LR Peloussat — Regina Orasului Mort

PELOUSSAT 


REGINA 


L. 


RASULUI 


? 


teal ratei al AEL e 


L. R. PELLOUSSAT 


REGINA 
ORASULUI MORT 


ROMAN DE AVENTURI 


Traducere de Virgil Raluc 


Coperta Eugen Ciucă 


Versiune 1.0 


EDITURA Jupiter 
Bucureşti - 1991 


PARTEA ÎNTÂI 


CAPITOLUL 1 


Richard Startery se lipi de zidul de pământ bătut pe lângă 
care umblase de câteva minute, un tremur nervos îi scutura 
trupul şi sudoarea rece a spaimei îi broboni tâmplele. Mânerul 
de fildeş al unui pumnal indian mai vibra încă la trei degete de 
el. Un fulger îi trădase trecerea armei prin faţa ochilor lui 
înainte de a se fi înfipt în zidul de noroi uscat. 

Startery se stăpâni repede; smulse pumnalul şi observă că o 
pojghitá cafenie îi acoperea lama într-un mod neegal. 

— Lamă otrăvită, murmură el drept încheiere. 

Privirile îi explorară îngrămădirea de cocioabe murdare ce 
mărgineau ulicioara pe care apucase. Mormane de gunoaie 
puturoase umpleau aerul de miasme gretoase. O mulţime de 
cărări înguste şi întunecoase despärteau locuinţele. A fost usor 
agresorilor lui să se ascundă de partea opusă a drumului, să 
arunce pumnalul în momentul trecerii lui şi apoi să se facă 
nevazuti. 

Ideea de a-i urmări nu-i trecu nicio clipă prin cap, atât de 
puţine erau şansele de a ajunge pe criminali prin labirintul de 
ulicioare întortochiate. El cunoştea pe autorii acestei încercări 
de asasinat: doi hinduşi, numai piele şi oase, care se ţineau scai 
după el de-o săptămână încoace, urmându-l în toate drumurile 
ce făcea, supraveghindu-i ziua şi noaptea pragul locuinţei 
personale ce-o ocupa la Ajmir. 

Fără a cunoaşte ţinta exactă a acestei supravegheri, bănuia că 
temeiul acestor evenimente era găzduirea la el a unei tinere 
hinduse, pe care o salvase în nişte împrejurări tragice. 

Startery o porni înapoi către centrul oraşului. Nesinchisit de 
căldura de cuptor ce apăsa greu asupra oraşului somnoros, el 
mergea cu paşi siguri aruncând numai din când în când în juru-i 
priviri iscoditoare. 

Richard Startery părăsise Londra cu trei ani înainte ca să-şi 
încerce norocul în Indii. Într-o epocă în care Europa şi îndeosebi 


Anglia nu ofereau nicio posibilitate de reuşită oricare ar fi fost 
valoarea omului, el îşi prefăcu toată averea lui în bani şi înarmat 
cu acest avut, se îmbarcă plecând la Bombay. Sederea în acest 
oraş nu-i fu defel prielnică: pierdu o însemnată sumă de bani şi 
orice nădejde să mai facă avere. Aflând că ţinuturile Indiei 
centrale mai rezervau încă surprize fericite îndrăzneţilor care 
izbuteau să se aşeze acolo, el hotări să se ducă în regiunea 
munţilor Aravali, în centrul ţării opiumului şi a sectelor 
misterioase. 

Peste o săptămână calea ferată Bombay-Delhi îl ducea la 
Ajmir, unde cumpără o plantație de ceai şi o vilă indigenă, cu 
ultimele lire sterline ce le mai avea. 

Ajmir nu-i plăcu: europenii erau foarte puţini acolo, iar 
hinduşii erau duşmănoşi faţă de străini. Prin anumite cartiere 
era primejdios să umbli după asfintitul soarelui. O puzderie de 
indivizi cu coapsele înfăşurate cu benzi murdare de pânză, 
cerşeau mila trecătorilor în timpul zilei şi-i sugrumau la 
adăpostul întunericului, ca să-i jefuiască mai lesne. Numai 
centrul oraşului avea o înfăţişare mai primitoare: casele 
plantatorilor şi sucursalele băncilor făceau un şir de edificii 
impunătoare, construite cele mai multe în stilul ţării. Cupolele 
sclipitoare şi terasele de-o albiciune fără pată ale templelor 
religioase adăugau o notă de o majestuoasă bogăţie părţii 
europene a oraşului. Restul Ajmirului nu era decât un furnicar 
de cocioabe, cu zidurile de pământ bătut sau de lăstari de 
bambus împletiţi. 

Startery îşi împărțea timpul între exploatarea plantatiei lui de 
ceai şi singurătatea vilei lui indiene. Nu întreținea decât 
raporturi de la distanţă cu societatea engleză localnică, cei mai 
mulţi coloni ducând o viaţă costisitoare care era mai presus de 
modesta lui avere. Singura tovărăşie ce-i făcea mai de suportat 
izolarea lui era un tânăr chinez de şaptesprezece ani, găsit în 
portul din Bombay. Startery îl salvase de maltratările unei cete 
de marinari beti, în momentul când erau gata să-l arunce în 
mare, numai aşa din simplă distracţie. Tânărul purta de-atunci o 
recunoştinţă nemărginită binefăcătorului său şi se străduia zi cu 
zi să-şi dovedească credinţa. Startery îl luase în serviciu ca valet 
-boy- şi, în pofida nationalitätii lui, îl poreclise Ted, căci 
flăcăiandrul nu-şi cunoştea nici el numele adevărat. 


Mai bine de doi ani trecuseră aşa în linişte, când un 
eveniment pe cât de ciudat pe atât de neaşteptat, îi revolutioná 
viaţa. 

Plantatia lui Startery se afla cam la trei mile de Ajmir. De 
obicei, tânărul moşier străbătea distanţa asta călare, dar, din 
când în când, îi plăcea să străbată această distanţă pe jos, mai 
ales când atmosfera răcoroasă înainte de ploaie, îngăduia 
această plimbare. 

Într-o seară, străbătea cartierele mărginaşe când un țipăt 
înăbuşit ajunse la urechile lui: o trecere întunecoasă se 
desprindea lăturalnic din ulicioara pe care mergea. Se apropie şi 
zări un grup de umbre încăierate prin întuneric. Prudenta şi 
înţelepciunea îl sfătuiau pe tânărul european să-i lase pe 
băştinaşii aceştia să se răfuiască între ei. Şi se depărtă, când un 
strigăt deznădăjduit îl retinu. Chemarea venea de la o voce 
feminină şi Startery nu mai şovăi. Scoţându-şi revolverul 
automat din toc, se îndreptă spre locul dramei. 

Trei oameni căutau să biruie o formă umană, care lupta cu 
energie împotriva lor; aruncaseră o pânză deasă asupra ei, ca 
să-i paralizeze mişcările şi să-i înăbuşe strigătele. Inegalitatea 
acestei lupte revoltă sufletul cinstit al europeanului şi-l făcu să 
se repeadă în ajutorul victimei. Cei trei agresori, surprinşi de 
sosirea aceasta îşi părăsiră victima, care căzu jos la pământ, 
istovită. 

O limbă de pumnal sclipi prin întuneric; Startery apăsă 
repede trăgaciul armei, omul căzu la picioarele lui. Ceilalţi doi 
avură o uşoară şovăire care le-a fost fatală; cu o puternică 
lovitură de picior, englezul sfărâmă pieptul inamicului său mai 
apropiat; celălalt dispăru în momentul în care englezul se 
pregătea să-i trimită un glonte. 

Richard Startery era stăpân pe câmpul de bătaie şi trei 
trupuri zăceau în jurul lui. Rămase o clipă nemişcat, temându-se 
ca detunăturile armei lui să nu fi atras atenţia altor hinduşi; 
temerile lui nu se adeveriră, ulicioara şi colibele rămaseră 
cufundate în tăcere. Se aplecă atunci asupra formei inerte pe 
care o salvase. 

— O femeie! exclamă el, după ce dădu la o parte pânza 
înăbuşitoare 

Întunericul nu-i îngădui să deosebească trăsăturile ei, dar 


părul mătăsos pe care-l întâlniră mâinile lui îi îngăduise această 
identificare sumară. 

Englezul cumpăni: nu putea părăsi astfel pe necunoscută, nici 
să bată la uşa vreuneia din colibele netrebnice care-l înconjurau. 
Aproape o milă îl despártea de locuinţa lui: va duce trupul 
neînsufleţit la el acasă. 

Ridicând în braţele lui robuste delicata povară, părăsi locul 
tragic fără o privire pentru cele două victime ale sale. Deodată 
avu impresia foarte limpede că mai e cineva în preajma lui; 
întorcându-se zări o siluetă care se topi în umbră de cum se 
văzu descoperită. Startery lăsă să-i scape o înjurătură, 
gândindu-se la al treilea adversar, acela care fugise. 

După vreo douăzeci de minute, pătrunse în apartamentele lui. 
Ted nu-şi putu ascunde surprinderea în faţa acestei ciudate 
sosiri. 

— Uite, ţi-am adus de lucru, Ted; caută să readuci în simtiri 
pe persoana aceasta şi îngrijeşte-i rănile. Am să lipsesc o clipă, o 
afacere urgentă mă cheamă afară. 

Străbătu o încăpere întunecată şi-şi puse povara pe un divan 
scund, pe când Ted aprindea o lumânare pe o măsuţă joasă. 
Fără să mai aştepte lumina, Startery se năpustise afară. 

Ochii lui inspectară repede împrejurimile apoi, cu revolverul 
în mână, se repezi spre partea opusă a străzii. Un bărbat apăru 
din umbră şi fugi cu mare repeziciune. Englezul îşi descărcă 
arma în urma fugarului: rapiditatea fugii şi distanţa zădărniciră 
tirul. Omul mai agil, se pierdu în labirintul întunecos al oraşului 
indian. Cu sufletul plin de necaz Startery făcu cale întoarsă. Pe 
drum întâlni hindusi cu înfăţişare echivocă, atraşi de 
detunăturile armei. Dispretuind vecinătatea aceasta 
neliniştitoare, trecea pe lângă ei fără a da cea mai mică 
însemnătate fetelor duşmănoase care se întorceau la trecerea 
lui. Numai teama de a greşi prima lor lovitură şi de a-şi atrage 
apoi un plumb fatal, înfrâna gesturile criminale ce le schitau 
aceşti cavaleri ai crimei. Richard Startery impunea tâlharilor 
ăstora prin statura lui atletică şi atitudinea lui hotărâtă. Cu 
casca lui colonială de culoare luminoasă, cu bustul bine încins 
într-o cazacă de pânză cenuşie, cu pantalonii de călărie bine 
strânşi la genunchi de nişte cizme de piele, dădea o înfăţişare de 
putere combativă de temut. Faţa lui cu trăsăturile regulate şi 


profunde dovedea o energie neîmblânzită, a cărei asprime era 
îndulcită puţin de strălucirea pură şi sinceră a ochilor săi 
albaştri. Să tot fi avut vreo douăzeci şi opt, treizeci de ani. 

Se duse dea dreptul spre încăperea în care se odihnea 
protejata lui. Ted îi deschise uşa şi se retrase. 

Lumânarea lumina obiectele cu o lumină palidă, lăsând într-o 
penumbră dulce culcuşul în care se odihnea necunoscuta. 
Startery rămase nemişcat, izbit de admiraţie pentru spectacolul 
ce se oferea ochilor săi. 

Aceea pe care o salvase se mai odihnea încă într-o neclintire 
de statuie: era o tânără hindusă a cărei expresie de nobleţe 
revela o castă superioară. Un voal bogat de păr castaniu şi 
unduios aureola o faţă de o puritate deosebită. Liniile cu desenul 
delicat, trăsătura purpurie a buzelor, pleoapele închise sub 
genele lungi răsfrânte o împodobeau cu farmecul de neuitat al 
zeitelor Indiei antice ale căror imagini de ivoriu mai populează 
încă templele milenare, îngropate în adâncimile junglelor. O 
tunică de mătase, încrustată cu broderii de argint, îi scotea la 
iveală formele pure şi sculpturale. Mâinile ei cu degetele 
prelungi, se odihneau grațios pe pernele de catifea purpurie. 

Startery nu-şi putea lua ochii de la viziunea aceasta; lângă el, 
Ted, cu fata lui isteatä, îl privea curios: 

— Tu ştii să-ţi alegi soțiile, stăpâne, spuse el cu ton admirativ. 

— Tânăra aceasta nu e soţia mea, răspunse el scurt. 

Ted nu stärui şi era gata să dispară: stăpânul lui îl retinu. 
Având foarte mare încredere în el, se hotări să-i povestească 
aventura lui. 

— Trebuie să fie fiica vreunui print oarecare, răpită de nişte 
îndrăzneţi răufăcători, ca să obţină vreo despăgubire, încheie el. 

Ted rămase gânditor şi, cu paşi înceţi se întoarse la fereastra 
care da spre stradă. 

— Care e părerea ta? întrebă Startery. 

— E cu totul alta decât a ta. Dacă răpitorii acestei femei n-ar fi 
fost decât nişte răufăcători ordinari, omul care ţi-a scăpat ar fi 
dispărut pentru totdeauna, fericit că a scăpat teafăr, nu s-ar mai 
fi ţinut pentru nimic în lume scai după tine, cu primejdia vieţii, 
mai ales n-ar supraveghea casa asta la o astfel de oră. 

— E iar aici! exclamă Startery furios la culme. 

— Da, în fata ferestrei ăsteia: ne pândeste. 


Englezul duse mâna la automaticul lui şi făcu un pas spre 
fereastra cea mare. 

— De prisos, interveni Ted; întunericul te-ar face să gresesti 
tinta şi orice urmărire nocturnă ar fi zadarnică. Mai bine ar fi să 
aşteptăm explicaţiile domnişoarei. 

Înţelepciunea acestui raţionament birui avântul de mânie al 
tânărului bărbat îşi puse revolverul iar în toc şi se întoarse lângă 
tânăra adormită. 

Aceasta îşi revenea încetul cu încetul în fire; o roseatá slabă îi 
colora faţa şi o răsuflare uşoară îi ridica pieptul cu regularitate. 
Ochii se deschiseră şi se opriră asupra celor doi bărbaţi cu o 
privire nedumerită. Deodată, expresia lor se transformă şi 
pupilele de culoarea chihlimbarului dezvăluiră o culoare intensă. 

— Fii liniştită, domnişoară; eşti aici în siguranţă. 

Tonul cinstit şi afectuos al acestei fraze o linişti. 

Spaima din privire se micşoră gradat pentru a lăsa loc unei 
curiozitäti întrebătoare. 

— Este indiscret să vă întreb de numele dv.? rosti Startery, ca 
să întrerupă tăcerea. 

— Wastia, răspunse ea cu o voce caldă şi melodioasă. 

Interlocutorul ei zâmbi: 

— Mă onorezi încredinţându-mi numele dumitale mic, totuşi 
aş dori să cunosc titlurile şi reşedinţa d-tale. 

— Ce importanţă are: Wastia nu e deajuns pentru moment? 

— Am avut plăcerea să-ţi fac un mic serviciu, şi mai doresc să 
am favoarea de a te conduce eu însumi lângă ai d-tale. Nu voi fi 
liniştit decât väzându-te în siguranţă pe după zăbrelele palatului 
dumitale. 

— Nu posed nici familie, nici palat, nici servitori... 

— În cazul acesta... consideră locuinţa aceasta ca pe a d-tale. 

— Mulţumesc, eşti generos. 

— Gestul meu e firesc. 

Ted, care nu pierdea o vorbă din conversaţie, aşteptă zadarnic 
ca străina să se explice asupra atentatului a cărei victimă fusese 
şi făcu aluzie la personalitatea agresorilor ei. Aceasta însă nu 
părea dispusă să-i satisfacă curiozitatea. Asiaticul se hotări să 
provoace destăinuirile: se apropie de fereastră şi aruncă afară o 
privire. 

— Omul e tot acolo, spuse el, aşa într-o doară, apropiindu-se 


de stăpânul lui. 

Efectul acestei fraze asupra Wastiei fu fulgerător. Se ridică, 
cu faţa lividă, cu o spaimă de nedescris în fundul pupilelor. 

— Cine-i omul acela? întrebă ea cu voce aspră. 

Ted fu cel care răspunse cu ton calm şi ritos: 

— Aparține grupului care te-a atacat. Stăpânul meu a scos din 
luptă doi oameni, dar al treilea a izbutit să fugă. Supraveghează 
casa asta din clipa în care i-ai trecut pragul... Se pare că d-ta ai 
fi uitat că Richard Startery te-a smuls din mâinile brutelor 
acelora. 

— Nu, nu uit, murmură ea înăbuşit amintirile mele sunt încă 
precise. Am asistat la intervenţia lui Mr. Startery, am auzit 
detunăturile armei sale înainte de a leşina. 

— Dacă-i aşa, ţi-am fi recunoscători dacă ne-ai da unele 
informaţii asupra îndărătnicului personaj care ne pândeşte... De 
n-ai face-o decât din simplă recunoştinţă. 

Wastia plecă fruntea, iar Startery aruncă o privire dojenitoare 
tovarăşului său prea stăruitor. 

— Ted e un servitor bun, îl scuză el, dar uneori păcătuieşte 
prin exces de zel, uită te rog aceste cuvinte necugetate. 

— Ted are dreptate: am dat dovadă de-o indiferenţă ingrată. 
Ţi-ai riscat viaţa pentru mine şi încă nu ţi-am adresat un cuvânt 
de mulţumire. lartă-mă, căci mi-era frică să ating subiectul 
acesta. 

— Nu-ţi cer niciun amănunt; dacă aceste amintiri îţi sunt 
penibile, goneşte-le din mintea d-tale şi caută să te calmezi. 

O înfrigurare inexplicabilă agita pe tânăra femeie. Toată fiinţa 
ei exprima spaima şi zăpăceala. 

— Îţi cer ca o favoare să nu mă întrebi, imploră ea. Păstrează- 
mă la d-ta, voi fi servitoarea d-tale. Noaptea mă vei închide în 
cea mai strâmtă şi mai sigură dintre camerele d-tale. Nu vreau 
ca ei să dea peste mine, vreau să rămân ascunsă ochilor lor 
până ce vor fi uitat de mine. Eşti salvatorul meu şi recunoştinţa 
mea e nemărginită, îţi voi fi devotată până la moarte dar, te 
implor, nu mă întreba nimic, pentru interesul d-tale şi pentru 
viaţa mea. 

În exaltarea ei, apucă mâna tânărului bărbat şi o duse la 
buzele ei. Startery, emoţionat, şi-o retrase uşor. 

— Wastia, vei rămâne aici oricât îţi va face plăcere. Ted şi cu 


mine îţi vom asigura ocrotirea noastră, ziua şi noaptea. 

El citi o expresie de fericire în ochii care se ridicară asupra lui 
încât întoarse capul, simțind prada unei tulburări inexplicabile. 

— Te lăsăm singură câteva clipe, spuse el ca să scape de sub 
farmecul ei subtil. Ted va veni apoi să te ia ca să te conducă în 
apartamentul d-tale. 

După ce ieşi din cameră, Ted îşi spuse părerea. 

— Proastă afacere, spuse el: viaţa noastră o să se complice 
într-un chip periculos. 

— Trebuie totuşi s-o ocrotim pe fata aceasta. 

— Da. De azi încolo îmi aşez rogojina în faţa uşii ei şi am să 
mă culc de-a lungul pragului. 

Seductia tinerei hinduse începea să lucreze asupra sufletelor 
lor. 


CAPITOLUL 2 


Începând din ziua aceea cele mai mici gesturi ale lui Startery 
fură pândite de doi hindusi care se ţineau scai după el. Zadarnic 
încercă el să se descotorosească de ei: spionii dispăreau sau 
reapăreau, în momentul în care credea că pune mâna pe ei sau 
că i-a pierdut. Această supraveghere neîncetată, îl neliniştea cu 
atât mai mult cu cât nu-i cunoştea motivul. În convorbirile lui cu 
Wastia niciodată n-a mai adus vorba despre oamenii aceştia. 
Tânăra femeie avea totuşi cunoştinţă de toate aceste 
evenimente, mulţumită reflectiilor amare ale lui Ted şi care-i 
scăpau fără voie în prezenţa ei. 

Ted profită că se află singur cu Startery pentru a-i împărtăşi 
temerile serioase care-l nelinişteau. 

— Stăpâne, spuse el, îmi dai voie să te însoțesc la plantaţii? 

— Curioasă idee! Prezenţa ta e mai necesară Wastiei. 

— Cred că viaţa ta e în primejdie. 

— Pentru care motiv? 

— Cei care te spionează aşteaptă poate prilejul favorabil să te 
ucidă. 

— Nu cred că simplul fapt că o tin pe Wastia aici ar putea 
aduce cu sine astfel de măsuri criminale. 

— Tu nu te mai gândeşti la cei doi complici pe care i-ai 


doborât, nici la profitul pe care l-ai smuls salvând-o pe Wastia. 
Oamenii aceştia posedă motive puternice ca să se ambitioneze 
astfel. Stăpâne, bagă de seamă, străina aceasta cu frumuseţea ei 
de vrăjitoare atrage asupra noastră cele mai mari primejdii. 

— Ti-e cumva frică? 

— Nu. Tu mi-ai salvat viaţa, îţi aparţine ţie. M-aş jertfi pentru 
femeia aceasta dacă tu mi-ai porunci, dar aş fi preferat să-mi 
pierd viaţa pentru o cauză mai bună. 

Startery se depărtă fără a rosti un cuvânt; discursul acesta îl 
impresionă şi se hotări să se aştepte la orice. 

In aceeaşi seară chiar, la întoarcerea de la plantațiile sale, nu 
lipsise nici cât firul de păr, să-l ajungă pumnalul otrăvit ce-l 
aruncase în el unul din spioni. 

* 

Temerile lui Ted se îndreptățeau. Englezul ştia acum că 
inamicii lui nevăzuţi îi voiau moartea. Ajunse în casa lui şi 
împinse poarta care comunica cu parcul care preceda intrarea. 
Porni pe o alee aşternută cu nisip mărginită de un şir de tufişuri 
de hibiscus cu flori purpurii. 

Deodată, la zece paşi înaintea lui, frunzişul se agită şi un 
strigăt înăbuşit răzbi din desiş. Startery se repezi, dădu 
deoparte crengile şi rămase ca împietrit, cu faţa pământie. La 
picioarele lui, zăcea o formă omenească într-un lac de sânge, cu 
gâtlejul străpuns şi cu degetele crispate de o rană hidoasă. 
Lângă cadavru, Ted, cu mâinile însângerate, cu faţa şiroind de 
sudoare, îşi privea stăpânul cu un zâmbet larg de satisfacţie. 

— Omul ăsta pândea sosirea ta; dacă nu l-aş fi descoperit la 
timp ti-ar fi înfipt în piept pumnalul acesta. 

Asiaticul întinse arma; era identică cu aceea care era cât p-aci 
să-l atingă pe stăpânul său în cartierul indian, - aceeaşi pojghitá 
cafenie îi acoperea lama. 

— M-am ascuns într-un desiş, la câţiva paşi de asasin, urmă 
Ted, am profitat de sosirea ta pentru a opera. L-am surprins în 
clipa în care atenţia lui se concentra asupra ta... Pumnalul e 
otrăvit, adăugă el. 

— Ştiu. 

Acest răspuns îl ului pe Ted şi Startery trebui să-i povestească 
despre prima încercare de omor de care scăpase. 

— Intenţia acestor hinduşi e clară: vor să te înlăture cu orice 


preţ. Prevăzând că s-ar putea să scapi de prima lovitură, au 
postat un complice în parcul ăsta, ca să te omoare. 

Startery simţea că o voinţă neîndurătoare întindea în jurul lui 
o reţea de lanţuri mortale. 

— Situaţia devenea de nesuferit, vreau să ştiu cine sunt 
inamicii mei. 

— Întreab-o pe Wastia. 

— Du-te de-i vesteşte sosirea mea. E 

Ted dispäru şi Startery se îndreptă cu paşi înceţi spre casă. În 
momentul în care trecea pragul casei, poarta grilajului scârtâi 
şi-l făcu să se întoarcă. Un hindus înainta cu pas repede pe aleea 
centrală. Englezul recunoscu pe omul care, în fiecare zi 
împărțea poşta în cartierul coloniştilor europeni. 

Poştaşul predă un pachet voluminos de formă cubică; timbrul 
indica originea iar data adeverea că fusese expediat din Ajmir, 
în chiar dimineaţa aceea. Startery tocmai se pregătea să 
deschidă ca să vadă ce conţinea, când apăru Ted. Supunându-se 
unui impuls subit, luă pachetul şi-şi lipi urechea de una din feţe. 
Faţa lui exprima un interes vădit când se ridică. 

— Vino stăpâne; o să deschidem cutia asta de faţă cu Wastia: 
conţinutul ei va fi deajuns ca s-o facem să vorbească. 

Tânăra femeie se ridică văzând pe cei doi bărbaţi apărând. 

Startery se înclină destul de rece în faţa ei şi se apropie de 
măsuţa pe care Ted depusese ciudatul lui pachet. Intrigata, 
Wastia se apropie de ei. 

Ted spintecă învelişul de pânză cenusie şi scoase la iveală o 
casetă cubică din lemn de preţ. Capacul avea la mijloc o 
încrustaţie de nestemate înfăţişând două pumnale cu lamele 
încrucişate. 

Tânăra femeie păli descoperind semnul acesta. 

— N-o deschideţi, imploră ea gâfâind. 

— Pentru ce oare? întrebă Ted cu un ton naiv, cadoul acesta e 
superb; cel care-l trimite trebuie să fie un stăpânitor puternic, 
căci diamantele pe care le poartă valorează ele însele o mică 
avere. 

— Ardeti cutia aceasta, porunci Wastia cu tărie. 

Asiaticul, lăsându-şi atunci lucrul veni şi se opri în faţa ei. 

— De când stăpânul meu te-a luat sub ocrotirea lui, spuse el 
răspicat, răpitorii d-tale au încercat să-l omoare de două ori. 


Bänuiesti oare că se pregăteşte o a treia încercare? 

Ea aplecă tulburată capul şi nu răspunse. 

— Ne vom încredința îndată. 

Apucă revolverul lui Startery şi-l rugă pe acesta să deschidă 
cutia cu vârful pumnalului său şi să se retragă apoi cât va putea 
mai repede. 

Europeanul se execută; cu un gest precis, lama făcu să sară 
încuietoarea de argint. Capacul suferi atunci o ridicare violentă 
dinăuntru; un corp lung se descolăci sărind cu un suierat 
strident. Revolverul lui Ted se descărcă şi forma se nărui greu 
pe lemnul mäsutei. Wastia scoase un țipăt de groază, pe când 
Startery rămase ca înlemnit, nefiind în stare să scoată un 
cuvânt. 

Ted, cu ajutorul ţevii revolverului desfăşură tacticos 
încolăciturile vâscoase ale uneia din cele mai primejdioase 
reptile ale Indiei. 

— Un naja, spuse el laconic. 

Se întoarse apoi spre tânăra fată. 

— Cred, Wastia, că am trecut prin destule şi mari primejdii ca 
să-ţi merităm încrederea. Aşteptăm explicaţiile d-tale. 


CAPITOLUL 3 


— Cunoasteti Ranjalpurul?, întrebă ea. 

Cei doi bărbaţi răspunseră că nu. 

— Ranjalpur este o cetate antică ale cărei ruine se înalţă în 
inima munţilor Aravali. Departe de pământurile locuite, templele 
şi palatele lui vechi pe jumătate îngropate sub jungla 
cotropitoare, rămaseră necălcate timp de secole numeroase. 
Acum douăzeci de ani, marele preot al lui Tangar-Lang, gonit 
din Ajmir de către englezi, se refugie în munţi şi descoperi 
Ranjalpurul. Bogăţiile oraşului mort, izolarea lui şi siguranţa 
ruinelor sale îl hotări să statornicească în locul acesta pustiu 
refugiul credincioşilor săi persecutați de către străini. Se 
întoarse la Ajmir, îi adună pe ai săi, şi-i duse cu el în fundul 
singurătăţii. 

Religia marelui preot consta în adorarea lui Tangar-Lang, 
divinitatea întunericului, al cărui cult trebuia să răpună la 


capătul vremilor pe cel al celorlalţi zei. Distrugător şi lacom de 
sânge, monstrul cu idoli de aramă se hrănea din jertfe umane şi 
impunea credincioşilor săi datoria de a distruge toate rasele 
inamice care ocupau orientul. Secta aceasta îşi alegea cu grijă 
adepţii şi taina dogmelor ei rămâne încă necunoscută de 
profani. Ajmir constituia odinioară principalul centru al acestui 
cult sângeros; o adevărată teroare domnea acolo, victimele lui 
Tangar-Lang nu mai erau de numărat. Slujitorii acestui zeu 
feroce atentară atunci la viaţa albilor, grăbind astfel propria lor 
pierzanie într-un chip fulgerător. Izgoniti, härtuiti, vânati de 
către englezi, trebuiau să fugă sau să se refugieze în ruinele de 
la Ranjalpur. 

Acolo, îi descoperi după vreo doi ani un european. Străinul 
avea cu el o suită numeroasă şi era însoţit şi de soţia lui. O luptă 
dârză se desfăşură timp de câteva zile şi biruinţa fu de partea 
oamenilor lui  Tangar-Lang. Aceştia capturară numeroşi 
prizonieri, printre care şi pe explorator şi pe soţia lui. 

Niciodată Tangar-Lang nu fu onorat cu atâtea sacrificii. 
Sângele curgea şiroaie sub cuțitul sacrificatorului şi trupurile 
victimelor umpleau până la margine gura largă şi prăpăstioasă a 
Idolului gigantic înăuntrul căruia ardea un foc näpraznic. 

Toţi bărbaţii au fost sacrificați: exploratorul dispăru în flăcări, 
mugind de groază şi de nebunie. Soţia lui trebuia să-l urmeze; în 
clipa în care marele preot a vrut să pună mâna pe ea, ea rânji 
sfidătoare cerându-i favoarea de a sta de vorbă cu el, înainte de 
a fi jertfită lui Tangar-Lang. Străina era frumoasă: o seducţie 
necunoscută acestor bărbaţi ai Orientului emana din ea. 
Sacrificatorul, izolat de ani de zile în ruinele din Ranjalpur, se 
supuse provocării perverse a ochilor negri. li acordă o 
convorbire şi ea urmă pe călăul ei într-o parte a templului din 
apropierea altarului. 

Ceva mai târziu, preotul hindus reapăru urmat de tânăra 
femeie eliberată de legăturile ei. Aduse la cunoştinţa 
credincioşilor săi că ea nu trebuia jertfită; îşi ura semenii şi 
cerea să fie primită în rândul adoratorilor lui Tangar-Lang. 
Acum mai rămânea să fie supusă încercărilor, aşa cum se 
obişnuia, şi să se cerceteze voinţa Zeului. 

Hindusii primiră aceste ciudate cuvinte, siguri că străina nu 
va fi în stare să reziste încercărilor. 


După două zile, pentru a demonstra fervoarea ei faţă de Idol, 
ea aruncă în focul acela năpraznic cu propriile ei mâini, doi 
copilasi vii, înnebuniţi, furati dintr-un sat de munte. 

Îşi făcu un renume din zelul şi cruzimea ei în timpul 
ceremoniilor. Curând ajunse să domine pe bărbaţii aceştia 
dovedind o pasiune sângeroasă care întrecea pe a lor. Cei mai 
feroci tremurau în faţa ei; marele-preot însuşi pe care ea îl 
sedusese, căzu sub influenţa superiorității blestemate a acestui 
demon cu ochi de jar. Puterea lui sucombă în faţa ardoarei 
distrugătoare a aceleia pe care o crutase. 

Într-o dimineaţă, credincioşii lui îl găsiră la picioarele Idolului 
lui Tangar-Lang, cu gâtlejul tăiat de un pumnal mânuit cu furie. 
Din clipa aceasta, femeia domni ca stăpână asupra 
Ranjalpurului. Îşi puse în gând să întindă religia ei asupra 
întregii Indii. Emisari aleşi cu grijă, plecară în toate direcţiile şi 
predicară doctrina monstruoasă. Din fundul palatelor ei 
milenare, femeia albă asistă la triumful vastei sale împărăţii. 
Încetul cu încetul, dogmele lui Tangar-Lang cedară locul unei 
teorii noi: Zeul însuşi deveni numai un pretext. Secta căpătă o 
importanţă miraculoasă şi-şi îndreptă râvna de crimă împotriva 
europenilor, stăpâni ai ţării. Crimele împotriva albilor se 
înmulţiră si ramificaţiile secrete misunau prin toată India 
centrală. Străina, care luase numele de Hanidj-Rao îi înzestră cu 
mijloace de luptă perfecţionate gratie bogățiilor imense adunate 
din templele oraşului mort. Tinta adevărată a acestei femei luă 
fiinţă şi se arătă la lumina zilei: dorea să gonească pe europeni, 
să supună ţara şi să domnească ca stăpână necontestată asupra 
întregului teritoriu. Secta religioasă activa ca organizaţie 
politică şi credincioşii deveniseră pricinile unor tulburări. 

În vremea asta, în preajma lui Hanidj-Rao, într-o modestă 
locuinţă din Ranjalpur o copilă creştea în calmul ruinelor şi în 
maiestatea junglei. Dragostea străinei pentru sacrificatorul lui 
Tangar-Lang purtase rod: o fetiţă se născu, puţin după 
asasinarea celui care o crutase. Printr-un ciudat capriciu al 
sorții, mama ei o cruţă la naştere şi puse să fie dusă departe de 
ea, în partea cea mai retrasă a oraşului tainic. Copila aceasta 
eram eu... Am fost încredinţată îngrijirilor unei perechi hinduse. 
Dădaca mă iubea şi mă dezmierda cu aceeaşi dragoste ca şi pe 
fiul ei Hassim. Am crescut lângă Hassim, împărtăşind jocurile 


lui, necunoscându-mi adevărata obârşie. Până la vârsta de 
şaptesprezece ani, nimic nu veni să tulbure viaţa mea calmă, 
ocrotită de temeinica prietenie a tânărului. Într-o zi, mama mea 
adoptivă îmi destăinui povestea naşterii mele şi-mi aduse la 
cunoştinţă că Hanidj-Rao dorea să mă vadă. După atâţia ani de 
uitare totală, femeia aceasta, născută ca să răspândească răul, 
îşi aducea aminte de existenţa mea şi dorea să contemple fiinţa 
pe care o adusese pe lume. 

Intrevederea avu loc într-o sală secretă a palatului ei. Mama 
mea mă chemă lângă ea şi mă privi multă vreme. Intensa 
curiozitate ce o vădea atitudinea ei se preschimbă puţin într-o 
expresie de furie. Un licăr de răutate străluci în fundul ochilor ei 
negri fără ca să-mi fie îngăduit să cunosc motivul acestei mânii 
subite. 

— De acum încolo, îmi spuse ea, vei trăi în palatul acesta. 
Multumeste acelor care te-au crescut şi vino de locuieşte lângă 
mine. 

Hanidj-Rao era frumoasă; niciodată nu-mi fusese dat să 
contemplu o astfel de frumuseţe. Farmecul toamnei ei 
înfloritoare strălucea de o puternică şi fatală putere de ispită. 
Ştiinţa cu care ea îşi întreținea liniile trupului şi ale feţei, îi 
păstra o tinereţe plină de un farmec irezistibil. Vointa ei mă 
frânse prin teama de nebănuit pe care mi-o inspira. Femeia 
aceasta care era mama mea nu trezi în mine niciun simtämânt 
firesc ci doar o teroare plină de mister şi de spaimă. Mă 
despărţii de cei care vegheaseră asupra copilăriei mele, ca să 
mă stabilesc în palatul preotesei lui Tangar-Lang. 

Aflai astfel existenţa de nemărturisit a lui Hanidj-Rao. Ea 
conducea numeroasele ramuri ale sectei sale cu o activitate 
crudă şi barbară, ea asista la ceremoniile religioase unde 
sacrificiul uman constituia actul cel mai sfânt. Am cunoscut şi 
viaţa destrăbălată a acestei femei, care-şi alegea favoriţii în voia 
capriciului, jertfindu-i Idolului de aramă când nu-i mai plăceau. 

Regretam tot mai mult viaţa mea de odinioară. Absența lui 
Hassim mă îndurera la culme. Într-o noapte, în ciuda interzicerii 
care mi se comunicase, părăsii palatul şi fugii la vechiul meu 
lăcaş. Hassim plânse de bucurie şi mama mea adoptivă, speriată 
de acest act de îndrăzneală, mă imploră să mă întorc la 
închisoarea mea de aur. Totul fu zadarnic: cu toate implorările, 


refuzam să mă supun acestor sfaturi cuminţi. În cursul acestei 
nopţi mi se dezvălui adevăratul rost al sectei lui Tangar-Lang. 

Speriată de atâta barbarie, m-am hotărât să fug în zori. 
Hassim avea să mă însoţească şi, amândoi, ne vom duce mai 
întâi la Ajmir apoi într-un oraş de pe coastă. Din nefericire, 
dispariţia mea fusese deja descoperită şi o trupă de servitori 
răscolea Ranjalpurul. Primele cercetări îi aduseră la casa 
primitoare care mă adăpostea. 

Readusă la palat cu Hassim şi cei care avuseseră îndrăzneală 
să-mi dea azil, am apărut în faţa suveranei din Ranjalpur. 
Ispăşirea fu cumplită; părinţii mei adoptivi au fost sugrumati sub 
ochii mei, iar eu am fost închinată ca jertfă lui Tangar-Lang. 
Doar soarta lui Hassim mai rămăsese de pecetluit. Hanidj-Rao 
porunci să fiu scoasă afară, dorind să rămână singură cu 
tânărul. 

Hassim era frumos; corpul musculos, faţa energică cu 
trăsături nobile şi regulate îi dau o expresie de tinereţe falnică şi 
viguroasă. A treia zi după această zi nefastă, veni să mă vadă în 
taină la închisoarea mea. Era liber şi gardianul meu îl lăsă să 
pătrundă fără de greutate. Mă uimea această stare de lucruri şi 
îi cerui explicaţia Plecă capul şi nu răspunse. 

— Trebuie să evadezi foarte repede, spuse el. 

— Cu singura conditie să mă însoţeşti. 

— E cu neputinţă, Wastia. Tot ce aş putea face e să te ajut. 

— De ce doreşti să rămâi? Nu pot pleca singură. 

— Te iubesc, Wastia, dar nu mai sunt demn de tine. 

Adevărul îmi apăru în toată oroarea lui: tovarăşul meu de 
copilărie pentru care nutream un simţământ tandru devenise 
favoritul lui Hanidj-Rao. 

— Iartă-mă, spuse el cu glas scăzut, am ales calea asta ca să- 
mi păstrez libertatea şi ca să te salvez. Mâine trebuie să fii 
jertfită lui Tangar-Lang; femeia care te-a născut nu simte pentru 
tine decât ură. Ea nu poate admite ca tinereţea şi frumuseţea ta 
să o umbrească pe a ei. Trebuie să pleci în noaptea asta; 
temnicerul tău va deveni prietenul şi călăuza ta. Il cunosc de 
multă vreme şi trădarea lui e plătită, încrede-te în experienţa 
lui, te va conduce la Ajmir, într-un loc sigur, departe de 
răzbunarea lui Hanidj-Rao. De acolo te vei duce la Bombay şi vei 
rămâne ascunsă până ce-oi putea veni şi eu. La revedere pe 


curând, Wastia. 

Nici nu răspunsei acestor ultime cuvinte. Zdrobită de 
imensitatea nenorocirii mele, îl privii ieşind cu faţa posomorită 
şi dând paznicului un pumn de bani de aur. 

La miezul nopţii, chemarea acestuia din urmă mă smulse din 
toropeala în care căzusem. Îl urmai fără voinţă şi m-am supus 
ordinelor lui cu o pasivitate inconştientă. Ne strecurarăm din 
palat printr-o ieşire subterană şi ajunserăm în junglă. Nişte cai 
ne aşteptau într-un luminiş, şi, fără a pierde o clipă, pornirăm în 
galop pe drumul ce ducea la Ajmir. 

După câteva zile, oraşul ne apăru şi călăuza mă conduse la o 
colibă din cartierul hindus. 

Stătui acolo două săptămâni, în adăpostul acela bucurându- 
mă de o siguranţă desăvârşită. Ori de câte ori ieşea, omul care 
mă adusese la Ajmir se înconjura cu tot felul de măsuri de 
prevedere ca să nu fie descoperit. Într-o seară, usa cäsutei se 
deschise cu violenţă şi el se ivi, clătinându-se, cu trăsăturile 
chipului descompus de spaimă şi de suferinţă. Făcu câţiva paşi 
spre mine şi se prăbuşi fără să scoată un cuvânt: un cuţit îi era 
împlântat adânc între umeri. Ascunzătoarea noastră fusese 
descoperită şi prinderea de partea oamenilor lui Hanidj-Rao nu 
mai era decât o chestie de minute. 

Într-adevăr, nici nu avui vreme să mă dezmeticesc din groază 
şi trei hindusi năvăliră înăuntru. M-am zbătut, m-am luptat cu 
disperare până la sosirea d-tale şi am leşinat... Restul îl ştii. 

— Cred ce mi-ai povestit, Wastia, dar nu pricep motivele ce te- 
au făcut să taci atâta vreme. 

— Mai întâi m-a împins la această mutenie un egoism firesc. 
Mă temeam că auzind povestea mea să nu mă alungi de aici de 
teama primejdiilor ce le aducea după sine găzduirea mea. Mă 
simţeam în siguranţă sub acoperişul acesta şi ocrotirea d-tale 
generoasă îmi insufla încredere. Singură pe lume, fără un 
prieten, găseam o puternică întărire sufletească lângă d-ta. În al 
doilea rând, speram că adoratorii lui Tangar-Lang nu vor cuteza 
să atace pe un supus britanic şi că după o vreme, vor renunţa să 
mai pună mâna pe mine. Asta nu se putea înfăptui decât 
lăsându-te în necunoştinţă de cauză în privinţa aventurii mele, 
altfel d-ta, desigur, ai fi căutat să pedepseşti pe cei care te 
supravegheau, iar ura lor, departe de a se potoli, s-ar fi întors 


împotriva d-tale. 

— Asta-i tot, stărui Startery, nu destul de convins. 

Wastia plecă ochii şi vorbi ca într-o soaptá. 

— Nu. Mă temeam că aveai să informezi pe compatrioţii d-tale 
de aceste întâmplări. Guvernul englez ar fi trimis trupe la 
Ranjalpur ca să nimicească pe locuitorii ei şi să-i ia în stăpânire 
comorile. 

— Şi ce-ţi păsa, odată ce oamenii aceia sunt duşmani de 
moarte? 

— Poate, dar tot sunt oameni din rasa mea: nu am dreptul să 
trădez pe ai mei în profitul europenilor. 

— Totuşi curge sânge european în vinele d-tale. N 

— Sunt náscutá si am träit totdeauna pe pämântul hindus. In 
afară de asta, cu toată ticăloşia ei criminală, n-aş putea trăda si 
preda călăului, fără să mă înfior pe aceea care m-a născut. 

— Şi, mai ai şi prieteni printre locuitorii oraşului mort; măcar 
pe unul, pe Hassim. 

Startery rosti aceste cuvinte cu părere de rău şi-i fu ciudă de 
asta. 

— Hindusul acela tânăr şi frumos, credincios până la 
dragoste, fiarei de Hanidj-Rao, şi a cărui credinţă te-a salvat pe 
d-ta, stărui el. 

Wastia nu răspunse dar pleoapele semi-închise strecurară o 
ciudată privire spre cel ce vorbea. Tulburarea lui Startery 
crescu şi-l făcu să rostească fraza care-i ardea pe buze: 

— İl iubeşti pe Hassim? întrebă el dârz. 

Pleoapele se ridicară, sub efectul unei uimiri ce nu o 
ascundea. 

— Nu mai ştim Hassim e foarte departe şi imaginea lui îmi 
devine tot mai nelămurită. 

Startery avu impresia, că o greutate enormă înceta să-i 
strivească inima. Apucă mâna delicată şi catifelată ca s-o ducă la 
buze. 

— Am să veghez mai atent, murmură el; vai de cei ce te 
urmăresc! 

— Stăpâne, e ceasul să ne retragem. 

Startery aruncă o privire furioasă valetului său. Fără a-şi 
pierde cumpătul, acesta din urmă se îndreptă către uşă şi o tinu 
deschisă, poftind pe stăpânul său să treacă pragul. 


Mânia tânărului englez se potoli la surâsul amuzat care înflori 
pe buzele Wastiei. 

In seara aceea, Ted, de obicei guraliv, rămase cu gura închisă. 
Când îşi sfârşi treburile, părăsi pe Startery fără o vorbă. Când să 
treacă pragul camerei, stăpânul îl luă din scurt. 

— Ce înseamnă atitudinea asta? 

Ted se uită la stăpânul său cu o tristă expresie de milă. 
Socotind orice vorbe zadarnice, el înălţă din umeri şi dispăru. 


CAPITOLUL 4 


Săptămâna următoare n-a fost tulburată de niciun incident: 
neputinta părea să descurajeze pe criminali. Orice supraveghere 
din afară încetă şi un calm îmbucurător luase locul alarmelor din 
zilele de mai înainte. 

Startery îi făcea Wastiei o curte discretă şi gingaşul sentiment 
ce încolţise în el căpătă în fiecare zi o forţă nouă. Ted 
obişnuindu-se cu noua situaţie urmărea acest menaj cu un 
dispreţ suveran. 

Intr-o zi pe când englezul se afla pe plantațiile lui mai 
depărtate de Ajmir, văzu sosind un călăreț într-un galop turbat 
Era servitorul hindus însărcinat să-l ajute pe Ted în întreţinerea 
vilei. Omul sări din şa şi în câteva cuvinte, informă pe european 
că-i luase foc casa, fără vreo pricină. 

— Şi Wastia? întrebă Startery speriat. 

Celălalt înălţă din umeri: habar n-avea. 

Fără a pierde o clipită, tânărul englez se aruncă în şaua 
calului scăldat în spume şi se năpusti pe drumul Ajmirului. Peste 
o jumătate de oră sosea la locul incendiului. Orice primejdie 
părea înlăturată iar stricäciunile se arătară destul de 
neînsemnate, datorită energiei lui Ted care conducea echipa de 
salvatori care săriseră să-i ajute. 

Startery străbătu glonţ grupurile fără a se opri şi se repezi în 
trâmbele de fum înecăcios care pluteau încă în interiorul casei. 
Urcă, câte patru trepte deodată, scara care ducea la odăile 
Wastiei şi rămase împietrit. O dezordine de nedescris domnea în 
odaia principală. O parte din mobile zăceau răsturnate sau 
sfărâmate, dovedind că se dăduse o luptă crâncenă şi disperată 


în acest loc. 

— Wastia, strigă el nervos. 

Chemările îi rămaseră zadarnice, vocea tinerei indiene nu 
răspundea. 

Descoperi atunci o frânghie groasă, legată de cârligul unei 
ferestre deschise: dovada asta îi risipi şi ultimele îndoieli. 
Wastia fusese răpită în toiul incendiului provocat, care atrăgea 
atenţia protectorilor ei în partea opusă a imobilului. Răpitorii, 
autorii incendiului, se  introduseseră prin escaladare în 
apartamentul tinerei copile. 

Startery se repezi în parc şi-l întrebă pe valet. 

— Ted, unde e Wastia? întrebă el cu o înfăţişare rătăcită. 

— La ea sus, răspunse asiaticul surprins. Focul neamenintând- 
o acolo, mi-am zis că e mai bine să rămână sus. 

— Wastia a dispărut... răpită de hinduşii lui Hanidj-Rao. 

— Nu se poate, era doar aici. 

Startery nu auzi, era departe. 

Se năpusti prin labirintul de străzi, îndreptându-şi goana spre 
furnicarul suspect al cartierului hindus. Făcuse vreun sfert de 
milă şi apoi se opri locului nehotărât încotro s-o apuce. 

O mână îi apucă braţul. 

— Ce faci tu aici, Ted? 

— Am venit să-ţi ajut s-o regăseşti pe Wastia, răspunse Ted 
gâfâind. Sunt răspunzător de răpirea aceasta, ar fi trebuit să 
veghez cu mai multă grijă asupra ei. 

Până seara cutreierară străzile Ajmirului în toate sensurile, 
întrebând pe indieni, căutând vreun indiciu asupra direcţiei pe 
care apucaseră răpitorii. Dar eforturile lor rămaseră fără 
rezultat iar Wastia de negăsit. 

— Vom vesti autorităţile engleze din Ajmir, anunţă europeanul 
descurajat. 

Ted ridică repede capul în semn de dezaprobare. 

— Dacă ţii să-ţi regăseşti prietena în viaţă, trebuie să lucrezi 
în taină, şi să nu dai un caracter oficial cercetărilor noastre. 
Dacă adoratorii lui Tangar-Lang se simt ameninţaţi, nu vor şovăi 
s-o facă pe Wastia să dispară, din răzbunare. 

— Oare o mai fi trăind în clipa de faţă? murmură tânărul. 

— Desigur. Dacă trebuie să moară, asta o să se facă la 
Ranjalpur unde au s-o ducă zbirii ei. 


— Trebuie să plecăm neîntârziat la Ranjalpur. 

— Încotro s-o apucăm? Nu cunoaştem situaţia oraşului mort şi 
căile care duc într-acolo. 

— Ranjalpur se află în munţii Aravali: vom răscoli fiecare 
cotlon, fiecare pantă. 

— Şi o să sosim prea târziu, îi tăie vorba scurt Ted. 

Startery tăcu, negăsind nicio soluţie imediată. 

— Ascultă, stăpâne; complici de-ai lui Hanidj-Rao trebuie să 
fie destui în Ajmir. O ramură a sectei trebuie să fie pe undeva şi 
fără îndoială că posedă vreun loc secret de adunare. Trebuie să 
capturăm pe unul din oamenii aceştia şi să-l facem să vorbească. 

Interlocutorul său ridică din umeri; planul acesta i se părea 
fără izbândă. 

— Cum să dăm de adoratorii lui Tangar-Lang? 

— Doar cunoaştem semnul sectei: două pumnale cu lamele 
încrucişate. 

— E prea puţin. 

— Eu, dimpotrivă, dau mare însemnătate acestui amănunt. 

— Nu înţeleg. 

— N-are a face: lasă-mă să lucrez singur. Am să plec şi poate 
o să lipsesc câteva zile. Voi reapare la momentul oportun. 

Startery, zdrobit, fu de acord. 


CAPITOLUL 5 


Era miezul nopţii când Ted porni prin primele ulicioare ale 
oraşului hindus. În afară de umbrele fugare ale unor întârziaţi 
suspecți, totul era pustiu. Se îndreptă spre coliba în care se 
refugiase Wastia la sosirea ei în Ajmir. După indicaţiile lui 
Startery, îi fu uşor să găsească fundătura unde se afla locuinţa 
indigenă. 

Ted se târî de-a lungul zidului până la intrarea în colibă, apoi 
rămase nemişcat, cu urechea la pândă. Satisfăcut fără îndoială 
de rezultatele iniţiativei sale, împinse încet uşa; neajungând la el 
niciun zgomot îşi urmă manevra. Deschizătura era acum destul 
de mare ca să îngăduie unui trup să se furişeze înăuntru, când 
deodată se auzi un şuier uşor, urmat de o lovitură surdă în tăblia 
uşii. Un pumnal, azvârlit cu îndemânare se înfundase adânc, la 


câţiva milimetri de mâna lui. Fără a mai aştepta, Ted se retrase 
şi se pierdu în întuneric. 

Strada redeveni tăcută, apoi, uşa se întredeschise din nou şi o 
formă umană se furişă afară. Omul aruncă în jurul lui priviri 
repezi, apoi dispăru în noaptea violetă. 

Atunci Ted apăru din nou şi împinse uşa cu o violentă lovitură 
de picior. Lipindu-se apoi de zidul de pământ bătut, aşteptă 
rezultatul gestului său. Auzi un geamăt plângăreţ urmat de 
zgomotul unei mobile răsturnate; un zâmbet îi lumină fata 
arămie şi se năpusti în colibă. 

— Cine-i acolo, gâfâi o voce sugrumată. 

— Un prieten, răspunse el cu ton calm. 

In acelaşi timp o fâşie de lumină din lampa electrică sträpunse 
întunericul şi se aşeză asupra unei forme omeneşti alungite pe o 
rogojină. O faţă pământie în care luceau doi ochi înfriguraţi 
apăru în plină lumină. 

Omul trebuie să fi făcut eforturi deznădăjduite ca să se ridice 
căci o tavă cu un ceainic pe ea, şi un taburet, zăceau răsturnate 
pe jos, lângă ei. Zdrobit de o suferinţă necunoscută, tintea 
fascicolul de lumină cu o privire buimacă fără să facă o mişcare. 

Ted se îndreptă spre el. 

— Fii liniştit, spuse el cu o voce încurajatoare, vin aici cu 
gânduri bune. 

— Cine eşti? 

— Un prieten al Wastiei. 

— Wastia... De unde o cunoşti? 

— Nu eşti d-ta omul care din ordinul lui Hassim, a adus pe 
fiica lui Hanidj-Rao la Ajmir? 

— Ce te priveşte? 

— Răspunde deschis. 

— Da, eu sunt prietenul lui Hassim. 

— Răpitorii fetei ti-au împlântat un pumnal între umeri şi te- 
au lăsat întins ca mort. Din fericire, rana d-tale nu era mortală şi 
eşti pe cale de vindecare. 

— De unde ştii asta? 

— Atacul care te-a răpus nu a reuşit mulţumită unui european. 
Eu sunt servitorul lui. Wastia a fost salvată şi a rămas sub 
ocrotirea noastră până azi. Din nefericire oamenii lui Tangar- 
Lang i-au descoperit refugiul şi au răpit-o, în ciuda vigilentei 


noastre. Asta-i pricina pentru care mă aflu aici. 

— Cine ţi-a arătat drumul spre coliba asta? 

— Chiar Wastia, povestindu-ne aventurile ei. 

— Ce-aş putea face pentru d-ta? 

— Trebuie s-o regăsesc pe Wastia înainte de a fi jertfită. Stiind 
că coliba asta e a d-tale şi că cunoşti drumurile misterioase ale 
Ranjalpurului, mă gândisem că voi găsi prin meleagurile astea 
vreun hindus, cunoscut de-al d-tale, în stare să-mi dea informaţii 
folositoare. Mărturisesc că pe d-ta nu mă bizuisem, căci Wastia 
mă încredintase că erai mort. Am simţit oarecare uimire 
ascultând de afară convorbirea d-tale cu omul care te îngrijeşte. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Să intru în legătură cu Hassim. 

— Eşti nebun! 

— Nici decum. Mă bizui pe Hassim ca s-o salvez pe Wastia şi 
pe d-ta ca să-mi Înlesnesti să-l cunosc pe Hassim. 

— E cu neputinţă! 

— Nu! 

— Rana mea îmi interzice orice fortare şi doresc să nu mai fiu 
amestecat în această afacere care era să mă coste viaţa. 

— N-am să împing cruzimea până acolo. Fă-mi numai rost de o 
călăuză care să mă conducă la Ranjalpur. 

— Nu cunosc. 

— Haida de! Îţi las toată noaptea ca să te gândeşti; mâine am 
să vin să-mi dai răspunsul. 

Ted stinse lampa şi încăperea recăzu într-un întuneric adânc. 

— Vei căpăta cincizeci de lire d-ta şi tot atât şi călăuza dacă 
primeşte să ne ajute, mai aruncă el o vorbă pe când da să iasă. 
Gândeste-te! 

Cu aceste cuvinte, dispäru, läsând pe ränit gândurilor sale. 

Zorile aruncau o culoare trandafirie peste piscurile muntilor 
Aravali, când asiaticul se întoarse la stăpânul său. 

— Lipsa ta n-a durat mult, Ted. 

— Soarta mi-a fost prielnică. 

— Ce-ai aflat? 

— Nimic încă, dar am descoperit un om care are să ne ducă la 
Ranjalpur. Trebuie să ne pregătim de plecare. Mâine vei scoate 
în vânzare casa asta şi blestemata de plantație de ceai. 

— Plantatia reprezintă toată averea mea; nu mă pot despărţi 


de ea, aşa cu una cu două. 

— Plecăm într-o călătorie lungă şi nici nu ştim dacă ne vom 
mai reîntoarce la Ajmir. Presupune că iniţiativa noastră 
izbuteşte şi că o smulgem pe Wastia din ghearele călăilor ei; va 
trebui să fugim foarte repede şi foarte departe; să ajungem la 
coastă fără întârziere, să părăsim India pentru totdeauna. Cu 
această singură conditie vom putea scăpa de urmărirea 
adversarilor noştri şi să trăim în linişte. Întoarcerea la Ajmir ne- 
ar costa viaţa. 

— Ai dreptate; am să mă descotorosesc de pământurile mele, 
chiar dacă mai târziu va trebui să regret. 

— Nu vei regreta nimic. Comorile sectei lui Tangar-Lang vor fi 
îndestulătoare ca să ne îmbogăţească mai presus de cele mai 
nebuneşti speranţe ale noastre. 


CAPITOLUL 6 


Dimineaţa era pe sfârşite când Ted pătrunse din nou în coliba 
hindusului. Gazda nu era singură; un tânăr robust şi viguros sta 
lângă rogojină. Servitorul lui Startery recunoscu în el silueta 
care se strecurase în noapte, după ce aruncase în el cu 
pumnalul. 

— Ce hotărâre ai luat? întrebă Ted intrând. 

— Primesc. 

— Foarte bine. N-are să-ţi pară rău. 

Scoase un teanc de bancnote din sân şi-l întinse rănitului. 

— Unde se află călăuza mea? 

— lată-l; se numeşte lacub şi cunoaşte ca şi mine drumurile 
muntoase. 

— Bine. Mâine dimineaţă în zori să fii în faţa casei lui Richard 
Startery, cu calul şi cu armele tale. Vei căpăta jumătate de plată 
la plecare iar cealaltă la Ranjalpur. 

Hindusul se înclină şi făgădui că va fi punctual. 

Ted era gata să păşească pragul când se întoarse cu paşi 
înceti spre cei doi bărbaţi. 

— la spune-mi, lacub: este adevărat că Hanidj-Rao posedă 
cele mai mari bogății ale Indiei? 

— Averea ei nu se poate măsura, răspunse tânăra călăuză. 


Subteranele palatului şi templele Ranjalpurului sunt înţesate de 
giuvaeruri milenare ale brahmanilor Indiei antice. Nicio putere 
nu se poate asemăna cu a ei. 

— Şi care este destinaţia acestei averi fabuloase? 

— Trebuie s-o ajute pe Hanidj-Rao să cucerească India. La 
momentul oportun, aurul acesta va servi la înarmarea poporului 
ei împotriva dominaţiei străine şi să facă să triumfe religia lui 
Tangar-Lang. 

— Oare femeia aceasta nu se teme de trădare? 

— Cei care au avut nenorocirea s-o trădeze pier sub 
răzbunarea ei neîndurătoare. Cum află un străin taina oraşului 
mort, preoteasa zeului crunt este informată de către spionii ei 
care mişună prin toate oraşele: imprudentul plăteşte cu viaţa 
îndrăzneala lui. 

— O soartă asemănătoare îţi este deci hărăzită. 

— Da 

Siguranţa care se desprindea din răspunsul acesta scurt îl 
impresionă. 

— Dar tu, de ce o trădezi pe Hanidj-Rao? 

— Eu nu trădez: eu nu răzbun decât încercarea de omor a 
cărei victimă a fost omul acesta care e tatăl meu. In afară de 
asta posed la Ranjalpur un prieten atotputernic; el mă va ocroti 
orice s-ar întâmpla. 

— Cine-i prietenul acesta influent? 

— Hassim. 

Ted tresări. 

— Nu ştiam că Hassim ar avea atâta autoritate asupra 
suveranei oraşului mort 

— El domneşte ca stăpân asupra inimii lui Hanidj-Rao. Prin 
frumuseţea şi fineţea spiritului său a ştiut să cucerească pe 
femeia aceasta fără de simtire şi crudă peste măsură. De aceea 
ea vrea să-şi suprime fiica: o gelozie feroce o chinuie căci 
cunoaşte dragostea favoritului ei pentru Wastia. 

— Îţi mulţumesc; stăpânul meu îţi va fi recunoscător de 
informaţiile astea, spuse el. Aşadar, pe curând. 

Se întoarse la locuinţa lui Startery. Acesta din urmă nu se 
întoarse decât foarte târziu ocupat cu lichidarea situaţiei sale la 
Ajmir. Ted îl puse la curent cu cele ce vorbise cu hindusul 
stăruind mai ales asupra importanţei bogățiilor lui Hanidj-Rao. 


Startery ascultă cu gândul aiurea această parte a povestirii, dar 
inima i se strânse când auzi reamintindu-i-se tandrul sentiment 
al lui Hassim pentru tânăra fată. 

Amănuntul acesta nu scăpă ochiului pătrunzător al lui Ted. 

— Sunt fericit de călătoria asta, stăpâne, căci dacă scăpăm 
teferi din aventură, vom trage foloase materiale mult mai sigure 
decât ţinta himerică pe care tu o urmăreşti. 

— O iubesc pe Wastia. 

— Ştiu prea bine. Ce e mai ciudat e că tu nu cunoşti de fel 
simţămintele femeii acesteia fata de tine... Ciudată făptură, care 
e în stare să-şi împartă inima între Hassim şi tine. 

— Hassim s-a şters din inimă de când cu... 

— Cine ştie? 

x 

La răsăritul soarelui, Iacub intra în parc. Cei doi bărbaţi erau 
gata, cu caii înşeuaţi. Călătorii străbătură Ajmirul adormit şi se 
repeziră în galop prin câmpia imensă acoperită de lanuri de 
grâu şi de arbuşti de ceai. Răsăritul rumen pălea sub primele 
raze ale astrului şi doar masivitatea impunătoare a munţilor 
Aravali întuneca orizontul îndepărtat cu înălțimile lor gigantice. 

Atinseră primele înălţimi pe la sfârşitul după-amiezii. 
Privelistea se schimbă fără tranziţii: jungla apăru ostilă, 
amenințătoare, ridicându-şi din toate părţile arborii uriasi şi 
reţelele ierburilor înalte, de nepătruns. Seara cobora, cei trei 
bărbaţi îşi aranjară campamentul pe un vast platou pietros unde 
vegetaţia mai rărită oferea ici şi colo luminişuri vaste. 

Startery îşi petrecu prima noapte în sânul pădurii tropicale. 
Răcnetele fiarelor mari pornite după vânat, miile de zgomote 
nocturne ale naturii sălbatice treziră în el o lume de senzaţii 
necunoscute. Chemarea misterioasă a singurätätilor îl făcu să 
uite o clipă spaima pricinuită de dispariţia Wastiei. Englezul 
preluase prima veghe: întins lângă foc, contempla cu încântare 
flăcările luminoase urcând în noaptea răcoroasă şi înmiresmată. 
Când Ted veni să-l înlocuiască, mai rămase multă vreme lângă 
valetul lui să soarbă fascinanta bogăţie de viaţă arzătoare pe 
care o etala jungla misterioasă şi senină. 

Iacub îi trezi în zori de zi şi se afundară în adâncimile naturii 
virgine. Adesea poteci noi întretăiau pe cele pe care le urmau; 
uneori acestea se ştergeau cu totul când o întindere stearpă şi 


stâncoasă înlocuia vegetaţia bogată. Startery admira agerimea 
lui lacub, care înainta fără şovăială printre stâncile plesuve sau 
prin reţeaua de poteci încâlcite. In ciuda acestor obstacole, 
hindusul ştia să recunoască sau să regăsească calea cea bună. 

Din ziua a treia mersul anevoios deveni chinuitor. Trecerea 
cailor peste râpi primejdioase şi peste pantele repezi devenea 
din ce în ce mai cu neputinţă. 

— Vom face un uşor înconjur, spuse Iacub, ca să ne lăsăm caii 
în paza unui om care trăieşte singur în mijlocul munţilor. Ne 
vom petrece şi noaptea sub acoperişul colibei sale. 

— De unde-l cunoşti tu pe acest pustnic? 

— E un adorator al lui Tangar-Lang, care s-a refugiat în 
singurătatea lui. Călătorii cetăţii misterioase îi fac mai 
întotdeauna vizite; ştiu că găsesc la el ospitalitate în schimbul 
câtorva monede de aramă sau a unei bucăţi de stofă de culoare 
vie. 

— Dacă omul acesta este devotat sectei, ne-ar incomoda cu 
întrebări care ne-ar pune în încurcătură. 

— Am să-l conving că sunteţi nişte noi credincioşi chemaţi la 
Ranjalpur de către Hanidj-Rao. Prezenţa mea va fi, de altfel 
deajuns ca să inspire încredere. 

Startery nu avu nicio obiectie. 

Noaptea căzuse  deabinelea când ajunseră la coliba 
pustnicului. Hindusul prea puţin vorbäret şi cu totul absorbit în 
rugăciunile lui pentru Tangar-Lang, le oferi o ospitalitate 
indiferentă şi nici nu întrebă măcar de tinta călătoriei lor. lacub 
descoperindu-şi antebraţul îşi arătase tatuajul, emblema sectei, 
şi semnul acesta a fost deajuns bătrânului. 

Părăsindu-şi caii, reluară drumul munţilor, chiar în dimineaţa 
următoare. După ce stabiliră campamentul de seară, lacub vesti 
pe cei doi tovarăşi ai săi că vor ajunge a doua zi la Ranjalpur. 
Călăuza pregăti apoi de cină şi rămase de veghe. 

Startery şi Ted se înfăşurară în păturile lor mai devreme ca de 
obicei; o istovire de neînvins pusese stăpânire pe ei în ciuda 
eforturilor lor, oboseala apăsa greu pe membrele lor ca frânte 
de marşurile istovitoare în munţi. lacub, chircit la o mică 
distanţă, contempla somnul lor cu un ochi ironic în care licărea 
o flacără ciudată. Rămase nemişcat un moment apoi se îndreptă 
spre cele două trupuri lungite. Scuturându-le cu o mână brutală 


încercă să le trezească în câteva rânduri. Totul era zadarnic. 
Călătorii păreau cufundati într-un somn adânc. Hindusul se 
ridică; flăcările focului îi luminară faţa bronzată pe care juca un 
zâmbet de triumf. Aruncă în flăcări ultimele resturi ale 
mâncărurilor care se mai aflau în taberele de campament, 
distrugând astfel urmele doctoriei adormitoare cu care fuseseră 
îmbibate alimentele celor doi bărbaţi. Apoi, după ce-şi cercetă 
încărcătorul pistolului, dispăru în întunericul misterios al junglei 
nocturne. 

Focul slăbi progresiv; curând nu mai rămase decât un 
morman de jar, fremătând sub adierea vântului răcoros de 
seară. Ted se agită şi întredeschise pleoapele avu viziunea vagă 
şi înfricoşătoare a focului stins pe trei sferturi, apoi căzu din nou 
în inconstientá. 


CAPITOLUL 7 


Soarele era de mult sus la orizont când Startery ieşi din 
toropeala lui. Gura uscată îi era plină de un gust amar şi 
scârbos. Se ridică cu greu în picioare şi fu uluit de lumina 
orbitoare a soarelui care se filtra prin frunziş. Primul amănunt 
care-i izbi privirile fu trupul întins al lui Ted: se plecă şi-l trezi. 

Ted deschizând ochii fu atât de surprins ca şi el. 

— De ce ne lasă Iacub să dormim atât de târziu? spuse el. 

Startery căută din ochi pe ghid. Făcu un pas înapoi şi rămase 
mut de uimire. La douăzeci de paşi de campament, doi bărbaţi 
nemiscati, rezemati de trunchiul unui cryptogam uriaş, priveau 
pe călători cu un aer batjocoritor. Unul din ei era lacub, iar 
celălalt un hindus cu un turban de mătase pe cap, cu arme deo 
mare bogăţie şi îmbrăcat în haine pompoase. Necunoscutul 
părea tânăr, trăsăturile sale fine, ochii lui negri şi vii, dădeau 
fizionomiei sale un caracter energic şi aspru. O nobleţe semeaţă 
se desprindea din fiinţa sa. Pe turban, o agrafă de aur încrustată 
cu diamante înfăţişa două pumnale cu lamele încrucişate. 

Înaintă spre Startery cu un mers mlădios şi sigur. 

— Eu sunt Hassim! rosti el scurt 

Vocea clară si tăioasă nu exprima nicio bunăvoință. Startery 
rămase câteva minute fără ca să vorbească, apoi o furie de 


neînțeles puse stăpânire pe el. 

— Nu speram să te întâlnesc, mormăi el. Văd că m-am înşelat 
în ceea ce priveşte încrederea în persoana lui lacub. Această 
călăuză blestemată ne-a trădat... 

— Lasá-l pe Iacub în pace, n-a făcut nimic rău. 

— L-am plătit pe omul acesta ca să ne conducă şi nu să 
trădeze. 

— Te-a dus de-a dreptul la ţintă; doar o leghe te mai desparte 
de Ranjalpur. Socoteste-te satisfăcut şi plăteşte-i a doua parte a 
angajamentului; şi-l merită. 

— Îi voi acorda chiar şi o răsplată suplimentară, iat-o! 

Se repezi asupra ghidului şi îi zdrobi faţa cu o zdravănă 
lovitură de pumn. Pe când victima lui se rostogolea, el fu cuprins 
de două braţe viguroase şi aruncat la pământ cu brutalitate. Un 
genunchi nervos îi sfărâmă pieptul şi vârful unui pumnal îi 
atinse gâtlejul. Hassim, cu trăsăturile descompuse de furie sta 
aplecat asupra lui. 

— Ai merita să te omor ca pe un animal spurcat, după gestul 
ăsta de cruzime inutilă. 

Englezul deveni pământiu sub povara insultei. 

— Ce mai aştepţi ca să îndeplineşti ameninţarea! mormăi el. 
Trădătorul acesta merita o lecţie şi n-am să-ţi dau socoteală. 
Hai! Apasă! Înfige pumnalul acesta atât de bogat împodobit. 
Fără îndoială vreun dar al frumoasei Hanidj-Rao, mama Wastiei. 

— Bine dacă aşa vrei! rânji celălalt a cărui piele bronzată 
deveni măslinie. Cu un gest brusc, ridică mâna ca să lovească. 

O detunătură scurtă răsună; arma smulsă dintre degetele lui 
zbură departe. 

Startery izbucni într-un hohot de râs şi se ridică dintr-un salt. 

— Prietenul meu Ted e un trăgător de prima mână, spuse el. 
Îmi pare rău că nu ţi-a tintit teasta în locul pumnalului; glontele 
ar fi fost plasat mai bine. 

Căută pe servitor din ochi: dispăruse, ascuns pe după ierburi 
se pregătea să intervină pentru a doua oară. 

— Acum să stăm de vorbă, spuse el lui Hassim, sunt dispus să 
te ascult. 

Hassim nu-i răspunse, dar îi aruncă o plivire plină de ură. 

— Presupun că acest... cinstit lacub ţi-a dezvăluit tinta vizitei 
noastre şi ţi-a spus povestea Wastiei. 


— Nu rosti niciodată numele acesta în fata mea, spuse Hassim 
cu glas tăios. 

— Nu intră în obiceiurile mele să mă supun ordinelor unui om 
de culoare. În afară de asta ti-as putea formula aceeaşi 
interzicere. Ar exprima adevăratele mele sentimente faţă de 
Wastia şi de d-ta. Imi displace să aud numele acestei fete în gura 
d-tale. 

Hassim duse mâna spre tocul de piele în care-şi avea pistolul; 
un glonte îi şuieră pe la ureche, oprindu-i gestul scurt. 

Startery zâmbi. 

— Atâta vreme cât Ted va supraveghea această convorbire, îţi 
va fi cu neputinţă să mă omori. 

Un timp de tăcere urmă după fraza aceasta. 

— Haide să lăsăm hărţuielile. Unde se află Wastia? 

— Chiar dacă as şti nu ti-as spune nimic. 

— Rău ai face. Răspunsul d-tale îmi e deajuns totuşi; ştiu 
acum că Wastia a fost adusă aici în taină şi că Hanidj-Rao nu te- 
a informat de asta. Pentru moment nu ne eşti de niciun folos. 

— Gândeai că vei găsi în mine un amic devotat sau un servitor 
credincios? rânji celălalt 

— Ascultă, Hassim: Wastia e în primejdie de moarte, înainte 
de toate trebuie salvată; vom reglementa după aceea, şi fără 
ajutorul nimănui, diferendul dintre noi. Unul din noi doi trebuie 
să dispară, dar nu înainte ca Wastia să fie în afara oricărei 
primejdii. 

— Niciodată nu voi primi o astfel de colaborare: sunt destul de 
puternic ca să o salvez fără ajutorul nimănui. Cunosc palatul în 
cele mai mici amănunte ale lui şi mă pot bizui pe prieteni siguri 
printre cei care locuiesc acolo. D-ta, d-ta eşti însă o pradă a 
morţii; am să pun să te închidă şi să fii sugrumat de către călăii 
lui Hanidj-Rao. 

Startery se întrebă dacă n-ar trebui să-şi răpună rivalul sau 
să-i lase viaţa. Propriile cuvinte ale favoritului împiedicară un 
gest ucigător. Cu toată ura lui, trebuia să-l lase să trăiască 
fiindcă, pentru moment, el reprezenta pe singurul om în stare să 
protejeze de fapt pe Wastia. 

— Pleacă, mormăi el: dispari. Am să găsesc eu singur drumul 
spre Ranjalpur. Mai târziu, când momentul va fi prielnic am să 
te omor ca pe o fiară răufăcătoare. 


— Frânghia de mătase îţi va zdrobi grumazul înainte ca 
dorinţa aceasta să ţi se fi împlinit, ripostă Hassim dispărând în 
tufiş. 

Ted se apropie atunci de stăpânul său. 

— Încă n-am pus piciorul în Ranjalpur şi iată că şi avem 
împotriva noastră doi duşmani de moarte: Hassim şi lacub. 

— Ce ne pasă, vom birui! 

— Ce ai de gând să faci acum? 

— Să ajung cât mai curând la Ranjalpur. 

— Să ne apropiem de oraş, dar să nu intrăm în el până ce nu 
s-a lăsat noaptea spuse prudent tânărul. 

— Vom lua deciziile la faţa locului: la drum! 

— Ce facem cu ăsta? 

Cu un gest arătă pe lacub care-şi revenea în fire sub 
muşcătura insectelor ce-i devorau obrazul însângerat. 

— Să se descurce singur, spuse englezul pornind pe cărarea 
cea îngustă. 

— Dă-i cele douăzeci de lire: banii nu ne mai sunt de niciun 
folos şi Iacub, oricum ne-a condus la ţintă. 

Englezul făcu cale întoarsă şi aruncă la picioarele victimei 
sale un pachet de bancnote. 

Satisfăcut de acest gest, Ted îşi urmă stăpânul în junglă. 


PARIEA A DOUA 
CAPITOLUL 1 


Luna apărea din haosul întunecat al piscurilor munţilor 
Aravali când Startery şi Ted se hotărâră să pătrundă în 
Ranjalpur. De pe înălţimea unde se aflau, îmbrăţişau cu privirea 
toată întinderea oraşului mort. 

Situat în fundul unei văi închise într-un brâu de munţi 
acoperiţi de junglă, ruinele cetăţii vechi de mii de ani se vedeau 
ca printr-un văl imaterial, în care negura străvezie a nopţii calde 
se amesteca vag cu paloarea lunii. Trunchiuri de coloane frânte, 
bucăţi largi de ziduri şi frontoane de palate, îşi lungeau umbrele 
nemăsurate pe mormanele de pietre sculptate care acopereau 
locul. Terasele în etaje ale templelor antice se îmbibau de 
lumina lină a zeiţei umbrelor. O tăcere absolută plutea pe 
cetatea moartă şi numai concertul veşnic al junglei nocturne se 
revărsa până la adăpostul de pe înălţime unde stăteau călătorii. 

— la te uită, stäpâne, luceşte o lumină pe terasa templului 
acela. 

Cu braţul întins, Ted arăta un edificiu impozant, construit în 
fundul cetăţii. Asiaticul identificase fără şovăire o construcţie 
religioasă bazându-se pe arhitectura masivă a ei şi a rândurilor 
de colonade care susțineau terasele. Pe platforma inferioară, 
flacăra luminoasă a unei torţe sfâşia întunericul. 

Atenţia celor doi bărbaţi se opri asupra acestei lumini 
mişcătoare. Curând alte flăcări se iviră şi parcurseră această 
parte a templului, înşirate ca într-un convoi. Sunetul unui cânt 
îndepărtat răzbi până la Startery apoi, una câte una, ciudatele 
lumini dispărură. 

— O ceremonie religioasă, conchise Ted. 

— Fără îndoială în onoarea lui Tangar-Lang, adăugă englezul 
înfiorându-se. Am putea să ne dăm poate mai bine seama mai de 
aproape. 

— Haidem. 

Furişându-se printre ierburile uriaşe, cei doi bărbaţi se 


îndreptară spre Ranjalpur. Ajunseră la primele ruine fără vreo 
piedică şi porniră pe drumurile pe jumătate înfundate care 
duceau spre partea de apus a oraşului. După ce trecură de 
jumătatea oraşului, o luară pe o alee largă mărginită pe 
amândouă părţile de tufisuri cu flori de culoare sângerie. 
Urmându-şi drumul, nu trecu multă vreme şi observară în faţa 
lor silueta majestuoasă a templului hindus. 

— Ne apropiem, şopti Ted. 

După zece minute se opriră în umbra boschetelor, în faţa 
ascunzătoarei lor, siluete forfoteau pe dinaintea enormei clădiri. 

Templul ocupa centrul unei imense pieţe poligonale, pardosită 
toată cu lespezi. Coloane gigantice de marmură susțineau 
frontoanele cu bizare sculpturi antice. Nenumăratele statui de 
forme monstruoase păreau că tâsnesc din piatră ca să se arunce 
în negura întunecimii. Strălucirea razelor lunare îneca într-un 
joc de umbre şi lumini feţele schimonosite şi trupurile hidoase. 

Intrarea principală a templului era populată de hinduşi tăcuţi 
şi nemiscati. 

— Cu neputinţă de pătruns pe uşa asta, mormăi Startery. 

Ocoliră templul cu multă grijă şi-şi dădură seama că pe 
oricare parte era tot atât de cu neputinţă de intrat. Indieni, 
împrăştiaţi în umbră vegheau asupra sanctuarului. 

— O să atacăm santinela cea mai apropiată, hotări Startery. 

Automatul lui îi licărea în mână şi, încordându-şi trupul 
înainte, se pregăti să treacă zona pustie care-l despărţea de 
obiectivul lui. Ted îl retinu cu autoritate. 

— E o nebunie, stăpâne: detunătura armei o să asmută 
împotriva noastră hoarda servitorilor lui Hanidj-Rao. Suntem 
prea aproape de ţintă ca să compromitem atât de nebuneşte 
rezultatele călătoriei noastre. 

— Un motiv în plus de a nu ne da înapoi. Trebuie să 
pătrundem în templul acesta: evenimente interesante trebuie să 
se desfăşoare acolo devreme ce intrările îi sunt păzite cu atâta 
străşnicie. 

— Lasă-mă să lucrez singur, dar să rămânem täcuti până ce o 
apune luna. 

Cu părere de rău, Startery puse la loc arma în tocul ei şi 
rămase nemişcat 

Hazardul îi favoriză: nori deşi apărură împinşi de un vânt iute 


şi acoperiră luna. Ted se aruncă cu faţa la pământ apoi, 
favorizat de întuneric, se târi în tăcere spre zidul templului. 
Curând se contopi cu întunericul şi Startery îl pierdu din vedere. 

Zece minute se scurseră; sudori de groază îmbrobonară 
fruntea şi tâmplele europeanului. Absența lui Ted se prelungea, 
tăcerea de moarte care plana asupra Ranjalpurului îi deveni de 
nesuferit. Deodată, tresări văzând o umbră ridicându-se în faţa 
lui. 

— S-a făcut, stăpâne; drumul e liber. 

În câteva salturi ajunseră la picioarele sanctuarului. Pe locul 
paznicului hindus, o formă omenească zăcea pe pământ, 
scăldată într-o băltoacă de culoare cafenie. Ted merse dealungul 
zidului examinându-l cu băgare de seamă. După câţiva paşi 
rămase nemişcat şi-i arătă lui Startery un contrafort dărăpănat 
proptitor al zidului. Tovarăşul său încuviinţă din cap şi începură 
să escaladeze neregularităţile zidului. 

Ajunşi pe culme se căţărară pe o platformă cu lespezi de 
marmură care suporta în centrul ei al doilea etaj al palatului 
piramidal. Neapărând nicio fiinţă umană se îndreptară spre 
masa cenuşie a acestui sanctuar superior. De fiecare parte a 
intrării două statui gigantice rânjeau fioros; înfăţişau fără 
îndoială o zeitate a beznelor, căci hidoşia lor avea o expresie de 
o răutate cruntă. 

— Nu ştiu ce idoli or fi înfăţişând acestea, dar nu m-aş mira să 
fie chiar Tangar-Lang. 

— Urcară tiptil treptele unei scări de marmură şi, cu sfială, 
împinseră canatul unei uşi ciudat sculptate. O vastă galerie se 
prelungea dinaintea lor; fitiluri de câlţ muiate în uleiuri 
parfumate ardeau în nişte căuşi de fildeş. Draperii preţioase 
acopereau pereţii şi blănuri mari de fiare erau aşternute pe 
pardoseală. Un dublu şir de statui de marmură, de-a lungul 
pereţilor laterali, îşi holbau ochii goi şi fără expresie asupra 
îndrăzneţilor străini pătrunşi în sanctuarul lor. 

Cei doi tineri o luară înainte pe galerie. Teama de a fi 
descoperiţi îi făcea să lucreze repede: ştiau că nicio şansă de 
salvare nu le mai rămânea dacă erau surprinşi. După două sute 
de paşi, galeria se desfăcea în trei ganguri la fel. Numai cel din 
mijloc se ridica într-o pantă destul de repede. Ted o porni cu 
hotărâre pe calea aceasta. 


— De ce alegi gangul acesta? 

— Celelalte nu ştim unde ne duc, pe câte vreme ăsta ne 
apropie de bolta de sus. 

O scară se ivi într-adevăr în curând, adeverind spusele 
asiaticului priceput. O urcară şi ajunseră pe o galerie circulară 
înconjurând locul gol. O lumină albăstrie urca din golul adânc de 
dedesubt iar vapori de tămâie pluteau prin aer. Cântece 
religioase ajunseră la urechile celor doi bărbaţi, întretăiate de 
răcnete şi tipete ascuţite. Ted făcu un semn stăpânului său şi se 
târâră până la marginea prăpastiei. 

O privelişte nemaipomenită îi umplu de uimire şi de groază. _ 

Dominau o sală imensă, ocupată de vreo sută de băştinaşi. În 
fund o statuie drăcească de aramă, vărsa flăcări ca dintr-un 
cuptor din gura larg deschisă. 

— Tangar-Lang, sopti Ted arătând idolul uriaş. 

Se produse o mişcare în mulţimea pestriță a credincioşilor. 
Făcură între ei un drum deschis, iar negrii se iviră târând un om 
care urla ca nebun de groază. Acesta fu îmbrâncit în faţa zeului 
crud şi silit să se încovoaie până la pământ. O formă omenească, 
înfăşurată toată în mătase roşie şi cu capul acoperit într-un văl 
de aceeaşi culoare, părăsi un fel de tron pe care şedea şi veni să 
se închine în faţa idolului. Păru că rosteşte o ciudată rugăciune, 
apoi dădu o poruncă celor patru negri. Ridicând victima 
deasupra capetelor, urcară treptele unei estrade de marmură şi 
cu o balansare cadentatä a braţelor lor puternice, o repeziră în 
gura înflăcărată a lui Tangar-Lang. 

Un urlet de agonie umplu sala, acoperit numaidecât de 
strigătele frenetice ale adunării. Forma învăluită în purpură îşi 
descoperi capul de voalul roşu care-i masca adevărata 
personalitate. 

Hanidj-Rao, suverana Ranjalpurului, marea Preoteasă a 
cultului sângeros a lui Tangar-Lang, apăru lui Startery în toată 
strălucirea radioasei ei frumuseti. 

Era înveşmântată într-un bogat costum aducând cu al femeilor 
indiene de înalt rang. Broderii de aur împodobeau scurtul laibăr 
care-i strângea talia şi şerpuiau şi dealungul stofei şalvarilor de 
mătase închişi la glezne. Un turban, din care se înălța o egretă 
prinsă cu un briliant enorm, lăsa să se ghicească spre ceafă un 
bogat val de păr castaniu ondulat. Un farmec pătrunzător şi 


subtil emana din chipul sculptural de o nuanţă aurie a acestei 
femei märete; o seducţie perversă tâsnea din ochii întunecoşi pe 
care grelele pleoape cu gene răsfrânte îi mascau, când se 
plecau, cu un val de senzualitate. Buzele purpurii cu desenul 
delicat fremătau pe o dantură lucitoare: nările se dilatau ca să 
aspire cu o voluptate sălbatecă plăcerile sacrificiului omenesc. 
Hanidj-Rao îşi amesteca cântările şi strigătele cu ale poporului 
său: când întoarsă spre el, când spre idol, o exaltare delirantă îi 
călăuzea gesturile. 

Deodată, urcându-se iar pe tronul ei, lovi de câteva ori într-un 
gong atârnat la îndemâna ei. O tăcere absolută pluti peste cei de 
fata. Preoteasa lui Tangar-Lang atinti spre fundul sălii o privire 
scăpărând de ură, pieptul i se ridica în răsuflări pripite sub 
tortul fin de mătase. Hindusii îşi încovoiau fruntea şi, pe 
piedestalul său, zeul monstruos continua să arunce văpăi. Sub 
bolta sanctuarului, Richard Startery, nevăzut, nu-şi dezlipea 
privirile de tronul unde şedea Hanidj-Rao; Ted neclintit aştepta. 


CAPITOLUL 2 


Canaturile mari ale unei porţi înalte şi ferecate se deschiseră 
încet în fundul templului. Doi negri se iviră de o parte şi alta a 
unei făpturi gingaşe, drapată într-o lungă tunică albă. Suverana 
Ranjalpurului se ridică în picioare, mulţimea hinduşilor se 
deschise la trecerea grupului negru şi alb. 

Startery se ridică pe jumătate şi cât pe aci să scape un strigăt 
de groază. Mâna energică a lui Ted îl constrânse la linişte. 

— Wastia, bâigui el, îngălbenit. 

Ted nu răspunse, ci întorcându-şi privirea de la partea de jos 
a templului, şi-o fixă atent pe partea opusă a galeriei unde se 
găseau ei. 

— Au s-o sacrifice, gâfâi Startery, trebuie să lucrăm fără 
zăbavă; să deschidem focul împotriva călăilor. 

— Nu, stăpâne, altcineva se va însărcina cu treaba asta; să fim 
gata să-l ajutăm. 

— Ce vrei să spui? 

— Priveşte, nu suntem singuri aici. 

Startery desluşi o siluetă, ascunsă în umbră, care se pleca 


asupra golului. 

— Hassim, murmură el, buimăcit. 

— Chiar el. Cred că vrea so salveze pe Wastia. 

Copila, leşinând aproape şi susţinută de cei doi temniceri 
negri ajunsese la tronul lui Hanidj-Rao. Timp de câteva minute, 
mama şi fiica se priviră fără a spune un cuvânt. Faţa uneia 
exprima o ură neîmblânzită, ochii celeilalte o teroare 
deznădăjduită. Brusc, preoteasa întinse mâinile peste capul 
Wastiei şi rosti formula care o închina lui Tangar-Lang. Wastia, 
într-o pornire supremă se aruncă la picioarele mamei ei ca să-i 
implore îndurare. Hanidj-Rao, se întoarse poruncind negrilor să- 
şi îndeplinească fioroasa datorie. 

Ca să acopere tipetele victimei, credincioşii intonară cântece 
sfinte ce preamăreau pe zeul lor. O agitaţie frenetică îi covârşea 
tot mai mult în faţa acestei privelişti şi templul se umplu de 
concertul sălbatecelor imnuri religioase. Deodată, strigătele de 
bucurie sângeroasă se transformară în exclamatii de groază; cei 
doi negri ce ţineau pe Wastia se prăbuşiseră pe treptele estradei 
de marmură. 

In zgomotul de nedescris, nimeni nu auzise detunăturile 
scurte ale revolverului lui Hassim. 

Startery şi Ted care pândeau pe tânărul indian, erau singurii 
care ştiau cine era autorul dublei execuţii. 

Hanidj-Rao, amenințătoare, merse spre cele două corpuri şi fu 
uluită descoperind sfâsieturile gloantelor. Cercetă grupul 
fanaticilor ei cu ochi bănuitori. 

— Cine a tras? întrebă ea cu o voce tare. 

Nici-un glas nu răspunse. 

In momentul acela, la treizeci de metri deasupra ei, Hassim 
descoperi prezenţa lui Startery. Surprins mai întâi, îşi recăpătă 
repede sângele rece şi veni la ei cu pumnalul în mână. 

Atitudinea lui arăta o furie oarbă şi pe chipul lui zvâcnea ură 
şi crimă. La trei paşi de el, englezul, scotându-si revolverul îi 
porunci să nu mai înainteze. 

— Cine v-a condus aici? întrebă hindusul pe un ton crunt. 

— N-am poftă să răspund întrebărilor tale. 

— Ia seama: eu sunt stăpânul în templul acesta după Hanidj- 
Rao. 

— Autoritatea ta s-ar clătina rău dacă ea ar cunoaşte modul 


cum o slujesti. 

— Hanidj-Rao n-are să ştie niciodată cine a tras. 

— Afară numai dacă n-o să-i spunem noi. 

Hassim, aplecându-se atunci asupra prăpastiei, privi cu o 
bucurie diabolică scena ce se desfăşura. Hanidj-Rao, în culmea 
furiei, se răstea la oamenii ei. 

— Cel care a lovit pe sacrificatorii lui Tangar-Lang se găseşte 
printre voi: să iasă din rânduri şi să vină să-şi ispăşească crima, 
de nu, veţi muri toţi. Victima nu va scăpa de soarta ce o merită 
şi nimic n-o să poată opri sentinţa asta... Haide! Trădătorul să 
aibă îndrăzneala să se denunte. 

Hassim scoase un strigăt ascuţit apoi, fără să-i lase lui 
Startery timpul să intervină, atrase atenţia hindusilor asupra lui. 

— Ucigaşul e ascuns aici: l-am descoperit, e un alb, venit să 
surprindă secretele noastre. Un duşman al rasei noastre... 

Nu putu sfârşi vorba, Richard Startery îi sfărâmase teasta cu 
două cartuşe din automatul său. Frumosul hindus se clătină o 
clipă pe marginea prăpastiei, apoi se rostogoli în vid şi veni să 
se zdrobească la picioarele adoratorilor lui Tangar-Lang, prostiti 
de uimire. 

Rezultatul nu se lăsă aşteptat: un cor de răcnete întâmpină 
această execuţie şi ceata se năpusti din sanctuar, spre partea de 
sus a templului. 

— Ted, suntem pierduţi. 

— Cred şi eu, stăpâne. 

— Nu ne mai rămâne decât să ne apărăm până la ultimul 
plumb. 

Tânărul servitor aprobă şi o luă de-a lungul galeriei, 
examinând coloanele ce o susțineau. Jos, Wastia, înnebunită, 
rămase singură lângă idolul drăcesc şi lângă cele trei cadavre; 
chiar şi Hanidj-Rao dispăruse. 

Vuietul goanei asaltatorilor ajungea deja la urechile celor doi 
bărbaţi; îşi pregătiră armele şi aşteptară cu mâna pe trăgaci. 
Când întâiul hindus se arătă, Ted îl dobori cu un singur glonte; 
alţii trei avură aceeaşi soartă la interval de câteva secunde. 
Singurul avantaj care favoriza pe asediați sta în îngustimea 
intrării galeriei: inamicii lor, siliţi să se prezinte unul câte unul, 
cădeau fără greş sub proiectilele lor. Erau asiguraţi de izbândă 
câtă vreme avea să le ţină provizia de cartuşe. 


Doi hindusi mai încercară să treacă şi fură secerati în plin 
avânt de plumbii lui Startery. 

Se făcu atunci un timp tăcere şi armistițiu, apoi se înălţă un 
murmur uimit şi un freamăt, la puţină distanţă. Un pas hotărât 
şi uşor răsună pe lespezile culoarului şi silueta zveltă a lui 
Hanidj-Rao apăru în încadrarea intrării. Ted ridică revolverul: cu 
un gest iute stăpânul său îi aplecă în jos braţul. 

— Nu se omoară o femeie dezarmată, murmură el. 

Hanidj-Rao înaintă singură în penumbra albăstruie a sălii. Se 
apropie de Startery până îl atinse aproape şi îl privi îndelung în 
tăcere. El simţi pe obrazul său mângâierea călduţă a răsuflării ei 
parfumate; răspunse la privirea duşmancei sale cu o flacără 
ciudată în fundul pupilelor. 

Hanidj-Rao era o europeană din Sud judecând după 
frumuseţea caldă şi văpaia ochilor ei negri. Vara vieţii ei o 
împodobea cu farmecul vrăjit al femeilor cărora anii încă nu le- 
au adus atingerea şi care conservă splendoarea tinereţii lor. 
Startery se îndoia acum că ea era aceea care condamna la cele 
mai crunte chinuri şi care asasina cu sânge rece. 

Tăcută, ea urmărea efectele înrâuririi ei asupra tânărului 
bărbat. Deodată, un râs ironic şi uşor răsună ca un tril scurt de 
pe buzele ei: Englezul fu doborât şi legat de doi hinduşi care se 
strecuraseră spre el fără ştirea lui. El încercă în zadar să se 
smulgă şi căută pe Ted cu o privire disperată: Ted dispăruse. Îşi 
părăsise el stăpânul în voia sorții? 

Indienii duseră pe Startery de-a lungul galeriei întunecoase, 
pe când Hanidj-Rao se înapoia în sala de sacrificii. 

Un strigăt de mânie, un răget de fiară aproape, îi scăpă: 
Wastia rămasă singură, în timpul prinderii europeanului, nu mai 
era acolo. 

Preoteasa lui Tangar-Lang îşi adună grabnic servitorii, 
porunci să se răscolească templul şi s-o aducă înapoi pe fugară, 
moartă sau vie. 


CAPITOLUL 3 


Startery îşi aştepta osânda şi execuţia, într-o temniţă 
subpământeană. Cu niciun preţ nu voia să piară în flăcări: când 


va veni ceasul groaznic şi fatal, va opune o astfel de împotrivire 
călăilor săi încât aceştia vor fi siliţi să-l ucidă pe loc înainte de a- 
l putea da pradă Idolului. 

Doi hinduşi înarmaţi îl păzeau noaptea şi ziua în închisoare; 
prezenţa lor îi deveni atât de nesuportat astfel că primi cu 
satisfacţie pe cei patru negri uriaşi care veniră să-l ia. 

— Uf! Peste câteva minute, totul se va sfârşi, îşi murmură el 
printre dinţi. 

Urmă apoi pe paznici şi constată cu mulţumire că i se lăsa 
libertatea mişcărilor. O uimire de nedescris îl cuprinse când i se 
legă peste ochi o bucată de mătase. Se gândi numaidecât că nu 
e de fel obiceiul să se ia asemenea precautiuni zadarnice cu un 
condamnat la moarte, şi o uşoară speranţă începu a-i Încolti în 
suflet. Startery nu mai văzu nimic, dar îşi dădea seama că urca 
numeroase scări şi că străbătea săli în care zgomotul paşilor 
răsuna sinistru. Apoi respiră un aer pătruns de parfum unde 
plutea aroma caracteristică locurilor în care trăiesc muritorii 
fericiţi. 

O mână îl opri în loc: auzi paşii paznicilor săi care se 
îndepărtau şi zgomotul unei uşi care se închidea; atunci avu 
siguranţa că e singur. Încet, cu o presimtire nelămurită, îşi duse 
mâinile la faţă şi dezlegă legătura de mătase. 

Hanidj-Rao îl privea cu o căutătură irezistibilă; un zâmbet 
ironic îi arcuia buzele. li făcu un semn să se apropie şi, tânărul, 
se supuse poruncii. 

Sala în care se afla întrecea prin luxul şi bogăţia ei tot ce 
poate născoci închipuirea omenească. Coloane de marmură 
susțineau bolta plafonului, pe care un infinit număr de prisme de 
cristal răsfrângeau lumina într-un joc gingaş de nuanţe irizate. 
Statui cu forme armonioase alternau cu pilaştri sculptați. În 
vase măiestrit cizelate parfumuri fine îşi împrăştiau mirosul suav 
iar uleiuri înmiresmate ardeau cu flăcări palide în vase de onyx. 
Podeaua era acoperită cu cele mai scumpe covoare orientale şi 
în centrul încăperii, o fântână ţâşnitoare ca de argint viu, 
recădea grațios într-un bazin de marmură albă. În fund se ridica 
o estradă tapisată cu draperii de aur şi nenumărate perne în 
culori vii. 

În decorul acesta feeric, Hanidj-Rao, părea o prinţesă din 
basme cum se întâlnesc în minunatele poveşti ale Indiei. Îşi 


părăsise costumul hindus. Purta o tunică lungă care-i scotea în 
evidenţă formele sculpturale ale trupului ei minunat; o diademă 
de aur încrustată cu nestemate scăpărătoare îi încercuia fruntea 
şi brățări, încărcate cu diamante îi împodobeau mâinile. 

Startery urcă cele două trepte ale estradei marmură şi se 
pomeni lângă ea. 

— Sunt ani şi ani de zile de când n-am mai întâlnit un om din 
rasa mea, spuse ea. 

Vocea îi era armonioasă şi avea o intonatie de parcă ar fi 
cântat. 

— Ce căutai pe aici? 

Socoti că ar fi prudent să nu se descopere ţinta călătoriei sale. 

— Îmi căutam norocul în munţii Aravali când descoperii 
ruinele oraşului acestuia. 

— Ce te-a făcut să-mi omori servitorii? 

— Nu eu i-am omorât. 

— Dar cine a tras? 

— Hassim. 

Hanidj-Rao se ridică deodată. 

— De unde poţi cunoaşte tu numele omului acestuia, cine ţi l-a 
spus? 

Startery îşi muşcă buzele şi-i păru rău de răspunsul dat. 

— Minţi! urmă ea; tu n-ai venit la Ranjalpur ca să-ţi cauţi 
norocul ci ca s-o recucereşti pe Wastia. Drumul spre cetatea 
asta nu se descoperă din întâmplare, cineva ti l-a indicat. Tu eşti 
bărbatul care a ocrotit pe Wastia la Ajmir, şi doar pentru ea eşti 
aici. 

Englezul, socotind că nu era de niciun folos să mai mintă nu 
răspunse. 

— Tăcerea ta e o mărturisire. De ce n-am putut face ca fata 
asta blestemată să piară. 

— Vasăzică Wastia nu mai e sub puterea ta? 

— Nu, dar n-are să-mi scape multă vreme. Servitorii scotocesc 
Ranjalpurul în cele mai ascunse colţuri ale lui şi rezultatul 
cercetărilor nu va întârzia. 

— Ce a devenit tânărul care mă însoțea? 

— Am dat ordin să fie omorât cum va fi descoperit; dacă va 
scăpa, fiarele junglei îmi vor executa voinţa. 

Cruzimea acestor cuvinte nu-l atinse câtuşi de puţin pe 


Startery, atât îi era de mare bucuria ştiind-o pe Wastia în afară 
de primejdie. Hanidj-Rao păru că ghiceşte aceste sentimente. 

— Goneşte-o pe Wastia din gândurile tale, spuse ea cu 
asprime. Nu încerca spre a ajunge la ea, de nu, venirea ta la 
Ranjalpur te va costa viaţa. 

— Oricare-ar fi soarta care îmi este hărăzită nu-mi va părea 
niciodată rău că am venit la Ranjalpur. 

— Şi de ce anume? 

— Pentru că mi-a fost îngăduit s-o contemplu pe preoteasa lui 
Tangar-Lang. 

Hanidj-Rao se aplecă voluptos pe perne, aproape de tot de 
prizonierul ei şi închizând pleoapele pe jumătate lăsă să se 
strecoare spre el o privire încărcată de făgăduieli. 

— Tu mi l-ai omorât pe Hassim... Nu mai am favorit. 

Startery se aplecă puţin şi se supuse mângâierii ochilor ei. 
Acum că ştia că Wastia trăieşte, mintea lui schiţa un plan 
îndrăzneţ, acelaşi fără îndoială pe care îl născocise Hassim, 
atunci când fugise Wastia. 


CAPITOLUL 4 


Când Ted îşi dădu seama că partida e pierdută, se gândi că 
cea mai bună cale de a mai fi de folos stăpânului său era să 
fugă. 

Profitând de prilejul că atenţia agresorilor se concentrase 
asupra lui Startery, ajunse la capătul galeriei fără să fie văzut. 
Cu riscul să-şi frângă oasele, se agăţă de capitelul unei coloane 
de marmură şi se lăsă să alunece în jos. Ajunse pe pardoseala 
sălii acum goale; temându-se de o întoarcere neprevăzută a 
adepților sectei, se strecură repede spre ieşire. O exclamatie 
înăbuşită îl înlemni pe loc. 

— Ted! chemă o voce depărtată. 

Wastia care îl recunoscuse dădu fuga spre el. 

Ted se codi o clipă apoi făcu un pas spre uşă. Fata se agăţă cu 
deznădejde de el. 

— Nu mă părăsi; vor să mă omoare, ia-mă cu tine. 

Faţa ei exprima o asemenea tulburare încât Ted fu mişcat. 

— Vino, spuse el brusc. 


Apucând-o de mână o trase spre uşă. 

— Cunosti templul? 

— Destul ca să nu mă rătăcesc. 

— Condu-mă la o vreo ieşire secretă. 

Mersul lor prin labirintul de ganguri dură mult, apoi o lumină 
vesti o ieşire. Ted îşi înăbuşi o exclamatie de ciudă: doi hindusi 
păzeau intrarea. Fugarii se aruncaseră iar în umbră, 
continuându-şi mersul la voia întâmplării. Deodată, asiaticul se 
opri. 

— Ce e? întrebă gâfâind Wastia. 

— Mă gândesc că dispariţia noastră a fost semnalată şi că la 
ceasul acesta împrejurimile templului sunt supravegheate, nu 
avem nicio şansă să evadăm; afară de asta negrii lui Hanidj-Rao 
trebuie că răscolesc toate locurile şi au să ne descopere în 
curând. 

— Ce să facem? 

— Să căutăm chiar aici un refugiu. 

Fata se adânci gândindu-se încordată. Nemişcat, tovarăşul ei 
aştepta răspunsul. 

— Dacă am putea ajunge până la fostele mele camere, în 
palatul lui Hanidj-Rao, ar fi cu putinţă să ne ascundem fără a 
risca să fim descoperiţi. Cunosc acea parte a palatului în cele 
mai mici amănunte. 

E acolo o sală întunecoasă, care slujise pe vremuri de 
sanctuar, în care se ridică o statuie enormă a lui Tangar-Lang la 
fel cu cea care ai văzut-o. E goală pe dinăuntru şi formează un 
adăpost larg şi sigur. Afară de asta, mai are avantajul că 
ascunde intrarea unei galerii comunicând cu cele mai multe din 
camerele subterane ale palatului. 

— Arată-mi drumul. 

Peste o oră, cei doi tineri ajungeau la vechiul sanctuar. Nu 
întâlniseră suflet de om, căci Wastia folosise numai galerii 
lăturalnice şi pustii. 

Zeul monstruos se înălța în centrul sălii pe picioarele lui 
enorme, cu gura peste măsură de căscată, părând a aştepta noi 
victime. 

Wastia şi Ted trecură în dosul lui şi pătrunseră în corpul de 
bronz prin uşa cuptorului din partea de jos a soclului. Tânărul 
cercetă cu luare aminte această ciudată ascunzătoare şi 


descoperi curând uşa gangului subteran. 

— Nu suntem în siguranţă, spuse el tovarăşei sale: cei care se 
folosesc de galeriile de jos pot întrebuința calea asta. 

— Numai Hanidj-Rao şi câţiva din primii miniştri ai ei cunosc 
această ieşire, căci duce la cămara secretă a comorilor palatului. 

Ted tresări foarte interesat. Pentru el, țelul principal al 
călătoriei lui consta într-o mărire a averii. Salvarea Wastiei nu 
venea decât în al doilea rând. 

— Ştii cum se pătrunde în acea cameră secretă a visteriei? 

— Nu. 

— Aşteaptă-mă aici; am să caut s-o descopăr. 

Wastia îi tăie drumul. 

— Nu te duce acolo, spuse ea cu hotărâre; nu cunosc locul 
exact al tezaurelor, dar ştiu ce groaznice capcane îi aşteaptă pe 
cutezătorii care ar încerca să le fure. Circulă printre oamenii 
palatului legende înspăimântătoare în privinţa asta. Rămâi lângă 
mine, nu vreau să mă părăseşti. 

Declaraţia asta îl linişti pe Ted. Rămase un moment pe 
gânduri, apoi instalându-se cât mai comod, se lungi pe metalul 
rece al statuii ca să se gândească în linişte. 

Temătoare, Wastia veni să se refugieze lângă el şi rămase 
nemişcată. Flăcăul întoarse încet capul spre ea şi o privi cu 
curiozitate. 

— Ce vârstă ai, Wastia? întrebă el din senin. 

— Şaptesprezece ani, răspunse ea mirată. 

— Îl iubeai pe Hassim? ai suferit văzându-l zdrobindu-se pe 
lespezile templului? 

— Hassim îmi arăta o mare simpatie şi îi eram 
recunoscătoare. Era singurul meu prieten; părinţii mei adoptivi 
vorbeau adesea de viitoarea noastră unire. Priveam fără silă 
acest eventual eveniment, căci Hassim era bun. 

Se lăsă o tăcere, apoi Ted reîncepu cu voce mai scăzută. 

— N-ai întrebat încă despre Richard Startery. 

— Trăieşte? 

— Aşa cred. 

— Moartea lui m-ar fi mâhnit, căci el mi-a scăpat viaţa la 
Ajmir. 

— Şi chiar în cursul nopţii trecute, dacă el nu m-ar fi îndemnat 
să vin cu el la Ranjalpur, n-aş fi avut norocul să te smulg 


supliciului. 

— Poate, dar numai mulţumită ţie sunt vie şi teafără. 

— Ştii de ce e aici stăpânul meu? 

— Nu. 

— Din pricina ta. Te iubeşte şi vrea să te recucerească si să te 
ia de soţie. 

Wastia păru înlemnită, dar apoi faţa ei îşi reluă gravitatea de 
dinainte. 

— Viaţa mea îi aparţine; dacă mă regăseşte, mă voi supune. 

Amărăciunea acestei fraze nu scăpă tovarăşului ei. 

— Crezusem că vestea asta îţi va pricinui mare bucurie. 

Tânăra fată ridică din umeri şi-l privi cu tristeţe. 

— Cum aş putea iubi un european, când eu am trăit 
întotdeauna pe pământ asiatic. Tu trebuie să înţelegi 
simtámântul acesta, tu care apartii unei rase atât de apropiate 
de a mea, rase ale căror patrii sunt surori. 

— La Ajmir, atitudinea ta mă făcuse să cred că-l iubeşti pe 
stăpânul meu. 

— Eram fericită că mă aflu la el în siguranţă şi recunoştinţa 
mă făcea să zâmbesc la privirile drăgăstoase ale străinului. Nu 
credeam că nutrea o astfel de pasiune faţă de mine. 

Un văl se destrămă şi Ted începu să pătrundă sufletul tinerei 
fete. 

— Wastia, am fost aspru faţă de tine... adineauri în templu... 
şi nedrept. 

— Tu m-ai privit întotdeauna cu indiferenţă chiar şi la Ajmir. 
Eram totuşi fericită că te văd; noaptea, ascultam răsuflarea ta 
uşoară când te culcai în faţa uşii mele ca să mă păzeşti mai bine. 

— Iartă-mă. Acum, văd mai limpede în mine, purtarea mea era 
impusă de ciuda că te vedeam curtată de Startery. Infätisând în 
ochii mei un ideal inaccesibil; frumuseţea ta, râvnită de către un 
european puternic îmi era interzisă şi-mi ascundeam suferinţa 
sub masca aceasta a brutalităţii. Ştiu acum de ce am venit la 
Ranjalpur; nu pentru bogăţiile lui Ranidj-Rao, cum căutam să mă 
amăgesc singur, ci doar pentru tine. 

— Cuvintele tale îmi redau fericirea şi mă fac să uit toate 
chinurile trecutului. 

Ted se exaltă şi miraculoasa aventură îi lumină viaţa umilă, îl 
inundă cu o fericire necunoscută şi de necrezut. 


— O să fugim amândoi din locurile astea blestemate. Cunosc 
pe malurile Hoang Ho-ului un ţinut paşnic la poalele munţilor 
acoperiţi de junglă, unde vom trăi linistiti. Voi duce de aici 
destul aur şi nestemate ca să-ţi înlesnesc o viaţă fericită şi 
dulce. Când Startery mă luase la el aveam vârsta ta, acum cu 
toate că în ochii lui sunt tot un valet, sunt un bărbat în stare să 
se apere şi să înlăture cele mai grele primejdii care te-ar paşte. 
Încrede-te în mine, Wastia, lumina mea. 

Wastia îl ascultă cu încântare; întinsă lângă el, cu capul pe 
braţul lui musculos, era pătrunsă de vraja fermecătoare a 
cuvintelor de dragoste. Legănată de muzica aceasta divină, ea 
închise ochii şi adormi lângă cel de-un neam aproape cu ea şi pe 
care îl iubea... 

Incăperea se întunecă sub primele umbre ale serii şi interiorul 
statuii se umplu de întuneric. Discul palid al lunii se ridica încet 
pe cer şi razele ei argintii se izbiră de gura uriaşă a monstrului; 
ele luminară în trupul idolului, două feţe cu pleoapele închise şi 
pe care se zugrăvea o fericire desăvârşită. 

* 

Când cei doi tineri se treziră, soarele era sus pe cer. Ted, 
desprinzându-se drăgăstos de tovarăşa lui, ieşi din ascunzătoare 
şi se apropie de o fereastră întredeschisă spre un mare parc. 
Nenumăraţi pomi cu fructe aurii îşi înălţau coroana către cer. 
Livada era pustie, nici tipenie de om nu se arăta pe tot întinsul 
umbrit. Putin timp după aceea, tânărul duse în fata Wastiei o 
recoltă savuroasă, mai păstrând şi acum căldura razelor astrului 
zilei. 

— Ted, trebuie să găsim un mijloc repede de scăpare; poate 
că ieşirile nu mai sunt păzite. 

— N-o cred pe Hanidj-Rao în stare să renunţe atât de repede 
la răzbunarea ei. De altfel încă n-a sosit momentul de a părăsi 
Ranjalpurul. Trebuie să ştim dacă Startery mai trăieşte şi, în 
cazul acesta, să încerc să-l scap. Nu sunt aşa de laş ca să-mi 
părăsesc binefăcătorul. 

Wastia aprobă cu un semn din cap. 

În cursul nopţii, el se furişă în palat, rătăcind la voia 
întâmplării prin săli enorme şi culoare nesfârşite. Toate 
cercetările au fost zadarnice şi înfăţişarea lui dovedea adâncă 
descurajare când se întoarse la Wastia. Îşi continuă cercetările 


încă trei zile, apoi, dându-şi seama că situaţia actuală nu mai 
putea dăinui, se hotärî să se supună rugämintilor Wastiei. 

Când întunericul nopţii se lăsă asupra fostului sanctuar al lui 
Tangar-Lang ei se refugiară în parcul din fata refugiului lor. Il 
străbătură repede şi rămaseră curând nemiscati, muţi de 
disperare şi de uimire. Parcul ocupa o parte a unei terase 
imense, la două sute de picioare înălţime deasupra solului. Ted 
se aplecă şi, în noaptea transparentă, zări deasupra lui un lanţ 
de santinele înconjurând primul zid al palatului. Orice speranţă 
de fugă era zădărnicită şi escaladarea zidului devenea cu 
neputinţă în astfel de condiţii. Cei doi tineri se întoarseră cu 
tristeţea în suflet în sala idolilor. 

A doua zi, Ted luă o hotărâre deznădăjduită. 

— Wastia, trebuie să-mi descrii partea palatului ocupat de 
Hanidj-Rao. Dacă Startery trăieşte, desigur că se află acolo. 
Poate că a şi câştigat favorurile suveranei Ranjalpurului şi s-o fi 
bucurând de o anumită libertate. In cazul ăsta, numai el este în 
stare să ne înlesnească evadarea. 

— Mă tem ca încercarea asta să nu ne fie fatală. 

— Totuşi de ea depinde ultima noastră şansă. 


CAPITOLUL 5 


Startery ajunse foarte curând să domine inima şi simţurile lui 
Hanidj-Rao. Înaintat la rangul de favorit, ducea în preajma ei o 
viaţă de delicii şi de voluptäti, ştiind că Wastia era salvată, 
deoarece cercetările întreprinse nu dăduseră niciun rezultat. 
Spre marea lui surprindere icoana tinerei fete se ştergea încetul 
cu încetul din mintea lui. 

De când o cunoştea pe Hanidj-Rao, o transformare se 
petrecuse în el: frumuseţea misterioasă şi fatală a acestei femei, 
dragostea arzătoare cu care îl învăluia îi frângea energia; îi 
devenea cu neputinţă de a rezista farmecului ochilor negri. 
Crimele şi depravarea care alcătuiau trecutul ei îl lăsau acum 
nepăsător; pentru el Hanidj-Rao se arăta duioasă şi drăgăstoasă 
şi mângâierile cu care-l räsfäta necontenit îl încântau, îi furau 
puterea să se mai gândească la existenţa ei de mai înainte. 

O a doua voluptate şi mai puternică şi mai subtilă decât cea 


dintâi contribuia să-i toropească şi să-i nimicească 
personalitatea: opiumul îl biruise. In India asta misterioasă 
otrava voluptoasă a subjugat şi pe cei mai puternici, Startery 
rezistase acestei pasiuni degradatoare. Fireşte, la Ajmir 
cunoscuse efectele macului negru, dar nu se lăsase prins şi robit 
de acest viciu. 

Aici, la Ranjalpur, fumase fiindcă în cursul unei nopţi cäldute 
şi pline de miresme, Hanidj-Rao îi întinsese ciubucul de bambus 
umed încă de atingerea buzelor ei. Până în zori, amorul şi 
uitarea răspândise peste sufletul lui cele mai subtile vrăji ale 
orientului. Zilele se depănau într-o fericire mereu crescândă iar 
Startery primea cu pasiune multitudinea de plăceri ce se adunau 
în fiecare zi. 

Acum europeanului îi era necesară prezenţa lui Hanidj-Rao. 

Avea necontenit nevoie de mângâierile ei şi scurtele clipe în 
care ea lipsea şi le petrecea fumând. Dinspre partea «i, 
preoteasa lui Tangar-Lang nu putea nici ea rezista dragostei 
oarbe care o împingea spre un om de rasa ei. Uita ruşinea 
trecutului pentru a savura ardoarea generoasă a acestui nou 
simtämânt. 

Ea privea cu plăcere cum creştea patima lui Startery pentru 
opium, ştiind că otrava îl va Înläntui şi mai mult de ea. 

În ziua aceea Startery fuma singur în încăperea în care 
Hanidj-Rao îl chemase pentru întâia oară. Întins pe culcuşul 
moale, aspira lung fumul aducător de vrajă şi visări voluptoase 
al unui bob de opium care sfârâia în fundul pipei sale. Pupilele 
mărite de visare, tinteau, fără ca să le vadă, statuile care-l 
înconjurau; plescăitul cristalin al fântânii tâsnitoare care 
recădea în bazin murmura în urechile lui nesimţitoare. Tânărul 
evoca în irealitate seductia de neuitat a suveranei Ranjalpurului. 
În fundul încăperii, o statuie de cristal cizelată după asemănarea 
ei îl contempla cu faţa-i lipsită de viaţă, aureolată de o diademă 
de aur încrustată de diamante. Deodată, o umbră se ivi şi se 
îndreptă încetişor spre culcuşul fumătorului. Acesta din urmă 
aruncă o privire neîntelegätoare asupră-i, apoi o emotie subită îl 
zgudui. Startery se ridică şi merse spre intrus cu faţa 
transfigurată. 

— Ted! exclamă el. 

— Te salut, stăpâne. Sunt fericit că te regăsesc bine, teafăr. 


— Cum de m-ai descoperit în palatul ăsta? N-ai plecat? întrebă 
el dintr-o suflare. 

— Nu. Mă ascunsesem ca să te servesc mai cu folos. Nu-mi 
fusese cu putinţă să evadez, căci palatul e păzit şi nu voisem să 
plec fără tine. Împreună vom trece cu mai mare uşurinţă bariera 
santinelelor. 

Startery îi strânse mâna cu emotie. 

— Nu ştii ce s-o fi întâmplat cu Wastia? întrebă el cu voce 
tremurătoare. 

— Wastia e în siguranţă; sub ocrotirea mea. Si ea pândeste 
ora favorabilă a unei evadări. 

— Mă aşteaptă pe mine oare? 

Ted şovăi o clipă. 

— Răspunde-mi! 

— Nu ştiu! 

Europeanul fu surprins de răspunsul acesta. 

— Oare nu ţi-a vorbit de mine? 

Tânărul se hotări atunci să-i dezvăluie adevărul. Nu-l putea 
minţi pe omul acesta care fusese pentru el un stăpân desăvârşit 
şi salvatorul lui. 

— Ascultă, stăpâne, trebuie să ştii: Wastia nu-i din rasa ta. Cu 
toate că sânge european curge în vinele ei, ea este tot asiatică în 
sufletul ei. Viaţa ei îţi aparţine deoarece tu ai salvat-o. Orice vei 
porunci, ea se va supune. Ti-ar deveni şi soţie dacă ţii cu tot 
dinadinsul. 

Startery îl întrerupse cu un gest obosit: un zâmbet trist îi 
încreţea buzele, faţa i se făcu palidă ca cea a idolilor, martori 
tacuti ai acestei scene. 

— Bine, Ted, am înţeles. Spune-i că nu voi consimti niciodată 
să fac din ea o sclavă... c-o mai iubesc încă şi că n-am s-o uit 
niciodată. Dar simţămintele şi voinţa ei le respect. 

O resemnare deznădăjduită îi sugruma cuvintele în gâtlej. 

— Unde ai de gând s-o duci? 

— Foarte departe, în ţara mea natală, în sânul munţilor 
primitori care mărginesc Hoang Ho-ul. Acolo va fi în siguranţă, 
departe de atingerea oamenilor cumpliti care o pândesc pe 
pământul acesta de mistere şi de crime. Viaţa ei se va scurge în 
linişte şi odihnă. Vom gusta împreună o fericire desăvârşită. 

— Împreună? repetă Startery. 


Ted înclină fruntea. 

— Deci o iubeşti, exclamă el. 

— Da. 

— Şi ea? 

Asiaticul făcu un gest din cap afirmativ. Startery se trase 
înapoi cu câţiva paşi şi-l privi. Atunci abia îşi dădu seama că Ted 
era frumos. Chipul poseda o nobleţe firească şi trăsăturile lui o 
fineţe rară la oamenii de rasă galbenă. 

Un farmec enigmatic şi îndepărtat emana din ochii lui în 
formă de migdală. Era de statură mijlocie, avea o talie mlădioasă 
şi robustă; întreaga fiinţă exprima o seducţie firească şi 
pătrunzătoare. Startery îl luase sub ocrotirea lui când era încă 
un băieţandru şi anii se scurseseră fără ca să-şi dea seama de 
această evoluţie fizică. Acum, Ted nu mai era un puşti ci un 
bărbat, în toată puterea cuvântului, energic şi viguros. 

Imaginaţia lui, înfrigurată de opium, evocă imaginea Wastiei 
şi o apropie de a aceluia pe care îl avea în faţa lui. 

— E adevărat, murmură el, tu eşti demn de Wastia. Ea va găsi 
în tine un prieten devotat care va veghea cu străşnicie asupra ei. 
Şi mai ales... tu eşti din rasa ei. 

O tăcere apăsătoare urmă după aceste vorbe. Startery se 
cufundă în amărăciunea gândurilor lui, apoi încet, se întoarse ca 
să se reîntoarcă la culcuşul voluptos unde-l aştepta otrava. 

— Stăpâne, imploră o voce. 

Se întoarse. 

— Ce-i Ted? 

— Tu ce ai să faci? 

— Eu rămân. 

Două lacrimi se rostogoliră pe faţa lui lividă. 

— E o nebunie! Să fugim împreună. 

— E inutil! 

— la-o pe Wastia, dacă vrei, stăpâne. Eu voi dispare, spuse 
Ted cu un strigăt deznădăjduit Nu rămâne în palatul ăsta 
duşmănos, lângă o femeie care nu te iubeşte. 

— Cred dimpotrivă că Hanidj-Rao este singura care să-mi 
ofere un sentiment sincer. Nici nu ştiu dacă m-aş mai putea lipsi 
de ea. O iubesc ca pe opium; îmi e tot atât de necesară ca şi 
otrava asta. 

Ted nu răspunse, un hohot de durere îi înăbuşi cuvintele. 


— Bine, Ted, ia asta înainte să pleci; banii pe care-i conţine îţi 
vor servi ca să-ţi asigure timp de câţiva ani o viaţă fericită. 

li întinse lui Ted portmoneul care conţinea produsul vânzării 
plantațiilor sale: toată averea lui. 

Ted şovăi. 

— Haide-haide, ia-i; eu nu mai am nevoie de nimic. 

În clipa aceasta zgomotul unei uşi îi făcu să se întoarcă. 
Hanidj-Rao sta în picioare nemişcată în pragul uşii. Înaintă cu 
un mers maiestos. 

— Servitorul tău, spuse ea tăios, desigur că a venit să te caute 
să fugiţi împreună. 

— Nu, rosti cu hotărâre Startery. 

— Atunci ce caută aici? 

— Doreşte să părăsească Ranjalpurul de unde nu poate fugi şi 
vine să implore iertarea ta şi autorizaţia de a pleca. 

— Niciodată! Omul acesta a ucis câţiva servitori de-ai mei, 
trebuie să-şi plătească crimele. 

— Dacă-l predai oamenilor tăi, îl voi apăra până la ultima mea 
suflare: adoratorii lui Tangar-Lang vor trece peste cadavrul meu 
ca să pună mâna pe el. Dacă-l scapi pe el îţi închin toată viaţa 
mea şi-mi iau angajamentul să nu evadez niciodată. 

Hanidj-Rao rămase multă vreme tăcută, fruntea pură îi era 
brăzdată de îngrijorare. Tonul lui Startery ferm şi hotărât trăda 
o hotărâre de neînfrânt. 

Deodată, ea se întoarse spre Ted. 

— Tu poţi să pleci, spuse ea. Am să dau ordine astă seară ca 
paznicii să te lase să treci. 

Ted atinti asupra stăpânului său o privire înfricoşată, în care 
se putea citi o implorare mută. Englezul înţelese. 

— Vei da ordine ca să fie lăsate să treacă două persoane; 
spuse el apăsând vorbele. 

— Două persoane? repetă Hanidj-Rao surprinsă. 

— Da, Ted una şi fiica ta, a doua. 

— Wastia... Wastia e aici; aceea pe care o iubeşti şi pentru 
care, fără îndoială, că ai de gând să pleci şi tu, s-o ajungi din 
urmă. 

— N-o mai iubesc pe Wastia, minţi Startery. Ti-am jurat că voi 
rămâne toată viaţa mea la Ranjalpur, fără ca să te părăsesc 
vreodată, dar socotesc că Wastia nu are nicio vină şi că nu ai 


dreptul să te opui fericirii ei. 

— Care fericire? 

— Aceea de a fugi pentru totdeauna din munţii Aravali, de a 
se refugia într-o ţară îndepărtată unde se va putea mărita cu 
Ted şi să trăiască fericită sub ocrotirea lui. Ce-ţi pasă de viaţa 
sau de moartea acestor două fiinţe? Ei se iubesc şi dragostea e o 
patimă sublimă şi dulce; de ce atâta cruzime, atunci când un 
cuvânt de-al tău i-ar putea face fericiţi? Nu vei mai auzi 
vorbindu-se de Wastia; ea va dispărea si nu va destăinui 
niciodată misterul oraşului mort. Ce-ţi pasă de fuga ei, odată ce 
eu rămân? Frumuseţea ta mă va înlănţui mereu şi vom putea 
savura mai bine plăcerile dragostei noastre dacă consimti la 
acest act de iertare. 

Suverana Ranjalpurului se îndreptă spre statuia de cristal 
creată după imaginea ei; îi scoase diadema de aur care scânteia 
în mii de focuri şi ale cărei pietre pretuiau o avere, chiar si 
fiecare în parte. 

— Ia-o spuse ea lui Ted, o vei preda Wastiei în amintirea mea. 
Astă seară veţi putea părăsi palatul în toată libertatea. Nu-mi 
mulţumi, du-te! du-te! 


EPILOG 


Amurgul albăstrea culmile munţilor Aravali şi o briză 
înmiresmată cobora din munţi când paznicii se dădură la o parte 
la trecerea lui Ted. 

Wastia, strâns lipită de el, arunca în juru-i priviri speriate, 
nevenindu-i încă a crede în îndurarea neîmblânzitei Hanidj-Rao. 
Abia când ajunse la primele cărări ale junglei ea se simţi într- 
adevăr iertată şi crezu în sfârşit în fericirea ei. 

Departe în urma lor, pe o terasă a palatului, un bărbat 
contempla siluetele lor pierzându-se în depărtare. 

Startery, zdrobit de deznădejde, vedea risipindu-i-se visul şi 
rupându-se pentru totdeauna firele care-l legau de lume. 

O durere străpungătoare îi strânse inima; închise ochii sub 
puterea suferinţei şi lacrimi grele îi şiruiră pe obraji. 

Când îi redeschise, cele două umbre dispăruseră pe după 
perdeaua sumbră a junglei. Atunci se întoarse şi cu paşi 
şovăielnici intră în palat unde-l aşteptau Hanidj-Rao şi opiumul.