Joseph Conrad — Proscrisul din arhipelag

JOSEPH CONRAD 


PROSCRISUL DIN ARHIPELAG 


Partea întâi. 

l. 

ORI DE CÂTE ORI se abătea de la calea dreaptă şi îngustă 
a deosebitei sale onestităţi, o făcea cu hotărârea nestrămutată 
de a reveni la făgaşul monoton dar sigur al virtuţii, de îndată ce 
mica incursiune în noroaiele de pe marginea drumului şi-ar fi 
atins scopul urmărit. Acesta urma să fie doar un scurt episod - o 
propoziţie între două paranteze, cum s-ar spune - în fluxul vieţii 
lui, ceva ce se situează în afara timpului, un lucru săvârşit în 
silă, dar în mod conştient, şi pe care îl dai repede uitării. Îşi 
închipuia că după aceea va putea continua să admire senin 
strălucirea soarelui, să se bucure de umbră şi să aspire parfumul 
florilor în grădina mică din faţa casei lui. li plăcea să creadă că 
nimic nu se va schimba, că va continua să-şi tiranizeze, cu 
zâmbetul pe buze, soţia metisă, să se uite cu un tandru dispreţ 
la copilul său cu pielea galbenă şi faţa palidă şi să-l trateze de 
sus pe cumnatul cu pielea tuciurie, căruia îi plăceau cravatele 
roz, care purta, în picioarele mici, ghete de lac şi se arăta atât 
de umil în faţa soţului alb al surorii sale, cea plină de noroc. 
Acestea erau plăcerile vieţii lui şi nu era în stare să creadă că 
aspectul moral al vreuneia din faptele lui ar putea să aibă vreo 
înrâurire asupra naturii lucrurilor, adică să întunece lumina 
soarelui, să facă să dispară parfumul florilor, supunerea soţiei, 
zâmbetul copilului său, respectul generat de teamă al lui 
Leonardo da Scuza şi al întregii familii da Souza. Admiraţia 
arătată de această familie constituia marele lux al vieţii lui. Îi 
rotunjea şi îi completa existenţa, dându-i siguranţa continuă a 
unei neîndoielnice superiorităţi. li plăcea să se delecteze eu 
mirosul de tămâie pe care ei îl împrăştiau în faţa altarului 
omului alb, plin de succese, omul care le făcuse onoarea să se 
însoare cu fiica, sora şi vara lor, omul care urca mereu, convins 
că se va căţăra foarte sas pe scara vieţii, angajatul de încredere 


al societăţii „Hudig et Co”. Ei erau doar o gloată numeroasă şi 
nu prea curată, ducându-şi viaţa în case dărăpănate de bambus, 
înconjurate de curţi neîngrijite, la periferia Macassarului. Îi ţinea 
la o distanţă respectabilă, chiar exagerată, nefăemdu-şi nici o 
iluzie cu privire La valoarea lor. Erau metişi, o adunătură de 
oameni leneşi, şi îi vedea aşa cum arătau - bărbaţi de diferite 
vârste, zdrenţăroşi, slabi, nespălaţi, sub înălţimea normală, 
târşindu-şi de colo, colo picioarele în papuci, fără nici o ţintă; 
femei bătrâne, încremenite, arătând ca nişte saci monstruoşi de 
stambă roz umpluţi cu bucăţi informe de grăsime şi aşezaţi 
strâmb pe nişte prăpădite de fotolii de trestie, în colţurile 
murdare ale verandelor pline de praf; femei tinere, slabe şi 
galbene, cu ochi mari, cu plete lungi, mişcându-se cu lânoezeaiă 
prin mizeria şi murdăria din locuinţa lor, de parcă fiecare pas pe 
care îl făceau avea să le fie şi ultimul. Auzea certurile lor 
stridente, scâncetele copiilor şi grohăitul porcilor. Îl izbeau 
miasmele grămezilor de gunoaie din curţile lor şi era cu totul 
dezgustat. Hrănea însă şi îmbrăca această mizerabilă gloată, 
aceşti degeneraţi descendenţi ai cuceritorilor portughezi; el era 
providenţa lor; îi ţinea în starea lor de lenevie şi de mizerie 
imensă şi fără de scăpare - în timp ce ei îl ridicali în slăvi; ceea 
ee îl incinta. Nenorociţii aveau nevoie de multe, dar el le putea 
da tot ce doreau, fără să se ruineze. Se alegea în schimb eu 
teama lor tăcută, cu dragostea lor volubilă şi veneraţia 
zgomotoasă. | se părea încântător să fii socotit un fel de 
providenţă şi să ţi se spună aceasta în fiecare zi. Asemenea fapt 
le dă unora sentimentul de imensă superioritate, senzaţie pe 
care Willems o gusta din plin. Nu îşi cerceta în amănunt 
gândurile, însă plăcerea sa cea mare consta în intima 
convingere că, dacă şi-ar lua mâna de pe ei, toate aceste fiinţe 
care îl admirau ar fi murit de foame. Dărnicia lui însă reuşise să-i 
facă mai delăsători. Lucru de altfel explicabil. De când 
descinsese printre ei şi se însurase cu Joanna, neamurile ei 
pierduseră şi puţina aptitudine şi putere de muncă de care ar fi 
putut să se folosească, în cazul în care ar fi fost siliţi de nevoile 
vieţii. Acum trăiau prin bunăvoința lui. Aceasta însemna putere 
şi Willems adora puterea. 

Pe alt plan însă, poate mai neimportant, zilele sale nu 
erau lipsite de plăceri mai puţin complexe însă mult mai 
evidente. li plăceau jocurile de îndemânare, de exemplu 


biliardul tot aşa jocurile nu chiar atât de simple şi care cer o eu 
totul altfel de îndemânare - ca pocherul. Fusese cel mai dotat 
discipol al unui american cu vocea şi privirea fermă, un 
american care, purtat în mod misterios de curenţii din pustiurile 
Pacificului până la Macassar, a zăbovit aici prins de vârtejurile 
oraşului şi apoi a fost luat din nou, tot aşa de misterios, de alţi 
curenţi şi dus către însoritele singurătăţi ale Oceanului Indian. 
Amintirea străinului californian a fost perpetuată prin jocul de 
pocher - care, din acel timp, a devenit popular în capitala insulei 
Celebes - şi Ipi-intr-un cocteil tare, a cărui reţetă - în dialectul 
kwangtung - şi-o transmit unul altuia, până în ziua de azi, 
barmanii chinezi de la hotelul Sun da. 

Willems era un cunoscător în materie de băuturi şi un 
pasionat în materie de joc. Cu privire la aceste îndeletniciri era 
însă de-o moderată mândrie. In ce priveşte încrederea pe care 
Hudig, patronul său, i-o acorda, Willems manifesta o aroganță şi 
o lăudăroşenie de nesuportat. Aceasta provenea din marea lui 
generozitate şi dintr-un sentiment exaltat al datoriei faţă de sine 
însuşi şi faţă de lume în general. Avea irezistibila pornire de a 
împărtăşi şi altora cunoştinţele sale, lucru inseparabil legat de o 
crasă ignoranță. Întotdeauna există un singur lucru pe care 
omul ignorant 11 ştie bine şi acosta este singurul care, după 
părerea lui, merită să fie ştiut; şi lucrul ăsta umple întregul 
univers. Willems ştia totul despre el însuşi. Din ziua în care, cu 
multe îndoieli în suflet, a fugit de la un olandez din Indiile de Est, 
luând drumurile Samarangului, începuse să sa studieze pe sine 
însuşi, felul lui de a se purta, posibilităţile sale şi însuşirile de a- 
şi îndruma singur soarta, însuşiri care l-au condus către 
rentabila poziţie pe care o ocupa acum. Fiind de o natură 
modestă şi neîncrezătoare, succesele sale l-au uimit, aproape că 
l-au speriat şi au sfârşit - după ce a trecut peste şocurile 
succesive ale surprizei - să-l facă teribil de îngâmfat. Credea în 
geniul lui şi în cunoştinţele sale despre lume. Dar şi ceilalţi 
trebuiau să ştie acest lucru, atât spre binele lor propriu cât şi 
pentru a-i mări lui faima. Toţi acei prieteni care îi băteau, pe 
umăr şi i! salutau. Gomotos, trebuiau să tragă foloase de pe 
urma exemplului său. Pentru aceasta era însă necesar să le 
vorbească. Şi le vorbea cu conştiinciozitate. După-amiezile, îşi 
dezvolta teoria cu privire la succes, peste măsuţele de băutură, 
muindu-şi din când în când mustaţa în gheaţa sfărâmată din 


cocteiluri; seara, adeseori cu tacul în mână, îşi ţinea dizertaţia 
pentru vreun tânăr, de-a curmezişul mesei de biliard. Bilele 
stăteau liniştite, de parcă ar fi ascultat şi ele, sub strălucirea vie 
a lămpilor de petrol cu abajur, suspendate la mică înălţime 
deasupra postavului mesei; în timp ce puţin mai departe, în 
timbrele marii încăperi, chinezul care nota punctele se rezema 
de perete, eu un aer obosit, masca lipsită de expresie a feţei lui 
arătând palidă lângă mahonul tablei de marcaj, şi pleoapele 
căzându-i în picoteala orelor târzii şi în zumzetul monoton al 
şirului de. Cuvinte neinteligibile care se revărsaţi din gura 
omului alb. Când pălăvrăgeala înceta, jocul reîncepea cu un 
ţăcănit puternic şi continua pentru un timp în uruitul slab şi 
curgător şi în bufniturile înăbuşite ale bilelor ce se rostogoleau 
în zig-zag, sfârşind în mod inevitabil cu un reuşit carambolaj. 
Prin ferestrele mari şi uşile deschise, umezeala sărată a mării şi 
mireasma vagă de pământ şi flori din grădina hotelului 
pătrundeau înăuntru şi se amestecau cu mirosul lămpii de 
petrol, aerul devenind din ce în ce mai greu pe măsură ce 
noaptea înainta. Capetele jucătorilor intrau în raza luminii, când 
se aplecau în jos pentru lovitură şi se retrăgeau apoi cu 
eleganţă, din nou, în umbra verzuie a abajururilor, ceasul îşi 
continua tic-tacul metodic, nemişcat, chinezul repeta scorul cu o 
voce lipsită de viaţă, ca o păpuşă mare înzestrată eu glas - şi 
Willems câştiga partida. Remarcând faptul că s-a făcut târziu şi 
că el era bărbat însurat, rostea cu superioritate un „noapte 
bună” şi ieşea în strada lungă şi pustie. 

La această oră, strada, acoperită de praful alb, îi apărea 
ca o fâşie strălucitoare de clar de lună, ochiul odihnindu-se în 
licărirea mai slabă a felinarelor eu gaz. Willems se îndrepta spre 
casă urmărind linia zidurilor înecate în luxurianta vegetaţie a 
grădinilor din faţa caselor. Pe dreapta şi pe stingă drumului, 
clădirile erau ascunse îndărătul unor perdele întunecate de 
arbuşti înfloriţi. Willems avea toată strada la dispoziţia lui. 
Mergea prin mijlocul drumului, umbra lui alunecând ascultătoare 
înainte. Se ruta în jos la ea cu mulţumire. Umbra unui om care a 
reuşit în viaţă. Era uşor ameţit de cocteiluri şi îmbătat de propria 
lui glorie. După cum spunea adesea semenilor săi, el venise în 
est în urmă cu paisprezece ani - ca băiat de serviciu. Un băieţel. 
Umbra lui trebuie să fi fost foarte mică pe vremea aceea; se 
gândea cu un surâs că, pe atunci, nici nu băgase de seamă că 


exista ceva - fie chiar şi o umbră - despre care să îndrăznească 
să spună că este a lui. Şi acum se uita la umbra sa, a 
amploiatului de încredere de la „Hudig et Co.”, mergând către 
casă. Cât de bună este viaţa pentru cei care se află de partea 
învingătorilor. El câştigase partida vieţii ca şi partida la biliard. 
Începu să păşească mai repede, zornăindu-şi banii câştigaţi şi 
gândindu-se la zilele marcate cu pietre albe de pe drumul 
existenţei sale de până acum. Îşi amintea de călătoria la 
Lombak pentru ponei - acea primă importantă afacere 
încredinţată lui de Hudig; apoi trecu în revistă afaceri mult mai 
importante: afacerea cu opiul, realizată pe tăcute; traficul ilegal 
cu praf de puşcă; marea afacere eu arme de foc de 
contrabandă, o treabă dificilă a Rajahului din Goak. Pe aceasta 
din urmă a realizat-o numai prin îndrăzneală; l-a îmbrobodit pe 
bătrânul şi sălbaticul şef chiar în camera lui de consiliu; l-a 
mituit, oferindu-i un cupeu poleit cu aur, care, după unele 
zvonuri, a fost apoi folosit drept coteţ pentru găini; l-a convins şi 
l-a tras pe sfoară în toate felurile. Aceasta era calea lui de a 
parveni: el dezaproba necinstea măruntă, care îşi vâră mâna în 
casa de bani, în schimb te puteai sustrage legilor şi împinge 
principiile comerţului până la limitele cele mai îndepărtate. Unii 
numesc asta înşelăciune. Aceştia sunt cei proşti, cei slabi, cei 
care merită dispreţ. Cei deştepţi, puternici, respectaţi, nu au 
scrupule. Unde există scrupule nu poate exista putere. Pe 
această temă ţinea predici celor tineri. Era doctrina lui şi el, el 
însuşi, reprezenta o strălucită ilustrare a adevărului ei! 

Noapte după noapte se ducea astfel acasă, după o zi de 
trudă şi plăcere, îmbătat de sunetul propriei sale voci, lăudându- 
şi propria bună stare. La fel s-a dus acasă şi în ziua când a 
împlinit treizeci de ani. Petrecuse în bună companie o seară 
plăcută şi zgomotoasă şi, pe când înainta de-a lungul străzii 
pustii, simţământul propriei lui măreţii creştea în sinea lui, îl 
ridica deasupra prafului străzii Macassar şi îl umplea de exaltare 
şi regrete. S-a nedreptăţit singur acolo la hotel, nu a vorbit 
destul despre el însuşi, nu i-a impresionat suficient pe 
ascultătorii săi. Nu-i nici o supărare. Rămâne pe altădată. Acum 
o să se ducă acasă şi o s-o facă pe soţia sa să se trezească şi să- 
| asculte. De ce să nu se trezească - şi să-i prepare un cocteil - 
şi să-l asculte cu răbdare? Chiar aşa. Trebuie să facă asta. lar 
dacă ar dori, ar putea impune ea întreaga familie da Souza să se 


trezească. Era deajuns să spună o vorbă şi toţi ar fi venit în 
linişte să se aşeze, aşa cum erau în veşmintele lor de noapte, pe 
pământul tare şi rece din curtea lui şi ar fi ascultat oricât ar fi 
dorit el să vorbească, explicându-le, din capul scărilor, ce mare 
şi ce bun era el. Ar fi avut chef să facă acest lucru. Totuşi, 
pentru seara aceasta se va mulţumi numai cu soţia lui! îl trecu 
un fior. O femeie nenorocită, cu ochi speriaţi şi gura căzută şi 
îndurerată, care îl va asculta cu o mirare chinuită şi într-o linişte 
deplină. Era obişnuită cu discursurile lui de noapte. S-a revoltat 
o dată - la început. O singură dată. Acum, în timp oe el o să 
şadă tolănit în fotoliu, bând şi vorbind, ea o să stea la cel mai 
îndepărtat capăt al mesei, cu mâinile rezemate pe margine, cu 
ochi speriaţi, aţintiţi la gura lui, fără să scoată o vorbă, fără nici 
o mişcare, abia respirând, până când el o va alunga cu un 
dispreţuitor: „Du-te şi te culcă, toanto!” Atunci ea va respira 
adânc şi se va târî din cameră, uşurată însă impasibilă. Nimic nu 
o putea face să tresară, să se certe sau să plângă. Nu se văita, 
nu se revolta. Acea primă ciocnire dintre ei fusese hotărâtoare. 
Prea hotărâtoare, gândea Willems, nemulţumit. O făcuse să-şi 
iasă din minţi, după cum se părea. O femeie nenorocită! Toată 
situaţia era blestemată. De ce naiba a ţinut el să procedeze 
astfel şi să-şi pună singur şaua pe spinare. Ah! Bine! A vrut un 
cămin şi Hudig a privit favorabil căsătoria lui, i-a dat o casă, 
această casă înconjurată de flori, spre care se îndrepta acum în 
lumina rece a lunii. Avea parte şi de adoraţia pe care i-o arăta 
tribul da Souza. Un om croit ca el poate să ducă la bun sfârşit 
orice, să facă orice, să aspire la orice. În viitorii cinci ani, albii 
aceia care iau parte la partidele duminicale de cărţi ale 
guvernatorului, îi vor accepta - cu soţia metisă cu tot. „Ura!” îşi 
văzu umbra repezindu-se înainte şi fluturând o pălărie mare cât 
un butoi de rom, la capătul unui braţ lung de câţiva yarzi... Cine 
a strigat ura? Zâmbi în sinea lui ruşinându-se şi, înfundându-şi 
mâinile adânc în buzunare, o porni mai repede cu faţa devenită 
dintr-odată gravă. 

În spatele lui, la stingă, un capăt de ţigară de foi luci în 
poarta curţii domnului Vinck. Rezemându-se de unul din stâlpii 
de cărămidă, domnul Vinck, casierul de la,. Hudig et Co.” îşi 
fuma ultimul trabuc din seara aceea. Printre umbrele tufişurilor 
îngrijit tunse, doamna Vinck se plimba cu paşi mărunți, făeând 
să scârţâie pietrişul cărării circulare din faţa casei. 


— lată-l pe Willems, se duce pe jos acasă, beat turtă, îmi 
închipui, zise domnul Vinck peste umăr. L-am văzut sărind şi 
fluturându-şi pălăria. 

Scârţâitul pietrişului încetă. 

— Îngrozitor bărbat, spuse doamna Vinck, calm. Am auzit 
că îşi bate soţia. 

— Oh, nu, draga mea, nu, murmură absent domnul Vinck, 
eu un gest vag. 

Postura lui Willems în chip de soţ care îşi bate soţia, nu 
prezenta pentru el nici un interes. Cât de greşit judecă şi 
femeile! Dacă Willems ar fi vrut să-şi chinuiască soţia, ar fi 
recurs la metode mai puţin primitive. Domnul Vinck îl cunoştea 
bine pe Willems şi îl socotea foarte capabil, foarte deştept - 
inadmisibil, chiar, din acest punct de vedere. Pe când trăgea la 
repezeală ultimul fum din capătul de trabuc, domnul Vinck 
reflecta că în împrejurările de faţă, încrederea acordată de 
Hudig lui Willems era pasibilă de o critică leală din partea 
casierului aceluiaşi domn Hudig. 

— Devine periculos; ştie prea multe. Trebuie să ne 
scăpăm de el, spuse tare domnul Vinck. 

Dar doamna Vinck intrase în casă şi, clătinând din cap, 
domnul Vinck aruncă trabucul cât colo şi o urmă încet. 

Willems se îndrepta spre casă ţesându-şi splendida plasă 
a viitorului său. Drumul spre mărire se întindea neted înaintea 
lui, drept, strălucitor, fără nici un obstacol pe care să-l poată 
întrezări. S-a abătut el de la calea cinstei, după cum bine ştia, 
însă curând va reveni pe această cale, pentru a nu o mai părăsi 
niciodată. În fond, era vorba de un lucru mărunt. În curând va 
pune din nou situaţia în ordine. Între timp, datoria lui era să nu 
se lase descoperit şi se încredea în abilitatea, în norocul şi în 
reputaţia lui bine stabilită, care ar fi risipit bănuielile dacă 
cineva ar fi îndrăznit să le aibă. Desigur însă că nimeni nu va 
îndrăzni. În realitate, el era conştient de o uşoară deteriorare a 
situaţiei sale. Îşi însuşise temporar ceva bani de la Hudig. Dintr- 
o deplorabilă necesitate însă, se judeca pe sine însuşi cu 
indulgenţa cu care trebuie să fie privite slăbiciunile unui geniu. 
Va face cuvenita restituire şi totul va fi iar ca înainte; nimeni nu 
va pierde din asta şi el va merge mai departe, neîmpiedicat de 
nimic, către ţinta strălucitoare a ambiţiei sale. 

Partenerul lui Hudig! 


Înainte de a urca treptele casei, se opri un timp, cu 
picioarele depărtate, cu mâna la bărbie, contemplând în minte 
pe viitorul partener al lui Hudig. Splendidă poziţie! II vedea în 
deplină siguranţă; de neclintit ca dealurile: adânc-adânc ca un 
abis, discret ca un mormânt. 

II. 

MAREA, PROBABIL DIN CAUZĂ că e sărată, înăspreşte 
înfăţişarea însă catifelează sufletul celor care o slujesc. Vechea 
mare, marea din vechime, ai cărei slujitori îi erau robi devotați, 
de la tinereţe până la bătrâneţe, sau se precipitau brusc în 
mormânt, fără să aibă nevoie să mai deschidă cartea vieţii, 
pentru că puteau privi de-a dreptul la eternitatea reflectată în 
elementul care dădea viaţă şi împărțea moarte. Ca o femeie 
frumoasă şi lipsită de scrupule, marea trecutului era splendidă 
în zâmbetele ei, irezistibilă în mânia ei, capricioasă, excitantă, 
ilogică, iresponsabilă; ceva ce iubeşti, ceva de care te temi. 
Răspi. Uiea farmec, dădea bucurii, te adormea cu blândeţe într- 
o încredere fără margini. Apoi, cu o furie iute şi fără nici un 
motiv, ucidea. Însă cruzimea era răscumpărată de farmecul 
misterului ei de nepătruns, de imensitatea promisiunii ei, de 
suprema vrajă a posibilelor ei favoruri! Bărbaţi puternici cu inimi 
de copil îi erau credincioşi, erau mulţumiţi să trăiască prin graţia 
ei şi să moară prin voia ei. Aceasta a fost marea înainte ca 
spiritul francez să fi pus în mişcare muşchii egipteni şi să fi 
produs un şanţ nenorocit însă rentabil. Apoi tui giulgiu mare de 
fum răspândit de nenumărate vase eu aburi s-a aşternut peste 
oglinda fără odihnă a Infinitului. Mâna inginerului a sfâşiat vălul 
teribilei frumuseți pentru ca oamenii lacomi şi lipsiţi de credinţă 
de pe uscat să poată încasa procente. Misterul a fost nimicit. Ca 
toate misterele, el a trăit numai în inimile adoratorilor lui. Inimile 
se schimbă. Oamenii se schimbă. Slujitorii iubitori şi devotați de 
altădată ai mării porneau înarmaţi cu foc şi fier şi, învingând 
frica din propriile lor inimi, deveneau o ceată calculată de 
stăpâni reci la suflet şi pretenţioşi. Marea din trecut era o 
stăpână incomparabil mai frumoasă, cu o faţă de nepătruns, cu 
ochi cruzi şi promiţători. Marea de astăzi este o sclavă epuizată, 
zbârcită şi desfigurată de dârele lăsate de elice brutale, jefuită 
de farmecul înrobitor al vastităţilor ei, dezbrăcată de frumuseţea 
ei, de misterul ei, de făgăduielile ei. 


Tom Lingard era im stăpân, un îndrăgostit şi un slujitor al 
mării. Marea l-a luat de mic. l-a modelat trupul şi sufletul. l-a dat 
aspectul lui crunt, glasul puternic, ochii fără teamă. Inima lui de 
o naivă inocenţă. Cu generozitate, i-a dăruit absurda încredere 
în sine însuşi, dragostea nelimitată pentru natură, larga 
indulgență, severitatea sa dispreţuitoare, gândurile simple şi 
drepte şi cinstite în scopurile urmărite. Făcându-l aşa cum era, 
marea, ca o femeie, l-a slujit cu umilinţă şi l-a lăsat să se 
încălzească nevătămat la razele de soare ale favorurilor ei teribil 
de nesigure. Tom Lingard a devenit bogat pe mare şi datorită 
mării. O iubea c-u dragostea arzătoare a unui îndrăgostit, fără 
să-i dea însă prea multă atenţie, cu siguranţa unei stăpâniri 
perfecte. Se temea de ea, eu teama înţeleaptă a unui bărbat 
curajos şi îşi lua libertăţi faţă de ea, aşa cum îşi ia un copil 
alintat faţă de un monstru cu fire bună şi părintească. li era 
recunoscător, cu recunoştinţa unei inimi cinstite. Cea mai mare 
mândrie a lui era întemeiată pe adânca încredere în fidelitatea 
ei - în admcul sentiment al unei cunoaşteri fără greş a perfidiei 
ei. 

Micul bric Flash a fost instrumentul oare i-a adus lui 
Lingard norocul. Au venit către nord împreună - amândoi tineri - 
dintr-un port australian şi, după foarte puţini ani, nu exista un 
om alb în insule, de la Palembang la Ternate, de la Ombawa la 
Palawan, care să nu-l cunoască pe căpitanul Tom şi vasul său 
norocos. Lumea îl plăcea pentru marea lui generozitate, pentru 
neclintita sa cinste deşi, la început, a inspirat puţină teamă 
datorită temperamentului său violent. Foarte curând însă şi-au 
dat seama cu cine au de-a face şi s-a dus vorba că furia 
căpitanului Tom era mai puţin primejdioasă decât zâmbetul 
multor oameni. A prosperat din plin. După prima sa luptă cu 
piraţii, încununată de succes, când a salvat, după cum s-a 
zvonit, iahtul unui personaj important din ţara sa, undeva în 
drum spre Carimata, a început marea sa popularitate. Şi pe 
măsură ce treceau anii, popularitatea îi creştea. Vizitând 
întotdeauna locuri în afara rutelor obişnuite din această parte a 
lumii, mereu în căutare de noi pieţe pentru mărfurile sale - nu 
atât pentru profit cât pentru plăcerea de a le descoperi - a 
devenit cunoscut de malaiezi, iar datorită temerităţii sale, 
încununată de succes în mai multe întâlniri cii piraţii, s-a 
întronat teroarea pe care o inspira numele său. Oamenii albi cu 


care făcea afaceri şi care căutau să-i descopere slăbiciunile 
puteau uşor să vadă că era destul să-i dea titlul său malaiez 
pentru a-l flata. Aşa că, întotdeauna când era ceva de câştigat 
prin măgulire sau, uneori, din pură bunătate şi fără să 
urmărească vreun profit, ei lăsau la o parte ceremoniosul 
„Căpitan Lingard” şi i se adresau pe jumătate serios, pe 
jumătate în glumă, spunându-i Rajăh Leiut - Regele Mării. 

Işi purta vitejeşte numele pe umerii săi largi. II purtase 
deja de mulţi ani când băiatul cu numele de Willems umbla cu 
picioarele goale pe puntea corăbiei Kosmopoliet IV, aflată pe 
drumurile Samarangului, uitându-se cu ochi nevinovaţi spre 
ţărmul străin şi blestemând locul de pe punte în care se găsea, 
în timp ce în creierul lui de copil creştea eroica idee de a fugi. 
De la pupa lui Flash, Lingard văzuse dis-de-dimineaţă corabia 
olandeză cu destinaţia către porturile din est, mişcându-se leneş 
sub greutatea încărcăturii. Foarte tărziu, în seara aceleiaşi zile, 
stătea pe cheiul canalului de debarcare, gata să se uree pe 
bordul bricului său. Noaptea era înstelată şi 'dară. Clădirea mică 
a vămii era închisă şi, pentru că docarul care îl adusese până 
aici dispăruse pe lunga cale cu copaci prăfuiţi care duce la oraş, 
Lingard se credea singur pe chei. Işi deşteptă echipajul adormit 
din barcă şi stătu aşteptând ca oamenii să fie gata, când simţi 
că cineva îl trage de haină şi o voce subţire îi spune foarte clar: 

— Căpitan englez! 

Lingard se întoarse repede şi, cern ce părea să fie un 
băieţandru foarte slab, sări înapoi cu o lăudabilă agerime. 

— Cine eşti tu? De unde ai mai răsărit? întrebă Lingard 
tresărind surprins. 

De la o distanţă sigură, băiatul arătă către un şlep de 
încărcare, ancorat la chei. 

— Te ascundeai acolo, nu? spuse Lingard. Ei bine, ce vrei? 
Vorbeşte, naiba să te ia! M-ai făcut să trag o spaimă de moarte! 
Din distracţie, nu-i aşa? 

Băiatul încercă să-i explice într-o englezească incorectă, 
însă Lingard îl întrerupse foarte repede. 

— Inţeleg, exclamă el, ai fugit de pe corabia cea mare 
care a plecat azi dimineaţă. Bine, dar de ce nu te duci la 
concetăţenii tăi olandezi de aici? 

— Corabia plecată pentru drum scurt până la Sourabaya. 
Ei silesc pe mine să merg înapoi pe corabie, explică băiatul. 


— Cel mai bun lucru pentru tine! afirmă Lingard cu 
convingere. 

— Nu, replică băiatul. Eu vreau stat aici. Nu vreau plecat 
acasă. Aici eâştigi bani. Acasă nu este bun. 

— Asta întrece tot ce ştiam eu despre cerşetorie, comentă 
Lingard uimit. Bani vrei? Bine! Bine! Şi nu îţi este frică să fugi, 
sac de oase ce eşti? 

Băiatul dădu de înţeles că nu îi era frică de nimic altceva 
decât de a fi trimis înapoi pe corabie. Lingard se uita la el tăcut 
şi gânditor. 

— Vino mai aproape, spuse în cele din urmă. Îl luă pe 
băiat de bărbie, şi, ridicându-i faţa în sus, îl privi cercetător. Câţi 
ani ai? 

— Şaptesprezece. 

— Nu eşti prea arătos pentru şaptesprezece ani. Ţi-e 
foame? 

— Puțin. 

— Vrei să vii eu anine ipe bricral acela de colo? 

Băiatul se îndreptă fără un cuvânt spre barcă şi se caţără 
îa prora. 

— şi ştie locul, murmură Lingard către sine însuşi pe când 
călca greu către pupă şi luă frânghiile de la cârmă. 

Echipajul malaxez se lăsă dintr-o dată pe spate şi barca 
sări departe de chei, îndreptându-se către luminile de drum ale 
bricului. 

Acesta a fost începutul carierei lui Willems. 

Lingard a aflat întreaga banală poveste a vieţii lui Willems. 
Tatăl, amploaiat pentru munci de teren la un agent de vapoare 
la Rotterdam. Mama decedată. Băiatul învăţa uşor, însă era 
leneş la şcoală. Situaţia era strâmtorată în casa plină de fraţi şi 
surori mai mici, destul de bine îmbrăcaţi şi hrăniţi dar altfel 
făcându-şi de cap, în timp ce nemângâiatul văduv alerga toată 
ziua într-un pardesiu jerpelit, cu ghete seâlciate, pe cheiurile 
noroioase, iar seara, ostenit, îi conducea pe căpitanii de navă 
străini, pe jumătate beţi, la localurile de plăceri ieftine, simţindu- 
se rău de prea multă băutură şi fumat - din datoria de a ţine 
companie acestor oameni care se aşteptau la astfel de atenţii în 
cadrul firesc al afacerilor. Atunci intervenise oferta căpitanului 
de pe Kosmopoliet IV, om cu inimă bună, căruia i-a făcut plăcere 
să facă ceva pentru colegul său de breaslă care se arăta atât de 


răbdător şi îndatoritor. Mare bucurie pe Willems, dar şi mai mare 
dezamăgire, căci marea care arăta atât de fermecătoare de 
departe, se dovedea atât de aspră şi de istovitoare când o 
cunoştea! mai bine. Nu se împăca băiatul cu spiritul mării şi nu 
exista nici o speranţă că lucrurile s-ar putea schimba. Avea un 
dispreţ instinctiv pentru cinstita simplitate a acestei activităţi 
care nu ducea la nimic din ceea ce preţuia el. Lingard descoperi 
curând acest lucru. Se oferi să-l trimită acasă cu o corabie 
engleză, însă băiatul îl rugă cu. Stăruinţă să-i dea voie să 
rămână. Avea un scris frumos, curând şi-a însuşit perfect limba 
engleză, era iute la socotit; şi Lingard şi l-a făcut folositor în felul 
acesta. Pe măsură ce înainta în vârstă, instinctul său comercial 
se dezvolta în chip uimitor, iar Lingard îl lăsa adeseori să trateze 
afaceri într-o insulă sau alta, în timp ce el făcea singur câte o 
călătorie în locuri situate în afara rutelor obişnuite. Când 
Willems şi-a exprimat dorinţa de a intra în serviciul lui Hudig, 
Lingard l-a lăsat. S-a simţit puţin mâhnit că-l părăsea deoarece, 
într-un fel, se legase de protejatul său. Totuşi era mândru de el 
şi vorbea despre el cu o admiraţie crescândă. La început era: 
„Deştept băiat e ăsta, dar nu se poate face totuşi un marinar din 
el”. Apoi, când Willems îl ajuta în afaceri, se referea la el 
numindu-l „tânărul şi iscusitul meu coleg”. Mai târziu, când 
Willems a devenit funcţionarul de încredere al lui Hudig, 
întrebuințat în multe afaceri delicate, bătrânul marinar, cu firea 
lui candidă, îndrepta cu admiraţie un. Deget spre el şi şoptea 
oricui se întâmpla să se afle în preajmă: „Isteţ băiatul ăsta, al 
dracului de istet! Uită-te bine la el. E omul de încredere al lui 
Hudig. Eu l-am cules din şanţ, pot să spun, ca pe o mâţă 
leşinată. Piele şi os. Pe cuvântul meu, aşa am făcut! Şi acum se 
pricepe mai bine decât mine la negustoria din insule. Asta-i 
realitatea. Nu. Glumesc. Se pricepe mai bine decât mine,” 
repeta el cu seriozitate şi cu o nevinovată mândrie în privirea-i 
cinstită. 

De la înălţimea sigură la care ajunsese în urma reuşitei 
sale în afaceri Willems îl proteja pe Lingard. Avea o niveţiune 
deosebită pentru binefăcătorul său, amestecată cu un o.'uwarc 
dispreţ pentru francheţea primitivă cu care îşi conducea 
treburile. Erau, totuşi, unele laturi ale personalităţii lui Lingard 
pentru care Willems simţea un adevărat respect. Marinarul 
vorbăreţ ştia să fie tăcut în unele chestiuni care l-ar fi interesat 


foarte mult pe Willems. Pe lângă asta, Lingard era bogat şi lucrul 
acesta, în sine, era suficient ca să provoace admiraţia 
involuntară a lui Willems. În discuţiile sale confidenţiale cu 
Hudig, Willems făcea în mod general aluzii la binefăcătorul său 
englez ca la „norocosul şi bătrânul prostănac” - cu o foarte 
distinctă nuanţă de pică. Hudig mormăia o încuviinţare 
nedefinită şi apoi se uitau unul la celălalt cu o subită imobilitate 
a pupilelor, proprie unor gânduri neexprimate. 

— Nu poţi să descoperi de unde îşi procură el cauciucul, 
Willems? întrebă Hudig în cele din urmă, întorcându-se şi 
aplecându-se deasupra hârtiilor de pe birou. 

— Nu, domnule Hudig. Încă nu. Însă încerc mereu, era 
răspunsul invariabil al lui Willems, dat cu tonul unei umilinţe 
pline de regret. 

— Încerci! Veşnic încerci! Poţi să încerci! Te crezi deştept, 
mârâi mai departe Hudig, fără să ridice capul. Fac afaceri cu el 
de douăzeci-treizeci de ani încoace. E o vulpe bătrână. Şi eu am 
încercat. Degeaba! 

Îşi întinse un picior scurt şi gros şi se uită la încheietura 
genunchiului gol şi la papucul de paie care atârna, de vârful 
degetelor. 

— N-ai putea să-l îmbeţi? adăugă el după o pauză în care 
răsuflă cu greu. 

— Nu, domnule Hudig, asta n-aş putea s-o fac în nici un 
caz. Protestă Willems, cu seriozitate. 

— Bine, nu încerca! Eu îl cunosc. Nu încerca, îşi dădu cu 
părerea patronul şi, aplecându-se din nou peste birou, cu ochii 
injectaţi aţintiţi asupra hârtiei, continuă să aştearnă cu degetele 
lui groase literele subţiri şi nesigure ale scrisorilor sale, în timp 
ce Willems aştepta plin de respect ea stăpânul să revină la o 
mai bună dispoziţie, înainte de a-l întreba cu mare deferenţă: 

— Aveţi ceva ordine să-mi daţi, domnule Hudig? 

— Hm? Da. Du-te la Bun-Hin şi îngrijeşte-te ca dolarii 
pentru această plată să fie numărați, împachetaţi şi depuşi la 
bordul vasului poştal pentru Ternate. E aşteptat aici în după- 
amiaza asta. 

— Da, domnule Hudig. 

— Şi, bagă de seamă, dacă vasul întârzie, lasă cutia la 
magazia lui Bun-Hin până mâine. Sigileaz-o. Opt sigilii ca de 
obicei. N-o lua de acolo până nu soseşte vasul. 


— Desigur, domnule Hudig. 

— Şi nu uita de lăzile acelea cu opiu. Asta-i pentru la 
noapte. la marinarii mei! Mută-le de pe Caroline pe corabia 
arabă, continuă stăpânul pe un ton scăzut, cu vocea sa răguşită. 
Şi nu-mi veni cu o nouă istorie despre o ladă căzută peste bord, 
ca ultima oară, adăugă cu cruzime, uitându-se în sus la omul lui 
de încredere. 

— Desigur, domnule Hudig, voi avea grijă. 

— Asta-i tot. Spune-i porcului ăluia, când ieşi afară, că 
dacă nu face ca ventilatorul din plafon să funcţioneze mai bine, 
am să-i sfărâm toate oasele, sfârşi Hudig ştergându-şi faţa 
congestionată cu o batistă roşie de măi ase, mare aproape câto 
cuvertură. 

Willems ieşi fără zgomot, înehizând cu grijă în urma sa 
mica uşă verde prin care trecu în magazie. Hudig, cu condeiul în 
mână, îl auzi certându-l pe băiatul de la ventilaţie, cu o violenţă 
grosolană, născută din zelul său fără limite pentru buna stare a 
patronului; apoi reveni la scrisorile sale, în mijlocul foşnetului 
hârtiilor, fluturate de curentul de aer provocat de ventilatorul 
care se mişca, în cercuri mari, deasupra capului său. 

Willems dădu din cap cu familiaritate către domnul Vinck, 
care îşi avea masa alături de uşa mică a biroului rezervat 
patronului şi îşi continuă drumul mai departe prin depozit cu un 
aer important. Domnul Vinck, cu o extremă aversiune ascunsă 
în fiecare cută a chipului, urmări din priviri silueta albă 
îndepărtându-se repede în întunecime, printre grămezile de 
baloturi şi lăzi, până câiid j: i, prin marea boltă, în lumina 
orbitoare a străzii. 

lii iâll. K. JUL FAVORABIL şi ispita au fost prea mari 
111111, i. | Willi'iişi, sub, presiunea unei subite necesităţi, 1”1 i 
“! în „*lt. | caro constituia mândria lui, seninul „i' 1llmu. Djl) 
ghinion. Nereuşita unei mici | i'ulalii inuvpnnsc' pe cont propriu, 
o cerere neaşteptată! b. Mi din partea unuia sau a altuia din 
membrii familiei da Soii/'a şi aproape înainte de a-şi da bine 
seama, se pnmeni păşind alături de calea cinstei sale deosebite. 
Calea aceasta era atât de slab trasată, cu margini atât de vag 
definite, că i-a luat un oarecare timp să descopere oât de 
departe se rătăcise în hăţişurile sălbatice şi periculoase pe care 
le evitase ani îndelungaţi, fără altă călăuză deoât propria lui 


conştiinţă şi acea doctrină a succesului pe care o descoperise 
pentru sine în cartea vieţii - în acele interesante capitole ce i-au 
fost îngăduite diavolului să le înscrie, pentru a pune la încercare 
ascuţimea gândirii oamenilor şi tăria inimilor lor. Pentru o 
scurtă, întune cată şi singură clipă, s-a simţit îngrozit. Avea însă 
acel curaj care nu escaladează munţii dar care străbate cu 
îndrăzneală prin noroi, dacă nu este alt drum. Şi-a dat silinţa să 
restituie suma şi a considerat ca o datorie să facă tot ce-i sta în 
putinţă pentru a nu fi descoperit. De ziua lui de naştere, când 
împlinise treizeci de ani, terminase aproape cu restituirea 
sumei, şi obligaţia de a face să nu fie descoperit fusese 
îndeplinită cu credinţă şi abilitate. Se vedea în siguranţă. Din 
nou putea să privească, plin de speranţă, către ţinta 
îndreptăţitei sale ambiţii. Nimeni nu va îndrăzni să-l suspecteze 
şi, peste puţină vreme, nu va mai îi nimic de suspectat. Era 
exaltat. Nu ştia că prosperitatea sa atinsese cel mai înalt nivel şi 
că fluxul era deja în scădere. 

Peste două zile însă avea să ştie. Domnul Vinck, auzind 
zăngănitul clanţei de la uşă, sări de la masa lui - unde ascultase 
tremurând vociferările din biroul patronului - şi, cu o grabă 
nervoasă, îşi băgă capul în dulapul mare. Pentru ultima oară 
Willems ieşea pe mica uşă verde ce ducea la sanctuarul lui 
Hudig, care, în timpul ultimei jumătăţi de oră ar fi putut să fie 
luat - după infernalele răcnete dinăuntru - drept bârlogul 
vreunui animal sălbatic. Ochii tulburi ai lui Willems, pe când 
ieşea de la locul umilirii sale, înregistrară imaginea fugitivă a 
lucrurilor şi oamenilor. Văzu expresia înfricoşată a băiatului de la 
ventilator, văzu ajutorii de casier chinezi aşezaţi pe eăleâie, cu 
feţe nemişcate, întoarse fără expresie către el, în timp ce 
mâiniâe lor oprite din mişcare, planau deasupra micilor grămezi 
de florini strălucitori aranjate pe podea; văzu omoplaţii domnului 
Vinck, şi marginile cărnoase ale urechilor lui Văzu lunga alee de 
lăzi de gin întinzându-se de unde stătea ei până la uşa boltită, 
dincolo de care poate că va fi în stare să respire. Un capăt de 
frânghie zăcea de-a curmezişul drumului său; îl văzu distinct şi 
totuşi se poticni greoi de el ca şi când ar fi fost o bară de fier. In 
cele din urmă se trezi în stradă, dar nu putu să găsească aer 
destul ca să-şi umple pieptul. Se îndreptă spre casă, gâfâind. 

Pe măsură ce ecoul insultelor lui Hudig, care-i stăruia 
încă în urechi, devenea mai slab, odată cu scurgerea clipelor, 


simţământul de ruşine era încet înlocuit de o izbucnire de mânie 
împotriva lui însuşi şi, mai mult încă, împotriva stupidului 
concurs de împrejurări care l-a condus la idioata sa indiscreţie. 
Indiscreţie idioată! în felul acesta definea el vina ce şi-o imputa. 
Din punctul da vedere al incontestabilei sale abilităţi nici nu 
putea fi ceva mai rău. Ce fatală rătăcire pentru o minte ascuţită! 
Nu se recunoştea pe sine însuşi. Trebuie să fi fost nebun. Asta-i 
o subită răbufnire de nebunie. Şi acum rodul unor ani 
îndelungaţi era distrus în întregime. Ce se va întâmpla cu el? 
Înainte de a fi putut să răspundă la această întrebare se 
pomeni în grădina din faţa casei sale. Darul de nuntă al lui 
Hudig. O privi vag surprins că se găsea încă aici. Trecutul său se 
îndepărtase atât de complet de el, îneât locuinţa care aparţinea 
acestuia, îi apărea de neînțeles aşa cum sta aici intactă, curată 
şi veselă în soarele dupăamiezii fierbinţi. Casa era o clădire mică 
şi drăguță, toată numai uşi şi ferestre, împrejmuită de jur 
împrejur de veranda largă, susţinută de coloane zvelte, 
îmbrăcate în frunzişul verde al plantelor agăţătoare; veranda 
deasupra căreia atârna de pe acoperişul înalt şi înclinat iedera în 
franjuri. Încet, Willems urcă duzina de trepte care ducea pe 
verandă. Se oprea la fiecare pas. Trebuia să-i spună soţiei sale. 
Se simţi înspăimântat să dea ochii cu ea. Nimic nu putea oferi o 
mai bună măsură a proporţiei schimbărilor din jurul său şi din el 
însuşi. Alt om şi o altă viaţă, cu încrederea în el însuşi pierdută. 
Nu prea mai valora el mare lucru dacă îi era frică să dea ochi cu 
femeia aceea. Nu îndrăzni să intre în casă prin uşa deschisă a 
sufrageriei, ci stătu nehotărât lângă mica masă de lucru unde 
rămăsese o bucată de pânză albă, cu acul înfipt în ea, ca şi când 
lucrul ar fi fost părăsit în grabă. Papagalul cu creastă roz porni, 
la apariţia lui, să se mişte stângaci, ureând şi coborând eu greu 
prăjina şi strigând „Joanna i” pe un ton confuz şi strident, în care 
ultima silabă a numelui se prelungea ca într-un hohot de râs 
smintit. Perdeaua din cadrul uşii se mişcă în briză o dată sau de 
două ori. Şi de fiecare dată Willems tresări uşor, aşteptând să 
apară soţia sa, dar niciodată nu-şi ridică ochii, deşi îşi ascuţea 
urechile ca să-i audă paşii. Incet, încet se pierdu în gânduri, în 
speculaţii fără de sfârşit eu privire la felul în care ea va primi 
veştile - şi poruncile sale. Această preocupare aproape că-l făcu 
să uite teama pe care i-o inspira prezenţa ei. Fără îndoială că va 
plânge, se va tângui, se va simţi neajutorată şi înfricoşată şi 


neputincioasă ca întotdeauna. Şi va trebui să târâie după el 
această povară inertă mai departe şi mai departe, prin 
întunecimea unei vieţi compromise. Oribil! Desigur, nu putea s-o 
părăsească, nici pe ea şi nici copilul, lăsându-i în mizerie sau 
poate muritori de foame. Soţia şi copilul lui Willems! Willems cel 
plin de succes, cel deştept! Willems, omul de încre... Aş! Şi ce 
era Willems acum? Willems cel... îşi sugrumă gândul de-abia 
încolţit şi tuşi uşor pentru a-şi înăbuşi un oftat. Ah! Cmn vor mai 
discuta la noapte în sala de biliard! - lumea lui în care fusese 
fruntea - cum vor discuta toţi acei bărbaţi cărora le-a arătat o 
bunăvoință dispreţuitoare! Vor vorbi cu surpriză, cu regret 
afectat, cu figuri grave şi clătinări din cap? Unii dintre ei îi 
datorau bani, însă el nu a presat niciodată pe nimeni. Nu. 
Willems, prinţul băieţilor buni, aşa îi ziceau. Şi acum se vor 
bucura, fără îndoială, de prăbuşirea lui. 

O ceată de imbecili. In umilinţa lui îşi dădea totuşi seama 
de superioritatea pe care o deţinea asupra acestor oameni care 
n-aveau altă calitate decât că erau cinstiţi sau, pui' şi simplu, 
care nu fuseseră încă descoperiţi. O ceată de imbecili! îşi agită 
pumnul către imaginea închipuită a prietenilor săi şi papagalul 
tresări, îşi flutură aripile şi începu să ţipe înspăimântat. 

Ridicându-şi ochii, Willems îşi zări soţia apărând de după 
colţul casei. Işi lăsă repede pleoapele şi aşteptă în tăcere până 
se apropie şi se opri de cealaltă parte a măsuţei. Nu i se uita în 
faţă, dar putea să vadă halatul roşu pe care îl ştia atât de bine. 
Se târa prin viaţă în acest halat roşu, cu panglicile lui albastre şi 
murdare legate în faţă, pătat şi îmbrăcat strâmb, cu un volan 
desprins la marginea de jos, urmând-o ca un şarpe pe când se 
mişca lânced, cu părul strâns neglijent într-un smoc încâlcit, ce i 
se bălăngănea încolo şi încoace pe spate. Privirea lui se mută în 
sus, de la panglică la panglică, observând pe cele care se ţineau 
numai într-un fir, dar nu înaintă dincolo de bărbia ei. Se uită la 
gâtul slab, la neplăcuta ei claviculă, ieşită la iveală în 
dezordinea îmbrăcăminţii. Văzu braţul subţire şi mâna osoasă, 
strângând copilul pe care îl purta în braţe, şi simţi un imens 
dezgust pentru aceste poveri ale vieţii sale. O aşteptă să spună 
ea ceva, dar simţindu-i ochii aţintiţi asupra lui, într-o tăcere 
neîntreruptă, oftă şi începu să vorbească. 

Îi venea greu. Vorbi cu încetineală, întârziind asupra 
amintirilor din prima parte a vieţii, din cauza greutăţii pe care o 


simţea de a mărturisi că acea parte se sfârşise cu desăvârşire şi 
că acum începea o existenţă mai puţin splendidă. In 
convingerea lui de a-i fi realizat fericirea printr-o completă 
satisfacere a tuturor trebuinţelor ei materiale, nu se îndoia nici 
un moment că ea era gata. Să-i ţină tovărăşie pe orice drum, fie 
el oricât de greu şi de aspru. Nu era încântat de această 
certitudine. Se căsătorise cu ea ca să-i facă pe plac lui Hudig, şi 
măreţia. Sacrificiului său trebuia s-o fi făcut fericită fără alte 
sforţări din partea lui. Avusese ani de strălucire ca soţie; i lui 
Willems, şi ani de bună-stare, de grijă credincioasă, şi de câtă 
tandreţe merita. O ferise eu atenţie de orice suferinţă fizică şi de 
orice alte suferinţe despre care nici mii avea idee. Afirmarea 
superiorității lui nu era decât un nil. Avantaj pe care i-l oferea. 
Toate acestea erau lucruri le la sine înţelese, dar el i le spuse 
din nou în aşa fel încât.1 facă. Să înţeleagă greutatea pierderii 
pe care ova în- 

— Ren. C'aKicil. Ili a „i de a înţelege lucrurile era atât de 
ilu; iA incit nu ar Ji putut să priceapă toate acestea dacă.  r fi 
fost. Spuse altfel. Şi acum toate se sfârşiseră. Vor livbui să 
plece. Să părăsească locuinţa, să părăsească insula şi să plece 
departe, foarte departe, unde nu era cunoscut, poate la 
aşezările englezeşti din strâmtori. Va găsi acolo posibilităţi 
pentru aptitudinile lui şi oameni mai drepţi decât bătrânul 
Hudig, cu care să aibă de-a face. Şi riso eu amărăciune. 

— Ai banii pe care i-am lăsat acasă azi dimineaţă, Jo. 
Tnna? o întrebă el. O să avem nevoie de toţi acum. 

Pe când rostea aceste cuvinte, se simţea că e un om bun. 
Nimic nou în această constatare. Totuşi, de astă dată îşi 
depăşise propriile lui aşteptări. La naiba, există lucruri sfinte în 
viaţă! Legătura căsătoriei era unul dintre acestea şi nu era el 
omul să o rupă. Soliditatea prinţipiilor lui îi produse o mare 
satisfacţie, însă, nu îşi dădu osteneala să ise uite la soţia sa. 
Aştepta cn ea să-i vorbească. Atunci va trebui s-o consoleze, 
să-:), spună să nu se prostească plângând. Să se pregătească 
de plecare. Să plece unde? Cum? Când? Clătină din cap. 
Trebuiau să plece pe dată, acesta era principalul lucru. Simţi o 
subită nevoie să-şi grăbească plecarea. 

— Ei bine, Joanna, spuse puţin nerăbdător, nu sta aici ca 
hipnotizată. Ai auzit? Noi trebuie... 


Îşi ridică privirea la soţia lui şi nu mai rosti un cuvânt. Ea îl 
privea fix cu ochii mari şi oblici, care îi păreau acum de două ori 
mai mari decât erau. Copilul, eu faţa murdară lipită de umărul 
marnei, dormea liniştit. Liniştea adâncă a casei nu era tulburată 
ci aproape accentuată de mormăiala papagalului, care stătea 
acum foarte liniştit pe prăjina lui. Pe când Willems se uita la 
Joanna, buza ei de sus se ridică într-un colţ, dând feţei 
melancolice o expresie de răutate, cu totul nouă în experienţa 
lui de până acum. Făcu un pas înapoi, surprins. 

Oh! Tu, omul cel mare! spuse ea răspicat, dar cu voce 
abia şoptită. 

Vorbele acestea, şi încă mai mult tonul ei, l-au lăsat 
buimac, ti parcă cineva i-ar fi descărcat o armă lângă uivehe. 

Se uită ţintă la ea, uluit. 

— Oh! Tu, omul cel mare! repetă femeia încet, uitându-se 
în dreapta şi în stingă ca şi când s-ar fi gândit cum ar putea să 
fugă la nevoie. Şi crezi tu că am să plec, să mor de foame 
alături de tine? Acum nu mai eşti nimic. Crezi că mama mea şi 
Leonard mă vor lăsa să plec? Şi încă cu tine! Cu tine? repetă ea 
cu dispreţ, ridicând vocen, lucru care trezi copilul şi îl făcu să 
scâncească uşor. 

— Joanna! exclamă Willems. 

— Nu-mi mai vorbi! Am auzit în fine ceea ce am aşteptat 
să aucl de atâţia ani! Eşti mai puţin decât un ftvnoi, tu, care m- 
ai călcat în picioare! Am dorit să se i: t împle aşa! Mie nu mi-e 
frică! Nu am nevoie de uNu te apropia de mine. Ah! strigă ea 
ascuţit, când ci îi întinse nuna într-un gest rugător. Nu te apropia 
de min ‘Nn mă atinge! Nu te apropia! 

Femeia se dădu înapoi, uitându-se la el cu furie şi teamă 
în acelaşi timp. Willems privea fix, fără să se mişte, cuprins de o 
uimire mută în faţa misterului mâniei şi revoltei din mintea 
soţiei lui. Se simţi înspăimântat de ura aceasta care ani de zile 
mocnise atât de aproape de el. Incercă să vorbească, însă ea 
scoase un țipăt strident, care îi pătrunse ca un ac în inimă. 
Încercă din nou să întindă mâna. 

— Ajutor! strigă doamna Willems, cu o voce 
pătrunzătoare. Ajutor! 

— Linişteşte-te, nebuno! îi porunci Willems, încercând să 
acopere ţipetele soţiei şi ale copilului cu vocea lui ridicată şi 
bătând violent în măsuţa de zinc. 


Din spate, unde se găseau camerele de baie şi dulapul cu 
scule, apăru Leonard, cu o rangă de fier ruginit în mână. Strigă 
ameninţător, de la capătul de jos al scării: 

— Nu te atinge de ea, domnule Willems! Eşti un sălbatic! 
Nu eşti deloc la fel cu noi! 

— Şi tu! ţipă Willems înmărmurit. Nici nu am atins-o. Asta-i 
o casă de nebuni? 

Se îndreptă către scări şi Leonard lăsă să-i cadă din mâini 
ranga, care zăngăni când atinse pământul. Apoi se îndreptă 
către poarta curţii. Willems se întoarse către soţia lui: 

— Aşadar abia aşteptai să se întâmple... spuse el. E o 
conspirații’! Cine plânge. Şi oftează în cameră? încă vreunul din 
preţioasa ta familie! la zi? 

Femeia se mai potolise şi, aşezând cu grabă pe fotoliu 
copilul care plângea, se îndreptă către el, dintr-o dată fără inci o 
urmă de teamă. 

— Mama mea, spuse ea, marna mea care a venit să mă 
apere de tine - om fără căpătâi, vagabondule! 

— Nu mă considerai vagabond când te-ai agăţat de gâtul 
meu - înainte de a ne căsători, spuse Willems cu dispreţ. 

— Ai avut o deosebită grijă ca să nu mă mai agăţ de gâtul 
tău după ce ne-am căsătorit, răspunse ea strângându-şi pumnii 
şi apropiindu-şi faţa de a lui. Te umflai în pene în timp ce eu 
sufeream şi nu scoteam o vorbă. Ce a rămas din măreţia ta? Din 
măreţia ta de care vorbeai întruna? Acum o să trăiesc din mila 
stăpânului tău. Da. 

Asta-i adevărul. El l-a trimis pe Leonard să-mi spună toate 
astea. Şi tu o să pleci şi o să te fuduleşti prin alte părţi şi o să 
mori de foame. Aşa! Ah! Acum pot să respir! Casa asta este a 
mea. 

— Incetează odată! spuse Willems încet, oprind-o cu un 
gest. 

Ea sări înapoi, cu ochii din nou temători, smuci copilul, îl 
lipi de piept şi, căzând într-un fotoliu, începu să bată nervos cu 
călcâiele în podeaua răsunătoare, sonoră, a verandei. 

— Am să plec, spuse Willems, cu hotărâre. Îţi mulţumesc. 
Te asigur că pentru prima oară în viaţa ta mă faci fericit. Erai o 
piatră agăţată de gâtul meu. Înţelegi, cred. N-am vrut să ţi-o 
spun niciodată, dar acum tu m-ai silit să ţi-o spun. Înainte de a 


ieşi pe poartă vei fi dispărut cu totul din mintea mea. Mi-ai 
uşurat situaţia. Iti mulţumesc. 

Se întoarse şi cobori treptele fără să se mai uite îndărăt, în 
timp ce ea rămase dreaptă şi liniştită, cu ochii larg deschişi, eu 
copilul plângând întruna în braţele ei. La poartă dădu peste 
Leonard, care se învârtea pe acolo şi nu avusese timp să se 
ferească. 

— Nu fi brutal, domnule Willems, spuse Leonard. Nu şade 
bine unui alb, în faţa acestor indigeni care se uită la noi. 
Picioarele lui Leonard începură să tremure tare şi vocea lui 
oscila între tonuri înalte şi joase, fără nici o încercare de a se 
stăpâni. Infrânează-ţi necuviincioasa dumitale violenţă, continuă 
el, mormăind repede. Eu sunt un om respectabil dintr-o foarte 
bună familie, în timp ce dumneata... e regretabil... aşa spune 
toată lumea. 

— Ce? tună Willems. 

Simţi un subit val de mânie nebună şi, înainte de a şti ce 
se întâmplă, îl văzu pe Leonard da Souza rostogolindu-se în praf 
la picioarele sale. Păşi peste cumnatul său doborât la pământ şi 
o rupse la fugă orbeşte pe stradă, printre trecătorii care 
încercau să facă loc pentru omul alb ce părea înnebunit. 

Când îşi veni în fire, se trezi dincolo de marginea oraşului, 
poticnindu-se pe pământul tare şi crăpat al lanurilor de orez 
copt. Cum ajunsese acolo? Era întuneric. Trebuia să se întoarcă. 
Pe când mergea încet către oraş, mintea lui revăzu întâmplările 
din ziua aceea şi fu cuprins de un sentiment de amară 
singurătate. A fost dat afară de soţia lui, din propria-i casă. L-a 
atacat brutal pe cumnatul său, un membru al familiei da Souza - 
a acestei cete de adoratori ai săi. Oare el a făcut asta? Nu! 
Trebuie să fi fost altcineva. lar acum se întorcea alt om. Un om 
fără trecut, fără viitor, însă plin de suferinţă, de ruşine şi de 
mânie. Se opri şi privi în jurul lui. Câţiva câini se furişară de-a 
curmezişul străzii şi trecură repede pe lângă el, cu un mârâit 
speriat. Se găsea acum în mijlocul cartierului malaiez, cu casele 
de bambus ascunse în verdeaţa micilor lor grădini întunecate şi 
liniştite. Bărbaţi, femei şi copii dormeau în ele. Fiinţe omeneşti. 
Va dormi şi el vreodată, şi unde? Se simţi ca şi când ar fi fost 
proscrisul întregii umanităţi şi, pe când privea disperat în jurul 
lui, înainte de a-şi relua mersul oldosit, i se păru că lumea era 
mai mare şi noaptea mai vastă şi mai întunecată; el însă 


mergea mai departe cu încăpățânare, cu capul plecat ca şi cum 
şi-ar fi croit drum prin mărăcinişuri dese. Apoi, dintr-o dată, 
simţi că păşeşte pe scânduri şi, ridicând privirea, văzu lumina 
roşie de la capătul debarcaderului. Merse până la capăt şi se 
opri rezemându-se de un stâlp sub un felinar, uitându-se către 
rada portului unde două vase ancorate îşi legănau, printre stele, 
velatura zveltă. Capătul debarcaderului; dacă ar mai face un 
pas, sfârşitul. Sfârşitul a tot şi a toate. Mai bine aşa. Ce altceva îi 
rămânea de făcut? Nimic din ce a fost nu se va mai întoarce 
vreodată. Revăzu totul limpede. Respectul şi admiraţia tuturor, 
obiceiurile vechi şi afecțiunile vechi sfârşite de îndată ce s-a 
aflat cauza dizgraţiei sale. Vedea toate acestea. Şi, un moment, 
se detaşă de sine însuşi, de egoismul său - de constanta 
preocupare a intereselor şi dorințelor sale - de templul eului său 
şi al concentrării asupra gândurilor personale. 

Gândurile ai călătoreau acum spre ţara sa. Stând în 
liniştea călduţă a nopţii tropicale înstelate, îşi imagina suflarea 
vântului aspru din răsărit. Văzu fațadele înalte şi înguste ale 
caselor întunecate, sub un cer înnorat, iar pe cheiurile noroioase 
i se năluci figura jerpelită, cu umeri înalţi - faţa resemnată şi 
vestejită a tatălui său epuizat, câştigând o pâine pentru copiii 
care îl aşteptau într-o casă sordidă. O viaţă mizerabilă, 
nenorocită! Niciodată nu se va mai întoarce acolo. Ce legătură 
era între lucrurile acelea şi Willems cel abil, Willems cel plin de 
succes? Rupsese orice relaţie cu familia de acasă, cu mulţi ani în 
urmă. Atunci a fost mai bine pentru el. Acum, era mai bine 
pentru ei. Toate acestea s-au dus pentru a nu se mai întoarce 
niciodată. Şi, subit, îl trecu un fior, văzându-se singur în faţa 
unor primejdii necunoscute şi groaznice. 

Pentru prima oară în viaţa lui îi era frică de viitor, pentru 
că îşi pierduse încrederea, încrederea în propriul său succes. Și 
o distrusese singur, cu propriile lui mâini. 

GÂNDURILE SALE care păreau să alunece încet către 
sinucidere, fură întrerupte de Lingard care cu un zgomotos: „Te- 
am găsit în sfârşit!” puse mâna pe umărul lui Willems. Da data 
aceasta bătrânul marinar era acela care se abătuse din drumul 
său pentru a-l culege pe omul fără căpătâi - tot ce mai 
rămăsese din naufragiul brusc şi meschin. Pentru Willems, 
vocea aspră şi prietenoasă a fost o uşurare iute şi trecătoare, 
urmată de un spasm mai ascuţit de iritări şi inutil regret. Vocea 


aceasta îl purta înapoi către începutul promiţătoarei lui cariere, 
al cărei sfârşit era foarte vizibil acum de pe debarcaderul pe 
care stăteau amândoi. Se smuci de sub strânsoarea 
prietenoasă, spunând eu amărăciune: 

— Numai dumneata eşti de vină! Dă-mi un brânei, hai, să 
se termine odată! Stăteam aici şi aşteptam un ajutor. Dintre toţi 
oamenii, dumneata a trebuit să apari. Mi-ai dat o mână de ajutor 
la început, trebuie să ini-o dai şi la sfârşit. 

— Am o mai bună întrebuințare pentru tine decât să te 
arunc peştilor, răspunse Lingard cu seriozitate, luându-l pe 
Willems de braţ şi împingându-l încetişor în susul 
debarcaderului. Te-am căutat în tot oraşul. Am auzit o mulţime 
de lucruri. Uite ce-i, Willems. Tu nu eşti un sfânt. Asta e 
realitatea. Dar nici prea deştept n-ai fost. Nu te condamn, 
adăugă el repede, când Willems făcu un efort să se îndepărteze. 
Însă nici nu voi atenua lucrurile. N-aş putea niciodată. Stai 
liniştit când îţi vorbesc! Nu eşti în stare? 

Cu un gest de resemnare şi cu un mormăit de protest 
înăbuşit, Willems se supuse voinţei mai puternice şi cei doi 
bărbaţi începură să se plimbe încet în susul şi în josul 
debarcaderului de seânduri, care răsuna sub paşii lor, în timp ce 
Lingard îi dezvălui lui Willems modul exact în oare fusese lucrat. 
După primul şoc al surprizei, în sufletul lui Willems îşi făcu loc un 
puternic sentiment de indignare. Aşadar, Vinck şi Leonard au 
fost cei care l-au aranjat. Ei l-au pus sub observaţie, au dat de 
urma neregulilor lui şi le-au raportat lui Hudig. Au mituit pe un 
funcţionăraş şters, au obţinut destăinuiri de la căpitani de vase 
care erau beţi, s-au dus pe la diferiţi barcagii şi au reconstituit 
piesă cu piesă istoria neregulilor săvârşite de el. Infamia acestei 
întunecoase intrigi îl umplu de oroare. Putea să-l înţeleagă pe 
Vinck. Nu s-au simpatizat niciodată. Dar Leonard! Leonard! 

— De ce oare, căpitane Lingard? izbucni el, omul ăsta era 
gata să-mi lingă cizmele. 

— Da, da, da! spuse Lingard cu asprime, ştiu asta şi ai 
făcut tot ce era posibil ca să-i bagi cizma pe gât. Nici unui om 
nu-i place asta, băiatule. 

— Totdeauna le-am dat bani, tuturor din această ceată 
flămândă, continuă Willems înfierbântat. Mereu eram cu mâna 
în buzunar. Niciodată nu era nevoie ca vreunul din ei să ceară 
de două ori. 


— Tocmai asta este. Generozitatea ta i-a speriat. S-au 
întrebat de unde proveneau toate acestea şi au tras concluzia 
că e mai sigur să te arunce peste bord. In fond, Hudig este mult 
mai mare decât tine, amice, şi ei au pretenţii şi de la el. 

— Ce vrei să spui, căpitane Lingard? 

— Ce vreau să spun? repetă Lingard, încet. Doar nu vrei 
să mă faci să cred că habar n-aveai că soţia ta e fiica lui Hudig? 
Haida de! 

Willems se opri dintr-o dată în loc ca ametit. 

— Ah? Acum înţeleg, gâfâi el. Niciodată n-am auzit... Abia 
de eurând am început să mă gândesc că e ceva la mijloc... dar 
nu, niciodată n-am bănuit. 

— Oh! Prostănacule, exclamă Lingard cu compasiune. Pe 
cuvântul meu, murmură el, cred într-adevăr că omul ăsta nu 
ştia. Bine! Bine! Linişteşte-te acum... Vino-ţi în fire. Ce e rău în 
asta? Îţi este doar o soţie bună. 

— Excelentă soţie! replică Willems cu voce tristă, uitându- 
se departe, peste apa neagră cu scânteieri. 

— Foarte bine atunci, continuă Lingard, din ce în ce mai 
prietenos. Deci cu problema asta e în ordine. Dar credeai tu într- 
adevăr că Hudig te-a căsătorit, ţi-a dat o casă şi mai ştiu eu ce, 
numai de dragul tău? 

— L-am servit bine, răspunse Willems. Chiar foarte bine. 
Dumneata ştii doar că am trecut prin foc şi apă pentru el. 
Indiferent de ce ar fi fost în joc şi care ar fi fost riscul, eu eram 
întotdeauna prezent, întotdeauna gata. 

Cât de conştient era de abnegaţia muncii lui şi de 
imensitatea nedreptăţii cu care fusese răsplătit! Aşadar Joanna 
era fiica lui Hudig! În lumina acestei destăinuiri, faptele din 
ultimii cinci ani din viaţa sa îi apăreau cu claritate, în adevăratul 
lor înţeles. O văzuse pentru prima oară pe Joanna în poarta 
locuinţei lor, pe când se ducea la lucru, în matinala strălucire 
portocalie a răsăritului, când femeile şi florile au farmec chiar şi 
pentru cei mai indiferenți ochi. O familie foarte respectabilă - 
două femei şi un tânăr - erau vecinii lui de alături. Nimeni nu 
venea niciodată în casa lor, decât rareori un preot, un indigen 
din insulele spaniole. Pe tânărul Leonard l-a întâlnit în oraş şi a 
fost flatat de respectul deosebit arătat de această mică 
persoană pentru marele Willems. Il lăsa să-i aducă scaune, să-i 
cheme pe chelneri, să-i frece cu cretă tacul când juca biliard, să- 


şi exprime admiraţia în cuvinte alese. Admitea chiar să asculte 
cu răbdare aluziile lui Leonard cu privire la „Iubitul nostru tată, 
un bărbat cu poziţie oficială, agent al guvernului la Koti, unde s- 
a stins de holeră, din păcate! Mort la datorie ca un bun catolic şi 
un om de treabă!” Asta suna foarte respectabil şi Willems avea 
înţelegere pentru evo”ările acestea sentimentale. Mai mult 
decât atât, era mândru că nu are prejudecăţi de culoare şi nici 
antipatii rasiale. Într-o după masă, consimţi să bea curagoa pe 
veranda casei doamnei da Souza. Işi aminti de Joanna care în 
ziua aceea se legăna într-un hamac. Tinea minte că încă de pe 
atunci arăta neglijentă şi aceasta a fost singura impresie rămasă 
de la prima lui vizită. Nu avea timp pentru dragoste în acele 
fericite zile, nici măcar pentru un capriciu trecător, dar încet, 
încet, căpătă obişnuinţa de a vizita zilnic căsuţa unde era 
salutat de vocea stridentă a doamnei da Souza, strigând după 
Joanna să vină şi să-l întreţină pe domnul de la „Hudig et Co.”. Şi 
apoi, brusca şi neaşteptata vizită a preotului. Îşi reamintea de 
faţa netedă şi galbenă a acelui bărbat, de picioarele lui subţiri, 
zâmbetul încurajator, ochii negri şi sclipitori, purtările sale de 
mijlocitor, şi aluziile învăluite pe care atunci nu le-a înţeles. Cât 
de curios fusese să ştie ce voia acest om şi cât de nepoliticos se 
debarasase de el. Şi apoi îi reveni viu în memorie dimineaţa în 
care l-a întâlnit din nou pe acest ins ieşind din biroul lui Hudig şi 
cât fusese de amuzat de această nepotrivită vizită. Pe urmă 
dimineaţa cu Hudig! O va putea uita vreodată? Va uita el 
vreodată cât a fost de surprins când patronul său, în loc să intre 
imediat în discuţii de afaceri, l-a măsurat gânditor, înainte de a- 
şi întoarce privirea, cu un zâmbet, spre hârtiile de pe birou. 
Parcă îl auzea şi acum, în timp ce el sta cu nasul în hârtiile din 
faţa lui, rostind cuvinte uimitoare, întretăiate de o respiraţie 
gâfâi ta. 

— Am auzit că se vorbeşte... te duci acolo des... doamne 
foarte respectabile... l-am cunoscut bine pe tată... demn de 
stimă... cel mai bun lucru pentru un tânăr... să se stabilească... 
Personal foarte bucuros să aud... lucrurile aranjate... O 
recunoaştere corespunzătoare cu serviciile excelente aduse... 
Cel mai bun lucru. Cel mai bun lucru de făcut! 

Şi el a crezut! Ce credulitate! Imbecil! Hudig ştia bine cine 
e tatăl. Fireşte. Şi, probabil, la fel şi toţi ceilalţi. Toţi în afară de 
el! Cât de mândru a fost de interesul binevoitor arătat de Hudig, 


cu privire la soarta sa. Cât de mândru s-a simţit când a fost 
invitat de Hudig să stea cu el, ca prieten, în căsuţa de la ţară, 
unde putea să întâliţească bărbaţi cu funcţii oficiale. Vinck se 
învineţise de invidie. Ei, da! Văzuse totul în roz şi luase fata ca 
pe un daial soartei. Ce se mai lăuda el faţă de Hudig că nu are 
prejudecăţi. Bătrânul escroc trebuie să fi râs pe sub mustață de 
prostănacul care era omul lui de încredere. Se însurase cu fata, 
nebănuind nimic. Nici n-ar fi putut bănui. Existase un fel de tată, 
din câte ştia lumea. Oamenii îl cunoşteau, vorbeau despre el. Un 
om deşirat, dintr-o descendență amestecată, însă altminteri - în 
aparenţă - fără reproş. Rudele s-au ivit după aceea, din umbră; 
însă, cum el nu avea prejudecăţi, acestea nu-l supărau, 
dimpotrivă, prin umila lor dependenţă faţă de el, îi completau 
viaţa de triumf. A fost păcălit! Păcălit! Hudig a găsit astfel o 
metodă uşoară să întreţină ceata de milogi. Trecuse povara unui 
capriciu din tinereţe pe umerii omului său de încredere şi, în 
timp ce el lucra pentru stăpân, stăpânul îl trăgea pe sfoară. i 
furase propria lui persoană. Era căsătorit, aparţinea acestei 
femei, indiferent de ce ar fi putut ea să facă! ... Jurase... pentru 
toată viaţa. Sacrificat în zadar... Şi acest om îndrăznise, chiar în 
acea dimineaţă, să-l numească hoţ! Blestematul! 

— Lasă-mă să mă duc, Lingard! strigă el, îneereând să se 
elibereze cu o smucitură neaşteptată de bătrânul marinar care îi 
supraveghea mişcările. Lasă-mă să mă duc şi să-l omor pe 
acest... 

— Nu, să nu faci asta! răspunse Lingard gâfâind şi 
ţinându- | cu putere. Vrei să ucizi, da? Eşti nebun! Ah! Am pus 
acum mâna pe tine! Fii liniştit, îţi spun! 

S-au bătut zdravăn, iar Lingard îl împingea pe Willems 
încet către balustradă. Sub picioarele lor, debarcaderul răsuna 
ca o tobă în noaptea liniştită. La capătul dinspre țărm, 
supraveghetorul indigen al cheiului urmărea lupta, pitit îndărătul 
adăpostului sigur format din câteva lăzi mari. A doua zi, le 
povesti prietenilor săi, cu o liniştită satisfacţie, că doi albi beţi s- 
au luptat pe debarcader. A fost o luptă mare. S-au luptat fără 
arme, ca nişte animale sălbatice, după felul oamenilor albi. Nu! 
nimeni n-a fost omorât, altfel ar fi fost bătaie de cap şi ar fi 
trebuit să facă un raport. De unde să ştie el de ce s-au luptat? 
Oamenii albi, când fac aşa ceva, nu au motive. 


Tocmai când Lingard începuse să se teamă că nu va mai fi 
în stare să ţină piept violenţei omului mai tânăr, simţi că muşchii 
lui Willems slăbesc şi, profitând de moment îl pironi de 
balustradă, cu un ultim efort. Amândoi gâfâiau tare, muţi, cu 
feţele foarte apropiate. 

— In regulă, murmură în cele din urmă Willems, nu-mi 
rupe spinarea de balustrada asta afurisită. Am să mă liniştesc. 

— Acum eşti rezonabil, spuse Lingard uşurat. Ce te-a făcut 
să te aprinzi aşa? îl întrebă mai departe, conducându-l înapoi 
către capătul debarcaderului şi, ţinându-l prudent cu o mână, 
scotoci eu cealaltă după fluier şi dădu un semnal ascuţit şi 
prelung. 

Peste apa liniştită a radei veni ca răspuns un strigăt slab 
de pe una din corăbiile ancorate. 

— Barca mea va fi imediat aici, urmă Lingard. Gândeşte-te 
ce ai să faci. Eu plec la noapte. 

— Ce altceva am de făcut, în afară de un singur lucru? 
răspunse Willems, posomorit. 

— Ascultă, spuse Lingard. Te-am cules când erai băiat 
tânăr şi mă socotesc oarecum răspunzător pentru tine. Ţi-ai luat 
viaţa în propriile tale mâini cu mulţi ani în urmă - totuşi... 

Făcu o pauză, ascultând, până când auzi serrţâitui regulat 
al vâslelor pe suporţii bărcii ce se apropia, apoi continuă: 

— Cu Hudig am aranjat lucrurile. Acum nu-i mai datorezi 
nimic. Intoarce-te la soţie! Ea e o femeie bună. Du-te înapoi la 
ea. 

— Cum, căpitane Lingard! exclamă Willems, la... 

— A fost foarte emoţionant, continuă Lingard, fără isă-l ia 
în seamă. M-am dus la tine acasă să te caut şi acolo am văzut-o 
cât era de disperată. iți rupea inima. Te chema întruna. M-a 
rugat să te găsesc. Era înnebunită, biata femeie, ea şi când ea 
purta toată vina. 

Willems ascultă uimit. Cât de orb era acest bătrân idiot! 
Ce stranie neînțelegere a lucrurilor din partea lui! Dar dacă ar fi 
fost adevărat, chiar dacă ar fi fost adevărat, simpla idee de ao 
vedea pe Joanna îi umplea sufletul de o imensă repulsie. Nu-şi 
va încălca jurământul, dar nici nu se va duce înapoi la ea. Să 
poarte ea păcatul acestei despărţiri, al ruperii legăturii sfinte. El 
se va desfăta în desăvârşita curăţenie a inimii lui şi nu se va 
înapoia la ea. N-are decât să vină ea la el. Avea convingerea 


liniştitoare că nu o va mai vedea niciodată în viaţă şi aceasta 
numai din vina ei. În convingerea lui îşi spunea solemn că, dacă 
ea s-ar întoarce la dânsul, ar primi-o cu o generoasă iertare, 
pentru că aşa îi impunea preţioasa soliditate a principiilor sale. 
Insă şovăi să-i destăinuie lui Lingard modul revoltător şi total în 
care fusese umilit. Dat afară din casa lui - de către soţia lui; 
această femeie care ieri abia de îndrăznea să respire” în 
prezenţa lui. Rămase confuz şi tăcut. Îi lipsea curajul de a istorisi 
această povestire josnică. 

Când barca apăru brusc în apa întunecată de lângă 
debarcader, Lingard rupse tăcerea penibilă. 

— Te-am socotit întotdeauna, spuse el eu tristeţe, un om 
fără inimă, Willems, şi în stare să laşi în voia soarbei pe cei care 
se interesează de tine. Apelez la ceea ce e mai bun în tine. N-o 
părăsi pe femeia aceasta! 

— Nu am părăsit-o, răspunse Willems repede, cu o 
conştientă sinceritate. De ce aş fi făcut-o? După cum cu atâta 
dreptate ai observat, mi-a fost o soţie bună. O soţie foarte bună, 
liniştită, ascultătoare şi iubitoare şi eu am iubit-o tot atât cât mă 
iubeşte şi ea pe mine. La fel. Dar ca să mă întorc înapoi acum, în 
locul acela unde eu... să mă arăt din noti printre oamenii aceia 
care ieri erau gata să se târaseă în faţa mea, pentru ca acum să 
simt în spate împunsătura zâmbetelor lor compătimitoare sau 
satisfăcute - nu! Nu pot. Mai curând m-aş ascunde de ei în 
fundul mării, continuă el hotărât. Nu cred, căpitane Lingard, 
adăugă mai liniştit, nu cred că dumneata îţi dai seama care a 
fost situaţia mea acolo. 

Intr-o curbă descrisă cu mâna, cuprinse ţărmul adormit de 
la nord la sud, de parcă şi-ar fi luat un mândru şi ameninţător 
rămas bun. Pentru un moment uită de prăbuşirea sa, aducându- 
şi aminte doar de strălucitoarele sale triumfuri. Printre oamenii 
de rangul şi ocupaţia sa, care dormeau acum în casele acelea 
întunecate, fusese, într-adevăr, fruntea. 

— Este greu, murmură Lingard gânditor. Dar a cui e vina? 
A cui e vina? 

— Căpitane Lingard! strigă Willems sub impulsul subit al 
unei fericite inspiraţii, dacă mă părăseşti aici, pe acest 
debarcader, comiţi o crimă. Viu nu mă mai întorc în acel loc, 
indiferent dacă este sau nu este vorba de soţia mea. Mai bine 
îmi tai gâtul acum! 


Bătrânul marinar tresări. 

— Nu încerca să mă înspăimânţi, Willems, spuse el cu 
multă severitate şi făcu o pauză. 

Peste cuvintele de disperare ale lui Willems, auzea, cu o 
mare nelinişte, şoaptele propriei şi absurdei lui conştiinţe. 
Medită un timp, cu un aer nehotărât. 

— Aş putea să-ţi spun să te duci şi să te îneci şi să te ia 
naiba, vorbi Lingard eu o nereuşită pretenţie de brutalitate în 
ton, dar n-am s-o fac. Suntem răspunzători unul în faţa celuilalt 
- din nenorocire. Aproape că mi-e ruşine de mine însumi, însă 
pot să înţeleg mândria ta prostească. Pot. Pe... 

Se întrerupse cu un oftat puternic şi se îndreptă dintr-o 
dată către treptele la capătul cărora se afla barca sa, săltându- 
se şi coborându-se uşor, pe unda abia simțită şi invizibilă. 

— Voi, de colo! Aveţi un felinar în barcă? Bine, careva 
dintre voi să-l aprindă şi să-l aducă sus. Repede! 

Rupse o filă din carnetul lui de buzunar, umezi cu o 
mişcare energică creionul şi aşteptă, bătând din picioare cu 
nerăbdare. 

— Am să rezolv chestiunea asta, murmură el. O să pun 
ordine în toate! Să vezi dacă n-o fac. Aduci odată felinarul 
acela? Mişcă-te 1 Te tot aştept. 

Pânza de lumină proiectată pe hârtie îă îmblânzi 
supărarea şi se porni să scrie repede. Apoi rupse şi împături 
bucata de hârtie. 

— Du asta la casa acestui tuan alb. Am să trimit barca 
după tine peste o jumătate de oră. 

Cârmaciul ridică lampa cu luare-aminte către faţa lui 
Willems. 

— La acest tuan? Tau! îl ştiu. 

— Atunci grăbeşte-te! spuse Lingard, luându-i felinarul. 
Omul se îndepărtă în fugă. 

— Kasii mem! 1 îi dai chiar doamnei, strigă Lingard după 
el. 

Apoi, după ce omul dispăru, se întoarse către Willems. 

— l-am scris soţiei tale, spuse el. Dacă n-ai de gând să te 
întorci acasă definitiv, n-are rost să te întorci în casa aceea 
numai ca să vă despărțiți din nou. Trebuie să vii aşa cuzn eşti. 
Nu vreau să se mai chinuiască biata femeie. Am să fac aşa ca să 
nu fii despărţit de ea pentru multă vreme. Încrede-te în mine. 


Willems se înfiora, apoi zâmbi în întuneric. 

— Nu te teme de asta, murmură el, enigmatic. Mă încred 
în dumneata orbeşte, căpitane Lingard, adăugă apoi mai tare. 

Lingard porni pe trepte în jos, legănând felinarul şi vorbind 
peste umăr: 

— Pentru a doua oară, Willems, te iau sub aripa mea. la 
seama, este şi ultima oară. Şi singura diferenţă între atunci şi 
acum este că prima oară erai cu picioarele goale şi acum eşti 
încălţat. În patrusprezece ani. Cu toată deşteptăciunea ta. Slab 
rezultat. Foarte slab rezultat. 

Rămase un timp pe ultima treaptă a scării, lumina 
felinarului căzând pe fruntea întoarsă a şefului vâslaşilor, care 
ţinea strâns rama bărcii lângă debarcader, gata pentru ca 
Lingard să păşească înăuntru. 

— Vezi, continuă el, argumentând şi bâjbâind pe la baza 
felinarului, te-ai stricat aşa de rău printre aceşti zgâriehârtie de 
pe uscat, că nu mai poţi să joci cinstit, în nici un fel. Asta reiese 
din felul în care vorbeşti şi din viaţa pe care o duci. Un om, când 
trăieşte în atât de multă falsitate, începe să se mintă pe el 
însuşi. Pfui! făcu cu dezgust, pentru un om cinstit există un 
singur loc. Marea, băiete, marea! N-ai vrut-o însă niciodată. 
Gândeai că nu se găsesc în ea destui bani - şi acum - uite! 

Stinse lumina şi, păşind în barcă, întinse repede mâna 
către Willems, cu grijă prietenească. Willems se aşeză lângă el 
în tăcere şi barca se desprinse de mal înaintând într-o curbă 
largă către bric. 

— Numai pentru soţia mea ai compătimire, spuse Willems 
mâhnit. Crezi că eu sunt fericit? 

— Nu! Nu! răspunse Lingard cu sinceritate. Nu-ţi mai spun 
nici o vorbă. A trebuit să-ţi mărturisesc deschis ceea ce 
gândesc, pentru că te ştiu de copil, ca să spun aşa. Şi acuma, 
am să uit. Tu eşti încă tânăr. Viaţa e foarte lungă, continuă cu o 
tristeţe de care nu îşi dădea seama. Să-ţi fie asta de învăţătură. 

Îşi puse eu afecţiune mâna pe umărul lui Willems şi 
rămaseră amândoi tăcuţi, până ce barca ajunse alături de scara 
vasului. 

Ajuns pe bord, Lingard dădu ordine ajutorului său şi, 
ducându-l pe Willems la pupă, se aşeză pe ehiulasa unuia din 
tunurile de bronz de şase livre cu care era înarmat vasul. Barca 
se depărtă din nou pentru a aduce înapoi mesagerul trimis. Atât 


cât se putea vedea, pe vergelele bricului apărură siluete 
întunecate care se mişcau, apoi pânzele căzură în ghirlande cu 
un fâşâit al faldurilor grele şi rămaseră atârnate fără mişcare, 
sub vergi, în calmul deplin al nopţii limpezi şi umede. De la 
capătul îndepărtat se auzi zăngănitul vinciului de ancoră şi, 
îndată după aceea, strigătul şefului de echipaj care-l înştiinţă pe 
Lingard despre cablu că este ţinut în scurt. 

— Ţineţi totul aşa, îi strigă Lingard; trebuie să aşteptăm 
briza de uscat, înainte de a ne depărta de țărm. 

Se apropie de Willems, care stătea pe luminator, cu corpul 
încovoiat, cu capul în piept şi cu mâinile atârnându-i cu 
nepăsare între genunchi. 

— Am să te iau la Sambir, spuse el. N-ai auzit niciodată de 
locul ăsta, nu-i aşa? Bine. Este în susul râului aceluia al meu, 
despre care lumea vorbeşte atât de mult şi ştie atât de puţin. 
Am descoperit intrarea pentru o corabie de mărimea lui Flash. 
Nu-i lucru uşor. Ai să vezi. Am să-ţi arăt. Ai fost pe mare destul 
timp ca să te intereseze... Păcat că nu te-ai ţinut de ea. Acum o 
să mergem acolo. În locul acela am postul meu comercial 
propriu. Partenerul meu este Almayer. Îl cunoşti de când era la 
Hudig. Oh, trăieşte acum acolo, fericit ca un rege. Vezi, îi am pe 
toţi în buzunar. Rajahul este un vechi prieten al meu. Acolo 
cuvântul meu este lege - sunt singurul comerciant. Nici un alt 
om alb în afară de Almayer n-a pătruns vreodată în acea 
aşezare. Vei trăi liniştit acolo, până mă întorc din următoarea 
mea călătorie în apus. Vom vedea atunci ce se poate face 
pentru tine. Nu te teme. N-am nici o îndoială că, secretul meu, 
va fi în siguranţă cu tine. N-ai să scoţi o vorbă despre râul meu, 
când ai să ajungi din nou printre negustori. Mulţi şi-ar da şi 
sufletul să-l cunoască. Să-ţi spun ceva: este locul de unde obţin 
tot cauciucul şi trestia mea. O sursă pur şi simplu nesecată, 
băiatule! 

Pe când Lingard vorbea, Willems îşi ridică repede privirea, 
însă curând capul îi căzu pe piept, cu certitudinea 
descurajatoare că informaţia pe care el şi Hudig au dorit-o atât 
de mult i-a venit prea târziu. Rămase într-o atitudinea apatică. 

— O să-l ajuţi pe Almayer în munca lui, dacă o să te tragă 
inima, continuă Lingard, atât cât să-ţi omori timpul până când 
vin înapoi după tine. Va dura numai şase săptămâni sau cam 
aşa ceva. 


Deasupra capetelor lor pânzele umede fluturară zgomotos 
în prima şi slaba suflare a brizei, apoi, când aerul se răcori, 
bricul se înclină sub vânt şi velatura deveni tăcută, umflându-se 
liniştit. 

Secundul vorbi desluşit, eu ton scăzut, din umbrele punţii 
de cart. _ 

— S-a pornit briza. In ce direcţie îndreptăm capul, 
căpitane Lingard? 

Ochii lui Lingard, care priveau în sus, se aplecară către 
figura descurajată a omului aşezat pe luminator. Păru să ezite 
un moment. 

— Spre nord, spre nord, răspunse eu hotărâre, ca şi când 
ar fi fost supărat de propriul său gând fugar, şi ţine-o tot aşa. 
Orice suflare de vânt valorează bani în mările astea. 

Rămase nemişcat, ascultând zornăitul scripeţilor şi 
scârţâitul legăturilor, în timp ce vergile principale erau trase eu 
putere. Pânzele se întindeau pe corabie şi la vinciul de ancoră 
erau trimişi oameni, în timp ce el stătea liniştit, pierdut în 
gânduri. Se trezi când un cârmaci cu picioarele goale alunecă pe 
lângă el fără nici un zgomot, în drum spre timonă. 

— Pune eârma la babord! Tare! se adresă cu vocea sa 
aspră de marinar omului a cărui faţă apăru deodată din 
întuneric în cercul de lumină proiectat de lămpile din dulapul 
busolei. 

Ancora a fost ridicată, vergile bine orientate şi bricul 
începu să se mişte spre ieşirea din rada portului. 

Marea se trezi sub apăsarea tăişului ascuţit al etravei. Şi 
începu să şuşotească delicat corăbiei care aluneca, în acel 
murmur afectuos şi clocotitor eu care vorbeşte uneori celor pe 
care îi creşte şi îi iubeşte. Lingard stătea la vârful pupei 
ascultând cu un zâmbet încântat, până când Flash începu să se 
apropie de alt vas, de altfel singurul ancorat. 

— Vino aici, Willems, spuse, chemându-l lângă el; vezi 
vasul acela? E un vas arab. Cei mai mulţi dintre albi au renunţat, 
însă arabul ăsta vine mereu pe dâra lăsată de mine şi trăieşte 
cu speranţa de a mă scoate din acea aşezare. Nu cât timp sunt 
în viaţă zic eu. Vezi, Willems, am adus cu mine belşugul în acel 
loc. Le-am domolit certurile şi i-am văzut pe oameni cresdnd sub 
ochii mei. Acum domnesc acolo pacea şi fericirea. Sunt mai 
stăpân eu pe acel loc decât va fi vreodată Excelenţa sa 


olandeză în Batavia; până când, într-o bună zi, vreun netrebnic 
de războinic va da buzna din întâmplare peste râu. Vreau să-i ţin 
pe ăştia de aici, cu minciunile şi cu intrigile lor, departe de râu. 
O să ţin departe ceata lor veninoasă, chiar de-ar fi să mă coste 
toată averea mea. 

Flash trecu liniştit în faţa corăbiei şi începu să o lase în 
urmă, când o imagine aibă apăru la pupa vasului arab şi o voce 
strigă: 

— Salut lui Rajah Lăut! 

— Şi dumitale salut! răspunse Lingard după o clipă de 
surpriză şi de ezitare. Apoi se întoarse către Willems cu un 
zâmbet curios. Asta-i vocea lui Abdulla, spuse. Grozav de 
politicos dintr-o dată, nu-i aşa? Mă întreb ce înseamnă asta. 
Întocmai ca şi obrăznicia lui, nu înseamnă nimic. Politeţea sau 
obrăznicia lui sunt totuna pentru mine. Ştiu că omul acesta se 
va ţine în fugă după mine ca o săgeată. Nu-mi pasă! întrec în 
viteză orice pluteşte pe mările astea, adăugă în timp ce privirea 
sa mândră şi plină de dragoste se îndreptă în sus şi rămase 
aţintită cu pasiune printre vergile înalte şi graţioase ale bricului. 

Y 

— II ERA SCRIS ÎN FRUNTE, spuse Babalatchi, aruncând o 
mână de vreascuri peste focul mic lângă care se ghemuise, fără 
să-l privească pe Lakamba, care se întinsese şi stătea rezemat 
într-un cot, de cealaltă parte a tăciunilor. li era scris de când 
s-a născut, că va trebui să-şi sfârşească viaţa în întuneric şi 
acum e ca un om ce merge într-o noapte adâncă - eu ochii 
deschişi, însă fără să vadă nimic. II cunosc bine de pe când avea 
sclavi şi soţii multe şi mărfuri multe şi bărci de transport şi bărci 
de luptă. He-hei! A fost un mare luptător în zilele de demult, 
înainte ca Cel Milostiv să-i stingă luminile ochilor. A fost pelerin 
şi avea multe virtuţi, avea mână largă şi a fost un mare tâlhar. 
Mulţi ani a fost conducătorul, pe mare, al unor oameni care 
beau sânge. Era primul la rugăciune şi primul în luptă. Nu am 
stat eu în spatele lui pe când faţa îi era îndreptată către apus? 
Nu am vegheat eu alături de el corăbii cu catarge înalte, arzând 
cu flăcări drepte spre cer pe apa liniştită? Nu l-am urmat în nopţi 
întunecoase, printre oameni adormiţi, care nu se deşteptau 
decât ca apoi să moară? Sabia lui era mai iute decât focul din 
cer şi lovea chiar înainte de a sclipi. Hai! Tuan! Acelea au fost 
vremuri, acela a fost un adevărat şef şi eu însumi eram tânăr. In 


zilele acelea nu erau atâtea vase eu arme de foc care împart, de 
la depărtare, moartea eu iuţeală. Pe deasupra dealului şi a 
pădurii. O tuan Lakamba! - au aruncat bombe şuierătoare în 
valea în care vasele noastre se adăpostiseră şi unde ei nu 
îndrăzneau să urmărească oamenii care aveau arme în mâini. 

Clătină din cap cu un regret îndurerat şi mai aruncă în foc 
o altă mână de vreascuri. Izbucnirea flăcării strălucitoare îi 
lumină faţa mare, închisă la culoare şi mâncată de vărsat, în 
care buzele groase pătate cu suc de betel păreau deschizătura 
adâncă şi sângerândă a unei răni proaspete. Reflexul luminii 
focului scânteie cu intensitate în singurul său ochi, dându-i 
pentru moment o lucire crudă care se stinse odată cu flacăra de 
scurtă durată. Cil mişcări iuți ale mâinilor goale adună tăciunii 
într-o grămadă, apoi, ştergându-şi cenuşa caldă de pe vestă 

— Singurul său veşmânt - îşi cuprinse cu amândouă 
mâinile picioarele subţiri şi rămase cu bărbia rezemată de 
genunchi. Lakamba se mişcă uşor, fără să-şi schimbe poziţia sau 
să-şi ia ochii de la cărbunii lucitori, asupra cărora se pironiseră 
într-o imobilitate visătoare. 

— Da, continuă Babalatchi, cu voce scăzută şi monotonă 
ca şi când ar fi urmărit un şir de gânduri ce-şi aveau începutul în 
tăcuta contemplare a nestatorniciei măreției pământeşti - da, a 
fost mare şi puternic şi acum trăieşte din pomană. Bătrân, slab, 
orb şi fără altă prezenţă în afară de fiica lui. Rajahul Patalolo îi 
dă orez şi femeia aceea palidă - fiica lui - îi găteşte, pentru că 
nu are sclavă. 

— Am văziit-o de departe, murmură Lakamba cu dispreţ. 
O căţea cu dinţii albi ca o femeie din Orang-Putih. 

— Aşa e, aşa e, încuviinţă Babalatchi, dar nu ai văzut-o de 
aproape. Mama ei a fost o femeie din apus. O femeie din 
Bagdad, cu faţa acoperită de văl. Ea merge descoperită, ca şi 
femeile noastre, pentru că e săracă şi bătrânul e orb şi nimeni 
nu se apropie de el decât cei ce vin pentru vreun farmec sau 
vreo binecuvântare şi pleacă apoi repede de frica mâniei lui şi a 
autorităţii Rajahului. Nu ai fost pe partea aceea a râului? 

— N-am mai fost de multă vreme... Dacă m-aş duce... 

— Într-adevăr, într-adevăr! îl întrerupse Babalatchi domol 
- eu însă mă duc deseori singur, pentru binele dumitale, şi mă 
uit şi ascult. Când va veni timpul, când amândoi ne vom diice 
împreună în tabăra Rajahului, va fi ca să intrăm în ea şi acolo să 


rămânem., Lakamba se ridică în picioare şi se uită supărat la 
Babalatchi. 

— Despre asta se pomeneşte o dată, de două ori...” Când 
se pălăvrăgeşte prea des devine prostie, ca flecărelile copiilor. 

— De multe, de foarte multe ori am văzut cer înnorat şi 
am auzit vântul anotimpurilor ploioase, spuse Babalatchi, pe un 
ton solemn. 

— Şi unde este înţelepciunea ta? Se vede c-a plecat cu 
vântul şi norii ultimului anotimp, pentru că nu pot s-o văd în 
ceea ce spui. 

— Acestea sunt vorbele unui nerecunoscător! strigă 
Babalatchi, cu bruscă exasperare. Cu adevărat, singurul nostru 
refugiu este Linul singur, Cel Preaputernic, Mântuitorul... 

— Taci! Taci! mormăi speriat Lakamba. Asta-i doar o 
discuţie prietenească. 

Babalatchi reveni la purtarea lui de mai-nainte, 
murmurând de unul singur. După un timp, continuă cu o voce 
mai tare: 

— De când Rujaţi Lăut a adus încă un om alb la Sambir, 
fiica orbului Omar el Badavi a vorbit şi pentru alte urechi decât 
ale mele. 

— O să-şi plece urechea un om alb la o fiică de cerşetor? 
întrebă Lakamba, cu îndoială. 

— Hai! Am văzut eu... 

— Şi ce ai văzut? Chiorule! exclama Lakamba, 
dispreţuitor. 

— Am văzut pe străinul alb mergând pe cărarea îngustă 
înainte ca soarele să fi uscat picăturile de rouă de pe tufişuri şi 
am auzit şoaptele lui pe când vorbea prin fumul focului de 
dimineaţă acestei femei cu ochii mari şi pielea palidă. Femeie la 
trup, însă bărbat la inimă. Nu cunoaşte nici teamă, nici ruşine. 
Am auzit şi vocea ei. 

Dădu de două ori din cap către Lakamba, cu înţeles, şi 
căzu tăcut pe gânduri, ţinându-şi singurul său ochi aţintit asupra 
zidului de pădure de pe celălalt. Mal. Lakamba şedea tăcut, 
privind în gol. Sub ei, râul lui Lingard susura lin printre stâlpii 
care susțineau platforma de bambus a micului post de pază 
dinaintea căruia şedeau. În spatele casei, terenul se ridica în 
curba uşoară a unei coline defrişată de arborii mari, dar 
acoperită din belşug cu iarbă şi tufe, acum veştede şi arse de 


lunga secetă a anotimpului uscat. Acest teren vechi, defrişat 
pentru cultura orezului, care zăcea necultivat de mai mulţi ani, 
era înconjurat pe trei părţi de lăstărişul de nepătruns şi încâlcit 
al pădurii rămase intacte, iar pe cea de-a patra parte cobora la 
ţărmul noroios al râului. Nici o suflare de vânt pe pământ sau pe 
râu, doar sus, deasupra, pe cerul transparent, nori mici treceau 
peste lună, ba eonturându-se în razele ei difuze cu reflexe de 
argint, ba întunecând faţa ei cu negrul abanosului. Departe, în 
mijlocul râului, câte un peşte sărea când şi când cu un scurt 
plescăit, a cărui intensitate măsura profunzimea atotprezentei 
tăceri ce înghiţea pe dată sunetul ascuţit. 

Lakamba adormi cu greu, pe când Babalatchi şedea treaz, 
gândind adânc, oftând din când în când şi lovindu-se fără 
încetare cu palma peste trunchiul gol, încercând în acest fel să 
scape de câte un ţânţar care, ridicându-se la înălţimea 
platformei, deasupra rolurilor de la mal, se lăsa cu câte o 
înţepătură victorioasă pe victima luată prin surprindere. Luna, 
urmând cărarea ei tăcută şi obositoare, atinse punctul oal mai 
înalt de pe cer şi, gonind umbra streaşinei de pe faţa lui 
Lakamba, părea că a rămas suspendată deasupra capetelor lor. 
Babalatchi aţâţă focul şi îşi deşteptă tovarăşul care se sculă, 
căscând şi tremurând nemulţumit. 

Babalatchi începu din nou să vorbească cu o voce 
asemeni murmurului unui pârău care curge peste pietre: scăzut, 
monoton şi persistent; irezistibil în puterea sa de a roade şi 
distruge cel mai dur obstacol. Lakamba asculta tăcut, însă 
interesat. Ei erau doi aventurieri malaiezi. Oameni ambiţioşi 
pentru locul şi timpul acela; boemii rasei lor. La începuturile 
acestei aşezări, înainte ca şeful Patalolo să se fi eliberat de 
supunerea faţă de sultanul din Koti, Lakamba apăruse pe râu cu 
două vase mici de comerţ;. A fost dezamăgit să găsească 
oameni de diverse rase care se stabiliseră aici şi erau oarecum 
organizaţi, recunoscând autoritatea moderată a bătrânului 
Patalolo. Nu a avut destul tact ca să-şi ascundă dezamăgirea. 
Declară că vine din răsărit, din părţile în care nici un om alb nu 
deţine conducerea şi că face parte dintr-o rasă oprimată, dar 
dintr-o familie princiară. Şi, într-adevăr, avea toate calităţile 
unui prinţ exilat. Era nemulţumit, ingrat şi turbulent, Un om 
invidios şi pus pe intrigi, întotdeauna gata să rostească cuvinte 
mari şi promisiuni deşarte. Era încăpățânat, însă accesele sale 


de voinţă nu durau niciodată destul ca să-l ducă la ţinta 
ambițiilor lui. Primit cu răceală de bănuitorul Patalolo, a 
persistat - cu sau fără permisiune - să despădurească pământul 
pe o bună bucată, cam la paisprezece mile pe malul râului în jos 
de Sambir, şi şi-a clădit acolo o casă, pe care a fortificat-o cu 
palisade. Întrucât avea mulţi oameni de încredere şi părea 
foarte îndrăzneţ, bătrânul Rajah nu socoti prudent să-l împiedice 
cu forţa. Însă odată stabilit, Lakamba începu să se ţină de 
intrigi. Cearta lui Patalolo cu sultanul din Koti s-a datorat 
intrigilor sale, însă nu a reuşit să producă rezultatul pe care îl 
aşteptase, pentru că sultanul nu-i putea sprijini efectiv de la o 
distanţă atât de mare. Dezamăgit de nereuşita acestui plan, a 
organizat o revoltă a locuitorilor din neamul bugis care l-au 
asediat pe bătrânul Rajah în palisada lui, cu îndrăzneală şi cu 
şansă sigură de succes. Atunci însă apăru pe scenă Lingard, cu 
bricul înarmat şi, agitând ameninţător pumnul lui de bătrân 
marinar, le-a potolit zelul războinic. Nimeni nu dorea să-l 
înfrunte pe Rajah Lăut, iar Lakamba, cu o resemnare de 
moment, s-a limitat la situaţia de a fi jumătate agricultor, 
jumătate negustor şi, în casa lui fortificată, cultiva ura şi 
ambiția, pentru a face uz de ele la o ocazie mai favorabilă. Cu 
pretenţiile sale de prinţ, nu recunoştea autorităţile constituite, 
răspunzând ursuz trimişilor Rajahului care reclamau impozitele 
pentru pământurile cultivate, pretinzând că Rajahul ar trebui să 
vină să şi le ia singur. La sfatul lui Lingard a fost lăsat în pace, 
cu toată atitudinea lui de răzvrătit, şi mult timp trăi netulburat în 
mijlocul soțiilor şi suitei lui, nutrind acea persistentă şi 
neîntemeiată speranţă în venirea unor timpuri mai bune, 
speranţă ce pare să fie privilegiul universal al foştilor mari, aflaţi 
în exil. 

Dar zilele care treceau nu aduceau nici o schimbare. 
Speranţa fragilă şi ambiția fierbinte se stinseră de la sine, 
lăsând doar o scânteie slabă, gata să se stingă şi ea într-o 
grămăjoară de cenuşă căldicică, rezultată dintr-o nepăsâfoare 
supunere la legile destinului; până când Babalatchi a însufleţit-o 
din nou şi a transformat-o într-o flacără strălucitoare. Babalatchi 
a dat din întâmplare paste râu, în timp ce căuta un refugm 
pentru persoana sa discreditată. Fusese un vagabond al mărilor; 
un adevărat orang-lautI, trăind în zilele sale prospere din jafuri 
şi prădăciuni de pe țărm şi corăbii, sau câştigtându”i traiul prin 


muncă cinstită şi plictisitoare, atunci când dădeau peste el zile 
potrivnice. Astfel, deşi într-o vreme i-a condus pe piraţii Sulu, a 
servit de asemeni şi ca şef de echipaj pe diferite corăbii ale ţării 
şi a vizitat mări îndepărtate; a contemplat măreţia Bombayului, 
puterea sultanului din Mascaţi, s-a zbătut chiar, în mijlocul unei 
mulţimi de credincioşi, pentru privilegiul de a atinge eu buzele 
Piatra Sacră a Sfintei Cetăți. Işi adunase experienţă şi 
înţelepciune din multe ţinuturi şi, după ce s-a ataşat de Omar el 
Badavi, arăta o mare cucernicie (devenise doar pelerin), deşi nu 
era în stare să citească vorbele inspirate ale profetului. Era 
îndrăzneţ şi setos de sânge, lipsit de scrupule, şi îi ura pe 
oamenii albi pentru că împiedicau îndeletnicirile bărbăteşti ale 
uciderilor, răpirilor, negustoriei de sclavi şi provocării de 
incendii, după el singurele ocupaţii posibile pentru un om al 
mării. A găsit protecţie pe lângă şeful său Omar el Badavi cel 
fără de frică, conducătorul piraţilor din Brunei, pe care l-a urmat 
cu nestrămutată credinţă prin ani lungi de prădăciuni reuşite. Şi 
când această îndelungată carieră de omoruri, tâlhării şi violenţe 
a suferit prima înfrângere serioasă din mâna oamenilor albi, a 
rămas credincios lângă şeful său, a privit neclintit la bombele 
care explodau, nu s-a înfricoşat de flăcările care mistuiau 
întăriturile, de moartea camarazilor săi, de ţipetele femeilor, de 
plânsetele copiilor, de ruina neaşteptată şi distrugerea a tot 
ceea ce el socotea de trebuinţă unei vieţi fericite şi mândre. 
Pământul bătătorit dintre case era muiat de sânge şi manglierii 
întunecaţi de pe marginea pârâului mlăştinos erau pătrunşi de 
gemetele muribunzilor care fuseseră loviți înainte de a-l fi putut 
măcar zări pe inamic. Mureau fără nici un ajutor, pentru că în 
pădurea deasă nu exista scăpare şi bărcile lor repezi, în care 
atât de des cutreieraseră coasta şi mările, stăteau acum 
înţepenite în râuleţul îngust şi ardeau cu flăcări 

5 Om al mării. 

Mari. Babalatchi, cu previziunea limpede a sfârşitului care 
se apropia, îşi consacră toate puterile pentru a salva măcar pe 
unul dintre ei. A reuşit la timp. Când sfârşitul a venit prin 
explozia depozitului de butoaie de pulbere, l-a căutat imediat pe 
şeful său. L-a găsit pe jumătate mort şi complet orb, fără nimeni 
lângă el, în afară de fiica lui, Aissa; fiii îi căzuseră mai înainte, în 
aceeaşi zi - aşa cum se cuvenea unor bărbaţi de curajul lor. 
Ajutat de fata cu inimă tare, Babalatchi îl duse pe Omar pe o 


barcă uşoară şi reuşi să scape, dar cu foarte puţini camarazi. Pe 
când îşi trăgeau barca prin meandrele râuleţului tăcut şi 
întunecat, auzeau strigătele echipajelor bărcilor cu soldaţi, care 
porneau la atacul satului de pirați. Aissa, şezând pe puntea 
înaltă din spate, ţinând în poală capul înnegrit şi însângerat al 
tatălui ei, privea cu ochi neînfricaţi pe Babalatchi. Aveau să 
găsească doar fum, sânge, oameni morţi şi femei înnebunite de 
groază, nimic altceva în viaţă, spuse ea cu tristeţe. Babalatchi, 
apăsându-şi cu mâna dreaptă tăietura adâncă de pe umăr, 
răspunse mâhnit: 

— Sunt foarte tari albii ăştia. Când luptăm cu ei, nu putem 
decât să murim. Cu toate astea, adăugă el ameninţător - unii 
dinti'e noi mai sunt 111 viaţă. Unii dintre noi trăiesc încă! 

Pentru un scurt timp visă răzbunare, însă visul său a fost 
risipit de primirea rece făcută de sultanul din Sulu, la care au 
căutat la început refugiu şi care le-a oferit o ospitalitate plină de 
dispreţ şi silă. În timp ce Omar, îngrijit de Aissa, se vindeca de 
rănile lui, Babalatchi se îngrijea cu stăruinţă să cultive înalta 
prezenţă care le întinsese o mână protectoare. Cu toate 
acestea, când Babalatchi îi şopti sultanului la ureche unele 
propuneri eu privire la o expediţie mare şi profitabilă, adică un 
raid asupra insulei de la Ternate la Acheen, sultanul s-a înfuriat. 

— Vă cunosc eu pe voi, oamenii din răsărit, strigă el 
mânios. Vorbele voastre sunt otravă pentru urechile unui 
conducător. Voi vorbiţi de foc şi omoruri şi pradă - însă 
răzbunarea penţi-u sângele pe care-l beţi voi cade asupra 
capetelor noastre. Piei din faţa mea! 

Nu mai era nimic de făcut. Timpurile se schimbaseră. Şi se 
schimbaseră în aşa fel, încât atunci când o fregată spaniolă 
apăru în faţa insulei şi o cerere a fost trimisă sultanului pentru 
a-l preda pe Omar şi pe oamenii săi, Babalatchi nu a fost 
surprins să audă că urmau să devină victimele oportunității 
politice. Dar de la această bine gândită apreciere a pericolului, 
până la o supunere deplină, era un pas foarte mare. Şi atunci 
începu a doua fugă a lui Omar. A început cu arma în mână, 
pentru că ceata lor a trebuit să lupte noaptea pe țărm pentru a 
pune stăpânire pe micile canoe în care supraviețuitorii izbutiră 
până! a urmă să fugă. Povestea acestei salvări a rămas vie în 
inimile oamenilor viteji până în zilele de azi. Ei vorbesc încă de 
Babalatchi şi de femeia vitează care şi-a purtat tatăl orb pe 


creasta valurilor sub focul vasului de război din nord. Oamenii 
acestui Aeneas, pirat şi lipsit de fiu, sunt morţi acum, însă 
fantomele lor călătoresc noaptea peste ape şi insule - după 
obiceiurile fantomelor - şi bântuâe focurile în jurul cărora stau 
ostaşi înarmaţi, aşa cum este potrivit pentru spiritele 
războinicilor neînfricaţi care au murit în bătălie. Acolo ei pot auzi 
povestea propriilor lor isprăvi, a propriului lor curaj, a 
suferințelor şi a morţii, din gura oamenilor vii. Povestirea 
aceasta este istorisită în multe locuri. Pe rogojinile din verandele 
Rajahilor, unde adie briza, oamenii de stat impasibili rostesc 
aluzii dispreţuitoare, dar printre ostaşii care populează curţile, 
povestea încă face să amuţească murmurul glasurilor şi 
clinchetul inelelor de la glezne; opreşte în loc trecerea de la om 
la om a vasului cu băutură şi imobilizează ochii într-o privire 
fixă. Povestesc despre luptă, despre femeia neînfricată, despre 
omul înţelept, despre lunga suferinţă, din cauza setei, îndurată 
în canoele în care se aflau pe mare, de către cei care au murit... 
mulţi au murit - puţini au supravieţuit. Şeful, femeia şi încă unul 
care a devenit om mare. 

Nu a existat vreun semn de măreție în modesta sosire a 
lui Babalatchi la Sambir. A venit cu Omar şi Aissa într-o barcă 
încărcată cu nuci de cocos verzi, pretinzându-se stăpân al 
vasului şi al încărcăturii. Cum s-a întâmplat că Babalatchi, 
fugind ca să-şi salveze viaţa într-o canoe mică, a reuşit să-şi 
încheie călătoria sa fără de ţel într-o ambarcaţiune plină de 
marfă prețioasă, este una din tainele mării care fac inutilă cea 
mai stăruitoare întrebare, într-adevăr, nimeni nu a întrebat prea 
mult. Existau zvonuri despre dispariţia unei bărci de transport, 
aparţinând lui Menado, însă erau zvonuri vagi şi misterioase. 
Babalatchi a spus o istorioară care - aci trebuie să recunoaştem 
justeţea vederilor lui Patalolo despre lume - nu a fost crezută. 
Când Rajahul se hotări să-şi arate îndoielile, Babalatchi îl 
întrebă, pe un ton de liniştită mustrare, dacă putea în mod 
raţional să presupună că doi oameni vârstnici - care împreună 
nu aveau decât un singur ochi, şi o femeie tânără, ar fi putut să 
pună stăpânire pe ceva prin violenţă? Mila era o virtute pe care 
Profetul o recomanda. Şi existau oameni miloşi, iar mâna lor era 
deschisă pentru cei care meritau. Patalolo clătină eu îndoială din 
capul său bătrân, iar Babalatchi se retrase cu o figură ofensată 
şi se refugie de acum încolo sub protecţia lui Lakamba. Cei doi 


oameni care completau echipajul bărcii îi urmară în tabăra 
protectorului. Orbul Omar, împreună cu Aissa, rămaseră sub 
oblăduirea Rajahului şi acesta le confiscă încărcătura. Barca 
trasă în sus, pe malul mlăştinos, la îmbinarea celor două ramuri 
ale Pantaiului, putrezi în ploaie, se strâmbă în soare, se 
desprinse în bucăţi şi, încet-încet, dispăru în fumul din focurile 
gospodăriilor din aşezare. Nu nai o scândură ui, tată şi o coastă, 
sau două, rezistând neglijate în nămolul lucitor timp îndelungat, 
i-au amintit lui Babalatchi, timp de multe luni, că era un străin în 
acest ţinut. 

Altfel, se simţea cu totul acasă în aşezarea lui Lakamba, 
unde situaţia sa deosebită şi influenţa lui au fost repede 
recunoscute şi curând admise chiar de către femei. Avea o 
adevărată flexibilitate de vagabond de a se adapta la 
împrejurările şi la locurile în care se afla. In graba sa de a 
extrage din experienţă disprețul pentru vechile principii, atât de 
necesar unui adevărat om de stat, se situa la egalitate cu cei 
mai străluciți politicieni din orice epocă; şi avu destulă putere de 
convingere şi tărie în scopul urmărit pentru a câştiga o totală 
stăpânire asupra minţii nehotărâte a lui Lakamba, în care nimic 
nu era sigur decât o atotcuprinzătoare nemulţumire. Babalatchi 
a menţinut vie nemulţumirea, a reaprins ambițiile stinse, a 
moderat nerăbdarea firească a bietului exilat de a ajunge la o 
situaţie înaltă şi profitabilă. Ei - omul violenţei - dezaproba 
folosirea forţei, pentru că înţelegea limpede situaţia dificilă. Din 
aceeaşi cauză, el - care-i ura pe albi - ar fi admis în anumite 
limite avantajele unei protecţii olandeze, dar nimic nu trebuia 
făcut în grabă. Orice ar fi gândit stăpânul Lakamba, el se 
menținea pe poziţia i nu era de nici un folos ca bătrânul Patalolo 
să fie otrăvit. Lucrul acesta ar fi fost realizabil desigur; dar ce s- 
ar fi întâmplat atunci? Cât timp influenţa lui Lingard era încă 
foarte manifestă - atât timp cât Almayer, reprezentantul lui 
Lingard, era singurul mare comerciant al aşezării, nu era cazul - 
chiar dacă ar fi fost posibil - ca Lakamba să pună mâna pe 
conducerea acestui stat tânăr. Ca să-i omoare pe Almayer şi pe 
Lingard, era atât de greu şi atât de riscant, îneât un atare lucru 
trebuia exclus ca fiind cu neputinţă de adus la îndeplinire. Tot ce 
se putea dori era o alianţă cu cineva care să se ridice împotriva 
influenţei oamenilor albi, şi cineva care - fiindu-i favorabil lui 
Lakamba - să fi fost în acelaşi timp o persoană în relaţii bune eu 


autorităţile olandeze. Era nevoie de un comerciant bogat şi cu 
bună reputaţie. O astfel de persoană, odată ferm stabilită în 
Sambir, i-ar fi ajutat să-l îndepărteze pe bătrânul Rajah, să-l 
înlăture de la putere şi chiar din viaţă, dacă nu s-ar fi găsit o altă 
cale. Atunci ar fi fost timpul să ceară de la Orang Blanda un 
steag, ca recunoaştere a serviciilor lor meritorii. Pentru 
obţinerea acestei protecţii, care i-ar fi pus în siguranţă pentru 
totdeauna, cuvântul unui comerciant bogat şi loial ar fi avut 
greutate pe lângă conducătorul de acolo, din Batavia. Primul 
lucru de făcut era să. Găsească un astfel de aliat şi să-l 
convingă să sa stabilească la Sambir. Un negustor alb nu ar fi 
fost potrivit. Un om alb nu ar cădea de acord cu ideile lor - nu ar 
fi demn de încredere. Individul de care aveau nevoie trebuia să 
fie bogat, fără scrupule, să aibă mulţi oameni de-ai lui şi să fie, 
în insule, o personalitate binecunoscută. Un astfel de om putea 
fi găsit printre neguţătorii arabi. Gelozia lui Lingard, spunea 
Babalatchi, îi ţinea pe toţi neguţătorii în afara râului. Unora le 
era teamă şi alţii nu ştiau cum să ajungă acolo. Unii nici nu ştiau 
despre existenţa Sambirului; destul de mulţi socoteau că nu 
merită să-şi atragă riscul unei duşmănii din partea lui Lingard 
pentru îndoielnicul avantaj al comerţului cu o aşezare relativ 
necunoscută. Marea majoritate era indezirabilă şi nedemnă de 
încre dere. Şi Babalatchi îi pomenea cu regret pe oamenii pe 
care îi cunoscuse în zilele tinereţii, sale: bogaţi, hotărâți. 
Curajoşi, nepăsători, gata pentru orice acţiune. Dar ce să mai 
plângem trecutul şi să vorbim despre cei morţi? Există un om 
mare - în viaţă - şi nu departe. 

Aceasta era linia politică a lui Babalatchi, pe care o 
prezenta protectorului său ambițios. Lakamba a fost de acord, 
singura sa obiecţie fiind că era vorba de o treabă foarte înceată. 
In dorinţa lui extremă de a pune mâna pe dolari şi pe putere, 
exilatul acesta ignorant era gata să se arunce în braţele oricărui 
ucigaş pribeag al cărui ajutor putea fi câştigat, iar Babalatchi 
trecea prin mari dificultăţi, eăutând să-l reţină de la acte de 
violenţă fără rost. Nu va trebui să lase să se înţeleagă că ei au 
avut vreun amestec în introducerea unui element nou în viaţa 
socială şi politică a Sambirului. Există întotdeauna o posibilitate 
de nereuşită şi, în acest caz, răzbunarea lui Lingard ar fi fost 
iute şi sigură. Nu aveau voie să rişte. Trebuiau să aştepte. 


Între timp, se infiltra peste tot în aşezare, ghemuindu-se în 
timpul zilei pe lângă focurile din gospodării, punând la încercare 
firea oamenilor şi opinia lor - şi vorbind totdeauna de iminenta 
lui plecare. Noaptea lua adeseori cea mai micuță canoe a lui 
Lakamba şi pleca în tăcere să facă vizite misterioase bătrânului 
său şef, de cealaltă parte a râului. Omar trăia într-o atmosferă 
religioasă sub aripa lui Patalolo. Intre gardul de apărare, din 
bambus, care înconjura casele Rajahului, şi pădurea sălbatică, 
era o plantație de bananieri şi. La marginea ei cea mai 
îndepărtată se găseau două case mici, clădite pe stâlpi scurţi, 
sub câţiva pomi fructiferi de preţ, care creşteau pe malul unui 
pârâu limpede. Acesta, susurând în spatele casei, alerga în 
drumul lui scurt şi repede să se verse în râul cel mare. De-a 
lungul pârâului, o cărare îngustă ducea prin vegetaţia densă, 
crescută din nou pe urmele unei defrişări neglijate, la plantaţia 
de bananieri şi la casele aşezate pe ea, pe care Rajahul i le 
dăduse ea reşedinţă lui Omar. Rajahul a fost foarte impresionat 
de evlavia lui pompoasă, de înţelepciunea lui de pi'ofet, de 
solemna tărie cu care îşi suporta nenorocirea. Adeseori bătrânul 
conducător din Sambir îl vizita în mod familiar pe orbul Omar şi 
asculta cu seriozitate spusele lui, în timpul ceasurilor fierbinţi 
ale unei după-amieze. Noaptea, venea în vizită Babalatchi şi 
întrerupea, fără să i se reproşeze, odihna lui Omar. Aissa, stând 
în tăcere în uşa uneia dintre cele două case, putea să-i vadă pe 
cei doi vechi prieteni aşezaţi foarte liniştii lângă foc, în mijlocul 
pământului bătătorit dintre cele două case, discutând până 
târziu în noapte, într-un murmur nedesluşit. Nu putea să le audă 
cuvintele, însă urmărea curioasă cele două umbre nedefinite. În 
cele din urmă, Babalatchi se ridica şi, luându-l pe tatăl ei de 
încheietura mâinii, îl conducea înapoi în casă, îi potrivea 
rogojinile şi ieşea în linişte. În loc să plece, Babalatchi, fără să 
ştie că Aissa îl privea, se aşeza adeseori din nou lângă foc, într-o 
meditaţie îndelungă şi adâncă. Aissa se uita cu respect la acest 
om înţelept şi brav - era obişnuită să-l vadă alături de tatăl ei, * 
de când îşi putea aminti - stând singur şi gânditor în noaptea 
liniştită, lângă focul pe cale să se stingă, cu trupul nemişcat şi 
cu mintea călătorind în ţara amintirilor sau - cine ştie? - poate 
încercând să găsească un drum în ţinutul întins al unui viitor 
nesigur. 


Babalatchi a privit cu nelinişte sosirea lui Willems, ca fiind 
o nouă adăugire la puterea oamenilor albi. După aceea îşi 
schimbă părerea. L-a întâlnit pe Willems într-o noapte pe 
cărarea care ducea la casa lui Omar, şi a observat mai târziu, nu 
prea surprins, că arabul orb nu părea să-şi dea seama de 
vizitele noului venit alb în preajma locuinţei sale. Odată, sosind 
pe neaşteptate în timpul zilei, lui Babalatchi i se păru că a 
observat o jachetă albă în tuf işurile aflate de cealaltă parte a 
pârâului. În ziua aceea a observat că Aissa era îngândurată, pe 
când pregătea orezul pentru seară, dar după puţin Babalatchi 
plecă în grabă, înainte de apusul soarelui, refuzând invitaţia 
ospitalieră a lui Omar, în numele lui Alah, de a lua masa cu el. In 
aceeaşi seară îl anunţă pe neaşteptate pe Lakamba că a venit 
timpul să facă prima mişcare în partida lor amânată atât de 
mult timp. Lakamba, curios, îi ceru explicaţii. Babalatchi clătină 
din cap şi arătă către umbrele furişate ale femeilor care se foiau 
şi către formele vagi ale bărbaţilor şezând în curte la focurile de 
seară. 

— Nici un cuvânt nu voi rosti aici, spuse el. 

Însă când toată lumea se duse la culcare, Babalatchi şi 
Lakamba se furişară în tăcere printre grupurile adormite pe 
malul râului şi, luând o canoe, vâs-liră pe ascuns, îndreptâmu-se 
către coliba dărăpănată a paznicului din vechea orezărie. Acolo 
erau la adăpost de ochi şi urechi şi, în caz de nevoie, puteau să 
pună plecarea lor pe seama dorinţei de a vâna un cerb, terenul 
fiind bine cunoscut ca loc de adăpare pentru tot soiul de vânat. 
În izolarea acestei singurătăţi liniştite, Babalatchi explică planul 
său lui Lakamba, care se arătă deosebit de atent. Ideea lui 
Babalatchi era să-l folosească pe Willems pentru a distruge 
influenţa lui Lingard. 

— Îi cunosc pe oamenii albi, tuan, spuse el, în încheiere. l- 
am văzut în multe ţări. Întotdeauna sclavi ai dorințelor lor, 
întotdeauna gata să renunţe la puterea şi la mintea lor şi să se 
dea pe mâinile vreunei femei. Soarta celor dreptcredincioşi este 
înscrisă pe frunte de mâna Celui Atotputernic, însă cei care 
adoră mulţi zei sunt aruncaţi în lume cu frunţi nescrise, ca orice 
mână de femeie să înscrie acolo distrugerea lor. Lasă-i pe cei 
albi să se distrugă unul pe altul. Învățătura Celui Preaînalt este 
că ei trebuie să fie nebuni. Ştiu să fie de credinţă în faţa 


duşmanului, dar în legăturile dintre ei cunosc numai 
înşelăciunea. Hai! Am văzut asta! Am văzut! 

Se întinse, cât era de lung, lângă foc şi îşi închise ochiul 
într-un somn adevărat sau simulat. Lakamba, nu în întregime 
convins, şezu mult timp cu privirea aţintită la tăciunii întunecaţi. 
Pe măsură ce noaptea înainta, o ceaţă albă şi uşoară se ridica 
deasupra râului şi luna, în scăpătare, se apleca pe crestele 
pădurii şi părea să caute odihna pământului, ca un amant 
capricios şi rătăcitor care se reîntoarce până la urmă să-şi lase 
capul obosit şi tăcut pe pieptul iubitei lui. 

VI 

— ÎMPRUMUTĂ-MI ARMA TA, Almayer, spuse Wilk rus, 
peste masa pe care lucea roşiatic o lampă afudeasupra 
dezordinei rămase după o cină terminată. Am *!' ind să mă duc 
şi să caut un cerb când răsare luna, în no.'iplo. 

Almayer, stând la masă într-o parte, cu cotul împins 
printre farfuriile murdare, cu bărbia în piept şi picioarele întinse 
drept înainte, îşi aţinti privirea pe vârful papucilor de rafie şi, 
dintr-o dată, se porni pe râs. 

— Poţi să răspunzi da sau nu, în loc să scoţi sunetele astea 
neplăcute, remarcă Willems cu o iritare reţinută. 

— Dacă aş crede o iotă din ce spui, aş face-o, răspunse 
Almayer, fără să-şi schimbe poziţia şi vorbind cu încetineală şi 
cu pauze, de parcă ar fi lăsat să-i cadă vorbele pe podea. Insă 
aşa cum stau lucrurile, la ce bun? Ştii unde este arma, poţi s-o 
iei sau s-o laşi. Armă! Cerb! Prostii! Să vânezi cerb! Ei aş! 
Dumneata umbli după o gazelă, cinstite oaspete. Pentru o 
vânătoare ca asta îţi trebuie inele de aur pentru gleznă şi 
saronguri de mătase - teribilul meu vânător. Şi nu le vei avea pe 
gratis, crede-mă. Toată ziua printre indigeni i Mare ajutor mai 
eşti pentru mine. 

— Nu ar trebui să bei atât de mult, Almayer, spuse 
Willems ascunzmdu-şi furia printr-un ton afectat. N-ai cap. N-ai 
avut niciodată, pe cât pot să-mi amintesc, nici în timpurile vechi 
de la Macassar. Bei prea mult. 

— Beau banii mei, replică Almayer, ridicând capul repede 
şi aruneând o privire mânioasă lui Willems. 

Aceste două specimene ale rasei superioare se priviră cu 
sălbăticie timp de un minut, apoi amândoi întoarseră capul în 
aceeaşi clipă, ca şi când s-ar fi înţeles dinainte, după care se 


sculară amândoi. Almayer î;,; i zvârli papucii şi se caţără în 
hamacul său, prins de doi stâlpi de lemn ai verandei, astfel ca să 
simtă orice adiere a brizei, rară în sezonul uscat, iar Willems, 
după ce stătu nehotărât lângă masă un timp, cobori, fără a 
scoate o vorbă, treptele casei şi se îndreptă prin curte către 
pontonul mic de lemn, unde erau legate cu frânghii scurte mai 
multe canoe mici şi câteva haleniere albe, care se loveau una 
de alta din cauza curentului repede al râului. Sări în cea mai 
mică dintre canoe, foalansându-se cu stângăcie, desfăcu 
frânghia de rafie şi dădu un brânci violent şi inutil, care era 
aproape să-l arunce peste bord. Când îşi regăsi echilibrul, 
canoea fusese dusă de curent cu vreo cincizeci de yarzi în josul 
râului. Ingenunche pe fundul bărcii lui mici şi luptă împotriva 
curentului cu mişcări lungi ale vâslei. Almayer se ridieă în 
hamac, prinzându-şi genunchii în mâini şi se uită cu atenţie spre 
râu, cu buzele întredeschise, până os desluşi silueta estompată 
a omului şi a canoei luptând ca să treacă din nou în sus de 
ponton. 

— Mi-am închipuit eu că o să te duci, strigă el. Nu mai vrei 
să iei arma? Hei? mai strigă forţându-şi vocea. 

Se lăsă apoi să cadă în hamac şi râse uşor în sinea lui, 
până când adormi. Pe râu, Willems, cu privirea fixată cu atenţie 
înainte, mişca vâsla la stânga şi la dreapta, nedând nici o 
atenţie cuvintelor care de-abia ajungeau până la el. 

Se împliniseră trei luni de când Lingard îl adusese pe 
Willems la Sambir şi plecase în grabă, lăsându-l în grija lui 
Almayer. Cei doi oameni albi nu se împăcau bine. Almayer 
simţea o intensă aversiune pentru oaspetele său, amintindu-şi 
de timpurile în care amândoi fuseseră în serviciul lui Hudig şi în 
care Willems, având o funcţie superioară, îl trata cu o 
condescendenţă jignitoare. Era. De asemenea invidios pentru 
simpatia pe care i-o arăta Lingard. Almayer se căsătorise cu o 
fată malaieză pe care bătrânul marinar o adoptase într-unul din 
accesele sale de filantropie, şi deoarece căsătoria nu fusese 
fericită din punctul de vedere al vieţii conjugale, se gândea la 
averea lui Lingard ca la o compensație pentru nefericirea lui. 
Apariţia acestui om, pentru care Lingard părea să aibă un fel de 
slăbiciune, îl adusese într-o stare de continuă nelinişte, cu atât 
mai mult eu cât bătrânul marinar nu găsise de cuviinţă să-l pună 
la curent pe bărbatul fiicei lui adoptive cu cele ce i se 


întâmplaseră lui Willems sau să-i încredinţeze intenţiile sale cu 
privire la soarta acestui ins. Bănuitor de la început, Almayer îl 
descurajase pe Willems în încercările lui de a-l ajuta în treburile 
negustoreşti şi apoi, când Willems se dăduse bătut, îşi făcu din 
acest lucru, cu o perversitate caracteristică, un motiv de a se 
plânge de nepăsarea lui. Politeţea rece din relaţiile lor, se 
transformă cu încetul într-o ostilitate tăcută, apoi într-o 
duşmănie făţişă şi amândoi aşteptau cu nerăbdare 
reîntoarcerea lui Lingard pentru a se pune capăt situaţiei care 
devenea din ce în ce mai insuportabilă. Timpul se scurgea însă 
eu încetineală. Willems privea răsăriturile * soare întrebându-se 
dezamăgit dacă, înainte de căderea scrii, va interveni vreo 
schimbare în plictiseala de moarte a vieţii lui. Simţea lipsa 
activităţii comerciale, iar trecutul îi apărea acum foarte 
îndepărtat, ireparabil pierdut, îngropat sub ruinele succesului 
său apus, fără vreo posibilitate de revenire. Rătăcea nemulţumit 
prin curtea lui Almayer, privind de departe, fără interes, cancele 
din ţinutul de sus descărcând cauciuc sau trestie şi încărcând 
orez sau mărfuri europene, pe micul chei al lui „Lingard et Co.”. 
Oricât de mare era întinderea terenului ce-i deţinea Almayer, 
Willems simţea că nu era destul loc pentru el înăuntrul 
îngrăditurilor acelora îngrijite. Omul care, ani în şir, se obişnuise 
să gândească despre el însuşi că este indispensabil altora, 
simţea o furie înverşunată şi sălbatică la gândul că devenise de 
prisos şi nefolositor, şi la ostilitatea rece, vizibilă în fiecare 
privire, pe care i-o arăta singurul om alb din acest colţ sălbatic 
al lumii. Scrâşnea din dinţi când se gândea la zilele pierdute, la 
viaţa lui risipită în compania nedorită a acestui zevzec, bănuitor 
şi arţăgos. În murmurul râului, în şoaptele neîncetate ale 
măxeţei păduri, auzea reproşuri pentru trândăvia sa. Imprejurul 
său totul se mişca, se agita, trecând pe lângă ei în goană; chiar 
şi pământul de sub picioarele sale şi cerul de deasupra capului 
său. Indigenii din jurul lui se zbuciumau, se luptau, se zbăteau, 
lucrau - chiar şi pentru a-şi prelungi existenţa mizerabilă; cu 
toţii trăiau, trăiau! Doar el părea lăsat în afara vieţii, într-o 
imobilitate inutilă, umplută de o chinuitoare furie şi de regret 
dureros. 

Începu să rătăcească în jurul aşezării. Sambirul s-a născut 
într-o mlaştină şi şi-a trăit începuturile într-un nămol rău 
mirositor. După aceea a început să înflorească. Casele s-au 


aglomerat pe mal ca şi cum ar fi vrut să se îndepărteze de 
ţărmul nesănătos şi au păşit cu îndrăzneală spre râu, 
întinzându-se deasupra lui într-un şir strâns de platforme de 
bambus ridicate pe stâlpi înalţi, printre care curentul de 
dedesubt şuşotea blând şi continuu. In întreaga aşezare exista o 
singură cărare ce trecea prin spatele caselor de-a lungul petelor 
rotunde, înnegrite, care marcau locul unde îşi făcea focul fiecare 
gospodărie. De cealaltă parte cărarea era mărginită de pădurea 
virgină care o străjuia, de parcă ar fi vrut să provoace cu 
insolenţă pe orice trecător la dezlegarea enigmei întu necate a 
adâncurilor ei. Se făcuseră doar câteva slabe încercări de 
defrişare, ici şi colo, însă terenul era jos şi râul, retrăgându-se 
după revărsările anuale, lăsa de fiecare dată câte o groapă de 
noroi care se micşora din ce în ce şi unde bivolii, aduşi de 
coloniştii Bugis, se tăvăleau fericiţi în timpul arşiţei zilei. De câte 
ori trecea Willems pe cărare, oamenii indolenţi, întinşi pe partea 
umbrită a caselor, se uitau la el cu o curiozitate calmă; femeile 
ocupa ie să înteţească focurile la care găteau îl urmăreau cu 
priviri mirate şi timide, iar copiii fugeau ţipând înfricoşaţi la 
apariţia îngrozitoare a omului cu faţa albă şi barba roşie. 
Manifestările acestea de dezgust copilăresc şi de frică, îl 
supărau pe Willems şi îi provocau sentimentul unei absurde 
umilinţe. Căută apoi, în plimbările lui, relativa singurătate a 
terenurilor rudimentar defrişate, însă şi bivolii sforăiau alarmaţi 
la vederea lui, se târau greoi din nămolul rece şi, adunaţi într-o 
turmă compactă, se uitau sălbatic la el pe când încerca să se 
strecoare cât mai neobservat de-a lungul marginii pădurii. Intr-o 
zi, la o mişcare a lui imprudentă şi bruscă, întreaga turmă, lovită 
e i de streche, o luă la goană în josul cărării, împrăştiind focurile, 
făcând femeile să fugă cu ţipete ascuţite şi lăsând în urmă o 
dâră de oale sfărâmate, orez călcat în picioare şi copii trântiţi pe 
jos, precum şi o ceată de bărbaţi furioşi pornită în urmărirea 
turmei, amtninţând cu beţele şi strigând puternic. Autorul 
involuntar al acestei dezordini fugi ruşinat, urmărit de priviri 
întunecate şi observaţii ostile şi căută în grabă refugiu în tabăra 
lui Almayer. După aceasta nu s-a mai plimbat prin aşezare. 

Mai târziu, când izolarea pe care şi-o impusese deveni 
plictisitoare, Willems lua câte una din multele canoe ale lui 
Almayer şi trecea peste principalul curs al râului Pantai, în 
căutarea unui loc singuratic, unde să-şi poată ascunde 


descurajarea şi plictiseala. În mica sa barcă se ţinea la marginea 
peretelui de verdeață încâlcită, în apa liniştită din apropierea 
malului, unde palmierii îşi aplecau frunzele mari deasupra 
capului său, ca într-o dispreţuitoare compătimire pentru 
proscrisul rătăcitor. Ici şi colo putea să vadă începutul unor 
cărări tăiate în verdeață şi, cu ideea fixă de a ieşi din raza râului 
aglomerat, acosta şi urma poteca îngustă şi întortocheată 
pentru a descoperi apoi că nu duce nicăieri decât la nişte tufe 
spinoase dincolo de care nu se putea trece. Revenea încet, cu 
un gust amar de dezamăgire şi tristeţe fără sens, urmărit de 
mirosul fierbinte de pământ, umezeală şi putreziciune al pădurii 
care părea că-l împinge fără milă în strălucirea orbitoare a 
soarelui de pe râu. Şi începea din nou să vâslească cu braţe 
obosite pentru a căuta un nou început de cărare şi a da de alte 
oprelişti. 

Când vâslea către punctul în care palisada Rajahului 
cobora către râu, lăsând în urmă palmierii cu frunze foşnitoare 
deasupra apei cafenii, apăreau pe mal copacii bătrâni, înalţi, 
puternici, indiferenți în imensa soliditate a vieţii lor care dăinuie 
cu secolele, nepăsători faţă de scurta şi fugitiva viaţă a omului 
care se târăşte anevoie printre umbrele lor, căutând să scape de 
propriile sale gânduri chinuitoare. Printre trunchiurile lor netede, 
un pârâu limpede şerpuia o bucată de vreme în panglici 
îngemănate, înainte de a se hotărî să se arunce în râul repede, 
peste marginea malului abrupt. Acolo era o altă cărare ce părea 
frecventată. Willems acostă şi. Urmând panglica sinuoasă a 
cărării, se găsi în curând într-un loc relativ mai luminos, unde 
fâşiile confuze ale razelor de soare se strecurau printre crengile 
şi frunzişul de deasupra, ajungând pe pârâul care sclipea într-o 
uşoară curbă ca o lamă de sabie înfiptă în iarba înaltă şi 
stufoasă. Mai departe, cărarea continua îngustându-se din nou 
printre tufişuri dese. La sfârşitul primei cotituri, Willems văzu o 
fulgerare de alb şi negru, o scânteiere de aur ca o rază de soare 
rătăcită în umbră, şi o arătare mai întunecată decât cea mai 
adâncă umbră din pădure. Se opri surprins şi i se păru că aude 
paşi uşori, din ce în ce mai uşori, care apoi se stinseră. Se uită 
împrejur. larba de pe malul râului se agită şi o umbră păru să 
unduiască peste vârfurile ei tremurătoare şi argintate, dinspre 
apă către locul unde începeau tufişurile. Şi totuşi nu era nici o 
adiere de vânt. Cineva trecuse pe acolo. Privea gânditor în timp 


ce unduirea se stinse cu un tremur repede sub ochii lui şi iarba 
înaltă rămase încremenită, fără nici o tresărire, cu vârfurile 
încovoiate în aerul cald şi nemişcat. 

Îşi continuă drumul împins dintr-o dată de o curiozitate 
redeşteptată, şi pătrunse pe cărarea îngustă dintre tufi şuri. La 
următoarea cotitură a cărării întrezări din nou pentru o clipă, 
înaintea lui, o țesătură colorată şi părul negru al unei femei. 
Grăbi pasul şi ajunse să poată vedea în întregime obiectul 
urmăririi sale. Femeia, care ducea două vase de bambus pline 
de apă, îi auzi paşii, se opri şi, aşezând vasele jos se întoarse pe 
jumătate ca să se uite înapoi. Willems se opri şi el, stătu tăcut 
un moment, apoi porni hotărât înainte, cu pas sigur, în timp ce 
femeia se dădu la o parte ca să-l lase să treacă. El îşi ţinu 
privirea aţintită drept înainte daşi, aproape în mod inconştient, 
înregistră toate amănuntele acestei înalte şi graţioase apariţii. 
Pe când sa apropia, femeia îşi aruncă uşor capul pe spate şi, cu 
un gest liber al braţului puternic şi rotund, îşi prinse părul 
despletit şi îl zvârii peste umăr. În momentul următor Willems 
trecu pe lângă ea, păşind rigid ca un om în transă. li auzi 
răsuflarea iute i simţi atingerea unei priviri îndreptată asupra lui. 
Această privire i-a atins şi mintea şi inima într-o clipă. | se păru 
ceva puternic şi tulburător ca un țipăt, tăcut şi pătrunzător ca o 
intuiţie. Înaintă până când trecu de ea, însă o putere nevăzută 
alcătuită din surpriză, curiozitate şi dorinţă, îl făcu să se întoarcă 
pe călcâie, imediat ce o depăşi. 

Femeia îşi reluase vasele, cu intenţia de a-şi urma drumul. 
Mişcarea lui bruscă o opri la primul pas şi din nou îi apăru 
dreaptă, zveltă, în aşteptare, gata să se facă nevăzută. 
Deasupra, ramurile copacilor se întâlneau într-o masă de ceaţă 
tremurătoare, verde, prin care ploaia razelor galbene, cernute 
de sus, pogora pe creştetul ei, curgea în scânteieri în josul 
buclelor, strălucea pe faţa ei în nuanţe de metal topit şi se 
pierdea, scânteind, în adâncimea întunecată a ochilor care, 
acum larg deschişi, cu pupilele lărgite, se uitau neclintit la omul 
ce-i apăruse în cale. Şi Willems se uita drept la ea, cucerit de un 
farmec care purta în el înţelesul unei rătăciri ireparabile, odată 
cu acea senzaţie care începe ca o alintare şi sfârşeşte ca o 
lovitură, lovitura bruscă a unei emoţii noi făcându-şi drum în 
inima omenească, redeşteptând subit senzaţii adormite care 


izbucnesc într-o năvală de noi speranţe, noi temeri, noi dorinţi - 
şi în luptă cu vechiul tău eu. 

Femeia mai făcu un pas înainte şi se opri din nou. O adiere 
caldă care venea dintre copaci, dar care în închipuirea lui 
Willems părea să provină din mişcarea ci, i se înfăşură ca un val 
fierbinte în jurul trupului şi îi pârjoli obrazul cu o atingere 
arzătoare. Adierea îi pătrunse şi în piept într-o răsuflare adâncă, 
ultima răsuflare adâncă a unui soldat înainte de a porni la atac, 
a unui îndrăgostit înainte de a lua în braţe femeia iubită; 
răsuflarea care îţi dă curaj să înfrunţi ameninţarea morţii sau 
furtuna pasiunii. 

Cine era? De unde apăruse? Minunându-se, îşi clinti ochii 
de la ea şi privi în jur la copacii deşi ai pădurii, care stăteau 
mari, liniştiţi şi drepţi, parcă privindu-i cu respiraţia tăiată pe 
amândoi. Fusese înşelat, respins, aproape înspăimântat de 
intensitatea acestei vieţi tropicale, care doreşte soarele însă 
lucrează în întuneric, care pare să fie toată graţie de culoare şi 
formă, toată strălucire, toată zâmbete, şi e de fapt numai 
înflorirea morţii. Misterul ei pare plin de făgăduinţi de bucurie şi 
frumuseţe, însă nu conţine decât otravă şi putreziciune. Înainte 
fusese înspăimântat de o vagă senzaţie de pericol, însă acum, 
când contempla această viaţă, privirea sa părea în stare să 
străbată vălul fantastic de plante târâtoare şi de frunze, să se 
uite dincolo de tulpinile solide, să vadă prin întunecimea de 
nepătruns, şi astfel misterul era dezvăluit - încântător, cuceritor, 
frumos. Se uită din nou la femeie. Prin lumina jucăuşă dintre ei îi 
apăru cu contururile impalpabile ale unui vis, îi apăru în acelaşi 
timp atrăgătoare şi strălucitoare, întunecată şi inaccesibilă, un 
adevărat spirit al acestei ţări de păduri misterioase, stând 
înaintea lui cu frumuseţea vagă a unei forme imprecise, ca o 
apariţie îndărătul unui văl transparent - văl ţesut din raze de 
soare şi umbre. 

Ea se apropie acum mai mult de el. Simţi o ciudată 
nelinişte în vecinătatea ei. Gânduri confuze îi treceau cu 
repeziciune prin minte, dezordonate, informe, supărătoare. Apoi 
îşi auzi propria-i voce întrebând: 

— Cine eşti? 

— Sunt fiica orbului Omar, răspunse ea cu o voce joasă şi 
fermă. Şi dumneata, continuă ceva mai tare, dumneata eşti 
negustorul alb - omul mare din acest loc. 


— Da, spuse Willems, făcând un efort s-o privească în 
ochi, da, sunt alb. Apoi adăugă, cu sentimentul că vorbeşte 
despre un alt om: însă sunt un proscris al neamului din care fac 
parte. 

Îl asculta, privindu-l grav. Prin şuviţele părului împrăştiat, 
faţa ei părea aidoma unei statui de aur cu ochi vii. Pleoapele 
grele se lăsau uşor şi, printre genele lungi, se filtra o privire 
piezişă: aspră, adâncă şi îngustă ca lucirea unei săbii ascuţite. 
Buzele îi erau nemişcate, desenând o curbă graţioasă, însă 
nările dilatate, poziţia mândră a capului pe jumătate întors 
dădeau întregii ei persoane expresia unei sfidări sălbatice şi 
duşmănoase. 

O umbră trecu peşte faţa lui Willems. Îşi duse mâna la 
gură, parcă ar fi vrut să reţină cuvintele care se cereau rostite 
dintr-o nevoie de nestăpânit, ca un gând imperios ce trebuie 
neapărat exprimat, înfruntând îndoiala, pericolul, frica şi chiar 
distrugerea. 

— Eşti frumoasă, şopti el. 

Ea îl cercetă din nou cu o privire care, cuprinzând într-o 
scânteiere rapidă trăsăturile lui arse de soare, umerii largi, 
înfăţişarea dreaptă, înaltă, nemişcată, rămase în cele din urmă 
fixată în pământ, la picioarele lui. Apoi surâse. În frumuseţea 
sumbră a feţei ei, surâsul acela era ca licărirea zorilor într-o 
dimineaţă furtunoasă, ca prima rază de lumină de la răsărit care 
străbate, firavă şi pală, printre norii întunecaţi, vestitoare a 
răsăritului de soare şi a tunetului. 

VII. 

EXISTĂ ÎN VIEŢILE noastre perioade scurte care nu-şi 
păstrează un loc în memorie, decât ca amintirea unui sentiment. 
Nu ne rămâne amintirea unui gest, a unei fapte sau a unei alte 
manifestări exterioare a vieţii; acestea s-au pierdut în 
strălucirea nefirească sau în întunecimea nefirească a unor 
asemenea momente. Sântera absorbiți în contemplarea acelui 
ceva încolţit înlăuntrul nostru, ceva care se bucură sau suferă, în 
timp ce trupul continuă să respire instinctiv, se fereşte instinctiv 
sau, nu mai puţin instinctiv, luptă - şi poate chiar moare. Însă 
moartea într-un astfel de moment este un privilegiu pentru cel 
norocos, este o înaltă şi rară favoare, o graţie supremă. 

Willems nu şi-a amintit niciodată cum şi când s-a despărţit 
atunci de Aissa. S-a trezit bând apă tulbure din căuşul mâinii, în 


timp ce fragila canoe era purtată de curenţii din mijlocul râului 
dincolo de ultimele case din Sambir. Revenindu-şi în fire, i se 
făcu frică, dar în acelaşi timp ceva necunoscut pusese stăpânire 
pe inima lui, ceva neclar şi puternic, care nu putea să se 
exprime dar căruia trebuia să i te supui. Primul său impuls a fost 
acela de revoltă. Nu se va mai duce niciodată acolo. Niciodată! 
Privi încet în jurul lui la strălucirea lucrurilor în lumina intensă a 
soarelui. Ce schimbat părea totul! Râul era mai mare, cerul mai 
sus. Ce repede zbura canoea sub loviturile vâslei! De când 
căpătase puterile a doi oameni, sau a mai mulţi? Privi în susul şi 
în josul apei la pădurile de pe mal, cu vaga idee că, printr-o 
singură mişcare largă, ar fi putut să răstoarne toţi copacii în râu. 
Îşi simţea faţa arzând. Privi din nou cu o perversă senzaţie de 
plăcere, la faţa nămoloasă a apei şi se înfioră. 

Era târziu când ajunse la casa lui Almayer, însă traversă 
curtea întunecată şi accidentată, fără să se împiedice, fără să 
şovăie, mergând uşor în radiaţia unei lumini interioare, invizibilă 
pentru ochii altora. Salutul ursuz al gazdei sale îl zgudui ca o 
cădere de la mare înălţime. Îşi luă locul la masă în faţa lui 
Almayer şi încercă să-i vorbească cu veselie tovarăşului său 
posomorât; când însă masa se sfârşi şi şezură fumând în tăcere, 
simţi o bruscă descurajare, o oboseală în mădulare, o imensă 
tristeţe ca după o pierdere mare şi ireparabilă. Lumina se stinse 
şi întunericul nopţii pătrunse în inima sa, făcând loc îndoielilor şi 
ezitărilor. Simţi o supărare mocnită pe el însuşi şi pe toată 
lumea. Îi venea să înjure urât şi cu voce tare, să se certe cu 
Almayer, să facă ceva violent. Chiar fără nici o provocare, se 
gândea că i-ar plăcea să sară asupra animalului acestuia 
mizerabil şi ursuz. Se uita la el cu ferocitate, pe sub sprâncene. 
Almayer fuma gânditor, programând probabil lucrul de mâine. 
Figura lui liniştită îi apăru lui Willems ca o ofensă de neiertat. De 
ce tocmai acum idiotul ăsta nu îi vorbea, acum când avea 
nevoie de un atare lucru? în alte nopţi era pus pe flecăreală. Ce 
absurditate! Şi Willems, încercând cu greu să-şi stăpânească 
furia fără rost, privea fix prin fumul gros de tutun, la faţa de 
masă pătată. 

Se retraseră devreme, ca de obicei, însă în mijlocul nopţii 
Willems sări din hamacul său cu un blestem înăbuşit şi cobori 
repede treptele spre curte. Cei doi paznici de noapte care 
stăteau lângă foc, vorbind între ei cu voce scăzută şi monotonă, 


îşi ridicară capetele şi se uitară cu mirare la trăsăturile 
descompuse ale omului alb, pe când străbătea cercul de lumină 
împrăştiat de focul lor. Dispăru în întuneric şi apoi se înapoie, 
trecând pe lângă ei, fără însă ca trăsăturile feţei să arate că îşi 
dă seama de prezenţa lor. Păşea înainte şi înapoi, vorbind de 
unul singur, şi cei doi malaiezi, după o scurtă consfătuire în 
şoaptă, părăsiră focul pe tăcute, socotind că nu erau în 
siguranţă în apropierea unui om alb care se comporta într-un fel 
atât de ciudat. Se retraseră după colţul magaziei şi se uitară cu 
curiozitate, prin noapte, la Willems, până când scurtul revărsat 
de zori fu urmat de brusca înflăcărare a soarelui ce răsărea, şi 
întreprinderea lui Almayer se rod şteptă la viaţă şi la lucru. 

I); îndată „* putu să se strecoare neobservat în învălmă. 
Ala de pe malul pe care începuse activitatea, Willems trecu râul, 
urmând drumul către locul unde o întâlnise pe Aissa. Se întinse 
jos pe iarbă la marginea pârâului şi rămase atent la zgomotul 
paşilor ei. Lumina strălucitoare a zilei îşi croia drum prin 
deschizătura neregulată dintre ramurile înalte ale copacilor şi se 
scurgea apoi în jos, cu blândeţe, printre umbrele trunchiurilor 
mari. Ici şi colo, câte o rază subţire de soare atingea cu o pată 
aurie scoarţa zgrunţuroasă a unui arbore, scânteia pe apa 
săltăreaţă a pârâului, sau se odihnea pe o frunză ce tremura 
detaşându-se pe fondul monoton verde închis. Fâşia limpede de 
albastru deasupra capului său era străbătută de zborul repede 
al păsărilor albe de orezărie, ale căror aripi fulgerau în lumina 
soarelui, în timp ce, prin aceeaşi fâşie, căldura se revărsa din 
cer, se lipea de pământul aburind, niii a printre arbori şi îl 
învăluia pe Willems în falduâi bihulc şi înmiresmate ale aerului 
încărcat de parfumul „Mmiil, il Clurilor şi de miasma acră de 
putregai. În i.,.1.1 ilnin, r, ra a naturii creatoare Willems se 
simţea toropit şi liniştit, cuprins de uitare în ce privea trecutul şi 
de indiferenţă cu privire la viitor. Amintirea reuşitelor sale, a 
greşelilor sale, a ambițiilor sale se evaporase în această căldură 
care părea că face să se topească şi să se scurgă din inima sa 
toate regretele, toată speranţa, toată supărarea şi toată 
puterea. Stătea lungit, într-o visare calmă, în adăpostul acela 
călduţ şi parfumat, gândindu-se la ochii Aissei: amintindu-şi 
sunetul vocii ei, tremurul buzelor ei, încruntările şi zâmbetul ei. 

Desigur, Aissa a venit. Pentru ea, el era. Ceva nou, 
necunoscut şi străin. Era mai mare, mai puternic decât oricare 


alt bărbat pe care-l văzuse până atunci, şi cu totul tliferit de toţi 
cei pe care îi ştia. Făcea parte din rasa victorioasă. Cu amintirea 
vie a marii nenorociri a vieţii ei, el îi apărea cu fascinația unui 
lucru mare şi primejdios: a unei temeri învinse, depăşite şi 
transformate într-un obiect de joacă. Oamenii aceştia victorioşi 
vorbesc cu glas atât de profund, privesc cu ochi atât de albaştri 
şi reci la duşmanii lor iar ca a făcut ca glasul acela să-i 
vorbească încet, ca ochii aceia s-o privească tandru. Acesta era 
cu adevărat bărbat. Nu putea să înţeleagă tot ce-i istorisea 
despre viaţa lui, dar părţile pe care le-a înţeles le-a potrivit 
astfel în mintea ei îneât a închegat o poveste despre un om 
mare în lumea lui, un om de valoare şi lipsit de noroc, cu un vis 
cutezător şi fugitiv al răzbunării împotriva vrăjmaşilor lui. Avea 
toată puterea de atracţie a vagului şi necunoscutului - a 
neprevăzutului şi a impetuozităţii; a unei fiinţe puternice, 
periculoase, vii şi omeneşti, gata să fie robită. 

Şi ea a simţit că era gata a fi robit. A simţit cu intuiţia fără 
greş a unei femei primitive aflată în faţa unei porniri simple. Zi 
după zi, pe măsură ce se întâlneau, iar ea şedea ceva mai 
departe, ascultând la vorbele lui şi aţintindu-l cu privirea, teama 
nedefinită în faţa noii ei cuceriri se domoli şi apoi se stinse ca 
amintirea unui vis, iar certitudinea deveni clară şi 
convingătoare, vizibilă ochilor ca şi cum ar fi fost ceva material, 
în plina lumină a soarelui. Era o bucurie adâncă, o mândrie 
mare, o dulceaţă reală care părea să lase gustul mierei pe 
buzele ei. Stătea întins la picioarele ei fără să se mişte, pentru 
că ştia din primele zile ale legăturii lor cum cea mai uşoară 
mişcare a lui putea să o înspăimânte şi să o îndepărteze. Şedea 
foarte liniştit, cu toată ardoarea dorinţei vibrându-i în voce şi 
sclipindu-i în ochi, în timp ce trupul îi era nemişcat, ca mort. Şi 
se uita în sus la ea, aşa cum îi apărea cu capul învăluit în umbra 
frunzelor mari şi graţioase care îi atingeau obrajii, în timp ce 
spicele fine ale orhideelor de un verde pal se aplecau în jos 
printre ramuri şi se amestecau cu părul negru care îi încadra 
faţa. Se părea că toate acele plante o revendicau, ca fiind a lor - 
însufleţitele şi strălucitoarele flori ale acestei vieţi exuberante, 
cai'e, născută în întunecime, se luptă mereu să ajungă la lumina 
soarelui. 

Cu fiecare zi ce trecea ea venea tot mai aproape. Willems 
îi supraveghea progresul lent - îmblânzirea treptată a acestei 


femei, prin cuvintele lui de dragoste. Era cântecul monoton al 
măgulirii şi al dorinţei care, începând de la creaţie, învăluie 
lumea ca o atmosferă şi se va sfârşi numai odată cu sfârşitul 
tuturor lucrurilor - când nu vor mai fi guri care să cânte şi nici 
urechi care să asculte. Îi spunea că era frumoasă şi seducătoare 
şi repeta aceste cuvinte din nou şi din nou: deoarece, atunci 
când le rostea, spunea tot ce era în mintea lui - exprima 
singurul lui gând, singurul lui sentiment. Şi observa că expresia 
de teamă, uimire şi neîncredere dispărea de pe faţa ei, odată cu 
trecerea zilelor; privirea i se îndulcea şi zâmbetul stăruia din ce 
în ce mai mult timp pe buzele ei. Zâmbetul femeii fermecată de 
un vis plăcut, cu uşoara exaltare a unui triumf ametitor, 
ascunzându-se în dragostea care îşi făcea apariţia. 

Cită vreme ea se găsea în preajma lui, nu exista nimic pe 
lume - pentru omul acesta fără ocupaţie - decât privirea şi 
zâmbetul ei. Nimic din trecut, nimic din viitor: iar din prezent 
numai faptul luminos al existenţei ei. Dar imediat ce ea pleca, 
totul se întuneca iar, şi Willems rămânea slab şi neajutorat, ca şi 
când ar fi fost deposedat cu forţa de tot ce era el însuşi. El, care 
trăise toată viaţa fără nici o altă preocupare în afară de cariera 
lui, cu o indiferenţă dispreţuitoare faţă de orice influenţă 
feminină şi plin de dezgust faţă de bărbaţii care se supuneau 
acestei influenţe; el, atât de tare, atât de superior shiar şi în 
greşelile lui, deveni conştient până la urmă că însăşi 
personalitatea îi era smulsă de mâna unei femei. Unde erau 
siguranţa şi mândria inteligenţei lui? Credinţa în succes, 
înciudarea în nereușită, dorinţa de a-şi reface soarta, 
certitudinea în posibilităţile sale de a realiza încă acest lucru? 
Pierite. Pierite toate. Pierise tot ceea ce fusese om în el şi 
rămăsese numai suferinţa inimii sale, această inimă care 
devenise un lucru vrednic de disprețuit: care putea să fie 
tulburată de o privire sau de un surâs, torturată de o vorbă, 
liniştită cu o promisiune. 

Când în fine veni ziua mult dorită în care ea se lăsă să 
cadă în iarbă alături de el şi, cu o mişcare rapidă, îi luă mâna în 
mâinile ei, Willems tresări dintr-odată, cu înfăţişarea unui om 
trezit de zgomotul propriei lui case care se prăbuşeşte peste el. 
Tot sângele, toată simţirea sa, toată viaţa din el păreau să se 
scurgă în această mână, lăsându-l fără vlagă, cu un fior rece, 
într-o stare de moliciune şi prăbuşire ca de pe urma unei răni 


mortale produsă de un glonte. Îndepărtă cu brutalitate mâna ei 
ca pe ceva care frige şi rămase fără mişcare, cu capul căzut în 
piept, privind în pământ şi recăpătându-şi cu greutate 
răsuflarea. Gestul său de frică sau de aparentă oroare, nu a 
dezamăgit-o câtuşi de puţin. Faţa ei era gravă şi ochii îndreptaţi 
cu severitate către el. Degetele ei îi atinseră părul la tâmple, 
alunecară cu o uşoară mângâiere în jostd obrazului, 
dezmierdară cu blândeţe capetele mustăţii lui lungi, şi, în timp 
ce tremura tot sub atingerile ei, Aissa fugi cu o neaşteptată 
iuţeală şi cu un hohot de râs limpede, în freamătul ierbii şi în 
unduirea ramurilor tinere care se bolteau deasupra cărării, 
lăsând după ea doar urma pieritoare a mişcării şi a sunetului. 

Willems se ridică în picioare încet, cu greutate, ca un om 
care poartă o povară pe umeri şi se îndreptă către mal. Păstra 
închisă în suflet amintirea spaimei şi a plăcerii lui, dar îşi spunea 
mereu, cu fermitate, că acesta trebuie să fie sfârşitul aventurii 
sale. După ce şi-a împins canoea în curentul apei, şi-a ridicat 
ochii către mal şi l-a privit lung şi cu stăruinţă, de parcă s-ar fi 
idtat pentru ultima oară la un loc cu amintiri îneântătoare. Se 
îndreptă către casa lui Almayer, cu o figură concentrată şi cu 
pasul sigur al omului care tocmai a luat o hotărâre importantă. 
Faţa sa era fermă şi rigidă, gesturile şi mişcările îi erau 
stăpânite şi încete. Le ţinea sub un strâns control. Foarte strâns. 
Incerca iluzia vie - vie aproape ca realitatea - că avea în pază 
un prizonier nesigur. Stătea în faţa lui Almayer în timpul acelei 
cine - care a fost ultima lor masă împreună - cu o faţă perfect 
calmă şi cu groaza lăuntrică de a nu scăpa cumva de sub 
propriul său control. l/în când în când apuca marginea mesei şi 
îşi strângea dinţii într-un flux de disperare paroxistică, 
asemenea celui care, alunecând pe o pantă rapidă şi netedă ce 
sfârşeşte într-o prăpastie, îşi înfige unghiile în suprafaţa 
nesigură şi se simte alunecând fără putinţă de ajutorare către 
inevitabila pieire. 

Apoi, dintr-o dată, muşchii i s-au relaxat şi voinţa a codat. 
Parcă s-a produs o fisură în capul său şi acea dorinţă, acea idee 
înfrânată în timpul ultimelor ceasuri, pătrunse în creierul lui cu 
fierbinţeala şi zgomotul unui incendiu. Trebuie să o revadă! Să o 
vadă imediat! Să meargă acum! în noaptea aceasta! Era cuprins 
de regretul furios al orelor pierdute, al fiecărui moment care 
trece. Nu mai putea fi vorba de vreun gând de rezistenţă. 


Totuşi, cu teama instinctivă faţă de un fapt irevocabil, cu 
falsitatea înnăscută a inimii omeneşti, dorea să-şi aibă asigurată 
retragerea. Niciodată nu lipsise în timpul nopţii. Ce ştia 
Almayer? Ce va gândi Almayer? Mai bine să-i ceară puşca. O 
noapte cu lună... Să caute cerbi... Un pretext verosimil... I.1 va 
minţi pe Almayer. Ce importanţă avea! Se minţise pe el însuşi în 
fiecare clipă a vieţii lui. Şi pentru cine? Pentru o femeie. Şi încă 
pentru aşa una... 

Răspunsul lui Almayer îi arătă că minciuna nu-i era de nici 
un folos. Orice se afla până la urmă. Chiar şi în locul acesta. Ei 
bine! Nu-i păsa. Nu-i păsa de nimic în afară de secundele 
pierdute. Ce-ar fi dacă ar muri aşa, dintr-o dată! Să moară 
înainte de a o vedea. Inainte de a putea... 

Cu râsul lui Almayer în urechi, îşi grăbea eanoea în drumul 
ei pieziş de-a curmezişul curentului repede, şi încerca să-şi 
spună că se putea întoarce în orice moment. Se va duce numai 
să se uite la locul unde obişnuiau ei să se întâlnească, la copacul 
sub care era aşezat când Aissa îi luase mâna, la colţul unde a 
stat ea alături de el. 

Numai să se ducă până acolo şi apoi să se întoarcă - nimic 
mai mult. Dar când bărcuţa lui atinse malul, sări, uitând să lege 
frânghia şi eanoea se ivi un moment printre tufişuri, se răsuci şi 
dispăru din vedere înainte ca el să fi avut timpul să sară în apă 
şi să o prindă. La început a fost ca lovit de trăsnet. Acum nu mai 
putea să se întoarcă dacă nu se ducea la oamenii Rajahului să-şi 
procure o barcă şi vâslaşi - iar drumul către tabăra lui Patalolo 
trecea pe la casa Aissei. 

Înaintă pe cărare cu ochii avizi şi paşii şovăitori ai unui om 
care urmăreşte o fantomă şi, când se găsi într-un loc unde o 
cărare îngustă se bifurca la stânga către luminişul lui Omar, se 
opri cu o expresie de atenţie încordată pe faţă, ca şi cum ar fi 
ascultat o voce îndepărtată, vocea destinului său. Era un sunet 
nearticulat, însă plin de înţeles; şi, urmărindu-l, se produse o 
rupere şi o sfâşiere în pieptul său. Işi răsuci degetele, iar 
articulațiile mâinilor îi trosniră. Pe frunte, năduşeala apăruse în 
picături mici şi strălucitoare. Se uita în jurul lui cu o privire 
rătăcită. Deasupra masei întunecate şi fără formă a lăstărişului 
pădurii se ridicau vârfurile copacilor cu ramurile lor înalte şi 
frunzele ce se profilau negre pe cerul pal - ca frânturi de noapte 


plutind pe raze de lună. De sub picioarele lui, din pământul 
înfierbântat, se înălţau aburi calzi. În jurul său, o linişte deplină. 

Se uita în jur după ajutor. Această linişte, această 
nemişcare a lumii înconjurătoare îi păru o mustrare rece, un 
refuz neînduplecat, o crudă nepăsare. Nu exista siguranţă în 
afara lui însuşi, iar în el însuşi nu găsea refugiu; găsea numai 
chipul acestei femei. Avu un moment de luciditate - acea crudă 
luciditate, care se revelează o dată în viaţă chiar şi celor cu 
mintea întunecată. O curioasă revelaţie a slăbiciunii, a lipsei de 
logică, a obişnuitei orbiri a pornirilor omeneşti! Părea să vadă ce 
se petrecea cu el şi era îngrozit de cele ce vedea. El, un om alb! 
Un om al ambiţiei practice a cărui gravă greşeală a fost o mică 
lipsă de judecată şi o prea mare încredere în spiritul de dreptate 
al neamului său. Această femeie era destul de sălbatică şi... 
încercă să-şi spună că lucrul era acum fără importanţă. Fără 
importanţă. Efortul era zadarnic. Ideea de a ajunge partenend 
lui Hudig se mistuise, iar acum sentimentul că Willems cel 
deştept se mistuia şi el i se impunea fără milă. Noutatea 
senzaţiilor pe care până atunci nu le experimentase nici în cea 
mai mică măsură, dar pe care le dispreţuise fără a le cunoaşte, 
de pe poziţia sa de om civilizat, i-a distrus curajul. Era 
dezamăgit de el însuşi. li părea că puritatea nepătată a vieţii 
sale, a rasei sale, a civilizaţiei sale erau încredințate unei fiinţe 
sălbatice. Nu-şi spunea cu claritate toate acestea, însă avea 
ideea că se rătăcise printre lucrurile lipsite de formă, 
periculoase şi înfiorătoare. Luptă cu simţământul unei înfrângeri 
sigure - îşi pierdu echilibrul - căzu pe spate, în întuneric. Cu un 
strigăt slab şi o ridicare a braţelor abandonă lupta aşa cum o 
abandonează un înotător obosit: pentru că barca umplută cu 
apă îi dispare de sub picioare, pentru că noaptea e întunecoasă 
şi ţărmul e departe - pentru că moartea e mai bună decât lupta 
pentru viaţă. 

Partea a doua. 

p 

LUMINA ŞI CĂLDURA cădeau peste aşezare, peste locurile 
defrişate şi peste râu, de parcă ar fi fost aruncate de o mână 
furioasă. Pământul zăcea tăcut, liniştit şi strălucitor sub 
avalanşa de raze arzătoare care anihilase toate sunetele şi toate 
mişcările, înmormântase toate umbrele, oprise toate respiraţiile. 
Nici o fiinţă vie nu îndrăznea să înfrunte seninătatea cerului fără 


nori, nu îndrăznea să se revolte împotriva persecuției acestei 
măreţe şi crude străluciri a soarelui. Forţă şi hotărâre, trup şi 
suflet erau la fel de neajutorate şi încercau să se ascundă de 
revărsarea de foc din cer. Numai fluturii fragili, copiii fără frică ai 
soarelui, capricioşii tirani ai florilor, zburau cu îndrăzneală în aer 
liber şi umbrele lor mărunte se roteau în roiuri peste florile 
aplecate, alergau peste iarba ofilită şi alunecau peste pământul 
uscat şi crăpat. Nici un glas nu se făceau auzit în această 
amiază fierbinte, în afară de murmurul uşor al râului care se 
grăbea, în unde şi învolburări, valurile lui mici fugărindu-se unul 
pe altul în cursa lor veselă, către adâncurile primitoare, către 
refugiul rece al mării. 

Almayer dăduse drumul lucrătorilor săi pentru pauza de 
amiază şi, urcându-şi fetiţa pe umeri, alerga prin curte, 
îndreptmdu-se către umbra verandei casei sale. Aşeză copilul 
somnoros în balansoar, pe o pernă pe care o luă din hamacul lui 
şi rămase un timp uitându-se în jos către ea cu o privire duioasă 
şi gânditoare. Copilul obosit şi încălzit se agita, ofta, şi se uita în 
sus la el cu o expresie învăluită de oboseala somnului. Luă de la 
uşă un evantai confecţionat dintr-o frunză de palmier ruptă, şi 
începu să facă vânt deasupra feţei mici şi îmbujorate. Pleoapele 
ei clipiră des şi Almayer zâmbi. Ca răspuns, un zâmbet lumină 
pentru o clipă ochii întunecaţi ai fetiţei şi formă o gropiţă pe 
conturul pur al obrazului ei; apoi pleoapele îi căzură dintr-o dată, 
răsuflă adânc printre buzele întredeschise şi se cufundă în somn 
profund înainte ca zâmbetul uşor să-i fi dispărut de pe faţă. 

Almayer se îndepărtă încet, luă unul din scaunele de lemn 
şi, aşezându-l lângă balustrada verandei, se lăsă pe el cu un 
oftat de uşurare. Îşi rezemă coatele pe balustradă şi, sprijinindu- 
şi bărbia în mâinile împreunate, privi absent la râu, la dansul 
luminii soarelui peste apa curgătoare, încet, încet, pădurea de 
pe malul îndepărtat se făcu mai mică, ca şi când s-ar fi 
scufundat sub nivelul râului. Contururile se ondulau, se subţiau, 
se dizolvau în aer. Înaintea ochilor săi se afla acum un spaţiu de 
albastru ondulat - un cer mare şi gol devenind, în unele 
momente, întunecat... Unde era lumina soarelui? ... Se simţea 
liniştit şi fericit ca şi cum o mână blândă şi invizibilă i-ar fi ridicat 
de pe suflet greutatea trupului. În alt moment i se părea că 
pluteşte într-o lumină intensă şi rece unde nu se aflau 


asemenea lucruri ca memoria sau suferinţa. Un deliciu. Ochii i 
se închiseră - se deschiseră - se închiseră din nou. 

— Almayer! 

Cu o tresărire bruscă a întregului trup îşi îndreptă spatele, 
apucând marginea balustradei cu amândouă mâinile şi clipi 
prosteşte. 

— Ce? Ce-i asta? murmură el uitându-se în jur nehotărât. 

— Aici! Aici jos, Almayer! 

Ridicându-se pe jumătate în scaun, Almayer privi peste 
balustradă la picioarele verandei şi căzu înapoi fluierând uşor a 
mirare. 

— O stafie, pe cuvânt! exclamă încet. 

— Vrei să mă asculţi? continuă vocea răguşită din curte. 
Pot să vin sus, Almayer? 

Almayer se sculă şi se aplecă peste marginea balustradei. 

— Să nu îndrăzneşti! spuse cu o voce stăpânită, însă clară. 
Să nu îndrăzneşti! Aici doarme copilul. Nu vreau să te aud şi nici 
să-ţi vorbesc. 

— Trebuie să mă asculţi! E vorba de ceva important. 

— Desigur nu pentru mine. 

— Ba da! Pentru tine! Foarte important! 

— Ai fost întotdeauna un impostor, spuse Almayer după o 
scurtă tăcere, pe un ton indulgent. Întotdeauna! îmi aduc 
aminte de timpurile din trecut. Unii obişnuiau să spună că nu te 
întrece nimeni în inteligenţă - pe mine însă nu m-ai păcălit. Nu 
în totul. Niciodată nu am avut încredere deplină în tine, domnule 
Willems! 

— Recunosc superioritatea inteligenţei tale, replică 
Willems de jos, cu o nerăbdare plină de dispreţ. Dacă m-ai 
asculta, ai da o noiiă dovadă de deşteptăciune. Osă-ţi pară rău 
dacă nu mă asculţi. 

— Oh, caraghios mai eşti! spuse Almayer în bătaie de joc. 
Bine, vino sus! Să nu faci zgomot. Mai capeţi vreo insolaţie acolo 
jos şi mori în pragul meu. Nu am nevoie aici de o tragedie. Hai, 
vino! 

Înainte de a-şi si'ârşi vorba, capul lui Willems apăru 
deasupra nivelului duşumelii, apoi umerii lui se iviră treptat şi, în 
cele din urmă, se opri în picioare în faţa lui Almayer - un spectru 
de mascaradă al celui ce fusese odinioară adevăratul om de 
încredere al celui mai bogat comerciant din insule. Haina îi era 


murdară şi ruptă. Mai jos de piept era îmbrăcat într-un sarong 
uzat şi decolorat. Lşi aruncă pălăria, descoperindu-şi părul lung 
şi încâlcit care se lipea în smocuri pe fruntea asudată şi îi cădea 
peste ochii care luceau adânciţi în orbite, ca ultimele scântei ale 
tăciunilor negri rămaşi de la un foc stins. Mâna pe care o 
întindea către Almayer era foarte nesigură. Gura lui, altădată 
fermă, era moleşită din cauza suferinţei sufleteşti şi a epuizării 
fizice. Era în picioarele goale. Almayer îl examina în linişte şi pe 
îndelete. 

— Ei bine! spuse în cele din urmă, fără să ia mâna întinsă, 
care căzu încet. 

— Am venit, începu Willems. 

— Asta văd şi eu, îl întrerupse Almayer. Puteai să mă 
scuteşti de asemenea cinste şi n-aş fi fost nefericit. Ai fost 
plecat cinci săptămâni, dacă nu mă înşel. Mi-a mers foarte bine 
fără tine - şi acum eşti aici - o apariţie deloc plăcută. 

— Lasă-mă să vorbesc, lasă-mă! exclamă Willems. 

— Nu striga aşa! Te crezi în pădure cu... prietenii tăi? Aici 
e o casă de om civilizat. A unui om alb. Înţelegi? 

— Am venit, începu Willems din nou. Am venit pentru 
binele tău şi al meu. 

— Arăţi ca şi când ai fi venit pentru o masă bună, interveni 
Almayer care nu se putea stăpâni, în timp ce Willems dădu din 
mână cu un gest descurajat. Nu-ţi dau destul de în în care. 
Continuă Almayer cu un ton de uşoară ironie, acele - cum să le 
spun - acele noi rude ale tale? Ticălosul acela bătrân şi orb 
trebuie să fie încântat de compania ta. Ştii. Asta a fost cel mai 
mare şef şi ucigaş de pe aceste mări. Spune! Vă faceţi 
confidenţe? Spune-mi, Willems, ai omorât pe cineva în Macassar 
sau ai furat numai? 

— Nu-i adevărat! exclamă Willems, înfierbântat. Am 
împrumutat numai... Toţi au minţit! Eu... 

— St... st... sâsâi Almayer, arătând spre copilul adormit. 
Aşadar ai furat, continuă cu o exaltare stăpânită. Socoteam eu 
că a fost ceva de felul acesta. Şi acum, aici, furi din nou. 

Pentru prima dată Willems îşi ridică ochii spre faţa lui 
Almayer. 

— Oh! Nu am vrut să spun că furi de la mine. Nu-mi 
lipseşte nimic, spuse Almayer, eu o grabă batjocoritoare. Dar 


fata asta! Ei bine! Ai furat-o. Nu ai plătit-o bătrânului. Ea nu-i 
mai este de folos acum, nu-i aşa? 

— Încetează cu astea, Almayer! 

Ceva din tonul lui Willems îl făcu pe Almayer să tacă. Se 
uită atent la omul din faţa lui şi nu putu să nu se lase 
impresionat de felul în care arăta. 

— Almayer, continuă Willems, ascultă-mă! Dacă eşti o 
fiinţă omenească, mă vei asculta. Sufăr îngrozitor - şi din pricina 
ta. 

Almayer îşi ridică sprâncenele. 

— Într-adevăr! Cum? Aiurezi i adăugă el, nepăsător. 

— Oh! Nu ştii, murmură Willems. Ea a plecat. A plecat, 
repetă el cu voce sfâşietoare, a plecat acum două zile. 

— Nu! exclamă Almayer surprins. Plecată? încă nu am 
aflat vestea asta. lzbucni într-un râs stăpânit. Nostim lucru! S-a 
şi săturat de tine? Ştii, asta nu-i spre lauda ta, superiorul meu 
compatriot. 

Willems - ca şi când nu l-ar fi auzit - stătea rezemat de 
unul din stâlpii verandei şi privea dincolo de râu. 

— La început, şopti el visător, viaţa mea a fost ca o 
viziune a paradisului - sau a infernului; nu ştiu care. Dj cânda 
plecat însă, ştiu ce-i pierzania, ce-i întunecimea. Ştiu ce 
înseamnă să fii sfâşiat de viu în bucăţi. Asta-i ce simt! 

— Poţi să vii şi să locuieşti din nou la mine, răspunse 
Almayer calm. În definitiv, Lingard - pe care îl consider un tată 
şi pe care îl respect ca atare - te-a lăsat în grija mea. Ţi-a plăcut 
să pleci. Foarte bine. Acum vrei să vii înapoi. Fie şi aşa. Eu nu îţi 
sunt prieten. Ceea ce fac, fac numai pentru căpitanul Lingard. 

— Să vin înapoi? repetă Willems, nervos. Să vin înapoi la 
tine şi s-o părăsesc? Crezi că sunt nebun? Fără ea! Omule! Din 
ce eşti făcut? închipuie-ţi mimai că ea trăieşte, respiră, se 
mişcă, fără cu eu s-o pot vedea. Sunt gelos pe vântul care adie 
în jurul ei, pe aerul pe care îl respiră, pe, pământul care se 
bucură le atingerea piciorului ei, pe soarele care acum se uită la 
ea, în timp ce eu... Nu am văzut-o de două zile! De două zile! 

Intensitatea sentimentelor lui Willems îl mişcă oarecum pe 
Almayer, însă afectă un căscat bine studiat. 

— Mă plictiseşti, murmură el. De ce nu te duci după ea, în 
loc să vii aici? 

— Într-adevăr, de ce? 


— Nu ştii unde este? Nu poate fi prea departe. Nici o barcă 
indigenă nu a părăsit râul în ultimele două săptămâni. 

— Nu! nu e prea departe - am să-ţi spun unde este. 

E în tabăra lui Lakamba. 

Şi Willems îşi fixă privirea cu fermitate pe figura lui 
Almayer. 

— Pfiu! Patalolo nu m-a înştiinţat. Curios lucru, spuse 
Almayer gânditor. Îţi este teamă de banda aceea? adăugă după 
o scurtă pauză. 

— Mie - să-mi fie teamă? 

— Atunci grija pentru demnitate te opreşte să o urmezi 
acolo, prietenul meu cu suflet nobil? întrebă Almayer cu o 
solicitudine ironică. Ce frumos din partea ta! 

Urmă o scurtă tăcere. Apoi Willems vorbi liniştit: 

— Eşti un prost! Tare ţi-aş trage un picior în fund! 

— Nu mă sperii, răspunse Almayer, nepăsător, eşti prea 
slab pentru asta. Arăţi mort de foame. 

— Nu cred să fi mâncat ceva în ultimele două zile, poate 
chiar mai demult, nu-mi amintesc. N-are importanţă. Mă mistuie 
un foc interior, spuse Willems posomorit. Uite! şi dezgoli un braţ 
acoperit de cicatrice proaspete. M-am muşcat singur, ca să uit în 
durerea asta de focul cai'e mă mistuie aici! îşi izbi violent 
pieptul eu pumnul, se clătina sub propria-i lovitură, căzu pe un 
scaun care era aproape şi închise încet ochii. 

— Dezgustător spectacol! spuse Almayer, distant. Ce a 
putut să vadă tatăl meu în tine? Valorezi cât un morman de 
gunoaie. 

— Tu vorbeşti aşa? Tu care ţi-ai vândut sufletul pentru 
câţiva guldeni, murmură Willems, plictisit, fără să deschidă 
ochii. 

— Nu numai pentru câţiva, spuse Almayer cu o grabă 
instinctivă, şi se opri încurcat pentru un moment. Îşi reveni însă 
repede şi continuă: însă tu - tu l-ai aruncat pe-al tău pentru 
nimic, l-ai azvârlit sub picioarele acestei afurisite femei 
sălbatice, care a şi făcut din tine ceea ce eşti şi care, într-un fel 
sau altul, o să te ucidă foarte curând, cu dragostea sau eu ura 
ei. Ai vorbit chiar acum de guldeni. Presupun că te-ai referit la 
banii lui Lingard. Ei bine, am vândut orice şi la orice preţ, dar nu 
m-am gândit niciodată că tocmai tu - tu dintre toţi oamenii - ai 
să vii şi ai să-mi strici socotelile. Totuşi mă simt în siguranţă. 


Chiar tata, chiar căpitanul Lingard, nu te-ai atinge acum nici cu 
cleştele; şi nici cu capătul unei prăjini de cinci picioare... 

Vorbea agitat, fără contenire şi, (c) prindu-se brusc, îl privi 
aspru pe Willems şi răsuflă cu putere pe nas într-un acces de 
ură întunecată. Willems îl privi neclintix pentru un moment, apoi 
se ridică: 

— Almayer, spuse el cu hotărâre. Vreau să mă fac 
negustor în locul ăsta. 

Almayer dădu din umeri. 

— Da. Şi tu ai să mă ajuţi să-mi întemeiez negoţul. Am 
nevoie de o casă, de mărfuri şi poate de nişte bani. li cer de la 
tine. 

— De altceva nu mai ai nevoie? Poate de haina mea? şi 
aici Almayer îşi desfăcu nasturii de la jachetă - de casa mea sau 
de cizmele mele? 

— În definitiv este firesc - continuă Willems fără să-i dea 
atenţie lui Almayer - este firesc ea ea să aştepte avantaje 
care... şi atunci aş putea să închid gura ticălosului ăluia bătrân 
şi atunci... 

Se opri, cu faţa strălucind în lumina uşoară a unui 
entuziasm visător şi îşi îndreptă ochii în sus. Cu figura sa slabă 
şi înfăţişarea ruinată, arăta ca un ascet din ţinuturi sălbatice, 
care găseşte răsplata pentru o viaţă de abnegaţie în revelaţia 
unei străluciri orbitoare. Continuă cu un murmur plin de 
pasiune: 

— Şi atunci o s-o am toată pentru mine, departe de lumea 
ei... toată pentru mine... sub influenţa mea... o s-o învăţ să se 
poarte în lume... s-o modelez... s-o ador... s-o fac blândă... s-o... 
Oh! Ce fericire! Şi apoi - apoi să plecăm în vreun loc îndepărtat 
unde, despărțită de toţi cei pe care îi cunoaşte, eu voi deveni 
întreaga ei lume! întreaga ei lume! 

Expresia feţei i se schimbă brusc. Ochii îi rătăciră un timp 
apoi deveniră ficşi dintr-o dată. 

— ţi voi înapoia fiecare centimă, desigur, spuse cu tonul 
omului de afaceri şi cu ceva din vechea lui siguranţă, din vechea 
lui încredere în sine. Fiecare centimă! Nu am nevoie să mă 
amestec în afacerile tale. Îi voi înlătura pe micii negustori 
indigeni. Am ideile mele - dar nu asta interesează acum. Şi 
căpitanul Lingard va fi de acord, sunt sigur. In definitiv este 


vorba de un împrumut şi eu îţi voi sta la dispoziţie. În clipa de 
garanţie. 

— Ah! Căpitanul Lingard va fi de acord! Va fi...: 

Almayer se înecă. 

Ideea că Lingard va face ceva pentru Willems îl înfuria. 
Faţa îi era congestionată. Se bâlbâi rostind cuvinte insultătoare. 
Willems îl privea cu răceală. 

— Te asigur, Almayer, spuse el cu blândeţe, că am motive 
temeinice pentru a-ţi cere acest răspuns. 

— Afurisita ta neruşinare! 

— Crede-mă, Almayer, poziţia ta aici nu este atât de 
sigură pe cât ţi-o poţi închipui. Aici, un rival fără scrupule ţi-ar 
distruge negoţul în mai puţin de un an. Ar însemna ruina. 
Absența prelungită a lui Lingard le dă curaj unor anumiţi indivizi. 
Ştii? Am auzit multe în ultimul timp. Mi-au făcut propuneri... Tu 
eşti foarte singur aici. Nici în Patalolo nu poţi avea încredere. 

— La naiba eu Patalolo. Eu sunt stăpân în acest loc. 

— Dar, Almayer, nu vezi că... 

— Ba da, văd. Văd un nerod ascuns, întrerupse Almayer cu 
violenţă. Care este înţelesul amenințărilor tale? Nu crezi că şi eu 
ştiu câte ceva? Aia urzesc intrigi de ani întregi şi nimic nu s-a 
întâmplat. Arabii dau târcoale în jurul acestui râu de ani de zile - 
şi eu încă sunt singurul negustor aici; stăpânul de aici. Îmi aduci 
o declaraţie de război? Atunci asta porneşte numai din partea 
ta. Îi cunosc pe toţi ceilalţi duşmani ai mei. Ar trebui să te 
împuşc. Totuşi, nu meriţi să stric pulberea şi glonţul. Ar trebui să 
fii stârpit cu un băț - aşa cum se face cu un şarpe. 

Vocea lui Almayer deşteptă fetiţa, care se ridică pe pernă 
plângând strident. Se repezi la balansoar, luă copilul în braţe, 
veni înapoi orbeşte, se împiedică de pălăria lui Willems care 
rămăsese pe podea, şi îi făcu vânt cu piciorul în josul scărilor. 

— Cară-te de aici! Cară-te! strigă el. 

Willems mai făcu o încercare să vorbească, însă Almayer îl 
împiedică urlând mai departe. 

— leşi! leşi! leşi! Nu vezi că sperii copilul, sperietoare ce 
eşti! Taci, taci, draga mea, continuă adresându-se fetiţei şi 
liniştind-o, în timp ce Willems cobora încet treptele. Nu. Nu 
plânge! Omul rău pleacă. Uită-te. Îi este teamă de tăticul tău. 
Este un om rău şi murdar. Nu mai vine înapoi niciodată. O să 
locuiască în păduri şi niciodată nu o să mai vină aproape de 


fetiţa mea. Dacă vine, tăticu o să-l omoare - aşa! Lovi cu 
pumnul în marginea balustradei ca să-i arate cum îl va omori pe 
Willems, şi, cocoţând pe umeri copilul împăcat, îl ţinu aşa cu o 
mână, cealaltă încireptându-se către chipul vizitatorului său, 
care se retrăgea. 

— Uită-te cum fuge, scumpa mea, spuse el convingător. 
Nu e caraghios? Strigă după el „Porcule!”. Scumpa mea, hai, 
strigă şi tu după el. 

Seriozitatea feţei ei se topi în gropiţe. Sub genele lungi, 
strălucind sub roua lacrimilor proaspete, ochii mari ai fetiţei 
scânteiau şi se roteau vesel. Cu o mână apucă părul lui Almayer 
în timp ce pe cealaltă o flutura cu voioşie şi striga cu toată 
puterea ei, într-o notă limpede, dulce şi distinctă ca ciripitul unei 
păsări: 

— Porcule! Porcule! Porcule! 

Il. 

UN SUSPIN SUB ALBASTRUL strălucitor, o înfiorare a mării 
somnoroase, un curent rece ca şi când o uşă ar fi fost deschisă 
în faţa spaţiilor îngheţate ale universului şi, cu un freamăt al 
frunzelor, cu o aplecare a ramurilor, cu un tremur al crengilor 
subţiri, briza mării lovi coasta, se grăbi în sus pe râu, trecu pe 
lângă malurile largi, şi călători mai departe ondulând uşor apa 
întunecată, în şoapta crengilor, în foşnetul frunzelor pădurii 
trezite, în tabăra lui Lakamba, suflarea brizei a prefăcut roşul 
închis al unor tăciuni pe cale să se stingă, într-o strălucire pală; 
şi sub atingerea ei, spiralele zvelte şi drepte de fum care se 
ridicau din focurile aprinse începură să se legene, să se 
unduiască şi să se învolbureze, umplând amurgul din pilcurile de 
copaci umbroşi cu mirosul aromatic de lemn ars. Oamenii care 
moţăiseră la umbră în timpul orelor de arşiţă ale după amiezii, 
se treziră şi tăcerea din marea curte fu tulburată de murmurul 
şovăitor al glasurilor încă adormite, de accese de tuse şi 
căscaturi, din când în când de câte un hohot de râs, deo 
salutare, de un nume rostit cu voce tare sau de o glumă 
povestită uşor şi tărăgănat. Grupuri mici se chirceau pe călcâie 
în jurul focurilor slabe şi zumzetul monoton al convorbirilor 
umplu aşezarea. Convorbiri de oameni simpli, stăruitoare, 
hotărâte, repetându-se în silabe dulci, în tonurile muzicale ale 
povestirilor nesfârşite ale oamenilor acestora din păduri şi de pe 
mare, care pot vorbi cea mai mare parte a zilei şi toată noaptea; 


care nu epuizează niciodată un subiect şi niciodată nu sunt în 
stare să clarifice o chestiune. Pentru ei această vorbire continuă 
este poezie, pictură şi muzică, toată arta, toată istoria; singura 
lor realizare, singura lor superioritate, singura lor distracţie. 
Povestirile din jurul focurilor de tabără, care vorbesc despre 
vitejie şi şiretenie, de întâmplări stranii şi ţinuturi îndepărtate, 
de noutăţile de ieri şi de mâine. Povestirile despre cei morţi şi 
cei vii, despre cei care au luptat şi cei care au iubit. 

Lakamba ieşi pe terasa din faţa casei sale, transpirat, pe 
jumătate adormit şi posomorit şi se aşeză într-un fotoliu de lemn 
la umbra streaşinei de deasupra. Prin intrarea întunecată putea 
să audă ciripitul uşor al femeilor sale, ocupate în jurul 
războaielor la care ţeseau modelul împestriţat al sarongului său 
de gală. La dreapta şi la stingă lui, pe podeaua flexibilă de 
bambus, acei dintre oamenii lui de încredere cărora 
descendența distinsă, îndelungata fidelitate sau serviciul făcut 
cu credinţă le dăduse privilegiul de a folosi casa şefului, 
dormeau pe rogojini sau se ridicaseră, frecându-şi ochii, în timp 
ce alţii, mai treji, adunaseră destulă energie ca să întindă pe un 
covoraş fin o tablă de şah cu pătrăţele, grunduită cu argilă roşie, 
şi se gândeau adânc la mişcările ce urmau să le facă. Deasupra 
jucătorilor întinşi cu faţa în jos şi rezemaţi într-un cot, absorbiți 
de meditaţia asupra jocului, în timp ce tălpile picioarelor li se 
mişcau încoace şi încolo, se înălța ici colo statura câte unui 
spectator atent, uitându-se în jos cu mult interes, însă fără 
pasiune. Pe marginea terasei, un rând de sandale de piele 
stătea aranjat cu grijă şi bine aliniat, iar pe rampa de lemn erau 
rezemate vergile subţiri ale suliţelor aparţinând acestor jucători, 
lamele late, din oţel închis la culoare, lucind aproape negre în 
lumina roşietică a apusului de soare care se apropia. 

Un băiat de vreo doisprezece ani - slujitorul personal al lui 
Lakamba - se aşeză pe călcâie la picioarele stăpânului său şi îi 
întinse o cutie de argint. Lakamba luă cutia încet, o deschise, şi, 
scoțând o bucată de frunză verde, puse în ea un pic de lămâie, o 
bucăţică de gambier1, puţină nucă de areca şi înfăşură totul cu 
o răsucire îndemânatică. 

Se opri cu frunza în mână, îi păru că-i lipseşte ceva, 
întoarse cu încetineală capul într-o parte şi în cealaltă, ca un om 
cu gâtul înţepenit, şi izbucni eu o voce groasă şi indispusă: 

— Babalatchi! 


Jucătorii îşi ridicară capetele repede şi apoi îşi coborâi'ă 
din nou privirile. Oamenii aflaţi în picioare tresăriră neliniştiţi ca 
şi când ar fi fost străpunşi de sunetul glasului şefului. Cel mai 
apropiat de Lakamba repetă după un timp chemarea, pe 
deasupra balustradei către curte. Se produse o mişcare de 
capete a acelor de jos, de la focuri, şi strigătul se târî pe 
deasupra împrejmuirii, în tonuri melodioase. Bătaia pisăloagelor 
de lemn cu care: e decortica orezul pentru cină se opri pentru 
un moment numele lui Babalatchi răsună din nou ascuţit, rostit 
ie nil i de femei, pe diferite tonalități. O voce îndepărtată strigă 
ceva - alia, mai aproape, repetă. Se produse apoi un se un 
tumult care se stinse dintr-o dată. Primul care lrigase se 
întoarse către Lakamba, spunând cu nepăsare: 

— Este cu orbul Omar. 

Buzele lui Lakamba se mişcară fără să se audă ceva. Omul 
care vorbise se lăsă din nou absorbit de jocul ce continua la 
picioarele sale şi şeful - ca şi când ar fi uitat dintr-o dată totul - 
rămase cu o faţă indiferentă în mijlocul slujitorilor tăcuţi, înclinat 
rigid în fotoliul său, 

. U mâinile înţepenite pe rezemătoare şi genunchii 
despărțiți, cu ochii lui mari şi congestionaţi clipind cu gravitate, 
ca şi când ar fi fost orbit de vidul acela nobil din mintea lui. 

Babalatchi se dusese să-l vadă pe bătrânul Omar, târziu, 
după-amiază. Nevoia de a manevra cu grijă susceptibilităţile 
vechiului pirat şi de a menaja cu abilitate pornirile violente ale 
Aissei îl absorbea făcându-l să lase la o parte orice alte 
preocupări; îl împiedica să fie mereu prezent pe lângă şeful şi 
protectorul său, ba chiar îi tulburase somnul în ultimele trei 
nopţi, aşa cum soţia lui - un dar din partea lui Lakamba - 
remarcase, nu o singura dată, cu o volubilitate pătrunzătoare şi 
plină de reproş, în ziua în care a părăsit propria sa colibă de 
bambus - aşezată printre celelalte din tabăra lui Lakamba - 
inima s-a strâns de nelinişte şi îndoială în privinţa reuşitei intrigii 
lui. Mergea încet, cu aerul. Său indiferent faţă de locurile în care 
se găsea, ca şi când nu şi-ar fi dat seama că multe priviri 
somnoroase îl urmăreau din toate părţile curții, în timp ce 
înainta către portiţa de la capătul de sus. Această portiţă dădea 
într-o împrejmuire separată în care o casă destul de mare, 
construită din scânduri, fusese pregătită din ordinul lui Lakamba 
pentru găzduirea lui Omar şi a Aissei. Era o locuinţă de un tip 


superior, care fusese destinată consilierului său celui mai 
însemnat - ale cărui calităţi, după cum gândea Lakamba, 
meritau asemenea onoare. Insă după consultările dintre ei în 
luminişul pustiu - când Babalatchi dăduse la iveală planul său - 
amândoi s-au înţeles ca noua casă să fie întrebuințată la început 
pentru a-i adăposti pe Omar şi Aissa, după ce vor fi fost convinşi 
să părăsească aşezarea Rajahului sau după ce vor fi fost răpiți - 
aşa după cum s-ar fi putut să se întâmple. Pe Babalatchi nu l-a 
supărat câtuşi de puţin amânarea mutării sale în casa de 
onoare, pentru că folosirea locuinţei prezenta multe avantaje 
pentru o realizare cât mai liniştită a planurilor sale. Era oarecum 
izolată, având o îngrădire proprie şi această îngrădire comunica, 
de asemenea, cu curtea separată din spatele reşedinţei lui 
Lakamba - un loc rezervat pentru gospodăria femeiască a 
şefului. Singura comunicaţie cu râul avea loc prin curtea mare 
din faţă, întotdeauna plină de oameni înarmaţi şi priviri 
vigilente. În spatele întregului grup de clădiri se întindea terenul 
plat al defrişărilor pentru orezării, care la rândul lui era închis de 
zidul de păduri neatinse, cu lăstărişul atât de des şi de încâlcit 
încât nimic, în afară de glonţ - şi acela tras din imediată 
apropiere - nu putea să pătrundă acolo, pe o bună distanţă. 
Babalatchi se strecură încetişor pe portiţă şi, închizând-o, 
legă cu grijă închizătoarele de trestie. În faţa casei era un petic 
pătrat de pământ bine bătătorit, devenit neted ca asfaltul. Un 
trunchi mare, proptit, un gigant lăsat intenţionat acolo în timpul 
lucrărilor de defrişare, se ridica în spaţiul limpede ca un 
baldachin de ramuri noduroase şi frunze groase şi întunecate. 
La dreapta - şi la mică distanţă de casa mare - o colibă mică de 
trestie, acoperită cu rogojini, fusese ridicată anume pentru 
înlesnirea lui Omar căruia, fiind orb şi infirm, îi venea greu să 
urce podeţul de scânduri ce ducea la locuinţa cea mare, clădită 
pe stâlpi scurţi şi cu o verandă neacoperită, în imediata 
apropiere a trunchiului de copac şi în faţa intrării colibei, focul 
gospodăriei îşi scăpăra tăciunii în mijlocul unui cerc mai larg de 
cenuşă albă. O femeie bătrână - o oarecare rudă umilă a uneia 
dintre nevestele lui Lakamba, care fusese rânduită s-o 
servească pe Aissa - ghemuită pe călcâie în faţa focului, îşi 
ridică ochii înceţoşaţi ca să se uite cu indiferenţă la Babalatchi, 
pe când acesta înainta repede prin curte. Babalatchi cuprinse 
curtea cu o privire pătrunzătoare a singurului său ochi şi, fără să 


se uite în jos la bătrână, murmură o întrebare, în tăcere, femeia 
întinse un braţ tremurător şi uscat către colibă. Babalatchi făcu 
câţiva paşi spre intrare, însă se opri afară în soare: 

— O! tuan Omar, Omar besar. Sunt eu, Babalatchi! 

Dinăuntrul colibei se auzi un geamăt uşor, o tuse. Şi un 
mormăit nedesluşit în tonurile întrerupte ale unui plâns slab. 
Incurajat de jalnicele semne de viaţă din colibă, Babalatchi intră 
şi, după un timp, ieşi conducându-l cu mare luare-aminte pe 
orbul Omar, care îl urma ţinându-şi amândouă mâinile sprijinite 
pe umerii lui. Sub copac se găsea un scaun rudimentar şi 
Babalatchi îl conduse acolo pe bătrânul său şef, care se aşeză 
cu un oftat de uşurare şi se rezemă obosit de trunchiul scorţos. 
Razele soarelui care apunea, pătrunzând pe sub crengile întinse, 
rămâneau fixate asupra personajului acestuia îmbrăcat în alb, 
stând cu capul înclinat pe spate într-o postură de demnitate 
gravă, asupra mâinilor subţiri care se mişcau neliniştite şi 
asupra feţei lipsite de expresie, cu pleoapele căzute pe globurile 
distruse ale ochilor. O faţă cu imobilitatea unei figuri de ghips 
îngălbenită de vreme. 

— Soarele este aproape de asfinţit? întrebă Omar cu o 
voce plictisită. 

— Foarte aproape, răspunse Babalatchi. 

— Unde mă aflu? De ce am fost luat din locul pe care îl 
ştiam, unde eu, orb, puteam să mă mişc fără teamă. Este 
întocmai ca noaptea neagră pentru cei care văd. Şi soarele este 
aproape să apună şi eu nu i-am auzit paşii de azi-dimineaţă. De 
două ori o mână străină mi-a dat astăzi mâncarea. De ce? De 
ce? Unde este ea? 

— E în apropiere, spuse Babalatchi. 

— Şi el? continuă Omar, cu o bruscă asprime şi cu o voce 
alterată. Unde este el? Nu-i aici. Nu-i aici! repetă, întorcând 
capul într-o parte şi în alta ca şi cum ar fi încercat să vadă ceva. 

— Nu! Acum nu este aici, spuse Babalatchi ca să-l 
liniştească. Apoi, după o pauză, adăugă cu voce scăzută: Insă o 
să se-ntoarcă în curând. 

— O să se întoarcă. O, vicleanul! O să se întoarcă? L-am 
blestemat de trei ori, exclamă Omar, cu o uşoară violenţă. 

— Ei este blestemat, fără îndoială, consimţi Babalatchi 
împăciuitor - şi totuşi în curând va fi aici. 


— Tu eşti şiret şi n-ai credinţă. Ţi-am dat mărire. Erai noroi 
sub picioarele mele - chiar mai puţin decât noroiul, spuse Omar 
cu glas tare şi tremurând. 

— Am luptat alături de dumneata de multe ori, răspunse 
Babalatchi cu calm. 

— De ce a venit? continuă Omar. Tu l-ai trimis? De cea 
venit să-mi murdărească aerul pe care îl respir - să-şi râdă de 
soarta mea - să-i otrăvească ei sufletul şi să-i fure trupul? Ea şi- 
a împietrit inima faţă de mine. Împietrită şi fără milă şi ascunsă 
ca stâncile de sub o mare liniştită care sfarmă o corabie. Răsuflă 
adâne, se luptă cu mânia sa, apoi brusc forţele îl părăsiră. Mi-a 
fost foame, continuă el pe un ton plângăreţ - adeseori am fost 
foarte flămând - şi mi-a fost frig şi am fost lăsat în părăsire, şi 
nimeni lângă mine. Ea m-a uitat adesea - şi feciorii mei sunt 
morţi şi omul acesta este un necredincios şi un câine. De cea 
venit? l-ai arătat tu drumul? 

— A găsit el singur drumul, o, şef al celor viteji, spuse 
Babalatchi cu tristeţe. Numai că eu văd o cale pentru 
distrugerea lui şi pentru propria noastră mărire. Şi dacă am 
văzut bine, atunci dumneata nu vei mai suferi niciodată de 
foame. Atunci va fi pace pentru noi şi măreție şi bogății. 

— Ca mâine am să mor, murmură Omar eu amărăciune. 

— Cine ştie? Aceste lucruri au fost scrise încă de la 
începutul lumii, şopti Babalatchi, gânditor. 

— Nu-l lăsa să vină îndărăt, exclamă Omar. 

— Nici el nu poate scăpa de soarta lui, continuă 
Babalatchi. Va veni îndărăt şi puterea oamenilor pe care îi urâm, 
dumneata şi cu mine, se va sfărâma şi va deveni praf în mâinile 
noastre. Apoi adăugă cu entuziasm: se vor lupta între ei şi vor 
pieri amândoi. 

— Şi tu vei vedea toate acestea, în timp ce eu... 

— Adevărat! murmură Babalatchi, cu părere de rău. 

Pentru dumneata viaţa este întuneric. 

— Nu! Flacără! exclamă bătrânul arab, ridicându-se pe 
jumătate şi căzând înapoi pe scaun. Flacără a acelei ultime zile! 
O văd încă - ultimul lucru pe care l-am văzut. Şi aud zgomotul 
pământului crăpat - când au murit cu toţii. Şi eu trăiesc ca să fiu 
jucăria unui viclean, adăugă el cu o iritare lipsită de logică. 

— Dumneata eşti încă stăpânul meu, spuse Babalatchi, cu 
umilinţă. Dumneata eşti foarte înţelept - şi cu această 


înţelepciune a dumitale îi vei vorbi lui Syed Abdulla când va veni 
aici, îi vei vorbi după cum te-am sfătuit eu, slujitorul dumitale, 
omul care a luptat mulţi ani la dreapta dumitale. Am auzit de la 
un trimis că Syed Abdulla vine la noapte, poate târziu, pentru că 
lucrurile acelea trebuie să fie făcute în taină, ca nu cumva omul 
alb, negustorul din susul râului, să afle despre ele. Insă el va 
veni aici. | s-a înmânat lui Lakamba o scrisoare. În ea Syed 
Abdulla îi spune că va pleca de pe corabia sa, care este 
ancorată în afara râului, astăzi, la ora amiezii va fi aici înainte de 
zorii zilei, dacă aşa e vrerea lui Alah, Vorbea ţinându-şi privirile 
în jos şi nu şi-a dat seama de prezenţa Aissei până când nu şi-a 
înălţat capul; atunci încetă să mai vorbească. Aissa se apropiase 
atât de încetişor, încât nici Omar nu-i auzise paşii şi acum stătea 
uitându-se la ei cu priviri tulburi şi gura întredeschisă, ca şi când 
ar fi fost gata să vorbească; la gestul rugător al lui Babalatchi, 
rămase însă tăcută. Omar şedea absorbit în gânduri. 

— Ai, Ai! Chiar aşa! spuse în oele din urmă cu o voce 
slabă. Trebuie să spun ceea ce gândeşti tu, Babalatchi! Să-i 
spun să se încreadă în omul alb! Nu înţeleg. Sunt bătrân şi orb şi 
slăbit. Nu înţeleg. Îmi este frig, continuă el cu o voce mai 
scăzută, mişcându-şi neliniştit umerii. Se opri, apoi continuă 
dezorientat, în şoapte slabe: Sunt fii de vrăjitoare şi tatăl lor 
este Satan cel de piatră. Fii de vrăjitoare! Fii de vrăjitoare! După 
o scurtă tăcere întrebă dintr-o dată cu o voce mai hotărî ta: Câţi 
oameni albi se găsesc aici, făţamicule? 

— Sunt doi. Doi oameni albi, care se vor lupta între ei, 
răspunse Babalatchi, cu grabă. 

— Şi ci ţi vor mai rămâne apoi? Câţi? Spune-mi tu care 
eşti înţelept. 

— Căderea unui duşman este consolarea celor nefericiţi, 
răspunse Babalatchi cu hotărâre. Duşmani se ivesc pe fiecare 
mare: Numai înţelepciunea Celui Prea înalt le cunoaşte numărul 
- dar să ştii că unii dintre ei suferă. 

— Spune-mi, Babalatchi, vor muri? Vor muri amândoi? 
întrebă Omar cu o bruscă nelinişte. 

Aissa făcu o mişcare. Babalatchi ridică o mână şi îi făcu 
semn să stea liniştită. 

— Desigur că vor muri, spuse el cu tărie, uitându-se la fată 
cu o privire neclintită. 


— Ai, că! Să moară însă curând! Aşa ca să-mi pot trece 
mâinile peste feţele lor atunci când Alah le va înţepeni. 

— Dacă aceasta va fi soarta lor şi a dumitale, răspunse 
Babalatchi, fără şovăială. Dumnezeu e mare. 

Un violent acces de tuse îl încovoie pe Omar, care se 
clătină într-o parte şi în alta, trăgându-şi cu greu răsuflarea şi 
gemând, în timp ce Babalatchi şi fata se uitau la el în tăcere. 
Apoi se rezemă din nott de copac, epuizat. 

— Sunt singur, sunt singur, se văită slab, bâjbâind în jur cu 
mâini tremurătoare. Este cineva lângă mine? Este cineva? Mi-e 
frică de locul ăsta străin. 

— Sunt lângă dumneata, o, căpetenie a celor viteji, spuse 
Babalatchi, atingându-i uşor umărul. Mereu lângă dumneata ca 
în zilele când am fost amândoi tineri, ca în zilele în care 
amândoi tineam arme în mâinile noastre. 

— A existat vreodată vreo astfel de armă, Babalatchi? 
întrebă Omar, cu brutalitate. Am uitat. Şi acum când mor, nu va 
mai rămâne în urma mea nici un bărbat. Nici un bărbat 
neînfricat care să vorbească despre vitejia tatălui său. A fost o 
femeie! O femeie! Şi ea m-a părăsit pentru un câine 
necredincios. Mâna Celui Milostiv a căzut greu deasupra capului 
meu. Oh! Ce nenorocire pe mine! O, ce ruşine pe mine! 

Se potoli după un timp şi întrebă liniştit: 

— A apus soarele, Babalatchi? 

— S-a lăsat în jos până la cel mai înalt copac pe care îl pot 
vedea de aici, răspunse Babalatchi. 

— E timpul de rugăciune, spuse Omar încercând să se 
ridice. 

Îndatoritor, Babalatchi îl ajută pe bătrânul său şef să se 
ridice şi porniră amândoi încet către colibă. Omar aşteptă afară 
în timp ce Babalatchi intră în colibă şi ieşi imediat târând după 
el covorul de rugăciune al bătrânului arab. Turnă, dintr-un vas 
de alamă, apa iertării de păcate, pe mâinile întinse ale lui Omar 
şi îl ajută să se aşeze în genunchi, pentru că venerabilul tâlhar 
era mult prea slab pentru a fi în stare să îngenuncheze singur. 
Apoi, pe când Omar rostea cu voce monotonă primele cuvinte 
alo rugăciunii şi făcea prima înclinare către oraşul Sfânt, 
Babalatchi se îndreptă fără zgomot spre Aissa, care nu se 
mişcase în tot acest timp. 


Aissa se uita fix la înțeleptul cu un singur ochi, care se 
apropia de ea încet şi cu o atitudine plină de respect. Un 
moment se priviră unul pe altul în tăcere. Babalatchi părea 
stânjenit. Cu o mişcare bruscă şi rapidă ea îi prinse braţul şi cu 
cealaltă mână arătă către discul roşu care, în coborâre, 
strălucea fără raze prin ceţurile plutitoare ale serii. 

— Al treilea apus! Ultimul! Şi el nu-i aici, şopti ea. Ce ai 
făcut, omule fără credinţă? Ce ai făcut? 

— Crede-mă că mi-am ţinut cu vântul, murmură 
Babalatchi cu seriozitate. In dimineaţa asta Bulangi a plecat cu o 
canoe să-l caute. Este un om ciudat, dar e prietenul nostru şi îl 
va urmări şi îl va ţine sub observaţie, fără să fie văzut. La al 
treilea ceas al zilei am trimis o altă canoe cu patru vâslaşi. Astfel 
că într-adevăr omul după care tânjeşti, o, fiică a lui Omar! poate 
ve, ni oricând îi place. 

— Dainu este aici! L-am aşteptat ieri. Şi astăzi! 

Mâine mă duc eu. 

— Numai moartă! murmură Babalatchi către sine însuşi. Şi 
te îndoieşti de puterea ta, continuă cu un glas mai ridicat - tu 
care pentru el eşti mai frumoasă decât o hurie din al şaptelea 
cer? Este sclavul tău. 

— Uneori un sclav fuge, spuse ea posomorită, şi atunci 
stăpânul trebuie să se ducă să-l caute. 

— Şi tu vrei să trăieşti şi să mori cerşetoare? întrebă 
Babalatchi cu nerăbdare. 

— Nu-mi pasă, exclamă ea, frângându-şi mâinile; şi 
pupilele n gre ale ochilor ei larg deschişi săgetau sălbatic, de 
colo până colo, ca păsările de mare înaintea furtunii. 

— Sst! Sst! şuieră Babalatchi, cu o privire către Omar. 
Crezi, fată, că el însuşi ar trăi ca un cerşetor, chiar cu tine 
alături? 

— El este un om mare, răspunse ea cu ardoare. Şi vă 
dispreţuieşte pe toţi! Vă disprețuiește pe toţi! El este într-adevăr 
bărbat! 

— Tu eşti cea mai în măsură să ştii acest lucru, murmură 
Babalatchi cu un zâmbet fugar - dar ţine minte, femeie cu inimă 
tare, că pentru a-l ţine înlănţuit trebuie să fii pentru el ca marea 
pentru un om însetat - o tortură care nu încetează niciodată şi o 
nebunie. 


Se opri din vorbă şi amândoi rămaseră tăcuţi, uitându-se 
în pământ şi, un timp, nu se mai auzi nimic în afară de 
trosniturile focului şi de intonaţiile lui Omar, glorificându-l pe 
Dumnezeu - Dumnezeul său şi credinţa, credinţa sa. Apoi 
Babalatchi îşi înălţă capul şi păru să asculte cu simţurile 
încordate la tumultul de voci din curtea mare. Zgomotul confuz 
se aduna în strigăte distincte, luneca apoi într-un mare tumult 
de voci, pierzându-se, pentru a reîncepe şi a deveni din ce în ce 
mai tare, încetând apoi din nou, brusc; şi în acele scurte pauze, 
vociferările ascuţite ale femeilor se ridicau, ca scăpate de sub o 
piedică, către cerul liniştit. Aissa şi Babalatchi dădură să se 
mişte, însă acesta din urmă prinse la rândul său mâna fetei şi o 
reţinu cu o strângere puternică. 

— Aşteaptă! şopti el. 

Uşa mică din palisada puternică prin care terenul lui 
Lakamba era separat de împrejmuirea lui Omar zbură în lături 
cu repeziciune şi prinţul exilat apăru cu o mână tulburată, 
ţinând în mână o sabie scurtă, fără teacă. Turbanul îi era pe 
jumătate desfăcut şi o fâşie din el se târa pe pământ, în urma 
lui. Jacheta îi era descheiată. Răsuflă adâne pentru un moment, 
înainte de a vorbi. 

— A venit în barca lui Bulangi, spuse el, şi a mers liniştit 
până când a ajuns în faţa mea; atunci l-a apucat furia fără rost a 
oamenilor albi şi a sărit la mine. Am fost într-o mare primejdie, 
continuă ambițiosul om nobil pe un ton supărat. Auzi tu asta, 
Babalatchi? Acest mâncător de carne de porc a încercat să mă 
lovească în faţă cu pumnul său necurat. A încercat să treacă 
prin casa mea. 

Acum îl ţin şase oameni. 

O nouă izbucnire de ţipete întrerupse vorbele lui Lakamba. 
Voci mânioase strigau: „Ţine-l! Doboară-l! Dă-i la cap!”. Apoi 
strigătele încetară dintr-o dată şi complet, ca şi când ar fi fost 
gâtuite de o mână puternică şi, după o secundă de 
surprinzătoare tăcere, se auzi numai vocea lui Willems urlând 
blesteme în malaieză, olandeză şi engleză. 

— Ascultă, spuse Lakamba cu buze tremurătoare, îl 
blestemă pe propriul său Dumnezeu. Vorbele sale sunt ca furia 
unui câine turbat. Putem să-l ţinem noi aşa tot timpul? Trebuie 
să fie ucis! 


— Prostul! murmură Babalatchi, uitându-se la Aissa, care 
stătea cu dinţii strânşi, cu ochi seânteietori şi nările dilatate, 
supunându-se încă mâinii lui, care o reţinea. Este a treia zi şi mi- 
am ţinut promisiunea, îi spuse el, vorbind cu voce scăzută. Ţine 
minte, adăugă prevenitor - ca marea pentru cel însetat! Şi 
acum, spuse el tare, dându-i drumul şi păşind înapoi, du-te, fiică 
neînfricată, du-te! 

Ca o săgeată, iute şi tăcută, Aissa îşi luă zborul în josul 
împrejmuirii şi dispăru prin poarta care dădea în curte. Lakamba 
şi Babalatchi se uitau după ea. Auziră tumultul reînnoit, vocea 
clară a fetei strigând: „Daţi-i drumul!”. Apoi, după o pauză în 
zarva de acolo, nu mai mare decât jumătate din clipa unei 
răsuflări, numele Aissei răsună într-un strigăt puternic, disonant 
şi pătrunzător, la auzul căruia un fior îi trecu pe amândoi. 
Bătrânul Omar se prăbuşise pe covorul său şi gemea slab. 
Lakamba privea cu un dispreţ întunecat în direcţia de unde 
venise sunetul neomenesc. Babalatchi însă, simulând un 
zâmbet, îl împinse pe distinsul său protector prin poarta mică 
din palisadă, îl urmă şi o închise repede. 

Femeia bătrână, care în cea mai mare parte din acest 
timp stătuse în genunchi la foc, se ridică acum, se uită cu teamă 
de jur împrejur şi se ghemui, ascunzându-se îndărătul copacului. 
Poarta de la curtea mare zbură în lături cu o trosnitură puternică 
în urma unei lovituri furioase de picior, şi Willems se ivi purtând- 
o pe Aissa în braţe. Goni prin curtea mică asemenea unei 
furtuni, ţinând strâns la piept fata cu braţele încolăcite în jurul 
gâtului lui, cu capul atârnând pe spate, cu ochii închişi, şi cu 
părul despletit aproape atingând pământul. Apărură o secundă 
în lumina focului, apoi, eu paşi imenşi, se năpusti în sus pe 
podeţ şi dispăru cu povara sa prin intrarea casei celei mari. 

Înăuntrul şi în afara micii curţi domnea liniştea. Omar 
şedea sprijinindu-se în cot, faţa lui înspăimântată, cu ochii 
închişi, dându-i aspectul unui om chinuit de un coşmar. 

— Ce se întâmplă? Ajutor! Ajutaţi-mă să mă ridic! striga el 
stins. 

Bătrâna vrăjitoare şedea ghemuită în umbră, privind cu 
ochi întunecaţi către intrarea casei şi nu luă în seamă strigătul 
lui. Omar ascultă câtva timp, apoi braţul i se muie şi, cu un oftat 
adine de descurajare, se lăsă să cadă pe covor. 


Ramurile copacului se aplecau şi tremurau în bătaia 
nestatornică a unui vânt uşor. O frunză se lăsă fluturând în jos 
de pe vreo ramură înaltă şi se aşeză pe pământ nemişcată, ca şi 
cum s-ar fi culcat pentru totdeauna, în lumina focului; însă 
curând se agită, apoi, dintr-o dată, se înălţă şi zbură, învărtindu- 
se şi răsueindu-se în faţa suflului brizei înmiresmate, purtată 
fără speranţă în noaptea întunecată care se întinsese deasupra 
ținutului. 

II 

PÂNĂ LA VÂRSTA de patruzeci de ani, Abdulla urmase 
căile Dumnezeului său. Fiu al bogatului Syed Selim ben Sali, 
marele negustor mahomedan din Strâmtori, a plecat la vârsta 
de şaptesprezece ani în prima sa expediţie comercială, ea 
reprezentant al tatălui său, pe o corabie cu pelerini, închiriată 
de bogatul arab ca să transporte un grup de credincioşi malaiezi 
la Sfântul Monmânt. Asta se întâmpla în zilele când vapoarele cu 
aburi nu pătrunseseră încă în mările acelea, sau, cel puţin, nu în 
asemenea măsură ca acum. Călătoria a fost lungă şi ochii 
tânărului erau întotdeauna deschişi la minunile din multe ţări. 
Alah a hotărât că soarta lui era să devină pelerin foarte devreme 
în viaţă. Aceasta era o mare favoare din partea Cerului şi nu ar 
fi putut să fie acordată unui om care să o preţuiască mai mult 
sau care să se facă mai demn de ea prin neclintita cucernicie a 
inimii sale şi prin comportarea religioasă solemnă. Mai târziu 
deveni limpede că în cartea destinului său sta scrisă o viaţă de 
călător. Vizită Bombayul şi Calcutta, aruncă o privire în golful 
IVr. Sic. Contemplă la timpul cuvenit coastele înalte şi pustii ale 
Canalului de Suez. Şi aici se limitară călătoriile lui către apus. La 
virata de douăzeci şi şapte de ani, soarta care i-a fost hărăzită a 
hotărât ca el să se reîntoarcă la Strâmtori şi să preia din mâinile 
tatălui său muribund ramurile unui comerţ care îşi întindea firele 
asupra întregului arhipelag: de la Sumatra la Noua Guinee, de la 
Batavia la Palawan. Foarte curând, abilitatea sa, voinţa sa 
neclintită - până la încăpățânare - înţelepciunea lui, superioară 
vârstei, l-a făcut să fie recunoscut ca şef al unei familii ai cărei 
membri şi rubedenii se găseau răspândite în toate părţile acelor 
mări. Un unchi aici, un frate acolo; un socru în Batavia, altul în 
Palembang; soţi ai numeroaselor sale surori; veri nenumărați 
risipiţi la nord, la sud, la est şi la vest - oriunde se făcea comerţ; 
marea familie se întindea ca o plasă peste insule. Împrumutau 


bani prinților, influenţau întrunirile de consilii, înfruntau - dacă 
era nevoie - cu o cutezanţă potolită conducătorii albi care ţineau 
uscatul şi marea sub ascuţişul săbiilor; şi toţi purtau mare 
respect lui Abdulla, ascultau de sfaturile lui, urmau planurile lui 
- pentru că era înţelept, cucernic şi norocos. 

Se purta cu umilinţa potrivită unui credincios, care 
niciodată nu uita, nici pentru un moment din viaţa sa de veghe, 
că el este un slujitor al Celui Preaînalt. Era foarte milostiv, 
pentru că omul milostiv este prietenul lui Alah şi, când pleca de 
acasă - o casă zidită din piatră, chiar alături de oraşul Penang - 
pe drumul spre depozitele sale din port, trebuia adeseori să-şi 
smulgă cu iuţeală mâna de sub buzele unor oameni de aceeaşi 
rasă şi de aceeaşi credinţă; şi adeseori trebuia să murmure 
cuvinte de dezaprobare sau chiar să-i mustre cu asprime pe acei 
care încercau să-i atingă genunchii eu vârfurile degetelor, în 
chip de recunoştinţă sau de rugăminte. Era foarte chipeş şi îşi 
purta capul mic cu fală, dar cu o reţinută gravitate. Fruntea sa 
mândră, nasul drept, îngust, faţa întunecată, cu trăsături delicat 
cizelate îi dădeau o înfăţişare aristocratică, care punea în lumină 
descendența sa pură. Barba îi era tăiată scurt şi în formă ovală. 
Ochii mari şi căprui aveau o privire de o blândeţe statornică, 
dezminţită însă de expresia gurii cu buze subţiri. Infăţişarea îi 
era senină. Avea încredere în prosperitatea sa pe care nimic nu 
o putea zdruncina. 

Fără odihnă, asemenea întregului său neam, foarte rar se 
oprea mai multe zile în şir în casa sa splendidă din Penang. 
Proprietar de vase, se găsea adesea la bordul unuia sau altuia 
din ele, traversând în toate direcţiile zona în care îşi desfăşura 
activitatea. În fiecare port avea o gospodărie - a sa proprie sau 
a lui ei rude - care să salute venirea lui cu o bucurie manifestată 
din plin. În fiecare port se găseau bărbaţi bogaţi şi cu trecere, 
nerăbdători să-l vadă, erau afaceri de discutat, erau scrisori 
importante de citit: o imensă corespondenţă, închisă în plicuri 
de mătase - o corespondenţă care nu avea nimic de-a face cu 
necredincioşii de la oficiul poştal colonial, ajungea în mâinile 
sale pe căi ocolite şi totuşi sigure. Era lăsată pentru el de 
oameni taciturni din vasele indigene de comerţ sau îi era 
înmânată, cu adinei temenele, de oameni obosiţi şi purtând 
urmele călătoriei, care se retrăgeau din faţa sa rugându-l pe 
Allah să binecuvânteze pe cel care în mod generos împărțea 


recompense deosebite. Şi veştile erau întotdeauna bune şi toate 
încercările sale reuşeau mereu, iar în urechi îi răsuna întruna un 
cor de admiraţie, de mulţumire şi de umile rugăminţi. 

Era un om norocos. Şi fericirea sa era atât de completă 
încât spiritele bune, care orânduiseră stelele la naşterea sa, nu 
au neglijat - printr-un rafinament neobişnuit la nişte făpturi atât 
de primitive - să-l înzestreze cu o dorinţa greu de realizat şi cu 
un inamic greu de învins. Invidia pe succesele politice şi 
comerciale ale lui Lingard şi dorinţa de a obţine în orice chip 
avantaje asupra lui deveniră mania lui Abdulla, miezul 
interesului vieţii sale, sarea existenţei sale. 

In ultimele câteva luni primise scrisori misterioase din 
Sambir, îndemnându-l la o acţiune hotărâtoare. Descoperise râul 
cu câţiva ani în urmă, şi ancorase de mai multe ori în afara 
acestui estuar unde râul Pantai, care curgea repede până în acel 
loc, părea că ezită, răspândindu-se încet peste terenuri joase, 
înainte de a se vărsa uşor prin douăzeci de guri 'ântr-un labirint 
de mlaştini, ibancuri de nisip şi şiruri de stânci, în marea care îl 
aştepta. Abdulla u încercase totuşi niciodată intrarea în râu 
pentru că menilor din rasa lui, deşi călători curajoşi şi 
aventuroşi, 1 „; lipsea adevăratul instinct marinăresc şi le era 
mul Mii nu naufragieze. Nu suporta ideca că Rajah Lăut putea să 
s' laude că Abdulla Bi n Selim, ca şi alţi bărbaţi mai puţin 
importanţi, au dat greş când au încercat ă-i smulgă secretul. 
Intre timp, el trimise răspunsuri încurajatoare prietenilor mai 
puţin însemnați din Sambir; i rămase în aşteptarea momentului 
oportun, cu certitudinea calmă a unui triumf final. 

Acesta era omul pe care Lakamba şi Babalatchi aşteplau 
să-l vadă pentru prima oară în noaptea întoarcerii lui Willems la 
Aissa. Babalatchi, care se chinuise trei zile de teamă că s-a 
supraestimat în micul său complot, umţindu-se acum sigur de 
omul său alb, avea inima uşoară şi arăta fei'icit în timp ce 
supraveghea preparativele din curte, pentru primirea lui 
Abdulla. La jumătatea drumului dintre casa lui Lakamba şi râu, o 
grămadă de lemne uscate a fost pregătită, ca să i se dea foc eu 
o torţă în momentul debarcării lui Abdulla. Între debarcader şi 
casă fusese aşezat, în formă de semicerc, un rând de rame 
joase de bambus şi pe ele se îmgrămădiseră toate covoarele şi 
pernele gospodăriei lui Lakamba. Se hotărâse că primirea 
trebuia să aibă loc în aer liber, şi trebuia să arate impresionantă 


prin marele număr al partizanilor care, îmbrăcaţi curat, în alb, cu 
sarongurile lor roşii strânse în jurul pieptului, cu satirul într-o 
parte şi lancea în mână, se mişcau prin curte sau se adunau în 
grupuri mici, discutând cu zel despre ceremonia care urma să 
aibă loc. 

Două focuri mai mici ardeau luminos la marginea apei, la 
fiecare capăt al debarcaderului. O grămadă mică de torţe de 
răşină era aşezată lângă fiecare foc şi, între ele, Babalatchi se 
învârtea încoace şi încolo, oprindu-se adesea cu faţa către râu, 
ţinându-şi capul plecat într-o parte şi ascultând sunetele care 
veneau din întunericul de pe apă. Nu era lună şi noaptea era 
foarte limpede; în înaltul cerului însă, în timpul după-amiezei, 
briza expirase în câteva adieri schimbătoare, iar ceața stătea 
acum suspendată, îndesându-se deasupra suprafeţei lucioase a 
Pantaiului, şi se lipea de țărm, ascunzând vederii mijlocul râului. 

Un strigăt în ceaţă - apoi altul - şi, înainte ca Babalatchi 
să poată răspunde, două canoe mici pătrunseră până la 
debarcader şi doi dintre principalii cetăţeni ai Sambirului, David 
Sahamin şi Hannet Bahassoen, care fuseseră în mod 
confidenţial invitaţi să-l întâlnească pe Abdulla, păşiră pe uscat 
repede şi, după ce-l salutară pe Babalatchi, porniră prin curţile 
întunecate către locuinţă. Mica agitaţie cauzată de sosirea lor se 
linişti în curând şi o altă oră se scurse cu încetineală, în timp ce 
Babalatchi umbla în sus şi în jos între focuri, devenind mai 
neliniştit cu fiecare clipă care trecea. 

În sfârşit se auzi un strigăt de salut din josul râului. La o 
chemare a lui Babalatchi oamenii alergară la mal şi, smulgând 
torţele, le introduseră în foc, apoi le agitară deasupra capetelor 
până ce izbucniră flăcări din ele. Fumul se ridica în şuviţe groase 
şi răsucite şi atâroa în nori roşietici deasupra flăcărilor 
strălucitoare care luminau curtea şi ajungeau până pe apă, 
dezvăluind trei canoe lungi, manevrate de numeroşi vi-slaşi, 
rămase puţin mai în larg; oamenii din ele, ridicând cu mişcări 
uşoare lopeţile în sus şi afundându-le apoi în apă, ţineaţi flotila 
în nemişcare în mijlocul curentului puternic, exact în faţa 
debarcaderului. Un bărbat se ridică în barca cea mai mare şi 
strigă: 

— Syed Abdulla Ben Selim este aici! 

Babalatchi răspunse tare pe un ton ferm: 

— Alah bucură inimile noastre! Veniţi la țărm! 


Abdulla debarcă primul, menţinându-şi echilibrul cu 
ajutorul mâinii întinse de Babalatchi. În momentul scurt al 
trecerii din barcă la țărm, cei doi schimbară la iuţeală priviri 
ascuţite şi câteva cuvinte. 

— Cine eşti dumneata? 

— Babalatchi. Prietenul lui Omar. Protejatul lui Lakamba. 

— Dumneata ai scris? 

— Cuvintele mele au fost scrise, o, milostive! 

Şi apoi Abdulla porni cu faţa liniştită printre cele două 
şiruri de bărbaţi care ţineau torţele, şi-l întâlni pe Lakamba în 
faţa focului cel mare, care trosnea şi arunca flăcări orbitoare. 
Pentru un moment statură cu oâinile şi rân. Se, invocând pacea 
asupra capului fiecăruia dintre ei, apoi Lakamba, ţinându-l încă 
pe cinstitul oaspete de mână, îl conduse în jurul focului, la locul 
ce-i fusese destinat. Babalatchi se ţinea aproape de protectorul 
său. Abdulla era întovărăşit de doi arabi. El, ea şi însoțitorii săi, 
era îmbrăcat într-o robă de muselină albă scrobită, care cădea 
în falduri drepte de la gât în jos. În faţă, până la jumătate, era 
închisă cu un rând des de nasturi mici de aur, iar în jurul mânecii 
strânse avea un şiret subţire de dantelă aurie. Pe capul ras 
purta o calotă mică din rafie împletită. Era încălţat, pe piciorul 
gol, cu papuci de lac. Un şirag de mătănii cu boabe grele de 
lemn atâma înfăşurat pe încheietura mâinii drepte. Se aşeză 
încet la locul de onoare şi, lăsând să-i cadă papucii, îşi strânse 
picioarele sub el, în mod cuviincios. 

Sfatul astfel improvizat era aranjat într-un larg semicerc, 
punctul său cel mai îndepărtat de foc - cam la zece yarzi - fiind 
în acelaşi timp cel mai apropiat de locuinţa lui Lakamba. De 
îndată ce principalele personaje au luat loc, veranda casei se 
umplu în linişte de formele înfăşurate în voaluri ale femeilor care 
îi aparţineau lui Lakamba. Se îngrămădiră strâns lângă 
balustradă, uitându-se în jos şi şoptind încet. Dedesubt, câtva 
timp continuă schimbul formal de complimente între Lakamba şi 
Abdulla, care şedeau unul lângă altul. Babalatchi se aşezase 
umil la picioarele protectorului său, neavând altceva în afară de 
o rogojină subţire între el şi pământul tare. 

Apoi se făcu o pauză. Abdulla se uită în jur parcă 
aşteptând ceva şi, după puţin, Babalatchi, care stătuse foarte 
liniştit, într-o atitudine gânditoare, păru să se deştepte cu un 
efort şi începu să vorbească pe un ton blând şi convingător. 


Descrise într-un stil curgător primele începuturi ale Sambirului, 
disputa dintre actualul conducător, Patalolo, cu sultanul din Koti, 
tulburările care au urmat, sfârşind cu răzvrătirea coloniştilor 
Bugis, sub conducerea lui Lakamba. Pe când povestea, se 
întorcea din când în când către Sahamin şi Bahassoen, care 
şedeau ascultând cu nesat şi confirmând cu câte un „Betul! 
Betul!” Adevărat! Adevărat! rostit cu o înfocare reţinută. 

Înflăcărându-se, pe măsură ce subiectul povestirii sale 
înainta, Babalatchi continuă să relateze faptele legate de 
acţiunea lui Lingard în perioada critică a acestor neînţelegeri 
interne. Vorbea cu o voee încă reţinută, însă cu o crescândă 
expresie de indignare. Cine era în definitiv acest om cu aspect 
fioros, ca să ţină toată lumea în afara acestui ţinut, izolându-i pe 
ei? Constituia el un guvern? Cine l-a făcut pe el conducător? A 
pus stăpânire pe sufletul lui Patalolo şi i-a asprit inima, i-a pus în 
gură vorbe tăioase şi a făcut ca mâna lui să lovească în dreapta 
şi în stânga. Acest necredincios îl ţine pe credincios la cheremul 
dominaţiei lui nejuste. Ei erau forţaţi să facă comerţ cu el, să 
accepte mărfurile pe care el voia să le dea şi să se mulţumească 
cu creditele pe care el le acorda. Şi le storcea plata în fiecare 
an... 

— Foarte adevărat! exclamară Sahanim şi Behassoen, în 
acelaşi timp. 

Babalatchi îi privi aprobator şi se întoarse spre Abdulla. 

— Ascultă pe aceşti oameni, o, protector al celor oprimaţi! 
exclamă el. Ce puteam face? Oamenii trebuie să facă comerţ. 
Nu era nimeni altul, mai potrivit. 

Sahanim se ridică, având bastonul în mână şi îi vorbi lui 
Abdulla cu politeţe măsurată, întărindu-şi cuvintele cu gesturile 
solemne ale braţului drept. 

— Aşa este. Ne-am săturat să ne plătim datoriile către 
acest om alb de aici, care este fiul lui Rajah Lanţ. 

Acest alb - profanat fie mormântul mamei sale! - nu se 
mulţumeşte să ne ţină strâns cu cruzime în mâna sa. Vrea chiar 
să ne ducă la moarte. Face negoţ cu dyacii din pădure care nu 
sunt mai buni decât maimuţele. Cumpără de la ei cauciuc şi 
trestie - în timp ce noi murim de foame. Numai eu două zile în 
urmă m-am dus la el şi i-am spus, „tuan Almayer” - exact aşa, 
căci trebuie să vorbim politicos acestui prieten al lui Satan - 
„tuan Almayer, am de vânzare cutare şi cutare mărfuri. Vreţi să 


le cumpăraţi?” Şi el mi-a răspuns într-un fel - pentru că oamenii 
albi nu au nici o idee despre politeţe - mi-a vorbit ca şi cum aş fi 
fost im sclav: „Daoud, eşti un om norocos!” - bagă de seamă, o, 
primule dintre credincioşi, că prin aceste cuvinte el putea 
aducea nenorocirea pe capul. Meu - „Eşti un om norocos, mi-a 
spus, că ai ceva de vânzare în timpurile acestea grele. Adu 
repede mărfurile tale şi ţi le voi primi drept plată a ceea ce îmi 
datorezi din anul trecut!”. A râs şi m-a bătut cu palma pe umăr. 
Fie ca Johannum să aibă parte de el! 

— Ne vom lupta cu el, interveni Bahassoen, cu înfocare. 
Ne vom lupta dacă vom avea ajutor şi un conducător. Tuan 
Abdulla, vrei să vii printre noi? 

Abdulla nu răspunse pe dată. Buzele i se mişcară într-o 
şoaptă care nu se putea auzi şi boabele mătăniilor trecură 
printre degetele lui cu un clinchet sec. Toţi aşteptaţi într-o 
tăcere respectuoasă. 

— Voi veni dacă corabia mea poate intra în râul acesta, 
spuse Abdulla în cele din urmă, cu o voce solemnă. 

— Poate să intre, tuan, exclamă Babalatchi. Este aici un 
om alb, care... 

— AŞ vrea să-l văd pe Omar el Badavi şi pe omul acesta 
alb de care mi-ai scris, întrerupse Abdulla. 

Babalatchi se ridică repede în picioare şi imediat se 
produse o mişcare generală. Femeile de pe verandă se grăbiră 
să intre în casă şi din mulţimea care se ţinea discret la distanţă 
în diferite părţi ale curţii, câţiva oameni se desprinseră şi 
alergară cu braţele pline de uscături pe care le aruncară pe foc. 
Unul dintre ei se apropie la un semn al lui Babalatchi şi, după ce 
primi ordinele acestuia, pomi către poarta mică şi intră în curtea 
lui Omar. În timp ce aşteptau întoarcerea lui Lakamba, Abdulla 
şi Babalatchi vorbeau între ei cu voce scăzută. Sahamin stătea 
de unul singur, mestecând somnoros o foaie de betel, cuo 
mişcare nepăsătoare şi leneşă a fălcilor groase. Bahassoen, cu 
mâna pe mânerul săbiei sale scurte, păşea semet încolo şi 
încoace, în plina lumină a focului, arătând cât se poate de 
războinic şi cutezător şi stârnind invidia şi admiraţia partizanilor 
lui Lakamba, care stăteau în grupuri sau circulau fără zgomot 
prin umbrele curţii. 


Mesagerul care fusese trimis la Omar se întorsese şi 
stătea la distanţă aşteptând să fie luat în seamă. Babalatchi îi 
făcu semn să se apropie. 

— Care sunt vorbele lui? întrebă Babalatchi. 

— Spunea că Syed Abdulla este binevenit, răspunse omul. 

Lakamba îi vorbea încet lui Abdulla, care îl asculta cu 
adânc interes. 

— Am putea avea optzeci de oameni dacă ar fi nevoie, 
spuse el - optzeci de oameni în paisprezece canoe. Singurul 
lucru care ne lipseşte este praful de puşcă... 

— Hai! nu vor fi lupte, intră în vorbă Babalatchi. Va fi de- 
ajims frica pe care o inspiră numele dumitale şi spaima de 
venirea dumitale. 

— Pot aduce şi praf de puşcă, murmură Abdulla cu multă 
nepăsare, numai dacă ar putea să intre corabia mea în acest 
râu, în condiţii sigure. 

— Acolo unde e curaj va fi şi corabia în siguranţă, spuse 
Babalatchi. Acum o să mergem şi o să-i vedem pe Omar el 
Badavi şi pe omul alb pe care il am aici. 

Dintr-o dată ochii întunecaţi ai lui Lakamba se treziră. 

— la seama, tuan Abdulla, spuse el, ia seama! Acest 
necurat om alb se comportă extrem de furios. A fost gata să 
lovească... 

— Imi pun capul că eşti în siguranţă, o, milostivule! 
întrerupse Babalatchi. 

Abdulla se uită de la imul la altul şi uşoara fluturare a unui 
zâmbet trecător tulbură pentru moment expresia 

— Proscrisul din arhipelag sa gravă. Se întoarse către 
Babalatchi şi spuse cu hotărâre: 

— Pe aici, o, înălţător al inimilor noastre! strigă Babalatchi 
cu un respect aferat... Câţiva paşi numai şi il vei vedea pe Omar 
cel viteaz şi pe omul alb, col cu mare putere şi pricepere. Pe 
aici! 

Făcu un semn lui Lakamba să rămână în urmă şi, atingând 
în mod respectuos cotul lui Abdulla, il conduse către poarta de 
la capătul de sus al curţii. Pe când înaintau încet, urmaţi de cei 
doi arabi, continuă să vorbească repede, cu voce scăzută, 
bărbatului nobil care nu privi nici o singură dată spre el, părând 
totuşi că ascultă cu o atenţie binevoitoare. Când se găsiră 


aproape de poartă, Babalatchi înainta şi se opri, privindu-l în 
faţă pe Abdulla, cu mâna pe închizătorile porţii. 

— li vei vedea pe amândoi, spuse el. Tot ce-am spus d: 
spre ei Cote adevărat. Când mi-am dat seama că e înrobii de 
aceea de care ţi-am vorbit, am ştiut că va fi moale în mâinile 
mele ca nămolul din râu. La început, la vorbele mele, mi-a 
răspuns cu înjurături în limba lui, după modul de. A se purta al 
oamenilor albi. Apoi, după ce a ascultat vocea celei pe care o 
iubeşte, a început să şovăie. A şovăit multe zile - prea multe. 
Eu, cunoscându-l bine, l-am făcut pe Omar să se retragă aici 
cu... gospodăria sa. Atunci, acest om roşcovan a umblat trei zile 
turbat ca o panteră neagră înfometată. Şi, în această seară, 
chiar în această seară, a venit. Il am aici. Se găseşte în puterea 
unei femei cu inima neînduplecată. Îl am aici, sfârşi Babalatchi, 
cu un aer triumfător lovind cu mâna marginea de sus a porţii. 

— Asta-i bine, murmură Abdulla. 

— Şi el va îndruma corabia ta şi ne va conduce lupta - 
dacă va fi luptă, continuă Babalatchi. Dacă va fi vreo ucidere - 
să fie el ucigaşul! Trebuie să-i dai arme - o puşcă scurtă care 
trage de mai multe ori. 

— Da, pe Alah! încuviinţă Abdulla, cufundat în gânduri. 

— Şi va trebui să-ţi deschizi mâna, o, tu, primul între cei 
darnici! continuă Babalatchi. Va trebui să satisfaci lăcomia unui 
om alb şi aceea a unei persoane care nu este bărbat şi de aceea 
e avidă de podoabe. 

— Vor fi satisfăcuţi, spuse Abdulla; însă... Şovăi, privind în 
jos spre pământ şi netezindu-şi barba, în timp ce Babalatchi 
aştepta neliniştit, eu gura întredeschisă. După puţin timp, vorbi 
din nou sacadat, în şoapte nedesluşite, aşa că Babalatchi a 
trebuit să-şi apropie de el capul ca să poată prinde cuvintele. 
Da. Insă Omar este fiul unchiului tatălui meu... şi tot ce-i al lui 
ţine de credinţă... în timp ce acest om este un necredincios. Nu 
se cuvine, nu se cuvine deloc. Acest câine nu poate să trăiască 
sub protecţia mea. Penitenţă! Relugiul meu este la Dumnezeul 
meu, mormăi cu repeziciune. Cum poate să trăiască sub ochii 
mei cu această femeie care aparţine credinţei? Ruşine! E o faptă 
cumplită! 

Stinşi repezit şi răsuflă adine, apoi adăugă eu îndoială: 

— Şi după ce acest om va fi săvârşit ceea ce vrem noi, 
cum va trebui să se procedeze cu el? 


Stăteau amândoi alături, gânditori şi tăcuţi, cu privirile 
rătăcind făiă ţintă peste curte. Focul mare ardea cu strălucire, şi 
pete unduitoare de lumină se formau pe pământul negru de la 
picioarele lor, în timp ce fumul, cu mişcări leneşe, se împletea 
încet în văluri lucitoare p între crengile negre ale copacilor. 
Puteau să-l vadă. 

Lakamba, care se întorsese la locul său, stând gârbovit;. | 
i:. Lovii pe perne, şi pe Sahamin, care se ridicase în picioare şi 
părea că îi vorbeşte cu o însufleţire demnă. Bărbaţii, câte doi 
sau trei, ieşeau din umbră la lumină, plimbându-se încet, şi apoi 
treceau din nou în umbră, eu feţele întoarse unul către altul, şi 
braţele mişcându-se în gesturi reţinute. Bahassoen, ţinându-şi 
capul zvârlit cu mândrie pe spate, eu podoabele, broderiile şi 
mânerul săbiei seânteind în lumină, se învârtea continuu 
împrejurul focului, ca o planetă în jurul soarelui. O suflare rece 
de aer umed venea din întunecimea țărmului. Aceasta îi făcu pe 
Abdulla şi pe Babalatchi să tresară şi îi trezi din gânduri. * 1 

— Deschide poarta şi intră, spuse Abdulla. Eşti sigur că 
nu-i nici un pericol? 

— Jur pe viaţa mea că nu, răspunse Babalatchi ridicând 
cercul de trestie. Este complet împăcat şi mulţumit, ca un om 
care a băut apă după mai multe zile de însetare. 

Deschise larg poarta, făcu câţiva paşi mai departe în 
întuneric, apoi reveni brusc. 

— El ne poate fi folositor în multe feluri, îi şopti lui Abdulla, 
care se opri pe dată, văzându-l venind înap; i. 

— O, păcat! O, ispită! oftă Abdulla, abia auzit. S apărea 
noastră este la cel Preaînalt. Pot eţi sa hrăn pe acest 
necredincios pentru totdeauna, pentru totdeauna: adăugă cu 
grabă. 

— Nu, exclamă Babalatchi. Nu! Nu pentru totdeauna 
Numai atâta timp cât slujeşte planurilor noastre. O, tu, cel care 
împărţi darurile lui Alah! Când va veni timpul şi porunca ta... 

Păşi aproape de Abdulla şi mângâie cu o uşoară aii igere 
mâna care atârna cu nepăsare, ţinând mătănii!'. 

— Sunt sclavul tău şi gata să mă jertfesc, murmură el cu o 
voce clară şi respectuoasă în urechea lui Abdulla. Când 
înţelepciunea ta va vorbi, se va putea găsi puţina otravă care nu 
înşală. Cine ştie! 

IV. 


BABALATCHI IL VĂZU pe Abdulla trecând prin intrarea 
joasă şi îngustă în întunecimea colibei lui Omar. Auzi schimbul 
de saluturi uzuale şi vocea gravă a distinsului vizitator 
întrebând: 

— Nici o altă nenorocire nu ţi s-a întâmplat - slavă lui 
Dumnezeu - în afară de pierderea vederii? 

Apoi, dându-şi searna de expresia dezaprobatoare a celor 
doi arabi care-l însoţiseră pe Abdulla, le urmă exemplul şi se 
retrase dincolo de unde se putea auzi. Făcu acest lucru 
împotriva dorinţei lui, deşi îşi dădea seama că, oricum, ce avea 
să se petreacă acolo înăuntru era cu totul dincolo de ceea ce se 
putea controla. Rătăci ne~ hotărât câtva timp şi, în cele din 
urmă, se îndreptă e.1 paşi nepăsători către focul care fusese 
mutat de sub copac mâi aproape de colibă şi puţin în bătaia 
vânt ului. Se aşeză pe călcâie şi, cu un aer preocupat, începu să 
se joace cu tăciunii aprinşi, după cum obişnuia când era absorbit 
de gânduri, retrăgându-şi repede mâna şi scuturând-o deasupra 
capului, când, distrat, îşi frigea degetele. Stând acolo putea să 
audă murmurul convorbirii din colibă şi putea să distingă vocile, 
dar nu şi cuvintele. Abdulla vorbea pe un ton jos şi, din când în 
când, monotonia curgătoare a vocii lui era întreruptă de o 
exclamaţie plângăreaţă, de un geamăt slab sau de un suspin 
tremurat ai bătrânului. Da. Era enervant să nu poţi desluşi clar 
ceea ce îşi spuneau cei doi, gândi Babalatchi, în timp ce se uita 
fix la strălucirea nestatornică a focului. Însă totul va ieşi bine. 
Totul va ieşi bine. Abdulla îi inspira încredere. A corespuns întru 
totul aşteptărilor sale. Din primul moment de când şi-a pus ochii 
pe el, a simţit cu certitudine că acest om - pe care îl ştia numai 
din auzite - era foarte hotărât. Chiar prea hotărât; Poate că mai 
târziu o să vrea să acapareze prea mult. O umbră trecu repede 
pe figura lui Babalatchi. În ajunul împlinirii dorințelor sale, simţi 
gustul amar al picăturii de îndoială, care este amestecată în 
dulceaţa fiecărui succes. 

Când, auzind paşi pe veranda casei mari, îşi înălţă capul, 
timbra de pe faţa lui dispăruse şi o expresie de vie îngrijorare îi 
luase locul. Willems cobora pe podeţul de seânduri, în curte. 
Lumina dinăuntru pătrundea prin crăpăturile din pereţii rău 
încheiaţi ai casei şi în intrarea luminată apăru silueta în mişcare 
a Aissei. Şi ea ieşi afară în noapte şi dispăru din vedere. 
Babalatchi se întreba unde putea să se ducă şi, pentru un 


moment, uită că Willems se apropia de el. Vocea omului alb, 
sunând aspru pe deasupra capului său, îl făcu să sară în picioare 
ca împins de un resort puternic. 

— Unde este Abdulla? 

Babalatchi făcu semn cu mâna către colibă şi stătu 
ascultând cu atenţie. Vocile dinăuntru nu se mai auzeau, apoi 
începură din nou să discute. Aruncă o privire piezişă lui Willems, 
a cărui formă nedesluşită se ridica deasupra scânteierii 
tăciunilor pe cale să se stingă. 

— Aţâţă focul! spuse Willems dintr-o dată. Vreau să-ţi văd 
faţa. 

Babalatchi, cu o grabă îndatoritoare, puse peste cărbuni 
câteva vreascuri uscate dintr-o grămadă pe care o avea la 
îndemână, ţinându-l tot timpul pe Willems sub o privire atentă. 
Când se ridică, mâna lui se îndreptă aproape instinctiv către 
partea stângă ca să simtă atingerea minerului unui pumnal 
ascuns între cutele sarongului său; încerca însă să pară 
nepăsător sub privirea supărată a lui Willems. 

— Eşti bine sănătos, slavă Domnului? murmură el. 

— Da! răspunse Willems, cu o voce atât de puternică încât 
îl făcu pe Babalatchi să tresară nervos. Da! ... Sănătos! ... Tu... 

Făcu un pas mare şi îşi puse amândouă mâinile pe umerii 
malaiezului. În strânsoarea puternică, Babalatchi se clătină 
moale încolo şi încoace, însă faţa sa era tot atât de liniştită ca şi 
atunci când - cu puţin înainte - stătea visând lângă foc. Cu o 
ultimă zgâlţâială plină de ură, Willems îi dădu drumul dintr-o 
dată şi, întorcându-se pe călcâie, îşi întinse mâinile deasupra 
focului. Babalatchi se poticni, îşi reveni şi îşi scutură umerii. 

— Tt! Tt! T}! făcu el, în chip de reproş. După o scurtă 
tăcere, continuă cu o admiraţie accentuată: Ce mai bărbat! Ce 
bărbat puternic! Un bărbat ca ăsta... - conchise el, cu un ton de 
uimire adâncă - un bărbat ca ăsta poate răsturna munţii, 
munţii!! 

Câtva timp privi plin de speranţă la umerii largi ai lui 
Willems şi continuă, adresându-se spatelui neprietenos, eu voce 
scăzută şi convingătoare: 

— Dar de ce să fie supărat pe mine? Pe mine care mă 
gândesc numai la binele lui? Nu am adăpostit-o eu pe Aissa în 
propria mea casă? Da, tuan! Aceasta este propria mea casă. V-o 
dau fără să cer nimic în schimb, pentru că ea trebuie să aibă un 


adăpost. De ac-eea dumneata şi cu ea o să locuiţi împreună aici. 
Cine poate să cunoască ce-i în mintea unei femei? Şi încă a unei 
astfel de femei! Dacă a vrut să plece din celălalt loc, eu nu am 
avut nici un drept să spun nu. Eu sunt doar slujitorul lui Omar. 
Am spus: „Bucură-mi inima, luând casa mea.” Nu am spus bine? 

— Să-ţi spun şi eu ceva, ripostă Willems, fără să-şi 
schimbe poziţia, daca îi trece cumva prin minte să plece şi din 
locul acesta, tu eşti cel care va avea de suferit. Am să-ţi sucesc 
gâtul. 

— Când inima este plină de dragoste, nu mai rămâne loc 
în ea pentru dreptate, reîncepu Babalatchi, cu neclintită şi 
stăruitoare blândeţe. De ce să mă ucizi? Dumneata, ştii, tuan, ce 
vrea ea. Dorinţa ei este un destin plin de splendoare - ca a 
tuturor femeilor. Ai fost nedreptăţit şi proscris de oamenii din 
neamul dumitale. Ea ştie acest lucru. Insă dumneata eşti 
curajos, eşti puternic, eşti bărbat. Şt, tuan - sunt mai în vârstă 
decât dumneata! - eşti în mâna ei. Aceasta este soarta 
oamenilor puternici. Ea este nobilă prin naştere, şi nu poate trăi 
ca o sclavă. O cunoşti - şi dumneata eşti în mâna ei. Eşti ca o 
pasăre prinsă în cursă, din cauza puterii dumitale. Şi - ia aminte, 
sunt un om care a văzut multe - supune-te, tuan! Supune-te... 
Pentru că altfel... 

Tărăgăni ultimele cuvinte într-un fel şovăitor şi apoi îşi 
întrerupse fraza. Intinzându-şi pe rând mâinile către flăcări, şi 
lară să-şi mişte capul, Willems dădu drumul unui holâot de râs 
scurt şi lugubru şi întrebă: 

— Pentru că altfel - ce? 

— Poate să plece din nou. Cine ştie? sfârşi Babalatchi pe 
un ton blând şi insinuant. 

De data asta Willems se întoarse cu iuţeală. Babalatchi se 
dădu un pas îndărăt. 

— Dacă va pleca, va fi şi mai rău pentru tine, spuse 
Willi'im cu voce amenințătoare. Va fi isprava ta, numai a ta, şi 
eu... 

I'. Abal. Ltchi vorbi de dincolo de cercul de lumină, cu un 
dispreţ calm. 

— Hai, ya! Am auzit asta şi mai înainte. Dacă ea pleacă 

— Atunci eu mor. Bine. Crezi că acest lucru ţi-o va aduce 
înapoi, tuan? Dacă crezi că o să fie isprava mea, să ştii că o să 


fie bine făcută, o, omule alb! şi - cine ştie - va trebui să trăieşti 
fără ea. 

Willems simţi că i se taie răsuflarea şi avu o tresărire 
întocmai ca un călător încrezător care, urmând o cărare pe care 
o crede sigură, vede în ultima clipă o prăpastie fără fund la 
picioarele sale. Babalatchi ieşi la lumină şi se apropie de 
Willems, cu capul dat pe spate şi înclinat puţin într-o parte, aşa 
încât singurul său ochi să cuprindă întreaga figură a omului alb, 
înalt. 

— Mă ameninţi? întrebă Willems, confuz. 

— Eu, tuan? exclamă Babalatchi, cu. O uşoară nuanţă de 
ironie în surpriza afectată a glasului său. Eu, tuan? Cine a vorbit 
de moarte? Eu am fost acela? Nu! Eu am vorbit numai de viaţă. 
Numai de viaţă. De o viaţă lungă pentru un om rămas singur. 

Stăteau amândoi tăcuţi, de o parte şi de alta a focului, 
conştienţi, fiecare în felul lui, de importanţa minutelor care 
treceau. Fatalismul lui Babalatchi îi dădea acestuia n'-imai o 
neînsemnată uşurare a stării de încordare, pentru că nici un 
fatalism nu poate anihila gândurile despre viitor, dorinţa de 
succes, chinul de a aştepta aplicarea imuabilelor decrete ale 
Cerului. Fatalismul este născut din frica de nereuşită, deoarece 
cu toţii credem că purtăm succesul în propriile noastre mâini, şi 
bănuim că mâinile noastre sunt slabe. Babalatchi se uită la 
Willems şi se felicită pentru abilitatea lui de a-l manevra pe 
omul acesta alb. Exista acum un pilot pentru Abdulla - şi o 
victimă pentru a potoli mânia lui Lingard în cazul oricărei 
întorsături nefericite a lucrurilor. Va avea grijă să-l pună în 
frunte în orice acţiune. În orice caz, să-i lase pe oamenii albi să 
se lupte, până la sfârşit, între ei. Albii sunt nebuni, îi ura pe 
aceşti nebuni puternici - şi ştia că pentru dreapta sa 
înţelepciune îi era rezervată o izbândă sigură. 

Willems se gândi cu tristeţe la imensa sa degradare. El - 
un om demn de admiraţie, se afla în mâna acestor nenorociţi de 
sălbatici, a căror unealtă era pe cale să devină. Simţi pentru ei 
totala ură a moralității sale, a inteligenţei sale. Se gândi la el 
însuşi cu spaimă şi milă. Aissa îl avea în mână. Auzise el de 
astfel de lucruri. Auzise de femei care... Nu ar fi crezut niciodată 
astfel de povestiri... şi totuşi erau adevărate. Însă captivitatea 
sa părea mai completă, mai teribilă, mai definitivă - fără 
speranţa vreunei reveniri. Se întreba cât ai putea fi de potrivnică 


providenţa care făcuse din el ceea ce era; şi ce era mai rău: de 
ce îngăduia providenţa unei creaturi ca Almayer să trăiască? îşi 
făcuse datoria ducându-se la el. De ce nu a înţeles? Toţi erau 
nişte proşti. li oferise o şansă de a se salva. Omul nu a văzut-o; 
a fost greu, foarte greu pentru el însuşi - pentru Willems. Vroia 
s-o smulgă pe Aissa dintre ai săi. Din acest motiv acceptase să 
se ducă la Almayer. Se analizase pe sine însuşi. Cu inima 
strânsă, ajunsese la concluzia că, într-adevăr, nu putea - 
nicidecum - să trăiască fără ea. O situaţie în acelaşi timp 
groaznică şi plăcută. Işi amintea de primele zile. Apariţia ei, faţa 
ei. Surâsul ei. Ochii ei, cuvintele ei. O femeie sălbatică. Totuşi îşi 
dădea seama că nu se putea gândi la nimic altceva decât la cele 
trei zile în care fuseseră despărțiți şi la puţinele ore de când 
erau iar împreună. Foarte bine. De vreme ce nu putea să o ia cu 
el în altă parte, va rămâne el la ea... încercă, pentru un 
moment, o plăcere răutăcioasă la gândul că ceea ce era făcut 
nu mai putea fi desfăcut. Capitulase. Se simţea mândru. Era 
gata să înfrunte orice, să facă orice. Nu-i păsa de nimic şi de 
nimeni. Se socotea fără teamă, însă în realitate era doar beat: 
îmbătat de otrava amintirilor pline de patimă. 

Işi întinse mâinile deasupra focului, se uită împrejur şi 
strigă: 

— Aissa! 

Se vede că ea se afla prin preajmă, pentru că apăru pe 
dată în lumina focului. Partea de sus a trupului ei era înfăşurată 
în faldurile groase ale unui şal care era tras în jos peste frunte şi 
un capăt al lui, petrecut de-a curmezişul de la umăr la umăr, îi 
ascundea jumătatea de jos a feţei. Numai ochii puteau fi văzuţi - 
întunecaţi şi scânteind ca stelele noaptea. 

Willems, uitându-se la această apariţie stranie şi 
înfăşurată, se simţi exasperat, uimit şi neajutorat, Fostul cm de 
încredere al bogatului Hudig nu s-ar fi despărţit niciodată de 
concepţiile general admise cu privire la o ţinută respectabilă. 
Căută refugiu în ideile sale despre bună-cuviinţă, în afara 
mângăâierilor siniştri, a întunecimii pădurilor şi a sufletelor 
păgâne ale sălbaticilor care erau stăpânii lui. Aissa arăta ca un 
balot de cârpe de bumbac însufleţite. Asta îl înfuria. Se 
deghizase astfel pentru că un bărbat din rasa ei era în 
apropiere. Willems îi ceruse să renunţe dar ea nu-l ascultase. S- 
ar putea ca ideile lui să se schimbe vreodată, în aşa fel încât să 


se potrivească cu propriile ei idei despre ceea ce era cuviincios, 
corect şi respectabil? îi era teamă că s-ar putea, cu timpul. 
Aceasta îi apăru ca un lucru îngrozitor. Ea nu s-ar fi putut 
schimba niciodată. Această manifestare a simţământului ei 
despre bună-cuviinţă era un alt semn al deosebirii dintre ei, 
deosebire fără de speranţă: un nou pas în jos pentru el Erau 
prea deosebiți! El se simţea atât de civilizat! îi trecu dintr-o dată 
prin minte că nu au nimic comun - nici un gând, nici o simtire; el 
nu-i putea explica nici cel mai simplu motiv al vreunei acţiuni a 
lui... şi totuşi nu putea trăi fără ea. 

Curajosul om care-l înfrunta pe Babalatchi îşi trase pe 
neaşteptate răsuflarea, cu un sunet ce semăna cu un geamăt. 
Faptul că ea îşi pusese vălul împotriva dorinţei lui îl afecta, ca 
un lucru prevestind o mare nenorocire. Asta îl făcea să se 
dispreţuiască şi mai mult pentru că era sclavul unei pasiuni de 
care altădată râdea, zeflemisind pe omul incapabil să-şi afirme 
voinţa. Această voinţă, toate simţurile sale, personalitatea lui - 
toate acestea păreau să fi fost pierdute în teribila dorinţă, în 
atracţia irezistibilă pe care o exercita această femeie. Nu era 
desigur în stare să discerne cu claritate cauzele nenorocirii sale; 
însă nimeni nu este atât de ignorant încât să nu ştie că suferă, 
nimeni nu e atât de simplu încât să nu; imtă şi să sufere de pe 
urma ciocnirii unor porniri contradictorii. Cel ignorant simte şi 
sufere din pricina complexităţii acestora în aceeaşi măsură ca şi 
cel înţelept, iar pentru cel dintâi chinul luptei şi al înfrângerii 
apare straniu, misterios, iremediabil şi nedrept. Stătea uitându- 
se la ea şi supraveghindu-se pe sine. Se simţea cuprins de furie 
din cap până în picioare, ca şi când ar fi fost lovit în faţă. Dintr-o 
dată izbucni într-un hohot de râs, însă râsul său era ca un ecou 
deformat al unei veselii simulate, venite de foarte departe. 

Din partea cealaltă a focului, Babalatchi spuse în grabă: 

— lată-l pe tuan Abdulla! 

DE INDATA CE IEŞI din coliba lui Omar, Abdulla ŞI zări ipe 
Widems. Se aştepta, desigur, să vadă un om alb, dar nu pe 
acest om alb, pe care îl ştia foarte bine. Oricine făcea negustorie 
în insule şi avea vreo afacere cu Hudig, îl cunoştea pe Willems. 
lii ultimii doi ani ai şederii lui în Maeassar, omul de încredere 
condusese tot comerţul local al casei, sub o foarte' uşoară 
supraveghere din partea patronului. Aşa că toată lumea il ştia 
pe Willems şi, între alţii, şi Abdulla - însă acesta nu aflase 


despre căderea lui în dizgrație. Într-adevăr, faptul fusese ţinut 
sub tăcere atât de bine încât destul de mulţi oameni în Macassar 
îl aşteptau pe Willems să se întoarcă, presupunând că lipsa lui 
se datora vreunei misiuni secrete. Abdulla, surprins, şovăi în 
prag. Era pregătit să vadă vreun marinar - vreun ofiţer bătrân al 
lui Lingard, un om obişnuit - cu care să se trateze greu, dar nu 
unul de talia lui. In schimb, se vedea confruntat cu un individ a 
cărui reputaţie i pentru perspicacitatea sa în afaceri îi era prea 
bine cunoscută. Cum a ajuns el aici şi de ce? Abdulla, revenindu- 
şi din surpriză, înainta cu demnitate către foc, ţinându-şi privirea 
fixată asupra lui Willems. La doi paşi de acesta se opri şi ridică 
mâna dreaptă, într-un salut grav. Willems înclină uşor capul şi 
vorbi după un timp: 

— Noi ne cunoaştem, tua/n Abdulla, spuse el, cu o uşoară 
indiferenţă. 

— Am făcut afaceri împreună, răspunse Abdulla, solemn. 
Dar asta s-a petrecut departe de aici. 

— Putem face afaceri şi aici, spuse Willems. 

— Locul nu are importanţă. Ceea ce se cere în afaceri este 
o minte deschisă şi o inimă sinceră. 

— Foarte adevărat. Inima mea este tot atât de deschisă ca 
şi mintea mea. lţi voi spune de ce mă găsesc aici. 

— Nu-i nevoie. Părăsind căminul, înveţi să cunoşti viaţa. 
Dumneata călătoreşti. A călători înseamnă a fi victorios. Te vei 
reîntoarce câştigând multă înţelepciune. 

— Nu mă voi reîntoarce niciodată, întrerupse Willems. Am 
terminat cu lumea mea. Sunt acum un om fără de fraţi. 
Nedreptatea distruge fidelitatea. 

Abdulla îşi exprimă surpriza ridicându-şi sprâncenele. În 
acelaşi timp, făcu un gest vag eu braţul, care putea să fie luat 
drept un „aşa e” aprobator şi conciliator. 

Până atunci arabul n-o observase pe Aissa care stătea 
lângă foc, însă acum ea vorbi în intervalul de tăcere care urmă 
după vorbele lui Willems. Cu un glas care era în mare parte 
înăbuşit de văl, se adresă lui Abdulla cu câteva cuvinte de salut, 
numindu-l rudă. Abdulla se uită la ea o secundă, apoi, urmând 
regulile bunei creşteri îşi fixă privirile în pământ. Ea îi întinse o 
mână acoperită cu un capăt al vălului şi el o luă, o strânse de 
două ori şi, lăsând-o apoi să cadă, se întoarse către Willems. 


Aissa se uită scrutător la cei doi bărbaţi, apoi se dădu înapoi şi 
păru că se topeşte dintr-o dată în noapte. 

— Ştiu de ce ai venit aici, tuan Abdulla, spuse Willems, mi- 
a spus-o omul acesta. Făcu un semn cu capul către Babalatchi, 
apoi continuă încet. Va fi un lucru foarte greu. 

— Allah face orice lucru să fie uşor, întrerupse Babalatchi, 
cucernic, de la distanţă. 

Cei doi oameni se întoarseră repede şi se uitară gânditori 
la el, ca şi când ar fi reflectat profund la adevărul „ ‘lor spuse. 
Sub privirea lor stăruitoare, Babalatchi în-nrcă un neobişnuit 
sentiment de sfială şi nu îndrăzni să se apropie. Până la urmă, 
Willems se mişcă uşor, Abdulla îl urmă imediat şi amândoi _ 
porniră în josul curţii, glasurile lor slingându-se în întuneric. În 
curând se înoarseră şi vocile lor deveniră distincte în timp ce 
figurile U se desprindeau din întuneric. Lângă foc făcură un ocol, 
şi Babalatchi prinse câteva vorbe. Willems zicea: 

— Am fost împreună cu el pe mare mulţi ani, în tinereţe. 
De data aceasta m-am folosit de cunoştinţele mele ca să observ 
calea de intrare în râu, când am venit, Abdulla aprobă în 
termeni generali. 

— Varietatea cunoştinţelor oferă siguranţă, spuse el, apoi 
se îndepărtară iar şi Babalatchi nu-i mai putu auzi. 

Babalatchi alergă la copac şi îşi căută loc în întunecimea 
densă de sub ramuri, rezemându-se de trunchi. Acolo se găsea 
oarecum la mijloc, între foc şi celălalt capăt al locului pe care se 
plimbau cei doi bărbaţi. Treceau aproape de el. Abdulla subţire, 
foarte drept, eu capul sus şi mâinile atârnându-i în faţă, 
învârtind şirul de mătănii. Willems înalt, lat în spate, arătând 
mai mare şi mai puternic în contrast cu apariţia zveltă, 
înveşmântată în alb, alături de care mergea nepăsător, făcând 
un pas la doi ai celuilalt şi cu braţele lui mari în continuă 
mişcare, gesticula cu vehemenţă, aplecându-se înainte pentru 
a-l privi pe Abdulla în faţă. 

Se plimbară încoace şi încolo, pe lângă Babalatchi, cam de 
cinci-şase ori şi, ori de câte ori se găseau între el şi foc, putea 
să-i vadă destul de bine. Câteodată se opreau pentru un 
moment, Willems vorbind stăruitor, Abdulla ascultând cu atenţie 
severă; apoi, când primul înceta vorba, înclina uşor capul ca şi 
cum consimţea la vreo cerere sau admitea vreo afirmaţie. Când 
şi când, Babalatchi prindea câte un cuvânt ici şi colo, o frântură 


de frază sau o exclamaţie puternică. Împins de curiozitate’ se 
furişă până la marginea umbrei întunecate de sub copac. Se 
apropiau de el şi-l auzi pe Willems spunând: 

— Dumneata vei da banii de îndată ce vin pe bordul 
corăbiei. Acest lucru să fie bine stabilit. 

Nu putu să audă răspunsul lui Abdulla. Când au trecut din 
nou în dreptul lui, Willems spunea: 

— Viaţa mea este oricum în mâinile dumitale. Barca aceea 
care mă aduce pe bordul corăbiei dumitale va lua banii pentru 
Omar. Să-i ai pregătiţi într-un săculeţ sigilat. 

Din nou nu le mai putu auzi glasurile, însă, în loc să vină 
înapoi, se opriră lângă foc, unul în faţa celuilalt. Willems îşi 
mişcă un braţ, îşi agită mâna în sus vorbind tot timpul, apoi o 
lăsă să cadă brusc şi bătu din picior. Urmară câteva clipe de 
nemişcare. Babalatchi, uitându-se cu atenţie, văzu buzele lui 
Abdulla mişcându-se aproape imperceptibil. Dintr-o dată, 
Willems apucă mâna inertă a arabului şi i-o scutură. Babalatchi 
răsuflă adânc, ieşind de sub apăsarea îndoielii. Discuţia se 
terminase. Totul a decurs bine, cel puţin în aparenţă. 

Se apropie în fine de cei doi bărbaţi, care îl văzură şi-l 
aşteptară în tăcere. Willems se retrăsese în sine însuşi şi avea o 
expresie de indiferenţă posacă. Abdulla se îndepărtă un pas sau 
doi. Babalatchi se uită la el întrebător. 

— Acum mă duc, spuse Abdulla, şi te voi aştepta dincolo 
de locul de vărsare al râului, tuan Willems, până la al doilea 
apus de soare. Ai un singur cuvânt, după câte ştiu. 

— Un singur ctivânt, repetă Willems. 

Abdulla şi Babalatchi porniră amândoi în josul curţii, 
lăsându-l pe omul alb singur lângă foc. Cei doi arabi care îl 
însoţiseră pe Abdulla o luaseră înainte şi trecură pe poarta cea 
mică, în lumina şi murmurul de voci din curtea principală, dar 
Babalatchi şi Abdulla se opriră îndărătul ei. Abdulla spuse: 

— Este în regulă. A vorbit de multe lucruri. Consimte. 

— Când? întrebă Babalatchi, repede. 

— Peste două zile. Am promis tot ce-a vrut. Intenţionez să 
respect o mare parte din ce am promis. 

— Mâna dumitale este întotdeauna deschisă, o, cel mai 
generos dintre credincioşi! Nu vei uita pe slujitorul dumitale care 
te-a chemat aici. Ţi-am spus numai adevărul. Ea este aceea 
care i-a fript inima. 


Cu o mişcare orizontală a braţului, Abdulla păru că vrea să 
îndepărteze ultima observaţie şi rosti încet şi cu mult înţeles: 

— Trebuie ca el să se simtă în perfectă siguranţă, înţelegi? 
în perfectă siguranţă - ca şi cum ar fi printre concetăţenii săi - 
până... 

— Până când? şopti Babalatchi. 

Pinii când voi spune eu, răspunse Abdulla. Cât despre 
Omar... Şovăi un moment apoi continuă foarte încet: Este foarte 
bătrân! 

— Hai; da! Bătrân şi bolnav, murmură Babalatchi, cu o 
bruscă melancolie. 

— Doreşte ca eu să-l omor pe acest om alb. M-a rugat 
stăruitor să fie omorât pe dată, spuse Abdulla cu dispreţ, 
pornind din nou către poartă. 

— Este nerăbdător, ca toţi acei care simt moartea 
aproape, exclamă Babalatchi, scuzându-l. 

— Omar va locui eu mine, continuă Abdulla, când... dar n- 
are importanţă. Ţine minte. Omul alb trebuie să se simtă în 
siguranţă. 

— Ei trăieşte în umbra dumitale, răspunse Babalatchi, cu 
solemnitate. Asta este destul. Işi atinse fruntea şi se dădu înapoi 
pentru a-l lăsa pe Abdulla să treacă primul. 

Şi acum erau din nou în curte unde, la apariţia lor, 
indiferența dispăru şi toate figurile deveniră vioaie şi din nou 
interesate. Lakamba se apropie de oaspetele său, privind însă 
spre Babalatchi, care îl asigură printr-o înclinare, plină de tâlc, a 
capului. Lakamba schiţă un zâmbet vag şi, uitându-se ursuz, aşa 
cum îi era firea, pe sub sprâncene, la omul pe care voia să-l 
onoreze, îl întrebă dacă ar dori să viziteze locul pregătit pentru a 
se aşeza şi a lua masa. Sau poate că ar prefera să se 
odihnească? Casa îi aparţine şi tot ce este în ea şi toţi acei 
oameni care stau la distanţă privindu-i, sunt ai lui. Syed Abdulla 
apăsă mâna gazdei pe pieptul său şi îi mărturisi într-un murmur 
confidenţial că obiceiurile sale sunt ascetice şi că 
temperamentul său înclină către melancolie. Nu are nevoie nici 
de odihnă, nici de masă, nici să folosească oamenii celuilalt. 
Syed Abdulla era nerăbdător să plece. Lakamba era supărat însă 
politicos, în felul său şovăitor şi posomorit. Tuan Abdulla trebuia 
să aibă vâslaşi odihniţi şi mulţi, ca să scurteze durata drumului 
întunecat şi obositor. 


— Hei! Cei de colo! Bărcile! 

La malul râului, forme nedesluşite se puseră în mişcare cu 
zgomot şi în dezordine. Se auziră strigăte, comenzi, glume şi 
ocări. Torţele ardeau împrăştiind mai mult fum decât lumină şi, 
în flăcările lor roşii, sa ivi Babalatchi anunțând că bărcile sunt 
gata. 

Prin lumina aceasta stranie, Syed Abdulla, în roba sa albă 
şi lungă, păru să alunece fantomatic, ca o apariţie plină de 
demnitate, asistat de alte două umbre, oprindu-se pentru un 
moment la locul de acostare ca să-şi ia rămas bun de la gazda şi 
aliatul său - căruia îi purta multă dragoste. Aşa îl asigură Syed 
Abdulla înainte de a păşi în barcă şi de a-şi lua locul în mijlocul 
canoei, sub un mic baldachin din pânză albastră, întins peste 
patru prăjini. Înaintea şi în spatele lui Syed Abdulla, oamenii 
aplecaţi peste marginile bărcii ţineau în sus vâslele gata să le 
afunde în apă, toţi deodată. „Gata? încă nu. Toţi pe loc”. Syed 
Abdulla vorbi din nou, în timp ce Lakamba şi Babalatchi se 
apropiară de mal ca să audă cuvintele lui. Cuvintele lui sunt 
încurajatoare. Înainte ca soarele să răsară pentru a doua oară, 
se vor întâlni şi corabia lui Syed Abdulla va pluti în sfârşit pe 
apele acestui râu. Lakamba şi Babalatchi să nu aibă nici o 
îndoială - dacă aşa-i voia lui Allah. Ei sunt în mâinile 
Atotmiâostivului. Fără îndoială. Şi tot aşa este şi Syed Abdulla, 
marele negustor care nu cunoaşte ce înseamnă eşecul în viaţă. 
Şi tot aşa şi omul alb - cel mai iscusit om de afaceri din insule - 
care acum stătea întins lângă focul lui Omar, cu capul în poala 
Aissei, în timp ce Syed Abdulla zbura în josul râului cu ape 
tulburi, dus de curent şi de vâsle, între cefe două ziduri 
întunecate ale pădurii adormite, în drumul său către marea 
limpede şi deschisă, unde corabia „Stăpânul Insulelor” (altădată 
a lui Greenock, însă penalizată, vândută şi înregistrată acum la 
Penang) îşi aştepta proprietarul şi se legăna în ancoră, după 
curenţii mareei capricioase, sub malul cu stânci roşii şi 
sfărâmate de la Tanjong Mirrah. 

Câtva timp, Lakamba, Sahamin şi Bahassoen, continuară 
să privească an tăcere în întunecimea umedă care înghiţise 
eanoea cea mare ce-l purta pe Abdulla şi norocul său 
nedezminţit. Apoi cei doi oaspeţi începură o discuţie despre 
frumoasele perspective care îi aşteptau. Venerabilul Sahamin, 
potrivit cu vârsta lui înaintată, îşi găsea plăcerea făurind planuri 


cu privire la un viitor mai îndepărtat. Va cumpăra bărci pentru 
transportat mărfuri, va trimite expediţii în susul râului, îşi va 
lărgi negustoria; susţinut de capitalul lui Abdulla, va deveni 
bogat în foarte puţini ani. Foarte puţini. Între timp, ai’ fi bine să-l 
vadă mâine pe Almayer şi, profitând de ultima zi de prosperitate 
a omului pe care îl urau, să obţină ceva mărfuri pe credit de la 
el. Sahamin credea că le-ar putea obţine linguşindu-l cu 
abilitate. La urma urmei, acest fiu al lui Satan era un prost, şi 
lucrul merita să fie făcut, pentru că recolta viitoare va şterge 
toate datoriile. Sahamin nu se sfii să comunice această idee 
tovarăşilor săi, cu râsul său înfundat de bătrân, în timp ce 
mergeau împreună dinspre ţărmul râului către reşedinţă. 
Lakamba, cu gâtul lui de taur, ascultând cu buzele strânse fără 
vreo urmă de zâmbet, fără o licărire în ochii întunecaţi şi 
congestionaţi, mergea încet, târşindu-şi picioarele între cei doi 
oaspeţi ai săi. Insă, dintr-o dată, Bahassoen curmă flecăreala 
bătrânului cu entuziasmul generos al tinereţii sale. A face negoţ 
era un lucru foarte bun. Insă schimbarea care i-ar face fericiţi 
era oare îndeplinită? Omul alb trebuia să fie deposedat *: u 
forţa! Se înfierbântă, începu să vorbească foarte tare şi în 
cuvântarea lui, ţinută cu mâna pe mânerul săbiei, începu să 
amestece incoerent subiecte onorabile ca: ucideri şi incendieri, 
precum şi curajul binecunoscut al strămoşilor săi. 

„Babalatchi rămase în urmă, singur cu măreţia planurilor 
sale. Inţeleptul om de stat al Sambirului îndreptă o privire 
dispreţuitoare către nobilul său protector şi către prietenii 
nobilului său protector, apoi se opri meditând asupra viitorului 
care, altora, le părea atât de sigur. Nu tot astfel şi lui Babalatchi 
care plătea tribut înţelepciunii sale, având un vag sentiment de 
nesiguranţă ce alunga somnul din trupul lui obosit. Când se 
hotări în fine să plece de la malul râului, o luă pe o cărare, 
singur şi furişându-se pe lângă întărituri, pentru a evita să 
treacă prin mijlocul curţii unde focuri mici scânteiau şi sclipeau, 
ca şi cum întunecimea sinistră de aici ar fi reflectat stelele de pe 
cerul senin. Se furişă dincolo de portiţa curţii lui Omar şi 
continuă să înainteze eu răbdare de-a lungul palisadei uşoare de 
bambus, până când se opri la colţul unde aceasta se unea cu 
palisada solidă a terenului particular al lui Lakamba. Stând 
acolo, putea să privească deasupra îngrăditurii şi să vadă coliba 
lui Omar şi focul din faţa intrării ei. Putea, ide asemenea, să 


vadă umbrele a două fiinţe omeneşti, aflate între el şi 
strălucirea roşie a focului, un bărbat şi o femeie. Priveliştea 
părea să-i inspire înţeleptului ros de griji dorinţa uşuratică de a 
cânta. De fapt nu era un cântec. Era mai curând ceva de felul 
unei litanii monotone, rostită repede însă distinct, cu o voce 
răguşită şi nesigură. Şi dacă Babalatchi considera aceasta un 
cântec, atunci era un cântec cu un anumit scop şi, poate din 
această cauză, deficient din punct de vedere artistic. Avea toate 
imperfecţiunile unei improvizații stângace, iar subiectul era 
fioros. Era vorba despre un naufragiu şi despre sete şi despre un 
frate omorându-l pe celălalt pentru o tigvă de apă. O povestire 
care putea să fi avut un scop însă nu avea nici o morală. Totuşi, 
terbuie să-i fi plăcut lui Babalatchi pentru că o repetă de două 
ori, a doua oară chiar cu o voce mai tare decât la început, 
provocând o tulburare printre albele păsări de orez şi porumbeii 
sălbatici cocoţaţi pe crengile copacului cel mare din curtea lui 
Omar. Din frunzişul des de deasupra capului cântăreţului, se 
auzea un zgomot confuz de bătăi de aripi, sunete somnoroase în 
limbajul păsărilor şi un freamăt puternic al frunzelor. Siluetele 
de lângă foc se mişcară. Umbra femeii îşi schimbă forma, şi 
cântecul lui Babalatchi fu întrerupt brusc de o tuse uşoară şi 
persistentă. Nu încercă să-şi reia cântecul după această 
întrerupere, ci se îndepărtă pe furiş, să caute - dacă nu somn - 
atunci, cel puţin odihnă. 

DE ÎNDATĂ CE ABDULLA şi oamenii săi părăsiră curtea, 
Aissa se apropie de Willems şi se opri lângă el. E! nu îşi dădu 
seama de atitudinea ei de aşteptare, până când nu îl atinse 
uşor; atunci se întoarse încă furios către ea, îi smulse vălul de 
pe faţă şi îl călcă în picioare ca şi cum ar fi fost un duşman de 
moarte. Ea îl privi cu un zâmbet uşor de calmă curiozitate, şi cu 
interesul uimit al unui ignorant, care se uită cu atenţie cum 
funcţionează o maşinărie complicată. După ce şi-a potolit mânia, 
rămase din nou posomorit şi drept, uitându-se în jos către foc, 
dar atingerea degetelor ei pe ceafă şterse dintr-o dată liniile 
aspre din jurul gurii lui. Ochii îi clipiră tulburaţi, buze! îi 
tremurară uşor. Pornind cu irezistibila rapiditate a un i particule 
de fier - care, statică un moment, sare imediat către un magnet 
puternic - se apropie de ea, o prinse în braţe şi o strânse cu 
violenţă la pieptul lui. Î'i dădu drumul din îmbrăţişare tot atât de 


brusc şi ea îşi pierdu puţin echilibrul, păşi înapoi, răsuflă repede 
cu buzele întredeschise şi spuse pe un ton de plăcut reproş: 

— Ora nebun ce eşti! Dacă m-ai fi omorât în braţele tale 
puternice, ce-ai fi făcut? 

— Vrei să trăieşti... şi să fugi din nou de la mine, spuse el 
cu blândeţe. Spune-mi, nu-i aşa? 

Aissa se îndreptă către el cu paşi mărunți, cu capul puţin 
înclinat într-o parte, mâinile în şolduri, şi o uşoară oscilare a 
trupului, o apropiere mai chinuitoare decât o fugă. El o privea 
pătimaş - fermecat. Femeea i se adresă glumind: 

— Ce-aş putea să spun unui bărbat care a stat departe de 
mine trei zile? Trei! repetă ea ţinând glumet trei degete în faţa 
ochilor lui Willems. 

El se repezi să-i apuce mâna însă ea o feri şi o trecu la 
spate. 

— Nu! spuse Aissa. Eu nu pot fi prinsă. Dar voi veni 
singură. Vin eu singură pentru că îmi place. Nu te mişca, nu mă 
atinge cu mâinile tale puternice, copil ce eşti! 

Pe când vorbea, făcu un pas mai aproape, apoi încă unul. 
Willems nu se clinti. Lipindu-se strâns de el, se înălţă pe vârfuri 
ca să se uite în ochii lui, iar ochii ei părură să devină mai mari, 
strălucitori şi duioşi, atrăgători. Şi promiţători. Cu felul ei de a se 
uita aspira sufletul bărbatului prin pupilele lui imobile; sub 
privirea ei fixă, din trăsăturile lui Willems dispărea scânteia 
raţiunii, înlocuită eu o aparenţă de beatitudine fizică, un extaz al 
simţurilor care-i lua în stăpânire corpul devenit ţeapăn; un extaz 
care goneşte regretele, ezitarea şi îndoiala şi jşi face cunoscut 
teribilul său efect printr-un aspect i n spăimântător de beţie 
stupidă. El continua să stea locului, abia respirând, într-o 
imobilitate inflexibilă, absorbind prin fiecare por plăcerea 
atingerii ei. 

— Mai aproape! Mai aproape! murmură. 

Aissa îşi ridică încet braţele, le lăsă pe umerii lui şi, 
incolăcindu-i-le în jurul gâtului, se lăsă brusc pe spate cât fi 
îngăduia lungimea braţelor. Gâtul i se încordă şi capul îi atinse 
spatele, pl-eoapele i se lăsară uşor şi părul des ăzu ca o perdea 
în jos. O masă de ebonit mângâiată de lucirile roşii ale focului. El 
stătea neclintit sub încordare, Im IVI de masiv şi nemişcat ca şi 
copacii mari ai pădurilor ʻi jur. Şi ochii lui urmăreau forma 
bărbiei ei, linia... Iliilm, i cimtururilr unduioase ale sinilor, cu 


expresia înfon. | i. |,. Li-iMH i-nli, ÎI; i a unui om lihnit de foame. 
Aissa se i. I U u i al ir i. Şi jşi frecă încet şi cu b-lândeţe capul de 
n1. Il lui. Willems oftă. Ea, cu mâinile încă pe umerii lui, iii i clică, 
privirea spre stelele impasibile şi spuse: 

— Noaptea aproape s-a mistuit. Să o sfârşim alături de 
Inc. Şi lângă focul acesta să-mi povesteşti totul: ce-ai spus tu şi 
ce-a spus Abdulla; şi ascultându-te pe tine, am să uit de cele trei 
zile - pentru că sunt bună. Spune-mi - nu sunt eu bună? 

— Da, răspunse el ca în vis, iar ea alergă către casa cea 
mare. 

Până când reveni, legănând pe cap o legătură de covoraşe 
fine, Willems aţâţă focul, pregătindu-se s-o ajute să încropească 
un culcuş lângă foc, în vecinătatea colibei. Aissa se lăsă în jos cu 
o mişcare iute însă grațios controlată, apoi se zvârli şi el pe jos, 
cât era de lung, eu o grabă nerăbdătoare, de parcă ar fi dorit s-o 
ia înaintea altcuiva. Ivi îi luă capul pe genunchi şi, când îi simţi 
mâinile atingândulfi faţa şi degetele jucându-se în părul lui, avu 
senzaţia că fusese luat în stăpânire. Fu cuprins de un simţământ 
de pace, de odihnă, de fericire, de o plăcere liniştitoare. Mâinile 
sale rătăciră pe lângă gâtul ei şi o traseră în jos, cu faţa 
deasupra feţei lui. Apoi şopti: 

— Aş dori să pot muri astfel - acum! 

Ea îl privi eu ochi mari şi întunecaşi, în care. Nu apăru 
lumina unui răspuns. Ceea ce gândea el era atât de îndepărtat 
de înţelegerea ei, încât îi lăsă vorbele să treacă neobservate, ca 
suflarea vântului, ca alunecarea unui nor. Deşi femeie, în 
simplitatea ei nu putea înţelege înfricoşătorul compliment 
cuprins în vorbele lui „acea şoaptă de fatală fericire, atât de 
sinceră, de spontană, venind direct din inimă - ca orice patimă. 
Era vocea nebuniei, a unei păci delirante, a unei fericiri infame, 
laşe şi atât de delicate, încât mintea rătăcită refuza să vadă 
momentul în care avea să se termine. Pentru victimele unei 
astfel de fericiri, momentul când ca încetează este începutul 
acelei torturi care constituie preţul ei. 

Cu sprâneenele uşor încruntate, cu preocuparea hotărâtă 
a propriilor ei dorinţe, Aissa zise: 

— Acum povesteşte-mi tot. Toate cuvintele rostite în t-re 
tine şi Syed Abdulla. 

Să-i spună ce? Ce cuvinte? Vocea ei îl readuse la 
realitatea care se spulberase sub atingerile ei. Incepu să-şi dea 


seama de minutele care se scurgeau, fiecare dintre ele 
apărându-i ca un reproş. Şi de acele minute care, scurse, încet, 
în silă, irezistibil, în trecut, marcau paşii lui pe calea pierzării. Nu 
pentru că el ar fi avut vreo convingere, vreo idee asupra 
posibilităţii de încheiere a acestui drum. Penibil. Era un 
simţământ nelămurit, o ameninţare de suferinţă, ca o prevestire 
confuză a unei boli gata să se declare, o prezicere nearticulată a 
unui rău, alcătuita din frică şi plăcere, din resemnare şi revoltă. 
Îi era ruşine de starea în care. Se găsea mintea lui. În. Definitiv, 
de ce îi era frică? Avea el oare scrupule? De ee această şovăială 
de a gândi, de a vorbi despre ceea ce intenţiona să facă? 
Scrupulele erau pentru imbecili. Datoria sa clară era să se facă 
pe sine însuşi fericit. l-a făcut el vreodată un jurământ de 
fidelitate lui Lingard? Nu. Bine,. În acest caz - nu o să lase ca 
vreun interes al acestui bătrân nebun să se interpună între 
Willems şi fericirea lui Willems. Fericire? 

Nu se găsea el oare pe un drum greşit? Fericirea 
înseamnă bani. Mulţi bani. Cel puţin aşa a gândit până când 
aceste noi senzaţii au pus stăpânire pe el. 3 

Întrebarea Aissei, repetată cu nerăbdare. Îi întrerupse 
meditaţia şi, uitându-se în sus la faţa ei care lucea deasupra lui 
în lumina slabă a focului, îşi întinse picioarele în toată lungimea 
şi, îndeplinindu-i dorinţa, îi vorbi rar şi în şoaptă. Aissa, cu capul 
aproape de buzele lui, asculta absorbită, interesată, într-o 
atentă nemişcare. Zgomotele multe din curtea mare fuseseră 
reduse încet, încet la tăcere de somnul care liniştise toate 
glasurile şi închisese toţi ochii. Apoi cineva îngână cu voce 
răguşită un cântec, tărăgănând nazal sfârşitul fiecărui vers. 
Willems sări. Ea îşi puse dintr-o dată mâna pe gura lui şi îşi 
îndreptă trupul. Se auzi o tuse slabă, un foşnet de frunze, apoi 
totul reintră într-o tăcere completă. O tăcere rece, tristă, 
profundă care era mai degrabă ca o moarte decât ca o pace. 
Mai greu de suportat decât cel mai înspăimântător tumult. De 
îndată ce ea îşi retrase mâna, Willems se grăbi să vorbească, 
atât de insuportabilă îi părea această linişte perfectă şi 
absolută, în care gând urile lui păreau să răsune cu tăi'ia unor 
strigăte. 

— Cine a făcut zgomotul acesta? o întrebă. 


— Nu ştiu. Acum a plecat, răspunse Aissa cu grabă. 
Spune-mi, n-ai să te întorci la lumea ta, nu fără mine? Şi nici cu 
mine. Făgăduieşti? 

— Ţi-am făgăduit, doar. Nu mai am o lume a mea. Nu ți- 
am spus că tu eşti toată lumea pentru mine? 

— A, da, vorbi ea încet, însă îmi place să te aud spunând 
acest lucru din nou - în fiecare zi, în fiecare noapte, întotdeauna 
când te întreb. Şi niciodată să nu te superi că te întreb. Mi-e 
frică de femeile albe care sunt neruşinate şi au ochi care te 
îngheaţă. Îi scrută pentru un moment trăsăturile feţei şi adăugă: 
Sunt ele într-adevăr foarte frumoase? Probabil că sunt 
frumoase. 

— Nu ştiu, şopti el gânditor. Şi dacă am ştiut vreodată, 
privindu-te pe tine am uitat. 

— Uitat! Şi trei zile şi două nopţi m-ai uitat şi pe mine! De 
ce? De ce te-ai supărat pe mine când ţi-am vorbit la început de 
tuan Abdulla, în zilele când şedeam lângă pârâu. Îţi aminteai 
atunci de cineva. De cineva din ţara de unde vii. Vorbele tale 
sunt mincinoase! Tu eşti alb şi inima ta este plină de viclenie. Eu 
ştiu asta. Şi totuşi nu pot să nu te cred când îmi vorbeşti de 
dragostea ta pentru mine. Insă îmi este teamă. 

El se simţi flatat şi plictisit de stăruința ei şi spuse: 

— Bine! acum sunt cu tine. Am venit înapoi. Şi de fapt tu 
ai fost aceea care a plecat. 

— După ce îl vei ajuta pe Abdulla împotriva lui Rajah Lăut, 
care este primul între oamenii albi, nu voi mai avea nici o 
teamă, şopti ea. 

— Trebuie să mă crezi când îţi spun că niciodată nu a 
existat vreo altă femeie, că nu am nimic de regretat şi nu am 
nimic de care să-mi amintesc în afară de duşmanii mei. 

— Do unde vii tu? urmă ea, impulsivă şi inconsecventă, cu 
o şoaptă pătimaşă. Cum este ţara de dincolo de marea cea 
mare de unde vii? C) ţară de minciuni şi păcat de unde 
întotdeauna nu vine nimic altceva decât nenorocire pentru noi - 
noi care nu suntem albi. Nu mi-ai cerut la început să merg cu 
tine acolo? Din cauza asta am plecat. 

— N-am să ţi-o mai cer niciodată. 

— Şi nu este acolo vreo femeie care să te aştepte? 

— Nu! răspunse Willems cu hotărâre. 


Aissa se aplecă asupra lui. Buzele ei rătăciră pe faţa lui şi 
părul lung îi atinse obrajii. 

— M-ai învăţat cum se face dragoste în lumea ta, 
dragostea care vine de la diavol, murmură ea şi, aplecându-se 
mai jos, adăugă cu voce slabă: Aşa? 

— Da, aşa! răspunse el cu o voce scăzută, care tremura 
uşor de patimă, iar ea îşi apăsă brusc buzele pe gura lui în timp 
ce Willems închise ochii cotropit de plăcere. 

Urmă un lung moment de tăcere. Ea îi mângâia faţa cu 
atingeri uşoare, iar el zăcea întins, visător, şi ar fi fost pe deplin 
fericit dacă nu l-ar fi supărat o viziune nedesluşită a unei 
binecunoscute siluete; un om îndepărtându-se de el şi 
micşorându-se într-o perspectivă lungă de copaci fantastici, ale 
căror frunze, fiecare în parte, era un ochi ce-l urmărea pe acest 
om, care se depărta mereu, devenind tot mai mic, dar 
neabătându-se nici un moment din raza privirii. Simţi dorinţa să- 
| vadă dispărând, o nerăbdare zorită ca omul să piară; continuă 
să-l urmărească cu un efort plin de atenţie şi iritare. Era ceva 
familiar în această siluetă! Oare? Era el însuşi! Tresări şi 
deschise ochii, tremurând de emotia acestei brusce reveniri de 
la asemenea depărtare şi de uimirea de a se regăsi iarăşi lângă 
foc, cu iuţeala unei fulgerări. Fusese pe jumătate vis; aţipise în 
braţele ei câteva secunde. Doar începutul unui vis - nimic mai 
mult. Însă a trecut câtva timp până să-şi revină din şocul de a se 
vedea pe sine însuşi plecând atât de hotărât, atât de singur şi 
atât de lipsit de socotinţă. Şi să plece - unde? Dacă nu s-ar fi 
trezit la timp, poate că nu s-ar mai fi înapoiat niciodată de acolo, 
oricare ar fi fost locul în care se ducea. Se simţi revoltat. Fusese 
un fel de evadare, ca un prizonier care, călcându-şi cuvântul, 
fugise pe ascuns în timp ce el dormea. Era foarte revoltat şi 
surprins de absurditatea propriilor lui emoţii. 

Aissa il simţi tremurând şi, murmurând cuvinte tandre, îi 
strânse capul la pieptul ei. Din nou se simţi foarte liniştit, 
cuprins de liniştea care era tot atât de întreagă ca şi tăcerea din 
jurul lor. Murmură: 

— Eşti obosită, Aissa. 

Ea răspunse atât de încet, încât se părea că scosese doar 
un suspin sub foma unor cuvinte abia şoptite. 

— lţi voi veghea somnul, o, copilule! 


Stătea foarte liniştit şi asculta bătăile inimii ei. Sunetul 
uşor, rapid, persistent şi hotărât. Însăşi viaţa ei pulsând lângă 
obrazul lui îi dădea senzaţia clară a unei proprietăţi sigure, îi 
întărea credinţa în posesia acestei fiinţe omeneşti; era ca o 
asigurare a unei fericiri nedefinite în viitor. Acum nu mai existau 
regrete, îndoieli, ezitări. Oare au existat vreodată? Toate 
acestea păreau foarte îndepărtate, cu ani şi ani în urmă - atât 
de ireale şi de palide ca amintirea ştearsă a unui delir. Intreaga 
tortură, suferinţă şi luptă a zilelor care trecuseră; umilinţa şi 
supărarea decăderii sale; toate acestea erau un coşmar infam, 
ceva apărut în somn pentru a fi uitat şi a nu lăsa nici o urmă - şi 
viaţa adevărată era aceasta. Această imobilitate visătoare cu 
capul lipit de inima ei care bătea atât de hotărât. 

Acum se trezise de tot, cu acea trezire bruscă a unui trup 
obosit, ce urmează puţinelor momente de reîmprospătare ale 
unui somn căruia nu poţi să-i rezişti. Ochii săi larg deschişi 
priveau absent pre intrarea colibei lui Omar. Pereţii de trestie 
luceau în lumina focului al cărui fum, subţire şi albastru, aluneca 
oblic într-o împletire d. Îi!; şi spirale de-a curmezişul intrării, a 
cărei întunecime pustie îi părea de nepătruns şi enigmatică, 
asemenea unei perdele ascunzând spaţii vaste pline de lucruri 
neaşteptate. Era numai închipuirea lui, destul de obsedată însă 
ca să-l facă să vadă brusca apariţie a unui cap, ieşind din 
întunecime, ca o plăsmuire a fanteziei lui leneşe, sau ca 
începutul unui alt scurt coşmar, al altui capriciu al creierului său 
obosit peste măsură. O faţă cu pleoapele căzute, bătrână 
îngustă şi galbenă, deasupra albului răsfirat al unei bărbi lungi 
care atingea pământul. Un cap fără trup, înălţat doar două 
palme de la pământ, întorcându-se uşor dintr-o parte în alta pe 
marginea cercului de lumină, ca şi cum ar fi vrut să simtă 
căldura radiată de foc pe fiecare obraz pe rând. Il observa cu o 
uimire pasivă, cum d; venea distinct, parcă ar fi venit mai 
aproape de el, iar liniile estompate ale unui trup târându-se pa 
cele patru membre începură să se contureze, furişându-se încet, 
încet, către foc, cu o mişcare tăcută şi aproape imperceptibilă 
Era surprins de apariţia acestui cap orb târând în urma lul trupul 
neputincios, fără nici un zgomot, fără vreo schimbare, cu 
expresia feţei lipsită de vedere, distinctă o clipă, estompată în 
următoarea, în jocul luminii care o atrăgea stăruitor către ea. O 


faţă mută, cu un pumnal între dinţi. Dar ăsta nu era vis. Era faţa 
lui Omar. Dar de ce? Ce urmărea el oare? 

Willems era prea toropit în lâneezeala fericită a clipei ca 
să caute un răspuns întrebării. Aceasta trecu doar ca o săgeată 
prin creierul său şi se pierdu mai departe, lăsându-l nepăsător 
să asculte din nou de bătăile inimii Aissei, acest sunet preţios şi 
delicat care umplea liniştita imensitate a nopţii. Ridicându-şi 
privirea, văzu capul nemişcat al femeii uitându-se în jos la el, cu 
o lucire tandră între genele lungi, a căror umbră se lăsa pe 
curba dulce a obrazului ei; şi sub alintarea acestei priviri, 
uimirea supărătoare şi teama ascunsă stârnite de acea apariţie, 
ghemuindu-se şi târându-se către foc, unicul punct de orientare, 
se stinseră - se înecară în liniştea desăvârşită a ‘tuturor 
simţurilor, aşa cum suferinţa este înecată în revărsarea 
seninătăţii somnoroase care urmează după o doză de opiu. 

Işi schimbă uşor poziţia capului şi acum putu să observe 
cu uşurinţă acea apariţie pe care o văzuse cu un minut mai 
înainte şi pe care o şi uitase. Venise între timp mai aproape, 
alunecând fără zgomot ca umbra unui coşmar şi acum era chiar 
aici. Foarte aproape, nemişcată şi liniştită ca şi cum ar fi pândit, 
cu o mână şi un genunchi împinse înainte, cu gâtul încordat şi 
capul răsucit către foc. Putea să vadă faţa descărnată, lucirea 
pielii lipite de oasele proeminente, umbrele negre ale tâmplelor 
scobite şi ale obrajilor căzuţi şi cele două petice de negreaţă de 
pe ochi, de pe ochii aceia morţi ce nu puteau să vadă. Oare să fi 
fost pornirea ce-l împinsese pe acest orb să se furişeze în 
noapte şi să se târască spre foc? Se uită la el, fascinat, dar faţa 
cu luminile şi umbrele ei schimbătoare nu exprima nimic, 
închisă şi de nepătruns ca o uşă zidită. 

Omar se ridică în genunchi şi se lăsă pe călcâie, cu mâinile 
atârnându-i în faţă. Willems, privind în starea sa de adâncă 
amorţeală, putu să vadă clar pumnalul strâns între buzele 
subţiri, ca o bară de-a curmezişul feţei; de o parte mânerul al 
cărui lemn lustruit răsfrângea lucirea roşie a focului, şi linia 
subţire a lamei de cealaltă parte, prelungindu-se către un vârf 
negru tocit. Incercă un. Şoc, ceea ce il făcu să-şi lase trupul 
pasiv în îmbrăţişarea Aissei, dar un val de teamă neputincioasă 
îi umplu sufletul, şi îşi dădu seama dintr-o dată că moartea 
umbla pe dibuite după el. Că ura faţă de el şi faţă de dragostea 
ce-i nutrea Aissa mâna această epavă, această fantomă de fost 


pirat, strălucit şi hotărât la vremea lui, să încerce un act 
disperat care ar fi adus consolarea glorioasă şi supremă a unei 
bătrâneţi nefericite. Şi în timp ce se uita paralizat de groază la 
tatăl care îşi reluase prudenta sa înaintare - orb ca soarta, 
stăruitor ca destinul - asculta cu o patimă nesăţioasă inima fiicei 
bătând uşor, iute şi hotărât, lângă obrazul lui. 

Era cuprins de o spaimă îngrozitoare; de acea frică a cărei 
mână rece îşi despoaie victima de orice voinţă şi de orice 
putere, de orice dorinţă de a scăpa, de a rezista sau ele a se 
mişca; spaima care nimiceşte şi speranţa şi disperarea şi 
păstrează carcasa goală şi nefolositoare ca într-o menghină, 
pentru lovitura ce urmează, Nu era frica de moarte - înfruntase 
destule primejdii în trecut - şi nici măcar frica de acest anumit 
fel de moarte. Nu era frica de sfârşit pentru că ştia că sfârşitul 
nu va veni acum. O mişcare, o săritură, un strigăt l-ar fi salvat 
de mâna slabă a bătrânului orb, de mâna aceasta care, chiar şi 
acum, căuta pe bâjbâite trupul lui, descriind cu prudenţă curbe 
pe pământ. Era frica iraţională de această viziune de o clipă 
asupra lucrurilor necunoscute, asupra acelor motive, impulsuri şi 
dorinţe pe care le ignorase, dar care mocneau în pieptul 
oamenilor dispreţuiţi de lângă el, şi îi fuseseră dezvăluite pentru 
o secundă, pentru a fi apoi din nou ascunse îndărătul oeţurilor 
întunecate ale îndoielii şi amăgirii. Nu moartea era aceea care îl 
înspăimânta, ci oroarea de viaţa lipsită de sens, în care nu putea 
înţelege nimic şi pe nimeni din jurul său, viaţa în care el nu 
putea să conducă, să controleze, şi să înţeleagă nimic şi pe 
nimeni - nici chiar pe sine însuşi. 

Simti o atingere piezişă. Acest contact, mai Uşor decât 
mingâierea unei mâini de mamă pe obrazul unui copil adormit, 
avu pentru el forţa unei lovituri puternice. Omar se tuise lângă 
el, şi acum, îngenunchind asupra lui, ţinea pumnalul într-o mână 
în timp ce cealaltă, cu atingeri uşoare, bâjbâia spre pieptul 
jachetei; însă faţa oarbă, îndreptată încă spre căldura focului, 
era rece şi nemişcată în aspectul ei de împietrită indiferenţă 
pentru lucrurile pe care nu putea spera să le vadă. Cu un efort, 
îşi mută privirea de la masca de mort, în sus, spre capul Aissei. 
Ea stătea nemişcată, da parcă ar fi fost o parte din pământul 
adormit, apoi dintr-o dată îi văzu ochii mari şi întunecaţi 
deschizându-se larg într-o privire fixă şi pătrunzătoare şi simţi 
apăsarea convulsivă a mâinilor ei ţintuindu-i braţele de-a lungul 


corpului. O secundă se scurse, înceată şi amară, ca o zi de doliu; 
o secundă plină de regrete şi de durere pentru acea încredere în 
ea care-şi lua acum zborul din ruinele sfărâmate ale sufletului 
lui. Ea îl ţinea! Şi ea! îi simţi inima tresăltând cu putere, apoi 
capul îi alunecă pe genunchii ei, închise ochii şi n-a mai fost 
nimic. Nimic! Era ca şi cum ar fi murit; ca şi cum inima ei ar fi 
făcut un salt în noapte, părăsindu-l fără apărare şi singur într-o 
lume pustie. 

Capul lui izbi cu putere pământul atunci când ea il aruncă 
în lături în săritura-i grăbită. Rămase ca năuc, cu faţa în sus şi 
neîndrăznind să se mişte; nu văzu lupta însă auzi ţipătul 
pătrunzător al tatălui nebun şi vocea ei joasă vorbind cu 
asprime. Un alt țipăt se pierdu într-un geamăt. Când se ridică în 
cele din urmă, se uită la Aissa îngenuncheată deasupra tatălui 
ei, şi o văzu aplecată în sforţarea de a-l imobiliza; văzu 
membrele contorsionate ale lui Omar, o mână ridicată deasupra 
capului şi mişcarea ei iute când îi apucă încheietura mâinii. 
‘Willems făcu instinctiv un pas înainte, însă ea întoarse către el 
o faţă sălbatică şi îi strigă pe deasupra umărului: 

— Pleacă! Nu te apropia! Nu... 

El se opri brusc cu braţele atârnându-i fără viaţă în lături, 
de parcă vorbele ei l-ar fi preschimbat înir-o stană de piatră. 
Aissa se temea de eventuala lui violenţă, însă în nestatornicia 
convingerilor lui, Willems era izbit de gândul înspăimântător că 
ea prefera să-şi omoare singură tatăl; şi ultima fază a luptei lor, 
la care Willens privi prin ceața roşie ce-i umpluse ochii, luă 
aspectul unei ferocităţi nefireşti, cu un înţeles sinistru; ca ceva 
monstruos şi corupt, ce-l făcea în mod forţat complice şi pe el, la 
adăpostul acestei nopţi îngrozitoare. Era înspăimântat şi 
mulţumit; atras în mod irezistibil către ea - şi gata să fugă. La 
început nu putu să se mişte - apoi nu voi să se clintească din 
loc. Voia să vadă ce se va întâmpla. O văzu ridicând, cu un efort 
imens, corpul aparent fără viaţă, şi ducându-l în colibă. Şi 
rămase, după dispariţia celor doi, cu imaginea vie în ochi a 
capului bătrân ce oscila pe umărul ei, cu falca de jos atârnând, 
cu trăsăturile prăbuşite, pasiv, fără expresie, asemenea capului 
unui cadavru. 

Apoi, după un timp, auzi vocea ei răsunând înăuntru cu 
asprime şi cu întreruperi agitate. Şi ca răspuns veneau gemete 


şi murmure întretăiate de epuizare. Ea îşi ridică glasul. O auzi 
spunând cu violenţă: „Nu! Nu! Niciodată!” 

Şi din nou un murmur plângător de implorare, ca al unui 
om cerşind o supremă favoare cu ultima sa suflare. 

O auzi din nou: 

— Niciodată! Mai degrabă l-aş împlânta în inima mea. 
Aissa ieşi din colibă, rămase o clipă gâfâind în uşă, apoi păşi în 
lumina focului. În spatele ei, prin întuneric, se auzeau blesteme 
care chemau răzbunarea cerului asupra capului ei: glasul răsuna 
din ce în ce mai tare, ascuţit, încordat, repetând blestemul din 
nou şi din nou - până când cu un strigăt care se pierdu într-un 
murmur răguşit, sfârşind într-un oftat adânc şi prelungit. Ea se 
opri în faţa lui Willems, eu o mână la spate, cu cealaltă ridicată 
într-un gest care cerea atenţie, şi rămase în această atitudine, 
ascultând, până ce totul se linişti în colibă. Apoi făcu un alt pas 
înainte şi mâna îi căzu încet în jos. 

— Nimic decât nefericire! şopti ea absentă, Nimic decât 
nefericire pentru noi care nu ne-am născut albi. 

Supărarea şi iritarea dispărură treptat de pe faţa ei şi se 
uită drept la Willems, cu o privire intensă şi tristă. 

El îşi reveni şi îşi recapătă dintr-o dată puterea de a vorbi. 

— Aissa, exclamă el, şi cuvintele izbucniră din gura sa cu o 
grăbită nervozitate. Aissa! Cum pot eu să trăiesc aici? Crede- 
mă! Ai încredere în mine. Să plecăm de aici. Să plecăm foarte 
departe! Foai'te departe, tu şi cu mine! 

Nu se opri să se întrebe dacă ar fi putut să scape, şi cum, 
şi unde. Era purtat în mintea lui de revărsarea de ură, dezgust şi 
dispreţ pentru sângele acesta care nu era ingele lui, pentru 
neamul acesta care nu era neamul lui; pentru pieile închise la 
culoare, pentru inimile înşelătoare ca marea, mai negre decât 
noaptea. Acest simţământ de repulsie îi domina raţiunea şi îi 
dădea convingerea clară a neputinței pentru el de a trăi în 
lumea ei. O rugă pătimaş să fugă împreună, pentru că din toată 
această mulţime detestată el dorea această femeie, dar o dorea 
departe de ei, departe de acest neam din care se trăgea. O 
dorea numai pentru el - departe de oricine, într-un loc 
singuratic, sigur şi liniştit. Şi pe când vorbea, supărarea şi 
disprețul său crescură, ura lui se transformă aproape în groază 
şi dorinţa lui pentru ea deveni imensă, arzătoare, iraţională şi 
necruțătoare, strigând prin toate simţurile lui: mai tare decât 


ura, mai puternică decât groaza, irezistibilă şi sigură ca însăşi 
moartea. 

Stând la o mică distanţă, în plină lumină, însă în pragul 
acelui întuneric din care venise, Aissa asculta, cu o mână încă la 
spate, cu celălalt braţ întins înainte cu palma pe jumătate 
deschisă, de parcă ar fi vrut să prindă vorbele repezi care 
răsunau în jurul ei, pătimaşe, amenințătoare, rugătoare, însă 
toate pătrunse de agonia suferinţei lui, toate precipitate de 
nerăbdarea care îi rodea inima. Şi, în timp ce asculta, simţi un 
soi de încetinire a bătăilor inimii, pe măsură ce înţelesul 
chemărilor lui deveni mai clar în ochii ei indignaţi, pentru că 
vedea cu mânie şi durere că toată această dragoste care era 
opera ei, la care ea lucrase din plin, se Sfărâma încet în bucăţi, 
distrusă de spaimele bărbatului şi de falsitatea lui. Memoria ei 
rechemă zilele petrecute lângă pârău când ea ascultase alte 
cuvinte - alte gânduri - alte promisiuni şi propuneri, izvorâte din 
gura acestui bărbat în faţa ispitei din privirea şi din surâsul ei, la 
înclinarea capului ei, la şoapta buzelor ei. Să fi încolţit acum în 
inima lui altceva decât chipul ei., alte dorinţe decât dorinţa 
dragostei ei, alte spaime decât spaima de a o pierde pe ea? 
Cum se putea întâmpla una ca asta? Devenise oare urâtă sau 
bătrână într-o clipă? Era îngrozită, surprinsă şi mânioasă, 
stăpânită de mânia unei neaşteptate umilinţe. Şi ochii ei priveau 
fix, întunecaţi şi hotărâți, la acest om născut pe meleagurile 
violenţei şi ale răului, de unde nimic altceva decât nenorocire nu 
vine pentru acei care nu s-au născut albi. În loc să se gândească 
la mângăâierile ei, în loc să uite de întreaga omenire în 
îmbrăţişarea ei, el se gândea încă la lumea lui, la lumea aceea 
care fură ţările altora, stăpâneşte mările, lumea aceea care nu 
cunoaşte adevăr şi milă - nu cunoaşte nimic decât puterea ei. O, 
omule cu braţe tari şi inima vicleană! Să plec cu el într-o ţară 
îndepărtată, să fiu pierdută în mulţimea aceea cu ochi reci şi 
inimi false -,; ă-l pierd pe el acolo? Niciodată! Era nebun - nebun 
de frică, însă ei nu-i va scăpa. II va ţine aici sclav şi stăpân; aici 
unde era singur cu ea, unde trebuia să trăiască pentru că - sau 
să moară. Avea un drept la dragostea lui pe care ea o crease, la 
dragostea care clocotea acum în el, în timp ce rostea acele 
cuvinte fără sens. Trebuia să pună o barieră de ură între el şi 
ceilalţi oameni albi. Nu numai că el trebuia să rămână, dai* să-şi 


ţină şi promisiunea faţă de Abdulla, a cărei îndeplinire o va pune 
în siguranţă. 

— Aissa, să plecăm! Cu tine alături i-aş ataca pe toţi cu 
mâinile goale. Sau nu! Mâine vom fi în afară, pe bordul corăbiei 
lui Abdulla. O să vii cu mine şi apoi pot... 

Dacă corabia ar putea ajunge la mal printr-o întâmplare, 
atunci am putea să furăm o canoe şi să scăpăm în 
învălmăşeală... ie nu ţi-e frică de mare... de marca car-, mi-ar 
da libertate... 

Se apropia de ea încet, încet, cu mâinile întinse, în timp ce 
o implora în cuvinte alese care însă se pierdeau şi se împiedicau 
unele de altele în graba eu care vorbea. Ea păşea îndărăt, 
ţinându-se la distanţă, cu ochii îndreptaţi spre faţa lui, 
urmărindu-i cu o privire pătrunzătoare jocul trăsăturilor care 
trădau îndoielile şi speranţele lui; privire care căuta să pătrundă 
cele mai lăuntrice ascunzişuri ale gândurilor lui; şi astfel se 
părea că ea ar fi atras încet întunericul în jurul ei, învăluindu-se 
în faldurile lui drapate care o făceau nedesluşită şi vagă. O 
urmări pas cu pas până ce, în cele din urmă, amândoi se opriră 
faţă în faţă sub copacul cel mare din curte. Acel exilat solitar al 
pădurilor, uriaş, nemişcat şi solemn în uitarea lui, despărţit de 
secole de viaţa din jur de către pigmeii care se târau la 
picioarele lui, se ridica înalt şi drept' deasupra capetelor lor. 
Părea că se uită la ei, indiferent şi impunător în măreţia lui 
singuratică, întinzându-şi ramurile într-un gest de înaltă 
protecţie, de parcă i-ar fi ascuns în adăpostul întunecat al 
frunzişului său des; ca şi cum, mişcat de compătimirea 
dispreţuitoare a celui tare, de mila lipsită de consideraţie a unui 
gigant bătrân, ar fi ferit zbuciumul acestor două inimi omeneşti 
de privirea rece, pătrunzătoare a stelelor strălucitoare. 

Ultimul său strigăt, implorând mila Aissei, răsună puternic, 
vibră sub baldachinul întunecat al frunzelor, pătrunse printre 
ramuri, făcând să tresară păsările care dormeau aripă lângă 
aripă - şi se pierdu fără ecou, înăbuşit în masa densă a frunzelor 
nemişcate. Nu putea să-i vadă faţa, dar auzea suspinele ei şi 
murmurul confuz al unor cuvinte nedesluşite, apoi, în timp ce 
asculta ţinându-şi răsuflarea, ea exclamă dintr-o dată: 

— L-ai auzit? M-a blestemat pentru că sunt îndrăgostită de 
tine. Mi-ai adus suferinţă şi tulburare - şi blestemul lui. Şi a-cum 
vrei să mă duci departe, unde te-aş pierde, unde mi-aş pierde 


viaţa; pentru că dragostea ta aste viaţa mea. Ce altceva se 
poate întâmpla acolo? Nu te mişca! strigă ea cu violenţă, când 
el făcu un gest vag. 

Nu vorbi! la asta! Şi dormi liniştit! 

Văzu umbra braţului ei mişcându-se. Ceva trecu pe lângă 
el şuierând şi lovi pământul înapoia lui, aproape de foc. 
Instinctiv se întoarse să vadă ce era. Lângă tăciuni se înfipsese 
im pumnal fără teacă; un obiect închis la culoare şi curbat, 
evocând ceva ce fusese cândva însufleţit şi care acum era 
strivit, mort şi cu totul nevătămător; un obiect încovoiat, negru, 
bine conturat, şi încremenit în lumina slabă şi roşie. Fără să se 
gândească, Willems se duse să-l ridice, aplecându-se cu 
mişcarea tristă şi umilă a unui cerşetor ce adună pomana 
aruncată în praful de la marginea drumului. Să fi fost răspunsul 
ei la implorările lui, la cuvintele fierbinţi şi pătimaşe care 
ţâşneau din inima lui? Acesta să fi fost răspunsul ce i s-a aruncat 
ca o insultă, acest obiect de lemn şi fier, fără însemnătate şi 
veninos, fragil şi dătător de moarte?! | ţinu de lamă şi se uită o 
clipă prosteşte la mâner, înainte de a-l lăsa să cadă din nou la 
picioarele sale; şi când se întoarse, avu în faţa lui numai 
noaptea. Noaptea imensă, profundă şi liniştită; o mare de 
întuneric în care ea-dispăruse fără să lase vreo urmă. 

Înainta cu paşi nesiguri, ţinând mâinile întinse înainte, cu 
teama unui om devenit dintr-o dată orb. 

— Aissa! strigă. Vino la mine imediat! 

Să o atingă numai; să-i vorbească în timp ce o ţinea în 
braţe sub privirea intensă a ochilor lui, lipită de el, faţă în faţă! 
în duioşia mângrierilor lui o să-i topească încăpăţânarea, o să-i 
îndepărteze frica şi, vorbindu-i în unicul limbaj care le era 
comun - vorbirea fără cuvinte, limbajul simţurilor, o va face să 
înţeleagă, o va determina să accepte orice dorinţă a lui. Din nou 
o chemă şi de astă dată vocea lui tremura de nerăbdare şi de 
presimţiri: 

— Aissa! 

Se uită şi ascultă cu atenţie însă nu văzu şi nu auzi nimic. 
După un timp, întunericul dens păru să unduiască în faţa ochilor 
lui ca o perdea, lăsând să se vadă mişcări, dar ascunzând 
siluetele. Auzi paşi uşori şi grăbiţi, apoi un scârţâit scurt al porţii 
care ducea spre curtea lui Lakamba. Sări înainte şi se izbi de 
lemnul aspru la timp pentru a auzi cuvintele: „Repede Repede şi 


zgomotul barei de lemn că'zând de partea cealaltă, baricadând 
poarta. Cu braţele înălțate, cu palmele lipite de gard, alunecă în 
jos, grămadă, la pământ. 

— Aissa, o chemă el rugător, lipind. U-şi buzele de o 
crăpătură dintre stâlpi. Aissa, mă auzi? Vino înapoi! Voi face tot 
ce vrei tu, îţi voi dărui tot ce doreşti - chiar dacă ar trebui să 
dau foc întregului Sambir şi să sting focul cu sânge. Numai vino 
înapoi! Acum! Imediat! Eşti acolo? Mă auzi? Aissa! 

De cealaltă parte se auziră şoapte speriate şi zvon de voci 
femeieşti: apoi un hohot de râs uşor şi temător, şi murmurul plin 
de admiraţie al unei femei: „A vorbit cum se cuvine!” Pe urmă, 
după o scurtă tăcere, Aissa strigă: 

— Dormi liniştit, pentru că vremea plecării tale este 
apronp. Acum mi-e teamă de tine. Mi-e teamă de frica la. I inel! 
întorci cu tuan Abdulla vei l'i mare. Mă vei/;. | i aici.! îi nu v i mai 
fi nimic altceva decât dragoste. Nimic ulli'i va! Jv we! Până la 
moarte! 

Au/i zgomotul îi, or al paşilor îndepărtându-se şi se lutină 
pe picioare, mut din cauza mâniei sale pătimaşe şi nemăsurate 
împotriva acestei fiinţe atât de sălbatice şi atât de 
fermecătoare; o detesta pe ea, se detesta pe sine însuşi, pe toţi 
cei pe care-i cunoscuse vreodată, detesta pământul. Cerul, chiar 
şi aerul pe care îl trăgea în pieptul lui chinuit; detesta aerul 
pentru că îl făcea să trăiască, o detesta pe ea pentru că îl făcea 
să sufere. Nu putea părăsi însă această poartă prin care trecuse 
ea. Se îndepărtă puţin, apoi şovăi, veni înapoi şi se prăbuşi din 
nou lângă gard, pentru a se ridica iarăşi într-o încercare de a se 
smulge din vraja care îl robea, care îl aducea înapoi aici, mut, 
supus şi furios. Şi sub gestul încremenit de înaltă protecţie al 
ramurilor larg întinse deasupra capului său, sub ramurile mari 
unde păsări albe dormeau aripă lângă aripă la adăpostul 
frunzelor fără număr, rătăcea încoace şi încolo, ca un fir de praf 
într-un vârtej - căzând şi ridieându-se - ocolind şi revenind - 
mereu aproape de poartă. 

Se lupta. In liniştea leneşă a acestei nopţi, cu insesizabilul; 
se lupta cu umbrele, cu întunericul, cu tăcerea. Lupta fără să 
scoată vreun sunet, dând lovituri zadarnice, repezi: 
precipitându-se dintr-o parte în alta; încăpățânat, fără speranţă 
şi mereu respins; ca un om vrăjit, prins înăuntrul unui invizibil 
cerc magic. 


Partea a treia. 

| 

— Da! Pisică, cline, orice numai să poată să zgârie sau să 
muşte; cu condiţia să fie destul de vătămător şi destul de râios! 
Dintre toate, un tigru bolnav te-ar face fericit. Un tigru pe 
jumătate mort pe care să poţi. Să-l plângi şi să-l dai vreunui biet 
amărât din slujba dumitale, care să-l îngrijească şi să-l 
dădăcească pentru dumneata. Să nu-ţi pese de amărâtul de 
netrebnic. Lasă-l să fie schilodit sau înghiţit! Nu ai nici o milă 
pentru victimele infernalului dumitale simţ de caritate. Nu! 
Inima dumitale duioasă sângerează numai pentru ceva ce este 
otrăvitor şi mortal. Blestem ziua când ţi-ai oprit asupra lui 
privirea dumitale binevoitoare. O blestem... 

— Ei, lasă! Lasă! mârâi Lingard pe sub mustață. 

Almayer care vorbise până i se tăiase respiraţia, răsuflă 
adine şi continuă: 

— Da! Totdeauna a fost aşa. Totdeauna. Atât cât pot g - 
Proscrisul din arhipelag să-mi amintesc. Nu ţii minte? Ce s-a 
întâmplat cu câineie acela pe jumătate mort de foame pe care l- 
ai adus la bord în braţe la Bankok? în braţele dumitale! ... A 
turbat a doua zi şi l-a muşcat pe şeful de echipaj. Nu cumva ai 
vrea să spui că ai uitat? Cel mai bun şef de echipaj pe care l-ai 
avut vreodată! Dumneata însuţi ai spus-o în timp ce ne ajutai 
să-l legăm de cablul de la ancoră, chiar înainte de a muri în criza 
de turbare... Spune, n-a fost aşa? A lăsat omul două soţii, şi nu 
ştiu câţi copii. Asta a fost isprava dumitale... Şi când te-ai abătut 
din drum şi ţi-ai pus în pericol corabia ca să salvezi nişte 
naufragiaţi dintr-o joncă ce luase apă până sus, în strâmtorile 
Formozei, asta a fost tot o treabă înţeleaptă. Nu-i aşa? 
Blestemaţii aceia de naufragiaţi s-au ridicat împotriva dumitale 
înainte de a trece patruzeci şi opt de ore. Acei bieţi pescari nu 
erau decât nişte ucigaşi. Şi dumneata ştiai ca sunt ucigaşi 
înainte de a te hotărî să opreşti la un țărm pustiu, pe o afurisită 
de furtună, ca să-i salvezi. O farsă de om nebun! Dacă n-ar fi 
fost nişte ticăloşi - ticăloşi fără speranţă de îndreptare - desigur 
că nu ai fi pu, s pentru ei corabia dumitale în pericol, ştiu bine. 
Nu ai fi riscat vieţile echipajului dumitale - echipaj care ţi-era 
atât de devotat - şi propria dumitale viaţă. Nu a fost o nebunie? 
Şi, pe lângă asta, nu ai fost cinstit. Presupune că te-ai fi înecat. 
M-aş fi aflat atunci într-o frumoasă încurcătură, lăsat singur aici 


cu această fiică adoptivă a dumitale. Datoria dumitale era în 
primul rând să te gândeşti la mine. Am. Luat-o în căsătorie pe 
fata asta pentru că ai promis să-mi faci o situaţie. Ştii bine că 
aşa ai promis! Şi apoi tr. | luni mai târziu te duci şi săvârşeşti 
fapta asta nebunească - şi încă pentru o ceată de ucigaşi. Nu ai 
simţ moral. Puteam să rămân ruinat de dragul acelor ticăloşi, 
asasini, care, până la urmă, a trebuit să fie aruncaţi peste bord 
după ce au omorât tot atrţia din echipajul dumitale - din iubitul 
dumitale echipaj. Numeşti asta un lucru cinstit? 

— Bine, bine! murmură Lingard, mestecând nervos 
capătul ţigării de foi care se stinsese şi uitându-se la Almayer 
care se plimba cu paşi apăsaţi pe verandă, aşa cum s-ar uita un 
păstor la o oaie favorită din turma sa ascultătoare, care s-ar fi 
repezit la el revoltată şi furioasă. 

Părea descumpănit, cuprins de o supărare dispreţuitoare 
şi totuşi oarecum amuzat; şi, de asemenea, puţin atins ca deo 
glumă amară pe socoteala lui. Almayer se. Opri dintr-o dată, îşi 
încrucişă braţele la piept, se aplecă înainte şi continuă să 
vorbească: 

— Puteam atunci să fiu lăsat într-o situaţie periculoasă 

— Şi totul din pricina dispreţului dumitale absurd pentru 
propria dumitale siguranţă - şi totuşi nu ţi-am purtat pică. Îţi 
cunosc slăbiciunile. Dar acum - acum când mă. Gândesc la 
chestiunea asta! Acum suntem ruinaţi. Ruinaţi! Ruinaţi! Biata şi 
micuța mea Nina! Ruinaţi! 

Se lovi violent peste coapse, se plimbă cu paşi mici 
încoace şi încolo, puse mâna pe un scaun, îl trânti cu zgomot în 
faţa lui Lingard şi se aşeză uitându-se cu ochii rătăciţi la 
bătrânul marinar. Lingard, întorcându-i privirea cu fermitate, se 
scotoci prin buzunare, scoase în cele din urmă o cutie de 
chibrituri şi îşi aprinse cu grijă ţigara de foi, rotind-o mereu între 
buze, fără să-şi ia un moment privirea de la disperatul Almayer. 
Apoi, dindărătul unui nor de fum, rosti liniştit: 

— Dacă ai fi avut necazuri tot atât de mari ca mine, 
băiatule, nu ai mai vorbi aşa. Am fost ruinat şi nu o singură dată. 
Ei bine, iată-mă! 

— Da, iată-te, întrerupse Almayer. Şi la ce-mi ajută asta 
mie? Dacă ai fi fost aici cu o lună înainte, lucrul s-ar fi dovedit 
poate de folos. Insă acum! ... Ai putea tot atât de bine să te afli 
la o depărtare de o mie de mile. 


— Cicăleşti omul ca o precupeaţă de peşte beată, ripostă 
Lingai'd cu seninătate. 

Se ridică şi se îndreptă încet către balustrada din faţă a 
verandei. Podeaua se zguduia şi întreaga casă vibra sub paşii 
săi grei. Un moment rămase cu spatele la Almayer, privind la 
râu şi la pădurea de pe malul de răsărit, apoi se întoarse şi se 
uită cu blândeţe în jos la el. 

— E cam pustiu în dimineaţa asta pe aici. Nu? spuse el. 

Almayer î. Şi înălţă capul. 

— A! ai observat asta - da? Cred şi eu că e pustiu! D.i, 
căpitane Lingard, zilele dumitale în Sambir s-au terminat. Numai 
cu o lună în urmă veranda asta ar fi fost plină de lume venită să 
te salute. Oamenii ar fi urcat pe treptele acelea rânjind şi 
salutând după obiceiul lor - către dumneata şi către mine. Însă 
vremurile noastre au luat sfârşit. Şi nu din vina mea. Nu poţi 
spune asta. Totul este isprava acestui ticălos răsfăţat al 
dumitale. Ah! E o frumuseţe! Trebuia să-l fi văzut în fruntea 
acelei hoarde infernale. Ai fi fost mândru de vechiul dumitale 
favorit. 

— Deştept băiat, murmură Lingard, gânditor. 

Almayer sări în sus strigând: 

— Asta-i tot ce ai de spus? Deştept băiat! O, Doamne! 

— Nu face teatru! Stai jos să vorbim liniştit. Vreau să ştiu 
tot ce s-a întâmplat. Deci, el a fost conducătorul? 

— El a fost sufletul întregii acţiuni. El a pilotat intrarea 
corăbiei lui Abdulla. El a comandat totul şi pe toţi, spuse 
Almayer, care se aşeză din nou cu un aer resemnat. 

— Când s-a întâmplat asta - exact? 

— Pe ziua de şaisprezece am auzit primele zvonuri că 
vasul lui Abdulla ar fi pe râu; lucru pe care la început am refuzat 
să-l cred. Ziua următoare nu m-am mai putut îndoi. A avut loc 
un mare sfat, ţinut pe faţă, în tabăra lui Lakamba, unde au venit 
aproape toţi din Sambir. Pe ziua de optsprezece, Lord of the 
Isles era ancorat pe cursul Sambirului. Pe aceeaşi linie cu casa 
mea. Să vedem. Acum şase săptămâni, exact. 

— Şi toate astea s-au petrecut aşa, dintr-o dată? Nu ai 
auzit nimic - nici un avertisment? Nimic? Nimeni n-a avut idee 
că urma să se întâmple aşa ceva? Hai, Almayer! 

— De auzit! Da, eram obişnuit să aud câte ceva în fi-; ar: 
zi. Mai ales minciuni. Găseşti şi altceva în Sambir? 


Poate că nu le-ai crezut, observă Lingard. De fapt nici nu 
trebuia să crezi orice ţi s-ar fi spus, ca. Şi cum ai fi fast un 
ageamiu la prima sa călătorie. 

Almayer se mişcă neliniştit în scaunul lui. 

— Derbedeul acela a venit aici într-o zi, spuse el. Fusese 
plecat de câteva luni şi trăia cu femeia aceea. Nu auzisem de el 
decât din când în când de la oamenii lui Patalolo, când se mai 
arătau pe aici. Ei bine, într-o zi, pa la amiază, a apărut în curtea 
asta de parcă ar fi fost aruncat din iadul căruia, de altfel, îi şi 
aparţine. 

Lingard îşi scoase ţigara de foi şi, cu gura plină de fum 
alb, care i se strecura printre buzele întredeschise, ascultă cu 
atenţie. După o pauză scurtă, Almayer continuă, uitându-se 
posomorit în podea: 

— Trebuie să spun că arăta groaznic. Avusese probabil o 
criză de friguri. Malul stâng este foarte nesănătos. Curios că 
numai lărgimea râului ne desparte. 

Căzu adânc pe gânduri, ca şi cum ar fi uitat de necazurile 
lui într-o meditaţie amară asupra condiţiilor nesănătoase din 
pădurea virgină de pe malul stâng. Lingard profită de ocazie ca 
să pufăie fumul cu o expiraţie puternică şi aruncă mucul de 
ţigară peste umăr. 

— Continuă, spuse el după puţin timp. A venit să te 
vadă... 

— Dar n-a fost destul de bolnav ca să crape, mare 
ghinion! continuă Almayer ridicându-se, şi, după cum am spus, 
s-a întors aici cât o obrăznicie fără egal. A încercat să mă 
intimideze şi a trecut la ameninţări oarecum vagi. Voia să mă 
sperie şi să mă şantajeze. Pe mine! Şi, pe cuvânt, spunea că vei 
fi de acord. Dumneata! Poţi să-ţi închipui atâta neruşinare? Nu 
mi-am dat seama la ce ţintea el. Dacă aş fi ştiut, l-aş fi aprobat. 
Da! Cu o lovitură în cap. Dar cum puteam să ghicesc că ştia 
destul ca să piloteze o corabie prin intrarea râului despre care 
dumneata ai spus totdeauna că e atât de dificilă. Şi, în definitiv, 
ăsta era singurul pericol. Puteam să fac faţă oricui de aici - însă 
când a venit Abdulla... Corabia asta a lui e înarmată. Are 
douăsprezece tunuri de şase livre şi vreo treizeci de oameni, 
nişte vagabonzi gata la orice. Oameni din Sumatra, de la Deli şi 
Acheen. Luptă toată ziua şi tot nu le ajunge. Soiul ăsta de 
oameni... 


— Ştiu, ştiu,! spuse Lingard cu nerăbdare. 

— Desigur că după ce corabia a ancorat alături de 
debarcaderul nostru, au devenit cât se poate de obraznici. 
Willems a condus el însuşi corabia în sus şi a ancorat-o în cel 
mai bun loc. De pe veranda asta puteam să-l văd stând 111 
faţă, alături de stăpânul metis. Şi femeia aceea era şi eu acolo. 
Lângă el. Am auzit că au luat-o la bord din tabăra lui Lakamba. 
Willems a spus că nu merge mai sus pe râu fără ea. S-a înfuriat 
şi era turbat. l-a înspăimântat, cred eu. Abdulla a trebuit să 
intervină! Ea a venit singură într-o canoe şi, de îndată ce s-a 
urcat pe punte, a căzut la picioarele lui, înaintea întregului 
echipaj, i-a îmbrăţişat genunchii, a plâns, a aiurat, i-a cerut 
iertare. De ce? mă întreb. Toată lumea din Sambir vorbeşte 
despre lucrul ăsta. Niciodată nu am auzit sau nu am mai văzut 
ceva asemănător. Toate astea le ştiu de la Aii, care se duce prin 
aşezare şi îmi aduce veşti. Trebuia să ştiu cât mai bine ce se 
petrece - nu-i aşa? Din câte pot să-mi dau seama, ei - adică el şi 
această femeie - sunt priviţi ca ceva misterios - dincolo de 
înţelegere. Unii îi socotesc nebuni. Locuiesc singuri, cu o femeie 
bătrână, într-o casă în afara taberei lui Lakamba şi sunt foarte 
respectaţi sau, ar trebui mai curând să spun, temuti. Cel puţin 
el. Se pare că e foarte violent. Ea nu cunoaşte pe nimeni, nu 
vede pe nimeni, nu vorbeşte cu nimeni decât cu el. Nu-l 
părăseşte nici un moment. Acesta e subiectul de bârfă al locului. 
Mai sunt şi alte zvonuri. Din ce aud, bănuiesc că Lakamba şi 
Abdulla s-au cam plictisit de el. Se mai vorbeşte despre el, de 
asemenea, că va pleca pe bordul corăbiei Lord of the Isles - 
când aceasta va porni de aici spi'e sud - ca un fel de agent al lui 
Abdulla. În orice caz, el trebuie să scoată corabia în afara râului. 
Metisul încă nu e de-ajuns de pregătit pentru asta. 

Lingard, care ascultase până atunci absorbit, începu să se 
plimbe cu paşi măsuraţi, Almayer încetă să mai vorbească şi îl 
urmări cu privirea în timp ce păşea în sus şi în jos cu întoarceri 
pe loc, chinuindu-şi şi sucindu-şi barba albă şi având pe faţă 
expresia omului nedumerit şi îngândurat. 

— Aşadar, a venit mai întâi la dumneata, nu-i aşa? întrebă 
Lingard fără să se oprească. 

Da. Ti-am spus doar. A venit. A venit ca să stoarcă bani, 
mărfuri - şi nu mai ştiu ce. Vroia să se instaleze ca negustor - 
porcul! l-am azvhiit pălăria în curte şi s-a dus după ea şi asta a 


fost ultima oară când l-am mai văzut, până când a apărut cu 
Abdulla. Cum puteam să ştiu eu că ne poate face atâta rău? Și 
încă în felul ăsta? Orice răzvrătire locală aş fi putut-o stinge cu 
oamenii mei şi cu ajutorul lui Patalolo. 

— Oh! da. Patalolo! Zadarnic. Ei? Ai încercat să-i vorbeşti? 

— Cum să nu! exclamă Almayer. M-am dus să-l văd eu 
însumi pe ziua de doisprezece. Era cu patru zile înainte ca 
Abdulla să fi intrat pe râu. De fapt, în aceeaşi zi a încercat şi 
Willems să ajungă la mine. M-am simţit cam neliniştit atunci. 
Patalolo m-a asigurat că nu exista nici o fiinţă omenească în 
Sambir care să nu ţină la mine. Mi-a vorbit cu multă 
înţelepciune. Mi-a spus să nu ascult la minciunile oamenilor 
răutăcioşi din josul râului. Făcea aluzie la omul acela, din tribul 
lulangi, care locuieşte în apropiere de mare şi care mi-a trimis 
vorbă că o corabie străină era ancorată în larg - lucru, pe care, 
desigur, l-am repetat lui Patalolo. Nu-i venea să creadă. O ţinea 
una şi bună bombănind „Nu! Nu! Nu!; t ca un papagal bătrân, cu 
capul tremurând, mânjit tot cu suc de betel. Am avut impresia 
că nu e lucru curat cu el. Părea aşa de neliniştit, ca şi cum ar fi 
fost grăbit să scape de mine. 

Şi în ziua următoare, răufăcătorul acela chior care loeu - 
ieşte cu Lakamba - cum îl cheamă? 

— Babalatchi şi-a făcut apariţia aici. A venit pe la amiază, 
ca din întâmplare, şi a stat aici pe verandă vorbind despre una 
şi alta, întregind când aştept să te întorci dumneata şi aşa mai 
departe. Apoi, pe neaşteptate, aduse vorba că ei - adică 
stăpânul lui şi el - aveau mari necazuri din cauza unui om alb 
feroce - prietenul meu - care se ţinea de femeia aceea, fiica lui 
Omar. Mi-a cerut sfatul în mod respectuos şi în cuvinte potrivite. 
l-am spus că omul alb nu este prietenul meu şi că mai bine ar fi 
să-i dea un picior. Auzind aceasta, a plecat salutând cu 
temenele, subliniind prietenia sa şi bunăvoința stăpânului său. 
Desigur acum ştiu că arabul a venit să spioneze şi să câştige pe 
unii dintre oamenii mei. În orice caz, opt lipseau la apelul de 
seară. Atunci m-am alarmat. N-am mai îndrăznit să părăsesc 
casa nepăzit. Dumneata ştii cum e cu soţia mea, nu-i aşa? Nu 
voiam să iau copilul cu mine - fiind târziu - aşa că i-am trimis 
vorbă lui Patalolo că trebuie săne sfătuim, că circulă zvonuri şi e 
nelinişte în aşezare. Ştii ce răspuns am primit? 


Lingard se opri brusc din mers în faţa lui Almayer, care 
continuă, după o pauză impresionantă, cu o însufleţire 
crescândă: 

— Aii mi-a adus următorul mesaj: Rajahul trimite un salut 
prietenesc şi nu înţelege vestea trimisă. Asta a fost tot. Aii nu a 
putut să scoată d-e la ei nici un cuvânt în plus. Mi-am putut da 
seama că Aii era destul de speriat. Se învărtea pe aici, aranjând 
hamacul sau găsindu-şi alte ocupaţii de felul acesta. Apoi, chiar 
înainte de a pleca, pomeni de faptul că stăvilarul de lângă 
casele Rajahului era puternic barat, dar că nu a putut să v? idă 
decât puţini oameni în curte. În cele din urmă spuse: „în casa 
Rajahului e întuneric, însă nu doarme nimeni. Numai întuneric şi 
teamă şi vaiete de femei”. Vesel lucru, nu-i aşa? Mă treceau fiori 
pe şira spinării. După ce Aii o şterse, am stat aici - la masa asta 
- şi am ascultat strigătele şi bătăile de tobă din aşezare. Tărăboi 
cât pentru douăzeci de nunţi. Era puţin după miezul nopţii. 

Din nou Almayer se opri din povestirea sa, închizând brusc 
gura de parcă ar fi spus tot ce era de spus, şi Lingard rămase 
uitându-se fix la el, gând *. Or şi tăcut, O muscă albastră, mare, 
zbură cu îndrăzneală în veranda răcoroasă şi pătrunse cu un 
bâzâit puternic între cei doi bărbaţi. Lingard se năpusti cu 
pălăria asupra ei. Musca devie şi Almayer îşi feri capul din calea 
ei. Apoi Lingard încercă o nouă lovitură fără efect; Almayer sări 
în sus şi începu să-şi agite mâinile. Musca bâzâi cu disperare şi 
vibraţiile aripilor răsunară în liniştea dimineţii, ca o foarte 
îndepărtată orchestră de coarde, acompaniind zgomotul surd al 
paşilor apăsaţi ai celor doi bărbaţi care, cu capetele lăsate pe 
spate şi agitându-şi braţele, sau aplecându-se şi întinzându-se 
înfuriaţi, urmăreau cu orice chip uckl. Voa intrusului. Însă, dintr- 
o dată, băzâitul se.'i i. Cu u! livinuisubţii: în spaţiul deschis al 
curţii, i”. Ndii-i |.; s, t.1 şi p.: Almayer faţă în faţă în tăcerea în vii 
H.1 o. l. A inc. Puţului 1 - zi, arătând foarte încurcaţi |. U a nici 
un r/; |, cu bruţcU: aurnind inerte de-a lungul trupului, ca nişte 
oameni descurajaţi de un eşec important. 

— La te uită! murmură Lingard. S-a cărat în sfârşit! 

— Mare pacoste! spuse Almayer pe acelaşi ton. Malul 
râului este invadat de muşte albastre. Casa asta e rău aşezată... 
țânțari... şi muştele astea mari... Săptămâna trecută au înţepat- 
o pe Nina... a fost bolnavă patru zile - bietul copil... Mă întreb 
pentru ce sunt create asemenea vietăţi blestemate! 


Il. 

DUPĂ O LUNGA TĂCERE, în timpul căreia Almayer se 
apropie de masă şi se aşeză cu capul în mâini, privind fix 
înaintea sa, Lingard, care îşi reîncepuse plimbarea, tuşi uşor şi 
întrebă: 

— Ce spuneai? 

— Ah! Da! Trebuia să fi văzut aşezarea asta în noaptea 
aceea de pomină. Nu cred ca cineva să se fi dus la culcare. Am 
coborât la locul nostru şi am putut să-i văd. Făcuseră un foc 
mare în dumbrava de palmieri şi au pălăvrăgit până dimineaţa. 
Când m-am întors şi m-am aşezat în veranda întunecată a 
acestei case linişLite, m-am simţii atât de înspăimântător de 
singur că m-am furişat înăuntru şi am luat copilul din pătuţul lui 
şi l-am adus aici în hamacul meu. Dacă nu era ea, sunt sigur că 
aş fi înnebunit, mă simţeam cu desăvârşire singur şi lipsit de 
ajutor. Adu-ţi aminte, nu mai auzisem de dumneata de patru 
luni. Nu ştiam dacă eşti viu sau mort. Patalolo nu mai voia să 
aibă de-a face cu mine. Oamenii mei mă părăseau ea şobolanii 
de pe o corabie care se scufundă. A fost o noapte neagră pentru 
mine, căpitane Lingard! O noapte neagră pe când stăteam aici, 
neştiind ce se va întâmpla în momentul următor. Erau atât de 
aţâţaţi şi turbulenti, că într-adevăr m-am temut că vor veni şi 
vor da foc casei cu mine cu tot. M-am dus şi am adus revolverul. 
L-am aşezat încărcat pe masă. Se auzeau, din când în când, 
urlete groaznice. Din fericire copilul continua să doarmă şi, 
văzând-o atât de drăguță şi de liniştită, m-am calmat oarecum şi 
eu. Refuzam să cred că există violenţă pe lumea asta, când mă 
uitam la ea cum sta culcată aşa de liniştită şi de neştiutoare de 
tot ceea ce se întâmpla. Era însă foarte greu. Totul se sfârşise. 
Trebuie să înţelegi că în acea noapte nu a existat o autoritate în 
Sambir. Nimic care să-i reţină pe oamenii aceia. Patalolo se 
prăbuşise. Eu fusesem părăsit de oamenii mei şi toată banda 
asta putea să dea Mu liber duşmăniei faţă de mine, dacă ar fi 
vrut. Ei nu cunosc recunoştinţa. De câte ori nu am salvat eu 
aşezarea asta de la foamete. Foamete totală. Numai cu trei luni 
în urmă am distribuit din nou o mulţime de orez pe credit. Nu se 
găsea nimic de mâncare în locul ăsta afurisit. Au venit cerşind în 
genunchi. Nu există un om în Sambir, mare sau mic, care să nu 
fie dator la „Lingard et Co.”. Niciunul. Dumneata trebuie să fii 
mulţumit. Mi-ai spus totdeauna că asta-i politica cea mai bună 


pentru noi. Bine, am îndeplinit-o. Ah! Căpitane Lingard, o astfel 
de politică trebuie să fie susţinută cu puşti încărcate... 

— Le-ai avut! exclamă Lingard care, pe măsură ce 
Almayer vorbea, se plimba din ce în ce mai repede, cu capul 
proiectat înainte şi cu paşii grei ai unui om gata să săvârşească 
un lucru violent. 

Veranda era plină de praf, apăsător şi sufocant, care se 
ridica de sub picioarele bătrânul ai marinar şi îl făcea pe 
Almayer să tuşească întruna. 

— Da, le-am avut! Douăzeci. Şi nici un deget care să 
apese pe trăgaci. Uşor de vorbit, ripostă el. Înroşindu-se la faţă. 

Lingard se aşeză pe un scaun, lăsându-se pe spate cu o 
mână întinsă pe masă şi cealaltă rezemată de speteaza 
scaunului. Praful se aşeză şi soarele, ridicându-se deasupra 
pădurii, inundă veranda cu o lumină limpede. Almayer se ridică 
şi îşi găsi de lucru lăsând în jos storurile de trestie crăpate, care 
atârnau între coloanele verandei. 

— Pfiu î făcu Lingard, o să fie o zi fierbinte. Ai dreptate, 
băiatule. Să ne ferim de soare. N-am chef să ne coacem devii, 
aici. 

Almayer se întoarse, se aşeză şi vorbi calm: 

— Dimineaţa m-am dus de partea cealaltă să-l văd pe 
Patalolo. Am luat desigur copilul cu mine. Am găsit slăvi l'i ili 1 
barat şi a trebuit să ocolesc prin tufişuri. Patalolo m-a primit 
întins pe podea, în întuneric, cu toate obloanele închise. Nu am 
putut să obţin nimic de la el decât văicăreli şi gemete. Spunea 
că e probabil ca dumneata să fi murit. Că Lakamba a venit acum 
cu tunurile lui Abdulla să-i omoare pe toţi. Spunea că nu i-ar 
păsa să fie omorât, fiindcă e bătrân, însă dorinţa inimii lui era să 
facă un pelerinaj. Era sătul de ingratitudinea oamenilor - 
moştenitori nu avea - dorea să se ducă la Mecea şi să moară 
acolo, îi va cere lui Abdulla să-l lase să plece. Apoi l-a vorbit de 
rău pe Lakamba - printre suspine - şi puţin pe dumneata. L-ai 
împiedicat să ceară un steag care ar fi fost respectat - aici avea 
dreptate - şi acum când inamicii săi erau tari, el era slab şi 
dumneata nu te găseai aici ca să-l ajuţi. Când am încercat să-l 
încurajez, spunându-i că are patru tunuri mari - dumneata ştii 
tunurile de bronz de şase livre pe care le-ai lăsat aici anul trecut 
- şi că eu am să-i dau pulbere şi că, împreună, poate, am putea 
să-i ţinem piept lui Lakamba, a început pur şi simplu să urle la 


mine. Indiferent de calea pe care ar lua-o - aţipat el - oamenii 
albi nu ar însemna decât moartea pentru el, în timp ce el 
doreşte doar să facă un pelerinaj şi să fie lăsat în pace. Credinţa 
mea este, adăugă Almayer după o scurtă pauză şi fixând o 
privire tristă asupra, lui Lingard, că bătrânul acesta nebun a 
văzut de. Mult timp evenimentele apropiindu-se şi nu numai că 
a fost prea înfricoşat să facă ceva el însuşi, dar şi îngrozit ea să 
te înştiinţeze pe dumneata sau pe mine de suspiciunile lui. Asta- 
i un alt favorit al dumitale. Ai o mână norocoasă. Trebuie să 
recunosc! 

Lingard bătu tare cu pumnul în masă. Se auzi o trosnitură 
ascuţită de lemn crăpat. Almayer tresări violent, apoi căzu 
înapoi pe scaunul său şi se uită la masă. 

— Uite! spuse el indispus, nu îţi cunoşti propria putere. Ai 
stricat masa asta de tot. Singura masă pe care am fost în stare 
să o salvez de soţia mea. Incet, încet, va trebui să mănânc 
ghemuit pe podea, ca un indigen. 

Lingard râse din toată inima. 

— Bine, atunci nu mă cicăli cum face o nevastă când îi 
vine bărbatul beat acasă. Deveni după puţin timp foarte serios, 
şi adăugă: Dacă nu s-ar fi pierdut Flash, aş fi fost aici acum trei 
luni şi totul ar fi fost bine. N-are rost să plângi pentru ce s-a 
întâmplat. Nu fii neliniştit, Kaspar. În foarte scurt timp vom pune 
totul în ordine. 

— Ce? Doar nu te gândeşti să-l goneşti pe Abdulla de aici 
cu forţa? îţi spun eu, nu o să poţi. 

— Nici gând! exclamă Lingard. Mă tem că totul s-a sfârşit. 
Mare păcat! Or să sufere din cauza asta. Abdulla o să-i stoarcă. 
Mare păcat. Să fie al naibii! îmi pare atât de rău de ei, că dacă 
Flash ar mai fi aici, aş încerca să fac ceva eu forţa. Eh! Şi de ce 
nu? însă biata Flash s-a dus şi s-a sfârşit cu ea. Biata corabie 
bătrână! Hei, Almayer? Ai făcut o călătorie sau două cu mine. Nu 
era o corabie minunată? Puteai s-o faci să înfăptuiască orice, 
doar că nu vorbea. A fost mai bună decât o nevastă pentru 
mine. Niciodată nu mă certa. Hei? Şi când te gândeşti că a 
trebuit să ajungă la asemenea sfârşit. A trebuit să-i părăsesc 
bietele ei oase bătrâne lipite de un recif, ca şi când aş îi fost un 
tâmpit de marinar din sud care trebuie să simtă jumătate de 
milă de apă sub chilă ca să fie în siguranţă! Deh! Numai cei care 
nu fac nimic nu greşesc, presupun eu. Totuşi e greu. Greu. 


Dădu din cap cu mâhnire, privind în jos. Almayer se uită la 
el cu indignare crescândă. 

— Pe cuvântul meu, dumneata n-ai inimă, izbucni el; eşti 
complet lipsit de inimă - şi egoist. Nu pare să te atingă, din 
toate astea, decât pierderea corăbiei, şi asta din cauza 
nesăbuinţei dumitale, sunt sigur; dumneata mă ruinezi pe mine, 
pe noi şi pe mica mea Nina. Ce se va alege de mine şi de ea? 
Asta vreau să ştiu. M-ai adus aici, m-ai făcut asociatul dumitale 
şi acum când totul s-a dus dracului - din vina dumitale, nu uita - 
vorbeşti numai de corabie... corabie! Poţi să iei alta. Însă aici, 
comerţul ăsta? S-a zis cu el, graţie lui Willems... Scumpul 
dumitale Willems! 

— Nu te mai gândi la Willems. Voi avea eu grijă de el, 
spuse Lingard cu severitate. Cât despre comerţ... Te voi face 
totuşi bogat, băiatule. Nu te teme! Ai vreo încărcătură pentru 
goeleta care m-a adus aici? 

— Şopronul este plin de trestie indiană, răspunse Almayer, 
şi am vreo optzeci de tone de cauciuc în depozit. Ultimul lot pe 
care îl vom mai avea vreodată, fără îndoială, adăugă el cu 
amărăciune. 

— Aşa, de fapt n-a fost vorba de tâlhărie. De fapt nu ţi s-a 
luat nimic. Bine, atunci, trebuie... Hei! Ce se întâmplă! ... laca! 


— Tâlhăi-ie! Nu! ţipă Almayer, ridicând în sus braţele. 

Căzu înapoi pe scaun şi faţa i se congestionă. Puţină 

„Spumă albă îi apăru în colţul buzelor şi i se scurse în jos 
pe bărbie, în timp ce stătea pe spate, arătându-şi albul ochilor 
daţi pos1 cap, Când îşi reveni, îl văzu pe Lingard aplecai 
deasupra lui cu o oală de lut goală în mână. 

— Ai avut un atac, spuse bătrânul marinar cu o adâncă 
îngrijorare. Co-a fost asta? M-ai băgat în sperieţi. Aşa dintr-o 
dată. 

Almayer, cu părul tot ud şi lipit de ţeastă de parcă ar fi 
fost cufundat în apă, se ridică şi respiră cu greutate. 

— Nelegiuire! O nelegiuire infernală. Eu... vin gard puse 
oala de lut pe masă şi se uită la el cu o privire atentă. Almayer 
îşi trecu mâna peste frunte şi continuă cu voce nesigură: 

— Când îmi amintesc de toate astea, îmi pierd cumpătul, 
spuse el. Ţi-am spus că a ancorat corabia lui Abdulla pe (aceeaşi 
linie cu debarcaderul nostru, însă dincolo, pe celălalt mal, 


aproape de casele Rajahului. Corabia era înconjurată de bărci. 
De aici arăta ea şi când ar fi acostat pe o plută. Toate pirogele 
din Sambir erau acolo. Prin ocheanul meu puteam să disting 
feţele persoanelor de la pupă - Abdulla, Willems, Lakamba - toţi. 
Bătrânul acela ticălos şi linguşitor, Sahamin, era şi el acolo. 
Puteam să văd totul foarte clar. Păreau să fie multe discuţii. La 
sfârşit, am văzut cum o barcă a corăbiei a fost lansată la apă. 
Câţiva arabi intrară în ea şi barca se îndreptă către 
debarcaderul lui Patalolo. Se pare că li s-a refuzat intrarea - aşa 
pretind ei. Eu însă cred că bara de la stăvilar nu a fost ridicată 
destul de repede pentru a fi pe placul trimisului înfierbântat. In 
orice caz, am. Văzut că barca s-a întors aproape imediat. 
Continuam să mă uit, oarecum interesat, când l-am văzut pe 
Willems şi pe alţi câţiva îndreptându-se spre partea din faţă a 
corăbiei, foarte preocupaţi de ceva. Femeia aceea era şi ca 
printre ei. Ah, femeia aceea... 

Almayer se înecă şi păru a fi în pragul unei noi crize, însă, 
cu o sforţare puternică, recâştigă o relativă stăpânire de sine. 

— Dintr-o dată, continuă el - bang! Au trimis o ghiulea în 
stăvilarul lui Patalolo şi, înainte de a fi avut timpul să-mi recapăt 
răsuflarea - am fost şocat, poţi s-o crezi - au trimis o nouă 
ghiulea şi stăvilarul a cedat. După care, presupun că s-au gândit 
că au făcut destul pentru acea zi şi probabil s-au simţit flămânzi 
pentru că a început un ospăț la pupa. Abdulla stătea între ei ca 
un idol; cu picioarele încrucişate, cu mâinile în poală. El e mult 
prea mare ca să mănânce laolaltă cu ei, însă a prezidat, vezi 
bine. Willems continua să se ferească, stând la prora, departe 
de mulţime, uitându-se la casa mea prin ocheanul lung al 
corăbiei. N-am putut să rezist. l-am arătat pumnul. 

— Chiar aşa, spuse Lingard cu seriozitate. Asta era de 
făcut, desigur. Dacă nu poţi lupta contra cuiva, cel mai bun 
lucru este să-l exasperezi. 

Almayer îşi mişcă mâna cu un gest de superioritate şi 
continuă netulburat: 

— Poţi să spui ce doreşti. Nu poţi să-ţi dai seama de 
simţămintele mele. M-a văzut şi, cu ochiul la capătul ocheanului, 
şi-a ridicat braţul ca şi când ar fi răspuns unui salut. M-am 
gândit că imediat după Patalolo va veni rândul meu de a fi ţinta 
loviturilor, aşa că am ridicat steagul britanic pe stâlpul din curte 
pentru că nu aveam altă protecţie. Rămăseseră cu mine numai 


trei oameni, pe lângă Aii. - trei infirmi prea bolnavi ca să plece 
de aici în această împrejurare. Aş fi luptat de unul singur, cred, 
atât de furios eram, dacă n-ar fi fost copilul. Ce să fac cu ea? Nu 
puteam să o trimit în susul râului cu mama ei. Dumneata ştii că 
nu mă pot bizui pe soţia mea. M-am hotărât să rămân liniştit dar 
să nu las pe nimeni să debarce pe ţărmul nostru. Aceasta este 
proprietate particulară, potrivit documentului emis de Patalolo. 
Eram în drepturile mele, nu-i aşa? Dimineaţa a fost foarte 
liniştită. După ce au luat o masă pe bordul corăbiei cu Abdulla, 
mulţi dintre ei s-au dus acasă; au rămas numai oamenii de pază. 
Către ceasul trei, Sahamin trecu râul de unul singur într-o canoe 
mică. Am coborât cu puşca pe cheiul nostru ca să vorbesc cu el 
însă nu l-am lăsat să debarce. Bătrânul acesta făţarnic mi-a 
spus că Abdulla îmi trimite salutări şi că doreşte să stea de 
vorbă cu mine în chestiuni de afaceri; aş vrea să vin pe bord? 
Am răspuns că nu; nu aş vrea. l-am mai spus că Abdulla poate 
să-mi scrie şi eu îi voi răspunde, însă întrevedere nu doream, 
nici pe bordul corăbiei sale, nici pe mal. l-am spus, de 
asemenea, că dacă cineva înecarea s; i debarce înăuntrul 
îngrădirilor mele, trag - indiferent cine ar fi. La aceasta şi-a 
ridicat mâinile spre cer, scandalizat, şi apoi vâsli, depărtându-se 
destul de repede - ca să raporteze, presupun. Cam o oră după 
aceasta, l-ara văzut pe Willems dobareând un grup de oameni la 
Rajah. Totul s-a petrecut în linişte. Nici un glonte n-a fost tras şi 
abia de s-au auzit câteva strigăte. Au rostogolit tunurile acelea 
de bronz pe care i le-ai dăruit anul trecut lui Patalolo, 
împingându-le în josul țărmului, până în râu. Acolo e adânc chiar 
lângă mal. Canalul trece pe acolo, ştii dumneata. Pe la cinci, 
Willems se întoarse la bord şi l-am văzut întâlnindu-se cu 
Abdulla la cârmă, la pupa. A vorbit mult, agitându-şi mâinile - 
părea să explice lucrurile - a arătat către casa mea, apoi în josul 
râului. La sfârşit, chiar înainte de apusul soai'elui, au ridicat 
cablul şi au tras corabia în jos aproape jumătate de milă, până la 
confluenţa celor două braţe ale râului - unde este acum, după 
cum ai putut să vezi. 

Lingard dădu din cap. 

— În seara aceea, după ce s-a întunecat, am fost informat 
că Abdulla a pus piciorul pentru prima oară în Sambir. A fost 
găzduit în casa lui Sahamin. Am trimis pe Aii în sat după noutăţi. 
S-a întors pe la nouă şi a adus vestea că Patalolo şedea la 


stânga lui Abdulla înaintea focului lui Sahamin. Se ţinea un sfat 
mare. Lui Aii i se păruse că Patalolo era prizonier, însă greşea. 
Ticluiseră chestia cu deosebită grijă. Inainte de miezul nopţii, 
totul era aranjat pe cât pot să-mi dau eu seama. Patalolo s-a 
întors la palisada lui dărâmată, escortat de o duzină de bărci cu 
torţe. Pare că i-a cerşit lui Abdulla să-i îngăduie să călătorească 
cu Lord of the Isles la Penang. De acolo se va duce la Mecea. S-a 
făcut aluzie la chestiunea bombardării ca fiind o simplă 
greşeală. Fără îndoială că aşa a fost, într-un anumit sens. 
Patalolo nu s-a gândit niciodată să opună rezistenţă. Aşa că el 
va pleca de îndată ce corabia va fi gata pentru călătoria pe 
mare. A urcat pe bord în ziua următoare, cu trei femei şi cu o 
jumătate de duzină de oameni de-ai săi, tot aşa de bătrâni ca el. 
Din porunca lui Abdulla, a fost primit cu un salut de şapte 
lovituri de tun şi de atunci locuieşte pe bord - de cinci ` 
săptămâni. Mă îndoiesc că va pleca de pe râu încă în viaţă. In 
orice caz, nu va trăi să ajungă la Penang. Lakamba i-a preluat 
toate bunurile şi i-a dat o poliţă asupra firmei lui Abdulla, 
plătibilă la Penang. E sortit să moară înainte de a ajunge acolo. 
Nu vezi? 

Râmase tăcut un timp, într-o meditaţie descurajată, apoi 
continuă: 

— Desigur că în timpul nopţii au avut loc mai multe 
încăierări. Diferiţi inşi au profitat de situaţia nesigură din 
administraţie ca să se răfuiască şi să-şi lichideze vechii duşmani. 
Am petrecut noaptea pe scaunul ăsta de aici, moţăind neliniştit. 
Din când în când, se stârnea câte un tumult mare şi se auzeau 
strigăte care mă făceau să mă ridic cu revolverul în mână. 
Totuşi, nimeni nu a fost ucis. Câteva capete sparte - asta a fost 
tot. Dis-de-dimineaţă, Willems i-a determinat să facă un nou 
pas, care, trebuie să spun, m-a surprins mult. De îndată ce s-a 
făcut ziuă, s-au apucat să ridice un stâlp pentru steag pe un 
teren deschis la celălalt capăt al aşezării, unde Abdulla îşi 
clădeşte acum casa lui. Puțin după răsăritul soarelui s-a ţinut o 
mare adunare în jurul acestui stâlp. Toţi s-au dus acolo. Willems 
stătea rezemat de stâlp, cu un braţ pe umerii femeii ăleia. Au 
adus un fotoliu pentru Patalolo, iar Lakamba stătea la dreapta 
bătrânului care a ţinut o cuvântare. Toţi din Sambir se aflau 
acolo: femei, sclavi, copii, toţi! în cuvântarea sa, Patalolo a spus 
că din mila Celui Preaînalt va pleca în pelerinaj. Cea mai scumpă 


dorinţă a inimii sale va fi împlinită. Apoi, întorcându-se către 
Lakamba, l-a rugat să conducă eu dreptate în timpul absenței 
sale - adică a lui Patalolo. A fost şi puţină înscenare în toată 
treaba asta. Lakamba a răspuns că era nevrednic de o sarcină 
atât de onorabilă, iar Patalolo a insistat. Bietul bătrân smintit! 
Trebuie să fi fost o situaţie amară pentru el. De fapt l-au pus să 
se roage de licăli; ul acela. Inchipuie-ţi un om constrâns să 
roage un t îlli; i să-l jefuiască. Însă bătrânul Rajah era extrem de 
înfricoşat. În orice caz, l-a rugat şi, până la urmă, Lakamba a 
acceptat. Apoi Willems a ţinut o cuvântare către mulţime. A 
spus că în drumul său către apus, Rajahul - se referea la 
Patalolo - îl va vedea pe Marele Conducător Alb din Batavia şi va 
obţine protecţia lui pentru Sambir. Între timp, continuă el, eu, un 
Orang Blanda şi prieten al vostru, înalţ steagul sub a cărui 
umbră există siguranţă. Cu aceste cuvinte, înălţă un steag 
olandez pe stâlp. Fusese confecţionat în grabă, în timpul nopţii, 
din pânză de bumbac şi, fiind greu, atârna în josul stâlpului în 
timp ce mulţimea privea. Aii mi-a spus că s-a auzit un oftat 
atânc de surpriză. Însă nu s-a rostit nici o vorbă până când 
Lakamba nu a ieşit în faţă şi nu a proclamat cu glas tare că în 
ziua aceea oricine va trece pe lângă stâlpul cu steag trebuie să- 
şi descopere capul şi să salute. 

— Dar, la naiba! exclamă Lingard. Abdulla e supus 
britanic! 

— Abdulla nici n-a fost acolo - nu s-a dus pe mal în ziua 
aceea. Însă Aii, care are spirit de observaţie, şi-a dat seama că 
locul pe care stătea mulţimea era sub bătaia tunurilor de pe 
Lord of the Isles. Trăseseră un odgon de fibră de cocos până la 
mal şi dăduseră corăbiei o încâinare în curent, astfel ca să 
aducă tunurile de bord în poziţia de a putea tinti către prăjina 
steagului. Deştept lucru! Ai? Dar nimănui nu-i trecea, prin cap să 
opună rezistenţă. Când şi-au revenit din surpriză, s-au făcut 
câteva glume în linişte, şi Bahassoen l-a înjurat grosolan pe 
Lakamba, până când unul din oamenii lui Lakamba l-a lovit în 
cap cu un ciomag. Mi s-a spus că a fost o pocnitură teribilă. Apoi 
se îndepărtară zeflemisind. Patalolo a plecat şi Lakamba s-a 
aşezat în scaunul, de lângă stilpuj steagului, în timp ce 
mulţimea se îmbulzea în jur, ca şi cum nu putea să se hotărască 
să plece. Dintr-o dată, s-a produs un zgomot mare în spatele 
scaunului lui Lakamba. Era femeia aceea, care s-a năpustit 


asupra lui Willems. Aii spune că era ca un animal sălbatic, însă 
el i-a sucit încheietura mâinii şi a făcut-o să se târască în praf. 
Nimeni nu ştie exact despre ce a fost vorba. Unii spun că totul a 
pornit de la steagul acela. Willems a luat-o cu el, a aruncat-o 
într-o canoe şi a urcat la bordul corăbiei lui Abdulla. După 
aceasta, Sahamin a fost primul care a salutat steagul. Alţii au 
făcut la fel. Înainte de amiază, totul eră liniştit în aşezare şi Aii s- 
a înapoiat şi mi-a povestit toate astea. 

Almayer răsuflă adânc. Lingard îşi întinse picioarele. 

— Continuă, spuse el. p 

Almayer părea că se luptă cu el însuşi. In cele din urmă 
izbucni: 

— Cel mai grav lucru încă nu l-am spus. Un lucru de care 
nu s-a mai auzit. O nelegiuire! O nelegiuire infernală! 

— BINE! VREAU SA AFLU TOTUL. Nu pot să-mi închipui... 
începu Lingard, după ce aşteptase câtva timp în tăcere. 

— Nu poţi să-ţi închipui. Aş crede că nici nu ai putea 
vreodată, întrerupse Almayer. Ei bine! Ascultă! Când Aii s-a 
întors, m-am simţit puţin mai liniştit în sufletul meu. Era aşadar 
o oarecare aparenţă de ordine în Sambir. De dimineaţă ţinusem 
steagul britanic ridicat şi am început să mă simt mai în 
siguranţă. Unii dintre oamenii mei s-au întors după-amiază. Nu 
le-am pus nici o întrebare; i-am pus la lucru ca şi când nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Către seară - să fi fost cinci sau cinci şi 
jumătate - mă aflam pe debarcaderul nostru cu copilul, când am 
auzit strigăte la capătul cel mai îndepărtat al aşezării. La început 
n-am prea dat mare atenţie. Curând însă, Aii vine la mine şi-mi 
spune: „Stăpâne, dă-mi mie copilul, sunt mari dezordini în 
aşezare.” Aşa că i-am dat-o pe Nina, am intrat în casă, am luat 
revolverul şi, din casă, am ieşit în curtea din spate. Când am 
coborât scările, am văzut toate fetele de serviciu părăsind 
şopronul unde se găteşte şi am auzit o mulţime mare urlând de 
cealaltă parte a şanţului care este hotarul piimânuilui nostru. Nu 
puteam să-i văd din cauza marginii le Mi. S n 1ul'i. Urilor 
înşirate de-a lungul şanţului, dar îmi ‘I; mli'jim:. Ranm ca 
mulţimea furioasă era po urmele cuiva. IV când sihle, im locului 
uimit, a apărut Jim-Eng - îl ştii pr chinezul care s-a aşezat aici de 
câţiva ani. 

— A călătorit pe vasul meu! Eu l-am adus aici, exclamă 
Lingard. Un om de cea mai bună condiţie. 


— Da, dumneata l-ai adus? Am uitat. Ei bine, acest Jim- 
Eng s-a năpustit din tufişuri. Şi a căzut în braţele mele, ca să zic 
aşa. Mi-a spus gâfâind că e urmărit pentru că nu ar fi vrut să-şi 
scoată pălăria în faţa steagului. Nu era prea tare speriat, însă 
foarte mânios şi indignat. Desigur că a trebuit să fugă; vreo 
cincizeci de oameni se găseau po urma lui - prieteni ai lui 
Lakamba - însă era gata să-i înfrunte. Spunea că el este supus 
englez şi că nu-şi va scoate pălăria în faţa nici unui alt steag. 
Am căutat să-l liniştesc în timp ce mulţimea urla în continuare 
pe celălalt mal al şanţului. l-am spus să ia una din canoele mele 
şi să treacă râul. Să rămână pentru câteva zile de cealaltă parte. 
Mi-a răspuns că n-ar face una ca asta 1 Nu el. Kra înnebunit de 
mânie. Mulțimea se liniştise puţin şi mă gândeam că puteam să- 
| adăpostesc pe Jim-Eng fără vreun risc prea mare când, dintr-o 
dată, am auzit vocea lui Willems. A strigat la mine în englezeşte: 
„„„ Lasă patru oameni ai mei să intre în curtea dumitale să-l 
prindă pe chinezul acela!” N-am spus nimic. l-am cerut lui Jim- 
Eng să stea şi el liniştit. Apoi, după un timp, Willems strigă din 
nou: „Almayer, nu te opune! Te sfătuiesc de bine. 

Eu ţin mulţimea pe loc. Nu te împotrivi mulţimii i” Vocea 
ticălosului ăstuia m-a făcut să turbez; n-am putut să mă abţin. l- 
am strigat: „Eşti un trădător!” şi tocmai alunei Jim-Eng, care îşi 
aruncase haina şi îşi suflecase pantalonii, gata de luptă, tocmai 
atunci acest, amic îmi smulse revolverul din mână şi trase în ei, 
prin tufiş. S-a auzit un țipăt ascuţit - trebuie să fi lovit pe cineva 
- şi un urlet puternic şi, înainte de a clipi din ochi trecuseră 
şanţul, trecuseră prin tufişuri şi năvăliseră peste noi. S-au 
rostogolit pur şi simplu peste noi. Nu a existat nici cea mai slabă 
şansă de rezistenţă. Am fost călcat în picioare: Jim-Eng s-a ales 
cu vreo duzină de tăieturi pe tot corpul şi, la prima năvală, am 
fost proiectaţi până la jumătatea curţii. Ochii şi gura îmi erau 
pline de praf; zăceam întins pe spate cu trei sau patru oameni 
peste mine. I| auzeam pe Jim-Eng, nu prea departe de mine, 
încercând să blesteme. Din când în când, îl strângeau de gât şi 
bietul om se asfixia. Eu abia puteam să respir cu doi oameni grei 
pe piept. Willems veni în fugă spre mine şi le porunci să mă 
ridice, dar să mă ţină strâns. M-au dus pe verandă. M-am iritat 
de jur împrejur, şi nu l-am văzut nici pe Aii, nici copilul. M-am 
simţit mai uşurat. M-am luptat puţin... O! Doamne! 


Pe faţa lui Almayer apăru o expresie de furie trecătoare. 
Lingard se mişcă uşor în scaunul lui. Almayer continuă după o 
scurtă pauză: 

— Mă ţineau şi îmi strigau ameninţări în faţă. Willems 
dezlegă hamacul meu şi îl azvârli înspre ei. A tras aooi sertarul 
mesei acesteia şi a găsit acolo o linie de măsurat d o palmă, ac 
şi nişte sfoară pentru pânza de corabie. Făceam cortine pentru 
bricul dumitale. Aşa cum mi-ai cerut ultima dată, înainte de a 
pleca. Ştia, desigur, unde să caute ceea ce avea nevoie. Din 
porunca lui, m-au aşezat pe podea, m-au înfăşurat în hamacul 
meu şi m-au cusut în el, începând de la picioare, de parcă aş fi 
fost un cadavru, în timp ce lucra, râdea cu răutate. L-. Am 
înfuriat în toate felurile în care am putut. Le-a cerut ălora să-şi 
pună labele murdare peste gura şi nasul meu. Eram aproape 
sufocat. Ori de câte ori mă mişcăm, mă înghionteau în coaste. Ei 
continuau să-i pună sfoară în ac pe măsură ce avea nevoie, iar 
el cosea cu îndârjire. M-a cusut până la gât. Apoi s-a ridicat 
spunând: „Ajunge, să mergem!” Femeia aceea stătuse tot 
timpul alături; se vede că se împăcaseră. A bătut din palme. 
Zăceam pa podea ca un balot de marfă, în timp ce el mă privea 
fix, iar ea scotea ţipete de bucurie. Ca un balot de marfă! Feţele 
tuturor rânjeau şi veranda era plină de ei. Aş fi vrut să mor - pe 
cuvântul meu, căpitane Lingard, zău că asta doream! Şi o 
doresc şi acum ori de câte ori îmi amintesc de toate astea. 

Faţa lui Lingard exprima o indignare compătimitoare, dar 
acest lucru nu îi ridică moralul lui Almayer, care îşi lăsă capul pe 
braţele sprijinite de masă şi vorbi, stând astfel, cu o voce 
nedesluşită şi înăbuşită, fără să se uite în sus. 

— În “!:” din urmă, la ordinele lui, m-au aruncat în balansa 
wul ce mare. Eram cusut alât de strâns, încât eram to bucată de 
lemn. Dădea ordine cu o voce r l iric tar-. -. Şi omul acela, 
Babalatchi, se îngrijea să fie g 

— Cu 1 se supuneau orbeşte. In acef. T timp eu zăceam 
acolo în fotoliu ca un cline şi femeia aceea ţopăia în faţa ni-, a şi 
se strâmba la mine; pocnea din degete în faţa nasului meu. 
Femeile sunt căţele! - nu-i aşa? Nu am vi ‘t-o niciodată mai 
înainte, din cât îmi dau seama. Niciodată nu i-am făcut vreun 
rău. Şi cu toate acestea 

— 1:1 atât de duşmănoasă! Poţi să înţelegi asta? Când şi e 
nd mă lăsa în pace ca să se agaţe de gâtul lui, apoi se întorcea 


iar în faţa fotoliului meu şi îşi începea din nou jocul. El privea, cu 
indulgență. Sudoarea îmi curgea pa obuaiji, îmi pătrundea în 
oehi - braţele îmi erau cusute. Jumătate din timp eram orbit, 
uneori puteam să văd mai bine. L-a târât şi pe el în faţa 
fotoliului. „Sunt şi eu ca femeile albe!” îi spunea încolăcindu-i 
gâtul cu braţele. Trebuia să fi văzut feţele oamenilor din 
verandă! Erau scandalizaţi şi ruşinaţi de ei înşişi, văzând 
purtarea ei. Dintr-o dată îl întrebă, făcând aluzie la mine: „Când 
o să-l ucizi?” închipuie-ţi cum m-am simţit. Cred că am leşinat; 
nu îmi amintesc exact. Se pare că a urmat o ceartă; el era iritat. 
Când mi-am revenit în fire, Willems stătea drept lângă mine, iar 
ea plecase. Am înţeles că o trimisese la soţia mea, care se 
ascunsese în camera din fund şi nu a ieşit afară tot timpul cât s- 
au petrecut lucrurile astea. Willems mi-a spus - parcă aud şi 
acum vocea lui, răguşită şi surdă: „Nici un fir de pe capul 
dumitale nu va fi clintit.” N-am scos nici un sunet. Apoi continuă: 
„Te rog să observi că steagul pe care l-ai ridicat - şi care, pentru 
că veni vorba, nu este al dumitale - a fost respectat. Spune-i 
asta căpitanului Lingard când îl vezi. Insă, a urmat el, dumneata 
ai tras cel dintâi în mulţime!” „Eşti un mincinos, ticălosule!” am 
strigat eu. A tresărit, sunt sigur. A fost neplăcut surprins să vadă 
că nu eram înfricoşat. „în orice caz, a adăugat el, un glonte a 
fost tras din curtea dumitale şi un om a fost lovit. Totuşi, 
întreaga dumitale proprietate va fi respectată, ţinând seama de 
steagul englez. Mai mult decât atât, eu nu am nimic cu 
căpitanul Lingard, care este asociatul mai în vârstă al acestei 
firme. Cât despre dumneata, continuă el, dumneata nu o să uiţi 
ziua aceasta - chiar dacă ar fi să trăieşti o sută de ani - sau 
înseamnă că nu te cunosc bine. O să păstrezi gustul amar al 
acestei umilinţe până în ultima zi a vieţii dumitale, şi astfel 
amabilitatea pe care mi-ai arătat-o o să fie răsplătită. Trebuie să 
ridic toată pulberea pe care o ai. Coasta aceasta este sub 
protecţia Olandei şi nu ai dreptul să deţii nici o cantitate de praf 
de puşcă. Există nişte ordine ale guvernatorului în acest sens şi 
dumneata cunoşti lucrul ăsta. Spune-mi unde este cheia de la 
magazia mică?” N-am scos nici un cuvânt şi el a aşteptat puţin, 
apoi s-a ridicat, spunând: „Este vina dumitale dacă se va 
produce vreo pagubă.” îi porunci lui Babalatchi să forţeze 
broasca de la camera în care se găseşte biroul şi intră - a 
scotocit prin sertarele mele - nu a putut găsi cheia. Apoi femeia 


aceea, Aissa, a întrebat-o pe soţia mea, care le-a dat cheia. 
După un timp, a rostogolit toate butoaiele în râu. Optzeci şi trei! 
A supravegheat operaţia chiar el şi a controlat ca fiecare butoiaş 
să se rostogolească în râu. Au fost murmure. Babalatchi era 
iritat şi a încercat să discute, însă el i-a tras o săpuneală. 
Trebuie să spun că era complet lipsit de teamă faţă de oamenii 
aceia. Pe urmă a venit înapoi.pe verandă, s-a aşezat lângă mine 
din nou şi a spus: „L-am găsit pe Aii, omul dumitale, împreună 
cu fetiţa, ascunzându-se în tufişuri în susul râului. l-am adus aici. 
Sunt complet nevătămaţi, desigur. Dă-mi voie să te felicit, 
Almayer, pentru deşteptăciunea fiicei dumitale. M-a recunoscut 
imediat şi a strigat „porcule!” tot atât de natural pe cât ai făcut- 
o şi dumneata. Imprejurările schimbă sentimentele. Ar fi trebuit 
să vezi cât de înspăimântat era omul dumitale, Aii. A bătut din 
palme ca s-o facă să tacă. Cred că dumneata ai' stricat-o, 
Almayer. Însă nu sunt supărat, într-adevăr arăţi atât de ridicol în 
fotoliul acesta încât nu pot să mă simt supărat!”. Am făcut o 
sforţare nebunească să mă smulg din hamacul meu şi să ajung 
la gâtul acestui ticălos, însă n-am reuşit decât să cad din fotoliu 
şi să-l răstorn peste mine. El a râs şi a spus doar atât: „îți las 
jumătate din cartuşele revolverului dumitale, iar eu iau cealaltă 
jumătate; or să se potrivească la al meu. Sân tem amândoi 
oameni albi şi trebuie să ne sprijinim unul pe altul. Poate să am 
nevoie de ele!” l-am strigat e dedesubtul fotoliului: „Eşti un 
hoţ!” însă el nu s-a mai uitat şi a plecat cu un braţ în jurul 
umerilor acelei femei, şi cu celalalt pe umărul lui Babalatchi, 
căruia îi vorbea - dând dispoziţii asupra unui lucru sau altuia, în 
mai puţin de cinci minute nu mai era nimeni înăuntrul 
îngrădirilor noastre. După un timp a venit Aii să mă caute şi a 
tăiat cusăturile, eli-berându-mă. De atunci nu l-am mai văzut pe 
Willems şi nici pe altcineva dintre ceilalţi. Am oferit şaizeci de 
dolari omului cane a fost rănit, şi au fost acceptaţi. Lui Jim-Eng i- 
au dat drumul în ziua următoare, când steagul a fost coborât. 
De atunci nu a mai părăsit casa. Cred că acum e destul de 
sănătos. Şi peste tot e deplină linişte. 

Spre sfârşitul povestirii, Almayer îşi ridicase capul de pe 
masă şi acum şedea, în scaunul lui, rezemat de spetează, 
privind fix la stinghiile de bambus ale acoperişului de deasupra. 
Lingard se întinse alene în scaunul său, cu picioarele înainte. În 
întunecimea liniştită a verandei cu storurile lăsate, răzbeau 


zgomotele slabe ale lumii de afară, scăldată în lumina orbitoare 
a soarelui; un salut de pe râu, răspunsul de pe mal, scârţâitura 
unui scripete; sunete scurte, întrerupte, de parcă s-ar fi pierdut 
dintr-o dată în strălucirea amiezii. Lingard se ridică încet, se 
duse la balustrada din faţă şi, dând într-o parte unul dintre 
storuri, privi afară în tăcere. De dincolo de apă şi de curtea 
pustie se auzi un glas distinct de pe o mică goeletă ancorată pe 
aceeaşi linie cu debarcaderul lui Lingard. 

— Şef de echipaj! Trage odată de funia cea mare de la 
vârf! Vergeaua asta a ajuns jos pe estacadă. 

Se auzi un fluierat, pierzându-se într-o cadență 
tărăgănată, cântarea oamenilor care se balansau pe catarg. 
Glasul repetă ascuţit: „Ajunge!” 

Alt glas, probabil al şefului de echipaj, strigă: „Ikat! a şi pe 
când Lingard lăsă storul şi se îndepărtă, totul reintră în linişte ca 
şi cum nu ar mai fi fost nimic de cealaltă parte a storului ce se 
legăna; nimic în afară de lumina strălucitoare, crudă, grea, 
întinsă pe un ţinut mort ca un giulgiu de foc. Lingard se aşeză 
din nou în faţa lui Almayer, cu cotul pe masă, într-o atitudine de 
om cufundat în gânduri. 

— Drăguţă, mica goeletă, murmură Almayer plictisit. Ai 
cumpărat-o? 

— Nu, răspunse Lingard. După ce am pierdut pe Flash, am 
ajuns la Palembang în bărcile noastre. Am închiriat-o acolo, 
pentru şase luni. De la tânărul Ford, il 1 îi. Li îipavlinc* lui. Dorea 
o vacanţă pe uscat, aşa că am luai jv socoteala mea. Desigur, cu 
toţi oamenii lui Ford la bord. Străini faţă de mine. A trebuit să 
mă duc la Singapore pentru asigurare, apoi am plecat la 
Maeassar, desigur. Am făcut călătorii lungi. Nu am avut vânt. A 
fost ca un blestem asupra mea. Cu bătrânul Hudig am avut o 
mulţime de necazuri. Asta m-a întârziat mult. 

— Ah! Hudig! De ce cu Hudig? întrebă Almayer, aşa ca să 
spună ceva. 

— Oh! în legătură cu... o femeie, mormăi Lingard. 

Almayer se uită la el cu o uşoară surpriză. Bătrânul 
marinar îşi răsucise barba albă într-un soi de cioc şi acum era 
ocupat să dea şi mustăţilor o răsucire fioroasă. Ochii lui mici şi 
roşii - acei ochi care suferiseră sub ploaia de stropi săraţi ai 
fiecărei mări, şi care priviseră în faţă fără să clipească furtunile 
tuturor latitudinilor - îşi furişau acum privirile spre Almayer, pe 


sub pleoapele lăsate, ca o pereche de animale sălbatice pitindu- 
se într-un tufiş. 

Exiraordinar! Asta eşti dumneata! Ce poţi avea dumneata 
cu femeile lui Hudig? Bătrânul păcătos! spuse Almayer cu 
nepăsare. 

— Ce tot vorbeşti! E vorba de soţia unui prieten al... Adică 
a unui om pe care îl cunosc. 

— Totuşi, nu văd... întrerupse Almayer nepăsător. 

— A unui om pe care îl cunoşti şi dumneata. Bine. Chiar 
foarte bine. 

— Am cunoscut atât de mulţi oameni înainte ca dumneata 
să mă fi făcut să mă înmormântez în groapa asta! mormăi 
Almayer, neprietenos. Dacă a avut de-a face cu Hudig - soţia 
acelui prieten - atunci nu poate fi mare lucru de capul ei. Mi-ar 
părea rău pentru bărbat, adăugă Almayer înseninându-se la 
amintirea bârfelilor scandaloase din tinereţea lui, în cea de-a 
doua capitală a insulelor. - pcând era atât de bine informat, atât 
ide bine informai! Îi voni să rida. Încruntarea lui Lingard se 
adânci. 

— Nu vorbi prostii! E vorba de soţia lui Willems. 

Almayer apucă braţele laterale ale scaunului, şi ochii se 
deschiseră larg, ca şi gura. 

— Ce? Pentru ce? exclamă el înnebunit. 

— Soţia lui Willems, repetă clar Lingard. Nu eşti surd, nu-i 
aşa? Soţia lui Willems. Chiar aşa. Cât priveşte pentru ce, îi 
făcusem o promisiune. Eu nu ştiam ce s-a întâmplat aici. 

— Asta este. l-ai dat bani, pariez, strigă Almayer. 

— Ei bine, nu! răspunse Lingard cu hotărâre. Deşi 
presupun că va trebui să-i dau... 

Almayer oftă adânc. 

— Fapt este, continuă Lingard, vorbind rar şi apăsat, fapt 
este că am... că am adus-o aici. Aid. La Sambir. 

— În numele cerului! Pentru ce? strigă Almayer, sărind în 
sus. 

Scaunul i se aplecă şi se rostogoli încet. El îşi ridică 
mâinile împreunate deasupra capului, apoi le lăsă cu o mişcare 
bruscă în jos, desfăcându-şi degetele cu o sforţare de parcă le- 
ar fi rupt unele de altele. Lingard dădu din cap repede, de mai 
multe ori. 


— Am adus-o. Neplăcut, ai? spuse el, privind nedumerit în 
sus. 

— Pe cu vântul meu, exclamă Almayer, plângăreţ, Nu pot 
să te înţeleg deloc. Ce o să faci acum? Soţia lui Willems! 

— Soţia şi copilul. Un băieţel, ştii. Sunt la bordul goeletei. 

Almayer se uită la Lingard cu o subită bănuială, apoi, 
întorcându-se, ridică scaunul, se aşeză în el întorcând spatele 
bătrânului marinar şi încercă să fluiere, însă renunţă imediat. 
Lingard continuă: 

— Fapt este că omul a dat de un necaz cu Hudig. M-a 
impresionat. Am promis să aranjez eu lucrurile. Am făcut-o cu 
multă greutate. Hudig era supărat pe femeie pentru că dorea să 
plece la bărbatul ei. Om bătrân şi fără principii! Ştii, ea este fiica 
lui. Ei bine, i-am spus că o voi ajuta eu să ajungă cu bine la soţul 
ei; că îl voi ajuta pe Willems să-şi reînceapă activitatea şi aşa 
mai departe Am stat de vorbă cu Craig la Palembang. Ela 
îmbătrânit şi are nevoie de un administrator sau de un asociat. 
Am promis să garantez eu pentru buna purtare a lui Willems. 
Am stabilit toate lucrurile astea. Craig îmi este un vechi şi intim 
prieten. Am fost camarazi în marină în anii patruzeci. Acum îl 
aşteaptă pe Willems. Mare încurcătură! Ce zici? 

Almayer ridică din umeri. 

— Femeia asta a rupt-o cu Hudig pe baza asigurării mele 
că totul va fi bine, continuă Lingard, cu o descurajare crescândă. 
A făcut-o. Lucru firesc, desigur. Soţie, bărbat... împreună... aşa 
cum ar trebui să fie... Deştept tip... ticălos imposibil. Hazlie 
treabă! Oh! La naiba! 

Almayer râse dispreţuitor. 

— Ce îneântat o să fie! spuse el încet. O să faci două fiinţe 
fericite. Cel puţin două! Râse din nou, în timp ce Lingard se uita 
consternat la umerii lui care se scuturau. 

— De data. Asta sunt înghesuit pe un țărm fără vânt, 
murmură Lingard. 

— Trimite-o repede îndărăt, sugeră Almayer cu un alt 
hohot de. Râs înăbuşit. 

— Ce tot chicoteşti? mârâi Lingard supărat. O să le rezolv 
eu până la urmă pe toate. Intre timp, ai s-o adăposteşti în'casa 
asta. _ 

— In casa mea! strigă Almayer, întorcându-se. 


— Este şi a mea - în oarecare măsură - nu-i aşa? spuse 
Lingard. Nu argumenta, strigă el, când Almayer deschise gura 
să răspundă. Ascultă ordinele şi taci! 

— Oh! Dacă o iei pe tonul ăsta... bombăni Almayer 
îmbufnat, cu un gest de consimţire. 

— Şi tu eşti atât de sâcâiior, băiatule, reluă bătrânul 
marinar, cu o neobişnuită linişte. Trebuie să-mi dai timp ca să 
salvez situaţia. Nu pot s-o ţin tot timpul la bord Trebuie să-i spun 
ceva. Să-i spun, de pildă, că el a plecat în susul râului. Că este 
aşteptat în fiecare zi să se întoarcă. Asta el Auzi? Tu trebuie s-o 
ţii întruna aşa, şi s-o iei cu binişorul. În timp ce eu o să dezleg 
nodurile întregii situaţii. Pe Dumnezeul meu! exclamă el cu 
tristeţe, după o scurtă pauză, viaţa e necinstită ca un braţ de 
mare fără vânt pe o noapte întunecoasă. Acum o să faci ceea ce 
am spus, adăugă cu asprime, dacă nu vrei să te cerţi cu mine, 
băiatule! 

— Eu nu vreau să mă cert cu dumneata, murmură 
Almayer cu un respect silit. Aş vrea numai să te înţeleg. Ştiu că 
dumneata eşti cel mai bun prieten al meu, căpitane Lingard; 
numai că, pe cuvântul meu, uneori nu pot să te pricep. Aş dori 
să pot... 

Lingard izbucni într-un hohot de râs zgomotos, care se 
sfârşi brusc într-un oftat adânc. Închise ochii, aplecându-şi capul 
pe speteaza fotoliului; şi pe faţa lui arsă de soarele fără nori al 
multor ani aspri, apăru pentru un moment o oboseală şi unele 
semne de îmbătrânire care îl făcură pe Almayer să tresară ca la 
o neaşteptată descoperire a unui rău. 

— Sunt istovit, spuse Lingard cu blândeţe. Cu totul istovit. 
Toată noaptea pe punte ca să aduc goeleta aceea în susul 
râului. Apoi convorbirea cu tine. Cred că aş putea să mă culc şi 
pe o frânghie de rufe. Totuşi mi-ar plăcea să mănânc ceva. 
Îngrijeşte-te de asta, Kaspar. 

Almayer bătu din palme şi, neprimind nici un răspuns, era 
gata să-şi strige servitot-ul, când în coridorul din mijloc al casei, 
îndărătul perdelei roşii de la intrarea în verandă, se auzi vocea 
poruncitoare a unui copil, vorbind ascuţit: 

— Ta-mă îndată sus! Vreau să merg pe verandă. O să mă 
supăr tare. la-mă! 


O voce de bărbat răspunse supusă, cu o umilă mustrare. 
Feţele lui Almayer şi Lingard se luminară dintr-o dată. Bătrânul 
marinar strigă: 

— Adu copilul, Lekas! 

— Să vezi cum a crescut, exclamă Almayer cu o voce plină 
de bucurie. 

In deschizătura mascată de o perdea, apăru Aii cu mica 
Nina în braţe. Fetiţa ţinea un. Braţ în jurul gâtului lui Aii şi sub 
celălalt ţinea strâns un pumelo 1 copt, mare cât capul ei. 
Rochita roz, fără mâneci, îi căzuse de pe umeri însă părul ei lung 
şi negru, care îi încadra faţa măslinie, cu ochi mari negri privind 
cu o copilărească seriozitate, părul acesta îi cădea într-un 
belşug exuberant peste umeri, peste ea toată şi peste braţele 
lui Aii, ca o plasă ţesută strâns şi delicat din fire de mătase. 
Lingard se sculă ca să-l primească pe Aii şi, de îndată ce fetiţa îl 
văzu pe bătrânul marinar, lăsă să-i cadă fructul şi întinse 
amândouă mâinile cu un strigăt de bucurie. Lingard o luă de la 
malaiez şi ea se prinse de mustăţile lui cu un sârg plin de 
afecţiune, care aduse lacrimi neobişnuite în ochii Tui mici şi 
roşii. 

— Nu aşa tare, micuţo, nu aşa tare, murmură Lingard. 
Apăsând capul fetiţei către faţa lui cu o mână enormă, care o 
acoperea în întregime. 

— Ridică-mi pumelo, Rajah al Mărilor! spuse ea, vorbind 
cu o voce ascuţită şi clară şi cu mare volubilitate. Acolo, sub 
masă. Îl vreau imediat! Imediat! Ai fost plecat şi ai luptat cu 
mulţi bărbaţi. Aşa spune Aii. Tu eşti un luptător puternic. Aşa 
spune Aii. In largul mării departe, departe, departe. 

Îşi flutură mâna, privind visătoare în gol, în timp ce 
Lingard, care se uita la ea, se lăsă pe călcâie, şi începu să 
bâjbâie pe sub masă după pumelo. 

— De unde ştie ea toate astea? îl întrebă Lingard pe 
Almayer, care îi dădea ordine lui Aii. 

— Se învârteşte mereu printre oamenii mei. De multe ori, 
seara, am găsit-o eu degetele în farfuria lor cu orez. Nu se 
sinchiseşte de maică-sa - sunt bucuros s-o spun. 

Pe cât e de drăguță, pe atât e de deşteaptă, lini:; camăi'. 
A leit! 

Lingard aşezase copilul pe masă, şi amândoi bărbaţii 
stăteau uitându-se la ea cu feţe strălucitoare. 


— O femeiuşcă perfectă, şopti Lingard. Da, dragă băiete. 
O să facem ceva din ea, ai să vezi! 

— Puţine şanse acum pentru asta! remarcă Almayer cu 
tristeţe. 

— Tu nu ştii! exclamă Lingard, luând din nou fetiţa în 
braţe şi începând să se plimbe în sus şi în jos pe verandă. Am 
planurile mele. Le am... ascultă. 

Şi începu să-i explice lui Almayer, care asculta cu interes, 
planurile pentru viitor. Îi va vedea pe Abdulla şi pe Lakamba. 
Trebuie să se realizeze o înţelegere oarecare cu oamenii ăştia, 
acum că au superioritate. Aici se întrerupse pentru a înjura cum 
îi venea la gură, în timp ce copilul, care scotocise cu grijă, 
găsise fluierul legat de gâtul lui şi scotea când şi când câte un 
şuierat lângă ureche - făcându-l să tresară şi să râdă în timp ce 
îi dădea mâinile în jos, certând-o cu dragoste. Da - lucrurile se 
vor aranja uşor. El era un om de care încă trebuia să se ţină 
seama. Nimeni nu ştie asta mai bine ca Almayer. Foarte bine. 
Atunci va trebui să încerce şi să facă oarecare comerţ împreună. 
Va fi foarte bine. Însă marea afacere - şi aici Lingard vorbi pe un 
ton scăzut, şi se opri brusc în faţa lui Almayer care asculta ca 
vrăjit - va fi căutarea de aur în partea de sus a râului. El - 
Lingard - se va dedica personal acestui scop. A mai fost el în 
interiorul ținutului. Se găseau acolo depozite imense de 
tminereuri aurifere lăsate de retragerea apelor. Fabuloase. Era 
sigur de lucrul ăsta. A văzut locurile. Periculos? Desigur! însă ce 
răsplată! El va explora şi-l va descoperi. Nici umbră de îndoială. 
Dă-l naibii de pericol. La început vor lua atât cât vor putea 
pentru ei doi. Vor ţine lucrurile în secret. Apoi, după un timp, vor 
forma o societate. În Olanda sau în Anglia. Da, în Anglia. Mult 
mai bine. Splendid. Păi, sigur. Şi copila asta o să fie cea mai 
bogată femeie din lume. El - Lingard - poate că nu va mai apuca 
să vadă asta - deşi se simţea în stare s-o mai ducă încă mulţi 
ani - însă Almayer va vedea. Acesta era un lucru pentru care 
merita să trăieşti! Nu? 

Însă, în ultimele cinci minute, cea mai bogată femeie din 
lume se pornise să ţipe ascuţit: „Rajah Lăut! Rajah l.aut! Hei! 
Ascultă-mă! 

Dar inconştient, bătrânul marinar vorbea mai tare, ca să-şi 
facă auzită vocea de bas pe deasupra strigătelor nerăbdătoare. 
Se opri acum şi întrebă cu duioşie: 


— Ce este, femeiuşcă? 

— Eu nu sunt o femeiuşcă. Eu sunt un copil alb. Anak 
Putih. Un copil alb; şi oamenii albi sunt fraţii mei. Tata aşa 
spune. Şi Aii tot aşa spune. Aii ştie tot atât de multe ca şi tata. 
Orice. 

Almayer aproape că dansa în bucuria lui de părinte. 

— Eu am învăţat-o. Eu am învăţat-o, repeta el, râzând cu 
lacrimi în ochi. Nu-i aşa că-i deşteaptă? 

— Sunt sclavul copilului alb, spuse Lingard, cu glumeaţă 
solemnitate. Care-i porunca? 

— Vreau o casă, ciripi ea, cu mare grabă. Vreau o casă, cu 
altă casă pe acoperiş, şi încă una pe acoperiş - înaltă, înaltă! Ca 
locurile în care locuiesc fraţii mei în ţara în care doarme soarele. 

— Către apus, explică Almayer, în şoaptă. Îşi aminteşte 
orice. Vrea să-i clădeşti o casă din cărţi de joc. l-ai făcut una, 
ultima oară când ai fost aici. 

Lingard se aşeză cu copilul pe genunchi şi Almayer trase 
cu putere un sertar după altul, căutând cărţile, ca şi când soarta 
lumii depindea de graba lui. Scoase un pachet dublu de cărţi 
soioase, care fusese întrebuințat numai în timpul vizitelor lui 
Lingard la Sambir, când acesta juca uneori, seara, cu Almavyer, 
un joc chinezesc care se numea bezică. Pe Almayer îl plictisea, 
însă bătrânului marinar îi făcea plăcere, considerând acest joc 
un produs al inteligenţei chineze - un popor pentru care avea o 
nemăsurată simpatie şi admiraţie. 

— Acum o s-o construim, mica mea perlă, spuse Lingard, 
rezemând, cu extremă precauţie, două cărţi care păreau nespus 
de fragile între degetele lui mari. 

Mica Nina îl privea cu intensă seriozitate în timp ce înainta 
în construcţia parterului, continuând să-i vorbească lui Almayer 
peste umăr, ca nu cumva să pună în pericol construcţia cu 
răsuflarea lui. 

— Ştiu eu despre ce vorbesc... în patruzeci şi nouă am fost 
în California... Nu că am făcut mare lucru... atunci în Victoria, în 
primele timpuri... Dar cunosc totul în legătură cu asta. Crede- 
mă. Mai mult decât atât, şi un orb ar putea... Stai liniştită, fetiţo, 
altfel o să dărâmi chestia asta... Mâna mea e destul de sigură 
încă! Ei, Kaspar? Acum. Pentru plăcerea inimii mele, o să 
aşezăm o a treia casă peste astea două... stai liniştită... după 
cum spuneam, o să trebuiască numai să ne aplecăm ca să 


culegem pumni de praf... de aur... acolo. Acum, poftim. Trei 
case una peste alta. Splendid! 

Se aplecă pe spate în scaunul său, cu o mână pe capul 
copilului, pe care îl mângâia mecanic şi cu cealaltă gesticulând 
în timp ce îi vorbea lui Almayer. 

— Odată ajunşi la locul respectiv, singurul necaz va fi să 
culegem materialul. Apoi vom pleca în Europa. Copilul trebuie să 
fie educat. Vom fi bogaţi. Însă nu bogaţi este cuvântul potrivit 
pentru asta. Acolo în Devonshire de unde sunt eu, era un 
cetăţean care a clădit o casă aproape de Teignmouth şi care 
avea atâtea ferestre câte deschizături are un vas cu trei punti. 
Şi-a făcut toată averea prin aceste locuri în zilele lui bune de 
altădată. Lumea din împrejurimi spunea că a fost pirat. Noi 
băieţii - eram şi cu pe atunci mus pe un trauler din Brixham - 
desigur că luam de bune toate astea. Pe proprietăţile lui se 
plimba cu un fotoliu cu rotile. Avea un ochi de sticlă... 

— Mai înaltă! Mai înaltă î strigă Nina, trăgând de barba 
bătrânului marinar. 

— Mă necăjeşti, nu-i aşa? spuse Lingard cu blândeţe, 
dându-i o sărutare duioasă. Ce? încă o casă deasupra tuturor 
ăstora? Bine! O să încerc. 

Copilul îl observa cu răsuflarea tăiată. Când lucrarea 
accasta dificilă a fost terminată, bătu din palme, o privi fix şi, 
după un timp, oftă adânc de mulţumire. 

— Oh! la seama! strigă Almayer. 

Construcţia se prăbuşi dintr-o dată sub răsuflarea uşoară a 
copilului. Lingard se uită o clipă neliniştit. Al mayer râse, însă 
fetiţa începu să plângă. 

— la-o! spuse brusc bătrânul marinar. 

Apoi, după ce Almayer se depărta eu copilul care plângea, 
Lingard rămase la masă privind posomorit la grămada de cărţi. 

— Blestemat Willems ăsta, murmură către el însuşi. Totuşi 
o s-o scot la capăt. 

Se ridică şi, cu o mişcare enervată a mâinii, adună cărţile 
de pe masă. Apoi căzu înapoi în scaunul lui. 

— Sunt obosit ca un cline, oftă el, înehmrvd ochii. 

CONŞTIENT SAU INCONŞTIENT, bărbaţii sunt mândri de 
fermitatea, de hotărârea lor, de modul deschis în care îşi 
urmăresc scopul. 


Ei se îndreaptă direct către ceea ce doresc, către 
înfăptuirea unui act de virtute. - câteodată a unei crime - cu o 
deosebită convingere a fermităţii lor. Merg pe drumul vieţii, 
drum îngust îngrădit de gusturile, de prejudecățile, dr disprețul 
sau entuziasmul lor, în general onest, invariabil stupid, i sunt 
mândri că nu se abat niciodată de la aeu., t drum. Dacă se 
opresc, o fac ca să privească un moment dincolo de îngrădirile 
care le fac viaţa sigură, ca să privească văile înceţoşate, 
piscurile îndepărtate, coastele stâncoase şi mlaştinile, pădurile 
întunecate şi cârnpiile estompate, unde alte fiinţe omeneşti îşi 
duc cu greu zilele, poticnindu-se de osemintele celor drepţi, de 
rămăşiţele pământeşti ale predecesorilor lor, care au murit 
singuri, aici, în întuneric sau sub razele soarelui, întotdeauna la 
jumătate de drum. Omul care ştie ca vrea nu înţelege aceasta şi 
îşi continuă calea plin de dispreţ. El niciodată nu se rătăceşte 
din drumul său. Ştie unde merge şi ce doreşte. Continuând să 
călătorească, el bate o cale foarte lungă şi îngustă şi, zdrobit, 
murdar şi epuizat, îşi atinge în cele din urmă ţinta; îşi înhaţă 
răsplata perseverenţei sale, a virtuţii sale, a optimismului său 
sănătos: o piatră funerară cu un epitaf neadevărat, pe un 
mormânt trist şi dat uitării. 

Lingard nu şovăise niciodată în viaţa lui. De ce ar fi făcut- 
o? Fusese un negustor căruia îi mersele Hm plin şi un om 
norocos în lupte, îndemânatic în ale navigaţiei şi, de netăgăduit, 
primul ca marinar în mările acelea. O ştia. Nu auzise el mereu 
vocea tuturor celor care erau de acord în această privinţă? 
Vocea lumii care îl respecta atât de mult? Pentru el, aceştia erau 
întreaga lume - fiindcă limitele universului nostru se rezumă la 
cei pe care îi cunoaştem. Nimic nu există pentru noi în afară de 
flecăreala plină de laude şi învinuiri a oamenilor din jurul nostru 
şi, dincolo de ultima dintre cunoştinţele noastre, se întinde 
numai un vast haos, un haos de râsete şi plânsete care nu ne 
priveşte. Râsete şi plânsete neplăcute, vicioase, bolnăvicioase, 
demne de dispreţ - pentru că sunt auzite confuz de urechi 
refractare la sunete străine. Pentru Lingard - el însuşi simplu - 
toate lucrurile erau simple. Cil i rareori. Cărţile nu reprezentau 
prea mull în viaţa sa. Trebuia să muncească din greu în 
navigaţie, în ni; uslorie şi, de asemenea, ascultând de instinctele 
sale caritabile, modela destule vieţi rătăcite, care-i ieşeau în 
drum ici-colo, în timpul ocupaţiilor sale. Işi amintea de lecţiile de 


la şcoala de duminică, din satul în care se născuse şi de 
predicile domnului cu jachetă neagră de la Misiunea pentru 
Pescari şi Marinari, a cărui barcă înzestrată ca o iolă, pătrunzând 
prin ploaie şi furtună printre vasele de coastă îndreptate în 
direcţia vântului în golful Falmouth, constituia o parte din acele 
preţioase imagini din zilele tinereţii sale care-i stăruiau în 
memorie. „Un preot atât de înţelept pe cât ţi-ai putea dori să 
vezi, spunea el cu convingere, şi cel mai bun om pe care l-am 
întâlnit vreodată, şi cate să ştie să manevreze o barcă, pe orice 
timp!”. Aceştia au fost factorii care îi modelaseră, în general, 
sufletul său tânăr, înainte de a fi plecat să vadă lumea într-o 
corabie care se îndrepta spre sud - înainte de a fi plecat, 
neştiutor şi fericit, cu mâna grea, curat la suflet, simplu ia vorbă, 
ca să se dăruiască mării care i-a primit viaţa şi i-a dat bogăţie. 
Când se gândea la ascensiunea lui în lume - comandant de 
vase, apoi proprietar de vas, apoi om cu mare capital, respectat 
oriunde se ducea, Lingard - sau Rajuh Lant - era uimit şi 
înspăimântat de propria-i soartă, care în mintea lui îngustă îi 
apărea drept cel mai minunat lucru cunoscut în analele 
omeneşti. Experienţa sa fi apsrea imensă şi hotărâtoare, 
învăţându-l lecţia simplităţii vieţii. În viaţă - ca şi în marinărie - 
existau numai două căi de a face un lucru: calea cea bună şi 
calea greşită. Bunul simţ şi experienţa l-au învăţat pe om calea 
cea bună. Cealaltă cale era pentru leneşi şi proşti şi ducea, în 
meseria de marinar, la pierderea catargelor şi a pânzelor, sau la 
naufragiu; iar în viaţă, la pierderea banilor şi a consideraţiei sau 
la o nenorocită de lovitură în cap. Nu considera de datoria lui să 
se supere pe cei ticăloşi. Era supărat numai pe lucrurile pe care 
nu putea să le înţeleagă, dar pentru slăbiciunile omeneşti 
manifesta o îngăduinţă plină de dispreţ. Fiind lucru universal 
admis că era om înţelept şi norocos - altfel cum ar fi putut reuşi 
în viaţă aşa cum reuşise? - avea o înclinare de a rândui vieţile 
altor oameni, şi numai cu greu putea el să se abţină - în pofida 
regulilor de disciplină marinărească - să nu se amestece în 
treburile ofițerului său şef, atunci când echipajul ridica un catarg 
sau era ocupat cu ceea ce numea el o treabă grea. Se amesteca 
în treburile altora, însă cu toată modestia; dacă ştia un lucru sau 
două, nu găsea nici un merit în asta. „Loviturile grele pe care le- 
am primit m-au învăţat să fiu înţelept, băiatule, obişnuia el să 
spună şi ai face bine să accepţi sfatul unui om care a fost şi el 


un prost la timpul său. Mai ia un pahar'Şi, de regulă, băiatul lua 
băutura rece, şi accepta sfatul şi ajutorul respectiv, pe care 
Lingard considera că onoarea îl obligă să le dea, pentru a-şi 
sprijini opinia. Căpitanul Tom călătorea din insulă în insulă, 
ivindu-se pe neaşteptate în diferite locuri - radios, zgomotos, 
plin de anecdote, laude sau ameninţări, dar întotdeauna 
binevenit. 

Numai după întoarcerea sa la Sambir, a cunoscut bătrânul 
marinar, pentru prima oară, îndoiala şi nefericirea. Pierderea 
corăbiei Flash - eşuată, pentru totdeauna, pe p - Proscrisul din 
arhipelag o creastă de stâncă, la capătul de nord al strâmtorilor 
Gaspar, în lumina nesigură a unei dimineţi n oro ase - l-a 
zdruncinat adânc: şi veştile uluitoare pe care le-a auzit la 
sosirea sa la Sambir. Nu erau făcute să-i liniştească sufletul. Cu 
mulţi ani în urmă - împins de spiritul său de aventură - el 
descoperise şi cercetase cu foarte mare greutate - şi numai 
pentru profitul lui - intrarea în acest râu, aflând din informaţii de 
la indigo. li că se forma o nouă aşezare de malaiezi. Fără 
îndoială că pe atunci se gândise în cea mai mare măsură la un 
câştig personal. Însă primit cu prietenie cordială de Patalolo, 
ajunsese în curând să nutrească simpatie pentru conducător şi 
pentru oamenii de acolo, le oferi sfaturile şi ajutorul său şi - 
necunoscând nimic despre Arcadia - visa totuşi la o fericire 
arcadiană pentru colţişorul acesta de lume, pe care îi plăcea să-l 
socotească cu totul al său. Adânc înrădăcinata şi nestrămutata 
sa convingere că numai el - el, Lingard - ştia ce era bine pentru 
ei, îi era caracteristică şi, în definitiv, nu cu totul greşită. El îi va 
face fericiţi, fie că vor sau nu, spunea el, şi'chiar aşa intenţiona. 
Negustoria sa a adus prosperitate tânărului stat şi teama de 
mâna lui puternică i-a asigurat pacea internă pe mai mulţi ani. 

Privea cu mândrie la opera sa. Cu fiecare an care trecea, 
iubea tot mai mult ţinutul, oamenii, râul tulbure pe care, dacă ar 
fi putut, l-ar fi făcut să nu poarte pe undele lui tulburi şi 
prietenoase altă corabie decât Flash. Pe când îşi îndrepta cu 
încetineală corabia sa în susul râului, scruta, cu privire de 
cunoscător, defrişările de pe mal şi făcea cu gravitate aprecieri 
asupra perspectivelor recoltei de orez a sezonului. Cunoştea pe 
fiecare colonist de pe maluri, între mâie şi Sambir; le cunoştea 
soțiile, cunoştea fiecare om din grupurile de diverse culori care, 
stând pe fragilele platforme ale micilor locuinţe de trestie, 


clădite pe apă, îşi agitau mâinile şi strigau cu voce ascuţită: „O! 
Kapai, frate! Hai!” în timp ce Flash aluneca încet pe lângă 
țărmurile populate, pentru a intra apoi în întinderile singuratice 
de apă cu nuanţe castanii şi scânteietoare, mărginite de 
pădurea deasă şi tăcută, ai cărei copaci înalţi îşi înclinau uşor în 
briza slabă şi caldă ramurile întinse parcă în semn de duios, dar 
melancolic, bun venit. Îndrăgea toate acestea: peisajul cu 
nuanţe de aur castaniu -; i smarald, strălucitor sub bolta de safir 
fierbinte; copacii înalţi care foşneau; vorbăreţii palmieri care îşi 
agitau cu volubilitate frunzele în briza nopţii, de parcă s-ar fi 
grăbit să-şi spună secretele pădurii mari din spatele lor. lubea 
mirosurile pătrunzătoare ale florilor şi ale pământului negru, 
acea răsuflare de viaţă şi moarte care zăbovea deasupra 
bricului său, în aerul umed al nopţilor călduţe şi liniştite. lubea 
pâraiele înguste şi sumbre, ascunse de lumina soarelui, negre, 
line şi întortocheate - ca drumurile lăturalnice ale disperării. li 
plăceau chiar şi maimuţele cu feţe triste, care tulburau locurile 
liniştite cu sărituri capricioase şi gesturi nesănătoase, de 
nebunie omenească. lubea orice lucru de acolo, însufleţit sau 
neînsufleţit; chiar şi mâlul de pe mal; chiar şi aligatorii, enormi şi 
leneşi, încălzindu-se la suprafaţă cu o impertinentă nepăsare. 
Dimensiunea lor era o pricină de mândrie pentru el. „Colosali 
indivizi! Unul e cât două reptile din Palembang. Îţi spun eu, 
bătrâne!” aprecia el cu voce tare, înghiontind în glumă, în 
coaste, pe vreun prieten bun. „îţi spun eu, aşa mare cum eşti tu, 
ar putea să te înghită dintr-o dată, cu pălărie şi cizme cu tot. 
Formidabili vagabonzi! Nu ti-ar plăcea să-i vezi? Ha! ha! ha!” 
Râsul său zgomotos umplea veranda, rostogolindu-se peste 
grădina hotelului şi inundând strada, paralizând pentru un scurt 
moment mersul picioarelor goale arămii: şi puternicele lui ecouri 
făceau să tresară chiar. Şi pasăre* imijliuzilă a pat renului - o 
mână2 impertinenta e ire se refugia, pentru un moment, într-o 
atitudine ceremonioasă, sub cel mai apropiat scaun. In sala 
mare de biliard, oameni transpiraţi, în tricouri subţiri de 
bumbac. Încetau jocul, ascultau o clipă cu tacul în mână, prin 
fereastra deschisă, apoi dădeau din cap unul către altul, cu 
înţeles, şi şopteau: 

— Bătrânul vorbeşte despre râul lui. 

Râul lui! Şoaptele oamenilor curioşi şi misterul acestui 
subiect, erau pentru Lingard un izvor de nesfârşită plăcere. 


Flecărelile celor ignoranţi exagerau profiturile pe care le realiza 
din ciudatul său monopol şi, deşi în general absolut sincer, îi 
plăcea să împingă pe căi greşite speculaţiile acestea, prin 
lăudăroşenii pline de ironie rece. Râul său! Prin el era nu numai 
bogat - ci şi interesant. Acest secret care îl făcea să se 
deosebească de alţi negustori din mările acelea, îi dădea 
lăuntrica satisfacţie a acelei dorinţe de a, fi aparte. Dorinţă pe 
care o împărtăşea, de altfel, cu restul omenirii fără să-şi dea 
seama de prezenţa ei în sufletul său. Aceasta alcătuia cea mai 
importantă parte din fericirea sa, însă nu a ştiut-o decât după ce 
a pierdut-o într-un mod atât de neprevăzut, al.it de brusc şi de 
crud. 

După conversaţia sa cu Almayer, se duse pe bordul 
goeletei, o trimise pe Joanna la țărm şi, fiindcă nu se. Simţea 
bine, se închise în cabina lui. Cea mai mare parte din 
indispoziţia lui o punea pe seama lui Almayer, care îl vizita de 
două ori pe zi. Era o scuză pentru a nu face încă nimic. Voia să 
reflecteze. Era foarte supărat. Supărat pe el însuşi şi pe Willems. 
Supărat de ceea ce făcuse Willems - şi, de asemenea supărat, 
de ceea ce lăsase nefăcut. Ticălosul nu îşi îndeplinise misiunea 
complet. Concepţia fusese perfectă, însă execuţia eşuase într-un 
mod de neînțeles. De ce? Trebuia să-l fi ucis pe Almayer, să fi 
dat foc locuinţei, prefăcând totul în cenuşă, şi apoi să dispară. 
Să fugă din calea lui: a lui Lingard! Şi totuşi n-a făcut-o. Să fi fost 
asta neruşinare, dispreţ - ori ce? Se simţea atins de evidenta 
lipsă de respect faţă de puterea lui, iar ticăloşia, nedusă până la 
capăt, a procedeului întrebuințat, îl tulbura peste măsură. Ceva 
era neisprăvit, ceva lipsea, ceva ce i-ar fi dat lui mână liberă în 
acţiunea vie răzbunare. Lucrul care se impunea, care apărea 
just, era să-l împuşte pe Willems. Dar cum putea? Dacă individul 
ar fi rezistat, dacă s-ar fi arătat gata să lupte sau aifi fugit, dacă 
s-ar fi arătat, în vreun fel, conştient de răul făcut, ar fi fost mai 
posibil, mai natural. Însă nu! Individul, de fapt, i-a trimis un 
mesaj. Voia să-l vadă. Pentru ce? Lucrul nu putea fi explicat. O 
trădare cu. Sânge rece, fără asemănare, uimitoare, de neînțeles. 
De ce o fi făcut-o? De ce? De ce? Bătrânul marinar, în 
singurătatea înăbuşitoare a micii cabine de pe bordul goeletei, 
mormăi punându-şi această întrebare, şi-şi lovi cu palma 
deschisă fruntea nedumerită. 


În timpul celor patru zile de izolare primise două mesaje 
din lumea de afară; de la acea lume a Sambirului care, atât de 
brusc şi de neînțeles, îi alunecase din mâini. Unul, câteva 
cuvinte scrise de Willems pa o pagină ruptă dintr-o mică 
agendă; celălalt, o comunicare de la Abdulla, caligrafiată cu grijă 
pa o foaie mare de hârtie, tare ca un carton şi luminată lui într- 
un înveliş de mătase verde. Pe primul nu-l putea înţelege. Se 
spunea în el: „Vino să mă vezi. Nu-mi este teamă. Dumitale îţi 
este? W.” O rupse supărat, însă înainte ca bucăţelele de hârtie 
murdară să aibă timpul să cadă pe duşumea, supărarea îi şi 
dispăruse şi fusese înlocuită cu un sentiment care îl făcu să se 
aplece în genunchi şi să culeagă peticite din scrisoarea ruptă, să 
le potrivească la loc pe cutia cronometrului său şi să se uite la 
ele lung şi gânditor, ca şi cum ar fi sperat să citească răspunsul 
la îngrozitoarea enigmă, chiar în forma literelor care alcătuiau 
această proaspătă insultă. Scrisoarea lui Abdulla o citi cu atenţie 
şi o băgă în buzunar tot cu supărare, însă cu o supărare care se 
sfârşi într-un surâs pe jumătate resemnat, pe jumătate amuzat. 
Nu va renunţa niciodată atât timp cât există o şansă. In general, 
cel mai sigur mijloc este să te ţii de vas cât timp mai pluteşte, 
asta era una din zicalele lui preferate. Mijlocul cel mai sigur şi 
mai nimerit. A părăsi un vas pentru că ia apă e uşor - însă-i o 
treabă proastă. 

O treabă proastă! Totuşi era destul de inteligent pentru 
ca, atunci când se ştia învins, să accepte situaţia bărbăteşte, 
fără să murmure. Când Almayer veni la bord în acea după- 
amiază, îi arătă acestuia scrisoarea, fără să adauge vreo vorbă. 

Almayer o citi, i-o înapoie în tăcere şi, aplecându-se peste 
marginea pupei (amândoi se găseau pe punte), se uită un timp 
în jos la jocul undelor în jurul cârmei goeletei. In cele din urmă 
spuse, fără să-şi ridice privirea: 

— E o scrisoare destul de cuviincioasă. Abdulla ţi-l predă 
dumitale. Ţi-am spus eu că s-au săturat de el. Şi ce o să faci 
acum? 

Lingard tuşi ea să-şi dreagă glasul, îşi târşi picioarele, 
deschise gura cu mare hotărâre, însă un timp nu rosti nimic. În 
cele din urmă murmură: 

— Să fiu al naibii, dacă ştiu - deocamdată. 

— Aş dori să faci ceva, foarte curând... 


— De ce atâta grabă? întrerupse Lingard. Willems nu 
poate să fugă. Aşa cum stau lucrurile, după câte pot să văd, el 
depinde acum de mila mea. 

— Da. - spuse Almayer, gânditor, şi nu e mai puţin 
adevărat că merită foarte puţină milă. Ceea ce vrea să spună 
Abdulla - pe cât pot să înţeleg, prin toată avalanşa de 
complimente - este: „Scapă-mă de acest om alb - şi vom trăi în 
pace împărțind comerţul de aier'. 

— Crezi asta? întrebă Lingard, cu dispreţ. 

— Nu în întregime, răspunse Almayer. Fără îndoială că 
vom împărţi comerţul, pentru un timp, până când el va putea 
pune mâna pe tot. Ei bine, ce ai de gând să faci? 

Almayer îşi ridică privirea şi fu surprins să vadă faţa 
descompusă a lui Lingard. 

— Nu ţi-e bine. Te doare ceva? întrebă el cu reală 
îngrijorare. 

— M-am simţit indispus - ştii - în ultimele zile, dar nu am 
dureri. Işi ciocăni de mai multe ori pieptul lat şi îşi drese glasul 
cu un puternic: Hm! apoi repetă: Nu. Nu am dureri. Mai ţin bine 
câţiva ani, încă. Pot să-ţi spun însă că sunt necăjit de toate 
întâmplările astea. 

— Dumneata trebuie să te îngrijeşti, spuse Almayer. Apoi, 
după o pauză, adăugă: O să te întâlneşti cu Abdulla. Nu-i aşa? 

— Nu ştiu. Incă nu. E destul timp, răspunse Lingard grăbit. 

— Aş vrea să faci ceva, insistă Almayer, cu mâhnire. Ştii, 
femeia aia e o nenorocire pe capul meu. Ea şi puştiul ei. 
Schelălăie toată ziua. Şi copiii nu se împacă. leri dracul ăsta mic 
a vrut să se lupte cu Nina mea. A zgâriat-o pe faţă. E complet 
sălbatic. La fel ca şi onorabilul său tată. Da, aşa este. Femeia e 
necăjită din cauza bărbatului ei şi bombăne de dimineaţă până 
seara. Când nu plânge, e furioasă pe mine. leri m-a sâcâit să-i 
spun când o să se întoarcă Willems şi plângea că el s-a angajat 
la o treabă atât de periculoasă. l-am răspuns ceva în sensul că e 
vorba de o treabă obişnuită - că nu-i nevoie să se prostească, la 
care s-a năpustit asupra mea ca o pisică sălbatică. M-a făcut 
brută, egoist, lipsit de inimă; bătea câmpii cu privire la iubitul ei 
Peter care îşi riscă viaţa pentru profitul meu, pe câtă vreme mie 
nici nu-mi pasă. Spunea că profit de firea lui bună şi generoasă, 
ca să-l l'ac să îndeplinească o treabă primejdioasă - o treabă 
care mi-ar reveni mie. Că el valorează cât douăzeci ca mine. Că 


o să-ţi spună dumitale - că o să-ţi deschidă ochii ca să vezi ce 
fel de om sunt eu şi aşa mai departe. 

Asta-i ceea ce trebuie să suport de dragul dumitale. 
Dumneata ai putea, într-adevăr, să ţii seama şi de mine puţin. E 
ea şi cum ai trăi într-o stare de febră puternică. Femeia şi-a ieşit 
din minţi. Dumneata ai făcut din casa mea un refugiu pentru 
ticăloşi şi nebuni. Nu-i un lucru cinstit. Pe cuvântul meu că nu el 
Când o apucă năbădăile e ridicol de urâtă şi ţipă într-un hal - de 
ajung la capătul răbdării. Mulţumesc lui Dumnezeu! Soţia mea s- 
a bosumflat aşa de rău că a plecat din casă. De când cu treaba 
asta, s-a mutat într-o colibă de la mal. Dumneata ştii. Insă 
această soţie a lui Willems, prin firea ei, e mai mult decât pot eu 
să suport, şi mă întreb de ce trebuie să trec prin toate astea. 
Dumneata, negreşit, îmi ceri prea mult. Azi dimineaţă am crezut 
că o să mă zgârie. Inchipuie-ţi! Dorea să se ducă să-şi dea aere 
prin colonie. Ar fi putut să audă câte ceva pe acolo, aşa că i-am 
spus că nu trebuie să facă una ca asta. „Nu există siguranţă 
dincolo de gardurile noastre”, am sfătuit-o. Atunci, s-a repezit la 
ochii mei, cu toate cele zece unghii. „Mizerabile, a strigat, nici 
măcar acest loc nu e sigur şi dumneata l-ai trimis pe soţul meu 
pe acest râu îngrozitor unde şi-ar putea pierde viaţa. Dacă 
moare înainte de a mă fi iertat, cerul te va pedepsi pentru crima 
dumitale...” Crima mea! Auzi! Mă întreb uneori dacă nu cumva 
visez! Toate astea or să mă îmbolnăvească. Mi-am şi pierdut 
pofta de mâncare. 

Işi aruncă pălăria pe punte şi se apucă de păr cu 
disperare. Lingard îl privi cu o îngrijorare compătimitoare. 

— Ce-o fi vrut oare să spună? murmură el gânditor. 

— Să spună! E smintită, ţi-o repet - şi, dacă situaţia asta 
durează, foarte curând voi ajunge şi eu la fel. 

— Numai puţină răbdare, Kaspar, îl rugă Lingard. Încă o zi 
sau ceva mai mult. 

Uşurat sau obosit de izbucnirea lui violentă, Almayer se 
linişti, îşi ridică pălăria şi, rezemându-se de parapet, începu, să- 
şi facă vânt cu ea. 

— Zilele trec, spuse el cu resemnare, însă lucrurile de felul 
ăsta îl îmbătrânesc pe om înainte de vreme. La ce poţi să te mai 
gândeşti? Eu nu pot să înţeleg! Abdulla spune deschis că dacă 
dumneata eşti de acord să-i pilotezi corabia să iasă din râu şi îl 
instruieşti pe metis, il lasă în voia so artei pe Willems, iar 


dumitale o să-ţi fie prieten, apoi, pentru totdeauna. În ceea ce îl 
priveşte pe Willems, îl cred fără rezerve pe Abdulla. E firesc. Dar 
nu cred că îţi este prieten, deşi acest lucru încă nu trebuie să ne 
preocupe. Dumneata acceptă propunerea lui Abdulla şi nu ne 
priveşte ce se va întâmpla cu Willems. 

Se întrerupse şi rămase tăcut un timp, privind în jur cu 
dinţii strânşi şi nările dilatate. 

— Lasă asta 111 seama mea, urmă apoi. Am eu grijă să se 
întâmple ceva, adăugă în cele din urmă cu o liniştită cruzime. 

Lingard zâmbi uşor. 

— Individul nu merită nici măcar un glonte, şopti el, ca 
pentru sine însuşi. 

Aliuay*. *;: aprinse* dinir-o dală: 

— A.şi 1-1 e: în, md; şli dumneata, sirigă el. Dunil:1'*1 
nu 11). *;! cu-ml în hamac, ca apoi. Să fii transformat n obis ci.,; 
„* batjocură în faţa unei gloate de sălbatici. Cum aşa? Eu nu mai 
îndrăznesc să privesc aici pe nimeni în lată, al it timp cât 
ticălosul ăsta e în viaţă. O să-l... o să-l aranjez eu. 

Nu cred c-ai s-o faci, mormăi Lingard. 

— Crezi că mi-e frică de el? 

— Ferească Dumnezeu! Nu! spuse Lingard cu grabă, Frica. 
Nu ţi-e frică. Te ştiu. Nu mă îndoiesc de curajul Lău! Este vorba 
de ce-i în capul tău, băiatule, capul tău pe care eu... 

— Asta este, spuse necăjit Almayer. Continuă! De ce nu 
mă faci prost de-a dreptul? 

— Pentru că nu vreau, izbucni Lingard iritat. Dacă voiam 
să spun că eşti prost, o făceam fără să-ţi cer voie. Incepu să se 
plimbe de-a hangul şi de-a latul punţii înguste de cart, lovind cu 
piciorul capetele de frânghie din calea sa şi mormăind de unul 
singur. Sensibil domnul... altceva? ... Eu am fost om în toată 
firea înainte ca tu să fi mers în două picioare. S-a înţeles... spun 
ce-mi place! 

— Bine! bine! făcu Almayer, cu mâhnită resemnare, în 
ultimele zile nu se poate vorbi cu dumneata. 

Îşi puse pălăria, se îndreptă către pasarelă şi se opri, cu 
un picior pe scăriţa interioară, ca şi când ar fi şovăit, apoi veni 
îndărăt şi se înfipse în calea lui Lingard, silindu-l să stea pe loc şi 
să-l asculte. 

— Desigur, dumneata ai să faci ce-ţi place. Dumneata 
niciodată nu primeşti un sfat - ştiu asta; însă dă-mi voie să-ţi 


spun că nu ai proceda cinstit dacă l-ai lăsa pe individul ăsta să 
plece de aici. Dacă nu faci nimic, ticălosul o să plece, mai mult 
ca sigur, în corabia lui Abdulla. Abdulla o să-l folosească ca să-ţi 
dea lovituri dumitale şi altora, din alte părţi. Willems ştie prea 
multe despre afacerile dumitale. O să-ţi pricinuiască o mulţime 
de necazuri. la seama la ce-ţi spun. O mulţime de necazuri. 
Dumitale - şi, posibil, altora. Gândeşte-te la asta, căpitane 
Lingard. Asta-i tot ce aveam de spus. Acum trebuie să mă întorc 
la mal. Am o mulţime de treburi. În primul rând, o să începem să 
încărcăm goeleta asta. Toate baloturile sunt gata. Dacă vei avea 
nevoie de mine pentru ceva, ridică un steag pe catargul 
principal. Noaptea, două împuşcături mă aduc aici. Apoi adăugă 
cu un ton prietenos: nu vrei să vii să iei cina la noi acasă în 
seara asta? Nu poate să fie bine pentru dumneata să te înăbuși 
aşa la bord, zi după zi. 

Lingard nu răspunse. Tabloul schiţat de Almayer, imaginea 
lui Willems cutreierând insulele şi tulburând armonia universului 
prin jafuri, trădări şi violenţe, îl ţinea tăcut, în transă - într-o 
inerție chinuitoare. Almayer, după ce mai aşteptă puţin, se 
îndreptă în silă către pasarelă, mai zăbovi un timp, apoi oftă, 
trecu peste marginea vasului, coborând treaptă cu treaptă. 
Capul îi dispărea încet dedestibtul parapetului. Lingard, care 
între timp îl urmărise absent, tresări dintr-o dată, se duse la 
marginea goeletei şi, uitându-se pe deasupra parapetului, 
strigă: 

— Hei! Kaspar! Stai puţin! 

Almayer făcu semn vâslaşilor să oprească vâslitul şi 
întoarse capul spre goeletă. Barca alunecă îndărăt încet, la 
nivelul unde se găsea Lingard, aproape de-a lungul vasului. 

— Ascultă-mă, spuse Lingard. Privind în jos. Am nevoie de 
o canoe bună cu patru oameni, astăzi. 

— O vrei acum? întrebă Almayer. 

— Nu! Prinde frânghia asta. Oh, al naibii nepriceput î Mu, 
Kaspar, continuă Lingard, după ce omul de la proră prinsese, 
capătul frânghiei, pe care o aruncase jos, în canoe. Nu, Kaspar. 
Ca să suport şi soarele, e prea mult pentru mine. Şi apoi ar fi 
mai bine să ţin treburile mele mai ferite. Trimite eanoea, cu 
patru vâăslaşi buni, ţine minte, şi trimite şi scaunul tău de pânză, 
ca să staţi pe el. Pe la apusul soarelui. Auzi? 


— Bine, tată, răspunse Almayer înveselit. Am să-l trimit pe 
Aii la cârmă şi cei mai buni oameni pe care îi am. Altceva? 

— Nimic, flăcăule. Numai nu-i lăsa să întârzie. 

Cred că nu-i nevoie să te întreb unde te duci, spuse 
Almav. T, ca în | încerce. Căci dacă-i vorba de Abdulla,; u. 

! îi Îi ia duci 1 v. lil pe Abdulla. Nu ăslă/.i. Şi acum, cai al 1 
rinai i eanoea care:; o îndrepta către mal, flutură mâna cu 
răspuns la înclinarea capului lui Almayer şi se îndreplă către 
marginea pupei, netezind scrisoarea lui Al „lul la, pe care o 
scosese din buzunar. O reciti atent, o mototoli încet, zâmbind în 
acela-şi timp şi strângând puternic între degete hârtia 
foşnitoare, ca şi cum ar fi ţinut în mână gâtlejul lui Abdulla. La 
jumătatea distanţei către buzunar, îşi schimbă gândul şi, 
aruncând ghemotocul peste bord se uită la el gânditor, cum se 
învârtea în jurul lui, pe valuri, un moment, înainte de a se lăsa 
purtat de curent către mare, în josul râului. 

Partea a patra. 

l. 

ERA O NOAPTE foarte întunecoasă. Pentru prima oară, de 
multe luni, ţărmul de răsărit al râului dormea, fără să fie văzut 
de stele, sub vălul unui nor nemişcat care, împins de prima 
suflare a musonului ploios, se lăsase toată după-amiaza purtat 
încet dinspre răsărit; urmărise soarele ce asfinţea, cu umbrele 
sale negre şi cenuşii, care păreau că gonesc lumina, animate de 
gânduri sinistre şi cu o stăruinţă rău prevestitoare şi 
deprimantă, ca şi cum ar fi fost conştiente de mesajul de 
violenţă şi tulburare pe care îl aduceau cu ele, La dispariţia 
soarelui sub linia orizontului înspre apus, norul imens, într-o 
mişcare repede, se luptă eu strălucirea luminii care se retrăgea 
şi, răsucindu-se în jos, către profilul clar şi dantelat al munţilor 
îndepărtați, rămase suspendat deasupra pădurii înceţoşate, 
aninat la mică înălţime, tăcut şi ameninţător deasupra vârfurilor 
nemişcate ale copacilor, ţinând pe loc binecuvântarea ploii, 
hrănind furia tunetelor, nehotărât, ca şi când ar fi meditat 
asupra puterii lui de a aduce binele sau răul. 

Babalatchi, ieşind din lumina roşiatică şi fumegândă a 
căsuţei lui de bambus, privi în sus, inspiră adânc aerul cald şi 
stătut şi rămase o clipă cu ochiul cel bun strâns închis, de parcă 
ar fi fost intimidat de nedorita şi adânca tăcere din curtea lui 
Lakamba. Când îşi deschise ochiul, îşi recăpătă vederea doar 


atât cât să distingă variatele nuanţe de întunecimi fără formă 
care marcau locurile copacilor, ale caselor părăsite, ale 
tufişurilor de pe malul râului, pe fundalul nopţii. Înțeleptul, ros 
de griji, porni cu precauţia prin curtea pustie, către marginea 
apei şi stătu pe mal, ascultând glasul râului invizibil care curgea 
la picioarele lui. Asculta şoaptele blânde, murmurele adinei, 
gâigâielile bruşte şi şuierăturile scurte ale curentului iute, 
alergând de-a lungul malului, prin întunecimea fierbinte. 

Stătea cu faţa întoarsă către râu şi îi părea că poate să 
respire mai uşor, ştiind că în faţa lui se întinde un spaţiu vast şi 
liber; apoi, după puţin, se aplecă greoi înainte, rezemându-se pe 
toiag, bărbia îi căzu în piept şi un oftat adânc fu răspunsul lui la 
cuvântarea egoistă a râului, care îşi urma cursul neâncetat şi 
repede, fără să lină seama de bucuria sau tristeţea, de suferinţa 
şi de lupta, de înfrângerile sau biruinţele ce se desfăşurau pe 
malurile sale. Apa, de culoare castanie, era gata să poarle pe 
valuri prieteni sau duşmani, să întreţină drago, Ir iu ură în 
pieptul ci umil. Lipsit de inimă, să dea: jtitor, “iu vi pună piedici, 
să salveze viaţa sau să aducă moarte t, râu! cri man: iiul,'eio 
mântuire, o închisoare, un n fuylu... lu un mornitnt. 

Probabil i i aslH de gânduri îl făcură pe Babalatchi. | M oala 
un all oftat, plin de tristeţe, care se pierdu ui rolurile v. Se târau 
pe deasupra nepăsătorului Pantai. Politicianul acesta barbar 
uitase de recentul succes al comploturilor sale, în contemplarea 
melancolică a unei. Apărări care îi făcea noaptea mai neagră, 
căldura umedă mai apăsătoare, aerul liniştit mai greu şi 
singurătatea mută, mai mult un chin decât o pace. Petrecuse 
noaptea din ajun la căpătâiul muribundului Omar şi acum, după 
douăzeci şi patru de ore, gândul său stăruia să se întoarcă la 
coliba de trestie, joasă şi întunecoasă, din care. Uf le tul fioros al 
acestui incomparabil desăvârşit pirat, îşi luase zborul ea să afle 
prea târziu, într-o lume mai rea, cât de greşite sunt căile 
pământeşti. Mintea sălbaticului om de stat, purificat de durerea 
prin care trecuse, simţi o clipă apăsarea singurătăţii, ca o 
adâncă senzaţie, de aceeaşi calitate ca şi sensibilitatea 
exacerbată de toate rafinamentele sentimentelor tandre, pe 
care o glorioasă civilizaţie le aduce în suita ei, printre alte 
binecuvântări şi virtuţi, în această lume excelentă. Timp de 
aproape treizeci de secunde, la marginea pădurilor imense şi 
liniştite, un pesimist pe jumătate gol, mestecător de betel, stătu 


pe malul râului tropical; un om mâhnit, fără putere, cu mâinile 
goale, gata să slobozească un strigăt de amară nemulţumire; un 
strigăt care, dacă s-ar fi făcut auzit, ar fi răsunat prin 
singurătăţile virgine ale pădurilor, tot atât de adevărat, de mare 
şi de profund ca orice strigăt filosofic care a ţâşnit vreodată din 
adâncurile comode ale unui fotoliu, pentru a tulbura sălbăticia 
impură a coşurilor şi a acoperişurilor. 

Cam o jumătate de minut şi nu mai mult, Babalatchi se 
găsi faţa în faţă cu zeii, în sublimul privilegiu ai revoltei sale şi 
apoi diplomatul cu un singur ochi deveni din nou el însuşi, plin 
de griji, de înţelepciune şi de planuri de viitor, precum şi o 
victimă a chinuitoarelor superstiții ale rasei sale. Tăcerea nopţii, 
oricât ar fi de adâncă, nu este niciodată absolută pentru urechi 
atente, şi acum Babalatchi îşi închipuia că poate să distingă în 
ea alte zgomote decât acelea ale undelor şi clipocitului râului. Îşi 
întoarse capul cu iuţeală, pe rmd spre dreapta şi spre stingă, 
apoi se răsuci repede, speriat şi cu băgare de seamă, ca şi când 
s-ar fi aşteptat să vadă stafia oarbă a şefului său decedat păşind 
în obscuritatea curţii pustii, în spatele lui. Dar acolo nu era 
nimic. Totuşi auzise un zgomot; un zgomot ciudat. Fără îndoială, 
vocea imaterială a unui spirit amărât care se jeluia. Ascultă din 
nou. Nici un sunet. Liniştit, Babalatchi făcu câţiva paşi în direcţia 
locuinţei sale, când un zgomot cât se poate de omenesc, acela 
al unei tuse răguşite, ajunse până la el, dinspre râu. Se opri, 
ascultă cu atenţie, acum însă fără nici un semn de emotie şi, 
îndreptându-se cu iuţeală înapoi, către țărm, rămase în 
aşteptare, cu gura întredeschisă, încercând să pătrundă cu 
ochiul perdeaua de pâclă mişcătoare, suspendată jos, la 
suprafaţa apei. Nu putea să vadă nimic, însă câţiva oameni într- 
o canoe trebuie să fi fost foarte aproape, pentru că auzi cuvinte 
rostite într-un ton obişnuit. 

— Crezi că acesta este locul, Aii? Nu pot vedea nimic. 

— Trebuie să fie pe aici pe aproape, tuan, răspunse altă 
voce. Să încercăm să dăm de mal? 

— Nu! ... Mai lasă puţin să ne poarte curentul. Dacă o să 
te izbeşti de mal în întuneric, poţi să înţepeneşti eanoea în vreo 
buturugă. Trebuie să fim cu grijă... Lasă. Lasă să ne mai poarte 
curentul... Asta. Pare să fie ion loc defrişat, Poate că zărim vreo 
lumină de la o locuinţă sau alta. In tabăra lui Lakamba sunt 
multe case? 


— Sunt multe la număr, tuan... Nu văd nici o lumină. 

— Nici eu, bombăni din nou prima voce de data aceasta 
aproape în aceeaşi direcţie cu locul unde se găsea tăcutul 
Babalatchi, care se uita neliniştit spre locuinţa lui, cu intrarea 
luminată de razele slabe ale unei torţe ce ardea înăuntru. 
Locuinţa era situată pe malul râu'lui şi intrarea ei era îndreptată 
în josul acestuia, aşa încât Babalatchi se gândi repede că străinii 
de pe râu nu puteau să vadă lumina din poziţia în care barca lor 
se fiăsen în acel moment. Nu putu să se hotărască să strige la ei 
şi. În timp:. Şovăia, auzi din nou glasurile. Însă n-iun i’ vi în îi în 
jos (le pontonul unde stătea el. 

F iinic. Mu *: ilc să lip aici. Dă-i drumul mai depai IT’, Aii! 
Acolo! 

“„iu Mila l'u urinat i dr plescăitul vâslelor. Apoi un 

| 1 rl/J.- il bll: 

Văd o lumină. O văd. Acum ştiu unde să neosti/, tuan. 

Se auziră mai multe plescăituri pe când eanoea era 
manevrată printr-o scurtă întoarcere şi veni înapoi, în contra 
curentului, aproape de mal. 

Strigă! spuse de la mică distanţă o voce joasă, de care 
Babalatchi era sigur că trebuia să fie a unui om alb. Strigă! 
Poate că vine cineva cu o torţă. Nu văd nimic. 

Chemarea ascuţită care urmă acestor cuvinte se înălţă 
aproape sub nasul ascultătorului tăcut. Babalatchi, ca să salveze 
aparențele, alergă cu paşi mari, dar fără să facă zgomot, până la 
jumătatea drumului din curte şi numai atunci răspunse cu un 
strigăt şi continuă sa st rige pe când se îndrepta încet, înapoi, 
către malul râului. Văzu acolo forma nedesluşită a unei bărci, 
de-a lungul locului de debarcare. 

— Cine vorbeşte de pe râu? întrebă Babalatchi. Puni nd un 
accent de surpriză în întrebarea lui. 

— Un om alb, răspunse Lingard din canoe. Nu se găseşte o 
torţă în tabăra bogată a lui Lakamba, ca să lumineze un oaspete 
la debarcare? 

— Nu sunt nici torţe, nici oameni. Eu sunt singur aici, 
spuse Babalatchi cu oarecare şovăială. 

— Singur! exclamă Lingard. Cine eşti dumneata? 

— Numai un slujitor al lui Lakamba. Insă debarcă, tuan 
Putih, şi priveşte-mi faţa! lată mâna mea. Nu! Aici! ... La 
dispoziţia dumitale... Aşa... Acum eşti în siguranţă. 


— Şi dumneata eşti singur aici? întrebă Lingard, făcând cu 
precauţie câţiva paşi prin curte. Ce întuneric! murmură el, ai 
crede că lumea a fost vopsită în negru. 

— Da. Singur. Ce altceva ai mai spus, tuan? Nu ţi-am 
înţeles vorbele. 

— Nu-i nimic. Mă aşteptam să găsesc aici... Dar unde sunt 
toţi ceilalţi? 

— Ce importanţă are unde sunt? întrebă Babalatchi 
morocânos. Ai venit să vezi oamenii din neamul meu? Ultimul a 
plecat într-o lungă călătorie, şi eu sunt singur. Mâine plec şi eu. 

— Am venit să văd un om alb, spuse Lingard, mergând 
încet. El nu a plecat, nu-i aşa? 

— Nu! răspunse Babalatchi, aflat lângă Lingard. Un om cu 
pielea roşcată şi privirea aspră, continuă el gânditor, a cărui 
mână este puternică şi a cărui inimă este smintită şi slabă. Un 
om alb într-adevăr... Şi totuşi om. 

Se găseau acum la picioarele scării scurte care ducea la 
cerdacul din bambus despicat, ce înconjura locuinţa lui 
Babalatchi. Lumina slabă de la intrare cădea în jos, pe feţele 
celor doi bărbaţi, care stăteau uitându-se unui la altul, cu 
curiozitate. 

— Este acolo? întrebă Lingard, cu glas scăzut şi o mişcare 
a mâinii în sus. 

Babalatchi, uitându-se cu asprime la multaşteptatul său 
vizitator, nu răspunse de îndată. 

— Nu, nu-i acolo, spuse în cele din urmă, punând piciorul 
pe treapta cea mai de jos şi uitându-se înapoi. Nu acolo, tuan, 
dar nu prea departe. Vrei să iei loc în locuinţa mea? Poate să am 
orez şi peşte şi apă limpede 

— Nu din râu ci de la izvor... 

— Nu mi-e foame, îl întrerupse Lingard scurt, şi nu am 
venit să stau în locuinţa ta. Condu-mă la omul alb care mă 
aşteaptă. N-am timp de pierdut. 

— Noaptea e lungă, tuan, continuă Babalatchi moale, şi 
mai sunt alte nopţi şi alte zile... Timp îndelungat. Foarte 
îndelungat... Cât de mult timp îi trebuie unui om ca să moară! 
O, Rajah Lăut! 

Lingard tresări. 

— Mă cunoşti! exclamă el. 


— Ay-wa! Am văzut faţa dumitale şi am simţit mâna 
dumitale şi altă dată - cu mulţi ani înainte - spuse Babalatehi, 
ţinând u-se la jumătatea scării şi aplecându-se ca să se uite la 
faţa nemişcată a lui Lingard. Dumneata nu-ţi aminteşti, însă eu 
nu am uitat. Sunt mulţi oameni ca mine, însă numai unul este 
Rajah Lăut. 

Urcă ultimele câteva trepte cu bruscă agilitate şi se opri 
pe cerdac, invit îndu-l cu un gest al mâinii pe Lingard, care îl 
urmă după un scurt moment de nehotărâre. 

Duşumeaua elastică de bambus a colibei se îndoi sub 
greutatea mar.’ a l; itrinului marinar care, rămas în prag, ici i ra 
„i pj'ivcasca în întunecimea fumegoasă a locuinţei, |” a sub toi ţi 
înfipta în crăpătura unui băț fixat înti mi unghi drept de mijlocul 
stâlpului de susţinere a acoperişului, se lbrma un petic de 
lumină roşie, în care se puteau desluşi câteva rogojini 
sărăcăcioase şi un colţ dinir-un sipet de lemn, al cărui rest se 
pierdea în umbră, în obscuritatea ungherelor mai îndepărtate 
ale locuinţei, un cap de lance, o tavă de aramă atârnată pe 
perete, ţi ava lungă a unei puşti rezemată de sipet atrăgeau a/, 
ele rătăcitoare ale luminii fumegoase, în luciri tremuătoare care 
oscilau, dispăreau, reapăreau, plecau, se întorceau - ca şi cum 
ar fi fost angajate într-o luptă îndoielnică cu întunericul care, 
stând în aşteptare în colţurile mai îndepărtare, părea gata să se 
arunce cu patimă asupra plăpândului său inamic. Spaţiul mare 
de sub vârful înalt al acoperişului era plin cu un nor gros de fum, 
al cărui strat de dedesubt - orizontal ca un plafon - răsfrângea 
lumina flăcării mohorâte şi tremurătoare, în timp ce în vârf se 
strecura afară prin crăpăturile acoperişului din frunze uscate de 
palmier. Un miros complex şi de nedeseris, alcătuit din 
emanaţiile pământului umed de dedesubt, din duhori de peşte 
sărat alterat şi din miasme de materie vegetală în putrezire, 
plutea în locuinţă şi îl făcu pe Lingard, când păşi înăuntru, să 
pufnească pe nas cu dezgust. Se aşeză pe sipet şi, sprijinindu-şi 
coa tele pe genunchi, îşi luă capul între mâini şi privi fix către 
intrare, gânditor. 

Babalatchi se duse în partea mai întunecată, şoptind ceva 
către una sau două forme nedesluşite, care se mişcară repede 
la capătul îndepărtat al colibei. Se produse o vibraţie de paşi 
furişaţi, se auziră câteva exclamaţii stăpânite, un oftat, un 
cuvânt mai tare spus cu nerăbdare şi imediat reprimat, apoi 


tăcere, în care respiraţia mai multor persoane ajungea desluşit 
până la urechile lui Lingard. Fără să se clintească din loc, se uită 
într-o parte şi văzu nişte forme omeneşti înfofolite, care se 
aventurară pentru un moment până aproape de marginea 
luminii şi se retraseră brusc, înapoi, în întuneric. Babalatchi se 
apropie şi se aşeză la picioarele lui Lingard, pe o legătură de 
rogojini făcute sul. 

— Vrei să mănânci orez şi să bei sagueir? întrebă el. Mi- 
am sculat din somn femeile din gospodăria mea. 

— Prietene, spuse Lingard fără să se uite la el. Când vin 
să-l văd pe Lakamba sau pe vreunul din oamenii lui, niciodată 
nu-mi este foame sau sete. Tau Savee! Niciodată! Crezi că sunt 
lipsit de judecată? Că aici nu mai este nimic? 

Se sculă şi, fixând dintr-o dată privirea asupra lui 
Babalatchi, îşi lovi uşor fruntea cu înţeles. 

— Tt! Tt! Tt! Cum poţi să vorbeşti aşa, tuan! exclamă 
Babalatchi, pe un ton speriat. 

— Vorbesc după cum gândesc. Am trăit ani mulţi, spuse 
Lingard, întinzând neglijent braţul ca să ia puşca, pe care începu 
să o examineze ca un cunoscător, ridicând cocoşul şi lăsându-l 
să cadă de câteva ori. Asta e bună! Fabricaţie Mataram. Dar 
veche, continuă el. 

— Da, răspunse Babalatchi, cu nerăbdare. Am luat-o când 
eram tânăr. Era un negustor arii, un om cu pântec mare şi voce 
puternică, şi curajos - foarte curajos. Când am ajuns ia vasul lui, 
în dimineaţa cenuşie, el stătea în partea din spate strigând la 
oamenii săi şi a tras o dată cu puşca asta înspre noi. Numai o 
dată! ... Se întrerupse, râse încetişor şi continuă cu glas scăzut 
şi visător: în dimineaţa aceea cenușie ne-am apropiat de ei: 
patruzeci de oameni tăcuţi, într-o barcă rapidă suiri; şi când 
soarele se înălţase atât - îşi ridică mâinile în sus, la o distanţă 
de trei palme - numai atât, tuan, treaba noastră era terminată, 
şi a fost şi un banchet pentru peştii din mare. 

— Aye! Aye! murmură Lingard, dând uşor din cap. Înţeleg. 
N-ar trebui s-o laşi să ruginească aşa, adăugă el. 

Lăsă să-i cadă puşca între genunchi şi, rezemându-se pe 
spate, în locul pe care şedea, îşi sprijini capul de peretele 
colibei, încrucişându-şi braţele pe piept. 

— O puşcă bună, continuă Babalatchi. Ţinteşte departe şi 
sigur. Mai bună decât asta de aici. Cu vârful degetelor atinse 


uşor capătul unui revolver care se ivea din buzunarul din 
dreapta al jachetei albe a lui Lingard! 

— la-ţi mâna de-aoolo, spuse Lingard cu iuţeală, însă pe 
un ton bine dispus şi fără să facă cea mai mică mişcare. 

Babalatchi zâmbi şi îşi schimbă locul puţin mai departe. 

Un timp şezură în tăcere. Lingard, cu capul înclinat pe 
spate, privea în jos, pe sub pleoapele lăsate, la Babaj.- ttfhi” i ne 
(răgea linii invizibile cu degetele pe rogojina dintre picioarele lui. 
De afară pule.au să-i audă pe Aii. A pe ceilalţi văslaşi 
pălăvrăgind şi râzând în jurul focului pe care îl aprinseseră în 
curtea mare şi pustie. 

Ei, bine. Ce-i cu omul alb? întrebă Lingard, 11- nişt it. 

Parca că Babalatchi nu auzise întrebarea. Continuă nea un 
timp să traseze schiţe complicate pe duşumea. 

Nngard aştepta nemişcat în cele din urmă, malaiezul îşi 
înălţă capul. 

— Da! Omul alb. Ştiu! murmură el absent. Omul asta alb 
sau altul... tuan, spuse apoi tare cu neaşteptată însufleţire, 
dumneata eşti un om al mării? 

— Mă cunoşti doar. De ce întrebi? spuse Lingard cu vocea 
scăzută. 

— Da. Un om al mării - aşa cum suntem noi. Un adevărat 
Orang Lăut *, continuă Babalatchi, gânditor, nu la fel cu ceilalţi 
oameni albi. 

— Sunt la fel cu ceilalţi albi şi nu îmi place să înşir vorbe 
multe când adevărul este scurt. Am venit aici să-l văd pe omul 
alb care l-a ajutat pe Lakamba împotriva lui Patalolo, prietenul 
meu. Arată-mi unde locuieşte omul acela alb; vreau să asculte 
ce am de spus. 

— Să-i vorbeşti doar, tuan? De ce să te grăbeşti? Noaptea 
este lungă şi moartea vine iute - după cum trebuie să ştii 
dumneata, care ai împărţit-o la atât de mulţi din neamul meu. 
Cu mulţi ani în urmă am stat faţă în faţă cu dumneata, cu arma 
în mână. Nu îţi aminteşti. Am fost la C.armata - departe de aici. 

— Nu pot să-mi amintesc de fiecare vagabond care mi-a 
ieşit în cale, protestă Lingard, cu seriozitate. 

— Hai! Hui! - continuă Babalatchi nemişcat şi visător, a 
fost cu mulţi ani în urmă. Atunci barba asta - şi uitându-se dintr- 
o dată la barba lui Lingard îşi flutură degetele pe sub propria-i 


bărbie spână - atunci barba asta era ca aurul în lumină, iar 
acum este ca spuma unei mări înfuriate. 

— Se poate, se poate, spuse Lingard, eu răbdare, plătind 
involuntar, printr-un oftat uşor, tribut amintirilor evocate de 
cuvintele lui Babalatchi. 

Vieţuise împreună cu malaiezii atât de mult timp şi aşa de 
apropiat, încât extrema încetineală şi deviaţiile modului lor de 
gândire încetaseră să-l irite prea mult. În noaptea asta, poate, 
era mai puţin înclinat să fie nerăbdător decât oricând altă dată. 
Era dispus, dacă nu să-l asculte pe Babalatchi, cel puţin să-l lase 
să-i vorbească. Era evident pentru el că omul avea ceva de 
spus, şi spera ea din vorbele lui o rază de lumină să ţâşnească, 
prin întunericul dens care înconjura inexplicabila trădare, să-i 
dezvăluie clar - chiar dacă numai pentru o clipă - omul asupra 
căruia va trebui să execute verdictul dreptăţii. Numai al 
dreptăţii! Nimic nu era mai îndepărtat de gândirea lui decât un. 
Lucru atât de inutil cum ar fi fost răzbunarea. Nu dorea decât 
dreptatea. Era de datoria lui să facă dreptate şi chiar eu propria 
lui mână. Nu îi plăcea să se gândească în ce fel. Atât pentru el 
cât şi pentru Babalatchi, se părea că noaptea va fi destul de 
iungă pentru ceea ce avea de făcut. Dar încă nu îşi lămurise lui 
însuşi natura acestui lucru şi stătea foarte liniştit şi dispus să 
tărăgăneze, sub puterea unei porunci căreia i se supunea. La ce 
bun să se gândească la ce urma să fac-ă? Era un lucru inevitabil 
şi vremea îndeplinirii acestuia era aproape. Totuşi nu izbutea să- 
şi pună ordine în amintirile care se îngrămădeau în jurul lui în 
această colibă rău mirositoare, în timp ce Babalatchi continua 
să-i vorbească cu o neîntreruptă monotonie, fără vreo mişcare 
în afară de aceea a buzelor într-o faţă artificial neînsufleţită. 
Lingard, asemenea unei corăbii ancorate căreia i s-a sfărâmat 
cârma, sărea dintr-o parte în alta, pe valul iute al amintirilor. 
Sunetul potolit al vorbelor încete plutea în jurul lui, dar gândurile 
îi erau pierdute când în contemplarea bucuriilor din trecut şi a 
luptei din zilele Carimatei, când în uimirea stânjenită veată de 
eşuarea raţionamentului său în faţa fatalităţii oarbe a 
împrejurărilor Care-l determinaseră, cu mulţi ani ia urmă, să 
salveze pe drumurile Samarangului un l'ugar lihnit de foame, de 
pe un vas olandez. Cât de mult ac „! om! li plăcuseră siguranţa 
lui, zelul, i3 rin ta.’ a nj; ia. Buna lui dispoziţie plină de în1:11nf 
a, ii! M'viiija lui de om ‘goi; |. Li plăcuseră chiar şi „i! i:” lui cel; 


multe cusururi care, în ochii lui, * i iu lai. I siiujmlice. Şi. Se 
purta: -:.' întotdeauna cinstit cu el, chiar de la începui, şi se va 
purta cinstit cu el şi acuma la sfârşit. Acest ultim gând aşternu 
peste trăsăturile lui Lingard o încruntare hotărâtă şi 
amenințătoare. Dinul care urma să facă dreptate şedea cu 
buzele strânse a inima grea, în timp ce, întunericul liniştit de 
afară şi luai. | tăcută, păreau să aştepte, cu răsuflarea tăiată, ac: 
astă dreptate pe care o ţinea în mâna sa - în mâna sa grea, gata 
să lovească - dar deocamdată deloc dispusă să facă vreo 
mişcare. 

II. 

BABALATCHI ÎNCETA să mai vorbească. Lingard îşi mişcă 
puţin picioarele, îşi desprinse mâinile de la piept şi clătină încet 
din cap. Expunerea evenimentelor din Sambir, relatate din 
punctul de vedere al şiretului om de. Stat, înţelesul acestei 
expuneri care fusese prins, ici şi colo, de urechile sale neatente, 
fusese totuşi ca un fir care-l ghida în afara labirintului întunecat 
al gândurilor sale; şi acum ajunsese la capătul lui, adică dincolo 
de trecutul încărcat, la lucrurile pe care le impunea cu 
necesitate prezentul. Cu palmele mâinilor pe genunchi, cu 
coatele îndepărtate, se uita în jos la Babalatchi care şedea într-o 
atitudine rigidă, lipsit de expresie şi mut, asemenea unei păpuşi 
vorbitoare, al cărei mecanism s-a oprit. 

— Voi aţi făcut toate astea, spuse Lingard în cele din 
urmă, şi o să vă pară rău înainte ca vântul uscat să sufle din 
nou. Abdulla va aduce aici guvernarea olandeză. 

Babalatchi făcu un semn eu mâna către intrarea 
întunecată. 

— Acolo sunt păduri. Lakamba guvernează acum ţinutul. 
Spune-mi, tuan, crezi că acei copaci înalţi cunosc numele celui 
care guvernează? Nu. Se nasc, cresc, trăiesc şi mor - şi nu ştiu 
nimic şi nu sunt nimic. Şi doar eiste ţara lor. 

— Chiar şi un copac mare poate fi doborât eu un topor 
mic, răspunse Lingard, sec. Şi nu uita, prietene cu un singur 
ochi, că topoarele sunt făcute de mâini albe. Veţi descoperi 
acest lucru în curând, de vreme ce aţi ridicat steagul olandez. 

— RAy-wa! spuse Babalatchi încet. Este scris că pământul 
aparţine celor care au pielea albă şi inimi tari, însă nebune. Cu 
cât mai departe se află stăpânul, cu atât mai uşor este pentru 
sclav, tuan! Dumneata erai prea aproape. Glasul dumitale 


răsuna întotdeauna în urechile noastre. Acum nu va mai fi aşa. 
Marele Rajah din Batavia este puternic, dar poate fi înşelat. Ar 
trebui sa vorbească foarte tare ca să poată fi auzit până aici. 
Însă dacă va fi nevoie să strigăm, atunci el va trebui să audă 
glasurile multe, care cer protecţie. El nu este decât un om alb. 

— Dacă eu i-am vorbit întotdeauna lui Patalolo asemenea 
unui frate mai mare, a fost pentru binele vostru, pentru binele 
tuturor, spuse Lingard cu multă gravitate. 

— Astea sunt vorbe de om alb, exclamă Babalatchi. Cu o 
amară satisfacţie. Vă cunosc. Aşa vorbiţi cu toţii în timp ce vă 
încărcaţi puştile şi vă ascuţiţi, săbiile şi, când sunteţi gata, 
atunci le spuneţi celor slabi: „Supune-mi-te şi fii fericit, sau 
mori!” Vo. |, oamenii albi, sunteţi ciudaţi. Credeţi că numai 
înţelepciunea voastră, virtutea voastră şi fericirea voastră sunt 
adevărate. Sunteţi mai puternici ticât fiarele sălbatice, însă nu la 
fel de înţelepţi. Un tiM'ru negru e potolit când nu este flămând, 
voi însă nu. Tigrul cunoaşte diferenţa dintre el, şi acei care pot 
să vorbească. Voi însă nu înţelegeţi diferenţa dintre voi şi noi - 
care suntem tot oameni. Sunteţi înţelepţi şi puternici - dar 
întotdeauna veţi fi nebuni. 

Îşi zvârli în sus amândouă mâinile, agitând norul de 
fum.'Xlormit, suspendat deasupra capului său, şi îşi lăsă palmele 
deschise să cadă pe duşumeaua şubredă, de fiecare parte a 
picioarelor sale întinse. Întreaga colibă se scutură. Lingard se 
uită cu curiozitate la omul de stat iritat. 

Apa! Apa! Ce înseamnă asta? murmură el cu blâmhţo. Pe 
ci no am omorât eu aici? Unde sunt puştile mele? Ce am făcui 
cu? l'e cine am devorat? 

BuU-ilulcilii lini,.li i vorbi cu o politeţe studiată. 

Dumin ala, huni, aparţii în irii,; i eşti mai asemănă!”i cu îmi 
|) e, icee, i îţi spun toate vorbele care sunt în liilni i în i. Numai o 
ainguru dată a fost marea mai lai'*1 decât Rajah Lăut. 

Ştii despre asta, nu-i aşa? întrebă Lingard cu un brusc 
efort. 

Lla'i! Am auzit despre corabia dumitale. Şi unii ni bucurat. 
Nu eu. Printre albii care sunt nişte diavoli, dumneata eşti un om. 

Trima Kassi! Îţi aduc mulţumiri, răspunse Lingard eu 
gravitate. 

Babalatchi privi în jos cu un zâmbet sfios, dar fața., a se 
întristă, şi când vorbi din nou, glasul îi suna înduri rat. 


— Dacă ai fi venit cu o zi mai devreme, tuan, ai fi văzut un 
duşman murind. L-ai fi văzut murind sărac, orb, nefericit. - fără 
un fiu care să-i sape mormântul şi să cuvânteze despre 
înţelepciunea şi curajul lui. Da, l-ai fi văzut pe Omar, omul care 
cu mulţi ani în urmă a luptat împotriva dumitale la Carimata, 
murind singur, fără vreun prieten de faţă. Amuzantă privelişte 
pentru dumneata! 

— Nu pentru mine, răspunse Lingard. Nici nu mi-am 
amintit de el până când nu i-ai rostit numele, chiar acum. 
Dumneata nu ne înţelegi. Noi luptăm, învingem - şi uităm. 

— Adevărat, chiar aşa, răspunse Babalatchi, cu rafinată 
ironie; dumneavoastră, albii, sunteţi atât de mari, încât socotiți 
că este un lucru de disprețuit măcar să vă amintiţi de duşmanii 
dumneavoastră. Nu! Nu! continuă el pe acelaşi ton - aveţi atâta 
milă faţă de noi, încât nu mai este loc pentru nici o amintire. Ah, 
cât de mari şi de buni sunteţi! Totuşi socotesc în mintea mea că 
atunci când vă aflaţi între dumneavoastră, ştiţi cum să vă 
reamintiţi. Nu-i aşa, tuan? 

Lingard nu spuse nimic. Umerii îi tresăriră imperceptibil. 
Îşi puse revolverul pe genunchi şi îi privi absent piedica. 

— Da, continuă Babalatchi prins din nou în mrejele 
tristeţii, da, a murit în întuneric. Am stat alături de el şi i-am 
ţinut mâna, însă el nu putea să vadă faţa aceluia care veghea 
răsuflarea slabă de pe buzele lui. Ea, fata pe care o blestemase 
din cauza omului alb, era acolo şi plângea eu faţa acoperită. 
Omul alb se plimba prin curte şi făcea gălăgie. Din când în când 
venea la intrare şi se uita la noi cei care jeleam. Privea fix, cu 
ochi răutăcioşi, şi în clipele acelea m-am bucurat că cel care 
murea era orb. Asta-i adevărul. M-am bucurat, pentru că nu este 
bine să vezi ochii unui om alb atunci când se uită prin ei diavolul 
care sălăşluieşte înăuntru. 

— Diavolul! Ha'? mormăi Lingard, cu jumătate de glas, 
către sine însuşi, ca şi când ar fi fost surprins de vreo nouă idee 
care îţi sare în ochi. Babalatchi continuă: 

— La prima oră a dimineţii s-a ridicat - el care era atât de 
slăbit - şi a spus desluşit câteva vorbe care nu erau gândite 
pentru urechi omeneşti. Îi ţineam strâns mâna, dar venise 
timpul pentru conducătorul de oameni viteji, să se ducă printre 
dreptcredincioşii care sunt fericiţi. Cei din gospodăria mea au 
adus un cearşaf alb şi eu am început să sap o groapă în coliba în 


care a murit. Ea jelea tare. Omul alb a venit la intrare şi a ţipat. 
Era supărat. Supărat pentru că ea îşi lovea pieptul şi îşi smulgea 
părul şi se văita cu ţipete ascuţite, aşa cum trebuie să facă o 
femeie. Inţelegi ce spun eu, tuan? Acest om alb a intrat în 
colibă, în prada unei furii fără margini, a luat-o de umeri şi a 
târât-o afară. Da, tuan. 

L-am văzut pe Omar mort şi am văzut-o pe ea, la 
picioarele acestui câine alb, care m-a înşelat. l-am văzut faţa 
cenuşie, ca o ceaţă rece în faptul dimineţii; i-am văzut ochii 
deschişi la culoare, privind în jos la fiica lui Omar, care izbea 
pământul cu capul la picioarele lui. La picioarele omului care 
este robul lui Abdulla. Da, el trăieşte prin voia lui Abdulla. De 
aceea mi-am stăpânit mâna când am văzut toate acestea. Mi- 
am stăpânit mâna pentru că acum suntem sub steagul Orang 
Blanda4 şi Abdulla poate vorbi în auzul celui mare. Noi nu 
trebuie avem vreun bucluc cu oamenii albi. Abdulla a spus aşa. 
Şi cu trebui-.' să mă supun. 

A, nu-i a i? mirii Lingard pe sub mustață. Apoi imi: Il'.'ne 
ea, -; îi mânios, o, Babalatchi! 

Je. * iiimi':, luau, ii pun,; e Dai alatchi, cobonul Im m. li. | 
mie ne, în alo indikii. Aăi 'Uile în adâncule.im i i ale un în 
umihiho menite sa îndepărteze pi un, 111111 * Nu sunt. Minai;. 
Sunt numai un om al mării, un ('nnii-l. Nit. Am fugit din l'aţa 
neamului dumitale, multe oi i. Slujitor ia unul - protejat de altul, 
am oferit iei î i lo, sfatul meu pentru o mână de orez. Cine sunt o 
ea: s iiu xnânios pe un om alb? Ce înseamnă mânia, i.a. I 
puterea de a lovi? însă voi, albii, ne-aţi luat tot: mu mi lul, 
marea şi puterea de a lovi. Şi nu ne-a fost la, ala nouă, în insule, 
decât dreptatea voastră, a oamenilor albi; marea voastră 
dreptate, care nu cunoaşte mila. 

Se sculă în picioare şi rămase un moment la intrare, în 
pilind aerul proaspăt al nopţii, apoi se întoarse şi se rezemă de 
suportul stâlpului din mijloc, în faţa lui Lingard, care îşi păstrase 
locul pe sipet. Torta, consumată aproape până de capăt, ardea 
cu zgomot. Mici explozii, so produceau în mijlocul flăcării, 
trimițând prin vâlvătăi iemegânde puf nituri de fum alb, rotunde 
şi compacte, nu mai mari decât boabele de mazăre, purtate 
afară de curantul uşor care venea prin crăpăturile invizibile ale 
pereţilor de bambus. Când şi când, o semteie o pornea şovăitor 
în jos, murea pe drum şi adăuga, pe rogojina de la picioarele 


stâlpului. O altă pată mică la urmele negre ale seânteilor care se 
stinseseră mai înainte. În jurul lui Lingard, aerul, viciat de 
lucrurile lăsate în paragină din partea de jos şi din jurul colibei, 
deveni mai greu. Apăsând asupra hotărârilor şi gândurilor lui şi 
pricinuindu-i o irezistibilă amorţeală a creierului. Se gândea, 
într-o stare vecină cu somnul, la el însuşi şi la acel om care voia 
să-l vadă - care aştepta să-l vadă! îl aştepta ziua şi noaptea... O 
idee răutăcioasă, dar lipsită de consistenţă, îi trecu prin cap, 
anume că o astfel de aşteptare nu putea să fie prea plăcută 
pentru omul acela. Bine, să-l lase să aştepte! îl va vedea destul 
de curând. Şi pentru cât timp? Cinci secunde - cinci minute - să 
nu spună nimic - să spună ceva? Ce? Nu! Mai bine să-i lase timp 
să se uite bine la el şi apoi... 

Dintr-o dată Babalatchi prinse a vorbi cu voce blinda. 
Lingard clipi, tuşi uşor, şi îşi îndreptă trupul. 

— Acum dumneata ştii totul, tuan. Lakamba locuieşte în 
casa întărită a lui Patalolo. Abdulla a început să-şi construiască 
un depozit de mărfuri din scândură şi piatră; şi acum că Omara 
murit, chiar şi eu o să plec din locul acesta şi am să locuiesc la 
Lakamba, dându-i acestuia sfaturi. Am servit pe mulţi. Cel mai 
bun dintre ei doarme în pământ într-un cearşaf alb şi nimic nu 
arată unde-i mormântu. L lui, decât cenuşa colibei în care a 
murit. Da, tuan! Omul alb a nimicit el singur coliba. Păşea de jur 
împrejur; ţinând un tăciune aprins în mână şi strigând la mine să 
ies afară, strigând la mine, care aruncam pământ peste trupul 
marelui conducător. Da, jurând în numele Dumnezeului vostru şi 
al nostru că, dacă nu ne grăbim, o să ne ardă devii pe mine şi 
pe ea acolo, înăuntru... Hai! Oamenii albi se pricep foarte bine 
să se poarte ca stăpânii şi sunt înţelepţi. Am târât-o afară, 
repede! 

— Oh, la naiba! exclamă Lingard, apoi continuă în 
malaieză, vorbind cu gravitate. Ascultă! Omul acela nu este la 
fel eu alţi oameni albi. Ştii că nu este. Nu este deloc om. Este 
un... Nu ştiu. 

Babalatchi îşi ridică mâna într-un gest de dezaprobare. 
Ochii lui clipiră şi buzele lui mari, pătate cu roşu, se despărţiră 
într-un rânjet fără expresie, descoperind un şir cioturos de dinţi 
negri, piliţi până la gingie. 

— Haz! Hai! Na ca dumneata. Nu ca dumneata, spuse el 
sporindu-şi dulceaţa glasului pe măsură ce se apropia de 


chestiunea eaa mai importantă din mintea sa, din loată această 
mult aşteptată discuţie. Nu ca dumneata, tuan, care eşti la fel 
eu noi, atâta doar că eşti mai înţelept şi mai puternic. Dar şi el 
este plin de mare şiretenie şi vorbeşte despre dumneata fără 
nici un respect, în felul oamenilor albi când vorbesc unul de 
altul. 

Lingard sări de la locul său ca şi când l-ar fi înţepat ceva. 

— Vorbeşte de mine! Ce spune? strigă el. 

— Ttt, tuan, protestă Babalatchi liniştit; ce importanţă au 
vorbele lui, dacă nu este om? Eu sunt un nimic în fata dumitale - 
de ce să repet eu vorbele unui om: i! b. Aespre altul? S a lăudat 
lui Abdulla că a învăţat midi din ştiinţa dumilale în anii care au 
trecut. Alte voiix1 le-om uitat. Într-adevăr, tuan, le-am... 

Lingând întrerupse brusc, cu un gest dispreţuitor al mâinii, 
protestele lui Babalatchi şi se reaşeză cu demnitate. 

— Eu am să plec, urmă Babalatchi şi omul alb o să rămânu 
aici, singur cu spiritul celui mort şi cu ea care.1 în. L desfătarea 
inimii lui. El, fiind alb, nu poate să nd i glasul celor care au 
murit... Spune-mi, tuan, eon mia el privind la Lingard cu 
curiozitate, spune-mi, tuan. Dumneavoastră, oamenii albi, auziţi 
vreodată glasurile celor nevăzuţi? 

— Nu, răspunse Lingard pentru că aceia pe care nu-i 
putem vedea, nu vorbesc. 

— Nu vorbesc niciodată? Şi niciodată nu se plâng prin 
sunete care nu sunt vorbe? întrebă Babalatchi cu îndoială. Poate 
să fie aşa, sau poate că urechile dumneavoastră sunt surde. Noi, 
malaiezii, auzim multe sunete în preajma locurilor unde sunt 
îngropaţi morţii. Astă noapte, am auzit... Da, chiar şi eu am 
auzit... Nu vreau să mai aud, adăugă el nervos. Poate am greşit 
când am... Sunt lucruri pe care le regret. Supărarea a fost mare 
în sufletul lui când a murit. Câteodată cred că am greşit... însă 
nu vreau să mai aud plângerile rostite de guri nevăzute. De 
aceea eu plec, tuan. Duhul lui neliniştit să Vorbească 
duşmanului său, omului alb care nu cunoaşte frica, sau 
dragostea, sau mila. Nu cunoaşte nimic decât disprețul şi 
violenţa. Ara tăcut o greşeală! Am făcut-o” Hai! Hai! 

Rămase un răstimp cu cotul drept rezemat în palma 
nnâinii stingi, cu degetele mâinii drepte răsfirate pe buze ca 
pentru a înăbuşi expresia tulburătoarei sale remuşcări. Apoi, 
după ce aruncă o privire spre torţa arsă aproape până la capăt, 


se îndreptă către peretele unde se găsea sipetul, bâjbâi pe acolo 
şi deschise un oblon mare de lemn. Lingard îşi feri picioarele 
repede, p după colţul sipetului pe care şedea. 

— Hei! exclamă el, surprins. 

Norul de fum se agită şi pale lente se desprinseră şi ieşiră, 
unduindu-se, prin noua deschizătură. Flacăra torţei pâlpâi, fâsâi 
şi se stinse, capătul carbonizat, încă aprins, căzu pe rogojină, de 
unde Babalatchi îl apucă şi îl aruncă afară prin deschizătura 
pătrată. Tăciunele descrise o efemeră curbă de lumină roşie şi 
ajunse la pământ, licărind slab în întunecimea vastă. Babalatchi 
rămase cu braţul întins în afară, în noaptea pustie. 

— Acolo, spuse el. Poţi v dea curtea omului alb, tuan, şi 
cnsa lui. 

— Nu p'H vedea nimic, răspunse Lingard, scoțând îl prin 
deschizătura oblonului. E prea întuneric. 

— Aşteaptă, tuan, îl îndemnă Babalatchi. Te-ai uitat mult 
la torţa aprinsă. În curând o să vezi. la seama, tuan, puşca 
„încărcată. 

— Nu are cremene în ea. Nu poţi găsi o piatră de scăpărat 
pe o rază de o sută de mile în jurul acestui loc, spuse Lingard, 
contrariat. E o nebunie să încerci să încarci puşca asta. 

— Am eu o piatră! O am de la un om foarte înţelept, i 
foarte credincios, care trăieşte în Menang Kaban. Un om foarte 
credincios - o piatră care scapără foarte bine. A vorbit mult 
despre această piatră care scoate -. Eântei bune. Şi puşca e 
bună - ţinteşte drept şi departE. Ţinti de aici până la uşa casei 
omului alb, aşa cred, van. 

— Tida ape. Nu am nevoie de puşca dumitale, murmură 
Lingard, scrertând întunericul fără formă. Aceea te r v-“-i, lucrul 
acela întunecat de acolo? întrebă el. 

MG 

— Da, răspunse Babalatchi, aceea este casa lui. Trămv. W' 
acolo prin voia lui Abdulla şi va trăi acolo până „iad... De unde 
stai, tuan, poţi să te uiţi peste gard şi d'-a curmezişul curţii 
drept la uşă, la uşa pe care iese în fiecare dimineaţă, arătând ca 
vai om care a văzut diavolul în somn. 

Lingard îşi trase capul înăuntru. Babalatchi îi atinse 
umurul cu o mână nesigură. 

— Aşteaptă puţin, tuan. Şezi liniştit. Acum dimineaţa nu 
mai este departe, o dimineaţă fără soare, după o tnviiple fără 


stele. Insă o să fie lumină destulă ca să-l vezi pe omul care a 
spus, nu cu multe zile în urmă, că, datorită lui, ai acum în 
Sambir mai puţină putere decât un copil. 

Simti un uşor tremur în umărul pe care-şi lăsase mâna, 
însă o îndepărtă imediat şi începu să pipăie pe * „asupra 
capacului sipetului, în spatele lui Lingard, căumd puşca. 

— Ce faci? întrebă Lingard cu nerăbdare. Nu-ţi bate ,. 
Ipul cu puşca aceea ruginită. Mai bine ai aprinde o lumină. 

— O lumină! îţi spun, tuan, că lumina cerului este în. Ute 
aproape, răspunse Babalatchi, care dăduse acum tir obiectul pe 
care îl căutase şi, apucându-l de ţeava luncii, il sprijini cu patul 
la picioarele sale. 

— Foate că este aproape, spuse Lingard, sprijinindu şi 
amin două coatele pe pervazul ferestrei primitive.1 privind 
afară. Dar e încă foarte întuneric, observă el îi ir păsare. 

llabalatchi se foi agitat. 

— Nu e bine pentru dumneata să stai acolo unde poţi fi 
va/. Ut, bombăni el. 

De ce nu? întrebă Lingard. 

Omul alb doarme, adevărat, explică Babalatchi cu i. lin.! 
ir, dar poate să iasă devreme şi are arme. 

— A! are arme? întrebă Lingard. 

Da, o puşcă scurtă care trage de multe oii - ca...ia 
dumitale de aici. Abdulla a trebuit să i-o dea. 

Lingard auzi spusele lui Babalatchi însă nu făcu nici o n. 
Ite tre. Ideea că armele de foc pot fi periculoase şi în al li mimi 
decât ale sale, nu îi venise în minte bătrânului aventurier şi, în 
nici un caz, în legătură cu Willems. Era atât de preocupat de 
gândurile eu privire la ceea ce ei considera drept o sfântă 
datorie a sa, încât nu putea să dea vreo atenţie acţiunilor 
probabile ale unui om la care se gândea - aşa cum cineva se 
poate gândi la un criminal osândit - cu o indignare mirată, 
îmbinată cu o milă dispreţuitoare. În timp ce stătea şi privea fix 
în întunericul care, cu fiecare minut, se subţia în faţa ochilor lui 
gânditori ca o ceaţă care se împrăştie, Willems îi apărea ca o 
figură aparţinând în întregime trecutului - o figură care n-ar mai 
fi putut în nici un fel să intervină din nou în viaţa lui. Hotărârea 
sa fusese luată şi lucrul era ca şi făcut. În gândurile lui obosite, 
încheiase cu acest fatal, inexplicabil şi oribil episod din viaţa lui. 


Ceea ce era mai rău se întâmplase. În zilele ce vor veni va urma 
doar răsplata. 

Mai îndepărtase câte un duşman din calea sa, o dată sau 
de două ori, în trecut. Se răfuise, destul de des, pentru motive 
grave. Căpitanul Tom fusese un bun prieten pentru mulţi; dar 
era lucru de la sine înţeles şi cunoscut de toți., de la Honolulu 
până la Diego Suarez, că duşmăniei căpitanului Tom i-ar fi putut 
face faţă cu uşurinţă şi un ciung. Nu. Ar fi făcut rău nici unei 
muşte, după cum afirma el. Adeseori, atâta timp cât musca îl 
lăsa în pace, Totuşi, un om nu trăieşte ani de zile dincolo de 
aripa legilor civilizate, fără să-şi elaboreze singur unele idei 
ciudate despre dreptate. Nimeni, din cei pe care îi cunoştea, nu 
se îngrijise să-i arate în ce măsură concepţiile sale erau greşite. 
Nimeni nu-şi irosea timpul opunându-se ideilor lui Lingard 
despre buna rânduială a lucrurilor - faptul era acceptat în opinia 
celor ce străbăteau mările de Sud, arhipelagurile din Răsărit, şi 
nicăieri nu era mai bine înţeles decât în ungherele lumii din 
afara marilor rute obişnuite, în acele unghere pe care le umplea, 
fără să întâmpine rezistenţă, ca un stăpân, cu ecourile prezenţei 
lui zgomotoase. N-are rost să discuţi cu un om care se 
mândreşte că nu a regretat o singură faptă din viaţa lui, şi al 
cărui răspuns la o critică, cât de uşoară, este o exclamaţie plină 
de bună dispoziţie: „Dumneata habar n-ai de toate astea! Eu, 
dac-ar fi s-o iau de la capăt, la fel aş proceda. Da, domnule!” 
Asociaţii şi cunoscuţii lui îi acceptau personalitatea, opiniile, 
faptele, ca lucruri bine stabilite şi care nu pot fi schimbate; 
urmăreau acţiunile lui, care se desfăşurau pe mai multe planuri, 
cu o uimire pasivă, amestecată cu acea admiraţie care este 
tributul de drept cuvenit unui om plin de succes. Însă nimeni nu 
l-a văzut vreodată în starea sufletească în care era acum. 
Nimeni nu îl văzuse pe Lingard şovăind sau dând frâu liber 
îndoielii, incapabil să ia o hotărâre şi lipsit de voinţa de a 
acţiona; un Lingard timid şi şovăitor acum, supărat şi totuşi 
inactiv în minutul următor; un Lingard dezorientat, într-un 
cuvânt, confruntat cu o situaţie care îl tulbura prin ticăloşia ei 
gratuită, prin înspăimântătoarea ei nedreptate, şi care, pentru 
cerul gurii lui aspru şi nerafinat, avea gustul distinct al fumului 
de sulf din adâncuri le iadului. 

Niciodată până acum nu se gândise la o linie de conduită - 
niciodată nu cugetase cu atâta amărăciune la un lucru de atât 


de puţină importanţă. Putea să înţeleagă pe un hoţ, un ucigaş, 
un mincinos, un pirat, chiar pe un rebel - cel mai mare vinovat 
dintre toţi - şi ar fi ştiut cum să procedeze cu oricare dintre ei; 
cum să se apere, cum să pedepsească, să facă dreptate fie că 
era vorba dr propriile lui greşeli, fie că era vorba de o încălcare 
a di i plaţii, til. A acum îi părea că va trebui să înfrunte chiar un 
‘diavol şi avea o licărire de conştiinţă în el că ar fi putut să se 
arate nocorespunzător cu această îndatorire. Se simţi dintr-o 
dată bătrân, epuizat şi obosit, din cauza drumului parcurs 
noaptea şi a convorbirii cu Babalatchi, dezgustat de lume şi 
sătul de munca lui din trecut şi de aceea care va veni. Pentru 
prima oară în viaţa lui încetă să mai fie el însuşi şi, ca urmare, 
se simţi adânc nefericit. 

Întunericul uniform din cadrul deschizăturii oblonului păli 
şi se iviră contururi abia definite, ca şi cum un nou univers lua 
naştere dintr-un haos întunecat. Contururile se profilau definind 
forme, deocamdată fără nici un amănunt, indicând doar ici un 
copac, colo un tufiş, o lizieră neagră de pădure în depărtare; 
liniile drepte ale unei case, coama unui acoperiş înalt, alături, 
înăuntrul colibei, Babalatchi, care în ultimele ceasuri fdsese 
numai un glas convingător, deveni acum o formă omenească 
care îşi rezema cu imprudenţă bărbia de gura puștii, rotind un 
ochi neliniştit asupra lunii care reapăruse. Ziua veni cu 
repeziciune, posomorită, sub apăsarea ceţii de pe râu şi a 
norilor grei de pe cer - o zi fără culoare şi fără strălucirea 
soarelui; incompletă, dezamăgitoare şi tristă. 

Babalatchi îl trase uşor de mânecă pe Lingard şi, când 
bătrânul marinar ridică întrebător capul, întinse o mână şi un 
deget arătător către casa lui Willems, acum vizibilă clar la 
dreapta şi dincolo de copacul mare din curte. 

— Priveşte, tuan! - spuse. Acolo locuieşte el, aceea e uşa. 
Uşa lui. Prin ea o să apară în curând, cu părul în dezordine şi 
împroşcând blesteme. Aşa este. El e un om alb şi niciodată 
mulţumit. Cred că este supărat chiar şi în somn. Un om 
primejdios. Acum cum tuan poate să vadă, continuă el cu 
supunere, uşa se găseşte chiar în faţa acestei deschideri, unde 
dumneata binevoieşti să şezi; deschidere ascunsă tuturor 
privirilor. E drept, în faţa ei la mică distanţă. Priveşte, tuan, nu-i 
deloc departe. 

— Da. Da. Pot să văd. Am să-l văd când se scoală. 


Fără îndoială, tuan. Când se scoală... Dacă rămâi aici, el 
nu o. Sa te vadă. Asta-i bine. Nici un ochi nu te v. I. Eu o să mă 
retrag repede şi o să-mi pregătesc singur caimea. Sunt doar un 
biet om şi trebuie să mă duc la Sambir să-l salut pe Lakamba 
când deschide ochii. Trebuie să-i fac plecăciuni lui Abdulla care 
deţine acum puterea - chiar mai multă putere decât dumneata. 
Dacă rămâi aici, o să-l poţi observa cu uşurinţă pe omul care i s- 
a lăudat lui Abdulla că ţi-era prieten, chiar pe când se pregătea 
să-i atace pe acei care te numeau pe dumneata protectorul lor. 
Da, el a complotat cu Abdulla pentru blestematul acela de 
steag. Lakamba era orb la minte pe atunci, şi eu am fost înşelat. 
Insă pe dumneata, tuan! la aminte, pe dumneata te-a înşelat 
mai mult. Cu asta s-a lăudat în faţa tuturor oamenilor. 

Rezemă puşca încetişor, de perete, lângă fereastră şi 
adăugă domol: 

— Să plec acum, tuan? Ai grijă de puşcă. l-am pus 
cremenea. Cremenea luată de la omul înţelept, cea care nu dă 
niciodată greş. 

— Mii ia lui Lingard era fixată spre uşa aceea de la 
distanţă. In raza privirii lui, în spaţiul gol şi cenușiu al curţii, un 
porumbel mare zbură leneş către pădure, cu un strigăt tare şi 
sonor, ca nota unui gong de joasă rezonanţă. Era o pasăre 
strălucitoare, dar, acum, în lumina mohorâtă a zilei 
amenințătoare, apărea neagră ca un corb. Un stol dens de 
păsări de orez albe se ridică deasupra copacilor cu un țipăt slab 
şi rătăci oscilând într-o masă dezordonată care, dintr-o dată, se 
risipi în toate direcţiile, ca şi cum ar fi fost sfărâmată în bucăţi 
de o explozie fără zgomot. In spatele său, Lingard auzi târşâit de 
picioare. Erau femeile care părăseau coliba. În cealaltă curte se 
auzi o voce văitându-se de frig; ajungea până aici Cuarte slabă 
însă nespus de clară, din vasta tăcere a caselor şi locurilor 
defrişate, lăsate în părăsire. Babalatchi tuşi discret. De sub casă, 
loviturile pisăloagelor de lemn care decorticau orezul porniră 
dintr-o dată şi pe neaşteptate. Vocea slabă, iri, a clară, din curie, 
stărui din nou: „Stinge tăciunii, frate!” O altă voce răspunse, 
tărăgănind rostirea subţire şi modulată ca într-un cântec: „N-ai 
decât s-o faci singur, porc fricos 1” şi silabele prelungite ale 
ultimului cuvânt se opriră brusc, ca şi cum omul ar fi căzut într-o 
groapă adâncă. Babalatchi tuşi din nou, puţin nerăbdător, şi 
spuse pe un ton confidenţial: 


— Crezi că a venit timpul să plec, tuan? Vrei să ai j. lija de 
puşca mea? Eu sunt un om care ştie să asculte. 

Ascult chiar şi pe Abdulla, care m-a înşelat. Totuşi puşca 
asta ţinteşte departe şi fără greş - dacă vrei să ştii, tuan. Şi am 
pus în ea două măsuri de pulbere şi trei gloanţe. Da, tuan. 
Acum... poate... eu plec. 

Când Babalatchi începu să vorbească, Lingard se întoarse 
încet şi se uită la el cu privirea tristă şi silnică a unui om bolnav, 
care se trezeşte la o nouă zi de suferinţă. În timp ce vicleanul 
om de stat continua să vorbească, sprâncenele lui Lingard se 
apropiară, ochii i se însufleţiră şi o vână mare, se profilă pe 
fruntea lui, accentuând o încruntare amenințătoare. Pe când 
rostea ultimele cuvinte, Babalatchi se fistici, apoi se opri, 
dezorientat, în faţa privirii neclintite a bătrân ului marinar. 

Lingard se ridică. Faţa i se luminase şi se uita acum la 
îngrijoratul Babalatchi cu o neaşteptată bunăvoință. 

— Deci asta urmăreai! spuse el, lăsând o mână grea pe 
umărul supus al lui Babalatchi. Ai crezut că am venit aici ca să-l 
omor? Ai? Vorbeşte! Tu, câine credincios al unui negustor străin! 

— Dai' ce altceva, tuan? strigă Babalatchi, exasperat în 
sinceritatea lui. Ce altceva, tuan? Aminteşte-ţi ce ţi-a făcut; ne-a 
otrăvit urechile cu ceea ce a vorbit despre dumneata. Dumneata 
eşti bărbat. Dacă dumneata nu ai venit să-l omori, tuan, atunci, 
sau eu sunt un prost, sau... Se opi'i, îşi lovi cu palma deschisă 
pieptul gol şi sfârşi într-o şoaptă descurajată: sau dumneata eşti 
prost, tuan. 

Lingard îl privi de sus cu o seninătate dispreţuitoare. După 
îndelungata şi chinuitoarea lui bâjbâială printre fărădelegile 
obscure ale lui Willems, înşiruirea logică, deşi întortocheată, în 
care Babalatchi prezentase lucrurile, după mintea lui 
diplomatică, era pentru Lingard binevenită ca lumina zilei. Era 
ceva ce până la urmă putea să înţeleagă - efectul clar al unei 
cauze simple. Se simţi indulgent faţă de acest înţelept 
dezamăgit. 

— Aşadar eşti supărat pe prietenul dumitale, o, omule cu 
un singur ochi! spuse el încet, aplecându-şi figura aprigă către 
faţa descompusă a lui Babalatchi. Mi se pare că trebuie să fi 
avut un mare amestec în ce s-a întâmplat în Sambir în ultimul 
timp. Ai? Tu, fiu al unui tată însemnat cu fierul roşu. 


— Să piei' de mâna dumitale, o, Rajah al mării, dacă 
vorbele mele nu au fost adevărate! spuse Babalatchi cu o 
tulburare involuntară. Aici te afli în mijlocul duşmanilor 
dumitale. Şi el este cel mai mare. Abdulla nu va putea face 
nimic fără el şi eu nu pot face nimic fără Abdulla. Loveşte-mă, 
aşa ca să-i loveşti pe toţi! 

— Cine eşti tu, exclamă Lingard cu dispreţ - cine eşti tu ca 
să îndrăzneşti să te numeşti duşmanul meu? Un gunoi! Un 
nimic! leşi afară, continuă el sever. Lakas! 

Repede! Şterge-o! 

ÎI împinse pe Babalatchi pe uşă şi îl urmă pe scara scurtă 
în curte. 

Văslaşii, şezând pe vine lângă foc, îşi întoarseră privirile 
încet, cu aparentă greutate, către cei doi bărbaţi. Apoi, 
nepăsători, se strânseră din nou unul lângă altul, întinzând cu 
tristeţe mâinile deasupra tăciunilor. Femeile st; opriră din lucru 
şi, cu pisăloagele ridicate, îndreptară priviri repezi şi curioase 
din întunecimea de sub casă. 

— Asta e drumul? întrebă Lingard cu o înclinare a capului 
către portiţa curţii lui Willems. 

— Dacă dumneata îţi cauţi moartea, atunci cu siguranţă 
că ăsta este drumul! răspunse Babalatchi cu o voce indiferentă, 
ca şi cum terminase cu toate emoţiile. El locuieşte acolo. El care 
ţi-a distrus prietenii dumitale, care a grăbit moartea lui Omar, 
care a complotat cu Abdulla în primul rând împotriva dumitale, 
şi apoi împotriva mea. Am fost naiv ca un copil. Ruşine! ... Dar 
du-te, tuan. Du-te acolo! 

— Mă duc unde îmi place, răspunse Lingard, apăsat - şi 
dumneata poţi să te duci la dracu; nu mai vreau să am de-a face 
cu dumneata. Insulele acestor mări se vor scufunda înainte ca 
eu, rajah Lăut, să slujesc voinţei oricăruia dintre voi. Tau? Dar îţi 
spun un lucru: Nu-mi pasă ce ai să faci cu el după ziua de astăzi. 
Şi spun asta pentru că sunt milos. 

— Tida! Nu fac nimic, replică Babalatchi, dând din cap cu 
indiferenţă amară. Sunt în mâna lui Abdulla şi nu-mi pasă de el, 
nici cât dumitale. Nu! Nu! adăugă el, întorcându-se şi 
pregătindu-se să plece. În dimineaţa asta am învăţat multă 
înţelepciune. Nu mai există nicăieri bărbaţi. Dumneavoastră albii 
sunteţi cruzi cu prietenii şi miloşi faţă de duşmani, ceea ce este 
o treabă de nebuni. 


Se îndreptă către marginea râului şi, fără să arunce o 
singură privire înapoi, dispăru în ceața joasă care plutea peste 
apă şi mai. Lingard îl urmări cu privirea, gânditor. După un timp 
se învioră şi strigă la vâslaşi: 

— Hai! Voi de acolo! După ce v-aţi mâncat orezul, 
aşteptaţi-mă cu vâslele în mâini. Aţi auzit? 

— Ada, tuan! răspunse Aii prin fumul focului de dimineaţă, 
fum care se împrăştia jos şi liniştit, deasupra curţii, am auzit! 

Lingard deschise încet portiţa, făcu câţiva paşi în curtea 
goală şi se opri. Simţise în jurul capului o scurtă adiere de vânt 
care trecu peste el, făcând să tremure fiecare frunză a copacului 
mare şi dispăru în freamătul abia perceptibil al crengilor şi 
ramurilor. Instinctiv se uită în sus, împins de impulsul de 
marinar. Deasupra lui, sub vastitatea cenuşie şi nemişcată a 
unui cer de furtună, se mişcau h joasă înălţime, purtaţi de 
curent, nori negri în fâşii lungi, şi ghemotoace fără formă, în 
suluri sinuoase şi spirale chinuite. Deasupra curţii şi a casei 
plutea, zăbovind, un nor rotund şi întunecat, târând după el o 
coadă de flamuri încâlcite, ca părul despletit al unei femei care 
jeleşte., III 

— FEREŞTE-TE! 

Efortul tremurător şi tonul întretăiat şi nepotrivit al 
strigătului slab îl surprinse pe Lingard mai mult decât 
neaşteptatul şi grăbitul avertisment, trimis fără să ştie de la cine 
vine şi cui îi este adresat. În afară de el, nu era nimeni în curte, 
pe cât putea să vadă. Strigătul nu a fost repetat şi ochii lui 
atenţi, cercetând cu prudenţă singurătatea ceţoasă a curţii lui 
Willems, erau întâmpinați pretutindeni de stupida nepăsare a 
lucrurilor neînsufleţite: copacul mare şi întunecat, casa închisă şi 
fără vedere în afară, gardurile lucitoare de bambus, tufişurile 
umede şi aplecate - toate aceste lucruri, care, condamnate să 
contempleze veşnic suferinţele sau bucuriile omenirii, confirmă, 
prin aspectul lor de rece nepăsare, distanta demnitate a 
materiei neînsufleţite care înconjoară, lipsită de curiozitate, 
neclintită, misterele fără odihnă ale vieţii în veşnică schimbare 
şi fără de sfârşit. 

Lingard, păşind într-o parte, astfel ca trunchiul copacului 
să fie între el şi casă, apoi mişcându-se încet în jurul uneia 
dintre proptelele ieşite în afară, trebui să facă un pas scurt, ca 
să evite împrăştierea imei grămezi mici de tăciuni înnegriţi 


peste care era să calce, de cealaltă parte a proptelei. O 
bătrânică subţire şi uscată care, pitită îndărătul copacului se 
uita la casă, se întoarse cu o tresărire spre el, privi cu ochi stinşi 
şi fără expresie la intrus, apoi, şchiopătând făcu o încercare să 
se îndepărteze. Păru, totuşi, că-şi dă imediat seama de 
inutilitatea sau dificultatea actului, se opri, şovăi şi reveni încet, 
clătinându-se; apoi, după ce clipi trist, se lăsă să cadă în 
genunchi în cenuşa albă şi, aplecându-se peste grămada de 
cărbuni care ardea mocnit, îşi umflă obrajii supti, într-o sforţare 
hotărâtă de a scoate din scânteile ascunse o flacără folositoare. 
Lingard se uită în jos la ea, însă bătrânică părea să-şi fi făcut 
socoteala că restul de viaţă din trupul ei slab, nu mai era bun 
pentru nimic altceva decât pentru îndeplinirea simplelor 
îndatoriri ale gospodăriei şi, aparent, îi refuză o cât de mică 
atenţie. După ce aşteptă un timp, Lingard întrebă: 

— De ce ai strigat, o, soră? 

— Te-am văzut întâind, rosti ea slab, ţinându-şi mai 
departe faţa lângă cenuşă, fără să se uite în sus, şi am strigat - 
să te previn. Era porunca ei. Porunca ei, repetă ea cu un oftat ca 
un geamăt. 

— Şi ea a auzit? urmă Lingard, cu calm şi blândeţe. 

Omoplaţii femeii, ieşiţi în afară, se mişcară cu nelinişte 
sub pânza subţire a tunicii strimte. Se opinti cu mare greutate în 
picioare şi se îndreptă, şchiopătând şi mormăind arţăgoasă, 
către o grămadă de crengi uscate, rezemată de gard. 

Lingard, uitându-se alene după ea, auzi zgomotul 
scândurilor slăbite din încheieturi, care duceau din curte îa uşa 
casei. Îşi întoarse capul dincolo de adăpostul pe care-l alcătuia 
copacul şi o văzu pe Aissa coborând podeţul casei, spre curte. 
După ce făcu câţiva paşi grăbiţi către copac, se opri cti un picior 
înainte, ca şi cum ar fi fost cuprinsă de o spaimă neaşteptată şi 
ochii ei măriţi priviră în dreapta şi în stânga. Capul îi era 
descoperit. Un veşmânt albastru o înfăşură de la gât până la 
picioare, în pliuri strânse, căzând oblic, cu un capăt aruncat 
peste umăr. O cosiţă din părul negru îi rătăcea pieziş pe piept. 
Braţele lipite strâns de trap, cu palmele deschise şi degetele 
întinse, umerii uşor ridicaţi şi înclinarea pe spate a corpului îi 
dădeau aspectul unei fiinţe sfidătoare, dar nesigure, în faţa 
loviturii ce urma să vină. Închisese uşa casei în urma ei. Şi, aşa 
cum stătea de una singură, în lumina nefirească şi 


amenințătoare a zilei posomorite, în neclintirea din jur, îi apărea 
lui Lingard ca şi cum ar fi fost creată acolo, pe locul acela, din 
pâcla întunecată a cerului şi din lucirea slabă a soarelui care se 
lupta să-şi deschidă o cale prin grosimea norilor, către tristeţea 
searbădă a lumii. 

După ce aruncă o privire scurtă, însă atentă, către casa 
închisă, Lingard păşi din spatele copacului şi înaintă încet către 
ea. Oprirea bruscă a ochilor ei, până atunci în mişcare, şi 
contractarea uşoară a mâinilor, au fost singurele semne pe care 
le-a dat în momentul când l-a văzut; însă în timp ce el continua 
să înainteze, de parcă ar fi voit să treacă de ea îndreptându-se 
către casă, Aissa făcu un pas mare înainte şi, aşezându-se drept 
în calea lui, î; i, întinse braţele de-a curmezişul. Ochii i se 
deschiseră larg, buzele i se îndepărtară una de alta, ca într-o 
încercare nesigură de a vorbi - dar nu rupse prin nici vin sunet 
tăcerea, plină de înţeles, a întâlnirii lor. Oarecum încurcat, 
Lingard se opri şi se uită la ea cu o curiozitate severă. După un 
răstimp, spuse cu calm: 

— Lasă-mă să trec. Am venit aici ea să vorbesc unui 
bărbat. Se ascunde? El te-a trimis? 

Aissa făcu un pas mai aproape, braţele îi căzură în lături, 
apoi le întinse înainte, atingând aproape pieptul lui Lingard. 

— El nu ştie ce e frica, spuse ea, vorbind încet, cu o voce 
tremurătoare, însă clară, şi cu o proiectare înainte a capului. 

— Numai propria mea frică este aceea care m-a trimis 
aici. El doarme. 

— A dormit destul, spuse Lingard. Cu voce măsurată. Am 
venit şi acum este timpul să se trezească. Du-te şi spune-i asta, 
altfel îl voi chema eu. Îmi cunoaşte bine glasul, îi înlătură braţele 
cu fermitate, lăsându-i-le să cadă, şi făcu, din nou, gestul de a 
trece de ea. 

— Nu! exclamă ea şi căzu la picioarele lui ca şi cum ar fi 
fost tăiată de o coasă. Mişcarea ei neaşteptat de bruscăâl făcu 
să tresară pe Lingard, care păşi îndărăt. 

— Ce înseamnă asta? exclamă el într-o şoaptă mirată, 
apoi adăugă pe un ton de aspră poruncă: Ridică-te! 

Se ridică pe dată şi rămase uitându-se la el, supusă şi 
îiidâejită, temătoare şi totuşi neînfricată, şovăind, ca şi ir.il ar fi 
dorit să fugă, şi totuşi cu o lucire de îndrăz:. Oântemdu-i în ochii 
care oglindeau, limpede hotă- 


1 “i: V a-şi urmări țelul - chiar până la moarte, ia cuo 
voce severă: 

— Pleacă din calea mea! Tu eşti fiica lui Omar şi 1buie să 
ştii că atunci când bărbaţii se înt? îne. Se la lumina zilei, femeile 
trebuie să rărnână tăcute şi să se supună soartei. 

— Femeile! replică ea, cu o violenţă reţinută. Da, sunt o 
femeie! Ochii dumitale văd asta, o, Rajah Lăut, „lar dumneata 
poţi vedea şi viaţa mea? Şi eu am auzit 

— O, bărbat trecut prin multe lupte - şi eu am auzit vocea 
armelor de foc. Şi eu am simţit căzând pe capul meu ploaia de 
ramuri tinere şi de frunze tăiate de gloanţe. Şi eu,; tiu cum să 
privesc în tăcere la feţe furioase şi la mfihi puternice ridicate în 
sus şi strângând sabia ascuţită. Şi eu ara văzut oameni căzând 
morţi în jurul meu, fără un strigăt de frică sau de durere. Şi eu 
am vegheat somnul fugarilor osteniţi şi am privit umbrele nopţii 
pline de ameninţare şi de moarte, cu ochi care nu ştiau nimic 
decât să facă de strajă. Şi - continuă ea cu o coborâre 
îndurerată a vocii - am înfruntat marea cea crudă, am ţinut în 
poala mea capetele acelora care delirau de sete, am luat vâslele 
din mâinile lor reci şi am făcut în aşa fel încât, eei rămaşi în 
viaţă să nu ştie că încă un om murise. Eu am făcut toate astea. 
Cu cât mai mult ai făcut dumneata? Aceasta a fost viaţa mea. A 
dumitale care a fost? 

C’ le spuse şi felul ei de a vorbi îl ţineau pe Lingard 
nemişcat, atent şi receptiv împotriva voinţei sale. Când încetă 
să mai vorbească, Aissa răsuflă adânc şi, din pupilele ei 
încremenite care luceau mari, ferme şi rotunde, tivite cu o 
margine îngustă de alb deasupra şi dedesubt, două raze ţâşnite 
din chiar sufletul ei, îl scormoneau, în dorinţa aprigă de a lumina 
cele mai ascunse gânduri din inima lui. După o tăcere mai 
lungă, care a întărit înţelesul cuvintelor ei, Aissa adăugă cu o 
şoaptă de amară părere de rău: 

— Am îngenuncheat la picioarele dumitale! Şi îmi este 
frică! 

— Dumneata, spuse Lingard precaut, uitându-se cu 
interes la ea - dumneata eşti o femeie a cărei inimă, cred, e 
destul de mare ca să umple pieptul unui bărbat; totuşi eşti o 
femeie şi eu, Rajah Lăut, nu am nimic să-ţi spun. 

Ea ascultă aplecându-şi capul într-o mişcare de atenţie 
forţată şi vocea lui i se păru neaşteptat de distanţată ca sunetul 


îndepărtat şi nepământesc al glasurilor pe care le auzim în vis, 
rostind, foarte încet, lucruri uimitoare, crude sau absurde, la 
care un răspuns nu este cu putinţă. Nu avea nimic să-i spună ei! 
îşi frânse mâinile, îşi aruncă prin curte acea privire nerăbdătoare 
şi împrăştiată care nu vede nimic, apoi îşi înălţă ochii către cerul 
fără de speranţă, de un cenuşiu palid şi un negru în forme 
rătăcitoare, către doliul fără răgaz al acelui cer fierbinte şi 
strălucitor de altădată, care văzuse începutul dragostei ei, care 
auzise rugăminţile lui şi răspunsurile ei, care fusese martorul 
bucuriei, cedării ei, şi al înfrângerii lui. Lingard se mişcă puţin şi 
această uşoară mişcare în imediata ei apropiere transformă 
gândurile risipite şi amorfe în cuvinte rostite precipitat: 

— Aşteaptă! exclamă ea cu o voce înăbuşită şi continuă 
repede şi cu întreruperi: Stai! Am auzit. Bărbaţii vorbesc adesea 
în jurul focului, bărbaţii din neamul meu. Şi ei spun de 
dumneata, care eşti cel dintâi pe mare, spun că în luptă erai 
surd la ţipetele bărbaţilor, însă după aceea... Nu! Chiar în timp 
ce luptai, urechile dumitale erau deschise la glasurile copiilor şi 
femeilor. Ei spuneau... toate astea. Acum eu, o femeie, eu... 

Se întrerupse brusc şi rămase în faţa lui, cu pleoapele 
căzute şi gura întredeschisă, atât de liniştită încât părea 
transformată într-o formă omenească fără răsuflare, fără auz şi 
fără vedere, fără conştiinţa fricii sau a nădejdii, a supărării sau a 
deznădejdii. In calmul uluitor care i se aşternu pe faţă, un calm 
disperat şi hotărât, nici o fibră nu i se clintea, în afară de cele 
două nări delicate, care se ridicau şi se lăsau repede, fluturând 
în bătăi întrerupte, ca aripile unei păsări prinse în cursă. 

— Eu sunt alb, spuse Lingard cu mândrie, uitându-se la ea 
cu o privire hotărâtă, în care simpla curiozitate începea să 
cedeze pasul în faţa unei nelinişti compătimitoare, şi oamenii pe 
care i-ai auzit la focurile de seară vorbeau numai lucruri 
adevărate. Urechile mele sunt deschise la rugăminţile dumitale. 
Insă ascultă-mă, înainte de a vorbi. Pentru viaţa dumitale, nu 
trebuie să-ţi fie teamă. Dumneata poţi să vii chiar acum cu mine 
şi vei găsi refugiu în gospodăria lui Syed Abdulla, care este de 
credinţa dumitale. Dar un lucru trebuie să ştii: nimic din ceea ce 
poţi spune nu va schimba intenţiile mele faţă de omul care 
acum doarme - sau se ascunde - în casa aceea. 

Din nou îndreptă spre el acea privire ca un pumnal, nu 
mfnioasă ci încărcată de dorinţa intensă şi copleşitoare de a 


pătrunde orice: fiecare gând, fiecare emoție, fiecare intenţie; 
fiecare pornire şi fiecare ezitare dinăuntrul acestui om; 
dinăuntrul acestei fiinţe străine îmbrăcate în alb. Care se uita la 
ea, care îi vorbea, care respira ca şi ceilalţi oameni, dar care era 
mai mare, cu faţa lui roşie, cu părul alb, înconjurat de mister. 
Era viitorul sub forma unui trup omenesc, era ziua de mâine, 
ziua care urmează, toate zilele şi toţi anii vieţii ei, stând aici, în 
faţă, vii şi înconjurați de taină, cu tot ce au ei bun şi rău, ascunși 
în pieptul acestui bărbat; a acestui bărbat care putea fi convins, 
linguşit, implorat, poate mişcat, copleşit; înspăimântat - cine 
ştie - dacă de la început l-ar putea înţelege! Ea observase 
răceala dispreţuitoare, ba chiar amenințătoare, a lui Abdulla; 
auzise - alarmată, fără să creadă - insinuările sumbre ale lui 
Babalatchi, aluzii!” lui acoperite şi sugestiile învăluite prin care 
încerca s-o convingă să-l părăsească pe omul alb, devenit acum 
nefolositor şi a cărui soartă avea să fie preţul pentru pacea 
asigurată de cel înţelept şi bun, care nu mai are nevoie de el. Şi 
el - el însuşi! Ea îi rămânea însă credincioasă. Nu exista 
altcineva. Nimic altceva pentru ea. O să încerce să-i fie 
credincioasă întotdeauna - toată viaţa! Şi totuşi el se 
îndepărtase de ea. Cu fiecare zi mai mult. Cu fiecare zi îi apărea 
tot mai distant şi ea îl urma cu răbdare, cu speranţă, orbeşte şi 
constant prin toate rătăcirile, pe căile întortocheate ale minţii 
lui. Îl urma atât cât putea. Totuşi uneori - în ultimul timp foarte 
des - se simţise pierdută asemenea cuiva rătăcit în desimea 
lăstărişului încâlcit al unei păduri adânci - pătrunzând prin desiş, 
până când nu putea să meargă mai departe şi prins în cele din 
urmă în încâlceala de ramuri şi liane, fără să vadă nimic decât 
frunze groase, ramuri verzi şi rezistente, cârcei încăpăţânaţi, 
plante parazite lipite sau agăţate; văzând în faţa ochilor toată 
această încâlceală. - dar incapabilă să desluşească pământul pe 
care stătea. Se simţea pierdută într-o pustietate de nepătruns şi 
adâncă, într-o pustietate lipsită de speranţă, însă plină de 
surprize; se simţea captivă în mijlocul forfotei unor forţe 
nevăzute tăcute şi distrugătoare, periculoase şi indiferente, de 
neînțeles şi puternice. Pentru că fostei om de încredere al lui 
Hudig îi apărea tot atât de îndepărtat, de strălucitor şi de 
necesar, ca şi soarele care da viaţă acestor ţinuturi: soarele 
cerului fără nori care orbeşte şi veştejeşte; soarele binefăcător 
şi rău - dătătorul de lumină, de parfum şi de miasme. II 


veghease - îl vegheate de aproape; fascinată de dragoste, 
fascinată de primejdie. Acum el era singur - nu avea pe nimeni 
în afară de ea; şi ea vedea - credea că vede - că era un om 
înfricoşat. Să fi fost posibil una ca asta? El înfricoşat? De ce? Din 
cauza acestui om alb şi bătrân care trebuia să vină? Care 
venise! Se poate. Ea auzise de omul acesta din totdeauna, de 
când îşi putea aminti. Şi cei mai viteji se temeau de el. Şi acum 
ce era în mintea acestui om bătrân, care arăta atât de puternic. 
Ce urma să facă el cu lumina vieţii ei? S-o stingă? Să i-o 
răpească? Să i-o răpească pentru totdeauna! - pentru totdeauna 
- şi s-o lase în întuneric... nu în noaptea fremătândă, plină de 
şoapte încrezătoare, noaptea în care lumea adormită aşteaptă 
reîntoarcerea strălucirii soarelui; ci în noaptea fără de sfârşit, 
noaptea mormântului, în care nimic nu respiră, nimic nu mişcă, 
nimic nu gândeşte - întunericul - adânc şi ultim al frigului şi al 
tăcerii lipsite de speranţa unui alt răsărit de soaie. 

Strigă: 

— Intenţiile dumitale! Dumneata nu ştii nimic. Eu 
trebuie... 

— Ştiu destul, întrerupse Lingard iritat fără motiv, ca şi 
cum privirea ei i-ar fi inoculat ceva din propriul ei chin. 

Aissa se apropie şi rămase în faţa lui la distanţa braţelor 
întinse, cu amândouă mâinile pe umerii lui; şi el, surprins de 
această îndrăzneală, închise şi deschise ochii de două sau trei 
ori, dându-şi seama de o oarecare emoție care încolţea în el, 
izvorâtă din cuvintele ei, din tonul ei, din atingerea ei; o emoție 
necunoscută, singulară, pătrunzătoare şi tristă - rezultat al 
contemplării de aproape a acestei femei stranii, al faptului că 
era sălbatică şi gingaşă, puternică şi delicată, temătoare şi 
hotărâtă şi că se găsea prinsă în mod fatal între cele două vieţi 
ale lor - a lui şi a celuilalt om alb, ticălosul acela dezgustător. 

— Cum poţi să ştii? continuă ea, cu un ton convingător 
care părea că izvorăşte chiar din inima ei - cum poţi să ştii? Am 
trăit alături de el toate zilele. Toate nopţile. 

Veghez. Îi urmăresc oi'ice răsuflare, orice privire a ochilor, 
orice mişcare a buzelor. Nu văd nimic altceva. Şi ce altceva ar fi 
de văzut? Şi nici eu nu înţeleg. Nu-l înţeleg pe el! Pe el! Care 
este viaţa mea! Pe el, care pentru mine este atât de mare, încât 
prezenţa lui ascunde pământul şi apa din văzul meu. 


Lingard rămase drept, cu mâinile vârâte adânc în 
buzunarele jachetei. Ochii îi clipeau repede pentru că ea vorbea 
foarte aproape de faţa lui. Îl tulbura adânc şi îşi dădea seama de 
efortul pe care îl făcea ca să prindă înţelesul vorbelor ei, deşi tot 
timpul nu se putea abţine să nu-şi repete că toate astea nu erau 
de nici un folos. 

Aissa adăugă după o pauză: 

— A fost un timp când puteam să-l înţeleg. Când ştiam ce 
se petrece în mintea lui mai bine decât ştia el însuşi. Când îl 
simţeam. Când îl ţineam strâns... Dar acum a scăpat. 

— A scăpat? Cum? S-a dus? strigă Lingard. 

— Mi-a scăpat mie, răspunse ea; m-a lăsat singură. 
Singură. Sunt mereu în apropierea lui. Şi totuşi singură. 

Mâinile îi alunecară încet de pe umerii lui Lingard şi 
braţele îi căzură în lături, nepăsătoare, descurajate, ca şi cum ei 
atunci - ei, creatură sălbatică, violentă şi ignorantă - i s-ar fi 
dezvăluit cu claritate în acel moment înspăimântătorul fapt al 
izolării noastre, al singurătăţii de nepătruns, transparentă, 
insesizabilă şi eternă, a singurătăţii indescriptibile care 
înconjoară, învăluie, înveşmântează orice suflet omenesc de la 
leagăn până la monnânt şi, poate, dincolo de acesta. 

— Lyo/ Foarte bine. Înţeleg. Faţa lui s-a întors de la 
dumneata, spuse Lingard. Şi acum ce doreşti? 

— Vreau... Am umblat după ajutor... în toate părțile...’ 
împotriva bărbaţilor... A tuturor bărbaţilor... Nu ştiu. 

La început au venit ei, albii care nu se vedeau şi trimiteau 
moartea de departe... apoi a venit el. A venit la mine care eram 
singură şi tristă, A venit; certat cu fraţii de-un neam cu el; mare 
între oamenii din lumea lui; certat cu acei pe care eu nu i-am 
văzut; cu cei din neamul lui în care bărbaţii nu au milă şi femeile 
nu au ruşine. Făcea parte dintre ei şi era mare între ei. Pentru că 
e mare! 

Lingard clătină uşor din cap. Ea se încruntă la el, şi 
continuă într-o grabă dezordonată: 

— Ascultă! Eu l-am văzut. Eu am trăit alături de bărbaţi 
viteji... şi de şefi. Când a venit el, eram fiica unui cerşetor - a 
unui orb fără putere şi fără nădejde. El mi-a vorbit ca şi cum aş 
fi fost mai strălucitoare decât lumina soarelui - mai plăcută 
decât apa rece a pârâului lângă care ne întâlneam - mai... 


Ochii ei neliniştiţi văzură trecând o umbră peste chipul 
celui care o asculta, ceea ce o făcu să-şi ţină răsuflarea o clipă, 
apoi să explodeze într-o furie dureroasă, atât de violentă, încât 
Lingard se simţi împins cu un pas înapoi, ca sub o rafală 
neaşteptată de vânt. Îşi ridică amândouă mâinile, nepotrivit de 
părintesc în aspectul lui venerabil, consternat şi liniştitor, în timp 
ce ea îşi proiectă gâtul înainte şi începu să strige la el. 

— Îţi spun că eram totul pentru el. Ştiu asta. Am văzut-o 
cu ochii mei. Sunt momente când chiar voi oamenii albi, spuneţi 
adevărul. l-am văzut ochii. l-am simţit ochii, îţi spun. L-am văzut 
tremurând când mă apropiam de el, când vorbeam, când îl 
atingeam. Priveşte-mă! Ai fost şi dumneata tânăr. Uită-te la 
mine. Uită-te, Rajah Lăut! 

Se uită la Lingard fix şi provocator, apoi, întorcându-şi 
repede capul, aruncă o privire peste umăr, plină de frică şi 
umilinţă, către casa aflată sus în spatele ei, întunecată, şubredă 
şi tăcută, pe stâlpii ei strâmbi. 

Ochii lui Lingard îi urmăriră privirea şi rămaseră fixaţi cu 
prudenţă pe casă. Un minut mai târziu, murmură, aruncându-i o 
privire bănuitoare: 

— Dacă nuţi-a auzit vocea acum, trebuie să fie departe - 
sau mort. 

— Este aici, şopti ea, puţin mai calmă însă încă neliniştită, 
este aici. Trei zile a aşteptat. Te-a aşteptat pe dumneata ziua şi 
noaptea. Şi eu am aşteptat alături de el. Am aşteptat, uitându- 
mă toată vremea la faţa lui, |. I ochii lui, la gura lui; ascultând 
cuvintele lui. Cuvinte pe care nu le puteam înţelege. Cuvintele 
pe care le vorbea ziua. Cuvintele pe care le vorbea noaptea, în 
somnul lui scurt. Ascultam. Îşi vorbea lui însuşi, umblând în sus 
şi în jos, aici, pe lângă râu, pe lângă tufişuri. Şi eu îl urmam! 
Voiam să ştiu şi nu puteam. Era chinuit de lucruri care il făceau 
să vorbească în cuvintele neamului lui. Vorbea singur. Nu cu 
mine. Ce spunea? Ce avea de gând să facă? îi era frică de 
dumneata? De moarte? Ce era în inima lui? ... Frică? ... Sau 
mânie? ... Ce dorinţă? ... Ce supărare? ... Vorbea, vorbea, 
cuvinte multe. Toată vremea. Şi eu nu puteam să ştiu! Am vrut 
să-i vorbesc. Era surd pentru mine. L-am urmat în tot locul, 
pândind vreun cuvânt po care. Să-l pot înţelege. Însă mintea lui 
era în ţara neamului său - departe de mine. Când îl atingeam, 
se supăra - aşa! 


Imită mişcarea cuiva care se scutură cu putere de 
atingerea unei mâini supărătoare, şi se uită la Lingard cu ochi 
înlăcrimaţi şi dezorientaţi. 

După un scurt interval de respiraţie agitată, ca şi cum ar fi 
rămas fără suflu de pe urma unei alergări sau a unei lupte, se 
uită în jos şi continuă: 

— Zi de zi, noapte de noapte, am trăit observându-l 

— Fără să pot vedea ceva. Şi inima mea e grea - grea din 
cauză că moartea e prezentă şi locuieşte acum printre ei. Nu 
puteam să cred. Gândeam că îi este teamă. Teamă de 
dumneata i şi atunci, eu însămi am ştiut ce e teama... Spune-mi, 
Rajah Lăut, dumneata ştii ce este teama fără glas, teama 
tăcerii, teama care vine când nimeni nu este aproape, când nu 
există nici lupte, nici strigăte, nici feţe furioase sau braţe 
înarmate! ... Teama de care nu există scăpare! 

Se opri, îşi fixă privirea din nou asupra lui Lingard care 
arăta încurcat, şi continuă cu disperare în glas: 

— Şi atunci am ştiut că nu o să se lupte cu dumneata! 
înainte - cu multe zile în urmă - am plecat de aici ca să-l fac să 
asculte de dorinţa mea. Să-l fac să lovească în oamenii din 
neamul lui, aşa ca să poată fi al meu - al meu! O, nefericire! 
Mâna lui, s-a purtat fals cu inimile voastre albe. A lovit drept 
înainte - împins de dorinţa mea - şi de dorinţa lui pentru mine... 
Mâna aceea puternică a lovit şi - ce ruşine! - nu a ucis pe 
nimeni. Lovitura pe care a dat-o, înspăimântătoare însă 
înşelătoare, a trezit numai ură, fără teamă. În jurul meu totul 
devenise minciună. Puterea lui era o minciună. Chiar oamenii 
din neamul meu m-au minţit pe mine - şi pe el. Şi ca să te 
înfrunte pe dumneata - dumneata, cel mare - nu are pe nimeni 
alături, în afară de mine! Numai pe mine - cu mâhnirea mea, cu 
durerea mea, cu slăbiciunea mea. Numai pe mine! Şi mie nici 
măcar nu vrea să-mi vorbească. Prostul! 

Veni drept lângă Lingard, cu înfăţişarea sălbatică şi 
suspectă a unui nebun care vrea neapărat să şoptească o taină 
dementă - una din acele taine nenorocite şi groteşti care îţi 
sfâşie inima; unul din acele gânduri care, asemenea monştrilor - 
cruzi, fantastici şi trişti - rătăcesc teribil şi fără încetare în 
noaptea nebuniei. Lingard se uită la ca uluit, însă fără să se 
clintească. Ea îi vorbi în faţă, cu voce scăzută: 


— El este totul! Totul. Este răsuflarea mea, luipina mea, 
inima mea... Pleacă... Uită-L... El nu mai are nici curaj şi nici 
înţelepciune... şi eu mi-am pierdut puterea... Pleacă şi uită-l! 
Există alţi duşmani. Pe el, lasă-mi-l mie. Odată a fost bărbat... 
Dumneata eşti prea mare. Nimeni nu ţi se poate împotrivi... Am 
încercat... Acum ştiu... Acum implor mila dumitale. Lasă-mi-l mie 
şi pleacă! 

Rugăminţile ei erau întretăiate de suspine; de suspine 
lungi, hohotitoare şi adinei ca valurile din largul mării sub 
suflarea chinuitoare a unor vânturi puternice; nenorocita epavă 
a pasiunii ei, a gândurilor ei, a dorințelor ei, ridicându-se şi 
coborându-se şi zbătându-se, neagră, sinistră şi sfărâmată, în 
spuma albă de la picioarele unor stânci neclintite care aparţin 
pământului solid şi nemişcat. Lingard, păstrând o expresie 
nepăsătoare, cu privirea fixată asupra casei, simţi cum se 
revoltă întreaga lui fiinţă în faţa rugăminţii ei; trăi acel 
sentiment de condamnare, car; este atât de adânc implantat, 
convingător şi dominator; acea pornire de dezaprobare care e 
pe jumătate dezgust, pe jumătate teamă vagă şi care se 
trezeşte în inimile noastre în prezenţa oricărui lucru nefu şi 
neobişnuit, a oricărui lucru care nu a intrat în tipul conştiinţei 
noastre; sentimentul blestemat alcătuit din dispreţ, din supărare 
şi din sensul unei virtuţi superioare care ne lasă surzi, orbi, 
dispreţuitori şi stupizi faţă de oricine care nu se aseamănă cu 
noi. 

Îi răspunse, la început fără s-o privească, vorbind către 
casa care îl fascina: 

— Nu plec! El a voit să vin - ela voit! ... Dumneata trebuie 
să pleci. Dumneata nu ştii ce-mi ceri. El e un om. Sfârşit. Du-te 
la oamenii din neamul dumitale. Părăsaşte-l. El este... 

Se opri, se uită în jos către ea, cu ochii roşii şi hotărâți ca 
şi cum ar fi căutat un cuvânt corespunzător; apoi, pocni din 
degete şi adăugă: 

— ... sfârşit. 

Aissa păşi îndărăt, cu ochii în pământ şi îşi apăsă tâmplele 
cu amândouă mâinile pe care le ridicase spre cap, cu o mişcare 
înceată şi amplă, plină de un tragism inconştient, Tonul 
cuvintelor ei era blând şi vibrant, ca o meditaţie cu glas tare. 
Zise: 


— Spune pârâului să nu alerge către râu, spune râului:. A 
nu alerge către mare. Spune-le-o tare! Spune-le-o cu mânie! 
Poate se vor supune. Eu gândesc însă că pârâului nu-i va păsa. 
Pârâului care izvorăşte din coasta colinei şi aleargă către râul 
cel mare. Nu o să-i pese de. Vorbele dumitale; el care sfărâmă 
pământul din care izvorăşte. Îl sfărâmă, îl mănâneă, îl distruge - 
ca să se Ki'ăbească mai tare către râu - către râul în care se 
pierde pentru totdeauna... O, Rajah Lăut! ... Nici mie nu îmi 
pasă. 

Se apropie din nou de Lingard, o apropiere înceată, fără 
voie, ca şi cum ar fi fost împinsă de o mână nevăzută şi adăugă 
în cuvinte care păreau rupte din ea: 

— Nu mi-a păsat de propriul meu tată. De el, care a murit. 
Mai bine aş fi... Nu ştiu ce am făcut... Eu... 

— i-l las în viaţă, spuse Lingard, cu grabă. 

Stăteau împreună, încrucişându-şi privirile; ea, dintr-o 
dată uşurată şi Lingard gânditor şi întristat sub un vag 
simţământ de înfrângere. Nu intenţionase nici o clipă să-l ucidă 
pe acest individ - niciodată, decât în primul moment de furie, şi 
aceasta cu mult timp în urmă; zilele de uimire amară nimiciseră 
furia; lăsaseră în urma lor numai o amară indignare şi o dorinţă 
amară de dreptate neştirbită. Se simţea nemulţumit şi surprins. 
Pe neaşteptate dăduse peste o fiinţă omenească - şi încă o 
femeie - care îl făcuse să-şi dezvăluie voinţa, înainte de vreme. 
Aceasta fusese o chestiune ce trebuia rezolvată numai între el şi 
Willems. Avea senzaţia neplăcută de a fi fost înşelat. Niciodată 
înainte, în toată viaţa lui, nu îngăduise ca vreo fiinţă muritoare 
să afle dinainte vreo intenţie de-a sa. Când lucrul era făcut, 
atunci puteau cu toţii să-l vadă. Şi acum s-a apucat să-i spună 
ei. Acestei femei! De ce? Nu înţelegea. Gândea că trebuie să fi 
îmbătrânit - să fi devenit slab; nu-şi dădea soama că o rămăşiţă 
a tânărului pescar, de odinioară, care dormita în el, se 
deşteptase dintr-o dată, gata, în mod cinstit să-şi închipuie ce-i 
mai rău, nelăsându-l să asculte tot ce mai avea ea să-i spună: o 
mărturisire înspăimântătoare. Auzise un glas nedesluşit între el 
şi ea; un glas care spunea că dacă ea săvârşise o crimă oribilă 
de dragul acelui ticălos şi dacă ticălosul acum o părăsea, atunci 
ticălosul trebuie să moară pe dată - lucru care ar fi însemnat 
chiar mai puţin decât ceea ce se cheamă dreptate. Dar făcuse 
ea aşa ceva? Oh! Nici vorbă. Ce voia ea să-i spună când el... 


Trebuia să ştie că, pentru oameni de felul lui Willems, nu există 
nici favoare şi nici bunăvoință. 

— Să fie înţeles, spuse el cu încetineală, că îţi dăruiesc 
viaţa lui nu de milă ci ca o pedeapsă pentru el. 

Aissa tresări, urmări fiecare cuvânt de pe buzele lui şi, 
după ce el sfârşi de vorbit, rămase liniştită şi mută, în 
imobilitatea surprizei. O singură picătură mare de ploaie, o 
picătură enormă, străvezie şi grea - ca o lacrimă 
supraomenească venind drept şi repede de sus, ca şi cum şi-ar 
fi croit drum prin cerul plumburiu - lovi cu putere pământul 
uscat dintre ei, împroşcându-l în chip de stea. Aissa îşi frângea 
mâinile în tulburarea stâmită de o teamă nouă şi de neînțeles. 
Durerea din şoapta ei era mai pătrunzătoare decât cel mai 
ascuţit țipăt. 

— Ce pedeapsă? Vrei să-l duci departe de aici? De parte 
de mine? Ascultă ce am făcut eu... Eu sunt aceea care... 

— Ah! exclamă Lingard care se uitase la casă. 

— Să nu o crezi! căpitane Lingard, strigă Willems din uşă, 
unde apăru cu pleoapele umflate şi pieptul gol. 

Rămase un timp cu mâinile prinse de cele două laturi ale 
tocului uşii „se răsuci între ele şi privi cu un aer de nebunie, ca 
şi cum ar fi fost crucificat acolo. Apoi o porni dintr-o dată la 
fugă, cu capul înainte, în jos pe podeţul care răspundea cu 
zgomote surde şi scurte la fiecare pas. 

Ea îl auzi. Un fior uşor îi străbătu faţa, şi vorbele care 
stăteau pe buze so întoai*seră nerostite în inima ei întunecat;”) 
ca no. Pica:. S-au întors printre noroaiele, pietrele şi florile caro 
se găsesc la temelia oricărei inimi. 

IV. 

CâND A SIMŢIT sub picioare pământul tare al curţii, 
Willems se opri din fuga sa nesocotită şi veni înainte, cu un pas 
potolit. Păşea ţeapăn, uitându-se cu mare atenţie la faţa lui 
Lingard; nu privea nici la dreapta, nici la stingă ci numai la faţa 
lui Lingard, ca şi când nimic altceva nu ar fi fost pe lume decât 
acele trăsături familiare şi de temut; acel cap cu păialb, aspru şi 
sever la care se uita cu un efort stăruitor, asemenea cuiva care 
încearcă să citească o tipăritură cu litere mici aflată la limita 
maximă a razei vizuale. De îndată ce picioarele lui Willems 
lăsară în urmă scândurile podeţului, tăcerea, care fusese 
întreruptă de bufniturile zgomotoase ale paşilor lui pe lemn, se 


aşternu din nou asupra curţii; tăcerea cerului înnorat şi a aerului 
fără vânt, tăcerea mohorâtă a pământului apăsat de suflul 
neliniştii amenințătoare, tăcerea lumii care îşi adună puterile ca 
să reziste furtunii. 

Willems îşi croia drum prin această tăcere, simţindu-i 
rezistenţa, la fiecare pas, simţind-o că devine grea, densă, 
anevoie de străbătut - de nepătruns şi solidă până la urmă ca o 
placă de fier. Se opri la aproape şase pkroare de Lingard. 

Incercă să spună: 

— Nu crede... 

Dar un acces de tuse îl făcu să sfârşească propoziţia într-o 
bolboroseală slabă; un acces de tuse slabă dar profundă care îl 
cutremură din cap până în picioare, irezistibil şi uşor, ca o 
avertizare a trecerii de la o mare tărie la o extremă slăbiciune. 
Imediat după aceasta, înghiţi în sec - ca şi cum înghiţea 
pietricele, dându-şi capul pe spate; şi Lingard, care se uita la el 
cu atenţie, îi văzu mărul lui Adam, ascuţit şi triunghiular ca un 
cap de şarpe, mişcându-se iii sus şi în jos, de două ori, sub 
pielea gâtului. Pe urmă nici acesta nu se mai mişcă. Nimic nu 
mai mişcă. 

— Ei bine, spuse Lingard., şi cu aceste vorbe ajunse pe 
neaşteptate la sfârşitul vorbirii sale. Mâna sa, în buzunar, se 
strânse cu putere în jurul patului revolverului, împaigând în 
afară poala jachetei în timp ce-l fulgera gândul, cât de curând şi 
cât de iute ar putea să termine cearta cu omul acesta, care 
dorise atât de arzător să-şi încredinţeze soarta în mâinile lui - şi 
cât de nepotrivit ar fi acest fii'U'şit! Nu putea să suporte ideea 
ca acest om să scape de el, pleeând din viaţă; să scape de 
teamă, de îndoială, de rernuşcare, cufundându-se în 
certitudinea paşnică a morţii. Acum îl avea în mână. Şi nu era 
să-l lase să plece - să-l lase să dispară pentru totdeauna, în 
fumul albastru şi uşor al unui foc de pistol. Mânia crescu în el. 
Simti o mânie aprinsă frigându-i inima. Nu pieptul, ci chiar 
inima, particula de materie, palpitantă şi neostenită, care 
răspunde oricărei emoţii a sufletului; care tresaltă la bucurie, ia 
groază sau la mânie. 

Răsuflă adânc. Putea să vadă înaintea lui pieptul gol al 
omului, dilatându-se şi revenind sub haina larg deschisă. Privi în 
lături şi văzu sânul femeii din apropierea lui ridicându-se şi 
lăsându-se în respiraţii repezi, care-i mişcau uşor în sus şi în jos 


mâna, apăsată pe piept cu toate degetele desfăcute şi puţin 
curbate ca şi cum ar fi apucat cava prea mare pentru măsura ei. 
Stăteau toţi trei sub ce-:1 jos, respirând cu greu aerul călduţ, 
ceţos şi perfid; aerul nirăvitor şi viciat; suflarea morţii care se 
ţinea de ei sub norii gvv i, care se ura către ei din păduri, din 
mlaştini, de pe malurile noroioase şi lipsite de apă ale râului 
înfometat. Şi trecu aproape un minut. Unul din acele minute 
oare ies în relief, respingătoare şi sumbre, ca insulele mici şi 
pustii în marea timpului - gata să rănească, nefolositoare ca 
refugiu. Unul din acele minute în care glasul este redus la 
tăcere, în timp ce gândurile se agită în minte ca păsările captive 
într-o colivie, cu salturi disperate, epuizante şi zadarnice. 

În timpul acestui minut de tăcere, furia lui Lingard 
continuă să crească, imensă şi stăpânită, aşa ca un val 
înspumat care se prăvăleşte peste bancurile de nisip ale 
țărmului. Vuietul ei îi umplu urechile. Un vuiet atât de puternic şi 
atât de înnebunitor încât i se părea că îi va plesni capul, din 
cauza volumului în continuă creştere a acestui zgomot. Se uită 
la omul din faţa lui. Această creatură! Acest tip dezgustător care 
sta drept în picioare, liniştit, ţeapăn, cu ochi împietriţi ca şi cum 
sufletul lui corupt se evaporase în acea clipă şi carcasa nu 
avusese încă timpul să se prăbuşească. O fracțiune de secundă 
avu iluzia şi teama că ticălosul acesta blestemat, ar fi murit 
acolo, sub privirea furioasă a ochilor săi. Pleoapele lui Willems 
fluturară, şi tremurul inconştient şi trecător din trupul care se 
ţinea ţeapăn pe picioare îl exasperă pe Lingard ca o nouă 
jignire. Individul îndrăzneşte să mişte! îndrăzneşte să clipească, 
să respire, să existe aici, drept în faţa ochilor săi. Mâna care 
strângea revolverul se destinse treptat. Pe cât îi creştea accesul 
de furie, pe atât îi creştea şi disprețul faţă de instrumentele care 
perforează sau înjunghie şi care se interpun între mână şi 
obiectul urii. Dorea un alt fel de satisfacţie. Cu mâinile goale, 
cerule! Fără arme de foc. Cu mâinile care puteau să-l apuce de 
gât, să-i înfrângă apărarea, să-i zdrobească faţa până i-ar face-o 
de nerecunoscut; mâini care să poată simţi toată disperarea 
rezistenţei lui şi s-o copleşească în violenta plăcere a unui 
contact întârziat şi furios, intim şi brutal. 

Dădu drumul revolverului, rămase, apoi, şovăind 
aruncându-şi braţele în lături, păşi înainte - şi totul îi dispăru din 
vedere. Fără să fie în stare să vadă bărbatul, femeia, pământul, 


cerul - nu vedea nimic, ca şi cum, cu acel singur salt, lăsase în 
urmă lumea vizibilă pentru a păşi într-un spaţiu întunecat şi 
pustiu, în această obscuritate auzi gemete în jurul lui, gemete 
asemănătoare cu ţipetele melancolice şi jalnice ale păsărilor de 
mare ce trăiesc pe coastele stâncoase şi singuratice ale marelui 
ocean. Apoi, dintr-o dată, la câteva palme de faţa lui apăru o 
altă faţă. Faţa celuilalt. Simţi ceva în mâna stângă. Gâtul lui... 
Ah! mărul lui Adam ca un cap de şarpe care urcă şi coboară... 
Strânse eu putere. Revenise la lume. Putea să vadă bătaia 
repede a pleoapelor peste ochii din care nu se zărea decât albul, 
rânjetul unei buze înălțate, un şir de dinţi strălucind prin perii 
pleoştiţi ai mustăţii... Dinţi puternici şi albi. Să-i sfarme şi să-i 
bage pe gâtul acela mincinos... tji trase înapoi mâna dreaptă, cu 
pumnul la umăr. Cu încheieturile degetelor proeminente. De sub 
picioare le lui se înălţară ţipete ca de păsări de mare. Mii de 
păsări. Ceva îi ţinea picioarele... Ce naiba... Lansă lovitura ca 
pumnul ţinut în dreptul umărului, simţi un şoc de-a lungul 
braţului şi îşi dădu seama dintr-o dată că lovea ceva inert, care 
nu opunea rezistenţă. Inima i se strânse de dezamăgire, de 
furie, de un sentiment de frustrare. Îl împinse cu braţul stâng, 
deschizând mâna în grabă, ca şi cum ar fi observat că apucase 
din întâmplare ceva dezgustător - şi văzu cu ochi stupefiaţi pe 
Willems mergând de-a-ndăratelea, împleticindu-se cu paşi 
nesiguri, ţinându-şi mâneca albă a jachetei de-a curmezişul 
feţei. Urmări cum distanţa dintre ei creştea, în timp ce el stătea 
nemişcat, fără să fie în stare să-şi dea seama cum de 
intervenise între ei atât de mult spaţiu gol. Ar fi trebuit să fie 
altfel. Ar fi trebuit să fi fost foarte aproape unul de celălalt, şi... 
Ah 1 N-a vrut să lupte, n-a vrut să reziste, n-a vrut să se apere! 
Javră! Fără îndoială un netrebnic! Era uluit adânc şi amarnic 
supărat, stăpânit de dezolarea imensă şi fără limite a unui copil 
mic căruia i se ia cu forţa o jucărie. Strigă neîncrezător: 

— O să trişezi până la sfârşit? 

Lî* 

Aşteptă un răspuns. Aştepta neliniştit, cu o nerăbdare care 
îi părea că îl ridică de pe pământ. Aştepta ea un om care vede 
cum îi vine din viitor un noroc nemaiauzit sau o nenorocire 
bruscă. Aştepta un cuvânt, un semn: o oarecare mişcare 
amenințătoare. Nimic! Numai doi ochi care nu clipeau, se uitau 
intens la el, pe deasupra minerii albe. Văzu că braţul ridicat se 


îndepărtează de faţă şi se lasă de-a lungul trupului. Un braţ într- 
o mânecă albă, o mânecă albă cu o pată mare pe ea. O pată 
roşie. Se vedea o rană pe obrazul care sângera. Nasul sângera 
de asemenea. Sângele şiroia în jos, făcând ca mustaţa să pară o 
zdreanţă murdară lipită de buză, ce se continua cu o dungă 
lichidă în josul bărbii tunse, pe o parte a bărbiei. O picătură de 
sânge atâma, la capătul câtorva fire de păr lipite împreună; 
atârnă câtva timp apoi pică pe pământ. Urmară altele mai 
multe, picurând una după alta, într-un şirag strâns. Una se lăsă 
pe piept şi alunecă pe dată în jos cu repeziciune şi pe un drum 
întortocheat, ca o mică insectă care fuge. In trecere, lăsase pe 
pielea albă o dâră îngustă de culoare închisă. Lingard o privi, 
privi picăturile minuscule şi în mişcare, privi tot ce făcuse, cu o 
ascunsă satisfacţie, cu furie, cu regret. Fapta lui nu prea avea 
aspectul unui act de dreptate. Simţea dorinţa să se apropie de 
el, să-l audă spunând ceva, să-l audă rostind ceva cumplit şi plin 
de ură care ar îndreptăţi violenţa loviturii. Făcu o încercare să se 
mişte şi îşi dădu seama de o înlănţuire strânsă a picioarelor, 
chiar deasupra gleznelor. Instinctiv, izbi cu un picior, care scăpă 
din încercuire şi simţi pe dată că toată strânsoarea trece pe 
celălalt picior. O încercuire caldă, disperată şi delicată de braţe 
omeneşti. Se uită în jos uluit. Văzu trupul femeii întins în 
lungime, lipit de pământ ca un covor albastru închis. Se târa cu 
faţa în jos, ţinându-se de piciorul lui cu amândouă mâinile, într-o 
îmbrăţişare tenace. li văzu creştetul capului şi părul lung şi 
negru împrăştiindunse peste piciorul lui şi pe pământul 
bătătorit, în jurul piciorului pe care nici nu şi-l putea vedea. 
Auzea suspinul scurt şi repetat al răsuflării ei. Işi imagină faţa 
nevăzută, lipită de călcâiul lui. Dacă ar fi lovit în faţa aoeea, 
putea să se elibereze. Nu îndrăzni să se mişte şi strigă de sus în 
jos: 

— Dă-mi drumul! Dă-mi drumul! Dă-mi drumul! 

Singurul rezultat al strigătului său a fost o înlănţuire şi mai 
mare a braţelor ei. Cu o mare sforţare încercă să-şi aducă 
piciorul drept lângă cel stâng şi, parţial, reuşi. Auzise distinct 
frecarea trupului ei de pământ pe când o smucea cu piciorul. 
Incercă să se elibereze trăgându-şi în sus piciorul. Lovi cu talpa 
în pământ. Atunci auzi o voce. Spuiiând brusc: 

— Încet, căpitane Lingard, încet! 


Ochii lui se întoarseră spi'e Willems la sunetul acelui glas 
şi, într-o redeşteptare bruscă a amintirilor adormite, Lingard 
rămase dintr-o dată nemişcat, calmat de sunetul clar al 
cuvintelor care îi erau bine cunoscute. Era calm ca în zilele de 
demult, când făceau comerţ împreună şi când Willems îi era 
tovarăş de încredere şi folositor în locurile primejdioase din 
afara rutelor obişnuite; când acest flăcău, care ştia să se 
stăpânească cu mult mai bine decât el, l-a scăpat de multe 
necazuri, l-a oprit de la multe nete de violenţă pripită, prin 
prevenirea la timp cu bună dispoziţie; printr-o şoaptă sau un 
strigăt: „încet, căpitane Lingard, încet!” „Deştept băiat!” „EI îl 
crescuse. Cel mai deştept băiat din insule. Numai dacă ar fi 
rămas cu el, atunci toate acestea... Strigă către Willems: 

— Spime-i să-mi dea drumul, sau... 

Il auzi pe Willems strigând ceva, aşteptă puţin, apoi se 
uită vag în jos şi văzu femeia încă întinsă la pământ, cu totul 
mută. Cu totul nemişcată şi cu capul la picioarele lui. Simţi o 
nerăbdare care, oarecum, aducea a frică. 

— Cere-i să plece, să plece de aici, Willems, îţi spun! Mam 
săturat de toate astea, strigă el din nou. 

— Bine, căpitane Lingard, răspunse vocea calmă a lui 
Willems, ţi-a dat drumul. La-ţi piciorul de pe părul ei; nu poate 
să se ridice. 

Lingard sări în lături, şi se răsuci repede. Aissa se ridică, 
acoperindu-şi faţa cu amândouă mâinile, apoi se întoarse încet 
pe călcâie şi se uită la bărbat. Willems se ţinea foarte drept, însă 
era nesigur pe picioarele sale şi se mişca aproape în acelaşi loc, 
ca un om beat încercând să-şi menţină echilibrul. După ce îl 
privi câtva timp, Lingard îi spuse, ranchiunos şi iritat: 

— Ce-ai de spus în apărarea ta? 

Willems porni să se apropie de el. Mergea încet, clăii 
aându-se puţin înaintea fiecărui pas şi Lingard îl văzu (h: i îndu- 
şi mâna la faţă, apoi ridieând-o la ochi şi privind-o, ca şi cum ar 
fi avut acolo, ascuns în căuşul palmei, vreun obiect, mic pe care 
ar fi vrut să-l examineze în taină. 

Dintr-o dată, cu o mişcare bruscă, mâna îi căzu în jos, pe 
haină, lăsând în urmă-i o pată lunguiaţă. 

— Frumoasă treabă! spuse Willems. 

Stătea înaintea lui Lingard, cu unul din ochi înfundat 
adânc în umflătura care creştea pe obrazul său, repetând încă, 


mecanic, cu mâna, mişcarea de a-şi pipăi faţa contuzionată. Şi 
de fiecare dată când făcea acest gest, îşi apăsa apoi palma pe 
un loc curat de pe jachetă, acoperind bumbacul alb cu urme de 
sânge ca lăsate parcă de vreo mână deformată şi monstruoasă. 
Lingard nu spunea nimic, continuând să se uite. În cele din 
urmă, Willems renunţă să-şi mai oprească sângele şi rămase cu 
braţele atâmând de fiecare parte, cu faţa ţeapănă şi desfigurată 
sub petele de sânge coagulat. Părea să fi fost aşezat acolo ca un 
semnal de avertizare: o figură de neînțeles, marcată peste tot 
de semne înspăimântătoare şi simbolice, cu semnificaţie de 
moarte. Vorbind cu greutate, repetă pe un ton plin de reproş: 

— Frumoasă treabă! 

— La urma urmei, răspunse Lingard cu amărăciune, am 
avut o părere prea bună despre tine. 

— Şi eu despre dumneata. Nu-ţi dai seama că puteam să-l 
fi omorât pe nerodul acela, să fi ars totul până în temelie i - a fi 
măturat tot de pe faţa pământului. N-ai fi f.; a:; i, t mai mult 
decât o grămadă de cenuşă, dacă aş fi vrut. Puteam să fac toate 
astea. Şi n-am făcut-o. 

— Nu ai putut. Nu ai îndrăznit. Ticălosule! - strigă Lingard. 

— La ce foloseşte să-mi arunci insulte? 

— Adevărat, replică Lingard, nu există insultă îndeajuns de 
gravă pentru tine. 

Urmă un scurt moment de tăcere. La auzul schimbului 
rapid de cuvinte, Aissa se ridică de pe pământ, unde stătuse 
prosternată într-o atitudine de tristeţe şi descurajare şi; -, e 
apropie de cei doi bărbaţi. Stătea deoparte şi privea încordată. 
Ochii ei urmăreau pe buzele care se mişcau tremurul ultimelor 
cuvinte, apoi săreau într-o fulgerare la cealaltă faţă, luând-o 
înaintea primului tremur al buzelor pe punctul de a vorbi. Se uita 
neajutorată, dezorientată, cu o sforţare disperată a creierului, cu 
ochii iuți şi tulburaţi ai aceluia care, pentru a-şi salva viaţa, 
încearcă să pă trundă înţelesul unor fraze pronunţate într-o 
limbă străină: înţelesul de rău augur şi fatal, care se ascunde în 
sunetele cuvintelor misterioase, în sunetele surprinzătoare, 
necunoscute şi stranii. 

Willems lăsă ca ultimele cuvinte ale lui Lingard să treacă 
neobservate; părea chiar că, printr-o uşoară mişcare a mâinii le 
împingea pe drumul unde se unea cu celelalte umbre ale 
trecutului. Apoi spuse: 


— M-ai lovit; m-ai insultat... 

— Te-am insultat pe tine! întrerupse Lingard, pătimaş. 
Cine - ce poate să te insulte pe tine... pe tine...? 

Se înecă, făcu un pas înainte. A 

— Încet, încet! - spuse Willems, cu calm. |ţi spun că n-am 
să mă lupt cu dumneata. |ţi este destul de limpede că n-am s-o 
fac. N-o să ridic un deget. 

Pe când vorbea punctând fiecare cuvânt cu o uşoară 
mişcare a capului, se iuta fix la Lingard, cu ochiul drept deschis 
şi mare, cu cel sting mic şi aproape închis din cauza umflăturii 
unei jumătăţi de faţă, care apărea proeminentă, căzută într-o 
parte, asemenea feţelor văzute într-o oglindă concavă. Şi 
stăteau exact unul în faţa celuilalt: unul înalt, slăbit şi 
desfigurat; celălalt înalt, puternic şi aspru. 

Willems continuă: 

— Dacă aş fi vrut să te rănesc sau să te distrug, era uşor. 
Am stat în pragul uşii destul cât să apăs pe un trăgaci - şi doar 
ştii că ţintesc bine. 

— Cu siguranţă nu m-ai fi nimerit - spuse Lingard. Pentru 
că există sub cer ceva ce se numeşte dreptate. 

Rezonanţa acestui cuvânt în gura lui îl făcu să se 
oprească, încurcat, pentru că semăna cu un reproş neaşteptat, 
la care nu avea răspuns. Furia pentru mândria sa ofensată, furia 
pentru inima sa ofensată, se terminaseră odată cu lovitura pe 
care o dăduse; nu mai rămăsese nimic în afară de sentimentul 
unei imense infamii - ceva vag, dezgustător şi teribil, care părea 
că-l înconjoară din toate părţile, că-i dă târeoale cu mişcări din 
umbră şi furişate, ca o bandă de asasini în întunecimea unor 
locuri întinse şi nesigure. Exista, oare, sub cer, ceva ce să 
semene cu dreptatea? îl măsură pe omul din faţa sa cu o privire 
lungă şi atât de intensă încât părea că vede prin el şi, până la 
urmă, nu mai văzu decât o ceaţă plutitoare şi nestatornică de 
forma unei fiinţe omeneşti. Şi aceasta se va împrăştia oare 
înainte de prima suflare a brizei şi nu va lăsa nimic în urmă? 
Nimic care să poată fi atins? Nici un motiv, nici o rațiune, nici o 
cauză, nimic care să justifice, pentru inima lui simplă, acţiunile 
stranii ale Providenţei care îngăduie unei atari fiinţe să trăiască, 
să mintă, să facă rău; care îi dădea ochi să cerceteze, gură să 
înşele şi un creier care să plănuiască trădări ticăloase. Să le 
plănuiască, să le execute - şi totuşi să continue să respire, să se 


mişte, să dea ochi cu oamenii, să le vorbească, neruşinat şi 
sigur. El, el însuşi, simţea o ruşine de netolerat pe când se uita 
la creatura din faţa lui. Simţi oarecum greutatea răspunderii sale 
pentru existenţa ei în continuare; şi era atât de îngrozit de acest 
gând încât, dacă s-ar fi sfârşit lumea în acel moment, dacă s-ar 
fi prăbuşit, dacă s-ar fi destrămat rostogolindu-se în bucăţi sub 
picioarele lui, nu ar fi încercat nici cea mai mică surpriză. 

Vocea lui Willems îl făcu să tresară cu violenţă. Îi spunea: 

— Eu am dus întotdeauna o viaţă corectă, ştii bine că 
este. Întotdeauna m-ai lăudat pentru statornicia mea; ştii că ai 
făcut-o, şi dumneata mai ştii că eu nu am furat niciodată dacă la 
aşa ceva te gândeşti. Am împrumutat. Ştii doar că am restituit. 
A fost o eroare de judecată. Ţine însă seama de poziţia mea 
acolo. Am fost puţin cam ghinionist în afacerile mele personale 
şi am făcut datorii. Puteam oare să mă las compromis în faţa 
tuturor acelor oameni care mă invidiau? Toate astea au trecut 
însă. A fost o eroare de judecată. Am plătit pentru greşeala 
mea. O eroare de judecată. Am plătit pentru ea. 

Lingard, încremenit într-o tăcere deplină, se uita 5n jos. Se 
uita în jos la picioarele goale ale lui Willems. Apoi, când celălalt 
se opri, repetă cu un ton lipsit de expresie: 

— O eroare de judecată... 

— Da, spuse tărăgănat Willems, cu un aer gânditor; apoi 
continuă cu o animaţie crescândă. 

— Aşa cum am spus, am dus întotdeauna o viaţă 
cumpătată. Mai cumpătată decât Hudig - sau decât dimineaţa. 
Da, decât dumneata. Beam puţin, jucam puţin. Cine nu face 
asta? Eu aveam principii de pe când eram băiat. Afacerile sunt 
afaceri şi niciodată nu am făcut vreo măgărie. Pe proşti nu i-am 
respectat niciodată. Trebuiau să sufere de pe urma prostiei lor 
când aveaţi de-a face cu mine. Răul se găsea în ei, nu în mine. 
Însă în ceea ce priveşte principiile, e altă chestiune. M-am ţinut 
departe de femei. Le consideram drept o chestiune interzisă - 
nu aveam timp de ele - şi le dispreţuiam. Acum le urăsc! 

Îşi scoase puţin limba; o limbă al cărei vârf roz şi umed se 
mişca încoace şi încolo, ca o făptură însufleţită, independentă, 
sub buza umflată şi înnegrită; atinse cu vârful degetelor rana de 
pe obraz şi o pipăi de jur împrejur, cu precauţie; iar partea 
nevătămată a feţei lui păru, un moment, preocupată şi 


neliniştită de starea celeilalte părţi, care era atât de dureroasă 
şi de ţeapănă. 

Reîncepu să vorbească şi vocea lui vibră ea sub 
stăpânirea unei emoţii înăbuşite. 

— Întreab-o pe nevastă-mea, când o vezi în Macassar, 
dacă nu am motiv să o urăsc. Era un nimic şi eu am făcut-o 
doamna Willems. O fată metisă! întreab-o cum şi-a arătat 
recunoştinţa faţă de mine. Întreab-o... Nu contează asta. Ei bine, 
ai venit dumneata şi m-ai aruncat aici ca pe o grămadă de 
gunoi; m-ai aruncat aici şi m-ai lăsat fără nimic de făcut, fără 
nici o amintire plăcută la care să mă gândesc - şi cu al naibii de 
puţin de nădăjduit. M-ai lăsat aici pe mâna acelui prost, 
Almayer, care mă bănuia de ceva. De ce? Numai dracu ştie. Insă 
eî m-a bănuit şi m-a urât de la început; presupun pentru că mi- 
ai arătat prietenie. Oh! Puteam să citesc în sufletul lui ca într-o 
carte. Nu are adâncimi în suflet, partenerul dumitale din Sambir, 
însă ştie să se facă antipatic. Treceau lunile. Credeam că o să 
mor de urât, din cauza gândurilor mele, din cauza regretelor. Şi 
atunci... 

Făcu un pas iute mai aproape de Lingard şi, de parcă ar fi 
fost mişcată de acelaşi gând, de acelaşi instinct, de pornirea 
voinţei lui, Aiasa veni şi ea mai aproape de Lir. |;: ird. Stăteau 
acum într-un grup strâns, şi cei doi bărbaţi puteau să simtă că 
aerul calm dintre feţele lor era agitat de răsuflarea uşoară. A 
femeii neliniştite care îi învăluia pe amândoi în privirea care nu 
înţelegea, disperată şi curioasă, a ochilor ei sălbatici şi trişti. 

V. 

WILLEMS ÎNTOARSE puţin capul şi vorbi cu glas scăzut: 

— Uită-te la asta, spuse el, cu o mişcare aproape 
imperceptibilă a capului spre femeia, către care îşi îndreptase 
umărul. Uită-te la asta! Să nu o crezi! Ce ţi-a spus? Ce? Eu am 
adormit. În cele din urmă a trebuit să dorm. Te aşteptasem trei 
zile şi trei nopţi. Trebuia să dorm odată. Nu-i aşa? l-am spus ei 
să rămână trează, să fie atentă şi să mă cheme de îndată ce vii. 
A stat trează. Nu crede ce spune ea. De altfel nu te încrede în 
nici o femeie. Cine poate spune ce este în capul lor? Nimeni. Nu 
poţi şti nimic. Singurul lucru pe care poţi să-l ştii este că una 
gândesc şi alta vorbesc. Trăiesc alături de tine. Par că te urăsc 
sau par că te iubesc; te alintă sau te chinuie; te azvârle departe 
sau se lipesc de tine mai strâns decât pielea, pentru vreun 


motiv al lor ascuns şi teribil - pe care tu nu poţi niciodată să-l 
ştii. Uită-te la ea şi uită-te la mine. La mine! sunt opera ei 
diabolică. Ce ţia spus? 

Glasul îi deveni o şoaptă. Lingard ascultă cu mare atenţie, 
sprijinindu-şi bărbia într-o mână. Care strângea o bună parte din 
barba lui albă. Cotul îi era sprijinit în palma celeilalte mâini şi 
ochii îi erau pironiţi în pământ. Murmură fără să-şi ridice 
privirea: 

— Mi-a cerut să-ţi cruţ viaţa - dacă vrei să ştii - ca şi cum 
viaţa ta ar merita ceva. 

— Şi timp de trei zile mi-a cerut să ţi-o iau pe a dumitale, 
spuse Willems repede. Trei zile nu mi-a dat nici un pic de răgaz. 
Nici o clipă nu era liniştită. Punea la cale cum să fii pândit. Căuta 
peste tot locuri unde aş fi putut să mă ascund şi să-ţi trimit un 
glonte sigur pe când ai fi venit încoace. Acesta este adevărul. |ţi 
dau cuvântul meu. 

— Cuvântul tău, murmură Lingard eu dispreţ. 

Willems nu-l luă în seamă. 

— Ah! E o fiinţă feroce, continuă el. Dumneata nu ştii... 
Vroiam să-mi trec timpul - să fac ceva - să am ceva la care să 
mă gândesc - să uit de necazurile mele până urma să te întorci. 
Şi-o vezi - m-a luat de parcă nu mi-aş fi aparţinut mie însumi. 
Aşa a făcut. Nu ştiam că exista în mine ceva pe care ea putea 
pune stăpânire. Ea, o sălbatică, eu, un european civilizat şi 
deştept. Ea care nu ştie mai mult decât ştie un animal sălbatic! 
Ei bine, ea a descoperit în mine acel ceva. A descoperit, şi de 
atunci am fost pierdut, am ştiut lucrul ăsta. M-a chinuit. Eram 
gata să fac orice. Am rezistat - însă eram gata la orice. Ştiam şi 
asta. Şi mă înspăimânta mai mult decât orice; mai mult decât 
propriile mele suferinţe; era destul de îngrozitor, te asigur. 

Lingard aseulta, fascinat şi uimit ca un copil care ascultă o 
poveste şi, când Willems se opri să respire, îşi mişcă puţin 
picioarele. 

— Ce spune el? strigă Aissa dintr-o dată. 

Cei doi bărbaţi o priviră o clipă, apoi se priviră unul pe 
celălalt. 

Willems începu din nou, vorbind repezit: 

— Am încercat să fac ceva. S-o smulg dintre aceşti 
oameni. M-am dus la Almayer; cel mai mare prost pe care 
dumneata vreodată... Apoi a venit Abdulla - şi ea a plecat de 


lângă mine. Însă luase cu ea ceva din mine, ceva pe care 
trebuia să-l recapăt. Trebuia să-l recapăt. In ceea ce te priveşte 
pe dumneata, schimbarea de aici trebuia să se întâmple, mai 
curând sau mai târziu; nu puteai să rămâi aici, stăpân, pentru 
totdeauna. Nu ceea ce am făcut mă obsedează şi mă chinuieşte 
pe mine. Ci întrebarea „pentru ce?” Nebunia este cea care m-a 
adus aici. Este starea aceea care a dat peste mine. Şi care ar 
putea da din nou într-o bună zi. 

— Atunci, însă, nu va mai vătăma pe nimeni, ţi-o promit, 
spuse Lingard cu înţeles. 

Willems se uită la el pentru un moment cu o privire goală, 
npoi continuă: 

— Am luptat împotriva ei. Ea m-a incitat la violenţă şi la 
omor. Nimeni nu ştie de ce. Ea m-a împins, tot timpul, cu 
stăruinţă, cu disperare. Din fericire, Abdulla a fost un om cu 
judecată. Nu ştiu ce aş fi făcut. Mă ţinea sub puterea ei. Mă 
ţinea sub puterea ei, ca un coşmar care este în acelaşi timp 
cumplit şi plăcut. Incet, încet, viaţa s-a schimbat. M-am 
deşteptat. M-am găsit lângă un animal la fel de periculos ca o 
pisică sălbatică. Dumneata nu şiii prin ce am trecut. Tatăl ei a 
încercat să mă omoare - şi ea aproape că l-a omorât pe el. Cred 
că nu s-ar fi dat înapoi de la nimic-. Nu ştiu care din ei era mai 
îngrozitor. Nu s-ar fi dat înapoi de la nimic ca să-şi apere ce era 
al ei. Şi când mă gândesc că eu eram acela... eu... Willems... O 
urăsc. Mâine ar putea să dorească viaţa mea. Cum pot să ştiu ce 
se petrece în ea? S-ar putea ca următorul pe care vrea să-l 
ucidă, să fiu eu. 

Se opri tremurând puternic, apoi adăugă cu o voce 
înspăimântată: 

— Nu vreau să mor aici. 

— Nu vrei? - spuse Lingard, gânditor. 

Willems se întoarse către Aissa şi arătă către ea eu urs 
deget osos. 

— Priveşte-o! E întotdeauna aici. E întotdeauna pe 
aproape. Întotdeauna urmărind, urmărind... ceva. Uită-te la ochii 
ei. Vezi ce mari sunt? Vezi ce fix privesc? Să nu crezi că poate 
să i închidă aşa cum fac fiinţele omeneşti. Nici nu cred că o face 
vreodată. Adorm, dacă pot, sub privirea lor fixă şi când mă 
trezesc îi văd fixaţi asupra mea şi mişcându-se nu mai mult 
decât ochii unui cadavru. Când sunt liniştit, sunt liniştiţi şi ei. Pe 


Dumnezeul meu! Nu poate să-i mişte până nu mă urnesc eu din 
loc, şi atunci mă urmează ca doi temniceri. Mă pândesc; când 
mă opresc, par că aşteaptă eu răbdare, seânteind, clipa când nu 
sunt atent - gata să înfăptuiască ceva. Să înfăptuiască ceva 
oribil. Uită-te la ei! Nu poţi vedea nimic în ochii ei. Sunt mari, 
ameninţători şi goi. Ochii unei sălbatice; ai unei făpturi 
blestemate! îmi pricinuiesc durere! Îţi jur că nu-i pot îndura! la- 
mă de aici! Eu sunt alb! Pe de-a întregul! 

Striga către cerul posomorit, proclamându-şi, sub 
încruntarea norilor groși, descendența sa pură şi superioară. 

Striga cu capul înălţat, cu braţele agitându-se dezordonat; 
slab, zdrenţuit, desfigurat; un nebun înalt făcând larmă mare 
pentru ceva ce nu se vedea; o fiinţă absurdă, respingătoare, 
patetică şi comică. 

Lingard, care se uita în jos ca absorbit în gânduri adinei, 
îndreptă spre el o privire repede pe sub sprâncene; Aissa Stătea 
cu mâinile împreunate. De cealaltă parte a curţii, femeia 
bătrână, ca o apariţie confuză şi neputincioasă, se ridică, fără 
zgomot, ca să se uite, apoi se lăsă din nou cu o mişcare furişă şi 
se ghemui deasupra focului puţin strălucitor. Vocea lui Willems 
umplea curtea, ridicându-se din ce în ce mai tare, cu fiecare 
cuvânt şi apoi, dintr-o dată, când ajunse la culme, se opri scurt - 
ca apa care a terminat să se scurgă din-tr-un vas răsturnat. De 
îndată ce Willems tăcu, tunetul păru să-şi reia îndatoririle, cu un 
uruit gros venind de pe colinele dinăuntrul ținutului. Zgomotul 
se apropia cu bubuieli confuze care continuau să crească, 
umflându-se într-un tumult de zgomote care veni mai aproape, 
se năpusti în josul râului, trecu pe alături cu un duduit năprasnic 
- şi dintr-o dată zgomotul slăbi, stingându-se în Repetări 
monotone şi înăbugşite prin sinu zât Iţii s fără de sfârşit ale 
ipalurilor joaşp. Deasupra marilor păduri, deasupra mulţimii 
nesfârşite de copaci încremeniţi - deasupra întregii acestei lumi 
vii, imense, nemişcate şi mute - tăcerea, care se reaşezase în 
urma tumultului trecător, rămase în aer tot atât de adâncă şi 
completă ca şi cum nu ar fi fost tulburată de la începutul 
Veacurilor. Apoi, după un timp, prin această tăcere, ajunse la 
urechile lui Lingard vocea râului care curgea; o voce scăzută, 
discretă şi tristă ca glasurile stăruitoare şi blânde care vorbesc 
despre trecut, în tăcerea viselor. 


Simţi un gol mare în inimă. Îi părea că înăuntrul pieptului 
său se făcuse un spaţiu mare fără de lumină, în care gândurile 
sale rătăceau dezolate, fără putinţă de scăpare, fără putinţa de 
a rămâne, de a muri, de a se risipi - ca să-l mântuiaseă de 
înspăimântătoarea apăsare a existenţei lor. Vorbe, fapte, 
supărare, iertare toate îi apăreau la fel de nefolositoare şi de 
vane, îi apăreau nesatisfăcătoare, nemeritând efortul mâinii sau 
al creierului de care era nwoie pentru a le da viaţă. Nu putea să 
înţeleagă de ce n-ar fi rămas acolo, fără să facă nimic, până la 
sfârşitul timpurilor. Simţi ceva, ceva ca un lanţ greu, care îl ţinea 
pe loc. Da, nu era cu putinţă. Se trase puţin în spatele lui 
Willems şi Aissei, lăsându-i pe amândoi unul lângă altul, apoi se 
opri şi se uită la ei. Bărbatul şi femeia îi apărură mult mai 
îndepărtați decât erau în realitate. Făcuse doar vreo trei paşi 
îndărăt, însă crezu un moment, că încă un pas l-ar fi îndepărtat 
pentru totdeauna, dincolo de distanţa la care răzbeşte sunetul. li 
apăreau oarecum sub dimensiunile normale, cu contururi clar 
definite, ca cele ale figurilor sculptate eu o mare precizie a 
detaliului şi finisate cu extremă atenţie, de o mână 
îndemânatică. Îşi adună puterile. Îi reveni conştiinţa puternică a 
propriei lui personalităţi. Avea ideea că 5i supraveghează de la o 
înălţime mare şi inaccesibilă. 

Spuse încet: 

— Eşti posedat de diavol. 

— Da, răspunse Willems posomorit şi aruncând o privire 
către Aissa. Nu-i aşa că este un diavol drăguţ? 

— Am mai auzit astfel de vorbe, spuse Lingard, cu un ton 
dispreţuitor; apoi se opri şi, după puţin, continuă cu hotărâre: 

— Nu regret nimic. Te-am cules de pe țărm, ca pe o pisică 
lihnită - pe cinstea mea. Nu regret nimic; nimic din ce am făcut. 
Abdulla - alţi douăzeci - şi, fără îndoială, Hudig însuşi, erau pe 
urmele mele. Asta era o afacere pentru ei. Dar ca tu să... Banii 
aparţin aceluia care îi strânge şi este destul de tare ca să-i 
păstreze - însă lucrul ăsta era ceva deosebit. Era o parte din 
viaţa mea... 

Sunt un idiot bătrân. 

Şi aşa era. Sufletul vorbelor lui. Tocmai al vorbelor pe care 
le rostea, reînsufleţea seânteia miraculoasei exaltări în pieptul 
lui, seânteia cartâl făcuse - pe el încăpăţânatul şi vajnicul 
aventurier - să se ridice din mulţime, din dezgustătoarea, din 


vesela, lipsita de scrupule şi zgomotoasa mulţime de oameni 
care se asemănau atât de mult cu el. 

Willems adăugă cu grabă: 

— Nu am fost eu însumi. Răul nu a fost în mine, căpitane 
Lingard. 

— Dar unde altundeva? Naiba să te ia! întrerupse Lingard, 
ridicând vocea. M-ai văzut vreodată înşelând, minţind, furând? 
Spune-mi! M-ai văzut? Hei? Mă întreb: din ce loc de pierzare ai 
venit, când te-am găsit la picioarele mele... N-are importanţă. 
Nu vei mai face nici un rău. 

Willems se apropie mai mult, privindu-l cu nelinişte. 
Lingard continuă clar şi hotărât: 

— La ce te-ai aşteptat când mi-ai cerut să vin să te văd? 
Mă cunoşti. Sunt Lingard. Ai trăit alături de mine. Ai auzit ce 
vorbeau oamenii. Ştiai ce ai făcut. Ei bine! Bine! La ce te-ai 
aşteptat? 

— De unde pot eu să ştiu? se văită Willems, frângându-şi 
mâinile. Am fost singur în această mulţime infernală de 
sălbatici. Am fost dat pe mâna lor. După ce s-a petrecut acest 
fapt, m-am simţit atât de pierdut încât l-aş fi chemat chiar şi pe 
diavol în ajutorul meu, dacă ar mai fi fost bun la ceva - dacă nu 
şi-ar fi săvârşit deja întreaga lui operă. In toată omenirea a 
existat numai un singur om car „s-a îngrijit întotdeauna de mine. 
Un singur om alb. Dumneata! Decât să fii singur, e mai bine cu 
cineva. Chiar şi moartea e mai bună. Eu mă aşteptam... la orice. 
Oricum, aveam ceva de aşteptat. Ceva care să mă smulgă 
departe de toate astea. Într-un loc unde ochii ei să nu mă poată 
ajunge! 

Râse. Râsul lui părea rupt din el, izbucnit împotriva voinţei 
lui, părea să fie adus cu violenţă la suprafaţă din străfundurile 
amărăciunii lui, a dispreţului pentru el însuşi, a mirării disperate 
în faţa propriei sale firi. 

— Când mă gândesc că, atunci când am cunoscut-o, la 
început îmi părea că întreaga mea viaţă nu ar fi fost de ajuns 
pentru... Şi acum când mă uit la ea! Ea a făcut totul. Eu trebuie 
să fi fost nebun. Am fost nebun. Ori de câte ori mă uit la ea, îmi 
reamintesc de nebunia mea. Asta mă înfricoşează... Şi când mă 
gândesc că din toată viaţa mea, din tot trecutul meu, din toată 
deşteptăciunea mea, din toată munca mea, nu a rămas nimic, în 


afară de ea, cauza ruinei mele şi dumneata, pe care te-am jignit 
de moarte... 

Îşi ascunse faţa. Pentru un moment, în mâini şi ciad le 
îndepărtă, îşi pierduse aparenţa de calm, lăsându-se pradă unei 
disperări sălbatice. 

— Căpitane Lingard... orice... o insulă pustie... oriunde... 
promit... 

— Ţine-ţi gura! îi strigă Lingard, cu asprime. 

Willems amuţi dintr-o dată. Căzu în totală muţenie. 

Lumina palidă a dimineţii înnorate se retrase cu încetul din 
curte, din locurile defrişate, de pe râu, de parcă s-ar fi dus cu 
sila să se ascundă în singurătăţile enigmatice ale pădurilor triste 
şi tăcute. Norii de deasupra capetelor lor se îndesiseră într-o 
baltă joasă, de o întunecime uniformă. Aerul era liniştit şi 
nespus de apăsător. Lingard îşi desfăcu nasturii jachetei, o lăsă 
larg deschisă şi, înclinându-se puţin într-o parte, îşi şterse 
fruntea cu o mână pe care apoi o scutură cu putere. 

După aceea se uită la Willems şi spuse: 

— Nici o promisiune de-a ta nu are vreo valoare pentru 
mine. Am de gând să iau soarta ta în mâinile mele. Fii atent la 
ceea ce am să-ţi spun. Tu eşti prizonierul meu. 

Capul lui Willems făcu o mişcare imperceptibilă, apoi r! 
cveni ţeapăn şi liniştit. Părea că nici nu respiră. 

— Vei sta aici, continuă Lingard, cu hotărâre întunecată. 
Tu nu eşti potrivit ca să umbli printre oameni. Cine ar putea să 
bănuie, cine ar putea să ghicească, cine ar putea.a. -şi 
închipuie, ce zace în tine? Eu nu aş putea! Tu eşti greşeala mea. 
Am să te ascund aici. Dacă te las în afară o să te învârteşti 
printre oameni încrezători, o să minţi, o să furi şi o să înşeli 
pentru nişte bani sau pentru vreo femeie. N-am de gând să te 
împuşc deşi ar fi cel mai sigur lucru. Dar nu o voi face. Nu te 
aştepta să te iert. Ca să ierţi pe cineva trebuie ca întâi să fi 
simţit supărare şi apoi să fi devenit dispreţuitor, ori în mine 
acum nu mai este nimic: nici supărare, nici dispreţ, nici 
dezamăgire. Pentru mine tu nu eşti Willems, omul căruia i-am 
arătat prietenie şi l-am ajutat în orice împrejurare, şi despre 
care am crezut multe... Tu nu eşti o fiinţă omenească care poate 
fi nimicită sau iertată. Tu eşti un gând amar, ceva iară trup şi 
care trebuie să fie ascuns... Tu eşti ruşinea încetă şi-şi roti 
privirea în jur. Ce întunecat era | fj părea că lumina se stinge de 


pe lume înainte de vreme că văzduhul era mort. Din nou mâna 
lui mare şi păroasă şterse sudoarea de pe frunte, şi apoi îşi 
scutură degetele ude, îndepărtându-şi braţul de trup. 

— Desigur, continuă el, voi avea grijă să nu flămânzeşti. 

— Cred că nu ai de gând să afirmi că trebuie să trăiesc 
aici, căpitane Lingard? replică Willems, cu un fel de voce 
mecanică, fără nici o inflexiune. 

— M-ai auzit vreodată spunând un lucru neserios? întrebă 
Lingard. Ai declarat că nu vrei să mori aici - bine, atunci trebuie 
să trăieşti... în afară de cazul în care te răzgândeşti, adăugă el, 
ca după o involuntară şi întârziată reflecţie. 

Aruncă o privire pătrunzătoare lui Willems, apoi clătină din 
cap. 

— Eşti singur, continuă. Nimic nu te poate ajuta. Nimeni 
nu te vrea. Nu aparţii nici celor albi nici celor galbeni. Nu ai nici 
o culoare aşa după cum nu ai inimă. Complicii tăi te-au părăsit şi 
te-au lăsat la bunul meu plac, pentru că eu sunt încă cineva de 
care trebuie să se ţină seama. Eşti singur aici, doar cu femeia 
asta. Ai spus că ai făcut tot ce-ai făcut din cauza ei. Ei bine, 
acum o ai. 

Willems mormăi ceva şi apoi dintr-o dată îşi prinse părul 
cu amândouă mâinile şi rămase în această atitudine. Aissa, care 
il urmărise din priviri, se întoarse către Lingard. 

— Ce ai spus, Rajah Lăut? - ţipă ea. 

Se produse o uşoară mişcare printre şuviţele subţiri ale 
părului ei în dezordine; tufişurile de la malurile râului tremurară; 
copacul mare se aplecă în grabă neşte ei cu un foşnet brusc, ca 
şi cum s-ar fi trezit cu o tresărire dintr-un somn agitat - şi 
suflarea brizei fierbinţi trecu, uşoară, repede şi uscată sub norii 
care se învolburau, fără să se risipească, ondulându-se doar ca 
fantoma, fără odihnă, a unei mări sumbre. 

Lingard se uită la ea cu milă, înainte de a spune: 

Î.5 - Proscrisul din arhipelag 

— l-am explicat că trebuie să rămână aici, toată viaţa... şi 
cu dumneata. 

Soarele părea să fi pierit în cele din urmă, ca o lumină 
care pâlpâie departe, sus, dincolo de nori, şi în întunecimea 
înăbuşitoare a curţii, cele trei forme omeneşti apăreau fără 
culoare şi umbrite, de parcă ar fi fost înconjurate de o ceaţă 
opacă şi supraîncălzită. Aissa se uita la Willems, care rămăsese 


încremenit, ca şi cum ar fi fost preschimbat într-o stană de 
piatră, din clipa în care se apucase cu mâinile de păr. Apoi îşi 
întoarse capul către Lingard şi ţipă: 

— Minti! Minţi, omule alb! Aşa cum faceţi voi toţi. 
Dumneata... pe care Abdulla te-a făcut mic. Dumneata minţi. 

Cuvintele ei răsunau ascuţit şi veninos, pline de dispreţ 
tainic şi de copleşitoarea dorinţă de a răni, fără, a ţină seama de 
consecinţe; dorinţa ei nesocotită de a pricinui suferinţă cu orice 
preţ, de a o pricinui prin tonul vocii. - cu vocea ei, care să picure 
otrava gândului în inima pe care o tira. 

Willems îşi lăsă mâinile să cadă şi începu să mormăie din 
nou. Lingard îşi întoarse instinctiv urechea către el şi prinse 
ceva ce suna ca un „Foarte bine” - apoi încă n işte mermăieli - 
apoi un oftat. 

— În ceea ce priveşte restul lumii, spuse Lingard, după ce 
aşteptase un timp eu un aer atent, viaţa ta este si'irşită. Nimeni 
nu va mai fi în stare să-mi arunce în faţă vreuna din ticăloşiile 
tale; nimeni nu va mai fi în stare să te arate şi să spună: „Acesta 
este un ticălos, crescut la şcoala lui Lingard'Eşti înmormântat 
aici. 

— Şi dumneata crezi că eu o să rămân... că o să mă 
supun? întrebă Willems, ca şi cum şi-ar fi recăpătat dintr-o dată 
puterea de a vorbi. 

— Nu trebuie să stai aici, fix pe locul ăsta - spuse Lingard 
sec. Mai sunt pădurile, mai este şi râul. Poţi să înoţi. 
Cincisprezece mile în sus sau patruzeci în jos. La în capăt o să-l 
întâlneşti pe Almayer, la celălalt marea. 

Ai de ales. 

Izbucni într-un râs scurt, lipsit de bucurie, apoi adăugă cu 
seriozitate aspră: 

— Mai există şi o altă cale. 

— Dacă dumneata vrei să-mi duci sufletul spre osândă 
veşnică; încercând să mă faci să mă sinucid, nu vei reuşi, spuse 
Willems. Agitându-se furios. O să trăiesc. O să mă pocăiesc. Pot 
să scap... Dar du-o pe femeia asta departe de mine - ea este 
păcatul. 

O săgeată de foc, încovoiată, rupse în două bezna 
orizontului îndepărtat şi lumină întunecimea de pe pământ cu o 
flacără orbitoare şi sinistră. Apoi tunetul fu auzit în depărtări, ca 
un glas neînchipuit de uriaş, murmurând ameninţări. 


Lingard urmă: 

— Nu-mi pasă de ce se întâmplă, dar pot să-ţi spun că. 
Fără această femeie, viaţa ta nu valorează mult - nici doi bani. 
Există aici un individ care... şi chiar Abdulla nu se va formaliza. 
Gândeşte-te la asta. Şi apoi ea n-ar pleca. 

Începuse, chiar în timp ce vorbea, să păşească încet, în 
jos. Către poarta mică. Nu se uita, însă simţea cu siguranţă că 
Willems îl urma, ca şi cum l-ar fi tras cu o sfoară. De îndată ce 
trecu de portiţă în curtea cea mare, auzi o voce din spate, 
spunând: 

— Cred că ea a avut dreptate. Trebuie să te fi împuşcat. 
Nu puteam să fiu acum într-o situaţie mai rea. 

— Ai încă timp, răspunse Lingard, fără să se oprească sau 
să se uite înapoi. Însă, vezi bine, nu poţi. Nu mai eşti în stare 
nici măcar de asta. 

— Nu mă provoca, căpitane Lingard, strigă Willems. 

Lingard se întoarse pe loc. Willems şi Aissa se opriră. 

O altă fulgerare bifurcată despică norii de deasupra 
capetelor şi proiectă pe feţele lor un val de lumină - de lumină 
violetă, sinistră şi scurtă; în aceeaşi clipă au fost astu'ziţi de o 
singură bubuitură de tunet din apropiere, urmată de un zgomot 
prelung, ca un geamăt de spaimă a pământului înfiorat. 

— Să te provoc pe tine? continuă bătrânul aventurier, de 
îndată ce putu să se facă auzit. 

— Să te provoc pe tine! Hei! Ce se găseşte în tine de 
provocat? Ce-mi pasă mie? 

— Este uşor să vorbeşti aşa când dumneata ştii că în toată 
lumea - în toată lumea - nu am nici un prieten, spuse Willems. 

— A cui este vina? - ripostă Lingard tăios. 

Glasurile lor, după adâncul şi îngrozitorul zgomot, le sunau 
foarte slab în urechi - subţiri şi firave, ca vocile de pigmei - şi 
amândoi deveniră dintr-o dată tăcuţi, parcă din această cauză. 
Din susul curţii, vâslaşii lui Lingard coboxâră şi trecură de ei, 
păşind într-un singur şir, cu vâslele pe umăr şi ţinând capul sus 
cu privirile fixate spre râu. Aii, care venea cel din urmă, se opri 
în faţa lui Lingard, ţeapăn şi drept. Spuse: 

— Babalatchi, cel cu un singur ochi, a plecat cu toate 
femeile lui. A luat totul. Toate vasele şi lăzile. Mari. Grele. Trei 
lăzi. 


Rânji ca şi când lucrul ar fi fost amuzant, apoi adăugă 
îngrijorat şi neliniştit: 

— Vine ploaia! 

— Ne întoarcem, spuse Lingard. Pregăteşte totul. 

— S-a înţ'k. S, domnule! izbucni Aii marinăreşte şi porni. 

Fusese şef de cart cu Lingard, înainte de a se hotări să 
rămână în Sambir ca ajutor principal al lui Almayer. Se îndreptă 
cu un mers ţanţoş către debarcader, gândindu-se cu mândrie că 
el nu era ca ceilalţi vâslaşi ignoranţi şi că ştia să răspundă cum 
se cuvine, celui mai mare dintre căpitanii albi. 

— M-ai înţeles greşit de la început, căpitane Lingard, 
spuse Willems. 

— Da? Nu are importanţă atâta vreme cât nu există vreo 
greşeală în privinţa intenţiilor mele, răspunse Lingard, mergând 
încet către debarcader. 

Willems îl urma, iar Aissa îl urma pe Willems. 

Două mâini se întinseră să-l ajute pe Lingard să urce în 
barcă. Păşi cu grijă şi greoi în eanoea lungă şi îngustă şi se lăsă 
pe scaunul pliant de pânză, care fusese aşezat în mijloc. Se 
aplecă pe spate şi întoarse capul spre cele două forme omeneşti 
care stăteau pe mal, puţin mai sus de el. Ochii Aissei erau fixaţi 
pe faţa lui, într-o vizibilă nerăbdare de a-l vedea plecat. Privirea 
lui Willems rătăcea peste canoe, către pădure, de cealaltă parte 
a râului. 

— În regulă, Aii, spuse Lingard, cu voce scăzută. 

O uşoară agitaţie însufleţi feţele vfelaşilor şi un murmur 
slab parcurse şirul lor. Omul din faţă împinse cu capătul văslei şi 
îndreptă marginea dinainte a canocl din apa liniştită de la mal, 
în curent; şi eanoea se îndepărtă cu repeziciune, luată de 
curentul de apă cu nuanţe cafenii, partea din spate frecându-se 
uşor de malul scund. 

— Ne vom mai înlâlni, căpitane Lingard! - strigă Willems 
cu o voce nesigură. 

— Niciodată! răspunse Lingard, întorcându-se pe jumătate 
în scaunul său, pentru a se uita la Willems. Ochii lui aprigi luciră 
într-o. Privire lipsită de remuşcări, pe oY’: unra sp U ei înalte a 
scaunului. 

Trebuie „i troocm râul. Apa este mai puţin repede acolo, 
spuse Aii. 


Împinse la rândul său cu toată puterea, înclinându-şi 
trupul cu îndrăzneală în afara capătului din spate al canoei. Apoi 
îşi reveni la timp, luând atitudinea ghemuită a unei maimuțe 
căţărată pe o cornişă şi strigă: „Dayong! 

Vâslele loviră apa împreună. Canoea se aruncă înainte şx 
îşi continuă drumul, fără ezitări, peste râu cu o mişcare piezişă 
cauzată de propria ei iuţeală şi de direcţia curentului. 

Lingard îşi aruncă privirea la ţărmul din spate. Femeia îşi 
agită mâna către el, apoi se lăsă în jos ghemuită la picioarele 
bărbatului care stătea nemişcat. După puţin, se ridică şi stătu 
alături de el, ajungându-i până la cap 

— lar Lingard văzu că-şi udase o parte din veşmânt şi 
încerca să spele sângele uscat de pe faţa nemişcată a 
bărbatului, care părea să nu-şi dea seama de nimic. Lingard se 
întoarse şi se aşeză mai bine în scaun, întinzându-şi picioarele, 
cu un oftat obosit. Capul i se aplecă înainte şi, sub faţa roşie, 
barba albă i se resfiră ca un evantai pe piept, cu capetele firelor 
lungi şi subţiri agitându-se în curentul de aer produs de 
mişcarea repede a bărcii care îl ducea departe de prizonierul lui 
- de singurul lucru din viaţa lui pe care dorea să-l ascundă. 

În drumul de-a latul râului, canoea se ivi în direcţia privirii 
lui Willems şi ochii lui îi prinseră imaginea mică însă distinctă şi 
o urmăriră cu aviditate în timp ce aluneca pe fundalul întunecat 
al pădurii. Canoea joasă era aproape invizibilă, apărând doar ca 
o linie subţire, închisă la culoare şi înaintând pe suprafaţa 
cafeniu-deschisă a râului, dar Willems putea să vadă chiar figura 
omului aşezat la mijloc. Toată viaţa simţise prezenţa acestui om 
în spatele lui, o prezenţă încurajatoare, gata să-i vină în ajutor 
cu o laudă sau cu un oftat; prietenos când îl mustra, entuziast 
când era de acord: un om inspirând încredere prin puterea lui, 
prin lipsa lui de teamă, prin chiar slăbiciunea inimii lui simple. 
Văzându-l acum, îndepărtându-se dincolo de limitele existenţei 
sale, Willems îşi dădu seama cât de mult din fiinţa lui aparţinea 
acelui om; ce loc imens avusese acel om în viaţa lui, în 
gândurile lui, în credinţa lui în propriul său viitor; în toate faptele 
lui şi în toate speranţele lui. În luptele lui cu sine însuşi şi cu 
ispita; în revolta şi în înfrângerea lui, în nesocotinţa şi în 
remuşcările lui, privise întotdeauna, fără să-şi dea seama, la 
imaginea acestui om. Şi acum, aceşt om pleca. Trebuia să-l 
cheme înapoi. 


Strigă, dar vorbele lui, pe care voia să le trimită peste râu, 
păreau să-i cadă neputincioase la picioare. Aissa îşi puse o 
mână po braţul lui, în încercarea de a-l reţine, însă Willems se 
scutură de ea. Voia să cheme înapoi însăşi viaţa care îl părăsea. 
Strigă din nou - şi de data aceasta nu se mai auzi nici el. 
Degeaba. Nu se va mai reîntoarce niciodată. Stătea tăcut şi 
posomorit, uitându-se la silueta albă din depărtare, rezemată pe 
speteaza scaunului în mijlocul bărcii; o siluetă care îi apăru 
dintr-o dată cumplită, lipsită de inimă şi uimitoare în aparenţa ei 
nefirească de a pluti deasupra apei într-o atitudine de odihnă 
molatică. 

Un timp, se păru că nimic nu mai mişcă pe pământ, în 
afară de canoea ce aluneca în susul curentului, cu o mişcare 
atât de uniformă şi de netedă, încât nu-ţi dădea impresia de 
mişcare; iar schimbarea locului bărcii de-a lungul şirului de 
arbori perpendiculari ai pădurii, părea să fie doar o stăruitoare şi 
inexplicabilă iluzie a ochiului. Deasupra capului, norii masaţi 
apăreau denşi şi nemişcaţi ca şi cum ar fi fost ţinuţi strâns acolo 
de o putere nevăzută, însă pe suprafaţa lor neregulată se ivea o 
continuă şi tremurătoare pâlpâire, o slabă reflectare a fulgerelor 
furtunii îndepărtate care se dezlănţuise pe coastă şi îşi făcea 
drum în susul râului, cu mârâieli groase şi supărate. Willems 
privea înainte, nemişcat, la tot ce era în jurul lui şi dea supra lui. 
Numai ochii păreau să trăiască şi aceştia urmăreau canoea în 
plutirea care o ducea departe de el, constant, fără ezitare, 
definitiv; de parcă nu s-ar fi îndreptat în susul marelui râu, către 
agitația teribilă a Sambirului, ci direct în trecut, în trecutul 
aglomerat şi totuşi pustiu, ca un vechi cimitir plin de morminte 
părăsite, unde zac speranţe moarte care nu se mai reîntorc 
niciodată. 

Din timp în timp, simţea trecându-i pe faţă atingerea caldă 
a unui imens suflu venind de dincolo de pădure, ca răsuflarea 
unei lumi oprimate. Apoi aerul greu din jurul lui, aerul plin de 
fierbinţeală, de mirosuri, bolnăvicios, se lăsă pătruns de o 
bruscă răbufnire de vânt, ce aducea senzaţia proaspătă şi 
umedă a ploii; şi toate nenumăratele vârfuri de copaci ai pădurii 
se aplecară către stânga şi se lăsară apoi din nou pe spate, într- 
o tumultuoasă legănare a crengilor aplecate şi a frunzelor care 
tremurau. O uşoară unduire alergă peste râu, norii se 
învolburară încet, schimbându-şi înfăţişarea dar nu şi locul, de 


parcă s-ar fi întors greoi pe partea cealaltă; şi când mişcarea 
iscată brusc se stinse în tremurul precipitat al celor mai subţiri 
ramuri, urmă un scurt răgaz de totală încremenire deasupra şi 
pe pământ, în care glasul tunetului se auzi grăind în bubuituri 
susţinute, vehemente şi trepidante, cu izbucniri mai puternice 
de trăsnet, asemenea vorbelor mânioase şi amenințătoare ale 
unui zeu supărat. Pentru un moment totul se şterse, apoi o altă 
răbufnire de vânt trecu, purtând în faţa ei o ceaţă albă care 
umplu spaţiul cu un nor de apă pulverizată, ascunzând dintr-o 
dată din faţa lui Willems canoea, pădurile şi chiar râul; aceasta îl 
trezi din amorţire şi îl făcu să simtă un fior; îl făcu să se uite 
împrejur eu disperare, pentru a nu vedea nimic decât vârtej 
urile de ploaie precipitându-se în faţa brizei răcoroase, în timp 
ce în jurul lui, picături mari şi grele, cădeau cu răpăieli sonore şi 
repezi pe pământul uscat. Făcu câţiva paşi grăbiţi înspre casă, şi 
fu oprit de o imensă perdea de apă care căzu deodată asupra 
lui, brusc şi copleşitor din nori, tăindu-i respiraţia, şiroindu-i 
peste cap, lipindu-se de el, curgându-i în josul trupului, apoi 
inundându-i braţele şi picioarele. Se opri gâfâind, în timp ce apa 
îl lovea într-o revărsare verticală, sau il biciuia pieziş, în vktejuri; 
simţea picăturile izbindu-l de sus, din toate părţile: picături 
dense, apăsate, împroşcându-l din toate părţile ea şi când ar fi 
fost aruncate de o mulţime de mâini înfuriate. De sub picioare, 
apa transformată în aburi, plutea în sus; simţea pământul 
devenind moale - topindu-se sub el - şi vedea apa izvorând, 
parcă, din pământul uscat ca să întâlnească apa care cădea din 
cerul sumbru. O spaimă nebunească puse stăpânire pe el, 
spaima de toată această apă din jurul lui, de apa care se revărsa 
în josul curţii către el, de apa care îl apăsa din toate părţile, de 
apa care venea pieziş peste faţa lui în perdele ondulate, 
brăzdate de pâlpâiri de fulger lucind roşu pal, ca şi cum focul şi 
apa cădeau împreună, într-un amestec monstruos, pe pământul 
uluit; cădeau continuu şi amestecate cu un ropot pătrunzător - 
un ropot tare, prelungit, stăruitor şi de neînlăturat - care se 
stingea la fiecare izbucnire de tunete şi de bubuituri din norii 
invizibili, numai ca să se întoarcă şi să umple iar pustiul de apă 
care se prăvălea de sus, cu murmurul şoaptei lui clare şi 
indiferente. Voi să fugă, dar când se mişcă nu reuşi decât să 
alunece chinuitor şi cu încetineală pe pământul care, atât de 
repede, devenise nămol sub picioarele lui. Îşi croi drum prin 


curte ca un om făcându-şi loc printr-o mulţime, cu capul în jos, 
cu un umăr înainte, oprindu-se adesea şi uneori purtat îndărăt, 
un pas sau doi, de năvala apei căreia inima sa nu era destul de 
tare ea să-i facă faţă. Aissa îl urma pas cu pas, oprindu-se când 
se oprea el, dând înapoi odată cu el, mişexndu-se înainte odată 
cu el în drumul lui obositor, de-a lungul pantei alunecoase a 
curţii, a acestei curţi din care totul părea să fi fost măturat de 
prima năvală a ploii torențiale. Nu puteau să vadă nimic. 
Copacul, tufişurile, casa şi gardurile - totul dispăruse în 
densitatea ploii; păreau să înainteze într-un spaţiu plin numai de 
zgomote asurzitoare, de focuri orbitoare şi de apă căzând 
vertical şi cu putere. Părul li se lipea de capete, şiroind; 
veşmintele atârnau pe ei şi, lovite de ploaie, se lipeau şi ele 
strâns de trupurile lor. Apa curgea de pe ei, de pe capetele lor 
pe umeri, în timp ce se mişcau cu răbdare, drept, încet. Şi 
întunecaţi în lucirea clară sau roşiatică a picăturilor de sus, sub 
bubuitul neîncetat al tunetelor pe care păreau că nu le aud. Şi 
apăreau ca două fantome rătăcitoare ale unor înecaţi care, 
condamnate să locuiască în ape pentru totdeauna, ieşiseră din 
râu ca să privească lumea sub un potop. 

La stânga, copacul părea că păşeşte în faţă ca să-i 
întâmpine, ivindu-se cu contururi vagi, înalt, nemişcat şi 
răbdător, cu plânsul foşnitor al frunzelor nenumărate prin care 
fiecare picătură de apă îşi croia drumul ei aparte, cu o teribilă 
grabă. Şi apoi, la dreapta, casa răsări în ceaţă, foarte 
întunecată, răsunând zgomotos sub răpăitul ploii pe acoperişul 
ei ascuţit. - răpăitul iute şi tare care răsuna strident şi 
înnebunitor deasupra plescăiturilor care cădeau, cu regularitate, 
de pe streşini. Dedesubtul podeţului care ducea la uşă, se 
revărsa o vină subţire şi transparentă de apă şi când Willems 
începu să urce, aceasta răbufni pe deasupra picioarelor lui, ca şi 
când ar fi urcat o trecătoare abruptă în valea unui torent rapid şi 
puţin adânc. Inapoia călcâielor, două petice curgătoare de 
nămol pătară pentru o clipă puritatea apei precipitate apoi, cu 
un efort, îşi făcu drum în sus, bălăcindu-se, şi se opri pe 
cerdacul de bambus, în faţa uşii deschise sub adăpostul 
streşinilor ieşite înafară - sub adăpost în cele din urmă! 

Un suspin slab sfârşind într-un mormăit răguşit şi 
tânguitor, îl opri pe Willems în prag. Privi cu atenţie în lumina 
slabă de siib acoperiş şi o zări pe femeia bătrână ghemuindu-se 


strâns lângă perete, ca o grămadă fără formă şi, în timp ce 
privea, simţi atingerea a două braţe pe umerii lui. Aissa. O 
uitase. Se suci repede şi ea îi înlănţui gâtul în acelaşi moment, 
lipindu-se strâns de el ca şi când s-ar fi temut de vreo violenţă 
sau de fuga lui. Willems înţepeni de repulsie, de oroare, de 
misterioasa revoltă a inimii lui, în timp ce femeia se agăța de el 
- se agăța de el ca şi când ar fi fost-un refugiu în faţa 
nenorocirii, a furtunii, a epuizării, a fricii, a disperării; şi din 
partea acestei fiinţe era o îmbrăţişare teribilă, mânioasă şi 
tristă, în care toată puterea ei se concentra ca să-l ţină captiv”-, 
să-l aibă, pentru totdeauna, lângă ea. 

Willems nu spuse nimic. O privea în ochi în timp ce se 
lupta cu degetele ei înfipte în ceafa lui şi, dintr-o dată, îi 
desprinse mâinile una de alta, ridicându-i braţele în sus, 
strângându-i cu putere încheieturile şi apleeându-. Şi faţa 
umflată, drept lângă a ei, în timp ce-i şoptea: 

— Totul e opera ta. Tu... 

Ea nu îl înţelegea - nici un cuvânt. Willems vorbea în limba 
poporului său - a poporului său care nu cunoştea nici îndurarea, 
nici ruşinea. Şi era mânios. Vai! acum era întruna supărat şi 
mereu pronunţa cuvinte pe care ea nu le putea înţelege! Stătea 
tăcută, uitându-se la el cu o mirare dureroasă în ochii ei 
răbdători, în timp ce el îi scutură braţele şi i le aruncă în jos. 

— Nu veni înăuntru! strigă el. Vreau să fiu singur - să fiu 
lăsat în pace! 

Intră, lăsând uşa deschisă. 

Ea nu se mişcă din loc. La ce bun să mai înţelegi cuvintele 
când ele sunt spuse pe un astfel de ton? în acest glas care nu 
părea să fie glasul lui, glasul lui din vremea când îi vorbea la 
pârâu, când nu era niciodată supărat şi mereu îi zâmbea. Ochii 
ei erau aţintiţi asupra intrării întunecoase, însă mâinile i se 
îndreptau, fără să-şi dea. Cama, în sus; îşi ridică tot părul şi, 
lăsându-şi capul uşor pe un umăr, desprinse şuviţele negre şi 
lungi, răsucindu-le cu stăruinţă în timp ce stătea tristă şi 
absorbită, asemenea cuiva care ascultă o voce interioară - 
vocea unui regret amar şi zadarnic. Tunetele încetaseră, vântul 
slăbise cu totul şi ploaia cădea perpendicular şi continuu printr-o 
limpezime întinsă şi palidă - lumina unui soare îndepărtat 
revenind victorios printre tenebrele, pe cale de risipire, ale 
lorilor. Aissa continua să stea lângă intrare. El era acolo - singur. 


Putea să-i audă răsuflarea, în întunericul încăperii. Era acolo. Nu 
vorbea. Oe era în mintea lui acum? Ce teamă? Ce dorinţă? Nu 
dorinţa de ea, ca în zilele când obişnuia să zâmbească... Cum 
putea să ştie? ... 

Şi un oftat izbucnit din adâncul inimii, îşi luă zborul în 
lume prin buzele ei întredeschise. Un oftat uşor, adânc şi 
întretăiat; un oftat plin de durere şi de teamă ca suspinul 
acelora care sunt pe cale să facă faţă necunoscutului: să-i facă 
faţă în singurătate, în îndoială şi fără speranţă. Dădu drumul 
părului care căzu împrăştiat pe umeri ca un văl de doliu şi se 
lăsă jos, brusc, lângă uşă. Îşi apucă gleznele cu mâinile; se 
odihnea eu capul pe genunchii strânşi şi rămase liniştită, foarte 
liniştită, sub revărsarea de doliu a părului ei. Se gândea la el; la 
zilele de la pârâu; se gândea la tot ceea ce fusese dragostea lor 
- şi şedea în atitudinea de abandon a acelora care plâng lângă 
un mort, a acelora care veghează şi jelesc un cadavru. 

Partea a cincea. 

l. 

ALMAYER ŞEDEA SINGUR pe veranda casei lui, cu coatele 
rezemate pe masă şi ţinându-şi capul între mâini, privind fix 
înainte, peste întinderea de iarbă proaspătă care începea să 
crească în curtea sa şi peste debarcaderul scurt, cu roiul lui de 
canoe mici, printre care baleniera se ivea înaltă, ca o mamă 
albă a întregii acestei progenituri acvatice, închisă la culoare. 
Privea la râu, dincolo de goeleta ancorată în mijlocul lui, dincolo 
de pădurile de pe malul stâng; privea prin şi dincolo de iluzia 
lumii materiale; şi privirea lui aluneca pe deasupra, aluneca prin 
mulţimea de lucruri tangibile - lucruri indiferente, solide şi 
inutile - care îi apăreau jignitoare prin ignorarea gândurilor ce 
sălăşluiau printre ele, dincolo de ele şi deasupra lor; a gândurilor 
intangibile şi reale, invizibile şi tenace; a gândurilor care, 
născute în creierul lui, se revărsau în lume şi se proiectau acum, 
ca un film transparent şi tulburător, peste culoarea, peste 
mişcarea şi peste forma tuturor lucrurilor în viaţă sau moarte. 

Soarele apunea. Sub cer se întindea o reţea de fire albe, o 
reţea fină şi eu ochiuri strânse, în care ici şi colo erau prinşi nori 
albi mai denşi, de formă sferică; şi către răsărit, deasupra 
barierei zdrenţuite a pădurilor, se iveau culmile unui lanţ de nori 
mari, continuând să se mărească încetul cu încetul, cu o mişcare 
imperoeiptibilă, pe când se urcau deasupra vârfurilor copacilor, 


fără nici un zgomot şi cu delicateţe, ca şi când ar fi avut grij a să 
nu tulbure strălucitoarea linişte a pământ ului şi a cerului. În 
faţa casei, râul era pustiu, în afară de goeleta nemişcată. Mai 
sus, o buturugă singuratică venea dinspre primul cot şi continua 
să alunece încet de-a lungul (c) ursului drept al râului; un 
trunchi mort şi rătăcitor, ţndreptându-se către moraiântul lui în 
mare, printre cele două rânduri de copaci neclintiţi, vii. 

Şi Almayer şedea cu bărbia în mâini, uitându-se plin de 
ură la toate acestea: la râul tulbure; la albastrul şters al cerului; 
la butura neagră trecând în prima şi ultima ci călătorie; la marea 
verde de frunze care seânteiau, luceau şi se agitau pe deasupra 
întunecimii uniforme şi de nepătruns a pădurilor - marea veselă 
a verdelui viu, pudrat cu praful strălucitor al razelor piezişe de 
soare. Ura toate acestea; purta pică fiecărei zile - fiecărei clipe - 
din viaţa lui petrecută printre toate aceste lucruri, viaţa lui care 
se consuma pentru a-şi asigura viitorul; avea un necaz amar, 
adânc amestecat cu un regret furios şi imens ca acel al unui 
avar constrâns să cedeze unei rucâe apropiate ceva din 
comoara lui. Şi totuşi, toate acestea erau foarte preţioase 
pentru el. Erau dovada din prezent a unui viitor splendid. 
Impinse 1mn;; i, iritat, se ridică, făcu câţiva paşi fără ţiul i, apoi.; 
opri lângă balustradă şi privi din nou la un, ia râul; uv; ta care ar 
fi fost instrumentul de dobândir al bogaţi. | dacă... dacă... 

— Ce brută dezgustătoare! spuse el. 

Era singur, însă vorbea cu glas tare, aşa cum face cineva 
sub impulsul unor gânduri intense şi copleşitoare. 

— Ce brută! murmură din nou. 

Râul se şi întunecase şi goeleta plutea pe el, o siluetă 
sumbră, singuratică şi graţioasă, cu catargele zvelte pornite în 
sus în două linii fragile şi înclinate. Umbrele scrii se furişară pe 
vârfurile copacilor, se furişară din ramură în ramură până când, 
în cele din urmă, razele lungi de soare, venind din orizontul 
dinspre apus şi planând uşor peste cele mai de sus ramuri, îşi 
luară zborul îţi înălţime printre norii îngrămădiţi, dându-le un 
aspect Inii ir. Işător şi în acelaşi timp înflăcărat în ultima 
revărsare de lumină. Şi, deodată, lumina dispărea ca şi cum s-ar 
fi topit în imensitatea golului albastru şi pustiu de deasupra. 
Soarele apusese: şi pădurile deveniră un zid vertical de 
întunecime fără formă. Deasupra lor, pe marginea norilor leneşi, 


o singură stea lucea nesigur, întunecată din când în când de 
zborul iute al norilor înalţi şi invizibili. 

Almayer lupta cu frământarea din inima lui. Îl auzi pe Aii 
care se mişca în spatele lui, preparând masa de seară şi ascultă 
cu o atenţie care nu-şi avea rostul zgomotele pe care le făcea 
omul - sunetul scurt şi sec al farfuriei pusă pe masă, clinchetul 
paharului şi zornăitul metalic al cuţitului şi furculiţei. Omul 
plecă. După scurt timp se întoarse. Îndată avea să vorbească şi 
Almayer, în ciuda gravităţii copleşitoare a gândurilor lui, era 
atent la sunetul cuvintelor pe care le aştepta. Le auzi, spuse în 
englezeşte cu o grijulie claritate. 

— Gata, domnule! 

— Bine! răspunse scurt Almayer. 

Nu se mişcă din loc. Rămase gânditor, cu spatele către 
masa pe care era aşezată lampa aprinsă adusă de Aii. Se 
gândea: „Unde era Lingard acum? Probabil la jumătatea 
drumului, în jos pe râu, în corabia lui Abdulla. În vreo trei zile o 
să fie înapoi - poate în mai puţin. Şi atunci? Atunci goeleta va 
trebui să fie scoasă de pe râu, ţi când vasul acesta va fi plecat, 
ei - el şi Lingard - vor rămâne aici, singuri, cu gândul în 
permanenţă la celălalt om, la acel om trăind în apropierea lor! 
Ce extraordinară idee să-l ţină aici pentru totdeauna. Pentru 
totdeauna! Ce însemna aceasta - pentru totdeauna? Poate un 
an, poate zece. Absurd! Să-l ţii aici zece ani - sau poate 
douăzeci! Individul era în stare să trăiască mai mult de douăzeci 
de ani. Şi în tot acest timp trebuia să fie păzit, hrănit şi îngrijit. 
Numai Lingard putea să aibă idei atât de nebuneşti. Douăzeci de 
ani! Păi, nu! în mai puţin de zece ani averea lor va fi adunată şi 
ei vor pleca împreună din locul acesta, mai întâi ia Batavia - da, 
la Batavia - apoi în Europa. În Anglia, fără îndoială. Lingard va 
voi să plece în Anglia. Şi îl vor lăsa pe omul acela aici? Cum o să 
arate acest individ în zece ani? Probabil foarte bătrân. Foarte 
bine, să-l ia dracu! Nina va avea cincisprezece ani. Ea o să fie 
bogată şi foarte drăguță şi el însuşi nu va fi chiar aşa de 
bătrân...” 

Almayer zâtnbi în noapte. 

„... Da, bogat! Păi! Desigur! Căpitanul Lingard era un om 
ingenios şi avea o mulţime de bani, chiar de pe acum. Erau 
bogaţi; dar nu destul. Hotărât, nu de-ajuns. Banii aduc bani. 
Afacerea cu aurul era bună. Faimoasă î Căpitanul Lingard era un 


om deosebit. Spusese că acolo se găseşte aur - şi s-a găsit. 
Lingard, ştia el ce vorbeşte. Insă avea idei ciudate. De pildă, cu 
privire 3a Willems. Pentru ce vrea să-l ţină în viaţă? De ce?” 

— Ticălosul acela, murmură Almayer din nou. 

— Makan Tuan! izbucni Aii dintr-o dată, tare şi pe un ton 
stăruitor. 

Almayer se duse la masă, se aşeză şi faţa lui preocupată 
cobori în lumina proiectată, în jos, de abajur. Se servi absent şi 
începu să mănânce, cu îngiţituri mari. 

„... Fără îndoială, Lingard era omul de care trebuia să 
rămână ataşat! Omul care nu descurajează, puternic şi 
expeditiv. Cât de repede a plănuit un nou viitor, atunci când 
trădarea lui Willems le-a distrus situaţia lor bine stabilită din 
Sambir! Şi chiar situaţia de acuma nu era chiar atât de rea. Ce 
prestigiu imens are acest Lingard faţă de toţi oamenii ăştia - 
arabi, malaiezi şi toţi ceilalţi. Ah! E bine să fii în situaţia de a 
putea să-i spui unui om ca acesta, tată. Minunat! Oare cât de 
mulţi bani o fi având bătrânul? Oamenii vorbeau - desigur că 
exagerau - însă dacă ar avea numai jumătate din ce spuneau 
ei...” 

Bău din pahar, aruncându-şi capul pe spate şi îşi reluă 
reflecţiile. 

„... Ei, dacă acest Willems ar fi ştiut cum să-şi joace 
cărţile, dacă s-ar fi ţinut de bătrânul amic, ar fi fost în situaţia 
lui, el ar fi fost însurat cu fiica adoptivă a lui Lingard, cu viitorul 
asigurat - splendid...” 

— Bestia! mormăi Almayer între două înghiţituri. 

Aii stătea drept şi ţeapăn, cu o faţă lipsită de interes, cu 
privirea pierdută în noaptea care se strângea în jurul cercului 
mic de lumină ce luoea pe masă, pe pahar, pe sticlă şi pe capul 
lui Almayer, când se apleca peste farfurie, mişcându-şi fălcile. 

„... Straşnic om e Lingard - totuşi niciodată nu ştii ce are 
de gând să facă. Era bine cunoscut că, odată, împuşcase un om 
alb pentru mai puţin decât făcuse Willems. Pentru mai puţin? ... 
Păi, pentru nimic, ca să spunem aşa! Nici n-a fost măcar vorba 
de o ceartă cu el. A fost vorba de un oarecare malaiez care se 
întorcea din pelerinaj cu soţia şi copiii. Malaiezul a fost răpit, sau 
jefuit, sau aşa ceva. O poveste stupidă - o poveste veche. ŞI 
acum se duce să-l vadă pe acest Willems şi - nimic. Vine înapoi 
cu vorbe mari despre prizonierul lui; dar, de fapt, n-a spus mai 


nimic. Ce i-o fi spus acest Willems? Ce s-a petrecut între ei? 
Bătrânul prieten trebuie să fi avut ceva în minte când l-a iertat 
oarecum pe acest ticălos. Şi Joanna. 

O să caute să-l înduplece pe bătrân. Desigur. Şi după 
aceea el o să-l ierte cu totul. Imposibil! în orice caz, o să 
cheltuiască o mulţime de bani cu ei. Bătrânul era tenace în ura 
pe care o purta şi tot aşa în afecțiunea sa. Il cunoscuse pe 
ticălosul ăsta de Willems de pe când era un băiat. S-ar putea să 
se împace, într-un an sau cam aşa ceva. Orice este posibil: de 
ce nu s-a repezit el la început şi nu l-a ucis pe ticălos? Asta ar fi 
fost adevăratul stil al lui Lingard...” 

Almayer îşi lăsă brusc lingura jos şi, împingându-şi 
farfuria, se rezemă de speteaza scaunului. 

Situaţia era riscantă. Hotărât riscantă. Nu avea de gând să 
împartă cu nimeni banii lui Lingard. Banii lui Lingard erau, într- 
un fel, banii Ninci. Şi, dacă Willems reuşeşte să se 
împrietenească cu bătrânul, ar fi primejdios pentru el - Almayer. 
Un ticălos atât de lipsit de scrupule! O să-l înlăture din actuala 
lui poziţie. O să mintă şi o să-l vorbească de rău. Şi astfel, totul 
o să fie pierdut. Pierdut. Biata Nina! Ce-o să devină? Bietul copil. 
Pentru salvarea ei, trebuia să-l îndepărteze pe acest Willems. 
Trebuia. Însă cum? Lingard ar putea să s-s supere. De necrezut, 
însă aşa era. Ar putea... 

Un val de fierbinţeală trecu prin trupul lui Almayei, îi înroşi 
faţa şi irupse la suprafaţă sub forma unei transpiraţii abundente. 
Se răsuci în scaun şi îşi apăsă mâinile una în alta sub masă. Ce 
perspectivă groaznica! îşi închipuia că s-ar putea să-i vadă pe 
Lingard şi pe Willems împăcaţi, plecând braţ la braţ, lăsându-l 
singur în această groapă uitată de Dumnezeu - în Sambir - în 
această mlaştină de moarte. Şi toate sacrificiile lui, sacrificiul 
independenţei lui, a celor mai buni ani ai săi, supunerea la 
fanteziile lui Lingard, se vor duce pe nimic! Cumplit! Apoi se 
gândi la micuța lui fiică - la fiica lui - şi aspectul înfricoşător al 
presupunerilor sale îl copleşi. Incerca o emoție adâncă, o emotie 
neaşteptată, care îl făcu aproape să leşine la ideea acestei vieţi 
tinere, compromisă chiar mai înainte de a fi început propriu zis. 
Viaţa scumpului său copil! Lăsându-se pe spate, în scaun, îşi 
acoperi faţa cu amândouă mâinile. 

Aii se uită în jos la el şi spuse nepăsător: 

— Stăpânul a terminat? 


Almayer era profund îngrijorat de soarta lui şi de a fiicei 
sale, care nu avea să fie - poate - cea mai bogată femeie din 
lume, în ciuda promisiunilor lui Lingard. Nu înţelese întrebarea 
celuilalt şi murmură printre degete, cu o voce tristă: 

— Ce-ai spus? Ce să termin? 

— Strâng meza - replică AU. 

— Strângi! izbucni Almayer cu o exasperare de neînțeles. 
Să vă ia dracu şi pe tine şi masa. Du-te! Prostule! Palavragiule! 
Chelakka Du-te! Du-te! 

Se aplecă înainte, uitându-se ţintă La omul lui de 
încredere, apoi căzu înapoi pe spate, cu braţele atârnând în jos 
de fiecare parte a scaunului. Rămase fără mişcare într-o 
meditaţie atât de concentrată şi de absorbitoare, cu toată 
puterea lui de gândire, atât de adâncită îri el însuşi, încât orice 
expresie îi dispăru de pe faţa încremenită şi pustie. 

Aii strângea masa. Lăsă să cadă cu nepăsare paharul în 
castronul unsuros, aruncă tot acolo lingura şi furculiţa, apoi, cu 
o mişcare a mâinii, făcu să alunece în castron şi rămăşiţele de 
mâncare. Adună vesela, băgă sticla subsuoară şi dădu să iasă. 

— Hamacul meu! strigă Almayer după el. 

— Adu! Vin îndată, răspunse Aii din uşă, cu tonul unui om 
ofensat, uitându-se înapoi peste umăr... Cum putea el să curețe 
masa şi în acelaşi timp să agaţe hamacul? Ya - wa! Oamenii 
aceştia albi sunt toţi la fel. Vor totul-, deodată. Aşa cum fac 
copiii... 

Murmurul nedesluşit al protestelor lui se îndepărtă, se 
şterse şi se stinse odată cu paşii uşori ai picioarelor goale, în 
coridorul întunecat. 

Câtva timp, Almayer nu se mişcă. Era intens preocupat să 
ia o importantă hotărâre şi, în liniştea perfectă a casei, avea 
impresia că aude zgomotul gândurilor învălmăşite, de parcă 
treaba ar fi fost făcută cu un ciocan. Simţea, cu certitudine, o 
suită de lovituri surde, uşoare, adinei şi neaşteptate, undeva în 
josul pieptului; şi îşi dădea seama de o bătaie înăbuşită, 
neaşteptată şi repede, în urechi. Din când în când îşi ţinea 
respiraţia, fără să-şi dea seama, şi trebuia apoi să se relaxeze 
cu o expiraţie adâncă, ce şuiera greoi printre buzele lui strânse. 
Lampa, care stătea la marginea mai îndepărtată a mesei, 
arunca o parte din cercul luminos pe podea, unde picioarele lui 
întinse ieşeau de sub masă, cu tălpile înţepenite şi întoarse în 


sus ca tălpile unui cadavru; şi faţa lui nemişcată eu ochii ficşi, ar 
fi fost aidoma cu faţa unui mort, dacă n-ar fi avut acea expresie 
de vid dar conştientă; aspectul dur, stupid şi împietrit al omului 
care nu era mort ci numai înmormântat sub praful, cenuşa şi 
putreziciunea gândurilor personale, a temerilor josnice, a 
dorințelor egoiste. 

— Am să o fac! 

Până când nu şi-a auzit propria lui voce, n-a ştiut că 
vorbise cu glas tare. Ceea ce îl făcu să tresară. Se ridică. 
Degetele, oarecum în urmă cu mişcarea, rămaseră încleştate pe 
marginea mesei, iar el, liniştit, cu un picior înainte şi gura puţin 
întredeschisă, gândea: „Nu s-ar cuveni să-l înşel pe Lingard. Dar 
trebuie să-mi iau acest risc. Este singura cale pe care pot s-o 
întrevăd. Trebuie să-i spun ei. Ea are totuşi puţină judecată. Aş 
dori ca amândoi să fie de pe acum la o depărtare de sute de 
mile. Am s-o fac. Şi dacă dau greş? Şi ea o să dea totul pe faţă 
lui Lingard? Ea pare disperată. Nu, probabil că or să plece. Și 
dacă o vor face, o să mă creadă Lingard pe mine? Da! Eu nu l- 
am minţit niciodată. O să mă creadă. Nu ştiu... Poate că nu... 
Trebuie s-o fac. Trebuie!” afirmă el cu voce tare către sine 
însuşi. 

Mult timp rămase liniştit, uitându-se drept înainte cu o 
privire intensă, o privire pierdută şi imobilă, care părea să ţină 
sub observaţie oscilaţia fină a unui cântar delicat, ce se apropie 
de echilibru. 

La stânga lui, în peretele văruit al casei care forma spatele 
verandei, se găsea o uşă închisă. Literele negre zugrăvite pe ea 
arătau că îndărătul uşii era biroul „Lingard Co.” Interiorul fusese 
mobilat de Lingard când clădise casa pentru fiica sa adoptivă şi 
soţul ei, şi procedase cu o nesocotită risipă. Se găseau aici un 
birou, un scaun rotativ, rafturi de cărţi, o casă de fier, totul ca să 
fie pe placul slăbiciunilor lui Almayer, care gândea că toată acea 
înzestrare era necesară pentru o negustorie reuşită. Lingard 
făcuse haz, dar se zbătuse mult să procure lucrurile. li făcea 
plăcere să-l facă pe protege-vi său, pe ginerele său adoptiv, 
fericit. Fusese un lucru de senzaţie în Sambir, cam cu cinci ani în 
urmă. În timp ce se debarcau lucrurile, întreaga colonie se 
adunase pe malul din faţa casei lui Rajah Lăut, ca să privească, 
să se minuneze, să admire, să trăiască în sensul literal al 
cuvântului... „Ce meza mare, cu o mulţime de cutii, potrivite 


peste tot, deasupra ei şi sub ea. Ce fac oamenii albi cu aşa o 
masă? Şi, uitaţi-vă, uitaţi-vă! O, fraţilor! lată o ladă verde 
pătrată, cu o placă de aur pe ea, o ladă atât de grea că cei 
douăzeci de oameni nu pot s-o tragă pe mal. Să mergem şi noi, 
fraţilor, să ajutăm la trasul frânghiilor şi poate putem să vedem 
ce este înăuntru. O comoară, fără îndoială. Aurul este greu şi cu 
anevoie de ţinut, fraţilor! Să mergem şi să câştigăm o 
recompensă de la aprigul Rajah al Mării, care tot strigă acolo, cu 
faţa lui roşie. Vezi! Uite un om care duce o grămadă de cărţi de 
pe corabie. Ce multe cărţi! La ce-or fi ele bune?” 

Şi un bătrân şi infirm jurumudi, care călătorise pe multe 
mări şi auzise oameni sfinţiţi vorbind în ţări îndepărtate, explica 
unui mic grup de cetăţeni simpli din Sambir că acele cărţi erau 
cărţi de magie - de magia care conduce corăbiile oamenilor albi 
peste mări, care le dă înţelepciunea lor drăcească şi tăria lor; a 
magiei care îi face mari, puternici şi de neînvins, cât timp trăiesc 
şi - Alah fie lăudat - victimele lui Satan, robii lui jJehainum, când 
mor. 

Când văzuse camera mobilată, Almayer se simţise 
mândru. În triumful său de conţopist cu cap sec, se socotise, în 
virtutea acestor mobile, în fruntea unei mari afaceri. Se vânduse 
lui Lingard în schimbul acestor lucruri - luase în căsătorie fata 
malaieză adoptată de Lingard, pentru a fi recompensat cu 
aceste obiecte şi cu marea avere care trebuia să urmeze pentru 
faptul că ţinea în regulă registrele de contabilitate. Descoperi 
însă în curând că negustoria în Sambir însemna ceva cu totul 
diferit. Nu putea să-l conducă pe Patalolo, să-l controleze pe 
bătrânul Sahanin, cel de neslăpânit, ori să frâneze toanele 
tinereşti ale sălbaticului Bahassoen, cu peniţa, cu cerneala şi cu 
filele de hârtie. În paginile albe ale registrelor lui nu a găsit 
magica formulă care să ducă la succes şi încet, încet, şi-a 
schimbat punctul de vedere, şi a început să aprecieze mai 
concret situaţia lui. Odaia, cunoscută ca birou, începu să fie 
neglijată, ca templul unei superstiții risipite. La început, când 
soţia lui se întorcea la sălbăticia ei din naştere, Almayer, când şi 
când, căuta un refugiu acolo; dar după ce copilul începu să 
vorbească, să-l cunoască, Almayer deveni mai cutezător, 
deoarece găsise curaj şi consolare în exagerata şi înflăcărată 
afecţiune pentru fiica sa - şi înfăşură vieţile lor, amândouă, în 


mantia de nepătruns a egoismului său în jurul lui însuşi şi a 
acestei vieţi tinere care era o proiectare a lui. 

Când Lingard îi poruncise s-o primească pe Joanna în casa 
lui, aşezase un pat pe rotile în birou - singura cameră de care 
putea să se lipsească. Biroul mare fusese împins într-o parte şi 
Joanna venise cu micul şi sărăcăciosul ei cufăr şi cu copilul, şi se 
instalase, urmându-şi felul ei de a fi visător, nepăsător şi pe 
jumătate somnolent. Se instalase în praful, murdăria şi mizeria 
în care părea să se simtă în mod firesc ca acasă şi în care îşi 
ducea o existenţă tristă şi leneşă; o existenţă alcătuită din 
remuşcări amare şi speranţe temătoare, în toată această 
dezordine fără speranţă de remediere - în decăderea lipsită de 
sens şi zadarnică a tuturor acestor simboluri ale negustoriei 
civilizate. Bucăţi de țesătură albă, covoare galbene, trandafirii şi 
albastre, covoare moi, strălucitoare şi murdare se târau pe 
podea sau zăceau pe birou printre coperţile sumbre ale 
registrelor murdare, sinistre, dar cu cotoare ţeapăn legate, 
probabil în virtutea originii lor europene. Cele mai mari rafturi 
erau ascunse în parte de o fustă, al cărei cordon stătea agăţat 
de muchea unui registru subţire, tras puţin în afară din rând, aşa 
ca să servească de cuier improvizat. Patul pliant de pânză 
stătea aproape în mijlocul odăii; nu era aşezat paralel cu nici un 
perete, ca şi cum în timpul transportului lui către un loc 
îndepărtat, ar fi fost trântit la întâmplare acolo de nişte purtători 
obosiţi. Pe cearşafurile mototolite care zăceau îngrămădite 
alandala pe marginea lui, şedea aproape toată ziua Joanna, cu 
picioarele goale pe o pernă din pat care era, cam întotdeauna, 
aruncată pe podea. Şedea acolo vag chinuită din când în când 
de gândui la bărbatul ei plecat, însă în cea mai mare parte din 
timp negândindu-se la nimic şi uitându-se cu ochii înotând în 
lacrimi la fiul ei mic - la Louis Willems, cu capul lui mare, 
gălbejit şi bolnăvicios - care rostogolea pe podea o călimară de 
sticlă cu cerneala uscată şi umbla clătinându-se după ea, cuo 
expresie de deosebită gravitate şi total absorbit de chestiunea 
care îl preocupa, lucru caracteristic pentru îndeletnicirile din 
copilăria timpurie. Prin oblonul deschis pe jumătate, o rază de 
soare, o rază crudă, nemiloasă, intra în odaie, lovea dis-de- 
dimineaţă casa de fier aşezată în cel mai îndepărtat colţ apoi, 
călătorind în contra soarelui, tăia în două la amiază biroul masiv, 
cu strălucirea ei solidă şi bine ascuţită; cu strălucirea ei fierbinte 


în care un roi de muşte se roteau în zbor dansant peste vreo 
farfurie murdară uitată acolo de multe zile, printre hârtii 
îngălbenite. Şi către seară, raza cinică părea că se lipeşte de 
fusta zdrenţuită, întârzia pe ea cu o veselie răutăcioasă la 
adresa acestei mizerii pe care o luminase toată ziua; întârzia pe 
colţul prăfuitului raft de registre, într-o lucire roşie, intensă şi 
ironică, până când era smulsă dintr-o dată de soarele care 
apunea din calea nopţii ce se apropia. Şi noaptea intra în odaie. 
Noaptea bruscă, de nepătruns invadând totul cu revărsarea ei 
de întuneric; noaptea rece, nemiloasă, noaptea oarbă, care nu 
vedea nimic, dar care putea auzi seânoetele chinuite ale 
copilului, scârţâitul patului, suspinele adinei ale Joannei pe când 
se foia, fără somn, cu obsesia nedesluşită a răutăţii ei, 
gândindu-se la acel om autoritar, blond şi puternic - un om 
poate aspru, însă bărbatul ei; bărbatul ei deştept şi frumos cu 
care s-a purtat atât de crud luându-se după sfatul unor oameni 
răi, a rudelor ei, ba chiar a sărmanei, iubitei şi înşelatei ei 
mame. 

Pentru Almayer, prezenţa Joannei era o grijă continuă, o 
grijă moderată şi totuşi de netolerat. Un continuu, deşi nerostit 
avertisment al unei posibile primejdii. Din cauza absurdei 
bunătăţi a inimii lui Lingard, oricine faţă de care Lingard arăta 
cel mai mic interes, devenea pentru Almayer un duşman firesc. 
Acest sentiment era viu în el şi în intimitatea relaţiilor secrete cu 
eul lui interior se felicitase adeseori ele înţelegerea lucidă a 
situaţiei sale. Din această cauză şi constrâns de motivul arătat, 
Almayer duşmănise multe şi diferite persoane, la epoci diferite. 
Insă niciodată nu a urât şi nu s-a temut de nimeni atât de mult 
cât îi ura şi cât se temea de Willems. Chiar după trădarea lui 
Willems, care părea să-l situeze pe acesta în afara celei mai 
slabe simpatii omeneşti, Almayer nu avea încredere în situaţie şi 
ofta din suflet, ori de câte ori o vedea pe Joanna. 

O vedea foarte rar în timpul zilei. Însă în scurtele amurguri 
cu nuanţe de opal sau în azurul prăfuit al nopţilor înstelate, 
adeseori îi vedea, înainte de a adormi, silueta înaltă şi slabă 
târând de colo până colo coada zdrenţuită a halatului ei alb 
peste mâlul uscat de pe malul din faţa casei. O dată sau de 
două ori, pe când şedea târziu pe verandă, cu picioarele pe 
masa de seândură, la acelaşi nivel cu lampa, citind un exemplar 
din „North China Herald”, vechi de şapte luni, adus de Lingard, 


auzise scările scârţâind şi, uitându-se de după ziar, văzuse 
forma ei slabă şi uscată ridicându-se pas eu pas şi înaintând 
greoi de-a curmezişul verandei, abia reuşind să poarte în braţe 
copilul mare şi gras, al cărui cap lăsat pe umărul osos al mamei 
părea de aceeaşi mărime eu al Joannei. De mai multe ori îl 
asaltase eu vociferări, lacrimi şi cereri nebuneşti: îl întreba de 
bărbatul ei, vrând să ştie unde era şi când se va întoarce; şi 
sfârşea orice izbucnire de acest fel cu reproşuri pe care şi le 
făcea, disperate şi fără şir, şi cu totul de neînțeles pentru 
Almayer. În una sau două ocazii îşi copleşise gazda cu ofense şi 
ocări, făcându-l răspunzător pentru absenţa bărbatului ei. 
Scenele acestea, începute pe neprevăzute, sfârşeau brucu o 
fugă întretăiată de suspine şi cu o bufnitură de uşă; tulburau 
liniştea casei, cu violenţă. De, ca acele inexplicabile vârtejuri de 
vânt care răsar, aleargă şi se pierd, fără o cauză aparentă, pe 
suprafaţa netedă şi uscată de soare a câmpiilor aride şi triste. 
Însă în seara aceasta casa era liniştită, cu totul liniştită, în 
timp ce Almayer stătea calm, cu ochii la acul delicatului eântar 
pe care îşi cântărea toate şansele lui; inteligenţa Joannei, 
credulitatea lui Lingard, îndrăzneala nesocotită a lui Willems, 
dorinţa de a evada, graba de a prinde o ocazie neaşteptată. 
Cântărea, neliniştit şi atent, temerile şi dorinţele lui în faţa 
riscului înspăimântător al unei certe cu Lingard... Da. Lingard se 
va supăra. Lingard ar putea să-l suspecteze de vreo complicitate 
la evadarea prizonierului lui - însă, desigur, nu se va certa cu el, 
eu Almayer, din cauza oamenilor acestora, odată ce vor îi duşi - 
duşi la dracu în praznic. Şi apoi pe Lingard îl avea la mână prin 
fetiţa lui. Bine! Ce plictiseală. Un prizonier! Ca şi cum cineva l-ar 
putea ţine aici. Era sortit să plece cândva de aici. Desigur. O 
situaţie ca asta nu poate dura. Oricine poate vedea. 
Excentricitatea lui Lingard depăşea toate limitele. Poţi să omori 
un om, dar nu trebuie să-l chinuieşti. Era aproape un fapt 
criminal care dădea naştere la griji, nelinişti şi neplăceri... 
Almayer se simţi, pentru un moment, foarte supărat pe Lingard. 
II socotea răspunzător de chinul pe care i-l pricinuia, de chinul 
îndoielii şi al fricii; pentru că îl constrângea pe el - omul practic 
şi nevinovat - la astfel de sforţări penibile ale minţii, ca să 
găsească vreo soluţie pentru situaţiile absurde create de 
emotivitatea iraţională a pornirilor nepractice ale lui Lingard. 


„Totul ar fi în regulă dacă individul acela ar fi mort!” spuse 
Almayer către verandă. 

Tresări puţin şi, scărpinându-şi gânditor nasul, se amuză 
într-un scurt zbor al fanteziei care îi arăta propria lui imagine, 
ghemuită într-o barcă mare, care plutea, oprită kt cincizeci de 
yarzi mai departe - în faţa debarcaderului lui Willems. Pe fundul 
bărcii se va găsi o puşcă. O puşcă încărcată. Unul dintre vâăslaşi 
o să strige şi Willems o să răspundă - dintre tufişuri. Ticălosul o 
să fie suspicios. Desigur. Apoi omul o să fluture o foaie de 
hârtie, grăbind u-l pe Willems să vină la debarcader şi să 
primească o scrisoare importantă. „De la Rajah Lăut”, o să 
strige omul, în timp ce barca va atinge malul, ceea ce îl va face 
pe Willems să se arate. Nu-i aşa? Fără îndoială! Şi Almayer se 
vedea ridicându-se la momentul potrivit, ţintind şi apăsând pe 
trăgaci - şi Willems rostogolindu-se, cu capul în apă - porcul! | 
se păru că aude chiar detunătura puștii. Asta îl făcu să se 
înfioare din cap până în picioare... Ce simplu! ... Din nefericire... 
Lingard... Oftă, clătinând din cap. Păcat! Asta nu o putea face, 
dar nici aici nu putea fi lăsat. Se putea presupune că Abdulla ar 
pune din nou mâna pe el - de pildă ea să conducă o expediţie în 
susul râului. Numai cerul ştie ce necaz mai iese din asta... 

Ealanţa gândurilor sale se opri acum şi se înclină de 
partea unei acţiuni imediate. Almayer se îndreptă către uşă, ee 
opri în faţa ei, bătu tare, apoi îşi întoarse capul, arătând pentru 
o clipă speriat de ceea ce făcuse. După ce aşteptă un timp, puse 
urechea la uşă şi ascultă. Nimic, îşi domoli trăsăturile feţei, 
imprimându-le o expresie plăcută în timp ce stătea ascultând şi 
gândind în sinea lui. „O aud. Plânge. Ei? Cred că şi-a pierdut şi 
puţina judecată pe care o mai avea şi plânge zi şi noapte de 
când am început s-o pregătesc pentru vestea morţii bărbatului 
ei - aşa cum mi-a spus Lingard. Sunt curios ce-o fi gântlind ea. 
Asta îi seamănă tatei, să mă facă pe mine să inventez toate 
poveştile astea fără nici un rost. Din bunătate. Bunătate! La 
naiba! ... Doar nu e surdă, desigur!” 

Bătu din nou, apoi spuse pe un ton prietenos, rânjind cu 
bunăvoință către uşa închisă: 

— Sunt eu, doamnă Willems. Aş vrea să-ţi vorbesc. Am... 
am. „veşti importante... 

— Ce vrei? 


— Am veşti, repetă Almayer distinct. Veşti cu privire la 
bărbatul dumitale. Bărbatul dumitale! ... Naiba să-l ia! adăugă el 
şoptind. 

Auzi înăuntru mişcări şi poticneli. Lucruri răsturnate. Se 
auzi vocea agitată a Joannei care strigă; 

— Veşti? Cum? Cum? Vin afară. 

— Nu, strigă Almayer. Pune-ţi ceva pe dumneata, doamnă 
Willems şi lasă-mă înăuntru. Este ceva... foarte confidenţial. Ai o 
luminare, nu-i aşa? 

Se izbea orbeşte printre mobilele din odaie. Sfeşnicul e 
răsturnase. Nu reușea să aprindă chibriturile. Cutia îi scăpă din 
mână. O auzi căzând în genunchi şi bâjbâind pe podea, 
continuând să suspine într-o disperare nebună. 

— Oh, Doamne! Veşti! Da... da... Ah! Unde-i... unde-i... 
luminarea? Oh, Doamne! Nu pot s-o găsesc... Nu pleca, pentru 
numele cerului! ... 

— Nu mă gândesc să plec, spuse Almayer nerăbdător, prin 
gaura cheii; dar fii atentă! Este eonii... este urgent. 

Bătu uşor din picior, aşteptând cu mâna pe clanţă. Se 
gândea neliniştit: „Femeia asta e complet idioată. De ce credea 
c-o să plec? Şi-a pierdut capul. N-o să priceapă niciodată ce 
gândesc eu. E prea proastă:! 

Joanna se mişca acum în odaie cu grabă şi în tăcere El 
aştepta. Înăuntru urmă un moment de linişte perfectă, şi apoi i 
se auzi vocea epuizată, articulând cuvinte rostite într-un oftat - 
un oftat uşor şi adânc, ca vorbele desprinse, odată cu 
răsuflarea, de pe buzele unei femei înainte de a cădea într-un 
leşin adânc. 

— Vino înăuntru! 

El împinse uşa. Aii, venind pe coridor cu un braţ de perne 
şi cearşafuri îngrămădit la piept, până la bărbie, apucă să-şi 
vadă stăpânul, înainte ca uşa să se fi închis în urma lui. Fu atât 
de uluit încât scăpă teancul şi rămase cu privirile aţintite la uşă, 
timp îndelungat. Auzea vocea stăpânului său vorbind. Vorbind 
acestei femei sirani. Cine era ea? Niciodată nu se gândise cu 
adevărat la asta. Cântări în mintea lui, în mod confuz, lucrurile 
în linii mari. Ea era o femeie sirani - şi mită. Se strâmbă cu 
dispreţ, ridică aşternutul şi se apucă de treaba lui, întinzând 
hamacul între doi stâlpi ai verandei... Treburile astea nu-l 
priveau pe el. Ea era urâtă şi adusă aici de Rajah Lăut, iar 


stăpânul lui vorbea cu ea, noaptea. Foarte bine. El, Aii, are 
treaba lui de făcut. Să întindă hamacul - să facă un ocol şi să 
vadă dacă paznicii sunt treji - să arunce o privire la frânghiile cu 
care sunt legate bărcile, la lacătul magaziei mari - apoi să se 
ducă la culcare. La culcare, îl trecu un fior plăcut. Se rezemă cu 
amândouă mâinile de hamacul stăpânului şi fu cuprins de o 
uşoară toropeală. Un țipăt neaşteptat, pătrunzător - un țipăt 
izbucnit dintr-o dată la cea mai înaltă scară a unei voci de 
femeie şi apoi întrerupt scurt, aşa de scurt încât sugera o rapidă 
intervenţie a morţii - îl făcu pe Aii să sară într-o parte, departe 
de hamac, şi tăcerea care urmă îi păru tot atât de uimitoare ca 
şi ţipătul înspărmântător. Era uluit de surpriză. Almayer ieşi din 
birou, lăsând uşa întredeschisă, trecu pe lângă servitorul său 
fără să-l observe şi se îndreptă spre oala de lut cu apă agăţată 
de un cui într-un loc expus curentului. O luă şi se întoarse 
aproape atingându-l pe Aii, rămas împietrit. Umbla cu paşi mari 
şi totuşi, în ciuda grabei lui, se opri în faţa uşii şi, aplecându-şi 
capul pe spate, lăsă să-i curgă pe gât un fir subţire de apă. In 
timp ce s-a dus şi a venit, în timp ce s-a oprit să bea, în timp ce 
a făcut toate acestea, din camera întunecată răzbea continuu 
sunetul unui plâns slab şi persistent, plânsul unui copil 
somnoros şi speriat. După ce băuse, Almayer intră, închizând 
uşa cu grijă. 

Aii nu se mişcă. Femeia aceea sirani ţipase! Simţi o 
imensă curiozitate, cu totul neobişnuită pentru firea lui 
indiferentă. Nu putea să-şi mai ia ochii de la uşă. Oare ea era 
moartă acolo? Ce interesant şi nostim! Stătu cu gura căscată 
până auzi din nou zgomotul clanţei. Stăpânul ieşea. Aii se 
întoarse pe călcâie, cât putu de repede, pentru a da impresia că 
e absorbit în contemplarea nopţii de afară. Il auzi pe Almayer 
foindu-se în spatele lui. Scaunele erau mişcate din loc. Stăpânul 
se aşeză. 

— Aii, spuse Almayer. 

Faţa îi era întunecată şi gânditoare. Se uită la omul lui de 
încredere, care se apropiase de masă, apoi îşi scoase ceasul. 
Mergea. De câte ori Lingard era în Sambir, ceasul lui Almayer 
mergea. Îl potrivea după ceasul din cabină, spunându-şi de 
fiecare dată că va trebui să-şi ţină şi în viitor ceasul în funcţiune. 
Şi de fiecare dată când Lingard pleca, nu îl mai întorcea şi îşi 
măsura plictiseala cu răsăriturile şi apusurile de soare, într-o 


indiferenţă nepăsătoare cu privire la scurgerea orelor; numai a 
orelor, a orelor care nu aveau însemnătate în viaţa Sambirului, 
în stagnarea zilelor goale; în care nimic nu-l interesa decât 
calitatea cauciucului şi dimensiunea trestiei; în privinţa cărora, 
fără îndoială, era controlat; pentru el nu se găsea nimic 
interesant, nimic suportabil, nici un lucru de dorit pe care să-l 
aştepte; nimic amar în afară de încetineala zilelor care treceau; 
nimic dulce în afară de speranţa, de speranţa îndepărtată şi 
strălucitoare - speranţa obositoare, dureroasă şi prețioasă, de a 
pleca odată. 

Se uită la ceas. Opt şi jumătate. Aii aştepta nepăsător. 

— Du-te în colonie, spuse Almayer, şi spune-i lui Mahmat 
Banjer să vină la noapte să vorbească cu mine. 

Aii se îndepărtă mormăind. Nu-i plăcea să hoinărească. 
Banjer şi cei doi fraţi ai lui erau vagabonzi care apăruseră în 
ultimul timp în Sambir şi li se permisese să locuiască într-o 
colibă părăsită şi ruinată, cocoţată pe trei stâlpi, aparţinând lui 
„Lingard Go.” şi aflându-se în afară, dar în imediata apropiere a 
îngrăditurii lor. În sinea lui, Aii a fost împotriva favorului oferit 
străinilor acelora. Orice fel de locuinţă era de valoare în vremea 
aceea în Sambir şi dacă stăpânul nu mai voia coliba aceea 
veche şi putrezită, putea să i-o dea lui, care îi era servitor, şi nu 
oamenilor acelora răi. Toţi ştiau că erau rai. Se ştia bine că 
furaseră o barcă de la Hinopari, bătrânul foarte în vârstă, şi slab, 
şi care nu avea fii; şi că, apoi prin îndrăzneala şi sălbăticia 
purtării lor, băgaseră frica în bietul bătrân, ca să-l facă să-şi ţină 
gura cu privire ia fapta lor. Totuşi, toţi aflaseră despre acest 
lucru. Era unul din scandalurile tolerate din Sambir, dezaprobat 
de toată lumea, însă acceptat; o manifestare a acelei josnice 
resemnări în faţa succesului, a acelei neexprimate şi laşe 
tolerări a celui puternic, care sălăşluieşte, ruşinoasă şi fără 
remediu, în adâncul tuturor inimilor, în toate părţile; în oricare 
loc oamenii s-au adunat să trăiască laolaltă; în locuri mai mari şi 
mai virtuoase decât Sambirul; şi tot aşa în Sambir, unde, ca şi în 
alte locuri, un om poate fura o barcă fără să fie pedepsit, în timp 
ce altul nu ar avea dreptul nici măcar să se uite la o vâslă. 

Almayer medita, lăsându-se pe speteaza scaunului. Cu cât 
se gândea, cu atât se simţea convins că Banjer şi fraţii lui erau 
oamenii de care avea nevoie. Individi aceştia erau ţigani de 
mare şi puteau să dispară fără să atragă atenţia; şi dacă se 


întorc, nimeni - şi Lingard, mai puţin ca oricare - nu se va gândi 
să ceară informaţii de la ei. Mai mult decât atât, deoarece ei nu 
aveau vreun interes personal în afacerile Sambirului - nu făceau 
parte din nici o clică - şi nu vor şti nimic în nici un caz. 

Chemă cu voce tare: 

— Doamnă Willems! 

Ea ieşi repede, aproape speriindu-l, ivindu-se ca şi când ar 
fi ieşit prin podea de cealaltă parte a mesei. Lampa se găsea 
între ei, şi Almayer o dădu la o parte, uitându-se în sus la ea din 
scaunul său. Plângea. Plângea încet, tăcut, cu o izvorâre 
neîncetată de lacrimi oare nu cădeau în picături, ci păreau că se 
revarsă într-o pânză dară de sub pleoape - păreau să se reverse 
deodată peste întreaga faţă, peste obrajii şi bărbia care lucea, 
umedă, în lumină. Pieptul şi umerii ei erau scuturaţi în mod 
repetat de încercările bruşte, convulsive şi fără zgomot de a-şi 
recăpăta respiraţia şi, după fiecare sughiţ spasmodic, capul ei 
mic şi îndurerat, legat cu basma roşie, tremura pe gâtul lung, în 
jurul căruia mâna osoasă aduna şi încheia rochia în dezordine. 

— Linişteşte-te, doamnă Willems, spuse Almayer. 

Ea scoase un sunet nearticulat, care părea să fie ţipătul 
unei suferinţe de moarte, un țipăt slab, foarte îndepărtat şi care 
abia se auzi. Apoi lacrimile continuară să curgă într-o linişte 
netulburată. 

— Trebuie să înţelegi că ţi-am spus toate acestea pentru 
că îţi sunt prieten, adevărat prieten, i se adresă Almayer, după 
ce se uită la ea, câtva timp, cu vizibilă nemulţumire. 

— Dumneata, soţia lui, trebuie să cunoşti primejdia în care 
se găseşte. Căpitanul Lingard este un om teribil, o ştii. 

Ea bolborosi, sughiţând şi suspinând totodată. 

— Oare... îmi spui - ad... adevărul acum? 

— Pe cuvântul meu de onoare. Pe capul copilului meu, 
protestă Almayer. A trebuit să te înşel, până acum, din cauza 
căpitanului Lingard. Însă nu mai pot să suport lucrul ăsta. 
Gândeşte-te ce risc îmi iau vs'i'bindu-ţi, dacă vreodată ar afla 
Lingard. Şi de ce fac asta? Din curată prietenie. Dragul de Peter 
a fost colegul meu în Macassar ani de zile, ştii doar. 

— Ce trebuie să fac? ... Ce trebuie să fac? întrebă ea, cu 
glas slab, uitându-se, de o parte şi de alta, ca şi cum nu se 
putea hotări ce cale să apuce. 


— Trebuie să-l ajuţi să plece, acum că Lingard este 
departe. El l-a jignit pe Lingard şi asta nu e de glumă. Lingard a 
spus că o să-l omoare. Şi o s-o facă desigur, urmă Almayer. 

Ea îşi prinse mâinile. 

— Oh! Ce om rău. Ce om rău! se vaită, legănându-şi trupul 
dintr-o parte în alta. 

— Da, da! E groaznic, consimţi Almavyer. Nu trebuie să 
pierzi deloc timpul. Îţi spun! Mă întelegi., doamnă Willems? 
Gândeşte-te la bărbatul dumitale. La bietul dumitale bărbat. Ce 
fericit o să fie. li vei readuce viaţa, într-adevăr viaţa. Gândeşte- 
te la el. 

Joanna îşi încetă legănarea şi acum, cu capul înfundat 
între umeri, se îmbrăţişă singură cu amândouă mâinile; privi 
ţintă la Almayer, cu ochi sălbatici, în timp ce dinţii îi clănţăneau, 
scoțând un zgomot tare, violent şi fără întrerupere în liniştea 
adâncă a casei. 

— Oh! Maică a lui Dumnezeu! se jelui ea. Sunt o femeie 
nenorocită! O să mă ierte el oare? Bietul şi nevinovatul om. Oh, 
domnule Almayer, el este atât de sever. Oh! Ajută-mă... Nu 
îndrăznesc... Dumneata nu ştii ce i-am făcut... Nu am curajul! ... 
Nu pot! ... Dumnezeule, ajută-mă! 

Ultimele cuvinte au fost rostite într-un strigăt de 
disperare. Dacă ar fi fost jupuită de vie nu ar fi putut să îndrepte 
către cer o implorare mai teribilă, mai sfâşietoare şi mai 
dureroasă. 

— St! St! sâsâi Almayer, sărind în sus. O să deştepţi toată 
lumea cu strigătele dumitale. 

Femeia continuă să suspine fără să facă zgomot, şi 
Almayer se uită la ea cu o nemărginită uimire. Ideea că, poate, 
procedase greşit încredinţându-se ei, îl tulbură atât de mult, că, 
pentru o clipă, nu putu să-şi adune gânaurile. 

In cele din urmă, spuse: 

— ţi jur că soţul dumitale este într-o situaţie primejdioasă 
şi că l-ar binecuvânta şi pe diavol... ascultă-mă... chiar pe 
diavol, dacă diavolul ar veni la el într-o canoe, în afară de cazul 
în care mă înşel, adăugă el pentru sine. Apoi din nou tare: 

— Dacă dumneata ai de rezolvat vreo mică neînțelegere 
cu el, te asigur - şi îţi jur - acesta este tocmai timpul potrivit s-o 
faci! 


Tonul convingător şi înflăcărat al vorbelor lui, gândea 
Almayer, ar fi putut să transmită o irezistibilă convingere şi unui 
chip sculptat. Observă cu satisfacţie că Joanna părea să sesizeze 
ceva din vorbele lui. Continuă, vorbind încet: 

— Ascultă, doamnă Willems. Eu, personal, nu pot face 
nimic. Nu îndrăznesc. Am să-ţi spun însă ce am să fac. O să vină 
aici, cam în zece minute, un om din neamul buigis; îi cunoşti 
limba, dumneata eşti din Macassar. Omul are o canoe mare; 
poate să te ducă la soţul dumitale. La noul teren defrişat al 
rajahului, spune-i aşa. Sunt trei fraţi, gata să facă orice, dacă îi 
plăteşti... ai ceva bani. Nu-i aşa? 

Femeia stătea - părând să asculte - însă nedând nici un 
semn că înţelege şi privea fix la podea, încremenită dintr-o dată, 
ca şi cum situaţia înfiorătoare, sentimentul copleşitor al propriei 
ei răutăţi şi pericolul mare în care se. Găsea bărbatul ei, îi 
paralizase creierul, inima, voinţa - şi nu-i lăsase altă facultate în 
afară de aceea de a respira ş. | de a se ţine pe picioare. Almayer 
se jură în sinea lui, în cuvinte greu de redat, că nu văzuse până 
atunci o fiinţă mai inutilă şi mai nătângă. 

— Mă auzi? spuse el, ridicând tonul. Încearcă să înţelegi. 
Ai ceva bani? Bani, dolari. Guldeni. Bani! Ce-i cu dumneata? 

Fără să ridice ochii, răspunse cu o voce care suna slab şi 
nehotărât, de parcă ar fi făcut un disperat efort de memorie: 

— Casa a fost vândută. Domnul Hudig a fost mânios. 

Almayer se prinse de marginea mesei eu toată puterea. 

Rezistă bărbăteşte la pornirea, aproape de nestăpânit, să 
se repeadă la ea şi să-i tragă câteva palme. 

— A fost vândută pe bani, presupun, spuse el cu un calm 
studiat şi tăios. l-ai luat dumneata? Cine i-a luat? 

Se uita la el, ridicându-şi cu mare efort pleoapele umflate, 
cu o expresie dureroasă a gurii veştejite, a întregii ei feţe 
mânjite şi udate de lacrimi. Şopti 'resemnată: 

— Leonard a luat ceva. Voia să se însoare. Şi unchiul 
Antonio; stătea la uşă şi nu voia să plece. Şi Aghostina 

— Este aşa de săracă... şi aşa de mulţi, aşa de mulţi copii 
- copii mici. Şi Luiz, mecanicul. El niciodată n-a spus un cuvânt 
împotriva soţului meu. Şi tot aşa vara noastră Maria. A venit şi a 
tipat şi mi-era aşa de rău la cap şi mai rău îmi era la inimă. Apoi 
vărul Salvatore şi bătrânul Daniel da Souza, care... 


Almayer o ascultă fără să spună un cuvânt însă cuprins de 
furie, gândea: „Acum trebuie să-i dau bani acestei idioate. 
Trebuie! Trebuie s-o îndepărtez înainte ca Lingard să se 
întoarcă”. Făcu două încercări să vorbească, înainte de a reuşi 
să izbucnească: 

— Nu mă interesează afurisitele alea de nume. Spune-mi, 
oamenii aceia infernali ţi-au lăsat şi dumitale ceva? Dumitale! 
Asta vreau să ştiu! 

— Am două sute cincisprezece dolari, spuse Joanna cu un 
ton speriat. 

Almayer răsuflă uşurat. Vorbi apoi cu mare prietenie: 

— Asta o să ajungă. Nu e mult, însă o să ajungă. Acum, 
când o să vină omul, eu nu voi fi aici. li vorbeşti dumneata. Dă-i 
ceva bani; dar nu prea mulţi, ia aminte! Şi promite-i mai mult. 
Apoi când ajungi acolo, desigur că o să fii îndrumată de bărbatul 
dumitale. Şi nu uita să-i spui cu privire la căpitanul Lingard că 
acesta se găseşte la gura râului - la intrarea de nord. O să-ţi 
aduci aminte! Nu-i aşa? Gura de la nord. Lingard - înseamnă - 
moarte. 

Joanna se înfioră. Almayer continuă cu grabă: 

— Ţi-aş fi dat bani dacă ai fi avat nevoie. Pe cuvântul 
meu! Spune-i bărbatului dumitale că eu te-am trimis la el. Și 
spune-i să nu piardă nici o clipă. Şi spune-i tot din partea mea că 
o să ne întâlnim - într-o bună zi. Că nu aş putea să mor fericit 
decât dacă l-aş mai întâlni o dată. Doar o dată. Eu ţin la el, 
dumneata ştii. O dovedesc. Treaba asta este pentru mine un risc 
enorm! 

Joanna îi apucă mâna şi, înainte ca ei să fi ştiut ce are de 
gând, o duse la buzele ei şi o apăsă. 

— Doamnă Willems! Nu face asta. Ce eşti dumneata... 
strigă Almayer ruşinat, smucindu-şi mâna. 

— Oh! Dumneata eşti bun! strigă ea cu o neaşteptată 
exaltare. Dumneata eşti nobil... Mă voi ruga în fiecare zi... la toţi 
sfinţii... Mă voi... 

— Lasă! Nu face nimica! se bâlbâi Almayer, încurcat, fără 
să ştie prea bine ce spune. Numai ia seama ia Lingard... Sunt 
bucuros că sunt în stare... în situaţia dumitale tristă... Crede- 
mă... 

Stăteau cu masa între ei, Joanna cu privirea în jos, iar faţa 
ei pe jumătate luminată, deasupra lămpii, apărea ca o sculptură 


pătată, de fildeş vechi - o sculptură cu riduri adinei de nelinişte, 
dintr-un fildeş vechi, foarte vechi. Almayer se uită la ea şi cu 
neîncredere şi cu speranţă. Işi spunea: Ce slabă este! Pot s-o 
răstorn doar suflând peste ea. Pare să fi priceput ceea ce 
trebuie să se facă, însă va avea ea tăria să ducă totul la 
îndeplinire? Acum trebuie să mă încred în noroc! 

Undeva, departe, în curtea din spate, vocea lui Aâi răsună 
deodată cu o mustrare furioasă: 

— De ce ai închis poarta? Oh, cap al tuturor răutăţilor! Tu 
eşti paznic? Eşti doar un sălbatic. Nu ţi-am spus că vin înapoi? 
Tu... 

— Eu m-am dus, doamnă Willems, exclamă Almayer. Omul 
acela a venit cu servitorul meu. Fii calmă. Incearcă să... 

Auzi paşii celor doi oameni în coridor şi, fără să-şi 
sfârşească fraza, alergă repede pe scări în jos către marginea 
râului. 

Il. . 

ÎN URMĂTOAREA JUMĂTATE DE ORĂ, Almayer. Care voia 
să-i lase Joannei timp destul, se poticni printre seândurile din 
locurile mai îndepărtate ale curții, se furişă de-a lungul 
îngrăditurilor, se lipi de gardurile de iarbă în spatele diverselor 
magazii: toate acestea ca să scape de Aii, aflat în căutarea 
zeloasă şi inoportună a stăpânului său. Îl auzi vorbind cu şeful 
paznicilor - câteodată foarte aproape de el în întuneric - apoi 
îndepărtându-se, venind înapoi, mirându-se şi, pe măsură ce 
trecea timpul, devenind neliniştit. 

— Doar nu a căzut în râu? spune tu, paznic neghiob ce 
eşti! îl bombănea Aii cu superioritate, pe celălalt om. Mi-a spus 
să-l aduc pe Mahmat şi când am venit repede înapoi, nu l-am 
mai găsit în casă. Acolo este femeia aceea sirani, aşa că 
Mahmat nu poate fura nimic, însă mi-e teamă că până să merg 
şi eu la culcare o să treacă jumătate de noapte. 

Strigă: 

— Stăpâne! Stăpâne! O, stă... 

— Ce tot faci zgomotul ăsta? întrebă Almayer, cu asprime, 
păşind din locul său drept lângă ei. 

Cei doi malaiezi săriră unul într-o parte, altul în alta, 
uimiţi. 

— Tu poţi să pleci. Nu mai am nevoie de tine în seara asta, 
Aii, continuă Almayer. Mahmat este acolo? 


— Numai dacă sălbaticul acela, care nu ştie să se poarte, 
n-a obosit aşteptând. Oamenii ăştia nu cunosc politeţea. 
Oamenii albi nici nu ar trebui să le vorbească, răspunse Aii plin 
de indignare. 

Almayer se îndreptă către casă, lăsându-l pe servitorul său 
să se mire de unde apăruse aşa, pe neaşteptate. Paznicul făcu o 
aluzie confuză la puterea de a se face invizibil a stăpânului, care 
adeseori, noaptea... Aii îl întrerupse cu mare dispreţ. Nu orice 
om alb are această putere. Insă Rajah Lăut poate să se facă 
invizibil. Tot aşa, el poate fi în două locuri în acelaşi timp, aşa 
cum ştiu toţi; toţi în afară de el - netrebnicul paznic care nu ştie 
mai multe despre oamenii albi decât un porc sălbatic! Ya-wa! 

Şi Aii o luă încet către coliba sa, căscând zgomotos. 

Pe când Almayer urca treptele, auzi zgomotul unei uşi 
trântite şi, când intră pe verandă, îl văzu acolo numai pe 
Mahmat, lângă uşa coridorului. Mahmat părea să fi fost surprins 
chiar în momentul în care se furişa afară şi Almayer observă 
acest lucru cu satisfacţie. Văzând omul alb, malaiezul renunţă la 
încercarea lui şi se rezemă de perete. Era un om scurt, îndesat, 
cu umeri laţi, cu pielea foarte închisă, şi cu o gură mare cu buze 
de un roşu deschis, pătate, care descopereau, când vorbea, un 
şir strâns de dinţi înnegriţi şi lucitori. Ochii îi erau mari, 
bulbucaţi, visători şi fără odihnă. Uitându-se peste tot, 
furişându-şi privirea pe sub sprâncene, spuse ursuz: 

— Tuan alb, dumneata eşti mare şi puternic - pe când cu 
sunt un om umil. Spune-mi care e voia dumitale şi lasă-mă să 
mă duc în numele lui Dumnezeii. Este târziu. 

Almayer îl examină pe om, gânditor. Cum ar putea el să 
descopere dacă... A găsit! în ultimul timp îl întrebuinţase pe 
omul acesta şi pe cei doi fraţi ai lui ca barcagii din afară ca să 
ducă mărfuri, provizii şi securi noi unei tabere de tăietori de 
trestie la o oarecare distanţă, în susul râului. O călătorie de trei 
zile. Acum o să-l încerce tot în acest fel. Spuse cu nepăsare: 

— Vreau să porniţi imediat la tabără cu nişte mărfuri 
mărunte pentru Kavitan. Un dolar pe zi. 

Omul păru hărțuit de o tristă şovăială, însă Almayer, care 
îşi cunoştea malaiezii, simţi cu toată siguranţa, din aspectul lui, 
că nimic nu îl va face pe individ să se ducă. Insistă: 

— Este vorba de ceva important, şi dacă lucraţi repede, vă 
dau doi dolari, pe ultima zi. 


— Nu, tuan. Noi nu ne ducem, spuse omul, cu o şoaptă 
răguşită. 

— De ce? 

— Pornim într-o altă călătorie. 

— Unde? 

— Într-un loc pe care îl ştim, spuse Mahmat, puţin mai 
tare, cu încăpățânare şi privind în jos. 

Almayer se lăsă cuprins de un sentiment de imensă 
bucurie. Spuse cu o supărare afectată: 

— Voi, oamenilor, trăiţi în casa mea - ca şi cum ar fi a 
voastră. Poate că am nevoie curând de casă. 

Mahmat privi în sus. 

— Noi suntem oameni ai mării şi nu ne îngrijim de un 
acoperiş când avem o canoe în care încap trei, şi câte o vâslă de 
fiecare. Casa noastră este marea. Să ai parte de pace, tuan! 

Se întoarse şi plecă repede, iar Almayer îl auzi imediat 
după aceea în curte, chemând paznicul să-i deschidă poarta. 
Mahmat trecu pe poartă în tăcere, însă mai înainte ca zăvorul să 
fie tras în urma lui, îşi făcu socoteala în minte că dacă omul alb 
va voi să-l arunce din colibă, o să dea foc acesteia şi oricăror 
alte acareturi la care ar putea să ajungă fără riscuri. Şi începu 
să-şi cheme fraţii, înainte de a ajunge înăuntrul colibei 
dărăpănate. 

„Tmlul este bine!” murmură Almayer către sine însuşi, 
luând puţin tutun de Java, risipit printr-un sertar al mesei. Acum, 
dacă se întâmplă ceva, eu ies curat. l-am cerul omului să se 
ducă în susul râului. l-am cerut-o cu insistenţă. O să spună chiar 
el aşa. Bun! 

Începu să îndese tutun în căuşul de porțelan al pipei lui, o 
pipă cu o. Coadă lungă de cireş şi un muştiuc îndoit, apăsând 
tutunul cu degetul mare şi gândindu-se: „Nu, n-o so văd din nou. 
Nu vreau. Am să-i înlesnesc pornirea, apoi duţcă-se să-l caute - 
şi o să trimit o barcă rapidă după tata. Da! Asta-i. 

Se apropie de uşa biroului şi spuse, ţinând pipa departe 
degură: 

— Îţi doresc noroc, doamnă Willems. Nu pierde timp. Poţi 
să mergi pe lângă tufişuri; gardul nu este reparat acolo. Nu 
pierde timp. Nu uita că este o chestiune de... viaţă şi de moarte. 
Şi nu uita că eu nu ştiu nimic. Am încredere în dumneata. 


Se auzi înăuntru un zgomot ea de capac de cufăr trântit. 
Femeia făcu câţiva paşi. Apoi un suspin, adânc şi prelung, şi 
câteva cuvinte slabe pe care el nu le putu prinde. Se îndepărtă 
de uşii în vârful picioarelor, îşi aruncă papucii într-un colţ al 
verandei, apoi intră în coridor pufăind din pipă; intră cu grijă, 
provocând doar o uşoară scârţâitură a scindărilor, şi apoi din 
coridor pătrunse la stânga printr-o intrare cu perdea. Era o 
cameră mare. Po podea, o lampă mică pe un suport de busolă - 
care îşi găsise drumul către casă cu ani în urmă, din magazia de 
vechituri de pe Flash - făcea oficiul de lampă de noapte. Licărea 
foarte anemic şi trist, în întunecimea din odaie. Almayer se duse 
la ea şi, ridieând-o, mări flacăra trăgând de fitil cu degetele pe 
care le scutura imediat cu o expresie de durere pe faţă. Fiinţe 
omeneşti adormite, acoperite - din cap până în picioare - cu 
cearşafuri albe, erau întinse pe rogojinile de pe podea. În 
mijlocul odăii era aşezat un leagăn mic, sub o plasă de țânțari 
albă şi pătrată - singura mobilă între cei patru pereţi, arătând ca 
un altar din marmură transparentă într-un templu întunecos. O 
femeie pe jumătate întinsă pe podea, cu capul căzut pe braţele 
încrucişate rezemate de stinghia leagănului,. Se trezi când 
Almayer păşi peste picioarele ei întinse. 

Îşi îndreptă trupul fără o vorbă, aplecându-se înainte şi, 
cuprinzându-şi genunchii cu braţele, se uită în jur cu ochi trişti şi 
somnoroşi. 

Almayer, ţinând lampa fumegoasă într-o mână, cu pipa în 
cealaltă, stătea în faţa leagănului cu perdea, uitându-se la fiica 
lui - la mica lui Nina - la această parte din el însuşi, la această 
mică şi inconştientă particulă a umanităţii care îi părea să 
conţină tot sufletul lui. Era ca şi cum ar fi fost îmbăiat într-un val 
luminos şi cald de duioşie; o duioşie mai mare decât lumea, mai 
prețioasă decât viaţa; singurul lucru real, viu, plăcut, concret, 
frumos şi sigur printre umbrele amăgitoare, deformate şi 
amenințătoare ale existenţei. Pe faţa lui, luminată confuz de 
flacăra scurtă şi galbenă a lămpii, se aşternu o expresie de 
atenţie concentrată, în timp ce-şi scruta viitorul. Şi putea să 
vadă acolo lucruri ce meritau osteneala de a fi privite. Lucruri 
fermecătoare şi splendide perindându-se prin faţa ochilor lui 
într-o magică desfăşurare de tablouri strălucitoare; tablouri de 
evenimente luminoase, fericite, nespus de superbe, care vor 
alcătui viaţa ei. El va face asta. El o va face. Da, el. El - pentru 


copilul acesta! Şi pe când stătea aşa, în noaptea liniştită, pierdut 
în visările lui fermecătoare şi fastuoase, în timp ce firul subţire 
de fum de tutun care se înălța se împrăştia într-un nor uşor şi 
albăstrui deasupra capului lui, Almayer apărea straniu de 
impresionat şi extaziat: ca un credincios devotat şi mistic, 
închinându-se transportat şi tainic; arzând tămâie în faţa unui 
altar, un altar diafan al unui idol copil, cu ochii închişi; în faţa 
unui altar curat şi vaporos al unui Dumnezeu mic - fragil, fără 
putere, inconştient şi adormit. 

Când Aii, trezit de chemarea puternică şi repetată a 
numelui său, păşi poticnindu-se din uşa colibei, văzu o fâşie 
subţire de aur tremurător deasupra pădurilor, şi pe deasupra 
capului un cer palid cu stele pe cale să se stingă: semne ale zilei 
ce venea. Stăpânul său stătea în faţa uşii, fluturând o foaie de 
hârtie în mână şi striga nervos: 

— Repede, Aii! Repede! 

Când îl văzu pe servitor, se repezi la el şi, împingându-i 
hârtia, îl luă la rost, cu o voce care il făcu pe Aii să gândească că 
s-a întâmplat ceva groaznic; îi poruncea să se grăbească şi să 
pregătească baleniera, să plece iute - pe dată, pe dată - după 
căpitanul Lingard. Aii, agitat şi el, molipsindu-se de febra grabei 
înnebunitoare, replică: 

— Dacă e nevoie de grabă mare, mai bine o canoe. 
Baleniera nu poate prinde viteză ca o canoe mică. 

— Nu, nu! Baleniera! Baleniera! Dobitocule! Mizerabile! 
urlă Almayer, dând impresia că a înnebunit. Cheamă oamenii! 
Du-te! Zboară! 

Şi Aii năvăli în curte deschizând cu o izbitură a piciorului 
uşile colibelor ca să bage capul înăuntru şi să tipe înfricoşător; şi 
în timp oe se ducea de la o colibă la alta, oameni tremurând, 
somnoroşi, ieşeau afară, uitându-se prosteşte după el, şi 
scărpinându-şi coastele cu indolenţă şi nedumerire. Era o muncă 
grea să-i pui în mişcare. Aveau nevoie de timp să se întindă şi să 
tremure puţin. Unii vroiau de mâncare. Unul spunea că este 
bolnav. Nimeni nu ştia unde-i cârma. Aii se repezea când ici 
când colo, poruncind, ocărind, împingând pe unul, apoi pe altul 
şi oprindu-se câteodată din sforţări ca să-şi frângă mâinile cu 
grabă şi să mormăie, pentru că baleniera era mult mai înceată 
decât cea mai proastă canoe şi stăpânul său nu pleca urechea la 
împotrivirile lui. 


Almayer văzu vasul plecând în cele din urmă, având la 
vâsle oameni înfriguraţi, flămânzi şi îmbufnaţi, şi el rămase pe 
debarcader, ţinând sub observaţie baleniera care înainta în jos, 
pe cursul râului. Se făcuse ziuă mare şi cerul era în întregime 
fără nori. Almayer urcă pentru un moment în casă. Gospodăria 
lui era agitată şi uimită de curioasa dispariţie a femeii sirani, 
care îşi luase copilul, dar îşi lăsase bagajul. Almayer nu vorbi 
nimănui, îşi luă revolverul şi cobori din nou la râu. Sări într-o 
canoe mică şi vâsli el singur către balenieră. Vâslea pe îndelete 
însă îndată ce se află în dreptul vasului începu să strige la 
echipajul tăcut cu tonul şi aparenţa unui om teribil de grăbit. 

— Ei! Cei de pe goeletă! Ei! - strigă el. 

Un şir de feţe stingherite apărură deasupra balustradei. 
După puţin timp, un om cu un cap acoperit de păr lânos, spuse: 

— Sir! 

— Ofiţerul! ofiţerul 1 Cheamă-l pe el, steward! porunci 
Almayer cu nervozitate, apucând ca un nebun frânghia pe care 
i-o aruncase cineva. 

În mai puţin de un minut, ofiţerul îşi înălţă capul, întrebă, 
surprins: 

— Ce pot face pentru dumneata, domnule Almayer? _ 

— Am nevoie imediat de gig *, domnule Swan, imediat. Il 
cer în numele căpitanului Lingard. Trebuie să-l am. Chestiune de 
viaţă şi moarte! 

Ofiţerul era impresionat de starea agitată a lui Almayer. 

— ÎI vei avea, domnule... Manevrează gigul acolo! Şeful de 
echipaj să dea o mână de ajutor! Acum e prins de pupă, 
domnule Almayer, spuse uitându-se din nou în jos. Urcaţi-vă în 
el! Oamenii coboară odgonul. 

Între timp, Almayer se căţărase şi ajunsese pe băncile de 
la pupa; în barcă erau patru vâslaşi şi vâslele le erau trecute 
peste coama pupei. Ofiţerul continua să privească. Deodată i se 
adresă: 

— E o treabă primejdioasă. Doreşti vreun ajutor? Aş veni... 

— Da, da! strigă Almayer. Vino cu mine. Nu pierde o clipă. 
Du-te şi ia-ţi revolverul. Grăbeşte-te! Grăbeşte-te! 

Totuşi, în toată neliniştea lui febrilă de a se vedea plecat, 
se întinse pe spate, foarte liniştit şi fără grijă, până ce veni 
ofiţerul şi, trecând peste băncile vâslaşilor, se aşeză lângă el. 
Atunci păru că se deşteaptă şi strigă: 


— Dă-i drumul, dă drumul odgonului! 

— Dă drumul odgonului, odgonului! ţipă omul de la prora 
bărcii, scuturându-l. 

Oamenii de pe bord strigară şi ei unul la altul: „Dă-i 
drumul!” până se întâmpla ca, în cele din urmă, unul din ei să 
arunce odgonul; şi barca alunecă repede, îndepărtându-se de 
goeletă în timp ce toate vocile amuţiră. 

La cârmă se găsea Almayer. Ofiţerul şedea lângă el, 
împingând cartuşele în încărcătorul revolverului. Când arma fu 
încărcată, întrebă: 

— Ce se întâmpla? Urmăreşti pe cineva? 

— Da, răspunse Almayer scurt, cu ochii ţintă drept în faţă, 
pe râu. Trebuie să prindem un om primejdios! 

— Şi mie mi-ar plăcea puţină vânătoare, declară ofiţerul şi 
apoi, descurajat de expresia îngândurată şi severă a lui 
Almayer, nu mai spuse nimic. 

Trecu aproape o oră. Vâslaşii îşi întindeau mai întâi capul 
înainte şi apoi se lăsau pe spate cu feţele către cer, în 
alternanță, cu o mişcare ritmică, prin care imprimau bărcii o 
înaintare rapidă pe apă; şi cei doi ocupanţi, stând drept pe 
banca de la pupa, aveau şi ei o uşoară legănare ritmică la 
fiecare lovitură a vâslelor lungi care lucrau cu vigoare. 

Ofiţerul spuse: 

— Curentul e în direcţia noastră. 

— Curentul se îndreaptă întotdeauna în jos, pe râul 
acesta, observă Almayer. 

— Da, ştiu, replică celălalt - însă e mai repede în timpul 
refluxului. Uită-te la mal, să vezi cât de repede înaintăm. Aici 
este un curent de cinci noduri, aş spune. 

— Hm! mărâi Almayer. Apoi brusc: Există o trecere printre 
două insule, care o să ne scurteze drumul cu patru mile. Însă 
când scade apa, în anotimpul secetos, cele două insule sunt ca 
una singură, cu un şanţ de mâl între ele. Totuşi, merită să 
încercăm. 

— Delicată treabă în timpul refluxului când apa scade, 
spuse ofiţerul cu răceală. Dumneata ştii mai bine dacă avem 
timpul necesar să trecem. 

— O să încerc, răspunse Almayer, privind cu mare atenţie 
la țărm. 

— Acum luaţi seama! 


Trase cu putere de frânghia de la bordul din dreapta. 

— Trageţi vâslele înăuntru! strigă ofiţerul. 

Barca făcu un ocol prin deschizătura îngustă a unui braţ al 
râului care se lărgea, şi intră repede eontinuând să se legene. 

— Scoateţi vâslele! ... Este loc tocmai cât trebuie, 
murmură ofiţerul. 

Era un braţ întunecat al râului, cu apă închisă la culoare, 
pătată cu aur, cu aurul razelor de soare risipite, ce pătrundeau 
prin ramurile care se întâlneau deasupra capului într-un arc înalt 
şi fără odihnă, străbătut de şoapte delicate, fremătând, cu un 
tremur, pe sus printre frunzele groase. Lianele se căţărau pe 
trunchiurile copacilor îngrămădiţi care se aplecau, arătând 
nesiguri şi subminaţi de inundaţiile ce le roseseră pământul de 
sub rădăcini. Şi mirosul înţepător şi acru de frunze putrezite, de 
flori şi plante ce mor în această obscuritate otrăvitoare şi cruda 
în care tânjesc zadarnic după soare, mirosul acesta răspândit 
peste tot, părea că are greutate, că apasă apa stătătoare şi 
lucioasă în şerpuirile ei întortocheate printre umbrele veşnice şi 
de neînvins. 

Almayer părea neliniştit. Cârmea prost. De câteva ori, 
capetele vâslelor s-au încurcat în tufişurile de pe o parte sau 
alta, împiedicând mersul gigului. Într-o astfel de împrejurare, în 
timp ce căutau să se degajeze, unul dintre vâslaşi spuse ceva 
celorlalţi, şoptind repezit. Cu toţii se uitară în jos la apă. La fel 
făcu şi ofiţerul. 

— Hei! exclamă el. Domnule Almayer! Uită-te! Apa se 
scurge şi scade! Uită-te acolo! O să fim prinşi aici. 

— Înapoi! înapoi! Trebuie să ne înapoiem, strigă Almayer. 

— Poate e mai bine să mergem mai departe. 

— Nu, înapoi, înapoi! 

Trase de frânghia eârmei şi băgă botul gigului în mal. Din 
nou se pierdu timpul eu degajarea. 

— Daţi-i bătaie, băieţi! Daţi-i bătaie! stărui ofiţerul cu 
nelinişte. 

Oamenii trăgeau, cu buzele strânse şi nările dilatate, 
răsuflând din greu. 

— Prea târziu, spuse ofiţerul, dintr-o dată. Vâslele ating 
fundul. S-a isprăvit cu noi! 

Barca se împotmoli. Oamenii luară lopeţile înăuntru şi 
rămaseră, gâfâind, cu mâinile încrucişate. 


— Da, suntem prinşi, spuse Almayer, calm. Am avut 
ghinion! 

Apa scădea în jurul bărcii. Ofiţerul observă petice ele mâl 
ieşind la suprafaţă. Apoi, la un moment dat, îl pufni râsul şi, 
arătând cu degetul braţul râului spuse: 

— Uită-te! blestematul acesta de râu fuge de noi. lată 
ultimul strop de apă care se scurge din cotitura asta. 

Almayer îşi înălţă capul. Apa se retrăsese şi el privea 
acum doar la o dâră lată de mâl - de mâl moale şi negru, 
ascunzând sub suprafaţa lui netedă şi lucitoare, friguri, 
putreziciune şi râul. 

— Suntem blocaţi aici până deseară, spuse elcuo 
resemnare veselă. Am făcut tot ce se putea face. N-am putut 
evita ce s-a întâmplat. 

— Ar trebui să dormim toată ziua, replică ofiţerul. Navem 
nimic de mâncare, adăugă indispus. 

Almayer se întinse pe banca de la pupa. Malaiezii se 
încolăciră pe jos printre băncile lor. 

— Ei bine, să fiu al naibii! reluă ofiţerul, cu o tresărire, 
după o pauză lungă. M-am grăbit al dracului ca să ajung să 
petrec ziua împotmolit în mâl! lată o sărbătoare pentru noi! 
Bine! Bine! 

Dormeau sau şedeau nemişcaţi şi răbdători. Cu cât 
soarele ru-ea mai sus briza se domolea şi o linişte perfectă 
domnea peste braţul gol al râului. O mulţime de maimuțe cu nas 
lung îşi făcură apariţia şi, înghesuindu-se pe crengile ieşite în 
afară, se uitau lung la barcă şi la oamenii nemişcaţi din ea; se 
uitau cu o intensitate gravă şi tristă, tulburată când şi când de 
izbucniri fără sens, de gesturi nebuneşti. O pasăre mică, cu 
pieptul de safir legăna o ramură subţire de-a curmezişul unei 
raze piezişe de lumină, scânteind în ea ca o piatră prețioasă 
căzută din cer. Ochii ei fini şi rotunzi fixau fiinţele stranii şi 
liniştite din barcă. După un timp, scoase un ciripit subţire care 
sună necuviincios şi hazliu în tăcerea solemnă a naturii 
sălbatice; în marea tăcere străbătută de luptă şi de moarte. 

II. 

DUPĂ PLECAREA LUI LINGARD, singurătatea şi tăcerea se 
strânseră în jurul lui Willems; cruda singurătate a celui părăsit 
de oameni; tăcerea, plină de reproşuri, care împresoară un 
proscris respins de cei de-un neam cu ol; tăcerea neştirbită nici 


de cea mai uşoară şoaptă de speranţă; o imensă şi nepătrunsă 
tăcere care absoarbe fără ecou murmurul regretului şi strigătul 
revoltei. Pacea amară a locurilor defrişate, părăsite, îi pătrundea 
în inima în era nu mai puteau trăi decât amintirea şi ura pentru 
trecutul lui. Nu remuşearea. În sufletul unui om posedat de 
conştiinţa dominatoare a individualităţii lui. Cu dorinţele şi 
drepturile ei, posedat de convingerea neclintită a propriei lui 
importanţe, a unei importanţe atât de indiscutabile şi definitive 
încât îi îmbrăca toate dorinţele, străduinţele şi greşelile în 
demnitatea soaru-i inevitabile, într-un astfel de suflet nu s-ar 
putea găsi loc pentru un sentiment cum e remuşearea. 

Zilele treceau. Se scurgeau neobservate, nevăzute în 
repedea strălucire a răsăriturilor orbitoare de soare, în scurta 
seânteiere a apusurilor duioase, în apăsarea zdrobitoare a 
nămiezilor fără nor. Câte zile? Două-trei - sau mai multe? Nu 
ştia. Pentru el, de la plecarea lui Lingard, timpul părea că se 
desfăşoară într-o întunecime adâncă. Înăuntrul lui totul era 
noapte. Totul dispăruse din faţa ochilor lui. Rătăcea orbeşte prin 
curţile pustii, printre casele goale care, cocoţate pe stâlpii lor, se 
uitau în jos duşmănos la el, un străin alb, un om de pe alte 
meleaguri; păreau că privesc tăcute şi cu ostilitate, din noianul 
de amintiri ale vieţii indigene, care stăruia între pereţii porniţi 
spre ruină. Picioarele lui, în rătăcirea lor, călcau peste tăciunii 
înnegriţi ai focurilor stinse, ridicând un praf uşor şi închis la 
culoare, de cenuşă rece, care zbura în nori mişcători şi se aşeza 
pe partea adăpostită de vânt a ierbii proaspete, răsărită din 
pământul tare, printre copacii umbroşi. Continua să umble 
mereu; fără încetare, fără odihnă, în cercuri care se lărgeau, pe 
cărări în zig-zag cai-e nu duceau nicăieri; şi urmele lui, întipărite 
adânc în mâlul moale al malului, se umpleau încet, înapoia lui, 
de apa care se infiltra din râul în creştere; captau lumina şi 
străluceau într-un lanţ de sori mici, reflectaţi, de-a lungul 
întinderii de mâl negru, de mocirla întunecată şi tremurătoare în 
care el se lupta mai departe, fără ţel şi fără linişte; se lupta mai 
departe epuizat, cu o figură rece şi disperată, îndărătul căreia, 
în creierul lui obosit, fierbeau gândurile fără odihnă, întunecate, 
încurcate, înfrigurate, groaznice şi veninoase, ca un cuib de 
şerpi. 

De departe, ochii înceţoşaţi ai femeii bătrâne care îi 
servea şi privirea întunecată a Aissei, urmăreau silueta lui 


zdrenţuită, mişcându-se cu mers nesigur în rătăcirile ei 
neîncetate de-a lungul gardurilor, printre case şi prin abundența 
sălbatică a tufişurilor de la mal. Aceste trei fiinţe omeneşti, 
părăsite de toţi, erau ca nişte naufragiaţi, abandonaţi de refluxul 
unei mări agitate pe o margine de stâncă nesigură şi alunecoasă 
- ascultând mugetul ei îndepărtat, trăind chinuiţi între 
ameninţarea reîntoarcerii mării şi groaza fără de speranţă a 
singurătăţii lor - în mijlocul unei furtuni de patimă, de regret, de 
dezgust şi de disperare. Suflul furtunii aruncase acolo două 
dintre aceste fiinţe, deposedate de orice - chiar şi de 
resemnare. A treia, martora hodorogită a luptei şi chinului 
primelor două, acceptase propria ei idee tristă despre 
împrejurări: ideea tăriei şi tinereţii duse, a vârstei care o făcea 
nefolositoare; a ultimei ei sclavii; a situaţiei de a fi aruncată de 
stăpânul ei, de cel mai apropiat dintre oameni, ca să-şi 
sfârşească ultimele rămăşiţe lipsite de valoare ale vieţii ei, care 
abia mai pâlpâia, între aceşti doi proscrişi de neînțeles şi 
întunecaţi: o însoţitoare zbârcită, nemişcată şi pasivă a 
dezastrului lor. 

Privirea lui Willems se întorcea către râu asemenea unui 
prizonier care se tută fix la uşa celulei sale. Dacă mai exista 
vreo speranţă pe lumea asta, ea va veni de la râu şi cu ajutorul 
lui. Patru ore încheiate a stat în soare, în timp ce briza mării, 
trecând peste malul singuratic, îi flutura veşmintele zdrenţuite; 
briza pătrunzătoare şi sărată care îl făcea să se înfioare din când 
în când sub revărsarea unei călduri intense. Se uita la 
singurătatea cafenie şi scânteietoare a apei care curgea, a apei 
care curgea fără încetare şi liberă, Intr-o suită de olipoeeli 
blânde şi indiferente, chiar la picioarele lui; şi încerca să 
găsească o promisiune de eliberare în strălucirea vie a 
nenumăraţilor sori reflectaţi de valurile mici, în alergare, ale 
râului. Lumea părea să se sfârşească acolo. Pădurile de pe 
celălalt mal apăreau de neatins, enigmatice, pentru totdeauna 
inaccesibile, ca stelele cerului - şi tot atât de indiferente. In sus 
şi în jos, pădurile de pe malul de partea sa coborau până la apă 
cu mulţimi înghesuite de copaci înalţi şi imenşi, care îşi ridicau 
coroanele largi de crengi răsucite deasupra lăstărişului dens; 
copaci mari şi solizi, arătând întunecaţi, gravi şi de o nesimţire 
răuvoitoare, ca o mulţime gigantică de duşmani nemiloşi, 
îngrămădindu-se de jur împrejur în tăcere, ca să fie martori la 


agonia lui înceată. Era singur, mic, zdrobit. Se gândea la 
evadare - la ceva ce s-ari'i putut face. Ce? O plută! Se închipui 
lucrând la i a, febril, cu disperare, tăind copaci, legând 
trunchiurile la un ioc şi apoi alunecând în josul curentului, în jos 
către mare, prin strâmtori. Acolo se găseau corăbii - corăbii, 
ajutor, oameni. Oameni la fel cu el. Oameni buni care îl vor 
salva, îl vor lua departe, foarte departe în locurile unde se făcea 
negustorie, unde se aflau case şi alţi oameni care puteau să-l 
înţeleagă cum trebuie şi să preţuiască priceperea sa; unde se 
găsea o mâncare ca lumea şi bani; unde se găseau paturi, 
cuțite, furculiţe, trăsuri, fanfare, băuturi reci, biserici cu oameni 
bine îmbrăcaţi rugându-se în ele. Şi el o să se roage. Ţinuturi cu 
plăceri rafinate în care putea să stea pe un scaun, să mănânce 
prânzul pe o faţă de masă albă, să salute, înclinând capul, 
persoanele cunoscute - persoane de treabă: o să fie foarte 
popular, întotdeauna a fost - un ţinut în care să poată fi virtuos, 
corect, să facă afaceri, să ia un salariu, să fumeze ţigări de foi, 
să cumpere lucruri în magazine - să aibă ghete... să fie fericit, 
liber şi să devină bogat. O, Doamne! Ce trebuia pentru asta? Să 
taie câţiva copaci. Nu! Unul singur ajunge. Indigenii? obişnuiau 
să facă o canoe prin arderea unui trunchi de copac, după cum 
auzise. Da! Unul o să fie destul. Un Copac de tăiat... Se repezi 
înainte şi, dintr-o dată. Se opri ca şi cum ar fi fost prins cu 
rădăcini de pământ. Avea numai un briceag. 

Se aruncă jos la pământ pe malul râului. Era obosit, 
epuizat; ca şi cum pluta ar fi fost făcută, călătoria terminată şi 
norocul ajuns. O licărire se ivi în ochii lui ficşi; în ochii lui care 
priveau fără speranţă la râul umflat în care butuci mari şi copaci 
dezrădăcinaţi alunecau purtaţi de curentul lucitor de la mijloc; o 
procesiune lungă de pete închise şi zdrenţuite. Ar fi putut să 
înoate până acolo şi să se lase purtat de unul din copacii aceia. 
Orice numai să scape! Orice! Cu orice risc! Ar fi putut să se lege 
între crengile uscate ale trunchiului. Era sfâşiat de dorinţă, de 
frică; inima îi era frântă de şovăirea curajului său. Se suci, cu 
faţa în jos, cu capul pe braţe. Avu o viziune înspăimâiitătoare a 
unor orizonturi fără umbră în care, cerul albastru şi marea 
albastră, se întâlnesc; a unui spaţiu gol, circular şi strălucitor, în 
care un copac mort şi un om mort erau purtaţi împreună, fără 
sfârşit, în sus şi în jos, pe valurile strălucitoare ale strâmtorilor. 


Nu se găseaţi corăbii acolo. Numai râul şi moartea. Către ea 
duceau apele. 

Se ridică oftând din adânc. 

Da, moartea! Dar de ce trebuie să moară? Nu! Mai bună e 
singurătatea, mai bună e aşteptarea fără speranţă, singur. 
Singur. Nu! nu era singur, pentru că vedea moartea uitându-se 
la el din toate părţile; din tufişuri, din nori - a auzit-o vorbindu-i 
în murmurul râului, umplând spaţiul, atingându-i inima şi 
creierul cu mâna ei rece. Nu putea vedea şi nu se putea gândi la 
nimic altceva. O vedea 

— Vedea moartea sigură - în toate părţile. O vedea atât 
de aproape că era totdeauna pe punctul să întindă mâinile, 
pentru a o ţine la distanţă. Îi învenina tot ce privea, tot ce făcea; 
hrana mizerabilă pe care o mânca, apa tulbure pe care o bea; 
dădea o aură de spaimă răsăriturilor şi apusurilor de soare, 
strălucirii amiezii fierbinţi şi umbrelor răcoroase ale serilor. 
Vedea figura ei înfricoşătoare printre copacii mari, în plasele 
plantelor târâtoare, în profilurile fantastice ale frunzelor, ale 
frunzelor mari, crestate, care păreau să fie tot atâtea mâini cu 
palme uriaşe, cu degete ţepene, întinse ca să-l apuce; mâini 
mişcându-se delicat, ori mâini oprite într-o imobilitate 
amenințătoare, cu o linişte atentă, pândind momentul favorabil 
să-l înhaţe, să-l înlănţuie, să-l sugrume, să-l ţină strâns până 
când moare. Mâini care îl vor ţine şi mort, care nu-i vor da 
drumul, care vor rămâne agăţate de trupul lui până când acesta 
va pieri! - va dispărea în strânsoarea lor frenetică şi tenace. 

Şi totuşi lumea era plină de viaţă. Toate lucrurile, toţi 
oamenii pe care îi ştia existau, se mişcau, respirau; şi îi vedea 
într-o perspectivă lungă, foarte departe, micşoraţi, distincţi, 
doriţi, inaccesibili, preţioşi... pierduţi pentru totdeauna. 
împrejurul lui continua, fără un sunet, agitația nebună a vieţii 
tropicale. După ce el va fi murit, toate acestea vor rămâne! 
Dorea să siringă în mână, să îmbrăţişeze lucruri solide; avea o 
dorinţă nesăţioasă de senzaţii; de a atinge, de a apăsa, dea 
vedea, de a mânui, de a poseda toate lucrurile acestea. Toate 
acestea vor rămâne ani de zile, veacuri, veşnic. După ce va fi 
murit aici, în mod mizerabil, toate acestea vor rămâne, vor trăi, 
vor rezista, în lumina veselă a soarelui, vor respira în răcoarea, 
nopţilor senine. La ce bun, atunci? El o să fie mort. O să fie 
întins pe umezeala caldă a pămânlului, fără să simtă nimic, fără 


să vadă nimic, fără să ştie nimic; va zace ţeapăn, pasiv, 
putrezind cu încetineală; în timp ce peste el, sub el şi prin el - 
fără să întâmpine vreo împotrivire, ocupate şi grăbite - grămezi 
mici şi fără de sfârşit de insecte, monştri mici şi lucitori cu forme 
respingătoare, cu coarne, cu gheare, cu cleşti, vor mişuna, 
năvălind într-o luptă aprigă pentru trupul lui; vor mişuna fără 
număr, stăruitor, feroce şi lacom - până când nu va mai rămâne 
decât luciul oaselor nălbite în iarba înaltă; în iarba înaltă care îşi 
va înmuguri vârfurile pufoase printre coastele lui goale şi 
lustruite. Atât va mai rămâne din el; nimănui nu-i va lipsi; 
nimeni nu-şi va aminti de el. 

Prostii! Nu poate fi aşa. Există căi de scăpare din această 
situaţie. Cineva îşi va face apariţia. Vor veni nişte fiinţe 
omeneşti. Le va vorbi, le va implora - va uza chiar de forţă 
pentru a-i sili să-i dea ajutor. Se simţea puternic; era foarte 
puternic. Va... Descurajarea, convingerea zădărniciei 
speranţelor sale reveni cu o senzaţie ascuţită de durere în 
inimă. Incepu din nou rătăcirile lui lipsite de ţintă. Hoinări până 
când era gata să se prăbuşească, fără să fie în stare să-şi 
calmeze tulburarea din suflet prin oboseală trupească. Nu exista 
odihnă şi pace pe terenurile defrişate ale închisorii lui. Nu exista 
uşurare decât în eliberarea întunecată pe care i-o aducea 
somnul, somnul fără memorie şi fără vise; somnul care vine 
brutal şi greu, ca plumbul ce ucide. Să uite, într-un somn care 
anihilează totul; să se prăvălească orbeşte, ca ameţit, din 
lumina zilei în noaptea uitării, aceasta însemna pentru el răgazul 
rai' din existenţa lui pe care nu avea curajul s-o suporte - sau 
să-i pună capăt. 

Trăia şi se lupta cu delirul fără şir al gândurilor lui, sub 
ochii tăcutei Aissa. Ea îi împărtăşea chinul prin mirarea ei 
dureroasă, prin afecțiunea arzătoare ce i-o purta, prin neputinţa 
ei disperată de a înţelege cauza supărării lui şi a repulsiei pe 
care ea i-o inspira; prin ura privirilor lui; prin misterul tăcerii lui; 
prin ameninţarea din rarele lui cuvinte - a acelor cuvinte în 
limba oamenilor albi, care îi erau aruncate cil furie, cu dispreţ, 
cu dorinţa evidentă de a o răni - dea o răni pe ea, carei se 
dăduse, care dăruise viaţa ei - tot ce avea de dat - acestui om 
alb; de a o răni pe ea care a vrut să-i arate drumul către 
adevărata măreție, care a încercat să-l ajute, în visul ei femeiesc 
despre o afecţiune fără de sfârşit, trainică şi statornică. Din 


scurtul contact cu albii. În timpul prăbuşirii vechiului ei fel de 
viaţă, îi rămăsese în minte ideea impunătoare a puterii lor 
irezistibile şi a tăriei lor fără îndurare. Găsise un om din. Rasa lor 
- Şi cu toate calităţile lor. Toţi albii sunt la fel. Insă inima acestui 
om era plină de mânie împotriva oamenilor din neamul său, 
plină de mânie faţă de ea, mânia clocotind alături de dorinţa 
pentru trupul ei. Şi de partea ei a existat o îmbătare cu 
speranţele unor lucruri mari, născute în mândra şi duioasa 
conştiinţă a înrâuririi pe care o avusese asupra lui. Auzise 
şoaptele lui de uimire şi de teamă, odată cu şovăirea lui, cu 
rezistenţa lui şi cu cedările lui parţiale şi totuşi, mânată de 
credinţa ei de femeie în fermitatea durabilă a inimii, în farmecul 
irezistibil al personalităţii ei, l-a împins înainte, încrezându-se în 
viitor, orbeşte, plină de speranţă; sigură că va realiza, alături de 
el, dorinţa arzătoare a vieţii ei, numai dacă ar fi putut să-l 
împingă destul de departe şi dincolo de putinţa de a da înapoi. 
Ea nu cunoştea şi nu putea să conceapă nimic din idealurile lui, 
atât de exaltate. Ea gândea că bărbatul este un războinic şi un 
şef, gata de luptă, de violenţă şi trădare faţă de neamul lui - de 
dragul ei. Ce putea fi mai natural? Nu era el un om de seamă şi 
puternic? Aceste două fiinţe, înconjurate fiecare în parte de vălul 
de nepătruns ai aspirațiilor lor, erau fără speranţă, singure, 
dincolo de. Văzul. Şi de auzul fiecăruia din ei faţă de celălalt; 
fiecare, în centrul unor orizonturi neasemănătoare şi depărtate; 
stând fiecare pe un pământ diferit şi sub un cer diferit. Ea îşi 
amintea de cuvintele lui, de ochii lui, de buzele lui tremurătoare, 
de mâinile lui întinse; îşi amintea de adâncă, de nemăsurata 
plăcere a dăruirii ei, acest început al putorii ei asupra lui, putere 
care ar fi trebuit să dureze până la moarte. El îşi amintea de 
cheiurile şi de magaziile de mărfuri; de frenezia vieţii într-un 
vârtej de monede de argint; de splendida siguranţă a unei 
vânători de bani; de numeroasele lui succese, posibilităţile 
pierdute de a face avere şi, ca urmare, de a avea un renume. 
Ea, o femeie, fusese victima propriei ei inimi, a credinţei ei de 
femeie că nu există nimic altceva în lume decât dragostea - 
sentiment etern. El fusese victima principiilor lui stranii, a 
infatuării lui, a încrederii oarbe în el însuşi, a respectului său 
grav pentru glasul ignoranței sale fără margini. 

Într-un moment de inerție, de nehotărâre şi de 
descurajare, a venit ea - această creatură - şi cu o atingere a 


mâinii i-a distrus viitorul şi demnitatea de om inteligent şi 
civilizat; a trezit în pieptul lui simţirile infame care l-au împins să 
facă ceea ce a făcut, să sfârşească mizerabil în sălbăticie şi să 
fie uitat sau, dacă nu, pomenit cu ură şi dispreţ. Nu îndrăznea să 
se uite la ea, pentru că acum, ori de câte ori o privea, gândul 
său părea să se apropie de crimă, ca o mână întinsă. Numai ea 
se putea uita la el - şi la nimic altceva. Ce altceva se mai găsea 
acolo? îl urmărea cu o privire temătoare, cu o privire, în 
aşteptare, răbdătoare şi rugătoare. Ochii ei exprimau mirarea şi 
mâhnirea unui animal care cunoaşte numai suferinţa, a unui 
suflet care cunoaşte chinul, dar nu şi speranţa; care nu este 
întreg, a unui suflet care nu poate găsi refugiu în împrejurările 
vieţii, în convingerea amăgitoare a demnităţii acesteia şi a unui 
destin înalt; în consolarea cerească a unei credinţe în marele 
izvor al urii ei. 

În primele trei zile după plecarea lui Lingard, Willems nici 
măcar nu-i vorbise. Aissa prefera ca el să tacă decât să audă 
cuvintele de neînțeles, rostite cu ură şi violenţă sălbatică, pe 
care i le adresa în ultimul timp, trecând apoi, deodată, la o 
completă apatie. Şi în timpul acelor trei zile, el nu a părăsit 
deloc râul, ca şi cum pe malul acesta mlăştinos s-ar fi simţit mai 
aproape de libertate. Stătea târziu; zăbovea până la apusul 
soarelui; privea la jeraticul de aur îndepărtându-se printre nori 
întunecaţi, lăsând în urmă un şuvoi de roşu strălucitor, ca o 
împroşcare de sânge cald. Această privelişte îi apărea sinistră, 
ca un semn şi o prevestire a unei morţi violente care îl chema 
de pretutindeni chiar şi din cer. 

Intr-o seară, rămase pe malul râului mult după apusul 
soarelui, neţinând seama de ceața de noapte care se strânsese 
în jurul lui, îl învăluise şi se lipise de el ca un giulgiu ud. O 
înfiorare uşoară îl făcu să-şi revină în fire şi se îndreptă, 
străbătând curtea, către casă. Aissa se ridică din faţa focului 
care lucea roşu prin fumul ce plutea, îngroşându-se, pe sub 
crengile copacului mare. Se apropie de el dintr-o parte, pe ‘Când 
Willems venea spre podeţul casei. O văzu că se opreşte ea să-l 
lase pe el să urce. In întuneric, silueta ei era ca aceea a unei 
umbre de femeie, cu mâinile împreunate şi întinse în faţă într-un 
gest de rugă. Se opri - nu se putu abţine să nu se uite la ea. 
Graţia sumbră a siluetei ei drepte, membrele, trăsăturile - totul 
apărea imprecis şi vag, în afară de lucirea ochilor în lumina 


slabă a stelelor. El îşi întoarse capul şi păşi mai departe. Putea 
să-i simtă paşii, în spatele său, pe scândurile îndoite, dai' îşi 
continuă mersul, fără să-şi întoarcă privirea. Ştia ce voia ea. 
Voia să intre. Se cutremură la gândul a ceea ce putea să se 
întâmple în întunericul de nepătruns al acestei case, dacă ar fi 
să se găsească singuri - chiar, pentru o clipă. Se opri în uşă şi o 
auzi spunând: 

— Lasă-mă să intru. De ce supărarea asta? De ce tăcerea 
asta? Lasă-mă să veghez... alături de tine... Nu te-am vegheat 
cu credinţă? Ţi s-a întâmplat vreodată ceva rău pe când 
închideai ochii, iar eu vegheam alături? ... Am aşteptat... Am 
aşteptat să-mi surâzi şi să-mi vorbeşti... Nu mai pot să aştept... 
Uită-te la mine... vorbeşte-mi! A intrat un duh rău în tine? Un 
duh rău care ţi-a înghiţit tot curajul şi toată iubirea? Lasă-mă să 
pun mâna pe tine. Uită tot... Tot! Uită inimile rele şi feţele 
supărate... şi adu-ţi aminte numai de ziua în care am venit la 
tine... la tine! O! inima mea! O! viaţa mea! 

Tristeţea rugătoare a chemării ei umplu spaţiul cu 
tramurul vocii joase, care părea să răspândească duioşie şi 
lacrimi în pacea adâncă a lumii adormite. Totul în jurul lor, 
pădurile, locurile defrişate, râul, acoperite de tăcutul văl al 
nopţii, păreau să se deştepte şi să asculte la vorbele ei, cu o 
linişte atenlă. Păreau să asculte încă, după ce sunetul vocii ei se 
stinse într-un suspin înăbuşit; şi nimic nu se mişca, printre 
umbrele fără formă, în afară de nenumăraţii licurici care licăreau 
în roiuri schimbătoare, în perechi care alunecau, în puncte 
rătăcitoare şi singuratice - ca plutirea luminoasă a unei pulberi 
de stele. 

Willems se întoarse încet, în silă, ca şi cum ar fi fost 
constrâns cu toată puterea. Ea îşi ascunsese faţa în mâini, iar el 
privea, pe deasupra capului ei aplecat, în întunecata strălucire a 
nopţii. Era una din acele nopţi care dau impresia unei 
nemărginite vastităţi, când cerul pare mai înalt, când adierile 
trecătoare ale brizei călduţe par să aducă cu ele şoapte uşoare 
de dincolo de stele. Aerul era îmbibat de o mireasmă plăcută, un 
miros fermecător, pătrunzător şi violent ca pornirile dragostei. 
Se uita la spaţiul acesta mare, întunecat, în care pluteau arome, 
în care se simţea răsuflarea vieţii şi misterul existenţei, reînnoit, 
fecund, şi indestructibil; şi se simţi înspăimântat de singurătatea 
lui, de singurătatea trupului său, de singurătatea sufletului său 


faţă-n faţă cu această luptă inconştientă şi aprigă; cu această 
mândră indiferenţă; cu ţinta aceasta urmărită fără milă, 
misterios, de a perpetua lupta şi moartea în cursul secolelor fără 
număr. Pentru a doua oară în viaţa lui simţi, odată cu 
înţelegerea bruscă a lipsei sale de însemnătate, nevoia de a 
striga după ajutor în această sălbăticie şi, pentru a doua oară, îşi 
dădu seama de deznădejduita indiferenţă a tot ce-l înconjura. 
Putea să strige după ajutor în orice parte - şi nimeni nu-i va 
răspunde. Putea să-şi întindă mâinile, după sprijin, după 
simpatie, după o alinare - şi nimeni nu va veni. Nimeni. Aici nu 
se găsea nimeni - în afară de această femeie. 

Inima îi era mişcată, înduioşată de milă pentru starea de 
părăsire în care se găsea. Supărarea lui faţă de ea, faţă de 
femeia aceasta care fusese cauza tuturor necazurilor lui, se 
risipi datorită nevoii, ajunsă la culme, de consolare, de orice 
natură ar fi fost ea. Poate - dacă trebuia să se resemneze cu 
soarta lui - ea ar putea să-l ajute să uite. Să ui le. Pentru un 
mgment, într-un acces de disperare atât de adâncă încât părea 
începutul împăcării, i. Şi puse în minte să coboare cu bună 
ştiinţă de pe piedestal, să se lepede de superioritate, de toate 
speranţele lui, de vechile ambiţii, de civilizaţia ingrată. Pentru 
un moment, uitarea în braţele ei păru cu putinţă; şi, sedus de 
această posibilitate, apariţia unei dorinţe reînnoite puse 
stăpânire pe sufletul său, într-o izbucnire de nesocotit dispreţ 
pentru orice în afară de el însuşi - de dispreţ sălbatic pentru 
pământ şi cer. Işi spuse în sinea lui că nu se va căi. Pedeapsa 
pentru singura lui greşeală era prea grea. Nu exista milă sub 
cer. Nici nu mai vroia vreo milă. Se gândea, cu disperare, că 
dacă ar fi putut să găsească din nou în ea nebunia trecutului, 
delirul straniu care îl transformase, care îi adusese ruina, ar fi 
fost gata să plătească, pentru aceasta, cu blestemul veşnic care 
ar cădea asupra sa. Era îmbătat de parfumul subtil al nopţii; era 
purtat departe de amintirea brizei calde; era stăpânit de 
exaltarea singurătăţii lui, a tăcerii, a amintirilor, în prezenţa 
acestei femei care i se dăruise eu o credinţă supusă şi 
răbdătoare; venind la el, în numele trecutului, în numele zilelor 
acelora când el nu putuse să vadă nimic, să se gândească la 
nimic, să dorească nimic - în afară de îmbrăţişările ei. 

O luă dintr-o dată în braţe şi ea îşi împreună mâinile în 
jurul gâtului lui, cu un strigăt uşor de bucurie şi de surpriză. O 


luă în braţe şi aşteptă exaltarea, nebunia, senzațiile de care îşi 
amintea şi pe care le pierduse; şi în timp ce ea suspina blând la 
pieptul lui, el o strângea şi se simţea rece, bolnav, obosit, 
exasperat de nereuşită 

— Şi sfârşi blestemându-se pe el însuşi. Aissa se agăţă de 
el tremurând în intensitatea fericirii şi dragostei ei. O auzi. 
Şoptind - cu faţa ascunsă în umărul lui - despre tristeţea care a 
trecut şi despre bucuria care va veni şi va ţine veşnic; despre 
încrederea ei nezdruncinată în dragostea lui. Intotdeauna a avut 
încredere. Intotdeauna! Chiar şi atunci când faţa lui era întoarsă 
de la ea, în zilele întunecate când mintea îi rătăcea prin ţara lui, 
printre oamenii din neamul său. Dar nu va mai rătăci niciodată 
departe de ea, acum că a venit înapoi. O să uite feţele reci şi 
inimile dure ale neamului său crud. Ce trebuia să-şi amintească? 
Nimic! Nu-i aşa? 

Asculta, fără speranţă, murmurul ei slab. Stătea liniştit şi 
ţeapăn, strângând-o mecanic la piept, în, timp ce se gândea că 
nu i-a mai rămas nimic pe lume. Era deposedat de toate; 
deposedat de patima lui, de libertatea lui, de uitare, de 
consolare. Ea, înnebunită de plăcere, continua să şoptească 
repede despre dragoste, lumină, pace, despre ani îndelungaţi... 
Privea posomorit deasupra capului ei, în întunecimea mai 
adâncă a curţii şi, dintr-o dată, îi păru că se uită într-un abis 
obscur, într-o groapă adâncă şi neagră, plină cu rămăşiţe în 
descompunere şi oase înălbite; într-un mare şi inevitabil 
mormânt plin de putreziciune în care, mai curând sau mai 
târziu, inevitabil, trebuia să cadă. 

Dimineaţa ieşi devreme şi rămase un timp în pragul uşii, 
aecultând respiraţia uşoară din spatele său - din casă. Aissa 
dormea. El nu închisese ochii toată noaptea. Se clătină - apoi se 
rezemă de tocul uşii. Era epuizat, sfârşit. Avea impresia că abia 
de mai trăieşte. Pusese stăpânire pe el o senzaţie de oroare şi 
dezgust de sine însuşi, care, atunci când ochii i se îndreptară 
spre marea netedă de ceaţă de la picioarele lui, dispăru repede, 
prefăcându-se într-o tristă indiferenţă. Era ca o bruscă şi finală 
destrămare a simţurilor, a corpului şi a gândurilor lui. Stând pe 
cerdacul înalt, privea întinderea ceţii de noapte suspendată la 
mică înălţime, deasupra căreia pătrundeau, ici şi colo, vârfurile 
cu penaj ale boschetelor de bambugşi înalţi şi cele rotunde ale 
copacilor singuratici, aidoma unor insule mici, ieşind, întunecate 


şi masive, dintr-o mare fantomatică şi vaporoasă. Mai departe, 
pe fundalul uşor luminat al cerului de la răsărit, linia întunecată 
a marilor păduri mărginea această mare lină de ceaţă albă, 
dând impresia unui țărm fantastic şi de neatins. Privea fără să 
vadă nimic, gândindu-se la el. Înaintea ochilor lui, lumina 
soarelui care păsărea izbucni brusc, deasupra pădurii, ca o 
explozie. El nu vedea nimic. Apoi, după un timp, murmură cu 
convingere - spunându-şi aproape cu glas tare sub şocul 
glodului care îl pătrunse: 

— Sunt un om pierdut! 

Îşi flutură mâna deasupra capului, într-un gest nepăsător 
şi tragic, apoi cobori în ceața care se strânsese deasupra lui în 
unduiri luminoase, sub prima suflare a brizei de dimineaţă. 

IV. 

WILLEMS SE DEPLASĂ molatic spre râu, apoi reveni pe 
propriile-i urme la copac şi se lăsă să cadă pe banca aşezată în 
umbra acestuia. De cealaltă parte a trunchiului imens, putea s-o 
audă pe bătrână mişcându-se, suspinând tare, mormăind de una 
singură, rupând crengi uscate, suflând în foc. După puţin, o pală 
de fum ajunse până la locul în care şedea. Îl făcu să simtă că îi e 
foame şi senzaţia aceasta a fost ea o nouă jignire care se 
adăuga la intolerabila povară de umilinţe. Era gata să plângă. Se 
simţea foarte slab. Îşi ţinu braţul înaintea ochilor şi se uită câtvu 
timp cu atenţie la el: era slab şi tremura. Piele şi os. Pe cuvânt! 
Ce slab era! ... Suferise de friguri un timp îndelungat şi acum se 
gândea, trist şi dezamăgit, că Lingard, deşi îi trimisese hrană - 
şi ce hrană, Doamne Dumnezeule: puţin orez şi peşte uscat; cu 
totul nepotrivită pentru un om alb - nu-i trimisese nici o 
doctorie. Crede nemilosul bătrân că el ar putea trăi ca fiarele 
sălbatice, care nu sunt niciodată bolnave? Avea nevoie de 
chinină. 

Îşi lăsă capul pe spate, se rezemă de copac şi închise 
ochii. Gândi vag că, dacă ar fi putut pune. Mâna pe Lingard, i-ar 
fi plăcut să-l jupoaie de viu. Insă acesta era numai un gând 
nebulos, scurt şi trecător. Închipuirea lui, epuizată de repetata 
conturare a propriei soarte, nu mai avea destulă putere să 
perceapă ideea de răzbunare. Nu era indignat şi revoltat. Era 
abătut. Era abătut de imensul cataclism al nenorocirii lui. Ca 
mulţi alţi oameni, gândise în mintea lui, cu profunzime, la 
întregul univers şi la apropiatul sfârşit al tuturor lucrurilor. Odată 


cu distrugerea propriei sale personalităţi, îl cuprindea o spaimă 
paralizantă. Totul se răsturna. Ciipi repede din ochi. | se păru că 
însăşi lumina soarelui dezvăluia, în strălucirea ei, existenţa 
vreunui sens ascuns şi sinistru. În frica sa lipsită de rațiune, 
încercă să se ascundă în el însuşi. Îşi trase picioarele în sus, 
capul i se cufundă între umeri, braţele i se strânseră în jurul lui. 
Sub copacul înalt şi imens, înălțându-se superb din ceaţă într-o 
desfăşurare a crengilor trufaşe, cu freamătul neobosit şi vioi al 
frunzelor fără număr în strălucirea limpede a soarelui, sub 
copacul acesta, rămase nemişcat, ghemuit pe bancă. Infricoşat 
şi tăcut. Arăta ea o grămadă de zdrenţe murdare aruncată peste 
e altă grămadă de oase, în vârf cu un cap trist şi uscat, cuo 
pereche de ochi mari, lucitori, care, rătăciţi şi stupizi, se mişcau 
cu încetineală în orbitele lor. 

Privirea lui Willems hoinări pe pământ şi apoi urmări, cu o 
pironire prostească, o jumătate de duzină de furnici negre, 
intrând cu curaj într-un tufiş de iarbă înaltă care trebuie să li se 
fi părut o junglă întunecoasă şi primejdioasă. Dintr-o dată, se 
gândi că acolo trebuie să fie o mortăciune. Vreo insectă moartă. 
Moarte pretutindeni, îşi închise din nou ochii, sub stăpânirea 
unei panici care-l făcea să tremure. Moartea era peste tot, 
oriunde ai privi. Nu voia să vadă furnicile. Nu voia să vadă pe 
nimeni şi nimic. Stătea în întunericul pe care şi-l făcuse singur, 
gândindu-se cu amărăciune că, pentru el, nu exista pace... 
Dintr-o dată, auzi voci... Iluzie! Nenorocire! Chin! Cine să vină? 
Cine să vină? Cine are de vorbit cu el? Ce treabă avea el cu 
aceste voci? Şi totuşi le auzea slab, venind dinspre râu. Slab ea 
şi cum ar fi venit de foarte departe. Ajunseră până la el 
cuvintele: „Ne întoarcem imediat”... Delir şi batjocură! Cine să 
se întoarcă? Nimeni nu se întoarce. Doar frigurile se întorc. În 
dimineaţa asta le avea în el. Asta era... auzi pe neaşteptate pe 
bătrână mormăind ceva alături de el. Ocolise copacul, venind 
spre partea unde era el. Deschise ochii şi o văzu înclinată pe 
spate în faţa lui. Îşi dusese mâna la ochi, ca pentru a se apăra 
de lumină, uitându-se către locul de acostare. Apoi se retrase 
fără zgomot. O văzu întorcându-se la gătitul ei, o femeie 
discretă, care nu aşteaptă nimic, fără teamă şi fără speranţă. 

Bătrână se retrăsese în spatele copacului şi acum Willems 
putea să vadă o fiinţă omenească pe cărarea dinspre locul de 
acostare. Îi părea că e o femeie, într-un halat roşu, ţinând ceva 


ea o legătură grea în braţe. Era o apariţie neaşteptată, intimă şi 
ciudată. Blestemă printre dinţi... Asta-i mai lipsea! Să i se 
nălucească asemenea lucruri în plină lumină a zilei! îi era foarte 
rău - foarte rău... Era adânc speriat de acest groaznic simptom 
al stării disperate a sănătăţii lui. 

Dar spaima ţinu doar cât ţine o scăpărare de fulger şi, în 
momentul următor, i se dezvălui că femeia era reală; că venea 
către el; că era soţia lui! îşi lăsă picioarele repede pe pământ, 
însă nu făcu nici o altă mişcare. Ochii se deschiseră larg. Era 
atât de uimit că, pentru un timp. Işi uită de propria lui existenţă. 
Singurul gând din capul lui era: de ce naiba venise ea aici? 

Joanna urca spre curte, cu paşi grăbiţi. Purta în braţe 
copilul învelit într-unul din cearşafurile albe ale lui Almayer, pe 
care, înainte de a pleca din casă, îl trăsese în ultimul moment de 
pe pat. Părea să fie orbită de soarele care-i bătea în ochi. 
Dezorientată de aspectul straniu al locurilor în care se găsea, 
înainta uitându-se repede în dreapta şi în stânga, în aşteptarea 
ei încordată de a-şi vedea în orice moment soţul. Apoi, 
apropiindu-se de copac, zări deodată un fel de cadavru uscat şi 
galben, şezând foarte ţeapăn pe o bancă la umbră şi uitându-se 
la ea cu nişte ochi mari care erau vii. Acesta era soţul ei. 

Se opri încremenită. Se uitară fix unul la altul într-o 
adâncă tăcere, cu ochi uluiţi, cu ochi înnebuniţi de amintirea 
întâmplărilor îndepărtate, care păreau să se fi pierdut în 
trecerea timpului. Privirile lor se încrucişară, trecură de la unul 
la altul şi păreau să zboare pe distanţe fantastice, să vină drept 
din zona incredibilului. 

Uitându-se mereu la el, Joanna veni mai aproape şi aşeză 
cearşaful cu. Copilul pe bancă. Micul Louis, după ce uriaşe cea 
mai mare parte din noapte de frică în întunecimea râului, acum 
dormea adânc şi nu se deşteptă. Ochii lui Willems o urmăreau 
pe Joanna şi capul i se întorcea încet după ea. Acceptă această 
prezenţă aici cu o recunoaştere resemnată a unei fantastice 
improbabilităţi. În definitiv orice se poate întâmpla. De ce 
venise? Ea era o parte din întregul plan al nenorocirii lui. 
Aproape că se aştepta să se repeadă la el, să-l tragă de păr şi 
să-i zgârie faţa. De ce nu? Orice se poate întâmpla! Având o 
senzaţie exagerată a marii lui slăbiciuni trupeşti, se temea ca nu 
cumva să se repeadă la el. In orice caz, desigur că o să ţipe la 


el. O ştia demult. Putea să zgârie. Credea că scăpase de ea 
pentru totdeauna, Probabil că a venit acum să-i vadă sfârşitul... 

Deodată ea se întoarse şi, îmbrăţişându-l, alunecă uşor la 
pământ. Asta îl făcu să tresară. Cu fruntea pe genunchii lui, 
Joanna plângea în hohote. Se uită în jos, deprimat, în creştetul 
capului ei. Ce-avea de gând? El nu avea puterea să se mişte - să 
plece. O auzi şoptind ceva şi se aplecă să asculte. Prinse 
cuvintele: „laftă-mă!” 

Pentru asta a venit! Tot drumul acesta. Femeile sunt 
curioase. Să o ierte! Nu el! ... Brusc, un alt gând îi străbătu 
creierul. „Cum a venit? într-o barcă. Barcă! Barcă!” Strigă 
„Barcă!” şi sări în sus, răsturnând-o pe Joanna. Şi înainte ca ea 
să fi avut timpul să se ridice, se năpusti asupra ei şi o trase în 
sus, de umeri. De îndată ce se văzu în picioare ea îl apucă 
strâns de după gât acoperindu-i faţa, ochii, gura, nasul., cu 
sărutări disperate. Willems îşi feri capul, îndepărtându-i mâinile, 
încercând s-o ţină mai departe, să-i vorbească, s-o întrebe... A 
venit cu o barcă, barcă, barcă? ... Se luptară şi se învârtiră unul 
în jurul celuilalt, păşind într-un semicerc. În timp ce îi desfăcea 
mâinile, izbucni: 

— Termină! Ascultă... 

Această întâlnire între doi soţi, care ar fi trebuit să fie 
însufleţită de o sinceră bucurie, semăna mai curând cu o luptă. 
Louis Willems dormea liniştit, sub cearşaful lui. 

În cele din urmă, Willems reuşi să se elibereze şi s-o ţină 
la distanţă, apăâându-i braţele în jos. Se uită la ea. 

Avea pe jumătate impresia că visează. Buzele ei 
tremurau, ochii îi rătăceau nesiguri, întorcându-se mereu către 
faţa lui. O văzu aceeaşi, ca întotdeauna când era cu el. Arăta 
alarmată, tremurătoare, gata să plângă. Nu îi inspira încredere. 
Strigă: 

— Cum ai venit? 

Îi răspunse în cuvinte repezite, ultând'u-se cu intensitate 
la el: 

— Într-o canoe mare cu trei oameni. Ştiu totul. Lingard 
este plecat. Am venit să te salvez. Ştiu... Almayer mi-a spus. 

— Canoe! ... Almayer... Minciuni! Ţi-a spus ţie - ţie! bâlbâi 
Willems confuz. De ce ţie? Ce ţi-a spus? 


Îi lipseau cuvintele. Se uita la soţia lui, gândind cu teamă 
că ea - femeie credulă - a fost folosită drept instrument în vreun 
plan de trădare... în vreun complot pentru uciderea lui. 

Ea începu să plângă: 

— Nu te uita aşa la mine, Peter. Ce-am făcut? Am venit să 
te rog - să te rog - să-ţi cerşesc iertarea. Să te salvez... 
Lingard... primejdie! 

Willems tremura de nerăbdare, de speranţă, de frică. Ea 
se uită la el şi, plângând în hohote, izbucni din nou îndurerată: 

— Oh! Peter! Ce se întâmplă cu tine? Eşti bolnav? ... Oh! 
Arăţi aşa de bolnav... 

O zgâlţâi cu violenţă făcând-o să tacă, intimidată şi 
mirată. 

— Cum îndrăzneşti! Sunt sănătos - perfect sănătos... 
Unde-i barca aceea? Vrei să-mi spui, în sfârşit, unde este barca 
aceea? Barca, spun... Tu! ... 

— Mă doare, se văită ea. 

Îi dădu drumul şi ea, stăpânindu-şi groaza, rămase 
tremurând şi uitându-se la el cu o neobişnuită stăruinţă. Apoi 
făcu o mişcare înainte, însă el indică un deget şi ea se înfrână cu 
un oftat adine. Willems se linişti dintr-o dată şi o supraveghe cu 
o privire mustrătoare şi cu aceeaşi expresie ca atunci când, în 
zilele de demult, obişnuia să-i gă:; iscă greşeli în cheltuielile 
gospodăriei. Joanna găsea un fel de plăcere amestecată cu 
teamă 111 această bruscă reîntoarcere în trecut, la vechea ei 
supunere. 

Willems stătea acum liniştit în aparenţă şi-i a? culta 
povestirea fără şir. Cuvintele ei păreau să se precipite în jurul lui 
ca zgomotul înnebunitor al unei grindini asurzitoare. Prindea 
înţelesul numai ici şi colo şi, de îndată, se pierdea într-o teribilă 
sforţare de a alcătui o înşiruire logică a evenimentelor. Exista o 
barcă. O barcă! O barcă încăpătoare care putea să-l ducă La 
mare, dacă era nevoie. Până aici lucrul era limpede. Ea a adus 
barca. De ce a minţit-o Almayer? Era un plan ca să-l 
ademenească în vreo cursă? Orice mai bine decât această 
singurătate fără speranţă. Ea avea bani. Oamenii erau gata să 
meargă oriunde... Aşa spunea Joanna. 

O întrerupse: 

— Unde sunt oamenii acum? 


— Se întorc imediat, răspunse ea în lacrimi. Imediat! 
Spuneau că sunt nişte stâlpi de legat bărcile prin apropiere. Vin 
imediat. 

Din nou vorbea şi plângea în acelaşi timp. Voia să fie 
iertată. lertată? Pentru ce? Ah! Scena din Macassar. Ca şi când 
el ar mai avea timp să se gândească la asta. Ce-i păsa lui de ce 
făcuse ea cu luni în urmă? Părea că se zbate în mrejele unor 
visuri complicate în care totul era imposibil şi totuşi posibil, în 
care trecutul lua aspectul viitorului şi prezentul îl apăsa greu pe 
inimă şi părea că îl ia de gât întocmai ca mâna unui duşman. Şi 
în timp ce ea se milogea, îl implora, îi săruta mâinile, plângea pe 
umărul lui, îl conjura în numele lui Dumnezeu s-o ierte, să uite, 
să spună cuvântul după care tânjea, să se uite la copilul lui, să 
creadă în durerea şi în devotamentul ei - ochii lui, în nemişcarea 
fascinată a pupilelor lucitoare, priveau departe, departe, dincolo 
de ea, dincolo de râu, dincolo de ţinutul acesta, prin zile, 
săptămâni şi luni; priveau la libertate, la viitor, la triumful lui... 
la marea posibilitate a unei uimitoare răzbunări. 

Simţi o bruscă dorinţă să joace, să strige. Şi strigă: 

— După toate astea, o să ne întâlnim din nou, căpitane 
Lingard! 

— Oh, nu! Nu! ţipă ea, împreunându-şi mâinile. 

O privi surprins. Uitase că ea se afla acolo, până când, 
izbucnirea acestui țipăt din tonul monoton al rugăminţilor îl 
readuse din gloriosul tumult al visurilor, în curtea pustie. Era 
foarte ciudat s-o vadă aici - în apropierea lui. Simţi aproape 
afecţiune pentru ea. În definitiv, venise tocmai la timp. Apoi 
gândi: „Cealaltă! Trebuie să plec fără vreo scenă. Cine ştie, 
poate să fie periculoasă...” Şi dintr-o dată simţi că o urăşte pe 
Aissa cu o ură imensă, care părea că îl sufocă. Îi spuse soţiei lui: 

— Aşteaptă un moment. 

Ea, ascultătoare, păru să-şi înghită nişte cuvinte care 
voiau să izbucnească. El murmură: 

— Rămâi aici! 

Apoi dispăru, ocolind copacul. Apa din oala de tuci de pe 
foc fierbea cu furie, trimițând nori de aburi albi, care se 
amestecau cu coloana subţire şi neagră de fum. Bătrână îi apăru 
prin acestea ca într-o ceaţă, ghemuită pe călcâie, nepăsătoare 
şi cu înfăţişare de vrăjitoare. 

Willems se apropie şi o întrebă: 


— Unde-i ea? 

Femeia nici nu-. Şi înălţă capul însă răspunse îndată 
bucuroasă, ca şi cum aşteptase întrebarea de mult timp. 

— Când dumneata erai adormit sub copac, înainte de a 
veni canoea străină, a ieşit din casă. Am văzut-o uitându-se la 
dumneata şi trecând mai departe cu o mare strălucire în ochi. O 
mare strălucire! S-a dus către locul în care stăpânul nostru 
Lakamba avea pornii care dau fructe. Pe când erau mulţi oameni 
aici. Mulţi, mulţi. Bărbaţi cu arme la şold. Mulţi... bărbaţi. Şi 
vorbe... şi cântece... 

Continuă tot aşa, delirând cu blândeţe de una singură, 
mult timp după ce Willems plecase de lângă ea. 

Willems se întoarse la soţia lui. Ajunse lângă ea şi găsi că 
nu avea nimic de spus. Acum toate simţurile lui erau 
concentrate asupra dorinţei de a o evita pe Aissa. Ea putea să 
stea toată ziua în păduricea aceea. De ce plecaseră ticăloşii de 
barcagii? Simţea o repulsie fizică la gândul de a mai da ochi cu 
ea. Şi undeva, în adâneul inimii, exista o teamă de Aissa. De ce? 
Ce putea să-i facă? Acum, nimic pe lume nu mai putea să-l 
oprească. Se simţea tare, nepăsător, fără milă şi superior faţă 
de oricine. Dorea să păstreze faţă de soţia sa mândra puritate a 
reputației lui. Gândea: „Ea nu ştie. Almayer şi-a ţinut gura cu 
privire la Aissa. Însă, dacă descoperă, sunt pierdut. Dacă nu ar fi 
fost la mijloc băiatul, aş fi... scăpat de amândouă”... Ideea îi 
străbătu mintea. Nu era el omul... Căsătorit... jurământ solemn. 
Nu... legătură sfântă... Uitându-se la soţia lui, simţi pentru prima 
oară în viaţă ceva asemănător cu remuşearea. Remuşearea ce 
provenea din concepţia sa despre natura înfricoşătoare a unui 
jurământ făcut în faţa altarului... Ea nu trebuie să descopere... 
Oh, cât despre barcă! Trebuia să se ducă să-şi ia revolverul. Nici 
vorbă să se încredinţeze nemarmat oamenilor acelora din tribul 
ba joii). Să-l ia acum cât Aissa era plecată. Cât despre barcă, nu 
îndrăznea să se ducă la malul râului şi să strige. Gândea: „M-ar 
putea auzi ea... Mă duc să-l iau... cartuşe... apoi totul o să fie 
gata... nimic altceva. 

Nu!” 

Şi în timp ce stătea gândindu-se adine, înainte de a se 
hotări să alerge până în casă, Joanna îl implora, ţinându-se de 
braţul lui - îl implora, cu disperare, cu inima frântă, fără 
speranţă, ori de câte ori îşi ridica privirea către faţa lui care îi 


părea că poartă expresia corectitudinii intransigente, a 
severităţii plină de virtute, a dreptăţii fără milă. Şi ea îl implora 
eu umilinţă - ruşinată în faţa lui, în faţa prezenţei nemişcate a 
omului pe care îl nedreptăţise, dispreţuind legile omeneşti şi pe 
cele divine. Willems nu auzea un cuvânt din ce-i spunea, până 
ce ea nu-şi ridică vocea într-o ultimă rugăminte: 

— Nu-ţi dai seama că te-am iubit întotdeauna? Toţi mi-au 
spus lucruri îngrozitoare despre tine... Chiar şi mama mea. Mi- 
au spus... că mi-ai fost... că mi-ai fost necredincios şi eu... 

— E o minciună sfruntată! strigă Wilfems, cuprins pentru 
un moment de o îndreptăţită indignare. 

— Ştiu! Ştiu! Fii generos! Gândeşte-te la nenorocirea mea 
de când ai plecat - oh * Trebuia să-mi fi smuls limba... Nu o să 
mai cred niciodată pe nimeni. Uită-te la băiat! Fii milos! N-am 
putut să am odihnă până nu te-am găsit...; Spune un cuvânt - 
un singur cuvânt... 

— Ce naiba vrei? exclamă Willems, uitându-se către râu. 
Unde e blestemata aceea de barcă? De ce i-ai lăsat să plece? 
Proasto! 

— Oh, Peter! Ştiu că în inima ta m-ai iertat. Eşti atât de 
generos. Vreau să te aud spunând asta... spune-mi... Nu-i aşa? 

— Da! Da! spuse Willems cu nerăbdare. Te iert! Nu fi 
proastă. 

— Nu te îndepărta! Nu mă lăsa singură aici. De unde vine 
primejdia? Sunt atât de speriată... Eşti singur aici? Sigur! ... Hai 
să plecăm! 

— Ai dreptate, răspunse Willems, uitându-se cu nelinişte 
către râu. 

Ea plângea liniştit, rezemându-se de braţul lui. 

— Lasă-mă să mă duc, spuse el. 

Văzuse deasupra malului abrupt capetele a trei oameni 
alunecând uşor. Apoi, acolo unde malul se lăsa în jos, către locul 
de acostare, apăru o canoe mare care se apropia încet să 
acosteze. 

— lată-i, continuă el, repezit. Mă duc să-mi iau revolverul. 

Făcu câţiva paşi grabnici către casă, însă păru că zăreşte 
ceva, se întoarse pe loc şi veni înapoi la soţia sa. Ea se uita fix la 
el, alarmată de schimbarea bruscă de pe faţa lui. Arăta foarte 
descompus. Se bâlbâi puţin, când începu să vorbească: 


— Du-te! la copilul. Coboară la barcă şi spune-le s-o tragă 
de la vedere, repede, în spatele tufişurilor. Auzi? Grăbeşte-te! 
Eu vin acolo la tine, imediat. Grăbeşte-te! 

— Peter! Ce înseamnă asta? N-am să te părăsesc! Este 
vreo primejdie în locul acesta înfricoşător? 

— Du-te odată! porunci Willems, în şoapte iritate, îţi spun 
că vin şi eu. Aleargă, îţi spun! 

— Nu! Nil! Nu! N-am să te părăsesc. N-am să te pierd din 
nou. Spune-mi, ce înseamnă asta? 

De dincolo de casă răzbea până la ei sunetul slab al unoi 
voci care cânta. Willems îşi zgâlţâi soţia de umeri. 

— Fă ce-ţi spun! Du-te imediat! 

Ea se prinse de braţul lui şi se agăţă cu disperare de el. 
Willems se uită în sus la cer, de parcă l-ar îi luat drept martor la 
prostia infernală a acestei femei. Cântecul se auzi mai tare, apoi 
încetă deodată şi Aissa îşi făcu apariţia, mergând încet, cu 
mâinile pline de flori. 

Ocolise colţul casei, ieşind în plină strălucire a soarelui, şi 
lumina părea să coboare asupra ei ca un şuvoi strălucitor, duios 
şi mângâietor, ca şi cum ar fi fost atrasă de fericirea care radia 
pe faţa ei. Se îmbrăcase ca pentru o zi de sărbătoare, pentru 
memorabila zi a reîntoarcerii lui la ea, a reîntoarcerii la o 
dragoste care va ţine veşnic. Razele soarelui de dimineaţă erau 
prinse de paftaua ovală a cingătorii brodate care îi ţinea 
sarongul de mătase în jurul taliei. Ţesătura de un alb orbitor a 
pieptarului îi era traversată de fâşia de galben şi argint a eşarfei 
şi, în părul ei negru, răsucit în coc înalt pe capul mic, luceau 
capetele sferice ale acelor de aur, printre florile de un roşu 
închis şi florile albe, în formă de stea, cu care se împodobise ca 
să farmece ochii lui; ochii aceia care, de acum încolo, nu 
trebuiau să vadă nimic în afară de imaginea ei strălucitoare. Se 
mişca încet, aplecându-şi faţa deasupra mormanului de flori, de 
şambaca şi iasomie de un alb imaculat, pe care îl ţinea strâns la 
piept, într-o visătoare beţie a parfumurilor dulci şi a speranţelor 
şi mai dulci. 

Părea că nu vede nimic, se opri pentru un moment la 
piciorul podeţului care ducea spre casă, apoi, lăsându-şi acolo 
sandalele de lemn cu tocuri înalte, urcă pe scânduri, călcând 
repede şi Uşor, dreaptă, graţioasă, mlădioasă şi fără să facă nici 
un zgomot, ca şi cum s-ar fi înălţat la uşă pe aripi invizibile. 


Willems îşi împinse cu brutalitate soţia îndărătul copacului şi se 
hotări repede să alerge în casă, să-şi ia revolverul şi... Gânduri, 
îndoieli, mijloace de a se descurca păreaii că sunt în fierbere în 
creierul lui. Avu inspiraţia fulgerătoare să o ameţească cu o 
lovitură pe această femeie acoperită cu flori şi apoi să o lege în 
casa întunecoasă - o viziune a unor acţiuni săvârşite repede, cu 
o nestăpânită furie - ca să-şi salveze astfel prestigiul şi 
superioritatea - ceva de imensă însemnătate... Nu făcuse însă 
doi paşi când Joanna sări după el, îl prinse de spatele hainei 
zdrenţuite, rupse din ea o bucată bună şi apoi i se agăţă cu 
amândouă mâinile de guler, fiind cât pe ce să-l trântească pe 
spate. Deşi luat pe negândite, ei reuşi să se menţină în picioare. 
De la spate, cu respiraţia întretăiată, ea îi vorbea în ureche: 

— Femeia aceea! Cine-i femeia aceea? Ah! Despre asta 
vorbeau barcagiii! l-am auzit... i-am auzit... auzit... Noaptea. 
Vorbeau de o femeie. Nici nu am îndrăznit să înţeleg. Nu aş fi 
întrebat, nu aş fi ascultat... nici crezut. Cum puteam? Deci este 
adevărat. Nu! Spune nu! ... Cine este femeia aceea? 

Willems se clătină, smucindu-se înainte. Ea îl trase de 
guler până când nasturele cedă şi haina alunecă, dezgolindu-l 
pe jumătate. Întorcându-se, Willems rămase nemişcat. Părea că 
inima îi bate în gâtlej. Se sufoca - încercă să vorbească - nu 
putu găsi nici un fel de vorbe. Gândea cu furie: „Am să le omor 
pe amândouă!” 

Pentru o clipă nimic nu se mişcă în toată curtea, în 
limpezimea adâncă şi vie a zilei. Numai jos, la locul de acostare, 
un copac de warigan, lucind tot de ciorchini cu boabe roşii, 
părea să fi prins viaţă din cauza agitaţiei păsărelelor ce îşi 
fluturau febril aripile, negăsându-şi locul în înciloeala crengilor 
supraîncărcate. Din senin, stolul împestriţat se ridică, descriind 
un cerc, cu un zbârnâit uşor şi se împrăştie tăind ceața subţire 
cu contururile ascuţite ale aripilor sclipind în soare. Mahmat şi 
unul din fraţii lui apărură, venind de la locul de acostare, cu 
lăncile în mâini, să-şi caute pasagerii. 

Aissa, ieşind acum cu mâinile goale din casă, zări pe cei 
doi oameni înarmaţi. Surprinsă, scoase un strigăt uşor, dispăru 
în casă şi, într-o clipă, apăru în prag cu revolverul lui Willems în 
mână. Pentru ea, prezenţa oricărui bărbat acolo nu putea să 
aibă decât un înţeles prevestitor de rele. Nu existau, în lumea 
din afară, decât duşmani. Ea şi bărbatul pe care îl iubea erau 


singuri, noavând altceva în jurul lor decât duşmani. Nu regreta 
acest lucru, căci dacă ar fi venit moartea, indiferent din ce 
mână, ar fi murit împreună. 

Ochii ei hotărâți se îndreptară spre curte, cu o privii'e 
circulară. Observă că cei doi străini încetaseră să mai înainteze 
şi acum stăteau alături, rezemându-se de cozile armelor lor. În 
momentul următor, îl văzu pe Willems cu spatele către ea, în 
aparenţă luptându-se cu cineva sub copac. Nu vedea nimic clar 
şi, fără să şovăie, zbură în jos, strigând: 

— Vin! 

EI îi auzi strigătul şi, cu o mişcare neaşteptată şi grăbită, 
îşi împinse soţia înapoi către bancă. Joanna căzu jos. Willems se 
smuci cu totul din haină şi Joanna îşi acoperi faţa cu această 
zdreanţă murdară. El îşi apropie gura de ea, şoptindu-i: 

— Pentru ultima oară îţi spun, vrei să iei copilul şi să te 
duci? 

Femeia gemea îndărătul rămăşiţelor soioase ale hainei lui. 
Mormăi ceva. El se aplecă mai jos ca să audă. Spunea: 

— N-o să mă duc! Porunceşte femeii aceleia să plece. Nu 
pot să mă uit la ea! 

— Proastă ce eşti! 

Părea că îi azvârle cuvintele apoi, luând o hotărâre, se 
întoarse să facă faţă Aissei. Aceasta venea acum către ei încet, 
cu o expresie de nemărginită uimire pe faţă. Apoi se opri şi privi 
fix la el, care stătea acolo, gol până la brâu, descumpănit şi 
întunecat. 

Puțin mai departe, Mahmat şi fratele lui vorbeau între ei 
cu voce înceată şi calmă... Aceasta era fiica puternică a omului 
sfânt care murise. Omul alb e foarte înalt. Or să fie trei femei şi 
copilul de luat în barcă, pe lângă omul acesta alb care are 
bani... Fratele se întoarse la barcă şi Mahmat rămase privind 
mai departe. Stătea ca o santinelă, cu tăişul în formă de frunză 
a lăncii sale lucindu-i deasupra capului; toropit şi drept, sub 
cascada razelor de soare. 

Willems vorbi brusc: 

— Dă-mi asta, spuse, întinzând mâna către revolver. 

Aissa păşi înapoi. Buzele îi tremurau. Vorbi cu voce foarte 
scăzută: 

— E din familia ta? 


El dădu uşor din cap. Aissa clătină din cap, cuprinsă de 
gânduri, şi câteva petale delicate din florile care mureau în părul 
ei îi căzură la picioare, ca nişte mari picături de roşu închis şi 
alb. 

— Ştiai? întrebă ea. 

— Nu, spuse Willems. Ei tiu trimis după mine. 

— Spune-le să plece. Sunt blestemaţi. Ce există între ei şi 
tine - tu care porţi viaţa mea în inima ta? 

Willems nu răspunse nimic. Stătea înaintea ei, uitându-se 
în pământ şi repetându-şi în sinea lui: „Trebuie să-i iau 
revolverul, imediat, imediat... Nici nu mă pot gândi să mă 
încredinţez oamenilor acelora fără o armă de foc. Trebuie să-l 
am!” 

Ea întrebă, după ce privise în tăcere pe Joanna, care 
plângea liniştit: 

— Cine este ea? 

— Soţia mea, răspunse Willems, fără să ridice privirea. 
Soţia mea după legea oamenilor albi, care este dată de 
Dumnezeu. 

— Legea ta? Dumnezeul tău! murmură Aissa cu dispreţ. 

— Dă-mi revolverul, spuse Willems cu un ton hotărât. 

Îi dădea ghes gândul de a se apropia de ea şi de a i-l lua 
cu forţa. 

Ea nici nu auzi ce-i spuse şi continuă: 

— Legea ta... sau minciunile tale? Ce trebuie să cred? Am 
venit - am alergat să te apăr când am văzut oamenii aceia 
străini. M-ai minţit cu gura şi cu ochii tăi. Tu, om cu inimă 
necinstită... Ah! adăugă ea după o scurtă pauză. Ea este prima 
soţie! Atunci eu trebuie să fiu o sclavă? 

— Poţi să fii ce-ţi plaoe, spuse Willems brutal. Eu plec. 

Privirea ei se fixă pe cearşaful sub care observase o 
uşoară mişcare. Făcu un pas mare într-acolo. Willems se 
întoarse pe jumătate. Îi părea că picioarele îi erau de plumb. 
Simţi că ameţeşte şi că e atât de slab încât, pentru un moment, 
îl străbătu, într-un val de disperare, frica de a nu muri acolo pe 
loc, înainte de a putea scăpa de dezastru. 

Ea ridică un colţ al cearşafului şi când văzu copilul care 
dormea, fu scuturată de un fior brusc, ca şi cum ar fi văzut ceva 
ce inspira o oroare care nu poate fi exprimată. Se uita la micul 
Louis Willems cu ochii încremeniţi într-o privire neîncrezătoare şi 


înfricoşată. Apoi degetele i se desfac ură încet şi păru că o 
umbră i se lasă pe faţă, ea şi cum ceva ascuns şi fatal s-ar fi 
strecurat între ea şi strălucirea soarelui. Stătea uitându-se în jos, 
absorbită, ca şi cum ar fi observat, în fundul unui abis întunecat, 
procesiunea tristă a gândurilor ei. 

Willems nu se mişcă. Toate simţurile sale erau 
concentrate asupra ideii de a se elibera. Şi atunci, în minutul 
acela, când certitudinea eliberării i se înfăţişa eu atâta putere, i 
se păru că aude o voce răsunătoare strigând în ceruri că totul se 
terminase, că în următoarele cinci, zece minute va păşi în altă 
existenţă; că toate acestea, femeile, nebunia, păcatul, regretele, 
toate se vor duce, se vor prăvăli în trecut, vor pieri, se vor 
preface în pulbere, în fum, în nori plutitori - în nimic! Da! Totul 
va pieri în trecutul de neîmpăcat, care înghite tot - chiar şi 
amintirea ispitei şi a prăbuşirii lui. Nimic nu avea vreo 
însemnătate. Nu-i păsa de nimic. Uitase de Aissa, de soţia lui, de 
Lingard, de Hudig - de oricine, în viziunea fulgerătoare a 
viitorului lui lipsit de speranţă. 

După un timp o auzi pe Aissa spunând: 

— Un copil! Un copil! Ce-am făcut eu ca să îndur acest 
necaz şi această durere? Şi 111 timp oe băiatul şi mama lui 
trăiau, mi-ai spus că nu exista pentru tini nimic de care să-ți 
aminteşti, acolo, în ţara de unde veneai! Şi eu am crezut că 
puteai să fii al meu. Credeam că eu aş fi... 

Vocea ei se pierdu într-un murmur întretăiat şi, odată cu 
acesta, părea că în inima ei moare cea mai mare şi mai 
prețioasă speranţă a noii ei vieţi. Sperase ca în viitor braţele 
gingaşe ale unui copil să lege cele două vieţi ale lor la un loc, 
într-o legătură pe care nimic în lume n-ar fi putut s-o rupă, o 
legătură de dragoste, de recunoştinţă, de preţuire duioasă! Ea, 
cea dintâi şi singura! însă ia momentul în care îl văzu pe fiul 
acestei alte femei, se simţi zvârlită în răceala, în întunericul, în 
tăcerea unei singufătaţi imense şi de nepătruns - foarte departe 
de el, dincolo de putinţa oricărei speranţe, victimă a unui şir 
nesfârşit de nedreptăţi ireparabile. 

Păşi mai aproape de Joanna. Simţea faţă de această 
femeie necaz, invidie, gelozie. Înaintea ei se simţea umilită şi 
furioasă. Apucă mânecă atârnată a hainei în care Joanna îşi 
ascundea faţa şi o smulse din mâinile ei, exclamând tare: 


— Lasă-mă să văd figura aceleia în faţa căreia eu. Sunt 
doar o slujnică şi o sclavă. Ya-wa! Te văd! 

Strigătul ei neaşteptat părea că umple spaţiul luminat de 
soare al terenurilor despădurite, că se înalţă şi că aleargă mai 
departe pe pământ, pe deasupra vârfurilor nemişcate ale 
copacilor din păduri. Stătea într-o neaşteptată linişte, uitându-se 
la Joanna cu surpriză şi dispreţ. 

— O femeie sirani! spuse încet, cu im ton de mirare. 

Joanna se repezi la Willems - se agăţă de el ţipâna: 

— la-mi apărarea, Peter! la-mi apărarea faţă de această 
femeie! 

— Fii liniştită! Nu-i nici o primejdie, murmură Willems cu 
voce groasă. 

Aissa privi la ci cu dispreţ. 

— Dumnezeu este mare! Acum stau în praf ia picioarele 
voastre, exclamă ea în bătaie de joc, împreunându-şi mâinile 
deasupra capului într-un gest de umilinţă ironică, înaintea 
voastră eu sunt un nimic. Se întoarse către Willems, violentă, cu 
braţele larg deschise. Ce-ai făcut din mine? strigă ea, tu copil 
mincinos dintr-o mamă blestemată! Ce-ai făcut din mine? Sclava 
unei sclave? Nu vorbi! Cuvintele tale sunt mai rele decât otrava 
şerpilor! 

O femeie sirani. O femeie dintr-un neam disprețuit de toţi. 

Îşi îndreptă degetul către Joanna, păşi înapoi şi începu să 
râdă: 

— Fă-o să înceteze, Peter! ţipă Joanna. Această femeie 
păgână! Păgâno! Păgâno! Bate-o, Peter! 

Willems zări revolverul pe care Aissa îl pusese pe bancă 
aproape de copil. Îi vorbi în olandeză soţiei lui, fără să-şi mişte 
capul. 

— Du-te! la repede băiatul - şi revolverul meu de acolo. la 
seama! Eu o s-o ţin aici. Aleargă la barcă! Acum e timpul. 

Aissa veni mai aproape. Se uita fix la Joanna, în timp ce 
printre hohotele întrerupte de râs vorbea fără şir, bâjbâind ca o 
nebună la paftaua cingătoarei. 

— Ei! Ei - mamei aceluia care va povesti despre 
înţelepciunea ta şi despre curajul tău! Totul i se cuvine ei. Eu n- 
am nimic. Nimic! la, ia! 

Îşi smulse cingătoare a şi o aruncă la picioarele Joannei. 
Aruncă apoi cu grabă brăţările, acele de aur, florile, iar părul 


lung, lăsat în voie, căzu răsfrângându-i-se pe umeri, încadrând 
în negrul lui exaltarea sălbatică a feţei. 

— Goneşte-o, Peter! Goneşte-o pe sălbatica asta pagină, 
insistă Joanna. 

Părea că îşi pierduse minţile cu totul. Bătu din picior, 
agăţându-se de braţul lui Willems cu amândouă mâinile. 

— Priveşte! strigă Aissa. Priveşte-o pe mama copilului tău! 
îi este frică. De ce nu pleacă din faţa mea? Uită-te la ea. Este 
urâtă! 

Joanna părea că înţelege tonul dispreţuitor al cuvintelor. 
Pe când Aissa păşea înapoi apropiindu-se de copac, Joanna dădu 
drumul braţului soţului ei şi se repezi la ea înnebunită, îi pălmui 
faţa, apoi, întorcându-se, se îndreptă spre copil care, 
neobservat, plângea de câtva timp şi, apucându-l, alergă în jos 
către marginea râului, scoțând țipăt după țipăt, într-un acces de 
spaimă dementă. 

Willems se îndreptă spre revolver. Aissa îl depăşi cu 
iuţeală, dându-i un brânci neaşteptat care al făcu să se 
îndepărteze, clătinându-se, de copac. Ea apucă revolverul, îl 
duse la spate şi s trigă: 

— N-o să-l ai! Du-te după ea! Du-te să înfrunţi primejdia... 
Du-te să înfrunţi moartea... Du-te neînarmat... Du-te cu mâinile 
goale şi cu vorbe dulci... aşa cum ai venit la mine... Du-te fără 
ajutor şi spune minciuni pădurilor şi mării... şi morţilor care te 
aşteaptă... 

Încetă ca şi cum ar fi fost strangulată. În oroarea clipelor 
care se scurgeau, vedea în faţa ei bărbatul pe jumătate gol şi cu 
o expresie sălbatică; auzea ţipetele înnebunite şi ascuţite ale 
Joannei, mai slabe, venind de jos, de la malul râului. Lumina 
soarelui se revărsa peste ea, peste el, peste ţinutul mut, peste 
râul clipocitor - în strălucirea blândă a unei dimineţi senine care, 
pentru ea, părea străbătută de fulgerări îngrozitoare ale 
întunericului incert. Ura umplea lumea, umplea spaţiul dintre ei 
- ura de rasă, ura deosebirii fără speranţă dintre ei, ura 
sângelui; ura împotriva omului născut în ţara minciunilor şi a 
răului, din care nimic altceva decât nenorocire nu vine pentru 
cei care nu sunt albi. Şi pe când stătea astfel, înnebunită, auzi 
aproape de ea o şoaptă, şoapta lui Omar cel mort, vorbindu-i în 
ureche: „Ucide! Ucide!” 

Ţipă, văzându-l pe Willems că se mişcă. 


— Nu te apropia de mine... ori te omor. Du-te cât încă mai 
ştiu ce fac... 

Willems îşi adună puterile pentru o luptă. Nu îndrăznea să 
plece neînarmat. Făcu un pas mare şi o văzu ridicând revolverul. 
Observă că nu ridicase cocoşul şi îşi spuse că, chiar dacă trage, 
desigur că nu-l va nimeri. Glonţul se ducea prea sus; trăgaciul 
mergea greu. Făcu un pas mai aproape - văzu ţeava lungă 
mişcându-se nesigură la capătul braţului ei întins. Gândi: „Acum 
este momentul îşi îndoi uşor genunchii, lăsându-şi corpul înainte 
şi se avântă într-o săritură lungă, năpustindu-se cu furie. 

Văzu o izbucnire de flacără roşie înaintea ochilor şi fu 
asurzit de o detunătură care i se păru mai puternică decât 
bubuitul tunetului. Ceva îl oprise pe loc şi stătea aspirând în nări 
mirosul acru al fumului albastru care plutea înaintea ochilor lui 
ca un nor imens... Nu l-a nimerit, la naiba... A ştiut el... Şi pe ea 
o vedea foarte departe, ridicându-şi mâinile în sus, în timp ce 
revolverul, foarte mic, zăcea la pământ între ei... Nu l-a 
nimerit... O să se ducă acum să-l ridice. Niciodată până atunci, 
nu înţelesese plăcerea luminii soarelui şi a vieţii. Gura îi era 
plină de ceva sărat şi cald. Încercă să tuşească; scuipă... Cineva 
strigă: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, moare! - moare! ... 

Cine moare? 

— Trebuie să-l ridice - Noapte! - 

Ce? ... A şi sosit noaptea... 

Mulţi ani după aceste întâmplări, Almayer istorisea 
povestea marii răscoale din Sambir unui vizitator din Europa 
venit din întâmplare acolo. Vizitatorul era român, un naturalist, 
culegător de orhidee pentru comercializare, care obişnuia să 
declare oricui, în primele cinci minute de când făcuse 
cunoştinţă, că are intenţia să scrie o carte ştiinţifică despre 
ţinuturile tropicale. În drumul său către interiorul ținutului, se 
stabilise în gazdă la Almayer. Era un om cu educaţie, însă bea 
ginul gol sau, cel mult, storcea în alcoolul crud zeama unei 
jumătăţi de lărnâie. Spunea că ginul e bun pentru sănătate şi, 
cu acest medicament în faţă, îi povestea lui Almayer despre 
minunile capitalelor europene; în timp ce Almayer, în schimb, îl 
plictisea expunându-i cu plăcere părerile sale nefavorabile cu 
privire la viaţa socială şi politică din Sambir. Tăifăsuiră amândoi 
până târziu în noapte, peste masa de lemn de pe verandă, în 


timp ce, între ei, insecte cu aripi transparente, mici şi firave, 
nemulţumite de lumina lunii, veneau fluturând şi piereau cu 
miile în jurul luminii fumegânde a lămpii rău mirositoare. 

Almayer, cu faţa îmbujorată, spunea: 

— Desigur, eu nu am văzut toate astea. Ţi-am spus că 
eram imobilizat în braţul râului, din cauza firii supărăcioase a 
tatălui meu - căpitanul Lingard. Sunt sigur că am făcut tot ce se 
putea, încercând să uşurez fuga individului; însă căpitanul 
Lingard era genul de om - ştii dumneata - cu care nu se putea 
discuta. Chiar înainte de apusul soarelui, apa crescuse destul şi 
am putut să ieşim din braţul acela. Am ajuns la terenul lui 
Lakamba când se lăsa întunericul. Totul era liniştit. Credeam că 
plecaseră, desigur, şi m-am bucurat. Am intrat în curte - dar la 
mijloc am văzut pe jos o grămadă fără formă. Din grămada 
aceasta s-a ridicat ea şi s-a năpustit la noi. O, Doamne... 
Dumneata cunoşti poveştile cu câini credincioşi care veghează 
cadavrele stăpânilor... şi nu lasă pe nimeni să se apropie... 
trebuie să-i baţi ca să plece... şi toate astea... Pe cuvântul meu. 
A trebuit s-o batem ca s-o îndepărtăm. A trebuit. Era ca o furie. 
Nu ne-ar fi lăsat să-l atingem. Mort - desigur. Trebuia să ne fi 
gândit. Împuşcat în plămân, în partea stângă, destul de sus şi de 
la o distanţă destul de mică pentru că amândouă găurile erau 
mici. Glonţul a ieşit prin omoplat. După ce am îni'rmt-o - nu-ţi 
poţi închipui cât de puternică era femeia aceasta, a fost nevoie 
de trei dintre noi - am dus corpul în barcă şi ne-am depărtat de 
mal. Am crezut că leşinase, dar s-a ridicat şi s-a aruncat în apă. 
Ei bine, am lăsat-o să se caţere în barcă. Ce puteam face? Ar fi 
înotat după noi şi râul e plin de aligatori. N-am să uit câto să 
trăiesc această cursă, împotriva curentului, noaptea. Stătea la 
fundul bărcii, ţinându-i capul în poală şi ştergându-i din când în 
când faţa cu părul ei. Era destul sânge uscat în jurul gurii şi pe 
bărbie. Şi în toate cele şase ore ale călătoriei, o ţinu într-un 
murmur duios adresat cadavrului-. -, Aveam cu mine pe ofiţerul 
de pe goeletă. Omul spunea, după aceea, că n-ar mai fi vrut să 
treacă prin aşa ceva nici pentru un pumn de diamante. Şi eu îl 
cred - aşa e. Asta mă face să mă înfior. Crezi că el auzea? Nu! 
Vreau să spun, crezi că cineva ceva - auzea? ... 

— Eu sunt materialist, declară omul de ştiinţă, aplecând 
cu o mână tremurândă sticla peste paharul golit. 

Almayer clătină din cap şi continuă: 


— Nimeni nu a văzut cum s-au petrecut lucrurile în 
realitate în afară de bărbatul acela, Mahmat. Spune întotdeauna 
că se găsea doar la două lungimi de lance depărtare de ea. Se 
pare că cele două femei s-au certat, în timp ce Willems stătea 
între ele. Mahmat mai spune că atunci când Joanna a lovit-o şi a 
fugit, ceilalţi doi păreau că înnebuniseră. Se repeziră încoace şi 
încolo. Mahmat spune - acestea sunt chiar cuvintele lui: „Am 
văzut-o stând şi ţinând pistolul care trage de mai multe ori şi 
îndreptându-l în toate direcţiile taberei. M-am speriat - pentru 
că putea să mă împuşte şi pe mine şi am sărit într-o parte. Apoi 
am văzut pe omul alb venind iute către ea. Venea ca tigrul, 
stăpânul nostru, când se repede din junglă la suliţele ţinute de 
oameni. Ea nu tintea. Ţeava armei se mişca dintr-o parte în alta, 
dar în ochii ei am văzut deodată o teamă adâncă. N-a fost decât 
o împuşcătură. Femeia ţipa în timp ce omul alb se ţinea foarte 
drept, clipind din ochi, cât timp poţi să numeri încet unu, doi, 
trei; pe urmă a tuşit şi a căzut cu faţa în jos. 

Fata lui Omar a ţipat, fără să-şi tragă răsuflarea, până ce 
el s-a prăbuşit. Pe urmă eu am plecat şi am lăsat tăcere în urma 
mea. Lucrurile astea nu mă priveau şi în barca mea se găsea 
cealaltă femeie, care îmi promisese bani. Am plecat imediat, 
neluând în seamă strigătele ei. Noi suntem oameni săraci şi nu 
am avut decât o mică răsplată pentru osteneala noastră.” Asta-i 
ce spune Mahmat. Niciodată nu spune altceva. Intreabă-l şi 
dumneata. Este bărbatul de la care ai închiriat bărcile pentru 
călătoria în susul râului. 

— Cel mai lacom hoţ pe care l-am întâlnit vreodată! 
exclamă călătorul, cu voce groasă. 

— Ah! E un om respectabil. Cei doi fraţi ai lui au fost ucişi 
cu lăncile - aşa le-a trebuit! S-au dus să jefuiască morminte de- 
ale dyah-ilor. Aveau podoabe de aur în ele, ştii. Aşa le-a trebuit! 
însă el se ţine ca om respectabil şi îi merge bine. Aye! Tuturor le 
merge bine - în afară de mine. Şi totul din cauza ticălosului 
aceluia care l-a adus pe Abdulla aici. 

— De mortuis nil ni... începu oaspetele lui Almayer. 

— Aş prefera să vorbeşti englezeşte în loc să mormăi în 
limba dumitale pe care nimeni n-o poate înţelege, spuse 
Almayer, ursuz. 

— Nu fi supărat, răspunse celălalt. E în latină şi sunt 
cuvinte înțelepte. Inseamnă: nu-ţi risipi vorbele, vorbind de rău 


umbrele celor morţi. N-am vrut să te jignesc pe dumneata. Eu te 
simpatizez. Ai avut un conflict cu Providența, aşa cum şi eu 
eram destinat să fiu profesor şi, în schimb... iată-mă! 

Dădu din cap. Se aşeză, apucând paharul. Almayer se 
plimbă în sus şi în jos, apoi se opri deodată. 

— Da, tuturor le merge bine în afară de mine. De ce? Sunt 
mai bun decât fiecare dintre ei. Lakamba se intitulează sultan şi 
când mă duc să-l văd pentru treburi, îl trimite pe diavolul acela 
al lui cu un singur ochi, Babalatchi, să-mi spună că suveranul 
doarme; şi că o să doarmă încă mult timp. Şi Babalatchi ăsta! E 
maimuţoiul statului, dacă îţi place! Oh, Doamne! Maimuţoiul! 
Porcul! Un vagabond pe care nu l-aş fi lăsat să urce treptele 
astea când a venit la început... Uită-te şi la Abdulla! 

Trăieşte aici pentru că, spune el, aici e departe de oamenii 
albi. Are însă o avere de sute de mii. Are o casă în Penang. 
Corăbii. Dar ce n-are, de când mi-a furat negustoria mea! Le-a 
turtit fesul la toţi; l-a împins pe tata să caute aur - apoi în 
Europa, unde a dispărut. |ţi închipui un bărbat cum a fost 
căpitanul Lingard dispărând ca şi cum ar fi fost un culi ordinar? 
Prieteni de-ai mei au scris la Londra, întrebând de el. Nimeni nu 
a auzit vreodată de el acolo. Inchipuieşte-ţi! Să nu fi auzit 
niciodată de căpitanul Lingard! 

Invăţatul căutător de orhidee îşi înălţă capul. 

— A fost un bătrân pirat sentimental, spuse el. Îmi plăcea. 
Şi eu sunt sentimental. 

Făcu uşor din ochi către Almayer, care râdea. 

— Da! Ţi-am spus despre piatra aceea de mormânt. Da! o 
altă sută şi douăzeci de dolari aruncaţi în vânt. Aş vrea să-i am 
acum. Mi i-ar fi dat! Şi inscripţia. Ha! ha! ha!,. Peter Willems, 
mântuit prin mila lui Dumnezeu de duşmanul său.” Ce duşman - 
decât căpitanul Lingard însuşi? Şi atunci n-are nici un sens. El... 
tata... a fost un om mare, însă ciudat în multe privinţe... Nu ai 
văzut mormântul? Po vârful dealului acela, acolo, de cealaltă 
parte a râului. Trebuie să ţi-l arăt. O să mergem acolo. 

— Eu nu! spuse celălalt. Nu mă interesează - în soare - 
prea obositor... în afară de cazul în care mă duci pe sus până 
acolo. 

Intr-adevăr a fost dus pe sus până acolo, la câteva luni 
după aceea, şi mormântul lui a fost cel de-al doilea mormânt al 


unui om alb în Sambir; însă în prezent era în viaţă şi aproape 
beat. Intrebă brusc: 

— Şi femeia? 

— Oh! Lingard, desigur, a ţinut-o pe ea şi pe urâtul ei de 
puşti în Macassar. Ce risipă nelegiuită de bani! Numai naiba ştie 
ce s-a ales din ei de când tata s-a întors la el acasă. Eu o am pe 
fiica mea să mă îngrijesc de ea. Am să-ţi dau o recomandare 
pentru doamna Vinck din Singapore, când te întorci. Ai s-o vezi 
acolo pe Nina. Om norocos! E frumoasă şi, am auzit, aşa de 
înzestrată, aşa de... 

— Te-am auzit de douăzeci... de o sută de ori vorbind de 
fiica dumitale. Ce s-a întâmplat cu cealaltă, Aissa? 

— Ea? Oh, am tinut-o aici. A fost nebună mult timp, un fel 
de nebunie liniştită. Tata s-a ocupat mult de ea. Noi i-am dato 
casă, ca să locuiască în ea, în gospodăria mea. Rătăcea pe aici, 
fără să vorbească cu cineva, în afară de cazul în care îl zărea pe 
Abdulla; atunci o apucau furiile şi ţipa şi blestema de te speriai. 
Adeseori dispărea 

— Şi atunci trebuia să ieşim cu toţii şi să o căutăm, pentru 
că tata era îngrijorat până ce n-o vedea adusă înapoi. O găseam 
prin toate locurile. O dată în tabăra părăsită a lui Lakamba. 
Uneori rătăcind doar prin tufişuri. Avea un loc favorit al ei unde 
întotdeauna ne îndreptam de la început. Şansa era de zece la 
unu s-o găsim acolo - un fel de luminiş acoperit cu iarbă pe 
malul unui pârău mic. De ce prefera ea locul acela, nu pot să-mi 
închipui! Şi ce osteneală s-o luăm de acolo! Trebuia s-o târăşti 
cu sila. Apoi, cu trecerea timpului, a devenit mai liniştită şi mai 
aşezată, oricum. Totuşi, toţi oamenii din gospodăria mea se 
temeau grozav de ea. Nina a fost aceea care a îmblânzit-o. Vezi, 
copilul era în mod firesc lipsit de teamă şi avea un fel al ei dea 
se purta, aşa că se ducea la Aissa şi o trăgea de sarong şi îi 
dădea porunci, cum făcea cu fiecare. Până la sfârşit, cred eu, a 
ajuns să iubească copilul. Nimic nu putea să reziste acelei 
micuţe, ştii. Aissa a devenit o doică perfectă. Odată, când 
diavolul acela mic a fugit de mine şi a cfăzut în râu de la capătul 
debarcaderului, a sărit în apă şi a scos-o îndată afară. Aproape 
că am murit de frică. Acum desigur că locuieşte cu fetele care 
slujesc în gospodărie, însă face ce vrea. Atât timp cât am o 
mână de orez şi o bucată de pânză pentru ea, nu va duce lipsă 
de nimic. Ai văzut-o. A adus cina împreună cu Aii. 


— Cum? Baba aceea cocoşată? 

— Ah! spuse Almayer. Cei de aici se trec repede. Şi nopţile 
lungi şi ceţoase petrecute prin tufişuri încovoaie curând şi cele 
mai tari spinări - aşa cum ai să descoperi curând chiar 
dumneata. 

— Dez-dezgustător, mormăi călătorul. 

Moţăia. Almayer stătea lângă balustradă, privind la 
strălucirea albăstruie a nopţii luminate de lună. Pădurile, 
neschimbate şi întunecate, păreau că sunt suspendale deasupra 
apei, ascultând la şoaptele neîncetate ale marelui râu: şi 
deasupra zidului lor negru, colina pe care Lingard a 
înmormântat trupul fostului său prizonier se ridica într-o masă 
neagră şi rotunjită, profilată pe paloarea argintie a cerului. 
Almayer privi mult timp la conturul clar al culmii, ca şi cum ar fi 
încercat să distingă prin întuneric, de la acea distanţă, liniile 
acelei costisitoare pietre de mormânt. Când, în cele din urmă, se 
întoarse, îşi văzu oaspetele adormit, cu braţele pe mas i şi capul 
pe braţe. 

— Acum, ascultă! strigă el, bătând cu palma în masă. 

Naturalistul se deşteptă şi se aşeză ghemuit, uitându-se 
ca o bufniţă. 

— Ascultă! continuă Almayer, vorbind tare şi bătând cu 
degetul în masă, vreau să ştiu! Dumneata care spui ci ai citit 
toate cărţile, spune-mi... de ce se nasc fiinţe atât de nefericite? 
lată-mă! Eu nu am făcut rău nimănui, am dus o viaţă cinstită... 
şi un ticălos ca ăsta se naşte la Rotterdam sau în vreun astfel de 
loc, undeva la celălall capăt al lumii, călătoreşte până aici, îşi 
jefuieşte patronul, fuge de la nevastă şi mă ruinează pe mine şi 
pe Nina - el m-a ruinat, ţi-o spun - şi este împuşcat în cele din 
urmă de o sălbatică, o femeie care, în realitate nu ştia nimic 
despre el. Vezi vreun sens în toate astea? Unde-i providenţa 
dumitale? Unde este vreun bine pentru cineva în toate astea? 
Lumea e o înşelătorie! O înşelătorie! De ce trebuie ca eu să 
sufăr? Ce am făcut ca să fiu tratat astfel? 

Toate aceste întrebări le puse aproape urlând, apos dintr- 
o dată tăcu. Omul care trebuia să fi devenit profesor făcu un 
teribil efort ca să articuleze distinct: 

— Dragul meu amic, nu vezi că simplul fapt al existenţei 
dumitale este jignitor... îmi eşti sim-simpatic... 


Căzu cu capul pe masă şi îşi sfârşi observaţiile într-un 
sforăit neaşteptat şi prelung. 

Almayer dădu din umeri şi se întoarse la balustradă. El 
bea foarte rar din ginul pe care îl vindea în mod obişnuit, însă 
când bea, o cantitate ridicol de mică de gin putea să-l facă să ia 
o atitudine de revoltă faţă de felul în care este alcătuit 
universul. Şi acum, aplecându-şi corpul peste marginea 
balustradei, striga fără jenă în noapte, întorcându-şi faţa către 
acea îndepărtată şi invizibilă placă de granit importat, pe care 
Lingard crezuse potrivit să înregistreze mila lui Dumnezeu şi 
mântuirea lui Willems. 

— Tata a greşit - a greşit! ţipă el. Vreau ca tu să suferi 
pentru greşeala lui! Trebuie să suferi pentru asta! Unde eşti, 
Willems? Hei? Hei? ... Acolo unde nu există iertare pentru tine - 
aşa sper! 

„Sper!”, repetară tresărind într-un ecou şoptit pădurile, 
râul şi colinele; însă Almayer, care stătea în aşteptare, eu capul 
căzut într-o parte şi cu un surâs de atenţie beată pe buze, nu 
auzi răspunsul lor. 


SFÂRŞIT 


1 Substanţă astringentă obţinută dintr-o plantă orientală 
Uncaria gambier. (N. Tr.) 

2 Mina religiosa) - pasăre de origine asiatică, întâlnită în 
special în India. 

3 Orang Lăut - stăpânitor al mării. 

4 Stăp; oirea olandeză.