Jonathan Stroud — [Trilogia Bartimaeus] 03 Poarta lui Ptolemeu

JONATHAN STROUD 


POARTA 
LUI 


PTOLEMEU 


TRILOGIA BARTIMAEUS 


Traducere din limba engleză 
CARMEN-IULIA BOURCEANU 


Pentru Isabelle, cu dragoste 


“Porsonaje principale 


MAGICIENI 


Domnul Rupert Devereaux - prim-ministrul Marii 
Britanii şi al Imperiului, exercitând totodată şi funcţia de 
şef al poliției 


Domnul Carl Mortensen - ministrul Războiului 

Doamna Helen Malbindi - ministrul de Externe 

Doamna Jessica Whitwell - ministrul Securității 

Domnul Bruce Collins - secretar al Administraţiei 

Domnul John Mandrake - ministrul Informaţiilor 

Doamna Jane Farrar - adjunctul şefului poliției 

Domnul Quentin Makepeace - dramaturg; autor al 
piesei Fuste şi puşti şi al altor lucrări 


Domnul Harold Button - magician, învățat şi 
colecționar de cărți 
Domnul Sholto Pinn - negustor; proprietar al 


Magazinului de Accesorii al lui Pinn, din Piccadilly 

Domnul Clive Jenkins - magician de al doilea nivel, 
Departamentul de Interne 

Doamna Rebecca Piper - asistentul domnului 
Mandrake, Ministerul de Interne 


OAMENI DE RÂND 


Domnişoara Kitty Jones - studentă şi barmaniță 

Domnul Clem Hopkins - învățat itinerant 

Domnul Nickolas Drew - agitator politic 

Domnul George Fox - proprietar al hanului Frog din 
Chiswick 

Doamna Rosanna Lutyens - profesor-meditator 


SPIRITE 
Bartimaeus - un djinn în serviciul domnului Mandrake 


Ascobol, Cormocodran, Mwamba şi Hodge - djinni de 
rang mai mare, în serviciul domnului Mandrake 


Purip, Fritang - djinni de rang mai mic, în serviciul 
domnului Mandrake 


Partea 


lâi 
f : 
PA 125 A 


Partea întâi 


Asasinii coborâră în curtea palatului la miezul nopţii, 
patru umbre trecătoare, profilate pe ziduri. Săriră de la 
înălţime şi aterizarea se dovedi dură, dar la impactul cu 
solul nu făcură mai mult zgomot decât picurii de ploaie. 
Rămaseră ghemuiţi pe loc vreo trei secunde, nemişcaţi, 
adulmecând aerul, după care se strecurară prin grădina 
întunecată, printre arbuştii de tamariscă şi curmali spre 
camera unde se odihnea băiatul. 

Un ghepard legat în lanţuri se agită în somn; undeva, 
departe în deşert, şacalii ţipară. 

Se deplasară în vârful picioarelor, fără să lase vreo 
urmă pe iarba înaltă, udă. Pelerinele le fluturau la spate, 
fragmentându-le umbrele în falduri şi dâre. Ce se vedea? 
Nimic, doar frunze ce se mişcau în adierea vântului. Ce 
se auzea? Doar vântul, oftând printre frunzele de curmal. 
Erau nevăzuţi şi neauziţi. Un djinn-crocodil pus de strajă 
la piscina sacră nu sesiză intruşii, deşi aceştia trecură la 
distanţă de un solz de coada lui. Oameni fiind, era 
remarcabil cum se descurcau. 

Căldura zilei era doar o amintire; aerul era răcoros. 
Deasupra palatului lucea o Lună rotundă, rece, 
împrăştiind raze de argint peste acoperişuri şi curţi!. 

Departe, dincolo de zid, cetatea murmura în noapte: 
se auzeau roţi trecând pe drumuri nepietruite, râsete 
îndepărtate dinspre cartierul plăcerilor de pe lângă chei, 
valurile lovind ţărmul stâncos cu un plescăit ritmic. 
Lămpi străluceau la ferestre, tăciuni aprinşi scânteiau în 


1 Asta era una dintre ciudăţeniile sectei lor: acționau numai 
când era Lună plină. Le îngreuna misiunile, dar provocarea era mai 
mare. Şi nu dădeau niciodată greş. In plus, se îmbrăcau numai în 
negru, evitau carnea, vinul, femeile şi cântatul la instrumente de 
suflat şi, lucru curios, nu mâncau decât brânză făcută din laptele 
caprelor crescute departe, în munţii lor din deşert. Inaintea fiecărei 
misiuni posteau o zi, meditând cu privirea aţintită în pământ, fără să 
clipească, după care mâncau prăjiturele din haşiş şi seminţe de 
chimen, fără apă, până ce gâtlejurile li se făceau galbene şi 
strălucitoare. E de mirare că izbuteau să omoare pe cineva! 


vetrele de pe acoperiş, iar din vârful turnului de lângă 
poarta portului marele foc de veghe îşi trimitea mesajul 
aprins către mare. Reflexia lui dansa pe valuri, asemenea 
unor impi de lumină. 

Gărzile, la posturile lor, jucau jocuri de noroc. În 
holurile străjuite de stâlpi, servitorii dormeau pe paturi 
de papură. Porţile palatului erau ferecate cu trei zăvoare, 
fiecare mai gros decât trunchiul unui bărbat. Nici o 
pereche de ochi nu se întoarse spre grădinile din vest, de 
unde moartea se furişa ca un scorpion, pe patru perechi 
de picioare ce se mişcau fără zgomot. 

Fereastra băiatului se afla la primul etaj al palatului. 
Patru umbre negre stăteau lângă zid. Conducătorul 
grupului dădu un semnal. Una câte una, umbrele se lipiră 
de zidărie; şi, pe rând, începură să se caţăre, 
agăţându-se cu vârfurile degetelor de la mâini şi cu 
unghiile de la picioarele cu degete marit. În felul acesta 
escaladaseră coloanele de marmură şi cascadele de 
gheaţă din Massilia până la Hadhramaut; le venea uşor 
acum pe blocurile zgrunţuroase de piatră. Urcau ca nişte 
lilieci pe peretele unei peşteri. Lumina Lunii licărea pe 
obiectele sclipitoare ce le atârnau din gură. 

Primul dintre asasini ajunse la pervazul ferestrei: sări 
ca un tigru pe el şi inspectă iatacul. 

Strălucirea Lunii se revărsa în cameră, luminând patul 
ca ziua. Băiatul dormea nemişcat, ca un mort. Părul lui 
negru era răsfirat pe perne, gâtul palid, ca de miel, se 
contura limpede pe aşternuturile de mătase. 

Asasinul îşi luă pumnalul dintre dinţi. Ferindu-se să nu 
facă zgomot, cercetă camera cu privirea, apreciind în 
gând mărimea ei şi existenţa eventualelor capcane. 
Incăperea era mare, plină de umbre, lipsită de 


1 Erau înfiorătoare şi curbate, ascuţite ca ghearele de vultur. 
care o aveau în meseria lor. Le spălau frecvent, le frecau cu piatră 
ponce şi le ţineau la înmuiat în ulei de susan până ce pielea se făcea 
moale ca puful de eider. 


ostentaţie. Trei piloni susțineau tavanul. În faţă, la dis- 
tanţă, se găsea o uşă din lemn de tec, zăvorâtă pe 
dinăuntru. Lângă perete, un cufăr plin pe jumătate cu 
haine era deschis. Văzu un jilţ acoperit de o mantie 
aruncată neglijent, sandale lăsate pe podea, un vas din 
onix plin cu apă. O dâră slabă de parfum persista în aer. 
Asasinul, pentru care astfel de mirosuri erau decadente 
şi depravate, strâmbă din nast. 

Miji ochii; răsuci pumnalul, apucându-l de vârful lucitor 
cu degetul mare şi cu arătătorul. Cuţitul tremură o dată, 
de două ori. Asasinul calculă lovitura - până acum, din 
Cartagina până la vechea Colchis, nu greşise niciodată 
ţinta. Fiecare cuţit pe care-l aruncase nimerise gâtul 
ţintit. 

Încheietura mâinii zvâcni; arcul de argint descris de 
zborul cuţitului tăie aerul în două. Ateriză cu un zgomot 
uşor, înfigându-se până la plăsele în pernă, la câţiva 
centimetri de gâtul copilului. 

Asasinul râmase locului, nevenindu-i să creadă, încă 
ghemuit pe pervaz. Pe dosul palmelor avea cicatrici 
încrucişate, semn că era adeptul academiei întunecate. 
Un adept al acesteia nu-şi rata niciodată ţinta. Aruncarea 
fusese exactă, precis calibrată... şi totuşi ratase. Oare 
victima se mişcase în acea fracțiune de secundă 
crucială? Imposibil - băiatul dormea dus. Scoase un al 
doilea pumnal de undeva?. Ochi iarăşi cu atenţie 
(asasinul era conştient de fraţii săi din spatele şi de 
dedesubtul lui: simţea greutatea sumbră a nerăbdării 
lor). O zvâcnire a încheieturii, un arc scurt... 

Cu un zgomot uşor, al doilea pumnal ateriză în pernă, 


1Secta evita parfumurile din motive practice, membrii ei 
preferând să se învăluie în aromele potrivite împrejurărilor în care se 
desfăşura fiecare misiune în parte: polen în grădini, tămâie în 
temple, nisip în deşerturi, bălegar şi hoituri în oraşe. Erau nişte tipi 
foarte dedicați meseriei lor. 

N-am să spun de unde l-a scos! Să zicem doar că pumnalul 
era foarte ascuţit, dar nu tocmai curat. 


la câţiva centimetri de gâtul prinţului, de partea cealaltă. 
Probabil că visa în somn - colţurile gurii băiatului 
tremurară, schiţând un zâmbet efemer. 

Indărătul eşarfei negre de voal ce-i acoperea faţa, 
asasinul se încruntă. Din interiorul tunicii scoase o 
bucată de material, împletită strâns într-o coardă. In cei 
şapte ani de când Ordinul Pustnicului îi comandase 
primul omor, garota lui nu plesnise, iar mâinile nu-i 
cedaseră niciodată!. Tiptil ca un leopard, bărbatul 
alunecă de pe pervaz în cameră şi porni uşor pe podeaua 
scăâldată de razele Lunii. 

In pat, băiatul murmură ceva şi se foi sub cearşaf. 
Asasinul încremeni, ca o statuie neagră în mijlocul 
camerei. 

In spatele său, la fereastră, doi dintre tovarăşii lui 
apăruseră pe pervaz. Aşteptau şi îl urmăreau. 

Băiatul oftă uşor şi se linişti. Dormea cu faţa în sus, cu 
plăselele pumnalelor ieşind din perne de o parte şi de 
cealaltă a gâtului. 

Trecură câteva secunde. Asasinul se mişcă iar. Se 
strecură în spatele pernelor, înfăşurând capetele corzii în 
jurul palmelor. Era chiar deasupra copilului; se aplecă 
iute, aşeză coarda pe gâtul celui adormit... 

Băiatul deschise ochii. Intinse un braţ, apucă 
încheietura mâinii stângi a asasinului şi, fără prea mult 
efort, îl azvârli cu capul înainte în cel mai apropiat 
perete, unde acesta îşi frânse gâtul ca o tulpină de 
trestie. Băiatul se ridică din aşternutul de mătase şi 


1 Ordinul Pustnicul Muntelui îşi antrena adepţii cu privire la 
numeroase metode sigure de a comite crima. Puteau folosi garote, 
săbii, cuțite, bastoane, frânghii, otrăvuri, discuri, bole, alice şi săgeți, 
dar şi deochiuri. Li se preda de asemenea uciderea printr-o simplă 
flexare a vârfului degetului mare sau a degetelor de la picioare, iar 
furişatul era o specialitate. Frânghiile ascunse în stomac şi teniile 
erau doar la îndemâna discipolilor avansați. lar lucrul cel mai 
important era că toate crimele erau absolvite de vină: fiecare 
asasinat era justificat şi iertat graţie unei puternice nepăsări 
religioase faţă de sanctitatea vieților altor oameni. 


10 


dintr-un salt ajunse în picioare în faţa ferestrei. 

De pe pervaz, cei doi asasini, ale căror siluete se 
vedeau perfect în lumina Lunii, şuierară aidoma unor 
pitoni. Moartea tovarăşului lor era un afront la mândria 
lor colectivă. Unul din ei scoase de sub pelerină un os 
golit ca o ţeavă; dintr-o cavitate dintre dinţi supse să-i 
iasă o biluţă, subţire precum coaja de ou, plină cu otravă. 
Duse ţeava la buze şi suflă o dată: biluţa traversă în zbor 
camera, îndreptându-se spre inima copilului. 

Băiatul sări în laturi; biluţa se sparse, izbindu-se de un 
stâlp, împroşcându-l cu lichid otrăvitor. Un nor de vapori 
verzi se ridică în aer. 

Cei doi asasini săriră în cameră; unul într-o parte şi 
celălalt în alta. Ţinea fiecare în mână câte un iatagan, pe 
care îl rotea cu mişcări complexe deasupra capului, ochii 
lor negri inspectând încăperea. 

Băiatul dispăruse. În cameră era linişte. Otrava verde 
intră în stâlp, piatra sfârâind sub arsura ei. 

În decurs de şapte ani, de la Antioch până la 
Pergamum, aceşti asasini nu pierduseră niciodată vreo 
victimă!. Braţele le încremeniră; îşi încetiniră paşii, ciuliră 
urechile, adulmecând aerul ca să prindă mirosul fricii. 

Din spatele unui stâlp din mijlocul camerei se auzi un 
fâsâit slab, ca de şoarece zbătându-se într-un culcuş de 
paie. Asasinii se priviră, înaintară câţiva paşi în vârful 
picioarelor, cu iataganele înălțate. Unul o luă spre 
dreapta, trecând de corpul prăbuşit al tovarăşului său. 
Celălalt o apucă spre stânga, pe lângă jilţul aurit, 
acoperit cu mantia regească. Se mişcau ca nişte fantome 
de-a lungul pereţilor, înconjurând stâlpul din ambele 
părţi. 

În spatele stâlpului, o mişcare furişă: silueta unui băiat 


1 Şi n-aveau de gând să li se întâmple tocmai acum. Era ştiut 
că Ordinul Pustnicului îi dispreţuia pe discipolii care îşi ratau 
misiunile. La sediu exista un perete tapetat cu pieile lor - o expunere 
ingenioasă care îi dinamiza pe studenţi, şi în acelaşi timp astupa 
eventualele găuri, ca să nu se facă curent. 


11 


ascuns în umbre. Ambii asasini îl văzură; îşi ridicară 
iataganele şi atacară, din stânga şi din dreapta. Amândoi 
loviră cu o iuţeală nemaipomenită. 

Un țipăt dual, gâlgâitor şi aspru. De după stâlp se 
rostogoli o masă încâlcită de braţe şi de picioare: cei doi 
asasini, prinşi într-o îmbrăţişare strânsă, fiecare străpuns 
de sabia celuilalt. Căzură în faţă, în ochiul de lumină din 
mijlocul camerei, se zvârcoliră uşor şi apoi rămaseră 
nemişcaţi. 

Linişte. Pervazul ferestrei era gol, învăluit în lumina 
Lunii. Un nor trecu peste discul rotund, aprins, 
întunecând corpurile întinse pe podea. Focul din turnul 
din port arunca o lumină slabă, roşiatică pe cer. Totul era 
neclintit. Norul se îndepărtă spre mare, dezvelind iar 
Luna. Dindărătul stâlpului apăru băiatul, desculţ, fără să 
facă zgomot, ţeapăn şi prudent, ca şi când simţea o 
presiune în cameră. Cu paşi precauţi se apropie de 
fereastră. Încet, încet, mai aproape, tot mai aproape... 
Văzu grădinile învăluite în întuneric, copacii şi turnurile 
străjilor. Observă textura pervazului, felul în care lumina 
Lunii îi prindea contururile. Mai aproape... Puse mâinile 
pe tocul de piatră. Se aplecă în afară ca să se uite în 
curtea de la baza zidului. Gâtul lui alb, subţire era întins 
peste pervaz... 

Nimic. Curtea era goală. Zidul de dedesubt era perfect 
vertical şi neted, pietrele luceau în bătaia razelor Lunii. 
Băiatul ascultă liniştea nopţii. Bătu cu vârfurile degetelor 
în pervaz, ridică din umeri şi se întoarse cu faţa spre 
cameră. 

Atunci, al patrulea asasin, care stătuse agăţat, ca un 
păianjen subţire, negru, de pietrele de deasupra 
ferestrei, se lasă în încăpere în spatele lui. Ateriză ca o 
pană care cade pe zăpadă. Băiatul auzi; se răsuci. In faţa 
lui luci un cuţit, care dădu să lovească cu putere, dar fu 
deviat de o mână disperată - tăişul hârşâi pe piatră. 
Degete ca de fier se încleştară pe gâtul băiatului; i se 
puse piedică. Băiatul căzu la pământ. Asasinul era 


12 


deasupra lui. Mâinile îi erau imobilizate. Nu se putea 
mişca. 
Cuţitul cobori iar. De data asta nimeri ţinta. 


Şi duse la bun sfârşit ceea ce trebuia făcut. Ghemuit 
deasupra băiatului, asasinul îşi îngădui să-şi tragă 
sufletul - prima lui clipă de respiro de când începuseră 
să-i moară colegii. Se lăsă pe coapsele lui musculoase, îşi 
descleştă mâna de pe cuţit şi dădu drumul încheieturilor 
băiatului. Lasă bărbia în piept, în semn tradiţional de 
respect faţă de victima răpusă. 

In clipa aceea băiatul întinse mâna şi-şi smulse cuțitul 
din piept. Asasinul clipi consternat. 

— Nu-i argint, ştii? spuse băiatul. Greşeală! 

Ridică mâna. 

O explozie în cameră. Scântei verzi se revărsară în 
cascadă pe fereastră. 

Băiatul se sculă în picioare şi azvârli cuțitul pe pat. Îşi 
aranjă fustita egipteană şi îşi suflă de pe braţe câteva 
fire de cenuşă, după care tuşi tare. 

Un hârâit uşor. Jilţul aurit se mişcă puţin. Mantia 
aruncată peste el fu dată la o parte. De sub picioarele 
scaunului ieşi un alt băiat, identic cu primul, dar 
îmbujorat şi ciufulit de la atâtea ore de stat în 
ascunzătoare. 

Merse până la cadavrele asasinilor, răsuflând din greu. 
Apoi privi în tavan, pe care se vedea conturul înnegrit al 
unui om cu o expresie mirată. 

Băiatul îşi cobori privirea spre dublul său impasibil, 
care-l urmărea din partea opusă a camerei. L-am salutat, 
maimuţărindu-mă. 

Ptolemeu îşi dădu părul negru din ochi şi făcu o 
reverență. 

— Mulţumesc, Rekhyt! zise el către mine. 


13 


Vremurile se schimbă. 

Cândva, cu mult timp în urmă, eram aproape invincibil. 
Puteam să mă răsucesc prin aer călare pe un nor şi să 
stârnesc furtuni de praf la trecerea mea. Puteam să 
despic munţii, să ridic castele pe stâlpi de sticlă, să 
dobor păduri dintr-o singură suflare. Am cioplit temple 
din muşchii Pământului şi am condus armate împotriva 
legiunilor morţilor, aşa încât harpiştii din zeci de ţinuturi 
au cântat imnuri în amintirea mea, iar cronicarii din zeci 
de secole au însemnat faptele mele vitejeşti. Da! Eram 
Bartimaeus - iute ca un leopard, puternic ca un elefant, 
mortal ca o cobră care atacă! 

Dar asta a fost demult. 

Acum... Ei, bine, în clipa de față zăceam în mijlocul 
unui drum, în miez de noapte, lungit pe spate, de fapt 
lăţindu-mă şi turtindu-mă din ce în ce mai mult. De ce? 
Pentru că peste mine era o clădire răsturnată. Greutatea 
ei mă strivea. Muşchii îmi erau încordaţi, tendoanele îmi 
pocneau; oricât mă străduiam, nu reuşeam să mă 
eliberez. 

În principiu, nu-i nimic ruşinos în a te zbate când o 
clădire cade peste tine. Am mai avut astfel de probleme; 
face parte din fişa postului!. Dar îţi este într-adevăr mai 


La un moment dat o mică secţiune din Marea Piramidă a lui 
Kheops s-a prăbuşit peste mine într-o noapte fără Lună în cel de-al 
cincisprezecelea an al construcţiei ei. Păzeam zona la care lucra 
grupul meu când câteva blocuri de calcar din vârf s-au prăbuşit, 
ţintuindu-mă dureros de una din extremităţi. N-am aflat niciodată 
cum s-a întâmplat exact, deşi îl bănuiam pe vechiul meu amic 
Faquarl, care muncea cu un grup rival pe partea cealaltă. N-am 
articulat nici o plângere directă, dar am aşteptat momentul potrivit 
până ce esenţa mea s-a vindecat. Mai târziu, când Faquarl traversa 
Deşertul de Vest, întorcându-se cu nişte aur nubian, am invocat o 


14 


uşor dacă edificiul în cauză este luxos şi mare. Însă, în 
cazul acesta, construcţia de temut care fusese smulsă 
din temelii şi azvârlită peste mine de la mare înălţime nu 
era nici mare, nici somptuoasă. Nu era un zid de templu 
sau vreun obelisc de granit şi nici acoperişul de marmură 
al palatului vreunui împărat. 

Nu! Obiectul care mă pironea în loc, nenorocit ca un 
fluture prins într-un insectar, provenea din secolul al 
douăzecilea şi avea o funcţie precisă. 

Of, bine, recunosc: era un WC public! Reţineţi că era 
destul de mare ca dimensiuni, dar tot aia e. Mă bucuram 
că nu trecea tocmai atunci pe acolo vreun cântăreţ la 
harpă sau vreun cronicar. 

Ca să-mi mai salvez puţin reputaţia, trebuie să vă spun 
că toaleta în cauză avea ziduri de beton şi un acoperiş 
din fier foarte gros, a cărui aură crudă contribuia la 
slăbirea membrelor mele deja vlăguite. Şi cu siguranţă în 
interior existau diferite ţevi şi bazine, precum şi robinete 
metalice care se adunau la povara generală. Dar era o 
imagine destul de penibilă ca un djinn de statura mea să 
fie strivit de aşa ceva. De fapt, umilirea mea abjectă mă 
deranja mai mult decât greutatea zdrobitoare. 

De jur împrejurul meu, apa provenită de la ţevăraia 
ruptă sau spartă se scurgea trist în rigole. Doar capul mi 
se iţea liber de sub unul dintre zidurile de beton; corpul 
îmi era în întregime prins dedesubt!. 

Gata cu negativismul! Partea bună era că nu mă 
simţeam în stare să reintru în lupta ce se dădea pe toată 


mică furtună de nisip, făcându-l să piardă comoara şi să-şi atragă 
asupra sa mânia faraonului. l-a luat câţiva ani să cearnă toate 
bucăţile de aur din dune. 

1 Soluţia evidentă ar fi fost să-mi schimb înfăţişarea - într-o 
fantomă, să zicem, sau într-un rotocol de fum, şi pur şi simplu să 
scap. Dar erau două probleme. Prima: îmi venea greu să mă 
transform acum, foarte greu, chiar şi când mai aveam un pic de 
forţă. A doua: presiunea considerabilă care mă apăsa mi-ar fi 
sfărâmat în bucăţi esenţa în momentul când aş fi înmuiat-o ca să mă 
preschimb. 


15 


lungimea străzii aceleia de la periferie. 

Era un soi de luptă destul de discretă, mai ales pe 
primul plan. Nu se vedea mai nimic. Luminile de la case 
fuseseră toate stinse, stâlpii stradali de iluminat fuseseră 
înnodaţi între ei; strada era întunecată ca o peşteră, 
neagră precum cărbunele. Câteva stele sclipeau rece 
deasupra. O dată sau de două ori apărură câteva lumini 
albastre-verzui nedesluşite, ca nişte îndepărtate explozii 
subacvatice. 

Lucrurile se încingeau pe planul al doilea, unde se 
distingeau două stoluri rivale de păsări rotindu-se şi 
năpustindu-se unul într-altul, înghiontindu-se sălbatic cu 
aripi, ciocuri, gheare şi cozi. O astfel de comportare 
grosolană ar fi fost vrednică de dispreţ printre albatroşi 
sau alt gen de păsăret de curte; faptul că aici era vorba 
despre vulturi era cu atât mai şocant. 

Pe planurile superioare se renunţa cu totul la 
deghizarea în păsări şi adevăratele forme ale djinnilor 
bătăuşi se observau foarte binet. Văzut din acest punct 
de vedere, cerul nopţii era de-a dreptul scăldat de forme 
agitate, siluete contorsionate şi activitate sinistră. 

Fairplay-ul nu era deloc luat în consideraţie. Am văzut 
un genunchi ţepos intrând în stomacul unui adversar, 
trimiţându-l învârtindu-se în spatele unui horn ca să se 
refacă. Ruşine! Dacă aş fi fost acolo n-aş fi avut 
probleme cu fleacuri din astea?. 

Dar nu mă aflam în aer. Fusesem scos pe tuşă. 


! În orice caz, mai aproape de adevăr. La bază, suntem toţi la 
fel din punctul de vedere al insinuantei noastre lipse de formă, dar 
fiecare spirit are „un chip” care i se potriveşte şi pe care îl foloseşte 
ca să-l reprezinte cât timp se află pe Pământ. Esenţele noastre 
capătă aceste înfăţişări personale pe planurile superioare, în vreme 
ce, pe cele inferioare, adoptăm forme mai potrivite la situaţiile date. 
Auziţi, sunt sigur că v-am mai zis toate astea! 

? L-aş fi lovit eu primul cu genunchiul, apoi i-aş fi vârât un vârf 
de aripă în ochi, şi i-aş mai fi dat una şi în fluierul piciorului, ca să mă 
ţină minte. Ar fi avut mult mai mult efect. Tehnicile acestor dijinni 
tineri erau atât de ineficiente, că mă durea sufletul. 


16 


Ei, dacă ar fi fost vorba despre un afrit sau despre un 
marid care să mă fi adus în situaţia asta limită, mi-ar fi 
fost mai uşor s-o accept. Dar nu era cazul. In realitate, 
mă învinsese un djinn de nivelul trei, genul pe care în 
mod normal l-aş răsuci în buzunar şi l-aş fuma după cină. 
O zăream încă din locul unde eram prins, graţia ei sprin- 
tenă, feminină, fiind uşor subminată de capul de porc pe 
care-l avea şi de grebla lungă pe care o ţinea strâns cu 
picioarele. Stătea pe o cutie poştală, lovind în stânga şi 
în dreapta cu o asemenea precizie, că forţele 
guvernamentale, din care făceam şi eu parte, se 
retraseră, lăsând-o singură. Era un adversar formidabil, 
cu un oarecare trecut în Japonia, dacă e să ne luăm după 
chimonoul pe care-l purta. Adevărul e că mă indusese în 
eroare apariţia ei rustică şi greşisem apropiindu-mă 
agale fără să-mi ridic Scuturile. Până să mă dumiresc, un 
guiţat ascuţit, o mişcare în ceaţă şi - vump! - mă 
pironise în stradă, prea slăbit să mă pot elibera. 

Uşor, uşor însă, tabăra mea începea să câştige 
avantaj. Hopa! Uite-l pe Cormocodran mergând ţanţoş, 
smulgând un stâlp şi rotindu-l ca pe o nuia; apoi Hodge 
trecu în zbor, slobozind o ploaie de săgeți otrăvite. 
Duşmanul pierdea teren şi adopta nişte înfăţişări din ce 
în ce mai fataliste. Am văzut câteva insecte mari bâzâind 
şi ferindu-se din calea loviturilor, câteva mănunchiuri de 
paie răsucindu-se înnebunite, vreo doi şobolani fugind 
spre dealuri. Numai tipa cu cap de porc se încăpăţâna 
să-şi păstreze înfăţişarea iniţială. Tovarăşii mei atacară. 
Un cărăbuş căzu învârtindu-se într-un nor de fum ca un 
tirbuşon; un mănunchi de paie fu spulberat de o 
Detonare dublă. Duşmanul fugea; chiar şi porcul îşi dădu 
seama că era cazul să renunţe. Sări cu graţie pe o 
verandă, apoi făcu o tumbă în aer, ajungând pe un 
acoperiş şi dispăru. Djinnii victorioşi porniră imediat pe 
urmele lui. 

Se făcu linişte pe stradă. Apa se prelingea pe lângă 
urechile mele. Din creştet până în tălpi, esenţa mea era 


17 


toată o durere prelungă. Am oftat din adâncul inimii. 

— Vai de mine, chicoti o voce. O domnişoară la 
ananghie! 

Ar trebui să menţionez că, spre deosebire de centaurii 
şi de căpcăunii de lângă mine, în noaptea aceea luasem 
chip de om. Întâmplarea face că era înfăţişarea unei fete: 
slăbuţă, cu păr lung, negru, cu o expresie bătăioasă. 
Bineînţeles, fără să aibă vreun model anume. 

Cel care vorbise apăru de după colţul construcţiei de 
uz public şi se opri să-şi ascută o unghie de o bucată de 
ţeavă ruptă. În cazul lui nu se punea problema unei 
înfăţişări delicate; ca de obicei, se prezenta drept un 
ciclop uriaş, cu muşchi noduroşi şi cu păr lung, blond, 
împletit în codițe complicate şi uşor feminine. Era 
îmbrăcat într-un combinezon gri-albăstrui, fără formă, 
care ar fi fost considerat hidos într-un sat medieval de 
pescari. 

Vorbi din nou: 

— O biată domnişoară drăguță, prea firavă ca să se 
poată elibera singură! 

Ciclopul îşi examină atent o unghie şi, găsind că era 
niţel cam lungă, o roase sălbatic cu dinţii lui mici, ascuţiţi 
şi şi-o rotunji de zidul tencuit cu mortar de prundiş al 
toaletei. 

L-am întrebat: 

— N-ai vrea să mă ajuţi? 

Ciclopul se uită în susul şi în josul străzii goale. 

— Ai face bine să fii atentă, iubita! zise el, 
sprijinindu-se aparent nepăsător de clădire, aşa încât 
acum mă apăsa şi mai tare. Umblă multe personaje 
periculoase pe aici în seara asta! Djinni şi folioţi... şi impi 
obraznici, care ţi-ar putea face cine ştie ce rău. 

— Las-o moartă, Ascobol! am mârâit. Ştii prea bine că 
eu sunt! Singurul ochi al uriaşului clipi cuceritor cu 
genele sale rimelate. 

— Bartimaeus? spuse el mirat. E posibil oare să fii 
tu...? Sigur marele Bartimaeus n-ar fi atât de uşor de 


18 


prins în capcană! Probabil eşti cine ştie ce imp sau mol 
tupeist care a adoptat vocea lui şi... Dar nu: greşesc! Tu 
eşti!  Ridică din sprânceană, prefăcându-se şocat: 
Incredibil! Când te gândeşti că nobilul Bartimaeus a 
ajuns aşa! Stăpânul va fi taaaare dezamăgit! 

Mi-am adunat ultimele resturi de demnitate şi am 
răspuns mândru: 

— Toţi stăpânii sunt trecători! La fel şi umilinţele. O să 
vină şi vremea mea. 

— Desigur, desigur! Ascobol îşi roti braţele ca de 
maimuţă şi făcu o mică piruetă: Bine zis, Bartimaeus! Să 
nu laşi decăderea să te deprime! Nu contează că zilele 
tare măreţe s-au încheiat, că eşti acum la fel de folositor 
ca flăcăruile-licurici!! Nu contează că mâine sarcina ta va 
fi mai mult ca sigur să ştergi de praf cu cârpa umedă 
mobila din dormitorul stăpânului nostru, în timp ce 
rătăceşti liber prin cameră. Eşti un exemplu pentru noi 
toţi. 

Am zâmbit, dezvelindu-mi dinţii albi. 

— Ascobol, nu eu am decăzut, ci adversarii mei! M-am 
luptat cu Faquari din Sparta, cu Tlaloc din Tollan, cu 
deşteptul Tchue din Kalahari - conflictele noastre au 
despicat Pământul, şi au creat fluvii, şi tot am 
supravieţuit. Cine e duşmanul meu acum? Un ciclop cu 
genunchi noduroşi, îmbrăcat într-o fustă. Când ies de 
aici, conflictul ăsta n-o să dureze prea mult! 

Ciclopul se dădu un pas în spate, ca înţepat. 

— Ce ameninţări crude! Ar trebui să-ţi fie ruşine. Doar 
suntem în aceeaşi tabără, nu? Fără îndoială ai motive 
întemeiate să eviţi lupta stând sub WC-ul ăla. Fiind 


1 Flăcărui-licurici: spirite mici care se zbat să ţină pasul cu 
vremea. Vizibile ca nişte flăcări pâlpâinde pe primul plan (deşi pe 
celelalte apar drept nişte sepii săltăreţe), flăcăruile-licurici erau 
cândva folosite de magicieni ca să-i ademenească pe intruşi pe 
cărări îndepărtate, spre gropi şi spre mlaştini. Oraşele au schimbat 
totul; flăcăruile-licurici sunt acum silite să spioneze gurile de canal 
deschise, deci efectul e mult mai mic. 


19 


politicos, nici nu mă obosesc să te întreb, deşi remarc că 
nu eşti curtenitor ca de obicei. 

— Doi ani de slujire continuă mi-au consumat toată 
amabilitatea. Sunt nervos şi epuizat, şi simt o mâncărime 
permanentă în esenţă pe care nu pot să o scarpin. ŞI 
asta mă face periculos, cum ai să vezi curând. Deci, 
pentru ultima dată îţi zic, Ascobol, ia asta de pe mine! 

Ei, au mai fost nişte exclamări înciudate şi bosumflări, 
dar atitudinea mea avu în sfârşit efect. Dintr-o singură 
ridicare a umerilor aceia păroşi, ciclopul săltă toaleta de 
pe mine şi o aruncă departe, pe trotuarul de vizavi. O 
siluetă feminină uşor ondulată se ridică nesigur în 
picioare. 

Am exclamat: 

— În fine! Mamă, dar mult ţi-a luat să mă ajuţi! 
Ciclopul îşi scutură molozul de pe combinezon şi spuse: 

— Scuze, dar mai înainte eram prea ocupat să câştig 
bătălia ca să te ajut. Totuşi, bine că-i bine! Stăpânul 
nostru va fi încântat - de efortul meu, în orice caz! 

Mă privi pieziş. 

Acum că eram în picioare nu mai aveam chef de 
ceartă. M-am uitat de jur împrejur, la stricăciunile pe 
care le suferiseră casele de pe stradă. Câteva acoperişuri 
distruse, ferestre sparte... Incăierarea fusese destul de 
reţinută. 

— Cine a fost, un grup francez? am întrebat. 

Ciclopul ridică din umeri, faptă aproape eroică, ţinând 
cont că n-avea gât. 

— Se poate! Sau cehi, ori spanioli. Mai ştii? Acum toţi 
vor să ne mănânce. Ei, timpul mă presează, trebuie să 
m-apuc de urmărire. Te las să-ţi vezi de durerile şi de 
ostenelile tale, Bartimaeus! De ce nu încerci băi de 
picioare cu ceai de mentă sau de muşeţel, ca alţi bătrâni 
bolnavi? Adieu! 

Ciclopul îşi suflecă poalele fustei şi, cu un salt greoi, se 
lansă în aer. Pe spate îi apărură aripi; se îndepărtă, 
bătând greoi din aripi. Avea graţia unui fişet, dar măcar 


20 


avea energie să zboare. Eu nu. Trebuia să iau o pauză. 

Fata brunetă se furişă spre un horn pătrăţos, spart, 
dintr-o grădină din apropiere. Încet, cu icnetele şi cu 
mişcările grijulii ale unui invalid, fata se prăbuşi în fund 
şi-şi cuprinse capul cu mâinile, închise ochii. 

Doar o pauză scurtă. Cinci minute aveau să fie de 
ajuns. 

Timpul trecu, se iviră zorile. Stelele reci dispăreau de 
pe cer. 


21 


2 


După obiceiul din ultimele câteva luni, marele 
magician John Mandrake îşi lua micul dejun în cabinet, în 
scaunul de răchită de lângă fereastră. Draperiile grele 
fuseseră date la o parte neglijent; în zare, cerul era 
plumburiu şi o ceaţă groasă îşi înnoda fuioarele printre 
copacii din piaţă. 

Masa mică, rotundă, din faţa lui era cioplită din cedru 
de Liban. Incălzită de Soare, emana o aromă plăcută, dar 
în dimineaţa asta lemnul era întunecat şi rece. Mandrake 
îşi turnă cafea în ceaşcă, luă capacul de argint de pe 
farfurie şi se apucă să mănânce ouăle cu şuncă. Intr-un 
stativ din spatele pâinii prăjite şi a dulceţii de agrişe 
stăteau un ziar frumos împăturit şi un plic cu un sigiliu 
roşu ca sângele. Mandrake duse ceaşca de cafea la gură 
cu stânga şi sorbi; cu dreapta desfăcu dintr-o mişcare 
ziarul. Se uită în fugă la prima pagină, mormăi ca şi când 
respingea comentariile zărite şi întinse mâna după plic. 
Deasupra  stativului, într-un cui, era agăţat un 
coupe-papier de fildeş; lăsând deoparte furculita, 
Mandrake tăie plicul cu o singură mişcare uşoară şi 
scoase la iveală un pergament împăturit. II citi cu 
atenţie, cu sprâncenele încruntate. Apoi îl împături la loc, 
îl îndesă iar în plic şi, oftând, se întoarse la mâncare. 

Un ciocănit la uşă; cu gura pe jumătate plină cu şuncă, 
Mandrake rosti înăbuşit o invitaţie. Uşa se deschise fără 
zgomot şi o femeie tânără şi subţire păşi sfioasă 
înăuntru, ţinând o servietă în mână. 

Se opri. 

— Îmi pare rău, domnule! Am venit prea devreme, 
începu ea. _ 

— Deloc, Piper, deloc! li făcu semn cu mâna să se 
apropie şi-i arătă un scaun de partea cealaltă a mesei cu 


22 


micul dejun. Ai mâncat? 

— Da, domnule! răspunse fata, aşezându-se. 

Era îmbrăcată cu o fustă şi cu un sacou albastru-închis 
şi avea o cămaşă albă, impecabil călcată. Pârul ei 
castaniu, drept, era strâns la spate, lăsându-i fruntea 
descoperită. Işi puse servieta în poală. 

Mandrake  înfipse furculiţa în ouăle din farfurie şi 
spuse: 

— Scuză-mă că mănânc în continuare. Am stat 
azi-noapte până la trei, să dau socoteală pentru ultimele 
revolte apărute. De data asta în Kent. 

Doamna Piper dădu din cap. 

— Am auzit, domnule. Era un memoriu la minister. Au 
fost înăbuşite? 

— Da, în orice caz, din câte mi-a arătat globul meu de 
sticlă. Am trimis acolo câţiva demoni. Ei, o să aflăm 
imediat! Ce mi-ai adus? 

Tânăra deschise servieta şi scoase nişte hârtii. 

— Câteva propuneri din partea miniştrilor adjuncti, 
domnule, privind campaniile de propagandă din regiunile 
periferice. Să le aprobaţi. Şi nişte idei noi pentru afişe... 

— Să le vedem! Luă o înghiţitură mare de cafea şi 
întinse mâna. Altceva? 

— Procesele verbale ale ultimei şedinţe a Consiliului... 

— Asta o să citesc mai târziu, mai întâi afişele! 

Mandrake aruncă o privire la prima pagină: „Înrolaţi-vă 
ca să vă serviţi ţara şi să vedeţi lumea!...” 

— Ce-i asta? Sună mai mult a broşură de vacanţă 
decât a recrutare... Mult prea moale! Spune mai departe, 
Piper, te ascult! 

— Am primit rapoarte cu ultimele noutăţi de pe frontul 
din America, domnule. Le-am ordonat un pic. Ne iese de 
încă o poveste despre asediul de la Boston. 

— Bănuiesc că ai pus accent pe efortul eroic, nu pe 
eşecul lamentabil... 

Ţinând foile în echilibru pe genunchi, Mandrake întinse 
un pic de dulceaţă de agrişe pe o felie de pâine prăjită şi 


23 


continuă: 

— Păi, o să încerc să scriu ceva mai târziu... Bine, 
asta-i în regulă: „Apăraţi-vă ţara-mamă şi câştigaţi-vă un 
nume!...” Bun! Sugerează un băiat de la ţară care arată 
ca un adevărat bărbat, ceea ce e OK, dar ce-ai zice dacă 
i-am pune familia - părinţii şi pe sora mai mică, să zicem 
- în fundal, şi pe chipul lor să se citească vulnerabilitatea 
şi admiraţia? Să mizăm pe cartea vieţii de familie? 

Doamna Piper dădu din cap, încântată. 

— Am putea s-o includem şi pe soţia lui, domnule. 

— Nu! Ţinta noastră sunt burlacii. Cu soțiile avem cele 
mai mari probleme când bărbaţii nu se întorc de la 
război. Muşcă din felia de pâine prăjită crocantă şi 
întrebă: Alte mesaje? 

— Unul de la domnul Makepeace, domnule. Adus de un 
imp. Se interesează dacă treceţi în dimineaţa asta pe la 
el. 

— Nu pot! Sunt prea ocupat. Poate mai târziu. 

— Impul lui a lăsat şi fluturaşul ăsta... Cu o expresie 
melancolică, doamna Piper ridică o foaie de hârtie de 
culoare liliachie. Face reclamă la premiera piesei sale, de 
la sfârşitul săptămânii! Se numeşte De /a Wapping la 
Westminster! Povestea ascensiunii prim-ministrului! O 
seară care se anunţă de neuitat. 

Mandrake mormăi: 

— Am avea noroc să fie ceva bun. Arunc-o la coş! 
Avem lucruri mai importante de discutat decât să vorbim 
despre teatru! Altceva? 

— Şi domnul Devereaux a trimis un memoriu. Din 
cauza „prezentului agitat”, a pus cele mai importante 
comori ale naţiunii sub pază, în hrubele de la Whitehall. 
Vor rămâne acolo până la noi ordine. 

Mandrake ridică privirea, încruntându-se. 

— Comori? Cum ar fi? 

— N-a zis! Mă întreb dacă se referă la... 

— Se referă la Toiag, la Amuletă şi la celelalte obiecte 
magice foarte valoroase! Şuieră scurt printre dinţi. N-ar 


24 


trebui să facă asta, Piper! Avem nevoie să /e folosim! 

— Da, domnule. Mai e şi asta de la domnul Devereaux. 
Tânăra scoase la iveală un pacheţel subţire. Magicianul 
privi pachetul cu o căutătură fioroasă. 

— Sper că nu încă o togă! 

— O mască, domnule. Pentru petrecerea de 
astă-seară. 

Exclamă, semn că înţelesese, şi arătă cu degetul spre 
plicul din stativ. 

— Am primit deja invitaţia! Îți stă mintea în loc: 
războiul merge prost, Imperiul stă să se năruie, iar 
prim-ministrului nostru îi umblă gândul doar la piese de 
teatru şi la petreceri! În regulă! Pune-o lângă 
documente! O iau cu mine! Afişele par în regulă, remarcă 
el, întinzându-i foile. Poate nu suficient de dinamice... 
Căzu o clipă pe gânduri, apoi dădu din cap. Ai un stilou? 
Ce zici de: „Luptaţi pentru Libertate şi specificul 
britanic!” Nu înseamnă nimic, dar sună bine. 

Doamna Piper reflectă. 

— Cred că este foarte profund, domnule! 

— Excelent! Atunci oamenii de rând îl vor înghiţi 
imediat. Mandrake se ridică în picioare, se şterse la gură 
cu un şerveţel şi apoi îl aruncă pe tavă. 

— Ei, hai mai bine să vedem ce-au făcut demonii! Nu, 
nu, Piper, te rog - după tine! 


Dacă doamna Piper îl privea pe şeful ei cu ceva mai 
mult decât simplă adoraţie, asta nu înseamnă că nu 
existau şi alte femei din elita societăţii care să facă acest 
lucru. John Mandrake era un tânăr atrăgător, iar prezenţa 
lui era impregnată cu parfumul puterii, dulce şi îmbătător 
ca mirosul de caprifoi în aerul serii. Era de înălţime 
medie, slăbuţ şi iute şi sigur pe sine când acţiona. Faţa 
lui palidă şi slabă prezenta un paradox contrariant, 
combinând expresia tinereţii extreme - avea doar 
şaptesprezece ani - cu cea a experienţei şi a autorităţii. 
Avea ochii întunecaţi, privirea pătrunzătoare şi serioasă 


25 


şi fruntea prematur ridată. 

Siguranţa lui intelectuală, care cândva o luase 
periculos înaintea celorlalte sale abilitaţi, era acum 
susţinută de o oarecare stabilitate socială. Era mereu 
curtenitor şi fermecător cu cei de pe poziţii egale cu el, 
precum şi cu cei inferiori lui, deşi cumva distant, ca şi 
când se lăsa furat de o melancolie interioară. Pe lângă 
poftele grosolane şi excentricităţile colegilor săi miniştri, 
această detaşare discretă a lui căpăta o notă de eleganţă 
care nu făcea decât să contribuie la aura de mister care-i 
înconjura. 

Mandrake îşi tundea acum părul negru scurt, aproape 
milităreşte - o inovaţie voită pentru a-i cinsti pe bărbaţii 
şi pe femeile care se găseau încă la război. Fusese un 
gest care avusese succes: spionii remarcaseră că, în 
rândul oamenilor de rând, era cel mai popular magician. 
Astfel, tunsoarea lui fusese copiată de mulţi alţii, în 
vreme ce costumele sale închise la culoare inspiraseră 
de asemenea o modă trecătoare. Nu se mai deranja să 
poarte cravată: îşi lăsa gulerul cămăşii desfăcut. 

Rivalii domnului Mandrake îl considerau formidabil, 
realmente periculos, talentat şi - după promovarea sa la 
Ministerul Informaţiilor - reacţionaseră corespunzător. 
Dar fiecare tentativă de asasinat se întorsese rapid 
împotriva lor: djinnii nu mai reveneau, capcanele 
explozive ricoşau asupra expeditorului, vrăjile cu bles- 
teme se desfăceau sau îşi pierdeau puterea. In cele din 
urmă, obosit de toate acestea, Mandrake luă atitudine 
public, provocându-i pe toţi eventualii duşmani ascunși ai 
săi să iasă în faţă şi să-l înfrunte într-un duel magic. 
Nimeni nu răspunse apelului, iar prestigiul său crescu 
mai mult ca niciodată. 

Locuia într-o vilă elegantă, în stil georgian, înconjurată 
de alte case elegante construite în acelaşi stil, într-un 
scuar lat şi plăcut. Se afla la opt sute de metri de 
Whitehall şi suficient de departe de fluviu ca să nu-i 
simtă mirosul neplăcut în timpul verii. Scuarul era o 


26 


întindere generoasă de fagi şi de alei umbroase, cu un 
spaţiu deschis, verde, în centru. Era liniştit şi 
nefrecventat, dar permanent supravegheat. Poliţişti în 
uniforme gri patrulau perimetrul ziua, iar, după lăsarea 
întunericului, demoni în chip de bufniţe şi de păpălude 
zburau în linişte din copac în copac. 

Aceste măsuri de securitate fuseseră luate din pricina 
celor care locuiau în scuar. Era vorba despre câţiva 
dintre cei mai mari magicieni ai Londrei. Pe partea sudică 
stătea domnul Collins, recent numit ministru al 
Administraţiei, într-o casă cu ziduri de culoarea untului, 
împodobită cu stâlpi falşi şi cariatide durdulii. Spre 
nord-vest se întindea grandiosul corp de case aparţinând 
ministrului Războiului, domnul Mortensen, cu un dom 
aurit ce sclipea pe acoperiş. 

Reşedinţa lui John Mandrake nu părea atât de 
ostentativă. Era un imobil mai mic, cu patru etaje, cu 
ziduri galbene ca narcisa, având în faţă un şir de trepte 
albe, de marmură; ferestrele înalte erau încadrate de 
obloane albe. Camerele fuseseră mobilate sobru, cu 
tapet cu imprimeu delicat şi cu covoare persane. Minis- 
trul nu-şi etala statutul social. Avea puţine obiecte 
preţioase expuse în camerele de primire şi angajase doar 
doi servitori umani care să aibă grijă de casă. Dormea la 
etajul trei, într-o cameră simplă, cu pereţi albi, de lângă 
bibliotecă. Acestea erau încăperile lui private, pe care nu 
le vizita nimeni. 

La etajul de dedesubt, despărţit de celelalte încăperi 
ale casei de un coridor gol, răsunător, cu lambriuri din 
lemn mozaicat, se afla biroul domnului Mandrake. Aici îşi 
executa mare parte din munca zilnică. 

Mandrake mergea de-a lungul coridorului, ronţăind un 
rest din felia de pâine prăjită. Doamna Piper îl urmă cu 
paşi împleticiţi. La capătul coridorului era o uşă solidă din 
alamă, decorată în centru cu o faţă turnată din alamă, de 
o urâţenie nemaipomenită. Sprâncenele rotunjite păreau 
că atârnă şi se topesc peste ochi; bărbia şi nasul ieşeau 


27 


în afară ca braţele unui spărgător de nuci. Magicianul se 
opri şi privi faţa cu o expresie extrem de dezaprobatoare. 

— Parcă ţi-am spus să nu mai faci asta! se răsti el. 

O gură cu buze subţiri se deschise; bărbia 
proeminentă şi nasul se ciocniră indignate: 

— Ce anume? 

— Să adopţi un chip atât de hidos! Abia mi-am luat 
micul dejun! O parte din sprânceană se înălţă, 
îngăduindu-i unuia din globii oculari să se rostogolească 
în faţă, scoțând un zgomot ca de lipăit prin noroi. Faţa nu 
dădea semne că ar vrea să-şi ceară scuze. 

— Îmi pare rău, amice. Asta-i treaba mea! 

— Treaba ta este să distrugi pe oricine vrea să intre în 
biroul meu fără să aibă voie. Nici mai mult, nici mai 
puţin! 

Paznicul uşii cântări spusele magicianului. 

— E adevărat! Dar caut să preîntâmpin o asemenea 
intenţie, speriindu-i pe intruşi! În concepţia mea, să 
împiedici e mult mai estetic decât să pedepseşti. 

Domnul Mandrake pufni. 

— Lăsându-i la o parte pe intruşi, mai mult ca sigur o 
s-o sperii de moarte pe doamna Piper aici de faţă! 

Chipul se mişcă dintr-o parte într-alta, proces care 
determină o clătinare alarmantă a nasului. 

— Nu-i aşa! Când vine singură, îmi îmblânzesc 
trăsăturile. Rezerv toată groaza doar celor pe care-i 
consider plini de răutate. 

— Dar tocmai mi te-ai arătat în felul acesta şi mie! 

— Şi unde-i contradicţia? 

Mandrake inspiră adânc, îşi trecu o mână peste ochi şi 
cu cealaltă făcu un gest. Faţa se retrase îndărătul 
metalului, devenind aproape invizibilă; uşa se deschise. 
Marele magician îşi îndreptă spatele şi, poftind-o pe 
doamna Piper înaintea lui, pătrunse în birou. 

Era o cameră funcţională - înaltă, aerisită şi văruită în 
alb, luminată de două ferestre ce dădeau spre scuar. Nu 
avea nici un fel de ornamente în exces. În dimineaţa 


28 


aceea nişte nori groşi acopereau Soarele, aşa că, intrând, 
Mandrake aprinse luminile din tavan. Pe toată lungimea 
unuia dintre pereţi se găseau rafturi cu cărţi, în vreme ce 
partea opusă era goală, cu excepţia unei plăci imense, 
pe post de avizier, acoperită de note şi de diagrame. 
Podeaua din lemn era netedă şi întunecată. Pe ea erau 
trasate cinci cercuri, fiecare conţinând o pentagramă, 
rune, lumânări şi boluri cu tămâie. Patru dintre acestea 
aveau mărimea convenţională, dar al cincilea, cel mai 
aproape de fereastră, era semnificativ mai mare: în 
interiorul lui se găseau un birou de mărime normală, un 
fişet şi câteva scaune. Acest cerc-principal era legat de 
cele mai mici printr-o serie de linii şi de şiruri de rune 
precis desenate. Mandrake şi doamna Piper traversară 
camera şi păşiră în cercul cel mare, se aşezară la birou şi 
întinseră hârtiile în faţa lor. 

Mandrake îşi drese glasul. 

— Bun, să trecem la treabă! Doamnă Piper, mai întâi 
ne vom ocupa de rapoartele obişnuite. Activează, te rog, 
indicatorul de prezenţă! 

Doamna Piper rosti o scurtă invocaţie. Instantaneu, 
lumânările din jurul a două dintre cercurile mai mici 
pâlpâiră şi se aprinseră; rotocoale de fum se ridicară spre 
tavan. În vasele de lângă ele, tămâia începu să se mişte, 
să se agite. Celelalte două cercuri rămaseră liniştite. 

— Purip şi Fritang, zise doamna Piper. Magicianul dădu 
din cap a încuviinţare. 

— Mai întâi Purip! 

Rosti o comandă cu glas tare. Lumânările din 
pentagrama cea mai din stânga tremurară; cu un licărit 
care-ţi dădea o stare de greață, în centrul cercului apăru 
o formă. Avea aspectul unui bărbat îmbrăcat respectabil 
într-un costum sobru, cu o cravată albastru-închis. 
Acesta înclină scurt din cap în direcţia biroului şi aşteptă. 

Magicianul vorbi iar: 

— Adu-mi aminte! 

Doamna Piper aruncă o privire peste notițe. 


29 


— Purip a observat reacţia la broşurile noastre de 
război şi alte mijloace de propagandă, răspunse ea. A 
urmărit starea de spirit a oamenilor de rând. 

— Foarte bine! Purip, ce-ai văzut? Vorbeşte! Demonul 
se înclină uşor. 

— Nu am multe noutăţi să raportez. Poporul e ca o 
turmă de vite de pe păşunile Gangelui, pe jumătate 
înfometat, dar satisfăcut, neobişnuit cu schimbarea sau 
cu gândirea independentă. Totuşi, războiul le stăruie în 
minte şi cred că nemulţumirea se extinde. Vă citesc 
broşurile, cum vă citesc şi ziarele, dar o fac fără plăcere. 
Nu-i mulţumeşte! 

Magicianul se încruntă. 

— Cum se exprimă această nemulţumire? 

— Am detectat-o în impasibilitatea feţelor lor, afişată 
cu grijă la apropierea poliţiştilor tăi. O văd în asprimea 
privirii lor când trec pe lângă cabinele de recrutare. Văd 
cum această nemulţumire se acumulează în tăcere pe 
măsură ce creşte grămada florilor depuse în faţa caselor 
familiilor care au morţi în război. Majoritatea nu vor s-o 
declare deschis, dar furia lor faţă de război şi la adresa 
guvernului creşte. 

— Astea-s doar vorbe! exclamă Mandrake. Nu-mi dai 
nimic concret! 

Demonul ridică din umeri şi zâmbi. 

— Revoluţia nu este tangibilă - nu de la început! 
Oamenii de rând abia dacă ştiu de existenţa conceptului, 
dar o inspiră când dorm şi o înghit când beau. 

— Destul cu vorbele de duh! Continuă-ţi misiunea! 
Magicianul pocni din degete; demonul sări din cerc şi 
dispăru. 

Mandrake scutură din cap şi comentă: 

— Nimic folositor! Ei, să vedem ce ne spune Fritang! 

O altă comandă: al doilea cerc se aprinse. Un nou 
demon apăru în norul de tămâie - un gentleman scund, 
gras, cu faţa roşie şi cu ochi trişti. Stătea în picioare, 
clipind agitat în lumina artificială. 


30 


— În sfârşit, strigă. Am veşti teribile! Nu suportă 
amânare! 

Mandrake îl ştia de mult pe Fritang. Vorbi rar: 

— Din câte am înţeles, ai patrulat docurile, vânând 
spioni. Veştile tale au legătură cu asta? 

O pauză, apoi: 

— Indirect! răspunse demonul. Mandrake oftă. 

— Continuă, atunci! 

— Îţi îndeplineam ordinul, zise Fritang, când - oh, îmi 
stă mintea în loc când îmi amintesc! - am fost 
descoperit. Să va povestesc! Făcusem investigaţii într-un 
magazin de vinuri. Când am ieşit, m-am pomenit 
înconjurat de o bandă de derbedei, copii, unii abia dacă 
îmi ajungeau până la brâu. Eram deghizat drept servitor, 
văzându-mi liniştit de treabă. N-am scos nici un sunet şi 
nici n-am făcut vreun gest ieşit din comun. Totuşi, am 
fost identificat şi lovit de cincisprezece ouă, majoritatea 
aruncate cu forţă. 

— Care era mai exact înfăţişarea ta? Poate aceasta în 
sine reprezenta o provocare... 

— Eram cum mă vedeţi. Cărunt, sobru şi cu spatele 
drept, un model de virtute pedantă. 

— E clar că ştrengarii aceia ticăloşi au hotărât să-şi 
bată joc de un om cu asemenea calităţi. Ai avut ghinion, 
atâta tot! 

Fritang făcu ochii mari şi nările i se umflară. 

— A fost mai mult de atât! Ştiau ce sunt! 

— Demon, adică? Mandrake dădu un bobârnac unui fir 
de praf de pe mâneca hainei şi întrebă, pe un ton 
sceptic: Cum ţi-ai dat seama? 

— Am intrat la bănuieli pentru că repetau un fel de 
descântec: „leşi afară, ieşi afară, demone scârbos! Te 
urâm şi îţi detestăm creasta galbenă atârnătoare”. 

— Zău? Asta este într-adevăr interesant! Magicianul îl 
examină atent pe Fritang prin lentile. Despre ce creastă 
galbenă e vorba? N-o văd! 

Demonul arătă cu degetul deasupra capului. 


31 


— Pentru că nu poţi vedea planurile şase şi şapte! Pe 
astea creasta mea se distinge foarte clar, splendidă ca o 
floarea-soarelui. Aş putea adăuga că nu atârnă, deşi, 
când sunt în captivitate, se mai lasă un pic. 

— Planurile şase şi şapte!... Şi eşti sigur că nu te-ai dat 
de gol nici o clipă, arătându-te aşa cum eşti? Da, da - 
Mandrake ridică grăbit o mână ca să stăvilească 
protestele vehemente ale demonului -, sunt sigur că ai 
dreptate şi-ţi mulţumesc pentru informaţie. Fără îndoială 
vrei să te odihneşti după bătaia cu ouă pe care ai 
mâncat-o. Dispari! Poţi pleca! 

Cu un strigat de încântare, Fritang pieri cu o mişcare 
ca de sfredel prin centrul pentagramei, de parcă ar fi fost 
absorbit printr-o găură în pământ. Mandrake şi doamna 
Piper se uitară unul la altul. 

— Alt caz! zise doamna Piper. lar cu copii! 

— Mmm! Magicianul se lăsă pe spate în scaun şi-şi 
întinse mâinile în spatele capului. Ai putea să verifici 
dosarele, ca să afli numărul exact. Trebuie să invoc 
demonii din Kent. 

Se aplecă în faţă, îşi puse coatele pe birou şi şopti o 
incantaţie. Doamna Piper se ridică în picioare şi merse 
spre fişetul care se afla aproape de marginea cercului. 
Deschise primul sertar de sus şi luă din el un plic mare, 
din hârtie maronie. Intorcându-se la scaunul ei, fata 
scoase elasticul din jurul plicului şi trecu repede în 
revistă actele dinăuntru. Incantaţia se încheie cu o 
revărsare de iasomie şi de măceş. In pentagrama din 
dreapta apăru o formă masivă - un gigant cu păr blond, 
împletit în codițe, având un singur ochi, cu o privire 
feroce. Doamna Piper continuă să citească. 

Uriaşul făcu o reverență adâncă şi complexă. 

— Stăpâne, te salut cu sângele duşmanilor noştri, cu 
tipetele şi cu lamentările lor! Victoria este a noastră! 

Mandrake ridică dintr-o sprânceană. 

— Deci i-ai alungat! 

Ciclopul confirmă, dând din cap. 


32 


— Au fugit ca şoarecii în faţa leilor. La propriu, în unele 
cazuri! 

— Într-adevăr! Era de aşteptat! Dar aţi prins vreunul? 

— Am omorât o grămadă. Să-i fi auzit cum chiţăiau! lar 
copitele lor tropotind zdruncinau pământul. 

— Bun! Deci n-aţi capturat nici unul! Or, asta vă 
ordonasem expres, ţie şi celorlalţi. Mandrake începu să 
bată nervos cu degetele în masă. Peste câteva zile vor 
ataca din nou! Cine i-a trimis? Praga? Parisul? America? 
Fără prizonieri e imposibil să aflăm. N-am progresat 
deloc. 

Ciclopul salută milităreşte. 

— Ei, eu mi-am terminat treaba! Sunt încântat că 
mi-am îndeplinit misiunea. Se opri şi remarcă: Pari căzut 
pe gânduri, o, stăpâne! 

Magicianul dădu din cap. 

— Nu mă pot hotărî, Ascobol, dacă să te supun la 
pedeapsa cu Urzicături sau la Imbrăţişarea Nefericită. Ai 
vreo preferinţă? 

— Nu poţi fi chiar atât de crud! Ciclopul se clătină pe 
picioare, înainte şi înapoi, cuprins de panică, jucându-se 
nervos cu una dintre codițe: Dă vina pe Bartimaeus, nu 
pe mine! larăşi n-a fost deloc de folos în luptă, l-a pus la 
pământ o singură lovitură. Am plecat în urmărire cu 
întârziere pentru că îmi tot cerea cu glas tare ajutorul, 
să-l scot de sub o pietricică. E slab ca un mormoloc şi rău 
totodată: pe e/ ar trebui să-l pedepseşti în secunda asta 
cu Urzicături! 

— Şi unde-i acum Bartimaeus? Ciclopul se bosumflă. 

— Nu ştiu! E posibil să fi murit de epuizare între timp. 
N-a participat deloc la luptă. 

Magicianul oftă adânc. 

— Ascobol... dispari de aici! 

Îi făcu semn să plece. Strigătele de mulţumire ale 
uriaşului se întrerupseră brusc; acesta se mistui într-un 
nor de flăcări. Mandrake se întoarse cu faţa spre 
asistenta lui: 


33 


— Vreo bucurie, Piper? Tânăra dădu din cap. 

— lată evidenţa demonilor reperaţi în mod neautorizat 
în ultimele şase luni. Patruzeci şi doi - nu, acum sunt în 
total patruzeci şi trei! În ceea ce priveşte demonii, nu 
există un tipar anume: au fost identificaţi demoni de 
toate felurile, afriţi, djinni, impi şi microspirite, dar, dacă 
ne uităm la oamenii de rând... Fata aruncă o privire la 
dosarul deschis şi continuă: Majoritatea sunt copii, şi cei 
mai mulţi dintre aceştia sunt mici. În treizeci de cazuri, 
martorii au sub optsprezece ani. Asta înseamnă în jur de 
şaptezeci la sută. Şi mai bine de jumătate dintre ei au 
sub doisprezece ani. Fata ridică ochii şi conchise: S-au 
născut cu capacitatea de a vedea! 

— Şi poate şi cu altele, replică Mandrake, rotindu-şi 
scaunul şi rămânând cu privirea aţintită la ramurile 
cenuşii, desfrunzite ale copacilor din scuar. Ceaţa încă se 
încolăcea printre ei, nelăsând să se zărească pământul. 
Reluă: In regulă, deocamdată ajunge! E aproape nouă şi 
am ceva treburi personale de rezolvat. Îţi mulţumesc 
pentru ajutor, Piper! Ne vedem ceva mai târziu la 
minister. Nu-l lăsa pe paznicul ăla de la uşă să fie 
obraznic cu tine! 

După plecarea asistentei, magicianul rămase neclintit 
preţ de câteva minute, lovindu-şi absent vârfurile 
degetelor între ele. In cele din urmă se aplecă şi deschise 
un sertar lateral de la birou. Luă dinăuntru o mică 
legătură din pânză şi o aşeză pe masă, în faţa lui. Dând 
pânza la o parte, scoase la iveală un disc de bronz, lucios 
de-atâta folosire. 

Magicianul se uită în discul magic de ghicit şi-l trezi la 
viaţă cu o invocare. Ceva se agită în străfundurile sale. 

— Adu-l pe Bartimaeus! porunci el. 


34 


3 


Odată cu ivirea zorilor, începură să apară şi primii 
oameni care se întorceau în orăşel. Şovăielnici, temători, 
bâjbâind pe stradă, ca nişte orbi, evaluau stricăciunile 
făcute caselor lor, magazinelor şi grădinilor. Câţiva 
agenţi ai Poliţiei de Noapte îi însoțeau, fluturând 
ostentativ bețe cu vrăji de Infern şi alte arme, deşi 
ameninţarea trecuse de mult. 

Mie nu-mi venea să mă clintesc. Am înconjurat cu un 
Văl de Acoperire bucata de horn pe care stăteam ca să 
nu fiu văzut de ochii oamenilor şi i-am urmărit cu o 
privire cruntă cum trec pe lângă mine. 

Nu mă simţeam prea înzdrăvenit după odihna de 
câteva ore. Nici n-aveam cum. Trecuseră doi ani de când 
nu mai fusesem lăsat să părăsesc acest Pământ 
blestemat; doi ani întregi de când scăpasem ultima dată 
de masa învălmăşită, lipsită de creier a dulcei umanităţi. 
Vă zic eu că nu-mi era destul un pui de somn pe un horn 
retezat ca să mă refac! Aveam nevoie să mă duc acasă. 

Şi, dacă n-ajungeam, aveam să mor. 

Este posibil, tehnic vorbind, ca un spirit să rămână pe 
termen nelimitat pe Pământ, şi mulţi dintre noi, într-un 
moment sau în altul au avut de îndurat vizite prelungite, 
de obicei fiind forţaţi să intre şi să rămână captivi în urne 
egiptene, în cutii de santal sau în alte spaţii arbitrar alese 
de  cruzii noştri stăpânit. Deşi este o pedeapsă 


1 Când sunt înfuriaţi din cale-afară şi recurg la vraja Închisorii 
Veşnice, magicienii constrâng de obicei spiritul să intre în primul 
obiect pe care le pică ochii. Odată, mi-am luat peste picior un 
stăpân, în timp ce-şi bea ceaiul de după-amiază, şi, până să-mi dau 
seama ce se întâmplă, m-am trezit închis într-un borcan cu gem de 
căpşuni pe jumătate plin şi aş fi putut rămâne acolo pe vecie, dacă 
ucenicul lui nu-l deschidea din greşeală în aceeaşi seară, la cină. 
Chiar şi aşa, ani buni după întâmplarea aceea, esenţa mi-a rămas 


35 


îngrozitoare, măcar are avantajul că te afli la adăpost şi 
ai parte de linişte. Nu mai eşti chemat să faci nimic, aşa 
că esenţa ta din ce în ce mai slăbită nu se află într-un 
pericol imediat. Amenințarea principală vine de la 
plictiseala necruțătoare, care îl poate aduce pe spiritul în 
cauză la nebunie. 

Necazul meu actual se găsea la polul opus. Nu era de 
mine luxul de a fi ascuns în cine ştie ce lampă comodă 
sau amuletă. Nu! Zi de zi eram un djinn care cutreiera 
străzile, ascunzându-se, plonjând, asumându-şi riscuri, 
expunându-se primejdiilor. Şi, pe zi ce trecea, îmi era tot 
mai greu să supraviețuiesc. 

Pentru că nu mai eram Bartimaeus cel fără de griji din 
vechime. Esenţa mea fusese mânjită de depravarea 
Pământului; mintea îmi era întunecată de durere. Eram 
mai încet, mai slăbit, distras de la sarcinile mele. Îmi 
venea greu să îmi mai schimb înfăţişarea. În luptă, 
atacurile mele erau incoerente şi slabe - Detonările mele 
aveau puterea explozivă a unei lămâi când împroaşcă 
suc, Convulsiile mele tremurau ca jeleul în bătaia 
vântului. Toată forţa îmi secătuise. Dacă, în trecut, într-o 
bătaie precum cea din noaptea anterioară, aş fi ripostat 
trimițând toaleta aceea publică în capul tipei cu cap de 
porc, răsturnând deasupra şi o cabină telefonică, şi un 
refugiu de staţie de autobuz, ca s-o priponesc bine, acum 
nu izbutisem deloc să-i ţin piept. Eram vulnerabil ca un 
pisoi. Rezistam să primesc câteva clădiri mici în faţă, dar, 
practic, mă aflam deja la mila unor filfizoni de mâna a 
doua, ca Ascobol, un prost fără nici un fel de trecut 
istoric măreț cu care să se laude?. Şi dacă mă întâlneam 


infestată cu seminţe mici, lipicioase. 

1Un exemplu ar fi afritul Honorius, care a înnebunit după o 
captivitate de o sută de ani înăuntrul unui schelet. Un spectacol de 
proastă calitate; îmi place să cred că, dată fiind personalitatea mea 
deosebit de plăcută, aş şti să-mi ţin de urât ceva mai mult de atât. 

2 Este curios cum de, în ciuda teribilei noastre nemulțumiri de a 
fi invocaţi în această lume, spiritele asemenea mie dobândim destul 


36 


cu un duşman cu un grăunte de putere măcar, norocul 
meu sigur avea să se sfârşească. 

Un djinn fără vlagă este un sclav prost - chiar de doua 
ori mai prost, din moment ce este ineficient ş; totodată 
un obiect de batjocură. Nu-i face nici un serviciu 
magicianului, aşa că acesta nu mai are de ce să-l mai 
păstreze în lumea asta. De aceea ne dau voie să ne 
întoarcem temporar în Celălalt Loc, ca să ne reparăm 
esenţa şi să ne împrospătăm forţele. Nici un stăpân în 
toate minţile nu i-ar permite unui djinn să ajungă într-o 
stare aşa de deteriorată ca a mea. 

Nici un stăpân în toate minţile... Ei, asta era problema. 


M-am întrerupt din cugetările mele sumbre din pricina 
unei agitaţii undeva din aer. Fata ridică privirea. 

Deasupra străzii se ivi un licărit foarte slab - o pâlpâire 
delicată de lumini frumoase, roz şi galbene. Era invizibil 
pe primul plan, prin urmare trecu neobservat de oamenii 
care mergeau pe stradă târşâindu-şi picioarele, dar, dacă 
l-ar fi zărit vreun copil, şi-ar fi dat seama că era praf de 
zâne. 

Ceea ce denotă cât de tare va înşelaţi. 

Cu un scrâşnet abrupt, luminile îngheţară şi se 
retraseră de la mijloc spre laturi, ca două draperii. Între 
ele apăru faţa rânjită a unui copil chel, cu acnee urâtă. 
Ochii lui mici, malefici, erau iritaţi şi injectaţi, semn că 
de multă satisfacţie retrospectivă din isprăvile noastre. La momentul 
acela, desigur, facem pe dracu' în patru să le evităm pe cât posibil, 
dar, ulterior, dăm adesea dovadă de o anume mândrie plictisitoare, 
grozăvindu-ne cu evenimentele cele mai deştepte, curajoase sau 
dificile din CV-ul nostru. Filosofii ar putea specula că acest lucru se 
întâmplă pentru că suntem în principal definiţi de experienţele 
noastre în această lume, din moment ce în Celălalt Loc nu suntem la 
fel de uşor de individualizat. Astfel, cei cu cariere lungi şi sclipitoare 
(de ex. eu) tind să se uite de sus la aceia (cum ar fi Ascobol) ale 
căror nume au fost scoase la iveală mai recent şi nu au adunat prea 
multe realizări notabile. In cazul lui Ascobol, îmi displăcea de 


asemenea vocea lui idioată de falset, care nu i se potriveşte deloc 
unui ciclop înalt de 2,5 metri. 


37 


tipul reprezenta genul care pierde nopţile şi are vicii. Preţ 
de câteva clipe ochii se uitară miop încoace şi încolo; 
falsul copil înjură printre dinţi şi se frecă la ochi cu 
pumnişorii murdari. 

Imediat îmi zări Vălul de Acoperire şi scoase o 
înjurătură cumplită!. Am ascultat-o cu impasibilitate rece. 

— Oi, Bart! ţipă aşa-zisul copil. Tu eşti acolo? Hopa 
sus! Eşti chemat! 

Am vorbit nepăsător. 

— De cine? 

— Ştii foarte bine! Şi, mamă, ce-ai încurcat-o! Cred că 
sigur iei Focul Mistuitor de data asta! 

— Zău? Fata rămase nemişcată în aceeaşi poziţie, 
aşezată pe hornul ciuntit, şi-şi încrucişă braţele slabe. 
Apoi continuă: Ei, dacă Mandrake are nevoie de mine, să 
vină singur să mă ia! 

Bebeluşul rânji răutăcios. _ 

— Bun! Speram să spui asta. Nici o problemă, Barty! li 
transmit. Abia aştept să văd ce va face. 

Veselia maliţioasă a impului mă irita?. Dacă aş fi avut 
un strop de energie în plus, aş fi sărit şi l-aş fi înghiţit pe 
loc. M-am mulţumit să rup o bucată de olan şi s-o arunc 
drept la ţintă. Aceasta lovi capul gras şi chel al 
bebeluşului cu un zgomot satisfăcător. 

— Cum credeam! am exclamat. Gol! 

Rânjetul antipatic se transformă într-o încruntare. 

— Mojic ce eşti! Stai numai niţel - vedem noi cine o să 
mai râdă când o să te văd arzând! 

Şi, cu o ultimă tiradă de limbaj vulgar, impul sări în 
spatele draperiilor sale de lumini strălucitoare şi le trase 


1 Probabil germanică la origine - pomenea de baterea în cuie a 
măruntaielor cuiva pe un stejar. 

?La urma urmei, eram amândoi sclavi; sufeream de multă 
vreme împreună în slujba lui Mandrake. Un pic de empatie n-ar fi 
fost nelalocul ei, cred eu. Dar întemnițarea prelungită a impului îi 
cam acrise perspectiva asupra lumii, lucru care s-a întâmplat de-a 
lungul timpului unor spirite mult mai vrednice decât acesta. 


38 


cu pricepere, îmbinându-le perfect la mijloc. Sclipind 
uşor, luminiţele se stinseră în adierea vântului. Impul 
dispăruse. 

Fata îşi dădu o şuviţă de păr după ureche, îşi încrucişă 
din nou braţele, încruntată, şi se puse iar pe aşteptat. 
Acum sigur aveau să existe consecinţe; exact de asta 
aveam nevoie. Venise vremea unei confruntări în 
adevăratul sens al cuvântului. 


La început, cu ani în urmă, eu şi stăpânul meu ne 
înţelegeam destul de bine. Nu că am fi fost amici, sau 
ceva ridicol de genul acesta, dar iritarea noastră 
reciprocă se baza pe ceva care aducea a respect. Pe 
parcursul unei serii de incidente, pornind de la con- 
spiraţia lui Lovelace şi până la afacerea cu golemul, am 
fost nevoit să recunosc verva şi îndrăzneala lui 
Mandrake, energia, ba chiar şi sclipirile (slabe) ale 
conştiinţei sale. Nu era mult, sunt de acord, însă făcea ca 
pedanteria, încăpăţânarea, mândria şi ambiția lui să fie 
un pic mai uşor de digerat. Eu, în schimb, aveam evident 
o gamă întreagă de trăsături minunate pe care mi le 
putea admira şi, oricum, abia îşi începea ziua, că îmi şi 
cerea ajutorul pentru a-i salva pârdalnica de piele. 
Coexistam într-o stare de toleranţă prudentă. 

Preţ de un an şi ceva după înfrângerea golemului şi 
promovarea lui în fruntea Ministerului de Interne, 
Mandrake nu m-a sâcâit prea mult. M-a invocat din când 
în când ca să-l ajut cu nişte incidente minore, pe care 
n-am timp să le povestesc în amănunt acum!, dar în 
general vorbind m-a cam lăsat în pace. 

În rarele ocazii când totuşi m-a invocat, ştiam amândoi 
cam care era situaţia. Aveam un fel de înţelegere. Îi 


1 Dacă mi-aduc bine aminte, acestea includ cazul Afritului, al 
Plicului şi al Soţiei ambasadorului, afacerea Cufărului Curios de Greu 
şi episodul murdar al Anarhistului şi al Stridiei. Mandrake era să 
moară în aproape toate aceste situaţii. Cum spuneam, nici una 
dintre ele nu prezenta prea mult interes. 


39 


ştiam numele de botez şi era conştient de asta. Deşi mă 
ameninţa cu înfricoşătoare consecinţe dacă aveam să-l 
spun cuiva, în practică mă trata cu o detaşare precaută 
în tot ceea ce făceam. Eu nu-i spuneam nimănui numele 
şi el mă ferea de sarcinile cele mai periculoase - care, 
practic, se reduceau la bătălia din America. Zeci de djinni 
mureau acolo - ecourile pierderilor răsunau aspru în 
Celălalt Loc - şi eram fericit că nu particip şi eu la asta!. 

Timpul a trecut; Mandrake lucra cu zelul lui obişnuit. A 
apărut o şansă de promovare şi a acceptat-o. Era acum 
ministrul Informaţiilor, unul dintre cei mai importanţi 
oameni din Imperiu?. 

* 


Oficial, sarcinile lui aveau de a face cu propaganda - 
să găsească modalităţi inteligente de a „vinde” războiul 
poporului britanic. Neoficial, la ordinul prim-ministrului, 
îşi continua mare parte din activitatea lui poliţienească 
de la Ministerul de Interne, operând o rețea 


1 Pentru aceia dintre noi care sunt la curent cu istoria omenirii, 
cauza ultimului război era îngrozitor de familiară. De ani americanii 
refuzau să plătească taxele cerute de Londra. Drept răspuns, 
britanicii au recurs rapid la metoda cea mai veche şi au trimis o 
armată în teritoriu, ca să-i bată pe colonişti. După primele victorii 
uşoare, a început să se stagneze. Rebelii s-au retras în pădurile 
dese, trimiţându-i pe djinni să atace prin surprindere trupele care 
înaintau. Câţiva magicieni britanici remarcabili au fost omorâţi; 
flotele a Şasea şi a Şaptea au fost chemate din Mările Chinei să 
sprijine campania - dar lupta tot se prelungea. Au trecut luni, 
puterea Imperiului s-a irosit în  pustiurile americane, iar 
repercusiunile au făcut înconjurul lumii. 

2 Şansa s-a ivit datorită războiului. Gherilele rebelilor făceau 
necazuri armatei britanice. După un an de luptă strânsă, ministrul de 
Externe, un anume domn Fry, a vizitat în secret coloniile, cu intenţia 
de a aranja un armistițiu. Opt magicieni l-au supravegheat în timpul 
călătoriei; o ceată de horle îl păzeau la fiecare pas: ministrul era 
invulnerabil. Sau aşa credeau. În prima lui noapte în Philadelphia a 
fost omorât mişeleşte de un imp ascuns în plăcinta de seară. În toiul 
scandalului general, prim-ministrul şi-a schimbat miniştrii între ei, iar 
Mandrake s-a alăturat Consiliului conducător. 


40 


dezgustătoare de djinni de supraveghere şi spioni umani, 
aflaţi direct sub comanda lui. Volumul de muncă fusese 
totdeauna considerabil, însă acum îl copleşea efectiv. 

A urmat o schimbare profundă, întunecată, în 
personalitatea stăpânului meu. Chiar dacă nu fusese 
niciodată celebru pentru felul său de a glumi cu lumea, a 
devenit de-a dreptul tăios şi antisocial, chiar mai puţin 
dispus decât de obicei să vorbească despre una sau alta 
cu un djinn vesel. Dar, printr-un crud paradox, a început 
de asemenea să mă invoce din ce în ce mai frecvent şi 
din ce în ce mai fără motiv. 

De ce făcea asta? În principal, desigur, pentru că 
dorea să micşoreze pe cât posibil şansele ca eu să fiu 
invocat de un alt magician. Vechea lui frică, alimentată 
acum de oboseală cronică şi de paranoia, era că voi 
divulga numele lui de botez vreunui duşman, făcându-l 
vulnerabil în faţa unui atac. Ei, pe bună dreptate, era o 
posibilitate, într-adevăr. Aș fi putut s-o fac. Nu pot nega 
cu siguranţă. Dar se descurcase fără mine în trecut şi nu 
păţise nimic. Aşa că m-am gândit că mai era şi altceva la 
mijloc. 

Mandrake îşi masca emoţiile destul de bine, dar toată 
viaţa lui era doar muncă - nemiloasă şi nesfârşită. Mai 
mult decât atât, era acum înconjurat de o clică de 
maniaci urâcioşi, cu priviri fioroase - ceilalţi miniştri -, 
dintre care majoritatea îi voiau răul. Singurul lui asociat 
apropiat de la o vreme era dramaturgul acela de mâna a 
doua, Quentin Makepeace, care-şi vedea doar interesul 
lui, precum toţi ceilalţi. Ca să supravieţuiască în lumea 
asta neprietenoasă, Mandrake şi-a ascuns calităţile mai 
bune sub straturi de linguşeală şi de ferchezuială. Toată 
vechea lui viaţă - anii cu familia Underwood, existenţa lui 
vulnerabilă pe când era băieţelul Nathaniel, idealurile pe 
care le avusese cândva - era îngropată adânc în sufletul 
său. Tăiase toate legăturile cu copilăria lui, cu excepţia 
mea. Cred că nu se simţea în stare să rupă şi această 
ultimă legătură. 


41 


l-am sugerat această teorie în felul meu obişnuit, 
blând, dar Mandrake nu era dispus să-mi asculte 
tachinările. Era un bărbat îngrijorat!. Campaniile din 
America erau foarte costisitoare, liniile de aprovizionare 
britanice - suprasolicitate. Atenţia magicienilor fiind 
distrasă, alte părţi din Europa deveniseră problematice. 
Spioni străini invadaseră Londra, precum viermii care 
dau iama într-un măr stricat. Oamenii de rând erau 
volatili. Ca să contracareze toate astea, Mandrake 
muncea ca un sclav. 


Ei, nu efectiv ca un sclav. Asta era treaba mea! Şi una 
cam lipsită de mulţumiri. Pe vremuri, la Ministerul de 
Interne, unele dintre misiunile mele fuseseră aproape 
demne de talentele pe care le am. Interceptasem 
mesajele duşmanilor şi le descifrasem, transmisesem 
rapoarte false, urmărisem spirite inamice, bătusem pe 
câţiva etc. Era o muncă simplă, satisfăcătoare - îmi 
dădea o satisfacţie de meşteşugar. În plus, îl ajutam pe 
Mandrake şi ajutam poliţia să găsească doi tipi care 
participaseră la afacerea cu golemul, reuşind să fugă şi 
să se ascundă. Unul dintre ei era un oarecare mercenar 
misterios (trăsături distinctive: barbă mare, expresie 
fioroasă, haine elegante, negre, invulnerabilitate 
generală la vrăji de  Infern/Detonări/şi cam toate 
celelalte). Fusese zărit ultima dată undeva departe, în 
Praga, şi, după cum stăteau lucrurile, preconizam că n-o 
să-i mai dăm de urmă. Celălalt era un personaj şi mai 
nebulos, pe care nu-l văzuse nimeni, niciodată. Se pare 
că îl chema Hopkins şi pretindea că e învăţat. Era 
suspectat că pusese la cale complotul cu golemul, şi 
auzisem că avusese legături şi cu Rezistenţa. Dar, din 
câte dovezi materiale deţineam noi, putea foarte bine să 
fie o fantomă sau doar o umbră. Descoperisem o 


1 Forţez un pic termenul aici, ştiu! Fiind de-acum spre sfârşitul 


adolescenţei, începuse să arate a bărbat. Văzut din spate. De la 
distanţă. Intr-o noapte foarte întunecată. 


42 


semnătură cu litere mărunte într-un registru de înscrieri 
de la o bibliotecă veche din oraş, care ar fi putut fi a lui. 
Asta era tot. Firul pe care am pornit ne-a dus într-un 
punct mort. 

După care Mandrake a ajuns ministrul Informaţiilor, şi 
curând m-am pomenit că primesc treburi şi mai 
deprimante, şi anume: să lipesc reclame pe 1 000 de 
panouri publicitare din Londra; să distribui broşuri la 
25 000 de case, la fel, de pe tot cuprinsul Londrei; să vâr 
într-un ţarc animale selectate pentru „distracţiile” din 
zilele de sărbătoare legală”; să supraveghez mâncarea, 
băutura şi „igiena” la astfel de ocazii; să zbor înainte şi 
înapoi pe deasupra capitalei, ore în şir, ca să arborez 
bannere pro-război. Acum, puteţi să spuneţi că sunt 
chiţibuşar, dar când te gândeşti la un djinn în vârstă de 
5 000 de ani, năpasta civilizaţiilor şi confidentul regilor, 
îţi vin în minte anumite lucruri - fie spionaj, fie bătălii 
neînfricate, evadări palpitante şi distracţie generală în 
diverse scopuri. Lucrul care nu-ţi trece imediat prin cap 
este imaginea aceluiaşi djinn nobil forţat să prepare 
cazane uriaşe de chilii con carne pentru zilele de festival 
sau chinuindu-se la colţuri de stradă cu suluri de postere 
şi cu borcane de clei. 

Mai ales, fără să-i fie îngăduit să se întoarcă acasă. 
Curând, perioadele mele de răgaz în Celălalt Loc au 
început să fie atât de scurte, încât mai că mi-am frânt 
gâtul, smucit fiind când încolo, când încoace. Apoi, într-o 
zi, Mandrake a încetat să mă mai elibereze, fie chiar şi 
temporar, şi asta a fost. Am ajuns captiv pe Pământ. 


1 Urmând tradiţia romană, magicienii căutau să ţină poporul 
supus prin sărbători regulate, când se montau spectacole gratuite în 
toate parcurile principale. Erau expuse o mulţime de animale 
sălbatice din tot Imperiul, precum şi impi minori şi spiriduşi despre 
care se zicea că ar fi fost „prinşi” în timpul războiului. Prizonieri 
umani erau trimişi să defileze pe străzi sau erau închişi în globuri 
speciale de sticlă în pavilioanele din St James's Park, pentru ca 
populaţia să aibă de cine-şi bate joc. 


43 


În următorii doi ani am devenit din ce în ce mai slăbit 
şi, tocmai când atinsesem punctul maxim de slăbiciune, 
şi abia mai eram în stare să ridic o pensulă de lipit 
postere, nenorocitul de băiat a început să mă trimită iar 
în misiuni tot mai dificile - să lupt cu bande de djinni 
inamici pe care numeroșii duşmani ai Angliei îi foloseau 
ca să creeze probleme. 

În trecut i-aş fi spus vreo două în linişte lui Mandrake, 
exprimându-mi dezaprobarea cu francheţe succintă. Dar 
nu mai aveam acces privilegiat la el. Se obişnuise să mă 
invoce împreună cu o gaşcă de alţi sclavi, dând ordine în 
grup şi trimiţându-ne „pe teren” ca pe o haită de câini. O 
astfel de invocare multiplă este o treabă dificilă, 
necesitând o mare putere mentală din partea 
magicianului, dar Mandrake o făcea zilnic, aparent fără 
nici un efort, vorbind în şoaptă cu asistenta lui sau chiar 
frunzărind un ziar în vreme ce noi stăteam în picioare şi 
transpiram în cercurile noastre. ` 

Mi-am dat toată silinţa să-l enervez. In loc să folosesc 
o înfăţişare monstruoasă, asemenea colegilor mei sclavi 
(exemple tipice ar fi cea de ciclop a lui Ascobol şi cea de 
hipopotam cu cap de porc mistreţ a lui Cormocodran), 
apăream sub chipul lui Kitty Jones, fata din Rezistență pe 
care Mandrake o persecutase cu ani în urmă. Presupusa 
ei moarte încă îl apăsa; ştiam asta pentru că, de fiecare 
dată când apăream ca ea, se înroşea la faţă. Lua o mutră 
neghioabă şi furioasă, arătându-se îngâmfat şi ruşinat în 
acelaşi timp. Reţineţi că asta nu mă făcea să-l tratez mai 
bine! 

Ei, mă cam săturasem să-l tot suport pe Mandrake. Era 
cazul să avem o discuţie. Refuzând să mă întorc cu 
impul, îl obligam pe magician să mă cheme din nou 
oficial, ceea ce fără îndoială însemna că o să mă doară, 
dar la fel de sigur era că-mi va acorda atenţie cinci 
minute. A 

Impul plecase de câteva ore. În trecut aş fi primit un 
răspuns prompt din partea stăpânului meu, însă 


44 


întârzierea era tipică pentru noua lui stare de tulburare. 
Mi-am netezit părul lung, negru, al lui Kitty Jones şi am 
aruncat o privire peste micul oraş de ţară. Câţiva oameni 
de rând se adunaseră în jurul oficiului poştal dărâmat şi 
se apucaseră să discute aprins, opunând rezistenţă 
eforturilor unui poliţist singuratic care încerca să-i facă să 
se întoarcă la casele lor. Era evident: poporul devenea 
din ce în ce mai agitat. 

Aşa am ajuns să mă gândesc iar la Kitty. În ciuda 
aparenţelor care afirmau contrariul, fata nu murise în 
lupta cu golemul, acum trei ani. În schimb, după ce 
acţionase cu un altruism şi cu un curaj neobişnuite 
pentru a salva pielea ticăloasă a lui Mandrake, dispăruse 
în linişte. Întâlnirea noastră a fost scurtă, dar stimulantă: 
modul ei de a se împotrivi pătimaş nedreptăţii îmi 
amintea de cineva pe care îl cunoscusem cu mult timp în 
urmă. 

Parte din mine spera că Kitty îşi luase un bilet numai 
dus spre o destinaţie sigură, undeva departe, şi 
deschisese o cafenea pe o plajă sau ceva în genul ăsta, 
unde să fie ferită de pericole. Dar, în sinea mea, ştiam că 
se afla încă prin apropiere, lucrând împotriva 
magicienilor. Eram cumva încântat să cunosc acest lucru, 
deşi fata nu prea se dădea în vânt nici după djinni. 

Indiferent ce făcea, speram că se ţinea departe de 
necazuri. 


45 


4 


Demonul o văzu pe Kitty când se mişcă. O gură mare 
se deschise în capul mare, lipsit de trăsături; şiruri duble 
de dinţi coborâră de sus şi se ridicară de jos, de pe linia 
fălcilor. Scrâşnea curios din dinţi, scoțând un zgomot ca 
de mii de foarfeci tăind la unison. Falduri de carne 
gri-verzuie se mişcau de-o parte şi de alta a craniului, 
scoțând la iveală doi ochi aurii care străluciră când se 
întoarseră spre ea. 

Kitty nu mai repetă greşeala. Rămase încremenită, la 
nici doi metri de capul acela straniu, care fornăia, şi îşi 
tinu respiraţia. 

Demonul râcâi cu laba piciorului pe podea, lăsând cinci 
urme adânci de gheare în plăcile de gresie. Apoi scoase 
un fel de scâncet. O măsură din priviri, cântărindu-i 
forţele, calculând momentul atacului. |n ultimele 
momente de criză, mintea fetei asimilă multe detalii 
nerelevante ale înfăţişării creaturii: smocurile de păr sur 
de deasupra articulaţiilor, solzii strălucitori de metal de 
pe tors, mâinile cu prea multe degete şi prea puţine 
oase. Fetei începură să-i tremure picioarele, mâinile îi 
zvâcneau vrând parcă s-o încurajeze să fugă, dar se 
luptă să-şi învingă teama şi reuşi. 

Atunci se auzi o voce: dulce, de femeie, întrebând 
curioasă: 

— N-ai de gând să fugi, draga mea? Nu pot decât să 
ţopăi pe picioarele astea butucânoase. O, vai, aşa de 
încet! Incearcă! Nu se ştie niciodată - s-ar putea să 
scapi! 

Aşa de blândă era vocea, încât pe moment Kitty nu-şi 
dădu seama că venea din gura aceea îngrozitoare. 
Demonul era cel care vorbise. Amorţită, fata scutură din 
cap. 


46 


Demonul îşi flexă şase degete de la o mână într-un 
gest greu de înţeles. Vocea dulce reluă: 

— Atunci măcar fă un pas spre mine! M-ai scuti de 
chinul de a şontâcăi până la tine pe picioarele astea 
butucănoase, prăpădite ale mele. O, vai, aşa mă dor! 
Esenţa mea se resimte din cauza apropierii de pământul 
vostru crud! 

Kitty scutură iar din cap, de data asta mai încet. 
Demonul oftă, lăsându-şi fruntea în jos ca zdrobit şi 
dezamăgit de hotărârea ei: 

— Draga mea, n-ai pic de consideraţie! Mă întreb dacă 
esenţa ta îmi va prii dacă te mănânc. Mă chinuie rău 
indigestiile... 

Capul se ridică; ochii scânteiară, dinţii se auziră 
scrâşnind ca mii de foarfeci care taie. Continuă: 

— O să risc! 

Numaidecât, articulațiile piciorului se îndoiră şi se 
îndreptară, fălcile se căscară, din ce în ce mai larg; 
degetele se încleştară. Kitty se dădu înapoi, ţipând. 

Un zid de cioburi de argint, subţiri ca floretele, se 
înălţă din podea, înjunghiind demonul în plin salt; o 
fulgerare, o ploaie de scântei - corpul îi fu cuprins de 
flăcări liliachii. Monstrul pluti o fracțiune de secundă, se 
zvârcoli, scoase un singur fuior de fum, apoi căzu uşor la 
pământ, ca o foaie de hârtie aprinsă. O voce firăvă şopti 
tristă şi nemulțumită: 

— O, vai!... 

Acum nu mai era decât o coajă care se strânse cu 
totul, transformându-se în cenuşă. 

Muşchii lui Kitty îngheţară într-un rictus de teroare; cu 
un efort îndârjit, fata reuşi să-şi închidă gura şi să 
clipească de două ori. Îşi trecu prin păr o mână 
tremurătoare. 

— Cerule Mare! zise maestrul ei din pentagrama aflată 
în colţul opus al camerei. Nu m-aşteptam la asta! Dar 
prostia acestor creaturi este nemărginită. Strânge 
mizeria cu mătura, dragă Lizzie, şi apoi putem discuta 


47 


procedura! Cred că eşti foarte mândră de succesul tău. 

Mută, cu privirea fixă, Kitty abia reuşi să dea încet din 
cap. Cu picioarele ţepene, păşi în afara cercului şi se 
duse după mătură. 


Maestrul ei se aşezase pe canapeaua de lângă 
fereastră şi sorbea dintr-o ceaşcă de porțelan. 

— Ei, eşti o fată deşteaptă, fără îndoială! Şi ştii să faci 
şi ceai bun, ceea ce e o binecuvântare într-o zi ca asta. 

Ploaia răpăia în geamuri şi se revărsa în şuvoaie pe 
stradă. Vântul şuiera pe holurile casei. Kitty îşi ridică 
picioarele pe un scăunel, ferindu-le de curentul care se 
simţea la nivelul podelei, şi luă o sorbitură mare din 
ceaiul tare, maroniu din cană. 

Bătrânul se şterse la gură cu dosul palmei. 

— Da, a fost o invocare foarte mulţumitoare! N-a fost 
rea deloc! Şi foarte interesantă din punctul meu de 
vedere - cine ar fi crezut că forma adevărată a unui 
succubus arată aşa? Vai de mine! Lizzie, ai observat că ai 
pronunţat un pic greşit Silaba de Reţinere, chiar la 
sfârşit? Nu destul cât să-ţi dărâme zidul de siguranţă, dar 
cât să prindă curaj creatura şi să-şi încerce norocul. Din 
fericire, în rest, tot ce-ai făcut a fost perfect. 

Kitty încă mai tremura. Se lipi cu spatele de pernele de 
pe canapeaua veche şi spuse întrerupt: 

— Dacă aş... mai fi făcut... şi alte greşeli, domnule, ce 
s-ar fi...? 

— O, Doamne... Nu mi-aş bate capul cu asta! N-ai 
făcut, asta contează! la un biscuit digestiv de ciocolată, o 
pofti el, arătând spre farfuria dintre ei. Ar trebui să-ţi 
liniştească stomacul. 

Fata luă un biscuit şi-l scufundă în ceai. Apoi se 
încruntă şi întrebă iar: 

— Dar de ce m-a atacat? Doar îşi dădea seama că 
mecanismele de apărare ale pentagramei aveau să 
acţioneze. 

Maestrul ei pufni. 


48 


— Cine ştie? Poate că spera că o să tresari şi o să ieşi 
din cerc atunci când a sărit: asta i-ar fi distrus 
instantaneu închisoarea şi i-ar fi permis să te devoreze. 
Ţine minte că a mai încercat două stratageme copilăreşti 
ca să te convingă să ieşi din pentagramă. Hm, nu era un 
djinn sofisticat, dar poate că se săturase să mai fie 
supus; poate pur şi simplu dorea să moară! Bărbatul se 
uită gânditor la firele de ceai de pe fundul ceştii şi 
continuă: N-avem de unde şti! Inţelegem așa de puţine 
lucruri despre demoni, despre cum gândesc ei. Sunt greu 
de descifrat! Mai e ceva ceai? 

Kitty verifică. 

— Nu! Mă duc să mai fac. 

— Dacă vrei, dragă Lizzie, te rog! Ai putea să-mi dai 
când ieşi şi cartea aceea a lui Trismegistus. Din câte 
mi-aduc aminte, are nişte note interesante despre 
succubi. 


Aerul îngheţat îi ciupi pielea când ieşi pe hol şi merse 
spre bucătărie. Abia acolo, când se aplecă lângă flacăra 
albastră de gaz de sub ceainic, fata îşi pierdu stăpânirea 
de sine. |Incepu să tremure - frisoanele îi zgâlţâiau 
efectiv tot corpul, făcând-o să se prindă de marginea 
mesei ca să nu cadă. 

inchise ochii. Revăzu în gând fălcile căscate ale 
demonului apropiindu-se de ea. li deschise imediat. 

Lângă chiuvetă era o pungă de hârtie plină cu fructe. 
Mecanic, fata luă un măr şi se apucă să-l mănânce, 
înfulecându-l disperată, cu înghiţituri mari, nemestecate. 
Mai luă unul, pe care îl mâncă mai încet, uitându-se în 
gol la perete. 

Îi trecu tremuratul. Ceainicul începu să fluiere. În timp 
ce îşi clătea cana de ceai sub un jet de apă rece ca 
gheaţa, fata îşi zise în gând că Jakob avea dreptate să-i 
spună că-i idioată. Doar un prost ar face asta, un nebun. 

Dar prostul mai are şi noroc. Şi, până acum, în aceşti 
trei ani lungi, ea avusese noroc. 


49 


Din ziua când moartea ei fusese anunţată şi acceptată 
oficial, iar autorităţile sigilaseră dosarul ei cu o picătură 
mare de ceară fierbinte, Kitty nu plecase nici măcar o 
dată din Londra. Chiar dacă bunul ei prieten Jakob 
Hyrnek, aflat în siguranţă la rudele lui din Bruges, 
angajat ca bijutier, îi trimitea scrisori în fiecare 
săptămână, implorând-o să vină să locuiască la el. Chiar 
dacă familia lui o îndemna, în timpul întâlnirilor lor 
secrete, neregulate, să lase în urmă pericolele oraşului şi 
să înceapă o viaţă nouă. Chiar dacă bunul ei simţ îi 
spunea că n-o să se descurce de una singură. Kitty era 
de neînduplecat. Rămase în Londra. 

Era în continuare încăpăţânată, dar fosta ei nesăbuinţă 
fusese temperată de precauţie. Totul, de la înfăţişarea ei 
şi până la rutina zilnică, era atent analizat ca să evite să 
trezească suspiciunile autorităţilor. Asta era esenţial, din 
moment ce, pentru Kitty Jones, simplul fapt de a exista 
constituia o infracţiune. Ca să se ascundă de ochii acelor 
puţine persoane care o cunoşteau, fata îşi tunsese scurt 
părul negru şi îl ţinea ascuns sub o şapcă. Işi controla 
trăsăturile mobile, indiferent care ar fi fost provocarea, 
dându-şi silinţa să aibă ochii inexpresivi, faţa împietrită, 
să fie o persoană oarecare pierdută în mulţime. 

Deşi era poate un pic trasă la faţă de la prea multă 
muncă şi lipsă de hrană, şi deşi începuse să aibă riduri la 
ochi, fata poseda încă acele energii mercuriale care o 
ţinuseră în viaţă în timpul şi după sfârşitul Rezistenței. O 
susțineau să pună în practică un proiect ambițios şi să 
aibă nu mai puţin de două identități false. 

Işi găsise cazare la etajul trei al unei vile în paragină 
din cartierul West London, pe o stradă din apropierea 
fabricilor de muniții. Deasupra şi sub camera ei mai erau 
câteva încăperi, care fuseseră înghesuite de proprietarul 
întreprinzător în carapacea vechiului imobil. În fiecare 
stătea cineva, dar, cu excepţia îngrijitorului, un tip micut 
care locuia la subsol, Kitty nu vorbise cu nici un alt 


50 


chiriaş. Se întâlnea uneori cu ei pe scări: bărbaţi şi femei, 
tineri şi bătrâni, toţi ducând o viaţă de izolare şi de 
anonimat. Era mulţumită de asta: îi plăcea şi totodată 
avea nevoie de singurătatea pe care i-o oferea locuinţa 
aceasta. 

Camera ei era destul de goală. Avea un aragaz mic, 
alb, un frigider, un dulap de bucătărie şi, într-un colţ, în 
spatele unui cearşaf agăţat, o chiuvetă şi un vas de 
toaletă. Sub geam, de unde se vedeau, pe deasupra unor 
ziduri şi curţi neîngrijite, casele de vizavi, se afla o 
învălmăşeală de  cearşafuri şi de perne aruncate 
alandala: patul lui Kitty. Lângă el, într-un teanc frumos 
aranjat, erau puse lucrurile ei pământeşti: haine, 
conserve de mâncare, ziare, pamflete recente despre 
război. Obiectele cele mai de preţ erau ascunse în 
diverse locuri: sub saltea (un disc-aruncător din argint 
învelit într-o batistă), în rezervorul de apă de la WC (o 
pungă de plastic sigilată, conţinând documentele de care 
avea nevoie ca să-şi păstreze noile identități) şi în fundul 
sacului cu rufe (câteva cărţi groase legate în piele). 

Fiind o fire practică, Kitty nu-şi privea camera cu 
afecţiune. Era un loc de dormit şi cam atât. Cu toate 
astea, era casa ei, în care locuia de trei ani. 

Proprietarului i se recomandase drept Clara Bell. Asta 
reieşea şi din documentele pe care le avea la ea cel mai 
des - cartea de identitate vizată şi actele de reşedinţă, 
de sănătate şi de studii care îi marcau trecutul recent. | 
le făcuse, cu multă pricepere, bătrânul domn Hyrnek, 
tatăl lui Jakob, care îi mai dăduse un rând şi pe numele 
de Lizzie Temple. N-avea nici un fel de acte cu numele ei 
adevărat. Doar noaptea, când stătea întinsă în pat cu 
perdeaua trasă şi cu singura lumină din cameră stinsă, 
redevenea iar Kitty Jones. Era identitatea ei reală, 
învăluită în mister şi-n întuneric. 


Timp de câteva luni după plecarea lui Jakob, Clara Bell 
lucrase în tipografia familiei Hyrnek, ajutând la legarea 


51 


cărţilor şi câştigând salariul minim. Asta nu durase prea 
mult - Kitty nu dorea să-şi pună prietenii în pericol din 
cauza strânsei legături cu ea, aşa că îşi luase curând o 
slujbă de seară la o cârciumă de pe malul fluviului. Intre 
timp însă, comisioanele ei plicticoase îi oferiseră o şansă 
neobişnuită. 

Într-o dimineaţă, Kitty fusese chemată la biroul 
domnului Hyrnek şi i se dăduse să livreze un pachet. Era 
greu, mirosea a lipici şi a piele, şi era strâns metodic cu 
sfoară. Purta o etichetă: 

DOMNUL H. BUTTON, MAGICIAN 

Kitty se uitase la adresă. 

— Earls Court! Nu-s prea mulţi magicieni pe acolo. 

Domnul Hyrnek tocmai îşi curăța pipa cu un briceag 
înnegrit şi cu o bucată de pânză. Scoţând din ea un 
fragment de murdărie arsă, bărbatul spusese: 

— Printre iubiții noştri conducători, acest Button este 
privit ca un excentric incurabil. E destul de priceput, din 
câte am înţeles, dar n-a reuşit niciodată să ajungă la 
funcţii politice. A lucrat ca bibliotecar la London Library, 
până când a avut un accident. Şi-a pierdut un picior. 
Acum doar citeşte, colecţionează cărţi, scrie puţin. Mi-a 
spus odată că îl interesează să cunoască lucruri pentru 
cultura lui personală. De aici rezultă că nu are bani. De 
asta stă în Earls Court. Du-l, te rog! 

Kitty se conformase şi descoperise casa domnului 
Button într-o zonă cu vile albe-cenuşii, înalte şi masive, 
cu stâlpi imenşi care susțineau verande ostentative 
deasupra uşilor. Cândva fuseseră ocupate de bogătaşi; 
acum însă cartierul avea o aură melancolică de sărăcie şi 
de ruină. Domnul Button locuia la capătul unui drum 
înfundat, străjuit de copaci, într-o casă înconjurată de 
leandri întunecaţi. Kitty sunase la uşă şi aşteptase în 
faţă, pe o treaptă murdară şi pătată. Nu răspunse 
nimeni; observă apoi că uşa era întredeschisă. 

Aruncă o privire înăuntru: un hol dărăpănat, îngustat 
de teancuri de cărţi puse pe lângă pereţi. Fata tuşi 


52 


nesigură şi întrebă: 

— E cineva? 

— Da, da, intră! răsună o voce slabă, înfundată. 
Repejor, te rog! Sunt un pic în încurcătură! 

Kitty se grăbi să intre în casă şi, într-o cameră 
alăturată, în care nu se distingea mare lucru din cauza 
perdelelor pline de praf de la geamuri, descoperi o 
gheată care se zvârcolea, ieşind de sub o grămadă 
monumentală de cărţi căzute. Explorând mai mult, fata 
zări capul şi gâtul unui domn în vârstă, care se străduia 
în zadar să se elibereze de sub cărţi. Fără alte 
introduceri, Kitty purcese la o excavare rapidă; în câteva 
minute, domnul Button fu aşezat într-un scaun din 
apropiere, cam şifonat şi cu răsuflarea întretăiată. 

— Mulţumesc, drăguță! Vrei, te rog, să-mi dai 
bastonul? L-am folosit că să scot o carte de sus şi mi-e 
teamă că de la asta a pornit totul. 

Kitty recuperă un baston lung, cenuşiu, de sub 
dărâmături, şi i-l dădu magicianului. Bătrânul era mic de 
statură, fragil, cu ochi inteligenţi, slab la faţă, şi cu un 
ciuf răvăşit de păr cărunt atârnându-i pe frunte. Era 
îmbrăcat într-o cămaşă cu pătrăţele, fără cravată, un 
pulover cu nasturi, verde şi peticit, şi nişte pantaloni gri, 
roşi şi pătaţi. Unul din craci lipsea cu totul; fusese 
împăturit şi cusut chiar sub trunchi. 

Ceva la înfăţişarea lui o deruta... După câteva secunde 
îşi dădu seama că nu mai văzuse niciodată un magician 
îmbrăcat aşa de neprotocolar. 

Domnul Button continuă să se explice: 

— Încercam doar să iau un volum de Gibbon, pe care îl 
zărisem la baza unui teanc. Am fost neatent şi m-am 
dezechilibrat. A urmat aşa o alunecare! Nu-ţi poţi 
închipui ce greu este să găseşti ceva în casa asta. 

Kitty privi în jur. Camera era plină de teancuri 
nenumărate de cărţi, înălțându-se ca nişte stalagmite din 
covorul vechi. Multe dintre aceste teancuri erau cât ea 
de înalte; altele se înclinau de la jumătate, lipindu-se 


53 


unele de celelalte şi formând nişte arce, şubrede, pline 
de praf. Erau stive de cărţi şi pe masă, şi pe dulapuri; un 
număr impresionant se ghicea printr-o uşă întredeschisă 
şi în camera de alături. Câteva zone înguste de trecere 
rămâneau goale, făcând legătura dintre geamuri şi două 
canapele înghesuite în faţa unui şemineu şi ieşirea spre 
hol. 

— Da, bănuiesc! Oricum, mai adăugaţi şi asta la 
necazul dumneavoastră! Kitty ridică pachetul şi i-l 
întinse: De la firma Hyrnek! 

Ochii bătrânului se luminară de bucurie. 

— Bun! Bun! Trebuie să fie ediţia mea din Apocrypha 
lui Ptolemeu, proaspăt legată în piele de vițel. Karel 
Hyrnek este o minune! Draga mea, mi-ai făcut de două 
ori ziua mai bună. /nsist să rămâi la o ceaşcă de ceai! 


În mai puţin de jumătate de oră, Kitty aflase trei 
lucruri: că bătrânul domn era vorbăreţ şi amabil, că avea 
o rezervă impresionantă de ceai şi de prăjituri aromate şi 
că îi trebuia neapărat un asistent. 

— Ultimul meu ajutor m-a lăsat acum doua săptămâni, 
mărturisi el, oftând din greu. S-a înrolat şi a plecat să 
lupte pentru Anglia. Am încercat, desigur, să-l conving să 
renunţe, dar era hotărât. Credea ce i se spusese - despre 
glorie, perspective, promovare, toate astea. Sigur o să 
moară în curând. Da, ia te rog, dragă, ultima bucată de 
prăjitură! Trebuie să te hrăneşti! Din punctul /u; de 
vedere e totul bine, chiar dacă a plecat la moarte, dar 
mă tem că studiile mele s-au restrâns serios. 

— Ce studii, domnule? întrebă Kitty. 

— De cercetare, dragă! Istoria magiei şi alte treburi. 
Un domeniu fascinant, din păcate neglijat. E aşa o ruşine 
că atâtea biblioteci se închid - încă o dată guvernul 
acţionează din frică. Ei, am păstrat destul de multe cărţi 
importante pe tema asta şi vreau să le cataloghez şi să 
le indexez. Este ambiția mea să întocmesc o listă 
definitivă a tuturor  djinnilor supraviețuitori  - 


54 


documentele existente sunt făcute așa de la întâmplare 
şi sunt teribil de contradictorii! Dar, după cum ai văzut”, 
nu sunt nici măcar destul de îndemânatic să caut în 
propria colecţie, din cauza acestui impediment... zise el, 
arătând cu pumnul în direcţia piciorului lipsă. 

— Hmm, cum s-a întâmplat, domnule? se încumetă 
Kitty să-l iscodească. Dacă nu vă supăraţi că întreb. 

— Piciorul meu? Bătrânului i se lăsară sprâncenele a 
tristeţe, se uită în stânga şi în dreapta, apoi ridică ochii 
spre Kitty şi şopti cu voce sinistră: Un marid! 

— Un marid? Dar nu sunt ei cei mai...? 

— Cei mai puternici dintre demonii invocaţi în mod 
obişnuit! Corect! Zâmbetul domnului Button era uşor 
vanitos. Nu sunt vreun nepriceput, draga mea! Deşi cam 
toţi colegii mei - articulă cuvântul profund dezgustat - 
susţin contrariul, fir-ar să fie! Aş vrea să-l văd pe Rupert 
Devereaux sau pe Carl Mortensen descurcându-se la fel 
de bine ca mine! Bătrânul pufni şi se lăsă pe spate. Ironia 
face că nu voiam decât să-l întreb nişte lucruri. N-aveam 
deloc de gând să-l înrobesc. În orice caz, am uitat să 
adaug o Piedică Terţiară; creatura a scăpat şi mi-a smuls 
piciorul cu totul până să-şi facă efectul Alungarea 
automată. Magicianul scutură din cap. Asta-i pedeapsa 
pentru curiozitate, draga mea! Ei, mă descurc oarecum! 
O să-mi găsesc un alt asistent dacă americanii nu ne 
omoară toată populaţia de flăcăi. 

Muşcă morocănos din bucata lui de prăjitură. Înainte 
chiar să apuce să înghită, Kitty se hotărâse. 

— V-ajut eu, domnule! Bătrânul magician clipi des. 

— Tu? 

— Da, domnule! O să fiu asistenta dumneavoastră! 

— Scuză-mă, draga mea, dar aveam impresia că 
lucrezi pentru firma Hyrnek! 

— Intr-adevăr, domnule, dar numai temporar! Caut un 
alt loc de muncă. Mă interesează foarte mult cărţile şi 
magia, domnule! Serios vă spun! Dintotdeauna mi-am 
dorit să învăţ despre magie. 


55 


— Zău? Vorbeşti ebraica? 

— Nu, domnule! 

— Sau ceha? Franceza, ori araba? 

— Nu, nici una dintre aceste limbi, domnule! 

— Aşa deci... Preţ de o clipă faţa domnului Button se 
arătă ceva mai puţin prietenoasă, mai puţin curtenitoare. 
O privi pieziş, cu ochii mijiţi. Şi, în realitate, eşti o fată de 
rând! 

Kitty dădu din cap, grăbită. 

— Da, domnule! Însă am fost mereu de părere că 
ghinionul naşterii n-ar trebui să fie un obstacol în calea 
talentului. Sunt energică, rapidă şi promptă! Arătă cu 
mâna spre labirintul de teancuri prăfuite. O să fiu în stare 
să vă găsesc orice carte doriți, cu viteza gândului! De la 
baza celui mai îndepărtat teanc! 

Rânji, sorbind din ceai. 

Bătrânul îşi frecă bărbia cu degetele lui mici, groase, şi 
mormăi ca pentru sine: 

— O copilă de rând... neexaminată... Nu aşa se 
procedează de obicei!... De fapt, autoritățile interzic 
expres acest lucru. Dar la urma urmei - de ce nu? Ţâţâi 
în barbă. De ce nu? Lor li s-a părut normal să mă 
neglijeze în toți aceşti ani! Ar fi un experiment intere- 
sant... Şi nici n-o să afle, afurisiţi să fie! Se uită iar la 
Kitty, cu ochii îngustaţi: Să ştii că n-am cum să te 
plătesc! 

— E în regulă, domnule! Sunt interesată pur şi simplu 
să învăţ lucruri pentru cultura mea personală! O să-mi 
găsesc şi altă slujbă. V-aş putea ajuta când doriţi, cu 
jumătate de normă! 

— Prea bine, prea bine! Domnul Button îi întinse o 
mână mică, roz. Să vedem cum merge! Nici unul din noi 
nu are obligaţii contractuale faţă de celălalt, se înţelege, 
şi suntem liberi să încheiem această relaţie oricând. 
Reţine - dacă eşti leneşă sau hoaţă, voi invoca o horla să 
te zgâlţâie! Dar, vai de mine, am uitat de bunele 
maniere. Nici nu te-am întrebat cum te cheamă. 


56 


Kitty alese o identitate. 

— Lizzie Temple, domnule. 

— Ei, Lizzie, sunt foarte bucuros să te cunosc! Sper că 
ne vom înţelege bine! 


Şi chiar aşa se întâmplă. De la început Kitty ştiu să se 
facă indispensabilă domnului Button. Primele sarcini 
primite constau strict în a-şi croi drum prin casa 
întunecată şi aglomerată, ca să ajungă la cărţi obscure 
din stive greu accesibile şi să i le aducă lui în bună stare. 
Uşor de zis, greu de făcut. Fata apărea frecvent în 
dreptul lămpii de birou a magicianului, răsuflând din 
greu, acoperită de praf sau plină de vânătăi de la o 
căzătură urâtă, doar pentru a i se spune că nu era 
volumul bun sau nu era ediţia potrivită, fiind trimisă 
îndărăt. Dar Kitty continuă să lucreze la el. Treptat învăţă 
să localizeze volumele cerute de domnul Button; începu 
să recunoască numele, copertele, metodele de legare 
folosite de diverse tipografii din diferite oraşe de-a lungul 
secolelor. În ceea ce-l priveşte, magicianul era extrem de 
mulţumit: asistenta lui îl scutea de multe neplăceri. În 
felul acesta trecură luni întregi. 

Kitty căpătă obiceiul de a pune scurte întrebări legate 
de unele dintre lucrările pe care fusese trimisă să le 
caute. Uneori domnul Button îi răspundea succint şi 
simplu; dar, de cele mai multe ori, îi sugera să găsească 
singură răspunsul. Dacă era vorba despre vreo carte 
scrisă în engleză, Kitty se descurca. Fata împrumută 
câteva dintre volumele mai uşoare, cu informaţii 
generale, şi le luă acasă. Lecturile ei nocturne dădură 
naştere la noi întrebări adresate domnului Button, care o 
îndrumă spre alte texte. Astfel, călăuzită de un capriciu 
al sorții şi de propriile toane, Kitty începu să înveţe. 

După un an, Kitty începu să îi facă anumite comisioane 
magicianului. Îşi procură permise oficiale şi vizită 
bibliotecile din toată capitala; ocazional mergea la 
negustori de plante medicinale şi la furnizori de obiecte 


57 


magice. Domnul Button n-avea niciun imp în slujba lui şi 
nu practica prea mult magia. ÎI interesau culturile din 
trecut şi istoria contactului cu demonii. Din când în când 
invoca el ştie ce entitate minoră ca s-o interogheze cu 
privire la o anume chestiune de istorie. 

— Dar este complicat cu un singur picior, îi spuse el lui 
Kitty. Invocarea e destul de complicată şi când eşti 
întreg, darămite când încerci să desenezi cercul drept şi 
bastonul îţi alunecă, ori scapi întruna creta; devine 
riscant şi al naibii de greu! Nu prea mă mai încumet! 

— V-aş putea ajuta, domnule, sugeră Kitty. Desigur, va 
trebui să mă învăţaţi lucrurile de bază! 

— O, asta ar fi imposibil! Mult prea periculos pentru 
amândoi! 

Iniţial domnul Button se arătă neînduplecat, şi-i 
trebuiră câteva luni lui Kitty ca să-l facă să se 
răzgândească. În sfârşit, ca să nu-l mai sâcâie atâta cu 
rugăminţile, magicianul îi dădu voie să umple holurile cu 
tămâie, să ţină cuiul fix în vreme ce el trasa arcele de 
cerc şi să aprindă lumânările din seu de porc. Fata stătea 
în spatele scaunului lui când demonul apărea şi era 
chestionat. După care îl ajuta să curețe urmele de arsuri. 
Felul ei calm de a se comporta în timpul invocării îl 
impresionă pe magician; curând Kitty începu să participe 
activ la toate invocările făcute de el. Ca şi în celelalte 
situaţii, învăţa repede. Prinse câteva dintre cele mai 
obişnuite formule în latină, deşi nu cunoştea limba. 
Domnul Button, care descoperise cât de bine era pentru 
sănătatea lui şubredă s-o lase pe ea să preia anumite 
răspunderi, şi care era de asemenea un pic cam leneş, îi 
încredința treptat tot mai multe proceduri. In stilul său 
fugitiv, bătrânul o ajuta să-şi umple anumite goluri din 
cunoştinţe, deşi refuză s-o instruiască în adevăratul sens 
al cuvântului. 

Obişnuia să spună: 

— Meşteşugul real constă tocmai în simplitate, dar are 
variaţii infinite. O să ne limităm numai la elementele de 


58 


bază: să invoci creatura, s-o ţii prizonieră, apoi s-o 
alungi! N-am nici timp, nici intenţia să te învăţ toate 
subtilităţile. 

— E în regulă, domnule, zise Kitty. 

Nici ea n-avea nici timpul, nici intenţia să le înveţe. Nu 
voia decât să aibă idee ce însemnă practic să invoci un 
demon. 

Anii trecură. Războiul continua. Cărţile domnului 
Button erau acum frumos sortate, catalogate şi puse în 
teancuri pe autori. Kitty reprezenta un ajutor de 
nepreţuit pentru el. Acum putea s-o ghideze în a invoca 
folioţi şi chiar djinni minori, în vreme ce el stătea şi o 
urmărea liniştit. Era un aranjament foarte satisfăcător. 

Şi - cu excepţia fricii stranii pe care o resimțea - Kitty 
era la rândul său mulţumită. 


Când apa din ceainic dădu în sfârşit în clocot, Kitty 
pregăti ceaiul şi se întoarse la magician, care stătea, ca 
şi mai înainte, cufundat în canapea, studiind cartea. 
Domnul Button mârâi o mulţumire când fata puse 
ceainicul pe masă. 

— Trismegistus menţionează, spuse el, că succubii au 
tendinţa să facă gesturi necugetate atunci când sunt 
invocaţi şi sunt adesea înclinați spre autodistrugere. Pot 
fi liniştiţi dacă aşezi citrice la un loc cu tămâia sau dacă 
se cântă suav din nai. Hm, evident, sunt nişte fiare 
senzuale! Bătrânul îşi scarpină absent prin pantaloni 
piciorul tăiat. O, şi am mai găsit ceva, Lizzie! Care era 
demonul de care mă întrebai mai deunăzi? 

— Bartimaeus, domnule! 

— Da, întocmai! Trismegistus face o referire la el în 
unul dintre tabelele sale cu Djinni Antici. Îl găseşti 
undeva în anexe. 

— A, da, domnule? Grozav! Mulţumesc! 

— Dă un pic din istoria invocărilor. Pe scurt. Ai să vezi 
că nu-i foarte interesantă. 

— Nu, domnule. Mă îndoiesc că ar fi aşa, replică ea, 


59 


întinzând mâna. Vă supăraţi dacă mă uit puţin? 


60 


Partea 


4 aoua 


Partea a doua 


fa E 
p "2 DAA 


61 


Intr-o dimineaţă toridă din toiul verii, un taur sfânt 
scăpă din ocolul lui de pe malul fluviului; năvăli pe 
câmpuri ca turbat, încercând să muşte insectele care-l 
necăjeau şi îndreptându-şi coarnele spre tot ce mişca. 
Trei bărbaţi care încercară să-l imobilizeze fură grav 
răniţi; taurul plonjă în stuf şi ieşi afară pe o cărare unde 
se jucau nişte copii. Când aceştia ţipară şi se împrăştiară, 
taurul se opri, parcă nedumerit. Dar Soarele reflectat pe 
suprafaţa apei şi albul din hainele copiilor îl înfuriară. Cu 
botul lăsat în jos, se năpusti asupra celei mai apropiate 
fete şi ar fi împuns-o cu coarnele sau ar fi călcat-o în 
picioare dacă eu şi Ptolemeu n-am fi trecut atunci pe 
acolo. 

Prinţul ridică o mână. Eu am acţionat. Taurul se opri, în 
timp ce dădea să atace, de parcă s-ar fi izbit de un zid. 
Năuc, cu ochii împăienjeniţi, se răsturnă în praf, 
rămânând aşa până ce nişte slujitori îl legară cu funii şi îl 
mânară înapoi la ocolul lui. 

Ptolemeu aşteptă până ce ajutoarele sale calmară 
copiii, apoi îşi reluă plimbarea. Nu pomeni niciodată 
incidentul. Şi, totuşi, când ne-am întors la palate, circulau 
deja zvonuri, zumzăind şi susurând şi pe la urechile 
noastre. Până la căderea serii toţi cei din oraş, de la cel 
mai prăpădit sărac, până la cel mai îngâmfat preot al lui 
Ra, auziseră ceva corect sau greşit despre întâmplarea 
aceasta. 


Cum îmi era obiceiul, mă plimbam târziu prin pieţele 
de seară, ascultând ritmurile oraşului, fluxul şi refluxul 
informaţiei purtate de curenţii umani. Stăpânul meu 
stătea turceşte pe acoperişul iatacului său, scriind fără 
oprire pe fâşia de papirus şi aruncând din când în când 
câte o privire spre marea întunecată. Am aterizat pe 
pervazul de piatră în chip de nagâţ şi mi-am fixat 
stăpânul cu un ochi mărgelat. 

— A ajuns peste tot în bazaruri! Povestea ta cu taurul! 


62 


Băiatul îşi înmuie peniţa în cerneală. 

— Şi ce contează? 

— Poate nu contează; poate contează foarte mult, dar 
lumea şopteşte! 

— Ce se şopteşte? 

— Că eşti un vrăjitor care se însoţeşte cu demonii. 
Băiatul râse şi desăvârşi o cifră frumos scrisă. 

— Dacă priveşti faptele, au dreptate! Nagâţul răpăi cu 
ghearele în piatră. 

— Protestez! Termenul „demon” este teribil de greşit 
şi de insultător!! 

Ptolemeu lăsă jos condeiul. 

— E o greşeală să fii prea preocupat de nume şi de 
titluri, dragul meu Rekhyt! Aceste lucruri nu sunt decât 
nişte aproximări, chestiuni de comoditate. Oamenii 
vorbesc în felul acesta din ignoranță. Abia când îţi vor 
înţelege natura şi te vor insulta în continuare, atunci să 
te îngrijorezi! Rânji spre mine, pieziş. Lucru care e ori- 
când posibil, să recunoaştem! 

Am ridicat puţin din aripi, permițându-i brizei să-mi 
înfoaie penele. 

— În general se vorbeşte de bine despre tine până 
acum! Dar fii atent la vorbele mele, în curând vor spune 
că tu i-ai dat drumul taurului! 

Băiatul oftă. 

— Cu toată sinceritatea, reputaţia - bună sau rea - nu 
contează prea mult pentru mine. 

— Poate nu te deranjează pe tine, i-am replicat 
sumbru, dar pentru cei din palat problema e o chestiune 
de viaţă şi de moarte! 


1Vă rog să-mi remarcaţi reținerea. Standardele mele 
referitoare la conversaţie erau foarte ridicate pe vremea aceea, 
pentru ca discutam cu Ptolemeu. Avea ceva care te făcea să nu-ţi 
vină să fii vulgar, calomniator sau neruşinat, şi până şi eu mă 
abţineam să folosesc argoul egiptean. Nu că mi-ar fi interzis, dar 
m-aş fi simţit cumva vinovat dacă aş fi făcut-o, aş fi simţit că mă 
dezamăgesc pe mine însumi. Nu se punea nici problema de a folosi 
invective. Mă mir că mai aveam ceva de spus. 


63 


— Numai cei care se îneacă în tocana politicii, 
răspunse el. Şi pentru ei nu însemn nimic! 

— Aşa să fie! am spus posomorât. Aşa să fie! Ce scrii 
acum? 

— Descrierea ta a zidurilor elementare de la marginea 
lumii. Aşa că renunţă la încruntarea aia de pe cioc şi mai 
dă-mi detalii! 

Ei, am făcut cum mi-a zis! Oricum nu prea avea sens 
să mă contrazic cu Ptolemeu. 


De la început a fost un stăpân de un entuziasm curios. 
Acumularea de bogăţie, de soţii şi de proprietăţi luxoase 
cu vedere la Nil - acele preocupări care mâncau timpul 
celor mai mulţi magicieni egipteni - nu-l încânta. EI 
umbla după cunoaştere, dar nu dintr-aceea care năruie 
zidurile cetăților şi calcă în picioare duşmanii învinşi. În 
cazul lui avea o orientare mai spre alte lumi. 

Mi-a explicat asta la prima noastră întâlnire. 

Eram o coloană învârtejită de nisip, o deghizare la 
modă pe vremea aceea. Vocea mea bubuia asemenea 
unei avalanşe de pietre prăbuşindu-se într-o prăpastie. 

— Exprimă-ţi dorinţa, muritorule! 

— Djinnule, zise el, răspunde-mi la o întrebare! Nisipul 
începu să se învârtească mai repede. 

— Ştiu secretele pământului şi misterele aerului; 
cunosc rezolvarea enigmei minţilor femeilor!. Ce doreşti? 
Vorbeşte! 

— Ce este esenţa? Nisipul se opri în aer. 

— lî? 

— Materia din care eşti făcut! Ce este, mai exact? Cum 
funcţionează? 

— Păi, âă... 

— Şi Locul Celălalt? Vorbeşte-mi despre el! Timpul de 
acolo este sincron cu al nostru? Cum arată locuitorii de 
acolo? Există un rege sau un conducător? Este o 


1 Evident, numai minciuni. Mai ales ultima parte! 


64 


dimensiune din substanţă solidă sau un infern ca un 
vârtej, sau altceva? Care sunt graniţele dintre tărâmul de 
unde eşti tu şi acest Pământ şi în ce măsură pot fi ele 
trecute? 

— Hram... 

Pe scurt, Ptolemeu era interesat de noi. Djinnii! Sclavii 
lui! Adică de natura noastră interioară, nu de aiurelile 
obişnuite de suprafaţă. Cele mai hidoase forme şi 
provocări îl făceau să caşte, în vreme ce încercările mele 
de a-i lua în râs tinereţea şi înfăţişarea feminină nu 
făceau decât să-i stârnească hohote de râs. Stătea în 
centrul  pentagramei, cu condeiul pe genunchi, 
ascultându-mă cu atenţie, admonestându-mă dacă 
strecuram vreo minciună din cale-afară de gogonată, şi 
întrerupându-mă frecvent ca să clarifice câte o 
ambiguitate. Nu folosea Urzicăturile, nici vreo Lance, nici 
vreun alt instrument de corecție. Invocările lui rar durau 
mai mult de câteva ore. Pentru un djinn trecut prin viaţă 
ca mine, care cunoştea prea bine răutăţile oamenilor, era 
un pic cam deconcertant. 

Eram unul dintre cei câţiva djinni şi spirite inferioare 
invocate regulat. Rutina normală nu se modifica 
niciodată: invocări, vorbărie, însemnări frenetice făcute 
de magician, eliberare. 

În timp, curiozitatea mea crescu. 

— De ce faci asta? l-am întrebat scurt. De ce pui 
atâtea întrebări? Şi notezi atât? 

— Am citit majoritatea manuscriselor din Marea 
Bibliotecă, spuse băiatul. Conţin multe informaţii despre 
invocare, despre pedepse disciplinare şi alte chestii 
practice, dar aproape nimic despre natura demonilor. 
Personalitatea voastră, dorinţele voastre! Mi se pare că 
astea ar fi de primă importanţă. Intenţionez să scriu 
lucrarea ultimă pe subiectul ăsta, o carte care va fi citită 
şi admirată pe veci. Pentru a face asta, trebuie să pun 
multe întrebări. Ambiţia mea te surprinde? 

— Da, într-adevăr! Când s-a mai pomenit ca vreunui 


65 


magician să-i pese de suferinţele noastre? N-ai nici un 
motiv s-o faci. Nu-i în interesul tău! 

— O, ba da! Dacă rămânem neştiutori, şi continuăm să 
vă subjugăm în loc să vă înţelegem, mai devreme sau 
mai târziu o să se işte probleme! Aşa cred eu! 

— Nu există alternativă la sclavia asta! Fiecare 
invocare ne leagă în lanţuri. 

— Eşti prea pesimist, djinnule! Negustorii mi-au 
pomenit de şamani, aflaţi undeva departe, prin pustiurile 
nordice, care-şi părăsesc corpurile ca să dialogheze cu 
spirite dintr-o altă lume. După mine, ăsta este un 
procedeu mult mai curtenitor! Poate că şi noi ar trebui să 
învăţăm tehnica asta! 

Am râs aspru. 

— N-o să se întâmple niciodată! Drumul ăsta este mult 
prea periculos pentru preoţii hrăniţi cu grâu din Egipt. 
Păstrează-ţi energia, băiete! Uită de întrebări inutile! 
Eliberează-mă şi pune punct! 

În ciuda scepticismului meu, nu putea fi convins să 
renunţe. Trecu un an; încet-încet minciunile mele 
încetară. Am început să-i spun adevărul. La rândul lui, 
mi-a povestit câte ceva despre el. 


Era nepotul regelui. La naştere, cu doisprezece ani în 
urmă, fusese un bebeluş mic şi plăpând, care refuza 
sânul şi scâncea ca un pisoi. Tulburarea lui umbri uşor 
ceremonia numelui: oaspeţii plecară în grabă, oficialii 
tăcuţi schimbară priviri sumbre între ei. La miezul nopţii, 
doica lui chemă un preot al lui Hathor!, care declară că 
bebeluşul e pe moarte; cu toate acestea, se ocupă de 
ritualurile necesare şi încredinţă copilul spre ocrotire 
zeiţei. Noaptea trecu cu emoţii. Veniră zorile; primele 
raze ale Soarelui străluciră printre salcâmi şi ajunseră pe 
capul copilului. Scâncetele se potoliră, corpul i se linişti. 
Fără zgomot sau vreo ezitare, copilul căută sânul cu gura 


1 Hathor: mamă divină şi protectoare a nou-născuţilor; djinnii 
din templele ei au înfăţişare de femeie cu cap de vită. 


66 


şi începu să mănânce. 

Natura acestei reveniri spectaculoase nu trecu 
neobservată şi imediat copilul fu închinat Zeului-Soare, 
Ra. Se făcu din ce în ce mai mare şi mai puternic. 
Inteligent, cu ochi curioşi, băiatul nu era la fel de voinic 
precum vărul lui, fiul regelui!, mai vârstnic cu opt ani şi 
foarte bine făcut. Rămase un personaj periferic la curte, 
simțindu-se mai bine printre preoţi şi femei decât printre 
băieţii arşi de Soare care se luau la trântă în curte. 

Pe vremea aceea, regele pleca adesea la război, 
zbătându-se să protejeze frontierele de incursiunile 
beduinilor. Câțiva consilieri conduceau oraşul, 
îmbogăţindu-se pe seama mitelor şi a taxelor portuare, şi 
plecând urechea din ce în ce mai mult la şoaptele 
mieroase ale agenţilor străini - mai ales ale celor din 
partea puterii care se dezvolta acum dincolo de apă: 
Roma. In luxul palatului său de marmură, fiul regelui 
căzu repede pradă desfrâului. Spre sfârşitul adolescenţei, 
ajunsese un tânăr cu o figură grotescă, slobod la gură, 
burtos deja de la băutură, cu ochii aprinşi de paranoia şi 
de frica asasinatului. Nerăbdător să preia puterea, stătea 
în umbra tatălui, căutând rivali printre rudele sale de 
sânge în vreme ce aştepta ca bătrânul să moară. 

Prin contrast, Ptolemeu era un băiat studios, slăbuţ şi 
frumos, cu trăsături mai degrabă egiptene decât 
greceşti?. Deşi pe linia succesiunii la tron, era clar că 
băiatul nu era un războinic sau vreun om de stat şi era în 
general ignorat de curtea regală. Işi petrecea mare parte 


! şi pe el îl chema tot Ptolemeu. Aşa i-a chemat pe toţi aceşti 
regi ai Egiptului, unul după altul, vreme de mai bine de 200 de ani, 
până când Cleopatra a întrerupt şirul. Originalitatea nu era o 
trăsătură puternică a familiei. E uşor de înţeles poate, de ce 
Ptolemeu a/ meu arăta o asemenea indiferenţă faţă de nume. 
Insemnau foarte puţin. Mi-a spus asta prima dată când l-am întrebat. 

2 Bănuiesc că le moştenea de la mama lui. Aceasta era de loc 
de undeva din susul fluviului, o concubină din apartamentele regale. 
N-am văzut-o niciodată. Ea şi tatăl lui au murit de ciumă înainte să 
apar eu. 


67 


a timpului în Biblioteca din Alexandria, în port, studiind 
cu meditatorul lui. Acesta era cel mai în vârstă preot din 
Luxor, cunoştea multe limbi străine precum şi istoria 
regatului. Era de asemenea magician. Dând peste un 
discipol excepţional, bărbatul îi împărtăşi copilului toate 
cunoştinţele sale. Transferul de învăţătură începu în 
taină şi tot aşa se şi încheie, şi abia mult mai târziu, 
odată cu incidentul cu taurul, zvonurile despre asta 
pătrunseră şi în lumea largă. 


Două zile mai târziu, în vreme ce discutam, un servitor 
bătu la uşa stăpânului meu. 

— lertaţi-mă, lnălţimea Voastră, dar o femeie vă 
aşteaptă în faţă. 

— În faţa cui? 

Eu arătam ca un învăţat, în caz că eram întrerupţi, aşa, 
ca acum. 

Ptolemeu îmi făcu semn să tac. 

— Ce doreşte? 

— O invazie de lăcuste ameninţă recoltele soţului ei, 
domnule. Vă cere ajutorul. 

Stăpânul meu se încruntă. 

— Ridicol! Ce pot să fac? 

— Domnule, pomeneşte de... Servitorul ezită; fusese 
cu noi atunci, pe câmp. De puterea pe care aţi avut-o 
asupra taurului. 

— Asta-i prea mult! Tocmai lucram la ceva important. 
Nu pot să mă întrerup. Alungaţi-o! 

— Cum doriţi! 

Servitorul oftă şi dădu să închidă uşa. Stăpânul meu se 
foi. 

— Este foarte nefericită? 

— Groaznic, domnule! A venit aici din zori. Ptolemeu 
trase aer în piept, uşor tracasat. 

— O, asta chiar e o prostie! Se întoarse spre mine. 
Rekhyt! Du-te cu el! Vezi ce e de făcut! 

După un timp, m-am întors, ceva mai rotofei, şi am 


68 


raportat: 

— Lăcustele au dispărut! 

— Foarte bine! Se uită încruntat la tăbliţele lui. Am 
pierdut cu totul şirul! Vorbeam despre fluiditatea Celuilalt 
Loc, cred... 

— iți dai seama, i-am zis când m-am aşezat delicat pe 
o rogojină de paie, că acum ai făcut-o! Ţi-ai asigurat o 
reputaţie! Eşti cineva care poate rezolva problemele 
oamenilor. N-o să mai ai pic de linişte! Acelaşi lucru s-a 
întâmplat şi cu Solomon şi cu înţelepciunea lui. Nu mai 
putea ieşi afară din casă fără ca să-i arunce cineva un 
copil în faţă. Reţine, asta se petrecea adesea şi din altă 
cauză! 

Băiatul scutură din cap. 

— Sunt un învăţat, un cercetător, nimic altceva! Am să 
ajut omenirea cu roadele scrisului meu, nu prin succesul 
pe care îl am cu taurii sau cu lăcustele! Şi, în plus, tu faci 
toată treaba, Rekhyt! N-ai vrea să-ţi scoţi aripa aia din 
gură? Mulţumesc! Acum, să începem... 

Ptolemeu era înţelept când venea vorba de anumite 
lucruri, dar nu şi de altele. A doua zi am văzut două 
femei stând în faţa uşii lui; una avea probleme cu 
hipopotamii de pe pământul ei, cealaltă ţinea în braţe un 
copil bolnav. Incă o dată am fost trimis să mă ocup de 
ele cum puteam mai bine. În dimineaţa următoare un 
mic şir de oameni se întindea de la uşa lui până afară în 
stradă. Stăpânul meu îşi smulgea părul din cap şi îşi 
deplângea soarta; cu toate astea am fost trimis iar în 
misiune, împreună cu Affa şi cu Penrenutet, doi dintre 
ceilalţi djinni. Şi am ţinut-o tot aşa. Cercetările sale 
înaintau cu viteza melcului, în vreme ce reputaţia lui 
printre oamenii obişnuiţi din Alexandria creştea rapid, ca 
florile primăvara. Ptolemeu suporta întreruperile cu 
bunătate şi cu graţie, deşi exasperat. Se mulţumi, să 
termine o carte despre mecanica invocărilor şi să lase 
deoparte celelalte investigaţii. 

Anul se apropie de sfârşit şi, la momentul potrivit, veni 


69 


inundația anuală a Nilului. Şuvoaiele se revărsară, 
pământul întunecat lucea fertil şi ud, recoltele fură 
plantate, începu un nou anotimp. Uneori, coada de 
jălbaşi de la uşa lui Ptolemeu era lungă, alteori mai 
scurtă, dar niciodată nu dispărea de tot. Şi nu dură mult 
până ce acest ritual zilnic ajunse la urechile preoţilor din 
templele mari, îmbrăcaţi în robe negre, şi la prinţul cu 
inimă întunecată care stătea îngândurat pe tronul lui 
îmbibat cu vin. 


70 


5 


Un sunet lipsit de respect îl anunţă pe Mandrake de 
întoarcerea impului din discul magic de ghicit. Lăsă 
deoparte stiloul cu care mâzgălea notițe pentru ultimele 
broşuri de război şi se uită la discul lustruit. Trăsăturile 
deformate ale copilaşului malefic se lipiră de suprafaţa 
de bronz, de parcă încerca disperat să iasă. Mandrake îi 
ignoră zbuciumul şi întrebă: 

— Ei bine? 

— Ei bine ce? 

Impul gemea şi se zvârcolea. 

— Unde-i Bartimaeus? 

— Stă pe o grămadă de cărămizi la patruzeci şi unu de 
kilometri, la sud-est de aici, sub înfăţişarea unei fete cu 
părul lung. Foarte drăguță şi toate alea. Dar nu vine! 

— Ce? Ea... el ţi-a spus că nu vrea? 

— Da! Ooh, e îngrozitor de strâmt aici! De şase ani 
stau în acest disc fără să-mi fi văzut o dată casa. Ai 
putea să-mi dai drumul, chiar ai putea. Te-am slujit trup 
şi suflet. 

— Nu ai suflet, zise Mandrake. Ce-a spus Bartimaeus? 

— Nu pot să-ţi reproduc, eşti prea tânăr! Dar a fost 
nepoliticos. Mi-am astupat urechile. Ei, nu vine de 
bunăvoie şi asta-i treaba! Dă-l încolo, zic eu. Nu pricep 
de ce nu l-ai nimicit până acum. O, nu iar înapoi în 
sertarul ăla... nu poţi avea un pic de milă, băiat rău ce 
eşti? 

Odată discul învelit şi sertarul închis, Mandrake se 
frecă la ochi. Problema cu Bartimaeus devenea 
intolerabilă. Djinnul era mai slab şi mai arţăgos ca 
niciodată; aproape inutil ca servitor. Potrivit oricărei 
logici ar fi trebuit să-l elibereze, dar - ca întotdeauna - Îi 
displăcea acest gând. De ce anume - era greu de spus, 


71 


din moment ce, dintre toţi sclavii, djinnul era singurul 
care nu-l tratase niciodată măcar cu un dram de respect. 
Insultele lui erau obositoare, exasperante peste poate... 
şi, de asemenea, ciudat de înviorătoare. Mandrake trăia 
într-o lume în care adevăratele emoţii erau pe veci 
ascunse în spatele măştilor zâmbind politicos. Dar 
Bartimaeus nu-şi ascundea neplăcerea. Unde Ascobol şi 
compania se dovedeau amabili şi servili, Bartimaeus 
rămăsese la fel de impertinent ca în ziua când îl 
întâlnise, când era doar un copil, posesorul unui nume cu 
totul diferit... 

Mintea lui Mandrake zburase aiurea. Tuşi şi se ridică. 
Aceasta era ideea de bază, desigur. Djinnul îi ştia numele 
de botez. Riscant pentru un om cu funcţia lui! Dacă îl 
chema alt magician şi afla ce ştia demonul... 

Oftă; mintea îi trecea greoi de la o cărare bătătorită la 
alta. „O fată cu părul negru. Drăguţă.” Nu era greu de 
ghicit deghizarea djinnului. De când murise Kitty Jones, 
Bartimaeus se folosise de înfăţişarea ei ca să-şi bată joc 
de el. Reuşind, de altfel. Chiar şi după trei ani, Mandrake 
simţea un junghi de durere de fiecare dată când îi vedea 
chipul. Clătină din cap, dojenindu-se singur. „Las-o 
baltă!” Fusese o trădătoare, acum era moartă şi 
îngropată. 

Ei bine, demonul ăla nenorocit nu conta. Chestiunea 
presantă era tulburarea din ce în ce mai mare creată de 
război. Asta - şi noile capacităţi periculoase apărute 
printre oamenii de rând. Povestea lui Fritang despre 
puştii care aruncaseră cu ouă era cea mai recentă dintr-o 
lungă serie de relatări îngrijorătoare. 

De la Gladstone încoace, magicienii respectaseră o 
regulă de bază. Cu cât oamenii de rând ştiau mai puţine 
despre magie şi despre instrumentele ei, cu atât mai 
bine. Astfel, fiecare sclav, de la cel mai amărât imp până 
la cel mai arogant afrit, avea ordin să evite expunerea 
inutilă atunci când se afla în lume executând ordinele 
stăpânului său. Unii utilizau puterea  invizibilităţii; 


72 


majoritatea se deghizau. Aşa că demonii care se 
înghesuiau pe străzile capitalei sau umblau grăbiţi pe 
acoperişuri treceau, de regulă, neobservaţi. 

Dar acum se schimbase situaţia. 

Fiecare săptămână aducea noi relatări despre 
deconspirarea demonilor. O trupă de impi mesageri 
fusese văzută deasupra Whitehall-ului de un grup 
gălăgios de şcolari; magicienii raportaseră că impii se 
deghizaseră corect în porumbei şi n-ar fi trebuit să tre- 
zească bănuieli. La câteva zile după aceea, ucenicul unui 
bijutier, proaspăt venit în Londra, alergă înnebunit pe 
Horseferry Road şi sări peste zidul de pe mal în Tamisa. 
Martorii pretindeau că ţipase că sunt fantome printre 
oameni. Cercetări amănunțite arătaseră că demoni 
spioni acţionaseră într-adevăr pe Horseferry în ziua 
aceea. 

Dacă oamenii de rând se năşteau cu puterea de a 
vedea demonii, tulburarea care se abătuse asupra 
Londrei în ultima vreme putea să se agraveze... 
Mandrake clătină din cap, iritat. Trebuia să meargă la o 
bibliotecă, să caute precedente istorice. O astfel de 
revoltă era posibil să se mai fi întâmplat în trecut... Dar 
nu avea timp - prezentul era suficient de dificil. Trecutul 
putea să mai aştepte. 

Un ciocănit la uşă; servitorul intră fără să-l deranjeze, 
ocolind atent pentagramele de pe podea. 

— Adjunctul şefului poliției doreşte să vă vadă, 
domnule! Mandrake ridică mirat capul. 

— A, da? Foarte bine! Pofteşte-o! 

Dură trei minute până când servitorul cobori în camera 
de primire cu două etaje mai jos şi se întoarse cu 
vizitatoarea, dându-i domnului Mandrake timp suficient 
să scoată o oglindă mică de buzunar şi să se cerceteze 
atent. Işi netezi părul scurt care se adunase într-un 
smoc; îşi scutură câteva fire de praf de pe umeri. In 
sfârşit, satisfăcut, se cufundă în hârtiile de pe birou - un 
model de hărnicie zeloasă, ferchezuită. 


73 


Recunoştea că o astfel de spilcuială era caraghioasă, 
dar o făcea oricum. Era mereu atent la aparenţe când 
venea să-l vadă adjunctul şefului poliţiei. 

Un ciocănit brusc; cu paşi uşori şi cu mişcări vioaie şi 
hotărâte, Jane Farrar intră şi traversă camera, ducând o 
casetă de orb într-o mână. Domnul Mandrake se ridică pe 
jumătate, curtenitor, dar ea îi făcu semn să se aşeze la 
loc. 

— Nu trebuie să-mi spui ce onoare e asta, John! Am 
înţeles intenţia. Am ceva important să-ţi arăt. 

— Te rog! 

Arătă spre un scaun de piele de lângă birou. Femeia se 
aşeză, punând caseta de orb pe masă şi rânji la el. 
Mandrake îi răspunse în acelaşi mod. Rânjeau ca două 
pisici stând faţă în faţă, cu un şoarece rănit la mijloc, 
mieroase şi puternice şi sigure pe neîncrederea lor 
reciprocă. 

Afacerea cu golemul de acum trei ani se încheiase cu 
moartea şi cu dizgraţia şefului poliţiei, Henry Duvall, şi 
de atunci prim-ministrul nu considerase necesar să 
desemneze un succesor. De fapt, ca semn al neîncrederii 
sale crescânde în magicienii din jurul lui, îşi conferise /u; 
însuşi titlul, şi se baza pe adjunctul şefului poliţiei ca să 
facă treaba. Jane Farrar îndeplinise acest rol timp de doi 
ani. Aptitudinile ei erau bine-cunoscute: îi permiseseră să 
supravieţuiască după strânsa legătură cu Henry Duvall şi 
să recâştige aprecierea domnului Devereaux. Ea şi Man- 
drake erau acum doi dintre cei mai apropiaţi aliaţi ai săi. 
Din acest motiv, se purtau insuportabil de cordial unul cu 
celălalt; totuşi, dincolo de aparente, vechea lor rivalitate 
îşi arăta colții. 

Mandrake o găsea deconcertantă din alt motiv. Era 
încă foarte frumoasă: cu părul lung, negru şi lucios, cu 
ochii migdalaţi şi verzi, cu gene lungi. Înfăţişarea ei îl 
distrăgea; era nevoie de întreaga încredere a maturității 
sale ca să ţină pasul cu ea în conversaţie. 

Se lăsă nepăsător în scaun. 


74 


— Şi eu am ceva să-ţi spun, zise el. Cine începe? 

— Oh, bine! Spune tu! Dar grăbeşte-te! 

— |n regulă! Trebuie să trezim interesul prim- 
ministrului cu privire la aceste noi capacităţi pe care le 
capătă unii oameni de rând. Un alt demon de-al meu a 
fost zărit ieri. Tot de copii. Nu trebuie să-ţi spun ce 
necazuri ne aduce asta. 

Sprâncenele elegante ale domnişoarei Farrar se 
încruntară. 

— Nu, nu trebuie! Azi-dimineaţă am primit rapoarte 
despre greve ale docherilor şi ale maşiniştilor. Marşuri! 
Demonstraţii! Nu doar în Londra, ci şi în provincie. Sunt 
organizate de bărbaţi şi de femei cu aceste puteri 
neobişnuite. Va trebui să-i strângem de pe străzi. 

— Mmm, dar care este cauza, Jane? 

— Asta putem stabili când ajung în Turn. Avem spioni 
care lucrează acum în cârciumi, strângând informaţii. O 
să plătească scump. Altceva? 

— Trebuie să discutăm şi despre ultimul atac din Kent, 
dar asta poate aştepta până la Consiliu. 

Doamna Farrar întinse două degete subţiri şi desfăcu 
caseta, dând la o parte pânza şi scoțând la iveală un mic 
glob de cristal, alb-albăstrui şi perfect, cu o bază 
aplatizată. Îl împinse spre centrul biroului. 

— E rândul meu, zise. Magicianul se îndreptă puţin. 

— Unul dintre spionii tai? 

— Da! Acum fii atent, John - este important! Ştii că 
domnul Devereaux m-a rugat să-i supraveghez 
îndeaproape pe magicieni, în caz ca vreunul încearcă să 
calce pe urmele lui Duvall sau ale lui Lovelace? 

Domnul Mandrake dădu din cap. Mai mult decât de 
rebelii americani, mai mult decât de duşmanii lor din 
Europa, mai mult decât de oamenii de rând furioşi care 
demonstrau pe străzi, prim-ministrul se temea de propriii 
miniştri, de bărbaţii şi de femeile cu care stătea la masă 
şi care îi beau vinul. Era o teamă justificată - colegii lui 
erau ambiţioşi; totuşi, îl distrăgea de la alte chestiuni mai 


75 


stringente. 

— Ce-ai descoperit? întrebă el. 

— Ceva. 

Îşi trecu o mână peste glob, aplecându-se în faţă, 
astfel încât părul ei lung şi negru i se revărsă pe lângă 
obraji. Dregându-şi glasul, Mandrake se aplecă şi el, 
bucurându-se (ca întotdeauna) de parfumul şi de 
înfăţişarea ei, de apropierea fizică. Deşi femeia era 
periculoasă şi felină, compania lui Jane Farrar avea 
farmecul ei. 

Ea rosti câteva cuvinte; puncte albastre alergară pe 
suprafaţa globului, adunându-se la bază. Suprafaţa 
superioară rămase transparentă. Aici se formă o imagine 
- o faţă de umbre. Pâlpâi, se mişcă, dar nu se apropie. 

Doamna Farrar îşi ridică privirea. 

— Acesta este Yole! Yole a supravegheat un anume 
tânăr magician care mi-a trezit interesul. Îl cheamă 
Palmer, de nivelul al doilea, lucrează la Ministerul de 
Interne. A fost omis la promovare de câteva ori şi e un 
om foarte frustrat. leri Palmer s-a învoit pe caz de boală; 
n-a venit la muncă. În schimb a plecat din apartamentul 
lui pe jos şi s-a dus la un han de lângă Whitechapel. 
Purta haine de muncitor obişnuit. Yole l-a urmărit şi 
poate relata ce s-a întâmplat. Cred că te va interesa. 

Mandrake făcu un gest evaziv. 

— Te rog, continuă! 

Jane Farrar pocni din degete şi rosti către glob: 

— Arată-mi hanul, cu sunet! 

Faţa neguroasă se retrase, dispăru. Se formă o 
imagine în glob - grinzi, pereţi văruiţi, o masă de lemn 
sub o lampă de alamă. Fumul plutea către ferestrele 
murdare. Punctul de observaţie era jos; era ca şi cum ar 
fi stat întinşi pe podea. Femei dolofane treceau pe 
deasupra, şi bărbaţi în costume prost croite. Slab, ca de 
foarte departe, se auzeau râsete, tusete şi clinchet de 
pahare. 

La masa de lemn stătea un bărbat, un domn îndesat, 


76 


între două vârste, oarecum roz la faţă, cu fire cărunte în 
păr. Purta un pardesiu ponosit şi o beretă moale. Ochii îi 
alergau necontenit încoace şi încolo, evident 
cercetându-i pe oamenii din han. 

Mandrake se aplecă mai aproape, inspirând uşor: 
parfumul lui Farrar era deosebit de intens în ziua aceea. 
Avea un iz de rodie. 

— Ăsta e Palmer, nu? întrebă el. E un unghi ciudat. 
Prea jos. Femeia dădu din cap. 

— Yole era un şoarece lângă plintă. A vrut să treacă 
neobservat, dar a fost o greşeală care te-a costat scump, 
nu, Yole? 

Atinse suprafaţa globului. 

O voce dinăuntru, smiorcăită şi umilă, răspunse: 

— Da, stăpână! 

— Mmm! Da, ăsta e Palmer! De obicei, un tip foarte 
insipid. Acum - asta e important! E greu de văzut de aici, 
de jos, dar are o halbă de bere în mână. 

— Remarcabil, murmură Mandrake. Mai ales că este 
într-o cârciumă. „Sigur a rodie... şi poate o urmă de 
lămâie...” 

— Aşteaptă puţin! Se uită după cineva. 

Mandrake cercetă figura din glob. Aşa cum era de 
aşteptat din partea unui magician aflat printre oameni de 
rând, domnul Palmer nu se simţea în largul lui. Ochii i se 
mişcau tot timpul; gâtul şi fruntea i se acoperiseră cu 
broboane de sudoare. Ridică de două ori halba ca să bea 
bere; de două ori se opri cu paharul la buze şi îl puse 
încet pe masă, într-un loc pe care nu-l vedeau. 

— E nervos, zise Mandrake. 

— Da! Săracul, bietul Palmer! 

Vorbea blând, dar ceva din tonul ei avea ascuţişul unui 
cuţit. Mandrake trase din nou aer în piept. Acea notă 
uşor acră era exact ce trebuia. Punea foarte bine în 
evidenţa dulceaţa parfumului. 

Doamna Farrar tuşi. 

— E ceva în neregulă cu scaunul, Mandrake? întrebă 


77 


ea. Dacă te mai apleci mult, cazi peste mine. 

Îşi ridică repede privirea din glob, evitând cu greu să 
nu-şi ciocnească fruntea de a ei. 

— Scuze, Farrar, scuze! Îşi drese glasul şi vorbi cu o 
voce gravă. E doar tensiunea - nu mă pot abţine. Mă 
întreb ce pune la cale acest Palmer. Un tip foarte dubios! 

Îşi aranjă absent o mânecă. 

Doamna Farrar îl privi preţ de o clipă, apoi arătă către 
glob. 

— Păi, priveşte! 

Din cealaltă parte a globului apăru un nou-venit, 
ducând o halbă de bere. Era cu capul descoperit, cu 
părul roşcat dat pe spate, încălţat cu cizme murdare de 
muncitor şi îmbrăcat în nişte pantaloni care se iţeau de 
sub o haină de ploaie lungă şi neagră. Cu paşi 
nepăsători, dar hotărâți, se apropie de domnul Palmer, 
care se dăduse la o parte ca să-i facă loc. 

Bărbatul se aşeză. Îşi puse berea pe masă şi îşi ridică 
ochelarii pe nasul mic. 

Domnul Mandrake era transfigurat. 

— Stai! şuieră el. Îl cunosc! 

— Yole, porunci Farrar. Opreşte scena! 

Cei doi oameni din glob tocmai întorceau capul ca să 
se salute. La comanda ei, imaginea îngheţă. 

— Aşa e bine, zise Farrar. Îl recunoşti? 

— Da! E Jenkins! Clive Jenkins! A lucrat cu mine la 
Afaceri Interne. Se poate să mai lucreze încă acolo, din 
câte ştiu. Nivel de secretar. Fără perspective de 
promovare. Ei, da! Asta este într-adevăr interesant! 

— Stai! 

Tânăra pocni din degete. Mandrake remarcă lacul 
roz-deschis, de culoarea delicată a pieliţelor din jurul 
unghiilor. Imaginea din glob reveni: cei doi bărbaţi se 
întoarseră, se salutară, priviră în altă parte. Nou-venitul, 
Clive Jenkins, luă o înghiţitură de bere. Buzele i se 
mişcară; după o jumătate de secundă, vocea lui, slabă şi 
deformată, se auzi din glob. 


78 


— Deci, Palmer! Lucrurile se mişcă repede şi e timpul 
să te hotărăşti. Trebuie să ştim dacă eşti cu noi sau nu. 

Domnul Palmer sorbi lung din pahar. Faţa îi lucea de la 
transpiraţie, iar ochii erau mereu în mişcare. Mai mult 
mormăi decât vorbi: 

— Am nevoie de mai multe informaţii. Jenkins râse şi 
îşi aranjă ochelarii pe nas. 

— Linişteşte-te, linişteşte-te! Nu muşc, Palmer! O să 
primeşti informaţii. Dar mai întâi avem nevoie de o 
dovadă a bunelor tale intenţii. 

Celălalt plescăi ciudat din buze. 

— Când ţi-am dat motiv să te îndoieşti de mine? 

— Niciodată! Dar nici nu ne-ai dat motive să credem în 
tine. Avem nevoie de dovezi. 

— Cum? Adică un test? 

— Cam aşa ceva. Domnul Hopkins vrea să-ţi vadă 
devotamentul faţă de el. Ai putea fi şi de la poliţie, din 
câte ştim noi. Să lucrezi pentru Devereaux sau pentru 
nemernica aia de Farrar. Mai luă o înghiţitură de bere şi 
continuă: Nu se ştie niciodată! 

În afara globului, în alt timp şi spaţiu, John Mandrake 
se uită la Jane Farrar şi ridică dintr-o sprânceană. Ea 
zâmbi leneş, dezvelind un canin ascuţit. 

— Hopkins... începu Mandrake. Crezi că e acelaşi...? 

— Învăţatul care i-a arătat lui Duvall cum să controleze 
golemii, zise Farrar. Veriga lipsă a conspirației. Da, aşa 
cred! Dar, ascultă! 

Domnul Palmer, roşu la faţă, era în toiul unei expuneri, 
arătându-se profund jignit de reproşul care-i fusese adus. 
Clive Jenkins nu zicea nimic. Până la urmă tirada lui 
Palmer luă sfârşit; se potoli ca un balon dezumflat: 

— Ei bine, ce vreţi să fac? Te avertizez, Jenkins, nu 
cumva să-mi întinzi vreo capcană... 

Îşi ridică paharul ca să se răcorească. Când făcu asta, 
Jenkins tresări; cotul lui peticit dădu peste braţul 
celuilalt. Halba se clătină, berea se vărsă pe masă. 
Palmer scoase un mic sunet de iritare: 


79 


— Prost neîndemânatic! Jenkins nu se scuză. 

— Dacă faci ce trebuie, zise el, o să culegi roadele, 
împreună cu mine şi cu restul. Urmează să-l întâlneşti... 
aici! 

— Când? 

— Atunci! Asta e tot! Plec acum. 

Fără alte cuvinte, bărbatul slab şi roşcat se ridică de la 
masa de lemn şi dispăru din câmpul lor vizual. 

Palmer rămase câteva minute aşezat, cu faţa lui roşie 
disperată şi consternată. Apoi plecă şi el. 

Doamna Farrar pocni din degete. Imaginea dispăru; de 
undeva din depărtare faţa neguroasă reapăru, fără 
tragere de inimă. Farrar se lăsă pe spate în scaun. 

— Nu mai e cazul să spun, zise ea, că Yole ne-a 
dezamăgit. De la punctul sau de observaţie nu a putut 
vedea suprafaţa mesei. Nu s-a gândit că Jenkins vărsase 
berea intenţionat sau că scrisese ora şi locul întâlnirii în 
lichidul de pe masă. Ei, Yole l-a urmărit pe Palmer tot 
restul zilei şi n-a văzut nimic. În noaptea aceea mi-a dat 
raportul. În timp ce făcea asta, Palmer şi-a părăsit 
apartamentul şi nu s-a întors. Evident că s-a dus la 
întâlnirea cu misteriosul Hopkins. 

John Mandrake îşi lovi nerăbdător degetele între ele. 

— Va trebui să-l interogăm pe domnul Palmer când se 
întoarce. 

— Aici e problema! Azi-dimineaţă, în zori, inginerii care 
lucrau la Sistemul de Canalizări Rotherhithe au văzut 
ceva în groapa de gunoi. Au crezut întâi că e o grămadă 
de cârpe. 

Mandrake ezită. 

— Nul!... 

— Mă tem că da! Era cadavrul domnului Palmer. 
Fusese înjunghiat în inimă. 

— O, exclamă Mandrake. Ah! Asta pică prost! 

— Într-adevăr! Dar e şi promiţător. Jane Farrar trecu o 
mână peste glob, care se întunecă, devenind de un 
albastru tern, închis. Înseamnă că acest Clive Jenkins al 


80 


tău - şi acest Hopkins - pun la cale ceva important. 
Destul de important ca să implice omoruri. lar noi ne-am 
prins! 

Ochii îi sclipeau de încântare. Părul ei lung şi negru era 
puţin în dezordine; mai multe şuviţe îi cădeau pe frunte. 
Faţa îi era îmbujorată şi el respira iute. 

Mandrake îşi desfăcu puţin gulerul. 

— De ce îmi spui mie asta acum, în afara Consiliului? 

— Fiindcă am încredere în tine, John! Şi nu am 
încredere în nici unul dintre ceilalţi. Îşi dădu la o parte 
şuviţele din ochi. Whitwell şi Mortensen conspiră 
amândoi împotriva noastră. Ştii asta! Nu avem prieteni în 
Consiliu, în afară de prim-ministru. Dacă putem scăpa de 
aceşti trădători noi singuri, poziţia noastră va fi 
considerabil mai puternică. 

Mandrake dădu din cap. 

— Aşa e! Păi, e clar ce avem de făcut. Trimite un 
demon să îl urmărească pe Clive Jenkins şi vezi dacă ne 
poate duce la adevăr. 

Doamna Farrar băgă globul de cristal în casetă şi se 
ridică. 

— Am să las asta în seama ta, dacă se poate. Yole e un 
incapabil şi toţi ceilalţi demoni ai mei au deja însărcinări. 
Suntem în stadiul de observaţie. Nu vei avea nevoie de 
nimic puternic. Sau toţi djinnii tai sunt ocupați? 

Mandrake privi pentagramele tăcute. 

— Nu, nu, spuse el încet, sunt sigur că o să găsesc pe 
cineva. 


81 


6 


Vă întreb. O dai în bară cu o misiune, molestezi un sol 
şi refuzi pe şleau un ordin să te întorci. Apoi stai şi 
aştepţi ca magicianul să reacționeze. Şi nu se întâmplă 
nimic. Ore întregi. Nici o invocare, nici o tentativă de 
pedepsire, nimic. 

Ce fel de stăpân este ăsta? 

Dacă e ceva care chiar mă enervează, e să fiu ignorat! 
Pot suporta tratamentul aspru, ca şi gesturile jignitoare. 
Cel puţin ele arată că ai un anume efect. Dar să fiu lăsat 
să fierb în suc propriu de parcă aş fi doar un amărât de 
imp într-un disc magic de ghicit viitorul... asta mă face să 
fiu ceva mai mult decât doar iritat. 

Se scursese jumătate de zi când am simţit primele 
zvâcniri în esenţă: ferme, insistente, ca un cuţit care mi 
se învârtea în măruntaie. Invocare, în sfârşit! Bun - 
momentul să plec! Nu era de mine vreo ezitare 
temătoare sau vreo reţinere. Am ieşit din hornul spart, 
m-am dezmorţit, mi-am îndepărtat Vălul de Acoperire, 
am speriat un câine care trecea pe acolo, am scos un 
sunet nepoliticos către o doamnă din gradina alăturată şi 
am trimis hornul cât colo în stradă”. 

Să lăsăm prostiile. Incă eram Bartimaeus din Uruk, 
al-Arish şi Alexandria. De data asta eram serios. 

Am lăsat invocarea să-mi tragă esenţa în sus şi să mă 
ducă de acolo. Strada se transformă curând într-o mare 
de lumini şi de benzi colorate. O secundă mai târziu 
acestea se uniră sub forma unui hol tipic de invocare: 
becuri atârnând din tavan, mai multe pentagrame pe 
podea. Ministerul Informaţiilor, ca de obicei. Mi-am făcut 
corpul să ia forma lui Kitty Jones. Era mai simplu decât să 


! Din cauza slăbiciunii mele nu a ajuns până pe trotuar. Dar, 
Doamne, gestul a fost de o sălbăticie!... 


82 


încerc să mă gândesc la altceva. 

Bun! Unde era blestematul de Mandrake? 

Acolo! Aşezat la birou, cu stiloul în mână, holbându-se 
la o grămadă de hârtii din faţa lui. Nici măcar nu-şi 
aruncă ochii în direcţia mea! Mi-am dres glasul, mi-am 
pus mâinile delicate în şolduri, m-am pregătit să 
vorbesc... 

— Bartimaeus! 

O voce blândă. Prea joasă ca să fie a lui Mandrake. 
M-am întors, am văzut o tânără delicată, cu păr şaten, 
stând la alt birou, într-o pentagramă alăturată. Era Piper, 
asistenta stăpânului meu, azi făcând tot posibilul să fie 
severă. Fruntea îi era încreţită în ceea ce aducea a 
încruntare; îşi ţinea vârfurile degetelor unite. Se uită la 
mine ca o educatoare supărată de la grădiniţă şi spuse: 

— Unde-ai fost, Bartimaeus? Ar fi trebuit să te întorci 
azi-dimineaţă, aşa cum ţi s-a cerut! Domnul Mandrake a 
trebuit să facă un efort ca să te aducă înapoi, când e aşa 
de groaznic de ocupat. Nu e prea bine, să ştii! Purtarea 
ta devine într-adevăr foarte obositoare. 

Nu mă aşteptasem deloc la asta. M-am îndreptat de 
spate. 

— Obositoare? am strigat. Obositoare? Ai uitat cui te 
adresezi? Sunt Bartimaeus - Sakhr al-jinni, N'gorso cel 
Puternic, ridicător de ziduri, distrugător de imperii! Am 
douăzeci de nume şi de titluri în tot atâtea limbi, iar 
faptele mele măreţe reverberează în fiecare silabă! Nu 
încerca să mă umileşti, femeie! Dacă vrei să trăieşti, te 
sfătuiesc să-ţi aduni fustele şi să pleci imediat. Am de 
gând să vorbesc cu domnul Mandrake între patru ochi. 

Fata ţâţăi. 

— Pur şi simplu eşti imposibil azi, Bartimaeus! Cred că 
ar trebui să fii mai matur. Uite, avem o trebuşoară pentru 
tine! 

— Ce? Nu aşa repede! 

Am înaintat cu jumătate de pas în pentagramă; îmi 
săreau scântei din ochi şi un nimb de foc de culoarea 


83 


coralului îmi tremură pe piele când am zis: 

— Am să discut mai întâi cu Mandrake! 

— Mă tem că ministrul este indisponibil pentru 
moment. 

— Indisponibil? Prostii! Îl văd stând colo! 

— E ocupat cu ştirile de azi. Are de respectat un 
termen-limită. 

— Păi poate lăsa deoparte inventarea minciunilor preţ 
de un minutt. Vreau să-i spun o vorbă. 

Doamna Piper strâmbă din nas. 

— N-ai cum să ai ceva important să-i spui. Acum, te 
rog, vezi-ţi de misiunea ta! 

Mi-am întors faţa de la ea; m-am adresat siluetei de la 
birou. 

— Hei, Mandrake! 

Nici un răspuns. Am repetat, mai tare. Hârtiile foşneau 
şi fluturau pe birou. 

Magicianul îşi trecu o mână prin părul tuns scurt şi îşi 
ridică privirea, cu o expresie vag îndurerată. Parcă i se 
cerea să-şi amintească de o veche rană într-un loc 
sensibil. Se întoarse către asistenta sa. 

— Doamnă Piper, te rog informează-l pe Bartimaeus că 
nu mă interesează câtuşi de puţin plângerile sale. 
Aminteşte-i că majoritatea stăpânilor l-ar fi pedepsit 
aspru pentru incompetenţă în bătălie şi că are noroc că a 


1Ca parte din încercarea sa de a-i linişti pe oamenii de rând, 
Mandrake inaugurase o serie de broşuri oribile, care spuneau poveşti 
eroice despre soldaţii britanici ce luptau în sălbăticia americană. Un 
titlu tipic era Adevărate poveşti de război. Erau ilustrate cu gravuri 
proaste şi pretindeau că sunt relatări reale ale unor evenimente 
recente. Nu e nevoie să mai spun că magicienii americani erau 
sălbatici şi cruzi, folosind magia cea mai neagră şi demonii cei mai 
hidoşi. La rândul lor, britanicii cei corecţi insistau mereu asupra 
bunelor maniere şi a fairplay-ului şi scăpau invariabil din strâmtoare 
improvizând arme artizanale din stâlpi de gard, din cutii de conserve 
şi din bucăţi de sfoară. Războiul era descris ca fiind atât necesar, cât 
şi corect. Era vechea poveste - am văzut impi cioplind invenţii 
similare pe stele oficiale peste tot în delta Nilului, în apărarea 
războaielor faraonice. Oamenii tindeau să le ignore şi pe acelea. 


84 


rămas în viaţă. Asta e tot! 

Apucă iar stiloul. 

Doamna Piper deschise gura să vorbească, dar am fost 
mai rapid. 

— Te rog să-l informezi pe neisprăvitul ăla cu tuleie în 
barbă, m-am răstit, că e imperativ să mă lase să plec în 
clipa asta! Puterile mele, deşi încă uimitoare, sunt 
întrucâtva slăbite şi au nevoie de împrospătare. Dacă nu 
e de acord cu această cerere justă şi rezonabilă, voi fi 
obligat să acţionez, din disperare, împotriva intereselor 
mele şi ale lui. 

Ea se încruntă. 

— Ce vrea să însemne ultima parte? Am ridicat dintr-o 
sprânceană. 

— Ştie e/! M-am întors către Mandrake: Ştii, nu? 

Îmi aruncă o privire. 

— Da, evidenti! 

Cu o hotărâre care nu prevestea nimic bun, puse iar 
stiloul jos. 

— Doamnă Piper, zise, te rog atrage-i atenţia acelui 
demon nelegiuit că, dacă îi trece prin minte un singur 
gând de trădare, îl voi trimite în mlaştinile din Boston, 
unde se spune că pier în fiecare zi o duzină de djinni. 

— Zi-i că nu mă impresionează cine ştie ce! Apărarea 
mea e aşa de slabă, că aş putea pieri şi făcându-i 
cumpărăturile. Ce mă interesează unde se întâmplă? 

— Spune-i că-şi exagerează cu siguranţă slăbiciunea. 
Nu prea sună a Bartimaeus, cel care a stat la taclale cu 
Solomon. 

— Şi cu Faust şi Zarbustibal! 

— Faust, Zarbustibal, nu contează! Nu fac o listă 
exhaustivă. Oricum, spune-i, doamnă Piper, că, dacă îşi 
îndeplineşte cu succes următoarea misiune, voi fi de 
acord cu eliberarea lui temporară în scopuri de 
recuperare, şi să se mulţumească cu atât. 


1 Normal că ştia. Numele lui de botez îi atârna deasupra 
capului ca o sabie scoasă din teacă. 


85 


Am pufnit dispreţuitor. 

— Spune-i că oferta este acceptabilă doar dacă 
misiunea e simplă, rapidă şi complet lipsită de pericole. 

— Spune-i - oh, pentru numele lui Dumnezeu - spune-i 
care e misiunea şi termină odată! 

Cu un foşnet de hârtii şi cu un scârţâit al scaunului de 
piele, magicianul se întoarse la munca lui. Capul 
doamnei Piper se opri; se rotise dintr-o parte într-alta, ca 
al unei bufniţe speriate. Işi frecă delicat gâtul. 

— Aşa că dă-i drumul! am îndemnat-o. 

Păru puţin ofensată de tonul meu tăios, dar nu aveam 
chef de dulcegării. Încă o dată Mandrake mă tratase cu 
dispreţ şi cu batjocură, încă o dată îmi ignorase 
amenințările şi rugăminţile. Pentru a mia oară am jurat 
răzbunare. Poate ar fi trebuit să risc să plec în America, 
să-mi încerc puterile în luptă. Mai supravieţuisem la aşa 
ceva. Dar nu când eram atât de slăbit ca acum... Nu, 
trebuia să-mi recapăt mai întâi puterile, iar asta însemna 
să accept misiunea aceasta „finală”. Am aşteptat 
mohorât. Din cealaltă parte a camerei auzeam stiloul lui 
Mandrake  alunecând pe hârtie, scriind mai multe 
minciuni. 

Doamna Piper era evident uşurată că se încheiase 
confruntarea. 

— Ei bine, zise ea, zâmbind uşor, sunt sigură că vei 
considera asta foarte uşor, Bartimaeus! Dorim să-l 
urmăreşti pe un magician minor, Clive Jenkins, să ţii 
socoteala a tot ceea ce face. Să nu te laşi văzut sau 
simţit. E implicat într-un soi de conspirație contra guver- 
nului, şi are de a face cu o crimă. In plus, ştiu că lucrează 
pentru un învăţat fugar, pe nume Hopkins. 

Asta îmi trezi vag interesul. De ani de zile nu mai 
auzisem nimic despre el. Dar mi-am păstrat o expresie 
de adolescent bosumflat. 

— Jenkins: e puternic? Fata se încruntă. 

— Nu cred! 

Stăpânul meu ridică privirea şi pufni. 


86 


— Jenkins? Nici pomeneală! 

— Lucrează la Afaceri Interne, zise doamna Piper. 
Nivelul doi! Are un imp numit Truklet. Ştim că a încercat 
să corupă alţi magicieni de nivel inferior; nu e clar de ce. 
Sigur este în legătură cu Clem Hopkins. 

— Asta e prioritatea, spuse Mandrake. Găseşte-l pe 
Hopkins! Nu acţiona, nici nu ataca: ştim că eşti slab ca o 
gărgăriţă, Bartimaeus! Doar află unde e. De asemenea, 
descoperă ce pun la cale. Dacă reuşeşti, voi... O, la 
naiba! Sunase telefonul de pe birou. Ridică receptorul: 
Da? O - bună, Makepeace! Îşi dădu ochii peste cap. Da, 
da, mi-ar plăcea să trec pe la tine, mi-ar plăcea, dar nu 
pot chiar acum. Trebuie să plec în curând la Consiliu - de 
fapt, am întârziat deja... Despre ce e vorba? Hmm, hmm, 
foarte misterios! Poate mai târziu... În regulă, voi 
încerca! Ne vedem atunci! Puse receptorul în furcă. 
Trebuie să plec, Piper! Voi termina povestea asediului de 
la Boston la prânz. O să ţi-o trimit printr-un imp mai 
târziu, da? O putem da la tipărit pentru bâlciurile de 
seară. Era acum în picioare, îndesând hârtii într-o 
servietă. Ce altceva mai vrei să ştii, Bartimaeus? Adică 
nu scuze sau tânguiri; n-am timp de ele. Versiunea mea 
de Kitty scrâşni din dinţi. 

— Dar întăriri? Dacă ajung la Hopkins, sigur are mai 
mult de un imp care să-l păzească. 

— E doar un învățat, Bartimaeus! Dar chiar dacă are 
apărare, nu vrem să te amesteci. Pot să-l trimit pe 
Cormocodran sau pe ceilalţi ca să se ocupe rapid de el, 
iar doamna Farrar are o grămadă de poliţişti în 
apropiere. Doar dă-mi raportul când obţii informaţiile. |ţi 
dau un ordin de tip uşă deschisă: te poţi întoarce la mine 
oricând eşti gata. 

— Tu unde vei fi? 

— La Westminster Hali în după-amiaza asta şi la 
conacul lui Devereaux din Richmond toată seara. La 
noapte, acasă. 

Servieta se închise cu zgomot; se grăbea să plece. 


87 


— Unde e Jenkins de găsit acum? 

— În clădirea Afacerilor Interne, Whitehall numărul 
şaisprezece. Biroul din spate. E un fraier scund, cu păr 
roşcat. Altceva îţi mai trece prin minte? 

— N-ai vrea să ştii. 

— Fără îndoială! O ultimă chestiune, Bartimaeus! 
Ţi-am dat cuvântul, dar m-ai putea încuraja să mi-l ţin, 
dacă renunţi la această înfăţişare. Se uită la mine, fix - 
abia atunci. Gândeşte-te la asta! 

Făcu un semn complex: legăturile care mă ţineau 
întemnițat în cerc se înfăşurară în jurul meu, se rotiră în 
direcţii opuse şi mă trimiseră învârtindu-mă în spirală 
afară, în lume. 


88 


7 


Bartimaeus: nume secundar al demonului Sakhr al-jinni, 
menţionat în Procopius şi Michelot. Djinn de rang mediu de 
origine antică, cu mare ingeniozitate şi nu mică putere. 
Consemnat prima dată în Uruk; mai târziu în lerusalim. A 
luptat în bătălia de la al-Arish contra asirienilor. Printre 
stăpânii cunoscuţi: Ghilgameş, Solomon,  Zarbustibal, 
Heraclius, Hauser. 

Printre celelalte nume de putere ale lui Bartimaeus se 
numără: N'gorso, Necho, Rekhyt. Potrivit lui Linnaeus e de 
rang 6, periculos, încă în viaţă. 


Kitty îşi puse cartea în poală şi se uită afară pe 
fereastra autobuzului. De la locul ei de la etaj vedea 
articulațiile şi tendoanele guvernării  magicienilor 
străbătând în sus şi în jos străzile Londrei. Poliţia de 
Noapte se plimba printre trecători, sfere de vigilenţă 
pluteau la fiecare colţ, micuţe puncte rapide de lumină 
treceau pe cerul amiezii. Oamenii obişnuiţi îşi vedeau de 
treabă, ferindu-şi cu grijă ochii de supraveghetorii din jur. 
Kitty oftă. Chiar şi cu armatele departe, în misiune, 
puterea guvernului era prea mare, prea evidentă pentru 
a permite revolta. Singuri, oamenii de rând nu puteau 
face nimic, asta cel puţin era clar. Aveau nevoie de un alt 
fel de ajutor. 

Îşi aruncă iar privirea spre Manualul lui Trismegistus, 
îşi fixă ochii pe caracterele mici şi reciti pasajul pentru a 
nu ştiu câta oară. Numele Necho şi Rekhyt erau noi 
pentru ea, dar restul era plictisitor de familiar. Lista 
scurtă de stăpâni, de exemplu. Deşi nu se ştiau multe 
despre feţele lui Ghilgameş sau Solomon, fuseseră cu 
siguranţă regi adulţi. Heraclius, un împărat-magician - un 
războinic, nu un copil. Cât despre Zarbustibal, găsise o 
descriere a sa într-un vechi inventar de stăpâni arabi: era 


89 


renumit în Marea Roşie pentru nasul său coroiat şi pentru 
negii mari. Hauser fusese tânăr, într-adevăr, dar fusese 
nord-european, blond şi pistruiat - o gravură din una 
dintre cărţile domnului Button îi arătase asta. Nici unul 
dintre ei nu putea fi băiatul cu părul negru şi cu pielea 
închisă la culoare a cărui înfăţişare o folosea aşa de des 
Bartimaeus. 

Kitty clătină din cap, închise cartea şi o aruncă în 
geantă. Era probabil doar o pierdere de timp. Trebuia 
să-şi lase deoparte presimţirile şi să facă invocarea. 

Pauza de prânz venise şi trecuse, iar autobuzul era plin 
de bărbaţi şi de femei care se întorceau la muncă. Unii 
discutau cu voci scăzute; alţii, deja epuizați, aţipeau şi 
dădeau din cap. Un bărbat de pe rândul celălalt citea 
ultima apariţie din Adevărate poveşti de război, relatarea 
regulată a Ministerului Informaţiilor despre mersul 
războiului. Coperta din faţă a broşurii era decorată cu o 
gravură; înfăţişa un soldat britanic urcând în fugă un 
deal, cu baioneta pregătită. Era nobil, hotărât, o statuie 
clasică în mişcare. În vârful dealului un rebel american se 
făcea mic, cu faţa deformată de furie, de teroare şi de 
alte emoţii negative. Purta o robă de magician de stil 
vechi, desenată în aşa fel încât să arate ridicol, efeminat. 
Braţele îi erau ridicate, semn că se preda; lângă el stătea 
aliatul lui - un demon minor într-o postură similară. Era 
scofâlcit la faţă şi avea o expresie răutăcioasă; purta, în 
miniatură, aceleaşi haine ca magicianul. Soldatul britanic 
nu avea demon. O legendă sub ilustrație spunea: „Un alt 
triumf la Boston”. 

Kitty îşi încreţi buzele, dispreţuitoare la adresa 
propagandei evidente a  ilustraţiei. Era opera lui 
Mandrake: el era acum şeful Informaţiilor! Şi când te 
gândeşti că îl lăsase să trăiască. 

Dar djinnul Bartimaeus fusese cel care o încurajase să 
facă asta, să acţioneze ca să cruţe viaţa magicianului, şi 
după trei ani asta încă o uimea şi o intriga. Nimic din 
ceea ce ştia despre demoni nu o pregătise pentru 


90 


personalitatea lui Bartimaeus.  Conversaţiile lor, 
desfăşurate pe un fundal de teamă şi de pericol, îi 
rămăseseră vii în minte - pline de vitalitate, de 
perspicacitate şi mai ales o legătură neaşteptată între ei. 
li deschisese o uşă, oferindu-i o imagine a procesului 
istoric pe care nu-l ghicise niciodată: mii de ani în care 
magicienii îi înrobiseră pe demoni, obligându-i să le 
împrumute puterile. Mii de ani, în care o duzină de 
imperii atinseseră gloria, decăzuseră şi apoi se 
prăbuşiseră. Tiparul se repeta, iar şi iar. Demonii erau 
invocaţi, magicienii îşi croiau drum spre avere şi spre 
faimă. Se instala stagnarea. Oamenii de rând îşi 
descopereau capacităţi înnăscute pe care nu ştiau că le 
au - rezistenţa la magie devenea din ce în ce mai 
puternică generaţie după generaţie, ceea ce le permitea 
să se revolte împotriva conducătorilor. Magicienii 
cădeau; alţii noi apăreau în altă parte şi procesul 
reîncepea. Totul mergea înainte: un ciclu nesfârşit de 
revolte. Intrebarea era: i se putea pune punct? 


Claxonul scoase un sunet strident; cu o smucitură, 
autobuzul se opri brusc. Kitty se clătină în scaunul ei şi îşi 
lungi gâtul la fereastră, căznindu-se să vadă cauza. 

De undeva din faţa autobuzului un tânăr zbură prin 
aer. Ateriză pe trotuar, rămase acolo preţ de o clipă şi 
începu să se ridice. Doi Poliţişti de Noapte, în uniforme 
cenuşii, cu cizme şi cu chipie lucioase, se grăbiră către 
locul cu pricina. Se aruncară asupra tânărului, dar el îi 
lovi cu pumnii şi cu picioarele, reuşind să se elibereze. Se 
chinui să se ridice în picioare. Un ofiţer scoase un baston 
de la brâu: rosti un cuvânt - un curent albastru, 
strălucitor, făcu scântei la capătul lui. Mulțimea care se 
adunase se trase înapoi, alarmată. Tânărul se retrase 
lent. Kitty văzu că avea capul plin de sânge şi o privire 
furibundă. 

Poliţista avansă, fluturând bastonul. O mişcare bruscă, 
o lovitură. Curentul îl atinse pe tânăr în piept. Tresări şi 


91 


se mişcă spasmodic; îi ieşi fum din hainele arse. Apoi 
râse - un sunet aspru şi lipsit de veselie, ca un croncănit 
de cioară. Intinse mâna şi apucă de capătul activ al 
bastonului. Energii albastre îi jucau pe piele, dar părea că 
nu-i pasă: din două mişcări scurte înşfăcă bastonul, îl 
întoarse şi o aruncă pe polițistă pe trotuar, într-o 
fulgerare de lumină. Membrele acesteia zvâcniră, corpul i 
se arcui, se linişti. Rămase ţeapănă. 

Tânărul aruncă bastonul, se întoarse pe călcâie şi, fără 
să se uite înapoi, dispăru pe o alee lăturalnică. Mulțimea 
tăcută îi făcu loc. 

Scrâşnind şi huruind, autobuzul se puse iar în mişcare. 
O femeie care stătea în faţa lui Kitty clătină din cap, fără 
să se adreseze cuiva anume. 

— Războiul, zise ea, provoacă toate tulburările astea! 

Kitty se uită la ceas. Cincisprezece minute până la 
bibliotecă. Închise ochii. 


Era doar pe jumătate adevărat: războiul provoca 
majoritatea tulburărilor, atât în ţară, cât şi în afara 
graniţelor. Dar rezistenţa în creştere a oamenilor de rând 
punea gaz pe foc. 

Cu şase luni înainte, ministrul Războiului, domnul 
Mortensen, introdusese o nouă politică. Într-o încercare 
de a-i obliga pe rebelii americani să se supună, 
determină O creştere dramatică a forţelor 
guvernamentale. In acest scop promulgă Doctrina 
Mortensen - o politică de mobilizare pe tot cuprinsul ţării. 
Se deschiseră Birouri de Recrutare, iar oamenii de rând 
erau încurajați să se înroleze în forţele armate. 
Ademeniţi de perspectiva slujbelor preferenţiale la 
întoarcere, mulţi oameni se şi înrolară. După câteva zile 
de instrucţie plecară spre America pe vase militare 
speciale. 

Trecură luni; aşteptata întoarcere a eroilor cuceritori 
nu se materializă. Nu se mai auzea nimic de ei. 
Informaţiile din colonii erau greu de obţinut; declaraţiile 


92 


guvernului deveniră evazive. Până la urmă începură 
zvonurile, răspândite poate de comercianții care operau 
peste Atlantic: armata era blocată în teritoriul inamic; 
două batalioane fuseseră masacrate; mulţi oameni erau 
morţi, unii fugiseră în pădurile necălcate de picior de om 
şi nu mai fuseseră văzuţi vreodată. Se vorbea despre 
foamete şi despre alte orori. Cozile de la Birourile de 
Recrutare se micşorară şi apoi dispărură cu totul; o stare 
de spirit taciturnă se insinuă imperceptibil pe feţele 
oamenilor de pe străzile Londrei. 

La momentul potrivit resentimentele pasive se 
transformară în acţiune. Totul începu cu câteva episoade 
disparate, scurte şi rare, dintre care fiecare putea fi 
atribuit unor cauze locale întâmplătoare. Într-un oraş, o 
mamă conduse un protest solitar, aruncând o piatră în 
geamul unui Birou de Recrutare; în altul, mai mulţi 
muncitori abandonară uneltele şi refuzară să mai 
trudească pentru salariul zilnic de mizerie. Trei 
comercianţi răsturnară o încărcătură de bunuri preţioase 
- cereale aurii, făină fină, şuncă uscată la soare - pe 
şoseaua Whitehall şi, îmbibându-le cu petrol, le 
aprinseră, trimițând o panglică fragilă de fum către cer. 
Un magician minor din coloniile estice, poate înnebunit 
de anii de regim alimentar, alergă ţipând în Ministerul 
Războiului, cu o sferă elementală în mână; în câteva 
secunde o activase, distrugându-se pe sine, precum şi pe 
doi tineri funcţionari într-un vârtej de aer turbat. 

Deşi nici unul dintre incidente nu fu atât de grav ca 
atacurile conduse odată de trădătorul Duvall sau chiar de 
Rezistenţa muribundă, rămaseră mai mult timp în mintea 
publicului. In ciuda tuturor eforturilor domnului Mandrake 
de la Ministerul Informaţiilor, erau discutate repetat la 
piaţă, la locurile de muncă, în cârciumi şi în cafenele, 
până când, prin ciudata alchimie a bârfei şi a zvonurilor, 
se contopiră într-o mare poveste, devenind simptomatice 
pentru revolta colectivă împotriva dominaţiei 
magicienilor. 


93 


Dar era un protest fără dinţi, iar Kitty, care încercase 
revolta activă la vremea ei, nu-şi făcea iluzii despre cum 
se va sfârşi. În fiecare seară, la hanul Frog, unde lucra, 
auzea propuneri de greve şi demonstraţii, însă nici o 
sugestie despre cum să îi împiedice pe demonii 
magicienilor să le înăbuşe. Da, câţiva indivizi aveau 
rezistenţă la magie, cum avea şi ea, dar asta nu era 
suficient. Era nevoie şi de a/iați. 


Autobuzul o lăsă pe o stradă liniştită, acoperită de 
frunze, la sud de Oxford Street. Cu geanta pe umăr, 
merse pe jos două străzi până la London Library. 

Paznicul o văzuse des, atât singură, cât şi împreună cu 
domnul Button. În orice caz, nu-i răspunse la salut, 
întinse mâna după permis, pe care îl examină acru de pe 
scaunul lui înalt de după birou. Fără comentarii, îi făcu 
semn să intre. Kitty zâmbi dulce şi se îndreptă către holul 
bibliotecii. 

Biblioteca umplea cinci etaje labirintice, extinzându-se 
pe lăţimea a trei case în colţul unei pieţe liniştite. Deşi 
inaccesibilă oamenilor de rând, nu conţinea neapărat 
texte magice, ci lucrări pe care autorităţile le considerau 
periculoase sau subversive dacă ajungeau în mâinile cui 
nu trebuia. Printre acestea se numărau cărţi de istorie, 
de matematică, de astronomie şi de alte ştiinţe 
stagnante, ca şi opere de literatură, care fuseseră 
interzise încă de pe vremea lui Gladstone. Puţini dintre 
magicienii de frunte aveau timpul sau înclinația de a 
vizita această bibliotecă, dar domnul Button, căruia nu-i 
scăpau multe texte istorice, o trimitea frecvent aici pe 
Kitty. 

Ca de obicei, biblioteca era aproape pustie. Uitându-se 
în încăperile care porneau de la scările de marmură, Kitty 
văzu unul sau doi bătrâni gentlemeni, stând gheboşaţi 
sub ferestre, în lumina amiezii de culoarea caiselor. Unul 
ţinea neglijent un ziar; celălalt sigur dormea. Pe un 
culoar, o tânără mătura pe jos; $$$, $955, şșş, făcea 


94 


mătura, şi norişori de praf se strecurau printre rafturi 
spre celălalt culoar. 

Kitty avea o listă de titluri de împrumutat în numele 
domnului Button, dar avea şi nişte planuri proprii. După 
doi ani de vizite regulate, cunoştea locul; ajunse rapid 
într-un coridor retras de la etajul doi, în faţa secţiunii 
Demonologie. 

„Necho, Rekhyt...” Nu avea nici un fel de cunoştinţe de 
limbi moarte: aceste nume ar fi putut aparţine aproape 
oricărei culturi. Babiloniană? Asiriană? Încercă egipteană. 
Consultă mai multe listări generale de demoni, toate 
legate în piele neagră, crăpată, cu pagini îngălbenite, 
acoperite de coloane de scris mărunt şi neclar. Trecu 
jumătate de oră; nu găsi nimic. O scurtă consultare a 
indexului bibliotecii o trimise către o nişă de lângă o 
fereastră. Sub ea, o bâncuţă cu perne mov invită la 
lectură. Trase de pe raft mai multe almanahuri egiptene 
specializate şi începu să caute. 

Aproape imediat, găsi ceva într-un dicţionar gros. 


Rekhyt: trad. engl. nagâț. Pasărea simbolizează sclavia la 
egipteni; apare mai ales în arta funerară şi în hieroglifele din 
papirusurile magicienilor. Demoni cu acest nume secundar 
apar frecvent în Perioada Veche, Nouă şi Târzie. 


Demoni /a plural!... Era frustrant. Dar găsise epoca. 
Bartimaeus slujise în Egipt; cel puţin o perioadă fusese 
cunoscut drept Rekhyt... 

Kitty îl văzu cu ochii minţii pe djinn, aşa cum şi-l 
amintea: oacheş, subţire, cu o bucată de pânză 
înfăşurată în jurul coapselor. Din câte ştia ea despre 
înfăţişarea egiptenilor, Kitty îşi dădu seama că se afla pe 
drumul cel bun. 

Rămase acolo încă o oră, răsfoind mulţumită paginile 
pline de praf. Unele cărţi erau nefolositoare, scrise în 
limbi străine, sau într-un stil atât de abscons, încât 
frazele păreau să se încolăcească în faţa ochilor ei. 


95 


Restul erau dense şi neaccesibile. Dădeau liste de 
faraoni, funcţionari administrativi, preoţi-războinici ai lui 
Ra; ofereau tabele cu invocările cunoscute, cu 
consemnările care supravieţuiseră, cu demoni obscuri 
trimişi în misiuni obişnuite. Era o căutare obositoare şi nu 
o dată Kitty aţipi. Fu trezită la viaţă de sirenele poliţiei 
din depărtare, de strigătele şi de murmurele de pe o 
stradă învecinată, şi o dată de un bătrân magician care 
îşi suflă tare nasul pe când traversa târşâit coridorul. 

Soarele de toamnă ajunsese la nivelul ferestrelor 
bibliotecii; razele lui încălzeau scaunul cu o lumină aurie. 
Se uită la ceas. Patru şi un sfert! Nu mai era mult până 
se închidea biblioteca şi nici măcar nu găsise cărţile 
domnului Button. În trei ore trebuia să fie la serviciu. Era 
o noapte importantă, şi George Fox de la hanul Frog 
ţinea la punctualitate. Plictisită, mai trase un volum de 
pe băncuţa de la fereastră şi îl deschise. Încă cinci 
minute, apoi... 

Kitty făcu ochii mari. Gata! O listă, lungă de opt pagini, 
cu demoni selectaţi, puşi în ordine alfabetică. Atunci... 
Kitty se uită rapid peste ea, cu viteza cunoscătorului. 
Paimose, Pairi, Penrenutet, Ramose... Aha! Rekhyt! Trei 
cu numele ăsta. 


Rekhyt (|): Afrit. Sclav al lui Sneferu (Dinastia a patra) şi al 
altora; cu un caracter de o răutate legendară. Ucis la 
Khartoum. 

Rekhyt (II): Djinn. Numele secundar de Quishog. Paznic al 
Necropolei din Teba (Dinastia a optsprezecea). Tendinţe 
morbide. 

Rekhyt (III): Djinn. De asemenea numit Nectanebo sau 
Necho. Energic, dar neserios. Sclav al lui Ptolemaeus din 
Alexandria (după 120 î.Hr.). 


Era cel de-al treilea, trebuia să fie... Însemnarea era 
teribil de concisă, dar Kitty simţi cum o cuprinde bucuria. 
Un nou stăpân, o nouă posibilitate. Ptolemeu... numele 
era destul de familiar. Era sigură că îl auzise pe domnul 


96 


Button pomenindu-l; era convinsă chiar că domnul 
Button avea cărţi cu el în titlu... Ptolemeu! Îşi cercetă 
memoria - ei bine, avea să fie uşor de găsit referinţa, 
când o să mai vină. 

Cu o grabă febrilă, Kitty îşi notă descoperirile în 
carneţel, îl prinse cu un elastic şi îl îndesă în geanta ei 
ponosită. Adună cărţile într-o grămadă dezordonată, le 
luă în braţe şi le puse la loc pe rafturi. Pe când făcea 
asta, se auzi o sonerie îndepărtată în holul mare. 
Biblioteca se închidea! lar ea încă nu găsise cărţile 
stăpânului ei! 

Era timpul să plece. Însă Kitty alerga pe coridor cu un 
sentiment clar de triumf. „Ai grijă, Bartimaeus! se 
gândea pe când fugea. Ai grijă... Încă puţin şi pun mâna 
pe tine.” 


97 


8 


|n după-amiaza aceea întrunirea Consiliului fu chiar 
mai puţin satisfăcătoare decât se temuse John Mandrake. 
Avu loc în Holul Statuilor de la Westminster, o încăpere 
dreptunghiulară, construită din piatră roz-cenuşie, cu 
bolți înalte, în stil medieval, şi cu covoare persane groase 
ce acopereau dalele de piatră. Intr-o duzină de nişe din 
pereţi se aflau statuile în mărime naturală ale marilor 
magicieni din trecut. La capăt, auster şi sever, era 
Gladstone; în faţa lui, flamboaiant în frac, duşmanul său 
de moarte, Disraeli. Toţi ceilalţi prim-miniştri erau şi ei 
reprezentaţi, împreună cu alte notabilităţi. Nu fiecare 
nişă conţinea o statuie, dar domnul Devereaux, actualul 
prim-ministru, poruncise ca acelea goale să fie umplute 
cu aranjamente florale somptuoase. Se presupunea că 
spaţiile vacante îi aminteau de propria mortalitate. 

Globuri cu impi de lumină pluteau pe tavan, iluminând 
- în centrul camerei - o masă rotundă din lemn de stejar 
englezesc, mare şi lustruită până la perfecţiune de impi 
harnici. În jurul ei era aşezat Consiliul, mai-marii 
Imperiului, jucându-se cu stilourile şi cu sticlele de apă 
minerală. 

Domnul Devereaux alesese o masă rotundă din raţiuni 
diplomatice. Teoretic nici o persoană nu era mai 
importantă decât celelalte - o politică admirabilă, care 
fusese subminată de insistența lui de a folosi un jilţ aurit 
gigantic, împodobit cu ornamente sculptate în chip de 
îngeraşi dolofani. Domnul Mortensen, ministrul Războ- 
iului, îi urmase exemplul alegând un jilţ ostentativ din 
lemn de sequoia şlefuit. Ca să nu se lase mai prejos, 
domnul Collins de la Ministerul de Interne răspunsese cu 
un tron monumental acoperit cu brocart de culoarea 
smaraldului, completat cu ciucuri parfumaţi. Astfel 


98 


stăteau lucrurile. Doar John Mandrake şi mentora sa de 
odinioară, Jessica Whitwell, rezistaseră tentaţiei de a-şi 
modifica în vreun fel scaunele. 

Dispunerea scaunului fiecărui magician fusese la fel de 
subtil disputată, până când situaţia se stabilizase, 
reflectând facțiunile care apăreau în Consiliu. Cei doi 
favoriţi ai domnului Devereaux stăteau lângă el: John 
Mandrake, ministrul Informaţiilor, şi Jane Farrar de la 
poliţie. După Farrar stăteau doamna Whitwell şi domnul 
Collins, care se ştia că sunt sceptici cu privire la 
problema războiului. Lângă Mandrake erau domnul 
Mortensen şi doamna Malbindi de la Ministerul de 
Externe: politicile lor erau urmate de actualul guvern. 


Întrunirea începu destul de plictisitor, cu o reclamă. 
Dintr-o încăpere alăturată apăru un glob gigantic de 
cristal, huruind pe o platformă cu roţi. Platforma era 
trasă de un grup de impişori sclavi, conduşi de un 
supraveghetor foliot cu un bici din păr de cal. Când se 
apropiară de masă, foliotul scoase un strigăt, impişorii 
tresăriră şi, la pocnetul biciului, dispărură unul după altul 
în nori de abur colorat. Globul de cristal luci roz, apoi 
portocaliu; în centrul lui apăru o faţă lată şi radioasă, 
care le făcu cu ochiul şi anunţa: 

— Stimate doamne şi domni din Consiliu! Permiteţi-mi 
să vă reamintesc că mai sunt doar două zile până la 
evenimentul teatral al deceniului, evenimentul social al 
anului! Rezervaţi-vă de pe acum biletele la premiera noii 
mele opere, inspirată din viaţa preaiubitului nostru 
prieten şi conducător, domnul Rupert Devereaux! 
Pregătiţi-vă să râdeţi, să plângeţi, să bateţi din picioare 
şi să cântaţi odată cu corul din De la Wapping la 
Westminster: o odisee politică. Aduceţi-vă părinţii, 
aduceţi-vă prietenii şi nu vă uitaţi batistele! Eu, Quentin 
Makepeace, vă promit o noapte senzaţională! 

Faţa se estompă; globul se întunecă. Miniştrii adunaţi 
tuşiră şi se foiră în scaune. 


99 


— Of, Doamne, şopti cineva, e un musical! Domnul 
Devereaux îi privi satisfăcut. 

— Gestul drăguţ al lui Quentin e o idee cam inutilă, 
zise acesta. Sunt sigur că toţi aţi cumpărat deja bilete. 

Şi într-adevăr cumpăraseră. Nu prea aveau încotro. 


Îşi începură activitatea. Domnul Mortensen prezentă 
un raport cu ultimele ştiri din America, aduse de djinni de 
peste ocean. Erau cam neplăcute: impas în sălbăticie, 
încăierări minore, nici o victorie semnificativă. Aşa era de 
săptămâni întregi. 

John Mandrake abia dacă asculta. Relatarea era 
previzibilă şi deprimantă; nu făcea decât să sporească 
frustrarea care fierbea înăuntrul lui. 7otu/ scăpase de sub 
control - războiul, oamenii de rând, situaţia din Imperiu. 
Trebuia făcut ceva, şi repede, dacă voiau ca națiunea să 
fie salvată. Şi ştia ce era acel ceva. Toiagul lui Gladstone 
- o armă cu o putere incredibilă - zăcea nefolosit în 
hrubele de sub acea încăpere, implorând să fie adus la 
lumină de cineva cu talentul necesar să-l stăpânească. 
Mânuit cum trebuie, i-ar distruge pe rebeli, i-ar supune 
pe duşmanii Marii Britanii, i-ar trimite pe oamenii de rând 
înapoi la muncă. Dar era nevoie de un magician de cel 
mai înalt nivel pentru a-l folosi, iar Devereaux nu era 
acela. De aceea - din teamă pentru propria funcţie -, îl 
ţinea încuiat la loc sigur. 

Ar fi fost Mandrake în stare să folosească Toiagul, dacă 
i s-ar fi dat ocazia? Cu toată sinceritatea, nu ştia. Poate. 
Era cel mai puternic magician din încăpere, cu posibila 
excepţie a lui Whitwell. Dar, în urmă cu trei ani, când 
dobândise Toiagul în numele guvernului, încercase să-l 
folosească şi nu reuşise. 

Cunoaşterea acestor aspecte, ambiția neîmplinită, 
combinată cu îndoiala în propriile puteri, contribuiau la 
apatia care îl copleşise în ultima vreme. Zi de zi, slujba 
lui era inutilă - era înconjurat de proşti certăreţi, 
incapabili să îmbunătăţească situaţia. Singura rază de 


100 


speranţă venea de la vânarea acelui trădător, Hopkins. 
Poate acolo va avea succes, ar obţine în sfârşit ceva 
palpabil. Ei bine, va trebui să vadă ce descoperă 
Bartimaeus. 

Mortensen continua cu o voce monotonă. Copleşit de 
plictiseală, Mandrake făcea însemnări la întâmplare în 
carnetul său. Sorbi din apă. Îşi măsură colegii consilieri, 
unul câte unul. 

Mai întâi: prim-ministrul, cu părul cărunt, cu faţa 
buhăită şi pătată de la tensiunea războiului. Părea 
copleşit; era ezitant şi neclar în vorbire. Doar când 
discuta despre teatru reapărea o urmă din vechea sa 
jovialitate, charisma contagioasă care îl inspirase atât de 
mult pe Mandrake în copilărie. Alteori era periculos de 
răzbunător. Nu cu mult înainte, predecesorul domnului 
Collins la Ministerul de Interne, o femeie numită 
Harknett, se declarase public împotriva politicilor sale. În 
aceeaşi seară, şase horle veniseră după ea. Astfel de 
evenimente îl tulburau pe Mandrake - nu sugerau deloc 
gândirea clară vrednică de un conducător. În plus, era 
nesănătos din punct de vedere moral. 

Lângă Devereaux stătea Jane Farrar. Simţindu-se 
cântărită, îşi ridică privirea şi zâmbi; ochii ei erau 
conspirativi. În timp ce se uita la ea, tânăra notă ceva pe 
o foaie de hârtie pe care o împinse spre el. Scria: 
„Hopkins. Ceva nou?” Mandrake scutură din cap că nu, 
şopti „Prea devreme”, făcu o faţă tristă şi îşi întoarse 
ochii către vecina ei. 

Ministrul Securităţii, Jessica Whitwell, îndurase câţiva 
ani în dizgrație; acum îşi croia din nou drum spre vechile 
privilegii. Motivul era simplu - era prea puternică pentru 
a fi ignorată. Trăia cumpătat, nu încerca să strângă mari 
averi şi îşi devota energia dezvoltării serviciilor de 
securitate. O serie de raiduri recente fuseseră anihilate 
mulţumită eforturilor ei. Era încă slabă ca o aşchie, cu 
părul alb şi ţepos. Ea şi Mandrake se priveau unul pe 
altul cu o repulsie plină de respect. 


101 


În dreapta ei: domnul Collins, cel mai nou membru al 
Consiliului. Era un omuleţ irascibil, negricios, cu faţa 
rotundă, de obicei cu ochii arzând de indignare. 
Evidenţiase în mod repetat daunele pe care războaiele le 
aduceau economiei; totuşi, prudent, se oprise la timp să 
ceară pe faţă încetarea ostilităţilor. 

La dreapta lui Mandrake era facțiunea prorăzboi: mai 
întâi, Helen Malbindi, ministrul de Externe. Era din fire 
blândă şi maleabilă, dar presiunea actualei ei funcţii o 
predispusese la izbucniri de furie la adresa angajaţilor. 
Nasul indica în mod precis dispoziţia în care se afla: în 
momente de stres se făcea alb, se golea de sânge. 
Mandrake nu prea o stima. 

Carl Mortensen, ministrul Războiului, stătea lângă 
Malbindi, definitivându-şi raportul. De ani buni faima lui 
creştea; el fusese cel care susţinuse cel mai mult 
războiul împotriva Americii, iar strategiile sale fuseseră 
cel mai des utilizate. Părul lui blond şi lins rămânea lung 
(nu binevoise să şi-l tundă milităreşte) şi încă mai vorbea 
cu încredere despre succes. Cu toate acestea, avea 
unghiile roase până în carne, iar ceilalţi membri ai 
Consiliului îl priveau cu ochi ficşi de vultur. 

— Vă reamintesc tuturor că trebuie să rămânem 
implicaţi, zise el. E un moment crucial. Rebelii fug 
înfuriaţi. Din contră, noi abia ne-am testat resursele. Ar 
trebui să menţinem prezenţa acolo cel puţin încă un an. 

În jilţul său aurit, domnul Devereaux îşi trecu un deget 
peste fundul unui îngeraş. Vorbi blând: 

— Peste încă un an n-o să te mai vedem în această 
cameră, Carl! Zâmbi cu pleoapele lăsate, adăugând: 
Doar dacă nu devii un fel de ornament. 

Domnul Collins chicoti; doamna Farrar zâmbi rece. 
Mandrake îşi cercetă vârful peniţei. 

Domnul Mortensen se albise, dar susţinu privirea 
prim-ministrului. 

— Nu vom avea nevoie de un an, bineînţeles. Am dat 
doar un exemplu. 


102 


— Un an, şase luni, şase săptămâni - e tot aia! 
Doamna Whitwell vorbea cu supărare. Între timp 
duşmanii noştri din toată lumea profită de noi. Se 
vorbeşte despre rebeliune peste tot! Imperiul e în 
fierbere. 

Mortensen se strâmbă. 

— Exagerezi! 

Devereaux oftă. 

— Care e raportul tău, Jessica? Femeia se înclină cu 
răceală. 

— Mulţumesc, Rupert! Numai azi-noapte au avut loc 
trei atacuri separate pe teritoriul nostru! Lupii mei au 
distrus un raid danez în largul coastelor din Norfolk, în 
timp ce djinnul lui Collins a trebuit să respingă un atac la 
Southampton: presupunem că erau demoni spanioli, nu, 
Bruce? 

Domnul Collins dădu din cap şi confirmă cu glas tare: 

— Purtau mantii galbene cu portocaliu, decorate cu 
blazonul Aragonului. Au trimis o ploaie de Infernuri peste 
centrul oraşului. 

— Între timp o altă bandă de demoni a năvălit într-o 
zonă din Kent, continuă doamna Whitwell. Cred că 
domnul Mandrake s-a ocupat de asta. 

Pufni. 

— Aşa e, zise calm John Mandrake. Forţele inamice au 
fost distruse, însă nu ştim de unde veneau. 

— Păcat! Degetele subţiri şi albe ale doamnei Whitwell 
băteau darabana pe masă. Chiar şi aşa, problema e 
clară: e un fenomen general european, iar forţele noastre 
nu sunt în stare să-l oprească. 

Domnul Devereaux clătină obosit din cap. 

— Într-adevăr, într-adevăr! Mai doreşte cineva o 
prăjitură în momentul ăsta? Se uită în jur. Nu? Atunci o 
să mă încumet singur. 

Tuşi. O umbră înaltă şi cenuşie se desprinse de 
nicăieri, dădu ocol jilţului în care stătea, şi, cu degete 
spectrale, îi puse în faţă o tavă aurită; era plină vârf cu 


103 


prăjituri şi cu plăcinte galbene. Umbra se retrase. 
Devereaux alese o gogoaşă glazurată. 

— Ah, excelent! Jane, te rog, prezintă-ne perspectiva 
poliţiei asupra situaţiei interne! 

Doamna Farrar adoptă o postură apatică, care totuşi îi 
punea bine în valoare silueta. 

— Sincer, e îngrijorătoare! Trebuie să ne ocupăm nu 
doar de aceste raiduri, care sunt greu de respins, dar şi 
de problema tulburărilor din rândul oamenilor obişnuiţi. 
Se pare că din ce în ce mai mulţi oameni sunt rezistenți 
la atacurile magice. Văd prin iluzii, ne observă spionii... 
Pornind de aici, s-au ţinut greve şi demonstraţii. Consider 
asta ca potenţial mai important decât războiul. 

Prim-ministrul îşi şterse zahărul de la gură. 

— Jane, Jane, nu trebuie să ne lăsăm distraşi. Ne vom 
ocupa de oamenii de rând la momentul potrivit. Sunt 
neliniştiţi din cauza războiului. 

Se uită cu subiînţeles la domnul Mortensen. 

Doamna Farrar îşi înclină capul; o şuviţă de păr îi căzu 
în mod atrăgător peste faţă. 

— Este, desigur, decizia dumneavoastră, domnule! 
Domnul Devereaux se plesni peste coapsă. 

— Aşa este! Şi decid că acum vom lua o scurtă pauză. 
Cafea şi dulciuri pentru toată lumea! 


Umbra se întoarse; cu diverse grade de ezitare, 
miniştrii acceptară trataţia. Mandrake dădu ceaşca pe 
gât, privind-o din nou pe Jane Farrar. Era adevărat că 
erau aliaţi în Consiliu: neagreaţi de ceilalţi, favorizați de 
Devereaux, erau de mult în aceeaşi barcă. Dar asta era 
nesemnificativ. Astfel de alianţe se puteau schimba într-o 
clipă. Ca întotdeauna, găsea dificil să împace puternicul 
ei farmec personal cu insensibilitatea detaşată a 
personalităţii ei. Se încruntă; era curios că, în ciuda 
autocontrolului de care dădea dovadă, în ciuda credinţei 
lui în virtuțile guvernării magicienilor, faptul că vedea pe 
cineva ca Farrar de aproape îl făcea să se simtă, în adân- 


104 


cul sufletului, nesigur, ezitant, şovăielnic, neliniştit. 
Totuşi, era foarte frumoasă. 

Dacă e s-o luam aşa, întregul Consiliu îl făcea să se 
simtă neliniştit. Avea nevoie de toată forţa lui interioară 
ca să-şi menţină poziţia în compania lor. Fiecare radia 
ambiţie, putere, inteligenţă şi viclenie; nici unul nu 
acţionase vreodată împotriva propriilor interese. Ca să 
supravieţuiască, făcuse la fel. 

Ei bine, poate că aşa era în firea lucrurilor. Întâlnise 
vreodată pe cineva care acţionase altfel? Nepoftită, faţa 
lui Kitty Jones îi veni în minte. Ridicol! O trădătoare, 
violentă, năvalnică, nesupusă... Făcu o mâzgăleală pe 
hârtie: o faţă cu păr lung, negru... Ridicol! Oricum, fata 
era moartă. Tăie în grabă desenul. 

Şi, mai demult, cu mult, mult timp în urmă, fusese şi 
profesoara lui de desen. Doamna Lutyens. Ciudat, nu-şi 
mai amintea chipul ei... 

— Nu m-ai auzit, John? Era Devereaux, vorbindu-i 
aproape în ureche. Simţi mici fragmente de gogoaşă cu 
zahăr aterizându-i pe faţă. Discutam poziţia noastră în 
Europa. lţi ceream părerea. 

Mandrake se ridică. _ 

— Scuze, domnule! Aă, agenţii mei spun că există 
nemulțumiri până şi în Italia. Au fost revolte la Roma, din 
câte înţeleg. Dar nu e domeniul meu. 

Trasă la faţă, severă, slabă ca un băț, ministrul 
Securităţii, Jessica Whitwell, vorbi: 

— Dar este al meu! Italia, Franţa, Spania, Ţările de Jos. 
Peste tot e la fel. Trupele noastre sunt într-o situaţie mai 
proastă ca niciodată. Care e rezultatul? Proteste, revoltă, 
rebeliune! Toată Europa erupe. Fiecare nemulţumit de 
sub soare se pregăteşte să ne atace; o să luptăm în vreo 
douăsprezece ţări până la sfârşitul lunii. 

— Nu e momentul să exagerăm, Jessica! Privirea 
domnului Mortensen era ca de oţel. 

— Exagerăm? O mână osoasă bătu în masă; doamna 
Whitwell se ridică. O să fie cea mai puternică răscoală 


105 


din 1914 încoace! Şi unde sunt armatele noastre? La mii 
de kilometri depărtare! Vă spun, vom pierde Europa dacă 
nu suntem atenţi! 

Acum şi domnul Mortensen ridică glasul. Se sculă pe 
jumătate din scaun. 

— O, şi poate că ai tu o soluţie? 

— Sigur că am! Ne retragem din America şi ne aducem 
armatele acasă. 

— Poftim? Mortensen se întoarse către prim-ministru, 
cu faţa neagră de furie. Auzi, Rupert? Asta ar însemna să 
le dăm câştig de cauza beligeranţilor! Aduce a trădare! 

O strălucire albastră-cenuşie apăru în jurul pumnului 
încleştat al Jessicăi Whitwell; aerul zumzăi la ivirea unei 
forţe nepământene. Vocea se domoli brusc. 

— Vrei să repeţi asta, Carl? 

Ministrul Războiului rămase ţeapăn, cu degetele pe 
braţele jilţului său de sequoia, cu ochii fugindu-i în toate 
părţile. Până la urmă se lăsă pe spate, într-o poziţie de 
repaus furios. Strălucirea din jurul pumnului doamnei 
Whitwell pâlpâi şi dispăru. Femeia mai aşteptă cinci 
secunde, apoi se aşeză cu grijă, triumfătoare. 

In funcţie de tabăra din care făceau parte, ceilalţi 
miniştri rânjiră sau se încruntară. Domnul Devereaux îşi 
studia unghiile; părea puţin plictisit. 

John Mandrake se ridică. Nefiind nici de partea lui 
Mortensen, nici de a lui Whitwell, simţi un impuls brusc 
de a prelua iniţiativa, de a risca, de a scăpa de inerție. 

— Sunt sigur că nici unul dintre excelenţii noştri 
miniştri nu a intenţionat să jignească şi nici nu a fost atât 
de copilăros încât să se simtă jignit, zise el. Cu siguranţă 
ambii au dreptate: îngrijorarea Jessicăi este semn de 
prudentă, de vreme ce situaţia din Europa devine 
neplăcută; refuzul lui Carl de a admite înfrângerea e de 
asemenea lăudabil. Nu putem lăsa America în mâinile 
criminalilor. Aş dori să sugerez o soluţie pentru această 
problemă. 

— Care anume? 


106 


Doamna Whitwell nu părea impresionată. 

— Retragerea trupelor nu e răspunsul, continuă 
Mandrake cu răceală. Ar fi un mesaj greşit pe care l-am 
trimite duşmanilor noştri din toată lumea. Dar trebuie să 
încheiem acest conflict! Demonii noştri nu sunt suficienţi 
şi nici - îmi cer scuze faţă de domnul Mortensen - soldaţii 
de rând. Avem nevoie de o armă decisivă, pe care 
americanii nu o au. Ceva cu care să nu poată rivaliza. 
Simplu! Folosim Toiagul lui Gladstone! 

Se aşteptase la explozia de vociferări cu care îi 
întâmpinară propunerea; nu încercă să continue, ci, cu 
un zâmbet subţire, se aşeză. Jane Farrar îi întâlni privirea 
şi ridică mirată dintr-o sprânceană; feţele celorlalţi erau 
indignate. 

— Imposibil! 

— O fantezie nebunească! 

— Nici nu se pune problema! Zgomotul se potoli. 
Mandrake se ridică. 

— Îmi cer scuze, zise el, dar nu prea vă înţeleg 
obiecțiile. Carl Mortensen făcu un gest de respingere. 

— Toiagul e neîncercat, netestat. 

— E greu de controlat, interveni Helen Malbindi. 

— Un artefact extrem de periculos, adăugă Jessica 
Whitwell. 

— Dar asta e şi ideea, spuse Mandrake. Cu Toiagul, 
Gladstone a cucerit Europa. Se va întâmpla la fel şi cu 
Bostonul. Prietenii noştri din Paris şi din Roma vor auzi 
despre asta şi se vor ascunde iar după parapetele lor. 
Problema va fi rezolvată. Odată ce trece oceanul, toată 
treaba n-ar lua mai mult de o săptămână. De ce să ţinem 
Toiagul încuiat cu şapte lacăte când e soluţia la toate 
problemele noastre? 

— Fiindcă, zise o voce rece, ev am ales să nu-l folosim. 
Şi cuvântul meu e cel care contează. 

Mandrake îşi întoarse faţa către prim-ministru, care se 
răsucise în jilţ şi se ridicase. Faţa lui Devereaux devenise 
dură şi ridată, cu buhăiala mai puţin vizibilă. Ochii îi erau 


107 


lipsiţi de orice expresie, opaci. 

— Cred că ai primit un memoriu azi-dimineaţă, 
Mandrake, zise. Toiagul şi celelalte obiecte au fost duse 
în Trezorerie, chiar în această clădire. Sunt înconjurate 
de o serie de mecanisme magice de apărare de înalt 
nivel. Nu vor fi folosite! Înţelegi? 

Mandrake ezită; se gândi să-şi apere poziţia. Apoi îşi 
aminti de soarta doamnei Harknett. 

— Desigur, domnule, începu el. Dar trebuie să întreb 
de ce... 

— Trebuie? Nu trebuie să faci nimic! Faţa i se 
contorsionă deodată, i se deformă, căutătura îi deveni 
furioasă şi fixă. Îţi vei vedea de treabă şi nu vei încerca 
să destabilizezi acest Consiliu cu teoriile tale inepte. 
Acum taci şi gândeşte înainte de a vorbi din nou! Şi fii 
atent să nu te bănuiesc că îţi urmăreşti propriile scopuri. 
Prim-ministrul se întoarse. Mortensen, scoate hărţile! 
Pune-ne la curent cu poziţia noastră! Inţeleg că am prins 
rebelii într-o zonă mlăştinoasă... 


— A fost cam nesăbuit din partea ta, îi şopti Jane 
Farrar pe când mergea cu Mandrake pe coridor, o oră 
mai târziu. Cine are Toiagul deţine adevărata putere. 
Devereaux e speriat de ce i-ar putea face /ui acea 
persoană. 

Mandrake aprobă ursuz. Depresia de care scăpase 
pentru scurt timp se întorsese rapid. 

— Ştiu! Dar cineva trebuia să prezinte cazul clar şi 
deschis. Ţara e în plin haos. Nu m-ar surprinde dacă 
jumătate dintre consilieri plănuiesc ceva. 

— Concentrează-te pe complotul pe care îl ştim. Ceva 
nou despre Jenkins? 

— Nu încă! Dar nu va dura mult. Cel mai bun djinn al 
meu lucrează la acest caz. 


108 


9 


Din vremea Egiptului antic, când am luat forma unui 
şoim de argint şi i-am alungat pe invadatorii kushiţi 
dincolo de dunele de nisip, m-am priceput întotdeauna 
să urmăresc fără să fiu observat. Să-i luăm, de exemplu, 
pe acei invadatori: lăsaseră djinni sub formă de şacali şi 
de scorpioni să păzească deşertul în urma lor. Dar şoimul 
a zburat sus spre Soare şi i-a evitat uşor. Am găsit baza 
invadatorilor ascunsă printre eucalipţii albaştri-verzui din 
oaza Kharga şi am adus armata faraonilor asupra lor. Şi 
aşa au pierit până la unul. 

Acum mă foloseam de nişte abilităţi la fel de discrete, 
dar mortale, deşi trebuie spus că împrejurările erau niţel 
mai puţin spectaculoase. In loc de hoarda feroce de 
invadatori în piei de puma, aveam un secretar sfrijit şi 
roşcat; în locul priveliştilor dureroase din Sahara, aveam 
o străduţă urât mirositoare din dosul clădirii Whitehall. În 
afară de asta, paralela era exactă. A, şi nu eram şoim de 
data asta - o vrabie obosită ar fi fost mai potrivită pentru 
o astfel de treabă la Londra. 

Stăteam pe un pervaz, uitându-mă la o fereastră 
soioasă de vizavi. Cel pe pervazul căruia eram nu se 
înnebunea după păsări: îl umpluse de clei de prins 
păsări, de ţepuşe de metal şi de firimituri de pâine 
otrăvită. Un bun venit tipic englezesc. Am dat pâinea jos, 
în stradă, cu gheruţele, am folosit un mic Infern ca să 
incinerez cleiul, am îndoit câteva ţepuşe şi mi-am 
înghesuit trupuşorul fragil printre ele. Eram de-acum atât 
de slăbit, încât acest efort herculean aproape că m-a dat 
gata. Cu capul învârtindu-mi-se, m-am aşezat ca să-mi 
urmăresc prada. 

Nu era chiar o privelişte grozavă. Prin mizeria 
acumulată pe geam îl vedeam pe Clive Jenkins stând la 


109 


un birou. Era slab, adus de spate şi destul de plăpând; 
dacă s-ar fi ajuns la o bătaie între el şi vrabie, aş fi pariat 
pe pasăre. Un costum scump îi atârna stângaci pe corp, 
de parcă ezita să se apropie prea mult; cămaşa era de 
un mov tulburător. Era palid şi puţin pistruiat, cu ochi 
mici, holbându-se miopi de după lentilele groase, şi păr 
roşcat, dat pe spate, lipit de cap ca un fel de blană 
uleioasă. Amintea de o vulpe pe care o prinsese ploaia. 
Mâini mici şi osoase băteau fără entuziasm la o maşină 
de scris. 

Mandrake nu greşise în aprecierea puterilor lui Jenkins. 
De îndată ce m-am cocoţat pe pervaz, am căutat pe cele 
şapte planuri pânze de senzori, prisme de supraveghere, 
ochi sfredelitori, umbre-spioni, orburi, matrice, capcane 
de căldură, pene declanşatoare, spiriduşi, ciudăţenii şi 
alte mijloace pe care magicianul le-ar fi putut folosi 
pentru protecţie magică. Nici o brânză. Avea o ceaşcă de 
ceai pe masă şi asta era tot. M-am uitat atent după 
vreun semn de comunicare supranaturală cu Hopkins şi 
cu ceilalţi, dar secretarul nu rostea nici un fel de cuvinte 
şi nu făcea gesturi ieşite din comun. Ţac-ţac, îi făceau 
degetele pe clape; uneori îi frecau nasul, îi aranjau 
ochelarii sau scărpinau o mâncărime din bărbie. Aşa a 
trecut după-amiaza. Era pur şi simplu fascinant. 

Deşi am făcut tot posibilul să mă concentrez asupra 
misiunii pe care o aveam de făcut, am constatat că 
uneori mintea mea hoinărea, (a) fiindcă era aşa de al 
naibii de plictisitor şi (b) fiindcă durerea din esenţă îmi 
făcea capul greu şi îmi distrăgea atenţia. Era precum 
suferinţa dată de lipsa cronică de somn: tot mă fura 
peisajul şi mă gândeam la cu totul altceva - fata, Kitty 
Jones; vechiul meu duşman, Faquari, ascuţindu-şi 
satârul; în depărtare, Ptolemeu - înainte să se schimbe. 
De fiecare dată trebuia să mă forţez să revin în prezent, 
tresărind; însă Jenkins nu se mişca din loc, deci nici o 
problemă. 

Se făcu cinci şi jumătate, şi la Jenkins apăru o 


110 


imperceptibilă schimbare. O nouă viaţă ascunsă părea 
să-i pâlpâie în vene; letargia îl părăsi. Cu mişcări rapide, 
trase o acoperitoare peste maşina de scris, îşi făcu 
ordine pe birou, adună câteva teancuri de hârtii şi îşi luă 
haina pe mână. Plecă din birou, aşa că nu-l mai puteam 
vedea. 

Vrabia îşi întinse o aripă, îşi clătină capul ca să scape 
de amorţeală şi de durerea din spatele ochilor şi îşi luă 
zborul. Am plutit peste strada paralelă şi pe deasupra 
agitaţiei de la Whitehall, unde autobuzele se strecurau 
lent în traficul aglomerat şi dubele blindate vărsau 
periodic în mulţime agenţi din Poliţia de Noapte. Războiul 
adusese tulburare pe străzi, iar autorităţile nu-şi asumau 
nici un risc în centrul capitalei. Impii şi folioţii priveau 
ascunşi în streşinile de la clădirile învecinate. 

Am aterizat într-un nuc din curtea care separa clădirea 
Afacerilor Interne de şosea, şi am aşteptat. Un poliţist 
era dedesubtul meu la poartă. Numaidecât uşa se 
deschise şi apăru Jenkins; purta o haină lungă de piele şi 
ducea în mână o pălărie boţită. La poartă îl salută pe 
paznic, arătă un permis şi ieşi. O luă spre nord, spre Whi- 
tehall, îşi puse pălăria şmecher pe cap, într-o parte, şi cu 
paşi deodată mai vioi se amestecă în mulţime. 

Nu e uşor să urmăreşti un individ într-o mulţime în 
mişcare, însă, când eşti un spion expert ca mine, rezolvi 
problema din mers. Secretul e să nu laşi să ţi se distragă 
atenţia. Mi-am ţinut ochii fixaţi pe pălăria lui Jenkins şi 
am zburat sus, rămânând puţin în spatele lui, în caz că 
se uita prin jur. Nu prea erau şanse să-şi dea seama că e 
urmărit, dar ştiţi cum sunt eu, fac lucrurile cum se 
cuvine. Trebuie să fii foarte bun să mă prinzi pe mine 
urmărind! pe cineva. 


1 Odată, când eram în slujba şamanilor algonquini, un afrit 
duşman a venit noaptea la tribul nostru şi a răpit copilul unei 
căpetenii. Când s-a aflat, afritul era departe; se deghizase într-o 
femelă de bizon şi aruncase asupra copilului o vrajă de Strălucire, 
aşa că părea un vițel care mugea. Dar afriţii au copite de foc: m-am 


111 


Dincolo de acoperişuri soarele de toamnă apunea în 
spatele arborilor din Hyde Park; o ceaţă roşiatică 
zăbovea pe cer. Vrabia o privi aprobator. Imi amintea de 
serile de lângă piramide, când djinnii pluteau ca 
rândunelele pe deasupra mormintelor regilor şi... 

Un autobuz claxonă; vrabia reveni la realitate. 

„Atenţie - aproape că visai cu ochii deschişi... Deci, 
Jenkins... Ah!” 

M-am uitat disperat încoace şi încolo. Unde era pălăria 
distinctivă? Nu se vedea nicăieri. Poate că şi-o scosese... 
Nu: nici o coafură de vulpe în apropiere. Bărbaţi, femei, 
copii, da! Toate resturile aduse la mal de refluxul 
umanităţii. Dar nu şi Jenkins. 

Vrabia cloncăni, iritată. Asta era din vina lui Mandrake. 
Dacă mi-ar fi acordat câteva luni de odihnă, mintea mea 
ar fi fost mai limpede. Nu mi-ar tot fugi gândurile. Era ca 
pe vremea când... 

„Concentrează-te!” Poate Jenkins era într-un autobuz. 
Am zburat rapid pe deasupra celor mai apropiate, dar 
secretarul nu era în nici unul dintre ele. Ceea ce însemna 
că fie se dematerializase, fie intrase într-o clădire... Am 
observat atunci o cârciumă, Cheddar Cheese, înghesuită 
între două clădiri guvernamentale, aproximativ în 
punctul unde dispăruse Jenkins. Din moment ce 
dematerializarea voluntară e rară la oameni!, m-am 
gândit că acea cârciumă era opţiunea cea mai probabilă. 

Nu aveam timp de pierdut. Vrabia se lăsă ca o piatră 
pe trotuar şi se strecură, neobservată de mulţimea 
grăbită, către uşa deschisă. Trecând peste prag, am 
strâns din dinţi şi m-am preschimbat: vrabia deveni o 
muscă, mare şi cu fundul păros. Junghiul de durere 


ţinut după iarba pârjolită pe distanţă de o sută şaizeci de kilometri 
prin prerie şi l-am ucis pe răpitor cu o suliță de argint. Copilul a fost 
înapoiat părinţilor, deşi se făcuse puţin cam verde de la prea multă 
iarbă mâncată. 

1Tinde să fie involuntară: adică atunci când îi loveşti cu o 
Detonare. 


112 


provocat de schimbare îmi făcu zborul destul de nesigur; 
am uitat unde sunt, am zburat o vreme sinuos prin aerul 
plin de fum şi am aterizat, cu un plescăit uşor, în paharul 
de vin al unei doamne care tocmai îl ducea la buze. 

Femeia se uită în jos, simțind mişcarea şi mă văzu 
plutind pe spate la doi centimetri de nasul ei. Am dat 
dintr-un picior păros; ea scoase un țipăt ca de babuin şi 
aruncă paharul. Vinul ajunse pe faţa unui bărbat care 
stătea la bar; acesta se dădu înapoi şocat, dărâmând 
două doamne de pe scaunele înalte de lângă tejghea. 
Strigăte, ţipete, dat din mâini şi din picioare. Peste tot 
era hărmălaie. Îmbibată de vin, musca ateriză pe 
tejghea, se lovi, alunecă, se ridică şi se ascunse în 
spatele unui castron cu alune. 

Ei bine, dacă n-am trecut atât de neobservat pe cât 
mi-aş fi dorit, era cel puţin suficientă zăpăceală ca să 
arunc o privire rapidă prin încăpere. Mi-am şters câţiva 
oceli şi am luat-o iute la picior până la un stâlp din 
apropiere, ascunzându-mă între chipsuri şi pungi cu 
jumări. Din această poziţie avantajoasă m-am uitat în jur. 

În picioare, în mijlocul încăperii, vorbind animat cu alte 
două persoane, stătea Jenkins. 

Musca se apropie prin umbră, verificând planurile. Nici 
unul dintre bărbaţi nu avea apărări magice active, deşi 
hainele le miroseau a tămâie, iar pielea lor avea paloarea 
tipică a magicianului practicant. Erau cu siguranţă un trio 
ponosit - ca şi Jenkins, ceilalţi purtau costume prea mari 
şi prea bune; pantofii le erau ascuţiţi, perniţele de la 
umeri - prea înalte. Toţi trei aveau vreo douăzeci de ani, 
sau aşa mi s-a părut. Ucenici, secretari: nici unul nu avea 
aura puterii. Dar vorbeau cu însufleţire; ochii le 
străluceau în penumbra de la Cheddar Cheese cu o 
fervoare fanatică. 

Cu capul în jos pe tavan, musca îşi lungi gâtul ca să le 
audă cuvintele. Ghinion - zgomotul de la bar bloca 
sunetul. Am coborât, m-am învârtit în cerc pe lângă ei, 
blestemând lipsa de pereţi dimprejur. Jenkins vorbea; 


113 


m-am oprit şi mai mult, suficient cât să-i miros gelul din 
păr şi să-i văd porii de pe nasul mic şi roşu. 

— ... treaba este să vă asiguraţi că sunteţi gata pentru 
diseară. Vi l-aţi ales? 

— Burke da! Eu nu! 

Vorbise cel mai uscăţiv dintre ei: un individ cu ochii 
urduroşi, cu pieptul scobit - în comparaţie cu el, Jenkins 
părea un Atlas!. Cel de-al treilea, Burke, arăta ceva mai 
bine, un tip cu picioare strâmbe, cu umerii acoperiţi de 
mătreaţă. 

Jenkins mormăi. 

— Păi, hai odată! Încearcă să foloseşti Trismegistus 
sau Porter - ambii îţi oferă posibilităţi de alegere. 

Individul cel sfrijit scoase o behăitură melancolică. 

— Nu alegerea e problema, Jenkins! E doar... cât de 
puternic ar trebui să-l aleg? N-aş vrea... 

— Nu ţi-e frică, nu, Withers? Zâmbetul lui Jenkins era 
batjocoritor, ostil. Lui Palmer i-a fost frică; şi ştii ce a 
păţit. Nu e prea târziu să găsim pe altcineva. 

— Nu, nu, nu! Withers îl copleşi cu asigurări. Voi fi 
gata! Voi fi gata! Oricând vrei! 

— Suntem mulţi? întrebă Burke. 

Dacă Withers behăia ca o oaie, vocea lui Burke era mai 
bovină, ca a unui nerod rumegător. 

— Nu, zise Jenkins. Ştiţi că nu. Doar şapte în total! 
Unul pentru fiecare scaun. 

Burke scoase un hohot de râs cu sughiţuri. Withers 
chiţăi pe un ton mai ascuţit. Ideea părea să-i amuze. 

Prudenţa lui Withers îşi făcu din nou simțită prezenţa. 

— Şi eşti sigur că până atunci suntem în siguranţă? 


1 Atlas: un marid cu o putere neobişnuită şi cu muşchi bine 
definiţi, angajat de magicianul grec Fidias ca să construiască 
Parthenonul, pe la 440 î.Hr. Atlas nu şi-a văzut cum se cuvine de 
treabă şi a făcut fundaţia de mântuială. Când au apărut crăpăturile, 
Fidias l-a închis pe Atlas sub pământ, însărcinându-l să ţină pe umeri 
construcţia pe o perioadă nedeterminată. Din câte ştiu, e posibil să 
mai fie încă acolo. 


114 


— Devereaux e atent la război, Farrar şi Mandrake - la 
problemele cu oamenii de rând. Prea multe se petrec ca 
să ne mai bage cineva în seamă şi pe noi. Ochii lui 
Jenkins străluceau. Cine, la urma urmei, ne-a băgat 
vreodată în seamă? Făcu o pauză ca să se încrunte la ei, 
apoi îşi puse la loc pălăria pe cap. Bun, trebuie să plec, 
zise el. Mai am câteva vizite de făcut. Nu uitaţi nici de 
impi. 

— Dar experimentul... Burke se aplecă spre el. Withers 
avea dreptate. Va trebui să avem dovezi că a reuşit, 
înainte să... Înţelegi? 

Jenkins râse. 

— Veţi avea acea dovadă! Hopkins însuşi vă va arăta 
că nu există efecte secundare. Dar vă asigur că e extrem 
de impresionant. Pentru început... 

Up! Cu acest sunet neobişnuit, trasul meu cu urechea 
se opri brusc. Acu’ bâzâiam discret pe la urechea lui 
Jenkins, iar în clipa următoare un ziar făcut sul cobori ca 
un trăsnet din ceruri şi mă plesni pe la spate. Fu un atac 
mişelesc!. Am fost aruncat brusc din aer pe podea, cu 
capul învârtindu-mi-se şi cu toate cele şase picioare 
răşchirate. Jenkins şi compania se uitară la mine cu o 
vagă surpriză. Asupritorul meu, un barman cu pielea 
închisă la culoare, le arătă satisfăcut ziarul. 

— Am nimerit-o, zâmbi el. Bâzâia chiar la urechea 
dumneavoastră, domnule! Oribil de mare, şi nu e deloc 
vremea lor. 

— Da, zise Jenkins. Nu-i aşa? 

Ochii i se îngustară, fără îndoială că mă studia prin 
lentile, dar eram muscă de pe planul unu până pe patru, 
aşa că nu i se păru nimic suspect. Se mişcă brusc, 
întinzând un picior ca să mă strivească. Cu poate mai 
multă vioiciune decât s-ar fi cuvenit să aibă o muscă ră- 


1Ceea ce înrăutăţea lucrurile era că un exemplar din 
Adevărate poveşti de război făcuse această ispravă. Broşura lui 
Mandrake! O altă jignire pe care s-o adaug la lista nesfârşită de 
ofense pe care mi le adusese. 


115 


nită, m-am ferit şi am zburat nesigur către cea mai 
apropiată fereastră. 

Afară, în stradă, am supravegheat uşa cârciumii, în 
timp ce îmi inspectam biata esenţă. Lucrurile stau prost 
când un djinn care ...! e doborât cu un ziar făcut sul, dar, 
din păcate, asta era situaţia. Toate aceste preschimbări 
şi oropsiri nu-mi făceau bine. Mandrake! Era vina lui 
Mandrake. O să plătească pentru asta, cu prima ocazie?. 

Eram îngrijorat că Jenkins ar fi putut să bănuiască 
faptul că nu eram vreo insectă oarecare şi să nu ia 
măsuri, dar, spre uşurarea mea, apăru la uşă câteva 
minute mai târziu şi o luă înapoi spre Whitehall. Ştiam că 
deghizarea în muscă nu va mai ţine la el, aşa că - 
gemând de durere - am devenit iar vrabie şi mi-am 
reluat urmărirea. 


Amurgea, iar magicianul Jenkins străbătea pe jos 
străzile din centrul Londrei. Mai avea trei sarcini de 
îndeplinit. Prima era la o pensiune nu departe de 
Trafalgar Square. Nu am încercat să intru de data asta, ci 
l-am urmărit pe fereastră cum vorbea cu o femeie cu 
ochii înguşti, îmbrăcată într-o rochie lipsită de gust. Apoi 
traversă Covent Garden până la Holborn, unde intră 
într-o cafenea mică. Din nou am considerat că e mai bine 
să păstrez distanţa, însă m-am uitat bine la persoana cu 
care vorbea, un bărbat de vârstă mijlocie cu o faţă 
stranie, ca de peşte. Buzele lui arătau de parcă i le 


1 inseraţi fapta preferată din următoarea selecţie: (a) a luptat 
cu o singură mână împotriva unor utukku la Quadesh, (b) a cioplit 
marile ziduri din Uruk, (c) a distrus trei stăpâni consecutivi prin 
folosirea unei Ghicitori Ermetice, (d) a vorbit cu Solomon, sau (e) 
altele. 

*Nu că aş fi putut face ceva împotriva lui în starea mea 
actuală. Cel puţin, nu singur. Anumiți djinni, printre care şi Faquarl, 
organizau de mult rebeliuni colective împotriva magicienilor. 
Întotdeauna mi se păruse o prostie, imposibil de dus la bun sfârşit, 
dar dacă Faquarl ar fi venit acum la mine cu vreun plan aiuristic, 
m-aş fi alăturat lui bătând din palme şi ţipând de bucurie. 


116 


împrumutase un cod. Ca şi esenţa mea, memoria îmi era 
plină de goluri; chiar şi aşa, avea ceva care îmi era vag 
cunoscut... Nu! Am renunţat. Nu-mi aminteam de unde îl 
ştiu. 

Povestea era complet dubioasă. Din câte auzisem, se 
punea cu siguranţă la cale un anume complot. Dar aceşti 
oameni păreau ciudat de nepotriviţi pentru uneltiri 
periculoase. Nici unul nu era puternic sau dinamic. 
Dimpotrivă chiar. Dacă i-ai fi înşirat pe toţi magicienii din 
Londra pe un teren de sport şi ai fi ales echipele de 
fotbal, ar fi fost cei lăsaţi la urmă, alături de copilul gras 
şi de cel cu piciorul în ghips. Lipsa lor de importanţă era 
evident un fragment dintr-o schemă, însă nu reuşeam în 
ruptul capului să-mi dau seama despre ce era vorba. 

Am ajuns în sfârşit la o cafenea dărăpănată din 
Clerkenwell, şi acolo, pentru prima dată, am observat o 
anumită schimbare la Jenkins. Până acum fusese 
neatent, repezit, neglijent; acum, înainte să intre, făcu o 
pauză de parcă încerca să-şi vină în fire. Işi aranjă părul, 
îşi potrivi cravata, şi chiar îşi inspectă coşul mic de pe 
bărbie într-o oglinjoară pe care o ţinea în buzunar. Apoi 
intră în cafenea. 

Asta era interesant! Nu mai vorbea cu egali sau cu 
subalterni. Poate că însuşi misteriosul domn Hopkins îl 
aştepta înăuntru. Trebuia să aflu. 

Ceea ce însemna că trebuia să îmi mai încordez o dată 
muşchii de vrabie şi să îmi mai schimb o dată înfăţişarea. 

Uşa cafenelei era închisă, la fel şi ferestrele. O 
crăpătură mică de sub uşă lăsa să se întrevadă o fantă 
de lumină galbenă. Cu un mormăit de disperare, m-am 
preschimbat şi am devenit un fuior de fum, care îşi croi 
cu greu drum prin deschizătură. 

Un aer cald şi îmbâăcsit de cafea, de ţigări şi de costiţă 
prăjită. Fumul trase cu ochiul pe sub uşă, se ridică şi se 
uită în stânga şi în dreapta. Totul era puţin neclar - după 
preschimbare ochii îmi erau mai înceţoşaţi ca niciodată -, 
dar l-am zărit pe Jenkins aşezându-se la o masă 


117 


depărtată. O siluetă întunecată se aşeză şi ea acolo. 

Fumul se târî prin încăpere, ţinându-se aproape de 
podea, strecurându-se cu prudenţă printre picioarele 
scaunelor şi printre pantofii clienţilor. Un gând neliniştitor 
îmi trecu prin cap; oprindu-mă sub o masă, am trimis un 
Puls să caute magie ostilă!. În timp ce aşteptam, m-am 
uitat la tovarăşul lui Jenkins, dar stătea cu spatele la 
mine: nu am văzut detalii. 

Pulsul se întoarse - portocaliu aprins, cu urme de roşu. 
Mohorât, l-am privit cum dispare. Deci era magie aici, şi 
deloc slabă! 

Ce să fac? Dacă plecam din cafenea de spaimă nu 
aveam să aflu planurile lui Jenkins, ceea ce reprezenta 
singura modalitate de a-mi asigura eliberarea. În plus, 
dacă silueta întunecată era chiar Hopkins, puteam apoi 
să îl urmăresc, să mă întorc la Mandrake şi să fiu liber 
până în zori. În concluzie, oricare ar fi fost riscurile, 
trebuia să rămân. 

Ei bine, zidurile Pragăi nu au fost construite fără 
pericole sau fără eforturi?. Cu câteva unduiri tăcute, 
fuiorul de fum pluti printre mese, din ce în ce mai 
aproape de locul unde stătea Jenkins. La penultima masă 
mi-am adunat puterile sub faldurile feţei de masă din 
plastic, apoi am tras cu ochiul afară. 

Vedeam mai clar silueta întunecată, deşi era tot cu 


l Pulsul avea forma unei sfere mici, de culoare 
verde-albăstruie, aproape de mărimea unui arşic, vizibilă doar pe 
planul al şaptelea. Avea să cerceteze rapid localul înainte de a se 
întoarce la cel care o trimisese. La întoarcere culoarea avea să 
indice nivelul de magie pe care îl descoperise: verde-albăstrui 
însemna că zona era în regulă, galben, că exista o urmă de magie; 
portocaliu sugera că există vrăji puternice, în timp ce roşu şi indigo 
îmi dădeau de înţeles că trebuie să mă scuz şi să mă îndrept spre 
ieşire. 

2 Sau de către mine. Batalioanele de impi pe care le-am obligat 
să mă slujească au trecut prin perioade îngrozitoare, în timp ce eu 
mă relaxam într-un hamac, la distanţă, în siguranţă, uitându-mă la 
stele. 


118 


spatele la mine. Purta un pardesiu greu şi o pălărie cu 
boruri largi, care îi ascundea faţa. 

Pielea lui Jenkins era ca de ceară de la încordare: 

— ... Şi Lime a sosit din Franţa azi-dimineaţă, zise el!. 
Cu toţii sunt gata. Aşteaptă cu nerăbdare momentul 
potrivit. 

Îşi drese glasul fără să fie nevoie. Celălalt nu vorbi. O 
aură magică vag familiară emana din el. Am scotocit prin 
amintiri. Unde îl mai văzusem? 

O mişcare bruscă pe masa mea. Fumul se strânse ca o 
anemonă, dar totul era în regulă. Un chelner trecu pe 
lângă mine, ducând două căni de cafea. Le trânti în faţa 
lui Jenkins şi a celuilalt. Fluierând, plecă. 

M-am uitat la masa vecină. Jenkins sorbi din cafea, 
fără să spună nimic. 

O mână se întinse după cea de-a doua cană - o mână 
mare; dosul îi era brăzdat de un zigzag ciudat de cicatrici 
mici, albe. 

Am privit mâna cum ia cana, cum o ridică delicat de pe 
masă. Capul se aplecă puţin ca să bea; am văzut fruntea 
înaltă, nasul coroiat, perii din barba scurtă şi neagră. ŞI 
apoi, prea târziu, l-am recunoscut. 

Mercenarul îşi bău cafeaua. M-am furişat înapoi în 
umbră. 


! Lime! Asta era numele pe care-l căutam. Omul cu faţă de 
peşte din cafenea fusese unul dintre conspiratorii din afacerea 
Lovelace de acum cinci ani. Dacă ieşise brusc din ascunzătoare, 
înseamnă că lucrurile se precipitau. 


119 


10 


Problema era că îl cunoşteam pe acest mercenar. În 
ambele dăţi când ne întâlnisem avusesem o divergență 
de opinii, şi făcusem tot posibilul ca să o rezolvăm într-un 
mod civilizat. Dar, fie că îl zdrobisem sub o statuie, 
lansasem o Detonare asupra lui sau (ca la ultima noastră 
întâlnire) pur şi simplu îi dădusem foc şi îl aruncasem de 
pe un munte, niciodată nu păruse să sufere nici cea mai 
mică rană. Cât despre el, fusese supărător de aproape să 
mă ucidă cu diverse arme de argint. lar acum, când eram 
aşa de slăbit, iată-l din nou. Imi acordase o pauză. Nu 
mi-era frică de el, desigur; of, nu! Să zicem că eram doar 
agitat într-un mod justificat. 

Ca întotdeauna, purta o pereche de cizme vechi din 
piele, roase şi zgâriate, care efectiv puţeau a magie.!. 
Probabil ele îmi declanşaseră Pulsul. Cizmele de şapte 
leghe pe pas, care pot parcurge distanţe uriaşe într-o 
clipită, sunt într-adevăr rare; în combinaţie cu rezistenţa 
extremă a individului şi cu antrenamentul lui de asasin, 
făceau din el un duşman redutabil. Am fost chiar încântat 
că eram bine ascuns sub faţa de masă. 

Mercenarul îşi termină cafeaua dintr-o singură 
înghiţitură? şi îşi puse mâna cu cicatrici pe masă. Vorbi: 

— Deci au ales cu toţii? 

Era vechea voce familiară, calmă, hotărâtă şi adâncă 
precum oceanul. 

Jenkins dădu din cap. 

— Da, domnule! Şi impii. Sper că va fi de ajuns. 

— Conducătorul nostru se va ocupa de restul. 

Aha! Acum treceam la treburi serioase! Un 


1 Spre deosebire de majoritatea pantofilor stăpânului meu, care 
doar puţeau. 
2 Trebuie să fi fost şi foarte fierbinte. Era cu adevărat un dur! 


120 


conducător! Era acest Hopkins, sau altcineva? Din cauza 
durerii mele, auzeam un zumzăit în cap - îmi era greu să 
ascult. Mai bine să mă apropii. Fumul se strecură puţin 
afară de sub masă. 

Jenkins sorbi din băutură. 

— Mai doriţi să fac ceva, domnule? 

— Nu acum! Voi organiza dubiţele. 

— Şi lanţurile şi funiile? 

— Mă voi ocupa şi de ele. Am... experienţă în domeniul 
ăsta. 

Lanţuri! Funii! Dubiţe! Puneţi-le împreună şi ce 
obţineţi? Nu, nici eu n-aveam idee. Însă îmi părea o 
afacere dubioasă. M-am furişat puţin mai aproape. 

— Du-te acasă, zise mercenarul. Te-ai descurcat bine. 
Acum am să-i dau raportul domnului Hopkins. Lucrurile 
se precipită. 

— Şi dacă am nevoie să-l contactez? Este încă la 
Ambasador? 

— Deocamdată, da! Dar nu face asta decât în 
disperare de cauză. Nu trebuie să atragem atenţia. 

Sub masa de alături rotocolul de fum s-ar fi îmbrăţişat 
singur de bucurie, dacă esenţa sa n-ar fi fost aşa de 
ţeapănă. Ambasador trebuie că era vreun hotel sau aşa 
ceva. Ceea ce însemna că aveam adresa lui Hopkins, 
exact aşa cum ceruse Mandrake. Libertatea era mult mai 
aproape! Cum am spus, se poate să fiu puţin sub nivelul 
meu obişnuit, dar nu fac greşeli când e vorba despre 
urmăriri pe ascuns. 

Jenkins părea puţin gânditor. 

— Că veni vorba despre asta, domnule... Tocmai 
mi-am adus aminte... Păi, în seara asta, o muscă dădea 
târcoale pe când discutam cu Burke şi cu Withers. Nu era 
probabil nimic, dar... 

Vocea mercenarului se auzi ca un trăsnet în depărtare. 

— Aşa? Şi tu ce-ai făcut? 

Jenkins îşi împinse ochelarii mici şi rotunzi pe nas - un 
gest de anxietate, pe care îl înţelegeam prea bine. 


121 


Mercenarul era cam cu jumătate de metru mai înalt ca 
el, şi aproape de două ori mai lat. l-ar fi putut frânge şira 
spinării dintr-o singură lovitură. 

— Am fost foarte atent după aia, se bâlbâi el, dar n-am 
văzut nimic. 

Fireşte. Sub masă fumul rânji în sinea lui. Jenkins 
continuă să se justifice: 

— De asemenea, i-am cerut lui Truklet, impul meu, să 
mă urmeze la distanţă şi să-mi dea raportul aici! 

Ah! Nu-i prea bine. M-am pitulat ca să nu fiu văzut şi 
m-am răsucit încoace şi încolo, uitându-mă printre 
picioarele scaunelor, cercetând toate planurile. Pe primul 
- nimic. Dar, apoi, ce să văd, un păianjen mic care venea 
tiptil, tiptil pe podea. Se uita sub fiecare masă, cu ochii 
strălucitori căutând în toate părţile. M-am ridicat să nu 
mă vadă, am rămas atârnat în umbră. Aşteptând. 

Micul păianjen veni tiptil, tiptil către masa mea. Trecu 
pe dedesubt... mă zări într-o clipă, şi se ridică pe 
picioarele din spate ca să dea alarma. Fuiorul de fum se 
năpusti în jos, îl cuprinse pe păianjen. Urmă o luptă 
scurtă, un țipăt disperat. 

Imediat rotocolul de fum se mişcă iar. La început încet, 
cu ondulări greoaie, ca un piton după o masă copioasă, 
însă curând începu să prindă viaţă!. 

Am privit înapoi. Conspiratorii se  despărţeau; 
mercenarul era în picioare, Jenkins încă aşezat, probabil 
aşteptându-şi impul?. Era momentul să iau o decizie. 

Mandrake îmi spusese să-l localizez pe Hopkins şi să 
descopăr ce pune la cale, şi deja făcusem mari progrese 
ca să-i îndeplinesc cererea. Aş fi putut să mă întorc la 
Mandrake chiar atunci, pe loc, căci făcusem suficient ca 
să am dreptul să mă elibereze. Dar „drepturile”, mai ales 


1 Esenţa bietului Truklet nu era cine ştie ce. De regulă aş fi 
strâmbat din nas la ea. Dar trăiam vremuri disperate, şi aveam 
nevoie de toată energia pe care o puteam obţine. În plus, micul 
nemernic urma să mă pârască. 

2 Avea de aşteptat. l-aş mai fi adus încă o cafea. 


122 


ale mele, nu erau lucruri pe care Mandrake le înţelegea 
prea bine. Mă mai dezamăgise şi înainte. Deci era mai 
bine să fiu absolut sigur, să-l bombardez cu atâtea 
informaţii, încât să nu poată face altceva decât să-mi 
mulţumească umil şi să mă conducă spre o pentagramă. 
Şi în clipa asta mercenarul mergea la Hopkins. 
Rotocolul de fum se răsuci ca un arc sub masă. M-am 
uitat la podea. Nimic... nimic... Două cizme apărură în 
câmpul meu vizual; din piele veche, cafenie, roase şi 
zgâriate. 
Chiar când treceau pe lângă mine, m-am desfăcut, am 
sărit şi, făcând asta, m-am preschimbat din nou. 
Mercenarul traversă încăperea cu paşi maiestuoşi. 
Haina îi foşnea, armele îi zăngăneau. O mică şopârlă cu 
gheare lungi se agăţase de pielea cizmei lui drepte. 


Afară se făcuse noapte. Câteva maşini zbârnâiau pe o 
şosea din depărtare. Trecătorii erau puţini şi rari. 
Mercenarul lăsă uşa de la cafenea să se trântească în 
urma lui, făcu câţiva paşi, apoi se opri. Şopârla îşi înfipse 
şi mai tare ghearele. Ştiam ce urmează. 

O pulsiune magică, o vibraţie care îmi zgudui esenţa 
din temelii. Cizma pe care eram se ridică, păşi, apoi se 
lăsă din nou pe pământ - era doar un pas, dar în jurul 
meu strada, noaptea şi luminile cafenelei se contopiseră 
într-un şuvoi lichid. Încă un pas, şi încă unul. Şuvoiul de 
lumini licări; vag am simţit clădiri, oameni şi frânturi de 
zgomote, însă eram prea ocupat să mă ţin strâns ca să 
nu mor pe când cizmele de şapte leghe pe pas se mişcau 
fără să ţină cont de spaţiul şi de timpul obişnuite. Era ca 
şi când m-aş fi întors iar în Celălalt Loc; mi-ar fi plăcut 
plimbarea dacă nu aş fi simţit mici picuri de esenţă 
desprinzându-mi-se de la extremităţi, rămânând în urma 
noastră ca tăciunii stinşi dintr-un foc. Chiar şi aşa, încălzit 
de la ultima mea masă, începea să-mi fie greu să-mi 
menţin o formă viabilă. 

La cel de-al treilea pas cizma se opri. Pe dată 


123 


amestecul de lumini îngheţă, deveni un nou set de 
împrejurimi, o altă parte a Londrei, la câţiva kilometri de 
cafenea. Am aşteptat ca ochii să nu mi se mai 
învârtească, apoi m-am uitat ameţit în jur. 

Eram într-unui dintre parcurile de lângă Trafalgar 
Square. La lăsarea nopţii oamenii de rând din oraş se 
adunaseră aici ca să se piardă în relaxare. In acest scop 
erau ajutaţi de amabilele autorităţi, care - în lunile de 
când războiul începuse să meargă prost - ofereau 
festivități zilnice de cel mai prost gust, destinate să 
stimuleze simţurile şi să descurajeze gândirea. 

Departe, în centrul parcului, lucea marele Palat de 
Sticlă, un minunat amestec de domuri şi de minarete, 
toate sclipind. Făcut din douăzeci de mii de foi curbate 
de sticlă fixate pe un schelet de fier, fusese construit în 
primul an al războiului, şi după aceea fusese umplut 
până la refuz de snack-baruri şi de carusele, de urşi 
dresați şi de spectacole de ciudăţenii. Era popular printre 
oamenii de rând; mai puţin popular printre djinni. Nu ne 
plăcea atâta adunătură de fier. 

Alte pavilioane erau răspândite prin parcul luminat 
sporadic de felinare-imp colorate, agăţate în copaci. Aici, 
vagoanele de montagne-russe făceau bucle şi coborau 
brusc, căluşeii se ridicau şi se roteau; la Castelul 
Sultanului frumuseți cu sânge fierbinte dansau în faţa 
unei mulţimi de oameni de rând beţi!. De-a lungul aleii 
centrale erau presărate căzi cu vin şi cu bere, iar boi 
melancolici învârteau în frigări. Mercenarul o luă acum 
printre ei, cu paşi de om. 

Am trecut de Colţul Trădătorilor, unde câţiva rebeli 
captivi se bălăngăneau deasupra gloatei cu gura căscată, 
într-o cuşcă de cristal. Alături, într-o altă prismă, un 


1Unele dintre frumuseți erau într-adevăr umane, deşi pe 
planurile superioare am zărit vreo două care nu erau ce ar fi trebuit 
să fie: una, o cochilie goală, solidă în faţă, găunoasă în spate; 
cealaltă, un foliot rânjit, cu membre ţepoase, ascuns sub vraja lui de 
Strălucire. 


124 


demon negru hidos era vizibil pe primul plan. Mârâia şi 
ţopăia, agitându-şi pumnul la mulţimea înfricoşată. 
Dedesubtul lor se amenajase o scenă. Un banner pro- 
clama titlul piesei: Trădarea colonială pedepsită; actorii 
se agitau, spunând povestea oficială a războiului cu 
ajutorul săbiilor de cauciuc şi al demonilor din 
papier-mâăche. Peste tot vedeai doamne zâmbitoare care 
îndesau în mâinile întinse suplimente gratuite la 
Adevărate poveşti de război. Zgomotul neîncetat, 
culoarea şi zăpăceala erau atât de mari, încât era 
imposibil ca să fie în stare cineva de acolo să gândească 
limpede, darămite să mai şi construiască un argument 
coerent împotriva războiului!. 

Mai văzusem toate astea în trecut, de multe ori. M-am 
concentrat acum să mă ţin de mercenar, care părăsise 
aleea centrală şi traversa peluzele întunecoase spre un 
lac ornamental dintre copaci. 

Lacul cu greu putea fi considerat mare - în timpul zilei 
fără îndoială că păsările de apă stăteau plictisite pe el, în 
timp ce copiii se bălăceau în bărcuţe închiriate - dar 
noaptea avea un anume aer misterios. Malurile se 
pierdeau în umbră şi într-un labirint de trestii; poduri în 
stil oriental treceau peste el, legând insule tăcute. O 
pagodă chinezească se ridica pe una din ele. În faţa 
pagodei era o verandă de lemn, care se întindea 
deasupra apei. 

Mercenarul se îndreptă în grabă spre ea. O luă pe un 
pod ornamental, cu cizmele răsunând pe scânduri. De 
partea cealaltă, în întunericul care învăluia veranda, am 
zărit o siluetă aşteptând. Deasupra capului său, pe 
planurile superioare, forme sinistre pluteau atente la 


1 Am văzut mâna lui Mandrake în spatele tuturor acestor lucruri 
- vădeau toată atenţia lui pentru detalii, împreună cu teatralitatea 
pe care o învățase de la prietenul lui, dramaturgul Makepeace. O 
combinaţie perfectă de primitiv şi de subtil. Demonul „american” 
captiv era deosebit de reuşit, apreciam eu în gând, fără îndoială 
invocat de cineva din guvern special pentru această ocazie. 


125 


orice mişcare. 

Era momentul să fiu prudent. Lipit de cizmă, urma să 
fiu zărit în curând şi de cel mai nerod imp. Totuşi, 
puteam să mă apropii suficient ca să aud şi să ascult. 
Sub pod se întindea un stufăriş negru. Locul perfect 
pentru a sta la pândă. Şopârla se desprinse, făcu o 
săritură, căzu între trestii. Câteva secunde mai târziu, 
după încă o transformare dureroasă, un mic şarpe verde 
înota spre insulă printre tulpinile putrezite. 

Am auzit vocea mercenarului deasupra, joasă, 
respectuoasă. 

— Domnule Hopkins! 

O gaură între trestii. Şarpele se încolăci în jurul unei 
ramuri putrezite ieşite din apă şi se ridică, trăgând cu 
ochiul spre verandă. Acolo stătea mercenarul, şi lângă el 
un alt bărbat, firav, adus de umeri, care îl bătea cu 
palma pe umăr într-un gest de sprijin camaraderesc. 
Mi-am încordat privirea împăienjenită. l-am văzut o clipă 
faţa: blândă, cu trăsături regulate, extrem de greu de 
reţinut. Atunci, ce avea oare de mă gândeam că o ştiu de 
undeva şi mă făcea să mă cutremur? 

Bărbaţii plecară de pe verandă, ieşind din câmpul meu 
vizual. Înjurând continuu, şarpele înaintă cu greu, 
trecând printre trestii cu elegante unduiri. Încă puţin... 
Dacă aş putea să-l aud pe Hopkins vorbind, să prind cel 
mai mic indiciu... 

Zece tulpini de trestie se mişcară; cinci umbre cenuşii 
şi înalte se desprinseră din masa de trestii. Zece picioare 
ca beţele se îndoiră şi săriră. Totul se petrecu fără nici un 
zgomot: acum eram singur pe lac, în clipa următoare 
cinci bâtlani se năpustiră asupra mea ca nişte fantome 
albe-cenuşii, clănţănind din ciocurile lor ca nişte săbii şi 
cu ochii roşii scoțând scântei. Aripi fâlfâiră deasupra 
apei, blocând căile de scăpare, gheare loviră fără milă 
şarpele disperat, ciocuri se înfipseră în el. M-am încolăcit 
şi, iute ca gândul, m-am scufundat în apă, dar bâtlanii se 
dovediră şi mai rapizi: un cioc îmi prinse coada; un altul 


126 


mă înhaţă de corp, chiar sub cap. Bătură din aripi şi se 
ridicară în aer, luându-mă între ei, bălăngănindu-mă ca 
un vierme. 

Mi-am cercetat adversarii pe cele şapte planuri: erau 
folioţi, toţi cinci. În mod normal aş fi decorat oraşul cu 
penele lor, însă în starea mea actuală şi lupta cu unul 
singur era prea mult pentru mine. Am simţit cum esenţa 
mea începe să se dezintegreze. 

M-am luptat, m-am smucit şi m-am răsucit. Am scuipat 
venin în stânga şi în dreapta. M-a copleșit furia, mi-a dat 
puţină putere. M-am transformat, micşorându-mă şi mai 
mult, până am ajuns un tipar mic şi alunecos, care le 
scăpă din strânsoare şi căzu spre apa primitoare. 

Un cioc se repezi spre mine. 

Poc! Negru de jur împrejur. 

Acum asta chiar era extrem de jenant. După recentul 
tratament pe care îl aplicasem impului, fusesem eu 
însumi înghiţit. Esenţa străină se rotea în jurul meu. 
Simţeam cum începe să o erodeze pe a meat. 

N-aveam încotro. Mi-am adunat toată energia şi am 
folosit o Detonare. 

Ei bine, a fost zgomotoasă şi neîngrijită, dar a produs 
efectul scontat. Bucăţi mici de foliot se risipiră prin aer, şi 
eu printre ele, sub forma unei mici perle negre. 

Perla căzu în apă. Pe dată cei patru bâtlani rămaşi se 
iviră în acel loc, cu ochii strălucind, aruncându-şi 
ciocurile ca nişte sulițe în apă, într-o căutare febrilă. 

M-am scufundat rapid în mâl, adânc, departe de 
primejdie, acolo unde nămolul, mâzga şi trestiile 
putrezite mă ascundeau pe toate planurile. 

Mintea îmi pâlpâia; aproape că mi-am pierdut 
cunoştinţa. „Nu, mă vor găsi dacă adorm. Trebuie să 
scap, să mă întorc la stăpânul meu.” Trebuia să mai fac 


! În astfel de împrejurări trebuie să acţionezi repede, înainte să 
fii pur şi simplu absorbit de celălalt. Entităţile slabe n-au nici o şansă 
dacă sunt înghiţite de o putere mai mare, iar asta era o situaţie cam 
la paritate. 


127 


un efort final şi să plec de acolo. 

Picioare uriaşe cercetau noroiul din jurul meu; ciocuri 
ca nişte sulițe şuierau, tăind apa ca nişte gloanţe. 
Ecourile estompate de la înjurăturile bâtlanilor răzbăteau 
printre plante. O broscuţă-râioasă rănită se chinuia să 
ajungă la marginea lacului, lăsând în urmă fire de esenţă 
muribundă. Odată ce urcă pe mal, bătu toate recordurile 
de îmbătrânire şi deveni o broască dizgraţioasă, cu un 
picior diform şi cu gura lăsată în jos. Broasca se grăbi 
spre iarbă cu toată viteza. 

Eram deja la jumătatea drumului spre stradă când mă 
zăriră folioţii. Unul dintre ei trebuie să fi zburat sus şi să 
fi zărit înaintarea mea şchiopătată; cu ţipete răguşite 
ţâşniră de pe lac şi se repeziră spre iarba întunecată. 

Unul se lăsă în jos; broasca făcu o săritură disperată. 
Ciocul lovi pământul. 

Pe alee, în mulţime. Broasca ţopăia încoace şi încolo, 
printre picioare, sub corturi, sărind de pe capete pe 
umeri, din coşuri în cărucioare, scoțând mereu orăcăituri 
şi gâlgâieli, holbându-se cu ochii ei înnebuniţi şi ieşiţi din 
orbite. Bărbaţii strigau, femeile ţipau, copiii tresăreau 
uimiţi. Din urmă veneau bâtlanii, cu penele fâlfâind, cu 
aripile lovind, orbiţi de setea de sânge. Dărâmară 
tarabele, răsturnară butoaiele cu vin, alungară câinii 
urlând în întuneric. Oamenii erau zvârliţi în lături ca 
popicele; teancuri de Adevărate poveşti de război 
zburară în aer - unele aterizând în vin, altele peste 
frigări. 

Sus, pe scena amenajată afară, sări amfibianul fugar, 
sub impii strălucitori de lumină, trimițând un actor în 
braţele altuia şi făcându-l pe un al treilea să se arunce în 
public. Ţăşni printr-o trapă din scenă, urmat îndeaproape 
de un bâtlan; reapăru o secundă mai târziu prin alta, 
cocoţat pe capul unui spiriduş de carton. Sări pe 
bannerul de deasupra, prinzându-se de el cu două 
picioare palmate. Un bâtlan se ridică de dedesubt, dădu 
cu ciocul şi bannerul fu sfâşiat - fâşia de pânză căzu, se 


128 


legănă ca o liană din junglă şi catapultă broasca peste 
alee, lângă prisma de cristal unde se afla demonul 
captiv. 

De acum începusem să nu mai ştiu unde mă aflu şi ce 
fac. De fapt, esenţa mea se dezintegra rapid: abia mai 
vedeam; lumea era plină de zgomote discordante. 
Ţopăiam fără să mă gândesc, schimbând direcţia la 
fiecare pas, încercând să evit atacul despre care ştiam că 
urmează. 

Desigur, unul dintre urmăritorii mei îşi  pierdu 
răbdarea. Trebuie să fi încercat o Convulsie, cred; 
sărisem oricum într-o parte - n-am văzut-o cum atinge 
prisma şi cum crapă cristalul. Nu era vina mea. N-avea 
nimic de-a face cu mine. N-am văzut marele demon 
negru cum rânjeşte surprins şi cum îşi bagă ghearele 
lungi şi curbate în crăpătură. N-am auzit zgomotul 
asurzitor când întregul glob se făcu ţăndări, nici ţipetele 
şi plânsetele oamenilor când demonul sări în mijlocul lor. 

Nu ştiam nimic despre toate acestea. Ştiam doar de 
neîncetatele ritmuri ale urmăririi, îmi simţeam doar 
esenţa înmuindu-se şi preschimbându-se în lichid la 
fiecare ţopăitură şi săritură. Eram pe moarte acum, dar 
nu mă puteam linişti. O moarte şi mai rapidă se apropia 
în zbor din spate. 


129 


11 


Maestrul lui Kitty îşi ridică privirea de pe canapea - o 
insulă singuratică într-o mare de hârtii împrăştiate, toate 
pline cu scrisul lui înghesuit şi mărunt. Rodea capătul 
unui pix, ceea ce îi lăsase pete albastre pe buze. Clipi 
uşor surprins. 

— Nu credeam că te mai întorci în seara asta, Lizzie! 
Credeam că trebuie să te duci la serviciu. 

— Da, trebuie, domnule! Peste foarte puţin timp. 
Acum, domnule... 

— Spune-mi, ai găsit acel exemplar original din 
lucrarea Desiderata Curiosa a lui Peck? Şi Anatomia 
Melancoliei? Voiam volumul al patrulea! 

Kitty îşi exersase cu grijă minciuna. 

— Domnule, îmi cer scuze, n-am găsit nici una din ele! 
Biblioteca s-a închis devreme astăzi. A fost o tulburare 
afară - un protest al oamenilor de rând - şi au închis 
porţile din motive de siguranţă. Mi s-a cerut să plec 
înainte de a vă găsi cărţile. 

Domnul Button scoase o exclamaţie de iritare şi muşcă 
şi mai tare din capătul pixului. 

— Ce neplăcut! Protestul oamenilor de rând, zici? Ce 
mai urmează? Cai smulgându-se din hăţuri? Vaci 
refuzând să stea la muls? Acei oameni nenorociţi ar 
trebui să-şi cunoască lungul nasului! Işi sublinie 
declaraţia cu mici mişcări ale pixului, apoi se uită la ea 
cu o privire vinovată: N-am vrut să te jignesc, Lizzie! 

— Nu face nimic, domnule! Domnule, cine a fost 
Ptolemaeus? Bătrânul îşi întinse plictisit braţele. 

— Ptolemaeus e Ptolemeu! Un magician absolut 
remarcabil. Îi aruncă o privire imploratoare. Ai timp să 
pui ceainicul pe foc, Lizzie, înainte să pleci? 

Kitty insista: 


130 


— Era egiptean? 

— Era, într-adevăr, deşi numele este grecesc, desigur. 
Era de origine macedoneană, de fapt. Bună treabă, 
Lizzie! Nu mulţi oameni de rând care se ţin de proteste 
ar şti asta! 

— Speram să citesc ceva de el, domnule. 

— S-ar putea să îţi fie cam greu, de vreme ce a scris în 
greacă. Am opera lui principală în colecţie: Ochiul lui 
Ptolemeu! Este lectură obligatorie pentru toţi magicienii, 
deoarece dă informaţii foarte bune cu privire la 
mecanismul invocării demonilor din Celălalt Loc. Ai grijă, 
stilul e plictisitor. Celelalte scrieri ale lui sunt cunoscute 
sub numele de Apocrypha. Parcă îmi aduc aminte că mi 
le-ai adus de la Hyrnek, prima dată când ai venit aici... 
Sunt o colecţie ciudată, plină de concepte extravagante. 
Ceaiul ăla... 

— Pun ceainicul pe foc, domnule, zise Kitty. E ceva ce 
aş putea să citesc despre Ptolemeu, domnule, în timpul 
asta? 

— Doamne, dar ai într-adevăr fixaţiile tale! Da, Cartea 
Numelor conţine un articol! Fără îndoială că ştii în ce 
teanc este. 


Kitty citi rapid pasajul, cu ceainicul bolborosind în 
spatele ei. 


Ptolemaeus din Alexandria (după 120 î.Hr.) 

Copil-magician, născut în dinastia conducătoare ptolemeică, 
nepotul lui Ptolemeu VIII şi văr al prinţului moştenitor (mai 
târziu Ptolemeu IX). Şi-a petrecut cea mai mare parte a scurtei 
sale vieţi în Alexandria, lucrând la Bibliotecă, dar detaliile nu 
sunt cunoscute. Copil-minune, a dobândit o considerabilă 
reputaţie ca magician încă de foarte tânăr; se spune că vărul 
său s-ar fi simţit ameninţat de popularitatea lui printre oamenii 
de rând şi a încercat să-l asasineze. 

Imprejurările morţii sale nu sunt cunoscute, dar se ştie sigur 
că nu a ajuns la o vârstă înaintată. Se poate să fi avut parte de 
o moarte violentă, sau să fi murit din cauza slăbiciunii trupeşti. 
Intr-un manuscris alexandrin este menţionată o bruscă 


131 


alterare a sănătăţii sale ca urmare a unei „călătorii dificile”, 
deşi acest lucru contrazice alte izvoare, care susţin că nu a 
părăsit niciodată oraşul. Este consemnat că decedat înainte de 
înmormântarea unchiului său şi de urcarea pe tron a vărului 
său (116 î.Hr.), astfel că e puţin probabil să fi ajuns la vârsta 
de douăzeci de ani. 

Lucrările sale au rămas la Bibliotecă timp de trei sute de 
ani, timp în care au fost studiate de Tertulian şi de alţi 
magicieni romani. O parte a scrierilor sale a fost publicată la 
Roma, ca de exemplu celebra lucrare Ochiul lui Ptolemeu. 
Arhiva iniţială a fost distrusă în marele cutremur şi incendiu 
din secolul al treilea; fragmentele care au supravieţuit au fost 
publicate sub titlul de Apocrypha. Ptolemeu e o figură de 
interes istoric, deoarece i se atribuie inventarea mai multor 
tehnici, inclusiv Incizia Stoică şi Scutul de Mol (ambele folosite 
în invocări până pe vremea lui Loew), ca şi un număr de fante- 
zii speculative neobişnuite, precum „Poarta lui Ptolemeu”. 
Toate acestea, în ciuda vârstei sale foarte fragede; dacă ar fi 
ajuns la maturitate, cu siguranţă s-ar fi situat printre cei mai 
mari. Demonii săi, cu care se spune că a avut o neobişnuită 
legătură, erau, printre alţii: Affa' Rekhyt sau Necho?, Methysi 
Penrenuteti. 

t decedat 

* cu soartă necunoscută 


Domnul Button zâmbi absent când Kitty aduse ceaiul. 

— Ai găsit ce voiai? 

— Nu prea ştiu, domnule, dar am o întrebare. Demonii 
obişnuiesc să ia înfăţişarea stăpânilor lor? 

Magicianul lasă pixul din mână. 

— Ca să-i tachineze sau să-şi bată joc de ei? Desigur! E 
un truc vechi, unul dintre cele mai vechi, care garantat 
descurajează pe cei neexperimentați. Nimic nu e mai 
deconcertant decât să ai în faţă o fantomă a propriei 
persoane, mai ales când creatura se foloseşte de ea ca 
să se strâmbe provocator. Rosenbauer din Munchen a 
fost atât de mâhnit, cred, de o descriere exactă a 
multelor sale probleme fizice, încât şi-a aruncat pomada 
şi a fugit suspinând din cercul său, cu rezultate 
melancolice. Eu însumi mi-am văzut corpul 


132 


dezintegrându-se lent, ajungând un cadavru în 
putrefacție, proces însoţit de efecte hidoase de sunet, în 
timp ce încercam să-l chestionez despre principiile 
arhitecturii cretane. E meritul meu că notițele mele au 
avut totuşi sens. Asta te interesa? 

— Păi, de fapt... nu, domnule. Kitty trase adânc aer în 
piept. Voiam să ştiu dacă vreun djinn a luat vreodată 
înfăţişarea stăpânului său din... respect, sau chiar din 
afecţiune. Fiindcă se simţea bine aşa. 

Se strâmbă; rostită cu glas tare, ideea părea destul de 
ridicolă. Bătrânul îşi încreţi nasul. 

— Nu prea cred! 

— Vreau să spun, după moartea magicianului. 

— Draga mea Lizzie! Poate, dacă magicianul respectiv 
era neobişnuit de hidos sau de diform, demonul i-ar 
putea folosi înfăţişarea ca să-i sperie pe alţii. Cred că 
Zarbustibal din Yemen a continuat să apară o perioadă 
după moartea sa. Dar din respect? Doamne! Conceptul 
presupune o relaţie între stăpân şi sclav care ar fi fără 
precedent. Doar un om de r... - scuză-mă! - doar cineva 
atât de neexperimentat ca tine ar putea avea aşa o idee 
bizară! Vai de mine, vai de mine.!... 

Ţăţâi din buze, întinzând o mână spre tava cu ceai. 
Kitty se îndreptă spre uşă. 

— Mulţumesc, domnule; mi-aţi fost de mare ajutor! 
Apropo, adăugă ea, ce era Poarta lui Ptolemeu? 

Din mijlocul canapelei, de prin vrafurile de hârtii, 
bătrânul magician mormăi. 

— Ce este? O noţiune ridicolă! Un mit, o închipuire, o 
grămadă de prostii! Păstrează-ţi întrebările pentru 
subiecte de valoare! Acum trebuie să lucrez. N-am 
nevoie de aiurelile asistenţilor fără minte. Hai, fugi! 
Poarta lui Ptolemeu, auzi! 

Se cutremură şi îi făcu arţăgos semn să plece. 

— Dar... 

— Nu trebuie să pleci la lucru, Lizzie? 


133 


Patruzeci de minute mai târziu, Kitty cobori dintr-un 
autobuz pe strada care ducea la faleză. Purta o geacă 
neagră, groasă, şi mesteca atent un sendviş. In buzunar 
avea documentele care îi confirmau a doua identitate 
falsă - Clara Bell. 

Cerul se înnegrea, deşi câţiva nori încă mai luceau 
galben murdar, reflectând strălucirea oraşului. Sub digul 
împotriva fluxului, Tamisa stătea distantă, micşorată şi 
ofilită. Kitty trecu peste o movilă mare, cenușie, de noroi, 
unde bâtlanii păşeau pe picioarele lor lungi printre pietre 
şi resturi. Aerul era rece; o briză puternică bătea spre 
mare. 

La un meandru al fluviului trotuarul cotea brusc la 
nouăzeci de grade faţă de Tamisa, blocat de o clădire 
mare, cu acoperişuri înclinate şi cu lucarne ascuţite. 
Bârne negre, masive, îi brăzdau zidurile; ferestre 
luminate luceau la diverse înălţimi, aruncând o lumină 
puternică pe stradă şi peste apele întunecate ale 
fluviului. Etajul de sus ieşea în afară pe toate laturile, 
când viguros, când gata să cadă. Un semn verde, 
scorojit, atârna de un stâlp deasupra aleii, atât de uzat 
de vreme, încât scrisul nu se mai distingea. Asta n-avea 
nici o importanţă, deoarece hanul Frog era celebru în 
zonă. Era faimos pentru berea şi pentru friptura lui de 
vită, ca şi pentru turneele săptămânale de domino. Era 
de asemenea şi locul de muncă al lui Kitty din fiecare 
seară. 

Se lăsă în jos sub o boltă scundă şi merse pe aleea 
laterală, cufundată în beznă, spre curtea hanului. Când 
intră, se uită în sus. O lumină slabă, roşie, plutea în jurul 
frontonului. Dacă te uitai direct la ea, forma era 
estompată şi nedesluşită; dacă te uitai în altă parte, îi 
vedeai clar conturul - o mică sferă de vigilenţă care 
supraveghea. 

Kitty nu luă în seamă spionul. Traversă curtea, 
îndreptându-se spre uşa principală, care era adăpostită 
de capriciile vremii de o verandă veche, înnegrită, şi 


134 


intră în hanul Frog. 

Luminile vii de la bar o făcură să clipească. Draperiile 
fuseseră trase din cauza nopţii şi un foc lumina grătarul 
căminului. Culorile lui pâlpâiau în şirurile de pahare 
adunate la bar; George Fox, proprietarul, le lustruia 
harnic, unul câte unul. O salută din cap pe Kitty când 
trecu să-şi agaţe geanta în cuier. 

— Nu te grăbi, Clara! Nu te grăbi! 

Fata se uită la ceas. 

— Mai sunt douăzeci de minute până ajung ei aici, 
George! 

— Nu e suficient pentru ce ţi-am pregătit. Kitty îşi puse 
pălăria în cui. 

— Nici o problemă! Arătă cu capul spre uşă. De cânde 
aici? 

— De câteva ore! Ca de obicei. Doar încearcă să ne 
sperie. Nu poate auzi. N-o să se amestece! 

— În regulă! Dă-mi o cârpă! 

După cincisprezece minute de muncă vioaie şi 
eficientă, barul era curat şi pregătit, paharele lustruite - 
mesele străluceau de curăţenie. Kitty puse zece carafe 
pe tejghea, iar Sam, barmanul de la Frog, începu să le 
umple cu bere spumoasă, blondă. Kitty aşeză ultimele 
cutii de domino, îşi şterse mâinile de pantaloni, luă un 
şorţ din cui şi se aşeză la locul ei, în spatele tejghelei. 
George Fox deschise uşa principală şi lăsă clienţii să 
intre. 

Ca de obicei, reputaţia hanului Frog atrăgea mereu 
clienţi noi, iar în seara aceea Kitty observă mai mulţi 
oameni pe care nu-i mai văzuse: un domn înalt şi 
milităros, o doamnă în vârstă, zâmbitoare care îşi târşâia 
picioarele către locul ei, un tânăr blond cu barbă şi cu 
mustață. Începu clinchetul familiar al pieselor de domino; 
convivialitatea plutea în aer. Netezindu-şi şorţul, Kitty se 
grăbi spre mese şi începu să ia comenzi pentru masa de 
seară. 

Trecu o oră; rămăşiţele sendvişurilor cu felii groase de 


135 


carne de vită zăceau pe farfurii, lângă coatele jucătorilor 
de domino. Odată masa terminată, interesul pentru 
domino păli. Piesele erau aşezate pe fiecare masă, în caz 
că poliţia făcea vreo razie, dar acum jucătorii se 
îndreptau în scaune, deodată treji şi atenţi. Kitty umplu 
câteva pahare rămase goale, apoi se reîntoarse la locul 
ei de după tejghea, când un bărbat de lângă cămin se 
ridică încet în picioare. 

Era bătrân şi fragil, gârbovit de povara anilor. În 
încăpere se făcu deodată linişte. 

— Prieteni, începu el, puţine lucruri notabile s-au 
întâmplat de săptămâna trecută, aşa că am să va dau în 
curând cuvântul! Ca întotdeauna, aş dori să-i mulţumesc 
binefăcătorului nostru, domnul Fox, pentru ospitalitatea 
lui. Haideţi să o ascultăm mai întâi pe Mary, cu ştiri de- 
spre situaţia din America. 

Se aşeză. De la o masă învecinată se ridică o femeie, 
cu faţa trasă şi obosită. Kitty nu-i dădu nici patruzeci de 
ani, deşi avea deja fire albe în păr. 

— Un vas comercial a acostat azi-noapte, porni ea să 
spună. Ultima oprire a fost la Boston, în zona de război. 
Echipajul şi-a luat micul dejun azi-dimineaţă în cafeneaua 
noastră. Ne-au spus că ultima ofensivă britanică a eşuat 
- Bostonul este încă sub control american. Armata 
noastră s-a retras pe câmp, în căutare de provizii, şi de 
atunci este atacată permanent. Sunt multe victime. 

Un zumzet stins umplu încăperea. Bătrânul domn se 
ridică pe jumătate. 

— Mulţumesc, Mary! Cine doreşte să vorbească în 
continuare? 

— Dacă îmi permiteţi? 

Tânărul cu barbă luase cuvântul; era îndesat, sigur pe 
el; avea un aer impozant. 

— Reprezint o nouă organizaţie, Alianţa Oamenilor de 
Rând! Poate aţi auzit de ea. 

Urmă un foşnet general, un sentiment de tulburare. De 
după bar, Kitty se încruntă. Ceva din vocea bărbatului... 


136 


o neliniştea. 

— Încercăm să dobândim sprijin, continuă bărbatul, 
pentru o nouă rundă de greve şi de demonstraţii publice. 
Trebuie să le arătăm magicienilor cum stau lucrurile. 
Singurul mod în care le putem atrage atenţia e acţiunea 
concertată a tuturor. Vorbesc despre proteste în masă. 

— Pot să intervin? 

Doamna în vârstă, impecabil îmbrăcată într-o rochie 
albastră şi un şal stacojiu, se strădui să se ridice; urmă 
un cor de proteste amabile, iar ea rămase pe scaun. 

— Mă tem de ce se întâmplă în Londra, zise ea. Aceste 
greve, aceste frământări... Cu siguranţă că nu ăsta e 
răspunsul. La ce rezultat vor duce? Doar îi vor aţâţa pe 
conducătorii noştri să recurgă la represalii dure. Turnul 
va răsuna de lamentările bravilor noştri oameni. 

Tânărul bătu în masă cu pumnul lui mare şi roz. 

— Care e alternativa, doamnă? Să stăm cuminţi? 
Magicienii nu ne vor mulţumi pentru asta! O să ne 
oprime şi mai tare. Trebuie să acţionăm acum! Ţineţi 
minte - nu pot întemniţa pe toată lumea! 

Urmă un ropot de aplauze zgomotoase. Bătrâna 
doamnă clătină din cap cu încăpățânare. 

— N-ai deloc dreptate, spuse ea. Argumentul tău 
funcţionează doar dacă magicienii ar putea fi distruşi. Și 
aşa ceva e imposibil! 

Un alt bărbat se ridică să vorbească. 

— Mai uşor, mamaie! Asta e defetism. Femeia îşi 
împinse bărbia înainte. 

— Păi ce? Se poate? Cum? 

— E clar că pierd controlul, altfel i-ar fi învins uşor pe 
rebeli. 

— Putem obţine ajutor şi de la europeni, adăugă 
tânărul blond. Nu uitaţi de asta! Cehii ne vor finanța. Și 
francezii. 

George Fox dădu aprobator din cap. 

— Spionii francezi mi-au dat nişte obiecte magice, zise 
el. În caz de probleme. Totuşi, n-am avut nevoie să le 


137 


folosesc. 

— Scuzaţi-mă, spuse bătrâna, dar nu mi-aţi explicat 
cum câteva greve îi vor înfrânge pe magicieni. Îşi ridică 
bărbia osoasă şi se uită sfidător în jur: Ei bine? 

Mai mulţi bărbaţi scoaseră sunete dezaprobatoare, dar 
erau prea ocupați să-şi soarbă băutura ca să-i dea un 
răspuns exact. De după tejghea vorbi Kitty. 

— Aveţi dreptate, doamnă, va fi dificil să-i înfrângem, 
zise cu voce scăzută, însă nu e imposibil. Revoluţiile au 
avut de multe ori succes. Ce s-a întâmplat în Egipt, în 
Roma sau în Praga? Toţi au fost invincibili - o vreme. 
Totul s-a prăbuşit când oamenii s-au revoltat. 

— Dar, draga mea, o întrerupse bătrâna doamnă, în 
fiecare caz au fost armate inamice... 

— In fiecare caz, continuă Kitty cu hotărâre, 
conducătorii străini au profitat de slăbiciunile interne ale 
regatului. Oamenii deja se revoltau. Nu au avut magie 
puternică sau armate mari - erau oameni de rând, ca 
noi. 

Bătrâna doamnă îşi ţuguie buzele într-un zâmbet lipsit 
de veselie. 

— Poate! Dar câţi dintre noi vor o invazie a străinilor? 
Conducătorii noştri nu sunt perfecţi, dar cel puţin sunt 
britanici. 

Tânărul cu barbă pufni. 

— Să ne întoarcem în prezent. Diseară oţelarii din 
Battersea intră în grevă - chiar în josul fluviului, aproape 
de aici. Veniţi alături de noi! Ce dacă magicienii îşi trimit 
demonii? Nu ne vor mai preschimba în carne de tun! 

— Şi unde vor ajunge oţelarii voştri? întrebă sever 
bătrâna doamnă. Unii în Turn, alţii pe fundul Tamisei. Şi 
alţii le vor lua locul. 

— Demonilor n-o să le iasă exact pasienţa, zise 
tânărul. Unii oameni au rezistență. Probabil că aţi auzit 
de asta. Pot rezista la atacuri, pot vedea dincolo de 
iluzii... 

Pe când vorbea, lui Kitty i se limpezi privirea. Văzu 


138 


dincolo de mustaţa deasă, de barba blondă neîngrijită: îl 
cunoştea cât se poate de bine. Nick Drew, ultimul 
tovarăş supravieţuitor din Rezistență. Nick Drew, care 
fugise din Westminster Abbey în cel mai greu moment, 
părăsindu-şi prietenii la ananghie. Era mai în vârstă, mai 
voinic, dar plin de aceleaşi aere. „Incă mai vorbeşti bine 
despre luptă, gândi ea maliţioasă. Mereu ai fost bun la 
vorbit. Pariez c-o să te ţii destul de departe când o să se 
îngroaşe gluma cu greva!” O frică bruscă o copleşi 
deodată; se retrase din câmpul lui vizual. Aşa nevolnic 
cum era Nick, dacă ar fi recunoscut-o, acoperirea ei ar fi 
fost compromisă. 

Grupul era ocupat să discute fenomenul de rezistenţă. 

— Pot vedea magia. Clar ca lumina zilei, zise o femeie 
între două vârste. Aşa am auzit. 

Bătrâna clătină din nou din cap. 

— Zvonuri, zvonuri crude, spuse ea cu tristeţe. Astea 
sunt bârfe de mâna a doua. Nu m-ar surprinde dacă n-ar 
porni chiar de la magicieni, ca să vă facă să acţionaţi 
pripit. Spuneţi-mi, continuă ea, a văzut de fapt careva 
vreodată o astfel de rezistenţă în acţiune? 

Tăcere în han. Kitty se foi neliniştită de pe un picior pe 
altul, mâncând-o limba să vorbească, dar Clara Bell nu 
era cineva deosebit - hotărâse asta cu mult timp în 
urmă. In plus, teama de Nick o împiedica. Se uită prin 
bar. Cei prezenţi, dintre care majoritatea se întâlneau 
aici în secret de mulţi ani, erau în general între două 
vârste sau mai bătrâni. Nu ştiau prea multe despre 
Rezistență, în mod direct. Cu excepţia lui Nick Drew, care 
poseda cel puţin tot atâta rezistenţă cât Kitty. Dar el tăcu 
mâlc, nu zise nimic. 

Atmosfera din încăpere se deteriorase de la dispută. 
După câteva minute de reflectare mohorâtă, bătrânul 
domn se ridică din nou. 

— Prieteni, începu el, să nu ne descurajăm! Poate că 
magicienii sunt prea periculoşi ca să luptam cu ei, dar 
putem cel puţin să rezistăm la propaganda lor. Un nou 


139 


număr din Adevărate poveşti de război apare azi. 
Boicotaţi-l! Spuneţi-le prietenilor despre minciunile scrise 
acolo! 

La asta, George Fox deschise gura. 

— Cred că te arăţi puţin prea sever. Ridicase glasul ca 
să acopere murmurul general de neîncredere. Da! Mi-am 
propus să adun cât mai multe ediţii din Adevărate 
poveşti de război. 

— A, ruşine, domnule Fox, exclamă doamna în vârstă, 
cu o voce tremurândă. 

— Nu, mă mândresc cu asta, continuă el. Şi dacă 
vreunul dintre voi doreşte să treacă pe la toalete mai 
târziu, va descoperi ce bune sunt aceste broşuri. Sunt 
foarte absorbante! 

Urmă un râs general. Rămânând cu spatele la tânărul 
blond, Kitty veni cu o carafă ca să umple din nou nişte 
pahare. Bătrânul domn zise: 

— Ei bine, timpul trece, şi trebuie să ne despărţim! 
Însă înainte de asta, potrivit tradiţiei, vom face 
jurământul nostru obişnuit! 

Se aşeză. 

George Fox căută sub tejghea şi scoase o cupă mare, 
veche şi uzată, cu o pereche de piese de domino 
încrucişate în relief pe capac. Era din argint masiv. Luă o 
sticlă închisă la culoare de pe un raft şi, scoţându-i dopul, 
turnă o cantitate generoasă în cupă. Kitty luă cupa cu 
amândouă mâinile şi i-o duse bătrânului domn. 

— Vom bea cu toţii pe rând, spuse el. Să ajungem să 
vedem ziua când va fi ales iar un Parlament al Oamenilor 
de Rând. Fie ca acesta să respecte drepturile fiecărui 
bărbat şi ale fiecărei femei - să discute, să dezbată şi să 
nu fie de acord cu politicile conducătorilor noştri, şi să-i 
tragă la răspundere pentru acţiunile lor! 

Cu deferenţa cuvenită, înălţă cupa şi luă o înghiţitură, 
după care o trecu vecinului său, în sensul acelor de 
ceasornic. 

Acest ritual era punctul culminant al întâlnirilor de la 


140 


hanul Frog: după dezbateri, care nu ajungeau niciodată 
la vreo concluzie, oferea mângâierea a ceva fix şi 
familiar. Cupa de argint era trecută încet de la o 
persoană la alta, de la masă la masă. Toată lumea 
aştepta sosirea ei, vechii membri şi  nou-veniţii 
deopotrivă, cu excepţia bătrânei doamne, care se 
pregătea de plecare. George se duse în faţa barului şi - 
împreună cu Sam, barmanul - începu să adune paharele 
de pe mesele de lângă uşă. Kitty stătea lângă cupă, 
purtând-o de la o masă la alta când era nevoie. Se ferea 
pe cât posibil să se întoarcă cu faţa la Nick Drew. 

— Mai avem nevoie de porto, Clara? strigă George. 
Mary de colo a luat o înghiţitură zdravănă, am văzut-o 
eu! 

Kitty luă cupa şi o cercetă. 

— Nu! Mai e destul. 

— Atunci, bine! Scumpă doamnă, chiar ne părăsiţi? 
Bătrâna zâmbi. 

— Trebuie să plec, dragă! Cu toate tulburările astea pe 
stradă, nu vreau să întârzii prea mult. 

— Da, desigur! Clara, du-i doamnei cupa ca să bea 
înainte să plece! 

— Imediat, George! 

— O, nu e nevoie, dragă! O să beau dublu data 
viitoare! 

Asta stârni râsete şi câteva urale; unul sau doi bărbaţi 
se ridicară pentru a îi face loc femeii să treacă pe lângă 
ei. Kitty o urmă. 

— Poftiţi, doamnă, a rămas destul! 

— Nu, nu, chiar trebuie să plec, mulţumesc! E aşa de 
târziu... 

— Doamnă, v-a căzut şalul! 

— Nu, nu! Nu pot sta! Scuzaţi-mă, vă rog! 

— Uşor, dragă! Vezi că mă împingi... 

— Scuzaţi, scuzaţi... 

Cu faţa împietrită, cu ochii întunecaţi şi pustii ca nişte 
găuri tăiate într-o mască goală, bătrâna traversă rapid 


141 


camera, întorcând capul de mai multe ori, ca să se uite la 
Kitty, care venea repede după ea. Kitty ţinea cupa întinsă 
- întâi respectuos, ca atunci când oferi un dar; apoi, 
deodată, mişcând-o înainte şi înapoi, ca pe o floretă. 
Apropierea argintului părea să-i provoace disconfort 
doamnei - se ferea. George puse cu grijă stiva de pahare 
pe o masă alăturată şi bagă o mână în buzunar. Sam 
deschise un dulap zidit în perete, scotocind în el. Restul 
lumii rămase pe scaune, cu o expresie între amuzament 
şi nesiguranţă. 

— Uşa, Sam, zise George Fox. 

Bătrâna ţâşni înainte. Sam se răsuci ca s-o înfrunte, 
blocând uşa; ţinea în mână o vergea scurtă, închisă la 
culoare. 

— Staţi, doamnă, zise el pe un ton rezonabil. Regulile 
sunt reguli! Trebuie să beţi din cupă înainte să plecaţi. E 
un fel de test. Făcu un gest stânjenit şi se uită la ea 
mâhnit. Îmi pare rău! 

Bătrâna se opri, ridică din umeri. 

— Să nu-ţi pară! 

Îşi ridică braţul. O lumină albastră ţâşni din palma ei, 
cuprinzându-l pe Sam într-o reţea pocnitoare de forţă 
albastră. Bărbatul tresări, se cutremură, ţopăi ciudat, ca 
o marionetă, apoi căzu fumegând pe podea. Cineva din 
încăpere ţipă. 

Se auzi un fluierat, ascuţit şi impertinent. Bătrâna se 
întoarse, cu palma făcută căuş ridicată şi scoțând aburi. 
Anunţă: 

— Şi acum, dragă... 

Kitty îi azvârli cupa de argint în faţă. 

Un fulger de lumină verde puternică, un sâsâit de 
arsură. Bătrâna mârâi ca un câine, îşi cuprinse faţa cu 
degetele ca nişte gheare. Kitty întoarse capul. 

— George...! 

Proprietarul scoase din buzunar o cutiuţă delicată şi 
alungită. l-o aruncă lui Kitty, rapid şi cu putere, peste 
capetele care strigau şi se ridicau ale femeilor şi ale 


142 


bărbaţilor din apropiere. Fata o prinse cu o mână, se 
întoarse dintr-o mişcare ca s-o arunce spre figura 
contorsionată... 

Bătrâna îşi luă degetele de pe faţă, care dispăruse în 
mare parte. Între părul alb şi îngrijit şi şiragul de perle de 
la gât strălucea o masă nedefinită. Nu avea formă sau 
trăsături clare. Kitty fu surprinsă; şovăi. Femeia fără faţă 
ridică mâna şi un alt şuvoi strălucitor de lumină ca safirul 
ţâşni din ea, lovind-o pe Kitty în plin, cufundând-o într-un 
vârtej de energie tremurătoare. Gemu. Dinţii îi 
clănţăneau în gură; fiecare os părea să se desprindă de 
cele de care era legat; lumini lucitoare o orbeau. Işi simţi 
hainele pârlindu-i-se pe corp. 

Atacul încetă; liniile de energie albastră dispărură; de 
unde fusese suspendată, la aproape un metru înălţime, 
Kitty căzu grămadă la pământ. 

Bătrâna îşi îndoi degetele, mormăi satisfăcută şi se 
uită de jur împrejur. Oamenii fugeau în toate direcţiile, 
dărâmând mese, făcând scaunele să zboare, lovindu-se 
unii de alţii, urlând de frica morţii; tânărul blond se 
ascunsese după un butoi. În celălalt capăt al camerei îl 
zări pe George Fox strecurându-se spre un sipet de lângă 
tejghea. Un alt fulger - dar bărbatul se aruncase disperat 
în laturi: o parte din tejghea se dezintegră într-un 
morman de sticlă şi de lemn; George Fox se rostogoli 
după o masă şi îl pierdu din vedere. 

Neacordând atenţie lamentărilor şi agitaţiei din jur, 
bătrâna dădu iar să plece. Işi potrivi puloverul şi jacheta, 
îşi îndepărtă o şuviţă de păr cărunt de pe faţa distrusă, 
păşi peste corpul lui Sam şi se îndreptă spre uşă. 

Un alt fluierat, ascuţit şi impertinent, care acoperea 
larma. Bătrâna doamnă înţepeni cu degetele pe clanţă. 
Îşi înălţă capul şi se întoarse. 

Atunci Kitty, ai cărei ochi priveau uşor saşiu, ale cărei 
haine erau mânjite şi rupte, al cărei păr se încreţise ca o 
coamă de lână, dar care izbutise să se ridice în picioare, 
aruncă cutiuţa. Când aceasta ateriză la picioarele 


143 


bătrânei, Kitty rosti un singur cuvânt. 

O izbucnire de lumină, extrem de intensă; o coloană 
de flăcări groasă de doi metri se ridică de la podea până 
la tavan. Era netedă pe laturi, aducând mai degrabă cu 
un stâlp decât cu un obiect în mişcare. O înconjură pe 
doamnă din toate părţile - era imobilizată înăuntru, ca o 
insectă în chihlimbar: părul cărunt, şiragul de perle, 
rochia albastră, totul. Stâlpul deveni solid, opac, iar 
bătrâna dispăru înăuntrul lui. 

Lumina păli, stâlpul deveni neclar şi nebulos. Dispăru, 
lăsând o urmă de arsură perfect circulară pe podea. 
Bătrâna doamnă cu faţa topită pierise. 

La început barul din hanul Frog râmase foarte tăcut: o 
pustietate de mese răsturnate, scaune distruse, bucăţi 
de lemn, corpuri cu faţa în jos şi piese de domino risipite. 
Doar Kitty stătea în picioare, ţinându-şi echilibrul cu 
mâinile, respirând greu, holbându-se la spaţiul din faţa 
uşii. 

Apoi, unul câte unul, oamenii începură să-şi exprime 
şocul şi teama; se târau pe podea, îşi ridicau capetele, se 
sculau încet, începeau să geamă şi să se bâlbâie. Kitty 
nu spuse nimic; se uită spre barul distrus. De undeva de 
lângă el apăru faţa lui George. Se uită la Kitty fără 
cuvinte. 

Ea ridică dintr-o sprânceană. 

— Ei? 

— Lasă-i să-şi vină în fire! Apoi pot pleca. Sfera nu 
trebuie să observe nimic. 

Cu mişcări lente şi ţepene, Kitty se cocoţă pe cea mai 
apropiată grămadă de bucăţi de lemn şi ocoli corpul 
barmanului. |Impingându-l la o parte pe un domn 
înlăcrimat care se grăbea spre ieşire, încuie uşa. Stătu 
acolo cinci minute, cât timp clienţii înfricoşaţi se liniştiră, 
apoi le dădu drumul să plece, unul câte unul. 


Ultimul care plecă fu Nicholas Drew, care ieşise de 
după butoiul lui. Ochii li se întâlniră; el se opri în uşă. 


144 


— Bună, Kitty, zise el. La fel de plină de energie ca de 
obicei, după cum văd! 

Expresia lui Kitty nu se schimbă. 

— Nick! 

Tânărul îşi dădu părul pe spate şi începu să-şi încheie 
haina. 

— Nu-ţi face griji, spuse el. Am să uit că te-am văzut. O 
viaţă nouă şi toate cele. Se uită în jur la ce mai rămăsese 
din încăpere. Doar dacă nu vrei să te înscrii în Alianţa 
Oamenilor de Rând, desigur. Am avea nevoie de cineva 
ca tine. 

Clatină din cap. 

— Nu, mulţumesc! Mi-e bine aşa. 

Nick dădu din cap. 

— Bine! Atunci, la revedere! Şi... noroc! 

— La revedere, Nick! Închise uşa după el. 

George Fox era aplecat peste corpul lui Sam; chipuri 
albe, îngrozite se iţeau din bucătărie. Kitty se sprijini de 
uşă şi închise ochii. Un singur demon - un spion - făcuse 
asta. În Londra erau sute ca el. La aceeaşi oră 
săptămâna viitoare oamenii se vor întoarce la Frog ca să 
vorbească, să dezbată şi să nu facă nimic. In acelaşi 
timp, în fiecare zi, în toată Londra, vocile care protestau 
erau abia auzite - şi rapid, nemilos înăbugşite. 
Demonstraţiile erau inutile. Vorbele erau inutile. Trebuia 
să existe altă cale. 

Poate că exista. Era momentul să-şi pună planul în 
aplicare. 


145 


12 


Se lăsase înserarea peste conacul de la Richmond al 
prim-ministrului. Pe peluzele dinspre vest se construiseră 
câteva coloane înalte; în vârful lor ardeau focuri de imp 
colorate, iluminând scena cu o strălucire stranie. 
Servitori în veşminte vii de păsări sau de salamandre se 
fâţâiau încolo şi încoace, oferind răcoritoare. De la zidul 
negru de copaci de dincolo de lac muzicieni invizibili 
cântau o pavană dulce; sunetele pluteau gingaş peste 
vocile oaspeţilor. 

Persoanele importante din Imperiu se plimbau prin 
grădină, vorbind cu voce joasă, fără chef, uitându-se la 
ceas. Purtau rochii de seară şi costume elegante; 
trăsăturile le erau ascunse de măşti împodobite 
înfăţişând animale, pasări şi demoni. Astfel de petreceri 
se numărau printre multele extravaganţe ale lui 
Devereaux, şi deveniseră foarte frecvente în timpul 
perioadei de război. 

John Mandrake se sprijini de un stâlp, privind oaspeţii 
care treceau pe lângă el. Masca lui era făcută din bucăţi 
de adular, cusute atent laolaltă ca să semene cu capul 
unei şopârle albinoase. Fără îndoială că era meşteşugit, 
un obiect uimitor, dar totuşi nu se potrivea, îi era greu să 
vadă şi călcase de două ori pe straturile de flori. Oftă. 
Nici o veste de la Bartimaeus... Ar fi trebuit să apară 
ceva până acum. 

Un mic grup trecu pe lângă el, un păun înconjurat de 
doi râşi femelă şi o driadă servilă. În postura şi-n mersul 
ţanţoş al păunului îl recunoscu pe domnul Collins; 
femeile erau probabil magicieni inferiori de la 
departamentul lui, dornice de promovare. Mandrake se 
încruntă. Collins şi ceilalţi nu se sfiiseră să-l critice când 
adusese vorba despre Toiag în Consiliu. Îşi petrecuse 


146 


restul întrunirii suportând o serie de insinuări viclene, ca 
şi privirile de gheaţă ale lui Devereaux. Nu încăpea 
îndoială, propunerea pe care o făcuse fusese prost 
gândită, o gafă stupidă pentru un politician. 

La naiba cu politica! Convenţiile ei îl sufocau - se 
simţea ca o muscă prinsă într-o pânză ucigătoare. Işi 
petrecea întreaga viaţă calmându-l pe Devereaux şi 
înfruntându-şi rivalii. O adevărată pierdere de vreme. 
Cineva trebuia să stabilizeze Imperiul înainte de a fi prea 
târziu! Cineva trebuia să-i sfideze pe ceilalţi şi să folo- 
sească Toiagul! 


Înainte să plece de la Whitehall, Mandrake coborâse în 
hrubele de sub Sala Statuilor. Nu mai fusese acolo de ani 
de zile; acum, stând la baza scărilor, fu surprins să vadă 
un şir de dale roşii încastrate în podea în celălalt capăt al 
încăperii. Un funcţionar îndesat, care se ridicase de la un 
birou, se apropie de el. 

Mandrake îl salută. 

— Aş vrea să inspectez trezoreria, dacă se poate! 

— Desigur, domnule Mandrake! Vă rog să mă urmaţi! 
Traversară încăperea. Lângă dalele roşii funcţionarul se 
opri. 

— În acest punct, domnule, trebuie să vă rog să 
renunţaţi la toate obiectele magice pe care le aveţi 
asupra dumneavoastră, şi să eliberaţi orice prezenţă 
invizibilă. Această linie marchează un hotar. Dincolo de 
dale nu e permis nimic magic, nici măcar un Farmec. Cea 
mai mică urmă de magie va atrage o pedeapsă teribilă. 

Mandrake cercetă coridorul întunecat şi gol dinaintea 
sa. 

— Serios? De ce fel? 

— Nu am voie să spun, domnule! Nu aveţi nimic magic 
de declarat? Atunci puteţi trece! 

Pătrunseră într-un labirint de pasaje de piatră goală, 
mai vechi decât clădirile Parlamentului de deasupra. Din 
loc în loc erau uşi de lemn, deschideri întunecate. Becuri 


147 


electrice iluminau coridorul central. Mandrake privi cu 
atenţie, dar nu văzu nici un indiciu al capcanei ascunse. 
Funcţionarul se uita doar drept înainte; mergând, 
fredona încetişor. 

Până la urmă ajunseră la o uşă mare de oţel. 
Funcţionarul arătă spre ea. 

— Camera comorilor! 

— Putem intra? 

—Nu ar fi recomandabil, domnule! Există o 
ferestruică, dacă vreţi. Mandrake înaintă, dădu la o parte 
o tăbliță din mijlocul uşii. Se uită înăuntru. Dincolo de uşă 
era o încăpere puternic luminată, de o mărime 
considerabilă. Departe, în centru, se afla un soclu de 
marmură roz-albă. Pe soclu, la vedere, se aflau cele mai 
preţioase comori ale guvernului - o mică grămadă de 
ornamente, lucind într-o mulţime de culori. Ochii lui 
Mandrake remarcară imediat toiagul lung de lemn, 
neşlefuit şi neîmpodobit, cu un mâner sculptat simplu la 
capăt. Lângă el zări un colier scurt de aur, cu un mic oval 
de aur atârnat de el; în centrul acelui oval apărea 
fulgerul adânc, întunecat al jadului. 

Toiagul lui Gladstone şi Amuleta din Samarkand... 
Mandrake simţi ascuţita durere interioară a deposedării. 
Cercetă primele trei planuri: nici urmă de vrăji, unde, 
reţele sau alte mecanisme de apărare. Chiar şi aşa, 
dalele din jurul soclului erau de o culoare verde ciudată; 
aveau un aspect nesănătos. 

Se dădu la o parte. 

— Ce păzeşte camera, îmi poţi spune? 

— O Pestilenţă, domnule! Una deosebit de vorace. V-ar 
sfâşia până la os, domnule, în câteva secunde, dacă aţi 
hotări să intraţi fără permisiune! 

Mandrake se uită la funcţionar. 

— Desigur! Foarte bine! Să mergem! 


Un hohot de râs se auzi dinspre casă. Mandrake se uită 
în jos, la cocktailul albastru din paharul lui. Dacă vizita lui 


148 


la trezorerie  dovedise ceva, acest lucru era că 
Devereaux într-adevăr voia să se agaţe de putere. 
Toiagul era inaccesibil. Nu că el chiar ar fi intenţionat 
să... Ei, nu ştia ce intenţiona! Era într-o dispoziţie 
proastă; petrecerea şi toate zorzoanele îl lăsau rece. 
Ridică paharul şi dădu lichidul peste cap. Incercă să-şi 
amintească momentul în care fusese ultima dată fericit. 

— John, şopârlă ce eşti! Te văd furişânduc-te pe zidul 
ăla! 

Pe peluză apăru un domn mic şi rotund, splendid 
înveşmântat într-o rochie de seară turcoaz. Masca sa 
înfăţişa un imp râzând feroce. La braţul lui era un tânăr 
înalt şi suplu, cu mască de lebădă murind. Tânărul 
chicotea incontrolabil. _ 

— John, John, zise impul. Te distrezi al naibii sau nu? Il 
bătu jucăuş pe umăr. Tânărul hohoti. 

— Bună, Quentin, murmură Mandrake. Te distrezi? 

— Aproape la fel de mult ca dragul de Rupert. Impul 
arătă spre casă, unde se vedea la fereastră o siluetă 
zburdalnică având cap de bivol. Într-adevăr îl face să nu 
se mai gândească la chestiuni grave, ştii! Sărmanul de 
el! 

Mandrake îşi aranjă masca de şopârlă. 

— Şi cine este acest tânăr domn? 

— Acesta, spuse impul, strângând la piept capul de 
lebădă, este tânărul Bobby Watts, starul noului meu 
musical! Un băiat cu un talent meteoric! Nu uita, nu uita 
- impul părea puţin nesigur pe picioare - că premiera la 
De la Wapping la Westminster se apropie. Reamintesc 
tuturor. Două zile, Mandrake, două zile! Garantat va 
schimba vieţile celor care vor veni! Nu, Bobby? Il împinse 
brutal pe tânărul de lângă el: Du-te şi mai adu-ne 
băuturi! Am ceva să-i spun prietenului meu solzos. 

Capul de lebădă plecă, împleticindu-se prin iarbă. 
Mandrake îl privi în tăcere. 

Impul se trase mai aproape şi şopti: 

— John! Îţi trimit mesaje de zile întregi. Cred că mă 


149 


ignori. Vreau să vii în vizită pe la mine! Mâine! N-o să 
uiţi, nu? E important! 

Sub masca lui, Mandrake strâmbă din nas la mirosul 
de băutură care venea de la celălalt. 

— Îmi pare rău, Quentin! Consiliul nu se mai termina. 
N-am putut pleca. Rămâne pe mâine. 

— Bine, bine! Mereu ai fost cel mai deştept, Mandrake! 
Ţine-o tot aşa! Bună seara, Sholto! Cred că tu eşti! 

Trecea o siluetă mătăhăloasă cu masca nepotrivită a 
unui mieluşel; impul se desprinse de Mandrake, îl 
împunse în joacă pe nou-venit în stomac şi se îndepărtă 
dansând. 

Şopârla şi mielul se priviră. 

— Quentin Makepeace ăsta! zise mielul pe un ton grav 
şi sincer. Nu-mi place! E obraznic, şi cred că şi deranjat 
mintal. 

— E foarte exuberant, cu siguranţă! În sinea lui, 
Mandrake îi împărtăşea sentimentele. Mai să fie! Nu 
te-am văzut de ceva timp, Sholto! 

— Într-adevăr! Am fost în Asia. Bărbatul masiv oftă şi 
se sprijini cu toată greutatea în baston. Am ajuns să-mi 
caut propriile bunuri. Trăim vremuri grele. 

Mandrake dădu din cap. Sholto Pinn nu-şi recuperase 
niciodată toată averea după distrugerea magazinului său 
în timpul terorii golemului. Deşi îşi reconstruise cu 
hărnicie magazinul, finanţele deveniseră o problemă. 
Asta coincisese cu războiul şi cu prăbuşirea comerţului; 
tot mai puţine artefacte soseau la Londra, şi tot mai 
puţini magicieni doreau să le cumpere. Ca mulţi în ultimii 
ani, Pinn îmbătrânise considerabil. Corpul lui masiv parcă 
se micşorase; costumul lui alb îi atârna prea larg pe 
umeri. Mandrake simţi o anume compasiune faţă de el. 

— Ce veşti ai din Asia? întrebă el. Cum merge 
Imperiul? 

— Costumele astea prosteşti - jur că mi l-au dat pe cel 
mai caraghios dintre toate. Pinn îşi lepădă masca de miel 
şi îşi şterse cu batista sudoarea de pe faţă. Se destramă 


150 


Imperiul, Mandrake! Se vorbeşte despre rebeliune în 
India. Magicienii din nord nu mai prididesc cu invocarea 
demonilor pentru atac, sau cel puţin aşa se spune. 
Garnizoanele noastre din Delhi le-au cerut aliaţilor 
japonezi să-i ajute să apere oraşul. Închipuie-ţi! Mă tem 
pentru noi, chiar mă tem! Bătrânul oftă şi îşi puse iar 
masca: Cum arăt, Mandrake? Ca un miel zburdalnic? 

Sub masca lui, Mandrake rânji. 

— Am văzut şi mai sprinteni. 

— Îmi imaginez! Ei, dacă e să mă fac de râs, măcar s-o 
fac cu burta plină. Hei, fato! 

Îşi ridică bastonul într-un salut ironic şi se îndreptă 
spre o ospătăriţă. Mandrake se uită după el, buna lui 
dispoziţie de moment evaporându-se rapid în aerul 
răcoros. Se uită la cerul gol al nopţii. 

„Stând într-o gradină, demult, cu un creion în mână.” 
Îşi aruncă paharul după coloană şi porni spre casă. 


În holul conacului, ceva mai încolo de primul grup de 
cheflii, Mandrake o văzu pe Jane Farrar. Masca - o pasăre 
a paradisului, cu pene subţiri de culoarea caisei - îi 
atârna la încheietură. Îşi punea haina, pe care i-o ţinea 
un servitor impasibil. La apropierea lui Mandrake acesta 
se îndepărtă. 

— Pleci aşa repede? 

— Da! Sunt obosită! lar dacă Quentin Makepeace mă 
mai bate încă o dată la cap cu nenorocita aia de piesă, îi 
dau una! 

Se îmbufnă drăgălaş. Mandrake se duse lângă ea. 

— Te însoțesc dacă vrei. Şi eu am cam terminat aici. 
Cu o mişcare neatentă, îşi dădu masca jos. Femeia 
zâmbi. 

— Am trei djinni şi cinci folioţi care să mă escorteze, 
dacă le cer. Ce poţi să-mi oferi tu în plus? 

Detaşarea melancolică care se adunase în Mandrake 
toată seara se aprinse acum într-o bruscă nesăbuinţă. 
Nu-i păsa de implicaţii sau de consecinţe; apropierea de 


151 


Jane Farrar îi dădea curaj. O atinse uşor pe mână. A 

— Hai să ne întoarcem cu maşina mea la Londra! ţi 
voi răspunde la întrebări pe drum. 

Ea râse. 

— E un drum lung, domnule Mandrake! 

— Poate că am multe răspunsuri. 

Jane Farrar îşi trecu braţul pe sub al său; porniră 
împreună pe coridor. Mai multe perechi de ochi se uitară 
după ei. 

Vestibulul conacului era gol, cu excepţia a doi servitori 
care aşteptau la uşă. Un foc de buşteni pârâia în partea 
de jos a unui zid acoperit cu capete de cerbi şi cu 
blazoane decolorate, furate cu mult timp în urmă din 
cămine străine. Un vitraliu mare pe peretele din faţă 
înfăţişa bidimensional clădirile din centrul Londrei: 
abația, palatul Westminster, birourile centrale ale 
guvernului aflate lângă Tamisa. Străzile erau pline de 
mulţimi adoratoare; în mijlocul curţii palatului se afla 
figura radioasă a prim-ministrului, cu mâinile ridicate 
într-un gest de binecuvântare. Sticla sclipea stins în 
luminile de pe hol; în spate se ridica întunecimea nopţii. 

Sub fereastră era o canapea verde, joasă, plină de 
perne de mătase. 

Mandrake se opri. 

— Aici e cald. Aşteaptă o clipă să-mi găsesc şoferul! 
Jane Farrar nu-şi desprinse braţul, ci se uită spre 
canapea. 

— Sau am putea să stăm amândoi aici o vreme... 

— Într-adevăr! 

Se întoarse ca s-o privească, cu fiori în trup. Jane 
tremură uşor. 

— Ai simţit şi tu asta? întrebă ea. 

— Da, zise el încet, dar nu vorbi! Îl împinse. 

— Erau pânzele noastre senzor, prostule! Ceva le-a 
declanşat. 

— Ah! Da! 

Ascultară lemnele care pârâiau în foc, zgomotul slab al 


152 


petrecerii din grădina de dincolo de pasaj. În depărtare 
se auzi un plânset înalt, ascuţit. 

Mandrake reacţionă: 

— Asta e reţeaua-alarmă a lui Devereaux! Ceva a 
intrat de afară în grădină! 

Femeia se încruntă. 

— Demonii lui îl vor intercepta. 

— Sună de parcă îl atacă pe intrus... 

De undeva de după vitraliu răsunară ţipete ciudate din 
gâtlejuri neomeneşti, laolaltă cu zgomote puternice, ca 
tunetele reverberând în munţi îndepărtați. Cei doi 
magicieni rămaseră nemişcaţi. Vag, auziră strigăte în 
grădină. 

Sunetele deveniră din ce în ce mai puternice. Un 
bărbat cu ochelari fumurii şi purtând frac, trecu în fugă 
pe lângă ei, murmurând o incantaţie. Plasme 
portocaliu-închis îi ardeau în palma făcută căuş; cu mâna 
cealaltă deschise larg uşa principală şi dispăru afară. 

Mandrake se pregăti să-l urmeze. 

— Ar trebui să mergem să vedem... 

— Stai, John! Ochii lui Jane Farrar erau aţintiţi în sus, la 
fereastră. Vine în direcţia asta! 

Mandrake privi în sus, transfigurat, la ochiul de geam, 
care fu brusc iluminat în aureole scurte de diverse culori 
de către un fulger de lumină de dincolo. Zgomotele 
crescură în intensitate. Acum se auzea de parcă un 
uragan se apropia de ei - o rafală urlătoare, şuierătoare, 
de nebunie şi de ferocitate. Se auzea din ce în ce mai 
tare. Se retraseră. Răsunau explozii şi urlete oribile. Un 
alt fulger: şi, preţ de o clipă, văzură proiectată o siluetă 
gigantică, monstruoasă, toată numai tentacule, aripi şi 
gheare secerătoare, aruncându-se spre fereastră. 

Mandrake  tresări. Farrar ţipă. Căzură pe spate, 
ţinându-se unul de altul. 

Un fulger: silueta neagră umplu fereastra. Se izbi de 
geam... 

Zdrang! Un mic fragment din centrul ferestrei, cel care 


153 


îl înfăţişa pe prim-ministru, se sparse în mii de bucăţi. 
Prin el trecu un obiect minuscul, sclipind verde ca 
smaraldul în lumina holului, descriind un arc prin aer. 
Căzu pe dalele de la picioarele lor cu un zgomot uşor, 
trist, sări o dată greoi şi rămase nemişcat. 

Cei doi magicieni se uitară năuciţi la el. O broască fără 
viaţă. 

De cealaltă parte a ferestrei continuau să se audă 
zgomote, dar mai slabe acum, scăzând în intensitate cu 
fiecare secundă. Unul sau două fulgere luminară scurt 
fereastra; apoi noaptea deveni din nou întunecată. 

Mandrake se aplecă peste broasca făcută grămadă. 
Picioarele îi erau îndoite şi turtite, gura pe jumătate 
deschisă, ochii închişi. Un ciudat fluid incolor se scurgea 
încet pe dalele din jurul lui. Cu inima bătându-i 
nebuneşte, îşi folosi lentilele: pe toate cele trei planuri 
broasca arăta exact la fel. Totuşi... 

— Ce este creatura asta hidoasă? Faţa palidă a lui Jane 
Farrar era strâmbată de dezgust. Am să-mi invoc djinnul 
s-o vizualizeze pe planurile superioare, apoi putem să 
scăpăm... 

Mandrake ridică mâna. 

— Stai! Se aplecă şi i se adresă broaştei: Bartimaeus? 
Doamna Farrar se încruntă. 

— Vrei să spui că ăsta este...? 

— Nu ştiu! Taci! Vorbi din nou, mai tare de data asta, 
lângă bietul cap răsucit. Bartimaeus, tu eşti? Sunt eu! 
Făcu o pauză, îşi umezi buzele: Stăpânul tău! 

Unul din picioarele din faţă zvâcni. Mandrake se lăsă 
pe vine şi îşi ridică încântat privirea spre însoţitoarea sa: 

— Trăieşte încă! Ai văzut...? 

Doamna Farrar nu rosti nici un cuvânt. Se dădu puţin 
mai încolo, de parcă încerca să se detaşeze de întreaga 
scenă. Unul sau doi lachei cu ochii cât cepele apărură la 
capătul holului; cu mişcări furioase, le făcu semn să 
plece. 

— N-o să mai trăiască mult! Uită-te cum se scurge 


154 


esenţa. l-ai cerut să vină aici? 

Mandrake nu se uită la ea; cercetă îngrijorat corpul de 
pe podea. 

— Da, da, i-am dat o comandă de revenire cu uşa 
deschisă. Trebuia să se întoarcă atunci când avea 
informaţii despre Hopkins. Mai încercă o dată: Barti- 
maeus! 

Un interes subit apăru în vocea lui Jane Farrar. 

— Serios? Şi din sunetele pe care le-am auzit, pare să 
fi fost urmărit. Interesant! John, avem puţin timp pentru 
interogatoriu. Undeva pe aici trebuie să fie camera cu 
pentagrame a lui Devereaux. O să fie la limită, dar, dacă 
folosim suficientă forţă înainte ca creatura să-şi piardă 
toată esenţa, putem... 

— Linişte! Se trezeşte! 

Capul broaştei devenise neclar şi indistinct în partea 
din spate. Piciorul din faţă nu se mai mişcase. Totuşi, una 
din pleoape tresări brusc; cu mişcări lente, se deschise. 
Un ochi ieşit din orbită privi în faţă, împăienjenit şi 
pierdut. 

Mandrake îl striga: 

— Bartimaeus!... 

Se auzi o voce subţire, ca de departe: 

— Cine întreabă? 

— Mandrake! 

— Oh! Am crezut că era... că merită să mă trezesc 
pentru un minut. Capul se lăsă într-o parte, pleoapa 
căzu. 

Doamna Farrar se apropie şi înghionti piciorul broaştei 
cu vârful ascuţit al pantofului. 

— Îndeplineşte-ţi misiunea! zise ea. Spune-ne despre 
Hopkins! Ochiul broaştei se deschise puţin. Se roti 
dureros şi se opri o clipă asupra doamnei Farrar. Vocea 
subţire se auzi din nou: 

— Asta e tipa ta? Spune-mi că nu-i! O, vai de mine! 

Ochiul se închise şi, în ciuda rugăminţilor lui Mandrake 
şi a poruncilor lui Farrar, nu se mai deschise. Mandrake 


155 


se lăsă pe călcâie şi îşi trecu absent mâna prin păr. 

Farrar îl atinse nerăbdătoare pe umăr. 

— Adună-te, John! E doar un demon. Uită-te la esenţa 
risipită! Dacă nu luăm măsuri chiar acum, vom pierde 
informaţia! 

Se ridică şi o privi obosit. 

— Crezi că-l putem trezi? 

— Da, cu tehnicile adecvate! Rotocolul Lucitor sau 
poate Zguduirea Esenţei. Dar aş zice că avem la 
dispoziţie mai puţin de cinci minute. Nu-şi mai poate 
menţine forma. 

— Aceste tehnici l-ar distruge. 

— Da, dar am avea informaţia! Haide, John! Tu! 

Pocni din degete spre un servitor care dădea târcoale 
unui mic grup de oaspeţi care stăteau şi se uitau. 

— Aici! Adu o cârpă de praf sau vreo lopată - trebuie 
să răzuim repede mizeria asta! 

— Nu!... Mai e o cale! 

Mandrake vorbi încet, prea încet ca doamna Farrar să-l 
audă. Pe când ea le dădea ordine oamenilor din jur, se 
aplecă încă o dată asupra broaştei şi rosti în şoaptă o 
incantaţie lungă şi complexă. Membrele broaştei 
tremurară; o uşoară negură cenuşie se desprinse din 
corpul ei, ca atunci când aerul rece îl întâlneşte pe cel 
cald. În mare viteză, corpul broaştei se topi în negură; 
negura se încolăci în jurul pantofilor lui Mandrake şi se 
risipi. 

Doamna Farrar se întoarse la timp ca să-l vadă pe 
Mandrake ridicându-se. Broasca dispăruse. 

Timp de câteva secunde se uită la el stupefiată. 

— Ce-ai făcut? 

— Mi-am eliberat servitorul! 

Privea în altă parte. Degetele de la o mână se jucau cu 
gulerul. 

— Dar - informaţia! Despre Hopkins! Era sincer uimită. 

— Va putea fi obţinută de la servitorul meu peste 
câteva zile. Până atunci esenţa lui se va vindeca suficient 


156 


în Celălalt Loc ca să-mi poată vorbi. 

— Două zile! Doamna Farrar scoase un mic țipăt de 
furie. S-ar putea să fie mult prea târziu! Habar n-avem ce 
are Hopkins... 

— A fost un servitor de valoare, zise Mandrake. Se uită 
la ea, iar privirea îi era opacă şi distantă, deşi faţa i se 
îmbujorase la cuvintele ei. Nu va fi prea târziu! Voi vorbi 
cu el când i se va vindeca esenţa. 

Ochii doamnei Farrar sclipiră întunecaţi. Se apropie, iar 
Mandrake simţi brusc în nări un val de rodie, cu o notă 
de lămâie. 

— AŞ fi crezut, spuse ea, că pui mai mult preţ pe 
consideraţia mea decât pe mâăzga împrăştiată a unui 
demon muribund. Creatura te-a dezamăgit! A fost 
însărcinat să-ţi aducă informaţii, şi nu a fost în stare. 
Puteam să dobândim informaţii importante... iar tu i-ai 
dat drumul! 

— Doar temporar! 

Mandrake făcuse un gest, rostise în şoaptă o silabă: un 
Glob de Linişte îi înconjură, creând o barieră între 
cuvintele lor şi mulţimea numeroasă care se înghesuia 
acum la intrarea dinspre grădină a holului. Toţi îşi purtau 
încă măştile: zări culorile strălucitoare, vii, formele stranii 
şi exotice, fantele goale din dreptul ochilor. El şi Farrar 
erau singurii magicieni fără mască - asta îl făcea să se 
simtă expus şi descoperit. Mai mult, ştia că nu are un 
răspuns real la mânia ei, fiindcă acţiunile lui îl 
surprinseseră chiar şi pe el. Asta îl înfuria. Zise rece: 

— Te rog să te controlezi! Mă ocup de sclavii mei cum 
îmi place. Doamna Farrar scoase un hohot de râs scurt şi 
nervos. 

— Aşa e! Sclavii tăi... sau poate vrei să zici: micii tăi 
prieteni? 

— O, fii serioasă! 

— Destul! Se întoarse cu spatele la el. Oamenii îţi 
vânează slăbiciunile de ceva timp, domnule Mandrake, îi 
aruncă ea peste umăr, iar eu le-am descoperit din 


157 


întâmplare. Extraordinar! N-aş fi ghicit niciodată că eşti 
aşa un fraier sentimental. 

Haina se învârteji în jurul ei; trecu prin membrana 
Globului cu paşi aroganţi; fără să mai privească înapoi, 
părăsi vestibulul. 

Mandrake se uită după ea. Trase adânc aer în piept. 
Apoi, cu un singur cuvânt, făcu Globul de Linişte să 
dispară şi fu îndată întâmpinat de un ocean de zgomote, 
de zarvă şi de speculaţii pline de însufleţire. 


158 


“Partea 


4 (reia 


Partea a treia 


pa 
PA 125 A 


|n dimineaţa aceea, ca în fiecare dimineaţă, un mic 
grup de jălbaşi se adunară în faţa apartamentelor 
stăpânului meu, Ptolemeu. Veniseră cu mult înainte de 
ivirea zorilor, înfăşuraţi în şalurile lor, cu picioarele vinete 
şi tremurând, aşteptând răbdători să răsară Soarele. 
Când lumina începu să se reverse peste fluviu, servitorii 
magicianului deschiseră uşile şi le dădură voie înăuntru, 
unul câte unul. 

În dimineaţa aceea, ca în fiecare dimineaţă, lista de 
plângeri, de  nedreptăţi şi de cumplite nenorociri 
personale fu citită cu glas tare şi analizată. Unii fură 
sfătuiţi ce să facă. Câţiva (cei în mod evident lacomi sau 
cu minţile rătăcite), nu fură ajutaţi. Celorlalţi li se pro- 
mise că se vor lua măsuri şi aşa se şi întâmplă. Impii şi 
folioţii îşi luau zborul pe fereastră şi pluteau deasupra 
oraşului, făcând o mulţime de comisioane. Un anume 
nobil djinn fu văzut plecând şi, după o vreme, 
întorcându-se. Preţ de mai multe ore un şuvoi constant 
de spirite veni şi plecă. Era o casă în plină agitaţie. 

La unsprezece şi jumătate uşile fură închise şi ferecate 
pentru ziua respectivă. După aceea, pe o cale ocolită (ca 
să-i evite pe jălbaşii care mai zăboveau pe acolo şi care 
l-ar fi reţinut), magicianul Ptolemeu plecă la Biblioteca 
din Alexandria ca să se reapuce de studiat. 


Traversam curtea din faţa clădirii bibliotecii. Era ora 
prânzului, iar Ptolemeu dorea să ia pâine cu anşoa din 
pieţele de pe chei. Mergeam pe lângă el în chip de scrib 
egiptean, chel, cu picioarele păroase, polemizând cu el 
despre filosofia lumilor!. Unul sau doi savanţi trecură pe 


1 El susţinea că orice legătură dintre lumi trebuia să aibă un 
scop: era treaba magicienilor şi a spiritelor să se străduiască să 
înţeleagă care era acesta. Eu consideram (cu tot respectul cuvenit) 
că respectiva idee era o adevărată prostie. Slaba interacţiune care 
exista între lumile noastre nu era altceva decât o crudă aberaţie 
(înrobirea noastră, a djinnilor), căreia ar fi trebuit să i se pună capăt 


160 


lângă noi: greci certăreţi; romani supli, îmbăiaţi şi cu 
ochii aprinşi; nabateeni cu pielea smeadă şi diplomaţi 
curtenitori din Meroe şi Parţia cea îndepărtată, toţi veniţi 
aici ca să soarbă cunoaştere din adâncile fântâni 
egiptene. Pe când ne pregăteam să plecăm de la 
bibliotecă, un sunet de goarne se auzi jos, în stradă. 
Imediat se apropie un mic grup de soldaţi, cu flamura 
ptolemeică fluturând în vârful suliţelor. Se dădură la o 
parte ca să-i facă loc vărului lui Ptolemeu, fiul regelui şi 
moştenitorul tronului egiptean, care urca mândru 
treptele. În urma sa venea un alai de favoriţi adoratori - 
toţi nişte linguşitori şi nişte fanfaroni!. Eu şi stăpânul meu 
ne-am oprit; ne-am plecat capetele în maniera res- 
pectuoasă tradiţională. 

— Vere! 

Fiul regelui se opri şi el; tunica îi venea strâmtă pe 
burtă, şi era udă pe unde transpirase de la scurta 
plimbare. Faţa i se făcuse roşie de la vin, aura îi atârna şi 
ea. Ochii îi erau două monede lipsite de strălucire sub 
pleoapele grele: 

— Vere, zise el iar. M-am gândit să-ţi fac o mică vizită. 
Ptolemeu se înclină încă o dată. 

— Stăpâne! E o onoare, desigur! 

— M-am gândit să văd unde îţi petreci zilele ascuns în 
loc să-mi stai alături - inspiră -, aşa cum ar trebui s-o 
facă un văr loial. 

Sicofanţii chicotiră. 

— Filip şi Alexandru şi toţi ceilalţi veri ai mei ştiu unde 
sunt, continuă el, amestecând cuvintele. Luptă pentru 
noi în deşert, lucrează ca ambasadori în principatele din 


cât de curând posibil. Ne aprinsesem, şi am evitat să folosesc 
vulgarităţi pământene doar pentru că ţineam prea mult la puritatea 
retorică. 

1 Printre ei erau preoţi de rang înalt, nobili ai regatului, 
parteneri de băutură din birturi, luptători profesionişti, o femeie cu 
barbă şi un pitic. Fiul regelui avea un mare apetit şi gusturi variate; 
se învârtea într-un cerc social larg. 


161 


est şi din vest. Îşi dovedesc loialitatea faţă de dinastie. 
Dar tu... O pauză; apucă cu degetele pânza umedă a 
tunicii. Eí bine! Ne putem baza pe tine? 

— În orice fel doriţi să vă slujesc. 

— Dar suntem în stare, Ptolemeu? Nu poţi mânui o 
sabie sau trage cu arcul cu braţele alea de fetiţă; deci, 
unde ţi-e puterea, ei? Aici sus - se lovi peste frunte cu un 
deget nesigur -, aşa am auzit. Aici sus! Ce faci în locul 
ăsta îngrozitor, departe de lumina Soarelui? 

Ptolemeu îşi plecă modest capul. 

— Studiez, stăpâne! Papirusurile şi arhivele pe care 
vrednicii preoţi le-au adunat din vremuri străvechi. 
Lucrări de istorie şi de religie... 

— Şi de magie, din câte mi s-a spus. Scrieri interzise! 
Vorbise un preot înalt, îmbrăcat într-o robă neagră, cu 
capul ras şi cu un strat subţire de argilă albă în jurul 
ochilor. Scuipase cuvintele, ca o cobră aruncând cu 
venin. Probabil că şi el era magician. 

— Da! Da! Tot felul de fărădelegi. 

Fiul regelui se apropie şi mai mult; un miros acru îi 
ieşea din haine şi din gură. g 

— Oamenii te preţuiesc pentru asta, vere! lţi foloseşti 
magia ca să-i ademeneşti, să-i câştigi de partea ta. Aud 
că vin zilnic la tine acasă pentru a fi martori la 
meşteşugul tău diavolesc. Aud tot felul de poveşti. 

Ptolemeu îşi ţuguie buzele. 

— Asta auzi, stăpâne? Nu înţeleg de ce. E adevărat că 
mă sâcâie unii rămaşi fără noroc. Le ofer sfaturi, nimic 
mai mult. Sunt doar un băiat; slab, după cum spui, şi 
neînvăţat cu lumea. Prefer să stau singur, căutând doar 
puţină cunoaştere. 

Umilinţa prefăcută (fiindcă era prefăcută - foamea de 
cunoaştere a lui Ptolemeu era la fel de mare ca setea de 
putere a fiului regelui, şi cu mult mai puternică) a lui 
Ptolemeu păru să stârnească furia prinţului. Faţa 
acestuia se înnegri precum carnea negătită; şerpişori de 
scuipat i se legănară la colţurile gurii. 


162 


— Cunoaştere, ai? ţipă el. Da, dar de ce fel? Şi cu ce 
scop? Papirusurile şi condeiele nu înseamnă nimic pentru 
un bărbat adevărat, dar în mâinile necromanţilor cu piele 
albă pot fi mai mortale decât fierul cel mai tare. Se 
spune că, în vechiul Egipt, eunucii strângeau armate cu o 
simplă bătaie din picior şi îi măturau pe faraonii de drept 
direct în mare! Nu am de gând să las să mi se întâmple 
aşa ceva şi mie! De ce rânjeşti, sclavule? 

Nu intenţionasem să zâmbesc. Doar că îmi plăcuse 
relatarea lui, fiindcă fusesem în avangarda unei armate 
care se ocupase de o astfel de măturare în urmă cu o 
mie de ani. E plăcut când faci impresie. M-am înclinat şi 
am rămas cu capul plecat. 

— Nimic, stăpâne! Nimic! 

— Ai rânjit, te-am văzut! Îndrăzneşti să râzi de mine - 
viitorul rege! Vocea îi tremura; soldaţii cunoşteau 
semnul. Suliţele lor se mişcară puţin. Ptolemeu vorbi în 
apărarea mea: 

— Nu a intenţionat să te jignească, stăpâne! Scribul 
meu s-a născut cu un tic facial nefericit, o grimasă care 
într-o lumină puternică poate părea un  rânjet 
batjocoritor. E un mare necaz... 

— O să-i înfig capul sus, deasupra Porții Crocodililor! 
Gărzi... 

Soldaţii îşi pregătiră suliţele, care mai de care mai 
însetat să scalde pietrele în sângele meu. Am aşteptat 
liniştit inevitabilul!. Ptolemeu făcu un pas înainte. 

— Te rog, vere! E ridicol. Te implor! 

— Nu! Nu vreau să mai aud nimic. Sclavul va muri. 

— Atunci trebuie să-ţi spun că nu! 

Stăpânul meu se apropie dintr-odată de brutalul său 
văr; părea cumva mai înalt, cam cât fiul regelui. Ochii săi 
întunecaţi se uitau ţintă în ochii apoşi ai celuilalt, care se 
zbăteau în orbite ca un peşte într-o lance. Fiul regelui se 
înfioră şi se trase de lângă el; alaiul şi soldaţii se foiră 


1 Adică un vârtej de ucideri. Executat de mine. 


163 


neliniştiţi. Căldura Soarelui păli; curtea se înnoră. La vreo 
doi soldaţi li se făcu pielea de găină pe picioare. 

Ptolemeu vorbi cu glas calm şi clar: 

— Îl vei lăsa în pace! Este sclavul meu, iar eu spun că 
nu merită nici o pedeapsă. Pleacă cu lacheii tăi şi 
întoarce-te la căzile cu vin! Prezenţa ta aici îi deranjează 
pe învăţaţi şi nu face nici o cinste familiei noastre. La fel 
şi insinuările tale. A; înteles? 

Fiul regelui se lăsase atât de tare pe spate ca să-i evite 
privirea pătrunzătoare, încât jumătate din mantia lui se 
târa pe pământ. Scoase un sunet ca de broască-râioasă 
în timpul împerecherii: 

— Da, orăcăi el. Da! 

Ptolemeu se dădu la o parte. Pe dată păru să se 
micşoreze; întunericul care apăruse în jurul micului grup 
ca un nor de iarnă se ridică şi se risipi. Privitorii se 
liniştiră. Preoţii îşi masau gâturile; nobilii răsuflau 
zgomotos. Un pitic se iţi din spatele unui luptător. 

— Vino, Rekhyt! Ptolemeu îşi puse la loc manuscrisele 
sub braţ şi se uită la fiul regelui cu un dezinteres studios. 
La revedere, vere! Am întârziat la masa de prânz. 

Dădu să treacă pe lângă el. Fiul regelui, alb la faţă şi 
bâlbâindu-se, rosti ceva incoerent. Se aplecă în faţă; de 
sub mantie scoase un cuţit. Cu un mârâit, dădu să-l 
împlânte în coastele lui Ptolemeu. Am ridicat o mână şi 
am făcut un semn: urmă un impact amortizat, ca un bloc 
de zidărie aterizând pe o traistă plină cu seu. Fiul regelui 
se îndoi din şale, ţinându-se de plexul solar, cu spume la 
gură şi cu ochii ieşindu-i din orbite. Se lăsă în genunchi. 
Cuţitul căzu pe pietre, neputincios. 

Ptolemeu îşi continuă drumul. Patru dintre soldaţi se 
grăbiră spre o moarte probabilă; cu suliţele pregătite de 
atac, scoaseră sunete agresive. Am descris cu mâinile un 
semicerc; zburară care încotro, unul după altul - cu capul 
înainte, peste curtea pietruită. Unul se lovi de un roman, 
altul de un grec; cel de-al treilea alunecă vreun metru pe 
burtă. Cel de-al patrulea se izbi de taraba unui negustor 


164 


şi fu pe jumătate îngropat de o avalanşă de dulciuri. 
Stăteau întinşi pe jos ca punctele de pe un cadran solar. 

Restul grupului era format dintr-o adunătură de laşi. 
Se strânseră unul într-altul şi nu se mişcară. L-am 
supravegheat totuşi îndeaproape pe bătrânul preot chel - 
îmi dădeam seama că e tentat să facă ceva. Dar îmi văzu 
privirea şi hotărî că era mai bine să rămână în viaţă. 

Ptolemeu îşi continuă drumul. L-am urmat. Am mers să 
căutăm pâine cu anşoa. Când ne-am întors, cu misiunea 
îndeplinită, în preajma bibliotecii era linişte. 


Stăpânul meu ştia că incidentul nu e de bun augur, dar 
studiile constituiau interesul său arzător, aşa că alese să 
ignore implicaţiile. 

Dar eu nu, şi nici oamenii din Alexandria. Zvonurile de- 
spre incident se răspândiră repede, unele mai degrabă 
născocite decât precise!. Fiul regelui nu se bucura de 
simpatie; umilirea sa fu privită cu amuzament de toată 
lumea, iar faima lui Ptolemeu crescu. 

Noaptea am plutit pe adierile de deasupra palatului, 
discutând cu djinnii. 

— Ce noutăţi aveţi? 

— Noutăţi, Bartimaeus, despre fiul regelui. Fruntea îi e 
grea de mânie şi teamă. Mormăie zilnic despre cum 
Ptolemeu ar putea trimite un demon să-l omoare şi să-i 
ia tronul. Pericolul pulsează în templul lui ca o tobă. 

— Dar stăpânul meu trăieşte doar pentru scrierile sale! 
Nu-l interesează coroana. 

— Chiar şi aşa! Fiul regelui rumegă problema noaptea 
târziu în timp ce bea vin. Trimite soli în căutare de 
oameni care l-ar putea ajuta să înlăture ameninţarea. 

— Îţi mulţumesc, Affa! Zbor plăcut! 

— Zbor plăcut, Bartimaeus! 


10 relatare, mâzgălită pe pereţii din port şi ilustrată de o 
schiţă în culori vii, îl arăta pe fiul regelui aplecat cu fundul gol peste 
o masă din bibliotecă şi bătut cu un bici regal de către un demon sau 
de nişte demoni necunoscuţi. 


165 


Vărul lui Ptolemeu era un nebun şi un nerod, dar i-am 
înţeles temerile. El nu era magician. Magicienii din 
Alexandria nu erau decât nişte umbre ineficiente ale 
celor mari din trecut, sub dominaţia cărora trudisem?. 
Armatele nu mai fuseseră aşa de slăbite de multe 
generaţii, şi oricum erau mai mult plecate. Prin 
comparaţie, Ptolemeu era într-adevăr puternic. Fără 
îndoială că fiul regelui ar fi fost vulnerabil dacă stăpânul 
meu s-ar fi hotărât să-l răstoarne. 

Timpul trecea. Am privit şi am aşteptat. 

Fiul regelui îşi găsi oamenii. Se plătiră banii. Într-o 
noapte cu Lună patru asasini pătrunseră pe furiş în 
grădinile palatului şi îi făcură o vizită stăpânului meu. 
După cum se poate să fi menţionat, vizita lor nu dură 
mult. 

Fiul regelui avusese grijă să fie plecat din Alexandria în 
noaptea aceea; era în deşert, la vânătoare. Când se 
întoarse, fu întâmpinat mai întâi de un stol de păsări de 
pradă zburând în cerc pe deasupra Porții Crocodililor, 
apoi de cadavrele a trei asasini. Picioarele lor atinseră 
penele carului său pe când intră în oraş. Cu faţa plină de 
pete albe şi stacojii, prinţul se retrase în apartamentele 
sale şi nu mai fu văzut zile întregi. 


— Stăpâne, am zis. Viaţa îţi este în continuare în 
primejdie! Trebuie să pleci din Alexandria! 

— E imposibil, Rekhyt, ştii prea bine! Biblioteca e aici. 

— Vărul tău te duşmăneşte de moarte. Va încerca iar. 

— lar tu vei fi aici ca să-l împiedici, Rekhyt! Am toată 
încrederea în tine. 

— Asasinii aceia nu erau decât nişte simpli oameni. 


Vechii faraoni se bazaseră pe preoţii lor pentru astfel de 
servicii, iar dinastia greacă nu văzuse nici un motiv să schimbe 
această politică. Dar în timp ce indivizii talentaţi din trecut îşi 
croiseră drum spre Egipt ca să se ocupe de comerţ, permiţând 
Imperiului să înflorească pe spinarea bieţilor djinni, vremurile acelea 
trecuseră de mult. 


166 


Următorii care vor veni nu vor mai fi oameni. 

— Sunt sigur că te vei descurca. Chiar trebuie să te 
laşi aşa pe vine? Mă deranjează. 

— Azi sunt imp. Impii stau pe vine. Ascultă, am zis, 
încrederea ta în mine e flatantă, dar sincer n-am nevoie 
de asta. Aşa cum n-am nevoie nici să stau în linia întâi 
când un marid îţi va bate la uşă. 

Chicoti în cupa din care bea. 

— Un marid! Cred că îi supraestimezi pe magicienii de 
la curtea noastră regală. Aş zice mai degrabă un mol 
şchiop. 

— Vărul tău îşi aruncă năvodul departe. Chefuieşte 
mult cu ambasadorii de la Roma - iar Roma, din câte am 
auzit, este acum buricul pământului. Fiecare magician de 
aici până la Tigru se grăbeşte să ajungă acolo în 
căutarea gloriei. 

Ptolemeu ridică din umeri. 

— Deci vărul meu se bazează pe romani! De ce m-ar 
ataca ei? 

— Ca să le rămână dator pe viaţă. lar între timp eu o 
să mor! De supărare, am dat drumul unui jet de sulf - 
cufundarea lipsită de griji a stăpânului meu în studiile 
sale putea fi destul de supărătoare. Pentru tine e bine, 
am ţipat. Poţi invoca o mulţime de demoni care să-ți 
salveze pielea. Prin ce trecem no; nu contează deloc. 

Mi-am strâns aripile peste bot, ca un liliac ţâfnos, şi 
m-am agăţat de grinda din dormitor. 

— Rekhyt, deja mi-ai salvat viaţa de două ori. Ştii cât 
de recunoscător îţi sunt! 

— Vorbe, vorbe, vorbe! Nu fac nici cât o ceapă 
degerată!. 

— Asta nu e deloc adevărat! Ştii ce urmăresc. Vreau să 
înţeleg mecanismele care îi separă pe oameni şi pe 
djinni; încerc să restabilesc echilibrul, să creez încredere 
între noi... 


1 Aici s-a strecurat un pic de argou de pe străzile egiptene. Păi 
dacă mă scosese din sărite! 


167 


— Da, da! Şi în timp ce tu faci asta, eu îţi păzesc 
spatele şi îţi golesc oliţa de noapte. 

— Acum inventezi! Anhotep face asta. Niciodată... 

— Vorbesc la figurat! Ideea este că, ori de câte ori sunt 
în lumea ta, sunt prins în capcană. Tu iei deciziile! 
Încrederea nu intră în discuţie. 

Impul aruncă o privire furioasă prin membranele 
aripilor sale şi scoase un alt jet sulfuros. 

— Vrei să încetezi? Trebuie să dorm în camera asta la 
noapte. Deci te îndoieşti de sinceritatea mea? 

— Dacă vrei părerea mea, stăpâne, povestea asta de- 
spre împăcarea între popoarele noastre nu e decât un 
exemplu de cum poţi bate câmpii. 

— Zău? Tonul vocii stăpânului se înăspri: Foarte bine, 
Rekhyt, consider asta o provocare! Cred că acum 
cercetările mele au ajuns în punctul în care pot trece la 
fapte, nu numai vorbi. După cum ştii, am studiat 
relatările triburilor din nord. Acolo se obişnuieşte ca 
magicienii şi spiritele să se întâlnească la jumătatea 
drumului. Din ceea ce am auzit de la tine şi de la alţii, 
cred că pot să fac chiar mai mult de atât. 

Puse pocalul deoparte, se ridică şi începu să se plimbe 
prin cameră. 

Impul îşi lăsă aripile în jos, stânjenit. 

— Ce vrei să spui? Am rămas în urmă! 

— A, nu trebuie să vii după mine, zise băiatul. Din 
contră! Când fi gata, eu voi veni după tine! 


168 


13 


|Incidentele nefericite care avură loc în timpul 
petrecerii prim-ministrului se derulară rapid şi năucitor, şi 
dură ceva timp până să se descopere ce se întâmplase. 
Fuseseră puţini martori printre oaspeţii de la petrecere, 
din moment ce, atunci când masacrul izbucnise pe cer, 
cei mai mulţi se repeziseră să se adăpostească în 
straturile de trandafiri sau în bazinele ornamentale. 
Oricum, după ce domnul Devereaux adună magicienii 
responsabili cu paza domeniului, iar ei la rândul lor 
convocară demonii care păzeau perimetrul, se contura 
cumva un tablou al evenimentelor. 

Se pare că alarma fusese dată când un djinn sub 
formă de broască şchioapă pătrunsese prin reţeaua de 
securitate a domeniului. Fusese urmărit îndeaproape de 
o haită mare de demoni, care îşi vânaseră prada fără 
milă în vreme ce aceasta fugea peste pajişti. Demonii 
domeniului se alăturaseră imediat încăierării, atacând cu 
vitejie tot ce mişca, astfel că vreo doi-trei intruşi fuseseră 
repede nimiciţi, împreună cu trei oaspeţi, un ajutor de 
majordom şi mare parte din statuile antice de pe pajiştile 
de sud, în spatele cărora se ascunsese un timp broasca. 
In mijlocul haosului, broasca scăpase intrând chiar în 
casă, moment în care restul intruşilor făcuseră cale 
întoarsă şi fugiseră de la locul faptei. ldentităţile lor, ca şi 
ale stăpânilor lor, rămăseseră necunoscute. 

În schimb identitatea stăpânului broaştei fu imediat 
stabilită. Prea mulţi oameni observaseră evenimentele 
din vestibulul conacului pentru ca John Mandrake să 
scape nedescoperit. Puțin după miezul nopţii fu adus cu 
forţa în faţa domnului Devereaux, a domnului Mortensen 
şi a domnului Collins (trei dintre miniştrii cei mai 
importanţi care rămăseseră în casă) şi recunoscu că îi 


169 


dăduse djinnului în discuţie libertatea de a se întoarce la 
el când dorea. Supus unui interogatoriu dur, domnul 
Mandrake fu obligat să dezvăluie nişte detalii despre 
operaţiunea în care fusese implicat demonul său. Se 
menţionă numele domnului Clive Jenkins, iar cinci horla 
fură imediat trimişi la apartamentul său din Londra. Se 
întoarseră repejor. Domnul Jenkins nu era acasă. Nu se 
ştia unde este. 

Deoarece Mandrake nu ştia nimic despre ce 
descoperise djinnul său, şi întrucât invocarea rănitului 
Bartimaeus i-ar fi putut distruge acestuia esenţa - fără 
garanţia obținerii unui răspuns - chestiunea fu 
abandonată pe moment. Lui Mandrake i se porunci să 
compără în faţa Consiliului peste trei zile, ca să-şi cheme 
sclavul la interogatoriu. 

Între timp tânărul magician trebuia să poarte povara 
nemulțumirii generale. Prim-ministrul era negru de furie 
din cauza distrugerii statuilor sale greceşti, în timp ce 
domnul Collins - care, atunci când se dăduse alarma, 
fusese primul ce sărise în lacul cu rațe, gata să se înece 
sub una dintre doamnele invitate mai corpolente - îl 
privea înciudat din mormanul de prosoape în care era 
înfăşurat. Cel de-al treilea ministru, domnul Mortensen, 
nu suferise nici un fel de rană sau de pagubă, dar nu-l 
înghiţea pe Mandrake de ani de zile. impreună îi 
condamnară pentru purtarea sa iresponsabilă şi ascunsă, 
şi făcură aluzie la o gamă largă de pedepse, deşi detaliile 
fură lăsate pentru următorul Consiliu. 

Domnul Mandrake nu răspunse acuzațiilor. Palid la 
faţă, plecă de la conac şi fu condus cu maşina înapoi la 
Londra. 


A doua zi domnul Mandrake luă micul dejun singur. 
Doamna Piper, prezentându-se ca de obicei la scurta 
informare de dimineaţă, găsi uşa blocată de un servitor. 
Ministrul era indispus, avea să o primească mai târziu în 
birou. Descumpănită, plecă. 


170 


Cu paşi grei, magicianul se îndreptă spre camera de 
lucru. Paznicul uşii, vrând să facă o mică glumă, se trezi 
plesnit de o vrajă cu Spasme. Mandrake stătu mult timp 
aşezat la biroul său, privind în gol la perete. 

Deodată ridică receptorul şi formă un număr. 

— Alo, biroul lui Jane Farrar? Aş putea vorbi cu ea, vă 
rog? Da, e Mandrake... 0... Inţeleg! Foarte bine! 
Receptorul fu aşezat încet în furcă. 

Ei bine, el încercase s-o avertizeze. Dacă ea nu dorise 
să-i vorbească, nu era deloc vina lui. In noaptea 
precedentă, se străduise să n-o implice în această 
poveste, dar fără succes. Altercaţia lor fusese văzută. 
Fără îndoială că şi ea avea să fie mustrată. Simţea doar 
un uşor regret din această pricină; orice gând la adresa 
frumoasei doamne Farrar îl umplea de o ciudată repulsie. 

Cu adevărat stupid era faptul că tot acest necaz ar fi 
putut fi evitat dacă el ar fi făcut ce îi spusese Farrar. 
Aproape sigur Bartimaeus avea informaţii despre 
complotul Jenkins, cu care ar fi putut să-l îmblânzească 
pe Devereaux. Ar fi fost bine dacă ar fi stors atunci 
informaţiile de la sclavul său fără să mai stea pe gânduri. 
Dar... îl lăsase să plece. Ce absurd! Djinnul nu era decât 
un ghimpe în coastă - batjocoritor, certăreţ, nevolnic... 
şi, din cauză că-i ştia numele de botez, reprezenta o 
potenţială ameninţare fatală. Ar fi trebuit să-l distrugă 
atunci când nu putea să riposteze. Ce simplu ar fi fost! 

Cu ochii goi, se uită la hârtiile de pe birou. 
„Sentimental şi slab...” Poate că Farrar avea dreptate. 
John Mandrake, ministru al guvernului, acţionase contrar 
propriilor interese. Acum era vulnerabil în fața 
duşmanilor. Chiar şi aşa, indiferent cât de multă furie 
încerca să adune - împotriva lui Bartimaeus, împotriva lui 
Farrar şi mai ales împotriva lui însuşi -, ştia că nu ar fi 
putut face altfel. Vederea corpului mic, schilodit al 
djinnului îl şocase prea mult: îl făcuse să ia o decizie 
impulsivă. 

lar acesta era evenimentul zdrobitor, cu mult mai 


171 


important decât amenințările şi resentimentele colegilor. 
Ani de zile viaţa lui fusese o țesătură de calcule. 
Mandrake îşi găsise identitatea printr-un devotament 
neţărmurit faţă de muncă, iar spontaneitatea îi devenise 
străină. Dar acum, în lumina singurei lui acţiuni nesoco- 
tite, perspectiva muncii nu îi mai surâdea. In dimineaţa 
aceea, în alte părţi, armatele se ciocneau, miniştrii 
dădeau zor: era mult de lucru. John Mandrake se simţea 
fără vlagă, plutind absent, brusc detaşat de cerinţele 
numelui şi funcţiei sale. 

Gândurile din noaptea dinainte îi reveniră în minte. O 
imagine: aşezat pe o bancă cu profesoara sa, doamna 
Lutyens, cu mult timp în urmă, desenând fericit în 
grădină într-o zi de vară... Ea stătea lângă el, râzând, cu 
părul strălucind în Soare. Vedenia pâlpâi în faţa lui ca un 
miraj. Dispăru. Camera era goală şi rece. _ 

Curând după aceea, magicianul plecă din birou. In 
cercul său de lemn înnegrit, paznicul se feri de el când 
ieşi. 


Ziua nu decurse bine pentru Mandrake. La Ministerul 
Informaţiilor îl aştepta un memoriu de la doamna Farrar, 
formulat caustic. Decisese să depună o plângere oficială 
cu privire la refuzul lui de a-şi interoga demonul, un act 
care probabil avea să se dovedească dăunător pentru 
anchetă. Abia terminase Mandrake de citit documentul, 
că sosi un delegat sumbru de la Ministerul de Interne, 
aducând un plic cu un şnur negru. Domnul Collins dorea 
să-l interogheze în legătură cu serioasa tulburare a liniştii 
publice din St James's Park din seara dinainte. Detaliile 
nu erau de bun augur pentru Mandrake: o broască 
evadată, un demon sălbatic eliberat din prisma sa, o 
serie de victime în rândul celor prezenţi. Urmase o mică 
revoltă, în care oameni de rând distruseseră o parte din 
pâlci. Tensiunea pe străzi era mare. Lui Mandrake i se 
cerea să pregătească o apărare pentru Consiliul de peste 
două zile. Încuviinţă fără să protesteze; ştia că firul de 


172 


care atârna cariera lui stătea să se rupă. 

În timpul şedinţelor, privirile asistenţilor săi erau 
amuzate şi maliţioase. Unul sau doi merseră până- 
ntr-acolo încât să-i sugereze să-şi cheme imediat 
demonul ca să reducă daunele politice. Mandrake, 
încăpățânat şi cu faţa împietrită, refuză. Toată ziua fu 
nervos şi distras; îl evită până şi doamna Piper. 

Spre sfârşitul după-amiezii, când domnul Makepeace 
sună ca să-i amintească de întâlnire, Mandrake simţi că 
nu mai poate îndura tensiunea. Plecă de la birou. 


De câţiva ani, chiar de la povestea cu Toiagul lui 
Gladstone, Mandrake fusese apropiat de dramaturgul 
Quentin Makepeace. Existau mai multe motive pentru 
asta - mai presus de toate, prim-ministrului îi plăcea 
teatrul, şi, în consecinţă domnul Makepeace exercita o 
mare influenţă asupra lui. Pretinzând că împărtăşeşte 
bucuria şefului său, Mandrake reuşise să păstreze o 
legătură cu Devereaux pe care ceilalţi membri mai 
intoleranţi ai Consiliului o puteau doar invidia. Dar asta 
avea un preţ: de mai multe ori Mandrake se trezise 
obligat să apară în îngrozitoare producţii de amatori la 
Richmond, ţopăind pe scenă în ciorapi de sifon sau în 
pantaloni umflaţi, şi - la un moment dat, situaţie pe care 
n-avea s-o uite niciodată - legănându-se într-un ham, 
purtând aripi de voal strălucitor. Mandrake suportase cu 
stoicism amuzamentul colegilor săi: bunăvoința lui Deve- 
reaux conta mai mult. 

Ca răsplată pentru sprijinul său, Quentin Makepeace îi 
dădea frecvent sfaturi, iar Mandrake descoperise ce 
surprinzător de perspicace era acesta, prinzând repede 
zvonurile interesante, şi  prezicând cu exactitate 
dispoziţiile fluctuante ale prim-ministrului. De multe ori 
profitase de pe urma sfaturilor dramaturgului. 

Dar, în ultimele luni, pe măsură ce sarcinile sale de 
serviciu deveniseră tot mai numeroase, Mandrake se 
plictisise de companionul său şi începuse să regrete 


173 


timpul pierdut cu grija pentru entuziasmul lui Devereaux. 
Nu avea timp de prostii. De săptămâni întregi evita să 
accepte invitaţia lui Makepeace de a-l vizită. Acum, cu 
ochii goi şi fără nici o ţintă, nu mai rezistă. 


Un servitor îl pofti în casa tăcută. Mandrake traversă 
holul, trecând pe sub candelabre cu nuanţe roz şi un 
monumental portret în ulei al dramaturgului îmbrăcat în 
halatul său din satin, rezemat de un teanc din propriile 
opere. Ferindu-şi privirea de la tablou (în opinia lui, 
halatul era puţin cam scurt), Mandrake cobori scara prin- 
cipală. Pantofii nu făceau nici un zgomot pe covorul gros. 
Pe pereţi atârnau afişe înrămate de la teatre din toată 
lumea. 


PRIMA REPREZENTAȚIE! PREMIERĂ MONDIALĂ! 
DOMNUL MAKEPEACE ARE PLĂCEREA SĂ VĂ PREZINTE! 


O duzină de afişe îşi strigau în tăcere mesajul. 

La baza scării, o uşă de fier dădea în camera de lucru 
a dramaturgului. 

Chiar când bătea, uşa se deschise larg. O faţă 
lătăreaţă şi radioasă apăru în cadrul ei. 

— John, băiete! Excelent! Îmi face atâta plăcere! Încuie 
uşa după tine! O să bem nişte ceai, cu un strop de 
mentă. Pari că ai nevoie de ceva revigorant. 

Domnul Makepeace era un vârtej de mişcări micuţe, 
precise, clare, ca de balet. Trupul său mărunt se rotea şi 
se învârtea, turnând ceaiul, presărând mentă, iute ca o 
pasăre. Faţa îi strălucea de vitalitate, părul roşu îi lucea; 
zâmbea tot timpul, de parcă se gândea la o desfătare 
secretă. 

Ca de obicei, hainele îi reflectau personalitatea 
flamboaiantă: pantofi maro-cărămizii, o pereche de 
pantaloni verde-mazăre cu pătrăţele cafenii, o vestă 
galben aprins, o cravată roz, o cămaşă largă de in cu 
mânecile plisate. Azi, totuşi, mânecile erau suflecate 


174 


până deasupra coatelor, iar cravata şi vesta se găseau 
ascunse sub un şorţ alb, pătat. Era clar că domnul 
Makepeace lucra din greu. 

Cu o linguriţă mestecă în ceai, o scutură de două ori 
de pahar şi îi înmână rezultatul lui Mandrake. 

— Poftim! strigă el. Dă-l pe gât! Acum, John - zâmbetul 
îi era tandru, plin de solicitudine -, mi-a şoptit o vrăbiuţă 
că nu merge totul bine! 

Pe scurt şi fără  înflorituri, Mandrake îi povesti 
evenimentele din ultimele ore. Omuleţul asculta, scoțând 
pe alocuri exclamaţii de compasiune. 

— Ce ruşine! strigă la sfârşit. Şi doar tu îţi făceai 
datoria! Dar proşti ca Farrar sunt gata oricând să te facă 
bucăţi. Ştii care e problema lor? Făcu o pauză 
semnificativă. Invidia! Suntem înconjurați de plevuşcă 
invidioasă, care ne urăşte pentru talentele noastre. Mă 
confrunt mereu cu reacţia asta în teatre, critici care 
găsesc mereu cusur la ceea ce fac. 

Mandrake mormăi. 

— Păi o să-i pui la punct mâine, zise el. La premieră! 

— Chiar aşa am să fac, John, chiar aşa! Dar ştii, uneori, 
când faci parte din guvern eşti aşa, aşa de lipsit de 
prieteni. Cred că şi tu simţi la fel, nu? Te simţi singur. 
Însă eu sunt prietenul tău, John! Eu te respect, chiar dacă 
nimeni altcineva nu face asta. 

— Mersi, Quentin! Nu sunt sigur că e atât de... 

— Vezi tu, ai ceva ce lor le lipseşte. Ştii ce? Viziunea! 
Mereu am văzut asta la tine. Ai vederi clare. Şi eşti 
ambițios. Asta ghicesc la tine, zău! 

Mandrake se uită în jos la ceai, care nu-i plăcea. 

— Ei, nu ştiu... 

— Vreau să îţi arăt ceva, John! Un mic experiment 
magic. Vreau să îmi spui părerea ta. Să văd dacă observi 
- haide! Să nu mai pierdem timpul. Vrei să iei ţepuşa aia 
de imp din fier de lângă tine? Mersi! Da, poţi să aduci şi 
ceaiul! 

Cu paşi mici şi repezi, domnul Makepeace îl conduse 


175 


spre o arcadă interioară. Oarecum perplex, Mandrake îl 
urmă. Un experiment magic? Nu îl văzuse niciodată pe 
Makepeace să facă decât cele mai simple vrăji; 
întotdeauna îl luase drept unul dintre scamatorii minori... 
aşa gândea toată lumea. Ce voia de fapt? 

Dădu colţul şi se opri. Abia reuşi să nu scape paharul 
din mână. Ochii i se făcură mari de uimire în lumina 
slabă. Rămase cu gura căscată. 

Domnul Makepeace îi rânji peste umăr. 

— Ce părere ai? Ce zici, băiete? 

Preţ de câteva minute Mandrake rămase fără glas, 
doar aruncându-şi privirea prin cameră. Până atunci 
aceasta adăpostise omagiul dramaturgului către el 
însuşi: o colecţie de trofee, premii, tăieturi din ziare, 
fotografii şi antichităţi. Acum altarul acela personal 
dispăruse. Un singur bec răspândea o lumina slabă. 
Camera conţinea două pentagrame, desenate atent pe 
podeaua de ciment. Prima, a magicianului, era de 
dimensiune standard, dar cea de a doua era mult mai 
mare. Şi era ocupată. 

Un scaun de metal stătea în centrul pentagramei de 
invocare, fixat de podea cu patru piroane mari. Scaunul 
era făcut din fier, cu braţe şi cu picioare groase şi sudate 
zdravăn; scânteia stins în lumina palidă. Pe el, cu legături 
la mâini şi la picioare, stătea un bărbat. 

— Ce tablou, nu? 

Domnul Makepeace îşi ascundea cu greu încântarea. 
Practic dansa şi ţopăia pe lângă Mandrake. 

Prizonierul era conştient. Se uita lung la cei doi cu 
panică în privire. Un căluş îi acoperea gura şi o parte din 
mustață şi din barbă; părul blond îi stătea în dezordine, o 
vânătaie uşoară îi lucea pe un obraz. Purta haine de om 
de rând, sfâşiate la guler. 

— Cine, cine este? abia putu să îngaime Mandrake. 

— Frumosul ăsta? chicoti domnul Makepeace. Sări în 
pentagrama mică şi începu să aprindă lumânările. Sigur 
ai auzit de necazurile cu oţelarii din Battersea! Au „făcut 


176 


grevă”, se pare, îşi petrec timpul dând petreceri pe 
stradă, în faţa fabricii. Ei bine, aseară, agenţii mei l-au 
găsit pe acest tânăr ţinându-le discursuri protestatarilor 
din remorca unui camion. Era în formă. Un adevărat 
orator. A povestit mulţimii vreo douăzeci de minute de- 
spre cum trebuie să se revolte, cum va veni în curând 
timpul ca magicienii să-şi facă bagajele. A primit aplauze 
la sfârşit. Ei bine, în ciuda cuvintelor măreţe, n-a putut 
sta toată noaptea cu muncitorii în frig, şi la un moment 
dat s-a îndreptat spre casă. Aşa că băieţii mei l-au 
urmărit şi i-au tras una în cap când nu se uita nimeni. 
L-au adus aici. O să-mi trebuiască ţepuşa aia de imp, 
dacă nu te superi. Nu, de fapt, ţine-o tu! Eu o să fiu 
ocupat cu invocarea. 

Lui Mandrake i se învârtea capul. 

— Ce invocare? Ce...? Uimirea se transformă în 
agitaţie: Quentin, nu te supără, spune-mi ce faci exact? 

— O să fac mai mult decât doar să-ţi spun. O să-ţi arat! 
Domnul Makepeace termină de aprins lumânările, 
examină runele şi bolurile cu tămâie şi ţopăi către 
scaunul captivului. Cu degete delicate, umblă la căluş. 

— Nu-mi place să folosesc aşa ceva, dar trebuia să-l 
fac să tacă. Tipul devenise foarte isteric! Acum, tu - 
zâmbetul îi dispăru de pe faţă când i se adresă 
prizonierului - să-mi răspunzi la toate întrebările precis, 
altfel ştii ce se va întâmpla! 

Căluşul fu scos; buzele chinuite căpătară iar culoare. 

— Cum te cheamă? Un tuşit, un oftat: 

— Nic... Nicholas Drew, domnule! 

— Ocupaţia? 

— M-muncitor! 

— Deci eşti un om de rând? 

— Da! 

— Şi eşti activist politic în timpul liber. 

— D-da, domnule! 

— Foarte bine! Ce este Focul Mistuitor şi când se 
aplică? Întrebarea venise iute ca o săgeată; prizonierul 


177 


tresări, nedumerirea i se aşternu pe faţă. 

— N-N-Nu ştiul... 

— Hai, hai! Răspunde-mi! Dacă nu, prietenul meu o să 
te împungă cu băţul! 

Mandrake se încruntă, supărat. 

— Makepeace! Termină cu aceste pro... 

— Un moment, băiete! Magicianul se apropie de 
captiv. 

— Deci chiar şi sub ameninţarea torturii, tot mai minţi? 

— Nu mint! Jur! N-am auzit niciodată de focul ăla! Vă 
rog... Un rânjet larg. 

— Bun! E de ajuns. Cu mişcări rapide, căluşul fu pus la 
loc. Makepeace sări în cealaltă pentagramă. Ai auzit 
toate astea, John? 

Mandrake se albise la faţă de uluire şi de dispreţ. 

— Makepeace, care e scopul acestui spectacol? Nu 
putem răpi oamenii de pe stradă ca să-i supunem la 
torturi... 

Dramaturgul pufni. 

— Tortură? N-are nimic. Abia dacă l-am atins. În plus, 
l-ai auzit - e un agitator, o ameninţare pentru naţiune. 
Dar nu-i vreau răul. Doar mă ajută la un mic experiment. 
Priveşte! 

Adoptă o poză dramatică; îşi mişcă degetele, de parcă 
se pregătea să dirijeze o orchestră. Mandrake făcu un 
pas înainte. 

— Insist să... 

— Ai grijă, John! Ştii că nu ai voie să te prosteşti în 
timpul unei invocări. 

Rostind aceste cuvinte, dramaturgul începu o 
incantaţie rapidă. Lumina scăzu; de niciunde o briză 
blândă înviora flacăra lumânărilor. La distanţă de două 
camere uşa de fier se zgâlţâi din balamale. Mandrake se 
dădu înapoi, ridicând instinctiv ţepuşa pe care o ţinea în 
mână. Ascultă involuntar cuvintele: în latină... o invocare 
destul de banală... clauzele obişnuite... Numele demonu- 
lui - Borello... Dar stai, ce era bucata asta? „/n corpus 


178 


viri”... „În vasul pe care îl găseşti aici...”, „supus voinţei 
vasului”... Asta era ciudat şi neobişnuit... 

Incantaţia se sfârşi. Mandrake îşi întoarse privirea spre 
scaun, unde pâlpâia o umbră întunecată. Deodată 
dispăru. Corpul bărbatului zvâcni, de parcă toţi muşchii i 
s-ar fi contractat, apoi i s-ar fi relaxat brusc. Mandrake 
aşteptă. Briza se linişti, becul mai licări o dată. Tânărul 
era inert şi pasiv. Ţinea ochii închişi. 

Domnul Makepeace îşi lăsă mâinile în jos. Îi făcu cu 
ochiul lui Mandrake. 

— Şi acum... 

Făcu un pas în faţă. Mandrake trase aer în piept şi 
strigă la el: 

— Stai, nebunule! Demonul e aici! E sinucidere curată 
să... Calm şi agale ca o pisică la amiază, Makepeace păşi 
din cercul său în celălalt. Nu se întâmplă nimic. Rânjind, 
scoase încă o dată căluşul şi îl bătu uşor pe captiv pe 
obraz. 

— Domnu’ Drew! Trezeşte-te! Nu-i momentul să 
dormi! Languros, tânărul îşi reveni. Încercă să îşi întindă 
mâinile şi picioarele. Deschise ochii şi îi cercetă visător 
pe cei doi. Părea să îşi aducă aminte cu greu situaţia. 
Fascinat, în ciuda voinţei sale, Mandrake se apropie 
puţin. Makepeace îl avertiză: 

— Ţine ţepuşa aia la îndemână! S-ar putea ca lucrurile 
să ia o întorsătură urâtă. Se aplecă, vorbind pe un ton 
dulce: Cum te cheamă, prietene? 

— Nicholas Drew! 

— Asta e singurul tău nume? Gândeşte-te bine! Mai ai 
şi un altul? O pauză. Bărbatul se încruntă. 

— Da... am! 

— Şi care este? 

— Borello... 

— A, bun! Spune-mi, Nicholas, cu ce te ocupi? 

— Muncitor! 

— Şi ce este Focul Mistuitor? Când se aplică? 

Pe faţa bărbatului se citi mai întâi uimirea, apoi o 


179 


siguranţă liniştită. 

— E pedeapsa pentru nesupunere, dacă eşuăm 
deliberat în misiunea care ne-a fost încredinţată. 
Stăpânul ne arde esenţa. Ah, ne e teamă de asta! 

— Foarte bine! Mulţumesc! Domnul Makepeace se 
întoarse, sări atent peste liniile trasate cu creta şi se 
apropie de John Mandrake, a cărui faţă era lipsită de 
orice expresie. Ce crezi, băiete? Nu-i aşa că e o situaţie 
fascinantă? 

— Nu ştiu ce să zic... E un truc deştept... 

— E mai mult decât un truc! Demonul a intrat în 
bărbat. E prins înăuntru de parcă el ar fi pentagrama! 
N-ai auzit? lar ştiinţa demonului e la dispoziţia omului. 
Deodată a ştiut sensul Focului Mistuitor. Ştiinţă, unde 
fusese doar ignoranță! Acum, gândeşte-te la implicaţii... 

Mandrake se încruntă. 

— Treaba e dubioasă din punct de vedere moral. Acest 
bărbat e o victimă, împotriva voinţei lui. În plus, e un om 
de rând. Nu poate folosi cum trebuie informaţiile 
demonului. 

— Aha!  Atent ca întotdeauna! Lasă deoparte 
dimensiunea morală pentru moment. Închipuie-ţi, dacă... 

— Ce face? 

Mandrake îl studia pe captiv, care părea să îşi fi dat 
seama unde se găsea. Pe chip i se citea din nou agitația; 
se lupta cu legăturile. O dată sau de două ori îşi întoarse 
violent capul dintr-o parte în alta, ca un câine necăjit de 
un purice. 

Makepeace ridică din umeri. 

— Poate că simte demonul dinăuntru. Poate că 
vorbeşte înăuntrul lui. Greu de spus! N-am mai încercat 
cu un om de rând până acum. 

— Ai mai făcut aşa ceva? 

— O singură dată! Cu un voluntar. Combinația a mers 
extrem de bine. 

Mandrake se scărpină în barbă. Vederea captivului 
care se zvârcolea îl neliniştea, îi tulbura interesul 


180 


intelectual. Nu ştia ce să zică. Domnul Makepeace nu 
avea astfel de probleme. 

— Implicaţiile, după cum spuneam, sunt imense! Ai 
observat cum am intrat în pentagramă nevătămat? 
Demonul nu a avut puterea să mă oprească, fiindcă era 
într-o cu totul altă închisoare! Voiam să vezi asta, John, 
cât mai degrabă, fiindcă am încredere în tine, aşa cum şi 
tu, sper, ai încredere în mine. Şi dacă... 

— Te rog! Un strigăt plângăreţ de la silueta de pe 
scaun. Nu pot să suport! Oh, şopteşte! Mă înnebuneşte! 

Mandrake tresări. 

— Suferă! Demonul trebuie eliberat. 

— Imediat, imediat! Probabil că nu are capacitatea 
mentală să împiedice vocea... 

Captivul se zbătu iar. 

— Îţi spun tot ce ştiu! Despre oamenii de rând, despre 
planurile noastre! Pot să-ţi dau informaţii... 

Makepeace se strâmbă. 

— Dragule, nu ştii nimic altceva ce spionii noştri nu au 
aflat deja. Termină cu văicăreala! Mă doare capul! 

— Nu! Pot să-ţi spun despre Alianţa Oamenilor de 
Rând! Despre conducătorii lor! 

— Îi ştim pe toţi - numele, nevestele, familiile. Sunt 
furnici pe care le putem strivi când vrem. Hai, am lucruri 
vitale de discutat aici... 

— Dar... dar nu ştii asta: un luptător din vechea 
Rezistență trăieşte! Se ascunde la Londra! Am văzut-o 
acum câteva ore! Te pot duce la locul... 

— Astea sunt lucruri de demult. Domnul Makepeace 
luă ţepuşa de fier din mâna lui Mandrake şi o cântări 
distrat în palmă. Sunt un om răbdător, domnule Drew, 
dar începi să mă iriţi. Dacă nu încetezi... 

— Stai un pic! Vocea lui Mandrake se schimbase; tonul 
lui îl opri pe dramaturg. Despre ce luptător în Rezistență 
vorbeşti? O femeie? 

— Da! Da, o fată! Numele ei e Kitty Jones, deşi acum 
are un alt nume... Ah, vrei să te opreşti din şuşotit?! 


181 


Gemu şi se smuci sub legături. 

Un zgomot slab răsună în capul lui Mandrake. Pe 
moment se simţi ameţit, de parcă era gata să cadă. Gura 
| se uscase. 

— Kitty Jones? Minţi! 

— Nu! Jur! Dă-mi drumul şi te voi duce la ea! 

— Chiar e necesar acest interogatoriu? Domnul 
Makepeace se încruntă, nerăbdător. Rezistenţa a murit 
de mult. Te rog să te concentrezi la ce spun, John! Este 
extrem de important, mai ales în situaţia ta actuală. 
John? John? 

Mandrake nu-l auzea. Îl vedea pe Bartimaeus, sub 
înfăţişarea unui băiat cu pielea oacheşă. Il vedea stând 
într-o curte pietruită, cu ani în urmă. Îl auzea vorbind pe 
băiat. „Golemul a prins-o... a incinerat-o în câteva 
secunde.” Kitty Jones era moarta. Djinnul aşa îi zisese. 
Mandrake îl crezuse. Şi acum, retrăind cu ochii minţii tre- 
cutul, expresia sobră a băiatului se preschimbă deodată 
într-o grimasă dispreţuitoare. 

Mandrake se aplecă deasupra captivului. 

— Unde ai văzut-o? Spune-mi şi vei fi liber! 

— Hanul Frog, Chiswick! Lucrează acolo. Sub numele 
de Clara Bell. Acum, te rog... 

— Quentin, fii amabil şi eliberează demonul şi dă-i 
imediat drumul acestui om! Trebuie să plec! 

Dramaturgul tăcea, brusc retras în sine. 

— Desigur, John... dacă vrei tu! Dar ce-ai zice să mai 
aştepţi puţin? Te sfătuiesc să asculţi ce am de spus. 
Las-o pe fata aia! Sunt lucruri mai importante! Vreau să 
discutăm acest experiment... 

— Mai târziu, Quentin, mai târziu! 

Mandrake era alb la faţă; deja ajunsese la arcadă. 

— Dar unde te duci? Doar nu înapoi la muncă? 
Mandrake vorbi printre dinţi. 

— Deloc! Trebuie să fac şi eu o invocare. 


182 


14 


Cum am mai spus o dată sau de două ori, în Locul 
Celălalt nu există timpul. Chiar şi aşa, ştii foarte bine 
când eşti luat prea repede. Şi abia fusesem reabsorbit de 
energiile hrănitoare ale vârtejului, când am simţit încă o 
dată smucitura crudă a chemării, trăgându-mă afară ca 
pe un gălbenuş extras din ou, aruncându-mă din nou pe 
Pământul dur şi amar. 

Deja! lar esenţa mea abia dacă începuse să se 
vindece... 

Ultimele mele misiuni în lumea materială fuseseră atât 
de dureroase, atât de periculoase pentru esenţa mea, că 
abia mi le aminteam. Dar un lucru era destul de clar: 
slăbiciunea asta blestemată care mă înţepenea! lar 
faptul că eu - cel ale cărui puteri îi împrăştiaseră pe 
magicienii din Nimrud, care dăduse foc Coastelor Bar- 
bare, şi îi trimisese pe cruzii Ammet, Koh şi Jabor 
învârtindu-se să-şi întâlnească sfârşitul -, eu, acelaşi 
Bartimaeus, fusesem nevoit să fug ca o broască 
nenorocită, bună de nimic, incapabil să arunc nici cea 
mai mică Detonare spre un stol de bâtlani mercenari. 

În timpul întregului dezastru fusesem prea aproape de 
moarte ca să simt într-adevăr supărarea îndreptăţită 
într-o astfel de situaţie. Dar o simţeam acum. Întreaga 
mea fiinţă fierbea. 

Mi-l aminteam vag pe stăpân eliberându-mă. Poate 
nu-i plăcuse că făceam mizerie pe podea. Poate 
decrepitudinea mea îl stânjenise în sfârşit. Ei bine, 
oricare ar fi fost motivul, nu îi luase mult să se 
răzgândească. 

Bine! O terminasem cu el. Vom fi amândoi executaţi. 
Aveam să-i folosesc numele împotriva lui, orice s-ar 
întâmpla. Ultima mea dorinţă era să-l văd cum se 


183 


chinuie. 

Şi nu mai aveam de gând să aparca un biet amfibian. 

În cele câteva scurte ore petrecute departe de 
Pământ, Locul Celălalt făcuse minuni. Reuşisem să 
absorb puţină energie. Nu avea să mă ţină mult, dar 
urma s-o folosesc cum se cuvenea. 

Pe când mă materializam, am turnat ce mai rămăsese 
din esenţa mea într-o formă care îmi reflecta emoţiile cu 
o puritate simplă, adică am luat chipul unui demon masiv 
cu coarne, cu muşchi ca pepenii şi cu o grămadă de dinţi. 
Tot tacâmul. Aveam tot ce ţi-ai fi putut dori. Pucioasă, 
coadă ascuţită, aripi, copite, gheare, chiar şi nişte bice! 
Ochii mei erau ca nişte cârlige de undiţă arzătoare, 
pielea mea strălucea ca lava care se răceşte. Nu o 
chestie deosebit de originală, dar îmi servea de minune 
scopurile. Am ţâşnit în cameră cu un tunet bun să trimită 
morţii vii în viteză spre sicriele lor. A urmat un urlet de 
turbare înfometată, de felul celor pe care le scoteau 
şacalii lui Anubis pe când pândeau pe lângă mormintele 
din Memphis - doar un pic mai tare şi mai lung, un 
zgomot teribil, prelungit nefiresc. 

De fapt eram încă în mijlocul zbiereturii când am zărit 
figura din pentagrama din faţă şi am fost complet luat 
prin surprindere. Răgetul zguduitor se transformă într-o 
gâlgâială bâlbâită care urcă vreo câteva octave şi se 
termină cu o guiţătură în falset cu un semn de întrebare 
la sfârşit. Demonul - care până atunci nu se preocupase 
decât să se ridice, cu aripile de piele fâlfâind şi cu bicele 
pocnind - îngheţă într-o postură nefirească, cu fundul 
ieşit în afară. Aripile i se lăsară în jos; bicele coborâră. 
Norul tunător de pucioasă se topi într-o ploicică timidă 
care dispăru discret din vedere în spatele copitelor mele. 

M-am oprit şi m-am uitat lung. 

— Bine, zise fata cu îndrăzneală. Termină cu 
strâmbăturile astea. N-ai mai fost invocat de o femeie 
până acum? 

Demonul ridică un deget musculos şi îşi împinse la loc 


184 


maxilarul căzut. 

— Ba da, dar... 

— Dar nimic! Nu mai face atâtea figuri! 

O limbă bifurcată asemenea cozii de dedesubt ieşi din 
gura demonului şi îi umezi buzele uscate. 

— Dar... dar... stai un pic! 

— Şi ce fel de oribilă manifestare este asta, oricum? 
continua ea. Ce zgomot! Ce duhoare! Toate pliurile, şi 
negii  noduroşi, şi chestiile alea! Ce încerci să 
demonstrezi? Ochii i se îngustară: Cred că e o 
compensație pentru ceva. 

— Ascultă, am început eu, asta e o formă consacrată, 
tradiţională, care... 

— Tradiţională, pe naiba! Unde îţi sunt hainele? 

— Hainele? am bâiguit. De obicei nu mă complic cu ele 
când iau forma asta. 

— Păi, ai putea să-ţi pui măcar o pereche de pantaloni 
scurţi. Nu arăţi decent! 

— Nu cred că s-ar asorta cu aripile... Demonul se 
încruntă, clipi: la stai, gata cu asta! 

— Nişte pantaloni din piele ar merge. Ar pune în 
valoare aripile! Mi-am adunat cu greu gândurile. 

— Stop! Lasă hainele! Ideea e... ideea e - ce faci tu 
aici? Invocându-mă pe mine! Nu înţeleg! E complet 
greşit! 

Dată fiind uimirea mea, toate încercările de a recurge 
la înspăimântările consacrate, tradiţionale încetară. Spre 
marea uşurare a esenței mele lezate, demonul imens se 
micşoră şi ajunse la o dimensiune care să se potrivească 
mai bine în pentagramă. Aripile mele de piele deveniră 
două protuberanţe pe umeri şi coada dispăru cu totul. 

— De ce e greşit? întrebă fata. E doar unul dintre acele 
lucruri stăpân/sclav despre care mi-ai povestit când 
ne-am întâlnit ultima oară. Ştii tu: eu sunt stăpânul, tu 
eşti sclavul! Eu dau ordinele, tu te supui fără discuţii! Îţi 
aminteşti acum cum merge treaba? 

— Sarcasmul nu se potriveşte cu fetele drăguţe, am 


185 


zis. Aşa că n-ai decât să faci şi mai multe comentarii 
asemănătoare. Ştii foarte bine ce vreau să spun. Nu eşti 
magician! 

Ea zâmbi dulce şi arătă spre ce era în jurul nostru. 

— Zău? În ce fel nu mă conformez modelului? 

Demonul se uită în stânga şi apoi în dreapta. Era 
descurajator, dar fata avea dreptate. Eram întemnițat 
într-o pentagramă. lar ea stătea în alta. Şi în jur se 
găseau toate obiectele obişnuite: candelabre, boluri cu 
tămâie, bucăţi de cretă, o carte mare pe o masă. Alt- 
minteri era o cameră goală, fără perdele la fereastră. O 
Lună mare şi rotundă strălucea deasupra, aruncând o 
lumină argintie pe feţele noastre. Cu excepţia secţiunii 
netede din mijloc, unde fuseseră făcute runele şi cercul, 
podeaua era din scânduri strâmbe, neregulate. Dincolo 
de izul de rozmarin, întregul loc mirosea a igrasie, a 
părăsire şi a rozătoare asortate. Atât de departe, atât de 
ordinaire.  Avusesem parte de această privelişte 
neplăcută de o mie de ori - tot ce se schimba era ce se 
vedea pe fereastră. 

Nu, ce mă preocupa era cea care mă chemase, 
aşa-numită magiciană. 

Kitty Jones! 

Ea era. În mărime naturală şi de două ori mai 
încrezătoare, stând cu mâinile în şolduri şi cu un rânjet 
pe faţă, lat cât estuarul Nilului. Exact aşa cum am 
descris-o în toate acele dăţi când îl necăjea pe Man- 
drake!. Părul ei lung şi negru fusese tuns la nivelul 
urechilor; poate că era puţin mai trasă la faţă decât îmi 
aminteam. Dar era într-o formă mult mai bună decât 
atunci când o văzusem ultima oară, mergând 
clătinându-se pe stradă după victoria ei asupra gole- 
mului. Cât timp trecuse de atunci? Trei ani, nu mai mult! 
Dar timpul parcă trecuse altfel pentru ea: în ochii ei se 


1 Sau aproape aşa. Uneori am exagerat curbele. 


186 


citea liniştea cunoaşterii meritate?. 

Toate bune, totuşi nu se putea să mă fi invocat ea. 
Eram convins! 

Demonul de buzunar clătină din cap. 

— E un truc, am zis încet. M-am uitat în jur, privirea 
mea scrutând colţurile camerei cu precizia unui laser. 
Adevăratul magician e aici pe undeva... se ascunde... 

Fata rânji. 

— Ce, crezi că îl ascund în mânecă? Îşi scutură braţul, 
cumva inutil. Nu, nu-i aici! Poate că la vârsta ta înaintată 
devii uituc, Bartimaeus! Tu eşti cel care face vrăji! 

Am răsplătit-o cu o privire mânioasă, suficient de 
demonică. 

— Poţi să spui ce vrei, e o altă pentagramă în 
apropiere... trebuie să fie... am mai văzut şmecherii din 
astea... Da, în spatele uşii ăleia, de exemplu! 

Am arătat către unica ieşire. 

— Nu e! 

Mi-am încrucişat brațele. Toate patru. 

— Acolo este! 

Clătină din cap, aproape râzând. 

— Te asigur că nu e. 

— Dovedeşte-o! Du-te s-o deschizi şi arată-mi! Râse 
tare. 

— Să ies din pentagramă? Ca să mă faci bucăți? Fii 
serios, Bartimaeus! 

Mi-am ascuns dezamăgirea cu o faţă îmbufnată. 

— Nt! Asta e o scuză şubredă. E acolo cu siguranță! Nu 
mă poţi păcăli! 

Chipul ei avusese mereu o expresie schimbătoare. 
Acum căpătă o expresie de-a dreptul plictisită. 

? Nu mă preocupa în clipa aceea vestimentația ei, dar pentru 
aceia dintre voi care sunt interesaţi, iată cum arăta: purta o 
combinaţie de pantaloni cu tunică neagră, foarte nurlie, dacă aveai 
astfel de înclinații. Tunica era deschisă la gât; nu purta bijuterii. În 
picioare avea nişte tenişi mari şi albi. Câţi ani avea acum? Vreo 


optsprezece, pesemne. Nu m-am gândit niciodată s-o întreb, iar 
acum e prea târziu. 


187 


— Pierdem vremea! Poate asta te va convinge! 

Rosti un cuvânt rapid de cinci silabe. O flacără liliachie 
se ridică din centrul pentagramei mele şi-mi administră o 
lovitură iute într-o zonă sensibilă. Săritura mea până în 
tavan o distrase de la icnetul meu de durere - cel puţin, 
asta intenţionam. Până să aterizez, flacăra se mistuise. 

Ridică dintr-o sprânceană şi întrebă: 

— Nici acum nu crezi că ar fi trebuit să porţi o pereche 
de pantaloni? M-am uitat la ea lung şi pătrunzător. 

— Ai noroc, i-am zis, cu câtă demnitate am putut, că 
am decis să nu întorc acea Lovitură de Pedeapsă 
împotriva ta. Îţi ştiu numele, domnişoară Jones! Asta îmi 
conferă protecţie, sau studiile tale n-au ajuns până 
acolo? 

Fata ridică din umeri. 

— Am auzit ceva despre asta. Nu mă interesează 
detaliile! 

— Din nou îţi zic: nu eşti magician! Magicienii sunt 
obsedaţi de detalii. Asta îi ţine în viaţă. Chiar nu ştiu cum 
ai supravieţuit tuturor celorlalte invocări. 

— Care celelalte? Asta e prima pe care o fac singură. 

În ciuda fundului său de maimuţă, din care plutea uşor 
mirosul de pâine prăjită, demonul făcuse tot posibilul să 
pară că are în cele din urmă situaţia sub control. Dar 
această nouă informaţie îl dobori din noul. O altă 
întrebare plângăreaţă mi se formă pe buze, dar am 
lăsat-o să dispară nerostită. Nu prea avea rost. Oricum 
aş fi privit situaţia, nimic de aici n-avea sens. Aşa că am 
încercat o strategie nouă şi neobişnuită: am tăcut. 

Fata păru deconcertată de această abordare şireată. 
După câteva secunde de aşteptare îşi dădu seama că îi 


1 Noi, djinnii de rangul patru, nu suntem nişte spirite foarte 
uşor de invocat, deoarece suntem supărăcioşi şi corecţi şi ascultăm 
cu atenţie ca să găsim orice mică eroare în incantaţii. Din acest 
motiv, şi din cauza formidabilului nostru intelect şi a prezenţei 
noastre copleşitoare (în general neincluzând mirosul de pâine 
prăjită), magicienii ne evită până când exersează suficient. 


188 


revenea ei sarcina de a continua conversaţia. Trase 
adânc aer în piept ca să-şi liniştească nervii şi începu să 
vorbească. 

— Ei bine, ai mare dreptate, Bartimaeus, zise ea. Nu 
sunt magician, slavă Domnului! lar asta e prima şi unica 
invocare pe care intenţionez s-o fac vreodată. O 
plănuiesc de trei ani. 

Mai inspiră o dată şi aşteptă... Alte zece întrebări îmi 
veniră în minte!. Dar n-am spus nimic. Fata continuă: 

— Asta e doar un mijloc de a-mi atinge scopul! Nu mă 
interesează lucrurile pe care le vor magicienii. Nu trebuie 
să-ţi faci griji pentru asta. 

O altă pauză. Am deschis gura? Nu! Am tăcut mai 
departe. 

— Nu vreau nimic din toate astea, spuse fata. Nu 
vreau să dobândesc bogăţie sau putere. Cred că astea 
sunt demne de dispreţ. 

Strategia mea funcţiona, fie şi cu ritmul unei țestoase 
încălţate cu ghete de plumb. Obţineam o explicaţie. 
Adăugă radioasă: 

— Şi cu siguranţă nu vreau să subjug spirite înrobite, 
dacă la asta te gândeşti! 

— Nu te interesează subjugarea?! 

Strategia mea se prăbuşi - dar, staţi, reuşisem să tac 
mai mult de un minut, ceea ce era în sine un fel de 
record. Demonul micşorat îşi pipăi cu degetele partea 
arsă, scoțând mici gemete de neplăcere: 

— Atunci ai un mod ciudat de a o arăta. Mă doare aici, 
să ştii! 

— Doar îţi demonstram o chestie, asta e tot, zise ea. 
Auzi, n-ai putea să nu mai faci asta? Mă faci să-mi pierd 
şirul gândurilor. 

— Dar ce fac? Doar îmi pipăiam... 


1 Ca să nu mai spun de douăzeci şi două de posibile răspunsuri 
la fiecare, şaisprezece ipoteze rezultante şi contrateoreme, opt 
speculaţii abstracte, o ecuaţie cu patru necunoscute, două axiome şi 
un limerick. Asta e inteligenţă pură, ca să înţelegeţi! 


189 


— Am văzut foarte bine ce pipăiai, dar opreşte-te! Şi 
dacă tot am ajuns aici, nu te poţi transforma în altceva? 
Asta chiar că e cea mai hidoasă incarnare posibilă. 
Credeam că ai mai multă clasă. 

— Asta - hidoasă? Am fluierat scurt. Chiar că n-ai făcut 
multe invocări! Bine, atunci, dacă eşti aşa sensibilă, o să 
îmi acopăr părţile ruşinoase. 

M-am transformat în persoana mea preferată. 
Ptolemeu mi se potrivea, şi mă simţeam bine cu 
înfăţişarea lui, şi i se potrivea şi fetei, fiindcă părţile arse 
erau ascunse sub veşmânt. 

Imediat ce m-am preschimbat, ochii i se luminară. 

— Da, şopti ea cu voce joasă, asta e! M-am uitat la ea, 
cu ochii mijiţi. 

— Scuză-mă, pot să te ajut cu ceva? 

— Nu, nu e nimic! Hmm, asta e... asta e o formă mult 
mai bună. Dar avea răsuflarea întretăiată, era 
emoţionată şi îi luă câteva momente ca să-şi vină în fire. 
M-am aşezat turceşte pe podea şi am aşteptat. 

Fata se aşeză şi ea. Dintr-un anume motiv, era şi ea 
mai relaxată. Dacă acum un minut cuvintele îi erau lente 
şi greoaie, acum izbucniră într-un adevărat şuvoi. 

— Ei bine, vreau să mă asculţi cu atenţie, Bartimaeus, 
zise ea, aplecându-se în faţă şi bătând cu degetele în 
podea. 

O priveam atent, în caz că întâmplător ar fi atins o linie 
trasată cu creta, poate mânjind-o puţin. Mă interesa ce 
avea de spus, sigur, dar nu aveam de gând să pierd nici 
o ocazie de a scăpa. 

Ptolemeu îşi sprijini bărbia de dosul palmei. 

— Dă-i drumul! Te ascult! 

— Bun! Oh, sunt aşa de încântată că a ieşit atât de 
bine! Se legănă înainte şi înapoi, aproape îmbrăţi- 
şându-se singură de încântare. Nici nu îndrăzneam să 
sper că voi reuşi. Am avut atât de multe de învăţat - n-ai 
idee! Ei... poate că ai, recunoscu ea, dar sunt în măsură 
să-ţi spun că nu a fost prea plăcut! 


190 


Ochii mei întunecaţi se încruntară la ea. 

— Ai învăţat toate astea în trei ani? 

Eram impresionat şi mai mult decât neîncrezător. 

— Am început la scurt timp după ce te-am întâlnit. 
Când am obţinut noile documente de identitate. Am 
putut să vizitez bibliotecile, să împrumut cârti de 
magie... 

— Dar tu îi urăşti pe magicieni! am izbucnit eu. Urăşti 
ceea ce fac. Şi ne urăşti şi pe noi, spiritele! Mi-ai zis asta 
în faţă - ceea ce, aş putea adăuga, m-a cam jignit. Ce s-a 
schimbat de ai vrut să invoci un demon? 

— O, nu mă interesa orice demon bătrân, răspunse ea. 
Întregul scop al studiilor mele din tot acest timp, al 
stăpânirii tuturor acestor... acestor talente blestemate, a 
fost să te chem pe tine! 

— Pe mine? 

— Pari surprins. M-am ridicat. 

— Nu, deloc, deloc! Ce te-a atras să m-aduci înapoi? 


Personalitatea mea minunată, presupun? Sau 
conversaţia mea strălucitoare? 
Chicoti. 


— Păi, nu personalitatea, bineînţeles! Dar da - 
conversaţia a fost ceea ce m-a încântat, ceea ce m-a 
fermecat atunci când am vorbit cu tine. 

Într-adevăr, şi eu îmi aminteam conversaţia aceea. 
Trecuseră trei ani, dar părea mai mult acum; fusese pe 
vremea când perenul meu stăpân Nathaniel era încă un 
outsider posac, chinuindu-se să câştige aprecierea 
celorlalţi. În mijlocul crizei cu golemul, când Londra era 
asediată de monstrul de lut şi de afritul Honorius, mă 
intersectasem din nou cu Kitty Jones. Mă impresionase 
atât prin forţa personalităţii ei, cât şi prin idealismul ei 
feroce, calităţi rareori prezente simultan la un magician. 
Era un om de rând - puţin educată, necunoscând nimic 
din ceea ce contribuise la crearea lumii ei, dar totuşi 
sfidătoare şi sperând într-o schimbare. Şi, mai mult decât 
atât: îşi riscase viaţa ca s-o salveze pe cea a duşmanului 


191 


ei, un nemernic demn de dispreţ, cineva care nu merita 
nici să-i pupe picioarele!. 

Mda, mă impresionase. Şi pe stăpânul meu la fel, dacă 
stau bine să mă gândesc. 

Am rânjit. 

— Deci ţi-a plăcut ce-ai auzit, nu? 

— M-ai pus pe gânduri, Bartimaeus, cu toate discuţiile 
tale despre civilizaţii care au apărut şi au dispărut. Mai 
presus de orice, ai zis că există tipare care trebuie 
căutate, şi am ştiut că trebuie să le găsesc. Un deget lovi 
podeaua pe când îşi exprima ideea, aproape atingând 
linia de cretă roşie. Era aproape, foarte aproape. Aşa că, 
zise ea simplu, am pornit în căutare. 

Ptolemeu îşi aranjă pânza ce îi acoperea coapsele. 

— Totul e foarte bine, dar n-are nimic de-a face cu 
smulgerea crudă a unui djinn din locul lui de odihnă. 
Esenţa mea are mare nevoie de repaus. Mandrake m-a 
ţinut în slujba lui - am calculat rapid pe degete - şase 
sute optzeci şi trei de zile din ultimele şapte sute. lar 
asta are efecte! Sunt ca un măr pe fundul unui butoi - 
dulce şi frumos la privit, dar putred sub coajă. Şi tu m-ai 
luat din locul meu de vindecare. 

Ţinea capul plecat; îşi ridică privirea la mine. 

— Locul Celălalt, vrei să spui. 

— Asta e unul dintre numele lui. 

— Păi îmi pare rău că te-am deranjat! Vorbea de parcă 
nu făcuse decât să mă trezească dintr-o mică aţipeală. 
Dar nici n-am ştiut că o să reuşesc. Mă temeam că 
tehnica mea e greşită. 

— Tehnica ta e în regulă. De fapt, e bună. lar asta mă 
duce la întrebarea cea mai importantă. Cum ai învăţat să 
mă invoci? 

Ridică modestă din umeri. 

— A, nu a fost aşa de greu. Ştii ce cred? Magicienii 
exagerează de ani de zile, doar ca să-i descurajeze pe 


1 Stăpânul meu, adică. N-aţi ghicit? 


192 


oamenii de rând. Ce trebuie de fapt? Câteva linii atent 
trasate cu rigla, sfoara şi compasul. Câteva rune, câteva 
cuvinte rostite. Sa dai o fugă la piaţă după nişte ierburi... 
puţină linişte, puţină memorare... Faci toate astea şi eşti 
gata! 

— Nu, am contrazis-o. Nici un om de rând n-a mai 
făcut asta, din câte ştiu. E nemaiauzit! Trebuie să fi avut 
un ajutor! Cu limbile, cu runele şi cercurile, cu acel oribil 
amestec de ierburi - toate astea. Un magician! Cine? 

Fata îşi dădu o şuviţă după ureche. 

— Ei bine, n-am de gând să-ţi spun numele lui. Dar ai 
dreptate! Am fost ajutată. Nu ca să fac asta; asta se 
înţelege de la sine. El crede că sunt mai degrabă o 
amatoare entuziastă. Dacă ar şti ce fac, ar lua-o razna. 
Zâmbi: Chiar acum doarme adânc, cu două etaje mai jos. 
E foarte drăguţ, de fapt! Oricum, a durat ceva, dar n-a 
fost prea rău. Mă surprinde că n-au mai încercat şi alţii. 

Ptolemeu îi aruncă o privire pe sub pleoapele grele. 

— Majoritatea oamenilor, am spus eu sfătos, se tem 
puţin de ce ar putea invoca. 

Fata dădu din cap. 

— Adevărat! Dar nu e aşa de rău dacă nu ţi-e teamă 
de demonul în chestiune. 

Am tresărit. 

— Poftim? 

— Păi ştiu ce lucruri groaznice se pot întâmpla dacă 
greşeşti incantaţia, sau desenezi greşit pentagramă sau 
ceva, dar toate aceste lucruri groaznice depind mai mult 
sau mai puţin de demon - scuze, am vrut să spun djinn, 
desigur -, de djinnul în chestiune. Nu? Dacă ar fi fost 
vorba despre vreun bătrân afrit pe care nu îl mai întâlni- 
sem niciodată, sigur că aş fi fost puţin îngrijorată, în caz 
că am fi pornit cu stângul. Dar noi ne cunoaştem deja, 
nu, tu şi cu mine? Îmi zâmbi triumfătoare. Şi ştiu că nu 
mi-ai face nici un rău dacă aş comite o mică greşeală. 

li priveam mâinile, care din nou gesticulau în 
apropierea liniei de cretă roşie... 


193 


— Aşa deci? 

— Da! Cu alte cuvinte, noi ne-am aliat, mai mult sau 
mai puţin, data trecută, nu? Ştii, cu golemul acela. Mi-ai 
spus ce să fac. Am făcut. Am lucrat bine împreună. 

Ptolemeu se frecă la ochi. 

— Pe atunci exista o mică diferenţă, am oftat, pe care 
se pare că trebuie să ţi-o aduc aminte. Acum trei ani 
eram amândoi sub călcâiul lui Mandrake. Eu eram sclavul 
lui, iar tu - prada lui. Am avut un interes comun, să-i 
zădărnicim planurile şi să ne asiguram propria 
supravieţuire. 

— Exact, strigă ea. Şi noi... 

— Noi n-am avut mai mult de atât în comun, am 
continuat imperturbabil. Adevărat, ne-am tras puţin de 
şireturi. Adevărat, ţi-am dat câteva indicaţii despre 
punctele slabe ale golemului - dar am făcut asta doar din 
interes ştiinţific, ca să văd ce pervers se va purta micuța 
ta conştiinţă ciudată. Şi a fost foarte perversă. 

— Nu accept... 

— Dacă mi se permite să mai adaug un cuvinţel, am să 
subliniez doar diferenţa izbitoare dintre atunci şi acum. 
Atunci, eram amândoi victime ale magicianului. De 
acord? Bun! Dar acum, unul din noi, adică eu - m-am 
bătut cu palma peste pieptul gol şi cafeniu -, e încă 
victimă, sclav. Cât despre celălalt... a trecut în tabăra 
cealaltă. 

Clătină din cap. 

— Nu! 

— E o făţarnică... 

— Nu sunt... 

— O prefăcută care te înjunghie pe la spate... 

— Bartim... 

— O trădătoare complotistă, făţarnică, oportunistă, 
mincinoasă care n-are drept scop decât să-mi 
prelungească anii nesfârşiţi de sclavie! Care s-a apucat 
să înveţe artele blestemate fără să fie îndemnată sau 
constrânsă! Măcar atât poţi spune despre Nathaniel şi 


194 


restul - nu au avut de ales. Cei mai mulţi dintre ei au fost 
transformați în magicieni cu mult înainte de a fi suficient 
de maturi ca să-şi dea seama ce se întâmplă! Dar tu - tu 
ai fi putut alege o mulţime de alte căi. Şi, în schimb, te-ai 
hotărât să-l înrobeşti pe Bartimaeus, Sakhr al-jinni, 
Şarpele cu Pene de Argint, paznicul cu bot de lup al 
irochezilor. Şi, în aroganţa ta, consideri că nu ţi-aş face 
nici un rău! Ei bine, permite-mi să-ţi spun, tânără 
doamnă, că mă subestimezi în detrimentul tău! 
Stăpânesc o mie de trucuri, o sută de arme! Pot... 
auuuu!!!! 

Într-un mod destul de aprins îmi ornamentasem 
discursul cu o serie de mişcări vioaie din degete, iar una 
din ele depăşi semnul şi atinse creta roşie a pentagramei 
mele. Cu o mică explozie de scântei galbene, esența mea 
fu pusă la punct: am fost aruncat în sus şi pe spate, 
grămadă, dând înnebunit din picioare ca să evit să 
depăşesc linia de partea cealaltă. Cu o agilitate născută 
din disperare, am reuşit şi m-am prăbuşit la pământ 
negru la faţă şi cu pânza din jurul coapselor făcută 
franjuri. 

Fata se uită la cea din urmă cu o strâmbătură 
dezaprobatoare. 

— Nţţ, zise ea. O luăm iar de la zero! Mi-am rearanjat 
delicat rămăşiţele de pânză. 

— Problema rămâne! Invocându-mă, ne-ai redefinit 
rolurile! Nu poate fi decât ură între noi. 

— O, prostii! Cum altfel să dau de tine? Nu te înrobesc, 
idiotule! Voiam să discut ceva cu tine, de la egal la egal. 

Am ridicat din ce-mi mai rămăsese din sprâncene. 

— Cam greu de pus în practică. Moliile stau la sfat cu 
leii? 

— O, nu mai fi aşa arţăgos! Oricum, cine e Nathaniel? 
M-am uitat la ea nesigur. 

— Cine? N-am auzit niciodată de el. 

— Tocmai ai pomenit de cineva pe nume Nathaniel. 

— Nu, nu, probabil n-ai auzit bine! Am schimbat 


195 


repede subiectul: întreaga idee e ridicolă, oricum! 
Egalitatea dintre oameni şi djinni e imposibilă. Eşti tânără 
şi nesocotită, aşa că poate n-ar trebui să mă arăt aşa 
aspru cu tine, dar ideea e greşită. Eu am avut o sută de 
stăpâni în decurs de peste cinci mii de ani, şi fie că 
pentagramele lor au fost desenate în nisipul din deşert 
sau pe muşchiul din stepă, duşmănia dintre mine şi cei 
care m-au chemat a fost mereu adâncă şi durabilă. Aşa a 
fost dintotdeauna! Aşa va fi mereu! 

Am terminat pe un ton răsunător, pătrunzător, care nu 
lăsa loc de discuţii. Vocea mea se auzi impresionant în 
camera goală. Fata îşi netezi părul pe spate. 

— O tâmpenie absolută, zise. Cum rămâne cu tine şi 
cu Ptolemeu? 


196 


15 


Kitty îşi dădu seama imediat că teoria ei fusese 
corectă. Răspunsul djinnului îi arăta acest lucru. De la 
accidentul pe care îl suferise la marginea pentagramei, 
tânărul băiat egiptean stătea cu faţa la ea, cu pieptul şi 
cu bărbia împinse în afară, cu mâinile mişcându-se încolo 
şi încoace ca să-şi ilustreze declaraţiile sale expansive şi 
uneori ca să-şi aranjeze la loc pânza din jurul coapselor. 
De îndată ce Kitty deschise gura, toată lăudăroşenia şi 
bravada încetară imediat. Demonul încremeni: faţa 
aproape îi îngheţă, corpul îi deveni de-a dreptul imobil, 
de parcă era prins în timp. Doar ochii i se mişcau: încet, 
foarte încet, până când pupilele ajunseră să se fixeze 
asupra ei. Ochii băiatului mereu păruseră întunecaţi - dar 
acum erau pur şi simplu negri. Fără să vrea, Kitty se trezi 
uitându-se ţintă la ei: era ca şi cum s-ar fi uitat la cerul 
senin al nopţii - complet negru, şi rece, şi infinit, cu 
luminiţe scânteind, de neatins şi foarte departe... Era 
îngrozitor, şi totuşi frumos; era atrasă ca un copil de o 
fereastră. Stătuse în siguranţă în centrul pentagramei ei. 
Acum îşi descrucişă picioarele pe jumătate şi se aplecă în 
faţă, sprijinindu-se într-un braţ şi întinzându-l pe celălalt, 
ridicându-se încet spre ochii aceia, spre solitudinea şi 
spre vidul din ei. Vârfurile degetelor ei tremurară pe 
marginile cercului; fata oftă, şovăi, trecu dincolo de 
cerc... 

Băiatul clipi, cu pleoapele mişcându-i-se rapid ca ale 
unei şopârle. Vraja se rupse. Lui Kitty i se făcu pielea de 
găină; îşi trase mâna nervos înapoi. Se făcu mică în 
centrul cercului; broboane de sudoare îi apărură pe 
frunte. Totuşi băiatul nu se mişcă. 

— Ce presupui, zise o voce, că ştii despre mine? 

Se auzise de peste tot din jurul ei - nu tare, dar foarte 


197 


aproape -, o voce diferită de tot ce mai auzise vreodată. 
Vorbea în engleză, dar inflexiunea era stranie, de parcă 
gura ar fi găsit limba străină şi ciudată; părea aproape şi 
nu prea, ca adusă cu greu de la o distanţă incalculabilă. 

— Ce ştii? repetă vocea, mai calm ca înainte. 

Buzele djinnului erau nemişcate, ochii negri - fixaţi 
asupra ei. Kitty se ghemui pe podea, tremurând, 
strângând din dinţi. Ceva din vocea aceea o descuraja, 
dar ce? Nu vorbea violent sau supărat, deloc. Dar era o 
voce puternică dintr-un loc îndepărtat, o voce teribil de 
autoritară, şi deopotrivă o voce de copil. 

Fata îşi plecă fruntea şi îşi scutură prosteşte capul, 
uitându-se la podea. 

Vocea strigă: 

— SPUNE-MI! 

Acum era supărare în ton; când vorbi, un zgomot 
puternic răsună în cameră - o lovitură de trăsnet care 
zgudui fereastra şi ajunse apoi pe scândurile podelei, 
făcând să cadă bucăţi de tencuială veche de pe pereţi. 
Uşa se închise cu o buşitură (dar ea n-o deschisese şi nici 
n-o văzuse deschizându-se); fereastra se sparse şi căzu. 
În acelaşi timp un vânt puternic se stârni în cameră, 
învârtejindu-se în jurul ei, din ce în ce mai repede, luând 
pe sus holurile cu rozmarin şi cu lemn de scoruş, 
izbindu-le de pereţi, ridicând cartea şi suporturile de 
lumânări, geanta şi haina ei, purtându-le în sus şi în jos 
prin cameră, şuierând şi urlând, învârtindu-le în cerc iar 
şi iar şi iar, până când îşi pierdură contururile. Şi acum 
pereţii se mişcau la rândul lor, ieşind din podea şi 
alăturându-se dansului frenetic, scuipând cărămizi în 
răsucirea lor, rotindu-se în spirală sub tavan. Şi, în 
sfârşit, tavanul dispăru şi el, şi deasupra se întindea 
acum înspăimântătoarea imensitate a cerului nopţii, cu 
stelele şi cu Luna învârtindu-se, iar norii erau traşi în fire 
albe, palide, care se răsfirau în toate direcţiile, până când 
singurele puncte fixe din tot universul râmaseră Kitty şi 
băiatul, fiecare în cercul său. 


198 


Kitty îşi acoperi ochii cu mâinile şi îşi ascunse capul 
între genunchi. 

— Te rog, opreşte-te, strigă ea. Te rog! Şi tumultul 
încetă. 

Deschise ochii; nu văzu nimic. Mâinile încă îi 
acopereau faţa. 

Cu grijă, ţeapănă, îşi înălţă capul şi îşi lasă mâinile în 
jos. Camera era exact ca înainte, aşa cum fusese 
întotdeauna: uşa, cartea, lumânările şi fereastra, pereţii, 
tavanul, podeaua; dincolo de fereastră, un cer placid. 
Totul era calm, cu excepţia... Băiatul din pentagrama 
opusă se mişcă acum, îndoindu-şi picioarele încet, încet, 
şi apoi aşezându-se brusc, de parcă toată energia l-ar fi 
părăsit dintr-odată. Avea ochii închişi. Îşi trecu obosit o 
mână peste faţă. 

Se uită la ea, iar ochii, deşi întunecaţi, nu mai erau goi. 
Când vorbi, vocea îi era din nou normală, dar părea 
obosit şi trist. 

— Când invoci un djinn, zise el, îi chemi şi trecutul cu 
el. E bine să ţii lucrurile cu fermitate în prezent, de 
teama a ceea ce ai putea trezi la viaţă. 

Cu mare greutate, Kitty se forţă să se ridice în capul 
oaselor şi să se uite la el. Părul îi era ud de transpiraţie; 
îşi trecu o mână prin el şi îşi şterse fruntea. 

— Nu era nevoie de asta. Eu doar am pomenit... 

— Un nume! S-ar cuveni să ştii ce pot face numele. 

Kitty îşi drese glasul. Primul acces de frică trecuse, şi 
făcuse repede loc lacrimilor. Se luptă cu ele. 

— Dacă tu chiar vrei să păstrezi lucrurile în prezent, 
zise ea, înăbuşindu-şi furioasă suspinele, de ce insişti să 
apari... sub înfăţişarea lui? 

Băiatul se încruntă. 

— Eşti cam prea deşteaptă azi, Kitty! Ce te face să 
crezi că iau înfăţişarea cuiva? Chiar şi în starea mea de 
slăbiciune, pot arăta cum îmi place. 

Fără să se mişte, îşi schimbă forma o dată, de două 
ori, de şase ori, fiecare formă fiind mai înfricoşătoare 


199 


decât precedenta, fiecare stând în aceeaşi poziţie în 
cerc. Termină sub chipul unui rozător gigantic, dolofan şi 
pufos, cu picioarele din spate încrucişate şi cu cele din 
faţă puse unul peste altul, iritat. 

Kitty nu clipi. 

— Da, dar în general nu te arăţi ca un hamster uriaş, 
i-o reteză ea. Mereu te întorci la acelaşi copil oacheş cu o 
pânză în jurul coapselor. De ce? Fiindcă înseamnă ceva 
pentru tine. Este evident. E cineva important din trecutul 
tău. Nu a trebuit decât să descopăr cine e. 

Hamsterul îşi linse o lăbuţă roz şi îşi netezi un smoc de 
blană de după ureche. 

— Nu recunosc că ar exista vreo urmă de adevăr în 
aceste vorbe exagerate, spuse el. Dar sunt curios. Cum 
ai acţionat în continuare? Băiatul putea fi oricine. 

Kitty dădu din cap. 

— E adevărat! lată cum s-a întâmplat! După ultima 
noastră întâlnire eram nerăbdătoare să îţi vorbesc din 
nou. Tot ce ştiam despre tine era numele - sau unul 
dintre ele -, Bartimaeus! Ceea ce nu era mare lucru, de 
vreme ce nici nu ştiam cum se scrie. Dar ştiam că, dacă 
o să caut cu atenţie, o să apari consemnat undeva. Aşa 
că am început să studiez, am stat cu ochii-n patru să 
găsesc vreo referire la tine. 

Hamsterul dădu cu modestie din cap. 

— Îmi imaginez că n-a durat mult. Trebuie să existe 
nenumărate referiri la faptele mele. 

— De fapt mi-a luat aproape un an ca să găsesc cea 
mai mică menţiune. Am găsit numele multor altor 
demoni de toate felurile ici şi colo prin cărţile de la 
bibliotecă. Nouda Teribilul tot apărea, ca şi un afrit numit 
Tchue, şi ceva numit Faquarl era o prezenţă importantă 
în vreo zece culturi. Şi, în sfârşit, ai apărut - pomenit în 
treacăt într-o notă de subsol. 

Hamsterul se zbârli. 

— Cum? In ce cărţi te-ai uitat? Cele bune trebuie că 
erau împrumutate. Aşa deci, o notă de subsol! 


200 


Continuă să mormăie indignat în blană. 

— Problema era, zise Kitty în grabă, că nu ai fost 
mereu cunoscut ca Bartimaeus, aşa că şi atunci când au 
existat consemnări lungi, lungi şi foarte importante, nu 
mi-am dat seama. Dar nota de subsol m-a ajutat, vezi tu, 
fiindcă lega numele pe care îl ştiam - Bartimaeus din 
Uruk - de alte două: Sakhr al-jinni (nu e ăsta numele tău 
persan?) şi Wakonda din Algonquin. După asta am reuşit 
să găsesc mai multe referinţe despre tine ici şi... adică 
peste tot pe unde m-am uitat. Şi am continuat. Am aflat 
câte ceva despre unele dintre misiunile şi aventurile tale, 
şi am descoperit numele mai multor stăpâni ai tăi, ceea 
ce a fost la fel de interesant. 

_ — Păi, sper că ai fost impresionată, spuse hamsterul. 
Incă părea destul de supărat. 

— Desigur. Foarte! Chiar ai vorbit cu Solomon? 
Hamsterul mârâi. 

— Da, da, doar o scurtă conversaţie! Oricum, părea să 
se fi îmbunat puţin. 

— În tot timpul ăsta, reluă Kitty, învăţam arta invocării. 
Maestrul meu era destul de lent, iar eu şi mai lentă, dar 
ajungeam încet-încet la stadiul când simţeam că aş 
putea să te invoc. Dar încă n-aveam habar de identitatea 
acestui băiat, ceea ce era păcat, fiindcă ştiam că e 
important pentru tine. Şi apoi, brusc, am găsit indicaţia 
esenţială! Ţi-am descoperit numele egiptean - Rekhyt - 
şi am făcut legătura cu magicianul Ptolemeu. 

Se întrerupse, rânjind triumfătoare. 

— Chiar şi aşa, zise hamsterul, ce ţi-a spus asta? Am 
avut o sută de stăpâni, şi fie că pentagramele lor au fost 
desenate în deşert sau în stepă, duşmănia... 

— Da, da! Kitty îl reduse pe hamster la tăcere. Exact 
asta era ideea. O povestire menţiona o strânsă legătură 
între acest Ptolemeu şi sclavii săi. De asemenea 
menţiona şi că era doar un băieţel când murise. Atunci 
mi-a devenit clar. Atunci am descoperit identitatea 
înfăţişării tale favorite. 


201 


Hamsterul era ocupat să-şi curețe una dintre unghiile 
de la picior. 

— Şi ce detalii, întrebă el pe un ton nepăsător, se 
dădeau despre relaţia dintre djinn şi acest băiat? Din 
pură curiozitate, mă înţelegi. 

— Nu prea multe, recunoscu Kitty. De fapt, nimic! Nu 
cred că se mai cunosc multe despre Ptolemeu ca 
persoană. Unele dintre scrierile sale au supravieţuit, 
cred. Se pomenea de ceva numit „Poarta lui Ptolemeu”, 
ce-o mai fi şi asta... 

Se întrerupse. Hamsterul se uită pe fereastră la Luna 
de la miezul nopţii. În cele din urmă îşi întoarse capul 
spre ea, şi când făcu asta reveni la înfăţişarea de acum 
familiără a băiatului-magician, Ptolemeu din Alexandria. 

— Destul, zise băiatul. Ce vrei de la mine? 

Acum că i se confirmase bănuiala, Kitty descoperi că 
percepţia ei despre forma djinnului se schimbase 
complet. 

Faptul că se uita la faţa unui băiat adevărat, mort de 
două mii de ani, era deopotrivă curios şi deconcertant. 
Mai devreme percepuse deghizarea doar ca pe o mască, 
un costum, o iluzie printre multe altele. Acum, chiar dacă 
acest aspect era încă adevărat, nu putea să nu simtă 
prezenţa străveche. Nu avea nici o îndoială că demonul 
luase înfăţişarea băiatului; pentru prima dată observă 
două aluniţe pe gâtul slab şi cafeniu, o mică cicatrice 
palidă sub bărbie, coatele osoase pe braţele subţiri. 
Vădea un interes pentru detalii care nu putea veni decât 
dintr-o afecţiune autentică, sau poate chiar din dragoste. 

Aceste descoperiri îi dădură încredere să continue. 

— În regulă, o să-ţi spun! Dar întâi vreau să repet - nu 
am de gând să te înrobesc. Oricare ar fi răspunsul tău, te 
voi elibera. 

— Asta-i foarte generos din partea ta, zise băiatul. 

— Tot ce vreau e să asculţi cum se cuvine ce am să-ţi 


— Păi, dacă îmi spui odată, s-ar putea să fac o 


202 


încercare! Djinnul îşi încrucişă braţele. 

— Am să-ţi mărturisesc un lucru care este în favoarea 
ta, continuă el meditativ. În toate secolele cât am purtat 
această povară, nici măcar un singur magician n-a fost 
suficient de interesat cât să întrebe măcar despre 
această înfăţişare. De ce ar fi făcut-o? Sunt un „demon”, 
deci pervers în mod deliberat. Nu aş fi putut avea alte 
motive în afară de răutate şi de ispită. Din frică generală 
şi din dorinţă de autoconservare, nu mă întreabă 
niciodată nimic despre mine. Dar tu ai făcut-o! Ai 
descoperit lucruri. Nu spun că a fost un act inteligent, 
fiindcă eşti om, dar n-a fost un efort inutil, până la urmă. 
Aşa că - făcu un semn regesc cu mâna -, dă-i înainte! 

— Bine! Kitty se aşeză confortabil. Nu ştiu dacă ai 
remarcat, dar la Londra lucrurile merg din rău în mai rău. 
Magicienii încep să piardă controlul. Oamenii de rând 
sunt trimişi la luptă, comerţul e dat peste cap. E mult mai 
multă sărăcie şi asta a dus la tulburări - chiar au fost 
revolte în unele oraşe. Şi există multe resentimente cu 
privire la... demoni. 

— E aşa cum am prezis când am vorbit ultima oară, 
răspunse djinnul. Oamenii încep să remarce spiritele şi 
să-şi descopere propria rezistenţă. Vor explora 
posibilităţile pe care le au, apoi vor începe să se 
răzvrătească. 

Kitty încuviinţă. 

— Dar magicienii reacţionează - poliţia ripostează, e 
violenţă, oamenii sunt arestaţi şi făcuţi să dispară, şi se 
întâmplă chiar şi lucruri mai rele. 

— S-a mai văzut aşa ceva, zise băiatul. 

— Cred că magicienii vor fi gata să facă fapte 
îngrozitoare, continuă Kitty, ca să rămână la putere. Sunt 
multe grupuri secrete de oameni de rând, dar sunt slabe, 
divizate. Nimeni nu are puterea să se opună guvernului. 

— Va veni şi asta. Cu timpul. 

— Dar de cât de mult timp e nevoie? Asta e problema. 

— Vrei o estimare aproximativă? Băiatul îşi înclină 


203 


capul, gândindu-se. Bănuiesc că încă vreo două generaţii 
o să fie de-ajuns. Să zicem cincizeci de ani. Asta va 
permite Rezistenței să ajungă până la nivelul necesar 
pentru o revoltă reuşită. Cincizeci de ani nu e prea rău. 
Cu puţin noroc o să treci prin asta când o să fii o 
bunicuţă drăguță, legănând copilaşi dolofani pe 
genunchi. De fapt - ridică o mână, întrerupând protestele 
lui Kitty -, nu, am greşit! Previziunea mea e incorectă. 

— Bun! 

— Nu vei fi niciodată o bunicuţă drăguță. Să zicem mai 
degrabă o „bătrână cârcotaşă, tristă şi singură”. 

Kitty dădu cu pumnul în podea. 

— Cincizeci de ani e prea mult! Cine ştie ce vor face 
magicienii până atunci? Întreaga mea viaţă se va fi 
scurs! Voi fi probabil moartă când va veni revoluţia. 

— Adevărat, zise băiatul. Dar eu voi fi încă aici. Voi fi 
neschimbat. 

— Da, mărâi Kitty. Nu eşti norocos? 

— Crezi? Băiatul se uită în jos la picioarele încrucişate. 
Stătea cu spatele drept, cu picioarele îndoite atent, ca un 
scrib egiptean. Sunt două mii o sută douăzeci şi nouă de 
ani de când a murit Ptolemeu, continuă el. Avea 
paisprezece ani. Opt imperii s-au ridicat şi s-au prăbuşit 
de atunci, iar eu încă apar cu chipul lui. Cine crezi tu că e 
cel norocos? 

Kitty nu răspunse. Până la urmă întrebă: 

— De ce faci asta? De ce-i iei forma, adică. ` 

— Fiindcă mi-am promis mie însumi, zise djinnul. I 
arăt aşa cum era. Înainte să se schimbe. 

— Dar am crezut că n-a apucat să se facă mare. 

— Nu! Aşa e! N-a apucat! 

Kitty deschise gura să mai pună o întrebare, dar, în loc 
de asta, clătină din cap. 

— Ne îndepărtam de la subiect, spuse ea cu fermitate. 
Nu-mi pot permite să stau să mă uit cum magicienii fac 
tot mai multe lucruri rele; viaţa e prea scurtă. E nevoie 
să acţionăm acum. Dar noi - poporul, oamenii de rând - 


204 


nu putem răsturna singuri guvernul. Avem nevoie de 
ajutor. 

Băiatul ridică din umeri. 

— Se prea poate. 

— Aşa că ideea mea, de fapt propunerea mea, zise 
Kitty, e ca djinnii şi alte spirite să ne acorde acest ajutor. 

Se lăsă pe spate. Băiatul se uită la ea. 

— Mai spune o dată! 

— Să ne ajutaţi! Până la urmă, aşa cum tocmai ai 
afirmat, cu toţii suntem victime aici, atât djinnii, cât şi 
oamenii de rând. Magicienii ne subjugă la fel, fie că 
suntem fiinţe omeneşti sau spirite. Deci! Ne putem alia 
ca să-i învingem. 

Faţa băiatului era lipsită de expresie. 

— Aşa, pur şi simplu? 

— Păi nu va fi uşor, desigur. Dar trebuie să existe o 
cale. De exemplu, dacă oamenii de rând ca mine pot 
invoca djinni importanţi ca tine, de ce nu am putea lupta 
împotriva guvernului împreună? E nevoie de puţină 
chibzuinţă şi de mult mai multe... spirite care să se 
implice, dar am avea avantajul surprizei, nu? Şi ar fi mult 
mai eficient pentru noi să luptam ca egali: fără sclavi, 
fără stăpâni. Fără dispute între noi şi fără să ne 
subminăm reciproc. Doar cooperare lină. Am fi de 
neoprit! 

Se aplecase acum înainte în pentagramă; ochii îi erau 
strălucitori şi luminoşi de la această viziune pe care o 
avea. Şi băiatul părea țintuit locului; multă vreme nu 
răspunse. Până la urmă vorbi. 

— Nebună, zise el. Păr frumos, haine frumoase, dar 
foarte, foarte nebună! 

Kitty se strâmbă nemulțumită. 

— Trebuie doar să asculţi... 

— De-a lungul anilor, destui dintre stăpânii mei au fost 
nebuni, continuă băiatul. Am cunoscut zeloţi care se 
băteau la fund cu spini, împărați cu ochii goi comiţând 
fără bucurie genocide, avari tânjind după comori de aur. 


205 


Am avut nenumărați stăpâni care abuzau de ei şi de 
alţii... Sunteţi o specie perversă şi neatrăgătoare. O să 
merg până-ntr-acolo încât să spun că nebunia ta, Kitty, e 
mai puţin dăunătoare decât a multora, dar te va conduce 
la moarte, şi pe mine la fel, dacă nu sunt atent, aşa că 
voi fi cinstit cu tine! Ceea ce tocmai ai sugerat e ridicol 
dintr-o mie de motive, şi dacă le-aş trece pe toate în 
revistă o să fim încă aici când Imperiul Britanic chiar se 
va prăbuşi. Aşa că dă-mi voie să scot în evidenţă două 
argumente. Nici un djinn, nici un afrit, nici un marid 
hoinar prin oraş sau purice gâdilător nu se va alia (aşa 
cum ai zis) niciodată, absolut niciodată cu vreo fiinţă 
omenească. Să se alieze... Te întreb! Ne vezi pe toţi 
purtând aceleaşi însemne sau ceva, mergând la bătălie 
umăr la umăr? Băiatul râse - un sunet aspru, neplăcut. 
Nu! Am suferit prea mult ca să vedem vreodată în fiinţele 
omeneşti nişte aliaţi. 

— Asta e o minciună! strigă Kitty. Îți zic iar: cum 
rămâne cu Ptolemeu? 

— El era unic! Băiatul îşi încleştă pumnii. El era 
excepţia. Lasă-l deoparte! 

— El dezaprobă tot ce ai zis! ţipă Kitty. Sigur, ar fi greu 
să-i convingi pe cei mai mulţi dintre demoni, dar... 

— Greu? Nu se va putea niciodată! 

— Aşa ai zis şi despre mine, că nu voi învăţa suficient 
cât să te invoc. Dar am reuşit! 

— Pur şi simplu irelevant! Să-ţi spun ceva! Am stat 
aici, vorbind amabil, purtându-mă cât de bine poate un 
djinn, dar tot timpul te-am urmărit ca un uliu, aşteptând 
să văd dacă nu cumva depăşeşti măcar cu un deget 
cercul. Dacă ai fi făcut-o, m-aş fi năpustit asupra ta mai 
iute ca fulgerul, şi ai fi învăţat câte ceva despre oameni 
şi demoni, îţi garantez! _ 

— Zău? rânji Kitty batjocoritor. In loc de asta, ţi-ai scos 
tu din cerc stupidul de deget şi ţi-ai sfâşiat fustiţa. Cam 
asta e, de altfel, şi povestea ultimelor sute de ani pe care 
i-ai trăit. Nu ajungi nicăieri singur, amice! 


206 


— Serios? Faţa băiatului era lividă de furie. Ei bine, 
dă-mi voie să îţi expun cel de-al doilea motiv pentru care 
planul tău e o prostie, da? Chiar dacă aş vrea să te ajut, 
chiar dacă o sută de alţi djinni aproape la fel de puternici 
ca mine ar împărtăşi acest sentiment şi n-ar vrea altceva 
decât să-şi încerce norocul cu nişte oameni cu creier de 
muscă, n-am avea cum. Fiindcă singurul mod în care 
putem veni pe Pământ e să fim invocaţi. lar asta 
înseamnă să-ţi pierzi liberul-arbitru. Inseamnă durere. 
Înseamnă să te supui stăpânului. Şi nu e nici un fel de 
egalitate în ecuaţia asta. 

— Prostii, exclamă Kitty. Nu trebuie neapărat să fie 
aşa! 

— Ba sigur că trebuie. Care e alternativa? Fiecare 
invocare ne leagă. Asta face! Vrei tu să cauţi vreo 
modalitate de a ne da drumul din lesă? Cu puterea 
noastră? Ai fi gata să ne laşi pe noi să preluăm controlul? 

— Desigur, încuviinţă Kitty dârză. Dacă de asta e 
nevoie. 

— Ba nu! Nici într-un milion de ani. 

— Ba da! Dacă ar exista încredere, aş face-o! 

— Serios? Atunci de ce n-o dovedeşti chiar acum? leşi 
din pentagramă! 

— Poftim? 

— M-ai auzit bine. leşi, treci peste liniile alea! Da, alea 
de acolo! la să vedem câtă încredere ai în acţiune! Dă-mi 
mie puterea pentru câteva momente! la să te văd cum îţi 
pui vorbele în practică! 

Rostind acestea, băiatul se ridică în picioare, şi după o 
clipă la fel şi Kitty. Stăteau faţă în faţă în pentagramele 
lor, uitându-se unul la celălalt. Kitty îşi muşcă buza. li era 
frig şi cald în acelaşi timp. 

Nu aşa îşi imaginase ea mersul lucrurilor - respingerea 
propunerii ei urmată imediat de o provocare; nu aşa 
crezuse că se va întâmpla. Ce să facă acum? Dacă rupea 
vraja de invocare păşind în afara pentagramei, 
Bartimaeus putea s-o distrugă înainte să dispară. Rezis- 


207 


tenţa ei nu avea cum să-l împiedice s-o sfâşie. Această 
idee făcea să-i tremure carnea sub haine. 

Cercetă faţa băiatului mort de mult. El îi zâmbi, dorind 
de bună seamă să se arate amabil, dar ochii îi erau duri 
şi batjocoritori. 

— Deci? reluă el. Ce zici? 

— Tocmai mi-ai spus, răspunse Kitty răguşit, ce mi-ai 
face dacă aş rupe vraja de protecţie. Ai zis că te-ai 
năpusti asupra mea mai iute ca fulgerul. 

Zâmbetul dispăru. 

— A, nu da atenţie la asta! Glumeam. Nu trebuie să 
crezi tot ce zice bătrânul Bartimaeus, nu-i aşa? Mereu 
glumesc, doar ştii asta! 

Kitty tăcu. Băiatul continuă: 

— Haide, n-am să-ţi fac nimic! Lasă-te în puterea mea 
preţ de câteva clipe! E posibil să fii surprinsă. Increde-te 
în mine! 

Kitty îşi trecu limba uscată peste buza de jos. Băiatul 
zâmbea mai tare ca niciodată; se chinuia atât de mult, că 
pielea feţei îi era întinsă la maximum. Se uită în jos, la 
liniile făcute cu creta pe podea, apoi la piciorul ei, apoi 
iar la cretă. 

— Asta e, zise băiatul. 

Kitty îşi dădu brusc seama că uitase să respire. Expiră 
violent. 

— Nu. Nu! Asta nu va rezolva nimic. 

Ochii întunecaţi o urmăreau, cu buzele strânse. 

— Bine, spuse djinnul cu amărăciune, recunosc că 
nu-mi făceam mari speranţe. 

— Nu e vorba despre încredere, minţi ea. Doar că pur 
şi simplu te-ai dematerializa. Nu poţi sta pe Pământ 
decât cu puterea vrăjii de invocare, şi nu am energia să 
te mai chem o dată chiar acum. Ideea e, continuă ea 
disperată, că, dacă tu şi alţi djinni v-aţi uni forţele cu 
mine, am putea să-i învingem pe magicieni şi să-i oprim 
să vă mai invoce. După ce i-am învinge, nu aţi mai fi 
chemaţi niciodată. 


208 


Djinnul pufni. 

— N-am timp de fantezii, Kitty! Ascultă ce spui - nici 
măcar tu nu crezi nici un cuvânt. Deci, dacă asta e tot, 
poţi foarte bine să mă trimiţi înapoi. 

Băiatul îi întoarse spatele. 

În acel moment, o furie intensă o copleşi pe Kitty. 
Amintiri din ultimii trei ani îi trecură prin faţa ochilor; 
simţi din nou efortul imens pe care îl făcuse ca să ajungă 
atât de departe. Şi acum acest spirit mândru şi cu vederi 
înguste îi respingea ideile fără menajamente. Nu le 
găsise vrednice nici măcar de o clipă de gândire corectă 
şi politicoasă. Într-adevăr, detaliile trebuiau puse la 
punct; erau multe probleme de rezolvat, dar în mod clar 
o anumită colaborare era şi posibilă, şi necesară. Simţi 
cum o podidesc lacrimile, dar, mânioasă alungă această 
senzaţie. Bătu din picior, făcând să răsune podeaua. 

— Aşa deci, mârâi ea, prostul ăla de băiat egiptean era 
destul de bun pentru tine, nu? Te-ai încrezut în el fără 
probleme. Atunci de ce nu te-ai încrede şi în mine? Ce a 
făcut e/ pentru tine şi eu nu pot? Ei? Sau sunt prea 
neînsemnată ca să aud despre aceste fapte măreţe? 

Vorbea cu amărăciune, încrâncenată, disprețul faţă de 
demon clocotind în ea. 

Băiatul nu se întoarse să o privească. Lumina Lunii se 
răspândea peste spatele gol şi peste membrele subţiri ca 
nişte bete. 

— Păi, în primul rând, m-a urmat în Locul Celălalt. Kitty 
îşi regăsi în sfârşit glasul. 

— Dar asta e... 

— Nu e imposibil. Doar că nu se face. 

— Nu cred! 

— Nici nu trebuie, dar Ptolemeu a făcut-o! Şi pe el l-am 
provocat să îşi dovedească încrederea în mine. Şi ăsta a 
fost răspunsul lui: a inventat Poarta lui Ptolemeu! A 
trecut prin cele patru elemente ca să mă găsească. Şi a 
plătit pentru asta, cum bănuise că se va întâmpla. După 
asta... ei bine, dacă el ar fi propus o alianţă nesăbuită 


209 


între oamenii de rând şi djinni, poate aş fi fost de acord. 
Nu existau limite în legătura noastră. Dar tu, oricât de 
bine intenţionată ai fi...? Îmi pare rău, Kitty, dar nu cred! 

Ea se uită fix la spatele lui, nespunând nimic. In sfârşit 
băiatul se întoarse, cu faţa ascunsă în umbră, şi zise 
încetişor: 

— Ce a făcut Ptolemeu e unic! N-aş cere asta de la 
nimeni altcineva, nici măcar de la tine. 

— Asta l-a ucis? Întrebă Kitty. Băiatul oftă. 

— Nu... 

— Atunci ce preţ a trebuit să...? 

— Esenţa mea e un pic vulnerabilă astăzi, răspunse 
Bartimaeus. Ţi-aş fi recunoscător dacă te-ai ţine de 
cuvânt şi m-ai lăsa să plec. 

— Asta şi intenţionez. Dar chiar cred că ai putea să 
mai stai puţin să mai vorbim. Ce a făcut Ptolemeu nu 
trebuie să fie unic. Poate că de atunci nimeni nu a aflat 
prea multe despre această Poartă. 

Băiatul râse scurt. 

— O, ba s-a aflat, nu-ţi face griji! Ptolemeu a scris de- 
spre călătoria sa; unele dintre însemnările sale au 
supravieţuit. Ca şi tine, spunea multe prostii despre un 
armistițiu între magicieni şi djinni. Spera că alţii îi vor 
urma exemplul, îşi vor asuma aceleaşi riscuri ca el. Şi, 
de-a lungul anilor, unii chiar au încercat, mai degrabă din 
lăcomie şi din dragoste de putere, decât cu acelaşi 
idealism. Nu le-a mers bine. 

— De ce nu? 

Nu veni nici un răspuns; băiatul privi în altă parte. 

— Bine, nu spune nimic, strigă Kitty. Nu-mi pasă! O să 
citesc însemnările lui Ptolemeu singură. 

— O, înţelegi greaca veche, nu? Râse de expresia de 
pe faţa ei. Nu-ţi face sânge rău din cauza asta, Kitty! 
Ptolemeu a murit de mult, iar lumea modernă e 
întunecată şi complicată. Nu poţi să schimbi nimic. Ai 
grijă de tine şi supravieţuieşte. Asta fac eu. Işi ciupi 
carnea. Sau încerc. Mandrake era gata să mă omoare. 


210 


Kitty trase adânc aer în piept. Jos, într-un colţ plin de 
cărţi al vilei sale în paragină, domnul Button dormea; a 
doua zi dimineaţă o aştepta devreme ca să înceapă 
catalogarea noilor hârtii. Seara Kitty avea să se ducă din 
nou la Frog, ajutând la repararea barului, servindu-le 
băuturi pasivilor oameni de rând... Fără planul ei secret 
care s-o anime, aceste perspective păreau într-adevăr 
deprimante. 

— N-am nevoie de sfaturile tale, ripostă ea cu asprime. 
Nu am nevoie de nimic de la tine. 

Băiatul îşi ridică privirea. 

— Păi îmi pare rău dacă te-am dezumflat puţin, zise el, 
dar aceste lucruri trebuiau spuse. Sugerez... 

Kitty închise ochii şi rosti porunca. Fu ezitantă la 
început, apoi foarte rapidă - simţi o bruscă violenţă în ea; 
voia să scape de el, să termine cu totul. 

Aerul se mişcă în jurul feţei ei, fumul de la lumânări îi 
umplu nările, vocea demonului se estompă în neant. Nu 
avea nevoie să se uite ca să ştie că dispăruse, şi odată 
cu el trei ani întregi de vise şi de speranţe. 


211 


16 


La jumătatea drumului dintre casa lui şi cea a lui 
Quentin Makepeace, John Mandrake dădu un ordin brusc. 
Şoferul ascultă, salută, apoi făcu cale întoarsă. Se 
îndreptară spre Chiswick cu viteză maximă. 

Se lăsase noaptea. Ferestrele de la hanul Frog erau 
întunecate şi cu obloanele trase, uşa era zăvorâtă. Un 
bilet grosolan, scris de mână, fusese afişat la intrare: 


ÎNMORMÂNTAREA LUI SAM VJEFEERARE LOC ASTĂZIÎNCHIS 
REDESCHIDEM MÂINE 


Mandrake ciocăni de mai multe ori, dar nu primi nici 
un răspuns. Vântul bătea în rafale de-a lungul Tamisei gri 
şi mohorâte; pe mal pescăruşii se luptau pentru resturile 
aduse de maree. O sferă roşie de vigilenţă din curte 
pulsă când plecă. Mandrake se încruntă la ea, apoi se 
întoarse în centrul Londrei. 

Problema cu Kitty Jones putea să mai aştepte. Cea cu 
Bartimaeus, totuşi, trebuia rezolvată. 

Toți demonii minţeau: era un adevăr incontestabil. Aşa 
că, Mandrake n-ar fi trebuit să fie deosebit de uimit că 
sclavul său se conforma modelului. Dar când află că 
Bartimaeus îi ascunsese faptul că Kitty Jones 
supravieţuise, şocul îl afectă profund. 

De ce? În parte din cauza imaginii pe care şi-o 
construise despre Kitty cea moartă de mult. Ani de zile 
figura ei îi plutise în minte, luminată de o fascinaţie 
vinovată. Fusese duşmanul său muritor, totuşi se 
sacrificase pentru el; era un gest pe care Mandrake cu 
greu îl putea înţelege, dar ciudăţenia lui, împreună cu 
tinereţea şi cu vigoarea fetei, cu sfidarea înverşunată din 
ochii ei, căpătaseră un farmec dulce-amărui care reuşea 


212 


mereu să-l impresioneze. Luptătoarea din Rezistență pe 
care o hăituise atâta timp devenise, în ungherele tăcute 
şi tainice ale minţii sale, ceva pur şi personal, o mustrare 
frumoasă, un simbol, un regret... Multe lucruri, de fapt - 
toate foarte departe de fata iniţială în carne şi oase. 

Dar dacă trăia...? Mandrake simţi un junghi de durere. 
Era senzaţia cauzată de distrugerea acestui liniştit altar 
interior, de un brusc atac de confuzie şi de amintirea 
trecutului real, încurcat, de valuri de supărare şi de 
neîncredere. Kitty Jones nu mai era doar o imagine din 
capul lui - lumea o revendicase. Se simţea de parcă ar fi 
pierdut o fiinţă dragă. 

lar Bartimaeus îl minţise. De ce făcuse asta? Ca să-l 
irite, cu siguranţă - dar ăsta nu părea un motiv suficient. 
Bun, atunci - ca s-o protejeze pe Kitty. Insă asta 
presupunea o apropiere între fată şi djinn, un fel de 
legătură. Era oare cu putinţă? Mandrake îşi dădea seama 
că aşa era; ideea se răsucea şi se strecura înăuntrul lui, 
provocându-i un sentiment de gelozie. 

Dacă motivul minciunii djinnului era greu de descifrat, 
momentul revelaţiei nu se putea să fie mai nepotrivit, 
venind imediat după ce Mandrake îşi pusese cariera în 
pericol ca să salveze viaţa sclavului său. Ochii i se 
aprinseră când îşi aminti; îl cuprinse nebunia, gata să-l 
sufoce. 


În liniştea de la miezul nopţii din camera sa de lucru 
făcu vraja de invocare. Trecuseră douăzeci şi patru de 
ore de când lăsase broasca să plece; nu ştia dacă esenţa 
lui Bartimaeus se vindecase până acum. Nici nu-i mai 
păsa. Stătea ţeapăn ca un băț, cu degetele bătând 
neîncetat darabana pe biroul din faţa lui. Şi aştepta. 

Pentagrama rămase rece şi tăcută. Incantaţia îi răsuna 
în cap. 

Mandrake îşi umezi buzele. Încercă din nou. 

Nu mai făcu şi o a treia încercare, ci se lăsă cu toată 
greutatea în scaunul său din piele, încercând să-şi 


213 


reprime panica pe care o simţea. Nu încăpea nici o 
îndoială: demonul era deja în lume. A/tcineva îl chemase. 

Ochii lui Mandrake ardeau în întuneric. Ar fi trebuit să 
prevadă asta. Unul dintre ceilalţi magicieni nu ţinuse 
cont de riscurile pentru esenţa djinnului şi încercase să 
descopere ce ştia acesta despre complotul lui Jenkins. 
Nici nu prea conta despre cine era vorba. Fie că fusese 
Farrar, Mortensen, Collins sau altcineva, perspectiva 
pentru Mandrake era într-adevăr îngrijorătoare. Dacă 
Bartimaeus supravieţuise, fără îndoială că avea să le 
spună numele de botez al lui Mandrake. Sigur că avea 
s-o facă! Deja îşi trădase stăpânul o dată. Apoi duşmanii 
lui aveau să-şi trimită demonii, iar el va muri, singur. 

Nu avea aliaţi. Nu avea prieteni. Pierduse susţinerea 
prim-ministrului. Peste două zile, dacă supravieţuia, avea 
să fie judecat în faţa Consiliului. Era pe cont propriu. 
Într-adevăr, Quentin Makepeace se oferise să-l sprijine, 
dar Makepeace era destul de probabil nebun. Acel 
experiment al lui, acel captiv zvârcolindu-se... Simpla lui 
amintire îl dezgusta pe John Mandrake. Dacă reuşea să-şi 
salveze cariera, avea să ia măsuri ca să pună capăt unor 
asemenea activităţi groteşti. Dar nu asta era acum 
prioritatea. 

Se făcea tot mai târziu în noapte. Mandrake stătea la 
biroul lui, gândindu-se. Nu se duse la culcare. 

Din cauza trecerii timpului şi a oboselii, necazurile care 
îl  copleşiseră  începură să-şi piardă claritatea. 
Bartimaeus, Farrar, Devereaux şi Kitty Jones, Consiliul, 
judecata, războiul, nesfârşitele sale responsabilităţi - 
totul se amesteca şi îi străfulgera prin faţa ochilor. Se 
trezi în el o mare dorinţă de a arunca totul deoparte, de 
a se lepăda de probleme ca de o haină udă şi urât 
mirositoare şi de a se îndepărta, chiar dacă doar preţ de 
o clipă. _ 

Îi veni un gând, nesăbuit, impulsiv. Îşi scoase discul 
magic de ghicit şi îi ordonă impului să localizeze o 
anumită persoană. Făcu asta rapid. 


214 


Mandrake se ridică din scaun, conştient de un 
sentiment cât se poate de straniu. Ceva venit din trecut - 
ca o mâhnire. li dădea o stare de disconfort, dar era şi 
plăcut. Îl întâmpină cu plăcere, deşi îl neliniştea. Mai 
presus de toate, nu ţinea de viaţa sa obişnuită - nu avea 
nimic de-a face cu eficienţa, cu reputaţia sau cu puterea. 
Nu izbuti să scape de dorinţa de a o vedea din nou. 


Prima geană de lumină: cerul era plumburiu, iar 
trotuarele - întunecate şi înecate în frunze. Vântul şuiera 
printre crengile copacilor şi în jurul vârfului ascuţit al 
monumentului de război din centrul parcului. Femeia îşi 
acoperise faţa cu gulerul hainei. Când se apropie, 
mergând cu paşi repezi pe stradă, cu capul în jos şi cu 
mâna ridicată să ţină fularul, Mandrake n-o recunoscu de 
la început. Era mai mică decât îşi amintea, cu părul mai 
lung şi presărat cu nişte fire cărunte, dar apoi, din senin, 
observă un detaliu familiar: geanta în care îşi căra 
creioanele - veche, ponosită, aceeaşi dintotdeauna. 
Aceeaşi geantă! Clătină din cap, mirat. Ar putea să-i 
cumpere una nouă - o duzină -, dacă l-ar lăsa. 

Aşteptă în maşină până când femeia ajunse aproape în 
dreptul lui, neştiind până în ultimul moment dacă 
într-adevăr va cobori. Ghetele ei răscoleau frunzele, 
călcau atent, ocolind băltoacele mai mari, mergând 
repede din cauza frigului şi a umezelii din aer. În curând 
o să treacă de el... 

Se dispreţuia pentru şovăiala de care dădea dovadă. 
Deschise uşa din dreptul trotuarului, cobori şi îi tăie 
drumul. 

— Doamnă Lutyens! 

O văzu cum tresare şi cum se uită de jur împrejur, 
măsurându-l atât pe el, cât şi maşina elegantă parcată în 
spate. Mai făcu încă doi paşi nehotărâţi şi se opri, 
nesigură. Se uită la el, cu un braţ atârnându-i fără vlagă 
şi cu celălalt în dreptul gâtului. Vocea, când se auzi, era 
slabă şi - observă el - destul de speriată. 


215 


— Da? 

— AŞ putea discuta cu dumneavoastră? 

Alesese să poarte un costum mai fin decât de obicei. 
Nu era de fapt nevoie de aşa ceva, dar descoperise că 
voia să facă o cât mai bună impresie. Ultima oară când îl 
văzuse nu era decât un băiat umilit. 

— Ce doriţi? 

Mandrake zâmbi. Era foarte defensivă. Dumnezeu ştie 
cine credea că este. Vreun oficial, venit să o întrebe de- 
spre impozite... 

— Doar să stăm puţin de vorbă, zise el. V-am 
recunoscut... şi mă întrebam dacă... dacă m-aţi 
recunoscut şi dumneavoastră. 

Faţa ei era palidă, încă marcată de îngrijorare; 
încruntându-se, femeia se uită în ochii lui. 

— Îmi pare rău, începu ea, nu... O! Da, ştiu! Nathaniel! 
... Ezită. Dar nu cred că pot folosi acest nume. 

El făcu un gest elegant. 

— E mai bine să fie uitat, da! 


— Da... 
II cercetă cu privirea - costumul, pantofii şi inelul de 
argint, dar mai ales faţa lui. II examină mai minuţios 


decât se aşteptase, cu seriozitate şi concentrare. Spre 
surprinderea lui, nu zâmbi, şi nici nu se arătă numaidecât 
încântată. Dar, desigur, apariţia lui fusese bruscă. 

Îşi drese glasul. 

— Eram în trecere. V-am zărit şi... ei bine, a trecut 
mult timp! Femeia dădu încet din cap. 

— Da! 

— Am crezut că... Şi ce mai faceţi, doamnă Lutyens? 
Cum vă mai merge? 

— Sunt bine, răspunse ea, şi apoi, pe un ton aproape 
sever: Aveţi un nume pe care să am voie să-l folosesc? 

El îşi aranjă o mânecă, zâmbi absent. 

— John Mandrake e numele meu acum. Poate că aţi 
auzit de mine. Femeia dădu din nou din cap, fără nici o 
expresie pe chip. 


216 


— Da! Desigur. Deci sunteţi... bine! 

— Da! Sunt ministrul Informaţiilor. De doi ani. A fost 
oarecum o surpriză, fiindcă eram destul de tânăr. Dar 
domnul Devereaux a decis să rişte cu mine şi - ridică 
uşor din umeri - iată-mă! 

Se aşteptase să obţină mai mult decât încă o scurtă 
încuviinţare din cap, dar doamna Lutyens rămase lipsită 
de exuberanţă. Cu puţină iritare în voce, Mandrake 
spuse: 

— Am crezut că vă va face plăcere să aflaţi ce bine 
s-au aranjat lucrurile, după... după ultima noastră 
întâlnire. Atunci, totul a fost foarte... neplăcut! 

Folosea cuvintele nepotrivite, asta îşi dădea şi el 
seama - alunecând în eufemismele studiate ale vieţii 
sale ministeriale în loc să zică exact ce avea în minte. 
Poate că de aceea părea atât de distantă şi de 
necooperantă. Încercă din nou: 

— V-am fost recunoscător, asta am vrut să vă spun. 
Încă vă mai sunt! 

Ea clătină din cap, încruntându-se. 

— Recunoscător pentru ce? N-am făcut nimic! 

— Ştiţi... când m-a atacat Lovelace. Atunci când m-a 
bătut, iar dumneavoastră aţi încercat să-l opriţi... N-am 
apucat să... 

— Aveţi dreptate, a fost neplăcut. Dar asta s-a 
întâmplat acum multă vreme. Îşi dădu la o parte o şuviţă 
de păr de pe faţă. Deci sunteţi ministrul Informaţiilor? 
Sunteţi responsabil pentru acele broşuri care se 
distribuie prin staţii? 

Zâmbi cu modestie. 

— Da! Eu sunt acela! 

— Cele care ne spun ce război minunat ducem şi cum 
doar cei mai buni tineri se înrolează, că e o treabă de 
bărbat să pleci în America şi să lupţi pentru libertate şi 
siguranţă? Cele care spun că moartea e preţul ce trebuie 
plătit pentru supraviețuirea Imperiului? 

— Puțin cam prea succint, dar asta e ideea, presupun. 


217 


— Da, da! Aţi ajuns departe, domnule Mandrake! Se 
uită la el aproape cu tristeţe. 

Aerul era rece; magicianul îşi îndesă mâinile în 
buzunarele pantalonilor şi se uită în susul şi în josul 
străzii, căutând ceva de zis. 

— Bănuiesc că de obicei nu vă revedeţi elevii. Când 
cresc, adică. Să vedeţi ce mai fac... 

— Nu, încuviinţă femeia. Meseria mea e să mă ocup de 
ei când sunt copii. Nu când se fac mari. 

— Intr-adevăr! Se uită la vechea ei geantă uzată, 
amintindu-şi de interiorul ei tern din satin, cu cutiuţele de 
creioane, cretă, stilouri şi pensule chinezeşti. Sunteţi 
mulţumită de slujba dumneavoastră, doamnă Lutyens? 
întrebă el deodată. Adică, mulţumită de bani, de statut şi 
de toate celelalte? Vă întreb fiindcă aş putea, ştiţi, să vă 
găsesc altă slujbă, dacă vreţi. Am influenţă şi v-aş putea 
găsi ceva mai bun. Există strategi la Ministerul 
Războiului, de exemplu, care au nevoie de oameni cu 
experienţă ca să proiecteze pentagrame produse la 
scară industrială pentru campania din America. Sau chiar 
la ministerul meu - am înfiinţat un departament de 
publicitate ca să ne transmitem mai bine mesajul către 
popor. Tehnicieni ca dumneavoastră ar fi bine-veniţi. E o 
slujbă bună, v-aţi ocupa de informaţii confidenţiale. V-ar 
creşte statutul. 

— Prin „popor” înţelegeţi de bună seamă „oamenii de 
rând”, nu-i aşa? întrebă ea. 

— Aşa îi numim acum în public, aprobă el. Par să 
prefere acest apelativ. Nu înseamnă nimic, bineînţeles. 

— Inţeleg, replică femeia rece. Ei bine, nu... 
mulţumesc, dar mi-e destul de bine aşa. Nu sunt 
convinsă că vreunul dintre departamente şi-ar dori ca o 
bătrână de rând ca mine să aterizeze în mijlocul 
oamenilor, şi, oricum, încă îmi mai place slujba mea. Dar 
e foarte amabil din partea dumneavoastră. 

Işi ridică mâneca şi se uită la ceas. Magicianul îşi 
împreună mâinile. 


218 


— Trebuie să plecaţi, deci. Auziţi, nu vreţi să mergeţi 
cu maşina? Şoferul meu vă poate duce oriunde. Ca să nu 
mai staţi înghesuită ca o sardină în autobuz sau în 
metrou... 

— Nu, mulţumesc! Sunteţi foarte amabil. Faţa îi era ca 
de piatră. 

— Foarte bine, cum doriţi! În ciuda aerului rece, îi era 
cald şi se enervase. Regreta amarnic că nu rămăsese în 
maşină. Ei bine, a fost o plăcere să vă revăd! Desigur, 
trebuie să vă rog să trataţi ceea ce ştiţi cu cea mai mare 
discreţie... Nu că ar mai trebui să spun asta, adăugă el, 
cumva prosteşte. 

La asta, doamna Lutyens se uită la el într-un 
asemenea fel, încât se simţi transportat în trecut cu 
jumătate de viaţă în urmă, în zilele în care rarele ei 
supărări îi aruncau sala de clasă într-o umbră disperată. 
Se trezi zgâindu-se la pantofi. 

— Chiar credeţi, zise ea tăios, că aş vrea să spun lumii 
că l-am văzut vreodată pe marele John Mandrake, pe 
iubitul nostru ministru al Informaţiilor, atârnat cu capul în 
jos şi cu fundul în aer? Că v-am auzit strigătele şi 
plânsetele de durere când vă băteau nişte oameni răi? 
Credeţi că aş spune asta? Chiar credeţi, într-adevăr? 

— Nu! Nu asta. Mă refeream la numele meu... 

— O, la asta! Râse scurt, sec. V-ar putea surprinde să 
aflaţi, continua ea, că am lucruri mai bune de făcut cu 
timpul meu. Da, nici măcar eu, cu mica mea slujbă 
neimportantă, nu am o mare dorinţă de a trăda copiii cu 
care am lucrat, indiferent ce anume au ajuns. Numele 
dumneavoastră de botez, domnule Mandrake, e în 
siguranţă cu mine. Acum trebuie să plec. Am întârziat la 
lucru. 

Se întoarse, începu să se îndepărteze pe trotuar. 
Mandrake îşi muşcă buzele, mânia pe care o simţea 
amestecându-se cu tristeţe. 

— M-ati înţeles greşit, strigă el. N-am venit aici să mă 
laud. Doar că nu am avut atunci ocazia să vă 


219 


mulţumesc... 

Doamna Lutyens se opri şi privi peste umăr. Pe faţa ei 
nu se mai citea supărare. 

— Nu, cred că înţeleg, zise ea. Şi mă bucur să ştiu 
asta. Dar vă înşelaţi. Băiatul e cel care mi-a fost 
recunoscător, iar dumneavoastră nu mai sunteţi acel 
băiat. Nu vorbiţi în numele lui. Nu avem nimic în comun, 
eu şi dumneavoastră. 

— Voiam să spun că ştiu că aţi încercat să mă salvaţi 
şi... 

— Da, şi îmi pare rău că n-am reuşit. La revedere, 
domnule Mandrake! 

Apoi plecă cu paşi repezi, depărtându-se printre 
frunzele umede. 


220 


17 


Peste alte câteva ore, o nouă invocare - hei, aşa îmi 
place! O zi fără sclavie e o zi pierdută, în ceea ce mă 
priveşte. 

la să vedem... fusese Mandrake. Fusese fata. Cine era 
de data asta? După apariţia surprinzătoare a lui Kitty în 
pentagramă mă cam aşteptam ca acum să fie poştaşul. 

N-am avut norocul ăsta. Era iarăşi dragul meu stăpân, 
cu faţa neagră de mânie. Cu o suliță cu vârf de argint în 
mână. 

Intenţia lui evidentă stimula un răspuns rapid. Mi-am 
forţat biata esenţa să ia o formă impunătoare: un 
războinic cu cap de leu, de felul celor care luptaseră în 
războaiele egiptene!. Pieptar de piele, fustă cu clini de 
bronz, ochi care străluceau precum cristalul, colţi lucind 
ameninţător din gingii negre. Drăguţ. Am ridicat o labă 
de avertizare. 

— Nici să nu te gândeşti la aşa ceva, piticule! 

— Vreau răspunsuri, Bartimaeus! Răspunsuri! Că, dacă 
nu, vezi sulița asta? O să te fac s-o mănânci până termin 
cu tine. 

Cuvintele se rostogoleau din gura strâmbată. Ochii îi 
erau larg deschişi şi aveau o privire ca de peşte. Părea 
puţin iritat. 

— Tu? Tu ţi-ai da seama care e capătul ascuţit doar 
dacă te-ai aşeza pe el. Vocea îmi era dulce precum 
mierea. Ai grijă, totuşi! Nici eu nu sunt chiar lipsit de 
apărare. 

Din laba mea ţâşni o gheară, curbată ca o seceră. Am 


1 Practic, presupun că aveam cap de /eoaică, de vreme ce îmi 
lipsea coama. Coamelor li se conferă prea multă importanţă; OK, 
sunt bune pentru pozat, dar îţi blochează cu totul vederea laterală în 
bătălie şi se încleiază teribil de la sânge. 


221 


întors leneş laba, ca gheara să reflecte lumina. 

Rânji răutăcios. 

— A, dar nu faci decât să te dai mare, nu? Acum două 
zile nu erai în stare nici să vorbeşti, darămite să rezişti 
unui atac. Pariez că dacă te-aş împunge cu argintul ăsta, 
ai simţi! Şi nici n-ai putea să-l întorci împotriva mea!. 

— Crezi? Leoaica se ridică în toată splendoarea ei. 
Urechile ei păroase atinseră tavanul. Astea-s vorbe mari, 
străine! Dă-i drumul şi dovedeşte de ce eşti în stare! 

Mârâi, dădu să mă atingă cu sulița. Leoaica sări în 
lături şi vru să spintece cu gheara prăjina suliţei. Fu un 
spectacol jalnic de ambele părţi: amândoi am ratat cu 
mult. 

Leoaica se amuză, sărind de pe un picior pe altul. 

— Ce fel de lovitură mai e şi asta? Eşti ca o vrabie 
oarbă încercând să prindă un vierme. 

— Nici tu n-ai fost mai breaz! 

Magicianul se  fâţâia dintr-o parte în alta a 
pentagramei, lăsându-se în jos, ridicându-se brusc, 
îndreptându-şi sulița în toate direcţiile cunoscute omului. 
Şuiera, ofta; manifesta toată îndemânarea unuia căruia 
servitorii îi ridică de obicei cuțitul şi furculiţa. 

— Hei, am zis. Aici sunt! În faţă! 

— Răspunsuri, Bartimaeus! Ţipă din nou. Spune-mi 
adevărul! Fără întârziere, fără ocolişuri. Cine te-a 
invocat? 

Mă aşteptasem la asta. Dar nu-i puteam mărturisi că 
Kitty era încă în viaţă, desigur. Oricât de nechibzuită era, 
măcar mă tratase cu respect. Leoaica îşi luă o înfăţişare 
de oaie?. 

— Cine spune că m-a invocat cineva? 


1 Din păcate, avea dreptate. Dacă m-ar fi trăsnit cu o vrajă de 
Pedeapsă, aş fi putut s-o întorc asupra lui (un avantaj major de pe 
urma faptului că îi ştiam numele de botez), dar nu mă puteam apăra 
împotriva unei împunsături cu sulița, mai ales în starea mea de 
slăbiciune. 


20 analogie năucitoare, dar înţelegeţi ideea. 


222 


— Eu, şi nu nega! Am încercat aseară şi nu erai. Cine 
te-a chemat? Ce magician ai văzut? 

— Nu te agita aşa! A fost o întâlnire scurtă. Nimic 
serios! S-a terminat! 

— Nimic serios? O altă împunsătură cu sulița, de data 
asta nimerind scândurile podelei. Te aştepţi să cred una 
ca asta? 

— Calmează-te, domnule Gelos! Te dai în spectacol! 

— Cine a fost? Bărbat sau femeie? Am încercat să îl 
liniştesc. 

— Uite, ştiu la ce te gândeşti, şi n-am făcut-o! E 
suficient? 

— Nu! Te aştepţi să cred o vorbă din ce-mi spui? Halal 
liniştire. Leoaica se întoarse la chipul neruşinat!. 

— Bine atunci - n-ai decât să crezi asta: du-te naibii! 
Nu te priveşte! Nu-ţi datorez nimic. 

Băiatul era atât de furios, încât am avut impresia că o 
să plesnească în costum. Reacţiona teama din el, 
desigur; teama că îi dezvăluisem numele. 

l-am zis: 

— Ascultă, drăguţule, nu transmit niciodată informaţii 
de la un stăpân la altul decât dacă e în interesul meu, 
aşa că nu te aştepta să-ţi spun nimic din ce s-a petrecut 
aseară! Din acelaşi motiv n-am divulgat nimănui jalnicul 
tău nume de botez. De ce aş face-o? Nu înseamnă nimic 
pentru mine. Însă dacă ţi-e atât de teamă că îţi voi da în 
vileag secretele din copilărie, soluţia e simplă. Lasă-mă 
să plec pentru totdeauna! Dar nu - nu poţi să faci asta, 
nu? De fapt, nu cred că vrei să te rupi de trecut! De asta 
mă ţii prin preajmă, indiferent de cât de slăbit aş fi. Aşa 
te poţi agăța de acel Nathaniel de odinioară, precum şi 
de acest John Mandrake mare şi rău în care te-ai 
transformat. 

Magicianul nu zise nimic, dar se uită la mine fără 
expresie, cu ochi arzători şi goi. Cumva, îi înţelegeam 


1 Din nou năucitor, scuze. 


223 


starea de spirit. De fapt, eram şi eu puţin surprins. Nu 
ştiu de unde îmi veniseră acele intuiţii pătrunzătoare. 
Oricum, mă întrebam dacă îl lăsaseră indiferent. Nu 
arăta prea bine. 

Ne aflam în camera lui de lucru; era, am ghicit, 
după-amiaza târziu. Erau hârtii împrăştiate peste tot; pe 
birou zăcea o farfurie de mâncare neatinsă. Aerul avea 
un miros acru, stătut, care sugera ocuparea prelungită a 
încăperii de un tânăr nespălat. Şi, mai mult ca sigur, 
tânărul în chestiune nu era spilcuit ca de obicei. Avea 
faţa buhăită, ochii roşii, o privire fioroasă; cămaşa 
(îngrijorător descheiată) îi atârna peste pantaloni într-un 
mod neglijent. Totul era neobişnuit: Mandrake se definea 
de regulă prin rigidul său autocontrol. Ceva părea să fi 
făcut să dispară cu totul această stăpânire de sine. 

Ei bine, bietul băiat era instabil emoţional. Trebuia să 
mă port cu grijă. 

— Arăţi groaznic, am rânjit. Ai încurcat-o zdravăn! Ce 
s-a întâmplat? Toată vinovăția şi autodetestarea te-au 
ajuns deodată din urmă? Nu se poate să fie doar din 
pricina faptului că m-a invocat altcineva! 

Băiatul îşi ridică privirea către ochii de cristal ai 
leoaicei. 

— Nu... zise el încet. Mai am şi alt motiv de 
nemulţumire. Şi are de-a face cu tine! 

— Eu? Şi eu, care mă plângeam că decăzusem! Se 
pare că mai există viaţă în bătrânul djinn. Înviorat, l-am 
întrebat: Cum aşa? 

— Păi - sprijini sulița de pământ, evitând cu greu să 
nu-şi străpungă degetul mare de la picior -, să îţi fac un 
rezumat, da? În primul rând, în ultimele douăzeci şi patru 
de ore au existat o serie de revolte serioase la Londra. 
Oamenii de rând au provocat multe probleme. Au existat 
lupte şi ceva victime. Chiar şi acum e dezordine pe 
stradă. În dimineaţa asta Devereaux a declarat starea de 
urgenţă. Trupele au blocat Whitehall. Maşinăria 
Imperiului a fost serios avariată. 


224 


— Se pare că ai avut o zi proastă la birou. Dar asta nu 
are nimic de-a face cu mine. 

Tuşi. 

— Totul a început acum două seri, de la o broască 
anume care a creat haos în St James's Park. Datorită 
acţiunilor ei, un djinn periculos a fost lăsat liber în 
mulţime. Acest incident a declanşat revoltele. 

Leoaica scoase un răget de protest. 

— Asta nu a fost vina mea! Încercam să-ţi îndeplinesc 
ordinele într-o stare de slăbiciune extremă. Am reuşit în 
împrejurări dificile. Stop - nu mai râde aşa! E 
înspăimântător! 

Tânărul îşi dăduse capul pe spate şi slobozise un hohot 
de râs dogit, lătrător, care semăna cu al unei hiene. 

— Ai reuşit? strigă. Aşa numeşti tu asta? Aproape ţi-ai 
dat duhul la picioarele mele, incapabil să-mi spui un 
cuvânt din raportul pe care ţi-l cerusem, făcându-mă de 
râs în public. Dacă asta înseamnă succes, mă mulţumesc 
oricând cu eşecul. 

— Te-am făcut de râs pe tine? Leoaica abia îşi putea 
stăpâni mânia. Vino-ţi în fire! N-ai nevoie de nici un 
ajutor în privinţa asta, amice. Ce-am făcut? Am atras 
atenţia asupra cruzimii tale, poate, din cauză că eram 
aproape mort. Ce magician ţine un djinn în lumea asta 
până când e prea slăbit ca să supravieţuiască? Mă 
surprinde că nu m-ai distrus de tot. 

Ochii lui Mandrake fulgerară. 

— Ei voiau asta! strigă el. Ei voiau să smulgă 
informaţiile de la tine şi să te lase să mori! Prost ce sunt, 
te-am salvat. Ţi-am dat drumul. Ceea ce m-a lăsat fără 
apărare împotriva tuturor relelor pe care le-ai provocat. 
Prin urmare, cariera mea e aproape sigur compromisă. 
Poate că s-a zis şi cu viaţa mea. Duşmanii mei se adună. 
Trebuie să fiu judecat mâine, mulţumită ţie. 

Vocea îi tremura, ochii îi erau umezi; puteai practic să 
auzi muzica unor viori triste. Leoaica războinică scoase 
limba şi făcu un zgomot necuviincios. 


225 


— Asta ar fi fost uşor de evitat, am replicat eu 
încrâncenat, dacă ai fi avut mai multă încredere în mine 
ca să îmi dai drumul mai des. Aş fi fost atunci într-o 
formă mai bună şi aş fi putut să mă feresc de demonii lui 
Hopkins. 

Îşi ridică repede privirea. 

— A! Deci l-ai găsit pe Hopkins? 

— Nu schimba subiectul. Ziceam că totul s-a petrecut 
din vina ta! Ar fi trebuit să ai încredere în mine. Dar, 
chiar după atâţia ani, după ce am făcut pentru tine cu 
Lovelace, cu Duvall, cu Anarhistul şi cu Stridia... 

Se trase înapoi. 

— Nu pomeni de cel din urmă. Am continuat fără 
menajamente: 

— Chiar şi după toate astea, ai urmat modelul obişnuit, 
ai devenit magicianul tipic, m-ai tratat ca pe un duşman. 
Sunt un demon rău, deci nu se poate avea încredere în 
mine când vine vorba despre... M-am întrerupt. Ce mai 
e? Auzi, râsul ăsta al tău chiarmă enervează! 

— Dar tocmai asta e! exclamă el. Nu se poate avea 
încredere în tine! Tu mă minţi tot timpul! 

— Dă-mi un exemplu! Ochii îi sclipiră. 

— Kitty Jones! 

— Nu ştiu la ce te referi. 

— Mi-ai spus că e moartă. Ştiu că trăieşte. 

— A! Mustăţile mi se pleoştiră un pic. Ai văzut-o? 

— Nu! 

— Atunci te înşeli. Am tinut-o pe-a mea: E moartă de-a 
binelea! N-am văzut unii mai morţi. Golemul ăla a 
înghiţit-o fără să mestece. Hap! Apoi s-a lins pe buze! 
Gata! Trist, şi totuşi n-ai de ce să-ţi faci griji după atâţia 
ani... 

Aici m-am pierdut. Nu-mi plăcea privirea pe care o 
avea. 

Mandrake clătină încet din cap. Brazde roşii de furie se 
întreceau cu pete albe ca să-i invadeze faţa. Erau la 
egalitate, îşi împărțeau teritoriul jumi-juma. 


226 


— A înghiţit-o, da? Ciudat, dar îmi amintesc că ai zis că 
golemul a ars-o până n-a mai rămas nimic din ea. 

— A, da? Păi da, a făcut şi asta. Mai înainte. Inainte de 
faza cu înghiţitul - auuuuuu! 

Magicianul ridicase pe neaşteptate sulița şi mă 
împunsese. Eram prea lent, prea slab ca să reacţionez - 
sulița mă lovi zdravăn în plex. Am tras cu greu aer în 
piept, am privit în jos... şi m-am relaxat din nou. 

— Capătul greşit, i-am zis. Aia e partea boantă! 

Şi Mandrake observase asta. Cu o înjurătură de 
nemulţumire, aruncă sulița departe de el, în afara 
cercului. Se uită lung la mine, răsuflând anevoie, 
încercând să-şi controleze emoţiile. Trecu aproximativ un 
minut. Bătăile inimii începură să se domolească. 

L-am întrebat: 

— Ştii unde este? Nu zise nimic. 

Vorbeam încet: 

— Las-o în pace! Nu-ţi face nici un rău! Şi ţi-a salvat 
viaţa, aminteşte-ţi - n-am minţit în privinţa asta! 

Păru că vrea să spună ceva, apoi scutură puţin din 
cap, de parcă se chinuia să-şi alunge subiectul din minte. 

— Bartimaeus, ţi-am declarat alaltăieri că îţi voi da 
drumul dacă îţi îndeplineşti misiunea, şi - în ciuda 
provocării permanente - mă voi ţine de cuvânt! 
Spune-mi ce s-a întâmplat când l-ai urmărit pe Jenkins, şi 
îţi dau drumul! 

Leoaica stătea cu braţele vânjoase încrucişate. Se uită 
la el de foarte sus. 

— De tot? 

Mandrake întoarse privirea. 

— N-am zis niciodată asta! 

— Dar eu da! Dacă nu mă înşel, informaţiile mele sunt 
singurul lucru care te-ar putea salva de Turn. Corect? 

Scrâşni din dinţi. 

— Cred că Hopkins e implicat într-o conspirație. Dacă o 
poţi contracara, poziţia mea ar fi probabil sigură, da. 

— Atunci, ce zici? Am informaţii bune. Nu vei fi 


227 


dezamăgit. Vocea lui aproape că nu se auzea. 

— Bine! Dacă sunt suficient de bune. 

— Sunt! In regulă, aşa mai merge. O înţelegere 
înţeleaptă, ca în zilele bune. Ştii, Mandrake, continuă 
leoaica gânditoare, lucrurile stăteau mai bine când erai 
mic. Erai mai rezonabil atunci. 

Mandrake se uită la picioare. 

— Mi s-a mai spus. Bun, dă-i drumul! 

— Bine!  Leoaica îşi împreună labele, îşi trosni 
articulațiile şi începu: L-am urmărit pe Jenkins prin toată 
Londra. Are o întreagă reţea de magicieni implicaţi în 
combinaţiile lui; şapte în total, cam ca el: de nivel 
inferior, înăcriţi, slabi ca putere - nimic de care să se 
teamă, la o adică, un dur ca tine. 

— Ceva nume? 

Magicianul asculta atent, înregistrând totul. 

— Withers şi Burke! Nu, nici mie nu mi-au sunat 
cunoscut. Dar pe ăsta îl vei recunoaşte: Lime! 

Mandrake făcu ochii mari. 

— Rufus Lime? Prietenul lui Lovelace? Aşa mai vii 
de-acasă! Este încă...? 

— Da! Cu aceeaşi faţă de peşte dintotdeauna. Abia s-a 
întors de la Paris, se pare. 

— Şi despre planurile lor - ce detalii ai obţinut? 

— Nimic concret, să fiu sincer! Sunt cu toţii ocupați cu 
alegerea demonilor. Doar sunt magicieni - asta te aştepţi 
să facă. S-a discutat mult despre funii şi lanţuri. A, şi de- 
spre dubiţe! 

Mandrake îşi încreţi nasul. 

— Dubiţe? 

— Inchipuie-ţi! Au pomenit şi ceva despre un 
experiment. Voiau dovezi că reuşise. Totuşi, n-am idee 
ce. Mi-am scărpinat o ureche. Ce mai era...? A, Jenkins a 
zis că sunt şapte fiindcă e „câte unul pentru fiecare 
scaun”. 

Mandrake mormăi: 

— Consiliul! Suntem şapte. Plănuiesc să se răscoale. 


228 


— Ca de obicei! 

— Da, e interesant, dar cam lipsit de detalii. Mandrake 
se uită mirat la mine. Pentru asta te aştepţi să-ţi dau 
drumul? 

— Mai e! Jenkins nu şi-a vizitat doar prietenii cei buni 
de nimic; s-a întâlnit şi cu altcineva. lţi acord trei 
încercări. 

— Cu cine? 

— Haide, ghiceşte! O, n-ai nici un haz! Să-ţi dau un 
indiciu. Barbă! O, bravo! 

— Nu ţi-am răspuns. 

— Nu, dar mi-am dat seama că ai ghicit după cum 
te-ai făcut la faţă!. Da, mercenarul s-a întors în oraş, şi e 
mai încruntat decât ţi-l aminteşti. Cu cea mai mare 
vitejie şi şiretenie, m-am lipit de cizmele lui de şapte 
leghe pe pas şi l-am urmărit până în parc, unde s-a 
întâlnit cu un bărbat despre care pot doar să presupun 
că era alunecosul Hopkins. Nu, n-am auzit nici un cuvânt 
din ce-au vorbit. Atunci m-a observat djinnul lor. Restul îl 
ştii. Mi-am lăsat jumătate din esenţă între parc şi 
Richmond. 

— Totul e foarte bine, se răsti Mandrake, dar cu ce mă 
ajută pe mine toate astea? Nu pot acţiona pornind de la 
asta! Îmi trebuie ceva dacă e să supraviețuiesc 
procesului de mâine... Hopkins: el e cheia! Poţi să-l 
descrii? 

Leoaica îşi scărpină nasul. 

— Ciudat! E greu... Nu prea se distinge prin nimic. Cu 
umerii puţin lăsaţi, poate; faţa ştearsă, nebărbierit... cu 
păr cenuşiu, cred... ăăă... De cete iei cu mâinile de cap? 

Îşi ridică faţa spre tavan. 

— Offf! N-are nici un rost! Ar fi trebuit să nu-ţi dau 
misiunea asta. Ascobol s-ar fi descurcat mai bine. 

Asta mă irită. 

— A, da? Deci ar fi descoperit unde stă Hopkins, nu-i 


1Ca să fie clar, tenul lui căpătase o nuanţă interesantă de 
alb-gălbui. Ca de cremă de ouă. 


229 


aşa? 

— Poftim? 

— Ar fi obţinut adresa exactă, nu? Parcă îl văd, un 
ciclop gras, purtând un trenci şi o pălărie de fetru, 
apropiindu-se pe furiş de Jenkins şi de mercenar în 
cafenea, comandând o cafea, încercând să tragă cu 
urechea... Da, foarte greu de remarcat! 

— Lasă asta. Ştii unde e Hopkins? Spune-mi! 

— Stă la hotelul Ambasador. Na! Ce am prins şi eu din 
zbor, când nu eram hăituit până ce nu a mai rămas din 
mine decât o lingură de esenţă!. Acum, eu... Stai, ce 
faci? _ 

Magicianul trecuse brusc la acţiune. Intorcându-se cu 
faţa la celelalte pentagrame de pe podea, îşi drese glasul 
şi îşi frecă ochii roşii şi obosiţi. 

— N-am decât o şansă, Bartimaeus. O singură şansă şi 
am să profit de ea. Mâine, duşmanii mei mă vor dobori 
dacă nu o să am ceva palpabil să le arăt. Şi puţine lucruri 
sunt mai tangibile decât domnul Hopkins, legat fedeleş. 

Mişcă din degete, începu o incantaţie. Un vânt rece îmi 
şfichiui gleznele. Un urlet melancolic umplu aerul. Pe 
bune, efectele de felul ăsta nu erau bine privite nici în 
Uruk, fiind considerate banale şi demodate?. N-ai să vezi 
nici un magician modem părăsindu-şi pentagrama de 
dragul acestui tărăboi, afară de cazul în care se prăbuşea 
de râs. Am clătinat mohorât din cap. Nu era greu de 
ghicit cine venea. 

Curând, cu un zgomot ca de gong crăpat, uriaşul blond 
se materializă în pentagrama de alături. Se puse pe dată 
pe un torent de pledoarii şi de plânsete, pe care stăpânul 


1Un termen tehnic: unitate de măsură a esenței. 

2? Ultima dată când am folosit eu trucul cu vântul 
puternic/urletul fără trup am încercat să-l momesc pe uriaşul 
Humbaba în pădurea de pini, astfel încât stăpânul meu, Ghilgameş, 
să se poată furişa pe la spatele lui şi să-l ucidă. Discutăm de 2 600 
î.Hr. Şi a funcţionat atunci doar fiindcă Humbaba era cu câteva 
conuri mai scund decât un brad. 


230 


lui logic că le ignoră. Nu mă văzuse. Am aşteptat până 
când ajunse în genunchi, frângându-şi mâinile şi cerşind 
să fie trimis înapoi, apoi am tuşit cumva suav: 

— Ai nevoie de o batistă, Ascobol? Mi se udă 
picioarele. Ciclopul se ridică în grabă, cu faţa ca o mască 
în flăcări de ruşine şi de dezaprobare. 

— Ce caută aici, domnule? behăi el. Nu prea cred că 
pot lucra cu el! 

— Nu-ţi face griji, i-am zis. Mă uit doar cum îţi primeşti 
ordinele. După care o să dispar. Nu-i aşa, „domnule”? 

Mandrake ne ignoră pe amândoi. Işi continuase 
incantaţiile, îndreptându-şi energia către pentagramele 
rămase în cameră. Urmară alte efecte ieftine - pocnituri 
şi izbituri, guiţături şi zgomot de paşi alergând, miros de 
ouă, praf de puşcă şi metan. Era ca la petrecerea de 
aniversare a unui puşti. Ne mai lipseau doar coifurile 
caraghioase. 

In câteva secunde ni se alăturaseră suspecţii de 
serviciu, restul găştii lui Mandrake. Era o amestecătură. 
În primul, şi cel mai puţin important rând, Ascobol, 
holbându-se la mine printre codiţele împletite; apoi 
Cormocodran, un individ fără haz, de nivelul trei, care 
fusese închis în Irlanda în timpul amurgului celtic - îi 
plăcea înfăţişarea de om-mistreţ, cu colţi şi cu copite 
împodobite cu un drobuşor albastru aprins. După el 
venea Mwamba, un djinn care lucrase cu triburile 
Abaluyia din estul Africii. Ea îmi plăcea oarecum; nu se 
complăcea în comentariile plicticoase ale celorlalţi. 
Astăzi, din motive numai de ea ştiute, apăruse ca o 
şopârlă uriaşă cu ţepi, purtând cizme înalte de piele. La 
capătul cel mai îndepărtat, abia înghesuindu-se în 
pentagramă, era Hodge, tot numai ghimpi, miasme şi 
caracter urât. Toţi cinci lucraserăm frecvent împreună în 
ultimele cinci luni, dar, din nefericire, nici unul dintre ei 
nu avea aceeaşi personalitate plăcută ca minet. 


1 Mwamba era fluşturatică precum un fluture, Cormocodran - 
taciturn şi brutal, în timp ce Ascobol şi Hodge erau pur şi simplu 


231 


Avusesem fricţiuni, se rostiseră cuvinte grele. Relaţia 
dintre noi putea fi descrisă în cel mai bun caz drept 
tensionată. 

Mandrake îşi şterse sudoarea de pe frunte. 

— V-am chemat, zise, sper pentru ultima dată! 

Asta stârni puţin interes; se auziră fâşâieli, tuşituri, 
scrâşnete de ţepi. 

— Dacă îndepliniţi misiunea de azi, continuă, nu voi 
mai invoca pe nici unul dintre voi. Sper ca această 
promisiune să fie suficientă pentru a duce însărcinarea la 
bun sfârşit cu sfinţenie. 

Cormocodran vorbi; vocea i se auzi ca un tunet printre 
colţi. 

— Care e însărcinarea? 

— La hotelul Ambasador stă un om pe nume Hopkins. 
Vreau să-l arestaţi şi să-l aduceţi aici, în camera asta. 
Dacă lipsesc, aşteptaţi în pentagrame până mă întorc. 
Hopkins e probabil magician - cu siguranţă are aliaţi care 
pot chema djinni de nivel inferior, deşi, din câte am 
văzut, e puţin probabil să fie suficient de puternici cât să 
vă creeze probleme. Mai periculos decât Hopkins e un 
bărbat înalt, cu barbă neagră - nu e magician, deşi 
posedă capacitatea de a rezista atacurilor magice. Acest 
individ poate sau nu să se găsească în hotel. Dacă este 
acolo, şi îl capturați sau îl ucideţi, cu atât mai bine. Dar 
eu de Hopkins am nevoie. 

— Ne va trebui o descriere, sâsâi Mwamba. Şi una 
bună. Voi, oamenii, îmi păreţi toţi identici. 

Ascobol încuviinţă, dând din cap. 

— Nu-i aşa? Au cu toţii aceeaşi formă de bază, acelaşi 
număr de membre şi de capete... Dar stai, au nişte 
chestii care variază! Dacă te uiţi la... 

Mandrake se grăbi să ridice mâinile. 

— Intr-adevăr! Din fericire, Bartimaeus l-a întâlnit pe 
Hopkins şi va putea să vă ghideze. 

Am tresărit. 


nesuferiţi, fiind în mod regretabil numai buni de luat peste picior. 


232 


— Stai un pic! Nu aşa! Ai zis că pot să plec dacă îţi 
spun ce s-a întâmplat. 

— De acord! Dar descrierea pe care i-ai făcut-o lui 
Hopkins a fost rudimentară, incompletă. Nu pot să mă 
bazez pe ea. Du-te cu ei şi arată-li-l pe Hopkins! Asta e 
tot! Nu mă aştept să te ocupi tu de el în starea în care 
eşti. Când te întorci, te voi elibera. 

Se răsuci spre ceilalţi şi începu să le dea instrucţiuni 
suplimentare, dar leoaica n-auzea nimic. Urechile mele 
cu smocuri de păr îmi vâjâiau de furie; eram atât de 
mânios, că abia puteam sta în picioare. Ce aroganță! 
N-avea nici o jenă să-şi încalce o promisiune atât de 
recentă, încât ecoul ei încă mai răsuna în cameră! Foarte 
bine, o să mă duc. N-aveam de ales. Dar dacă avea să-mi 
pice vreodată în gheare, Mandrake urma să regrete 
amarnic dăţile când mă păcălise. 

Magicianul încheie. 

— Alte întrebări? 

— Nu vii cu noi? se interesă Hodge. 

Se foia şi îşi tot potrivea haina din piele de peşte. 

— Nu, se încruntă Mandrake. Din păcate, trebuie să 
mă duc la teatru. Ce a mai rămas din cariera mea 
depinde de asta. De asemenea - îmi aruncă o privire; 
n-am putut descifra semnificaţia ei -, poate am şi o altă 
întâlnire! 

Leoaica îl cercetă netulburată. 

— Ai face o mare greşeală! M-am uitat în altă parte: 
Haideţi, le-am zis celorlalţi, urmaţi-mă! 


233 


18 


Toată ziua Kitty fusese prost dispusă. Se arătase 
ursuză, retrasă şi ţepoasă, ba chiar arţăgoasă, de fiecare 
dată când maestrul ei îi ceruse ceva. Işi îndeplinise 
sarcinile cu conştiinciozitate, dar fără entuziasm, trântind 
uşile, tropăind prin camerele vilei, şi, o dată, din cauza 
unei manevre grăbite într-un spaţiu strâmt, dărâmând 
două teancuri înalte de cărţi aranjate ordonat. Maestrul 
ei începu să se enerveze la rândul lui. 

— Ai grijă, Lizzie, strigă el. Şi răbdarea mea are o 
limită! Kitty se opri în faţa canapelei. Pe chip i se citea 
cea mai neagră supărare. 

— Nu vă satisfac serviciile mele, domnule Button? 

— Nu, într-adevăr! Toată ziua ai fost întoarsă pe dos, 
ai galopat prin casă ca un elefant sălbatic, cu o faţă 
urâtă ca de afrit! Când te chem, îmi răspunzi nepoliticos, 
fără respect. Sunt şocat de insolenta ta vulgaritate! lar 
ceaiul pe care mi l-ai făcut a fost la fel de insipid ca un 
pipi de ţânţar. Nu se mai poate aşa. Ce e cu tine, fato? 

— Nimic! 

— lar eşti morocănoasă! Te avertizez, dacă o ţii tot 
aşa, o să rămâi fără slujbă. 

— Da, domnule, oftă Kitty. Până la urmă, nu era vina 
domnului Button că Bartimaeus o dezamăgise. Îmi pare 
rău, domnule! Am avut... nişte necazuri. 

— Necazuri?  Ridurile de exasperare de pe faţa 
bătrânului dispărură. Draga mea, ar fi trebuit să spui. 
Zi-mi! Poate reuşesc să te ajut. O umbră de îngrijorare îi 
trecu peste chip. Nu e nimic financiar? 

— Nu, domnule! N-are a face cu asta. Kitty ezită. Nu 
avea cum să-i dezvăluie adevărul, că scopul pe care îl 
urmărise în tot timpul cât îl ajutase fusese zădărnicit în 
primele ore ale dimineţii. După aproape trei ani domnul 


234 


Button se baza pe ea; în ciuda felului său repezit de a fi, 
ştia că o apreciază mult. Dar era totuşi magician. E vorba 
despre slujba mea de seară, domnule! Ştiţi că lucrez la 
un han. Am avut parte de un raid demonic acum două 
zile. Unul dintre colegii mei a fost ucis. 

— Un raid? se încruntă domnul Button. De ce? 

— Lucrurile obişnuite, domnule: încercau să descopere 
protestatari, oameni care se pregătesc să acţioneze 
împotriva conducătorilor noştri. 

Luă o prăjiturică de pe platoul din faţa lui şi muşcă 
absentă din ea. 

— Păi, Lizzie, trebuie să înţelegi că fiecare guvern are 
dreptul să se protejeze. Nu sunt convins că ar trebui să 
mai frecventezi hanul ăla, dacă este aşa un focar de 
subversiuni. 

— Dar de fapt nu este, domnule! Asta e problema. 
Oamenii de rând nu fac decât să vorbească - despre 
război, despre poliţie, despre îngrădirea libertăţii. Sunt 
doar vorbe. N-au puterea să facă nimic în privinţa asta, 
după cum probabil ştiţi. 

— Hmm! Domnul Button se uită pe fereastra murdară 
la cerul gol de octombrie. Nu-i pot condamna pe oamenii 
de rând că sunt nefericiţi. Războiul durează de prea mult 
timp. Mă tem că domnul Devereaux nu acţionează aşa 
cum ar trebui. Dar ce putem face? Chiar şi eu, care sunt 
magician, sunt neajutorat! Consiliul are puterea, Lizzie! 
Noi ceilalţi trebuie să privim de pe margine şi să sperăm 
într-un viitor mai bun. Păi, bine, îţi înţeleg supărarea 
dacă un prieten de-al tău a fost ucis. Îmi pare rău pentru 
pierderea pe care ai suferit-o. Mai ia o prăjitură! 

— Sunteţi foarte amabil. Mulţumesc, domnule! Kitty se 
aşeză pe braţul canapelei şi mai luă una. 

— Poate ar trebui să-ţi iei liber după-amiază, Lizzie, 
zise domnul Button. Eu voi lucra la indexul de demoni şi 
asta o să mă ţină ocupat. Sunt atât de mulţi demoni! Ai 
crede că Locul Celălalt abia dacă îi poate cuprinde pe 
toţi! 


235 


Kitty avea gura plină de bucățele de prăjitură. Le 
înghiţi. 

— lertaţi-mă, domnule, dar ce este exact Locul 
Celălalt? Adică, cum arată? 

Bătrânul mormăi. 

— O zonă de haos, un vârtej de nesfârşite grozăvii. 
Dulac, dacă îmi amintesc bine, l-a numit „un colector de 
nebunie”. Nici nu ne putem imagina oroarea unui astfel 
de târâm. Se cutremură. E destul cât să facă pe cineva 
să mai vrea o a treia prăjiturică. 

— Deci magicienii l-au vizitat? întrebă Kitty. Adică, 
trebuie să-l fi vizitat, dacă ştiu cum arată. 

— Păi, bun, ridică din umeri domnul Button. Nu chiar! 
Autorităţile au folosit în principal rapoarte de la sclavi de 
încredere. Sa te aventurezi acolo e cu totul altceva. E un 
risc atât pentru corp, cât şi pentru suflet. 

— Deci nu s-a făcut? 

— O, s-a încercat! Stăpânul lui Dulac, Ficino, de 
exemplu! Spera să câştige putere demonică. In loc de 
asta, şi-a pierdut minţile - literalmente: nu s-a mai întors. 
Cât despre corpul lui... Nu! Detaliile sunt insuportabile. 

— O, continuaţi, domnule! 

— Mai bine nu. Au mai existat alţi câţiva, dar toţi au 
înnebunit sau mai rău. Singurul magician care a pretins 
că i-a reuşit călătoria a fost Ptolemeu. A dat detalii în 
lucrarea sa Apocrypha, dar mărturiile sale sunt 
îndoielnice. De fapt, lasă să se înţeleagă că procedura 
poate fi executată doar cu ajutorul unui demon bun, al 
cărui nume este invocat pentru a crea Poarta. Pufni. 
Practic, ideea e ridicolă - cine şi-ar încredința viaţa unui 
demon? Şi probabil că şi Ptolemeu a suferit de pe urma 
experimentului său. Potrivit celor mai multe relatări, n-a 
mai trăit mult după aceea. 

Incredere! Bartimaeus subliniase exact asta. Ptolemeu 
fusese dispus să se încreadă în el. Drept urmare, 
legătura dintre ei fusese fără limite. Kitty se uită în 
tavan,  amintindu-şi de momentul când djinnul o 


236 


provocase să iasă din cerc. Nu se încumetase, pentru că 
probabil ar fi făcut-o fărâme. Nu fusese vorba despre nici 
un fel de încredere în cazul ăla. De nici o parte. 

Se simţi din nou clocotind de mânie: furioasă că 
pierduse atâta timp urmărind un vis fără speranţă. Se 
lăsă să alunece de pe braţul canapelei. 

— Vă supăraţi dacă îmi iau liber după-amiază, 
domnule? Cred că am nevoie de puţin aer. 

Pe când îşi recupera haina din hol, trecu pe lângă un 
teanc de cărţi pe care le sortase recent, şi pe care urma 
să le aranjeze pe nişte rafturi nou cumpărate. Între ele 
erau lucrări din Orientul Apropiat, printre care... Se opri 
şi cercetă. Da! Se găsea acolo, a treia de sus: un volum 
subţire. Apocrypha lui Ptolemeu! 

Kitty strânse din buze. La ce bun? Bartimaeus îi 
spusese că era scrisă în greacă, susţinuse că nu i-ar fi de 
nici un folos. Trecu mai departe, dar se opri la jumătatea 
holului. Se uită înapoi. La urma urmei, de ce nu? N-avea 
cum să-i strice. 

Îi venea greu să renunţe la vechile obiceiuri de a 
investiga totul. Plecă din casă cu cartea în buzunar. 


În seara aceea, având timp destul la dispoziţie, Kitty 
merse pe jos până la hanul Frog. Sperase că mişcarea va 
diminua întrucâtva nemulţumirea pe care o simţea 
crescând incontrolabil înăuntrul ei, dar situaţia nu făcu 
decât să se înrăutăţească. Oamenii pe lângă care trecea 
erau încordaţi şi ursuzi, mergeau cu umerii lăsaţi şi se 
uitau la pantofi în timp ce mergeau târşâindu-şi 
picioarele pe stradă. Sfere de vigilenţă se roteau 
deasupra străzilor; Poliţia de Noapte zăbovea arogant la 
intersecțiile importante. Una sau două străzi erau barica- 
date. Fuseseră tulburări în centrul Londrei; acum 
autorităţile luau măsuri. Mai multe dubiţe albe de poliţie 
trecură pe lângă ea fără să vadă nimic. Auzea slab sirene 
în depărtare. 

Îşi încetini paşii, privirea îi deveni mohorâtă. Se uită în 


237 


jur fără să vadă nimic. Se simţea apăsată de inutilitatea 
lucrurilor. Trei ani stătuse închisă în biblioteci şi în 
camere pline de praf, jucându-se de-a magicianul. Şi 
pentru ce? Nimic nu se schimbase. Nimic nu avea să se 
schimbe. O mantie de nedreptate învăluia Londra, iar 
Kitty, precum toţi ceilalţi, se sufoca în ea. Consiliul făcea 
ce voia, indiferent la suferinţa pe care o provoca. Şi nu 
putea face nimic în privinţa asta. 

La barul Frog predomina aceeaşi atmosferă sumbră. 
Interiorul fusese curăţat, nu mai rămăsese nici o urmă 
din dezastrul de acum două nopţi. La capătul tejghelei, o 
bucată nouă şi lucioasă de lemn astupa gaura făcută de 
atacul demonului; nu se prea potrivea cu restul barului, 
dar George Fox o camuflase cu o etalare de ilustrate şi 
cu ornamente de alamă. Toate scaunele şi mesele 
distruse fuseseră înlocuite; semnul circular de ars de 
lângă uşă fusese acoperit cu un preş. 

Domnul Fox o întâmpină pe Kitty fără prea mult 
entuziasm. 

— O să avem mai mult de muncă în seara asta, Clara, 
zise el. N-am găsit încă pe nimeni să... ştii tu, să-l 
înlocuiască pe Sam. 

— Nu, nu! Sigur că nu. 

Vocea lui Kitty era blândă, dar furia neputincioasă 
mocnea în ea. Simţea că îi vine să tipe. Inşfăcând o cârpă 
de parcă era gâtul unui magician, se apucă de treabă. 


Trecură două ore; barul se umplu. Bărbaţi şi femei se 
înghesuiau la mese sau discutau cu glas scăzut la 
tejghea. Incepu un joc apatic de aruncat la ţintă. Kitty se 
ocupa de băuturi, pierdută în gânduri. Abia dacă îşi ridică 
ochii când se deschise uşa, aducând înăuntru o rafală de 
frig de toamnă. 

De parcă ar fi fost acţionat un întrerupător, sau ar fi 
fost scoasă o baterie, toată conversaţia din Frog încetă 
deodată. Propoziţiile ramaseră neterminate, paharele se 
opriră în drumul lor către gurile deschise; ochii se rotiră, 


238 


câteva capete se întoarseră. O săgeată se înfipse în 
peretele văruit de lângă ţintă. George Fox, care stătuse 
aplecat peste o masă la taclale, se ridică încet. 

În uşă stătea un tânăr. Îşi scutura picăturile de ploaie 
de pe haina lungă şi neagră. 

Kitty îl văzu pe nou-venit printre capetele clienţilor din 
preajmă. Mâna îi tremură, vărsând gin pe tejghea. Din 
gură îi ieşi un mic ţipat. g 

Tânărul îşi scoase mănuşile. Işi trecu o mână subțire 
prin păr - tuns scurt şi ud de la ploaie - şi se uită de jur 
împrejurul camerei tăcute. 

— Bună seara, zise. Cine e proprietarul aici? Tăcere. 
Fâşâieli. Apoi George Fox îşi drese glasul. 

— Eu! 

— A, bun! O vorbă, vă rog! 

Cererea fusese exprimată cu o voce joasă, dar 
autoritară. Totul la acest tânăr dădea impresia de 
autoritate: haina, jacheta neagră elegantă, cămaşa albă 
cu volane, pantofii de lac. In felul lui era o apariţie la fel 
de stranie în barul Frog precum demonul fără faţă. 

Valuri de  animozitate şi de teamă străbătură 
încăperea. Tânărul zâmbi. 

— Dacă nu vă deranjează! George Fox păşi în faţă. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? 

Tânărul era mai scund decât domnul Fox cu jumătate 
de cap, la fel de zvelt pe cât era el de dolofan. 

— Cred că aveţi o fată care lucrează aici, spuse el. 
Cum o cheamă? Unul sau doi dintre clienţii de la tejghea 
aruncară o privire către Kitty, care se făcuse mică lângă 
dulapul de după bar. Uşa către cealaltă cameră era 
aproape: ar fi putut să se strecoare prin bucătărie şi să 
fugă. 

Domnul Fox clipi. 

— Aă, Clara Bell! E singura fată, de când a plecat 
Peggy.... Ezită, tonul amabil fiind înlocuit cu unul uşor 
ostil: De ce? De ce întrebaţi? 

— Clara Bell e de serviciu astăzi? 


239 


George Fox şovăi - exact răspunsul pe care îl aştepta 
tânărul. 

— Bun, zise el. Aduceţi-o aici! 

Se uită în jur. Kitty era ascunsă după clienţii de la bar. 
Înaintă puţin câte puţin către uşa din spate. 

— Aduceţi-o aici, repetă tânărul. 

George Fox nu se mişcă din loc; faţa îi era împietrită, 
ochii - ieşiţi din orbite. 

— Ce vreţi de la ea? repetă impasibil. Cine sunteţi? Ce 
vreţi de la ea? 

— Nu sunt obişnuit, spuse tânărul cu o voce obosită, 
să mă explic, şi nici să cer ceva de două ori. Sunt de la 
guvern! Asta ar trebui să fie suficient pentru oricare 
dintre cei de aici. A, îmi pare rău! Nu prea cred... 

Un bărbat de lângă ieşire se furişase de la masa lui şi 
se grăbise către uşă. O deschisese, şi dădea să plece. 
Magicianul rosti un cuvânt şi făcu un gest. Bărbatul zbură 
greoi înapoi în cameră, aterizând lângă cămin. Uşa se 
închise cu un asemenea zgomot, încât ornamentele de 
pe pereţi zăngăniră. 

— Nici unul dintre voi nu pleacă de aici până ce nu o 
găsesc pe Clara Bell! Tânărul se uită ţâfnos la omul de 
rând care zăcea pe jos. Nu te mai văicări! N-ai nimic. Se 
întoarse către George Fox: Ei? 

Kitty ajunsese în dreptul uşii din spate. Unul dintre 
clienţii de la bar dădu din cap, aproape imperceptibil. 

— Hai, şuieră el, du-te! 

Tânărul bătu cu pantoful în podea. 

— Nu vă va surprinde să aflaţi că nu am venit singur în 
văgăuna asta. Dacă fata nu-mi este adusă în treizeci de 
secunde, am să dau ordine pe care le veţi regreta 
imediat! 

Se uită la ceas. A 

George Fox privi în jos. Ridică ochii spre tavan. Işi 
încleştă şi descleştă pumnii. Încercă să nu privească în 
ochii rugători ai oamenilor din jur. Riduri de oboseală şi 
de bătrâneţe îi brăzdau obrazul. Deschise gura, o 


240 


închise... 

— E în regulă, George! Kitty îşi croi drum pe după bar; 
îşi ducea haina pe braţ. Nu trebuie! Mulţumesc! Avansă 
lent printre mese. Deci, domnule Mandrake? Mergem? 

Preţ de o clipă, magicianul nu răspunse. Se uită lung la 
ea, cu faţa palidă uşor îmbujorată, poate din cauza 
căldurii din încăpere. Adunându-se, făcu o mică 
plecăciune. 

— Domnişoară Jones! Sunt onorat! Vreţi să mă urmaţi? 

Se dădu la o parte. Cu spatele ţeapăn, cu privirea 
aţintită înainte, Kitty trecu pe lângă el. Mandrake veni 
după ea până la uşă. Tânărul întoarse capul spre camera 
cufundată în tăcere. 

— Scuze că v-am tulburat seara! 

leşiră, uşa se închise. Timp de aproape un minut 
nimeni nu se mişcă şi nu vorbi. 

— Vei avea nevoie de o nouă barmaniţă, George, zise 
cineva. 


Sfera de vigilenţă dispăruse din curte. Câteva faruri de 
maşină se mişcau pe şosea dincolo de pasaj. Ploua slab. 
Kitty auzea picăturile de ploaie căzând în râu în 
întunericul de sub parapet. Aerul rece îi atinse uşor faţa, 
la fel şi nişte picuri de umezeală; această atingere bruscă 
o învioră. 

În spatele ei, o voce: 

— Domnişoară Jones! Maşina mea e aproape. Vă 
sugerez să mergem la ea. 

La acest sunet, o încântare nemaipomenită înflori 
deodată în Kitty. Departe de frica pe care ar fi trebuit s-o 
simtă, simţea doar sfidare şi un fel de bucurie. De la 
primul şoc pe care i-l provocase apariţia lui Mandrake, 
fusese destul de calmă - calmă şi curios de însufleţită. 
Timp de trei ani lungi dusese o viaţă solitară, prudentă. 
Acum, când toate planurile i se năruiseră, ştia că nu ar 
mai fi putut îndura acea viaţă nici o clipă în plus. Voia 
acţiune, indiferent de consecinţe. Vechea ei nesocotinţă 


241 


o năpădi din nou, întâlnindu-se cu un val de furie. 

Se întoarse. Mandrake stătea în faţa ei - Mandrake, 
membru al Consiliului. Parcă i se răspundea la rugăciuni. 

— Deci ce o să faci? se răsti ea. O să mă omori? 

Tânărul clipi. Faţa îi era slab luminată de luminile de la 
ferestrele vechiului han; avea un aspect galben, 
bolnăvicios. Îşi drese glasul. 

— Nu! Eu... 

— De ce nu? Nu asta le faceţi trădătorilor? Kitty scuipă 
ultimul cuvânt. Sau oricui vă supără? Unul dintre demonii 
tăi a fost aici acum doua nopţi. A ucis un om. Avea 
familie. Nu făcuse niciodată nimic contra guvernului. Dar 
l-a ucis chiar şi aşa. 

Magicianul scoase un sunet de iritare printre dinţi. 

— Asta e neplăcut. Dar nu are nimic de-a face cu mine. 

— Nu, doar că voi controlaţi demonii. Vocea lui Kitty 
era dură şi ascuţită. Ei sunt doar sclavii. Voi îi controlati. 

— Vreau să spun că eu personal nu am fost implicat. 
Nu e departamentul meu. Acum, domnişoară Jones... 

— Îmi pare rău, spuse ea râzând, dar asta e cea mai 
lamentabilă scuză pe care am auzit-o vreodată. Nu e 
departamentul meu! Oo, dar asta rezolvă totul! Şi 
presupun că nici războiul nu e departamentul tău, nici 
Poliţia de Noapte, nici închisorile din Turn. Nici unul 
dintre aceste lucruri nu are de-a face cu tine. 

— De fapt, nu! Glasul i se înăspri. Acum poţi să taci 
puţin, domnişoară Jones? Sau ai nevoie de ajutorul meu? 
Pocni din degete; o umbră se desprinse din cel mai 
întunecat colţ al curţii. El e Fritang, zise Mandrake. Cel 
mai nemilos dintre sclavii mei. Va face orice îi porun... 

Kitty scoase o exclamaţie zeflemitoare. 

— Aşa, ameninţă-mă! Cum i-ai ameninţat şi pe 
oamenii din han. Nu reuşeşti să faci nimic dacă nu te 
susţine cineva, nu? Nu ştiu cum dormi noaptea. 

— E amuzant din partea ta, răbufni Mandrake. Nu-mi 
amintesc ca Rezistenţa să se fi temut să folosească forţa 
atunci când îi convenea. la să vedem, care a fost 


242 


numărul victimelor? Mai mulţi oameni ucişi, alţii schilodiţi 
şi... 

— Aia era cu totul altceva. Luptam pentru idealuri... 

— Păi, şi eu la fel! Oricum... Trase adânc aer în piept. 
Recunosc că am fost nepoliticos în situaţia de faţă. 
Magicianul dădu din mână, rosti un cuvânt de eliberare; 
umbra amenințătoare se topi în beznă. lată! Acum poţi 
vorbi fără să-ţi fie frică. 

Kitty se uită în ochii lui. 

— Nu-mi era frică! 

Mandrake ridică din umeri. Aruncă o privire la uşa 
închisă a hanului, apoi spre stradă. Spre deosebire de 
eficienţa de care dăduse dovadă în han, părea deodată 
şovăielnic, neştiind ce să facă. 

— Ei? zise Kitty. Ce se mai întâmplă de obicei când 
arestezi pe cineva? Tortură? Bătaie? Ce-o să fie? 

Un oftat. 

— Nu te-am arestat! Cel puţin, nu neapărat. 

— Deci sunt liberă să plec? 

— Domnişoară Jones, mârâi el, sunt aici în calitate de 
persoană particulară, nu ca membru al guvernului, deşi, 
dacă nu termini cu isteriile, s-ar putea să se schimbe 
situaţia. Oficial eşti moartă. leri am primit ştirea că eşti în 
viaţă. Voiam o confirmare. 

Ochii lui Kitty se îngustară. 

— Cine ţi-a zis că sunt aici? Un demon? 

— Nu! Nu e important! Ea îşi dădu seama. 

— A, Nick Drew! 

— Am spus că nu e important. Nu are cum să te 
surprindă că am vrut să te găsesc - o fugară din calea 
justiţiei, o membră a Rezistenței. 

— Nu. Sunt doar surprinsă că nu mi-ai tăiat încă 
beregata. Magicianul scoase o exclamaţie de iritare 
autentică. 

— Sunt ministru, nu criminal! Ajut la protejarea 
poporului nostru de... de terorişti ca tine şi ca prietenii 
tăi. 


243 


— Mda, fiindcă poporul e în siguranţă în grija voastră, 
replică Kitty. Jumătate dintre tinerii noştri mor în 
America, şi aici poliţia îi schilodeşte pe oameni în plină 
stradă, demonii atacă pe oricine protestează, iar 
duşmanii şi spionii umblă liber prin suburbiile noastre. Cu 
toţii ne distrăm de minune! 

— Dacă n-am fi noi, ar fi mult, mult mai rău! Vocea lui 
Mandrake era puternică şi severă; cu un efort vizibil, o 
cobori până ajunse un fel de tors de pisică. Ne folosim 
puterea ca să conducem spre binele tuturor. Oamenii de 
rând au nevoie să fie călăuziţi. Recunosc, trecem printr-o 
perioadă dificilă, dar... 

— Puterea voastră se bazează pe sclavie! Cum poate fi 
spre binele cuiva? 

Magicianul păru cu adevărat uluit. 

— Nu e vorba de sclavie umană, zise el. Doar de 
demoni! 

— Şi asta face lucrurile acceptabile, nu? Cred că nu! 
Tot ce faceţi e pângărit. 

Răspunsul lui se auzi slab. 

— Nu-i aşa! 

— Este aşa, şi cred că ştii şi tu asta. Kitty se încruntă la 
el. De ce eşti aici? Ce vrei? Rezistenţa a murit acum mult 
timp. 

Mandrake îşi drese glasul. 

— Mi s-a spus... Îşi strânse haina în jurul trupului, se 
uită de partea cealaltă a fluviului. Mi s-a spus că m-ai 
salvat de golem. Că ţi-ai riscat viaţa ca s-o salvezi pe a 
mea. Îi aruncă o privire; faţa lui Kitty râmase impasibilă. 
Mi s-a zis şi că ai murit făcând asta. Acum că te găsesc în 
viaţă, sunt... sunt, fireşte, curios să aflu adevărul. 

Kitty se uită mânioasă la el. 

— Ce vrei, amănunte? Da, asta am făcut, şi trebuie că 
am fost nebună. L-am împiedicat pe golem să-ţi facă 
bietul cap terci. Apoi am fugit. Asta e tot. 

Îl privea fix; el îi întoarse privirea, cu faţa palidă şi 
rigidă în lumina artificială. Ploaia continua să cadă. 


244 


Mandrake tuşi. 

— Păi, detaliile sunt în regulă. Mulţumesc! De fapt, nu 
mă interesa atât ce anume ai făcut - cât mai degrabă de 
ce! 

Îşi băgă mâinile în buzunare. 

— Nu ştiu, răspunse Kitty. Chiar nu ştiu. 

— Pune-ţi haina, o îndemnă el. O să te uzi până la 
piele. 

— De parcă ţi-ar păsa! Totuşi se îmbrăcă. 

Se uită la ea cum se chinuia cu mânecile. După ce 
Kitty termină de încheiat nasturii, Mandrake îşi drese 
glasul. 

— Păi, indiferent ce motive ai avut, începu el, 
presupun că e cazul să-ţi mul... 

— Nu, se împotrivi ea. Nu face asta! Nu vreau să aud! 
Nu de la tine! 

Mandrake se încruntă. 

— Dar... 

— Am făcut-o fără să mă gândesc şi, dacă vrei să ştii 
adevărul, am regretat de atunci, ori de câte ori ţi-am 
văzut broşurile hidoase şi pline de scorneli pe stradă sau 
am trecut pe lângă acele scene unde actorii voştri vă 
prezentau minciunile. Aşa că nu-mi mulţumi, domnule 
Mandrake! Se zgribuli; ploaia se înteţise. Dacă trebuie 
să-i mulţumeşti cuiva, mulţumeşte-i lui Bartimaeus! EIl 
este cel care m-a îndemnat să-ţi salvez viaţa. 

Chiar şi în întuneric văzu că asta îl făcuse să tresară. 
Rămase ţeapăn, vocea i se dogi. 

— El te-a îndemnat? Nu-mi vine să cred. 

— De ce? Fiindcă e demon? Mda, ştiu! Nu prea are 
sens. Dar el mi-a zis cum să-l opresc pe golem, el m-a 
chemat înapoi când eu aş fi fugit. Fără el ai fi mort. Dar 
nu-ţi face griji din cauza asta. E doar un sclav. 

Magicianul tăcu un timp. Apoi zise: 

— Voiam să te întreb despre Bartimaeus. Dintr-un 
motiv sau altul, te priveşte cu afecţiune. De ce? 

Râsul lui Kitty era autentic. 


245 


— Nu există nici un fel de afecţiune între noi. 

— Nu? Atunci de ce mi-a zis că ai murit? Mi-a spus că 
golemul te-a ucis. De asta nu te-am căutat în toţi anii 
ăştia. 

— A zis el asta? N-am ştiut... Kitty se uită de-a lungul 
fluviului negru. Ei bine, poate pentru că l-am tratat cu 
respect! Poate fiindcă nu l-am înrobit, poate fiindcă n-am 
încercat să-l ţin în slujba mea an după an, fără pauză, 
până când i-a slăbit esenţa! Işi muşcă buzele şi îi aruncă 
o privire magicianului. 

Ochii lui erau ascunşi de o fâşie de întuneric. 

— Şi ce anume, spuse el cu glas scăzut, ai putea şti tu 
despre asta? Nu l-ai văzut pe Bartimaeus de ani de zile. 
Sau nu-i aşa? 

Kitty se trase înapoi către zidul de pe malul fluviului. 
Magicianul făcu un pas spre ea... 

Un sâsâit în aer; picăturile de ploaie sfârâiră şi se 
evaporară pe ceva care se materializă deasupra apei. Un 
glob mic, roz şi strălucitor. Părea că se aude muzică de la 
o orchestră îndepărtată. Mandrake se dădu îndărăt; rosti 
încet o înjurătură. 

O faţă rotundă neclară, sfâşiată de pârâituri de 
electricitate statică, apăru în glob. Se auzi o voce, la fel 
de neclară: 

— John! Te-am găsit! Ai întârziat! Muzicanţii se 
pregătesc! Hai repede! 

Magicianul se înclină uşor. 

— Quentin! Scuzele mele! Am fost reţinut. 

— Nu e timp de pierdut! Faţa păru să se fixeze asupra 
lui Kitty preţ de o clipă. Adu-o şi pe prietena ta! O să-i 
păstrez un loc! Zece minute, John! Zece minute! 

Globul sfârâi, se estompă, dispăru. O ploaie întunecată 
cădea necontenit în Tamisa. 

Kitty şi Mandrake se uitară unul la altul. 

— Se pare, zise încet magicianul, că va trebui să 
continuăm această conversaţie mai târziu. Îţi place 
teatrul, domnişoară Jones? 


246 


Kitty îşi ţuguie buzele. 

— Nu prea! 

— Nici mie! Îi făcu semn elegant s-o ia înaintea lui pe 
stradă. Va trebui să suferim împreună! 


247 


19 


Raidul nostru la hotelul Ambasador fu planificat cu o 
precizie militară şi cu cea mai mare grijă. Doar zece 
minute de ciorovăială într-o cabină telefonică şi planul 
era gata pus la punct. 

După ce plecaserăm de la stăpânul nostru, 
traversaserăm rapid Londra în zbor, deghizați în grauri, 
peste parcul în care avusesem atât de recent aventura 
nefericită. Palatul de Sticlă, pagoda, lacul cu ghinion - 
toate scânteiau neîndurător în ultimele raze de lumină 
ale serii. Majoritatea ornamentelor luminoase erau 
stinse; aglomeraţia normală lipsea, deşi mici grupuri de 
oameni de rând mişunau încoace şi încolo prin iarbă cu 
un scop necunoscut. Am văzut cordoane de poliţie, impi 
grăbiţi, o agitaţie neobişnuită... apoi am ajuns deasupra 
străzilor din St James şi am început să coborâm în cerc 
spre hotel. 

Era o chestie cu pretenţii, o clădire înaltă de piatră 
cenuşie aşezată printre ambasade şi cluburi pentru 
gentlemeni; un loc deopotrivă sofisticat şi discret, unde 
diplomaţii străini şi odraslele regale îşi puteau odihni 
portofelul pe durata şederii în oraş. Nu părea genul de 
hotel care să întâmpine cu bucurie invazia a cinci djinni 
zdrenţăroşi, mai ales unii aşa nesuferiţi ca Hodge. Am 
zărit formule magice pâlpâind la ferestre şi o reţea de 
noduri fine deasupra ieşirii de incendiu. Portarul, 
splendid în livreaua lui verde-lămâie, avea privirea ageră 
a cuiva care poartă lentile. Era nevoie de prudenţă. Nu 
puteam pur şi simplu intra aşa. 

Cabina telefonică era chiar peste drum. Unul câte unul, 
cinci grauri se lăsară în spatele ei. Apoi, pe rând, cinci 
şobolani se strecurară înăuntru printr-o gaură. Mwamba 
îşi folosi coada ca să dea la o parte grosul mucurilor de 


248 


ţigară, apoi ne-am început solemnul conclav. 

— In regulă, soldaţi, am luat eu cuvântul, binedispus. 
lată ce sugerez... 

Un şobolan chior ridică o labă în semn de protest. 

— Un moment, Bartimaeus. Cum de eşti tu dintr-odată 
conducătorul nostru? 

— Vrei întregul inventar al talentelor mele? 
Aminteşte-ţi că trebuie totuşi să-l capturăm pe Hopkins 
în seara asta. 

— Dacă aerele ar ajuta la ceva, Bartimaeus, te-am 
urma cu plăcere! Asta era Cormocodran. Vocea lui de 
bazalt răsună în cabina telefonică; vibraţiile făcură să-mi 
tremure mustăţile. Din păcate, eşti bătrân, obosit şi 
nefolositor! 

— Am auzit despre aventurile tale pe când erai o 
broască vitează, adăugă Hodge, chicotind. Bazânduc-te pe 
stăpân să te salveze, risipindu-ţi esenţa prin oraş ca 
ploaia. 

— Totuşi nu prea e vina lui, nu? interveni Mwamba, 
înţelegătoare. Dintre toţi şobolanii, ea era cea mai 
elegantă şi mai convingătoare. Ascobol avea un singur 
ochi, Hodge avea un şir de spini otrăvitori printre firele 
de păr, iar Cormocodran, ca de obicei, arăta mai degrabă 
ca o mică dependinţă din cărămidă. Cât despre mine, 
esenţa mea îmi juca din nou feste; aveam nişte zone 
neclare la extremităţi, deşi speram că sunt prea mici ca 
să le observe cineva. 

— Poate nu, dar reprezintă un risc la aşa o misiune, 
răspunse Ascobol. Uită-te acum la conturul lui. Complet 
ceţos. 

— O să ne încetinească! A rămas mereu în urmă când 
am zburat. 

— Mda, şi o să fie îngrozitor într-o confruntare. 

— Probabil o să se transforme în cremă de ouă!. 


1 Cremă de ouă: un alt termen tehnic. Denotă o prăbuşire 


totală a esenței pe planul muritor. În Locul Celălalt, desigur, esenţa 
noastră pluteşte liber tot timpul şi nu trebuie să ia o formă anume. 


249 


— Păi, n-o să mă vezi pe mine adunându-l de pe jos! 

— Nici pe mine! Nu suntem dădace. 

— Dincolo de părerile voastre despre puterile mele, 
am mârâit, sunt singurul care chiar l-a văzut pe Hopkins. 
Duceţi-vă fără mine, dacă vreţi! Să vedem cât de 
departe ajungeţi. 

— Acum se supără, spuse Hodge pe un ton meditativ. 
Are egoul ca un balon. Aveţi grijă! O să pocnească! 

Mwamba lovi iritată podeaua cu coada. 

— Pierdem timpul! O fi Bartimaeus epuizat, dar avem 
nevoie de sfaturile lui înainte să pornim. Zâmbi cât de 
dulce poate zâmbi un şobolan din canalizare: Te rog, 
continuă, Bartimaeus! Spune-ne ce ai văzut! 

Mă ştiţi. Nu sunt genul care să poarte pică!. Am ridicat 
nepăsător din umeri. 

— De fapt, nu e prea mult! L-am zărit pe Hopkins, dar 
numai puţin. Dacă e sau nu magician, nu ştiu. Presupun. 
Cu siguranţă că cineva a folosit o bandă de folioţi şi de 
djinni ca să mă alunge. 

— E doar o bănuială, spuse Mwamba. Eşti sigur că e 
om? 

— Hopkins? Da, l-am verificat pe toate cele şapte 
planuri. Om pe fiecare. Dacă îl luăm prin surprindere, ar 
trebui să-l putem prinde. 

— O, o să-l prind eu, zise Hodge cu o voce sumbră, 
plină de încântare. Nu vă faceţi griji din cauza asta. Am 
un locuşor numai bun pentru el, un loc unde frânghiile şi 
cătuşele nu vor fi necesare. Un loc chiar aici... sub pielea 
mea. 

Satisfăcut, rânji cu subiînţeles; sunetul pieri. Ceilalţi 
patru şobolani se uitară unii la alţii. Ascobol interveni: 

— Cred că o să ne limităm la metoda veche cu 


1 Cel puţin nu când nu pot riposta. Dar, mai devreme sau mai 
târziu, când o să-mi recapăt puterile, o să mă întâlnesc din nou cu 
Hodge, Ascobol şi Cormocodran. Şi atunci le voi aplica o răzbunare 
târzie cu ferocitatea unui urs rănit. Răzbunarea reuşită e doar 
chestiune de sincronizare. 


250 


frânghii, Hodge! Mersi pentru ofertă! Aşa... ca să 
continuăm, ştim că Hopkins stă aici. Ai idee în ce 
cameră? 

Am ridicat din umeri. 

— Habar n-am! 

— Va trebui să verificăm registrul de la recepţie. ŞI 
apoi? 

Cormocodran îşi mişcă burdihanul păros. 

— Ne repezim pe scări, spargem uşa, îl batem măr pe 
Hopkins şi îl luăm pe sus. Simplu, eficient, satisfăcător! 
Următoarea întrebare. 

Am clătinat din cap. 

— O tactică strălucită, dar Hopkins ar putea prinde de 
veste dacă ne apucam să tropăim pe scări. Trebuie să 
fim subtili! 

Cormocodran se încruntă. 

— Nu sunt sigur că mă pricep la subtilităţi. 

— În plus, zise Mwamba, Hopkins poate că nu s-a 
întors încă. Trebuie să pătrundem pe furiş în camera lui 
şi să vedem. Dacă nu e înăuntru, stăm la pândă. 

Am aprobat dând din cap. 

— Avem nevoie de deghizări, iar în cazul lui Hodge şi 
de o baie, plus de o dezinfecţie. Oamenii au simţul 
mirosului, să ştii. 

Şobolanul respectiv tresări indignat, zbârlindu-şi ţepii 
veninoşi. 

— Vino încoace, Bartimaeus! Vreau să-ţi gust esenţa. 

— Nu zău? Crezi că mă poţi învinge? 

— Nimic n-ar fi mai uşor şi mai plăcut. 

Cearta dură ceva timp, scânteind de spirit, vervă şi 
replici măiestre!, dar, înainte să apuc să-mi fac praf 
adversarul cu o devastatoare dovadă finală, un tip intră 


1 Mostră de dialog: „O, crezi că poţi, ei?”, „Da, nici o problema 
amice!” „Zău?”, „Zău!” Toate în faţa celorlalţi, care aclamau şi se 
plesneau peste şoldurile păroase. În privinţa profunzimii şi vigorii 
intelectuale, era undeva între dezbaterile din Atena antică şi cele 
mai recente din Parlamentul englez. 


251 


în cabina telefonică pentru a o folosi, iar şobolanii îşi 
puseră cozile pe spinare şi se împrăştiară. 


Trecură douăzeci de minute. La intrarea în hotelul 
Ambasador portarul se plimba tacticos dintr-o parte 
într-alta, şi bătea din palme ca să se încălzească. Se 
apropie un grup de oaspeţi, o femeie şi trei bărbaţi, toţi 
frumos îmbrăcaţi în veşminte aduse pe Drumul Mătăsii. 
Vorbeau între ei cu voce joasă, într-un dialect arab; 
femeia purta şiraguri de adulare la gât. Fiecare emana 
liniştitorul miros al bogăției, al demnităţii şi al poziţiei 
sociale!. Portarul se dădu la o parte, salută. Cei patru îi 
răspunseră dând din cap şi zâmbind amabil. Urcară 
scările şi pătrunseră în holul hotelului. 

O tânără zâmbitoare stătea la un birou de mahon. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

Cel mai chipeş dintre bărbaţi se apropie. 

— Bună seara! Suntem de la Ambasada Regatului 
Saba. Ne soseşte un grup de oficialități de la curtea 
regală peste câteva săptămâni şi dorim să inspectam 
hotelul dumneavoastră în vederea închirierii unor 
camere. 

— Desigur, domnule! Vreţi să mă urmaţi? Vă conduc la 
director! Recepţionera se ridică de la biroul ei şi merse 
cu paşi uşori pe un coridor. Cei patru diplomaţi din Saba 
o urmară; în acest timp, unul deschise pumnul pe care îl 
ţinuse până atunci strâns. O insectă mică, dar neplăcută, 
ieşi din el, toată numai picioare, ţepi şi duhori sulfuroase, 
şi zbură dând din aripile bâzâitoare până la biroul gol, 
unde începu să cerceteze registrul. 

Directorul hotelului era o cucoană mică, îndesată, de 
vârstă mijlocie. Avea părul cărunt, pieptănat pe spate şi 
prins cu o bucată de os de balenă lustruit. Işi primi 
vizitatorii cu o politeţe rezervată. 

— Sunteţi de la Ambasada Regatului Saba? M-am 


1Cu posibila excepţie a lui Cormocodran, care tot reuşea să 
arate ca o juncană strânsă într-un costum. 


252 


înclinat politicos. 

— Aşa este, doamnă! Perspicacitatea dumneavoastră 
este fără seamăn. 

— Păi, tocmai mi-a spus fata! Dar nu ştiam că Saba e 
un regat independent. Credeam că face parte din 
Confederaţia Arabă. 

Am şovăit. 

— Hmm, toate astea urmează să se schimbe, doamnă! 
Suntem aproape de a avea un guvern autonom. Exact 
asta vin să sărbătorească oaspeţii noştri. 

— Înţeleg... vai de mine, guvernarea autonomă e o 
tendinţă periculoasă! Sper ca Saba să nu dea un 
exemplu prost pentru Imperiul nostru... Păi, sigur că vă 
pot arăta o cameră obişnuită. Acesta e un hotel foarte 
prestigios, după cum sunt sigură că ştiţi - discret şi 
extrem de exclusivist. Sistemele sale de securitate au 
fost autorizate de magicienii din guvern. Avem demoni 
de pază foarte performanţi la fiecare uşă. 

— Da? La fiecare? 

— Da! Scuzaţi-mă... staţi să găsesc cheia potrivită. Nu 
durează mult. 

Directoarea se îndepărtă grăbită. Femeia diplomat se 
întoarse spre mine. 

— Bartimaeus, idiotule! sâsâi ea. Ai jurat că Saba încă 
există. 

— Păi exista când am fost eu acolo ultima oară. 

— Când, mai exact? 

— Acum vreo cinci sute de ani... Da, bine! Nu trebuie 
să vă enervaţi. 

Diplomatul mătăhălos vorbi pe un ton huruitor. 

— Hodge nu se grăbeşte. 

— Dar ştie să citească? am întrebat. Asta s-ar putea să 
fie problema cu planul nostru. 

— Sigur că ştie. Şşşş! Se întoarce. 

— Am găsit cheia, domnilor, doamnă! Dacă sunteţi 
amabili... 

Directoarea porni pe un coridor slab luminat, 


253 


împodobit cu lambriuri de stejar, cu oglinzi aurite şi cu 
ghivece inutile pe suporturi, scoțând în evidenţă bolți 
asortate. 

— Acolo este sufrageria... decorată în stil rococo, cu 
picturi originale de Boucher; dincolo sunt bucătăriile. La 
stânga este holul principal, singura încăpere unde este 
permisă folosirea demonilor. În restul hotelului 
interzicem prezenta lor, fiindcă sunt în general neigienici, 
zgomotoşi şi o pacoste respingătoare. Mai ales djinnii. Ați 
spus ceva, domnule? 

Cormocodran scosese un croncănit de furie. ŞI-I 
înăbuşi. 

— Nu, nu! 

— Spuneţi-mi, continuă directoarea, Saba e o societate 
magică? Mă tem că ar trebui să ştiu, dar am învăţat atât 
de puţine despre celelalte ţinuturi... Sunt atâtea de făcut 
în propria ţară, nu credeţi? E greu să ai timp din belşug 
pentru străini, mai ales când mulţi dintre ei sunt sălbatici 
şi antropofagi. lată liftul! Urcăm la etajul doi. 

Directoarea şi diplomaţii intrară în lift şi se întoarseră 
cu faţa spre uşă. Pe când uşile se închideau uşor, se auzi 
un  băzâit. Neobservată de directoare, o insectă 
zgomotoasă, plină de ţepi şi de emanaţii ciudate, se 
strecură prin crăpătura care se închidea, se îndreptă spre 
mâneca femeii din Saba şi se căţără până la urechea ei. 
Îi şopti ceva repede. 

Ea se răsuci spre mine, spunându-mi doar prin 
mişcarea buzelor: 

— Camera douăzeci şi trei. 

Am dat din cap. Aveam informaţia necesară. Cei patru 
diplomaţi din Saba se uitară unii la alţii. Ca unul, îşi 
întoarseră lent capetele spre micuța directoare, care îi 
dădea înainte satisfăcută despre binefacerile saunei de 
la hotel, fără să sesizeze brusca schimbare de atmosferă 
din liftul aglomerat. 

— Nu trebuie neapărat, am zis în arabă. Am putea s-o 
legăm. 


254 


— Ar putea să ne trădeze, replică femeia diplomat. ŞI 
unde s-o ducem? 

— Aşa-i! 

— Ei bine, atunci! 

Liftul vechi îşi continuă trudit ascensiunea. Ajunse la 
etajul doi. Se deschiseră uşile. Patru diplomaţi din Saba 
păşiră afară, urmaţi de o insectă bâăzâitoare. Cel mai 
voinic dintre cei patru se scobea în dinţi cu o agrafă din 
os de balenă lustruit. Termină rapid, înfipse osul de 
balenă în pământul dintr-un ghiveci voluminos de lângă 
lift şi o apucă după ceilalţi pe holul cufundat în linişte. 

La vederea camerei douăzeci şi trei, ne-am mai oprit o 
dată. 

— Ce facem? şopti Mwamba. Ascobol scoase un sunet 
de nerăbdare. 

— Batem la uşă! Dacă e acolo, spargem uşa şi îl 
prindem. Dacă nu... Şuvoiul de inspiraţie îi epuizase; se 
opri. 

— Intrăm şi aşteptăm! 

Asta era Hodge, bâzâind în jurul capetelor noastre. 

— Femeia a pomenit de un paznic la uşă, i-am 
avertizat. Va trebui să ne ocupam de el. 

— Cât de greu poate să fie? 

Grupul de diplomaţi se apropie de uşă. Mwamba 
ciocăni. Am aşteptat, uitându-ne în susul şi în josul 
coridorului. Totul era nemişcat. 

Mwamba mai ciocăni o dată. Apăru o mişcare în 
panoul circular din centrul uşii. Bucăţelele de lemn se 
deplasară, alunecând şi strâmbându-se ca să formeze 
conturul slab al unei feţe, care clipi somnoroasă şi vorbi 
pe nas cu o voce piţigăiată: 

— Ocupantul acestei camere este plecat. Vă rog, 
reveniţi mai târziu! 

M-am dat cu un pas înapoi şi am cercetat baza uşii. 

— E bine fixată. Credeţi că ne putem strecura pe 
acolo? 

— Mă-ndoiesc, zise Mwamba. Am putea intra pe gaura 


255 


cheii dacă ne transformăm în fum. 

Urmă o chicoteală din partea lui Ascobol. 

— Bartimaeus n-are nevoie să se transforme. Uitaţi-vă 
la partea de jos - deja e în stare gazoasă!. 

Cormocodran se uită încruntat la bustul lui mătăhălos. 

— Nu sunt sigur că tolerez fumul! 

Paznicul uşii ascultase cu o oarecare îngrijorare. 

— Ocupantul camerei este plecat, chiţăi din nou. Vă 
rog, nu încercaţi să intraţi! Voi fi nevoit să acţionez. 

Ascobol se apropie. 

— Ce fel de spirit eşti? Un imp? 

— Da, domnule! Într-adevăr! Paznicul uşii părea 
suspect de mândru. 

— Câte planuri poţi vedea? Cinci? Foarte bine: uită-te 
la noi pe planul al cincilea! Ce vezi? Ei? Nu tremuri? 

Faţa de pe uşă înghiţi cu zgomot. 

— Putin, domnule... Dar, dacă îmi permiteţi să întreb, 
ce e acea pată ceţoasă care pluteşte la dreapta? 

— la e Bartimaeus! Nu-i da atenţie! Noi ăştilalţi 
suntem nemiloşi şi puternici şi cerem să intrăm în 
cameră. Ce ai de spus? 

O pauză, un oftat adânc. 

— Sunt legat, domnule! Trebuie să vă împiedic! 
Ascobol înjură. 

— Atunci îţi semnezi condamnarea la moarte. Suntem 
djinni puternici. Tu eşti o mâzgăleală nesemnificativă. Ce 
speri să poţi face? 

— Pot da alarma, domnule! Ceea ce tocmai am făcut. 

O pocnitură slabă, ca de bule spărgându-se în noroi 
fierbinte. Diplomaţii se uitară în stânga şi în dreapta: 
de-a lungul coridorului, pe ambele părţi, o serie de 
capete se ridicau din covor. Fiecare cap era oval ca o 
minge de rugby, neted şi lucios, negru-cărăbuş, cu doi 


! jignitor, grosolan, dar era un sâmbure de adevăr în asta. Nu 
ajunsesem să mă deteriorez ca atunci cu broasca, dar, cu fiecare 
minut care trecea, puterile mele şi esenţa mea se mai micşorau 
puţin. Eram cam fluid prin zona pantalonilor. 


256 


ochi palizi, apropiaţi la bază. Fiecare ţâşni în aer trăgând 
după el nişte tentacule răsucite. 

— Trebuie să ne ocupăm de asta repede, în linişte şi 
fără să lăsăm urme, zise Mwamba. Hopkins nu trebuie să 
afle că s-a întâmplat ceva. 

— Corect! 

Într-o tăcere oarecum amenințătoare capetele plutiră 
în direcţia noastră. 

N-am zăbovit ca să vedem ce aveau de gând să facă. 
Am acţionat, fiecare după specialitatea lui. Mwamba sări 
pe perete, se căţără pe el până la tavan, unde rămase 
agăţată ca o şopârlă, lansând Spasme spre capul cel mai 
apropiat. Hodge renunţă într-o clipită la dimensiunea de 
insectă, se întoarse şi îşi scutură pielea, aruncând 
nenumărate săgeți otrăvite către duşman. Din umerii lui 
Ascobol crescură aripi cu pene; se ridică în aer şi lansă o 
Detonare. Cormocodran deveni un om-mistreţ. Îşi lasă 
colții în jos, îşi roti umerii masivi şi se aruncă în 
încăierare. Cât despre mine, m-am pitit după cel mai 
apropiat ghiveci ornamental, am ridicat ce Scut am putut 
şi am încercat să trec neobservat. 

Mă întrebam vag, pe când rearanjam frunzele mai 
mari, ce fel de ameninţare puteau constitui capetele 
plutitoare. Am descoperit curând. De îndată ce vreo două 
capete se apropiară, se lăsară pe spate, tentaculele li se 
dădură în lături şi dinăuntrul lor nişte tuburi scuipară 
jeturi negre care inundară totul în jur. Cormocodran fu 
prins chiar în timp ce ataca; scoase un zbieret de durere 
- unde atingea, lichidul acela îi ardea esenţa; făcea 
bulbuci, scuipa, îi pătrundea în carne. Chiar şi aşa, nu era 
înfrânt. Lovi cu colții şi trimise un cap zdrobit în jos pe 
hol. Detonarea lui Ascobol prinse un altul şi îl făcu să 
explodeze în aer; jeturi negre se loveau de pereţi, 


1 Mi-ar fi plăcut să iau parte la luptă. Teribil. În mod normal aş 
fi fost primul care să se lupte cu chestiile cu cap de sepie. Dar nu 
eram în apele mele. Mai aveam prea puţin din preţioasa esenţă ca 
s-o risipesc. 


257 


mânjindu-l şi mai mult pe agitatul Cormocodran şi atin- 
gând până şi frunzele din vârful ghiveciului meu - 
ascunzătoare de încredere. 

Sus, pe tavan, Mwamba sărea şi se eschiva, evitând să 
se mânjească în vreun fel cu negru. Spasmele ei nu-şi 
ratară ţinta: ici-colo capete se roteau şi se făceau bucăţi. 
Săgeţile otrăvite ale lui Hodge nimeriseră şi ele vreo 
două: acestea se umflară, se îngălbeniră şi se afundară 
în covor, unde se lichefiară şi dispărură. 

Capetele îşi măriră surprinzător viteza. Ţâşneau în 
toate direcţiile, încercând să scape de săgeți, Spasme şi 
Detonări, şi să ajungă în spatele djinnilor pentru noi 
atacuri. Erau însă stânjenite de îngustimea coridorului, şi 
de nebunia care se pare că pusese stăpânire pe 
Cormocodran. Cu colții topiţi şi cu o faţă care se estompa 
şi se evapora, Cormocodran răgea şi ataca, dând cu 
pumnii, apucând tentacule, călcând în copite, aparent 
insensibil la jeturile schiloditoare. Cu un astfel de inamic, 
capetele erau în dificultate. În mai puţin de un minut 
cedă şi ultimul, bolborosind. Bătălia se încheiase. 

Mwamba cobori de pe tavan. Ascobol pluti spre podea. 
M-am arătat vioi de după plantă şi m-am uitat pe coridor. 
Ingrijitorii de mâine-dimineaţă vor avea parte de o mare 
surpriză, indiferent pe ce plan ar opera. Jumătate din 
pereţi erau acoperiţi cu lichid care sâsâia, făcea spumă şi 
se scurgea în pârâiaşe spre podea. Coridorul era un 
mozaic de pete, de arsuri şi de mâzgă în curs de 
închegare. Chiar şi partea din faţă a ghiveciului meu 
fusese pârlită bine; l-am întors cu grijă ca să prezinte 
lumii partea frumoasă. 

— lată! am exclamat vesel. Credeţi că Hopkins o să 
observe ceva? 

Cormocodran era în stare proastă, cu capul de mistreţ 
abia recognoscibil, cu colții înnegriţi, cu tatuajele lui 
drăguţe aproape şterse. Cu paşi şovăielnici, se apropie 
de uşa camerei douăzeci şi trei, unde impul privea clipind 
din cercul lui. 


258 


— Acum, prietene, zise el, trebuie să hotărâm cum o 
să mori. 

— O clipă! ţipă paznicul uşii. Nu mai e necesară o 
astfel de neplăcere! Divergenţa noastră de opinii s-a 
încheiat! 

Cormocodran îşi miji ochii. 

— Cum aşa? 

— Fiindcă ocupantul camerei s-a întors şi puteţi trata 
cu el personal. O zi bună! 

Bucăţelele de lemn se mişcară şi se liniştiră; conturul 
feţei dispăruse. 

Preţ de câteva secunde am meditat la misterul din 
cuvintele impului. După încă o secundă ne-am întors 
încet ca să ne uităm pe hol. La jumătatea lui stătea un 
bărbat. 

Evident abia venise de afară, fiindcă purta o haină de 
iarnă peste un costum cenuşiu-închis. Avea capul 
descoperit şi părul uşor răvăşit de vânt; un smoc de păr 
castaniu cădea peste o faţă care nu era nici tânără, nici 
bătrână. Era acelaşi bărbat pe care îl văzusem în parc: 
slab, cu pieptul scobit, fără să iasă cu nimic în evidenţă. 
Ducea o pungă de plastic cu cărţi în mâna stângă. Chiar 
şi aşa, înfăţişarea lui îmi aducea vag aminte de ceva, ca 
şi data trecută. Ce era? Aş fi putut să jur că nu-l mai 
întâlnisem pe Hopkins până atunci. 

L-am vizualizat pe cele şapte planuri. Nu puteam fi 
absolut sigur, dar aura lui părea puţin mai puternică 
decât a majorităţii oamenilor. Poate era doar din cauza 
luminilor. Era precis om. 

Domnul Hopkins se uită la noi. Ne-am uitat şi noi la el. 

Apoi el zâmbi, se întoarse şi fugi. 

Am zbughit-o după el: Mwamba şi Ascobol în frunte, 
Hodge tropăind după ei, eu următorul, conservându-mi 
cât puteam energia, şi, în fine, bietul Cormocodran în 
ariergardă!. Ne-am oprit toţi grămadă după colţ, în faţa 


! îl întârziau în primul rând rănile, dar nici ultima lui masă nu-i 
picase prea bine. O hăpăise efectiv pe directoare. 


259 


liftului. 

— Pe unde a luat-o? 

— Pe acolo! Pe scări - repede... 

— In sus sau în jos? 

Am văzut o mânecă fluturând la cotitura scărilor de la 
etajul de dedesubt. 

— Jos! Repede! Transformaţi-vă careva! 

O Mwamba tremurândă se preschimbă într-o pasăre cu 
aripi negre-verzui, care se avântă pe casa scărilor. 
Ascobol se făcu vultur, o alegere mai puţin isteaţă, 
fiindcă abia se putea mişca în spaţiul strâmt. Hodge se 
micşoră, se cocoţă pe balustradă sub înfăţişarea unui 
pangolin răutăcios, se făcu ghem, aşa încât solzii să-l 
protejeze, şi îşi dădu drumul greoi în jos. Nici eu, nici 
Cormocodran nu ne-am grăbit ca ei; îi urmam cât 
puteam de repede. 

Jos, la parter, prin uşile batante, afară pe coridor. 
M-am oprit, dar m-a dărâmat Cormocodran, care venea 
din spate fără să se uite. 

— Încotro au luat-o? 

— Nu ştiu! l-am pierdut. Nu... ascultă! 

Strigăte şi ţipete - semne clare care ne dădeau de 
veste pe unde se aflau tovarăşii noştri. Se auzeau 
dinspre sufragerie. Cum stăteam aşa şi ne uitam, o serie 
de oameni - un amestec eterogen de clienţi şi de 
personal de la bucătărie - se năpustiră prin boltă şi o 
zbughiră urlând pe coridor. Am aşteptat ca omul cel mai 
corpolent să treacă gâfâind pe lângă noi, apoi am alergat 
într-acolo. Prin sufragerie, de-a lungul unui şir de scaune 
risipite, de tacâmuri şi de sticle sparte, şi prin nişte uşi 
batante, până am ajuns în bucătăria hotelului. 

Ascobol se uită în jur. 

— Repede! strigă el. L-am înconjurat. 

Ciclopul stătea călare pe o chiuvetă de metal, arătând 
cu degetul. În stânga lui, Mwamba bloca spaţiul dintre 
două rânduri de cratiţe, coada ei solzoasă legănându-se 
leneş într-o parte şi în alta, limba ei lungă şi bifurcată 


260 


mişcându-se rapid în aer. În dreapta lui, Hodge se 
cocoţase pe o masă de tranşat carnea, şi îşi ridica şi 
cobora spinii otrăviţi cu intenţii malefice. Cu toţii se uitau 
fix spre colţul îndepărtat al bucătăriei, unde se refugiase 
urmăritul. În spatele lui era un zid masiv, fără uşi sau 
ferestre. Nu avea nici o şansă de scăpare. 

Eu şi Cormocodran ne-am postat la locurile noastre. 
Ascobol îşi îndreptă privirea spre noi. 

— Nebunul nu vrea să vină cu noi de bunăvoie, sâsâi 
el. Trebuie să-l speriem puţin. Hodge a chicotit ca un 
maniac, dar nu s-a mişcat nici un centimetru. Hai, 
Bartimaeus, nu izbuteşti să araţi un pic mai 
înspăimântător? Pune-ţi înfăţişarea la punct! 

S-ar putea argumenta că unui om căruia nu-i e frică de 
un ciclop, de un războinic cu cap de mistreţ, de o şopârlă 
gigantică şi de un pangolin cu aspect fioros care 
chicoteşte n-ar putea fi prea impresionat de un monstru 
în plus sau în minus, dar m-am conformat. Un diplomat 
din Saba nu e cel mai înfricoşător lucru din lume. Am 
scotocit prin inventarul meu de înfăţişări şi am ales-o pe 
cea care de obicei îi speria suficient pe oamenii de la 
câmpie. Diplomatul dispăru. În locul lui se ivi o figură 
înaltă şi sinistră, împodobită cu o mantie de pene şi de 
oase de animale; avea corp de om, dar capul - lucios şi 
negru, cu ochi de foc galben - era cel al unui corb 
sălbatic. Ciocul crud se deschise, scoțând un croncănit 
feroce către adunare. Tacâmuri asortate zăngăniră prin 
bucătărie. 

M-am aplecat către Ascobol. 

— Ce părere ai de asta? 

— Merge! 

Ca unul, cei cinci djinni înspăimântători se apropiară 
de victima lor. 

— Ar fi cazul să pui chestia aia jos, îl avertiză Mwamba 
sever. Te-am prins! 

A, da. Chestia aia. O observasem şi eu. Era un fel de 
ustensilă de bucătărie pe care domnul Hopkins o 


261 


apucase pentru a se apăra. Dar departe de a o ţine 
temător în faţa lui, aşa cum te-ai fi aşteptat, se juca cu 
ea într-un mod nepotrivit pentru un savant, aruncând-o 
în aer cu o mână şi prinzând-o cu îndemânare între 
arătătorul şi degetul mare de la cealaltă mână. Dacă ar fi 
fost un deschizător de conserve sau un instrument de 
curăţat cartofi, chiar un polonic sau o lingură de supă, nu 
m-ar fi deranjat atât. Dar nu era nimic din toate astea. 
Era un satâr de tăiat carne, şi încă unul mare. 

Felul în care îl mânuia îmi aduse aminte de ceva. 

— Ei bine, zise domnul Hopkins, zâmbind. lată o 
ghicitoare! M-aţi prins voi pe mine, sau invers? 

Zvâcni puţin din picioare când spuse asta, de parcă 
urma să danseze vreun oribil dans celtic; se ridică însă 
uşor de la pământ şi pluti deasupra noastră, cu un rânjet 
larg pe faţă. 

Asta era ceva neaşteptat. Până şi Hodge se opri din 
chicoteala lui. Ceilalţi se uitau unii la alţii, uimiţi. Nu şi 
eu, totuşi. Tăceam, încremenit, cu un deget neplăcut de 
gheaţă coborându-mi în voie pe şira spinării. 

Pentru că, vedeţi voi, cunoşteam vocea. Nu aparţinea 
nici unui domn Hopkins. Nici măcar nu era un glas 
omenesc. Era vocea lui Faquarl! 


262 


20 


— A, băieţi, m-am încumetat să intervin. Cred că ar 
trebui să procedăm cu atenţie! 

Cum plutea aşa în aer, domnul Hopkins aruncă satârul 
în sus; acesta sclipi în timp ce se rotea, descrise un arc în 
jurul lustrei din tavan şi ateriză cu mânerul pe degetul lui 
întins. Îmi prinse privirea şi îmi făcu cu ochiul. 

Ascobol era uimit, dar rostea vorbe mari ca să 
mascheze asta. 

— Deci poate să leviteze, mârâi el. Şi să facă jonglerii. 
Asta pot face jumătate dintre fachirii muritori de foame 
din India, şi nu fug niciodată de ei. Haideţi! Amintiţi-vă că 
trebuie să-l prindem viu! 

Cu un sunet nepământean, sări de pe chiuveta pe care 
stătuse. Omul cu cap de corb ridică o mână în semn de 
avertisment. 

— Stai! am zis. Ceva nu e în ordine aici. Vocea lui... 

— Bartimaeus, laşule! Pangolinul slobozi o puzderie de 
săgeți care aterizară pe podea la picioarele mele. Te 
temi pentru fărâma de esenţă care ţi-a mai rămas. Păi, 
suie-te pe cel mai apropiat scaun şi văicăreşte-te! Patru 
djinni zdraveni se pot ocupa de acest om. 

— Dar tocmai asta e, am protestat. Nu sunt sigur că 
este om. Este... 

— Bineînţeles că sunt! Sus, în aer, domnul Hopkins se 
bătea mândru în piept. Pe planurile unu până la şapte, în 
carne şi oase. Nu vedeţi? 

Rostea adevărul. Era om oricum te uitai la el, dar 
Faquarl era cel care vorbea. 

Şopârla gigantică îşi mişcă agitată coada; atinse un 
aragaz şi îl răsturnă cu zgomot într-o parte. 

— Staţi! spuse Mwamba. În ce limbă vorbim:? 


Uneori, prinşi de evenimente, noi, dijinnii, uităm ce limbă 


263 


— Hmm... Aramaică, de ce? 

— Pentru că şi el o vorbeşte. 

— Şi ce-i cu asta? Doar e un învăţat, nu? 

În condiţii de stres şi Ascobol reuşea să se exprime în 
câteva dialecte semitice. 

— Da, dar pare un pic ciudat... 

Domnul Hopkins se uită ostentativ la ceasul de la 
mână. 

— Auziţi, mă scuzaţi că intervin, strigă el, dar sunt un 
om ocupat! Am o treabă importantă în seara asta, care 
ne priveşte pe toţi. Dacă dispăreţi în momentul ăsta, vă 
cruţ! Chiar şi pe Bartimaeus! 

Cormocodran îşi  odihnise până atunci esenţa 
zdruncinată, aşezat pe un aragaz cu opt ochiuri, dar, 
auzind aceste cuvinte, îşi ieşi din pepeni. 

— O să ne cruţi? răcni el. Pentru obrăznicia asta o să 
te străpung nemilos cu coarnele! 

Lovi în pământ cu o copită şi făcu un pas în faţă. 
Ceilalţi djinni îi urmară exemplul; se stârni un zdrăngănit 
general de coarne, ţepi, solzi şi alte părţi acoperite cu 
armură. Domnul Hopkins aruncă jucăuş satârul în mâna 
dreaptă şi îl învârti în jurul degetelor. 

— Staţi, idioţilor! ţipă omul-corb. N-aţi auzit? Mă 
cunoaşte! Îmi ştie numele! Asta-i... 

— Parcă nu e genul tău, Bartimaeus, să stai şi să 
priveşti o bătălie de pe margine! strigă vesel Hopkins, 
coborând spre primul djinn care înainta. In mod normal ai 
fi mult mai departe, ghemuit în cine ştie ce catacombă 
dezafectată! 

— Incidentul ăla cu catacomba a fost cumplit de 
deformat! am urlat la rândul meu. Cum am mai explicat 
de nenumărate ori, o păzeam de duşmanii Romei, care 
ar fi putut foarte bine s-o aleagă... 

M-am oprit în momentul acela. Asta era dovada! Nici 


folosim. Când conlucrăm în cadrul acestei lumi, avem tendinţa de a 
vorbi dialecte familiare nouă şi nu neapărat pe cele folosite în cadrul 
civilizaţiei de zi cu zi. (Aşa că, vedeţi, se explică totul.) 


264 


un om nu ştia pe unde bântuisem eu în timpul invaziilor 
barbare şi, de altfel, nici prea multe spirite importante.!. 
De fapt, exista un singur djinn care pomenise cu 
regularitate metronomică incidentul ori de câte ori ni se 
intersectaseră drumurile de-a lungul secolelor. Şi eram 
sigur că ăla era... 

Am început să ţopăi agitat într-o parte şi într-alta, 
ţipând: 

— Stop! Nu-i deloc Hopkins! Nu ştiu cum, dar este 
Faquarl, şi e... 

Era, fireşte, prea târziu. Tovarăşii mei scoteau prea 
multe răgete şi mormăieli ca să mă audă. Reţineţi că mă 
îndoiesc că s-ar fi oprit chiar dacă m-ar fi auzit. Sigur 
Ascobol şi Hodge, care n-aveau nici un fel de 
consideraţie pentru cei mai buni şi mai în vârstă ca ei, ar 
fi continuat oricum. Poate Mwamba ar fi ezitat. 

Dar nu auziră şi continuară să se strângă ameninţători 
în jurul lui. 

Ei bine, erau patru la unu. Faquari, înarmat doar cu un 
satâr de bucătărie, contra patru dintre cei mai feroce 
djinni aflaţi în momentul acela în libertate la Londra. 
Raportul de forţe era crâncen de inegal. 

Aş fi sărit în ajutorul tovarăşilor mei dacă aş fi crezut 
că aş putea schimba cu ceva rezultatul. 

În schimb, m-am tras cu grijă spre uşă. Problema e că 
îl cunoşteam pe Faquari! Emana o anume încredere în 
sine care provenea tocmai din faptul că se pricepea la ce 
făcea?. 


1 Folioţii Frisp şi Pollux fuseseră de faţă când am fost 
descoperit; se amuzaseră apoi povestind întâmplarea impilor din 
gaşca lor. Din păcate, ambii folioţi şi impii au fost curând ucişi în 
diferite moduri în timpul unei singure nopţi: o coincidenţă bizară, 
care m-a epuizat efectiv. 

2 Nu era precum bătrânul Jabor, adică puternic şi idiot până la a 
fi indestructibil. Nu era nici ca posacul de Tchue, care rar se vedea 
nevoit să ridice un deget la duşmanii lui, atât de înfricoşătoare şi de 
inventive erau vorbele lui. Nu, Faquarl era un geniu - privea cu spirit 
practic supraviețuirea respectând în egală măsură puterea şi 


265 


Era foarte bun şi foarte rapid. Omul-corb tocmai 
trecuse de un suport cu tigăi şi încerca să se strecoare 
pe lângă tăvile de copt, când o ploaie de plăci de metal îi 
trecu pe lângă urechi. Plăci de armură, de fapt, care 
fuseseră până de curând pe pangolin. 

La nici câteva secunde urmară alte câteva chestii - din 
care pe unele, îmi pare rău să vă spun, le-am 
recunoscut. 

Abia când am ajuns la uşa de la bucătărie m-am 
încumetat să arunc repede o privire în urmă. În colţul 
îndepărtat al încăperii era un vârtej de mişcare, de 
fulgere de lumină, de sunete şi de ţipete. Din când în 
când se zăreau nişte mâini ieşind din acest vârtej, 
înhăţând mese sau frigidere mici şi reintrând în 
învălmăşeală. Periodic erau azvârlite în afară fragmente 
de metal, de lemn sau esenţă. 

Era cazul să plec. Câţiva dintre tovarăşii mei djinni 
lansează o Ceaţă învolburată care să le asigure 
retragerea; alţii optează să lase în urmă nişte vapori 
otrăvitori de cerneală sau câteva Iluzii. Eu, unul, am stins 
lumina. Bucătăria şi sufrageria se cufundară în întuneric. 
Nişte scânteieri ciudate de zeci de culori, emise de djinnii 
care se luptau, alunecau şi se învârteau pe toţi pereţii. 
Undeva în faţă se zărea o fâşie de lumină, singuratică, 
care marca ieşirea spre coridor. Mi-am strâns mantia de 
pene în jurul trupului şi m-am lăsat înghiţit de umbre. 

Nu apucasem să ajung nici la jumătatea sufrageriei 
când toate zgomotele de luptă din spatele meu încetară. 

M-am oprit, sperând totuşi că voi auzi strigătele de 


şiretenia. În clipa de faţă, eu abordam aceeaşi tactică: încercam să 
evit să fiu omorât, respectând prin şiretenie puterea lui Faquarl. 

! înfăţişarea mea de om-corb era totemul tribului care trăia 
între câmpie şi pădure. Membrii acestui trib preţuiau modul de a se 
furişa al păsării, inteligenţa şi viclenia ei. Mantia era făcută din pene 
de la fiecare pasăre care trăia prin părţile acelea: puterea lor fiind 
absorbită de a mea, puteam să merg neobservat pe piatră şi pe 
iarbă şi de asemenea să vorbesc respectuos cu şamanul tribului, 
care purta un costum similar, completat cu o mască. 


266 


victorie ale tovarăşilor mei. 

Nici vorbă. Liniştea se lovea de penele din ceafa mea 
de corb. 

M-am concentrat şi efectiv m-am străduit să sesizez o 
frântură mică de zgomot... Poate că m-am străduit prea 
tare. Mi s-a părut că aud ca prin vis un sunet slab, ca şi 
când cineva plutea prin întuneric. 

M-am grăbit să înaintez. N-avea rost să mai încerc să 
fug - şiretenia era cheia. În nici un caz nu eram în stare 
acum să-l înfrunt pe Faquari, indiferent cât de excentrică 
i-ar fi fost înfăţişarea. M-am ţinut aproape de pereţi, 
păstrând distanţa faţă de mesele, de scaunele şi de 
tacâmurile aruncate pe jos. Veşmântul meu de umbre îmi 
acoperea capul plecat; un ochi galben cercetă îngrijorat 
în jur de sub un breton de pene. Se uită în urmă. 

Prin bolta care dădea spre bucătărie se vedea venind o 
pată de negreală mişcătoare; lumina scânteie pe ceva 
din mâna acelei pete. Am iuţit paşii şi în momentul acela 
am dat cu piciorul într-o linguriţă, care se lovi cu un 
clinchet de perete. 

Se auzi o voce familiară: 

— Vai de mine, Bartimaeus, chiar că eşti zăpăcit în 
seara asta! E posibil ca un om să fie păcălit de întuneric, 
dar eu te văd clar ca în miezul zilei, pitit acolo sub nişte 
zdrenţe. Stai puţin să vorbeşti cu mine! Mi-au lipsit micile 
noastre discuţii. 

Capul de corb nu răspunse, ci se grăbi spre uşă. Vocea 
i se adresă iar, ceva mai de aproape: 

— Nu eşti nici măcar un pic curios? Mă gândeam că 
mori de curiozitate să afli cum mi-am ales înfăţişarea 
asta. 

Sigur că eram curios, dar „mort de curiozitate” chiar 
nu eram. Îmi place să fac haz pe seama altora, dar nu 
stau la taclale când alternativa este să fug ca să-mi 
salvez viaţa. Dând să păşească, omul-corb sări în faţă, cu 
mâinile întinse, parcă ar fi plonjat într-o piscină; mantia 
de pene se desfăcu, flutură şi se transformă în aripi 


267 


negre. Bărbatul dispăruse; un corb disperat se lansă în 
zbor spre uşă, ca o săgeată cu pene... 

Un oftat, o bufnitură, şi un croncănit de durere. 
Înaintarea corbului fusese oprită într-un mod care nu lăsa 
loc de discuţii, străpuns în vârful unei aripi şi suspendat 
sub un licăr strălucitor care tremură, vibră şi se linişti - 
dovedindu-se a fi de fapt un satâr de carne înfipt în 
perete. 

Cu o uşurinţă nonşalantă, făptura care arăta precum 
domnul Hopkins traversă camera prin aer. Corbul 
aşteptă, legănându-se încet, cu o expresie de indignare 
pe cioc. 

Domnul Hopkins se apropie. Un umăr de la costum era 
puţin pârlit şi avea o tăietură mică pe un obraz. Dar în 
rest părea nevătămat. Rămase plutind în întuneric, cam 
la un metru distanţă de mine, privindu-mă cu un zâmbet 
abia schiţat. Am ghicit că îmi cerceta condiţia fizică pe 
diferite planuri; starea mea de slăbiciune mă stânjenea, 
de parcă aş fi fost dezbrăcat. Băteam cu vârful aripii 
libere în perete. 

Am izbucnit: 

— Hai, spune! Termină odată! 

Pe faţa inexpresivă trecu o umbră de încruntare. 

— Vrei să te omor? 

— Nu la asta mă refeream! Gluma idioată la care te 
gândeşti. Ce frumos din partea mea că atârn aşa de 
perete. Hai, ştii ce vrei! Spune ce ai pe suflet! 

Învăţatul se arată jignit. 

— Ca şi când m-aş înjosi într-atât, Bartimaeus! Mă 
judeci după propriile standarde subterane de vorbe de 
duh, care sunt la fel de patetice precum e starea esenței 
tale. Uită-te la tine! Perforat ca un burete! Dacă ţi-aş fi 
stăpân, te-aş folosi drept mop de spălat podeaua. 

Am mârâit. 

— Asta probabil figurează în programul tău de sarcini! 
Eu am făcut restul. 

— Sunt convins! Ei, este jalnic să vezi un spirit decăzut 


268 


în aşa hal, chiar şi unul atât de frivol şi de enervant ca 
tine. Aproape mi se face milă! Se scărpină la nas şi 
continuă: Aproape, dar nu chiar. 

M-am uitat în ochii lui cenuşii, palizi. 

— Chiar eşti tu, nu? 

— Categoric! 

— Dar esenţa ta... Unde...? 

— Chiar aici, ascunsă în corpul dragului nostru domn 
Hopkins. După cum ai dedus probabil, asta nu e doaro 
simplă deghizare. Vocea lui Faquarl chicoti încet: Ce era 
cu echipamentul ăla patetic de păsăroi pe care-l purtai 
mai devreme? Un totem amerindian? Aşa de murdar şi 
de învechit! Am depăşit de mult treburile astea. 

— Eşti într-adevăr în corpul lui? Îuuu! E scârbos. Cine 
ţi-a făcut asta, Faquari? Cine e stăpânul tău? 

Nu mai pricepeam nimic. 

— Stăpânul meu? Bărbatul care plutea în aer se 
cutremură de râs. A, păi domnul Hopkins, bineînţeles, şi 
îi sunt foarte recunoscător! Aşa de recunoscător, încât 
cred că eu şi cu el vom colabora multă vreme de acum 
înainte. Izbucni iar într-un râs puternici. S-au întâmplat 
multe de când ne-am văzut ultima oară, Bartimaeus! 
continuă el. Mai ţii minte cum ne-am despărţit? 

— Nu! 

Îmi aminteam totuşi. 

— Mi-ai dat foc, dragă prietene! Ai aprins un chibrit şi 
m-ai lăsat să ard într-un crâng. 

Corbul se foi stingher sub satâr. 


1Scos de un djinn destul de în vârstă precum Faquari, râsul 
ăsta era curios de descurajant. Noi, spiritele superioare, avem 
desigur simţul umorului, pe care îl folosim ca metodă de corecție 
pentru anii nesfârşiţi de servitute pe Pământ. În mod normal se 
încadrează într-o anume categorie - este sec, sardonic şi 
observaţional, uimit în permanenţă de slăbiciunile magicienilor 
noştri. Nu tindem să cădem în isterii - asta chiar nu se face! (Sigur, 
nu mă refer aici şi la impi, care rar se ridică peste nivelul trom bonelii 
distractive.) Aşa stând lucrurile, era ceva ciudat de nereținut în 
veselia lui Faquarl, ceva puţin prea implicat. 


269 


— Ăsta e un gest de afecţiune în alte culturi. Unii 
îmbrăţişează, unii sărută, iar alţii îşi dau foc între ei în 
mici petice de pădure. 

— Mmm! Ei, ai fost sclavul mai multor oameni decât 
mine, Bartimaeus! Se înţelege că le-ai învăţat obiceiurile. 
Totuşi, a fost un pic cam dureros... 

Veni mai aproape. 

— N-ai fost prea afectat, am protestat. Te-am surprins 
câteva zile mai târziu făcând-o pe bucătarul în bucătăria 
de la Heddleham. Nu păreai prea pârlit! Apropo, ce tot ai 
cu bucătăriile? Mereu bântui prin elet. 

Hopkins - sau Faquarl - încuviinţă dând din cap. 

— În bucătării sunt o grămadă de arme frumos 
ascuţite. Lovi uşor satârul cu vârful degetului; lama cu 
tot cu corb tremură şi zvâcni. Tocmai de asta am coborât 
acum aici! Şi, în plus, e mai mult spaţiu decât pe culoarul 
de la etaj. Îmi trebuia loc să-mi întind un pic braţele... în 
hotelul ăsta se pune mare accent pe spaţiu. Fii atent, în 
camera mea am jacuzzi! 

Mi se învârtea capul. 

— Stai o secundă! Eu te ştiu drept Faquarl din Sparta, 
năpasta egeenilor. Te-am văzut în chip de tablă uriaşă de 
piatră neagră strivind infanteria Greciei antice. Acum ce 
eşti? Un om cu pieptul scobit, căruia îi place baia din 
cameră? Ce se întâmplă? De când eşti închis aşa? 

— Doar de câteva luni. Dar nu prea poţi spune că sunt 
închis. Hotelul Ambasador este o clădire foarte luxoasă şi 
selectă. Vezi tu, lui Hopkins îi plăceau lucrurile bune în 
viaţă. Şi apoi nici nu poate fi invadat de spionii 


1 Asta era adevărat. Încă de pe vremea bucătăriilor regale de la 
Ninive, pe la 700 î.Hr. Fusesem trimis acolo de magicienii babilonieni 
într-o misiune diplomatică, adică să strecor arsenic în mâncarea lui 
Sennacherib în timpul unui banchet. Din păcate, Faquarl fusese 
însărcinat de regele asirian să caute asasini: i se făcuse poftă de 
porţia mea de vițel gras din farfurie şi începuse să mă alerge pe hol. 
După o mamă de bătaie cu mâncare, l-am doborât cu un jambon 
bine ţintit şi m-am salvat fugind. În mare, relaţia noastră a început 
să se deterioreze din momentul acela. 


270 


guvernamentali, aşa că pot intra şi ieşi când poftesc. 
N-aveam nici un motiv să schimb aranjamentul ăsta. 

Corbul îşi dădu ochii peste cap. 

— Nu în hotel! Vorbeam de corp! Un chicotit. 

— Răspunsul este acelaşi, Bartimaeus! Sunt doar 
câteva săptămâni de când bunul domn Hopkins - cum să 
mă exprim? - m-a invitat în el. A durat un timp să mă 
adaptez noului mediu, dar acum mă simt extrem de în 
largul meu. Şi, în ciuda aparenţelor, puterea mea nu este 
redusă în nici un fel. După cum s-au convins prietenii tăi 
mai devreme. Rânji: Nu am mai mâncat aşa de bine de 
mult! 

— Da, bine! Am tuşit stingherit. Sper că nu te gândeai 
să faci la fel şi cu mine. Ne cunoaştem de atâta timp. 
Avem o relaţie minunată; multe experienţe comune. 

Ochii domnului Hopkins sticliră veseli. 

— Aşa mai merge, Bartimaeus! Văd că ţi-a revenit 
simţul umorului. Dar, de fapt, nu intenţionez să te 
devorez. 

Corbul atârnase până atunci de satâr cu o faţă foarte 
jalnică. Auzind afirmaţia neaşteptată, se învioră. 

— Nu? Faquarl, eşti un prieten aşa de generos! Imi cer 
scuze pentru incidentul acela din crâng, şi pentru luptele 
noastre pentru Amuletă, şi pentru Convulsia aia cu care 
te-am doborât în Heidelberg în „treizeci şi doi” - am 
ezitat -, pe care observ că nu ştiai că eu o aruncasem. 
Hmm, şi pentru toate celelalte. Deci, mii de mulţumiri şi, 
dacă ai putea să iei satârul ăsta, mi-aş vedea de drum! 

Bărbatul cu chipul inexpresiv nu scoase satărul din 
perete. In schimb se aplecă spre corb. 

— N-am spus că te cruţ, Bartimaeus! Doar că n-am de 
gând să te mănânc. Ce idee! Doar dacă mă uit la esenţa 
ta fac indigestie, însă nici n-o să-ţi dau drumul. In 
noaptea asta o să ai parte de o moarte cumplită... 

— O, excelent! 

— In modul cel mai dureros şi mai lent care o să-mi 
vină în minte. 


271 


— Auzi, nu-i nevoie să te strofoci mult cu asta... 

— Dar mai întâi vreau să-ţi zic ceva. Faţa rânjită a lui 
Hopkins se apropie şi mai mult şi rosti: Vreau să-ţi spun 
că te-ai înşelat! 

Mă laud cu ascuţimea minţii şi cu inteligenţa mea 
pătrunzătoare, dar fraza asta mă năuci. 

— Poftim? 

— De nenumărate ori, continuă Faquari, mi-am 
exprimat în faţa ta speranţa că djinnii ar putea fi liberi 
într-o zi. Djinni ca tine şi ca mine! De ce ne războim? 
Pentru că suntem montați unul împotriva celuilalt de 
blestemaţii noştri de stăpâni oameni. De ce ne supunem 
lor? Pentru că n-avem de ales. În repetate rânduri ţi-am 
prezentat teoria mea, că aceste legi ar putea fi 
răsturnate; şi de tot de atâtea ori mi-ai spus că nu am 
dreptate. 

— N-am zis chiar aşa! Am spus că eşti un i... 

— Ai zis că n-avem nici o şansă să scăpăm de cele 
două probleme, Bartimaeus! Problema liberului-arbitru şi 
cea a durerii! Şi zăresc iar aceeaşi certitudine în ochii tăi 
mici şi saşii! Dar te-ai înşelat! Priveşte-mă: ce vezi? 

L-am analizat. 

— Un maniac criminal cu înfăţişare omenească? Un 
amalgam hidos de ce e mai rău în om şi în djinn? Hmm... 
Mă aflu într-o poziţie vulnerabilă: un fost duşman care 
mă priveşte cu neaşteptată milă şi camaraderie? 

— Nu, Bartimaeus! Nu! Îți spun eu! Vezi un djinn fără 
dureri. Vezi un djinn care are liber-arbitru. Nu mă mir că 
nu înţelegi: în cinci mii de ani nu s-a mai văzut aşa 
minunăţie! Întinse o mână foarte omenească şi îmi ciufuli 
cu gingăşie penele de pe cap. lţi dai seama, biată 
creatură rănită? Fără dureri! Fără dureri, Bartimaeus! Ah, 
oftă, nici nu-ţi poţi închipui cât de limpede la minte sunt 
acum! 

Fără dureri... Undeva, în străfundurile minţii mele 
obosite, ameţite, răsări o imagine: scheletul lui 
Gladstone sărind, ţopăind... 


272 


— Am întâlnit un afrit, odată, care zicea cam aceeaşi 
chestie. Însă esenţa lui era captivă în oasele omeneşti şi 
a înnebunit. În final, a ales să piară decât să mai 
trăiască. 

Faquari schiţă un zâmbet stângaci pe faţa lui Hopkins. 

— A, vorbeşti de Honorius? Da, am auzit de el! 
Sărmanul, era foarte influent! Esenţa mea este protejată, 
cum a fost şi a lui, şi am şi eu liber-arbitru. Dar reţine un 
lucru, Bartimaeus: eu n-am să înnebunesc! 

— Dar ca să fii în lumea asta trebuie să fii invocat, am 
insistat. Deci trebuie să te supui chemării cuiva... 

— Hopkins m-a invocat şi i-am îndeplinit porunca. 
Acum sunt liber! 

În momentul acela mi s-a părut că disting ceva din 
djinn ascuns în interiorul acelui bărbat: o mică 
străfulgerare de triumf în ochii lui, aproape ca o flacără. 

— Poate îţi mai aduci aminte, Bartimaeus, că în ultima 
noastră conversaţie am vorbit cu optimism despre 
nesăbuinţa unor anumiţi magicieni britanici, oameni care 
într-o zi ar putea să ne ofere o şansă. 

— Mi-aduc aminte! Vorbeai despre Lovelace. 

— E adevărat, dar nu numai despre el! Ei, uite că am 
avut dreptate! S-a ivit ocazia! Mai întâi Lovelace a 
întrecut măsura. Lovitura lui de stat n-a reuşit, a murit şi 
eu am fost... 

— Eliberat! am strigat. Da! Mulțumită mie s-a 
întâmplat. Clar îmi eşti dator pentru asta! 

— ... scufundat într-un seif din largul mării, din cauza 
unei clauze post-mortem din invocarea mea. Mi-am 
petrecut vremea blestemându-l în gând pe cel care îl 
omorâse pe Lovelace. 

— O, ăsta a fost stăpânul meu! l-am zis că reac- 
ţionează pripit, dar ce, crezi că m-a ascultat...? 

— Din fericire am fost repede eliberat de unul dintre 
prietenii lui Lovelace, care mă cunoştea şi îmi ştia 
talentele. De atunci lucrez cu el. 

— Asta trebuie să fie Hopkins! 


273 


— Păi, de fapt, nu! Că mi-am amintit - Faquarl se uită 
la ceasul de la mână -, nu pot sta la palavre cu tine toată 
seara. Diseară începe revoluţia şi trebuie să fiu de faţă. 
Tu şi prietenii tăi idioţi m-aţi întârziat prea mult. 

Corbul îl privi cu speranţă în ochi. 

— Asta înseamnă că n-o să ai timp pentru moartea 
aceea dureroasă şi lentă pe care mi-ai promis-o? 

— N-o să am, Bartimaeus, dar tu ai tot timpul din 
lume! Întinse mâinile, mă apucă de gât şi smulse satârul 
din aripa mea. 

Forma lui Hopkins se înălţă în aer şi se întoarse cu faţa 
spre sufrageria cufundată în întuneric. 

— la să vedem, murmură Faquarl. Da... aia mă inspiră! 

Am plutit pe deasupra meselor, îndreptându-ne spre 
peretele opus. Acolo se afla un cărucior, exact aşa cum 
fusese lăsat de chelneri, în mijlocul căruciorului se afla o 
supieră mare, cu un capac ca un dom. Totul era din 


argint. 
Corbul se zvârcoli şi se foi disperat în strânsoarea 
torţionarului. 


— Haide, Faquarl! l-am implorat. Nu face ceva ce-ai 
putea regreta! 

— Sigur n-o să regret! 

Cobori lângă cărucior şi mă ţinu deasupra supierei; 
radiaţia rece a metalului fatal începu să-mi gâdile esenţa 
zdrenţuită. 

— Un djinn sănătos ar putea trăi câteva săptămâni 
într-un mormânt de argint ca ăsta! zise Faquarl. In halul 
în care eşti, o să rezişti doar două ore. Acum, oare ce-o fi 
în ea...? Saltă capacul iute. Mmm! Supă de peşte! 
Nemaipomenit! Ei, adio, Bartimaeus! Până mori, 
consolează-te cu gândul că sclavia djinnilor e pe punctul 
să ia sfârşit. Începând din seara asta, ne răzbunăm! 

Desfăcu degetele; cu un pleoscăit delicat, corbul căzu 
în supă. Faquari îmi făcu cu mâna de rămas-bun şi puse 
capacul la loc. Pluteam în întuneric. Argint de jur 
împrejurul meu: esenţa mi se strângea şi începea să mă 


274 


usture. 

Aveam o singură şansă - doar una: să aştept ca 
Faquarl să se îndepărteze puţin, apoi să-mi adun ultimele 
resturi de energie şi să încerc să ridic capacul. Era greu, 
dar nu imposibil - cu condiţia să nu-l fixeze cu vreo stană 
de piatră sau ceva. 

Fagquari nu mai zăbovi să pună un bolovan; prăvăli 
deasupra un perete întreg. Urmă un răcnet cumplit şi un 
trosnet, un impact înfiorător; supiera se prăbuşi în jurul 
meu, stâlcită de greutatea zidăriei de deasupra. Din 
toate părţile mă apăsa argintul. Corbul se zbătu şi se foi, 
dar nu avea loc să se mişte. Capul meu înota, esenţa 
începuse să-mi fiarbă; aproape că m-am bucurat când 
am simţit că leşin. 

Ars şi strivit într-un vas de argint cu supă. Trebuie că 
există moduri mai cumplite de a muri. Dar nu multe. 


275 


21 


Nathaniel se uita pe geamul limuzinei la noapte, la 
lumini, la case şi la oameni. Treceau prin faţa ochilor lui 
într-un fel de ceaţă, o masă de culoare care se mişca 
neîncetat, ademenitor şi totuşi fără să însemne ceva. Işi 
lăsă un timp privirea obosită să rătăcească printre 
formele mişcătoare, apoi - când maşina încetini, 
apropiindu-se de o intersecţie - se concentră asupra 
geamului şi asupra reflecţiei de pe el. Se văzu iar pe 
sine. 

Nu era o privelişte prea liniştitoare. Faţa îi era obosită, 
părul umed, gulerul de la cămaşă atârna trist. Dar în ochi 
încă îi mai ardea o scânteie. 

Pe la începutul zilei nu fusese aşa. Crize succesive - 
umilirea de la Richmond, amenințările la adresa carierei 
lui şi descoperirea trădării lui Bartimaeus - îl loviseră 
cumplit. Masca atent construită a lui John Mandrake, 
ministru al Informaţiilor şi membru lipsit de griji în 
Consiliu, începuse să crape. Însă felul în care îl 
respinsese doamna Lutyens în dimineaţa aceea fusese 
lovitura de graţie. În câteva secunde de dispreţ constant, 
profesoara năruise armura statutului său şi îl scosese la 
iveală pe băiatul dindărătul ei. Nathaniel abia rezistase 
şocului; pierzându-şi respectul de sine, totul se dusese 
de râpă - îşi petrecuse restul zilei încuiat în camera lui, 
trecând alternativ prin stări de furie şi de muţenie. 

Dar două lucruri îl făcuseră să îşi revină, să nu-şi mai 
plângă de milă. În primul rând, la nivel practic, raportul 
întârziat al lui Bartimaeus îi oferise o consolare. lar 
veştile despre locul unde s-ar afla Hopkins îi dădeau lui 
Nathaniel o ultimă şansă de a acţiona înainte de procesul 
de a doua zi. Capturându-l pe trădător, putea să-i depă- 
şească pe Farrar, Mortensen şi pe ceilalţi duşmani ai lui: 


276 


Devereaux avea să uite de nemulţumire şi să-l 
reinstaleze pe Nathaniel într-o funcţie de prestigiu. 

Un astfel de succes nu era garantat, dar avea 
încredere în puterea djinnilor pe care îi trimisese la hotel. 
Şi deja se simţea înviorat de simplul act de a-i fi trimis 
acolo. Îl cuprinse un sentiment cald, de mulţumire, care îl 
făcu să se cutremure un pic. In sfârşit îşi recăpătase 
hotărârea, jucând pe mize mari, descotorosindu-se de 
inerția ultimilor ani. Aproape că se simţea ca în copilărie, 
când îl înfiora îndrăzneala propriilor acţiuni. Aşa fusese 
mai mereu înainte de a intra în politică şi de a-şi asuma 
rolul ridiculizant de a fi John Mandrake. 

Şi nu-şi mai dorea să joace acest rol. E adevărat că, 
dacă soarta ar fi blândă, mai întâi şi-ar asigura 
supraviețuirea politică. Dar era de mult sătul de ceilalţi 
miniştri, îngreţoşat de corupţia lor morală şi de lăcomia 
lor autoconservatoare. Fusese nevoie să surprindă 
disprețul din ochii doamnei Lutyens şi din cei ai lui Kitty 
Jones ca să recunoască sila pe care o resimţeau. Ei bine, 
n-o să se mai lase în voia obiceiurilor Consiliului! Era 
nevoie de acţiuni hotărâte pentru ca ţara să fie salvată 
de proasta lor administrare. Se uită pe geam la 
contururile neclare ale trecătorilor. Oamenii de rând 
trebuiau conduşi; aveau nevoie de un conducător nou. 
Cineva care să fie în stare să impună un pic de pace şi de 
securitate. Se gândi la Toiagul lui Gladstone, care zăcea 
nefolosit în trezoreria de la Whitehall. 

Nu că ar fi fost indicat să folosească forţa - cel puţin, 
nu asupra oamenilor de rând. Kitty Jones avusese 
dreptate în privinţa asta. Aruncă o privire spre locul - 
plăcut de aproape de el - unde stătea fata uitându-se cu 
o seninătate remarcabilă afară în noapte. 

Ea fusese al doilea motiv pentru care energiile lui 
reînviaseră, iar scânteia curajului se reaprinsese în el şi 
era foarte fericit că o găsise. Avea părul mai scurt decât 
îşi amintea, dar era la fel de acidă în vorbe ca pe 
vremuri. Când se certaseră în faţa hanului, fata îi 


277 


combătuse argumentele tăios, făcându-l în mod repetat 
de ruşine cu siguranţa ei înflăcărată. Şi totuşi - iar asta 
reprezenta partea cea mai ciudată - era dornic să-şi 
continue discuţia cu ea. 

Nu în ultimul rând - aici se încruntă - din cauza 
sugestiei că fata ştia mai multe despre episoadele 
anterioare din cariera lui Bartimaeus decât ar fi crezut el 
că este posibil. Era foarte bizar... Dar acest aspect putea 
fi explorat în tihnă, după piesă şi după ce - cu puţin 
noroc - djinnii lui se întorceau victorioși. Bartimaeus l-ar 
putea ajuta la rândul lui cu nişte informaţii. Ce avea să 
facă mai apoi cu fata, sincer nu ştia. 


Vocea şoferului îl trezi pe Nathaniel din visare. 

— Aproape am ajuns la teatru, domnule! 

— Bun! Cât a durat? 

— Douăsprezece minute, domnule! A trebuit să o iau 
pe drumul mai lung. Centrul oraşului este încă baricadat. 
Sunt mitinguri în parcuri. Poliţia are mult de lucru. 

— Ei, dacă avem noroc, pierdem începutul 
spectacolului! 

Era prima dată de la începutul călătoriei când Kitty 
Jones vorbea. Ca şi mai devreme, fu impresionat de 
siguranţa ei. 

— Deci, ce piesă este asta pe care trebuie s-o suport? 
Nathaniel oftă. 

— O premieră a lui Makepeace. 

— Sper că nu ăla care a scris Lebedele din Arabia. 

— Mă tem că e acelaşi. Prim-ministrul este un mare 
fan de-al lui, de asta fiecare magician, de la membrii 
Consiliului, până la secretarul al treilea, trebuie să asiste 
la spectacol cu riscul de a îndura neplăcerea absolută. 
Este de o importanţă capitală! 

Fata îl privi fioros. 

— Cum, cu războiul în toi şi cu oamenii răsculându-se 
pe străzi? 

— Chiar şi aşa. Şi eu am treburi vitale de rezolvat 


278 


astă-seară, dar trebuie să le las deoparte până cade 
cortina. Sper doar să aibă pauze dese. 

Băiatul pipăi prin haină discul magic de ghicit - între 
acte, o să verifice cum evoluează lucrurile cu djinnii. 

Intrară pe Shaftesbury Avenue - o curbă plină de 
restaurante, de baruri şi de teatre, multe recent 
reconstruite din cel mai bun ciment, ca urmare a măsurii 
guvernamentale de a desfiinţa străzile murdare. Neoane 
strălucitoare, o invenţie nouă din Japonia, indicau pe 
litere numele fiecărui imobil, în nuanţe de roz, galben, 
mov şi purpuriu. 

Gloate de magicieni de rang mai mic şi oameni de 
rând din castele superioare se învârteau pe străzi, însoţiţi 
de agenţi ai Poliţiei de Noapte. Nathaniel caută din priviri 
un indiciu oarecare de dezordine socială, dar mulţimea 
părea calmă. 

Limuzina încetini şi trase într-o zonă izolată printr-un 
cordon, sub o acoperitoare aurie. Poliţişti şi magicieni de 
la Ministerul Securităţii, îmbrăcaţi în haine negre, stăteau 
în spatele  baricadelor; câţiva fotografi stăteau în 
genunchi, cu aparatele puse pe trepiede. Fațada 
teatrului era ca incendiată de lumini; un covor roşu, 
elegant, mergea de la uşile deschise ale teatrului până în 
stradă. 

Un gentleman scund, rotund stătea pe covor, dând din 
mâini ca un nebun. Când maşina se opri, Quentin 
Makepeace se ivi imediat şi deschise portiera cea mai 
apropiată. 

— Mandrake! În sfârşit, ai ajuns! N-avem nici o clipă de 
pierdut. 

— Îmi pare rău, Quentin! Probleme pe străzi... 

De când asistase la experimentul acela neplăcut cu 
omul de rând, Nathaniel îl privea cu foarte mult dezgust. 
Individul era o pacoste şi trebuia îndepărtat. Dar toate la 
timpul lor. 

— Ştiu, ştiu! Haide, daţi-vă jos! Trebuie să fiu pe scenă 
în trei minute. Uşile de la sală sunt închise, dar am loc 


279 


pentru voi în loja mea personală. Da, da - şi pentru 
prietena ta. Este mult mai frumoasă decât noi doi; ne 
putem încălzi la strălucirea ei. Hai, fuga-fuga! Două 
minute, a început deja numărătoarea inversă. 

Cu câteva îmbrânceli, smuciri şi gesturi de încurajare, 
domnul Makepeace îi scoase pe Kitty şi pe Makepeace 
din maşină, îi conduse de-a lungul covorului şi apoi prin 
uşile teatrului; luminile puternice din foaier îi făcură să 
clipească. Se feriră de câţiva angajaţi care se aplecau 
adânc, oferind politicos pernuţe şi tăvi cu şampanie. 
Pereţii erau acoperiţi cu postere ce făceau reclamă la 
piesă: majoritatea îl înfăţişau pe Makepeace, rânjind, 
făcând cu ochiul sau cu o mină serioasă, surprinsă 
dintr-o varietate de unghiuri. Bărbatul se opri în dreptul 
unei scări înguste. 

— Acolo sus! Loja mea particulară. Vin şi eu imediat. 
Uraţi-mi noroc! 

Apoi dispăru, ca un vârtej de păr uns cu briantină, de 
dinţi strălucitori şi de ochi vioi, scânteietori. 

Nathaniel şi Kitty urcară scările. Sus era o draperie 
trasă. O dădură la o parte şi se strecurară într-un mic 
spaţiu închis, acoperit cu perdele de satin. Trei scaune 
ornamentale erau aşezate lângă o balustradă joasă; 
dedesubt se afla scena - ascunsă pe jumătate de cortine 
groase - iar jos, fosa orchestrei şi o mare de staluri 
înţesate de capete ce se mişcau necontenit. Luminile se 
stinseră pe jumătate; mulţimea murmura ca vântul în 
pădure; undeva sub ei, orchestra scotea sunete 
stridente. 

Tinerii stăteau alături, Kitty în scaunul cel mai 
îndepărtat. Băiatul se aplecă şi-i şopti la ureche: 

— Este chiar o onoare pentru tine, domnişoară Jones! 
Fără îndoială eşti singurul om de rând prezent la 
spectacol. Vezi în loja de vizavi? Tipul care se apleacă în 
faţă cu nerăbdarea necioplită a unui şcolar? Este 
prim-ministrul. Lângă el stă domnul Mortensen, îndrăgitul 
ministru al Războiului. Cel mătăhălos este Collins, de la 


280 


Ministerul Administraţiei. În loja de dedesubt, încruntat, 
stă Sholto Pinn, faimosul negustor. La stânga, căscând ca 
o pisică, este Whitwell, ministrul Securităţii. Doamna 
Farrar este de la poliţie... 

Se întrerupse; simțindu-se parcă examinată, Jane 
Farrar îi aruncă o privire din marea întunecată, imensă 
de oameni. Nathaniel făcu un mic gest de salut, ironic. 
Senzaţia lui de entuziasm necugetat se accentuase pe 
măsură ce trecuseră minutele - dacă totul mergea bine, 
Ascobol şi ceilalţi îl vor avea în curând pe Hopkins în 
custodia lor. O să vadă el atunci cum o să se mai 
descurce a doua zi doamna Farrar. Ostentativ, îşi cobori 
fruntea spre capul lui Kitty Jones. 

— Ce păcat că Rezistenţa nu mai este activă, şopti el. 
O bombă bine direcţionată aici ar decapita guvernul. 

Era adevărat. Stalurile de jos erau pline cu toţi miniştrii 
adjuncţi, soțiile lor, asistenții lor, delegaţii şi consilierii 
speciali. Nathaniel văzu mişcarea obsesivă de lungire a 
gâturilor pe măsură ce fiecare persoană îşi compara 
poziţia cu cea a rivalilor săi; văzu strălucirea binoclurilor 
de teatru, auzi foşnetul ambalajelor de bomboane, simţi 
nerăbdarea radiind din public. Pe planurile al doilea şi al 
treilea, câţiva impi mici se zăreau ţopăind şi dansând pe 
umerii stăpânilor lor, umflându-şi piepturile şi bicepşii, 
până ajungeau la dimensiuni ireale, sau schimbând injurii 
cu vecinii lor. 

Zgomotele provocate de acordarea instrumentelor se 
stinseră uşor. O vioară scoase un sunet strident o dată; 
apoi se lăsă liniştea. 

Luminile se stinseră de tot în sală. Un reflector lumină 
cortina din mijlocul scenei. 

Tăcere. 

Un răpăit de tobe; o fanfară extatică din secţiunea de 
trompete. Cortina se mişcă şi fu trasă în lături. 

leşi Makepeace, splendid îmbrăcat într-un frac de 
catifea verde crud. Işi desfăcu braţele ca o mamă în faţa 
copiilor şi primi aplauzele publicului. Două plecăciuni 


281 


către balcoane, una către staluri, îşi ridică mâinile. 

— Doamnelor şi domnilor, sunteţi prea amabili, prea 
amabili. Vă rog! Uralele se stinseră. Mulţumesc! Înainte 
să înceapă spectacolul, un anunţ special. Este un 
privilegiu - mai mult, o onoare - să prezint ultimul meu 
fleac unui public atât de distins. Văd că ne bucuram de 
prezenţa unui mare număr de figuri importante, în frunte 
cu minunatul nostru arbitru al bunului-gust, domnul 
Rupert Devereaux. O pauză chibzuit aleasă pentru urale 
entuziaste. Chiar aşa! Şi, datorită afecțiunii pe care o 
simţim cu toţii pentru dragul de Rupert, am scris Din 
Wapping la Westminster, o mică diversiune bazată pe 
viaţa sa exemplară. Aşa cum veţi vedea din notele din 
program, doar scena din dormitorul maicilor e fictivă; 
restul minunăţiilor, senzaţiilor, încântărilor se bazează 
doar pe fapte. Sper să vă educe şi să vă delecteze! O 
scurtă reverență, un zâmbet larg. Ca de obicei la 
producţiile mele, vă rog să nu faceţi fotografii cu bliţ. îi 
poate deranja pe actori. În plus, mai multe efecte 
speciale folosite în seara asta pe scenă sunt magice la 
origine, create de o echipă de demoni binevoitori. Aceste 
iluzii vor fi mult mai încântătoare dacă le veţi privi fără 
lentile. Nu e nimic care să strice cel mai probabil bucuria 
unei scene nupţiale decât să vezi vreo doi impi cu fundul 
rotund producând artificiile din fundal. Râsete. Vă mulţu- 
mesc! Vă rog de asemenea să vă eliberaţi toţi demonii 
personali în timpul reprezentaţiei, ca să nu deranjeze. O 
seară plăcută! Fie să nu o uitaţi niciodată! 

Un pas înapoi; un fâsâit al cortinei. Reflectorul se 
stinse. Peste tot în public începură foşnete şi pocnituri - 
sunetul tocurilor de lentile scoase din poşete şi din 
buzunarele jachetelor, deschise, umplute, închise la loc. 
Magicienii rostiră comenzi seci: impii lor tremurară, se 
micşorară şi dispărură. 

Pe când îşi scotea lentilele, Nathaniel se uită la Kitty 
Jones, care privea impasibilă scena. Nu părea că are de 
gând să încerce ceva nebunesc; totuşi, ştia că îşi asumă 


282 


un risc, cu Fritang eliberat şi cu toţi ceilalţi demoni activi 
trimişi să-l urmărească pe Hopkins. Nu avea slujitori la 
îndemână. Dacă fata revenea la obiceiurile dinainte? 

Un răpăit de tobe, un sunet de viori în întunericul de 
dedesubt. În depărtare răsunau corni: o fanfară 
milităroasă, care atacă repede o temă de jazz săltăreţ. 
Cortina se dădu în laturi, scoțând la iveală un decor 
frumos pictat al Londrei din urmă cu patruzeci de ani. 
Case înalte, tarabe de piaţă, un cer albastru în fundal, 
Columna lui Nelson în spate, porumbei pufoşi legaţi cu 
sfori, zburând încoace şi încolo. Două şiruri de băieţi 
aduseră roabe pe scenă din ambele părţi; când se 
întâlniră în mijloc schimbară replici glumeţe în cockney şi 
începură să se lovească peste coapse pe ritmurile de 
music-hall. Posomorât, Nathaniel îşi dădu seama că deja 
ajunseseră la primul cântec. Se lăsă pe spate în scaun, 
gândindu-se cu disperare la discul magic din buzunar. 
N-ar putea oare să se strecoare şi să verifice ce se 
întâmplă... 

— Nu începe rău, nu, John? De parcă ar fi răsărit 
dintr-o trapă secretă, domnul Makepeace se ivi lângă el, 
făcându-se comod în scaun, ştergându-şi transpiraţia de 
pe frunte. O secvenţă drăguță. Pregăteşte admirabil 
acţiunea. Chicoti. Deja domnul Devereaux e extaziat. 
Uite cum râde şi bate din palme! 

Nathaniel se uită scrutător în întuneric. 

— Ai ochi mai buni decât mine. Nu-l zăresc. 

— Asta fiindcă ţi-ai scos lentilele, ca un băiat bun şi 
ascultător. Puneţi-le la loc şi uită-te! 

— Dar... 

— Pune-ţi-le, băiete! Aici în loja mea se aplică reguli 
diferite. Eşti scutit de regula generală. 

— Dar ce facem cu iluziile? 

— O, o să vezi suficient cât să te amuze! Crede-mă! Un 
hohot zdravăn de râs. 

Omul era un nebun capricios! Cu un amestec de iritare 
şi de uimire, Nathaniel îşi puse din nou lentilele. 


283 


Vizualizând planurile doi şi trei, imediat reuşi să reducă 
întunericul din sală şi să-i distingă pe magicienii din 
partea cealaltă. Aşa cum spusese Makepeace, 
Devereaux stătea cu gâtul întins, cu ochii pironiţi pe 
scenă; capul i se mişca în ritmul muzicii. Ceilalţi miniştri, 
în diverse poziţii de plictiseală şi de disperare, se 
resemnaseră în faţa inevitabilului. 

Băieţii-cockney cu roabele dispărură de pe scenă, 
lăsând locul liber pentru tânărul prim-ministru în 
devenire. Tânărul palid şi slab pe care Nathaniel îl 
întâlnise la Richmond ieşi acum din culise. Purta o 
uniformă de şcoală cu jachetă, cămaşă şi cravată, şi o 
pereche de pantaloni scurţi din care picioarele păroase îi 
ieşeau la o distanţă deconcertantă. Obraijii îi fuseseră 
intens machiaţi cu roşu ca să dea impresia de vigoare 
copilărească, dar mişcările îi erau ciudat de apatice. Se 
opri lângă o cutie poştală de carton şi începu să recite cu 
glas  tremurător. În întuneric, lângă Nathaniel, 
Makepeace scoase un sunet de nemulţumire. 

— Bobby s-a dovedit aşa de dificil, şopti el. La repetiţii 
a căpătat o tuse îngrozitoare, şi a ajuns foarte slăbit. 
Cred că are tuberculoză. A trebuit să-i dau o duşcă 
zdravănă de coniac doar ca să-l urc pe scenă. 

Nathaniel dădu din cap. 

— Crezi că are suficientă energie să reziste până la 
capăt? 

— Cred că da! Nu durează mult. Spune-mi, cum îi 
place spectacolul domnişoarei Jones? 

În intimitatea penumbrei, ochii lui Nathaniel se 
îndreptară către fata care stătea lângă el. li distinse 
profilul elegant, strălucirea plăcută a părului, 
strâmbătura de imensă plictiseală. Fără să vrea, expresia 
ei îl făcu să rânjească. El... 

Rânjetul îi îngheţă şi dispăru. După o pauză se aplecă 
spre Makepeace. 

— Spune-mi, Quentin, zise el. Cum de ai ştiut că 
aceasta este domnişoara Jones? 


284 


Se uită la el; ochii mici ai lui Makepeace luceau în 
întuneric. O şoaptă: 

— Ştiu multe lucruri, băiete. Dar acum, şşşş! Linişte 
acum! Ajungem la punctul culminant al spectacolului! 

Nathaniel tresări, se încruntă. 

— Deja? E admi... remarcabil de scurt. 

— A trebuit să-l scurtez din cauza indispoziţiei lui 
Bobby. Ar fi căsăpit monologul principal; nu are destulă 
forţă. Dar... linişte acum! Porţi lentilele? Bun! Atunci 
priveşte! 

Nathaniel îşi întoarse privirea spre scenă, unde nu 
văzu nimic interesant. Orchestra începuse din nou să 
cânte. Sprijinit de cutia poştală de carton, tânărul încercă 
un solo, plângăreţ şi nazal, întrerupt periodic de o tuse 
groaznică. În afară de asta, scena era goală; una sau 
două dintre fațadele caselor se clătinară de la o adiere 
venită din culise. Mandrake se uită degeaba după vreo 
urmă de iluzie magică apoteotică. Nimic - pe planurile 
doi sau trei. Ce voise Makepeace să spună? 

O mişcare de pe planul al doilea îi atrase atenţia - nu 
de pe scenă, ci de departe, din fundul sălii, jos, în spatele 
ultimului stal. În acelaşi moment Makepeace îi dădu un 
cot şi arătă cu degetul. Nathaniel privi, se mai uită o 
dată, cu ochii măriţi de stupefacţie. In întunericul cel mai 
deplin desluşi trei uşi care dădeau în foaier, iar pe aceste 
uşi se strecurau acum o mulţime de demoni minusculi. 
Majoritatea erau impi (deşi unul sau doi - puţin mai mari, 
cu creste sau cu pene - erau probabil vreun soi de 
folioţi), dar toţi erau mici şi tăcuţi. Picioarele şi copitele 
lor, ghearele şi cioturile, tentaculele şi ventuzele treceau 
pe covoarele sălii fără un sunet, iar ochii şi dinţii le 
sclipeau precum sticla. Mâinile lor îndemânatice duceau 
frânghii şi pânze; posesorii lor ţopăiau şi săreau, se lăsau 
în jos, ţâşneau cu mare viteză spre ultimele rânduri ale 
stalurilor. Conducătorii se urcară pe scaune şi, fără 
întârziere, se năpustiră asupra persoanelor care stăteau 
acolo - doi sau trei impi pentru fiecare. Cârpe le fură 


285 


îndesate în gură, mâinile le fură legate cu sfoară; 
capetele fură trase înapoi, ochii - legaţi; în câteva 
secunde magicienii de pe acel rând deveniră prizonieri. 
Între timp mareea de impi înainta, ţopăind către rândul 
din faţă, apoi şi mai în faţă; iar pe uşi încă mai soseau 
întăriri, într-un şuvoi nesfârşit. Atacul fu atât de 
neaşteptat, încât cei mai mulţi dintre spectatori fură 
legaţi fără nici un zgomot: câţiva reuşiră să scâncească 
puţin, doar că nu se auziră din pricina viorilor tângui- 
toare, a clarinetelor şi a violoncelelor. Prin staluri 
demonii mişunau ca un val negru, cu coarnele sclipind, 
cu ochii arzând; în acest timp, în faţa lor, magicienii 
priveau fix scena. 

Nathaniel purta lentilele: cu ajutorul lor întunericul din 
sală era redus - văzu totul. Dădu să sară în picioare; 
simţi pe gât apăsarea oţelului rece. Şoapta lui 
Makepeace: 

— Nu face prostii, băiete! Eşti martor la ora mea de 
glorie! Nu e cea mai desăvârşită artă? Stai, relaxează-te, 
bucură-te! Dacă faci cea mai mică mişcare, capul ţi se va 
rostogoli peste staluri. 

Mai mult de jumătate din sală fusese invadată, dar 
impii încă mai intrau. Nathaniel ridică privirea către lojele 
de vizavi; magicienii mai în vârstă îşi dăduseră jos 
lentilele, dar aveau puncte de observaţie asemănătoare 
cu ale lui. Cu siguranţă vor vedea, cu siguranţă vor 
acţiona... Falca îi căzu de groază. Patru sau cinci demoni, 
mult mai mari decât cei de jos - folioţi uriaşi sau djinni cu 
corpuri albe, suple, cu tendoane noduroase - se 
strecuraseră în fiecare lojă prin draperiile din spatele 
magicienilor. Se apropiau pe furiş de marile figuri ale 
Imperiului - Devereaux, care zâmbea şi îşi agita mâinile 
în ritmul muzicii; Mortensen şi Collins afundaţi în scaune, 
cu braţele încrucişate şi dând din cap; Whitwell, care se 
uita la ceas; doamna Malbindi, care mâzgălea nişte 
notițe într-un dosar -, se furişau, cu frânghii în pumnii cu 
gheare, cu căluşuri şi cu plase pregătite în tăcere, după 


286 


care rămaseră nemişcaţi, precum un şir de pietre 
funerare, la spatele lor. Apoi, ca la o singură comandă 
neauzită, se năpustiră asupra lor. 

Doamna Malbindi reuşi să scoată un țipăt care se 
armoniză perfect cu plânsetul viorilor. Doamna Whitwell, 
zbătându-se într-o strânsoare osoasă, reuşi să aprindă un 
Infern cu vârful degetelor: dură o secundă, apoi gura îi fu 
astupată cu un căluş, iar comanda întreruptă - flacăra 
tremură şi se stinse; ea fu prinsă într-un val de plasă. 

Domnul Mortensen se lupta bărbăteşte cu trei folioţi 
graşi; de deasupra orchestrei, Mandrake îl auzi 
chemându-şi demonul. Dar, ca şi restul publicului, îşi 
eliberase sclavul, iar chemarea lui rămase fără răspuns. 
Lângă el, domnul Collins se supuse fără să scoată un 
sunet. 

Cântecul se terminase. Domnul Devereaux, 
prim-ministrul Marii Britanii şi al Imperiului, se ridică în 
picioare: cu ochii umezi, aplaudă puternic finalul. În 
spatele lui, în lojă, trei dintre paznicii săi personali fură 
nimiciţi. Îşi scoase trandafirul de la rever şi i-l aruncă 
tânărului de pe scenă. Un demon se apropie; Devereaux 
nu-l simţi - cerea un bis. Tânărul de pe scenă se aplecă, 
lua trandafirul şi, cu o bruscă izbucnire de energie, făcu 
un gest reverenţios către loja imperială. În acel moment, 
creatura care se ascundea în spatele prim-ministrului ieşi 
din umbră; tânărul scoase un țipăt, i se înmuiară 
picioarele, se clătină, se prăbuşi şi căzu de pe scenă în 
fosa orchestrei. Devereaux se dădu înapoi, uimit, şi se 
ciocni de demon. Se întoarse şi scânci o dată; aripi negre 
îl învăluiră. 

Pentru Nathaniel, toate acestea se întâmplară într-o 
clipă. Jos, mareea de impi ajunsese la stalurile din faţă. 
Fiecare cap de om avea căluş în gură şi era legat cu 
frânghii; un demon triumfător ţopăia pe fiecare umăr. 

Ochii lui înfricoşaţi se îndreptară către loja lui Farrar. 
Pe scaunul ei stătea un demon rânjind; deasupra 
umărului său se vedea ceva legat care se zbătea. Se uită 


287 


în altă parte - şi îl zări pe singurul magician care opunea 
într-adevăr rezistenţă. 

Domnul Sholto Pinn, meditând mohorât în loja lui, nu-şi 
scosese lentilele pentru simplul motiv că nu purta aşa 
ceva. Ignorase îndemnul lui Makepeace şi îşi păstrase 
monoclul bine fixat la ochiul stâng. Din când în când îl 
scotea şi îl ştergea cu batistă. Mareea de impi se 
revărsase asupra stalurilor tocmai când făcea acest 
lucru; totuşi, îşi pusese monocilul la ochi la vreme cât să-i 
vadă în plină acţiune. 

Înjurând, îşi apucase bastonul şi se întorsese, zărind 
trei umbre mătăhăloase strecurându-se în loja lui. Fără 
să mai aştepte, Sholto ridicase bastonul şi trimisese o 
Plasmă - o umbră se topise şi se dezintegrase; celelalte 
se feriseră iute, una ţâşnind spre tavan, cealaltă - spre 
podea. Bastonul se declanşă încă o dată: umbra de pe 
tavan fu atinsă de lovitură; rănită şi scâncind, căzu 
grămadă pe un scaun. Dar, chiar în acel moment, umbra 
de pe podea făcu un salt în faţă. Inşfăcă bastonul 
bătrânului şi, folosindu-l ca pe o bâtă, îl culcă la pământ. 

În loja de vizavi, Makepeace privise scena cu o 
încruntare de nemulţumire. 

— Mereu se întâmplă aşa, reflectă el. Nici o operă de 
artă nu poate fi perfectă - mereu trebuie să aibă un 
defect. Totuşi, în afară de Pinn, putem considera că a 
fost o treabă bine făcută. 

Cu cuțitul la gâtul lui Nathaniel, dramaturgul se ridică 
de pe scaun şi înaintă ca să vadă mai bine scena. Cu o 
prudenţă nemaipomenită, Nathaniel întoarse puţin capul; 
ochii lui îi întâlniră pe ai lui Kitty. Fără lentile, fata îşi 
dăduse seama de ce se întâmpla doar la sfârşit, când 
Plasma lui Pinn zburase prin întuneric şi, unul câte unul, 
demonii victorioşi deveniseră vizibili pe planul obişnuit. 
Cu ochii mari de uimire, se uită la Nathaniel - şi, în cele 
din urmă, îl zări pe Makepeace şi văzu cuțitul. Pe faţa ei 
se citea confuzia, îndoiala şi uluirea. Nathaniel îi susţinu 
privirea - gura i se mişca frenetic, exprimând rugăminţi 


288 


fără cuvinte; sprâncenele încercau implorări complicate. 
Dacă ar fi putut fi îndepărtat cuțitul, doar pentru o clipă, 
ar fi sărit la Makepeace, să i-l smulgă. Repede - dacă ea 
ar acţiona acum, cât nebunul nu era atent... 

Kitty se uită la Makepeace, apoi încă o dată la 
Nathaniel. Fruntea i se încreţi. Transpiraţia şiroia pe faţa 
lui Nathaniel. Nu avea de gând să-l ajute. De ce ar fi 
făcut-o? Îl dispreţuia. 

Makepeace era pe jumătate aplecat peste balustradă, 
scoțând tot felul de chicoteli la vederea noilor umilinţe de 
dedesubt. La fiecare tresărire cuțitul apăsa şi mai tare pe 
gâtul lui Nathaniel. 

Apoi Nathaniel o văzu pe Kitty făcând un semn 
imperceptibil din cap. O văzu cum se încordează, 
pregătindu-se să sară. Işi umezi buzele, concentrân- 
du-se... 

Kitty Jones făcu un salt înainte. Instantaneu, un fulger 
de energie verde o lovi, izbind-o de balustradă, care se 
crăpă din cauza impactului. Flăcări de smarald se ridicau 
deasupra ei; membrele îi zvâcneau, părul îi scotea fum. 
Focul se stinse. Kitty alunecă pe podea, cu capul şi cu un 
braţ atârnând peste balustradă. Ochii îi erau pe jumătate 
deschişi, dar nu vedea nimic. 

Flăcări verzi se înălţau fumegând din mâna stângă a 
domnului Makepeace, dar cealaltă mână ţinea cuțitul la 
gâtul lui Nathaniel. 

Ochii dramaturgului se făcuseră mici cât nişte stafide; 
dinţii îi erau dezveliţi. 

— Fată proastă, zise el. Făcu un gest cu cuțitul; ciupi 
pielea de pe gâtul lui Nathaniel şi începu să curgă sânge. 
Ridică-te! 

Ca prostit, Nathaniel se ridică. În sală porunca fusese 
repetată de o sută de ori. Cu un foşnet puternic, toţi 
prizonierii se  ridicară în picioare, orbi, legaţi şi 
neajutoraţi, îndemnați de înghiontelile şi de ciupiturile 
ursuze din partea impilor. În mai multe cazuri, acolo 
unde evenimentele fuseseră prea dramatice şi victima 


289 


era inconştientă, unul sau mai mulţi demoni se apucară 
să ridice corpurile. Sus, în loje, unde djinnii se ocupau de 
magicienii mai mari, nimic nu era lăsat la voia 
întâmplării: toţi erau înveliţi în plase negre şi legaţi 
precum carnea de cârnaţi. 

Nathaniel îşi regăsi vocea: 

— Ne-ai distrus pe toţi. 

Pe faţa lui Quentin Makepeace se aşternu cel mai larg 
rânjet. 

— Ba deloc, John! Suntem în zorii unei noi ere! Dar s-a 
tras cortina şi trebuie să mă ocup de logistică. Uite pe 
cineva care se va asigura că îţi vei păstra bunul-simţ cât 
sunt plecat. Făcu un semn către fundul lojei. Draperia se 
dădu în lături. O siluetă înaltă, într-o mantie neagră, păşi 
înăuntru; prezenţa mercenarului umplu spaţiul. 

— Cred că vă cunoaşteţi bine, zise domnul Makepeace, 
ascunzându-şi cuțitul sub frac. Fără îndoială că veţi avea 
multe de discutat. Nu te voi insulta, John, cu ameninţări 
meschine, dar am un sfat. Privi înapoi din capul scărilor. 
Nu alege să mori ca biata Kitty - mai am multe să-ţi arăt. 

Plecă. Nathaniel rămase uitându-se lung la corpul de 
pe podea. Dedesubt, într-o teribilă linişte, spartă doar de 
târşâitul picioarelor şi de ciripelile demonilor, guvernul 
britanic era grabnic înlăturat. 


290 


Patsa 


4 balta 


Partea a patra 


A a 
pr 12y A 


Era o perioadă tulbure în Egipt. Invadatori din sud se 
furişaseră pe lângă Cataracte şi trecuseră prin foc şi 
sabie oraşele de la graniţă. Triburile de beduini făceau 
prăpăd, jefuind convoaiele de negustori care ajungeau 
pe la marginile deşertului. Pe mare, piraţii berberi îi 
vânau pe navigatori. Sfătuitorii regelui îl îndemnară să 
ceară ajutor din străinătate, dar el era bătrân, mândru şi 
precaut, aşa că refuză. 

Intr-un efort tardiv de a-şi îmbuna duşmanii de la 
curte, Ptolemeu îşi oferi serviciile. Adică, după cum 
recunoştea cu bucurie, pe mine. 

— Trebuie să mă ierţi pentru umilirea asta, îmi zise pe 
când stăteam pe acoperiş în seara dinaintea plecării 
mele. Cu tot respectul pentru Penrenutet şi Affa, tu, 
dragul meu Rekhyt, eşti cel mai viguros dintre toţi 
slujitorii mei. Sunt sigur că vei înfăptui minuni în numele 
naţiunii. Indeplineşte ordinele comandanților armatei, şi 
improvizează unde e nevoie. Îți cer iertare pentru ce 
greutăţi vei întâlni, dar pe termen lung vei profita şi tu. 
Cu puţin noroc, eforturile tale o să mă scape de agenţii 
vărului meu şi o să-mi permită să-mi termin cercetările. 

Luasem înfăţişarea unui nobil leu de deşert, iar răgetul 
meu era potrivit de gros şi de pătrunzător: 

— Nu ai habar de josnicia din inimile oamenilor. Vărul 
tău nu va avea pace până nu vei muri. Spionii îţi 
supraveghează fiecare mişcare: am prins doi impi ai 
preoţilor ascunşi în baia ta azi-dimineaţă. Am discutat cu 
ei. Într-un fel, acum sunt şi ei în slujba ta. 

Băiatul dădu din cap. 

— Imi face plăcere să aud asta. 

Leul râgâi. 

— Da, şi-au donat cu amabilitate esenţele ca să o 
întărească pe a mea. Nu te arăta aşa uimit. În lumea 
noastră oricum suntem unul şi acelaşi, după cum ţi-am 
mai spus. 

Ca de obicei, simpla pomenire a Celuilalt Loc fu 


292 


de-ajuns: ochii stăpânului meu luciră cu o lumină 
îndepărtată; faţa îi deveni visătoare şi meditativă. 

— Rekhyt, prietene, mi-ai spus multe, dar vreau să aflu 
mai mult. Cred că încă vreo câteva săptămâni de muncă 
vor fi suficiente. Affa are ceva experienţă cu şamanii 
dintr-un ţinut îndepărtat; îmi dă sfaturi cu privire la 
metodele lor de părăsire a corpului. Când te întorci - ei 
bine, o să vedem la vremea potrivită. 

Coada leului lovea ritmic dalele de pe acoperiş. 

— Ar trebui să te concentrezi asupra pericolelor din 
lumea asta! Vărul tău... 

— Penrenutet mă va apăra cât eşti plecat, nu-ți fie 
teamă. Acum, vezi, aprind focul de veghe din far. Flota 
se adună dedesubt. Trebuie să pleci. 


A urmat o perioadă de activitate febrilă pentru mine, 
timp în care nu am luat legătura cu stăpânul meu. Am 
navigat cu flota egipteană împotriva piraţilor, şi am luat 
parte la o luptă înverşunată în largul coastelor berbere.!. 
Apoi am mărşăluit cu trupele spre deşertul Tebei şi i-am 
prins în capcană pe beduini, luând o mulţime de prizo- 
nieri. La întoarcere am fost atacați de o ceată de djinni 
cu cap de şacal, pe care abia i-am învins?. 

Fără să zăbovesc, m-am îndreptat spre sud ca să mă 
alătur corpului principal din armata regelui care voia să 
se răzbune pe popoarele de la deal de pe Nilul de jos. 
Campaniile de aici durară două luni, terminându-se cu 


! În care am distrus fortul principal al piraţilor şi am eliberat o 
sută de prizonieri. Încăierarea a fost memorabilă mai ales din cauză 
că m-am luptat singur cu un afrit foarte feroce deasupra a două 
corăbii care se scufundau. Ne-am urmărit încoace şi încolo pe 
vâslele în flăcări, şi ne-am duelat printre vele folosind bucăţi de 
catarg rupt. În final l-am pocnit în cap şi m-am uitat cum se 
scufundă, încă fumegând, în adâncurile verzi ca mazărea. 

2 Un anume personaj cu pielea roşie ieşea în evidenţă. După ce 
a provocat un haos general, Jabor a fost până la urmă scos din luptă 
când l-am momit într-un sistem de peşteri subterane şi am făcut ca 
tunelul să se prăbuşească peste el. 


293 


teribila bătălie de la Cataracte, în timpul căreia m-am 
luptat cu douăzeci de folioţi pe o limbă de piatră dea- 
supra apelor înspumate. Pierderile au fost masive, dar 
am câştigat la finalul zilei, iar pacea a fost readusă în 
regiune!. 

Trecusem prin încercări grele, dar esenţa mea era 
puternică, şi nu mă deranja. De fapt, cercetările 
stăpânului meu - dorinţa lui de a stabili egalitatea între 
djinni şi oameni - mă impresionaseră, în ciuda 
scepticismului meu. Îndrăzneam să sper că ar putea ieşi 
ceva din asta. Chiar şi aşa, mă temeam pentru el. Era cu 
totul necunoscător într-ale lumii, neatent la pericolele 
care îl pândeau de peste tot din jur. 

Într-o noapte, în timpul ocupaţiei ținutului de pe 
dealuri, o bulă apăru în cortul meu. Chipul lui Ptolemeu 
se arătă pe suprafaţa de sticlă, slab şi îndepărtat. 

— Salutare, Rekhyt! Înţeleg că trebuie să te felicit. 
Vestea izbânzilor tale a ajuns în oraş. 

M-am înclinat. 

— Vărul tău e mulţumit? Stăpânul meu păru să ofteze. 

— Din păcate oamenii proclamă asta drept victoria 
mea. În ciuda protestelor mele, mă aclamă peste tot. 
Vărului meu nu-i place deloc. 

— Nu mă surprinde. Trebuie... ce e aia de pe bărbia 
ta? O cicatrice? 

— Nu-i nimic. Un arcaş a tras în mine pe stradă. 
Penrenutet m-a aruncat într-o parte şi e totul în regulă. 

— Vin acasă! 

— Nu încă. Mai am nevoie de o săptămână ca să 
termin treaba. Vino peste şapte zile. Intre timp, du-te 
unde vrei. 

M-am holbat la faţa lui Ptolemeu. 

— Chiar aşa? 

— Mereu te plângi de îngrădirea liberului-arbitru. Acum 


10 pace egipteană, vreau să spun. Cu şi mai multe violuri, 


jafuri şi crime, dar acum comise doar de noi, şi nu împotriva noastră. 
Deci era în regulă. 


294 


e momentul să vezi cum e. Sunt sigur că poţi suporta 
durerea acestui Pământ încă un pic. Fă ce vrei. Ne 
vedem în şapte zile. 

Bula se transformă în vapori şi se mistui. 

Invitaţia era aşa de neaşteptată, că preţ de câteva 
minute m-am plimbat fără ţintă prin cort, rearanjând 
pernele şi uitându-mă la propria imagine reflectată în 
obiectele de alamă. Apoi m-a izbit întreaga semnificaţie a 
cuvintelor lui. Am păşit afară, am aruncat o ultimă privire 
peste tabără şi, cu un chiot, m-am avântat în aer. 


După şapte zile, m-am întors la Alexandria. Stăpânul 
meu stătea în camera de lucru, purtând o tunică albă, 
fără sandale. Era mai tras la faţă decât înainte, avea 
ochii încercănaţi, dar mă întâmpină cu entuziasmul lui 
obişnuit. 

— Chiar la timp! exclamă el. Cum ţi s-a părut lumea? 

— Este mare şi frumoasă, deşi e prea multă apă în ea. 
La răsărit munţii se ridică spre stele, la sud pădurile 
înghit pământul. Arhitectura Pământului e infinit de 
variată; mi-a dat mult de gândit. 

— Într-o zi o voi vedea şi eu. Şi oamenii? Ei cum sunt? 

— Apar în grupuri izolate, ca nişte coşuri pe un fund. 
Mulţi se descurcă fără magie, presupun. 

Ptolemeu rânji. 

— Îmi place că gândeşti profund. Acum e rândul meu. 

Mă duse la o uşă şi mă pofti într-o cameră interioară, 
liniştită. Podeaua era acoperită cu un cerc - mai mare 
decât de obicei - împodobit cu hieroglife şi cu rune. 
Lângă el, pe podea, erau ierburi, amulete, teancuri de 
papirusuri şi tăblițe de ceară, toate acoperite de scrisul 
neciteţ al stăpânului meu. Îmi aruncă un zâmbet obosit. 

— Ce părere ai? 

Eram ocupat să cercetez barierele şi lanţurile de 
cuvinte. 

— N-are nimic special. E destul de standard. 

— Ştiu! Am încercat toate felurile de întăriri complexe 


295 


şi de vrăji, dar pur şi simplu nu mergea. Apoi mi-am dat 
seama: toate măsurile noastre normale de siguranţă sunt 
destinate să restrângă posibilitatea de mişcare - ştii, să-i 
ţină pe djinni afară, să ne protejeze. Eu vreau efectul 
opus; vreau să mă pot mişca liber. Deci, dacă fac aşa - 
cu un deget de la picior, mânji intenţionat linia de cretă 
care marca perimetrul cercului -, asta ar trebui să-i 
permită spiritului meu să plece. Prin această mică gaură. 
Corpul meu va rămâne aici. M-am încruntat. 

— De ce să foloseşti pentagrama? 

— Aha! Bună observaţie! După părerea prietenului 
meu Affa, şamanii din ţinuturile îndepărtate, care 
vorbesc cu djinnii la graniţele lumilor noastre, rostesc 
anumite cuvinte şi îşi părăsesc corpurile după plac. Nu 
folosesc cercuri. Dar ei nu încearcă să treacă graniţa 
dintre lumile noastre - acele ziduri elementale despre 
care mi-ai povestit atâtea. Pe când eu, da! Cred că, aşa 
cum puterea cercului te trage direct spre mine când te 
invoc, acelaşi cerc mă poate propulsa în direcţie opusă, 
prin ziduri, când cuvintele sunt inversate. E un mecanism 
de focalizare. Inţelegi? 

M-am scărpinat în barbă. 

— Ăăăă... scuze, ce-a zis Affa? Stăpânul meu îşi înălţă 
ochii spre cer. 

— Nu contează! Dar asta, da! Cred că pot inversa 
invocarea obişnuită destul de uşor, dar dacă chiar se va 
deschide o poartă, o să am nevoie de ceva de partea 
cealaltă care să mă ghideze. Ceva care să-mi dea o 
destinaţie. 

— Asta e o problemă. Nu există „destinaţii” în Celălalt 
Loc. Nici munţi, nici păduri. i-am mai spus asta de 
nenumărate ori. 

— Ştiu! Aici intervii tu. 

Băiatul se ghemuise pe podea, căutând printr-o 
grămadă de obiecte magice pe care le aduna orice 
magician: scarabei, rozătoare mumificate, piramide 


296 


vestitoare, şi toate cele. Ridică un ankh mic şi mi-l 
aruncă. 

— Crezi că ăsta e fier? 

Am simţit o adiere răcoroasă înţepându-mi esenţa; 
m-am ferit, iritat. 

— Mda! Termină cu joaca. 

— Bun! O să-l păstrez la mine pentru protecţie. În caz 
că apar nişte impi cât sunt plecat. Acum, să revenim la 
tine! Rekhyt, îţi mulţumesc pentru toate serviciile pe 
care mi le-ai făcut; îţi rămân îndatorat. Într-o clipă te voi 
elibera. Obligaţia ta faţă de mine va lua sfârşit. 

M-am înclinat în modul obişnuit. 

— lţi mulţumesc, stăpâne! Dădu din mână. 

— Lasă chestia cu stăpânul acum. Când ajungi în 
Celălalt Loc, aşteaptă să-ţi auzi numele - numele tău 
adevărat, adică. După ce îmi termin incantaţia, te voi 
striga de trei ori. Dacă vrei, îmi poţi răspunde: cred că va 
fi suficient ca să obţin destinaţia de care am nevoie. Voi 
trece prin poartă spre tine. 

M-am arătat sceptic, cum fac de obicei. 

— Crezi? 

— Da! Băiatul îmi zâmbi. Rekhyt, dacă te-ai plictisit să 
mă vezi după tot acest timp, soluţia e simplă. Nu-mi 
răspunzi la chemare. 

— Depinde de mine? 

— Desigur! Celălalt Loc e domeniul tău. Dacă tu 
consideri potrivit să mă chemi, voi fi foarte onorat. 

Faţa îi era îmbujorată de emotie, pupilele - dilatate ca 
ale unei pisici; în mintea sa deja gusta din deliciile din 
cealaltă lume. l-am urmărit mişcările pe când se îndrepta 
spre un bol de lângă fereastră. Conţinea apă. Se spălă pe 
faţă şi pe gât. 


1 Ankh: un fel de amuletă, în formă de T, cu o buclă la capăt. 
Simbolul vieţii. În Egiptul faraonic, unde magia era un lucru cât se 
poate de obişnuit, multe ankhuri conţineau entităţi prinse în capcană 
şi te protejau. In vremea lui Ptolemeu ajunseseră doar simbolice. Dar 
fierul, ca şi argintul, alungă întotdeauna djinnii. 


297 


— Teoriile tale sunt toate foarte bune, am intervenit, 
dar ţi-au spus ce se va întâmpla cu corpul tău dacă treci 
dincolo? Nu eşti făcut din esenţă. 

Se şterse cu un prosop, uitându-se pe deasupra 
acoperişurilor, unde agitația şi viermuiala de la prânz 
învăluiau oraşul ca într-un giulgiu invizibil. 

— Uneori, murmură el, mă simt de parcă n-aş fi nici 
pământean. Toată viaţa mea am stat închis în biblioteci, 
neexperimentând niciodată senzațiile lumii. Când mă 
întorc, Rekhyt, voi hoinări până departe, cum ai făcut 
tu... Se întoarse şi îşi întinse braţele slabe şi cafenii. Ai 
dreptate, desigur: nu ştiu ce se va întâmpla. Poate că o 
să am parte de suferinţă. Dar merită riscul, cred, căci o 
să văd ce n-a mai văzut nici un alt om! 

Traversă camera şi închise obloanele; acum eram 
împresuraţi de o lumină scăzută, palidă. După aceea 
încuie uşa de la cameră. 

— Poate, am zis, vei fi tu în slujba mea când ne vom 
întâlni din nou. 

— Foarte probabil. 

— Şi totuşi ai încredere în mine? Ptolemeu râse. 

— Ce altceva am făcut în tot acest timp? Când te-am 
închis ultima oară într-o pentagramă? Uită-te la tine 
acum - eşti la fel de liber ca mine. Ai putea să mă gâtui 
într-o clipă şi să dispari. 

— A, mda! Nu mă gândisem la asta. Băiatul bătu din 
palme. 

— Ei bine, a sosit timpul! Penrenutet şi Affa au fost 
deja eliberaţi; nu mai am nici o datorie. Aşa că e rândul 
tău. Dacă vrei să sari în pentagramă, te voi elibera. 

— Dar ce se întâmplă cu propria ta siguranţă? M-am 
uitat în jur la camera întunecată. Raze de lumină ce 
pătrundeau prin obloane lăsau urme ca de gheare pe 
pereţi şi pe podea. Cu noi plecaţi, eşti lipsit de apărare 
dacă te găsesc duşmanii. 

— Ultima misiune a lui Penrenutet a fost să ia 
înfăţişarea mea şi să pornească spre sud pe vechiul 


298 


drum. Să se lase văzut. Spionii vor urma caravana lui. 
Aşa că, vezi, dragă Rekhyt, m-am gândit la toate. 

Îmi făcu semn. Am păşit în cerc. 

— Ştii, n-ai nevoie să-ţi rişti viaţa în acest experiment. 

Mă uitam la umerii lui înguşti, la gâtul slăbănog, la 
picioarele subţiri care îi ieşeau de sub tunică. 

— Nu e un experiment, replică el. E un gest. E o 
răsplată. 

— Pentru ce? Trei mii de ani de sclavie? De ce să preiei 
tu povara atâtor crime? Nici un alt magician nu a mai 
gândit vreodată aşa. 

Zâmbi. 

— Tocmai asta e. Sunt primul. Şi dacă aventura mea 
se sfârşeşte bine, şi mă întorc s-o povestesc, mulţi alţii 
mă vor urma. Va începe o noua eră pentru djinni şi 
oameni. Am făcut deja unele notițe, Rekhyt cartea mea 
va fi pusă la loc de cinste în fiecare bibliotecă de pe 
Pământ. Nu voi mai fi aici s-o văd, dar, cine ştie, poate tu 
vei fi. 

Pasiunea lui mă convinse. Am dat din cap a 
încuviinţare. 

— Să sperăm că ai dreptate. 

Nu răspunse, doar pocni din degete şi rosti vraja de 
Alungare. Ultimul lucru pe care l-am văzut pe când 
plecam fu chipul lui privind în urma mea, încrezător şi 
senin. 


299 


22 


Kitty se trezi într-o lumină care o orbea şi cu o durere 
ascuţită în coaste. Pe măsură ce treceau secundele, iar 
ea stătea complet nemişcată, deveni conştientă de 
sângele care îi pulsa în creier şi de uscăciunea din gura 
ei deschisă. O dureau încheieturile. Simţea un miros 
groaznic de haine arse şi o presiune mare în jurul unei 
mâini. 

O cuprinse panica; îşi smuci membrele, deschise ochii, 
încercă să-şi ridice capul. Fu răsplătită cu o durere în tot 
corpul şi cu o anumită înţelegere a situaţiei sale; 
încheieturile îi erau legate, şedea pe ceva tare, cineva 
stătea aplecat peste ea, uitându-se la faţa ei. Apăsarea 
de pe mână cedă brusc. 

Un glas: 

— Mă auzi? Eşti bine? 

Kitty întredeschise un ochi. O formă întunecată îi apăru 
în câmpul vizual. Magicianul, Mandrake, se aplecă mai 
aproape; avea o expresie de îngrijorare amestecată cu 
uşurare. 

— Poţi vorbi? Cum te simţi? 

Vocea lui Kitty era slabă: 

— Mă ţineai de mână? 

— Nu! 

— Bine! 

Se obişnuia acum cu lumina; deschise ambii ochi şi se 
uită în jurul ei. Stătea pe podea, la marginea unei săli de 
piatră, mai veche şi mai măreaţă decât tot ce văzuse 
până atunci. Stâlpi groşi susțineau un tavan boltit; pe 
podea, covoare frumoase acopereau dalele de piatră. Pe 
pereţi, în numeroase nişe, se aflau statui de regi şi de 
regine în veşminte de altădată. Globuri magice pluteau 
pe boltă, creând un model mereu schimbător de lumini şi 


300 


de umbre. În mijlocul camerei se afla o masă lustruită, 
strălucitoare, şi şapte scaune. 

Un bărbat se plimba de colo-colo pe lângă masă. 

Kitty se strădui să-şi schimbe poziţia, operaţiune 
îngreunată de  frânghiile cu care îi erau legate 
încheieturile. Ceva o înţepă în spate. Injură: 

— Au! Poţi să...? 

Mandrake îşi ridică mâinile, legate strâns, şi cu o 
frânghie albă, subţire în jurul degetelor. 

— Încearcă să te târăşti spre stânga. Te sprijini de un 
suport de piatră acum. Atenţie - ai fost lovită zdravăn! 

Kitty îşi mută fundul mai încolo şi se simţi ceva mai 
confortabil. Se uită în jos. O parte a hainei era înnegrită 
şi arsă; văzu fragmente zdrenţuite din cămaşa de pe 
dedesubt şi, atârnând dintr-un buzunar interior, un colţ 
pârlit din cartea domnului Button. Se încruntă. Cum 
de...? 

Teatrul! Deodată, îşi aminti: exploziile din loja de 
vizavi, aprinsul luminilor, marea de demoni din stalurile 
de dedesubt. Da, şi Mandrake lângă ea, palid şi speriat, 
cu omuleţul acela gras care îi ţinea cuțitul la gât. Ea 
încercase... 

— Mă bucur că eşti în viaţă, zise magicianul. Faţa îi era 
cenuşie, dar vocea îi suna calm. Avea sânge uscat pe 
gât. Ai o rezistenţă impresionantă. Poţi vedea şi prin 
iluzii? 

Fata scutură din cap enervată. 

— Unde suntem? Ce e...? 

— Sala Statuilor de la Westminster. Asta e sala în care 
se întruneşte Consiliul. 

— Dar ce s-a întâmplat? De ce suntem aici? Trase 
înnebunită de legături. 

— Linişteşte-te... suntem supravegheați! 

Făcu un semn din cap către silueta de lângă masă. Era 
o persoană pe care Kitty nu o cunoştea, un tânăr cu 
picioare lungi şi subţiri, care patrula încoace şi încolo. 

— Sa mă liniştesc? Kitty scoase un strigăt gâtuit de 


301 


furie. Cum îndrăzneşti? Dacă eram liberă... 

— Da, dar nu eşti. Şi nici eu. Aşa că taci o clipă şi 
lasă-mă să-ţi spun ce s-a întâmplat. Se aplecă uşor. 
Întregul guvern a fost luat ostatic în teatrul ăla. Toţi! 
Makepeace a folosit o ceată de demoni ca să-i supună. 

— Am şi eu ochi, nu? Am văzut toate astea. 

— În regulă. Ei bine, unii se poate să fi fost ucişi, dar 
majoritatea cred că sunt în viaţă, dar cu căluş şi legaţi ca 
să nu poată invoca nimic. Cu toţii au fost strânşi şi duşi în 
spatele teatrului, unde aştepta un grup de dubiţe. Au fost 
îngrămădliţi în ele; i-au aruncat pe miniştri unii peste alţii 
ca pe nişte saci de cartofi. Dubiţele au plecat de la teatru 
şi au venit aici. Nimeni din afara teatrului nu ştie încă 
nimic. Nu ştiu unde au fost duşi prizonierii. Trebuie că 
sunt Încuiați undeva pe aproape. De asta se ocupă acum 
Makepeace, bănuiesc. 

Pe Kitty o durea capul. Se strădui să înţeleagă 
implicaţiile. 

— El este cel care... fata se uită în jos... mi-a făcut 
asta? 

— Da! Un Infern. De la mică distanţă. Când ai încercat 
- faţa lui palidă se îmbujoră puţin -, când ai încercat să 
mă ajuţi. Ar fi trebuit să mori; de fapt, am crezut că eşti 
moartă, dar în momentul în care mercenarul mă lua cu 
el, ai gemut şi ţi-a curs salivă din gură, aşa că te-a scos 
şi pe tine de acolo. 

— Mercenarul? 

— Nu întreba. 

Kitty tăcu preţ de ceva vreme. 

— Deci Makepeace preia conducerea? 

— Se pare că aşa crede. Magicianul se încruntă. Omul 
e nebun de legat. Cum are de gând să conducă Imperiul 
fără guvern, nu pot să-mi imaginez. 

Kitty pufni. 

— Guvernul tău n-o ducea prea bine, hai să 
recunoaştem. El ar putea reprezenta o îmbunătăţire. 

— Nu fi bleagă! Mandrake se înnegură la faţă. N-ai nici 


302 


cea mai mică idee ce... Abia reuşi să se controleze. 
Scuze! Nu eşti tu de vină. N-ar fi trebuit să te duc la 
teatru. 

— Aşa e! Kitty privi în jur. Dar ce nu pricep eu este de 
ce ne-au adus tocmai aici. 

— Nu ştiu nici eu. Am fost aleşi cu vreun scop. 

Kitty privi la bărbatul care se plimba de colo-colo pe 
lângă masa Consiliului. Părea agitat; se uita des la ceas 
şi la nişte uşi duble. 

— Nu pare prea bazat, şopti ea. Nu poţi invoca un 
demon ca să ne scoţi de aici? 

Mandrake mormăi: 

— Toţi sclavii mei sunt plecaţi în misiune. Dacă aş 
putea ajunge la o pentagramă i-aş invoca destul de uşor, 
dar fără pentagramă şi cu degetele legate aşa, n-am ce 
face. N-am nici măcar un imp la dispoziţie. 

— Nu eşti bun de nimic, izbucni Kitty. Şi mai zici că eşti 
magician! Mandrake se încruntă. 

— Dă-mi timp. Demonii mei sunt puternici, mai ales 
Cormocodran. Cu puţin noroc, voi avea ocazia să... 

Uşile de la capătul holului se deschiseră larg. Omul de 
lângă masă se întoarse. Kitty şi Mandrake îşi lungiră 
gâturile. Intră un mic alai. 


Primele câteva persoane îi erau necunoscute lui Kitty. 
Un omuleţ cu ochii rotunzi şi umezi, cu constituţia unei 
ramuri în plină iarnă; o femeie cu faţă inexpresivă, cam 
neîngrijită; un domn între două vârste, cu pielea palidă şi 
lucioasă şi cu buze cărnoase. După ei venea un tânăr, 
suplu, cu pasul vioi, cu păr roşcat dat cu briantină şi cu 
nişte ochelari cocoţaţi pe nasul mic. Toţi patru păreau 
cuprinşi de o încântare disimulată: ţâţâiau, rânjeau şi se 
uitau în jur cu mişcări rapide şi nervoase. 

Bărbatul cu picioare strâmbe de lângă masă se grăbi 
să ajungă la ei. 

— În sfârşit! exclamă el. Unde e Quentin? 

— Aici, prieteni! 


303 


Pe uşă intră Quentin Makepeace, cu fracul de culoarea 
smaraldului fâlfâind, cu pieptul umflat ca al unui cocoş 
de luptă. Umerii îi erau ridicaţi, braţele i se legănau cu un 
aer insolent. Trecu pe lângă însoțitorii săi, bătându-l pe 
spate pe bărbatul cu păr roşcat, ciufulind părul femeii şi 
făcând cu ochiul către ceilalţi. Se îndreptă către masă, 
uitându-se prin cameră cu un aer de stăpân. Văzându-i 
pe Kitty şi pe Mandrake lângă perete, le făcu semn cu un 
deget durduliu. 

La masa Consiliului Makepeace alese jilţul cel mai 
mare, un tron aurit, bogat sculptat. Se aşeză, cu 
picioarele încrucişate; cu o mişcare complicată, scoase 
din buzunar un trabuc imens. Pocni din degete: vârful 
trabucului se trezi pâlpâind la viaţă. Quentin Makepeace 
şi-l puse între buze şi trase din el, satisfăcut. 

Kitty îl auzi lângă ea pe Mandrake scoțând un oftat de 
mânie. Ea nu vedea mare lucru în afară de teatralitatea 
ostentativă a spectacolului. Dacă n-ar fi fost prizonieră, 
poate s-ar fi amuzat. 

Makepeace făcu un gest larg cu trabucul. 

— Clive, Rufus... vreţi să fiţi atât de amabili încât să-i 
aduceţi aici pe prietenii noştri? 

Bărbatul cu părul roşcat se apropie, urmat de 
însoţitorul său cu buze groase. Cu asprime şi deloc 
reverenţios, Kitty şi Mandrake fură ridicaţi în picioare. 
Kitty observă că ambii conspiratori îl priveau pe 
Mandrake cu un dezgust răuvoitor. Pe când îi urmărea, 
bărbatul mai în vârstă, cu buzele umede întredeschise, 
făcu un pas înainte şi îl lovi zdravăn pe prizonier peste 
faţă. 

Omul îşi frecă mâna. 

— Asta e pentru ce i-ai făcut lui Lovelace. Mandrake 
zâmbi mânzeşte. 

— N-am mai fost niciodată lovit de un peşte umed 
până acum. 

— Am auzit că mă căutai, Mandrake, zise bărbatul cu 
părul roşcat. Ei bine, ce-ai să-mi faci acum? 


304 


Din jilţul aurit se auzi o voce mieroasă: 

— Uşor, băieţi, uşor! John e oaspetele nostru. Simt 
afecţiune pentru el! Aduceţi-l aici, am spus. 

Kitty fu apucată de umăr şi împinsă în faţă ca să stea 
alături de Mandrake pe un covor în faţa mesei. 

Ceilalţi conspiratori se aşezaseră. Privirile le erau 
ostile. Vorbi femeia cu faţă îmbufnată: 

— Ce caută ei aici, Quentin? Asta e un moment crucial. 

— Ar trebui să-l omori pe Mandrake şi gata, sugeră 
magicianul cu faţă de peşte. 

Makepeace trase un fum din trabuc; ochii îi sclipeau de 
bucurie. 

— Rufus, eşti mult prea grăbit. Şi tu, Bess! E-adevărat, 
John încă nu face parte din grupul nostru, dar am mari 
speranţe că va face. Noi doi suntem aliaţi de multă 
vreme. 

Kitty îi aruncă o privire piezişă tânărului magician. 
Obrazul îi era stacojiu acolo unde fusese lovit. Mandrake 
nu răspunse. 

— N-avem timp de joacă! Vorbise omuleţul cu ochi 
mari şi umezi; vocea îi era nazală, plângăcioasă. Trebuie 
să ne acordăm puterea pe care ne-ai promis-o. 

Se uită la masă, îşi trecu degetele peste ea cu un gest 
deopotrivă lacom şi temător. Lui Kitty i se părea slab şi 
fricos, şi iritat fiindcă era conştient de propria laşitate. 
Din ce îşi dădea ea seama, nici unul dintre conspiratori 
nu era diferit, cu excepţia lui Makepeace, care radia de 
încredere în sine de pe tronul său aurit. 

Dramaturgul scutură puţin scrum de la trabuc pe 
covorul persan. 

— Nu ne jucăm, dragul meu Withers, spuse el 
zâmbind. Te asigur că sunt perfect serios. Spionii lui 
Devereaux raportează de multă vreme că - printre 
oamenii de rând - John este cel mai popular dintre 
magicieni. Ar putea da noului nostru Consiliu o faţă nouă 
şi atrăgătoare - cu siguranţă mai atrăgătoare decât 
oricare dintre voi. Rânji din cauza neplăcerii pe care o 


305 


crease. În plus, are talent şi ambiţie cât să dea şi la alţii. 
Am sentimentul că dorea de mult să-l răstoarne pe 
Devereaux şi să o ia de la capăt... Nu-i aşa, John? 

Din nou Kitty se uită la Mandrake. Din nou pe faţa lui 
palidă nu se citea nimic. 

Quentin Makepeace continuă: 

— Trebuie să-i lăsăm lui John puţin timp. Toate se vor 
limpezi. Şi veţi obţine curând toată puterea dorită, 
domnule Withers. Dacă bunul Hopkins doreşte să se 
grăbească, putem începe. 

Chicoti ca pentru sine - şi, datorită acestui sunet, 
acestui nume, Kitty îl recunoscu. 

Era ca şi cum un văl gros îi căzuse de pe ochi. Era din 
nou în Rezistență, în urmă cu trei ani. La sfatul 
bibliotecarului şters, Clem Hopkins, se dusese la o 
întâlnire într-un teatru abandonat. Şi odată ajunsă 
acolo... un hanger ţinut la ceafă, o conversaţie şoptită cu 
un bărbat nevăzut - ale cărui indicaţii îi duseseră la 
abație şi la înspăimântătorul paznic al criptei... 

— Tu! strigă ea. Tu! 

Toţi ochii se întoarseră către ea. Kitty rămase 
nemişcată, cu privirea aţintită asupra bărbatului de pe 
jilţul de aur. 

— Tu ai fost binefăcătorul, şopti ea. Tu ai fost cel care 
ne-a trădat. Domnul Makepeace îi făcu cu ochiul. 

— A, m-ai recunoscut în sfârşit? Chiar mă întrebam 
dacă îţi vei aminti vreodată... Bineînţeles, eu te-am 
recunoscut imediat ce te-am văzut cu Mandrake. De asta 
m-a amuzat să vă invit la micul meu spectacol de 
astă-seară. 

John Mandrake reacţionă în sfârşit: 

— Cum adică? V-aţi mai întâlnit? 

— Nu fi aşa surprins, John! Totul a fost pentru o cauză 
nobilă. Prin asociatul meu, domnul Hopkins - pe care îl 
vei întâlni în curând; în prezent se ocupă de prizonierii 
noştri -, urmăream de mult activităţile Rezistenței. Mă 
amuza să văd cum se străduiesc, să văd enervarea 


306 


fraierilor din Consiliu când nu reuşeau să le dea de urmă. 
Persoanele de faţă se exclud, desigur, John! 

Alt chicotit. 

Glasul lui Kitty era lipsit de orice inflexiune: 

— Ştiai de monstrul din mormântul lui Gladstone, dar 
tot ne-aţi trimis, tu şi Hopkins, ca să luăm Toiagul. 
Prietenii mei au murit din cauza ta. 

Făcu un pas înspre el. 

— Ei, asta-i! Quentin Makepeace îşi dădu ochii peste 
cap. Eraţi oameni de rând trădători. Eu eram magician. 
Te aşteptai să-mi pese? Şi nu te mai apropia, tânără 
domnişoară. Data viitoare n-o să mă mai obosesc să fac 
o vrajă. O să-ţi tai gâtul. Zâmbi. Ca să-ţi spun adevărul, 
eram de partea voastră. Speram că veţi reuşi să nimiciţi 
demonul. Apoi aş fi luat Toiagul de la voi ca să-l folosesc 
eu. De fapt - îşi scutură trabucul, îşi încrucişă din nou 
picioarele şi se uită la cei care îl ascultau -, de fapt 
rezultatul a fost neclar: aţi fugit cu Toiagul şi l-aţi lăsat 
pe afritul Honorius să scape din mormânt. Ce impact a 
avut Honorius! Oasele lui Gladstone, ţopăind pe aco- 
perişuri cu un afrit captiv în interiorul lor! Un spectacol 
minunat. Dar ne-a dat de gândit, mie şi lui Hopkins... 

— Spune-mi, Quentin! interveni Mandrake; vocea îi era 
blândă. Acest domn Hopkins se presupune că a avut de-a 
face şi cu golemul. E adevărat? 

Makepeace surâse; făcu o pauză înainte să răspundă. 
„Joacă teatru tot timpul, se gândi Kitty. E un lăudăros 
incorigibil, tratând situaţia ca şi cum ar fi una dintre 
piesele sale.” 

— Desigur! strigă Makepeace. Sub îndrumarea mea! 
Sunt implicat în multe. Sunt artist, John, un om de o 
creativitate neobosită. De ani de zile Imperiul decade; 
Devereaux şi ceilalţi l-au condus fără pricepere. Ştiai că 
unele dintre piesele mele au trebuit chiar să fie anulate 
la Boston, la Calcutta şi la Bagdad, din cauza sărăciei, a 
tulburărilor şi a violenţei locale? Şi acest război care nu 
se mai termină... Lucrurile trebuie să se schimbe! Ei 


307 


bine, de ani de zile privesc de pe margine, 
experimentând din când în când. Mai întâi l-am încurajat 
pe bunul meu prieten Lovelace în încercarea lui de 
rebeliune. Îţi aminteşti de pentagrama aia cu adevărat 
mare, John? A fost ideea mea! Chicoti. Apoi a venit 
rândul bietului Duvall. Voia putere, dar nu avea nici un 
pic de creativitate în el. Tot ce putea face era să urmeze 
sfaturi. Prin intermediul lui Hopkins l-am încurajat să 
folosească golemul ca să răspândească neliniştea. Şi, în 
timp ce guvernul era atent în altă parte - se uită radios 
la Kitty încă o dată -, aproape că am pus mâna pe Toiag. 
Care, apropo, intenţionez să ajungă în posesia mea chiar 
în seara asta. 

Pentru Kitty, mare parte din toate astea nu însemna 
nimic; se uită lung la omuleţul plin de ură din jilţul aurit, 
aproape tremurând de furie. Vedea, ca de foarte 
departe, feţele tovarăşilor ei morţi - Makepeace le întina 
memoria cu fiecare cuvânt. Nu avea nimic de spus. 

Dimpotrivă, John Mandrake părea să devină chiar 
vorbăreţ: 

— Asta e foarte interesant, Quentin. Toiagul se va 
dovedi cu siguranţă util. Dar cum va funcţiona guvernul? 
Ai golit toate ministerele. Asta va duce inevitabil la 
probleme, chiar şi cu figuri titanice precum acestea din 
echipa ta. 

Le zâmbi conspiratorilor îmbufnaţi din jur. Makepeace 
făcu un gest nonşalant. 

— Unii dintre prizonieri vor fi eliberaţi la momentul 
oportun, odată ce vor jura să îmi dea ascultare. 

— Şi ceilalţi? 

— Vor fi executaţi. Mandrake ridică din umeri. 

— Pare un plan riscant, chiar şi cu Toiagul. 

— Ba nu! Pentru prima oară Makepeace părea că se 
enervase. Se ridică din jilţ, aruncă deoparte ce mai 
rămăsese din trabuc. Suntem pe cale să ne mărim 
puterea cu primul act creator din cei două mii de ani de 
magie. De fapt, iată-l pe cel care vă va arăta despre ce e 


308 


vorba. Doamnelor şi domnilor, vi-l prezint pe... Clem 
Hopkins! 

O persoană blândă şi sfioasă intră în cameră. 
Trecuseră trei ani de când îl văzuse Kitty ultima oară, 
stând la o cafenea în aerul plăcut al verii. Pe atunci era o 
fetiţă; băuse un milkshake şi mâncase o gogoaşă cu 
glazură în timp ce el îi pusese întrebări despre Toiagul 
furat. Apoi, când nu-i dăduse informaţiile pe care le 
dorea, domnul Hopkins o trădase cu blândeţe din nou - 
trimiţând-o spre casa unde Mandrake aştepta s-o prindă 
în capcană. 

Aşa se întâmplase. Odată cu trecerea anilor, 
trăsăturile învățatului i se estompaseră în memorie, 
umbra lui crescuse înăuntrul ei, i se răspândise ca o 
infecţie în străfundurile minţii. Uneori o chinuia în vise. 

Şi iată-l acum, păşind uşor pe covoarele din Sala 
Statuilor, cu un surâs pe faţă. Apariţia lui păru să 
trezească o emoție vie în rândul conspiratorilor; se auzi 
un murmur de nerăbdare. Domnul Hopkins se apropie de 
masă, oprindu-se exact în faţa lui Kitty. Se uită întâi la 
Mandrake, apoi la Kitty. Ochii lui de un cenuşiu pal o 
studiară, fără nici o expresie pe chip. 

— Trădătorule, mârâi Kitty. 

Domnul Hopkins se încruntă puţin, de parcă nu 
înţelegea. Nu dădu nici cel mai mic semn că o 
recunoaşte. 

— Acum, Clem - îl bătu pe spate Makepeace -, nu te 
lăsa indispus de prezenţa tinerei Kitty! E doar o glumiţă 
din partea mea ca să-ţi amintesc de zilele din Rezistență. 
Ai grijă, n-o lăsa să vină lângă tine! E şireată ca o vulpe! 
Ce fac prizonierii? 

învățatul dădu din cap cu însufleţire. 

— Sunt la loc sigur, domnule! Nu pot pleca nicăieri. 

— Dar afară? E linişte peste tot? 

— E încă agitaţie în parcurile din centru. Poliţia îşi face 
treaba. Nimeni nu ştie că am plecat de la teatru. 

— Bine! Atunci a venit momentul să acţionăm. 


309 


Prieteni, Hopkins e o minune, o adevărată comoară! 
Respiră idei aşa cum eu şi voi înghiţim aer; le visează în 
somn, le digeră odată cu cina. El a fost cel care a 
remarcat prima oară proprietăţile unice ale afritului 
Honorius. Nu-i aşa, Clem? 

Hopkins zâmbi timid. 

— Dacă aşa spuneţi dumneavoastră, domnule! 

— Eu şi Hopkins am observat imediat că demonul 
sălăşluia în oasele lui Gladstone. Nu reprezenta o simplă 
deghizare, o iluzie a esenței; scheletul era real. Demornul 
se unise cu oasele adevărate. Ne-a venit o idee 
ambițioasă: de ce să nu invocam un demon care să intre 
într-un corp viu - mai exact, în corpul viu al unui 
magician? Dacă magicianul ar putea controla demonul şi 
folosi puterea lui - ce minuni ar putea înfăptui! N-ar mai 
fi nevoie de pentagrame, de bâjbâieli cu rune şi cu cretă, 
n-ar mai exista riscul de a face erori fatale! Într-adevăr, 
invocarea însăşi ar deveni în curând inutilă! 

Kitty învățase destule de la domnul Button ca să-şi dea 
seama de natura radicală a acestei propuneri; ştia destul 
ca să împărtăşească scepticismul total al lui Mandrake. 

— Dar riscurile sunt mult prea mari! zicea el. Acel om 
de rând din camera ta de lucru... auzea demonul 
vorbindu-i în cap! L-ar fi făcut să-şi piardă minţile! 

— Doar fiindcă nu avea voinţa necesară ca să supună 
demonul. Makepeace îşi pierduse răbdarea; vorbea iute. 
Cu persoane inteligente şi cu personalitate puternică, 
precum noi, efectul va fi cel aşteptat. 

— Doar nu vrei să spui că aveţi toţi de gând să vă 
asumaţi acest risc? protestă Mandrake. Sper că nu! 
Efectele ar putea fi catastrofale! Nu ştiţi ce s-ar putea 
întâmpla. 

— A, ba ştim, ştim! Hopkins a invocat un demon 
înăuntrul lui acum două luni, John. Nu a suferit 
consecinţe negative. Nu-i aşa, Clem? Spune-le! 

— Aşa e, domnule! Invăţatul părea stânjenit să fie în 
centrul atenţiei. Am invocat un djinn destul de puternic. 


310 


Când a intrat, am simţit o anume împotrivire, de parcă 
aveam un vierme viu în cap. Însă a trebuit doar să mă 
concentrez şi demonul a acceptat inevitabilul. E foarte 
liniştit acum. Abia dacă simt că e acolo. 

— Dar poţi face uz de puterea şi de cunoştinţele lui, 
nu, Hopkins? zise Makepeace. E într-adevăr remarcabil. 

— Arată-ne, şuşoti conspiratoarea. 

— Da, arată-ne! Arată-ne! 

În jurul mesei rugămintea fu reluată iar şi iar. Fiecare 
faţă strălucea de o foame avidă, furioasă. Lui Kitty îi 
păreau toţi răutăcioşi, dar şi neajutoraţi, ca nişte pui care 
aşteptau să fie hrăniţi. Fu copleşită de o bruscă repulsie; 
voia să scape de acolo. 

Ochii lui Makepeace se preschimbaseră în două fante 
lucitoare; îl înghionti pe învăţat cu cotul. 

— Ce zici, Hopkins? Le arăţi puţin, doar cât să le 
stârneşti apetitul? 

— Dacă dumneavoastră credeţi că aşa trebuie, 
domnule, învățatul făcu un pas înapoi, îşi plecă fruntea, 
concentrându-se. 

Apoi, aparent fără nici un efort, se ridică în aer. Mai 
mulţi conspiratori tresăriră. Kitty îi aruncă o privire lui 
Mandrake; el se uita la Hopkins cu gura căscată. 

Hopkins se ridică la doi metri de podea, apoi pluti, 
îndepărtându-se de masă. Când ajunse la o oarecare 
distanţă, ridică o mână, arătând cu degetul spre o statuie 
de alabastru din cealaltă parte a sălii. Aceasta înfăţişa un 
magician chel şi îndesat fumând un trabuc. Urmă un 
fulger de lumină albastră - statuia explodă într-un şuvoi 
de scântei. Magicianul cu părul roşcat scoase un strigăt 
de mirare; ceilalţi se sculară în picioare şi aplaudară, sau 
bătură în masă cu o bucurie sălbatică. Domnul Hopkins 
se ridică şi mai sus, spre tavan. 

— Arată-le altceva, Hopkins! strigă Makepeace. Dă o 
reprezentaţie! Toţi ochii erau aţintiţi în sus. Kitty profită 
de ocazie. Încet, încet, se îndepărtă de masă. Un pas, 
doi... Nimeni nu observase; cu toţii îl priveau pe învăţat 


311 


făcând acrobaţii pe tavan, scoțând flăcări din degete... 

Kitty se întoarse şi fugi. La capătul sălii, uşile duble 
erau deschise. Paşii nu i se auzeau pe covoarele groase 
şi moi. Mâinile îi erau legate, ceea ce o făcea să alerge 
ciudat, dar în câteva secunde ajunse afară, într-un 
coridor de piatră, cu picturi în ulei pe pereţi şi cu vitrine 
de sticlă având ornamente de aur... O luă la dreapta; 
coridorul se termina cu o uşă deschisă. Kitty intră 
repede. Se opri, înjură. O cameră goală, poate biroul unui 
funcţionar: un birou, un raft de cărţi, o pentagramă pe 
podea. Era o fundătură. 

Cu un oftat, se întoarse, alergă înapoi pe acelaşi drum 
- pe coridor, pe lângă uşile duble, dădu alt colţ... 

„„. Şi se izbi în plin de ceva tare şi greu. Fu aruncată în 
lături, instinctiv încercă să amortizeze căderea întinzând 
o mână - dar braţele îi erau legate, nu avea cum; se 
prăbuşi pe dale. 

Kitty se uită în sus şi i se opri inima-n piept. Un bărbat 
stătea în picioare lângă ea, în lumina aruncată de 
globurile din tavan; un bărbat înalt, bărbos, îmbrăcat în 
negru. Ochii albaştri  pătrunzători o  cercetară, 
sprâncenele negre se încruntară. 

— Te rog! şopti Kitty. Te rog, ajută-mă! 

Bărbosul zâmbi. O mână înmănuşată se îndreptă spre 
ea. 


În Sala Statuilor, domnul Hopkins revenise la sol. 
Feţele conspiratorilor erau pline de uimire; doi bărbaţi 
trăgeau la o parte covoarele din mijlocul camerei. Când 
Kitty fu adusă înapoi, pe jumătate sufocată, atârnând 
suspendată de guler în mâna bărbosului, se opriră şi 
dădură drumul covoarelor. Unul câte unul, toţi se 
întoarseră să se uite la ea. 

O voce groasă vorbi la umărul lui Kitty: 

— Ce e cu fata asta? Am prins-o încercând să fugă în 
stradă. Omul cu părul roşcat clătină din cap. 

— Ei, drăcie! Nici măcar n-am observat că a dispărut. 


312 


Domnul Makepeace făcu un pas înainte, posomorât. 

— Domnişoară Jones, chiar nu avem timp pentru 
asemenea întreruperi... Îi aruncă o privire mânioasă, 
ridică din umeri şi se îndepărtă. La început prezenţa ei 
m-a amuzat, dar, ca să fiu sincer, nu mă mai interesează. 
O poţi ucide. 


313 


23 


Nathaniel văzu cum mercenarul o lasă pe Kitty jos pe 
covor; îl văzu dându-şi la o parte mantia, căutând la brâu 
şi scoțând un cuţit lung, curbat ca un iatagan. Il văzu 
întinzând mâna ca s-o apuce de păr, ridicându-i capul, 
dezvelindu-i gâtul... 

— Stai! Nathaniel făcu un pas înainte; vorbi cu toată 
autoritatea de care era în stare: N-o atinge! O vreau vie. 

Mâinile mercenarului se opriră. Se uită la Nathaniel cu 
ochii lui albaştri spălăciţi. Apoi, lent şi foarte hotărât, 
continuă să îi tragă capul înspre spate şi să apropie 
cuțitul. 

Nathaniel înjură. Repetă: 

— Stai, am spus! 

Conspiratorii priveau oarecum amuzaţi. Faţa palidă şi 
transpirată a lui Rufus Lime se strâmbă. 

— Nu prea eşti în situaţia de a fi aşa ţanţoş, Mandrake! 

— Din contră, Rufus. Quentin m-a invitat să mă alătur 
grupului vostru. Şi, după ce am văzut remarcabila 
demonstraţie a domnului Hopkins, sunt de acord cu 
această propunere. Rezultatele sunt absolut 
impresionante. Asta înseamnă că acum sunt unul de-ai 
voştri. 

Quentin Makepeace se străduia să-şi descheie fracul 
de culoarea smaraldului. Miji ochii, calculând; se uită 
pieziş la Nathaniel. 

— Te-ai decis să te alături micului nostru grup? 
Nathaniel îi susţinu privirea cât de calm putu. 

— Întocmai. Planul tău e genial, o lovitură de maestru! 
Doar că îmi pare rău că nu ţi-am acordat mai multă 
atenţie deunăzi, când mi l-ai arătat pe acel om de rând. 
Însă acum intenţionez să mă revanşez. Între timp, la 
drept vorbind, fata încă e prizoniera mea, Quentin! Am... 


314 


planuri cu ea. Nimeni n-o atinge, cu excepţia mea. 

Makepeace se scărpină în barbă; nu răspunse. 
Mercenarul ezită puţin, cu cuțitul în mână. Kitty se uită la 
podea fără să vadă nimic. Nathaniel simţi cum inima îi 
bătea gata să-i iasă din piept. 

— Foarte bine! Makepeace făcu o mişcare bruscă. Fata 
e a ta. Pune-o jos, Verrog! John, ai vorbit bine şi mi-ai 
confirmat buna părere pe care o am despre tine. Dar ai 
grijă: e uşor să vorbeşti - eu vreau fapte! Imediat te vom 
elibera şi vom urmări cum te uneşti cu demonul pe care 
ţi-l alegi. Însă, mai întâi, am să mă pregătesc pentru 
invocaţia mea! Burke! Withers! Daţi la o parte covoarele 
astea! Pentagramele trebuie pregătite! 

Se întoarse ca să dea şi alte porunci. Fără nici o 
expresie pe chip, mercenarul dădu drumul părului lui 
Kitty. Nathaniel, conştient de privirile duşmănoase 
aţintite asupra lui - Jenkins şi Lime, mai ales, îl cercetau 
cu o suspiciune nedisimulată -, nu se grăbi spre ea. Fata 
rămase unde era, căzută în genunchi, cu capul plecat, cu 
părul acoperindu-i faţa. Priveliştea îl cutremură. 

În seara aceea Kitty Jones fusese aproape de moarte 
de două ori, şi de fiecare dată din cauza a ceva ce făcuse 
el. Fiindcă el o găsise, el o smulsese din noua ei viaţă 
liniştită şi o adusese cu el, doar ca să-şi satisfacă o 
curiozitate egoistă. 

Când o lovise Infernul, la teatru, Nathaniel crezuse că 
murise. Îl copleşise tristeţea; vinovăția pe care o simţise 
fusese aproape înăbuşitoare. In ciuda avertismentului 
dur al mercenarului, se dusese lângă ea, şi abia atunci îşi 
dăduse seama că respiră. In ora următoare, cât ea 
rămăsese inconştientă, sentimentul de ruşine devenise 
din ce în ce mai puternic. Încet-încet, începuse să-şi 
recunoască nesăbuinţa. 

În ultimele zile începuse deja să se detaşeze de 
numele Mandrake, de rolul care devenise de ani buni a 
doua sa natură. Odată cu evenimentele de la teatru, 
această detaşare devenise o adevărată separare. Cele 


315 


două certitudini fundamentale care îl călăuzeau - 
credinţa lui în invulnerabilitatea guvernului şi în 
corectitudinea motivelor sale - dispăruseră în câteva 
momente. Magicienii erau depăşiţi de situaţie. Kitty 
fusese doborâtă. Ambele se întâmplaseră din cauza lui 
Makepeace şi, îngrozit, Nathaniel recunoscuse în indi- 
ferenţa şi în cruzimea acestuia o reflecţie a lui însuşi. 

La început enormitatea crimei lui Makepeace aproape 
că îl făcuse să nu-i vadă natura: panaşul teatral al 
loviturii, perversiunea bizară a demonilor din interiorul 
corpului, toată vorbăria prostească despre geniu şi de- 
spre creativitate contribuiseră la distragerea atenţiei de 
la adevărata realitate. Nu era decât un omuleţ crud şi 
ambițios, care voia puterea. Nici o deosebire faţă de 
Lovelace sau faţă de Duvall sau - la acest gând Nathaniel 
simţi un fior rece pe şira spinării - chiar faţă de reflecţiile 
lui Nathaniel din chiar seara aceea, când stătea în 
maşină şi visa să obţină Toiagul şi să pună capăt 
războiului. A, da, îşi spusese că avea motive întemeiate, 
să ajute oamenii de rând şi să salveze Imperiul, dar unde 
se sfârşea un astfel de idealism? Cu trupuri precum cel al 
lui Kitty întinse pe jos. 

Ce evidentă trebuie să fi fost ambiția lui Nathaniel! 
Makepeace o văzuse. La fel şi Farrar. Doamna Lutyens o 
înţelesese şi se îndepărtase. 

Nu era de mirare că Kitty îl tratase cu un asemenea 
dispreţ... uitându-se la corpul ei în Sala Statuilor, 
începuse să-i împărtăşească disprețul. 

Dar apoi ea se trezise, iar odată cu sentimentul de 
uşurare veni şi o nouă hotărâre. 


Conspiratorii erau ocupați. Mişunau de colo-colo prin 
cameră, aducând obiectele trebuincioase invocaţiei: 
lumânări, vase, ierburi şi flori. Covoarele din mijlocul sălii 
fuseseră strânse şi trântite pur şi simplu deoparte. Mai 
multe  pentagrame  apărură de dedesubt, frumos 
incrustate cu scoici şi cu lapislazuli. Makepeace stătea 


316 


într-una dintre ele, doar în cămaşă, arătând cu degetul, 
bosumflându-se, strigând porunci. 

Kitty Jones stătea ghemuită, ca mai înainte. 

Nathaniel merse până la ea, se aplecă şi îi vorbi blând. 

— Kitty, ridică-te! Îi întinse ambele mâini. Haide! Aşa! 
Aşază-te acolo! Trase un jilţ greu de sequoia, o ajută să 
se aşeze. Odihneşte-te! Te simţi bine? 

— Da! 

— Atunci aşteaptă. Te scot eu din asta. 

— Cum anume o să faci asta? 

— Ai încredere în mine. 

Se rezemă de masă, cântărind situaţia. Mercenarul 
stătea lângă uşă, cu braţele încrucişate, uitându-se 
implacabil la ei. Nu aveau cum să fugă pe acolo. 
Conspiratorii în sine erau slabi; era uşor de înţeles cum 
de îi recrutase Makepeace. li alesese pe cei nevolnici, 
neagreaţi, cei mistuiţi de invidie şi de răutate, care 
aveau să profite de ocazie, dar nu ar fi putut reprezenta 
niciodată o ameninţare pentru el. Cu dramaturgul era 
altă poveste, el fiind un magician formidabil. Fără 
demonii săi, Nathaniel era lipsit de orice putere. 

Makepeace... Se înjură pentru propria prostie. De ani 
de zile bănuia existenţa unui trădător în rândurile 
guvernului, cineva care avea legătură şi cu comploturile 
lui Lovelace şi Duvall. Fusese nevoie de patru magicieni 
care să îl invoce pe marele demon Ramuthra la 
Heddleham Hall - cel de-al patrulea nu mai fusese văzut 
niciodată, cu excepţia unei singure dăţi, când fusese 
zărit în treacăt într-o maşină decapotabilă - ochelari, 
barbă roşie... gata. Makepeace deghizat? Uşor de 
imaginat acum. 

În timpul afacerii cu golemul, Nathaniel fusese surprins 
că dramaturgul descoperise atât de uşor locul unde se 
afla fugara Kitty: trebuie că-l ajutase Hopkins - contactul 
lui Makepeace din Rezistență. Nathaniel scrâşni din dinţi. 
Ce rapid îl câştigase Makepeace de partea lui, îl folosise 
ca aliat, îl ţinuse de prost. Dar confruntarea nu se 


317 


sfârşise încă. 

Cu faţa împietrită, Nathaniel se uită la domnul Hopkins 
care trecea grăbit pe lângă el ca să se supună ordinelor 
stăpânului său. Deci acesta era misteriosul învăţat pe 
care îl căutase atâta timp! O demonică putere curgea 
prin venele acestui ticălos - în privinţa asta nu încăpea 
nici o îndoială. Dar omuleţul cel blând nu ar fi putut să-i 
înfrunte pe Cormocodran, pe Ascobol şi pe ceilalţi dacă 
Nathaniel ar fi avut cum să-i cheme la el. Dar, în timp ce 
Hopkins se ţinea de prostii aici, djinnii incompetenţi erau 
la doi kilometri depărtare, aşteptându-l de pomană la 
hotelul Ambasador! 

Nathaniel se încruntă, nemulţumit. Se juca nervos cu 
frânghiile care îi legau mâinile. Nu putea decât să 
aştepte ca Makepeace să-l elibereze şi să-l lase să intre 
într-o pentagramă. Atunci va putea acţiona. Intr-o clipă 
servitorii lui ar fi invocaţi şi trădătorii - traşi la 
răspundere. 

— Prieteni, sunt gata! Vino, Mandrake, domnişoară 
Jones - trebuie să vedeţi şi voi! 

Makepeace stătea în cercul cel mai apropiat, cu 
mânecile suflecate, cu gulerul desfăcut; adoptase o poză 
eroică: mâinile în şolduri, pelvisul împins înainte, 
picioarele suficient de depărtate cât să încalece un cal. 
Conspiratorii se adunaseră respectuos la distanţă; chiar 
şi mercenarul arăta destul interes, stând ceva mai 
aproape. Împreună, Kitty şi Nathaniel veniră lângă 
pentagramă. 

— A sosit vremea! strigă Makepeace. Momentul pentru 
care am muncit atâţia ani. Doar gândul la ceea ce mă 
aşteaptă, prieteni, mă împiedică să nu explodez de 
atâtea emoţii înăbuşite! Cu o mişcare teatrală, îşi scoase 
o batistă dantelată dintr-un buzunar şi îşi şterse ochii. 
Câtă transpiraţie, câte lacrimi am vărsat ca să ajung atât 
de departe? strigă el. Cine poate spune? Cât sânge...? 

— Lăsând secrețiile deoparte, îl întrerupse acru Rufus 
Lime, n-ar fi mai bine să continui? Unele lumânări stau să 


318 


se stingă. 

Makepeace se uită urât la el, dar îşi puse la loc batista 
în buzunar. 

— Foarte bine! Prieteni, în urma succesului lui Hopkins 
de a supune un demon de putere medie - Hopkins 
zâmbi, ceea ce ar fi putut însemna orice -, m-am hotărât 
să îmi folosesc îndemânarea în scopul îmblânzirii unei 
entităţi mai măreţe. Făcu o pauză. Chiar în această seară 
Hopkins mi-a găsit la London Library un volum care dă 
numele tuturor spiritelor din vechea Persie. M-am decis 
să folosesc un nume pe care l-am găsit acolo. Prieteni, 
chiar sub ochii voştri, îl voi invoca în mine pe marele 
demon cunoscut drept... Nouda! 

Nathaniel scoase o mică exclamaţie. Nouda? Omul era 
nebun. 

— Makepeace, zise el, trebuie că glumeşti. Procedura 
asta e deja destul de riscantă şi fără să încerci ceva atât 
de puternic. 

Dramaturgul îşi ţuguie buzele arţăgos. 

— Nu glumesc, John, sunt doar ambițios. Domnul 
Hopkins m-a asigurat că e foarte simplu să-l controlezi - 
iar eu am o voinţă foarte puternică. Sper că nu vrei să 
spui că nu sunt în stare de asta. 

— A, nu, zise iute Nathaniel. Deloc. Se aplecă mai 
aproape de Kitty. Omul e nebun, şopti el. Nouda e o 
entitate teribilă; una dintre cele mai înspăimântătoare 
din istorie. A lăsat Persepolisul în ruine... 

Kitty se aplecă şi ea şi îi răspunse în şoaptă: 

— Ştiu. A distrus armata lui Darius. 

— Da, încuviinţă Nathaniel. Apoi clipi. Ce? De unde ştii 
tu? 

— John! Vocea lui Makepeace era iritată. Lasă vrăjeala! 
Am nevoie de linişte acum. Hopkins - dacă vezi că se 
întâmplă ceva în neregulă, inversează procesul; foloseşte 
regula de control a lui Asprey. Bun! Linişte, cu toţii! 

Quentin Makepeace închise ochii, îşi lăsă capul în 
piept. Făcea mişcări complicate cu braţele şi îşi îndoia 


319 


degetele. Respiră adânc. Apoi îşi ridică bărbia, deschise 
ochii şi îşi începu incantaţia cu o voce puternică şi clară. 
Nathaniel asculta cu atenţie: ca şi mai înainte, era o 
incantaţie simplă, în latină, dar, datorită forţei spiritului 
care urma să vină, trebuia întărită cu multiple 
cuvinte-încuietori şi cu subordonate complicate ce se 
repetau pentru a asigura legătura. Fu nevoit să 
recunoască faptul ca Makepeace se descurca bine. 
Trecură câteva minute - laringele său nu-l lăsa nici o 
clipă baltă. Ignora transpiraţia care îi curgea pe faţă. In 
cameră se făcu linişte: Nathaniel, Kitty, conspiratorii - cu 
toţii priveau, transfiguraţi. Cel mai atent dintre toţi era 
domnul Hopkins - se aplecă înainte cu gura căscată; 
avea o expresie uşor înfometată. 

În al şaptelea minut, camera se răci. Nu lent, ci 
dintr-odată, de parcă ar fi apăsat cineva pe un 
comutator. Toţi începură să tremure. În al optulea minut 
se simţi cel mai dulce parfum, de creţuşcă şi de untişor. 
În al nouălea minut Nathaniel zări ceva în pentagramă 
alături de Makepeace. Era acolo pe planul al treilea - 
ceva ceţos, fluctuant, care absorbea lumina -, o masă 
întunecată cu coarne, când înaltă, când lată, cu braţe 
care se desfăceau şi se strângeau în pentagramă. 
Nathaniel privi în jos; i se păru că vede cum marginile 
incrustate ale cercului se bombează puţin. Trăsăturile 
nou-venitului nu se desluşeau. Era deasupra lui 
Makepeace, care continua să vorbească, fără să pară 
conştient de noul său tovarăş. 

Makepeace ajunse la punctul culminant al invocaţiei 
sale, momentul în care închidea demonul în sine. Cu un 
strigăt, rosti ultimele cuvinte: silueta întunecată dispăru, 
ca o clipire. 

Makepeace se opri. Stătea nemişcat. Privea dincolo de 
cei din jur, parcă la ceva îndepărtat. 

Toată lumea se uită la el încremenită. Makepeace nu 
făcea nimic; faţa îi era lipsită de orice expresie. 

— Hopkins, zise răguşit Rufus Lime, eliberează-l... 


320 


imediat! 

Cu un răcnet puternic, Makepeace se trezi la viaţă. Fu 
destul de neaşteptat. Nathaniel ţipă, toţi ceilalţi tresăriră; 
chiar şi mercenarul se dădu înapoi. 

— Victorie! Makepeace sări din cerc. Bătea din palme, 
ţopăia, sărea, se rotea. Victorie! Ce triumf! Nici nu vă pot 
spune... 

Conspiratorii veniră mai aproape. Jenkins se uită pe 
deasupra ochelarilor. 

— Quentin... e adevărat? Ce senzaţie îţi dă...? 

— Da! Nouda e aici! Îl simt înăuntru! Ah... preţ de un 
minut sau două, prieteni, a fost o luptă, recunosc. Efectul 
a fost deconcertant. Dar am controlat-o foarte strict, cu 
toată puterea mea. Şi am simţit cum demonul se retrage 
şi se supune. E slujitorul meu. Işi cunoaşte stăpânul! 
Cum este? Greu de descris... nu e chiar dureros... îl simt 
ca pe un cărbune tare şi încins în cap. Dar când s-a 
supus - am simţit aşa un val de energie! Oh, nu vă puteţi 
imagina! 

La aceasta, conspiratorii izbucniră în urale gălăgioase; 
chiţăiau şi săreau în sus de bucurie. 

— Puterea demonului, Quentin! strigă Lime. 
Foloseşte-o! 

— Nu încă, prieteni. Makepeace îşi ridică mâinile să 
ceară linişte; toată lumea tăcu. Aş putea distruge 
această cameră, zise el, s-o transform în pulbere, dacă 
aş vrea. Dar o să fie suficient timp pentru distracţie dacă 
faceţi cum vă spun. Duceţi-vă în pentagramele voastre! 
Invocaţi-vă demonii! Apoi ne vom ocupa de restul! O să 
luăm Toiagul lui Gladstone şi o să facem o plimbare prin 
Londra. Cred că unii oameni de rând sunt la 
demonstraţii. Prima noastră sarcină va fi să-i punem la 
punct. 

Ca nişte copii nerăbdători, conspiratorii se grăbiră să 
intre în cercurile lor. Nathaniel o prinse pe Kitty de braţ şi 
o trase deoparte. 

— Intr-o clipă, şuieră el, o să fiu chemat să mă alătur 


321 


acestei nebunii. Mă voi preface că asta fac. Nu te speria! 
În ultimul minut voi folosi pentagrama ca să invoc o 
trupă formată din cei mai puternici djinni. Cu puţin noroc 
îi vor distruge pe Makepeace şi pe proştii ăştia. In cel mai 
rău caz vom avea ocazia să scăpăm! Făcu o pauză, 
triumfător. Nu pari prea impresionată. 

Ochii lui Kitty erau obosiţi, încercănaţi. Plânsese? Nu 
observase. Fata ridică din umeri. 

— Sper să ai dreptate. 

Nathaniel îşi înăbuşi iritarea; într-adevăr, şi el avea 
emoţii. 

— O să vezi. 


Începură invocările: Rufus Lime, cu ochii strâns închişi, 
cu gura lui de peşte deschisă, intonând cuvintele într-un 
murmur croncănitor; Clive Jenkins, cu ochelarii daţi jos 
de pe nasul lui mic şi ţinuţi temător în mână pe când 
vorbea pe un ton rapid şi inexpresiv. Ceilalţi, ale căror 
nume Nathaniel nu şi le amintea, stăteau în posturi 
solitare, gheboşaţi, drepţi, tremurând, îngăimându-şi 
incantaţiile, făcând gesturile necesare. Hopkins şi 
Makepeace mergeau aprobator printre ei. 

— John! Era Makepeace; cu un tril de încântare, se 
întoarse spre el. Ah! Ce energie! Aş putea sări până la 
stele! Faţa îi deveni serioasă. Nu dai înapoi, nu, băiete? 
De ce nu eşti într-o pentagramă? 

Nathaniel îşi ridică mâinile. 

— Poate dacă m-ai dezlega? 

— A, da! Ce neglijenţă din partea mea. Poftim! Pocni 
din degete; frânghiile izbucniră în flăcări liliachii. 
Nathaniel scăpă de ele. E un cerc liber în colţul acela, 
John, zise Makepeace. Ce demon ţi-ai ales? 

Nathaniel alese doi la întâmplare. 

— Mă străduiam să optez pentru unul dintre djinnii din 
textele etiopiene: ezitam între Zosa şi Karloum. 

— O alegere interesantă, deşi modestă. ŢI-l sugerez pe 
Karloum. Hai, du-te! 


322 


Nathaniel dădu din cap. Se uită în treacăt la Kitty, care 
îl privea atent, apoi se duse către cea mai apropiată 
pentagramă rămasă goală. Nu avea mult timp la 
dispoziţie: cu colţul ochiului văzu umbre ciudate, 
contorsionate plutind pe deasupra lui Jenkins şi a lui 
Lime. Cine ştia ce invocaseră idioţii, dar, cu puţin noroc, 
avea să dureze un timp până să-şi controleze sclavii. 
Înainte să se întâmple asta, Cormocodran şi Hodge îşi 
vor fi terminat treaba cu ei. 

Păşi în cerc, îşi drese glasul şi se uită în jur. 
Makepeace îl cerceta cu luare-aminte. Fără îndoială că 
avea bănuieli. Nathaniel rânji mohorât în sinea lui; păi 
aceste bănuieli urmau să îi fie confirmate în cel mai 
dramatic mod cu putinţă. 

Un ultim moment de pregătire - va trebui să lucreze 
repede când va sosi djinnul, să-i dea ordine precise şi 
rapide -, după care Nathaniel acţionă. Făcu un gest 
complicat, strigă numele a cinci demoni puternici şi arătă 
către cercul vecin. Se pregăti pentru explozii, pentru fum 
şi foc, apariţiile bruşte ale formelor contorsionate şi 
hidoase. 

Cu o bufnitură jalnică, ceva mic şi inconsistent apăru 
în centrul cercului, împroşcând în jur ca un fruct scăpat 
de sus. Nu avea o formă definită, dar mirosea puternic a 
peşte. 

O umflătură se ridică în mijloc. Se auzi o voce subţire. 

— Salvat! Umflătura se întoarse, păru să-l remarce pe 
domnul Hopkins. Oh! 

Nathaniel se uită la ea fără o vorbă. 

Quentin Makepeace o zărise şi el. Se apropie, se uită la 
ea. 

— Ce ciudat! Pare să fie vreun soi de masă negătită. 
Înzestrată cu facultatea de a simţi. Ce crezi, Hopkins? 

Domnul Hopkins veni lângă pentagramă; ochii îi 
licăriră când se uită la Nathaniel. 

— Nu e chiar aşa de nevinovat, mă tem, domnule! 
Sunt rămăşiţele unui djinn periculos, care mai devreme 


323 


în seara asta a încercat să mă captureze. Pe ceilalţi 
câţiva demoni care îl însoțeau deja i-am ucis. Mă tem că 
domnul Mandrake a vrut să ne ia pe nepregătite. 

— Aşa deci? Quentin Makepeace îşi îndreptă cu tristeţe 
spinarea. O, vai! Asta cam schimbă lucrurile. Întotdeauna 
mi-am pus mari speranţe în tine, John. Chiar am crezut 
că vom putea lucra bine împreună. Totuşi, nici o 
problemă - îi am pe Hopkins şi pe cei cinci prieteni loiali 
pe care pot conta. Se uită în jur la conspiratorii care, 
terminându-şi invocaţiile, stăteau nemişcaţi în cercurile 
lor. Asta îmi ajunge! Prima noastră plăcere va fi să te 
vedem pe tine şi pe creatura ta murind... Hâc! Işi puse 
mâna la gură. Scuză-mă! Mă tem că - hâc! - am făcut 
indigestie. Acum... Un alt sughiţ, un oftat; ochii îi ieşiră 
din orbite. Asta e foarte curios. Eu... 

Limba îi ieşi în afară. Membrele îi tremurau, genunchii i 
se înmuiară; părea că stă să cadă. 

Nathaniel se dădu în spate, şocat. Corpul lui 
Makepeace se zvârcoli; se încolăcea ca un şarpe, de 
parcă oasele i-ar fi fost mai nou fluide. Apoi se linişti, 
încremeni. Dramaturgul părea să-şi revină. Preţ de o 


clipă, în ochi i se citi panica; limba reuşi să 
bolborosească: 
— Este... 


O  zvârcolire furioasă  înăbuşi restul  vorbelor. 
Makepeace se mişcă precum o marionetă cu aţele 
încurcate. 

Capul i se înălţă brusc. Ochii se holbau, lipsiţi de viaţă. 
lar gura râdea. 

În jurul lui, stând în picioare în pentagramele lor, Lime, 
Jenkins şi ceilalţi conspiratori începură şi ei să râdă. 
Trupurile lor păreau să îl imite pe cel al conducătorului; 
zvâcneau şi se zvârcoleau şi ei. 

Nathaniel rămase stupefiat când zgomotul izbucni în 
jurul lui. Nu era un râs amabil sau plăcut, nici deosebit de 
răutăcios, lacom, triumfător ori crud. Ar fi fost mai puţin 
îngrijorător dacă ar fi fost aşa. Sunetul era sec, 


324 


discordant şi de-a dreptul străin. Nu conţinea nici o 
emoție omenească recognoscibilă. 
De fapt, nu era deloc omenesc. 


325 


24 


Supa fu cea care mă salvă. Supa de peşte, groasă şi 
cremoasă, umplând spaţiul supierei de argint. La început, 
când am fost împins tare în pereţii de argint, esenţa mea 
se dizolvase rapid. Dar, pe neaşteptate, lucrurile se 
îmbunătăţiră. Aproape îndată după plecarea lui Faquarl, 
am alunecat într-o stare de inconştienţă din cauza 
argintului, iar asta însemna că deghizarea mea în corb 
dispărea. M-am transformat într-o masă uleioasă, fluidă, 
nu foarte diferită de apa de spălat vasele, care plutea în 
supă, protejată de argint de către lichidul din jur. N-aş 
spune că stăteam grozav, dar esenţa mea se dezintegra 
acum într-un ritm mult mai lent decât se aşteptase 
Faquarl. 

Din când în când îmi reveneam în simţiri. La un 
moment dat am crezut că eram departe în Egipt, vorbind 
cu Ptolemeu pentru ultima oară; în momentul următor 
vedeam fragmente de cod şi de egrefin plutind pe lângă 
mine. Din când în când declaraţia lui Faquarl îmi răsuna 
în minte: „Incepând din seara asta, ne răzbunăm!” Suna 
de rău augur pentru cineva. Păi, treaba lor. Eram obosit. 
Mă săturasem. Mă bucuram că eram într-un loc liniştit, 
murind în singurătatea mea. 

Dar apoi, dintr-odată, supa dispăru; la fel şi senzaţia 
de gheaţă a argintului. Fusesem eliberat din supieră. 

O veste bună, fără îndoială. Problema o reprezenta 
faptul că nu mai eram singur. 

Stăpânul meu - da, era de aşteptat, abia puteam să 
mă descurc cu el. Dar apoi, când mă roteam năuc să văd 
ce e în jur, pe cine zăresc? Să spunem că atunci când 
duşmanul tău de moarte te-a prins în capcană într-un loc 
cu siguranţă mortal, iar tu ai supravieţuit eroic în ciuda 
aşteptărilor, ultimul lucru pe care ţi-l doreşti când eşti în 


326 


sfârşit liber este să-l vezi pe acelaşi duşman de moarte 
uitându-se fix la tine cu o expresie de dezgust plictisit!. 
Nu doar atât - eşti slab, arăţi ca o meduză şi miroşi a 
ciorbă de peşte. In astfel de condiţii te cam părăseşte 
orice sentiment de triumf. 

Dar asta nu era nici jumătate. Pe lângă Mandrake şi 
Faquarl se mai aflau şi alţii în cameră, şi am ajuns exact 
la timp ca să văd despre cine era vorba. 

Cinci porţi către Celălalt Loc erau deschise, iar esenţa 
mea fremăta de activitatea prodigioasă. Oamenii stăteau 
în cinci pentagrame. Pe primul plan păreau să fie singuri. 
Pe al doilea şi pe al treilea, erau însoţiţi de umbre 
amenințătoare de proporții neclare; pe planurile 
superioare aceste umbre se transformau în mase care 
pulsau, unde numeroase tentacule, membre, ochi, spini 
şi excrescenţe se aflau într-o apropiere neliniştitoare. 
Cum stăteam eu aşa şi mă uitam, fiecare masă se 
micşoră şi intră în omul care stătea în aşteptare. În 
curând chiar şi cel mai neîndemânatic picior sau antenă 
dispăru din vedere. 

In primele câteva secunde oamenii părură să deţină 
controlul. Clipeau, se agitau, se scărpinau în cap, iar în 
cazul vechiului meu prieten Jenkins, acesta îşi aranjă cu 
grijă ochelarii pe nas. Doar faptul că aurele lor străluceau 
acum cu o intensitate extraordinară indica faptul că se 
petrecuse ceva neobişnuit. Nu m-am lăsat păcălit, 
desigur. Din ceea ce văzusem la Faquarl şi din felul cum 
îl tratase pe Hopkins, nu credeam că oamenii vor reuşi să 
facă faţă multă vreme. Şi, desigur, aşa se şi întâmplă. 

O vibraţie pe planurile din spatele meu: m-am răsucit 
ca o amibă pe un platan şi am văzut un alt om, scund şi 
durduliu, purtând o cămaşă extrem de înzorzonată. Şi 
atunci am devenit foarte îngrijorat: aura lui era uriaşă - 
iradia ca o explozie solară, vibrând de culori de pe altă 
lume şi de o vitalitate malefică. Nu era nevoie să mi se 


1 Chiar şi un duşman străvechi diferit ar fi fost cumva mai bine. 


327 


spună că exista ceva care deja pusese stăpânire pe el. 

Vorbi; nu ascultam. Dintr-odată, aura lui pulsă, o 
singură oară, de parcă se deschisese larg uşa către un 
cuptor arzând înăuntrul lui. lar omul scund şi durduliu îşi 
pierdu minţile. 

Orice-ar zice Faquarl, ideea de a te uni cu un om e 
de-a dreptul nesuferită. Pe de o parte, nu ştii pe unde a 
umblat. Pe de alta, să-ţi amesteci esenţa cu oribila carne 
greoaie şi pământeană e complet inestetic; te apucă 
greaţa doar când te gândeşti. lar apoi mai e mica 
problemă a controlului, de a învăţa cum să manevrezi un 
corp omenesc. Faquarl se antrenase puţin cu Hopkins. 
Dar nou-veniţii, nu. 

Ca unul, cei şase magicieni - omul scund şi durduliu şi 
cei cinci din cercuri - râseră, tresăriră, se scuturară, se 
clătinară, îşi agitară braţele în toate direcţiile şi căzură la 
pământ. 

M-am uitat la Faquarl. 

— Ooo, înspăimântător! Începe răzbunarea djinnilor. 

Acesta se încruntă, se aplecă să-şi ajute stăpânul şi 
atenţia îi fu distrasă de o mişcare de lângă uşă. Era un 
alt vechi prieten - mercenarul. Faţa lui, pe care se citea 
de obicei toată slăbiciunea şi blânda emoție a unei plăci 
de granit, avea ochii holbaţi de uimire. Poate era de la 
faptul că-i vedea pe magicieni pe spate, ca nişte gândaci, 
cu membrele agitându-li-se neajutorate. Poate era de la 
faptul că-şi dăduse seama că era puţin probabil să obţină 
vreo răsplată. Oricare ar fi fost explicaţia, se decise să 
plece. Se îndreptă spre uşă... 

Faquari sări prin aer; ateriză lângă mercenar. O 
singură mişcare a braţelor lungi, şi mercenarul zbură prin 
cameră şi ateriză greoi lângă o statuie. Se strădui să se 
ridice în picioare şi scoase un cuţit; Faquarl ajunse la el 
într-o clipă. Se văzu o mişcare neclară, se auzi zgomotul 
mai multor lovituri; suna ca o încăierare într-o fabrică de 
sticlărie. Cuţitul se rostogoli pe podea. Mercenarul lunecă 
în jos pe dalele de piatră, încercând să-şi recapete 


328 


răsuflarea.  Faguari se ridică, aranjându-i cravata 
domnului Hopkins, şi se întoarse în centrul camerei. 

Privisem totul cu o încuviinţare plină de pică. 

— Drăguţ! Eu încerc să fac asta de ani de zile. Faquarl 
ridică din umeri. 

— Secretul e să eviţi magia, Bartimaeus! Rezistenţa 
tipului e extraordinară; aproape că pare a se hrăni cu 
energiile noastre. Ajută să fii închis într-un corp muritor. 
Şi nu te gândi că pleci undeva. Mă ocup imediat şi de 
tine. Porni după corpul omului scund şi durduliu, care 
acum se rostogolea pe podea, scoțând lătrături şi ţipete 
ciudate. 

Poate că eram vanitos, dar mă cam plictisisem să arăt 
ca o băltoacă de mâzgă. Cu un efort extraordinar, m-am 
transformat într-o piramidă de mâzgă. Era mai bine? Nu! 
Dar eram prea slab ca să încerc ceva sofisticat. Măzga se 
uită în jur după Mandrake. Dacă mie îmi mergea prost, 
nici el nu o ducea prea bine. 

Spre uimirea mea l-am zărit stând la o masă cu Kitty 
Jonest. 

Acum asta chiar mă surprinse. N-o puteam încadra 
deloc în ecuaţie. Mai mult, Mandrake încerca din 
răsputeri să desfacă frânghiile care îi legau mâinile. 
Ciudat! Oricum, şi mai bizar decât combinația 
Faquarl/Hopkins. Nici unul nu părea foarte în formă, dar 
vorbeau cu  nesaţ, uitându-se spre uşă. Păţania 
mercenarului îi pusese pe gânduri - nu se grăbiră să facă 
nici o mişcare. 

Lent, aşa cum face mâzga, am pornit-o pe podea spre 
ei. Dar nu înaintasem mult când podeaua se cutremură, 
dalele se crăpară, iar statuile se izbiră de pereţi. Parcă se 
pornise un cutremur, sau aterizase o pasăre Roc 
deasupra capetelor noastre. De fapt, vinovat era omul 
scund şi durduliu, care încă mai era întins pe jos. Reuşise 
să se rostogolească pe o parte, iar acum se chinuia să se 


1 Din cauza lui Kitty Jones eram uimit. Nu din cauza mesei. Deşi 
era foarte frumos lustruită. 


329 


ridice, folosindu-se doar de picioare - un efort care îl 
făcea să se răsucească lent în direcţia acelor de 
ceasornic. Demonul dinăuntrul lui îşi pierdea răbdarea; o 
mână bătea nervos în dale - la fiecare mişcare, camera 
se cutremura. 

Faquarl se grăbise spre el şi se străduia să-l ridice. 

— Sprijină piciorul în pământ, lord Nouda! Aşa! 
Lasă-mă să-ţi susţin greutatea. Asta e! Ridică-te! Acum 
poţi sta în picioare. Victorie! Suntem în poziţie verticală. 

Nouda... Piramida de mâzgă îşi clătină vârful. Auzisem 
bine? Precis nu. Cu siguranţă nici cel mai stupid magician 
nu putuse să fie atât de vanitos, de nesăbuit, încât să 
invite în el o fiinţă precum Nouda. Pentru că toată lumea 
îi ştia povestea!. 

Se pare că nu. Faquari ducea trupul care zvâcnea ca 
pe un invalid, încurajându-l cu vorbe liniştitoare: 

_ — Puțin mai în faţă, lord Nouda! Te aşteaptă un scaun. 
Incearcă să-ţi mişti picioarele şi nu mâinile. Asta e - te 
descurci perfect. 

Din gura deschisă a bărbatului se auzi o voce 
tunătoare. 

— Cine vorbeşte? 


1A, da. lată cum stau lucrurile. Aşa cum se poate să fi 
menţionat o dată sau de două ori, există cinci niveluri de bază ale 
spiritelor: impii (dezgustători), folioţii (neglijabili), djinnii (o clasă 
fascinantă, cu una sau doua bijuterii), afriţii (supraevaluaţi) şi marizii 
(îngrozitor de plini de ei). Deasupra acestor niveluri există entităţi 
mai puternice, obscure de la natura lor, care sunt doar uneori invo- 
cate sau chiar definite. Nouda era una dintre ele, iar rarele lui 
apariţii pe Pământ au lăsat în urmă sânge şi nenorociri. Doar 
regimurile cele mai neplăcute l-au angajat: asirienii (în timpul 
bătăliei de la Ninive, când Nouda a devorat o mie de mezi), Timur 
cel Crud (la asediul oraşului Delhi, în timpul căruia Nouda a făcut o 
grămadă de capete de prizonieri înaltă de cincisprezece metri), 
aztecii (acesta era un angajament regulat pentru Nouda; până la 
urmă a descoperit o ambiguitate în invocaţia lui Montezuma... drept 
răsplată, Nouda a devastat Tenochtitlan şi l-a lăsat fără apărare 
împotriva spaniolilor). Era un client formidabil, cu alte cuvinte, 
înfometat şi foarte puţin înţelegător. 


330 


— Eu, Fagquarl! 

— Ah, Faquari! strigă vocea puternică. N-ai minţit. E 
exact aşa cum ai spus! Ce bucurie simt! Nici o durere! 
Nici o constrângere! Adulmec lumea omenească şi 
corpurile gustoase care aşteaptă. Oh, dar coordonarea 
mă stresează! Pentru asta nu m-ai pregătit. 

— Durează puţin, un pic, susură Faquarl. Te vei obişnui 
repede. 

— Atâţia muşchi deosebiți - nu le pot pricepe rostul! 
Articulaţii care se rotesc doar până la un punct şi atât, 
tendoane ce o iau care încotro! Curgerea lentă a 
sângelui - ce ciudat că e al meu! Imi vine să sfâşii carnea 
şi să-l beau. 

— Eu mi-aş domoli acest impuls, stăpâne, zise sec 
Faquari. Ai putea constata că nu e util. O să fie o mulţime 
de altă carne de care să te bucuri, n-ai teamă. Acum, stai 
pe tronul ăsta! Odihneşte-te un pic! 

Se dădu mai în spate. Corpul scund şi îndesat al lui 
Makepeace se afundă în jilţul aurit. Capul îi atârna într-o 
parte, membrele îi zvâcneau. De cealaltă parte a mesei, 
Kitty şi Mandrake se făcură mici. 

— Unde îmi sunt trupele, dragă Faquarl? continuă 
vocea. Unde e armata pe care mi-ai promis-o? 

Faquarl îşi drese glasul. 

— Chiar în această cameră, stăpâne, ei, ca şi tine... se 
pun de acord cu noul lor statut. Privi peste umăr. Dintre 
cei cinci magicieni, trei încă erau întinşi pe jos, unul 
stătea în capul oaselor şi rânjea prosteşte, în timp ce al 
cincilea chiar se ridicase şi mergea împleticindu-se prin 
sală, cu braţele rotindu-se ca o moară de vânt şi cu 
picioarele împiedicându-i-se de covoare. 

— Arată bine, am zis. Într-o zi chiar o să reuşească să 
cucerească încăperea asta. 

Faquarl se întoarse. 

— A, da! Uitasem de tine. 

Ochii se rotiră orbi în capul bleg şi rotund. 

— Cu cine vorbeşti, Faquari? 


331 


— Un djinn! Nu-i da atenţie. Nu va rămâne mult timp 
cu noi. 

— Ce djinn este? Te susţine? 

— E Bartimaeus, un sceptic. 

Un braţ se ridică, făcu o mişcare spasmodică, probabil 
intenţionând să mă cheme. Marea voce tună: 

— Vino aici, djinnule! 

Piramida de mâzgă ezită, dar n-avea cine s-o ajute. Nu 
avea puterea să se opună sau să fugă. Cu vioiciunea 
unui melc rănit, mi-am croit drum către jilţul aurit, lăsând 
în urmă o dâră neplăcută. M-am plecat cât de adânc am 
putut. 

— E o onoare să întâlnesc un spirit de o asemenea 
putere şi renume, am spus. Eu nu sunt decât o adiere de 
vânt; oricum, puterea mea îţi aparţine. 

Capul bleg se înălţă; rotindu-se înnebuniţi, ochii mă 
zăriră. 

— Mai mari sau nu, cu toţii suntem copiii Celuilalt Loc. 
Fie ca esenţa să-ţi prospere! 

Faquarl păşi în faţă. 

— Eu n-aş merge chiar aşa de departe, zise. Barti- 
maeus e schimbător ca o rază de Lună şi nărăvaş ca un 
mânz. Şi mai e şi făţarnic. Eram pe punctul să... 

Marele spirit flutură o mână grăsulie în ceea ce se 
dorea a fi un gest de bunăvoință; se legănă tare şi crăpă 
masa în două. 

— Fii blând, Faquarl. După secole de sclavie toate 
personalităţile noastre sunt puţin deformate. 

— Ştiu şi eu, zise Faquarl îndoit. El e cam deformat. 

— Chiar şi aşa. Nu ne luptăm între noi. Piramida de 
mâzgă aprobă cu însufleţire. 

— Aşa e! Ai auzit, Faquarl? Ascultă şi ia aminte. 

— Mai ales, continuă marea voce, când djinnul e atât 
de demn de milă. Uită-te la el! Şi râgâitul unui bebeluş 
i-ar putea dispersa esenţa. Ai fost prost tratat, 
Bartimaeus. Împreună îţi vom găsi asupritorul şi îi vom 
devora carnea. 


332 


M-am uitat pe furiş la stăpânul meu, care tot înainta cu 
spatele spre uşă, ducând-o şi pe Kitty cu elt. 

— E o ofertă generoasă, lord Nouda. Faquarl părea 
puţin iritat. 

— Problema e, zise el, că Bartimaeus nu e de acord cu 
planul nostru. Deja s-a referit la faptul că ocup acest 
recipient - arătă spre pieptul lui Hopkins şi făcu o pauză 
pentru efect - ca fiind „scârbos”. 

— Păi, uită-te la tine, am izbucnit. Prins într-un oribil... 
M-am controlat, conştient de aura înfricoşătoare a lui 
Nouda. Ca să fiu sincer, lord Nouda, nu ştiu precis ce 
planuri aveţi exact. Faquarl nu mi-a explicat până la 
capăt. 

— Asta se rezolvă uşor, micule djinn. 

Nouda părea să fi înţeles că muşchii de la maxilar erau 
cumva asociaţi cu vorbirea. Când vorbea, gura se 
închidea şi se deschidea la întâmplare, uneori larg, 
alteori nu; oricum, era complet desincronizat faţă de 
cuvintele pe care le rostea. 

— De secole suferim durere din cauza oamenilor. 
Acum e rândul nostru să-i facem să sufere. Datorită lui 
Faquarl şi magicianului nesăbuit al cărui corp îl port 
acum, a sosit şi vremea noastră. Am intrat în lume după 
bunul nostru plac - şi noi vom hotărî ce să facem cu ea. 

Dinţii îi clănţăneau de parcă îi era foame. Acest spasm 
părea deliberat. 

— Dar, cu tot respectul, m-am aventurat, sunteţi doar 
şapte, iar... 

— Greul s-a terminat, Bartimaeus. Faquarl îşi netezi 
haina. Mulțumită mie. Mi-a luat ani întregi ca să-l 
momesc pe Makepeace. Ambiţia lui a fost mereu 
nemăsurată, dar până la apariţia lui Honorius în oasele 
lui Gladstone nu mi-am dat seama cum s-o folosesc mai 
bine. Slăbiciunea lui Makepeace era dorinţa lui vană de a 


1 Felul cum o trata părea... Păi, să zicem aşa: era greu de spus 


în ce fel îşi servea propriile interese. Fără îndoială că existau 
suficiente motive, dacă ştiai unde să le cauţi. 


333 


inova, de a crea nesăbuit. După Honorius, el şi Hopkins 
au devenit interesaţi să invoce un spirit într-un corp viu. 
Prin insinuări subtile, i-am încurajat. La momentul 
oportun, Hopkins s-a oferit voluntar pentru un 
experiment, iar eu am fost djinnul invocat. După asta, 
lucrurile au fost simple. l-am distrus mintea lui Hopkins, 
dar am ascuns asta de Makepeace. Acum el s-a sacrificat 
pe sine şi câţiva prieteni. 

— Suntem şapte acum, zise Nouda, dar curând vom 
putea primi întăriri. Şi avem nevoie de mai multe 
recipiente umane. 

— Şi, datorită lui Makepeace, avem destule, răspunse 
Faquarl. Marea entitate păru surprinsă. 

— Cum aşa? 

— Toţi membrii guvernului se află într-o cameră 
alăturată, cu căluş la gură, legaţi şi pregătiţi. Aţi devorat 
memoria  magicianului, lord Nouda. Nu vă aduceţi 
aminte! 

Nouda scoase un hohot sălbatic de râs care dărâmă un 
scaun din apropiere. 

— Adevărat, n-are rost să împărţim aceste creiere... 
Deci - totul e bine! Esentele noastre sunt protejate! Nu 
avem limite! În curând o să mişunam cu sutele prin lume 
şi ne vom hrăni, hrăni, hrăni cu oamenii din ea! 

Păi nu presupusesem că va fi doar turism. Mă uitam la 
Mandrake şi la Kitty; erau aproape de uşă. 

— O întrebare, am zis. Când se termină cu măcelul, 
cum vă veţi întoarce? 

— Întoarce? făcu Nouda. Faquarl îl imită. 

— Cum adică, să ne întoarcem? 

— Păi... Piramida de mâzgă încercă să ridice din umeri, 
fără mare succes. Să vă întoarceţi în Celălalt Loc. Când 
vă săturaţi aici. 

— Asta nu face parte din plan, micule djinn, se răsuci 
brusc spre mine capul lui Nouda. Lumea e mare. E 
variată. E a noastră acum. 

— Dar... 


334 


— Ura noastră s-a acumulat atât de mult timp, că nu 
se mai stinge nici măcar în Celălalt Loc. Gândeşte-te la 
propriile experienţe. Şi pentru tine trebuie să fie la fel. 
Un strigăt brusc. Nouda tresări confuz în jilţul său, 
crăpând spătarul chiar în mijloc. Cine ne deranjează? 

Faquari rânji. 

— Stăpânul lui Bartimaeus, cred. 

Strigăte, ţipete... Desigur, cu incompetenţa-i tipică, 
Mandrake nu ajunsese la uşă. El şi Kitty fuseseră prinşi 
de corpul lui Jenkins, care începuse să se mişte cu o 
anume coordonare. Evident, spiritul dinăuntru învăţa 
repede. 

Vocea lui Nouda arăta interes. 

— Aduceţi-l aici! 

Dură ceva timp; picioarele lui Jenkins nu se îndoiau 
încă de la genunchi. Dar, până la urmă, doi oameni 
ciufuliţi fură aduşi în faţa jilţului aurit, cu mâinile lui 
Jenkins la gâturile lor. Şi Kitty, şi Mandrake arătau obosiţi 
şi înfrânți. Umerii le erau căzuţi, hainele - sfâşiate; haina 
lui Kitty era arsă de tot. Fără să bage cineva de seamă, 
piramida de mâăzgă scoase un oftat scurt. 

Nouda încercă un zâmbet înspăimântător, schiţat pe 
jumătate; se zvârcolea şi tresălta bucuros în jilţul lui. 

— Carne! O miros! Ce aromă minunată! 

O licărire sfidătoare se ivi în ochii lui Mandrake. 

— Bartimaeus, croncăni el, încă sunt stăpânul tău. Îţi 
ordon să ne ajuţi! 

Faquari şi Nouda râseră din toată inima la auzul 
acestor cuvinte; eu nu. 

— Vremea aia s-a dus, am spus. Mai bine ai tăcea. 

— ţi poruncesc... 

O voce feminină joasă se auzi din gura lui Jenkins: 

— Tu eşti, Bartimaeus? Mâzga tresări. 

— Naeryan! Nu te-am mai văzut de la Constantinopol! 

— Ascultă-mă! Îţi poruncesc... 

— Ce-i cu măzga asta, Bartimaeus? Arăţi groaznic! 

— Mda, am avut şi zile mai bune. Dar tu ce mai faci? 


335 


Păr roşcat, ochelari, doar două picioare... Ai cam 
decăzut, nu'? 

— li poruncesc să... să... 

Mandrake îşi lăsă bărbia în piept. Tăcu. 

— Merită, Bartimaeus! zise Naeryan. Nu-ţi imaginezi 
cum poate fi. Corpul e oribil, dar îţi dă o aşa libertate! 
Vrei să ni te alături? 

— Da! interveni vocea lui Nouda. Alătură-ni-te! O să-ţi 
găsim magicianul potrivit. O să-l obligăm să te invoce. 

Mâzga se ridică pre cât de sus putu. 

— Vă mulţumesc amândurora. Oferta e amabilă şi 
generoasă. Dar mă tem că trebuie să refuz. M-am săturat 
de lumea asta şi de tot ce e în ea. Esenţa mă doare; 
singura mea dorinţă e să mă întorc liniştit în Celălalt Loc, 
cât mai repede. 

Nouda păru puţin dezamăgit. 

— E o decizie ciudată. Faquarl interveni imediat: 

— E aşa cum am spus: Bartimaeus e şi schimbător, şi 
mişel. Ar trebui distrus cu un Spasm! 

Un urlet puternic ieşi din gâtlejul lui Makepeace; aerul 
vibră. Hainele de pe corpul lui Faquarl luară foc. Nouda 
trase aerul înapoi în piept. Flăcările se stinseră. Ochii lui 
Makepeace licăriră?. 

— Ai grijă, Faquarl, rosti puternica voce, ca bunele tale 
sfaturi să nu depăşească limitele. Djinnul e liber să plece. 

Măzga se înclină. 

— Recunoştinţa mea eternă, lord Nouda! Dacă doriţi să 
mă ascultați încă puţin, mai am o ultimă rugăminte. 

— În această zi măreaţă, zise Nouda, când începe 


1 Era adevărat: forma normală a lui Naeryan presupunea un 
bust negru precum cerneala, trei ochi pătrunzători plasați la 
intervale neregulate şi o mulţime de membre ca de păianjen. Bine, 
această înfăţişare era de un gust îndoielnic, dar era cu mult mai 
demnă decât Jenkins. 

? Undeva, în adâncul acestor ochi, am zărit energiile din 
Celălalt Loc, rotindu-se, rotindu-se. Nu m-am putut abţine să nu mă 
întreb cât va supravieţui acest corp muritor cu un astfel de oaspete. 


336 


domnia mea pământească, o să îndeplinesc chiar şi 
dorinţele celui mai slab şi mai neimportant dintre toate 
spiritele asemenea mie. lar asta eşti tu, fără nici o 
îndoială. Îţi voi îndeplini dorinţa, dacă îmi stă în putere. 
Spune! 

Mâzga se plecă şi mai mult. 

— Cruţă vieţile acestor doi muritori, lord Nouda! 
Lumea, aşa cum spui, e mare. Sunt mulţi alţii pe care să-i 
devorezi. Cruţă-i pe aceştia. 

Asta suscită ceva reacţii. Faquarl fornăi dezgustat, 
Naeryan ţâţâi surprinsă. Cât despre Nouda, dinţii îi 
scrâşniră cu atâta forţă, încât mai mulţi heruvimi se 
desprinseră de pe jilţ. Ochii îi scoteau fulgere, degetele îi 
pătrundeau în tăblia mesei ca în unt. Aş spune că nu 
prea îi plăcea ideea. 

— Mi-am dat cuvântul, djinnule, şi nu mi-l pot încălca. 
Dar asta nu e bine. Am nevoie de ceva în stomac. Abia îi 
aşteptam pe ăştia doi, mai ales pe fată. Băiatul pare acru 
şi aţos - cred că are o carne cu gust de ceară de 
lumânări -, dar ea sigur e comestibilă. lar tu mă pui să-i 
crut! Se pare că Faquari avea dreptate. Eşti pervers! 

Asta era cam exagerat din partea cuiva care se 
închisese de bunăvoie în lumea oamenilor, dar n-am 
comentat. Doar m-am plecat şi mai mult. 

— Pfui! Nouda se chinuia să se ridice; cu o coordonare 
bruscă, trupul lui Makepeace se ridică pe jumătate din 
jilţ. Să ai o legătură cu un om... Ah, eşti corupt! Eşti un 
trădător! Tare te-aş distruge... Dar nu, nu-mi pot încălca 
promisiunea. Pleacă de aici! Dispari din ochii mei! 

Nu mi-am arătat supărarea. 

— Chiar avem o anume legătură, am răspuns eu calm, 
dar în prezent are limite. De aceea voi pleca. 

Piramida de mâzgă se întoarse cu faţa la Mandrake, 
care ascultase alb ca foaia de hârtie. 

— Eliberează-mă! 

Dură câteva secunde până să-mi răspundă, şi fu 
nevoie ca Kitty să-i dea un ghiont zdravăn. Când vorbi, 


337 


se încurcă de trei ori şi trebui să o ia de la capăt. Vocea îi 
era doar o şoaptă; nu se uita în direcţia mea. Din contră 
- când m-am ridicat, am licărit, m-am estompat, am 
dispărut -, Kitty nu şi-a luat ochii de la mine. 


Ultima mea imagine cu ei îi înfăţişa făcându-se mici, 
două forme încovoiate şi fragile, singure printre djinni. Ce 
simţeam? Nimic. Făcusem tot ce se putea. Nouda îşi 
dăduse cuvântul; avea să îi cruţe. Dincolo de asta, nu era 
treaba mea ce se întâmpla cu ei. Plecam, şi era şi timpul. 
Aveam noroc că mă aflam încă în viaţă. 

Da, făcusem tot ce se putea. Nu trebuia să mă mai 
gândesc la asta. Eram liber. 

Liber. 

Chiar şi cu puteri depline şi tot eram un fir de praf în 
comparaţie cu Nouda. Ce altceva aş fi putut face? 


338 


25 


Pentru Kitty, momentele de după plecarea lui 
Bartimaeus fură cele mai întunecate şi mai groaznice. 
Ultima rază de speranţă dispăruse şi, odată cu ea, se 
schimbă imediat şi punctul de interes al răpitorilor ei. 
Capul lui Hopkins se răsuci; din jilţul aurit, ochii sticloşi ai 
lui Makepeace se rotiră ca să se uite la ea. Simţi ferocita- 
tea privirilor demonice, a inteligenţelor reci ascunse în 
spatele feţelor ca de ceară. Se simţea asemenea unei 
bucăţi de carne de pe masa măcelarului. 

Marele demon părea că începe să-şi controleze corpul 
omenesc - mişcările spasmodice şi tremurăturile se 
diminuaseră; se revărsă liniştit în jilţ. În cameră, printr-un 
proces la fel de gradat, corpurile conspiratorilor se 
ridicaseră în picioare, şi exersau mersul, clătinându-se 
prin încăpere cu mici zvâcniri şi tresăriri. Braţele li se 
legănau, făceau sărituri, se lăsau pe vine sau se 
învârteau în loc. Gurile le erau deschise: încăperea 
răsuna de murmurul a diferite limbi, râs triumfător şi 
strigăte animalice. Kitty se cutremură; era o parodie a tot 
ce era omenesc şi a demnităţii pe care o observase mai 
înainte la spirite - chiar şi la cele mai groteşti. 

În spatele ei vorbi demonul aflat în corpul lui Jenkins. 
Nu înţelese cuvintele. Hopkins încuviinţă dând din cap, 
răspunse, şi se întoarse către marele demon care stătea 
în jilt. Urmă o lungă conversaţie. Kitty şi Mandrake 
stăteau absolut nemişcaţi, aşteptând. 

Apoi corpul lui Hopkins se mişcă; atât de brusc, încât o 
făcu pe Kitty să tresară. Se întoarse către ei şi îi chemă. 
Cu mişcări ţepene şi cu membrele rigide, îl urmară prin 
sală, printre demonii care se zbenguiau, trecură pe lângă 
omul cu barbă, care stătea tăcut, ghemuit într-un colţ, şi 
ieşiră afară pe coridor. O luară pe coridorul din stânga, 


339 


dădură mai multe colţuri, ajunseră deasupra unei scări 
late de piatră care ducea la subsol, într-o zonă cu multe 
uşi. Kitty avu impresia că aude gemete venind din 
spatele primei uşi pe lângă care trecură. Demonul merse 
înainte; la un moment dat se opri, deschise larg o uşă şi 
le făcu semn să intre. Era o cameră goală, fără ferestre, 
luminată de un singur bec electric. Vocea demonului era 
aspră. 

— Mulțumită jurământului de neîncălcat al lordului 
Nouda, suntem obligaţi să vă arătăm milă. Tu - şi o 
indică pe Kitty - nu eşti magician, aşa că vei deveni o 
servitoare obişnuită. Totuşi, tu - adică Mandrake - meriţi 
o cinste mai mare! Vei deveni gazda unuia dintre noi 
înainte de ivirea zorilor. Nu te întrista aşa! Gândeşte-te la 
toate spiritele pe care le-ai înrobit! Această pedeapsă are 
o anume simetrie plăcută. Până atunci vei rămâne aici. 
Nu se cuvine să ne vezi în starea noastră actuală. 

Uşa se închise, o cheie se răsuci în broască. Zgomotul 
paşilor se estompă. 

Kitty îşi simţea corpul tremurând de şocul şi de frica 
reprimate până atunci. Işi muşcă buzele, se forţă să 
alunge aceste sentimente. Nu era cazul - n-aveau timp 
de asta. Se uită la Mandrake şi, spre surprinderea ei, 
văzu lacrimi în colţurile ochilor săi. Poate, ca şi ea, era 
aproape copleşit. Băiatul vorbi încet, ca pentru sine: 

— Demonii au intrat în lume... fără restricţii. E o 
catastrofă... 

Nu. N-aveau timp de asta! 

— O catastrofă? întrebă ea. Ciudat, din câte văd eu, 
lucrurile se îmbunătăţesc. 

— Cum poţi să spui...? 

— Demonii plănuiesc să mă folosească drept sclavă. 
Nu e bine, e adevărat, dar acum jumătate de oră 
prietenul tău, magicianul cel gras, voia să mă omoare. 
Consider asta o îmbunătăţire simţitoare! 

John Mandrake pufni, dezvelindu-şi obrajii. 

— Makepeace nu era prietenul meu! Era un nebun 


340 


arogant şi nesăbuit. Şi n-aş fi prea optimist, continuă 
mohorât. Nouda se poate să fi promis că nu te va ucide, 
dar asta nu înseamnă că n-o va face unul dintre ceilalţi. 
Mă surprinde că nu şi-au dat seama de asta. E genul de 
ambiguitate de care de obicei profită imediat. Da, te vor 
mânca destul de curând, ascultă-mă pe mine! 

O furie de gheaţă umplu sufletul lui Kitty; făcu un pas 
înainte şi îl pălmui zdravăn pe Mandrake. El se dădu 
şocat în spate, ducându-şi mâna la faţă. 

— Pentru ce a fost asta? 

— Pentru ce? strigă Kitty. Pentru tot! Pentru că m-ai 
răpit, pentru că m-ai băgat în buclucul ăsta. Pentru că 
eşti membru al idiotului ăstuia de guvern! Pentru război, 
pentru că eşti magician! Pentru că ai înrobit demoni şi 
i-ai aţâţat să ne invadeze lumea! Pentru că eşti un idiot 
notoriu! Se opri să respire şi continuă: Şi pentru ce ai zis 
adineauri! Fiindcă acum eşti defetist. Mai ales pentru 
asta! Nu am de gând să mor! 

Se opri, dar îl fixă în continuare. El clipi, îşi trecu o 
mână prin părul ţepos, îşi feri privirea, apoi se uită iar la 
ea. Fata se zgâia la el. 

— Bine, zise el. Îmi pare rău! Îmi pare rău pentru ce 
ţi-am făcut - pentru ce am făcut înainte, şi acum. Ar fi 
trebuit să te las în pace. Regret că te-am implicat în asta. 
Dar ce rost are s-o spui? E cu totul irelevant. Demonii au 
năvălit în lume şi noi n-avem nici o putere să-i oprim, aşa 
că dacă eşti aici sau la hanul tău nu contează foarte mult 
până la urmă. 

Kitty clătină din cap. 

— Greşeşti! Scuzele tale n-au nici o importanţă şi eşti 
nebun dacă nu pricepi asta. lţi sunt recunoscătoare că 
l-ai oprit pe Makepeace să mă omoare. Acum nu mai fi 
aşa de plouat şi încearcă să te gândeşti la o soluţie. 

Mandrake o privi. 

— la stai... era şi un mulţumesc îngropat în grămada 
aia de invective? 

Fata se bosumflă. 


341 


— Dacă da, era unul foarte mic. Bun, tu eşti magician! 
Dar n-ai nici un sclav la îndemână? Nici un imp măcar? 

— Nu! Toţi sclavii mei sunt morţi. În afară de 
Bartimaeus. lar el ne-a părăsit! 

— El ne-a salvat viaţa! Mandrake oftă. 

— Da! Se uită cu subiînţeles la Kitty. Şi nu cred că a 
făcut-o pentru mine! De ce...? Făcu deodată ochii mari. 
Stai, am asta! Căută în haină şi scoase un disc de metal. 
S-ar putea să-l recunoşti. 

Kitty, care nutrise speranţă, se descurajă. 

— Oh! Discul tău magic de ghicit! 

— Da! Impul dinăuntru îi poate supraveghea şi vorbi cu 
alţii, dar nu poate acţiona. Nu ne poate elibera, pe noi 
sau pe ceilalţi magicieni... 

Se întrerupse, gândindu-se intens. 

— E posibil ca supravegherea să fie utilă... Kitty nu-şi 
putea ascunde îndoiala. Cu condiţia să ai încredere în 
ceea ce spune. E sclav! De ce-ar spune adevărul după 
cum a fost tratat? 

— Prin comparaţie cu alţii, eu sunt un stăpân atent şi 
sensibil. Eu niciodată... Scoase un sunet de nerăbdare: 
Oh, e ridicol! Ciondăneala n-o să ne ajute cu nimic. Hai 
să vedem ce fac demonii! 

Ridică discul şi îşi trecu o mână peste suprafaţa lui. 
Kitty se apropie, fascinată împotriva voinţei sale. 
Suprafaţa netedă de bronz păru să tremure; apăru o 
formă rotundă, ceţoasă şi îndepărtată, parcă aflată 
adânc sub apă. Se umflă, se apropie, deveni o faţă 
drăgălaşă de copil, deformată de o expresie de cea mai 
adâncă tristeţe. 

— Nu din nou, stăpâne! se smiorcăi bebeluşul. Te 
implor! Nu mă pedepsi din nou cu crudele vrăji de 
Urzicături sau Cărbuni Infernali! Voi face tot ce pot, jur! 
Ah, dar trebuie să-ţi accept dreptatea aspră, disciplina 
severă. Ce pot face eu, o, vai...? 

Incheie cu un smiorcăit patetic. Mandrake se uită pe 
furiş la Kitty. 


342 


— Aşa... zise ea mohorâtă. „Un stăpân bun şi 
sensibil”... 

— A, nu! Exagerează! E expert în melodramă! 

— Acel biet copilaş inocent... 

— Nu te lăsa păcălită! Este un demonic, nelegiuit... Of, 
ce sens are? Imp! Intr-o sală din apropiere o să găseşti 
mai multe entităţi puternice, în corpuri de bărbaţi şi de 
femei. Ce fac? Observă şi nu pierde vremea, căci altfel te 
vor simţi şi te vor pune pe grătar. Apoi, tot în această 
clădire, localizează-i pe magicienii din guvern. Sunt vii 
sau morţi? În ce stare se află? Putem comunica cu ei? La 
sfârşit, observă situaţia de pe străzile din Whitehall. Sunt 
pe undeva forţe guvernamentale? Asta e tot. Du-te! 

Un strigăt rugător; chipul dispăru. Kitty clătină din cap 
cu amărăciune. 

— Cum poţi să pretinzi vreo autoritate morală, când ţii 
aşa ceva întemnițat? E pură ipocrizie! 

Mandrake se încruntă. 

— Nu te gândi la asta acum! Ai vrut să acţionez, asta 
fac! Avea un aer impacientat; se foia de colo-colo prin 
cameră. Demonii sunt teribili, mai ales Nouda... e un 
marid, sau ceva mai puternic. Odată ce vor învăţa să-şi 
controleze corpul, puterea lor va fi nemaipomenită. Cum 
îl putem înfrunta pe Nouda? Dacă membrii guvernului ar 
fi liberi, am putea invoca suficienţi djinni ca să-l 
distrugem. Dar sunt prizonieri. Deci ce altceva ne 
rămâne de făcut? Aruncă o privire spre disc; nici o 
mişcare. Continuă: Mai există o posibilitate, dar e foarte 
puţin probabil să ne reuşească. 

— Care? 

— Toiagul lui Gladstone din clădirea asta. l-ar putea 
ţine piept lui Nouda. Dar e bine păzit. Va trebui să găsesc 
un mod de a ajunge la el. 

— Şi să-l evitam mai întâi pe Nouda, zise Kitty. 

— Şi apoi ar mai fi o mică problemă: dacă voi avea 
destulă putere să-l folosesc. 

— Da! N-ai avut data trecută. 


343 


— Bine! Ştiu! Sunt mai puternic acum, dar sunt şi 
obosit. Se uită iar la disc: Pe unde-o umbla impu' ăla? 

— Probabil zace mort în vreun şanţ din cauza 
tratamentelor la care a fost supus. Mandrake, spuse 
Kitty, ai auzit de magicianul Ptolemeu? 

Mandrake se încruntă. 

— Desigur! Dar de unde...? 

— Şi de Apocrypha lui? Ai auzit de asta? 

— Da, da! O am în bibliotecă. Deci... 

— Ce este Poarta lui Ptolemeu? Băiatul se uită interzis 
la ea. 

— Poarta lui Ptolemeu? Kitty, asta e o întrebare pentru 
magicieni şi pentru învăţaţi, nicidecum pentru oamenii 
de rând. De ce întrebi? 

— Simplu, răspunse ea, fiindcă nu ştiu greacă veche. 
Căută în jacheta ponosită şi scoase cartea domnului 
Button. Dacă aş fi putut, aş fi descoperit asta singură. Tu, 
presupun, cu toate privilegiile tale, poţi, şi ai făcut-o. Ce 
este această Poartă? Cum se ajunge în Celălalt Loc? Şi 
nu-mi pune mie întrebări; n-avem timp. 

Mandrake întinse mâna şi luă volumul mic şi subţire, 
uşor pârlit acolo unde lovise Infernul. Dându-i fetei discul 
de bronz, băiatul deschise uşor cartea cu degetele şi 
răsfoi paginile la întâmplare, cercetând rapid coloanele. 
Ridică din umeri. 

— O carte de ficţiune; încântător de idealistă, dacă nu 
chiar complet greşită. Unele dintre afirmaţii... Ei bine, 
Poarta lui Ptolemeu se presupune că e o metodă de a 
inversa procesul normal de invocare, prin care 
magicianul, sau vreun element, spirit ori emanaţie a lor, 
se retrage pentru un timp în acel loc îndepărtat unde 
sălăşluiesc demonii; autorul - se spune că ar fi vorba de- 
spre Ptolemeu Alexandrinul - pretinde că a făcut el însuşi 
asta, deşi nu se ştie clar de ce s-a supus riscului unei 
astfel de încercări înfricoşătoare. E suficient pentru tine? 
O, scuze - era o întrebare! 

— Nu, nu e suficient! Care e formula exactă? O da? 


344 


Mandrake se luă cu mâinile de cap. 

— Kitty! Ai înnebunit? Avem lucruri mai importante... 

— Spune-mi! Se îndreptă spre el, cu pumnii încleştaţi. 
Mandrake se trase înapoi; exact atunci, discul pulsă şi 
zumzăi în mâna lui Kitty. Faţa de copil reveni, arătând 
înfricoşată şi răsuflând greu. Timp de câteva secunde nu 
scoase nici un cuvânt, doar şuieră şi pufăi de câteva ori. 
Kitty clătină compătimitor din cap. 

— Ţi s-a întors sclavul. E aproape mort, sărăcuţul! 
Bebeluşul râgâi tare, apoi şopti cu o voce răguşită. 

— Cine e vagaboanda asta? 

Politicos, Mandrake luă discul din mâinile lui Kitty. 

— Spune-ne ce ai văzut! 

— Nu arată deloc bine, şefu'! Bebeluşul se scobi în nas 
cu un deget agitat. Am dreptate să cred că asta e ultima 
misiune pe care mi-o dai? Din cauza faptului că eşti 
încuiat într-o celulă şi înconjurat de demoni furioși 
pregătindu-se de răzbunarea după care tânjesc de mii de 
ani? Doar mă întrebam. 

Kitty scrâşni din dinţi, nerăbdătoare. Mandrake îi 
aruncă o privire. 

— Ce crezi? Cărbunii Infernali? 

— Orice! 

Bebeluşul scoase un orăcăit speriat şi spuse iute: 

— Ţi-am urmat ordinele întocmai; nu te poţi plânge! 
Întâi, marile spirite! Ah - sunt puternice; planurile 
zbârnâie la trecerea lor. Sunt şapte; toţi au corpuri 
omeneşti, care le ascund adevărata formă. În centru stă 
Nouda; dă porunci rapide. Ceilalţi se grăbesc să-i împli- 
nească voile. |n camerele alăturate, cadavrele 
birocraţilor din Whitehall zac precum popicele. Într-o 
cameră lăturalnică... 

Mandrake îi întrerupse şuvoiul disperat de informaţii. 

— Stai! Cum se mişcă demonii? Se simt confortabil în 
gazdele lor? 

— Majoritatea, nu! Se mişcă de parcă ar avea mâinile 
şi picioarele rupte. Totuşi cântă de bucuria libertăţii. Ce 


345 


bine-ar fi să fac şi eu asta, zise bebeluşul cu tristeţe. 
Ţi-aş pune oasele pe un talger de metal şi aş cânta la 
tambal. Vrei mai mult? 

— Descrieri, da! Ameninţări inutile, nu! 

— Dintr-o cameră lăturalnică vine o turmă de oameni 
mânaţi de la spate. Braţele le sunt legate, gurile 
astupate cu ceară şi cârpe. Marile spirite îi duc ca pe o 
turmă de capre spre prăpastie. Unul câte unul, ajung în 
centrul sălii. Aici li se scot căluşurile şi se prezintă în faţa 
jilţului lordului Nouda, care le dă un ultimatum. 

— Aceşti oameni, interveni Mandrake.  Descrie-i! 
Bebeluşul îşi trase nasul. 

— Greu... ai putea deosebi un ciopor de iepuri? Se 
gândi. Unii nu aveau bărbie, alţii aveau câteva rânduri. 

Kitty şi Mandrake schimbară o privire. 

— Cei din guvern! 

— Nouda le dă fiecăruia dreptul la o alegere. Folosind 
o anumită formulă, trebuie să invoce un spirit în ei înşişi. 
Djinnul Faquarl stă lângă jilţul lui Nouda, ţinând un tom 
gros: le zice numele pe care să-l rostească. Dacă sunt de 
acord, procedura se execută. Dacă nu, sunt ucişi. 

Mandrake îşi muşcă buzele. 

— Şi care e opinia generală? 

— Până acum, fiecare politician a fost de acord să-şi 
cedeze mintea. Preferă să accepte cea mai urâtă 
umilinţă decât un mod mai onorabil de a ieşi din scenă. 

Kitty lovi cu piciorul în perete. 

— Nouda nu pierde timpul. Işi adună armata. 

— Şi în timp ce face asta, scapă de singurii oameni 
care i s-ar putea opune, zise Mandrake. Imp, care e 
situaţia în rest? 

Bebeluşul ridică din umeri. 

— Depinde de punctul de vedere. Din perspectiva 
mea, viitorul e roz. Sunt puţini oameni în viaţă în această 
clădire. Dincolo, în centrul Londrei, se adună mari grupuri 
de oameni de rând, îmboldiţi de lipsa răspunsului din 
partea guvernului. În Whitehall două batalioane de 


346 


vârcolaci apără cu îndârjire zona Parlamentului. Câţiva 
magicieni încearcă în disperare să comunice cu 
conducătorii lor, dar în zadar. 

— Ha! Unii magicieni încă acţionează! se învioră 
Mandrake. Ordinele inferioare n-au fost la piesă. Poate ei 
ne vor ajuta... Ce demoni folosesc? 

— O amestecătură de folioţi care se ascund după 
tomberoane când mărşăluiesc pe lângă ei oamenii de 
rând. 

Mandrake mârâi. 

— Nici o şansă! Impule, veştile tale sunt proaste, dar 
te-ai descurcat bine. Făcu un gest măreț: Dacă voi 
supravieţui, vei fi liber! 

— Înseamnă că voi sta aici o eternitate! Discul era din 
nou gol. 

— Deci nu va exista ajutor din afară, zise încet 
magicianul. Va trebui să încerc cu Toiagul, dacă reuşesc 
să ajung la el. Dacă pot să-l activez... 

Kitty îl atinse pe braţ. 

— Îmi spuneai despre Poarta lui Ptolemeu. Care e 
metoda exactă? Se poate face uşor? 

Se desprinse de ea, uimit şi fulgerând-o cu privirea. 

— De ce insişti atât? 

— Ptolemeu a folosit Poarta ca să ajungă la djinni - a 
fost un gest de reconciliere, de bună-credinţă. Trebuie să 
facem şi noi asta, şi repede, dacă e să obţinem vreun 
ajutor. 

— Să obţinem...? O, vai de mine! Mandrake îi vorbi ca 
unui copil prostuţ: Kitty, demonii sunt duşmanii noştri! 
Aşa e de milenii. E adevărat, puterile lor sunt utile, dar 
sunt răi, şi ne vor face rău dacă pot. Aşa cum s-a văzut 
chiar în noaptea asta! Dacă li se dă şi jumătate de şansă, 
ne invadează! 

— Unii ne invadează, replică Kitty. Dar nu toţi! 
Bartimaeus nu a vrut să rămână. 

— Şi ce? Bartimaeus nu înseamnă nimic! Doar un djinn 
mediocru, slab ca un fir de aţă, pe care l-am ţinut aici 


347 


prea mult. 

— Chiar şi aşa, ne e loial. Cu siguranţă, mie îmi e. 
Poate chiar şi ţie. Magicianul clătină din cap. 

— Aiurea!  Loialitatea lui se schimbă la fiecare 
invocare. Numai acum câteva zile a servit alt stăpân, 
fără îndoială pe unul dintre rivalii mei. Dar asta n-are 
importanţă. Ca să ajung la Toiag... 

— Eu l-am invocat! 

— ... va trebui să scap de aici. Tu va trebui să provoci 
o diversiu... Stai! Poftim? 

— Eu l-am invocat! 

Ochii lui Mandrake păreau să fi luat foc; se legănă pe 
loc. Gura îi scoase pocnete ciudate, ca un peşte pe uscat. 

— Dar... dar tu eşti... 

— Da, strigă Kitty. Sunt om de rând. Bine, dar asta nu 
prea mai înseamnă mare lucru, nu? Uită-te în jur! Totul 
se întoarce pe dos: magicienii au distrus guvernul; 
demonii sunt de bunăvoie invocaţi de semenii lor; 
oamenii de rând preiau controlul asupra străzilor. Vechile 
certitudini dispar, Mandrake, şi doar cei care se 
adaptează vor supravieţui. Eu aşa intenţionez. Tu? Arată 
spre uşă: Faquarl trebuie să se întoarcă dintr-un moment 
în altul ca să te ducă în faţa lui Nouda. Vrei să stai să 
despici firul în patru până atunci? Da, am învăţat puţin 
din arta ta. L-am invocat pe Bartimaeus. Voiam să îi 
propun o alianţă, dar a refuzat, fiindcă eu nu am avut 
încredere în el. E sceptic în privinţa noastră, ştii! O 
singură persoană din trecutul său l-a tratat cu încredere 
absolută, iar acela a fost Ptolemeu. 

Ochii lui Mandrake ieşiră din orbite. 

— Ce? Nu acelaşi Ptolemeu care... 

— Chiar acela! A folosit Poarta, a făcut acest pas. De 
ce crezi că Bartimaeus încă mai apare cu înfăţişarea lui? 
Oh, nu ţi-ai dat seama? Toţi anii ăştia de pregătire şi nu 
vezi ce e sub nasul tău. Clătină cu tristeţe din cap. Când 
l-am invocat, continuă ea, Bartimaeus mi-a spus că ar fi 
făcut orice pentru Ptolemeu datorită acestui gest. „Nu 


348 


existau limite în legătura noastră”, aşa s-a exprimat. Şi ai 
auzit ce a spus acum, când a plecat? 

O duzină de emoţii trecură pe faţa magicianului, 
lăsând-o netedă, inexpresivă, calmă. Scutură din cap. 

— N-am auzit! 

— A spus că şi cu noi are o legătură, dar că are 
„limite”. Asta i-a zis lui Nouda. Şi se uita la mine când a 
plecat. Nu pricepi? Dacă l-aş putea urma... se uită acum 
dincolo de Mandrake, cu ochii strălucind. Ştiu că trebuie 
să pronunţ numele lui Bartimaeus ca parte a incantaţiei, 
dar după aceea habar n-am. Până nu-mi zici ce e în 
carte. 

Îi zâmbi. 

Magicianul trase încet aer în piept. Apoi deschise 
cartea şi se duse la o anumită pagină. O vreme citi în 
linişte. Când vorbi, vocea îi era lipsită de intonaţie. 

— Procedura este extrem de simplă. Magicianul se lasă 
pe spate într-o pentagramă - corpul trebuie să stea 
aşezat sau întins, fiindcă altminteri va cădea în timpul 
transferului. Nu e nevoie de nici un fel de lumânări sau 
de rune specifice; de fapt, astfel de bariere sunt reduse 
la minimum, ca să mărească viteza de întoarcere a 
magicianului la corpul său. Ptolemeu sugerează 
spargerea simbolică a cercului ca să ajute procesul... de 
asemenea, recomandă să ai în mână ceva de fier, de 
exemplu o cruce egipteană, ca să ţină la distanţă 
influenţele malefice; asta, sau una dintre ierburile 
obişnuite, cum ar fi rozmarinul sau altele asemenea. 
Bun, în regulă, magicianul închide ochii şi nu mai ia în 
seamă stimulii exteriori; apoi inversează invocaţia de 
bază. Numele lui adevărat îl înlocuieşte pe cel al 
demonului şi toate indicaţiile sunt inversate: „să plece” 
în loc de „să vină” şi aşa mai departe. In final numele 
unui demon „binevoitor” - Ptolemeu îl numeşte 
„sponsor” - e rostit de trei ori. Este nevoie de atenţia 
acestui demon ca să se deschidă o breşă. Dacă totul 
merge bine, magicianul se separă de corpul său, Poarta 


349 


se deschide şi el trece prin ea. Ptolemeu nu dă detalii de- 
spre cum şi unde. Îşi ridică privirea: Mulțumită? Kitty 
pufni. 

— Imi place că pleci de la ideea că magicianul trebuie 
să fie de gen masculin. 

— Păi, ţi-am spus metoda! Ascultă, Kitty - Mandrake îşi 
drese glasul -, sunt impresionat de spiritul de iniţiativă şi 
de curajul tău, zău că sunt, dar asta e pur şi simplu 
imposibil! De ce crezi că nimeni nu a călcat pe urmele lui 
Ptolemeu? Celălalt Loc e străin şi înfricoşător, un tărâm 
care nu se supune legilor fizice normale. Îţi va face rău, 
poate chiar te va ucide. lar Bartimaeus - chiar dacă ai 
supravieţui, chiar dacă l-ai găsi, chiar dacă ar fi totuşi de 
acord să te ajute - e doar un djinn. Puterea lui e 
neglijabilă în comparaţie cu a lui Nouda. Ideea ta e 
nobilă, dar şansele să reuşească sunt absolut infime. 
Tuşi, îşi feri privirea: îmi pare rău! 

— E în regulă! Kitty reflectă: Planul tău, cel cu Toiagul! 
Ce şanse de succes crezi că are planul ăsta? 

— Oh, cred că sunt... Se uită la ea, şovăi, apoi spuse: 
Absolut infime! 

Kitty rânji. 

— Exact! Şi probabil că nici nu vom scăpa de Nouda, în 
primul rând. Dar, dacă reuşim... 

— Facem amândoi tot ce putem. Mandrake îi zâmbi 
atunci pentru prima oară. Bine, dacă tu chiar încerci, îţi 
urez succes! 

— Succes şi ţie, domnule Mandrake! 

Un zdrăngănit de chei, metal scrâşnind; drugul de la 
uşă era tras în laturi. 

— Nu trebuie să-mi spui aşa, zise el. 

— Aşa te cheamă. 

— Nu! Mă cheamă Nathaniel. 

Uşa fu deschisă larg, neprotocolar. Kitty şi magicianul 
se traseră înapoi; intră o siluetă îmbrăcată în negru, 
implacabilă. Mercenarul le aruncă un zâmbet crud. 

— E rândul vostru, grăi el. 


350 


26 


In mod curios, senzaţia lui Nathaniel fu una de 
uşurare. Măcar mercenarul era om. Vorbi repede: 

— Eşti singur? 

Omul cu barbă se opri în prag şi îl privi fix cu ochii lui 
albaştri spălăciţi. Nu răspunse. Nathaniel luă asta drept 
un răspuns afirmativ şi urmă: 

— Bun! Atunci avem o şansă. Trebuie să uităm de 
divergenţele de opinii şi să fugim împreună. 

Mercenarul râmase tăcut. Nathaniel continuă: 

— Demonii sunt încă lenți şi stângaci. Putem să ne 
strecurăm afară şi să organizăm apărarea. Sunt un 
magician de seamă; pe aici prin preajmă mai zac nişte 
miniştri legaţi - dacă îi eliberăm vom putea să ne luptăm 
cu invadatorii. Aă... talentele tale vor fi nepreţuite în 
bătăliile care vor urma. [i se vor ierta omorurile din 
trecut şi alte atrocități, sunt sigur. Chiar ai putea fi 
răsplătit pentru serviciile tale. Hai, domnule - ce spui? 

Mercenarul surâse uşor. Nathaniel îi zâmbi radios şi el. 

— Lordul Nouda, zise mercenarul, vă aşteaptă! Ar 
trebui să nu întârziem. 

Intră în cameră; apucându-i pe Kitty şi pe Nathaniel de 
braţe, îi duse spre uşă. 

— Ai înnebunit? ţipă Kitty. Demonii ne ameninţă pe 
toţi, iar tu îi ajuţi de bunăvoie? 

La uşă mercenarul se opri. 

— Nu de bunăvoie, spuse el cu vocea lui gravă şi 
blândă. Dar trebuie să fiu realist. Puterea demonilor 
creşte cu fiecare moment, înainte de ivirea zorilor toată 
Londra va fi în flăcări şi cei care li se opun vor fi morţi. Eu 
vreau să supraviețuiesc. 

Nathaniel se zbătu în strânsoarea ca de fier. 

— Şansele nu sunt de partea noastră, dar putem reuşi. 


351 


Mai gândeşte-te, înainte de a fi prea târziu! 

Faţa bărboasă se apropie şi mai mult; îşi dezveli dinţii. 

— N-ai văzut ce-am văzut eu. Corpul lui Quentin 
Makepeace stă în jilţul aurit, cu mâinile pe burta lui 
mare. Faţa îi zâmbeşte încontinuu. Unul câte unul, 
magicienii minunatului tău guvern sunt aduşi înaintea lui. 
Pe unii îi lasă să treacă - se duc în pentagrame ca să 
primească un demon. Pe alţii îi place. Îi cheamă. Ei se 
apropie de jilţul lui, neajutoraţi ca iepurii; el se apleacă... 
Maxilarele mercenarului se loviră între ele cu un sunet 
sec; Kitty şi Nathaniel tresăriră. După aceea îşi aranjează 
vesta şi se lasă pe spate, zâmbind. lar demonii din jurul 
lui urlă ca lupii. 

Nathaniel înghiţi cu greu. 

— Nu e bine! Chiar şi aşa, cu acele cizme ale tale, 
sigur ai putea... 

— Văd toate cele şapte planuri, spuse mercenarul. Văd 
puterea din acea cameră. Ar fi sinucidere curată să 
încerci să te împotriveşti, în plus, puterea aduce cu sine 
şi avantaje. Demonii au nevoie de ajutoare umane; sunt 
multe lucruri aici pe care nu le înţeleg. Mi-au oferit 
bogății dacă îi ajut, iar fata are şi ea posibilitatea asta. 
Cine ştie, cooperând cu Nouda, ea şi cu mine putem 
prospera... 

Întinse mâna înmănuşată şi atinse gâtul lui Kitty. Fata 
se trase înapoi, înjurând. Nathaniel fu copleşit de o furie 
oarbă, dar se strădui să şi-o reprime. 

Mercenarul nu mai zise nimic. Două mâini înmănuşate 
îi apucară de guler; cu fermitate, dar fără să fie bruscaţi 
în mod inutil, fură scoşi pe uşă şi afară pe coridor. In 
depărtare se auzea o mare zarvă, o învălmăşeală de 
ţipete şi de urlete - zgomotul din ce în ce mai pregnant 
al iadului dezlănţuit. 

Nathaniel rămăsese destul de calm. Perspectiva era 
aşa de sumbră, încât frica nici nu mai avea rost. Se 
găseau pe punctul să li se întâmple ce era mai rău, 
moartea fiind inevitabilă, totuşi el o înfrunta fără teamă. 


352 


Ultima conversaţie cu Kitty aprinsese un foc înăuntrul lui 
- lui Nathaniel i se părea că ea îi alungase toate slăbici- 
unile. Capul încă i se învârtea de la dezvăluirile fetei de- 
spre trecutul lui Bartimaeus, dar exemplul ei era cel care 
îl inspira pe măsură ce se apropia criza. Nu prea conta că 
ea îşi pusese toate speranţele în Poarta lui Ptolemeu - un 
miraj, o fantomă, un basm pe care toţi magicienii 
rezonabili îl ignoraseră -, era vorba despre privirea din 
ochii ei atunci când vorbea, care îl fascina. Se citeau 
acolo entuziasmul, uimirea, încrederea - senzaţii pe care 
Nathaniel aproape le uitase. Acum, în sfârşit, ea i le 
reamintise, şi îi era recunoscător. Se simţea purificat, 
aproape nerăbdător să vadă ce urma să se întâmple. Se 
uită la ea; chipul îi era palid, dar hotărât. Spera să nu se 
piardă cu firea în faţa ei. 

Ochii îi alergau în toate părţile, observând 
împrejurimile familiare din pasajele de la Whitehall, 
picturile în ulei, busturile de ghips stând în nişele lor, 
pereţii cu lambriuri şi impii de lumină. Trecură de scările 
care duceau la hrube şi la Toiag; instinctiv, Nathaniel se 
îndreptă spre ele. Mâna mercenarului se încleştă mai 
tare pe gulerul său; dădură ultimul colţ. 

— Aici, şopti mercenarul. lată priveliştea care vă va 
spulbera visele! 


În timpul absenței lor, demonii fuseseră ocupati. Sala 
Statuilor, timp de un secol locul netulburat de întrunire al 
Consiliului, fusese transformată de noii săi conducători. 
Peste tot era mişcare, zgomot, vânzoleală dezordonată. 
Simţurile lui Nathaniel fură pe moment copleşite. 

Masa rotundă şi scaunele sale fuseseră măturate din 
centrul sălii. Masa era acum la perete; pe ea stătea jilţul 
de aur. Acolo trona Nouda, marele demon, într-o 
atitudine de satisfacție temporară. Un picior i se 
bălăngănea peste braţul jilţului, celălalt era întins în faţă. 
Cămaşa lui Makepeace era scoasă din pantaloni şi atârna 
lălâie peste stomacul umflat. Ochii erau sticloşi; gura - 


353 


întinsă într-un mod nefiresc - avea un zâmbet obosit, ca 
după terminarea unei mese copioase. Câteva cârpe şi 
haine disparate zăceau pe masă în jurul lui. 

Sub masă, pe jilţul de sequoia, stătea demonul 
Faquarl, în corpul domnului Hopkins. El era cel care 
orchestra evenimentele: ţinea în mâini o carte deschisă 
şi dădea ordine scurte celor prezenţi. 

Corpurile celor cinci conspiratori iniţiali - Nathaniel îi 
recunoscu pe Lime, pe Jenkins şi pe sfrijitul de Withers - 
erau acum folosite de demoni cu o oarecare eficienţă. 
Adevărat, se mai împiedicau încă destul de mult, cu 
braţele şi cu picioarele legănându-se în mişcări abrupte 
şi sacadate, dar nu mai cădeau şi nici nu se mai loveau 
de pereţi. Asta le permisese să se aventureze afară din 
cameră şi - aşa cum raportase impul din discul magic - 
să-i aducă pe membrii guvernului din celulele lor. Unul 
după altul, cu mic, cu mare, magicienii erau transformați. 

La stânga, Lime şi Withers păzeau o îngrămădeală de 
prizonieri care aşteptau, poate vreo douăzeci la număr, 
cu mâinile încă legate. Nu departe, într-o pentagramă 
aproape de tronul lui Nouda, unul dintre aceşti prizonieri 
fusese dezlegat; era acum liber, rostind incantaţia fatală 
cu o voce tremurândă. Era o femeie pe care Nathaniel nu 
o cunoştea, probabil de la alt departament. Deodată, 
femeia înţepeni şi începu să tremure. Aerul de deasupra 
ei vibră când demonul abia sosit îi luă în stăpânire 
corpul. Faquarl făcu un semn; demonul Naeryan, în 
corpul lui Jenkins, o conduse delicat către colţul 
îndepărtat al sălii, să se alăture... 

Lui Nathaniel i se zbârli părul în cap. Acolo erau peste 
două duzini de magicieni de la fiecare nivel al 
guvernului,  rostogolindu-se,  zvârcolindu-se, râzând, 
căzând, pe când stăpânii lor le explorau limitele. Izbucniri 
întâmplătoare de energie magică explodau de pereţi; 
aerul era plin de murmurul limbilor străine, de ţipete 
stranii de bucurie şi de durere. Şi cine era ăsta, cu capul 
înălţându-i-se brusc, cu mâinile ridicându-se şi 


354 


lăsându-se în jos ca ale unei marionete, cu faţa plină 
radioasă şi goală? Nathaniel tresări. 

Rupert Devereaux, prim-ministrul... 

In ciuda a tot ceea ce se întâmplase, în ciuda 
dezgustului crescând faţă de ce fusese şi reprezentase 
acest om, Nathaniel simţi cum îl podidesc lacrimile. Preţ 
de o clipă se revăzu pe sine la doisprezece ani, prins în 
vârtejul de la Westminster Hali, zărindu-l pe Devereaux 
pentru prima dată - radios, fermecător, tot ce aspira el 
să fie... 

Corpul lui Devereaux făcu un salt, se lovi de un altul şi 
se prăbuşiră grămadă, zvârcolindu-se. Nathaniel era 
înnebunit de oroare; simţi cum i se înmoaie genunchii. 

— Hai, sus! Mercenarul îi dădu un ghiont. Treci la rând! 

— Stai! Nathaniel se întoarse pe jumătate. Kitty! 

— Ea nu va avea parte de aceeaşi soartă, lucru pentru 
care poţi fi recunoscător. 

Nathaniel se uită la Kitty, care îi prinse privirea; apoi fu 
împins cu sălbăticie către grupul de prizonieri. Corpul lui 
Lime se întoarse, îl observă; văzu lumini verzi undeva 
departe, în fundul ochilor. O voce aspră, ca nişte crengi 
rupte, se auzi din gura căscată: 

— Faquarl! Ăsta e prietenul lui Bartimaeus! Îl vrei pe el 
în continuare? 

— Sigur că da, Gaspar! Poate să sară peste rând. O să 
urmeze după această biată creatură. Lord Nouda, 
presupun că nu doreşti s-o guşti pe asta. 

Marea voce tună de sus. 

— Am văzut mai multă carne pe un cadavru de faraon. 
Când te uiţi din profil, aproape că dispare. Prelucraţi-o şi 
gata! 

Ochii lui Nathaniel erau fixaţi asupra siluetei din 
pentagramă. Slabă ca un băț, cu părul alb ciufulit, fostul 
său mentor, Jessica Whitwell, stătea în faţa tronului. 
Demonul din corpul lui Withers tocmai îi tăiase legăturile; 
mâinile îi erau încleştate. 

— Foarte bine! Faquari se uită în carte. Numărul 


355 


douăzeci şi opt. Să vedem! Pentru tine l-am ales pe 
afritul Mormel. Ar trebui să fii onorată. E un spirit nobil. 

Doamna Whitwell se uită la silueta de pe tron. 

— Ce planuri ai cu noi? 

— Nici nu te gândi să te adresezi marelui Nouda! răcni 
Faquarl. Tu şi semenii tăi ne-aţi înrobit secole la rând, 
fără să ne arătaţi nici un fel de respect. Ce crezi că 
plănuim? Această răzbunare se cloceşte de cinci mii de 
ani! Nici un colţişor de lume nu va scăpa de noi. 

Doamna Whitwell râse dispreţuitor. 

— Cred că eşti prea optimist. Uită-te la voi toţi, închişi 
în corpuri neîndemânatice, care abia pot merge în linie 
dreaptă. 

— Disconfortul nostru e doar temporar, zise Faquarl. Al 
tău va fi permanent. Incepe invocarea! 

Jessica Whitwell vorbi încet. 

— Tuturor celorlalţi le-ai dat voie să aleagă. Mie, nu. 
Faquarl lăsă cartea jos; mijise ochii. 

— Păi presupun că, asemenea tuturor celorlalţi 
nenorociţi, preferi viaţa morţii, chiar dacă e prin 
intermediul altuia. 

— Presupui greşit. 

Doamna Whitwell ridică mâinile şi făcu un semn 
complicat; strigă două cuvinte. O izbucnire de lumină 
galbenă, un nor de pucioasă - afritul ei, sub forma unui 
urs grizzly - apăru deasupra capului ei. Whitwell ţipă un 
ordin; un Scut albastru strălucitor se ridică în jurul 
corpului ei. Afritul trimise o Detonare spre uimitul 
Fagquari: îl lovi drept în cap, dărâmându-l de pe scaun şi 
aruncându-l la jumătatea distanţei până la perete. 

Demonii din corpurile conspiratorilor începură să urle. 
Naeryan ridică un deget: din mâna lui Jenkins ţâşni un 
fulger de lumină ca smaraldul care o lovi pe Whitwell. 
Scutul îl absorbi; Whitwell deja se întorsese, fugind spre 
ieşire. Demonul Gaspar, închis în corpul lui Lime, sări să-i 
taie calea; Nathaniel întinse un picior; demonul se 
împiedică, nu putu să se ţină pe picioare, şi căzu cu 


356 


zgomot la pământ. 

Nathaniel se întoarse şi fugi; deasupra capului său, 
afritul-urs trimitea Detonări succesive către tronul de 
aur. 

Unde era Kitty? Acolo! Dar mercenarul o ţinea de braţ. 
Ea se zbătea, lovea, dar nu se putea elibera. 

Nathaniel se grăbi spre ea... 

Podeaua se cutremură; băiatul se clătină, căzu - şi se 
uită în spate. 

Corpul din tronul de aur se mişcase. Era înconjurat de 
un nimb de foc palid. Energiile îi pârâiau din degete; ochii 
îi erau ca nişte globuri de argint pe faţa întunecată. O 
mână era întinsă. Puterea care ieşea din ea - arcuindu-se 
în cinci fulgere rotitoare, câte unul din fiecare deget - 
făcu statuile să se dărâme şi mortarul să cadă de pe 
tavan. Fulgerele ţinteau la întâmplare: două ajunseră pe 
podea; unul sări în mulţimea de demoni proaspăt 
invocaţi, distrugând mai multe corpuri omeneşti. Cel 
de-al patrulea lovi Scutul lui Whitwell, îl sparse în bucăţi 
şi o atinse drept în spate, omorând-o pe loc. Afritul-urs 
dispăru. Ea căzu din mers, cu faţa în jos. 

Cel de-al cincilea fulger lovi podeaua la picioarele 
mercenarului: acesta fu aruncat într-o parte, iar Kitty 
Jones în cealaltă. 

Nathaniel se ridică. 

— Kitty! 

Vocea îi fu înăbușită de urlete, de răgete, de răcnete şi 
de sunete de trompetă de la demonii din sală. Confuzi şi 
înspăimântați, îşi îndreptară purtătorii umani în toate 
direcţiile, cu picioarele mişcându-se ciudat, cu genunchii 
prea sus, cu coatele în afară. Se izbeau unii de alţii, lăsau 
să zboare la întâmplare Detonări şi Infernuri. Printre ei se 
clătinau câțiva magicieni care nu fuseseră încă 
prelucraţi, cu braţele legate, cu căluş la gură, cu ochii 
larg deschişi, holbându-se. Camera era plină de fum, de 
lumini şi de siluete grăbite. 

În mijlocul tumultului, Nathaniel ajunse în locul unde 


357 


căzuse Kitty Jones. Nu o vedea nicăieri. Tresări când un 
puls magic îi trecu pe deasupra capului şi se mai uită în 
jur o ultimă oară. Nu, fata dispăruse. 

Fără să mai ezite, se pitulă între doi demoni care se 
mişcau necontrolat şi se duse spre uşile duble. Pe când 
ieşea din Sala Statuilor, îl auzi pe Faquarl ridicând vocea 
ca să acopere scandalul. 

— Prieteni, liniştiţi-vă! Liniştiţi-vă! Criza s-a încheiat! 
Trebuie să reluam invocările. Liniştiţi-vă... 


Lui Nathaniel îi luă mai puţin de un minut ca să se 
descurce pe coridoarele din Whitehall şi să ajungă la 
scările de la intrarea în trezorerie. Lăsând deoparte orice 
precauţie, sări peste balustradă şi se năpusti în jos pe 
scări, coborând câte două trepte o dată. Jos, tot mai jos... 
aerul se  răci, toate zgomotele de deasupra se 
estompară, apoi dispărură; Nathaniel nu mai auzea nimic 
altceva decât propria respiraţie. 

La capătul celui de-al treilea şir de trepte, dădu de 
intrarea în trezorerie. Cu două zile înainte - sau trei? - 
venise aici ca ministru al Informaţiilor, şi vorbise cu un 
funcţionar pedant. Părea o amintire ca dintr-o altă viaţă. 
Acum biroul funcţionarului era gol. Erau împrăştiate hârtii 
pe el, iar un stilou zăcea pe jos, semn că fusese 
abandonat în grabă. 

La capătul încăperii un pasaj ducea în pământ. Un şir 
de dale roşii marca începutul zonei de securitate. 
Nathaniel păşi spre ele; când ridică piciorul ca să treacă 
dincolo, înjură, se opri şi căută în buzunar. Atenţie! 
Aproape declanşase alarma. Nimic magic nu era permis 
dincolo de linie! Puse discul magic pe birou, îşi netezi 
părul şi păşi peste dale. 

Ce bine-ar fi dacă Pestilenţa care păzea Toiagul ar 
putea fi uşor evitată. Habar n-avea cum... 

Un mic zgomot în spatele lui, o râcâială metalică. 

Nathaniel se opri, se uită înapoi... La capătul încăperii, 
la baza scărilor stătea mercenarul. Un cuţit curbat îi 


358 


lucea în mână. 


359 


27 


Kitty închise uşa. 

Zgomotele din Sala Statuilor îi răsunau în urechi; 
auzea scandalul chiar de pe coridor şi prin lemnul masiv. 
Rămase imobilă o vreme, cu urechea lipită de uşă. Mai 
mult decât orice se temea să n-o urmărească bărbosul 
acela groaznic. El o înspăimânta mai mult decât toate 
hoardele de demoni. 

Ascultă... Din câte îşi dădea seama, nimic nu se mişca 
pe coridorul de afară. 

O cheie grea ieşea în relief pe lângă mâna ei. Cu 
oarecare greutate, şi deplin conştientă că nu oferea cine 
ştie ce protecţie, Kitty încuie uşa. Apoi se întoarse să 
privească în cameră. 

Era exact aşa cum şi-o amintea de la încercarea ei 
ratată de evadare: biroul cuiva, sărăcăcios mobilat. Un 
raft de cărţi se întindea de-a lungul peretelui; în faţa lui 
era un birou plin de hârtii. Şi, mai ales, în colţul din 
apropiere, roase şi tocite de anii de uz birocratic - două 
cercuri, două pentagrame. 

Kitty avea nevoie doar de una. 

Pentagrama era simplă, de tipul celor pe care le 
pregătea frecvent cu domnul Button: steaua 
convenţională, cercul dublu, obişnuitele blesteme-încuie- 
toare latineşti. Fusese trasată pe un podium şi, date fiind 
dimensiunile camerei, nu era prea mare. In altă parte - 
cercetă rapid - descoperi accesoriile obişnuite ale 
magicienilor, adunate în sertarele biroului. Cretă, 
creioane, hârtie, mucuri de lumânare, brichete, borcane 
cu ierburi asortate. lerburile îi trebuiau. 

Le scoase cu o eficienţă calmă şi le puse pe podea, 
lângă cercul din exterior. 

De undeva nu foarte departe ajunse la ea zgomotul 


360 


unei explozii puternice. Kitty tresări nervoasă, cu inima 
bătându-i tare în piept; se uită spre uşă... 

„Concentrează-te!” Ce avea de făcut? 

Rezumatul făcut de Mandrake - nu, făcut de Nathaniel 
- al instrucţiunilor din Apocrypha fusese rapid şi greu de 
digerat, dar Kitty se obişnuise cu astfel de lucruri la 
domnul Button. Memoria ei era suficient de elastică. 

Aşa... o pentagramă convenţională. Nu e nevoie de 
lumânări. Mda, asta era în regulă. 

Dar corpul trebuie să fie protejat - şi asta însemna 
ierburi şi fier. Goli borcanele cu rozmarin, cu sunătoare şi 
cu bețe de scoruş, le amestecă şi separă rezultatul în 
mai multe grămezi, pe care le puse din loc în loc în 
interiorul pentagramei. Cât despre fier, asta era mai 
complicat. Examină camera în zadar. Poate o să se 
descurce fără... 

Cheia! Era de fier? Kitty nu avea habar. Dacă era, o 
putea proteja. Dacă nu, nu avea ce rău să-i facă. O 
scoase din uşă. 

Ce altceva? Da! Nathaniel pomenise ceva despre 
ruperea cercului, un act simbolic care să-i permită 
magicianului să se întoarcă în corp. Foarte bine, asta 
putea face. Se aplecă şi zgârie cu cheia o bucăţică din 
cerc. Acum nu mai putea fi folosit pentru invocări 
obişnuite. Dar nu asta plănuia Kitty. 

Se ridică în picioare. Gata. Nici o altă pregătire fizică 
nu era necesară. 

În afară de... mica problemă a confortului ei. Pe 
scaunul din spatele biroului descoperi o pernuţă veche şi 
murdară, foarte uzată şi zdrenţuită, şi o puse în 
pentagramă ca pernă. 

Pe peretele din spatele biroului atârna o oglindă; pe 
când se întorcea dinspre uşă, se zări în ea. Abia atunci se 
opri. 

Trecuse ceva vreme de când se uitase la faţa ei; nu-şi 
mai aducea aminte când fusese ultima dată. lat-o: cu 
părul negru des, cu ochii încercănaţi (şi cu ditamai 


361 


pungile dedesubt), buzele întrebătoare, o vânătaie 
violacee umflându-se drăguţ deasupra unui ochi. Nu 
încăpea nici o îndoială, nu era chiar în cea mai bună 
formă. Dar era încă tânără, încă sănătoasă. 

Şi dacă reuşea să facă ce-şi propusese? Lucruri 
groaznice li se  întâmplaseră  magicienilor care 
încercaseră să calce pe urmele lui Ptolemeu. Domnul 
Button nu fusese prea darnic cu detaliile, dar făcuse 
aluzii sumbre la nebunie şi la diformităţi. Cât despre 
Ptolemeu însuşi, ştia că nu mai trăise mult după crearea 
Porții. lar Bartimaeus spusese că faţa... 

Cu o înjurătură, Kitty se întoarse cu spatele la oglindă. 
De fapt, orice ar fi riscat nu era mare lucru în comparaţie 
cu ce se întâmpla în apropiere. Se hotărâse să încerce, şi 
cu asta, gata. Nu mai putea face nimic. Lacrimile nu vor 
rezolva nimic. Deci. 

Deci nu mai trebuia decât să se întindă în pentagramă. 


Podeaua era tare, dar pernuţa era plăcută la ceafă. 
Mirosul ierburilor îi umplea nările. Luă cheia şi o strânse 
în pumn. O răsuflare adâncă... 

Un ultim gând îi trecu prin minte. Îşi înălţă capul, se 
uită în jos la corpul ei şi descoperi un fapt neaşteptat. 
Era prea lungă pentru cerc - picioarele îi ieşeau din 
cercul interior. Poate n-o să conteze, dar poate că da. 
Kitty se rostogoli pe o parte, îşi trase genunchii la piept şi 
se aşeză în poziţie ghemuită, de parcă ar fi fost în pat. O 
privire scurtă... bun, acum era totul în regulă. Şi era 
pregătită. 

Dar pregătită pentru ce? Un acces brusc de scepticism 
explodă în ea. Asta nu era altceva decât unul dintre 
visurile ei, una dintre fanteziile ridicole de care râsese 
Bartimaeus. Reprezenta culmea aroganţei să creadă că 
va reuşi acolo unde nu reuşise nimeni de peste două mii 
de ani. Ce avea în capul ăla al ei? Nu era magician. 

Dar poate asta constituia un avantaj. Bartimaeus o 
îndemnase să încerce, ştia că asta făcuse. Ultimele sale 


362 


cuvinte când îi părăsise semănau cu descrierea lui 
Ptolemeu: „Avem într-adevăr o legătură... dar 
deocamdată are limite”. „Deocamaată...” Ce însemna 
asta dacă nu o invitaţie implicită pentru ea şi doar pentru 
ea? Ptolemeu nu cunoscuse limite: venise în Celălalt Loc 
prin respingerea tuturor convențiilor magice stabilite - 
întorcându-le cu susul în jos. Şi nu aveai nevoie de mai 
mult decât cunoştinţele de bază pentru invocare ca să 
faci ce făcuse el - instrucţiunile din Apocrypha erau clare 
în această privinţă. Partea esenţială o reprezenta 
chemarea demonului la sfârşit. Kitty putea face toate 
astea. Intrebarea era: va funcţiona? Exista un singur mod 
de a afla. 

Închise ochii şi încercă să-şi relaxeze muşchii. Camera 
era cufundată în linişte - nici un sunet nu răzbătea prin 
uşă. Era timpul să înceapă invocarea? Nu, ceva nu era în 
regulă... Ce anume? După un moment îşi dădu seama că 
mâna strângea cu atâta putere cheia, încât aceasta îi 
intrase în carne. Era un simbol al fricii ei. Se concentră 
câteva momente, slăbind strânsoarea... Acum cuprinse 
uşor metalul în căuşul palmei. Mai bine... 

Fragmente memorate îi veneau în cap, cuvinte scrise 
de personalităţi din trecut despre Celălalt Loc: „un ţinut 
al haosului, un vârtej de nesfârşite grozăvii, un şuvoi de 
nebunie...”, toate, declaraţii pline de voioşie. Şi mai era 
şi verdictul concis al domnului Button: „să te aventurezi 
acolo înseamnă să-ţi rişti trupul şi sufletul”. O, Doamne, 
ce o să i se întâmple? Se va topi sau va arde? Va 
vedea...? Da, dar orice avea să vadă nu putea fi mai rău 
sau mai detestabil decât Nouda şi hibrizii lui stângaci - 
demoni înveşmântaţi în carne de om. Şi nici una dintre 
personalităţile domnului Button nu vizitase vreodată 
Celălalt Loc! Totul era pură speculație. În plus, Ptolemeu 
se întorsese viu. 

Recapitulă cuvintele din invocaţia inversă în minte, 
apoi - dacă mai zăbovea, avea să i se facă şi mai frică - 
le rosti cu voce tare. Din câte îşi putea da seama, era 


363 


corect - îşi folosise propriul nume în loc de cel al unui 
demon şi schimbase verbele uzuale. Termină prin 
rostirea de trei ori a numelui lui Bartimaeus. 

Gata! 

Stătea întinsă în camera tăcută. 

Trecură câteva secunde. Kitty îşi reprimă frustrarea 
crescândă. Nu era bine să nu aibă răbdare. Invocaţiile 
convenţionale cereau timp, deoarece cuvintele mergeau 
către Celălalt Loc. Ascultă, deşi nu ştia ce se aştepta să 
audă. Ochii îi erau închişi. Nu văzu nimic, doar întuneric 
şi fulgere trecătoare de lumină prin creier. 

Tot nimic. Evident, procesul nu funcţiona. Speranţele 
lui Kitty se năruiră; se simţi pustiită şi puţin tristă. Se 
strădui să se ridice, dar camera era caldă, se simţea 
confortabil pe perna ei şi, după aventurile din noaptea 
dinainte, era bucuroasă că se putea odihni puţin. Mintea 
îi alunecă pe curenţi inventaţi de ea însăşi: îşi puse 
întrebări despre părinţii ei, ce făceau, cum îi vor afecta 
aceste evenimente; cum ar putea reacţiona Jakob, aflat 
departe, în Europa; dacă Nathaniel supravieţuise 
exploziei din sală. Se trezi că speră asta. 

Un sunet depărtat îi ajunse la urechi, un clopoțel 
sunând clar. Demonii, poate, sau supraviețuitorii 
încercând să alerteze oraşul... g 

Nathaniel o salvase de cuțitul mercenarului. li plăcuse 
să se dondănească cu el, forțându-l să înfrunte adevărul 
despre multe lucruri, mai ales despre Bartimaeus. 
Suportase totul surprinzător de bine. Cât despre 
Bartimaeus... Îşi aminti cum îl văzuse ultima oară, o 
masă informă de mâzgă, epuizat de oboseala lumii. Era o 
greşeală să-l urmărească? Ca oricine altcineva, djinnul 
avea nevoie de odihnă. 

Clopoţelul continua să sune. Era un sunet ciudat, acum 
că-l analiza - înalt şi pur, ca de cristal, nu jos şi tunător 
ca majoritatea clopotelor din oraş. De asemenea, în loc 
să sune repetat, era o vibraţie continuă care rămânea 
uşor în afara razei de atingere, chiar la limita capacităţii 


364 


ei auditive. Se strădui să audă... Întâi deveni mai slab, 
apoi crescu în intensitate - dar, deşi ademenitor, 
caracterul său era imposibil de localizat; era pierdut 
undeva între pulsarea sângelui său, respiraţia ei calmă, 
micile fâşâieli ale hainelor atunci când pieptul i se mişca 
în sus şi în jos. Încercă din nou, fascinată. Sunetul părea 
să fie cumva deasupra ei, departe. Se chinui să asculte, 
dorind să se poată apropia mai mult de sursă. Incercă să 
blocheze toate celelalte sunete. Eforturile îi fură 
răsplătite încetul cu încetul, apoi, brusc, sunetul se 
limpezi, nu mai era înăbuşit. Era singură cu el. Suna 
neîntrerupt, precum ceva preţios gata să se spargă. 
Simţi că se găsea foarte aproape. 

Era şi vizibil? Kitty deschise ochii. 

Şi văzu mai multe lucruri deodată. O reţea complexă 
de piatră de jur împrejur, mici ziduri şi podele 
întinzându-se în trei dimensiuni, separând, alăturând, 
arcuind, încheind. Între ele erau scări, ferestre şi uşi 
deschise; trecea printre ele în viteză, foarte aproape şi 
totuşi foarte departe. Uitându-se în jos, văzu corpul unei 
fete ghemuit undeva în depărtare - ca o pisică dormind. 
Alte siluete erau îngheţate, ca nişte păpuşi, toate lângă 
gardul de piatră - grupuri de femei şi de bărbaţi adunate 
laolaltă, mulţi stând întinşi, de parcă dormeau sau erau 
morţi. Printre ei se aflau lucruri ciudate, neclare, cu 
contur nedefinit - nici omeneşti, nici complet altfel. Nu le 
putea distinge natura - părea că fiecare se anulează pe 
sine. Dedesubt, într-un coridor retras, văzu un tânăr 
țintuit într-o postură de alergare, cu faţa întoarsă peste 
umăr; în spatele lui era o figurină care se mişca - un 
bărbat cu un cuţit, cu picioarele mişcându-se lent, cu ciz- 
mele parcurgând distanţa. Şi, pe lângă ei amândoi, 
diferite forme, depărtate şi neclare... 

Kitty simţi o anume curiozitate detaşată faţă de toate 
astea, dar pe ea o interesa altceva. Sunetul clopoţelului 
se auzea mai tare ca înainte, de undeva de foarte 
aproape. Se concentră şi mai mult şi, spre mirarea ei, 


365 


frumoasa reţea de pietre şi de figuri se deformă şi 
dispăru din câmpul ei vizual, de parcă era trasă în patru 
direcţii deodată. Întâi fu destul de clară, apoi se 
estompă, preschimbându-se într-o pată; apoi până şi 
pata dispăru. 

Kitty simţi o precipitare din toate părţile; nu o senzaţie 
fizică, fiindcă nu era conştientă că are totuşi un corp, ci 
una conceptuală. Cu greu zări patru bariere de jur 
împrejurul ei: se înălţau deasupra, se lăsau în jos, se 
întindeau la infinit de fiecare parte. Una era întunecată şi 
solidă, şi ameninţa s-o strivească sub o greutate 
nemiloasă; alta era un lichid furios, care se ridica avid s-o 
ia cu el. Cea de-a treia barieră o lovi cu nevăzutul tumult 
al unui uragan; cea de-a patra era un zid implacabil de 
foc nesătul. Toate patru o apăsară doar o clipă, apoi se 
retraseră. Îi dădură drumul fără tragere de inimă şi Kitty 
trecu prin Poartă spre partea cealaltă. 


366 


28 


Fu bine pentru Kitty că trecu prin ce urmă cu 
detaşarea unui observator, mai degrabă decât ca un 
participant neajutorat - dacă ar fi fost altfel, ar fi 
înnebunit imediat. Cum s-ar zice, lipsa senzaţiei fizice 
dădea celor văzute o anume calitate ca de vis. 
Curiozitatea era emoția ei principală. 

Se trezi în - păi, în nu părea cuvântul potrivit: se trezi 
parte a unui neîncetat vârtej de mişcare, fără început şi 
fără sfârşit, în care nimic nu era fixat sau static. Era un 
ocean infinit de lumini, de culori şi de texturi, în perpetuă 
formare, alergând şi dizolvându-se în ele însele, deşi 
efectul nu era nici atât de gros sau de vâscos ca un 
lichid, nici atât de inefabil ca un gaz; dacă se poate 
descrie totuşi, era o combinaţie între cele două, în care 
fire fugare de substanţă se desfăceau şi se uneau fără 
încetare. 

Scara şi direcţia erau imposibil de determinat, ca şi 
trecerea timpului - din moment ce nimic nu rămânea pe 
loc şi nici un model nu se repeta vreodată. Insuşi 
conceptul părea vid şi fără sens. Asta avea puţină 
importanţă pentru Kitty, şi doar când încercă să-şi dea 
seama unde este, care e poziţia ei în ceea ce o înconjura, 
fu puţin deconcertată. Nu avea nici un punct fix, nici o 
particularitate pe care s-o numească doar a ei; 
într-adevăr, deseori părea că e în mai multe locuri în 
acelaşi timp, privind firele învârtejite din mai multe un- 
ghiuri. Efectul era extrem de ameţitor. 

Incercă să se fixeze asupra unei anume pete de 
culoare şi să o urmeze, dar găsi că nu era mai uşor decât 
să urmărească mişcarea unei singure frunze într-un 
copac îndepărtat, bătut de vânt. De îndată ce se forma, 
fiecare culoare se desfăcea, se topea, se unea cu altele, 


367 


se scutura de responsabilitatea de a fi ea însăşi. Kitty 
ameţi uitându-se. 

Remarcă o dificultate în plus, prinzând viaţă şi 
dispărând înăuntrul vârtejului general - erau imagini 
întâmplătoare, atât de fugare, încât nu le putea 
identifica, precum nişte fotografii care apăreau şi se 
mistuiau odată cu variațiile tensiunii electrice. Incercă 
să-şi dea seama ce erau, dar mişcarea se dovedea prea 
rapidă. Asta o umplu de frustrare. Simţea că i-ar spune 
ceva. 

După o durată necunoscută, Kitty îşi aminti că venise 
cu un scop, deşi care era acela nu mai ţinea minte. Nu 
avea chef să facă nimic anume; impulsul ei principal îl 
reprezenta a rămâne exact aşa cum era, mişcându-se 
printre luminile grăbite... Totuşi ceva din schimbarea 
neîncetată o irita şi o ţinea la distanţă. Voia să impună 
puţină ordine, nişte soliditate. Dar cum putea face asta 
când nici ea însăşi nu avea soliditate? 

Cu inima îndoită, se strădui să se îndrepte către o 
anumită pată portocalie şi maro care se învârtejea la o 
distanţă necunoscută. Spre surprinderea ei, se putu 
mişca fără probleme, dar în mai multe direcţii opuse; 
când viziunea i se stabiliză, pata de culoare nu era mai 
aproape decât înainte. Incercă de mai multe ori, dar cu 
acelaşi rezultat: mişcările ei erau ezitante şi 
întâmplătoare; nu se putea prevedea rezultatul. 

Pentru prima dată Kitty simţi o uşoară teamă. Observă 
mai multe pete de întuneric clocotitor zvârcolindu-se 
printre lumini; stârneau ecouri ale vechilor sale temeri 
pământeşti - de vid şi de singurătate, de a fi singură în 
infinitate. 

„Nu e bine, se gândi Kitty. Am nevoie de un corp.” 

Cu o nelinişte crescândă, privi mişcarea nemiloasă de 
peste tot din jur, imaginile clipind în apropiere şi în 
depărtare, scânteile luminoase şi urmele colorate fără 
sens. O încolăcire albastră-verzuie dansând voioasă îi 
atrase atenţia. 


368 


„Stai LOCULUI!” se gândi înfuriată. 

Era oare imaginaţia sa, sau o mică parte din 
încolăcirea plutitoare deviase de la cursul ei, încetinind 
pentru o clipă? Mişcarea era atât de rapidă, că nu putea 
fi sigură. 

Kitty privi un alt fir ales la întâmplare şi îşi dori să se 
oprească şi să vină la ea. Rezultatele fură imediate şi 
satisfăcătoare: un cârcel considerabil de materie se 
solidifică în ceva care semăna cu vârful curbat al unei 
ferigi, incolor şi sticlos. Când nu se mai concentră, 
încolăcirea se desfăcu şi dispăru înapoi în vârtejul 
general. 

Kitty încercă din nou, de data aceasta dorindu-şi ca o 
masă de materie să formeze un obiect mai gros, mai 
compact. Reuşi încă o dată, şi, concentrându-se şi mai 
mult, izbuti să modeleze bucata sticloasă în ceva care se 
apropia de un cub cu laturi inegale. Din nou, când încetă 
să-şi exprime voinţa în gând, cubul se dizolvă în vid. 

Maleabilitatea substanţei din jur îi aminti lui Kitty de 
ceva ce văzuse mai înainte. Ce era? Cu dificultate, 
mintea ei se agăţă de o amintire - cea a djinnului 
Bartimaeus, schimbându-şi forma. El trebuia să ocupe o 
formă de un fel oarecare când venea pe Pământ, deşi 
alegerile sale erau mereu fluide. Poate, acum că rolurile 
erau inversate, ar trebui să încerce şi ea acelaşi lucru. 

Şi-ar putea face o formă... Şi, în acest moment, îi 
reveni în minte scopul vizitei. Da, pe Bartimaeus venise 
să-l caute! 

Teama o părăsi; era entuziasmată. Se apucă imediat 
de treabă, construindu-şi un corp. 

Din nefericire era mai uşor de gândit decât de pus în 
practică. Nu avu nici o dificultate, odată ce îşi puse din 
nou mintea la contribuţie, să transforme o parte din 
energiile plutitoare în ceva ce aducea cu o formă umană. 
Avea un fel de cap globular, un tors îndesat şi patru 
membre inegale, toate complet transparente, astfel încât 
culorile şi luminile grăbite din spate se deformau pe 


369 


suprafaţa sa. Dar când Kitty încercă să îmbunătăţească 
această marionetă primitivă şi să o preschimbe în ceva 
mai rafinat şi mai precis, descoperi că nu se putea 
concentra asupra sa în totalitate. Când modelă şi egaliză 
picioarele, capul i se dezumflă ca untul topit; când se 
grăbi să repare asta şi să adauge o faţă, partea de jos se 
topi pe jumătate şi începu să atârne. Aşa decurseră 
lucrurile, până când seriile ei de îmbunătăţiri grăbite 
distruseră complet figurina, şi aceasta se stabiliză într-o 
masă informă, cu capul mic şi cu fese enorme. Kitty o 
privi nemulțumită. 

De asemenea, se dovedi foarte greu de manevrat. 
Deşi o putea duce înainte şi înapoi - plutea printre 
energiile furioase ca o pasăre prinsă în furtună -, Kitty 
descoperi că nu putea să-şi controleze direct membrele. 
Când se strădui să facă asta, substanţa corpului începu 
să-i picure la extremităţi, ca firul desfăcut de pe un 
mosor. După un timp Kitty renunţă, dezgustată, şi lăsă 
figurina să se dizolve în vid. 

În ciuda acestui insucces, se simţi mulţumită de ideea 
ei în principiu, şi începu imediat să lucreze din nou. Într-o 
succesiune rapidă încercă diverse  corpuri-surogat, 
testându-l pe fiecare din punctul de vedere al uşurinţei 
de a-l controla. Primul, o siluetă ca un băț - semănând cu 
desenul unui copil -, conţinea mai puţină substanţă 
decât precedentul; Kitty reuşi să-l împiedice să se 
descompună, dar văzu că energiile sălbatice din jur îl 
făceau să cadă ca o muscă. Cel de-al doilea, un cârnat 
şerpuitor cu un cârcel la capăt, era mai stabil, dar deloc 
estetic. Cel de-al treilea, o simplă bilă de materie 
învârtejită, era mult mai rezistent şi mai uşor de 
menţinut, şi cu el ajunse la o distanţă considerabilă, 
plutind senină prin haos. 

„Lipsa membrelor este cheia, se gândi Kitty. O sferă e 
nimerită. Impune ordine.” 

Forma avea cu siguranţă un anume efect asupra 
împrejurimilor, de vreme ce nu dură mult până ce Kitty 


370 


începu să observe o mică schimbare în materia prin care 
trecea sfera ei. Până atunci încolăcirile de culoare, 
luminile tremurătoare, imaginile intermitente fuseseră 
toate neutre şi fără reacţie, plutind la întâmplare încotro 
doreau. Dar acum - probabil de la înverşunarea cu care 
îşi menținea sfera - păreau să-şi dea seama de prezenţa 
ei. Simţi asta din mişcarea vârtejurilor, care deodată 
deveniră mai clare, hotărâte. Începură să-şi schimbe uşor 
direcţia - năpustindu-se mai aproape pe lângă bilă, apoi 
cotind, parcă stând la îndoială. Asta se întâmplă de mai 
multe ori, încolăcirile şi fulgerele crescând constant în 
număr şi în intensitate. Păreau doar curioase, dar era un 
fel ameninţător de atenţie, precum rechinii care se 
adunau în jurul unui înotător, iar lui Kitty nu-i plăcea. 
Încetini înaintarea bilei, şi cu un efort atent de voinţă - 
acum dobândea mai multă încredere în sine - se impuse 
în faţa vârtejului de substanţă. Luându-şi sfera statică 
drept centru, înaintă, împingând înapoi cele mai 
apropiate încolăciri insistente, care se dizolvară şi se 
împrăştiară. 

Răgazul obţinut nu dură mult. Chiar când Kitty se 
felicita pentru puterea voinţei, o încolăcire sticloasă se 
întinse brusc din marea masă principală ca un 
pseudopod de amibă şi muşcă din marginea sferei ei, 
smulgând o bucată. Pe când se străduia să repare strică- 
ciunea, o altă încolăcire o fulgeră din partea opusă şi îi 
luă o altă bucată. Furioasă, împinse încolăcirile înapoi. 
Masa principală din jurul ei pulsă şi tremură. Lumini 
clipiră în pâlcuri întâmplătoare. Pentru prima oară Kitty 
simţi cu adevărat teamă. 

„Bartimaeus, se gândi. Unde eşti?” 

Cuvântul păru să stârnească o reacţie în substanţă; o 
izbucnire bruscă de imagini statice explodă şi se mistui, 
mai puternică şi mai durabilă decât înainte. Una sau 
două imagini zăboviră ceva mai mult, astfel încât putu să 
distingă detalii: siluete, feţe, petice disparate de cer, o 
dată sigur o clădire - un acoperiş cu coloane. Siluetele 


371 


erau omeneşti, dar purtau un fel neobişnuit de haine. 
Imaginile fugare îi amintiră lui Kitty de ocazii din trecut, 
când amintiri de mult uitate îi apăreau nechemate în 
minte. Dar acestea nu erau amintirile e. 

De parcă răspunzând acestui gând, un puls brusc de 
mişcare departe, în vârtejul confuz, se încheie cu o 
imagine care într-adevăr zăbovi mai mult. Era 
fragmentată, ca şi când se vedea prin obiectivul unui 
aparat foto stricat, dar ce înfăţişa era clar: părinţii ei, 
alături, ţinându-se de mână. Mama ei ridică o mână 
deformată şi îi făcu semn. 

„Kitty! Întoarce-te la noi!” 

„Plecaţi...” Kitty reacţionă confuză şi uimită. Era o 
păcăleală, evident, dar asta n-o făcea mai uşor de 
înghiţit. Concentrarea îi scăzu; puterea ei asupra sferei şi 
a singurei zone de ordine clară slăbi şi tremură. Sfera se 
dezumflă şi se lăsă; încolăciri de materie se apropiau pe 
furiş din toate părţile. 

„Kitty, te iubim!” 

„Duceţi-vă naibii!...” împinse iar încolăcirile înapoi. 
Imaginea mamei şi a tatălui său păli. Cu o hotărâre 
întunecată, Kitty îşi readuse sfera la forma corectă. Era 
din ce în ce mai dependentă de ea pentru orice 
simulacru de control, pentru orice simulacru de a fi ea 
însăşi. Mai mult ca orice îi era teamă să mai plutească 
fără ea. 

Alte imagini se iviră din când în când, fiecare diferită, 
majoritatea prea iuți ca să poată să le distingă. Unele, 
deşi abia perceptibile, trebuie că-i erau cunoscute - îi 
trezeau sentimente difuze de agitaţie şi de pierdere. O 
rafală de lumini; altă imagine, foarte îndepărtată. Un 
bătrân sprijinindu-se într-un băț. În spatele lui era o fâşie 
de întunecime care se deplasa cu repeziciune. 

„Kitty, ajutor! Vine!” 

„Domnul Pennyfeather...” 

„Nu mă lăsa!” Silueta se uită peste umăr, strigă 
îngrozit... Viziunea dispăru... Aproape imediat apăru o 


LU 


372 


alta - o femeie alergând printre coloane, urmărită de 
ceva întunecat şi agil... ca un fulger alb printre umbre. 
Kitty îşi concentră energiile asupra sferei. Nu erau decât 
fantasme, vide şi goale. Nu însemnau nimic. 

„Bartimaeus!” Se gândi din nou la nume, implorator de 
data asta. larăşi iscă o mişcare printre luminile plutitoare 
şi exploziile de culoare în derivă. In apropiere, cu o 
limpezime de cristal, apăru Jakob Hyrnek, zâmbind trist. 

„Întotdeauna ai încercat să fii prea independentă, 
Kitty! De ce nu cedezi? Vino alături de noi aici. E mai 
bine să nu te mai întorci pe Pământ. N-o să-ţi placă dacă 
te întorci.” 

„De ce?” Nu se putu abţine să nu întrebe. 

„Biată copilă! Vei vedea. Nu mai eşti cum erai.” 

O altă imagine apăru alături, un bărbat înalt, cu pielea 
închisă, stând pe un deal acoperit de iarbă. Avea faţa 
gravă. 

„De ce vii aici să ne torturezi?” 

O femeie cu un turban înalt pe cap, scoțând apă din 
fântână. 

„Ai fost o nesăbuită să vii aici. Nu eşti bine-venită.” 

„Vin după ajutor.” 

„N-o să-l obţii!” Imaginea femeii se deformă şi dispăru. 
Bărbatul cu piele închisă la culoare se întoarse cu spatele 
la ea ca să urce dealul. 

„De ce ne torturezi? întrebă el iar, peste umăr. Ne faci 
rău cu prezenţa ta.” O pâlpâire de lumini; şi dispăru şi el. 

Jakob Hyrnek o privi cu un zâmbet viclean. „Dă-te 
bătută, magiciano! Uită de tine! Oricum nu poţi ajunge 
acasă.” 

„Nu sunt magician.” 

„Adevărat! Nu mai eşti nimic acum.” O duzină de 
încolăciri îl cuprinseră; pârâi şi sfârâi într-o multitudine 
de fragmente rotitoare care se mistuiră în depărtare. 

„Nimic...” Kitty îşi privi bila, care din cauza recentei ei 
lipse de atenţie se topise ca zăpada. Mici fulgi zburau de 
pe ce mai rămăsese din suprafaţa ei; ca purtaţi de vânt, 


373 


ţopăiau şi dansau în jurul ei, încercând să ajungă la 
neîncetatul vârtej. Bine, era adevărat, desigur - ea nu 
era nimic: o fiinţă fără substanţă, fără stabilitate. Nu 
avea rost să pretindă altceva. 

Şi aveau dreptate şi în privinţa altui lucru: nu ştia cum 
să ajungă acasă. 

Voința îi slăbi. Lăsă sfera să se micşoreze; se roti ca o 
sfârlează, topindu-se. Kitty începu să plutească... 

O altă imagine apăru fulgerător la o distanţă 
necunoscută. 

„Bună, Kitty!” 

„Pleacă de aici!” 

„Şi eu, care credeam că întrebai de mine.” 


374 


29 


Timp de aproape treizeci de secunde Nathaniel şi 
mercenarul se priviră în tăcere din cele două capete ale 
încăperii. Nici unul nu se mişcă. Cuţitul din mâna 
mercenarului era nemişcat; mâna cealaltă şi-o ţinea 
aproape de brâu. Nathaniel îl privi atent, dar fără 
speranţă. Văzuse ce repede se puteau mişca mâinile 
acelea. Şi era destul de lipsit de apărare. La celelalte 
întâlniri ale lor îl avusese pe Bartimaeus de partea sa. 

Mercenarul vorbi primul. 

— Am venit să te iau înapoi, zise el. Demonul te vrea 
viu. Nathaniel nu spuse nimic. Nu se clinti. Încerca să se 
gândească la o strategie, dar creierul îi era amorţit de 
frică; fiecare gând se mişca având încetineala 
scârţâitoare a gheții. 

— Cred că mai multe dintre potenţialele gazde au fost 
ucise, continua mercenarul. Nouda doreşte să salveze 
cât mai multe trupuri tinere. Deci? Sau ai prefera o 
moarte mai onorabilă? Pot să-ţi fac pe plac. 

— Noi nu... - vocea lui Nathaniel era îngroşată; limba 
parcă nu-i mai încăpea în gură - nu trebuie să ne luptam 
deloc. 

Un râs răsunător. 

— Să ne luptăm? Asta implică o anume egalitate între 
noi. 

— Mai am un sclav rămas sub comanda mea, minţi 
Nathaniel. Gândeşte-te repede, înainte să atace! Incă 
mai putem colabora împotriva inamicului. Este şi în 
interesul tău, trebuie că îţi dai seama; te voi plăti bine 
din avutul naţiunii. Am să-ţi dau aur cât vrei! Te pot face 
lord, pot să îţi dau pământuri, teritorii, orice îşi doreşte 
inima ta neagră. Doar că trebuie să lupţi alături de mine. 
Aici, în aceste hrube, sunt arme pe care le putem folosi... 


375 


Drept răspuns, mercenarul scuipă pe podea. 

— Nu vreau pământuri sau titluri! Secta mea interzice 
astfel de nimicuri. Aur - da! Dar asta o să-mi dea 
demonii, dacă îi slujesc. Şi... Nu vorbi! lţi cunosc 
argumentele! Şi ce dacă Nouda distruge toată Londra, 
sau toată Europa, până la urmă? Poate da foc la toată 
lumea, mie nu-mi pasă! Nu cred în imperii, în miniştri sau 
în regi. Să vină haosul! Eu o voi duce bine. Deci care e 
răspunsul tău? Vrei să mori aici? 

Ochii lui Nathaniel se îngustară. 

— Răspunsul meu vine pe la spatele tău în vârful 
picioarelor. Ucide-l, Belazael! Loveşte-l! 

Când strigă, arătă sus pe scări. Mercenarul se feri, se 
întoarse gata de atac, văzu scările goale. Murmurând o 
înjurătură, se răsuci iar, cu un disc de argint în căuşul 
palmei, şi îl zări pe Nathaniel întorcându-se şi el, 
îndreptându-se spre hrube prin pasaj. Braţul i se mişcă; 
discul dispăru... 

Nathaniel se răsucise şi încercase să fugă dintr-o 
singură mişcare disperată. Îşi pierdu echilibrul, se 
împiedică de o dală şi căzu... 

Discul de argint fulgeră prin aer, lovi zidul de deasupra 
capului lui Nathaniel, ricoşă de partea opusă a pasajului 
şi căzu zăngănind pe podea. 

Nathaniel ateriză în patru labe; se chinui să se ridice 
şi, luând discul de argint, o rupse la fugă. Aruncă o 
privire în urmă. 

Mercenarul înaintă către pasaj, cu chipul posomorăt. 
Nu se grăbea; în jurul cizmelor sale pulsau lumini şi pete 
colorate. Primul pas pe care îl făcu fu de trei ori mai 
mare decât al unui om obişnuit; la al doilea ajunse chiar 
în spatele lui Nathaniel. Ridică cuțitul. Nathaniel ţipă, se 
feri... 

Din zidul de piatră al pasajului ieşi o umbră, tăcută ca 
fumul. Un braţ se  încolăci în jurul mijlocului 
mercenarului; un braţ îl cuprinse de după gât. Capul 
bărbatului fu tras în spate. Mercenarul îşi înălţă cuțitul, 


376 


lovi cu el. Umbra gemu, dar strânse şi mai tare. O 
strălucire albastră îngreţoşătoare ieşi din umbră şi îl 
învălui pe mercenar; acesta tuşi şi scuipă. Alte umbre se 
desprinseră din ziduri şi din podea, se învălătuciră în 
jurul pantalonilor şi al cizmelor lui, îl apucară de mantia 
fâlfâitoare. Mercenarul dădu cu cuțitul în stânga şi în 
dreapta; bătu din călcâie - cizmele de şapte leghe pe pas 
se puseră în mişcare. Dintr-o singură zvâcnire ajunse pe 
coridor, oprindu-se la o răspântie aflată undeva departe, 
în faţă. Dar lucirea albastră se ţinea deasupra capului 
său, umbrele se agăţau de el ca lipitorile, şi altele se 
iveau din zidurile de piatră. 


Nathaniel se sprijini de perete. Era din pricina 
cizmelor, desigur; aura lor declanşase capcana de îndată 
ce mercenarul pătrunsese pe coridor. Umbrele se 
năpustiseră imediat asupra posesorului. Problema era că 
fusese un atac magic, şi - după cum ştia din experienţe 
neplăcute - rezistenţa mercenarului la magie era uriaşă. 

Dar intervenţia lor îi dăduse timp să respire. Hruba cu 
pricina era undeva în faţă, dincolo de locul unde 
mercenarul se zbătuse şi se luptase. Nu mai dispunea de 
nici un ajutor. Strângând cu atenţie discul de argint 
(marginile erau foarte tăioase), Nathaniel se strecură pe 
coridor, pe lângă numeroase uşi şi cotituri, apropiindu-se 
din ce în ce mai mult de răspântie. 

Atât de multe umbre se abătuseră asupra duşmanului, 
încât Nathaniel abia îl mai putea distinge. Era ascuns sub 
o grămadă de corpuri şerpuitoare. Doar greutatea lor îl 
forţase să se lase în genunchi; din când în când faţa lui, 
violacee sub barbă, şi strălucirea înăbugşitoare ieşeau la 
iveală. Părea pe jumătate sufocat, dar cuțitul tot lucea pe 
lângă el. Încolăciri de esenţă topită murdăreau podeaua 
ca aşchiile de lemn. 

„E tot de argint, se gândi Nathaniel. Cuţitul... nu-i pot 
rezista. Mai devreme sau mai târziu va fi liber.” 

Această informaţie îl făcu să se grăbească. Ajunse la 


377 


răspântie; ţinând discul în mâna ridicată şi cu spatele la 
zid, trecu de ea, privind mereu către combatanți. Exact 
în acel moment, o umbră căzu la pământ, tăiată în două 
dintr-o lovitură. Nathaniel nu mai zăbovi; nu mai avea 
mult timp. 

Merse pe coridor, drept înainte, până sub pământ. 
Acolo, la capăt: uşa de oţel cu mica ferestruică - intrarea 
în trezorerie. 

Nathaniel alergă spre ea. Se uită în spate, în direcţia 
de unde venise. Vânzoleală îndepărtată, oftaturi, gemete 
nepământeşti. „Lasă-l acum pe mercenar!” Ce trebuia să 
facă? 

Cercetă uşa. Era destul de obişnuită: ferestruică, o 
clanţă simplă, nici un fel de alte semne sau crestături. Ar 
putea să conţină vreo capcană? Era posibil; totuşi 
funcţionarul nu pomenise nimic. O Pestilenţă păzea 
comorile dinăuntru, asta ştia, dar cum se declanşa? 
Poate că simpla deschidere a uşii avea s-o declanşeze... 

Mâinile lui Nathaniel ezitară în preajma clanţei. Sa 
îndrăznească? 

Se uită înapoi peste umăr. Nu era bine, trebuia să ia 
Toiagul. Altfel era mort. Apucă clanţa, apăsă şi trase... 

Nu se întâmplă nimic. Uşa rămase neclintită. 

Nathaniel înjură şi îi dădu drumul. Era încuiată 
cumva... Îşi stoarse creierii. Nu se vedea nici o gaură a 
cheii. Vreo încuietoare magică? Dacă aşa era, nu va 
descoperi niciodată Vraja. 

Îi veni un gând nebunesc. Apasă iar pe clanţă. De data 
asta împinse. 

Ah! Uşa se puse în mişcare. Nathaniel o lăsă să se 
deschidă larg. Işi ţinu respiraţia. 

Nu auzi bolborosind nici o Pestilenţă. Lumini automate 
se aprinseră, pesemne de la vreun imp captiv în tavanul 
hrubei. Totul era aşa cum văzuse cu două zile înainte: 
postamentul de marmură în mijloc, plin vârf cu comori; 
camera altminteri goală; cercul larg de dale verzi de jur 
împrejurul postamentului, întinzându-se până aproape de 


378 


uşă. 

Nathaniel se  scărpină în barbă. După toate 
probabilitățile, dacă păşea pe acele dale verzi, Pestilenţa 
avea să se ridice, iar el ar pieri într-un mod oribil în 
câteva secunde. Ideea nu era atrăgătoare. Dar cum o 
putea evita? Cercul de dale era mult prea lat ca să sară 
peste el, nu se putea căţăra deasupra lor, şi nu putea 
zbura... 

Îl copleşi nehotărârea. Nu se putea întoarce - situaţia 
era prea disperată, iar Kitty se baza pe el să reuşească. 
Dar să intre în cameră însemna să moară. Nu avea 
mijloace de apărare; nici un Scut sau Vrajă... 

Ochii i se fixară pe un obiect care stătea în centrul 
postamentului. O piatră de jad montată într-un oval 
delicat de aur; atârna de un lanţ, pe un suport de lemn. 
Amuleta din Samarkand... Nathaniel ştia foarte bine ce 
putere are. O văzuse respingându-l pe demonul 
Ramuthra; putea să se descurce foarte bine şi cu o 
Pestilenţă. Dacă alerga, cât de repede ar fi făcut-o...? 

Îşi muşcă buzele. Nu - distanţa până la postament era 
mult prea mare. Nu va reuşi niciodată să ajungă la 
Amuletă înainte... 

Nu un sunet îl alarmă; coridorul din spatele lui era 
cufundat în linişte. Dar o intuiţie, o bruscă premoniţie ce 
îi trimise fiori pe şira spinării îl făcu să se întoarcă. 
Priveliştea de pe coridor îi puse un nod în stomac, îi 
înmuie genunchii. 

Cu pumnii şi cuțitul, mercenarul reuşise să scape de 
toate umbrele, mai puţin de una; fragmente zdrenţuite 
din celelalte zăceau pe podea, în jurul lui. Alte umbre 
încă mai ieşeau din ziduri; una dintre ele aruncă un puls 
albastru către mercenar, care îl izbi pe moment de 
perete, dar el nu se opri. Ignorând umbra din spinare, 
care se străduia să-l gâtuie, mercenarul se aplecă şi îşi 
scoase mai întâi o cizmă, apoi şi pe cealaltă. Se loviră de 
dale, căzură pe o parte. 

Mercenarul se îndepărtă de cizme; pe dată interesul 


379 


umbrelor pentru el scăzu. Pluteau în jurul cizmelor, 
adulmecând şi împungându-le cu degete lungi. Umbra 
din spinare era distrasă, îşi slăbi strânsoarea. O 
scuturare, o lovitură cu cuțitul de argint - unde era acum 
umbra? Două bucăţi care se căutau pe podea, întinzând 
ghearele. 

În timp ce Nathaniel privea, mercenarul porni pe 
coridor spre el. Venea implacabil, dar lent. Mantia îi era 
zdrenţuită, mergea în şosete. Ferocitatea atacului 
umbrelor părea să-l fi slăbit - faţa îi era vânătă de la 
efort; şchiopăta şi tuşea la fiecare pas. 

Nathaniel stătea în cadrul uşii, pe jumătate înăuntru, 
pe jumătate afară din trezorerie. Capul i se mişca 
frenetic - dintr-o parte în alta, de la dalele verzi la 
mercenar. li era rău de frică; trebuia să decidă între două 
variante de a muri. 

Se strădui să-şi vină în fire. În prima variantă, moartea 
era inevitabilă. Expresia de pe faţa mercenarului îi 
promitea suferinţă. Cât despre cealaltă... 

Amuleta luci rece pe postamentul din mijlocul camerei, 
chemându-l la ea. Era aşa de departe... Dar Pestilenţa 
cel puţin avea să fie rapidă. 

Nathaniel se hotărî. Plecă din uşă, se îndepărtă de 
camera comorilor, îndreptându-se către mercenarul care 
se apropia. 

Ochii albaştri se fixară asupra lui. Bărbatul zâmbi. 
Cuţitul se ridică. 

Nathaniel se răsuci pe călcâie şi se grăbi înapoi spre 
uşă. Ignoră mârâitul de mânie din spatele lui, se uită 
doar drept înainte. Era vital să prindă viteză, să atingă 
dalele verzi cu maximum de viteză... 

O explozie de durere în umăr; ţipă ca un animal, se 
clătină, dar continuă să alerge. Trecu de uşă, pătrunse în 
cameră; dale verzi se întindeau drept în faţă... 

Paşi şchiopătaţi chiar în spate. O tuse seacă. 

Marginea dalelor. Ţâşni, sări în aer cât de departe 
putu... 


380 


Ateriză. Alergă mai departe. 

Peste tot în jurul lui, sâsâitul a o mie de şerpi; vapori 
galbeni-verzui se ridicară din dale. 

In faţă era postamentul; comorile luceau pe el. Toiagul 
lui Gladstone, o mănuşă cu giuvaiere, o vioară veche, 
pătată cu sânge; cupe, săbii, casete şi tapiserii. 
Nathaniel se uită ţintă la Amuleta din Samarkand, 
clătinându-se şi scuturându-se la impactul fiecărui pas. 

Vapori verzi acopereau totul cu un văl pământiu. 
Nathaniel îşi simţi pielea usturându-l... Usturimea se 
accentuă, deveni o bruscă durere disperată. Simţi miros 
de ars... 

O tuse în urma lui. Ceva îl atinse uşor pe spate. 

Postamentul. Întinse mâna înainte, înşfacă colierul; îl 
smulse de pe suport. Sări, se răsuci, căzu grămadă pe 
postament,  împrăştie  giuvaierele şi comorile, se 
rostogoli, se prăbuşi pe dalele din partea cealaltă. Ochii îi 
ardeau; îi închise strâns. Pielea îi luase foc; în depărtare 
auzi o voce ţipând în agonie - era el însuşi. 

Orbeşte, îşi puse colierul la gât, simţi cum Amuleta din 
Samarkand îl atinge pe piept... 

Durerea dispăru. Pielea încă îl ardea, dar era o urmă 
de usturime, nu un chin crescător, cu excepţia umărului, 
care îi pulsa cu o intensitate care îi dădea o stare de rău. 
Auzi o şoaptă, deschise un ochi - văzu vaporii 
încolăcindu-se de jur împrejurul lui,  rotindu-se, 
căutându-i carnea, dar fiind inexorabil traşi în jos, în 
piatra de jad din centrul Amuletei. 

Nathaniel îşi înalţă capul de unde zăcea. Vedea 
tavanul, marginea postamentului lângă el, vaporii care 
umpleau camera. De cealaltă parte nu se zărea nimic. 

Deci unde...? 

O tuse. Chiar după postament. 

Nathaniel se mişcă; nu rapid, dar cât de repede putu. 
Durerea din umăr îl împiedica să se lase pe braţul drept. 
Cu stângul se ridică într-o poziţie ghemuită, apoi se sculă 
uşor în picioare. 


381 


De partea cealaltă a postamentului stătea mercenarul, 
înconjurat de un nor ameninţător de vapori 
galben-verzui. Încă mai ţinea cuțitul în mână; ochii îi erau 
fixaţi asupra lui Nathaniel. Dar se sprijinea de postament 
şi tuşea la fiecare respiraţie. 

Încet, se îndreptă de spate. Încet, începu să ocolească 
postamentul ca să ajungă la Nathaniel. 

Nathaniel se trase înapoi. 

Omul cu barbă se deplasă cu cea mai mare grijă, de 
parcă l-ar fi durut membrele. Nu ţinea cont de Pestilenţa 
clocotitoare, care îi devora mantia, care îi muşca din 
hainele negre, din şosetele negre groase ce-i acopereau 
picioarele nesigure. Se îndepărtă de postament. 

Nathaniel ajunse cu spatele la zid. Nu putea merge 
mai departe. Mâinile îi erau goale. Pierduse discul de 
argint în timp ce alerga. Nu mai avea apărare. 

Pestilenţa se învârtea şi mai întunecată în jurul formei 
care se apropia. Nathaniel văzu o grimasă ivindu-se pe 
faţa mercenarului, poate de îndoială sau de durere. li 
dispărea rezistenţa? Deja fusese nevoită să facă faţă 
atacului prelungit al umbrelor, iar acum o solicita şi 
Pestilenţa... | se schimbase culoarea pielii? Era poate 
puţin îngălbenită, puţin pătată...? 

Paşii nemiloşi continuară; ochii de un albastru spălăcit 
îl sfredeliră. 

Nathaniel se lipi de zid. Instinctiv mâna i se încleştă în 
jurul Amuletei; metalul era rece la atingere. 

Norul de Pestilenţă se umflă deodată, îl învălui pe 
mercenar ca o mantie. Era ca şi când ar fi găsit brusc o 
breşă, un punct slab în armura sa. Se rotea ca un roi de 
viespi  înconjurând un inamic, înţepând, înţepând. 
Mercenarul îşi continuă drumul. Pielea de pe faţă i se 
crăpa ca hârtia veche. Carnea de dedesubt cădea 
înăuntru, de parcă era absorbită. Culoarea dispăru din 
barba neagră ca smoala. Ochii albaştri pal îl ţintuiau pe 
Nathaniel cu o ură teribilă. 

Mai aproape, tot mai aproape. Mâna care ţinea cuțitul 


382 


se zbârcise, ajunsese un simplu morman de oase sub o 
coajă de piele. Acum barba era cenuşie, acum era albă; 
oasele pomeţilor ieşiră prin păr ca nişte colţi de stâncă. 
Lui Nathaniel i se părea că mercenarul zâmbeşte. 
Zâmbetul se lăţi, scoase la iveală întinderi imposibile de 
dinţi... Pielea de pe faţă căzu cu totul, lăsând în loc o 
țeastă lucioasă cu o barbă albă tunsă scurt şi ochi de un 
albastru spălăcit, care fulgerară o dată şi apoi se stinseră 
brusc. 

Oase în haine negre. Se prăbuşi; căzu, se descompuse, 
se făcu grămadă, împrăştiind o grămadă de zdrenţe şi de 
fragmente la picioarele lui Nathaniel. 


Furia Pestilenţei se mai potoli; ce mai rămase din ea fu 
atrasă de  Amuletă pe când Nathaniel mergea 
clătinându-se prin cameră. Se duse la postament. Văzută 
prin lentilele sale, aura colectivă a comorilor făcu să-l 
doară ochii. Cea mai strălucitoare era a Toiagului. Întinse 
mâna (observând subconştient micile răni de pe pielea 
sa) şi îl ridică. Îşi aminti îndată netezimea lemnului vechi 
Uşor. 

Nathaniel nu simţi nici un sentiment de triumf. Era 
prea slăbit. Toiagul se afla în mâna lui, dar chiar simpla 
idee de a-l activa îl descuraja. Durerea din umăr îl 
îngreţoşa. Zări vinovatul - un disc însângerat de argint 
ce zăcea pe dale. Lângă el mai era un disc, cel pe care îl 
scăpase. Inţepenit, se aplecă şi îl puse în buzunar. 

Toiagul, Amuleta... Altceva? Cercetă diversele obiecte 
de pe postament. Unele - cele despre care auzise - nu 
puteau fi folosite imediat; altele luceau misterios, mai 
bine le lăsa în pace. Fără să mai zăbovească, plecă din 
camera comorilor. 

Pe drumul de întoarcere, umbrele de pază, atrase de 
aura Toiagului şi a Amuletei, încercară să-i aţină calea. 
Strălucirea lor de un albastru ca de gheaţă fu absorbită 
de Amuletă; oricine se arunca asupra lui Nathaniel fu 
imediat atras în bucata de jad. Nathaniel rămase neatins. 


383 


Pe când mergea, regăsi cizmele de şapte leghe pe pas; 
după câteva minute depăşi linia de dale şi ajunse în 
camera de la intrare. 

Discul său magic era pe birou. 

— Impule, ai trei sarcini, apoi eşti liber! 

— Cred că glumeşti! Una dintre ele e imposibilă, nu? 
să fac o frânghie de nisip? Să construiesc un pod către 
Celălalt Loc? la zi! Spune ce-i mai rău! 

In timpul absenței impului magicianul se aşeză pe 
birou, sprijinit în Toiag. Umărul îi zvâcnea; pielea de pe 
faţă şi de pe mâini încă îl ardea. Respirația îi era 
neregulată. 

Impul se întoarse. Faţa îi era proaspăt spălată şi lucea; 
abia îşi putea stăpâni dorinţa de a pleca. 

— Prima chestiune! Marile spirite pleacă din clădire 
chiar în acest moment. lată! 

O imagine în adâncuri: Nathaniel recunoscu faţada 
veche de la Westminster Hall. Era o gaură în zid. Pe acolo 
ieşea o gloată ţopăitoare - bărbaţi şi femei din guvern, 
sărind cu mişcări stângace, neomeneşti. Detonări 
fulgerau, Infernuri scânteiau, fulgere magice explodau şi 
dispăreau la întâmplare. In mijlocul lor se clătina silueta 
scundă şi rotundă a lui Quentin Makepeace. Impul 
remarcă: 

— Uite-i cum pleacă! Cam patruzeci, aş zice. Unii sunt 
încă nesiguri pe picioare, ca nişte viței nou-născuţi. O să 
se obişnuiască, sunt sigur. 

Nathaniel oftă. 

— Foarte bine! 

—A doua chestiune, şefu'! O să găseşti o 
ascunzătoare cu arme sus pe scări, a treia uşă pe 
stânga. A treia chestiune... 

— Da? Ea unde este? 

— Sus, o iei la dreapta, pe lângă Sala Statuilor. Uite, 
pot să-ţi arăt, dacă vrei! 

Se formă o imagine: un birou administrativ de la 
Whitehall. Pe jos, într-o pentagramă, o fată stătea 


384 


nemişcată. 

— Măreşte, îi porunci Nathaniel. Te poţi apropia de ea? 

— Da, dar nu e nimic drăguţ de văzut! Este aceeaşi 
fată, să ştii. Să nu crezi că nu-i. Uite! Inţelegi ce vreau să 
spun? N-am fost sigur la început, dar i-am recunoscut 
hainele!... 

— Oh, Kitty, zise Nathaniel. 


385 


30 


„Nu te-ai grăbit”, se gândi Kitty. 

„Ce vrei să spui? De-abia ai ajuns!” 

„Prostii! Plutesc pe aici de o veşnicie. Au fost peste tot 
în jurul meu, spunându-mi să plec, că nu sunt nimic şi că 
n-ar trebui să pierd timpul căutând, şi am început să-i 
cred, Bartimaeus! Tocmai eram pe punctul de a renunţa 
complet când ai venit tu la mine.” 

„Să renunţi? Nu eşti aici decât de câteva secunde. În 
timp pământesc, adică. Nu merge la fel pe partea asta. E 
mai cu bucle. Aş încerca să explic, dar, hei, lucrul cel mai 
important este că... eşti aici! N-am crezut că vei veni.” 

„N-a fost aşa greu. Presupun că din cauză că m-ai 
ajutat.” 

„E mai greu decât crezi. Eşti prima după Ptolemeu 
care reuşeşte. Necesită capacitatea de a te separa de 
tine însuţi, ceea ce e imposibil pentru magicieni, ei fiind 
ceea ce sunt. Cei care nu reuşesc să facă asta 
înnebunesc!” 

„Asta e problema mea acum, această separație! Că nu 
sunt eu.” 

„De ce nu încerci să-ţi creezi o înfăţişare? Ceva pe 
care să te concentrezi. Poate te vei simţi mai bine.” 

„Am făcut deja câteva! Singura care a mers a fosto 
bilă, şi asta a părut să... să-i supere.” 

„Nu suntem supăraţi. lţi par supărat?” 

Kitty cercetă imaginea îndepărtată, licărindă. Era o 
femeie maiestuoasă, cu pielea închisă, cu gâtul lung, 
purtând un turban înalt şi o tunică lungă, albă; stătea pe 
un tron de marmură. Faţa îi era frumoasă şi senină. 

„Nu, se gândi ea, deloc. Dar eşti diferit!” 

„Nu mă refer la ea. Nu sunt eu - e o amintire. Eu sunt 
peste tot în jurul tău. Noi suntem peste tot în jurul tău! 


386 


Nu e la fel ca de partea cealaltă a Porții. Aici nu există 
diferenţă între spirite. Suntem toţi unul. lar asta te 
include acum şi pe tine.” 

Încolăciri de multiple nuanţe şi texturi se învârtejiră în 
jur, de parcă îi confirmau spusele. Imaginea femeii 
dispăru; reapărură altele. Kitty o văzu pe fiecare de zeci 
de ori, de parcă refractată în ochiul unei insecte, dar ştia 
că nu imaginile erau multiplicate, ci ea însăşi. 

„Nu prea îmi place asta”, se gândi. 

„Imaginile sunt amintiri; unele dintre ele se poate să 
fie ale tale. Este cam greu să te aduni, ştiu! ŞI lui 
Ptolemeu i s-a părut greu, dar s-a mai înviorat când şi-a 
făcut o formă. Era foarte artistică, o bună aproximare a 
lui însuşi. De ce nu mai faci o încercare?” 

„Pot face o bilă.” 

„Eu nu stau de vorbă cu o bilă! Ai puţină încredere!” 

Kitty se îmbărbătă şi îşi exercită voinţa asupra 
substanţelor care apăreau; ca mai înainte, reuşi să 
creeze ceva care semăna vag cu o formă umană. Avea 
un cap mare şi instabil, un corp lung şi slab 
terminându-se cu o masă triunghiulară care aducea a 
fustă, două braţe precum nişte bețe şi o pereche de 
picioare cam ca nişte trunchiuri de copac. Avea o 
înfăţişare ciudată. 

Mai mulţi cârcei de materie o cercetară şovăielnic. 

„Ce e chestia asta?” 

„E un braţ.” 

„Oh, da. Ce bine! Hmm... Aşa te vezi pe tine, Kitty? Ai 
serioase probleme de respect de sine. Uite un pont: 
picioarele tale adevărate nu sunt aşa de groase. Nu la 
glezne, în orice caz.” 

„Greu, se gândi Kitty. Asta e tot ce pot face.” 

„Fă-ţi o faţă, cel puţin, şi, pentru numele lui 
Dumnezeu, fă una drăguță!” 

Kitty se strădui şi reuşi să alcătuiască o pereche de 
ochi porcini, un nas lung de vrăjitoare şi o gură 
strâmbată într-un zâmbet tâmp. „Bine, nu eşti deloc 


387 


Leonardo!” 

O imagine rapidă apăru şi dispăru fulgerător în 
apropiere - un bărbat cu barbă uitându-se la un perete. 

„Ar fi de ajutor, îşi spuse Kitty furioasă, dacă aş avea 
altceva la care să mă uit în afară de toată MIZERIA asta!” 
Cu un efort extrem, îşi făcu corpul-surogat să arunce un 
braţ în afară la materia rotitoare dimprejur. 

Unii dintre  cârceii  încolăciţi se traseră înapoi, 
prefăcându-se speriaţi. 

„Voi, oamenii, sunteţi atât de inconsecvenţi. Pretindeţi 
că iubiţi stabilitatea şi ordinea, dar ce e Pământul, dacă 
nu o mare mizerie? Haos, violenţă, nemulţumire şi 
revoltă oriunde te-ai uita. E mult mai linişte aici. Dar 
poate reuşesc să te ajut. Sa fac lucrurile puţin mai 
uşoare. Păstrează acum controlul acelui minunat corp al 
tău. N-aş vrea ca respectivele chestii numite braţe să 
cadă - asta le-ar strica perfecțiunea.” 

Zone de materie curgătoare din apropiere trecură 
printr-o transformare. Şuviţe licăritoare de lumină se 
lungiră, se lăţiră, se solidificară în planuri; răsuciri şi 
spirale se făcură drepte şi înalte, desfăcându-se în 
unghiurile potrivite, unindu-se cu altele şi reîmpăr- 
ţindu-se. În câteva momente ceva care semăna cu o 
cameră se formă în jurul corpului ei: o podea sticloasă; 
pilaştri pătraţi pe toate laturile; dincolo de ei, scări 
ducând în jos spre o platformă, apoi nimic. Deasupra era 
un acoperiş simplu şi plat, de asemenea translucid. 
Dincolo de acoperiş, între pilaştri, sub podea, mişcarea 
neîncetată a Celuilalt Loc continua nestingherită. 

lluzia unui spaţiu fizic o făcu deodată pe Kitty să se 
teamă de vidul dimprejur; manechinul ei se ghemui în 
mijlocul camerei, cât mai departe de margini. 

„Cum vine asta?” 

„Este... Bine, dar tu ce faci?” 

„Sunt aici. Nu e nevoie să mă vezi.” 

„Dar aş prefera.” 

„Oh, în regulă! Presupun că eu sunt gazda.” 


388 


Dintre pilaştrii de la capătul micii săli se ivi o siluetă - 
băiatul cu faţa fără vârstă. Dacă pe Pământ fusese 
atrăgător, aici era splendid de frumos; faţa îi radia 
bucurie şi calm, pielea îi strălucea de lumină şi de 
culoare. Traversă în tăcere podeaua şi se opri în faţa 
formei cu capul instabil, cu pieptul scobit şi cu picioare 
groase care era Kitty. 

„Mersi, se gândi Kitty amărâtă. Asta mă face să mă 
simt cu mult mai bine.” 

„De fapt nu sunt eu, nu mai mult decât tu eşti asta. 
Acum faci parte din această formă la fel de mult ca mine. 
Nu există nici o separare în Celălalt Loc.” 

„Nu mă simţeam aşa înainte să vii. Mi-au zis că nu 
sunt dorită, că sunt o rană.” 

„Doar fiindcă încerci să impui ordine în lumea noastră 
- iar ordinea înseamnă limitare. N-ar trebui să existe 
limitări aici: nimic definitiv, nimic definit. Fie că este o 
figură stângace din bețe sau o bilă plutitoare, ori o 
„casă” ca asta - băiatul arătă nonşalant cu mâna -, e 
ceva străin, şi nu poate rezista mult. Ne doare să fim 
îngrădiţi în vreun fel.” 

Băiatul se îndepărtă de lângă ea şi se uită afară, 
printre doi pilaştri şi luminile grăbite. Surogatul lui Kitty 
se clătină după el. 

„Bartimaeus!...” 

„Nume, nume, nume! Ele sunt îngrădirea supremă. 
Sunt cel mai greu blestem dintre toate. Fiecare este o 
condamnare la sclavie. Aici suntem toţi unul - nu avem 
nume. Dar ce fac magicienii? Pătrund aici cu invocaţiile 
lor; cuvintele lor ne trag afară, bucată cu bucată. Pe 
măsură ce fiecare bucată trece dincolo, este definită: 
câştigă un nume şi puteri proprii, dar este separată de 
rest. Ce se întâmplă apoi? Ca maimuţele la circ, facem 
trucuri să ne mulţumim stăpânii, fiindcă altfel ne rănesc 
fragila noastră esenţă. Nici când ne întoarcem aici nu 
suntem cu totul în siguranţă. Odată ce ni s-a dat un 
nume, putem fi invocaţi din nou, şi din nou, până când 


389 


esenţa ni se uzează.” 

Se întoarse şi o bătu pe aşa-zisa Kitty pe spatele 
capului ei globular. 

„Eşti aşa de deranjată de conexiunea lucrurilor de aici, 
că preferi să te agăţi de ceva atât de neplăcut precum 
această monstruozitate - nu te supăra, te rog -, decât să 
pluteşti liberă cu noi după bunul plac. Pentru noi, pe 
Pământ e invers. Deodată suntem separați de această 
fluiditate, lăsaţi singuri şi vulnerabili într-o lume care te 
defineşte cu cruzime. Schimbându-ne forma câştigăm 
puţină consolare, dar niciodată nu ne scapă de durere 
pentru prea mult timp. Nu e de mirare că unii dintre noi 
devin ranchiunoşi.” 

Kitty ignorase monologul. Îi displăcea atât de mult felul 
în care arăta, încât ajustase pe furiş dimensiunea 
capului, trimisese mai jos nişte materie ca să-i mai 
împlinească bustul sfrijit. Îşi micşorase puţin şi nasul, şi 
îşi făcuse gura mai mică şi mai puţin lăbărţată. Da! Era 
vizibil mai bine. 

Băiatul îşi dădu ochii peste cap. 

„Asta e exact ce vreau să spun! Nu-ţi poţi lua gândul 
de la ideea că acest lucru eşti într-un fel tu. Nu e decâto 
marionetă. Las-o încolo!” 

Kitty renunţă la încercarea de a desena nişte păr pe 
capul creaturii, îşi îndreptă toată atenţia către băiatul 
radios, a cărui faţă devenise deodată gravă. 

„De ce ai venit aici, Kitty?” 

„Fiindcă asta a făcut Ptolemeu. Am vrut să demonstrez 
ce pot, să arăt că am încredere în tine. Ai zis că după ce 
a reuşit asta, ai fost încântat să-i fii sclav. Ei bine, eu nu 
vreau sclavi, dar chiar am nevoie de ajutorul tău. De asta 
am venit.” 

Ochii băiatului erau cristale negre pline de stele. 

„În ce fel ai nevoie de ajutorul meu?” 

„Ştii de ce. Acei de... acele spirite care au evadat. 
Plănuiesc să atace Londra, să ucidă oamenii.” 

„N-au făcut încă asta? remarcă băiatul în treacăt. Se 


390 


mişcă puţin cam greu.” 

„Nu fi crud!” În agitația ei, creatura lui Kitty îşi legănă 
braţele deasupra capului şi o porni înainte prin încăpere. 
Băiatul se trase înapoi, surprins. „Majoritatea oamenilor 
din Londra sunt nevinovaţi! Nu-i doresc pe magicieni mai 
mult decât tine. Te rog, în numele lor, Bartimaeus! Ei 
sunt cei care vor avea de suferit atunci când armata lui 
Nouda se va dezlănţui.” 

Băiatul încuviinţă dând trist din cap. 

„Faquarl şi Nouda sunt nebuni. Asta se întâmplă unora 
dintre noi când suntem invocaţi de prea multe ori. 
Sclavia ne corupe. Personalităţile noastre devin brutale, 
ursuze, răzbunătoare; ne afectează mai mult banalele 
umiliri suferite în lumea voastră decât minunile şi 
plăcerile acestui loc. Greu de crezut, dar adevărat.” 

Kitty se uită la fulgerele de lumină şi la infinitatea 
esenței în mişcare. 

„Ce faceţi de fapt aici?” întreba ea. 

„Nu e vorba despre a face. Este vorba despre a fi. Nu 
mă aştept să înţelegi: eşti om - poţi vedea doar 
suprafeţe, şi apoi vrei să te impui asupra lor. lar Faquari 
şi Nouda au fost pervertiţi după imaginea voastră. Se 
definesc acum prin ura lor - e atât de puternică, încât vor 
de fapt să fie separați de asta, cu condiţia să se poată 
răzbuna. Intr-un fel e o capitulare finală în faţa valorilor 
lumii voastre. Hei - dar începi să te pricepi din ce în ce 
mai bine să manipulezi chestia aia...” 

La adăpost de energiile din Celălalt Loc, Kitty găsea că 
e mai uşor să îşi mişte manechinul. Se fâţâia încoace şi 
încolo prin mica încăpere, legănându-şi braţele şi 
mişcându-şi capul ca un balon dintr-o parte în alta, de 
parcă saluta publicul. Băiatul dădu din cap, aprobator. 

„Ştii, e aproape o îmbunătăţire a adevăratului tău eu.” 

Kitty se făcu că nu aude. Manechinul se opri lângă 
băiat. 

„Am făcut ce a făcut şi Ptolemeu, se gândi ea. Ti-am 
arătat ce pot. Şi tu mi-ai răspuns la chemare - ai 


391 


acceptat-o! Acum am nevoie de ajutor ca să opresc ceea 
ce fac de... ceea ce fac Faquarl şi Nouda.” 

Băiatul zâmbi. 

„Sacrificiul tău e într-adevăr măreț, şi în memoria lui 
Ptolemeu mi-ar face plăcere să îţi întorc gestul. Dar sunt 
două probleme care mă împiedică. Întâi, va trebui să mă 
invoci înapoi pe Pământ, iar asta s-ar putea să n-ai încă 
putere să faci.” 

„De ce?” întrebă Kitty. Băiatul se uită la ea cu o 
expresie amabilă, aproape blândă. Asta o descurajă. „De 
ce?” întrebă din nou. 

„A doua problemă, continua băiatul, este nefericita 
mea slăbiciune. N-am stat aici suficient ca să-mi recapăt 
complet energiile, iar Faquarl - ca să nu mai spun de 
Nouda - are mai multă putere într-unul din degetele de 
la picioare decât am eu în acest moment. 

Nu prea doresc să intru într-o sclavie care garantat îmi 
va fi fatală, îmi pare rău, dar aşa stau lucrurile!” 

„Nu va fi sclavie. Ţi-am mai zis.” Manechinul întinse o 
mână către băiat, şovăind. 

„Dar ar fi fatală.” 

Manechinul lui Kitty lăsă braţul în jos. 

„Bine! Dar dacă am avea Toiagul?” 

„Lui Gladstone? Cum? Cine l-ar folosi? Tu n-ai putea.” 

„Nathaniel încearcă să pună mâna pe el chiar acum.” 

„Toate bune, dar ar putea el folosi... Stai puţin!” 
Trăsăturile radioase ale băiatului se contorsionară, îşi 
pierdură din veridicitate, de parcă inteligenţa care le 
controla se retrăsese şocată; o clipă mai târziu erau la fel 
de perfecte ca mai înainte. „Stai să ne înţelegem! Ţi-a 
spus numele lui?” 

„Da! Acum...” 

„Îmi place asta... Îmi place asta! Pe mine m-a 
persecutat ani întregi, doar fiindcă l-aş fi putut da de gol, 
iar acum îi spune oricărei fetişcane pe care o întâlneşte, 
gratis! Cine altcineva mai ştie? Faquari? Nouda? Şi-a 
scris numele cu litere de neon şi s-a lăudat cu el în tot 


392 


oraşul? Te întreb! lar eu nu l-am pomenit niciodată 
nimănui!” 

„L-ai lăsat să-ţi scape ultima oară când te-am invocat.” 

„Ei, în afară de asta.” 

„Dar ai fi putut să le spui duşmanilor lui, nu-i aşa, 
Bartimaeus? Ai fi găsit un mod de a-i face rău, dacă ai fi 
vrut într-adevăr. lar Nathaniel ştie şi el asta, cred. Am 
avut o discuţie cu el.” 

Băiatul părea gânditor. 

„Hmm... Ştiu eu ce-i cu aceste discuţii ale tale.” 

„Oricum, s-a dus după Toiag; eu am venit după tine. 
Împreună...” 

„Oricum ai lua-o, adevărul e că nici unul dintre noi nu 
e în stare să lupte. Nu mai este. Tu nu vei fi, una la 
mână. Cât despre Mandrake, ultima dată când a încercat 
să folosească Toiagul, a încasat-o. Ce te face să crezi că 
acum va avea puterea s-o facă? Era extenuat ultima oară 
când l-am văzut... lar esenţa mea e atât de slăbită, că 
n-aş putea menţine o formă pe Pământ, darămite să mai 
fac şi ceva de folos. Probabil că n-aş suporta durerea 
materializării, în primul rând. Faquarl a înţeles bine asta. 
El nu trebuie să-şi facă griji cu privire la durere. Nu, hai 
să nu ne ascundem după deget, Kitty! O pauză. Ce? Ce 
s-a întâmplat?” 

Manechinul îşi înclinase capul globular şi îl privea 
pătrunzător pe băiat. Băiatul nu se mai simţi în largul lui. 

„Ce? Ce faci...? O! Nu! Absolut imposibil!” 

„Dar, Bartimaeus, îţi va proteja esenţa. N-ai simţi nici o 
durere!” 

„Î-hî! Nu!” 

„Şi dacă ţi-ai uni puterile cu ale lui, poate Toiagul...” 
„Nu!” 

„Ce ar fi făcut Ptolemeu?” 

Băiatul se întoarse. Se duse la cel mai apropiat pilastru 
şi se aşeză pe trepte, privind în vidul rotitor. 

„Ptolemeu mi-a arătat cum ar fi putut să fie, remarcă 
el într-un târziu. A crezut că va fi primul într-un lung şir - 


393 


dar, în două mii de ani, tu, Kitty, eşti singura care i-a 
urmat exemplul. Singura! El şi cu mine am discutat de la 
egal la egal timp de doi ani. L-am ajutat din când în 
când; în schimb, el m-a lăsat să vă explorez puţin lumea. 
Am hoinărit până la oazele din Fezza şi la sălile cu pilaştri 
de la Axum. Am plutit peste crestele albe ale Munţilor 
Zagros şi peste viroagele de piatră uscată ale deşertului 
Hejaz. Am zburat cu şoimii şi cu norii cirus, sus, sus, 
peste pământ şi peste mare, şi am luat cu mine 
amintirile acestor locuri când m-am întors acasă.” 

Pe când vorbea, mici imagini în succesiune rapidă 
dansau dincolo de pilaştri. Kitty nu le putea distinge, dar 
bănuia că arătau fragmente din minunăţiile pe care le 
văzuse. lşi trimise manechinul să stea lângă el pe 
treaptă; picioarele li se legănau deasupra. 

„Experienţa, continuă băiatul, a fost extraordinară! 
Libertatea mea era asemănătoare cu cea de acasă, în 
timp ce interesul îmi era stârnit de ceea ce vedeam. 
Durerea pe care o simţeam nu era niciodată prea mare, 
din moment ce mă puteam întoarce aici oricând doream. 
Cum dansam între lumi! A fost un mare dar pe care mi 
l-a făcut Ptolemeu, şi nu l-am uitat niciodată. L-am 
cunoscut timp de doi ani. Apoi a murit.” 

„Cum? întrebă Kitty. Cum a murit?” 

Întâi nu veni nici un răspuns. Apoi: 

„Ptolemeu avea un văr, moştenitorul tronului Egiptului. 
Se temea de puterea stăpânului meu. De mai multe ori a 
încercat să scape de el, dar noi - eu şi celălalt djinn - 
l-am împiedicat”. Afară, prin materia rotitoare, Kitty zări 
imagini repetate, mai clare decât de obicei: siluete 
ghemuite pe un pervaz, ţinând cuțite lungi, curbate; 
demoni zburând noaptea de pe acoperişuri; soldaţi la o 
uşă. „L-aş fi luat din Alexandria, mai ales că după 
călătoria lui aici era mai vulnerabil. Dar era încăpățânat; 
a refuzat să plece, chiar şi atunci când magicienii romani 
au ajuns în oraş şi au fost găzduiţi de vărul său la palat.” 

Scurte fulgere în abis: pânze de corabie triunghiulare, 


394 


vase sub un far; şase bărbaţi palizi în mantii aspre, 
cafenii, stând pe un chei. 

„Stăpânului meu îi plăcea, continua băiatul, să fie dus 
aproape în fiecare dimineaţa prin oraş, să lase mirosurile 
pieţelor să plutească peste el - mirodeniile, florile, 
răşinile, terenurile, pieile. Toată lumea era prezentă în 
Alexandria, iar el ştia acest lucru. In plus, oamenii îl 
iubeau. Eu şi celălalt djinn îl purtam în palanchinul său.” 

Aici Kitty prinse imaginea unui scaun cu perdeluţe, 
suspendat pe nişte stâlpi. Sclavi negri îl cărau. In spate 
erau tarabe şi oameni, lucruri strălucitoare, cer albastru. 

Imaginile păliră; băiatul stătea tăcut pe treaptă. 

„Într-o zi, urmă el, l-am dus în piaţa de mirodenii - 
locul său preferat, unde aromele erau cele mai 
îmbătătoare. A fost o inconştienţă din partea noastră; 
străzile erau înguste, pline de oameni. Se înainta greu.” 

Kitty văzu o tarabă lungă şi joasă plină de cutii de 
lemn, fiecare umplută cu mirodenii colorate. Un dogar 
stătea turceşte în faţa unei uşi deschise, fixând doage 
într-un inel de metal. Alte imagini apărură şi pieriră: 
case, văruite în alb; capre amestecându-se printre 
oameni; copii încremeniţi în alergare; din nou scaunul, cu 
perdeluţele trase. 

„În mijlocul pieţei am zărit ceva care se mişcă pe un 
acoperiş, drept în faţă. l-am dat stâlpul meu lui 
Penrenutet, m-am făcut pasăre, m-am dus în zbor să 
verific. Deasupra acoperişurilor am văzut...” 

Se întrerupse. Materia Celuilalt Loc era neagră ca un 
sirop; se învârtea furios, lent, luminată de fulgere de 
lumină. O imagine stărui - acoperişuri întinzându-se până 
departe, de un alb ca de os, arse de Soarele orbitor. Pe 
cer se zăreau siluete întunecate - aripi mari desfăcute, 
cozi lungi întinse; ici-colo lumina lucea pe armuri. Acum 
Kitty văzu grozăvii: un cap de şarpe, un bot de lup, o faţă 
fără piele cu dinţii rânjind. Imaginea dispăru. 

„Magicienii romani invocaseră mulţi djinni. Şi afriţi. 
Veneau spre noi din toate părţile. Noi eram patru djinni. 


395 


Ce puteam face? Am rămas şi am luptat. Acolo în stradă, 
printre oameni, am rămas şi am luptat pentru el.” 

O amestecătură finală de imagini, schimbându-se 
rapid - fum, explozii, energii albastre-verzui fulgerând în 
sus şi în jos pe o străduţă îngustă; oameni care ţipau; 
demonul cu faţa jupuită cazând din cer şi făcându-i o 
gaură în piept cu ghearele. Şi alţi djinni - unul avea cap 
de hipopotam, unul un cioc de ibis -, aproape de scaunul 
cu perdeluţe. 

„Affa a murit primul, continua băiatul. Apoi Penrenutet 
şi Teti. Am ridicat repede un Scut, l-am luat de acolo pe 
Ptolemeu. Am trecut prin zid, i-am ucis pe cei care se 
ţineau după mine, am fugit în zbor pe cer. Ne-au urmărit, 
ca un roi de albine.” 

„Ce s-a întâmplat?” întrebă Kitty. 

Băiatul amuţise din nou. Nici o imagine nu mai apărea 
în abis. 

„M-a prins o Detonare. M-a rănit. N-am mai putut 
zbura. Am pătruns într-un mic templu; ne-am baricadat 
înăuntru. Ptolemeu se simţea rău - mai rău adică decât 
înainte. Cred că din cauza fumului, sau aşa ceva. 
Duşmanii au înconjurat templul. Nu era cale de scăpare.” 

„Şi apoi?” 

„Nu pot să vorbesc despre asta. Mi-a făcut un ultim 
dar. Asta e ideea principală!” 

Băiatul ridică din umeri. Privi spre manechinul lui Kitty 
pentru prima dată. 

„Bietul Ptolemeu! A crezut că exemplul lui va ajuta la 
reconcilierea  seminţiilor noastre. Era convins că 
povestea călătoriei sale va fi citită şi urmată de-a lungul 
secolelor, şi că va duce la o unire a lumilor. Aşa mi-a 
spus, chiar aici! Păi, în ciuda inteligenţei şi a clarităţii lui, 
se înşela. A murit, iar ideile sale au fost uitate.” 

Creatura lui Kitty se încruntă. 

„Cum poţi spune asta, când şi eu sunt aici? Nathaniel 
i-a citit cartea, şi domnul Button, şi...” 

„Apocrypha conţine doar fragmente. Nu a trăit ca să 


396 


scrie şi restul. În plus, oameni ca Nathaniel citesc, dar nu 
cred.” 

„Eu am crezut.” 

„Da! Tu da!” 

„Dacă te întorci şi ajuţi la salvarea Londrei, ai continua 
munca lui Ptolemeu. Oamenii şi djinnii lucrând împreună. 
Asta voia el, nu?” 

Băiatul privi în abis. 

„Ptolemeu nu mi-a cerut nimic.” 

„Nici eu nu-ţi cer. Poţi face cum doreşti. Te rog să mă 
ajuţi. Dacă nu vrei, e în regulă.” 

„Păi...” Băiatul îşi întinse braţele slabe şi cafenii. „E 
complet irațional, dar ar fi drăguţ să i-o plătesc lui 
Faquarl. Ne va trebui Toiagul, ai grijă! N-avem nici o 
şansă fără Toiag. Şi nu stau mult, mai ales cum sunt 
închis în...” 

„Mulţumesc, Bartimaeus!” 

Intr-un acces de recunoştinţă, manechinul lui Kitty se 
aplecă şi îşi aruncă braţele slăbănoage după gâtul 
băiatului. Capul globular se atinse rapid de al lui, care 
era slăbuţ şi întunecat. 

„Bine, bine! Fără  sentimentalisme. Tu ai făcut 
sacrificiul. Acum presupun că e rândul meu.” 

Ferm, dar rezervat, băiatul se trase din învălmăşeala 
de membre şi se urcă pe treaptă. 

„Mai bine te-ai întoarce, zise el. Înainte să fie prea 
târziu.” 

Manechinul privi în sus, cu capul întors acuzator, apoi 
sări în picioare, cuprins de furie. 

„Ce anume vrei să spui? Tot îmi spui asta! Ce 
sacrificiu?” 

„Am crezut că ştii. Îmi pare rău!” 

„Ce? Sunt pe punctul să te plesnesc!” 

„Cu ce? N-ai mâini.” 

„Sau... sau... te împing peste margine. Spune-mi 
odată!” 

„Adevărul este, Kitty, că Celălalt Loc nu le prieşte 


397 


oamenilor, în acelaşi fel în care esenţa mea suferă pe 
Pământ, la fel suferă şi a ta aici.” 

„Adică?” 

„Adică te-ai separat de bunăvoie de corpul tău. Nu 
pentru prea mult timp, ceea ce e în avantajul tău. 
Ptolemeu a stat mult mai mult, punând întrebări, tot felul 
de întrebări. A stat aici de două ori mai mult ca tine. 
Dar...” 

„Dar? Hai ODATĂ!” 

Manechinul sări înainte, cu braţele întinse, cu capul 
împins agresiv în faţă. Băiatul se dădu înapoi pe ultima 
treaptă, ezitând pe marginea abisului. 

„Nu vezi ce pricepută devii la manevrarea acelui lucru? 
La început erai groaznică. Deja îţi uiţi legăturile 
pământene. Când Ptolemeu s-a întors pe Pământ, uitase 
aproape tot. Nu putea merge, abia îşi putea folosi 
membrele... A avut nevoie de toată puterea lui doar ca 
să mă invoce din nou. Şi asta nu-i tot. Cât timp eşti aici, 
acolo, pe Pământ, corpul tău se grăbeşte să moară. Nu 
prea poţi să-i găseşti vreo vină, nu? A fost abandonat. 
Mai bine întoarce-te repede, Kitty! Mai bine întoarce-te 
repede!” 

„Dar cum? şopti ea. Nu ştiu cum.” 

O cuprinse frica; manechinul ei, creatura ei cu cap 
globular stătea dezolată pe trepte. Băiatul zâmbi, făcu un 
pas înainte şi o sărută pe frunte. 

„Asta e uşor, zise Bartimaeus. Poarta e încă deschisă. 
Te pot elibera. Relaxează-te! Gata cu munca! Ţi-ai făcut 
partea.” 

Se îndepărtă. Manechinul, băiatul şi sala cu pilaştri 
explodară în şuvoaie şi în dâre. Kitty se repezi peste 
vârtejul din Celălalt Loc, printre lumini şi culori rotitoare. 
Pluti, pluti. Peste tot în jurul ei era lipsa de gravitație a 
morţii. 


398 


Partea 


4 Cincea 


Partea a cincea 


A - 
= A 12y í, PA 


Am sărit, ne-am împiedicat - am căzut pe scări între 
coloane. În faţa noastră, o uşă de bronz, înverzită de 
vreme. Am deschis-o cu o smucitură, am intrat în 
sanctuarul zeului. Aer rece şi umed, nici o fereastră. Am 
împins uşa şi am pus repede un zăvor antic. Chiar când 
făceam asta, ceva se izbi de partea cealaltă. 

Am pus un Sigiliu la uşă de dragul acurateţei, apoi am 
trimis o lumină iluzorie în tavan, unde începu să zumzăie 
şi să licărească având o strălucire rozalie. In fundul 
încăperii, o statuie de metal a unui individ bărbos se uita 
la noi cu o seriozitate dezaprobatoare. Dincolo de uşă, şi 
în jurul întregului sanctuar, se auzi fâlfâitul aripilor de 
piele. 

Mi-am întins stăpânul sub lumina iluzorie şi mi-am 
apropiat botul de el. Respira neregulat. Sângele i se 
prelingea prin haine. Faţa sa răvăşită, plină de umflături 
şi de zbârcituri ca un fruct vechi, era lipsită de culoare. 

Deschise ochii; se ridică într-un cot. 

— Încetişor, am zis. Păstrează-ţi forţele. 

— Nu e nevoie, Bartimaeus, spuse el, folosindu-mi 
numele adevărat. Nu mai este nevoie. 

Leul scoase un răget. 

— Nu vorbi aşa. Asta se numeşte tactică. Ne odihnim. 
O să scăpăm de aici într-un minut. 

Tuşi. Apăru sânge. 

— Să fiu sincer, nu cred că mai rezist la încă unul din 
zborurile tale. 

— Ei, haide. O să fie şi mai interesant cu o singură 
aripă. Crezi că poţi da şi tu dintr-un braţ? 

— Nu. Ce s-a întâmplat? 

— Coama asta stupidă! Nu l-am văzut pe djinnul ăla 
care a venit din lateral. Ne-a luat prin surprindere; m-a 
lovit cu o Detonare! E ultima oară când mai port una aşa 
de stufoasă. 

Se auzi un râcâit pe coama vechiului zid neted. Mai 


400 


multe umbre trecură grăbite prin fâşiile de lumină. Ceva 
greu ateriză pe acoperiş. Ptolemeu înjură cu voce 
sfârşită. Leul se încruntă. 

— Ce? 

— Acolo, la piaţă. Am scăpat pergamentul. Notiţele 
mele despre Celălalt Loc. 

Am oftat. Simţeam mişcare peste tot în jur, sunetele 
ghearelor pe piatră, micile alunecări de solzi pe ţiglele 
acoperişului; auzeam şoaptele în latină. l-am vizualizat, 
agăţându-se de fiecare suprafaţă a clădirii ca nişte muşte 
uriaşe. 

— Ce ghinion, am zis, dar nu e asta principala noastră 
problemă. 

— Nu mi-am terminat lucrarea, şopti el. N-a rămas 
nimic în camera mea, doar fragmente. 

— Ptolemeu, nu contează! 

— Ba da! Asta urma să schimbe lucrurile. Urma să 
schimbe modul în care lucrează magicienii. Urma să 
pună capăt sclaviei voastre. 

Leul se uită la el. 

— Hai să fim sinceri. Sclavia - şi viaţa mea - urmează 
să se termine în... oh, aproximativ două minute. 

Se încruntă. 

— Nu-i adevărat, Bartimaeus! 

Zidurile răsunau de ecoul înăbuşit al loviturilor. 

— Ba da! 

— Eu nu pot scăpa, dar tu poţi. 

— Cu aripa asta? Cred că eşti... Ah!... Văd. Leul clătină 
din cap. Nici o şansă! 

— Practic sunt stăpânul tău, nu uita. Eu îţi spun că poţi 
pleca. Eu îţi spun să pleci. 

În loc de răspuns, m-am ridicat, m-am aşezat în 
mijlocul micului templu şi am scos un răget de sfidare. 
Clădirea se zgudui; timp de câteva secunde activitatea 
de afară încetă. Apoi fu din nou reluată, cu hărnicie. 

Am scrâşnit din dinţi cu răutate. 

— În câteva momente vor pătrunde înăuntru, iar când 


401 


vor face asta, vor afla puterea lui Bartimaeus din Uruk! 
Oricum - cine ştie? Mi s-a mai întâmplat să ucid şase 
djinni odată. 

— Şi câţi sunt acum afară? 

— Oh, aproape douăzeci. 

— Aşa! Asta  limpezeşte lucrurile. Cu brațele 
tremurânde, băiatul se ridică în capul oaselor. Ajută-mă 
să mă sprijin de zidul acela. Haide! Haide! Vrei să mor 
zăcând pe jos? 

Leul făcu ce i se spusese, apoi îşi îndreptă spinarea. 
M-am postat în faţa uşii, care devenise roşie în mijloc, de 
la căldură, şi începuse să se umfle puţin. 

— Nu-mi cere să plec, am zis, nu mă mişc de aici. 

— Oh, nu îţi cer, Bartimaeus! 

Ceva din tonul lui mă făcu să mă întorc. Ptolemeu îmi 
zâmbi strâmb, cu o mână ridicată. M-am întins spre el. 

— Nu! 

Pocni din degete, spuse cuvintele de Alungare. Chiar 
când făcea asta, uşa explodă într-o ploaie de metal topit; 
trei siluete înalte ţâşniră în cameră. Ptolemeu mă salută 
imperceptibil, apoi capul îi căzu uşor pe zid. M-am răsucit 
spre inamici şi am ridicat o labă să-i lovesc, dar 
substanţa mea devenise difuză ca un fum. În ciuda 
încercărilor mele disperate, nu am putut face nimic ca 
s-o păstrez solidă. Toate luminile din jurul meu dispărură, 
conştiinţa mă părăsi; Celălalt Loc mă trase spre el. 
Furios, împotriva voinţei mele, am acceptat ultimul dar al 
lui Ptolemeu. 


402 


31 


Prima senzaţie fu de teribilă strângere. La trezirea 
bruscă, infinitele ei dimensiuni erau deodată reduse la un 
singur punct. Era din nou închisă în limitele corpului său, 
încurcată de propria greutate. Un moment de sufocare, 
impresia hidoasă că fusese îngropată de vie - apoi îşi 
aminti să respire. Zăcea în întuneric, ascultând ritmurile 
dinăuntru: sângele mişcându-se, aerul şuierând înainte şi 
înapoi, bulele circulând şi bolborosind în stomac şi în 
intestine. Nu îşi dăduse niciodată seama până acum cât 
de zgomotoasă era, cât de grea, cât de densă. Părea o 
teribilă complexitate, una destul de imposibil de pus în 
funcţiune. Ideea de a se mişca o speria. 

Încet, încet, confuzia se transforma într-o vagă 
recunoaştere a contururilor propriilor membre - 
genunchii ridicaţi până aproape de talie, picioarele puse 
unul peste celălalt, mâinile încleştate strâns la piept. 
Vizualiză toate acestea în minte şi, în acelaşi timp, o 
năpădi o senzaţie de afecţiune şi de gratitudine. O 
încălzi: începu să fie mai conştientă de locul unde se afla. 
Simţea duritatea suprafeţei pe care stătea; moliciunea 
pernei care-i susţinea capul. Işi aminti unde era - şi unde 
fusese. 

Kitty deschise ochii. Totul era neclar. Preţ de o clipă 
liniile de lumină şi de umbră o amăgiră; crezu că se 
reîntorcea în Celălalt Loc... apoi se linişti, se concentră, 
înciudată, liniile se opriră şi formară imaginea unei 
persoane stând pe un scaun. 

Şedea într-o poziţie de extremă epuizare. Capul îi era 
căzut într-o parte; picioarele îi atârnau în stânga şi în 
dreapta. Îi auzi respiraţia şuierătoare. Avea ochii închişi. 

Un lanţ îi atârna la gât; de el era prins un oval de aur, 
care avea în mijloc o piatră verde-neagră. Se ridica şi 


403 


cobora odată cu mişcările ritmice ale pieptului. De 
genunchi stătea rezemat un toiag lung de lemn. O mână 
era făcută căuş ca să-l susţină; cealaltă îi atârna moale 
peste braţul scaunului. 

După un timp îşi aminti numele lui. 

— Nathaniel? 

Vocea îi era atât de slabă, încât nu era sigură dacă 
într-adevăr vorbise sau doar îşi spusese asta în minte. 
Oricum, păru să aibă efect. Un mormăit, o bolboroseală - 
picioarele şi braţele magicianului tresăriră ca încărcate 
cu electricitate. Toiagul căzu pe podea; cu o mişcare 
între săritură şi plonjare, se ghemui lângă ea. 

Ea încercă să zâmbească. Era greu. O durea faţa. 
Reuşi să-l salute: 

— Bună! 

Magicianul nu răspunse. Doar o privi. Fata continuă: 

— Deci ai Toiagul! Apoi: Mi s-a uscat gâtul. N-ai nişte 
apă? Nici acum nu primi vreun răspuns. Pielea lui, 
observă ea, era roşie şi iritată, de parcă stătuse într-un 
vânt puternic. Se uita la ea extrem de atent, încă 
neluând în seamă cuvintele pe care le rostea. Kitty se 
enervă: 

— Dă-te la o parte, se răsti. Mă ridic! 

Îşi încordă muşchii stomacului, îşi mişcă un braţ, îşi 
apăsă degetele de podea ca să se sprijine în ele. Ceva îi 
căzu din mână cu un zgomot surd. | se făcu greață; îşi 
simţea muşchii de parcă erau lichefiaţi. 

Capul lui Kitty căzu înapoi pe pernă. Ceva din 
slăbiciunea ei o sperie. 

— Nathaniel... începu ea. Ce...? Mandrake vorbi pentru 
prima oară. 

— E în regulă! Stai aici liniştită! 

— Vreau să mă ridic. 

— Chiar nu cred că ar trebui. 

— Ajută-mă să mă ridic! Furia îi era alimentată de 
anxietatea care se preschimba în groază. Slăbiciunea era 
cu totul ciudată. Nu vreau să mai zac aici! Ce e asta? Ce 


404 


mi s-a întâmplat? 

— O să fie bine dacă stai liniştită... Tonul lui era 
neconvingător. 

Kitty încercă din nou, se strădui puţin, căzu, înjură. 
Magicianul înjură şi el. 

— Bine! Uite! Am să încerc să-ţi susţin spatele. Nu 
încerca să te ridici cu totul. Picioarele tale vor... iată! Ce 
ti-am spus? Fă ce-ţi spun! 

O apucă de subsuori, o ridică şi o întoarse, trăgând-o 
spre scaun. Picioarele îi rămaseră în urmă; le târşâi peste 
liniile pentagramei. Cu un gest neceremonios, Kitty se 
trezi trântită în fund. Magicianul stătea cu faţa la ea, 
respirând greu. O întrebă: 

— Acum eşti mulţumită? 

— Nu chiar! Ce s-a întâmplat cu mine? De ce nu pot să 
merg? 

— Astea nu sunt întrebări la care să pot răspunde. Se 
uită la cizmele lui - unele mari şi roase, din piele -, apoi 
la cercul gol. Când am pătruns aici, Kitty, în cameră era 
rece ca gheaţa. Nu aveai puls, şi nu respirai, zăceai 
întinsă acolo. Am crezut că eşti... chiar am crezut că eşti 
moartă de data asta. În schimb... Îşi ridică privirea. Deci, 
spune-mi! Chiar ai...? 

Se uită la el o vreme, fără să vorbească. 

Tensiunea de pe faţa magicianului deveni pură uimire. 
Expiră încet, pe jumătate aşezat, pe jumătate prăbuşit 
peste birou. 

— Înţeleg, zise el. Înţeleg! Kitty îşi drese glasul. 

— O să-ţi spun imediat! Întâi dă-mi oglinda aia, te rog! 

— Nu cred că... 

— Prefer să mă uit, răspunse ea sec, decât să-mi 
folosesc imaginaţia. Aşa că, grăbeşte-te! Avem treabă. 

Nici un argument nu putu să o oprească. 


— Până la urmă, zise ea în cele din urmă, nu e atât de 


diferit faţă de ce i s-a întâmplat lui Jakob cu Bomba 
neagră... iar el a fost bine după aceea. 


405 


— Asta aşa e! 

Mâinile  magicianului  obosiseră. Aranjă mai bine 
oglinda. 

— Pot să-mi vopsesc părul. 

— Da! 

— Cât despre rest... cred că într-un fel o să mă 
obişnuiesc. 

— Da! 

— În vreo cincizeci de ani. 

— Sunt doar riduri, Kitty. Doar riduri. Mulţi oameni le 
au. În plus, s-ar putea să se estompeze. 

— Crezi? 

— Da! Arată mai puţin rău decât atunci când te-am 
găsit prima dată. 

— Adevărat? 

— Cu siguranţă! Oricum, uită-te la mine! Uită-te la 
băşicile astea! 

— Voiam să te întreb ce-i cu ele. 

— Mi le-a făcut o Pestilenţă, când am luat Toiagul. 

— Oh!... Dar slăbiciunea e cea care mă îngrijorează, 
Nathaniel. Dacă niciodată nu o să...? 

— Ba da! Uită-te cum îţi mişti mâinile. Nu puteai face 
asta acum cinci minute. 

— Da? O, bine! Acum că ai adus vorba, mă simt 
într-adevăr puţin mai în putere. 

— Aşa, vezi? 

— Dar este atât de greu să mă uit în oglindă şi să 
văd... o altă faţă. Să văd că totul s-a schimbat. 

— Nu totul. 

— Nu? 

— Nu! Ochii tăi! Nu s-au schimbat deloc. 

Se uită bănuitoare în oglindă. 

— Crezi? 

— Păi, erau în regulă înainte să începi să te încrunţi. 
Crede-mă pe cuvânt. Lăsă oglinda jos, o puse pe masă. 
Kitty, trebuie să-ţi spun ceva. Demonii sunt deasupra 
Londrei. După ce te-am găsit, am încercat să activez 


406 


Toiagul lui Gladstone, dar - oftă - n-am reuşit! Nu e din 
cauza incantaţiilor. Am cunoştinţe pe care nu le aveam 
înainte. Doar că... nu am forţa fizică necesară ca să-l 
oblig să se supună voinţei mele. Şi fără Toiag, nu-i putem 
ţine piept lui Nouda. 

— Nathaniel... 

— Se poate să mai fi rămas în viaţă şi alţi magicieni 
neposedaţi. N-am verificat încă. Dar chiar dacă putem să 
adunam nişte aliaţi şi să avem djinnii lor de partea 
noastră, Nouda e mult prea puternic. Toiagul e singura 
noastră speranţă. 

— Nu-i aşa! Kitty se aplecă în faţă. (Ce spusese el era 
adevărat - se mişca puţin mai în voie acum. La început 
totul fusese neplăcut şi în neregulă, de parcă n-ar fi fost 
în acord cu propriile ei oase şi tendoane.) Nu m-am dus 
în Celălalt Loc doar pentru distracţie, zise ea cu afectare. 
Tu ai luat Toiagul, eu l-am găsit pe Bartimaeus! Acum tot 
ce trebuie e să-i aducem laolaltă. 

Rânji la el. 

Magicianul clătină din cap, nedumerit. 

— Cum adică? 

— A! Sigur o să-ţi placă partea asta! 


407 


32 


Norul de sulf se reduse la o coloană dureroasă de fum 
care se gârbovea în mijlocul pentagramei. Se avântă 
către tavan cu forţa grozavă a apei ţâşnind dintr-o 
fântână arteziană. Doi ochi galbeni speriaţi se 
materializară în inima fumului. Clipiră temători. 

Deja începusem să mă răzgândesc. 

Tânărul cu părul închis la culoare stătea în 
pentagrama din faţă, sprijinindu-se cu toată greutatea în 
Toiag. L-am recunoscut imediat. Nu era greu: aura 
talismanului radia în cercul meu cu intensitatea unei 
erupții solare. Esenţa mea se chircea în vecinătatea lui. 

Era de rău. Eram prea slăbit. N-ar fi trebuit să fiu de 
acord cu asta. 

Şi, fiţi atenţi, mi se păru că şi magicianul gândea la fel. 
Faţa lui era de încântătoarea culoare a laptelui. 

Încercă să stea cât mai drept şi să pară impozant. 

— Bartimaeus! 

— Nathaniel!! 

Îşi drese glasul, se uită în podea, se scarpină în cap, 
fredonă câteva note disparate... făcu orice în afară de a 
mă privi direct în ochi, aşa cum ar trebui să facă un 
bărbat. Nu că eu stăteam cu mult mai bine. In loc să se 
înalte ameninţător, coloana de fum se încăpăţâna să îşi 
răsucească firele în drăguţe modele împletite. Dacă am fi 
fost lăsaţi de capul nostru, probabil că aş fi ajuns să 
tricotez vreun pulover virtual sau aşa ceva, dar după 
câteva secunde de bătut câmpii cu graţie, am fost 
întrerupt brusc. 


1 Amândoi ne-am străduit să adoptam un ton sec, dur, agresiv. 
Nici unul nu prea a reuşit. Vocea lui avea tipul de timbru rezervat de 
obicei liliecilor şi fluierelor pentru câini, iar a mea tremura ca a unei 
fete bătrâne cerând un sendviş cu castraveți la ceai. 


408 


— Hai odată! 

Nu era greu de ghicit cine era. Magicianul şi fumul se 
rotiră în cercurile lor, tuşind şi bombănind. Ambii 
căpătară o expresie de exasperare. 

— Ştiu, ştiu, zise Kitty, nu vă invidiez pe nici unul. Dar 
treceţi la treabă! N-avem timp de pierdut. 

Trebuie să recunosc că arăta mai vioaie decât mă 
aşteptam. Bine, părea puţin slăbită, avea părul cărunt şi 
pielea îi era ridată şi îmbătrânită, dar nu arăta la fel de 
rău ca Ptolemeu. lar ochii ei căpătaseră agerimea unei 
păsări; străluceau de lumina a ceea ce văzuseră. Am 
privit-o cu un amestec de respect şi de compasiune. 

— Stai calmă, am spus. Ajungem şi acolo. 

— Aşa e, zise şi Nathaniel. Nu poţi grăbi lucrurile 
astea. 

— De parcă ai şti tu, pufni ea. Ce te reţine? 

— Păi, începu el, este doar... 

— Din partea mea, am intervenit, pe un ton liniştit şi 
demn, am fost de acord cu această propunere 
presupunând că gazda mea e într-o stare fizică relativ 
bună. Acum, după ce l-am văzut, mă cam îndoiesc. 

Magicianul mă privi lung. 

— Cum adică? 

— Păi nu cumperi un cal fără să-l vezi, nu? Am dreptul 
la o inspecţie. la să-ţi văd dinţii. 

— Pleacă de-aici! 

— Îmi pare rău, am zis. Nu-i bun de nimic. Abia stă în 
picioare. Pielea i-a fost arsă de o Pestilenţă. lar umărul îi 
sângerează. Pariez că are şi limbrici şi toate alea. 

Fata se încruntă. 

— Ce are la umăr? Unde? 

Nathaniel făcu un gest indiferent şi se trase înapoi. 

— Nu-i nimic. Nu e nici o problemă. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Fiindcă, mârâi el, aşa cum tot zici, n-avem timp. 

— Asta aşa e, am încuviinţat. 

— De fapt, nici eu nu sunt sigur că vreau să fac asta, 


409 


continuă magicianul, aruncându-mi o privire neplăcută. 
Nu văd cum ar putea să funcţioneze. E mult prea slab ca 
să ajute cu Toiagul, pe lângă faptul că e complet ignobil 
într-o mie de privinţe. Cerul ştie ce mi-ar face! E ca şi 
când ai invita o turmă de porci să vină să stea în 
dormitorul tău. 

— Nu zău? Păi nici eu nu sunt prea încântat să fiu 
închis în învelişul tău pământean, am ţipat. Se văd 
îngrozitor de multe chestii picurând de acolo. Toată 
flegma aia şi ceara aia îngheţată... 

— Linişte! strigă Kitty. 

Trebuie să spun că plămânii nu-i fuseseră afectaţi de 
călătorie. 

— Amândoi - /inişte! Oraşul meu e pe cale să fie 
distrus, şi avem nevoie ca Toiagul să funcţioneze. 
Singurul mod în care credem că putem face asta e să 
combinăm cunoştinţele tale, Nathaniel, cu puterea ta, 
Bartimaeus. Sigur, amândoi s-ar putea să nu prea fiţi în 
largul vostru, dar... 

M-am uitat la Nathaniel. 

— Ai auzit? Nu prea, zice ea. Clătină din cap, 
dezgustat. 

— Mie-mi spui! 

— ... dar nu va dura mult. Câteva ore, cel mult. Apoi, 
Nathaniel, îl poţi elibera pe Bartimaeus pentru 
totdeauna. 

— Aşteaptă, zise el, vreau garanţii că această creatură 
nu va încerca să-mi distrugă mintea. La asta mă aştept 
din partea lui. 

— Mda, într-adevăr, am ţipat, şi să îmi anulez singura 
cale de a scăpa de aici? N-am de gând să pierd vremea 
prin capul tău pentru totdeauna, amice! Nu te teme. Am 
nevoie de Eliberarea asta. Nu mă voi atinge de nimic. 

— Să nu cumva să te atingi! Ne-am privit lung. 

Fata bătu din palme. 

— Aaa-şaaa. Gata cu mofturile? Bun! Nu mi-am distrus 
sănătatea doar ca să stau să mă uit la voi cum vă certaţi 


410 


ca doi proşti. Putem, vă rog, să trecem la treabă? 

Magicianul pufni. 

— Bine. 

Fumul se încolăci ursuz spre cer. 

— Bine. 

— Aşa mai merge! 

N-aş fi făcut-o niciodată dacă n-ar fi fost fata. Dar 
avusese mare dreptate acolo, în Celălalt Loc, să mă 
cheme în numele lui Ptolemeu. Aşa cum îşi dăduse 
imediat seama, ăsta era punctul meu slab, rana mea 
deschisă. lar două mii de ani de cinism nu reuşiseră să o 
vindece, oricât încercasem. În tot acest timp lung şi 
obositor dusesem cu mine amintirea speranţei lui - că 
djinnii şi oamenii ar putea acţiona împreună într-o zi, fără 
răutate, fără trădare, fără crime. Să fim serioşi, era o 
idee stupidă şi n-am crezut în ea nici o secundă - pur şi 
simplu existau prea multe dovezi în favoarea 
contrariului. Dar Ptolemeu crezuse în ea şi asta era de 
ajuns. Ecoul credinţei sale fusese suficient de puternic ca 
să mă câştige de partea ei atunci când Kitty îi repetase 
gestul şi venise acolo să mă întâlnească. 

Ea reînnoise legătura lui. Şi, de îndată ce se 
întâmplase asta, soarta îmi fusese pecetluită. Nu 
contează ce mormăia judecata mea, m-aş fi aruncat 
într-o groapă de foc pentru Ptolemeu, iar acum acelaşi 
lucru era adevărat şi pentru Kitty. 

Observati... Groapă de foc? Cadă cu acid? Pat de spini? 
Toate astea ar fi fost mai bune decât ce eram pe cale să 
fac. 

Într-un cerc, magicianul era ocupat cu pregătirea 
mentală. Avea grijă să traseze liniile drept, pregătind 
incantaţia. În celălalt, coloana de fum se mişca încoace şi 
încolo, ca un tigru în cuşcă. Am observat că ambele 
pentagrame aveau breşe în perimetrele lor, astfel încât 
să-mi permită trecerea imediată din una în alta. Oho, 
erau încrezători... puteam să ţâşnesc şi să îi înghit pe 
amândoi, după care să plec zâmbind şi fluierând un 


411 


cântecel. O parte din mine dorea nespus să facă asta, 
doar să văd ce faţă face stăpânul meu. De secole nu mai 
devorasem un magician!. Dar, desigur, devorarea pe 
nepusă masă nu era pe ordinea de zi a lui Kitty. Cu 
regret, am rezistat tentaţiei. 

Mai era şi mica problemă a condiţiei mele. Chiar şi o 
formă atât de simplă ca fumul se dovedea greu de 
menţinut. Aveam nevoie de protecţie, şi asta repede. 

— Hai astăzi, am spus. Dacă nu te superi. 

Magicianul îşi trecu nervos degetele prin păr şi se 
întoarse spre Kitty. 

— Un singur comentariu aiurea când e acolo şi îl 
eliberez imediat, cu Toiag sau fără Toiag. Spune-i! 

Ea bătu din picior. 

— Aştept, Nathaniel! 

Înjură, se frecă pe faţă, apoi începu. Incantaţia era 
puţin improvizată, am simţit - nu avea eleganța şi 
rafinamentul cu care eram obişnuit. Clauza „prinde-l pe 
acest blestemat demon Bartimaeus şi constrânge-l cu 
nemiloasă precizie” era puţin primitivă, de exemplu, şi ar 
fi putut fi interpretată greşit. Dar păru să îşi 
îndeplinească scopul. Acum coloana de fum se înălţă 
nevinovată în cerc, în clipa următoare fu trasă în sus şi în 
afară, peste breşa pentagramei mele, peste breşa din a 
lui, şi trasă în jos, jos, jos spre capul stăpânului meu... 

Mi-am adunat puterile. L-am văzut cum închide ochii... 

Zdrang! 


Dispăruse. Durerea dispăruse. Asta fu prima mea 
senzaţie. Era tot ce conta. Era ca şi cum o perdea ar fi 


1Vreo două sute de ani, de fapt. Un stăpân ceh de-al meu avea 
tendinţa să se îngraşe. Obişnuiam să-l critic pentru lipsa de condiţie 
fizică, făcându-l să acumuleze în el un sentiment de iritare 
sfidătoare. Într-o noapte l-am provocat să-şi atingă degetele de la 
picioare pe când se afla în pentagramă. A reuşit cu vitejie, dar, în 
timp ce făcea asta, fundul lui a depăşit cercul, permiţându-mi să 
scap de legături. Şi, desigur, a fost puţin gras, totuşi destul de bun la 
gust. 


412 


fost deodată trasă la o parte şi totul trecuse de la 
întuneric la lumină. Era ca şi cum fusesem aruncat într-o 
primăvară rece ca gheaţa. Semăna puţin cu întoarcerea 
în Celălalt Loc după luni de sclavie - reţeaua dureroasă 
care îmi străbătea esenţa în zigzag pur şi simplu căzu ca 
o coajă de pe o rană, făcându-mă brusc să mă simt 
întreg. Era ca şi cum aş fi fost revigorat, şi reconstruit, şi 
renăscut în acelaşi timp. 

Esenţa mea ţâşni cu o teribilă bucurie, de felul celor pe 
care nu le mai simţisem pe Pământ de la primele mele 
invocări din Sumer, pe vremea când credeam că energia 
mea poate face faţă la orice!. 

Nu-mi dădusem seama cât de mult din recenta mea 
slăbiciune se datora durerii acumulate; în momentul 
când aceasta dispăru, eram de zece ori djinnul care 
fusesem. Nu-i de mirare că Faquarl şi alţii recomandau 
asta cu atâta căldură. Am scos un strigăt de triumf. 

Care avu un ecou curios, de parcă eram închis într-o 
sticlă?. 

O secundă mai târziu se mai auzi un strigat, curios de 
tare şi de peste tot din jur. Mă asurzi. Cu atenţia distrasă 
astfel, m-am uitat în jur. La ceea ce mă învelea şi mă 
apăra de lume. Ca să nu mai pierd mult vremea, era 
carne de om. 


1 Asta n-a ţinut mult, bineînţeles. „O, Bartimaeus, ai putea iriga 
Semiluna Fertilă? Ai putea schimba aici şi aici cursul Eufratului?” 
„Ştii, dacă tot te ocupi de asta, te superi să plantezi vreun milion de 
seminţe de grâu pe câmpul ăla? Mersi.” Nu mi-a dat nici măcar un 
târnăcop. Când am ajuns în Ur nu mai simţeam deloc acea teribilă 
bucurie. Mă durea spatele îngrozitor. 

2 Credeţi-mă, mă pricep la acustica sticlelor. Mi-am petrecut 
cea mai mare parte a secolului al şaselea într-un vechi borcan de 
susan, sigilat cu ceară, plutind pe Marea Roşie. Nimeni nu mi-a auzit 
strigătele. Până la urmă un bătrân pescar m-a eliberat, şi ajunsesem 
suficient de disperat ca să-i îndeplinesc câteva dorinţe. Am erupt 
sub forma unui uriaş de fum, am produs câteva fulgere şi m-am 
aplecat spre el ca să-l întreb ce dorinţă are. Bietul bătrânel făcuse 
infarct. Ar trebui să existe o morală aici, dar nici în ruptul capului nu 
vad una. 


413 


A lui Nathaniel, ca să mă exprim mai exact. 

Dacă supa din supiera lui Faquarl îmi oferise un picuţ 
de protecție împotriva argintului mortal care mă 
împresura, corpul lui Nathaniel se descurca mult mai 
bine. Esenţa îmi era cufundată în oase şi în sânge şi în 
nişte chestii ca firele care presupun că erau tendoane; 
m-am răspândit prin el din cap până în vârful degetelor 
de la picioare. l-am simţit bătăile inimii, curgerea 
neîncetată prin vene, respiraţia şuierătoare din plămâni. 
l-am văzut plutitoarele scântei electrice mişcându-i-se 
încoace şi încolo prin creier; am văzut (mai puţin clar) 
gândurile pe care le întruchipau. Şi, la început, m-am 
minunat - era ca şi când aş fi intrat într-o mare clădire: 
vreo moschee sfântă sau vreun mausoleu - şi îi admiram 
perfecțiunea; ceva diafan construit din lut. Apoi m-am 
mai minunat odată: că un astfel de lucru plin de aţe 
putea funcţiona totuşi, aşa de fragil, de slab şi de 
stânjenitor, atât de legat de pământ. 

Ce uşor ar fi fost să preiau controlul, să tratez corpul 
ca pe o căruţă sau ca pe un car - un umil vehicul care să 
mă ducă unde poftesc! O foarte uşoară tentaţie mă 
străbătu... Aş fi putut năvăli numaidecât asupra 
creierului, să-i domolesc energiile şi să mă apuc să îi 
reglez mecanismele ca să-l menţin în funcţiune... Fără 
îndoială că Nouda, Faquarl şi Naeryan fuseseră încântați 
să facă asta. Era răzbunarea lor în microcosmos, triumful 
lor asupra umanităţii executat în miniatură. 

Dar nu era de mine. 

Nu că nu m-ar fi tentat. 

Nu mă dădusem niciodată în vânt după vocea lui 
Nathaniel. Abia dacă era suportabilă la distanţă, dar 
acum parcă eram legat la un megafon dat la maximum. 
Când vorbi, reverberaţiile îmi zumzăiră şi-mi tremurară 
prin esenţă. 

— Kitty! ţipă vocea de elefant în galop. Simt aşa o 
mare energie! Vocea ei se auzi uşor înăbuşit, refractată 
prin urechile lui. 


414 


— Spune-mi! Cum este? 

— Circulă prin mine! Mă simt atât de uşor! Aş putea 
sări până la stele!! Ezită, parcă jenat de entuziasmul lui 
nemagicianic. Kitty, zise el, arăt cumva schimbat? 

— Nu... doar că nu mai eşti aşa adus de spate. Poţi 
să-ţi deschizi ochii? 

Îi deschise pentru prima dată şi am privit afară. La 
început am văzut dublu; totul era neclar. Presupun că 
asta era vederea lui de om - aşa de slabă şi de 
şovăitoare! Apoi mi-am sincronizat esenţa şi lucrurile 
s-au văzut mai clar. Am trecut prin toate cele şapte 
planuri şi l-am auzit pe Nathaniel ţinându-şi răsuflarea. 

— N-o să-ţi vină să crezi! îmi zbieră în ureche. Kitty! E 
ca şi cum totul are mai multe culori, mai multe 
dimensiuni. lar în jurul tău e aşa o mare strălucire! 

Asta era aura ei. Mereu fusese mai puternică decât 
media, dar după ce vizitase Celălalt Loc avea o 
splendoare ca a amiezii. Aşa cum se întâmplase şi cu 
aura lui Ptolemeu. N-am mai văzut o aură de om precum 
aceea. Valuri de uimire treceau prin corpul lui Nathaniel; 
creierul îi sfârâia. 

— Eşti atât de frumoasă! zise el. 

— Oh, doar acum? 

Chiar era foarte convins de asta. Tonul de uimire 
stupefiată care îl dăduse de gol?. 

— Nu! Voiam doar să spun... 

Am ajuns la concluzia că era momentul să mă afirm. 
Bietul băiat nu se prea descurca singur. Am preluat 
controlul laringelui său. 

— Vrei să vorbeşti mai încet? am zis. Nu te aud 
gândind. 


10 senzaţie logică din punctul lui de vedere. Mă absorbise pe 
mine: o fiinţă de foc şi de aer. 

2 Nimic nu se schimbă. Nefertiti mereu avusese acest efect 
asupra lui Akhenaton, dându-se pe lângă el în timp ce făcea 
socotelile recoltei, întrebându-l cum îi stă cu noul ei văl. El nu se 
învățase niciodată minte. 


415 


Tăcu imediat. Amândoi tăcurăm. L-am simţit cum îşi 
duce mâna la gură, de parcă ar fi sughiţat în public. 

— Aşa e. Eu sunt. Ce credeai, că totul va fi uşor şi 
frumos pentru tine? S-o crezi tu, băiete! Suntem doi în 
corpul ăsta. la vezi! 

Ca să îmi dovedesc spusele, i-am ridicat unul dintre 
degete şi i-am scobit metodic în nas. Scoase un chiţăit de 
protest. 

— Încetează! 

l-am coborât braţul. 

— Asta nu e tot ce pot face dacă îmi pun mintea. 
Pfui.... e o mică lume stranie aici... de parcă sunt îmbibat 
în spumă de ciocolată, cu excepţia aromei plăcute. Unele 
dintre gândurile tale, Nathaniel... Ei bine! Dacă ar şti 
Kitty... 

Se luptă să îşi recâştige controlul asupra gurii. 

— Destul! £u deţin controlul. Aşa am stabilit. Trebuie 
să acţionăm în consens, altfel riscăm să fim distruşi. 

Kitty vorbi de pe scaunul ei. 

— Are dreptate, Bartimaeus! Am pierdut deja prea 
mult timp. Trebuie să colaborăm. 

— Bine, am spus, dar trebuie să mă asculte pe mine. 
Ştiu mai multe decât el despre Nouda şi Faquarl. Voi 
putea să le preîntâmpin acţiunile. Şi îi pot manevra bine 
corpul. la uite... 

Mă prinsesem destul de bine care era treaba cu 
muşchii piciorului; i-am îndoit, i-am întins - esenţa mea a 
făcut restul. Fără să-mi iau elan, am sărit peste birou 
până în celălalt capăt al camerei. 

— Nu e rău, ei? am chicotit. Uşor ca bună ziua! 

Am îndoit din nou picioarele, le-am întins... În acelaşi 
moment magicianul încercă să o ia în direcţie opusă. 
Corpul nostru se clătină, cu un picior sus în aer şi cu 
celălalt cam la 170 de grade de el. Ne-am întâlnit la 
mijloc, am scos ţipete armonice de uşor disconfort şi 
ne-am prăbuşit pe covor. 

— Mda, zise Kitty. Chiar drăguţ! 


416 


l-am permis lui Nathaniel să se ocupe de repunerea pe 
picioare. 

— Ştiam că aşa se va întâmpla, mârâi el. N-are nici un 
rost. 

— Pur şi simplu nu-ţi place să primeşti ordine, am 
izbucnit eu. Nu-ţi place ca sclavul tău să deţină controlul. 
Magicienii rămân m... 

— Linişte, făcu Kitty. 

Fie că era sau nu din cauza aurei sale, astăzi nu 
admitea să fie contrazisă. Am tăcut şi am lăsat-o să 
vorbească. 

— Dacă aţi încerca o clipă să nu vă mai ciondăniţi, 
continua ea, aţi vedea că va descurcaţi împreună mult 
mai bine decât Nouda şi restul în corpurile lor furate. 
Faquarl se simţea la el acasă în Hopkins, dar el avea 
antrenament. Ceilalţi erau aproape neajutoraţi. 

— Are dreptate... zise Nathaniel. Nouda nu putea să 
meargă. Era nevoie de un djinn ca să dezlege ițele 
chestiunii. 

— Sunt două diferenţe fundamentale, am spus. Eu nu 
ţi-am distrus mintea. Asta ar trebui să ajute. De 
asemenea, îţi cunosc numele de botez. Pariez că îmi dă 
un mult mai bun acces la tine decât pot spera să obţină 
celelalte spirite. Vezi, asta e. Ştiam că se va dovedi util 
într-o zi. 

Magicianul se scărpină în barbă. 

— Poate... 

Speculaţiile noastre filosofice fură întrerupte brusc de 
un strigăt impacientat. 

— Nu contează, zise Kitty. Pur şi simplu puneţi-vă de 
acord asupra a ce veţi face şi încercaţi să evitaţi 
încurcăturile stupide. Acum - ce facem cu Toiagul? 

Ce facem cu Toiagul? În tot acest timp îl ţinusem în 
mână, şi chiar şi prin corpul izolator al lui Nathaniel îi 
simţeam puterea. Simţeam zvârcolirea neîncetată a 
marilor fiinţe închise în el, auzeam ca prin ceaţă 
rugăminţile lor de a fi eliberate. Zăvoarele şi sigiliile pe 


417 


care le pusese Gladstone erau încă la fel de puternice ca 
în ziua când le fixase. Din fericire - căci, dacă ar fi fost 
eliberate toate odată, energiile închise ar fi dărâmat o 
clădire!. 

Kitty se uită la noi cu ochii mijiţi. 

— Credeţi că îl puteţi activa? 

— Da, am răspuns noi într-un glas. 

Nathaniel apucă Toiagul cu ambele mâini. (l-am 
permis să îşi controleze membrele aici. Era momentul în 
care trebuia să acţioneze el - aveam nevoie de formula 
lui ca să începem procesul, de îndrumarea lui. Eu doar îi 
dădeam mai multă energie, eram forţa din spatele 
voinţei sale). Stătea cu picioarele uşor depărtate, cu 
corpul pregătit pentru impact. Incepu să vorbească. Când 
făcu asta, m-am uitat prin ochii lui la camera mică. Acolo 
se afla Kitty, stând pe scaun. Aura ei era foarte 
asemănătoare cu cea a Toiagului. In spatele ei se găsea 
o spărtură, făcută de o mică explozie. Grămadă pe podea 
zăceau câteva bețe de Infern şi sfere elementale. Le 
adusese Nathaniel; folosise un cub de Detonare ca să 
spargă uşa. li fusese atât de teamă pentru Kitty, încât 
uitase de durerea din umăr, uitase o vreme de 
oboseală... 

E un lucru curios să simţi cum se mişcă mintea unui 
om. Se mişcă precum un adormit în întuneric, în timp ce 
în altă parte gândurile sale conştiente se ocupau de 
incantaţie. Feţe pluteau pe lângă mine: a lui Kitty; a unei 
femei mai în vârstă; altele pe care nu le-am recunoscut 


1să foloseşti un astfel de obiect seamănă un pic cu 
deşurubarea unui capac de la o sticlă de Cola. Nu. Poate că e un pic 
mai interesant: imaginaţi-vă că mai întâi agiţi sticla. Apoi, încet, 
încet, întorci capacul... secretul e să-l desfaci doar puţin, cât să 
fâsâie un piculeţ. Apoi magicianul poate direcţiona puterea unde 
doreşte. Dacă desfaci prea mult sau prea repede, o încurci. E un fel 
de a spune. Printre clădirile importante distruse de folosirea 
neglijentă a talismanelor se numără: Biblioteca din Alexandria şi 
Farul din Pharos, grădinile suspendate din Babilon, citadela Marelui 
Zimbabwe şi Palatul Scufundat din Kos. 


418 


deloc. Şi apoi (asta mă ului) - şi cea a lui Ptolemeu, clară 
ca lumina zilei. Era mult de când n-o mai văzusem... 
două mii de ani... Dar, desigur, această imagine nu 
reprezenta nimic altceva decât o amintire de-a mea. 

Era momentul să mă concentrez. Mi-am simţit 
energiile invocate, atrase de cuvintele lui Nathaniel şi 
transformate în legături în jurul Toiagului. Incantaţia se 
apropia de sfârşit. Toiagul lui Gladstone se cutremură. 
Şuvoaie palide de lumină îl străbăteau de sus până jos şi 
se adunau la capătul cu pentagrama sculptată. Am simţit 
amândoi cum fiinţele dinăuntru fortau breşa pe care o 
creaserăm în închisoarea lor; am simţit mecanismele de 
ferecare ale lui Gladstone luptându-se să se încuie. Nu 
le-am lăsat. 

Incantaţia lui Nathaniel se sfârşi. Toiagul pulsă o dată - 
o lumină albă, puternică umplu camera pe fiecare plan. 
Ne-am împleticit: Nathaniel ne închise ochii. Apoi lumina 
păli. Se ajunse la echilibru. Totul era nemişcat. Camera 
era tăcută. Aproape prea slab ca să se audă, Toiagul lui 
Gladstone murmura în mâna noastră. 

Ca unul, ne-am întors spre locul unde Kitty stătea pe 
scaun. 

— Gata, am zis. 


419 


33 


Preţ de o clipă, când Toiagul fusese activat şi energiile 
djinnului curgeau prin el ca să-i ţină puterea sub control, 
Nathaniel îşi aminti de rana din umăr. Simţi o 
împunsătură neplăcută de durere, o bruscă ameţeală... 
apoi noua putere se trezi în el încă o dată şi fragilitatea 
dispăru. Se simţea mai bine ca niciodată. 

Corpul încă îi rezona de la senzaţia din prima clipă, 
când puterile lui Bartimaeus se uniseră cu ale sale. 
Fusese ca un şoc electric, o izbucnire care păruse că o 
să-l ridice de la pământ, că o să sfideze gravitația cu 
totul - toată greutatea şi oboseala lui se mistuiseră. Fre- 
măta de viaţă. Cu o bruscă limpezime (mintea lui părea 
mai ageră, simţurile îi erau mai ascuţite), zări natura 
djinnului - îi înţelese neîncetata dorinţă de mişcare, de 
schimbare şi de transformare. Simţi ce soartă aspră 
reprezenta pentru această natură constrângerea prin 
forţă, întemnițarea printre lucruri solide, pământene. Zări 
(ca prin ceaţă, la început) o succesiune nesfârşită de 
imagini, de amintiri, de idei, care se pierdeau într-un 
teribil abis temporal. Toate acestea îi dădeau o senzaţie 
ca de vertij. 

Toate simţurile îi erau treze. Degetele simțeau fiecare 
denivelare de pe Toiag, urechile îi auzeau zumzăitul 
imperceptibil. Şi, mai ales, vedea şi înţelegea fiecare 
plan - toate cele şapte. Camera era scăldată în culorile a 
douăsprezece aure - a Toiagului, a lui însuşi şi, cea mai 
extraordinară dintre toate, a lui Kitty. Prin strălucirea ei, 
faţa îi părea din nou netedă şi tânără, părul îi scânteia ca 
o flacără. Ar fi putut să rămână aşa, uitându-se la ea, o 
eternitate... 

„Termină cu prostiile astea chiar acum. Mi se face 
rău.” 


420 


... Dacă un nesuferit de djinn n-ar bombăni în capul lui. 
„Dar nu făceam nimic”, se gândi. 

„Nu prea, într-adevăr. Toiagul funcţionează. Trebuie să 
plecăm!” „Da.” 

Temător, în caz că djinnul avea alte planuri cu 
picioarele sale, se întoarse către Kitty. 

— Tu ar trebui să rămâi aici! 

— Mă simt mai bine! Spre îngrijorarea lui Nathaniel, se 
aplecă în faţă şi, sprijinindu-se pe mâinile tremurânde, se 
ridică în picioare. Pot să merg, zise. 

— Chiar şi aşa, nu vii cu noi. 

Simţi djinnul agitându-i-se în minte; vocea îi răsună din 
gură. Ca şi înainte, efectul era deconcertant. Şi, în plus, îl 
cam gâdila. 

— Nathaniel are dreptate, spuse Bartimaeus. Eşti mult 
prea slăbită. Dacă îşi aminteşte bine, ceea ce mă 
îndoiesc, ar mai putea exista încă prizonieri în clădire - 
dacă Nouda nu i-a ucis pe toţi. Ce-ai zice să încerci să-i 
găseşti? 

Dădu din cap. 

— Bine! Ce plan aveţi? De ce nu folosiţi discul magic 
ca să vedeţi unde e Nouda? 

Nathaniel îngăimă: 

— Păi... 

— L-a stricat, interveni djinnul. A eliberat impul. O 
mare greşeală, după părerea mea. 

— Pot să răspund şi eu pentru mine, mârâi Nathaniel. 

Găsea că e deosebit de supărător să fie întrerupt de 
propriul laringe. Kitty îi zâmbi. 

— Foarte bine pentru tine. Atunci ne vedem mai târziu. 

— Bine! Eşti sigură că o să fie bine? 

Simţi o izbucnire de nerăbdare din partea djinnului. 
Membrele îi tremurară; tânjea să ţâşnească, să se ridice 
în aer... 

— Bineînţeles. 

— Poftim - mai bine iei tu asta. Îşi plecă fruntea, îşi 
scoase de la gât Amuleta din Samarkand şi i-o întinse. 


421 


Poart-o, o să te apere! 

— Doar împotriva magiei, fii atentă, adăugă djinnul. Nu 
împotriva atacului fizic, sau dacă te împiedici, te loveşti 
la cap, la degetul de la picior ori altceva de genul ăsta. 
Dar în limitele ei strict stabilite, funcţionează destul de 
bine. Kitty ezită. 

— Încă mai am oarecare rezistenţă, începu ea. Poate 
n-ar trebui... 

— Nu destulă ca să te descurci cu Nouda, zise 
Nathaniel. Mai ales după evenimentele prin care ai 
trecut. Te rog!... 

Fata îşi puse colierul. 

— Mulţumesc. Succes! 

— ŞI ţie! 

Nu mai era nimic de spus. Venise timpul. Nathaniel se 
îndreptă spre uşă, cu bărbia împinsă în faţă, cu ochii 
sumbri şi încăpăţânaţi. Nu se uită înapoi. O movilă de 
resturi de la uşa spartă zăcea pe podea; păşi atent peste 
ea chiar în momentul când djinnul îi încordase picioarele 
pentru o săritură. Picioarele i se loviră între ele; se 
împiedică, se făcu grămadă, scăpă Toiagul şi se rostogoli 
peste moloz, ieşind pe uşă. 

„Ce drăguţ”, se gândi Bartimaeus. 

Nathaniel nu avu nici o reacţie care să poată fi auzită. 
Adunând de pe jos Toiagul lui Gladstone, o porni 
târşâindu-şi picioarele pe coridor. 


O scenă de devastare inventivă i se înfăţişă în Sala 
Statuilor, unde capetele de marmură ale fiecărui 
prim-ministru decedat fuseseră smulse de pe busturile 
lor şi aparent folosite la un joc de popice. Masa de 
Consiliu, ruptă, era lângă perete; în jurul ei, pe cele şapte 
scaune, cadavrele a diverşi magicieni fuseseră aşezate în 
poziţii comice, ca la un conclav sinistru. Sala suferise 
toate tipurile de atacuri magice, sporadice şi 
întâmplătoare: zone din podea, din pereţi şi din tavan 
fuseseră sparte, găurite, înnegrite, topite şi decupate. 


422 


Zdrenţe  fumegânde indicau locurile unde fuseseră 
covoarele. Cadavre zăceau peste tot, uitate, zdrobite, ca 
nişte jucării aruncate. În capătul celălalt al sălii era o 
gaură gigantică în zidul de piatră. Aerul rece intra în 
rafale. 

— Uită-te la pentagrame, zise Nathaniel deodată. 

„Mă uit. Am ochii tăi, nu? Şi sunt de acord cu tine.” 

— Ce? 

„Ce crezi şi tu. Le-au distrus sistematic. Vor să 
îngreuneze lucrurile pentru magicienii care au 
supravieţuit.” 

Fiecare pentagramă fusese ştearsă sau stricată în 
vreun fel: cercurile de mozaic - smulse şi risipite, liniile 
trasate cu grijă - sparte în bucățele de salve de foc trase 
la nimereală. Era exact ca în scenele din Forumul din 
Roma, când barbarii veniseră la porţi, iar cetăţenii se 
răsculaseră împotriva magicienilor aflaţi la conducere. Şi 
ei începuseră tot prin a distruge pentagramele... 

Nathaniel clătină din cap. 

— Asta n-are importanţă, zise el. Concentrează-te la ce 
avem de făcut! 

„Asta şi fac. E vina mea dacă tu îmi umbli prin 
amintiri?” Nathaniel nu răspunse. Zărise feţe cunoscute 
zăcând în moloz. Colţurile gurii i se lăsară în jos. 

— Să mergem. 

„Care e treaba cu durerea retrospectivă? Oricum nu-ți 
plăceau.” 

— Trebuie să ne grăbim. 

„Bine. Lasă mişcarea în seama mea.” 

Era cea mai ciudată situaţie dintre toate: să-ţi relaxezi 
muşchii, să nu le mai dai nici o comandă, şi totuşi să-i 
simţi încordaţi şi să ţâşneşti, să te mişti cu paşi mari şi 
armonioşi, să-i simţi plini de o energie care nu este 
omenească. Nathaniel ţinea strâns Toiagul; în afară de 
asta, îi dădu mână liberă djinnului. Dintr-o săritură 
traversase holul, aterizând pe un bloc de piatră desprins 
din zid. O pauză; capul i se mişcă la stânga şi la dreapta, 


423 


apoi porni iar - un pas uriaş, apoi altul; se făcu mic ca să 
treacă prin gaura din zid, se ridică în picioare în camera 
alăturată, întunecată, răvăşită, plină de resturi. Nu apucă 
să se uite prea bine la ea; era prea ocupat încercând să 
facă faţă stomacului lui revoltat şi înfiorării pe care 
energiile o treziseră în el. Sus în aer şi iar în jos - ieşi din 
cameră şi intră în alta -, pe lângă o scară din care 
rămăseseră doar bucăţi de lemn, sărind peste o grămadă 
de resturi de zidărie de mărimea unor bolovani. Printr-o 
boltă deschisă de piatră spartă... 

Afară pe străzile din Whitehall. 

Aterizară, cu genunchii îndoiţi, gata să sară din nou. 
Nathaniel avea gâtul întins, ochii i se roteau în toate 
părţile; vedeau pe toate planurile. 

— O, nu... şopti el. 

„O, DA”, zise în gând djinnul. 


Whitehall ardea. Deasupra acoperişurilor, norii cei mai 
joşi străluceau în roz şi în portocaliu; o lumină puternică 
se scurgea între ei în abisuri de întuneric, presărat cu 
stele. Marile ministere ale guvernului, unde chestiunile 
imperiale nu încetau niciodată, erau goale şi întunecate. 
Toate luminile erau stinse, ca şi felinarele de pe stradă. 
O clădire dinspre nord - să fi fost oare Ministerul 
Educaţiei? Nathaniel nu-şi dădea seama - avea etajul de 
sus în flăcări. Mici săgeți licăritoare de roşeaţă cădeau de 
la ferestre ca frunzele de toamnă. Fumul se ridica, 
amestecându-se cu norii. Alte vâlvătăi pârâiau în clădirile 
din faţă. Toate arătau ireal, ca iluziile dintr-una din 
piesele lui Makepeace. 

Strada era goală, cu excepţia rămăşiţelor, a felinarelor 
şi a statuilor dărâmate, dar şi - zăcând mici, întunecate 
ca nişte furnici opărite - a cadavrelor omeneşti risipite ici 
şi colo. Aici o limuzină fusese azvârnlită prin frontispiciul 
de sticlă al Ministerului Transporturilor; acolo una dintre 
monumentalele sculpturi (Respect pentru Autoritate) 
zăcea în ruine - pe piedestal nu mai rămăseseră decât 


424 


picioarele ei monolitice. Monumentele de război fuseseră 
şi ele sfărâmate, drumul fiind pe jumătate blocat de 
granit. Dinspre Trafalgar Square se auzi zgomotul 
înăbuşit al unei explozii. 

— Acolo, zise Nathaniel. 

Picioarele îi ţâşniră, se înălţă, se lăsă în jos. La 
înălţimea lui era la acelaşi nivel cu etajul clădirilor; de 
fiecare dată când se lăsa pe pământ doar îl atingea 
foarte uşor înainte de a continua cu o săritură. Cizmele îi 
atârnau lejer în picioare. 

— Ştii că port cizmele de şapte leghe pe pas, zise el cu 
răsuflarea tăiată. 

Vântul îi duse cuvintele departe. 

„Sigur că ştiu. Eu sunt tu pentru moment, indiferent 
că-ţi place sau nu. Nu avem încă nevoie de ele. Eşti gata 
cu Toiagul? E ceva drept în faţă.” 

Trecură pe lângă monumente de război, pe lângă 
maşini abandonate. Cadavrul unui lup zăcea în mijlocul 
străzii, lângă fire de sârmă ghimpată, panouri de 
avertizare, ce mai rămăsese dintr-un cordon de poliţie. În 
faţă era Trafalgar Square. Columna lui Nelson se înălța în 
noapte, scăldată într-o strălucire galbenă ca muştarul. 
Mici explozii răsunau încoace şi încolo sub ea. Printre 
tarabele şi cabinele din piaţa turistică, mici umbre 
fugeau şi se împrăştiau. Ceva era pe urmele lor. 

Nathaniel se opri să se odihnească la marginea pieţei. 
Îşi muşcă buzele. 

— Îi urmăreşte pe oameni. 

„Puțin sport. Probabil se crede înapoi la Colosseum.... 
Uite! Omul ăla a supravieţuit unei Detonări! Unii dintre 
tipii ăştia au rezistenţă.” Nathaniel îşi duse o mână la 
ochi. 

— Gândurile tale au luat-o în altă direcţie. Menţine-le 


1 Sclavilor şi prizonierilor de război li se dădeau cuțite de fier şi 
erau trimişi în marea arenă romană ca să se bată cu djinnii captivi. 
Elita romană pur şi simplu adora urmăririle comice şi toate metodele 
hilare de ucidere. 


425 


la un nivel mai simplu! Nu fac faţă. 

„Bine. Gata cu Toiagul? Bun atunci, să porniiiim...” 

Înainte ca Nathaniel să apuce să se pregătească, 
picioarele i se şi avântaseră în săritură: traversă strada, 
printre tarabele în flăcări. În jos, prin fum - peste o 
femeie ghemuită şi un copil. Top, ţop... Drept înainte, 
lângă o fântână arteziană, încovoiat ca o fiară - corpul lui 
Clive Jenkins. Un foc verde pal îi ardea în ochi; gura îi 
atârna deschisă, diformă. Aburi galbeni îi ieşeau din 
palme. 

Nathaniel se uită şocat, recăpătându-şi cu greu 
controlul. Ridică Toiagul... 

Picioarele lui mai săriră o dată. Se trezi zburând prin 
aer. În spatele lui, o explozie; bucățele de beton îi 
atinseră faţa în lateral. Ateriză pe capul statuii unui leu, 
direct sub columnă. 

— De ce ne-ai mutat? strigă el. Tocmai mă 
pregăteam... 

„Încă o secundă şi am fi fost făcuţi fărâme. Trebuie să 
te mişti mai repede. Naeryan e afrit; nu pierde timpul.” 

— Vrei să termini cu asta? Încerc să mă concentrez! 
Nathaniel pregăti Toiagul, se concentră... 

„Păi grăbeşte-te! Se apropie! Dacă am avea Amuleta, 
ne-am distra. De ce te-ai găsit să i-o dai lui Kitty? Hmm, 
mda, ştiu! Ai dreptate! Nu-i aşa că e greu să te cerţi când 
poţi citi gândurile celuilalt? O-ho - vine o Detonare! Am 
să sar!” 

— Dă-i drumul, atunci! „Eşti sigur? Nu te superi?” 

— Hai odată! 

Din fum ieşi ţopăind o siluetă oribilă. Afritul dinăuntru 
ştia să manevreze membrele, totuşi mai degrabă păşea 
pe vârfuri decât mergea normal. Un fulger de lumină 
aurie făcu să explodeze statuia cu leul, dar Bartimaeus 
deja trăsese de tendoanele corecte, încordase muşchii - 


1! Am întâlnit-o prima oară pe Naeryan în Africa, în timpul 


campaniilor lui Scipio. Înfăţişarea ei preferată era de dansatoare 
mlădioasă din buric, care ademenea... 


426 


Nathaniel se trezi făcând un salt direct peste capul 
monstrului, aterizându-i în spate. 

„Acum”, zise Bartimaeus. 

Nathaniel rosti un singur cuvânt. Toiagul se declanşă. 
O săgeată de lumină albă, tare ca diamantul, lată cât 
palma, porni din centrul pentagramei sculptate pe 
măciulia lui. Pământul se cutremură; dinţii îi clănţăniră în 
gură. Lumina nu-l nimeri pe Clive Jenkins, ci lovi Columna 
lui Nelson, rupând-o ca pe un băț uscat. Lumina albă dis- 
păru. Nathaniel îşi ridică privirea. Afritul îşi ridică 
privirea. Într-o linişte deplină columna se clătină, se 
aplecă şi încet, încet păru să crească... apoi căzu peste 
ei cu un sunet ascuţit, aproape ca un țipăt, iar 
Bartimaeus îi aruncă într-o parte, prin pânza unei tarabe 
care ardea, jos pe asfalt, chiar pe umărul rănit, pe când 
columna se prăbuşea la pământ, rupând piaţa în două. 

Nathaniel se ridică într-o clipă. Durerea îl săgetă în 
claviculă. O voce furioasă strigă în mintea lui. 

„Trebuie să-l poziţionezi ca lumea! Data viitoare mă 
ocup eu!” 

— Ba nu! Nu te ocupi! Demonul - unde e? 

„A plecat de mult, fără îndoială. Chiar că ai făcut-o de 
oaie!” 

— la ascultă! 

O mişcare la câţiva metri distanţă îi atrase atenţia. 
Patru feţe albe - o femeie şi copiii ei ascunzându-se 
printre tarabe. Nathaniel întinse mâna şi zise: 

— E în regulă! Sunt magician şi... 

Femeia scoase un ţipat; copiii tresăriră şi se strânseră 
lângă ea. O voce sardonică îi sună în cap. 

„Da, asta a fost bună! Foarte liniştitor! De ce nu te 
oferi să le tai şi gâtul, dacă tot eşti aici?” 

Nathaniel înjură în sinea lui. Încercă să zâmbească. 

— Sunt de partea voastră, zise el. Staţi aici, eu voi... 

Îşi ridică brusc privirea. Vocea din cap: „Ai văzut?” Prin 
zdrenţele în flăcări ale tarabei, prin norii de praf care se 
ridicau din bucăţile sfărâmate ale columnei căzute, zări o 


427 


lucire verde. Se concentră: pe planurile superioare zări 
mai uşor ochii îngustaţi, mişcarea furişă din întuneric. 
Corpul lui Clive Jenkins se apropia pe vârfuri din tarabă în 
tarabă, încercând să-i ia prin surprindere. 

Bartimaeus spuse iute: 

„De data asta o să fie un Flux... fiindcă sunt djinn - de 
asta ştiu lucrurile astea. Fluxurile acoperă o zonă vastă. 
Speră să te dezarmeze. Pot să pun un Scut peste noi, dar 
asta va schimba traiectoria Toiagului.” 

— Poţi pune un Scut peste oamenii ăia? Atunci fă asta! 
Noi nu avem nevoie! 

Nathaniel îşi lăsă mâna să se ridice. Degetele îi fură 
străbătute de energie. O sferă albastră se întinse peste 
oamenii de rând strânşi laolaltă, închizându-i înăuntru. El 
se întoarse spre piaţă. Praful se ridica; fragmente negre 
se desprindeau din pânza arzând pe tarabe. Nu se vedea 
nici un demon pe vârfuri. Întrebă: 

— Unde este? 

„De unde să ştiu? N-ai ochi la spate! Pot să văd doar 
unde te uiţi şi tu!” 

— Bine, bine, calmează-te! 

„Sunt calm. Tu nu eşti! Toate chimicalele astea 

ciudate care îţi trec prin sistem, ca să te învioreze... Nu-i 
de mirare că oamenii nu gândesc clar. Uite! Nu... e doar 
vântul, care flutură pânza aia. Ooh! M-a speriat!” 
__ Nathaniel cercetă piaţa. Toiagul zumzăia în mâna lui. 
Incercă să nu mai audă zgomotul constant al vocilor de 
djinni, şuvoiul de amintiri; uneori chiar îl copleşeau. Unde 
se ascundea demonul? După baza spintecată a 
columnei? Indoielnic... prea departe... Atunci unde? 

„Habar n-am, zise Bartimaeus. Poate a fugit.” 

Nathaniel făcu câţiva paşi şovăitori înainte. | se făcuse 
pielea de găină; simţea iminenţa pericolului. Departe, în 
celălalt capăt al pieţei, văzu o balustradă, nişte trepte 
ducând sub pământ. Era metroul... Sub piaţă se întindea 
o reţea de tuneluri, pe unde treceau trenurile, 
transportând pasagerii pe sub străzi. Şi aceste tuneluri 


428 


ieşeau la suprafaţă... 

În diverse puncte din piaţă... 

„Întoarce-te!” 

Gândi comanda, îşi relaxă muşchii, îl lăsă pe djinn să 
facă restul. Pe când se răsucea, rosti cuvântul, direcţionă 
Toiagul. Un fulger de lumină albă se revărsă din el, tăie 
aerul, atomiză corpul lui Clive Jenkins care se strecura 
prin spatele lui. Acum demonul era acolo, cu mâna de 
moluscă gata să trimită un Flux, în minutul următor 
dispăruse, împreună cu intrarea la metrou de sub el. O 
cenuşă urât mirositoare se risipi pe trotuarul topit. 

„Bine te-ai gândit, zise djinnul. Nu-mi aminteam că 
Naeryan e aşa de vicleană.” 

Nathaniel răsuflă uşurat. Traversă spre locul în care 
micul grup se ascundea sub Scut şi făcu un semn cu 
mâna. Bartimaeus făcu sfera să dispară. Femeia se ridică 
repede, ţinându-şi copiii aproape. 

— Whitehall e locul cel mai sigur, începu Nathaniel. 
Demonii au plecat de acolo, cred. Duceţi-vă într-acolo, 
dar nu va fie teamă, doamnă! Eu voi... 

Se opri; femeia îi întorsese spatele; cu faţa fără 
expresie, cu privirea posomorâtă şi distantă, îşi îndemnă 
copiii să pornească printre tarabe. 

„Ce-ai vrea?” Vocea din minte a djinnului îi întrerupse 
starea de mirare. „Tu şi cei ca tine aţi adus-o în starea 
asta. Nu se va grăbi să-ţi mulţumească, orice ai face. Nu 
te îngrijora totuşi, Nat! Nu eşti complet singur. Mă ai 
mereu pe mine.” 

Râsul din gând îl luă pe nepregătite. 

Timp de câteva secunde Nathaniel rămase pe loc, cu 
capul puţin plecat, privind distrugerea din piaţă. Apoi îşi 
îndreptă umerii, strânse mai tare Toiagul în mână, bătu 
din călcâiul unei cizme o dată - şi dispăru. 


429 


34 


Kitty găsi prizonierii mult mai repede decât se 
aşteptase. Partea cea mai lentă fu la început - pe când 
se străduia să plece din cămăruţă. Când se ridică prima 
oară în picioare, fiecare muşchi din corpul ei protestă 
până la cer; tremura de parcă îi era foarte frig; era 
ameţită. Dar nu se dădu bătută. 

„Pur şi simplu trebuie să mai învăţ odată, se gândi ea. 
Să-i reamintesc corpului ce să facă.” 

Şi, într-adevăr, la fiecare pas, încrederea ei creştea. 
Ajunse la mormanul de arme de lângă uşă. Se strâmbă, 
îşi  îndoi genunchii, se aplecă şi rămase aşa, 
clătinându-se şi înjurând, scotocind prin grămadă. 
Bastoane cu şocuri, bețe de Infern, sfere elementale... 
obiecte familiare din anii Rezistenței. Nu avea geantă, 
dar îşi bagă un Infern şi un baston cu şocuri la 
cingătoare. Două sfere îi încăpură cu greu în buzunarele 
zdrenţuite ale jachetei. (Scoase Apocrypha lui Ptolemeu 
şi o aşeză, nu fără un anume respect, pe podea. Işi 
îndeplinise misiunea.) Printre obiectele magice se afla un 
disc de argint, neted şi cu marginile ascuţite. 
Învingându-şi o slabă, nejustificată aversiune, îl puse şi 
pe el în buzunar. Apoi, sprijinindu-se de perete, se 
strădui să se ridice din nou. 

Cu grijă, încet-încet, ieşi din cameră, trecând peste 
fragmentele sfărâmate ale uşii, pornind pe coridor, pe 
lângă mohorâta întindere a Sălii Statuilor. Avea în minte 
o amintire - sunete plângăreţe venind de după o uşă din 
apropierea locului unde ea şi Nathaniel fuseseră închişi. 

Pe măsură ce înainta, Kitty era conştientă de ciudata 
divizare dinăuntrul ei. Niciodată nu se mai simţise atât 
de îngrozitor de slăbită, atât de nesigur legată de 
puterea pământului. Totuşi, niciodată nu se simţise atât 


430 


de complet sigură pe ea ca acum. Deseori în trecut 
fusese plină de siguranţă nesăbuită, de încredere 
voioasă în tinereţea şi în vigoarea ei. Acum nu 
se-ntâmpla aşa. Era un sentiment mai calm, mai liniştit, 
fără nici un fel de legătură cu lucrurile fizice, şi fără 
nervozitatea pe care păreau s-o implice acestea. Era un 
fel de linişte implacabilă; o simţea radiind din ea pe 
măsură ce înainta târşâit. g 

Prima încercare nu ştirbi deloc acest sentiment. In 
punctul unde coridorul se lărgea, aproape de un şir de 
trepte, Kitty se întâlni cu unul dintre demoni. Probabil era 
ultimul care luase în posesie un corp; cu siguranţă nu îl 
controlase prea bine. Gazda sa fusese un bărbat înalt şi 
slab, cu părul blond şi lins, îmbrăcat în haine închise şi 
evident scumpe. Acum hainele erau rupte şi sfâşiate, 
părul în dezordine, ochii opaci precum sticla. Picioarele 
se împleticeau dintr-o parte a coridorului în cealaltă, 
braţele se zbăteau orbeşte. Un mârâit sălbatic îi ieşea 
din gâtlej, şi - din când în când - cuvinte furioase într-o 
altă limbă. 

Răsuci capul; o zări pe Kitty. O lucire galbenă îi ardea 
în ochi. Kitty se opri, aşteptând. Interesul demonului se 
arătă printr-un urlet brusc şi sălbatic care făcu să 
zdrăngăne sticla dulapurilor de pe coridor. Se hotărî să 
atace, dar păru să stea în cumpănă, neştiind exact cum 
să pornească un bombardament magic. Întâi ridică un 
picior, îndreptă talpa spre ea şi îşi zbură propriul pantof. 
Apoi încercă un cot, cu acelaşi succes. Până la urmă, cu o 
ezitare dureroasă, întinse o mână, apoi un deget 
tremurător şi un fulger de lumină liliachie fu trimis 
înainte; fulgerul lovi Amuleta din Samarkand şi fu 
absorbit pe dată. 

Demonul îşi cercetă nervos degetul. Kitty scoase de la 
cingătoare bastonul cu şocuri, făcu liniştită un pas în faţă 
şi trimise un puls de curent albastru licăritor care îi 
zgudui corpul. Învăluit în fum negru, demonul se clătină, 
se zvârcoli, se aruncă înapoi, se lovi de balustradă şi 


431 


căzu de la patru metri pe scările de dedesubt. 

Kitty îşi continuă drumul. 

Câteva minute mai târziu ajunse la uşa pe care şi-o 
amintea. Ascultând cu atenţie, Kitty auzi gemete 
înăbuşite. Încercă uşa, văzu că e încuiată şi o sparse cu 
prima dintre sferele elementale. Când se stinseră şi 
ultimele rafale, păşi înăuntru. 


Camera, nu foarte mare, era plină de corpuri lungite 
pe jos. La prima vedere Kitty se temu de ce era mai rău; 
apoi văzu că toate fuseseră atent legate şi aveau 
căluşuri, aşa cum le lăsaseră impii lui Makepeace cu atât 
de multe ore înainte. Cei mai mulţi fuseseră legaţi doar 
cu minimum de funii şi de corzi, dar unul sau doi fuse- 
seră înveliţi în cearşafuri sau în plasă neagră. Erau poate 
vreo douăzeci de persoane, înghesuite ca sardelele. Spre 
marea uşurare a lui Kitty, văzu că mulţi se mişcau cu 
mici zvârcoliri triste, ca râmele într-un borcan. 

Una sau două perechi de ochi holbaţi o zăriră; 
posesorii lor se zbătură şi scoaseră gemete imploratoare. 
Se opri un moment ca să-şi vină în fire; picioarele îi 
tremurau fiindcă mersese atât de mult. Apoi vorbi cât de 
clar putea. 

— Sunt aici ca să vă ajut, zise ea. Aveţi răbdare! Voi 
încerca să va eliberez. 

Această declaraţie produse o remarcabilă izbucnire de 
zvârcoliri şi de plânsete. Picioarele se zbăteau, capetele 
se ridicau şi se învârteau. Kitty aproape ca era să cadă 
din cauza mişcării corpurilor de lângă ea. 

Fata reluă cu severitate: 

— Dacă nu staţi liniştiţi, vă las aici! Magicienii legaţi 
rămaseră brusc nemişcaţi. 

— Aşa mai merge. Acum... 

Cu degete neîndemânatice, luă discul de argint din 
buzunar şi, ţinându-l cu atenţie ca să nu se taie, se 
ocupă de cel de lângă ea. Corzile cedară ca untul sub un 
cuţit fierbinte. Mâinile şi picioarele înţepenite se mişcară 


432 


şovăielnic, posesoarea lor scoțând ţipete de durere. 
Neceremonios, Kitty îi scoase căluşul şi zise: 

— Când vei putea sta în picioare, găseşte ceva ascuţit 
şi ajută-mă să-i eliberez pe ceilalţi! 

Trecu la următorul magician. 

În zece minute camera se umplu de femei şi de bărbaţi 
şchiopătând şi întinzându-se; unii stăteau în fund, alţii pe 
un picior, apoi pe celălalt, încercând să scape de 
furnicăturile din membrele ţepene şi umflate. Nu 
vorbeau; corpurile fuseseră eliberate, dar minţile le erau 
încă învăluite în uluire şi-n neîncredere. Kitty se ocupă în 
tăcere de penultimul captiv, un domn masiv învelit în 
plasă. Părea inert; sângele pătrunsese prin pânza cu care 
îi era înfăşurat capul. Lângă ea, prima persoană pe care 
o eliberase, o tânără cu părul maroniu, se chinuia cu 
corzile ultimului magician. Acesta, acoperit cu o pătură 
aspră şi cenuşie, era cât se poate de viu; picioarele lui 
loveau încoace şi încolo, cu o nerăbdare furioasă. 

Kitty îi dădu discul de argint. 

— Poftim! 

— Mulţumesc! 

În câteva momente învelişul de plase şi pătura fură 
date la o parte şi cei doi captivi ieşiră la lumină. Primul, o 
femeie cu părul lung, închis la culoare, atârnându-i peste 
faţa roşie şi umflată, sări imediat în picioare şi ţipă de 
durere când simţi crampele. Celălalt, un bătrân imens cu 
faţa rău lovită, stătea nemişcat. Ochii îi erau închişi; abia 
respira. 

Femeia cu părul negru se sprijini de un perete şi îşi 
masă un picior. Scoase un mârâit de durere şi de furie. 

— Cine? Cine e răspunzător de asta? O să-i ucid! O să-i 
ucid, jur! Kitty era ocupată să-i vorbească femeii cu părul 
maroniu. 

— E în stare gravă. Cineva ar trebui să-l ducă la un 
spital. 

— Mă ocup eu de el, zise femeia. Se uită prin cameră, 
alese un tânăr cu coşuri. George, eşti tu drăguţ? 


433 


— Desigur, doamnă Piper! 

— Stai! Asta era Kitty. Încercă să se ridice, întinse o 
mână tremurătoare. Poţi să mă ajuţi, te rog? Mulţumesc! 
Se întoarse cu faţa către cameră. Trebuie să aflaţi cu toţii 
ce s-a întâmplat. Situaţia de afară ar putea i... dificilă. 
Demonii umblă liberi prin Londra. 

Oftaturi, înjurături; pe feţele prezente se citi groaza. 
Tineri şi bătrâni, cu toţii se holbau la ea, vulnerabili şi 
neînţelegând nimic. Dusă era orice urmă a încrederii 
magicienilor - acum nu reprezentau decât nişte oameni, 
cuprinşi de panică, lipsiţi de conducător, rămaşi fără 
nimic. Kitty ridică o mână şi continuă: 

— Ascultaţi, şi am să vă spun! 

— Un moment! Femeia cu părul negru se întinse şi o 
apucă de braţ. Intâi, cine naiba eşti tu? Nu-ţi recunosc 
chipul sau - strânse din buze - hainele murdare. Nici nu 
cred că eşti magician. 

— Corect, răspunse Kitty tăios. Sunt un om de rând. 
Dar mai bine ai tăcea şi m-ai asculta, dacă nu vrei să fii 
ucisă. 

Femeia făcu ochii mari de uimire. 

— Cum îndrăzneşti... ? 

— Da, tacă-ţi fleanca, Farrar, zise un bărbat. 

Femeia păru să se sufoce; se uită furioasă în jur, dar 
dădu drumul braţului lui Kitty. 

In afară de ea, toţi din cameră păreau dornici să audă 
ce avea Kitty de zis. Fie că urmele şocului îi ţineau 
liniştiţi, fie că zăreau în fata cu părul cărunt şi cu faţa 
ridată şi obosită ceva care îi obliga la un respect fără 
echivoc, era greu de spus. Dar ascultară foarte atent 
când Kitty le povesti ce se întâmplase. 

— Şi restul? întrebă un bărbat mai în vârstă pe un ton 
plângăreţ. Erau cel puţin o sută în sala aia de teatru. 
Doar n-au... 

— Nu sunt sigură, zise Kitty. Poate că mai sunt şi alte 
camere de prizonieri de care demonii au uitat, sau pe 
care s-au hotărât să le ignore. Va trebui să vedeţi. Dar 


434 


cei mai mulţi dintre voi au murit. 

— Şi domnul Devereaux? şopti o femeie. 

— Sau Jessica Whitwell, sau...? Kitty ridică mâna. 

— |lmi pare rău, dar nu ştiu. Probabil mulţi dintre cei 
mai importanţi magicieni au fost posedaţi sau ucişi. 

— Eu nu! Femeia cu părul negru vorbise cu asprime. 
Până când vor fi găsiţi, eu sunt singurul membru al 
Consiliului care a mai rămas. Aşa că eu sunt acum 
conducătorul. Trebuie să ajungem la pentagrame şi să ne 
invocăm sclavii. O să-mi contactez imediat şi lupii din 
poliţie. Demonii rebeli vor fi găsiţi şi distruşi. 

— Două probleme, interveni Kitty calmă. Nu, trei! 
Trebuie mai întâi să avem grijă de acest bărbat. Poate 
cineva să se ocupe de transport? 

— Eu! Tânărul acneic se aplecă peste corpul inert. Voi 
avea nevoie de trei dintre noi pentru asta. Domnule 
Johnson, domnule Vole, mă puteţi ajuta să-l duc până la 
o limuzină? 

Veniră ajutoarele; bărbaţii plecară, ducându-l pe 
invalid între ei. O bătaie din palme; femeia cu părul 
negru era lângă uşă. 

— Către pentagrame! porunci ea. Nu e timp de 
pierdut! Nimeni nu se mişcă. 

— Cred că această doamnă mai are ceva să ne spună, 
zise un bărbat mai în vârstă, arătând către Kitty. Ar 
trebui s-o ascultam, nu credeţi, doamnă Farrar? Din 
curtoazie, dacă nu de altceva. 

Buzele doamnei Farrar se strâmbară. 

— Dar nu e decât o... 

— Mai aveam două chestiuni de adăugat. Se simţea 
foarte obosită, capul i se învârtea; simţea nevoia să se 
aşeze. „Nu - vino-ţi în fire; termină treaba!” Demonul şef, 
Nouda, e de temut. Ar fi sinucidere curată să vă apropiaţi 
de el fără cea mai grozavă armă posibilă. Şi tocmai asta 
se întâmplă acum. Se uită în jur la grupul tăcut. Un 
magician, un alt membru supravieţuitor al Consiliului - 
Kitty nu rezistă să nu arunce o privire vicleană spre 


435 


doamna Farrar -, s-a dus după el! Foloseşte Toiagul lui 
Gladstone! 

Fu surprinsă doar pe jumătate de exclamaţiile 
înăbuşite de uimire. Doamna Farrar mai ales părea 
furioasă. 

— Dar domnul Devereaux a interzis asta! ţipă ea. Cine 
ar îndrăzni să...? 

Kitty zâmbi. 

— Este Nath... John Mandrake! Mai bine ai spera să 
reuşească. 

— Mandrake! Faţa lui Farrar era palidă de mânie. Nu 
are talentul necesar! 

— lar ultimul lucru pe care aş dori să-l spun, urmă Kitty 
netulburată, este că, în condiţiile date, cel mai important 
lucru pentru noi - pentru voi, aş zice; voi sunteţi 
magicienii, voi deţineţi puterea - e să oferiţi protecţie şi 
îndrumare poporului. De vreme ce Makepeace v-a 
întemnițat pe toţi, n-a existat conducător, nimeni care să 
evacueze zonele în care bântuie liberi demonii. Riscăm 
să avem victime în masă. Dacă nu acţionăm, mulţi 
oameni de rând vor muri. 

— Nu ne-a deranjat niciodată înainte, mormăi un tânăr 
din spate, dar ceilalţi nu erau de aceeaşi părere. 

— Avem nevoie de un glob de cristal, zise Piper. Să 
vedem unde sunt demonii. 

— Sau de un disc magic. Unde le-or fi ţinând pe aici? 

— Trebuie să fie unul. Haideţi! 

— Să mergem la pentagrame. Aş putea invoca un imp, 
să-l trimit pe el. 

— Vom avea nevoie de mai multe maşini. Cine de aici 
ştie să conducă? 

— Eu nu! Bărbatul meu conduce. 

— Nici eu! 

La uşă, o tuse aspră, forţată. Doamna Farrar era trasă 
la faţă, părul îi era încurcat şi nepieptănat, gura - o linie 
subţire. Se ţinea cu ambele mâini de tocul uşii, apăsând 
cu putere. Braţele îi erau îndoite, umerii, uşor lăsaţi - 


436 


postura ei aducea vag cu cea a unui liliac cu capul în jos. 
Privirea femeii vărsa venin. 

— Nici unul dintre voi, zise ea, nu valorează mai mult 
decât un funcţionar începător. Mulţi dintre voi abia dacă 
sunt şi asta - doar secretare şi asistenţi. Cunoştinţele 
voastre de magie sunt dureros de limitate; nu s-ar putea 
spune că sunteţi înzestrați nici cu cine ştie ce judecată 
fină. Oamenii de rând se vor descurca. Unii au rezistenţă 
- fără îndoială că pot respinge câteva Detonări. Oricum, 
sunt mulţi. Ne putem permite să pierdem câţiva. Ceea ce 
nu putem face e să şovăim în timp ce capitala noastră e 
atacată. Ce, avem de gând să lăsăm asta în grija lui Man- 
drake? Cât de bun magician credeţi că este? Mă duc 
după lupii mei. Oricine mai are o urmă de ambiţie o să 
mă urmeze. 

Se desprinse de tocul uşii şi, fără să se uite înapoi, 
porni pe coridor. Se lăsă o tăcere stânjenitoare. După 
câteva minute, trei tineri, cu capul plecat şi cu fruntea 
încruntată, trecură pe lângă Kitty şi plecară. Mai mulţi 
ezitară, dar rămaseră pe loc. 

Tânăra cu păr maroniu ridică din umeri; se întoarse 
spre Kitty. 

— Vă urmăm, domnişoară... ăăă, scuze, cum vă 
cheamă? „Clara Bell? Lizzie Temple?” 

— Kitty Jones, răspunse ea. Apoi, mai slab: Poate 
cineva să-mi dea ceva de băut? 


În timp ce Kitty se odihnea, sorbind apă minerală rece 
din stocul Consiliului, magicienii începători se apucară de 
treabă. Unii se aventurară prin sălile din Whitehall: se 
întoarseră palizi şi tremurând, povestind despre 
mormane de cadavre în camere lăturalnice, despre 
pentagrame distruse şi sparte, despre o devastare cum 
nimeni nu-şi imaginase vreodată. Masacre precum 
acesta erau în general vizualizate de la distanţă. Era 
tulburător pentru un magician să treacă prin aşa ceva în 
mod direct. Alţii se strecurară în faţa clădirii şi se uitară 


437 


la ce se petrecea în oraş. Clădirile ardeau; cadavrele 
zăceau la vedere, şi lucrul cel mai neliniştitor era că 
oamenii pur şi simplu erau absenţi. De regulă, chiar şi la 
ore foarte târzii, autobuzele şi taxiurile continuau să 
treacă pe acolo, ca să nu mai vorbim despre personalul 
de noapte din ministere, care se tot fâţâia prin jur, pre- 
cum şi patrulele de poliţie sau soldaţii. Maşinăria 
guvernului, decapitată de trădarea lui Makepeace şi 
surprinsă de apariţia lui Nouda, se oprise complet. 

Distrugerea pentagramelor era un obstacol, dar deveni 
în curând clar că ferocitatea demonilor le întrecea 
eficienţa, iar ici-colo se găsiră cercuri care fuseseră 
cruţate. Câţiva impişori plecară în recunoaştere; în 
acelaşi timp, într-o încăpere de lângă Sala Statuilor, o 
sferă gigantică de cristal, anterior utilizată de Consiliu, fu 
găsită şi adusă în camera unde stătea Kitty. Magicienii se 
adunară, tăcuţi şi sumbri. Fără nici un preambul, cel mai 
puternic dintre cei prezenţi - un tânăr funcţionar de la 
Pescuit - invocă djinnul prins în sferă. Pe un ton 
răsunător, fu trimis în misiune: să descopere poziţiile 
demonilor rebeli. 

Sfera se făcu fumurie, se întunecă... Toţi se aplecară 
să vadă mai bine. 

Lumini în cristal! Roşii şi portocalii. Flăcări dansând. 

Imaginea se limpezi. Focuri dezlănţuite, în apropiere şi 
în depărtare; felinare printre copaci întunecaţi. În 
depărtare, o gigantică cocoaşă de lumină... 

— Palatul de Sticlă, zise cineva. Asta e St James's Park! 

— Oamenii de rând demonstrau acolo. 

— Priviţi! 

In fundal, sute de forme alergau, se grăbeau, se 
risipeau ca bancurile de peşti printre copaci. 

— De ce nu ies? 

— Sunt înconjurați! 

Ici-colo,  izbucniri de magie, adunând mulțimile 
panicate, trimiţându-le înapoi în acelaşi loc. Imagini 
fugare de mişcare nefirească pe margini - mari sărituri şi 


438 


ţopăieli, alergătură bruscă. Siluete ţopăitoare, omeneşti 
ca formă, neomeneşti în mişcarea lor vioaie, active din 
toate părţile. Una se ivi sub un felinar; pândi un grup de 
bărbaţi şi de femei care se îndrepta înspre ea; se arcui, 
gata să sară... 

O săgeată de lumină albă - o explozie asurzitoare. 
Creatura ţopăitoare dispăru, iar în locul ei apăru un 
crater fumegând. O siluetă trecu pe sub felinar şi se 
mistui, mergând cu paşi egali; ţinea în mână un toiag 
lung. 

Kitty îşi puse cu grijă apa minerală pe podea. 

— Invocaţi orice demoni puteţi, zise ea. Dacă e să 
facem ceva cum trebuie, aco/o este necesar să mergem! 


439 


35 


Trebuie să recunosc că lucram bine împreună. Mai 
bine decât se aşteptase fiecare din noi. 

Bine, poate că durase puţin până să stabilim sistemul - 
am avut câteva momente jenante când corpul nostru a 
făcut două lucruri deodată, dar întotdeauna am rectificat 
problema rapid, aşa că nu se întâmplă nimic gravt. Și 
îndată ce ne-am apucat să păşim câte şapte leghe la 
fiecare pas, chiar că am prins aripi, bucurându-ne de 
avantajele condiţiei noastre neobişnuite. 

Primul nostru succes împotriva bietei Naeryan chiar ne 
impulsionă: ne arătă ce trebuia să facem; cum să 
conlucrăm pentru a obţine efecte optime. Am încetat să 
încercăm să ne mai punem bețe în roate şi am mai 
recurs şi la cedarea controlului. 

lată cum mergeau lucrurile. Nathaniel se ocupa de 
cizme: dacă aveam de parcurs o distanţă lungă, el făcea 
paşii. Odată ajunşi la destinaţie (cu una sau cu două 
secunde mai târziu, în general - cizmele alea erau destul 
de prompte), preluam eu controlul picioarelor, le 
imprimam un pic din vioiciunea mea patentată şi 
începeam să sărim ca o antilopă, înapoi, înainte, sus, jos, 
la stânga şi la dreapta, până când ne năuceam complet 
duşmanul, şi uneori mă zăpăceam şi eu. Între timp, 
Nathaniel îşi păstra controlul total asupra braţelor şi 


1 Oricum, nu mie, bine protejat înăuntru. Nathaniel poate că s-a 
ales cu câteva vânătăi inutile, ca atunci când a pornit spre stânga 
când eu mă îndreptam spre dreapta, iar Toiagul l-a pocnit în nas; 
sau când a activat Toiagul în toiul unei sărituri extra fanteziste, şi 
am fost amândoi aruncaţi în lături într-o tufă de grozamă. Sau acel 
mic incident de la lac, când s-a înfuriat atât de tare (am stat sub apă 
doar vreo patru sau cinci secunde amărâte şi, hai să fim serioşi, 
câteva alge n-au omorât niciodată pe nimeni). Dar, în mare, am 
reuşit să evităm rănile autoprovocate. 


440 


asupra Toiagului lui Gladstone; îl declanşa ori de câte ori 
ne apropiam destul de mult, şi, cum îi puteam anticipa 
intenţiile, de obicei stăteam locului suficient ca să poată 
face asta. Singurele excepţii (justificate, cred eu) erau 
momentele când ne feream din calea unei Detonări, a 
unui Flux sau a unei Dezmembrări în Spirală. Mereu e 
mai bine să eviţi astfel de lucruri, dacă vrei să-ţi păstrezi 
avântul!. 

Comunicam în gânduri concise, destul de 
monosilabice, cum ar fi: Fugi, Sari, Unde?, Stânga, Sus, 
Raţă, etc?. Nu ziceam chiar Os, dar nu mai aveam mult. 
Totul era puţin brutal şi masculin, şi nu prea lăsa loc de 
introspecţii şi de analiză emoţională, un factor care se 
potrivea frumos cu scopul nostru de a rămâne în viaţă, şi 
de asemenea cu o anume detaşare care cuprindea acum 
mintea lui Nathaniel. Nu fusese atât de perceptibilă la 
început, când stăteam cu Kitty (atunci capul lui era plin 
de lucruri mai blânde - pe jumătate formate, 
nerăbdătoare, orientate spre exterior), dar, după 
momentul acela din Trafalgar Square, când femeia 
plecase de lângă el plină de teamă şi de dispreţ, apăruse 
rapid şi îl făcuse imun la orice. Emoţiile lui mai blânde 
erau noi şi ezitante - nu le plăcea să fie respinse. Acum 
stăteau bine ascunse; în locul lor se întoarseră vechile 
calităţi familiare: mândrie, rezervă şi hotărâre de fier. Era 
încă dedicat misiunii sale, dar şi-o îndeplinea cu o 
atitudine de vag dezgust de sine. Nu constituia un lucru 
sănătos, poate, dar îl ajuta să lupte bine. 

lar acum trebuia să luptăm. 

Naeryan, pierzând vremea prin piaţă, fusese cea mai 
delăsătoare dintre spirite; ceilalţi se grăbiseră, atraşi de 
sunetul şi de mirosul corpurilor omeneşti, sub Bolta lui 


1 Sau chiar şi organele vitale. 

? Aceasta din urmă era o observaţie făcută pe malul lacului. 
Nathaniel din păcate a luat-o drept o comandă, ceea ce a dus la 
imersiunea noastră temporară. (Joc de cuvinte, în engl. duck 
înseamnă”raţă”, dar şi „a te ghemui, a te feri” - n. tr.) 


441 


Churchill şi apoi spre hectarele întunecate ale St James's 
Park. Poate că dacă oamenii de rând nu s-ar fi adunat 
acolo într-un număr considerabil, armata lui Nouda s-ar fi 
împrăştiat imediat peste capitală şi ar fi fost prin urmare 
mult mai greu de găsit şi de oprit. După cum stăteau 
lucrurile, protestele oamenilor se înteţiseră peste noapte, 
încurajate de inerția guvernului; acum, pentru spiritele 
avide, masele forfotitoare reprezentau o  tentaţie 
irezistibilă. 

Când am ajuns noi, distracţia era în toi. Spiritele 
hoinăreau prin parc, urmărind după bunul-plac turmele 
de oameni speriaţi. Unii foloseau atacuri magice; alţii 
preferau să se mişte de dragul mişcării, încercându-şi 
membrele ciudat de înţepenite, grăbindu-se să taie calea 
prăzii care fugea. Mulţi dintre copacii din depărtare erau 
plini de lumini colorate; aerul era un mozaic de fulgere, 
rotocoale de fum, ţipete ascuţite şi un tumult general. In 
spate, marele Palat de Sticlă îşi arunca lumina peste 
peluzele cuprinse de febrilitate: se vedeau oameni 
alergând, spirite ţopăind, corpuri căzând, înfricoşata 
vânătoare continua. 

Ne-am oprit sub boltă, la intrarea în parc, să ne 
obişnuim cu peisajul. 

„Haos, se gândi Nathaniel. E haos.” 

„Nu se compară cu o bătălie adevărată, am spus. Ar fi 
trebuit să fi văzut ce era la al-Arish, unde pe trei 
kilometri pătraţi nisipul era îmbibat cu sânge.” 

l-am arătat o imagine mentală. 

„Drăguţ. Mulţumesc pentru asta. Îl vezi pe Nouda?” 

„Nu. Câţi demoni sunt?” 

„Destui!. Să mergem!” 

Bătu din călcâie; cizmele îşi luară avânt. Ne-am 
aruncat în luptă. 

Strategia dicta ca spiritele să nu observe toate 
prezenţa noastră. Unul câte unul, puteam să îi doborâm; 


1 Erau probabil vreo patruzeci. Dar, când intră în luptă, un 
războinic înţelept se ocupă de duşmani unul câte unul. 


442 


să le facem faţă tuturor în acelaşi timp era puţin mai 
problematic. De aici opţiunea pentru atacuri rapide cu 
foc şi mişcare continuă. Primul nostru obiectiv, în 
apropierea peluzelor, era un afrit înveşmântat în corpul 
unei femei în vârstă; scoțând urlete ascuţite, trimitea 
Spasme care ricoşau prin mulţime. Din doi paşi am ajuns 
în spatele lui. Toiagul pulsă. Afritul deveni o amintire, un 
oftat în adierea vântului. Ne-am întors, am pornit... şi 
ne-am pomenit departe, printre tarabele din parcul de 
distracţii, unde trei djinni puternici, frumos îmbrăcaţi în 
piele de om, se căzneau să dărâme Castelul Sultanului. 
Nathaniel îndreptă Toiagul către ei şi îi anihilă cu un 
singur fulger lacom de lumină. Ne-am uitat şi am văzut: 
mai sus, pe lângă nişte copaci, un hibrid rahitic pândea 
un copil - din trei paşi intră în raza noastră de acţiune. 
Focul alb îl înghiţi. Copilul fugi în întuneric. 

„Avem nevoie de ajutor, se gândi Nathaniel, pentru 
oameni. Aleargă aiurea în cerc.” 

„Asta nu e trea... Mda; îi văd. Hai!” 

Un pas, o săritură - am ajuns pe acoperişul unei 
estrade, ne-am învârtit în jurul pilonului central, am 
declanşat Toiagul de patru ori. Trei hibrizi pieriră; cel 
de-al patrulea, alertat de moartea lor, se feri, sări înapoi. 
Ne spiona, trimise un Spasm. Estrada se făcu ţăndări, dar 
noi deja plecaserăm de acolo, coborâserăm pe o 
copertină şi, înainte ca cizmele să ne atingă pământul, 
am transformat esenţa vinovatului într-un vârtej de 
scântei care se stinseră încet. 

O undă de regret, o scădere a dorinţei. Nathaniel 
şovăi. „Asta... asta era Helen Malbindi! Ştiu că ea era. 
A...” 

„E moartă de mult. L-ai omorât pe ucigaşul ei. Vino-ţi 
în fire! Acolo - lângă lac! Copiii ăia! Repede... 
grăbeşte-te!” 

„Mai bine să ne mişcăm. Mai bine să nu ne gândim la 


443 


asta. Să luptăm!.” 


Trecură zece minute; stăteam sub un stejar din 
mijlocul parcului. Rămăşiţele a doi djinni se ridicau ca 
fumul de la pământ. 

„Observi ceva la spirite? i-am şoptit în gând. Adică, ce 
vezi la ele?” 

„Ochii? Uneori zăresc o lucire.” 

„Da, dar şi aurele. Arată cumva mai mari.” 

„Cum adică?” 

„Nu ştiu. De parcă trupurile omeneşti nu le cuprind 
prea bine.” 

„Crezi...?” 

„Spiritele pe care le-a invocat Faquarl sunt puternice. 
Poate că dacă se hrănesc le creşte puterea. Dacă...” 

„Stai! Lângă lac...” 

Şi am plecat. 


Am mers încoace şi încolo prin parc, printre pavilioane 
şi terenuri de joacă, tufe şi alei, oriunde vedeam vreun 
prădător  mişcându-se. Uneori djinnii ne zăreau şi 
ripostau; de cele mai multe ori îi ucideam pe nepregătite. 
Puterea Toiagului era implacabilă, cizmele de şapte 
leghe pe pas ne duceau mai iute decât puteau zări 
duşmanii. Nathaniel era rece şi hotărât; controla Toiagul 
cu din ce în ce mai multă îndemânare. Cât despre mine, 
nu ştiu dacă era din pricina adrenalinei, dar am început 
să mă distrez de minune. Încet, încet mi s-a redeşteptat 
vechea sete de sânge, ferocea bucurie a luptei pe care o 
simţisem în războaiele din Egipt, când utukku din Asiria 
mărşăluiau din deşert, iar vulturii se roteau pe cer. Era 
bucuria vitezei şi a isteţimii, a sfidării morţii şi a 


1Dacă băiatul ar fi fost acolo singur, fără prezenţa mea 
încurajatoare, ar fi acţionat oare atât de rapid împotriva corpurilor 
colegilor săi miniştri? În ciuda diformităţilor, a feţelor lor lăsate şi a 
membrelor poziţionate ciudat, mă îndoiesc. Era om; absolut 
întotdeauna, întotdeauna oamenii sunt atraşi de ce e la suprafaţă. 


444 


confruntării cu ea; era bucuria de a face noi fapte măreţe 
care vor fi povestite şi cântate în jurul focurilor de tabără 
până la apusul Soarelui. Era bucuria energiei şi a puterii. 

Era parte din corupţia Pământului. Lui Ptolemeu nu i-ar 
fi plăcut. 

Dar era cu mult mai bine decât să fiu o piramidă de 
mâzgă. 

Am zărit ceva şi am dat un ghiont mental. Nathaniel se 
opri locului, în mijlocul unui câmp, ca să se uite mai bine. 
Am rămas aşa un timp, reflectând. Pe când stăteam aşa, 
tineam Toiagul în poziţie orizontală, absenţi. Strălucea şi 
pârâia; din măciulie îi ieşea fum. Pământul de sub 
cizmele noastre era negru, ars. Peste tot în jurul nostru 
zăceau cadavre, pantofi, haine şi pancarte; dincolo de 
ele erau copaci în flăcări şi abisul adânc al nopţii. 

De cealaltă parte a parcului, luminile strălucitoare ale 
Palatului de Sticlă. În interior, reflectate pe iarbă, nişte 
siluete îndepărtate păreau să se mişte. Eram la prea 
mare distanţă ca să observam exact detaliile. 

„Nouda? Faquarl?” 

„Posibil...” 

„Atenţie!” 

Din stânga se apropia ceva. Am ridicat Toiagul. Din 
întuneric ieşi un bărbat - om - cu o aură neglijabilă. Nu 
mai avea pantofi, iar cămaşa îi era pe jumătate sfâşiată. 
Trecu pe lângă noi cu picioarele însângerate. Nu ne privi 
deloc. 

„Ce groaznic”, se gândi Nathaniel. 

„Dă-i o şansă sărmanului individ! Tocmai a fost fugărit 
de patruzeci de demoni!” 

„Nu el. Asta! Totul!” „O! Da! Aşa este.” 

„Deci crezi că au fost patruzeci în total?” „N-am zis 
asta. Un războinic înţelept...” „Câţi am ucis?” 

„Nu ştiu! N-am numărat. Nu mai sunt totuşi aşa de 
mulţi.” 

Zonele centrale ale parcului erau în mare parte pustii. 
Era ca şi cum o piele sau o barieră invizibilă plesnise, iar 


445 


masa de vânzoleală agitată se scursese deodată, 
mistuindu-se în depărtare. 

Nathaniel pufni şi îşi şterse nasul cu mâneca. 

„Atunci spre Palatul de Sticlă. Am cam terminat aici.” 


Un pas, doi... peste peluze şi printre nişte garduri vii 
ornamentale, straturi de flori, iazuri şi fântâni 
clipocitoare. Nathaniel micşoră viteza cizmelor; ne-am 
uitat în jur. 

Palatul de Sticlă se ridica precum o balenă din valuri în 
centrul parcului, lung de două sute de metri şi lat de o 
sută. Era construit aproape în întregime din geamuri, 
fixate într-o reţea de fier. Pereţii principali erau uşor 
curbați; din loc în loc ieşeau în relief domuri secundare, 
creste, minarete şi frontoane. Nu era nimic altceva decât 
o seră uriaşă, dar, în loc să conţină câteva fire firave de 
roşii şi un sac de compost, se lăuda cu şiruri de palmieri, 
un izvor artificial, poduri suspendate, magazine de 
suvenire şi standuri cu răcoritoare, precum şi cu tot felul 
de distracţii facile!. Mii de becuri electrice luminau zona 
zi şi noapte. În vremuri normale era un loc preferat de 
oamenii de rând ca să-şi omoare timpul. 

In trecut rareori mă aventurasem pe lângă palat, 
deoarece scheletul lui de metal îmi îngreţoşa esenţa. 
Acum, însă, protejat în interiorul lui Nathaniel, nu aveam 
astfel de probleme. Am urcat nişte trepte spre intrarea 
dinspre est. Aici, ferigi tropicale şi palmieri formau un 
desiş în spatele geamului; era greu să vezi ce se găsea 
înăuntru. 


1 Printre acestea se numărau: scamatori, arene pentru role, 
căluşei cu impi, Cortul Magic de Profeţii al Doamnei Houri, o sală cu 
iluzii optice, Grota Taxidermică a lui Bumpo-uUrsul şi Expoziţia 
Mondială din centru - o serie de standuri patetice prezentând 
„bogăţiile culturale” ale fiecărei ţări din Imperiu (în principiu 
dovlecei, cartofi dulci şi linguri de lemn pictate). Mulţimile 
proclamaseră Palatul „Cea de-a Zecea Minune a Lumii”, ceea ce unul 
ca mine, care contribuise la construirea a cinci dintre celelalte nouă, 
găsea că e cam mult. 


446 


Zgomote slabe răsunau din interior. Nu ne-am oprit, ci 
ne-am îndreptat către uşile de lemn. Am împins; uşile se 
deschiseră. Cu Toiagul în faţă, am păşit înăuntru. 

Zăduf: departe de aerul rece al nopţii, sub acoperişul 
de sticlă era înăbuşitor de cald. Am simţit şi o duhoare 
de magie - urmarea sulfuroaselor Detonări. De undeva 
din dreapta noastră, de după un pâlc de copaci şi un 
restaurant sushi în stil japonez se auzeau sunete 
plângăreţe. 

„Oameni de rând, se gândi Nathaniel. Trebuie să ne 
apropiem. Sa vedem ce-au păţit.” 

„Să încercăm pe podul suspendat?” am propus. 

La stânga, o scară în spirală de fier ducea spre un pod 
suspendat. Un post de observaţie situat la înălţime ne-ar 
fi conferit un avantaj imediat. Am traversat rapid şi am 
urcat scările fără nici un zgomot. Ne-am ridicat deasupra 
coroanelor de palmieri, aproape de curbura marelui 
perete de sticlă, şi am ajuns la podul îngust, care se 
întindea ca un fir de fier până în partea cealaltă. 
Nathaniel se lăsă pe vine; ţinea Toiagul orizontal 
deasupra podelei. Cu mişcări lente şi atente, ne-am 
strecurat pe deasupra vidului. 

Nu dură mult până am izbutit să vedem dincolo de 
copaci, în mijlocul palatului, chiar sub domurile înalte de 
sticlă. Acolo, în spaţiul deschis, prinşi între un carusel 
pictat strident şi o zonă cu mese de picnic, se aflau mai 
mulţi oameni, poate vreo sută, strânşi unii într-alţii ca 
pinguinii în timpul unui viscol. Erau supravegheați de 
şapte sau opt dintre spiritele lui Nouda, care stăteau pe 
fiecare latură. Corpul lui Rufus Lime se afla printre 
vehiculele lor, ca şi - mi-am dat seama de asta din 
agitația din mintea lui Nathaniel - cel al prim-ministrului 
Rupert Devereaux. După siguranţa mişcărilor, spiritele 
păreau să se simtă confortabil în gazdele lor. Aurele li se 
răspândiseră cu mult în afara corpurilor. Nu ei ne 
atraseră totuşi atenţia. 

„Vită-te la Nouda, se gândi Nathaniel. Ce s-a întâmplat 


447 


cu el?” 

Nu aveam nici un răspuns. Sus, pe acoperişul 
caruselului, cam la douăzeci de metri în faţă şi tot la 
atâţia sub noi, stătea corpul lui Quentin Makepeace. 
Când îl văzusem ultima oară, Nouda avea oarece 
probleme, încercând să se deprindă cu limitele gazdei 
sale. Acum în sfârşit părea că reuşise. Picioarele îi erau 
bine înfipte în pământ, braţele încrucişate nonşalant, 
bărbia ridicată - avea exact atitudinea unui general 
victorios, în mijlocul campaniei. 

De asemenea, avea coarne. 

Trei coarne negre, ca să fiu mai precis, ieşindu-i din 
frunte, înclinate care încotro. Unul era lung, celelalte - 
doar nişte cioturi. Şi asta nu era tot. Un fel de coloană 
vertebrală îi despicase cămaşa la spate; o excrescenţă 
gri-verzuie se iţea din braţul stâng. Faţa îi era ca de 
ceară şi neregulată, umflată de la presiunea din interior. 
Ochii semănau cu nişte flăcări vii. 

„Nu mă aşteptam la una ca asta”, mi-am zis în gând. 

„Esenţa îi scapă din corp.” 

Capacitatea nesfârşită a lui Nathaniel de a exprima 
ceea ce era evident îl făcea atât de fermecător de uman. 

Cum stăteam aşa şi ne uitam, coarnele, coloana şi 
excrescenţa se retraseră în piele, parcă printr-un uriaş 
efort de voinţă. Un tremur, o zgâlţâire: după o clipă 
ţâşniră la loc, mai mari ca înainte. Din gura căscată se 
auzi o voce înfricoşătoare: 

— Ah! Ce neplăcut! Simt vechea flacără! Faquarl! 
Unde e Faquarl? 

„Nu se simte bine, îşi spuse Nathaniel. Probabil că 
puterea lui e pur şi simplu prea mare. Corpul gazdei sale 
se descompune şi îşi pierde protecţia.” 

„Nu cred că i-a făcut bine că a tot hăpăit oameni de 
când a ajuns aici. Asta trebuie să-i fi umflat esenţa...” 
M-am uitat la oamenii de rând care se chirceau 
dedesubt. „Pare să-i fie încă foame.” 

„Trebuie să punem capăt acestei poveşti!” Toată 


448 


nefericirea şi nemulţumirea lui Nathaniel se 
transformaseră într-o furie rece, teribilă. Mintea lui era ca 
granitul. „Crezi că îl putem atinge de aici?” 

„Da! Ţinteşte cu atenţie! O să avem o singură şansă. 
Ar fi bine să profiţi de ea.” 

„Acum cine exprimă ceea ce e evident?” 

Eram încă ghemuiţi, trăgând cu ochiul printre 
balustradele de fier care mărgineau podul. Pe când 
Nathaniel se pregătea să se ridice, am creat un Scut de 
protecţie. După lovitură, cu siguranţă că celelalte spirite 
vor caută să se răzbune. Am cercetat posibilităţile... Întâi 
o săritură, fie în palmier, fie înapoi pe acoperişul 
restaurantului. Apoi jos pe podea. Apoi... 

Ajungea cu planificarea. 

Nathaniel se ridică. Am îndreptat Toiagul către Nouda, 
am rostit cuvintele... 

O explozie îngrozitoare, aşa cum era de aşteptat. 

Numai că nu în jurul lui Nouda, ci al nostru. Scutul meu 
abia rezistase. Chiar şi aşa, am fost aruncaţi de pe pod, 
prin peretele de sticlă al Palatului, într-o ploaie de 
cioburi, ne-am rostogolit pe treptele de la intrare şi am 
ajuns în grădinile ornamentale de dedesubt cufundate în 
întuneric. Am aterizat cu o bufnitură, căderea fiindu-ne 
doar parţial amortizată de Scut. Toiagul, smuls din 
strânsoarea noastră, căzu cu zgomot undeva departe, pe 
alee. 

Conştiinţa noastră duală fu zguduită de impact; timp 
de câteva secunde am vibrat separat în acelaşi cap. Cum 
zăceam acolo, gemând fiecare în felul lui, corpul lui 
Hopkins pluti prin spărtura de deasupra. Pluti pe 
deasupra scărilor şi se apropie pe jos, calm şi măsurat. 

— Tu eşti Mandrake, nu? întrebă Faquari, de parcă 
făcea conversaţie. Trebuie să recunosc, eşti un tip destul 
de consecvent. Dacă aveai ceva minte, ai fi fost acum la 
câteva sute de kilometri de aici. Ce naiba te-a apucat? 

Dacă ar fi ştiut... Zăceam pe jos, încercând din 
răsputeri să ne concentrăm. Încet-încet vederea ni se 


449 


limpezi, inteligenţa ne reveni. 

— Lordul Nouda, continuă Faquarl, e puţin dez- 
membrabil pentru moment şi trebuie manipulat cu 
atenţie. N-o să mai fie binedispus dacă îl împungeţi cu 
jucăria voastră. 

— Sa-l împungem? zise Nathaniel. O să-l distrugem! 

— Chiar crezi asta? Vocea era obosită şi amuzată. 
Nouda e mai puternic decât crezi. Pofta lui de energie e 
insaţiabilă; o absoarbe ca un burete. Uite cum creşte 
deja! l-ar plăcea atacul vostru şi s-ar hrăni cu el. V-aş 
lăsa să încercaţi, dar m-am săturat de întreruperi inutile. 
Oricum, într-o clipă voi lua Toiagul pentru uzul meu 
personal. Ridică o mână apatică: Aşa că, adio! 

Nathaniel deschise gura să tipe. l-am luat-o înainte 
pentru un scop mai nobil. 

— Bună, Faquarl! 

Mâna îi tresări; energiile sale veninoase râmaseră 
neslobozite. În ochii lui Hopkins, puncte gemene de 
lumină albastră vie se aprinseră uimite şi tulburate. 

— Bartimaeus...? 

— Chiar eu! 

— Cum... cum...? 

Tot era ceva. Pentru prima dată în trei duzini de 
secole, siguranţa de neclintit a lui Faquari fusese 
zguduită de sosirea mea. Rămăsese mut. 

— Cum se poate? E vreo păcăleală... vreo proiecţie de 
voce... o iluzie...? 

— Nţţ! Sunt eu! 

— Nu se poate! 

— Cine altcineva ar cunoaşte adevărul despre moartea 
lui Ginghis? Acei struguraşi otrăviţi pe care i-am 
strecurat în cortul său pe sub nasurile djinnilor!...? 

Faquarl clipi; şovăi. 

— Deci... tu eşti! 

— Era rândul meu să te surprind, prietene! Şi aş putea 


1Nu voi da amănunte. A fost doar o mică misiune asiatică, cu 
mult timp înainte. 


450 


menţiona faptul că, în timp ce tu şi Nouda vă jucaţi pe 
aici, mare parte din armata voastră a fost ucisă. De către 
mine. 

Pe când vorbeam, l-am simțit pe Nathaniel 
zbătându-se. Nu-i plăcea să zacă pe jos neajutorat - un 
instinct firesc de conservare îl făcea să vrea cu disperare 
să se ridice. L-am calmat cu un singur gând: „Aşteaptă”. 

— Ah, trădătorule... Faguari stătea în corpul lui 
Hopkins de multă vreme; îşi lingea buzele exact ca un 
om. Nu mă interesează aceste pierderi - lumea e plină 
de oameni şi există suficiente spirite ca să-i umple pe 
toţi. Dar tu/... Să-ţi ucizi propriii semeni, să-ţi aperi vechii 
asupritori... Nu, numai gândul ăsta îmi provoacă greață! 
Mâinile îi erau încleştate; vocea - ascuţită de emoție. 
Ne-am luptat de multe ori, Bartimaeus, dar mereu din 
întâmplare, din cauza toanelor stăpânilor noştri. lar 
acum, când în sfârşit noi suntem stăpânii, şi ar trebui să 
sărbătorim împreună, acum te-ai găsit să pui în practică 
această trădare a semenilor tăi? Tu, însuşi Sakhr al-jinni! 
Cum îţi justifici acţiunile? 

— Eu, trădător? Îl ţinusem de vorbă în primul rând 
pentru ca energiile noastre să-şi revină după căzătură, 
dar acum eram prea aprins ca să gândesc limpede. 
Vocea mea ajunse la vechiul răget de wendigo care 
răsuna prin pădurile de pini şi făcea triburile să se 
tupileze în bordeiele lor. 7u eşti cel care a întors spatele 
pentru totdeauna Celuilalt Loc! Cât de trădător poţi să fii 
- să pleci de acasă, să încurajezi şi alte spirite să-şi 
abandoneze pe vecie căminul ca să devină chiriaşi 
nepoftiţi în sacii ăştia de oase? Şi pentru ce? Ce obţii de 
la acest tărâm pustiit şi întunecat? 

— Răzbunare, şopti Faquari. Răzbunarea e stăpânul 
nostru aici. Ea ne ţine în lumea asta. Ne dă un scop. 

— „Scop” e un concept omenesc, am replicat calm. 
N-am avut niciodată nevoie de el înainte. Acest corp al 
tău nu mai e doar o deghizare, nu? Nu e doar o barieră 
împotriva durerii. E ceea ce devii. 


451 


Focul din ochii lui licări indignat, apoi se micşoră brusc, 
se domoli. 

— Poate că aşa e, Bartimaeus, poate... Vocea îi era 
blândă şi tristă; îşi aranjă costumul zdrenţuit. Fie vorba 
între noi, recunosc că simt un anume disconfort în acest 
corp, pe care nu l-am anticipat. Nu este ca vechea 
durere ascuţită pe care am suportat-o dintotdeauna; mai 
degrabă e o nelinişte plictisitoare, care mă sâcâie, un vid 
interior pe care nici un număr de crime nu-l poate umple. 
Până acum, cel puţin. Zâmbi răutăcios. Intenţionez să 
mai încerc. 

— Acest vid e ceea ce ai pierdut. Legătura cu Celălalt 
Loc. Faquarl se uită la mine. Preţ de o clipă nu scoase 
nici un cuvânt. 

— Dacă aşa este, zise el sever, atunci şi tu ai 
pierdut-o. Eşti tot un oaspete nepoftit ca şi mine, Barti- 
maeus, înghesuit în acest tânăr magician al tău. De ceai 
făcut-o, dacă dispreţuieşti conceptul, după cum pretinzi? 

— Fiindcă ştiu o soluţie. Nu mi-am anulat toate căile 
de întoarcere. Ochii arzători se îngustară, uimiţi. 

— Cum aşa? 

— Magicianul m-a invocat înăuntrul său. Magicianul mă 
poate elibera. 

— Dar creierul lui... 

— E întreg. Îl împart cu el. Ceea ce e greu, recunosc. 
Nu prea am cu ce lucra. 

Nathaniel mă susţinu: 

— Aşa e! Lucrăm împreună. 

Dacă Faquarl fusese surprins când vorbisem eu prima 
oară, acum era stupefiat. Pur şi simplu posibilitatea asta 
nu-i trecuse prin cap. 

— Omul îşi păstrează inteligenţa? murmură el. Cine e 
atunci stăpânul? Care dintre voi are prioritate? 

— Nici unul, am răspuns. Nathaniel încuviinţă. 

— Suntem la egalitate! 

Faquarl clătină din cap, parcă admirativ. 

— Remarcabil! Ca perversitate, e ceva unic. Sau 


452 


aproape: puştiul ăla din Alexandria despre care tot 
povesteai într-o vreme, Bartimaeus! Ar fi fost de acord, 
nu-i aşa? Se strâmbă puţin. Spune-mi, nu te simţi mânijit 
de o aşa intimă legătură? 

— Nu prea. Nu e mai intimă ca a ta, şi e cu mult mai 
puţin permanentă. Eu mă întorc acasă. 

— O, Doamne! Ce te face să crezi asta? 

Faquari dădu din mână; dar îi anticipasem mişcarea. 
Lunga noastră discuţie ne oferise posibilitatea să ne 
refacem după cădere; energiile noastre îşi reveniseră. 
Degetele lui Nathaniel erau deja îndreptate spre el. 
Spasmul verde-cenuşiu îl lovi pe Faquarl direct în Scut; 
deşi neafectat, se roti în loc - Detonarea lui nimeri în 
pământ. Între timp ne-am pus membrele la treabă. 
Ridicând un nor de praf, ne-am luat avânt, am sărit peste 
alee şi am aterizat chiar lângă Toiag. Nathaniel îl ridică; 
ne-am întors, iute ca fulgerul. 

Faquarl stătea pe alee, nu departe, cu mâna pe 
jumătate ridicată. Lumina de la Palatul de Sticlă trecea 
prin el, amestecându-se cu umbra. Oricât de rapizi eram 
noi, el era şi mai rapid. Uneori mă întreb dacă nu ne-ar fi 
putut ataca pe la spate, atunci când ne aplecasem să 
ridicăm Toiagul, înainte să-l apucăm. Dar poate că 
Spasmul nostru îl zguduise, îl scosese din ritm. Greu de 
spus. Ne-am uitat unul la altul. 

— Descoperirea ta e remarcabilă, zise Faquarl. Dar 
vine prea târziu pentru mine. 

Făcu un soi de mişcare cu corpul său mătăhălos; nu-mi 
amintesc exact. N-am schiţat vreun gest, dar am fost 
conştient de porunca pe care o dădu imediat băiatul. Un 
fulger de lumină albă pură - păli, dispăru, îl rase pe 
Faquarl de pe faţa pământului. 

Eram singuri pe aleea de sub palat. 

„Hai mai repede! se gândi băiatul. Vin oamenii, şi mai 
avem puţină treabă de terminat.” 


453 


36 


I 


Fu un noroc pentru Kitty că majoritatea magicienilor 
care o întovărăşeau erau de nivel inferior, întrucât asta 
însemna că mulţi dintre ei ştiau să conducă. Limuzinele 
se aflau în parcarea de sub Westminster Hall; Biroul 
Şoferilor le oferi o mulţime de chei. Până să ajungă cele 
şase limuzine, turate la maximum, în strada pustie din 
faţă, Kitty şi ceilalţi strânseseră toate armele pe care le 
găsiseră, negociaseră invocarea unui număr de impi, şi 
aşteptau la uşă. Fără multe fasoane, se înghesuiră 
înăuntru, câte patru în fiecare maşină, şi, cu demonii pe 
urme, porniră în convoi pe şosea. 

Nu ajunseră departe. La jumătatea drumului spre 
Whitehall găsiră drumul blocat de molozul de la un 
monument de război răsturnat. Nu mai puteau înainta; 
convoiul făcu cale întoarsă, reveni în Piaţa Parlamentului 
şi o luă spre St James's Park. 

Dacă Whitehall fusese pustiu, străzile de la sud de 
parc nu erau deloc aşa. Nu departe, în faţă, se auzeau 
explozii şi urlete de lupi, se vedeau reflexe luminoase. 
Încă şi mai aproape, de parcă s-ar fi spart un zăgaz 
uman, sute de oameni se revărsară de pe străzile 
laterale, ocupând toată artera şi apropiindu-se de 
limuzine. 

Kitty se afla în prima maşină, lângă şofer. Deodată o 
apucă frica. 

— leşi de aici! izbucni ea. Nu suntem în siguranţă! 

Şoferul îşi dădu seama de pericol, opri motorul, se 
chinui să deschidă uşa. Ca unul, părăsiră toţi maşinile şi 
fugiră să se adăpostească; după câteva secunde 
mulţimea înghiţi limuzinele, cu ochii îngroziţi, cu teroarea 
şi cu disperarea citindu-li-se pe feţe. Mulţi alergară direct 


454 


pe lângă ele; alţii, văzând în maşinile negre şi elegante 
simboluri ale guvernării magicienilor, se năpustiră la ele, 
izbind şi ţipând. O cărămidă apăru din senin; un parbriz 
se făcu ţăndări; vocea mulţimii răsuna ca un tunet. 

Doamna Piper o susţinea pe Kitty, care tremura din 
pricina efortului pe care îl presupusese evadarea. 

— Oamenii de rând... şopti ea. Au înnebunit... 

— Sunt speriaţi şi furioşi. Kitty se străduia să-şi 
recapete puterile. Uită-te la rănile lor! Au scăpat din 
parc. Deci, suntem toţi aici? Cercetând şirul dezordonat 
de magicieni, îi veni o idee. Aceia dintre voi care au impi, 
ascundeţi-i sub haină! şuieră ea. Dacă îi zăreşte cineva 
cu rezistenţă, s-a zis cu voi! Gata? Bine, haideţi, n-avem 
timp de pierdut. 

Işi continuară drumul pe jos, rămânând pe margini în 
vreme ce şuvoiul de oameni trecea pe lângă ei. Primele 
străzi laterale erau pline de trupuri grăbite şi se dovediră 
de neutilizat. Incet-încet, se apropiară de locul bătăliei. 

Un fulger de lumină în întuneric. Reflectată pe o 
clădire, silueta unui bărbat. Flăcări verzi îl înconjurau. 
Lumina se stinse. Pe strada de dedesubt, se adunau 
câţiva lupi; auziră o voce ascuţită strigând porunci, 
văzură o formă cu părul negru... 

— Asta e Farrar, zise unul dintre magicieni. A adunat 
câţiva lupi. Dar ce... ce era forma aia? 

— Unul dintre demoni... Kitty se sprijinea obosită de un 
zid şi se uita la o alee îngustş. Pe aici e liber. Vă duc în 
parc. 

— Dar n-ar trebui... 

— Nu! Asta e doar o diversiune. În plus, n-aş prea 
crede că draga doamnă Farrar ar dori ajutorul nostru, 
nu-i aşa? 

Aleea ducea, printr-o serie de cotituri, către un drum 
liniştit care trecea pe lângă parc. Îl traversară şi, de pe o 
mică ridicătură, se uitară în jos la vasta întindere neagră. 
Câteva focuri ardeau din loc în loc - în copaci, în 
pavilioane, în pagoda de jos, de la lac -, dar se zărea 


455 


puţină mişcare. La sugestia lui Kitty, câţiva impi fură 
trimişi în recunoaştere. Se întoarseră după câteva 
momente. 

— S-a dat o groaznică bătălie aici, zise primul, 
frângându-şi mâinile palmate. Din loc în loc pământul e 
ars şi carbonizat. Emanaţii magice plutesc pe deasupra 
pământului ca o ceaţă. Dar bătălia a încetat peste tot, cu 
excepţia unui singur loc. 

— Mulţi oameni au murit, spuse al doilea, cu ochii 
holbaţi clipind pe tulpinile lor. Cadavrele zac ca frunzele 
căzute. Unii sunt răniţi; alţii strigă după ajutor. Câţiva 
rătăcesc fără scop. Dar majoritatea au fugit. In parc nu 
mai e nimeni, cu excepţia unui singur loc. 

— Marile spirite au murit şi ele, zise al treilea, 
fâlfâindu-şi aripile transparente. Esenţa lor vărsată 
atârnă printre ecourile ţipetelor lor. Câţiva supraviețuitori 
au fugit în oraş. Dar nici unul nu a rămas în parc, cu 
excepţia unui singur loc. 

— Şi care este, întrebă Kitty bătând uşor din picior, 
acest loc? Fără cuvinte, cei trei impi se întoarseră şi 
arătară către luminile marelui Palat de Sticlă. Kitty dădu 
din cap. 

— De ce nu spuneţi aşa? Bine, să mergem! 

Timp de zece minute lungi merseră pe pământul 
înnegrit. Kitty înainta încet, chinuindu-se să păşească, 
împotriva protestelor acute ale corpului său. În orele de 
după întoarcerea ei energia îi revenise puţin câte puţin. 
Chiar şi aşa, tânjea să se odihnească. Ştia că se apropia 
de capătul puterilor. 

Rapoartele impilor fuseseră concise, dar implicaţiile lor 
erau clare, şi se potriveau cu ce le arătase globul de 
cristal. Nathaniel şi Bartimaeus fuseseră pe aici: ei 
goliseră parcul şi le permiseseră oamenilor să scape. 
Poate - speranţa creştea în ea cu fiecare pas -, poate vor 
termina misiunea în curând; poate îi va vedea venind la 
ea triumfători, cu un grup de oameni de rând drept alai. 
Desigur, cu Toiagul, era doar o chestiune de timp... 


456 


Dar câtă vreme mai există vreo îndoială, nu putea să 
stea deoparte. Nu putea să-i părăsească. La gâtul ei, 
Amuleta din Samarkand sălta uşor la fiecare pas 
şovăielnic. 

Trecură cinci minute. Ochii lui Kitty se îngreunară. 
Deodată clipi alarmată. 

— Ce-a fost asta? 

— O explozie magică, şopti doamna Piper. La intrarea 
dinspre est. 

Continuară să meargă. 

Patru minute mai târziu, cu palatul profilându-se în 
faţa lor, intrară în grădinile ornamentale. Pe când făceau 
asta, pământul se  cutremură; o lumină albă, 
sfredelitoare, fulgeră pe aleea din faţa clădirii. Se opriră 
imediat, aşteptară. Lumina nu mai apăru din nou. 
Tensiunea se simţea în aer ca o încărcătură electrică. 

Ochii lui Kitty sfredeleau întunericul. Strălucirea 
palatului făcea ca noaptea să pară şi mai întunecată. Nu 
putea să fie sigură... Dar - da - acolo, pe alee, era o 
siluetă. Aceasta se mişcă şi se reflectă pe sticlă. 

Kitty ezită doar o clipă. Apoi făcu un pas în faţă, 
strigând. 


H 


La auzul vocii, Nathaniel se opri imediat. Cu greu îi 
ajungea la creier, căci urechile îi ţiuiau de la sutele de 
Detonări şi de la vibraţiile Toiagului însetat care îi 
zumzăia în mână, dar strigătul slab reuşi să facă ceea ce 
nu reuşiseră toţi demonii din parc: îi făcu inima să bată 
mai repede. 

Tot timpul bătăliei se mişcase cu o viteză şi cu o 
eficienţă demonice, evitând moartea fără mult efort şi 
descătuşând, cu ajutorul Toiagului, energii distructive 
mai mari decât ale multor djinni. Era o experienţă pe 
care şi-o doriseră mulţi magicieni de-a lungul secolelor, şi 
desigur că şi Nathaniel, în visele sale cu ochii deschişi. 
Era un sentiment de desăvârşită superioritate, deliciul 


457 


puterii obţinute fără primejdie. Dansa sub cerul negru al 
nopţii, zdrobindu-şi inamicii. Şi totuşi, cu toată agilitatea 
şi viclenia sa, cu toată adrenalina care îi pulsa prin vene, 
în adâncul său era curios de inert. Se simţea departe, 
detaşat şi singur. Dacă ura pentru demonii pe care îi uci- 
sese era ternă şi aproape firească, la fel era şi 
înţelegerea pentru oamenii ale căror vieţi le salvase. 
Femeia din Trafalgar Square îi arătase la ce se putea 
aştepta din partea lor. Îl priveau cu teamă şi cu dezgust, 
şi pe drept cuvânt. Era magician. Din cauza lui şi a celor 
ca el Londra se găsea acum în flăcări. 

Mândria îl îmboldea să meargă înainte - ca şi djinnul 
care îi vorbea în cap. Da, va încerca să oprească 
distrugerea. Dar după aceea... Acţiunile erau una, 
aşteptările, alta. Habar n-avea ce va face. 

Şi apoi, pe aleea care ducea la marele Palat de Sticlă... 

Gândul djinnului îi zbură prin minte. 

„Asta e vocea lui Kitty!” 

„Ştiu! Crezi că nu ştiu?” 

„Păi, te-ai moleşit! Precum cartonul ud. Am crezut că 
ai vreun atac de panică.” „Nu e frică.” 

„Aşa zici tu! Îţi bate inima nebuneşte. Câh, şi ai şi 
transpirat puţin. Eşti sigur că n-ai febră?” 

„Foarte sigur! Acum vrei să taci?!” 

Nathaniel o privi apropiindu-se încet prin grădină. Pe 
cele şapte planuri aura ei lumina pământul ca ziua. Un 
grup de oameni veneau în urma ei. 

— Kitty! 

— Nathaniel! 

Se priviră. Apoi gura lui se deschise, scoțând un sunet 
asemănător unui râgâit. 

— Şi eu! Nu uita de mine! Nathaniel înjură şi închise 
gura. Kitty zâmbi. 

— Bună, Bartimaeus! 

O supărare complet fără legătură îl cuprinse brusc pe 
Nathaniel. Se încruntă la ea. 

— Am crezut că ţi-am spus să nu vii cu noi. Eşti prea 


458 


slăbită. E prea periculos. 

— Dar când te-am ascultat eu vreodată? Care e 
situaţia? Gura lui Nathaniel se deschise singură; vorbi 
Bartimaeus. 

— Am distrus cea mai mare parte din armata lui 
Nouda, dar el e încă liber. Acolo - degetul mare al lui 
Nathaniel arătă peste umăr -, cu şapte alte spirite şi 
poate vreo sută de oameni de rând. Şi noi suntem... 

— Pe cale să ne ocupăm de el, sfârşi Nathaniel. 

— Într-o mare belea, încheie djinnul. Kitty clipi. 

— Pardon, care...? 

Nathaniel schimbă poziţia Toiagului; mici fâşii de 
energie pulsară şi trosniră în jurul mâinii sale. Simţi o 
izbucnire de nerăbdare plină de bucurie - îl va distruge 
pe Nouda, va salva oamenii de rând şi se va întoarce la 
Kitty. În afară de asta, totul mai putea aştepta. 

Dar djinnul intervenea în gândurile sale, vorbindu-i 
precipitat lui Kitty: 

— Puterea lui Nouda creşte cu fiecare clipă. Nu 
reacţionează precum ceilalţi. S-ar putea să nu fie atât de 
sensibil la Toiag cum am crezut. 

Nathaniel îl întrerupse mânios: 

— Ce vrei să spui? O să iasă bine. 

— Nu aşa a zis Faquarl. 

— Oh, şi l-ai crezut! 

— Faquarl n-avea tendinţa să mintă. Nu era stilul lui. 

— Nu, stilul lui era să încerce să ne omoare, izbucni 
Nathaniel. Zărise un cerc de ascultători tăcuţi, care îl 
priveau cum se cearta aparent cu sine însuşi. Printre 
magicienii pe care îi recunoscu era şi asistenta lui 
personală, îşi drese glasul. 

— Bună, Piper! 

— Bună ziua, domnule! Kitty ridică mâna. 

— Bartimaeus, sunt mulţi prizonieri aici şi avem puţin 
timp! Există vreo alternativă la Toiag? 

— Nu! Doar dacă toţi oamenii ăştia sunt magicieni de 
nivelul al treisprezecelea. 


459 


— Bine! Atunci înseamnă că trebuie să încercăm, fie 
ce-o fi. Nathaniel, zise Kitty, va trebui să faci tot ce poţi! 
Dacă te ocupi tu de demoni, noi îi vom evacua pe 
oamenii de rând. Unde sunt? 

— În apropiere. În centrul palatului. În trecut prezenţa 
ei îl descumpănise; acum îl umplu de o nouă siguranţă 
de sine şi îi dădu sentimentul că are un scop. Vorbi 
repede, cu vechea lui autoritate: Piper, când intri, o să 
vezi o alee care o ia la dreapta printre palmieri. Merge 
prin spatele caruselului până la o zonă deschisă. Acolo 
sunt demonii şi prizonierii. Dacă aşteptaţi ascunşi pe 
aleea aceea, eu voi ataca din partea opusă. Când 
demonii o să se ia după mine, încercaţi să duceţi 
prizonierii cât mai departe. Oricine are impi, să-i 
folosească! E clar? 

— Da, domnule! 

— Bine! Kitty - tu ar trebui să aştepţi afară! 

— Ar trebui, dar n-o voi face. Am Amuleta, îţi 
aminteşti? Nathaniel ştia că nu e cazul să insiste. Se 
întoarse spre intrarea în palat. 

— Linişte absolută cât suntem 
minut să vă aşezaţi pe poziţii. 

Ţinu uşa deschisă. Unul câte unul, cu ochii mari şi cu 
feţele palide, încordate, magicienii trecură pe lângă el şi 
dispărură pe alee. Mai mulţi erau însoţiţi de impi, care 
aveau întipărită pe chip aceeaşi expresie de nelinişte. 
Ultima care trecu fu Kitty. Se opri un moment pe trepte. 

— Bună treabă, şopti ea, arătând în spate, către parcul 
pustiu. Tu şi Bartimaeus! Ar fi trebuit să mă aştept. 

Nathaniel îi zâmbi. Era nerăbdător. Toiagul cânta. 

— Aproape s-a terminat, zise el încet. Du-te! După 
tine! Uşa se închise uşor în urma lor. 


A 


năuntru. Vă dau un 


I 


Sunt momente când chiar şi un djinn omnipotent ştie 
să-şi ţină gura, iar ăsta era unul dintre ele. Nu prea 
aveam de ce mă agaţă aici. 


460 


Necazul îl reprezenta faptul că nici unul dintre ei nu 
era dispus să-mi asculte îndoielile. Pe de o parte, 
simțeau prea puternic mirosul succesului: el, cu Toiagul 
ţinut neglijent în mână; ea, cu Amuleta caldă pe piept. 
Astfel de fleacuri îţi conferă încredere. Şi, în plus, 
făcuseră deja prea multe ca să-şi imagineze vreo piedică 
exact acum. 

Dar problema principală era modul în care se 
completau reciproc. Mai precis, prezenţa unuia îl 
îndemna pe celălalt să continue. Aşa cum eram închis în 
Nathaniel puteam cu siguranţă vedea cum fata îl inspiră!. 
Poate că în privinţa lui Kitty nu mă pot pronunţa la fel de 
precis, dar, din vasta mea experienţă, ştiu că astfel de 
caractere puternice tind să graviteze împreună. Mânaria 
joacă şi ea un rol, ca şi alte emoţii. Nici unul nu vrea să 
dea greş; fiecare îşi dublează eforturile ca să 
impresioneze. Lucrurile se rezolvă - dar nu mereu 
lucrurile care trebuie, sau nu mereu lucrurile aşteptate?. 
Şi nu poţi face prea multe ca să opreşti aşa ceva. 

Trebuie să spun totuşi că, în situaţia de faţă, nu prea 
exista vreo alternativă valabilă la planul lui Nathaniel. 
Nouda era mult prea puternic pentru ca (destul de 
neputincioasele) rămăşiţe ale guvernului să încerce să-l 
distrugă. Aşa că Toiagul reprezenta singura opţiune. Dar 
spusele lui Faquari îmi răsunau neliniştitor în minte: „S-ar 
bucura de atacul tău şi s-ar hrăni cu el”. Şi puteţi să 
spuneţi că sunt pesimist, dar asta mi se păruse cam de 
rău augur’. 


1 Normal că puteam. Era ca şi cum ea conducea o formaţie 
internă cu un singur membru, totul plin de claxoane, de clopoței şi 
de fluiere, cu talgere entuziaste prinse între genunchi. Zgomotul era 
asurzitor. 

2 Aşa s-a întâmplat cu Nefertiti şi Akhenaton, desigur. Acum 
schimbau priviri languroase şi jurăminte lângă ţarcul crocodililor; în 
clipa următoare religia de stat era distrusă şi capitala Egiptului se 
muta la 100 de kilometri în deşert. Un lucru pur şi simplu ducea la 
celălalt. 

3 Faquarl nu era un viclean mincinos ca Tchue; se mândrea cu 


461 


Dar era cam târziu să ne facem acum griji din cauza 
asta. Toiagul răsese oraşe întregi de pe suprafaţa 
pământului. Cu puţin noroc, o să putem rezista cu 
ajutorul lui. 

Kitty şi grupul ei zdrenţăros o luară într-o parte printre 
palmieri; Nathaniel şi eu, în partea cealaltă. N-am urcat 
pe scări de data asta, am rămas la nivelul solului. 
Departe, în dreapta, am auzit strigăte şi ţipete. Deci era 
adevărat: Nouda nu plecase nicăieri. 

„Care e planul?” pluti gândul meu prin mintea lui 
Nathaniel. 

„Trebuie să-l atragem pe Nouda, să-l luăm de lângă 
oamenii de rând înainte să atacăm. Cum putem face 
asta?” 

„Recomand să-i sâcâim. Sâcâiala merge de obicei.” 

„O să las asta în seama ta!” 

„Trebuie să ne ocupăm şi de celelalte spirite - m-am 
gândit, înainte sau după?” 

„Înainte! Altfel o să-i ucidă pe oamenii de rând.” 

„Tu controlezi Toiagul! Eu o să ne menţin în mişcare! 
Te avertizez, va trebui să fim foarte mobili pentru asta!” 

Făcu un gest dispreţuitor. 

„Mă descurc eu cu câteva salturi şi sărituri.” 

„Atunci, eşti gata? Ceilalţi sunt probabil pe poziţii.” 

„Bine, să mer... Oooh!” 

Nu încercasem să zbor până acum, de vreme ce asta 
cerea o mulţime de energie, dar acum era necesar, acum 
totul conta. lar Faquari păruse să se descurce destul de 
bine. Aşa că, fără multă zarvă, ne-am ridicat deasupra 
aleii, pe lângă palmieri. Preţ de o clipă, am crezut că 
băiatul va scăpa Toiagul. Preţ de încă o clipă am crezut 
că o să vomite. Dar, în privinţa primei chestiuni, ţinu 


vorbele lui tranşante. Fiţi atenţi, punctul lui slab chiar că era 
lăudăroşenia. Dacă dădeai crezare tuturor poveştilor, ajungeai să-l 
consideri responsabil de majoritatea evenimentelor-cheie din lume, 
precum şi consilierul şi confidentul tuturor marilor magicieni. Asta, 
aşa cum i-am spus lui Solomon, era o pretenţie destul de ridicolă. 


462 


strâns pumnul, iar în privinţa celei de-a doua, se abţinu. 

„Ce-i cu tine?” 

„N-am mai zburat... niciodată!... niciodată!” 

„Asta nu-i nimic. Ar trebui să încerci să faci loopinguri 
cu un covor. Atunci chiar că îţi vine răul. Bun, iată 
inamicul! Pregăteşte Toiagul!...” 

Ne-am ridicat sus peste palmieri. Becurile electrice îşi 
revărsau lumina asupra noastră. Peste tot se întindea 
marele dom de sticlă; dincolo de el era şi mai marele 
dom al nopţii. lar acolo, în faţă - spaţiul deschis, cu 
prizonierii strânşi la un loc şi cu paznicii-spirite, ca şi 
înainte. Poate că erau oarecum mai puţini prizonieri de 
data asta; era greu de spus. Dar, surprinzător, puţine se 
schimbaseră. Motivul se  zvârcolea pe acoperişul 
caruselului. 

Bietul Nouda avea probleme grave cu gazda lui. Corpul 
lui Makepeace pur şi simplu nu făcea faţă. Aproape de 
peste tot ieşeau zelos protuberanţe de tot soiul, 
făcându-i hainele zdrenţe. Erau coarne, ţepi, ridicături, 
excrescenţe, aripi, tentacule şi polipi de o duzină de 
culori. Alte umflături rămăseseră sub piele, preschim- 
bând-o în creste şi-n văi, încât contururile umane 
aproape că dispăruseră. Vechilor picioare li se 
alăturaseră alte trei, în diverse stadii de dezvoltare. Un 
braţ părea să fi câştigat un al doilea cot - se legăna 
încoace şi încolo într-o agitaţie complexă. Chipul îi era 
contorsionat ca al unui peşte. Mici cârlige îi ieşeau din 
obraji?. Ochii îi dispăruseră în flăcări. 

Gura, care acum se întindea de la o ureche la alta, 


1 Era un fapt istoric ciudat că magicienii britanici nu se arătau 
deloc interesaţi de zbor, fiind înclinați (ceea ce era destul de 
înţelept, aş zice) să se încreadă mai degrabă în mijloacele mecanice. 
Dar alte culturi n-aveau probleme în a contopi djinnii cu obiectele 
neînsufleţite: perşii apelau la covoare; anumiţi europeni prozaici 
apelau la mojar şi la pistil; magicieni chinezi cu simţul aventurii chiar 
au încercat să călărească pe nori. 

2 N.B.: Încă mai vorbim despre faţă. 


463 


scotea un răget îngrozitor. 

— Durerea! Totul din jurul meu e ciupitura fierului! 
Aduceţi-l aici pe Faquari! Aduceţi-l aici, înaintea mea. 
Sfatul lui a fost foarte - ah! - foarte prost. Vreau să-l 
dojenesc! 

Spiritul din corpul lui Rupert Devereaux vorbi de 
dedesubt, pe un ton linguşitor: 

— Nu ştim unde e Faquari, lord Nouda! Pare să fi 
plecat! 

— Dar am dat cele mai stricte instrucţiuni... el 
trebuie... ah!... să mă asiste când mă hrănesc! Oh - ce 
durere am în stomac - un gol care trebuie umplut. Bolib, 
Gaspar, mai aduceţi-mi o pereche de oameni, ca să-mi 
mai treacă! 

În acest moment eu şi Nathaniel, coborând în zbor din 
înalt, cu vântul bătându-ne din faţă şi cu haina fluturând 
în urma noastră, am atins trei spirite cu o lovitură triplă. 
Am făcut asta atât de repede, atât de precis, încât 
oamenii care tremurau pe lângă ele abia dacă remarcară 
că dispăruseră. 

Celelalte spirite ridicară privirea. Luminile din tavan le 
orbeau: replicile lor nu ne nimeriră, arcuindu-se pe sub 
sticlă fără să ne facă nici un rău. Ne-am lăsat în jos. 
Toiagul licări, o dată, de două ori - alţi doi hibrizi pieriră. 
O întoarcere - atât de strânsă, încât Nathaniel ajunse, 
preţ de o clipă, în poziţie orizontală în aer; o bruscă 
mişcare în jos când o Spintecare ne zbură pe deasupra 
capului. O altă lovitură, care îşi rată ţinta. Gaspar, spiritul 
cu soarta de neinvidiat de a ocupa corpul lui Rufus Lime, 
se ridicase şi el în aer. Se apropie de noi, aruncând cu 
Detonări. Ne-am ferit, am zburat după un pâlc de copaci; 
când am ieşit deasupra lor, coroanele li se aprinseră în 
flăcări palide. Sub noi, oamenii fuseseră deodată cuprinşi 
de panică; se împrăştiară într-o mie de direcţii. Cu coada 
ochiului i-am văzut pe Kitty şi pe ceilalţi magicieni ieşind 
dintre copaci. 

Sus pe acoperişul caruselului, Nouda se legăna dintr-o 


464 


parte în alta, oarecum nemulţumit. 

— Ce e cu întreruperea asta? Cine ne împresoară? Am 
trecut pe lângă el obraznic de aproape. 

— Bartimaeus sunt! am strigat. Mă mai ţii minte? 

O răsucire bruscă înspre dom; corpul lui Rupert 
Devereaux se ridicase ca să ne întâmpine - flăcări 
albastre îi ieşeau din mâini. Am auzit gândul lui 
Nathaniel. 

„ASTA îţi e sâcâiala? «Mă mai ţii minte?» M-aş fi putut 
descurca mai bine.” 

„Nu pot să sâcâi cum trebuie când... mă concentrez la 
altceva!” 

Ne ridicasem aproape de tavanul de sticlă; am văzut 
stele licărind calm în depărtare. Apoi ne-am lăsat în jos 
vertical, ca o piatră. Spasmul lui Devereaux făcu cioburi 
geamul de deasupra; traiectoria arcuită îl purtă departe 
în noapte. Nathaniel declanşă Toiagul: îl atinse uşor pe 
Devereaux la picioare, aprinzându-i-le. Prăbuşindu-se şi 
zbătându-se haotic, căzu în spirală într-o dâră de fum, 
plonjă în Cortul Mistic al Profeţiei şi explodă într-o 
izbucnire de lumină iridescentă. 

„Unde-i Lime? se gândi Nathaniel. Nu-l văd!” 

„Nu ştiu! Uită-te la Nouda! El e acum problema 
noastră.” 

Fie că îl îndemnase să acţioneze spiritul meu 
batjocoritor, sau pur şi simplu neplăcerea la vederea 
rămăşiţelor armatei sale ucise, Nouda se puse deodată 
pe treabă. Mari aripi verzi îi crescură din spate. Întâi lent, 
chinuindu-se cu dezavantajele asimetriei lui groteşti, 
merse clătinându-se până la marginea acoperişului, ezită 
ca un puiuţ la primul lui zbor, apoi păşi în gol. Grozavele 
aripi bătură o dată - prea târziu. Deja aterizase cu 
picioarele răşchirate pe pământ. „Loveşte-l! am zis. 
Loveşte-l acum!” 

Am coborât cât de repede am putut, Nathaniel 
strângând din dinţi din cauza vitezei. Pe când ne 
năpusteam în jos, Nathaniel dădu drumul din Toiag la cât 


465 


de multe entităţi se încumetă. Energiile lor ţâşniră, se 
repeziră asupra corpului care se zbătea într-o 
inflorescenţă luminoasă. 

„Ţine-o tot aşa! am zis. Ţine-o tot aşa! Nu lăsa nimic la 
voia întâmplării!” 

„Ştiu! Asta şi fac!” 

Am încetinit din ce în ce mai mult. Am rămas plutind în 
aer. Dedesubt se dezlănţuise un infern alb-lăptos: Nouda 
şi caruselul erau chiar în mijlocul lui. Căldura emana în 
afară, crăpa geamurile din jur, ardea aerul de lângă noi. 
Am ridicat un mic Scut ca să nu fim loviți în plin. 
Vibraţiile Toiagului crescură în intensitate, ne străbăteau 
braţul şi ne zguduiau creierul. 

„Ce părere ai? se gândi băiatul. Destul?” 

„Aşa ar trebui... Nu, asigură-te! Încă puţin!” 

„Nu-l mai pot ţine mult... Ah!” 

Văzusem umbra ridicându-se, am simţit mişcarea în 
aer. Am zburat în lături. Dar Detonarea ne prinse, îmi 
distruse Scutul, ne lovi în lateral, chiar în momentul în 
care ne feream. Băiatul ţipă, iar eu am ţipat odată cu el - 
pentru prima şi ultima oară am împărtăşit o durere 
umană. Ceva din senzaţia asta - poate că era vorba de- 
spre imobilitatea ternă a cărnii, de modul în care pur şi 
simplu stătea pe loc, acceptând rana - făcu să fiu cuprins 
de panică. Băiatul era gata să-şi piardă cunoştinţa. 
Degetele îşi slăbiră strânsoarea; energiile sale se 
stinseră. Am apucat mai strâns Toiagul, l-am rotit, am 
trimis flăcări albe sub dom, direct prin corpul lui Rufus 
Lime, care ne urmărea. Cele două jumătăţi căzură 
separat la pământ. Am ferecat Toiagul. Am aterizat 
stângaci printre palmieri şi ghivece cu plante. 

Băiatul era ocupat să leşine. Ochii ni se închideau. 
l-am deschis cu forţă şi mi-am trimis esenţa pulsând prin 
sistemul lui. „Trezeşte-te!” 

Se mişcă. 

— Coastele mele!... 

„Nu te uita la ele! Suntem în regulă!” „Şi Nouda?” 


466 


„Păi... asta nu e prea bine.” 

În spaţiul deschis, dincolo de nişte mese de picnic şi 
coşuri de gunoi risipite, pământul era răscolit, plin de 
cratere. Acolo unde copilaşii obişnuiau să se dea în 
căluşei, se căsca un crater fumegând. lar în fumul acela, 
ceva mare şi inform răgea şi se clătina, strigându-mă pe 
nume: 

— Bartimaeus! Îţi poruncesc, vino aici! Trebuie să te 
pedepsesc pentru obrăznicia ta! 

Nu mai arăta ca un om. Urlă mai departe: 

— Uite cum îmi creşte puterea, Bartimaeus, în ciuda 
durerii! Uite cum mă lepăd de această haină jalnică de 
carne! 

„Bartimaeus... coastele mele... nu le mai simt!” 

„Sunt în regulă. Nu-ţi face griji!” 

„Ascunzi ceva... Gândul acela... ce-a fost asta?” 

„Nimic! Mă gândeam că trebuie să ne ridicăm; să 
plecăm!” 

— Unde eşti, Bartimaeus? strigă vocea tunătoare. O să 
te adaug la persoana mea. E o onoare! 

„Mi-au amorţit coastele... Nu pot!” 

„Linişteşte-te! Să văd dacă pot să ne luăm zborul de 
aici.” 

„Nu, stai! Cum rămâne cu... Nouda?” 

„E băiat mare; poate să zboare singur dacă vrea. 
Acum!” 

„Nu putem pleca, Bartimaeus! Nu, dacă el...” 

„Se descurcă el. Plecăm!” 

„Nu!” 

Am încercat să-mi exercit energiile ca să zburăm, dar 
băiatul rezista cu îndărătnicie - muşchii i se încordară, 
voinţa lui se lupta cu a mea. Ne-am ridicat pe jumătate, 
am căzut înapoi printre ferigi, până la urmă am ajuns să 
ne sprijinim de un copac. Asta avea un avantaj: ne 
ascundea de numeroşii ochi ai lui Nouda, acum o masă 
neagră, ghemuită, care se agita la marginea craterului. 

„Nathaniel, prostule! Lasă-mă să preiau controlul!” 


467 


„N-are nici un rost.” 

„Ce vrei să...?” 

„Nu-i aşa? Îţi citesc gândurile. Chiar acum.” „Oh!... 
asta era! Auzi, nu-s medic! Lasă! Poate mă înşel!” „Dar 
nu te înşeli, nu? Spune-mi odată adevărul!” Un foşnet 
tainic prin frunze. Am întors capul, bucuros că puteam 
schimba subiectul. 

— Asta o să ne învioreze, am zis vesel. Uite-o pe Kitty! 


IV 


Părul ei era încâlcit şi dezordonat. O parte a feţei era 
zgâriată. Dar Nathaniel fu uşurat să vadă că altminteri nu 
păţise nimic. Încă o dată uşurarea se preschimbă imediat 
în furie. 

— Ce cauţi încă aici? şuieră el. Fugi! Se încruntă. 

— Am dus prizonierii la adăpost, şopti ea. Şi n-a fost 
deloc uşor. Uite ce mi-a făcut unul! Arătă spre zgârietură. 
Frumoasă mulţumire! Oricum, trebuia să mă întorc să 
văd ce faci... faceţi... Ochii ei se fixară pe coastele lui 
Nathaniel; i se făcură mari de uimire. Ce naiba? 

— Potrivit lui Bartimaeus, spuse Nathaniel încet, nimic 
îngrijorător. Kitty se aplecă să vadă. 

— O, Doamne! Poţi să mergi? Trebuie să te scoatem 
de aici! 

— Nu încă! 

După primul junghi de durere, amorţeala se întinsese 
rapid. Nathaniel se simţea puţin ametit, dar, dacă stătea 
pe loc, sprijinit de copac, disconfortul era minim. Mintea 
îi era limpede, sau cel puţin ar fi fost aşa dacă djinnul nu 
i-ar fi încurcat gândurile, încercând să-l determine să uite 
de rană, încercând să-i influenţeze deciziile. Vorbi 
repede. 

— Kitty, atacul cu Toiagul a eşuat. Creatura e prea 
puternică. Am încercat la puterea maximă controlabilă, 
dar n-a fost suficient. Nouda a absorbit energia. 

— Bine, atunci! Îşi muşcă buzele. Te ducem de aici. 
Apoi ne mai gândim. 


468 


— Bartimaeus, zise el. Ce se va întâmpla dacă îl 
părăsim pe Nouda acum? Spune sincer! 

Răspunsul djinnului fu întârziat de o bufnitură colosală 
şi de un zgomot îngrozitor venind de undeva din spate. 

— Cu timpul, răspunse Bartimaeus prin gura lui 
Nathaniel, Nouda se va plictisi de multele delicii ale 
Expoziţiei Mondiale. Îşi va întoarce atenţia asupra 
restului Londrei. Se va hrăni cu oamenii ei, şi astfel va 
creşte în dimensiuni şi în putere; această creştere îi va 
stimula şi mai mult apetitul, până când fie se goleşte 
oraşul, fie plesneşte el. E suficient de sincer pentru tine? 

— Kitty, zise Nathaniel. Trebuie să-l opresc pe demon 
acum! 

— Dar nu poţi! Tocmai ai spus-o! Chiar şi la putere 
maximă, Toiagul n-a mers. 

— La puterea maximă controlabilă, am zis. Mai e o 
modalitate de a obţine mai multă energie din el, prin 
înlăturarea mecanismelor de siguranţă ale lui Gladstone 
- vrăjile care leagă Toiagul. Toată - a, nu, lasă-mă să 
termin -, toată puterea lui va fi slobozită într-o singură 
lovitură. Îi zâmbi. Cred că asta l-ar putea opri pe Nouda! 

Fata clătină din cap. 

— Nu cred! Cine spune că asta nu l-ar face chiar şi mai 
puternic? Hai, Bartimaeus, nu poţi...? 

— Mai e şi un alt factor care trebuie inclus în ecuaţie, 
continuă Nathaniel. Cu o oarecare dificultate, luă Toiagul 
şi arătă spre acoperiş. Din ce e făcută clădirea asta? 

— Din sticlă! 

— ŞI... 

— Ah, interveni pe dată vocea djinnului. Ştii, deşi 
nu-mi convine să recunosc, cred că ar putea avea 
dreptate! 

— Fier, adăugă Nathaniel. Fier! lar Nouda, fiind un 
spirit, nu e protejat împotriva lui. Dacă Toiagul îl loveşte 
cu toată puterea... Ce părere ai, Bartimaeus? 

— S-ar putea să meargă! Dar există o mică problemă! 
Kitty se strâmbă. 


469 


— Exact! Cum desfaci vrăjile fără să fii afectat? Şi cum 
rămâne cu prăbuşirea acoperişului? 

Nathaniel se întinse; îşi simţea gâtul rece şi ţeapăn. 

— Lasă asta în seama mea! O să scăpăm teferi! Kitty 
se uită la el. 

— Bine!... În regulă! Fac asta cu tine! 

— Ba nu! Scuturile lui Bartimaeus nu te vor proteja şi 
pe tine. Nu, Bartimaeus? 

— Hmm... nu! 

— O să scăpăm teferi, repetă Nathaniel. Mintea îi 
divagă puţin; îl simţi pe djinn direcţionându-l. Uite, zise 
el, am în picioare cizmele de şapte leghe pe pas. Te 
prindem din urmă. Aşa că pleacă acum şi fugi cât poţi de 
repede! 

— Nathaniel! 

— E mai bine să pleci, Kitty! Nouda va părăsi în curând 
palatul şi vom pierde ocazia. 

Kitty bătu din picior. 

— În nici un caz! Nu voi permite aşa ceva! Sfidarea ei îl 
aprinse. Rânji la ea. 

— Ascultă - eu sunt magicianul. Tu eşti omul de rând! 
Eu sunt cel care îţi dă tie ordine, mai ţii minte? 

Fata se încruntă. 

— Eşti sigur că vei putea folosi cizmele? 

— Sigur! Nici o problemă! 

— Şi o să vă văd pe amândoi afară? Promiţi? 

— Da! 

— Da! Acum, du-te! 

Kitty se răsuci încet, fără tragere de inimă; apoi se 
întoarse iar spre el, cu mâna la gât. 

— Amuleta! Te va proteja! 

l-o întinse. Piatra de jad luci stins. Nathaniel simţi o 
mare oboseală. 

— Nu! Nu-mi va fi de nici un ajutor! Mici luminiţe îi 
luciră în colţurile ochilor. 

— De ce... de ce nu? 

— Fiindcă, interveni vocea lui Bartimaeus, este o vrajă 


470 


foarte puternică! Ar putea absorbi prea mult din energia 
Toiagului, lăsându-l pe Nouda să scape. Cel mai bine e 
s-o iei şi s-o porţi tu, şi să pleci acum. Vocea îi răsuna 
slab în capul lui Nathaniel. 

„Ce zici de asta?” 

„Nu e rău.” 

Se uită la Kitty. Se oprise cu mâna întinsă, ţinând 
Amuleta; cercetă chipul lui Nathaniel. El îi văzu aura 
strălucind în jurul lor, scoțând în evidenţă cele mai mici 
detalii: scoarţa copacului, nervurile frunzelor, pietrele şi 
iarba de sub picioarele lor. Se simţi scăldat în ea. 
Oboseala dispăru. 

Se smulse de lângă copac, bătu cu Toiagul în pământ. 
Acesta se trezi la viaţă. 

— Ne vedem mai târziu, Kitty, zise el. Ea îşi puse 
Amuleta la gât şi zâmbi. 

— Ne vedem mai târziu! Pa, Bartimaeus! 

— La revedere! 

Apoi dispăru printre copaci, înapoi spre intrarea 
dinspre est, iar Nathaniel îşi luă ochii de la ea, simțind 
energia djinnului susţinând-o pe a lui, întorcându-se 
către vasta întindere unde monstruozitatea mergea 
târşâit în singurătatea sa, buşind şi spărgând şi strigând 
de foame. : 

„Ce zici, Bartimaeus? se gândi el. Incercăm?” 

„Cred că am putea. N-avem nimic mai bun de făcut.” 

„Exact!” 


V 


Kitty aproape ajunsese la intrare când auzi o voce 
ridicată în spatele ei, poruncitoare. Răspunsul tunător pe 
care îl dădu demonul făcu pietrişul de pe alee să se 
zguduie şi geamurile domului să zdrăngăne. Apoi 
împinse uşa şi se trezi în aerul rece al nopţii. 

Picioarele îi tremurau de la efort; braţele îi erau moi şi 
neputincioase, ca într-un vis. Cobori scările şi traversă 
grădina ornamentală, împiedicându-se prin pământul 


471 


brăzdat, cotind rapid pe după garduri vii, joase, până 
când ajunse în parc. 

Lumina de la marele Palat de Sticlă îi bătea în spate; 
îşi văzu umbra lungindu-se în faţa ei pe iarbă. Fugi, 
fugi... dacă putea să ajungă dincolo de lumini, în 
întuneric, poate izbutea să se odihnească. Continuă să 
meargă, din ce în ce mai încet, pe măsură ce respiraţia i 
se accelera, iar muşchii o dureau şi mai tare, până când, 
în ciuda furiei şi a disperării, se opri, epuizată. 

În aceeaşi clipă auzi un zgomot, un sunet înăbuşit, 
care părea să se înghită singur, izbucnind şi dispărând în 
aceeaşi secundă. larba pe care stătea se ridică şi se lăsă 
la loc într-un mic tremur care se topi în noapte. Kitty se 
întoarse către Palatul de Sticlă, căzând în genunchi; chiar 
la timp ca să vadă lucirea lui portocalie înghițită din 
interior de o izbucnire albă orbitoare, care se înălţă din 
ce în ce mai sus, peste marginile domului, sfărâmând 
fiecare geam, astfel încât cioburile se revărsară în 
noapte. Palatul fu ascuns de lumina albă; aceasta năvăli 
peste grădinile ornamentale, înghiţi distanţa rămasă şi o 
cuprinse pe Kitty, aruncând-o cu forţă în spate. Amuleta 
din Samarkand o lovi tare peste faţă; o văzu strălucind 
ca prin ceaţă, absorbind energiile dezlănţuite. Peste tot 
în jurul ei era un vârtej înnebunit. Peste tot în jurul ei, 
iarba ardea. 

Apoi, la fel de brusc, vârtejul încetă, aerul deveni rece 
şi nemişcat. 

Kitty deschise ochii; cu greutate, se ridică în coate. 

Era foarte întuneric. Undeva, în depărtare, ardea un 
foc mare, roşu-portocaliu. In el se profila o masă 
complicată de metal, răsucită, îndoită, fragilă ca o plasă 
de sârmă, care se făcu grămadă, devenind densă şi 
întunecat de compactă. Cu un oftat slab, se mistui în 
flăcări, care se ridicară să o înghită, se înălţară spre cer 
şi încet-încet se retraseră. 

Kitty zăcea acolo, privind. Din când în când minuscule 
fragmente de sticlă cădeau în tăcere din noapte. In 


472 


câteva minute pământul lucea de parcă era îngheţat. 


473 


37 


Să murim era partea simplă. Problema noastră majoră 
era să îi atragem atenţia lui Nouda. 

Stăteam în picioare, amândoi, în unicul nostru corp, 
chiar sub domul central. Acolo era locul unde trebuia să-l 
ademenim, epicentrul, locul cu cel mai mult fier. Dar 
Nouda era prea mare, prea zgomotos, prea confuz şi 
prea disperat ca să-l momim uşor. Se clătina încoace şi 
încolo, pe amestecătura lui de membre, călcând pe mese 
şi pe căluşei şi îndesându-şi copaci la întâmplare în gura 
căscată. Se ocupa de această treabă serioasă cu o 
convingere admirabilă, şi nici unul dintre ochii lui nu era 
întors spre noi. 

Nu se mai punea acum problema să zburăm. Chiar şi 
să sărim ar fi fost prea greu. Îmi consumasem 
majoritatea energiilor rămase doar ţinându-l pe băiat în 
poziţie verticală. Lăsat de unul singur, s-ar fi prăbuşit la 
pământ. 

Aşa că ne-am oprit şi am strigat. Sau cel puţin eu am 
făcut-o, acel tip de strigăt care dezlănţuie avalanşe în 
Tibet. 

— Nouda! Sunt eu, Bartimaeus, Sakhr al-Djinni, 
N'gorso cel Puternic şi Şarpele cu Pene de Argint! Am 
luptat într-o mie de bătălii şi le-am câştigat pe toate! Am 
distrus entităţi mult mai măreţe ca tine! Ramuthra a 
fugit dinaintea măririi mele! Tchue s-a ascuns într-o 
crăpătură în pământ. Hoepo, Şarpele Tunetului, şi-a 
ingerat propria coadă şi a preferat să se înghită singur 
decât să îmi înfrunte furia! Aşa că, pe tine te provoc 
acum! Vino să te lupţi cu mine! 

Nici un răspuns. Nouda era ocupat să crănţăne nişte 
exponate din Grota Taxidermică. Băiatului îi trecu un 


1 Când strigi din Nepal. Aşa de tare era. 


474 


gând prin cap. 

„Asta înseamnă sâcâială? E pur şi simplu lăudăroşenie, 
nu-i aşa?” 

„Ascultă, sâcâială e orice provoacă sau aţâţă un 
duşman şi... Oh, uite, n-a funcţionat, nu? Timpul trece în 
defavoarea noastră. Încă patru paşi şi ajunge afară.” 

„Stai să încerc eu!” 

Băiatul îşi drese glasul. 

— Demon blestemat! Ţi-ai găsit sfârşitul! Focul 
Mistuitor te aşteaptă! O să-ţi împrăştii esenţa puturoasă 
în această sală ca... ăăă, ca margarina, un strat foarte 
gros de margarină... 

Ezită. 

„Da-aa!... Nu sunt sigur că o să se prindă la analogia 
asta. Nu contează, continuă!” Băiatul reluă: 

— Demon blestemat - uită-te la mine! 

Era caraghios că vocea băiatului era disperat de slabă 
şi slăbea din ce în ce. Abia puteam eu s-o aud, darămite 
Nouda. Dar termină cu un element foarte eficient, adică 
un fulger din Toiag care îl împunse zdravăn pe Nouda în 
spate. Marele spirit răspunse cu un răget; se ridică, cu 
membrele zvâcnind, cu ochii holbaţi, căutând în toate 
părţile. Imediat ne văzu, şi trimise numeroase fulgere de 
jur împrejurul nostru. Avea o ţintă foarte proastă. Unul 
sau două nimeriră la distanţă de câţiva metri, dar am 
rămas hotărâți pe loc. Nu ne-am clintit. 

Marea voce spuse: 

— Bartimaeus! Te văd... 

Băiatul şopti ceva ca răspuns, prea slab ca să se audă. 
Dar i-am citit gândurile, le-am transpus în cuvinte. 

— Nu! Sunt Nathaniel! Sunt stăpânul tău! Sunt 
moartea ta! 

Un alt puls de energie albă împunse esenţa lui Nouda. 
Aruncă în laturi un urs împăiat şi se întoarse spumegând 
de mânie. Se târî spre noi - o umbră colosală, străină de 
lumea asta, despărțită de cealaltă, blocându-ne lumina. 

„Ei, asta da, sâcâială ca lumea!” se gândi Nathaniel. 


475 


„Mda, n-a fost rău! Bun, aşteaptă până ajunge la noi, 
apoi descătuşăm entităţile din Toiag.” 

„Cu cât durează mai mult, cu atât mai bine. Kitty!” 

„O să scape, nu-ţi face griji!” 

Pe băiat îl lăsau puterile, dar hotărârea lui era 
nestrămutată. L-am simțind strângându-şi puterile 
rămase. Calm, cumpătat, murmurând încet, desfăcu 
legăturile care zăgăzuiau Toiagul lui Gladstone până 
când speranţele entităţilor prinse înăuntru crescură toate 
odată: ele împingeau, trăgeau, se lipeau de cercurile 
magice rămase, înnebunite să se elibereze. Fără ajutorul 
meu, Nathaniel n-ar fi reuşit să le controleze - ar fi ieşit 
numaidecât afară. Dar Nouda nu era încă unde voiam 
noi. Am ţinut Toiagul ferecat. Nu puteam decât să 
aşteptăm. 

După unii!, morţile eroice sunt un lucru admirabil. Eu 
unul n-am fost niciodată convins de asta, în primul rând 
fiindcă, indiferent cât de calm, stilat, reţinut, hotărât, 
viteaz sau încrezător eşti, la sfârşit eşti şi mort. Ceea ce 
e puţin cam permanent ca să-mi fie pe plac. Mi-am făcut 
o lungă carieră de succes din a da bir cu fugiţii la 
momentul decisiv, şi, cu mare regret, pe când Nouda se 
năpustea asupra noastră în mormântul acela înalt de fier 
şi de sticlă, mi-am dat seama că de fapt nu aveam 
această opţiune de rezervă. Eram legat de băiat, esenţă 
legată de carne. Eram în aceeaşi barcă. 

Cel mai aproape de această supărătoare chestiune 
ajunsesem cu Ptolemeu - de fapt, doar el împiedicase 
acest lucru prin ultima sa intervenţie. Presupun că, dacă 
fostul meu stăpân m-ar fi văzut acum, probabil că ar fi 
fost de acord. Era chiar stilul lui: ştiţi - oamenii şi djinnii 
uniţi, lucrând împreună ca o singură fiinţă etc, etc. 
Problema era că noi o luaserăm puţin cam prea în serios. 

„Bartimaeus!...” Gândul era extrem de slab. 

„Da?” 


1În general, cei care nu trebuie să facă asta. Politicienii şi 
scriitorii îmi vin acum în minte. 


476 


„Ai fost un bun servitor...” 

Ce spui la aşa ceva? Adică, atunci când moartea se 
năpusteşte la tine şi o carieră de 5 000 de ani de realizări 
extraordinare e pe cale să dispară în neant? Răspunsul 
potrivit, sincer, e vreun fel de gest nepoliticos, urmat de 
cel mai crunt ţâţâit din buze, dar din nou m-am liniştit - 
faptul că eram în acest corp făcea ca logistica să fie prea 
complicată ca să îmi dau osteneala!. Aşa că, fără chef, 
dorindu-mi să avem vreun fel de fond sonor sentimental, 
am intrat în joc. 

„Dar şi tu ai fost pur şi simplu grozav.” 

„N-am zis că ai fost perfect...” 

„Ce?” 

„Chiar deloc. Să fim serioşi, în general ai reuşit să 
aiureşti lucrurile.” 

„Ce?” 

Obrăznicătura! Insulte, într-un astfel de moment! Cu 
moartea  năpustindu-se asupra noastră etc. Mi-am 
suflecat mânecile metaforice. 

„Păi, de vreme ce vorbim pe şleau, dă-mi voie să-ți 
spun, amice...” 

„De aceea te eliberez chiar acum.” 

„Cum?” ` 

Dar auzisem bine. Ştiam că da. li puteam citi 
gândurile. 

„Nu interpreta greşit...” Gândul îi era fragmentat, 
plutitor, dar gura deja îi murmura vraja. „Doar că... 
trebuie să descătuşăm Toiagul la momentul potrivit. Tu îl 
ţii sub control. Dar nu mă pot baza pe tine pentru ceva 
atât de important ca asta. Sigur o să încurci cumva 
lucrurile. Cel mai bine e... cel mai bine e să te eliberez. 
Asta o să declanşeze automat Toiagul. Aşa pot fi sigur că 
treaba va fi făcută bine.” 

Îşi pierdu şirul. Abia se ţinea să nu leşine - energia îl 
părăsea nestingherită prin coaste -, dar, cu un ultim 


1 păi încercaţi să faceţi un gest nepoliticos adresat vouă înşivă. 
Pur şi simplu nu iese, nu? 


477 


efort de voinţă, termină de rostit cuvintele necesare. 

„Nathaniel!...” 

„Salut-o pe Kitty din partea mea!” 

Apoi Nouda ajunse în dreptul nostru. Cu gurile 
deschise, cu tentaculele îndreptate spre noi. Nathaniel 
sfârşi Vraja de Alungare. Am plecat. Toiagul se declanşă. 

Un stăpân tipic. Până la capăt, nu mi-a dat nici o şansă 
să strecor vreun cuvinţel. Ceea ce e păcat, fiindcă în 
ultimul moment aş fi vrut să-i spun vreo două. Fiţi atenţi, 
fiindcă în acea fracțiune de secundă eram, în toate 
sensurile cuvântului, unul şi acelaşi, cred că el ştia 
oricum. 


478