Ponson Du Terrail — S6 — Ultimul Cuvant Al Lui Rocambole — Vol 4 O Drama In India

Ponson Du Tlerrail 


Ponson Du lerrail 


Dramele Parisului 


S6 - Ultimul Cuvânt Al Lui Rocambole - Vol. 4 - O DRAMĂ 
ÎN INDIA 

(Un Drame dans l'Inde) 

Roman în două părţi 


Partea întâi. 

H. Rugul văduvei (Le Bucher de la Veuve) 

Capitolul | 

„Se făcuse seară. 

După vântul arzător care sufla de la munte, urma vântul 
mai răcoros ce venea de la mare. 

Soarele dispăruse de pe acel cer senin ce acoperea 
India, şi câteva capete de oameni se ridicară din iarbă. 

Ora de odihnă se terminase înainte de apusul soarelui, şi 
indianul se ridica spre a respira liber, după ce dormise 
toată ziua. 

La porţile Calcuttei, între câmpie şi această parte a 
oraşului, numit oraşul negru, patru ofiţeri englezi, întruniţi 
într-o casă de bambus, beau ceai şi discutau în jurul mesei 
de wist. 

— Domnilor, zise deodată cel mai tânăr, care era 
locotenent în primul regiment de cipaye, aţi văzut azi de 
dimineaţă când ne întorceam de la câmp cortegiul văduvei? 

— Ce cortegiu? Întrebă unul din ceilalţi. 

— Cortegiul funebru al văduvei rajahului Nijid-Kuran. 

— Nu, n-am văzut nimic. 

— Văduva a murit, deci? Întrebă cel mai în vârstă dintre 
cei patru ofiţeri. 

— Nu încă... 

— Atunci de ce această sintagmă cortegiu funebru? 


Cel mai tânăr care se numea sir Jack Blackveld nu se 
putu opri să nu surâdă. 

— După cum se vede, scumpul meu Harris, zise el, ai 
sosit din Europa abia de opt zile, şi nu cunoşti încă India 
noastră mult iubită. 

— Mult iubită fie, dar foarte călduroasă, reluă căpitanul 
Harris surâzând. 

Sir Jack, care era lângă dânsul, reluă: 

— 'Te obişnuieşti cu căldura, tot ca şi cu ceața. Sunt cu 
toate acestea născut la Londra, pe lângă biserica Sf. Paul, şi 
pergamentele mele mă ridică până la regele Wilhelm 
Normandul, sunt deci un englez curat, dar vă mărturisesc 
că aş schimba bucuros garnizoana mea din Calcutta pentru 
una din cazărmile Londrei. 

— Dă-mi un pahar de ceai, Jack, zise căpitanul Harris. 
Acum spune-ne cine e această văduvă. 

— E o indiancă de şaisprezece ani - o văduvă foarte 
fragedă în Anglia, dar aici, în India, deja o femeie bătrână. 

— Prea bine. Am citit aceste lucruri prin cărţi. E 
frumoasă? 

— Da. 

— Şi e văduvă? 

— A rajahului Nijid-Kuran, un mic prinţ din munţi care n- 
a vrut să se supună Angliei. Mai sunt încă mulţi prinți din 
aceştia. 

— Dar să ştii, zise sir Jack, surâzând, Anglia nu se 
grăbeşte; ea se mulţumeşte să le ofere din când în când 
câte o luptă neînsemnată sau le expediază opiu în mare 
cantitate, ceea ce e o armă tot aşa de ucigătoare ca şi tunul. 

— În fine, zise căpitanul Harris, acest rajah a murit. 

— Acum o lună. Aseară văduva sa, însoţită de o suită 
numeroasă, a sosit la porţile oraşului. Ei au stat toată 
noaptea în câmp şi în tot acest timp s-a auzit muzica 
funebră a indienilor. Azi de dimineaţă ea s-a urcat pe cal şi 
şi-a făcut intrarea solemnă în Calcutta. 

— Ce caută? 


— Ea vine să moară aici. 

— Ah! E adevărat, zise căpitanul, uitasem că văduva unui 
indian trebuie să fie arsă pe rug. 

— Da. 

— Dar de ce vine dânsa ca să fie arsă la Calcutta? 

— Fiindcă rajahul Nijid-Kuran, soţul ei, aparţine uneia 
din cele mai mari familii din India şi oraşul Calcutta e 
leagănul acestei familii. 

— Sărmana femeie! Zise unul din ceilalţi doi ofiţeri, ea 
poate n-are chef deloc să moară. 

— Eu am văzut-o când trecea pe sub ferestrele mele, 
reluă sir Jack. Era foarte palidă şi avea lacrimi în ochi. Dar 
chiar dacă are sau nu chef, va trebui să urce pe rug. Altfel 
va fi aşezată cu forţa. 

— De cine? 

— Părinţii şi servitorii defunctului. 

— Asta e oribil! Murmură căpitanul Harris; dar, în fine, 
Calcutta e un oraş englez? 

— Fără îndoială. 

— Şi autoritatea engleză... ar putea foarte bine... 

— Se vede că soseşti din Europa, scumpul meu Harris. 
Mai ales viceregele Indiei nu se amestecă deloc în afacerile 
religioase ale indienilor. 

— Fie. 

— Apoi, ştiu sigur, este că văduva rajahului vine să 
moară la Calcutta; dar ce nu ştiu şi nici poliţia nu ştie 
niciodată, sunt ziua, locul şi ora acestei sinistre execuţii. 
Victima va fi plimbată în triumf prin acest oraş imens care 
se numeşte Calcutta. Asta va dura o zi sau două, poate trei; 
apoi totul va dispare. Ce vor deveni victima şi călăul? 
Nimeni nu va şti timp de mai multe zile; până în momentul 
când se vor găsi, în vreun cartier indigen izolat, resturile 
vreunui rug. 

— Oh! Zise căpitanul Harris, dacă aş fi viceregele 
Indiei... 

— Ce ai face? 


— Aş putea să împiedic asemenea atrocități. 

Sir Jack dădu din umeri; dar n-avu timp să comenteze 
acest semn prin cuvinte, căci sosirea unui nou personaj 
atrase atenţia tuturor. 

Un cal se oprise la uşa pavilionului şi un ofiţer plin de 
praf, după ce descălecă, intră repede în odaia unde cei 
patru ofiţeri jucau wist. 

— Iată, strigă Jack, maiorul! 

— Chiar eu, zise ofiţerul cu o voce mişcată. 

— Cât eşti de palid, sir Edward, reluă Jack. 

— Am făcut cincizeci de leghe călare fără să mă opresc, 
zise maiorul. 

Şi căzu zdrobit de oboseală pe un scaun. 

— Domnilor, zise sir Jack, vi-l prezint pe gentilomul cel 
mai excentric din Regatul Unit, pe maiorul sir Edward 
Linton. 

Şi după prezentări, sir Jack reluă: 

— Pari zăpăcit, sir Edward? 

— Am nevoie de patru oameni hotărâți, răspunse 
maiorul. 

— Suntem gata, zise sir Jack. Spune-ne maiorule, despre 
ce e vorba? 

Capitolul II. 

Personajul a cărui sosire neaşteptată produsese o 
oarecare senzaţie printre cei patru ofiţeri, maiorul sir 
Edward Linton, într-un cuvânt, era un om de aproape 
douăzeci şi opt de ani. 

El era mai mult scund decât înalt; avea tenul bronzat, 
părul negru şi avea mai mult aer oriental decât englez. 

Sir Edward datora avansarea sa rapidă celor două sau 
trei vitejii strălucite săvârşite în timpul ultimelor campanii 
şi, poate chiar şi cunoaşterii perfecte a limbii indiene care-i 
permisese să înfăptuiască adevărate acte de vitejie în 
diferite misiuni, ca de exemplu se deghiza ca indian şi se 
ducea să trăiască timp de mai multe săptămâni în mijlocul 


unui popor revoltat împotriva autorităţilor engleze, care 
popor îl lua drept frate şi-i încredința secretele sale. 

Acest ultim merit era o distracţie apreciată printre 
ofiţerii armatei engleze. 

Unii găseau purtarea maiorului ca foarte curajoasă, 
deoarece îşi risca viaţa. 

Alţii nu ezitau să spună că asta însemna a fi spion; şi deci 
maiorul avea duşmanii şi adoratorii săi. 

Dar toţi erau de acord în a recunoaşte că maiorul era un 
om de mare curaj. 

Deci maiorul era în prada unei mari emoţii, căci nu putea 
să se stăpânească, el, care de obicei avea o faţă cu totul 
nepăsătoare. 

— Ce ţi s-a întâmplat deci, sir Edward? Întrebă sir Jack 
pentru a doua oară. 

Gentilomul îşi recapătă puţin sângele său rece şi zise: 

— Domnilor, după cum v-am spus, am făcut călare 
cincizeci şi două de ore prin păduri, şi am ucis patru cai. 

— De unde veneai? 

— Din munţii care compun micul regat al lui Nijid-Kuran. 

— A cărui văduvă a venit să fie arsă pe rug la Calcutta? 
Observă căpitanul Harris. 

— Da, răspunse sir Edward, şi din cauza văduvei am 
făcut această rapidă şi lungă călătorie. 

Aceste cuvinte erau de natură să aţâţe curiozitatea celor 
patru ofiţeri. 

Sir Edward reluă: 

— Ştiţi cum a murit Nijid-Kuran? 

— Nu, zise sir Jack. 

— Nijid, la vânătoare, a căzut pe o lance otrăvită de care 
ei se servesc mai cu folos decât cum ne servim noi de puşcă 
contra tigrului. Rana a fost mortală. Nijid a murit în câteva 
ore. 

— Fără să se supună englezilor? Întrebă sir Jack. 

— După cum nu se va supune nici succesorul, fratele său 
Osmany. 


— Ah! Noul rajah se numeşte Osmany. 

— Da. 

— Dar, spune-ne, sir Edward, zise căpitanul Harris, ce 
legătură este între călătoria dumitale pripită şi frumoasa 
văduvă a lui Nijid? 

— Veţi vedea. Eram în misiune pe lângă Nijid. 

— Bine! 

— Viceregele mă însărcinase să-i fac nişte propuneri 
care îi garantau independenţa lui de suveran şi îl făceau 
aliatul Angliei. 

— Da, zise sir Jack râzând, întotdeauna astfel începe 
negocierile nobila Anglie. Apoi? 

— Desigur, nu m-aş fi prezentat la curtea lui Nijid în 
hainele mele de european. Îmbrăcat în costum de indian, 
vorbind limba de pe țărmurile Gangelui, m-am dat drept un 
indian din Benares. Numai Nijid şi fratele său Osmany 
cunoşteau naționalitatea mea. Nijid nu primise propunerile 
mele, dar nici nu le respinsese, când moartea l-a surprins. 
Atunci prinţul Osmany, proclamat rajah, mi-a dat audienţă şi 
mi-a spus: 

— Refuz propunerile Angliei, dar consimt să nu ridic 
niciodată armele contra ei, dacă puteţi să-mi faceţi un 
serviciu.” 

— Care? L-am întrebat eu.” 

— Ai văzut-o pe soţia fratelui meu?” 

— Da.” 

— Ea e condamnată conform legilor noastre să fie arsă 
pe rug în onoarea memoriei soţului ei.” 

— Ştiu.” 

— Anglia să o salveze, şi devin amicul ei.” 

— Ah! Îl întrerupse căpitanul Harris, încep să înţeleg.” 

Sir Edward continuă: 

— Când prinţul Osmany mi-a făcut această destăinuire, 
văduva lui Nijid, frumoasa Kali-Nana, un cuvânt indian care 
înseamnă perla cea bună, plecase deja la Calcutta cu o 
numeroasă escortă de prieteni şi rude. N-avem deci nici un 


minut de pierdut. I-am făgăduit prinţului că Anglia o va 
salva pe Kali-Nana, şi am venit în goana calului. 

— Şi ca s-o salvezi pe frumoasa indiană, ai nevoie de 
patru oameni hotărâți? 

— Da. 

— Pentru ce patru? 

— Fiindcă am un plan de acţiune. 

— Să vedem! Zise sir Jack. 

— Dar mai întâi, domnilor, zise sir Edward, pot conta pe 
dumneavoastră? 

— Desigur, răspunseră cei patru ofiţeri. 

— Atunci, ascultați. 

Sir Edward îşi turnă o nouă ceaşcă de ceai şi se exprimă 
astfel: 

Capitolul III 

— Domnilor, zise maiorul sir Edward Linton. Ştiţi, 
vorbesc limba indiană la perfecţie, încât chiar indienii se 
înşeală. Cu toate că sunt născut la Liverpool şi sunt englez, 
am venit în India aşa de tânăr încât m-am putut obişnui cu 
moravurile indienilor şi cu obiceiurile indigenilor. Doi ani de 
captivitate la regele Lehorului şi fizicul meu au făcut restul. 
Când dezbrac uniforma engleză, devin îndată un indian 
curat. 

— Ştiu asta, sir Edward, zise sir Jack. 

Maiorul reluă: 

— Colind deci toată India, călare, pe jos, sau pe elefant; 
intru în pagodă şi în moschee, după nevoie; mă dau drept 
un locuitor din Delhi, un negustor de opiu, ca un bogat 
proprietar din valea Kachmirului. Şi niciodată nimeni, 
văzându-mă, nu m-a bănuit că pot fi englez. 

— Ştiu şi asta, sir Edward, zise tânărul ofiţer. 

— Iertaţi-mă, zise maiorul, dacă intru în aceste 
amănunte, dar ele sunt necesare, pentru ca să pricepi 
planul pe care l-am conceput şi combinat cu prinţul 
Osmany. 

— Să vedem. 


— Frumoasa Kali-Nana a sosit deci la Calcutta, ieri 
seară. 

— Mă rog, observă sir Jack, ieri seară, dânsa şi cortegiul 
ei au stat în câmpie şi n-au intrat în oraş decât astăzi de 
dimineaţă. 

— Fie. Deci astăzi toată ziua ea a fost plimbată în triumf 
din pagodă în pagodă, din oraşul alb în oraşul negru. Astă 
seară ea va dormi într-unui din acele hanuri numite 
„schultry”. Mâine va începe plimbarea triumfală. Apoi, când 
se va face seară, cu toată supravegherea poliţiei engleze, 
călăii şi victima vor dispare. Unde vor petrece ei noaptea? 
În ce loc izolat, în împrejurimile oraşului, pe marginea mării 
sau în câmpie, se va înălța sinistrul rug? Mister. Mister 
pentru toţi, în afară de mine. 

— Cum asta, sir Edward? 

— Fiindcă, mâine de dimineaţă deghizat în indian, mă voi 
amesteca în cortegiul funebru. 

— Bine. 

— Voi fi bine primit, căci am fost văzut la curtea 
defunctului rajah, care mă trata cu condescendenţă, şi din 
acel moment nu o voi mai părăsi pe sărmana văduvă. Seara, 
voi face parte din lagărul lor misterios. În cursul nopţii voi 
ajuta la ridicarea rugului. Atunci, domnilor, fiindcă mi-aţi 
oferit serviciile dumneavoastră, voi avea nevoie de 
dumneavoastră. 

Cei patru ofiţeri îl ascultau pe sir Edward cu atenţie, 
plini de curiozitate. 

El reluă: 

— În noaptea care precede execuţia, căci de obicei rugul 
se aprinde când se face ziuă, nenorocita femeie, care 
trebuie să fie arsă, e lăsată singură într-un cort împreună 
cu bijuteriile ei, pe care le aranjează bucată cu bucată, în 
TUug, unde apoi se va arunca şi dânsa. În timpul acestei nopţi 
supreme, nişte muzicanți înconjoară cortul şi cântă diferite 
cântece ciudate spre a determina exaltarea începută 
asupra victimei, prin acea preumblare triumfală de două 


zile. Adesea se întâmplă ca sărmana femeie, în ultima ei 
oră, să-şi piardă cu totul raţiunea şi graiul. Pe asta mă 
bazez. 

— Cum asta? 

— Voi avea grijă să vă înştiinţez în cursul serii. Prin ce 
mijloc nu pot şti, încă. Pe la miezul nopţii, vă veţi apropria 
de lagărul indian. Cea mai mare parte dintre dânşii vor fi 
beţi de dansurile funebre, băutură şi opiu. Chiar muzicanţii 
vor fi cuprinşi de acest delir. Dar vor fi patru oameni dintre 
dânşii care nu vor fi nici beţi, nici adormiţi. Aceştia sunt 
fraţii victimei. Plecând, ei au jurat să ţină post până în 
momentul când sora lor se va urca pe rug. Cu aceşti patru 
oameni veţi avea de lucru. 

— Când o vom răpi pe frumoasa Kali-Nana? 

— Da... care, desigur, va opune o rezistenţă, în afară de 
cazul când va fi cuprinsă deja de spaima morţii. În acest caz 
o vom găsi pradă a unei mari toropeli. 

— Dar, în fine, zise căpitanul Harris, trebuie să ne batem 
cu sabia şi cu pistolul? 

— Poate... 

— Şi oricât de beţi vor fi ceilalţi vor sări în ajutorul 
fraţilor văduvei Kali-Nana. 

Sir Edward surâse. 

— Pentru asta, domnilor, adăugă el, v-am spus că am 
nevoie de patru oameni hotărâți. De altfel, patru englezi 
valorează cel puţin cât zece indieni. 

— Mă prind că valorează cât douăzeci, zise cu mândrie 
sir Jack. 

— Dar, zise unul din ceilalţi ofiţeri, acest prinţ Osmany, 
noul rajah, este deci un om civilizat. 

— Mai mult decât fratele său. Şi a priceput cât era de 
revoltător pentru umanitate acest obicei barbar ca soţia să 
nu supravieţuiască soţului ei. El avea şi motiv pentru asta. 

— Adevărat? 

— Da, zise maiorul surâzând, în chip misterios. 

— Care sunt aceste motive? 


— El e îndrăgostit de Kali-Nana. 

— Văduva fratelui său? 

— Ce ne pasă! Dacă o salvez, rajahul va fi amicul meu şi 
al dumneavoastră domnilor. 

— Bine, zise sir Jack, dar un lucru mi se pare greu, sir 
Edward. 

— Care? 

— Cred că vom reuşi să o salvăm pe frumoasa indiană. 

— Sper. 

— Dar ce va face noul rajah, căci indienii, când ea va fi 
lângă dânsul, o vor recunoaşte. 

— "Toate acestea sunt prevăzute, răspunse sir Edward. 

— Ah! 

— Kali-Nana are o soră care-i seamănă ca două picături 
de apă. Amândouă sunt fetele unui bogat negustor de 
opinci din Chandernagor. Blonda soră a brunei Kali-Nana e 
logodită cu prinţul Osmany. Prinţul trebuie să se ducă s-o ia 
cu dânsul la începutul lunii. 

— Ei bine! 

— Ei bine! Negustorul de opinci şi cealaltă fată a lui s-au 
înţeles cu prinţul Osmany. Pe Kali-Nana, după ce o vom răpi, 
o vom conduce la Chandernagor. 

— Bine. 

— Un medic indian, care posedă între alte secrete 
minunate şi pe acel de a face blond un păr negru, o va 
metamorfoza pe Kali-Nana. 

— Oh! Pricep, zise sir Jack, Kali-Nana va lua rolul surorii 
sale. 

— Da, domnilor, răspunse maiorul. 

Şi sculându-se el adăugă: 

— Pe mâine! 

Capitolul IV 

— Unde te duci, sir Edward? Întrebă tânărul ofiţer de 
cipaye. 

— Mă duc să mă amestec în cortegiul văduvei Kali-Nana. 

— Ah! E adevărat! 


— Şi pentru asta, zise sir Edward, îmi voi părăsi hainele 
englezeşti în favoarea turbanului indian. 

— Prea bine, zise căpitanul Harris, dar unde ne vom 
revedea mâine? 

— Adineauri nu ştiam; dar mi-a venit o idee, spuse 
maiorul. 

— Să vedem? 

— Cortegiul funebru, după ce va ocoli acea parte a 
Calcuttei numită oraşul negru, îşi va încheia procesiunea sa 
solemnă în pagoda care se află în oraşul alb, adică în 
cartierul european. Această pagodă, ce există de mai multe 
secole, e venerată în mod deosebit de indieni; ei se roagă 
de preferinţă aici, în ajunul vreunui act solemn sau 
important. Sunt convins, adăugă maiorul, că sărmana 
văduvă va trece pe acolo. 

— Atunci ne dai acolo întâlnire? 

— Unul din dumneavoastră va sta în preajma pagodei 
începând de mâine şi va aştepta sosirea cortegiului. 

— Voi veni eu, zise sir Jack. 

— Prea bine, reluă maiorul. Nu ştiu dacă mă vei 
recunoaşte, căci voi semăna cu un adevărat indian. Dar 
după ce cortegiul va ieşi din pagodă să intri înăuntru. 

— Apoi? 

— Se află într-un colţ o statuie colosală a zeului Siva. Vei 
găsi la picioarele acestei statui un bob de porumb pe care îl 
vei lua. În acest bob se va afla un bileţel, care va conţine 
câteva cuvinte scrise cu creionul. 

Pronunţând ultimele cuvinte, sir Edward Linton strânse 
mâna tovarăşilor săi de arme şi îi părăsi. 

Un sclav îi ţinea calul la uşa pavilionului. 

Sir Edward încălecă, porni în galop, şi după câteva 
minute intră în Calcutta. 

Chipul său, având o pânză mare, îi acoperea pe trei 
sferturi faţa, după moda adoptată de europeni pentru 
soarele arzător al Indiei. 


EI străbătu deci oraşul negru fără să atragă atenţia 
populaţiei indigene, care forfotea aici; apoi ajunse în oraşul 
alb şi se opri în faţa unei case frumoase înconjurată de o 
grădină. 

Numai ce dădu un ordin şi poarta se deschise. 

Doi servitori negri alergară foarte respectuoşi. 

În India ofiţerii au un salariu foarte mare şi leafa unui 
maior e de o sută de mii de lire pe an. În plus, maiorul era 
un om bogat. 

Această avere, care-i permitea să trăiască la Calcutta, 
într-un mare lux, era moştenită sau avea vreo origine 
misterioasă. 

Unii spuneau da, iar alţii nu. 

Maiorul nu se bucura în armata engleză de o prea bună 
reputaţie. 

Se pretindea că dăduse secretele Companiei Indiilor 
unui prinţ indian, care era amicul său şi avea mare 
încredere într-însul, şi că din această primă trădare 
câştigase foarte mulţi bani. 

Dar sub cerul arzător pasiunile europenilor se 
transformă în nepăsare şi fiecare caută să trăiască cât se 
poate mai liniştit, fără să se intereseze de vecin. 

Dacă maiorul avea inamicii săi, în schimb avea şi prieteni 
care împrumutau de la dânsul bani, aşa cum era sir Jack, şi 
aceştia vorbeau de dânsul cu admiraţie şi respect. 

Maiorul descălecă şi traversă o sală de marmură în care 
se afla o fântână; apoi trecu prin două sau trei saloane 
luxoase, mobilate după moda europeană, şi pătrunse, în 
fine, într-o odaie unde se încuie. 

Era sala de baie. 

EI se spălă de praf, ca un adevărat discipol ai lui 
Mohamed, şi îl chemă pe valetul său Ali. 

Acesta din urmă era un indian mahomedan, care îi era 
devotat trup şi suflet, din ziua în care maiorul îl scăpase de 
la o moarte sigură. 

Ali era condamnat la moarte şi maiorul l-a salvat. 


Ali apărând, maiorul îl întrebă: 

— E ceva nou? 

— Nu, stăpâne. 

— Ai văzut-o pe văduva rajahului şi suita ei? 

— Da, răspunse Ali. 

— Când? 

— Azi de dimineaţă. 

— Ştii unde sunt ei acum? 

— Cred, răspunse indianul, că s-au oprit la Şarpele 
Albastru, şi s-ar putea să fie tot acolo, căci au început 
dansurile alunei. 

În timp ce vorbea cu credinciosul său servitor, maiorul se 
metamorfoză. 

El nu mai era un ofiţer englez. 

Era un cinstit locuitor din Afganistan care făcea comerţ 
cu perle, safire şi opiu. 

Maiorul deschise apoi o uşă a sălii de baie, care dădea 
într-o curte interioară. 

El ieşi pe această uşă, traversă curtea şi nici un servitor 
nu-l văzu părăsind luxoasa lui locuinţă. 

După o oră, elintră în hanul la Şarpele Albastru şi, aşa 
cum îi spusese Ali, o găsi pe văduva rajahului şi suita ei. 

Dansurile baiaderelor începuseră, într-adevăr. 

Într-un mare hambar de bambus, stând pe perne, 
sărmana văduvă avea privirea deja plină de spaimă şi 
nebunie. 

Rudele ei o înconjurau şi cântau cântece ciudate. 

Patru baiadere dansau ca intrate în transă. 

Maiorul pătrunse în hambar şi se aproprie de victimă. 

Capitolul V. 

Cea mai mare parte a asistenţei recunoscu îndată în sir 
Edward Linton pe indianul din Benares pe care îl văzuseră 
la curtea rajahului decedat. 

Să te alături cortegiului unei văduve, care trebuie să se 
urce pe rug, e o onoare pe care o faci ei şi rudelor sale. 

Sir Edward a fost deci foarte bine primit. 


Îi întinseră mâna, îi aduseră lulea şi prăjituri şi, pe când 
baiaderele dansau, vorbind cea mai curată limbă indiană, se 
instala lângă rude. 

Dansurile durară până după asfinţitul soarelui. 

Apoi, baiaderele căzute zdrobite de oboseală, fură luate 
de acolo. 

Atunci instrumentele tăcură un moment şi rudele, amicii, 
toată suita şi Kali-Nana, se sculară. 

După plimbarea din cursul zilei, venea preumblarea cu 
torţe. 

Kali-Nana, atinse acel grad de exaltare care nu-i mai 
permitea să deosebească visul de realitate. 

Ea vorbea cu glas tare de soţul decedat, de raiul lui 
Vişnu, unde era aşteptată cu mare sărbătoare; ea plângea, 
râdea şi cânta în acelaşi timp. 

Îi aduseră un elefant negru pe care ea se urcă. 

Apoi, unii pe jos, alţii călare o escortară şi ea străbătu 
din nou oraşul în lumina unor torţe parfumate. 

Acest marş funebru se prelungi până la ziuă. Când 
stelele dispărură, ei se întoarseră la han. 

Acolo mâncară câte ceva şi lăsară să treacă orele 
călduroase ale zilei. 

După aceea porniră din nou. 

Era ultimul pelerinaj pe care îl mai aveau de făcut. 

Cortegiul ieşi din cartierul european. 

Apoi el se îndreptă spre pagoda Şarpelui Albastru. 

Europeni, anglo-indieni, indieni se aflau în jurul pagodei. 

Cortegiul reuşi cu mare greutate să-şi facă drum prin 
mulţime. 

Maiorul care, deghizat ca indian, nu-i părăsise nici un 
moment pe fraţii văduvei, îl zări în mulţime pe tânărul 
locotenent de cipaye, sir Jack. 

El trecu pe lângă dânsul, dar sir Jack nu-l recunoscu. 

Elefantul intră în pagodă şi brahmanii începură 
rugăciunile; apoi veniră dervişii şi apoi alţi preoţi indieni. 

Aceste ceremonii ciudate durară până la apusul soarelui. 


Dar maiorul ştia deja ceea ce dorea. 

Fraţii văduvei Kali-Nana, care ţineau foarte mult ca sora 
lor să nu încalce tradiţiile, mai ales că negustorul de opiu 
era foarte bogat şi astfel li se mărea partea lor de 
moştenire; fraţii ei îi destăinuiseră maiorului locul unde se 
va ridica rugul. 

Când văduva ieşi din pagodă, intră sir Jack. 

Bobul de porumb se afla la picioarele giganticei statui a 
zeului Siva. 

EI îl luă şi desfăcu biletul ce-l cuprindea. 

El era în limba engleză. 

„Rugul se va ridica la o depărtare de două leghe de oraş, 
la nord, într-o vale sălbatică numită „Câmpul perelor roşii,,. 
Vom fi acolo pe la miezul nopţii”. 

În timp ce sir Jack lua cunoştinţă de acest bilet şi se 
ducea la cei trei ofiţeri, care trebuiau să-l ajute în această 
aventuroasă expediţie, cortegiul ieşise din oraşul alb şi se 
dusese în oraşul negru. 

Acolo ei se risipiră. Unii intrară în han, alţii schimbară 
semne misterioase şi se îndreptară în toate părţile. 

Văduva intrase pe elefantul ei negru în hambarul de 
bambus unde, în ajun, maiorul le găsise pe baiadere 
dansând. 

Era momentul în care poliţia engleză trebuia să intre în 
acţiune. 

Un cordon de soldaţi, comandat de un ofiţer englez, 
înconjurară hambarul, ale cărui uşi se închiseseră. 

Apoi ofiţerul bătu la uşă. 

Un indian apăru şi zise: 

— Ce doreşti? 

— Vrem să o vedem pe văduva rajahului. 

— Văduva rajahului nu mai aparţine pământului, i se 
răspunse. 

Ofiţerul sparse uşa şi intrară soldaţii. 

Elefantul era înăuntru. 

Dar văduva nu mai era pe dânsul. 


Soldaţii vizitară şi casele vecine, dar nu o găsiră pe Kali- 
Nana. 

Văduva era condamnată şi trebuia să moară. 

Ofiţerul englez, convins că-şi făcuse datoria, se retrase 
cu soldaţii săi. 

În acest timp, indienii se duceau unul câte unul la locul 
de întâlnire pe diferite căi. 

Şi maiorul, care nu se despărţise de fraţii văduvei, îi 
ajută pe aceştia la răpirea ei cât şi la protejarea figurii prin 
oraşul negru. 

În acest timp sir Jack şi cei trei tovarăşi ai săi, înarmaţi 
până în dinţi, mergeau călare spre Câmpul perlelor roşii. 

După ziua călduroasă urmase o noapte călduroasă. 
Această noapte, toată lumea spunea la Calcutta, trebuie să 
fie cea din urmă pentru frumoasa Kali-Nana, văduva 
bravului rajah Nijid-Kuran. 

Capitolul VI. 

Câmpul perlelor roşii, cu tot numele său frumos, este o 
vale sălbatică, înconjurată de stânci pietroase. 

La sud, adică înspre Calcutta, călătorul întâlneşte una 
din acele păduri de nepătruns care serveşte drept azil 
tigrilor şi panterelor. 

Acesta era locul misterios ales de fraţii văduvei, spre a 
înălța rugul. 

Pentru ca să ajungă la dânşii, soldaţii englezi ar fi fost 
nevoiţi să meargă prin pădure, şi europeanul se teme mai 
mult de tigru decât de indian. 

Era noapte. 

Ajungând din diferite părţi, unul câte unul indienii din 
cortegiul funebru se adunară din nou şi ridicară mai multe 
corturi. 

În centru se afla cortul văduvei. 

După obicei, brahmanii şi muzicanţii executau cântece 
foarte ciudate, în care proslăveau fericirea rezervată, în 
paradisul indian, femeii curajoase care se duce după soţul 
ei. 


Dar nici brahmanii, nici muzicanţii nu pătrund în cort. 

Numai fraţii ei au intrat. 

Ei au găsit-o pe Kali-Nana deosebit de surescitată, 
uitându-se la bijuteriile ei. 

O femeie se afla lângă dânsa. E credincioasa sa prietenă, 
sora ei de lapte, negresa Mamura, căci doica lui Kali-Nana a 
fost o femeie neagră. 

Mamura plângea şi se văita. 

Ea o iubeşte pe Kali-Nana şi şi-ar da viaţa pentru dânsa. 

Aşadar, fraţii ei pătrunzând în cort şi văzând cum stau 
lucrurile, au schimbat o privire plină de satisfacţie. 

Kali-Nana e gata pentru sacrificiu; ea se va urca pe rug 
cântând. 

Mamura le-a ascuns cât a putut mai bine durerea ei, dar 
când ei au plecat, ea a reînceput să plângă. Fraţii au ieşit 
spunând: 

— Acum se poate înălța rugul. 

Şi negresa Mamura plânge şi se gândeşte că o dată cu 
ivirea zorilor flăcările o vor cuprinde pe Kali-Nana. 

Dar deodată văduva rajahului se scoală şi se apropie de 
dânsa, spunându-i: 

— Nu mai plânge! 

— Cum să nu plâng! Zise negresa, când ştiu că vei muri? 

— Poate... răspunse Kali-Nana. 

Şi cum negresa scoase un țipăt de bucurie, văduva 
rajahului duse un deget la buze şi-i zise: 

— Tăcere! 

Surescitarea văduvei a dispărut: ea era liniştită şi puţin 
cam palidă. 

— Nu, zise ea. Nu pot să mor... nu voi muri... 

Mamura dă din cap: 

— Te vor urca cu forţa pe rug, zise ea. 

— Osmany veghează asupra mea. 

La acest nume Mamura nu-şi putu opri o tresărire. 

— Osmany mă iubeşte, adăugă Kali-Nana şi ne-am jurat 
dragoste veşnică. Osmany mi-a jurat că mă va salva. Şi 


Osmany nu şi-a călcat niciodată jurământul. 

Mamura ridică un colţ al cortului şi se uită la stele. 

— Stelele au început să pălească, zise dânsa. 

— Şi ce-i cu asta? Răspunse Kali-Nana. 

— Îi văd pe fraţii tăi, îndreptându-se spre pădure. 

— Ce-i cu asta?! 

— Ei vor tăia lemnele destinate pentru rug. 

— Osmany va sosi înainte ca rugul să fie înălţat, 
răspunse Kali-Nana cu un accent plin de convingere. 

Dar Mamura îngrijorată murmură: 

— Cum poate Osmany să ştie locul unde suntem? 
Aminteşte-ţi stăpână că aseară nimeni nu ştia locul unde vei 
fi condusă ca să mori. 

— Ascultă, răspunse Kali-Nana. L-ai văzut pe negustorul 
din Benares? 

— Acela care venise la defunctul tău soţ? 

— Da. 

— Ele în cortegiul nostru, zise Mamura. Acesta e din 
ordinul lui Osmany. 

— Da. 

Şi cu o voce şoptită spuse: 

— El s-a apropiat de mine, adăugă Kali-Nana, şi mi-a 
spus: „Speră, căci sunt aici!” 

Kali-Nana are mare încredere în făgăduiala lui Osmany. 

El speră la rândul său. 

Stelele dispar de pe cer şi începe să se facă ziuă. 

Indienii adormiţi şi beţi încep să se deştepte. 

Fraţii văduvei au tăiat lemnele pentru rug şi, cu ajutorul 
sclavilor, se pregătesc să ridice rugul. 

— Stăpână! Stăpână! Zice Mamura frângându-şi mâinile 
de disperare, peste o oră va fi prea târziu. 

Dar deodată brahmanii se opresc din cântat. 

Un zgomot de galopul unor cai se aude. Apoi două focuri 
de pistol urmate de ţipete de mânie şi de moarte. 

— E Osmany, strigă Kali-Nana. 


Nu era Osmany. Erau cei patru ofiţeri englezi, care au 
căzut cu iuţeala fulgerului, înarmaţi în mijlocul lagărului 
indian. 

Fraţii văduvei încearcă să reziste, dar celor patru 
englezi li s-au alăturat falsul negustor din Benares, adică 
maiorul sir Edward Linton. 

Lupta e crâncenă. Sângele curge, fraţii văduvei cad unul 
câte unul: indienii speriaţi o iau la fugă, când deodată 
maiorul sir Edward Linton străbate în galop Câmpul 
perlelor roşii, luând-o în braţe pe Kali-Nana, care murmură 
cu extaz numele iubitului ei, prinţul Osmany. 

Capitolul VII. 

Trecuseră zece ani de când Kali-Nana fusese scăpată de 
la soarta barbară ce o aştepta. 

Cei patru fraţi ai văduvei muriseră în luptă şi numai 
dânşii ar fi putut observa substituirea pusă la cale de tatăl 
şi sora văduvei, împreună cu Osmany. 

Condusă la tatăl ei, Kali-Nana a trăit ascunsă mai multe 
luni. 

În acest timp părul ei negru devenea blond în urma 
îngrijirilor date de medicul indian. 

În acelaşi timp, se spunea în munţi că văduva rajahului, 
Kali-Nana, fusese scăpată de la rug de către soldaţii 
englezi, şi nimeni nu-l bănuia pe Osmany, noul suveran. 

După şase luni, tânărul prinţ se căsători cu mare pompă 
cu aceea pe care toată lumea o credea sora văduvei, dar 
care în realitate era Kali-Nana. 

Voalul de mătase, care acoperea o mare parte din faţa 
femeilor indiene, favoriza de altfel substituirea. 

În aceşti zece ani se petrecuseră multe evenimente. 

Rajahul Osmany chemase sub drapelul său toate 
triburile risipite prin munţi, predicând lupta pentru 
independenţă. 

Micul prinţ devenise un mare suveran. 

Odinioară, rajahul Nijid-Kuran avea abia câteva sate sub 
sceptrul său; fratele său Osmany pusese drapelul său peste 


vreo douăsprezece oraşe înfloritoare. 

Osmany devenise un mare prinţ şi englezii se temeau de 
dânsul. 

Totuşi, vă amintiţi că Osmany, îi spusese maiorului sir 
Edward Linton: „Anglia să o salveze pe Kali-Nana şi mă voi 
supune ei”. 

Osmany îşi călcase deci jurământul? 

Nu, maiorul sir Edward Linton, îi spusese: „Kali-Nana n- 
a fost salvată de Anglia, ci de mine”. 

De atunci maiorul devenise prietenul rajahului şi acesta, 
în semn de recunoştinţă, îl numise prim ministru. 

Cu minunata sa cunoştinţă a moravurilor şi a limbii 
indiene, maiorului nu-i era greu să treacă în ochii supuşilor 
lui Osmany un adevărat indian. 

În acelaşi timp, zvonul despre moartea maiorului se 
răspândise la Calcutta. 

La o lună după răpirea văduvei Kali-Nana, răpire care 
produsese o oarecare senzaţie, se spusese că maiorul 
fusese asasinat de indieni. 

Şi de atunci nu mai parvenise nici o ştire despre dânsul. 

Adevărul era că maiorul devenit cu totul indian, 
disciplinase după chipul european trupele rajahului 
Osmany, făcuse legi mai puţin barbare şi mai civilizate, şi 
transformase aceste mici populaţii într-un popor mare. 

Maiorul trădase deci Anglia? 

Aşa s-ar părea din purtarea sa, cu atât mai mult că peste 
tot în jurul lui Osmany, popoarele supuse se revoltau rând 
pe rând şi veneau sub drapelul rajahului. 

Maiorul avea atunci patruzeci de ani. 

Era brav, îi bătuse pe englezi de mai multe ori şi numele 
de Tippo-Runo, ce era numele pe care îl luase, devenise 
spaima armatei engleze. 

Numai două persoane cunoşteau adevărata sa origine: 
Osmany şi Kali-Nana. 

Aceasta din urmă îi dăruise un fiu lui Osmany şi acest fiu, 
care n-avea încă zece ani, promitea să devină viteaz ca tatăl 


său şi inteligent tot ca dânsul. 

În această epocă, un european, un francez, se prezentă 
la curtea rajahului. 

Acest european, acest francez, eram eu, Rocambole. 

Mă dusesem în India ca să-l predau Angliei pe şeful 
Strangulatorilor. 

După ce mi-am îndeplinit misiunea, am fost liber să mă 
întorc în Europa sau să caut aventuri sub acest cer arzător, 
în această ţară misterioasă de pe malul Gangelui, care va 
seduce întotdeauna imaginaţia oamenilor de seama mea. 

Rajahul mă primi bine şi îmi oferi chiar să fiu comandant 
în armata sa. Am primit. 

Dar am observat în curând că am trezit gelozia lui Tippo- 
Runo, adică a maiorului Linton. 

Rajahul Osmany avea în el o încredere oarbă. 

Din prima zi când l-am văzut am simţit o repulsie 
profundă faţă de dânsul. 

„Acest om, mi-am spus, acest om care a trădat Anglia, îl 
va trăda mai curând sau mai târziu şi pe rajah”. 

Totuşi lui i se dădeau bani şi onoruri şi ar fi fost greu ca 
el să poată dori ceva mai mult. 

Dar acest om avea un vis, un vis de o ambiţie supremă. 

Funcţia de prim ministru nu însemna nimic pentru 
dânsul, voia să domnească. 

Întotdeauna în jurul unui tron se găsesc oameni care 
conspiră; şi conspiratorii sunt adesea amicii sau rudele 
suveranului. 

Osmany avea un nepot, un fiu al lui Nijid-Kuran, făcui cu 
altă femeie decât Kali-Nana. 

În Europa fiul regelui succeda la tron; în Orient tronul se 
transmite adesea de la frate la frate. 

Fiul lui Nijid-Kuran avea douăzeci de ani şi dorea să 
pună mâna pe imperiul care era opera unchiului său, şinu a 
tatălui său. 

Dar el nu avea nici putere, nici partizani, pe când 
Osmany era înconjurat de supuşi credincioşi. 


Un singur om putea să-l înţeleagă: acesta era Tippo- 
Runo, adică maiorul sir Edward Linton. 

Tippo şi prinţul dezmoştenit se înţeleseră. 

Cel dintâi provocă o revoltă militară, dar revolta fu 
înăbuşită şi Tippo-Runo se purtă de aşa manieră încât toată 
responsabilitatea căzu pe tânărul prinţ, care a fost 
condamnat la moarte. 

Osmany nu-l bănuise nici un moment de trădare pe acela 
pe care îl numea credinciosul său Runo. 

Un singur om ghicise partea ocultă pe care o jucase în 
complot. 

Acesta eram eu. 

Să încerc să deschid ochii rajahului Osmany era cu 
neputinţă. 

Să lupt cu Tippo-Runo era lucru greu. 

Totuşi primii o luptă surdă şi neîmpăcată. 

De când eram comandant în armată, locuiam într-un 
adevărat palat la porţile oraşului Benares. 

Într-o zi, un ofiţer al lui Tippo-Runo veni să mă poftească 
ca să-l vizitez în reşedinţa sa de pe malul Gangelui. 

Am încălecat şi am plecat. 

Capitolul VIII. 

Tippo-Runo, continua manuscrisul, era pe lângă rajahul 
Osmany, cel mai mare demnitar din ţară şi ca să mă opun 
ordinelor sale nu îmi era la îndemână decât dacă aş fi fost în 
fruntea armatei ce o comandam. 

Cu toate acestea am ghicit că invitaţia era o cursă. 

Ce putea să aibă cu mine acest om care îmi dăduse de 
cele mai multe ori dovezi de aversiune şi antipatie. 

M-am urcat pe cal, luând cu mine numai o mică escortă 
de călăreţi şi servitori, şi am mers o parte a zilei, pe malul 
Gangelui, alături de mesagerul lui Tippo-Runo. 

EI se prezentase singur şi am fost surprins să văd 
ajungându-ne din urmă, în dreptul unei păduri, o trupă de 
oameni călare sau urcați pe elefanţi şi care păreau că mă 
aşteaptă. 


— Ce e asta? Am întrebat-o pe călăuza mea. 

— Sunt soldaţii lui Tippo-Runo trimişi de dânsul să te 
întâmpine cu onorurile cuvenite, îmi răspunse el. 

„Sau ca să mă facă prizonier, mă gândii”. 

Şi din acel moment m-am bizuit pe steaua mea, pe 
această misterioasă stea, care mă apără de când mi-am 
schimbat viaţa şi de când căinţa a intrat în sufletul meu. 

Escorta ne înconjură. 

Mesagerul lui Tippo-Runo n-avea decât să facă un semn 
ca să fim zdrobiţi de picioarele elefanților. 

Cu toate acestea, o bună parte din noapte ne-am 
continuat drumul. Am ajuns cu bine la reşedinţa lui Tippo- 
Runo. 

Teribilul şi puternicul ministru mă aştepta culcat pe o 
canapea într-o sală unde mai mulţi sclavi ardeau parfumuri 
şi unde o fântână răcorea aerul. 

La vederea mea, el se sculă, veni la mine şi îmi întinse 
mâna. 

Apoi ordonă să rămânem singuri. 

Când ofiţerii şi sclavii săi ieşiră, Tippo-Runo îşi schimbă 
îndată atitudinea şi limbajul. 

El se aşeză pe un scaun, arătă un altul pentru mine, şi 
îmi vorbi în limba franceză. 

— Am vrut să te văd, îmi zise dânsul, căci sunt convins că 
ne vom înţelege. 

Îl privii şi aşteptai. 

— Eşti francez? Mă întrebă el. 

— Da, i-am răspuns. 

— La trei mii ele leghe de ţara sa, un francez e 
întotdeauna un aventurier. 

Şi surâse puţin cam dispreţuitor. 

— Am dovada, adăugă el, sosirii dumitale la curtea 
rajahului şi intrarea în armata sa. 

— Fie, sunt un aventurier. 

— Pentru asta, îţi repet, adăugă el surâzând, cu 
siguranţă ne vom înţelege. 


Am tăcut aşteptând. 

— Ascultă, reluă el, rajahul Osmany este un prinţ 
puternic, în aparenţă cel puţin. 

— Şi niţel şi în realitate, răspunsei eu. 

— Dar, continuă el, puterea unui prinţ indian care are 
Anglia în spatele său nu e sigură. 

— Slavă Domnului! Răspunsei eu, rajahul poate rezista 
încă multă vreme. 

— Crezi? 

— În afară de cazul când ar fi trădat. 

— Ah! Zise el, crezi atunci că poate fi trădat? 

— N-a fost deja? Şi l-am privit fix. 

El aruncă ţigara pe care o fuma şi spuse dispreţuitor: 

— Crezi, aventurierule, că te-am chemat aici ca să 
vorbim cu inima deschisă. Ştiu ce gândeşti despre mine. 

— Ah! 

— Eşti convins că am fost amestecat în conspirația fiului 
lui Nijid-Kuran. 

— Cred mai mult chiar, lippo-Runo, am răspuns, 
privindu-l drept în ochi. 

— Să vedem? 

— Cred că tu eşti acela, care ai urzit conspirația. 

— Ai dreptate, îmi răspunse dânsul cu răceală. 

— Ei bine! Ce vrei de la mine? Am întrebat cu voce rece 
şi liniştită, părând că nici nu îmi pasă de puterea lui. 

— Ceea ce doresc, îmi răspunse dânsul, e să-ţi povestesc 
mai întâi istoria mea. 

— Ascult. 

— Nu sunt indian, nu mă numesc Tippo-Runo, continuă 
el. 

— Ştiu, eşti englez. 

— Ah! Ştii asta? 

— Te numeşti maiorul Edward Linton. 

— Văd că eşti bine informat; atunci să presupunem un 
lucru. 

— Care? 


— Că am rămas credincios Angliei. 

— Dumneata? 

Şi nu m-am putut stăpâni să nu pronunţ acest cuvânt cu 
dispreţ. 

— Da, reluă el, de zece ani, am rămas englez. 

— Luptânduc-te cu Anglia? 

— Ce contează mijloacele dacă ne atingem scopul? 

— Mă pricep la dezlegarea enigmelor, dar tot nu înţeleg. 

— Atunci ascultă-mă. 

Şi continuă foarte liniştit: 

— Nijid-Kuran era un prinţ mic şi Anglia l-ar fi zdrobit cu 
uşurinţă. 

— De aceea l-ai ajutat pe fratele său Osmany ca să 
devină puternic. 

— Adică m-am servit de Osmany ca să-i supun pe toţi 
acei prinți mici, rebeli faţă de Angliei. 

— Bine! 

— Ela reunit sub conducerea sa toate populaţiile risipite 
care se luptau cu Anglia. Acum e de ajuns o luptă mare, 
pentru ca Anglia să distrugă această aglomeraţie şi puterea 
rajahului. 

EI se opri un moment şi mă privi. 

— Ei bine! Am întrebat, unde vrei să ajungi? 

— Vei şti îndată, răspunse dânsul. 

Capitolul IX. 

Atitudinea mea liniştită şi hotărâtă îl impresionase puţin 
pe sir Edward Linton; totuşi, el dădu cărţile pe faţă. 

— Ştii, îmi spuse el, că eu, care m-am adaptat 
moravurilor indiene într-atâta încât nimeni, văzându-mă, n- 
ar putea să mă ia drept englez, am oroare de India şi de 
această viaţă orientală, pe care o duc de douăzeci de ani! 

— De aceea, fără îndoială, vrei să-l trădezi pe rajah? 

— Poate, zise el, sunt englez şi îl predau pe Osmany ţării 
mele. Dacă aş proceda altfel atunci aş trăda Anglia. 

— Şi ce-ţi dă ea în schimbul fidelității dumitale? 

— Ah! Zise el surâzând, mi-e sete de mult aur. 


— Cu toate acestea ai suficient aici! 

— Anglia îmi va da şi mai mult. 

— Lăzile rajahului sunt pline şi iei din ele atâta cât vrei. 

— Anglia mi-ar da aceste lăzi; şi m-aş întoarce în Europa 
de unde am venit un ofiţer sărac şi aş putea să duc o viaţă 
princiară la Paris sau la Londra. 

— Tot ceea ce mi-ai spus nu-mi arată încă de ce m-ai 
chemat? 

— Spre a-ţi propune să fii alături de mine. 

— Împotriva rajahului? 

— Desigur. 

Am clătinat din cap. 

— M-ai tratat de aventurier, îi spusei, ai avut dreptate, 
dar nu sunt un trădător! 

— Astfel, refuzi? 

— Desigur. 

El nu se mânie şi nici nu se miră. 

— Mă aşteptam la asta, îmi, spuse dânsul, acum te poţi 
retrage, şi întâmplă-se orice. Dar nu vei pleca de aici fără să 
fii oaspetele meu. Te poftesc la masă. 

Tippo-Runo mă ţinu trei zile şi mă trată foarte bine. 

Mâncam numai noi şi, ca şi cum ar fi ghicit temerile 
mele, gusta el întotdeauna din mâncăruri. 

Eram numai în parte liniştit, căci nu ştiam ce se 
întâmplase cu ofiţerii pe care îi adusesem cu mine. 

Asta era un mister. 

Poate că primul ministru îi asasinase din prima noapte, 
sau poate că se mulţumise să-i bage în închisoare. Eu, însă, 
nu-i mai văzusem de la sosirea mea. 

A treia zi, Tippo-Runo îmi spuse: 

— Cuvintele tale oneste au dat roade: ele au străpuns 
conştiinţa mea şi au luminat-o. Nu-l voi trăda pe rajah. Poţi 
să-mi iei mâna şi să o strângi. 

Aş fi vrut să-l cred, dar privirea lui falsă dezminţea 
cuvintele sale. 

Tippo-Runo adăugă: 


— E zadarnic să-i spui ceva rajahului. Poţi conta pe 
fidelitatea mea. 

— Dacă e astfel, am răspuns, poţi conta pe tăcerea mea. 

La poarta reşedinţei primului ministru mi-am găsit 
escorta şi nu mi-am putut stăpâni bucuria. 

Crezându-i pe tovarăşii mei morţi, vederea lor mă linişti 
cu totul. 

Cu toate acestea, unul din ei lipsea. Am făcut remarca cu 
glas tare şi am întrebat despre dânsul. 

Unul din ofiţerii mei îmi răspunse cu tristeţe: 

— S-a dus ieri la vânătoare de tigri şi a murit. Acela al 
cărui sfârşit tragic mi se anunţa era un tânăr indian pe 
nume Mussami, care îmi dăduse în mai multe împrejurări 
dovezi de credinţă. Vestea m-a întristat foarte tare. 

Tippo-Runo, care mă însoţise până la poartă, îmi zise: 

— E un obicei indian pe care îl cunoşti desigur. Dacă o 
personalitate distinsă face o vizită unei alte persoane 
marcante şi gazda vrea să-şi onoreze vizitatorul, atunci îi 
reţine calul şi îi dă altceva în schimb. Păstrez deci calul 
dumitale şi-ţi dau unul din cei mai frumoşi elefanţi ai mei. 

Într-adevăr un elefant alb, specie foarte rară, chiar în 
India, îmi era rezervat. 

El avea un harnaşament bogat, iar pe dânsul se afla un 
turn de fildeş, cu pietre scumpe. 

Pornirăm la drum. 

Nici un soldat şi nici un ofiţer al lui Tippo-Runo nu ne 
însoțea; eram înconjurat de oamenii care se aflau în 
serviciul meu. 

„Cum! Mă întrebam eu după o oră de mers, acest om fi 
va aşa de naiv, încât cunoscând fidelitatea mea pentru 
rajah, să mă lase să plec după ce mi-a încredinţat secretele 
sale? Plec singur cu oamenii, dar vom cădea desigur într-o 
cursă, unde vom fi cu toţii măcelăriți”. 

Spre seara primei zile de călătorie, am ajuns într-o 
pădure mare. 

„Acolo vom fi atacați, mi-am spus”. 


Mă înşelam însă. 

Noaptea trecu şi primele raze ale zilei apărură. 

Deodată elefantul meu, care până atunci mersese liniştit, 
ridică trompa în sus. Simţii că tot corpul lui tremură. 

„E un tigru, m-am gândit”. 

Tovarăşii mei păreau miraţi de aceste semne stranii şi, ca 
şi mine, credeau şi dânşii că e vreun tigru prin apropiere. 

Dar nici o fiară nu apăru. 

Elefantul continua să înainteze şi pe măsură ce înainta 
dădea semne de nelinişte. 

În fine, se auzi un zgomot venind din pădure. 

Nu era ţipătul unui tigru; era un fel de miorlăit, care, 
poate, era opera unei voci omeneşti. 

Deodată elefantul meu o luă la fugă şi, devenind furios, îi 
răsturnă şi îi călcă în picioare pe acei tovarăşi ai mei care se 
aflau lângă dânsul. 

Apoi, cu o iuţeală incredibilă, o porni în pădure, trecând 
cu multă îndemânare printre arbori fără să se lovească de 
ceva în calea sa. 

Am vrut să sar, cu riscul să-mi rup un picior sau un braţ; 
dar, fără îndoială, elefantul ghici intenţia mea, căci trompa 
lui mă înhăţă de umăr şi mă ţinu prizonier pe dânsul. 

Nu-mi pierdusem totuşi sângele rece şi văzând că 
tovarăşii mei nu se repezeau după mine ca să mă scape, am 
presupus că aurul lui Tippo-Runo îi corupsese. 

Într-adevăr, ei nici nu se deranjau şi în curând dispărură 
din ochii mei. 

În acelaşi timp, mi-am adus aminte că indienii, folosindu- 
se de inteligenţa elefantului, îl dresau ca să servească drept 
călău. 

Condamnatul e aşezat atunci pe spinarea unui elefant şi, 
la un semnal, animalul pleacă ţinând victima cu trompa. 

Elefantul merge astfel mai multe ore şi chiar mai multe 
zile, ducându-l pe condamnat. 

Apoi, sosit la locul pe care el l-a ales mai dinainte pentru 
execuţie, ia victima cu trompa şi o trânteşte de pământ. 


Uneori se mulţumeşte să-i pună enormul său picior pe 
piept şi să-l zdrobească fără să-l facă să sufere. 

Alteori aruncă victima de trunchiul unui arbore şi îi 
zdrobeşte craniul. 

Nu mă mai puteam îndoi, eram în puterea unui elefant- 
călău. 

Şi miorlăitura ciudată pe care o auzisem nu era altceva 
decât semnalul dat de stăpânul său. 

Tippo-Runo calculase de minune răzbunarea sa şi 
moartea mea. 

Teribilul pachiderm mergea din ce în ce mai repede. 

După pădure urmase o vastă câmpie acoperită de 
ierburi, doar ici şi colo se vedeau urme de cultură şi 
locuinţe. 

„Nu poate fi acesta locul condamnării, mi-am spus eu. 
Mai am încă timp”. 

Era un lucru la care Tippo-Runo nu se gândise, şi anume 
că adusesem din Europa un revolver cu gloanţe explozibile. 
Glonţul obişnuit alunecă pe pielea elefantului şi dacă 

pătrunde nu intră niciodată îndeajuns spre a-l ucide. 

Dar glonţul conic produce un rezultat cu totul diferit. 

Elefantul mă ţinea țintuit cu trompa sa; dar mă puteam 
folosi de mâna dreaptă. Cu această mână am scos 
revolverul. 

Dacă-l ucideam pe elefant dintr-o dată, eram salvat. Dar 
dacă moartea lui nu era instantanee eram pierdut! 

Niciodată în viaţa mea nu mă aflasem în aşa mare 
pericol, eu care am văzut adeseori moartea aproape de 
mine. 

Capitolul X. 

Nu era uşor să tragi un foc, cu siguranţă, şi iată pentru 
ce: Pielea elefantului nu numai că e tare, dar are şi multe 
zbârcituri, care seamănă cu nişte inele ce se mişcă într-una. 

Trebuia să aleg deci un moment când această piele va fi 
întinsă. 


Atunci glonţul va pătrunde, desigur va străbate stratul 
de grăsime, va ajunge la carne şi acolo va face explozie. 

Ochii la stânga ca să pot ajunge mai uşor în regiunea 
inimii. 

Din loc în loc se aflau şanţuri pe care elefantul le sărea 
cu agerimea unui cal. 

În aceste momente pielea de pe gâtul său se întindea. 

Am aşteptat momentul când ela sărit peste un şanţ şi am 
tras un foc. 

Animalul făcu o săritură teribilă; în acelaşi timp curelele 
care ţineau turnul în care mă aflam se rupseră şi am fost 
trântit la o parte, pe când elefantul căzu în şanţ ca o masă 
inertă. 

Glonţul făcuse explozie în corpul animalului lângă inimă 
şi-l ucisese pe loc. 

Eram salvat. 

Dar aveam pe umeri rănile provocate de strânsoarea 
trompei şi această aşa-zisă cursă m-a zdrobit cu totul. 

M-am ridicat totuşi fără să-mi pierd prezenţa de spirit. 

Am luat revolverul pe care-l scăpasem din mână, şi 
punându-l în buzunar, m-am uitat în jurul meu ca să mă 
orientez. 

Eram în mijlocul unei câmpii imense; pădurea pe care o 
străbătusem se vedea acum foarte departe. 

Dacă voiam să ajung pe malul Gangelui, deci pe drumul 
meu, trebuia să mă întorc înapoi, trecând prin această 
pădure şi să mă expun miilor de pericole. 

Totuşi n-aveam altă cale de urmat. 

De aceea am pornit la drum. 

Dar după o oră de mers forţele mă trădară. 

Am fost nevoit să mă aşez pe iarbă, lângă un râu, ceea ce 
mi-a permis să-mi astâmpăr setea. 

Când pun urechea la pământ, auzii sunetele cele mai 
îndepărtate. 

Deodată am auzit un zgomot surd. Şi am recunoscut 
tropăitul rapid al unui elefant. 


„Tippo-Runo trimisese după mine?” „S-ar putea”. 

Culcat pe iarbă cu revolverul în mână am aşteptat. 

Paşii pachidermului se apropiau cu iuţeală şi făceau să 
tremure pământul în jurul meu... Am ridicat puţin capul şi 
am privit. Deodată am scos un țipăt de bucurie. 

Elefantul nu se mai afla decât la o depărtare de treizeci 
sau patruzeci de metri de mine şi pe omul care se afla pe 
dânsul l-am recunoscut. 

Era credinciosul meu indian, Mussami, despre care mi se 
spusese că murise la o vânătoare de tigri. 

— Mussami! Am strigat. 

Şi m-am sculat în picioare. 

Mussami scoase un țipăt şi elefantul se opri. 

— Ah! Stăpâne, zise indianul, iată sunt treizeci de ore de 
când alerg după dumneata, şi nu mai speram să am 
fericirea să te găsesc în viaţă. 

— Mă căutai? L-am întrebat. 

— Am putut să fug şi am aflat că te-au pus pe elefantul 
călău. Cum ai putut să scapi? 

— L-am ucis, am răspuns. 

El mă privi cu mirare şi îmi spuse cu un aer de îndoială: 

— Nu se poate ucide un elefant. 

— Îţi voi dovedi contrariul, răspunsei. Dar mai întâi 
povesteşte-mi aventurile tale. De unde vii? 

— De la trădătorul Tippo-Runo. 

— Nu te-ai dus la vânătoarea de tigri? 

— Nu. 

— Atunci ce ţi s-a întâmplat? 

— Din ziua sosirii la Tippo-Runo, reluă Mussami, au 
căutat să mă câştige de partea lor, căci ştiau că îţi sunt 
devotat. Am rezistat. Atunci m-au băgat în închisoare, în loc 
să mă ucidă, după cum ordonase Tippo-Runo, la început. 
Dar se afla pe lângă dânsul o almee, care se amorezase de 
mine şi care îmi obținuse graţierea. Dânsa mi-a deschis uşa 
închisorii; la câteva ore după plecarea dumitale. 

— Stăpânul tău e pierdut, mi-a zis dânsa.” 


Atunci mi-a povestit că te puseseră pe elefantul-călău. 
Cum să te înştiinţez? Căci plecaseşi. Şi apoi ofiţerii dumitale 
fuseseră toţi cumpăraţi de Tippo-Runo. Cu toate acestea, 
cum aflai că elefantul-călău era femelă, nu mi-am pierdut 
toată speranţa. Almeea avea multă putere; ea îmi dădu un 
inel de aur, după care trebuia să fiu recunoscut de un şef 
militar a cărui locuinţă e la două leghe de aceea a lui Tippo. 
Călare pe un cal iute ca vântul am ajuns la acest şef. La 
vederea inelului Almeei, el îmi spuse: 

— Ordonă. Mă voi supune.” 

— Vreau un elefant, un mascul, i-am în spus.” 

După câteva minute m-am urcat pe acest animal, pe care 
îl vezi, şi am pornit la drum... Elefantul are mirosul aşa de 
bun ca şi auzul. După o oră de mers el trase cu urechea şi 
dădu toate semnele nebuniei amoroase. Desigur elefantul 
femelă, adică călăul, trecuse pe acolo. De atunci m-a condus 
după instinctul său. 

— Vezi, adăugă Mussami, elefantul nu s-a înşelat. Dar 
unde e al dumitale? 

La rândul meu, i-am povestit cum am scăpat de 
monstruosul pachiderm, şi ca să înţeleagă efectul fulgerător 
al revolverului meu, am ochit într-un pom şi am tras un foc. 

Glonţul intră şi spintecă arborele ca şi cum o mină ar fi 
făcut explozie într-însul. 

Apoi m-am urcat alături de Mussami pe elefant şi am 
pornit la drum, nu spre malurile Gangelui, ci spre munţii în 
spatele cărora se afla capitala rajahului Osmany. 

După câteva ore găsirăm o locuinţă. 

Muream de foame şi de somn. 

Totuşi, după ce am mâncat, nu m-am odihnit decât foarte 
puţin. Trebuia să ies cât mai repede din cercul militar, 
comandat de Tippo-Runo ca să nu cad în mâinile sale. 

Spre seară Mussami îmi spuse: 

— Tippo l-a trădat pe rajah. 

— Ştiu. 


— Eli-a cumpărat pe toţi şefii de forturi, şi când vor veni 
englezii li se vor deschide uşile. 

— Din fericire, am răspuns, vom avea timp să-l înştiinţăm 
pe Osmany. 

Mussami dădu din cap. 

— Prea târziu, zise el. 

— De ce prea târziu. 

— Fiindcă jumătate din armată e cumpărată de Tlippo. 

— Ce contează, am răspuns, dacă cealaltă jumătate e 
credincioasă rajahului. 

— Dar, îl vei putea convinge pe rajah de trădarea lui 
Tippo? Continuă el cu un aer de îndoială. 

— Îi voi da dovezi. 

Indianul mai făcu un gest de neîncredere. 

— Rajahul, zise el, îl iubeşte pe Tippo, după cum acesta îl 
urăşte pe rajah, şi ştiu pentru ce. 

— Ah! Tu ştii? 

— Am petrecut câteva ore lângă aceea care cunoaşte 
toate secretele lui Tippo şi ea mi le-a destăinuit. 

— Ei bine, vorbeşte! 

— Rajahul îl iubeşte pe Tippo fiindcă el a salvat-o pe Kali- 
Nana din flăcări. 

— Bine. 

— Tippo îl urăşte pe rajah fiindcă e gelos. 

— Gelos pe cine? 

— Acum, reluă Mussami, Kali-Nana este o femeie 
bătrână; ea a trecut de douăzeci şi şase de ani. Osmany, 
iubind-o şi respectând-o, i-a dat ca tovarăşă pe frumoasa 
Dai-Koma, care n-are decât patrusprezece ani şi e foarte 
frumoasă. 

— Şi Tippo o iubeşte? 

— Da. De aceea el doreşte moartea lui Osmany ca să o 
aibă pe Dai-Koma. 

— Mizerabilul! 

— Apoi, i s-a făgăduit, mult aur dacă îl pradă pe Osmany 
şi pe fiul său, care e moştenitorul tronului. 


— Dar, am întrebat, cum de ştie almeea toate aceste 
lucruri? 

Almeea îl iubea pe Tippo; ea a aflat de trădarea lui; ea a 
ştiut că Tippo o dorea pe iubita rajahului şi a vrut să se 
răzbune. 

„Du-te, îmi spuse dânsa, străduieşte-te să-ţi salvezi 
stăpânul; dar, dacă nu poţi, du-te la Osmany, aruncă-ta la 
picioarele lui şi spune-i că Tippo e un trădător!”. 

Povestirea lui Mussami mi s-a părut aşa de interesantă 
încât mi-am imaginat, că la aflarea ei, rajahul va fi 
impresionat. 

Am călătorit toată noaptea următoare şi o parte din a 
doua zi. 

În momentul în care soarele urcase la zenit, şi căldura 
devenise înăbuşitoare, apăru în faţa noastră un oraş alb şi 
drăguţ, pe jumătate ascuns de umbrişul unei păduri virgine. 

Era oraşul sfânt, după cum îl numeau indigenii, oraşul 
binecuvântat pe care rajahul Osmany îl alesese drept 
capitală. 

Dar, aşa cum se va vedea, rajahul n-avea nevoie de 
dezvăluirile mele ca să fie convins de trădarea lui Tippo- 
Runo. 

Capitolul XI. 

Capitala rajahului se numea Narvor. Ziduri şi şanţuri 
fortificate se aflau în jurul ei. 

După ce intrai în oraş, vedeai case albe, fântâni care 
răcoreau străzile şi grădini pline de flori şi fructe. 

În centrul oraşului se găsea palatul, un alt oraş în oraş, 
de asemenea fortificat şi care putea, la nevoie, dacă 
inamicul intra în oraş, să servească de refugiu întregii 
populaţii din Narvor. 

Acest lucru se întâmplase de altfel. 

Nu trecuse mai mult de un secol de când regele Ude a 
asediat oraşul Narvor. 

Asediul a durat mai multe luni. Căci Narvor era apărat 
de o populaţie curajoasă şi un şef îndrăzneţ. 


Dar, în fine, căzură şi şanţurile de împrejmuire. 

Atunci locuitorii se refugiară în fort. 

Fortul rezistă şi regele Ude, descurajat, ridică asediul. 

Fortăreaţa care servea drept palat rajahului Osmany era 
vastă, cuprindea străzi, pieţe publice şi grădini. 

Dar ca să pătrunzi aici trebuia să faci parte din garda 
personală a rajahului. 

Indianul obişnuit era gonit. 

În mijlocul fortăreței se ridica o clădire pătrată, care era 
luminată de sus. 

Era haremul lui Osmany. 

Doi eunuci negri vegheau ziua şi noaptea la poartă. 

Numai soţia legitimă are dreptul să iasă şi să se arate în 
public: odaliscele suveranului sau celelalte femei se duc 
voalate la baie sau la plimbare şi nimeni n-are dreptul să se 
apropie de ele. 

Haremul e situat într-o piaţă vastă, la colţul acestei pieţe 
se află un han, în care soldaţii din garda personală a 
rajahului se adună şi beau. 

Într-o seară, adică cu patruzeci şi opt de ore înainte de 
sosirea mea la Narvor, doi soldaţi stăteau pe o bancă la uşa 
hanului şi vorbeau pe şoptite. 

Unul era indian curat, celălalt avea un amestec de sânge 
negru în vinele sale. 

— Crezi în raiul lui Vişnu? Întrebă indianul. 

— Nu ştiu, răspunse cu naivitate negrul. 

— Trebuie să crezi. 

— De ce? 

— Fiindcă există, şi acei care mor se bucură de mari 
fericiri. 

Negrul surâse şi părea că aşteaptă ca tovarăşul său să-i 
povestească fericirile din acest paradis misterios. 

— Ai văzut-o pe ultima nevastă a stăpânului? Întrebă 
indianul. 

— Pe aceea frumoasă? 

— Da. 


— Cum aş fi putut s-o văd? Rajahul nu-i dă voie să-şi 
scoată voalul, nici chiar seara, iar eunucul Rumafi pretinde 
că întrece în frumuseţe pe toate reginele Indiei. 

— E adevărat. 

— De unde poţi să ştii? 

— Fiindcă am văzut-o. 

— Tu? 

— Da, eu şi cu faţa descoperită. Ei bine! Continuă 
indianul, zeul Vişnu rezervă asemenea femei celor care se 
duc în raiul său. 

O strălucire senzuală se aprinse în ochii negrului. 

— Dar ce trebuie să facem ca să mergem în acel rai? 
Întrebă el cu naivitate. 

— Trebuie să-ţi rişti viaţa pentru un om iubit de zeul 
Vişnu. Dacă mori, te duci drept în paradis. 

— Bine. 

— Dacă nu mori, Vişnu te apără până când îţi sună ora 
morţii. 

— Şi atunci? 

— Atunci, când sufletul ţi-a părăsit corpul, Vişnu 
deschide porţile paradisului său, şi vine în întâmpinarea 
sufletului tău cu aceste mii de femei, care, pot să-ţi afirm, 
sunt mai frumoase decât soţia rajahului. 

Negrul deveni gânditor, apoi după un moment de tăcere 
el întrebă: 

— Dar cine e acest om, care a ştiut să cucerească 
prietenia zeului Vişnu? 

— Eu îl ştiu. 

— Ah! 

— E Tippo-Runo, primul-ministru al rajahului. 

— Adevărat! Zise negrul. 

— Şi acela care va muri pentru Tippo-Runo, se va duce 
drept în raiul lui Vişnu, unde va găsi un corp tânăr şi 
frumos, alb ca laptele. 

— Cum, eu care sunt negru? 

— 1 se va da sufletului un corp alb ca fildeşul. 


Negrul se mai gândi puţin, apoi zise: 

— Vreau să mor pentru Tippo-Runo. Dar mă asiguri că 
paradisul de care vorbeşti există într-adevăr? 

— Dacă n-aş crede, m-aş expune să-mi pierd şi eu viaţa 
pentru Tippo-Runo? 

Negrul îl privi pe indian cu o curiozitate crescândă. 
Indianul reluă: 

— Tippo-Runo e mai puternic decât rajahul. Când Tippo- 
Runo vrea un lucru trebuie să se facă. 

— Şi ce vrea Tippo-Runo? 

— E amorezat de o femeie şi vrea să pună mâna pe 
dânsa. 

— Ah! Are destui bani ca să o cumpere. 

— Ea nu e de vândut. 

Mirarea negrului se mări. 

— Aceasta e ultima soţie a rajahului, zise indianul care se 
numea Mortar. 

Negrul a fost aşa de mirat de această destăinuire, încât 
scăpă ceaşca cu lapte ce o avea în mână. Indianul continuă: 
— Tippo-Runo a jurat să aibă femeia rajahului şi o va 

avea. 

— Zidurile haremului sunt groase. 

— E adevărat. 

— Porţile sunt de fier. 

— Se vor deschide. 

— De către cine? 

— Ascultă, zise indianul, îţi dau să alegi; sau să mori 
îndată. 

Şi îi puse vârful pumnalului său pe gât. 

— Sau să îmi faci jurământul că nu vei destăinui ceea ce 
îţi voi spune. 

— Îţi jur că urechea mea stângă nu va şti ce vei şopti la 
urechea mea dreaptă şi că mormântul nu va fi mai mut ca 
mine. 

— Bine, te cred. 

— Vorbeşte, deci, zise negrul. 


— Tippo-Runo se are aşa de bine cu zeul Vişnu, reluă 
Mortar, că servitorii săi nu ezită să facă sacrificii, pe lângă 
care moartea nu înseamnă nimic. 

— Cum asta? 

— Tippo-Runo are un negru numit Kugli. E negru ca şi 
tine, dar un negru de pe coasta occidentală, din aceia care 
sunt mai mult roşii decât negri şi care sunt aşa de frumoşi 
încât animalele şi baiaderele mor după dânşii. 

— Bine! Zise negrul. 

— Kugli era adorat de frumoasa Namura, baiadera care 
dansează la Calcutta, în oraşul alb. Namura şi dânsul 
trebuiau să se căsătorească, şi Tippo-Runo le-a făgăduit o 
zestre bogată. Ei bine, Tippo-Runo a zis lui Kugli: „O iubesc 
pe soţia rajahului şi mă bizui pe tine. Iu trebuie să pătrunzi 
în harem”. Kugli a răspuns că este gata. Şi Kugli a renunţat 
îndată la rolul său de om ca să se supună lui Tippo-Runo. 

— Nu pricep, zise negrul. 

Mortar reluă: 

— L-ai văzut pe noul eunuc negru, care vine uneori, 
ieşind din harem, să bea câte ceva în han? 

— Da. 

— Ele Kugli. 

— Dânsul? 

— Chiar el. Vezi, Tippo-Runo are servitori devotați. 

— Dar, reluă negrul, faptul că se află în haremul 
rajahului nu înseamnă că o va putea şi răpi pe tânăra 
femeie. 

— Singur, el n-ar putea, căci eunucii pot să treacă poarta 
haremului, dar nu aceea a fortăreței; şi o femeie nu poate 
să iasă decât cu omul care e bărbatul ei. 

— Ei bine? 

— Ei bine! Noaptea viitoare, Kugli va ieşi din harem cu 
soţia rajahului. 

— Bine! 

— Şi ne-o va încredința. 

— Nouă? 


— Da, nouă amândurora. Căci noi trebuie să o scoatem 
din fortăreață; apoi, dacă vom reuşi, Tippo ne va îmbogăţi. 

— Şi dacă vom fi surprinşi? 

— Rajahul va pune să ni se taie capul; dar vom merge în 
paradisul lui Vişnu. 

Toate aceste explicaţii nu-i erau de ajuns negrului. 

— Dar, întrebă el, tânăra femeie îl va urma pe eunuc? 

— Da. 

— De ce? 

— Pentru că, atunci când tatăl ei a vândut-o rajahului 
pentru zece saci de bani, ea era deja îndrăgostită. 

— Ah! 

— Iubea un indian din Benares, tânăr şi frumos, şi 
amândoi îşi juraseră fidelitate. Tippo ştia asta şi a dat 
instrucţiuni lui Kugili în consecinţă. Kugli va spune femeii 
rajahului; „Sunt servitorul credincios al omului care te 
iubeşte şi pe care îl iubeşti!” Şi ea va crede şi va consimţi 
să-l urmeze. Noi îi vom spune la fel. 

Negrul tot mai ezita. 

— Crezi, zise el, că vom putea ieşi din fortăreață? 

— Da. 

— Cum? 

— Soţia rajahului va ieşi din harem bine voalată, şi în 
plus va avea faţa vopsită cu negru. Tu n-ai o femeie neagră 
tot ca tine? 

— Da. 

— O vei lua pe soţia rajahului de mână, te vei prezenta la 
poartă şi vei spune ridicând un colţ al vălului: „E femeia 
mea.” „Ireci!” va răspunde santinela. 

— Crezi asta? 

— Da. Căci santinela voi fi eu. 

— Ah! Atunci e altceva, zise negrul. 

— Când vei fi în oraş, continuă Mortar, te vei duce cu 
pretinsa ta femeie la hanul Perla Albastră şi unde vei găsi o 
escortă trimisă de Tippo-Runo. Doar atât vei avea grijă să-i 
spui tovarăşei tale că iubitul ei le-a trimis pe toate. 


— Bine! Zise negrul. 

— Acum, termină Mortar, eşti hotărât să mă serveşti? 

— Da, dacă îmi juri că paradisul lui Vişnu există. 

— Îţi jur. 

— Bine, zise negrul. Primesc. 

În acelaşi moment poarta hanului se deschise şi apăru 
un eunuc negru. 

Capitolul XII. 

Povestirea pe care indianul Mortar o făcuse soldatului 
negru era exactă. 

Noua soţie a rajahului Osmany, copila de patrusprezece 
ani, care răspunde la numele de Dai-Koma, plângea întruna 
de la intrarea ei în harem. 

Dai-Koma îl iubea pe tânărul din Benares, cu care 
trebuia să se mărite, şi, deci, cu câteva luni în urmă cele 
două familii în perfectă înţelegere celebrară logodna. 

Dar aurul este ochiul dracului, atât în Orient, cât şi în 
Occident, în India, ca şi la Paris. 

Un ofiţer al rajahului trecând prin Benares fusese primit 
de tatăl fetei, care era foarte onorat de o asemenea vizită. 

El o văzuse pe tânăra fată şi la întoarcerea sa la Narvor 
vorbise despre dânsa rajahului, care tocmai găsea că 
femeile sale, împreună cu frumoasa Kali-Nana, 
îmbătrâniseră; aşa că acesta îi comandă să se întoarcă la 
Benares şi să o cumpere cu orice preţ. 

Lacrimile şi rugăminţile fetei fură zadarnice. 

Tatăl ei o vânduse pentru zece saci de bani de aur şi o 
dăduse în primire oamenilor rajahului. 

Aceştia, ducând-o la Narvor, se opriseră la reşedinţa lui 
Tippo-Runo. 

— Primul-ministru o văzuse pe Dai-Koma şi se 
îndrăgostise de dânsa. 

Acest amor determinase explozia tuturor patimilor rele 
care se aflau în inima şi în creierul maiorului englez. 

Dai-Koma fusese deci condusă în haremul rajahului 
Osmany. 


De când ea se afla acolo, plângea noaptea şi ziua, şi 
rezista amorului rajahului. 

Osmany simţea că pasiunea sa creşte din cauza acestei 
rezistenţe, dar el avea răbdarea orientalilor şi îşi spunea: 
„E. peste putinţă ca în cele din urmă ea să nu observe că 
sunt demn de dragostea sa”. 

Era o lună de când Dai-Koma se tânguia când un nou 
eunuc fu primit în harem. 

Era un negru numit Kugli. 

Acesta a fost dat în serviciul fetei Dai-Koma. 

Kugli, servitorul devotat până la fanatism al lui Tippo- 
Runo, pregătise răpirea fetei. 

EI se împrietenise mai întâi cu mai mulţi soldaţi din 
garda personală a rajahului şi, sub diferite pretexte, le 
sondase fidelitatea. 

Dar până în momentul când l-am văzut ieşind din harem 
şi ducându-se la han, la uşa căruia se aflau indianul Mortar 
şi negrul Hussein, el nu-l găsise decât pe cel dintâi care să 
consimtă să-l servească. 

Primul îl atrăsese şi pe al doilea. 

Mortar, văzându-l, îi făcu semn cu ochiul. 

— Vrei să-mi vorbeşti? Îl întrebă negrul. 

— Da, răspunse Mortar. 

Eunucul îl examina pe acela cu care vorbea Mortar mai 
înainte. 

— Cine e acest om? Întrebă el. 

— Un om care vrea să meargă în paradisul lui Vişnu, 
răspunse Mortar. 

— E adevărat? Întrebă Kugli privindu-l pe negrul 
Hussein. 

— Da, zise acesta. 

Şi în ochii lui se văzu strălucind flacăra unei senzualităţi 
ieşită din comun. 

Era evident că acest om era sincer şi că ceea ce 
făgăduise să facă va face. 


Eunucul şi cei doi soldaţi intrară în han, băură împreună 
ceai şi rom, luând măsurile necesare pentru noaptea 
următoare. 

Apoi eunucul se întoarse în harem şi aşteptă sosirea 
nopții. 

— Şi noi? 

Ca de obicei, rajahul Osmany, dispreţuind celelalte femei, 
venise să facă puţină curte frumoasei Dai-Koma. Ca 
întotdeauna, ea îl respinse. 

Şi ea plângea în hohote, când eunucul după plecarea 
rajahului, apăru în faţa ei. 

— Perlă a Orientului, îi zise el, de ce plângi? 

— Fiindcă tata a făcut dintr-o femeie liberă o sclavă, 
răspunse ea. 

— E adevărat, zise eunucul, dar şi sclavele se eliberează. 

Ea dădu din cap: 

— Vai! Zise ea, fac parte din averea rajahului şi mai 
curând sau mai târziu trebuie să mă supun lui. 

— Îţi vei trăda, deci, jurămintele? 

Şi eunucul o privi fix. Dai-Koma tresări: 

— Ştii, zise ea, că am făcut un jurământ? 

— Da, lui Ramses. 

Ramses era numele logodnicului ei lăsat la Benares. 

— Îl cunoşti pe Ramses? 

— Dânsul mă trimite. 

Ea îşi înăbuşi un țipăt. Kugli continuă: 

— Priveşte-mă. Sunt opt zile de când eram încă bărbat, 
dar ca să ajung la tine am consimţit să mă sacrific. Sunt 
servitorul lui Ramses. 

— Şi el te trimite la mine? 

— Adică, răspunse Kugli, că dacă vrei să mă urmezi, vei 
fi liberă peste câteva ore. 

— Liberă! 

— Şi pe drum spre Benares, unde te aşteaptă Ramses. 

Dai-Koma îşi împreună mâinile. 


— Oh! Zise ea, nu-ţi baţi joc de nenorocirea mea, şi nu 
eşti vreun servitor al rajahului, care vrea să mă încerce? 

— Îţi spun, zise eunucul, că sunt un servitor devotat lui 
Ramses. 

Dai-Koma a fost silită să-l creadă şi, deci, în momentul 
când tot haremul dormea, elintră în odaia sa spunându-i: 

— A sosit momentul; urmează-mă. 

Şi îi aruncă pe cap un voal gros. 

Apoi o conduse într-o sală unde ziua stăteau femeile de 
serviciu. 

El luă o pensulă pe care o înmuie într-un vas ce conţinea 
un lichid negricios şi cu această pensulă înnegri albul obraz 
al frumoasei Dai-Koma. 

Cum cea mai mare parte din femeile care serveau în 
harem erau negrese, şeful eunucilor care păzea poarta, 
văzând-o pe Dai-Koma şi pe Kugili, care o ţinea de mână, o 
luă drept una din aceste servitoare şi-i deschise poarta. 

Amândoi ieşiră. 

Negrul Hussein se plimba în sus şi în jos şi la un şuierat 
al lui Kugli se apropie. 

Kugli îi spuse: 

— lată-ţi femeia! 

Şi el puse mâna fetei în mâna negrului. 

— Nu vii cu mine? Întrebă ea cu spaimă. 

— Nu, răspunse Kugli, dar îl poţi urma pe acest om, care 
e tot ca şi mine un servitor devotat al lui Ramses. 

Dai-Koma îl crezu şi plecă cu negrul Hussein. 

Acesta, luând-o de mână, pe când Kugli intra în harem, o 
conduse spre fortăreață. 

Lucrurile se petrecură aşa cum prevăzuse Mortar. 

La postul de gardă se afla un şef, care îl privi pe negru şi 
îi spuse: 

— Cine eşti? 

— Un soldat al rajahului, răspunse Hussein. 

— Cine e această femeie? 

— Ea mea. 


— E adevărat, zise Mortar, care era de santinelă, îi 
cunosc pe amândoi. 

— Unde te duci la această oră? Mai întrebă şeful de post. 

— Mergem la o serbare în oraş, răspunse negrul. 

Ofiţerul făcu un semn, Mortar deschise uşa şi negrul 
împreună cu Dai-Koma ieşiră afară. Dai-Koma era liberă. 

Baldachinul şi escorta trimisă, nu de Ramses, ci de 
trădătorul Tippo-Runo, aşteptau la hanul indicat; şi, înainte 
să se facă ziuă, Dai-Koma, care credea că se duce la 
logodnicul ei, era departe de oraşul sfânt Narvor, capitala 
rajahului Osmany. 

Doar a doua zi, cu mult după răsăritul soarelui, s-a 
observat în harem lipsa frumoasei Dai-Koma. 

Înştiinţat în grabă, rajahul sosi la faţa locului şi vru să-l 
ucidă pe şeful eunucilor în chinuri oribile. 

Dar atunci Kugli, care nu consimţise la oribilul său 
sacrificiu, decât în dorinţa de a merge în raiul lui Vişnu, 
Kugli spuse rajahului: 

— Nu mai acuza pe nimeni decât pe mine. 

— Ce s-a întâmplat cu Dai-Koma, îi întrebă rajahul. 

Negrul surâse şi răspunse: 

— În acest moment ea e departe de puterea ta şi se află 
în braţele lui Tippo-Runo! 

La acest nume rajahul scoase un țipăt. 

Atunci, cu o mare bucurie, negrul îi povesti trădarea 
primului său ministru. Uitând pe moment dragostea sa 
pentru Dai-Koma, gândindu-se doar la ingratitudinea 
aceluia pe care îl umpluse de binefaceri, rajahul plânse de 
mânie. 

Kugli nu voia să se bucure singur de plăcerile raiului lui 
Vişnu. 

De aceea el îi denunţă pe cei doi complici ai săi, pe 
Mortar indianul şi pe negrul Hussein. 

Câteşitrei pieriră în chinuri chiar în dimineaţa zilei când 
Mussami şi eu am sosit la Narvor. 


Dar Dai-Koma era acum în puterea lui Tippo-Runo şi l-am 
găsit pe rajah făcând jurăminte teribile de răzbunare. 

Capitolul XIII. 

Trec peste evenimente de puţină importanţă. 

După şase luni imperiul rajahului era în flăcări. 

Tippo-Runo, ridicând drapelul revoltei, trecuse de partea 
englezilor, şi atrăsese după sine două treimi din armata 
rajahului. 

Noi eram asediați în Narvor. 

Osmany nu mai avea în jurul său decât cinci sau şase mii 
de oameni devotați şi hotărâți. 

Într-o dimineaţă pe când vizitam forturile din oraş şi 
trecea în revistă ultimele mijloace de apărare ce ne 
rămâneau, rajahul mă conduse într-o odaie din fundul 
palatului său şi îmi spuse: 

— Tu eşti ultimul om în care mai pot să am încredere, 
căci eşti francez; deci îţi voi dezvălui un secret de care 
depinde viitorul poporului meu şi mă încred în tine ca într- 
un frate. 

— Vorbeşte, prinţe, am răspuns, încrederea dumitale nu 
va fi trădată. 

Rajahul îmi spuse atunci: 

— Primul lucru ce-l învăţă oamenii din rasa mea, de un 
secol, e să nu aibă încredere în Anglia. Acum o sută de ani, 
India era guvernată de regi puternici şi un popor fericit şi 
liber trăia pe țărmurile Gangelui. Englezii au venit; prin 
forţă, uneori; mai adesea prin trădare. L-au redus la robie 
pe toţi aceşti regi şi aceste popoare. Sunt unul din ultimii 
reprezentanţi ai independenţei indiene. Dar ştiu soarta ce 
mă aşteaptă. Cu mult înainte de trădarea acestui mizerabil 
de Tippo-Runo, prevăzusem ziua când Anglia va vrea să mă 
calce în picioare şi să îmi zdrobească rasa. Dar rasa mea nu 
trebuie să piară. Eu, poate, voi muri mâine cu armele în 
mână. Cu mine va dispare ultima bucată de pământ liber al 
solului indian; dar trebuie ca viaţa mea să nu piară. Cine 
ştie? Peste mulţi ani, un om, ieşit din sângele meu, se va 


scula şi apărat de zeii Indiei va reuşi să-i gonească pe 
străini şi să redea libertatea ţării sale. 

— Vrei să-mi încredinţezi fiul dumitale? L-am întrebat. 

— Da. Vreau ca după moartea mea să-l duci în Franţa şi 
să-l înveţi să-i urască pe englezi. 

Şi cum mă văzu făcând o mişcare ce trăda o oarecare 
nelinişte, adăugă: 

— Oh! Nu te teme de nimic. De zece ani am adunat 
bogății misterioase, care îi vor permite să trăiască după 
rangul său. 

— Da prinţule, dar uiţi situaţia noastră. 

— Nu uit nimic. 

— Suntem asediați în acest oraş. 

— Fără îndoială. 

— Mai curând sau mai târziu vom sucomba. 

— Am prevăzut deznodământul, fiindcă mi-am sacrificat 
viaţa. 

— Atunci fiul dumitale va cădea în puterea englezilor... 

El nu îmi răspunse la început. 

— Bogăţiile dumitale vor cădea de asemenea în mâinile 
lor. 

El surâse melancolic şi clătinând din cap, îmi spuse: 

— Te înşeli! 

— Ai găsit un mijloc să-ţi salvezi copilul? 

— Da. 

— Şi bogăţiile? 

— Da. Fiul meu e în siguranţă, şi comorile mele de 
asemenea. 

Şi cum l-am privit mirat, el continuă: 

— Acest copil pe care poporul meu îl salută, pe care Kali- 
Nana îl strânge la inima sa, acest tânăr prinţ în care acei ce 
mă înconjoară l-au văzut pe moştenitorul tronului, nu e fiul 
meu. 

Mirarea mea a fost aşa de mare, încât rajahul continuă 
repede: 


— Trecuseră doi ani de când Kali-Nana era mamă. Într-o 
noapte i-am răpit copilul din leagăn şi l-am înlocuit cu 
copilul unei alte femei. 

— Astfel, am strigat, prinţul Ali? 

— Prinţul Ali nu e fiul meu. 

— Dar fiul Alteţei voastre? 

— E departe de aici şi nu-şi cunoaşte originea. După ce 
voi fi mort, i-o vei spune. 

L-am privit pe rajah cu mirare. El continuă: 

— Se află la Calcutta în oraşul negru, oraşul indian, la un 
om sărac care are meseria de croitor. 

El e bătrân şi gârbovit, e sărac în aparenţă cel puţin, şi 
unicul său sprijin e un copil de doisprezece ani, care 
lucrează ziua şi noaptea. 

Acest croitor, care răspunde la numele turcesc de 
Hassan, e un fost servitor al familiei mele. Copilul pe care îl 
creşte şi care-l numeşte tată, este fiul meu. 

— Ah! Am strigat. 

— Când totul va fi pierdut, când voi da ultima mea luptă, 
şi ultimul meu suspin, vei porni la Calcutta. 

— Da, prinţe. 

— Te vei duce la croitor şi îi vei arăta acest inel. 

În acelaşi timp Osmany scoase din deget un inel pe 
piatra căruia se afla inscripţia în limba indiană,;: 
„Aminteşte-ţi”. 

Apoi el îl puse la degetul mic şi adăugă: 

— Croitorul ţi-l va arăta pe copil. Apoi el te va conduce în 
fundul pivniţei casei sale, şi vei vedea acolo pietre preţioase 
şi aur într-o cantitate enormă cum nu posedă nimeni pe 
lume. E averea copilului meu. Eşti inteligent şi credincios, 
continuă rajahul. Vei găsi un mijloc să duci aceste bogății în 
Europa, fără să trezeşti curiozitatea englezilor; vei şti să-l 
iei pe fiul meu cu tine, îi vei arăta că tatăl său a murit 
pentru independenţa Indiei, şi că-i transmite ura sa pentru 
Marea Britanie. 

— Voi face asta, am răspuns. 


EI îmi dădu mâna să i-o sărut şi îmi spuse: 

— Am încredere în tine! 

Englezii continuau asediul. 

Garnizoana se apăra cu eroism; dar în fiecare zi câte o 
întărire cădea sub tunul lui Tippo-Runo. 

În fiecare zi proviziile deveneau tot mai rare, şi au 
trebuit să fie gonite din oraş aşa-zisele guri zadarnice. 

În fine, într-o seară, rajahul îmi spuse: 

— Trebuie să renunţ să mai apăr oraşul Narvor, să 
încerc o ieşire şi să trec prin liniile engleze spre a ajunge în 
munţi. Acolo, poate vom rezista cu mai mult succes. 

Planul era îndrăzneţ, dar nu era practic. 

Stagiunea ploilor torențiale din ţările arzătoare venise. 

Rajahul întruni consiliul său de război şi s-a hotărât să se 
aştepte o noapte întunecoasă ca să încerce o ieşire. 

După două zile a apărut ocazia favorabilă. 

Noaptea era întunecoasă, ploaia cădea în torente; 
armata engleză se refugiase în corturi. 

În mai puţin de două ore totul a fost gata. 

Femeile şi copiii fură puşi pe elefanţi în mijlocul oastei, 
aranjată ca în careu. 

Apoi porţile se deschiseră şi rajahul ieşi tăcut în fruntea 
armatei sale. 

Englezii surprinşi încercară să le taie calea; dar nu au 
putut rezista furiei soldaţilor lui Osmany. 

A fost o luptă scurtă şi frumoasă, dată la lumina 
fulgerelor. 

Armata engleză a fost învinsă şi am putut să ne retragem 
la nordul oraşului, într-o vale adâncă. 

Dar acolo apăru înaintea noastră o nouă oaste. 

Când se făcu ziuă mii de oameni coborâră din vârful 
munţilor şi ne atacară. 

Aceştia nu mai erau englezi, ci soldaţii lui Tippo-Runo, 
rebelii. 

Lupta reîncepu, şi se prelungi până seara, şi continuând 
şi a doua zi şi mai omorâtoare. 


Soldaţii rajahului cădeau unul câte unul şi în curând în 
jurul lui rămaseră doar vreo câţiva oameni. 

În fine, un glonţ îl atinse şi el căzu de pe cal. 

L-am primit în braţele mele. 

EI îşi fixă asupra mea ochii muribunzi şi îmi zise: 

— Aminteşte-ţi! 

Apoi adăugă cu o voce stinsă: 

— Şi răzbună-mă! 

Acesta a fost ultimul său cuvânt. 

După câteva secunde rajahul Osmany muri 
încredinţându-mi-l pe fiul său şi ducând în mormânt 
făgăduiala pe care i-o făcusem că-l voi urmări pe trădătorul 
Tippo-Runo. 

Capitolul XIV. 

Tippo-Runo ştia că scăpasem din cursa pe care mi-o 
întinsese şi că reuşisem să ucid elefantul-călău. 

El ştia, între altele, că luptasem alături de rajah. 

Şi când înfrângerea noastră a fost completă, el dădu 
ordine teribile în privinţa mea. 

Totuşi am reuşit să scap. 

Timp de mai multe săptămâni, cu faţa înnegrită ca să nu 
fiu recunoscut, am rătăcit prin munţi, urmărit ca o fiară 
sălbatică. 

Evitam oraşele, satele şi până chiar şi locuinţele izolate. 

Toată ţara căzuse în puterea englezilor, prin urmare a lui 
Tippo-Runo, şi ştiam că dacă cădeam viu în mâinile 
partizanilor săi, aş fi pierit în chinuri teribile. 

Dar steaua mea mă proteja. 

După o lună de vagabondaj, am putut să ajung pe platoul 
Industanului, să intru în regiuni paşnice, să cer ospitalitate 
unui colonist englez care n-auzise niciodată vorbindu-se de 
mine şi nici nu bănuia că am luat parte la ultima luptă şi să 
stau la dânsul câteva zile. 

Şi după o altă lună am sosit la Calcutta. 

Acolo eram salvat. 


Atunci m-am gândit să mă ţin de făgăduială, să-l găsesc 
pe Hassan şi pe acel copil care nu era altul decât fiul 
nenorocitului Osmany. 

Toată lumea îl cunoştea pe Hassan croitorul din oraşul 
negru. 

Stăpânul primului han în care am intrat mi-a arătat casa 
lui. 

Era o locuinţă sărăcăcioasă în care, desigur, nu se poate 
bănui existenţa vreunei comori. 

Bătrânul stătea la poarta casei sale. 

M-am apropiat de dânsul 

— Te numeşti Hassan? L-am întrebat. 

— Da, îmi răspunse, ce vrei? 

— Cunoşti asta? 

Şi i-am arătat inelul pe care rajahul mi-l pusese în deget. 

Deodată bătrânul tresări şi mă pofti repede în casă 
încuind uşa după noi. 

— Vii din partea lui Osmany? Mă întrebă el. 

— Da. 

— Ce face dânsul? 

Această întrebare îmi aduse lacrimi în ochi. 

— A murit, am răspuns. 

Şi i-am povestit trădarea infamă a lui lippo-Runo şi 
moartea eroică a rajahului. 

Bătrânul mă ascultă, palid şi tremurător. 

Apoi, când am terminat, el îmi spuse cu acel accent de 
resemnare care se găseşte numai la oamenii din Orient. 

— Dumnezeu a vrut. 

Hassan era mahomedan şi, prin urmare, credea într-un 
singur Dumnezeu. 

— Unde e copilul? L-am întrebat. 

— Se scaldă, îmi răspunse dânsul. Îl vei vedea peste cel 
mult o oră. 

— Şi tezaurul? 

— 'Ţi-l voi arăta. 


El luă o lampă, ridică un capac şi se văzură treptele unei 
scări. Atunci îmi zise: 

— Urmează-mă! 

Am coborât după dânsul în pivniţa casei, care era goală. 
Hassan a râs cu tristeţe şi a zis: 

— Vei vedea. 

Şi apropiindu-se de perete, începu să bată cu pumnul în 
zid. 

Una din pietre făcu un zgomot surd. S-ar fi zis că era 
pielea unei tobe. Atunci Hassan îşi scoase cuțitul de la brâu 
şi băgă vârful între pietre. 

Deodată piatra se desfăcu. 

Atunci Hassan îmi arătă o uşă de oţel strălucitor. Apoi luă 
de la gât o cheie. 

— Eu am făcut această uşă. Ea are un secret şi acest 
secret e aşa de complicat încât mi-ar trebui mai multe zile 
ca să ţi-l spun. 

Şi începu să învârtească cheia când într-o parte, când 
într-alta, murmurând cuvinte pe care nu le pricepeam şi 
numărând pe degetele mâinii sale stângi. În fine, am auzit 
un zgomot. 

Deodată tot zidul împreună cu uşa de oţel se deschise şi 
am văzut atunci o odăiţă. 

Acolo se vedea strălucind aurul şi pietrele preţioase. 

— Iată tezaurul stăpânului, zise bătrânul. 

Erau acolo mai multe milioane, o avere cu adevărat 
regală. 

I-am spus atunci bătrânului ultima dorinţă a rajahului. 

— Rajahul, i-am spus, mi-a adus la cunoştinţă dorinţa sa 
expresă. El voia ca să-l duc pe fiul său în Europa şi să-l educ 
în aşa fel încât să-i urască pe englezi. El voia, de asemenea, 
să iau şi tezaurul. 

— Tu ai inelul stăpânului, îmi zise Hassan. Prin urmare, 
mă voi supune. 

Apoi închise uşa de fier şi tezaurul dispăru din ochii mei. 

Ne-am întors în casă. 


Copilul, la rândul său, se întoarse de la scăldat. 

Privindu-l, am recunoscut că seamănă foarte bine cu 
Osmany. 

Era chiar fiul lui Kali-Nana. 

El mă privi cu mirare. 

Hassan îi spuse: 

— De aici înainte acest om e stăpânul tău. Urmează-l! 

— Nu, i-am spus lui Hassan, copilul va rămâne lângă tine 
până ce voi lua măsurile necesare pentru plecarea noastră. 

— Cum doreşti, mi-a răspuns, aplecându-şi capul. 

Copilul nu pricepea nimic din toate astea şi începu să 
plângă. 

I-am spus lui Hassan: 

— Nu mă vei vedea decât în ziua în care totul va fi gata. 
Mă voi ocupa să am oameni devotați şi credincioşi ca să iau 
tezaurul şi să-l transport la bordul unei nave. 

Am petrecut mai multe zile la Calcutta, gândindu-mă ce 
modalitate să folosesc ca să transport bogăţiile rajahului 
fără să atrag atenţia autorităţilor engleze. 

Dintre toţi servitorii devotați pe care i-am avut în timpul 
şederii mele în ţara rajahului nu-mi rămăsese decât 
credinciosul meu Mussami. 

Acesta era cu mine. 

Stăteam în acelaşi han şi ne înţelesesem să mă urmeze 
în Europa. 

Într-o seară Mussami îmi spuse: 

— Cred că se ştie cine suntem. Suntem urmăriţi când 
ieşim. 

— Cine ne urmăreşte? 

— Un negru care ar fi unul din credincioşii lui Tippo- 
Runo. 

Ne-am schimbat locuinţa. 

Până atunci locuisem în oraşul negru. 

Ne-am refugiat în oraşul alb. 

Cartierul englez e plin de hanuri şi hoteluri. 


Am revenit la ţinuta vestimentară europeană şi Mussami 
trecea drept servitorul meu. 

A doua zi după ce am descins la hotelul Batavia, în timp 
ce luam masa de seară, am observat că ceaiul care mi se 
servise era acru, dar n-am dat importanţă. 

După masă, am fost cuprins de o senzaţie ciudată de 
somn şi m-am dus să mă culc. 

Am adormit foarte repede. 

Când m-am trezit, noaptea trecuse şi era ziuă. L-am 
chemat pe Mussami, care dormea într-o odaie alăturată. 

Îmi răspunse un fel de urlet. Nu era o voce omenească. 
Era ceva care semăna cu mugetul unei fiare sălbatice. 

Am coborât din pat şi am intrat în odaia vecină. 

Acolo mă aştepta un spectacol oribil. 

Mussami, legat, era culcat pe spate şi în jurul său era un 
lac de sânge. 

Văzându-mă, nenorocitul deschise gura şi scoase un 
țipăt de oroare. 

Sărmanul nu mai avea limbă. Îi fusese tăiată pe când eu 
dormeam. 

M-am grăbit să-l dezleg şi în timp ce făceam această 
operaţie am scos un nou țipăt. 

Inelul rajahului dispăruse de pe degetul meu. 

Capitolul XV. 

Ce se petrecuse deci? 

Mussami nu mai putea vorbi, căci nu mai avea limbă, dar 
avea, ca toţi oamenii din rasa sa, un mare talent pentru 
pantomimă, şi îmi povesti prin semne ceea ce se petrecuse. 

Pe la miezul nopţii el crezuse că aude un zgomot şi 
sculându-se intrase în odaia mea. Eu dormeam. 

El mă strigă, dar n-am răspuns. 

M-a zguduit şi eu nici ochii nu i-am deschis. 

Zgomotul continua. 

Mussami, văzând că nu poate să mă trezească, se 
îndreptă spre uşă ca să cheme în ajutor pe oamenii 
hotelului. 


Dar în acel moment uşa se deschise şi doi oameni intrară 
şi aruncară o cârpă peste el. 

Era o cuvertură de lână în care i se înfăşură capul ca să-l 
împiedice să ţipe. 

Mussami se luptă cu energie; dar a fost trântit la 
pământ. 

După aceasta, unul din cei doi oameni îi legă picioarele şi 
mâinile cu multă pricepere. 

În acelaşi timp i se legă gura şi îi scoaseră cuvertura de 
pe cap. 

Atunci Mussami putu să vadă şi să audă. 

Cei doi oameni erau indieni de rasă roşie şi după 
costumele lor se vedeau că sunt sectari ai zeiţei Kali, adică 
strangulatori. 

Unul era tânăr şi părea că se supune; celălalt era bătrân 
şi comanda. 

Ei se apropiară de patul meu şi mă zguduiră. Dar eu nu 
m-am deşteptat. 

Tânărul surâse cu ură şi zise: 

— Acesta e deci omul care l-a învins pe Ali-Remjeh? 

— Da, zise bătrânul. 

— Dacă l-am strangula? 

— Tu ştii că acela care ne-a trimis ne-a spus că 
răspundem cu capul de viaţa lui. 

— E adevărat, răspunse tânărul suspinând, dar e păcat. 

Bătrânul îmi luă mâna într-a sa şi îmi luă inelul pe care-l 
aveam în deget, apoi, după ce-l examină cu atenţie, zise: 

— Da, acesta e. 

Atunci ei mă lăsară să dorm şi se întoarseră la Mussami. 

Acesta îşi recăpătase tot sângele său rece şi, în loc să 
încerce să strige, el îi observă cu atenţie pe cei doi oameni 
ca să-i poată recunoaşte mai târziu. 

Unul din ei scoase un pumnal şi i-l puse la gât. 

Apoi spuse în limba indiană: 

— Dorim să te întrebăm şi-ţi vom dezlega gura. Zadarnic 
ai să strigi, căci toţi oamenii din această casă sunt 


cumpăraţi de acela care ne trimite şi niciunul din ei nu va 
veni în ajutorul tău. Apoi vei face sforţări zadarnice să-l 
trezeşti pe stăpânul tău. 

I s-a dat un narcotic, care îşi încetează efectul peste 
câteva ore. 

Indianul de felul său e prudent şi calm; el ştie, după cea 
rezistat în zadar, să fie resemnat. 

Mussami făcu semn că e gata să răspundă. 

Atunci el a fost dezlegat şi pus lângă zid. 

Era aşa de strâns legat încât i-ar fi fost cu neputinţă să 
facă o mişcare. 

După ce l-au dezlegat la gură, bătrânul indian îi spuse: 

— Eşti în serviciul acestui alb? 

— Da, răspunse Mussami. 

— Cum se numeşte dânsul? 

— Avatar. 

— Ştii de unde vine? 

— Nu. 

— De cât timp îl serveşti? 

— De opt zile. 

— Minţi. 

— Vă afirm, răspunse Mussami, că nu sunt la Calcutta 
decât de opt zile. 

— Se poate. Dar îl cunoşteai mai dinainte. 

— Nu. 

— Minţi, repetă bătrânul indian. 

Mussami răspunse cu răceală: 

— E imposibil să spui adevărul aceluia ce nu vrea să te 
creadă. 

Bătrânul indian reluă: 

— Stăpânul tău a fost un prieten al rajahului Osmany. 

— Nu ştiu. 

— Rajahul i-a dat un inel. 

— Nu ştiu. 

— Acest inel, iată-l. 

— Ah! Zise Mussami, prefăcându-se mirat. 


— Vorbeşte, zise indianul, dacă vrei să trăieşti. 

Mussami replică: 

— Nu pot să ştiu dacă stăpânul meu are acest inel de la 
rajah, fiindcă nu mi-a spus niciodată. Dar dacă mi-o spui, te 
cred. 

— Acest inel, continuă indianul, stăpânul tău trebuie să-l 
arate cuiva. 

— Cui? 

Şi Mussami îşi luă un aer naiv. 

— lată ceea ce nu ştim şi vrem să ştim. 

— Nu vă pot spune. 

Un fulger de mânie străluci în ochii bătrânului. 

— Dacă ai şti soarta ce te aşteaptă, ai vorbi. 

— Aş vrea şi eu, dar nu ştiu nimic. 

Bătrânul făcu un gest de nerăbdare, apoi se întoarse 
spre tovarăşul său şi zise: 

— Fiindcă limba acestuia nu e bună de nimic, trebuie să 
i-o tăiem. 

Mussami nici nu clipi. 

Tânărul indian scoase un cuţit şi zise: 

— Sunt gata. 

Mussami încercă să rupă legăturile. Dar cei doi indieni 
se repeziră la dânsul şi-l culcară la pământ. 

— Vorbeşte, zise bătrânul. 

— Nu ştiu nimic, replică el. 

— Nu vrei să ne spui în ce parte a oraşului locuieşte 
omul căruia stăpânul tău trebuie să-i arate inelul? 

— Nu ştiu, şi chiar dacă aş şti... 

— Ei bine? 

— Nu v-aş spune. 

— Atunci să se facă ceea ce am ordonat, zise bătrânul. 

El puse un genunchi pe pieptul lui Mussami. Îl luă de gât 
şi îl strânse cu putere. 

Pe jumătate înăbuşit, Mussami deschise gura şi profitând 
de acest moment tânărul indian îl apucă de limbă. 


Apoi cu mâna cealaltă în care ţinea pumnalul îi tăie 
limba. 

Din acel moment, Mussami nu mai ştia nimic. Durerea îi 
smulsese un urlet. Apoi, din cauza hemoragiei, el leşinase. 
Numai vocea mea îl scoase din această stare de leşin fizic şi 
moral. 

L-am pansat pe sărmanul om cum am putut mai bine. 

Apoi am strigat: 

— Trebuie totuşi să-l salvez pe copilul rajahului Osmany 
şi averea sa. 

Lăsându-l pe Mussami, care de altfel nu era în stare să 
mă urmeze, m-am repezit afară, hotărât să alerg la 
bătrânul Hassan, să-i spun ce mi se întâmplase şi să-l 
punem în gardă în privinţa aceluia care se va prezenta cu 
inelul. 

Dar când am ajuns la uşa hotelului doi ofiţeri de poliţie 
engleză mă luară de guler. 

Capitolul XVI. 

Unul din cei doi ofiţeri de poliţie îmi zise: 

— Te numeşti maiorul Avatar? 

— Da, am răspuns. 

— Urmează-ne. 

În cursul vieţii mele aventuroase am observat că 
rezistenţa faţă de poliţia oricărei ţări nu e niciodată 
încununată de succes. 

Criminalul, care e arestat, şi nu opune nici o rezistenţă, 
are o şansă mult mai mare de a scăpa. 

Inocentul căruia i se întâmplă o asemenea aventură 
compromite adesea cauza sa indignându-se şi protestând. 

Ştiam asta şi de aceea m-am mărginit doar să răspund: 
„Domnilor, sunt gata să vă urmez; numai binevoiţi să daţi 
drumul la guler, căci sunt o persoană stimată”. 

Ei mă ascultară. 

— Aş putea să vă întreb unde mă conduceţi? 

— La şeful poliţiei districtului. 

— Ştiţi de ce sunt acuzat? 


— Nu. 

Unul din ei îmi arătă un mandat de arestare conceput 
lapidar şi nemotivat. 

Calcutta este împărţită în mai multe districte sau 
cartiere, şi fiecare din aceste districte are un şef de poliţie 
sau un comisar. 

Am crezut că voi fi condus la cei din apropiere. 

Am fost deci puţin mirat văzând că străbat oraşul alb şi 
că ne îndreptăm spre oraşul negru. 

Dar acest lucru mă bucură. 

„Steaua mea cea bună, îmi spusei, va face fără îndoială 
să trec pe strada unde locuieşte Hassan, bătrânul croitor, şi 
printr-un semn îl voi face să înţeleagă să se ferească de 
acela care îi va arăta inelul rajahului”. 

Speranţa mea se mărea pe măsură ce mergeam. 

Pe drum, unul din ofiţerii de poliţie îmi spuse: 

— Asta te miră poate că te conducem în altă parte, iar nu 
la şeful de poliţie cel mai apropiat. 

— Într-adevăr, am răspuns. 

— Îţi voi spune motivul. Ai locuit câteva zile în oraşul 
negru? 

— Da. 

— La hanul numit „Şarpele Albastru”? 

— Da. 

— Ei bine. S-a primit o plângere împotriva dumitale, şi 
şeful poliţiei din acel cartier a ordonat să fii arestat. 

— Ah! Am exclamat fără emoție. 

— Nu pot şti sigur, răspunse celălalt ofiţer, dar m-aş 
prinde că e în legătură cu asasinarea dresorului de şerpi. 

— Cine e acela? Am întrebat. 

— Se afla în han un dresor de şerpi, care a fost asasinat 
noaptea trecută. 

— Adevărat? 

— Şi poate eşti acuzat de acel omor. 

Nu m-am putut opri să nu râd. 


Până atunci îmi spusesem: „Iippo-Runo a aranjat 
arestarea mea”. 

Din acel moment m-am gândit că se putea ca arestarea 
mea să n-aibă nimic comun cu evenimentele din cursul 
nopţii şi că oamenii care mutilaseră pe sărmanul Mussami 
să nu fie amestecați în aventura mea. 

Dacă era astfel, puteam să fiu eliberat după un scurt 
interogatoriu. Atunci mă voi grăbi să merg la bătrânul 
Hassan. 

Dar ştiam din proprie experienţă ezitările justiţiei 
engleze, deci puteam să fiu ţinut câteva zile până ce să fiu 
pus în libertate. Atunci am făcut următorul raţionament: „E 
mai bine să-l înştiinţez pe Hassan îndată”. 

Atunci m-am plâns că mi-e sete. 

— Dacă e aşa! Zise unul din gardienii mei, vrei să intri în 
acest han să iei ceva? 

— Bucuros, am răspuns. 

Intrarăm într-o cârciumă şi am cerut de băut. 

După ce au făcut puţine fasoane cei doi agenţi 
consimţiră să bea împreună cu mine. 

Ei păreau foarte gentili şi n-aveau deloc aerul că se 
grăbesc să ajungă cu mine la şeful de poliţie. 

— Nu sunt vinovat, le-am spus, de crima ce mi se impută. 

În acelaşi timp, încrederea pe care mi-o inspiră 
naivitatea lor creştea. 

— Oh! Credem şi noi, zise unul din ei, căci ai aerul unui 
perfect gentilom. 

I-am salutat. 

— Dar, reluă el, am primit un ordin şi, spre marea 
noastră părere de rău, trebuie să-l executăm. 

— Dar sperăm, reluă celălalt, că totul se va aranja spre 
satisfacția dumitale, şi că şeful de poliţie te va pune în 
libertate, după ce-şi va cere scuze. 

— Sper şi eu, am murmurat. 

Apoi deodată, bătându-mă pe frunte, am zis: 

— Ah! Dumnezeul meu şi portofelul meu! 


— Care portofel? Întrebară amândoi deodată. 

— Al meu, care conţine hârtiile necesare stabilirii 
onorabilităţii mele. 

— Ei bine! Nu le ai la dumneata? 

— Nu. 

Şi căutându-mă în toate buzunarele mă prefăceam 
foarte disperat, adăugând: 

— El cuprinde două sute de lire sterline şi aş da bucuros 
jumătate spre a-l avea. 

Polițistul din Londra e poate incoruptibil, dar cei din 
Calcutta mi s-a părut că lasă de dorit în această privinţă, 
căci mi s-a părut că cei doi păzitori ai mei schimbaseră o 
privire lacomă. 

— Nu ştii dacă l-ai pierdut pe drum, zise unul din ei. 

— L-ai lăsat, poate, la hotel, răspunse celălalt. 

— Nu, am răspuns. Cred că îmi aduc aminte acum. 

— Ah! 

— Aseară am venit să mă plimb pe aici, cu scopul să 
întâlnesc vreo baiaderă. Nu mă înşel deloc, pe o stradă am 
fost acostat de o irlandeză. 

Sunt irlandeze peste tot, chiar şi în India... 

— Ea ţi-a furat portofelul, cu siguranţă. 

Şi schimbară o nouă privire plină de tristeţe. 

— Nu, am reluat. 

— Ah! Adevărat? 

— Irlandeza m-a condus la ea acasă şi portofelul meu a 
căzut după vreo mobilă. 

— Se poate. 

— Se poate, de asemenea, am adăugat, că ea să nu fi 
observat. 

— Dar unde stă această irlandeză? 

— Pe o stradă al cărei nume nu-l ştiu. 

— Şi în acest cartier? 

— Oh! Desigur. 

— Ai recunoaşte strada? 

— Da. 


Cei doi agenţi părură că se consultă, în fine, cel dintâi 
îmi spuse: 

— Şeful de poliţie va putea să mai aştepte un sfert de 
oră. Caută-ţi, deci, punga. 

Am aruncat o monedă pe masă şi am plecat. Atunci m-am 
prefăcut că voi căuta drumul. Cei doi agenţi mă urmăreau 
cu o mare răbdare, în fine, am strigat: 

— Ah! Recunosc strada, e aceea care trece pe acplo. 

— Bine... să mergem. 

Îmi jucasem aşa de bine rolul încât eram sigur că am 
înşelat vigilenţa celor doi gardieni ai mei. 

— Da, da, am repetat. E chiar acolo. 

Îl zărisem pe bătrânul Hassan stând cu picioarele 
încrucişate în pragul prăvăliei sale. 

— Unde e casa? Mă întrebă unul din poliţişti. 

— Cred că e a patra, pe stânga. 

Şi am indicat-o pe aceea care se afla alături de prăvălia 
croitorului. 

— Ei bine, să mergem! Îmi zise el. Şi pornirăm cu paşi 
mai repezi. 

Capitolul XVII. 

Bătrânul Hassan era în prag. 

Când mă văzu făcu o mişcare fără voie. Am pus un deget 
pe buze. 

Asta însemna: „Fereşte-te că nu sunt singur”. 

Dar cei doi agenţi, care păreau foarte indiferenți, 
obervară acest semn. 

Am trecut pe lângă Hassan. 

Bătrânul mă privi neliniştit. 

Am ridicat mâna în aer. 

Pe deget nu se mai afla inelul rajahului. 

În acelaşi timp, faţa mea exprima o vie durere. 

Hassan înţelese că mi se furase inelul. 

EI făcu un semn cu ochiul, care însemna: „Fii liniştit, nu 
mă voi supune decât ţie.” 

— Aceasta e casa? Mă întrebă unul din ofiţerii de poliţie. 


— Vai! Nu, am strigat, m-am înşelat; casa în care am fost 
aseară seamănă cu asta, dar nu e asta! 

Atunci cei doi agenţi începură să râdă: 

— Ei bine! Zise unul din ei. Îţi voi da un sfat bun. 

— Care? 

Şi l-am privit mirat. 

— Renunţă azi ca să-ţi mai cauţi portofelul, ai făcut ceea 
ce ai vrut. 

Am tresărit. 

— Am aflat ce voiam să ştim... totul merge de minune. 

Şi cum eram uimit, agentul se întoarse şi făcu un semn. 
La acest semn un baldachin purtat de doi negri care ne 
urmăreau de câtva timp, fără ca eu să bănuiesc, se apropie. 

— Trebuie să fii obosit? Îmi spuse agentul eu batjocură. 
Urcă-te! 

Şi dădu la o parte perdelele baldachinului, care era gol. 

Aceste cuvinte: „Am aflat ce voiam să ştim” mă uimiseră 
într-atâta, încât m-am supus maşinal la ordinul dat. 

Cei doi agenţi se instalară lângă mine şi n-am putut 
decât să murmur: 

— Mă conduceţi deci departe? 

— Da, răspunse unul din ei. 

În acelaşi timp el scoase un revolver şi mi-l puse în piept. 

— Te ştim un om energic, îmi spuse el, şi deci trebuie să 
fim precauţi. Eşti un om mort dacă te opui. 

Celălalt lăsase perdelele baldachinului. La un semn al 
celui care vorbise, acesta scoase un lanţ de mătase şi îmi 
legă solid mâinile la spate. 

— Acum, reluă acela care mi se adresa de obicei, putem 
să ne continuăm drumul în siguranţă. 

Tovarăşul său cobori din baldachin după ce schimbă cu 
dânsul câteva cuvinte pe care nu le-am putut înţelege. 

Baldachinul străbătu tot oraşul negru şi ajunse la 
bariera oraşului. 

Acolo se opri şi am crezut că am ajuns. Mă înşelam. 


Agentul de poliţie dădu la o parte perdelele 
baldachinului şi atunci am putut să văd că negrii care ne 
duceau erau înlocuiţi cu cai. 

Baldachinul porni din nou la drum. 

Atunci tovarăşul meu zise surâzând: 

— Ne-ai scos adineauri dintr-o mare încurcătură. 

— Ce vrei să spui? L-am întrebat. 

— Mă voi explica. 

Şi cu un surâs ironic continuă: 

— Trebuia să-ţi închipui că n-ai fost niciodată acuzat de 
asasinarea dresorului de şerpi. 

— Atunci de ce sunt acuzat? 

— De nimic, dar ne asigurăm de persoana dumitale. lată 
totul. 

— De ce? 

— Pentru că nu vrem să execuţi o misiune ce ţi-a fost 
încredinţată de rajahul Osmany. 

Am scos un țipăt. 

Atunci îmi zise: 

— Vezi că Tippo-Runo e bine informat. 

— Tippo-Runo e un trădător! Am strigat. 

— Nu zic nu, răspunse falsul agent de poliţie, căci acum 
nu mă puteam înşela, eram în mâinile lui Tippo-Runo şi 
acest om nu aparținuse niciodată poliţiei engleze. 

— Ah! Recunoşti? 

— Da, Tippo-Runo ştia că rajahul îţi dăduse o misiune. 

— Da, dar nu ştie în ce constă ea. 

— Te înşeli. 

— Ah! Am exclamat, ştie ce am făgăduit rajahului? 

— Fără îndoială. Rajahul ţi-a dat inelul său. 

— Bine. 

— Acest inel, prezentat unui om ce se află la Calcutta, 
trebuie să-l pună pe purtătorul lui în posesia tezaurelor 
ascunse ale rajahului. 

Am rămas nepăsător. Acest om continuă: 


— Din nenorocire era un lucru pe care nici Tippo-Runo, 
nici toţi cei care-l servim nu-l ştim. 

— Care? 

— Numele şi locuinţa omului căruia trebuia să i se 
prezinte inelul. 

— Şi nu-l veţi şti niciodată, am strigat 

— Te înşeli. 

— Ah! 

— Acum ştim, graţie imprudenţei dumitale. Acest om 
este croitorul Hassan. 

— Nu ştiu ce vrei să spui, am replicat dând din umeri. 

El continuă să surâdă. 

De un lucru eram sigur, totuşi, că puteau să-l chinuiască 
pe Hassan, să răscolească toată casa şi nu vor găsi tezaurul. 
„Hassan, mi-am spus, a priceput. Poate fi ucis şi nu va 
spune unde e tezaurul. Hassan e credincios. Fiindcă omul în 

mâinile căruia mă aflu nu mi-a spus nimic de copil, 
înseamnă că Tippo-Runo nu ştie că fiul rajahului este copilul 
croitorului”. 

— Dar unde mă conduci? 

— Destul de departe pentru ca Tippo-Runo să aibă 
vreme să pună mâna pe tezaur. 

Am priceput că ar fi fost zadarnic să mai pun acestui om 
vreo întrebare. 

Eram în puterea sa, şi ceea ce aveam mai bun de făcut 
era să mă gândesc la mijlocul prin care puteam să-mi 
recapăt libertatea. 

Am călătorit toată ziua. 

Spre seară, baldachinul se opri. 

Eram în mijlocul unei câmpii la marginea unei păduri. 
Negrii, care erau pe cai, descălecară. Agentul de poliţie mă 
obligă să cobor şi-mi zise pe un ton batjocoritor: 

— Probabil simţi nevoia să faci puţină mişcare. lată-ne la 
marginea unei păduri prin care nu ne-ar fi cu putinţă să 
mergem cu baldachinul. De aceea urmează-mă. 


Aveam mâinile legate la spate, şi falsul agent ţinea 
revolverul în mână. 

Să rezist înseamnă să mă expun unei morţi de pe urma 
căreia să nu profite acei pe care vroiam să-i servesc. 

Cei doi negri, după ce legară caii de arbori, mergeau 
după noi. 

Am intrat în pădure şi am mers aproape o oră. Începuse 
să se însereze. 

În fine, am sosit la intrarea unui luminiş în mijlocul 
căruia se vedea un arbore gigantic ale cărui ramuri puteau 
să servească drept acoperiş unei case. 

Atunci am priceput soarta ce mă aştepta. Acest arbore 
era un mancenilier a cărui umbră dă moarte. 

Oricine stă o noapte sub acest arbore, adoarme fără să 
se mai trezească. 

Şi omul care îl servea pe Tippo-Runo îmi zise cu un surâs 
sinistru: 

— În fine! Am sosit. 

Capitolul XVIII. 

La un semn al falsului agent cei doi negri se repeziră şi 
mă culcară la pământ. 

Aveam mâinile legate, îmi legară şi picioarele şi apoi cu o 
altă frânghie am fost legat de acel arbore. 

Din acel moment eram condamnat să mor sub această 
umbră otrăvită. 

Falsul agent de poliţie îmi zise atunci: 

— Tippo-Runo te dăduse în seama unui elefant-călău; tu 
ai ştiut să scapi. Acum când mi-am împlinit misiunea ce mi-a 
fost încredinţată, îţi urez ca să scapi de acest nou pericol. 

Şi după aceste cuvinte batjocoritoare, omul lui Tippo- 
Runo mă părăsi. 

— Eşti un aventurier brav şi eşti demn de o soartă mai 
bună. 

Culcat pe spate, legat de acest arbore, l-am văzut 
îndepărtându-se împreună cu cei doi negri. 


În curând ei dispărură printre arbori, şi am rămas 
singur, în mijlocul acestei păduri populate de fiare sălbatice, 
întins sub ramurile acestui arbore care serveşte drept 
mormânt oricui se adăposteşte la umbra sa funestă. 

Pe moment, pradă unei mari disperări, am făcut sforţări 
supraomeneşti ca să-mi rup legăturile. 

Dar sforile de mătase de care se servesc indienii sunt 
tari ca oţelul, nodurile pe care ei ştiu să le facă sunt ca 
nodul gordian. 

Se înnopta. 

E un lucru oribil şi sublim în acelaşi timp; o noapte într-o 
pădure indiană. 

Tăcută toată ziua, odată cu venirea întunericului ea se 
populează cu mii de zgomote confuze, la început şi 
stridente pe urmă. 

În curând începe să sufle vântul, care face crăcile 
arborilor să trosnească. 

Apoi cu zgomotul vântului se amestecă alte zgomote. 

Din depărtare tigrul îşi face auzit strigătul său răguşit. 

S-ar putea zice că e un cutremur de pământ. 

Apoi pământul se mişcă. 

Trecea vreo armată cu tunurile sale grele? 

Nu e o armată, ci o ceată de elefanţi, care, după ce au 
devastat o câmpie de porumb şi orez, se duce să prade în 
altă parte. 

În fine, frunzele de pe jos se mişcă ca un râu subteran 
care parcă ar irupe deodată la suprafaţă. 

În acelaşi timp se aude ca zgomotul regulat produs de 
nişte castaniete. 

E şarpele cu clopoței. 

Toate aceste ameninţări, toate aceste ţipete surde, toate 
aceste zgomote sinistre înfioară inima şi mintea. 

După toate aceste chinuri, sufleteşti mai vine şi durerea 
fizică. 

E influenţa mancenilierului, care începe să se simtă. Mai 
întâi acest arbore răspândeşte un aer rece şi inima îţi vine 


la buze. 

Sunt frigurile. 

Apoi tâmplele par a fi cuprinse de un cerc de fier. 

În acelaşi timp simţi că în cap te lovesc mii de ciocane. 

E migrena care începe. 

După migrenă veni delirul. 

Un amestec ciudat de dureri oribile, de chinuri şi de 
voluptate. 

Mancenilierul produse toate efectele haşişului. 

Aici e un cal care te transportă în galop prin spaţii 
necuprinse; aici e o femeie cu braţele de alabastru, care te 
îmbrăţişează. 

În acest timp moartea se apropie cu paşi înceţi. 

Nenorocitul care se zbate în aceste oribile chinuri vede 
moartea apropiindu-se. Vrea să fugă. Dar membrele sale 
sunt legate; vrea să strige, dar vocea lui e stinsă: vrea să se 
roage şi nu mai ştie nici o rugăciune. 

Deodată monstrul, imaginar este urmat de un monstru 
adevărat. 

E un tigru, un adevărat tigru. 

El a simţit carnea de om, şi a mirosit prada. 

În două sărituri el a alergat. 

Şi ochii săi, care strălucesc, te fascinează şi te devorează 
primii. 

Strălucirea acestor ochi risipi delirul care mă cuprinsese 
şi mi-am revenit repede în fire. 

Un tigru se oprise la douăzeci de paşi de mine şi dintr-o 
săritură m-ar fi cuprins în ghearele sale. 

Capitolul XIX. 

Monstrul era acolo uitându-se la mine. 

Mă credeam pierdut. 

Cu toate acestea el nu se mişca. 

Apoi el scoase un răget şi rămase pe loc. 

Mugetul se repetase în ecouri şi făcu să tremure 
pădurea. 


Apoi mi se păru că un țipăt asemănător răspunse din 
depărtare. 

Tigrul întoarse capul şi încetă să mă mai fascineze. 

El mugi din nou şi în curând am văzut apărând un animal 
din rasa lui. Era femela lui, fără îndoială. 

„E un tigru galant, mi-am spus. Nu vrea să mă mănânce 
singur”. 

Cei doi tigri se priviră şi părură că se sfătuiesc. 

Ce aşteptau ei? 

Deodată am avut explicaţia acestei ezitări ciudate. Tigri 
rămăseseră în afara influenţei morbide a arborelui. 

Ei nu îndrăzneau să intre sub pom şi am conchis că 
natura, ale cărei secrete sunt nesfârşite, înştiinţase pe 
aceste animale de pericolul ce-l riscau. 

Ceea ce un om putea să nu ştie, tigrul ştia. 

De aceea ei nu îndrăzneau să sară până la mine. 

Totuşi rămăseseră pe loc. 

Poate că ei nedându-şi seama de imposibilitatea în care 
mă aflam de a mă mişca, aşteptau ca să ies din perimetrul 
arborelui ca să se arunce asupra mea şi să mă sfâşie. 

La mine voinţa a triumfat asupra durerii şi delirului. 

Preferam moartea în ghearele tigrilor, decât otrăvirea. 
Am început să fluier... 

Speram că în felul acesta am să măresc mânia celor doi 
tigri ai mei şi am să-i silesc să se arunce asupra mea. N-a 
fost aşa. 

Datorită fluieratului meu se îndepărtară. Scăpasem de 
dânşii? 

Ei se îndepărtară, dar în curând se întoarseră scoțând 
țipete. 

În curând veniră şi alţi tigri şi se aşezară lângă ei. 

Migrena pe care o simţeam atunci era aşa de puternică, 
încât consideram moartea ca o scăpare. 

„Printre dânşii, mi-am spus eu, va fi unul mai imprudent 
care se va repezi la mine”. 

M-am înşelat însă. 


Tigrii se aşezară în cerc în jurul meu, stând în afara 
cercului descris de umbra arborelui ucigaş. 

Migrena devenise mai puternică şi am început să scot 
țipete. 

La ţipetele mele tigrii răspundeau prin urlete. 

Dar ei stăteau tot la distanţă şi în acest timp arborele 
funest îşi continua opera sa. 

Mi-se părea că se dădea o luptă în capul meu şi că mii de 
gloanţe mi-l zdrobeau în fiecare moment. 

Tigrii urlau, dar niciunul nu îndrăznea să se apropie. 

Deodată le sosi un nou tovarăş. 

Nu era un tigru, ci o panteră. 

O panteră mare galbenă pe spate şi albă pe pântece. 

Tigrii se dădură la o parte ca şi cum ar fi vrut să-i facă 
loc. Ea era tânără şi n-avea ca tigrii instinctul pericolului. 

În loc să se oprească, intră sub pom şi dintr-o săritură fu 
lângă mine. 

Am închis ochii. Eram mort. 

Pantera mă luă cu labele de umeri şi făcând o săritură 
rupse frânghia cu care eram legat de pom. 

Apoi mă aruncă pe spatele ei şi o luă la fugă. 

Tigrii se luară după dânsa urlând. 

Era evident că voiau şi ei partea lor. 

Dar deodată, când ghearele tigrilor vroiau să mă smulgă 
din ghearele panterei, se auzi un zgomot straniu, 
nemaiauzit în aceste păduri. 

Acest zgomot îi sperie aşa de tare pe tigri încât o 
rupseră la fugă. 

În acelaşi timp se văzu în pădure o lumină mare şi 
pantera, în loc să fugă, se opri surprinsă, punându-mă jos la 
pământ, ţinându-mă cu una din labe şi aşteptând plină de 
furie. 

Toba se apropia şi în curând mi-am explicat cauza 
acestei lumini ce se vedea. 

Erau trei indieni care înaintau. 


Unul bătea din tobă şi ceilalţi doi aveau nişte torţe 
pentru a lumina drumul. 

Amândoi erau înarmaţi cu puşti. Pantera urla dar nu se 
mişca. Deodată unul din indieni ochi... 

Se auzi o detunătură. 

Oasele mele trosniră sub strângerea convulsivă a 
panterei, care căzu jos lovită de moarte. 

Capitolul XX. 

Când mi-am revenit eram într-un loc necunoscut. 

Mai mulţi oameni mă înconjurau. 

Eram într-o colibă de indieni, din aceia care trăiesc la 
marginea pădurilor şi cultivă orzul şi porumbul. 

Dintre cei trei oameni care se aflau lângă mine, doi îmi 
erau necunoscuţi. 

Dar am scos un țipăt de bucurie, văzându-l pe cel de-al 
treilea. 

Era credinciosul meu Mussami. 

Acesta îmi săruta mâinile şi picioarele de bucurie şi 
respect. 

— Prin semne el mă făcu să înţeleg că mă crezuse mort 
şi că dacă mai eram pe lume era puţin graţie lui şi mai mult 
unuia din cei doi oameni care se aflau acolo. 

L-am privit pe acela pe care mi-l arăta. 

Era un bărbat înalt, cu barba neagră şi strălucitoare, cu 
expresia nobilă şi mândră. 

EI îmi vorbi în limba franceză şi îmi spuse: 

— Vrei să ştii, fără îndoială, cine sunt? 

Am făcut un semn afirmativ din cap. 

— Mă numesc Nadir, şi sunt unul din şefii puternici ai 
acestei secte misterioase, care luptă împotriva 
strangulatorilor. Aceştia se numesc thugii, noi suntem fiii lui 
Siva. Tu nu mă cunoşti, dar eu ştiu cine eşti şi serviciile pe 
care mi le-ai făcut predându-l pe Ali-Remjeh, cel mai 
neîmpăcat duşman al nostru. De aceea te-am salvat. 

L-am privit pe acest om cu mirare. 

El continuă: 


— Ghearele panterei ţi-au sfâşiat carnea; dar după ce 
am ucis fiara, am putut să mă conving că rănile tale nu erau 
grave. De altfel te-am pansat după metoda indiană şi am 
turnat în rănile tale un balsam, al cărui secret îl avem 
numai noi, şi care cauterizează în câteva secunde rănile 
cele mai adânci. Peste două zile vei putea să te scoli şi să te 
duci la Calcutta, unde te va proteja ziua şi noaptea. 

— Oricine ai fi, i-am răspuns, îţi mulţumesc. 

El reluă: 

— Am venit în ajutorul tău, nu numai fiindcă îţi eram 
recunoscător, dar fiindcă voi avea, poate, nevoie de tine 
într-o zi. 

— Vorbeşte, i-am răspuns, această viaţă pe care ai salvat- 
O, îţi aparţine... 

— Mai târziu. Acum lasă-mă să-ţi povestesc cum am 
reuşit să te scap de la acea moarte teribilă. 

Şi se aşeză lângă mine pe marginea culcuşului meu. 

— Thugii au poliţia lor, dar şi noi o avem pe a noastră, 
reluă el. Din nenorocire, lipseam din Calcutta când ai sosit 
şi n-am ştiut decât prea târziu planurile lui Tippo-Runo. leri 
dimineaţă la răsăritul soarelui, mi s-a adus un indian, care 
spunea că are nişte dezvăluiri de făcut. Acest om s-a 
aruncat la picioarele mele şi mi-a spus: 

— Sunt un fiu al lui Siva ca şi tine, şi cu toate că am 
intrat în serviciul lui Tippo-Runo nu vreau să se întâmple 
nenorociri acelora pe care-i apăr.” 

Atunci el mi-a spus că a surprins o convorbire între doi 
servitori devotați ai lui Tippo-Runo. 

Ţi se furaseră în cursul nopţii inelul lui Osmany şi îi 
tăiaseră limba lui Mussami. Acum trebuiau să te ridice, să 
te conducă într-o pădure şi să te lase legat în umbra funestă 
a unui mancenilier. 

Omul, care îmi spusese toate astea m-a condus în oraşul 
alb la hotelul Batavia, al cărui stăpân e devotat trup şi suflet 
lui Tippo-Runo; tu plecaseşi, mi s-a spus, luat de doi agenţi 
de poliţie. 


L-am regăsit pe Mussami în odaia ta. L-am pansat în 
grabă şi l-am luat cu mine. [i-am luat urma apoi. Dar 
plecasei cu mult înaintea noastră. Informaţi de indieni am 
aflat că ieşiseşi din Calcutta într-un baldachin tras de cai. 
Atunci Mussami şi eu am pornit călare şi te-am urmărit. Din 
loc în loc indieni cultivatori, care văzuseră baldachinul 
trecând ne dădeau informaţii asupra direcţiei luate. Dar toţi 
ne spuneau că trecusei mai înainte cu două ore. 

În fine am sosit la intrarea acestei păduri. Caii şi 
baldachinul se aflau acolo. Dar răpitorii tăi şi cu tine 
dispăruţi. A intra în pădure fără să ştim ce drum ai urmat, 
nu avea nici un sens. Pădurea are o suprafaţă de mai multe 
leghe pătrate. Ştiam că exalaţiile mancenilierului nu erau 
mortale decât după câteva ore. Era mai bine să aşteptăm să 
vină oamenii care le aduseseră ca să-şi ia baldachinul şi caii. 
Ascunşi într-un tufiş am aşteptat aproape două ore. 

După acest timp, cei trei oameni ieşiră din pădure, doi 
negri şi un indian aşa de alb că putea fi luat drept un 
englez. L-am recunoscut. Era un servitor al lui Tippo-Runo 
aşa de devotat, încât nu ne puteam aştepta la nimic de la 
dânsul, el ar fi murit de o sută de ori înainte să ne indice 
arborele sub care te părăsise. Deci, pe când se pregătea să 
se urce în baldachin, i-am trimis un glonţ din carabina mea 
drept în frunte. El căzu fără să scoată nici un țipăt. 

Atunci Mussami şi eu ne repezirăm afară din 
ascunzătoarea noastră. Negrii căzură în genunchi şi cerură 
iertare. l-am ameninţat cu moartea, dacă nu mă conduceau 
la locul unde te lăsaseră. Unul refuză ca să vorbească; 
Mussami îl ucise cu o lovitură de pumnal. Dar se înnoptase 
şi tigrii trebuiau să fie în picioare. Celălalt a consimţit să ne 
servească drept călăuză. 

Atunci, continuă Nadir, am întrebuințat un mijloc ciudat, 
dar foarte cunoscut spre a-i goni. Am intrat în coliba în care 
suntem şi am luat torţe, şi o tobă. Restul îl ştii. 

— Da, am răspuns privindu-l pe Nadir, cu recunoştinţă. 
Şi acum spune-mi ce vrei de la mine? 


— Vei şti peste două zile. 

Şi refuză să se explice. 

Partea a doua. 

I. Tezaurul Rajahului 

(Les tresors du Rajah) 

Capitolul XXI. 

După două zile eram la Calcutta. 

Nadir, spunând că balsamul său era minunat, nu minţise 
deloc. 

Rănile erau cicatrizate, şi nu mai sufeream aproape de 
nici o durere. 

Sentimentul datoriei ce o aveam de împlinit, grăbise 
poate de asemenea vindecarea mea. 

Nadir, îmi spusese, când am intrat în oraş: 

— Nu te voi mai părăsi, şi poţi fi sigur că alături de tine, 
Tippo-Runo oricât de puternic ar fi nu va reuşi nimic 
împotriva ta. 

— Cred, i-am răspuns, căci aveam într-adevăr în dânsul o 
încredere nemărginită. 

— Unde vrei să mergi? Îmi mai spuse el. 

— La croitorul Hassan. 

— Bine, răspunse el, să mergem. 

Şi ne îndreptarăm spre oraşul negru. 

În curând am sosit în strada locuită de croitor şi inima mi 
se umplea de speranţă văzându-l stând ca de obicei, la 
poarta casei sale. 

„Probabil i s-a prezentat, inelul lui Osmany, mi-am spus 
dar el a priceput semnul meu şi n-a vrut să destăinuie 
NIMIC.” 

M-am apropiat. 

Hassan ridică capul şi mă privi cu un aer indiferent. 

— Nu mă recunoşti, l-am întrebat. 

El dădu din cap şi continuă să mă privească mirat. 

— Eu sunt acela care am mai venit, am continuat. 

— Nu ştiu, zise el. 

— Din partea lui Osmany. 


Acest nume îl făcu să tresară. 

Apoi surâse şi ridică mâna spre cer. 

Asta înseamnă: „Osmany a murit... e acolo sus.” 

— Acest om e nebun, îmi spuse Nadir. 

O fată tânără care stătea pe pragul casei vecine se 
apropie de noi. 

— Sunteţi rude sau prieteni cu acest nenorocit? Ne 
întrebă ca. 

— Da, răspunse Nadir. 

— Nu ştiţi dar ce i s-a întâmplat? 

— Vai! Nu, am răspuns eu. 

— Vă voi spune eu, reluă tânăra fată. Alaltă-seară, când 
se înnoptase, o trupă de soldaţi a împresurat casa. Hassan 
mirat a ieşit afară. Soldaţii au pus mâna pe dânsul. În 
acelaşi timp acela care îi comanda i-a arătat un inel pe care- 
l avea în deget. Hassan s-a uitat la inel cu mirare şi a spus 
că nu ştie ce reprezintă. Atunci soldaţii au intrat în casă şi s- 
au închis acolo împreună cu dânsul. Hassan a început să 
țţipe. Noi toţi vecinii care ieşiserăm afară l-am auzit şi 
spunând: 

— Sunt un sărman croitor... n-am avut niciodată un 
tezaur... nu ştiu ce vreţi să spuneţi...” 

Şi soldaţii râdeau: 

— Dacă nu ne spui, vei muri.” 

— Ucideţi-mă, în loc să mă chinuiţi, spunea el tânguindu- 
se. Mahomed, când voi muri îmi va deschide porţile raiului, 
căci sunt un fidel credincios.” 

Dar în loc să-l ucidă, soldaţii au aprins un foc aşa de 
mare, încât se vedea lumină în toată casa. Atunci Hassan a 
strigat şi mai tare, apoi a început să cânte, dovadă că delira. 
Soldaţii, din ordinul şefului lor, au pus picioarele goale ale 
croitorului pe foc. Când el a fost pe jumătate mort au 
răscolit toată casa, continuă tânăra fată. Dar se pare că n- 
au găsit nici un tezaur. 

La aceste cuvinte ale fetei, am respirat uşurat. 

— Dar, i-am spus, Hassan avea un copil. 


— Da. 

— Dar ce s-a întâmplat cu el? 

— Soldaţii l-au luat cu ei şi nimeni nu l-a văzut de atunci. 

— Mizerabilul de Tippo-Runo, am murmurat atunci la 
urechea lui Nadir. 

— În afară de cazul în care l-au ucis, îmi spuse Nadir, îl 
vom regăsi. 

Am mulţumit tinerei fete; apoi am intrat în casă făcându- 
i semn lui Nadir să mă urmeze. 

Hassan, văzându-ne intrând, se sperie foarte tare. 

EI se sculă să ne taie calea. 

Dar căzu îndată scoțând un țipăt de durere. 

Picioarele sale arse nu erau decât o rană şi nu mai 
puteau să susţină corpul. 

L-am luat în braţe şi l-am dus în casă. 

Apoi la un nou semnal al meu, Nadir încuie uşa. 

Hassan se uita la noi cu spaimă. 

Am ridicat capacul de la pivniţă. 

Atunci Hassan începu să râdă în hohote. 

Nadir aprinse o lampă, şi pornirăm pe scara subterană. 

Hassan veni la gura pivniţei şi continua să râdă. 

În pivniţă o mică inspecţie mi-a dat dovada că piatra, ce 
ascundea broasca uşii de fier, era neatinsă. 

Soldaţii lui Tippo nu descoperiseră tezaurul. 

Atunci am urcat, şi cum Hassan tot continua să râdă, m- 
am repezit la dânsul şi am văzut cu bucurie că de gâtul său 
era atârnată cheia. 

E] se zbătu, dar i-am smuls această cheie şi m-am dus 
lângă Nadir. 

Atunci am desfăcut piatra şi broasca a ieşit la iveală. 

Am introdus cheia înăuntru. 

Dar degeaba am învârtit în toate chipurile. 

Uşa nu se deschise. 

Numai Hassan cunoştea secretul şi Hassan era nebun. 

L-am privit pe Nadir cu un aer disperat. 


— Ai încredere! Mi-a spus. Sunt poreclit Nadir 
ghicitorul. 

Şi surâse însufleţindu-mi speranţa mea zdruncinată. 

Capitolul XXII. 

Nadir îmi spuse atunci: 

— Vom putea încerca luni întregi combinaţii de tot soiul 
ca să găsim secretul acestei broaşte şi nu vom reuşi. Voi, 
europenii, aţi găsit combinaţii de litere; noi, indienii, avem 
un alt sistem în mod evident mai ingenios ca al vostru. 

Şi cum îl priveam el continuă: 

— N-aveţi decât un număr oarecare de litere. Cifrele 
noastre, sunt incalculabile şi se pot extinde oricât de mult. 
În mod evident această cheie trebuie să fie întoarsă într-un 
sens sau altul până la o cifră oarecare pe care n-o 
cunoşteam şi pe care, poate, nu o vom şti niciodată. Prin 
urmare trebuie să obţinem această cifră chiar din gura lui 
Hassan. 

— Dar Hassan e nebun. 

— Ştiu. 

— Nebun şi idiot. 

— Da, zise Nadir. 

— Crezi că îi poţi reda raţiunea? 

Nadir dădu din cap. 

— E zadarnic, zise el. 

Înţelegeam din ce în ce tot mai puţin. 

— Să urcăm, spuse el. 

Şi scoase cheia din broască dându-mi-o. Nebunul 
continua să râdă la marginea pivniţei. Când ne văzu 
apărând bătu din palme cu ironie. Numai un singur instinct 
rămăsese în nebunia lui. Acest instinct, era păstrarea 
tezaurului său şi convingerea că nimeni nu-l putea lua dacă 
el nu voia. Încuiasem uşa de afară şi eram singur cu dânsul. 

Nadir reluă: 

— Tippo-Runo a învăţat la perfecţie limba indiană, a 
studiat în zadar moravurile şi obiceiurile noastre; el e 
englez prin naştere şi nu va fi niciodată cu totul indian. 


— De ce? 

— Dar fiindcă nu ştie unele din secretele noastre. India e 
ţara otrăvurilor misterioase şi fulgerătoare, a narcoticelor 
ale căror efecte sunt variate ca penele păsărilor. Dacă 
Tippo-Runo ar fi posedat unele secrete pe care le ştiu eu, 
acum era în posesia tezaurului. 

— Dar cum? 

— Hassan i-ar fi indicat. 

— Oh! De exemplu? 

— Ar fi deschis chiar el uşa. 

— În faţa lui Tippo-Runo? 

— Desigur. 

Mirarea mea deveni şi mai mare. 

Nadir reluă: 

— Când indianului îi este sete el stoarce o lămâie în 
puţină apă şi face o băutură răcoritoare. 

— Apoi? Am întrebat, neştiind unde voia să ajungă. 

— Indianul care nu poate dormi, ia un grăunte de opium 
şi-l mănâncă. 

— Bine. 

— Indianul rănit, continuă Nadir, pune pe rana sa un 
balsam care nu e altceva decât sucul unei plante numită 
yuama, ceea ce tradus înseamnă limbă şi şoarece. Cu acest 
balsam te-am vindecat. Ei bine! Amestecul lămâii care 
răcoreşte, al opiumului, care face să doarmă şi al yuamei, 
care vindecă rănile, produce o băutură care are efecte 
ciudate. 

— Ah! 

— Acela care bea o jumătate de pahar e cuprins de o 
mare veselie, exprimată prin gesturi şi mii de cuvinte. 
Sufletul cel mai tare, spiritul cel mai absorbit nu poate 
rezista. Oricât de adânc ar fi îngropat, un secret în inimă, 
băutura de care pomenesc îl face ca să-l destăinuiască. 

Aceste ultime cuvinte ale lui Nadir deşteptară în mine o 
teribilă şi îndepărtată amintire. 


O amintire din prima mea viaţă, din viaţa mea de 
criminal, atunci când eram instrumentul infamului Williams. 

Mi-am amintit atunci că Baccarat, în casa în care mă 
introdusesem pe strada Moncey, îmi dăduse o băutură care 
îmi tulburase raţiunea cu scopul să-mi smulgă toate 
secretele mele şi acelea ale stăpânului meu. 

— Dar, l-am întrebat pe Nadir, cum ne procurăm această 
băutură? 

— Am frunze de yuama la mine. 

Şi el scoase din buzunar un pumn de frunze 
triunghiulare pe care le puse pe masă. 

— Şi opiu? 

— Oh! Zise el surâzând oricât de sărac ar fi un indian, 
oricât de scump ar fi opiumul, îl găseşti în orice casă. 

El deschise o cutie în care croitorul îşi ţinea luleaua şi 
uneltele sale şi găsi o bucată de pastă negricioasă pe care 
mi-o arătă. 

Era într-adevăr opium. 

Doar lămâia mai lipsea. 

Nadir deschise uşa. 

Tânăra fată se afla în pragul casei sale. 

Nadir o chemă. Ea alergă. 

Îi dădu o monedă şi îi spuse să se ducă să cumpere 
lămâi. 

După zece minute tânăra fată se întoarse cu nişte lămâi. 

Atunci Nadir le puse într-o piuliţă ce se afla în casă şi 
începu să le zdrobească amestecându-le cu frunzele de 
yuama şi cu opiumul. 

Apoi vărsară acel lichid într-un pahar. 

Am văzut atunci apărând o băutură roşie. 

Hassan se uită mirat. 

Nadir îi dădu paharul şi îi zise: 

— Bea! 

Hassan luă paharul şi îl goli dintr-o dată. 

— Acum îmi zise Nadir, să aşteptăm. 


După ce bău, Hassan căzu într-un fel de extaz. Apoi, 
puţin câte puţin, faţa lui se coloră şi începu să murmure 
cuvinte neînţelese. 

Atunci Nadir reaprinse lampa şi îmi făcu semn să-l 
urmez. Coborârăm în pivniţă şi am pus cheia în broască. 
Hassan vorbea cu mare iuţeală. 

EI se apropiase de gura pivniţei şi cu toată durerea ce o 
simţea la picioare, cobori înăuntru. 

Întorcându-mă, l-am văzut în spatele meu râzând. 

Nadir, din contră, se prefăcea foarte contrariat şi 
întorcea cheia în toate felurile. 

Hassan, râzând în hohote, îl dădu la o parte cu cotul şi 
puse el mâna pe cheie. 

Apoi privindu-ne cu un aer batjocoritor şi ca şi cum ar fi 
vrut să ne dovedească superioritatea sa, întoarse cheia de 
mai multe ori. 

Uşa se deschise şi tezaurul rajahului apăru înaintea 
ochilor noştri. 

Capitolul XXIII. 

Nebunul după ce deschise uşa a vrut să o închidă, dar m- 
am aşezat în uşă. 

În acelaşi timp, Nadir puse mâna pe dânsul şi îl trânti la 
pământ. 

El nu opuse de altfel decât o mică rezistenţă. 

Şi Nadir îmi spuse atunci: 

— Crezi că dacă închidem această uşă n-o mai putem 
deschide? Pe de altă parte e periculos să lăsăm lucrurile în 
această stare. Căci Tippo-Runo convins că această casă 
ascunde un tezaur, probabil că a postat prin împrejurimi 
oameni devotați cu sarcina de a o supraveghea şi nu se va 
mulţumi desigur cu percheziţia făcută. 

— Fără îndoială, am răspuns, dar ce să facem? 

Nadir se gândi un moment şi îmi spuse: 

— Am oameni devotați în jurul meu, dar îmi trebuie timp 
ca să îi adun. 

— Şi acestor oameni le vei încredința paza casei? 


— Nu, dar aş muta tot acest aur şi aceste pietre. 

— Unde le vom transporta? 

— Înainte să-ţi răspund, zise el, să scăpăm de acest om 
care ne asurzeşte cu ţipetele sale. 

Într-adevăr Hassan lungit pe spate, într-un colţ al 
pivniţei, nu se mai scula, dar gesticula, plângea şi ţipa. 

Nadir se duse sus şi se întoarse cu o lulea cu puţin opium 
şi o dădu lui Hassan. 

Acesta întinse mâna cu lăcomie, luă luleaua şi începu să 
fumeze. 

Din acel moment el tăcu şi după câteva minute căzu în 
extaz. 

Atunci Nadir se aşeză pe un butoi şi-mi spuse: 

— Ascultă-mă. Tezaurul pe care-l avem înaintea ochilor 
ar face bogat şi un rege. Trebuie să părăseşti speranţa că ai 
să-l poţi transporta în Europa prin mijloacele obişnuite. 
Vama engleză vizitează şi verifică toate vapoarele. Ea ar 
confisca fără milă aceste bogății. 

— Trebuie totuşi, am răspuns, să mă ţin de făgăduiala pe 
care i-am făcut-o lui Osmany. 

— Fără îndoială. 

— Şi de aceea trebuie să duc acest aur în Europa. 

Nadir clătină din cap. 

— Pietrele mai merge să le transporţi, zise el, dar aurul e 
zadarnic. 

— Cum? 

— Lasă-mă mai întâi să-ţi spun cum îţi va fi uşor să 
transporţi pietrele preţioase. 

— "Te ascult. 

— Fiii lui Siva, al căror şef sunt, sunt tot aşa de puternici, 
şi de bogaţi, ca şi strangulatorii, inamicii lor. Ca şi dânşii ei 
au afiliaţi printre englezi, coreligionari misterioşi, agenţi 
siguri care se supun orbeşte ordinelor ce le primesc. 

— Bine! 

— Printre oamenii pe care fiii lui Siva pot conta, se află 
un căpitan de navă engleză, un anume lonathan. Acesta e 


sclavul meu devotat. El pleacă peste opt zile la Londra 
ducând o încărcătură de grâne pentru Bizanţ. Vameşii vor 
veni în ajun, vor sonda tonele cu grâne şi le vor sigila. În 
aceste tone de grâu voi ascunde, pietrele rajahului. 

— Atunci de ce să nu transportăm şi aurul prin acelaşi 
procedeu? 

— Fiindcă aurul ocupă prea mult loc şi e mai greu decât 
pietrele. 

— Prea bine. Dar atunci cum vei trimite acest aur în 
Europa? 

— Nu-l vom trimite. 

— Cu toate acestea... 

— Îl vom vărsa în tezaurul lui Siva care e ascuns chiar în 
inima Calcuttei şi pe care englezii nu-l vor descoperi 
niciodată. În schimb, continuă Nadir, îţi voi da un cec deo 
sumă corespunzătoare cu aceea pe care am primit-o. 

— Şi acest cec? 

— Te vei prezenta cu ella Londra la o bancă ce ne 
serveşte drept corespondent. 

— Adevărat? 

— Şi îţi va fi cu rigurozitate plătit, termină Nadir pe un 
ton sincer care îmi alungă şi ultima bănuială. 

— Dar în fine, i-am spus, trebuie să luăm de aici aceste 
bogății. 

— Da şi în asta constă toată dificultatea. 

Apoi, după un moment de cugetare, Nadir îmi spuse: 

— E cu neputinţă ca acest aur să fi fost introdus pe uşa 
din faţa casei fără să fi deşteptat atenţia acelora care aveau 
interes să-l observe pe Hassan. 

— Asta nu e un motiv. 

— De ce? 

— Fiindcă, până acum două zile Tippo-Runo nu ştia 
numele şi locuinţa depozitarului. 

— Se poate, replică Nadir, dar poliţia engleză veghează. 

— Apoi, am adăugat, aceste bogății au fost adunate puţin 
câte puţin. 


— Nu zic nu. Cu toate acestea am convingerea ca 
această casă are şi o altă ieşire. 

Spunând acestea Nadir intră în despărţitura în care se 
afla tezaurul şi care era destul de mare. 

EI începu să bată eu pumnul în ziduri şi deodată se auzi 
un zgomot sonor. 

Scoase pumnalul şi desfăcu acea piatră. 

Atunci se văzu o altă uşă de fier, care era închisă cu un 
Zăvor. 

Deschizând zăvorul, zidul se deschise şi atunci atât eu 
cât şi Nadir am văzut o deschizătură neagră. Era un pasaj 
subteran. Unde ducea el? Asta trebuia să aflăm. M-am 
întors spre Hassan. Dar el era cufundat în contemplarea sa. 

— Fii liniştit, îmi zise Nadir, el nu se va gândi să închidă 
uşa. Deci la drum. 

— Dar... unde mergem? 

— Vom intra în această subterană. 

Şi Nadir luă lampa pe care o pusese pe pământ. 

Capitolul XXIV. 

Peste tot unde sunt englezi, se regăsesc moravurile 
engleze, obiceiurile engleze, până chiar şi construcţiile 
engleze. 

Calcutta are unele cartiere, ce seamănă cu cele din 
Londra, şi chiar în oraşul negru, adică în oraşul indigen, se 
vede geniul englez. 

Astfel s-au săpat canale sub străzi şi un canal mare 
colector străbate oraşul de la sud la nord. 

Nadir ştia toate acestea. 

El mergea înainte în acea subterană ce se deschidea în 
faţa noastră, şi ţinea în mână lampa ca să ne lumineze 
calea. 

Subterana era destul de înaltă pentru ca să n-avem 
nevoie să ne aplecăm, dar prea strâmtă ca să putem merge 
amândoi alături. 

Nadir îmi spuse: 

— Mă prind că vom găsi un canal. 


— Cum, sunt canale sub oraşul negru? 

— Fără îndoială. 

— Şi unde merg? 

— La bazinul de colectare. 

După vreo douăzeci de paşi Nadir puse lampa jos. 

— Ce faci? L-am întrebat. 

— Vei vedea. 

Nadir, ca toţi indienii, avea întotdeauna la dânsul un laţ. 

Fiii lui Siva, la fel ca şi thugii, nu se dau la o parte să 
stranguleze pe cineva, dacă acesta este inamicul lor. 

Laţul lui Nadir, ce era înfăşurat în jurul taliei sale avea o 
lungime de patruzeci de metri şi era format din trei sfori 
împletite, aşa că avea grosimea unui deget, însă îndată ce l- 
a desfăcut a devenit subţire ca sfârcul unui bici. 

Apoi legând un capăt de mâna sa îmi spuse: 

— Canalele au mai multe ramificații şi ni se poate 
întâmpla ceva. 

— Ai dreptate, am răspuns eu. 

Apoi, am pornit la drum şi în curând am ajuns la o scară 
ce cobora în pământ. Atunci Nadir îmi zise: 

— Până nu vom întâlni o bifurcaţie laţul nu ne va servi la 
nimic. 

Scara de care pomenii mai sus avea vreo treizeci de 
trepte şi când ajunserăm la cea din urmă treaptă, se 
deschise în faţa noastră o nouă galerie subterană şi atunci 
trăgând cu urechea auzirăm deasupra capetelor noastre. 

— Tu ştii unde suntem? 

— Nu, i-am răspuns. 

— Suntem sub bazinul cel mare, zise el. 

În acel loc drumul se bifurca. 

Atunci Nadir înfipse pumnalul în pământ şi începu să 
desfăşoare laţul. După aceea am luat-o pe unul din 
drumurile ce se deschideau în faţa noastră. 

— Laţul ne va servi ca fir conducător, spuse Nadir. 

Cu cât înaintam cu atât zgomotul ce venea de deasupra 
capetelor noastre devenea mai desluşit, iar pământul era 


mai umed din cauza unor picături de apă, pe care le-am 
gustat: 

— Apa e sărată. 

Laţul se desfăşurase pe trei sferturi, când am dat de o 
nouă scară, care, însă, urca. 

Apoi, zgomotul, care nu era altul decât acela produs de 
valurile mării, se auzea acum în urma noastră. 

Atunci am urcat pe acea scară şi ajungând sus ne 
găsirăm într-un fel de cameră destul de spațioasă dar cu 
tavanul aşa de jos încât îl puteam atinge cu mâna. 

Deasupra capetelor noastre auzirăm un alt zgomot, erau 
paşi omeneşti. 

— Este cu neputinţă, zise atunci Nadir, ca drumul pe 
care l-am urmat să nu ducă mai departe. 

Apoi, trăgând cu urechea, auzirăm pe lângă zgomotul de 
paşi şi un zgomot de voci. El adăugă: 

— Împrumută-mi pumnalul şi lasă-mă să mă urc pe 
umerii tăi. 

Atunci m-am aplecat şi Nadir după ce se urcă zgârie cu 
pumnalul tavanul. Varul căzând lăsă să se vadă un oblon. 

— Iată trecerea pe care noi o căutăm, îmi spuse el cu un 
zâmbet de satisfacţie. 

Capitolul XXV. 

Atunci Nadir cobori de pe umerii mei şi adăugă: 

— Să ne gândim puţin. Aici este desigur o ieşire şi dacă 
vom împinge puţin se va deschide oblonul. Dar se naşte 
întrebarea: Unde vom ieşi? Peste cine vom da? Deoarece 
deasupra noastră se aud voci şi încă voci multe. 

— Adevărat, e foarte greu de ştiut, am răspuns, cu toate 
astea... 

Elmă privi şi îmi spuse: 

— Vorbeşte, te ascult! 

— De când a murit rajahul Osmany n-a trecut decât o 
lună, îi zisei. Ei bine! Până în ultima zi a vieţii sale ela 
trebuit să mărească comoara pe care am văzut-o. Deci e 


probabil ca să fi fost tot acest drum şi oamenii pe care îi 
auzim vorbind să fie servitori devotați lui. 

— Şi eu cred tot aşa, dar cum să le probăm că şi noi 
suntem devotați rajahului. 

„Vai! Am murmurat, dacă nu posed încă inelul 

— Dar la un alt lucru te-ai gândit? Întrebă el. 

— La care? 

— La acela că numai acum câteva minute în urmă 
puteam să fim siguri că acesta e drumul tezaurului, dar 
acum, când am văzut că drumul s-a bifurcat cum putem şti, 
care din cele două drumuri e cel adevărat? 

— Ai dreptate, i-am răspuns. Ce trebuie dar să facem? 

Nadir se gândi un moment şi. Apoi reluă: 

— Eu ştiu câte dovezi de vitejie ai dat în viaţa ta; de 
aceea doi oameni ca noi pot ţine piept la un număr mare de 
inamici. De acea m-am hotărât. 

— Ce? Să ridici oblonul? 

— Da. Dar mai întâi trebuie să mă duc să-mi iau 
pumnalul. 

Cât timp a lipsit am ascultat cu atenţie paşii şi vocile ce 
se auzeau deasupra capului meu, când deodată am auzit 
foarte desluşit, cuvintele ce se rosteau. 

Dar deşi cunosc toate dialectele indiene, precum şi toate 
limbile din Europa, nu puteam înţelege deloc ce vorbeau 
dânşii. 

Nadir se întoarse cu pumnalul lăsând în urma sa laţul 
întins pe pământ. 

Cum sosi el îmi spuse: 

— Când o să vrem să ne întoarcem va fi suficient să 
urmăm acest laţ. 

Plin de mirare, i-am spus ce am observat. 

— Nu poţi înţelege ce vorbesc ei? 

— Nu. 

— Să vedem, poate că eu sunt mai norocos. 

Apoi se urcă din nou pe umerii mei şi lipind urechea de 
oblon ascultă un moment şi îmi spuse: 


VW 


— Cei ce vorbesc ne sunt prieteni. 

— Cum? 

— Sunt fiii lui Siva. 

— De unde ştii? 

— Fiindcă vorbesc o limbă alegorică, limbă pe care 
nimeni în afară de fiii lui Siva nu o cunosc. 

— Adevărat? 

— Foarte adevărat, murmură Nadir, şi sigur că suntem 
sub un templu sau o pagodă, şi că acum e ora de rugăciune. 

— Atunci putem să ridicăm oblonul? 

— Încă nu. 

— De ce? 

— Pentru că e mai bine să aşteptăm ca rugăciunea să se 
termine şi ca adoratorii zeului Siva să plece. 

Atunci Nadir cobori de pe umerii mei şi examină lampa. 

Lampa era mai mult de jumătate plină cu ulei şi mai 
putea arde cel puţin o oră. 

Încetul cu încetul vocile nu se mai auziră. 

— Adoratorii lui Siva pleacă. 

— Atunci rugăciunea s-a terminat. 

— Da; şi acum vom auzi şi vocea protectorului care le va 
spune: Duceţi-vă, Siva e satisfăcut! 

Într-adevăr nu trecu mult şi se auzi o voce puternică, 
spunând nişte cuvinte neînţelese pentru mine. 

— S-a terminat, spuse Nadir. 

EI se urcă din nou pe umerii mei şi ridică oblonul. 

Capitolul XXVI. 

După ce deschise oblonul, Nadir, dispăru, prin acea 
deschizătură şi întinzându-mi mâna, îmi zise: 

— Agaţă-te de braţul meu! 

Avea o forţă herculeană şi dintr-o singură mişcare mă 
trase la dânsul. 

Când am fost sus m-am uitat în jurul meu. Nadir nu se 
înşelase. Ne aflăm într-o pagodă. 

Pagodele consacrate lui Siva sunt mai simple şi cu picturi 
mai puţin ciudate, decât cele ale Zeiţei Kali. 


Siva este zeul binelui. El nu cere sânge ca sălbatica 
zeiţă. 

Pagoda în care pătrunseserăm era foarte simplu 
zugrăvită; ici şi acolo avea câte o statuie reprezentând una 
din numeroasele soţii ale zeului; iar în mijloc se afla o 
statuie de o mărime colosală, la picioarele căreia ardea o 
lampă ce răspândea în jurul ei o lumină plăcută şi un 
parfum dulce. 

Pardoseala pagodei, era făcută din lespezi albe, roşii şi 
albastre, şi una din acele lespezi fusese ridicată de Nadir. 

Atunci Nadir îmi spuse: 

— Suntem într-o pagodă consacrată lui Siva. 

— Dar vocile pe care le-am auzit? 

— Erau credincioşii care făceau rugăciunea de seară, şi 
au plecat după apusul soarelui. 

— Dar preotul? 

— Preotul după ce va încuia uşa de afară se va întoarce. 

— Avem nevoie de pumnal? 

— Nu, murmură Nadir. Dacă va fi acela pe care-l cred 
eu, ne va servi. 

Pe când Nadir vorbea astfel se auziră nişte paşi ce 
răsunau în depărtare. Apoi o uşă se deschise şi un om apăru 
având o lampă în mână. 

Acest om era îmbrăcat într-o haină lungă, cu un brâu 
albastru şi cu capul descoperit. 

Părul lui era alb, şi mi s-a părut că trebuia să aibă 
cincizeci de ani. 

El înainta spre noi fără să ne vadă, când deodată un 
zgomot îl opri pe loc. 

Nadir trântise la loc oblonul, aşa ca să nu se poată şti pe 
unde am venit. 

Atunci preotul se uită în jurul său. 

În fine ne zări. 

Costumul meu de european, îl făcu să scoată un țipăt de 
groază, fiindcă intrarea unui creştin în casa lui Siva e o 
profanare. 


Nadir înaintă un pas şi zise: 

— Kureb! 

Acesta era numele preotului, şi el se linişti puţin. Apoi, 
zărindu-l pe Nadir, căzu în genunchi cu faţa la pământ, fără 
să se mai gândească la mine. 

Atunci am înţeles de ce putere mare dispunea Nadir. 

— Scoală-te şi vino la mine, ordonă Nadir. 

Atunci preotul se sculă şi tremurând înainta spre Nadir. 

— Ştii cine sunt? Îl întrebă Nadir. 

— Da. Tu eşti stăpânul şi eu sclavul, răspunse preotul. 

— Îţi ordon să vorbeşti! 

— Da, voi vorbi, căci eu sunt sclavul. 

Nadir fu mulţumit de aceste cuvinte şi zise: 

— Ai închis uşa templului? 

— Da, stăpâne. 

— Şi cu toate astea, noi suntem aici. 

Preotul arătă atunci o mare mirare, fiindcă pagoda nu 
avea decât o singură intrare. 

— Ghiceşti dar pe unde am venit? Urmă Nadir. 

— Siva e puternic, răspunse preotul. 

— Dar Siva nu se amestecă în afacerile mele particulare, 
murmură Nadir. 

Apoi el bătu cu putere cu piciorul oblonul şi zise: 

— Noi am intrat pe aici. 

Atunci îl văzură pe Kureb pălind şi uitându-se rătăcit la 
acea lespede. 

— Tu mi-ai făgăduit, zise Nadir. 

Şi în acelaşi timp făcu ca în lumina lămpii să strălucească 
lama pumnalului său. 

Capitolul XXVII. 

Pumnalul său, însă, nu prea îl înfioră pe Kureb. 

— Stăpâne, îi spuse, un om înţelept ca mine, nu trebuie 
să refuze să dea explicaţii altuia. 

— Vorbeşte. 

— Ca preot al lui Siva sunt sclavul tău, fiindcă eşti şeful 
nostru al tuturor. Dar ca om am amiciţiile mele şi am făcut 


jurăminte de credinţă. Deci poţi comanda preotului, dar 
dacă ceri de la un om un secret ce nu-i aparţine, vei încerca 
în zadar. 

Nadir nu se arătă tulburat şi liniştit răspunse: 

— Ascultă-mă! 

— Vorbeşte, stăpâne. 

— Rajahul Osmany a fost prietenul omului pe care-l vezi 
aici. 

Şi Nadir puse mâna pe umărul meu, dar Kureb mă privi 
cu neîncredere. 

— Osmany i-a dat inelul său, continuă Nadir. 

— Unde e acel inel? Întrebă preotul. 

— Mila furat, am răspuns. 


Un surâs de neîncredere flutură pe buzele lui Kureb. 

— Tippo-Runo i l-a furat, zise Nadir. 

— Se poate, murmură Kureb, şi cred chiar, dar dacă nu-l 
văd nu pot vorbi. 

— Dar dacă vei vedea urmele lui? M-am grăbit eu să-l 
întreb, punându-i mâna mea stângă sub ochi. 

I-am arătat acea mână, deoarece pe degetul pe care 
purtasem inelul se aflau încă trei semne roşii făcute de inel. 

— Se poate ca acestea să fie semnele inelului lui Osmany, 
îmi spuse el, dar se poate să fie şi altceva. 

— Dacă nu vrei să ne crezi, murmură Nadir, îţi voi mai 
spune ceva. 

— Vorbeşte, stăpâne, căci te ascult. 

— Noi am descoperit comoara lui Osmany încredinţată 
bătrânului Hassan. 

Kureb se îngălbeni. 

— Linişteşte-te, reluă Nadir, noi suntem prietenii 
răposatului Osmany, şi ne aflăm aici căci vrem să scăpăm 
comoara din mâinile lui Tippo-Runo. 

— Atunci, zise Kureb, dacă ştiţi unde este comoara, ce 
eram însărcinat să o păzesc împreună cu Hassan, nu mai 
am nimic de spus. 

— Te înşeli, murmură Nadir. 

Kureb îl privi cu uimire. 

— Trebuie să ne ajuţi să luăm comoara de acolo. 

Atunci Kureb îi spuse lui Nadir: 

— Stăpâne, dacă îţi voi cere un jurământ, îl vei face? 

— Spune. 

— Dacă îţi voi cere să întinzi mâna pe statuia zeului 
nostru ce este aici... vei primi? 

— Sunt gata, răspunse Nadir. 

— Nu numai atât, dar să juri că acest om a avut inelul lui 
Osmany. 

— Jur pe zeul Siva. 

— Acum ordonă şi mă voi supune, spuse el, oftând ca şi 
cum s-ar fi eliberat de o mare greutate. 


— Eu vreau să ridic compara cât de repede posibil, reluă 
Nadir, fiindcă Hassan e nebun şi Tippo-Runo o va descoperi 
curând. 

— Ei bine, atunci putem să facem ca această comoară să- 
şi reia drumul ce l-a parcurs. 

— Da, dar când? Întrebă Nadir. 

— Noaptea viitoare, răspunse Kureb. 

— Bine, dar până atunci uşa de fier trebuie să rămână 
deschisă? 

— Nu, nicidecum. Dar cum aţi deschis-o? 

Nadir îi povesti atunci lui Kureb tot ceea ce se petrecuse. 

— Eu nu cunosc secretul lui Hassan, murmură preotul, 
aşa că dacă uşa se va închide eu nu o voi putea deschide. 
Dar ştiu să deschid uşa mare. 

— Cum, pe ata? 

— Dumneavoastră aţi deschis un zăvor din interiorul 
ascunzătorii unde se află comoara? 

— Da. 

— Ei bine! Eu pot ca din coridorul subteran să deschid 
acea uşă. 

— Vino atunci cu noi, îi ordonă Nadir. 

După aceea el ridică oblonul şi câteşitrei am coborât în 
ascunzătoarea de sub pagodă, luându-ne după laţul ce era 
întins la pământ, am ajuns la uşa ascunzătoarei unde se afla 
comoara, şi pe care e lăsasem deschisă. 

Atunci Kureb ne zise: 

— Eu rămân în subterană, şi voi închideţi uşa. 

Nadir făcu aşa cum i se spusese. 

După aceea auzirăm mâna lui Kureb plimbându-se pe 
suprafaţa exterioară a uşii, căutând fără îndoială un resort 
nevăzut; deodată uşa se deschise. 

— Vezi, zise Kureb. 

— Bine, răspunse Nadir. Acum vino cu noi. 

Kureb intră atunci în ascunzătoarea în care se afla 
comoara şi închise din nou uşa ce comunica cu subterana. 


Intrarăm în pivniţa în care l-am lăsat pe Hassan. Acesta 
dormea ameţit de opiu. 

Atunci Nadir încuie uşa la loc punând piatra aşa cum 
fusese mai înainte ca să ascundă broasca. Apoi el ni se 
adresă. 

— Hassan e nebun, şi de nebuni trebuie să ne ferim. 

— Ce să facem cu dânsul? L-am întrebat. 

— Să-l ducem de aici, răspunse Nadir. 

— Dar doarme! 

— Îl vom transporta cu un baldachin. 

Apoi îl luarăm cu toţii în braţe şi-l urcarăm în casă, apoi 
Nadir îl trimise pe Kureb să caute un baldachin. 

Capitolul XXVIII. 

După ce l-am pus pe Hassan în baldachin, Kureb se sui 
lângă dânsul. 

— Acum, l-am întrebat pe Nadir, unde mergem? 

— Mai întâi trebuie să închidem această casă şi apoi te 
voi conduce la mine. 

— Ai o casă în Calcutta? 

— Da, şi acolo vei fi la adăpost de orice acţiune a lui 
Tippo-Runo. 

Nadir pronunţă câteva cuvinte în acea limbă mistică pe 
care eu nu o pricepeam şi baldachinul plecă. 

— Unde l-ai trimis pe Hassan? L-am întrebat. 

— I l-am încredinţat lui Kureb, care-l va duce în pagoda 
lui. Pagodele sunt inviolabile, chiar şi pentru englezi, şi 
oricât de puternic ar fi Tippo-Runo nu va cugeta să meargă 
ca să-l caute acolo. 

Apoi noi închiserăm uşa şi Nadir o chemă pe tânăra fată 
din vecinătate care ne povestise suferinţele lui Hassan. 

— Copilul meu, îi zise el, când va veni cineva să-l caute 
pe Hassan îi vei spune că nenorocitul om îmbătrânise prea 
mult şi nu mai putea lucra, de aceea rudele lui l-au luat eu 
ele ca să-l îngrijească. 

Tânăra fată se înclină şi Nadir îi dădu cheia de la casă 
adăugând: 


— Se poate ca soldaţii care au mai venit deja pretinzând 
că bătrânul are o comoară vor mai yeni să-l mai caute. 
Atunci le vei da cheia şi le vei spune că poate să caute cum 
vor ei, căci nu e nimic. 

După aceea eu şi Nadir plecarăm în oraşul alb. 

Dar înainte să părăsim oraşul nostru, intrarăm într-un 
han, unde am avut o nouă dovadă de puterea lui Nadir. 

Stăpânul acelui han îl salută până la pământ ceea ce în 
India e semnul celui mai mare respect. 

Nadir îi făcu semn şi ne conduse într-o cameră vecină, 
unde spre marea mea mirare, l-am văzut pe Nadir 
dezbrăcându-se de hainele sale şi îmbrăcându-se 
europeneşte. 

— Ah! Asta te miră mult. 

— Da, am răspuns. 

— Ei bine! Ce vei spune, dacă îţi voi dezvălui că am trăit 
la Londra. 

— Adevărat? 

— Şi la Paris. 

Şi cum eu arătam din ce în ce mai mirat, Nadir continuă: 

— Aşa cum mă vezi am locuit în hotelul Maurice, am 
prânzit la cafeneaua engleză şi am fost iubit de o femeie pe 
nume Roumia. 

La acest nume nu m-am putut opri să nu scot un țipăt de 
mirare. 

— O cunoşti? Mă întrebă el. 

— Nu mai are şi un alt nume? 

— Oh! Da, ea se mai numeşte încă Frumoasa 
Grădinăreasă. 

Un nou țipăt îmi scăpă. 

— Oh! Acum văd bine că tu o cunoşti, ea e o femeie 
foarte frumoasă, dar vipera neagră, care trăieşte în 
pădurile noastre şi a cărei muşcătură era mortală, e mai 
puţin periculoasă decât dânsa. 

— Ştiu. 

— Ea nu se teme decât de un om. 


— Ah! 

— Şi acest om sunt eu. 

— Tu? Am întrebat eu mirat. Şi ea se teme de tine? 

Un surâs trecu pe buzele lui. 

— Îţi voi istorisi aceasta, îmi răspunse el când vom fi 
acasă... 

În Industan sunt două rase de indieni. 

Unii care au rămas departe de orice alianţă de rasă şi 
care sunt arămii. 

Iar alţii, care au strămoşi, care s-au căsătorit cu 
englezoaice şi sunt albi. 

Nadir, care era dintre aceştia din urmă, aşa cum era 
îmbrăcat putea fi luat drept un englez: 

— Acum, îmi zise el, putem să plecăm. 

Şi părăsirăm hanul. 

Calcutta e luminată ca Londra, cu gaz aerian. 

La capătul străzii principale, Nadir se opri la poarta unei 
case frumoase înconjurată de o grădină. 

Nadir scoase o cheie din buzunar şi deschise poarta. La 
acel zgomot doi indieni alergară. Ei erau îmbrăcaţi în livrea. 

După modul în care l-au salutat pe Nadir, am realizat că 
ei nu ştiau nici rasa lui, nici că el era şeful fiilor lui Siva. 

Nadir intră în casă şi mă conduse printr-o sală elegant 
mobilată. 

Apoi el deschise o uşă la stânga şi m-am trezit într-un 
salon mobilat după moda englezească. 

Nadir mă pofti pe o canapea şi îmi spuse: 

— Vom lua ceaiul şi îţi voi povesti dragostea mea pentru 
Frumoasa grădinăreasă. 

După cinci minute ceaiul a fost servit şi Nadir îşi începu 
astfel povestirea: 

Capitolul XXIX. 

India, ca toate ţările tulburate de cuceriri şi în care 
invaziile străine s-au succedat aproape fără întrerupere 
este populată de diferite secte religioase şi politice. 


Sunt aici partizani ai dominaţiei engleze, şi indieni care 
resping această dominație. 

Unele regiuni îşi capătă independenţa şi se supun unor 
şefi pe care îi numesc ele însele. 

Alţii se pleacă sub jugul prinților indieni, un jug de o sută 
de ori mai greu decât jugul englez. 

Pe străzile Calcuttei, urmă Nadir, vei întâlni oameni de 
mai multe religii, de aceea chiar chestiunea religioasă 
întrece pe cea politică, vei găsi preoţi ai lui Siva, care cred 
în Siva şi sugrumători, care nu cred în Siva, dar nici nu sunt 
convinşi de existenţa zeiţei Kali. 

Dar dintre toate aceste secte religioase şi politice, numai 
două au puteri regale. A mea şi a thugilor, adică a 
sugrumătorilor. 

Tu l-ai văzut pe Ali-Remjeh, căci l-ai predat Angliei. Şi ai 
putut să te convingi că era un indian devenit un gentilom. 

Tu l-ai cunoscut la Londra pe sir George Stowe şi pe sir 
James Niwely şi cred că te-ai convins că sugrumătorii sunt 
oameni cu maniere frumoase. 

— Mă rog, de unde ştii că l-am cunoscut pe sir James şi 
pe sir George Stowe? 

Nadir avu un surâs misterios. 

— Acum doi ani, îmi spuse el, am sosit la Londra la trei 
zile după plecarea ta. 

— Ah! 

— Acolo am aflat că falşii fii ai lui Siva, îi înspăimântaseră 
pe sugrumători. Eu veneam ca să-i combat, şi ei erau deja 
combătuţi. Atunci am vrut să ştiu de cine, şi într-adevăr 
după trei zile am aflat totul, graţie a doi indieni pe care îi 
adusesem cu mine. 

— Cum, am strigat, ştii totul? 

— Chiar şi numele tău. 

Nu m-am putut stăpâni să nu fac un gest de mirare. 

— Tu eşti francez, adăugă Nadir, şi ai un nume rusesc, 
maiorul Avatar? 

— Da. 


— Dar, adevăratul tău nume e Rocambole. 

De astă dată mirarea mea a fost şi mai mare. 

— Tu ai fost un mare criminal, continuă Nadir. 

— Ah! Ştii şi asta? 

— 'Ţi-am spus că ştiu totul. După ce ai comis multe rele 
te-ai pocăit, şi eşti un om foarte inteligent şi curajos. 

M-am închinat în faţa acestui elogiu. 

Nadir reluă: 

— Am aflat deci la Londra tot ceea ce făcusei, cum l-ai 
dus la Paris, pe sir George Stowe, fostul şef al 
strangulatorilor Europei, pe când o femeie care îţi era 
devotată îl atrăgea pe noul şef, sir James Niwely. 

Tu ai distrus la Londra puterea thugilor, şi prinderea lui 
Ali-Remjeh, şeful lor suprem, a fost ultima ta lovitură în 
Europa. 

Dar ei se regrupează aici şi vot deveni tot aşa de 
periculoşi şi de teribili ca şi înainte. 

— Atunci, am spus, întrerupându-l pentru a doua oară pe 
Nadir, m-ai urmărit şi la Paris? 

— Nu imediat. 

— De ce? 

— Fiindcă îi organizam pe fiii lui Siva. 

Şi Nadir adăugă surâzând: 

— Fiii lui Siva sau sectarii zeiţei Keli, vor fi întotdeauna 
în inima Angliei. 

— Dar, în fine, ai trecut canalul Mânecii. 

— Am sosit la Paris la o lună după îmbarcarea ta pe nava 
lai Ali-Remjeh pe care-l duceai prizonier. 

— Şi ai stat acolo? 

— Şase luni. 

— Şi în cursul acestor şase luni ai cunoscut-o pe 
Frumoasa grădinăreasă. 

— Da. Şi acum ascultă-mă. 

Dar în acel moment se auziră două bătăi discrete în uşa 
salonului, în care ne aflam, şi puţin după aceea intră unul 
din servitorii lui Nadir. 


— Ce vrei? Întrebă acesta. 

— Un indian cu părul alb doreşte să vă vorbească. 

— Să vină mâine, zise Nadir. 

— El mi-a spus să vă anunţ numele său. 

— Ce nume? 

— Kureb. 

Nadir tresări. 

— Să vină îndată, zise el. 

Şi Kureb a fost introdus. 

Bătrânul preot al lui Siva avea faţa răvăşită. Nadir îl 
concedie pe servitorul indian, care îl introdusese apoi îi 
spuse lui Kureb: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mi-am pierdut medalia, răspunse bătrânul preot. 

— Care medalie? 

— Aceea pe care o purtam la gât. 

Nadir se încruntă şi-mi spuse: 

— Medalia de care vorbeşte e o piesă de aramă legată la 
gât cu o panglică de mătase. Acesta e semnul profesiunii 
sale. Când credincioşii vin să se roage în pagodă e dator să 
le-o arate sub pedeapsa cu moartea. 

— Cum asta? 

— Dacă se va şti că a pierdut-o, va fi măcelărit şi noi 
avem nevoie de dânsul. 

Nu m-am putut stăpâni să nu surâd. Dar Nadir îmi spuse 
în limba franceză, limbă pe care bătrânul preot nu o 
pricepea. 

— Ştii că nu se pot fanatiza oamenii decât prin 
superstiții. Deci trebuie regăsită acea medalie. 

Şi adresându-se din nou lui Kureb, îl întrebă: 

— Dar unde ai pierdut-o? 

— În casa croitorului. 

— Ei bine! Du-te de o caută. 

Fata tânără de alături are cheia casei şi ţi-o va da. 

Kureb covârşit de spaimă ieşi. 

Şi Nadir îşi reluă povestirea. 


Capitolul XXX. 

Mă aflam deci la Paris de trei zile, continuă indianul, 
studiind moravurile şi obiceiurile acestei ţări pe care nu o 
cunosc şi mă duceam peste tot. 

Într-o seară m-am dus la Operă. 

Într-o lojă din avan-scenă, se afla o femeie a cărei 
frumuseţe era răpitoare. 

Am privit-o şi cum. Eram încă tânăr, înfocat şi entuziast, 
şi m-am gândit că cel ce şi-ar da viaţa pentru dânsa ar muri 
fericit. 

Pe când o contemplam cu extaz am văzut că şi dânsa mă 
privea. 

Mi s-a spus adesea că am în privire o putere misterioasă 
care subjugă cele mai mândre suflete. 

În acea seară această putere a fost şi mai mare căci 
deodată mi s-a părut că această femeie palpită şi dacă 
voiam la un semn al meu ea ar străbate sala ca să vină la 
mine şi să-mi spună: 

— Ordonă, mă voi supune. 

După reprezentaţie am ieşit, cu capul aprins, spunându- 
mi: „Femeile din Europa sunt perfide. Voi căuta uitarea ei în 
fumul haşişului”. 

Am reintrat deci la hotelul Maurice unde descinsesem 
sub numele englez de sir Arthur Goldery, nume pe care-l 
port şi aici de altfel, în oraşul alb unde toată lumea mă ia 
drept un perfect gentilom şi nu bănuieşte că eu sunt 
teribilul Nadir, şeful fiilor lui Siva. 

Dar în loc să mă urc în pat, m-am aşezat la fereastră 
lăsând ca privirea să-mi rătăcească pe acea vastă grădină, 
care se întindea în jurul palatului suveranului vostru. 

Orele trecură şi se făcu ziuă. Eu tot nu mă liniştisem şi 
eram cuprins şi de friguri. 

Voi mai revedea pe această femeie misterioasă? 

În acel moment, aş fi dat pentru o sărutare a ei, tot 
tezaurul asociaţiei misterioase pe care o comand. 

La primele raze ale soarelui mi se aduse un bilet. 


Nu cunoşteam pe nimeni la Paris. Cine deci îmi putea 
scrie? 

Am rupt plicul şi spre marea mea mirare am citit aceste 
rânduri scrise în limba engleză: „Dacă femeia care se afla la 
operă într-o lojă de avanscenă, a făcut vreo impresie asupra 
lui sir Arthur Goldery; dacă sir Arthur Goldery este un 
gentilom discret şi brav, el poate veni astă-seară la ora zece 
fix, în spatele bisericii situate la extremitatea bulevardului 
şi care se numeşte Madeleine. 

Acolo, o femeie care nu e aceea pe care ai văzut-o, dar 
care e trimisă de dânsa se va apropia şi sir Arthur Goldery o 
va urma”. 

Biletul n-avea nici o iscălitură. 

Am crezut că înnebunesc de bucurie şi am petrecut toată 
ziua pradă unei mari nerăbdări. 

În fine, trecu ziua, se făcu noapte şi totodată ora fixată 
pentru acea misterioasă întâlnire. 

Am fost punctual; aproape instantaneu o femeie voalată 
şi a cărei faţă n-am putut s-o văd se apropie de mine. 

— Eşti sir Arthur Goldery? Mă întrebă dânsa în limba 
engleză. 

— Da, am răspuns cu o voce mişcată. 

— Consimţi să mă urmezi? 

— Până la capătul lumii, am răspuns. 

Ea mă luă de mână şi mă târî spre un colţ al pieţei: Acolo 
se afla o trăsură în care ea îmi indică să mă urc. 

Atunci ea se aşeză lângă mine şi îmi spuse: 

— Trebuie să mă laşi ca să te leg la ochi. Şi-mi arătă un 
fular de mătase. 

— De ce? Am întrebat-o. 

— Fiindcă nu trebuie să şti unde te conduc. 

— Leagă-mă la ochi, sunt gata de orice. 

Ea mă legă la ochi şi trăsura se puse în mişcare. În fine 
după o oră trăsura se opri. 

— Am sosit, îmi spuse tovarăşa mea. 

Într-adevăr trăsura se opri. 


— Dă-mi mâna mai spuse această femeie. 

— Nu mă dezlegi la ochi? 

— Nu încă. 

Am coborât. Ea mă luă de mână şi mă trase după dânsa. 
Simţeam sub picioare nisip, apoi am perceput treptele unei 
scări şi în acelaşi timp o atmosferă mai caldă. 

Apoi am priceput că mergem pe un covor gros, şi, în fine, 
o uşă se deschise şi, prin fularul cu care eram legat la ochi 
am văzut că mă aflam în lumină. 

— Scoate-ţi legătura de la ochi, îmi zise însoţitoarea 
mea. 

În acelaşi timp ea se îndepărtă de mine. 

Capitolul XXXI. 

Nadir continuă: 

— Eram în pragul odăii rezervate femeilor şi pe care voi 
o numiţi budoar. 

Odaia strălucea de lumină şi un parfum îmbătător plutea 
în aer. 

Aveam sub picioare un covor gros, iar în jurul meu 
mobile luxoase. 

Uşa se închise după mine şi deci eram singur. 

Dar totul îmi anunţa că zeiţa acestui templu va veni; şi 
într-adevăr abia trecură câteva secunde şi se deschise uşa 
lăsând să treacă o femeie strălucind de frumuseţe şi de 
tinereţe. 

Era dânsa. 

Ea îmi întinse mâna şi îmi zise în limba engleză: 

— Eşti un gentilom perfect. 

Am contemplat-o extaziat. 

Niciodată, ţi-am spus, nu mi s-a părut o femeie atât de 
frumoasă. 

Ea se trânti pe un fotoliu, care era lângă sobă şi mă pofti 
să stau lângă dânsa. 

— Iartă-mă, îmi spuse ea, că te-am făcut să vii până aici 
cu ochii legaţi. Eşti, sunt sigură, cel mai loial dintre oameni, 
dar iubindu-te, trec printr-un pericol de moarte. 


— Un pericol de moarte! Am strigat eu. 

— Da. 

— Dar cum? 

— Am un bărbat, şi încă, un bărbat gelos ca un tigru. 

— Vrei să-l ucid? Am întrebat-o. 

— Acest cuvânt îmi place, îmi răspunse dânsa. Dar nu 
vreau ca el să moară. 

Budoarul semăna cu o seră adevărată. 

În toate părţile se aflau vase cu flori mirositoare. Erau 
flori din India. 

„Ea ştie cine sunt, m-am gândit eu. Şi e o delicată atenţie 
din partea ei.” 

Dar parfumul acestor flori era aşa de pătrunzător încât 
mi se urcă puţin la cap şi raţiunea începea să mi se 
îngreuneze. 

Ea mă ţinea de mână şi îmi spunea surâzând: 

— Nu te-am văzut decât o oră, ieri, şi iată că inima mea e 
a dumitale şi sunt gata să-ţi devin sclavă. Dar, reluă ea după 
o mică tăcere, în timp ce eu o mângâiam, sunt foarte 
capricioasă. 

— Într-adevăr! 

— Cine ştie dacă te voi iubi multă vreme? 

Şi ea continua să surâdă. 

— Dar dumneata, mă întrebă ea. Mă vei iubi? 

— Te iubesc deja ca un nebun. 

— Mă vei iubi mult timp? 

— Întotdeauna. 

Ea deveni gânditoare. 

— Mulţi mi-au spus asta, reluă ea... Dar se pare că 
englezii sunt mai constanţi. Vom vedea. 

Am petrecut două ore la genunchii ei, îmbătat de 
privirea ei şi de parfumul florilor. 

Totuşi mi s-a părut că în momentul când ochii mei se 
închideau, o uşă se deschise şi un om palid, mai mult o 
fantomă, se oprise în prag şi mă privea cu un fel de spaimă 
şi de furie. 


Dar era o halucinație, fără îndoială. 

După aceea ochii mi s-au închis şi am adormit adânc. 

Când am deschis ochii am văzut că eram sub cerul liber, 
culcat pe o bancă din Champs-Elysees. 

Era dimineaţă şi soarele abia răsărise. 

M-am sculat, cu capul greu şi am căutat să-mi adun 
amintirile din cursul nopţii. 

Băgând mâinile în buzunar am găsit o scrisoare. 

Am deschis-o şi am citit-o: 

Era la fel cu acea pe care o primisem dimineaţa: „Sau nu 
ne vom mai revedea niciodată, sau vei accepta condiţiile 
mele. 

Să vedem dacă dragostea pe care ţi-am inspirat-o îţi 
poate da forţa de a mi te supune. 

Nu vei căuta să ştii cine sunt: nu vei pronunţa niciodată 
numele meu. 

Oricât de stranii vor fi lucrurile pe care le auzi, nu vei 
încerca să le înţelegi. 

Dacă asta îţi convine, vii diseară la aceeaşi oră ca şi ieri, 
în spatele bisericii Madeleine. 

O vei găsi pe aceeaşi femeie şi aceeaşi trăsură. 

La revedere sau adio, Roumia” 

Mă voi duce, mi-am spus. 

Mai întâi eram încă ameţit de frumuseţea şi de 
mângâierile ei. 

Apoi, mi-am amintit vag de acel zgomot de uşi pe care-l 
auzisem, de acea fantomă ce mi se păruse că o văd, şi o 
mare curiozitate m-a cuprins. 

Nadir, pronunţând aceste ultime cuvinte, bău o ceaşcă 
de ceai şi continuă. 

Capitolul XXXII. 

Seara eram la locul de întâlnire. 

Ca şi în ajun, femeia care mă conduse mă legă la ochi, în 
momentul în care m-am urcat în trăsură. 

Apoi, tot ca şi în ajun, trăsura porni în trapul cailor. 


Pe când mergeam, m-am gândit că: „Această femeie care 
consimte să mă iubească cu condiţia să nu pătrund 
secretele ei este în dreptul său. De ce nu m-aş supune”. 

Ţinându-mi acest discurs eram foarte sincer şi atât timp 
cât trăsura merse am făcut cele mai frumoase şi sincere 
jurăminte. 

În fine, trăsura se opri. 

Atunci femeia voalată mă luă din nou de mână şi mă 
trase în acea cameră misterioasă în care ştiam cum se intră, 
dar de unde ieşisem în ajun, fără să ştiu nimic. 

Totul se petrecu în acelaşi mod. 

Când mi-am scos legătura de la ochi şi am privit în jurul 
meu eram în budoarul în care frumoasa femeie cu părul de 
aur mă primise în ajun. 

Din nou m-am găsit singur. Florile erau la locul lor lângă 
ferestre. M-am apropiat şi am început să examinez florile. 
Nu mi-a fost greu să le recunosc. Fiecare din ele avea o 
proprietate somniferă. Mă voi lupta în zadar, m-am gândit, 
căci va trebui tot ca şi ieri să adorm peste o oră sau două. 
Dar mâine? Şi un surâs îmi flutură pe buze. 

Într-adevăr, Roumia, care ştia aşa de bine să se 
servească de parfumul florilor, nu ştia, poate, că existau 
mijloace, pentru noi indienii, să le paralizăm influenţa. 

M-am resemnat, deci să aştept până a doua zi ca să 
pătrund misterul de care ea se învăluia. 

Eram singur de zece minute, când ea a apărut. 

Mi-a părut şi mai frumoasă ca în ajun. 

Lucrurile se petrecură la fel. 

Capul mi se îngreuna puţin câte puţin, pe când Roumia 
mă mângâia; raţiunea mea zbură şi vis sau realitate, 
fantoma pe care o văzusem deja reapăru. 

Cu toate acestea fie că voinţa mea a luptat mult timp, fie 
că florile au avut mai puţină influenţă, fie că fantoma venise 
mai devreme, am văzut-o foarte distinct şi am auzit, când 
ochii mei se închiseră, cele câteva cuvinte pe care le-a 
schimbat cu Roumia. 


— Vei fi deci fără milă pentru mine! Zicea el cu o voce 
tânguitoare. 

Şi Roumia răspunse printr-un hohot de râs. 

— "Tu ştii totuşi că te iubesc, continuă el. 

Am auzit un zgomot surd şi am înţeles că el căzuse în 
genunchi. 

Dintre toate simţurile mele paralizate, nu-mi rămăsese 
decât auzul. 

Fantoma continuă: 

— Nu-ţi ajunge că rezişti dragostei mele, mai trebuie să- 
mi dai şi oribilul spectacol al fericirii altuia? Tu nu eşti o 
femeie, tu eşti un monstru! 

Şi Roumia râdea în hohote. 

Zadarnic am încercat să deschid ochii, căci în curând mă 
cuprinse paralizia. 

Şi cele două voci ale fantomei, care avea suspine şi 
strigăte de disperare, şi a femeii cu părul blond, care râdea 
batjocoritor, nu le-am mai auzit. 

Somnul mă cuprinse şi nu încetă decât dimineaţa, sub 
influenţa aerului rece. 

Eram ca şi în ziua precedentă, culcat pe o bancă în 
Champs-Elys6es. 

Mi se strecurase în buzunarul meu o a doua scrisoare. 
Aceasta nu conţinea decât vreo câteva cuvinte: „Pe diseară 
la aceeaşi oră; te iubesc. 

Roumia” 

M-am întors acasă. 

Diseară, mi-am spus, voi şti adevărul. Orice indian 
posedă cunoştinţe de chimie destul de vaste. Ştiam că unele 
otrăvuri, şi unele mirosuri se neutralizează. Ştiam că 
amestecul unor substanţe, mă vor împiedica să adorm. 

Am luat deci hotărârea să mă duc la întâlnirea dată de 
Roumia, după ce-am băgat în buzunar o sticluţă cu 
antidotul pregătit. 

În acea seară, totul se petrecu în acelaşi chip. M-am 
urcat în trăsură, femeia voalata mă conduse cu ochii legaţi 


şi după o oră mă aflam în budoarul Roumiei. Cu toate 
acestea mi s-a părut că mirosul ce-l simţeam nu era acelaşi. 
Scoţându-mi legătura de la ochi, m-am apropiat de vasele 
cu flori. Erau flori noi şi pentru mine total necunoscute. 
Ştiam mijlocul să le combat pe celelalte, dar pe acestea! 

Fără îndoială Roumia îmi ghicise planul şi încă o dată 
eram în puterea ei. 

Băutura mea se dovedea inutilă. 

Nadir se întrerupse şi îmi spuse: 

— Fiindcă o cunoşti pe această femeie, ştii de ce e dânsa 
capabilă. 

Am făcut un semn afirmativ din cap şi Nadir continuă. 

Capitolul XXXIII. 

Nu mai trebuia deci să mă gândesc la băutura pe care o 
adusesem. 

Pe de altă parte nu voiam să mă dedau la vreun act de 
violenţă. 

Mă cred înzestrat cu un mare spirit de dreptate şi îmi 
spuneam că Roumia avea tot dreptul să pună condiţii 
dragostei sale. 

Dar cine era acest bărbat palid, slab, acest om care nu 
mai semăna a fi fiinţă omenească şi âl cărui călău părea a fi 
dânsa. 

Asta voiam să ştiu cu orice preţ. 

Era evident pentru mine că florile noi ce le înlocuiseră 
pe celelalte aveau aceeaşi proprietate de a adormi. Dar 
cum să le rezist? 

Am făcut toate aceste cugetări foarte repede şi în curând 
am luat o hotărâre. 

Florile erau aşezate lângă fereastră. 

Acestea erau mascate de nişte perdele groase de 
mătase. 

Într-o clipă m-am strecurat sub o perdea. Aveam în 
deget un diamant. 

Cu acest diamant am tăiat fără să fac zgomot un geam şi 
aerul de afară pătrunsese în budoar. 


Apoi m-am retras şi m-am aşezat pe o canapea. 

Roumia nu apăruse încă. 

Mi se păruse chiar că o aştept mai mult decât în zilele 
precedente. 

În fine uşa se deschise şi ea intră. 

Dar de astă-dată surâsul părăsise buzele sale şi părea 
supărată. 

Totuşi a venit să stea lângă mine şi mi-a zis cu răceală. 

— Sir Arthur Goldery, eşti un laş. 

La acest cuvânt m-am ridicat în picioare. 

— Doamnă, am murmurat. 

— Eşti un laş, continuă ea, fiindcă după ce ai acceptat 
situaţia pe care ţi-am creat-o, ţi-ai călcat făgăduiala. 

Am privit-o cu mirare. 

— Oh! Zise ea cu sălbăticie, ai vrut să ştii! 

— Ei bine! Da! Am răspuns. 

— Ai tăiat un geam. În noaptea asta, continua ea, nu vei 
adormi. În noaptea asta vei vedea fantoma. 

Şi ea râdea ameninţător. 

— Vei vedea, reluă ea, dar va fi pentru ultima oară. 

Observațiile acestei femei erau corecte. N-aveam dreptul 
să sondez misterele pe care făgăduisem că le voi respecta. 

— Ah! Vrei să ştii, sir Arthur Goldery cine e omul pe 
care-i chinuiesc? Ei bine? Vei fi satisfăcut. Acest om mă 
iubeşte, din dragoste pentru mine l-a ucis pe omul pe care-l 
iubeam. Eşti satisfăcut? 

Mi-a fost ruşine de curiozitatea mea şi am înţeles-o pe 
această femeie. 

— Iartă-mă, am spus, îţi jur că de aici înainte... 

Ea mă întrerupse cu un hohot batjocoritor de râs. 

— Într-adevăr! Mi-a spus, tu vorbeşti de viitor ca şi cum 
viitorul ar fi pentru tine. 

Şi deodată sună un clopoțel. 

Ce vroia să facă? 

Pe când o priveam mirat ea îmi spuse: 


— Sir Arthur Goldery, nu doresc ca secretele mele să 
circule prin lume. Vei muri... 

Deodată uşa se deschise şi doi oameni se repeziră la 
mine. 

Sunt robust, după cum ştii, dar agresiunea a fost aşa de 
rapidă, aşa de neaşteptată încât n-am avut timp să mă pun 
în defensivă. 

În câteva momente am fost legat şi culcat la pământ. 

N-avusesem timp nici măcar să-i văd pe agresorii mei. 

Roumia le spuse: 

— Ştiţi că nu-mi place sângele. Strangulaţi-l. 

Unul din eimă legă la gât cu fularul cu care mi se legară 
ochii. 

Dar în momentul în care trebuia să facă nodul mortal, 
ochii mei îi întâlniră pe ai săi. 

O amintire trecu prin mintea mea şi a sa şi un nume ieşi 
de pe buzele mele. 

— Nagali! 

— Stăpânul! Răspunse el. 

Şi am desfăcut fularul. 

În acelaşi timp el se întoarse spre colegul său şi îi spuse 
în limba indiană: 

— Stăpânul! 

Şi Roumia mirată, îi văzu pe cei doi oameni dezlegându- 
mă şi pe când eu mă sculam în picioare, ei cădeau în 
genunchi în faţa mea punând mâna pe inimă în semn de 
supunere şi respect. 

— Mizerabililor! Strigă dânsa, ce faceţi? 

— E stăpânul! Răspunse Nagali. 

Şi privindu-mă el îmi zise: 

— Vrei să o ucid pe această femeie? 

Ochii mei scânteiară. Nu mai eram sir Arthur Goldery. 
Eram Nadir, indianul şi Roumia, sub privirea mea, cerea 
iertare la rândul ei. 

Capitolul XXXIV 


— Rolurile se schimbaseră, continuă Nadir, ea era 
sclavul şi eu stăpânul. 

Nagali, după ce mă dezlegase, după ce căzuse le 
genunchii mei, scoase un pumnal şi îmi spuse: 

— Să o ucid pe această femeie? 

— Nu, am răspuns, du-te, dacă voi avea nevoie de tine te 
voi chema. 

Nagali şi tovarăşul său ieşiră. Atunci am rămas singur cu 
Roumia. Pentru prima oară în viaţa ei, poate, această 
femeie tremura. 

Stătea nemişcată în faţa mea şi aştepta să pronunţ 
condamnarea ei. 

I-am pus mâna pe umeri şi i-am spus: 

— Drept cine m-ai luat? 

Ea ridică ochii şi răspunse cu sfială: 

— Nu ştiu cine eşti, dar niciodată n-am simţit sub 
privirea unui om, ceea ce simt sub privirea ta. 

Un surâs îmi flutură pe buze. 

— Cum de îi ai pe aceşti doi oameni în serviciul tău? Am 
întrebat-o. 

— l-am adus din India. 

— Ai fost deci în India? 

— Da. 

— Când? 

— Acum cinci ani. 

— În ce scop? 

— Să învăţ ştiinţa mirosurilor şi a otrăvurilor. 

— Ca să-l torturezi pe acel om pe care l-am întrevăzut 
noaptea trecută? 

— Da. 

— Ei bine! Vorbeşte, i-am spus, vreau să ştiu totul. 

Ea stătea cu capul aplecat înaintea mea şi faţa ei palidă 
arăta teama ce i-o inspiram. 

În fine ea păru că face o violentă sforţare asupra ei 
însăşi. 


— Cine eşti tu, mă întrebă în fine, îndrăznind să mă 
privească, tu, în faţa căruia se îngenunche oamenii, care 
credeam că-mi aparţin trup şi suflet. 

— Nu sunt englez, i-am răspuns, mă numesc Nadir. 

Şi cum acest nume părea că nu produce asupra ei nici o 
impresie i-am spus: 

— Întreabă-l pe Nagali, cine sunt, el îţi va spune. 

În acelaşi timp am deschis fereastra al cărei geam îl 
tăiasem şi am scos capul afară să respir aerul nopţii. 
Această fereastră dădea într-o grădină vastă. 

— Unde sunt aici? Am întrebat-o. 

— La tine, răspunse ea. 

În vocea ei se citea un oarecare entuziasm. 

În mod evident această femeie recunoştea superioritatea 
mea şi după ce se indignase, ea încerca acum faţă de mine 
un sentiment de supunere, de dragoste şi de respect pe 
care învingătorul îl inspiră uneori învinsului. 

— Vreau să ies de aici, am spus. 

Ea se prosternă în faţa mea. 

— Oricum ai fi vorbeşte, voi fi sclava ta. 

— Tu ai vrut moartea mea, nu te mai iubesc. 

Ea se prosternă din nou în faţa mea şi spuse: 

— Vrei să te urmez ca un câine? 

— Nu, vreau să plec, am repetat pe un ton poruncitor. 

Ea suspină şi am văzut lacrimi în ochii săi. 

Dar am dat-o la o parte şi m-am îndreptat spre uşă. 

În acelaşi timp am strigat: 

— Nagali! 

Acesta veni îndată. 

— Condu-mă afară din această casă, i-am spus. 

Atunci când să trec pragul, m-am întors şi am văzut-o pe 
Roumia îngenunchiată, contemplându-mă. Dar am plecat. 
Nagali a vrut să mă urmeze, dar l-am gonit când am 

ajuns în stradă. 

— Rămâi în serviciul acestei femei, i-am spus. 

— Nu vrei s-o ucid? 


— Nu. 

Şi am plecat. 

Casa în care fusesem condus trei nopţi de-a rândul se 
afla în Champs-Elys6es. Am putut să mă conving de asta 
când am ieşit. 

Am ajuns pe jos la hotelul Maurice, spunându-mi: 

— Nu am fost loial cu această femeie. Răzbunarea este 
un drept sacru. 

De ce aş deveni protector ucigaşului? De ce m-aş pune în 
calea Roumiei? 

Şi am făcut jurământul să nu o mai revăd şi să nu mă mai 
amestec în afacerile ei. 

Ea a vrut să mă ucidă prin Nagali. Asta era de ajuns, cel 
puţin în acel moment, să mă facă să cred că mă vindecasem 
de iubirea mea. 

Dar mă înşelam. 

A doua zi, amintirea Roumiei mă cuprinse, şi m-am luptat 
timp de trei zile cu tentaţia de a mă duce pe la dânsa. 

În fine, a patra zi, dimineaţă, uşa mea se deschise şi 
Roumia intră. 

Dar, zise Nadir când ajunse la acest punct al povestirii 
sale, îţi voi spune urmarea în ziua când te vei îmbarca 
pentru Europa. 

E târziu şi cu siguranţă ai nevoie de odihnă. 

Apoi, mâine trebuie să căutăm să intrăm în posesia 
tezaurului rajahului Osmany. 

Şi Nadir îi chemă pe indienii care ne serveau şi le ordonă 
să mă conducă în apartamentul ce îmi era destinat. 

Capitolul XXXV. 

A doua zi seara, Nadir îmi spuse: 

— Totul e gata, să mergem! 

În cursul zilei, într-adevăr, el dăduse oarecare dispoziţii. 

Un gentilom pe care nu-l cunoşteam venise să-l viziteze 
pe Sir Arthur Goldery. 

Dar acest gentilom era prea bun ca să fie englez şi am 
recunoscut îndată într-însul un indian. 


Era unul din misterioşii locotenenţi ai lui Nadir. 

Acesta îi dăduse ordine relativ la ridicarea tezaurului. 

Când am fost pe drum, Nadir îmi spuse: 

— Un vas se află în bazin, lângă canalul subteran prin 
care am trecut noaptea trecută. În acest vas se află vreo 
şase indieni, care mi se supun. Ei vor transporta tezaurul 
până la acest vas. Apoi ambarcaţia va acosta pe tăcute nava 
de care îţi vorbeam şi care va porni spre Europa. 

Am ieşit din oraşul alb şi ne-am dus la hanul situat în 
oraşul negru, unde Nadir se metamorfozase şi se schimbase 
în gentilom. 

Acolo în câteva minute el se transformă din nou în 
indian. 

După aceea o pornirăm spre pagoda, unde ne aştepta 
bătrânul preot. 

Pe drum, Nadir fluieră. 

La acest zgomot un indian, ce era lungit pe stradă şi 
părea că doarme, se sculă şi se apropie de noi. 

Era pretinsul gentilom pe care îl văzusem în cursul zilei 
şi care acum redevenise indian. 

— Oamenii tăi să se ducă direct la pagodă. 

Indianul se înclină şi se pierdu în întuneric. 

După câteva minute soseam la pagodă şi Nadir se opri 
surprins, spunându-mi: 

— Lampa e stinsă! 

— Ce lampă? 

— Aceea care trebuie să ardă noaptea şi ziua şi a cărei 
lumină se vede întotdeauna pe sub uşă. 

Şi Nadir, foarte emoţionat, strigă: 

— Kureb! Kureb! 

Acesta nu răspunse. 

Nadir avea o cheie de la uşa pagodei şi deschise uşa. 
Pagoda era într-adevăr, cufundată în întuneric. 

— Kureb! Kureb! Repetă Nadir cu o voce iritată. 

Aceeaşi tăcere. 


Ne-am procurat lumină şi Nadir scoase un țipăt. Oblonul 
prin care trecusem, oblonul care ascundea drumul secret al 
tezaurului, se afla deschis. 

— Trădaţi! Murmură Nadir, înfiorându-se. 

Am scos un țipăt la rândul meu. 

Apoi mă urmă cu o lampă în mână. Îngrijorarea ne dădea 
aripi încât nu mergeam, ci zburam. 

— Kureb, Kureb, repetă Nadir, cu o voce puternică. 

Kureb nu răspundea. 

Am sosit astfel până la uşa de fier, după care se afla 
tezaurul. 

Această uşă era deschisă. Nadir respiră. 

Cu toate acestea, aplecându-se cu lampa la pământ îşi 
încruntă sprâncenele şi murmură din nou cuvântul de 
trădare. 

— Priveşte, îmi spuse el. 

— Ce? 

— Urme de paşi. 

Într-adevăr pe pământ se aflau urme adânci de paşi, 
ceea ce însemna că pe acolo trecuseră oameni cu greutăţi 
pe umeri. 

Cu toate acestea uşa de fier era închisă. Nadir îşi aminti 
că atunci când Kureb deschisese această uşă apăsase un 
resort aproape invizibil. Apoi începu să caute pe uşă. 
Deodată degetul lui întâlni o asperitate. 

El apăsă şi asperitatea dispăru. 

În acelaşi timp se auzi un zgomot şi uşa se deschise. Dar 
atunci Nadir şi cu mine, ne dădurăm înapoi cu sudoarea pe 
frunte, şi foarte emoţionaţi. Tezaurul rajahului Osmany 
dispăruse! 

Capitolul XXXVI. 

După ce a trecut primul moment de mirare, Nadir şi cu 
mine ne privirăm, căutând să ne dăm seama de ceea ce se 
petrecuse. 

Dar cine furase tezaurul? 

Nadir îmi spuse: 


— Sunt sigur de credinţa lui Kureb; însă acesta a 
dispărut. Cum i s-a răpit secretul lui? 

— lată ceea ce nu vom şti decât când vom afla ce s-a 
întâmplat cu dânsul. 

Uşa de fier era închisă. 

A o deschide sau a o rupe era cu neputinţă. Ne-am întors 
deci în pagodă. Cu lampa aprinsă căutarăm prin toate 
colţurile. Apoi ieşirăm. 

Pagoda era situată într-un loc destul de izolat. Cele 
câteva case ce o înconjurau erau nişte colibe de bambus 
locuite de indieni, cea mai mare parte mahomedani şi care 
nu aparţineau cultului lui Siva. 

Indianul doarme o parte din zi, iar noaptea veghează 
mai mult. 

Nadir bătu în uşa casei ce se afla în faţa pagodei, şi ea se 
deschise îndată. 

Apăru un bătrân şi ne întrebă ce dorim. 

— De ce religie eşti? Întrebă Nadir. 

— Cred în Dumnezeu şi în profetul său, răspunse el. 

— Dar îl cunoşti pe Kureb? 

— Sunt douăzeci de ani de când ne urăm viaţă lungă în 
fiecare zi. Oamenii trebuie să se iubească între dânşii. 

— Ei bine! Ştii unde e? 

— L-am văzut azi pentru ultima oară înainte de apusul 
soarelui. 

— Ah! 

— Intrase în pagodă cu un om tot aşa de bătrân ca şi 
mine şi pe care l-am recunoscut, căci era croitorul Hassan. 

L-am văzut apoi ieşind singur. 

— Hassan a rămas deci în pagodă? 

— Da. 

— Şi unde s-a dus Kureb? 

— Nu ştiu, dar părea foarte agitat. 

Nadir mă privi. 

— E evident, îmi spuse dânsul, Kureb, în acel moment a 
venit la mine să-mi spună că-şi pierduse medalia. 


— Şi eu cred la fel. 

— Şi, continuă Nadir, adresându-se bătrânului, n-ai 
văzut pe nimeni intrând în pagodă? 

— Oh! Da. Pe la ora zece seara, mai mulţi oameni, care 
mi s-au părut a fi sectari ai lui Siva au intrat înăuntru. 

Apoi ei au închis uşa şi, puţin după aceea am stins lampa. 

— Şi cât timp au stat aceşti oameni? 

— Dar, spuse bătrânul cu mirare, trebuie să fie încă 
înăuntru. 

— Nu i-ai văzut ieşind? 

— Nu. 

— E ciudat, zise Nadir. Totuşi cred că ghicesc. 

— Ah! 

— Tu ştii că subterana se bifurcă în celălalt canal. 

— Da. 

— Ei bine! Răpitorii au intrat prin pagodă şi au ieşit prin 
cealaltă cale subterană. 

— Toate acestea, am observat, nu ne spune ce s-a 
întâmplat cu Hassan şi Kureb. 

Hassan trebuie să fie încă beat. Ei îl vor fi dus pe umerii 
lor. 

Şi, părăsindu-l pe bătrân după ce îi puse o monedă în 
mână, Nadir mă târî departe de pagodă. 

Apoi ne-am îndreptat spre casa croitorului. 

Începuse să se facă ziuă şi populaţia din oraşul negru 
ieşise pe străzi. 

Am regăsit-o pe tânăra fată, căreia îi încredinţasem 
cheia casei. 

— Nu mai am această cheie, ne spuse. 

— Cui i-ai dat-o? 

— Unui bătrân care a venit din partea dumitale. 

— Ela intrat în casă? 

— Da. 

— Şi a ieşit? 

— Nu. 

Misterul se complica. 


— Dar, adăugă tânăra fată, puţin după aceea au venit 
mai mulţi oameni. 

— Şi aceşti oameni? 

— Mi s-a părut că recunosc printre ei pe acela care i-a 
comandat pe soldaţii, ce l-au luat pe fiul lui Hassan. 

— Bine! Zise Nadir. E Tippo-Runo fără îndoială. 

— Ei au bătut la uşă şi bătrânul le-a deschis. Puțin după 
aceea ei au ieşit şi au pornit pe lângă canal. 

— Şi bătrânul? 

— E tot în casă. 

Am bătut, dar uşa nu s-a deschis. În schimb am auzit 
înăuntru un sforăit zgomotos. 

Nadir am spus avea o putere herculeană. Cu o lovitură 
de umăr, el azvârli uşa la pământ. Atunci l-am zărit pe 
Kureb lungit la pământ şi dormind. 

Lângă dânsul se afla o ceaşcă care conţinuse băutura 
preparată de Nadir ca să smulgă secretul deschiderii uşii 
din fier. 

Această ceaşcă din care Hassan nu băuse decât o parte, 
era acum goală. 

Atât Nadir cât şi eu am înţeles imediat totul. 

Pe când îşi căuta medalionul, Kureb chinuit de sete, 
golise acea ceaşcă şi fusese sub influenţa băuturii. 

Oamenii lui Tippo-Runo şi Tippo în persoană, poate, care 
supravegheau casa croitorului au intrat atunci înăuntru şi 
Kureb, care nu mai era stăpân pe raţiunea sa, le dăruise 
secretul său. 

Nadir îmi spuse: 

— Încă nu e pierdut totul. Şi în afară de cazul când 
Tippo-Runo a părăsit India, el ne va reda tezaurul. 

Capitolul XXXVII. 

Eram aşa de emoţionat încât m-am lăsat târât de Nadir 
afară din acea casă, ca un om care şi-a pierdut cunoştinţa. 

Din ziua în care mă scăpase din ghearele panterei, 
indianul nu mă părăsise nici un moment. 


— Viaţa ta e ameninţată de Tippo-Runo, îmi spusese el, şi 
datoria mea e să te apăr. 

Surprinderea pe care am simţit-o văzând că îmi ţine un 
discurs contrar celor afirmate până acum a fost destul de 
puternică să mă aducă la realitate. 

Când am fost afară din casa lui Hassan unde l-am lăsat 
pe bătrânul preot dormind, Nadir îmi spuse: 

— Cunogşti bine Calcutta? 

— Da, am răspuns. 

— Te vei duce direct la locuinţa mea, în oraşul alb. 

— Dar... dumneata... am murmurat eu. 

— Eu, zise el surâzând, am altceva de făcut. 

Şi cum păream din ce în ce mai mirat, el adăugă: 

— 'Ţi-am spus că atâta timp cât vei fi în pericol, nu te voi 
părăsi. 

— Ei bine? 

— Nu mai eşti în pericol. 

— Ah! 

— Fără îndoială, reluă Nadir. Tippo-Runo voia să te 
ucidă, mai întâi în epoca în care se temea de influenţa ta pe 
lângă rajah. 

— Dar rajahul a murit. 

— Da. Apoi lippo-Runo avea interes să scape de tine, 
atunci când căuta tezaurul. 

— Bine. 

— Acum are tezaurul, şi nu se mai gândeşte la tine. 

— Crezi? 

— Ah! Desigur, termină Nadir. El are altceva de făcut. 

Îl priveam pe Nadir cu un aer surprins. 

— Ştii doar, continuă el, că Tippo-Runo vrea de mult timp 
să părăsească rolul său de indian şi să reintre în pielea sa 
de englez. 

— E adevărat. 

— Să se întoarcă în Europa unde averea pe care a 
adunat-o împreună cu tezaurul pe care l-a furat îi voi 
permite să ducă o viaţă princiară. Ei bine! Termină Nadir, în 


acest moment singura lui preocupare e să îmbarce aurul 
rajahului. 

— Şi nu se mai gândeşte la mine? 

— Sunt singur de asta. De aceea te voi lăsa. Te vei duce 
la mine şi mă vei aştepta. 

— Dar dumneata? 

— Eu, mă duc să regăsesc urma lui Tippo-Runo, ceea ce 
îmi va fi mult mai uşor când voi fi singur. 

— De ce? 

— Fiindcă sunt o mulţime de indieni la Calcutta care îmi 
sunt devotați, care mi se supun orbeşte şi pe care prezenţa 
ta i-ar uimi în aşa fel încât le-ar închide gura. 

Vorbind astfel Nadir îşi scoase punga. În această pungă 
se afla, printre piesele de argint şi aur o piesă mare ruptă 
în două. 

El luă una din acele bucăţi şi mi-o dădu. 

— Ce e asta? L-am întrebat. 

— Vei arăta acest fragment de monedă oamenilor mei, 
îmi răspunse el, şi ei te vor servi ca pe mine însumi. 

După aceste cuvinte Nadir mă părăsi. 

L-am văzut îndepărtându-se, apoi oprindu-se şi bătând 
de trei ori din palme. 

La acest zgomot doi oameni care dormeau pe lângă case, 
se sculară şi se apropiară de dânsul. 

Nadir schimbă câteva cuvinte cu ei; apoi porni la drum şi 
câteşitrei dispărură la colţul unei străzi. 

Atunci m-am îndreptat spre oraşul alb. 

După o oră sunam la poarta locuinţei unde Nadir era 
cunoscut sub numele de sir Arthur Goldery. 

Bucata de monedă a fost pentru mine un adevărat 
talisman. 

Oamenii lui sir Arthur se înclinară spunându-mi: 

— Ordonaţi, senioria voastră va fi ascultată. 

Am petrecut patruzeci şi opt de ore în casa lui Nadir, 
fără să aud vorbindu-se de dânsul şi am început să mă 


neliniştesc puţin când în dormitorul ce mi-a fost dat se 
deschise deodată o uşă secretă. 

Nadir, îmbrăcat în hainele sale de indian, apăru ţinând 
un deget pe buze. 

— Am regăsit ce căutam, îmi spuse. 

— Tezaurul. 

— Tezaurul şi copilul. Trebuie să punem mâna pe ei. 

Şi luându-mă de mână adăugă: 

— Vino! 

Apoi mă trase în acea trecere misterioasă prin care 
venise şi dânsul. 

Capitolul XXXVIII. 

Drumul pe care mă conduse Nadir, era un coridor strâmt 
practicat în grosimea zidurilor. Pe când mergeam, Nadir îmi 
spuse: 

— N-am avut timp să redevin sir Arthur Goldery şi de 
aceea mă vezi venind pe acest drum pe care oamenii nici 
nu-l cunosc şi a cărei cheie numai eu o am. 

În josul scării am ajuns în grădină de unde am ieşit 
printr-o uşă secretă, făcută în zidul împrejmuitor. 

Nadir deschise această uşă şi ne aflarăm într-o stradă 
din oraşul alb. 

Nadir se opri un moment. 

— Tippo se îmbarcă mâine îmi spuse el. 

Nu m-am putut opri să nu tresar. 

— Îţi aminteşti, continuă indianul, că drumul subteran 
care duce de la casa lui Hassan la pagodă se bifurcă într-un 
loc? 

— Desigur, am răspuns. 

— Canalul pe care nu l-am urmat duce la bazin şi se 
termină printr-o deschizătură la marginea apei. Pe acolo a 
ieşit tezaurul lui Osmany. 

— Şi unde e acum? 

— La bordul unui vapor de comerţ care a făcut mult timp 
contrabandă şi care în corpul său are o ascunzătoare. 

— Şi pleacă mâine? 


— Da. Dar până atunci... 

Un surâs flutură pe buzele lui Nadir: 

— Vino cu mine, zise el, şi vei vedea. 

Şi el mă duse în oraşul negru, în hanul unde el îşi 
părăsea hainele de gentilom ca să devină indian. 

Acolo dădu câteva ordine misterioase şi stăpânul hanului 
îmi făcu semn să-l urmez. 

El mă conduse în odaia cea mai întunecoasă din casa sa 
şi îmi dădu nişte haine pe care le-am recunoscut a fi cele ale 
unui matelot malaiez. 

Malaiezii sunt nişte marinari excelenți, şi bastimentele 
de comerţ îi întrebuinţează, preferându-i mateloţilor 
indieni. 

Cu toate că soarele Indiei mă înnegrise, eram încă prea 
alb ca să pot trece drept un malaiez. 

Dar stăpânul hanului îmi aduse un lighean în care se afla 
un lichid negru. 

Şi după ce am fost în pielea goală el începu să mă frece 
cu un burete muiat în acest lichid, şi deodată pielea mea 
căpătă un lustru negricios ca pielea unui adevărat malaiez. 

După un sfert de oră m-am coborât cu stăpânul hanului 
în sala cea mare unde se adunau băutorii de ceai şi 
fumătorii de opium. 

Înainte când am trecut prin aceasta ea era aproape 
goală. 

Acum se aflau vreo treizeci de oameni, printre care erau 
vreo şase malaiezi, îmbrăcaţi la fel ca mine. 

Mai întâi nu l-am văzut pe Nadir şi am crezut că el 
plecase. Dar unul din malaiezi surâse văzându-mă şi eu am 
tresărit îndată. 

Acest malaiez era dânsul. 

Aceeaşi metamorfoză se operase şi la Nadir. M-am dus 
să iau loc lângă dânsul, iar el aplecându-se la urechea mea 
îmi spuse: 

— Te miră toate astea, nu-i aşa? 

— Da, am răspuns, şi nu ştiu pentru ce... 


— Suntem îmbrăcaţi amândoi ca malaiezii. 

— Da. 

— lată cauza. Echipajul vasului de comerţ pe care se va 
îmbarca Tippo nu e complet. 

— Ah! 

— Căpitanul este un englez bătrân foarte aspru la 
serviciu şi foarte lacom la bani. El angajează întotdeauna 
malaiezi căci sunt mai buni mateloţi decât indienii, dar 
plătiţi mai prost decât dânşii. 

— Prea bine. 

— Va veni şi ne va angaja pe toţi. 

— Cum pe toţi? 

Nadir îmi arătă pe toţi aceia care erau îmbrăcaţi la fel ca 
noi. 

— Ei bine? L-am întrebat, cine sunt aceşti oameni? 

— Nişte oameni care îmi sunt devotați. 

— Înţeleg acum. 

N-am mai avut timp să-i cer lui Nadir noi explicaţii. Uşa 
hanului se deschise şi un om intră. Acesta era căpitanul 
englez care venea să recruteze personalul de bord. 

Capitolul XXXIX. 

Acest căpitan se numea John Happer: mic de statură, dar 
având o forţă herculeană, cu un gât de taur şi cu o barbă 
roşie, acest om avea un aspect respingător. 

Se simţea că avea o voinţă de fier şi că omul care nu-l va 
asculta va fi zdrobit. 

El intră cu un pas dur, cu pălăria pe spate şi se uită de 
jur împrejurul sălii cu privirea cercetătoare a unui om ce 
vrea să cumpere sclavi. 

El îi numără pe malaiezi. 

Nadir îmi şopti la ureche. 

— Dacă ne ia pe toţi vom fi stăpâni pe navă. 

Dar Nadir se înşela în socotelile sale după cum vom 
vedea. 

Cel dintâi care îi atrase atenţia căpitanului a fost chiar 
Nadir. 


El merse spre dânsul şi îl întrebă cu bruscheţe: 

— Eşti liber? 

— Da, răspunse Nadir. 

— Cât vrei pentru o navigaţie de un an? 

— Opt sute de piaştri, replică Nadir. 

Căpitanul dădu din umeri. 

— Dar tu? Îmi spuse el privindu-mă. 

Nadir, însă, nu-mi dădu timp să răspund. 

— E fratele meu, zise el, nu navigam niciodată unul fără 
celălalt şi trebuie să ne angajeze pe amândoi. 

— Peste 1200 de piaştri, zise căpitanul. 

— Nu, răspunse Nadir. 

Indianul ştia că tocmindu-se inspira mai multă încredere 
lui John Happer. 

— Haide, zise acesta 1350 de piaştri, şi ne-am învoit. 

Nadir mă privi. Aveam aerul că ne consultăm. 

— 1400! Zise el în fine. 

— Drace! Murmură englezul, aceşti câini vor să fie plătiţi 
ca ambasadorii. 

Apoi suspină şi zise: 

— Ne-am înţeles, sunteţi amândoi angajaţi. 

Şi deschizând o pungă mare de piele scoase două guinee 
şi ni le dădu ca arvună. 

Apoi începu să se plimbe prin sală, examinându-i pe 
ceilalţi mateloţi malaiezi, care toţi erau indieni devotați lui 
Nadir. 

Dar fie că nu-i trebuiau atâţia oameni, fie că ceilalţi nu i- 
au plăcut, nu angajă decât doi dintr-înşii. 

— Patru oameni să lupte împotriva unui echipaj, zise 
Nadir, e cam puţin. 

— Dar, i-am spus, ne mai îmbarcăm atunci? 

— Fără îndoială. 

— Şi apoi? 

— Vom pune mâna pe vapor. 

— Bine. 


— Îl vom arunca pe Tippo-Runo în mare şi vom duce 
vaporul, tezaurul şi copilul în Europa. 

— Vei consimţi deci să mergi în Europa? 

— Da, răspunse Nadir, căci vreau să o văd pe Roumia. 

O flacără tristă trecu prin ochii lui pronunţând acest 
nume. 

Eu nu cunoşteam încă decât jumătate din istoria lui cu 
Frumoasa Grădinăreasă. 

Căpitanul englez, pe când vorbeam, comandase două 
sticle de rom şi cinci pahare. 

La un semn al său ne-am apropiat de masă împreună cu 
ceilalţi doi falşi malaiezi pe care îi angajase. 

El ne turnă de băut şi scoase din buzunar mai multe 
angajamente scrise după formula obişnuită a comerţului 
englez. 

Şi, întinzându-ne un creion roşu, ne puse să iscălim acel 
angajament. 

Autoritatea britanică se ocupă foarte puţin de preţul cu 
care căpitanul unui vapor cumpără libertatea unui om 
pentru un timp oarecare. 

Din momentul în care iscălitura acestui om se află pusă 
pe angajament ea dă toată autoritatea căpitanului 
vaporului. 

Noi aparţineam de aici înainte căpitanului John Happer, 
şi el ne dădu solda pe trei luni conform obiceiului. 

Apoi când sticlele fură golite, el ne spuse: 

— Acum la drum, facem pregătirile diseară. 

Nu mai aveam nimic de spus. 

Numai Nadir îşi încruntă sprâncenele. În loc de opt câţi 
socoteam a fi, nu eram decât patru. 

Şi patru, oameni să învingă doisprezece sau 
cincisprezece e cam puţin. 

Totuşi Nadir nu-şi pierdu curajul şi îmi spuse: 

— Un om hotărât face cât şase. Să mergem. 

Am părăsit hanul şi l-am urmat pe John Happer, care ne 
ducea după dânsul ca pe nişte vite. 


După o oră eram la bord. 

Capitolul XL.. 

Era una din acele nopţi întunecoase, cu cerul înstelat, 
care nu se văd decât la latitudinile tropicale. Vaporul înainta 
încet. 

West-India, este numele vaporului comandat de John 
Happer, şi care şi-a ridicat ancora la ora şapte seara. 

Pentru prima oară în timpul acestor şase ore, Nadir şi cu 
mine puteam fi singuri. 

Noi vorbeam în limba franceză, limbă pe care nimeni nu 
o cunoştea la bord, în afară de căpitanul John şi ilustrul său 
pasager Tippo-Runo. 

Acesta s-a îmbarcat în ultimul moment. 

L-am văzut urcându-se la bord ca un simplu muritor, 
îmbrăcat europeneşte şi cu o umbrelă la subţioară. 

Cât stătuse la Calcutta, îşi pierduse tenul brun, care-l 
făcea să fie luat drept indian. 

Îşi tăiase părul şi devenise un adevărat gentilom englez, 
care călătoreşte în mod economic. 

Văzându-l astfel nimeni n-ar fi putut bănui că el în tot 
cursul nopţii îmbarcase tezaurele sale la bordul acelui vas. 

Căpitanul John Happer crezuse că transportă butoaie cu 
orez şi cafea sau butoaie cu aur? 

Sau căpitanul John Happer e aşa de onest încât a putut 
rezista tentaţiei? 

Mister. 

— Cert era că Tippo-Runo, redevenit maiorul sir Edward 
Linton, părea să fie stăpân absolut la bord. 

Brutal, insolent de obicei cu toată lumea, John Happer se 
arăta faţă de Tippo-Runo foarte cuviincios şi chiar servil. 

Tippo este adevăratul căpitan. 

— M-am temut un moment, i-am spus lui Nadir că elmă 
va recunoaşte. 

— Când? 

— Atunci când după îmbarcarea sa, a făcut inspecția 
echipajului. 


— Nu te teme de nimic, răspunse Nadir, nu poţi fi 
recunoscut; cât despre mine el nu mă cunoaşte şi nici nu m- 
a văzut niciodată. 

Calmul lui Nadir mă miră puţin. 

— Nu suntem decât patru la bord, i-am spus. 

— Ştiu. 

— Echipajul se compune din mateloţi englezi care se vor 
bate cu hotărâre. 

Nadir surâse. 

— Apoi Tippo-Runo şi cei doi servitori ai săi sunt un 
ajutor de o oarecare valoare. 

Nadir continuă să surâdă. 

— În fine, John Happer e un om hotărât. 

— Cine ştie? Răspunse Nadir. 

Un moment m-am gândit că Nadir voia să-l corupă pe 
căpitan. 

El m-a ghicit. 

— Nu, îmi spuse el, nu încă. 

— De ce? 

— Trebuie să ne rezervăm asta ca ultim argument. 

— 'Te bizui deci pe altceva? 

— Da. 

Atunci Nadir întinse mâna spre orizont. 

— Priveşte, îmi spuse el, nu vezi o lumină printre valuri? 

— Da. 

— S-ar spune că e o stea căzută din cer. 

— Ei bine? 

— E ojoncă. 

— O joncă chinezească? 

— Da, în care se află doi falşi chinezi, după cum aici se 
află falşi malaiezi. 

— Explică-te Nadir. 

— Când am ieşit din han, am avut timp să strecor în 
mâinile unuia din tovarăşii noştri, care nu fusese angajat de 
John Happer, o foaie de palmier pe care scrisesem câteva 
cuvinte. 


— Şi aceste cuvinte erau adresate? 

— Omului care-i comandă după mine pe fiii lui Siva. 

— Şi ce i-ai ordonat? 

— Să înarmeze fără întârziere o joncă care ne aparţine şi 
care era ancorată în port. 

— Bine. 

— Sunt zece oameni la bord. 

— Vor îndrăzni ei să atace vaporul? 

— La un semn pe care îl voi face. 

— Când? 

— Oh! Nu suntem aşa de grăbiţi... peste două sau trei 
zile. 

— Dar jonca va fi în stare să se ţină după noi? 

— Ea are un mers superior tuturor vaselor din lume. 

Speranţa că voi pune mâna pe tezaurul rajahului îmi 
reveni în inimă. 

În acest moment căpitanul John Happer apăru pe punte. 

— Tăcere! Îmi zise Nadir. 

Şi amândoi ne văzurăm de treabă ca nişte adevăraţi 
mateloţi. 

John venea drept spre noi, cu ţigara în gură şi un surâs 
insolent pe buze. 

Capitolul XLI. 

Căpitanul John Happer fuma, frecându-şi mâinile şi 
părea toarte bine dispus. 

E] se uită la orizont şi murmură: „Vreme frumoasă şi 
vânt bun, dacă asta va continua tot aşa vom ajunge la 
Liverpool peste cinci luni”. 

Nişte paşi se auziră în urma lui şi o mână i se puse pe 
umăr. 

John Happer se întoarse. 

— La ce te gândeşti, căpitane? Zise noul venit. 

John Happer salută şi murmură câteva cuvinte. 

Noul venit nu era altul decât Tippo-Runo. 

— Mi se pare, spuse acesta că o să fie timpul frumos? 

— Superb! Răspunse Happer 


— Vântul e bun? 

— Excelent. 

— Şi ai vrea să fii deja la Londra? 

John Happer suspină. Apoi el răspunse: 

— Drace! Am avut onoarea să vă spun că am cincizeci şi 
doi de ani. Sunt treizeci de ani de când fac drumul Indiei. 

— Şi ai început să oboseşti? 

— Puțin. 

— De aceea continuă Tippo-Runo, această călătorie îţi va 
fi cea din urmă. 

— Cred. 

— Ah! Drace! Continuă Tippo-Runo, cu banii pe care ţi-i 
dau, două sute de mii de lire sterline, cred că vei putea trăi 
ca un prinţ la Londra. 

Faţa roşie a lui John Happer se lumină de o mare 
bucurie. 

Această cifră fabuloasă pe care o pronunţase Tippo-Runo 
îl zăpăcea cu totul. 

Două sute de mii de lire sterline, adică cinci milioane de 
franci, aceasta era plata pentru transportul lui Tippo-Runo 
şi a tezaurelor sale. 

Oricât de norocoasă ar fi cariera unui căpitan de vas de 
comerţ, el nu se poate retrage nici pentru o sumă dublă. 

De aceea John Happer răspunse: 

— Nu mă voi retrage la Londra. 

— Dar unde? 

— În ţara mea, în Yorkshire. Voi cumpăra o moşie mare, 
aceea pe care m-am născut şi mă voi însura cu Katti. 

— Cine e Katti? 

— E o fată frumoasă, copila surorii mele. Ea are douăzeci 
şi şase de ani. Cred că ea nu mă va găsi prea bătrân. 

— Şi apoi? Întrebă Tippo-Runo. 

— Voi zidi o biserică şi un spital. Voi face bine. E un lucru 
bun. 

— Eşti un om bun, căpitane John, zise Tippo. 

Şi în vocea lui era puţină ironie. 


Ei erau la doi paşi de noi şi vântul le aducea cuvintele. 

Dar ei convorbeau în limba franceză, şi un adevărat 
malaiez vorbeşte aşa de rar această limbă, încât ei nu se 
temeau deloc de noi. 

M-am aplecat la urechea lui Nadir şi i-am spus: 

— Nu trebuie să ne gândim să-l corupem pe căpitanul 
John. 

— De ce? 

— Pentru că Tippo-Runo îi dă acestui om mai mult decât 
a visat vreodată. 

— E drept, dar jonca ne urmăreşte. 

Şi Nadir se uită la acel felinar, care plutea pe mare în 
depărtare. 

Căpitanul şi Tippo-Runo continuau să vorbească. 

Tippo îi spunea: 

— Eşti sigur de echipajul dumitale? 

— Ca de mine însumi. 

— Eşti convins că niciunul din mateloţi nu cunoaşte 
natura încărcăturii? 

— Ei cred că duc ceai şi orez. De altfel, adăugă John 
Happer, numai doi oameni cunosc ascunzătorile vasului, şi 
în afară de cazul vreunui naufragiu... 

— Ah! 

„Drace! Murmură John Happer, iată treizeci de ani de 
când fac acest drum. Şi niciodată n-am ajuns la Londra fără 
să am furtună. Din fericire West-India este un vas bun”. 

Deodată el zări această lumină îndepărtată pe care 
Nadir şi eu o urmăream cu privirea. 

— Ei, zise el, ce e asta? 

— Un far, fără îndoială, răspunse Tippo. 

— Nu sunt faruri pe această coastă. 

— Atunci e un vas care face acelaşi drum ca şi noi. 

— Mă tem. 

— Cum te temi? 

Şi Tippo deveni îngrijorat. 


— Mă tem de piraţii chinezi, adăugă John Happer. Şi 
părăsindu-l pe ilustrul său pasager el cobori în cabină să-şi 
ia luneta. 

Apoi urcându-se din nou pe punte, se uită cu luneta la 
acel punct luminos. 

— Drace! Zise el deodată. 

— Ce e? Întrebă Tippo. 

— O joncă. 

— Ei bine! 

— Ei bine! Sunt nişte pirați, spuse John Happer şi poate 
că cele două tunuri ale noastre vor răsuna peste câteva ore. 

Tippo îşi încruntă sprâncenele. Nadir îmi şopti: 

— Dacă aş putea să suflu în acel felinar aş face-o 
bucuros. Au fost zăriţi prea repede. 

Şi am continuat să-l ascultăm pe Tippo-Runo şi John 
Happer care păreau că se sfătuiesc. 

Capitolul XLII. 

John Happer ţinea luneta întinsă spre joncă. 

Aceasta era la vreo trei mile distanţă, dar se vedea după 
mersul său, că naviga conform iuţelii vasului West-India. 

Căpitanul îşi încruntă sprâncenele. 

— lată o vecinătate care nu-mi place, murmură el. 

— Dar, răspunse Tippo, ce e o joncă? O barcă mizerabilă 
pe care un vas ca al nostru o poate scufunda. 

— Te înşeli, zise căpitanul. 

— Totuşi... 

— O joncă este, într-adevăr ceea ce spui, reluă John 
Happer, dar îmi amintesc de aceea care m-a urmărit când 
eram secund pe vasul Liverpool, un vas mai mare ca acesta. 

— Ei bine ce s-a întâmplat? 

— Aceşti pirați chinezi, sunt nişte adevăraţi draci, 
continuă John Happer. 

— Cum asta? 

— Jonca lor are întotdeauna şase pirogi. 

Când e aproape de vasul pe care vrea să-l atace, pune 
toate aceste ambarcaţiuni pe mare. 


— Bun! Apoi? 

— Apoi ele fug din bătaia tunului. Pirogile înconjoară 
vasul din toate părţile şi piraţii se urcă la bord. În zadar 
încerci să-i opreşti căci iuţeala lor e foarte mare. De altfel 
aceşti pirați sunt de o uşurinţă extremă, şi adesea chiar de 
le răstorni piroga ei o pun cu uşurinţă la loc. Noi avem 
douăzeci de oameni la bord, continuă John Happer; ei bine! 
Eu mă prind că jonca are şaizeci pe care îi va împărţi în 
şase sau şapte ambarcaţiuni. 

— Dar, dragul meu căpitan, spuse Tippo-Runo, înţeleg că 
jonca ne poate urmări pe când... 

— Pe când pirogile manevrate cu lopeţi nu pot, nu-i aşa? 
Întrebă John Happer. 

— Asta vroiam să-ţi spun. 

Căpitanul dădu din cap. 

— Piratul e foarte răbdător, zise el. 

— Ce înţelegi prin asta? 

— Şi Oceanul Indian are zile foarte liniştite. 

Tippo îl privi pe John Happer şi părea că aşteaptă de la 
dânsul explicaţia acestor cuvinte stranii. 

Căpitanul continuă: 

— Jonca te urmăreşte opt zile, uneori chiar o lună, până 
ce vântul încetează. Lupta e adesea crâncenă. Adesea din 
şase ambarcaţiuni patru sunt răsturnate. Atunci a sunat ora 
piraţilor. Ei pun pirogile la apă şi înconjoară vasul. Dar 
oamenii înoată şi tot se urcă la bord. Atunci se încinge o 
luptă pe viaţă şi pe moarte cu pistolul, cu sabia şi cu 
lopeţile; puntea se înroşeşte de sânge, piraţii cad, dar tot ei 
înving la urmă. 

— Dar, zise Tippo-Runo, ştii căpitane, că ceea ce îmi spui 
nu mă linişteşte deloc? 

— Drace! Exclamă John Happer. 

— Şi încărcătura noastră? 

Tippo pronunţând aceste cuvinte se înfioră. 

Fructul fructurilor sale va cădea în mâna piraţilor? 

John Happer reluă: 


— Vapoarele de război ale Angliei au curăţit mările Indiei 
de aceşti pirați. Dar cum vezi, ei n-au fost distruşi cu totul. 

Pe când ei vorbeau astfel, Nadir şi cu mine urmăream cu 
privirea felinarul joncei, se îndepărta ea? Sau vreo ceaţă se 
pusese între noi şi joncă? 

Asta n-am putut să ne dăm seama dar lumina în loc să se 
mărească, s-a micşorat puţin câte puţin. 

— L-am mai auzit pe John Happer spunând: 

— Încep să cred că ei nu ne-au zărit. 

Ei se mai plimbară pe punte, încă un moment. Apoi Tippo 
cobori în cabina sa lăsându-l pe John Happer la postul său 
de observaţie. 

Restul nopţii trecu şi se făcu ziuă. John Happer întrebă 
din nou orizontul. Apoi el scoase un suspin de satisfacţie. 
Jonca dispăruse. 

În cursul zilei, vântul fu bun şi jonca nu mai reapăru. 

John Happer îi zise lui Tippo: 

— Încă vreo câteva ore şi cred că nu vom mai avea de ce 
să ne temem. 

— Jonca nu se mai vede? 

— Eu cred că ne-a părăsit. 

— Sau că nici nu ne-a văzut? 

— Se poate. Dar se mai poate ca ea să urmărească alt 
vânat. 

— De altfel, reluă Tippo, mergem bine. 

— Da, dar nu vom merge încă multă vreme aşa. 

— Ah! 

Căpitanul întinse mâna spre Sud-Vest. 

— Vezi acel nor mic? 

— Da. 

Asta înseamnă că peste 4 sau cinci ore vom avea furtună. 

— Şi apoi? 

— Apoi vântul va înceta şi vom avea două sau trei zile 
fără nici un pic de vânt şi în care nu vom face o milă, atunci 
să-l rugăm pe Dumnezeu şi pe Sf. George, ilustrul patron al 
nobilei Anglii, ca jonca să nu ne ajungă. 


— El are dreptate îmi şopti Nadir la ureche. 

Nici Nadir şi nici John Happer nu se înşelau. 

După două ore de la apusul soarelui, marea începu să se 
agite, cerul s-a înnorat şi ploaia a început să cadă torențial. 

La miezul nopţii furtuna era în toi. 

Pericolul îl calmă în totalitate pe John Happer. 

În picioare, la postul său, comanda cu o voce puternică. 

— Suntem pierduţi! Murmură Tippo-Runo care tremura 
pentru averea sa. 

— Eu nu mă tem de furtună, răspunse căpitanul, căci o 
cunosc de mult. 

Deodată John Happer scoase o înjurătură. 

— Ce e? Întrebă Tippo. 

— Jonca! Răspunse căpitanul, emoţionat. 

Într-adevăr, infernala lumină apăruse la orizont. 

Jonca se lupta tot ca West-India cu furtuna. 

„Bravii mei fii ai lui Siva! Murmură Nadir cu inima plină 
de speranţă”. 

Capitolul XLIII. 

Marea era acum în toată furia ei. 

West-India juca pe valuri ca o coajă de nucă. 

Dacă n-aş fi fost marinar cu siguranţă m-ar fi ameţit. 

Dar îmi amintesc de acea noapte când evadasem din 
închisoarea din Toulon, şi de altfel aveam încredere în 
calmul, îndrăzneala şi experienţa lui John Happer. 

Acest om părea transfigurat. 

Tippo a vrut să stea lângă dânsul şi a pus să fie legat de 
un scaun. 

Jonca se vedea de câte ori West-India se urca pe un val. 

Şi John repetă: 

— Nu mi-e frică de furtună, ci de pirați. 

— Ei sunt în aceeaşi dificultate ca şi noi, fără îndoială, 
murmură lippo. 

— Acum da, dar apoi... 

— Apoi, zise Tippo-Runo vor avea tot ca şi noi avarii de 
reparat. 


— Dacă am fi mai aproape şi ar fi ziuă, răspunse John 
Happer, ai vedea că jonca lor e demontată. Ea seamănă 
acum cu un ponton şi nu se mai teme de furtună. Catargele 
lor se desfac într-o clipă. 

Pe când spunea aceste cuvinte vasul fu culcat într-o 
parte şi catargul cel mare trosni puternic. 

John Happer scoase un țipăt şi într-o clipă sări pe punte. 

Căpitanul şi trei mateloţi începură să taie catargul. 

După zece minute, catargul căzu jos. 

Atunci vasul se îndreptă. 

John Happer scoase un strigăt de triumf. 

Din nou lumina infernală a felinarului joncii dispăru. 

— Poate s-au scufundat, murmură Tippo. 

— Nu, răspunse John Happer, probabil că au întâlnit 
vreun curent submarin ce i-a târât. 

Suntem salvaţi. 

— Ai auzit? I-am spus lui Nadir care stătea lângă mine. 

Nadir dădu din cap. 

— Nu te teme de nimic, răspunse el. Oamenii care se află 
în joncă sunt marinari mai buni decât chinezii. Peste opt zile 
ei vor fi tot lângă noi; dar nu vom aştepta opt zile, fii pe 
pace. 

Nadir vorbea atât de convingător şi de sigur încât nu mă 
puteam îndoi de cuvintele lui. 

În Oceanul Indian, furtunile sunt teribile, dar de scurtă 
durată. 

Vântul se linişti puţin câte puţin şi când se făcu ziuă 
marea era de asemenea liniştită. 

Atunci am putut constata pagubele suferite. Pierdusem o 
parte din uneltele de bord, şi valurile ce măturaseră puntea 
luaseră mateloţi. 

Printre aceştia se afla unul din pretinşii malaiezi, adică 
unul din oamenii angajaţi de John Happer şi pe care Nadir 
putea conta. 

Deci nu mai rămăsesem decât trei la bord. 

Dar jonca ne urmărea? 


De ce se îndepărtase ea? 

— Căpitanul se înşeală, îmi spuse Nadir, căci nu sunt 
curenţi submarini prin aceste locuri. 

— Cu toate acestea nu se mai vede. 

— Ea ne va ajunge. 

Marea tot nu se liniştise pe deplin dar vântul încetase cu 
totul. 

— Trebuie să ne gândim să reparăm avariile, îi spunea 
căpitanul lui Tippo-Runo. 

— Şi să ne continuăm drumul, spunea trădătorul, care ar 
fi vrut să fie deja pe pământ englez. 

— Nu vom merge mult astăzi. 

— Dar piraţii ne-au părăsit. 

— Sper. 

Şi John Happer continuând să dea ordin se uita cu luneta 
la orizont. Jonca nu se vedea. 

Nadir la rândul său începea să se încrunte. 

— E cu neputinţă, îmi spunea el, Kulmi să fi rătăcit 
drumul. 

— Cine e Kulmi? 

— Acela dintre oamenii mei care comandă jonca. El 
cunoaşte de minune drumul vaselor ce merg spre Europa 

— Poate că jonca era prea încărcată. 

— Nu, nu e asta. 

Deodată Nadir mă strânse de braţ şi îmi spuse: 

— Priveşte! 

Şi îmi arătă spre vest. 

Am o vedere foarte bună, totuşi nu am văzut nimic. 

Dar o înjurătură a lui John Happer îmi dezvălui adevărul. 

Ceea ce Nadir zărise, ceea ce nu puteam să văd, ceea ce 
John Happer vedea cu luneta era jonca ce ne întrecuse în 
cursul nopţii. 

— Jonca! Jonca! Urmă căpitanul. 

Şi îi dădu luneta lui Tippo-Runo. 

— Eu n-am nevoie de lunetă, şopti Nadir. Văd ca un 
vultur de munte. Ea vine spre noi şi peste două ore va fi 


aici. 

John Happer se întoarse spre Tippo-Runo şi-i spuse: 

— Nu ne mai putem îndoi; jonca ne vânează pe noi. 

— Crezi că ne va ataca? Întrebă Tippo îngrijorat. 

— Înainte de apusul soarelui. 

Şi John Happer din acel moment îşi făcu pregătirile 
pentru luptă, tot cu acelaşi calm de care dăduse dovadă în 
timpul furtunii. 

Tunurile fură încărcate. 

Se distribuiră arme la oamenii din echipaj. 

Apoi aşteptarea. 

Jonca mergea încet, dar înainte. 

În curând ea ne apăru cu tot echipajul pe punte. 

Apoi ajungând lângă noi începu să-şi prepare 
ambarcaţiunile. 

— Asta e manevra obişnuită a acestor bandiți. 

Ea îşi lansa ambarcaţiunile pe apă. Erau patru şi în 
fiecare se aflau câte opt oameni. 

— Ei sunt puţin mai numeroşi, zise căpitanul englez; vom 
vedea... 

Ambarcaţiunile se despărţiră păstrând distanţă egală 
între ele. 

Una o luă la stânga, alta la dreapta cu intenţia de a ocoli 
vasul. 

O a treia rămase pe loc. 

A patra veni drept spre noi, cu intenţia de a ne aborda. 

— Să încercăm s-o scufundăm pe aceasta, murmură John 
Happer. 

Şi ochi chiar el cu unul din tunuri. Deodată se făcu 
lumină apoi un nor de fum învălui nava. 

Nadir şi cu mine închiseserăm în mod instinctiv ochii în 
momentul în care se auzi detunătura. 

Când am deschis ochii, fumul se risipise şi piroga îşi 
continua mersul. 

John Happer scoase un țipăt de mânie. 

El ochi cu al doilea tun. 


O ploaie de gloanţe trecu pe deasupra pirogii. 

— Aceşti demoni sunt deci invulnerabili! Strigă John 
Happer. 

Celelalte trei pirogi înconjurau acum vasul şi se aflau, în 
bătaia puştilor. 

Se încărcară din nou tunurile. 

— Foc! Comandă John Happer. 

Piroga ce se afla mai aproape de noi a fost lovită de astă 
dată. Ea se răsturnă şi cei opt oameni căzură în apă. 

Dar ei apărură înotând cu vigoare şi având pumnalele în 
mână. 

Celelalte trei pirogi tot înaintau. 

— Foc! Foc! Repetă John Happer. 

Fiecare matelot ochea şi trăgea, dar s-ar fi zis că o mână 
invizibilă, tăia drumul gloanţelor. 

Pirogile intacte abordară vasul. 

Oamenii care înotau se agăţară de scări. 

În mai puţin de zece minute puntea a fost invadată. 

Unii din misterioşii noştri amici căzură sângerând la 
pământ. 

— lată momentul! I-am spus lui Nadir. 

Dar Nadir mă reţinu. 

— Nu încă! Sau totul e pierdut! 

În momentul în care lupta se încingea cu înverşunare 
între pretinşii pirați chinezi şi mateloţii englezi, pe când 
Tippo, disperat, se refugia în cabina sa şi se închidea, 
hotărât să-şi apere scump viaţa, ochiul de vultur al lui Nadir 
cerceta orizontul. 

Între cerul albastru şi mare, zări deodată o coloană de 
fum. 

— Priveşte! Îmi spuse dânsul. 

— Ce e asta? Întrebai eu. 

— "Totul e pierdut. 

— Cum? 

— Priveşte! 

— Şi Nadir nu mai putea de necaz să vorbească. 


Fumul se mărea şi se îndrepta spre noi. 

— E o fregată! Spuse în fine Nadir. 

Lupta era aşa de înverşunată încât nici piraţii, nici 
mateloţii nu zăriră fregata. 

Jonca o văzuse şi căuta să fugă. 

Puntea era înroşită de sânge, mateloţii englezi se băteau 
cu disperare. 

Confuzia era aşa de mare, de altfel, că nimeni nu 
observase că noi, eu şi cu Nadir, asistam ca nişte spectatori 
la această luptă şi nu luam parte la ea. 

Deodată se auzi bubuitul unui tun. 

Era fregata, care ajunse la o milă distanţă. 

— Salvaţi! Strigă John Happer care avea vreo zece răni 
din care-i curgea sânge. 

La vederea fregatei, englezii câăpătară curaj, iar indienii 
se priviră nehotărâţi. 

Deodată se auzi o voce care pronunţă câteva cuvinte 
într-o limbă neînţeleasă. 

Era vocea lui Nadir. 

Nadir în acea limbă mistică cunoscută numai de fiii lui 
Siva ordona oamenilor săi să se retragă cât mai repede. 

Această voce nu fusese auzită de John Happer în mijlocul 
acestei confuzii generale, dar fu auzită de falşii pirați. 

Ei se supuseră. 

Vreo doisprezece dintre dânşii zăceau la pământ 
amestecați cu marinarii englezi. 

Ceilalţi părăsiră nava, se aruncară în mare şi se urcară 
în pirogile lor. 

Fregata era încă departe, ea pierduse câteva minute cu 
scufundarea joncii. 

Nadir, liniştit, dar cu mânia în inimă, văzu cum jonca se 
scufundă. 

Timpul pierdut de fregată a fost folosit de fiii lui Siva, 
care au supravieţuit acestui dezastru. 

Ei se îmbarcară şi fugeau acum cu toată viteza spre 
nord-vest. 


De la plecarea noastră din Calcutta noi am mers tot pe 
lângă coastă. 

Nadir, îmi spuse atunci: 

— Ei sunt salvaţi! 

Am dat din cap şi i-am răspuns: 

— Fregata va pune o ambarcaţiune pe apă şi-i va urmări. 

— Nu, sunt pietre la marginea apei şi fregata nu vrea să- 
şi piardă una din ambarcaţiunile sale. 

Şi Nadir avea dreptate, într-adevăr, când fregata sosi la 
noi pirogile erau foarte aproape de coastă şi a fost obligată 
să renunţe la căutarea lor. 

Vasul nostru a fost acostat. 

Un ofiţer al fregatei se urcă la bord şi putu constata 
sângerosul rezultat al luptei. 

Puntea era plină de morţi şi de muribunzi. 

Cei douăzeci de mateloţi ai vasului West-India au fost 
reduşi la zece, împreună cu Nadir şi cu mine. 

John Happer rănit la umăr, braţ şi abdomen, nu putea să 
mai comande vasul şi-l lăsă pe secund în locul său. Dar 
West-Ilndia era salvat. 

Fregata ne procură în abundență toate ajutoarele de 
care aveam nevoie şi după ce făcură prizonieri pe doi dintre 
pirați, care erau numai răniţi şi nu putuseră fugi, ea ne 
părăsi şi-şi continuă drumul spre Calcutta. 

Secundul luase comanda. 

El spunea că echipajul său decimat e în stare să ajungă 
la cel mai apropiat port de comerţ şi să-şi repare avariile. 

Nadir îmi spuse atunci: 

— Încă nu e pierdut totul. 

— Nu, am replicat, şi dacă mă vei lăsă, vei vedea... 

— Care e planul tău? 

— Îţi voi spune dacă îmi vei confirma două lucruri. 

— Să vedem? 

— Singurul nostru tovarăş, falsul malaiez care a rămas 
cu noi, este un înotător bun? 

— Excelent. 


— Poate să ajungă la coastă înotând? 

— Cred. 

— Şi mă asiguri că această coastă e plină de stânci? 

— Da. 

— Ei bine! Vei vedea. 

Şi am început să-l examinez pe secundul, care se urcase 
pe punte. 

Capitolul XLIV. 

Secundul semăna cu John Happer, aproape cum 
seamănă un cal pur sânge cu un cal de tracţiune. 

John Happer era gros, cu umerii largi, cu gâtul scurt ca 
de taur. 

Secundul, care se numea Murphy, era un bărbat înalt, 
subţire, elegant, aşa cum eram şi eu în epoca când mă 
numeam vicontele de Cambohl şi când sir Williams 
terminase cu educaţia mea. 

EI purta favoriţi. 

De obicei apărea pe punte cu capul descoperit. 

Dar când se urca pe puntea de comandă, îşi punea şapca 
pe cap. 

M-am gândit la toate astea, pe când eltrecea pe lângă 
noi, şi trecutul îmi reveni în minte. 

Secundul era de talia mea, şi atunci mi-a venit ideea să-i 
iau locul. 

Noaptea se apropia, dar totul făcea să crezi că peste 
câteva ore va începe vântul să sufle. 

Am aşteptat ca secundul să se îndepărteze şi i-am spus 
lui Nadir: 

— La ce oră a luat comanda secundul? 

— La amiază. 

— Deci se va retrage? 

— Peste o oră. 

— Cine-l va înlocui? 

— Cârmaciul. 

— Până la ce oră? 

— Până la miezul nopţii. 


— De minune! 

Nadir mă privi mirat. 

— Ce vrei să faci? 

— Vreau ca la miezul nopţii să iau locul secundului. 

— Oh! 

— Mă voi urca pe punte. 

— Şi apoi? 

Voi îndrepta nava spre stânci. Ea se va sfărâma, dar cu 
ajutorul oamenilor tăi vom salva tezaurul. 

— Planul tău e îndrăzneţ, îmi zise Nadir, dar e 
impracticabil. 

— Crezi? 

— Fără îndoială. Cum vrei tu ca secundul să-ţi cedeze 
comanda? 

Am răspuns surâzând: 

— Asta e secretul meu. 

Siguranţa mea l-a uimit pe Nadir. 

— Apoi, îmi spuse el, omul care l-a învins pe Ali-Ramjeh e 
în stare de orice. Cred ceea ce îmi spui. 

Apoi adăugă: 

— În curând, vom intra de serviciu, şi ar fi bine să ne 
culcăm puţin. 

— Cum se numeşte tânărul nostru? 

— Singhi. 

— Vrei să-i ordoni să mi se supună orbeşte? 

— Da. 

— Bine, să aşteptăm. 

Nadir nu mă mai întrebă nimic şi aşteptă cu răbdare să 
părăsim puntea. 

El murmură câteva cuvinte la urechea falsului malaiez, 
adică singurului fiu al lui Siva pe care-l aveam la bord, şi 
acesta mă privi într-un chip expresiv, care însemna: „Sunt 
gata să te ascult.” 

Apoi m-am prefăcut că dorm. 

Singhi se afla alături de mine. 


Când m-am convins că ceilalţi mateloţi dormeau i-am 
spus pe şoptite lui Singhi: 

— Vino cu mine. 

Elmă urmă îndată. 

Ne îndreptarăm spre cabina secundului. 

Uşa era întredeschisă. 

Secundul dormea îmbrăcat. 

O lampă ardea în mijlocul cabinei. 

Singhi şi cu mine am sosit lângă dânsul fără ca el să facă 
vreo mişcare. 

Am încuiat uşa fără zgomot. 

Indienii au un mare talent să lege un om cu una din 
acele sfori de mătase subţire şi rezistentă pe care cea mai 
violentă forţă nu o poate rupe. 

Singhi, din ordinul meu scoase sfoara de mătase, pe care 
o avea înfăşurată de mijlocul său. 

I-am făcut un semn pe care el îl înţelese şi amândoi ne- 
am repezit asupra lui Murphy. 

Dar el n-avu timp să ţipe căci i-am băgat în gură o 
batistă. 

În acelaşi timp Singhi îl legă într-o clipă. Astfel redus la 
neputinţă, secundul ne privi cu un fel de spaimă. 

Dar spaima lui se transformă într-o mare mirare, când 
am deschis gura. 

Până atunci nici Singhi, nici Nadir, nici eu nu vorbiserăm 
o altă limbă decât engleza. 

Ca şi căpitanul John Happer, Murphy vorbea limba 
franceză. 

Deci mare i-a fost mirarea când mă auzi vorbind această 
limbă. 

— Domnul meu, i-am spus, sunt în viaţă momente foarte 
aspre. Voi fi silit să te arunc în mare, dacă nu îmi făgăduieşti 
că vei sta liniştit. 

Mirarea lui era şi mai mare... 

— În curând, am continuat, vei pricepe de ce am nevoie 
să taci. 


Batista îl împiedica să ţipe, sfoara ce-i lega picioarele îl 
împiedica să facă vreo mişcare. 

Cu toate acestea putea să-i vină ideea să scoată vreun 
urlet, şi cel mai mic zgomot ne putea pierde. 

I-am ordonat lui Singhi în limba indiană: 

— Dacă strigă, ucide-l! 

Singhi se aşeză lângă secund cu un pumnal în mână, 
gata să execute ordinul meu. 

Atunci Murphy mă văzu ducându-mă la lighean şi 
spălându-mă. 

Văzu că stratul negru ce se afla pe faţa mea dispărea şi 
redevenea alb la fel ca şi dânsul. 

Singhi, nu mai puţin mirat, mă privea. 

După aceea m-am dezbrăcat de hainele mele şi m-am 
îmbrăcat cu nişte haine ale secundului. 

Apoi m-am privit în oglindă. 

Eram secundul în persoană. 

Murphy a fost şi mai mirat, când întorcându-mă spre 
dânsul i-am adresat câteva cuvinte. 

Nu mai era vocea mea, ci se părea că-şi aude vocea. 

Capitolul XIV. 

În acest timp Nadir se afla în culcuşul său, pradă 
neliniştii. 

Orele treceau şi nici eu, nici Singhi nu ne întorceam. 

Era un motiv puternic pentru care acesta nu mai 
apăruse; de o oră el dispăruse de pe navă. 

lată ceea ce se petrecuse: 

După spaima ce-l cuprinsese pe Murphy auzindu-mă 
vorbind, cu vocea lui, Singhi strigase: „S-ar jura că eşti 
Murphy în persoană.” 

Secundul mă privi cu spaimă. 

— Domnule, i-am spus, începi poate să pricepi, dacă nu 
cine, dar ce intenţie am. Eu vreau să comand în noaptea 
asta pe bord. 

El mă privea cu spaimă şi mirare. 

Am continuat: 


— Nu vreau să-ţi iau viaţa. Eşti marinar şi cred că eşti un 
om cinstit. Cu toate acestea dacă ai fi liber, datoria dumitale 
ar fi să chemi după ajutor, şi să ne arestezi atât pe mine cât 
şi pe acest om. 

EI făcu un semn afirmativ. 

— Trebuie deci să mă asigur de neputinţa şi de tăcerea 
dumitale, am continuat, şi nu e lucru uşor, căci, cu toată 
batista pe care o ai în gură vei putea scoate ţipete 
nearticulate, care vor fi auzite. 

— El făcu un semn afirmativ. 

Marinarul e om credincios, mai ales marinarul englez; 
pericolele continue ale profesiunii sale l-au făcut să creadă 
în Dumnezeu. 

Pe masa, ce se afla lângă patul său, şi unde el îşi pusese, 
culcându-se, ceasornicul, compasul şi busola, am zărit o 
biblie. 

— Domnule Murphy, i-am spus, dacă îţi voi cere un 
jurământ în schimbul vieţii dumitale îl vei face? 

El mă privi din nou şi păru că aşteaptă o explicaţie. 

— Ţi-am spus, am reluat, am nevoie de tăcerea dumitale 
timp de şase ore. După aceea vei fi liber. Dacă vei jura pe 
această biblie că vei sta aici liniştit, fără să faci cel mai mic 
zgomot, fără să chemi în ajutor, fără să încerci să te dezlegi, 
îţi las viaţa. 

EI se indignă. 

— Nu! Nu! Răspunse el cu capul. 

— Dar voi fi nevoit să te ucid! 

El dădu din umeri, ceea ce însemna: 

— Prefer moartea dezonoarei. 

Am consultat ceasornicul, aveam timp destul. 

Singhi avea încă în mână pumnalul. 

M-am aşezat pe patul secundului şi i-am spus: 

— Poate că ştiind scopul meu, vei face jurământul pe 
care ţi-l cer. 

Şi atunci i-am povestit în câteva cuvinte, şi am văzut 
după faţa lui că el nu ştia nimic, că West-India se afla în 


serviciul unui trădător, că Tippo-Runo ducea în Europa 
tezaure pe care le furase şi că în fine cauza noastră era 
dreaptă şi sfântă. 

— l-am spus toate astea sperând că-l voi îndupleca şi îmi 
va face jurământul cerut. 

Dar el a rămas neclintit. 

El dădu din cap şi părea că-mi spunea: 

— Ucide-mă! 

Eu jurasem la rândul meu să nu vărs sânge şi nu voiam 
să-mi înroşesc mâinile cu sângele acestui tânăr credincios 
datoriei sale. 

Totuşi cum nu puteam rămâne în cabina lui, era o 
imprudenţă să-l las acolo. 

Atunci am avut o inspiraţie de moment. 

Fereastra de la cabina lui era deschisă. 

M-am apropiat de ea şi m-am putut convinge de trei 
lucruri: întâi că eram la vreo trei mile de coastă, al doilea că 
vântul sufla şi vasul mergea destul de iute, ca să nu poată fi 
ajuns de un om, care ar fi fost un bun înotător şi al treilea 
că noaptea era destul de întunecoasă pentru ca un om ce ar 
fi căzut în apă să nu fie zărit de nimeni. 

M-am întors spre Singhi: 

— Nadir, i-am spus, pretinde că eşti un bun înotător. 

— Da, răspunse. 

— Vei ajunge la coastă înotând? 

— Desigur. 

— Şi dacă l-am arunca în apă pe secund, legat aşa cum e, 
ai putea cu pumnalul să-i tai în apă legăturile? 

— Da. 

Atunci am spus privindu-l pe Murphy: 

— Dumnezeu să-ţi vină în ajutor. Poate că eşti un bun 
înotător şi vei scăpa de moarte. 

EI se uită la mine cu dispreţ şi păru că îşi aşteaptă soarta 
cu linişte. 

Atunci i-am dat instrucţiunile mele lui Singhi. 


Era necesar ca el să ajungă înotând la coastă şi să-i 
prindă din urmă pe fiii lui Silva care scăpaseră de 
urmărirea fregatei. 

După ce-i va ajunge, ei vor aprinde un foc mare drept în 
faţa stâncilor şi să aştepte ca nava să se sfărâme. 

Singhi înţelesese foarte bine. 

Atunci îl luarăm pe Murphy în braţe şi l-am legat cu o 
frânghie lungă. 

După aceea l-am aruncat în mare şi Singhi alunecă şi el 
pe acea frânghie. 

Aplecat pe fereastră, l-am văzut pe nenorocit dispărând 
un moment sub valuri; apoi Singhi, care înota ca un peşte, 
tăie legăturile secundului. 

Era şi timpul, căci altfel Murphy s-ar fi înecat. 

L-am văzut atunci înotând şi încercând să urmărească 
vasul, pe când Singhi îşi vedea de drum. 

În acelaşi timp am auzit pe punte: 

— Om la apă! 

Cârmaciul, care comanda, era să pună o şalupă pe mare. 
M-am opus. 

Fiind luat drept Murphy, am spus: 

— Asta ar însemna să pierdem şalupa fără să-l salvăm pe 
om. 

Şi urcându-mă pe punte am luat comanda. 

Secundul înota cu putere strigând după ajutor. 

Dar în curând vocea lui a fost acoperită de zgomotul 
valurilor şi el a dispărut în întuneric. 

Nu mai aveam de ce să ne temem de dânsul şi nu-mi mai 
rămânea decât speranţa că va scăpa de moarte şi va ajunge 
pe o stâncă de lângă coastă. 

I-am imitat aşa de bine vocea, încât echipajul nici nu 
bănuia că eu nu eram Murphy. 

Cât despre omul căzut în mare se crezuse că sunt eu; 
chiar şi Nadir, care se urcase pe punte crezuse şi dânsul 
acest lucru. 


L-am văzut stând pe punte trist şi căutând să sondeze cu 
privirea întunericul nopţii. 

Atunci lăsând un moment comanda cârmaciului, am 
coborât de pe puntea de comandă, m-am apropiat de Nadir 
şi l-am bătut pe umăr. 

EI se întoarse repede. 

— Nu mă recunoşti? L-am întrebat. 

EI îşi înăbuşi un țipăt. 

— Taci! l-am ordonat. 

— Tu! Tu! Murmură el cu mirare. 

— "Ţi-am spus că voi comanda vasul în noaptea asta, am 
răspuns. Vezi, mă ţin de cuvânt. 

Nadir credea că visează. 

Capitolul XIVI. 

După o oră, Nadir era la cârmă şi ne îndreptam drept 
spre stâncile de pe coastă. 

Eram stăpân pe navă şi noaptea era aşa de întunecoasă, 
încât niciunul din mateloţii englezi nu observă substituirea. 

Toţi credeau că ascultă de ordinele lui Murphy. 

Un singur om putea să ghicească adevăratul marş al 
navei; dar acest om nu mai era pe punte. 

El se dusese să se culce, fără să se mai gândească la 
omul ce căzuse în mare. 

Dar cum se credea că acest om era unul din malaiezi, nu 
se mai preocupase nimeni de dânsul. 

Pentru englezi, malaiezul nu e om. 

Cât despre ceilalţi mateloţi ei executau liniştiţi 
manevrele pe care le comandam, convinşi că urmam 
drumul firesc. 

În picioare pe punte, aşteptam cu mare grijă ca Singhi 
să ne dea vreun semn de viaţă. 

Trecuseră trei ore de când el pornise înot. 

Ca să-i dăm timp să sosească la tovarăşii lui Nadir care 
desigur nu se îndepărtaseră de țărm, am rătăcit aproape 
două ore, aci apropiindu-ne, aci depărtându-ne de coastă. 

În fine, am zărit o lumină roşiatică în depărtare. 


Nu era un far, căci lumina farurilor e regulată şi are un 
diametru, or aceasta se mărea sau se micşora după cum 
bătea vântul. 

Nu putea fi decât semnalul dat de Singhi şi Nadir cârmi 
vasul drept spre acea lumină. 

Totul mergea de minune; un singur lucru mă preocupa 
însă. 

Mă gândeam la acel băiat care nu era altul decât fiul 
nenorocitului rajah Osmany. 

După ce îl răpise de la croitorul Hassan, Tippo-Runo se 
purtase bine cu dânsul şi chiar copilul îi zicea tată. 

A spune copilului că Tippo-Runo era un trădător şi că 
eram prietenii săi era un lucru de necrezut. 

Trebuia să punem mâna pe copil ca pe un prizonier de 
război, să-l salvăm de la naufragiu care trebuia să aibă loc. 

Nadir şi cu mine făcurăm următorul plan. 

Copilul se culca chiar în cabina lui Tippo-Runo, care nu-l 
mai părăsea deloc. 

Ne înţeleseserăm ca în momentul când vasul se va lovi 
de stâncă, Nadir să se repeadă în cabină, să sară cu el în 
mare ţinându-l în braţe. 

Din zece marinari ce rămăseseră la bord, erau cinci, 
care ca mulţi marinari, nu ştiau să înoate şi se vor îneca cu 
siguranţă. 

Din acest număr era şi singurul om care mai putea să 
salveze nava, adică cârmaciul. 

Dacă ceilalţi erau buni înotători şi vor ajunge la uscat, nu 
se vor gândi decât la dânşii, şi, nu să salveze nava şi de 
altfel ei erau cu mult inferiori fiilor lui Siva. 

Tippo, de când fregata engleză pusese pe fugă pe 
pretinşii pirați, era foarte liniştit. 

El mergea din când în când să-l viziteze pe căpitanul 
John Happer care nu era în stare să se scoale din pat; apoi 
se urca pe punte după fiecare masă şi fuma ţigara o oră şi 
se ducea să se culce foarte liniştit. 


Ştiam că eram la două sau trei mile de coastă, dar nu o 
vedeam din cauza ceţii. 

Numai lumina focului aprins de Singhi se mai zărea. 

Santinela de serviciu pe catarg o zări şi o semnală. 

— E felinarul de la pupa unei nave, răspunse Nadir. 

— Dar mergem spre dânsa, observă santinela. 

— Vom putea să o ocolim răspunse Nadir. 

Cu toate acestea trebuia să ne grăbim căci ziua se 
apropia. 

Am pus să se întindă toate pânzele şi ne îndreptam 
vertiginos spre stâncă. 

Deodată un om urcă pe punte. Era Tippo-Runo. 

Tippo cuprins de nelinişte, se sculase, şi se urcase pe 
punte. 

Mai întâi el putuse să observe că totul era în ordine. 

Cu toate acestea un lucru îl uimise. 

Era pentru prima oară când îl văzu pe Nadir la cârmă. 

Tippo făcu această observaţie. 

Nadir îi răspunse foarte liniştit: 

— Cunosc, locurile unde suntem căci am fost mult timp 
pescar pe aici. În lupta care a avut loc l-am pierdut pe cel 
mai bun pilot al nostru, şi asta l-a decis pe comandant să mă 
pună la cârmă. 

Răspunsul era aşa potrivit, încât la început l-a satisfăcut 
pe Tippo. 

Nu m-am mişcat de pe puntea mea de comandă, 
rămânând cu şapca pe ochi. 

Aerul era umed. Tippo care ţinea la sănătatea sa, de 
când voia să trăiască ca un gentilom cobori în cabina sa. 

Ca să ajungă acolo trebuia să treacă prin faţa cabinei 
nenorocitului căpitan. 

John Happer avea nişte dureri aşa de mari încât scotea 
adevărate urlete. 

Tippo atras de aceste ţipete alergă. 

Căpitanul tăcu văzându-l. 

— Cum e marea? Întrebă el. 


— Bună. 

— Şi timpul? 

— Ceţos. 

— Cine e la cârmă? 

— Unul din malaiezi. 

John Happer tresaări. 

— Cine l-a pus? Întrebă el repede. 

— Secundul dumitale! 

— Murphy. 

— E cu neputinţă. 

— El are totuşi comanda. 

John Happer cuprins de emoție a vrut să se scoale, dar 
n-a putut. 

— Du-te şi spune-i lui Murphy să vină până la mine. 

Tippo se urcă din nou pe punte. 

Avusesem fatala inspiraţie să părăsesc puntea mea de 
comandă şi să mă plimb pe punte fumând. 

Nava nu mai era decât la o jumătate de milă de stâncă. 

Tippo veni drept la mine. 

Mă aşteptam aşa de puţin la asta încât am făcut un pas 
înapoi. 

— Dă-mi un foc, domnule, îmi spuse el, în limba franceză. 

Nu i-am răspuns, şi m-am mulţumit să-i întind ţigara. 

Tippo îşi aprinse ţigara şi la acea lumină el se uită la faţa 
mea. 

Tippo scoase un țipăt. 

Mă recunoscuse! 

Zgomotul mării făcu să nu se audă ţipătul lui Tippo-Runo. 

Dar nu trebuia să ezit nici un moment. L-am înhăţat 
repede de gât şi punându-i pumnal în pe inimă i-am spus: 

— Dacă strigi, eşti mort! 

Tippo-Runo era neînarmat. 

Mateloţii navei nu văzură şi nici nu auziră nimic. 

Numai Nadir realizase că se petrecea ceva extraordinar 
între Tippo şi mine. 


Acum când nu mai era vorba de salvat nava, ci dea o 
pierde, Nadir putea să părăsească cârma. 

Noi mergeam spre stâncă şi peste câteva minute nici o 
putere din lume nu putea să oprească vasul West-India să 
se sfărâme. 

Nadir alergă. 

El mă găsi ţinându-l pe Tippo-Runo de gât şi ghici totul. 

Tippo era laş. El mă ştia că eram în stare să-l ucid dacă 
scotea un țipăt sau dacă încerca să se zbată. 

Palid el mă privea cu o mare spaimă. 

— Mizerabile, i-am spus, dacă aleargă cineva în ajutorul 
tău eşti un om mort. Înainte ca să vină în ajutorul tău, îţi 
împlânt pumnalul în inimă. 

Şi când Nadir se apropie îi şoptii în limba indiană: 

— Du-te, ia copilul şi sări cu el în mare. 

— Dar tu? 

— Nu te îngriji de mine, căci te voi ajunge. 

— Dar nava? Mai întrebă Nadir. 

— Acum e pierdută... Nu vezi coasta? 

Într-adevăr focul aprins de Singhi strălucea cu putere. 

Trecură două minute ca două secole. 

În cursul acestor două minute, l-am ţinut pe Tippo-Runo 
nemișcat sub pumnalul meu. 

El nu îndrăznea să-şi întoarcă capul. 

Un zgomot a sosit până la mine. 

A fost mai întâi un țipăt şi un fel de luptă înăbuşită. 

Apoi urmă un alt zgomot. 

Ceva căzuse în apă. 

Şi un nou strigăt se auzi. 

Fără îndoială, Nadir pusese mâna pe copil, se luptase cu 
dânsul şi apoi, după ce îl luase în braţe se aruncă în mare. 

Atunci repezindu-mă la Tippo-Runo, l-am culcat la 
pământ. 

E scoase un țipăt, am ridicat pumnalul ca să-l lovesc. 
Dar deodată două braţe viguroase mă cuprinseră şi o voce 
răsunătoare se auzi pe punte: 


— La cârmă, ordonă el. 

Această voce era a lui John Happer. 

Căpitanul rănit, văzând că Tippo-Runo nu mai vine, 
ghicise că sus se petrecea ceva extraordinar. 

Pe moarte fiind, el se târâse afară pe punte. 

Aici zărise lumina spre care vasul se îndrepta cu toată 
iuţeala. 

Şi într-o clipă ghici, tot pericolul. 

Şi chemându-l pe cârmaci, strigase: 

— Trădare! Trădare! 

Amândoi se repeziră pe punte. 

Cârmaciul se repezi la mine, pe când John Happer punea 
mâna pe cârmă şi o întoarse în sens invers. 

Era timpul. 

La vocea răsunătoare a comandantului, echipajul se 
supuse ca un singur om. 

Cu puţin înainte, nava era pierdută, acum era salvată. 

Tippo-Runo, cârmaciul şi cu mine formam o masă 
informă. 

Înzestrat cu destulă putere îl ţineam pe Tippo sub mine 
şi mă luptam cu celălalt adversar al meu. 

Dar cârmaciul strigă după ajutor şi doi mateloţi alergară. 

M-am ridicat repede, l-am răsturnat la pământ pe 
cârmaci cu o lovitură de pumnal; n-am vrut să sar în mare. 
Un al treilea matelot îmi tăie calea. N-aveam decât un drum 
liber în faţa mea. Am apucat-o pe acolo. 

Cârmaciul care se sculase plin de sânge, Tippo şi doi 
mateloţi mă urmăreau. 

Dar am avut timp să ajung în cabina lui John Happer şi 
m-am închis acolo. 

— Spargeţi uşa! Striga Tippo-Runo. La moarte cu 
trădătorul! La moarte! 

Uşa cabinei avea o fereastră. 

Prin această fereastră l-am văzut pe Tippo-Runo şi mai 
mulţi mateloţi. 

Uşa nu mai putea rezista încă multă vreme. 


Din fericire am găsit un ajutor neaşteptat în cabina lui 
John Happer. 

Cu două zile înainte, când se temea că o să fie atacat de 
pretinşii pirați chinezi, căpitanul dusese în cabina sa un 
butoi cu iarbă de puşcă. 

Lângă pat, pe o masă, se aflau pistoalele căpitanului. 

Am pus mâna pe ele şi îndreptându-le spre butoiul cu 
iarbă de puşcă, am spus: 

— Dacă spargeţi uşa, sunteţi pierduţi, fac să arunc nava 
în aer! 

Aici se opreşte manuscrisul lui Rocambole. 

Marmouset petrecuse şase sau opt ore citindu-l şi ajunse 
la ultima pagină fără să aibă deznodământul acestei stranii 
istorii. 

Cum putuse Rocambole să părăsească vasul West-India? 

Se întâlnise el cu Nadir şi cu copilul rajahului? Mister! 

În fine care era cauza acestei enigme ce pare că o leagă 
pe Frumoasa Grădinăreasă de Nadir? Tot mister. 

După ce termină, Marmouset îi spuse lui Milon: 

— Dar nu e terminat. 

— Stăpânul, răspunse Milon, îţi va spune restul. 

— Dar când? 

— Când te va revedea. 

— Şi unde-l voi regăsi? 

— lată ce vom şti mâine. 

— De ce nu astăzi? 

Marmouset îl privi pe Milon şi spuse: 

— Dar în fine vom ieşi de aici? 

— Da. 

— Când? 

— Când vei vrea. 

— Ei bine! Atunci îndată, strigă Marmouset. Mi-e sete de 
aer şi de lumină. Zidurile acestei subterane apasă asupra 
mea ca un munte gigantic. 

— Să plecăm, spuse Milon. 

Capitolul XLVII. 


După opt zile îi regăsim pe Marmouset şi Milon la 
Londra. 

Amândoi sosiți dimineaţa cu primul tren descinseseră la 
hotelul de Hanovra. 

Marmouset era îmbrăcat cu eleganța unui perfect 
gentilom. 

Milon trecea drept intendentul său. 

Cum şi pentru ce părăsiseră ei Parisul? 

Vom spune aceasta. 

Când ei ieşiseră din acea subterană, care se întindea sub 
misterioasa vilă Saint-Mande, era noapte. 

Milon îi spuse atunci lui Marmouset: 

— Iată instrucţiunile stăpânului: ne vom duce să ne 
culcăm la Paris, în casa de pe Avenue Marignan. 

— Bine! Zise Marmouset. 

— Şi mâine vom pleca la Londra. 

— Acolo ne aşteaptă stăpânul, fără îndoială? 

— Nu ştiu. El mi-a ordonat să descind la hotelul de 
Hanovra. lată tot ce-ţi pot spune. 

— Îl vom găsi fără îndoială pe dânsul, sau pe Vanda, zise 
Marmouset. 

— Nu ştiu, răspunse Milon. 

Marmouset se culcase deci pe Avenue Marignan. 

A doua zi se dusese la dânsul unde servitorii săi 
începuseră să se neliniştească de lipsa sa. 

Deschise câteva scrisori neînsemnate, trimise o scrisoare 
preşedintelui Clubului des Asperges, aranjase câteva 
afaceri şi seara la ora cinci era la Gara de Nord, unde se 
întâlni cu Milon. 

A doua zi dimineaţă, el sosea Ia Londra şi descindea la 
hotelul de Hanovra. 

Acolo, Marmouset a fost puţin mirat, când întrebând de 
numele stăpânului a aflat că acesta nu sosise. 

— Stăpânul n-a venit deci aici? Îi spuse lui Milon. 

— Se pare că nu, răspunse colosul. 


Ei aşteptară toată ziua neîndrăznind să iasă, sperând că 
Rocambole va veni. 

Dar el nu veni: 

Atunci Marmouset îi spuse lui Milon: 

— Tu vei aştepta aici, eu mă duc prin oraş. Poate că-l 
întâlnesc pe stăpân. 

Îşi făcu toaleta cu multă grijă, se duse să ia masa la 
clubul West-India, unde fusese prezentat vara trecută şi 
petrecu seara la teatrul Govent-Garden. 

În acea seară acolo se afla multă lume. 

O divă, debuta în opera Multa, de Porticci. 

Toată aristocrația engleză venise să o aplaude. 

„Aici îl voi găsi desigur pe stăpân”, se gândi Marmouset. 
Şi intră. 

Dar în zadar se uită în toate lojile, nicăieri nu-l zări pe 
maiorul Avatar. 

În faţa lui era o lojă goală. 

Primul act se terminase şi al doilea începea pe când 
această lojă contrasta cu restul sălii, care era plină de lume. 

Marmouset avu o speranţă: „Stăpânul, îşi zise el, a luat 
această lojă pentru dânsul şi Vanda. Şi ei vor veni”. 

Marmouset se înşela. 

Uşa se deschise şi un bărbat însoţit de o femeie intră. 

Nu era Rocambole şi nici Vanda; şi totuşi Marmouset 
scoase un țipăt de surprindere. 

Această femeie care intrând produse un murmur de 
admiraţie, era Roumia, ţiganca sau mai bine zis Frumoasa 
Grădinăreasă, mai strălucitoare în frumuseţe şi în tinereţe 
decât oricând. 

Bărbatul, care o însoțea şi de braţul căruia se rezema 
era de talie mijlocie şi între două vârste. Îmbrăcat cu o 
distincţie perfectă, acest om a fost deodată obiectul tuturor 
privirilor şi parcă era mulţumit de acest rol. 

Marmouset care vorbea acum limba engleză foarte 
corect, după ce-şi stăpânise emoția pe care o suferise la 


neaşteptata apariţie a Frumoasei Grădinărese, se aplecă 
spre vecinul său din dreapta şi-i spuse: 

— Scuzaţi-mă, vă rog, dar am avut onoarea să prânzesc 
la dumneavoastră la West-India. 

— E adevărat, răspunse gentilomul salutând. 

După prezentări ei începură să vorbească cu un aer de 
perfectă intimitate. 

— lată, zise Marmouset, un gentilom care face oarecare 
senzaţie. 

— Într-adevăr, răspunse celălalt. 

— Doamna de lângă el e foarte frumoasă... 

— Oh! Desigur. Dar nu doamna provoacă o aşa de mare 
curiozitate. 

— Ah! 

— Ci el... el singur... 

— Cine e acest personaj? 

— Maiorul Linton. 

La acest nume Marmouset tresări. 

— Maiorul Linton a sosit din India. 

— Adevărat? 

— Unde a făcut o avere colosală. 

— Ce avere are? 

— Nu se ştie. Dar casa Barley, una din primele noastre 
case de bancă are de la dânsul un cont curent de vreo 
treizeci de milioane. 

— Drace! Zise Marmouset. 

— Se pretinde că maiorul a adus în Europa tone de 
diamante şi de perle. 

— Dar cum a făcut această avere? 

— Făcând comerţ cu opium. 

— Şi iată-l instalat la Londra? 

— Pentru sezonul acesta, dar va petrece iarna într-o 
reşedinţă princiară pe care a cumpărat-o în Ţara Galilor. 

Marmouset începea să vadă mâna lui Rocambole în toate 
astea. 

— Şi doamna de lângă ela venit cu ea din India? 


— lată ce nu se ştie. 

— Adevărat? 

— Maiorul a sosit cu dânsa, dar se crede că e 
franţuzoaică. 

— S-o fi căsătorit cu dânsa la Paris? 

— Se poate. 

Marmouset îl văzu ridicând capul, şi binoclul Frumoasei 
Grădinărese aţintit asupra lui. 

„Ea mă recunoaşte”, se gândi. 

Şi începu să o privească la rândul său. 

I se păru atunci că un surâs misterios şi discret flutură 
pe buzele ţigăncii. 

„Asta dovedeşte prea multă îndrăzneală!” se gândi el. 

Maiorul Linton părea cu totul prea ocupat de spectacol şi 
se ocupa foarte puţin de companioana lui. 

Aceasta din contră nu-l pierdea pe Marmouset din ochi. 

Şi Marmouset îşi punea următoarea întrebare, fără să o 
poată rezolva: „E dânsa cu maiorul Linton din ordinul lui 
Rocambole?” 

El aşteptă sfârşitul spectacolului şi ieşi în sală, ca să o 
vadă trecând pe Frumoasa Grădinăreasă. 

Dar în acest moment o mână se puse pe umărul lui. 

E] se întoarse şi murmură: 

— Stăpânul! 

Într-adevăr, Rocambole se afla în faţa lui. 

Capitolul XLVIII. 

Un surâs flutură pe buzele lui Rocambole. 

— Eşti puţin surprins, nu-i aşa, zise el lui Marmouset. 

— Da. 

— Vei fi şi mai mult încă în curând. 

— Ah! 

— Să aşteptăm... 

Pronunţând aceste cuvinte, Rocambole se duse după o 
coloană a sălii. 

— Ce faci? Îl întrebă Marmouset. 

— Vezi, mă ascund. 


LIA 


În acest moment maiorul Linton cobora scara cea mare 
dând braţul Frumoasei Grădinărese. 

Trădătorul avea o faţă fericită şi o privire insolentă care 
părea că spune: „Numai răul e fericit pe lume!”. 

După expresia lui se vedea că maiorul Linton îi 
dispreţuia pe oameni. 

E] îi dispreţuia într-atât încât le prezenta ca soţie a sa o 
fiinţă întâlnită întâmplător şi era foarte mândru văzând 
lumea închinându-se în faţa ei, după cum se înclina în faţa 
milioanelor sale. 

Rocambole ascuns după coloană se aplecă spre 
Marmouset şi-i spuse: 

— Priveşte-l pe acest om. 

— Ştiu cine e, răspunse Marmouset. 

— Ştii? 

— E Tippo-Runo. 

— Da. 

— Dar e un lucru pe care nu-l înţeleg. 

— Momentul înţelegerii n-a sosit încă pentru tine, zise 
Rocambole surâzând. 

Frumoasa Grădinăreasă trecu prin faţa lor. 

Cu totul ocupat de ovaţiile respectuoase al căror obiect 
era, maiorul Linton se uita drept înaintea sa cu un aer 
îngâmfat. 

Acest fapt îi permise Roumiei să-şi întoarcă puţin capul şi 
să-i surâdă lui Marmouset uimit de atâta îndrăzneală. 

Dar privindu-l pe Marmouset ea îl zări pe Rocambole. 

Deodată surâsul ei dispăru, luând o expresie de 
supunere. 

Rocambole şi Marmouset urmăriră perechea cu privirea. 
O trăsură de gală îi aştepta la uşă. 

Capitolul XLIX. 

După ce această trăsură se îndepărtă, Rocambole îl luă 
pe Marmouset de braţ. 

— Acum, fiul meu, vino cu mine. 


Şi îl duse într-unul din acele localuri de noapte, plin de 
lume. 

Oamenii de la periferia Londrei nu vorbesc limba 
franceză. 

Rocambole era foarte sigur că vorbind în aceasta limbă 
nu va fi înţeles de nimeni. 

Totuşi ei se aşezară în colţul cel mai retras al sălii, şi 
stăpânul îi zise atunci: 

— Sunt opt zile de când maiorul Linton e amorezat la 
nebunie de Frumoasa Grădinăreasă. 

— Dar la Londra se credea că e soţia lui? 

— Da. 

— Cum se poate asta? 

— Ela adus-o de la Paris cu dânsul. 

— Ei bine? 

— Prietene, reluă Rocambole, această femeie teribilă 
care torturează un bătrân idiotizat, pe marchizul de 
Maurevers, care punea să fie biciuit fiul său, e acum o 
sclavă supusă voinţei mele. 

— Am observat, spuse Marmouset, dar care e scopul 
dumitale, stăpâne, să-l predai pe maiorul sir Edward 
Linton? 

— Scopul meu e să-l zdrobesc pe acesta. 

— Şi copilul rajahului? 

— Ele salvat. 

— Unde e? 

— La Paris. 

— Stăpâne, reluă Marmouset, îmi permiţi să-ţi pun o altă 
întrebare? 

— Vorbeşte. 

— Ce s-a întâmplat cu generalul Fenestrange, marchizul 
de Maurevers şi fiul acestuia din urmă? 

— Generalul de Fenestrange a murit. 

— Ah! 

— Maurevers se află într-o casă de sănătate la Paris. 

— Şi copilul? 


— Vanda s-a însărcinat să aibă grijă de dânsul. De altfel 
nu mă mai tem de Roumia şi după ce voi încheia socotelile 
cu maiorul, ne vom întoarce la Paris, unde ne vom ocupa de 
deposedarea baronului de Maurevers de averea vărului său 
marchizul. 

— Vanda a rămas la Paris? 

— Nu, e aici. 

Rocambole tăcu un moment, îşi aprinse o ţigară şi 
continuă: 

— Văd că ai vrea să-mi pui o nouă întrebare. 

— Adevărat, spuse Marmouset surâzând. 

— Ai vrea să ştii cum am scăpat de pe West-India, şi cum 
m-am întâlnit cu Nadir şi cu copilul rajahului. 

— Da. 

— E foarte simplu. Cabina lui John Happer avea ca toate 
celelalte o fereastră ce dădea la mare. Aveam la mine o 
cingătoare plină cu aur. Când ai aur, n-ai nevoie de altceva. 
M-am dezbrăcat deci de haine, ameninţându-i pe mateloţi 
că dacă deschideau uşa trăgeam foc în butoiul cu iarbă de 
puşcă. Apoi când am fost în pielea goală, m-am repezit spre 
fereastră. Până în ultimul moment am ţinut pistoalele în 
mână. Nu le-am aruncat decât când am sărit în apă. Se 
lumina de ziuă. Am început să înot cu putere dar abia m-am 
depărtat puţin şi douăzeci de gloanţe căzură în jurul meu. 
M-am cufundat, şi ei au crezut că m-au atins. După un 
minut am revenit la suprafaţă şi din nou au tras focuri 
asupra mea. M-am cufundat din nou în apă. După două ore 
am reuşit să mă agăţ de o stâncă. După o oră o pirogă veni 
în ajutorul meu. Nadir şi patru fii ai lui Siva se aflau în 
luntre. Eram salvat. 

— Stăpâne, spuse Marmouset, nu mi-ai spus sfârşitul 
istoriei dintre Nadir şi Roumia. 

— Mai târziu, răspunse Rocambole, n-avem vreme. Tu ai 
altceva de făcut. 

Marmouset aştepta. 

— Tu vei rămâne aici. 


— Bine. 

— În curând va veni o femeie. 

— Roumia? 

— Nu, o irlandeză care se va apropia de tine şi-ţi va 
arăta un medalion. 

— Şi apoi? 

— O vei urma. 

— Unde mă va conduce dânsa? 

— La Roumia. Şi ceea ce Roumia îţi va cere, vei face. 

Marmouset se înfioră. 

— Nu te teme de nimic, zise Rocambole surâzând, ea e 
de-a noastră. 

Şi ieşi din local. 

Marmouset aştepta. 

După o aşteptare de o oră, când vizitatorii localului 
începuseră să se rărească, Marmouset văzu intrând un fel 
de cerşetoare, de talie gigantică, care veni să se aşeze 
lângă dânsul. 

O amintire îndepărtată, trecu prin mintea lui 
Marmouset. 

Pe această femeie, el o mai văzuse. Dar unde? 

Asta nu putea preciza. 

Cerşetoarea bătu cu pumnii în masă şi strigă: 

— De băut. 

La această voce amintirea lui Marmouset prinse contur. 

Această femeie nu era alta decât aceea care, cu câţiva 
ani în urmă, ajutase la răpirea sărmanei Gipsy. 

Marmouset simţi că-i bate inima cu putere şi că-l 
cuprinde o mânie surdă. 

Din fericire el avea mult sânge rece. 

„Nu sunt aici pentru propriile mele afaceri, se gândi el, 
sunt aici ca să îndeplinesc ordinele stăpânului. Să o 
aşteptăm pe aceea care trebuie să vină”. 

Marmouset nu putea presupune că aceea pe care o 
aştepta nu era alta decât irlandeza. 

De aceea a rămas foarte mirat când aceasta îi spuse: 


— Eşti gata? 

— Gata la ce? Întrebă el. 

— Să mă urmezi. 

— Pe tine? 

— Fără îndoială. 

— Unde? 

— Acolo unde stăpânul mi-a spus să te conduc... La 
Roumia. 

Marmouset nu se mai putea îndoi. Femeia nu era alta 
decât irlandeza. 

— Ei bine! Spuse, bea-ţi paharul şi te urmez. 

Şi plăti atât consumaţia lui cât şi pe aceea a irlandezei. 
Aceasta ieşi prima. 

Când fură în stradă ea se întoarse spre Marmouset şi îi 
spuse surâzând: 

— Vă miră, poate, că mă văd cu dumneavoastră acum? 

— Drace! Abia îmi vine să cred că stăpânul se adresează 
unor mizerabile ca tine. 

— Îi servesc cu credinţă pe acei care mă plătesc. 

— Sper şi eu, spuse Marmouset. 

Şi porniră la drum. 

Irlandeza era îmbrăcată în aşa fel, încât puteai bănui că 
pe dedesubt are alte veşminte. 

Ei se îndreptară spre podul Londrei. 

„Mă conduce dânsa la Hampsteai?” se gândi Marmouset. 

Era o noapte întunecoasă şi ceața era aşa de deasă încât 
nu se vedea la patru paşi înainte. 

Când irlandeza ajunse lângă pod se opri. 

— Unde mergem? Întrebă Marmouset. 

— Vino după mine. 

Şi ea o apucă pe scara ce conducea la chei. 

Marmouset avea în buzunar un revolver şi un pumnal. El 
era foarte liniştit. 

Cu aceşti doi tovarăşi ai săi ar fi mers până la capătul 
lumii. 

El cobori deci pe urmele irlandezei. 


Acolo, una din acele surprize speciale ale lui Rocambole 
îi era rezervată. 

Irlandeza, care-l ţinea de mână, ca să-l conducă, îşi 
desprinse rochia, care căzu la picioarele sale. 

Atunci Marmouset putu să vadă că acea femeie devenise 
bărbat, sau mai bine zis uriaşa se transformase într-un 
matelot. 

— În luntre! Zise ea. 

— Ah! Ne îmbarcăm? O întrebă Marmouset. 

— Fără îndoială, răspunse dânsa. 

— Mergem deci departe? 

— În afara Londrei. 

Marmouset ştia să se supună, stăpânul ordonase, şi el se 
urcă în luntre. 

Apoi ea luând lopeţile începu să vâslească ca cel mai bun 
marinar al lamisei. 

Marmouset se aşezase în spate. 

„Stăpânul are nişte gusturi ciudate, se gândi el, şi o 
putere de fascinaţie pe care nimeni n-a posedat-o înaintea 
lui, desigur. El ia sclavi şi aceşti sclavi se supun orbeşte.” 

Învăluită de întuneric luntrea cobora pe apă. 

Trecând prin faţa docurilor, irlandeza se sculă şi spuse: 

— Avem vânt - cu atât mai bine! Vom merge repede! 

Ea ridică catargul, întinse pânza şi se aşeză la cârmă. 

Pânza se umflă şi luntrea alunecă precum o săgeată. 

Marmouset vedea cum fug felinarele de gaz pe dinaintea 
ochilor lui. 

Apoi se făcu întuneric complet. 

— Suntem în afara Londrei, spuse irlandeza. 

— Şi mai mergem? 

— Peste câteva minute vom ajunge. 

După vreun sfert de oră, într-un întuneric complet, 
Marmouset văzu strălucind o lumină pe ţărmul stâng. 

— Ce e asta? A întrebat-o. 

— Casa unde mergem. 


Cu aceste cuvinte, irlandeza lăsă cârma, strânse pânza şi 
trase la țărm. 

Atunci, prin ceaţă, Marmouset a putut vedea un mic 
pavilion pătrat înconjurat de o grădină, care se întindea 
până la marginea Tamisei. 

Acest pavilion era luminat de o fereastră situată la 
primul etaj. 

— E acolo, zise irlandeza sărind pe țărm ca să lege 
luntrea. 

— Ah! Zise Marmouset. 

— Vezi uşa aceasta? 

— Da, răspunse Marmouset, observând o poartă în zidul 
grădinii. 

— Bine! Poarta se va deschide. Apoi vei străbate grădina 
şi când vei ajunge la uşa casei vei bate de trei ori din palme: 
acesta e semnalul. 

— Dar nu vii cu mine? O întrebă Marmouset pe 
irlandeză. 

— Nu, răspunse ea. 

Şi sărind din nou în luntre ea plecă lăsându-l pe 
Marmouset singur pe țărm. 

Capitolul L.. 

Marmouset ezită totuşi un moment. 

De ce irlandeza care-l adusese până acolo se întoarse 
aşa de repede. 

Chiar o bănuială îi trecu prin minte. 

Nu cumva irlandeza nu era femeia pe care i-o anunţase 
Rocambole, ci vreun comisar al lui sir Edward Linton? 

Această bănuială i se păru cu totul absurdă. 

„Haide! Îşi spuse, întâmplă-se orice, înainte!” 

Şi băgă cheia în broasca porţii. Poarta se deschise şi 
Marmouset intră în grădină. Lumina tot mai strălucea în 
depărtare la primul etaj al casei. 

Lumină discretă, misterioasă, care anunţa o întâlnire. 

Marmouset mângâie patul revolverului său şi închizând 
poarta, porni cu hotărâre spre casă. 


O alee de arbori te conducea direct de la poartă până la 
casă. 

Când puse piciorul pe prima treaptă a scării peronului, 
Marmouset care nu părăsea din ochi această lumină, ce-i 
servea drept călăuză, bătu de trei ori din palme. 

Apoi aşteptă. 

Îndată lumina se mişcă şi-şi schimbă locul. 

Atunci Marmouset urcă treptele peronului, şi în acelaşi 
timp uşa casei se deschise. 

Atunci eroul nostru intră într-o sală cufundată în 
întuneric. 

Dar o voce de femeie îi spuse: 

— Pe aici, domnule, pe aici. 

Marmouset recunoscuse vocea Roumiei şi intră în 
coridor. 

Deodată cineva îl luă de mână şi o voce îi spuse: 

— Vino, urmează-mă. 

Marmouset se lăsă târât în întuneric. 

Era Frumoasa Grădinăreasă care îl conducea. 

În capătul sălii era o scară, cu treptele acoperite de un 
Covor gros. 

Dar, ca şi cum această precauţie, n-ar fi fost de ajuns, 
Roumia îi şopti: 

— Mergi în vârful picioarelor. 

— Deci nu suntem singuri aici? 

— Nu, maiorul e sus. 

Ei ajunseră la mijlocul scării şi atunci Frumoasa 
Grădinăreasă deschise o uşă. 

Marmouset se află atunci într-o odaie de asemenea 
cufundată în întuneric, dar în care se vedea un punct 
luminos de mărimea unei piese de douăzeci de franci. 

Era o gaură făcută în zid prin care trecea lumina de la o 
lampă. 

— Uită-te pe acea gaură, spuse Roumia. 

Marmouset se supuse. 


Atunci el putu să vadă de cealaltă parte a zidului, o 
canapea lungă pe care era lungit un bărbat. 

Acest om dormea, cu hainele în dezordine, iar vesta sa 
albă era pătată de vin. 

Pe o masă de lângă canapea erau două tacâmuri şi 
câteva sticle goale. 

— El doarme, zise Roumia. 

Marmouset se aplecă spre dânsa: 

— Graţie vreunuia din acele parfumuri pe care îţi place 
să le întrebuinţezi? 

— Nu, beat. 

— De opium? 

— De vin. 

Dacă n-ar fi fost în întuneric, cu siguranţă că Roumia ar 
fi văzut un surâs dispreţuitor fluturând pe buzele lui 
Marmouset. 

Acestuia i se păru că Frumoasa Grădinăreasă se lăsase 
de obiceiurile ei excentrice ca să recurgă la mijloace cu 
totul vulgare. 

Dar ea îi ghici, fără îndoială, gândul, căci zise: 

— Asta te miră? 

— Fără îndoială. 

— Maiorul Linton nu e marchizul de Maurevers. 

Ea pronunţă acest nume cu o voce surdă, ceea ce îi arătă 
lui Marmouset, că, dacă dânsa devenise sclava lui 
Rocambole, nu renunţase la ura ei pentru ucigaşul lui 
Perdito. 

Şi fiindcă Marmouset nu răspundea, ea reluă: 

— Maiorul a trăit prea mult timp în India ca să nu 
cunoască ca şi mine puterea parfumurilor, a narcoticelor şi 
a otrăvurilor. Numai prin farmecul meu trebuie să lucrez şi 
să-i smulg secretul. 

— Ah! El are un secret? 

— Fără îndoială. 

Apoi mirată de această întrebare, Roumia adăugă: 

— Stăpânul nu ţi-a spus nimic? 


— Mi-a spus că voi fi condus aici. 

— Şi apoi? 

— Că te voi găsi... 

— Atunci ascultă, zise Roumia. Maiorul a adus o avere 
imensă din India. 

— Ştiu asta. 

— Această avere o vrea stăpânul. 

— Ştiu şi asta. Dar unde e această avere? lată ceea ce nu 
ştiu. 

— Nu ştiu, urmă Roumia, maiorul e neîncrezător. El şi-a 
ascuns tezaurele. Unde? Nimeni din Londra, nu ştie. E 
nebun după mine şi totuşi n-am putut obţine nici o 
destăinuire în această privinţă. 

— Nu şi-a păstrat aurul său, spuse Marmouset. 

— Ba da. Numai unde l-a îngropat? Asta vreau să ştiu 
atât eu cât şi stăpânul. 

— Dar deoarece maiorul te iubeşte... 

— El mă iubeşte fiindcă sunt frumoasă: dar iubirea lui, 
până acum, seamănă cu satisfacția omului, care a plătit 
scump un cal de rasă. Inima lui nu e cuprinsă de această 
iubire. 

— Ei bine! 

— Dacă ar fi gelos, mi-ar aparţine, continuă Roumia. 

— Oh! Crezi? Cu toate acestea elte plimbă prin Londra. 

— Da, desigur. 

— Eşti admirată... 

— E mândru de asta, iată totul. 

— Şi crezi că poate deveni gelos? 

— Sunt sigură. 

— Cum? 

— Dacă joci rolul pe care stăpânul ţi l-a destinat. 

— Bineînţeles. 

— Atunci, ascultă-mă. 

Şi Frumoasa Grădinăreasă îl puse pe Marmouset să stea 
lângă dânsa pe canapea, la doi paşi de gaura prin care se 
vedea maiorul adormit. 


Capitolul LI. 

În acest timp maiorul Linton sau Tippo-Runo, căci era 
unul şi acelaşi, dormea foarte liniştit. 

Sunt oameni la care beţia a devenit un obicei. 

De peste douăzeci de ani maiorul avea obiceiul să se 
îmbete la masă. 

El dormea apoi liniştit câteva ove şi se scula ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Tippo-Runo, pe care manuscrisul lui ni l-a lăsat pentru 
ultima oară pe bordul vasului West-India nu venise drept la 
Londra la întoarcerea sa din India. 

EI se oprise în Franţa şi petrecuse chiar câteva zile la 
Paris. 

Acolo, într-o seară o văzuse la teatru pe Frumoasa 
Grădinăreasă. 

Întâmplarea îi puse faţă în faţă. 

În această întâlnire trebuia văzută mâna lui Rocambole. 

Această ultimă ipoteză era cea mai plauzibilă. 

Un om care are milioane nu poate dori un lucru fără să 
nu-l aibă. 

Cel puţin aceasta era părerea lui Tippo-Runo. 

A doua zi, într-adevăr el obținea o întâlnire de la Roumia, 
şi după trei zile pleca la Londra. 

Frumoasa Grădinăreasă se înşelase spunând că Tippo- 
Runo nu era gelos. 

Dimpotrivă, el era cuprins de cea mai sălbatică gelozie. 

EI o judecase pe Roumia. Ea era o curtezană şi aurul 
avea o mare putere asupra ei. 

Tippo putea să-şi satisfacă cele mai costisitoare dorinţe 
doar cu a douăzecea parte a veniturilor sale. 

Tippo nu se temea nici de prezent, nici de viitor. 

De aceea o ducea peste tot, la teatru, la curse şi seara 
dormea liniştit după ce golea mai multe sticle de vin de 
Porto. 

Dar trecutul îl chinuia. 

Cu siguranţă, Roumia iubise, şi poate că iubea încă? 


Pe cine? Tippo nu ştia şi iscusita comediană ştiuse să se 
învăluiască în această privinţă într-un mister total. 

Ea lăsase, chiar uneori să-i scape câteva cuvinte vagi, 
care disperaseră pe maior. 

Tippo avea, în trecut, un rival care mai domina poate, 
inima Roumiei. 

Dar Roumia era de nepătruns. 

În acea noapte Tippo-Runo o conduse pe Roumia în acea 
căsuţă de pe malul Tamisei, la marginea Londrei. 

Ca de obicei, el supase, se îmbătase, şi adormise. 

Altădată, beţia lui era aşa de regulată încât se deştepta 
când se făcea ziuă şi se ducea liniştit în patul său. 

Dar în acea noapte, când ora deşteptării lui era încă 
departe, se auzi un țipăt ascuţit. 

Tippo sări de pe canapeaua pe care era culcat şi 
deschise repede ochii. 

Ţipătul pe care îl auzise era un țipăt de durere. 

— Roumia! Strigă el. 

Frumoasa Grădinăreasă nu-i răspunse. El se repezise în 
odaia vecină şi se împiedică de ceva ce era întins pe 
parchet. 

Era Frumoasa Grădinăreasă. 

Roumia, nemişcată, lungită pe parchet, părea moartă. 

Maiorul se aplecă asupra ei înfiorându-se. 

O luă în braţe şi o strigă pe nume. 

Ea tot nu răspunse. 

Deodată Tippo scoase un țipăt. Mâinile sale întâlniseră 
ceva umed pe umerii pe jumătate goi ai Frumoasei 
Grădinărese. 

Avea ceva umed, era sânge. 

Atunci Tippo, scoțând un țipăt, sună cu putere clopoţelul. 

Cei doi servitori pe care-i adusese cu dânsul alergară. 

Maiorul o transportă pe Roumia pe un pat şi o examină. 

Ea avea o rană la umăr, rana nu era gravă, de altfel, dar 
din ea ieşea sânge din abundență. 

EI îi dădu să respire săruri. 


Roumia deschise ochii şi-l privi cu spaimă. 

— Roumia, întrebă maiorul, ce s-a petrecut? 

— Nimic, murmură dânsa. 

— Dar acest sânge? 

— M-am lovit de mobilă. 

— Minţi! Zise Tippo. 

— Nu... nu... nu e nimic. 

— Ai primit o lovitură de pumnal. 

— Nu ştiu. 

— Cine a intrat aici? 

— Nimeni. 

Şi ea se uită cu spaimă în jurul său. 

Fereastra era deschisă, ea îşi îndreptă privirea într- 
acolo. 

În acelaşi timp Tippo-Runo fu mişcat în inimă de şarpele 
geloziei. 

Şi cum dânsa voia ca această muşcătură să fie mai 
adâncă privi din nou fereastra şi scoase un suspin de 
uşurare. 

Tippo înfuriat o lăsă pe Roumia în grija celor doi 
servitori, care erau ocupați cu pansarea rănii, şi se repezi 
afară. 

El ajunse în grădină. 

Acolo, pământul umed purta încă urme de paşi. Aceste 
urme erau acelea ale unei ghete fine. Tippo porni după 
această urmă. Ea mergea până la portiţa din grădină. 
Această poartă era încă deschisă. 

Atunci Tippo, beat de mânie, se urcă în pavilion, îi 
concedie pe cei doi servitori, şi rămânând singur cu Roumia 
îi spuse brusc: 

— În noaptea asta a venit aici un bărbat şi ţi-a dat o 
lovitură de pumnal. Cine e acest bărbat? 

Roumia dădu din cap şi zise: 

— Nu mă întreba, căci nu-ţi voi spune. 

— Şi dacă eu vreau să ştiu! Zise Tippo ameninţător. 

— Cu neputinţă. 


— Vreau! 

— Ucide-mă mai bine, zise ea cu hotărâre. 

Deodată Tippo scoase un nou țipăt. Ceva strălucitor se 
afla într-un colţ. 

Acest ceva era un pumnal. 

Pumnalul fără îndoială, cu care Roumia fusese lovită. 

Şi Tippo-Runo luând pumnalul veni spre ţigancă şi îi 
spuse: 

— Vorbeşte sau te ucid! 

Capitolul LII. 

Frumoasa Grădinăreasă rămase liniştită sub această 
ameninţare. 

Cu toate acestea gelozia îi cuprindea mintea şi Tippo- 
Runo striga din ce în ce mai înfuriat: 

— Vorbeşte sau te ucid! 

Atunci ea se sculă puţin în pat şi-l privi. 

Niciodată ea nu-l privise astfel. 

Niciodată ea nu avusese acea privire rece şi 
scânteietoare; niciodată el nu văzuse acel râs batjocoritor şi 
crud care flutura acum pe cele mai frumoase buze din 
lume. 

— Ah! Zise ea, vrei să vorbesc? 

— Da. 

— Vrei să ştii? 

— Da, răspunse Tippo-Runo. 

Şi mâna lui strângea pumnalul, iar nările i se umflaseră, 
atât de mare era furtuna dintr-însul. Ea nici nu clipi şi nu 
păru deloc speriată. 

— Deoarece vrei, spuse ea, voi vorbi. 

El respiră. 

— Ah! Ţi-e frică? Zise el. 

— Nu mi-e frică de moartea cu care mă ameninţi, 
răspunse ea, dar vreau să fiu sinceră cu tine, căci am 
oroare de scenele de gelozie, care par că-ţi plac aşa de 
mult. 


Ea avea în voce un accent batjocoritor care deconcentră 
cu totul pe Tippo-Runo. 

Roumia reluă: 

— Voi da cărţile pe faţă cu tine. Nu sunt nici o femeie 
onestă, nici o femeie sentimentală şi romantică, sunt o 
curtezană. Numai că vreau un palat şi nu o casă, şi dinţii 
mei, deşi mici, sunt în stare să roadă mult aur. Scumpul 
meu maior, ţi-am ascultat declaraţiile de dragoste, fiindcă 
mi se spunea că eşti foarte bogat. 

— Înţeleg, spuse cu răceală Tippo-Runo, dacă aş fi în 
locul tău, aş face la fel ca tine. 

Acest limbaj pervers îi readuse acestui mizerabil 
întreaga prezenţă de spirit. 

— Dar, zise el, toate astea sunt bune, dar nu mi-ai spus... 

— Cine e omul care a venit aici azi-noapte? 

— Şi care a vrut să mă ucidă şi de pe urma căruia port 
rana acestui pumnal? 

— Da. Vreau să ştiu numele acestui om, zise Tippo cu 
mânie. 

— Aşteaptă deci şi ascultă-mă. 

— Să vedem. 

— Când m-ai întâlnit la Paris, continuă Roumia, aveam 
cai, diamante, o casă mobilată luxos şi nu aveam datorii. Eu 
cheltuiam peste trei sute de mii de franci pe an. 

— Ei bine? 

— Asta dovedeşte că înainte ca maiorul sir Edward 
Linton să vină din India cu averea sa, erau în lume oameni, 
care mă iubeau şi-mi întreţineau luxul. 

Fiecare cuvânt al Frumoasei Grădinărese pătrundea în 
inima lui Tippo-Runo ca vârf ul unei spade. 

Ea găsise partea slabă a acestei inimi cuirasate. 

Tippo n-ar fi fost gelos pe un bărbat sărac şi amorezat; 
dar mugea ca un leu rănit la gândul că un alt bărbat putea 
să pună atâta aur, ca dânsul, la picioarele Roumiei! 

Aceasta continuă: 


— Când te-am urmat, m-am mărginit să-i scriu doar un 
bilet de despărţire şi am avut grijă să mi se piardă urma. 

— Şi această urmă? 

— El mă iubea atât de tare, încât a regăsit-o. 

— Şi a îndrăznit să vină aici? 

— Da. 

— Şi nu m-ai deşteptat. 

— Mai întăi, erai beat. 

— Şi ce-i cu asta '? 

— Apoi, nu sunt genul acela de femeie să dau afară pe 
uşă un om care s-a purtat cavalereşte cu mine. 

— Şi care s-a ruinat, fără îndoială? Zise 'Tippo cu dispreţ. 

— Te înşeli, prietene. 

— Adevărat? 

— Averea bărbatului de care îţi vorbesc este foarte 
mare. 

— Aş! 

— Zece femei ca mine ar putea beneficia de pe urma 
dânsului şi tot nu l-ar ruina. 

Orgoliul şi gelozia acestui hoţ de tezaure erau puse la 
grea încercare. 

Roumia găsise, aşa după cum spuneam, coarda sensibilă 

— Dar cine e acest bărbat? Strigă el. 

— Numele nu ţi-e necunoscut. 

— Numele unui om aşa de bogat. Iotuşi... 

— Admite că e un tătar, un turc sau un mongol. 

— Dar, zise Tippo-Runo, care în mânia sa îşi păstra toată 
luciditatea, dacă era aşa de bogat, de ce l-ai părăsit pentru 
mine? 

— Fiindcă mi se spusese că eşti şi mai bogat. 

— E sigur, răspunse hoţul de tezaure linguşit de acest 
compliment, e sigur că sunt cel mai bogat om din Europa. 

— Aşa crede toată lumea aici. 

— La Londra? 

— La Londra şi la Paris. 

— Vezi... 


— Aşa credeam şi eu. 

Tippo tresări. 

— Dar nu măi cred asta, continuă Frumoasa 
Grădinăreasă cu răceală. 

Tippo făcu un pas înapoi. 

— Nu am considerat că e necesar să mă informez, 
continuă ea, şi te-am crezut pe cuvânt. 

— Ai avut dreptate. 

— Omul de care-ţi vorbesc şi care mă cunoaşte bine a 
venit azi-noapte şi mi-a spus: „Dacă maiorul ar fi mai bogat 
ca mine, m-aş închina”. 

— Adevărat? Zise Tippo pe un ton batjocoritor. 

— Dar maiorul, a continuat dânsul, este un aventurier şi 
un mincinos. El a adus din India câţiva saci cu bani şi poate 
un pumn sau două de diamante. Asta va dura două sau trei 
luni, după care el te va părăsi.” 

Tippo izbucni într-un hohot de râs. 

— Ah! Crede el asta? Întrebă dânsul. 

— Şi o dovedeşte. 

— Cum? 

— Nici un bancher din Paris, din Londra, Frankfurt sau 
Viena, n-are un milion de la tine. 

— Asta e adevărat. 

— Nu posezi nici măcar o bucată de pământ atât în 
Anglia, cât şi în Franţa. 

— Şi asta e adevărat. 

— În fine, vice-regele Indiei consultat prin telegraf, a 
răspuns că ai plecat după ce ai realizat nişte modeste 
economii. 

— Toate acestea sunt foarte exacte. Dar, adăugă cu 
răceală 'Tippo-Runo, am milioane strânse unele peste altele. 

— Unde sunt? 

Anglo-indianul o privi la rândul său pe Roumia. Elo 
privea aşa cum vulturul îşi priveşte prada. 

— Aş! Exclamă el după un moment de tăcere dacă ţi-aş 
spune asta te-ar costa prea scump... 


— Şi dacă aş vrea să ştiu la rândul meu? Întrebă ea. 

Capitolul LIII. 

Între Tippo-Runo şi Frumoasa Grădinăreasă se instală 
un moment de tăcere. 

Amândoi se observau, şi fiecare din ei, fără îndoială, se 
întreba: „Fi-voi cel mai tare?”. 

În fine, Tippo-Runo reluă: 

— Astfel, draga mea, sunt un aventurier. 

— Aşa se spune, cel puţin. 

— Şi cheltuiesc câţiva pumni de aur, pe care i-am adunat 
cu greutate, continuă el pe un ton batjocoritor. 

— Chiar aşa? 

— Cu toate acestea ţi-o repet, nu e nimeni în Paris sau în 
Londra, care să aibă atâta aur cât am eu. 

— Se poate, dar cuvântul tău nu îmi este de ajuns. 

— Vrei să vezi aurul meu? 

— Da. 

— la seama! 

— La ce, mă rog? 

— La un lucru foarte simplu. Mă tem de hoţi. 

— Acesta e dreptul tău. 

— Până acum numai un singur om ştie unde mi-e ascuns 
tezaurul. 

— Fiindcă ai deja un confident, spuse ea pe un ton 
batjocoritor, poţi foarte bine să ai doi. 

— Acest confident, continuă Tippo-Runo a devenit sclavul 
meu. Am asupra lui dreptul de viaţă şi de moarte. Această 
situaţie ţi-ar conveni? 

— Dacă am tezaurul la dispoziţia mea, da. 

— Dar, draga mea, reluă Tippo-Runo trebuie mai întâi să- 
ţi spun cum acest om a devenit un lucru pe care-l pot zdrobi 
ca pe o jucărie. 

— "Te ascult. 

Şi Frumoasa Grădinăreasă ascultă liniştită şi 
surâzătoare. 


— Omul de care îţi vorbesc a comis o crimă care-l poate 
duce la eşafod. Am dovada crimei sale. 

— Ah! 

— Dacă acest om m-ar trăda, capul lui ar cădea! 

— Bine! Zise Roumia, pricep. 

— Tu, din contră, zise Tippo-Runo, n-ai comis niciodată 
vreo crimă. 

— De unde ştii? 

— Şi chiar dacă ai comis, n-am dovadă. 

— Şi dacă ţi-aş da această dovadă? 

Ea vorbea cu hotărâre şi Tippo-Runo surâdea. 

— Dar nu, reluă ea, toate astea sunt inutile. Tu-mi spui 
doar basme. Ceea ce mi s-a spus de tine e adevărul... şi-ţi 
voi spune verde în faţă. 

— Să vedem, zise cu răceala Tippo-Runo. 

— Omul care a venit aici are o avere cunoscută. O găsesc 
îndestulătoare şi socotesc că cel mai înţelept lucru e să 
preferi ceva cunoscut decât necunoscut. În afară de asta, 
Gaston, astfel se numeşte el, e un om de inimă. Nu-l iubeam 
ieri, dar lovitura de pumnal pe care mi-a dat-o m-a împăcat 
cu dânsul. Femeia iubeşte întotdeauna pe acela de care se 
teme. Am deci intenţia să-ţi strâng mâna, după ce voi dormi 
câteva ore, şi să-ţi spun la revedere, care nu va fi decât un 
adio deghizat. 

Tippo nici nu clipi. 

— Şi dacă ţi-aş arăta tezaurul meu? 

— lată ceva ce nu cred. 

— Ei bine? Îţi voi dovedi. 

— Fără condiţii? 

— Ah! Mă rog, spuse Tippo-Runo, îndată ce vei şti unde e 
aurul meu, nu mă vei mai părăsi. 

— Voi putea să iau şi eu? 

— Da. 

— Primesc. 

Şi Roumia surâzând, adăugă: 


— Cum nu cred că tezaurul tău să fie îngropat aici, să 
mergem. 

— Ah! Nu imediat, răspunse el. 

— Încă o deziluzie. 

— Nu, dar trebuie să-mi iau precauţii. 

— În contra cui? 

— În contra ta. 

Şi el sună. Unul din cei doi servitori intră. 

Acesta era acelaşi care se îmbarcase cu dânsul din 
Calcutta. 

Natură pasivă, supusă, acest om care era un anglo- 
indian, era devotat trup şi suflet lui Tippo-Runo. Dacă Tippo 
i-ar fi comandat să dea foc Londrei ziua în amiaza mare, el 
ar fi făcut-o fără să ezite. 

El se numea Neptuno. 

— Neptuno, îi zise 'Tippo arătându-i-o pe Frumoasa 
Grădinăreasă, o vezi pe doamna? 

— Da, stăpâne. 

— Vrei sta lângă dânsa până ce mă întorc. 

— Da, stăpâne. 

— Nu în această odaie, ci în sala ce se află acolo. 

Anglo-indianul se înclină. 

— Dacă ea vrea să iasă, o vei ucide, spuse calm Tippo- 
Runo. 

Şi îi dădu pumnalul pe care-l avea în mână. 

— Acum, Doamnă, adăugă Tippo-Runo, adresându-se 
Frumoasei Grădinărese, ai răbdare numai câteva ore. 

— Până diseară. 

— Ah! 

— La noapte voi veni să te iau. 

— În trăsură? 

— Nu, cu o barcă. 

— Şi până atunci? 

— Neptuno e o brută, care nu mă cunoaşte decât pe 
mine şi execută ordinele mele cu o supunere oarbă. l-am 


ordonat să te ucidă dacă vei încerca să pleci. lată-te 
înştiinţată... Acum adio, doamnă. 

— Domnule, zise Roumia reţinându-l cu un gest. Primesc 
totul, cu o condiţie. 

— Care? 

— Acest om va sta afară din odaie. 

— Fie. 

— Îţi dai seama, cred, că n-am deloc poftă să sar pe 
fereastră. 

— Cred şi eu, răspunse Tippo-Runo, căci e la înălţime 
mare de pământ şi cu siguranţă ai muri. 

Spunând aceste cuvinte, el plecă. 

Neptuno se afla în sală cu pumnalul în mână, dar el nu 
putea vedea ce se petrece în odaie. 

O oră mai târziu, Roumia se juca cu o porumbiţă albă pe 
care ea o cumpărase de la un păsărar din Londra. 

Porumbiţa zbura în toate părţile prin odaie şi se aşeza pe 
toate mobilele. 

Roumia scrise repede un bilet: „Supravegheaţi casa. 

Diseară Tippo mă duce într-o barcă. 

Urmăriţi această barcă; suntem pe drumul bun.” 

După ce scrise acest bilet, îl strânse şi îl puse la gâtul 
porumbiţei. Apoi porumbiţa zbură. 

„lată, murmură Frumoasa Grădinăreasă surâzând, o 
combinaţie pe care acest dobitoc de Tippo-Runo nu a 
prevăzut-o.” 

Capitolul LIV. 

Roumia nu-l revăzu pe maior toată ziua. 

Ea nu ieşi din odaia sa, cu toate că Neptuno îi spusese că 
o lasă să se ducă în grădină să respire puţin aer. 

O oră după ce plecase, porumbiţa se întoarse intrând pe 
fereastră. 

Biletul pe care Roumia i-l legase de gât dispăruse şi se 
afla un altul conţinând un singur cuvânt: „Veghem.” 

Ziua trecu. Când se înnoptă veni Tippo-Runo. 


Ceaţa era mai puţin deasă decât în zilele precedente şi 
Frumoasa Grădinăreasă a putut să vadă, foarte distinct, pe 
malul Tamisei, luntrea cu care venise Tippo-Runo. 

Doi mateloţi se aflau în luntre. 

Nu era una din acele bărci, care face serviciu pe Tamisa, 
ci era luntrea unei nave de comerţ, având pe dânsa numele 
de West-India. 

— Scumpa mea, tot eşti hotărâtă? 

— Da. 

— Vrei să vezi tezaurul meu? 

— Numai cu această condiţie, răspunse dânsa, nu te voi 
mai părăsi. 

— Să fie deci precum doreşti. 

Şi maiorul puse pe o mobilă un pachet pe care îl avea 
sub braţ. 

— Ce e asta? Întrebă Frumoasa Grădinăreasă... 

— Vei vedea. 

Tippo-Runo desfăcu pachetul, şi Roumia văzu un capişon 
gros de lână în mijlocul căruia se află o singură gaură. 

Această gaură era în dreptul gurii. 

Ea era destinată nu ca să vezi, ci ca să respiri. 

— Ce vrei să faci cu asta? Întrebă Roumia. 

— Să ţi-o pun pe cap. 

— În ce scop? 

— Nu ţi-am spus că voi lua oarecare măsuri de 
precauţie? 

Şi Tippo surâse: 

— Sunt convins, reluă el, că după ce vei vedea tezaurul 
meu, îl vei găsi respectabil; în fine, trebuie să prevăd totul. 
Poate că încă mai ai un pic de dragoste pentru omul de care 
îmi vorbeai azi de dimineaţă. 

— Ei bine? 

— Şi ai să mă părăseşti, oricât de bogat aş fi. Nu vreau 
deci să ştii în ce loc te-am condus. 

— Iată ceva ce îmi este cu totul indiferent, spuse ea. Şi 
întinse cu drăgălăşenie capul lui Tippo-Runo pentru ca să-i 


pună capişonul. 

Dar mai înainte ea se uitase pe fereastră. 

La o oarecare depărtare de luntrea cu care venise Tippo- 
Runo se afla o barcă mare, din acelea care servesc, la 
transportul cărbunilor. 

Această barcă era acolo de curând, căci Roumia o vedea 
acolo pentru prima oară. 

Un om, care fuma se afla pe punte şi ţinea cârma. 

„Dacă sunt ei, se gândi Roumia, cu greutate ne vor putea 
urmări”. 

Tippo îi puse capişonul pe cap şi ea nu opuse nici o 
rezistenţă. 

— Acum, spuse el, luând-o de mână, urmează-mă. 

Roumia cobori scara, susţinută de Tippo-Runo, şi când 
ajunse la țărm, Tippo o luă în braţe şi o aşeză în fundul 
bărcii. 

Apoi el comandă mateloţilor: 

— Porniţi! 

Luntrea porni şi când trecu pe lângă barca cea mare ce 
servea la încărcatul cărbunilor, omul care stătea la cârmă şi 
pe care Roumia îl văzuse pe fereastră, îşi întoarse capul, în 
aşa fel ca Tippo-Runo să nu vadă. 

Nu numai că Tippo-Runo nu l-a putut vedea, dar această 
barcă grea nu i-a atras deloc atenţia. 

El nu văzuse nici câinele mare de Terra-Nova, care se 
afla în acea barcă. 

Luntrea mergea repede, şi în curând întrecuse cu mult 
barca cea mare. 

Dar atunci omul care fuma făcu un semn şi câinele sări 
în apă. 

Apoi, înotând fără zgomot, scufundându-se uneori, 
inteligentul animal urmări luntrea. 

În acest timp Roumia sub capişonul ei era cufundată în 
întuneric! 

Dar ea era hotărâtă să meargă până la capăt. 


De altfel nu se supunea dânsa aceluia care devenise 
stăpânul ei, în virtutea unei puteri misterioase? Nu-i 
ordonase Rocambole să descopere cu orice preţ unde-şi 
ţinea tezaurul Tippo-Runo? 

Drumul a fost lung. 

Timp de o oră Roumia auzi zgomotul lopeţilor lovind apa 
regulat, ceea ce dovedea că barca era condusă de nişte 
adevăraţi marinari. 

Apoi, în fine, luntrea se opri lovindu-se de ceva, şi 
Roumia pricepu că ea abordase un vas. 

În acelaşi timp Tippo-Runo o luă în braţe. 

În fine ea a ajuns sus pe punte. 

Un bărbat care îl aştepta pe Tippo-Runo, îi spuse: 

— Totul e gata. 

— Suntem singuri. 

— Da. Am trimis toţi oamenii mei pe uscat. 

— Şi cabina? 

— E aranjată după ordinele dumitale. 

— Bine. Spuse Tippo. 

Roumia auzea toate astea, dar ea nu vedea nimic. Numai 
după ce ea cobori sub punte, el îi spuse: 

— Acum, poţi să-ţi scoţi masca. 

Roumia, putu atunci să privească în jurul ei. 

Ea l-a văzut pe bărbatul cu care vorbise Tippo-Runo. 
Acesta era John Happer, căpitanul vasului, West-India. 

Nava părea pustie. 

— Scumpa mea, vei vedea că nu sunt un aventurier. 

EI o duse în cabina lui John Happer. 

Sub pat se afla un oblon. 

Tippo apăsă un resort şi acest oblon se deschise. Atunci 
Roumia a putut să vadă sub punte o pivniţă adâncă. 

John Happer, care avea o lanternă în mână cobori în 
această pivniţă. 

Erau acolo munţi de aur şi de pietre preţioase. 

— Ei bine! Sunt un aventurier? Repetă Tippo-Runo pe un 
ton batjocoritor. 


Capitolul LV. 

Cum Roumia era bine informată dinainte asupra averii 
maiorului Linton şi cum ea jucase o adevărată comedie 
prefăcându-se că se îndoieşte, ea nu manifestă nici 
surprindere, nici admiraţie la vederea unei aşa de mari 
cantităţi de aur. 

— Bine, spuse ea privindu-l pe Tippo-Runo, eşti într- 
adevăr bogat! 

— Ah! Ghiceşti? 

— Dovadă e că rămân cu dumneata. 

Un surâs flutură pe buzele lui Tippo-Runo. 

— Sper şi eu. Apoi chiar dacă ai vrea să pleci, acum ar fi 
prea târziu. 

— Adevărat? 

— Fără îndoială. Îţi voi dovedi asta îndată. Vino cu mine. 

EI făcu un semn lui John Happer care se urcă după ce 
închise oblonul. 

— Condu-ne, în cabina doamnei. 

John Happer trecu înainte şi străbătu puntea în toată 
lungimea sa. 

Acolo împinse o altă uşă, şi Frumoasa Grădinăreasă se 
trezi, nu în pragul unei cabine de marinar, ci în pragul unui 
budoar. 

Era un adevărat palat în miniatură. 

Tippo-Runo se închise cu Roumia şi-i spuse atunci: 

— lată locuinţa ta, scumpa mea. 

— Cum! Locuinţa mea? 

— Fără îndoială. 

— Provizorie, îmi închipui? 

— Pentru două sau trei luni. 

— Cum? 

— Vom călători. 

Sar Aş! 

— Ce-ţi pasă, deoarece sunt bogat... 

— E adevărat, răspunse dânsa, dar nu găsesc că sunt 
destul de bine instalată. 


— Când vom fi pe mare, te vei putea urca pe punte. 

— Unde mergem? 

— Asta nu-ţi pot spune astăzi. 

— Şi... când plecăm? 

— Mâine seară, cu puţin înainte de apusul soarelui, dacă 
vântul se menţine şi timpul e frumos. 

— Atunci pot să mă întorc pe uscat, astăzi? 

— Nu. 

— De ce? 

— Fiindcă acum cunoşti secretul meu. 

Ea dădu din umeri. 

— Să crezi în dragostea bărbaţilor! Murmură ea... 

— Amorul nu exclude neîncrederea, răspunse el cu 
cinism. 

Ea nu mai răspunse nimic şi părea că se resemnează cu 
această captivitate momentană. 

— Asta nu trebuie să ne împiedice să supăm. 

— Cine ne va servi? 

— John Happer. 

— Cine este acest John Happer? 

— Căpitanul acestei nave, care îmi aparţine, după cum 
îmi aparţine şi John Happer. 

— Ah. 

Tippo-Runo bătu cu pumnul în perete. 

John Happer alergă. 

— Dă-ne să supăm! Ordonă Tippo-Runo. 

După cinci minute căpitanul, devenit pentru moment 
servitor, aducea o masă aranjată. 

— Acum, lasă-ne, ordonă Tippo. 

Dar când John Happer se retrăgea, Roumia îl opri cu un 
gest. 

Şi privindu-l pe Tippo ea întrebă: 

— Nu îmi vei da nici porumbiţa? 

— Asta da. 

Şi adresându-se lui John Happer, îi spuse: 

— Ia luntrea şi du-te să aduci porumbiţa doamnei. 


John Happer dispăru şi Tippo-Runo se aşeză liniştit la 
masă. 

Nu era un motiv, că dacă Tippo-Runo îşi schimba locuinţa 
să-şi schimbe şi obiceiurile. El supă ca de obicei şi bău la fel. 
La ora două dimineaţa era beat mort şi se rostogolise 

sub masă. 

Atunci Roumia se sculă şi alergă la uşă. 

Dar această uşă era închisă pe dinafară. 

Ea ar fi încercat în zadar să o deschidă. 

„Prizonieră! Murmură ea cu mânie. Trebuie totuşi ca 
stăpânul să ştie că Tippo pleacă mâine”. 

La ora trei dimineaţa o cheie se învârti în uşă. 

Era John Happer care se întorcea aducând colivia cu 
porumbiţa. 

El se uită la Tippo-Runo, clătină din cap şi murmură: 

— Nici tunurile nu l-ar putea deştepta, trebuie să 
aşteptăm. 

— Vrei să-i spui ceva? 

— Da. 

— Important? 

— Foarte important. Dar nu e nimic. 

Şi ieşi, închizând uşa cu precauţie. Dar cabina avea o 
fereastră. 

Roumia o deschise şi aerul nopţii pătrunse în cabină. 
Apoi ea îl privi pe Tippo, tot cuprins de beţie. Tippo nu 
trebuia să se deştepte decât peste două sau trei ore. 

Frumoasa Grădinăreasă scoase din sân un carnet, rupse 
o foaie şi scrise aceste cuvinte: „Sunt la bordul unei nave al 
cărei nume nu-l cunosc, dar căpitanul se numeşte John 
Happer. 

Tezaurul e în cala acelui vas. 

Mâine seară ridicăm ancora. 

Roumia” 

După ce scrisese acest bilet ea aşteptă. 

În curând o lumină slabă a zilei pătrunse în cabină. 

Porumbiţa, care până atunci dormise, se sculă. 


Roumia puse biletul sub aripa ei şi o duse la fereastră. 

Şi porumbiţa zbură. 

Tippo tot dormea. 

Dar porumbiţa nu s-a dus fără îndoială, departe, căci în 
mai puţin de o oră ea se întoarse, aducând următorul 
răspuns: „lotul e gata”. 

Roumia mângâie porumbiţa şi o puse în colivie. 

În acel moment Tippo-Runo începu să se agite. 


Beţia lui se risipi şi un surâs flutură pe buzele Frumoasei 
Grădinărese care murmură: „Era şi timpul!” 

Capitolul LVI. 

Să ne întoarcem cu câteva ore în urmă până în 
momentul în care luntrea urca Tamisa, ducându-i pe Tippo- 
Runo şi pe Frumoasa Grădinăreasă, cu capul acoperit de 
capişonul de lână. 

Vă amintiţi că o barcă mare ce servea la transportul 
cărbunilor urca de asemenea pe Tamisa. 

Un bărbat care se afla la cârmă chiar întoarse capul 
când luntrile se întâlniseră. 

În fine un câine de Terra-Nova, la un semn al acestui om, 
sărise în apă şi urmărise luntrea. 

Un personaj care se afla în barcă şi care nu era altul 
decât Marmouset se apropie de cel dintâi. Acesta era 
Rocambole care-i spuse: 

— A trecut pe lângă noi fără să ne vadă. 

— Era ocupat de iubirea sa, fără îndoială. 

— Sau de tezaurul său... 

— În fine Roumia e pe drumul bun. 

— Aşa cel puţin ne spune biletul adus de porumbiţă. 

— Încă un mijloc ingenios pe care l-ai găsit stăpâne, zise 
Marmouset surâzând. 

— Nu e al meu, răspunse Rocambole. De acest mijloc se 
servea încă în Evul Mediu. 

— Bine! Dar câinele? 

— Câinele e un animal superb pe care l-am adus din 
Terra Nova, unde m-am oprit când m-am întors din India. 
Fii liniştit, căci chiar dacă luntrea ar ieşi de pe Tamisa şi ar 
străbate Canalul Mânecii, Love nu ar părăsi-o. 

— Fără îndoială, dar... 

— Dar, reluă Rocambole, când luntrea se va opri, Love va 
veni. 

— Ah! 

— Şi el ne va conduce până la locul unde a fost lăsată 
luntrea. 


Marmouset şi Rocambole nu mai erau ca în ajun, nişte 
gentilomi eleganţi îmbrăcaţi cu multă distincţie. Ei aveau 
mâinile şi feţele înnegrite şi erau îmbrăcaţi ca marinari. 

— Stăpâne, reluă Marmouset, înţeleg că Tippo-Runo n-a 
destăinuit nimic Roumiei până astăzi. 

— Dar ceea ce nu înţeleg, e cum eu, Rocambole, n-am 
putut descoperi unde e tezaurul? 

— Da. 

— Iată aproape o lună de când caut şi nu găsesc nimic, 
continuă stăpânul. E sigur că Tippo-Runo n-a depus banii 
săi niciunui bancher din Paris, Londra, Edinburg sau 
Dublin. 

— Nu e totuşi un om care să le ascundă. 

— Nu. Dar aşteaptă... 

— Ce? 

— Ca să se liniştească curiozitatea publică cu privire la 
dânsul şi ca nimeni să nu se mai ocupe deel. 

— Pentru ce asta? 

— El se teme ca ultimele evenimente din India, în care a 
fost amestecat să nu fie prezentate în adevărata lor lumină 
la amiralitate. 

— Ah! 

— Şi în acest caz doreşte ca banii săi să rămână la 
adăpost. 

— În fine, unde i-o fi ascuns? 

Un moment, continuă Rocambole, am crezut că Tezaurul 
a rămas pe vasul West-India, care se află ancorat în bazinul 
docurilor. 

— Ei bine? 

— Dar am recunoscut că această supoziţie era 
inadmisibilă. 

— De ce? 

— Deoarece John Happer ar fi fost în stare să ia totul 
într-o noapte întunecoasă, sau chiar să ridice ancora şi să 
plece cu o destinaţie necunoscută. 


Pe când Rocambole vorbea astfel şi barca îşi continua 
mersul său greoi se auzi un lătrat. 

— Ah! Exclamă Rocambole. Se întoarce Love. 

Într-adevăr, puţin după aceea apăru câinele. 

— Se pare că luntrea n-a mers departe, remarcă 
Marmouset. 

Câinele zărindu-l pe stăpân se întoarse şi începu din nou 
să înoate însă încet pentru ca barca să-l poată urmări. Asta 
dură aproape o jumătate de oră. 

— Dar, zise deodată Rocambole, iată-ne în bazinul 
docurilor. 

— Bine! Răspunse Marmouset. 

— Şi iată vasul West-India. 

Bricul se clătina într-adevăr pe apă pe când câinele înota 
în jurul său. 

Ochiul pătrunzător al lui Rocambole zări luntrea ce 
fusese legată lângă vas. 

„Să mă fi înşelat, murmură el, şi tezaurul e tot pe navă?” 

După aceste cuvinte el strânse pânza bărcii. 

— Ce faci, stăpâne, întrebă Marmouset. 

— Ancorez. Vom rămâne aici. 

— Până când? 

— Nu ştiu nimic. 

Şi Rocambole se înfăşură într-o manta şi se culcă în 
fundul luntrii. 

Câinele se urcă în luntre. 

După un sfert de oră, Rocambole care se prefăcea că 
doarme auzi un zgomot uşor. 

Un om cobori în luntrea legată de West-India cu o 
lanternă în mână. 

Rocambole îl recunoscu. 

Era John Happer căpitanul. 

— Iată-l cu totul vindecat de rănile sale, şopti stăpânul la 
urechea lui Marmouset. 

— Cine e acest om? 

— John Happer. 


— Îl vom urmări? 

— Nu. 

— De ce? 

— Fiindcă e sigur că se va întoarce la bord. 

Într-adevăr, în mai puţin de o oră luntrea se întoarse. 
Rocambole îl văzu urcându-se pe puntea navei pe John 
Happer, având în mână colivia cu porumbiţa. 

— Oh! Oh! Exclamă, uitându-se la Marmouset. Roumia 
nu doarme. 

— Cum? 

— Ea a trimis să i se aducă mesagerul. 

— Ah! 

— Şi când se va lumina de ziuă vom avea veşti de la 
dânsa. 

— Atunci ce facem? 

— Tu vei rămâne ca să observi tot ce se petrece la bord. 

— Şi dumneata? 

— Eu mă duc pe uscat să aştept porumbiţa la locul unde 
ea vine de obicei. 

Şi Rocambole se aruncă în apă, găsind asta mult mai 
simplu şi mai comod decât să tragă luntrea la țărm. 

Capitolul LVII. 

O baie rece nu însemna nimic pentru Rocambole. 

El ajunse la chei, se scutură ca un câine şi porni 
alergând spre Wapping, acel fericit cartier care e 
providenţa oricui are nevoie de ajutor, fără nici o 
intervenţie a poliţiei. 

Desigur s-a dus la Calcraff, cârciumarul de la taverna 
„La Regele George”. 

Calcraff nu se miră când îl văzu intrând şi-l conduse într- 
o odăiţă care adăpostea o garderobă foarte variată. 

Rocambole îşi schimbă rufăria şi hainele, apoi reintră în 
sala comună. 

Aici se afla puţină lume. Câţiva mateloţi, câţiva irlandezi, 
două sau trei femei care beau. 

La o masă, într-un colţ, un om bea singur o sticlă cu rom. 


Rocambole îl privi şi tresări. 

„Unde dracu l-am văzut pe acest om?” se întrebă. Apoi 
deodată îşi aminti. 

„E un fost tovarăş de ocnă, îşi zise el bătându-se pe 
frunte. Cum de se află aici?” 

După costumul său se vedea că e cârmaci pe vapor. 

Cum devenise ocnaşul marinar şi ajunsese să fie ofiţer? 

Asta îl intriga pe Rocambole aşa de mult încât îşi scoase 
ceasornicul şi se uită să vadă dacă are timp să dezlege 
această enigmă. 

Orologiul său arăta orele trei dimineaţa. 

Locul unde porumbiţa aduce biletele Roumiei nu era 
altul decât mansarda ocupată de irlandeză. 

Aceasta stătea la doi paşi de cârciumă, în acea casă 
locuită de Gipsy şi pe acoperişul căreia sărmana fată ieşea 
în fiecare noapte ca să-l vadă pe iubitul ei sir Arthur Newil. 

Era toamnă şi ziuă nu se făcea decât la orele cinci. 
Roumia nu putea să dea drumul porumbiţei sale decât ziua. 

Rocambole mai avea deci două ore de aşteptare. 

„Timpul înseamnă bani” spun englezii. 

Rocambole ştia din experienţă că cel mai bun ajutor e 
întâmplarea, şi se duse să se aşeze în faţa acestui om. Cine 
ştie dacă nu va trage mari foloase din această întâlnire? 

— Bună-ziua, camarade, spuse el. 

Cârmaciul îşi încruntă sprâncenele şi crezu la început că 
are de-a face cu un matelot. 

— Tu vii prea târziu, camarade. 

— De ce? 

— Am toţi oamenii necesari. 

— Cum? 

— Şi echipajul pe care John Happer m-a însărcinat să-l 
recrutez, este complet. 

La acest nume de John Happer, Rocambole avu nevoie de 
tot sângele său rece ca să-şi înăbuşească un țipăt. El făcu 
cu ochiul şi şopti cârmaciului. 

— 'Te felicit, ai scăpat frumos. 


— Eu? Întrebă acel om tresărind. 

— N-ai fost acolo? 

— Unde? 

Rocambole n-avea timp să facă fraze; el încetă să mai 
vorbească în limba engleză şi i se adresă marinarului în 
limba franceză: 

— Am mâncat împreună la Toulon. 

Marinarul deveni palid. 

— Te înşeli, murmură el. 

— Tu erai numărul 41, reluă cu răceală Rocambole. 

Acest amănunt era aşa de precis, încât sărmanul om 
începu să tremure. 

— Şi adevăratul tău nume, dacă îmi aduc bine aminte, e 
Joseph Couturier sau Rondurier; nu ştiu bine, căci e atâta 
vreme de atunci! 

— Camarade, murmură fostul ocnaş tremurând de frică, 
dacă ai inimă nu mă vinde. Ce spui e adevărat. Am evadat şi 
eram într-adevăr numărul 41. Dar nimeni nu ştie asta în 
Anglia, şi graţie bunei mele purtări, am devenit ceea ce 
sunt. N-am bani mulţi, dar ceea ce am voi împărţi cu tine. 

El era zăpăcit şi vorbea pe un ton rugător. 

Rocambole surâse şi-i zise: 

— Deci tu nu mă recunoşti? 

— Nu... totuşi... mi se pare... Ah! e cu neputinţă. 

— Mă recunoşti? 

— Numărul 117! Murmură fostul ocnaş. 

— Chiar el, răspunse Rocambole. 

Deodată faţa cârmaciului se însenină; inima lui se linişti. 

Numărul 117, adică Rocambole, devenise în urma 
îndrăzneţei sale evadări, eroul legendar al ocnei din Toulon. 

El a smuls un om de la ghilotină, şi a oprit cuțitul în 
drumul său. 

Un om ca dânsul nu era în stare să trădeze. 

— Oh! Zise Joseph Couturier, nu îmi mai este frică, căci 
tu nu mă vei vinde. 

— Nu, dacă mi te supui. 


El reîncepu să tremure. 

— Asta fiindcă, zise Rocambole, eu am devenit onest. 

— Şi eu. 

— Şi nu mai vreau să fac fapte fele. 

— Nici eu. Atunci, adăugă fostul ocnaş, ce vrei de la 
mine? 

— Vreau să-ţi dau un mijloc să-ţi răscumperi trecutul. 

— Adevărat? 

— Numai 117 n-a minţit niciodată. 

— Asta e adevărat. Cel puţin aşa se spunea în ocnă. 

— Şi au avut dreptate. 

Apoi Rocambole ceru o sticlă de rom, pe care o aduse 
chiar Calcraff, căruia Rocambole îi spuse: 

— Acest om poate avea încredere în mine? 

— Ca şi în mine însumi, murmură Calcraff. 

Cum pe Calcraff îl ştiu toţi că nu minţise niciodată, 
cârmaciul se linişti cu totul. 

— Vrei să mi te supui? Repetă Rocambole. 

— Da. 

— Orbeşte? 

— Da. 

— Atunci ascultă. 

Ce s-a petrecut atunci între Rocambole şi fostul ocnaş, 
nici Calcraff n-a putut afla. 

Dar cu puţin înainte să se facă ziuă, Rocambole plecă 
murmurând: „Cred că acum îi am la mână pe Tippo-Runo”. 

E se duse drept la mansarda irlandezei. 

Aceasta dormea. 

Rocambole o deşteptă bătând în uşă. 

— Cine e acolo? Întrebă ea cu o voce răguşită de 
băutură. 

— Eu, stăpânul, deschide. 

Rocambole intră şi deschise fereastra, începuse să se 
lumineze de ziuă. 

Deodată auzi o bătaie de aripi şi porumbiţa Roumiei 
intră în odaie. 


Rocambole luă biletul şi-l citi. 

„E foarte bine”, se gândi. 

Şi scrise acest răspuns: „lotul e gata.” 

Apoi, pe când porumbiţa pleca, el murmură: „Dacă Nadir 
ar fi aici, ar vedea că West-India mi-a căzut în mână. 

Capitolul LVIII. 

În acest timp Tippo-Runo după ce-şi făcuse porţia sa de 
somn se deşteptă odată cu primele raze ale soarelui. 

După ce îşi frecă ochii maiorul se uită în jurul său. 

Roumia adormise pe nişte perne, iar porumbiţa era în 
colivie. 

Numai fereastra era deschisă. „De ce”? 

Maiorul se aproprie; apoi o privi pe Frumoasa 
Grădinăreasă adormită. 

„Cine ştie dacă ea n-a vrut să fugă?” se întrebă el. 

Dar această presupunere i se păru absurdă şi murmură 
surâzând: „Nu se părăseşte un om aşa de bogat ca mine. 
Aici era cald şi ea avea nevoie de aer”. 

Pe când el făcea această reflecţie se auziră două bătăi 
discrete în uşă. 

— Intră! Zise maiorul. 

Uşa cabinei se deschise şi John Happer intră. 

— Am venit azi-noapte, zise el, dar Excelenţa Voastră nu 
mă putea înţelege. 

— Ai ceva important să-mi spui? Întrebă Tippo-Runo. 

— Fără îndoială. 

— Să vedem. 

— Mai întâi mi-am schimbat echipajul. 

— De ce? 

Fiindcă era zadarnic să mai avem la bord mateloţi aduşi 
din India. 

— Ai dreptate. 

— Cu atât mai mult cu cât mi se părea că unii începură 
să aibă bănuieli. 

— Asupra existenţei tezaurului? 

— Da. 


— John Happer eşti un om onest. 

— Te înşeli, răspunse căpitanul, sunt tot aşa de pungaş 
ca şi dumneata. Dar cum am tot interesul să te servesc, 
merg drept înainte pe drumul meu. 

Tippo-Runo nu se supără de această opinie emisă de 
John Happer asupra comunei lor moralităţi. 

— Astfel, ai noi mateloţi? 

— N-am oprit pe niciunul din cei vechi. 

— Şi cei noi sunt buni marinari? 

— Excelenţi. Am însărcinat cu recrutarea lor un om pe 
care-l cunosc de multă vreme. 

— Ah! 

— E un fost ocnaş francez, care e un foarte bun marinar. 

— Un ocnaş? 

— Da, care a evadat. 

— Ciudată alegere! 

— Drace! Zise John Happer, cum putem să-l denunţăm, e 
al nostru trup şi suflet. 

— Văd că sistemul meu ţi se pare bun, spuse Tippo-Runo 
râzând. Când vom fi gata? 

— Părerea mea e ca diseară să ieşim din bazinul 
docurilor. 

— Bine! 

— Vom merge să ancorăm în mijlocul Tamisei. 

— Şi apoi? 

— Şi apoi plecăm mâine cum se face ziuă. 

— Bine, zise Tippo-Runo. Acum vrei să ştii unde 
mergem? 

— Drace! Răspunse cu naivitate John Happer, îţi 
mărturisesc că asta aş dori foarte mult. Nimic nu supără 
mai mult pe un marinar decât o destinaţie necunoscută. 

— Ei bine! Mergem să facem o călătorie de explorare pe 
coastele orientale ale Scoției. 

— Ah! 

— Am cumpărat acolo, la şase leghe departe de 
Edinburgh, un vechi castel situat pe o stâncă, la malul 


mării. Acolo voi pune în siguranţă tezaurul. 

— Excelentă idee! Zise John Happer. Acum destăinuire 
pentru destăinuire. 

— Să vedem? 

— Îţi aminteşti de omul care a vrut să arunce în aer vasul 
nostru, şi care s-a salvat în mare? 

— Drace! Zise Tippo-Runo, era francezul Avatar, amicul 
rajahului. Din fericire el s-a înecat. 

— Crezi? 

— Oh! Sunt sigur. Toate ziarele din India au anunţat că 
se pescuise cadavrul lui şi cel al indianului Nadir. 

— Ei bine! Spuse cu răceală John Happer. Ziarele s-au 
înşelat. 

— E cu neputinţă. 

— Avatar trăieşte. 

— Haide de! 

— Şi e la Londra. 

Tippo-Runo păli. 

— Ele la Londra, repetă John Happer, dar nu va fi 
pentru multă vreme. 

— Cum? 

— Aşteaptă deci, reluă căpitanul. Îţi aduci aminte că 
după îndrăzneaţa lui încercare de a pune mâna pe navă, am 
alcătuit un proces-verbal pe care l-a iscălit tot echipajul? 

— Fără îndoială 

— Acest proces-verbal va fi suficient pentru ca el să fie 
condamnat la moarte de consiliul de război, dacă cade în 
mâinile autorităţii maritime. 

— Dar trebuie să cadă. 

— Elva fi arestat chiar azi. 

— De cine? 

— De poliţia engleză. 

— Dar unde? 

— La hotelul Bristol, unde trăieşte ca un adevărat 
gentilom. 

— Eşti sigur de ce-mi spui? 


— Foarte sigur. 

— Tu l-ai văzut? 

— Da. 

— Unde şi când? 

— Acum două zile la teatrul Covent-Garden. Am pus un 
matelot să-l urmărească, dar i-a pierdut urma. Atunci am 
făgăduit acestui om o mare recompensă dacă îl regăseşte 
pe acel gentilom şi l-am văzut chiar în noaptea asta. 

— Şi el l-a regăsit? 

— Dânsul mi-a spus că Avatar locuieşte la hotelul Bristol. 

— Fie, spuse Tippo-Runo, a cărui frunte era udată de 
sudoare. Dar poliţia te va crede? 

— Mă voi duce la Amiralitate să depun piesele de 
acuzare. 

— Şi apoi? 

— În acelaşi timp omul meu se va duce la poliţie ca să 
spună unde se află culpabilul. 

— Bine, aprobă Tippo-Runo ştergându-se pe frunte. Dar 
aş fi preferat ca acest om să se fi înecat. 

— Elva fi împuşcat şi pentru noi este tot una. 

Pe când John Happer vorbea astfel, un suspin ieşi din 
pieptul Frumoasei Grădinărese. 

— Tăcere! Ordonă Tippo-Runo. 

Roumia deschise ochii şi se arătă foarte mirată să se 
găsească în cabina de la West-India, aşa că John Happer şi 
Tippo-Runo ar fi putut jura cu crucea în mână că ea 
dormise de adevăratelea. 

Capitolul LIX. 

Marmouset stătuse la pândă în barca pentru transportul 
cărbunilor. 

Dar nimic extraordinar nu se petrecuse pe bordul navei 
West-India, în tot cursul nopţii şi nimeni nu se urcase pe 
punte. 

Cu puţin înainte de răsăritul soarelui, câinele ce era 
culcat în barcă se sculă. 

Această mişcare îi atrase atenţia lui Marmouset. 


Atunci el zări un om pe țărm, care îi făcea semne. 

Pentru oricare altul în afară de Marmouset acest om nu 
putea fi Rocambole. 

Stăpânul îşi schimbase din nou atitudinea, costumul şi 
faţa. 

Dar Rocambole voia să semene cu John Happer. 

Marmouset sări în barcă şi ajunse la țărm. 

— Urmează-mă! Îi spuse Rocambole când el cobori din 
barcă. 

Numai într-o stradă de lângă chei, Rocambole îi dădu lui 
Marmouset explicaţia purtării sale. 

— Aşa după cum vezi, zise el, nu mai sunt Rocambole. 

— Ah! 

— Sunt John Happer. 

— Căpitanul vasului West-India? 

— Da. 

— Nu pricep, zise Marmouset. 

— Ascultă: diseară la miezul nopţii, iau comanda vasului 
West-India şi tu eşti ajutorul meu. Tippo-Runo, când mă voi 
urca eu la bord, va fi prizonier în cala vasului. 

— Cine va pune mâna pe dânsul? 

— Tu. 

— Stăpâne, spuse Marmouset, până acum nu pricep nici 
un cuvânt din această enigmă. 

— E foarte simplu, reluă Rocambole, John Happer şi 
Tippo-Runo trebuie să plece astă-seară pentru o destinaţie 
necunoscută. 

— De unde ştii? 

— Printr-un bilet pe care Roumia mi l-a trimis cu o 
porumbiţă. 

— Prea bine. 

— John Happer şi-a concediat tot echipajul său. Ela 
însărcinat un om despre care crede că sigur îi va recruta 
zece mateloţi hotărâți. 

— Şi acest om? 


— De care el se crede sigur, îmi este devotat trup şi 
suflet. N-am timp să-ţi spun nici cum nici pentru ce. Vei 
vedea. 

— Unde mergem? 

— La taverna „La Regele George”, la Calcraff. 

— Ne întâlnim cu acest om? 

— Da şi îl vom vedea şi pe John Happer sosind. 

Toate astea erau încă obscure pentru Marmouset, dar el 
socoti inutil să-l mai chestioneze pe Rocambole. 

După o jumătate de oră eu eram instalat cu dânsul şi 
Joseph Couturier, cârmaciul într-o sală de la catul întâi al 
tavernei, unde Calcraff avea obiceiul să-i ducă pe acei din 
clienţii săi care aveau de tratat afaceri serioase. 

— Eşti sigur că John Happer va veni? Întrebă 
Rocambole. 

— Am întâlnire cu dânsul la ora nouă ca să-i prezint cei 
zece mateloţi ai mei. Din ordinul dumitale, aceştia nu vor 
veni decât la ora zece, şi vom avea timp să-l expediem pe 
John Happer. 

— Şi eşti sigur că niciunul din el nu-l cunoaşte. 

— Sunt sigur că niciunul n-a navigat cu dânsul. Sunt doi 
care pretind că l-au întâlnit acum cinci ani în mările din 
sud; dar, adăugă cârmaciul te-ai metamorfozat aşa de bine 
încât asta n-are nici o importanţă. 

— La lucru deci! Zise Rocambole. 

Odaia în care ei se aflau comunica cu alta mai mică. 

— Mă duc să aştept acolo, zise Rocambole. S-ar putea să 
mă recunoască intrând şi să încerce ca să reziste. Trebuie 
să-l surprindem. 

În acelaşi timp Rocambole care avea în mână un pachet 
înfăşurat într-un ziar, trecu în odaia vecină şi se aşeză după 
uşă. 

Marmouset rămase cu cârmaciul. 

După câteva minute suna ora nouă la o biserică din 
apropriere. 

— Atenţie, zise Joseph Couturier. 


Şi el îl chemă pe Calcraff. 

Acesta apăru aducând o sticlă de rachiu. 

— E cineva jos, îl întrebă cârmaciul? 

— Nu. 

— Tu eşti surd, nu-i aşa? 

— Surd şi orb. Dar pivniţa mea e deschisă şi se află acolo 
un butoi gol care vă va servi de minune. 

După câteva minute se auzi un pas greu pe scară. 

— lată-l! Spuse Joseph Couturier. 

Într-adevăr John Happer intră. 

— Te-am făcut să aştepţi, dar am trecut pe la Amiralitate, 
unde aveam câteva afaceri de reglat. 

În acelaşi timp mi-am luat hârtiile de la bord. Cine e 
acest tânăr? 

— Unul din mateloţi? 

— Bine. Şi ceilalţi? 

— Vor veni. 

— Atunci să bem câte un pahar. 

Dar în momentul în care John Happer turna de băut, uşa 
se deschise, o şuierătură se auzi, un laţ se înfăşură în jurul 
gâtului căpitanului, care căzu la pământ, pe jumătate 
strangulat. Rocambole îşi amintise de lecţiile pe care le 
luase de la strangulatori. 

Cârmaciul şi Marmouset se repeziră la dânsul şi-l ţinură 
la pământ. 

În acelaşi timp Rocambole apăru şi punându-i pumnalul 
în piept îi zise: 

— Bunul meu John Happer, trebuie să te supui sau să 
mori; timpul e scump, şi nu putem să pierdem vremea în 
zadar. 

John Happer era un om prudent; el îl văzuse pe 
Rocambole la lucru şi ştia de ce era dânsul în stare. De 
aceea nu încercă nici să strige, nici să reziste. Într-o clipă 
Joseph Couturier la un semn al lui Rocambole legase 
mâinile şi picioarele căpitanului. 


Atunci Rocambole îl chemă pe Calcraff, spre care John 
Happer se uită cu mânie şi-i ceru cele necesare pentru 
scris. 

Apoi adresându-se din nou lui John Happer, îi spuse: 

— "Ţi se va dezlega mâna dreaptă şi vei scrie ce îţi voi 
dicta. 

John Happer fusese ridicat în sus şi aşezat pe un scaun la 
o masă, pe care Calcraff pusese o călimară şi un toc. 

— Şi dacă nu vreau, zise John Happer. 

— Vei fi mort în zece secunde. 

John Happer se resemnă. 

Atunci Rocambole îi dictă următorul bilet: „Excelenței 
sale maiorului Linton. 

Ţi-l trimit pe şeful meu de echipaj care va lua comanda 
navei, cu mateloţii săi, de care răspund ca de mine însumi. 
Ei vor scoate nava din bazin şi mă vor aştepta la o leghe 
depărtare. La miezul nopţii voi fi la bord gata să execut 
ordinele dumitale. 

Rămân pe uscat să reglez nişte afaceri. 

John Happer” 

După ce acest bilet a fost scris, Rocambole îl chemă din 
nou pe Calcraff. 

— Răspunzi de acest om timp de zece zile. 

— Da, răspunse Calcraff. El va sta de minune în butoiul 
gol de care ţi-am vorbit, şi peste zece zile... 

— Îl vei pune în libertate să se ducă să caute vasul West- 
India, răspunse Rocambole pe un ton batjocoritor. 

Capitolul LX. 

Am spus că John Happer era prudent şi el ţinea foarte 
mult la viaţă. 

De aceea în faţa stiletului lui Rocambole el se lăsase 
legat. 

Calcraff, care nu se amesteca în nimic, luă totuşi o 
lumânare ca să lumineze calea lui Rocambole, cârmaciului 
şi lui Marmouset. 


După zece minute John Happer avea ca domiciliu un 
butoi gol, în perspectiva unui pumn de la Calcraff dacă 
striga, şi făgăduiala de a fi liber peste zece zile. 

După asta, Rocambole şi cei doi tovarăşi se urcară în 
cameră, făcură să dispară orice urmă de luptă şi îi 
aşteptară pe cei zece mateloţi, care sosiră rând pe rând. 

Cârmaciul îi prezentă falsului John Happer unul după 
altul, şi niciunul nu bănuia că nu are în faţa lor pe 
adevăratul căpitan al vasului „West-India”. 

— Ai primit ordinele mele, îi spuse Rocambole lui Joseph 
Couturier. 

— Da, căpitane. 

— Du-te la bord şi aşteaptă-mă pe diseară, la miezul 
nopţii, afară din bazin. 

În acelaşi timp pe când Joseph Couturier ieşea urmat de 
mateloţi, Rocambole îl luă pe Marmouset de braţ şi-i spuse 
câteva cuvinte. 

— E dintre ai noştri? Întrebă un matelot pe cârmaci 
arătându-i-l pe Marmouset. 

— Da. Răspunse acesta. 

— Înţelegi de ce nu vreau să apar la bord ziua, îi spunea 
Rocambole lui Marmouset. 

— Da. Noaptea, Tippo-Runo se îmbată şi atunci doarme. 

— Bine... La bord caută să schimbi o privire cu Roumia. 

— Bine! 

— Şi fă-o să înţeleagă că e necesar să ajute beţia lui 
Tippo-Runo cu un narcotic uşor. 

Marmouset făcu un semn afirmativ din cap. 

— Dacă doarme când mă voi urca la bord totul va merge 
de minune. 

— Asta e tot? 

— Da. Du-te. 

Cârmaciul, Marmouset şi cei zece mateloţi părăsiră 
taverna. 

Rocambole mai stătu puţin de vorbă cu Calcraff. 


Apoi el trecu în acea odaie care îi servea drept vestiar de 
unde ieşi după un sfert de oră redevenind un perfect 
gentilom. 

Atunci el se îndreptă spre frumoasele cartiere ale 
Londrei, şi când ajunse în stradă, intră într-un birou 
telegrafic. 

Apoi el expedie următoarea telegramă: „Doamnei Vanda 
Kraileff, Hotelul Belgia, Kolkstone. 

Afacerea tranşată. 

Vei pleca cu copilul şi Milon cu trenul de la miezul nopţii 
în Franţa. 

Avatar.” 

El nu se întoarse imediat la hotel şi se duse să 
prânzească în Piccadilly, şi apoi la club să citească ziarele. 

„E mult timp, îşi zicea el în gând, de când n-am avut o zi 
liberă”. 

Într-adevăr. Rocambole n-avea nimic de făcut până să se 
ducă să ia comanda vasului West-India, nimic decât să 
meargă la hotelul Bristol şi ca să ia diferite hârtii şi sacul 
său cu bani. 

Pe când străbătea curtea hotelului o femeie îi ieşi 
înainte. 

Era gigantica irlandeză. 

— Ce vrei? O întrebă el mirat, căci ştiuse că o plătise 
destul de bine şi nu mai credea că are să o mai revadă. 

— Te-am căutat peste tot, răspunse ea. 

— De ce? 

— La Calcraff, în Wopping. Şi la amiază te aştept aici, 
răspunse ea. 

— Ei, bine! Ce e? 

— S-a reîntors porumbiţa. 

Rocambole tresări şi-şi încruntă sprâncenele. 

— Cu un bilet? 

— Da 

— Unde e? 

— lată-l. 


Şi irlandeza îi dădu un bilet. 

Rocambole nu îndrăzni să se apropie de becul de gaz ce 
ardea în curte. El ceru cheia, făcu un semn irlandezei să-l 
urmeze şi se urcă în odaia sa. 

— Acolo, deschise biletul şi îl citi pălind: „John Happer 
ştie că eşti la Londra. El te-a denunţat la Amiralitate. 

Nu te duce la hotel Bristol.” 

— Oh! Oh! Zise Rocambole, iată un bilet important. 
Trebuie să plec repede. 

Şi pe când îşi lua repede sacul său de călătorie, el îi 
Spuse irlandezei: 

— Ce ai făcut cu porumbiţa? 

O am acasă, crezând că poate vrei să răspunzi. 

— Ai făcut bine, să plecăm... 

Dar Rocambole n-avu timp să ajungă la uşă, căci se auzi 
o bătaie urmată de aceste cuvinte: 

— În numele legii, deschide! 

— Drace! Se gândi Rocambole, amiralitatea nu şi-a 
pierdut timpul. 

— Vei scrie un bilet. Îl vei pune sub aripa porumbiţei şi îi 
vei da drumul mâine dimineaţă când se va face ziuă. 

Apoi deschise şi se găsi faţă în faţă cu doi ofiţeri de 
poliţie. 

— Maiorul Avatar? Întrebă unul din ei. 

— Eu sunt. 

— Domnule, reluă unul din poliţişti, avem misiunea să te 
arestăm. 

— Pe mine? 

— Pe dumneata domnule... iată mandatul. 

— De ce crimă sunt deci culpabil? 

— Eşti acuzat că în golful Bengal, ai vrut să revolţi 
echipajul vasului West-India. 

— Aş! 

— Şi că ai încercat să arunci în aer acel vas. 

— Domnilor, le spuse cu gentileţe Rocambole, e fără 
îndoială o greşeală; dar cum nu trebuie să vă conving pe 


dumneavoastră, sunt gata să vă urmez. Permiteţi-mi numai 
să scriu două rânduri unuia din amicii mei, care va veni 
desigur să mă pună în libertate. 

După aceste cuvinte el scrise câteva cuvinte în limba 
franceză şi dădu irlandezei biletul. 

Apoi adresându-se poliţiştilor le spuse: 

— Acum să mergem, domnilor! 

Capitolul LXI. 

În acest timp la bordul vasului West-India a domnit în tot 
cursul zilei liniştea. 

Joseph Couturier, noul cârmaci sosise pe la amiază cu 
echipajul său, şi îi dăduse lui Tippo-Runo biletul pe care 
John Happer îl scrisese la ameninţarea lui Rocambole. 

Acest bilet nu-i dădu nimic de bănuit lui Tippo-Runo. 

EI îşi spusese chiar că dacă John Happer rămăsese pe 
uscat era ca să se asigure de arestarea lui Rocambole. 

Pe când el era pe punte, Roumia rămăsese singură, şi se 
grăbise să scrie biletul prin care-l înştiinţa pe Rocambole de 
pericolul ce-l ameninţa. 

Trecu o oră, apoi două, apoi o parte a zilei trecuse. 

Porumbiţa nu se întoarse. 

Tippo-Runo cobori în cabină şi îi spuse Roumiei: 

— 'Te sfătuiesc, să urci pe punte; e un timp splendid şi ai 
putea să-ţi iei adio de la Londra. 

Roumia îl ascultă. 

Prima persoană pe care o zări fu Marmouset şi ea 
respiră uşurată. 

Marmouset profită de un moment în care Tippo-Runo 
stătea de vorbă cu cârmaciul ca să-i şoptească aceste 
cuvinte: 

— Stăpânul va veni la bord la noapte. Supează devreme. 
Narcotic. 

Ea dădu din cap şi se apropie de Tippo-Runo. Porumbiţa 
nu mai venea, dar cuvintele lui Marmouset o liniştiseră pe 
Roumia. 

La ora şase seara Tippo spuse Roumiei: 


— Plecăm. 

— Ah! Răspunse ea cu nepăsare. 

— Vom ieşi din bazin şi mâine dimineaţă vom intra în 
mare. 

Într-adevăr, Joseph Couturier dădea ordinele de rigoare 
şi West-India ieşea din bazin şi cobora Tamisa. 

Era noapte când vasul se opri la locul indicat, Roumia 
găsise mijlocul să schimbe câteva cuvinte cu Marmouset. 

— Stăpânul e în mare pericol, zise dânsa. 

— În pericol? 

— Da, John Happer e pe uscat. 

— Ştiu. 

— Şi l-a denunţat... 

Marmouset surâse. 

— John Happer nu e de temut. 

— Crezi? 

— Sunt sigur căci e în puterea noastră. 

Acest răspuns o linişti pe Roumia. 

— Dar porumbiţa mea nu s-a întors, zise ea. 

— Asta înseamnă că stăpânul a oprit-o, socotind că e 
inutil să trezească bănuielile lui Tippo-Runo. El ţi-o va 
aduce. 

La ora zece seara Tippo-Runo ceru să i se pună masa şi 
se închise cu Frumoasa Grădinăreasă în cabina 
transformată pentru dânsa într-un adevărat palat. 

— Iubita mea, s-ar putea ca John Happer să se urce la 
bord, când eu voi fi deja plecat în acea ţară a visurilor în 
care vinul de Porto îmi serveşte drept călăuză zilnică. 

— Dacă ai instrucţiuni pentru dânsul, lasă-mi-le mie, 
răspunse Roumia. 

— Vreau să aştepte deşteptarea mea ca să ridicăm 
ancora. 

— Vei fi ascultat, spuse Roumia. 

Tippo se aşeză la masă şi bău şi mâncă ca de obicei. El 
nu observă că în ultimul pahar pe care îl goli, Roumia lăsase 
să cadă o pulbere neagră. Era narcoticul prescris. 


Şi numai ce goli acest din urmă pahar şi Tippo-Runo se 
trânti pe canapeaua pe care stătea şi închise ochi. 

Atunci Roumia deschise uşa cabinei şi Marmouset intră. 

— El doarme pentru cel puţin patruzeci şi opt de ore, 
zise ea surâzând, şi nici tunurile nu-i pot deştepta. Cât e 
ceasul? 

— Miezul nopţii, murmură Marmouset. 

— Atunci stăpânul va veni în curând. 

— Sper şi eu. 

Roumia şi Marmouset îl lăsară pe Tippo-Runo beat mort 
în cabină şi se urcară pe punte. 

Noaptea era luminoasă şi luna strălucea pe cer. 

O barcă cobora pe Tamisa şi părea că vine drept spre 
West-India. 

— Iată stăpânul, murmură Marmouset. 

Amândoi aşteptau foarte îngrijoraţi. Barca se apropie. 
Ea trecu pe lângă navă şi nu se opri. Nu era dânsul. 

— Mi se pare, spuse cârmaciul, apropiindu-se la rândul 
său de Marmouset că stăpânul a întârziat. A trecut de 
miezul nopţii. 

Marmouset nu răspunse. Începuse să fie cuprins de 
nelinişte, cu atât mai mult că John Happer venise la taverna 
„La Regele George”, spunând că venea de la Amiralitate. 

Orele treceau. 

Mai multe bărci coborau fluviul, dar niciuna nu se 
apropia de West-India. 

Şi Rocambole nu apărea. 

— Oh! Strigă deodată Marmouset. I s-a întâmplat vreo 
nenorocire stăpânului, desigur. 

— Mă tem, murmură Roumia, foarte îngrijorată. 

Şi apropiindu-se de Joseph Couturier îi spuse: 

— Pune o luntre pe apă! 

Dar în acel moment se auzi un zgomot în aer şi 
Marmouset şi Roumia văzură o pasăre zburând. 

— E porumbiţa! Strigă Roumia. 

— O scrisoare de la stăpânul! Exclamă Marmouset vesel. 


Porumbiţa veni drept pe umerii Roumiei. Ea avea un 
bilet sub aripi. 

Atunci Marmouset citi aceste rânduri scrise cu creionul: 
„Sunt prizonier. Dar ca să găuresc zidul unei închisori nu e 
pentru mine o jucărie; deci nu vă îngrijoraţi. 

Aruncaţi-l în fundul pivniţei pe 'Tippo-Runo adormit. 

Ridicaţi ancora şi plecaţi la Havre. Vă voi ajunge. 

Rocambole.” 

— Ce să facem? Murmură Roumia. 

— Să ne supunem, răspunse cu gravitate Marmouset. 
Stăpânul şi-a călcat vreodată făgăduiala? Deci să plecăm! 

Şi West-India porni urcând cu sine pe Tippo-Runo 
adormit şi tezaurul furat de dânsul. 


SFÂRŞIT