-ai voie să spui. 

Aprinsă, ea renunţă la tonul ironic al discuţiei. 

— Astea sunt pentru mine fraze care m-au ajutat în Kiev. 
Anul viitor în Ierusalim. Să mi se usuce mâna dreaptă dacă nu 
mă voi mai gândi la tine, o, lerusalim. 

— Vrei să mergem la lerusalim? O luăm şi pe Emma. Roy 
poate să ne ducă. 

— Nu mai face glume despre asta, îmi promiţi? 

— Îţi promit. Mergem la lerusalim? 

Au făcut un tur prin străzile comerciale, Jaffa Poort, 
Knesseth, Muzeul Israel cu manuscrisele de la Marea Moartă. 
Roy i-a sfătuit să nu viziteze cartierul arab, deoarece nebunii 
palestinieni umblă cu cuţitele scoase. Din cauza cuţitarilor şi a 
intifadei, turiştii se ţin departe de piaţa cu Zidul Plângerii, 
Hakotel, chiar dacă fiecare colţ şi întretăiere sunt păzite de 
soldaţi. La gărduleţul care desparte locul bărbaţilor de restul 
pieţei, Sokolov a luat dintr-o cutie o chipă de carton şi s-a 
îndreptat spre zid. Alături, la femei, Tania mergea cu copilul ei 
spre pietrele sfinte, amândouă cu ochii măriţi de emotie, 
cuprinse de magia locului. 

Sokolov se afla acum la cel mai înalt punct al sfinţeniei pe 
care-l aveau evreii, dar nu simţea nimic mistic sau metafizic. 
Poate melancolie, pentru că maică-sa nu va şti niciodată că el 
stătuse aici, ca evreu printre evrei, dar ceea ce era mai presus 
era senzaţia de înstrăinare la vederea oamenilor bărboşi din 
jurul lui. Erau îmbrăcaţi în jachete lungi negre, pe sub care câte 
unii purtau pantaloni de mătase până la genunchi, cu şosete 
albe strânse pe picior şi din cauza bărbilor lor întunecate, 
cărunte sau roşii-aprins (încă din Tel Aviv observase că mulţi 
hasidici erau roşcaţi), figurile lor aveau ceva asemănător, de 
parcă ar fi fost fraţi cu toţii. Tinerii hasidici erau în general foarte 


227 


slabi, iar cei mai în vârstă împliniţi, mulţi purtau ochelari groși şi 
evitau să fie priviţi. Sokolov părea un gol. El nu era nici măcar 
un evreu asimilat, el era cel mult unul fals, molipsit de 
comunism. Zecile de hasidici din jurul lui îşi  reciteau 
bălăbănindu-se rugăciunile, cu perciunii fluturându-le pe lângă 
obraji, şi Sokolov nu lăsa să se observe că el se uită cu uimire la 
îmbrăcămintea şi comportamentul lor. Dumnezeu, care le-a 
cerut lor asta şi în acelaşi timp şi Constanta lui Planck, şi E = 
mc? al lui Einstein, şi nesiguranța cuantumului, a fost o fiinţă 
ciudată. 

A intrat plin de curiozitate în catacombele din stânga 
zidului, în peretele de sub clădirile din partea de nord a pieţei. A 
pătruns într-o galerie de ev mediu cu nişe, camere şi şil-uri, în 
spatele uşilor zăbrelite, în care întunericul era împrăştiat prin 
lămpi ce răspândeau o lumină misterioasă, portocalie. El, 
reprezentantul spaţiilor tehnologice, se afla acum în spaţiul 
dumnezeului fără mâini şi fără faţă, spaţiul magiei şi al 
minunilor, stăpânit de eternitate. El cunoştea spaţiul din timpul 
călătoriilor lui în votcă, şi recunoscu ceea ce hasidicii voiau să 
evoce prin rugăciunile lor ritmice. O făceau prin limbă, materia 
rugăciunii şi a implorării, prin care îşi lărgeau conştiinţa (sau, 
poate, şi-o strâmtau, el nu ştia), şi drept urmare vedeau Lumina 
Dumnezeirii. Citise despre asta. Aceştia erau misticii. Călătoreau 
în transă prin Cheikalot, sferele şi palatele cereşti, în drum spre 
Tronul Dumnezeiesc, care se scaldă în lumina shekinah-ului, 
Prezenţa Dumnezeiască. El era un copil de evrei tăinuiţi, dar 
simţea năzuinţa hasidică spre Lumină. 

În timp ce, asemenea lui Lev, adormise în maşină, 
amintirea catacombelor îi provocase un vis. Era în vizită la 
părinţii lui în Moscova Maică-sa se afla în bucătărie, iar taică- 
său, afară, în stradă, împărțea pamflete. Mergea câţiva metri 
lângă un călător, îi strecură în mână o foaie şi aştepta să apară 
un altul. Dar nimeni nu voia să păstreze foaia. Din când în când 
taică-său se aplecă să adune foile aruncate şi să le împartă din 
nou. Ce e scris pe ele? o întrebase pe maică-sa, care croşeta. 
Firul-ieşea din cuptor, de fiecare dată ea mai trăgea afară câte-o 
bucată, croşeta până când firul ajungea întins ca o coardă şi 
apoi trăgea din nou de el, până când avea suficient pentru un 
nou şir. Că evreii trebuie să meargă în Israel, scrie în pamflete, 


228 


spusese ea, şi tu trebuie de asemenea să pleci, fiindcă aici se- 
ncurcă lucrurile, chiar dacă Stalin ţine ţăranii sub obroc, dar în ei 
nu poţi avea încredere. Eu nu vreau să merg în Israel, 
răspunsese el, eu vreau pe Saturn. Mama lui râsese. Acolo 
locuieşte Dumnezeu, spusese ea, pe cealaltă parte a lui Saturn 
locuieşte Dumnezeu. El îşi trăsese un scaun alături, se aşezase 
şi începuse să explice: Saturn se învârte în jurul axei sale în aşa 
fel, încât am fi putut de mult să-l vedem pe Dumnezeu. Ea 
clătinase din cap şi spusese: Saturn poate că se învârte, dar 
Dumnezeu merge repede, mai repede decât poate să se învârtă 
Saturn, de aceea rămâne mereu pe cealaltă parte: el se 
ascunde, fiindcă nu vrea să fie văzut. De ce? voise Sokolov să 
afle. Un zâmbet trist apăruse pe faţa ei. Deoarece tu, ca evreu, 
trebuie să te ascunzi, spusese ea. 


229 


Capitolul 2 

Sokolov a deschis ochii în momentul în care Roy scotea 
revolverul din sertarul pentru mănuşi. S-a uitat dintr-o parte la 
Lev, care-l privea zâmbind. 

— Ai dormit bine? 

— Eram ca pe altă lume. 

Lev a făcut un gest spre peisaj. Erau într-un loc trist, pe 
marginea unei văi pustii. Fire electrice duceau spre nişte case, 
la câteva sute de metri mai departe, apoi stâlpii de telegraf 
dispăreau după un deal şi, aproape de punctul în care se găseau 
ei, se afla un munte de gunoaie, sticle, conserve, frigidere vechi, 
camioane. 

— Am cumpărat tot ce vezi împrejur, spuse Lev. "Locul era 
al primăriei, nu al vreunui particular. Din punct de vedere 
administrativ, era stăpânit de militari. Am preluat locul de la ei. 
Putem să devenim coproprietari, dacă vrei. 

— De ce acest loc? Sokolov îşi fixă privirea asupra armei 
pe care Roy o încărca cu cartuşe albastre. 

— Pentru că aici nu se află nimic. 

— Şi arabii? 

— Ei pot să lucreze aici. Întâi trebuie să se construiască, 
apoi pot să lucreze în fabrică. 

— Şi ai să înfiinţezi o fabrică în Tel Aviv? 

— Acolo nu primeşti subsidiu. 

— Şi ai nevoie de aşa ceva? 

— Vorbim de milioane de dolari, Saşa! Poţi să-i laşi să-ţi 
scape? 

El a făcut o mişcare din cap şi au coborât, în acelaşi timp 
cu Roy, care şi-a băgat arma sub cureaua blugilor, pe muşchiul 
tare al abdomenului. 7 

Pe drumul nisipos se zăriră două jeep-uri militare. In 
amândouă maşinile stăteau trei soldaţi cu uniforme verzi- 
măslinii, cu capul acoperit cu berete roşii. In primul jeep era un 
ofițer cu o uniformă de culoarea nisipului, cu capul gol, cu 
bereta roşie pusă ca o tolbă sub epoletul stâng al cămăşii. In 
urma maşinii nisipul se ridica de parcă ar fi fost ceaţă. Când s-au 
oprit, a coborât doar ofiţerul. 

Era cu câţiva ani mai în vârstă ca Lev şi Sokolov, de 
patruzeci şi opt sau patruzeci şi nouă de ani, un om cu o figură 


230 


antrenată şi cu pas obosit, trădând siguranţa de sine. Avea 
ochelari de soare cu sticla argintată, un pistol într-o husă 
deschisă pe şold, şi, cu tot praful, cizmele lui erau lustruite. Lev 
l-a îmbrăţişat şi şi-au strâns mâinile, cu zâmbete largi, secunde 
în şir. Sokolov n-a putut auzi ce-şi spuneau unul altuia. 

Lev l-a strigat: 

— Saşa! 

Sokolov s-a îndreptat spre ei. Erau la jumătatea drumului 
între jeep-uri şi Fordul Escort. 

— Saşa, el e colonelul Uri Bar-On. Uri, el e Saşa Sokolov. 

Sokolov i-a strâns mâna puternică. Sticlele de la ochelarii 
celuilalt oglindiră propriul lui trup, bine format. Gulerul deschis 
al uniformei lăsa să se vadă un gât musculos şi părul negru de 
pe piept. Opiul avea un păr cărunt des, destul de lung la ceafă, 
ca al unui play-boy. 

— Colonelul a fost intermediar şi după pensionare, de- 
acum un an, nu-i aşa, Uri? militarul aprobă, peste un an intră în 
serviciu la întreprindere, ca şi consultant. 

— O să avem mult de-a face unul cu altul, Saşa. 

— Aştept asta, domnule colonel. 

— Spune-mi Uri. 

— Uri, rosti Sokolov. 

— E minunat aici, nu-i aşa? zise militarul. 

— Cam părăsit, spuse Sokolov. Militarul nu avea însă 
urechea formată pentru cinism. 

— Peste un an o să arate cu totul altfel, adăugă el 
optimist. 

— După mine, în curând se vor aşeza aici caravanele 
câtorva colonişti. 

— Şi asta o ştii deja? întrebă Sokolov. 

Bar-On sugeră că el are cunoştinţă despre acţiunile unor 
grupuri  fanatice, pregătite adesea în secret şi oficial 
împiedicate, chipurile, de armată, al căror scop este să formeze 
aşezări în Teritoriile ocupate. 

— Nu ştiu nimic, presupun doar că ştiu. intuiţia îmi spune, 
zise el zâmbind. 

Lev îi dădu lui Roy ordin să aducă trabucurile din maşină. 

— Amândouă cutiile. 


231 


El veni între Sokolov şi colonel şi-şi aşeză câte-o mână pe 
umărul fiecăruia, legându-i prin asta. Priveau la valea de 
dedesubt. Lev spuse: 

— Asta va fi o investiţie bună. Uri, tu ai contacte grozave, 
iar tu, Saşa, aş putea să spun că ai astfel asigurată expertiza 
tehnică în întreaga lume. 

— Nu te subestima pe tine, spuse Sokolov. 

— Eu sunt managerul. Nu mă ocup cu conducerea tehnică. 

— Până când fabrica va fi gata, facem satul acela să 
dispară. 

— Am toată încrederea în tine, Uri, spuse Lev şi drept 
dovadă îl bătu pe umăr. 

— Palestinieni? întrebă Sokolov. 

— Toţi cei ce locuiesc acolo sunt palestinieni, spuse Bar- 
On. 

— Este teritoriu israelian, chiar dacă mai locuiesc 
palestinieni. 

— Aveţi greutăţi din cauza lor? 

— "Scopul este să înfiinţăm aici o localitate israeliană, 
Saşa, spuse Lev. "Dacă vrem să lucrăm aici, trebuie să clădim 
case, şcoli, magazine, un spital. Asta nu înseamnă numai a 
deschide o fabrică, asta înseamnă a crea o lume. 

— Nu e spaţiu destul în Negev? Sokolov rămase 
îndărătnic, fiindcă un drept nu-l făcea pe celălalt mai puţin 
valabil. Probabil că evreii aveau dreptul să trăiască aici, dar 
pentru asta nu puteau să-i pună pe fugă pe palestinieni din 
colibele lor sărăcăcioase. Pentru un motiv sau altul, palestinienii 
îşi construiseră casele aici, probabil în urmă cu secole, şi 
planurile fabricii nu trebuiau să se răsfrângă asupra lor. 

— Saşa este o persoană etică, i-a explicat Lev colonelului. 
"De când îl ştiu, şi asta înseamnă mai mult de 28 de ani, de 
când îl conduc pe Aleksandr Ivanovici Sokolov, el îşi pune în faţa 
oricărui plan conştiinţa. 

— Ăsta este terenul nostru, spuse colonelul şi făcu un gest 
prin care cuprinse tot peisajul, astea sunt ludeea şi Samaritania 
biblică. Dumnezeu ne-a îndrumat aici. Am rămas aici 
întotdeauna. Aici au locuit întotdeauna evrei. Şi mai încolo, în 
Nablus, peste munte, în Hebron, în Ramallah, toate au fost 
ţinuturi evreieşti. De ce au devenit acestea oraşe palestiniene? 


232 


Pentru că evreii au fugit din cauza terorii palestiniene. Încă din 
anii 20 îi vânau pe evrei. Niciodată n-au încetat Până în ziua de 
astăzi. Dar în această ţară îşi au evreii rădăcinile. De nesmuls. 
Acum, ne întoarcem înapoi. Fructificăm ceea ce palestinienii au 
lăsat să putrezească. Priviţi valea asta. Au lăsat gunoaiele în 
spatele casei. Priviţi cu atenţie. N-au nici cea mai mică idee 
despre timpurile moderne. 

— Nu crezi că trebuie să ştie ei singuri ce vor? întrebă 
Sokolov. 

— S-o ştie. Lasă-i în evul lor mediu. 

— Exact la fel ca hasidicii noştri. 

— Sunt de acord cu tine. Şi hasidicii trebuie să facă 
armată. Fără excepţie. Altfel, n-au decât să se ducă la New York 
sau Antwerpen. Dar, mă rog, asta-i o problemă a Knesseth-ului. 
Pe acest loc se va construi un oraş evreiesc. Palestinienii au 
propriul lor pământ. Asta se numeşte lordania. 60 dintre 
locuitori sunt acolo palestinieni, ştii asta, Saşa? Să trăieşti 
împreună cu ei este imposibil. Aparţin unei alte culturi. Ai văzut 
asemenea diferenţe adânci în Uniunea Sovietică. Dacă aduci 
unul lângă altul anumite popoare, ai o explozie. Trebuie să tragi 
o concluzie: nu ne putem înţelege cu ei. Noi suntem apuseni, ei 
sunt altceva. Observăm asta în fiecare zi. 

— Putem să-i tratăm cu respect, a susţinut Sokolov. 

— Cu respect pentru noi înşine, l-a corectat colonelul. 

— Nu le întoarce spatele. 

— O să-ţi dau un exemplu. In 1973 am luptat în Golan. A 
fost sângeros acolo. A trebuit să rezistăm până ne-au sosit 
întăriri. S-au prăpădit mulţi tineri atunci. Prizonierii pe care i-am 
făcut noi au fost trataţi potrivit Convenţiei de la Geneva. l-am 
tratat omeneşte. Tinerii noştri au fost maltrataţi de sirieni ca 
nişte insecte. Li s-au scos ochii, li s-au tăiat penisurile, li s-au 
băgat testiculele în gură. Aşa i-am găsit când i-am respins pe 
sirieni spre Damasc. Arabul este un animal sălbatic. Presa din 
Vest ne condamnă. Tâlhărimea din Bagdad, Damasc şi Tripoli e 
admirată. 

— Pe moment, lucrurile stau altfel, spuse Sokolov, 
referindu-se la Saddam Hussein. 

— Dacă lui i se alătură islamiţii, vor fi şi aici bubuituri. 

— Multă politică, spuse Lev. 


233 


— Totul aici e politică, fiecare piatră, fiecare muşuroi de 
nisip, răspunse militarul. 

Roy i-a adus lui Lev două cutii de trabucuri. Lev i-a dat 
una lui Bar-On. 

— Asta e pentru tine, Uri. 

Atent, militarul a deschis cutia. A aruncat o privire asupra 
conţinutului, fără ca Sokolov şi Roy să poată vedea şi ei, şi a dat 
din cap aprobator către Lev, care, din cealaltă cutie, ţinută de 
Roy deschisă, a luat un trabuc. 

Soldaţii, la o oarecare depărtare, păreau să nu aibă niciun 
interes pentru discuţia pe care o purta comandantul lor şi 
stăteau să fumeze în jeep-uri. Unul dintre ei privea printr-un 
binoclu aşezările palestiniene. Roy i-a oferit şi lui Bar-On un 
trabuc, dar acesta l-a refuzat. 

— Saşa, Lev şi-a scos trabucul, Uri a întâlnit mulţi oameni 
în cariera lui militară. Pe care în decursul anilor va trebui să-i 
întâlneşti şi tu. Ei au cu toţii întrebările şi cererile lor speciale, şi 
tu va trebui să le satisfaci. Împreună cu o echipă de oameni 
buni. Uri mi-a dat o listă de nume, şi eu sper că tu vei purta 
discuţiile cu ei. 

Sokolov aprobă. Încă nu ştia precis care erau planurile lui 
Lev. 

— Bineînţeles, răspunse el. 

— În curând ne vom întâlni şi vom face un plan de lucru 
amănunţit, spuse Lev. 

— Cu plăcere, răspunse Sokolov. 

Bar-On spuse: 

— îţi stau la dispoziţie, Lev. Îți mulţumesc pentru 
trabucuri. 

— Nu le aprinde pe toate deodată, Uri. 

Militarul rânji. Îi întinse lui Sokolov mâna. 

— Mă bucur că te-am cunoscut, Saşa. 

Sokolov aprobă. 

— Uri... Avem un prieten comun, Ilan Ben Zwi. 

Ăsta era Ciomiakov, omul care-l dusese pe Sokolov la 
detectorul de minciuni şi trebuise să constate că nu este destul 
de stabil pentru o slujbă, ceea ce însemna un risc pentru 
securitate. 

— Am studiat împreună cu el, mai demult, la Moscova. 


234 


— Mi-a povestit asta, da. OK, Saşa. Pe curând. 

Lev l-a condus pe Bar-On înapoi la jeep-uri, cu o mână pe 
umărul lui, şi Sokolov a înţeles că Bar-On voise doar să-i 
comunice că el se informase asupra trecutului lui şi că ştia totul 
despre el. 

Sokolov s-a întors spre Roy, care se sprijinea ceva mai 
departe cu mâinile încrucişate de Fordul Escort şi fuma o ţigară. 
S-a apropiat de tânărul uriaş. 

Capota Escort-ului strălucea. 

— Îl cunoşti pe Bar-On? întrebă Sokolov. 

— Normal. 

— Lev îl cunoaşte de mult? 

Roy a ridicat din umeri: 

— N-am idee. 

— E un militar bine cunoscut? 

— Se pare că a ţinut piept de unul singur unei întregi 
brigăzi de tanchişti pe Golan. Este un erou naţional. 

Bar-On s-a urcat în maşină şi jeep-ul a pornit. Mergând cu 
viteză redusă, au trecut pe lângă Escort, şi Bar-On i-a făcut lui 
Sokolov un semn cu mâna. Acesta i-a răspuns la salut. O sută de 
metri mai încolo, jeep-urile au luat viteză şi s-au pierdut într-un 
nor de praf. 

Lev se-ntoarse: 

— Asta este deci Bar-On. 

— Un om deosebit. 

— În cea mai neînsemnată ipostază a lui. El are valoare în 
aur, Saşa. Are intrare pe piaţa internaţională. 

— Ce fel de piaţă internaţională? 

— Piaţa internaţională de arme. Roy... 

Roy se dezlipi de maşină şi se îndepărtă de ei. Lev Îi 
dăduse ordin să aştepte la o oarecare distanţă, de la care nu 
putea auzi ce vorbesc. Porni spre vale, cu trabucul între degete, 
şi aşteptă până când tânărul fu destul de departe. 

— Vom face aici o linie electronică prin care vom fabrica 
dirijabile de arme, bombe smars, computere rammers, poate 
chiar minirachete. 

— Vom deveni fabricanți de arme? 

Munca lor în Kaliningrad fusese pur civilă, niciodată nu li 
se dăduseră sarcini sau obiective militare. Industria militară 


235 


spaţială era stabilită în Oraşul stelelor, oraşul-geamăn cu 
Kaliningradul, cu infrastructură, tehnicieni şi fabrici proprii. În 
Uniune nu li se propusese niciodată această alternativă şi, dacă 
asta s-ar fi întâmplat, probabil că el n-ar fi putut s-o evite. Aici 
însă, el putea. Spuse: 

— Poţi să produci orice doreşti, Lev. Ai bani şi cu ei poţi 
cumpăra oameni care ştiu câte ceva, de ce tocmai arme? 

— Bar-On va fi consultant permanent, pentru un onorariu 
impunător, dar noi vom fi adevărații parteneri. Tu primeşti drept 
de semnătură, drept de a decide asupra a milioane de dolari şi 
tu însuţi vei câştiga în primul an o sută de mii de dolari, la fel ca 
mine, şi apoi ne vom ridica frumos la o sută cincizeci, două sute 
şi, drept urmare, ca deținători de acţiuni, o să avem cotă parte 
la câştig. 

— Vorbesc despre mine, nu despre bani. 

— Opreşte-te, Saşa. Lev îl privi obosit. Opreşte-te cu 
prostia asta. Destul cu etica. lţi ofer o poziţie de vârf. Trage 
concluziile, gândeşte tot ce vrei să gândeşti, dar nu începe să te 
lamentezi asupra a ceea ce se cuvine şi ce nu. In lume au loc 
războaie, chiar dacă noi fabricăm sau nu fabricăm chestiile 
astea. 

— Vom fi copărtaşi. 

— Suntem copărtaşi deja, Saşa. Suntem copărtaşi pentru 
că trăim. 

Un gând care lui Sokolov nu-i era străin. Dar erau liberi să 
aleagă partea bună, chiar dacă şi aceasta ar fi adus după sine 
sentimentul vinovăţiei. Lev nu făcea nicio diferenţă între partea 
bună şi cea rea. Voia să trăiască tot ceea ce era posibil de trăit. 

De la aşezările din vale răzbiră până la ei glasuri. Cântece 
de copii. Sokolov se întoarse şi văzu un grup de copii stând în 
cerc. Intrebă: 

— De ce vrei asta? 

Lev îşi duse trabucul la gură, trase adânc. Când îşi 
deschise gura şi-şi dezlipi buzele, din gâtlej îi ieşi un fum gros. 

— E o iniţiativă. Să pui pe picioare o firmă. O industrie. 

— Nu ştiu... 

— Poţi să te întorci la rigolă. Cu ochii mijiţi, Leşava privi 
spre vale. 


236 


Sokolov fu şocat de tonul aspru, de anunţul lipsit de 
prietenie, de privirea rece aruncată asupra văii. Dar Lev avea 
dreptate. Sokolov n-avea altă alternativă. Va fi de acord. Ceea 
ce făcea acum era să-şi apere sufletul cu o pojghiţă subţire de 
scuze. Va face un lucru respins de conştiinţa lui. Va câştiga o 
sută de mii de dolari producând arme, şi va trăi cu ideea că 
taică-său s-ar răsuci în mormânt dac-ar şti. Tatăl lui era mort 
Dar, undeva în memoria lui răvăşită, sub capacul pe care-l 
pusese el de vreo câteva săptămâni, taică-său mai trăia învăţat 
pentru a deveni rabin şi convertit la marxism. Cât Sokolov nu va 
bea, taică-său îşi va ţine gura. 

— Când începem? întrebă. 

Trabucul arsese în bună parte, şi-acum era destul de uşor 
pentru a putea fi menţinut între dinţi. Hotărât, Lev îi întinse 
mâna. Sokolov i-o întinse şi el. 

— Hârtiile sunt gata la avocat, spuse Lev. 


237 


Capitolul 3 

Pe drumul de întoarcere, Sokolov întrebă: 

— Tu te-ai circumcis, Lev? 

Lev stătea acum în faţă, lângă Roy, şi se întoarse spre el 
cu un rânjet. 

— Da. 

— Când? 

— În Tbilisi. 

— De ce acolo? 

— Am vrut să devin evreu în toată regula, nu numai 
pentru documente şi viză. Şi-atunci m-am lăsat circumcis de un 
islamist. 

— E valabil? _ 

— N-am idee. Arată în orice caz absolut evreieşte. In New 
York am auzit că fiecare se lasă circumcis, evreu sau ne-evreu. 

— A fost greu? 

— Se umflă, e o vreme îngroşat şi te doare când urinezi, 
câteva săptămâni. Pe urmă trece. 

— Nu e absurd ca, dintr-o dată, să ai un alt sex? Simţi 
totuşi altfel, am impresia. 

— Ca şi când ai începe o nouă viaţă. De ce? 

— Prietena mea vrea asta. 

— Povesteşte-mi ceva despre ea. Cum o cheamă, ce face, 
e frumoasă? 

— O cheamă Tania Hirsberg. În Kiev era profesoară. Şi, 
pentru mine, e destul de frumoasă. Spera că acest "pentru 
mine” să fie edificator. 

— Şi vrea ca tu să te duci la moheel? 

— La vârsta noastră, asta o face un chirurg. Sub 
anestezie. 

— Islamitul o face fără anestezie, amice! 

— Eşti nebun. 

— Un băieţel de o săptămână nu e nici el anesteziat. Dacă 
vrei să ştii cum simţi cu adevărat acest lucru, atunci te duci la 
moheel. 

— Am până una-alta destulă imaginaţie, răspunse 
Sokolov. 

Lev rămânea un om misterios. Părea fără conştiinţă, nu 
voia să se supună regulilor şi legilor, dar, în acelaşi timp, avea în 


238 


el ceva de erou romantic, a cărui temeritate te minuna şi te 
emoţiona. 

Faptul că Lev se lăsase circumcis fără anestezie 
diminuase frica lui Sokolov, deoarece acest lucru se învecina cu 
nebunia şi, în acelaşi timp, felul în care Lev vorbea despre asta 
părea o nesăbuinţă tinerească, sinonimă curajului. Lev era 
curios din fire, deci o făcuse. Lev dorise să experimenteze un 
asemenea lucru, deci se supusese lui. 

Când intrară în Tel Aviv, era o oră de vârf. Străzile 
principale erau larg tăiate, dar circulaţia era aglomerată, şirurile 
fără sfârşit de autoturisme personale, camioane, autobuze 
înaintau la pas. Gaze de eşapament pătrundeau în maşini, peste 
tot se auzeau claxoanele şoferilor enervaţi, din când în când 
vedeai pe câte unul, cu o figură congestionată, cum se apleacă 
peste parbriz şi strigă, blagoslovind pe un altul. 

— Mulți oameni sunt pe-aicea supraâncărcaţi nervos, 
spuse Lev. "războiul, starea economică proastă, miile de ruşi 
care năvălesc în ţară. Oamenii sunt plini de îngrijorare, astfel 
încât nu-ţi trebuie să..., el pocni din degete, le faci decât atât, că 
ei se şi năpustesc unul asupra altuia. 

II lăsară pe Sokolov la apartamentul lui din Rehov Ben 
Yehuda. Curtenitor, Lev cobori cu el. 

— Mâine, la ora nouă, mergem la avocat, bine? îl sun 
acum. Roy vine să te ia la opt şi jumătate. Ştii care va fi numele 
firmei? 

— Care? 

— November Enterprises. 

Sokolov zâmbi. 

— Mai am încă două întreprinderi. Se numesc August şi 
Septembrie. Vreau să am 12. 

— Frumos. 

Lev îi luă mâna. 

— Incă ceva. 

— Da? 

— A sunat Irina. 

— Zău? 

Sokolov nu  întreprinsese nimic, nu trimisese nicio 
scrisoare, nici bani. Se gândise mult la asta, dar trimiterea 
banilor era ca şi când s-ar fi plătit de o datorie. Şi datoria era 


239 


atât de mare, încât nu voia să şi-o amintească. Să te plăteşti de 
aşa ceva nu avea niciun sens. Dacă voia să-şi facă un viitor cu 
Tania (şi aici era inclusă şi Emma), trebuia să înmormânteze 
trecutul! Deci, de preferat, nicio veste Irinei. 

— leri. A vorbit Roy cu ea. 

Sokolov îi aruncă o privire lui Roy, care aştepta răbdător. 
Maşina stătea parcată jumătate pe trotuar, ca să nu încurce 
circulaţia. 

— Ce voia? 

— Te-a rugat să o suni. 

— S-a întâmplat ceva deosebit? 

— Nu. Roy n-a ştiut dacă poate să-i dea numărul tău de 
telefon. 

— Unde e ea acum? 

— La părinţii ei, la Leningrad. Mai ai numărul? 

— Nu. 

— O să ţi-l dea Roy la telefon. Curaj, Saşa. 


Câteva ore mai târziu, prin fire de mii de kilometri, prin 
zeci de staţii telefonice, vocea ei a ajuns în receptorul lui, 
estompată de zgomote şi întreruperi. 

— Eu sunt, a strigat el. 

Ridicase vocea din cauza neliniştii şi a proastei legături. 

— Saşa? Tu eşti? Acum strigă şi ea. Familiaritatea vocii ei 
l-a emoţionat. În ciuda timpului scurs şi a reşedinţei lui 
schimbate, în el se redeşteptase un sentiment pe care-l crezuse 
uitat, pentru fata de la centrul de calcul de la staţia de zbor. 

— Da! Irina! Te sun din Israel! 

— Cum e acolo? 

— Cald! Dar acolo? 

— Foarte prost, Saşa! Magazinele sunt goale. Nu ştiu cum 
vom rezista lunile următoare. 

— Am să-ţi trimit bani. Dolari. Cu ei poţi să cumperi de la 
piaţă. 

— Ce? 

— Am să-ţi trimit dolari. DOLARI. 

— E vorba de fata ta Nu de mine!” strigă lrina, dându-i 
astfel de înţeles limpede că va întrebuința banii pentru Nataşa, 
nu pentru ea. 


240 


Cu toate astea, un junghi dureros îi trecu prin inimă. 

— S-a-ntâmplat ceva cu ea? 

— N-are niciun viitor aici! Niciun viitor! 

— Va fi mult mai bine, dacă perestroika reuşeşte. 

— Doar haosul va fi mai mare. 

— Am să trimit bani. 

— Ne putem folosi aici de ei. 

— Ce fac părinţii tăi? Cum le merge? 

— Tata a murit! Acum trei luni. Perechile nu îmbătrânesc 
niciodată împreună. Totdeauna supraviețuiesc femeile. 

— Ce trist pentru tine. Trebuia să mă suni. 

— Nu ştiam unde eşti. 

— lartă-mă! Ai dreptate. 

Pe-atunci locuia încă în Herzlia; avea încă destulă putere 
pentru a face ceva şi încredere în sine pentru a putea trimite 
bani şi medicamente. Dar, retroactiv, acesta era un gând lipsit 
de noimă, o încercare goală de a masca lipsa lui de interes 
pentru soarta lor. 

— Ai divorţat? strigă el. 

— Da! Era beţiv! 

— Şi eu am fost. 

— Numai după. Şi când bea, era agresiv! A fost o 
greşeală. Aşa se-ntâmplă. Şi tu? 

— Nu sunt însurat. 

— Ai pe cineva? 

— Am o prietenă, da! 

— E tânără? 

— Cu câţiva ani mai tânără. 

Ea spuse ceva, o frază pe care el n-o putu înţelege. 

— Ce spui? strigă el. 

— Mai puteţi face copii. 

— Posibil, da. 

— Şi Lev? 

— Şi el e singur. 

— Deci sunteţi din nou împreună. 

— Da. S-ar părea că aşa ne e dat. 

— Când m-a sunat, am fost înmărmurită. Te căuta pe tine. 

— Deschidem o întreprindere. 

— Ce? 


241 


— O întreprindere! Lev împreună cu mine. 

— Se poate face asta uşor? 

— Da. 

— Saşa! Am o rugăminte. 

— Da. 

— Nataşa! Nu e bine pentru ea aici. 

— Ce vrei să spui? 

— Se îmbolnăveşte des. Nu e un copil rezistent. Trebuie să 
plece de aici. 

El rămase tăcut, simțind povara paternităţii pe umeri, la 
pătrat, din pricina sentimentului de vinovăţie acumulat în ani. 

— Am să trimit bani! Destui pentru mâncare şi 
îmbrăcăminte! 

Cu salariul pe care-l câştigă la Lev îi va fi uşor să le 
întreţină. 

— Totul îi face rău! lernile! Ceaţa! Trebuie să plece de aici. 

— Ce vrei, deci? întrebă el, ştiind răspunsul. 

— Nu e posibil să vină la tine? 

— Numai Nataşa. 

— Şi eu! 

— Ce să faci tu aici?! 

— Ce fac aici. 

— Toţi ruşii aici sunt şomeri! E greu! 

— Aici e şi mai greu. E vorba de copilul tău, Saşa. 

— Ştiu asta. 

— Dacă n-ar fi fost într-adevăr greu aici, atunci fii sigur că 
nu te-aş fi rugat! 

— Înţeleg asta Dar cum să facem? "Nu ştiu! 

— Nu eşti evreică! Nici Nataşa! 

— Putem deveni! 

— Asta nu-i atât de uşor! 

— Se poate reuşi totuşi. 

— Nu cunoşti problema. Aici e cu totul altfel. 

— lar aici nu vom supravieţui. 

El rămase din nou tăcut. Nu putea să-şi închipuie 
reîntoarcerea Irinei aşa, ca şi când anii dintre catastrofă şi 
reînviere ar fi putut fi şterşi. S-ar fi cuvenit ca el să fie mai clar, 
să-i explice. Dar o nouă viaţă devenea acum dificilă, când ştia 
că Nataşei i se ruinează sănătatea. Nu-şi putea aminti ca ea să fi 


242 


fost mai slabă decât alţi copii, avusese bolile copilăriei, ca orice 
copil normal. 

— Lasă-mă să mă gândesc, strigă el. "Trebuie să meditez 
asupra acestei probleme. Mă ia prin surprindere. 

— Înţeleg! 

— Şi mama ta? 

— Ea rămâne aici. Merge în fiecare dimineaţă la biserică. 

— Şi tu vrei să devii evreică? 

— Pentru Nataşa! Da! 

— Îţi trimit bani. 

— Îţi mulţumesc! 

— Mă voi gândi! strigă el. 

— Când mă mai suni? 

— Peste o săptămână-două! Când voi şti ce trebuie să fac! 

— Bine! fără să salute, ea întrerupse legătura. 

Singurul lucru care l-ar fi putut calma acum era o plimbare 
cu Tania pe bulevard, de-a lungul țărmului, printre bătrânii 
preocupaţi şi printre clovnii şi muzicanţii care adunau câţiva 
şekeli. Dacă Irina ar fi venit cu Nataşa, ar fi pretins probabil că 
încă mai sunt căsătoriţi, fiindcă altfel n-ar fi putut, ca neevreică, 
să beneficieze de Legea reîntoarcerii. Dar el nu voia să renunţe 
la Tania, hotărâre pe care o luă acum, chiar dacă pentru asta va 
trebui să joace rolul tatălui Emmei. Se părea că discuţia cu lrina 
îi înlăturase îndoielile şi că, în sfârşit, devenise pentru el clar ce 
voia. Va trebui să-i spună limpede Taniei. Voia să-i povestească 
totul chiar acum, înainte de-a se înfricoşa de adevăr. Trebuia s-o 
convingă pe Tania de intenţiile lui. Cu o bucată din pielea lui. 

Lumea a înnebunit, se gândi, deschizând uşa liftului. 


243 


PARTEA A PATRA. 
Capitolul 1 

Când narcoza începuse să-şi facă efectul, Sokolov auzi de 
departe  şoapta uimită a unei infirmiere: „Americanii 
bombardează Bagdadul!” 

„Război”, gândi el, „va fi război.” Se opusese chimicalelor, 
care-l scoteau în afara trupului său, dar voinţa i se înmuie şi fu 
supt într-un spaţiu nelimitat. Trăi acolo o senzaţie ciudată, se 
mişca în direcţia unei lumini uriaşe. Ca şi când n-ar fi avut trup, 
masa în repaus fiind nulă, se îndrepta ca un boson în direcţia 
unei surse orbitoare, dar şi toţi fermionii, purtătorii de masă, se 
îndreptau spre foc. Ideea că se va topi în lumină, împreună cu 
tot ceea ce există, era însoţită de o senzaţie de fericire. Simetria 
reintra în vigoare. Ceea ce într-o fracțiune de secundă după Big 
Bang se rupsese, unitatea materiei originare, se reaşeza acum. 
II pătrundea o căldură intensă, ba nu, căută o altă descriere; el 
era căldura. 

Era cuprins într-o reunificare a tuturor forţelor. Secretele 
unor bizare valori de masă, părţi ca electronul (0,511003 MeV) 
şi protonul (938,2723 MeV) se dizolvau în lumină, şi el, fericit, 
hoinărea printr-o catedrală de foc. 

După un timp nelimitat, ajunse la el ideea că e într-o 
cameră de operaţie în Spitalul Ichilov din Tel Aviv. În jurul lui 
erau oameni în halate verzi-deschis, un chirurg, o infirmieră, un 
anestezist. Se prezentase la spital dimineaţa devreme şi într-o 
cămăruţă se pregătise cu un infirmier pentru operaţie. Îşi 
amintea că infirmierul semăna mult cu Charlie Chaplin. 


— Fecunditate, înmulţire, plăcere, spusese Tania ieri. "Nu 
e doar aşa, o bucată de piele. 
— Sunt bărbaţii circumcişi mai buni? întrebase el. 


— Mai buni? 

— Aşa, produc o mai mare plăcere, durează mai mult sau 
mai puţin? 

— N-am nicio idee, spusese ea, n-am niciun termen de 
comparaţie. 


Avea să dureze cel puţin trei săptămâni până să poată 
face dragoste cu ea. Trebuise să se supună unei anestezii totale, 
tăietura urma să se vindece peste o săptămână, timp în care 


244 


sexul său va lua forma şi culoarea unei vinete, aşa-l prevenise 
doctorul (când îi povestise Taniei, ea spusese că e înnebunită 
după mâncarea de vinete). Din cauza emigrației ruseşti, 
circumcizia la maturitate devenise o operaţie de rutină. Sokolov 
era unul dintre cei mulţi care intrau azi la cuţit şi, înainte de a se 
putea duce acasă, împreună cu ceilalţi proaspăt circumcişi, va fi 
binecuvântat de rabin. Va deveni astfel pe dea-ntregul evreu. 
Un emigrant credincios care se asociase unei sinagogi putea să- 
şi facă operaţia gratis, dar Sokolov nu era membru pe nicăieri, 
aşa că trebuise să-şi plătească operaţia. Cei 1200 de dolari îi 
împrumutase de la Lev. 


Americanii bombardează Bagdadul. Îşi aminti asta. Simţi 
partea de jos a trupului în bandaje şi orice senzaţie amorţită în 
acel loc îi provoca un gând dureros. S-o fi întâmplat vreo 
greşeală? Va trebui de acum înainte să treacă prin viaţă ca un 
eunuc? îşi pipăi cu grijă bandajul. După dr. Shulman, aceasta 
era o operaţie ca de apendicită sau ca un transplant de retină. 
Nu simţi nimic, ca şi când trupul lui s-ar fi terminat sub centură. 
Totuşi avea senzaţia că îl doare. Era şi nu era. Fiecare nerv îl 
făcea alert, dar calmantele preîntâmpinau ajungerea semnalelor 
la creier. Simţi dedublarea mai puternică decât oricând: spiritul 
liber, rătăcitor şi plin de îndoieli, iar trupul înlănţuit, stăpânit de 
legile naturii. Probabil că acesta era sensul experienţei pentru 
inventatorii ritualului. Nevăzutul, imaterialul Dumnezeu al 
evreilor îşi crea propria lui plăcere din suferinţele pe care le 
suportau cei ce credeau în el, pentru a-i arăta că-l slăveau. 
Remuşcările lui Sokolov aveau rădăcini adânci. Strămoşii lui 
fuseseră răspunzători în fiecare zi de cea mai strălucitoare 
abstracţiune pe care o inventase omenirea, Dumnezeul 
universului. Sokolov era răspunzător pentru el însuşi. Nu ştia 
care dintre cele două alternative era cea mai grea. În Tora se 
punea accentul pe a privi. Anumite lucruri nu trebuiau văzute. 
Templul evreilor era golaş, fără imagini, fără icoane, numai 
cuvântul şi limbajul răsunau în spaţiile de rugă. Doar Moise 
stătuse faţă în faţă cu Creatorul, căruia, în ciuda acestui fapt, nu 
putuse să-i vadă chipul. Atotputernicul trebuia să rămână idee, 
în acest mod a fost el încorporat în conştiinţa evreului. Prin 
aceasta, avea şi Sokolov parte de privirea dumnezeiască şi prin 


245 


ea privise şi ştiuse el. Schița pe care o făcuse pictorul amator 
era un semn metafizic. Sokolov văzuse, Sokolov tăcuse. În ochii 
unui evreu, el era la fel de vinovat ca însuşi criminalul. 

Uşa camerei lui se deschise. Încercă să vadă faţa 
asistentei, dar lumina de pe coridor era prea violentă. 

— Totul e bine, domnule Sokolov? 

El încuviinţă, cu ochii închişi. 

— Aveţi dureri? 

Scutură din cap. Probabil că ceea ce simţea el era o stare 
normală după o asemenea operaţie. 

— Vreţi să vă dau ceva? 

Din nou clătină din cap. Nu ştia ce oră ar fi putut să fie, 
dar nu putea fi mult mai târziu decât sfârşitul dimineţii sau 
începutul amiezii. Trebuia să rămână aici sub observaţie până a 
doua zi dimineaţă şi să se întoarcă peste o săptămână la 
control. O înghiţitură de votcă Nu mai băuse de când îl găsise 
Lev, şi trupul lui se refăcuse repede, ca prin minune. De-abia 
putuse să reziste tentaţiei şi teama că ar putea să recadă în 
degradarea de care abia scăpase era destul de puternică spre a 
compensa nevoia de votcă. Nu-şi făcea nicio iluzie cu privire la 
dependenţa lui; întreaga viaţă avea să rămână un alcoolic. 

Irina îi trimisese o scrisoare cu fotografii de-ale Nataşei. O 
fetiţă de aproape 10 ani, cu ochi mari, negri, buze fine, un gât 
subţire, păr lung, negru, care-i ajungea până la pulpe, mâini 
subţiri, glezne subţiri acoperite de blue-jeans americani. Forma 
feţei ei şi ochii copilăroşi, trişti, fuseseră înscrişi în genele lui, în 
stare latentă, până când înfloriseră în persoana Nataşei. ÎI 
făceau să se gândească la maică-sa, dar probabil că trăsăturile 
trupului ei îşi aveau originea încă şi mai departe, în generaţia 
bunicilor lui, pe care el niciodată nu-i cunoscuse. Existenţa ei 
anula moartea familiei lui, a practical joke al mâinii care 
Stăpânea Natura. După vederea fotografiilor, nu mai era drum 
de întoarcere şi el trebuise s-o sune pe lrina şi s-o întrebe ce 
planuri are de fapt. Devenea din ce în ce mai posibil ca peste 
câteva luni să se bucure de tovărăşia fostei lui soţii şi a fiicei lui 
eterne, o evreică de o mie de ani. O sună pe Irina. Ea ţipă în 
receptor: 

— Voi deveni evreică. Trebuie să le spui că sunt evreică. 


246 


Lipsurile în Uniunea Sovietică deveniseră pesemne foarte 
mari. El răspunse: 

— Aici sunt tribunale speciale, cu rabini, care vor să vadă 
dovezi. 

— Cu bani se poate orice. 

— Nu la oamenii ăştia. Aceşti domni cred în Creator. 

— Vreau să spun că aici pot să cumpăr orice, Saşa. 

— Credeam că nu se găseşte nimic. 

— Pot să cumpăr o dovadă că sunt de naţionalitate 
evreiască. 

— Asta este fals în acte. 

— Este un act autentic. Nu unul fals. 

— Dar asta nu schimbă lucrurile! Rămâne o minciună! 

— E vorba de viitorul Nataşei. Dacă trebuie să mint pentru 
asta, atunci o fac. 

— Aici este o altă cultură. Trebuie să înveţi o altă limbă, 
încercă el ultimul sfat. 

— De ce nu spui ceea ce voiai de fapt să spui de la bun 
început? 

— Încerc să-ţi explic, ţipă el. 

— Nu! Vrei să nu venim! Fiica ta există, Saşa! Dacă 
rămânem aici, va avea un viitor groaznic. Ai văzut cum arată. Ea 
este fata mea, dar vine din cuibul tău. Chiar vrei să mă auzi 
spunând-o? 

— Spune-o, zise el grav. 

— Ea este o evreică! Nu este rusoaică, este iudee! 

— Vorbeşti ca un rasist, răspunse el, chiar dacă el însuşi 
gândise ceea ce Irina exprima acum. 

— Are totul de la familia ta. Mama mea se simte 
incomodată când o vede pe Nataşa. 

— Şi mie mi-a fost întotdeauna cam greu cu dumneaei, 
Irina, dacă e să vorbesc eufemistic. 

— Ştiu asta. Dar vrei acum să vorbeşti despre ea? 

— Irina... am tras o linie sub trecutul meu, sub existenţa 
ta, chiar sub cea a Nataşei, chiar dacă voi face tot ce trebuie ca 
să..., îşi auzi întregul patos din voce, dar eu n-am avut nicio 
alternativă, fiindcă tu ai desfăcut căsătoria noastră. 

— M-ai ajutat şi tu cu mare plăcere, Aleksandr Ivanovici. 

— M-ai trădat, Irina, tu ai răpit-o pe Nataşa de la tatăl ei. 


247 


— Şi tu ai trădat, Aleksandr Ivanovici, şi acest adevăr 
groaznic încerci să-l ocoleşti de vreo cinci ani încoace. 

Putea cu greu să-şi scuture de pe umeri un anume gen de 
reproşuri. El avea pesemne ceva cu trădarea, chiar dacă se 
rezuma numai la mare sensibilitate faţă de cuvânt. Probabil că 
era atât de crâncen principial pentru că trebuia să-şi 
stăpânească capacitatea de trădare şi acesta era un lucru pe 
care Lev îl cunoscuse la el. Lev i-l adusese la suprafaţă; în fapt, 
Sokolov era la fel de măgar ca şi prietenul lui, cu deosebirea că 
Lev îşi urmărea scopurile pe faţă şi direct, pe când Sokolov mai 
întâi se scufunda în automartiraj. Sokolov era principial, 
deoarece era speriat de propria lui desfrânare, aşa cum o 
dovedea alcoolismul lui, şi un corset artificial de reguli şi legi 
dădeau comportamentului lui o băţoşenie care nu era cea 
dobândită de la natură. 

lrina îl rănise grav. Amândoi se confruntaseră cu maiorul 
Kirov şi zile întregi după aceea ţipaseră unul la altul pe tema 
trădării. Drept urmare, îşi distruseseră căsnicia. 

Sokolov suportase totul şi plătise preţul ruşinii, trăise în 
izolare, dar cu o severitate care te făcea să te gândeşti la tatăl 
lui. Chiar în perioada lui de alcoolism, el era sever şi ţeapăn. La 
fel ca el, taică-său avea rectiliniaritatea unui haotic înnăscut, 
care-şi împachetase viaţa amorfă în hârtie cenuşie, legată cu o 
sfoară rezistentă. Corecturile părinteşti ale tatălui său constau în 
confruntarea cu legile. Acum, peste ani, îl revedea el pe 
studentul în talmud, care aplica naturii legile lui Dumnezeu. 
Tatăl lui devenise marxist, dar, văzut în retrospectivă, asta era 
la fel ca schimbarea unei pălării cu o alta. Probabil ca-n cărţile 
tehnice pe care le citea tot timpul, citea aceleaşi rugăciuni pe 
care le găsise mai înainte în Tora, o realitate care corespundea 
adevărului, o realitate a lumii pe care el putea s-o încadreze în 
sistemul lui. Multe conflicte nu avusese cu el, un om tăcut, un 
visător de fapt, asemenea lui însuşi. 

Cearta lor cea mai mare era legată de refuzul lui Saşa de 
a deveni membru de comsomol. El fusese crescut într-o familie 
model, dar ideologia oficială nu-i pătrunsese în pori, chiar dacă 
avea o mare admiraţie pentru tehnologia sovietică şi era 
mândru că se născuse într-o ţară atât de puternică. Şi el purta 
un colţ de pânză roşie în jurul gâtului când trebuia să meargă cu 


248 


elevii în rând la vreo manifestaţie, dar când obligaţia de a se 
face  comsomolist devenise acută, refuzase ca un puber 
încăpățânat. Folosise argumentul că are nevoie de tot timpul lui 
liber pentru a acumula cunoştinţe şi prin aceasta să servească 
societatea sovietică. Fusese pionier, era de-ajuns. Tăinuise 
faptul că vorbise cu Lev să rămână amândoi în afara 
comsomolului. Asta se întâmpla la scurt timp după jurământul 
lor de taină. 

— Oricine vrea să facă în această ţară carieră devine 
membru al comsomolului. Este o bună pregătire pentru mai 
târziu. 

— Tată, nu-i decât pierdere de timp. Ce se face acolo, de 
fapt? 

— Eşti cu colegii tăi de vârstă. Primeşti o bună orientare 
marxistă. 

— Eu vreau să devin om de ştiinţă, tată. 

— Crezi că fiind om de ştiinţă n-ai nevoie de ideologie? 

Nimic din ceea ce mirosea a acceptare fără crâcnire a 
anumitor valori nu găsea înţelegere în spiritul lui de puber. El 
fusese timp de şase ani pionier, membru deci, al unui club de 
cercetaşi căruia i se devotase fără a crâcni, dar când vocea a 
început să i se schimbe şi i-au apărut primele tuleie în jurul 
gurii, a dovedit faţă de organizaţia de tineret o rezistenţă care i- 
a uimit pe părinţii lui. 

— Tu nu eşti niciodată aşa cu alte prilejuri, spusese maică- 
sa la auzul contraargumentelor lui. 

— Acum însă, da. 

— E ca şi când ai fi un antimarxist, spusese tatăl lui. 

— Ivan!” a strigat maică-sa, şocată de învinuire. 

— Bineînţeles că nu sunt un antimarxist, a răspuns Saşa 
indignat. Dar mi se pare că comsomolul e pentru alţii, nu pentru 
mine. 

— De ce? Eşti tu mai bun ca alţii? 

— Nu. Poate mai rău, spusese el cu glas revoltat. 

— Saşa, rostise taică-său moale şi blând acum, un tânăr 
ca tine, totdeauna cu cele mai bune medii, este obligat să 
devină membru al comsomolului. Fiecare te priveşte, fiecare are 
ochii îndreptaţi asupra ta. 


249 


La şcoală, toţi aveau ochii îndreptaţi asupra lui Lev, 
artistul, nu asupra harnicului Saşa Sokolov, iar refuzul de-a nu 
se lăsa făcut membru de comsomol se împlântă şi mai adânc în 
voinţa lui. Hotărâse cu Lev că vor deveni "oameni de ştiinţă fără 
norme impuse. Nu ştia cum de-i dăduse lui Lev prin cap expresia 
asta, dar discutaseră despre asta şi ideea i se păru neînchipuit 
de frumoasă. Chiar şi marxismul avea părţi care ar fi umbrit 
ştiinţa pură şi dacă ei voiau să atingă vreodată graniţele Căii 
Lactee, atunci trebuiau să fie adepţi ai valorilor "fără norme 
impuse” şi să se plece numai în faţa purității ecuaţiilor 
matematice. Lev nu era numai făuritorul ideilor despre ştiinţele 
libere, el era şi acela care venise cu propunerea ca ei să 
boicoteze comsomolul. Ei trebuiau să facă altfel decât părinţii 
lor, spunea Lev, ei n-aveau nevoie de pachete din Finlanda, nici 
de orgii decadente în casele de vacanţă, nici de carieră pe 
spinarea altora, ci de o viaţă bazată pe pura putere a 
intelectului, încoronând raționalitatea naturii. La vârsta de 16 
ani asta îi suna lui Saşa ca singurul mod de viaţă logic şi demn 
de invidiat. 

— Nu mă înscriu, le spusese el hotărât părinţilor. 

— Ne decepţionezi, replicase taică-său. 

— Trebuie..., el ezită şi se întrebă dacă e cazul să 
rostească cuvintele. Trebuie să-mi întrebuinţez timpul pentru 
ştiinţe fără norme impuse. 

Efectul fusese distrugător. Văzu cum lui taică-său îi cad 
colţurile gurii, în timp ce maică-sa clătina dezaprobator din cap. 

— Asta este antimarxism, murmurase taică-său înfuriat. 

— Ba deloc, spusese Saşa. 

— Cum de-ai ajuns la înţelepciunea asta? De la cine ai 
luat-o? 

— De la nimeni. 

— Nu cred una ca asta. De la cine? 

— De la mine însumi. 

— Spui asemenea lucruri şi pe la şcoală, prietenilor tăi? 

— Bineînţeles că nu. 

— Aleksandr! Asta e otrava conştiinţei! Orice analiză 
raţională devine imposibilă, dacă ajungi să gândeşti în 
asemenea ciudate răsuciri ale minţii. Marxismul este ştiinţă şi 


250 


este lipsit de norme impuse. Este o metodă de-a descrie 
adevărul. Te comporţi de parcă ai avea creierul spălat. 

— Tată! Marxismul este o formă oarecare de ştiinţă, dar 
nu poţi să gândeşti ştiinţa într-un fel marxist. 

— De ce nu? Milioane de oameni fac asta! 

— Nu! 

— Şi totuşi aşa este! 

— Poate că o numesc aşa, dar nu este aşa. Adevărata 
ştiinţă n-are norme impuse. Niciodată. 

— Aleksandr! Vrei să nu mai rosteşti asta de-acum 
înainte? 

— Dar aşa e, tată! 

— Nu pot să-mi cred urechilor. Propriul meu fiu... 

— Tată, pentru mine aşa este. Nu pot să vorbesc altfel 
despre aceste lucruri. 

— E anul 1963; imperialiştii ne-au mai ameninţat chiar şi 
anul trecut cu război, pentru că voiau să-l anihileze pe Castro, şi 
tu susţii că nu eşti marxist! 

— Sunt. Dar nu ca om de ştiinţă! Sunt marxist pentru că 
trăiesc aici. 

— Asta-i tot? Nu ai nicio convingere? Nu vezi forţele 
obiective care au dus la socialism? 

— Ba da... 

— Trebuie să fii atent, Aleksandr, cu asemenea idei o s-o 
păţeşti. 

— Nu, susţinuse el cu încăpățânare, cu mine o să fie totul 
în regulă. 

— Nu ţi se pare absurd, după toate cele întâmplate? o 
întrebase taică-său pe maică-sa. Ea reacţionase cu o neliniştită 
clătinare a capului, şi Saşa avusese senzaţia că, cu această 
frază, taică-său se referea la trecut. Era pentru prima dată când 
el făcea o remarcă ce îl punea pe fiu-său în legătură cu tradiţiile 
renegate ale vechiului lor popor, cu familia omorâtă, cu fuga în 
Rusia. După toate cele întâmplate. 

— Ceai, spusese maică-sa, cu glas exagerat de tare, pun 
de ceai. 

Nervoasă, părăsise camera. 

Saşa spusese: 

— Nu pot să devin membru de comsomol, tată! 


251 


— Trebuie!, răspicase taică-său aprins. Se îndreptase spre 
fereastră. 

— Nimic nu trebuie, după toate cele întâmplate, spusese 
Saşa. 

Taică-său se întorsese. Saşa rămăsese să-l fixeze fără să 
clipească. În ochii tatălui său se citea îndoiala, referitor la ceea 
ce fiul lui ştie sau nu ştie. Când se întorsese din nou spre 
fereastră, cu privirea aplecată, discuţia era încheiată. Nu mai 
reveniseră asupra ei niciodată. 


Americanii bombardaseră Bagdadul. Uitase să-l întrebe pe 
infirmier dacă era sau nu adevărat. Adormise. Acum auzea o 
voce. 

— Saşa, auzi el, bătrâne jid... 

Era Lev, care apăruse din neant, la fel ca atunci. 

Pleoapele lui Sokolov aveau greutatea materiei originare, 
erau mai grele decât plumbul, şi el zâmbi fără să şi le ridice. 
"jidan păcătos, murmură el, am să fiu şi iniţiat. 

— Iniţierea este cuvânt creştin, spuse Lev dezaprobator. 
"Vei fi jidănit, aşa se cheamă de fapt. 

Ţinând încă ochii închişi, Sokolov zâmbi. 

Îi dădea siguranţă şi încredere faptul de-a sta în pat tăcut 
şi a asculta vocea lui Lev, ca şi când ar mai fi fost încă un copil, 
care trebuia îngrijit. Mai era încă în braţele somnului şi, deşi ar fi 
vrut să vorbească cu Lev, nu avea puterea să-şi coordoneze 
gândurile şi să deschidă ochii. 

— Totul e bine, murmură el. 

— Slavă Domnului, spuse Lev, închipuie-ţi că ţi-ai fi putut 
pierde bastonul de vrăjitor, şi-atunci prietena ta n-ar fi fost deloc 
bucuroasă. 

Sokolov dădu din cap şi fu din nou cuprins de-o grea 
prăbuşire, care nu avea însă nimic înfricoşător. Liber şi neapăsat 
de nimic, hoinărea pe lângă un gen de cascadă, aşa părea; 
stropi de apă jucăuşi în jur şi un sunet care aducea a muzică. Işi 
mişcă uşor capul şi auzi vocea lui Lev. 

— Ai dormit bine? 

Cât timp fusese absent? Îşi aminti că înainte Lev fusese 
lângă patul lui. 

— Bastonul de vrăjitor, spuse el. 


252 


— Este singurul lucru la care te gândeşti? întrebă Lev. 

Sokolov aprobă din cap. Işi deschise ochii cu grijă. Lev 
stătea la picioarele patului, coatele i se sprijineau pe o bară 
înaltă a tăbliei, avea mâinile împreunate şi-l privea pe pacient 
destins. 

— Ai adormit şi eu am făcut o plimbărică. Te doare? 

— Nu. 

încercă să se ridice, dar braţele îi păreau de carton ud şi 
renunţă la idee. _ 

— Aşteaptă, spuse Lev când fu mai aproape de el. Il ajută 
pe Sokolov şi rezemă două perne la spatele şi la capul lui. 

— E bine aşa? 

— E fain. Mulţumesc. 

Lev se întoarse la locul lui la capătul patului şi se sprijini 
din nou de tăblie. 

— Cât e ceasul? 

— Trei şi jumătate. 

— Am făcut călătorii ciudate în somn. Se gândi la 
bombardamente. Ce se întâmplă în Irak? 

— Bombardează, până fac totul pulbere. Se poate vedea 
live pe CNN. 

— Nu trebuie să-l subapreciem pe Hussein ăsta. 

— Arabi... Lev făcu un gest de lehamite. Cultură retorică. 
Onoare, ruşine, respect, formule din vocabularul triburilor din 
deşert. 

— Se duc şi lupte la sol? 

— N-am idee. 

— Cum e afară, pe stradă? 

— Linişte. Mulţi oameni au rămas în casă. Se are în vedere 
posibilitatea unui atac. Dar se pare că americanii au captat 
direcţia de lansare a Scud-urilor. 

— Sper. 

— A fost Tania la tine? 

— Are cursuri toată ziua. Vine după ora patru. 

— Sunt bucuros că ai iarăşi pe cineva, Saşa. Spuse asta 
convins şi tandru, erau cuvintele unui prieten. 

— Da. 

— Cum e cu lrina? 


253 


— Vrea să plece de-acolo, indiferent cum. Vrea să-şi 
cumpere acolo documente. Ca să poată intra aici ca evreică. 

— N-o poţi împiedica, Saşa. Las-o să vină. In curând vei 
câştiga destul ca să-i dai în fiecare lună ceva, astfel încât fata să 
aibă o tinereţe cum se cuvine. 

— Sunt cu Tania. Ea are un copil. 

— Şi propriul tău copil? Dacă vine aici, o poţi vedea de 
câteva ori pe săptămână. Ai o fiică de 11 ani, omule! 

— Zece. 

— O fiică pe care o poţi încă vedea cum creşte. Nu lăsa să- 
ţi scape una ca asta. 

— Nu. 

Râseră unul la altul, dintr-o dată timizi, ca şi când ar mai fi 
avut încă 15 ani şi ar mai fi vorbit despre idealurile lor greu de 
atins. 

— Am o problemă, spuse Lev brusc. 

Era aceeaşi voce cu care recunoscuse odată că viaţa lui 
este distrusă pentru că are o mamă evreică. 

— Ce problemă? 

— O problemă insolubilă. 

— Astea sunt cele mai grele, spuse Sokolov. "E vorba de 
bani? 

— Da. 

Se va renunţa oare la afacere? Era viitorul care trebuia să 
înceapă peste câteva săptămâni, gluma transparentă a unui 
fachir? 

Lev locuia într-o locuinţă de milionar, trebuia să-şi 
plătească personalul, maşinile şi călătoriile, deci dispunea de 
bani care să-i permită un asemenea mod de viaţă. Incepând cu 
1 martie, November Enterprises urma să deţină un birou în 
Shalom Tower, cel mai mare edificiu de birouri din Israel, vizibil 
de pe terasa casei lui, şi-atunci salariul lui Sokolov urma să se 
ridice la o sumă ameţitoare de 8 mii de dolari pe lună. EIl 
semnase un contract şi era acum directorul întreprinderii. Avea 
dreptul la semnătură, ceea ce însemna că putea lua din bancă 
sume oricât de mari. 

— Vreau să fim cu adevărat parteneri de afaceri, spusese 
Lev după vizita în Teritoriile ocupate, în Caprice, în drum spre 
baroul de avocaţi. O să conducem această întreprindere în doi. 


254 


Eu iau managementul, tu conducerea tehnică. Aşa e scris şi în 
documente. Eu livrez capitalul şi tu conduci producţia. 

— Am nevoie de oameni. Oameni buni. 

— E plin de ruşi cu înaltă calificare pe-aici. Plasăm 
anunţuri şi căutăm printre vechii camarazi. Sunt probabil zeci 
care au lucrat în Uniune în industria de armament. 

— Şi prietenul tău, colonelul? A 

— Vor urma o mulţime de şedinţe, nu-ţi face griji. Întâi ne 
vom ocupa de partea formală a întreprinderii. Statutele sunt 
aproape formulate, aşa că nu trebuie să ne limităm la o singură 
activitate, iar de cum se pun bazele juridice, îi dăm bătaie. 

Baroul de avocaţi era situat pe Sederot Rotschild, o stradă 
pe care cele două sensuri erau despărțite de o alee lungă cu 
pomi prăfuiţi şi tufişuri. Roy rămase în faţă să aştepte, în timp 
ce Lev şi Sokolov erau primiţi de un grup de avocaţi servili. 
Sokolov nu avusese timp să citească zecile de documente, dar 
esenţialul era cât se poate de limpede. Hârtiile i spuneau cât 
salariu primeşte, stabileau regulile în ceea ce priveşte 
împărţirea profitului, descriau scopul activităţii întreprinderii şi 
răspunderile în ceea ce priveşte dreptul lui la semnătură. Mai 
departe erau prevăzute asigurările, asigurările medicale, 
drepturile juridice, asigurarea pe viaţă. El pusese pe documente 
zeci de parafe şi semnături. Din ziua aceea începu să se 
preocupe de fabricile de arme şi de sistemele de armament. 
Uimit, îşi dădu seama că-n Vest se publicau nenumărate reviste 
care îi puteau da o imagine clară şi demnă de încredere asupra 
industriei de armament. Prin Bar-On întâlni militari care erau 
specializaţi în sisteme de rachete ce se construiau în Israel, 
rachete  anti-Scud, rachete  sol-sol, complicata rachetă X 
antirachetă, rachete care se întrebuinţau pe mare şi rachete cu 
care forţele aeriene superioare ale Israelului învinseseră în 
luptele cu avioane cu reacţie. Incepu să realizeze că preţul 
noilor armamente se ridica la zeci de milioane de dolari şi, prin 
urmare, se punea întrebarea dacă armamentul putea fi vândut. 
Era important ca armamentul să fie vândut propriei armate, şi 
prin asta să i se facă reclamă pe piaţa internaţională, prin 
prezentări de avioane şi convenţii. Între fabricanţii de armament 
în Uniune asemenea probleme nu se puneau, fiindcă centrele de 
cercetări făceau parte din armată şi, dacă un sistem se dovedea 


255 


valoros, intrarea în producţie era o problemă legată de câteva 
semnături, costurile neluându-se în discuţie. Dar în această ţară 
capitalistă, o fabrică de armament putea să supravieţuiască 
numai dacă avea destui clienţi. Lev şi colonelul îl asiguraseră că 
desfacerea nu-i o problemă. 

— Un sistem de armament israelian este un produs dorit 
în orice parte a lumii, spusese Lev, şi dacă noi venim cu produse 
la preţ accesibil, putem avea o afacere eficientă. 

— Relaţiile mele au destui bani pentru lucruri de calitate, 
spusese colonelul, şi cu cunoştinţele tale şi cu oamenii de care 
dispui, putem produce asemenea lucruri. 

Sokolov îl întâlni pe cumnatul lui Bar-On, un electronist 
sclipitor care lucra la Israel Aircraft Industries. În timpul liber 
concepuse planuri detaliate pentru antirachete avansate. 
November ar fi putut, cu o echipă formată şi cu injectarea unui 
capital, să producă într-o jumătate de an un test-model, în 
fabrica din Teritoriile ocupate. 

Sokolov primise reprezentanţi ai firmelor de computere. 
Făcuse cunoştinţă cu state of the art în tehnologie, computere 
cu memorie şi viteză de lucru fenomenală, şi era impresionat de 
software, care genera tablouri tridimensionale şi dispunea de un 
număr de teste pe drept cuvânt model. Unul dintre 
reprezentanţi îi oferise lui însuşi un program de computer 
complicat, computerul Fluid Dynamics, care putea să calculeze 
curenţii de aer în suprafaţa metalelor şi să-i reprezinte în full 
color. Lev îi dăduse voie să-l achiziţioneze. 

Va începe să construiască arme. Tania, virgina lui, 
considera problemele lui de conştiinţă dovezi ale lipsei simțului 
realităţii şi, deci, rizibile. 

— Aici eşti în Israel, Saşa. Această ţară este în război. 
Politica e totul! 

— Ştiinţa pură vrea să promoveze cunoştinţe. 

— Da. Şi-acum i se adaogă un lucru practic: supraviețuirea 
ţării în care locuieşti. 

— Vorbeşti cu prea multă uşurinţă, Tania. 

— Eu? Tu vorbeşti cu uşurinţă. Fiecare secundă pune în 
discuţie existenţa acestei ţări. Nu e asemenea Franţei, care 
există de secole şi va mai exista secole. Nu, în fiecare zi noi 
trebuie să îndreptăţim existenţa ei. Şi s-o apărăm. lar acum, 


256 


când tu poţi să-ţi aduci o contribuţie directă, dintr-o dată devii 
principial! 

— Nu dintr-o dată. Dintotdeauna. 

— Bine, nu dintr-o dată, dintotdeauna Saşa! Nu mai face 
mereu probleme din toate cele! Eşti un om privilegiat, câştigi o 
avere, faci munca care-ţi place, poţi să-ţi ajuţi şi să-ţi întăreşti 
ţara, şi în loc să fii mulţumit, eşti apăsat de probleme! Du-te şi 
fă arme! Străduieşte-te ca odraslele noastre să poată trăi aici! 

Ca să poată avea copii cu ea, lăsase să i se taie prepuţul. 
Şi-acum avea o problemă. 

Stând întins în patul lui de spital, Sokolov întrebă: 

— Nu mai ai bani? 

— Ba da. 

— Atunci? 

— Am o problemă. 

— Şi înţeleg că această problemă nu se limitează la tine. 

— Nu, răspunse Lev. Toate pot fi atinse de ea. Tot ce am 
construit aici. 

— Despre ce-i vorba? Ceva în legătură cu poliţia? 
Neliniştea că totuşi Lev ar fi putut avea vreo legătură cu crima îi 
ieşise din minte. 

— Nu. Deocamdată. 

— Fii mai precis, îi ceru Sokolov. 

— Bine. Lev îşi închise ochii şi se aplecă asupra mâinilor 
încrucişate, concentrându-se ca un hasid în rugăciune. "în urmă 
cu o jumătate de an, am lăsat să-mi fie instalată în casă şi în 
biroul meu o alarmă. Mi s-a părut mai sigur, nu ştii niciodată ce 
se poate întâmpla, chiar dacă nu se fac aici prea multe spargeri, 
şi-am apelat atunci la un instalator cu referinţe bune, care a 
făcut instalaţia pentru o sumă frumuşică. Cea mai sensibilă 
aparatură, lămpi infraroşii, praguri de siguranţă, pervazuri de 
ferestre, totul. Ceea ce mă liniştea era că proprietarul firmei era 
tot un georgian, un gruzin. Omul nu era o probă de rafinament, 
dar aveam încredere în firmă şi-i dădusem acces peste tot. Nu 
poţi să laşi o persoană întâmplătoare să-ţi intre în casă şi să-ţi 
tragă peste tot fire prin pereţi. Asta este o problemă de 
încredere, mai ales dacă ai în vedere nişte afaceri de genul celor 
în care, din când în când, sunt eu amestecat. Acum o lună sau 
două, mă pomenesc cu el. Totul era instalat şi eram mulţumit cu 


257 


ceea ce făcuse, nu avusesem nicio alarmă falsă de la montare, 
eram un client fericit. El a venit însă la mine şi de aici încolo 
încep problemele. 

Lev îşi îndreptă ţinuta şi merse spre fereastră. 

— E permis să fumez aici? O frază levkiană. Întrebare care 
nu-şi avea sensul. 

— Tu poţi să fumezi aici, răspunse Sokolov. 

Privi cum Lev îşi aprinse trabucul. Mirosul tare al foilor de 
tabac arse ajunse până la el. Nu ştia încă nimic despre felul 
problemelor pe care le avea Lev, dar neobişnuita lui nelinişte îi 
Spunea că acestea sunt grave. Sokolov nu-şi putea aminti să-l fi 
văzut pe Lev vreodată manifestând atâta încordare, făcând 
mişcări nervoase cu degetele, zvâcnind scurt din umeri, clipind 
des din ochi. Se învălui în fumul trabucului. 

— Bine. Acest gruzin a venit să mă prevină. El mi-a 
povestit că mă urmăreşte fiscul pentru fraudă. Asta se întâmplă 
de două luni. Auzise de la vărul lui că s-a instituit o anchetă 
împotriva mea - nepotul lui este controlor financiar. Eram atunci 
ocupat cu ceva anume şi-am înţeles la ce se referea. Nu era 
ceva absolut legal, era o anume tranzacţie şi, dacă ar fi vrut să 
mă prindă, cu asta le-ar fi reuşit. Am pus atunci imediat 
afacerea în ordine, astfel încât să nu mă descopere garda 
financiară. Şi le-am dat ceva gruzinului şi nepotului lui, fiindcă 
mi-au atras atât de delicat atenţia. 

— Dar asta n-a fost sfârşitul problemei. 

— Nu. Inceputul ei. 

Lev trase în piept un nor alb şi-şi ţinu respiraţia până când 
aerul dens îi intră în plămâni. Cu buzele strânse expiră. 

— Săptămâna trecută m-a vizitat iar. Mi-a povestit că 
nepotul lui are noi informaţii despre mine. 

— Acest nepot chiar există? 

— Există. 

— Şi ce-a mai aflat acum? 

— Ştie totul despre afacere. Despre afacerea noastră. 

— Şi e grav? 

— Anumite lucruri e mai bine să nu răzbească în afară. 

— Cum a ajuns la informaţii? 

— După el, poliţia financiară e informată. 

— De către cine? 


258 


— N-am idee. 

Neliniştea de care dădea dovadă Lev venea fără îndoială 
din bănuiala că cel mai bun prieten al lui informase poliţia. 

— N-am vorbit cu nimeni, Lev. Chiar şi Tania ştie foarte 
puţine despre planurile noastre. 

Lev făcu gesturi de apărare. 

— Nu despre asta e vorba. Îţi povestesc nu pentru că te-aş 
bănui. Nu te bănuiesc. Ştiu cum a ajuns să deţină informaţiile. 

Îl privi ţintă pe Sokolov, cu ochii severi, iar tensiunea 
mărturisirilor viitoare i se aşeză în jurul nasului. Nările îi 
tremurau şi el îşi înclină capul şi se ciupi cu degetul mare şi 
arătătorul, ca şi când ar fi vrut să-şi stăpânească un strănut. 
Trabucul lui mare fumega. Păstră o clipă de tăcere şi oftă, teatru 
autentic pentru un actor înnăscut. 

— Nu ştiau nimic acolo, spuse el. Aveau, desigur, un dosar 
despre mine, aşa cum au despre fiecare. Dar nu era vorba 
despre o anchetă, înţelegi? Nemernicul a încercat să mă ducă cu 
preşul. M-a provocat şi eu m-am prins în laţ, cum se prinde cel 
din urmă diletant. 

— Cum a ajuns la informaţii? Se potriveau totuşi? 

Lev dădu din nou din cap şi din nou tăcu câteva secunde, 
ca şi când şi-ar fi adunat curajul să-şi continue povestea. 

— Tot ce spunea era adevărat. De aceea l-am şi crezut. 
Erau informaţii pe care le primise de la cineva care ştia al 
dracului de multe despre mine. Făcuse uz de o sursă foarte 
bună. 

— Bar-On? întrebă Sokolov. 

Lev scutură din cap, aproape jignit. 

— Nu, tu gândeşti absolut aiurea. 

— Femeia de serviciu? 

Acum Lev începu să râdă. Sokolov nu putea avea nicio 
explicaţie pentru râsul mânzesc al lui Lev. 

— Haide, Saşa. Bineînţeles că nu. Nici nu mi-a trecut prin 
cap un asemenea gând. Nu, gruzinul nostru m-a ascultat, 
înţelegi? Cu sistemul lui de alarmă a introdus şi câteva 
microfoane şi cu ele mi-a luat urmele. Tot ce am vorbit noi doi, 
tot ce am vorbit cu relaţiile mele, fiecare detaliu, fiecare sunet e 
imprimat pe casetă. Şi acum mă şantajează, ticălosul. Dar eu 
am un atu. El nu ştie că eu ştiu. El mă lasă să cred că mă 


259 


urmăreşte controlul financiar, dar acum ştiu a cui mână este, 
înţelegi, Saşa? Este mâna lui, nu a celor de la controlul financiar. 

Sokolov ascultă cu uimire frazele lui, care păreau să vină 
dintr-o altă lume, o lume americană interlopă de neînțeles, 
misterioasă, cu gangsteri şi hoţi care înregistrează şi se 
şantajează. Înainte discutau despre tehnica unui motor dual 
fuel, acum despre şantajul unui tâlhar. 

— Şi care-i soluţia? 

— Trebuie să moară gruzinul. 

—  Şi-atunci? întrebă Sokolov. El nu lua în serios 
observaţia. 

— Atunci s-a rezolvat. 

— Acum te-ntreb cu-adevărat: ce faci? îl plăteşti? 

— Ce-am spus, Saşa. Trebuie să moară. 

— Asta nu se poate, spuse Sokolov ca şi când i-ar fi vorbit 
unui copil. 

— Ba se poate. 

— Orice se poate, dar n-o facem noi. 

— Sunt convins că se poate, Saşa. 

— Nu, Lev. 

Lev a fost criminalul, gândi Sokolov. Lev s-a aflat atunci la 
intersecţia dintre Rehov Etsel şi Rehov Roni, în plină lumină a 
zilei. Lev omorâse atunci pe cineva şi Sokolov fusese martor. 
Stăpânul Universului pusese la cale fapta ca să-i aducă pe cei 
doi prieteni acolo în acelaşi moment, şi acum El stătea să se 
amuze la vederea acestei scene. 

— Ai mai făcut înainte aşa ceva? întrebă Sokolov. 

— Nu sunt nebun. Eu nu fac aşa ceva. S-a întâmplat 
odată, mai demult, o treabă ca asta, dar atunci n-am făcut-o 
singur. Am tocmit un om nepotrivit. E o mare problemă, dacă ai 
de făcut aşa ceva, să găseşti omul potrivit. 

— Lev! De-ăştia suntem noi? vorbim acum aici despre 
omorârea unui om? Tu şi cu mine? Ca doi criminali? Am ajuns 
până acolo, încât să lichidăm un om? 

— Uneori nu poţi altfel. 

— Plăteşte-l. Astfel scapi de el. 

— Atunci va cere şi mai mult. 

— Cât vrea? 

— Două milioane de dolari. 


260 


— Doamne sfinte! 

— El spune că poate să cumpere cu ei agenţii de la 
controlul financiar şi poate să facă să dispară dosarul. Asta-i 
prea mult. Am devenit suspicios. Şi dacă accept, rămâne să tot 
ceară, crede-mă, îi cunosc pe gruzini şi eu sunt unul de-al lor. 

— Plăteşte-l! Nu ai altă soluţie. 

— Am o alternativă: îl mântui. 

— Exclus. 

— Dacă rămâne în viaţă, cu informaţiile pe care le deţine 
acum, ne face afacerea imposibilă, Saşa! Nu cunoşti acest gen 
de oameni! Cineva care are curajul să instaleze la mine 
aparatură de înregistrare are mare tupeu, Saşa, şi o bestie ca 
asta nu poate fi domolită. O asemenea bestie trebuie omorâtă. 

— Vorbeşti despre un om, dumnezeii mă-sii de viaţă! ţipă 
Sokolov şi un junghi îi trecu prin burtă. Efectul anesteziei 
începea să treacă Mai încet, mai stăpânit, spuse: 

— Nu putem să vorbim la modul ăsta despre oameni, Lev. 
Renunţăm la afacere, înţelegi? Dă-i totul, dar nu-l putem omori. 
Asta e simplu. 

— Preferi să te întorci acolo unde te-am găsit? 

— Probabil că da. Sokolov supralicita acum. El nu voia să 
se întoarcă acolo. 

— Nu las să mi se ia ceea ce am, Saşa. Ştiu, ai şi tu 
răspunderi. Îţi vine copilul, înţeleg că vrei să-ţi întemeiezi o 
familie cu Tania. Cum o să te descurci cu toate? O să mături din 
nou străzile? O să distribui ziare? La mine poţi să câştigi o avere, 
Saşa, şi cu o avere poţi să-ţi întemeiezi o nouă viaţă, dar pentru 
asta trebuie redus la tăcere gruzinul. El ne distruge, dacă noi nu 
întreprindem nimic. Cu ceea ce a înregistrat ne decapitează 
dacă noi nu facem nimic. O să ni se pună cătuşele, dacă ăsta 
predă casetele. 

— Cine? 

— Controlul financiar, poliţia, toţi cei care au de-a face cu 
contabilitatea. Şi nici tu nu ieşi nepătat, Saşa. 

— De ce? 

— Pentru că tu ştii al dracului de bine că noi lucrăm cu 
bani care nu sunt absolut cuşer. Eşti în cunoştinţă de cauză şi 
participi. Eşti copărtaş! E simplu! Dacă mă prind pe mine, eşti 
prins şi tu! 


261 


— Bine că-mi explici toate lucrurile astea. Am făcut eu 
vreun progres oarecare de-atunci? 

Părea bosumflat, ca un ins alintat care trebuia să dea 
înapoi jucăriile pe care le avea în plus. 

— Mi se pare că da. Stai aici întins într-o cameră scumpă, 
ai un acoperiş deasupra capului, haine, bani, o femeie, toate 
astea nu le-ai avut înainte, Lev a clătinat din cap dojenitor. 
Saşa, când vei înţelege? Stăm până aici, el ridică o mână în 
dreptul gâtului, în rahat. Acest tip a jucat un rol extraordinar de 
abil. Nu sunt primul sau singurul pe care l-a păcălit, dar asta nu 
răceşte supa. Ceea ce trebuie să înghiţim este al dracului de 
fierbinte, şi dacă nu facem nimic, atunci pierdem totul. 

— Ce ştie el? 

— Totul. Ţi-am spus doar. A avut timp de 24 de ore o 
casetă în funcţiune. Cu asta s-a ocupat, înţelegi? La asta a 
lucrat, ticălosul. Înregistrare cu aparatură de înaltă clasă, 
ascultare, selecţie, totul pus în ordine. 

— Cum ai descoperit microfoanele? 

— Bar-On. El cunoaşte tipi care sunt specialişti în asta. 
Caută chestii din astea. Sunt extrem de mici, interesante din 
punct de vedere tehnic, dar pentru noi sunt ca şi cianura. 

— Şi Bar-On ştie despre ce e vorba? 

— Nu. El bănuieşte că ceva nu e în regulă, dar îl ţin la 
distanţă. 

— Şi gruzinul e singurul care ştie? 

— Din câte îmi dau seama, da. N-a avut ajutoare. 

— Şi nepotul ce ştie? Sokolov punea întrebări, dar totul 
părea că se desfăşura într-un vis ciudat, din care în curând se va 
trezi cutremurat. 

— Ala nu ştie nimic. Despre nepot a vorbit, deoarece prin 
el avea un punct în susţinerea ideii cu controlul financiar. 
Probabil că prin nepotul ăsta i-a venit ideea, nu ştiu. Nu ştiu nici 
câţi antecesori am, singurul lucru pe care-l ştiu e că am o mână 
în preajma mea care, dacă tipul vrea, mă poate distruge. 

— Asta înseamnă că se divulgă şi pe el. 

— Poate să trimită casetele anonim la poliţie. O să-i 
mulţumească poştaşului şi pe mine mă vor căsăpi. 

— Plăteşte-i tipului. 

— Asta nu rezolvă lucrurile. 


262 


— După ce-i plăteşti, vezi ce faci mai departe. 

— L-am plătit o dată, Saşa. Acum e a doua oară! Merge 
înainte până mă distruge. Şi-atunci s-a terminat balul. Pentru 
mine, pentru tine, pentru Bar-On, deşi pentru el nu cred, fiindcă 
el mai poate ieşi din joc, dar pentru noi jocul s-a terminat, la fel 
ca atunci, Saşa, la fel ca atunci. 

Sokolov nu putea spune nimic şi el simţi cum 
pătrunzătoarea nesiguranţă de-atunci se întorcea între tâmplele 
lui. Trăise cinci ani în exil, nu mai era în stare să-l mai suporte o 
dată. 

— N-ai nicio alternativă, spuse Sokolov fără speranţă, 
trebuie să-i plăteşti, vrei, nu vrei. Nu poţi merge la poliţie, nu 
poţi să-l reclami, trebuie să-i plăteşti. 

Lev clătină din cap cu hotărâre şi scutură cenuşa 
trabucului în ghiveciul unei plante uscate de pe pervaz, uitată 
acolo de personalul de serviciu. 

— Vrea totul, Saşa. Probabil că seamănă puţin cu mine. Şi 
eu vreau totul. Dacă m-aş aşeza pe poziţia lui, şi eu aş vrea 
totul. Am să-l strivesc pe puiul ăsta de căţea ca pe-o insectă, 
până am să-l văd mort. 

— Nu ştii ce vorbeşti, spuse Sokolov cu repulsie. 

— Eu nu şantajez pe nimeni, Saşa. El arătă cu degetul 
întins spre inima lui. Eu nu o fac, dar nemernicul acela din 
Asndod! Acelaşi deget arătă acum spre fereastră. Sokolov văzu 
dintr-o dată cât era de murdară. Nisip din deşert. 

— Trebuie să plăteşti, spuse Sokolov. "N-ai altă ieşire. 
Trebuie să înceteze. Ameninţă-l. Lasă-l pe Roy., Trage-i vreo 
două. Dar nu poţi să-l omori. 

— Dacă trebuie să-mi salvez existenţa, ca acum, atunci, o 
fac. La aceste cuvinte, Lev se uită în pământ şi întrebarea 
deveni de neevitat. Sokolov o puse: 

— Spune-mi, Lev, nu l-ai omorât tu pe omul acela? 

— Ce? 

— Acolo, pe Rehov Etsel. 

Lev clătină din cap. 

— Nu eşti zdravăn, spuse. 

Se îndreptă spre fereastră, astfel încât Sokolov se adresă 
spatelui lui: 


263 


— Tu eşti zdravăn? Ce vorbeşti aici? Ce-ţi trece prin cap să 
faci? Lev! Astea sunt cuvinte prea nebuneşti. Spune-mi că sunt 
încă sub narcoză şi că visez. Fiindcă asta nu poate fi adevărat, 
Liovka! Asta e o glumă. Spune-mi că e o glumă! Mă iei în 
tărbacă! Da! E o glumă! 

Lev îi răspunse aproape şoptit: 

— Trebuie să moară, Saşa. Nu-i nicio glumă. 

Zgomotul elicopterelor care zburau prin văzduh umplu 
dintr-o dată camera. Huruitul adânc al elicelor şi bâzâitul sonor 
al motoarelor făcură să tremure transperantele. Lev se lipi de 
geam şi încercă să vadă în văzduh elicopterele. Armata e 
mobilizată, spuse el când zgomotul se diminuă. 

Sokolov închise ochii. În creierul lui neliniştit încolţi dintr-o 
dată un gând înfricoşător. Îl privi pe Lev şi îl întrebă: 

— De ce îmi povesteşti asta, Lev? La ce-ţi trebuie să 
povesteşti toate astea? Puteai să-ţi ţii gura şi să plăteşti un 
mercenar. Nu ştiam nimic, s-ar fi întâmplat totul în taină. 

— Eşti prietenul meu, răspunse Lev. "Nu mai am încredere 
în nimeni. În niciun criminal, în nicio relaţie de-a mea de afaceri, 
nici în Roy, în nimeni. 

— N-aş fi vrut s-o ştiu. 

— Trebuia să te supăr. Eram ca nebun. Şi e înţelept pentru 
mine să nu mai amestec pe nimeni, Saşa. Numai noi doi putem 
în acest caz să ieşim la lumină. Când o spui cuiva, începi să fii 
dependent de hachiţele lui. Împreună trebuie să găsim o soluţie. 

— Soluţia este deci crima? 

— Da. 

— Hai să dăm curs nebuniei. Cum crezi că trebuie 
înfăptuită? întrebă Sokolov. 

— În mod obişnuit. Un glonte în cap. Atât. 

— Şi benzile cu înregistrarea? 

— Să dispară. 

— Te auzi vorbind, Lev? Spunând tu asemenea vorbe? 

— Da. Ştiu. Eu le spun. 

— Eşti sigur că el şi numai el are benzile? 

— Da. Nimeni nu mai este implicat. 

— Şi dacă nu-i aşa? 

— Acela îşi va ţine gura, când gruzinul nostru va asculta 
kadiş-ul în coşciug. 


264 


— Şi ce te reţine? 

— Tu, spuse Lev. 

— Eu? Eu nu ştiu nimic. Eu n-am auzit nimic din toate 
astea Şi nici nu mai vreau să aud vreodată, Lev. Nu-mi mai 
povesti nimic. Lasă-mă să dau totul deoparte, te rog. 

— Este şi viitorul tău. Nu-ţi ascunde capul în nisip. 
Problema mea este problema ta. Există o singură posibilitate să 
eviţi acest lucru şi asta e ruperea prieteniei noastre. Poţi să 
renunţi la ea şi să-ţi cauţi drumul tău propriu. Nimic nu te reţine. 
Dar dacă ai de-a face cu mine, se cuvine să ţii cont de asta şi- 
acum. 

— Ce fel de afaceri facem noi, Lev? Crime sau înfiinţarea 
unei fabrici? Ce facem noi, de fapt? 

— În acest moment? Acum? Ne salvăm capul. Asta facem. 

— Probabil că nu trebuie să mai porţi asemenea discuţii ca 
cele pe care prietenul tău le-a înregistrat, Lev. Probabil că aici e 
cheia problemei. 

— Acest gen de discuţii îţi plătesc ţie patul de spital, casa, 
întreaga viaţă. Nu trebuie să le mai port? Atunci nu mai avem 
nimic, înţelegi? 

Sokolov era prins într-un cleşte. Dacă voia să-şi salveze 
existenţa de grozăviile din Tomsk şi de pe Rehov lvri, atunci 
trebuia să ia în serios tot ceea ce Lev îi punea acum pe tapet. O 
crimă. Un instalator care-i ascultase convorbirile, un specialist în 
aparatura de alarmă din Asndod. El îşi frânse mâinile şi făcu un 
gest de disperare. Nu mai avea drum de întoarcere, îşi 
încredinţase soarta în mâinile lui Lev şi aceste mâini se vor 
întinde acum spre o armă. El va fi copărtaş, indiferent ce va face 
Lev. Şi acelaşi lucru este valabil şi invers: Lev va fi copărtaş, 
orice va face Sokolov de acum înainte. 

— Cum o vei face? Aduci aici vreo cunoştinţă de-a ta din 
New York? 

— Ar fi prea periculos. Şi cunoştinţele pot să te şantajeze. 
Şi nu vreau ca toţi colaboratorii mei să ştie că sunt în rahat. Asta 
ar impieta asupra poziţiei mele. Dacă ei aud asta, îmi pierd 
credibilitatea. Fiindcă m-am lăsat înşelat, ca un mucos oarecare. 
Pe nimeni din afară, nici pe Bar-On nu vreau să-l amestec. 

— Deci, o vei face tu însuţi? 


265 


Sokolov încercă să o spună pe un ton cât se poate de 
obişnuit, ca şi când ar fi vorbit de plivirea unei grădini. 

— Tu trebuie să o faci. Lev îl privi neajutorat. 

— Nicio problemă, răspunse Sokolov, cum vrei s-o fac? 

— Cu un pistol. 

— Nu am. 

— Îţi dau eu. 

— Frumos. Şi-l împuşc în inimă? 

— Sau în cap. Cum vrei. 

— Deci pot să aleg. 

— Dacă o faci, ai dreptul să decizi. Numai să fie bine făcut. 

Sokolov îşi privea prietenul în ochi şi nu găsea nicio urmă 
de ironie, nicio nevoie de relativizare, nicio dovadă că discuţia 
ar fi fost ireală; ceea ce văzu fu hotărârea de neclintit a unuia 
care se decisese să-şi apere agoniseala până la amarnicul 
sfârşit, chiar dacă asta va însemna sfârşitul altora. Şi de-abia 
acum îi deveni lui Sokolov limpede că el luase aceeaşi hotărâre: 
când stătea în coşciugul lui, fusese readus la viaţă de Lev şi prin 
asta îşi vânduse sufletul. Schita amatorului nu descria nimic 
altceva decât ceea ce se întâmplase atunci pe Rehov Etsel. 

— De ce n-o faci singur? Sokolov continua această 
conversaţie de grădinari, un schimb profesional de păreri între 
doi plivitori asupra întrebuinţării coasei şi lopeţii. 

— Vor veni direct la mine. Vor căuta printre cunoştinţele 
lui. Trebuie să am un alibi care să fie public şi clar. Un 
restaurant, o petrecere, undeva unde se găsesc mulţi oameni 
care nu pot fi compromişi. Tu trebuie s o faci. Nu există nicio 
legătură între tine şi el. El nu te cunoaşte, tu n-ai niciun motiv, şi 
scăpăm de el. 

— Nu pot să împugşc, Lev. Sokolov o spuse cât se poate de 
printre altele. 

— E simplu. Ai grijă să fii în apropierea lui. Apeşi pe 
trăgaci. Dacă eşti destul de aproape de el, nu poţi rata. 

— Nu împroaşcă? 

— Ca în filme? Nu ştiu. Dar te asiguri; primeşti de la mine 
un costum nou. Plus cinci sute de mii de dolari. 

O plată excelentă pentru un grădinărit. Lev rămăsese 
raţional. Nu pufnise în râs, nu clipise, nu, el îşi păstrase calmul şi 
aşteptase răspunsul lui Sokolov. 


266 


— Încă o dată... 

Sokolov auzise bine, dar urechile lui trebuiau să 
înregistreze a doua oară sunetele. 

— Cinci sute de mii de dolari. 

De sub regiunea inghinală îl tăie ceva ascuţit prin burtă, 
anestezia trecuse. 

Crezuse că Lev face o rugăminte unui prieten, dar nu era 
aşa. Lev voia să-l plătească pentru serviciile cerute. Prin faptul 
că adusese vorba despre bani făcuse inimaginabilul şi mai 
murdar, şi mai josnic. Ce secret între doi prieteni putea fi asta? 
Cea mai adâncă taină care putea exista între doi oameni, 
încălcarea celui mai greu tabu, devenea prin-oferta de ai da 
bani o tranzacţie fără urmă de sentiment. Dacă acest tip din 
Asndod era într-adevăr un mare nemernic, un om mizerabil, 
şantajist şi escroc, şi dacă cei doi prieteni hotărâseră să pună 
capăt vieţii lui ticăloase (împotriva conştiinţei lor, chinuindu-se 
şi plângând), atunci Sokolov ar fi putut totuşi să găsească o 
formă de consolare în gândul că jurământul care-i legase odată, 
legământul care există între ei, i-a coborât în hăul hăurilor, până 
la a comite o crimă. 

— Bani? Crezi c-aş putea face una ca asta pentru bani? 
Cine crezi că sunt eu? Cum îţi trece una ca asta prin cap, să-mi 
oferi bani? Trebuie acum să ne şi tocmim? Trebuie să cer eu un 
milion şi-atunci îmi oferi tu şase sau şapte? Asemenea lucruri nu 
le faci pentru bani! Asemenea lucruri le faci ca să salvezi pe 
cineva DIN PRIETENIE, LEV! DE CE-MI OFERI BANI? 

încurcat, Lev dădu din cap. 

— Voiam numai să... voiam să-ţi fie clar cât este de 
important. Desigur că e vorba de altceva între noi. M-am lăsat 
furat de propria mea nebunie, Saşa. Sunt înfricoşat. Imi fac griji. 
Îţi cer ceva nebunesc şi-ţi propun în schimb ceva nebunesc. Nu 
aşa m-am gândit. Scuză-mă. N-am vrut să te jignesc. Am vrut 
doar... Avem în faţă un viitor fantastic, tu cu mine, putem din 
nou să ne croim drumul, să îndeplinim multe, şi deodată apare 
nebunul acesta. Voiam să înţelegi prin banii ăştia că tot ce e al 
meu e şi-al tău. Dacă facem asta, tu cu mine, mai poate oare 
exista ceva care să altereze legătura noastră, Saşka? 

Sokolov clătină din cap. Erau cuvintele pe care voise să le 
audă, şi el simţi mâna lui Lev pe umărul lui, mângâindu-l încet. 


267 


Sokolov îşi aşeză palma pe mâna lui. Ceva tragic şi 
transcendental cobori asupra lui, o senzaţie de profundă 
melancolie, ca şi când ar fi vorbit soarta, şi lucrurile trebuiau 
urmate în logica lor absurdă, imposibilă, de neatins şi de 
neîmpăcat. 

Îl privi pe Lev. Şi el avea lacrimi în ochi. Şi dintr-o dată 
niciunul dintre ei nu-şi putu reprima râsul, iar tensiunea le 
dispăru din ochi. Se priviră ca şcolarii care pun la cale o şotie. 

— Asta-i o chestie aberantă, Lev, râse Sokolov sec, în timp 
ce încerca fără succes să înţeleagă situaţia. 

— Aberaţie. Nebunie. Dar de neevitat. 

— Şi totuşi? Nu putem altfel? Nu există o alternativă? 

Lev clătină din cap. 

— Doamne sfinte! râse Sokolov, clătinând şi el din cap. 
"Suntem noi în stare de aşa ceva, Lev? Chiar vom face noi una 
ca asta? 

— Da. 

— Când? 

— La noapte. 

— La noapte? 

— Da. 

— La noapte sunt aici. 

— Da. Dar la noapte ieşi pentru scurt timp. O oră în jur de 
12. 

— Dar, Lev, asta nu se poate. 

— La noapte e perfect. Ştiu unde se află el în noaptea 
asta. În noaptea asta trebuie să se-ntâmple. De aceea am 
întârziat să te rog. N-am vrut să-ţi fac greutăţi până nu era 
momentul pregătit. Acum trebuie să intrăm în acţiune. In 
noaptea asta, Saşa. În noaptea asta dispare Kuznadze. 

— Aşa-l cheamă? Kuznadze? 

— Kuznadze îl cheamă pe ticălos. 

— Îl cunosc, spuse Sokolov cu gâtul uscat. 

— Nu se poate. Lev îl privi cuprins de panică. 

— El face afaceri cu piese de avioane? 

— O, da. 

— În Asndod? 

— Da. Cum se poate? De unde-l ştii? 

— Când de-abia venisem aici, i-am solicitat un serviciu. 


268 


— El e ticălosul, Saşa. 

Sokolov îşi aminti matrapazlâcurile cu piesele de avioane. 
Kuznadze era fără îndoială un om nemilos, care se juca cu 
vieţile oamenilor. Întrebarea era dacă el trebuia să fie 
pedepsitorul lui, dar dacă Kuznadze părăsea lumea asta, 
omenirea n-avea de ce să se întristeze. Insă avea el oare dreptul 
să decidă acest lucru? 

— Ce zici? întrebă Lev. 

— Nu ştiu, spuse Sokolov. 

— Trebuie să se-ntâmple la noapte. Altfel ne ducem noi de 
râpă. 

— E prea repede. 

— La noapte. Nu ştiu dacă vom mai avea atât de repede o 
altă ocazie. Dacă vom mai avea vreodată vreo ocazie. 

— Prea repede! Sokolov nu simţea de fapt nimic, nu 
gândea nimic, nu-şi amintea nimic. Această discuţie avea loc în 
afara lui, într-o altă realitate. Doamne sfinte, avea nevoie de-un 
păhărel. 

— La noapte trebuie să se facă, îl auzi pe Lev. 

Dădu din cap, încuviinţând. 


269 


Capitolul 2 

Şedea pe masa de bucătărie, picioarele i se legănau 
departe de podea. Maică-sa îi punea un pansament pe 
genunchiul cu rană deschisă, pe care şi-l zdrelise fugind de la 
şcoală spre casă, şi-i vorbea îmbărbătându-l. Când bandajarea i 
se păru bine făcută, îi cuprinse faţa în palmele calde şi-l sărută 
pe frunte. 

Îi povesti că familia lui fusese omorâtă în Marele Război 
pentru Apărarea Patriei, fiindcă nemţii, adeseori ajutaţi de 
ucraineni, au făcut atunci execuţii în multe sate ruseşti. Saşa 
hotărâse să-şi protejeze părinţii. Dacă nemţii vor veni din nou, el 
îi va pune pe fugă. 

La şcoală învăţa cu osârdie, pentru a deveni sprijinul şi 
urmaşul părinţilor lui. Nu putea să se încreadă în protejarea lui 
de către părinţi, fiindcă şi ei erau în pericol. Copilăria şi-o 
petrecuse cu convingerea că nu trebuie să pregete. Se temea că 
nu cumva să rateze, să le pricinuiască părinţilor vreun necaz. 

Până când apăruse Lev. Lev îl legase cu lumea pe 
dimensiuni mari. Cu Lev formase o echipă, un tandem, colegi- 
complotişti, care îşi construiau fără nicio oprelişte cetatea în 
care să se poată ascunde. Când era cu Lev, simţea încredere în 
sine, siguranţă, forţă de acţiune. Împreună cu Lev avea de atins 
linia orizontului, cu el va purta cruciade. 

Sokolov ar fi pierdut totul dacă ar fi trecut acum peste 
rugămintea lui Lev. Cineva încercase să-l învingă pe Lev. 

Modul de acţiune al lui Lev nu găsea la el acceptare, dar 
fusese de acord să lucreze în condiţiile impuse de Lev şi prin 
asta pierduse de fapt dreptul de a-l critica. El se lăsase atras de 
confortul şi luxul pe care i le oferise Lev şi, după ce le gustase, 
după ce timp de câteva luni se îndulcise din ele, Lev se 
prăbuşea gemând la picioarele lui, cerând ajutor. Sokolov întinse 
mâna după paharul de apă de pe noptiera înaltă şi îl goli. Votcă 
Gold. Stătea întins fără narcoză, cu degetele tremurătoare şi cu 
penisul bandajat de mărimea unui castravete. Ca o vânătă, îi 
spuseseră ei. N-avea importanţă cu ce era comparat. Era 
penisul unui criminal. 

De ce voia Lev ca tocmai el să o facă? Dacă poliţia ar fi 
căutat printre relaţiile lui Kuznadze, dacă ar fi luat la ochi toţi 
clienţii la care acesta instalase alarme, atunci Lev ar fi fost unul 


270 


dintre cei mulţi. Probabil că şantajistul avea doar o mână de 
clienţi graşi şi tulburele trecut din New York al lui Lev a dat 
naştere la suspiciuni. Sau poate că Lev nu-i povestise lui totul? 
Mai avea poate şi alte motive să-l omoare pe Kuznadze? Sokolov 
deveni conştient de cuvintele pe care le întrebuința: e un 
şantajist, are să-l omoare, şi, furios, se prinse de saltea, 
smucind de pat şi făcându-l să se zgâlţie din toate încheieturile. 
Drugii de metal scârţâiră, arcurile de sub saltea începură să 
ţiuie. Dar se linişti când mişcările patului i se transmiseră ca 
nişte flăcări în partea inferioară a abdomenului. Asta îi aduse 
aminte că stătea încătuşat într-o plasă de obligaţii şi de ambiţii. 

De ce nu-i povestise Lev mai dinainte că are probleme? In 
noaptea asta trebuia să se-ntâmple. Lev ştia unde se va găsi în 
noaptea asta Kuznadze. Dar Sokolov avea nevoie de timp. De 
zile, pentru ca totul să se sedimenteze. De unde să adune puteri 
pentru cel mai monstruos lucru pe care şi-l putea imagina? De- 
abia avusese timp ca întreaga poveste să ajungă până la 
înţelegerea lui. Era asta intenţionat? Se gândise Lev la grabă cu 
care trebuia să se întâmple? În viteza asta, repulsia lui n-ar fi 
avut timp să se instaleze. 

Lev n-o putea face, pentru că avea nevoie de un alibi 
credibil, şi cu atât mai puţin putea plăti un criminal de profesie, 
pentru că trebuia să fie prevăzător, în aşa fel încât cunoştinţele 
lui să nu afle problemele pe care le are. Sokolov trebuia să 
salveze viitorul lor, al amândurora. Cu un glonte. Poate că ar 
mai fi putut găsi un serviciu undeva, în altă parte, poate că ar 
putea urma nişte cursuri, să-şi câştige existenţa cel puţin ca 
profesor, dar atunci bogăţia pe care o avea acum va deveni o 
amintire. El avea multe amintiri. Dar nu era numai bogăţia pe 
care trebuia să şi-o apere. Kuznadze va cauza prăbuşirea lui 
Lev. Dacă Sokolov îi va întoarce lui Lev spatele în acest moment 
critic, Lev îl va omori singur pe individul ăsta, cu toate riscurile 
ce decurg din acest lucru. Şi dacă omul rămâne în viaţă, după 
ce-i va despuia pe Lev, va încunoştinţa garda financiară, şi 
atunci şi el, Sokolov, se va prăbuşi, ca partener de afaceri. 
Definitiv. După Oktiabr, Tomsk şi lunile grele din Israel, Sokolov 
nu mai avea nicio putere să mai iasă vreodată din rigolă. Voia să 
le ofere Taniei şi Emmei o viaţă bună, şi dacă fiica lui va veni în 
Israel, voia să se poată îngriji de ea şi să-i ofere o tinereţe pe 


271 


care el însuşi nu o avusese. Kuznadze trebuia să moară. Putea 
să-şi ia el această responsabilitate? Lev jurase astăzi la prânz că 
individul ăsta otrăvea aerul cu fiecare respiraţie a lui, şi Sokolov 
îşi amintea că omul îi stârnise frica prin felul în care calcula 
riscul pe care-l implicau piesele de avion defecte, dar, totuşi, 
moartea lui nu însemna mai puţin decât moartea oricărui semen 
de-al său. Sfinte Dumnezeule! 


272 


Capitolul 3 

Când se trezi din nou, Tania stătea pe un scaun lângă 
patul lui. Citea un ziar. Emma era la fereastră, cu o păpuşă în 
braţe, şi de-abia ajungea să privească afară pe deasupra 
pervazului. Tania nu i-a simţit privirea şi secunde în şir el a 
putut să-i privească faţa bine desenată. Avea o piele mată şi 
frumoasă, ochi mari, inteligenţi. Pe frunte avea riduri, subţiri, 
vizibile când îşi încrunta sprâncenele, chiar şi în jurul gurii îi 
remarcă tiunguliţe mărunte. Nu mai era tânără, dar emana 
puterea şi curiozitatea unei adolescente. 

— Ce facem dacă Saşa continuă să doarmă, mamă? şopti 
Emma. 

— Ne întoarcem mai târziu. 

Când observă că el o privea, zâmbi. 

— Dar el s-a trezit. Stă la pândă. 

Emma se întoarse veselă şi se aplecă spre el. 

— Ai grijă, îi spuse Tania, Saşa mai este încă un pic 
bolnav. Se ridică şi-l sărută pe gură cu buze pline şi calde... 

— Bună ziua, iubitule, spuse. 

— Şi eu! strigă Emma. Tania gemu când o ridică pe fiică- 
sa. Ea-l sărută tot pe gură. 

— Cum a fost? întrebă Tania. 

— În ultimul moment, dr. Schulman a fost înlocuit de o 
femeie. Ulterior mi-au povestit că ea este o misogină 
recunoscută. A tăiat totul. 

— Şi ce-o să facă cu ce-a tăiat? 

— İl pune în apă tare. 

— Poate că are dreptate, spuse Tania şi-l sărută din nou. 
Sunt lucruri lipsite de importanţă. Se reaşeză, cu Emma pe 
genunchi. "Te mai doare? 

— Puțin. Se-ntâmplă acolo ceva. În rest, nimic. Ai fost azi 
la ulpan? 

— Am avut liber. E război, spuse ea. 

— Aici însă, nu, spuse Sokolov. Şi tata a fost în război. 

— Asta a fost demult, spuse Tania. Se îndreptă spre 
Sokolov. Americanii spun că au distrus instalaţiile de rachete. 

— Frumos. 

— Crezi asta? 


273 


— Altfel, el i-ar fi nimicit. Nu s-a întâmplat nimic, deci 
americanii şi-au făcut treaba. 

— Ţi-ai lăsat masca de gaze acasă? Ea se uită la cutia de 
carton maro pe care o lăsase la intrare pe masa de lângă uşă. 
Propria ei cutie şi pe aceea a fiicei ei le desenase, asemenea 
şcolarilor şi studenţilor, cu culori vesele, ţipătoare. 

— Nu cred că avem nevoie de chestiile astea, spuse el. 

— În vreme de război, poţi să mori, spuse Emma. 

— Războiul e mizerabil. Dar aici nu se-ntâmplă nimic. Ne 
apără armata. 

— Tsahal-ul este cel mai bun din lume, spuse Emma cu 
mândrie. 

— Cel mai grozav, drăguţo. Sper să se termine repede 
acolo. 

— În câteva zile, spuse Sokolov ca să se calmeze. 
Americanii sunt atotputernici. lrakienii nu au nicio scuză. 

Tania încuviinţă, dar el îi surprinse neliniştea în ochi. 

— A sunat Irina. 

— Ce-a vrut? 

Era ceva nefiresc, lrina în conversaţie cu Tania, trecutul 
care se strecura în prezent. 

— A întrebat de situaţia de aici. 

— E prima dată când vorbeşti cu ea. 

— Părea amabilă. 

— l-ai spus unde sunt? 

— Da. 

— Ce-a zis? 

— A înţeles. 

— Mă socoate caraghios, dar n-o să ţi-o spună. 

— Nu-i adevărat. | se pare de la sine înţeles să faci asta, 
de vreme ce locuieşti aici. 

— A spus ceva despre venirea ei aici? 

— Nu. A întrebat dacă nu vrei s-o suni. 

— Da. Apăsătoare poveste. 

— Nu te poţi sustrage, spuse Tania. 

— Nu vreau să se interpună între noi. 

El făcu un gest de invitaţie şi ea îşi lăsă mâna într-a lui. 
Emma şi-o puse pe-a ei deasupra. 

— Nu se va întâmpla asta, spuse ea. Lev a fost pe-aici? 


274 


— Nu. 

Răspunsul lui aproape că nu fusese o minciună. Vizita lui 
Lev avusese loc într-o altă lume, nu în camera unde se găsea 
Tania acum. Ea era autentică, era respiraţia lui, lumina ochilor 
lui. Lev îl scosese din rigolă, Tania îi dăduse un scop pentru care 
să lupte în viitor. El îi strânse mâna. 

— Te doare? 

— Suportabil. Mâine n-am să mai simt nimic. 

— Am căzut ieri. Ea îşi întinse un picior şi-i arătă un 
plasture pe genunchi. 

Sokolov se uită grav. 

— Incă un plasture. Este mai serios decât în cazul meu. 

— Rămânem la noapte în apartamentul tău, Saşa, fac 
acolo o sealed room”, la mine nu pot. E bine? 

— Desigur. Şi eu cred că e mai bine. 

— Mergem să mai facem cumpărături. 

O puse jos pe Emma şi se aşeză pe marginea patului. Se 
îmbrăţişară. El se lipi dureros de ea, realitatea vie a trupului ei o 
simţi arzându-i în degete, iar intimitatea gurii înlătură ultimele 
resturi ale murdăriei lăsate de Lev în sufletul lui. 

Emma voise şi ea să-l sărute, Tania o ridicase şi el o 
trăsese de mână spre el. Când ea căută sprijin, îi atinse mijlocul 
şi durerea i se răspândi prin mădulare. 

— O, iartă-mă, dragule, spuse Tania, O, îmi pare rău. Te 
doare? 

— Nu-ţi face griji, spuse el. Emma privea întristată şi Tania 
o mângâie pe păr. Nu-i vina ta, Emma, o consolă Sokolov. 

— Trei săptămâni durează. Tania oftă în timp ce se 
îndreptă spre uşă. 

— Sunt atât de curios, spuse Sokolov, poate că arată ca o 
banană uscată. 

— Se pare că se întâmplă şi aşa. Ea râse. 

Fiecare secundă pe care i-o dăruise ea era pentru el un 
motiv de recunoştinţă şi în fiecare secundă era uimit că ea îl 
alesese tocmai pe el. 

— O, da, uitam să-ţi spun: A venit un poliţist. 

Katsz? Nu mai auzise de multă vreme nimic despre el. 
Probabil că prinseseră criminalul sau găsiseră noi urme. li aduse 


13 Textual: cameră sigilată (engl.). 


275 


aminte de ziua la care nu mai voia să se gândească, de care nu 
mai voia să audă, şi, după ce Tania şi Emma şi-au luat rămas- 
bun, a putut să alunge din minte discuţiile cu polițistul, citind 
ziarul pe care Tania îl lăsase acolo; era Jediot Agronot, un ziar 
popular israelian, având aspectul unei foi de reclame, care 
scosese o ediţie specială. 

Infirmierul, un tânăr mărunt şi negricios, cu mustăcioară şi 
paşi de clovn, intră în salonul lui, şi Sokolov mâncă din 
mâncarea care se pregătise în bucătăria spitalului. 

Când se trezi din nou, era deja întuneric. Fiind singur în 
încăperea goală, cu noaptea în spatele ferestrelor murdare, îl 
cuprinse o veche senzaţie de părăsire. Se gândi la părinţii lui şi 
încercă să alunge din suflet amintirea mâinilor lor care-i 
mângâiau faţa. 


276 


Capitolul 4 

Sokolov purta treningul cenuşiu pe care şi-l luase cu el de 
dimineaţă; cutia cu masca de gaze îi atârna de curea pe coapsă. 
Călca cu picioarele mult depărtate, astfel încât să nu atingă 
pacheţoiul gros pe care-l avea între picioare şi totuşi la fiecare 
pas simţea un junghi. Ca un bătrân se târî prin coridorul liniştit. 
Lumina slabă a becului de noapte închipuia un con albastru pe 
linoleumul alunecos de pe duşumea; nevăzut de nimeni, ajunse 
la uşa de fier a ieşirii de serviciu. 

Casa scărilor era un spaţiu golaş din beton, luminat de 
nişte beculeţe mici, slabe, şi el se sprijini cu amândouă mâinile 
de balustradă, în timp ce cobora treaptă cu treaptă. Trei etaje. 
Scopul pe care-l avea în faţă era pentru el o abstracţiune de 
necuprins, ceva care se recuza puterii de-a fi conceput, dar el îşi 
urmă drumul, pentru că trebuia să-l salveze pe Lev. Făcea asta 
pentru Lev, pentru Tania, pentru Nataşa, şi dacă fapta era la fel 
de absurdă ca gândul asupra ei, atunci va putea să trăiască 
asumându-şi-o. Aşa trebuia să rămână. Dacă mai târziu se va 
gândi la asta, va trebui să aibă realitatea unui coşmar. Făcea 
ceea ce îi poruncise Lev. leşirea de serviciu avea un zăvor care 
se putea deschide pe dinăuntru şi el îl împinse cu umărul, în aşa 
fel încât să nu-şi lase amprentele. Puse jos batista pe care o 
luase cu el şi închise uşa. Batista împiedica uşa să se închidă de 
tot. Parcurse aleea care pornea din dreptul clădirii şi se furişă 
spre locul de parcare. Era linişte în Tel Aviv. In seara asta nu se 
mai auzea zarva circulaţiei, nu erau nici oameni care să se 
întoarcă de la restaurante sau de la cinematografe. In depărtare 
treceau câteva maşini. Toată suflarea îl aştepta acasă pe 
Saddam Hussein. Sokolov se îndreptă în grabă spre parcare, 
clătinându-se în dreapta şi-n stânga ca un pitic, fără a putea 
evita mişcarea sacului pe care îl avea între picioare. Penisul lui 
se transformase parcă într-o perniţă pentru ace. 

Maşina marca Subaru, de culoare galbenă, se afla aliniată 
în parcare. Deschise portiera, folosind un colţ al cămăşii ca 
pavăză pentru amprente, şi găsi cheile în spatele apărătorii de 
soare. După ce privi minute în şir terenul de parcare şi nu 
descoperi niciun paznic, deschise portbagajul. Invelit într-o 
pânză, zăcea acolo un obiect greu de oţel cu care el urma să 
omoare în curând pe cineva. Pe ţeava pistolului era un tub 


277 


răsucit, amortizorul de zgomot. Alături de cârpă stătea 
geamantănaşul negru cu încărcătura. Într-o pungă de plastic 
găsi mănuşile. Era asta o glumă? Sau Lev făcea apel la prietenia 
lor? Fixă mănuşile lui James Dean, stupefiat de ritualul 
inimaginabil al lui Lev. Nu avea nicio alternativă; şi le trase pe 
mâini. 

Îi venea greu să se aşeze la volan. Datorită poziţiei pe 
care trebuia s-o aibă pe locul şoferului, bandajul dintre picioare 
era presat, şi junghiuri puternice îi treceau prin burtă. Durerea 
era atât de puternică, încât începu să transpire, dar strânse din 
dinţi şi porni maşina. 

Tel Aviv-ul era ca mort. Câteva taxiuri, un jeep cu militari, 
câteva autobuze goale, o maşină cu nişte tineri care îi strigară 
şi-i făcură semne, ca şi când ar fi fost ceva de sărbătorit. 
Treningul era leoarcă pe trupul lui şi el gâfâia de parcă ar fi 
şofat kilometri. Îndreptă maşina spre strada pe care o indicase 
Lev. Nu mai condusese de mult. Când oprea la stopuri, se 
gândea la manevrele pe care urma să le facă atunci când se 
ivea culoarea verde. Trebuia să aibă capul limpede. Încrucişările 
de străzi erau pustii, semafoarele nu aveau nicio funcţie, dar 
Sokolov aştepta la stop de teamă să nu fie cumva reţinut de 
vreun agent de poliţie dacă ar fi trecut pe roşu. Poliţia ar fi 
cercetat maşina şi ar fi descoperit arma. El ar fi spus că a 
cumpărat-o într-o cafenea din Jaffa Pentru propria lui siguranţă. 
Toată lumea avea aici o armă. Dacă i-ar fi pus întrebări despre 
amortizorul acela de sunet, special, el ar fi susţinut că era ataşat 
la armă la cumpărare. O cafenea din Jaffa. Numele îl uitase şi, 
dacă l-ar fi dus în Jaffa, ar fi arătat una la întâmplare. Minciuni. 
Dar dacă ar fi trebuit să deschidă geamantănaşul, soarta lui ar fi 
fost pecetluită. Un rus dubios, care în prima zi a războiului 
umbla cu o bombă. În acest caz, ar fi recunoscut că voia să 
nimicească palestinieni, din răzbunare pentru simpatia lor 
pentru Saddam Hussein. Individul locuia pe una dintre străzile 
din spatele staţiei de autobuze. Sokolov încerca să recunoască 
străzile pe care circula şi, ca un orb, urma descrierea traseului 
pe care i-o făcuse Lev. Cine era Sokolov ca să poată decide 
asupra vieţii şi morţii? Nu meritase Lev să fie şantajat? 

Dacă afacerile lui ar fi urmat calea legală, atunci n-ar fi 
ieşit niciodată în calea şantajistului. Lev şi-o căutase singur cu 


278 


lumânarea şi totuşi, Sokolov mergea să-l salveze. Mergea să se 
salveze şi pe sine. Nu voia să se întoarcă înapoi în rigolă. 
Recunoscu strada care ducea spre staţia de autobuz; şi pe-aici 
umblase el beat; reduse viteza. Acum, că era pustie, piaţa 
dădea senzaţia de loc nefolositor, ce-şi aştepta însingurat 
trecătorii care se vor îmbulzi dimineaţa devreme spre autobuze, 
fiecare stăpânit de importanţa scopului călătoriei lui, mergând 
grav spre lucru, spre familie, spre cazarmă, spre ţinuturile 
biblice ludeea şi Samaria. Piaţa părea dezmoştenită. El parcă 
Subaru-ul bătător la ochi pe o stradă lăturalnică, scoase cheile 
din contact, şi liniştea îi asurzi urechile. Un motor diesel greu 
porni undeva în spatele lui în staţia de autobuze şi zgomotul 
unui autobuz care se punea în mişcare stârni ecou printre 
clădiri. 

Lev putea să-i ceară orice, viitorul lui, visurile lui, dar el nu 
era în stare să amenințe pe cineva cu o armă, darmite să-i tragă 
un glonţ în cap. După Lev, asta era cea mai bună soluţie. 

— Zboară-i creierii, îl sfătuise cu câteva ore mai devreme, 
când se reîntorsese la spital să-i dea instrucţiuni. Atunci totul se 
termină dintr-o dată. Un glonţ în inimă permite creierului să mai 
funcţioneze câteva secunde, mai poate dura chiar o jumătate de 
minut până moare, ştii asta? Şi-atunci poate fi al dracului de 
neplăcut. Unii tipi au încă destulă putere să ridice pumnul, să te 
ia la scatoalce, în timp ce ei înşişi sângerează de moarte. În cap, 
Saşa, asta înseamnă profesionalism. Dar Sokolov nu era un pro. 
El era un inginer metalurgist. El ştia totul despre compoziţia 
glonţului, despre arderea pulberii pe ţeavă şi despre căldura 
care se degajă datorită vitezei glonţului, dar nu ştia nimic 
despre acţiunile unui hitman. Îi lipsea acum sângele rece. Va 
trebui să-i povestească totul Taniei. Vor trebui să găsească 
împreună o soluţie pentru sărăcia lui şi pentru lipsa 
posibilităţilor unuia care construia rachete cu care oamenii erau 
trimişi în cosmos. Mănuşile pe care le purta erau cadoul 
părinţilor lui, ca să-i apere mâinile de iernile moscovite, nu 
împotriva zgărieturilor ce i-ar fi putut apărea pe piele în timpul 
săvârşirii unei crime. Pielea lor căptuşită cu blană se încinsese în 
jurul degetelor şi transpiraţia i se aduna în palme, la fel şi pe 
gât, la subsuori, în jurul ochilor şi deasupra buzei de sus. În 
1979, Lev îl adusese la Kaliningrad şi el începuse să lucreze la 


279 


maşinării prin care oamenii puteau să zboare dincolo de forţa 
gravitaţiei. Bărbaţii care  hoinăriseră în capsule în jurul 
pământului se întorseseră cu toţii schimbaţi. Se întâmpla acolo 
ceva cu cosmonauţii, un lucru pe care ei nu-l puteau descrie, 
dar era ceva ca o nouă perspectivă asupra spaţiului, ca şi când 
s-ar fi uitat cu privirea lui Dumnezeu la vulnerabilul glob 
albastru. Toţi trăiseră minunea ca în giganticul spaţiu negru al 
frigului şi al tăcerii şi furtunilor de materie să ia naştere 
configuraţiile de atomi ale lui Da Vinci şi Michelangelo şi 
Rembrandt. În fenomenul cel mai adânc ininteligibil care era 
universul, descris de cosmologi prin legi disperate pentru a se 
sustrage, fricii şi sentimentului de înstrăinare prin forme 
emoţionale, apăreau configurații de atomi cu nume ca Garda de 
Noapte, Mona Lisa, Portretul lui David. Perspectiva pe care 
cineva o câştiga astfel îi schimba viaţa. Perspectiva pe care 
Sokolov o va câştiga în curând nu-l va mai părăsi niciodată. 
Dacă se gândea la sine însuşi, singurul lucru pozitiv pe care-l 
putea spune era că-şi dorise, năzuise intens totdeauna la o 
existenţă dreaptă şi simplă. Şi dintr-o dată îşi dăduse seama ce 
avea de făcut, ca şi când ani de zile ar fi săpat în criptele 
subconştientului lui: Trebuia să-şi cumpere un văl de rugăciune, 
un talles şi o pălărie şi o carte de rugăciuni şi să facă mătănii 
pentru imperfecţiunile lui şi pentru limitele lui, pentru lipsa lui 
de caracter şi de curaj. După această noapte va cere iertare 
Principiului Originar, care făcuse să ia fiinţă cosmosul cu 15 
miliarde de ani înainte, printr-o explozie care şi acum mai era 
audibilă în radiotelescoape. Era de neevitat, gândi Sokolov, şi îşi 
văzu părinţii, apartamentul din Moscova, camera pe care putea 
s-o locuiască singur, asfaltul trotuarului pe care călca el spre 
şcoală, mănuşile, părul din pâlnia urechilor lui taică-său, revăzu 
totul într-o secundă cât un secol, tot ce reţinuse memoria lui, şi 
hotărî să se reîntoarcă pe patul lui de spital şi să-şi consacre 
viaţa Taniei. 

În momentul în care reintroduse cheia în contact şi porni 
motorul, o maşină alunecă pe lângă el, căutând loc în parcaj. 
Şoferul îşi lăsă vehiculul pe aceeaşi parte a străzii, cu câteva 
maşini mai încolo. - Sokolov îşi opri motorul. Lămpile celeilalte 
maşini se stinseră şi omul ieşi. 


280 


Sokolov îl recunoscu. Era fără îndoială omul pe care-l 
întâlnise înainte vreme în Asndod, proprietarul întreprinderii 
pentru piese de avioane ce se numea All Seasons Parts, David 
Kuznadze. Un tip mic şi gras cu un cap chel, strălucitor, un tiag- 
tiag. Kuznadze era un nemernic, cu o apariţie de personaj din 
Charles Dickens, şi Sokolov se aplecă pe spate, simțind durere 
în penisul lui circumcis. Prin parbriz văzu cum omul, privind 
împrejur, trece strada în direcţia casei lui, unde aştepta să i se 
aducă un geamantan cu bani. Kuznadze purta o cămaşă albă cu 
mâneci scurte, gulerul îi stătea răsfrânt pe umeri după moda 
israeliană, şi cămaşa îi era deschisă până pe burtă, deşi era o 
seară răcoroasă. Pantalonul pe care-l purta străluci în lumina 
unui felinar, era, bineînţeles, de mătase, materialul favorit al 
unui tiag-ţiag, şi când îşi băgă o mână în buzunar, Sokolov îi 
recunoscu Rolex-ul greu la încheietura mâinii. Un bărbat de tipul 
lui Jossi cel Negru, fără gust, fără cultură, un om deştept şi 
puternic. Kuznadze nu ştia că va muri peste câteva minute. 
Inconştient de ameninţare, întoarse spatele străzii şi îşi descuie 
locuinţa. Viaţa lui era în mâinile lui Sokolov. Omul mergea de 
fiecare sabat la sinagogă şi se ruga aceluiaşi Dumnezeu căruia i 
se ruga acum şi Sokolov, cu toată imperfecţiunea lui. lartă-mă, 
Stăpâne! Sunt un păcătos. lartă-mă. 

Deschise portiera şi se aplecă în spate spre scaunul de 
pasageri. Işi mişcă cu grijă partea de jos a trupului şi-şi scoase 
afară picioarele. Era un mod neîndemânatic, dar era singurul 
posibil de-a ieşi fără să-şi vatăme penisul umflat. Deschise 
portbagajul şi dezveli arma din cârpa de lână. Se uită împrejur, 
cercetă pe sub porticuri şi-n dosul ferestrelor, dar totul era tăcut 
şi pustiu. Işi băgă arma sub şiretul care-i ţinea pantalonul de 
trening, îşi trase maioul peste umflătură şi scoase 
geamantănaşul. Cu o mişcare înceată închise portbagajul. 

Trecu pe partea cealaltă a străzii ca un hârciog beat şi, 
când se opri în faţa uşii omului, puse geamantanul alături. Din 
cutia de carton de pe coapsă îşi scoase masca de gaze. Aşa cum 
exersase mai înainte cu Tania, pregătindu-se pentru o invazie a 
lui Saddam Hussein, îşi puse masca de cauciuc pe faţă. Obiectul 
îi acoperea figura în întregime. Îi venise această idee la 
părăsirea camerei de spital, când dădu cu ochii de cutie. Apucă 
din nou geamantănaşul şi sună. 


281 


De cum va sta ochi în ochi cu omul, nu va mai avea drum 
de întoarcere. Acum încă mai putea să dea bir cu fugiţii şi să-şi 
salveze viaţa, dar omul nu-i oferi pentru asta nicio secundă. 
Vocea lui răsună printr-un orificiu din uşă: 

— Cine-i acolo? Sokolov trebuia să răspundă, dar masca îi 
acoperea gura. Işi eliberă o parte de gură şi de bărbie şi spuse: 

— Un asistent al domnului Grunwald. Aceasta era parola, 
după cum îi spusese Lev. 

Se auzi un zornăit şi cheia se răsuci în broască. 

Sokolov intră într-un coridor întunecos. Îşi simţi inima 
ţintuită în piept ca într-o peşteră din care ar fi vrut să ţâşnească, 
şi mâna înmănuşată pipăi pistolul. Era speriat, dar trebuia să se 
concentreze, nelăsând niciun spaţiu fricii şi îndoielii. Acum, că 
era aici, trebuia să se comporte ca un om mascat, cu o armă 
ucigătoare în mână. Brusc lumina de pe hol se aprinse, lăsând 
să apară privirii o încăpere albă, cu o bancă de lemn şi un covor 
persan vechi pe duşumeaua de cărămidă aspră; el se lipi de 
perete şi aţinti arma spre uşă. Kuznadze rămase uimit, clipind 
des, ca şi când nu şi-ar fi putut crede ochilor. Câteva secunde 
privi fix pistolul. Apoi înghiţi în sec şi îşi linse buzele, de parcă ar 
fi terminat de mâncat ceva. 

— Ce... ce vrei de la mine? 

Sokolov tăcea. Ridică mâna stângă şi îndreptă arma spre 
capul omului. Nu era pregătit ca omul să spună una ca asta. 
Poate c-ar fi trebuit să tragă imediat şi prin asta să preîntâmpine 
o confruntare personală. Nu ştia ce trebuie să facă şi se 
comporta cu arma ca şi când ar fi vrut să-i dea de înţeles omului 
că s-ar fi cuvenit să se retragă. Ceea ce el şi făcu. Sokolov îl 
urmă în cameră, o încăpere de birou, cu dulapuri şi ordinatoare, 
luminată de o lampă de masă modernă, pe o masă cu sticla 
întunecoasă. Sokolov făcu o mişcare spre scaunul de piele aflat 
în faţa biroului. Kuznadze se aşeză. Tremura şi-şi umezi din nou 
buzele. 

— Ce vrea Grunwald? Doar nu i-am făcut nimic. Facem 
afaceri împreună de ani de zile. Ce i-am făcut? 

Frica îi ridica vocea cu o octavă mai sus şi lui Sokolov i se 
făcu milă de el. Dintr-o dată Kuznadze îşi duse ambele mâini la 
şliţul pantalonilor şi Sokolov văzu cum îşi scapă urina. 


282 


Pantalonul luă o culoare întunecată şi picăturile se scurseră din 
craci pe duşumeaua din piatră. 

— Scuze, scuze, scuze, gemu omul, umilit şi ruşinat, n-am 
făcut nimic. Ce vrea Grunwald? Suntem prieteni. 

Stătea cu genunchii strânşi, cu mâinile între picioare şi se 
aplecă în faţă, astfel încât Sokolov nu-i putea vedea figura 
înfricoşată. 

— Leşava, spuse Sokolov. Lacrimile îi ţâşniră din ochi. 

Kuznadze se îndreptă şi-l privi speriat. 

— Cine? întrebă scâncind. 

Sokolov constată că omul nu-l putuse înţelege. Puse jos 
geamantănaşul şi-şi scoase masca de pe gură, ţinând în 
continuare arma îndreptată asupra lui. 

— Leşava, repetă el. 

Kuznadze îşi ridică dintr-o mişcare capul, lăsând impresia 
că scormoneşte prin memorie. 

— Leşava, Leşava, repeta el cu voce tremurătoare. Lev 
Leşava Despre el e vorba? 

Sokolov încuviinţă din cap. 

— Cu ce l-am deranjat? Nu-l cunosc aproape deloc. 

— L-ai interceptat. 

— Eu? Interceptat? Cum se poate una ca asta? 

— Prin instalaţia de alarmă, spuse Sokolov. 

Kuznadze ridică brusc capul şi-o undă de speranţă îi luci în 
privire. 

— E o neînțelegere!” strigă el. "Mă ia drept altul! Nu mă 
ocup de chestii cu alarme! Nu m-am ocupat niciodată cu aşa 
ceva! Mă ocup de piese de avioane! Habar n-am de chestia 
asta! E o neînțelegere! Cu adevărat! Cum pot eu să interceptez 
pe cineva? Cum? 

— Ai instalat un sistem de alarmă la el. Şi simultan i-ai 
introdus microfoane. 

— Eu? Chiar dacă m-ar ruga, n-aş şti cum să fac asta. Eu şi 
tehnică? Eu sunt om de afaceri! Mă ocup de piese de avioane, ți- 
am mai spus-o doar! Se înşală Leşava! L-am întâlnit probabil de 
două ori în viaţă! Crede-mă! Nu ştiu nimic despre toate astea! 

Kuznadze începu să plângă, acoperindu-şi faţa cu mâinile 
ude. Trupul gras i se zguduia. Sokolov se uita la om zdrobit. Nu 
putea să-l omoare. Dacă ar avea pe conştiinţă moartea acestui 


283 


om, n-ar mai putea respira nici măcar o oră. Kuznadze 
manifestă iresponsabilitate în comerţul lui, dar asta nu-i dădea 
lui Sokolov dreptul să-l trimită pe lumea cealaltă. S-o fi înşelat 
Lev? O fi fost un alt Kuznadze care să-l fi interceptat? Sau poate 
omul juca teatru, ca să câştige timpul necesar şi şansa să poată 
fugi? 

Sokolov îşi dădu seama că pierduse momentul propice. Ar 
fi trebuit să tragă de cum intrase în hol, când colo, el stătea şi 
acum şi se uita la omul acesta care plângea, un om care se 
lupta pentru viaţa lui şi încerca să-l convingă că Lev se-nşelase. 
Sokolov ar fi vrut din tot sufletul să-l creadă. Dacă omul acesta |- 
ar fi interceptat pe Lev, ar fi încercat probabil acum să-i ofere lui 
Sokolov bani, să facă cu el un pact, dar el negă tot! 

— Pot să... pot să-mi iau o batistă? 

Sokolov încuviinţă. Kuznadze se duse spre dulapul stil cu 
modele în lemn şi decoraţii orientale. Sokolov ridică din nou 
geamantănaşul şi făcu câţiva paşi în direcţia lui Kuznadze. Şi 
partea din spate a pantalonilor acestuia era udă de urină, linii 
umede se desenau în urma pantofilor lui. Îi era milă de om şi 
spera c-o să-i poată cere iertare. Era probabil o neînțelegere, 
undeva există un alt Kuznadze, ticălosul care-l şantaja pe Lev. 

Cu colţul ochiului observă cum omul face dintr-o dată o 
mişcare  pripită.  Instinctiv, Sokolov ridică spre apărare 
gemantănaşul şi-l ţinu în dreptul pieptului. În acelaşi moment, 
omul apăsă pe trăgaci şi Sokolov simţi glonţul oprindu-se în 
geamantănaş; din pricina şocului, era cât pe ce să cadă pe 
spate. In timp ce făcea un pas înapoi pentru a-şi recâştiga 
echilibrul, durerea îi sfâşie abdomenul. Apăsă pe trăgaciul armei 
şi dădu drumul glonţului. 

Concomitent cu golirea ţevii, se auzi un zgomot înfundat, 
o plescăitură, slabă în comparaţie cu clinchetul iscat de arma lui 
Kuznadze, care te făcea să te gândeşti mai mult la ţâşnirea 
dopului unei sticle de şampanie - şi Kuznadze se clătină ca şi 
când ar fi fost străbătut de un şoc electric. Apoi se uită în jos, 
spre pieptul lui, pe care apăru imediat o pată mare, roşie, ca o 
gaură într-o găleată de vopsea. Dintr-o rană din dreptul 
sternului îi ţâşnea sângele. Îl privi pe Sokolov uimit. Ochii vii, 
întrebători, ai lui Kuznadze, îi stârniră panica, şi Sokolov, cu 
degetul înmănuşat, mai apăsă o dată pe trăgaci. Al doilea glonţ 


284 


îi pătrunse omului în gât. Kuznadze căzu în genunchi şi-şi duse 
mâinile la beregată, de parcă ar fi putut opri sângele; un hârâit 
adânc îi ieşi din gură. Sângele îi umplu mâinile; sunetul din 
gâtlej îi era atât de alarmant, plângăreţ şi trist, încât Sokolov 
mai apăsă o dată pe trăgaci. Işi întoarse capul când o parte a 
feţei lui Kuznadze se făcu fărâme. g 

Aruncă arma şi se îndreptă, clătinându-se, spre birou. Işi 
scoase masca de gaze de pe faţă şi vomă, din trupul lui plin de 
dureri ţâşni pe sticla groasă a biroului lui Kuznadze mâncarea de 
spital. Datorită vomei, avea impresia că trupul i s-a destrămat, 
că penisul umflat ţipa; gura îi ardea din pricina acizilor din 
stomac. În cap îi răsuna o rugăciune către Creator, Demiurgul 
Stelelor şi Planetelor, al Vieţii şi al Morții. 

Cu spatele la omul mort de pe duşumea, se lăsă să cadă 
pe un scaun şi aşteptă. Nu ştia ce aşteaptă, dar nu putea să se 
întoarcă în clădirea în care fusese circumcis, pentru a putea fi 
reprimit definitiv în credinţa Legii. Penisul lui ciopârţit zvâcnea în 
acelaşi ritm cu al inimii, acut şi grav, şi-n minte simţea 
atmosfera putrezită şi resturile unei vieţi terminate. 

Zgomotul unui avion care se apropia îl redresă în scaun. 
Unde fusese? În afara Căii Lactee, printre galaxii şi la marginea 
universului? În nări avea miros de pulbere arsă şi de vomă acră. 

Ridică geamantanul de pe duşumea. Cele două chei se 
răsuciră suplu şi el privi de aproape mecanismul bombei. Opt 
pachete de Semtex-H galben-ocru erau legate cu sârmă 
electrică la un aprinzător, care putea fi declanşat cu reacţie 
întârziată. Glonţul atinsese ceasul, capul de plumb turtit stătea 
fix pe o placă de fier care ţinea ceasul pe fundul geamantanului. 
Bomba îi salvase viaţa. 

Trebuia să lase bomba aici, astfel încât casa să ia foc. Dar 
dispozitivul de declanşare întârziată era distrus, şi el nu avea 
uneltele la el. Se uită primprejurul lui, ignorând mortul, şi 
observă într-un colţ un videorecorder. Putea să cupleze bomba 
la ceasul videorecorderului şi să programeze astfel declanşarea. 
Când recorderul va atinge timpul fixat, bomba va exploda. 
Semtex, după Lev, ar fi urmat să pună poliţia pe urmele 
palestinienilor. 

Pe birou era un deschizător de scrisori din argint, pe care 
erau gravate inițialele D. K. şi cu el deschise şuruburile plăcii de 


285 


fier. Încă mai purta mănuşile, un timp mai îndelungat de data 
asta decât oricând înainte. De câte ori folosise mortul 
deschizătorul de scrisori? La acest gând trupul lui ezită şi se 
clătină de parcă ar fi fost de o mie de ani şi dintr-o dată vârful 
deschizătorului sări din lăcaşul unui şurub şi zgârie pielea 
mănuşii lui stângi. Pentru Lev, spuse el tare, apoi încă o dată, 
sperând ca ritmul repetării să-l liniştească. "Pentru Lev. Pentru 
viitorul lui. Pentru viaţa lui. Moartea lui Kuznadze este viaţa lui 
Lev. Pentru Lev. Pentru Lev. 

Lev l-a pus să jure că va incendia totul, astfel încât 
flăcările să ardă casa şi să şteargă toate urmele. Degetele 
lipsite de putere ale lui Sokolov tremurau ca ale unui beţiv 
înveterat când el, după minute lungi ca anii, luă aprinzătorul 
dispozitivului de pe placă, scoase la iveală un fir în plus şi un al 
doilea aprinzător, ascuns ca reptilele în nisip. 

Firul lega butonul care activa bomba cu cel de-al doilea 
aprinzător şi cu bateria, formată dintr-un „set de mici baterii 
obişnuite Duracel. O legătură paralelă inutilă, fără sens şi 
periculoasă, şi el trase firul din geamantănaş. Uimit, se uita la 
şarpele de cupru învelit în plastic în palma mănuşilor lui şi în el 
spori convingerea imposibilă că el însuşi ar fi sărit în aer dacă 
Kuznadze n-ar fi tras un cartuş în geamantănaş. 

Lev făcuse o greşeală catastrofală! 

Privind fix geamantanul, se întrebă pe sine dacă Lev putea 
să fie atât de distrat. S-ar fi putut să se termine definitiv cu viaţa 
lui. Dacă Kuznadze n-ar fi împuşcat geamantănaşul, şi Sokolov, 
după fixarea ceasului, ar fi apăsat pe buton, ar fi stat întins pe 
vecie sub casa incendiată. 

Nu se putea demonstra că firul era urmarea unei greşeli. 
Era posibil ca amatorul panicat să fi schimbat între ele cele două 
sârme, dar această sârmă şi cel de-al doilea aprinzător erau 
ascunse, invizibile pentru cineva care voia să controleze repede 
mecanismul, aşa cum Sokolov plănuise. Sârma şi aprinzătorul 
nu păreau a fi o greşeală de construcţie - asta răsună în capul 
vâjâind al lui Sokolov, ci erau special legate astfel, încât să-l 
distrugă pe cel care punea mecanismul în funcţiune. Zăpăcit de 
tensiune şi de incapacitatea de a-şi coordona comportamentul, 
Sokolov se opuse acestui gând şi privi la sârma pe care o avea 
între degetul mare şi arătător. Voia oare prietenul lui să-l 


286 


lichideze după acest moment? Camaradul lui îi dăduse o bombă 
care însemna pentru el moartea. Acest fir spunea că fratele lui îl 
împingea-n groapă. 

In cealaltă cameră găsi un dulap cu băuturi. Stolicinaia. 
Puse sticla la gură şi-şi amorţi durerea din suflet. Cu sticla 
alături de el pe birou, înşurubă capsula de la videorecorder şi 
legă ceasul electronic care cupla automat aparatul prin 
aprinzătorul demontat cu o parte din Semtex. Lev făcuse bomba 
cu propria lui mână, după cum îi povestise în spital. Îi spusese 
lui Sokolov precis ce trebuia să facă, fiecare pas, fiecare 
mişcare. În momentul în care Kuznadze apărea, el ar fi trebuit, 
după Lev, să tragă fără ezitare şi apoi să pună în funcţiune 
ceasul bombei. 

— In treizeci de secunde e gata, îl auzi el pe Lev 
spunându-i, tu sari în maşină şi vii înapoi la spital. Nu repede, nu 
bătător la ochi, ci liniştit, te întorci şi ceri o pastilă de dormit, iar 
când te trezeşti, totul va părea să fi fost vis. 

— Coşmar, aprobase Lev, dar şi pe acesta îl poţi uita. 
"Cine a făcut bomba? 

— Eu. Aşa ceva nu poţi comanda la brutărie, Saşa. De ce 
voia Lev să-l omoare? Fusese totul o-prefăcătorie de-a lui? Dacă 
bomba era cu bună ştiinţă un sabotaj, atunci el putea să aibă pe 
conştiinţă şi catastrofa lui Oktiabr, şi moartea omului de pe 
Rehov Etsel. Dacă Lev putea să-i facă de petrecanie prietenului 
lui cu un geamantănaş care urma să explodeze de îndată ce 
butonul de activare era atins, atunci Lev era diavolul pe care 
câţiva îl bănuiau. Dar de ce ar fi vrut el să-l omoare? Răzbunare? 

Exista o singură fiinţă căreia putea să-i mărturisească, 
fără ca ea să-l stigmatizeze şi să-l condamne. Probabil că există 
totuşi un mod de a trăi mai departe. Dacă el ar fi recunoscut 
acum totul în faţa ei, un gest de-al ei ar fi putut să-i stăvilească 
prăbuşirea. El nu se va mai trezi niciodată de-acum fără griji şi 
liber, dar prezenţa ei era consolarea care i-ar fi umplut plămânii 
de aer, în apropierea ei şi-ar fi putut încălzi sângele îngheţat. Ar 
fi vrut să strige acum lângă ea toate spaimele lui, ar fi vrut să 
audă din gura ei că are un suflet bolnav, şi că Lev era prietenul 
lui veşnic, tovarăşul lui. 

Deodată îl năpădi spaima că ea i-ar putea confirma ideile 
infernale despre duplicitatea lui Lev. Bolnav de nervi, se învăârti 


287 


prin casă şi găsi pe o noptieră în dormitor un ceas modern, 
digital, care se alimenta de la o baterie mică cu litiu, nu mai 
mare decât un nasture. Dacă ea i-ar da dreptate, dacă ea i-ar 
confirma bănuielile, atunci el ar trebui să-l omoare pe Lev. 

Îi dădu recorderului un sfert de oră şi părăsi casa cu 
geamantanul în care erau resturile Semtex-ului, cu ceasul şi cu 
sticla. Se întoarse la Subaru cu genunchii moi. Penisul părea că i 
se umflase cât un dovleac; se lăsă pe spate în scaunul maşinii şi 
o porni. 

Dădu drumul la radio. Ştirile despre război păreau să 
mărească şi mai mult absurdul acestei nopţi. Căută un alt post 
Muzică pop. Străbătu aceleaşi străzi pustii şi îşi impuse să se 
gândească la ea, la ridurile ei de pe frunte, la mâinile ei de 
fetiţă. Conduse maşina spre Rehov Ben Yehuda şi imaginile 
Taniei fură acoperite de imagini nebuneşti. Lev îl împuşcase pe 
omul din Rehov Etsel, Lev provocase moartea lui Malţev şi-a 
celuilalt cosmonaut, şi-acum Lev voise să-l omoare pe el. 
Diavolul există cu adevărat, răsuna în capul lui Sokolov. Diavolul 
era întruchipat în nevoia lui de iubire, de prietenie, de siguranţă, 
de cineva cu care ar fi putut forma o unitate. Lev era duşmanul 
lui. Nu! Nu! Nu! Tania îi va explica, ea va face un semn spre 
fruntea lui brăzdată şi va râde de el. 


288 


_ Capitolul 5 

In sufrageria apartamentului ardea lumina, Tania era încă 
trează. El parcă Subaru-ul în Rehov Ben Gurion. Probabil că 
rămăsese trează ca să vadă actualităţile la televizor, nu avea 
somn din cauza războiului care se desfăşura la o mie de 
kilometri mai departe. Emma dormea în camera din colţ, 
aranjată pentru ea încă de când venise prima dată acolo, pentru 
a rămâne peste noapte. 

Inaintă şchiopătând spre clădirea de pe colţul cu Ben 
Yehuda şi rămase locului la auzul sirenelor de la maşinile 
pompierilor. Cu picioarele ca de lemn, traversă încrucişarea de 
străzi spre casă. Işi propuse să-i povestească totul, fiecare fază, 
fiecare oftat. Trebuia s-o roage să-l asculte şi să-şi asume riscul 
ca ea să-l părăsească de îndată. 

Când ajunse la casa scărilor, în clădire, constată că cheia 
de la lift rămăsese în buzunarul pantalonilor lui de spital. Numai 
locatarii blocului dispuneau de cheie la liftul vechi şi el se 
gândise la asta când Tania îi spusese că vrea să rămână peste 
noapte în apartamentul lui. Fără să aprindă lumina, începu să 
urce treptele. Se lupta să ajungă sus. Intre pereţi era un aer 
ciudat, şi când ajunse la nivelul primului etaj, pe peretele din 
faţa uşii liftului apăsă pe butonul automat de lumină. Ascultând 
la ticăitul automatului ce oferea lumină timp de 60 de secunde, 
se uită de jur împrejur şi înţelese de unde venea mirosul de 
tutun; era de la prima treaptă a scării care ducea la etajul doi. În 
acelaşi moment, lumina se stinse şi el fu înghiţit de un întuneric 
dens. Căută comutatorul şi aprinse din nou lumina. Ceea ce 
văzu îi stârni o asemenea panică, încât apăsă încă o dată pe 
comutator, şi încă o dată, şi încă o dată, ca şi când becul l-ar fi 
putut lăsa să vadă altceva, ca o lanternă fermecată, cu lumină 
magică. 

Rămase privind ţintă la trabucul stins cu piciorul. 


289 


_ Capitolul 6 

In Subaru îşi puse pe genunchi geamantănaşul şi, cu 
deschizătorul de scrisori al lui Kuznadze, demontă ceasul 
deşteptător. Legă aprinzătorul la sârmele de curent care activau 
alarma Timp şi moarte, legate de două fire electrice. leşi şi 
merse cu geamantanul la Ford Escort-ul parcat câteva case mai 
încolo, pe Rehov Ben Yehuda. Cu deschizătorul de scrisori forţă 
uşa Escort-ului şi, pe banca din spate, aşteptă până se făcu 
lumină în casa scărilor de la bloc. Geamantănaşul negru, cu 
pereţi din piele artificială cu pori şi nervuri complet 
asemănătoare pielii naturale, se afla lângă el. Cruzimea era un 
atribut omenesc, dar el constatase că apărea şi-n legile naturii. 
Cosmologia făcea parte din studiile lui, fiindcă, dacă el voise să 
se ocupe de spaţiul cosmic, trebuise în fapt să se preocupe şi de 
stele şi galaxii. Legile naturii le considera adevărate în toată 
maiestatea lor nudă, şi la sfârşitul cursurilor, se simţea adeseori 
tulburat de Principiul care reprezenta conştiinţa a toate, 
Dumnezeul Originar, care făcuse posibilă existenţa materiei. 
Cruzimea era o idee din ştiinţele naturii. Câţiva cabalişti 
explicau Răul prin ruptura simetriei, în momentul când 
Dumnezeu făcuse să strălucească lumina prin vacuum. 
Scăpărările lui n-au pătruns în toate părţile universului ce se 
forma, şi din pricina asta, în lumea ce ezita acum începuse lupta 
dintre lumină şi întuneric, dintre bine şi rău. 

Lumina răzbătu dintr-o dată în casa scărilor prin sticla uşii 
de la intrarea în bloc, un dreptunghi luminos ce creştea parcă în 
intensitate. Ca la un semn, Sokolov îşi fixă privirea spre uşă şi 
încercă să citească sensul celor ce se ascundeau în lumină. El 
ştia sigur, în afara oricărei îndoieli, că Lev îi făcuse o vizită 
Taniei şi acum cobora seara călcând pe gresia pe care-şi 
aruncase trabucul, fiindcă nu avea cheie la lift. Inlătură cu o 
mişcare hotărâtă a capului imaginile a ceea ce ar fi putut să se 
întâmple acolo sus şi potrivi cu un fir scurt al alarmei timpul 
bombei, apoi închise geamantănaşul şi-l puse sub scaunul 
şoferului. Părăsi Escort-ul şi se grăbi sub un portic de cealaltă 
parte a străzii. 

Îşi simţea partea de jos a trupului în flăcări, avea senzaţia 
că penisul i s-a deschis şi s-a scurs, iar în momentul când el, din 


290 


întunericul porticului se îndreptă spre bloc, văzu că Lev iese pe 
poartă. 

Un moment acesta rămase în întuneric, asemenea lui 
Sokolov, părând că se contopeşte cu peretele umbrit. Apoi 
apăru din nou în lumina unui felinar. Cu capul plecat, se grăbi 
spre Escort, se strecură repede la volan şi porni. Zgomotul 
motorului se auzi în strada liniştită. Sokolov o porni clătinându- 
se spre Subaru, invalid şi înnebunit, şi se întoarse la spital. 


291 


Capitolul 7 

Sute de alarme aeriene răsunară peste acoperişurile Tel 
Aviv-ului. Cu trupul plin de votcă, Sokolov stătea întins pe patul 
lui de spital şi asculta strigătele care tulburau noaptea. Dintr-o 
dată păru că aerul se umple de spaime, chiar şi vocea metalică 
ce răsuna pe coridoarele spitalului tremura neliniştită: 

„Pacienţii ambulatori trebuie să coboare cu masca de gaze 
direct la adăpost. La fiecare etaj e indicat unde se găseşte 
adăpostul. Repede! Repetăm: Pacienţii ambu...” 

Sokolov rămase întins, uimit de faptul că lumea din afara 
creierului său devenise la fel de nebună ca cea dinlăuntrul său, 
şi auzi panica de pe coridor, paşii grăbiţi, oamenii strigând. 

Sirenele păreau să momească rachetele spre spital, spre 
patul lui, în care el, privind fix spre negrul infinit, aştepta 
explozia bombelor cu gaze otrăvitoare ce fuseseră promise 
evreilor de către Dictator. 

El tânjea după foc. Era doritor de lumină. 

MAI TÂRZIU 

Deasupra Mării Mediterane strălucea un amurg auriu. Fix 
în spatele bărcii de patrulare care zi şi noapte apăra Tel Aviv-ul 
de teroriştii palestinieni, unul dintre catargele bărcii cu tunul pe 
ea îl făcu să se gândească la o sfoară care ar fi ţinut soarele pe 
loc. 

Era duminică, o zi de lucru în Israel, dar dacă privirea lui 
urma linia coastei - cu ochii mijiţi în dosul sticlei ochelarilor de 
soare Vuarnet - vedea jos, întinşi pe nisipul alburiu al plajei, mii 
de oameni. 

Pe deasupra terasei hotelului Carlton trecu o adiere de 
vânt şi Sokolov îşi expuse faţa să se bucure de răcoarea care-i 
mângâia obrajii. Zgomotele oraşului aglomerat se loveau de 
pereţii clădirii înalte, ajungându-i până la urechi, dar după 
muzică, totul părea estompat şi îndepărtat: o linişte deplină, 
relaxantă. 

Grupul muzical îşi adunase instrumentele şi copiii fuseseră 
luaţi de părinţi acasă. Terasa rămăsese tăcută, doar cu resturile 
de pe urma petrecerii. Pe mesele albe de plastic zăceau farfurii 
de carton cu bucăţi de tort cu frişcă, ici-colo de-abia începute, şi 
pahare cu cola încălzită şi cu limonadă, şi tacâmuri din plastic. 
Printre picioarele scaunelor se încolăceau şerpi de ghirlande de 


292 


hârtie colorată. Coifuri strălucitoare, trompete stricate, cu late, 
şi resturi de hârtie de împachetat se încurcau printre picioarele 
personalului care curăța terasa în tăcere. 

Işi reamintea cu mulţumire amiaza. Zeci de copii 
exuberanţi de zeci de naţionalităţi, ruşi, americani, francezi, 
sud-africani, discutaseră unii cu alţii într-un ivrit aproximativ. 

Petrecerea costase o mulţime de bani. Dar bunăstarea lui 
presupunea siguranţa zilei de mâine. 

Se sprijinea de balustrada lată de beton şi privea la 
furnicarul de pe plajă şi de pe bulevard. Terasele de pe 
acoperişurile hotelurilor erau insule de linişte în aglomeratul Tel 
Aviv. De preferinţă îşi dădea întâlnirile aici, în aer liber, chiar 
dacă asta îl costa o jumătate de oră de mers cu maşina de la 
biroul lui din Shalom Tower. În zilele senine, vedea în spatele 
biroului său muntele Golan, departe în nord, şi întregul Israel era 
întins ca o ţară-jucărie sub cerul cald. 

Pe plajă era în vogă un joc obositor, un gen de squash fără 
perete. Mingea neagră isca un zgomot zbârnâit periculos la 
aruncare. Vedea jucătorii jos, ca nişte cocoşi în luptă, sărind 
încoace şi-ncolo, sute de perechi în costume de baie, de-a lungul 
liniei apei. Un pahar de votcă ar fi putut face plăcerea zilei 
completă, dar el se stăpâni şi briza luă cu ea pornirea pătimaşă. 
De când ducea o viaţă regulată, câştigase în greutate. Îşi 
propuse să înceapă jogging-ul. Casa lui de pe Ben Yehuda era la 
câteva sute de metri de mare şi în jurul orei 8 dimineaţa plaja 
era pustie. In acel interval de timp, grupuri de bătrâni, sub 
conducerea unor instructori, intrau până la genunchi în valurile 
liniştite ale Mediteranei. El îşi puse palmele pe pietrele calde. Un 
soare orbitor se reflecta în pereţii blocurilor. În jurul lui se târau 
mese şi scaune, dar în capul lui era linişte, o linişte adâncă, de 
catifea. Umbrelele mari, galbene, făceau destulă umbră pentru 
colegii de clasă pe care Nataşa îi invitase. Plini de uimire, se 
învârteau în jurul sărbătoritei. Nataşa strălucea în ţinută, ca şi 
când ar fi crescut în această abundență şi cu servitorii 
disciplinaţi ce serveau la mesele festive. Irina purta o rochie 
subţire de vară, cumpărată vineri dimineaţă pe Dizengoff. Nu 
sărbătoreau numai cea de-a zecea aniversare a Nataşei, ci şi 
cea de-a zecea săptămână a emigrației lor. În Leningrad, Irina 
cumpărase un ketubah, şi, ca evrei, primiseră viză de ieşire. Ele 


293 


locuiau acum la el în clădire, într-un apartament de trei camere, 
la etajul doi, şi studiau la ulpan. Aveau dreptul să beneficieze 
complet de legea emigrației şi el plătea ceea ce ochii lor lacomi 
sovietici vedeau prin vitrine. 

Achitase cheltuielile petrecerii, cam trei mii de şekeli. dar 
era plata pentru toate acele dăţi când el, tatăl degradat, lăsase, 
din Tomsk, ca ziua Nataşei să treacă fără ca el să participe la 
ea. Acum putea să se gândească liniştit la acest interval, era o 
amintire fără spini, o parte dintr-un trecut foarte îndepărtat. 

Privi într-o parte şi văzu trupul mare al lui Naum Katsz, 
care se apropia de el. 

Polițistul îşi ridică ochelarii de soare pe creştet şi-şi şterse 
micile picături de transpiraţie de sub nas. 

— Doar n-ai venit pe jos? întrebă Sokolov. 

— E bine pentru linia mea, spuse Katsz. E plăcut aici. 

Privi împrejur priveliştea, pe cei ce se bronzau pe plajă, în 
dreapta clădirea Hilton-ului, în stânga cea a Ramadei şi 
Sheraton-ul. 

— E prima dată că vin aici, ştii asta? 

— Trebuie să luăm odată masa împreună aici. 

— Ştii că nu-mi pot permite asta, Saşa. A fost plăcut? 

— Probabil a fost puţin prea mult pentru ea, dar cred că s- 
a distrat bine. 

Katsz se uită în jur. 

— Unde este ea? 

— E cu maică-sa la toaletă. 

Polițistul se sprijini de balustradă şi privi cu ochii mijiţi în 
soare. 

— Cu bani e ceva mai plăcută viaţa. 

— Nu pot să nu fiu de acord cu tine, răspunse Sokolov. 

— Ar fi trebuit să-mi fi ales o altă meserie, se plânse 
Katsz. 

— Ce treabă ai astăzi? 

— Nimic. Vreau doar să ţin lucrurile sub control. Nu pot 
dovedi încă nimic. Încă nimic. Dar poate în viitor. 

— Dacă te străduieşti... 

În dimineaţa de după primele rachete Scud, Katsz venise 
la Sokolov la spital, dar alibiul lui era perfect, aşa cum 
prevăzuse Lev, şi Katsz îl vizita de-atunci aproape săptămânal. 


294 


În ciuda situaţiei, în ultima jumătate de an se apropiaseră unul 
de altul. In ultimele săptămâni îi pusese întrebări despre 
moartea celui de-al doilea martor al crimei din Rehov Etsel, Max 
Grunwald, bătrânul pictor-amator care făcuse o schiţă atât de 
edificatoare. Grunwald murise în aceeaşi seară cu Lev şi cu 
Kuznadze, în prima noapte de război. Fiica lui îl găsise în ziua 
următoare şi un medic stabilise că era vorba de moarte 
naturală, dar Katsz nu putea trece cu vederea legătura dintre 
cele trei morţi. 

Sokolov presupunea că Lev, în ideea de a-şi soluţiona 
problemele într-o noapte, îl vizitase pe Grunwald înaintea 
celeilalte vizite pe care o făcuse mai târziu seara, într-un 
apartament pe Ben Yehuda. 

Multele întrebări ale lui Katsz făceau încercările lui şi mai 
abstracte, o problemă de matematică şi repetarea fără sfârşit a 
acestor întrebări avu un efect liniştitor în privinţa stabilirii 
vinovăţiei, unde Katsz nu înregistra niciun progres, cu toate că 
Sokolov îi simţea suspiciunea de câte ori se întâlnea cu el. 

— Grunwald avusese un magazin de bijuterii, spuse Katsz. 

Sokolov privi plaja, micile fiinţe de jos care îşi bronzau 
pielea şi-şi arătau una alteia muşchii. 

— Ce-i cu asta? 

— Instalaţia de alarmă a fost făcută de Kuznadze, povesti 
Katsz. 

Sokolov dădu din cap zâmbind. Asta era o pistă nouă, dar 
complet nevinovată. In acea zi, Lev îi spusese că Grunwald era 
un nume codificat, dar Katsz îi povestise mai târziu că martorul 
mort purta acest nume. Probabil că Kuznadze instalase şi la 
Grunwald o alarmă. A apelat Lev la instalatorul georgian la 
sfatul lui Grunwald? Timp îndelungat Sokolov a crezut că Lev 
minţise în privinţa lui Kuznadze, ca să-l termine pe el, dar ceea 
ce era curios era că totuşi Kuznadze făcuse instalaţia. Lev voise 
să omoare două muşte cu o plesnitură: pe şantajist şi pe 
trădătorul lui. 

Sokolov îl chemă pe unul dintre chelneri şi arătă spre 
dulapul-vitrină de lângă bar. 

— Probabil că acum ai un punct de pornire în anchetă, 
spuse Sokolov, constatând că polițistul Katsz nu înaintase niciun 


295 


milimetru în privinţa legăturii dintre Grunwald şi Kuznadze. Şi 
Katsz ştia asta. 

— Sper, spuse el, deşi ştia că nu-i adevărat. 

— Cu patru morţi nesoluţionate nu văd niciun motiv de 
promovare în acest an. 

— Mulţumesc pentru apreciere, spuse Katsz. 

— Un prieten vrea întotdeauna să te ajute, răspunse 
Sokolov. 

Chelnerul, un Fashada negricios şi subţire, cu ochi mari, 
negri şi cu păr creţ de evreu african, deschise dulapul vitrinei şi 
Sokolov arătă spre Katsz, dar polițistul mulţumi. Din raftul cu 
trabucuri alese un Churchill gen Romeo y Julieta, care era mai 
mare încă decât Cohiba, trabucul favorit al lui Fidel Castro. Tăie 
bucata care trebuia băgată în gură şi-şi scoase o brichetă din 
buzunarul pantalonului. În timp ce cu o mână se apăra de vânt, 
aprinse bricheta. Katsz spuse: 

— Printre lucrurile prietenului tău Leşava, am găsit un inel 
care venea probabil din magazinul lui Grunwald. 

Incă una. Sokolov calculă consecinţele şi conchise că asta 
trebuie să însemne ceva. Aşteptă cu reacţia până când îşi 
aprinse ţigara. 

— Era totuşi pensionar? 

— Probabil fiica lui preluase magazinul. 

— Ai spus probabil. 

— Mai mult ca sigur. Katsz îşi trecu mâna peste gâtul 
umed. 

— Ce vrei să bei? 

— O cola. 

Sokolov făcu un semn spre un chelner şi comandă o cola 
şi o apă minerală. 

— Mai mult ca sigur că este prea puţin pentru judecător, 
Katsz, îl avertiză Sokolov. 

Katsz ridică din umeri. 

— Pentru el, poate. Pentru mine, nu. Kuznadze a fost atât 
în casa lui Leşava, cât şi la Grunwald. Toţi trei au murit în 
aceeaşi noapte. E ceva în schiţa lui Grunwald care lasă să te 
gândeşti la Lev. 

— Şi la mine, spuse Sokolov. 

— Şi. Puțin. 


296 


— Şi la tine. 

— Da? [i se pare? întrebă Katsz. El ridică din umeri. 
Leşava semăna puţin cu criminalul pe care-l văzuse Grunwald; 
dar dacă Grunwald l-a cunoscut pe Leşava, atunci dintr-un motiv 
sau altul el şi-a ţinut gura. 

— Grunwald a făcut schiţa cât a putut el de bine, spuse 
Sokolov. Dar te-ai întrebat vreodată de ce a făcut-o el? Dacă 
Grunwald îl cunoştea pe Leşava, nu putea să vă dea numele 
făptaşului? El putea să spună: ascultați, îl cunosc pe criminal, îl 
cheamă Leşava. 

— Grunwald era doar din când în când lucid, dar de cele 
mai multe ori credea că are zece ani. El a văzut figura 
criminalului - şi după mine el era Leşava -, dar nu s-a gândit la 
Leşava. 

— Prea multă psihologie, spuse Sokolov. "De ce trebuie 
făcută o legătură între cele trei cazuri? Probabil că nici n-au 
nimic de-a face unul cu altul. 

— Şi totuşi au. Kuznadze îi cunoştea pe Leşava şi 
Grunwald. Şi Leşava cumpărase un inel de la Grunwald. 
Kuznadze se ocupase de trafic de electronice. Instalaţii de 
alarmă din Germania, Suedia. Şi le monta singur. 

— Am impresia că tu trebuie să ştii de ce a fost primul 
omorât, în Rehov Etsel, şi de-abia după aceea poţi să mergi mai 
departe. 

— Leşava, spuse Katsz. 

— El este din păcate mort, spuse Sokolov. 

Sosiră băuturile. Chelneriţa urma să le treacă în contul 
petrecerii. 

Katsz îşi goli dintr-o înghiţitură paharul. Se stăpâni să 
râgâie când îşi puse paharul pe balustradă şi întrebă: 

— L-ai văzut vreodată pe Grunwald la Leşava? 

Sokolov se întrebă de ce arunca polițistul vorba asta. 

— Vrei să spui că Grunwald îl şantaja pe Leşava. 

— Să zicem, spuse Katsz. 

— Nu l-am văzut niciodată pe Grunwald. Nicăieri. 

Luă o înghiţitură de apă minerală, urmată de un fum din 
trabucul de care se putea bucura cel puţin timp de o oră. Işi 
aminti de halucinaţiile plăcute de mai înainte, de votca aidoma 
combustibilului pentru călătoriile lui interstelare, mai 


297 


îndepărtate decât ultimele stele, unde spaţiul şi timpul nu 
ajunseseră încă eternitatea nimicului. Citise şi ştia acum că, 
bunăoară, cabaliştii evului mediu puneau semnul egalităţii între 
Dumnezeu şi Nimic. Înainte de Creator fusese Nimicul. Un 
cabalist spaniol scrisese: Creaţia din nimic înseamnă două 
lucruri: în primul rând, că pământul nu-i veşnic, şi în al doilea 
rând, că pământul nu apare spontan din materia originară fără 
intervenţia lui Dumnezeu. Era o imagine care avea o 
înfricoşătoare asemănare cu Explozia Originară. Inainte de 
Explozie nu fusese nimic. După aceea a plesnit un proton şi în 
căldura lui existau pietrele de temelie pentru Totul. Această 
clădire, marea,  Katsz. După cabalişti, înţelepciunea lui 
Dumnezeu fusese punctul originar, din care crescuseră toate 
dimensiunile. Prin meditaţie şi rugăciune se apropiau ei de 
existenţa kabod-ului, Lumina Dumnezeiască. Atunci când un 
cabalist descrie o experienţă mistică, vorbeşte de Lumină. 

— Tu ai apelat la Kuznadze, Saşa. Atunci a apărut pe tapet 
şi numele lui Leşava? 

— Nu. Nu era nicio legătură. 

— Leşava este cauza a tot şi a toate, spuse Katsz. 

— Din păcate, Leşava este mort, spuse Sokolov. 

— Te gândeşti deseori la el? întrebă polițistul. 

— Numai când mă întrebi de el. 

— De ce numai atunci? 

— Fiindcă a murit. 

— De ce numai atunci? repetă Katsz. 

Sokolov ridică din umeri: 

— Fiindcă viaţa merge înainte. 

Îi auzi întâi vocea şi când se întoarse, o văzu pe Tania într- 
o discuţie aprinsă cu lrina. Nataşa se apropia de el, urmată de 
Emma. 

— Papa! mai mergem să înotăm? îl apucă Nataşa de 
mână. 

— Mergem să înotăm? repetă şi Emma Şi i se agăţă şi ea 
de mână. 

— Aveţi costume de baie la voi? 

— Am primit trei. 

— Poate Emma să primească unul de la tine? 

— Desigur. 


298 


Emma o privi recunoscătoare. 

— Bine. Nu-i spuneţi nimic domnului Katsz? 

— Bună ziua, domnule Katsz, spuseră ele într-un glas. 

— Bună, duduilor. Aţi avut o zi plăcută, Nataşa? 

— Am primit multe lucruri. Mai multe decât la toate 
aniversările la un loc. 

Mai departe stăteau mamele. Tania vorbea, făcând gesturi 
ca-ntotdeauna şi Irina aproba grav. Irina se sprijinea cu o mână 
de masa golită, şi Tania, înaltă şi subţire, stătea cu pantofii ei cu 
toc jos pe duşumeaua de beton, puternică precum un trunchi de 
copac. Nu deveniseră prietene, dar se instalase un gen de 
legătură de soartă între ele, rusoaice emigrante în ţara 
Eternităţii. De câteva ori merseseră împreună să facă 
cumpărături, mâncaseră într-o cofetărie. 

Asigurările pe viaţă pe care le încheiaseră Sokolov şi Lev 
unul pentru altul făcuseră din el un om bogat. La avocaţi 
semnase hârtii care mai târziu, după atunci, se dovediseră a 
avea valoarea a trei milioane de dolari. De când se lăsase de 
băutură, memoria lui se liniştise şi, fără amintiri apăsătoare, el 
îşi lua masa de seară în restaurantul Carlton şi sta la birou de 
vorbă cu Roy. Roy devenise şi el evreu, exact ca fiica şi ex- 
nevasta lui Sokolov. The sky „is the limit, îi trecu prin cap şi privi 
la o barcă cu motor care trecu pe lângă barca-tun şi, dansând 
peste valuri, o porni spre Jaffa, pe deasupra mănuşilor umplute 
cu prundiş de pe fundul mării verzi. Era ca şi când aici el ar fi 
putut mirosi împroşcarea apelor mării. Asculta discuţia dintre 
fiica lui şi Katsz. După douăzeci de ani de Israel, Katsz vorbea 
rusa cu accent. Nataşa şi Emma se întoarseră la mamele lor. 

— Drăguţi copii, spuse Katsz. 

— Trebuie odată să vii la noi la masă cu familia, spuse 
Sokolov. 

— Nu se poate. 

— Păcat, spuse Sokolov. 

— Eşti suspect. 

— Dacă eu sunt, răspunse Sokolov, atunci cine nu e 
suspect? 

Katsz oftă, îşi potrivi ochelarii şi se îndreptă spre lift. 
Sokolov rămase locului, recunoscător pentru norocul ce se 
abătuse asupra lui, şi privi spre femeile pe care le iubea, cu 


299 


trabucul lui regesc în mână. Tania îl oprise pe Katsz, şi Sokolov 
auzea că ea îi spune un banc: 

— Un evreu se întâlneşte pe stradă cu un antisemit. 
Porcule, ţipă antisemitul. Goldberg, spune evreul, în timp ce-şi 
ridică curtenitor pălăria. Râsul lui Katsz umplu terasa. 

Intr-o zi Sokolov voise să vadă cosmosul cu propriii săi 
ochi. Era de aşteptat ca americanii să pună în funcţiune cândva, 
la începutul secolului următor, o cursă de pasageri în spaţiu şi el 
lucra acum în biroul lui la un proiect pe care voia să-l expună la 
NASA, un Shuttile care putea să transporte 80 de turişti într-o 
cabină grea în vacuum prin atmosferă şi stratosferă, în spaţiu, şi 
să-i aducă apoi pe pământ, ca după o vizită prin catedralele din 
Kremlin. 

SFÂRŞIT 


Ramarcabil romancier și regizor de film, un virtuoz în construi. 
is intrigilor de mare tensiune, LEON DE WINTER se naște în 
1954 în sudul Olandei, într-o familie de evrei ortodocși. Debu- 
tează editorial în 1976. În cele peste 15 cărți publicate pînă în 
prezent, abordează frontal problematica acestui sfîrşit de secol și 
de mileniu, evidențiind capeanele ideologiilor de tot felul. Perse 
rep sale evoluează în cele mai diverse zone ale globului. Prin 
ele, Leon de Winter devine dea cosmopolit al literaturii olandeze. 


Leon de Winter tit un nivel înalt, internațional, cu 
acest roman de mare orță, care ne face să ne gîndim la 
Kundera, dar și la Marguerite Duras sau Giinter Grass.“ 
Het BINNENHOF 
„Leon de Winter a demostrat că este cel mai important 
scriitor al ge nerației lui. El stârnește uimirea prin capaci- 


tatea de a da unor tematici esenţiale o formă umanizată. 
Este un talent afirmat cu putere, un creator formidabil.“ 


Vrij Nederland 


Lei 5880 + 120 TL = 6000 


EDITURA $ UNIVERS 


300