Puncte Cardinale anul XVIII, nr. 9 (213), septembrie 2008

credinţă 
iubire 
speranţa 


Pe 6 august 2008, la Minăstirea Donskoi din 
Moscova, unde-şi alesese singur locul de îngropăciune, a 
avut loc, în prezenta Patriarhului Aleksei II şi a preşedintelui 
Medvedev, ceremonia de înmormiîntare a lui Aleksandr 
Soljenițin, primul şi cel mai mare deconspirator public al 
stalinismului şi comunismului în genere, plecat spre odihna 
cu drepţii în noaptea de 3 august (ora locală 23.45), în urma 
unui stop cardiac, la vîrsta de aproape 90 de ani (n. || 
decembnie 1918). 

Matematician de profesie, crezuse în prima tinereţe, 
ca mai toată generaţia sa, în sinceritatea şi necesitatea 
istorică a idealurilor comuniste, iar în al doilea război mondial 
luptase ca artilerist în apărarea patriei sovietice. Îndrăznind 
însă să critice într-o scrisoare particulară din 1945 priceperea 
militară a lui Stalin; este arestat şi condamnat la 8 ani de 
detenție politică în închisorile bolşevice, pentru ca din 1953 
(cu puţin înaintea morții lui Stalin) să i se impună pentru mai 
mulţi ani domiciliul obligatoriu în stepele asiatice ale 
imperiului roşu: Spre sfirşitul lui 1962, pe fondul parşivului 
“reglaj” intern antistalinist promovat de Nikita Hruşciov, 
ajunge să-și vadă publicată, în 'revista literară Novii Mir, 
prima deconspirare făţișă a realităților Gulagului:'O zi din 
viața lui Ivan Denisovici (tradusă rapid în numeroase limbi, 
inclusiv în interiorul “lagărului “socialist”, dar nu şi în 
România). De altfel, Soljeniţin e cel ce avea să impună pe 
plan internaţional termenul de *gulag” (de la Glavnoe 
Upravlenie Lăgherei — „Direcţia Principală a Lagărelor”), mai ales prin monumentala 
lucrare Arhipelagul Gulag (Paris, 1973; în rom.: Arhipelagul Gulag: 1918-1956. Încercare 
de investigaţie literară, trad. de N. Iliescu şi |, Covaci, postfeţe de Al. Paleologu şi |. V. 
Șerban, 3 vols., Ed. Univers, Buc., 1997-98). Tot în străinătate îi apăruseră integral (fără 
acordul său), în 1968, Pavilionul canceroşilor şi În primul cerc (aluzie la primul cerc al 
infernului din Divina Comedie), iar în 1970 i se decernase Premiul Nobel pentru Literatură 
(la propunerea lui Franșois Mauriac), 

În februarie 1974, lungul şir de prigoniri suferite de Soljeniţin în U.R.S.S. culminează 
cu arestarea și închiderea sa la Lefortovo, apoi cu ridicarea cetățeniei sovietice şi 
condamnarea la expulzare, Surghiunitul hălăduieşte prin Europa de Vest şi prin America 
(unde zăboveşte timp mai îndelungat), ţine conferințe incendiare, iar cu timpul devine şi 
acolo tot mai incomod, mai ales după ce în 1978 avertizează Occidentul asupra falsului său 
umanism materialist. Din 1992, cînd participă la întîlnirea “reacționară” de la Vendee 


“Ne-am pus prea multe nădejdi în transformările politico-sociale, iar acum iese la iveală faptul că am dat la o parte tocmai ce 
aveam mai de preț: viața noastră interioară. În Est ea a fost călcată în picioare de bâlciul Partidului unic, în Vest de bâlciul Comerţului. 
Ceea ce e înfricoşător nu este nici măcar realitatea unei lumi sfărâmate, ci faptul că părțile ei suferă de aceeaşi boală: materialismul... 


PU NCIE ES 
CADilhAlLre 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


RECVIEM PENTRU ALEKSANDE SOLJENIŢÎN 












(Aleksandr Soljenițîn, Harvard, 1978) 











SEPTEMBRIE 
2008 


16 PAG.-3lei 








(unde s-au comemorat victimele masacrelor antiregaliste 
din vremea Revoluţiei franceze) și are un discurs fulminant 
(denunțînd “primul mare genocid din istoria lumii 
moderne”), devine aproape persona non grata, ulterior 
punîndu-i-se în cîrcă şi un anume “antisemitism” (cam cum 
s-a întîmplat și la noi, pe scară mai redusă, cu Paul Goma). 
Occidentul sfirșeşte prin a vedea în el „un conservator 
ortodox şi slavofil, critic la adresa societăţii de consum”... 

În 1990, Arhipelagul Gulag apare pentru prima oară 
integral şi în U.R.S.S.. iar preşedintele de atunci, M. 
Gorbaciov, îi ridică prin decret prezidenţial acuzaţia de 
trădare şi îi redă cetățenia sovietică. Anul întoarcerii definitive 
a lui Sojeniţin acasă, 1994. conicide şi cu apariţia micului 
volum Chestiunea rusă la sfirșit de secol XX, apărut repede 
şi în româneşte (Ed. Anastasia, Buc.. 1995, trad. de B. Buzilă. 
postfață de Al. Paleologu). Poziţia sa devine tot mai mult 
una tradiționalist-ortodoxă. Lucrează intens şi-şi publică în 
continuare romanul-fluviu Roara roșie (intitulat iniţial R 77), 
despre Război şi Revoluţie, proiect demarat încă din 1964. 
In 2001-2002 scoate — atrăgîndu-şi noi ostilități — 
documentarul istoric Două secole impreună, apărut aproape 
imediat şi în franceză (Deux siccles ensemble, Ed. Fayard, 
Paris, 2003), unde declară că vrea să înlesnească 
“înțelegerea reciprocă” dintre evrei şi ruşi. dar din care 
reiese puternica implicare-a evreilor în pregătirea şi 
instaurarea comunismului (în rom.: Două secole impreună. 
Vol, 1. Evreii şi ruşii înainte de Revoluţie: 1795-1917;-Vol. II. Evreii şi ruşii în epoca 
sovietică: 1917-1972, trad. de V. Savin şi Darclee Tomescu-Berdon, Ed. Univers, Buc.. 
2004), 






















Preşedintele Putin, mai mult sau mai puţin sincer, are abilitatea de'a şi-l apropia ca 
sfetnic şi în 2007 îi acordă Premiul de Stat, ca unuia ce “şi-a dedicat viaţa patriei” şi al cărui 
nume este curent asociat pe mapamond “cu soarta Rusiei înseși”. În ultimii ani, retras în 
casa sa dintr-o pădure vecină Moscovei, nu se mai putea deplasa decît într-un scaun cu 
rotile. Chiar în Rusia, tot mai critic şi mai nemîngi.iat de neaşezarea ei în noul context istoric, 
intrase într-un con de umbră, iar în afara Rusiei era dacă nu uitat, în orice caz tot mai puţin 
înțeles şi agreat. Cazul lui Soljeniţin arată cît de străin poate să fie deja un om al secolului 
XX în pragul secolului XXI... 

Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor, iar pe noi să ne învrednicească de 
crucea neuitării lui, 









Răzvan CODRESCU 








[ YM E A SFĂ RĂ MAȚĂ | Discursul lui Aleksandr Soljeniţîn la Universitatea Harvard (8 iunie 1978) 


Sincer, sunt foarte fericit că mă aflu aici, în mijlocul 
vostru, cu prilejul celei de-a 327-a aniversări de la înființarea 
acestei atât de vechi și de ilustre universităţi. Deviza Harvard- 
ului este VERITAS. Adevărul însă e foarte rar plăcut auzului; 
e| este mai întotdeauna amar, Discursul meu de astăzi conţine 
o parte de adevăr, Vi-l aduc fiindu-vă prieten, nu adversar. 
Acum 3 ani am fost adus în S.U.A. să spun lucruri care au fost 
respinse, care au părut inacceptabile, Astăzi sunt numeroși cei 
care le consimt... 

Căderea „elitelor”. Pentru un observator din exterior, 
declinul curajului este, poate, caracteristica cea mai puternică 
a Apusului, Lumea occidentală şi-a pierdut curajul civic, atât 


în ansamblu, cât mai cu seamă în fiecare țară, în fiecare guvern 
și, desigur, în Organizaţia Naţiunilor Unite. Acest declin al 
curajului este sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare și 
predominant în pătura intelectuală, de unde senzaţia că întreaga 
societate este lipsită de curaj. Politicienii și intelectualii în mod 
deosebit manifestă această slăbiciune, această şovăială, în 
acțiunile lor, în discursuri și mai ales în consideraţiile teoretice 
pe care le oferă cu solicitudine, tocmai pentru a demonstra că 
acest fel al lor de a acționa, care fundamentează politica unui 
stat pe lașitate şi servilism, este unul pragmatic, rațional, legitim, 
situându-se chiar la o anume altitudine intelectuală și chiar 
morală. Acest declin al curajului, care, pe ici pe colo, merge 


până la pierderea oricărei urme de bărbăţie, este subliniat cu o 
ironie aparte de cazurile politicienilor şi intelectualilor cuprinși 
de un acces subit de vitejie şi intransingenţă, în faţa guvernelor 
slabe, a țărilor slabe pe care nu le susține nimeni sau ale 
mişcărilor condamnate de toţi şi incapabile de orice ripostă. În 
schimb, limbile li se usucă şi mâinile le înţepenesc atunci 
când se află în fața guvernelor puternice, a forţelor 
amenințătoare, în faţa agresorilor şi a Internaționalei terorii, 
Mai este cazul să amintim că declinul curajului a fost 
întotdeauna socotit ca semnul premergător al sfârşitului? 


(continuare în pag. 2) 





























PAG. 2 Nr. 9/213 Septembrie 2008 


LUMEA-SFĂRĂ 


(urmare din pag. 1) 





Atunci când s-au format statele occidentale moderne, a fost stipulat ca principiu 
faptul că guvernele se află în slujba omului, a cărui viață este orientată spre libertate și 
căutarea fericirii (lucruri evidențiate de către americani în Declaraţia de Independenţă). 
Astăzi, în Sfârşit, după atâtea decenii de progres social şi tehnic, s-a ajuns la îndeplinirea 
acestei aspirații: un Stat care să asigure bunăstarea generală. Fiecare cetățean şi-a văzut 
libertatea atât de mult dorită, calitatea şi cantitatea bunurilor materiale ce-i stau la dispoziţie, 
pe care oricând poate să şi le procure, cel puțin teoretic, o fericire completă, dar o fericire în 
sensul unei sărăciri, dacă avem în vedere felul în care s-au scurs aceste decenii. 

O societate în depresie. În tot acest timp a fost neglijat un detaliu psihologic: dorința de 
a poseda mereu mai mult şi de a avea o viață şi mai bună, iar lupta permanentă pentru 
acestea a întipărit pe numeroşi obraji din Apus, trăsăturile adânci ale anxietăţii şi chiar ale 
depresiei, cu toate că e obişnuit fireşte, să ascundă cu grijă astfel de sentimente. Această 
competiţie intensă şi activă sfârşeşte prin a acapara pândirea umană, nedeschizând deloc 
lumii calea spre libertatea unei creşteri spirituale. 

Independenţa individuală în fața mai multor forme de presiune a fost garantată de 
stat, majoritatea oamenilor a beneficiat de bunăstare la un nivel pe care părinţii şi bunicii lor 
nu şi l-au putut imagina; a devenit posibilă creşterea tinerilor în conformitate cu aceste 
idealuri, de a-i pregăti şi chema la dezvoltarea fizică, la fericire, la divertisment, la posesia 
de bunuri materiale şi bani, la recreere, la o libertate practic nelimitată în alegerea plăcerilor. 
Pentru ce să renunțe la toate astea? În numele a ce să-și rişte preţioasa existență pentru 
apărarea binelui comun, mai cu seamă când, în mod suspect, securitatea națională ar trebui 
apărată undeva, într-o țară îndepărtată? 

Biologia însăşi ne învaţă că un nivel exagerat de confort nu este bun pentru organism. 
Astăzi confortul vieţii din societatea occidentală începe să-şi dea de-o parte masca 
vătămătoare. Societatea occidentală şi-a ales tipul de organizare cel mai potrivit scopurilor 
ei, o organizare pe care aş numi-o legalistă. Limitele drepturilor omului şi ale binelui sunt 
fixate în cadrul unui sistem de legi; aceste limite însă sunt foarte relative. Occidentalii au 
dobândit o impresionantă uşurinţă în a utiliza, interpreta şi manipula legea, în acelaşi timp în 
care legile tind să devină mult prea complicat de înțeles pentru o persoană de nivel mediu, 
fără sprijinul unui specialist. Orice conflict este rezolvat prin recurgerea la litera legii, cea 
care trebuie să-şi spună ultimul cuvânt. Dacă cineva se situează pe un punct de vedere legal, 
nimic nu i se poate opune; nimeni nu-i poate atrage atenția că s-ar putea afla totuşi într-o 
situație ilegitimă. De neconceput să-i vorbeşti despre jenă, reţinere sau renunțarea la aceste 
drepturi; cât despre a-i cere vreo jertfă sau un gest dezinteresat, asta ar părea cu totul absurd. 
Nu vom auzi niciodată vorbindu-se despre o abţinere, o renunțare de bună voie. Fiecare luptă 
pentru a-și extinde propriile drepturi până la limita extremă a cadrului legal. 

„Mediocritate spirituală”. Toată viaţa mea am trăit sub un regim comunist şi pot să vă 
spun că o sociețate fără o raportare legală obiectivă este ceva absolut îngrozitor. Insă o 
societate bazată doar pe litera legii, fără să meargă puţin mai departe, eșuează lipsindu-se de 
folosirea în propriul ei beneficiu a unui spectru mult mai larg de posibilități umane. Litera 
legii este prea rece şi prea formală pentru a avea o influență benefică asupra societății. Când 
întreaga viaţă, în ansamblul ei, este înțesată de relaţii în spiritul legii, se degajă o atmosferă 
de mediocritate spirituală care paralizează şi cele mai nobile elanuri ale omului. Şi va fi pur 
şi simplu imposibil să facem faţă provocărilor secolului nostru, înarmat amenințător, doar cu 
armele unor structuri sociale legaliste. Astăzi societatea occidentală ne arată că împărățeşte 
peste o inegalitate între libertatea de a îndeplini binele şi libertatea de a săvârşi răul. Un 
bărbat de Stat care vrea să facă un lucru efectiv constructiv pentru țara sa trebuie să acționeze 
cu o sumedenie de precauţii, chiar cu timiditate, am putea spune. Incă de la început se 
izbeşte frontal de mii de critici pripite şi iresponsabile. Se află expus constant directivelor 
Parlamentului European şi presei. Trebuie să-și justifice pas cu pas deciziile, cât de bine sunt 
întemeiate şi lipsite de cea mai mică greșeală. lar un om excepțional, de mare valoare, care 
are în cap proiecte neobișnuite și neaşteptate, nu are nici o şansă să se impună, Incă de la 
început i se vor întinde mii de capcane. Rezultatul este acela că mediocritatea triumfă sub 
masca restricțiilor democratice. Este ușor să subminezi de oriunde puterea administrativă şi, 
de fapt, ea chiar s-a diminuat considerabil în toate țările occidentale. Apărarea drepturilor 
individuale a căpătat asemenea proporții, încât societatea ca atare se află acum complet 
lipsită de apărare împotriva oricărei iniţiative. În Apus este timpul de a apăra nu atât drepturile 
omului, cât mai cu seamă îndatoririle sale, 

Pe de altă parte, s-a acordat un spaţiu nelimitat unei libertăţi distructive și iresponsabile. 
Se adevereşte că societatea nu are decât infime mijloace de apărare în faţa prăpastiei 
decadenţei umane, bunăoară în ceea ce priveşte proasta folosire a libertăţii în materie de 
violență morală asupra copiilor, prin filme care abundă în pornografie, crime şi groază. Se 
consideră că toate acestea fac parte din ceea ce numim libertate și că poate fi contrabalansată, 
teoretic, prin dreptul pe care acești copii îl au să nu se uite sau să respingă asemenea 
spectacole. Organizarea legalistă a vieţii și-a dovedit astfel propria sa incapacitate de a se 
apăra împotriva eroziunii răului... 

Evoluţia a fost treptată, însă pare să fi avut ca punct de plecare binevoitoarea concepție 
umanistă conform căreia omul, stăpân al lumii, nu poartă în sine nici un fel de sămânță a 
răului, şi tot ceea ce existența noastră ne oferă în materie de viciu este pur și simplu rodul 
sistemelor sociale greşite, ce trebuie amendate şi corectate, Totuşi, este destul de straniu să 
vezi cum crima nu a dispărut în Occident, chiar dacă aici par a fi fost atinse cele mai bune 
condiţii de viaţă socială. Ba chiar crima este mai prezentă decât în societatea sovietică 


mizerabilă şi fără lege... 


PUNCTE CARDINALE 









7Ț>> IPP 


Media confecţionează un „spirit al vremii”. Desigur, presa se bucură şi ea de cea mai 
mare libertate. Dar ce folos? Ce responsabilitate se exercită asupra jurnalistului sau jurnalului, 
la întâlnirea cu cititorii săi, ori cu istoria? În cazul în care aceştia au fost înşelaţi prin divulgarea 
unor informaţii sau concluzii false, ori chiar au contribuit la erori ce s-au comis la cel mai înalt 
nivel de Stat, există un singur caz de jurnal sau jurnalist care să-şi fi exprimat public regretul? 
Nu, bineînţeles că nu, asta ar afecta vânzările. Din asemenea erori, care pot provoca tot ce e 
mai rău pentru o nație, jurnalistul „se scoate”, scapă întotdeauna. Având în vedere că este 
nevoie de o imediată şi credibilă informare, el se vede nevoit să recurgă la zvonuri, conjuncturi, 
ipoteze, pentru a umple golurile, şi nimic din toate astea nu e dat la o parte; însă minciunile 
astea se instalează în memoria cititorului. Câte judecăţi pripite. fără discernământ, superficiale 
şi înşelătoare sunt astfel emise zilnic, revărsând tulburare asupra cititorului şi lăsându-l pradă 
ei? Presa poate juca rolul de opinie publică sau de a amăgi. Aşa se face că vedem terorişti 
zugrăviți cu trăsăturile unor eroi, secrete de Stat ce ating securitatea națională divulgate în 
piața publică, sau amestecul fără pic de ruşine în viaţa intimă a persoanelor cunoscute, în 


virtutea sloganului „Toată lumea are dreptul să'ştie tot”. Numai că este un slogan ipocrit, al 


unei societăți ipocrite. De o mult mai mare valoare este confiscarea acestui drept, dreptul 
oamenilor de a nu şti, de a nu vedea sufletul lor dumnezeiesc sufocat de bârfe, prostii şi vorbe 
în vânt. O persoană care duce o viață plină de trudă şi sens nu are deloc nevoie de acest şuvoi 
apăsător şi neîntrerupt de informaţii [...] 

Alt lucru care nu va scăpa observatorului sosit din Estul totalitar, cu presa sa riguros 
univocă: descoperirea unui curent general de idei privilegiate în sânul presei occidentale în 
ansamblu, un fel de spirit al vremii, după criterii de judecată recunoscute de toţi, de interese 
comune, suma acestora dând sentimentul nu al unei competiţii, ci al unei uniformități. Există 
poate o libertate nelimitată a presei, dar cu certitudine nu şi una pentru cititor. Ziarele nu fac 
decât să transmită cu putere şi emfază toate aceste opinii care nu contrazic curentul de opinie 
dominant. Fără să aibă nevoie de cenzură, curentele de gândire, de idei la modă sunt separate 
cu grijă de cele care nu le cântă în strună, iar acestea din urmă, fără a fi propriu-zis interzise, 
nu au decât puţine şanse să pătrundă printre celelalte reviste literare şi periodice, ori chiar să 
fie transmise în învățământul superior. Studenţii voştri sunt liberi în sensul legal al termenului, 
dar sunt prizonierii idolilor purtaţi goi de entuziasmul modei. Fără să fie vorba, ca în Est, de o 
violență fățişă, această selecție operată de modă, această nevoie de a te conforma modelelor 
standardizate, împiedică pe gânditorii cei mai originali să-şi aducă contribuţia lor la viata 
publică şi provoacă apariția unui primejdios spirit gregar, care se opune unei creşteri în 
adevăratul sens al cuvântului. [...] : 

Eroarea materialistă a gândirii moderne. Toată lumea acceptă că Vestul este cel care 
arată lumii calea către reuşita dezvoltării economice, chiar dacă în aceşti ultimi ani a putut fi 
serios zdruncinat de o inflaţie haotică. Cu toate astea, o mulțime de oameni din Vest nu sunt 
satisfăcuţi de societatea în care trăiesc. O desconsideră, sau o acuză că nu se situează la 
nivelul de maturitate cerut de umanitate. Și mulţi se simt îndemnați să alunece spre socialism, 
ceea ce reprezintă o tentaţie falsă şi periculoasă, Nădăjduiesc că nimeni dintre cei prezenţi 
aici nu mă va suspecta că doresc să fac critica sistemului occidental în ideea de a sugera 
socialismul ca alternativă. Nici gând! Dat fiind că am cunoscut o țară unde socialismul a fost 
pus în lucrare, nu mă voi pronunța câtuşi de puţin pentru o asemenea alternativă [...]. Dar de 
aş [i întrebat invers, dacă aş putea propune Vestul, în stadiul său actual, ca model pentru țara 
mea, aş da cu toată onestitatea un răspuns negativ, Nu, nu voi lua societatea voastră drept 
model de transformare pentru țara mea. Bineînţeles, o societate nu poate să rămână în 
abisurile anarhiei, cum e cazul țării mele, Dar e la fel de înjositor pentru o societate să se 
complacă într-o stare fadă, lipsită de suflet, cum e cazul vostru. După ce a suferit vreme de 
decenii din pricina violenţei și agresiunii, sufletul omenesc aspiră la lucruri mai înalte. mai 
arzătoare, mai pure decât cele oferite de stereotipiile unei societăţi masificate, modelate prin 
revoltătoarea invazie a publicităţii comerciale, prin abrutizarea venită prin intermediul 
televizorului și printr-o muzică intolerabilă. 

Toate acestea reprezintă un lucru sensibil pentru numeroşi observatori din orice colțal 
planetei. Modul de viaţă occidental reprezintă din ce în ce mai puţin un model de urmat. Sunt 
simptome relevante prin care istoria lansează avertismente înspre o societate amenințată ori 
aflată în pericol. Astfel de avertismente sunt, în cazul de față, declinul artelor, sau absența 


(xi 






| 
| 
i 
| 
| 
| 





unor bărbați de Stat. Şi se întâmplă uneori ca semnele să fie în mod particular concrete şi 
explicite. Centrul democraţiei şi culturii voastre a fost lipsit de curent vreme de câteva ore [în 
ziua de 13 iulie 1977 o pană de curent a afectat nouă milioane de oameni în New York. 
rămaşi în întuneric pentru 25 de ore — n, tr. ], şi iată că brusc o mulțime de cetățeni americani 
s-au dedat la jafuri şi scandal. Ceea ce înseamnă că tencuiala mai trebuie finisată Şi că 
sistemul social e instabil şi chiar slab într-un anume punct. Dar lupta pentru planeta noastră, 
o luptă fizică şi spirituală, o luptă de proporții cosmice, nu se află undeva într-un viitor 
îndepărtat, ea deja a început. Forţele Răului au început ofensiva lor decisivă. Deja simțiţi 
presiunea pe care o exercită, şi, cu toate astea, ecranele şi scrierile voastre sunt pline de 
zâmbete la comandă şi pahare ridicate, De ce această bucurie? Cum oare de a putut Vestul 
să alunece din mersul său triumfal în debilitatea lui de azi? A cunoscut cumva în evoluția sa 
momente fără întoarcere care să-i fi fost fatale, a rătăcit drumul? Nu pare a fi cazul. Vestul 
a continuat să avanseze cu paşi fermi, adecvaţi intenţiilor proclamate pentru societate, braj 
la braţ cu un progres tehnologic uluitor. Şi absolut dintr-o dată s-a pomenit în starea de 
slăbiciune de azi. Asta înseamnă că eroarea trebuie să se afle la rădăcină, la fundamentul 
gândirii moderne. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident, în epoca 
modernă. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident şi care s-a născut în 
Renaştere, şi ale cărei dezvoltări politice s-au manifestat începând cu Secolul Luminilor. Ea 
a devenit baza doctrinei social-politice şi ar putea fi numită umanismul raţionalist sau autonomia 
umanistă; autonomia proclamată şi exercitată de om la întâlnirea cu toate forțele superioare 
lui. Putem vorbi, de asemeni, de antropocentrism: omul este văzut ca fiind centrul a tot şi a 
toate. 

Din punct de vedere istoric, este posibil ca uşorul declin care s-a petrecut în Renaştere 
să fi fost inevitabil. Evul Mediu ajunsese la epuizare din pricina represiunii intolerabile 
asupra naturii carnale a omului, în favoarea naturii sale spirituale. Însă, îndepărtându-se de 
spirit, omul s-a înstăpânit de tot ceea ce este material. Cu exces şi fără nici o măsură. 
Gândirea umanistă, care s-a proclamat drept călăuză a noastră, nu admitea existenţa unui 
rău intrinsec în om şi nu vedea altă îndatorire mai nobilă decât răspândirea fericirii pe 
pământ. lată ce angaja civilizația occidentală modernă, nou născută, pe panta primejdioasă 
a adorării omului şi nevoilor materiale. Tot ceea ce se afla dincolo de bunăstarea fizică şi de 
acumularea bunurilor materiale, toate celelalte nevoi umane caracteristice unei naturi subtile 
şi superioare, au fost zvârlite în afara câmpului interesului de Stat şi a sistemului social, ca şi 
cum viaţa n-ar avea nicidecum un sens mai înalt. În acest fel s-au lăsat falii deschise, prin 
care s-a năpustit răul, iar halena lui putregăită suflă astăzi liberă. Mai multă libertate în sine 
nu reduce câtuşi de puţin din problemele umane ale lumii, ba chiar adaugă unele noi. 

Vestul la fel de materialist ca şi Estul. Cu toate astea, în tinerele democraţii, precum 
democraţia americană nou născută, toate drepturile individuale ale omului se întemeiază pe 
credința că omul este o creatură a lui Dumnezeu, Altfel spus, libertatea este acordată individului 
condiţionat, supusă constant responsabilității sale religioase, Aceasta a fost moştenirea 
secolului trecut [XIX]. 

Toate limitările de acest fel s-au atenuat în Occident, unde a survenit o emancipare 
deplină, în pofida moștenirii morale a veacurilor creştine, cu miracolele lor de îndurare și 
jertfă. Statele devin fără încetare din ce în ce mai materialiste. Occidentul a apărat cu succes 
şi chiar cu asupra de măsură drepturile omului, însă omul a, văzut cum i se ofileşte de tot 
conștiința propriei responsabilităţi faţă de Dumnezeu şi de societate. În tot timpul ultimelor 
decenii, acest egoism juridic al filosofiei occidentale a fost definitiv realizat, astfel încât 
lumea se găseşte într-o cruntă criză spirituală şi într-un impas politic. Iar toate izbânzile 
tehnicii. inclusiv cucerirea spaţiului, a Progresului atât de mult trâmbiţat, n-au reuşit să 
răscumpere mizeria morală în care a căzut veacul al XX-lea şi pe care nimeni nu a bănuit- 
o în veacul al XIX-lea . 

Umanismul devenind în creşterea sa din ce în ce mai materialist, permite, cu o 
incredibilă eficacitate, conceptelor sale să fie utilizate mai întâi de socialism, apoi de comunism, 
astfel încât Karl Marx a putut spune în 1894 că „comunismul este un umanism naturalizat”. 
S-a adeverit ulterior că această judecată era departe de a fi falsă. Vedem aceleaşi pietre care 
stau atât la baza unui umanism alterat, cât și la cea a tuturor tipurilor de socialism: un 
materialism de nestăvilit, o eliberare faţă de religie și de responsabilitatea religioasă, o 
concentrare asupra structurilor sociale, cu o abordare pretins ştiinţifică. Nu-i întâmplător că 
toate aceste promisiuni retorice ale comunismului se centrează pe Omul cu O mare şi 
fericirea lui terestră. La prima vedere este vorba de o apropiere ruşinoasă; cum ar putea 
exista astăzi puncte comune între gândirea occidentală şi cea a Estului? Aici este logica 
materialistă.., 

Nu mă gândesc la cazul unei catastrofe aduse de un război mondial și la schimbările 
ce ar putea surveni în societate, Atâta vreme cât ne sculăm în fiecare dimineaţă sub un soare 
blajin, viața noastră inevitabil se va ţese din banalităţile cotidiene, Însă este vorba de un 
dezastru care pentru mulți este deja prezent în noi. Mă refer la dezastrul unei conştiinţe 
umaniste perfect autonome și nereligioase, Ea a făcut din om măsura tuturor lucrurilor pe 
pământ, omul nedesăvârşit, care nu esțe niciodată complet dezbrăcat de mândrie, egoism, 
invidie, pofte, vanitate şi atâtea alte păcate, Plătim astăzi pentru greșelile care n-au apărut 
hodoronc-tronc la începutul călătoriei noastre, Pe drumul care ne-a purtat din Renaştere până 
azi, experiența noastră s-a îmbogăţit, dar am pierdut ideea unei entităţi superioare care mai 
înfrâna din patimile şi iresponsabilitatea noastră. 

Ne-am pus prea multe nădejdi în transformările politico-sociale, iar acum iese la 
iveală faptul că am dat la o parte tocmai ce aveam mai de preţ: viața noastră interioară, În Est 
ea e călcată în picioare de bâlciul Partidului unic, în Vest de bâlciul Comerţului. Ceea ce e 
înfricoşător nu este nici măcar realitatea unei lumi sfărâmate, ci faptul că părțile ei suferă de 
aceeași boală. Dacă omul, aşa cum o declară umanismul, ar fi fost născut numai pentru 
fericire, cu atât mai mult nu ar fi fost născut ca să moară. Insă, dedicat trupeşte morții, 
sarcina lui pe acest pământ este cu atât mai spirituală. Nu un urlet zilnic, nu căutarea celor 
mai bune mijloace de achiziţie, iar apoi cheltuiala veselă de bunuri materiale, ci împlinirea 
unei dure și permanente îndatoriri, astfel încât drumul întregii noastre vieți să devină experienţa 
unei înălțări spirituale: să părăsim această lume ca nişte creaturi mai înalte decât cum am 


intrat în ca. 


PUNCTE CARDINALE 





Septembrie 2008 Nr. 9/213 PAG. 3 


Da ... 7, . 
s stele 
i Să & 


PP! 


VLizidi 


S 
= 
3 

I 





A privi în sus la scara valorilor noastre umane. Este imperativ să privim în sus, în 
ascensiune, Scara valorilor umane.. Precaritatea ei actuală este înspăimântătoare, Nu mai 
este posibil ca vechea măsură cu care se cuantifică eficiența unui preşedinte să se limiteze 
doar la cât de mulți bani pot fi câştigaţi, ori la cât de îndrepțățită este construcția unui 
gazoduct. Este vorba de o mișcare acceptată de bunăvoie, care să atenueze patimile noastre, 
o mişcare acceptată cu seninătate, astfel încât umanitatea să se ridice deasupra curentului 
materialist care a încătușat lumea. Chiar dacă am reuşit să o ferim de a fi distrusă de un 
război, viaţa noastră trebuie să se schimbe, dacă nu vrem să piară prin propriul ei păcat. Nu 
ne mai putem lipsi de ceea ce este fundamental pentru viaţă şi societate. Este adevărat că 
omul se află deasupra tuturor şi a toate? Nu este nici un spirit superior deasupra lui? Activităţile 
umane şi sociale pot fi ele legitim reglate doar prin expansiunea materială? Avem dreptul de 
a promova această expansiune în detrimentul integrităţii vieţii noastre spirituale? 

Dacă lumea nu a ajuns încă la final, atunci ea atins o etapă hotărâtoare în istoria ei, 
asemănătoare cu importanța cotiturii care a dus dinspre Evul Mediu spre Renaştere. Această 
cotitură pretinde din partea noastră o dragoste spirituală. Va trebui să ne ridicăm la o perspectivă 
mai înaltă, la o nouă concepție de viaţă, în care natura noastră carnală să nu mai fie diabolizată, 
aşa cum s-a întâmplat în Evul Mediu, iar firea noastră spirituală să nu mai fie călcată în 
picioare, aşa cum s-a întâmplat în epoca modernă. Ascensiunea noastră ne îndreaptă spre o 
nouă etapă antropologică. Nimeni, pe acest Pămînt, nu mai are altă soluţie decit să se ridice 


spre înălțimi. Mereu mai sus. 
Traducere de 


Răzvan lonescu 

















PAG. 4 Nr. 9/213 Septembrie 2008 


Democraţia României post- 
decembriste e clădită pe minciună. În 
timp ce în Ungaria, Cehoslovacia şi 
Polonia, la sfârşitul anului 1989, au avut 
loc revoluţii autentice, care au abolit 
regimurile comuniste, înlocuindu-le cu 
regimuri democratice, în România a 
avut loc o lovitură de stat pentru 
răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu. Ea 
a fost plănuită, organizată şi executată 
de o facțiune din partid condusă de 
veterani comunişti, care îl acuzau pe 
Ceauşescu de grave greşeli politice, de erori ideologice, dar mai ales de răcirea 
relaţiilor cu Moscova.. 

Adept al respectării cu sfințenie a dogmelor marxist-leniniste, aşa cum 
fuseseră ele statuate de părinţii fondatori ai comunismului, Ceauşescu privea cu 
suspiciune şi adversitate tentaţia reformistă — perestroika şi glasnost — care se 
prefigura în Uniunea Sovietică sub îndrumarea ultimului „ţar roşu” de la Kremlin, 
Mihail Gorbaciov, secretarul general al PCUS. Un motiv temeinic pentru eliminarea 
rebelului Ceauşescu, spre menţinerea unităţii lagărului socialist. Şi cum de-a lungul 
întregii istorii a comunismului abaterea de la linia doctrinară impusă de la centru 
fusese considerată păcat de moarte, iar sancţiunea fusese mai întotdeauna eliminarea 
fizică a celui care se încumeta să gândească „altfel”, soarta lui Ceauşescu era 
pecetluită. 

Ar fi însă greşit să ne închipuim că „„tovarăşii” din facțiunea anticeauşistă 
a PCR erau reformişti convinşi, adepţi ai înlocuirii comunismului brutal de tip 
stalinist cu un „comunism cu chip uman”, aşa cum năzuiseră în naivitatea lor 
adepții „Primăverii de la Praga”, în 1968. Pentru comuniştii sovietici reformismul 
a reprezentat unica soluţie de a menţine în viaţă sistemul. Pentru Moscova reforma 
nu a fost un obiectiv major, un scop născut dintr-o nouă orientare ideologică, ci 
mijlocul de a salva un sistem politic, economic şi social muribund. Scopul a fost 
păstrarea puterii politice, reforma fiind doar mijlocul, remediul, doctoria amară pe 
care „nomenklatura” trebuia să o înghită ca să-şi poată păstra privilegiile. Acelaşi 
resort intim i-a determinat şi pe comuniştii români să se distanțeze de viziunea 
ceauşistă despre comunism. În plus, comuniştii de la Bucureşti, poate cu excepţia 
lui Nicolae Ceauşescu, erau conştienţi de un fapt esenţial: comunismul dâmboviţean 
nu era un produs autohton. El a fost adus de Armata Roşie după 1944, a fost 
impus poporului român prin silnicie şi teroare şi a dăinuit o jumătate de veac 
numai în baza legăturilor cu Moscova. O rupere a acestor legături, aşa cum s-a 
întâmplat în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, echivala cu o sinucidere politică. Şi 
cum comuniştii români nu erau dispuşi să accepte, aşa cum au acceptat omologii 
lor de la Budapesta, Praga şi Varşovia, că „Orologiul comunismului a încetat să 
mai bată”, s-au agăţat cu disperare de legăturile cu Moscova şi de sprijinul oferit 
de Uniunea Sovietică. 

La început, în Partidul Comunist Român, îndeosebi în rândurile cadrelor 
care avuseseră un rol determinant în instaurarea puterii comuniste, s-a instalat o 
stare de spirit dezaprobatoare faţă de escaladarea dincolo de orice limite a cultului 
personalităţii impus de Nicolae Ceauşescu. Nemulţumirile „bătrânilor comunişti”, 
inițial difuze şi discrete, au început să prindă contur şi să devină curect de opinie 
în sânul partidului, datorită unui personaj care, deşi ocupa o poziţie relativ minoră 
în ierarhia nomenclaturii, se bucura de prestigiu şi influență prin legăturile şi 
funcţiile-cheie pe care le avusese de-a lungul timpului. Este vorba de Silviu Brucan 
(numele „românizat” al evreului Saul Brucker), care a înțeles ca nimeni altul cum 
vor evolua evenimentele, dar mai ales ce trebuia întreprins pentru ca instituţiile de 
bază ale sistemului să nu fie afectate, iar nomenclatura comunistă să nu-şi piardă 
poziţiile dominante în societate, Pentru evitarea unui astfel de deznodământ, s-a 
luat legătura cu Moscova, de unde trebuia să vină soluţia salvatoare. 

Cum la Kremlin Ceaușescu era considerat persona non grata, un lider 
politic care punea în primejdie eforturile Uniunii Sovietice de a aşeza relaţiile cu 
Occidentul pe baze noi, „rebelul” de la Bucureşti trebuia eliminat. O operaţie 
murdară, pe care a preluat-o KGB-ul, în tainiţele căruia au fost puse la punct 
detaliile executării ei. Astfel, starea de nemulțumire a facțiunii anticeauşiste din 
PCR s-a transformat în conspirație, iar Silviu Brucan a devenit eminența cenușie 
a complotului care l-a trimis pe Ceaușescu în faţa plutonului de execuție, 

Așadar, pe câtă vreme în Ungaria, Cehoslovacia și Polonia începuseră cu 
ani în urmă pregătirile în vederea înfăptuirii unor revoluţii autentice, menite să 
conducă la abolirea regimurilor comuniste și înlocuirea lor cu democraţii de tip 
occidental, în România se punea la cale, în pripă, o lovitură de stat care urmărea 
înlocuirea garniturii comuniste aflate la guvernare cu altă garnitură comunistă, 
alcătuită din membri de partid din tabăra complotiştilor anticeauşişti. Dar cu toate 
că faptele care nu pot fi contestate arată limpede că în România nu a avut loc o 
„revoluţie”, ci doar o „lovitură de stat”, favorizată de o insurecție populară, izbucnită 





PUNCTE CARDINALE 





Gabriel CONSTANTINESCU 


Duta unemii 


- D 1 ) d r 
YD/AA/, TI, 
SNP Ș/WĂ / / Ă V] 

A 5 0_2 A PA MA A A + 





spontan ca urmare a abuzurilor şi privaţiunilor la care era supusă populația, 
beneficiarii frauduloşi ai insurecției populare ţin cu tot dinadinsul să acrediteze 
ideea că în România ar fi avut loc o „Revoluţie”, care i-ar fi „emanat” la guvernarea 
țării. UE Sul 

Grav nu e însă faptul că autorii „loviturii de stat” susţin elucubrația că în 
România, în decembrie '89, ar fi avut loc o „Revoluţie”. Gravă e acceptarea tacită 
a ideii care s-a insinuat treptat în conştiinţa românilor, anume că răzmeriţa din 
decembrie '89 ar fi fost într-adevăr o „Revoluţie”. Dar mult mai gravă este apatia 
și lipsa de reacţie a istoricilor, a analiştilor politici şi nu în ultimul rând a „societăţii 
civile” față de această Minciună mare cât veacul — cum caracterizează, în lucrarea 
cu acest titlu, jurnalistul francez Michel Castex aşa-zisa „Revoluţie” din România. 

Martor ocular al evenimentelor din decembrie '89 din România, Michel 
Castex, secondat de o echipă de ziarişti trimişi la „fața locului” de Agenţia France- 
Press, a demontat toate mistificările pe care comuniştii postceauşişti încercau să 
le acrediteze ca fapte reale. În România postdecembristă cartea jurnalistului francez, 
care poartă sugestivul subtitlu: România, istoria unei manipulări, nu numai că nu 
s-a bucurat de o traducere aşa cum s-ar fi cuvenit, dar a trecut neobservată chiar 
şi de cei care, în virtutea profesiei lor de istorici sau analişti politici, ar fi avut 
datoria să o menţioneze. 

Şi Minciuna mare cât veacul nu e singurul studiu de referință ignorat atât 
de istorici, cât şi de cei care pretind a fi analişti politici. De un tratament similar a 
avut parte şi lucrarea cercetătoarei Anneli Ute Gabanyi de la Sudost-Institut din 
Miinchen, intitulată Die unvollendete Revolution. Rumanien zwischen Diktatur 
und Democratie (Revoluţia neimplinită. România între dictatură şi democraţie), 
care, conform precizărilor făcute de Editura Piper, abordează următoarele teme 
încă actuale: Căderea lui Ceauşescu; Retrospectiva unei telerevoluţii; Cauzele căderii 
lui Ceauşescu; Noul factor de putere, Frontul Salvării Naţionale; Revoltă populară 
sau lovitură de stat?; Politica externă; Priorităţi noi, probleme noi; O şansă pentru 
economia de piaţă?; Spre democraţie sau spre trecut? Şi, în final, concluzia: O 
revoluție neimplinită. 

Dacă cercetătoarea de la Sudost-Institut, originară din România (născută 
la Bucureşti şi stabilită la Sibiu, de unde în anii '70 a emiorat în RFG), evită să se 
pronunțe categoric în dilema revoluţie sau lovitură de stat, adoptând o atitudine 
prudentă, Radu Portocală, fost deținut politic, stabilit în Grecia, una dintre vocile 
active ale diasporei româneşti, în documentata sa lucrare intitulată România. 
Autopsia unei lovituri de stat. In țara în care a triumfat minciuna, publicată iniţial 
în limba franceză de Editura Calmann-Levy (traducerea şi prefața: loana 
Cantacuzino), nu lasă loc de nici un semn de întrebare cu privire la faptul că în 
România, în decembrie '89, a avut loc o lovitură de stat comunistă. De altfel, 
închinarea de pe frontispiciul studiuului său este lipsită de echivoc: „În memoria 
tuturor acelora a căror viaţă a fost sacrificată pentru a ne face să credem că 
lovitura de stat a fost o revoluţie populară şi spontană”, 

De profesie redutabil om de ştiinţă (doctor docent, conferenţiar la Catedra 
de Inframicrobiologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti), Radu Portocală 
întreprinde o adevărată autopsie socio-politică a tragicelor evenimente total 
impropriu denumite „Revoluţie”. Studiul său nu se impune şi nu convinge prin 
dimensiuni, ci prin rigurozitatea cu care sunt prezentate faptele, pornind de la 
cauzele care le-au generat. Nici un detaliu nu e neglijat, iar portretizarea personajelor 
care şi-au jucat rolul atribuit, dar mai ales demontarea mistificărilor care vor să 
transforme crimele odioase în acte de eroism, constituie argumente irefutabile, 
care conduc, într-o înşiruire logică, lipsită de fisuri, spre concluzia că în decembrie 
'89, în România nu a avut loc o „Revoluţie”, ci o „lovitură de stat”, care, după 
eliminarea comunistului Nicolae Ceauşescu, l-a adus la conducerea țării pe 
comunistul lon Iliescu, despre care Silviu Brucan afirma admirativ că „întruchipează 
tot ce are mai bun poporul român”. Mai modest, Ion Iliescu afirma despre sine 
doar că, spre deosebire de predecesorul său, el este un „despot luminat”. 

CĂ Din păcate, în euforia provocată de căderea lui Ceauşescu, românii şi-au 
închipuit că acest eveniment însemna ieşirea României din era comunistă şi intrarea 
în era democraţiei. O speranţă neîmplinită. Când România adevărată se va dezmetici, 
va constata că România comunistă îşi asigurase deja continuitatea în guvernarea 
țării, Singura concesie pe care România comunistă o va face celor care detestau 
comunismul va fi schimbarea firmei. Partidul Comunist Român va deveni Frontul 
Salvării Naţionale, dar frontul ideologic va rămâne acelaşi. „Pe 22 decembrie — ne 
reamintește Tom Gallagher în remarcabila sa lucrare Furtul unei națiuni. România 
de la comunism încoace — primul discurs televizat al lui lon Iliescu, figura cea mai 
importantă dintre conspiratori, a oferit indicii clare că el a rămas credincios 
rădăcinilor sale comuniste, Iliescu a spus că foştii conducători «s-au declarat a fi 
comuniști, Ei n-au avut nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia 
comunismului științific... Ei doar au pângărit numele Partidului Comunist Român. 
Ei au pângărit de asemenea Memgua celor care şi-au sacrificat Viața pentru cauza 
socialismului în această țară”. In faţa limpezimii acestei declaraţii orice comentariu 


e de prisos. 
Ca 











——..————_.— o ———__ 





PUNCTE CARDINALE 
F1 
Y) +33 4 ANII Y 
CELE DOI VA Ti d ( Z/VA Di, | V |, Î 





a a ——— 


Mai interesante însă decât actele de sinceritate ale lui Ion Iliescu, care 
astăzi e mai discret cu dezvăluirea crezului său politic, sunt confesiunile tardive 
ale lui Silviu Brucan. În anul 1998, eminența cenuşie a conspirației anticeauşiste 
îşi publica memoriile: un volum de 330 de pagini intitulat: O biografie între două 
revoluţii. De la capitalism la socialism şi retur. Bineînţeles, versatul politician 
marxist nu dezvăluie tot ce am dori să aflăm despre intrigile şi combinaţiile în 
care a fost implicat, dar nici nu poate ascunde totul. Astfel, interesante pentru 
elucidarea etapelor preliminare evenimentelor din decembrie sunt capitolele intitulate 
„Călătorie la Washington, Londra şi Moscova” Şi „Întâlnirea cu Gorbaciov”. Înainte 
însă de a relata despre contactele lui Brucan cu importante personalităţi politice 
din cele trei capitale europene, câteva precizări cu privire la climatul politic şi la 
starea de spirit din ţările comuniste în anul 1988 sunt necesare. 

Îndelungatul proces de erodare a principalelor instituţii economice şi 
sociale ale sistemului comunist, cu reflexe îngrijorătoare în stabilitatea politică a 
țărilor din Pactul de la Varşovia, devenise evident şi nu mai putea fi. ascuns. 
Soluţiile adoptate pentru ieşirea din criză au fost însă diferite, în funcţie de 
capacitatea de reacţie a populaţiei din statele respective. În timp ce Ungaria, 
Cehoslovacia şi Polonia au optat pentru soluția radicală, simplă şi eficientă 
exprimată concis prin preceptul Sublata causa, tollitur effectus — „Suprimată 
cauza, dispare efectul” (cauza fiind sistemul comunist), în România „soluţiile” 
recomandate de cei conştienţi că se merge pe un drum greşit s-au limitat la firave 
intenţii reformiste. Petece pe idei formulate cu grija ca esența sistemului comunist 
să nu fie afectată. 

În raport de aceste deosebiri, democraţiile occidentale şi-au selectat 
interlocutorii. În Ungaria, țara în care în urma revoltei din 1956 populaţia dobândise 
un statut politic oarecum tolerant, precum şi un nivel de trai de invidiat 
(„comunismul gulaşului”), Occidentul a stabilit legături cu Forumul Democrat 
Maghiar, formaţiune care milita pentru democrație autentică. În Cehoslovacia, 
unde în 1968 funcţionase până la înăbuşirea ei brutală tentativa de umanizare a 
comunismului, „Primăvara de la Praga”, Occidentul a găsit interlocutori în rândurile 
grupării Charta 77, ai cărei membri sprijineau fără rezerve valorile democraţiei şi 
contestau ferm comunismul. lar în Polonia, impresionanta alianță dintre muncitori 
Şi intelectuali, Sindicatul Solidaritatea, se bucura din plin atât de sprijinul 
Occidentului, cât şi de binecuvântarea unui Papă polonez, anticomunismul fiind 
o stare de spirit cvasigenerală, 

În contextul legăturilor dintre democraţiile occidentale și mişcările din 
țările est-europene, care pregăteau „Revoluţiile contra Revoluţiei” — abolirea 
comunismului —, situaţia din România era total diferită. O situaţie asupra căreia 
reflectând astăzi, la o distanţă de două decenii de la evenimentele din decembrie 
'89, nu ştim ce trebuie să precumpănească: sentimentul de nemulţumire şi durere, 
sau sentimentul de ruşine. Nemulţumire și durere, pentru că România adevărată 
nu a fost capabilă să închege, în interior, un front anticomunist puternic, aşa 
cum s-a întâmplat în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia. Ruşine, pentru că în lipsa 
unei reprezentanțe a României adevărate, Occidentul a fost nevoit să accepte 
contacte cu disidenţa anticeaușistă, alcătuită din personaje sinistre, care 
contribuiseră decisiv la edificarea României comuniste şi pentru care supraviețuirea 
regimului comunist și legătura ombilicală cu Moscova erau dogme. lar dacă la 
această situație adăugăm faptul că, în ajunul „Revoluţiilor contra Revoluţiei”, 
ambasadorul României pe lângă cancelariile occidentale a fost un evreu, politrucul 
marxist Silviu Brucan, sentimentul de ruşine, ca români, e cu atât mai întemeiat. 

„La Washington — relatează emfatic purtătorul de cuvânt al „părinţilor 
fondatori” ai României comuniste — i-am găsit pe cei de la Departamentul de Stat 
entuziasmați de textul «Scrisorii» [este vorba de «Scrisoarea celor şase», 
rechizitoriul semnat Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, 
Constantin Pârvulescu, Grigore Răceanu şi Silviu Brucan, în care Nicolae 
Ceaușescu și regimul instaurat de el erau acuzaţi de trădarea comunismului — 
n.n.], de-a dreptul uimiţi de numele semnatarilor. Thomas Simmons, Asistent 
under Secretary for Eastern Europe, care cunoștea bine scena politică românească, 
era cel mai surprins de greutatea politică a semnatarilor... 

Vizita la Londra, în noiembrie, a fost mult mai elaborată, începând cu o 
conferință la Wilton Park, urmată de conferințe la Oxford University, London 
University şi Sussex University, şi chiar de una neașteptată la Academia Militară 
Regală Sandhurst. Punctul culminant al vizitei a fost la Foreign Oflice, unde am 

avut o lungă convorbire cu di William Waldergrave, ministru de stat, urmată de o 
întâlnire, tot atât de interesantă, cu di Martin Nicholson, consilierul doamnei 
Thatcher pentru Europa de Est”. 

Scopul urmărit de experimentatul propagandist marxist prin relatarea 
vizitelor la Washington și Londra este transparent. Nominalizând prestigioasele 
personalităţi politice cu care s-a întâlnit, Brucan încearcă să acrediteze ideea că 
proiectata acțiune anticeauşistă de la Bucureşti s-a bucurat de sprijin atât la 
Departamentul de Stat, cât și la Foreign Office, iar semnatarii „Scrisorii celor 
şase” de stimă şi respect în forurile guvernamentale din Occident. La Moscova, 


Septembrie 2008 Nr. 9/213 PAG. 5 





însă, ultima etapă a turneului său politic, activitatea lui Silviu Brucan nu s-a 
limitat, ca la Washington şi Londra, la discuţii cu caracter general despre situația 
din România. În capitala Uniunii Sovietice, emisarul complotiştilor anticeauşişti a 
primit instrucțiuni precise despre proiectul înlăturării lui Nicolae Ceauşescu de la 
conducerea României şi înlocuirea lui cu un agent al Kremlinului. 

„Am trecut, în sfârşit, la chestiunea care mă durea pe mine mai mult: 
România. El, Gorbaciov, a deschis discuţia, dovedindu-se perfect în temă. A 
declarat de la început că este de acord cu acţiunea de răsturnare a lui Ceaușescu, 
cu condiţia ca aceasta să fie concepută şi înfăptuită astfel încât să ducă la 
menţinerea Partidului Comunist ca forță politică conducătoare în România”. Restul 
acestui capitol dedicat „convorbirii” sale cu Gorbaciov este o înşiruire de figuri 
de stil, fabricate la 10 ani după ce a avut loc „convorbirea”, menită să-i convingă 
pe naivi că „returul” său de la „socialism la capitalism” este sincer. Şi ca o culme 
a cinismului cu care acest stâlp al României comuniste sfidează tragedia trăită 
timp de o jumătate de veac de România adevărată, trebuie reţinută o neruşinată 
cugetare, pe care o enunţă cu o revoltătoare seninătate: „S-ar putea comenta că, 
pentru a deveni anticomunist convins, omul trebuie să treacă mai întâi prin 
experiența de partid. Ce stranie viziune modernă a Purgatoriului!”, 

Dacă pentru cercetătorii obiectivi controversa „lovitură de stat sau 
revoluţie” e o falsă problemă (succesiunea evenimentelor, profilul participanţilor, 
dar mai ales deznodământul pledează, fără drept de apel, pentru verdictul lovitură 
de stat), beneficiarii ei, comuniştii anticeauşişti dirijați de la Moscova, susțin teza 
revoluţiei. Şi nu se poate spune că această „Minciună mare cât secolul” nu a 
prins. Dacă întrebi 10 români ce s-a întâmplat în decembrie '89 în România, 9 îţi 
vor răspunde fără să clipească: Revoluţie! Cât priveşte pe cel de-al zecelea, 
acesta ar putea răspunde, după un răstimp de gândire: Lovitură de stat! 

Pentru a sprijini opinia celui de-al zecelea român, cel care susține teza 
loviturii de stat, respingând-o pe cea a revoluției, vom face apel din nou la lucrarea 
profesorului Tom Gallagher, căruia nu i se pot pune la îndoială temeinica 
documentare, imparţialitatea şi buna credinţă: „Revolta populară spuntană de la 
Timişoara — şi mai târziu de la Bucureşti — a fost urmată de un puci intern pe care 
Ceauşescu n-a fost în stare să-l înăbuşe. O serie de oameni politici bine informaţi, 
care iniţial s-au autocaracterizat ca fiind comunişti moderați, credincioşi legalității 
socialiste, au format un Front al Salvării Naţionale (FSN) pe 22 decembrie, în 
ziua când Ceauşescu a consfințit prăbuşirea regimului, fugind împreună cu soția 
sa — cu elicopterul — de pe clădirea Comitetului Central al PCR din Bucureşti”. 

În aceeaşi zi, prin intermediul televiziunii, românii aflau că la conducerea 
ţării locul comunistului Nicolae Ceauşescu a fost luat de comunistul lon Iliescu. 


Pentru persoanele avizate, înlocuirea nu a fost o surpriză. Se ştia că lon Iliescu 


e „omul Moscovei” şi că fusese pregătit, timp de patru ani, în capitala Uniunii 
Sovietice, ca agent de influenţă pentru România. Cum însă resortul intim care i- 
a scos pe români în stradă a fost dorința de a pune capăt regimului comunist 
(lozinca strigată din răsputeri de români a fost: „Jos comunismul!”), rocada 
operată la vârful Partidului Comunist contrasta flagrant cu aspiraţiile României 
adevărate. Ca urmare, pentru a estompa izul comunist emanat de FSN. a fost 
inventată „Revoluţia”. Un odios spectacol de zgomot şi lumini, regizat de 
profesionişti i în arta manipulării, în care rolurile principale le-au jucat „teroriştii” 
şi „victimele” lor. „„Teroriştii”, făpturi fantomatice, venite de nu se ştie unde, pe 
care nu i-a văzut nimeni, dar care din ascunzişuri tainice acționau zi şi noapte 
folosind mijloace şi metode din cele mai sofisticate, pentru a împiedica eforturile 
guvernării FSN de a normaliza situaţia din țară. Victimele”, fiinţe concrete, oameni 
obişnuiţi, sacrificați fără scrupule de regizorii acestei monstruoase înscenări, 
pentru ca spectacolul să pară veridic. 

„Pe 23 decembrie — relatează în continuare autorul Furtului unei națiuni 
— Iliescu a vorbit la televizor despre teroriştii care nu se dădeau în lături de la 
nimic pentru a-l menţine pe Ceauşescu la putere şi a chemat populaţia să vină să 
apere sediile Televiziunii şi Radioului, precum şi Ministerul Apărării. În zilele ce 
au urmat, mai multe sute de persoane au fost ucise în Bucureşti, când centrul 
orașului devenise scena unor încleştări înverşunate, dar clădirea Comitetului 
Central şi sediul Televiziunii au rămas aproape neatinse, în timp ce multe clădiri 
din jur erau deteriorate sau distruse, Dacă teroriştii provenind din unităţi de 
Securitate loiale vechiului regim ar fi intenţionat să pună stăpânire pe situaţie, ar 
fi putut să taie liniile telefonice sau să distrugă staţia de emisie a Televiziunii. Ei ar 
fi putut de asemenea să atace alte ținte strategice, dar nu s-a întâmplat nimic din 
toate acestea, Nici un terorist nu a fost judecat vreodată, iar criticii neputând să 
creadă că un comunist învederat ca Iliescu avea să fie vestitorul schimbării, au 
tras rapid concluzia că purtase un război fictiv pentru legitimarea noii puteri, 
conlerindu-i-se prestigiul de salvatoare a revoluţiei”. 

Într-adevăr, noua putere - Frontul Salvării Naţionale —, avându-l 
portdrapel pe Ion Iliescu, a fost salvatoare, Dar nu a unei revoluţii fictive, ci a 
României comuniste. Folosind cu cinism morţii şi răniții, pe care România adevărată 
i-a jertfit cu generozitate pentru dobândirea libertăţii, profesioniștii aparatului 
agitprop al Partidului Comunist au inventat o telerevoluţie pentru a ascunde în 
spatele ei adevărul: sângeroasa lovitură de stat. 

Când România adevărată se va dezmetici şi va înţelege că „democraţia 
originală” propovăduită de comunistul lon Iliescu nu e decât o perdea de fum 
propagandistică, va fi prea târziu: „Minciuna mare cât veacul” triumfase. 

(Va urma) 














PAG. 6 Nr. 9/213 Septembrie 2008 


ya ns e 
a doua 


(Urmare din numărul trecut) 


Reporter A.Z.E.C: Ambii, într-o anumită etapă, ați 
primit nişte mărturii privind experienţe de tip mistic 
(posesiune, izbăvire, conştiinţa păcatului, explicarea 
religioasă a posedării şi alte elemente de “dialectică 
a ascezei '"), pe care, ca să puleţi să construiți 
povestea, a trebuit să le acceptaţi ca reale. Creştinii 
înțeleg această dialectică. Pe de altă parte, potrivit 
declaraţiilor din presă, această mistică nu pare 
asumată personal. Aţi intrat oarecum pe un terioriu 
străin, al unor experienţe şi mentalități necunoscute. 
În ce măsură aţi putut accepta o experienţă la care 
poate că nu vă simţiţi părtaşi? 

Tatiana Niculescu Bran: Asta spun eroii în piesă, 
pentru că asta spun persoanele care au devenit 
personaje. Este un act de respect, de a-i ajuta pe acei 
oameni, mai ales într-o situaţie total nefavorizantă, să 
transmită şi varianta lor asupra întâmplărilor, atâta tot. 
În privinţa misticii, sigur că acceptăm că există realităţi 
pe care nu le înțelegem, la care nu avem acces, e un 
minim act de inteligență. Asta nu e o problemă, atunci 
când singurul tău scop este să redai vieţile unor 
oameni. 

Andrei Șerban: Care din noi poate fi sigur că înțelege 
ce se întâmplă într-o exorcizare? E imposibil de spus, 
nu ştim ce se întâmplă. Sunt lucruri cu totul străine. 
Aţi asistat vreodată la aşa ceva? | 
Rep.: Da, mi s-a întâmplat. În momentul când 
participi, ca preot, ca “pacient” sau ca simplu 
“asistent” (pentru că, de obicei, rugăciunile sunt 
colective), începi, la un moment dat, să dibui câte 
ceva. În plus, există o literatură mistică şi ascetică, 
aceasta ne ajulă să înțelegem, într-o anumită măsură, 
ce se întâmplă, 

A. $.: Da, evident că doar experienţa însăşi te ajută 
să înţelegi, altfel vorbim speculând. Am asistat şi eu 
la exorcizări, nu în Biserica Ortodoxă, nu în România, 
ci în Brazilia, era o experiență Voodoo, unde am văzut 
ceva extraordinar de puternic şi de care nu sunt capabil 
să vorbesc, care m-a atins foarte profund, deşi nu 
era experiența mea. Despre aceste stări ştim prea puţin, 
suntem într-o zonă destul de alunecoasă... Tot ce pot 
spune e că este o energie cu totul alta, pe care nu o 
avem în mijlocul unei zile banale, când trecem strada, 
O energie care este în noi, în noi toţi, e ceva de care 
suntem cu toții capabili, e ceva de care unii au nevoie 
pentru a elibera din ei ceva ce trebuie eliberat. Neavând 
eu însumi autoritatea să vorbesc despre asta, nu pot 
decât să mă uit ca spre ceva ce nu înțeleg și pe care 
îl respect și pe care încercăm, prin teatru, împreună 
cu actorii, să îl retrăim, să învăţăm să retrăim acest 
mister, e un fel de misteriu, La New York, de pildă, 
unde am jucat întâi acest spectacol, noi nu am 
îndrăznit, cu Tatiana în frunte, să arătăm momentul 
în care lrinei i se citeau... 

T.N.B.: 1 se citeau Molitfele Sfântului Vasile. 

A. $.: Nu am îndrăznit să facem asta, pentru că era 
un lucru mult prea puternic, actorilor le era chiar teamă 
să pronunţe acele cuvinte, pentru că ştim cât de 


INTERVIU CU REGIZORUL ANDREI ȘERBAN ȘI 
JURNALISTA TATIANA NICULESCU BRAN 


aid 


puternică este această invocare, aşa că am sărit peste 
acest moment scenic, şi ne-am gândit că e foarte de 
bun simţ să nu arătăm ceva care nu prea ştim ce este, 
să nu facem teatru din ceva ce este mult prea real şi 
mult prea delicat. Ei bine, la finalul reprezentaţiei, cineva 
a pus o întrebare de bun simţ: “Ce s-a întâmplat, de 
fapt? Ce i s-a făcut lrinei?”. Căci nu arătaserăm 
exorcizarea. Dar chiar dacă arăţi, nici acuma nu sunt 
sigur că ştiu ce este de fapt. 

T. N. B.: Dar şi în România, unde toată lumea ştie, dar 
nimeni nu ştie de fapt, rămânea aşa, în capul oamenilor 
— aşa cum rămăsese ideea că un preot sadic a răstignit 
pe cruce, ca pe lisus Hristos, o tânără inocentă — aşa a 
rămas şi ideea că e vorba de un exorcism, aşa cum a 
văzut lumea prin filme, cu efecte eventual, ca în filmele 
cu vampiri, în care preotul înfigea un par în inimă... 
lucruri din astea. În imaginarul colectiv funcţiona deja 
această versiune. Atunci ne-am hotărât să facem o 
scenă în care se citeau nu Molitfele Sfântului Vasile, ci 
rugăciuni din Sfântul Ciprian, accesibile şi celor ce nu 
sunt preoți, şi am construit această scenă, în hieratismul 
ei şi în limitele ei, tocmai ca să înlăturăm ideea unor 
lucruri obscure, sinistre şi criminale care se vor fi 
petrecut în momentul pe care nu îl arătaserăm iniţial. 
Rep.: Sfântul Ciprian, fostul vrăjitor? 

T. N. B.: Da, exact. 

Rep.: Ce v-a determinat să prezentaţi un astfel de 
spectacol în America? De ce credeți că a venit publicul 
din New York — în afară de cel cu legături româneşti — 
să vadă ce se întâmplă într-un colt din Moldova? L-a 
atras ideea exorcizării ca spectacol? 

A. Ş.: Nu ştiau prea bine de ce vin, auziseră despre o 
exorcizare, că cineva fusese sacrificat, veneau să vadă 
un spectacol despre România, “țara lui Dracula”, un 
spectacol cu vampiri, ca un film gotic. Şi au plecat cu 
o cu totul altă părere. Au văzut un spectacol cu oameni, 
cu atitudini foarte similare cu ale lor, aşa ceva se poate 
întâmpla şi în America, nu e ceva pur românesc, şi în 
acelaşi timp au văzut un spectacol cu nişte actori care 
vin şi aduc un fel de viață şi de energie dintr-o altă 
parte, care nu e deloc americană. Au fost foarte atinşi 
omeneşte, foarte mişcaţi de spectacol şi au plecat acasă 
cu o dorință mult mai mare de a înţelege tot ceea ce se 
întâmplă pe lume, în loc de ideea asta foarte superficială 
şi hollywoodiană a lui Dracula şi a vampirilor, 

Rep.: Textul spectacolului de la Bucureşti respiră cam 
80% din realităţile româneşti, foarte concrete şi în 
detaliu. Cum a sunat varianta americană a textului? 
Ce ați păstrat? Ce aţi eliminat? Cât a trebuit să 
simplificaţi sau să adaptaţi? 

T, N. B.: Eu am făcut o combinaţie de texte din cartea 
apărută în 2006 şi o carte care o să apară acum“, care 
e povestea procesului şi a reconstituirii şi a altor lucruri 
legate de cazul Tanacu, care se cheamă Cartea 
judecătorilor. Le-am combinat, iar în America a fost 
în mare același text, mai puţin cred că trei scene, printre 
care şi aceasta a rugăciunilor de alungare a duhurilor 
rele. Dar nu despre asta e vorba, În ciuda faptului că e 





* A apărut ulterior acestui interviu, în iulie 2008, 


PUNCTE CARDINALE 


o poveste despre România, o poveste întâmplată în 
România, eu acolo m-am convins că această poveste 
e mult mai mult decât un fapt divers, mult mai mult 
decât o poveste despre România. 
Rep.: Cum este să vorbeşti, totuşi, despre o Românie 
creştină într-un spațiu atât de... multicultural? 
T. N. B.: Într-un spațiu ultracreştin, America e cea 
mai mare țară creştină din lume, statistic vorbind. 
Rep.: Și spectatorii credeţi că rezonau cu această 
spiritualitate? 
T. N. B.: Nu ştiu. dar nici nu are importanţă, nici nu 
cred că are importanță. 
Rep.: E vorba de girul acordat de spectatori piesei. 
T. N. B.: Nu cred că au încadrat-o drept o piesă 
creştină, mai puţin creştină, ortodoxă, catolică, 
reformată sau aşa ceva. Ei cred că au catalogat-o, 
aşa a rezultat din dialogul de după spectacol, ca pe o 
piesă care a emoţionat foarte tare, o emoție rezultată 
în urma vederii pe scenă a unor experienţe şi trăiri 
umane valabile oriunde: spaima e valabilă oriunde în 
lume, singurătatea e valabilă oriunde în lume, 
disperarea există oriunde în lume... 
A. Ş.: La fel şi năzuinţa... 
T.N.B.: La fel şi dragostea, şi ironia, sau alte lucruri. 
Rep.: Pentru publicul spectator. în special publicul 
de biserică — iată că se formează şi o astfel de categorie 
7, este contrariantă discrepanța dintre lipsa 
partizanatului ortodox, detașarea artistică şi 
religioasă (afirmată inclusiv în presă), atăt a 
regizorului, cât şi a dramaturgului, versus ataşarea 
mărturisitoare de credinţă şi, într-un anumit sens, 
de patriotism a trupei actoricești: o vedem în ochii 
actorilor, o simţim în replici. Cum funcţionează o 
astfel de relație artistică, cine a preluat de la cine? 
Ip NE B.: Nimeni. Asta gândesc persoanele care au 
devenit personaje. Aşa gândesc, aşa vorbesc, aşa 
acționează. Patriotismul meu nu este patriotismul lor. 
Pe mine, drept să spun, nu mă interesează imaginea 
României; guvernul se ocupă de imaginea României, 
sp A te tă allee 
României sau România în jeg i | iș înoată 
interesat aceşti oameni Desi ii SĂ sul au 
axa 0 ase Sur că, întâlnindu-i pe 
ei, am întâlnit o rețea de alți oameni, pentru c 
po ui AA d E ei, ca să construiesc 
autentice. Ceea ce ați dA în a a, E zi îl 
mele, în nici un fel, sunt tra Ali si gpinule 
; nserise aproape literal 


vorbele oamenilor pe care i-am întâlnit ocupându-mă 
de această poveste. 


Rep.; Dar undeva între activita 
cea dramaturgică Şi cea regizorală apare şi un limbaj 
OnOLau un personaj e tratat cu ironie, altul cu 
dramatism, altul devine erou, altul e caricatural şi 
aS(a inseamnă o anumită viziune artistică 
A. $.: Nu am făcut nimic intenționat în acest sens 
acestea sunt situaţiile descrise în carte Şi Tatiana sc 
spune A | 
pi ş că șa de făcut decât o fotografie a realităţii, 
u am luat fotografia şi am transpus-o pe scenă 


Ca 


ă a trebuit 


lea reportericească, 






13 


mat ina tan Pa Et e ma 














PUNCTE CARDINALE 


Septembrie 2008 Nr. 9/213 PAG. 7 





Dacă la un moment dat situaţiile par absurde sau 
ilogice, este pentru că aşa a fost. La New York, de 
pildă, publicul a râs mult mai mult decât la București, 
în anumite situații, precum cele despre indiferența şi 
incompetența sistemului sanitar-medical, ori la 
confuzia totală care apare între maici. La toate 
nivelurile există multe lacune în povestea asta, pe care 
ni le asumăm și noi în viaţa noastră, suntem la fel, 
suntem deseori indiferenți, deseori iresponsabili, ne 
lpsesc foarte multe atribute pentru a fi oameni întregi 
sau pentru a deveni sfinţi, nu suntem nici unul 
candidaţi pentru sfintenie. 

Rep.: Nici măcar candidaţi?... 

A. Ş.: La New York s-a râs nu pentru că noi doream 
să se râdă, noi doar ne-am făcut treaba, dar reacţiile 
au fost diferite... De ce nu s-a râs aici? Pentru că 
suntem mult prea identificaţi, suntem mult prea 
aproape, oglinda care ni se pune în faţă e atât de 
puternică, încât nu poți să râzi, eşti paralizat într-un 
fel de ceea ce se întâmplă. Americanii au distanţă, au 
libertate, pe care noi n-o avem. 

Rep.: Noi avem o asumare... 

T. N. B.: Să vă dau un exemplu. Există o replică a 
medicului credincios, la care toată lumea râde: “Mama 
mea, Maica Domnului şi cu Mona Lisa sunt cele mai 
sfinte femei de pe lume”. Vă dau acum un exemplu 
cum devine realitatea ficţiune şi cum se construieşte 
o propoziţie într-o carte, din elemente diverse. Acest 
medic, când m-am dus să-l văd, mi-a vorbit despre 
credința lui; în timp ce vorbea, eu mă uitam prin 
cabinetul lui: pe un perete era fotografia mamei lui, 
pe același perete, mai jos, era o icoană cu Maica 
Domnului şi alături o poză cu Mona Lisa. Când am 
dramatizat personajul, i-am pus în gură această 
replică, care are la bază nişte elemente reale. Alte 
personaje sunt construite cu o fidelitate mult mai mare 
față de ceea ce spun ele literalmente. Dar eu am 
senzaţia că nimeni nu s-a supărat, constat că fiecare 
vede lucrurile pe care le are deja în el. Unul vede o 
pledoarie pentru Ortodoxia tradițională, altul vede o 
pledoarie pentru Ortodoxia ecumenică, unul vede 
dezastrul sistemului de sănătate, altul vede panica unui 
medic care are pe cap optzeci de oameni cu minţile 
rătăcite, Asta am constatat și în discuţiile de după 
spectacol: fiecare vede ceea ce este pregătit să vadă 
şi, în plus, se emoţionează. Pe mine asta m-a emoţionat 
cel mai tare, emoția, nu teoria din spatele emoțţiei. 
Rep.: Dar nu v-a fost frică tocmai de această 
deturnare semantică, în drumul de la text la emoție? 
Sensul sau sensurile receptate de public sunt mult 
diferite de cele declarate de realizatori, în discuţii şi 
interviuri (“o poveste despre Jrică, singurătate, un 
eşec tragic, o iubire interzisă"). Există o distanță 
destul de mare de la textul jurnalistic la emoția adusă 
de actori: în ce măsură emoția aceasta vă era 
familiară? Eraţi pe aceeaşi lungime de undă cu grupul 
acloricesc? 

A. $.: Materia teatrului este emoția. Nu mă duc la 
teatru pentru a audia o conferinţă, ci pentru că e un 
spaţiu unde, sufletește, mă deschid. Emoţiile sunt 
zona mea cea mai obscură, despre ele ştiu cel mai 
puţin şi pe ele le exprim cel mai greu. Dacă am un 
blocaj, este la nivelul emoțiilor, nu al intelectului, nu 
al trupului, lar teatrul trebuie să ne dea o educaţie pe 
care viața, școala nu ne-au dat-o. Școala nu ne-a dat 
nici o educaţie a emoţiilor, teatrul trebuie să ne-o dea, 
Desigur că şi Biserica, pentru cei care aprofundează 
o vocaţie religioasă, Un preot, un călugăr trebuie să 
aibă, cred, în zona emoţiilor o cunoaştere destul de 
profundă; nu o au mulţi, dar ar trebui, Teatrul 
deschide un teritoriu foarte sensibil, de unde am putea 
să plecăm puţin mai deschişi, să devenim mai sensibili, 
Dacă în majoritatea timpului suntem închiși, 
insensibili, indiferenți, am putea să plecăm de la teatru 
mai înțelegători, mai deschişi faţă de celălalt. Să vedem 
că facem parte dintr-o comunitate în care eu sunt ru 
şi fu eşti eu şi suntem noi. E un mare pas înainte, 
dacă am putea să ajungem acolo, 

Rep.: Domnule Andrei Şerban, aţi realizat un mister 
contemporan. Credeţi că este un gen viabil, azi? 
Speraţi să vă mai apropiaţi de el? Este el condiţionat 
de experiența şi receptivitalea religioasă a 
spectatorilor, a actorilor? Care sunt riscurile genului ? 


A. Ş.: În primul rând, vreau să vă corectez; nu am 
realizat un mister |misteriu], am participat, poate, la 
un mister! Nu realizez nimic! În al doilea rând, dacă 
există o deschidere pe plan spiritual sau religios, asta e, 
iarăşi, într-un fel, funcția teatrului. De două mii de ani, 
sau acum două mii de ani, teatrul avea un aspect profund 
religios. Teatrul era făcut nu de actori profesionişti, 
care au fost la şcoala de dramă şi au învăţat cum să 
joace, ci de preoţi, iar preoţii jucau nu pentru aplauzele 
din final, ci jucau ca să înţeleagă ei înșiși şi să îi facă şi 
pe cetățenii Atenei să înțeleagă că suntem cu toții văzuţi 
de Sus, Ce era corul grec? O voce singură are mult 
mai puţine şanse să fie auzită acolo Sus, dacă suntem 
doi-trei-patru sau o sută, dacă suntem o sută, sunt mult 
mai multe şanse ca mesajul să fie auzit, iar dacă suntem 
o sută de voci unite în a face un apel, poate vom primi 
un răspuns... sau nu. Oricum, e vorba de a face o 
relaţie pe verticală cu ceva ce e mult deasupra noastră. 
Acesta era teatrul grec. Teatrul, astăzi, a pierdut total 
această funcţie. Dacă vorbim despre cuvântul “mister”, 
el nu poate fi decât contemporan, iar sarcina noastră 
nu e de a încerca să-l realizăm, ci de a încerca să-l 
trăim. Şi trăindu-l, poate încercăm să ne cufundăm în 
el mai adânc, decât să rămânem tot timpul în afara lui 
Şi să-l comentăm. Şi asta e experiența însăşi. 

Rep.: Dar ce ne facem cu sensibilitatea religioasă a 
oamenilor, care era cu tolul alta acum două-trei mii de 
ani şi mai mult, decât azi? 

A. $.: Cu atât mai greu, dar şi mai interesant e să ştim 
că ne adresăm unui public care este, ca şi noi, orb, 
surd şi care nu simte. Suntem ca nişte roboţi, ca nişte 
maşini mecanice, şi trecem prin viață aşa. Când 
mergem la teatru, este o şansă, una din şansele de a ne 
trezi spre altceva. 

Rep.: Când eşti orb, surd şi nu simţi, ce anume îţi 
deşteaptă sensibilitatea religioasă, pe scenă? 

A. $.: Faptul că actorii sunt pregătiţi, într-un anumit 
fel, de a se deschide ei înşişi spre o zonă mai adâncă, 
de un potenţial mai adânc decât acela pe care ei îl trăiesc 
în mod obişnuit. Actorilor le trebuie o pregătire pe care 
nu 0 au, preoții o aveau acum două mii de ani, preoţii o 
aveau şi în timpul misteriilor medievale, unde totul era 
făcut de preoţi. Azi nu mai sunt preoţi care să transmită 
prin teatru mesajul divin. Deci actorii, care nu sunt 
pregătiți, trebuie mai întâi să facă o pregătire. Mai întâi, 
actorii trebuie să facă un “cantonament” special, în 
care îi pregătim prin exerciţii de o anumită calitate, încât 
să ajungem să ne deschidem, să ascultăm altfel, să 
vedem altfel, să simţim altfel, să respirăm altfel, să fim 
conştienţi de ce e-n noi. Aceasta e o primă etapă. Actorii 
ajung să se cunoască pe ei înşişi, cât de puţin. După 


pi sa 


i 


(Scenă din spectacol) 


aceea, dacă ei au această pregătire, care este extrem 
de importantă, care e făcută prin exerciţii de alt ordin 
decât cel teatral (şi nu vreau să vorbesc despre ce 
exerciţii fac, dar fac nişte exerciţii care nu au nici o 
legătură cu ceea ce se face în teatru de obicei, nu 
vreau să vorbesc de unde vin ele, dar nu vin din teatru), 
dacă actorii fac aceste exerciţii, ei se deschid spre 
altceva. Și atunci şansa este ca spectatorii nepregătiți 
să primească nişte oameni care au o anumită pregătire, 
pentru a trăi împreună un dialog, o conversaţie, în 
care ceva se întâmplă. 

Rep.: Dar participarea la un astfel de mister, prin 
exerciții spirituale (despre care nu vreţi să vorbiţi), 
nu vă tulbură? Cei cu practică religioasă au putul 
simţi, de pildă, că pe scenă grupul de călugărițe se 
ruga, ele nu recilau rugăciuni, ci se rugau. Intrarea 
într-un astfel de mister, pe care nu-l controlaţi, nu vă 
tulbură? Intraţi, cu ajutorul lor, într-o zonă puţin 
Cunoscută, învăţaţi împreună cu ei, e un proces care 
se produce doar împreună, regizor-actor, şi poate că 
actorul vine cu un bagaj spiritual mai profund, cu o 
experienţă personală pe care o poate dărui... 

A. $.: Rostul meu, ca regizor, este să arunc sămânța, 
să văd ce iese. Pentru că, într-adevăr, fiecare vine cu 
un anumit bagaj şi s-ar putea ca un actor să aibă o 
disponibilitate spre o zonă invizibilă, pe care nu vreau 
s-o numesc, ca să nu intrăm în şablon, spre o zonă 
invizibilă, în care ceva apare, şi dacă ceva apare în 
cineva, se răspândeşte exact ca guturaiul, dar în sensul 
bun, se răspândeşte imediat. Ceva bun, o vibrație bună 
imediat se răspândeşte. Deci, tot ce fac eu este să 
provoc, să arunc seminţe. Şi de acolo ceva iese. Nu 
sunt cu cel care..., nu sunt demiurg, nu sunt nimic. 
Sunt... sunt un provocator, 

Rep.: Sperați.să călătoriți în continuare pe aripile 
acestei semințe? 

A. Ş.; Dacă găsim ajutor nu numai ceresc, ci şi 
financiar de la bogătaşii pământului, care vor să ne 
dea bani pentru a putea continua această muncă a 
Academiei ltincrante, acest spectacol care ar trebui 
văzut, cred, în toată lumea, de la Paris la. lokyo, la 
Moscova şi până la Buhuşi... Dar deocamdată nu am 
nici un fel de suport financiar de niciunde. 

Rep..: Speraţi să continuaţi experimentul în zona 
muisteriului? 

A. $.: Da, nimic nu oferă mai multă satisfacție, decât 
posibilitatea de a te deschide spre ceea ce nu ştii, spre 
o zonă la câre participi şi nu ştii ce e, dar participi. 


A consemnat 
Elena DULGHERU 

















e am . 


PAG. 8 Nr. 9/213 Septembrie 2008 


PUNCTE CARDINALE 





O excelentă carte de îndrumare 


| E RO VI O N A H G R. | G O hR i 3) NA A ÎN Il) [J € duhovnicească, dar şi de apologetică „la 


zi”, a văzut recent lumina tiparului la 


MÂNTUITOAREA FRICĂ DE DUMNEZEU tii i an Marar 


DESPRE CE ESTE ÎNGĂDUIT ŞI CE 
NU ESTE ÎNGĂDUIT A PRIMI CREȘTINUL 


„Cerul şi pământul vor trece, 
dar cuvintele Mele nu vor trece”. 
(Matei 24, 35) 


Cu aceste cuvinte a încheiat Domnul nostru lisus Hristos răspunsul dat ucenicilor la 
întrebarea lor cu privire la vremurile care vor precede cea de a doua venire a Sa. Aşadar, 
înainte de toate, creştinul trebuie să primească statornic gândul că vremurile lui Antihrist 
neapărat vor veni. Dar „să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu 
va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe față omul 
nelegiuirii, fiul pierzării” (17 Tesaloniceni 2, 3). 

Se pare că aceste vremuri s au apropiat, căci sunt ca şi împlinite atenţionările Sfântului 
Apostol Pavel către ucenicul său: „Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri 
grele. Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători 
de părinţi, nemulțumitori, fără cucernicie, lipsiți de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, 
neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări 
mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credințe, dar tăgăduind 
puterea ei. Depărtează te şi de aceştia!” (J/ Timotei 3, | 5). 

Cei prin care se pregătesc de pe acum condiţiile domniei lui Antihrist cu dibăcie 
încearcă să semene, atât în mintea celor ce cred în ştiinţă, cât şi în mintea celor ce cred în 
Dumnezeu, ideea că lucrurile duc firesc şi inevitabil spre acest final dorit de ei. Demonstrația 
lor se bazează pe cunoştinţe astronomice convertite în astrologice, astfel încât să slujească 
ideii pe care vor să o implanteze în mintea oamenilor. Se porneşte de la faptul ştiinţific ştiut că 
axa Nord Sud a Pământului descrie în mişcarea ei un con complet în 25764 de ani. Viteza de 
precesie este, deci, de un grad în 71,5667 ani. Zona cerească din jurul eclipticii (planul orbitei 
Pământului) cu o lăţime de 18 grade se numeşte zodiac, pentru că aici se găsesc cele 12 
constelații parcurse succesiv de Pământ în mişcarea sa anuală. Fiecărei constelații îi revin pe 
ecliptică 30 de grade. Mişcarea de precesie acoperă cele 30 de grade ale unei constelații în 30 
x 71,5667 = 2147 de ani, durată care este interpretată ca o eră în viaţa civilizației umane. 
Luând ca reper punctul vernal gamma al echinocţiului de primăvară, în anul 6509 î.H. acest 
punct a ieşit din constelația Racul şi a intrat în Gemeni. Peste 2147 de ani, adică în anul 4362 
î.H., punctul echinocţial ieşea din Gemeni și intra în constelația Taurul. După alţi 2147 de ani, 
deci în anul 2215î.H., punctul echinocţiului de primăvară părăsea Taurul şi intra în Berbec. În 
anul 68 î.H. punctul vernal gamma intra în constelația Peştilor, unde se află şi acum, până în 
anul 2079 d.H. când, părăsind Peştii, va intra în Vărsător. 

După ce câștigă încrederea oamenilor cu aceste afirmaţii, strict ştiinţifice şi adevărate, 
se apropie de scopul lor legându le cu evenimentele biblice, ca să i câştige şi pe cei credincioşi. 
Încep prin a propune că în anul 6509 î.H., când se intra în constelația Gemenilor, a avut loc 
facerea lumii, a lui Adam și a Evei. Să reținem însă că greşesc cu cca. 1000 de ani în plus, dar 
au neapărată nevoie ca evenimentul biblic să fie la acea dată, ca să poată derula mai departe 
scenariul lor astrologic cu un pas de 2147 ani. De fapt, autonii scenariului nici nu cred în ce, din 
viclenie, spun. Când susțin că în acest an punctul luat ca reper a ieşit din constelația Racului 
şi a intrat în Gemeni, au o scăpare de logică: ca să iasă din constelația Racului, trebuia ca ea 
să existe deja. Înseamnă că pentru ei universul exista mai dinainte, nu a fost făcut acum. Când 
în anul 4362 î.H. se intra în constelația Taurului se susţine că ar fi avut loc potopul biblic. Biblia 
îl plasează însă cu cca. 1500 de ani mai târziu. Cu 2215 ani înainte de Hristos, când se intra în 
constelația Berbecului, apăreau marile imperii, încolțea ştiinţa, gândirea umană începea să 
accepte existența unui Dumnezeu unic, Moise primeşte Tablele Legii Vechi şi instituie religia 
mozaică, prin care se consacră monoteismul yehovist legat de Dumnezeu Tatăl. Spre sfârşitul 
acestei perioade (cca, 500 ani înainte de Hristos), apar reformatori care transformă politeismul 
în monoteism; Buddha pentru hinduism și Confucius pentru daoism, deşi amândouă aceste 
credințe sunt mai degrabă fără Dumnezeu personal. În anul 68 î.H. Europa conduce lumea 
prin noul imperiu roman, se nasc Sfinţii Părinţi loachim și Ana, prin care se pregăteşte venirea 
lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care va domina prin creştinism toată perioada cât Pământul se 
va afla în zodia Peştilor, În anul 2079 d.H., o dată cu intrarea în zodia Vărsătorului, va fi era 
Duhului, care se susţine că va înţelepţi pe oameni să înțeleagă deplin voia lui Dumnezeu şi 
adaugă abil că lumea va fi organizată într un stat unic, condusă de un preşedinte mondial, 
religiile vor dispărea prin unirea într o singură Biserică, ce va avea un singur Mare Preot, în 
persoana liderului politic mondial, ca şi cum aceasta ar fi voia lui Dumnezeu. 

Menţionarea evenimentelor trecute la date propuse de ei are rolul de a întemeia 
calendarul lor astrologic și astfel să scoată concluzia următoare; așa cum s au întâmplat 
întocmai în trecut cele proorocite, pentru că reflectă voia lui Dumnezeu din moment ce sunt 
descoperite prin rânduielile din univers, tot așa se vor confirma și cele viitoare. Intenţionează 
să ne bage astfel în cap ideea că statul unic și liderul unic sunt de neevitat, pentru că așa este 
hotărât de Dumnezeu de când a făcut lumea și i a ascuns viitorul în mersul stelelor, Aceste idei 
sunt intens mediatizate în Apus şi mulți deja cred așa, inclusiv ortodocși ajunși să trăiască pe 
acolo, 





frică de Dumnezeu. Discretul neyvoitor de 
sub „cerurile Oltului” a fost medic în lume 
şi are un dar al scrisului care s-a mai 
manifestat şi în alte cărți (semnate sau 
nesemnate). Pe coperta finală a ultimului 
său volum citim: „Stai în chilie şi chilie 
singură te va învăța! — spun Sfinții Părinți 
în Pateric. Adevărul cuvântului lor 
insuflat de Duhul Sfânt am încercat să-l 
aşez spre folosul altora în paginile acestei 
cărți; poate ultima, căci chilia mă învață 
tot mai mult lucruri care mă privesc doar 
pe mine...” ; 

Din cele 50 de teme abordate în 
volum, oferim aici cititorilor revistei 
Puncte cardinale primul capitol (ce 
răspunde măsurat multor întrebări şi 
neliniști curente), cu nădejdea că nu se 
vor mulțumi doar cu el... (W A. M.) 


„10 di Ciaeiă Stă i 
1 MPa BARCA 
 MÂNTUITOAREA | 


“FRICĂ DE DUMNEZEU. 


Globalizarea planetei într un stat unic este vestită ca voie a lui Dumnezeu prin faptul 
că în anul 2079 poziţia stelelor se va aranja astfel încât se poate interpreta de cititorii în stele 
că tronul din Nord va fi purtat de peştele din Sud. Se făgăduieşte că va fi o perioadă de mare 
fericire pe Pământ, pentru cei ce conduc şi pentru cei ce sunt conduşi, deoarece stelele cele 
mai cunoscute din constelația Vărsătorului, în care se va intra, se numesc Sadalmelik şi 
Sadalsuud, adică Fericirea regelui şi Fericirea lumii. Regele unic va fi şi preot suprem, pentru 
că această constelație corespunde în mitologie cu Ganymede, faimosul prinţ troian care a 
ajuns paharnicul lui Zeus, ca un rege jertfitor. Credinţa unică înseamnă Elohim = Alah = Dao 
= Brahma. Globalizarea este prezentată ca o consecință inevitabilă a legilor care guvernează 
universul, a legilor lui Dumnezeu, care, extrem de interesant, se precizează că nu este 
acelaşi cu Yehova. Dar, dacă nu este Dumnezeu revelat în Sf. Scriptură, nu poate fi decât 
vrăjmaşul!!! 

Făcând din fenomenele astronomice nu numai ceasul nostru cosmic. ci şi indicator al 
mersului societății omeneşti, autorii unor asemenea teorii New Age reuşesc din păcate să îi 
aburească pe mulţi, fie că sunt oameni de ştiinţă. fie că sunt oameni de credinţă. Preşedintele 
mondial pe care vor să ne obişnuiască a | aştepta nu poate fi decât Antihristul. care la vremea 
sfârşitului va sluji mai marelui demonilor, indiferent cum este el numit. Ni se implantează 
ideea că în câteva decenii urmează să se întâmple toate acestea, aşa cum s-au întâmplat şi 
cele trecute, aparent asociate cu calendarul lor astrologic. 

Tot mai multe dintre semnele amintite de Mântuitorul şi detaliate în proorocii de Duhul 
Sfânt că vor anunța apropierea sfârşitului pot fi regăsite în viața societății umane de astăzi. 
Globalizarea politică a început şi se lucrează frenetic la conturarea Statului Unic Mondial. 
Două continente, Europa şi America de Nord, au devenit deja, practic, două state. Germenul 
viitoarei conduceri unice există în Organizaţia Naţiunilor Unite, ca parlament, şi în Consiliul 
de Securitate, ca guvern. Personal, cred că se va împlini înainte de anul 2079. Evenimentele 
se vor precipita, căci vrăjmașul ştie că are timpul limitat şi că se apropie de sfârşit. Pe măsură 
ce are impresia că este stăpân peste situaţie, va forța lucrurile. 

Ecumenismul pregăteşte şi el cu migală unirea Bisericilor. Organizaţia Naţiunilor 
Unite a lansat deja proiectul pentru construirea Bisericii Întâlniri. în care să fie reunite cele 
cinci religii importante: iudaismul, creştinismul, islamismul, hinduismul şi budismul. Fiindcă 
ni se pregăteşte sfârșitul, se găsesc şi oameni care încearcă să îi pregătească pe semenii lor 
pentru primirea cum se cuvine a acestui inevitabil sfârşit. Este regretabil că nu se face acest 
lucru cu înțelepciunea şi cu autoritatea Bisericii. 

Lăsată pe seama unor iniţiative particulare, lucrarea aceasta este păguboasă din mai 
multe puncte de vedere. În primul rând pentru că se dă prilejul să se reproşeze Bisericii că nu 
şi face datoria faţă de credincioşi, lăsându-i abandonaţi în ceață, ceea ce ar putea mări 
distanța dintre Biserică şi credincioși, contribuind la împlinirea dorinței masonice de a scoate 
Biserica din viața oamenilor. Oamenii trebuie să-i simtă permanent erij 
Mamă. In al doilea rând, pentru că, neavân cesară î : 
vorbesc se fac ascultați Nin de o mică tis Aer le fala uputar iba 

3 ji A edi » Mal exact, doar de cei care mai 
știu câte ceva din învăţătura Bisericii despre vremurile din urmă, sunt deja îngrijoraţi şi gata 
să se sperie de mesajele mai alarmiste decât este cazul în acest moment. În al treilea rând 
pentru că se dă prilej de afirmare a unor opinii cărora le lipseşte bunul discernământ de 
separa ce se poate primi de ce nu se poate primi şi cele pregătitoare de cele finale Nu avem 
nevoie de un mic segment panicat, ci de un întreg popor care ştie ce face, | 

Sigur Că Biserica are dreptate dacă Spune acum că „nu este încă vremea lui Antihrist”, 
dar aceasta nu înseamnă că poate spune; „Staţi liniștiți, nu este încă vremea lui Antihrist!”. 
Nu putem sta liniştiţi când i se pregăteşte calea, Desigur că lucrurile îşi vor vedea de mersul 
lor în aceeași direcție, căci ce a zis Mântuitorul în Evanghelia Sa şi Duhul Sfânt în proorocii 
că va fi, aceea nu se poate să nu se împlinească, conform citatului cu care am ec acest 
text, dar trebuie să ne păsim pregătiți pentru cele ce vor veni. Pentru aceasta trebuie spus clar 


ce este propriu acestei etape şi ce ne rezervă viitorul, ce se poate accepta acum şi ce nu se 
poate accepta, nici acum, nici în viitor, 5 


a şi ocrotirea ei de 


Cai 


PUNCTE CARDINALE 


Ca să nu se facă viața oamenilor imposibilă înainte de vreme, ameninţaţi de unele voci 
cu pierderea mântuirii dacă vor folosi carduri în loc de bani, aş fi vrut să aud din partea 
Bisericii enunțate câteva principii în baza cărora oamenii să răspundă provocărilor făcute de 
o lume în fond necreştină, care la eşaloanele sale superioare are masoneria mondială, iar 
masoneria, de la anumite grade secrete în sus, îi are ascunşi pe Înțelepții Sionului. Dacă ar 
vedea ei că Biserica şi a pregătit poporul pentru cele viitoare, poate nici nu ar mai propune ce 
au în gând a face şi, ca la Ninive, s-ar amâna sfârşitul acestei lumi până vor găsi altă cale de 
împlinire a scopunlor lor. 

Dar așa, pregătesc ei dinainte poporul pentru a primi propunerile lor, iar Biserica, şi de 
va riposta în fața faptului împlinit, nu va mai avea audiență. Dumnezeu, în preştiința Lui, când 
a insuflat Sfântului loan Apocalipsa, ştia care va fi atitudinea noastră, dar aceasta nu înseamnă 
că vrea sau ne determină să avem această lipsă de reacție care grăbeşte sosirea vremurilor 
apocaliptice. 

Ca să ieşim din ceaţă, după părerea mea, aceste principii sunt următoarele: 

1. Numărul 666, repetat numai el pe toate cele, devine o pecete în sensul Apocalipsei, 
adică pecetea lui Antihrist. Numărul 666 prezent într o enumerare, alături de alte numere, nu 
are această semnificaţie. Sau dacă pe unele lucruri ar fi 666, iar pe altele, de exemplu, 222, 
de asemenea nu ar avea semnificația de pecete. Dar dacă numai 666 se repetă peste toate, 
devine într-adevăr pecetea descoperită de Dumnezeu autorului Apocalipsei: „Şi ea [fiara - n. 
n.] îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi 
şi pe cei robi, ca să şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu 
poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul 
numelui fiarei. Aici este înțelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei; 
căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci și şase” (Apocalipsa 13, 16 18). 

Nu este o întâmplare oprirea asupra acestui număr. Dacă, din respect, ar fi vrut să ţină 
cont de sensibilitățile creştinilor, aşa cum în baza mult trâmbițatelor drepturi ale omului țin 
cont de sensibilitățile credincioşilor din alte religii şi de pretenţiile grupurilor de tot felul (vezi 
cazul gay), ştiinţa şi tehnica de astăzi ar fi permis în mod sigur depăşirea dificultăților create 
de folosirea altui număr, chiar dacă ar fi adevărat că 666 oferă nişte avantaje în lucrul cu 
calculatorul. Este însă un atac deliberat la adresa creştinismului. Cei din spatele masoneriei 
cunosc Scriptura şi au pregătit îndelung terenul ca să poată organiza lucrurile exact aşa cum 
nu le este îngăduit creştinilor să facă fără să se lepede de Dumnezeu. Să vedem ce se poate 
folosi şi ce trebuie respins din ceea ce este pecetluit cu acest număr. 

2. Întrucât în Sf. Scriptură avem scris că cel ce va primi pe trupul său acest semn al 
fiarei va fi şters din Cartea Vieţii („Şi al treilea înger a venit după ei, strigând cu glas puternic: 
Cine se închină fiarei şi chipului ei şi primește semnul ei pe fruntea lui, sau pe mâna lui, va 
bea şi el din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat, în potirul mâniei Sale, şi se va 

chinui în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului” — Apocalipsa 14,9 
10), nu este îngăduit nici unui creştin să primească implantarea pe trupul lui a unui cip, sau ce 
o fi şi cum se va numi, sub nici un motiv, chiar cu prețul vieţii. Creştinul trebuie să refuze acest 
lucru chiar dacă viclenia vrăjmaşului va face să nu fie asociată la început cu o lepădare 
explicită de credință, ci se va argumenta cu înlăturarea pericolului de pierdere sau furare a 
cardului etc. Oricum va avea consecința unei căderi din har. Sunt sigur că până la urmă 
diavolul va vrea să obţină de la oameni mărturisirea lepădării de Hristos, căci nu se mulțumește 
doar cu învinuirea noastră implicită la Judecată. Ar obține prea puţin înșelându-ne fără să ştim 
ce se întâmplă. Când va fi mai stăpân pe situaţie, va pune condiţii mai aspre. lar cei căzuți din 
har prin compromisuri anterioare nu vor avea tăria de a rezista când se va cere o apostazie 
explicită. Această lepădare nu este îngăduită nici măcar de formă, amăgindu-ne cu gândul că 
în taină am rămas credincioși lui Hristos, Avem din vieţile sfinţilor mucenici dovada că nu au 
aruncat nici de formă tămâie pe altarul zeilor pentru a-și scăpa viața. 

Referitor la locurile de implantare pe trup, să nu ni se pară întâmplător că „cercetările” 
recente au găsit adecvate fruntea şi mâna dreapta, adică exact locurile proorocite în Apocalipsă. 

3, Dacă această pecete rămâne exterioară trupului nostru, consecinţele se diferenţiază 
în felul următor: a) Dacă primirea unui document de orice fel, pecetluit cu numărul 666, este 
condiționată de o lepădare oricât de indirectă de Dumnezeu şi de dreapta credință, trebuie 
refuzată cu orice preţ (de altfel, ca orice lepădare, condiţionată sau nu de 666 sau de altceva), 
chiar dacă lipsa documentului va complica viaţa, de exemplu prin imposibilitatea de a vinde 
și cumpăra, conform proorociei din Apocalipsă. b) Dacă nu se amintește în nici un fel de 
Dumnezeu şi pecetluit cu 666 este un lucru exterior, se poate primi, căci cel pe care Mântuitorul 
l-a numit stăpânitorul lumii acesteia (| a numit, nu I-a făcut; el a ajuns să se înstăpânească prin 
uzurparea adevăratului stăpân înşelat de el — omul) şi a pus sau îşi va pune pecetea sa peste 
toate lucrurile. Aproape nu se mai găsesc în magazine obiecte care să nu aibă pe ele codul de 
bare* în care zace ascuns și 666, Ca urmare, şi cardul care tinde să înlocuiască banii lichizi, 
chiar dacă are pe el însemnul 666, este tot un instrument de lucru exterior, care poate fi 


* Codul de bare a fost imaginat pentru a putea citi uşor pe ambalajele unor mărfuri 
numărul de identificare a produsului şi preţul cu ajutorul unui fascicul de lumină. 
Numerele sunt codificate printr-o convenţie de alternare a unor linii negre și albe, cu 
trei grosimi diferite: subțiri, mijlocii şi groase, De exemplu, cifra unu este codificată prin 
trei bare de grosime mijlocie, în ordinea negru, alb, negru; cifra doi are la mijloc zona albă 
subţire; cifra şase are toate barele subțiri; cifra şapte are zona albă de la mijloc groasă. Dacă 
urmăriţi codul de bare de pe orice produs, veţi constata că are la început, la mijloc şi la 
sfârşit bare ceva mai prelungite în jos; veţi mai constata că totdeauna această excepţie 
0 face acelaşi tip de bare: două bare negre subțiri, despărțite de o zonă albă, subțire şi ea, 
dar acest cod am spus că este al cifrei șase! Așadar, pe toate produsele, în aceleaşi 
poziţii, se află de trei ori şase, adică pe toate este prezentă pecetea 666! Că-i o pecete 
independentă de numărul de identificare al produsului şi de prețul acestuia o dovedeşte 
faptul că aceste cifre 6 nu fac parte din codul produsului sau din preţ. Calculatorul 
descifrează aceste informaţii utile numai din succesiunea barelor mai scurte, dar refuză 
citirea lor dacă nu sunt prezente cele trei grupări de bare mai lungi, adică dacă produsul nu 


are pecetea 666. 


Septembrie 2008 Nr. 9/213 PAG. 9 





primit. Martirii primelor veacuri se foloseau şi ei de monedele pe care erau însemnele zeilor 
păgâni, cât timp nu era implicată o lepădare de credință. Cardul este şi el un instrument de 
plată. Dacă eu mă pot legitima cu un alt act de identitate că sunt persoana proprietară a 
contului desemnat cu un număr din care poate face parte şi pecetea 666, cardul este identic 
în acest caz, de exemplu, cu o pungă de cafea pe care o folosesc, deşi se află şi 666 în codul 
de bare de pe ea; sau cu o bancnotă cu însemne masonice, precum euro. c) Dacă în v iitoarele 
acte de identitate persoana mea este desemnată însă cu un număr, precum codul numeric 
personal de acum, în care este prezentă și pecetea 666, așa ceva nu se poate primi, chiar 
dacă rămâne un act exterior, nu mi se implantează pe trup. Nu se poate să semnez că „Eu 
sunt persoana cu numărul 666...”. Tot ce se conjugă cu „a fi” nu ne este permis să fie decât 
prin Dumnezeu. Diavolul nu poate fi amestecat decât în „a avea”. Imi este, deci, îngăduit să 
conjug: „Eu am cardul cu numărul 666...”, Dar eu, ca persoană, din alte documente cu care 
mă legitimez, rezultă că sunt ZX, nu 6661480824... d) Aş putea avea chiar un act de identitate, 
cu sau fără cip (dacă ne sunt cunoscute informaţiile depuse, nu contează forma de depozitare 
a informaţiilor, afectată de nivelul tehnologic al fiecărui moment), care este înseriat din 
fabricaţie cu un număr al lui din care face parte şi pecetea 666. dacă eu ca persoană ajunsă 
proprietară a acelei legitimaţii sunt numit nu prin această serie a actului, ci prin nume sau 
printr un cod numeric personal nepecetluit cu 666. 

Situaţia ar fi similară fostelor buletine sau actualelor cărți de identitate, modificate în 
viitor doar în sensul că nu vor mai avea înscrisuri clasice, ci un suport electronic pentru 
informaţii şi în numărul lor inclus 666. Când mi se atribuie mie, se completează numele meu 
şi un cod personal fără 666. În acest caz, pecetea este a actului, nu a mea, și, cum spuneam, 
pot conjuga: „Eu am cartea de identitate cu numărul 666164...”. aşa cum acum am CI cu 
seria GX, nr. 164594. Acea serie de fabricaţie a cărții de identitate atribuite mie poate fi 
folosită ca şi până acum ca informaţie suplimentară de identificare a mea, fără a mă confunda 
eu cu ea. Pecetea este prezentă pe ea ca pe orice produs din lumea aceasta, de care am spus 
că ne putem folosi. Antihristul este stăpân să și conducă cum vrea lumea aceasta, în care mi 
s a dat să trăiesc și nu pot trăi decât folosindu-mă de ce găsesc în ea. Însă eu nu l-am de 
stăpân, cât timp persoana mea, care Îl mărturiseşte pe Dumnezeu, rămâne nepecetluită şi se 
leapădă de el, chiar cu preţul prigoanei pentru nepecetluire. 

Folosirea cip urilor viitoare devine îngrijorătoare însă, deoarece informaţiile nefiind la 
vedere, există pericolul ca în el, fără ca eu să ştiu ce scrie despre mine acolo când l-am 
acceptat, să fiu persoana cu numărul 6661480824... nu cu numele ZX şi doar posesor al cip 
ului cu numărul 666... De aceea este de dorit să nu primim forme de legitimaţii în care 
numele şi codul meu personal nu sunt la vedere. Cât despre carduri, pentru pace în suflet, 
acum credincioşii pot insista ca banii să le fie depuşi într-un cont personal. Se pare că există 
această formă legală, dar se ține în secret sau, oricum, nu se stimulează apelarea la ea. chiar 
se descurajează. 

„Biserica ar trebui să se implice pentru a obţine în mod oficial din partea statului 
această scăpare credincioşilor săi care nu vor să primească un card. Obligatoriu nu poate fi, 
din moment ce trebuie să se facă cerere pentru atribuirea lui. (Vedeţi viclenia diavolului? Ne 
pune să cerem noi! Probabil că aşa va fi şi cu cele din urmă, ca să ne poată acuza la Judecata 
Domnului, după cum spuneam mai sus, printr o lepădare explicită, făcută chiar la cererea 
noastră.) Cererea îl face, deocamdată, opțional; nu se cere ceva care e obligatoriu. lar 
Biserica trebuie să aibă grijă ca statul să nu-l facă obligatoriu. 

Rezumând, principiile amintite ar fi. 

— sub nici o formă, ştiută sau nu acum, întrevăzută sau nu în viitor, nu pot primi pecetea 
în legătură cu persoana mea, nici în acte şi cu atât mai puţin în trup; 

— mă pot folosi de lucruri pecetluite exterioare persoanei mele. 

Pornind de la aceste principii, fiecare poate înțelege ce poate accepta şi ce trebuie să 
respingă în această perioadă premergătoare ultimilor trei ani şi jumătate din viața acestei 
lumi, când va domni în mod declarat pe pământ Antihristul, căruia, după cum am arătat, i se 
pregăteşte calea. Cel care face altfel o face pe propria răspundere cu privire la consecințe. 
lar consecinţele sunt pierdere de har. Biserica trebuie să ne atragă atenția că deşi Apocalipsa 
aminteşte doar de pecetluirea trupului, primirea unei legitimaţii în care este pecetluită persoana 
este o cădere din har, şi, astfel, vom ajunge neputincioşi să rezistăm ispitei făţişe din vremurile 
în care fiara îşi va da arama pe faţă. În acele vremuri, pedeapsa va începe încă din viața 
aceasta, Un părinte al Bisericii a propovăduit că apa dată de Antihrist pe timpul secetei 
îngăduite de Dumnezeu în vremurile din urmă nu va ţine de sete, iar cei ce se vor lepăda de 
Antihrist vor bea ulei sfinţit şi nu le va mai fi sete de apă. Dumnezeu va mai face o ultimă 
chemare la pocăință în acel timp rămas: „Și am auzit glas mare, din templu, zicând celor 
şapte îngeri; Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele șapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu. ŞI s- 
a dus cel dintâi şi a vărsat cupa lui pe pământ. Şi o bubă rea şi ucipătoare s-a ivit pe oamenii 
care aveau semnul fiarei şi care se închinau chipului fiarei” (Apocalipsa 16, 1 2), 

Dar mai îngrijorătoare trebuie să fie osânda veşnică („Şi fumul chinului lor se suie în 
vecii vecilor, Și nu au odihnă nici ziua, nici noaptea cei ce se închină fiarei şi chipului ei şi 
oricine primește semnul numelui ei” - Apocalipsa 14, 11), Cei care vor vedea în Antihrist şi 
proorocii lui nişte câştigători se vor înşela, pariind pe cel ce pierde, căci „(iara a fost răpusă 
și, cu ea, proorocul cel mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce 
au purtat semnul fiarei și pe cei ce s au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii 
în iezerul de foc unde arde pucioasă. lar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui 
ce şade pe cal, şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor” (Apocalipsa 19, 2021). 

Fericiţi cei care, nepierzând harul prin încuviințări anterioare, vor arăta „răbdarea 
sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui lisus” (Apocalipsa 14, 12). 
Despre aceştia, care vor putea rezista cu prețul vieții presiunii de apostazie din vremea 
sfârşitului, autorului Apocalipsei i s-au descoperit următoarele: „Şi am văzut sufletele celor 
țăiaţi pentru mărturia lui lisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu, care nu s-au închinat fiarei, 
nici chipului ei, şi nu au primit semnul ei pe fruntea şi pe mâna lor, Şi ei au înviat şi au 
împărăţit cu Hristos mii de ani” (Apocalipsa 20, 4). 














PAG. 10 Nr. 9/213 Septembrie 2008 


PUNCTE CARDINALE 





Ce nu se spune 
despre războiul georgian 


Comentariile occidentale pe seama crizei georgiene, iar aici e vorba chiar 
de cele mai favorabile Georgiei, omit cîteva chestiuni fără de care judecata nu 
poate fi completă. | 

Deşi se ştie foarte bine, se ignoră împrejurarea că Georgia a fost provocată 
încă de la sfirşitul lui iunie, cînd focuri de armă din ce în ce mai puţin răzlețe au 
lovit trupele georgiene care se aflau pentru menţinerea păcii într-o anumită parte 
a Osetiei, provincie pînă atunci necontestat georgiană. Trupele georgiene nu 
ripostau, ci se retrăgeau, revenind imediat pe poziţii şi cerînd trupelor ruse să 
înceteze aceste atacuri sau, în cazul în care nu le aparțin, să ia măsuri pentru 
stoparea lor, întrucît erau inițiate din zona controlată de ruşi. Trupele ruse 
răspundeau constant că trupele geogiene sînt cele care declanşează atacuri asupra 
lor însele, pentru a crea o imagine defavorabilă ruşilor! 

In aproximativ două luni, violențele împotriva georgienilor au fost 
escaladate şi extinse şi asupra populaţiei civile, ajungîndu-se ca pe străzi, în fiecare 
noapte, să fie ucişi, cu focuri de armă, în jur de 2 civili. 

In aceste condiţii, în care trupele ruse se transformaseră în trupe de 
menţinere a terorii, iar nu a păcii, trupele georgiene au încercat preluarea controlului 
pentru restabilirea păcii în Osetia, care e parte integrantă a Georgiei şi cu populaţie 
majoritar georgiană. 

Este greu de crezut că Mihail Saakaşvili a dat acest ordin fără încuviințarea 
marelui licurici care l-a propulsat pe el, fostul comsomolist cu studii de Drept la 
Kiev (adică nu în Tbilisiul natal) şi nepot de general KGB, în fotoliul prezidenţial al 
unei Georgii care fierbe de rusofobie de vreo 200 de ani. Și e imposibil ca marele 
protector să nu fi avut acces la informaţiile sateliților săi care fi transmit, 24 ore 
din 24, tot ce mişcă în materie de pregătire de război. Trupele ruse şi tehnica de 
luptă, care demult nu mai avuseseră parte de un antrenament de-adevăratelea, 
fuseseră masate în apropiere în număr exorbitant şi pîndeau prima reacţie a 
georgienilor. 

A existat o veitorie de început a trupelor speciale georgiene, care au 
anihilat o formaţie de 80 de luptători ruşi de elită din forţele speciale, comandatul 
armatei ruse din Osetia a fost rănit, vreo 20 de avioane ruse au fost doborite, dar 
grosul efectivelor ruse era atit de aproape încit toate acestea au fost inutile. 

Astăzi Georgia e ocupată în proporţie de 50% de Rusia, pentru că pe 
lingă Abhazia şi Osetia, trupele ruse staționează în continuare pe mari teritorii, în 
special în zona dintre Tbilisi şi Marea Neagră. 


PRADO pe rp poe e ar pe 
a 95 „i 


ba 
DY iai, 


LI, 


Nota bene: | 

- În numărul viitor vom publica 

"o amplă prezentare ilustrată 

a lumii georgiene, 

"realizată de fidelul nostru 
colaborator Lucian D. Popescu, 

„care a efectuat în această vară, 

împreună cu redactorul Marcel 

Petrişor, o călătorie de 10 zile 

- în Georgia, chiar în pragul 
izbucnirii războiului. 
(Redacția) | 


E PP Ip 















5 


i 


E. 


. ba 


ŞT7r; Tian 79779 


Privită de la depărtare, ori chiar dintr-o perspectivă precum cea a lui 
Şevardnadze, mişcarea lui Saakaşvili pare o nebunie. Dar Mişa nu-i! aşa de temerar 
încît să-i placă “nebuniile”. El a avut ocazia să rezolve chestiunea osetină imediat 
după soluţionarea crizei din Adjaria, în 2004, însă i-a împiedicat pe generalii 
georgieni să acționeze în acel moment. Cu toate cărțile pe masă, mişcarea lui 
Saakaşvili nu e decît cea care a declanşat capcana implacabilă şi obscură care 
înconjurase deja Georgia. .. 

Toate acestea s-au întimplat după ce, în ciuda dorinței americanilor, 
întilnirea NATO de la Bucureşti nu adusese Georgiei nimic, pentru că lungul braţ 
al Rusiei celei cu multe resurse determinase Germania să se opună. 

Acum inamicii nu mai sînt Rusia şi Georgia, ci Rusia, care stă cu tancul 
pe grumazul Georgiei, şi Statele Unite, care încearcă să o resusciteze umanitar, 
dar pertractează, de fapt, într-un registru diplomatic sui generis, O reaşezare geo- 
strategică. Martorul timorat al mirîielilor e Uniunea Europeană, care nu se îndură 
să latre la cel de la care îi vine un profit bunicel. Nu se face să strici aranjamentele 
gazoase pentru o țiră de dreptate şi onoare a 4,5 milioane de georgieni! In toate 
acestea, singurul joc nedezlegat încă este cel al preşedintelui Franţei, care, după 
mandat, ar mai putea lucra fie la Washington, fie la Moscova, dar în nici un caz la 
Paris... 

Probabil că cineva îşi face planul că Georgia va intra în NATO renunţind 
la o treime din teritoriu, adică la Abhazia şi la Osetia, şi va asigura pentru alţii cîte 
o importantă parte a litoralului Mării Negre. Dar nu se ştie dacă georgienii vor 
achiesa la aşa ceva. Caucazienii ăştia au funcţionat, cel puţin pînă acum, după alte 
reguli... 

Deocamdată, faptul că noii inamici, marii inamici, sînt din nou faţă în 
faţă, e profitabil amîndurora. Unul se afirmă, altul se confirmă. Fiecare îi legitimează 
celuilalt existența, cît şi acţiunile arbitrare şi arbitrale asupra lumii. Va fi surprinzător 
dacă în scurt timp Iranul nu va fi atacat. Pe de altă parte însă, Rusia nu îşi va mai 
putea umfla muşchii decît spre Inguşetia, că tot e ea cea mai mică dintre formațiunile 
sale statale “independente”... 

Nikolai Berdiaev explică uşurinţa cu care ruşii au primit comunismul 
sovietic şi prin aceea că rusul nu a avut niciodată sentimentul şi ideea de proprietate 
în sensul dreptului roman. Mujicul nu a avut niciodată nimic care să fie într- 
adevăr al lui. Probabil că în cam acelaşi fel s-ar putea discuta şi despre sentimentul 
şi ideea de independenţă. Numai că ar fi nedrept să fie pusă chestiunea aceasta în 
cîrca ruşilor, pentru că nu ruşii sînt cei care determină evoluția Rusiei de astăzi, 
ci, ca şi prin alte părţi, nişte fiinţe ciudate, diforme sufleteşte şi fără rădăcini, 
ieşite din creuzetul încă fumegiînd al iadului comunist. Şi, la urma urmei, ce 
contează dacă ştii exact ce va să zică independenţa şi suveranitatea, cum susține 
celălalt preopinent că ştie, dacă astea tot nu fac, la o adică, doi cenți?! 


Marcel LUCIAN 

















/AINA IUBIRII 
De Dumnezeu întinsă făpturii ca o nadă, 
frumoasă e iubirea cînd o trăieşti în toi, 

dar încă mai frumoasă-i uitindu-te-napoi, 
cînd ochiul minţii poate mai în adînc să vadă 


Iubirea este rugul nemistuit din noi, 

e fiat-ul mai tare ca orişice tăgadă, 

e pocăinţa firii că s-a lăsat să cadă, 
e-ndreptăţirea noastră în ziua de apoi. 


Să mori trăind iubirii e taina cea mai mare, 
să înviezi iubirii e darul cel mai pur, 

şi crucea însăşi este iubire răbdătoare, 

cu brațele întinse spre toate dimprejur. 

Căci de n-ar fi iubirea, în cer şi pe pămînt, 


nici Dumnezeu, nici omul n-ar mai avea Cuvînt. 


A 

ÎNTRE DOUA IUBIRI 

Intre două iubiri m-am rănit de cînd sînt 
şi cu două iubiri voi intra în mormînt. 
Cînd una apune, cînd alta răsare, 

nu ştiu care este din ele mai mare... 


Iubirea de-ar fi de istov numai una, 


i-aş purta — pe pămînt sau în ceruri — cununa, 


dar loc nu-i de pace şi nici de-mplinire 
cînd tulburi iubirea cu altă iubire... 


Povară mi-s duhul şi carnea pe rînd, 

ca viața-s de aspru, ca visul de blind; 
de mine mă spăl ca de-o veche prihană, 
dar tot mai rămîne puroiul în rană, 
şi-ntre două iubiri ce-osebit se măsoară 
crucea mi-e grea ca o piatră de moară... 


ALIENA 


Nu-i adevăr, nici bine, doar frumos 
în disperata trupului iubire, 
de-aceea-atirnă totul de-o privire 
şi sufletul ne doare pin! la os. 


Tăcerea mea hicicind n-o să te mire, 
căci n-ai avea din vorbe vreun folos, 
ci pe decindea coapselor în jos 

e mîna decit gîndul mai subțire... 


Ce cauţi tu acum şi-aici cu mine?! 
Frumoasă eşti, dar nu te ştiu defel, 
chiar dacă troica ta turnată-mi vine 
Șerpeşte sui spre părul tău rebel 

şi te măsor cu limbă despicală — 

dar n-am să-ţi dau de capăt niciodată... 


F /0MO VIATOR 

În noi virtutea capăt nu-i, ci cale, 
pe care merge omul pe cît poate, 
mereu atit de mic într-ale sale, 
dar rinduit mai mare peste toate. 


Măsură-avind dintii în Dumnezeu, 
sfinţirea lui atitea trepte suie, 

și de-ar sui întruna și mereu, 

va fi mai mult, dar nu va fice nu. 


A pus în noi destul să poată cere 
cel ce ne face slavei lui părtași, 
dar între noi și el mai e o vrere, 
ce ne rivneşte silnici și trufaşi, 
ştiind că slobozi sîntem, după fire, 
să nu iubim c-o singură iubire... 


CREZUI 

Crezui cîndva dreptății şi-astăzi ştiu 
că doar în cer dreptatea-i fără pată, 
şi-n strimbătate de-am căzul o dată, 
puieşte moartea-n 101 ce este viu, 


Crezui iubirii şi-nţeleg tirziu 

că doar pe cruce-ntreagă se arată, 
că nu-i iubire dacă-aşteaptă plată, 
cum nu-i plinire dacă nu-i pustiu. 


Crezui credinţei şi pricep prea bine, 
cînd dă amurgul iama peste noi 

şi vraf ne stau păcatele-napoi, 

că n-are preț nici o credință-n sine: 
cum fără-arcuş zadarnic e vioară, 
ce-i bun în noi cu fapta se măsoară. 


9 VA'/.9 590) 9) :35:feli, 


ÎNTRE DOUĂ IUBIRI 


SONETE ȘI FALSE SONETE 


mA 23 VL 


LA JUDECATĂ 


Credinţa dreaptă preț de singe are 

şi n-am s-o pun în cumpeni de eres, 
dar ştiu că decît ea e mult mai mare 
iubirea care-şi dă la fapte ghes. 


La Sfinta Judecată viitoare, 

nu ce-am crezut, nici cîte-am înțeles 
ne-ntreabă Dumnezeu pe fiecare, 

ci cît făcurăm binele de des. 


lar de-am greşit c-o iotă sau cu două, 
dar am trăit iubirea cu prisos, 

de-a dreapta lui, în haina nunţii nouă, 

ne pune cel ce-i mai întîi milos, 

şi unde-am fost c-un gînd sărac de vină, 
ne spală-n veci lumina lui cea lină. 


OJA R 


Mai mare-mi fu iubirea decit mine 
şi am jertfit înaltei ei splendori 
atita suflet şi de-atitea ori 

că nu mai ştiu ce taină viu mă ţine. 


Nici n-am habar acum, cind noaptea vine, 
de-om mai ajunge teferi pînă-n zori, 

nici de-s aievea ochii visători 

ce ard în para flăcării divine. 


O, rug aprins în slava cărnii mele, 

nici răni nu Simt, nici spaime nu mă fură, 
ci pin! la capăt rivna mea te-ndură, 
sperînd păcatul cel dintii să-l spele, 

ca într-o zi, mai plină şi mai pură, 
credința mea să nu mă mai înșele! 


a AR 4 DR 
ROSU 


litura 
d ar Mee 





Da 


„de apariţie 





Septembrie 2008 Nr. 9/213 PAG. 







OI, CEILALȚI... 
O lume ducem fiecare-n noi, 
de amintiri şi visuri rivnitoare, 
şi ea ne-o fi, în ceasul de apoi, 
mai mult decit ne este lumea mare. 


În lume eşti ce poţi, iar nu ce vrei, 
dar porţi în tine-o altă izvodire, 

şi dacă viața n-are-n ea temei, 

e poate moartea buna ei menire. 


Căci Dumnezeu ne-o da în veşnicie 


să fim ce-am vrut mai mult decit ce-am fost, 


ca unul ce ne ştie pe de rost 

şi l-a făcut pe om suflare vie, 

să poată fi, cu trup şi duh deodată, 
nu vis frumos, ci slavă-adevărată. 


> 
/NTERSTIȚIU 
Făpturii tale poate i-oi da de cap cîndva, 
dar azi pecetluită îmi stărui dinainte 
şi fiecare fibră din carnea la mă minte, 
şi fiecare vorbă înseamnă altceva. 


Ce gind ascuns te face să mi te dai cuminte? 


Ce vrajă mă aduce mereu în mreaja ta? 
Iubirea niciodată nu amăgeşte-aşa, 
iar disperarea n-are atit fior fierbinte... 


Te țin uimit în poală şi mina-mi fuge lină 
în JOS şi-n sus pe trupul zadarnic iscodil, 
cu cit mai necuminte, cu-atila mai străină, 
adulmecînd vedenii pierdule-n asfinţit, 

pe cind tăcut dospeşte, în noi şi peste noi, 
aluatul morţii care ne cere înapoi. 


FIAT MIHI 
Aceste fine mîini de domnişoară, 
ce-abia de ştiu să țină un condei, 
cu unghii mici, vopsite-ntiia oară 
în sîngeriul vajnicei femei, 


se arcuiesc în aer diafane 

şi par să fie miezul lumii viu, 
dar nu-s decît preludiile vane 
ale-ofilirii lor de mai tirziu... 


Sînt altele şi-aceleaşi, miriade, 

şi toate, vai, nu fac o Evă nouă! 

Dar dacă dintre ele numai două, 
împreunate-n rugă cum se cade, 

de-un fiat nou se-nvrednicesc, pe toate 
le-nghite sfinta Evei plinătate. 


Si VIRȘŞIRE 
Ce-am pus la cale tinăr, ca mai ieri, 
stau gata-acum, în toamna vieţii mele, 
cînd toate-mi par de două ori mai grele, 
să împlinesc cu bietele-mi puteri. 


Sint împăcal să văd că nu-s chiar rele 
şi lasă loc tirziu de mingiieri... 

O, vis superb, spre fapte noi te ceri, 
dar nu mai am o viaţă pentru ele! 


A doua şansă nu ne este dată, 
ci-avem, la cap, o singură măsură, 
oricit ne-ar fi rivnirea de bogată! 
Nu-i rodul începul, ci săvirşire, 

cît tot ce-i trup căderea o îndură, 
iar raiu-n noi e numai amintire... 


SOROC AVEM 
Deştepţi, frumoşi, puternici sau bogaţi, 
cu toţii sintem doar pin” la o vreme, 
şi nici măcar nu ştim ciţi ani ni-s daţi, 
sau moartea pe ce nume-o să ne cheme. 


Ne amăgim c-o zi, c-un ceas, c-o clipă, 
cu carnea tot mai veştedă mereu, 

cu-a minţii sau cu-a inimii risipă, 

ba chiar şi cu nădejdea-n Dumnezeu. 


Pămînt şi cer se fac în vise una, 
dar ce-i aievea moare lin în noi, 

şi nu e drum să ducă înapoi, 

nici vis destul să umple văgăuna... 
Oricit am fi de plini sau goi de sinc, 
soroc avem şi moartea şnur ne vine. 


















PAG. 12 Nr. 9/213 Septembrie 2008 





PUNCTE CARDINALE 


DIVIN MEDIE A LUI DANIE 


ÎN NOUA VERSIUNE IMENSA ue A LUI 









A Lia aa EN Cap. el p TEIDn int fiime Aliat teiicdi 
| | LA | 1 i z ji i sirgatoto + „Doi fi exaea selat combicey na Dute n rtae epitet . 
P RGA ORI U | i zi LIRĂ i-a sd! a um (batea memen cbebialiri reno 
păi Z UE Al ace exaluttamarătleaa ia / Tea miomeinLame gtă pura lina 
me , d pmapetoiepar ata (pia ceia iată ea e 
3 de (îpica pub mfânauile Ata. _ canrato It E] 


| TLonu ma CItio £ 10 (Pl amenbuc 
(ape ast dauamo ete prnlăi „mâante 


pzod e acqnuttar nele Pur Sa E 


CÎINTUL XV n Meet ra iruta 


ru clcaetes here 
Cîntul de față este unul dintre cele mai puţin epice ale 4 sli: lăliă ji 
poemului. Ajunşi la scara de la capătul celui de-al doilea cerc (al 
invidioşilor), cei doi poeţi o urcă sub călăuzire îngerească şi se trezesc 
în pragul cercului al treilea (al mînioşilor), unde sînt învăluiți de un 
fum înecăcios. Dante alternează, de-a lungul întregului cînt, 
descrierile cu dialogurile, versurile fiind pe alocuri destul de greoaie 
şi de obscure. Ideea centrală, subliniată de Vergiliu şi întărită prin 
vedeniile lui Dante, este că adevăratul bine se împarte fără să se 
dividă şi că milostivirea este esenţială în iconomia mîntuirii. 








1 Cam cit pină-ntr-al treilea ceas străbate 
din zori pe cer zglobia sferă care, 
ca pruncu-n joaca lui, să stea nu poate, 

4 cam tot atit avea drumeţul soare 
spre seară să mai facă-n calea sa: 
foi nopții-aci şi-acolo-abia-nserare. 

7 Pe fața noastră razele-şi vărsa, 
căci astfel ocolisem acel munte 
încît spre-apus prinsesem a umbla, 

10 cînd iată că simţii deplin pe frunte 
un foc de sus mai viu ca înainte, 


făcind de-uimire chipu-mi să se-ncrunle, 


13 drept care mina-mi înălțai cuminte 
şi streaşină privirii mi-o făcui, 
să pol aşa mai bine lua aminte. 
16 Cum află-mpotrivire-n drumul lui 
în apă sau oglindă-un licăr care 
nici sus, nici jos mai la distanţă nu-i, 
19 ci față de căderea pietrei are, 
cum experienţa şi-arta ne arată, 
în două părți aceeaşi depărtare, 
22 aşa părea şi-n fața mea să bată 
răsfrintul foc, încit îmi întorsei 
din raza lui privirea de îndată. 
25 „Aceasta oare, scump părinte, ce-i, 
de văzul meu s-o-ndure n-are spor 
şi către noi pare-a grăbi?", zisei. 
28 „Nu te mira că încă orbitor 
cerescul neam ți se arată ţie: 
e-un sol spre înălțimi îmbietor. 
31 Aceste lucruri vremea o să vie 
nu chin, ci desfătare să-ţi ofere, 
cir are-n simțuri firea vrednicie”. 
34 Ajunşi la cel ce-avea de sus putere, 
cu glas voios ne-a zis: „Intraţi acil”, 
pe-o scară ce mai mică zdroabă cere, 
37 Urniţi în sus, din urmă cint răzbi: 
Beati misericordes!, şi îndată 
şi: „Bucuros tu, cel ce-nvingi, să fii!” 
40 Doar eu şi cel ce-mi fu precum un tată 
suiam de-acum, şi mă gindii mergind 
să trag folos din vorba-i înc-o dată, 
43 Întors spre el, îl iscodii: „Ce gînd 
cel din Romagna avuse-n minte oare 
vorbind de cel «pe semen dezbrăcind» ”, 
46 Iar el grăi; „Păcatul cel mai mare 
ştiindu-şi-l, pe om să-l scape-ar vrea 
de ispăşirea lui chinuitoare, 


Baie 25 5 mai pe 08 i pe RAP ZID me (MI ae 


.. 


49 Cum rivna voastră este de-a avea 
din ce se-mparte între mulți şi scade, 
vă-mpinge pizma la ofiare grea. 

52 Dar de-ați avea voi rivnă cum se cade 
spre-a sferei celei mai de sus iubire, 
cu teama-n suflet nimeni n-ar mai şade; 

55 căci de «al nostru» cu cit fac vorbire 
mai mulți în cer, cu-altit le prisoseşte, 
şi-s plini cu toți de-a milei strălucire”. 

58 „Sătul, mai tare foamea mă-mboldeşte ”, . 
zisei, „decit de-aş fi tăcut din gură, 
iar indoiala-n mintea mea lol creşte 

61 Cum oare-un bun ce împărţire-ndură 
îi poate pe ma! mulți imbogăți 
decit le-ar fi la mai puţini măsură? ". 

64 Și către mine el: „Cum mintea-ţi ţii 
spre cele păminteşti, tu din lumină 
(ot numai bezne-ajungi a dibui, 

67 Infinitatea ce-i de taină plină 
a binelui de sus, ca raza-n stea, 
zoreşte către dragoste să vină. 

70 Atit se dă pe cit ardoarea-l vrea; 
iar de sporeşte mila iubitoare, 
şi harul prisoseşte peste ea. 

73 Cu cit mai mulţi iubesc în cer, mai tare 
iubirea creşte şi-n oglinda ei 
se văd mai bine toți şi fiecare. 

76 lar dacă sa din vorba mea nu iei, 
pe Beatrice ai s-o vezi, ce poate 
să-ți dea răspuns deplin la tot ce vrei. 

79 Pe lingă două, cată-acum de toate 
cinci rănile din frunte a scăpa, 
ce doar cu plins se lasă vindecate”. 

82 Să-i spun voiam: „Mă-ncred în vorba ta", 
cind mă văzui pe cel'lalt briu urcat, 
incit tăcui, în jur spre-a mă uita. 

85 Și deodată, de-un extaz furat, 
avui vedenia unui templu-n care 
mai multă lume s-ar fi adunat, 

88 iar o femeie zise, la intrare, 
cu dulce chip de mamă: „Fiul meu, 
de ce-ai cu noi asemenea purtare? 

91 /ată, mihniţi, şi tatăl tău, şi eu 
fe căutăm. Şi cum lăcu, pe dată 
pieri cum pier nălucile mereu. 

94 Dar alta se ivi, pe-obraz brăzdată 
de stropii ce durerea-i iscă-anume 
cind cineva o ciudă mare-arată: 


—.. — Ea 2 ama 





97 „De-i eşti stăpin cetăţii-al cărei nume | | 
fu disputat de Zei şi care-aduse | 
oată ştiinţa răspindită-n lume, 

100 0, Pisistrat, pe cel ce mina-şi puse | | 
pe-a noastră fiică, fă-l să-ndure chin!”. 
Și îmi păru că-l auzii cum spuse 

103 pe bunul domn, cu chipul lui blajin: 

„Cu cei ce ne urăsc ce-om face oare, 
de-i osîndim pe cei ce dragi ne țin? ”. 

106 Văzui apoi, aprinsă de turbare, 

o gloată ce pe-un tinăr lapida, 
urlînd: „Aşa, aşa, să se omoare!” 

109 Și îl vedeam pe el cum se pleca, 
chircit sub crunta morţii lui urgie, 
dar înspre cer ţintea privirea sa, 

112 rugind pe Domnul, din tumuli, să fie 
cu cei ce-l prigoneau îndurător. 
şi-avînd pe chip icoana milei vie. 

115 Cînd sufletu-mi se-ntoarse scrutător 
spre cele ce-s aievea în afară, 
chitii că nu-i nici falsu-nşelător 

118 Stăpinul meu îmi zise bunăoară, 
ca smuls din somn părîndu-i la vedere: 
„Ce ai de-ţi este umbletul povară, 

121 de-o leghe şi mai mult fără putere, 
cu Ochi ceţoşi şi pas împleticit, 
ca unul beat sau ce spre somn se cere? ”. 

124 „O, scump părinte-al meu, eu desluşit, 
de stai s-asculți”, zisei, „ţi-oi spune ţie 
ce-am fost văzut, de mersul mi-a smintit”. 

127 lar el: „Pe chip să porți şi măşti o mie, 

oricit de mic un gind ți-ar încolţi, 
AScuns să ştii că nu-mi rămîne mie. 

130 7ot ce-ai văzut a fost spre-a îndulci 
inima ta către-ale păcii ape, 
ce izvorăsc din vină de vecii. 

133 N-am întrebat «Ce ai» cum îndeaproape 
privind vreunu-n trup fără suflare, 
ce vede pare mai curînd să-i scape, 

136 ci-am întrebat spre-a te-ntări-n umblare: 
aşa să-i mişti pe leneşi se cuvine, 
spre-a se lrezi spre vrednică lucrare”. 

139 Prin asfinţit zoream noi pasu-a-l ține, 
pe cit putea privirea să răzbată 
prin scînteierea-acelor raze line. 

142 Şi iată că o ceață-ntunecată 
încet-încet porni să ni se-arate: 
n-aveam cum ne feri de ea şi-ndată 

145 suflu şi văz ne-au fost de-a valma luate. 








PUNCTE CARDINALE 


Septembrie 2008 Nr. 9/213 PAG. 13 





„INTR-O CIVILIZAȚIE TRADIȚIONALĂ E APROAPE DE NECONCEPUT SĂ ALBĂ CINEVA 


PRETENȚIADEA 


-ȘI REVENDICA PROPRIETATEA ASUPRA UNEI IDEI, IAR DACĂ O FACE, ÎȘI PIERDE 


ORICE CREDIT ȘI ORICEAUTORITATE, FIINDCĂ IDEEARESPECTIVĂSE VAREDUCE LA UN SOIDE FANTEZIE 
FĂRĂ IMPORTANȚĂ REALĂ. DACA O IDEE E ADEVĂRATĂ, EA APARȚINE CELOR CAPABILI S-O 
INȚELEAGA; DACĂ E FALSĂ, NU E NICI UN MERIT S-O FI INVENTAT. O IDEE ADEVĂRATĂ NU POATE FI 


NOUA, PENTRU CA ADEVĂRULNU E UN PRODUS ALSPIRITULUI UMAN, CLEXISTĂ INDEPENDENT DE 
NOI. NOI TREBUIE DOAR SĂ-L CUNOAŞTEM...” (RENE. GUENON) 


IV. CRIZA SUFLETULUI MODERN 


(Urmare din numărul trecut) 


REFORMA LA REFORMĂ 


Inlocuirea tradiţiei cu cele două forme de 
autoritate, cea filozofică a lui Aristotel şi cea 
administrativă a Papei, precum şi confuzia adusă de 
numeroasele şcoli filozofico-teologice au creat 
condiţiile unei confuzii încă şi mai mari — Reforma. 
Această mişcare apare în acea parte a Apusului care 
n-a cunoscut creştinismul decât în forma sa oficială, 
impusă de sabia lui Carol cel Mare şi de urmaşii săi, 
adică în lumea germanică. 

Reforma pleacă de la câteva idealuri accepta- 
bile: refuzul indulgențelor (devenite mijloc de susținere 
a luxului înalţitor clerici), sfințenia căsătoriei (calitate 
ce-i fusese răpită din pricina unei etici prea riguroase 
şi exagerate), afirmarea libertăţii umane în locul 
supunerii. De la aceste idealuri la ceea ce s-a ajuns e 
un drum lung, ce va duce la miile de secte neo- 
protestante din timpul nostru... op P 

Ca să se ajungă la această situaţie, trebuia să 
se introducă o inovaţie care va arunca în aer totul: 
| refuzul Tradiţiei. E adevărat ea nu mai era de mult 
timp în Apus decât o vorbă goală. Cum am spus, ea 
fusese demult înlocuită cu autoritatea, care permisese 
la rândul ei modificarea dogmelor şi practicii 
bisericeşti. Luther nu face decât să arunce peste bord 
un cadavru care, ca şi Cidul, speria spiritul de inovaţie 
cu orice chip. O dată înlăturat, confuzia totală putea 
să apară. Procesul era inevitabil şi începuse cu multe 
secole în urmă, cu prima reformă: Catolicismul. 
Singura garanţie a credinţei ajunge Scriptura. Oricine 
ştie însă că orice text are mai multe nivele de lectură. 
Accesul la un nivel de lectură mai profund presupune 
posesia unei chei de interpretare. In lipsa ei te 
mulțumeşti cu litera exterioară. Ea se comunică 
tuturor, dar e insuficientă. Tradiţia este în Răsărit cheia 
înțelegerii Scripturii și presupune existența unei linii 
de continuitate, de la Sf. Apostoli până azi. 


Teologul rus Nikolai Leontiev zicea că, dintre 
toți cei ce se războiesc cu Dumnezeu, majoritatea se 
războiesc în realitate cu ţârcovnicul, adică cu viziunea 
lui asupra existenței, cu nivelul lui de lectură a Scripturii, 
cu nivelul lui de trăire a credinţei. Şi avea o imensă 
dreptate. Căci, aşa cum spunea David în Psalmi, La 
izvor apa e curată, dar la vale e întunecată, arătând 
datoria fiecărui căutător al credinţei să caute la izvor, 
acolo unde țâşneşte apa cea curată şi răcoritoare a 
sufletului. 

Pentru Apus, însă, această sarcină e şi mai grea, 
deoarece timp de 1000 de ani şi mai bine firul 
continuității Tradiţiei a cunoscut mai multe întreruperi. 
De acum, însă, doar rațiunea singură a persoanei are 
criteriile credinţei [1]. Cum spunea Boileau: Orice 
protestant e un Papă cu Biblia în mână. Adică fiecare 
individ poate avea propria interpretare având drept 
criteriu doar raţiunea sa. 

Remarca lui Boileau stârneşte minte o altă idee: 
oare Papa, ca rațiune singulară, avea dreptul să fixeze 
ori, să, modifice, doeme,ale, credintei, după, bunul său 


„plac? Nu era oare un precedent periculos? O invitaţie 


la a-l imita? Părăsirea unui principiu eclesiologic comun, 


„de către latini, a deschis drumul acestei evoluţii, ce 


avea să ducă la a doua reformă. 

De la principiile acceptabile iniţiale, datorită 
acestor cauze, reforma ajunge la inovaţii aberante: 
O negarea de către Luther a liberului arbitru şi 
introducerea doctrinei predestinării; 
9 respingerea majorităţii Tainelor, cu excepția 
Botezului, Euharistiei şi Pocăinţei; 
9 introducerea sacerdoţiului universal; 
e Calvin şi Zwingli denaturează învăţătura despre 
păcatul originar; 
9 Calvin şi Zwingli resping cultul sfinţilor şi al icoanelor; 
9 Karlstadt neagă prezenţa reală a Domnului în 
Euhanistie; 





' Petru Rezuş, Ortodoxie şi Catolicism, Ed. România Creştină, 
1999, pp. 51-69. 


9 socinienii radicali neagă divinitatea lui lisus Hristos; 
e sc pierde credința în învierea trupurilor; 
9 desființarea monahismului. 

Şi toate acestea reprezintă doar începutul 
Reformei. Urmaşii spirituali ai lui Luther vor prelua 
metoda și îl vor desființa pe chiar profesorul lor, 
demolând ceea ce mai rămăsese valabil în 
protestantism. Un relativism neîntâlnit până atunci în 
lumea creştină îşi face loc spre a pregăti umanismul 
epocii moderne. Deja pe la 1525 el scna: „Nu este 
nici unul dintre evanghelicii noştri care să nu fie astăzi 
de şapte ori mai rău ca înainte, răpind bunul altuia, 
minţind, înşelând, mâncând, îmbătându-se şi dedându- 
se tuturor viciilor, ca şi cum nu ar fi primit cuvântul 
mântuitor”. 

Această stare de lucruri a generat şi o mişcare 
contrară în cadrul protestantismului, ce dorea 
reîntoarcerea la o veche tradiție dogmatică. În timp, 
această orientare a dus la studierea textelor vechi, la 
învăţarea limbilor ebraică şi aramaică, pentru a se putea 
studia semnificaţia „originară” a Sfintelor Scripturi. 
Chiar în ultimele decenii, în cadrul protes-tantismului, 
ca şi al catolicismului, a apărut o mişcare de 
reîntoarcere la studiul Sfinţilor Părinţi din primele 
secole, mişcare ce descoperă treptat fondul comun 
al tuturor cultelor creştine — singurul pe baza căruia 
se poate înainta în mişcarea ecumenică. E, într-un 
fel, descoperirea propriului sâmbure de ortodoxie, 
dincolo de vicistitudinile provocate de vremun. 

Reforma a avut urmări importante şi în plan 
social-economic. Cum observa şi Hegel [2], sărăcia 
nu mai este considerată un scop sau un ideal moral ci 
mai moral este să trăieşti din munca ta şi să te bucuri 
de ceea ce produci. Acum proprietatea este conside- 
rată un drept divin. Această viziune asupra vieții va 
încuraja dezvoltarea capitalismului, acumularea de 
avuţii şi satisfacerea tuturor dorințelor cu ajutorul 
banilor, ducând la mercantilismul, hedonismul şi 
consumismul vremurilor noastre. 

Viziunea protestantă va pregăti iluminismul şi 
revoluțiile burgheze ale secolelor XVIII-XIX, cu tot 
cortegiul de concepții materialiste şi ateiste care le 
caracterizează, protestanții fiind la baza primelor 
revoluţii burgheze din istorie: cele din Olanda şi Anelia. 
Va urma în curând instalarea acestor concepţii în 
universități şi apoi în mai toate şcolile publice, prin 
intermediul cărora vor impune o nouă We/tanshauung 
— proprie lumii moderne desacralizate. 

(Va urma) 
Viorel ROSCA 


? Prelegeri de istoria filozofiei, Ed. Academiei, 1964, vol Il, 
pp. 339-347. 





Fi 
- 


Se aur 
_ fra f y Ş 


pă 2 
Ps: 3 mit 


Zap 
A (a 
Pl [i 
ip: 4 
PI a ad 


ri 
7, 





LATA 


. 
*» 


> 

A îi 

Y, [d 
DA : ELI 

9, 4 Li > - $ ” i. . | P f ua. 


DA, 
E, ă LA 
ia 


cd Son 


pr Late ret, 

) ir PI: PA i 
Pi 4 4 P a 
, PR ci și Ap i 

Dai A Pee e ÎN 


e 


PI PER nai ) 
“ LA 7 
pla 


î. sri, . 
- AA i 5 
[ă MD Ş 


CA 
NA ae AR 


i ah, Pl ai! 
au d A 1) 
y i NI 
sa De ja 
Ş NI 


AŞ Y [] e N 
APA ÎN di 


Ls . 
PL a Aba 
Se 


i Sa să : 
a Aa pie 
gi? 


E, j Saca . 


el 


„Ada 





a. 


N td ă 
DA Sf 3 „a 


pi 
A 


ERE i n da Aa e aia dee Dea Aa aaa = 303 ai 
. aaa 


RI] 
A 4; 


f : 


pei ra - 
ez de 
* 


A fie 
(| 
a 3) La 


„ 








PAG. 14 Nr. 9/213 Septembrie 2008 





În ultimele aproape două decenii substantivul REFORMĂ a fost şi mai este încă atât 
de des folosit în discursul oficial şi în mass-media încât pare să se fi golit complet de 
conținutul său firesc. 

Ceea ce are loc acum în sfera instituţiilor şcolare, la nivelul organizării şi a 
activităților desfăşurate în cadrul acestora, poate fi definit mai degrabă drept 
CONTRAREFORMĂ. Şi acesta din cauză că sensul transformărilor din domeniu nu înseamnă 
(re)dobândirea de către şcoală a fireştii calităţi de instituţie de cultură menită să educe și să 
instruiască. Ceea ce se întâmplă cu şcoala şi în şcoală, de ani buni, are rădăcini adânci în anii 
regimului comunist, iar “brambureala” numită demagogic „reformă” nu este nicidecum 
menită a se constitui în măsuri şi fapte capabile să redea și să consfințească rolul şcolii şi 
demnitatea slujitorilor catedrei. 

In haosul general care a cuprins România “perioadei 
de tranziție” (înspre unde şi înspre ce?), şcoala este una dintre 
verigile esenţiale ale “sistemului ticăloşit”, din perspectiva 
consecințelor cu rol decisiv pe care le are, pentru viitor, implinirea 
sau neimplinirea menirii acestei neglijate instituţii. 

În anii regimului comunist, după reforma din august 
1948, şcoala a fost transformată, la fel ca toate instituţiile statului, 
în anexă şi instrument al partidului unic, cu rolul de principal 
modelator al “omului nou”, concomitent cu sfărâmarea brutală 
a legăturilor fireşti ale acesteia cu Biserica. Aparent, perioadei 
postdecembriste îi corespunde un nou rol cu care este investită 
școala. În numele cultivării valorilor democrației, libertăţii, 
drepturilor omului (şi a altor aparente “valori”), instituţia de care 
depinde în măsură covârşitoare viitorul, sănătatea morală şi civică 
a oricărei societăți (şi a întregii umanităţi, în definitiv), a devenit 
de nerecunoscut. Mârlănia şi violența, chiulul şi frauda, impostura 
şi înşelătoria, exhibiționismul şi desfrâul, prostul gust şi subcultura, 
nemunca şi fărădelegile de orice fel, inclusiv prostituţia şi 
pruncuciderea, nu doar că nu ocolesc şcoala, dar în copleşitor 


de multe cazuri şi-au găsit aici ocrotire şi chiar deplină înflorire. 
xx 


[=] 
LE! 


SII II Si 5» 


NI aa 3 


DARA RaDII ARIS 58a2 5 aaa 


Afirmarea şi împlinirea profesională în regimul 
comunist era decisă de partidul-stat şi de “calitatea” dosarului personal, caz în care ultimul 
cuvânt îl avea Securitatea. În actualitatea “tranziţiei”, a vremurilor “băieţilor deştepţi”, 
factorii decidenţi ai perioadei “antedecembriste” au fost înlocuiți, în mare măsură, de forța 
financiară şi de poziţiile deţinute în structurile de putere ale celor implicaţi. 

Finalitatea activităţii şcolare în “orânduirea socialistă” însemna asigurarea mâinii 
de lucru ieftine a “oamenilor noi” pentru toate sectoarele “societății socialiste multilateral 
dezvoltate”, cu excepţia structurilor puterii nomenclaturist-securiste, domeniu rezervat şcolilor 
cu “regim special”. În era economiei de piață şi a globalizării, şcoala românească pregăteşte 
mână de lucru (tot) ieftină şi pentru extern, şi pentru acasă, unde economia este mai mult una 
a tranziţiilor dubioase, a muncii la negru şi a evaziunii fiscale decât a legalităţii, eficienţei şi 
bunăstăriii generale autentice. 

Ceea ce s-a vrut a fi reforma şcolii româneşti din ultimele aproape două decenii, de 
cele mai multe ori a devenit prilej de execiţii retorice, mostră de demagogie şi populism 
ieftin, cu ţintă prioritar electorală. Fără temei etic, orice inițiativă reformatoare rămâne, dacă 
nu doar un exerciţiu teoretic, un demers cu consecinţe practice cel mai adesea negative. Un 
Cod Etic Profesional al slujitorilor catedrei ar trebui să fie temeiul pe care să se edifice toată 
legislaţia privind şcoala şi domeniul educaţional, inclusiv (dar nu în ultimul rând) Statutul 
Personalului Didactic, Despre care valori etice şi despre ce fel de moralitate mai poate fi 
vorba când fraudarea examenelor cu complicitatea educatorilor, dar mai ales de către 
dascălii înşişi, rămâne o problemă la ordinea zilei, omniprezentă? Și nu de ieri, de alaltăieri! 

Din păcate, şcoala românească a începutului celui de-al treilea mileniu creştin nu 
cultivă valori autentice, dincolo de aparența strălucitoare a laurilor victoriilor olimpice. Intr- 
o lume a corupției generalizate, nici nu are cum să o facă. Într-o realitate cotitiană a 
contrafacerilor şi a imposturii, şcoala şi slujitorii ei se află într-o concurență inegală, şi fără 
șanse, cu factori perturbatori antieducaţionali cu mare forță de impact, într-un climat general 
socio-politic grav alterat. Demersul educativ al şcolii este sabotat de către mass-media, în 
primul rând, adesea și de către familiile învăţăceilor, iar din inerior se manifestă o autosabotare 
permanentă, directă sau indirectă. 


DECEBAL VOICA 


NAUFRAGIUL 
ANUNȚAT 
A je a 
ȘCOLII: 
ROMÂNEȘTI : 


LA 2RI8a22I Sa EEE aa 3 aa 


PUNCTE CARDINALE 


“Industria meditatiilor” continuă să funcţioneze din plin din multe cauze Mai ales 
în învățământul preuniversitar, slujitorii catedrei “se bucură” de o condiție material-salarială 
cel mai adesea jenantă. Premiile, salariile şi gradaţiile de merit se acordă, de obicei, in 
functie de eradul de servilism arătat mai marilor, iar nu de nivelul competenţei profesionale 
Ț are în munca educațională. În ansamblul său, corpul didactic 


şi al gradului de autentică implic rp! | 
ate şi coeziune categorie ocupaţional-profesională din 


este cea mai lipsită de omogenil 
România. Toate componentele acesteia se constituie teoretic în slujitori ai catedrei, de la 
la autentici magiştri, inclusiv universitari, dăruiți muncii 
nştiințelor, de cunoaştere a 


“dascăli de ocazie” — necalificaţi 
sisifice de modelare a caracterelor, de trezire şi luminare a co | 
lumii şi clădire a competenţelor. Greu de cuantificat proporția lor, dar realitățile din domeniu 
dovedesc fără tăgadă că cei din urmă se află în minoritate, 
dacă nu ajung să constituie chiar cazuri cu totul izolate. 
Masa personalului didactic din învăţământul 
preuniversitar este profund neomogenă. Prost plătită, nu se 
dovedeşte capabilă de acțiuni coerente în vederea dobândirii 
poziției şi statutului de demnitate și prețuire pe temeiul 
profesionalismului autentic şi prin fermitatea exigenţelor. De 
asemenea, sindicatele din domeniu nici pe departe nu 
îndeplinesc cerințele de apărătoare ale intereselor salarial- 
profesionale. Într-o asemenea nefirească (ne)aşezare a 
lucrurilor, nu mai este de mirare că oferta-pomană a unui 
oarecare primar de sector al Bucureştiului a fost “onorată la 
orămadă” de o mulțime de dascăli. În locul unui refuz demn, a 
unei repudieri categorice a unei asemenea “oferte” cu 
condiționări electorale, s-a dat dovadă de o ruşinoasă lăcomie 


de pomanagii, gata de îmbulzeală la ospătare gratuită. 
Ax 


Lă 


Iniţiativele pretins reformatoare s-au concretizat, cel 
mai adesea în ultimii ani, în acțiuni şi măsuri care pot fi calificate 
oricum, numai autentice înfăptuiri pe calea însănătoşirii şi 
normalizării activităţii şcolare nu. Desființarea examenului de 
capacitate, la încheierea ciclului gimnazial, după ce abia fusese 
introdus, şi apoi rebotezat “teste naţionale”, şi înlocuirea lui cu 
făcătura numită “teze unice” (desigur, tot naționale) nu a făcut decât să adâncească haosul 
din şcoală şi să încurajeze corupția. să golească de conţinut procesele cognitiv-educative. 
Astfel, scopul activităţii şcolare (nu i se mai poate spune “de învăţare”) nu mai sunt 
cunoştinţele temeinice. ci notele mari/maxime obținute pe căile cele mai dubioase. 

Scandalurile generate de modul în care s-a desfăşurat examenul de bacalaureat în 
sesiunea din vara 2008 (sunt edificatoare cazurile Sighet. pentru modul în care se aplică şi 
funcționează metoda “taxa de protocol”, şi Bucureşti. pentru metoda “profesorul 
supraveghetor complice la fraudă”) nu surprind pe nimeni care a avut ori are legături oricât 
de neînsemnate cu şcoala românească a ultimei jumătăţi de veac. Frauda nu este invenţia 
ultimelor decenii, ea a fost “implementată” ca metodă “revoluționară” încă de la înstăpânirea 
comunismului în România. Moştenitorii-profitori ai (ne)trecutei “rânduieli”, prin pseudo- 
reformele înfăptuite, nu asigură decât continuitatea lor la putere şi conservarea structurilor 
vechi. De la neaflarea întregului adevăr despre toate crimele şi nelegiuirile regimului comunist 
la neinculparea şi judecarea autorilor cunoscuţi ai omuciderilor din decembrie 1989 şi de la 
mineriade până la marile jafuri economico-financiare postdecembriste şi fraudarea 
examenelor de orice natură şi de la orice nivel, totul se înşiruie într-un lanţ al nesfârşitelor 
fărădelegi rămase nepedepsite. 

După atâta agitaţie reformatoare în toate sectoarele societății româneşti, mai ales în 
domeniul privind şcoala şi învățământul, instruirea şi educaţia tineretului, efectele sunt din 
ce în ce mai vizibile, dar numai în componentele lor negative. Ansamblul activităţilor şcolare 
devine din ce în ce mai gol de conţinutul esenţial, cel privind EDUCAŢIA. Numai prin 
însuşirea armonioasă de valori moral-religioase, culturale şi artistice, numai prin credință, 
cunoaştere şi creaţie se poate EDUCA omul cu adevărat. Dar cine pe cine mai educă azi? 
În ultimele aproape două decenii, aşa cum observam şi la început, substantivul REFORMĂ 
a fost şi mai este încă atât de des folosit în discursul oficial şi în mass-media încât pare să se 
fi golit complet de conţinutul său firesc, până la a deveni chiar un fel de campanie... 
antieducaţională. 


II 23 5 


(Va urma) 


Nicolae POP 


leagă sediul asociației, cimitirul foştilor deținuți politici de 
lângă Cimitirul Central, cu monumentul lui impunător, 
spațiul şi fondurile pentru Monumentul Memorial Poarta 


Pe 16 iulie 2008 ne-a părăsit Decebal Voica, cel ce 
văzuse lumina zilei la 27 ianuarie 1920, pe țărmul Pontului 
Euxin, De pe vremea când era elev al Liceului „Mircea cel 
Bătrân” din Constanţa, viaţa lui Decebal s-a confundat 
practic cu istoria Legiunii și cu idealul ei, pe care l-a slujit 
cu sfințenie până în ultima clipă. A trăit ca fde-ist 
efervescența evenimentelor aspre și tulburi ale anilor 1938- 
1939, când a fost lichidată în mare parte elita Mișcării 
aflată în lagăre, A participat efectiv la evenimentele din 3- 
6 septembrie 1940, apoi la cele ale controversatului 
ianuarie 1941, după care va începe nesfârșitul calvar al 
prigoanelor antonesciene și comuniste, 

A fost arestat, judecat și întemnițat la Aiud, de unde 
va fi apoi trimis, alături de camarazii săi, la Centrul de 
Instrucție Sărata, „bun de front și moarte”, îmbrăcat cu 
echipamentul de mercenar — nu de ostaș român, A trecut 
malurile în flăcări ale Nistrului în „Batalionul morţii”, 


până în stepa kalmucă, unde cade prizonier, Refuză 
înrolarea în diviziile trădătoare ale Anei Pauker, conduse 


de foşti caporali făcuţi generali peste noapte, şi e trimis în . 


lagărele de prizonieri timp de patru ani şi jumătate, dincolo 
de Cercul Polar, la Oranki şi Vorkuta. 

La întoarcerea în țară e trimis direct în temnițele 
ridicate pe meleagurile noastre de autoritățile imperiale de 
la Viena, pe atunci pentru românii lui Horea și lancu, și 
ulterior redestinate de comuniștii lui Dej românilor din 
„rezistenţă”. Eliberat o vreme, apoi din nou arestat și 
condamnat, va cunoaște coloniile de muncă forțată de la 
Giurgeni, Grindu, Salcia, Periprava... 

Spre sfârșit de veac ne-am reîntâlnit, după acel 
sângeros și neelucidat decembrie '89, la sediul Asociaţiei 
Foștilor Deținuți Politici, constituită în grabă, dar și cu 
ardoare, De numele lui Decebal Voica = preşedinte mai bine 
de un deceniu al filialei A.F.D.P.R, de la Constanţa — se 


Albă, De numele lui se leagă ordinea, disciplina, unitatea 
din rândurile membrilor, până în ziua când a fost 
„detronat” din funcție, printr-o manevră specifică 
perioadei de tranziție, de mai marii de atunci. Şi de numele 
lui se mai leagă și activitatea filialei constănțene a Fundaţiei 
Culturale „Profesor George Manu”, cinstitoare a memoriei 
şi valorilor legionare. 

Mă opresc, Decebal C, Voica, Tu pleci pe drumul 
făr' de întoarcere, cu împliniri şi neîmpliniri, dar cu aceeaşi 
frunte senină, lar noi, după ultimul salut, ne vom întoarce 
mai singuri și mai săraci la vetrele noastre, dar ne vom 
aduce aminte de frumusețea celor făcute de tine, de cinstea, 
corectitudinea și bunătatea cu care ai trecut prin viață. 


Odihneşte-te în pace sub cupola de lumină a celor ce 
veghează veşnicia! 


George CUŞA 








Ş 
Dn 


Practica ziaristică a lui Pamfil Șeicaru 
şi înființarea ziarului Curentul 


(urmare din numărul trecut) 


Pe timpurile acelea, lon Vinea, unul dintre marii 
colaboratori al lui Șeicaru, aprecia extrem de clar situaţia 


din ţară şi o spunea fără complicațiile obişnuite: Imediat. 


după război, pescuitorii în ape lulburi încercau să profite de 
situaţia care se instalase în țară. Răspândeau pretulindeni 

ozinci de dezbinare şi, ca demagogi de răspântie, făgăduiau 
marea cu sarea, desfiinţarea impozitelor, expropierea totală, 
ca şi împărțirea bunurilor, Dincolo de Nistru, în ţara vecină, 
revoluţia bolşevică făcea ravagii şi se părea că România 
pornea în aceeași direcţie, Slăbiciunea clasei conducătoare 
încuraja anarhia şi, cu ajutorul agenţilor bolşevici, ca se 
răspândea cu o viteză fenomenală, fără ca autorităţile din 
țară să întrezărească pericolul și să facă ceva împotrivă. 
Pentru stăvilirea acestui pericol, care se profila din ce mai 
mult, era nevoie de o reacțiune, Când se afla pe frontul din 
Moldova, Şeicaru observase dezastrul din armata rusă, ca 
și destrăbălarea soldatului rus sătul de război, Ceva trebuia 
pus în mișcare, în aşa fel ca primejdia să fie imediat stăvilită. 
Meritul său în lupta contra comunismului a fost enorm și 
cred că este momentul să fie scos în evidenţă. E| fusese 
primul care văzuse pericolul ce se contura şi înțelesese 


PUNCTE CARDINALE 


SA MĂ FOS 6) 


Un erou al întregirii 
naționale şi cel mai 
mare jurnalist român 
al secolului XX 


imperativul vremii. Dar. ca să facă ordine în balamucul care 
se instala în țară, avea nevoie de o publicaţie, o gazetă în 
stare să înfrunte opinia publică. Ajutat de un grup de scriitori 
şi gazetari, sosise momentul să înfiinţeze ziarul de care avea 
Nevoie. 

Şi acum sunt nevoit să parafrazez Geneza şi pe 
gazetarul Ion Vinea. Cu alte cuvinte, trebuie să spun că la 
început a fost... Cuvântul. Prin 1924, Şeicaru auzise că pe 
undeva prin țară exista un inginer numit Titus Enacovici, 
colecționar de tablouri. El devenise milionar cu atelierele 
sale volante pentru reparaţiile bine plătite de Căile Ferate. 
Şeicaru n-a stat mult pe gânduri, l-a căutat, l-a găsit şi, 
profitând de naivitatea lui, i-a făcut o propunere: înființarea 
ziarului Cuvântul, cerându-i suma de aproximativ 12 miloane 
de lei. Se pare că Enacovici nu fusese în stare să reziste 
farmecului lui Şeicaru; i-a dat banii ceruți, lăsându-se atras 
într-o aventură de idealism, fiind numit chiar director. Cu alte 
cuvinte, s-a lăsat atrenat în această afacere, dar mai degrabă 
fiind convins că banii fuseseră aruncaţi pe fereastră. 

Cuvântul, O gazetă încărcată cu greutățile inerente unui 
ziar nou, părea dinainte sortit catastrofei, deoarece lipseau 
cititonii. Era ziarul unei elite intelectuale, care se completa 
cu lumea politică şi cercurile parlamentare. Tot cum o spunea 
Ion Vinea, Șeicaru nu era mulțumit, situația ziarului nu era 
strălucită, Ca să o schimbe, Șeicaru începuse să publice o 
serie de articole. în.care, sinceritatea. lui. adesea brutală era 
încununată de stilul său tăios, faustic şi picant. Neîndurător şi 
violent, înțelesese foarte clar dorinţa cititorului şi ce îl interesa 
să găsească în ziarul pe care îl avea în mână. . 

Pamfletele lui Șeicaru, de o violență profetică, puseseră 
stăpânire pe cititori, iar ziarul începuse să fie citit şi mult 
căutat. Era o apariţie mai mult occidentală, care nu putea fi 


comparată cu presa de atunci şi devenise revista unei elite. 


intelectuale. Prin 1926, venise momentul să se completeze 
rândurile redactorilor. Revista avea nevoie de cineva care, în 
fiecare duminecă, trebuia să scrie rubrica teologică. Căutase 
pretutindeni omul corespunzător și îl recomandase pe 
profesorul Nae Ionescu, Atunci când îl propusese, Șeicaru ar 
fi trebuit să ştie cine era Nae lonescu*. N-a durat mult şi 
adevărul a fost făcut cunoscut de Nae Ionescu însuşi. El nu 
se mai putea stăpâni, realitatea trebuia ştiută, şi declarase că 
era carlist şi admiratorul viitorului rege Carol al II-lea. Printre 
altele, spunea că abia aştepta revenirea lui în țară, ca să 
valorifice cartea prinţului Carol, pe care o credea imbatabilă. 


Septembrie 2008 Nr. 9/213 PAG. 15 


Între timp, se împrietenise la cataramă cu Grigore lunian, 
unul dintre personajele interesante din tabăra naţional- 
ărăniştilor. Amândoi erau convinşi că, imediat cum se va 
urca prinţul Carol pe tron, ei îl vor duce de mână în direcția 
pe care şi-o doreau. O iluzie fără margini pusese stăpânire 
pe Nae Ionescu, pe care, către sfârşitul anului 1933, o va 
regreta, în închisoarea unde fusese aruncat de mult 
așteptatul lui rege. Carol, devenit rege şi cu ajutorul lor, 
dorea să conducă numai el singur, n-avea nevoie de ajutor. 
În spatele lui se afla conducătoarea camarilei, duduia 
Lupescu, amanta lui. Obligaţiile de recunoştinţă nu-l 
interesau şi în capul lui avea cu totul alte preocupări. Nu era 
ceva de neînțeles: caracterul lui Carol al II-lea nu era la 
înălțime, lucru prea bine cunoscut de toată lumea 

În iunie 1930, după venirea prințului Carol în țară, 
Nae lonescu îşi luase locul în camarila viitorului rege. 
Organizaţia de dreapta Garda de Fier îl făcuse chiar 
ideologul ei, fără să se gândească la faptul că Nae Ionescu 
poate n-ar fi meritat onoarea făcută. Sunt sigur că pe timpurile 
acelea nu se ştia ce se ascundea în spatele lui. Arivist fără 
concurență, Nae lonescu n-avea nici un fel de convingeri. 
Cu toate că se ştia ce fel de caracter avea, legionarii îl 
promovaseră demizeu. Nimeni nu realiza că trecerea lui la 
legionarism se datora unor interese personale. Aştepta cu 
răbdare să urce scările în Olimp, să fie la apogeu şi să 
dovedească cine era el. Laudele aduse de legionari față de 
persoana lui erau probabil o mulțumire pentru articolul 
publicat în Cuvântul, în care se scria: /. G. Duca va trebui 
asasinat. 

Sfătuit de Nae Ionescu, Carol al II-lea, în lupta cu 
partidele politice din ţară, a încercat să folosească Garda 
de Fier pentru planurile lui, dar n-a reuşit. Garda de Fier nu 
s-a pretat acestui joc: legionarii aveau o socoteală personală 
cu partidele istorice din România şi nu voiau să se pună la 
dispoziţia regelui. În orice caz, profesorul credea cu tărie 
că planurile lui mergeau în aceeaşi direcție cu cele ale lui 
Carol al II-lea şi aştepta. Tot la sfatul lui Nae Ionescu. Carol 
al II-lea îl numise la conducerea guvernului român pe 
Gheorghe Gh. Mironescu, care era țărănist. Din cauza lui 
Carol al II-lea, care nu se ţinuse de cuvânt şi îşi adusese 
amanta la Bucureşti, luliu Maniu îşi dăduse demisia. Cu 
demisia lui Iuliu Maniu, era nevoie de un nou guvern în ţară. 
Timpul însă trecea, nimic nu se întâmpla şi. văzând,că tot 
ce plănuise el se ducea pe gârlă, Nae Ionescu părăsise 
Palatul Regal la sfârşitul anului 1933, iar în scurtă vreme 
este băgat la închisoare de marele lui prieten încoronat. 
Când a fost eliberat, s-a pus imediat la dispoziţia legionarilor, 
cu speranţa că în sfârşit va obţine victoria de care avea 
nevoie. In realitate, profesorul nu era în stare să formuleze 
nici cea mai mică concepție ideologică originală, dar, în 
cercuri mai răstrânse, spunea fără neruşinare că iniţiatorul 
organizaţiei de dreapta legionare era el însuşi! Corneliu 
Zelea Codreanu mai că nu exista! 


(Va urma) 


Ren Al. DE FLERS 
(Mânchen) 


* Redacţia ține să precizeze că nu împărtăşeşte optica 
autorului asupra lui Nae lonescu, 


si — —— ud Op , x e A x, — | E: —— = Sue 
D] «LpPICIA Q'] ÎN A (A ) A ICĂLA Ar) 
- SI ma n 0 A | i LA E EP ÎI Fa 
A) N e] ) |N ţ bl | Y SD, Î LS & &_ % ! Ă ș i 5 IP, N  Ș ( Y | j 


Anul trecut, la Editura Puncte Cardinale, a apărut micul volum Biserica, Sinagoga, Loja. Ispitirea din Carantania, Drumul Damascului, Disoluţia 
masonică, semnat de Mihail Gavril. Tirajul fiind aproape epuizat, mulți cititori interesați nu și-au putut-o procura ca atare, drept care am răspuns 
sugestiei de a republica în revistă, sub formă de serial, paginile introductive și partea a treia a cărții (cea referitoare la francmasonerie în raport cu 
religiile biblice). Ajunși la capătul serialului, publicăm în încheiere, așa cum am promis, lista principalelor surse bibliografice folosite de autor în studiul 


asupra francmasoneriei. 





LOJA: EREZIE, NEOPĂGÂNISM 
Anexă bibliografică * 


Comănescu, Radu, Emilian M. Dobrescu, Franc» 
masoneria. O nouă viziune asupra istoriei lumii civilizate, 
vol. |, Ed. Valahia, Bucureşti, 1991, 

Comănescu, Radu, Emilian M. Dobrescu, Franc: 
masoneria. O nouă viziune asupra istoriei lumii civilizate, 
vol, II, Ed. Europa Unită, București, 2004, 
Comănescu, Radu, Emilian M. Dobrescu, Istoria Franc- 
masoneriei universale (926-1 960) şi Istoria Franc- 
masoneriei române (1734-1991), vols, I-II, Ed. Tempus, 


Bucureşti, 1992. 





Comănescu, Radu, Emilian M. Dobrescu, /storia Franc- 
Masoneriei (1960-1968), vol. LII, Ed. Tempus, București, 
1995, 

Leadbeater, C. W,, Francmasoneria. Rituri şi iniţieri, Ed. 
Herald, Bucureşti, |. a. 

Lhomme, Jean, Edouard Maisondieu, Jacob Tomaso, 
Dicţionar tematice şi ilustrat al Francmasoneriei, Ed, 
Libripress, Bucureşti, 2002. 

Marques-Rivitre, Jean, Ritualurile secrete ale 
Francmasoneriei după arhivele Marelui Orient şi ale 
Marei Loji a Franţei, ed. a |l-a, Ed. Herald, Bucureşti, 
2005. 

Mattogno, Gian Pio, Masoneria şi Revoluţia franceză, 
Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998. 


SO zi AP ar II IPEAȚI IEI SITA Fo, n Ep NE TEO PETE ARIDE PAI 27 E 71 CO TR TREZIT ZET ACE DORINA a ESEU 
* Această lis ă bibliografică este una selectivă: ea nu include toate sursele consultate și nici măcar pe toate cele citate de-a lungul textului, i doar pe cele pe care le-am 
i . Lal5 a ră Pe m + , - + u d . VA p | pă ee > E AA 

A nsideratrud importante şi totodată mai leșne accesibile, în ediţii și reduceri recenieucitito mi de Datare 
Spessart TPI ri  . — 


e i: 3) 


Ele neutre man, (eta gater E 


Î, P. $. Mitropolit Dr. Nicolae [Bălan] al Ardealului, 
„Studiu asupra francmasoneriei [1937], în Scara. Revistă 
de oceanografie ortodoxă, Treapta a doua, anul I, iunie 
1997, p. 165 şi urm. (pe baza acestui raport, Sf. Sinod al 
B.O.R. a condamnat francmasoneria la 11 martie 1937). 
Rance, Paul, Francmasoneria în lumina Bibliei, Ed. Agape, 
Făgăraş, 2000. 
Ştefănescu, Paul, Ritualul lojilor francmasonice albastre, 
Bucureşti, 1998. 
*** Texte care au zguduit lumea, Ed. Moldova, laşi, 1995, 
Wirth, Oswald, Francmasoneria pe înțelesul adepților 
săi. Înţelepciunea, obiectul, metoda şi mijloacele sale, 
Ed. Rao, Bucureşti, 2005. 

Mihail GAVRIL 


i 20 Şi 


e — Di a-i 


ia ei 
ma PS d 7 


is 











PAG. 16 Nr. 9/213 Septembrie 2008 


PUNCTE CARDINALE 





«Mircea PLATON "> NOI CLARIFICĂRI ÎN PRIVINȚA “CAZULUI CORNEANU”(2) 


i . 


(urmare din numărul trecut) 


3. "Cu ce nu pol fi de acord este faptul că se foloseşte de către ortodocşi 
PREFERENȚIAL însăşi Tradiţia Creştină care este de o bogăţie inimaginabilă. Nici nu ii 
întreb pe ortodocşi — îi las să-şi răspundă singuri: câţi au auzit de Scrisoarea către Marinus 
a Sf. .Maxim şi apoi să mai țină PREDICI SFORAITOARE despre Fihoque. Sau despre Sf. 
Chiril şi a lui concepție trinitară. Sau despre Epifanie al Salaminei = poate unul din cei mai 
mari luptători împotriva ereziei" 

Ajunşi în acest punct, i-aş spune lui “loan” că nu Ortodocși, ci el însuşi malversează 
Tradiţia. El nu caută adevărul, caută doar argumente pentru propriile lui “adevăruri”, 
“loan” foloseşte scrierile, Sfinţilor Părinţi, le manipulează după bunul plac, şi destul de 
incompetent, pentru a-şi susține “capetele” moarte. Tradiţia nu înseamnă colecționarea 
curioasă de rarități bibliofile sau de opinii excentrice, Tradiţia înseamnă mărturisirea 
Adevărului. In Biserica Ortodoxă, Tradiţia e, după cum spunea Lossky, “viața Sfântului 
Duh în Biserică”. Tradiţia nu e manufacturată în universităţi, ci, după cum spune Pastorala 
Patriarhilor Răsăritului din |848, ea constă în “revelaţia lui lisus Hristos, propovăduită de 
Sfinţii Apostoli, apărată de Sinoadele ecumenice, transmisă de cei mai mari şi mai înţelepţi 
Părinţi ai Bisericii în învățăturile lor, şi confirmată de Sfinţii Martiri cu sângele lor”, Apărătorul 
Tradiţiei e, după cum spune Pastorala de la 1848, “trupul lui Hristos, adică poporul”. 
Fragmentelor citate de “loan” nu li se aplică decât unul din aceste criterii, şi anume faptul 
că aparțin unor mari Sfinţi Părinţi. Dar nici Chiril şi nici Maxim nu sunt consideraţi Sfinţi 
Părinți ai Bisericii Ortodoxe din pricina acestor citate (care oricum, în cazul Sf. Maxim. 
confirmă Tradiţia). Mai mult, dogma e discernere a adevărului. Erudiţia orizontală e înlocuită 
de formularea verticală. Dogma e asceza cunoaşterii. Ca atare, rolul ei nu e de a-ţi vorbi 
despre bogăţia trecută, istorico-filologică, ci despre bogăţia eternă, a vieţii întru Hristos, 
După cum scrie Pavel Florenski, dogmele sunt “limita ideală (a înţelegerii noastre) unde 
contradicţiile sunt anulate” şi care stau astfel între Adevărul Unul din Ceruri şi multitudinea 
de “adevăruri” de pe pământ. Tradiţia nu înseamnă a cunoaşte toate erorile, ci a trăi 
acelaşi Adevăr în Duhul Sfânt Care de la Tatăl purcede. Cunoaşterea creştinului nu e 
simplă erudiție istorică sau filologică, e cunoaștere liturgică, cunoaştere slăvitoare de 
Dumnezeu, şi de aceea a cunoaşte nu înseamnă a “şti”, ci a căuta să te apropii de Dumnezeu. 
“loan” ne întreabă dacă am auzit de Sf. Epifanie al Salaminei, pentru care şi-a descoperit, 
în bibliotecă, o uriașă admiraţie. Dar Sf. Epifanie al Salaminei a fost un mare luptător 
împotriva origenismului. Or, tocmai pe Origen îl îmbrățişase cu patimă acum vreo câţiva 
ani di Bădiliță. Acum, diferența între creştinii-ortodocși şi “loan” e că primii îl descoperă pe 


Epifanie din Sinaxar, el fiind sărbătorit pe 12 mai, ziua când a trecut la Dumnezeu, “după 


ce a lăsat cu limbă de moarte ucenicilor săi să păstreze credinţa dreaptă și să nu se lase 
atrași de bogăţie și de bârfă”. Istoric vorbind, îi putem “şti” şi pe Origen, și pe Sf. Epifanie 
al Salaminei. Ba chiar le putem admira stamina teologică amândurora. Creştineşte, însă, 
ne rugăm cu Sf. Epifanie, nu cu Origen, și dacă asta ne face “ignoranți” în ochii lui “loan”, 
greşeala e a lui. 

Pentru “loan”, descoperirea unei cărți sau a unui autor pare a avea efectul de a 
reordona întreaga lume în acord cu acea descoperire. E un entuziasm naiv cu care pot 
simpatiza atât timp cât nu se trasformă în inchizitorială asumare de autoritate. Altminteri, 
“Joan” seamănă cu acei colegi de clasă nesuferiţi care, la petrecerile din liceu, monopolizau 
magnetofonul sau casetofonul, încercând să ne silească pe toţi să le împărtăşim gusturile 
muzicale. Nici puterea de înțelegere, nici harismele, nici tactul evanghelic nu par a-l 
recomanda pe d! “loan” pentru rolul de tălmăcitor al Tradiţiei şi “apostol al'românilor”, 

4, Şi dacă tot am ajuns la Tradiţie și la Sfântul Duh, să cităm şi ultimul argument al lui 
“loan”; “/ată ce scrie Bădiliţă într-un articol mai vechi — tot pe tema Corneanu — despre 
care ABSOLUT TOATE BLOGURILE ORTODOXE ANTI-CORNEANU nu suflă o 
vorbuliță, n-am auzit un argumeni perlinent pe această temă (nu neg posibilitatea de a-mi fi 
scapal mie). lată ce scria: « Euharistia, sfânta împărtăşanie este — cum scria Nicolai Afanasiev 
într-un articol din revista lrenikon, nr 3, din 1965, atenţie, tovarăşi de drum ai nefărtatului! 
- principala legătură între catolici şi ortodocşi». De ce? Cum se poate? Blasfemie! Ba-din- 
contră. Bun sim! şi nimic aliceva. Rezum argumenetele teologului «ortodox orthodox» 
impănându-le cu câteva explicaţii necesare! Euharistia a fost instituită de Hristos la Cina 
cea de Taină. Dar Cina încă nu este euharistia, întrucât Hristos n-a trecut prin kenoza 
morții şi prin slava învierii, iar Duhul nu se pogorâse încă peste Biserică. Euharistia «este 
Cina ecleziologică», laolaltă-împărtăşire a tuturor membrilor EkKlesiei creştine (nu ortodoxe, 
catolice, baptise, greco-catolice separale), a Bisericii creştine, una sancta ecclesia, UNA, 
Căci Biserica ori este UNA ori nueste DELOC, Duhul nu face politică geografică sau 
confesională, EI suflă pretutindeni, armonizează, unifică, întăreşte, leagă, sporeşte 
duhovniceşte. Un singur Duh aşadar, o singură Biserică, Biserica e UNA, din momentul 
Creaţiei, dacă e să ne luăm după unii Părinţi ai Bisericii, şi nu poale să existe decât UNA 
fiind. Mereu, până la sfârşitul veacurilor! De aceea nu te poți împărtăşi decăt într-un singur 
Duh, Cel care a întemeiat, unifica! şi care susține Biserica lul Hristos după înviere. Prima 
«cină ecleziologică» aşadar a fost săvârşită de Petru, la Ierusalim; aceeaşi cu Cina săvârşită 
de Isus, prin Duhul Sfânt. « Când noi participăm, scrie Afanasiev, la o adunare euharistică, 
noi suntem uniţi cu toți cei care, în acel momen, participă la o adunare euharistică, şi nu 
doar a Bisericii ortodoxe, ci şi a Bisericii catolice, întrucât peste tol se săvârşeşte una și 
aceeaşi euharistie: Hristos este acelaşi, ieri, azi, în veşniclew. Ce «canoane» suprarealist- 
najionalist-securiste pol demola unitatea, iubirea şi comuniunea insuflate de Duhul Sfânt?” 







Www,.punctecardinale.ro 
e-mail: ligia(apunctecardinale,ro 


PUNCTE CARDINALE S, A, L. 
cont: B, R. D, Sibiu RO48BRDE3305V02146903300 
ISSN: 1223-3145 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şel), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şel-adjunct), 
Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PE TRIȘOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


Pentru a-i da din nou satisfacţie lui “loan”, îl voi anunţa că în numărul pe iulie al 
revistei Rost există o replică, excelentă, dată de publicistul creştin Gheorghe Fedorovici 
mai multor membri ai “elitei” (Mircea Mihăieş, Teodor Baconsky ş. a.) care îl susțin pe 
ÎPS Corneanu. În privința argumentului lui Bădiliță, Gh. Fedorovici scrie: “Tocmai aici este 
una din problemele majore ridicate de gestul mitropolitului Banatului: în care Duh ne 
împărtăşim? În cel care purcede de la Tatăl, sau în Cel care purcede «de la Tatăl şi de la 
Fiul», cum susțin catolicii? Căci după cum e Duhul, aşa și Trupul: nu poate exista același 
Trup de la două Duhuri. Ori la ortodocşi este un Trup şi Sînge şi la catolici alt Trup şi Singe, 
ori nu este decît un singur Trup şi Singe, fie la ortodocși, fie la catolici. In termeni dogmatici, 
ştim că nu poate exista decît Unul, că Acesta nu poate fi decit în Biserica Trup al lui Hristos, 
care este cea ortodoxă, Dacă avem dubii în această chestiune, nimic nu mai contează, iar 
împărtășania ar fi aşa cum vor protestanții, dar mai ales sincretiştii, un simbol. Dar atunci, 
de ce să ne mai împărtăşim? Și nu este vorba aici doar de Filioque. Diac. loan |. Ică jr a 
demonstrat complicațiile liturgice produse în mod suplimentar de eclesiologia defectuoasă 
a Bisericii romano-catolice: în virtutea rolului vicarial al papei, temeiul Euharistiei şi. prin 
aceasta, al Bisericii nu mai este Hristos, ci papa însuşi!”. 

Dacă explicaţia lui Gh. Fedorovici nu are autoritatea necesară de vreme ce Gh. 
Fedorovici nu e doctor la Sorbona, atunci îi vom aminti lui “loan” de cuvintele lui Georges 
Florovsky, autoritate în istoria creştinismului, care, într-un articol intitulat “The Early, 
«Undividedy Church and Communion” (Collected Works, vol. XIV, 20-28) scria că, în 
primele veacuri, nu se punea problema “intercomuniunii”, practicate de IPS Corneanu, ci 
a “deplinei împărtăşiri” cu Biserica Una. Rezumând rezultatele cercetării sale. Florovsky 
găsea că: |. Biserica e una. Unitatea e bazată pe şi exprimă două lucruri. Pe de o parte e 
înrădăcinată într-un consens dogmatic”, Pe de altă parte, “cuminecarea (sau comunicarea) 
era de importanţă vitală, deoarece creştinismul nu e doar o doctrină, ci Trupul”. De aceea, 
scrie Florovsky, “nu poate fi admisă nici o intercomuniune, în sensul modern al termenului 
[de genul a ceea ce a făcut ÎPS Corneanu - n. M. P.], intercomuniunea fiind necunoscută 
Bisericii timpurii şi străină duhului ei. Orice intercomuniune între biserici locale presupunea, 
în acea vreme, o unitate actuală, vizibilă şi invizibilă, pe baza unei profesiuni de credință 
comune și a unei continuităţi de structură sacramentală. Nici o excepţie nu se îngăduia de 
la această regulă”. În al treilea rând, conchide Florovsky, oricâte discuţii ar fi existat între 
limitele canonice şi cele 'sacramentale, “nu a fost niciodată îngăduit să se depăşească 
limitele canonice. [...] Cuminecarea și unitatea integrală erau direct legate una de cealaltă”, 

In baza exemplului teologiei patristice, e imposibilă intercomuniunea între ortodocşi 
şi (greco-)catolici. de vreme ce aceştia din urmă ori nu cred ceea ce spun. ori nu spun ceea 
ce cred, după cum ne indică, în privința lui Filiogue, acest citat dintr-o carte de învățătură 
greco-catolică: “Orrodocşii susțin că Spiritul (Duhul) Sfânt purcede numai de la Tatăl, 
fiindcă nu poate avea două cauze, pe Tatăl şi pe Fiul: iar catolicii, inclusiv greco-catolicii. 
susțin că purcede atât de la Tatăl, cât şi de la Fiul (de unde numirea de Filioque), ca de la 
un singur principiu (cauză). Ortodocşii au recunoscut şi acceptat şi ei dogma Filioque la 
Sinodul Ecumenic de la Florenţa (1438-1439), unde s-a căzut totuşi de acordca în bisericile 
din Răsărit să nu fie rostită la Credeu formula «şi de la Fiul, pentru a nu scandaliza pe 
credincioşii cu mai puţină cultură teologică». Aşa se explică faptul că nici în cărțile liturgice 
greco-catolice nu a fost trecută sintagma «şi de la Fiul», rostindu-se Credeul numai cu 
formula «care de la Tatăl purcede». Este adevărat că după readucerea în legalitate a 
Bisericii Române Unite cu Roma, în 1989, se rostește în unele biserici greco-catolice 
formula: «Şi întru Spiritul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, care de la Tatăl şi de la Fiul 
purcede», dar neintrodusă oficial de Biserică, ci din propria iniţiativă a credincioşilor. 
care, frecventând în timpul prigoanei comuniste bisericile romano-catolice, s-au obişnuit 
cu această formulă”. 

5, Apologeților “unirii” la noi le voi spune ce le-a spus catolicilor şi preco-catolicilor 
episcopul rus din exil Vladimir Rodzianko: “Dacă vreţi unirea creştinilor, atunci nu-i dezbinaţi 
pe ortodocşi!”. Într-adevăr, actuala dezbinare produsă de apologeţii catolici la noi nu face 
decât să confirme încă o dată că Roma nu e interesată de Hristos, ci de putere. Istoric 
vorbind, misionarismul protestant şi cel catolic sunt complet diferite. Protestanţii caută să 
convertească poporul, “iezuiţii” merg întotdeauna la jugulara elitelor. Turma trebuie apoi 
să-i urmeze, E o inginerie teologico-politică. Se tot spune că ortodocşii au mentaliate de 
“asediați”, Dar asta doar pentru că, după cum s-a văzut din manevrele de culise ale 
“cazului Corneanu”, Curia are mentalitate de prădător, de seducător de minori sau de 
oameni căzuţi în minorat. 

Confruntată cu acest fenomen, cu monopolizarea legislativului de baroni locali şi 
politicieni corupți, cu confiscarea executivului de birocraţi globalişti a căror singură grijă 
pare a fi să ne vândă cât mai profitabil pentru ei, cu monopolul mediatic exercitat de agenţi 
multiculturali şi ideolopi de serviciu ai UE, CSI sau ai corecțitudinii politice, devine 
obligatoriu ca BOR să rămână a lui Hristos, nu a Romei, nu a politicilor ecumeniste, nu a 
bursierilor catolici. De douăzeci de ani încoace suntem colonizați de urmaşii ideologici şi 
odraslele trupeșşti ale celor care ne-au colonizat acum 60 de ani. Colonizarea trebuie oprită 
în numele Adevărului. BOR trebuie să aleagă între a fi cu poporul apărător de Tradiţie vie 
sau a sucomba nedemn în imbrăţişarea politică a UE şi sub sârutările “frățeşti” ale Romei, 
“E litei” vândute, BOR trebuie să-i opună sfinţii şi o contra-“elită” care nu ştie sluji la doi 
stăpâni şi la curțile mai multor adevăruri. 


Tehnoredactare computerizată 
PUNCTE CARDINALE 


Tipar: PMaa// SR.L