William Landay — In apararea lui Jacob

WILLIAM 
LANDAY 


ÎN APARAREA 
LUI JACOB ma 


EJA 


WILLIAM LANDAY 


ÎN APĂRAREA 
LUI JACOB 


Original: Defending Jacob (2012) 


Traducere din limba engleză de: 
BOGDAN OLTEANU 


a 


e 
(J 
D 
e i! 


virtual-project.eu 


VP - 


PRIMA PARTE 


„Haideţi să fim practici în așteptările pe care le 
avem de la Dreptul Penal... [Căci] trebuie doar să ne 
închipuim, printr-o călătorie imaginară în timp; că 
ne-am întâlni cel mai străvechi strămoș umanoid, 
Adam, un proto-om, scund, cu o blană deasă, ridicat 
pe două picioare, căutându-și hrana prin savana 
africană acum vreo trei milioane de ani. Și-acum, să 
ne înțelegem: chit că i-am da orice legi am dori 
acestei făpturi mici și istete, tot nu ar fi înțelept să o 
luăm în brațe”. 


REYNARD THOMPSON, 
O teorie generală a violenței omenești (1921) 


1. 


În marele juriu 


DI. Logiudice: Spuneți-vă numele, vă rog. 

Martor: Andrew Barber. 

DI. Logiudice: Ce lucraţi, domnule Barber? 

Martor: Am fost procuror districtual adjunct vreme de 22 de ani. 
DI. Logiudice: Aţi fost. Ce lucraţi acum? 

Martor: Cred că se poate spune că sunt șomer. 


În aprilie 2008, Neal Logiudice a înaintat în sfârșit citaţia... dar 
prea târziu. Prea târziu pentru cazul lui, cu siguranţă, dar și prea 
târziu pentru Logiudice. Reputația sa era deja afectată dincolo 
de orice putinţă de redresare și, odată cu ea, și cariera lui. Un 
procuror se mai poate descurca o vreme cu o reputaţie afectată, 
dar colegii săi vor sta cu ochii pe el ca niște lupi și, în cele din 
urmă, îl vor sili să renunțe, pentru binele haitei. Am văzut asta 
de multe ori: un procuror districtual adjunct este indispensabil 
azi și mâine e complet uitat. 


VP-3 


Am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru Neal Logiudice 
(pronunţat /a G/U-dis). A intrat în procuratură cu 12 ani înainte 
de asta, chiar după terminarea facultăţii de drept. Avea 29 de 
ani pe atunci, era scund, cu părul rar și cu un început de burtică. 
Avea gura plină de dinţi; trebuia să și-o închidă cu forța, ca pe o 
valiză burdușită, ceea ce îl lăsa cu o expresie chinuită și 
îmbufnată pe chip. Mă ţineam de capul lui să nu facă faţa asta 
înaintea juriului - nimănui nu-i place să fie mustrat -, dar el o 
făcea în mod inconștient. Se ridică și se ducea în fața boxei 
juraţilor, clătinând din cap și ţuguindu-și buzele ca o învăţătoare 
de modă veche sau ca un preot, iar asta stârnea în sufletul 
juraţilor o dorinţă aprigă de a vota împotriva lui. În cadrul 
biroului, Logiudice se pricepea binișor să manipuleze și să 
lingușească. Era tachinat destul de des. Ceilalţi adjuncţi se luau 
întruna de el, dar o încasa de la toţi, chiar și de la oameni care 
lucrau de la distanţă cu biroul - polițiști, grefieri, secretare, 
oameni care nu obișnuiau să își arate atât de fățiș disprețul 
pentru un procuror. Îl porecliseră Milhouse, după un personaj 
nătăfleţ din The Simpsons, şi îi spuneau în toate felurile, pornind 
de la numele lui: LoFoolish, LoDoofus, Sid Vicious, Judicious și 
tot așa. Însă mie Logiudice mi se părea în regulă. Era doar naiv. 
Cu cele mai bune intenţii, făcea praf vieţile oamenilor și nu-și 
bătea prea mult capul cu asta. În fond, el nu se lua decât de 
băieţii răi. Aceasta este greșeala procurorului - Sunt băieți răi 
pentru că îi anchetez eu - şi Logiudice nu a fost primul care a 
căzut în capcana ei, așa că am trecut cu vederea convingerea 
sa, că numai el are dreptate. Ba chiar îmi era simpatic. Il 
sprijineam tocmai pentru ciudăţeniile sale, pentru numele 
imposibil de pronunţat, pentru dinţii lui strâmbi - pe care ceilalţi 
colegi i-ar fi îndreptat cu aparate dentare scumpe, plătite de 
Mami și de Tati -, chiar și pentru ambiția lui evidentă. Vedeam 
ceva la tipul ăsta. Un soi de vigoare în felul în care îndura atâta 
respingere, în felul în care înghiţea toate mizeriile fără să zică 
nimic. Era clar un puști de oameni muncitori, hotărât să obţină 
pentru sine ceea ce atâția oameni primeau de-a gata. In acest 
fel, și doar în acest fel, presupun, era exact ca mine. 

Acum, la 12 ani după ce intrase în procuratură, în pofida 
tuturor bizareriilor sale, reușise sau era pe cale s-o facă. Neal 
Logiudice prim-adjunct, numărul doi în biroul procuraturii din 
Middlesex, mâna dreaptă a procurorului districtual și principalul 


VP -4 


avocat pledant. A preluat funcţia de la mine - acest puști care- 
mi zisese odinioară: „Andy, vreau să ajung exact ca tine”. Ar fi 
trebuit să mă aștept la asta. 

In acea dimineață, în sala marelui juriu, lumea era 
posomorâtă și deznădăjduită. Treizeci și ceva de bărbaţi și femei 
care nu fuseseră destul de destoinici încât să scape de această 
obligaţie stăteau înghesuiți în acele scaune  școlărești. 
Ințelegeau destul de bine cam ce trebuie să facă. Marile jurii 
sunt convocate pentru câteva luni și se prind foarte repede 
care-i treaba: acuzi, arăţi cu degetul, spui cine-i vinovatul. 

O ședință a marelui juriu nu este un proces. În sală nu se află 
nici judecătorul, nici avocatul apărării. Procurorul este șeful. 
Este o investigaţie și, teoretic, o limitare a puterii procurorului, 
de vreme ce marele juriu decide dacă acesta are suficiente 
dovezi ca să aducă un suspect în fața instanţei. Dacă sunt 
suficiente probe, marele juriu îi acordă procurorului o punere 
sub acuzare, ceea ce reprezintă biletul său spre Curtea 
Superioară. Dacă nu, resping cazul și acesta se încheie înainte 
să fi început măcar. In practică, respingerile sunt foarte rare. 
Majoritatea marilor jurii oferă inculparea. De ce nu? Ei oricum 
ascultă doar una dintre părți. 

In acest caz însă, presupun că juraţii și-au dat seama că 
Logiudice nu avea un caz. Nu azi. Adevărul nici nu avea să fie 
aflat, nu cu niște dovezi atât de răsuflate și de compromise, nu 
după tot ce se întâmplase. Trecuse deja peste un an - peste 12 
luni - de când cadavrul unui băiat de 14 ani fusese găsit în 
pădure cu trei plăgi înjunghiate dispuse în linie pe piept, de 
parcă ar fi fost împuns cu un trident. Dar nu era vorba nici 
măcar de timpul trecut. Era vorba de toate celelalte. Era prea 
târziu și marele juriu o știa. 

O știam și eu. 

Numai Logiudice era de neclintit. Își țuguia buzele în acel fel 
ciudat, specific lui. Își revedea notițele din carneţelul galben, își 
calcula următoarea întrebare. Făcea tot ceea ce-l învăţțasem. 
Vocea din capul său era vocea mea: „Nu contează cât de slab 
este cazul. Ține-te de el. Fă lucrurile așa cum se fac de peste 
cinci sute de ani, folosește aceeași tactică josnică aplicată la 
interogatoriul contradictoriu - ademenește, prinde, strivește”. 

El zise: 

— Vă amintiţi când aţi auzit prima oară de uciderea băiatului 


VP-5 


Rifkin? 

— Da. 

— Descrieţi-mi. 

— Am primit un telefon, cred, mai întâi de la CPAC - adică 
poliţia statală. Apoi au urmat imediat alte două telefoane, unul 
de la poliţia din Newton, celălalt de la procurorul-șef de atunci. 
Poate că am încurcat ordinea, dar ideea e că telefonul a început 
să sune întruna. 

— Când se întâmpla asta? 

— Joi, 12 aprilie 2007, în jurul orei 9 dimineața, imediat după 
descoperirea cadavrului. 

— De ce aţi fost sunat? 

— Eu eram adjunctul-șef. Eram anunţat de fiecare dată când 
avea loc o crimă în district. Aceasta era procedura standard. 

— Dar nu păstraţi chiar toate cazurile, nu? Nu conduceaţi 
investigația și procesul în fiecare omucidere care vă era adusă 
la cunoștință, nu-i așa? 

— Nu, sigur că nu. Nu aveam atâta timp la dispoziţie. Păstram 
foarte puţine omucideri. Majoritatea erau încredințate celorlalți 
procurori adjuncți. 

— Însă pe acesta l-aţi păstrat. 

— Da. 

— Aţi hotărât imediat că vă veţi ocupa personal de caz sau v- 
aţi hotărât mai târziu? 

— Am hotărât aproape imediat. 

— De ce? De ce vă doreaţi acest caz în special? 

— Aveam o înțelegere cu procurorul districtual, Lynn 
Canavan. De anumite cazuri mă ocupam personal. 

— Ce fel de cazuri? 

— Cele urgente. 

— De ce dumneavoastră? 

— Eu eram cel mai vechi avocat pledant din birou. Ea voia să 
se asigure că toate cazurile importante sunt pregătite așa cum 
se cuvine. 

— Cine hotăra dacă un caz era urgent? 

— Eu, în primă instanță. Consultându-mă cu procurorul 
districtual, desigur, dar la început lucrurile se mișcă foarte 
repede. Nu prea e timp de-o întâlnire. 

— Deci dumneavoastră aţi hotărât că uciderea lui Rifkin era 
un caz urgent? 


VP-6 


— Bineînţeles. 

— De ce? 

— Deoarece era vorba despre uciderea unui copil. Cred că ne 
și așteptam să se facă vâlvă în jurul cazului, să intre în atenţia 
presei. Era genul acela de caz. Se întâmplase într-un oraș bogat, 
iar victima făcea parte dintr-o familie bogată. Mai avusesem 
câteva cazuri de acest gen. La început, nici nu am știut despre 
ce este vorba mai exact. Părea o crimă comisă de un alt elev, 
așa cum se întâmplase la Columbine. Practic, nici nu știam ce 
naiba era, dar părea un caz mare, promiţător. Dacă avea să se 
dovedească un caz mai banal, l-aș fi putut trece altcuiva mai 
târziu, dar în acele prime ceasuri trebuia să mă asigur că se face 
totul ca la carte. 

— L-aţi informat pe procurorul districtual că vă aflaţi într-un 
conflict de interese? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu era vorba de niciun conflict de interese. 

— Dar nu era fiul dumneavoastră, Jacob, coleg de clasă cu 
băiatul omorât? 

— Ba da, dar eu nu o cunoșteam pe victimă. Nici Jacob nu o 
cunoștea, din câte știam eu. Nu mai auzisem niciodată numele 
băiatului ucis. 

— Nu îl știaţi pe puști. În regulă. Dar știaţi că el și fiul 
dumneavoastră erau în același an, la aceeași școală generală, 
din același oraș? 

— Da. 

— Și tot nu v-aţi gândit că ar putea interveni un conflict de 
interese? Nu v-aţi gândit că obiectivitatea dumneavoastră ar 
putea fi pusă la îndoială? 

— Nu. Sigur că nu. 

— Nici măcar acum, în retrospectivă? Insistaţi... Chiar și în 
retrospectivă, tot nu sunteţi de părere că împrejurările ar putea 
da măcar impresia unui conflict de interese? 

— Nu, nu era nimic inadecvat în această privinţă. Nu era nici 
măcar ceva neobișnuit. Faptul că locuiam în orașul în care se 
petrecuse crima? Era un lucru bun. În districtele mai mici, 
procurorul locuiește adeseori în comunitatea în care se produce 
o infracțiune, îi cunoaște pe oamenii afectaţi de aceasta. Și ce 
dacă? Adică e și mai hotărât să prindă ucigașul! Asta nu-i un 


VP -7 


conflict de interese. Uitaţi ce este: se poate vorbi despre 
conflictul pe care-l am cu toți criminalii. Asta-i meseria mea. Era 
vorba despre o crimă oribilă, pur și simplu oribilă; era treaba 
mea să fac ceva în această privinţă. Și eram hotărât să-mi fac 
meseria. 

— În regulă. 

Logiudice își cobori privirea în carneţel. Nu avea niciun rost să 
atace martorul atât de devreme. Se va întoarce la această 
chestiune mai târziu, fără îndoială, când va fi mai obosit. Pentru 
moment, era mai bine să nu lase lucrurile să se înfierbânte. 

— Înțelegeţi care sunt drepturile pe care vi le conferă Al 
Cincilea Amendament? 

— Desigur. 

— Și aţi renunţat la aceste drepturi? 

— Așa se pare. Sunt aici. Vorbesc. 

În rândul marelui juriu se auziră chicote. 

Logiudice își lăsă jos carneţelul, părând să renunţe momentan 
la planul său de luptă. 

— Domnule Barber... Andy, aș putea să te întreb ceva? De ce 
nu ai invocat aceste drepturi? De ce nu ai păstrat tăcerea? 

Următoarea propoziţie rămase nerostită: Fu așa aș face. 

M-am gândit un moment că aplica o nouă tactică, că juca 
teatru un pic. Dar Logiudice chiar părea sincer. Era îngrijorat că 
puneam ceva la cale. 

Nu voia să fie păcălit, să fie făcut de râs. 

Am răspuns: 

— Nu doresc să păstrez tăcerea. Vreau ca adevărul să iasă la 
lumină. 

— Indiferent care ar fi acesta? 

— Am încredere în sistem, la fel ca tine și ca toţi cei de față. 

Ei, asta nu era tocmai adevărat. Nu am încredere în sistemul 
juridic, cel puţin nu în capacitatea sa de aflare a adevărului. 
Niciun avocat nu are încredere. Am văzut cu toţii prea multe 
erori, prea multe rezultate proaste. Un verdict al juriului este 
doar o presupunere - o presupunere bine intenţionată, în 
general, dar nu ai cum să determini adevărul printr-un vot. Și 
totuși, chiar și așa, cred în puterea ritualului. Cred în 
simbolismul religios, în robele negre, în tribunalele cu coloane 
din marmură ce amintesc de templele grecești. Desfășurarea 
unui proces aduce cu ţinerea unei slujbe. Ne rugăm împreună să 


VP-8 


facem ceea ce trebuie și să fim ocrotiţi de primejdii, iar asta 
merită făcut chiar dacă rugăciunile ne sunt ascultate sau nu. 

Desigur, Logiudice nu credea în prostiile astea solemne. El 
trăia în lumea avocatului - alb sau negru, vinovat sau nevinovat 
- și era hotărât să mă ţină și pe mine acolo. 

— Deci ai încredere în sistem! pufni el. În regulă atunci, Andy, 
să ne întoarcem la el. Să lăsăm sistemul să-și facă treaba. 

Aruncă juriului o privire șmecherească, de cunoscător. 

Bravo, Neal. Nu lăsa martorul să se pună prea bine cu juriul - 
pune-te tu bine cu el. Pune-te bine cu el, cocoloșește-l și lasă 
martorul pe dinafară. Am surâs. M-aș fi ridicat în picioare și l-aș 
fi aplaudat dacă aș fi avut voie, deoarece făcea exact ce-l 
învăţasem eu. De ce să nu mi se îngăduie și mie un moment de 
mândrie părintească? Se pare că nu am fost chiar atât de rău, la 
urma urmei - l-am transformat pe Neal Logiudice într-un avocat 
cât de cât decent. 

— Păi, atunci continuă, am rostit eu, încercând să îmi apropii 
juriul. Nu te mai prosti și treci la subiect, Neal. 

El se uită la mine, apoi își luă carnetțelul și îl răsfoi, căutând 
locul în care rămăsese. Aproape că puteam citi gândul ce-i 
încreţea fruntea: ademenește, prinde, strivește. 

— Bine, spuse el, hai să vorbim despre ce s-a întâmplat după 
crimă. 


2. 


Multimea noastră 


Aprilie 2007: cu douăsprezece luni în urmă. 


Când familia Rifkin și-a deschis casa pentru shiva, perioada 
evreiască de doliu, părea că venise acolo tot orașul. Familia nu 
avea să poată jeli în intimitate. Uciderea băiatului era un 
eveniment public; și jelirea avea să fie tot publică. Casa era atât 
de aglomerată, încât atunci când murmurul conversaţiei creștea 
în intensitate, adunarea părea să aducă mai mult a petrecere, 
până când mulţimea își cobora vocea simultan, de parcă ar fi 
fost rotit un buton de volum nevăzut. 


VP-9 


Mi-am croit drum prin această mulţime, cerându-mi scuze în 
mod repetat, întorcându-mă în stânga și-n dreapta ca să mă 
strecor. 

Oamenii se holbau cu expresii curioase. Cineva a zis: „Ele, 
Andy Barber”, dar nu m-am oprit. Trecuseră patru zile de la 
comiterea crimei și toată lumea știa că mă ocup de caz. Voiau 
să mă descoasă, firește, despre suspecți, indicii și toate cele, 
dar nu îndrăzneau. Pentru moment, detaliile anchetei nu contau; 
tot ce conta era faptul dureros că murise un puști nevinovat. 

Ucis! Ştirea îi lovise în plin. În Newton nu exista cine știe ce 
activitate infracțională. Tot ce știau localnicii despre violentă 
venea de la știri și din emisiuni de televiziune. Credeau că 
infracțiunile violente se petreceau doar în orașele mari, în 
rândurile unei clase inferioare de mocofani urbani. Bineînțeles, 
se înșelau în această privinţă, dar nu erau proști și nu ar fi fost 
atât de șocați de uciderea unui adult. Sacrilegiul reprezentat de 
cazul Rifkin consta în faptul că victima era unul dintre copiii din 
orășel. Era un afront adus imaginii pe care și-o construise 
comunitatea din Newton. O vreme, în centrul orașului fusese 
pus un semn ce descria localitatea drept „O comunitate de 
familii și o familie de comunități” și auzeai adeseori spunându- 
se că Newton era „un loc bun în care să îţi crești copiii”. Și chiar 
așa era. Era plin de centre de pregătire și de meditatori 
particulari, de săli de karate și de ligi de fotbal. Părinţii tineri 
îndeosebi ţineau la această imagine a Newtonului ca un paradis 
al copiilor. Mulţi dintre ei plecaseră din metropolele sofisticate 
ca să se mute aici. Acceptaseră cheltuielile imense, monotonia 
ineficientă și dezamăgirea conferită de un mod de viaţă 
convențional. Pentru acești locuitori ambivalenţi, ideea de a se 
stabili în suburbii avea sens doar pentru că acestea erau „un loc 
bun în care să îţi crești copiii”. Mizaseră totul pe această carte. 

Mergând din cameră în cameră, treceam pe lângă toate 
grupurile posibile.  Puștii, prietenii băiatului omorât, se 
înghesuiseră într-un mic birou din capătul casei. Vorbeau în 
șoaptă și se uitau lung la mine. O fată avea machiajul întins pe 
toată faţa din cauza lacrimilor. Fiul meu, Jacob, stătea pe un 
scăunel, deșirat și lăbărțat, departe de ceilalţi. Se uita la 
telefonul său mobil, neinteresat de conversațiile din jurul lui. 

Familia îndurerată se afla în camera următoare, cu tot cu 
bunici și verișori. 


VP - 10 


lar în bucătărie erau părinţii puștilor care fuseseră colegi de 
școală cu Ben Rifkin. Aceasta era mulţimea noastră. Ne știam 
din prima zi de grădiniţă a copiilor noștri, din urmă cu opt ani. 
Ne întâlnisem de-o mie de ori, fie când ne lăsam copiii la ore, fie 
când îi luam, la jocuri de fotbal ce nu se mai terminau, la 
strângerile de fonduri organizate de școală și cu ocazia unei 
memorabile reprezentații a piesei Doisprezece oameni furioși. Și 
totuși, în afara unor prietenii închegate, nu ne cunoșteam prea 
bine. Firește, exista între noi o anumită camaraderie, dar nu o 
legătură adevărată. Majoritatea acestor cunoștințe aveau să 
înceteze odată cu absolvirea liceului. Insă, în acele prime zile de 
după uciderea lui Ben Rifkin, am avut iluzia apropierii. Era ca și 
cum ne-am fi văzut pentru prima oară cu adevărat. 

În vasta bucătărie a familiei Rifkin - plită Wolf, frigider Sub- 
Zero, blaturi din granit, dulapuri albe, în stil englezesc - părinții 
se strânseseră în grupuleţe de câte trei-patru și-și împărtășeau 
stările de insomnie, de tristețe și spaima de nezdruncinat prin 
care treceau. Pomeneau întruna de Columbine și de 11 
septembrie, precum și de felul în care moartea lui Ben îi făcuse 
să nu-și mai lase din mână propriii copii. Emoţiile extravagante 
ale acelei seri erau intensificate de lumina caldă aruncată de 
aplicele portocalii din bucătărie. Când am intrat în încăpere, 
părinţii își împărtășeau secrete în acea lumină ca de foc. 

Pe când intram, una dintre mame, Toby Lanzman, aranja 
apetitivele pe un platou aflat pe un blat. Avea atârnat pe umăr 
un prosop de vase. Tendoanele de la antebraţe îi ieșeau în relief 
în timp ce trebăluia. Toby era prietena cea mai bună a soţiei 
mele, Laurie, una dintre puţinele cunoștințe mai apropiate pe 
care ni le făcusem aici. Mă văzu uitându-mă după soţia mea și 
îmi făcu semn spre cealaltă parte a încăperii. 

— Le cocoloșește pe celelalte mame, rosti Toby. 

— Văd. 

— Păi, cred că tuturor ne-ar prinde bine un pic de cocoloșeală 
acum. 

Am mormăit ceva, i-am aruncat o privire nedumerită și am 
trecut mai departe. Toby era incitantă. Singura mea apărare 
împotriva ei era o retragere tactică. 

Laurie stătea cu un mic grup de mame. Părul ei, care fusese 
mereu des și părea ciufulit, era dat pe spate și prins într-un coc, 
cu ajutorul unei agrafe de păr în formă de carapace de ţestoasă. 


VP -11 


Tocmai o mângâia pe braţ pe una dintre prietene, alinând-o. 
Prietena se aplecase spre Laurie în mod vizibil, ca o pisică 
alintată. 

Când am ajuns lângă ea, Laurie m-a cuprins de mijloc. 

— Bună, iubitule. 

— E timpul să plecăm. 

— Andy, zici asta din clipa în care am ajuns aici. 

— Nu-i adevărat. M-am gândit la asta, dar n-am spus-o. 

— Oricum, ţi se citește pe față. Oftă, apoi adăugă: Ştiam eu 
că ar fi trebuit să venim fiecare cu mașina lui. 

Mă măsură din priviri timp de câteva clipe. Nu voia să plece, 
dar înţelegea că nu mă simt în largul meu fiind în centrul 
atenției, că și-așa nu eram prea vorbăreţ din fire - sporovăiala 
din încăperile aglomerate mă obosise dintotdeauna - și toate 
aceste lucruri atârnau în balanţă. O familie trebuia gestionată ca 
orice altă organizaţie. 

— Pleacă tu, hotărî ea. O s-o rog eu pe Toby să mă lase și pe 
mine acasă. 

— Da? 

— Da. De ce nu? la-l și pe Jacob cu tine. 

— Eşti sigură? M-am aplecat spre ea - Laurie este cu un cap și 
jumătate mai scundă decât mine - și i-am șoptit la ureche: 
Pentru că aș rămâne cu cea mai mare plăcere. 

Ea râse. 

— Pleacă până nu mă răzgândesc. 

Femeile de la înmormântare se holbau la noi. 

— Du-te! Haina ta este în dormitorul de la etaj. 

M-am dus la etaj și am dat de un hol lung. Zgomotul era 
atenuat aici, ceea ce mi se părea o ușurare. Incă auzeam ecoul 
mulţimii în urechi. Am început să caut hainele. Într-un dormitor, 
care părea să fie al surioarei băiatului omorât, un morman de 
haine se afla pe pat, dara mea nu era printre ele. 

Ușa de la camera de lângă era închisă. Am ciocănit, am 
deschis-o și mi-am vârât capul înăuntru. 

Camera era cufundată în întuneric. Singura lumină venea 
dinspre o veioză din bronz aflată în colțul opus. Tatăl băiatului 
omorât stătea într-un fotoliu de lângă veioză. Dan Rifkin era 
scund, îngrijit și delicat. Ca întotdeauna, avea părul dat cu gel. 
Purta un costum închis la culoare, foarte scump. La rever avea o 
ruptură de vreo cinci centimetri, care simboliza inima lui frântă - 


VP - 12 


păcat de costumul lui scump, părerea mea. În lumina difuză, 
ochii săi erau adânciţi în orbite, încadraţi de cearcăne vineţii ce 
aminteau de chipul unui raton. 

— Bună, Andy, rosti el. 

— Scuză-mă! Îmi căutam haina. Nu am vrut să te deranjez. 

— Nu-i nimic, vino încoace. 

— Nu. Nu vreau să-ţi stau pe cap. 

— Te rog, stai puţin cu mine. Vreau să te întreb ceva. 

Am simţit cum mi se-așază o povară pe suflet. Am mai văzut 
agonia prin care trec cei apropiaţi de victimele din cazurile de 
crimă. Meseria mi-o cere. Părinţii copiilor uciși suferă cel mai 
mult și cred că taţilor le este și mai greu decât mamelor, pentru 
că ei sunt învățați să fie stoici, să „se poarte ca un bărbat”. 
Studiile au demonstrat că taţii copiilor uciși mor adeseori la 
câțiva ani de la săvârșirea crimei, de obicei din cauza 
problemelor cardiace. Pur și simplu mor de mâhnire. La un 
moment dat, un procuror își dă seama că nu poate supraviețui 
nici el unei asemenea tragedii, așa că nu îi poate urma pe taţi 
până la capăt. Se concentrează asupra aspectelor tehnice ale 
meseriei sale. Se gândește la ea ca la o îndeletnicire oarecare. 
Secretul este să ţii suferinţa la distanţă. 

Însă Dan Rifkin insista. Mi-a făcut semn cu braţul ca un agent 
care dirijează circulaţia și, văzând că nu mai am de ales, am 
închis ușa și m-am așezat pe scaunul de lângă el. 

— Ceva de băut? 

Ridică un clondir de whisky arămiu. 

— Nu. 

— Noutăţi, Andy? 

— Nu. Mă tem că nu. 

A dat din cap, uitându-se spre colţul camerei, dezamăgit. 

— Mereu mi-a plăcut camera asta. Aici vin să meditez. Când 
se întâmplă astfel de lucruri, îţi petreci mult timp căzut pe 
gânduri. Zâmbi stins: Nu-ţi face griji, sunt în regulă. 

— Sunt sigur că așa este. 

— Chestia peste care nu pot trece însă este următoarea: de 
ce-a făcut-o criminalul! 

— Dan, chiar nu ar trebui să... 

— Nu, ascultă-mă până la capăt. Adică... nu... nu trebuie să 
fiu ţinut de mână. Sunt o persoană raţională, atâta tot. Îmi pun 
și eu întrebări. Nu în privinţa detaliilor. Când am vorbit cu tine, 


VP - 13 


ne-am referit mereu la detalii: la probe, la procedurile 
judecătorești. Insă eu sunt o persoană raţională, da? Sunt o 
persoană raţională și îmi pun niște întrebări. Alte întrebări. 

M-am afundat în scaun, relaxându-mi umerii, consimţind. 

— In regulă. Uite cum stă treaba: Ben era un copil bun. Asta-i 
prima chestie. Sigur că niciun puști nu merită asta, oricum. Știu 
asta. Dar Ben chiar era un băiat bun. Era atât de bun... Și era 
doar un puști. Avea 14 ani, pentru numele lui Dumnezeu! Nu 
făcuse niciodată probleme. Niciodată. Niciodată, niciodată, 
niciodată! Și atunci de ce? Care a fost motivul? Nu mă refer la 
mânie, lăcomie, gelozie, genul acesta de motiv, căci nu poate fi 
vorba de un motiv banal în acest caz, nu se poate, pur și simplu 
nu are sens. Cine ar putea simţi o asemenea mânie împotriva lui 
Ben sau a oricărui alt copil? Pur și simplu nu are sens! Pur și 
simplu nu are sens! 

Rifkin își puse degetele pe frunte și începu să și-o maseze 
încet. 

— Vreau să spun: ce îi deosebește pe acești oameni? Fiindcă 
am simţit și eu acele lucruri, firește, acele motive - mânie, 
lăcomie, gelozie -, le-ai simţit și tu, toată lumea le simte. Dar noi 
n-am omorât pe nimeni. Pricepi? Noi nu am putea omori 
niciodată pe cineva. Insă unii oameni o fac, unii oameni pot. De 
ce? 

— Nu știu. 

— Tu trebuie să înţelegi mai bine aceste lucruri. 

— Nu. Chiar nu le înțeleg. 

— Dar tu vorbești cu ei, îi cunoști. Ce spun criminalii? 

— Majoritatea nu vorbesc prea mult. 

— Și nu-i întrebi? Nu de ce au făcut-o, ci altceva: ce anume îi 
face capabili să ucidă. 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Fiindcă nu mi-ar răspunde. Avocaţii lor nu i-ar lăsa să-mi 
răspundă. 

— Avocaţi! 

Dădu din mână a lehamite. 

— Oricum, majoritatea nici nu ar ști ce să răspundă. Acești 
criminali filosofi - Chianti, fasole verde și-așa mai departe - sunt 
o născocire. Nu există decât prin filme. Și, oricum, tipii ăștia 
spun numai minciuni sfruntate. Dacă ar fi să răspundă, probabil 


VP - 14 


că ar da vina pe o copilărie grea sau ceva de genul acesta. S-ar 
victimiza. Așa se întâmplă de obicei. 

Dan dădu din cap, îndemnându-mă să continui. 

— Dan, nu te poţi chinui căutând motive. Nu există niciunul. 
Nu-i nimic logic în asta. Cel puţin, nu în partea despre care 
vorbești tu. 

Rifkin se afundă în fotoliu, concentrându-se, de parcă ar fi 
vrut să se gândească mai îndeaproape la această chestiune. 
Ochii îi luceau de lacrimi, dar își păstră un ton calm și controlat. 

— Te mai întreabă și alţi părinţi lucruri de-astea? 

— Mă întreabă tot soiul de lucruri. 

— Îi întâlnești și după ce se finalizează cazul? Pe părinţi, vreau 
să zic. 

— Uneori. 

— Vreau să spun, peste ani. 

— Uneori. 

— Și... cum arată? Sunt în regulă? 

— Unii par în regulă. 

— Dar unii nu sunt. 

— Unii nu sunt. 

— Și cei care trec peste asta ce fac? Care-s cele mai 
importante lucruri? Trebuie să existe un tipar. Care-i strategia, 
care sunt cele mai bune practici? Cum au reușit? 

— Apelează la ajutor de specialitate. Se bazează pe familiile 
lor, pe oamenii din jur. Există grupuri pentru cei care rămân în 
urmă; se duc la întrunirile acestora. Vă putem face legătura cu 
ele. Ar trebui să vorbiţi cu avocata victimei. Ea vă va înscrie într- 
un grup de sprijin. Ajută foarte mult. Ideea este că nu poţi face 
totul singur. Trebuie să-ţi amintești că mai sunt și alţi oameni 
care au trecut prin asta, care știu prin ce treci tu. 

— Și ceilalţi, părinţii care nu trec peste asta... cu ei ce se 
întâmplă? Cu cei care nu își mai revin niciodată? 

— Nu vei fi unul dintre ei. 

— Și dacă sunt? Ce se va întâmpla cu mine, cu noi? 

— Nu o să lăsăm să se întâmple una ca asta. Nici măcarnuo 
să ne gândim la această variantă. 

— Dar se întâmplă. Se întâmplă, nu? Sunt sigur. 

— Nu ţie. Ben nu ar vrea să ţi se întâmple ţie așa ceva. 

Tăcere. 

— ÎI știu pe fiul tău, rosti Rifkin. Pe Jacob. 


VP -15 


— Da. 

— L-am văzut pe la școală. Pare un puști de treabă. Un băiat 
mare și frumos. Cred că ești mândru. 

— Sunt. 

— Cred că seamănă cu tine. 

— Da, mi s-a mai zis. 

El trase adânc aer în piept. 

— Ştii, fac ce fac și mă gândesc la puștii din clasa lui Ben. Mă 
simt atașat de ei. Vreau să reușească în viaţă, pricepi? l-am 
urmărit crescând, mă simt apropiat de ei. Este ceva neobișnuit? 
să fie din cauza faptului că așa mă simt mai aproape de Ben? 
De aceea mă agăț de acești copii? Pentru că așa pare, nu? Pare 
ciudat. 

— Dan, nu-ţi mai face griji în privinţa aparenţelor. Lumea 
crede oricum ce vrea. Dă-o naibii! Nu trebuie să-ți faci griji. 

El își masa fruntea în continuare. Agonia sa nu ar fi fost mai 
evidentă nici dacă ar fi sângerat pe podea. Voiam să îl ajut. Dar, 
în același timp, voiam să plec de-acolo. 

— M-ar ajuta dacă aș ști, dacă s-ar rezolva cazul. Mă va ajuta 
când veți rezolva cazul. Deoarece nesiguranța... mă secătuiește. 
Mă va ajuta când se va rezolva cazul, nu? În alte situaţii pe care 
le-ai văzut, asta îi ajută pe părinţi, nu? 

— Da, așa cred. 

— Nu vreau să te presez. Nu vreau să pară că fac asta. Doar 
că simt că mă va ajuta când cazul va fi rezolvat și voi ști că tipul 
ăsta e... cândva fi închis. Ştiu că o să te ocupi tu de asta. Am 
încredere în tine, bineînţeles. Bineințe/es. Nu mă îndoiesc de 
tine, Andy. Spun doar că mă va ajuta. Pe mine, pe nevastă-mea, 
pe toată lumea. Cred că de asta avem nevoie. Să știm că am 
lăsat totul în urmă. Asta așteptăm de la tine. 


În noaptea aceea, stăteam în pat cu Laurie și citeam. 

— Rămân la părerea mea că-i o greșeală să se redeschidă 
școala atât de curând. 

— Laurie, am mai discutat despre asta. 

În glas mi se strecurase o notă de plictiseală. Been there, 
done that. 

— Jacob va fi în siguranţă. O să-l ducem la ore chiar noi, o să-l 
conducem până la ușa școlii. O să fie polițiști peste tot. O să fie 
mai în siguranţă la școală decât în oricare altă parte. 


VP - 16 


— Mai în siguranţă... N-ai de unde să știi! Cum ai putea ști? 
Nu știe nimeni cine-i tipul ăsta sau ce-are de gând să facă mai 
departe. 

— Trebuie să se redeschidă școala la un moment dat. Viața 
merge mai departe. 

— Te înșeli, Andy. 

— Cât ai fi vrut să aștepte? 

— Până este prins făptașul. 

— Asta ar putea să dureze o vreme. 

— Și? Ce s-ar putea întâmpla, în cel mai rău caz? Copiii ar 
pierde câteva zile de școală. Ei, și ce? Măcar ar fi în siguranţă. 

— Nu poţi să le garantezi siguranţă deplină. E o lume mare și 
primejdioasă. 

— Fie, atunci mai în siguranţă. 

Mi-am lăsat cartea pe abdomen și aceasta formă un mic cort. 

— Laurie, dacă ţii școala închisă, le trimiţi copiilor cel mai 
nepotrivit mesaj. Școala nu ar trebui să fie un loc periculos. Nu 
este un loc de care ar trebui să se teamă. Este a doua lor casă. 
Acolo își petrec cea mai mare parte din zi. Ei vorsă fie acolo. Ei 
vor să fie cu prietenii lor, nu închiși în casă, ascunzându-se sub 
pat ca să nu-i prindă bau-bau. 

— Bau-bau l-a prins deja pe unul dintre ei. Ceea ce înseamnă 
că nu-i chiar bau-bau. 

— Bine, dar înţelegi ce vreau să spun. 

— Ah, înţeleg ce vrei să spui, Andy. Doar ţi-am zis că te înșeli. 
Prioritatea numărul unu este să-i ținem în siguranţă pe copii. 
După aceea, se pot duce să fie cu prietenii lor sau mai știu eu 
ce. Până când făptașul nu va fi prins, nu-mi poţi promite că ei 
vor fi în siguranţă. 

— Ai nevoie de o garanţie? 

— Da. E 

— O să-l prindem pe făptaș, i-am zis eu. ţi garantez. 

— Când? 

— În curând. 

— Ştii tu asta? 

— Mă aștept să fie așa. Întotdeauna îi prindem. 

— Nu întotdeauna. Îţi amintești de tipul care și-a omorât soţia 
și a înfășurat-o într-o pătură în spatele mașinii? 

— L-am prins pe tipul ăla! Doar că n-am putut... fie, aproape 
întotdeauna. Îi prindem aproape întotdeauna. Pe tipul ăsta o să-l 


VP - 17 


prindem, îţi promit. 

— Și dacă te înșeli? 

— Dacă mă înșel, sunt sigur că o să-mi amintești tu cu fiecare 
ocazie. 

— Nu, ceea ce vreau să zic e: dacă te înșeli și o să aibă de 
suferit vreun biet copil? 

— N-o să se întâmple așa ceva, Laurie. 

Se încruntă, dându-se bătută. 

— Nu se poate înțelege omul cu tine! E ca și cum ai da cu 
capul de zid în mod repetat. 

— Nu-i ca și cum ne-am certa. Discutăm și noi... 

— Eşti avocat, tu nu-ţi dai seama de diferență. Eu mă cert. 

— Ce-ai vrea să spun, Laurie? 

— Nu vreau să spui nimic. Vreau să asculţi. Să știi că a fi sigur 
de sine nu-i același lucru cu a avea dreptate. Gândește-te. S-ar 
putea să-l punem în pericol pe fiul nostru. 

Mă împunse cu degetul în tâmplă, mai în glumă, mai în serios. 

— Gândește-te. 

Se întoarse, își puse cartea peste un teanc de volume de pe 
noptieră și se întinse în pat, ghemuită cu spatele la mine, un 
copil prins într-un trup de adult. 

— Hai, vino-ncoace, i-am zis eu. 

Săltându-și de câteva ori trupul, se trase înapoi până ce 
ajunse să-și lipească spatele de mine. Până când simţi căldura, 
vigoarea sau ce-o mai fi așteptat ea de la mine în acel moment. 
Am mângâiat-o pe braţ. 

— O să fie totul bine. 

Ea mormăi. 

Am continuat: 

— Să înțeleg că nici nu poate fi vorba de sex de împăcare? 

— Parcă nu ne certam. 

— Eu nu, dar tu așa ai zis. Și vreau să știi că nu-i nimic, te iert. 

— Ha, ha... Poate dacă îmi spui că-ţi pare rău. 

— Îmi pare rău. 

— Nu ești prea convingător. 

— Îmi pare foarte, foarte rău. Sincer. 

— Acum spune că te înșeli. 

— Că mă înșel? 

— Spune că te înșeli. Vrei să facem sex sau nu? 

— Hmm... Hai să văd dacă am înţeles: tot ce trebuie să fac 


VP-18 


este să spun că mă înșel și o femeie frumoasă va face dragoste 
cu mine, pasional. 

— Nu am zis pasional. Doar obișnuit. 

— Bine, deci: să spun că mă înșel și o femeie frumoasă va 
face dragoste cu mine, fără pic de pasiune, dar cu o tehnică 
bunicică. Așa stau lucrurile? 

— O tehnică bunicică? 

— O tehnică uluitoare. 

— Da, domnule avocat, așa stau lucrurile. 

Mi-am lăsat jos cartea, o biografie a lui Truman scrisă de 
McCullough, peste un teanc alunecos de reviste de pe noptiera 
mea, și am stins lumina. 

— Las-o baltă. Nu mă înșel. 

— Nu contează. Ai zis deja că sunt frumoasă. Tot eu am 
câștigat. 


3, 


Înapoi la şcoală 


A doua zi spre dimineaţă am auzit o voce în întuneric, în 
camera lui Jacob, ca un geamăt... și m-am trezit ridicându-mă 
deja din pat și pornind spre locul de unde se auzea. Cu 
pleoapele încă grele de somn, am ieșit din bezna dormitorului, 
am trecut prin lumina cenușie a zorilor ce scălda holul și pe 
urmă din nou în întuneric, în camera fiului meu. 

Am apăsat pe întrerupător și am ajustat intensitatea luminii. 
Camera lui Jacob era plină de teniși masivi și grosolani, un 
MacBook acoperit cu abţibilduri, un iPod, manuale, romane 
necartonate, cutii de pantofi pline cu cartonașe vechi de 
baseball și reviste de benzi desenate. Într-un colţ se afla un 
Xbox conectat la un televizor vechi. CD-urile cu jocuri și 
carcasele lor erau stivuite lângă acesta, majoritatea fiind RPG- 
uri. Erau peste tot rufe murdare, bineînțeles, dar și două 
teancuri de rufe curate, împachetate cu grijă și lăsate acolo de 
Laurie, pe care Jacob refuzase să le pună la loc în sertare, 
pentru că era mult mai ușor să își ia haine curate direct din 
teancuri. Pe o bibliotecuţă joasă erau expuse câteva trofee 


VP -19 


câștigate de Jacob pe când era mai mic și juca fotbal la juniori. 
Nu fusese o fire prea sportivă, dar pe atunci toţi puștii primeau 
un trofeu și pur și simplu nu le mutase de-acolo în toţi anii care 
trecuseră. Micile statuete stăteau acolo ca niște relicve 
religioase ignorate, practic invizibile pentru el. Mai era un poster 
al unui film vechi, din anii '70, Cele cinci degete ale mortii, cu un 
bărbat îmbrăcat într-un costum de karate, ce spărgea cu 
pumnul un zid din cărămidă. („Capodopera filmelor de arte 
marţiale! VEDEŢI o bătaie incredibilă după alta! PALIȚI în fața 
ritualului interzis al palmei de oțel! APLAUDAȚI-L pe tânărul 
războinic care-i înfruntă de unul singur pe vicioșii maeștri ai 
artelor marţiale!”) Dezordinea era atât de înrădăcinată și de 
permanentizată aici, încât Laurie și cu mine renunţaserăm de 
mult să-l mai batem la cap pe Jacob să facă curat. De fapt, nici 
măcar nu o mai băgăm în seamă. Laurie avea o teorie, cum că 
harababura reprezenta o proiecţie a vieţii interioare a lui Jacob - 
că atunci când intram în camera lui era ca și cum am fi intrat în 
mintea sa haotică, de adolescent -, așa că nu avea rost să-l mai 
cicălim. Credeţi-mă, asta te așteaptă dacă te căsătorești cu fiica 
unui psihiatru. Mie mi se părea că-i pur și simplu o cameră 
dezordonată și mă înnebunea de fiecare dată când intram acolo. 

Jacob era întins la marginea patului, nemișcat. Avea capul dat 
pe spate și gura larg deschisă, ca un lup care urlă. Nu sforăia, 
însă respira înăbușit; era ușor răcit. Printre răsuflări întretăiate, 
scâncea „N... n...”: Nu, nu. 

— Jacob, am șoptit eu. M-am întins să-l mângâi pe cap. Jake! 

El strigă din nou. Ochii i se mișcau în spatele pleoapelor 
închise. 

Afară se auzi zăngănitul unui vagon, primul tren din Boston, 
pe linia Riverside, care trecea în fiecare dimineaţă la ora 6.05. 

— E doar un vis, i-am zis eu. 

Alinarea în acest fel a fiului meu mă făcea să mă simt năpădit 
de un val de plăcere. Situaţia trezea în mine una dintre acele 
stări de nostalgie pe care le simt părinţii, făcându-mă să mi-l 
amintesc pe Jake la 3 - 4 ani, pe vremea când aveam un 
adevărat ritual la culcare: eu întrebam „Cine-l iubește pe 
Jacob?”, iar el răspundea „Tati îl iubește”. Era ultimul lucru pe 
care ni-l spuneam în fiecare noapte, înainte de culcare. Insă Jake 
nu avea nevoie de asigurări. Nici nu-i trecea prin cap că taţii pot 
dispărea, în niciun caz tatăl lui. Eu eram cel care avea nevoie de 


VP - 20 


acest scurt schimb, întrebare-răspuns. Tatăl meu nu a fost prin 
preajmă în copilăria mea. De-abia dacă l-am cunoscut. Așa că 
am hotărât să nu-mi las copiii să simtă asta vreodată; ei nu 
aveau să afle niciodată cum e să crești fără tată. Ce ciudat mi se 
părea că peste câţiva ani Jake avea să mă părăsească... Avea să 
plece la facultate, iar îndatoririle mele zilnice de tată aveau să ia 
sfârșit. Aveam să-l văd tot mai rar, iar în cele din urmă relaţia 
noastră avea să se rezume la câteva vizite pe an, de sărbători și 
în weekenduri, vara. Nici nu-mi puteam închipui cum avea să fie. 
Ce eram eu dacă n-aș mai fi fost tatăl lui Jacob? 

Apoi îmi veni în minte un alt gând, inevitabil, date fiind 
circumstanţele: și Dan Rifkin încercase să-și țină fiul departe de 
primejdii, fără îndoială; și, la fel de neîndoielnic, era tot atât de 
nepregătit să-și ia rămas-bun de la el precum aș fi fost și eu în 
locul său. Însă Ben Rifkin era acum întins într-un sertar de la 
morgă, în vreme ce fiul meu era întins în patul său cald, și tot 
ceea ce îi despărțea era norocul. Mi-e rușine să recunosc, dar 
mă gândeam: S/avă Domnului! Slavă Domnului că fiul lui a fost 
cel luat și nu al meu. Nu cred că aș fi putut trece peste o 
asemenea pierdere. 

Am îngenuncheat lângă pat, l-am cuprins pe Jacob cu braţele 
și mi-am sprijinit capul de al său. Mi-am amintit din nou: când 
era mic, în clipa în care se trezea dimineaţa, Jake obișnuia să 
traverseze holul adormit, apoi se strecura în patul nostru și se 
ghemuia între noi. Acum îl simțeam nemaipomenit de mare în 
brațele mele, ciolănos ca un mânz. Chipeș, cu părul negru, 
cârlionţat, și cu tenul bronzat. Avea 14 ani. Cu siguranţă nu m-ar 
fi lăsat să-l ţin așa în braţe dacă nu ar fi dormit. In ultimii ani, 
devenise tot mai ursuz și mai închis în sine, o adevărată 
pacoste. Câteodată mă simţeam de parcă ar fi trăit cu noi un 
străin - un străin ușor ostil. Comportament tipic de adolescent, 
zicea Laurie. Trecea prin diverse personalităţi, pregătindu-se să 
lase definitiv în urmă copilăria. 

Am fost surprins când am observat că atingerea mea chiar îl 
liniștise pe Jacob, alungându-i coșmarul care nu-i dădea pace. 
Trase adânc aer în piept și se întoarse pe partea cealaltă. 
Respirația i se domoli, ajungând la un ritm rezonabil, apoi căzu 
într-un somn profund, mai adânc decât aș fi putut avea eu 
vreodată. (Parcă uitasem să mai dorm la cei 51 de ani ai mei. 
Mă trezeam de câteva ori pe noapte și rareori aveam parte de 


VP -21 


mai mult de 4-5 ore de somn.) Mă bucura să știu că îl alinasem, 
dar... cine știe? Poate că nici nu îmi conștientizase prezența. 


În acea dimineaţă eram toţi trei ca pe ace. Redeschiderea 
Școlii McCormick, la doar cinci zile după comiterea crimei, ne 
agitase pe toţi puţin. Ne urmam rutina obișnuită - dușuri, cafele 
și chifle, câte-o privire aruncată pe internet, pentru a ne verifica 
emailurile, scorurile de la meciuri și știrile -, însă eram cu toții 
încordați și stingheri. Ne treziserăm toţi trei până în 6:30, dar ne 
moșmondisem atâta, încât ne dădusem seama că vom întârzia, 
ceea ce nu făcea decât să ne sporească agitația. 

Laurie mai cu seamă nu avea astâmpăr. Cred că nu se temea 
doar pentru Jacob. Era încă neliniștită din cauza crimei, așa cum 
oamenii sănătoși sunt surprinși când se îmbolnăvesc mai serios 
pentru prima oară în viaţă. Ai crede că, după o viaţă petrecută 
alături de un procuror, Laurie ar fi ceva mai pregătită decât 
vecinele ei. Ar fi trebuit să știe deja până în acest moment că 
viaţa chiar merge mai departe (deși dădusem dovadă de 
asprime și de lipsă de tact cu o seară în urmă, când îi 
sugerasem asta). Până și cazurile cele mai brutale și mai 
violente sunt, într-un final, reduse la platitudinea instanţei: un 
teanc de hârtii, câteva probe materiale, o duzină de martori 
asudaţi și bâlbâiţi. lar lumea își întoarce privirea de la ele și de 
ce n-ar face-o? Oamenii mor, unii de o moarte violentă - da, 
este tragic, dar la un moment dat încetează să mai fie ceva 
șocant, cel puţin nu pentru un procuror cu experienţă. Laurie 
fusese de multe ori martoră la acest ciclu, uitându-se peste 
umărul meu, și totuși era încă bulversată de insinuarea violenţei 
în propria ei viaţă. Puteam vedea asta în fiecare mișcare de-a 
sa, în postura rigidă, în tonul scăzut al vocii. Se străduia să își 
păstreze cumpătul, deși nu-i venea deloc ușor s-o facă. 

Jacob era cu privirea aţintită în MacBook-ul său, ronțăindu-și 
în tăcere chifla încălzită la microunde. Ca de obicei, Laurie 
încerca să-l scoată din muțenia lui, fără prea mare succes însă. 

— Cum te simţi acum, că reîncepe școala, Jacob? 

— Nu știu. 

— Ești agitat? Îngrijorat? Cum? 

— Nu știu. 

— Cum se poate să nu știi? Cine altcineva ar putea să știe în 
locul tău? 


VP - 22 


— Mamă, nu am chef de vorbă acum. 

Aceasta era o frază politicoasă, pe care îl învăţasem să o 
folosească în loc să ne ignore, pur și simplu. Însă ajunsese să 
repete atât de des și de automat „Nu am chef de vorbă acum”, 
încât se evaporase din ea orice urmă de politeţe. 

— Jacob, poţi măcar să-mi zici dacă ești în regulă, ca să nu-mi 
mai fac griji? 

— Tocmai ţi-am zís. Nu am chef de vorbă. 

Laurie îmi aruncă o privire exasperată. 

— Jake, mama ta te-a întrebat ceva. Nu mori dacă-i răspunzi! 

— Sunt în regulă. 

— Cred că mama se aștepta la ceva mai multe detalii. 

— Tată, lasă... 

Atenţia îi zbură din nou la calculator. 

Am ridicat din umeri către Laurie. 

— Băiatul spune că-i în regulă. 

— Am auzit. Mulţumesc! 

— Nicio problemă, mamă. Și-uite-așa, am încălecat pe-o șa. 

— Dar tu, soţule? 

— Sunt în regulă. Nu am chef de vorbă acum. 

Jacob îmi aruncă o privire încruntată. 

Laurie zâmbi cu jumătate de gură. 

— Mi-ar trebui o fiică, pentru a mai echilibra cât de cât 
balanţa pe-aici și pentru a avea cu cine să mai schimb și eu câte 
o vorbă. Parcă aș locui cu două pietre funerare. 

— Cred că-ţi trebuie o soţie, mai degrabă. 

— M-am gândit și la asta. 

L-am însoţit amândoi pe Jacob la școală. Majoritatea celorlalţi 
părinţi făcuseră la fel cu copiii lor și, la ora 8, școala arăta ca un 
carnaval. Se formase un mic ambuteiaj exact la intrare, din 
cauza dubițelor Honda, a berlinelor de familie și a mașinilor de 
teren. Câteva dube noi erau parcate în apropiere, ticsite cu tot 
soiul de cutii, antene simple și parabolice. Poliţia pusese bariere 
în ambele capete ale aleii circulare. La intrare era postat un 
polițist. Altul aștepta într-o mașină parcată puţin mai încolo. 
Elevii își croiau drum spre ușă printre aceste obstacole, cu 
spatele încovoiat sub ghiozdanele burdușite. Părinţii îi urmăreau 
cu privirea de pe trotuar sau îi însoțeau până la intrarea în 
școală. 

Am parcat dubiţa aproape în capătul străzii și am rămas toți 


VP - 23 


cu gura căscată. 

— Uau! bâigui Jacob. 

— Uau! repetă Laurie. 

— E o nebunie. Din nou, Jacob. 

Laurie părea copleșită. Mâna stângă îi atârna pe lângă corp, 
cu degetele ei lungi și unghiile frumoase și îngrijite. Avusese 
mereu mâini frumoase și elegante; mâinile zdrelite, cu degete 
groase ale mamei mele arătaseră dintotdeauna ca niște labe de 
câine pe lângă cele ale lui Laurie. M-am întins să o iau de mână, 
intercalându-mi degetele cu ale sale și formând astfel un pumn. 
Vederea mâinii sale așezate în mâna mea îmi trezi un sentiment 
de nostalgie. l-am aruncat o privire de încurajare și am strâns-o 
de mână. Pentru mine asta era o veritabilă explozie de emoții, 
așa că Laurie mă strânse și ea ușor, în semn de mulţumire. Își 
întoarse din nou privirea spre parbriz. Părul ei negru avea deja 
fire cărunte. La ochi și la gură i se zăreau câteva riduri. Insă 
cumva, uitându-mă la ea, îi puteam vedea parcă și chipul mai 
tânăr, nebrăzdat. 

— Ce este? 

— Nimic. 

— Te holbezi la mine. 

— Ești soţia mea. Am voie să mă holbez. 

— Asta-i regula? 

— Da. Pot să mă holbez, să mă zgâiesc, să-ţi fac ochi dulci... 
tot ce vreau. Crede-mă, știu ce spun. Sunt avocat. 

O căsnicie solidă duce după sine un șir lung de amintiri. Un 
singur cuvânt sau gest și un simplu ton al vocii pot trezi diverse 
amintiri. Laurie și cu mine flirtam așa de vreo 30 de ani, din ziua 
în care ne cunoscusem la facultate și ne îndrăgostisem 
nebunește unul de celălalt. Acum nu mai era chiar așa, 
bineînţeles. La 51 de ani, iubirea era o experiență mai liniștită. 
Treceam împreună de la o zi la alta - însă ne aminteam amândoi 
cum începuse totul și, chiar și acum, aflat la vârsta a doua, când 
mă gândesc la tânăra aceea strălucitoare, încă mai simt fiorul 
primei iubiri arzându-mă ca o lumină călăuzitoare. 

Ne-am îndreptat spre școală, urcând mica movilă pe care se 
afla clădirea. 

Jacob o luă înaintea noastră. Purta o glugă cafenie, 
prespălată, blugi cu talie joasă și converși Adidas Superstar. 
Ghiozdanul îi atârna pe umărul stâng. Avea părul puţin cam 


VP - 24 


lung. Îi atârna peste urechi și aproape că îi acoperea 
sprâncenele. Un băiat mai îndrăzneţ ar fi mers mai departe și s- 
ar fi dat drept goth, hipster sau vreun alt soi de rebel, însă lui 
Jacob nu-i stătea asta în fire. El nu risca decât o nuanţă de 
nonconformism. Avea pe chip un surâs uimit. Părea să savureze 
toată agitația, care - mai mult ca sigur - înlătura printre altele 
plictiseala clasei a opta. 

Când am ajuns pe trotuarul din faţa școlii, am fost absorbiți de 
un grup de trei tinere mame, toate având copiii în clasa lui 
Jacob. Cea mai puternică și mai sociabilă dintre ele, 
conducătoarea implicită a grupului, era Toby Lanzman, femeia 
pe care o văzusem la priveghiul lui Ben Rifkin, cu o seară 
înainte. Purta pantaloni de trening negri și lucioși, un tricou 
mulat și o șapcă de baseball, iar părul prins în coadă i se zărea 
pe spate. Toby era dependentă de fitness. Avea trupul zvelt și 
faţa fără pic de grăsime, specific unei atlete. Pentru taţii de la 
școală, trupul ei vânos era ațâțător și intimidant în același timp, 
dar în orice caz extrem de electrizant. În opinia mea, ea făcea 
cât zece dintre părinţii aflaţi aici. Era genul de prieten pe care ţi 
l-ai dori într-o situaţie de criză. Genul care nu te-ar lăsa de 
izbeliște. 

Insă dacă Toby era căpetenia acestui grup de mame, Laurie 
era adevăratul său centru emoţional - sufletul și mintea sa. 
Laurie era confidenta tuturor. Când se întâmpla ceva rău, când 
vreuna dintre ele își pierdea slujba, când soţul uneia călca 
strâmb sau când copilul alteia se descurca mai greu la școală, 
apelau la Laurie. Erau atrase, fără îndoială, de aceeași calitate a 
sa care mă atrăgea și pe mine: avea o căldură contemplativă, 
cerebrală. Aveam o senzaţie vagă, în momentele emoționale, că 
aceste femei erau rivalele mele romantice, că își doreau din 
partea lui Laurie aceleași lucruri pe care mi le doream și eu 
(aprobare, dragoste). Așa că, atunci când le vedeam 
strângându-se în grupul lor unit ca o familie, cu Toby în rolul 
tatălui sever și cu Laurie în cel al mamei bune la inimă, îmi era 
cu neputinţă să nu mă simt ușor gelos și exclus. 

Toby ne adună în micul cerc de pe trotuar, întâmpinându-ne 
pe fiecare în mod diferit, așa cum făcea de fiecare dată, fără ca 
eu să înţeleg de ce: o îmbrăţișare pentru Laurie, un sărut pe 
obraz pentru mine - mwah, îmi rosti ea în ureche - și un simplu 
„salut” pentru Jacob. 


VP -25 


— Nu-i așa că este cumplit? 

Oftă. 

— Sunt în stare de șoc, mărturisi Laurie, ușurată să se afle 
printre prietenele ei. Pur și simplu nu pot înţelege treaba asta. 
Nu știu ce să cred. 

Expresia sa era mai degrabă nedumerită decât tulburată. Nu 
găsea nicio logică în ceea ce se întâmplase. 

— Și tu, Jacob? 

Toby își aţinti privirea asupra lui Jacob, hotărâtă să anuleze 
diferenţa de vârstă dintre ei. 

— Tu cum te simţi? îl întrebă ea. 

Jacob ridică din umeri. 

— Sunt bine. 

— Ești gata să te întorci la școală? 

El pară întrebarea ridicând din nou din umeri, mai amplu, ca 
să arate că-și dăduse seama că i se vorbește de sus. 

Am intervenit: 

— Cred că-i mai bine să te duci, Jake, altfel o să întârzii. Nu 
uita că trebuie să treci de controlul de la intrare. 

— Maa, bine. 

Jacob își dădu ochii peste cap, de parcă toată această grijă 
pentru siguranţa copiilor era o nouă confirmare a prostiei 
nemărginite a adulţilor. Oare ei nu-și dădeau seama și singuri că 
era prea târziu? 

— Hai, du-te, am zis eu, zâmbindu-i. 

— N-ai arme sau obiecte ascuţite asupra ta, nu? rosti Toby 
rânjind. 

Cita o directivă trimisă pe email de către directorul școlii, prin 
care erau detaliate noile măsuri de securitate. 

Jacob își săltă ușor ghiozdanul pe umăr. 

— Doar cărți. 

— În regulă, atunci. Du-te și învaţă ceva. 

Jacob le făcu cu mâna adulţilor, care îi zâmbiră binevoitori, și 
trecu de barierele poliţiei, alăturându-se fluxului de elevi care se 
îndreptau spre ușa școlii. 

După ce plecă, grupul renunţă la atitudinea voioasă. Grija 
cobori din nou pe umerii tuturor, apăsându-ne cu toată 
greutatea sa. 

Chiar și Toby părea copleșită. 

— A încercat cineva să le ofere ajutorul soților Rifkin? 


VP - 26 


— Nu cred, spuse Laurie. 

— Ar trebui. Adică trebuie. 

— Bieţii oameni. Nici nu-mi pot închipui... 

— Nu cred că știe cineva ce să le spună. 

Cea care vorbise era Susan Frank, singura femeie din grup 
îmbrăcată în haine de serviciu, purtând taiorul și fusta din lână 
gri, specifice unui avocat. 

— Adică... ce se mai poate spune? Serios acum, ce Dumnezeu 
poţi să-i mai spui cuiva după așa ceva? Este atât de... nu știu, 
copleșitor... 

— Nu poţi spune nimic, încuviință Laurie. Nu poţi spune 
absolut nimic ca să îndrepţi lucrurile. Dar nu contează ce spui, 
ideea este să le oferi ajutorul. 

— Da, să știe cumva că te gândești la ei, o îngână Toby. Asta-i 
tot ce se poate face, să știe că te gândești la ei. 

Ultima dintre femeile din grup, Wendy Seligman, mă întrebă: 

— Tu ce crezi, Andy? Tu trebuie să faci asta tot timpul, nu? Să 
vorbești cu familiile victimelor după așa ceva. 

— De obicei nu zic mai nimic. Vorbesc doar despre caz. Nu 
discut despre nimic altceva. Nu-i ca și cum aș mai putea face 
ceva pentru ei. 

Wendy dădu din cap dezamăgită. Mă socotea plictisitor, unul 
dintre acei soţi care trebuie toleraţi, jumătatea inferioară dintr- 
un cuplu căsătorit. Însă o venera pe Laurie, care părea să 
exceleze în toate cele trei roluri pe care le jucau aceste femei, 
de soţie, de mamă și, abia la urmă, de femeie. Dacă Laurie mă 
considera interesant, se gândea Wendy, înseamnă că aveam o 
latură ascunsă pe care nu mă oboseam să o arăt lumii - ceea ce 
semnifica, poate, că eu o socoteam pe ea plictisitoare, fără să 
merite efortul pe care îl implica o conversaţie veritabilă. Wendy 
era divorțată și singura mamă din micul lor grup neimplicată 
într-o relație. Cu siguranţă era convinsă că toată lumea o judecă 
pentru defectele ei. 

Toby încercă să mai destindă atmosfera. 

— Ştiţi, am petrecut toţi acești ani încercând să ne ţinem 
copiii departe de arme de jucărie și de jocuri video sau emisiuni 
TV violente. Bob și cu mine nu ne-am lăsat copiii să aibă nici 
măcar pistoale cu apă, pentru numele lui Dumnezeu! Doar dacă 
arătau altfel. Și nici măcar atunci nu le spuneam „pistoale”; le 
ziceam „stropitoare” sau mai știu eu cum, doar-doar să nu afle 


VP - 27 


copiii de ele. Și acum asta... E ca și cum... 

Își aruncă mâinile în aer exasperată. 

Însă gluma nu avu efectul scontat. 

— Este o ironie, încuviință Wendy posomorâtă, pentru ca Toby 
să știe că fusese auzită. 

— Este adevărat. 

Susan oftă, tot pentru urechile lui Toby. Laurie zise: 

— Cred că supraestimăm ceea ce putem face ca părinţi. 
Copilul tău este copilul tău. Primești ce ţi se dă. 

— Deci aș fi putut să le dau copiilor nenorocitele alea de 
pistoale cu apă? 

— Probabil. În cazul lui Jacob... nu știu ce să zic. Mă întreb 
uneori dacă au contat la ceva toate lucrurile pe care le-am 
făcut, toate lucrurile pentru care ne-am făcut griji. El a fost 
dintotdeauna așa cum îl vedeţi acum, doar că era mai mic. Și la 
fel este cu toţi copiii noștri. Niciunul dintre ei nu este foarte 
diferit de felul cum era în copilărie. 

— Da, însă nici stilul nostru de părinţi nu s-a schimbat. Așa că 
poate îi învăţăm aceleași lucruri. 

Wendy spuse: 

— Eu nu am un stil ca părinte. Improvizez din mers. 

— Și eu la fel, spuse Susan. Toate facem asta. In afară de 
Laurie. Laurie, probabil că tu ai un stil ca părinte. Și tu, Toby. 

— Ba nu! 

— Ba da, aveţi! Probabil citiți cărți despre asta. 

— Eu nu. 

Laurie își ridică mâinile de parcă ar fi spus Sunt nevinovată, 
apoi continuă: 

— Oricum, ideea este că pur și simplu cred că ne acordăm 
prea mult credit atunci când spunem că putem să ne facem 
copiii să fie așa și pe dincolo. În mare parte, e ceva înnăscut. 

Femeile se priviră unele pe altele. Poate că la Jacob era ceva 
înnăscut, dar nu și la copiii lor. Nu ca la Jacob, oricum. 

Wendy zise: 

— Îl cunoștea vreuna dintre voi pe Ben? 

Se referea la Ben Rifkin, victima crimei. Nu îl cunoscuseră. 
Faptul că îi spuneau pe numele mic era doar un mod de a-l 
adopta. 

Toby spuse: 

— Nu. Dylan nu era prieten cu el. lar Ben nu practica niciun 


VP - 28 


sport. 

Susan zise: 

— L-am văzut de câteva ori în clasa lui Max. Părea un copil 
bun, dar cine poate ști? 

Toby adăugă: 

— Copiii ăștia au vieţile lor ascunse. Sunt sigură că au 
secrete. 

Interveni apoi Laurie: 

— La fel ca noi. La fel cum aveam și noi când eram de vârsta 
lor, de fapt. 

Toby: 

— Eu am fost o fată bună. La vârsta lor, nu le dădeam niciun 
motiv de îngrijorare părinţilor mei. 

Laurie: 

— Și eu am fost o fată bună. 

M-am băgat apoi și eu în vorbă: 

— Nu erai chiar atât de bună. 

— Ba eram, până să te cunosc pe tine. Tu m-ai corupt. 

— Serios? Ei bine, mă mândresc cu asta. O să mi-o trec în CV. 

Însă glumele erau nelalocul lor la atât de puţin timp după 
menţionarea numelui copilului mort și m-am simţit grosolan și 
stingher în fața femeilor, a căror sensibilitate emoţională era 
mult mai accentuată decât a mea. 

Urmă un moment de tăcere, apoi Wendy izbucni: 

— O, Doamne, bieţii oameni! Mama lui, biata de ea! lată-ne 
aici, zicând că „viaţa merge mai departe, înapoi la școală”, iar 
băieţelul ei nu se va mai întoarce niciodată. 

Ochii lui Wendy se umeziră. Groaza aceea: într-o bună zi fără 
să fie vina ta... 

Toby păși în faţă și își îmbrăţișă prietena, în vreme ce Laurie 
și Susan o mângâiau pe spate. 

Simţindu-mă exclus, am rămas acolo o clipă cu o expresie 
binevoitoare, dar prostească pe chip - un zâmbet crispat, o 
privire mai blajină -, apoi mi-am cerut scuze și am plecat să 
verific postul de pază de la intrarea în școală, înainte ca situaţia 
să degenereze și să se ajungă la lacrimi. Nu prea înțelegeam 
profunzimea suferinţei lui Wendy pentru un copil pe care nu-l 
cunoscuse; am luat-o drept un alt semn de vulnerabilitate 
emoţională din partea femeii. Totodată, faptul că Wendy rostise 
vorbele mele din seara precedentă, „viața merge mai departe”, 


VP - 29 


părea să întărească poziţia lui Laurie într-o gâlceavă abia 
încheiată. Una peste alta, era momentul să plec. 

Am pornit spre postul de pază instalat în holul școlii. Acesta 
consta într-o masă lungă - unde erau verificate hainele și 
ghiozdanele - și o zonă în care polițiștii, doi bărbaţi și două 
femei, verificau elevii cu detectoare de metale. Jake avea 
dreptate: toată chestia asta era ridicolă. Nu era niciun motiv să 
crezi că ar aduce cineva o armă la școală sau că ucigașul avea 
vreo legătură cu școala. Cadavrul nici măcar nu fusese găsit în 
perimetrul școlii. Toată acţiunea era doar pentru ochii părinţilor 
îngrijoraţi. 

Când am ajuns, ritualul Kabuki al percheziţionării elevilor se 
încheiase. Pe un ton ridicat, o tânără negocia ceva cu unul 
dintre polițiști, în vreme ce altul urmărea scena, ţinându-și 
detectorul de metal la piept de parcă s-ar fi așteptat să fie 
nevoit să o lovească cu el. Problema se pare că o reprezenta 
hanoracul ei, pe care scria „F-C-U-K”. Polițistul considera 
mesajul drept „instigator” și astfel, conform regulilor de 
securitate improvizate ale școlii, era interzis. Fata îi explica 
faptul că inițialele erau cele ale unei mărci de haine ce putea fi 
găsită în orice mall și, chiar dacă ar fi sugerat vreun „cuvânt 
urât”, cum ar fi putut fi cineva instigat de asta? Și că nu avea de 
gând să renunțe la hanorac, care era foarte scump, și de ce ar 
lăsa un poliţist oarecare să-i azvârle la gunoi un hanorac scump 
fără un motiv întemeiat? Se aflau într-un impas. 

Oponentul ei, polițistul, stătea cocoșat. Işi întinsese gâtul 
înainte, iar asta îl făcea să arate ca un vultur. Când mă văzu 
apropiindu-mă însă, își îndreptă spatele, trăgându-și capul 
înapoi, iar pielea de sub bărbie i se plie la loc. 

— Este totul în regulă? l-am întrebat. 

— Da, să trăiţi! 

Da, să trăiţi! Uram năravurile militărești adoptate de 
departamentele de poliţie, gradele militare, lanţul ierarhic și 
toate prostiile alea. 

— Pe loc repaus, am spus eu în glumă, dar polițistul și-a lăsat 
privirea în pământ, rușinat. Bună, i-am zis eu fetei, care părea 
să fie în clasa a șaptea sau a opta. 

Nu am recunoscut-o ca fiind una dintre colegele de clasă ale 
lui Jacob, dar ar fi putut să fie. 

— Bună. 


VP - 30 


— Care-i problema? Poate că pot fi de ajutor. 

— Sunteţi tatăl lui Jacob Barber, nu-i așa? 

— Așa este. 

— Parcă sunteţi poliţist, nu? 

— Doar procuror districtual. Tu cine ești? 

— Sarah. 

— Sarah. Bine, Sarah. Care-i problema? 

Fata făcu o pauză, nesigură pe ea. Apoi izbucni din nou: 

— Eu doar încercam să îi explic acestui agent că nu trebuie 
să-mi confiște hanoracul. O să-l las în vestiar sau o să îl întorc 
pe dos. Numai că lui nu-i place ce scrie pe hanorac, chiar dacă 
nu ar vedea nimeni, și oricum nu-i nimic în neregulă cu asta, e 
doar un cuvânt. E totul atât de... 

Nu mai rosti și ultimul cuvânt: prostesc. 

— Nu eu fac regulile, fu răspunsul laconic al poliţistului. 

— Dar nu înseamnă nimic! Asta încerc să-i explic! Nu 
înseamnă ce zice el că înseamnă! Oricum, i-am spus deja că n-o 
să-l iau pe mine. l-am spus! l-am spus de o mie de ori, dar nu 
vrea să mă asculte. Nu-i corect! 

Fata era pe punctul de a izbucni în plâns, ceea ce îmi amintea 
de femeia în toată firea pe care o lăsasem pe trotuar, gata să 
plângă și ea. Doamne, chiar nu mai scăpăm de ele! 

— Păi, i-am sugerat eu polițistului, cred că nu-i nicio problemă 
dacă îl lasă în vestiar, nu crezi? Nu văd ce rău ar face. Imi asum 
eu responsabilitatea. 

— Hei, dumneavoastră sunteți șeful! Cum spuneți. 

— lar mâine, i-am zis eu fetei, ca să mă revanșez faţă de 
poliţist, poate că o să lași hanoracul acasă. 

l-am făcut cu ochiul, iar ea și-a strâns lucrurile și a pornit 
grăbită pe hol. 

M-am oprit lângă polițistul ofensat și ne-am uitat amândoi prin 
ușa școlii, spre stradă. 

O situaţie stânjenitoare. 

— Ai făcut ce trebuie, i-am spus eu. Poate că nu ar fi trebuit 
să mă bag. 

Ambele propoziţii erau neadevărate, desigur. Eram convins că 
și polițistul se prinsese de asta. Dar ce putea face? Același lanţ 
ierarhic care îl obliga să aplice o regulă stupidă îl forța acum să 
se supună unui avocat bătut în cap și greoi, într-un costum 
ieftin, care nu știa cât de greu era să fii poliţist și cât de puţin 


VP - 31 


din munca polițiștilor ajungea pe masa procurorilor neștiutori, 
Încuiați în tribunalele lor ca maicile dintr-o mănăstire. Pff... 

— Nu face nimic, îmi zise el. 

Și chiar nu făcea nimic. Dar am mai rămas acolo o vreme, în 
semn de solidaritate, ca să mă asigur că știe de partea cui sunt. 


4. 


Teapa 


Tribunalul Districtual Middlesex, unde se afla sediul 
procuraturii, era o clădire extrem de urâtă. Era un bloc-turn de 
șaisprezece etaje construit în anii '60, cu o fațadă din beton 
modelat în diverse forme: plăci plate, grilaje gen cofrag de ouă 
și ferestre ca niște fante. Părea că arhitectul ar fi interzis liniile 
curbe și materialele de construcție călduroase, într-un efort de a 
face locul cât mai sumbru posibil. Și nici înăuntru nu era mai 
bine. Spațiile interioare erau neaerisite, îngălbenite și murdare. 
Majoritatea birourilor nu aveau ferestre; forma solidă de monolit 
a clădirii le îngropa. Nici tribunalele construite în stil modern nu 
aveau ferestre. Să construiești tribunale fără ferestre este o 
strategie arhitecturală comună, în ideea de a spori efectul de 
sală izolată de lumea înconjurătoare, un amfiteatru pentru 
măreaţa și nesfârșita lucrare a legii. Aici nu ar fi trebuit să-și 
bată nimeni capul prea mult: puteai petrece zile întregi în 
această clădire fără să vezi vreodată soarele sau cerul. Pe 
deasupra, tribunalul mai era și o „clădire cu risc de toxicitate”. 
Puţurile lifturilor erau consolidate cu azbest și, de fiecare dată 
când se deschidea o ușă de lift, clădirea scuipa în aer un nor 
toxic de particule. În curând hardughia avea să fie închisă. Însă 
pe moment, pentru avocaţii și polițiștii dinăuntru, condiţiile 
precare nu contau prea mult. Tocmai în aceste locuri ca vai de 
lume se înfăptuiește adeseori adevărata muncă a guvernelor 
locale. După o vreme, nici nu mai bagi de seamă. 

De obicei ajungeam la birou până pe la 7.30-8.00, înainte ca 
telefoanele să înceapă să sune, înainte de primul apel de la 
9.30. Insă redeschiderea școlii lui Jacob m-a făcut să ajung abia 
după 9. Nerăbdător să mă uit pe dosarul Rifkin, am închis 


VP - 32 


imediat ușa, m-am așezat și am întins pe birou fotografiile de la 
locul crimei. Mi-am rezemat piciorul pe un sertar deschis și m- 
am lăsat pe spate, uitându-mă la ele. 

La colţurile biroului, folia laminată începuse să se desprindă 
de pe cartonul presat. Ticul meu nervos era să trag de aceste 
colțuri, în mod inconștient, săltând cu degetul suprafaţa 
laminată și flexibilă ca pe o crustă. Câteodată eram surprins să 
aud sunetul ritmic pe care îl făcea când o ridicam și o pocneam. 
Era un sunet pe care îl asociam cu meditaţia profundă. In acea 
dimineaţă, sunt sigur că ticăiam ca o bombă. 

Ancheta mergea prost. Era ciudat. Nu prea aveam indicii, nici 
după cinci zile lungi de săpături. Chiar dacă sună ca un clișeu, 
majoritatea cazurilor se rezolvă repede, în primele ore și zile 
agitate de după comiterea crimei, când auzi peste tot zgomotul 
de fond și găsești probe, teorii, idei, martori, acuzaţii - 
posibilități. Alte cazuri evoluează mai încet, fiind mai greu să 
distingi semnalul potrivit de zgomotul de fond, să alegi varianta 
adevărată dintre toate variantele posibile. Mai sunt și cazuri, 
foarte puţine la număr, care rămân nerezolvate. Asta se 
întâmplă atunci când nu distingi semnalul potrivit. Posibilităţi 
există mereu, din abundență, toate plauzibile, însă niciuna nu 
poate fi demonstrată și, astfel, cazul se închide. Insă zgomotul 
de fond apare în fiecare caz. Există întotdeauna suspecți, teorii, 
posibilităţi ce trebuie luate în calcul. Nu și în cazul Rifkin. Cinci 
zile de tăcere. Cineva făcuse trei găuri în pieptul acelui băiat, 
fără să lase vreun indiciu asupra identităţii sale sau asupra 
motivului. 

Agitaţia chinuitoare pe care acest fapt o trezea în mine, în 
polițiștii care lucrau la caz - ba chiar în întregul oraș - începea 
să ne râcâie. Mă simţeam de parcă se juca cineva cu mine, de 
parcă aș fi fost manipulat. Mi se ascundea un secret. Jacob și 
prietenii lui au un termen de argou, teapă, care desemnează 
chinuirea cuiva prin inducerea în eroare a acelei persoane, de 
obicei prin ascunderea unui element crucial. Când o fată se 
preface că-i place un băiat se cheamă că îi trage ţeapă. Un film 
dezvăluie un element-cheie abia la sfârșit, schimbând sau 
explicând tot ce s-a întâmplat până atunci - de exemplu, A/ 
șaselea simt sau Suspecți de serviciu sunt ceea ce Jake numește 
filme care-ti trag țeapă. Cazul Rifkin începea să aducă tot mai 
mult cu o ţeapă. Singurul mod de a explica tăcerea de mormânt 


VP - 33 


instalată după comiterea crimei era că totul fusese orchestrat 
de cineva. Era cineva care urmărea tot ce se întâmplă, 
savurându-ne ignoranta și nesăbuinţa. În faza de anchetă a unei 
crime prin violenţă, polițistul dezvoltă adeseori o ură justificată 
faţă de criminal, înainte să aibă cea mai mică idee cu privire la 
identitatea acestuia. De obicei, eu nu lăsam emoţiile să mă 
conducă în investigarea unui caz, dar acest ucigaș îmi era deja 
antipatic. Atât pentru că ucisese, cât și pentru că se juca cu 
nervii noștri. Deoarece refuza să se supună. Deoarece era 
stăpân pe situaţie. Când aveam să-i aflu numele în cele din 
urmă și să-i văd faţa, nu mai aveam decât să-mi ajustez 
disprețul pe măsura lui. 

În fotografiile de la locul crimei întinse în faţa mea, cadavrul 
zăcea printre frunze maronii, contorsionat, cu fața spre cer și cu 
ochii deschiși. Imaginile în sine nu erau înfiorătoare - un băiat 
întins printre frunze. Oricum, nu mă descumpăneam la vederea 
sângelui. Ca mulţi alți oameni expuși la violență, îmi ţineam 
emoțiile în frâu. Mă asigurasem de asta încă de când eram copil. 
Emoţiile mele nu dădeau nicicând pe dinafară. 

Benjamin Rifkin era un băiat de 14 ani, din clasa a opta a 
Școlii Generale McCormick. Jacob era coleg de clasă cu el, dar îl 
știa mai degrabă din vedere. Imi zisese că Ben avea o reputaţie 
de „pierde-vară”, că era istet dar nu foarte interesat de școală, 
nefrecventând niciodată cursurile avansate din orarul lui Jacob. 
Era chipeș, ba chiar se putea spune că-ţi lua ochii. Adeseori își 
ridica în față părul scurt cu ceva numit ceară de păr. Fetele îl 
plăceau, după spusele lui Jacob. Lui Ben îi plăcea sportul și se 
descurca rezonabil, dar era mai interesat de skateboarding și de 
schi decât de sporturile de echipă. „Nu eram aproape niciodată 
în compania lui”, zisese Jacob. „El avea propria gașcă. Erau mult 
prea  grozavi”. Apoi  adăugase, cu  sarcasmul specific 
adolescenților: „Acum toată lumea se interesează de el, dar 
înainte era ca și cum nu-l băga nimeni în seamă”. 

Cadavrul fusese descoperit pe 12 aprilie 2007 în Cold Spring 
Park, o pădure de pini ce se întindea pe 65 de pogoane dincolo 
de perimetrul școlii. Pădurea era străbătută de alei pentru 
alergare. Acestea se întretăiau și duceau, prin multe ramificații, 
spre o potecă principală ce urmărea perimetrul parcului. Știam 
destul de bine aceste alei; alergam acolo aproape în fiecare 
dimineaţă. Cadavrul lui Ben fusese găsit lângă una dintre 


VP - 34 


potecile mai mici, azvârlit cu faţa în jos într-o mică râpă. Se 
oprise la rădăcina unui copac. O femeie pe nume Paula 
Giannetto descoperise cadavrul când alerga pe-acolo. Ora 
descoperirii era precisă; își oprise ceasul cu cronometru când 
coborâse să vadă despre ce este vorba, iar ora era 9:07 
dimineaţa - la nicio oră după ce băiatul plecase la școală. Nu se 
vedea nicio urmă de sânge. Cadavrul zăcea cu capul la vale, cu 
braţele întinse în lături și cu picioarele lipite, ca un scufundător 
grațios. Giannetto declarase că băiatul nu părea mort, așa că îl 
întorsese pe spate, sperând să-l poată resuscita. „Am crezut că i 
s-a făcut rău sau că a leșinat. Nu m-am gândit că...” Medicul 
care îl examinase avea să noteze mai târziu că poziţia răsucită a 
cadavrului pe terenul în pantă, cu picioarele în sus, ar fi putut 
explica roșeaţa nefirească de pe faţă. Sângele se scursese în 
cap, provocând „lividitatea”. Când rostogolise băiatul, martora 
văzuse că tricoul acestuia era plin de sânge. Speriată, se 
împleticise și căzuse, mersese câţiva pași de-a bușilea, apoi se 
ridicase în picioare și o luase la fugă. Poziţia cadavrului din 
fotografiile de la locul crimei - răsucit, cu faţa în sus - nu era 
deci cea originală. 

Băiatul fusese înjunghiat de trei ori în piept. O lovitură îi 
străpunsese inima și ar fi fost oricum fatală. Cuţitul fusese 
împlântat drept și scos de trei ori, precum lama unei baionete. 
Arma avea un tăiș zimţat, așa cum se putea deduce din 
marginea din stânga a fiecărei răni și din materialul sfâșiat al 
tricoului. Unghiul de intrare indica un atacator de înălțimea lui 
Ben, la vreun metru șaptezeci și opt, deși terenul în pantă făcea 
ca această presupunere să nu poată fi confirmată. Arma nu 
fusese găsită. Nu existau semne sau răni de apărare: braţele și 
mâinile victimei nu aveau urme pe ele. Cel mai bun indiciu era 
reprezentat de o singură amprentă completă, lăsată chiar în 
sângele victimei, păstrată intactă pe o etichetă din plastic din 
interiorul hanoracului victimei, acolo unde criminalul probabil că 
îl înșfăcase de rever și îl azvârlise în râpă. Amprenta nu îi 
aparţinea nici victimei, nici Paulei Giannetto. 

Elementele de bază ale crimei nu evoluaseră prea mult în cele 
cinci zile care trecuseră de la comiterea ei. Poliţia verificase în 
amănunţime cartierul și parcul (de două ori), imediat după 
descoperirea cadavrului și încă o dată, după 24 de ore, pentru a 
găsi potenţiali martori care frecventau parcul la acea oră din zi. 


VP - 35 


Aceste verificări rămăseseră fără rezultat. Ziarele și, treptat, 
părinţii îngroziţi de la Școala McCormick începeau să trateze 
crima drept un atac la întâmplare. Cum zilele treceau fără alte 
noutăți, tăcerea poliţiei și a procuraturii părea să confirme cele 
mai crunte temeri ale părinţilor: în pădurea din Cold Spring Park 
se aciuiase un criminal. Din acel moment, parcul fusese 
abandonat, deși în parcare era postată în permanenţă o mașină 
a poliţiei din Newton, pentru a le da încredere alergătorilor și 
celor ieșiți la plimbare. Numai oamenii cu câini veneau în 
continuare, dându-le drumul din lesă pe o pajiște specială. 

Un poliţist pe nume Paul Duffy se strecură în biroul meu, după 
ce ciocăni formal la ușă, așezându-se în faţa mea, foarte 
entuziasmat. 

Locotenentul Paul Duffy se trăgea dintr-o familie de polițiști, 
fiind fiul unui fost șef al secției de Omucideri din Boston P.D. 
Însă nu ai fi zis asta când îl vedeai. Cu o voce calmă, cu un 
început de chelie și cu trăsături delicate, ar fi putut să se 
realizeze și într-o altă profesie, mai blândă decât cea de poliţist. 
Duffy conducea o unitate a poliţiei detașată la biroul 
procuraturii. Unitatea era cunoscută sub acronimul său, CPAC. 
Inițialele veneau de la Crime Prevention and Control!, însă titlul 
nu însemna mare lucru (poliţia este cea care se ocupă oricum 
de prevenirea și de controlul infracţiunilor) și aproape nimeni nu 
știa de la ce veneau inițialele. În practică, activitatea CPAC era 
simplă: ei erau polițiștii procurorului districtual. Cazurile de care 
se ocupau erau neobișnuit de complexe, pe termen lung sau de 
mare importanță. Pe deasupra, în sarcina lor cădeau toate 
crimele din district. În cazurile de omucidere, agenţii CPAC 
lucrau împreună cu poliţia locală, care se bucura în mare parte 
de ajutorul primit. În afara Bostonului omuciderile erau atât de 
rare, încât polițiștii locali nu puteau dobândi experienţa 
necesară, în special în orășelele în care crimele se întâmplau din 
an în Paști. Totuși, era o situaţie delicată din punct de vedere 
politic atunci când poliţia statală prelua o anchetă locală. Era 
nevoie de mult tact, așa cum avea Paul Duffy. Ca să conduci 
unitatea CPAC, nu era suficient să fii un investigator destoinic; 
trebuia să fii și suficient de maleabil încât să împaci diversele 
departamente călcate pe bătături de CPAC. 


1 Crime Prevention and Control (în lb. engl. în orig.) - Prevenirea și Controlul 
infracțiunilor. 


VP - 36 


Țineam la Duffy fără rezerve. Era aproape singurul dintre 
polițiștii cu care lucram care îmi era și prieten. Deseori lucram 
împreună la cazuri - cel mai bun avocat și cel mai bun poliţist 
din procuratură. Ne vedeam și în timpul liber. Familiile noastre 
se cunoșteau. Paul insistase să fiu nasul fiului său mijlociu, 
Owen, și dacă aș fi crezut în chestiile astea, l-aș fi rugat același 
lucru în cazul lui Jacob. Avea o fire mult mai deschisă decât 
mine, mai sociabilă și mai sentimentală, însă prieteniile 
adevărate se întemeiază între personalități complementare, nu 
identice. 

— Zi-mi că ai ceva sau pleacă de-aici. 

— Am ceva. 

— Era și timpul. 

— Nu pari foarte recunoscător. 

Îmi aruncă pe birou un dosar. 

— Leonard Patz, am citit eu tare de pe un document al 
Comisiei de Eliberări Condiţionate. Agresiune cu caracter sexual 
asupra unui minor; obscenitate și desftrânare; obscenitate și 
desfrânare - încălcare; agresiune cu caracter sexual - respins; 
agresiune cu caracter sexual asupra unui minor - în curs de 
soluționare. Ce frumos! Pedofilul cartierului. 

Duffy spuse: 

— Are 26 de ani. Locuiește lângă parc, în blocul acela de 
apartamente, Windsor și nu mai știu cum. 

O fotografie atașată la dosar arăta un bărbat masiv, cu fața 
buhăită, cu părul tuns scurt și cu buzele arcuite. Am scos poza 
de sub agrafă, ca să o studiez îndeaproape. 

— Chipeș individul. Cum de nu știam de el? 

— Nu era în registrul inculpaţilor pentru agresiuni sexuale. S-a 
mutat în Newton anul trecut și nu și-a schimbat domiciliul în 
mod oficial. 

— Și-atunci cum l-ai găsit? 

— Unul dintre procurorii adjuncţi de la unitatea de abuzuri 
asupra minorilor ni l-a semnalat. E vorba de agresiunea cu 
caracter sexual de la tribunalul districtual din Newton. Acolo, în 
partea de sus a paginii. 

— Care-i cauţiunea? 

— A ieșit pe baza unor motive personale. 

— Ce-a făcut? 

— L-a pipăit pe organele genitale pe un puști în biblioteca 


VP - 37 


publică. Puștiul avea 14 ani, la fel ca Ben Rifkin. 

— Serios? Se cam potrivește, nu? 

— E un început. 

— Stai puţin: îl apucă pe un puști de testicule și iese pe 
motive personale? 

— Se pare că nu se știe sigur dacă puștiul va depune sau nu 
mărturie. 

— Totuși... Merg și eu la biblioteca aceea. 

— Poate că ar fi bine să-ţi pui o cupă protectoare. 

— Nu plec niciodată de-acasă fără una. 

Am studiat fotografia. L-am simţit pe Patz de la bun început. 
Desigur, eram deja disperat - voiam să-l simt, aveam nevoie de 
un suspect ca de aer, trebuia să obţin și eu niște rezultate, în 
sfârșit -, așa că nu aveam prea mare încredere în această 
suspiciune. Dar nici nu o puteam ignora cu totul. Trebuie să îţi 
urmezi intuiţia. Asta înseamnă să ai experiență: toată 
experiența, cazurile câștigate și pierdute, greșelile dureroase, 
toate detaliile tehnice prin repetiție mecanică... cu timpul aceste 
lucruri îți conferă un instinct sporit în meseria ta. Incepi să 
„Ssimţi”. Și, imediat ce i-am văzut fața pentru prima oară, am 
„Ssimţit” că Patz ar putea fi omul nostru. 

— Merită să-l scuturăm oleacă, am zis eu. 

— O singură chestie nu se potrivește: nu există antecedente 
violente în dosarul lui Patz. N-a folosit arme, nimic. Asta-i 
singura chestie. 

— Văd două agresiuni cu caracter sexual. Mie mi se pare 
destul de violent. 

— Nu-i același lucru să apuci un puști de testicule și să-l 
omori. 

— Toţi încep de undeva. 

— Poate. Nu știu, Andy. Adică, pricep unde baţi, dar mie mi se 
pare că-i mai degrabă un onanist decât un criminal. Oricum, 
abordarea asta sexuală... Ben Rifkin nu prezenta nicio urmă de 
agresiune sexuală. 

Am ridicat din umeri. 

— Poate că nu a mai ajuns până acolo. Ar fi putut fi întrerupt. 
Poate că s-a dat la puști sau a încercat să-l ducă în pădure 
amenințându-l cu cuțitul, iar puştiul a opus rezistenţă. Sau poate 
că puştiul i-a râs în faţă, l-a ridiculizat și Patz și-a pierdut 
cumpătul. 


VP - 38 


— Sunt cam multe presupuneri. 

— Hai să vedem ce-are de spus. Du-te și adu-l! 

— Nu pot să-l aduc. Nu avem pe ce bază să-l reținem. Nu îl 
leagă nimic de cazul ăsta. 

— Atunci spune-i că vrei să vină să se uite peste niște 
fotografii și să zică dacă recunoaște pe cineva pe care să-l fi 
văzut prin Cold Spring Park. 

— Are deja un avocat desemnat de Comisie pentru cazul aflat 
în deliberare. Nu va veni de bunăvoie. 

— Atunci spune-i că trebuie să vină pentru că nu și-a declarat 
noua adresă la registrul inculpaţilor pentru agresiuni sexuale. 
Deja e în belea din cauza asta. Trebuie să afle că filmulețele 
pornografice cu minori de pe calculatorul său reprezintă o 
infracţiune federală. Nu contează cum îl convingi. Doar adu-l aici 
și strânge-l un pic de ouă. 

Duffy rânji și ridică din sprâncene. 

— Glumele cu strânsul testiculelor sunt mereu la modă. Hai, 
du-te și adu-l! 

Duffy ezită. 

— Nu știu. Mi se pare că ne cam pripim. N-ar fi mai bine să 
arătăm poza lui Patz în stânga și-n dreapta, să aflăm dacă l-a 
văzut cineva în parc în acea dimineaţă? Să vorbim cu vecinii lui. 
Să-i batem la ușă, să nu-l luăm tare și să-l speriem, poate îl 
facem să vorbească așa. Nu se știe niciodată. Dacă îl săltăm, o 
să-și sune avocatul. S-ar putea să pierdem singura șansă de a 
vorbi cu el. 

— Nu, e mai bine să-l săltăm. După aceea, poţi să-i vorbeşti tu 
frumos, Duff. Știu că te pricepi la asta. 

— Ești sigur? 

— Nu vrem să zică lumea că nu l-am presat destul pe tipul 
ăsta. 

Fusese un comentariu nefericit și o expresie de îndoială se ivi 
pe chipul lui Duffy. Regula noastră era să nu dăm doi bani pe 
felul în care arătau lucrurile sau pe ce credea lumea. 
Raționamentul unui procuror nu trebuie să fie afectat de 
asemenea chestiuni subiective. 

— Ştii ce vreau să spun, Paul. Este primul suspect credibil pe 
care l-am găsit. Nu vreau să-l pierdem doar pentru că nu ne 
străduim îndeajuns. 

— Bine, rosti el încruntându-se ușor. Îl aduc. 


VP - 39 


— Bine. 

Duffy se lăsă pe spate în scaun, acum că terminasem de 
vorbit despre serviciu, dornic să aplaneze ușoara divergență 
dintre noi. 

— Cum a fost azi-dimineaţă, când l-aţi dus la școală pe Jacob? 

— A, el nu are nimic. Nimic nu-l deranjează pe Jake. Laurie, în 
schimb... 

— Este un pic agitată? 

— Un pic? Îţi aminteșşti în Fă/ci când Roy Scheider trebuie să-și 
trimită copiii în ocean ca să le arate tuturor că nu-i niciun pericol 
să înoate? 

— Soţia ta arată ca Roy Scheider? Asta vrei să zici? 

— Mă refeream la expresia de pe chipul ei. 

— Și tu nu erai îngrijorat? Nu te cred. Sunt sigur că și tu arătai 
tot ca Roy Scheider. 

— Uite ce-i, prietene, te asigur că eu eram ca Robert Shaw. 

— Robert Shaw nu a sfârșit prea bine, din ce-mi amintesc eu. 

— Nici rechinul n-a sfârșit prea bine. Și asta-i tot ce contează, 
Duff. Acum du-te și adu-l pe Patz. 


— Andy, nu mă simt prea confortabil cu chestia asta, zise 
Lynn Canavan. 

O clipă nu am înţeles la ce se referă. Chiar mi-a trecut prin 
minte că s-ar putea să glumească. Când eram mai tineri, îi 
plăcea să ducă lumea de nas. M-am fript în repetate rânduri, 
luând de bun un comentariu care, un moment mai târziu, se 
dovedea a fi fost o glumă. Însă mi-am dat seama imediat că era 
foarte serioasă. Sau cel puţin părea să fie. În ultima vreme, era 
tot mai greu de citit. 

Eram trei persoane în biroul mare de pe colț al lui Canavan - 
procurorul districtual Canavan, Neal Logiudice și cu mine. 
Stăteam așezați la o masă rotundă, de conferinţe, în centrul 
căreia se afla o cutie goală de gogoși, rămasă acolo de lao 
ședință de dinainte. Camera era dichisită, cu lambriuri din lemn 
și ferestre ce dădeau spre East Cambridge. Însă se simţea 
aceeași atmosferă înfiorătoare ca în restul tribunalului. Același 
covor de culoarea prunei, peste o pardoseală din beton. Aceleași 
plăci pestrițe și ponosite în tavan. Același aer stătut. Pentru un 
centru al puterii, nu arăta nemaipomenit. 

Canavan se juca plictisită cu un pix, bătând cu vârful pe un 


VP - 40 


carnețel, cu capul înclinat într-o parte, de parcă se gândea la 
ceva. 

— Nu știu. Nu știu ce să zic... Faptul că te ocupi tu de cazul 
ăsta... Fiul tău merge la școala aceea. E o situație la limită. Nu 
mă simt prea confortabil. 

— Tu nu te simţi prea confortabil, Lynn, sau Rasputin ăsta de- 
aici? 

Am făcut semn spre Logiudice. 

— Ha, ha, ce amuzant, Andy... 

— Eu, interveni Canavan. 

— Lasă-mă să ghicesc: Neal vrea cazul. 

— Neal crede că ar putea fi o problemă. Și eu sunt de aceeași 
părere, să fiu sinceră. Există aparenţa unui conflict de interese. 
lar asta contează, Andy. 

Într-adevăr, aparențele contau. Lynn Canavan era o vedetă 
politică în plină ascensiune. Din clipa în care fusese aleasă 
procuror districtual, cu doi ani în urmă, apăruseră deja zvonuri 
cu privire la funcţia pentru care avea să candideze mai departe: 
guvernatoare, procuror general al statului Massachusetts, chiar 
senatoare. Avea 40 și ceva de ani, era atrăgătoare, deșteaptă, 
serioasă și ambițioasă. O cunoșteam și lucram alături de ea de 
15 ani, de pe vremea când eram amândoi tineri avocaţi. Eram 
aliaţi. Ea mă numise adjunct-șef din ziua în care fusese aleasă 
procuror districtual, dar știusem de la bun început că nu era 
ceva făcut să dureze. Un salahor al tribunalelor, ca mine, nu are 
prea mare valoare în lumea politică. Indiferent în ce direcţie se 
va îndrepta Canavan, eu nu o voi însoţi. Însă toate acestea erau 
în viitor. Între timp, aștepta momentul propice, șlefuindu-și 
imaginea publică, „marca” ei: profesionista juridică de excepţie, 
care nu-și pierde timpul cu prostii. Rareori zâmbea sau glumea 
în faţa camerelor de luat vederi. Se machia discret, purta foarte 
puţine bijuterii și se tundea scurt. Oamenii cu state vechi din 
birou își aminteau o Lynn Canavan foarte diferită - haioasă, 
charismatică, purtându-se ca unul dintre băieţi, bând și înjurând 
cot la cot cu ei. Însă alegătorii nu văzuseră niciodată latura asta 
a ei și se prea poate ca vechea Lynn, mai naturală cum era, să 
nici nu mai existe acum. Presupun că nu avusese de ales și 
fusese nevoită să se transforme. Acum, viaţa ei era un șir 
neîncetat de candidaturi; nu-i puteai reproșa că devenise ceea 
ce pretinsese că este atâta vreme. Oricum, toți trebuie să ne 


VP - 41 


maturizăm, să lăsam la o parte lucrurile copilărești și amintirile. 
Insă se pierduse ceva pe drum. In decursul transformării lui 
Lynn din fluture în molie, prietenia noastră îndelungată avusese 
de suferit. Niciunul dintre noi nu mai simţea vechea intimitate, 
senzația de încredere și legătura pe care o avusesem odată. 
Poate că mă va numi judecător cândva, de dragul vremurilor de 
demult, pentru a închide acest capitol. Insă cred că știam 
amândoi că prietenia noastră se încheiase. Ne simțeam 
amândoi ușor stingheri și abătuţi atunci când eram în prezenţa 
celuilalt, ca niște amanți la finalul unei aventuri amoroase. 

In orice caz, posibila ascensiune a lui Lynn Canavan lăsase un 
gol în urma ei, iar în lumea politică golurile sunt detestate. 
Odinioară, ideea că Neal Logiudice ar putea să umple acest gol 
ar fi părut absurdă. Acum, cine știe? Era limpede că Logiudice 
nu mă considera un obstacol. Spusesem în nenumărate rânduri 
că nu mă interesează postul și chiar așa era. Ultimul lucru pe 
care mi-l doream era să duc o viaţă expusă în văzul lumii. 
Totuși, nu avea să fie o simplă luptă birocratică. Dacă Neal voia 
să fie procuror districtual, avea nevoie de o realizare în toată 
regula, cu care să iasă în faţa alegătorilor. O victorie 
senzaţională în instanţă. Avea nevoie de capul cuiva. Și-abia 
acum începeam să înţeleg al cui cap. 

— Îmi iei cazul, Lynn? 

— Momentan te întreb doar ce părere ai. 

— Am mai vorbit o dată despre asta. Nu renunţ la caz. Nu-i 
nicio problemă. 

— E o situaţie la limită, Andy. Fiul tău ar putea fi în pericol. 
Dacă s-a nimerit cumva să treacă prin parcul acela la momentul 
nepotrivit... 

Logiudice zise: 

— Poate că judecata ţi-e întunecată, măcar un pic. Adică, 
dacă ești corect și te oprești să analizezi situaţia la rece. 

— În ce fel întunecată? 

— Te afectează emoţional? 

— Nu. 

— Ești mânios, Andy? 

— Par mânios? 

Am accentuat fiecare cuvânt. _ 

— Da, un pic. Sau poate că doar ai intrat în defensivă. Insă nu 
e cazul; suntem toţi de aceeași parte a baricadei. E cât se poate 


VP - 42 


de firesc să te afecteze emoţional. Dacă ar fi fost implicat fiul 
meu... 

— Neal, îmi pui cumva la îndoială integritatea? Sau doar 
competența? 

— Niciuna, nici alta. Îţi pun la îndoială obiectivitatea. 

— Lynn, vorbește și în numele tău? Crezi tâmpeniile astea? 

Ea se încruntă. 

— Trebuie să recunosc că mi-am ciulit și eu urechile. 

— Urechile? Ce vrei să spui? 

— Sunt neliniștită. 

Logiudice spuse: 

— E vorba de aparente, Andy. Aparența de obiectivitate. 
Nimeni nu zice că tu chiar... 

— Uite ce-i, Neal, las-o baltă, bine? Asta nu te privește pe 
tine. 

— Poftim? 

— Lasă-mă să-mi văd de caz. Nu dau doi bani pe aparente. 
Cazul merge greu pentru că așa s-a nimerit, nu pentru că m-aș 
mișca eu ca melcul. Nu am de gând să mă las zorit să pun pe 
cineva sub acuzare doar ca să arate totul bine și frumos. 
Credeam că te-am învăţat asta până acum. 

— M-ai învățat că ar trebui să trag de fiecare caz cât pot de 
tare. 

— Chiar asta fac. 

— De ce nu i-ai luat la întrebări pe puști? Au trecut deja cinci 
zile. 

— Știi foarte bine de ce. Fiindcă aici nu e Boston, Neal, aici e 
Newton. Până și cel mai mărunt amănunt trebuie negociat. Cu 
ce puști putem vorbi, unde putem vorbi cu ei, ce-i putem 
întreba, cine trebuie să fie de faţă... Nu suntem în Dorchester 
High aici. Jumătate dintre părinţii de la școala asta sunt avocați. 

— Calmează-te, Andy. Nu te acuză nimeni de nimic. Problema 
este cum va fi perceput totul. Din afară s-ar putea să pară că 
ignori ceea ce-i evident. 

— Cum adică? 

— Elevii. Ai luat măcar în considerare faptul că ucigașul ar 
putea fi un elev? Mi-ai zis de mii de ori: ţine-te după dovezi 
oriunde te-ar duce. 

— Nu există nicio dovadă care să sugereze că ar fi vorba de 
un elev. Niciuna. Dacă ar fi existat, m-aș fi ţinut după ea. 


VP - 43 


— Nu ai cum să te ţii după ea dacă nu o cauţi. ` 

Acesta era unul dintre acele momente de revelație. In sfârșit, 
am priceput. Venise acel moment, așa cum ştiusem 
dintotdeauna că o să vină. Eram chiar deasupra lui Neal pe 
scara ierarhică. Acum eu eram ținta lui, precum atâția înaintea 
mea. 

Am zâmbit strâmb. 

— Neal, ce urmărești să obţii? Cazul? Poți să-l iei. Sau funcția 
mea? La naiba, poţi s-o iei și pe-asta. Dar ar fi mai simplu pentru 
toată lumea dacă ai recunoaște-o pe față. 

— Nu urmăresc nimic, Andy. Vreau doar să văd că se 
lămuresc lucrurile. 

— Lynn, ce faci, îmi iei cazul sau mă sprijini? 

Ea se uită la mine cu o privire caldă, dar evită să îmi dea un 
răspuns direct. 

— Când nu te-am sprijinit eu? 

Am încuviințat, acceptând adevărul afirmației sale. Am afișat 
o expresie hotărâtă pe chip și am luat-o de la capăt. 

— Uite ce-i, școala s-a redeschis azi, puștii s-au întors la ore. 
Am programat discuţiile cu elevii după-amiază. Va ieși ceva la 
iveală în curând. 

— Bine, rosti Canavan. Să sperăm. 

Însă Logiudice interveni: 

— Cine va discuta cu fiul tău? 

— Nu știu. 

— Sper că nu tu. 

— Nu eu. Paul Duffy, probabil. 

— Cine-a hotărât asta? 

— Eu. Așa merg lucrurile, Neal. Eu hotărăsc. Și dacă fac vreo 
greşeală, eu voi apărea în fața juriului ca să răspund pentru ea. 

El îi aruncă o privire lui Canavan de parcă voia să spună: 
Vezi? Ti-am zis eu că nu vrea să asculte. Ea replică printr-o 
expresie neutră. 


5. 


Toată lumea stie că ai fost tu 


VP - 44 


Discuţiile cu elevii începură imediat după terminarea orelor. 
Pentru copii fusese o zi lungă, plină de ședințe în clasă și 
consiliere la psiholog. Agenti CPAC îmbrăcaţi în civil trecuseră 
din clasă în clasă, încurajând elevii să împărtășească 
anchetatorilor toate informaţiile pe care le aveau, chiar și 
anonim, dacă preferau așa. Dar puștii se uitau la ei cu priviri 
pierdute. 

McCormick era o școală gimnazială, ceea ce însemna (în acest 
oraș) că nu cuprindea decât clasele a Vl-a, a Vil-a și a VIll-a. 
Clădirea, o îmbinare seacă de cutii dreptunghiulare, avea pereții 
interiori daţi cu mai multe straturi de vopsea verde-albăstrui. 
Laurie crescuse în Newton și frecventase Școala McCormick în 
anii '70; spunea că aceasta nu se schimbase aproape deloc, 
dacă nu punea la socoteală iluzia că se micșorase cu totul. 

Așa cum îi zisesem lui Canavan, discuţiile reprezentau o 
chestiune spinoasă. Mai întâi, directorul școlii refuzase pur și 
simplu să ne permită să „dăm buzna” și să vorbim cu cine 
voiam noi. Dacă această crimă s-ar fi petrecut în altă parte - în 
oraș, nu în suburbii -, nici nu ne-am fi bătut capul să mai cerem 
permisiunea cuiva. Aici însă, consiliul școlii și chiar și primarul 
interveniseră direct la Lynn Canavan ca să ne încetinească. În 
cele din urmă, ni s-a îngăduit să discutăm cu copiii la școală, dar 
numai în anumite condiţii. Nu aveam voie să vorbim cu puștii 
care nu erau în aceeași clasă cu Ben Rifkin decât dacă aveam 
un motiv întemeiat să credem că ar putea ști ceva. Elevii puteau 
avea cu ei părinţii și/sau avocatul, putând pune capăt discuţiei 
în orice clipă, cu sau fără motiv. Cele mai multe dintre pretenții 
puteau fi ușor acceptate, erau oricum întemeiate. Adevăratul 
scop al stipulării atâtor reguli era transmiterea unui mesaj către 
polițiști: purtaţi-vă cu mănuși cu acești copii. Ceea ce era în 
regulă, însă negocierile ne costaseră timp preţios. 

La ora 2.00, Paul și cu mine am ocupat biroul directorului și 
am început să intervievăm împreună martorii cei mai 
importanți: prietenii apropiaţi ai victimei, cei câţiva puști despre 
care se știa că trec prin Cold Spring Park în drumul lor spre 
școală și cei care insistaseră să vorbească și ei cu anchetatorii. 
Aveam programate peste douăzeci de interviuri. Și alţi agenţi 
CPAC luau interviuri în același timp. Ne așteptam ca majoritatea 
acestora să fie scurte și să rămână fără rezultate. Ne târâm 
plasele pe fundul mării, sperând să prindem ceva. 


VP - 45 


Însă se întâmplă un lucru ciudat. După trei-patru interviuri, 
Paul și cu mine am rămas cu impresia că suntem duși de nas. La 
început, am crezut că avem de-a face cu repertoriul obișnuit al 
eschivelor adolescentine, ridicatul din umeri - știți voi și cum 
ziceti voi -, privirile nestatornice. Eram amândoi taţi. Știam că 
asta făceau toţi adolescenţii; ăsta era motivul din spatele 
comportamentului lor. Nu era nimic suspicios în sine. Insă, pe 
măsură ce avansam cu interviurile, ne-am dat seama că se 
petrece ceva mai sfidător și mai premeditat de-atât. 
Răspunsurile puștilor mergeau prea departe. Nu se mulţumeau 
să spună că nu știu nimic despre crimă; negau chiar și că ar fi 
cunoscut victima. Ben Rifkin părea să nu fi avut deloc prieteni, 
ci doar cunoștințe. Alţi puști nu vorbeau niciodată cu el, nici 
măcar nu știau cine este. Acestea erau minciuni sfruntate. Ben 
nu fusese un paria. In mare parte, știam deja cine erau prietenii 
lui. Mi s-a părut o trădare din partea amicilor lui să se lepede de 
el atât de repede și de vehement. 

Ba, mai rău de-atât, elevii de-a VIll-a de la Școala McCormick 
nici măcar nu știau să mintă prea bine. Unii dintre ei, cei mai 
nerușinați, păreau să creadă că, dacă exagerezi când spui o 
minciună, ai șanse mai mari să o treci drept adevăr. Așa că, 
atunci când se pregăteau să zică una gogonată, nu se mai foiau 
și nici nu se mai eschivau, trântind-o cu maximă convingere. Era 
ca și cum ar fi citit un manual despre comportamentul asociat 
cu sinceritatea - contact vizual, voce fermă! - și erau hotărâți să 
îl urmeze întocmai, afișându-l așa cum își afișează păunul 
coada. Efectul fusese că tiparele comportamentale se 
inversaseră - adolescenții păreau evazivi când spuneau 
adevărul și direcţi când mințeau -, însă această trecere ne-a 
atras atenţia imediat. Ceilalţi puști, majoritatea lor de fapt, erau 
mult prea nesiguri pe ei și faptul că mințeau pur și simplu 
accentua asta. Erau temători. Adevărul pe care îl știau îi făcea 
să se fâstâcească. Evident, nici asta nu funcţionă. Desigur, le-aș 
fi putut spune că un mincinos desăvârșit strecoară afirmaţii 
false printre cele adevărate fără ca măcar să clipească, ca un 
magician care strecoară cartea îndoită la mijlocul pachetului. 
Sunt experimentat când vine vorba de minciuni desăvârșite, 
credeţi-mă! 

Paul și cu mine am început să schimbăm priviri suspicioase. 
Ritmul interviurilor a încetinit și am început să punem la îndoială 


VP - 46 


cele mai evidente dintre minciuni. Intre interviuri, Paul glumea 
despre existența unui cod al tăcerii. „Puștii ăștia sunt ca 
sicilienii”, zisese el. Niciunul dintre noi nu rostea ceea ce gândea 
cu adevărat. Ai o senzaţie de prăbușire, de parcă ţi s-ar fi dus 
podeaua de sub picioare. Este senzaţia plăcută de vertij pe care 
o simţi atunci când un caz se deschide și te lasă să intri. 

Se pare că ne înșelaserăm - altfel nu se poate explica. Am 
luat în considerare posibilitatea implicării unui alt elev, dar am 
renunţat apoi la ea. Nu exista nicio dovadă care să indice așa 
ceva. Nu erau elevi marginalizați și sumbri, nici dâra de probe la 
care te-ai aștepta din partea unui școlar neglijent. Și nici nu 
exista un motiv aparent: nici fantezii adolescentine de 
grandoare la ideea unei glorii interzise, nici puști hărţuiţi, care 
să-și dorească răzbunare, nici ciondăneli mărunte în clasă. 
Nimic. Nici nu mai trebuia s-o rostim cu glas tare. Senzaţia 
aceea de vertij era dată de gândul că puștii ăștia știau ceva ce 
nu spuneau. 

O fată intră în birou, lăsându-se să cadă în scaunul din fața 
noastră, apoi se strădui din răsputeri să nu ne bage în seamă. 

— Sarah Groehl? o întrebă Paul. 

— Da. 

— Eu sunt locotenentul Paul Duffy, de la poliţia statală. 
Dumnealui este Andrew Barber, procurorul adjunct care se 
ocupă de caz. 

— Știu. Își ridică în sfârșit privirea spre mine: Ești tatăl lui 
Jacob Barber. 

— Da. lar tu ești fata cu hanoracul. De azi-dimineaţă. 

Ea zâmbi sfios. 

— lartă-mă, ar fi trebuit să-mi amintesc de tine. Am o zi 
proastă, Sarah. 

— Cum așa? 

— Nu vrea nimeni să vorbească despre caz cu noi. Ai cumva 
idee de ce? 

— Sunteţi polițiști. 

— Asta-i tot? 

— Sigur că da. Se strâmbă: Normal! 

Am așteptat o clipă, sperând să continue. Fata reveni însă la 
expresia de plictiseală profundă de mai înainte. 

— Eşti prietenă cu Jacob? 

Ea își lăsă privirea în podea, se gândi puţin și spuse: 


VP - 47 


— Cred că da. 

— Cum de nu ţi-am mai auzit numele? 

— Întreabă-l pe Jacob. 

— El nu-mi zice nimic. Trebuie să te întreb pe tine. 

— Ne știm. Nu suntem prieteni apropiaţi. Doar ne știm. 

— Dar pe Ben Rifkin îl știai? 

— La fel. ÎI știam, dar nu foarte bine. 

— Îți plăcea de el? 

— Era de treabă. 

— Doar de treabă? 

— Era un puști cumsecade, cred. Așa cum ziceam, nu eram 
foarte apropiați. 

— Bine. Nu o să-ți mai pun întrebări idioate. Ce-ar fi să ne spui 
tu, Sarah? Orice ne-ar putea ajuta, orice crezi tu că ar trebui să 
știm. 

Ea se foi în scaun. 

— Nu știu ce să vă... Nu știu ce să vă spun. _ 

— Spune-mi despre locul ăsta, despre școală. Incepe cu asta. 
Spune-mi ceva ce să nu știu despre McCormick. Cum e să mergi 
la școală aici? Ce e haios la locul ăsta? Ce-i ciudat la el? 

Nicio replică. 

— Sarah, să știi că noi vrem să fim de ajutor, dar trebuie să ne 
ajutați și voi puţin. 

Ea se foi din nou în scaun. 

— Îi datorezi măcar atâta lucru lui Ben, nu crezi? Mai ales 
dacă ţi-a fost prieten. 

— Nu știu. Nu cred că am ceva de zis. Nu știu nimic. 

— Sarah, indiferent cine a făcut asta, e încă în libertate. Știi 
asta, nu? Dacă ne poţi ajuta, e responsabilitatea ta să o faci. O 
responsabilitate reală. Altminteri o să pățească și alt coleg 
același lucru. Și atunci l-ai avea pe conștiință. Dacă nu faci tot 
ce poţi ca să-l oprești, atunci l-ai avea pe conștiință pe 
următorul puști, nu? Cum te-ai simţi? 

— incerci să mă faci să mă simt vinovată. N-o să meargă. Și 
mama face același lucru. i 

— Nu încerc să te fac să te simți vinovată. Iti spun doar 
adevărul. 

Nicio replică. 

Bang! Duffy lovi cu mâna în masă. Impactul făcu câteva foi să 
sară de pe masă. 


VP - 48 


— Dumnezeule! Astea-s prostii, Andy. Hai să le trimitem citaţii 
puștilor, ce zici? Să-i aducem în faţa juriului, să-i punem să jure 
și, dacă nu vor să spună nimic, să-i închidem pentru sfidarea 
Curții. Ne pierdem vremea. Pentru Dumnezeu! 

Pupilele fetei se măriră brusc. 

Duffy își scoase telefonul de la cingătoare și se uită la el, deși 
nu sunase. 

— Trebuie să dau un telefon, rosti el. Mă întorc imediat. 

Apoi ieși. 

Puștoaica zise: 

— Aha, deci el e poliţaiul rău? 

— Mda... 

— Nu se prea pricepe la asta. 

— Ai tresărit. Te-am văzut. 

— Da, pentru că m-a luat pe neașteptate. A dat cu pumnul în 
masă. 

— Are dreptate, să știi. Dacă nu începeţi să ne ajutaţi, va 
trebui să apelăm la alte metode. 

— Credeam că nu trebuie să spunem nimic dacă nu vrem. 

— Asta-i valabil astăzi. Mâine... nu se știe. 

Ea rămase pe gânduri. 

— Sarah, e adevărat ce-ai spus mai devreme. Sunt procuror 
adjunct. Dar mai sunt și tată, bine? Deci nu voi lăsa lucrurile 
așa. Pentru că îmi tot vine în minte tatăl lui Ben Rifkin. Mă tot 
gândesc la cum se simte. Poţi măcar să-ţi imaginezi cum s-ar 
simţi ai tăi dacă ai păţi tu așa ceva? Cât de răvășiţi ar fi? 

— Ai mei sunt despărțiți. Tata a plecat. Eu stau cu mama. 

— Ah, îmi pare rău să aud asta. 

— Nu face nimic. 

— Uite ce-i, Sarah: sunteți toţi copiii noștri. Eu ţin la toți 
colegii lui Jacob, chiar și la cei pe care nu-i cunosc. Și la fel simt 
și ceilalți părinți. 

Ea își dădu ochii peste cap. 

— Nu mă crezi? 

— Nu. Nici măcar nu mă știi. 

— E adevărat. Și, totuși, îmi pasă ce se întâmplă cu tine. Îmi 
pasă de școala asta, de orașul ăsta. Nu o să las lucrurile așa. 
Chestia asta nu o să treacă de la sine. Înțelegi ce spun? 

— O să discute cineva cu Jacob? 

— Te referi la fiul meu? 


VP - 49 


— Da. 

— Firește. 

— Bine. 

— De ce-ai întrebat? 

— Așa, fără motiv. 

— Trebuie să fi avut un motiv. Ce este, Sarah? 

Fata își lăsă privirea în poală. 

— Polițistul care a venit în clasă ne-a zis că putem da 
declaraţii anonime, corect? 

— Corect. Am creat și o linie specială pentru asta. 

— Și cum știm că nu încercaţi să aflaţi cine v-a dat indiciul? 
Adică e ceva ce-aţi vrea să știți, nu? Cine a zis ceva? 

— Haide, Sarah. Ce vrei să spui? 

— Cum știm că se păstrează anonimatul? 

— Cred că va trebui să aveţi încredere în noi. 

— În cine să avem încredere? Care voi? 

— Eu. Ofiţerul Duffy. Sunt mulţi oameni care lucrează la acest 
caz. 

— Și dacă aș... 

Își ridică privirea. 

— Uite ce-i, Sarah, n-o să te mint. Dacă îmi zici ceva aici, s-a 
dus anonimatul. Treaba mea este să-l prind pe cel care a făcut 
asta, dar mai trebuie să-l și aduc în fața instanţei și pentru asta 
am nevoie de martori. Te-aș minţi dacă aș pretinde că lucrurile 
stau altfel. Incerc să fiu sincer cu tine. 

— Bine. 

Se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Chiar nu știu nimic. 

— Eşti sigură? 

— Da. 

Am privit-o în ochi atât cât să-i dau de înțeles că nu mă 
păcălește, apoi i-am acceptat minciuna. Am scos o carte de 
vizită din portofel. 

— Uite cartea mea de vizită. O să-ți trec pe spate numărul 
meu de mobil. Și emailul meu personal. Am împins cartea de 
vizită spre ea. Poţi sa mă contactezi la orice oră, bine? La orice 
oră. lar eu voi face tot ce-mi stă în puteri ca să am grijă de tine. 

— Bine. 

Luă cartea de vizită și se ridică. Se uită la mâini. Încă se mai 
vedeau urme de tuș pe degete. Elevilor li se luaseră amprentele 


VP - 50 


în acea zi, „de bunăvoie”, deși circulau glume cu privire la 
situația în care ar fi refuzat. Sarah se încruntă la vederea petelor 
de tuș, apoi își încrucișă brațele ca să le ascundă și, în acea 
poziţie ciudată, rosti: 

— Pot să vă întreb ceva, domnule Barber? Dumneavoastră 
jucaţi vreodată rolul poliţistului cel rău? 

— Nu, niciodată. 

— De ce nu? 

— Cred că nu-mi stă în fire. 

— Și atunci cum vă faceți treaba? 

— Am și eu răutatea mea, chiar dacă-i îngropată adânc. 
Crede-mă. 

— Și o ascundeţi, pur și simplu? 

— O ascund, pur și simplu. 


În acea noapte, puţin înainte de ora 11.00, eram singur în 
bucătărie și stăteam cu laptopul în faţă, după ce îl așezasem pe 
blat. Făceam puţină ordine prin cazurile de la muncă, 
răspunzând la emailuri, în mare parte. Am primit apoi un nou 
mesaj în inbox. Titlul era - cu majuscule - „RE: BEN RIFKIN» 
>>>  CITEȘTE-MA”. Era de la o adresă de Gmail, 
tylerdurden9820gmail.com. Fusese trimis la 10.54.27 PM. 
Mesajul avea un singur rând, un hyperlink: „Uită-te aici”. Am 
accesat link-ul. 

Link-ul mă duse la un grup de Facebook intitulat „Y Prietenii 
lui Ben Rifkin Y”. Grupul era nou. Nu avea mai mult de patru zile 
vechime; în ziua crimei, agenţii CPAC verificaseră pe Facebook 
și nu îl văzuseră acolo. 

Găsisem pagina personală de Facebook a băiatului ucis 
(aproape toţi puștii de la McCormick aveau cont pe Facebook), 
însă aceasta nu conţinea niciun indiciu cu privire la crimă. 
Profilul lăsa de înţeles că Ben încerca să se prezinte drept un 
spirit liber. 


Ben Rifkin 

se dă cu skateboardul 

pe-afară 

Reţele: McCormick Middle School '07, Newton, 
MA 

Sex: Masculin 


VP -51 


Interesat de: Femei 

Statut relaţional: Singur 

Zi de naștere: 3 decembrie 1992 
Orientare politică: Vulcanian 
Orientare religioasă: Păgân 


Urma apoi harababura obișnuită de fleacuri digitale: 
videoclipuri de pe YouTube, jocuri, poze, un șuvoi de bârfe și de 
mesaje monotone. Totuși, Ben nu fusese un utilizator prea 
frecvent al Facebook-ului. Cea mai mare parte a activităţii de pe 
pagina sa se desfășurase după ce fusese omorât, atunci când 
mesajele de la colegii lui Ben continuaseră să se acumuleze 
fantomatic până ce pagina fusese închisă, la cererea părinţilor 
săi. 

Se pare că noua pagină de „comemorare” fusese deschisă 
după aceea, pentru a le oferi puștilor un loc în care să posteze 
mesaje despre crimă. Titlul, „® Prietenii lui Ben Rifkin %”, părea 
să folosească termenul de „prieten” în sensul brevetat de 
Facebook: pagina era deschisă pentru toți cei din promoţia 2007 
de la McCormick, indiferent dacă fuseseră sau nu prieteni cu 
Ben în realitate. 

În partea de sus a paginii era o poză mică cu Ben, aceeași pe 
care o folosise și el pe pagina lui personală. Probabil că fusese 
copiată de pe fosta pagină a băiatului ucis de către persoana 
care lansase grupul. Fotografia îl înfățișa pe Ben zâmbind, la 
bustul gol, pe o plajă (în spatele său se vedeau nisipul și 
oceanul). Făcea un gest de „șezi blând” cu mâna sa dreaptă. În 
partea din dreapta-jos a paginii se afla o secțiune intitulată 
„Peretele”, plină cu mesaje într-o ordine cronologică inversă. 


Jenna Linde (Școala Gimnazială McCormick) a scris la 9.02 
PM, pe 17 aprilie 2007 


mi-e dor de tine, ben. îmi amintesc discuțiile noastre. te voi 
iubi mereu te iubesc te iubesc 


Christa Dufresne (Școala Gimnazială McCormick) a scris 
la 8.43 PM, pe 17 aprilie 2007 


este cel mai crud lucru cu putință, oricine o fi făcut asta. nu 
te voi uita niciodată, Ben. mă gândesc la tine în fiecare zi. 


VP - 52 


vvvvvv 


Este important de remarcat că, în 2007, Facebook-ul încă era 
un rai destinat puștilor. Abia în anii următori avea să cunoască 
succesul și în rândul adulţilor. Cel puţin așa s-a întâmplat cu noi. 
Majoritatea părinţilor de la McCormick mai aruncau câte un ochi 
pe Facebook, din când în când, ca să monitorizeze activitatea 
copiilor, dar cam asta era tot. Câţiva dintre prietenii noștri își 
făcuseră cont, însă îl foloseau foarte rar. Nu erau încă destui 
părinţi în reţea ca să merite. În ceea ce mă privește, eu nu-mi 
prea puteam da seama ce vedeau Jacob și prietenii lui la 
Facebook. Nu puteam pricepe ce era atât de atrăgător la 
bombardamentul ăsta de informații. Singura explicaţie care-mi 
venea în minte atunci nu putea fi decât aceea că Facebook-ul 
era locul unde puștii intrau ca să scape de părinţi, o 
ascunzătoare secretă a lor, unde se dădeau mari, flirtau și se 
maimuţăreau cu un curaj de care nu ar fi dat niciodată dovadă 
la cantina școlii. Jacob era cu siguranță mult mai isteț și mai 
deschis online decât în persoană, așa cum se întâmplă cu mulți 
puști mai timizi din fire. Laurie și cu mine am înţeles pericolul 
care ne pândea dacă l-am fi lăsat pe Jacob să facă asta în 
continuare, în secret. Am insistat așadar să ne dea parola ca să 
îl putem verifica, însă - ca să spun drept - Laurie era singura 
care se uita câteodată pe pagina lui de Facebook. Mie, 
conversațiile online ale puștilor mi se păreau și mai 
neinteresante decât cele din viața reală. Dacă mă mai uitam pe 
Facebook pe-atunci, asta se datora doar faptului că persoana în 
cauză era într-unul dintre dosarele mele. Eram un părinte 
neglijent? Privind în urmă, evident că da. Însă toţi părinţii de la 
școala lui Jacob erau astfel. Nu știam că miza era atât de 
ridicată. 

Erau deja câteva sute de mesaje pe pagina „Y Prietenii lui 
Ben Rifkin V”. 


Emily Salzman (Şcoala Gimnazială McCormick) a scris la 
10.12 PM, pe 16 aprilie 2007 


încă nu mi-am revenit, cine a făcut asta? de ce-ai făcut-o? 
de ce? ce rost a avut? ce-ai obtinut din asta? mi se face 
greață 


VP-53 


Alex Kurzon (Școala Gimnazială McCormick) a scris la 1.14 
PM, pe 16 aprilie 2007 


sunt în cold sprg pk acum. banda galbenă e încă aici. nmk 
de văzut, însă. nu-s polițiști. 


Mesajele continuau în același stil imprudent și confesional. 
Internetul crea iluzia unei anumite intimităţi, un rezultat 
secundar conferit de scufundarea completă a puștilor în lumea 
„Virtuală”. Din păcate pentru ei, aveau să afle că internetul 
aparţine de fapt oamenilor mari: deja mă gândeam la citaţiile 
duces tecum - ordinul de a pune la dispoziţie documente și 
arhive - pe care aveam să le trimit celor de la Facebook ca să 
păstreze aceste conversații online. Între timp continuam să 
citesc, trăgând parcă cu urechea la o conversaţie care nu mă 
privea. 


Dylan Feldman (Școala Gimnazială McCormick) a scris la 
9.07 PM, pe 15 aprilie 2007 


Jacob, taci plm. dacă nu vrei să citești, du-te în altă parte, 
tocmai tu te-ai găsit, dintre toți oamenii, plm. el te 
considera un prieten, cretinule 


Mike Canin (Școala Gimnazială McCormick) a scris la 9.01 
PM, pe 15 aprilie 2007 


Nu pot să-ți dau dreptate în privința asta, Jake. Nu-i ca și 
cum ai fi poliția FB, mai ales având în vedere cum s-au 
petrecut lucrurile. ar trebui să bagi capul la cutie & să taci 
din gură. 


John Marolla (Școala Gimnazială McCormick) a scris la 
8.51 PM, pe 15 aprilie 2007 


Ce plm? JB, ce tot dai din gură pe-aici? du-te și mori. lumea 
ar fi un loc mai bun fără tine. du-te plm & mori. 


Julie Kerschner (Școala Gimnazială McCormick) a scris la 
8.48 PM, pe 15 aprilie 2007 


VP - 54 


Nu-i ok ce faci, Jacob. 


Jacob Barber (Școala Gimnazială McCormick) a scris la 7.30 
PM, pe 15 aprilie 2007 


Poate că nu ati auzit încă - Ben a murit. De ce-i mai tot 
scrieți mesaje? Și de ce se poartă toată lumea de parcă i-ati 
fi fost prieteni apropiati? Nu putem fi sinceri măcar aici? 


M-am oprit la numele lui Jacob - când mi-am dat seama că 
aceste ultime mesaje pline de venin îi erau adresate lui Jacob al 
meu. Nu eram pregătit pentru realitatea vieții lui Jacob, pentru 
complexitatea relaţiilor sale, pentru caznele prin care trecea, 
pentru brutalitatea lumii în care trăia. Du-te și mori. Lumea ar fi 
un loc mai bun fără tine. Cum de-a răbdat fiul meu să i se spună 
așa ceva fără să ne zică nouă? Fără să scoată o vorbă? Nu eram 
dezamăgit de el, cât mai ales de mine. Cum am putut să-i las 
fiului meu impresia că nu-mi pasă de asemenea lucruri? Sau 
eram eu prea moale, exagerând în replică la tonul exagerat și 
țâfnos de pe internet? 

În plus, mă simţeam ca ultimul prost, ca să spun drept. Ar fi 
trebuit să știu toate astea. Laurie și cu mine vorbiserăm cu 
Jacob doar la modul cel mai general despre ce obișnuia să facă 
online. Ştiam că, atunci când se retrăgea seara în camera lui, 
putea să intre pe internet. Însă instalaserăm un program pe 
calculatorul lui ca să-l împiedicăm să intre pe anumite site-uri, în 
general pe cele pornografice, și stăteam liniștiți, crezând că era 
suficient. Facebook nu ni se păruse nicidecum periculos, cu 
siguranţă. Pe deasupra, niciunul dintre noi nu voiam să îl 
spionăm. Credeam că trebuie să-ţi crești copilul conform 
valorilor potrivite și să-i dai spaţiul necesar mai apoi, să ai 
încredere în el că se va purta responsabil, măcar până în 
momentul în care îţi dă motive să n-o mai faci. Părinţi moderni și 
luminaţi, nu am vrut să ne perceapă ca pe niște adversari, 
chestionându-l și cicălindu-l la fiecare mișcare. La fel gândeau 
majoritatea părinţilor de la McCormick. Și care era alternativă? 
Niciun părinte nu-și poate monitoriza copilul în fiecare clipă, nici 
pe internet, nici în viaţa reală. La urma urmei, copiii își duc 
propria lor viaţă, departe de ochii părinţilor. Și, totuși, când am 
văzut cuvintele Du-te și mori, mi-am dat seama cât de naivi și 


VP-55 


de proști am fost. Jacob nu avea nevoie de încredere sau de 
respect din partea noastră, cât mai ales de protecţie, pe care 
noi nu i-am asigurat-o. 

Am trecut mai repede prin mesaje. Erau sute, fiecare având 
un rând sau două. Mi-era cu neputinţă să le citesc pe toate și nu 
aveam nici cea mai mică idee ce voia Sarah Groehl să găsesc. 
Jacob dispăru din conversaţie o bună bucată de vreme, pe 
măsură ce mesajele deveneau tot mai vechi. Puștii se consolau 
unul pe celălalt prin mesaje triste (nu vom mai fi niciodată la fel) 
sau aspre (rămâi frumos când mori tânăr). Toate exprimau 
șocul. Fetele se lamentau, declarându-și iubirea și loialitatea 
față de el, iar băieţii își exprimau indignarea. Am trecut prin 
toate aceste mesaje repetitive ce nu se mai terminau, sperând 
să dau peste vreun detaliu semnificativ: nu-mi vine să cred... 
trebuie să fim uniți... sunt polițiști peste tot prin școală... 

In cele din urmă, am accesat contul de Facebook al lui Jacob, 
unde o conversaţie mai încinsă încă mocnea, fiind începută 
imediat după producerea crimei. Din nou, mesajele erau afișate 
în ordine cronologică inversă. 


Marlie Kunitz (Școala Gimnazială McCormick) a scris la 
3.29 PM, pe 15 aprilie 2007 


D.Y: NU spune asemenea lucruri aici. Asta-i O BÂRFĂ care ar 
putea face mult RAU oamenilor. Chiar dacă-i o glumă, e 
stupidă. Jake, nu-i băga în seamă. 


Joe O'Connor (Școala Gimnazială McCormick) a scris la 
3.16 PM, pe 15 aprilie 2007 


Ar trb să vă TINEŢI gura cu toții dacă nu știți despre ce 
vorbiti, derek, e valabil și pentru tine; fraiere, vorbim de 
CHESTII SERIOASE aici. Nici într-un caz n-ar trb să spui 
rahaturi de-ăstea. 


Mark Spicer (Școala Gimnaziala McCormick) a scris la 3.07 
PM, pe 15 aprilie 2007 


ORICINE ar putea spune ORICE despre ORICINE, poate că 
TU ai un cuțit, derek? cum e când lansează cineva un zvon 
despre TINE? 


VP - 56 


Apoi asta: 


Derek Yoo (Școala Gimnazială McCormick) a scris la 2.25 
PM, pe 15 aprilie 2007 


Jake, toată lumea știe că tu ai făcut-o. Ai un cuțit. L-am 
văzut. 


Am înlemnit. Nu-mi puteam lua ochii de la mesaj. M-am holbat 
la el până când literele s-au transformat în pixeli. Derek Yoo era 
un prieten de-al lui Jacob și încă unul bun. Fusese acasă la noi 
de-o sută de ori. Băieţii fuseseră împreună de la grădiniță. Derek 
era un puști de treabă. 

L-am văzut. 

A doua zi dimineaţă i-am lăsat pe Laurie și pe Jacob să plece 
înaintea mea. Le-am zis că am o întâlnire la secţia de poliţie din 
Newton și că nu vreau să mă plimb până la Cambridge și înapoi. 
După ce m-am asigurat că au plecat, am urcat în camera lui 
Jacob și am început să caut. ` 

Nu am avut prea mult de căutat. In sertarul de sus al biroului, 
am găsit ceva dur, ascuns într-un tricou vechi, alb. Am 
despăturit tricoul până a căzut din el un cuțit de falțuit cu mâner 
negru, cauciucat. L-am apucat cu mare grijă, ţinând lama între 
degetul mare și cel arătător, și l-am desfăcut. 

— Oh, Doamne! am murmurat. 

Ar fi putut fi un cuţit militar sau de vânătoare, însă era prea 
mic. Desfăcut, avea cam 25 de centimetri lungime. Mânerul 
negru avea priză, fiind făurit astfel încât să poată fi ţinut cu 
patru degete. Lama era curbată, cu un tăiș zimţat - o lamă 
pentru spintecat - și se termina într-un vârf gotic, letal. Părţile 
laterale ale lamei fuseseră scobite, probabil pentru a-i mai 
scădea din greutate. Cuţitul era sinistru, dar frumos - forma 
lamei, curba și ascuţișul. Era ca unul dintre acele lucruri mortale 
dar încântătoare din natură, o vâlvătaie sau gheara unei feline 
uriașe. 


6. 


Coborârea 
VP - 57 


Un an mai târziu. 


STENOGRAMA ANCHETEI MARELUI JURIU 

DI. Logiudice: Când aţi descoperit cuțitul, ce ați făcut? Presupun că 
aţi raportat descoperirea imediat. 

Martorul: Nu, nu am raportat-o. 

DI. Logiudice: Nu? Aţi descoperit arma crimei într-o anchetă în 
desfășurare și nu aţi spus nimănui? De ce nu? Aţi ținut un 
discurs atât de frumos azi-dimineaţă despre încrederea pe 
care o aveţi în sistemul judiciar... 

Martorul: Nu am raportat-o deoarece nu credeam că este arma 
crimei. În niciun caz nu știam asta în mod sigur. 

DI. Logiudice: Nu știaţi asta în mod sigur? Aţi ascuns-o, mai bine zis! 
Nu aţi predat cuțitul pentru testele criminalistice, pentru 
urme de sânge, amprente, comparaţia cu rana produsă și 
așa mai departe. Aceasta ar fi procedura uzuală, nu? 

Martorul: Așa ar fi dacă ai crede cu adevărat că este arma crimei. 

DI. Logiudice: A! Deci nici măcar nu aţi bănuit că aceea era arma 
crimei? 

Martorul: Nu. 

DI. Logiudice: Nici nu v-a trecut prin minte asta? 

Martorul: Era vorba de fiul meu. Un tată nu se poate gândi la fiul său. 
Nici măcar nu și-l poate închipui în acești termeni. 

DI. Logiudice: Serios? Nici nu și-l poate închipui? 

Martorul: Nu. 

DI. Logiudice: Băiatul nu avea antecedente violente? Nu avea cazier 
juvenil? 

Martorul: Nu. Nimic din toate acestea. 

DI. Logiudice: Nu avea probleme comportamentale? Probleme 
psihologice? 

Martorul: Nu. 

DI. Logiudice: Putem spune că nu făcuse rău nici măcar unei muște? 

Martorul: Ceva de genul ăsta. 

DI. Logiudice: Și, totuși, când ați găsit cuțitul, l-aţi ascuns. V-aţi 
purtat de parcă aţi fi crezut că-i vinovat. 

Martorul: Nu este o afirmaţie precisă. 

DI. Logiudice: Ei bine, nu l-aţi raportat. 

Martorul: Mi-a luat prea mult timp să-mi dau seama - privind în 
urmă, recunosc. 

DI. Logiudice: Domnule Barber, cum puteţi spune că v-a luat prea 
mult timp să vă daţi seama când, de fapt, așteptați acest 
moment de 14 ani, din ziua în care s-a născut fiul dvs.? 

[Martorul nu a răspuns.] 

DI. Logiudice: Așteptaţi acest moment. Vă temeaţi de el, eraţi 


VP -58 


îngrozit chiar. Dar îl așteptați. 

Martorul: Nu este adevărat. 

DI. Logiudice: Oare? Domnule Barber, e corect să spunem că 
violenţa v-a marcat familia? 

Martorul: Obiectez. Este o întrebare cât se poate de nepotrivită. 

DI. Logiudice: Obiecţia dvs. a fost consemnată. 

Martorul: Iincercaţi să induceţi juriul în eroare. Sugeraţi că Jacob ar fi 
putut moșteni o înclinaţie către violență, de parcă violenţa 
ar fi o caracteristică precum părul roșu sau urechile 
păroase. Este greșit atât din punct de vedere biologic, cât și 
juridic. E o prostie, mai pe șleau. Și o știți prea bine. 

DI. Logiudice: Dar eu nu mă refer la factorul biologic. Eu mă refer 
strict la starea dvs. de spirit, la ce aţi crezut în clipa în care 
aţi găsit acel cuţit. Dacă alegeţi să credeţi că asta este o 
prostie, e treaba dvs. Insă ceea ce aţi crezut este cât se 
poate de relevant și cât se poate de pertinent ca probă. Și o 
știți prea bine. Totuși, din respect față de dvs., îmi voi 
retrage întrebarea. Voi adopta o altă abordare. Aţi auzit 
vreodată sintagma „gena criminalilor”? 

Martorul: Da. _ 

DI. Logiudice: In ce context aţi auzit-o? 

Martorul: Doar în conversații. Am folosit-o în conversațiile cu soția 
mea. Este o figură de stil, nimic mai mult. 

DI. Logiudice: O figură de stil. 

Martorul: Nu este un termen științific. Eu nu sunt om de știință. 

DI. Logiudice: Desigur. Niciunul dintre noi nu este expert în acest 
domeniu. Când aţi folosit această... figură de stil - „gena 
criminalilor” -, la ce vă refereaţi? 

[Martorul nu a răspuns.] 

DI. Logiudice: O, haide, Andy, nu trebuie să te sfiești. E o chestiune 
publică acum. Ai avut parte de multă anxietate în viaţă, nu-i 
așa? 

Martorul: Cu mult timp în urmă. În copilărie. Nu acum. 

DI. Logiudice: Cu mult timp în urmă, fie. Te-ai temut - cu mult timp 
în urmă, în copilărie - cu privire la propriul tău trecut, la 
propria ta familie, nu-i așa? 

[Martorul nu a răspuns.] 

DI. Logiudice: E corect să spunem că descindeți dintr-o spiţă de 
oameni violenţi, nu-i așa, domnule Barber? 

[Martorul nu a răspuns.] 

DI. Logiudice: E corect să spunem asta, nu-i așa? 

Martorul: [Neinteligibil.] 

DI. Logiudice: lertaţi-mă, dar nu v-am auzit. Descindeţi dintr-o spiță 
de oameni violenți, nu-i așa? Domnule Barber? 


VP - 59 


Într-adevăr, violența mi-a marcat familia. O puteai urmări ca 
un fir roșu de-a lungul a trei generaţii. Probabil că erau chiar mai 
multe. Probabil că firul roșu ducea până la Cain, însă nu îmi 
dorisem niciodată să îl urmez până la capăt. La mine ajunseseră 
câteva povești lugubre, în mare parte imposibil de verificat, și 
câteva fotografii; destul cât să mă chinuie. În copilărie voiam să 
uit cu totul aceste povești. Obișnuiam să mă întreb cum ar fi 
fost dacă amnezia s-ar fi pogorât asupra mea ca prin minune și 
mi-ar fi șters complet mintea, lăsând în urmă doar un trup și un 
soi de sine golit, un lut moale, plin de potenţial. Firește însă că, 
indiferent cât de mult aș fi încercat să uit, povestea strămoșilor 
mei era întipărită adânc în memoria mea, gata în orice clipă să 
iasă la suprafaţă. Am învățat să trăiesc cu asta. Mai târziu, 
pentru binele lui Jacob, am învăţat să o ascund în profunzime, 
nemailăsând nimic la vedere, „neîmpărtășind” nimic. Laurie 
credea mult în împărtășire, în vindecarea prin discuţie, însă eu 
nu voiam să mă vindec. Nu am crezut niciodată că așa ceva 
este cu putinţă. E ceea ce Laurie nu a înţeles niciodată. Știa că 
eram bântuit de amintirea tatălui meu, dar nu știa de ce. Credea 
că problema era reprezentată de faptul că nu îl cunoscusem 
niciodată și că asta îmi lăsase un gol în viaţă, pe care nu-l mai 
puteam umple. Nu am contrazis-o, deși ea a tot încercat să mă 
descoasă. Tatăl lui Laurie era psihiatru și, înainte să se nască 
Jacob, ea predase engleza la clasele a V-a și a Vl-a de la Școala 
Gimnazială Gavin din South Boston. Bazându-se pe aceste 
experienţe, credea că înțelege cât de cât cum gândesc băieții 
care cresc fără tată. „Nu o să poţi trece niciodată peste asta 
dacă nu vorbești”, îmi zicea. Of, Laurie, n-ai priceput deloc! Nu 
am intenţionat niciodată să „trec peste asta”. Am intenţionat să 
o înăbuș în fașă. Am vrut să pun capăt acestei spiţe infracționale 
de cea mai joasă speţă, absorbind-o cumva în mine. Aveam de 
gând să încasez eu glonţul. Pur și simplu refuzam să i-o trec mai 
departe lui Jake. Așa că am ales să nu aflu prea multe. Să nu-mi 
scotocesc prin trecut și să-l analizez pentru a afla cauzele și 
efectele. M-am declarat de unul singur orfan, rupându-mă de 
acest neam pus pe scandal. Din câte știam eu - atât cât 
alegeam să știu -, firul roșu ducea până la străbunicul meu, un 
tâlhar cu ochii mijiţi pe nume James Burkett, care venise în est 
din Dakota de Nord, aducând cu el, în venele sale, un instinct 
ticălos și sălbatic și o înclinație către violență, ce se 


VP - 60 


manifestaseră la intervale regulate atât în Burkett însuși, cât și 
în fiul său și, cel mai spectaculos, în nepotul său, respectiv tatăl 
meu. 

James Burkett s-a născut în apropiere de Minot, Dakota de 
Nord, pe la 1890. Imprejurările copilăriei sale, părinţii săi, 
educaţia pe care a avut-o sau nu - nu știam nimic despre toate 
aceste lucruri. Ştiam doar că trăise în preeria din Dakota în anii 
de după Little Big Horn, la închiderea frontierei. Prima dovadă 
reală a existenţei acestui om a fost o fotografie sepia, pe carton 
gros, făcută în New York City, la Studioul Fotografic H.W. 
Harrison de pe Fulton Street, într-o miercuri, pe 23 august 1911. 
Ziua și data erau notate cu atenţie pe spatele fotografiei, alături 
de noul său nume „James Barber”. Povestea din spatele acestei 
călătorii era la fel de neclară. Din câte auzisem eu - de la 
mama, care o aflase de la tatăl tatălui meu -, Burkett o ștersese 
din Dakota de Nord ca să scape de o acuzaţie de jaf armat. Se 
ascunsese o vreme pe malul de sud al Lacului Superior, căutând 
scoici și lucrând pe bărci de pescuit, apoi plecase la New York cu 
un nou nume. Nimeni nu știe cu siguranță de ce și-a schimbat 
numele; fie ca să evite un mandat de arestare, fie pur și simplu 
ca să o ia de la capăt cu o nouă identitate pe Coasta de Est. Și 
nimeni nu putea explica de ce străbunicul meu alesese Barber 
drept noul său nume de familie. Singura dovadă palpabilă din 
acea perioadă era tocmai fotografia în sine. A fost singura 
imagine a lui James Burkett-Barber pe care am văzut-o 
vreodată. Trebuie să fi avut vreo 20 - 21 de ani când fusese 
făcută. Fotografia îl înfățișa în întregime: zvelt și spilcuit, 
crăcănat, cu o haină de împrumut și cu o pălărie melon la 
subrat. Işi mijește ochii către obiectiv cu un rânjet superior, cu 
un colț al gurii ridicându-se ușor, ca fumul. 

Bănuiam că acuzaţia din Dakota de Nord implica o infracţiune 
mai gravă decât jaful armat. Nu numai că Burkett-Barber a făcut 
tot posibilul să scape de ea - un pungaș mărunt aflat pe fugă nu 
trebuia să se ducă atât de departe sau să se transforme atât de 
complet -, însă la sosirea în New York a dat dovadă aproape 
imediat de o înclinaţie clară spre violenţă. Nu a fost nevoie de 
nicio ucenicie. Nu și-a croit drum de jos, de la atacuri mărunte, 
așa cum fac infractorii începători; și-a făcut intrarea pe scenă ca 
un bandit în toată legea. Cazierul său din New York include 
arestări pentru molestare și ultraj cu armă periculoasă, ultraj cu 


VP-61 


intenţie de jefuire, ultraj cu intenţie de omucidere, mutilare, 
deținere de explozibil, port ilegal de armă, viol și tentativă de 
crimă. Între prima sa arestare în statul New York, în 1912, și 
moartea sa, în 1941, James Barber și-a petrecut aproape 
jumătate dintre zile la închisoare sau în așteptarea proceselor. 
Numai pentru două acuzaţii de viol și tentativă de crimă a 
ispășit 14 ani. 

Era cazierul unui infractor de meserie și singura sa descriere 
ce reieșea din dosare o dovedea din plin. Era cazul unei 
tentative de crimă din 1916. Acesta dusese la un apel formal, 
fiind trecut în arhivele statului New York abia în 1918. 
Rezumatul faptelor din acest caz, așa cum îl prezenta 
judecătorul Barton în hotărârea sa, se întinde în doar câteva 
propoziții: 


Inculpatul a fost implicat într-o altercaţie cu victima, un 
bărbat pe nume Payton, într-un bar din Brooklyn. 
Altercația a fost provocată de o datorie pe care Payton 
o avea fie față de inculpat (conform declarațiilor 
acestuia), fie față de o terță persoană pentru care 
inculpatul lucra ca „hăitaș” sau recuperator (conform 
spuselor procurorilor). În timpul altercaţiei, inculpatul, 
într-un acces de furie, a atacat victima cu o sticlă. EI ṣi- 
a continuat atacul și după ce sticla s-a spart, și după 
ce altercația s-a mutat în stradă, și după ce ochiul 
stâng al victimei a fost grav vătămat, iar urechea sa 
stângă aproape retezată. Atacul a luat sfârșit abia 
atunci când câtiva martori, care o cunoșteau pe 
victimă, au intervenit, copleșindu-l și imobilizându-l (cu 
mari eforturi) pe inculpat până la sosirea poliției. 


În hotărârea judecătorească mai era un detaliu care îţi 
atrăgea atenţia. Judecătorul notase: „Payton cunoștea foarte 
bine reputaţia inculpatului de om violent, așa cum de altfel o 
cunoștea toată lumea”. 

James Barber a lăsat în urmă cel puţin un fiu, pe bunicul meu, 
Russell, poreclit Rusty. Rusty Barber a trăit până în 1971. L-am 
cunoscut prea puţin, pe când eram foarte mic. Puţinul pe care îl 
știu despre el vine din poveștile spuse mamei mele, care mi le-a 
transmis apoi mie. 


VP - 62 


Rusty nu și-a cunoscut deloc tatăl, așa că nici nu i-a simţit 
lipsa. Nu și-a pierdut prea mult timp gândindu-se la el. Rusty a 
crescut în Meriden, Connecticut, unde se aflau rudele mamei 
sale și unde ea se întorsese din New York, însărcinată. Ea i-a 
povestit băiatului despre tatăl său, inclusiv despre fărădelegile 
acestuia. l-a spus-o pe șleau, însă nici ea, nici băiatul nu au 
făcut mare caz din asta și nici nu s-au simţit foarte împovărați. 
Erau mulți oameni în situaţii și mai grele pe atunci. Nimeni nu s- 
a gândit că tatăl lui Rusty ar putea afecta viitorul băiatului în 
vreun fel. Dimpotrivă, Rusty a fost crescut cu aceleași așteptări 
ca vecinii săi. A fost un elev mediocru și puţin cam sălbatic, însă 
a absolvit cursurile Liceului Meriden. A intrat la West Point în 
1933, dar a plecat după primul an, petrecut în mare parte în 
carceră și în ronduri disciplinare. S-a întors la Meriden, a avut tot 
soiul de slujbe ciudate, a umblat de colo colo. S-a însurat cu o 
fată de prin partea locului (bunica mea) și, șapte luni mai târziu, 
a avut un fiu pe care l-a botezat William. La un moment dat, 
Rusty a fost implicat într-o altercaţie măruntă, fiind arestat 
pentru că a atacat un agent de poliţie, deși chiar nu făcuse așa 
ceva. Pur și simplu nu îi plăcuse felul în care pusese omul mâna 
pe el. 

Războiul a fost cel care a schimbat lucrurile pentru Rusty 
Barber. S-a înrolat în armată ca soldat și a participat la 
debarcarea din Normandia, în Prima Divizie de Infanterie. Până 
la sfârșitul războiului ajunsese locotenent în Armata a lil-a, 
dobândise Medalia de Onoare și două Stele de Argint, fiind un 
erou în toată puterea cuvântului. În timpul bătăliei de la 
Nurnberg, din aprilie 1945, a atacat de unul singur un 
amplasament de artilerie german, omorând șase inamici, pe 
ultimii doi cu baioneta. S-a organizat o paradă în cinstea lui, 
atunci când s-a întors în Meriden. A fost plimbat într-o 
decapotabilă și le-a făcut cu mâna fetelor. 

După război a mai avut doi copii și și-a cumpărat o căsuţă din 
lemn în Meriden. Insă nu era deloc făcut pentru vremuri de 
pace. A dat greș în mai multe afaceri - asigurări, imobiliare, un 
restaurant. Și-a găsit în cele din urmă rostul fiind comis-voiajor. 
A fost reprezentantul unor firme de îmbrăcăminte și 
încălțăminte, petrecându-și o mare parte din carieră pe drumuri, 
străbătând sudul statului New England ducând în portbagaj cutii 
de mostre, pe care le prezenta proprietarilor de magazine, 


VP - 63 


trecând dintr-un birou înghesuit în altul. Când mă gândesc la 
această perioadă din viaţa bunicului meu, îmi dau seama că 
trebuie să se fi străduit din răsputeri să rămână pe calea cea 
dreaptă. Rusty Barber avea aceleași porniri violente ca tatăl 
său, porniri încurajate și răsplătite pe timp de război, dar nu era 
extraordinar de talentat în alte privinţe. Și, totuși, poate că ar fi 
izbutit. Poate că ar fi trecut prin viaţă pașnic, chiar dacă într-o 
manieră stângace. Însă n-a fost să fie așa, iar împrejurările nu l- 
au ajutat deloc. 

Pe 11 mai 1950 se afla în Lowell, Massachusetts, în vizită la 
magazinul de îmbrăcăminte Birke's, pentru a prezenta noua 
colecție de toamnă la hanoracele Mighty Mac. S-a oprit să ia 
prânzul la un fast food care îi plăcea, pe nume Elliot's. Când a 
ieșit de la Elliot's, s-a produs un accident. O mașină a șters botul 
Buickului lui Rusty pe când acesta ieșea din parcare. S-a iscat o 
ceartă și s-a ajuns la îmbrânceli. Omul a scos un cuţit. Când s-a 
terminat totul, omul zăcea pe stradă, iar Rusty pleca de parcă 
nu se întâmplase nimic. Omul zăcea ţinându-se cu mâinile de 
burtă, iar sângele îi șiroia printre degete. Işi desfăcu cămașa, 
dar rămase cu mâinile apăsate pe stomac pentru o clipă, ca și 
cum l-ar fi durut burta. Când își dădu mâinile la o parte, un 
ghem lunecos de măruntaie căzu din el. O incizie verticală îi 
despica stomacul de la bazin până la diafragmă. Omul își adună 
măruntaiele de pe jos, și le îndesă la loc în burtă, intră în local și 
chemă poliția. 

Rusty a fost acuzat pentru toate lucrurile posibile: ultraj cu 
intenţie de omucidere, mutilare, molestare și ultraj cu armă 
periculoasă. La proces, el a pledat nevinovat, susținând că 
acţionase în legitimă apărare, dar a mărturisit (în mod fatal 
pentru el) că nu-și mai amintește nimic din lucrurile de care era 
acuzat, nici măcar de momentul în care înșfăcase cuțitul omului 
și îl spintecase cu el. Își pierduse memoria atunci când omul se 
îndreptase spre el cu cuțitul. A primit între 7 și 10 ani de 
închisoare; a ispășit doar trei. Când s-a întors în Meriden, fiul 
său cel mare, William - tatăl meu, Billy Barber - avea 18 ani și 
era deja prea sălbatic pentru a mai putea fi ţinut în frâu de 
vreun tată, chiar și de unul formidabil precum Rusty. 

Și iată-ne ajunși la acea parte din poveste în care urzeala se 
destramă. Căci nu mai am amintiri propriu-zise cu tatăl meu de 
pe atunci, doar frânturi - un tatuaj albastru-verzui șters la 


VP - 64 


încheietura mâinii sale drepte, în forma unei cruci sau a unui 
pumnal, făcut prin vreo închisoare, pe undeva, mâinile sale ca 
niște gheare osoase palide, cu articulațiile înroșite, cât se poate 
de credibile, pe post de instrumente aducătoare de moarte, 
gura sa plină de dinţi lungi și îngălbeniţi, un cuţit curbat, cu 
mânerul sidefiu, pe care îl purta mereu la spate, vârât la brâu în 
mod mecanic în fiecare dimineaţă, așa cum alţi oameni își 
îndeasă portofelul în buzunarul de la spate. 

Dincolo de aceste frânturi însă, pur și simplu nu mi-l pot 
aminti. Nici măcar în aceste bucăţi disparate nu am încredere pe 
deplin; am avut ani buni la dispoziţie ca să le înfloresc. Ultima 
oară mi-am văzut tatăl în 1961. Aveam 5 ani, iar el 26. Cât am 
fost copil, am încercat din răsputeri să păstrez aceste amintiri 
cu el pentru a nu-l lăsa să-mi dispară din gând. Însă doar până 
când am înţeles ce era el cu adevărat. Odată cu trecerea anilor, 
el s-a dematerializat oricum. Pe la vreo 10 ani, nu mai aveam 
amintiri adevărate cu el, ci doar aceste câteva frânturi 
nedeslușite. La scurt timp după aceea, am renunţat să mă mai 
gândesc la el. Pentru a-mi veni mai ușor, am trăit de parcă aș fi 
fost orfan de tată, de parcă aș fi venit pe lume fără tată, și nu 
am pus nicio clipă la îndoială această atitudine, fiindcă nu ar fi 
ajutat cu nimic dacă aș fi făcut-o. 

Și, totuși, o amintire tot mi-a rămas în minte, chiar dacă nu 
foarte clar. La un moment dat, în acea ultimă vară, în 1961, 
mama m-a luat cu ea ca să-l vizităm la închisoarea Whalley 
Avenue din New Haven. Ne-am așezat la una dintre mesele din 
lemn ros, în sala de vizite supraaglomerată. Deţinuţii, îmbrăcaţi 
în costumele lor pătrăţoase din stambă, semănau toţi cu 
caricaturile colțuroase și plate pe care le făceam eu și prietenii 
mei. Probabil că am fost mai timid în ziua aceea - trebuia să ai 
grijă când erai în preajma lui -, fiindcă tatăl meu a trebuit să mă 
ia cu binișorul. „Vino-ncoa' să te văd”. M-a prins de brațul meu 
firav și m-a tras spre el. „Vino-ncoa'. Doar ai bătut atâta drum 
ca să mă vezi; vino-ncoa'!” Ani la rând i-am simţit strânsoarea 
pe braț, mi-am simţit braţul ca o pulpă de pui gata să fie ruptă. 

Făcuse ceva groaznic. Știam asta. Niciun om mare nu a vrut 
să-mi spună ce anume. Era vorba de o fată și de una dintre 
casele cu etaje retrase, scoase la vânzare și pustii, de pe 
Congress Avenue. Și de cuțitul cu mâner sidefiu. Aceasta era 
partea care îi făcea pe oamenii mari să amuţească. 


VP - 65 


În acea vară s-a încheiat copilăria mea. Am aflat cuvântul 
crimă. Dar nu este suficient să ţi se spună un cuvânt atât de 
important - trebuie să trăieşti cu el, să-l porți cu tine oriunde te 
duci. Trebuie să-l iei pe ocolite, să-l vezi din diverse unghiuri, în 
diferite momente ale zilei, într-o lumină diferită, până să 
înţelegi, până să te pătrundă. Trebuie să-l păstrezi ascuns în 
sinea ta ani la rând, precum sâmburele hidos dintr-o piersică. 

Cât a aflat Laurie din toate acestea? Nimic. Am știut din clipa 
în care am văzut-o pentru prima oară că este o evreică foarte 
cumsecade, dintr-o familie de evrei de ispravă, și că nici nu s-ar 
uita la mine dacă ar afla adevărul. Așa că i-am zis, în termeni 
vagi și romantici, că tatăl meu avea o reputaţie de crai, dar că 
nu l-am cunoscut niciodată. Eu eram produsul unei aventuri 
scurte și nefericite. Și așa au rămas lucrurile vreme de 35 de 
ani. În ochii lui Laurie, eram practic orfan de tată. Nu i-am spus 
niciodată altceva pentru că și eu mă consideram la fel, în sinea 
mea. |n niciun caz nu eram fiul lui Billy Barber cel Sângeros. Nu 
putea fi nimic dramatic în asta. Când i-am zis prietenei mele, 
care între timp a devenit soţia mea, că nu îmi cunosc tatăl, 
rosteam pur și simplu cu glas tare ceea ce îmi tot repetasem ani 
de-a rândul. Nu o induceam în eroare. Dacă fusesem cândva fiul 
lui Billy Barber, în momentul în care am cunoscut-o pe Laurie 
încetasem de multă vreme să mai fiu progenitura lui, altfel 
decât în sens strict biologic. Versiunea pe care i-am spus-o lui 
Laurie se apropia mai mult de adevăr decât faptele propriu-zise. 
Veţi spune: Bine, însă în toți acei ani trebuie să fi venit un 
moment în care i-ai fi putut zice. Dar adevărul este că, pe 
măsură ce timpul trecea, ceea ce îi zisesem lui Laurie se 
adeverea tot mai mult. La maturitate, eram și mai puţin fiul lui 
Billy decât fusesem în copilărie. Totul era o simplă poveste, un 
mit expirat care nu avea nimic de-a face cu cine eram eu cu 
adevărat. Nici măcar nu mi-am mai bătut capul cu asta, ca să fiu 
sincer. La un moment dat, ca adulţi, încetăm să mai fim copiii 
părinţilor noștri și devenim în schimb părinţii copiilor noștri. 
Unde mai pui că fata era a mea. Laurie îmi aparţinea și eram 
fericiţi împreună. Căsnicia noastră căpătase un anumit ritm, 
credeam că ne cunoaștem unul pe celălalt și ne mulțumeam cu 
felul în care ne vedeam partenerul de viață. De ce să stric asta? 
De ce să risc o căsnicie fericită (lucru rar, de altfel), o căsnicie 
trainică, întemeiată pe dragoste (lucru și mai rar, chiar) pentru 


VP - 66 


ceva trivial și toxic, așa cum era sinceritatea completă, 
nesăbuită și transparentă? Cine ar fi avut de câștigat din asta? 
Eu? In niciun caz. Eu eram tare ca o stâncă, vă jur. Există o 
explicaţie și mai simplă de-atât: pur și simplu nu a mai adus 
nimeni vorba. Se pare că nu există niciun moment potrivit în 
decursul unei zile obișnuite în care să-i mărturisești soției tale că 
ești fiul unui criminal. 


7. 


Tăgăduirea 


Logiudice avea pe jumătate dreptate: în acest moment, deja îl 
bănuiam pe Jacob, dar nu de crimă. Scenariul pe care încerca 
Logiudice să îl vândă juriului - cum că, din cauza trecutului 
familiei mele și a cuţitului, am știut imediat că Jacob este un 
psihopat și l-am acoperit - era o prostie mare cât el. Nu-l 
învinovăţesc pe Logiudice pentru că se dă peste cap să prezinte 
lucrurile astfel. Jurații sunt mai tari de ureche de obicei, mai ales 
în cazuri precum acesta, în care împrejurările îi forțează practic 
să-și astupe singuri urechile. Logiudice nu avea altă variantă 
decât să ţipe. Insă adevărul este că nu se întâmplase nimic într- 
atât de dramatic. Sugestia că Jacob ar putea fi un criminal era 
pur și simplu o nebunie; nici măcar nu am luat-o în considerare 
la modul serios. În schimb, m-am gândit că se petrece ceva 
dubios. Jacob știa mai multe decât spunea. Și, martor îmi este 
Dumnezeu, asta mă neliniștea îndeajuns. Suspiciunea - după ce 
a început să-mi sfredelească tot mai adânc în minte - m-a făcut 
să trăiesc totul din două ipostaze diferite: ca procuror aflat pe 
urmele făptașului și ca tată îngrijorat, unul în căutarea 
adevărului, celălalt îngrozit de acesta. Și dacă nu recunoscusem 
toate acestea în fața juriului... ei bine, să zicem că știam și eu 
să-mi prezint cazul cât mai avantajos cu putinţă. 

In ziua în care am descoperit cuțitul, Jacob s-a întors de la 
școală cam pe la 2.30. Din bucătărie, Laurie și cu mine am 
ascultat cum intră în hol, cum închide ușa cu călcâiul, apoi își 
lasă ghiozdanul și haina în hol. Am schimbat priviri neliniștite pe 
măsură ce interpretam aceste sunete, atenţi ca niște operatori 


VP - 67 


de sonare. 

— Jacob, poţi să vii aici, te rog? îl strigă Laurie. 

Urmă un moment de liniște, o ezitare, apoi veni răspunsul: 

— Bine. 

Laurie arboră o expresie liniștitoare. 

Jacob intră șovăielnic și temător în bucătărie. Din perspectiva 
mea, fiind nevoit să mă uit la el în sus, mă surprinse să-mi dau 
seama cât de mare se făcuse acest băiat, cât un bărbat. 

— Tată, ce cauţi acasă? 

— Trebuie să vorbim, Jake. 

Mai făcu câţiva pași în bucătărie și zări cuțitul de pe masa 
dintre noi. Cu lama băgată în mâner, cuțitul nu mai era atât de 
amenințător. Era o simplă unealtă. 

Am rostit pe un ton cât se poate de neutru: 

— Poţi să ne spui ce-i ăsta? 

— Ăă... un cuţit? 

— Nu face pe prostul, Jacob. 

— Stai jos, Jacob, interveni mama lui. Stai jos. 

El se așeză. 

— Mi-aţi căutat prin cameră? 

— Doar eu, nu și mama ta. 

— Ai scotocit pe acolo? 

— Da. 

— Ai auzit cumva de intimitate? 

— Jacob, interveni Laurie, tatăl tău era îngrijorat în privinţa ta. 

El își dădu ochii peste cap. 

Laurie continuă: 

— Amândoi suntem îngrijoraţi. Ce-ar fi să ne explici despre ce 
e vorba? 

— Jacob, m-ai pus într-o postură dificilă, să știi. Jumătate din 
poliţia statală caută acest cuțit. 

— Acest cuțit? 

— Nu acest cuţit; un cuţit. Știi la ce mă refer. Un cuţit ca 
acesta. Pur și simplu nu înţeleg ce-ar putea face un puști ca tine 
cu un cuţit ca acesta. De ce ai nevoie de el, Jake? 

— Nu am nevoie de el. Pur și simplu îl am acolo. 

— De ce? 

— Nu știu. 

— Îl ai acolo, dar nu știi de ce? 

— Nu știu... E ceva ce am făcut și-atât. Fără vreun motiv 


VP - 68 


anume. Nu înseamnă nimic. De ce trebuie să însemne totul 
ceva? 

— Și-atunci de ce l-ai ascuns? 

— Probabil pentru că știam că o să vă panicați. 

— Păi aici ai dreptate. De ce-ţi trebuie un cuţit? 

— V-am zis deja: nu-mi trebuie. M-am gândit doar că e ca 
lumea. Mi-a plăcut. Pur și simplu am vrut să-l am. 

— Ai probleme cu alţi copii? 

— Nu. 

— Te temi de cineva? 

— Nu. Așa cum v-am zis, pur și simplu l-am văzut și mi s-a 
părut ca lumea, așa că l-am cumpărat, insistă el, ridicând din 
umeri. 

— De unde? 

— De la un magazin cu accesorii militare din oraș. Nu-s greu 
de găsit. 

— Vânzarea a fost înregistrată? Ai folosit cartea de credit? 

— Nu, am plătit cu bani gheață. 

Am mijit ochii. 

— Nu-i chiar atât de neobișnuit. Of, Doamne, tată! Oamenii 
mai folosesc și bani gheaţă, să știi. 

— Ce faci cu el? 

— Nimic. Doar mă uit la el, îl ţin în mână ca să văd cum îl 
simt. 

— Îl iei cu tine? 

— Nu. De obicei nu. 

— Doar uneori? 

— Nu. Mă rog, foarte rar. 

— ÎI iei cu tine la școală? 

— Nu. L-am luat o singură dată. L-am arătat unor colegi. 

— Cui? 

— Lui Derek și lui Dylan. Poate și altora. 

— De ce? 

— Pentru că am crezut că era ca lumea. Era ceva de genul: 
„Hei, veniţi să vedeţi asta!” 

— L-ai folosit vreodată? 

— La ce să-l folosesc? 

— Nu știu, la ce se folosește un cuţit: să tai ceva cu el. 

— Adică dacă am înjunghiat pe cineva cu el în Cold Spring 
Park? 


VP - 69 


— Nu, adică dacă l-ai folosit vreodată. 

— Nu, niciodată. Sigur că nu. 

— Deci pur și simplu l-ai luat și l-ai ascuns în sertar? 

— Da, cam așa ceva. 

— Nu are sens ce zici. 

— Poate, dar ăsta-i adevărul. 

— De ce ai... 

— Andy, interveni mama lui în discuţie. E adolescent. De-aia a 
făcut-o! 

— Laurie, nu are nevoie de ajutorul tău. 

Laurie explică: 

— Adolescenţii mai fac și tâmpenii câteodată. Se întoarse spre 
Jacob: Chiar și adolescenţii isteti mai fac tâmpenii. 

— Jacob, trebuie să te întreb, pentru liniștea mea sufletească: 
este acesta cuțitul pe care îl caută poliţia? 

— Nuu! Ai înnebunit? 

— Ştii ceva cu privire la ce-a păţit Ben Rifkin? Ceva ce-ai auzit 
de la prietenii tăi? Îmi poţi spune ceva... orice? 

— Nu. Sigur că nu. 

Se uită drept în ochii mei, fără șovăire. Totul dură doar o 
clipă, dar era fără îndoială o provocare - genul de uitătură pe 
care ţi-o aruncă un martor sfidător atunci când este în boxă. 
După ce-și atinse ţinta și mă făcu să clipesc, redeveni puștiul 
obraznic de dinainte: 

— Nu-mi vine să cred că mă întrebi una ca asta, tată. De-abia 
mă întorc de la școală și mă trezesc bombardat cu întrebările 
astea. Pur și simplu nu-mi vine să cred. Nu-mi vine să cred că ai 
putea gândi așa ceva despre mine. 

— Nu-i vorba de ce gândesc eu despre tine, Jacob! Tot ce știu 
este că ai adus acest cuţit în casa mea și aș vrea să știu de ce-ai 
făcut-o. 

— Cine ţi-a zis să-l cauţi? 

— Nu contează cine mi-a zis. 

— Unul dintre puștii de la școală, evident. Cineva dintre cei pe 
care i-ai interogat ieri. Spune-mi cine. 

— Nu contează cine. Nu vorbim despre ce au facut alţi puști. 
Nu tu ești victima în cazul ăsta. 

— Andy, rosti Laurie ca un avertisment. 

Îmi spusese să nu-l confrunt, să nu-l intimidez și nici să nu-l 
acuz. Trebuie doar să vorbești cu el, Andy. Suntem o familie. 


VP - 70 


Vorbim între noi. Mi-am luat privirea de la el, apoi am tras adânc 
aer în piept. 

— Jacob, ai ceva de obiectat dacă trimit acest cuţit la analize, 
pentru urme de sânge sau alte probe? 

— Nu. N-ai decât să faci ce analize vrei. Nu-mi pasă. 

Am rămas o clipă pe gânduri. 

— Bine. Te cred. Te cred. 

— Îmi dai cuțitul înapoi? 

— În niciun caz! 

— E cuțitul meu! Nu ai niciun drept să mi-l iei. 

— Sunt tatăl tău. Așa că am tot dreptul să-l iau. 

— Da, dar mai lucrezi și cu poliţia. 

— Și ai vreun motiv să te temi de poliţie, Jake? 

— Nu. 

— Atunci de ce tot vorbești despre drepturile tale? 

— Şi dacă nu te las să-l iei? 

— Incearcă numai. 

Rămase pe loc, mutându-și privirea de la cuțitul de pe masă 
la mine și înapoi, cântărind riscurile și răsplata. 

— E atât de injust... rosti el, încruntându-se la gândul 
nedreptății. 

— Jake, tatăl tău face doar ce crede el că-i mai bine, pentru că 
te iubește. 

— Cum rămâne cu ce cred eu că-i mai bine? Bănuiesc că asta 
nu contează. 

— Nu, am replicat eu. Nu contează. 


Până am ajuns eu la secția de poliţie din Newton în acea 
după-amiază, îl aduseseră deja pe Patz în camera de 
interogatorii, unde stătea nemișcat ca o statuie din Insula 
Paștelui, cu privirea aţintită spre o cameră video ascunsă într-un 
ceas de perete. Patz știa de camera de acolo. Poliţiștii erau 
obligaţi să îl informeze și să-i obţină consimţământul pentru 
înregistrarea interogatoriului. Camera era totuși ascunsă în 
speranţa că suspecții nu se vor mai gândi la ea. 

Imaginea lui Patz ajungea pe micul monitor al unui calculator 
din biroul agenţilor, situat exact lângă camera de interogatorii, 
unde vreo șase agenţi CPAC și ai poliţiei din Newton o 
urmăreau. Până acum, nu prea avuseseră ce să vadă, se pare. 
Polițiștii aveau expresii plictisite pe fețe, nevăzând prea multe și 


VP -71 


așteptându-se să nici nu descopere prea multe. 

Am intrat în biroul agenţilor și m-am îndreptat spre ei. 

— A zis ceva? 

— Nimic. Face pe mutul. 

Imaginea lui Patz umplea ecranul. Stătea în capul unei mese 
lungi de lemn. În spatele lui se afla un perete văruit. Patz era un 
tip masiv. Conform spuselor ofițerului său supraveghetor, avea 
un metru nouăzeci înălțime și peste o sută de kilograme. Chiar 
și așezat la masă, tot părea masiv. Însă corpul său era moale. 
Șuncile și burta îi atârnau, vizibile sub cămașa sa neagră, de 
parcă ar fi fost turnate și presate într-un sac negru strâns la gât. 

— Dumnezeule, individului ăstuia i-ar prinde bine puţină 
mișcare! am exclamat eu. 

Unul dintre tipii de la CPAC zise: 

— Păi masturbarea la pornografie infantilă nu se pune? 

Am chicotit cu toţii. 

În camera de interogatorii, Patz era încadrat de Paul Duffy de 
la CPAC și de Nils Peterson, un poliţist de la secţia din Newton. 
Agenţii apăreau pe ecran doar uneori, când se aplecau în fața 
camerei. 

Duffy conducea interogatoriul. 

— Bine, mai spune-mi totul o dată. Spune-mi ce-ţi amintești 
din acea dimineață. 

— V-am zis deja. 

— Încă o dată. Ai fi surprins câte lucruri își amintesc oamenii 
când repetă o poveste. 

— Nu vreau să mai vorbesc. Am început să obosesc. 

— Hei, Lenny, ajută-te și tu puţin, bine? Eu încerc să te scot 
de pe lista de suspecți. Ți-am zis deja: încerc să te elimin de pe 
listă. Este interesul tău să vorbești. 

— Mă cheamă Leonard. 

— Avem un martor care te-a văzut în Cold Spring Park în acea 
dimineață. 

Asta era o minciună. 

Pe monitor, Duffy zicea: 

— Ştii că trebuie să verific afirmaţia asta. Ținând cont de 
cazierul tău, nu am de ales. Nu mi-aș face treaba dacă nu as 
verifica-o. Patz oftă. 

— Încă o dată, Lenny. Nu vreau să pun sub acuzare pe cine nu 
trebuie. 


VP- 72 


— Mă cheamă Leonard, zise el frecându-se la ochi. Fie. Am 
fost în parc. Mă plimb pe-acolo în fiecare dimineaţă. Dar nu am 
fost prin zona în care a fost omorât puștiul. Nu mă duc niciodată 
pe-acolo, nu mă plimb prin partea aia. N-am văzut nimic, n-am 
auzit nimic - începu să numere toate astea pe degete -, nu-l știu 
pe puști, nu l-am văzut niciodată, nici n-am auzit de el. 

— Bine, calmează-te, Lenny. 

— Sunt calm. 

Se uită spre cameră. 

— Și nu ai văzut pe nimeni în acea dimineaţă? 

— Nu. 

— Nu te-a văzut nimeni plecând de-acasă sau întorcându-te? 

— Eu de unde să știu? 

— Nu ai văzut pe nimeni în parc care să dea de bănuit, ca și 
cum n-ar fi avut ce căuta pe-acolo, cineva de care ar trebui să 
știm și noi? 

— Nu. 

— Bine, hai să luăm o scurtă pauză. Stai aici. Ne întoarcem în 
câteva minute. O să-ți mai punem câteva întrebări și cu asta 
basta. 

— Cum rămâne cu avocatul meu? 

— Nu ne-a dat niciun semn încă. 

— O să-mi spuneţi când ajunge, da? 

— Sigur, Lenny. 

Cei doi agenţi se ridicară, gata de plecare. 

— Nu am făcut rău nimănui, rosti Patz. Să ţineţi minte! Nu am 
făcut rău nimănui. Niciodată. 

— Bine, îl liniști Duffy, te cred. 

Agenţii trecură prin faţa camerei video și ieșiră pe ușă, 
ajungând în camera în care se derulaseră pe monitorul 
calculatorului imagini îndepărtate. 

Duffy clătină din cap. 

— Nimic. E obișnuit să aibă de-a face cu polițiștii. Nu am cu ce 
să-l provoc. Aș vrea să-l las să stea acolo o vreme și să se 
răcorească, dar nu cred că avem suficient timp să facem asta. 
Avocatul lui e pe drum. Ce vrei să facem, Andy? 

— De cât timp faceţi asta? 

— De vreo două ore, cred. Ceva de genul ăsta. 

— Și asta-i tot? Neagă, neagă și iar neagă? 

— Da. E fără rost. 


VP-73 


— Fă-o din nou. 

— S-o fac din nou? Glumești? De când urmărești ce se 
întâmplă? 

— Abia am ajuns, Duff, dar ce altceva putem face? Este 
singurul nostru suspect adevărat. A murit un băiețel; tipului 
ăstuia îi plac băiețeii. A recunoscut deja că se afla în parc în 
acea dimineaţă. Ştie zona. Se duce acolo în fiecare dimineaţă, 
așa că știe cum stau lucrurile, știe că puștii trec prin pădure în 
fiecare dimineaţă, în drumul lor spre școală. E clar că-i destul de 
mare ca să doboare victima. Asta înseamnă motiv, mijloace și 
oportunitate. Așa că eu zic să insiști până scoţi ceva de la el. 

Duffy le aruncă o privire celorlalţi polițiști din încăpere, apoi 
se uită din nou la mine. 

— Oricum o să ne oprească avocatul lui, Andy. 

— Atunci nu-i timp de pierdut, nu-i așa? Du-te înapoi acolo. 
Obține o mărturisire și eu i-o prezint juriului după-amiază. 

— Să obţin o mărturisire? Așa, pur și simplu? 

— De-aia ești plătit, amice. 

— Cum rămâne cu puștii de la școală? Credeam că mergem 
acolo. 

— O să verificăm și asta, Duff, dar ce sperăm să găsim acolo? 
O grămadă de copii, speriaţi de moarte, care dau din gură pe 
Facebook? Ei, și ce? Uită-te la tipul ăsta. Doar uită-te la el. Zi-mi 
și mie un suspect mai acătării. Nu avem niciunul. 

— Chiar crezi asta, Andy? Chiar crezi că ăsta-i omul nostru? 

— Da. Poate. Poate. Dar ne trebuie ceva consistent ca să o 
dovedim. Obține o mărturisire, Duff. Cuţitul. Ceva. Orice. Ne 
trebuie ceva. 

— Fie. 

Duffy îl privi hotărât pe polițistul din Newton care îi era 
partener în acest caz. 

— O mai facem o dată, zise el. Cum a zis omul. 

Polițistul ezită, implorându-l pe Duffy cu privirea. De ce să ne 
mai pierdem vremea? 

— O mai facem o dată, repetă Duffy. Cum a zis omul. 


DI. Logiudice: Dar nu au mai avut ocazia, nu? Agenţii nu au mai 
apucat atunci să intre cu Leonard Patz în camera de 
interogatorii. 

Martorul: Nu, nu au mai apucat. Nici în acea zi, nici în alta. 

DI. Logiudice: Și cum v-a făcut asta să vă simţiţi? 

VP - 74 


Martorul: Mie mi s-a părut o greșeală. Bazându-ne pe ceea ce știam 
la momentul respectiv, era o greșeală să îl eliminăm pe Patz 
ca suspect chiar de la începutul anchetei. Era cel mai bun 
suspect pe care-l aveam... de departe. 

DI. Logiudice: Incă mai credeţi asta? 

Martorul: Fără doar și poate. Ar fi trebuit să ne concentrăm asupra 
lui Patz. 

DI. Logiudice: De ce? 

Martorul: Pentru că dovezile îl indicau clar pe el. 

DI. Logiudice: Nu toate dovezile. 

Martorul: Toate? Nu se întâmplă niciodată ca toate dovezile să indice 
o singură direcţie, nu într-un caz dificil ca acesta. Tocmai 
asta-i problema. Nu ai suficiente informaţii, datele sunt 
incomplete. Nu există un model clar, nici răspunsuri 
evidente. Așa că polițiștii fac ce face toată lumea: își 
încropesc o poveste în minte, o teorie și pe urmă se-apucă 
să caute printre date dovezile care să o susțină. Întâi aleg 
suspectul, apoi încep să caute dovezile care să ducă la 
condamnarea lui. Și nu mai observă dovezile care conduc 
spre alţi suspecți. 

DI. Logiudice: Cum ar fi Leonard Patz. 

Martorul: Cum ar fi Leonard Patz. 

DI. Logiudice: Vreți să spuneţi că asta s-a întâmplat în acest caz? 

Martorul: Vreau să spun că s-au făcut greșeli, da, cu siguranță. 

DI. Logiudice: Și ce ar trebui să facă un poliţist în această situație? 

Martorul: Trebuie să aibă grijă să nu se fixeze asupra unui anumit 
suspect prea devreme, pentru că, dacă nu îl nimerește, o să 
piardă din vedere dovezi ce conduc spre varianta corectă. O 
să piardă din vedere chiar și lucrurile evidente. 

DI. Logiudice: insă un poliţist trebuie să își formuleze niște teorii. 
Trebuie să se concentreze asupra unor suspecți, de obicei 
chiar dinainte să aibă dovezi clare împotriva lor. Ce altceva 
poate face? N 

Martorul: Aceasta este dilema. Intotdeauna pornești cu o bănuială. 
Și, uneori, bănuiești pe cine nu trebuie. 

DI. Logiudice: Cine a greșit în acest caz? 

Martorul: Nu am știut. Pur și simplu nu am știut. 

DI. Logiudice: În regulă, continuaţi-vă povestea. De ce nu l-au mai 
interogat polițiștii pe Patz? 


Un bărbat în vârstă, cu o servietă ponosită de avocat, intră în 
biroul agenţilor. Numele lui era Jonathan Klein. Era scund, slab, 
ușor cocoșat. Purta un costum gri, cu guler negru. Avea părul 


VP -75 


lung și izbitor de alb. Și-l dăduse pe spate, unde-i atârna acum 
peste guler. Avea și un barbișon alb. Rosti pe un ton blajin: 

— Salut, Andy. 

— Jonathan. 

Ne-am strâns mâinile cu o căldură sinceră. L-am respectat pe 
Jonathan Klein și mi-a plăcut dintotdeauna. Pedant și oarecum 
boem, nu semăna deloc cu mine. (Eu sunt o fire cât se poate de 
convenţională.) Însă nu ţinea predici și nici nu minţea, ceea ce îl 
deosebea de colegii lui avocaţi ai apărării, care nu tratau cu 
prea mare consideraţie adevărul, era foarte inteligent și 
cunoștea bine legea. Era - nu există un cuvânt mai potrivit 
pentru asta - înţelept. De asemenea, trebuie spus că aveam o 
atracţie copilărească faţă de bărbaţii din generaţia tatălui meu, 
de parcă aș fi nutrit încă o speranţă slabă că nu sunt orfan, chiar 
și atât de târziu în viaţă. 

Klein zise: 

— AŞ dori să îmi văd clientul acum. 

Avea vocea blajină - era așa în mod natural, nu ca semn de 
afectare sau de tactică -, ceea ce-i făcea pe ceilalţi să coboare 
tonul în prezenţa sa. Te trezeai că te apleci spre el ca să distingi 
ce spune. 

— Nu am știut că tu îl reprezinţi pe tipul ăsta, Jonathan. Nu-i 
un caz prea bânos pentru tine, nu? Un pedofil de-ăsta de nu-și 
poate ţine mâinile acasă? Iți afectează reputaţia. 

— Reputația? Suntem avocați! In orice caz, nu se află aici 
pentru că-i pedofil. Știm amândoi asta. Sunt cam mulţi polițiști 
de faţă pentru cineva care nu-și poate ţine mâinile acasă. 

M-am dat la o parte. 

— Bine. Este înăuntru. Poţi intra. 

— O să oprești camera și microfonul? 

— Da. Vreţi să discutaţi în altă încăpere? 

— Nu, sigur că nu. Zâmbi cu blândețe: Am încredere în tine, 
Andy. 

— Suficientă încât să îl lași pe omul tău să vorbească mai 
departe? 

— Nu, nu. Am prea mare încredere în tine ca să fac asta. 

Și așa s-a încheiat interogarea lui Patz. 


9.30 PM. 
Laurie stătea întinsă pe canapea, uitându-se la mine, cu 


VP - 76 


cartea rezemată pe abdomen. Purta o cămașă maro cu en 
coeur, brodată la gât, și avea ochelarii de vedere pe nas. 
Izbutise, în decursul anilor, să își păstreze înfățișarea tinerească, 
chiar și la vârsta a doua; trecuse de la iile brodate și blugii tăiați 
din adolescenţa ei de fată deșteaptă și în pas cu moda lao 
versiune mai elegantă și mai mulată a aceluiași stil. 

Îmi zise: 

— Vrei să vorbim despre asta? 

— Despre ce să vorbim? 

— Despre Jacob. 

— Am vorbit deja. 

— Știu, dar văd că te macină ceva. 

— Nu mă macină nimic. Mă uit la televizor. 

— La canalul gastronomic? 

Surâse sceptic. 

— N-am găsit altceva. Şi, în plus, îmi place gastronomia. 

— Nu, nu-ți place. 

— Imi place să o urmăresc. 

— E în regulă, Andy. Nu trebuie să zici nimic dacă nu te simţi 
pregătit. 

— Nu-i vorba de asta. Pur și simplu nu-i nimic de zis. 

— Pot să-ţi pun o întrebare? 

Mi-am dat ochii peste cap: Mai contează dacă spun nu? 

Ea luă telecomanda de pe măsuţa de cafea și opri televizorul. 

— Când am vorbit azi cu Jacob, ai zis că nu crezi că ar fi făcut 
ceva, apoi te-ai răzgândit și l-ai supus unui adevărat 
interogatoriu. 

— Nu am făcut așa ceva. 

— Ba da. Nu l-ai acuzat de ceva anume, dar tonul tău era... 
inchizitorial. 

— Da? 

— Un pic. 

— Nu asta am intenţionat. O să-i cer scuze mai încolo. 

— Nu trebuie să-ţi ceri scuze. 

— Ba da, dacă i-am vorbit pe un asemenea ton. 

— Voiam doar să știu de ce. E ceva ce nu mi-ai spus? 

— Cum ar fi...? 

— Ceva care să te facă să-l hărţuiești în felul ăla. 

— Nu l-am hărțuit. Și, oricum, eram pur și simplu supărat din 
cauza cutțitului. Și din cauza celor spuse de Derek pe Facebook. 


VP - 77 


— Pentru că Jacob a avut unele ieșiri... 

— Of, Doamne, Laurie, să fim serioşi! Sunt simple bârfe 
copilărești. Dacă pun mâna pe Derek... A fost o tâmpenie 
nemaipomenită să scrie ce-a scris. Nu glumesc: uneori mi se 
pare că puştiul ăla nu-i întreg la cap. 

— Derek nu-i un copil rău. 

— O să mai fi de aceeași părere și când o să vină să-l ia pe 
Jacob? 

— Chiar există posibilitatea asta? 

— Nu. Sigur că nu. 

— Avem vreo responsabilitate în cazul ăsta? 

— Adică dacă este cumva vina noastră? 

— Vină? Nu. Vreau să spun: trebuie să raportăm asta? 

— Nu. Deloc! Nu-i nimic de raportat. Nu-i o crimă să ai un 
cuţit. Nu-i o crimă nici să fii adolescent nesăbuit - slavă Cerului, 
altminteri ar trebui să azvârlim jumătate dintre adolescenţi în 
închisoare. 

Laurie dădu încet din cap. 

— Vreau să zic... a fost acuzat și acum știi și tu despre cuţit. 
lar polițiștii tot vor afla la un moment dat; vor vedea ce-i scris 
pe Facebook. 

— Nu este o acuzaţie credibilă, Laurie. Nu există niciun motiv 
ca oalele să se spargă în capul lui Jake. Toată chestia asta e de- 
a dreptul ridicolă. 

— Chiar crezi asta cu adevărat, Andy? 

— Da! Sigur că da. Tu nu? 

Ea îmi aruncă o privire iscoditoare: 

— Bine. Deci nu asta te macină? 

— Ți-am zis deja că nu mă macină nimic. 

— Serios? 

— Serios. 

— Ce-ai făcut cu cuțitul? 

— Am scăpat de el. 

— Cum ai scăpat de el? 

— L-am aruncat. Nu aici. Într-un tomberon, pe undeva. 

— L-ai acoperit pe Jacob. 

— Nu. Pur și simplu nu mai voiam să știu cuțitul ăla în casa 
mea. Și nu voiam să se poată folosi cineva de el ca să-l facă pe 
Jacob să pară vinovat când de fapt nu este. Nimic mai mult. 

— Păi și asta nu înseamnă că l-ai acoperit? 


VP - 78 


— Nu poţi să acoperi pe cineva care nu a greșit cu nimic. 

Ea îmi aruncă o nouă privire iscoditoare: 

— Bine. Mă duc să mă culc. Vii și tu? 

— Mai stau puţin și vin. 

Se ridică și veni la mine ca să-și treacă degetele prin părul 
meu și să mă sărute pe frunte. 

— Nu mai sta până târziu, scumpule. Nu o să te poţi trezi 
dimineață. 

— Laurie, tot nu mi-ai răspuns la întrebare. Te-am întrebat ce 
crezi tu! Ești de acord că-i ridicol să crezi că Jacob a făcut așa 
ceva? 

— Cred că-i foarte greu de imaginat, da. 

— Dar poți să-ţi imaginezi? 

— Nu știu. Vrei să spui că tu nu poți, Andy? Nici măcar nu-ţi 
poţi imagina? 

— Nu, nu pot. Vorbim despre fiul nostru aici. 

Ea se trase de lângă mine în mod vizibil, precaută. 

— Nu știu. Bănuiesc că nici eu nu-mi pot imagina. Însă stau 
apoi și mă gândesc: când m-am trezit azi-dimineaţă, nu mi-aş fi 
putut imagina acel cuţit. 


8. 


Sfârșitul 


Duminică, 22 aprilie 2007, la zece zile după săvârșirea 
crimei. 


Într-o dimineaţă mohorâtă, cu burniţă, sute de voluntari au 
început să scotocească prin Cold Spring Park în căutarea 
cuțitului. Erau persoane din toate categoriile orașului. Elevi de la 
McCormick, unii prieteni de-ai lui Ben Rifkin, alţii din cu totul alte 
grupuri de la școală - sportivi, tocilari, fete pisicoase. Erau o 
grămadă de părinţi tineri. Câţiva dintre activiștii care organizau 
mai mereu manifestări comunitare de un fel sau altul. Toţi 
aceștia se adunară în aerul jilav al dimineţii, ascultară 
instrucțiunile lui Paul Duffy cu privire la desfășurarea căutării, 
apoi porniră în echipe să cerceteze sectoarele repartizate, în 


VP - 79 


speranța că vor găsi cuțitul. În aer plutea determinarea. Era o 
ușurare pentru toată lumea să facă în sfârșit ceva, să poată 
participa la anchetă. Erau siguri că în curând avea să se rezolve 
totul cu bine. Așteptarea și incertitudinea erau cele care îi 
doborau. Cuţitul avea să le pună capăt. Cuţitul urma să aibă pe 
el amprente, urme de sânge sau orice alte probe care să 
dezlege misterul, iar orașul avea să poată răsufla în sfârșit 
ușurat. 


DI. Logiudice: Nu aţi participat la acele căutări, nu-i așa? 

Martorul: Nu, nu am participat. 

DI. Logiudice: Fiindcă știaţi că este o căutare zadarnică. Cuţitul pe 
care îl căutau fusese deja găsit în sertarul lui Jacob. lar dvs. 
vă descotorosiseţi deja de el. 

Martorul: Nu. Știam că nu acela era cuțitul pe care îl căutau. Nu 
aveam nici cea mai mică îndoială. Niciuna. 

DI. Logiudice: Atunci de ce nu ați participat și dvs. la căutare? 

Martorul: Procurorul nu participă nicio dată la aceste căutări. Nu 
puteam risca să devin martor în propriul meu caz. 
Gândește-te puţin: dacă aș fi găsit eu arma crimei, aș fi 
devenit un martor-cheie. Aș fi fost obligat să trec din banca 
acuzării în boxa martorilor. Ar fi trebuit să renunţ la caz. De 
aceea, un procuror priceput stă deoparte. Așteaptă la secţia 
de poliție sau pe stradă atunci când se execută un mandat 
de percheziţie, urmăreşte din camera alăturată 
desfăşurarea unui interogatoriu. Sunt chestii de bază pentru 
un procuror, Neal. Este procedura standard. Fix ce te-am 
învățat odinioară. Poate că nu ai ascultat cu atenție. 

DI. Logiudice: Deci ați procedat astfel din motive tehnice? 

Martorul: Neal, nimeni nu-și dorea mai mult decât mine ca această 
căutare să dea roade. Voiam să se dovedească nevinovăția 
fiului meu. lar asta ar fi fost posibil doar dacă era găsit 
adevăratul cuțit. 

DI. Logiudice: Și nu vă simţiţi deloc vinovat pentru modul în care v- 
ați debarasat de cuțitul lui Jacob? Nici măcar acum, când 
știți ce s-a întâmplat? 

Martorul: Am făcut ceea ce am crezut eu că-i bine. Jake era 
nevinovat, iar acela era un cuţit oarecare. 

DI. Logiudice: Desigur, nu erați dispus să probaţi această teorie, nu? 
Nu ați predat cuțitul pentru analize criminalistice, pentru 
amprente, urme de sânge sau de fibre, așa cum îl 
ameninţaseți pe Jacob că veţi face? 

Martorul: Era un cuțit oarecare. Nu aveam nevoie de analize care să- 


VP - 80 


mi confirme asta. 

DI. Logiudice: Știaţi deja. 

Martorul: Știam deja. 

DI. Logiudice: Dar ce anume vă conferea această siguranță? 

Martorul: Imi cunoșteam fiul. 

DI. Logiudice: Doar atât? Vă cunoșteați fiul? 

Martorul: Am făcut ce-ar fi făcut orice tată în locul meu. Am încercat 
să-l protejez de nesăbuinţa lui. 

DI. Logiudice: Bine. Să lăsăm asta. Așa, deci în vreme ce toți ceilalți 
căutau prin Cold Spring Park în acea dimineaţă, dvs. unde 
așteptați? 

Martorul: In parcarea de la intrarea din parc. 

DI. Logiudice: Și, la un moment dat, a apărut domnul Rifkin, tatăl 
victimei? 

Martorul: Da. Când l-am observat eu, venea dinspre pădure. Sunt 
locuri de joacă acolo, terenuri de fotbal și de baseball. In 
acea dimineaţă, terenurile erau pustii. Era doar o întindere 
imensă, plată și deschisă de iarbă. lar el o traversa, 
îndreptându-se spre mine. 


Această imagine a lui Dan Rifkin, singur în nefericirea lui, îmi 
va rămâne întipărită veșnic în memorie: o siluetă pricăjită, 
străbătând imensul spaţiu verde, cu capul plecat, cu mâinile 
îndesate în buzunare. Vântul îi sufla cu putere în față, silindu-l 
să se abată de la drum. Mergea în zigzag, ca o bărcuţă înaintând 
contra vântului. 

Am pornit spre terenuri ca să-i ies în întâmpinare, însă eram 
destul de departe unul de celălalt, așa că mi-a luat ceva vreme 
să ajung la el. O perioadă îndelungată ne-am urmărit reciproc 
încercările de a ne apropia unul de celălalt. Oare cum om fi 
arătat văzuţi de sus? Două mogâldeţe târându-se pe un teren 
pustiu și verde, încercând să se întâlnească undeva în centru. 

Pe măsură ce se apropia, îi făceam cu mâna. Insă Rifkin nu 
îmi făcu niciun semn. Crezând că este supărat fiindcă dăduse 
din greșeală peste echipele de căutare, mi-am notat nervos în 
gând să îi reproșez avocatului său că uitase să-l avertizeze pe 
Rifkin să nu treacă prin parc în acea zi. 

— Bună, Dan, am rostit eu pe un ton precaut. 

El purta ochelari de soare tip aviator, deși vremea era 
mohorâtă și ochii abia i se vedeau prin lentilele fumurii. Se uita 
la mine, cu ochii mari și inexpresivi în spatele lentilelor. Supărat, 
după toate aparențele. 


VP - 81 


— Ești în regulă, Dan? Ce cauţi aici? 

— Sunt surprins să te văd pe tine aici. 

— Da? De ce? Unde altundeva aș putea fi? 

El pufni. 

— Ce s-a întâmplat, Dan? 

— Ştii - rosti el, pe un ton oarecum detașat - am avut un 
sentiment ciudat în ultima vreme, ca și cum aș fi pe scenă și toţi 
oamenii din jurul meu ar fi actori. Toată lumea, toate persoanele 
pe lângă care trec pe trotuar, toţi ţin nasul pe sus de parcă nu s- 
ar fi întâmplat nimic, de parcă eu aș fi singurul care știe 
adevărul. Singurul care știe că Totul S-a Schimbat. 

Am încuviinţat binevoitor, făcându-i pe plac. 

— Câtă falsitate! Ştii ce vreau să spun, Andy? Se prefac cu 
toţii. 

— Nu pot decât să-mi închipui ce simţi, Dan. 

— Cred că și tu ești unul dintre actori. 

— De ce zici asta? 

— Cred că nici tu nu ești sincer. 

Rifkin își scoase ochelarii de soare, îi închise cu grijă și îi băgă 
într-un buzunar interior al jachetei. Cearcănele de sub ochii lui 
se adânciseră și mai mult de când îl văzusem ultima oară. Pielea 
lui măslinie căpătase o paloare cenușie. 

— Am auzit că o să ţi se ia cazul. 

— Poftim?! De la cine ai auzit asta? 

— Nu contează de la cine. Vreau doar să afli: vreau un alt 
procuror. 

— Bine, păi putem discuta despre asta... 

— Nu-i nimic de discutat. S-a rezolvat deja. N-ai decât să-ți 
suni şefa. Trebuie să vorbeşti cu colegii tăi. Ți-am zis, vreau un 
alt procuror. Cineva care să nu stea degeaba. Și vreau asta 
acum. 

— Să nu stea degeaba? Dan, despre ce naiba vorbești? 

— Ai zis că se face tot posibilul. Ce se face, mai exact? 

— Uite ce-i, este un caz dificil, recunosc... 

— Nu, nu, e mai mult de-atât și o știi și tu. De ce nu i-ai presat 
pe puștii ăia? Nici măcar până în ziua de azi! Adică să-i strângi 
cu ușa ca lumea! Asta vreau să știu. 

— Am vorbit cu ei. 

— Inclusiv cu băiatul tău, Andy? 

Am rămas cu gura căscată. Am întins mâna spre el, ca să-l 


VP - 82 


ating pe braț, însă el s-a tras înapoi, ferindu-se. 

— M-ai minţit, Andy. M-ai minţit de la bun început. Se uită 
înspre copaci. Ştii ce mă deranjează, Andy? Vreau să spun... la 
faptul că mă aflu aici, în acest loc? Mă deranjează că pentru o 
vreme - pentru câteva minute, pentru doar câteva secunde, nu 
știu cât exact -, dar pentru o bucată de vreme, fiul meu a fost în 
viață aici. A zăcut acolo în nenorocitele alea de frunze jilave, 
sângerând până a murit. lar eu nu am fost aici, cu el. Ar fi 
trebuit să fiu aici, să-l ajut. Asta face un tată. Însă nu am știut. 
Eram pe undeva, în mașină, la birou, vorbeam la telefon, nu mai 
știu ce făceam. Pricepi, Andy? Ai vreo idee cum te face să te 
simţi acest lucru? Poţi măcar să-ţi închipui? L-am văzut 
născându-se, l-am văzut făcând primii pași și... și învățând să 
meargă pe bicicletă. L-am dus în prima zi de școală. Dar nu am 
fost lângă el ca să-l ajut să nu moară. Îți închipui cum te face 
asta să te simţi? 

— Dan, am rostit eu cu glas stins, ce-ar fi să chem o mașină 
de poliție ca să te ducă acasă? Nu cred că-ţi face bine să fii aici. 
Ar trebui să fii cu familia ta. 

— Nu pot fi cu familia mea, Andy, tocmai asta-i ideea! Familia 
mea a murit. 

— Bine. 

Mi-am coborât privirea în pământ, spre tenișii lui albi, pătațţi 
de noroi și ace de pin. 

— Să-ţi spun ceva, continuă Rifkin. Nu mai contează ce se 
întâmplă cu mine acum. Aș putea ajunge... dependent de 
droguri, hoţ sau vagabond. Pur și simplu nu mai contează ce se 
întâmplă cu mine de acum înainte. De ce-ar mai conta? De ce ar 
trebui să-mi pese? 

Rosti asta pufnind dispreţuitor. 

— Sună la birou, Andy. O pauză. Haide, sună! S-a terminat! 
Cazul nu mai este al tău. 

Am scos telefonul și am sunat-o pe Lynn Canavan direct pe 
mobil. A sunat de trei ori. Mi-o închipuiam deja uitându-se la 
numele apelantului și pregătindu-se sufletește să răspundă. 

— Sunt la birou, rosti ea. Ce-ar fi să vii aici chiar acum? 

l-am zis, în timp ce Rifkin urmărea scena cu satisfacţie, că 
dacă avea ceva de spus, putea să mi-o spună la telefon și să mă 
scutească de-un drum. 

— Nu, insistă ea. Vino la birou, Andy. Vreau să vorbesc cu tine 


VP - 83 


față în faţă. 

Am închis telefonul, nervos. Voiam să-i zic ceva lui Rifkin, să- 
mi iau la revedere sau rămas-bun, să-i urez noroc, vreo 
tâmpenie de-asta. Ceva îmi spunea că avea dreptate și că 
puteam să-mi iau rămas-bun de la caz. Insă nu voia să o audă. 
Îmi dădeam seama din postura lui. Mă repartizase deja în rolul 
personajului negativ. Oricum, probabil că știa mai multe decât 
mine. 

x 

L-am lăsat pe terenul verde și am trecut râul, înapoi la 
Cambridge,  cufundat într-o reverie defavorabilă. Mă 
resemnasem la gândul că mi se va lua cazul; însă nu avea niciun 
sens ca Rifkin să fi venit chiar el cu ideea asta. Cineva îl 
montase împotriva mea, probabil Logiudice, ale cărui șoapte 
trădătoare în urechea procurorului districtual își făcuseră treaba, 
într-un final. Bine, atunci. Voi fi îndepărtat pe motiv de conflict 
de interese, un artificiu tehnic. Fusesem lăsat în ofsaid, nimic 
mai mult. Era vorba de politica de birou, iar eu fusesem 
dintotdeauna un tip apolitic. Așa că Logiudice avea să-și 
primească marele caz, iar eu aveam să trec la următorul dosar, 
la următorul cadavru, la următorul caz ce-mi va intra în 
colimator. Încă mai credeam toate astea, încercând să 
raționalizez în nesăbuinţa și amăgirea mea. Incă nu vedeam ce 
mă aștepta. Erau atât de puţine dovezi care duceau spre Jacob - 
o elevă cu un secret, niște puști bârfind pe Facebook, chiar și 
cuțitul. Ca probe, toate astea nu reprezentau nimic. Orice 
avocat al apărării, cât de cât competent, ar fi demolat toate 
aceste supoziţii ca pe un castel de cărți. 

La intrarea de la tribunal mă așteptau nu mai puţin de patru 
polițiști în civil. l-am recunoscut pe toţi ca fiind agenţi CPAC, 
însă doar pe unul dintre ei îl știam foarte bine, un tip pe nume 
Moynihan. M-au încadrat și m-au escortat ca o gardă pretoriană 
prin anticamera tribunalului și până la birourile procuraturii, apoi 
prin holuri pustii, într-o duminică dimineaţă, până la biroul de pe 
colț al lui Lynn Canavan. 

Erau trei persoane acolo, așezate la masa de conferințe: 
Canavan, Logiudice și un jurnalist, pe nume Larry Siff, a cărui 
prezenţă constantă alături de Canavan în ultimul an constituise 
un semn descurajant al campaniei permanente în care se afla 
aceasta. Nu aveam nimic personal de împărțit cu Siff, dar 


VP - 84 


disprețuiam implicarea lui într-un proces sacru căruia îi 
dedicasem viața mea. De cele mai multe ori, nici nu trebuia să 
vorbească; simpla sa prezenţă era de-ajuns ca să indice că 
aveau să se discute implicaţii politice. 

Procurorul districtual Canavan zise: 

— la loc, Andy. 

— Chiar credeai că va fi nevoie de tot tam-tam-ul ăsta, Lynn? 
Ce credeai că o să fac? Credeai că o să sar pe fereastră? 

— E pentru binele tău. Știi cum merg lucrurile. 

— Ce lucruri? Mă simt de parcă aș fi arestat. 

— Nu. Numai că trebuie să procedăm cu atenţie. Oamenii se 
supără. Reacționează în mod imprevizibil. Nu vrem să faci vreo 
scenă. Și tu ai fi procedat la fel. 

— Nu-i adevărat. M-am așezat. Deci, ce mă va supăra atât de 
tare? 

— Andy, zise ea, avem niște vești proaste în cazul Rifkin. 
Amprenta de pe hanoracul victimei este amprenta fiului tău, 
Jacob. 

Impinse spre mine un raport capsat. 

Am trecut cu privirea peste raport. Era de la laboratorul 
criminalistic al poliţiei statale. Raportul identifica o duzină de 
puncte comune între amprenta latentă de la locul crimei și una 
dintre amprentele lui Jacob, mai mult decât suficient față de 
cele opt necesare pentru o identificare. Era amprenta degetului 
mare de la mâna dreaptă: Jacob se întinsese și apucase victima 
de hanoracul nedescheiat, lăsând amprenta pe eticheta de la 
interior. 

Bulversat, am spus: 

— Sunt sigur că există o explicaţie. 

— Și eu sunt sigură că există. 

— Erau colegi de școală. Jacob era cu el în clasă. Se știau. 

— Da. 

— Asta nu înseamnă că... 

— Știm, Andy. 

Se uitau la mine compătimitori. Mai puţin tinerii polițiști, care 
stăteau acum lângă fereastră și care nu mă cunoșteau, putând 
astfel să mă disprețuiască așa cum ar fi făcut-o în cazul oricărui 
alt infractor. 

— Începând de-acum, ești în concediu cu plată. Este parţial și 
vina mea: a fost o greșeală să-ţi repartizez cazul tocmai ţie. 


VP - 85 


Oamenii aceștia - făcu un semn spre polițiști - te vor însoţi în 
biroul tău. Îţi poţi lua obiectele personale. Nu documente, nu 
dosare. Nu ai voie să te-atingi de calculator. Tot ce-ai făcut la 
muncă rămâne aici. 

— Cine preia cazul? 

— Neal. 

Am zâmbit. Normal că Neal. 

— Andy, ai vreo anumită obiecţie împotriva preluării cazului 
de către Neal? 

— Mai contează ce cred eu, Lynn? 

— Poate, dacă poţi veni cu argumente. 

Am clătinat din cap. 

— Nu. Lasă-i-l lui. Insist chiar. 

Logiudice se uită în altă parte, ferindu-și privirea. 

— L-aţi arestat? 

Alte priviri rătăcind prin cameră, evitând să o întâlnească pe a 
mea. 

— Lynn, mi-aţi arestat fiul? 

— Nu. 

— O s-o faceți? 

Logiudice interveni: 

— Nu trebuie să-ţi spunem ţie ce-o să facem. 

Canavan întinse mâna ca să-l tempereze. 

— Da. Nu avem de ales, date fiind circumstanţele. 

— Date fiind circumstanțele? Care circumstanțe? Credeţi că o 
să fugă în Costa Rica? 

Ea ridică din umeri. 

— Aţi obținut deja mandatul? 

— Da. 

— Lynn, ai cuvântul meu: o să se predea de bunăvoie. Nu 
trebuie să-l arestaţi. Nu are ce căuta într-o închisoare, nici 
măcar o noapte. Nu există niciun risc că ar putea fugi, știi doar. 
Este fiul meu. Este fiul meu, Lynn. Nu vreau să-l văd arestat. 

— Andy, rosti procurorul-șef, desconsiderându-mi rugăminţile, 
ar fi probabil mai bine pentru toată lumea să stai departe de 
tribunal pentru o vreme. Să lași lucrurile să se așeze. Bine? 

— Lynn, te rog asta ca prieten, ca o favoare personală: te rog, 
nu-l aresta. 

— Nu-i ceva la limită, Andy. 

— De ce? Nu înțeleg. Doar de la o amprentă? O nenorocită de 


VP - 86 


amprentă? Asta-i tot ce-aveţi? Trebuie să fie mai mult de-atăt. 
Zi-mi că aveți mai mult de-atăt. 

— Andy, îţi sugerez să angajezi un avocat. 

— Să angajez un avocat? Eu sunt avocat. Spune-mi de ce-i 
faceţi asta fiului meu. Îmi distrugeti familia. Am dreptul să știu 
de ce. 

— Nu fac decât să urmez dovezile, nimic mai mult. 

— Dovezile duc la Patz. V-am zis deja. 

— Sunt mai multe lucruri pe care nu le știi, Andy. Mult mai 
multe. 

Îmi luă o clipă să procesez implicaţiile acelei afirmaţii. O clipă 
doar, nu mai mult. Am hotărât ca din acest moment să nu le mai 
divulg nimic. 

M-am ridicat în picioare. 

— Bine. Să mergem. 

— Așa... pur și simplu? 

— Mai aveai ceva să-mi spui? Sau tu, Neal? 

Canavan zise: 

— Să știi că încă ne facem griji în privinţa ta. Orice ar fi... 
făcut fiul tău, nu sunteţi una și aceeași persoană. Noi doi ne 
știm de multă vreme, Andy. Nu am uitat asta. 

Am simţit cum mi se înăsprește chipul, de parcă aș fi privit 
prin ochii unei măști din piatră. Mă uitam doar la Canavan, 
vechea mea prietenă, la care încă ţineam și în care încă mai 
aveam încredere, în ciuda a tot ce se întâmplase. N-am îndrăznit 
să-l privesc pe Logiudice. Simțeam cum mi se încleștează 
pumnul. În acel moment am simţit că, dacă l-aș fi privit, nu aș 
mai fi putut să mă controlez și l-aș fi strâns de gât. 

— Mai e ceva? 

— Nu. 

— Bine. Trebuie să plec. Trebuie să dau de familia mea acum. 

Pe chipul procurorului-șef Canavan se citea îngrijorarea. 

— Poţi să conduci, Andy? 

— N-am nimic. 

— În regulă. Oamenii aceștia te vor însoţi în biroul tău. 

După ce-am ajuns în birou, am azvârlit câteva lucruri într-o 
cutie de carton, hârtii și mărunţișuri de pe birou, fotografiile de 
pe pereţi, mici suveniruri din anii de muncă. Un mâner de topor, 
probă dintr-un caz pe care nu izbutisem să-l aduc în fața marelui 
juriu. Încăpură toate într-o singură cutie din carton. Toţi anii, 


VP - 87 


toată munca, prieteniile, respectul pe care îl dobândisem cu 
picătura, caz după caz. Toate rămâneau în trecut acum, 
indiferent de deznodământul cazului lui Jacob. Chiar dacă Jacob 
avea să fie achitat, eu nu aveam să mai scap niciodată de 
această pată. Juriul putea să spună doar că fiul meu nu este 
vinovat, nu și că este nevinovat. Aveam să rămân cu această 
pată pentru tot restul vieţii. Mă îndoiam că aveam să mai calc 
vreodată într-o sală de judecată ca avocat. Insă lucrurile se 
derulau cu o viteză prea mare ca să mai zăbovesc acum asupra 
trecutului sau a viitorului. Tot ce aveam acum era prezentul. 

În mod straniu însă, nu eram panicat. Nu îmi pierdeam 
niciodată cumpătul. Acuzaţia de omucidere adusă lui Jacob era 
ca o grenadă - aveam să fim distruși cu toţii de ea, era 
inevitabil; tot ce mai rămânea de stabilit erau detaliile -, însă o 
stare ciudată de calm pusese stăpânire pe mine. Cu siguranţă 
că un echipaj cu mandat de percheziţie era deja în drum spre 
casa mea. Poate că tocmai din acest motiv mă chemase 
procurorul-șef tocmai aici: ca să nu fiu acasă când avea să se 
efectueze percheziția. Așa aș fi procedat și eu în locul lor. 

Am fugit din birou. 

Am sunat din mașină pe numărul de mobil al lui Laurie. Niciun 
răspuns. 

— Laurie, este foarte, foarte important. Sună-mă imediat, în 
clipa în care primești acest mesaj. 

L-am sunat pe Jacob pe mobil. Niciun răspuns. 

Am ajuns acasă prea târziu: patru mașini ale poliţiei din 
Newton erau deja parcate în faţa casei, supraveghind-o în 
așteptarea mandatului. Am parcat în capătul străzii. 

Casa mea se află exact lângă o staţie a unui tren de navetiști. 
Un gard de doi metri și jumătate separă peronul de curtea mea 
din spate. M-am căţărat cu ușurință pe el. Aveam atâta 
adrenalină în mine, încât aș fi putut escalada și Muntele 
Rushmore. 

Ajuns în curte, m-am strecurat prin gardul viu de la marginea 
peluzei. Frunzele foșniră pe lângă mine în timp ce-mi croiam 
drum printre ele. 

Am străbătut curtea în fugă. Vecinul meu era în curtea sa, 
ocupat cu grădinăritul. Îmi făcu semn cu mâna, iar eu i-am 
răspuns la gest din reflex, sprintând. 

Ajuns înăuntru, l-am strigat încet pe Jacob. Ca să-l pregătesc 


VP - 88 


pentru ce avea să urmeze. Însă nu era nimeni acasă. 

Am ţâșnit în sus pe scări până în camera lui Jacob, unde am 
deschis toate sertarele, șifonierul, am azvârlit maldărele de rufe 
pe jos, încercând cu disperare să găsesc orice l-ar fi incriminat 
câtuși de puţin și să scap de acel ceva. 

Vi se pare groaznic? Aud glăsciorul din capetele voastre: 
Distrugerea probelor! Obstrucționarea justiției! Sunteţi naivi. Vă 
imaginați că tribunalele sunt demne de încredere, că verdictele 
greșite sunt excepții și că ar fi trebuit să-mi pun și eu speranța 
în sistem. Dacă într-adevăr l-ar fi crezut nevinovat pe Jacob, vă 
gândiţi, ar fi lăsat pur și simplu poliția să intre și să ia ce credea 
de cuviință. Lăsaţi-mă să vă împărtășesc un mic secret murdar: 
rata de greșeli la verdicte este mult mai mare decât vă 
imaginaţi. Nu doar achitările eronate, infractorii vinovaţi care 
scapă basma curată - acele „erori” sunt recunoscute și 
acceptate. Ele reprezintă rezultatul previzibil al  înclinării 
balanței în favoarea inculpaţilor. Adevărata surpriză constă în 
frecvenţa condamnărilor false, a oamenilor nevinovați declarați 
vinovați. Această rată de erori nu este recunoscută - nici măcar 
nu ne gândim la ea - întrucât ridică o mulţime de probleme. 
Ideea este că tot ceea ce noi considerăm a fi probe este la fel de 
supus greșelii precum martorii care ni le oferă, oameni și ei cu 
toţii. Memoria poate da greș, identificările martorilor oculari sunt 
cât se poate de necredibile. Chiar și cei mai bine intenţionaţi 
polițiști pot face erori de judecată și de memorie. Elementul 
uman din orice sistem este întotdeauna supus greșelii. De ce ar 
trebui să fie altfel în cazul tribunalelor? Nu este. Încrederea 
noastră oarbă în sistem este produsul ignoranței și al gândirii 
magice și nu aveam de gând nici în ruptul capului să încredinţez 
soarta fiului meu în mâinile sale. Nu pentru că aș fi crezut că 
este vinovat, vă asigur, ci tocmai pentru că era nevinovat. 
Făceam puţinul care-mi stătea în putere ca să mă asigur de 
rezultatul corect, de rezultatul just. Dacă nu mă credeţi, duceţi- 
vă să petreceţi câteva ceasuri în cel mai apropiat tribunal penal, 
apoi întrebaţi-vă dacă mai credeţi că este dincolo de orice 
greșeală. Întrebaţi-vă dacă i-aţi încredința soarta copiilor vostri. 

In orice caz, nu am găsit nimic îngrijorător în camera lui Jake, 
doar nimicurile specifice adolescenților, rufe murdare, teniși pe 
potriva picioarelor sale de uriaș, manuale, reviste de jocuri pe 
calculator, încărcătoare pentru diversele sale aparate 


VP - 89 


electronice. Nu știu ce mă așteptasem să găsesc, sincer 
vorbind. Problema era că nu știam ce avea deja procuratura, ce 
îi făcea atât de nerăbdători să îl pună pe Jacob sub acuzare, și 
simțeam că înnebunesc încercând să-mi dau seama care ar fi 
putut fi acea piesă lipsă. 

Încă mai căutam prin cameră, când mi-a sunat telefonul 
mobil. Era Laurie. l-am zis să vină imediat acasă - era în vizită la 
o prietenă, în Brookline, la douăzeci de minute distanţă -, dar nu 
i-am zis de ce. Era mult prea agitată. Nu știam cum avea să 
reacționeze și nu aveam timp să mă ocup de ea. Ajută-l pe Jacob 
acum, Laurie mai poate aștepta. 

— Unde-i Jacob? am întrebat-o. 

Nu știa. Am închis telefonul. 

Am aruncat o ultimă privire prin cameră. Eram tentat să 
ascund laptopul lui Jacob. Dumnezeu știe ce-o mai fi fost și pe 
hard disk! Dar mi-a fost teamă că ascunderea calculatorului 
avea să-i facă rău oricum: dispariţia acestuia ar fi trezit 
suspiciuni, dată fiind prezenţa lui în mediul virtual; pe de altă 
parte, dacă ar fi fost găsit, ar fi putut conţine dovezi 
devastatoare. Până la urmă, l-am lăsat - poate că nu a fost 
înţelept din partea mea, dar nu aveam timp să mă gândesc prea 
mult. Jacob știa că fusese acuzat în public pe Facebook; poate 
că îl dusese capul să-și facă singur curat pe hard disk, dacă era 
nevoie de așa ceva. _ 

Se auzi soneria de la ușă. Gata, până aici! Incă respiram 
sacadat. 

La ușă era chiar Paul Duffy, cu mandatul de percheziție în 
mână. 

— Îmi pare rău, Andy, zise el. 

Am rămas cu privirea pierdută. Poliţiştii în uniformele lor 
albastre, mașinile de poliţie cu luminile aprinse, vechiul meu 
prieten întinzându-mi un mandat pe trei pagini - pur și simplu 
nu știam cum să reacţionez, așa că am rămas fără reacţie. Am 
stat pe loc, mut, în timp ce el îmi strecura documentul în mână. 

— Andy, va trebui să aștepți afară. Ştii cum se procedează. 

Mi-a luat câteva secunde până să-mi revin, să mă întorc în 
prezent și să accept că toate acestea se întâmplau cu adevărat, 
însă eram hotărât să nu fac vreo greșeală de începător, să nu le 
dau ceva ce ar fi putut folosi împotriva noastră. Fără afirmaţii 
prostești scăpate sub presiune în momentele critice de la 


VP - 90 


începutul cazului. Asta-i genul de greșeală care bagă oamenii la 
pușcărie. 

— Jacob este aici, Andy? 

— Nu. 

— Ştii unde este? 

— N-am nici cea mai mică idee. 

— Bine. Hai, prietene, dă-te la o parte, te rog. 

Mi-a pus mâna cu blândețe pe antebraţ, ca să mă 
îmbărbăteze, dar nu m-a tras afară din casă. Părea dispus să 
aștepte până când aveam să fiu gata. Se aplecă și îmi șopti: 

— Hai să facem asta ca la carte. 

— E în regulă, Paul. 

— Îmi pare rău. 

— Tu fă-ţi treaba, bine? Nu o da în bară. 

— Bine. 

— Fă tot ce-ţi stă în puteri, altminteri Logiudice o să-ţi facă 
vânt. O să te facă să arăţi ca Barney Fife la proces, ascultă ce-ţi 
spun. O să facă tot ce trebuie să facă. Nu o să te protejeze așa 
cum aș face-o eu. 

— Bine, Andy. În regulă. Hai afară! 

Am ieșit să aştept pe trotuar, în fața casei. Pe cealaltă parte a 
străzii se adunase o mulţime de gură-cască, atrași de mașinile 
de poliţie parcate acolo. Aș fi preferat să aştept în curtea din 
spate, ascuns, dar trebuia să fiu acolo când aveau să ajungă 
acasă Laurie sau Jacob, pentru a-i alina - și pentru a le explica 
pașii următori. 

Laurie sosi la câteva minute după începerea percheziţiei. Se 
clătină pe picioare când primi vestea. Am sprijinit-o și i-am 
șoptit la ureche să nu spună nimic, nici măcar să nu își dea de 
gol emoţiile, fie că era vorba de frică sau de tristețe. Să nu le 
ofere nimic. Ea scoase un sunet disprețuitor, apoi izbucni în 
plâns. Hohotele ei erau sincere, neinhibate, de parcă nimeni nu 
ar fi fost de faţă. Nu îi păsa ce crede lumea, pentru că nimeni nu 
avusese vreodată o părere proastă despre ea, nici măcar pentru 
o clipă. Am rămas împreună în faţa casei, eu cuprinzând-o cu 
braţul într-o manieră ocrotitoare și posesivă. 

Când percheziţia a intrat în cea de-a doua oră, ne-am retras în 
spatele casei și ne-am așezat pe prispă. Acolo, Laurie a început 
să plângă înfundat, și-a revenit în fire, apoi a plâns din nou. 

La un moment dat, agentul Duffy a venit în spate și a urcat 


VP - 91 


treptele prispei. 

— Andy, ca să știi și tu: am găsit un cuţit în parc azi- 
dimineaţă. Era în mâlul de lângă lac. 

— Ştiam eu! Știam că o să apară! Aţi găsit ceva... amprente, 
sânge... orice? 

— Nimic, la prima vedere. Este la laborator acum. Erau alge 
uscate pe el, ca un soi de praf verde. 

— Este al lui Patz. 

— Nu știu ce să zic. Poate. 

— Ce fel de cuțit este? 

— Un cuţit obișnuit, de bucătărie. 

Laurie interveni: 

— Un cuţit de bucătărie? 

— Da. Ale voastre sunt toate la locul lor? 

Eu am răspuns: 

— Haide, Duff, fii serios! De ce pui asemenea întrebări? 

— Bine, îmi pare rău. E meseria mea să întreb. 

Laurie se uită urât la el. 

— Aţi primit vreun semn de la Jacob, Andy? 

— Nu. Nu putem să dăm de el. Am sunat pe toată lumea. 

Duffy își înăbuși o privire sceptică. 

— E puști, mai dispare câteodată, am explicat eu. Când 
ajunge aici, nu vreau să vorbească nimeni cu el, Paul. Fără 
întrebări. Este minor. Are dreptul să fie de faţă un părinte sau un 
tutore. Nu încerca să-mi joci vreo festă. 

— Doamne, Andy, n-o să-ţi joace nimeni nicio festă! Totuși, 
am vrea să vorbim cu el, evident. 

— Nici să nu te gândești! 

— Andy, ar putea să-l ajute. 

— Nici să nu te gândești! Nu are nimic de zis. Nici măcar un 
cuvânt. 

În mijlocul curţii, ceva ne atrase atenţia, făcându-ne pe toţi 
trei să ne întoarcem. Un iepure, cenușiu ca scoarţa de copac, 
adulmecă aerul și își întoarse capul, cu simţurile întinse la 
maximum, dar relaxat. Sări câţiva pași, apoi se opri. Nemișcat, 
se pierdea în iarbă și în lumina cenușie. Aproape că l-am scăpat 
din ochi până când a sărit din nou, un punct cenușiu. 

Duffy se întoarse spre Laurie. Cu doar câteva sâmbete în 
urmă luasem cina împreună la un restaurant, Duffy și soţia lui, 
eu și cu Laurie. Parcă trecuse o viaţă de atunci. 


VP - 92 


— Aproape că am terminat, Laurie. O să plecăm în curând. 

Ea dădu din cap, prea nervoasă, copleșită și trădată ca să-i 
mai spună că e totul în regulă. 

— Paul, nu a făcut-o el, am zis eu. Vreau să-ţi spun asta de- 
acum, în caz că nu voi mai avea ocazia. Noi doi nu o să mai 
vorbim o vreme, probabil, așa că vreau să o auzi direct de la 
mine, bine? Nu a făcut-o el. Nu a făcut-o el. 

— Bine. Am înţeles. 

Se întoarse, gata de plecare. 

— Este nevinovat. La fel de nevinovat ca puștiul tău. 

— Bine, rosti el, apoi plecă. 

Ajuns la gardul viu, iepurele se aplecă, mestecând. L-am 
așteptat acolo pe Jacob până după lăsarea serii, când polițiștii și 
privitorii au plecat. Dar el nu a mai venit. 


Se ascunsese ceasuri bune prin pădurile din Cold Spring Park, 
prin curţile oamenilor și pe terenul de joacă din spatele școlii 
primare unde învățase când era mic. Acolo îl găsiseră polițiștii 
pe la 8.00 seara. 

Nu protestase când i se puseseră cătușele, menţionează 
raportul poliției. Nu încercase să fugă. Il întâmpinase pe poliţist 
spunând „Pe mine mă căutaţi” și „Nu eu am făcut-o”. Când 
agentul rosti nepăsător: „Atunci de ce am găsit amprenta ta pe 
cadavru?”, lui Jacob îi scăpă porumbelul pe gură (prostește sau 
intenţionat, încă nu sunt sigur): „L-am găsit. Zăcea deja acolo. 
Am încercat să îl ridic ca să îl ajut. Când am văzut că este mort, 
m-am speriat și am fugit”. Aceasta a fost singura declaraţie pe 
care Jacob a dat-o vreodată poliţiei. Probabil că își dăduse 
seama, deși cu întârziere, că era riscant să mărturisească 
asemenea lucruri, așa că nu mai scoase niciun cuvânt. Spre 
deosebire de majoritatea băieţilor, Jacob știa însemnătatea celui 
de-al Cincilea Amendament. Mai târziu aveau să apară speculaţii 
cu privire la motivul pentru care Jacob făcuse această unică 
declaraţie - cât de completă și de convenabilă era. Se zvonea că 
ar fi pregătit declaraţia dinainte și că ar fi lăsat-o să-i scape în 
mod convenabil - își pregătea cazul, pornindu-și apărarea cât 
mai devreme posibil. Singurul lucru pe care îl știu cu siguranţă 
este că Jacob nu a fost niciodată atât de iscusit sau de viclean 
cum a fost descris de mass-media. 

In orice caz, după aceea, singurul lucru pe care l-a mai zis 


VP - 93 


Jacob poliţistului, în mod repetat, a fost „Vreau să-l văd pe tata”. 

Nu am putut să-l scot pe cauţiune în acea noapte. A fost 
reținut la secţia de poliție din Newton, la câţiva kilometri de 
casă. 

Mie și lui Laurie ni s-a îngăduit să îl vedem pentru câteva 
minute, într-o cameră pentru vizitatori, fără ferestre. 

Jacob era bulversat. Avea ochii înlăcrimaţi și roșii. Îmbujorat, 
cu câte o dungă orizontală și roșie pe fiecare obraz, ca 
vopseaua de război, era clar că era cât se poate de speriat. În 
același timp însă, încerca să-și păstreze cumpătul. Era încordat, 
rigid, mecanic în mișcări. Un băiat imitând bărbăţia sau, mai 
degrabă, bărbăţia așa cum și-o închipuie adolescenţii. Cred că 
asta a fost partea care mi-a frânt inima - felul în care se 
străduia să nu-și iasă din fire, să-și ţină în frâu toate emoțiile 
(panica, mânia, mâhnirea). Nu avea să mai poată izbuti asta 
prea mult timp, m-am gândit. Își consuma repede combustibilul. 

— Jacob, rosti Laurie cu glas tremurat, ești bine? 

— Nu! Sigur că nu! Făcu un gest în jurul său, cu o expresie 
sarcastică pe chip: Sunt un om mort. 

— Jake... 

— Ei cred că eu l-am omorât pe Ben? În niciun caz! În niciun 
caz! Nu pot să cred că se întâmplă una ca asta. Nu pot să cred. 

Am intervenit: 

— Hei, Jake, este o greșeală. O neînțelegere cumplită. O să-i 
dăm noi de cap, bine? Nu vreau să-ți pierzi speranţa. Suntem 
abia la începutul procesului. Mai e mult până la capăt. 

— Nu pot să cred! Nu pot să cred! Sunt pur și simplu - scoase 
un sunet ca de explozie și desenă în aer ciuperca nucleară - 
înţelegeţi ce vreau să spun? E ca... e ca... tipul ăla? Cum îl 
chema? Din povestea aia... 

— Kafka. 

— Nu. Tipul din filmul ăla. 

— Nu știu despre cine vorbești, Jake. 

— Filmul în care tipul descoperă că lumea nu este de fapt 
reală? Că este doar un vis? Un fel de simulare? Că un calculator 
a făcut-o? Și acum apucă să vadă lumea reală. Este un film 
vechi. 

— Nu știu sigur... 

— Matrix! 

— Matrix? Păi ăsta-i vechi? 


VP - 94 


— Keanu Reeves, tată? Te rog. 

M-am uitat la Laurie. 

— Keanu Reeves? 

Ea ridică din umeri. 

Era uluitor că Jake putea fi atât de copilăros, chiar și acum. 
Însă era. Era același puști nătăfleţ de mai înainte - așa cum 
fusese dintotdeauna, de fapt. 

— Tată, ce-o să fac acum? 

— O să luptăm. O să luptăm până la capăt. 

— Nu, vreau să zic... nu așa, la modul general. Acum. Ce-o să 
se întâmple mai departe? 

— Mâine dimineaţă vei fi pus sub învinuire penală. Ți se vor 
citi acuzaţiile, se va stabili cauţiunea și vei veni acasă. 

— Cât este cauțiunea? 

Vom afla mâine. 

— Și dacă nu ne permitem? Ce se va întâmpla cu mine? 

— O să ne descurcăm, nu-ţi face griji. Avem niște bani puși 
deoparte. Mai e și casa... 

El strâmbă din nas. Mă auzise plângându-mă de nenumărate 
ori de lipsa banilor. 

— Îmi pare atât de rău... Nu am făcut-o eu, vă jur! Știu că nu 
sunt copilul perfect, bine? Dar nu am făcut-o eu. 

— Te cred. 

Laurie adăugă: 

— Ba ești perfect, Jacob. 

— Nici măcar nu-l știam pe Ben! Era și el un puști oarecare de 
la școală. De ce-aș fi făcut așa ceva? De ce? De ce spun ei că aș 
fi făcut-o? 

— Nu știu, Jake. 

— Este cazul tău! Cum adică nu știi? 

— Pur și simplu nu știu. 

— Adică nu vrei să-mi spui. 

— Nu. Nu spune asta. Jake, chiar crezi că eu te anchetez? Pe 
bune? 

El clătină din cap. 

— Deci așa, fără niciun motiv - fără niciun motiv - l-am 
omorât pe Ben Rifkin? Asta-i... asta-i... nici nu știu cum să-i zic. 
E o nebunie! Toată treaba asta e o nebunie. 

— Jacob, nu trebuie să ne convingi pe noi. Suntem de partea 
ta. Întotdeauna. Indiferent ce se întâmplă. 


VP - 95 


— Of, Doamne! Își trecu degetele prin păr. Este vina lui Derek. 
El a făcut asta. Sunt sigur. 

— Derek? De ce Derek? 

— Este... el... se panichează din orice, înţelegeți? Din cele mai 
mărunte lucruri se panichează. Vă jur, după ce scap, mă ocup 
eu de el. Vă jur. 

— Jake, nu cred că Derek ar fi putut face asta. 

— Ba da. O să vedeți. Ele. 

Laurie și cu mine am schimbat priviri nedumerite. 

— Jake, o să te scoatem de aici. O să plătim cauţiunea, oricât 
ar fi. O să facem rost de bani. N-o să te lăsăm să stai la 
închisoare. Insă va trebui să petreci noaptea asta aici, până la 
înfățișarea de mâine dimineață. Ne vom întâlni cu tine la 
tribunal, la prima oră. Vom avea și-un avocat cu noi. Vei fi acasă 
până mâine seară. Mâine o să dormi în patul tău, promit. 

— Nu vreau un avocat! Vreau să mă reprezinţi tu. Poţi fi tu 
avocatul meu! Cine s-ar descurca mai bine? 

— Nu pot. 

— De ce nu? Pe tine te vreau. Ești tatăl meu. Am nevoie de 
tine acum. 

— Nu-i o idee bună, Jacob. Ai nevoie de un avocat, nu de-un 
procuror. Oricum, s-a rezolvat deja. L-am sunat pe prietenul 
meu, Jonathan Klein. Este foarte, foarte bun. Îţi promit. 

El se încruntă, dezamăgit. 

— Mda, oricum n-ai putea să mă aperi. Ești procuror 
districtual. 

— Nu mai sunt. 

— Ai fost concediat? 

— Nu încă. Sunt suspendat. Or să mă concedieze mai târziu, 
probabil. 

— Din cauza mea? 

— Nu, nu din cauza ta. Tu n-ai făcut nimic. Pur și simplu asta 
este situaţia. 

— Și ce ai de gând să faci? Adică pentru bani. Ai nevoie de-o 
slujbă. 

— Nu-ţi face griji pentru bani. Lasă-mă pe mine să-mi fac griji. 

Un poliţist, un tânăr pe care nu-l știam, ciocăni și ne zise: 

— Gata! 

Laurie îi spuse lui Jacob: 

— Te iubim. Te iubim atât de mult... 


VP - 96 


— Bine, mamă. 

Ea îl luă în braţe. O clipă, el nu se mișcă deloc, iar Laurie îl 
îmbrățișă ca pe un trunchi de copac sau o coloană din marmură. 
Într-un final, el cedă și o bătu pe spate. 

— Ştii asta, Jake? Ştii cât de mult te iubim? 

Ferit de privirea ei, el dădu ochii peste cap. 

— Da, mamă. 

— Bine. Ea se desprinse din îmbrăţișare și își șterse lacrimile 
de la ochi: Bine, atunci. 

Jacob părea și el pe punctul de a izbucni în plâns. L-am 
îmbrățișat. L-am tras la piept, l-am strâns cu putere, apoi m-am 
dat înapoi. L-am măsurat din ochi, din cap până în picioare. 
Avea noroi pe blugi, de la orele pe care le petrecuse 
ascunzându-se în Cold Spring Park, într-un aprilie ploios. 

— Să fii tare, bine? 

— Și voi, rosti el. 

Rânji, părând să-și dea seama de stupizenia răspunsului său. 

L-am lăsat acolo. Și noaptea încă nu se terminase. 


La ora două noaptea eram în sufragerie, prăbușit pe canapea. 
Mă simţeam abandonat, incapabil să mă ridic și să mă duc în 
dormitor sau să adorm acolo unde mă aflam. 

Laurie cobori desculţă pe scări, în pantaloni de pijama și cu un 
tricou turcoaz care-i plăcea și care era acum prea jerpelit pentru 
a mai putea fi purtat în public. Sânii îi atârnau, învinși de vârstă 
și de gravitație. Părul îi era răvășit, iar ochii pe jumătate închiși. 
Am fost cât pe ce să izbucnesc în lacrimi când am văzut-o așa. 
Oprindu-se pe a treia treaptă, îmi zise: 

— Andy, hai la culcare. Nu mai putem face nimic în noaptea 
asta. 

— Mai stau puţin. 

— Nu mai stai, vino acum. 

— Laurie, vino încoace. Trebuie să vorbim. 

Ea traversă holul de la intrare și veni lângă mine, în 
sufragerie, trezindu-se complet de-a lungul celor câţiva pași pe 
care îi făcu. Nu eram genul de om care să ceară ajutorul altora 
prea des. Când o făceam, se alarma. 

— Ce s-a întâmplat, scumpule? 

— la loc. Trebuie să-ți spun ceva. Ceva care o să se afle în 
curând. 


VP - 97 


— Despre Jacob? 

— Despre mine. 

l-am spus totul, tot ce știam despre precursorii mei. Despre 
James Burkett, primul Barber sângeros, care venise în est de la 
frontieră ca un pionier, făcând drumul înapoi, aducând cu el 
sălbăticia în New York. Și despre Rusty Barber, bunicul meu, 
erou de război, care a ajuns să spintece un om într-o dispută 
iscată într-un accident de trafic în Lowell, Massachusetts. Și 
despre tatăl meu, Billy Barber cel Sângeros, a cărui carieră de 
violentă exacerbată culmina cu o tânără, un cuţit și o clădire 
abandonată. După 34 de ani de așteptare, nu-mi luă mai mult 
de cinci sau zece minute ca să-i spun toată povestea. După ce i- 
am zis ce aveam pe suflet, mi s-a părut un lucru mărunt, căruia 
îi dădusem prea mare importanţă și, pentru o clipă, chiar am 
crezut că Laurie o să vadă lucrurile la fel. 

— Din ei mă trag eu. 

Ea dădu încet din cap, cu chipul livid, profund dezamăgită - 
de mine, de povestea mea, de nesinceritatea mea. 

— Andy, de ce nu mi-ai spus până acum? 

— Pentru că nu conta. Eu nu am fost niciodată așa. Nu sunt ca 
ei. 

— Dar nu ai crezut că o să înțeleg. 

— Nu. Laurie, nu-i vorba de asta. 

— Pur și simplu nu s-a ivit ocazia? 

— Nu. La început nu am vrut să te gândești la mine astfel. 
Apoi, pe măsură ce timpul trecea, părea să conteze din ce în ce 
mai puţin. Eram atât de... fericiţi. 

— Până acum, când a trebuit să-mi spui pentru că nu ai mai 
avut de ales. 

— Laurie, am vrut să afli acum pentru că, probabil, va ieși 
totul la iveală - nu pentru că ar avea vreo legătură cu treaba 
asta, ci pentru că porcării din astea ies mereu la iveală. Nu are 
nimic de-a face cu Jacob. Nici cu mine. 

— Ești sigur? 

Am simţit că mor. Apoi am rostit: 

— Da, sunt sigur. 

— Atât de sigur, încât ai simţit nevoia să-mi ascunzi asta. 

— Nu, nu-i așa. 

— Mai e ceva ce nu mi-ai spus? 

— Nu. 


VP - 98 


— Ești sigur? 

— Da. 

Ea se gândi puţin. 

— Bine. 

— Cum adică bine? Nu ai întrebări? Nu vrei să vorbești? 

Ea îmi aruncă o privire plină de reproș: eu o întrebam pe ea 
dacă voia să vorbească? La 2.00 noaptea? Tocmai în noaptea 
asta? 

— Laurie, nu s-a schimbat nimic. Asta nu schimbă nimic. Sunt 
aceeași persoană pe care o știi de când aveam 17 ani. 

— Bine. 

Își coborî privirea în poală, la mâinile pe care și le frângea. 

— Ar fi trebuit să-mi zici înainte, asta-i tot ce-ţi pot spune 
acum. Aveam dreptul să știu. Aveam dreptul să știu cu cine mă 
căsătoresc, cu cine am copii. 

— Ai știut. Te-ai căsătorit cu mine. Toate chestiile astea țin de 
trecut. Nu au nimic de-a face cu noi. 

— Ar fi trebuit să-mi zici, atâta tot. Aveam dreptul să știu. 

— Dacă ţi-aș fi zis, nu te-ai mai fi căsătorit cu mine. Nici 
măcar nu ai fi vrut să ieși cu mine în oraș. 

— N-ai de unde să știi. Nu mi-ai dat ocazia să aleg. 

— Of... Dacă aș fi vrut să te scot în oraș și ai fi știut? 

— Nu știu ce-aș fi zis. 

— Eu știu. 

— De ce? 

— Fiindcă fetele ca tine nu se... încurcă cu băieţi de-ăștia. 
Uite ce-i, hai s-o lăsăm baltă. 

— De unde știi, Andy? De unde știi ce-aș fi ales? 

— Ai dreptate. Ai dreptate: nu știu. Îmi pare rău. 

Urmă un moment de acalmie și lucrurile păreau că încă ar fi 
putut fi salvate. În acel moment, încă am fi putut să trecem 
peste asta. 

Am îngenuncheat în fața ei, mi-am așezat mâinile în poala ei, 
pe picioarele ei calde. 

— Laurie, îmi pare rău. Sincer îmi pare rău că nu ţi-am zis. Dar 
nu pot da timpul înapoi. Cel mai important lucru pe care trebuie 
să-l înţelegi este că eu nu sunt nici tatăl meu, nici bunicul meu. 
Trebuie să știu că mă crezi. 

— Te cred. Adică, așa cred - sigur că da. Nu știu, Andy, este 
târziu. Trebuie să dorm și eu. Nu pot să fac asta acum. Sunt 


VP - 99 


prea obosită. 

— Laurie, doar mă știi! Uită-te la mine. Mă știi! 

Ea îmi cercetă cu atenţie chipul. 

Fiind foarte aproape de ea, am fost surprins să descopăr că 
arăta destul de bătrână și de obosită și m-am gândit că fusese 
egoist și un pic cam crud din partea mea să-i arunc povestea 
asta pe umeri atunci, în toiul nopţii, după cea mai proastă zi din 
viaţa ei, doar ca să scap eu de o povară de pe inimă, să fiu cu 
sufletul împăcat. Și mi-am amintit de ea. Mi-am amintit de fata 
cu picioare bronzate, întinsă pe un prosop de plajă din Campusul 
vechi, în primul an de facultate, fata care nu era deloc de nasul 
meu, ceea ce îmi dădu curaj să-i vorbesc, fiindcă nu aveam 
nimic de pierdut. Am știut atunci, la 17 ani: întreaga mea 
copilărie fusese un simplu preludiu pentru sosirea acestei fete. 
Nu mai simţisem nimic asemănător până atunci și nici nu am 
mai simţit de atunci înainte. Am simţit cum mă schimbă în cel 
mai fizic mod cu putință. Nu din punct de vedere sexual, deși 
făceam sex pe unde apucam, ca niște iepuri, printre rândurile 
de cărți de la bibliotecă, prin clasele goale, în mașina ei, în casa 
de vacanţă a familiei sale, chiar și în cimitir. Era mai mult de- 
atât: am devenit o altă persoană, eu cel de acum. Şi tot ce a 
urmat după aceea - familia, casă, viaţa noastră împreună - a 
fost un dar făcut de ea. Vraja durase 34 de ani. Acum, la 51 de 
ani, o vedeam în sfârșit așa cum era în realitate. lar asta mă 
surprinse: nu mai era fata strălucitoare. Era o femeie ca toate 
celelalte. 


VP - 100 


PARTEA A DOUA 


„Ideea că statul trebuie să aibă un cuvânt de spus în 
privința crimelor este una relativ modernă. În cea 
mai mare parte a istoriei, omuciderea a fost o 
chestiune ce tinea de domeniul privat, în 
exclusivitate. În societăţile tradiționale; uciderea 
reprezenta pur și simplu un prilej pentru reglarea 
conturilor între două clanuri. Familia sau tribul 
ucigașului trebuia apoi să pună capăt disputei în 
mod echitabil, printr-un soi de ofrandă adusă familiei 
sau tribului victimei. Această plată compensatorie 
varia de la o societate la alta. Ea putea porni de la o 
amendă și ajungea până la moartea criminalului 
(sau a altcuiva în locul acestuia). Dacă rudele 
victimei nu erau multumite; se putea isca o 
dușmănie ancestrală. Acest tipar a supraviețuit de-a 
lungul secolelor, prin felurite societăți... Dacă ar fi să 
excludem cutuma din zilele noastre; prin tradiţie, 
crima a fost strict o problemă de familie”. 


JOSEPH EISEN, 
Crima. O istorie (1949) 


9. 


Înfătişarea 


A doua zi dimineaţă, eu, Jonathan Klein și Laurie stăteam în 
întunericul garajului de pe Thorndike Street, pregătindu-ne să 
dăm piept cu hoarda de reporteri strânși la intrarea tribunalului 
aflat ceva mai jos pe stradă. Klein purta un costum gri, cu o 
helancă neagră. Fără cravată, nici măcar pentru tribunal. 
Costumul, în special pantalonii, atârnau pe el. Probabil că era un 
coșmar pentru croitori, cu trupul lui slab, fără fund. La gât îi 


VP - 101 


atârnau ochelarii de vedere, prinși cu un lănţișor din mărgele. 
Avea la el vechea servietă din piele de vită, roasă ca o șa 
ponosită. Fără îndoială, pentru un profan, Klein ar fi părut 
nepotrivit pentru sarcina încredinţată. Prea mărunt, prea umil. 
Insă era ceva la el care îmi dădea încredere. Cu părul său alb, 
dat pe spate, barbișonul alb și zâmbetul binevoitor, aveam 
senzaţia că posedă o anumită calitate magică. Era scăldat într-o 
mare de calm. Și Dumnezeu știe câtă nevoie aveam de asta! 

Klein aruncă o privire în josul străzii, spre reporterii care 
sporovăiau și stăteau degeaba, ca o haită de lupi adulmecându- 
și prada. 

— In regulă, zise el. Andy, știu că ai mai făcut asta înainte, dar 
niciodată de cealaltă parte a baricadei. Laurie, pentru tine va fi 
ceva cu totul nou. Așa că o să vă recit instrucțiunile 
amândurora. 

Ridică ușor mâna și atinse mâneca lui Laurie. Părea devastată 
de șocul dublu din ziua precedentă - arestarea lui Jacob și 
blestemul neamului Barber. Nu schimbaserăm prea multe 
cuvinte dimineaţă, în timp ce mâncam, ne îmbrăcam și ne 
pregăteam să plecăm la tribunal. A fost prima oară când m-am 
gândit că ne paște divorțul. Oricare urma să fie rezultatul 
procesului, Laurie avea să mă părăsească după încheierea lui. 
Imi dădeam seama că mă cântărește din priviri, că își 
cristalizează decizia. Ce însemna să afle că a fost trasă pe 
sfoară ca să se căsătorească cu mine? Să se simtă trădată? Sau 
să admită că tulburarea ei îmi dădea mie dreptate: fetele ca ea 
nu se mărită cu băieţi ca mine. În orice caz, atingerea lui 
Jonathan păru să o mai liniștească. Îi oferi un surâs stins, apoi 
expresia confuză îi reveni pe chip. 

Klein spuse: 

— Incepând din acest moment, din clipa în care ajungem la 
tribunal și până vă întoarceţi diseară acasă și închideţi ușa în 
urma voastră, nu vreau să trădaţi nici cea mai mică emoție. Fiţi 
cât se poate de inexpresivi. Aţi priceput? 

Laurie nu răspunse. Părea buimăcită. 

— O să fiu expresiv ca o plantă, l-am asigurat eu. 

— Așa. Pentru că fiecare expresie, fiecare reacție, fiecare 
urmă de emoție va fi răstălmăcită și întoarsă împotriva voastră. 
Dacă râdeţi, se va spune că nu luaţi procesul în serios. Dacă vă 
încruntați, se va spune că sunteţi morocănoși, că nu aveţi 


VP - 102 


remușcări, că detestaţi faptul că aţi fost aduși în fața instanţei. 
Dacă plângeţi, se va spune că sunt lacrimi de crocodil. 

O privi pe Laurie. 

— Bine, rosti ea, mai puţin sigură pe sine decât mine, mai 
ales în privinţa acestui din urmă aspect. 

— Nu răspundeţți la nicio întrebare. Nu trebuie. La televizor, 
tot ceea ce contează este imaginea; este imposibil de zis dacă 
ați auzit sau nu o întrebare adresată de cineva anume. Mai 
presus de orice - și voi vorbi cu Jacob despre asta când mă voi 
duce la închisoare -, cel mai mic semn de mânie, mai ales din 
partea lui Jacob, va confirma bănuielile oamenilor. Trebuie să 
ţineţi minte: în ochii lor, în ochii tuturor, Jacob este vinovat. Toti 
trei sunteţi vinovați. Ei vor doar să li se confirme ceea ce știu 
deja. Orice amănunt contează. 

Laurie spuse: 

— Nu-i cam târziu să ne facem griji în privinţa imaginii noastre 
publice? 

In acea dimineaţă, The Globe titrase pe prima pagină: FIUL 
ADOLESCENT AL PROCURORULUI ADJUNCT - INCULPAT ÎN 
DOSARUL CRIMEI DIN NEWTON. The Herald miza mai mult pe 
senzaţional, dar măcar era mai direct. Pe prima pagină a 
tabloidului apărea o fotografie al cărei fundal părea să înfăţișeze 
scena crimei, o pantă golașă dintr-o pădure, cu un prim-plan al 
lui Jacob, pe care îl găsiseră probabil pe internet, și cuvântul 
monstru. In josul paginii era alt titlu: Procurorul, trecut pe bancă, 
după acuzații de mușamalizare, în timp ce propriul fiu 
adolescent este demascat în cazul crimei din Newton. 

Laurie avea dreptate: după asemenea titluri, încercarea de a 
ne ascunde emoţiile pe drumul spre tribunal părea puţin 
nelalocul ei. 

Insă Klein doar ridică din umeri. Regulile nu puteau fi puse la 
îndoială. Era ca și cum Dumnezeu însuși le-ar fi lăsat scrise pe 
tăblițe din piatră. Rosti pe tonul său liniștit și de bun-simţ: 

— Vom scoate maximum din ceea ce avem. 

Așa că am făcut cum ni s-a spus. Am continuat să ne mișcăm 
picioarele prin gloata de reporteri care ne așteptau în faţa 
tribunalului. Nu am arătat nicio urmă de emoție, nu am răspuns 
la întrebări, ne-am prefăcut că nu auzim întrebările urlate în 
urechile noastre. Ei continuau oricum să ne bombardeze cu 
întrebări. Microfoanele sclipeau și săgetau în jurul nostru. „Cum 


VP - 103 


vă simţiţi?” „Ce puteţi să le spuneţi tuturor oamenilor care și-au 
pus încrederea în dumneavoastră?” „Aveţi ceva de transmis 
familiei victimei?” „Este Jacob făptașul?” „Vrem doar să auzim și 
punctul dumneavoastră de vedere”. „Va depune mărturie?” 
Unul dintre ei, încercând să mă provoace, întrebă: „Domnule 
Barber, cum este să fiţi de cealaltă parte a baricadei?” 

Am ţinut-o pe Laurie de mână și ne-am croit drum până în 
sala de la intrarea din tribunal. Înăuntru era surprinzător de 
liniște, aproape normal. Reporterii nu aveau voie acolo. La 
postul de pază de la intrare, oamenii s-au dat la o parte ca să ne 
lase să trecem. Aghiotanțţii șerifului, care de obicei mă lăsau să 
intru cu zâmbetul pe buze, mă percheziţionară și mă controlară 
cu detectorul de metale. 

Pentru scurt timp, am fost din nou singuri, în lift. Pe drumul 
nostru către al șaselea etaj, unde se afla sala de judecată pentru 
primele înfățișări, am întins mâna după cea a lui Laurie, căutând 
să îi prind degetele într-ale mele. Soţia mea era cu mult mai 
scundă decât mine, așa că, pentru a o putea ţine de mână, 
trebuia să i-o ridic până la nivelul șoldului meu. Ea rămânea cu 
cotul ridicat, de parcă ar fi vrut să vadă cât este ceasul. O 
expresie de neplăcere îi străbătu chipul - pleoapele i se zbătură 
și își strânse buzele. Erau niște mișcări abia perceptibile, dar le- 
am observat și i-am dat drumul la mână. Ușile liftului vibrau pe 
măsură ce acesta urca. Cu tactul său obișnuit, Klein rămăsese 
cu privirea aţintită asupra butoanelor. 

Când ușile s-au deschis, am traversat holul aglomerat până 
am ajuns în sala de judecată 6B, unde ne-am așezat pe banca 
din faţă în așteptarea cazului nostru. 

După un interval stânjenitor, judecătorul și-a ocupat în sfârșit 
locul la prezidiu. Fusesem informaţi că la ora 10.00 avea să fie 
anunţat cazul nostru, pentru ca instanţa să termine repede cu 
noi - și cu gloata de reporteri și de gură-cască - și să se întoarcă 
apoi la îndatoririle cotidiene. Am ajuns în sala de judecată cu 
vreun sfert de oră înainte. Timpul părea să se târască în vreme 
ce așteptam. Cele cincisprezece minute păreau să se scurgă 
mult mai încet decât în mod normal. Mulţimile de avocaţi, 
majoritatea cunoscuţi, păstrau distanţa de parcă ne-ar fi 
înconjurat un câmp magnetic. 

Era acolo și Paul Duffy, lângă peretele opus, împreună cu 
Logiudice și cu vreo doi agenţi CPAC. Duffy - care era practic ca 


VP - 104 


un unchi pentru Jacob - mi-a aruncat o privire ascuţită, apoi mi-a 
întors spatele. Nu m-am simţit ofensat. Nu m-am simţit ocolit. 
Exista o etichetă în aceste situaţii, atâta tot. Duffy trebuia să 
joace pentru echipa gazdă. Asta era meseria lui. Poate că 
aveam să reînnodăm relaţia după ce Jacob urma să fie achitat. 
Sau poate că nu. Pe moment, prietenia noastră era suspendată. 
Fără supărare, așa stăteau lucrurile. Știam că Laurie nu vedea 
lucrurile la rece, așa cum le vedeam eu. Pentru ea era oribil să 
vadă prietenia noastră înăbușită în acest fel. Eram aceiași 
oameni - după ca și înainte - și fiindcă asta nu se schimbase, ei 
îi era ușor să uite că alţii ne vedeau - pe toţi, nu doar pe Jacob - 
într-un mod cu totul diferit. Laurie ar fi dorit ca oamenii să 
priceapă măcar că, indiferent ce făcuse Jacob, noi doi nu aveam 
nicio vină. Era o iluzie deșartă pe care eu nu o împărtășeam. 
Sala de judecată 6B avea o boxă suplimentară pentru jurati, 
instalată special pentru selecția acestora, și în acea dimineaţă 
fusese plasată acolo o cameră de televiziune ce urma să 
transmită pe toate posturile locale desfășurarea înfățișării. In 
timp ce aşteptam, cameramanul o aţintise asupra noastră. 
Chipurile noastre erau inexpresive, nu vorbeam între noi, abia 
dacă mai clipeam. Nu este ușor să fii supravegheat întruna. Am 
început să bag de seamă chiar și amănunte nesemnificative, 
cum se întâmplă atunci când stai degeaba mai mult timp. Mi-am 
studiat mâinile, mari și palide, cu încheieturile proeminente și 
roase. În niciun caz n-aveam mâini de avocat. Era straniu să le 
văd ieșind din mânecile hainei. Acel sfert de ceas de așteptare și 
de supraveghere în sala de judecată - o sală de judecată ce 
fusese cândva a mea, o sală în care mă simţisem comod, ca în 
propria bucătărie - a fost chiar mai rău decât ceea ce a urmat. 
La ora 10.00, judecătoarea de la prima înfățișare a intrat în 
sală, cu roba neagră fluturându-i pe spate. Judecătoarea Rivera, 
deși severă, era o alegere bună pentru noi. Trebuie să 
înțelegeţi: sala de judecată 6B, instanţa primelor înfățișări, 
reprezenta un post plin de privaţiuni pentru judecători; aceștia 
se roteau o dată la câteva luni. Judecătorii de la prima înfățișare 
aveau grijă ca trenurile să nu aibă întârzieri - repartizau cazurile 
către celelalte instanţe în așa fel încât volumul de muncă să fie 
distribuit uniform, să mai primenească acest volum, obţinând 
învoieli între procurorii încăpățânaţi și inculpaţi, și să sorteze în 
cel mai eficient mod posibil problemele administrative rămase 


VP - 105 


pe agenda zilnică. Era o sarcină febrilă - delegare, respingere, 
repartizare. Lourdes Rivera avea vreo 50 de ani, o înfățișare 
obosită și era o alegere cât se poate de neinspirată pentru 
funcția de judecător, care să facă trenurile să nu aibă întârzieri. 
Tot ce putea face ea era să ajungă la timp la tribunal, cu roba 
încheiată și cu telefonul mobil închis. Avocaţii o dispreţuiau. 
Bombăneau cu privire la faptul că ar fi primit această funcţie 
datorită aspectului ei fizic, a căsătoriei sale oportuniste cu un 
avocat cu conexiuni politice sau necesităţii de a crește numărul 
de judecători hispanici. O porecliseră Fund-gras Rivera. Însă 
pentru noi era alegerea perfectă în acea dimineaţă. 
Judecătoarea Rivera avea mai puţin de cinci ani de experienţă la 
Curtea Superioară, dar căpătase deja o reputaţie incontestabilă 
în biroul procuraturii de judecătoare a inculpaţilor. Majoritatea 
judecătorilor din Cambridge aveau aceeași reputaţie: slabi, 
nerealiști, liberali. Era cât se poate de normal să profit de acest 
aspect acum. Se pare că orice conservator pus sub acuzare 
devine liberal. 

Când grefiera anunţă cazul lui Jacob - „Rechizitoriul numărul 
zero-opt-linie-patru-patru-zero-șapte, statul vs. Jacob Michael 
Barber. Cap de acuzare: crimă cu premeditare” - fiul meu fu 
adus de doi aprozi și pus să stea în centrul sălii de judecată, în 
fața boxei juriului. Işi trecu privirea peste mulţime, ne zări și își 
lăsă imediat ochii în podea. Stingher și stânjenit, începu să se 
joace cu nasturii de la costum și cu cravata, alese de Laurie și 
aduse de Klein. Jacob nu era obișnuit să poarte costum, așa că 
părea atât spilcuit, cât și încorsetat. Haina începuse deja să-i 
rămână mică. Laurie obișnuia să glumească pe seama ritmului 
său de creștere, spunând că noaptea, când casa era cufundată 
în liniște, putea să-i audă oasele întinzându-se. Acum el se 
străduia să-și așeze cât mai bine haina pe umeri, fără succes 
însă. Această foială avea să-i determine pe jurnaliști să spună 
mai târziu că Jacob este superficial, că își savurase clipa de 
glorie în lumina reflectoarelor, o acuză pe care aveam să o 
auzim repetată și după începerea propriu-zisă a procesului. De 
fapt, el era doar un băiat stingher, atât de înspăimântat, încât 
nici nu mai știa unde să-și ţină mâinile. Doar o minune a făcut 
ca el să poată sta acolo fără să-și piardă cumpătul. 

Jonathan trecu prin bariera rotitoare, își așeză servieta pe 
masa apărării și se poziţionă lângă Jacob. Îi puse o mână pe 


VP - 106 


spate, nu de dragul lui Jacob, ci pentru a demonstra ceva: acest 
băiat nu este un monstru și nu mă tem să îl ating. Mai mult 
chiar: nu sunt un mercenar plătit să-și facă meseria pentru un 
client dezagreabil. Cred în pustiul ăsta. Sunt prietenul lui. 

— Acuzarea poate începe, rosti Fund-gras Rivera. 

Logiudice se ridică în picioare la masa procurorului. Își trecu 
palma peste cravată, apoi duse o mână la spate ca să-și 
îndrepte un pic haina. 

— Onorată instanţă, începu el pe un ton trist, avem de-a face 
cu un caz îngrozitor. 

Pronunță apăsat cuvântul și am înţeles atunci că adevăratul 
motiv pentru care sălile de judecată nu au ferestre (de cele mai 
multe ori) este acela de a-și împiedica părțile să azvârle avocaţii 
prin acestea. Logiudice recită o înșiruire a faptelor, pe care o 
știa deja toată lumea după cele peste 24 de ore de reportaje de 
știri, repovestite acum un pic înflorit pentru gloata gata de linșaj 
de dincolo de camere. Ba chiar vorbea pe un ton ușor cântat, de 
parcă ar fi auzit aceste fapte de atâtea ori, încât ajunseseră să îl 
plictisească. 

Dar când se ajunse cu discuţia la stabilirea cauţiunii, tonul lui 
Logiudice deveni sumbru. 

— Onorată instanță, îl știm cu toţii și nutrim cele mai calde 
sentimente pentru tatăl inculpatului, care este prezent astăzi în 
sala de judecată. Eu l-am cunoscut personal pe acest om. L-am 
respectat și l-am admirat. Ţin foarte mult la el și îl compătimesc, 
la fel ca toată lumea, sunt sigur. Întotdeauna el e cel mai 
deștept om din încăpere. El a primit totul de-a gata. Dar... Dar... 

— Obiecţie! 

— Se susţine! 

Logiudice se întoarse să mă privească, răsucindu-și spre mine 
nu doar trupul, ci și gâtul. 

EI a primit totul de-a gata. Oare chiar credea asta? 

— Domnule Logiudice, rosti Fund-gras, știți, probabil, că nu 
Andrew Barber este acuzatul din acest caz. 

Logiudice se întoarse din nou către prezidiu. 

— Desigur, Onorată instanţă. 

— Atunci să trecem la stabilirea cauţiunii. 

— Onorată instanță, acuzarea dorește să se stabilească o 
cauţiune foarte ridicată: cinci sute de mii de dolari bani gheaţă 
și o garanţie de cinci milioane. Acuzarea susține că, date fiind 


VP - 107 


circumstanţele neobișnuite ale situaţiei sale familiale, inculpatul 
prezintă un risc sporit de fugă, în lumina cruzimii cu care a fost 
comisă crima, a probabilității covârșitoare de a se ajunge la 
condamnare și a sofisticării sale nefirești, mai ales că a crescut 
într-o casă în care Dreptul penal este o afacere de familie. 

Logiudice continuă cu rahaturile astea timp de câteva minute. 
Părea să-și fi învăţat pe de rost replicile și le repeta acum fără 
să pună prea mult suflet. 

Mie îmi răsuna însă în cap strania sa menționare: Tin foarte 
mult la el și îl compătimesc. Întotdeauna el e cel mai deştept om 
din încăpere. El a primit totul de-a gata. Cei prezenţi în sala de 
judecată o luaseră drept o simplă scăpare, un mic omagiu 
patetic rostit din impuls. Îi emoţionase. Mai văzuseră scena asta 
înainte: tânărul ucenic dezamăgit vede că mentorul său este de 
fapt un om obișnuit sau este coborât în ochii săi, îi cade vălul de 
pe ochi etc. etc. Prostii! Logiudice nu era genul de om care să 
țină discursuri improvizate, nu atunci când era filmat. Imi 
închipuiam că repetase aceste replici în fața oglinzii. Singura 
întrebare era ce se aștepta să obţină cu asta, cum avea de gând 
să înfigă cuțitul mai adânc în Jacob. 

În cele din urmă, Fund-gras Rivera nu s-a lăsat impresionată 
de argumentele aduse de Logiudice pentru stabilirea unei 
cauţiuni ridicate. Ea lăsă cauţiunea la nivelul care fusese stabilit 
încă din ziua arestării, o nimica toată de zece mii de dolari, o 
sumă simbolică prin care se evidenția faptul că Jacob nu avea 
unde să fugă și că, la urma urmei, instanţa îi cunoștea familia. 

Logiudice nu puse înfrângerea la suflet. Oricum, toată discuţia 
cu privire la cauţiune nu fusese decât de ochii publicului. 

— Onorată instanţă, continuă el netulburat, acuzarea ar dori 
de asemenea să obiecteze în legătură cu desemnarea domnului 
Klein drept avocat al apărării în acest caz. Domnul Klein l-a mai 
reprezentat și pe un alt suspect din această omucidere, un 
bărbat al cărui nume nu îl voi pronunţa în public. Reprezentarea 
unui al doilea inculpat în același dosar provoacă un conflict clar 
de interese. Cu siguranţă avocatul apărării deţine informaţii 
confidenţiale de la celălalt suspect, care ar putea avea impact 
asupra apărării în acest caz. Nu pot să nu îmi imaginez că 
inculpatul își pregătește deja apelul, bazat pe o asistenţă 
juridică ineficientă dacă va fi condamnat. 

Apelarea la un truc atât de murdar îl făcu pe Jonathan să se 


VP - 108 


ridice în picioare. Se întâmpla extrem de rar ca avocaţii să se 
atace între ei într-un mod atât de fățiș. Chiar și în toiul unui 
proces aprig, la tribunal se menținea mereu o politețe formală și 
civilizată. Jonathan se simţea sincer insultat. 

— Onorată instanţă, dacă acuzarea s-ar fi ocupat de fapte, și 
nu de presupuneri, această acuzaţie nu ar mai fi fost formulată. 
Nu am fost reținut niciodată de celălalt suspect în acest dosar, 
nici nu am purtat vreo discuţie cu el pe acest subiect. Eu îl 
reprezentasem pe clientul respectiv cu ani în urmă, într-un caz 
fără nicio legătură cu cel de față, și acum persoana respectivă 
m-a chemat din senin la secția de poliţie din Newton, unde era 
interogată. Singura mea implicare în acest caz (dacă ne referim 
la el) a fost să-l sfătuiesc să nu răspundă la nicio întrebare. Cum 
nu a fost pus sub acuzare, nu am mai vorbit cu el de atunci. Nu 
am avut acces la nicio informaţie, fie ea confidențială sau nu, 
nici în chestiunea de față, nici în vreo alta din trecut, care să 
amintească chiar și de departe de acest caz. Nici vorbă de 
conflict de interese. 

— Onorată instanţă, rosti Logiudice pe un ton insinuant, este 
datoria mea ca om al legii să raportez o asemenea situație. 
Dacă domnul Klein se simte ofensat... 

— Este datoria dumneavoastră să îi refuzaţi inculpatului 
dreptul de a-și alege singur avocatul? Sau să spuneți că este 
mincinos dinainte de începerea procesului? 

— Destul! interveni Fund-gras. Încetaţi! Domnule Logiudice, 
obiecţia acuzării la desemnarea domnului Klein drept avocat al 
apărării este consemnată și respinsă. Își ridică ochii din hârtiile 
sale și îl ţintui cu privirea: Nu săriţi calul! 

Singurul răspuns al lui Logiudice fu o mimică dezaprobatoare 
- o înclinare a capului, o ridicare din sprâncene - pentru a nu o 
provoca pe judecătoare. Insă, în procesul paralel desfășurat în 
ochii opiniei publice, probabil că marcase. In ziarele de a doua 
zi, la emisiunile de la radio, pe forumurile de pe internet care 
disecau cazul, lumea avea să se întrebe dacă Jacob Barber 
încerca să profite de un viciu de procedură. Și, oricum, Logiudice 
nu încercase niciodată să se facă plăcut. 

— Voi repartiza acest caz domnului judecător French, zise 
Fund-gras Rivera, pe un ton definitiv. Îi dădu dosarul grefierei și 
spuse: Pauză de zece minute. 

Se încruntă la cameraman, la reporterii din spate și (poate că 


VP - 109 


doar în imaginaţia mea) la Logiudice. 

Problema cauţiunii fu rezolvată rapid și Jacob ne fu dat în 
grijă. Am ieșit împreună din tribunal, trecând printr-un baraj de 
reporteri care păreau să se fi înmulţit între timp. lar acum erau 
chiar și mai agresivi: pe Thorndike Street au încercat să ne 
oprească ţinându-ne calea. Cineva (poate un reporter, deși 
nimeni nu l-a văzut) îl împunse pe Jacob în piept, împingându-i 
câţiva pași în spate în încercarea de a obţine un răspuns. Insă 
Jacob nu zise nimic. Chipul său rămase la fel de inexpresiv. Până 
și cei mai politicoși apelau la o tactică alunecoasă pentru a ne 
opri și a ne face să vorbim, întrebând: „Ne puteţi spune ce s-a 
întâmplat înăuntru?”, de parcă nu ar fi știut, de parcă nu ar fi 
văzut transmisiunea în direct sau mesajele confraţilor lor. 

Când am trecut în sfârșit de colţul străzii și am pornit spre 
casă, eram extenuați. Laurie arăta stoarsă de vlagă. Părul ei 
începuse s-o ia razna din cauza umidității. Era trasă la față. De 
la producerea catastrofei, scăzuse constant în greutate și 
frumosul ei chip în formă de inimă era tot mai supt. Când am 
întors pe alee ca să parchez, Laurie scoase un „Oh, 
Dumnezeule!” și-și duse mâna la gură. 

Pe faţada casei era desenat un graffiti cu un marker negru. 


CRIMINALULE! 
_ TEURÂM! 
SĂ PUTREZEȘTI ÎN IAD! 


Literele erau mari, butucănoase și îngrijite și se vedea că nu 
fuseseră scrise în grabă. Casa noastră avea faţada din șindrilă, 
iar marginile ţiglelor făcuseră ca markerul să sară puţin atunci 
când trecea de la una la alta. Insă fusese scris cu atenție, în 
plină zi, în vreme ce noi eram plecaţi. Graffiti-ul nu fusese acolo 
când plecaserăm de acasă dimineaţă, eram sigur de asta. 

M-am uitat în susul și în josul străzii. Trotuarele erau pustii. O 
echipă de grădinari își parcaseră furgoneta mai jos pe stradă, iar 
aparatele lor de tuns iarba și cele de suflat frunze zbârnâiau 
zgomotos. Nu se vedea nici urmă de vecin. Nici urmă de om, de 
fapt. Doar peluze verzi și îngrijite, rododendroni înmuguriţi, în 
nuanțe de roz și mov, și un șir de arţari mari și bătrâni ce 
umbreau strada dintr-un capăt în celălalt. Laurie sări din mașină 
și fugi în casă, lăsându-ne pe mine și pe Jacob să ne holbăm la 


VP - 110 


graffiti. 

— Nu pune la suflet, Jake. Vor să te sperie. 

— Știu. 

— E opera unui singur idiot. Nici nu-i nevoie de mai mult. Nu 
toată lumea gândește așa. Nu toată lumea simte la fel. 

— Ba da. 

— Nu toată lumea. 

— Ba cum să nu! E în regulă, tată. Chiar nu-mi pasă. 

M-am întors spre el. Stătea pe bancheta din spate. 

— Serios? Chiar nu te deranjează asta? 

— Nu. 

Își ţinea mâinile în sân, cu ochii mijiţi și cu buzele strânse. 

— Dacă te-ar deranja, mi-ai spune, nu? 

— Probabil. 

— Fiindcă nu-i nimic greșit în a te simţi... rănit. Pricepi? 

El se încruntă disprețuitor, ca un împărat care refuză 
acordarea unei favori. Nu-mi pot face rău. 

— Spune-mi, atunci. Ce simţi în sinea ta, Jake, chiar acum, în 
clipa asta? 

— Nu simt nimic. 

— Nimic? Imposibil. 

— Așa cum spuneai și tu, e doar un ticălos. Sau, mă rog, un 
idiot. Vreau să zic... nu-i ca și cum ceilalţi copii nu ar fi spus 
niciodată chestii urâte despre mine, tată! Mi-o spun și în față. 
Cum crezi că-i la școală? Asta - făcu un gest cu bărbia spre 
graffiti-ul de pe casă - asta este doar o altă platformă. 

L-am privit o clipă. Era nemișcat, mai puţin ochii, care treceau 
de la mine la geamul mașinii și înapoi. Am vrut să-l bat ușor pe 
genunchi, dar îmi era greu să ajung la el și tot ce am putut să 
fac a fost să îl ating ușor cu degetul pe rotulă. M-am gândit că îi 
dădusem un sfat nepotrivit cu o seară în urmă, atunci când îi 
spusesem să fie „tare”. Îl sfătuiam, nici mai mult, nici mai puţin, 
să fie ca mine. Însă acum, când vedeam că luase aminte la 
cuvintele mele și adoptase o atitudine teatrală de duritate, ca o 
versiune adolescentină a lui Clint Eastwood, mi-am regretat 
comentariul. Voiam să-l văd pe celălalt Jacob, pe fiul meu 
stingher și neîndemânatic. Dar era prea târziu. Și, oricum, 
atitudinea sa de tip dur mă impresiona într-un mod straniu. 

— Eşti un puști nemaipomenit, Jake. Sunt mândru de tine. 
Adică de felul în care te-ai purtat acolo azi și-acum de asta. Ești 


VP - 111 


un puști de treabă. 

El pufni. 

— Mda, cum zici tu, tată. 

În casă am găsit-o pe Laurie scotocind de-a bușilea printre 
produsele de curăţare din dulapul de sub chiuveta din bucătărie, 
încă avea pe ea fusta bleumarin pe care o purtase la tribunal. 

— Nu-ţi mai bate capul, Laurie. Mă ocup eu de asta. Du-te și 
odihnește-te. 

— Când o să te ocupi de asta? 

— Când vrei tu. 

— Spui că o să te ocupi tu de lucruri și apoi nu o faci. Nu 
vreau să știu chestia aia pe casa mea. Nici măcar o clipă. Nu am 
de gând să o las acolo. 

— Ti-am zis că mă ocup eu. Te rog. Du-te și odihnește-te. 

— Cum să mă odihnesc, Andy, cu chestia aia acolo? Zi-mi 
cum! Ai văzut ce-au scris? Pe casa noastră! Pe casa noastră, 
Andy, și tu vrei să mă duc și să mă odihnesc? Minunat! Pur și 
simplu minunat. Ei vin și ne scriu pe casă și nu spune nimeni 
nimic, nu ridică nimeni un deget, nici măcar unul dintre 
nenorociţii noștri de vecini! 

Apăsa pe fiecare literă din sudalmă, până la ultimul sunet, așa 
cum fac de obicei oamenii care nu sunt obișnuiți să înjure. 

— Ar trebui să sunăm la poliţie. Este o infracţiune, nu? Este o 
infracțiune, știu că așa trebuie să fie. Este vandalism. Nu ar 
trebui să sunăm la poliţie? 

— Nu. Nu vom suna la poliţie. 

— Nu. Sigur că nu. 

Scoase o sticlă de Fantastik, apoi înșfacă un prosop de vase și 
îl îmbibă cu apă de la chiuvetă. 

— Laurie, te rog, lasă-mă pe mine să fac asta. Sau lasă-mă să 
te ajut, măcar. 

— Nu vrei să încetezi odată? Ti-am zis că mă ocup eu. 

Își scosese pantofii și ieși desculţă în faţa casei, doar în 
ciorapi, apucându-se să frece cu frenezie. 

Am ieșit după ea, dar nu puteam face nimic altceva decât să 
mă uit. 

Părul îi tresălta în ritm cu mișcările viguroase ale braţului. 
Ochii îi erau umezi și faţa îmbujorată. 

— Pot să te ajut cu ceva, Laurie? 

— Nu. Mă ocupeu. 


VP - 112 


În cele din urmă am renunţat să mai privesc și am intrat în 
casă. Am auzit-o multă vreme frecând peretele. Reușise să 
șteargă cuvintele, dar tușul lăsase un nor cenușiu pe vopsea. 
Acolo e și-n ziua de azi. 


10. 


Leoparzi 


Biroul lui Jonathan era o înșiruire de încăperi aglomerate dintr- 
o clădire în stil victorian veche de un veac, din apropiere de 
Harvard Square. In practică, el se ocupa singur cam de toată 
treaba. Avea o asociată, o tânără pe nume Ellen Curtice, care 
tocmai terminase Facultatea de Drept din Suffolk. Însă el nu 
apela la ea decât în momentele în care nu putea ajunge 
personal la tribunal (fiind prins, de obicei, cu alte procese) sau 
pentru cercetările juridice elementare. Părea de la sine înțeles 
că Ellen avea să plece în clipa în care avea să fie gata să-și 
pornească propria firmă. Pe moment, ea constituia o prezență 
oarecum tulburătoare în birou, un observator în general tăcut și 
atent al clienţilor care veneau și plecau, al criminalilor, 
violatorilor, hoţilor, pedofililor, evazioniștilor și al familiilor lor 
năpăstuite. Mai avea încă aerul acela de Northampton, un pic 
din radicalismul ortodox al studenţilor. Îmi închipui că îl judeca 
aspru pe Jacob - puștiul bogat din suburbii care aruncase la 
gunoi toate avantajele sociale de care se bucura sau ceva de 
genul ăsta -, însă comportamentul ei nu o trăda deloc. Ellen ne 
trata cu o politeţe prefăcută. Insista să-mi spună „domnul 
Barber” și se oferea să-mi ia haina și să o agate în cuier de 
fiecare dată când treceam pe acolo, ca și cum chiar și cel mai 
mic indiciu de intimitate i-ar fi subminat neutralitatea. 

Celălalt membru al echipei lui Jonathan era doamna Wurtz, 
care păstra evidența, răspundea la telefon și, când nu mai 
suporta dezordinea, se apuca să facă - fără prea mare tragere 
de inimă - curățenie în bucătărie și în baie, bombănind în barbă. 
Semăna incredibil de mult cu mama mea. 

Cea mai bună încăpere din birou era biblioteca. Avea un 
șemineu din cărămidă și rafturi pline cu cărţi vechi și foarte 


VP-113 


cunoscute de Drept: puteai vedea cotoarele aurii ale rapoartelor 
federale din Massachusetts, cotoarele verzi ale rapoartelor 
apelurilor din Massachusetts și cele rubinii ale vechilor serii de 
practică juridică din Massachusetts. 

În această mică și cochetă încăpere ne-am adunat la câteva 
ore după înfățișarea lui Jacob, la începutul după-amiezii, ca să 
discutăm cazul. Noi trei stăteam la o masă rotundă, din lemn de 
stejar, împreună cu Jonathan. Ellen era și ea acolo, luându-și 
notițe pe un carnețel. 

Jacob purta un hanorac grena cu sigla firmei pe piept - silueta 
unui rinocer. Când începu ședința, el se lăsă pe spate în fotoliu, 
cu gluga sinistră trasă peste cap, ca un druid. l-am zis: 

— Jacob, dă-ţi jos gluga. Nu fi nepoliticos! 

El și-o dădu jos cu o mișcare ofuscată și rămase acolo cu o 
expresie pierdută, de parcă întrunirea ar fi fost o chestie de-a 
oamenilor mari care nu îl interesa deloc. 

Laurie, cu ochelarii ei sexy de învăţătoare de modă veche și 
cu un pulover din lână ușor, arăta ca o mamă obișnuită din 
suburbii, asta dacă nu luai în considerare expresia șocată din 
ochii ei. Ceru și ea un carnetel și se pregăti sufletește să ia 
notițe, cot la cot cu Ellen. Laurie părea hotărâtă să-și păstreze 
cumpătul - să găsească o cale de a ieși din labirint, să rămână 
conștiincioasă și cu mintea limpede chiar și în acest coșmar 
suprarealist. Sincer să fiu, cred că i-ar fi fost mai ușor dacă nu 
se implica atât de tare. În aceste situaţii, cel mai mult au de 
câștigat proștii și bătăioșii; aceștia se pot opri din gândit și se 
pot pregăti de bătălie, punându-și încrederea în experţi și în 
soartă, cu convingerea că totul se va sfârși cu bine. Laurie nu 
era nici proastă, nici bătăioasă și asta a făcut-o să plătească un 
preţ cumplit la sfârșit - dar despre asta, mai încolo. Pe moment, 
văzând-o cu carneţel și cu pix, mi-am amintit de perioada 
facultății, când Laurie era un pic tocilară, cel puţin în comparație 
cu mine. Aveam foarte rar cursuri comune. Nu aveam aceleași 
interese - pe mine mă atrăgea istoria, pe Laurie psihologia, 
literatura și filmul - și, oricum, nu voiam să devenim unul dintre 
acele cupluri inseparabile și iritante care bântuiau prin campus 
ca niște gemeni siamezi. În cei patru ani, singurul curs pe care l- 
am urmat împreună a fost introducerea lui Edmund Morgan în 
istoria americană timpurie, pe când eram boboci și abia 
începusem să ieșim împreună. Obișnuiam să îi fur caietul lui 


VP - 114 


Laurie înainte de examene, ca să recuperez materia pierdută 
când chiuleam. Îmi amintesc cum stăteam cu gura căscată la 
notițele ei, pagini întregi de scris cursiv și citeț. Reușea să 
noteze, cuvânt cu cuvânt, fraze lungi de la curs, împărțea 
prelegerile în concepte și subconcepte ramificate, adăugând și 
propriile idei pe măsură ce avansa. Nu prea vedeai tăieturile, 
mâăzgălelile sau săgețile șerpuite care umpleau notițele mele 
neîngrijite, repezite și caraghioase. De fapt, acel caiet cu notițe 
de la cursurile lui Edmund Morgan a constituit o parte din 
revelația pe care am avut-o atunci când am întâlnit-o pe Laurie. 
Nu m-a izbit doar faptul că era probabil mai deșteaptă decât 
mine. Venind dintr-un orășel mic - Watertown, New York -, eram 
pregătit pentru asta. Mă așteptam ca Yale să fie plin de puști 
isteţi și descurcăreţi ca Laurie Gold. Imi făcusem temele în 
privinţa lor, citind poveștile lui Salinger și vizionând Love Story 
și The Paper Chase. Nu, revelaţia pe care am avut-o uitându-mă 
prin notițele lui Laurie nu a fost că era deșteaptă, ci că era 
incognoscibilă. Era cel puţin la fel de complexă ca mine. In 
copilărie crezusem mereu că era ceva dramatic în a fi Andy 
Barber, însă experienţa de a fi Laurie Gold trebuie să fi fost la fel 
de încărcată de secrete și amărăciuni. Ea avea să fie 
întotdeauna un mister, la fel ca toţi ceilalţi oameni. Indiferent 
cât de mult aș fi încercat să o descifrez, vorbindu-i, sărutând-o, 
lipindu-mă de ea, nu puteam spera decât să o cunosc la 
suprafaţă. Este o descoperire copilărească, recunosc - nicio 
persoană care merită cunoscută nu poate fi cunoscută cu 
adevărat, nicio persoană care merită avută nu poate fi avută cu 
adevărat - dar, la urma urmei, și noi eram copii. 

— Ei bine, zise Jonathan, ridicându-și privirea din hârtiile sale, 
acesta este doar pachetul cu probe preliminare din partea lui 
Neal Logiudice. Tot ce am aici este punerea sub acuzare și o 
parte dintre rapoartele poliţiei, așa că e clar că nu avem toate 
probele procurorilor. Însă avem o idee generală asupra cazului 
pe care l-au construit împotriva lui Jacob. Putem începe să 
discutăm măcar și putem încerca să ne facem o idee cât de cât 
în privinţa felului în care va arăta procesul. Vom începe prin a 
determina ce-i de făcut până atunci. Jacob, înainte de a porni, aș 
vrea să-ţi spun ţie câteva lucruri. 

— Bine. 

— În primul rând, tu ești clientul. Asta înseamnă că, pe cât 


VP - 115 


posibil, tu ești cel care ia deciziile. Nu părinții tăi, nu eu și 
nimeni altcineva. Acesta este cazul tău. Tu vei deține controlul 
în permanenţă. Nu se va întâmpla nimic fără acordul tău. Ne-am 
înțeles? 

— Da. 

— În măsura în care vrei să lași deciziile în seama părinţilor 
sau a mea, te înţeleg perfect. Insă nu vreau să crezi că nu ai 
niciun cuvânt de spus în propriul tău caz. Instanţa te tratează ca 
pe un adult. Indiferent dacă-i bine sau rău, legea din 
Massachusetts stabilește că orice puști de vârsta ta, acuzat de 
crimă cu premeditare, trebuie tratat ca un adult. Așa că voi face 
și eu tot posibilul să te tratez ca pe un adult. Ne-am înţeles? 

Jacob răspunse: 

— Da. 

Nicio silabă în plus. Dacă Jonathan se aștepta la o revărsare 
de recunoștință, nu-și găsise copilul potrivit. 

— In afară de asta, nu vreau să te simţi copleșit. Vreau să te 
avertizez: într-un asemenea caz, există un moment de panică. 
Asta se întâmplă atunci când vezi cazul construit împotriva ta, 
probele, oamenii din echipa procurorilor, când asculţi ce zice 
procurorul adjunct în instanţă și te panichezi. Te simți 
neajutorat. In adâncul sufletului, auzi un glăscior care-ţi 
șoptește „Rahat!”, dar vreau să înţelegi că așa se întâmplă de 
fiecare dată. Dacă nu ai simţit asta încă, o s-o simţi! Și vreau să- 
ți amintești, când vei ajunge la acest moment, că avem 
resursele necesare ca să câștigăm procesul. Nu ai niciun motiv 
de panică. Nu contează cât de mare este echipa procuraturii, 
nici cât de solid pare cazul acuzării și nici cât de sigur pe sine 
pare Logiudice. Nu suntem în inferioritate. Trebuie să ne 
păstrăm calmul. Dacă facem asta, atunci avem tot ce ne trebuie 
ca să câștigăm. Tu ce părere ai? 

— Nu știu. Nu sunt prea sigur. 

— Ei bine, îți spun eu că așa stau lucrurile. 

Jacob își cobori privirea în poală. 

O expresie aproape insesizabilă, ca o îmbufnare dezamăgită, 
flutură pe chipul lui Jonathan. 

Gata cu discursul de mobilizare. 

Dându-se bătut, el își puse ochelarii semicirculari la ochi și 
începu să frunzărească prin hârtiile din fața lui, în marea lor 
majoritate fotocopii ale rapoartelor poliţiei și ale „prezentării 


VP - 116 


dă] 


cazului” înaintat de Logiudice, în care erau precizate elementele 
de bază ale probelor acuzării. Fără haină, purtând aceeași 
helancă pe care o avusese și la tribunal, umerii lui Jonathan 
păreau firavi și osoși. 

— Teoria pe care o propune acuzarea pare să fie că Ben Rifkin 
se lua de tine, fapt care te-a determinat să îţi iei un cuţit și, 
când s-a ivit ocazia sau poate când victima te-a mai bruscat o 
dată, să te răzbuni. Nu par să existe martori oculari. O femeie 
care trecea prin Cold Spring Park a spus că te-a văzut acolo în 
acea dimineaţă. O altă trecătoare a auzit victima strigând: 
„Oprește-te! Mă doare!”, însă nu a văzut nimic. lar un coleg - 
cel puţin așa se exprimă Logiudice, un coleg - susține că aveai 
un cuţit. Acest coleg nu este numit în rapoartele pe care le am 
aici. Ai vreo idee cine ar putea fi, Jacob? 

— Este Derek. Derek Yoo. 

— De ce spui asta? 

— A zis același lucru și pe Facebook. O tot zice de ceva vreme 
încoace. 

Jonathan dădu din cap, dar nu puse întrebarea care se 
impunea: Este adevărat? 

— Ei bine, rosti el, este un caz care se bazează pe probe 
circumstanţiale. Au o amprentă despre care vreau să vorbim. 
Însă amprentele sunt un soi de probe foarte limitate. Nu există 
nicio modalitate de a spune cu precizie când sau cum a ajuns 
amprenta acolo. De cele mai multe ori, există o explicație 
simplă. 

Aruncă această remarcă pe neașteptate, fără să-și ridice 
privirea. 

M-am foit în fotoliu. 

Laurie spuse: 

— Mai este ceva. 

Cei din încăpere așteptară curioși să vadă despre ce era 
vorba. 

Laurie se uită cu teamă spre cei de la masă. Avea glasul 
răgușit. 

— Dacă vor spune că Jacob a moștenit ceva, ca un soi de 
boală? 

— Nu înţeleg. Ce să moștenească? 

— Violenţa. 

Jacob: 


VP - 117 


— Poftim?! 

— Nu știu dacă v-a spus soțul meu, dar în familia noastră 
există un trecut încărcat de violenţă. Sau cel puţin așa se pare. 

Am remarcat că a folosit pluralul - familia noastră. M-am 
agăţat de asta ca să nu mă pierd cu firea. 

Jonathan se lăsă pe spate și își scoase ochelarii de la ochi, 
agăţându-și-i la lavalieră. O privi cu o expresie nedumerită pe 
chip. 

— Nu-i vorba de Andy sau de mine, adăugă Laurie repede. E 
vorba de bunicul lui Jacob, de străbunicul său, de stră- 
străbunicul său și așa mai departe. 

Jacob: 

— Mamă, ce tot spui acolo? 

— Doar mă întreb dacă s-ar putea spune că Jacob are o... O 
predispoziţie... O... predispoziţie genetică! 

— Ce fel de predispoziție? 

— Către violenţă. 

— O predispoziţie genetică spre violență? Nu! Sigur că nu! 

Jonathan clătină din cap, apoi curiozitatea puse stăpânire pe 
el. 

— Despre tatăl și bunicul cui vorbim aici? întrebă el. 

— Despre tatăl și bunicul meu. 

Am simţit cum mă înroșesc și cum îmi urcă sângele în obraji și 
în urechi. M-am simţit rușinat, apoi mi-a fost rușine de rușinea 
mea și de faptul că m-am pierdut cu firea. Apoi, m-am simţit din 
nou rușinat pentru că Jonathan vedea cum fiul meu afla toate 
acestea în timp real, iar eu apăream în ochii lor ca un mincinos 
și ca un tată denaturat. Și-abia în ultimul rând am simţit rușine 
faţă de fiul meu. 

Jonathan își întoarse privirea de la mine, îngăduindu-mi să îmi 
revin. 

— Nu, Laurie, astfel de probe nu ar fi în niciun caz acceptate. 
Oricum, din câte știu eu, nu există o predispoziţie genetică spre 
violenţă. Dacă familia lui Andy chiar are trecutul marcat de 
violentă, atunci tocmai firea lui cumsecade și viaţa lui liniștită 
stau drept dovadă că o asemenea predispoziţie nu există. 

Se uită spre mine ca să se asigure că auzisem încrederea din 
vocea sa. 

— Nu îmi fac griji din cauza lui Andy, ci din cauza procurorului 
adjunct, Logiudice. Dacă află? Am căutat pe internet azi- 


VP - 118 


dimineaţă. Există cazuri în care au fost folosite asemenea probe 
genetice. Se spune că îl fac pe inculpat să fie agresiv. | se spune 
„gena criminalilor”. 

— E ridicol! „Gena criminalilor”! Cu siguranţă nu ai găsit astfel 
de cazuri în Massachusetts. 

— Nu. 

Am intervenit în discuţie: 

— Jonathan, este supărată. De-abia am vorbit despre asta azi- 
noapte! Este vina mea. Nu ar fi trebuit să o mai împovărez și cu 
chestia asta acum. 

Laurie își îndreptă spatele, ca să-mi demonstreze cât de mult 
greșeam. Își păstrase stăpânirea de sine și nu reacţiona 
impulsiv. 

Jonathan zise pe un ton liniștitor: 

— Laurie, tot ce-ţi pot spune eu este că, dacă vor căuta 
cumva să ridice această problemă, o să ne opunem din 
răsputeri. E o nebunie! 

Jonathan pufni și clătină din cap, ceea ce era echivalentul unei 
ieșiri violente pentru un tip calm ca el. 

Chiar și acum, când îmi amintesc momentul în care a fost 
adusă în discuţie pentru prima oară ideea unei „gene a 
criminalilor”, și tocmai de către Laurie, simt cum mă crispez și 
simt furia năpădindu-mi trupul. Gena criminalilor nu era doar o 
idee demnă de dispreţ și o calomnie - deși era și aceste două 
lucruri, evident. Mă și jignea ca avocat. l-am observat de îndată 
caracterul retrograd, felul în care distorsiona adevărata știință a 
ADN-ului și componenta genetică a comportamentului, 
înlocuind-o cu știința de doi bani a avocaților infecți, cu limbajul 
pseudo-știinţific și cinic al cărui adevărat scop era manipularea 
juriilor, înșelarea lor cu luciul certitudinii științifice. „Gena 
criminalilor” era o minciună. Un simplu truc avocăţesc. 

Totodată, era o idee extrem de subversivă. Submina întregul 
fundament al dreptului penal. În instanţă, noi pedepsim intenţia 
criminală - așa numita mens rea, mintea vinovată. Există o 
regulă străveche: actus non facit reum nisi mens sit rea - „fapta 
nu creează vinovăţie dacă mintea nu este și ea vinovată”. 
Acesta este motivul pentru care nu condamnăm copii, bețivi și 
schizofrenici: ei sunt incapabili de decizie în cazul săvârșirii 
infracțiunilor, nerealizând cu adevărat semnificaţia acţiunilor lor. 
Liberul arbitru este la fel de important în Drept cum este și în 


VP - 119 


religie sau în orice alt cod moral. Nu poţi pedepsi leopardul 
pentru sălbăticia sa. Oare Logiudice va avea totuși tupeul să 
încerce și pista asta? „Născut rău”? Eram sigur că va încerca. 
Fie că era sau nu o practică științifică sau avocăţească 
respectabilă, el avea să o susure în urechile juraţilor ca un 
clevetitor ce șușotește un secret. Va găsi el o cale s-o facă. 

În cele din urmă, s-a dovedit că Laurie avusese dreptate, 
desigur: „gena criminalilor” ne-a marcat, chiar dacă nu în felul 
în care anticipase ea. Însă la acea primă întâlnire, Jonathan și cu 
mine, crescuţi în tradiția umanistă a Dreptului, am respins 
această variantă aproape instinctiv. Am luat-o în râs. Ideea s-a 
înrădăcinat însă în mintea lui Laurie și în cea a lui Jacob. 

Fiul meu a rămas cu gura căscată, la propriu. 

— Îmi explică și mie cineva despre ce vorbiţi aici? 

— Jake... am dat eu să zic, dar nu mi-am găsit cuvintele. 

— Ce-i? Să-mi spună cineva! 

— Tatăl meu este la închisoare. Este acolo de multă vreme. 

— Dar tu nici măcar nu ţi-ai cunoscut tatăl. 

— Nu-i chiar așa. 

— Dar așa ai zis! Așa ai zis întotdeauna. 

— Așa am zis, într-adevăr. Îmi pare rău. Nu l-am cunoscut 
niciodată cu adevărat, însă am știut cine este. 

— M-ai minţit? 

— Nu ţi-am spus tot adevărul. 

— M-ai minţit. 

Am clătinat din cap. Toate motivele, toate lucrurile pe care le 
simţisem în copilărie păreau ridicole și inadecvate acum. 

— Nu știu ce să zic. 

— Doamne! Ce-a făcut? 

Am tras adânc aer în piept. 

— A ucis o fată. 

— Cum? De ce? Ce s-a întâmplat? 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. 

— Nu vrei să vorbeşti despre asta? Cred și eu că nu vrei să 
vorbești despre asta! 

— A fost un om rău, Jacob, atâta tot. Hai să lăsăm lucrurile 
așa. 

— Cum de nu mi-ai spus niciodată? 

— Jacob, interveni Laurie în discuţie, nici eu nu am știut. Am 
aflat abia azi-noapte. Își așeză mâna peste mâna lui Jacob și o 


VP - 120 


mângâie ușor: E în regulă. Vom găsi noi o cale prin care să 
digerăm noutăţile astea. Încearcă să-ţi păstrezi calmul, bine? 

— E... nu poate fi adevărat! Cum de nu mi-ai zis niciodată? 
Omul ăsta e... bunicul meu? Cum ai putut să-mi ascunzi asta? 
Cine te crezi? 

— Jacob! Ai grijă cum vorbeşti cu tatăl tău. 

— Lasă.-l, Laurie. Are tot dreptul să fie supărat. 

— Chiar sunt supărat! 

— Jacob, nu ţi-am spus niciodată - nu am spus nimănui, de 
fapt - pentru că mă temeam că oamenii mă vor privi cu alţi ochi. 
lar acum mă tem că oamenii te vor privi pe tine cu alţi ochi. Nu 
am vrut să se întâmple una ca asta. Va veni o vreme, poate 
chiar foarte curând, când vei înțelege. 

El se holba la mine, încă nemultumit. 

— Nu am vrut să se ajungă aici. Am vrut... am vrut să trec 
peste asta. 

— Dar, tată, e vorba de cine sunt eu. 

— Eu nu am văzut lucrurile astfel. 

— Aveam dreptul să știu. 

— Eu nu am văzut lucrurile așa, Jake. 

— Deci nu aveam dreptul să știu? Chiar dacă-i vorba de 
propria mea familie? 

— Aveai dreptul să nu știi. Aveai dreptul să pornești de la 
zero, să fii cine voiai tu să fii, la fel ca toți ceilalţi copii. 

— Dar nu eram ca toţi ceilalţi copii. 

— Ba sigur că erai. 

Laurie își întoarse privirea. 

Jacob se lăsă pe spate în fotoliu. Părea mai degrabă șocat 
decât îndurerat. Întrebările și nemulţumirile erau doar o cale de 
a-și canaliza emoțiile. Rămase așa o vreme, cufundat în gânduri. 

— Nu-mi vine să cred, rosti el uluit. Pur și simplu nu-mi vine 
să cred. Nu pot să cred că ai făcut una ca asta. 

— Uite ce-i, Jacob, n-ai decât să te superi pe mine că te-am 
minţit. Însă intenţiile mele au fost bune. Am făcut asta pentru 
tine. Chiar dinainte să te naști, am făcut-o pentru tine. 

— Vezi să nu! Ai făcut-o pentru tine. 

— Am făcut-o pentru mine, dar și pentru fiul meu, pentru fiul 
pe care speram să îl am cândva, ca să-i ușurez situaţia. Pentru 
tine. 

— Păi nu prea a mers, nu-i așa? 


VP - 121 


— Eu cred că a mers. Cred că viața ta a fost mai ușoară decât 
ar fi putut să fie. Cel puţin așa sper. A fost cu siguranţă mai 
ușoară decât viața mea. 

— Tată, uite unde am ajuns! 

— Așa, și? 

El nu mai zise nimic. 

Laurie interveni din nou, pe un ton mieros: 

_ — Jacob, trebuie să avem grijă cum vorbim între noi, bine? 
Incearcă să înţelegi și poziţia tatălui tău, chiar dacă nu ești de 
acord cu ea. Pune-te în locul lui. 

— Mamă, chiar tu ai spus că am gena criminalilor. 

— Nu am zis așa ceva, Jacob. 

— Ai insinuat. Sigur că ai zis! 

— Jacob, știi bine că nu am zis așa ceva. Nici măcar nu cred 
că există o asemenea genă. Vorbeam doar despre alte procese 
de care am citit. 

— Mamă, nu-i nimic. E doar un fapt. Dacă nu ai fi fost 
îngrijorată în această privință, nu ai fi căutat pe internet. 

— Un fapt? Cum poţi să știi că-i un fapt, așa, dintr-odată? 

— Mamă, vreau să te întreb ceva: de ce vor oamenii să 
vorbească numai despre lucrurile bune pe care le moștenesc de 
la părinţi? Când un sportiv are un copil bun la sport, nimeni nu 
se ferește să spună că puștiul a moștenit talentul de la părinte. 
Când un muzician are un copil cu ureche muzicală sau când un 
profesor are un copil isteț... și așa mai departe. Care-i diferenţa? 

— Nu știu, Jacob. Pur și simplu e ceva diferit. 

Jonathan - care nu mai vorbise de atâta vreme încât aproape 
că uitasem că este de faţă - rosti pe un ton calm: 

— Diferenţa este că nu-i o crimă să fii sportiv, să ai ureche 
muzicală sau să fii isteţ. Trebuie să fim foarte atenţi ca nu 
cumva să închidem oamenii pentru ceea ce sunt și nu pentru 
ceea ce fac. Există un trecut foarte urât și cu foarte multe 
exemple negative. 

— Deci ce pot face dacă așa sunt eu? 

Am intervenit: 

— Jacob, ce vrei să spui, mai exact? 

— Dacă am chestia asta în mine și nu mă pot abţine? 

— Nu ai nimic în tine. 

El clătină din cap. 

Urmă o tăcere prelungă... vreo zece secunde care părură să 


VP - 122 


dureze mult mai mult. 

— Jacob, am zis eu, sintagma „gena criminalilor” e doar o 
sintagmă, nimic mai mult. Este o metaforă. Înţelegi asta, nu? 

El ridică din umeri. 

— Nu știu. 

— Jake, pur și simplu ai înțeles greșit. Chiar dacă fiul unui 
criminal ar fi și el criminal la rândul lui, nu ai avea nevoie de 
genetică pentru a explica asta. 

— Tu de unde știi? 

— O, să nu crezi că nu m-am gândit la asta, Jacob. M-am 
gândit. Insă pur și simplu nu se poate. Eu văd lucrurile astfel: 
dacă Yo-Yo Ma ar avea un fiu, acesta nu s-ar naște știind cum să 
cânte la violoncel. Ar trebui să înveţe să cânte la violoncel, la fel 
ca oricine altcineva. Poţi cel mult să moștenești talentul și 
potenţialul. Ce faci cu ele, ce ajungi în viaţă... asta nu ţine decât 
de tine. 

— Tu ai moștenit talentul tatălui tău? 

— Nu. 

— De unde știi? 

— Uită-te la mine. Uită-te la viaţa pe care am dus-o, cum 
zicea Jonathan. Mă știi doar. Trăiești alături de mine de 14 ani. 
Am fost vreodată violent? 

El ridică din nou din umeri, neimpresionat de argumentul 
meu. 

— Poate că pur și simplu nu ai învăţat să cânți la violoncelul 
tău. Asta nu înseamnă că-ți lipsește talentul. 

— Jacob, ce vrei să spun? Este imposibil să dovedesc așa 
ceva. 

— Știu. Asta-i și problema mea. De unde să știu ce-i în mine? 

— Nu-i nimic în tine. 

— Uite ce cred eu, tată: cred că știi exact ce simt eu acum. 
Știu exact de ce nu mi-ai zis despre asta atâta vreme. Și nu, nu 
a fost din cauza a ce ar fi putut să creadă oamenii despre tine. 

Jacob se lăsă pe spate și își așeză mâinile pe burtă, punând 
astfel capăt discuţiei. Prinsese din zbor ideea genei criminale și, 
din acel moment, nu cred că i-a mai dat drumul vreodată. Nu 
am mai spus nimic. Nu avea niciun rost să-i povestesc despre 
nemărginirea potenţialului uman. Precum toţi cei din generaţia 
lui, prefera din instinct explicaţiile științifice în locul adevărurilor 
învechite. Știa ce se poate întâmpla atunci când știința se apucă 


VP - 123 


să verifice gândirea magică. 
11. 


Alergarea 


Nu sunt un alergător înnăscut. Sunt prea greoi, prea mare și 
prea îndesat. Am un fizic de măcelar. Și, sincer să fiu, nici nu îmi 
face prea mare plăcere să alerg. O fac de nevoie. Dacă nu aș 
alerga, m-aș îngrășa - o tendință nefericită moștenită din partea 
mamei, provenită dintr-un neam de ţărani îndesaţi din Europa 
de Est, Scoţia și din alte părţi necunoscute. Așa că, în 
majoritatea diminetților, pe la 6-6.30, colind străzile și potecile 
din Cold Spring Park până îmi fac norma zilnică de cinci 
kilometri. 

Eram hotărât să îmi continui rutina și după punerea sub 
acuzare a lui Jacob. Nu aveam nicio îndoială că vecinii ar fi 
preferat ca noi, Barberii, să nu ne mai arătăm la faţă, în special 
în Cold Spring Park. Le-am făcut cât de cât pe plac. Am alergat 
și mai devreme dimineaţa, m-am ţinut departe de ceilalţi și mi- 
am ferit privirea ca un evadat când treceam pe lângă vreun alt 
alergător. Și, bineînţeles, am stat departe de locul crimei. Insă 
am hotărât de la bun început că voi ţine cu dinţii de acest 
aspect al vieţii mele de dinainte. Pentru sănătatea mea mentală. 

În dimineaţa de după prima noastră întrevedere cu Jonathan, 
am trăit acea experienţă rară și paradoxală - „o alergare bună”. 
M-am simţit ușor și rapid. Pentru prima oară în viață, alergarea 
nu mai reprezenta o serie de sărituri și tropăieli, ci - și nu vreau 
să par prea poetic în această privință - ceva mai asemănător 
zborului. Am simţit cum îmi ţâșnește trupul înainte, cu un soi de 
ușurință naturală și cu o viteză de prădător, de parcă așa ar fi 
trebuit să mă simt dintotdeauna. Nu știu de ce s-a întâmplat 
asta, mai exact, deși bănuiesc că neliniștea provocată de caz 
mi-a injectat un surplus de adrenalină în corp. Am trecut repede 
prin Cold Spring Park, într-o atmosferă jilavă, făcând o tură de 
parc, sărind peste rădăcini de copaci, bolovani, micile băltoace 
cu apă de ploaie și peticele de noroi care punctează parcul 
primăvara. De fapt, mă simţeam atât de bine, încât am trecut 


VP - 124 


de ieșirea mea obișnuită din parc și m-am afundat puţin mai 
adânc în pădure, până în partea din faţă a parcului unde, 
aproape neintenţionat (dar convins în mintea mea că Leonard 
Patz este făptașul), am ieșit în parcarea din fața complexului de 
apartamente Windsor. 

O vreme, am dat târcoale parcării. Nu aveam nici cea mai 
vagă idee unde era apartamentul lui Patz. Clădirile, construite 
din cărămidă roșie, erau înalte de trei etaje. 

Am găsit mașina lui Patz, un Ford Probe ruginit, de culoarea 
prunei, a cărui descriere mi-o aminteam din dosarul lui Patz, 
printre alte detalii pe care începuse să le adune Paul Duffy. Era 
exact genul de mașină pe care l-ar conduce un pedofil - un Ford 
Probe de la sfârșitul anilor '90, de culoarea prunei, este 
întruparea noțiunii de pedofilie printre mașini. Mai rămânea să 
arboreze și-un steag al celor de la NAMBLA, în rest mașina era 
cum nu se poate mai potrivită. Patz își împodobise pedomobilul 
cu diverse etichete nevinovate: abţibilduri cu „Învăţaţi-i pe 
copii”, Red Sox și Fondul Mondial pentru Viaţa Sălbatică, cu un 
panda drăgălaș drept siglă. Ușile erau încuiate. Mi-am făcut 
mâinile căuș și m-am uitat înăuntru. Chiar așa învechit, 
interiorul era imaculat. 

La intrarea în cel mai apropiat bloc, am găsit numele lui pe 
interfon - „PATZ, L”. 

Complexul de apartamente se trezea la viață. Câţiva locatari 
se îndreptau spre mașini sau traversau până la gogoșeria de 
peste drum. Majoritatea erau în haine de serviciu. O femeie care 
ieșea din blocul lui Patz îmi ţinu politicoasă ușa deschisă - nu 
există o deghizare mai bună pentru un obsedat în suburbii decât 
să treacă drept un alb proaspăt bărbierit, îmbrăcat în trening -, 
însă am refuzat-o cu o expresie recunoscătoare. Ce aș fi putut 
face în clădire? Să bat la ușa lui Patz? Nu. Nu încă, cel puţin. 

Abia începuse să mi se înfiripe în minte ideea că abordarea lui 
Jonathan era prea timidă. Era prea obișnuit să fie avocat al 
apărării, mulţumindu-se să lase acuzarea să-și bată capul cu 
construirea cazului, să câștige la interogatoriul contradictoriu, să 
expună punctele slabe din argumentaţia lui Logiudice și, astfel, 
să demonstreze juriului că, deși existau anumite dovezi 
împotriva lui Jacob, acestea nu erau suficiente. Eu preferam 
întotdeauna atacul. Pentru a fi corect până la capăt, toate 
acestea constituiau o interpretare trunchiată a ceea ce spusese 


VP-125 


Jonathan și o subestimare flagrantă a capacităţii sale. Însă știam 
- la fel ca Jonathan, de altfel - că e o strategie mai bună să oferi 
o altă variantă juriului. Firește, juraţii voiau să știe cine a făcut- 
o, dacă nu o făcuse Jacob. Trebuia să le oferim o poveste care 
să potolească această sete de cunoaștere. Oamenii sunt 
convinși mai degrabă de povești decât de concepte abstracte 
precum „obligaţia de a face dovada” sau „prezumția de 
nevinovăție”. Suntem fiinţe care caută modele și spun povești și 
asta încă de când am început să desenăm pe pereții peșterilor. 
Patz avea să fie povestea noastră. Imi dau seama că asta poate 
părea un calcul meschin și necinstit, de parcă ar fi totul o 
chestiune de tactici avocăţești, așa că permiteţi-mi să adaug că 
în acest caz versiunea alternativă era corectă: Patz chiar o 
făcuse. O știam. Trebuia doar să arăt adevărul juriului. Asta-i tot 
ce aveam de gând în privinţa lui Patz: să mă iau după dovezi, să 
joc cinstit, ca întotdeauna. Veţi spune că protestez prea mult, că 
încerc să mă prezint prea virtuos în fața juriului. Ei bine, 
recunosc lipsa de logică: Patz a făcut-o pentru că nu Jacob e 
vinovatul. Insă la acea vreme, această lipsă de logică nu mi se 
părea atât de evidentă. Eram tatăl băiatului acuzat. Și, la drept 
vorbind, bănuielile mele în privinţa lui Patz nu păreau chiar 
neîntemeiate. 


12. 
Mărturisiri 


Aducerea unui psihiatru a fost ideea lui Jonathan. Era 
procedura standard, ne-a zis el, pentru a obţine o „evaluare a 
competenţei și a responsabilităţii penale”. Însă o căutare rapidă 
pe internet ne-a dezvăluit că psihiatrul ales de el era o somitate 
în domeniul rolului pe care îl joacă moștenirea genetică în 
comportamentul indivizilor. În pofida celor spuse cu privire la 
absurditatea existenţei unei „gene a criminalilor”, Jonathan voia 
să fie pregătit în cazul în care se ajungea la așa ceva. Eu eram 
convins că, indiferent de valoarea științifică a teoriei, lui 
Logiudice nu avea să i se îngăduie să o prezinte în fața juriului. 
Argumentele erau false, reprezentând o simplă reluare ceva mai 


VP - 126 


științifică a unui truc avocăţesc numit „probarea predilecţiei”: 
inculpatul tinde să facă asemenea lucruri, ceea ce înseamnă că 
a făcut-o și în acest caz, deși acuzarea nu o poate dovedi. E 
simplu: inculpatul este un jefuitor de bănci; o bancă a fost 
jefuită - știm cu toţii ce s-a întâmplat. Este modul în care 
acuzarea încearcă să ispitească juriul prin semne discrete, 
sperând să obţină o condamnare în ciuda șubrezeniei cazului. 
Niciun judecător nu avea să-l lase pe Logiudice să facă una ca 
asta. La fel de important era și faptul că ramura 
comportamentului influenţat genetic pur și simplu nu avansase 
suficient încât să fie admisă în instanţă. Era un domeniu nou, iar 
Dreptul are grijă tot timpul să rămână puţin în urma științei. 
Instanţele nu își pot permite să comită greșeli, acceptând teorii 
de ultimă oră ce ar putea fi infirmate ulterior. Nu îl învinovăţeam 
pe Jonathan că se pregătea să atace teoria genei criminalilor. O 
pregătire bună pentru proces înseamnă de fapt o pregătire în 
exces. Jonathan trebuia să fie pregătit pentru orice, chiar și 
pentru varianta extrem de improbabilă ca judecătorul să admită 
probe pe baza teoriei genei criminalilor. Mă deranja însă că nu 
îmi împărtășea și mie planurile sale. Nu avea încredere în mine. 
Mă amăgisem crezând că vom acţiona ca o echipă, ca doi 
confraţi, avocaţi amândoi. În ochii lui Jonathan, eu eram un 
simplu client. Ba, mai rău, eram un client ţicnit, pe care nu te 
puteai bizui, un client care trebuia indus în eroare. 

Întâlnirile noastre cu psihiatrul au avut loc în campusul 
Spitalului McLean, ospiciul unde lucra doctorița Elizabeth Vogel. 
Ne-am întâlnit într-o încăpere sărăcăcioasă, fără cărți. Era 
mobilată doar cu câteva scaune și mese joase. Pe pereţi stăteau 
agăţate câteva măști africane. 

Doctorita Vogel era o femeie solidă. Nu era deloc moale; 
dimpotrivă, nu avea nimic din moliciunea bolnăvicioasă a unui 
profesor universitar, deși asta îi era meseria. (Preda și făcea 
cercetare atât la Facultatea de Medicină de la Harvard, cât și la 
McLean.) În schimb, doctorita Vogel era lată în spate și avea 
capul mare și pătrăţos. Pielea sa măslinie părea deja foarte 
bronzată pentru luna mai. Nu era machiată și își ţinea părul, în 
mare parte cărunt, tuns scurt. Pe lobul cafeniu al urechii se aflau 
înșiraţi trei cercei. Mi-o închipuiam cățărându-se pe potecile 
bătute de soare ale munţilor în fiecare weekend sau croindu-și 
drum prin valurile de la Truro. Nu era mare doar din punct de 


VP - 127 


vedere fizic, ci și al proeminenţei - era o tipă foarte influentă, 
ceea ce o făcea și mai impunătoare. Nu înţelegeam prea clar de 
ce o asemenea femeie alesese munca liniștită și plină de 
răbdare a unui psihiatru. Felul său de-a fi lăsa de înțeles că nu 
tolera tâmpeniile, din care cred că auzise destule la viaţa ei. Nu 
se mulțumea să stea nemișcată și să dea din cap din când în 
când, cum te-ai aștepta de la un psihiatru. Se apleca în faţă, își 
înclina capul de parcă ar fi vrut să te audă mai bine, de parcă ar 
fi vrut cu orice preț să vorbim cu cărţile pe masă, interesată 
doar de adevărul netrunchiat. 

Laurie îi mărturisi totul de bunăvoie. Simţea că are o aliată 
firească în această Mamă Natură, o expertă care avea să explice 
problemele lui Jacob. Ca și cum doctorul era de partea noastră... 
În decursul schimbului lung de întrebări și răspunsuri, Laurie 
încercă să apeleze la experienţa doctorului Vogel. O întrebă pe 
aceasta cum poate fi înțeles Jacob și cum poate fi ajutat. Laurie 
nu avea vocabularul și cunoștințele de specialitate. Voia să le 
afle de la dr. Vogel. Nu părea să bage de seamă - sau poate că 
nu-i păsa - că dr. Vogel încerca să o descoasă la rândul ei. Ca să 
fie totul clar, vreau să specific că nu o învinovăţesc pe Laurie. Își 
iubea fiul și avea încredere în psihiatrie, în puterea flecărelii. Și 
bineînțeles că era tulburată. După câteva săptămâni de la 
punerea lui Jacob sub acuzare, tensiunea începea să-și spună 
cuvântul: acum era vulnerabilă în faţa cuiva atât de înțelegător 
precum doctorita Vogel. Însă eu nu puteam să stau acolo cu 
mâinile în sân și să las lucrurile așa. Laurie era atât de hotărâtă 
să îl ajute pe Jacob, încât aproape că îl înfundă. 


La prima noastra ședință cu psihiatrul, Laurie făcu această 
mărturisire oarecum tulburătoare: 

— Când Jacob era mic, îmi dădeam seama după felul în care 
se târa dacă era sau nu într-o pasă distructivă. Știu că pare 
revoltător, dar este adevărat. Se năpustea pe hol de-a bușilea și 
eu știam... pur și simplu știam. 

— Ce știai? 

— Ştiam ce mă așteaptă. Îl apucau pandaliile și se dezlănţuia. 
Începea să arunce cu lucruri, să zbiere. Nu puteam să mai fac 
nimic în acele momente. Îl puneam în leagăn sau în ţarcul de 
joacă și plecam. Îl lăsam să urle și să se agite până se calma. 

— Nu așa fac toți bebeluşii, Laurie? 


VP - 128 


— Nici chiar așa. Nici chiar așa. 

Am intervenit: 

— E ridicol! Era un bebeluș. Bebelușii plâng. 

— Andy, rosti doctorul, las-o să vorbească. Îți va veni și ţie 
rândul. Continuă, Laurie. 

— Da, Laurie, continuă. Spune-i cum smulgea Jacob aripile 
muștelor. 

— Doamnă doctor, vă rog să îl iertaţi. El nu crede în asta - în 
discutarea sinceră a chestiunilor intime. 

— Nu-i adevărat. Chiar cred în asta. 

— Atunci de ce nu o faci niciodată? 

— Pur și simplu nu am darul ăsta. 

— Te referi la vorbit? 

— Nu, la văicărit. 

— Nu, ăsta se cheamă vorbit, Andy, nu văicărit. Și este o 
abilitate, nu un dar; ai putea s-o capeţi dacă ţi-ai dori. În 
instanţă poți să vorbești ore în șir... 

— Nu-i același lucru. 

— De ce? Pentru că un avocat nu trebuie să fie sincer? 

— Nu, pur și simplu este o situaţie diferită, Laurie. Lucrurile 
trebuie făcute la momentul potrivit, în locul potrivit. 

— Doamne, Andy, suntem în cabinetul psihiatrului! Dacă nici 
aici nu-i momentul sau locul potrivit... 

— Este, dar am venit aici pentru Jacob, nu pentru noi. Nu 
trebuie să uiţi asta. 

— Nu te teme, Andy, nu am uitat de ce suntem aici. Știu exact 
de ce suntem aici. 

— Da? Nu pare să fie așa, dacă e să mă iau după cele spuse 
de tine. 

— Nu-mi face morală, Andy. 

Dr. Vogel interveni: 

— Staţi o clipă! Vreau să lămuresc ceva. Andy, eu am fost 
angajată de echipa apărării. Lucrez pentru voi. Nu trebuie să-mi 
ascundeţi nimic. Sunt de partea lui Jacob. Lucrurile pe care le 
voi afla nu vor fi folosite decât în ajutorul fiului vostru. Îi voi da 
un raport lui Jonathan, apoi voi veţi decide ce vreți să faceți cu 
el. Este decizia voastră în întregime. 

— Și dacă vom vrea să îl aruncăm la gunoi? 

— Puteți face și asta. Ideea este că discuţia noastră de aici 
este cu totul și cu totul confidențială. Nu aveţi niciun motiv să 


VP - 129 


fiţi reţinuţi. Aici nu trebuie să vă apărați fiul. Vreau doar să aflu 
adevărul despre el. 

Am făcut o mutră scârbită. Adevărul despre Jacob. Cine putea 
spune care era adevărul? De fapt, care este adevărul despre 
orice om... 

— În regulă, zise dr. Vogel. Laurie, îmi povesteai cum era 
Jacob în copilărie. Aș vrea să aud mai multe despre asta. 

— De când Jacob a împlinit doi ani, ceilalți copii au început să 
aibă de suferit în preajma lui. 

l-am aruncat o privire aspră lui Laurie. Nu părea să fie deloc 
conștientă de pericolul reprezentat de francheţe. 

Însă Laurie îmi răspunse cu o privire la fel de cruntă. Nu sunt 
sigur ce era în mintea ei; nu mai vorbeam atât de mult sau cu 
atâta ușurință de când îi mărturisisem secretul din trecutul meu. 
Dar se vedea clar că nu avea chef de sfaturi avocăţești. Voia să 
spună ce avea pe suflet. 

Continuă: 

— S-a întâmplat în mai multe rânduri. Odată, când era la 
creșă, Jacob tocmai se căţărase pe un tobogan atunci când un 
alt băieţel a căzut de-acolo. Băiatul a avut nevoie de copci. Altă 
dată, o fetiță a căzut de pe o bară rupându-și mâna. Un băiat de 
pe strada noastră a căzut cu tricicleta de pe un deal abrupt. Și el 
a avut nevoie de copci. A zis că l-a împins Jakey. 

— Cât de des se întâmplau aceste lucruri? 

— Cam o dată pe an. Educatoarele de la creșa lui Jacob ne 
spuneau mereu că nu-l pot scăpa din ochi pentru că este prea 
brutal. Mi-era groază la gândul că ar putea fi dat afară de la 
creșă. Ce aveam să fac atunci? Incă lucram pe vremea aceea - 
predam. Aveam nevoie de creșă. Toate celelalte creșe aveau 
liste lungi de așteptare. Dacă Jacob era dat afară, nu mai 
puteam să lucrez. Chiar ne-am înscris pe o listă de la altă creșă, 
pentru orice eventualitate. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Laurie, avea 4 ani! Asta se 
întâmpla cu un știu câţi an; în urmă! Ce tot vorbești? 

— Andy, te rog, trebuie să o lași să vorbească sau ședințele 
acestea nu-și vor atinge scopul. 

— Dar ea vorbește de vremea când Jacob avea... 4 ani! 

— Andy, înțeleg unde baţi. Las-o să termine și după aceea îţi 
va veni și ţie rândul, bine? În regulă. Laurie, sunt curioasă: ce 
părere aveau despre el ceilalți copii de la creșă? 


VP - 130 


— A, copiii... nu știu. Jacob nu avea prea mulţi tovarăși de 
joacă, așa că îmi închipui că nu îl plăceau în mod deosebit. 

— Și părinţii? 

— Sunt sigură că nu voiau să-și lase copiii singuri cu el. Însă 
niciuna dintre mame nu mi-a zis-o în faţă vreodată. Erau mult 
prea educate ca s-o facă. Nu ne vorbeam copiii de rău. Oamenii 
cumsecade nu fac asta... poate doar pe la spate. 

— Și tu, Laurie? Tu ce părere aveai despre comportamentul 
lui Jacob? 

— Știam că am un copil dificil. Știam că avea unele probleme 
comportamentale. Era obraznic, puţin cam brutal și agresiv. 

— Era bătăuș? 

— Nu. Nu chiar. Pur și simplu nu se gândea la ceilalți copii și 
la cum se simțeau ei. 

— Era iute la mânie? 

— Nu. 

— Răutăcios? 

— Răutăcios. Nu, nici răutăcios nu este cuvântul potrivit. Era 
mai degrabă - nici nu știu cum să-i zic, mai exact. Pur și simplu 
nu părea să-și poată închipui cum se simțeau copiii când îi 
trântea la pământ, așa că era... greu de controlat. Cred că așa 
poate fi descris: era greu de controlat. Însă mulţi băieţi sunt așa 
când sunt mici. Asta ne spuneam tot timpul: „Mulţi băieţi trec 
prin asta. Este doar o etapă. Jacob o să o depășească”. Așa 
vedeam noi lucrurile. Eram îngrozită când pățeau ceva ceilalți 
copii, desigur, dar ce puteam să fac? Ce puteam să facem? 

— Ce ați făcut, Laurie? Aţi încercat vreodată să obţineţi 
consiliere? 

— O, am avut discuţii interminabile cu Andy pe tema asta. 
Andy mi-a zis mereu să nu-mi fac griji. L-am întrebat și pe 
medicul pediatru și el mi-a spus același lucru: „Nu vă faceți griji, 
Jake este încă foarte mic, o să treacă”. M-au făcut să mă simt un 
pic nebună, de parcă aș fi fost una dintre acele mame ţicnite și 
fricoase, care își sufocă propriii copii, speriindu-se dintr-o nimica 
toată, de la orice tăietură și alergie. lar Andy și pediatrul ziceau: 
„O să treacă, o să treacă”. 

— Păi chiar a trecut, Laurie. Exagerai! Pediatrul a avut 
dreptate. 

— Oare? Scumpule, uite unde am ajuns. Nu ai vrut să accepti 
niciodată asta. 


VP - 131 


— Ce să accept? 

— Că s-ar putea ca Jacob să aibă nevoie de ajutor. Poate că 
este vina noastră. Ar fi trebuit să facem ceva. 

— Ce să facem? Ce se putea întâmpla? 

Ea își lăsă bărbia în piept, deznădăjduită. Amintirea acestor 
incidente din copilăria lui Jacob nu-i dădea pace, ca și cum 
tocmai ar fi văzut înotătoarea unui rechin dispărând sub apă. 
Era o nebunie. 

— Laurie, ce vrei să insinuezi? E vorba despre fiul nostru aici. 

— Nu vreau să insinuez nimic, Andy. Nu transforma chestia 
asta într-o întrecere, ca să vedem cine-i mai loial, sau într-o... 
ceartă. Pur și simplu mă întreb ce am făcut noi atunci. Nu am eu 
răspunsurile și n-am nici cea mai mică idee cu privire la ce ar fi 
trebuit să facem. Poate că Jake avea nevoie de medicamente. 
Sau de consiliere. Nu știu. Pur și simplu nu pot să nu mă 
gândesc că am greșit și noi cu ceva. Trebuie să fi greșit. Ne-am 
dat toată silinţa și am avut doar intenţii bune. Nu merităm așa 
ceva. Eram oameni cumsecade și responsabili, nu? Am făcut 
totul ca la carte. Nu eram foarte tineri. Am așteptat. De fapt, am 
așteptat cam mult; eu aveam 36 de ani când l-am născut pe 
Jacob. Nu eram bogaţi, dar am muncit amândoi din greu și am 
strâns suficienţi bani ca să-i asigurăm copilului toate cele de 
trebuinţă. Am făcut totul ca la carte și, totuși, iată unde am 
ajuns. Nu-i corect. Clătină din cap și murmură: „Nu-i corect”. 

Mâna lui Laurie se odihnea pe braţul fotoliului, chiar lângă 
mine. M-am gândit să îmi așez mâna peste a ei, ca să o 
liniștesc, dar - până să mă hotărăsc - ea și-o trase înapoi și își 
puse mâinile în sân. 

Continuă: 

— Când mă uit acum înapoi, îmi dau seama că nu eram deloc 
pregătiţi. Știu, nimeni nu este. Eram niște copii. Nu contează ce 
vârstă aveam; tot copii eram. Eram complet neajutorațţi și 
speriați de moarte, ca orice părinte la început. Și, nu știu, poate 
că am greșit undeva. 

— Unde am greșit, Laurie? Serios acum. Exagerezi! Nu a fost 
chiar atât de rău. Jacob era mai neastâmpărat și mai brutal din 
fire. Și ce-i cu asta? Era doar un băieţel! Unii copii au de suferit 
pentru că pur și simplu așa se întâmplă la 4 ani. Se fâţâie de 
colo colo și, cum trei sferturi din greutatea lor corporală e în 
capetele lor enorme, cad și se lovesc de obiecte. Cad de pe 


VP - 132 


tobogane, cad de pe biciclete. Se mai întâmplă. Sunt ca niște 
bețivi. Oricum, pediatrul a avut dreptate: Jacob a trecut peste 
asta. Toate astea au încetat după ce a crescut mai mare. li faci 
griji de pomană, Laurie: nu ai de ce să te simţi vinovată. Nu am 
greșit cu nimic. 

— Așa ai zis mereu. Nu ai vrut să recunoști niciodată că era 
ceva în neregulă. Sau poate că nici nu ai observat. Nu dau vina 
pe tine. Nu a fost vina ta. Am înţeles asta acum. Înţeleg cu ce te 
luptai în sinea ta, ce povară aveai în suflet. 

— O, nu începe cu asta acum! 

— Andy, trebuie să fi fost o povară. 

— Nu a fost. Niciodată. Îţi jur! 

— Bine, cum zici tu. Dar trebuie să iei în calcul posibilitatea de 
a nu te fi uitat la Jacob în mod obiectiv. Nu ești de încredere. Dr. 
Vogel trebuie să afle asta. 

— Eu nu sunt de încredere? 

— Nu, nu ești. 

Dr. Vogel urmărea scena fără să spună nimic. Știa despre 
trecutul familiei mele, desigur. Asta a fost motivul pentru care 
am angajat-o, fiind o expertă în răutatea moștenită genetic. 
Totuși, era încă un subiect sensibil pentru mine. Am tăcut, 
rușinat. 

Psihiatra rosti: 

— E adevărat ce-am auzit, Laurie? Comportamentul lui Jacob 
a dat semne de îmbunătăţire pe măsură ce a înaintat în vârstă? 

— Da, în anumite privinţe. Vreau să zic că s-a îmbunătățit, 
bineînţeles. Copiii nu mai aveau de suferit în preajma lui. Însă 
tot nu se purta cum trebuie. 

— In ce sens? 

— Păi a început să fure. A furat toată copilăria. Din magazine, 
din farmacii, chiar și de la bibliotecă. Fura de la mine. Imi lua 
direct din poșetă. L-am prins furând din magazin, de vreo două 
ori, când era mic. Am vorbit cu el, dar nu s-a schimbat nimic. Ce 
era să fac? Să-i tai mâinile? 

Am intervenit: 

— E cât se poate de nedrept. Nu ești deloc corectă faţă de 
Jacob. 

— De ce? Sunt sinceră. 

— Nu, ești sinceră doar în privinţa sentimentelor tale, pentru 
că Jacob a dat de bucluc și te simţi oarecum responsabilă; așa 


VP - 133 


că îţi amintești toate lucrurile astea cumplite care pur și simplu 
nu s-au întâmplat. Ţi-a furat din poșetă? Și ce dacă? Nu Îi 
prezinţi doamnei doctor o imagine corectă. Suntem aici ca să 
discutăm despre cazul lui Jacob. 

— Așa, și? 

— Și ce are de-a face furtul din magazine cu crima? Ce 
contează dacă a luat o acadea, un pix sau ceva dintr-o 
farmacie? Ce are asta de-a face cu înjunghierea brutală a lui 
Ben Rifkin? Compari lucrurile astea de parcă furtul din magazine 
și crima sunt totuna. Ei bine, nu sunt. 

Dr. Vogel rosti: 

— Cred că Laurie încearcă să descrie un tipar de încălcare a 
regulilor. Sugerează că Jacob, din motive necunoscute, nu pare 
să se poată menține în limitele comportamentului acceptat. 

— Nu. Așa fac sociopații. 

— Nu. 

— Ceea ce descrieţi... 

— Nu. 

— ... este un sociopat. Asta vreţi să spuneți? Că Jacob este un 
sociopat? 

— Nu. Dr. Vogel își ridică mâinile, încercând să se apere: Nu 
am zis așa ceva, Andy. Nu am folosit acest cuvânt. Incerc doar 
să obţin o imagine cât mai completă a lui Jacob. Nu am formulat 
nicio concluzie. Am încă mintea deschisă. 

Laurie zise pe un ton serios și grav: 

— Cred că Jacob ar putea avea probleme. S-ar putea să aibă 
nevoie de ajutor. 

Am clătinat din cap. 

— Este fiul nostru, Andy. Este responsabilitatea noastră să 
avem grijă de el. 

— Asta și încerc să fac. 

Ochii lui Laurie sclipiră, dar își ţinu lacrimile în frâu. Plânsese 
deja destul. Acesta era un gând pe care îl ţinuse multă vreme în 
sinea ei, rumegându-l continuu, până să ajungă la această 
concluzie îngrozitoare: Cred că Jacob ar putea avea probleme. 

Dr. Vogel spuse cu o compasiune amăgitoare: 

— Laurie, ai cumva îndoieli cu privire la nevinovăția lui Jacob? 

Laurie se șterse la ochi și se îndreptă de spate: 

— Nu. 

— Mi s-a părut că ai avea. 


VP - 134 


— Nu. 

— Eşti sigură? 

— Da. Nu e în stare de așa ceva. O mamă își cunoaște copilul. 
Jacob nu este în stare de una ca asta. 

Psihiatra încuviință, acceptând afirmația chiar dacă nu o 
credea pe deplin. Chiar dacă nu credea nici măcar că Laurie 
crede ce spune. 

— Doamnă doctor, pot să vă întreb ceva? Dumneavoastră 
credeți că am greşit cu ceva? Era un tipar acolo pe care nu l-am 
observat? Puteam face mai mult? Puteam fi o mamă mai bună? 

Medicul ezită o clipă. Pe peretele din spatele ei, două măşti 
africane se holbau la noi. 

— Nu, Laurie. Nu cred că ai greşit cu nimic. Drept să-ți spun, 
nu cred că e cazul să-ți faci atâtea procese de conștiință. Dacă a 
existat vreun tipar, dacă ar fi existat vreo modalitate prin care 
să-ți dai seama că Jacob a apucat-o pe o cale greșită, nu văd 
cum ar fi putut vreun părinte să observe. In niciun caz bazându- 
se pe ce mi-ai spus tu până acum. Sunt foarte mulţi copii care 
au același gen de probleme ca Jacob, fără ca asta să însemne 
ceva anume. 

— Am făcut cum am știut eu mai bine. 

— Te-ai descurcat bine, Laurie. Nu te mai chinui așa. Andy are 
dreptate: ce ai descris până acum? Ai făcut ce-ar fi făcut orice 
altă mamă. Ai făcut ce-ai știut tu mai bine pentru copilul tău. 
Nimeni nu-ţi poate pretinde mai mult. 

Laurie își ținu capul sus, dar se simțea la ea o anumită 
fragilitate. Aproape că puteai vedea o reţea de crăpături 
minuscule întinzându-i-se pe tot trupul. Dr. Vogel părea să 
observe și ea această fragilitate, dar nu avea de unde să știe cât 
de nefirească este. Cât de mult se schimbase Laurie deja. 
Trebuia să o fi cunoscut pe Laurie cu adevărat și să o prețuiești 
ca să îţi poţi da seama ce se întâmpla cu ea. Fusese o vreme 
când soţia mea citea atât de mult, încât ajunsese să ţină o carte 
în mână și când se spăla pe dinţi; acum nu mai deschidea nicio 
carte, nemaiputându-se concentra și pierzându-și interesul 
pentru ele. Înainte avea un anumit fel de a se concentra asupra 
persoanei cu care vorbea, făcându-te să te simţi cea mai 
fascinantă persoană din încăpere; acum privirea îi rătăcea și era 
cu totul absentă. Hainele, coafura și machiajul erau toate ușor 
neîngrijite, ușor nepotrivite. Acea clasă care o făcuse 


VP-135 


dintotdeauna să strălucească - un optimism tineresc și plin de 
viață - începuse acum să pălească. Insă ar fi trebuit să o cunoști 
dinainte, bineînțeles, ca să vezi ce pierduse Laurie. Eu eram 
singura persoană din cameră care înţelegea ce se întâmplă cu 
ea. 

Și, totuși, nu era deloc gata să capituleze. 

— Am făcut ce-am știut eu mai bine, rosti ea deodată, pe un 
ton hotărât dar neconvingător. 

— Laurie, spune-mi despre Jacob acum. Cum este el? 

— Hmm... Zâmbi când se gândi la el și spuse: Este foarte 
deștept. Foarte haios, foarte șarmant. Chipeș. 

Se înroși puțin când rosti cuvântul chipeș. lubirea de mamă e 
tot iubire, la urma urmei. 

— Îi plac calculatoarele, dispozitivele electronice, jocurile 
video, muzica. Citește mult. 

—A avut vreodată probleme de agresivitate sau de 
temperament? 

— Nu. 

— Ne povesteai că Jacob a avut probleme de agresivitate 
când era preșcolar. 

— Acestea au încetat când a ajuns la grădiniţă. 

— Mă întreb dacă încă îţi mai faci griji în această privinţă. Mai 
există reminiscenţe în comportamentul lui care te neliniștesc 
sau te îngrijorează? 

— A spus deja că nu, doamnă doctor. 

— Ei bine, aș vrea să aflu mai multe. 

— E în regulă, Andy. Nu, Jacob nu mai este deloc agresiv. 
Aproape că îmi doresc să fie mai activ. Este foarte greu să 
comunici cu el. E foarte greu de citit. Nu vorbește prea mult. Se 
închide în sinea lui. Cred că-i foarte introvertit, nu doar timid; 
vreau să spun că își ascunde sentimentele, iar energia lui este 
îndreptată numai spre interior. Foarte distant și rezervat, 
mocnește. Dar nu, nu-i agresiv. 

— Are și alte metode de a se exprima? Muzică, prieteni, 
sporturi, cluburi, orice? 

— Nu. Nu este genul care să se implice prea mult. Și are doar 
câţiva prieteni. Derek și încă vreo doi. 

— Prietene? 

— Nu, e prea tânăr pentru asta. 

— Chiar este? 


VP - 136 


— Vreţi să spuneţi că nu este? 

Medicul ridică din umeri. 

— În orice caz, nu-i răutăcios, continuă Laurie. Poate fi foarte 
critic, caustic, sarcastic. E cinic. Are 14 ani și este deja cinic! Nu 
a trecut încă prin atâtea încât să fie cinic, nu? Nu are de ce. 
Poate că e doar o mască. Așa sunt puștii din ziua de azi. Vicleni, 
ironici. 

— Nu para fi niște calităţi prea plăcute. 

— Nu? Nu voiam să sune așa. Cred că Jacob este pur și simplu 
o fire mai complicată. Capricios. li place să facă pe băiatul 
furios, pe băiatul neînțeles de nimeni. 

Era prea mult. Nu am mai rezistat: 

— Laurie, ce naiba, așa sunt toți adolescenţii: furioși, 
neînțeleși de nimeni. Dă-o încolo de treabă! Nu ai făcut decât să 
descrii orice adolescent din lumea asta. Nu-i vorba de un anumit 
puști - e ca un cod de bare. 

— Poate. Laurie își lăsă bărbia în piept. Nu știu. Mereu m-am 
gândit că poate ar trebui ca Jacob să fie consultat de un 
psihiatru. 

— Nu ai zis niciodată că ar trebui să fie consultat de un 
psihiatru! 

— Nici n-am spus asta. Am spus doar că m-am întrebat dacă 
nu cumva ar trebui să facă asta, măcar pentru a avea pe cineva 
cu care să vorbească. 

Dr. Vogel bombăni: 

— Andy! 

— Ce este? Nu pot să stau doar să ascult fără să ripostez! 

— Încearcă! Suntem aici ca să ne ascultăm și să ne sprijinim 
unul pe celălalt, nu ca să ne certăm. 

— Uitaţi care-i treaba, am zis eu exasperat. Destul! Baza 
acestei conversații este faptul că Jacob trebuie să dea socoteală 
pentru ceva, să explice un fapt. Ori asta nu este adevărat. S-a 
întâmplat ceva oribil, pricepeţi? Oribil. Însă nu este vina noastră. 
Și, cu siguranţă, nu este vina lui Jake. Știţi, stau și ascult și mă 
gândesc: despre ce naiba vorbim noi aici? Jacob nu a avut nimic 
de-a face cu uciderea lui Ben Rifkin, absolut nimic, și noi stăm 
aici și vorbim despre el de parcă ar fi un soi de ciudat sau un 
monstru sau mai știu eu ce. Ei bine, nu este. Este doar un puști 
ca toţi ceilalţi. Are și el defectele sale, ca orice alt băiat de 
vârsta lui, dar să nu exagerăm. Îmi pare rău, dar cineva trebuie 


VP - 137 


să-i ia apărarea lui Jacob aici. 

Dr. Vogel mă întrebă: 

— Andy, dacă e să priveşti înapoi, ce părere ai tu despre toţi 
acei copii care au avut de suferit în preajma lui Jacob? Despre 
toți copiii care au căzut de pe tobogane și de pe biciclete? Crezi 
că a fost vorba doar de ghinion? De coincidenţă? Ce părere ai? 

— Jacob era foarte energic; era cam brutal atunci când se 
juca, recunosc. Ne-am confruntat cu asta tot timpul cât a fost 
copil. Însă nimic mai mult. Toate chestiile astea s-au întâmplat 
înainte ca Jake să intre la grădiniţă. La grădiniţă! 

— Și furia? Nu crezi că Jacob are o problemă cu furia? 

— Nu, nu cred. Oamenii se mai înfurie. Nu-i o problemă. 

— Am aici un raport din dosarul lui Jacob, din care reiese că a 
spart peretele dormitorului cu pumnul. A trebuit să chemaţi un 
zugrav. Și asta toamna trecută. E adevărat? 

— Da, dar... de unde aveţi dosarul? 

— De la Jonathan. 

— Dosarul era doar pentru apărarea lui Jacob! 

— Asta și facem aici - îi pregătim apărarea. Este adevărat? 
Chiar a spart peretele cu pumnul? 

— Da. Și? 

— Oamenii nu sparg de obicei pereţii cu pumnul, nu? 

— O mai fac uneori. 

— Și tu faci asta? 

Am tras adânc aer în piept. 

— Nu. 

— Laurie crede că s-ar putea să omiţi posibilitatea ca Jacob să 
fie cu adevărat... agresiv. Ce părere ai? 

— Ea crede că refuz să iau asta în considerare. 

— Așa este? 

Am clătinat din cap într-un mod încăpățânat și nostalgic, ca 
un cal care dă din cap într-o boxă îngustă. 

— Nu. Dimpotrivă. Sunt foarte atent la lucrurile astea; stau cu 
ochii-n patru. Adică... îmi știți doar trecutul. Toată viaţa mea... 
am tras din nou aer în piept. Uitaţi care-i treaba: întotdeauna îţi 
faci griji atunci când au de suferit copiii; chiar dacă-i un simplu 
accident, tot nu vrei să vezi așa ceva întâmplându-se. Și 
întotdeauna îţi faci griji atunci când propriul tău copil se poartă 
în feluri... neliniștitoare. Deci da, eram conștient de aceste 
lucruri și îmi făceam griji. Dar îl știam pe Jacob, îmi cunoșteam 


VP - 138 


copilul, îl iubeam și aveam încredere în el. Încă am. Sunt de 
partea lui. 

— Toţi suntem de partea lui, Andy. Este cât se poate de 
nedrept! Și eu îl iubesc. Asta nu are nimic de-a face cu ce 
vorbim noi aici. 

— Nici nu am zis că nu-l iubești, Laurie. M-ai auzit spunând 
așa ceva? 

— Nu, dar te refugiezi mereu în asta: 7// iubesc. Sigur că îl 
iubești. Amândoi îl iubim. Tot ce spun eu este că îţi poți iubi 
copilul și totuși să îi vezi defectele. Trebuie să îi vezi defectele, 
altfel cum îl poţi ajuta? 

— Laurie, m-ai auzit spunând că nu-l iubeşti sau ba? 

— Andy, nu asta ziceam! Nu mă asculți! ` 

— Ba te ascult! Doar că nu sunt de acord cu ce spui. Il prezinți 
pe Jacob drept agresiv, capricios și... și periculos, fără să te 
bazezi pe nimic, iar eu nu sunt de acord și pace! Insă dacă nu 
sunt de acord, tu zici că nu sunt sincer. Sau că nu sunt „de 
încredere”. Zici că sunt un mincinos. 

— Nu am zis că ești mincinos! Nu am zis niciodată una ca 
asta. 

— Nu ai folosit exact cuvântul ăsta, într-adevăr. 

— Andy, nu te atacă nimeni. Nu-i nicio problemă în a 
recunoaște că fiul tău ar putea avea nevoie de puţin ajutor. Asta 
nu spune nimic despre tine. 

Comentariul mă electrocută. Bineînțeles că Laurie vorbea 
despre mine. Toată chestia asta era numai și numai despre 
mine. Era motivul, singurul de altfel, pentru care ea credea că 
fiul nostru ar putea fi periculos. Dacă nu ar fi fost un Barber, 
nimeni nu i-ar fi luat la puricat copilăria în căutarea indiciilor 
unor probleme. 

Însă nu am zis nimic. Ce rost avea? Nu puteam să mă apăr, 
pentru că eram un Barber. 

Dr. Vogel spuse cu prudenţă: 

— În regulă. Poate că ar trebui să ne oprim aici. Nu cred că ar 
fi indicat să mai continuăm acum. Știu că nu este ușor pentru 
niciunul. Am înregistrat unele progrese. Putem încerca din nou 
săptămâna viitoare. 

Mi-am lăsat ochii în podea, evitând privirea lui Laurie, rușinat, 
deși nu știam exact pentru ce. 

— Daţi-mi voie să vă mai pun o ultimă întrebare, pentru a ne 


VP - 139 


putea despărţi într-o notă mai veselă, bine? Așa că hai să 
presupunem pentru o clipă că acest caz se va încheia. Să 
presupunem că în câteva luni cazul va fi respins și Jacob va fi 
liber să facă orice îi place. Ca și cum cazul nici nu s-ar fi 
întâmplat. Fără calificative, fără umbre, fără nimic. Ei bine, dacă 
se va întâmpla asta, unde vă vedeţi voi fiul peste zece ani? 
Laurie? 

— Uau! Eu nu pot gândi așa. De-abia mă pot gândi de pe o zi 
pe alta. Zece ani... sunt prea mulţi ca să-mi pot imagina. 

— Bine, înţeleg. Încearcă, totuși, ca un simplu exerciţiu de 
imaginaţie. Unde îţi vezi fiul peste zece ani? 

Laurie rămase pe gânduri, apoi clătină din cap. 

— Nu pot. Nu vreau nici măcar să mă gândesc. Pur și simplu 
nu văd nimic bun. Mă gândesc întruna la situaţia lui Jacob, 
doamnă doctor, întruna, și nu văd cum s-ar putea sfârși în mod 
fericit toată această tărășenie. Bietul Jacob... Nu pot decât să 
sper, înţelegeți? Nimic mai mult. Dar dacă e să mă gândesc cum 
va fi când va crește și noi nu vom mai fi lângă el... Nu știu, sper 
doar că va fi bine. 

— Atâta tot? 

— Atâta tot! 

— Bine. Tu ce zici, Andy? Dacă acest caz ar dispărea, unde l-ai 
vedea pe Jacob peste zece ani? 

— Dacă scapă de acest caz? 

— Exact. 

— Îl văd fericit. 

— Fericit. Bine. 

— Poate împreună cu cineva, cu o soţie care îl va face fericit. 
Poate tată, la rândul lui. Cu un fiu. 

Laurie se foi, agitată. 

— Dar va fi trecut peste toate tâmpeniile astea de adolescent, 
am continuat. Peste compătimirea de sine, peste narcisism. 
Dacă Jacob are o slăbiciune, aceasta este lipsa unui soi de 
disciplină. E... delăsător. Nu are... nu știu... fibra necesară. 

Dr. Vogel întrebă: 

— Fibra necesară pentru ce? 

Laurie îmi aruncă o privire curioasă peste umăr. 

Cred că am auzit cu toţii răspunsul în minte, chiar și dr. Vogel: 
fibra necesară pentru a fi un Barber. 

— Pentru a se maturiza, am rostit eu cu glas firav. Pentru a fi 


VP - 140 


om în toată firea. 

— Ca tine? 

— Nu. Nu ca mine. Jake trebuie să facă lucrurile în felul său. 
Știu asta. Nu sunt unul dintre acei taţi. 

Mi-am lăsat coatele în poală, de parcă aș fi încercat să mă 
strecor printr-o trecătoare îngustă. 

— Jacob nu are parte de același tip de disciplină ca tine, în 
copilăria ta? 

— Nu, nu are. 

— Și de ce contează asta, Andy? Pentru ce îi trebuie fibra 
aceea? De ce trebuie să se apere? 

Cele două femei schimbară o privire, o căutătură abia 
observabilă. Mă studiau împreună, înțelegându-se una pe 
cealaltă. Nesocotindu-mă de încredere, în vorbele lui Laurie. 

— De viaţă, am murmurat eu. Jacob trebuie să aibă fibra 
necesară pentru a lua viaţa în piept. La fel ca oricare alt copil. 

Laurie se aplecă în faţă, cu coatele rezemate pe genunchi, și 
îmi luă mâna într-a ei. 


13. 


179 de zile 


După dezastrul reprezentat de arestarea lui Jacob, fiecare zi 
căpătă o tentă de frenezie insuportabilă. Se instală o stare de 
anxietate constantă și iritantă. În anumite feluri, săptămânile 
care urmară după arestare fură chiar mai rele decât 
evenimentul propriu-zis. Cred că număram cu toţii zilele. 
Procesul lui Jacob era programat pentru 17 octombrie, iar data 
deveni o obsesie. Parcă viitorul, pe care îl măsurasem înainte 
după durata vieților noastre, ca toată lumea, avea acum un 
capăt foarte bine determinat. Nici nu ne puteam închipui ce ne 
aștepta după proces. Totul - întregul univers - se încheia pe 17 
octombrie. Nu puteam decât să facem numărătoarea inversă a 
celor 179 de zile rămase până atunci. E ceva ce nu înțelesesem 
pe vremea când eram ca voi, când nu păţisem încă nimic: cât de 
ușor era să suport momentele importante față de perioadele de 
așteptare dintre ele, când nu se întâmpla nimic. Dramatismul 


VP - 141 


arestării lui Jacob, înfățișarea lui în instanţă și așa mai departe - 
oricât de rele ar fi fost toate aceste lucruri, ele trecuseră totuși, 
într-un sfârșit. Adevăratul chin fu cel nevăzut de nimeni, chinul 
celor 179 de zile lungi. După-amiezile fără nimic de făcut într-o 
casă tăcută, când îngrijorarea punea stăpânire pe noi pe 
nesimţite. Conștientizarea intensă a trecerii timpului, încetineala 
cu care treceau minutele, senzaţia ameţitoare și halucinantă că 
zilele erau prea puţine și prea lungi totodată. In cele din urmă, 
eram nerăbdători să ajungem la proces, fie și numai pentru că 
așteptarea asta ne omora. Era ca un priveghi. 

Într-o seară de mai - la 28 de zile după arestare și la 151 de 
zile până la proces - stăteam toţi trei la masă. 

Jacob era posomorât. Abia dacă își ridica privirea din farfurie. 
Mesteca zgomotos, ca un copil mic, scoțând plescăituri așa cum 
obișnuia să facă în copilărie. 

— Nu înţeleg de ce trebuie să facem asta seară de seară, rosti 
el pe neașteptate. 

— Ce să facem? 

— De ce trebuie să stăm la masă ca și cum ar fi vreo ocazie 
specială sau ceva. Suntem doar noi trei. 

Laurie îi explică, nu pentru prima oară: 

— E foarte simplu, de fapt. Așa fac toate familiile. Stau la 
masă împreună. 

— Dar suntem doar noi. 

— Și? 

— Păi îţi pierzi timpul în fiecare seară ca să gătești pentru tre; 
oameni. Apoi stăm și mâncăm într-un sfert de oră. Și apoi 
pierdem timp spălând vasele, care nici nu s-ar strânge dacă nu 
am repeta asta seară de seară. 

— Nu-i chiar atât de rău. Nu te-am văzut spălând prea multe 
vase, Jacob. 

— Nu asta e ideea, mamă. Pur și simplu e vorba de risipă. Am 
putea să comandăm pizza sau mâncare chinezească sau mai 
știu eu ce și s-ar isprăvi totul într-un sfert de oră. 

— Dar eu nu vreau să se isprăvească totul într-un sfert de oră. 
Vreau să mă bucur de o cină în familie. 

— Chiar vrei să stăm așa o oră în fiecare seară? 

— Aș prefera să stăm două ore, dar mă mulţumesc și cu mai 
puţin. 

Zâmbi spre el, sorbind din paharul cu apă. 


VP - 142 


— Înainte nu făceam atâta tam-tam în privinţa cinei. 

— Ei bine, acum facem. 

— Știu de ce faci asta, de fapt, mamă. 

— Da? De ce? 

— Ca să nu mă deprim eu. Crezi că dacă servim cina în 
fiecare seară, ca o familie obișnuită, cazul meu o să dispară. 

— Nu, în niciun caz nu cred asta. 

— Bine, pentru că nici nu o să se întâmple asta. 

— Vreau doar să uit de caz pentru o vreme, Jacob. Măcar o 
oră pe zi. E chiar atât de îngrozitor din partea mea? 

— Da! Fiindcă nu merge așa. Nu face decât să înrăutățească 
lucrurile. Cu cât pretinzi mai mult că totul este normal, cu atât 
mai mult îmi amintești cât de anormal este în realitate. Uită-te 
la asta, de exemplu. 

Dădu din mâini, înnebunit de cina demodată și nepretenţioasă 
pe care o pregătise Laurie: plăcintă de pui, păstăi și limonadă, 
cu o lumânare cilindrică în centrul mesei. 

— Este un normal fals, zise el. 

— Precum creveții supradimensionați, am adăugat eu. 

— Andy, taci. Jacob, ce-ai vrea să fac? Nu am mai fost în 
situaţia asta. Ce-ar trebui să facă o mamă? Zi-mi și o voi face. 

— Nu știu. Dacă nu vrei să mă deprim, dă-mi medicamente, 
nu... plăcintă de pui. 

— Mă tem că nu mai am medicamente momentan. 

— Jake, am rostit eu printre înghiţituri, poate îţi face rost 
Derek de pilule. 

— Mda, ești de mare ajutor, Andy... Jacob, ţi-a trecut prin cap 
vreo clipă că motivul pentru care pregătesc cina seară de seară, 
motivul pentru care nu te las să mănânci în fața televizorului și 
motivul pentru care nu te las să dai iama în bucătărie și să 
ciugulești de ici de colo sau să sari peste cină cu totul și să 
rămâi în camera ta ca să te joci pe calculator... se rezumă 
cumva la mine? Poate că toate astea sunt pentru mine, nu 
pentru tine. Nici mie nu îmi este ușor. 

— Fiindcă nu crezi că o să scap. 

— Nu. 

Se auzi telefonul. 

— Ba da! Este evident. Altfel nu ar mai trebui să numeri cină 
cu cină. 

— Nu, Jacob. O fac pentru că vreau să am familia lângă mine. 


VP - 143 


Familia se vede la greu. Oamenii se adună laolaltă și se sprijină 
unul pe celălalt. Nu se învârte totul numai în jurul tău. Trebuie 
să mă mai ajuţi și tu pe mine. 

Urmă un moment de tăcere. Jacob părea de nezdruncinat în 
narcisismul său de adolescent; însă nu-i veni pe limbă nicio 
replică suficient de acidă. 

Se auzi din nou telefonul. 

Laurie îi aruncă lui Jacob o privire care părea să spună „și cu 
asta am încheiat discuţia” (sprâncenele ridicate, bărbia arcuită), 
apoi se ridică și se duse să răspundă la telefon, grăbindu-se să 
ajungă la aparat înainte ca acesta să sune de patru ori, pentru a 
evita ca robotul să preia apelul. 

Jacob părea surprins. De ce răspundea mama la telefon? Ne 
obișnuiserăm deja să nu răspundem la apeluri. Jacob știa cu 
siguranţă că telefonul nu era pentru el. Prietenii lui îl evitau 
complet. Și, oricum, nu folosise niciodată prea mult telefonul. Il 
socotea intruziv, stingher, arhaic și ineficient. Prietenii care 
voiau să vorbească cu Jake îi dădeau mesaje sau intrau pe 
Facebook să pălăvrăgească. Aceste noi tehnologii erau mai 
comode pentru că erau mai puţin intime. Jake prefera să 
tasteze, nu să vorbească. 

Am simţit un imbold de a o avertiza pe Laurie să nu răspundă, 
dar n-am spus nimic. Nu voiam să-i stric seara. Voiam să-i fiu un 
sprijin. Aceste seri în familie erau importante pentru Laurie, deși 
Jacob avea dreptate în mare parte: ea voia să păstreze cât mai 
multă normalitate cu putinţă. Probabil că acesta era motivul 
pentru care lăsase garda jos: ne străduiam să ne purtăm ca o 
familie normală, iar familiile normale nu se tem de telefon. 

Am zis, totuși, pentru a-i atrage atenția: 

— Ce nume apare la apelant? 

— „Număr ascuns”. 

Ridică receptorul, care se afla în bucătărie, exact în dreptul 
mesei din sufragerie. Era cu spatele la mine și la Jacob. Zise 
„Alo”, apoi rămase tăcută. In următoarele secunde, umerii și 
spatele i se lăsară aproape imperceptibil. Părea să se dezumfle 
pe măsură ce asculta. 

Am rostit, întrebător: 

— Laurie? 

Cu glas tremurat, ea îi spuse apelantului: 

— Cine este la telefon? De unde ai numărul acesta? 


VP - 144 


Ascultă mai departe. 

— Să nu mai suni aici. Mă auzi? Să nu îndrăznești să mai suni 
aici vreodată. 

l-am luat cu blândețe receptorul din mână și l-am pus la loc. 

— Dumnezeule, Andy! 

— Ești în regulă? 

Ea încuviință dând din cap. 

Ne-am întors apoi la masă și am rămas tăcuţi o clipă. 

Laurie își ridică furculita și duse o bucăţică de pui la gură. 
Avea pe chip o expresie rigidă, iar spatele îi rămăsese încovoiat. 

— Ce-a zis? o întrebă Jacob. 

— Termină de mâncat, Jacob. 

Nu puteam ajunge la ea peste masă. Nu puteam decât să las 
îngrijorarea să mi se citească pe față. 

— Ai putea să formezi înapoi ultimul număr, sugeră Jacob. 

— Hai să ne continuăm cina, răspunse Laurie. 

Luă o nouă înghiţitură și mestecă încordată, apoi rămase 
neclintită. 

— Laurie? 

Ea își drese glasul, mormăi un „Scuzaţi-mă” și se ridică de la 
masă. 

Mai erau 151 de zile. 


14. 


Interogatoriul 


Jonathan: Spune-mi despre cuţit. 

Jacob: Ce vreţi să știți? 

Jonathan: Ei bine, acuzarea va spune că l-ai cumpărat pentru 
că ceilalți copii obișnuiau să se ia de tine. Vor zice că acesta 
este motivul crimei. Însă tu le-ai spus părinţilor tăi că l-ai 
cumpărat fără vreun motiv anume. 

Jacob: Nu am zis că l-am cumpărat fără vreun motiv anume. 
Am zis că l-am cumpărat fiindcă îl voiam. 

Jonathan: Da, dar de ce îl voiai? 

Jacob: Dumneavoastră de ce aţi vrut acea cravată? Aveţi un 
motiv anume de fiecare dată când cumpăraţi ceva? 


VP - 145 


Jonathan: Jacob, un cuţit este puţin diferit faţă de o cravată, 
nu crezi? 

Jacob: Nu. Sunt doar obiecte. Așa funcţionează societatea 
noastră: îţi petreci tot timpul făcând bani ca să poţi să-i cheltui 
pe tot felul de obiecte și apoi... 

Jonathan: Acum a dispărut? 

Jacob: ...și apoi faci și mai mulți bani, ca să cumperi și mai 
multe obiecte... 

Jonathan: Jacob, cuțitul a dispărut? 

Jacob: Da. L-a luat tata. 

Jonathan: E la tine cuțitul, Andy? 

Andy: Nu. Nu-l mai am. 

Jonathan: Te-ai descotorosit de el? 

Andy: Era periculos. Nu era un cuţit potrivit pentru un copil. 
Nu era o jucărie. Orice tată ar fi... 

Jonathan: Andy, nu te acuz de nimic. Încerc doar să primesc 
confirmarea celor petrecute. 

Andy: lartă-mă. Da, m-am descotorosit de el. 

Jonathan dădu din cap fără să mai spună nimic. Eram așezați 
la masa rotundă din lemn de stejar aflată în biroul lui, singura 
cameră în care putea să încapă toată familia noastră. Tânăra lui 
asociată, Ellen, era și ea acolo, luându-și notițe cu febrilitate. M- 
am gândit deodată că ea se afla acolo ca martor la conversaţie, 
pentru a-l proteja pe Jonathan, nu ca să ne ajute pe noi. El voia 
să aibă stenograma discuţiei pentru cazul în care s-ar fi iscat 
neînţelegeri cu clienții sau s-ar fi produs vreo dispută cu privire 
la cele spuse. 

Laurie urmărea totul cu mâinile în poală. Acum trebuia să 
depună eforturi pentru a-și menţine calmul atât de natural altă 
dată. Vorbea mai puţin și se implica mai puţin în aceste ședințe 
de stabilire a strategiei juridice. Părea să își conserve energia 
pentru efortul pe care îl depunea în fiecare clipă ca să își 
păstreze cumpătul. 

Jacob era îmbufnat. Zgâria suprafaţa mesei cu unghia, rănit în 
orgoliul său prostesc de adolescent de lipsa de entuziasm de 
care dădea dovadă Jonathan atunci când venea vorba despre 
observaţiile sale subtile cu privire la esenţa capitalismului. 

Jonathan își mângâie barbișonul, dus pe gânduri. 

— Dar aveai cuțitul în ziua în care a fost ucis Ben Rifkin? 

— Da. 


VP - 146 


— ÎI aveai la tine când ai trecut prin parc în acea dimineaţă? 

— Nu. 

— Îl aveai la tine când ai plecat de-acasă? 

— Nu. 

— Unde era? 

— Într-un sertar din camera mea, ca de obicei. 

— Ești sigur? 

— Da. 

— Deci, când ai plecat la școală, ţi s-a părut ceva ciudat la 
dimineaţa aceea? 

— Când am plecat? Nu. 

— Ai luat-o pe drumul tău obișnuit spre școală? Prin parc? 

— Da. 

— Deci locul în care a fost ucis Ben era exact pe ruta pe care 
o urmai tu de obicei prin parc? 

— Presupun că da. Nu m-am gândit la asta așa. 

— Înainte să găsești cadavrul, ai văzut sau ai auzit ceva în 
timp ce mergeai prin parc? 

— Nu. Treceam pe acolo și l-am văzut întins la pământ. 

— Descrie-l! Cum era întins când l-ai văzut prima oară? 

— Pur și simplu era întins la pământ. Era întins pe burtă, în 
pantă, într-un morman de frunze. 

— Frunze uscate sau ude? 

— Ude. 

— Eşti sigur? 

— Așa cred. 

— Crezi? Sau îţi dai cu presupusul? 

— Nu-mi mai amintesc prea bine partea asta. 

— Atunci de ce ai răspuns la întrebare? 

— Nu știu sigur. 

— De acum înainte, răspunde-mi cât poţi de sincer, bine? 
Dacă răspunsul adevărat este nu-mi amintesc, atunci asta îmi 
zici, ai înţeles? 

— Am înţeles. 

— Deci vezi un trup întins pe jos. Erau urme de sânge? 

— Nu le-am văzut la început. 

— Ce ai făcut în timp ce te apropiai de cadavru? 

— L-am strigat pe nume: „Ben, Ben. Ești în regulă?” Ceva de 
genul ăsta. 

— Deci l-ai recunoscut imediat? 


VP - 147 


— Da. 

— Cum așa? Parcă era întins cu faţa în jos și cu capul spre 
fundul râpei, iar tu te uitai la el de sus. 

— Presupun că i-am recunoscut hainele și aspectul. 

— Aspectul? 

— Da. Mă rog, înfățișarea. 

— Nu puteai să vezi decât tălpile tenișilor lui Ben. 

— Ba nu, puteam să văd mai mult. Pur și simplu am știut, 
bine? 

— Bine. Deci găsești cadavrul și îl strigi pe nume: „Ben, 
Ben...” După aceea? 

— Păi, de vreme ce nu mi-a răspuns și nu se mișca, m-am 
prins că este rănit destul de rău, probabil, așa că am coborât 
lângă el să văd dacă este în regulă. 

— Ai sunat după ajutor? 

— Nu. 

— De ce nu? Aveai telefon mobil? 

— Da. 

— Deci găsești victima unei crime sângeroase și ai un telefon 
în buzunar, dar nu îţi trece prin cap să suni la poliţie? 

Jonathan avu grijă să pună întrebarea pe un ton curios, de 
parcă încerca doar să pună piesele cap la cap. Era un 
interogatoriu, dar nu unul ostil. Nu fățiș ostil, în orice caz. 

— Ştii ceva despre primul ajutor? 

— Nu, m-am gândit doar că ar trebui să văd mai întâi dacă 
este în regulă. 

— Ţi-a trecut prin minte că ar fi putut fi vorba de o crimă? 

— Presupun că da, însă nu eram complet sigur. Ar fi putut fi 
un accident. Ar fi putut să fi căzut sau ceva de genul ăsta. 

— Pe ce să fi căzut? De ce? 

— Nu știu. Ziceam și eu așa. 

— Deci nu aveai niciun motiv să crezi că a căzut? 

— Nu. Răstălmăcești ce spun eu. 

— Încerc doar să înţeleg, Jacob. De ce nu ai sunat după 
ajutor? De ce nu l-ai sunat pe tatăl tău? El e avocat și lucrează la 
procuratură - ar fi știut ce-i de făcut. 

— Eu... nu știu, nu m-am gândit la asta. Era o situaţie de 
urgență. Nu eram pregătit pentru ea. Nu știu ce ar fi trebuit să 
fac. 

— Bine. Ce s-a întâmplat mai departe? 


VP - 148 


— Am coborât pe pantă până la el. 

— Ai îngenuncheat? 

— Presupun că da. 

— În frunzele ude? 

— Nu știu. Poate că am rămas în picioare. 

— Ai rămas în picioare. Deci îl priveai de sus, nu? 

— Nu. Nu-mi amintesc exact. Dacă stau să mă gândesc, 
probabil că m-am lăsat cu un genunchi pe pământ. 

— Derek te-a văzut la școală câteva minute mai târziu și nu a 
zis nimic cum că ai fi avut pantalonii uzi sau murdari. 

— Înseamnă că am stat în picioare, atunci. 

— În regulă. În picioare. Deci ești deasupra lui, în picioare, şi 
te uiţi de sus la el. Mai departe? 

— Așa cum ziceam, l-am rostogolit ca să văd ce-i cu el. 

— l-ai spus ceva înainte de asta? 

— Nu cred. 

— Vezi un coleg de clasă zăcând cu faţa în jos, inconștient, și 
îl răsucești pe-o parte fără să spui nimic? 

— Nu, poate că am zis ceva, nu sunt complet sigur. 

— Când stăteai deasupra lui Ben la baza râpei, ai observat 
vreo probă a crimei? 

— Nu. 

— Era acolo o dâră lungă de sânge, care se scurgea din rănile 
lui Ben până în fundul râpei. Nu ai observat-o? 

— Nu. Adică intrasem în panică, pricepeți? 

— Cum adică intrasei în panică? Ce înseamnă asta, mai 
exact? 

— Nu știu. Pur și simplu intrasem în panică. 

— De ce ai intrat în panică? Ai zis că nu știai ce se întâmplase, 
că nu credeai că avusese loc o crimă. Credeai că fusese un 
simplu accident. 

— Știu, dar băiatul ăsta zăcea acolo. Era o situaţie ciudată. 

— Când te-a văzut Derek, peste doar câteva minute, nu 
păreai deloc panicat. 

— Ba eram. Doar că nu o arătam. În sinea mea eram panicat. 

— În regulă. Deci stai deasupra cadavrului. Ben este mort 
deja. A sângerat din cele trei răni din piept și o dâră de sânge se 
scurge din el până în fundul râpei, dar tu nu ai văzut deloc 
sângele și nici nu ţi-ai dat seama ce se întâmplase. Și ești 
panicat, dar numai în sinea ta. Mai departe? 


VP - 149 


— Mi se pare că nu mă credeţi. 

— Jacob, hai să-ţi spun ceva: nu contează dacă eu te cred sau 
nu. Sunt avocatul tău, nu mama sau tata. 

— Știu, dar totuși... Nu îmi place cum faceți să sune totul. 
Este povestea mea, da? Și dumneavoastră o faceţi să pară o 
minciună. 

Laurie, care nu scosese o vorbă pe parcursul întregii întâlniri, 
rosti: 

— Te rog încetează, Jonathan. lartă-mă, dar încetează. Am 
înţeles cu toţii unde baţi. 

Jonathan se opri la auzul dojenii. 

— Bine, Jacob, mama ta are dreptate. Poate că ar fi mai bine 
să ne oprim aici. Nu vreau să te supăr. Insă vreau să te gândești 
la ceva. Povestea asta o fi sunat bine când ţi-ai repetat-o în 
minte, singur, în camera ta. Dar lucrurile tind să sune altfel la 
interogatoriul contradictoriu. Și crede-mă: ce facem noi aici este 
o nimica toată pe lângă ce-o să-ți facă Neal Logiudice dacă vei fi 
chemat să depui mărturie. Eu sunt de partea ta, Logiudice nu. 
lar eu sunt un tip cumsecade; Logiudice... ei bine, să zicem că el 
are o treabă de făcut. Acum, dacă am înţeles eu bine, tu vrei să 
spui că, având cadavrul înainte, întins cu faţa în jos și cu 
sângele șiroindu-i din trei răni din piept, ai izbutit cumva să îţi 
bagi braţul sub el, în așa fel încât să lași o singură amprentă pe 
interiorul hanoracului lui Ben - și, totuși, când ţi-ai scos braţul de 
sub el, nu ai avut nicio urmă de sânge pe braț, astfel încât, 
atunci când ai ajuns la școală, câteva minute mai târziu, nimeni 
nu a observat nimic nelalocul său. Dacă ai fi jurat, tu ce părere 
ai avea despre povestea asta? 

— Dar este adevărat! Nu detaliile - detaliile nu le-aţi redat 
corect. Nu zăcea complet cu faţa în jos și sângele nu șiroia peste 
tot. Pur și simplu nu a fost așa. Asta-i jocul dumneavoastră și 
atât. Vă spun adevărul. 

— Jacob, îmi pare rău că te-am supărat. Dar să știi că nu mă 
joc aici. 

— Vă jur că ăsta este adevărul. 

— Bine. Înţeleg. 

— Ba nu. Mă faceţi mincinos. 

Jonathan nu răspunse. Bineînţeles, ultimul truc la care 
apelează un mincinos este să-și provoace anchetatorul să îl facă 
mincinos pe faţă. Ce era și mai rău încă, în glasul lui Jacob se 


VP - 150 


simțea nervozitatea. Ar fi putut fi răspunsul său la ameninţare 
sau doar reacţia normală a unui băiat aflat pe punctul de a 
izbucni în lacrimi. 

Am intervenit: 

— Jake, e în regulă. Jonathan își face doar meseria. 

— Știu, dar nu mă crede. 

— Nu contează. Este avocatul tău, indiferent dacă te crede 
sau nu. Așa sunt avocaţii apărării. 

l-am făcut cu ochiul lui Jacob. 

— Cum rămâne cu procesul meu? Cum o să mă ridic ca să 
depun mărturie? 

— Nu o s-o faci, am zis eu. Nu o să te apropii de boxa 
martorilor. Vei sta la masa apărării și nu te vei ridica decât 
seara, când vom pleca acasă. 

Jonathan interveni: 

— Cred că-i mai indicat așa. 

— Dar cum îmi voi spune povestea? 

— Jacob, nu știu dacă te-ai ascultat în ultimele câteva minute. 
Nu poți urca în boxa martorilor. 

— Atunci care este apărarea mea? 

Jonathan spuse: 

— Nu trebuie să prezentăm nicio apărare. Tot greul cade pe 
umerii procurorilor. O să le atacăm cazul la fiecare cotitură, 
Jacob, până când nu va mai rămâne nimic din el. Asta-i apărarea 
noastră. 

— Tată? 

Am ezitat. 

— Nu sunt sigur că va fi suficient, Jonathan. Nu ne putem 
mulțumi să azvârlim cu noroi în cazul lui Logiudice. Are 
amprenta, are martorul care spune că Jacob avea un cuţit... Va 
trebui să facem mai mult de-atât. Trebuie să le oferim ceva 
juraților. 

— Și ce sugerezi să fac, Andy? 

— Cred că ar trebui să luăm în calcul oferirea unei apărări 
reale, active. 

— Nimic nu mi-ar plăcea mai mult. Te-ai gândit la ceva 
anume? Din câte văd eu, toate probele merg într-o singură 
direcție. 

— Ce zici de Patz? Juriul ar trebui măcar să audă de el. Dă-le 
adevăratul criminal. 


VP - 151 


— Adevăratul criminal? l-auzi! Și cum dovedim asta? 

— Angajăm un detectiv să facă săpături. 

— Unde să facă săpături? În trecutul lui Patz? Nu o să 
găsească nimic acolo. Când erai încă procuror, aveai totul de 
partea ta: poliţia statală, toate secţiile de poliţie locale, FBI, CIA, 
KGB, NASA. 

— Nu avem atâtea resurse, așa cum credeţi voi, avocaţii 
apărării. 

— Poate. Dar aveai mai multe decât ai acum și tot nu ai găsit 
nimic. Ce nu pot face zeci de ofițeri de poliţie și poate face un 
detectiv particular? 

Nu aveam răspuns la această întrebare. 

— Andy, uite ce-i: știu că tu înţelegi că apărarea nu are dovezi 
concludente. O știi, dar nu sunt sigur că o și crezi din tot 
sufletul. Așa se joacă jocul atunci când ești de cealaltă parte a 
baricadei. Nu ne alegem noi clienţii, nu putem renunţa la un caz 
atunci când nu există probe. Acesta este cazul nostru. Făcu un 
semn spre foile din faţa lui: Jucăm cu cărţile pe care le-am 
primit. Nu avem de ales. 

— Atunci trebuie să găsim alte cărți. 

— Unde? 

— Nu știu. Poate ascunse în mânecă. 

— Și, totuși, văd că porți o cămașă cu mânecă scurtă, rosti 
tărăgănat Jonathan. 


15. 


Făcând pe detectivul 


La Starbucksul din Newton Centre, Sarah Groehl se conectase 
la un MacBook. Observându-mă, se desprinse de calculator, 
scuturându-și capul într-o parte și în cealaltă ca să-și scoată 
căștile, așa cum fac femeile când își scot cerceii. Se uită la mine 
cu o privire adormită, clipind și revenindu-și din transa indusă 
de internet. 

— Bună, Sarah. Te deranjez? 

— Nu, eu doar... nu știu. 

— Pot vorbi cu tine? 


VP - 152 


— Despre ce? 

l-am aruncat o privire care voia să spună: O haide.../ 

— Putem merge în altă parte dacă vrei. 

Ea nu răspunse imediat. Mesele erau înghesuite una într-alta, 
iar oamenii se prefăceau că nu ascultă, urmând regulile de 
etichetă ale cafenelelor. Însă stânjeneala implicată de purtarea 
discuţiei în auzul celorlalţi era multiplicată atât de infamia 
familiei mele, cât și de stinghereala lui Sarah. li era jenă să fie 
văzută împreună cu mine. Poate că îi era și frică de mine, după 
tot ce auzise. Nevoită să ia în considerare atâtea aspecte, nu 
părea să fie în stare să-mi răspundă. l-am sugerat să ne așezăm 
pe banca din parcul de peste drum, unde m-am gândit că o să 
se simtă mai în siguranţă, fiind în raza vizuală a celorlalți, însă 
neputând fi auzită de ei, iar ea își dădu capul pe spate ca să-și 
dea bretonul din ochi și acceptă. 

— Pot să-ţi cumpăr încă o cafea? 

— Nu beau cafea. 

Ne-am așezat unul lângă celălalt pe banca verde de peste 
drum. Sarah stătea ţeapănă. Nu era grasă, dar nici îndeajuns de 
slabă pentru tricoul strâmt pe care îl purta. Un colăcel de carne 
se zărea deasupra pantalonilor săi scurți - „un tricou cu burtă”, 
cum îi ziceau băieții fără să se jeneze. M-am gândit că ar fi o 
fată bună pentru Jacob, după ce se va fi terminat totul. 

Țineam încă paharul de la Starbucks. Îmi pierdusem interesul, 
dar nu aveam acum unde să îl arunc. L-am răsucit în mâini. 

— Sarah, încerc să aflu ce a păţit cu adevărat Ben Rifkin. 
Trebuie să-l găsesc pe adevăratul făptaș. 

Ea îmi aruncă o uitătură sceptică. 

— Cum adică „adevăratul făptaș”? 

— Nu a fost Jacob. Au prins pe cine nu trebuie. 

— Credeam că nu vă mai ocupați de asta acum. Faceți pe 
detectivul? 

— E datoria mea de tată acum. 

— Bine. 

Zâmbi și clătină din cap. 

— Ţi se pare că sună chiar atât de ciudat să spun că-i 
nevinovat? 

— Nu. Presupun că nu. 

— Cred că s-ar putea ca și tu să știi că Jacob este nevinovat. 
Lucrurile pe care le-ai zis... 


VP - 153 


— Nu am zis asta. 

— Sarah, știi bine că noi, oamenii mari, nu avem nici cea mai 
mică idee despre ce se întâmplă în viaţa voastră. Cum am 
putea? Insă cineva trebuie să se deschidă puţin în faţa noastră. 
O parte dintre voi trebuie să ne ajute. 

— V-am ajutat. 

— Nu destul. Nu pricepi, Sarah? Un prieten de-al vostru se va 
duce la închisoare pentru o crimă pe care nu a comis-o. 

— De unde știți că nu a comis-o? Nu tocmai asta-i ideea? 
Vreau să zic... cum ar putea cineva să știe precis asta? Chiar și 
dumneavoastră. 

— Tu crezi că este vinovat? 

— Nu știu. 

— Deci ai îndoieli. 

— Tocmai am spus că nu știu. 

— Eu știu, Sarah. Bine? Fac asta de foarte multă vreme și știu 
că nu Jacob a făcut-o. Nu a fost el. Este complet nevinovat. 

— Sigur că asta credeţi. Doar sunteţi tatăl lui. 

— Da, este adevărat. Dar nu sunt doar tatăl lui. Există probe, 
Sarah. Tu nu le-ai văzut, însă eu le-am văzut. 

Ea mă privi cu un surâs binevoitor și, pentru o clipă, ea fu 
omul mare și eu copilul neștiutor. 

— Nu știu ce-aţi vrea să spun, domnule Barber. Ce știu eu? 
Nu-i ca și cum aș fi fost prietenă la cataramă cu Jacob sau cu 
Ben. 

— Sarah, tu ai fost cea care mi-a zis să mă uit pe Facebook. 

— Nu-i adevărat. 

— Bine, să spunem că dacă - dacă tu ai fi fost cea care mi-a 
zis să mă uit pe Facebook... De ce ai făcut-o? Ce voiai să 
găsesc? 

— Uitaţi ce e, nu spun că eu sunt cea care v-a zis, bine? 

— Bine. 

— Fiindcă nu vreau să fiu implicată, bine? 

— Bine. 

— Pur și simplu au început să circule niște zvonuri și m-am 
gândit că ar trebui să știți ce spun ceilalţi copii. Fiindcă nu părea 
să știe nimeni, mă înțelegeţi? Ca și cum nu se ocupa nimeni de 
asta. Fără supărare, dar nimeni din echipa voastră nu părea să 
aibă nici cea mai vagă idee. Copiii știau. Copiii spuneau că Jacob 
avea un cuţit și că el și cu Ben se certaseră. Însă voi păreaţi să 


VP - 154 


vă învârtiţi în cerc fără să aveţi nici cea mai vagă idee. Adevărul 
este că Ben se cam lua de Jake de ceva vreme, înțelegeţi? Dar 
nu înseamnă că asta te face automat criminal, nu? Însă este 
ceva ce m-am gândit că ar fi bine să știți. 

— De ce se lua Ben de Jake? 

— De ce nu-l întrebaţi pe Jake? E copilul dumneavoastră. 

— L-am întrebat. Nu mi-a pomenit nimic despre asta. Nu-mi 
zice decât că totul era în regulă, că nu avusese probleme cu Ben 
sau cu altcineva. 

— Bine, atunci poate că... nu știu, poate că mă înșel. 

— Haide, Sarah! Nu crezi deloc că te înșeli. De ce se lua de 
Jake? 

Ea ridică din umeri. 

— Uitaţi, nu-i mare brânză. Toţi păţim asta la un moment dat. 
Chiar dacă nu se ia nimeni de tine, tot ești tachinat, înțelegeți? 
Am văzut cum v-au lucit ochii atunci când am zis că „se lua” de 
el, ca și cum ar fi fost cine știe ce. Oamenilor mari le place la 
nebunie să vorbească despre așa ceva. Am avut și cursuri 
pregătitoare pe tema asta. 

Clătină din cap. 

— Bine, deci nu se lua de el - îl tachina. De ce? De ce nu-l lăsa 
în pace? 

— Eh, chestiile obișnuite: ziceau că-i pe invers, că-i tocilar, că- 
i un ratat. 

— Cine zicea asta? 

— Copiii. Toată lumea. Nu era mare brânză. Se întâmplă o 
vreme, apoi intră în vizor alt puști. 

— Și Ben îl tachina pe Jacob? 

— Da, dar nu era doar Ben. Nu mă înţelegeţi greșit, însă Jacob 
nu se numără tocmai printre cei mai populari tipi din școală. 

— Nu? Dar unde l-ai încadra? 

— Nu știu. Nu se încadrează nicăieri, de fapt. E greu de 
explicat. Aș zice că Jacob e un soi de tocilar popular, numai că 
așa ceva nu prea există. Ințelegeți ce spun? 

— Nu. 

— Bun. Deci există tipii sportivi; nu se numără printre ei, în 
niciun caz. Apoi mai sunt elevii deștepţi; numai că el nu este 
atât de deștept încât să fie unul dintre ei. Nu mă înțelegeți 
greșit: e deștept, dar nu atât de deștept. Trebuie să ai o chestie 
anume. Trebuie să cânți la un instrument sau să fii într-o echipă, 


VP - 155 


ori să joci într-o piesă, sau să fii dintr-o minoritate etnică, 
lesbiană, retardat sau ceva - nu că ar fi ceva în neregulă cu 
toate acestea. Doar că, dacă nu ai una dintre chestiile astea, 
atunci te pierzi printre ceilalţi copii. Ca un puști obișnuit, și 
nimeni nu știe cum să-ţi zică - deci ești un nimic, dar nu în 
sensul rău al cuvântului. Și cam așa era Jacob, pricepeţi? Era un 
puști obișnuit. Are sens ce spun? 

— Are sens complet. 

— Serios? 

— Da. Dar tu unde te încadrezi, Sarah? Care-i „chestia” ta? 

— Nu am nici eu ceva anume. Sunt la fel ca Jacob. Sunt un 
nimic. 

— Dar nu în sensul rău al cuvântului. 

— Exact. 

— Ei bine, nu vreau să fac pe Cliff Huxtable cu tine, însă cu un 
cred că ești un nimic. 

— Cine-i Cliff Huxtable? 

— Nu contează. 

Oamenii de peste drum ne aruncau priviri pe furiș atunci când 
intrau și ieșeau de la Starbucks, deși nu mi-era clar dacă mă 
recunoscuseră. Poate că eram eu paranoic. 

— Ce vreau să spun e că - își căută cuvintele o vreme - eu 
cred că este foarte tare ce încercaţi să faceţi. Că încercaţi să 
dovediţi nevinovăția lui Jacob. Păreţi un tată foarte bun. Numai 
că Jacob nu este ca dumneavoastră. Știţi asta, nu? 

— Nu? De ce? 

— Mă refer la felul de-a fi. El este tăcut și timid. Nu vreau să 
spun că ar fi un tip rău. Nici pe departe. Insă nu are prea mulți 
prieteni. Există cercul lui restrâns, cu Derek și cu puştiul ăla, 
Josh. (Puștiul ăla e cât se poate de ciudat, că tot veni vorba. 
Adică se poartă așa, haotic.) Insă Jacob nu se poate lăuda cu 
prea mulți prieteni în rețeaua lui. Presupun că așa îi place lui, 
nu? Ceea ce este în regulă, este cât se poate de normal. Eu nu 
zic nimic. Numai că se întâmplă probabil multe în el - adică în 
sinea lui. Eu doar mă întreb... nu știu dacă este fericit. 

— Ți se pare nefericit, Sarah? 

— Da, un pic. Dar toţi oamenii sunt nefericiți, nu? Câteodată... 

Nu am răspuns. 

— Trebuie să vorbiţi cu Derek. Derek Yoo? El știe mai multe 
decât mine despre povestea asta. 


VP - 156 


— Acum vorbesc cu tine, Sarah. 

— Nu, mai bine vorbiţi cu Derek. Nu vreau să mă bag în 
treaba asta, pricepeţi? Derek și Jacob sunt prieteni de când erau 
mici. Sunt sigură că Derek vă poate spune mai multe decât 
mine. Sunt sigură că va vrea să îl ajute pe Jacob. Este cel mai 
bun prieten al lui Jacob. 

— Tu de ce nu vrei să-l ajuţi pe Jacob, Sarah? _ 

— Vreau. Doar că... nu știu. Nu știu destul despre asta. Insă 
Derek știe. 

Am vrut să o mângâi pe mână sau pe umăr, dar acest gen de 
contact părintesc era complet nelalocul său în situația de față. 
Așa că mi-am înclinat paharul spre ea într-un soi de toast și am 
zis: 

— De fiecare dată când terminam un interogatoriu, obișnuiam 
să punem aceeași întrebare: e ceva ce-ar trebui să știu și nu am 
întrebat? Orice? 

— Nu. Nu-mi vine nimic în minte. 

— Eşti sigură? 

Ea își ridică degetul mic. 

— Jur 

— Bine, Sarah, atunci îți multumesc. Știu că Jacob nu este cel 
mai apreciat puști în momentul de față și cred că ai dat dovadă 
de mare curaj acceptând să vorbești cu mine așa. 

— Nu-i dovadă de curaj. Dacă ar fi fost așa, nu aș fi făcut-o. 
Nu sunt o persoană curajoasă din fire. Doar că... îmi place de 
Jake. Nu știu nimic despre caz și toate celelalte. Insă îmi plăcea 
de Jake înainte să se întâmple toate astea. Era un băiat bun. 

— Este. Este un băiat bun. 

— Este. Corect! 

— Mulţumesc. 

— Știţi ceva, domnule Barber? Pun pariu că aţi avut un tată 
foarte bun. Pentru că dumneavoastră sunteţi un tată foarte bun, 
așa că pun pariu că ați avut un tată pe măsură, care să vă 
înveţe să fiți așa. Am dreptate? 

Dumnezeule, puștoaica asta nu citea deloc presa? 

— Nu chiar, am rostit eu. 

— Nu chiar, dar pe-aproape? 

— Nu am avut tată. 

— Tată vitreg? 

Am clătinat din cap. 


VP - 157 


— Toţi oamenii au tată, domnule Barber. Poate cu excepţia lui 
Dumnezeu. 

— Eu n-am avut, Sarah. 

— Aha! Ei bine, poate că-i mai bine așa. Vreau să spun... să 
scoţi complet taţii din ecuație. 

— Poate. Nu cred că sunt cel mai nimerit om căruia să-i ceri 
părerea în această privinţă. 


Familia Yoo locuia pe una dintre străduțele întortocheate și 
întunecate din spatele bibliotecii, în apropierea școlii primare 
unde se cunoscuseră toţi acești puști. Aveau o căsuţă îngrijită, 
în stil colonial, pe o bucată mică de pământ, albă, cu obloane 
negre. Unul dintre proprietarii anteriori construise un acoperiș 
din cărămidă la ușa din față, care ieșea în evidenţă pe faţada 
albă a clădirii, ca o gură rujată. Îmi amintesc cum ne înghesuiam 
în acest mic compartiment atunci când veneam în vizită cu 
Laurie în lunile de iarnă. Asta era pe vremea când Jacob și Derek 
erau încă în clasele primare. Familiile noastre erau prietene pe 
atunci. Pe vremea aceea, părinţii prietenilor lui Jacob se 
împrieteneau cu noi, la rândul lor. Obișnuiam să comparăm alte 
familii ca pe niște piese de puzzle, tată cu tată, mamă cu mamă, 
copil cu copil, ca să vedem dacă ne potrivim. Familia Yoo nu se 
potrivea perfect cu a noastră - Derek mai avea o surioară pe 
nume Abigail, cu trei ani mai mică decât el -, însă prietenia 
dintre familiile noastre fusese avantajoasă o bucată de vreme. 
Faptul că ne vedeam mai rar acum nu era cauzat de vreo 
ceartă. Pur și simplu copiii nu mai aveau nevoie de noi. 
Socializau între ei acum, iar din prietenia dintre familii nu mai 
rămăsese destul încât vreunul dintre cupluri să îl caute pe 
celălalt. Și, totuși, credeam că încă suntem prieteni, chiar și în 
situaţia din prezent. Ce naiv eram. 

Derek a fost cel care a răspuns la ușă când am sunat. A 
înlemnit. Rămăsese cu gura căscată, uitându-se la mine cu ochii 
săi mari și maronii, până când am zis: 

— Bună, Derek. 

— Bună, Andy. 

Copiii familiei Yoo ne spuseseră întotdeauna pe numele mici, 
un obicei cu care nu mă obișnuisem niciodată și care era și mai 
iritant în condiţiile de acum. 

— Pot să vorbesc puțin cu tine? 


VP - 158 


Din nou, Derek nu păru în stare să formuleze vreun răspuns. 
Se uită la mine uluit. 

Din bucătărie se auzi vocea tatălui lui Derek, David Yoo: 

— Derek, cine este la ușa? 

— Este în regulă, Derek, l-am liniștit eu. 

Panica lui părea de-a dreptul comică. De ce naiba era atât de 
agitat? Mă văzuse de-o mie de ori. 

— Derek, cine este la ușa? 

Am auzit apoi scârțâitul unui scaun pe podeaua din bucătărie. 
David Yoo apăru în holul de la intrare și, punând ușor mâna pe 
ceafa lui Derek, își trase fiul din faţa ușii. 

— Bună, Andy. 

Bună, David. 

— Te putem ajuta cu ceva? 

— Voiam doar să vorbesc cu Derek. 

— Despre ce să vorbiți? . 

— Despre caz. Despre ce s-a întâmplat. Incerc să descopăr 
adevăratul făptaș. Jacob este nevinovat. Îl ajut să se 
pregătească de proces. 

David dădu din cap, înțelegător. 

Soţia lui, Karen, ieși și ea din bucătărie și mă salută, apoi 
rămaseră toţi trei în cadrul ușii ca într-o poză de familie. 

— Pot să intru, David? 

— Nu cred că-i o idee prea bună. 

— De ce nu? 

— Suntem pe lista martorilor, Andy. Nu cred că avem voie să 
vorbim, indiferent cu cine. 

— E ridicol! Suntem în America - puteţi vorbi cu cine vreți. 

— Procurorul ne-a zis să nu vorbim cu nimeni. 

— Logiudice? 

— Da. A spus să nu vorbim cu nimeni. 

— A, se referea la reporteri. Nu voia să dați declarații 
contradictorii. Pregătește interogatoriul contradictoriu. Eu încerc 
să descopăr adevă... 

— Nu a zis asta, Andy. A spus să nu vorbim cu nimeni. 

— Da, dar nu poate spune așa ceva. Nimeni nu vă poate 
interzice să vorbiţi cu cineva. 

— Îmi pare rău. 

— David, e vorba de fiul meu. Îl știi pe Jacob. ÎI știi de când 
era mic. 


VP - 159 


— Îmi pare rău. 

— Pot măcar să intru și să vorbim despre asta? 

— Nu. 

— Nu? 

— Nu. 

Ne-am uitat unul la celălalt. 

— Andy, rosti el, tocmai petreceam puţin timp în familie. Nu 
mă încântă deloc prezenţa ta aici. 

Duse mâna spre ușă, dând să o închidă. Soţia sa îl opri, 
apucând ușa cu o mână și implorându-l din priviri. 

— Te rog să nu mai vii aici, îmi zise David Yoo. Adăugă cu glas 
moale: Multă baftă! 

Îi luă lui Karen mâna de pe ușă și o închise încet, după care l- 
am auzit punând lanțul. 


16. 


Martor 


Am fost întâmpinat în ușa apartamentului familiei Magrath de 
o femeie îndesată, cu faţa rotundă și cu părul negru și creț. 
Purta colanţi negri din spandex și un tricou lăbărţat pe care era 
scris: Nu-ti da aere cu mine că am și eu destule. Această 
remarcă spirituală se întindea pe șase rânduri, făcându-mă să 
îmi cobor privirea de la pieptul ei tremurând până la pântecele 
lăsat, lucru pe care îl regret și în ziua de azi. 

Am zis: 

— Matthew este acasă? 

— Cine îl caută? 

— Îl reprezint pe Jacob Barber. 

Nicio replică. 

— Crima din Cold Spring Park. 

— Aaa... Sunteţi avocatul lui? 

— Nu, tatăl. 

— Era și timpul. Începusem să cred că puștiul ăla e singur pe 
lume. 

— Cum așa? 

— Păi am tot așteptat să treacă cineva pe-aici. Au trecut 


VP - 160 


câteva săptămâni deja. Poliţia ce păzește? 

— Pot să... Matthew Magrath este aici? E fiul dumneavoastră, 
bănuiesc. 

— Sigur nu ești polițist? 

— Da, sigur. 

— Nici ofițer supraveghetor? 

— Nici. 

Ea își puse o mână în șold, vârând-o sub colăcelul de grăsime 
de la brâu. 

— Aș vrea să-l întreb despre Leonard Patz. 

— Știu. 

Comportamentul femeii era atât de ciudat - nu doar 
răspunsurile ei criptice, ci și felul neconvențional în care mă 
privea -, încât nu am realizat de la început ce spunea despre 
Patz. 

— Matt este acasă? am repetat eu, vrând să scap cât mai 
repede de ea. 

— Da. Deschise ușa la perete și strigă: Matt! Te caută cineva. 

Intră apoi din nou în apartament, de parcă și-ar fi pierdut 
interesul în toată chestiunea. Apartamentul era mic și 
aglomerat. Oricât de select ar fi Newton, tot mai există unghere 
pe care și le permit și cei din clasa muncitoare. Familia Magrath 
locuia într-un apartament mic, cu două dormitoare, într-o clădire 
aibă, împărţită în patru subunități. Se lăsase seara și lumina 
dinăuntru era slabă. La televizorul vechi și foarte mare se derula 
un meci de-al celor de la Red Sox. In faţa televizorului se afla un 
fotoliu pestriț, de culoarea muștarului, în care doamna Magrath 
se lăsă să cadă. 

— iți place baseballul? mă întrebă ea peste umăr. Că mie îmi 
place. 

— Sigur. 

— Ştii cu cine joacă? 

— Nu. 

— Parcă ziceai că îţi place baseballul. 

— Am avut altele pe cap. 

— Joacă acum cu Blue Jays. 

— Aa... cu Blue Jays. Cum am putut să uit? 

— Matt! răcni ea. Apoi, întorcându-se spre mine: E în camera 
lui, cu iubita, făcând Dumnezeu știe ce. Kristin o cheamă. 
Puștoaica nu schimbă nicio vorbă cu mine atunci când vine pe la 


VP - 161 


el. Mă tratează ca pe ultimul rahat. Se duce drept la Matt, de 
parcă cu nici n-aș exista. Și Matt la fel. Vrea să fie doar cu 
Kristin. N-au deloc timp pentru mine. 

Am dat din cap. 

— Aha... 

— Cum ai aflat numele nostru? Parcă numele victimelor din 
cazurile de abuzuri sexuale ar fi trebuit să rămână confidenţiale. 

— Am lucrat la procuratură. 

— A, da, așa este, știam. Tu ești tipul ăla. Am citit despre tine 
în presă. Ai văzut tot dosarul? 

— Da. 

— Deci știi despre tipul ăla, Leonard Patz? Știi ce i-a făcut lui 
Matt? 

— Da. Se pare că l-a atins, la bibliotecă. 

— L-a atins pe testicule. 

— Pe... da, și acolo. 

— Matt! 

— Dacă nu este momentul potrivit... 

— Nu. Ai noroc că-i acasă. De obicei pleacă cu iubita lui și nici 
că-l mai văd. Ar trebui să se întoarcă până la 8.30, dar lui nu-i 
pasă. Pur și simplu pleacă. Ofițerul său supraveghetor știe 
despre asta. Bănuiesc că pot să-ţi spun că are un ofițer 
supraveghetor, nu? Nu știu ce să mă fac cu el. Nu știu ce să le 
mai spun oamenilor. A fost la școala de corecție o vreme, apoi l- 
au trimis înapoi. Am venit aici din Quincy ca să nu mai stea cu 
prietenii lui, care nu erau buni de nimic. Am venit aici crezând 
că o să-l ajut. Ai încercat vreodată să găsești un apartament 
ieftin în orașul ăsta? Pff! Mie nu-mi pasă unde /ocuiesc. Pentru 
mine nu contează. Și știi ceva? Știi ce-mi zice acum? După ce 
am făcut toate astea pentru el? Îmi zice: „Vai, mamă, te-ai 
schimbat! Acum, că te-ai mutat în Newton, te crezi mai 
sofisticată. Porţi ochelari sofisticaţi, haine sofisticate și crezi că 
ești ca oamenii din Newton”. Știi de ce port ochelarii ăștia? Luă 
o pereche de ochelari de pe măsuţa de lângă fotoliu. Fin'că nu 
văd! Numai că m-a înnebunit atâta de cap, că nici nu-i mai port 
prin casă. Tot ochelarii ăștia îi purtam și când stăteam în Quincy 
și atunci nu zicea nimic. Indiferent ce-aș face pentru el, tot nu-i 
de ajuns. 

— Nu-i ușor să fii mamă, am îndrăznit eu. 

— A, păi oricum zice că nu mai vrea să-i fiu mamă. Repetă 


VP - 162 


asta întruna. Ştii de ce? Pentru că sunt supraponderală, pentru 
că nu sunt atrăgătoare. Nu sunt slăbănoagă cum e Kristin, nu 
mă duc la sală și nu am păr frumos. N-am ce face! Așa-s eu! 
Totuși sunt maică-sa! Ştii cum îmi spune când se enervează? 
Grăsancă împuţită! Închipuie-ţi cum e să-i spui așa ceva mamei 
tale, că-i o grăsancă împuţită. Eu fac orice pentru copilul ăsta, 
orice. Îmi mulțumește vreodată? Îmi zice vreodată: „O, mamă, 
te iubesc. Îți mulțumesc”? Nu. Îmi zice doar: „Am nevoie de 
bani”. Îmi cere bani, iar când îi spun „N-am bani să-ţi dau, 
Matty”, el face „Haide, mamă, nici măcar câţiva dolari, acolo?” 
lar eu îi spun că am nevoie de banii ăia ca să-i cumpăr chestiile 
care-i plac, cum ar fi geaca aia cu Celtics pe care a ţinut morțiș 
s-o aibă, geacă de 150 de dolari, iar eu ca proasta i-o cumpăr ca 
să-l văd fericit. 

Ușa dormitorului se deschise și Matt Magrath ieși desculţ, 
purtând doar un șort Adidas și un tricou. 

— Hai, mamă, las-o baltă! IlI bagi în sperieţi pe tipul ăsta. 

Rapoartele poliţiei în cazul lui Leonard Patz, de agresiune cu 
caracter sexual, spuneau că victima avea 14 ani, însă Matt 
Magrath părea ceva mai în vârstă de atât. Era chipeș, cu 
maxilarul colțuros și cu un aer de pușlama. 

lubita lui, Kristin, ieși și ea pe ușa dormitorului. Nu era la fel 
de drăguță ca Matt. Avea chipul îngust, gura mică, pistrui și 
pieptul plat. Purta o cămașă cu guler larg care-i atârna într-o 
parte, dezvăluind un umăr alb ca laptele și o bretea de sutien de 
culoarea levănţicii. Mi-am dat seama imediat că băiatului nu-i 
prea păsa de ea. Avea să-i frângă inima foarte curând, probabil. 
Mi s-a făcut milă de ea înainte să apuce să iasă de tot din 
dormitor. Părea să aibă vreo 13-14 ani. Oare câţi bărbaţi aveau 
să-i frângă inima până să-i ajungă? 

— Tu ești Matthew Magrath? 

— Da. De ce? Tu cine ești? 

— Câţi ani ai, Matthew? Când te-ai născut? 

— 17 august 1992. 

Atenţia mi-a fost distrasă o clipă: 1992. Cât de recent suna și 
totuși cât de departe era deja în trecutul meu. În 1992 aveam 
deja opt ani de avocatură. Laurie și cu mine încercam să îl 
concepem pe Jacob, la propriu și la figurat. 

— Nu ai nici 15 ani încă. 

— Și? 


VP - 163 


— Şi nimic. 

M-am uitat la Kristin, care mă urmărea pe sub pleoape, cao 
fată rea ce se voia. 

— Am venit să-ţi pun câteva întrebări în legătură cu Leonard 
Patz. 

— Len? Ce vrei să știi? 

— „Len”? Așa îi zici? 

— Uneori. Mai zi-mi o dată: cine ești tu? 

— Sunt tatăl lui Jacob Barber. Băiatul care-i acuzat de crima 
din Cold Spring Park. 

— Da. Dădu din cap. M-am gândit eu că ești ceva de genul 
ăsta. M-am gândit eu că ești poliţist sau ceva. După felul în care 
te uitai la mine. Ca și cum aș fi făcut ceva rău. 

— Tu crezi că ai făcut ceva rău, Matt? 

— Nu. 

— Atunci nu ai de ce să-ți faci griji, nu? Nu contează dacă sunt 
poliţist sau nu. 

— Și ea? 

Făcu un semn spre fată. 

— Ce-i cu ea? 

— Nu-i o infracţiune să faci sex cu o puștoaică și ea să fie 
prea tânără - cum naiba îi zice? 

— Viol formal. 

— Așa. Numai că nu contează dacă sunt și eu minor, nu? 
Adică, dacă do; puști fac sex, știi, unul cu celălalt, și sunt 
amândoi minori și și-o trag... 

Mama lui exclamă: 

— Matt! 

— Vârsta de la care se poate consimţi este 16 ani în 
Massachusetts. Dacă doi minori de 14 ani fac sex, ambii comit 
viol. 

— Adică se violează unul pe celălalt? 

— Din punct de vedere tehnic, da. 

EI îi aruncă o privire conspirativă lui Kristin. 

— Câţi ani ai, fetițo? 

— Șaisprezece, răspunse ea. 

— Ziua mea norocoasă. 

— N-aș merge atât de departe, fiule. Ziua nu s-a încheiat încă. 

— Ştii ceva? Nu cred că-i o idee bună să vorbesc cu tine 
despre Len sau despre orice altceva. 


VP - 164 


— Matt, eu nu sunt poliţist. Nu-mi pasă câţi ani are iubita ta, 
nu-mi pasă ce faci tu. Mă interesează doar Leonard Patz. 

— Ești tatăl acelui puști? 

Am detectat o urmă din accentul de Boston. 

— Da. 

— Nu l-a omorât băiatul tău, să știi. 

Am așteptat. Inima a început să-mi bată cu putere. 

— A fost Len. 

— De unde știi asta, Matt? 

— Pur și simplu știu. 

— Cum adică știi? Am crezut că ești victima unei agresiuni cu 
caracter sexual. N-am crezut că îl cunoști pe... Len. 

— Păi e mai complicat. 

— Da? 

— Da. Eu și cu Lenny suntem prieteni, oarecum. 

— Este genul de prieten pe care îl raportezi la poliţie pentru 
agresiune cu caracter sexual? 

— O să fiu sincer cu tine. Chestia pentru care l-am raportat... 
Lenny n-a făcut așa ceva. 

— Nu? Și atunci de ce l-ai raportat? 

Un mic rânjet. 

— Cum ziceam: e mai complicat. 

— Te-a atins sau nu? 

— M-a atins. 

— Și atunci ce-i așa complicat? 

— Hei, știi ceva? Nu mă simt prea confortabil cu situaţia asta. 
Nu cred că ar trebui să vorbesc cu tine. Am dreptul să nu spun 
nimic. Cred că o să îmi folosesc acest drept, 'țeles? 

— Ai dreptul să nu spui nimic în fața poliţiei. Eu nu sunt de la 
poliţie. Mie nu mi se aplică Al Cincilea Amendament. În camera 
asta, în momentul ăsta, nu există Al Cincilea Amendament. 

— AȘ putea avea necazuri. 

— Matt, fiule, ascultă-mă! Eu sunt un om foarte răbdător. Dar 
tu începi să-mi pui răbdarea la încercare. Încep să mă simt - am 
tras adânc aer în piept - furios, Matt, bine? Nu-i un sentiment 
plăcut. Așa că hai să încetăm cu jocurile astea. 

Am simţit enormitatea trupului în care mă aflam. Cât de mare 
eram faţă de puştiul ăsta! Am avut senzația că mă extind, că 
devin prea mare ca să mai încap în cameră. 

— Dacă știi ceva despre crima din Cold Spring Park, Matt, 


VP - 165 


trebuie să-mi zici și mie. Fiindcă nici n-ai idee prin ce-am trecut, 
fiule. 

— Nu vreau să vorbesc de fată cu ele. 

— Bine. 

L-am apucat de antebraţul drept și l-am răsucit - dar nu cu 
toată puterea, căci în acele clipe simţeam cât de ușor mi-ar fi 
să-i rup brațul din umăr cu o simplă smucitură, cât de ușor i-aș 
putea smulge pielea, mușchiul și osul -, apoi l-am dus în 
dormitorul mamei sale, mobilat în mod memorabil cu o noptieră 
încropită din două lăzi de lapte întoarse invers și un colaj de 
fotografii cu vedete de cinema, decupate cu grijă din reviste și 
lipite cu scotch pe perete. Am închis ușa și m-am așezat în fața 
ei, cu mâinile în sân. Pe cât de repede mă năpădise, pe atât de 
repede se retrăgea acum valul de adrenalină din brațe și din 
umeri, de parcă trupul meu simţea că momentul culminant 
trecuse și că puștiul cedase deja. 

— Vorbește-mi despre Leonard. De unde îl știi? 

— Leonard a venit la mine odată, când eram la McDonald's, 
unsuros și jalnic, și m-a întrebat dacă vreau un burger sau ceva. 
A spus că-mi cumpără ce vreau eu, numai să stau la masă cu el. 
Mi-am dat seama că-i poponar, dar dacă voia să-mi cumpere un 
Big Mac, ce mai conta? Știam că eu nu sunt homosexual, deci 
ce-mi păsa? Așa că am acceptat și, în timp ce mâncam și el 
încerca să se dea mare, de parcă ar fi fost un tip de treabă, iar 
eu amicul lui, m-a întrebat dacă aș vrea să vin să-i văd 
apartamentul. Mi-a zis că are o grămadă de DVD-uri și că putem 
să ne uităm la un film sau ceva. Așa că am înţeles ce urmărește. 
l-am spus pe loc că nu am de gând să fac nimic cu el, dar dacă 
are niște bani, poate ne înţelegem cumva. lar el a zis că-mi dă 
50 de dolari dacă îl las să mă atingă acolo, chiar și prin 
pantaloni. l-am spus că poate s-o facă dacă îmi dă 100 de dolari. 
Și mi-a dat. 

— Ţi-a dat 100 de dolari? 

— Da. Doar ca să mă atingă pe fund. 

Puștiul pufni la gândul banilor câștigați din atâta lucru. 

— Continuă! 

— Și, după aceea, zicea întruna că vrea s-o facă. Așa că mi-a 
dat 100 de dolari de fiecare dată. 

— Și ce-ai făcut pentru el? 

— Nimic. Jur. 


VP - 166 


— Haide, Matt. Pentru 100 de dolari? 

— Vorbesc serios. Nu l-am lăsat decât să mă atingă pe fund 
și... în faţă. 

— Ţi-ai dat jos ceva? 

— Nu. Am rămas cu hainele pe mine tot timpul. 

— De fiecare dată? 

— De fiecare dată. 

— Câte dăţi au fost? 

— Cinci. 

— Deci 500 de dolari? 

— Exact. Pustiul chicoti din nou: Bani câștigați ușor. 

— Ti-a băgat mâna în pantaloni? 

O ezitare. 

— O dată. 

— O dată? 

— Da. O dată. 

— Cât a durat treaba asta? 

— Câteva săptămâni. Mi-a zis că mai mult nu-și poate 
permite. 

— Și ce s-a întâmplat la bibliotecă? 

— Nimic. Nici măcar n-am fost la bibliotecă. Nici nu știu unde 
este. 

— Și atunci de ce l-ai raportat? 

— A spus că nu mai vrea să mă plătească. A spus că nu-i 
place să plătească și că nu ar trebui să mă plătească dacă am fi 
prieteni. l-am zis că, dacă nu mă plătește, îl raportez. Ştiam că 
era eliberat condiţionat, știam că era pe lista condamnaților 
pentru molestare sexuală. Dacă își încălca termenii eliberării 
condiționate, se întorcea la închisoare. Și el știa asta. 

— Și nu a vrut să plătească? 

— Mi-a plătit o parte. A venit la mine și mi-a spus: „Îţi dau 
jumătate”. lar eu i-am spus: „Îmi dai tot”. Avea banii. Are o 
grămadă de bani. Oricum, nu-i ca și cum eu voiam cu adevărat. 
Dar am nevoie de bani, înţelegi? Uită-te și tu la locul ăsta. Știi 
cum e să nu ai bani deloc? Nu poţi face nimic. 

— Deci îl tapai de bani. Și ce-i cu asta? Ce-are asta a face cu 
ce s-a întâmplat în Cold Spring Park? 

— Tocmai ăsta a fost motivul pentru care m-a lăsat cu ochii în 
soare. Mi-a zis că îi plăcea de un alt puști, de un puști care 
trecea dimineaţa prin parc, prin apropierea apartamentului său. 


VP - 167 


— Ce puști? 

— Cel care a fost omorât. 

— De unde știi că-i vorba de același băiat? 

— Fiin'că Leonard mi-a zis că o să încerce să-l întâlnească. 
Momentan, îl urmărea. Se plimba dimineaţa prin parc, încercând 
să-l întâlnească. Îi aflase și numele. Îi auzise pe prietenii lui 
strigându-l. Îl chema Ben. Mi-a zis că o să încerce să vorbească 
cu el. Toate chestiile astea mi le-a zis înainte să se producă 
crima. Nici nu le-am dat prea mare atenţie până nu a fost 
omorât puștiul. 

— Ce-a spus Leonard despre el? 

— A spus că este frumos. Asta-i cuvântul pe care l-a folosit - 
frumos. 

— Ce te face să crezi că putea fi violent? Te-a ameninţat 
vreodată? 

— Nu. Glumești? L-aș nenoroci! Asta-i și chestia: Lenny este 
cam fricos de fel. Cred că de-aia îi plac puștii, pentru că e 
mătăhălos și se gândește că puștii sunt mai mici. 

— Și de ce ar fi fost violent cu Ben Rifkin dacă l-a întâlnit în 
parc? 

— Nu știu. N-am fost de faţă. Însă știu că Lenny avea un cuţit 
și îl lua cu el atunci când credea că o să întâlnească pe cineva - 
zicea că, uneori, dacă ești poponar și te dai la cine nu trebuie, 
lucrurile pot lua o turnură urâtă. 

— Ai văzut cuțitul? 

— Da, îl avea la el în ziua în care l-am cunoscut. 

— Cum arăta? 

— Nu știu, ca un cutit. 

— Ca un cuţit de bucătărie? 

— Nu, mai degrabă ca un cuţit de luptă, cred. Avea zimți. 
Aproape că i l-am luat. Era destul de ca lumea. 

— De ce nu ai povestit nimănui lucrurile astea? Știai doar că a 
fost omorât un băiat. 

— Și eu sunt eliberat condiţionat. Nu puteam să spun, 
indiferent cui, că îl storceam de bani sau că am minţit atunci 
când am declarat că m-a atins la bibliotecă. Este ca o 
infracţiune. 

— Nu mai spune „ca”. Nu este ca o infracţiune. Chiar este o 
infracţiune. 

— Da. Exact. 


VP - 168 


— Matt, cât mai aveai de gând să continui astfel, fără să spui 
nimănui? Voiai ca fiul meu să fie condamnat pentru o crimă pe 
care nu a comis-o, doar ca să nu te simţi tu jenat că ai lăsat un 
tip să te-apuce de ouă săptămână de săptămână? Voiai să-ţi ţii 
gura în timp ce fiul meu ajungea la închisoare? 

Puștiul nu mi-a mai răspuns. 

Mânia pe care o simțeam era mult mai familiară de această 
dată. O mânie simplă, îndreptăţită și mângâietoare, pe care o 
știam ca pe un vechi prieten. Nu eram supărat pe acest golan 
care făcea pe șmecherul. Oricum, viaţa îi cam pedepsește pe 
nechibzuiţii de teapa lui Matt Magrath, mai devreme sau mai 
târziu. Nu, eram supărat chiar pe Patz, fiindcă era un criminal - 
și încă unul dintre cei mai josnici, un criminal de copii, o 
categorie pentru care polițiștii și procurorii nutresc un dispreţ 
aparte. 

— M-am gândit că nu o să mă creadă nimeni. Problema mea 
era că nu puteam spune nimic despre puștiul ucis pentru că 
minţisem deja cu privire la chestia din bibliotecă. Așa că, dacă 
spuneam acum adevărul, toți aveau să zică: „Eh, ai mai minţit o 
dată. De ce să te credem acum?” Deci, ce rost ar fi avut? 

Avea dreptate, firește. Matt Magrath era cel mai nepotrivit 
martor pe care ţi-l puteai închipui. Recunoscând chiar el că-i un 
mincinos, niciun juriu nu avea să-l creadă. Singura problemă era 
că - la fel ca băiatul care striga „lupul!” - de această dată chiar 
spunea adevărul. 


17. 


Nu-i nimic cu mine! 


Cei de la Facebook blocară contul lui Jacob, probabil din cauza 
unei citații care îi soma să predea autorităţilor toate postările 
acestuia. Însă, dând dovadă de o persistenţă suicidară, el își 
deschise un nou cont, sub numele de „Marvin Glasscock”, și 
începu să trimită noi cereri de prietenie cercului său de 
apropiaţi. Nu făcu niciun secret din asta, iar pe mine mă scoase 
din sărite. Spre surprinderea mea, Laurie îi luă apărarea. „Este 
singur cuc”, îmi zise ea. „Are nevoie de oameni.” Așa făcea 


VP - 169 


Laurie dintotdeauna: își ajuta fiul. Insistă asupra faptului că 
Jacob era acum complet izolat și că „viaţa lui online” era o parte 
atât de necesară și de „naturală” a modului în care socializau 
copiii, încât ar fi fost o cruzime să-i interzicem până și acest 
minim contact uman. l-am amintit că statul Massachusetts avea 
de gând să-l priveze de mult mai multe, așa că am căzut de 
acord să-i limităm măcar noul cont. Jacob nu avea voie să 
schimbe parola, ceea ce ne-ar fi împiedicat să-i accesăm contul 
și să-i edităm postările; nu avea voie să posteze nimic legat de 
caz; și nu avea voie, sub nicio formă, să posteze fotografii sau 
clipuri video care nu ar mai fi putut fi apoi oprite de la a se 
răspândi pe internet și care puteau fi scoase din context cu 
ușurință. Astfel, începu un joc de-a șoarecele și pisica, în care un 
copil, altminteri inteligent, se străduia să facă glume pe seama 
propriei situaţii, în termeni suficient de vagi, astfel încât tatăl 
său să nu îl cenzureze. 

Pentru mine a devenit o rutină să verific în fiecare dimineaţă 
ce mai scrisese Marvin Glasscock pe Facebook în noaptea 
precedentă. Prima dată îmi verificam contul de Gmail, apoi 
intram pe Facebook. Pe urmă căutam pe Google „Jacob Barber”, 
ca să văd ultimele știri despre caz. Dacă totul era în regulă, mă 
pierdeam în lumea virtuală câteva minute, ca să mai uit de 
vâltoarea cumplită în care mă aflam. 

In ceea ce privește reîncarnarea fiului meu pe Facebook, cel 
mai mult m-a surprins că mai erau încă persoane dispuse să îl 
accepte ca „prieten”. In lumea reală nu mai avea prieteni. Era 
singur-singurel. Nimeni nu îl suna, nimeni nu îl vizita. Fusese 
suspendat de la școală și, începând din septembrie, orașul avea 
să fie obligat să îi plătească un meditator. Așa cerea legea. 
Laurie negociase săptămâni întregi cu conducerea școlii, 
târguindu-se asupra numărului de ore de meditații la care avea 
dreptul Jake. Intre timp, el părea să-și fi pierdut toţi prietenii. 
Puștii care acceptau să se conecteze online cu Jacob refuzau să 
îi dea atenţie în realitate. E drept că doar o mână de copii îl 
acceptaseră pe „Marvin Glasscock” în cercul lor virtual. Înainte 
de uciderea lui Ben Rifkin, reţeaua de Facebook a lui Jacob - 
numărul de copii care citeau comentariile sale repezite și ale 
căror comentarii erau urmărite de Jacob - se ridica la 474, 
majoritatea colegi de clasă, majoritatea puști de care nu 
auzisem în viața mea. După comiterea crimei, rămăseseră 


VP - 170 


numai patru, printre care se număra și Derek Yoo. Mă întreb 
dacă aceștia patru - sau Jacob - au înțeles vreodată cu adevărat 
că fiecare mișcare pe care o făceau online crea o arhivă, că 
fiecare tastă apăsată era înregistrată și stocată pe un server, 
undeva. Nimic din ceea ce făceau pe internet - nimic - nu 
rămânea ascuns. Și, spre deosebire de un apel telefonic, 
aceasta era o formă scrisă de comunicare: ei generau o 
stenogramă a fiecărei conversații. Internetul este visul oricărui 
procuror, un mijloc de monitorizare și arhivare ce aude cele mai 
intime și sinistre secrete, chiar și pe cele nerostite cu glas tare. 
Este mai ceva decât un microfon. Aproape că este un microfon 
plantat în capul fiecăruia. 

Era doar o chestiune de timp, desigur. Mai devreme sau mai 
târziu, tastând la laptopul său târziu în noapte, în stupoarea 
fericită a navigării pe internet, Jacob avea să aibă o scăpare 
prostească, de adolescent. lar asta s-a întâmplat la jumătatea 
lui august. Într-o duminică dimineaţă, am aruncat o privire pe 
pagina de Facebook a lui Marvin Glasscock și am văzut acolo o 
imagine a lui Anthony Perkins din Psycho, celebra siluetă având 
cuțitul ridicat deasupra umărului, gata să o înjunghie pe Janet 
Leigh la duș, acum cu faţa lui Jacob adăugată prin Photoshop - 
Jacob pe post de Norman Bates. Faţa era decupată dintr-o 
fotografie de-a lui Jacob, făcută, după toate aparențele, la o 
petrecere. Îl înfățișa pe Jacob rânjind. Jacob postase fotografia, 
retușată, cu următoarele cuvinte dedesubt: „Ce crede lumea 
despre mine”. Prietenii lui replicaseră cu aceste comentarii: 
„Tipule, arăţi ca o tipă”, „Excelent! Ar trebui să-ţi pui poza asta 
la profil”, „Wee-wee-wee [muzica din Psychol]”, „Marvin 
Glasscock! Tipul apare de nicăieri; să-ţi pice faţa, nu alta!!!” 

Nu am șters imediat poza. Voiam să îl iau la întrebări pe Jacob 
mai întâi. Am luat laptopul cu mine și am urcat la etaj. 

Era în camera lui, încă adormit. Unul dintre romanele pe care 
le citea stătea deschis pe noptieră, cu faţa în jos. Obișnuia să 
citească fie SF-uri plasate în viitor, fie fantasy-uri militare despre 
unităţi ultrasecrete de-ale armatei, cu nume ca „Alpha Force”. 
(Jacob nu era interesat de romane cu vampiri: nu erau destul de 
escapiste.) 

Era aproape șapte. Jaluzelele erau trase până jos, lumina fiind 
astfel alungată din cameră. 

Când m-am apropiat de patul său, Jacob se trezi și se întoarse 


VP - 171 


cu privirea spre mine. Mai mult ca sigur eram încruntat. Am 
întors calculatorul spre el, ca să vadă pe monitor dovada 
fărădelegii sale. 

— Ce-i asta? 

El mormăi, încă adormit pe jumătate. 

— Ce-i asta? 

— Ce anume? 

— Asta! 

— Nu știu. Despre ce vorbești? 

— Fotografia asta de pe Facebook. De azi-noapte. Tu ai 
postat-o? 

— E o glumă. 

— O glumă? 

E doar o glumă, tată. 

— O glumă? Ce-i cu tine? 

— Chiar trebuie să facem atâta tam-tam... 

— Jacob, știi ce-o să se întâmple cu fotografia asta? O să fie 
fluturată în fața juriului și știi ce vor spune procurorii? Vor spune 
că e dovada conștientizării vinei. Vor folosi exact această 
sintagmă: conștientizarea vinei. Vor zice: „lată cum se vede 
Jacob Barber pe sine însuși. Ca în Psycho. Când se uită în 
oglindă, iată cine îl privește de acolo: Norman Bates”. Vor 
repeta cuvântul psihopat şi vor arăta această poză, iar juraţii se 
vor holba la ea. Se vor holba la ea și ghici ce? Nu vor mai putea 
să și-o scoată din minte. Le va rămâne întipărită acolo. Îi va 
influența. li va suci și-i va marca. Poate că nu pe toți, poate că 
nu prea mult. Insă va face ca dosarul împotriva ta să 
cântărească ceva mai mult. Așa merg lucrurile. Asta ai făcut 
când ai postat poza: le-ai dat un cadou. Un cadou. Fără niciun 
motiv. Dacă Logiudice găsește asta, nu vei mai scăpa de ea. Nu 
pricepi? Nu înţelegi ce miză mare e în joc, Jacob? 

— Ba da! 

— Nu înţelegi ce vor să-ţi facă? 

— Sigur că înțeleg. 

— Și atunci, de ce? Spune-mi. Fiindcă nu găsesc rostul. De ce 
ai face una ca asta? _ 

— Ti-am zis deja, a fost o glumă. Inseamnă exact opusul a 
ceea ce spui tu. Este felul în care mă vede lumea. Nu așa mă 
văd eu. Nici măcar nu-i vorba de mine. 

— A, de ce n-ai zis așa? Făceai doar pe deșteptul și erai un pic 


VP - 172 


ironic. Și, desigur, procurorul și juraţii vor înţelege și ei asta. 
Dumnezeule! Ești prost? 

— Nu sunt prost. 

— Atunci ce-i cu tine? 

În spatele meu se auzi glasul lui Laurie: 

— Andy! Destul. 

Avea mâinile în sân și ochii încă mijiţi de somn. 

Jacob rosti pe un ton sumbru: 

— Nu-i nimic cu mine. 

— Atunci ce naiba te-a făcut să... 

— Andy, încetează! 

— De ce, Jacob? Zi-mi doar de ce. 

Mânia mi se mai domolise. Totuși, eram încă suficient de 
înfierbântat ca să mai trimit câteva săgeți și înspre Laurie. 

— Pot să-l întreb măcar atât? Pot să-l întreb de ce a făcut-o? 
Sau cer prea mult? 

— A fost o simplă glumă, tată. Nu putem să o ștergem și să 
uităm de ea? 

— Nu! Nu putem să o ștergem și gata. Tocmai asta-i ideea! 
Nu va dispărea, Jacob. Putem să o ștergem, dar nu va dispărea. 
Gând amicul tău, Derek, se va duce la procuror și-i va spune că 
ai un cont de Facebook pe numele Melvin Glasscock și că ai 
postat această fotografie, procurorul nu va trebui decât să le 
trimită o citaţie ca să o obţină. lar cei de la Facebook îi vor da 
tot ce va cere. Chestiile astea te urmăresc. Sunt ca napalmul. 
Nu poţi să le faci să dispară. Pur și simplu nu poți. 

— Bine. 

— Nu poţi face asemenea lucruri. Nu acum. 

— Am zis bine. Îmi pare rău. 

— Nu-i destul să-ţi pară rău. Asta nu va rezolva problema. 

— Andy, încetează odată! Mă sperii. Ce vrei să facă? Faptu-i 
consumat. A zis că-i pare rău. De ce îl tot hărțuiești? 

— ÎI hărţuiesc pentru că-i important să priceapă! 

— Faptu-i consumat. A făcut o greșeală. E un copil! Calmează- 
te, Andy. Te rog! 

Străbătu încăperea, îmi luă laptopul din mâini - nici nu-mi 
dădusem seama că încă îl ţineam - și examină îndeaproape 
poza. Ținea laptopul de margini, ca pe o tavă de la cantină. 

— În regulă. Ridică din umeri: Hai să o ștergem și să isprăvim 
odată cu asta. Cum o șterg? Nu văd niciun buton. 


VP - 173 


Am luat laptopul și m-am uitat pe tot ecranul. 

— Nici eu nu-l văd. Jacob, cum ștergi chestia asta? 

El îmi luă laptopul și, stând acum pe marginea patului, făcu 
doar câteva clickuri. 

— Uite-așa! Gata! 

Închise laptopul și mi-l dădu, apoi se întinse în pat și se 
întoarse cu spatele la mine. 

Laurie îmi aruncă o căutătură de parcă eu aș fi fost cel 
nerezonabil. 

— Mă duc înapoi în pat, Andy. 

A ieșit din cameră, apoi am auzit foșnetul așternuturilor, când 
s-a strecurat înapoi în ele. Laurie obișnuia să se trezească 
întotdeauna devreme, chiar și duminica, înainte de toate astea. 

Am rămas acolo o clipă, ţinând laptopul lângă picior ca pe o 
carte închisă. 

— Îmi pare rău că am țipat la tine. 

Jacob pufni. Nu mi-am dat seama dacă o făcea pentru că îl 
podidea plânsul sau pentru că era supărat pe mine. Insă mi-a 
atins o coardă sensibilă și mi-a trezit nostalgii. Mi-am amintit de 
Jake bebelușul, frumosul și scumpul nostru bebeluș, cu ochii 
mari și păr bălai. Faptul că acest băiat, acest copil-bărbat era 
una și aceeași persoană cu acel bebeluș m-a izbit de parcă nu 
aș fi realizat asta până atunci. Bebelușul nu se transformase în 
băiat; bebelușul era băiatul, aceeași făptură neschimbată în 
esența sa. Acesta era același bebeluș pe care îl ţinusem în 
braţe. 

M-am așezat pe pat lângă el și i-am pus o mână pe umărul 
dezvelit. 

— Îmi pare rău că am tipat la tine. Nu ar trebui să-mi pierd 
cumpătul. Încerc doar să am grijă de tine. Știi asta, nu? 

— Mă culc la loc. 

— Bine. 

— Lasă-mă în pace! 

— Bine. 

— Bine, atunci pleacă. 

Am dat din cap, l-am mai mângâiat pe umăr de câteva ori, ca 
și cum aș fi putut să-i transmit prin atingere cât de mult îl 
iubesc, însă el a rămas neclintit, așa că m-am ridicat și am dat 
să plec. 

Silueta din pat rosti: 


VP - 174 


— Nu-i nimic cu mine. Și știu exact ce îmi vor face. Nu mai 
trebuie să-mi spui și tu. 

— Știu, Jake. Știu. 

Și apoi, cu bravura și nepăsarea tipice copiilor, adormi din 
nou. 


18. 


Gena criminalilor, readusă la suprafată 


Într-o marţi dimineaţă pe la sfârșitul verii, Laurie și cu mine ne 
aflam în biroul doamnei doctor Vogel pentru ședința noastră 
săptămânală, sub privirile celor două măști africane. Ședinţa nu 
începuse încă - abia ne făceam comozi în fotolii, rostind 
remarcile uzuale cu privire la vremea caldă de afară, Laurie 
tremurând puţin din cauza aerului condiţionat când medicul ne 
anunţă: 

— Andy, trebuie să-ţi spun că va fi o oră dificilă pentru tine. 

— Da? De ce? 

— Trebuie să vorbim despre niște chestiuni biologice din 
acest caz, despre partea genetică. 

Ezită. Dr. Vogel obișnuia să păstreze o expresie impasibilă pe 
chip în timpul ședinţelor noastre, probabil pentru a nu-și lăsa 
emoţiile să ne influenţeze. Insă, de această dată, avea maxilarul 
încleștat în mod vizibil. 

— Și trebuie să îţi iau și o probă de sânge. N-o să fie cine știe 
ce; doar o să-ți tamponez puţin gura. Fără ace, fără nimic 
supărător. Voi folosi doar un beţișor ca să îţi șterg gingiile și să 
iau astfel o mostră de salivă. 

— O probă de sânge? Cred că glumiţi. Parcă nu ar fi trebuit să 
luăm în calcul această variantă. 

— Andy, uite ce-i: eu sunt doctor, nu avocat; nu-ţi pot spune 
ce va fi acceptat ca probă și ce nu. Asta-i între tine și Jonathan. 
Ce îți pot spune, totuși, este că genetica comportamentală - și 
prin asta mă refer la știința care se ocupă de modul în care 
comportamentul nostru este influențat de gene - este o armă cu 
două tăișuri. S-ar putea ca acuzarea să vrea să prezinte acest 
soi de probe ca să arate că Jacob este violent de la natură, un 


VP - 175 


asasin înnăscut, ceea ce le-ar ușura mult treaba în a demonstra 
că Jacob este cel care a comis această crimă. Insă s-ar putea să 
vrem și noi să mizăm pe această carte. Dacă se va ajunge 
cumva în punctul în care procurorii vor stabili că Jacob chiar l-a 
ucis pe acest băiat - am zis dacă; nu vreau să cobesc, nu vreau 
să credeţi că asta este părerea mea, e doar un simplu dacă -, 
atunci am putea aduce probele genetice ca o circumstanţă 
atenuantă. 

Laurie interveni: 

— Circumstanţă atenuantă? 

l-am explicat: 

— Ca să se schimbe încadrarea, de la crimă cu premeditare la 
crimă de gradul al doilea sau omor prin imprudență. 

Laurie tresări. Termenii tehnici erau descurajatori, o amintire 
a eficienţei sistemului. Tribunalul este ca o fabrică, sortând 
violenţa pe diferite grade, procesând suspecții și scoţându-i 
infractori pe bandă. 

Și eu eram descurajat. Avocatul din mine își dădu seama 
imediat de calculele pe care și le făcea Jonathan. Ca un general 
pregătindu-se de bătălie, el își punea la punct metodele de 
apărare, luând în considerare inclusiv o retragere tactică. 

l-am spus mamei fiului meu pe un ton blând: 

— Crima cu premeditare atrage după sine pedeapsa cu viața, 
fără posibilitate de eliberare condiționată. Este o sentinţă 
obligatorie. Judecătorul nu are niciun cuvânt de spus. In cazul 
crimei de gradul al doilea, Jake ar fi eligibil pentru eliberare 
condiționată peste douăzeci de ani. Ar avea doar 34 de ani 
atunci. Ar avea încă toată viaţa în faţă. 

— Jonathan mi-a cerut să mă ocup de această chestiune, să 
mă pregătesc pentru orice eventualitate. Laurie, cred că ideea 
este următoarea... sau, mă rog, așa este cel mai ușor să te 
gândești la treaba asta: legea pedepsește infracțiunile săvârșite 
cu intenţie. Pornește de la premisa că toate faptele sunt 
intenţionate, fiind produsul liberului arbitru. Dacă ai comis o 
infracțiune, se presupune că ai intenţionat să o comiţi. Legea 
este neiertătoare cu apărările bazate pe „da, dar...”. Da, dar am 
avut o copilărie grea. Da, dar am probleme psihice. Da, dar 
eram beat. Da, dar am căzut pradă mâniei. Dacă săvârșești o 
infracțiune, legea spune că ești vinovat în ciuda tuturor acestor 
lucruri. Însă se va tine cont de ele la definirea exactă a 


VP - 176 


infracţiunii și la stabilirea sentinţei. În acel moment, orice îţi 
afectează liberul arbitru - inclusiv o predispoziţie genetică spre 
violenţă sau un control scăzut al impulsurilor - poate fi avut în 
vedere, cel puţin teoretic. 

— Este ridicol, m-am stropșit eu. Niciun juriu nu va da doi bani 
pe asta. Vrei să le spui „Da, am omorât un băiat de 14 ani, dar 
daţi-mi drumul chiar și așa”? N-ai să vezi! Niciodată. 

— S-ar putea să nu avem de ales, Andy, dacă... 

— Este o tâmpenie, am replicat eu. Vrei să-mi iei mie o probă 
de sânge? Nu am rănit nici măcar o muscă în toată viaţa mea! 

Medicul încuviinţă. Nicio reacție. Un psihiatru perfect stătea 
pur și simplu și lăsa cuvintele să se spargă de ea ca valurile de 
dig, știind că doar așa mă putea face să vorbesc în continuare. 
Aflase probabil, la un moment dat, că atunci când interogatorul 
tace, persoana interogată se grăbește să umple tăcerea. 

— Nu am făcut rău nimănui. Nu sunt iute la mânie. Pur și 
simplu nu îmi stă în fire. Nici măcar nu am jucat fotbal american 
în viaţa mea. Nu m-a lăsat mama. Ştia că nu o să-mi placă. Ştia. 
În casa noastră nu a existat vreodată violență domestică. Când 
eram mic, știți la ce cântam? La clarinet. În vreme ce toţi 
prietenii mei jucau fotbal, eu cântam la clarinet. 

Laurie își așeză mâna peste a mea, ca să-mi domolească 
agitația din ce în ce mai mare. Asemenea gesturi deveniseră tot 
mai rare între noi, așa că m-am simţit mișcat. M-a calmat. 

Dr. Vogel rosti: _ 

— Andy, știu că ai investit foarte mult în toate astea. In 
identitatea ta, în reputaţia ta, în omul care ai devenit, în 
persoana în care te-ai croit de unul singur. Am mai discutat 
despre asta și te înţeleg perfect. Insă tocmai asta-i și ideea. Nu 
suntem doar rezultatul genelor noastre. Suntem rezultatul mult 
mai multor factori: gene și mediu, fire și educaţie. Faptul că tu 
ești cine ești reprezintă cel mai bun exemplu pe care îl cunosc 
eu al puterii liberului arbitru, al individualităţii. Indiferent ce vom 
găsi înscris în codul tău genetic, asta nu va spune nimic despre 
cine ești tu ca persoană. Comportamentul uman este mult mai 
complex de-atât. Aceeași secvenţă genetică prezentă la un 
individ poate produce un rezultat complet diferit la alţi indivizi și 
în alte circumstanțe. Noi discutăm aici doar despre o 
predispoziţie genetică.  Predispoziţia nu este totuna cu 
predestinarea. Oamenii sunt mult, mult mai mult decât un 


VP - 177 


simplu cod ADN. Greșeala pe care lumea are tendinţa să o facă 
în cazul unei științe noi, precum aceasta, este să pună prea mult 
accent pe determinism. Am mai discutat despre asta. Nu vorbim 
aici despre genele care te fac să ai ochii albaștri. 
Comportamentul uman are multe alte cauze, nu se referă doar 
la simple trăsături fizice. 

— Mda, un discurs foarte frumos - și, totuși, insistați să îmi 
băgaţi un beţișor în gură. Și dacă nu vreau să aflu ce este înscris 
în ADN-ul meu? Dacă nu-mi place destinul pentru care am fost 
programat? 

— Andy, oricât de greu i-ar fi, trebuie să înţelegi că nu este 
vorba de tine. Este vorba de Jacob. Intrebarea este: cât de 
departe ești dispus să mergi pentru Jacob? Ce ești în stare să 
faci pentru a-ți proteja fiul? 

— Nu-i corect! 

— Dar așa stau lucrurile. Nu eu te-am adus aici. 

— Nu. Jonathan m-a pus să vin. El este cel care ar trebui să-mi 
spună aceste lucruri, nu dumneata. 

— Probabil că nu vrea să se certe cu tine pe tema asta. Nici 
măcar nu știe dacă se va folosi de asta la proces. E doar un as 
pe care ar vrea să-l aibă în mânecă pentru orice eventualitate. 
Totodată, s-ar putea să creadă că l-ai refuza. 

— Nu s-ar înșela. De aceea ar fi trebuit să poarte chiar el 
această discuţie cu mine. 

— Își face doar meseria. Dintre toţi oamenii, tu ar trebui să 
înţelegi asta. 

— Meseria lui este să facă orice îi cere clientul. 

— Meseria lui este să câștige, Andy, nu să încerce să 
menajeze sentimentele cuiva. Oricum, nu tu ești clientul, ci 
Jacob. Singurul care contează aici este Jacob. De aceea ne-am 
adunat cu toţii aici - ca să-l ajutăm pe Jacob. 

— Deci Jonathan vrea să susţină în faţa instanței că Jacob are 
gena criminalilor? 

— Dacă se ajunge la asta, dacă vom fi puși într-o situaţie 
disperată, da, s-ar putea să fim nevoiţi să susţinem că Jacob are 
anumite trăsături genetice care îl fac să fie predispus la acţiuni 
agresive sau antisociale. 

— Toate acele calificative și nuanţe sunt o păsărească în 
urechile oamenilor obișnuiți. Ziarele vor vorbi despre gena 
criminalilor. Vor spune că suntem niște criminali înnăscuţi. O 


VP - 178 


familie de criminali. 

— Tot ce putem face este să le prezentăm adevărul. Dacă vor 
alege să îl distorsioneze, să îl facă să sune mai senzaţional, ce 
putem face? 

— Bine, să zicem că accept, să zicem că vă las sa-mi luați 
proba de sânge. Spuneţi-mi exact ce căutați. 

— La ce nivel ești cu biologia? 

— Știu doar ce-am învăţat la școală. 

— Și erai bun la biologie? 

— Eram mai bun la clarinet. 

— Bine, dacă este așa, am să-ţi spun pe scurt... Fără să 
pierdem din vedere infinita complexitate a cauzelor ce 
determină comportamentul uman și faptul că nu există un 
declanșator genetic pentru anumite comportamente ale 
oamenilor... Noi discutăm întotdeauna despre o interacțiune 
între gene și mediu; și, oricum, comportamentul „infracţional” 
nu este un termen științific, ci unul juridic, iar anumite 
comportamente ce pot fi definite drept infracţionale într-o 
situaţie ar putea să nu fie infracţionale în alte condiţii, cum ar fi 
în război... 

— Bine, bine, am priceput. Este complicat. Spuneţi-mi ca la 
proști. Vreau să știu doar atât: după ce anume vă uitaţi în saliva 
mea? 

Ea zâmbi, cedând: 

— Fie! Există două gene aparţinând aceluiași cromozom, care 
au fost legate de comportamentul masculin antisocial și care pot 
explica astfel tipare de violenţă ce trec de la o generaţie la alta, 
ca în cazul familiei tale. Prima este forma unei gene numite 
MAOA. Gena MAOA se află pe cromozomul X. Ea controlează o 
enzimă care metabolizează anumiţi neurotransmiţători precum 
serotonina, norepinefrina și dopamina. A fost denumită „gena 
războinicilor”, pe baza asocierii sale cu comportamentul agresiv. 
Mutaţia se numește MAOA Knockout. S-a mai folosit în instanţă 
ca un declanșator al violenţei, însă argumentele aduse au fost 
prea simpliste, fiind respinse. Felul în care înțelegem relaţia 
gene-mediu a evoluat de atunci - știința progresează foarte 
repede - și am putea beneficia de dovezi mai concludente 
acum. Cea de-a doua mutație se găsește în gena responsabilă 
pentru transportul serotoninei. Localizată pe cromozomul 17, 
numele oficial al genei este SLC6A4. Ea codează o proteină care 


VP - 179 


facilitează activitatea sistemului de transport al serotoninei, 
ceea ce permite întoarcerea serotoninei din sinapse în neuron. 

Am ridicat mâna: Destul! 

Ea zise: 

— Ideea este următoarea. Știința funcţionează și se 
perfecţionează pe zi ce trece. Închipuie-ţi, numai. Până acum, 
ne-am întrebat mereu: „Ce se află la originea comportamentului 
uman? Firea sau educaţia?” Și ne-am descurcat de minune 
atunci când a fost vorba de studierea componentei educative a 
ecuaţiei. Sunt nenumărate studii de calitate despre modul în 
care mediul influențează comportamentul. Insă acum, pentru 
prima oară în istorie, putem să ne ocupăm și de componenta 
genetică. Vorbim de tehnologii de ultimă oră. Insăși structura 
ADN-ului a fost descoperită abia în 1953. Abia începem să 
înţelegem. Abia începem să ne uităm la cine suntem de fapt. Nu 
la abstracții de genul „suflet” sau metafore precum „inima 
omului”, ci la adevărata mecanică a ființelor umane, la 
componentele de bază. Asta - se trase de pielea braţului, 
indicând o mostră din carnea ei -, corpul omenesc este o 
mașinărie. Un sistem foarte complex de molecule, activat de 
reacții chimice și de impulsuri electrice. Minţile noastre sunt și 
ele parte din acest sistem. Lumea nu are dificultăţi în a accepta 
că educaţia influenţează comportamentul. De ce ar fi diferit în 
cazul naturii? 

— Doamnă doctor, asta o să-l scape pe fiul meu de 
închisoare? 

— E posibil. 

— Atunci, hai s-o facem! 

— Mai e ceva. 

— De ce nu mă mir? 

— Am nevoie și de o mostră de la tatăl tău. 

— De la tatăl meu? Glumiţi! Nu am mai vorbit cu el de când 
aveam cinci ani. Nici măcar nu știu dacă mai trăiește. 

— Trăiește. Se află în Penitenciarul Northern din Somers, 
Connecticut. 

Urmă o pauză. 

— Atunci duceți-vă și luaţi mostra. 

— Am încercat. Nu vrea să mă vadă. 

Am clipit surprins. Mă luase pe neașteptate atât vestea că 
tatăl meu era în viaţă, cât și faptul că îmi aducea deja un mesaj 


VP - 180 


din partea lui. Avea un avantaj asupra mea. Nu numai că știa 
trecutul meu, dar nici măcar nu îl considera trecut propriu-zis. 
Pentru ea nu era deloc o povară. Ca să-l contacteze pe Billy 
Barber, dr. Vogel nu trebuise decât să formeze un număr de 
telefon. 

— Spune că trebuie să i-o ceri tu. 

— Eu? Nu m-ar recunoaște nici dacă aș răsări din pământ în 
faţa lui. 

— Se pare că nu vrea ca lucrurile să rămână astfel. 

— Da? De ce nu? 

— Când îmbătrânesc, taţii vor să-și cunoască fiii mai bine. 
Ridică din umeri: Cine poate ști ce-i în inima oamenilor? 

— Deci știe de mine? 

— O, știe totul despre tine! 

Am simţit că mă înroșesc ca un puști când am auzit asta. Un 
tată! Apoi, aproape instantaneu, entuziasmul mi-a pierit când m- 
am gândit la Billy Barber cel Sângeros. 

— Spune-i să se ducă dracului! 

— Nu-i pot spune asta. Avem nevoie de ajutorul lui. Avem 
nevoie de o mostră ca să putem demonstra că o mutație 
genetică nu este o simplă excepţie, ci o trăsătură a familiei, 
trecută din tată în fiu. 

— Am putea obține un ordin judecătoresc. 

— Nu fără ca procurorul să afle ce punem la cale. 

Am clătinat din cap. 

Laurie interveni, într-un final: 

— Andy, trebuie să te gândești la Jacob. Cât de departe ai 
merge pentru el? 

— M-aș duce până în iad și înapoi. 

— Bine, atunci. Exact asta va trebui să faci. 


19. 


Camera de tăiere 


În ultima săptămână din august - în acea non-săptămână de 
duminici, când ne mișcăm cu toţii mai încet și jelim trecerea 
verii, pregătindu-ne de toamnă -, temperaturile crescură și aerul 


VP - 181 


deveni parcă mai dens, până când toată lumea ajunse să 
vorbească numai despre arșiţă: când avea să se sfârșească, cât 
de mult va urca temperatura și cât de insuportabilă era 
umiditatea. Îi silea pe oameni să se retragă în case, de parcă ar 
fi fost iarnă. Trotuarele și magazinele erau ciudat de tăcute. 
Pentru mine, arșiţa nu reprezenta un chin, ci mai degrabă un 
simptom, așa cum febra este un simptom al răcelii. Era doar cel 
mai evident motiv pentru care lumea devenea tot mai 
insuportabilă. 

La acel moment, eram deja toţi trei puţin înnebuniţi de 
căldură. Privind în urmă, nu-mi vine să cred cât de egocentric 
devenisem, cum toată această poveste părea să aibă de-a face 
cu mine, nu cu Jacob sau cu toată familia noastră. In mintea 
mea, vina lui Jacob era inseparabilă de vina mea, deși nimeni nu 
mă acuzase în mod explicit de nimic. Începusem să-mi pierd 
luciditatea, bineînţeles. Știam asta. Îmi amintesc foarte clar cum 
mă străduiam să îmi păstrez cumpătul, dar și aparențele, să nu 
cedez nervos. 

Însă nu i-am împărtășit aceste sentimente lui Laurie și nici nu 
am încercat să le aflu pe ale sale, fiindcă simţeam cu toţii că o 
luăm razna. Am descurajat din răsputeri orice tentativă de 
discuţie sinceră despre sentimente și, în curând, am încetat să îi 
mai acord atenţie soţiei mele. Nu am întrebat-o niciodată - nici 
măcar nu am întrebat-o! - prin ce trece mama lui Jacob, 
criminalul. Mi s-a părut mai important să fiu - sau măcar să par 
- un stâlp de rezistență și să o încurajez și pe ea să fie tare. Era 
singura abordare rezonabilă: să strângem din dinţi, să trecem 
de proces, să facem tot posibilul ca Jacob să fie în siguranţă și 
abia după aceea să ne ocupăm de trauma emoţională. După 
aceea. De parcă ar fi existat un loc numit După aceea și, dacă 
aș fi reușit să-mi duc familia pe acel tărâm, totul avea să se 
termine cu bine. Pe tărâmul După aceea urma să avem timp 
pentru toate aceste probleme „mărunte”. M-am înșelat. Mă 
gândesc acum la asta, la cum ar fi trebuit să o văd pe Laurie 
atunci, la cum ar fi trebuit să-i acord mai multă atenţie. Ea îmi 
salvase viața cândva. M-am dus la ea distrus și ea m-a iubit 
chiar și așa. lar când a ajuns să fie ea distrusă emoţional, eu n- 
am ridicat nici măcar un deget ca să o ajut. Am observat doar că 
părul îi era tot mai cărunt și mai neîngrijit, că faţa i se zbârcea 
din cauza ridurilor ca o vază veche din ceramică. Slăbise atât de 


VP - 182 


mult, încât i se vedeau oasele de la șold și, când eram 
împreună, vorbea din ce în ce mai puţin. Chiar și așa, eu nu mi- 
am pierdut nicio clipă hotărârea de a-l salva mai întâi pe Jacob și 
de a mă ocupa de Laurie abia mai târziu. Acum încerc să 
analizez raţional acea intransigenţă nemiloasă: ajunsesem deja 
un maestru când venea vorba despre interiorizarea emoţiilor 
primejdioase; mintea îmi era încinsă din pricina stresului acelei 
veri fără de sfârșit. Toate acestea ar putea fi adevărate, dar sunt 
și minciuni în același timp. Adevărul este că am fost un prost. 
Laurie, am fost un prost. Știu asta acum. 

Într-o dimineaţă, pe la ora 10.00, m-am dus acasă la familia 
Yoo. Părinţii lui Derek lucrau chiar și în acea săptămână de 
semivacanţă. Ştiam că Derek va fi singur acasă. El și cu Jacob 
încă își trimiteau mesaje regulat. Vorbeau chiar și la telefon, dar 
numai în timpul zilei, când părinţii lui Derek nu erau prin 
preajmă. Eram convins că Derek va dori să își ajute prietenul, că 
va vrea să vorbească și cu mine, să-mi spună adevărul, însă îmi 
era teamă că nu mă va lăsa să intru. Era un băiat bun - avea să 
facă doar ce i se zisese, așa cum făcuse dintotdeauna. Astfel 
încât eram pregătit să duc muncă de convingere cu el, ba chiar 
să apelez și la forţă ca să intru în casă. Îmi amintesc că mă 
simţeam în stare să fac orice. Am ajuns acolo purtând un şort 
larg și un tricou care mi se lipise de spinarea transpirată. Mă 
îngrășasem un pic de când începuse toată povestea asta și îmi 
aduc aminte că șortul îmi aluneca pe coapse, din când în când, 
sub presiunea burţii. Trebuia să îl ridic întruna. Fusesem mereu 
îngrijit și bine făcut. Îmi era rușine de felul în care arătam acum, 
însă nu aveam niciun chef să fac ceva în această privință. Avea 
să fie timp și pentru asta după aceea. 

Când am ajuns acasă la familia Yoo, nu am bătut la ușă. Nu 
voiam să-i dau puștiului ocazia de a se ascunde de mine, de a 
mă vedea și de a refuza să răspundă la ușă, prefăcându-se că 
nu-i acasă. Așa că m-am dus prin spatele casei, trecând printr-o 
grădiniță cu flori, pe lângă o hortensie cu ciorchini conici, care 
țâșneau în toate părțile ca niște artificii, o înmugurire pe care 
David Yoo o aștepta tot anul, din câte îmi amintesc. 

Familia Yoo construise o extensie în spatele casei. Aceasta 
cuprindea un holișor și o bucătărioară pentru micul dejun. Toţi 
pereţii aveau ferestre, așa că puteam vedea prin bucătărie până 
în micul living unde Derek stătea întins pe o canapea în faţa 


VP - 183 


televizorului. Pe veranda din spate era mobilă de curte, o masă 
cu umbrelă și șase scaune. Dacă Derek refuza să mă lase să 
intru, puteam să arunc cu unul dintre scaunele masive prin ușa 
franţuzească, ca William Hurt în Body Heat. Însă ușa nu era 
încuiată. Am intrat în casă de parcă aș fi fost la mine, de parcă 
tocmai fusesem să arunc gunoiul. 

Aerul condiţionat din living crease o răcoare binemeritată. 

Derek se ridică în picioare, dar nu-mi ieși în întâmpinare. 
Rămase cu gambele rezemate de canapea; purta pantaloni 
scurți și un tricou negru care avea pe piept sigla Zildjian. 
Picioarele sale desculțe erau lungi și osoase. Avea degetele de 
la picioare încordate, înfipte în covor, ca niște mici omizi. Era 
agitat. Când îl văzusem prima oară pe Derek, avea 5 ani și era 
încă dolofan. Acum arăta și el a adolescent, uscăţiv, lungan și 
ușor aiurit, ca băiatul meu. Era exact ca Jacob, cu o singură 
diferență: viitorul lui Derek nu era umbrit de nimic, nu avea 
niciun obstacol în cale. Avea să treacă prin adolescență cu 
aceeași expresie aiurită ca Jacob, cu aceleași haine de rahat, cu 
aceeași reticență de a privi oamenii în ochi, și așa avea să intre 
și în maturitate. Era doar un puști fără vină, cum ar fi putut fi și 
Jacob, și pentru o clipă m-am gândit cât de plăcut ar fi să am și 
eu un băiat atât de... necomplicat. Îl invidiam pe David Yoo, 
chiar dacă momentan îl consideram un ticălos fără pereche. 

— Bună, Derek. 

— Bună. 

— Ce s-a întâmplat, Derek? 

— Nu ar trebui să fii aici. 

— Am venit aici de sute de ori. 

— Da, dar nu artrebui să fii aici acum. 

— Vreau doar să vorbim. Despre Jacob. 

— Nu am voie să vorbesc despre el. 

— Derek, ce-ai pățit? Eşti... agitat. 

— Banu. 

— Te temi de mine? 

— Nu. 

— Atunci de ce te porți așa? 

— Cum mă port? Nu fac nimic. 

— Arăţi de parcă tocmai te-ai ouat. 

— Nu. Doar că... nu ar trebui să fii aici. 

— Calmează-te, Derek. Stai jos. Vreau doar să aflu adevărul, 


VP - 184 


atâta tot. Ce naiba se petrece aici? Ce se petrece cu adevărat? 
Aș vrea doar să-mi explice totuși cineva. 

Am traversat bucătăria și am intrat în living cu băgare de 
seamă, ca și cum m-aș fi apropiat de un animal temător. 

— Nu mă interesează ce au spus părinţii tăi, Derek. Nu au 
dreptate. Jacob merită ajutorul tău. Este prietenul tău. Prietenul 
tău. Ca și mine, de altfel. Sunt prietenul tău și asta fac prietenii, 
Derek. Se ajută între ei. Asta-i tot ce vreau: ca tu să fii din nou 
prietenul lui Jacob, chiar acum. Are nevoie de tine. 

M-am așezat. 

— Ce i-ai spus lui Logiudice? Ce-ai fi putut să-i zici încât să 
creadă că fiul meu este un criminal? 

— Nu i-am zis că Jake este un criminal. 

— Atunci ce i-ai zis? 

— De ce nu-l întrebi pe Logiudice? Nu ar fi trebuit să-ţi spună? 

— Ba da, Derek, dar se joacă acum cu noi. Nu e un băiat bun, 
Derek. Știu că s-ar putea să-ţi fie greu să înţelegi asta. Nu te-a 
adus în faţa marelui juriu pentru că ar fi fost silit să-mi dea și 
mie o stenogramă a discuţiei cu tine, dacă ar fi făcut-o. Probabil 
că nici nu te-a pus să vorbești cu un poliţist, pentru că acesta ar 
fi întocmit un raport. Așa că vreau să-mi spui chiar tu, Derek. 
Vreau să faci ceea ce se cuvine. Spune-mi ce i-ai zis lui 
Logiudice de este atât de sigur că Jacob este vinovat. 

— l-am zis adevărul. 

— Oh, știu, Derek. Toată lumea spune adevărul. Este atât de 
agasant. Pentru că adevărul nu-i niciodată același. Așa că 
trebuie să știu ce i-ai zis mai exact. 

— Nu ar trebui să... 

— La naiba, Derek! Ce i-ai zis? 

El se trase înapoi, lăsându-se să cadă pe canapea, de parcă 
țipătul meu l-ar fi azvârlit acolo. 

M-am calmat. Am rostit pe un ton moale, aproape disperat: 

— Te rog, Derek! Te rog, spune-mi! 

— l-am zis doar câ... mă rog, se petreceau anumite chestii la 
școală. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi că se tot luau de Jake. Ben Rifkin era oarecum 
conducătorul unui grup de puști. Chiulangii. Și îi făceau viaţa 
grea lui Jake. 

— Cum așa? 


VP-185 


— Spuneau că este homosexual, cam asta era principala 
chestie. Adică zvonuri. Ben născocea tot felul de chestii. Și, mă 
rog, mie nici nu-mi pasă dacă Jake este homosexual. Chiar nu-mi 
pasă. Aș vrea doar să spună dacă-i așa. 

— Tu crezi că-i homosexual? 

— Nu știu. Poate. Dar nu contează, fiindcă nu a făcut nimic 
din lucrurile pe care zicea Ben că le-a făcut. Erau născocirile lui 
Ben. Îi plăcea să se ia de Jake fără motiv. Ca și cum ar fi fost un 
joc pentru el. Îi cam plăcea să se ia de oameni. 

— Ce a zis Ben? 

— Nu știu. A lansat niște zvonuri. Cum ar fi că Jake s-a oferit 
să-i facă sex oral unui tip la o petrecere - ceea ce nu-i adevărat. 
Sau că a avut erecţie la dușuri după ora de sport. Sau că unul 
dintre profesori a intrat în școală într-o pauză și l-a prins pe Jake 
masturbându-se în clasă. Nu era deloc adevărat. 

— Atunci de ce le zicea? 

— Pentru că Ben era un nemernic. Era ceva la Jake care nu-i 
plăcea lui Ben și asta îl întărâta, pricepi? Parcă nu se mai putea 
abţine. Cum îl vedea pe Jake, începea să se ia de viaţa lui. De 
fiecare dată. Cred că și-a dat seama că o poate face fără să 
păţească nimic. Era un netrebnic. Ca să fiu sincer, chiar dacă 
nimeni nu vrea s-o spună pentru că a fost ucis, Ben era un puști 
răutăcios. Cel care a făcut-o... mă rog, nu știu, nu vreau să spun 
că... nu contează. Ben era un puști răutăcios. 

— Dar de ce era răutăcios cu Jacob? Nu înţeleg. 

— Pur și simplu nu-i plăcea de el. Jake este... adică, eu îl știu 
pe Jake, bine? Şi îmi place de el. Dar să fim serioşi. Trebuie să-ți 
fi dat seama că Jake nu este un puști normal. 

— De ce nu? Fiindcă și ceilalți copii credeau că este 
homosexual? 

— Nu. 

— Și atunci ce vrei să spui prin „normal”? 

El îmi aruncă o privire scrutătoare. 

— Jake poate fi și el răutăcios. 

Derek mă fixă cu privirea. 

Am încercat să nu trădez vreo emoție. Am încercat să nu 
înghit în sec. 

Spuse: 

— S-ar putea ca Ben să nu fi știut asta. Ben s-a luat de cine nu 
trebuie. N-a avut nici cea mai mică idee. 


VP - 186 


— Deci, de-aia ai intrat pe Facebook și le-ai spus tuturor 
despre cuţit? 

— Nu. Nu-i doar asta. Adică motivul pentru care și-a luat 
cuțitul a fost teama de Ben. S-a gândit că Ben o să-l pândească 
într-o zi și-o să-l bată măr și atunci va trebui să se apere. Nu ai 
știut nimic din toate astea? 

— Nu. 

— Jacob nu ţi-a zis nimic din toate astea? 

— Nu. 

— Ei bine, am spus asta pentru că știam de cuțitul lui Jake și 
știam că și-l luase pentru eventualitatea în care Ben avea să 
încerce ceva. Poate că nu ar fi trebuit să zic nimic. Nu știu. Nu 
știu de ce am zis-o. 

— Ai zis-o pentru că era adevărat. Ai vrut să spui adevărul. 

— Presupun că da. 

— Însă nu acel cuţit a fost arma crimei. Cuţitul pe care l-ai 
văzut tu, cel pe care îl avea Jacob... nu este cuțitul cu care a fost 
ucis Ben. S-a găsit un alt cuţit în Cold Spring Park. Ştii asta, nu? 

— Da, dar cine știe? Au găsit un cuţit... Ridică din umeri și 
adăugă: Oricum, la acel moment toată lumea încă discuta 
despre „Unde-i cuțitul?” lar Jake obișnuia să spună „Tata este 
procuror și eu știu bine legea”, de parcă ar fi știut că poate 
scăpa basma curată. Dacă ar fi fost acuzat vreodată. Pricepi? 

— A zis el vreodată așa ceva? 

— Nu. Nu chiar. 

— Deci asta i-ai spus lui Logiudice? 

— Nu! Sigur că nu. Pentru că astea nu-s chestii pe care să le 
știu cu adevărat, mă-nţelegi? Astea-s doar lucruri la care mă 
gândesc. 

— Deci, ce anume i-ai spus lui Logiudice? 

— Doar că Jacob avea un cuţit. 

— Nu cuțitul care trebuie. 

— Mă rog, dacă așa vrei să-i zici... Eu doar i-am spus lui 
Logiudice despre cuţit și despre faptul că Ben se lua de el. Și că, 
în dimineaţa în care s-a comis crima, Jake a venit la școală cu 
sânge pe el. 

— Ceea ce Jacob a recunoscut. L-a găsit pe Ben. A încercat să 
îl ajute. Așa a ajuns să aibă sânge pe el. 

— Știu, știu, An... domnule Barber. Nu spun nimic despre Jake. 
Repet doar ce i-am zis procurorului. Jake a venit la școală și am 


VP - 187 


văzut sângele de pe el, iar el mi-a spus că trebuie să-l șteargă 
pentru că oamenii nu ar înțelege. Și a avut dreptate: nu au 
înțeles. 

— Derek, pot să te întreb ceva? Chiar crezi că-i posibil? Adică 
mai e ceva ce nu-mi spui? Fiindcă, din câte mi-ai zis până acum, 
tot nu are sens ca Jacob să fi făcut asta. Pur și simplu nu-mi iese 
la socoteală. 

Derek se foi nervos. Se trase mai departe de mine. 

— Tu crezi că el a făcut-o, nu-i așa, Derek? 

— Nu. Adică, există o șansă de 1%, nu? Un pic, acolo - își 
apropie degetele la un milimetru distanță unul de celălalt - nu 
știu. 

— Ai îndoieli. 

— Da. 

— De ce? De ce ai avea chiar și cea mai mică urmă de 
îndoiala? ÎI știi pe Jacob de când eraţi mici. Aţi fost cei mai buni 
prieteni. 

— Fiindcă Jake... nu este un băiat ca toți ceilalți. Nu mă 
înţelegeți greșit, dar este... ca și cum ar fi răutăcios, deși nu-i 
cel mai potrivit cuvânt. Nu știu cum să explic. Nu-i ca și cum ar 
fi iute la mânie ori s-ar supăra din orice sau mai știu eu ce. Nu 
se supără, pricepi? Pur și simplu... este oarecum răutăcios. Nu 
cu mine, pentru că suntem prieteni. Insă așa e uneori cu alți 
băieţi. Spune chestii ciudate. Chestii rasiste, de exemplu, glume. 
Le spune fetelor mai plinuţe că sunt grase sau spune chestii 
care nu se cad despre ele, despre corpul lor. Și citește niște 
povești pe internet. Un soi de pornografie, dar cu tortură. El îi 
spune „tăietură”, adică „pornografie cu tăieturi”. Imi spune: 
„Omule, am stat până târziu azi-noapte și am citit cutter pe 
net”. Mi-a arătat și mie câteva povești de-astea pe iPod. Și eu i- 
am spus: „Omule, astea-s chestii bolnave rău”. Sunt povești 
despre... mă rog, oameni tăiaţi, pricepi? Adică femei legate și 
tăiate, și omorâte! Și bărbaţi legaţi și tăiaţi, şi - se schimonosi - 
castraţi, mă-nțelegi? Ti se face rău, ce mai... Incă mai face asta. 

— Cum adică încă o mai face? 

— Încă mai citește chestiile astea. 

— Nu-i adevărat. l-am verificat calculatorul. Am instalat un 
program pe el care îmi arată tot ce face Jacob și pe unde umblă 
pe internet. 

— Folosește iPodul. IPod Touch, știi? 


VP - 188 


Pentru o clipă, am redevenit părintele încet, care nu ţine 
pasul cu vremurile. 

Derek rosti îndatoritor: 

— Le găsește pe niște forumuri de pe net. Pe un site numit 
Camera cu tăieturi. Oamenii fac schimb de povești, presupun. 
Le scriu și le postează ca să le citească și alţii. 

— Derek, băieţii se uită la filme porno. Știu asta. Ești sigur că 
nu-i vorba de asta? 

— Sunt sută la sută sigur. Nu sunt filme porno. Și, oricum, nu-i 
vorba numai de asta. Adică, n-are decât să citească orice vrea 
el. Nu-i treaba mea. Insă are o atitudine stranie, de parcă nu i-ar 
păsa. 

— De ce anume să-i pese? 

— De oameni, de animale, de orice. 

Clătină din cap. 

Am rămas tăcut, așteptând. 

— De exemplu, ieșisem odată în grup și ne pierdeam vremea 
pe un zid. Era după-amiază. Și trece pe trotuar un tip în cârje. 
Genul de cârje care urcă pe braţ și sunt prinse acolo cu un inel. 
Și omul nu își putea controla picioarele. Și le târa ca și cum ar fi 
fost paralizat sau de parcă ar fi avut o boală sau ceva. Și, după 
ce trece tipul, Jake pufnește în râs. Și nu un râs înfundat, ci un 
hohot zgomotos, aproape nebunesc - „HA HA HA”. Și nu se mai 
putea opri. Probabil că tipul l-a auzit; a trecut pe lângă noi, chiar 
prin faţa noastră. Și noi toți ne uitam la Jacob cu reproș: „Hei, 
omule, ce naiba ai?” lar el a zis: „Ce naiba aveţi voi? Aţi orbit? 
Nu l-aţi văzut pe tipul ăla? O ciudăţenie, ce mai!” A fost pur și 
simplu... o răutate. Știu că ești tatăl lui Jacob și nu îmi place să 
recunosc asta, dar Jake poate fi foarte rău câteodată. Nu-mi 
place să fiu prin preajma lui când este așa. Mă cam sperie, să 
zic drept. 

O expresie tristă apăru pe chipul lui Derek, ca și cum ar fi 
recunoscut pentru prima oară ceva dificil față de sine însuși. 
Prietenul său Jake îl dezamăgise. Continuă pe un ton mai puţin 
dezgustat, dar mai posomorât: 

— Odată - cred că toamna trecută - Jake a găsit un câine. O 
potaie mică. Cred că era pierdut, dar nu era maidanez, pentru 
că avea o zgardă la gât. Și Jake i-a pus o coardă în loc de lesă. 

— Jacob nu a avut niciodată un câine, am zis eu. 

Derek dădu din cap spre mine, cu aceeași expresie tristă pe 


VP - 189 


chip, de parcă ar fi fost de datoria lui să-i explice toate astea 
bietului tată al lui Jacob, așa neștiutor cum era. Părea să-și dea 
seama, într-un final, cât de neștiutori pot fi părinţii, și asta îl 
dezamăgea. 

— L-am văzut mai târziu și l-am întrebat de câine, iar Jake mi- 
a spus: „A trebuit să-l îngrop”. „Cum așa? A murit?”, l-am 
întrebat eu. Și el a început să se codească. N-a mai zis decât: 
„Omule, a trebuit să-l îngrop”. Nu l-am mai văzut pe Jake o 
vreme după aceea, pentru că mi-am cam dat seama, înţelegi? 
Mi-am dat seama că era de rău. Și mai erau și posterele alea. 
Stăpânii câinelui lipiseră niște postere peste tot, pe stâlpii de 
telefon și pe copaci. Cu poza câinelui pe ele. Și eu n-am spus 
nimic despre asta, iar familia a renunţat în cele din urmă să mai 
pună posterele. lar eu am încercat pur și simplu să uit de toate 
astea. 

Urmă un moment de tăcere. După ce m-am asigurat că nu 
mai are nimic de adăugat, am zis: 

— Derek, dacă știai toate astea, de ce ai mai rămas prieten cu 
el? 

— Nu mai suntem la fel de apropiaţi ca înainte, ca în copilărie. 
Suntem doar vechi prieteni, înţelegi? Nu-i același lucru. 

— Vechi prieteni, dar încă prieteni? 

— Nu știu. Uneori mă gândesc că nu mi-a fost niciodată 
prieten cu adevărat. A fost doar un puști pe care îl știam de la 
școală. Nu cred că i-a păsat vreodată de mine. Nu vreau să spun 
că nu i-a plăcut de mine sau mai știu eu ce. Insă pur și simplu 
nu i-a păsat, în cea mai mare parte a timpului. 

— Și în restul timpului? 

Derek ridică din umeri. Răspunsul său nu se prea lega cu ce- 
mi zisese până atunci, însă îl voi menţiona cuvânt cu cuvânt: 

— Mereu m-am gândit că o să dea de bucluc la un moment 
dat. Numai că am crezut că asta o să se întâmple după ce vom 
crește. 

Am rămas acolo o vreme, Derek și cu mine, fără să mai 
spunem nimic. Cred că știam amândoi că nu mai era cale de 
întoarcere - lucrurile spuse nu mai puteau fi retrase. 


Am condus spre casă prin centrul orașului, bucurându-mă de 
drum. Poate că zic asta doar fiindcă știu ce s-a întâmplat după 
aceea, dar acum mi se pare că știam deja ce ne așteaptă, știam 


VP - 190 


că mă îndrept spre un sfârșit și era o plăcere măruntă să 
prelungesc drumul cu mașina, să mai fiu „norma!l” încă puţin. 

Ajuns acasă, am continuat să mă mișc cu aceeași 
determinare, urcând scările spre camera fiului meu. 

iPod Touchul său era pe birou, o tabletă subţire și lucioasă 
care prinse viață în mâna mea. iPodul avea parolă, dar Jacob 
fusese nevoit să mi-o divulge pentru a-l putea păstra. Am 
introdus parola din patru cifre și am deschis browserul de 
internet. Jacob avea ca favorite doar câteva site-uri nevinovate: 
Facebook, Gmail, câteva bloguri preferate despre tehnologie, 
jocuri video și muzică. Nu era nici urmă de vreun site numit 
Camera cu tăieturi. A trebuit să îl caut pe Google ca să îl găsesc. 

Camera cu tăieturi era un forum, un loc în care vizitatorii 
puteau posta mesaje-text pe care să le poată citi ceilalţi. Site-ul 
era plin de povești de tipul celor descrise de Derek: fantezii 
sexuale prelungite, cuprinzând scene de sado-masochism, 
mutilare, viol și crimă. Câteva - foarte puţine - păreau să nu 
aibă deloc elementul sexual; descriau tortura de dragul ei, în 
genul  horror-urilor sângeroase care abundă acum prin 
cinematografe. Site-ul nu avea imagini sau videoclipuri, ci doar 
texte, și nici măcar acestea nu erau formatate. Versiunea 
sărăcăcioasă a browserului de pe iPod mă punea în fața unei 
misiuni imposibile dacă voiam să aflu poveștile citite de Jacob 
sau timpul petrecut de el pe site. Însă pagina arăta că Jacob era 
un membru al forumului: pseudonimul folosit aici, Job, apărea în 
partea de sus a paginii. Presupun că „Job”? era o abreviere a 
prenumelui său sau a iniţialelor (deși numele său mijlociu nu 
începea cu O) sau, poate, era o referire subtilă la caznele prin 
care trecea. 

Am apăsat pe numele de utilizator „Job” și un link m-a dus pe 
o pagină unde se aflau salvate poveștile sale preferate. Erau 
înșirate acolo cam o duzină de povești. In capul listei se găsea o 
poveste intitulată „O plimbare prin pădure”. Era datată 19 
aprilie, cu mai bine de trei luni înainte. Nu era trecut niciun 
nume la autor sau la persoana care postase povestea. 

Aceasta începea astfel: „Jason Fears luă cu el cuțitul în pădure 
în acea dimineață, gândindu-se că s-ar putea să aibă nevoie de 
el Tinea cuțitul în buzunarul hanoracului și își strângea degetele 
pe mâner în timp ce mergea, iar cuțitul din strânsoarea sa îi 


2 Job = lov 
VP-191 


trimise un impuls prin braț, prin umăr, până în creier, 
luminânau-i plexul solar ca niște artificii care explodează pe 
cer”. 

Povestea continua în propoziţii la fel de lungi, revelatoare și 
purpurii. Era o relatare lugubră, aproape documentară, a uciderii 
lui Ben Rifkin în Cold Spring Park. În poveste, parcul fusese 
redenumit „Rock River Park”. Newton se numea „Brooktown”, 
iar Ben Rifkin era un derbedeu șmecher și rău, pe nume „Brent 
Mallis”. 

Am presupus că Jacob o scrisese, dar nu aveam cum să fiu 
sigur. Nimic din poveste nu dădea de gol identitatea autorului. 
Vocea naratorului părea să fie a unui adolescent, iar Jacob era 
un băiat citit, care petrecuse suficient timp în Camera cu tăieturi 
încât să se familiarizeze cu genul. Era clar că autorul cunoștea 
bine Cold Spring Park, care era descris cu destulă acuratețe. 
Totuși, nu se putea spune cu siguranţă decât că Jacob citise 
povestea, ceea ce nu dovedea nimic, de fapt. 

Așa că am început să mă uit la probe avocățește. 
Minimalizându-le. Apărându-l pe Jacob. 

Povestea nu era o mărturisire. Nu am găsit nimic în ea care să 
nu fi fost făcut public la un moment dat. Toată chestia ar fi putut 
fi încropită din fragmente decupate din ziare și cu ajutorul unei 
imaginaţii debordante. Chiar și cel mai înfiorător detaliu, 
momentul în care Ben - sau „Brent Mallis” - strigă: „Încetează, 
mă rănești”, fusese relatat pe larg în presă. Cât despre 
informaţiile nefăcute publice, cât de precise erau acestea? Nici 
măcar anchetatorii nu aveau de unde să știe dacă Ben Rifkin 
chiar zisese „Hei, poponarule!” atunci când îl văzuse pe criminal 
în pădure în acea dimineaţă, așa cum îi zice „Brent Mallis” lui 
„Jason Fears”. Sau dacă, în momentul în care ucigașul îl 
înjunghie pe Ben în piept, cuțitul pătrunde fără să întâmpine 
rezistenţă, fără să zgârie osul, fără să se poticnească în piele 
sau în organele elastice, „de parcă ar fi înjunghiat în gol”. 
Nimeni nu fusese martor la aceste lucruri, care rămâneau 
imposibil de confirmat. 

Oricum, Jacob și-ar fi dat seama ce tâmpenie era să scrie 
asemenea porcării, indiferent dacă era sau nu vinovat. Da, 
postase poza din Psycho pe Facebook, însă cu siguranţă nu ar fi 
mers atât de departe. 

Și, chiar dacă ar fi scris-o sau dacă doar ar fi citit-o, ce 


VP - 192 


dovedea asta? Era o prostie, într-adevăr, dar copiii fac chestii 
prostești. In mintea adolescenților se poartă în permanenţă un 
război între Prostie și Deșteptăciune; acesta era doar un caz în 
care Prostia câștigase bătălia. Ținând cont de presiunea sub 
care se afla Jake, precum și faptul că fusese practic încuiat în 
casă timp de luni bune, lucru la care se adăuga acum și agitația 
tot mai mare produsă de apropierea procesului, era de înţeles. 
Puteai să îl tragi pe puști la răspundere pentru fiecare lucru de 
prost gust, lipsit de tact și de inteligenţă pe care îl spunea? Ce 
copil nu ar fi început să se poarte la fel de haotic în situaţia lui 
Jacob? Oricum, care dintre noi ar dori să fie judecat pentru cele 
mai stupide chestii făcute în adolescentă? 

Mi-am zis toate aceste lucruri,  adunându-mi toate 
argumentele, așa cum fusesem învăţat să o fac, însă nu am 
putut să-mi scot din cap strigătul acelui băiat: „Incetează, mă 
rănești!” Şi ceva se rupse în mine, nu știu cum altcumva s-o 
descriu. Tot nu voiam ca îndoiala să mi se strecoare în gânduri. 
Incă mai credeam în Jacob și, Dumnezeu mi-e martor, încă îl 
iubeam și nu exista nicio dovadă - nicio probă reală - pentru 
nimic. Avocatul din mine înțelegea toate astea. Însă partea din 
mine care era tatăl lui se simțea rănită. O emoție este un gând, 
într-adevăr, o idee, dar mai este și o senzaţie, o durere în trup. 
Dorinţa, iubirea, ura, frica, repulsia - le simţi pe toate în mușchi 
și în oase, nu doar în minte. În felul acesta îmi simţeam inima 
frântă: ca pe o afecţiune fizică, undeva în adâncul trupului meu, 
ca pe o hemoragie internă, ca pe o rană care continua să 
supureze. 

Am citit din nou povestea, apoi am șters-o din memoria 
browserului. Am pus iPodul înapoi pe biroul lui Jacob și l-aș fi 
lăsat acolo, fără să-i spun nimic de el și fără să-i spun nimic nici 
lui Laurie vreodată, însă mi-a fost teamă că ar putea exista 
elemente compromiţătoare în el. Eram suficient de familiarizat 
cu internetul și cu munca de poliţie ca să știu că urmele digitale 
de tălpi nu sunt ușor de șters. Fiecare click pe internet creează o 
arhivă, atât pe serverele centrale, cât și pe hard-diskurile 
calculatoarelor personale, iar acele arhive rămân în urmă 
indiferent cât de mult ai încerca să le ștergi. Dacă procurorul 
găsise cumva iPodul lui Jacob și căutase prin el după probe? 
iPodul era primejdios și din alt punct de vedere - era un portal 
spre net pentru Jacob, pe care eu nu îl puteam supraveghea la 


VP - 193 


fel de ușor cum o puteam face în cazul calculatorului personal. 
iPodul era mic, semănând cu un telefon, iar Jacob îl folosea 
așteptându-se să aibă parte de aceeași intimitate pe care i-o 
oferea un telefon. Devenise neatent cu el și poate că se mai și 
furișa pe la spatele meu. iPodul era o scăpare, un pericol. 

Așadar, l-am luat cu mine în pivniţă, l-am pus pe bancul de 
lucru, cu ecranul în sus, am înșfăcat un ciocan și l-am făcut 
bucăţi. 


20. 


Un fiu era aici, celălalt nu mai era 


Cel mai apropiat magazin de casa noastră era un Whole 
Foods, pe care îl uram din tot sufletul. Risipa presupusă de acele 
piramide din fructe și legume imaculate - care, așa cum știam, 
nu puteau fi create decât prin aruncarea la gunoi a unor 
cantităţi enorme de mâncare imperfectă din punct de vedere 
cosmetic - mă înfuria. Naturaleţea falsă, o prefăcătorie 
elaborată care încerca să inducă ideea că Whole Foods era 
altceva decât un magazin de lux. Și prețurile, bineînțeles. 
Evitasem întotdeauna să ne facem cumpărăturile de acolo, din 
cauza preţurilor piperate. Cum cazul lui Jacob ameninţa să ne 
falimenteze, această variantă părea acum și mai ridicolă. Nu 
aveam ce căuta să ne facem cumpărăturile de acolo. 

Eram deja ruinaţi din punct de vedere financiar. Nu fuseserăm 
niciodată bogați. Locuiam în acest oraș doar pentru că 
apucaserăm să cumpărăm atunci când preţurile erau încă 
scăzute și pentru că eram înglodați în credite. Acum, onorariul 
lui Jonathan era un număr cu șase cifre. Cheltuiserăm toţi banii 
puși deoparte pentru facultatea lui Jacob și intraserăm în 
economiile noastre pentru pensie. Eram sigur că aveam să fim 
falii până să se încheie procesul, ipotecând casa pentru a putea 
plati facturile. Mai știam și că puteam să-mi iau adio de la 
cariera mea de procuror. Chiar dacă verdictul ar fi fost 
„nevinovat”, tot nu aș mai fi putut intra vreodată într-o sală de 
judecată fără să port pe umeri povara acuzațiilor. Poate că, 
după încheierea procesului, Lynn Canavan avea să procedeze 


VP - 194 


corect, oferindu-se să mă ţină în continuare pe statul de plată, 
dar eu nu aș mai fi putut rămâne acolo, nu din mila altora. 
Laurie s-ar fi putut întoarce la catedră, însă nu am fi reușit să ne 
plătim facturile doar din salariul ei. Acesta este un aspect al 
poveștilor polițiste pe care nu l-am luat niciodată în considerare 
până nu am ajuns să trăiesc una pe pielea mea: este atât de 
costisitor să îţi clădești apărarea încât, indiferent dacă ești sau 
nu vinovat, acuzația în sine este o pedeapsă devastatoare. Toţi 
inculpații plătesc un preț. 

Mai aveam un motiv pentru care evitam Whole Foods. Eram 
hotărât să nu fiu văzut prin oraș și în niciun caz nu voiam să fiu 
văzut făcând ceva ce ar fi putut sugera că tratam cazul cu 
ușurință. Era și o chestiune de imagine. Voiam ca lumea să ne 
vadă ca pe o familie răvășită, fiindcă așa și eram. Când juraţii 
aveau să intre în sala de judecată, nu voiam ca vreunul dintre ei 
să-și aducă aminte cumva că îi văzuse pe Barberi aruncând cu 
bani prin magazine scumpe, în timp ce băiatul familiei Rifkin 
zăcea la doi metri sub pământ. O menţiune mai puţin 
măgulitoare în ziare, un zvon fantezist, o impresie neîntemeiată 
- aceste lucruri ar fi putut întoarce cu ușurință juriul împotriva 
noastră. 

Însă ne-am dus la Whole Foods într-o seară, toţi trei, într-un 
moment când nu mai aveam timp de pierdut și ne săturaserăm 
de atâta precauţie și așteptare, și ne era foame. Era exact 
înainte de Ziua Muncii. Orașul se golise înaintea minivacanţei. 

Și ce ușurare era să ne aflăm acolo. Eram îmbătaţi de 
banalitatea minunată și narcotică a cumpărăturilor făcute la 
piaţă. În asemenea momente, ne intram în vechile noastre roluri 
- Laurie redevenea cumpărătoarea competentă, planificând 
meniul, eu soțul nepriceput, apucând ba una, ba alta, într-o 
doară, iar Jacob era puștiul care se smiorcăia după ceva de 
mâncat pe loc, înainte să ajungem la casă -, uitând de noi. 
Treceam de la un raion la altul. Ne bucuram să vedem produsele 
împachetate și aranjate frumos și glumeam pe seama 
alimentelor organice de pe rafturi. Când am ajuns la brânzeturi, 
Jacob făcu o glumă legată de mirosul puternic al soiului Gruyere, 
pe care îl ofereau clienţilor spre degustare, și de posibilele 
consecințe gastrice ale unei indigestii cu așa ceva, și am râs toți 
trei, nu doar pentru că gluma era deosebit de haioasă (deși 
recunosc că bancurile cu vânturi mă fac să râd), ci și pentru că 


VP-195 


Jacob făcuse o glumă. Devenise atât de tăcut în timpul verii, o 
veritabilă enigmă pentru noi, încât sărbătoream până și atunci 
când se învrednicea să ne mai arunce câte o privire. El zâmbi, 
alungând orice urmă de șansă că ar fi putut fi monstrul de care 
își închipuia lumea că este. 

Încă zâmbeam atunci când am ajuns la casieriile de la 
intrarea din magazin. Toate raioanele duceau către această 
zonă, iar clienţii se așezau la cozi. Ne-am așezat și noi la o 
coadă formată din doar câteva persoane. Laurie stătea cu mâna 
pe bara căruciorului cu cumpărături. Eu eram lângă ea, iar Jacob 
se afla în spatele nostru. 

Dan Rifkin își împinse căruciorul la casieria de lângă noi. Se 
afla la doar câţiva pași de locul în care eram noi. Timp deo 
clipă, nu ne-a văzut. Ținea ochelarii de soare pe cap. Purta un 
șort kaki și o cămașă polo, băgată în pantaloni. Avea o curea din 
pânză, cu o bandă albastră pe care era brodat un model de 
ancore în miniatură. Era încălțat cu mocasini cu talpă subţire, 
fără șosete, genul de ţinută lejeră, specifică cluburilor de golf, 
care mie mi se păruse mereu că arată ridicol la un om în toată 
firea. O persoană formală din fire arată ciudat atunci când 
încearcă să se îmbrace mai lejer, așa cum o persoană neîngrijită 
din fire arată nelalocul său într-un costum. Dan Rifkin nu era 
genul de tip care să arate natural în pantaloni scurți. 

M-am întors cu spatele la el și i-am șoptit lui Laurie că se afla 
lângă noi. 

Ea își duse mâna la gură. 

— Unde? 

— Chiar în spatele meu. Nu te uita. 

Dar ea se uită. 

M-am întors și am văzut că soţia lui Rifkin, Joan, apăruse 
lângă el. Deţinea și ea ceva din înfățișarea minionă, ca de 
păpușă, a soţului său. Era micuță, subţirică și avea un chip 
fermecător. Părul ei blond și lucios o făcea să semene cu un 
spiriduș. Probabil că fusese foarte frumoasă cândva - încă mai 
avea maniera vivace și teatrală a unei femei care știe cum să-și 
folosească aspectul fizic -, însă părea ceva mai ștearsă acum. 
Era suptă la faţă, iar ochii îi erau ușor măriţi din pricina trecerii 
anilor, a grijilor și a suferinţei. O întâlnisem de câteva ori de-a 
lungul anilor, înainte să se întâmple nenorocirea; nu-și amintea 
niciodată cine eram. 


VP - 196 


Acum se holbau amândoi la noi. Dan rămăsese aproape 
neclintit. Cheile îi atârnau de degetul arătător fără să zăngăne. 
Abia dacă i se puteau citi pe faţă consternarea, surprinderea și 
ce-o mai fi simţit el în acel moment. 

Chipul lui Joan era mult mai însufleţit. Se uita urât, ofensată 
de prezenţa noastră în acel loc. Nu mai era nevoie de cuvinte. 
Trebuia doar să ne privim în ansamblu. Noi eram trei, ei doar 
doi. Un fiu se afla acolo, celălalt nu mai exista. Simplul fapt că 
Jacob încă trăia probabil că le-a părut a fi o blasfemie. 

Totul era atât de dureros, de evident și de stânjenitor, încât 
am rămas toți cinci năuciţi pentru o clipă, holbându-ne unii la 
alţii în timp ce lumea roia în jurul nostru. 

l-am zis lui Jacob: 

— Ce-ar fi să te duci și să ne aștepți în mașină? 

— Bine, spuse el, apoi plecă. 

Soții Rifkin continuau să ne privească cu ochii mari. 

Decisesem încă din prima clipă că nu voi scoate nicio vorbă 
dacă nu iniţiază ei cumva o conversaţie. Nu puteam să-mi 
închipui ce aș fi putut spune fără să sune dureros, lipsit de tact 
sau provocator. 

Insă Laurie voia să vorbească. Dorinţa sa de a se duce la ei 
era aproape palpabilă. Făcea mari eforturi să se abţină. Mie mi 
se părea emoţionantă și aproape naivă încrederea orbească pe 
care soția mea o avea în comunicare și în relaţionare. Ea nu 
credea că există vreo problemă care să nu poată fi rezolvată 
printr-o mică discuţie. Mai mult, ea credea sincer că acest caz 
era o tragedie împărtășită de familia noastră, care suferea la 
rândul său. Că nu era ușor să-ţi vezi fiul acuzat pe nedrept de 
crimă, să-i vezi viaţa distrusă fără motiv. Tragedia uciderii lui 
Ben Rifkin nu făcea ca tragedia victimizării lui Jake să fie mai 
puţin importantă. Nu cred că Laurie avea de gând să spună ceva 
din toate astea. Este mult prea empatică pentru a face așa 
ceva. Cred că voia doar să-și transmită cumva compasiunea, să 
relaţioneze cu o banalitate inofensivă de genul: „Imi pare rău 
pentru pierderea pe care aţi suferit-o” sau ceva de genul ăsta. 

Laurie dădu să zică: 

— Îmi... 

— Laurie, am întrerupt-o eu, du-te și așteaptă în mașină, cu 
Jacob. Vin și eu după ce plătesc. 

Nici nu mi-a trecut prin minte să plec și eu. Aveam dreptul să 


VP - 197 


fim acolo. Aveam și noi dreptul să mâncăm, cu siguranţă. 

Laurie trecu pe lângă mine și se îndreptă spre Joan Rifkin. Am 
dat să o opresc dar, odată ce-și punea ceva în minte, nu mai 
puteai să o faci să se răzgândească. Era încăpăţânată ca un 
catâr. 

O femeie cumsecade, înțelegătoare, inteligentă, sensibilă și 
fermecătoare, dar încăpăţânată ca un catâr. 

Se duse direct la ei și făcu un gest cu mâinile, întinzându-le cu 
palmele în sus de parcă ar fi vrut să ia mâinile lui Joan într-ale 
sale sau poate în încercarea de a arăta că nu știe exact ce să 
spună sau că nu este înarmată. 

Drept răspuns, Joan își puse mâinile în sân. 

Dan își ridică ușor brațul. Părea pregătit să o imobilizeze pe 
Laurie dacă ar fi vrut să-i atace, din cine știe ce motiv. 

Laurie zise: 

— Joan... 

Joan o scuipă în faţă. O făcu pe neașteptate, fără să se mai 
obosească să strângă salivă în gură, așa că nu izbuti prea mult. 
Era mai mult un gest, poate că gestul care i se păruse a fi cel 
mai potrivit în acele circumstanţe - însă, la urma urmei, cine 
poate fi vreodată pregătit pentru asemenea circumstanţe? 

Laurie își acoperi fața cu ambele mâini, ștergându-și saliva cu 
degetele. 

— Criminalilor, rosti Joan. 

M-am îndreptat spre Laurie și i-am pus mâna pe umăr. Era 
încremenită ca o stâncă. 

Joan se uită urât la mine. Dacă ar fi fost bărbat sau dacă ar fi 
avut o fire mai puţin blândă, poate că ar fi sărit la bătaie. Ura o 
făcea să tremure ca un diapazon. Eu nu puteam să o urăsc. Nu 
puteam să mă supăr pe ea, nu puteam să simt faţă de ea decât 
tristețe, tristețe pentru noi toți. 

l-am zis „îmi pare rău” lui Dan, de parcă nu ar fi avut niciun 
rost să vorbesc cu Joan și era de datoria noastră, a bărbaţilor, să 
ținem în frâu emoţiile pe care soțiile noastre nu și le puteau 
înfrâna. 

Am luat-o de mână pe Laurie și am scos-o din magazin cu o 
politețe exagerată, repetând încet: „Pardon... scuzaţi-ne... 
pardon”, în timp ce ne strecuram printre ceilalți clienţi și 
cărucioarele lor, ieșind apoi în parcarea unde nimeni nu ne-a 
recunoscut - ne-am întors în acea semi-anonimitate de care încă 


VP - 198 


ne mai puteam bucura în ultimele câteva săptămâni înainte de 
proces, înainte de potop. 

— Nu ne-am luat cumpărăturile, sesiză Laurie. 

— Nu-i nimic. Nu avem nevoie de ele. 


21. 


Fereste-te de mânia omului răbdător 


Avocaţii apărării au avantajul de a vedea binele din oameni. 
Indiferent cât de cumplită sau de neînțeles ar fi nelegiuirea 
săvârșită, indiferent cât de copleșitoare ar fi dovezile care indică 
vinovăția, avocatul apărării nu uită niciodată că și clientul său 
este tot un om ca noi ceilalţi. Firește, asta este ceea ce face ca 
orice inculpat să merite să fie apărat. Nu vă pot spune de câte 
ori nu mi-au sugerat avocații, de-a lungul timpului, că cei pe 
care îi reprezentau - clienții lor -, chiar dacă își băteau copiii sau 
soțiile, nu erau „băieți răi în adâncul sufletului”. Până și 
mercenarii îngâmfaţi, cu Rolexurile lor din aur și servietele din 
piele de aligator, nutresc această fărâmă izbăvitoare de 
umanism: orice infractor rămâne totuși un om, un amestec 
complex de bine și de rău, meritând din plin îndurarea și 
înțelegerea noastră. Poliţiştii și procurorii nu văd lucrurile la fel 
de roz. Noi avem impulsul opus. Suntem gata să vedem pata, 
viermele și infracționalitatea latentă chiar și în cei mai buni 
oameni. Experienţa ne învaţă că vecinul cumsecade de alături 
este în stare de orice. Preotul poate fi un pedofil, polițistul poate 
fi corupt; soțul - tată iubitor totodată - poate ascunde un secret 
murdar. Firește, credem aceste lucruri din același motiv ca și 
avocaţii apărării: oamenii sunt oameni, la urma urmei. 

Cu cât îl urmăream mai mult pe Leonard Patz, cu atât eram 
mai convins că el este ucigașul lui Ben Rifkin. Îl urmăream în 
rondurile sale de dimineaţă, până la Dunkin’ Donuts, apoi la 
serviciu, la Staples, și îl așteptam când termina programul. 
Uniforma sa de la Staples îl făcea să arate ridicol. Cămașa polo 
roșie era prea strâmtă pentru el. Pantalonii kaki îi scoteau în 
evidenţă pelvisul bombat, căruia Jacob și amicii lui îi spuneau 
„fund frontal”. Nu am îndrăznit să intru în magazin ca să văd ce 


VP - 199 


îl puseseră pe Patz să vândă. Electronice, probabil, calculatoare, 
telefoane mobile - părea să fie genul. Sigur că procurorul are 
privilegiul de a-și alege inculpatul, însă pur și simplu nu puteam 
să înțeleg de ce Logiudice îl prefera pe Jacob când l-ar fi putut 
urmări pe omul ăsta. Poate că este vorba de subiectivismul meu 
ca părinte sau de cinismul meu ca procuror, dar tot nu pot 
înțelege, nici măcar acum. 

In august se făcuseră deja săptămâni bune de când îl 
urmăream pe Patz, dimineața și seara, înainte să ajungă la 
serviciu și după încheierea programului. În ceea ce mă privește, 
consideram că informaţiile primite de la Matt Magrath erau 
dovezi irefutabile, dar știam că nu aveau să fie suficiente în 
instanţă. Niciun juriu nu l-ar fi crezut pe cuvânt. Aveam nevoie 
de dovezi concrete, de ceva care să nu vină de la acel puști 
lunecos. Nu știam prea clar ce speram să văd ţinându-mă astfel 
după Patz. O gafă. O întoarcere la locul crimei, un drum făcut 
noaptea, ca să se descotorosească de probe. Orice. 

Insă Patz nu făcea nimic suspect. De fapt, nu prea făcea 
nimic. In timpul liber părea mulţumit să-și piardă vremea prin 
magazine sau în apartamentul său din apropierea parcului. Îi 
plăcea să mănânce la McDonald's-ul de pe Soldiers Field Road, 
din Brighton, unde comanda la drive-through și mânca în 
mașina lui de culoarea prunei în timp ce asculta radioul. Odată 
s-a dus de unul singur la film. Nu era nimic semnificativ în ce 
făcea. Insă nimic din toate astea nu mi-a clătinat vreodată 
siguranţa că Patz este făptașul. Posibilitatea revoltătoare ca fiul 
meu să fie sacrificat pentru ca acest om să scape devenise o 
obsesie. Cu cât îl urmăream mai mult, cu atât eram mai confuz - 
mă holbam la el și zăboveam asupra acestei variante. 
Monotonia vieţii lui, departe de a-mi alunga suspiciunile, mă 
scotea și mai mult din sărite. Se ascundea, așteptând ca 
Logiudice să facă treaba în locul lui. 

Într-o seară sufocantă de miercuri, l-am urmărit în timp ce se 
îndrepta spre casă prin Newton Center, o zonă verde, 
comercială, unde se intersectează mai multe străzi aglomerate. 
Era înjur de ora 5.00 și încă însorit. Traficul era mai puţin 
aglomerat decât de obicei (acesta este genul de oraș care se 
golește în august), însă tot se circula bară la bară. Majoritatea 
șoferilor își ţineau geamurile închise pentru a nu lăsa să intre 
dogoarea umedă de afară. Câţiva, inclusiv Patz și cu mine, ne 


VP - 200 


tineam geamurile deschise și stăteam cu coatele afară, ca să ne 
mai răcorim. Chiar și oamenii care mâncau înghețată pe 
trotuarul din faţă de la J.P. Licks păreau doborâţi și fără vlagă. 

Când semaforul s-a făcut roșu, m-am apropiat de mașina lui 
Patz. Am strâns tare de volan. 

Patz a frânat și mașina lui a încetinit ușor. 

Mi-am ridicat piciorul de pe frână. Nu știu de ce. Nu eram 
sigur cât de departe aveam de gând să merg. Dar am fost 
fericit, pentru prima oară după mult timp, când mașina mea a 
alunecat înainte și a lovit-o pe a sa cu un bufnet satisfăcător. El 
s-a uitat la mine în oglinda retrovizoare și și-a ridicat mâinile. 
Ce-a fost asta? 

Am ridicat din umeri, am dat mașina înapoi un metru, apoi am 
intrat iar în el, ceva mai tare de această dată. Buf! 

Am văzut în oglinda lui retrovizoare cum își ridică din nou 
mâinile în semn de exasperare. L-am urmărit cum oprește 
motorul, deschide portiera și iese afară din mașină. 

Și am devenit o cu totul altă persoană. O persoană diferită, 
deși mă mișcam cu o naturaleţe și o fluență sălbatice, 
neobișnuite și înfiorătoare. 

Am coborât și eu din mașină și am pornit spre el înainte să-mi 
dau seama ce fac, fără să mă fi hotărât iniţial să îl confrunt. 

El își ridică mâinile în faţă, cu palmele în sus, și pe chip i se 
citi surprinderea. 

L-am înhățat de cămașă și l-am împins în mașina lui, 
aplecându-l pe spate. Mi-am apropiat faţa de faţa sa și am 
mârâit: 

— Știu ce-ai făcut! 

El nu răspunse. 

— Știu ce-ai făcut! 

— Despre ce vorbești? Cine ești? 

— Știu despre băiatul din Cold Spring Park. 

— O, Doamne, ești nebun! 

— Nici n-ai idee! 

— Nu știu despre ce vorbești. Sincer. Te iei de omul care nu 
trebuie. 

— Da? Îţi amintești că te-ai dus să te întâlnești în parc cu Ben 
Rifkin? Îţi amintești că i-ai zis lui Matt Magrath că ai de gând să 
faci asta? 

— Matt Magrath? 


VP - 201 


— De câtă vreme îl urmăreai pe Ben Rifkin, de câtă vreme îI 
pândeai? Ai vorbit vreodată cu el? Ai luat cuțitul cu tine în ziua 
aia? l-ai oferit aceeași înțelegere ca în cazul lui Matt - 100 de 
dolari dacă te lasă să îl atingi? Te-a refuzat? A râs de tine, te-a 
făcut în tot felul? A încercat să te bată, să te îmbrâncească, să 
te sperie? Ce te-a împins să o faci, Leonard? 

— Tu ești tatăl, nu-i așa? 

— Nu, nu sunt tatăl lui Ben. 

— Nu, tatăl băiatului acuzat. Tu ești tatăl. Mi-au zis de tine. 
Procurorul mi-a zis că o să încerci să vorbești cu mine. 

— Ce procuror? 

— Logiudice. 

— Ce ţi-a spus? 

— A spus că ţi-a intrat în cap ceva și că s-ar putea să încerci 
să vorbești cu mine la un moment dat și că nu ar trebui să 
vorbesc cu tine. A spus că ești... 

— Cum? 

— A spus că ești nebun. A spus că s-ar putea să fii violent. 

l-am dat drumul lui Patz și m-am dat înapoi. 

Am fost surprins să realizez că îl ridicasem de jos. Alunecase 
pe mașină până ajunsese pe vine. Bluza roșie a uniformei sale 
de la Staples îi ieșise din pantalonii din doc kaki, dezvăluindu-i 
pântecele rotofei, însă nu îndrăznea să se aranjeze. Se uita la 
mine precaut. 

— Știu ce-ai făcut, am repetat eu, venindu-mi în fire. Nu am 
de gând să-mi las copilul să ajungă la pușcărie din cauza ta. 

— Dar nu am făcut nimic. 

— Ba da! Ba da! Matt mi-a zis totul. 

— Te rog, lasă-mă în pace. Nu am făcut nimic. Fac doar ce mi- 
a zis procurorul să fac. 

Am dat din cap, simţindu-mă expus și scăpat de sub control. 
Stânjenit. 

— Știu ce-ai făcut, am repetat, de această dată pe un ton 
coborât și determinat, mai mult pentru mine decât pentru Patz. 

Cuvintele mă linișteau, ca o mică rugăciune. 


DI. Logiudice: Și aţi continuat să îl urmăriţi pe Leonard Patz și după 
acea zi? 
Martorul: Da. 
DI. Logiudice: De ce? Ce speraţi să obţineţi? 
Martorul: Incercam să rezolv cazul, să dovedesc că Patz era 
VP - 202 


criminalul. 

DI. Logiudice: Chiar credeţi asta? 

Martorul: Da. Ai greșit, Neal. Dovezile îl indicau pe Patz, nu pe Jacob. 
Era cea mai bună pistă pe care o aveai. Ar fi trebuit să te ţii 
după probe. Asta era treaba ta. 

DI. Logiudice: O, dar văd că nu te lași! 

Martorul: Nu ai copii, Neal, nu-i așa? 

DI. Logiudice: Nu. 

Martorul: Mda, așa credeam și eu. Dacă ai fi avut, ai fi înţeles. l-ai zis 
lui Patz să nu vorbească cu mine? 

DI. Logiudice: Da. 

Martorul: Fiindcă știai că, dacă juriul ar fi auzit dovezile împotriva lui 
Patz, nu ar mai fi crezut că Jacob este făptașul. iți pregăteai 
terenul, nu-i așa? 

DI. Logiudice: Imi instrumentam cazul. Eram pe urmele celui mai 
plauzibil suspect. Asta-i treaba mea. 

Martorul: Atunci de ce te temeai atât de mult să lași juriul să audă 
despre Patz? 

DI. Logiudice: Fiindcă nu el a făcut-o! Făceam ce credeam eu că este 
corect, bazându-mă pe dovezile pe care le aveam la acel 
moment. Andy, uite ce-i, nu tu ești cel care pune întrebările 
aici. Nu mai este treaba ta, ci a mea. 

Martorul: E puţin ciudat, nu-i așa? Să-i spui unui asemenea tip să nu 
vorbească deloc cu apărarea. Asta înseamnă să ascunzi 
dovezi dezincriminante, nu? Dar aveai motivele tale s-o faci, 
nu-i așa, Neal? 

DI. Logiudice: Ai vrea măcar... Vă rog. Spuneţi-mi „domnule 
Logiudice”. Merit măcar atât. 

Martorul: Spune-le, Neal. Haide, spune-le de unde îl știai pe Leonard 
Patz. Spune-le juraţilor ce nu au mai auzit până acum. 

DI. Logiudice: Hai să trecem mai departe. 


22. 


O inimă mult prea mică 


DI. Logiudice: Vă rog să vă îndreptaţi acum atenţia asupra unui 
document marcat ca Proba nr. 22. Recunoașteţi acest 
document? 

Martorul: Da, este o scrisoare de la doamna doctor Vogel către 
Jonathan Klein, avocatul nostru 


VP - 203 


DI. Logiudice: Și data? 

Martorul: Este datată 2 octombrie. 

DI. Logiudice: Cu două săptămâni înainte de proces. 

Martorul: Da, cu aproximație. 

DI. Logiudice: in partea de jos a scrisorii este trecut „CC: Domnul și 
doamna Andrew Barber”. Aţi văzut această scrisoare la 
vremea respectivă? 

Martorul: Da, am văzut-o. 

DI. Logiudice: Insă avocatul dumneavoastră nu a înaintat acest 
document ca probă, corect? 

Martorul: Nu, din câte știu eu. 

DI. Logiudice: Nu, din câte știe toată lumea. 

Martorul: Nu depui mărturie, Neal. Hai, pune odată întrebarea. 

DI. Logiudice: In regulă. De ce nu a fost prezentat acest document 
procuraturii? 

Martorul: intrucât are un caracter privilegiat. Este o comunicare 
doctor-pacient, fiind un produs al muncii, ceea ce înseamnă 
că a fost creat de echipa apărării în timpul pregătirii 
procesului. lar asta îi conferă caracter de confidenţialitate. 
Nu trebuia prezentat părții adverse. 

DI. Logiudice: Insă acum l-aţi prezentat. Și asta ca răspuns la un 
ordin obișnuit de aducere la cunoștință. De ce? Renunţaţi la 
caracterul privilegiat? N 

Martorul: Nu ține de mine această renunțare. Insă acum nu mai 
contează, nu? Singurul lucru care are valoare acum este 
adevărul. 

DI. Logiudice: lar începem. Acum urmează partea în care ne spuneți 
cât de multă încredere aveți în sistem și așa mai departe. 

Martorul: Sistemul are chipul și asemănarea oamenilor din el, Neal. 

DI. Logiudice: Aţi avut încredere în doamna doctor Yogel? 

Martorul: Da. Complet. 

DI. Logiudice: Și mai aveţi încredere în ea acum? Nu s-a întâmplat 
nimic care să vă clatine încrederea în observaţiile domniei 
sale? 

Martorul: Am încredere în ea. Este un doctor bun. 

DI. Logiudice: Deci nu puneti la îndoială nimic din această scrisoare? 

Martorul: Nu. 

DI. Logiudice: Și care a fost scopul acestei scrisori? 

Martorul: Să prezinte o opinie. Scrisoarea trebuia să rezume cele 
descoperite de doamna doctor în privinţa lui Jacob, pentru 
ca Jonathan să se poată hotărî dacă o cheamă sau nu pe 
domnia sa ca martor și dacă vrea sau nu să aducă în 
discuție acest subiect - sănătatea mentală a lui Jacob. 

DI. Logiudice: Vă rog să citiţi juriului al doilea paragraf. 


VP - 204 


Martorul: „Clientul pare să fie un băiat de 14 ani coerent, inteligent și 
politicos. Este timid și oarecum reticent în conversaţie, dar 
nimic din comportamentul său nu sugerează o incapacitate 
de a percepe, de a-și aminti sau de a relata incidentele din 
acest caz sau de a-și asista avocatul prin luarea unor decizii 
informate, inteligente și chibzuite cu privire la propria sa 
apărare juridică”. 

DI. Logiudice: Ceea ce încearcă doamna doctor să spună acolo este 
că, în opinia sa profesională, Jacob era capabil să fie 
judecat, corect? 

Martorul: Aceasta este o opinie juridică, nu una clinică. Dar da, este 
evident că doamna doctor cunoaște standardele. 

DI. Logiudice: Și în ceea ce privește răspunderea penală? Doamna 
doctor se referă și la această chestiune în scrisoare, nu? 
Uitaţi-vă la al treilea paragraf. 

Martorul: Da. 

DI. Logiudice: Citiţi-l, vă rog. 

Martorul: „Nu există încă suficiente probe pentru a concluziona 
definitiv dacă Jacob percepe în mod adecvat distincţia 
dintre bine și rău și dacă își poate coordona 
comportamentul în mod corespunzător conform acestei 
distincţii. S-ar putea totuși să fie suficiente probe în sprijinul 
unei  argumentări neconvenționale clădite pe probe 
genetice și neurologice, bazate pe teoria „impulsului 
irezistibil”. 

DI. Logiudice: „S-ar putea să fie suficiente probe”, „o argumentare 
neconvenţională” - sunt niște termeni evazivi, nu? 
Martorul: Este de înțeles. Oamenii sunt întotdeauna sceptici atunci 
când se ajunge la prezentarea circumstanțelor atenuante 
pentru crimă. Dacă doamna doctor ar fi depus mărturie și ar 
fi prezentat aceste argumente, ar fi trebuit să fie al naibii de 

sigură. 

DI. Logiudice: insă a zis, de fapt, cel puţin în acest stadiu, că era 
posibil? Era o „argumentare neconvenţională”? 

Martorul: Da. 

DI. Logiudice: Gena criminalilor? 

Martorul: Nu a folosit niciun moment acest termen. 

DI.  Logiudice: Puteţi citi paragraful intitulat „Rezumatul 
diagnosticului”? Pagina trei, în partea de sus. 

Martorul: Neal, vrei să le citesc tot ce scrie aici? Documentul este 
deja consemnat ca probă. Il pot citi și singuri. 

DI. Logiudice: Vă rog! Faceţi-mi acest hatâr. 

Martorul: „Jacob prezintă comportamente și exprimă gânduri și 
înclinații, atât în ședințele confidenţiale, cât și în viața aflată 


VP - 205 


dincolo de observaţia clinică directă, care ar putea sprijini 
oricare sau toate dintre următoarele diagnostice, separat 
sau combinate: tulburare reactivă de atașament, tulburare 
narcisistă de personalitate”... uite ce-i, dacă îmi ceri să 
comentez diagnosticul clinic pus de un psihiatru... 

DI. Logiudice: Vă rog, încă o mostră. Pagina patru, paragraful doi, 
propoziţia pe care v-am subliniat-o. 

Martorul: „Cea mai bună cale de a rezuma pletora de observaţii - 
lipsa de empatie, dificultăţi în controlarea impulsurilor, 
cruzime ocazională - este prin a spune că Jacob seamănă cu 
Grinch din Dr. Seuss: «Inima lui este mult prea mică»”. 

DI. Logiudice: Păreţi supărat. Imi pare rău. V-au supărat cele citite? 

Martorul: Dumnezeule, Neal! Dumnezeule! 

DI. Logiudice: La fel ați simţit și când ați auzit pentru prima oară că 
fiul dumneavoastră are o inimă mult prea mică? 

[Martorul nu a răspuns.] 

DI. Logiudice: La fel v-aţi simţit? 

Martorul: Obiectez! Nu este relevant. 

DI. Logiudice: S-a notat. Acum răspundeţi-mi la întrebare, vă rog. La 
fel v-aţi simţit? 

Martorul: Dai Cum crezi că m-aș fi putut simţi, pentru numele lui 
Dumnezeu? Sunt tatăl lui! 

DI. Logiudice: Exact. Cum aţi putut să trăiţi în aceeași casă, în toți 
acești ani, cu un băiat care era capabil de asemenea 
agresivitate și să nu observați? Să nu bănuiţi niciodată că 
era ceva în neregulă? Să nu ridicaţi niciodată un deget 
pentru a face totuși ceva în privinţa acestor probleme 
psihologice? 

Martorul: Ce vrei să spun, Neal? 

DI. Logiudice: Că ai știut. Ai știut, Andy. Ai știut. 

Martorul: Nu. 

DI. Logiudice: Cum este posibil, Andy? Cum ai fi putut să nu știi? 
Cum se poate așa ceva? 

Martorul: Nu știu. Știu doar că acesta este adevărul. 

DI. Logiudice: lar începi cu asta. Chiar îţi place să te repeti, nu? Spui 
întruna „adevărul, adevărul, adevărul”, de parcă asta ar 
face ca lucrurile să stea chiar așa. 

Martorul: Tu nu ai copii, Neal. Nu mă aştept să înţelegi. 

DI. Logiudice: Luminează-mă! Luminează-ne pe toţi. 

Martorul: Nu îţi vezi copiii în mod obiectiv. Nimeni nu poate să-i vadă 
așa. Îi iubești prea mult, ești prea aproape de ei. De-ai fi 
avut un fiu... De-ai fi avut un fiu... 

DI. Logiudice: Ai nevoie de câteva clipe ca să îţi revii? 

Martorul: Nu. Ai auzit vreodată de tendința de adeverire? Este 


VP - 206 


tendința de a vedea lucrurile din preajma ta care îţi 
confirmă prejudecățile și de a nu vedea lucrurile care îţi 
contrazic credințele. Cred că asta se întâmplă atunci când 
vine vorba de copii. Vezi numai ce vrei să vezi. 

DI. Logiudice: Și ce nu vrei să vezi alegi să nu vezi? 

Martorul: Nu alegi. Pur și simplu nu vezi. 

DI. Logiudice: Insă, pentru ca asta să fie adevărat, pentru a putea 
vorbi despre tendință de adeverire, ar trebui să crezi cu 
adevărat în acel lucru. Fiindcă tu vorbești aciua de un 
proces inconștient. Deci ar fi trebuit să crezi cu adevărat și 
din tot sufletul că Jacob este un puști ca oricare altul, că 
inima lui nu este mult prea mică, așa-i? 

Martorul: Da. 

DI. Logiudice: Însă, în acest caz, asta nu ar mai fi adevărat, nu? 
Pentru că aveai motive să fii cu ochii în patru după orice 
lucru care ar fi fost nelalocul său, nu? Toată viaţa ta - toată 
viaţa ta, Andy - ai fost conștient de această posibilitate, nu-i 
așa? 

Martorul: Nu, nu-i așa. 

DI. Logiudice: Nu? Ai uitat cine a fost tatăl tău? 

Martorul: Da. Vreme de aproape treizeci de ani, am uitat. Am vrut să 
uit, am uitat cu bună știință. Aveam dreptul să uit. 

DI. Logiudice: Aveai dreptul? 

Martorul: Da. Era o chestiune personală. 

DI. Logiudice: Oare? Niciodată nu ai crezut asta cu adevărat. Ai uitat 
cine este tatăl tău? Ai uitat ce ar putea ajunge fiul tău dacă- 
i seamănă bunicului? Să fim serioși! Așa ceva nu se uită. Ai 
știut. „Tendinţa de adeverire”! 

Martorul: Las-o baltă, Neal. 

DI. Logiudice: Ai știut! 

Martorul: Las-o baltă! Dispari din faţa mea! Poartă-te și tu ca un 
avocat, măcar o dată în viaţă. 

DI. Logiudice: la te uită! Acesta este Andy Barber pe care îl știm cu 
toţii. Ţi-ai recăpătat controlul. Maestrul autocontrolului, 
maestrul amăgirii de sine. Actor magistral. Dă-mi voie să te 
întreb ceva: în acești treizeci de ani în care ai uitat cine ești, 
de unde vii, îţi spuneai o poveste, nu? De fapt, le spuneai 
tuturor o poveste. Într-un cuvânt, minţeai. 

Martorul: Nu am zis niciodată ceva neadevărat. 

DI. Logiudice: Nu, dar ai omis câteva lucruri, nu? Ai omis câteva 
detalii. 

[Martorul nu a răspuns.] 

DI. Logiudice: Și, totuși, acum vrei ca marele juriu să creadă tot ce 
spui. 


VP - 207 


Martorul: Da. 
DI. Logiudice: In regulă, atunci. Continuă-ţi povestea. 


23. 


EI 


Instituția Corecţională Northern, 
Somers, Connecticut. 


Cabina vizitatorilor de la Northern părea concepută astfel 
încât să dezorienteze și să izoleze. O cușcă albă, sigilată și 
claustrofobică, cam de un metru jumătate pe doi metri 
jumătate, cu o ușă cu geam în spatele meu și cu o fereastră din 
plexiglas în față. Un telefon bej, fără taste, se afla pe peretele 
din dreapta. O tejghea albă pe care să-mi rezem braţele. Cabina 
era concepută pentru a ţine prizonierii înăuntru, bineînțeles - 
Northern, o închisoare de maximă siguranţă, de nivelul cinci, 
permitea numai vizite fără contact fizic. Însă eu eram cel care se 
simţea îngropat. 

Și când în cadrul ferestrei apăru tatăl meu, Billy Barber cel 
Sângeros - cu mâinile încătușate la brâu, cu o claie de păr sur, 
rânjind către mine, amuzat, presupun, că puștiul lui bun de 
nimic venise aici într-un final - am fost recunoscător pentru 
plexiglasul gros care ne despărțea. Recunoscător că putea să 
mă vadă fără să mă atingă. Leopardul de la grădina zoologică 
vine până la marginea ţarcului său și, prin bare sau din partea 
cealaltă a unui șanț de netrecut, se holbează la tine cu disprețul 
cuvenit inferiorităţii tale, nevoii tale de a avea acea barieră între 
voi. Există o înţelegere împărtășită în acel moment, nerostită, 
însă cât se poate de reală: leopardul este prădătorul și tu ești 
prada, și doar acea barieră ne permite nouă, oamenilor, să ne 
simțim superiori și în siguranţă. Acel sentiment, când stai lângă 
cușca leopardului, este întrepătruns cu rușinea faţă de forța 
superioară a animalului, faţă de trufia sa și de părerea proastă 
pe care o are despre tine. Spre consternarea mea, în acele 
prime momente petrecute în prezența tatălui meu, am simţit 
exact acea rușine subtilă a vizitatorului la grădina zoologică. 


VP - 208 


Emoţia m-a luat prin surprindere. Nu mă așteptasem să simt 
mare lucru. Să fim sinceri, Billy Barber era un străin pentru 
mine. Nu îl mai văzusem de vreo 45 de ani, de când eram copil. 
Însă am îngheţat când l-am văzut. Prezenţa lui era palpabilă, de 
parcă s-ar fi materializat cumva de cealaltă parte a plexiglasului 
și m-ar fi luat în brațe. 

Rămase acolo, încadrat de fereastră, un portret trei sferturi al 
unui pușcăriaș bătrân, cu ochii aţintiţi asupra mea. Pufni ușor. 

Mi-am ferit privirea și el s-a așezat. 

Un gardian stătea la câţiva pași în spatele lui, aproape de 
peretele gol. (Totul era gol, toţi pereţii, toate ușile, toate 
suprafețele. Din câte vedeam, Penitenciarul Northern părea să 
fie format în exclusivitate din pereţi albi și tencuiți și pereţi 
cenușii, din beton. Instituţia era nouă, terminată abia în 1995, 
așa că am presupus că lipsa culorilor făcea parte dintr-o 
strategie penală mai bizară. În fond, nu-i cu nimic mai greu să 
vopsești un perete în galben sau în albastru decât în alb.) 

Tatăl meu ridică receptorul - chiar acum, în timp ce scriu tată/ 
meu, simt un mic fior, iar gândurile îmi zboară înapoi, în 1961, 
când l-am văzut pentru ultima oară în camera de vizite de la 
închisoarea de pe Whalley Avenue; acela este punctul de 
divergență, cursul ramificat și bifurcat al vieților noastre acolo 
începe -, iar eu i-am imitat gestul. 

— Îți mulţumesc că ai acceptat să mă vezi. 

— Nu-i ca și cum s-ar înghesui lumea. 

Avea la încheietură tatuajul albastru pe care îl ţinusem minte 
atâţia ani. În realitate, era chiar mic și neclar, un crucifix cu 
margini nedefinite, ce se întunecase cu trecerea timpului până 
ajunsese să fie vineţiu, ca o vânătaie intensă. Mi-l amintisem 
greșit. Și pe el mi-l amintisem greșit: era de statură medie, slab, 
mai musculos acum decât îmi închipuisem. Mușchi de pușcăriaș, 
chiar și la 72 de ani. Își mai făcuse un tatuaj, mult mai complex 
și mai artistic decât primul: un dragon care se încolăcea în jurul 
gâtului, în așa fel încât coada și botul i se întâlneau la baza 
gâtului, ca un colier. 

— Era și timpul să vii să mă vezi. 

Am pufnit. Sugestia hilară că sentimentele /u; fuseseră rănite 
- că el era victima aici - mă scotea din sărite. Ce tupeu! Tipul 
ăsta era un pușcăriaș tipic - riscând mereu, lingușitor și 
înșelător. 


VP - 209 


— Cât a trecut? continuă el. O viaţă întreagă? Eu putrezesc 
aici de-o viață și tu nu ai timp să vii să-ţi vezi tatăl. Nici măcar o 
dată. Ce fel de fiu ești tu? Ce fel de fiu ar face așa ceva? 

— Ai exersat discursul ăsta? 

— Să nu faci pe deșteptul cu mine. Ce ţi-am făcut eu ţie? Ha? 
Nimic! Și, cu toate acestea, nu ai venit niciodată să mă vezi. Pe 
mine, tatăl tău. Ce fel de fiu nu își vizitează tatăl vreme de 40 
de ani? 

— Sunt fiul tău. E o explicaţie suficient de bună. 

— Fiul meu? Nu ești fiul meu. Nu te cunosc! Nu te-am văzut 
niciodată. 

— Vrei să vezi certificatul de naștere? 

— De parcă aș da doi bani pe-un nenorocit de certificat de 
naștere... Crezi că asta te face să fii fiul cuiva? O ejaculare de- 
acum cincizeci de ani, asta ești tu pentru mine. Păi ce credeai? 
Că o să mă bucur să te văd? Credeai că o să sar în sus de 
bucurie? 

— Ai fi putut să spui nu. Nu eram pe lista ta de vizitatori. 

— Nimeni nu este pe nenorocita aia de listă. Da’ ce credeai? 
Cine ar fi putut să fie pe lista aia blestemată? Și, oricum, aici nu 
lasă pe oricine să ne viziteze. Numai rudele apropiate. 

— Vrei să plec? 

— Nu. M-ai auzit că zic asta? Clătină din cap, încruntat. Locul 
ăsta blestemat! Locul ăsta e cel mai rău! Nu am fost aici de la 
bun început. M-au tot mutat. Dacă faci tâmpenii în altă parte, te 
trimit aici. E capăt de linie aici. 

Păru să-și piardă interesul pentru subiect și rămase tăcut. 

Nu am zis nimic. În interogatoriile mele din instanţă și nu 
numai, am aflat că adeseori cel mai bun lucru pe care îl poţi 
face este să aștepți, să nu spui nimic. Martorul va dori să umple 
tăcerea stingheritoare. Va simţi o nevoie vagă de a continua să 
vorbească, de a dovedi că nu ascunde nimic, de a dovedi că 
este deștept și informat, de a-ţi câștiga încrederea. Cred că în 
acest caz am așteptat mai mult din obișnuinţă. Nu aveam nicio 
intenţie să plec. Nu aveam de gând să plec până nu accepta. 

Deodată, starea lui de spirit s-a schimbat. S-a lăsat pe spate. 
În mod aproape vizibil, a trecut de la o atitudine irascibilă la una 
resemnată, chiar autocompătimitoare. 

— Ei bine, zise el, măcar ai crescut mare. Se pare că te-a 
hrănit bine. 


VP - 210 


— S-a descurcat. În toate privinţele. 

— Ce mai face maică-ta? 

— Ce-ţi pasă? 

— Nu-mi pasă. 

— Atunci nu întreba de ea. 

— De ce nu? 

Am clătinat din cap. 

— Am cunoscut-o înaintea ta, rosti el. 

S-a foit în scaun, mimând actul sexual. 

— Nepotul tău are necazuri. Știai asta? 

— Dacă...? Nici măcar nu știam că am un nepot. Cum îl 
cheamă? 

— Jacob. 

— Jacob? 

— Ce-i așa de amuzant? 

— Ce-i cu numele ăsta de poponar - Jacob? 

— Este un nume! 

Zguduindu-se de râs, el cântă în falsetto: 

— Jaaacob! 

— Ține-ți gura! E un băiat bun. 

— Da? N-are cum să fie atât de bun, altminteri nu ai fi aici. 

— Am zis să-ţi ţii gura. 

— De ce are necazuri micul Jacob? 

— E acuzat de crimă. 

— Crimă? Crimă. Câţi ani are? 

— 14. 

Tatăl meu își așeză receptorul în poală și se lăsă pe spate în 
scaun. Când se îndreptă din nou, zise: 

— Pe cine a omorât? 

— Pe nimeni. Este nevinovat. 

— Mda, la fel ca mine. 

— El chiar este nevinovat. 

— Bine, bine. 

— Nu ai auzit nimic din toate astea? 

— Nu aud nimic aici. Locul ăsta e o budă. 

— Cred că ești cel mai bătrân pușcăriaș de-aici. 

— Unul dintre ei. 

— Nu știu cum ai supraviețuit. 

— N-ai cum să rănești oţelul. 

Cătușele îl obligară să ridice ambele braţe când își încordă 


VP - 211 


mușchii de la dreptul, în timp ce ţinea receptorul în mâna 
stângă. 

— N-ai cum să rănești oţelul. Însă bravada se stinse repede și 
adăugă: Locul ăsta e capăt de linie, spuse el. E ca și cum ai trăi 
într-o nenorocită de peșteră. 

Avea un fel de a trece imediat dintr-o extremă în cealaltă, de 
la atitudinea de macho la cea de om ce-și plânge de milă. Era 
greu de zis care dintre acestea era o mască. Poate că niciuna. 
Pe străzi, o asemenea volatilitate emoţională ar fi trecut drept 
nebunie. Aici, cine știe? Poate că era doar o reacţie naturală la 
locul acela. 

— Singur te-ai băgat în locul ăsta. 

— Singur m-am băgat în locul ăsta, îmi ispășesc pedeapsa și 
nu mă plâng. M-ai auzit plângându-mă? 

Nu am răspuns. 

— Deci ce vrei de la mine? Vrei să fac ceva pentru bietul și 
nevinovatul Jacob? 

— S-ar putea să vreau să depui mărturie. 

— Pentru ce să depun mărturie? 

— Dă-mi voie să te întreb ceva. Când ai omorât-o pe fata aia, 
cum te-ai simţit? Nu din punct de vedere fizic. Vreau să zic... ce 
ţi-a trecut prin minte, la ce te gândeai? 

— Cum adică la ce mă gândeam? 

— De ce ai făcut-o? 

— Ce vrei să spun? Spune-mi tu. 

— Vreau doar să-mi spui adevărul. 

— Da, sigur. Nimeni nu vrea asta. Cu atât mai puţin oamenii 
care-ţi spun că vor adevărul - crede-mă, nu vor adevărul. Zi-mi 
tu ce vrei să spun ca să-l ajut pe puști și o să spun. Nu-mi mai 
pasă. Ce-mi pasă mie? 

— Hai să-ţi explic altfel. Când s-a întâmplat, te gândeai la 
ceva anume? La orice? Sau a fost mai degrabă un impuls 
irezistibil? 

Colțul gurii i se ridică ușor. 

— Un impuls irezistibil? 

— Răspunde-mi. 

— Asta-i strategia ta? 

— Nu contează care-i strategia mea. Nu am nicio strategie. 
Spune-mi doar ce ai simţit. 

— Am simțit un impuls irezistibil. 


VP - 212 


Am răsuflat zgomotos și îndelung. 

— Ştii, dacă ai fi minţit mai bine, poate că nu ai fi ajuns aici. 

— lar tu, dacă nu ai fi minţit atât de bine, poate că nu ai fi 
rămas afară. 

Mă măsură cu privirea. 

— Dacă vrei să te ajut să-l scapi pe puști, te ajut. Este nepotul 
meu. Spune-mi doar ce îţi trebuie. 

Hotărâsem deja că Billy Barber cel Sângeros nu avea ce să 
caute în boxa martorilor. Nu numai că mințea, dar nici nu se 
pricepea la asta. 

— In regulă, am zis eu, vrei să știi de ce am venit? lată de ce 
am venit. 

Am ridicat un pacheţel: un bețișor sterilizat și un plic din 
plastic. 

— Trebuie să îţi șterg gingiile cu ăsta. Pentru o mostră de 
ADN. 

— Gardienii nu te vor lăsa. 

— Lasă-mă pe mine să-mi fac griji în privinţa gardienilor. 
Trebuie să îmi dai voie. 

— De ce îţi trebuie ADN-ul meu? 

— Căutăm o anumită mutație genetică. Se numește MAOA 
Knockout. 

— Ce naiba este MAOA Knockout? 

— E o mutație genetică. Ei cred că ar putea să îţi facă trupul 
să devină mai agresiv în anumite situaţii. 

— Cine crede asta? 

— Oamenii de știință. 

Işi miji ochii. Aproape că îi puteai ghici gândurile, 
oportunismul egoist al unui infractor de meserie: poate că așa 
avea prilejul să scape de condamnare. 

— Cu cât vorbești mai mult, cu atât mai mult mi se pare că 
Jacob nu-i chiar așa de nevinovat cum spui. 

— Nu am venit să-ţi aud părerea. Am venit să obțin niște 
salivă pe bețișorul ăsta. Dacă refuzi, voi obţine un ordin 
judecătoresc și o vom face pe calea mai grea. 

— De ce as refuza? 

— Știu eu de ce? Oamenii ca tine nu înțeleg. 

— Ce-i de înţeles? Sunt la fel ca toată lumea. La fel ca tine. 

— Mda, mă rog, cum spui tu. 

— Nu mă lua cu de-astea. Te-ai gândit vreo clipă că fără mine 


VP - 213 


nici nu ai fi existat? 

— În fiecare zi mă gândesc la asta. 

— Vezi? La asta mă refeream. 

— Nu-i un gând fericit. 

— Da, dar sunt tatăl tău, puștiule, fie că-ți place sau nu. Nu 
trebuie să te facă fericit. 

— Nu mă face. 

După o scurtă târguială și un telefon dat directorului adjunct 
al închisorii, am căzut la învoială. Nu aveam voie să iau chiar eu 
mostra din gura tatălui meu, cum ar fi fost cel mai bine, fiindcă 
acest lucru ar fi creat cel mai direct lanţ al custodiei: aș fi putut 
depune mărturie că mostra este autentică întrucât beţișorul ar fi 
fost în permanenţă la mine. Măcar la Northern „niciun contact” 
însemna exact asta: niciun contact. În cele din urmă, mi s-a dat 
voie să înmânez pachetțelul unui gardian, care i l-a dus tatălui 
meu. 

l-am explicat procedura, pas cu pas, la telefon, în cabina 
vizitatorilor. 

— Tot ce trebuie să faci acum este să deschizi pachetul și să- 
ți ștergi interiorul obrazului cu bețișorul. Cât să reţină un pic de 
salivă. Înghite mai întâi. Apoi șterge-ţi interiorul obrazului cât 
mai spre fundul gurii, cam pe unde se îmbină fălcile. Apoi vreau 
să pui beţișorul în cutia aceea din plastic, fără să atingi altceva 
cu vârful său, și să închizi capacul. După aceea vreau să pui 
acea etichetă pe capac, să o semnezi și să scrii data de azi. Și 
trebuie să te văd făcând toate astea, așa că nu-mi bloca 
vederea. 

Cu mâinile încătușate, el deschise pachetul în care se afla 
beţișorul. Era un beţișor lung din lemn, mai lung decât un 
bețișor de ureche obișnuit. Îl băgă în gură ca pe o acadea și se 
prefăcu că îl mușcă. Apoi, uitându-se la mine prin plexiglas, își 
rânji dinţii și trecu bețișorul cu vată peste gingia din faţă. După 
care îl duse în fundul gurii și-și șterse interiorul obrazului. Ridică 
beţișorul în faţa geamului. 

— Și-acum e rândul tău. 


VP - 214 


PARTEA A TREIA 


„Îmi vine în minte un experiment. Dati-mi un copil - 
indiferent de obârşie, rasă, talent sau predilectie, 
câtă vreme este sănătos - și voi face din el orice 
vreau. Voi produce un artist, un soldat, un doctor, un 
avocat, un preot; sau îl voi crește să fie un hot. Voi 
hotărâți. Copilul este capabil de oricare dintre aceste 
lucruri. Nu e nevoie decât de antrenament, timp și 
un mediu controlat corespunzător”. 


JOHN F. WATKINS, 
Principiile behaviorismului (1913) 


24. 


Pentru mame e diferit 


Ani la rând m-am așteptat să nu pierd niciodată în instanţă. În 
practică, am mai și pierdut, evident. Orice avocat pierde, așa 
cum orice jucător de baseball ratează 70% dintre lovituri. Insă 
nu am fost intimidat niciodată și nu am dat doi bani pe 
procurorii care se lăsau intimidaţi - pe politicienii și escrocii care 
se temeau să instrumenteze un caz dacă nu erau complet siguri, 
nedorind să riște un verdict de nevinovat. Pentru un procuror nu 
este dezonorant ca inculpatul să fie declarat nevinovat, nu când 
alternativă este o învoială murdară. Activitatea noastră nu se 
măsoară printr-un simplu bilanț al proceselor câștigate și 
pierdute. Adevărul este că un bilanţ excelent nu se clădește pe 
reușitele de la tribunal. Mai degrabă se clădește pe alegerea 
celor mai solide cazuri pentru instanţă și pe înțelegeri în restul 
situaţiilor, indiferent de corectitudinea acestei abordări. Așa 
opera Logiudice, nu eu. Mai bine să lupţi și să pierzi decât să nu- 
i faci dreptate victimei. 

Acesta era unul dintre motivele pentru care îmi plăcea să 


VP - 215 


preiau cazuri de omucideri. În Massachusetts nu poţi pleda 
vinovat. Fiecare caz trebuie să ajungă în instanţă. Regula este o 
reminiscență a vremurilor în care crima era pedepsită cu 
moartea în acest stat. Într-un caz pasibil de pedeapsa capitală, 
nu exista loc de scurtături sau de învoieli. Miza era pur și simplu 
prea mare. Așa că, până în ziua de azi, orice caz de omucidere, 
oricât ar fi de șubred, trebuie judecat în instanţă. Procurorii nu 
pot alege pe sprânceană cazurile sigure pentru instanță, 
renunțând la cele cu șanse mai mici. Cu atât mai bine, îmi 
plăcea să cred. Asta înseamnă că eu voi face diferenţa. Voi 
câștiga chiar și cazurile mai slabe. Aşa vedeam eu lucrurile. Insă 
toți ne amăgim cu povești despre sine. Omul cu bani își spune 
că, atunci când se îmbogățește, îi îmbogățește de fapt pe 
ceilalţi, artistul își spune că toate creaţiile sale sunt opere de o 
frumusețe nepieritoare, soldatul își spune că luptă de partea 
binelui. Eu unul îmi spuneam că în instanţă pot face lucrurile să 
ia o turnură pozitivă - că prin victoria mea se face dreptate. Te 
poți îmbăta gândind astfel - și asta s-a întâmplat în cazul lui 
Jacob. 

Pe măsură ce se apropia procesul, simţeam euforia familiară a 
bătăliei. Nici nu mi-a trecut prin minte că am putea pierde. Eram 
energizat, optimist, încrezător, combativ. Privind în urmă, mi se 
pare că eram cam rupt de realitate. Dar nu este atât de ciudat, 
dacă te gândești mai bine. Dacă te porți cu cineva de parcă ar fi 
sacul tău de box, persoana respectivă va dori să lovească și ea. 


Procesul a început la jumătatea lunii octombrie 2007, în plin 
anotimp al frunzelor. În curând, toţi copacii aveau să-și scuture 
frunzele, însă momentan frunzișul strălucea în nuanţe de roșu, 
portocaliu și galben-muștar. 

În ajunul procesului, într-o marţi seară, aerul era nefiresc de 
cald. Temperatura nu cobori peste noapte sub 15 grade, iar 
atmosfera se simţea densă, umedă, agitată. M-am trezit în toiul 
nopţii simțind ceva nefiresc în aer, așa cum mi se întâmplă 
mereu atunci când Laurie nu poate să adoarmă. 

Era întinsă pe o parte, sprijinindu-se într-un cot, cu capul 
rezemat pe mână. 

— Ce s-a întâmplat? am șoptit eu. 

— Ascultă. 

— Ce? 


VP - 216 


— Sst... Așteaptă și ascultă. 

Afară se auzea doar foșnetul nopţii. : 

Deodată însă, izbucni un vaiet puternic. Incepu ca un 
scheunat de animal, apoi crescu în intensitate până la un răcnet 
ascuţit, ca scrâșnetul frânelor de tren. 

— Ce naiba e asta? zise ea. 

— Nu știu. O pisică? O pasăre, poate? Ceva o omoară. 

— Ce ar putea omori o pisică? 

— O vulpe, un coiot. Poate un raton. 

— Parcă am trăi în codru. Suntem în oraș! Am trăit aici toată 
viaţa. Nu am auzit niciodată de vulpi și coioţi. Și curcanii ăia 
sălbatici cu care ne trezim în grădină? N-am avut niciodată 
probleme de-astea. 

— Se construiește mult. Orașul se extinde. Habitatul lor 
natural începe să dispară. Sunt siliţi să iasă din ascunzători. 

— Ascultă sunetul ăla, Andy. Nici măcar nu-mi dau seama din 
ce direcţie vine sau cât de departe este. Parcă ar veni chiar de 
lângă noi. Cred că-i una dintre pisicile vecinilor. 

Am ascultat amândoi. S-a auzit apoi din nou. De această dată, 
tipetele animalului muribund erau clar cele ale unei pisici. 
Strigătul începu ca mieunatul unei pisici, apoi se preschimbă în 
țipete sălbatice și electrizante. 

— De ce-i ia atât de mult? 

— Poate că se joacă puţin cu prada. Și pisicile fac asta cu 
șoarecii, știi. 

— E groaznic. 

— Așa-i în natură. 

— Te referi la cruzime? Să-ţi torturezi prada înainte de a o 
omorî? Cum poate să fie natural așa ceva? Ce avantaj oferă 
cruzimea în evoluție? 

— Nu știu, Laurie. Pur și simplu așa stau lucrurile. Orice 
animal ar ataca o pisică în halul ăsta - fie că-i vreun coiot 
înfometat sau un câine sălbatic ori mai știu eu ce - sunt sigur 
că-i disperat. Nu cred că-i ușor să vânezi pe-aici. 

— Dacă-i disperat, ar fi trebuit s-o omoare și s-o mănânce 
până acum. 

— Ce-ar fi să încercăm să ne odihnim puţin? Ne așteaptă o zi 
importantă mâine. 

— Cum pot dormi cu zgomotul ăsta? 

— Vrei să-ţi dau un Ambien? 


VP - 217 


— Nu. Pastilele alea mă fac să mă simt groggy când mă 
trezesc. Vreau să fiu în priză mâine. Nu știu cum poţi să iei 
chestiile alea. 

— Glumești? Le înghit ca pe Tic Tac-uri. Mi se pare că nu mă 
lasă suficient de lat. 

— N-am nevoie de pastile, Andy. Vreau doar să se oprească 
sunetul ăla. 

— Hai, întinde-te! 

Ea își puse capul pe pernă. Mi-am lipit trupul de spatele ei, iar 
ea s-a ghemuit în mine. 

— Ești doar agitată, Laurie. E de înţeles. 

— Nu știu dacă pot face asta, Andy. Serios, nu am destulă 
forță în mine. 

— O să trecem peste asta. 

— Ție îţi vine mai ușor. Tu ai mai văzut cum se desfășoară un 
proces. Și tu nu ești mamă. Nu spun că ţie ţi-ar fi ușor. Știu că 
nu ţi-e. Dar pentru mine e diferit. Pur și simplu n-o pot face. Nu 
o să izbutesc. 

— Aș vrea să pot face să dispară toate astea, Laurie, dar nu 
pot. 

— Nu. Mă ajuţi oricum prin ce faci acum. O să stăm întinși 
așa. Trebuie să se oprească la un moment dat. 

Țipetele continuară încă vreo 15 minute. Niciunul dintre noi 
nu putu să doarmă prea mult, chiar și după ce încetară. 


Când am ieșit din casă la ora 8.00 dimineaţa, o dubă de la Fox 
25 ne aștepta peste drum, cu fum ieșind din ţeava de 
eșapament. Un cameraman ne filmă în timp ce ne îndreptam 
spre mașină. Nu i se vedea faţa în spatele camerei de filmat pe 
care o ţinea pe umăr. Sau, mai bine zis, camera aceea era fața 
lui, capul lui de insectă cu un singur ochi. 

Ajunși în faţa tribunalului din Cambridge, ne-am croit drum 
spre intrarea principală de pe Thorndike Street, unde roiau 
reporterii. S-au îmbulzit să ne iasă în întâmpinare imediat ce ne- 
au văzut în capătul străzii. Camerele au început din nou să 
caute prim-planuri, în vreme ce microfoanele împungeau aerul 
în faţa noastră. Ne era mult mai ușor să înfruntăm gloata de 
reporteri după ce trecusem deja odată prin asta la înfățișarea 
inițială. Prezenţa lui Jacob îi întărâta cel mai mult, însă eram 
recunoscător că putea să treacă prin așa ceva. Aveam o teorie 


VP - 218 


conform căreia era mai bine ca inculpatul să fie scos pe 
cauţiune și liber pe stradă decât să stea în detenţie înainte de 
proces, așa cum se întâmpla în majoritatea cazurilor de crimă. 
Inculpaţii care nu obțineau eliberarea pe cauţiune păreau să 
iasă din clădirea tribunalului numai pe o parte, pe la ieșirea 
deţinuţilor - îndreptându-se spre Concord, nu spre casă. Acei 
inculpaţi-deţinuţi coborau prin tribunal precum carnea printr-o 
mașină de tocat sau ca bila de la pinball: din închisoarea de la 
etajele superioare până la parter, unde se aflau sălile de 
judecată, și apoi la subsol, unde dubele poliţiei îi duceau spre 
diversele penitenciare. Era mai bine ca Jacob să intre pe ușa din 
față, mai bine să își păstreze libertatea și demnitatea cât mai 
mult posibil. Odată ce te prindea în rotiţele ei, clădirea asta nu 
mai voia să-ţi dea drumul. 


25. 


Învătătoarea, Fata cu Ochelari, 

Tipul Gras din Somerville, Urkel, 

Tipul de la Casa de Discuri, Casnica, 

Femeia cu Aparat Dentar şi alte oracole ale 
adevărului 


În Districtul Middlesex, judecătorii erau repartizaţi la procese 
aparent aleatoriu. Însă nimeni nu credea cu adevărat că se 
practica o asemenea loterie. Erau câţiva judecători care 
primeau întotdeauna procesele importante, iar judecătorii care 
trăgeau lozul câștigător de fiecare dată păreau să aibă toți aere 
de vedetă - erau exact genul de oameni care ar trage sfori în 
spatele scenei ca să obţină rolul. Dar nimeni nu se plângea 
vreodată. Curmarea rutinei împământenite din acel tribunal ar fi 
însemnat să te lupți cu morile de vânt și, oricum, alegerea 
acelorași judecători plini de sine era probabil cea mai bună 
variantă. E nevoie de o doză sănătoasă de ego ca să ţii în mână 
o sală de judecată cu oameni puși pe ceartă. Unde mai pui că 
era și un spectacol pe cinste: cazurile mari aveau nevoie de 
personalităţi pe măsură. 


VP - 219 


Așa că nu a fost o surpriză pentru nimeni când s-a aflat că 
judecătorul căruia i se repartizase cazul lui Jacob era Burton 
French. Toată lumea se aștepta să fie el. Bucătăresele de la 
cantină, oamenii de serviciu cu probleme mentale, până și 
șoarecii care râcâiau în spatele dalelor din tavan știau că, dacă 
aveau să existe camere de filmat în sala de judecată, atunci 
procesul urma să fie prezidat de Burt French. El era foarte 
probabil singurul judecător a cărui faţă era recunoscută de 
public, întrucât apărea adeseori la emisiunile de știri locale ca 
să-și dea cu părerea în chestiuni juridice. Dădea foarte bine pe 
cameră. Când îl vedeai în persoană, observai că are o aparenţă 
ușor hilară - un trup ca un butoi, susţinut nesigur de două 
picioare subţiri -, însă atunci când îi vedeai doar capul la 
televizor, proiecta genul de gravitate liniștitoare care îi stă bine 
unui judecător. Vorbea în termeni definitivi, nu în termenii 
evazivi folosiţi de jurnaliști. În același timp, nu era niciodată 
preţios; nu părea niciodată să fie fals sau provocator, simulând 
„intensitatea” atât de apreciată în televiziune. În schimb, avea 
un fel de a-și folosi fața serioasă și pătrăţoasă, de a-și încorda 
bărbia și de a-și fixa privirea la cameră, zicând lucruri precum 
„Legea nu permite [una ori alta]”. Nu puteai învinovăţi 
telespectatorii dacă ajungeau să gândească astfel: Dacă /egea 
ar putea vorbi, atunci așa ar suna. 

Ceea ce făcea această situaţie insuportabilă pentru avocații 
care se strângeau să bârfească înainte de prima înfățișare din 
fiecare dimineaţă sau la prânz, la măsuţele din mall, era faptul 
că această atitudine de tip dur, care nu vrea să audă aiureli, era 
o aiureală în sine. Omul care se prezenta în public drept 
întruparea Legii, credeau ei, era în realitate un tip în 
permanentă căutare de publicitate, un intelectual de categorie 
ușoară și un tiran meschin în sala de judecată. Ceea ce chiar îl 
făcea să fie întruparea perfectă a Legii, dacă stai să te gândești. 

Sigur că, până la momentul începerii procesului lui Jake, nu 
dădeam doi bani pe cusururile judecătorului French. Jocul era tot 
ce conta acum, iar Burt French era un avantaj pentru noi. Destul 
de conservator, nefiind genul de judecător care să-și taie singur 
craca de sub picioare, nu apleca urechea la o teorie juridică 
nouă precum Gena criminalilor. La fel de important, era genul 
de judecător căruia îi plăcea să pună la încercare avocaţii care 
apăreau în fața lui. Devenea intimidant atunci când simţea 


VP - 220 


slăbiciunea sau nesiguranța și îi plăcea la nebunie să îi chinuie 
pe avocaţii nepregătiţi sau stângaci. Aruncarea lui Neal 
Logiudice în fața unui asemenea tip era ca și cum ai fi încercat 
marea cu degetul, iar Lynn Canavan făcea o greșeală imensă 
trimițându-l la înaintare tocmai într-un caz atât de important. 
Însă, pe de altă parte, ce alternative mai avea? Pe mine nu mă 
mai putea delega. 

Și astfel începu. 

Insă începu - cum se întâmplă adesea în cazul unui 
eveniment pe care l-ai așteptat cu prea multă nerăbdare, prea 
mult timp - cu o senzaţie de anticlimax. Am așteptat pe 
coridorul aglomerat din fața sălii de judecată 12B, vreme în care 
ceasul trecea de ora 9.00, apoi de 9.15, 9.30... Jonathan stătea 
lângă noi, netulburat de întârziere. Se interesă de câteva ori la 
grefieră, care îi spuse că întârzierile sunt provocate de 
instalarea carului de filmat ce urma să transmită în direct pentru 
toate televiziunile de știri, inclusiv Court TV Apoi am mai 
așteptat o vreme, până când candidaţii pentru juriu, mai 
numeroși decât de obicei, au fost organizaţi. Jonathan ne 
raportă aceste lucruri, pe urmă își deschise ziarul New York 
Times și începu să citească liniștit. 

In partea din faţă a sălii de judecată, grefiera judecătorului 
French, o femeie pe nume Mary McQuade, își punea ordine în 
niște hârtii; apoi, mulțumită, se ridică rotindu-și privirea prin 
sală, cu braţele încrucișate la piept. Întotdeauna mă înţelesesem 
bine cu Mary. Avusesem grijă s-o fac. Grefierii erau un soi de 
ușieri ai judecătorilor, ceea ce le oferea o influenţă sporită. 
Mary, în special, părea să savureze prestigiul conferit de poziţia 
sa, apropierea aceasta de sfera puterii. Și adevărul este că își 
făcea treaba bine, intermediind între fanfaronada judecătorului 
French și tentativele insistente ale avocaţilor de a obţine 
avantaje. Termenul birocrat are o conotaţie negativă, dar chiar 
avem nevoie de birocraţie, la urma urmei. Și tocmai birocraţii 
iscusiţi sunt cei care o fac să funcţioneze. Mary nici nu încerca 
să se scuze pentru locul ei din sistem. Purta ochelari scumpi și 
eleganţi și costume rezonabile, ca și cum ar fi vrut să se 
delimiteze de scribii din celelalte săli de judecată. 

Intr-un scaun de lângă peretele opus se afla aprodul, un tip 
masiv și gras, pe nume Ernie Zinelli. Ernie avea șaizeci și ceva 
de ani și circa o sută douăzeci de kilograme și, dacă s-ar fi iscat 


VP - 221 


vreun scandal în sala de judecată, bietul om probabil că ar fi 
făcut infarct. Prezenţa sa ca persoană ce trebuia să impună 
voința judecătorului era pur simbolică, precum era ciocănașul 
acestuia din urmă. Însă eu ţineam la Ernie. De-a lungul anilor, 
devenise tot mai deschis cu mine în privinţa părerilor lui despre 
inculpaţi, care erau în general foarte proaste, și despre 
judecători și avocaţi, care erau doar cu puțin mai bune. 

În acea dimineaţă, acești doi vechi colegi abia dacă mă 
băgară în seamă. Mary se mai uita din când în când în direcţia 
mea, dar nu dădea vreun semn că m-ar mai fi văzut vreodată 
până atunci. Ernie riscă un mic rânjet. Păreau să se teamă că 
lumea ar fi putut considera că gesturile lor prietenoase îi erau 
adresate lui Jacob, care stătea lângă mine. Mă întrebam dacă 
fuseseră instruiți să mă ignore. Probabil că realizaseră singuri că 
trecusem de cealaltă parte a baricadei. 

Când judecătorul își ocupă într-un sfârșit locul la prezidiu, 
puţin înainte de ora 10.00, noi eram deja înţepeniţi de la atâta 
stat jos. 

Toată lumea se ridică în picioare atunci când Ernie recită 
familiarul „Începe ședința Curții Superioare a Statului 
Massachusetts”, iar Jacob nu-și găsi locul până la cuvintele de 
încheiere: „Toţi cei care aveţi de prezentat o chestiune în fața 
acestei instanţe, veniţi și veţi fi ascultați”. Eu și Laurie i-am pus 
lui Jacob câte o mână pe spate, ca să-l liniștim. 

Cazul fu anunţat, Jonathan făcu un gest către Jacob și 
amândoi se duseră să își ocupe locurile la masa apărării, așa 
cum aveau să o facă în fiecare dimineaţă, timp de două 
săptămâni. 

Aceasta avea să fie perspectiva lui Laurie asupra întregului 
proces. Din primul rând de bănci, ea avea să stea impasibilă ore 
în șir, zi după zi, cu privirea aţintită în ceafa lui Jacob. Inlemnită 
pe acea bancă, soţia mea părea foarte palidă și slăbită printre 
spectatori, de parcă procesul lui Jacob era un cancer pe care 
trebuia să-l îndure, o caznă fizică. Și, totuși, indiferent cât de 
mult se sfrijea, nu puteam să nu văd în Laurie imaginea versiunii 
sale mai tinere, a adolescentei cu chipul frumos și plin, în formă 
de inimă. Cred că asta înseamnă cu adevărat dragostea trainică. 
Amintirea unei fete de 17 ani este la fel de reală și de vie 
precum cea a femeii de vârstă mijlocie din faţa ta. Este un soi 
de dublă vedere această amintire. Să fii văzut astfel înseamnă 


VP - 222 


să fii cunoscut. 

Faptul că se afla acolo o făcea pe Laurie să se simtă 
deplorabil. Părinţii inculpaţilor tineri trec printr-un purgatoriu 
aparte în aceste procese. Ni se cerea să fim prezenți, dar tăcuți. 
Eram implicaţi în crima lui Jacob atât ca victime, cât și ca 
făptași. Lumea ne compătimea, de vreme ce nu făcuserăm 
nimic greșit. Eram doar ghinioniști, pierzând la loteria nașterilor 
și trezindu-ne pe cap cu o haimana. Spermatozoid + ovul = 
criminal - sau ceva de genul ăsta. N-ai ce-i face. În același timp, 
eram și dispreţuiţi: cineva trebuia să fie responsabil pentru 
Jacob și, cum noi zămislisem băiatul și îl crescusem, înseamnă 
că greșisem undeva. Ba, și mai rău, aveam acum tupeul să îl 
mai și sprijinim pe ucigaș; chiar voiam să îl vedem scăpând 
basma curată, ceea ce era o nouă confirmare a firilor noastre 
antisociale, a răutăţii înrădăcinate în adâncul nostru. Desigur, 
perspectiva publică asupra noastră era atât de contradictorie și 
de încărcată emoţional, încât nu-i puteam răspunde în vreun fel, 
nu puteam reacţiona nicicum astfel încât să împăcăm pe toată 
lumea. Oamenii credeau ce voiau, își imaginau pentru noi orice 
viață interioară  sinistră sau  suferindă alegeau. ȘI, în 
următoarele două săptămâni, Laurie avea să-și joace rolul. Avea 
să stea acolo, în spatele sălii de judecată, neclintită și 
inexpresivă, ca o statuie din marmură. Avea să-și pironească 
privirea în ceafa fiului ei, încercând să interpreteze și cele mai 
mărunte mișcări. Nu avea să reacționeze la nimic. Nu mai conta 
că îl ţinuse cândva în braţe pe acest băiețel, șoptindu-i la ureche 
„ȘȘt, șșt”. În acele momente, nimeni nu mai dădea doi bani pe 
asta. 

Când își ocupă în cele din urmă locul la prezidiu, judecătorul 
French scrută sala cu privirea, în timp ce grefiera prezenta cu 
voce tare cazul: „Numărul zero-opt-linie-patru-patru-zero-șapte, 
Statul vs. Jacob Michael Barber, un singur capăt de acuzare 
pentru crimă cu premeditare. Din partea inculpatului, Jonathan 
Klein. Din partea Statului, procurorul adjunct Neal Logiudice”. 
Faţa chipeșă și gravă a judecătorului se întoarse o clipă asupra 
fiecăruia dintre actori, asupra lui Jacob, a avocaţilor, ba chiar și 
asupra noastră, oferindu-ne fiecăruia un moment de 
însemnătate care dispărea de îndată ce-și întorcea ochii de la 
noi. 

Am instrumentat de-a lungul anilor multe cazuri în faţa 


VP - 223 


judecătorului French și, deși îl socoteam oarecum superficial, îmi 
plăcea suficient de tare. Jucase fotbal american la Harvard, fiind 
fundaș lateral. În ultimul an de facultate, culcase o minge în 
terenul de ţintă al rivalilor de la Yale și acest unic moment de 
strălucire îl marca și acum. Păstra pe peretele biroului său o 
fotografie înrămată care imortaliza momentul, marele Burt 
French în uniforma sa stacojiu-aurie, trântit pe o parte la 
pământ, ţinând la piept oul prețios pe care-l găsise. Bănuiesc că 
eu priveam fotografia într-o lumină diferită faţă de el. Pentru 
mine, el era genul de om căruia i se întâmplă asemenea lucruri. 
Bogat, arătos și tot tacâmul, nu aveam nicio îndoială că i se 
iviseră nenumărate oportunităţi în cale, ca niște mingi de fotbal, 
iar el nu trebuise decât să se arunce asupra lor, presupunând în 
tot acest timp că norocul era de fapt produsul natural al 
talentului său. Mă întreb cum ar fi fost afectat un om fermecat 
ca el de un tată ca Billy Barber cel Sângeros. Toată acea 
ușurință, toată acea naturalețe, toată acea încredere de sine 
credulă. Ani de-a rândul am studiat oamenii ca Burt French, 
disprețuindu-i și imitându-i totodată. 

— Domnule Klein, rosti judecătorul, punându-și la ochi o 
pereche de ochelari, aveţi vreo moţiune preliminară înainte să 
începem jurământul introductiv al martorilor? 

Jonathan se ridică în picioare. 

— Doar două lucruri, Onorată instanţă. Mai întâi, tatăl 
inculpatului, Andrew Barber, ar dori să participe la proces în 
numele acestuia. Cu îngăduinţa Curţii, mă va seconda în acest 
caz. 

Jonathan se duse la grefieră și îi înmână moţiunea, o singură 
foaie de hârtie care anunţa că urma să fac parte din echipa 
apărării. Grefiera îi înmână foaia judecătorului, care se încruntă 
la vederea ei. 

— Nu-i decizia mea, domnule Klein, dar nu sunt sigur că este 
o alegere înțeleaptă. 

— Este dorinţa familiei, zise Jonathan, distanţându-se de 
decizie. 

Judecătorul semnă foaia, încuviințând moţiunea. 

— Domnule Barber, puteţi veni în faţă. 

M-am așezat la masa apărării, lângă Jacob. 

— Altceva? 

— Onorată instanţă, am depus o moţiune in limine pentru 


VP - 224 


excluderea probelor științifice bazate pe o presupusă 
predispoziţie genetică pentru violenţă. 

— Da. V-am citit moţiunea și înclin să o accept. Doriţi să mai 
spuneţi și altceva înainte să pronunt hotărârea? Din câte am 
înţeles, dumneavoastră susţineţi că știința nu este încă 
fundamentată temeinic și, chiar dacă ar fi fost, nu există nicio 
dovadă clară a unei predilecţii pentru violenţă, genetică sau de 
altă natură, în acest caz. Am surprins esenţialul? 

— Da, Onorată instanţă, acesta este esenţialul. 

— Domnule Logiudice? Doriţi să mai spuneţi ceva sau vă 
mulțumiți cu această mențiune? Cred că apararea are dreptul să 
își dea cu părerea în legătură cu acest gen de probe înainte să 
fie acceptate. Asta nu înseamnă că le exclud în mod definitiv. 
Pur și simplu hotărăsc ca, în cazul în care alegeţi să oferiţi 
dovezi despre o tendinţă genetică spre violenţă, să organizăm o 
audiere în acel moment, în absenţa juriului, pentru a decide 
dacă pot fi acceptate sau nu. 

— Da, Onorată instanță, aș dori să îmi expun punctul de 
vedere în această privință. 

Judecătorul clipi către el. Pe chip i se citea clar ca lumina zilei 
Stai jos și taci din gură. 

Logiudice se ridică, încheindu-se la haină - un model cu trei 
nasturi, care nu i se potrivea atunci când era purtat astfel. Gâtul 
lui Logiudice, întins puţin înainte în timp ce haina stătea 
țeapănă, făcea ca gulerul să-i plutească la câţiva centimetri în 
faţă, precum sutana unui călugăr. 

— Onorată instanţă, poziţia acuzării - și suntem pregătiţi să 
oferim dovezi susținute de experți în această privință - este că 
domeniul geneticii comportamentale a făcut progrese mari și 
continuă să avanseze pe zi ce trece, fiind deja îndeajuns de solid 
pentru a fi acceptat ca pertinent. Noi vom susține că acesta este 
cazul extrem în care excluderea unor asemenea probe ar fi 
necorespunzătoare... 

— Moţiunea se acceptă. 

Logiudice rămase acolo o clipă, nedumerit, de parcă tocmai 
fusese buzunărit. 

— Domnule Logiudice, explică judecătorul în timp ce semna 
moţiunea - Admisă. French, ] -, nu am exclus probele. Hotărârea 
mea este următoarea: dacă veţi dori să le prezentaţi, va trebui 
să anunțați în prealabil apărarea și vom organiza o audiere cu 


VP - 225 


privire la admisibilitatea acestora înainte să fie expuse juriului. 
Aţi înţeles? 

— Am înţeles, Onorată instanţă. 

— Vreau să fiu cât se poate de clar: nicio vorbă despre aceste 
probe până nu hotărăsc eu că sunt admise. 

— Am înţeles, Onorată instanţă. _ 

— Nu vreau să avem parte de bâlci. Judecătorul oftă. In 
regulă, mai e ceva înainte să chem înăuntru potenţialii jurați? 

Avocaţii clătinară din cap. 

Cu o serie de înclinări din cap - judecătorul către grefieră, 
grefiera către aprod -, potenţialii juraţi fură aduși de la unul 
dintre etajele inferioare. Intrară în sală, cercetând-o curioși, ca 
niște turiști plimbându-se prin Versailles. Încăperea îi dezamăgi, 
probabil. Era o sală de judecată murdară, concepută în stilul 
modern: tavan înalt și pătrăţos, furniruri minimaliste, din lemn 
de arțar negru laminat, lumini discrete și indirecte. În spatele 
judecătorului se aflau două steaguri: unul al Statelor Unite, în 
dreapta, și altul al statului Massachusetts, în stânga. Steagul 
american își păstrase culorile vii; steagul statului în schimb, 
cândva de un alb pur, căpătase acum o nuanţă spălăcită de 
sidefiu. Altminteri nu mai exista nimic altceva, nicio statuie, 
nicio inscripţie gravată în latină, niciun portret al vreunui 
judecător demult uitat, nimic care să mai atenueze austeritatea 
scandinavă a arhitecturii. Fusesem în această sală de judecată 
de-o mie de ori, însă dezamăgirea juraţilor mă făcu să o privesc 
pentru prima oară cu atenţie și să-mi dau seama cât de 
învechită părea. 

Potenţialii juraţi umplură galeria din spatele sălii de judecată, 
lăsând libere doar cele două bănci rezervate familiei 
inculpatului, reporterilor și persoanelor ale căror relaţii la 
tribunal le  îngăduiseră să rămână. Potenţialii juraţi se 
constituiau într-un amestec de muncitori și casnice, tineri și 
pensionari. Candidaţii pentru rolul de jurat erau în general aleși 
din rândul muncitorilor și al șomerilor, de vreme ce șansele ca 
aceștia să răspundă la citaţii erau mult mai mari. Insă acest juriu 
lărgit avea un aer oarecum profesionist, m-am gândit eu. O 
grămadă de coafuri aranjate, pantofi noi, huse de Blackberry, 
stilouri ițindu-se din buzunare. Și asta era bine pentru noi, am 
decis eu. Voiam juraţi inteligenţi și cu capul limpede, oameni 
care să poată înţelege o apărare tehnică sau limitările probelor 


VP - 226 


științifice și care să aibă tupeul să dea un verdict de WNevinovat. 

Am început procedura de sortare, respectiv interogatoriul în 
urma căruia sunt aleși juraţii. Jonathan și cu mine aveam fiecare 
un tabel cu locurile juraţilor, două rânduri și șase coloane - 12 
locuri cu totul, plus două căsuțe suplimentare în partea dreaptă 
a tabelului -, ce se potrivea cu numărul de scaune din boxa 
juriului. Doisprezece juraţi, plus doi candidaţi de rezervă care 
urmau să audă toate probele, fără să ia parte la deliberări, cu 
excepţia cazului în care vreunul dintre juraţi s-ar fi retras. Fură 
strigaţi paisprezece candidaţi și se umplură paisprezece locuri. 
Noi am trecut numele acestora și câteva notițe în căsuțele 
tabelelor noastre și procedura de selecție începu. 

Jonathan se consulta cu mine asupra fiecărui potenţial jurat. 
Aveam dreptul la șase eliminări fără drept de apel, la care 
puteam recurge pentru a elimina un jurat fără să oferim un 
motiv pentru asta, și la un număr nelimitat de eliminări „cu 
motiv întemeiat”, ceea ce însemna că trebuia să oferim un 
motiv explicit pentru care credeam că juratul ar putea fi 
subiectiv. Cu toată strategia implicată, alegerea juriului a fost 
dintotdeauna o procedură cu grad ridicat de risc. Există experți 
costisitori care pretind că pot elimina o parte din incertitudine 
folosind focus grupuri, schiţarea profilului psihologic, statistici și 
așa mai departe - metoda științifică -, însă a prezice cum îţi va 
judeca un străin cazul, mai ales atunci când te bazezi pe 
informaţiile foarte limitate dintr-un chestionar de juriu, ţine mai 
degrabă de artă decât de știință, cu atât mai mult în 
Massachusetts, unde regulile îngrădesc drastic posibilitatea de a 
interoga juraţii. Și, totuși, am încercat să-i sortăm. Am căutat 
persoane educate; oameni din suburbii care ar fi putut simpatiza 
cu Jacob, neinvidiindu-l pentru situaţia sa socială bună; ne 
interesau profesii care să nu implice pasiune, precum 
contabilitatea, ingineria și programarea. Logiudice încerca să 
aleagă muncitori, părinţi și pe oricine ar fi fost revoltat de crimă 
și care nu ar fi avut prea mari probleme în a crede că un băiat 
poate omori aproape din senin. 

Juraţii au venit în faţă, s-au așezat, au plecat și apoi alţi 
candidaţi au venit în faţă și s-au așezat, în timp ce noi ne notam 
detalii despre ei în tabelele noastre... 

Două ore mai târziu, aveam un juriu. 

l-am dat fiecărui jurat o poreclă, pentru a-i putea ţine minte: 


VP - 227 


Învăţătoarea (președinta juriului), Fata cu Ochelari, Bunicul, 
Tipul Gras din Somerville, Tipul de la Casa de Discuri, Urkel, 
Canalul (o femeie născută în Panama), Mama din Waltham, 
Chelnerița, Tipul din Construcţii (de fapt un instalator de 
parchet, o figură morocănoasă, cu ochii mijiţi, care ne-a 
îngrijorat de la bun început), Casnica din Concord, Camionagiul 
(de fapt un curier pentru o companie comercială de 
aprovizionare cu alimente), Femeia cu Aparat Dentar (rezervă) 
și Barmanul (rezervă). Nu aveau în comun decât lipsa evidentă 
de calificare pentru rolul de jurat. Era aproape comic cât de 
ignoranţi erau în privinţa legislaţiei, a modului de desfășurare a 
proceselor, chiar și a acestui caz, care fusese prezentat pe larg 
în ziare și la știrile de seară. Erau aleși pentru ignoranţa lor 
completă faţă de toate aceste lucruri. Așa funcţionează 
sistemul. La sfârșit, avocaţii și judecătorii se dau bucuroși la o 
parte și lasă întreaga procedură pe mâna unei duzini de 
amatori. Ar fi fost distractiv dacă nu era atât de pervers. Cât de 
futilă este această întreprindere! Cu siguranță că și Jacob a 
realizat asta când a văzut cele paisprezece chipuri inexpresive. 
Minciuna sfruntată a sistemului juridic penal - că putem afla 
adevărul cu certitudine, că putem ști „dincolo de orice îndoială” 
cine este vinovat și cine nu - este clădită pe admiterea acestui 
factor: după o mie de ani de rafinare a procesului, judecătorii și 
avocaţii nu sunt mai capabili să determine adevărul decât o 
duzină de prostovani luaţi la întâmplare de pe stradă. Cred că 
Jacob s-a cutremurat la acest gând. 


26. 


Cineva ne urmăreşte 


În acea seară, la cină, în siguranţa oferită de bucătăria 
noastră, am vorbit vrute și nevrute. Cuvintele ne veneau de-a 
valma, mormăieli, laude, temeri. Mai mult, dădeam afară din noi 
energia negativă. 

Laurie făcea tot posibilul să întreţină conversaţia. Era evident 
epuizată după o noapte nedormită și o zi lungă, însă crezuse 
dintotdeauna că avea să ne fie mai bine cu cât vorbeam mai 


VP - 228 


mult. Așa că punea întrebări, își mărturisea propriile temeri și ne 
dădea felurile de mâncare, făcându-ne să vorbim întruna. In 
aceste clipe de destindere, o puteam întrezări pe vechea și 
efervescenta Laurie - sau, mai degrabă, o puteam auzi, căci 
vocea nu îi îmbătrânise niciodată. În toate celelalte privințe, 
Laurie se veștejise de când începuse criza: ochii ei păreau 
cufundaţi în orbite și goi, pielea sa de culoarea piersicii se 
îngălbenise și se zbârcise. Însă glasul nu îi fusese afectat, din 
fericire. Când deschidea gura, îmi gâdila urechile aceeași voce 
de adolescentă pe care o auzisem pentru prima oară în urmă cu 
aproape treizeci și cinci de ani. Era de parcă aș fi primit un apel 
telefonic din 1974. 

La un moment dat Jacob zise, referindu-se la juriu: 

— Nu cred că m-au plăcut, judecând felul în care se uitau la 
mine. $ 

— Jacob, au fost în boxă doar o zi. Dă-le o șansă. In plus, tot 
ce știu despre tine până acum este că ai fost acuzat de crimă. 
Ce te aștepți să creadă? 

— Nu ar trebui să creadă nimic încă. 

— Sunt și ei oameni, Jake. Ai grijă doar să nu le dai motive să 
te displacă mai mult. N-ai ce să faci. Pastrează-ţi calmul. Nu 
reacţiona. Nu face fețe-fețe. 

— Ce fețe-fețe? 

— Faci o faţă când nu ești atent. Te strâmbi. 

— Nu mă strâmb! 

— Ba da. 

— Mamă, mă strâmb? 

— Eu nu am observat. Uneori, tatăl tău se lasă dus de val 
când vorbește despre strategii. 

— Ba te strâmbi, Jake. E ceva de genul ăsta, i-am spus, 
imitându-i expresia. 

— Tată, nu pare că te-ai strâmba. Pari constipat, atâta tot. 

— Hei, eu vorbesc serios! Așa arăţi când nu ești atent. Te face 
să pari supărat. Nu lăsa juriul să vadă fața asta. 

— Dar e faţa mea! Ce pot să fac? 

— Fii tu însuţi, scumpul meu Jacob, rosti Laurie cu dulceaţă în 
glas. 

Îi oferi un surâs strâmb. Avea hanoracul pus de-a-ndoaselea. 
Nu părea să fi observat, deși eticheta o zgăria pe gât. 

— Hei, că tot vorbeam de mine însumi, știați că e un hashtag 


VP - 229 


pe Twitter despre mine? 

Laurie întrebă: 

— Ce înseamnă asta? 

— Este o modalitate prin care oamenii vorbesc despre mine 
pe Twitter. Și știți ce zic? Sunt chestii de genul: Jacob Barber 
este frumos de pică. Aș vrea să am un copil cu el. Jacob Barber 
este nevinovat. 

Am zis: 

— Mda, și ce altceva mai spun? 

— Bine, mai există și chestii neplăcute, dar majoritatea 
comentariilor sunt pozitive. Cam 70%. 

— 70% pozitive? 

— Aproximativ. 

— L-ai urmărit îndeaproape? 

— Numai astăzi. Dar da, normal că îl urmăresc. Trebuie să 
vezi și tu, tată. Te duci pe Twitter și dai la căutare „diez Jacob 
Barber”, fără spații. 

Notă pe șerveţel: 4jacobbarber. 

— Am fost un subiect fierbinte! Știţi ce înseamnă asta? De 
obicei numai Kobe Bryant sau Justin Timberlake sau alţii ca ei au 
parte de asta. 

— Hmm, mda, grozav, Jacob. 

l-am aruncat o privire sceptică lui Laurie. 

Nu era prima oară când se punea în discuţie subiectul 
celebrităţii fiului nostru pe internet. Cineva - probabil un prieten 
de la școală - făcuse un website, Jacobbarber.com, în sprijinul 
său. Site-ul avea un forum unde oamenii puteau să îl declare 
nevinovat, să îi facă urări de bine sau să îi ridice în slăvi 
personalitatea. Mesajele negative erau șterse automat. Era și un 
grup pe Facebook care îl sprijinea. În mediul virtual, toată lumea 
era de acord că Jacob era un pic ciudat, poate chiar criminal, dar 
cu siguranţă atractiv, concluzii ce nu aveau legătură între ele. 
Din când în când, mai primea și SMS-uri pe telefon de la străini. 
Majoritatea erau pline de răutate, dar nu toate. Unele erau de la 
fete care-i spuneau că este drăguţ sau îi făceau tot felul de 
propuneri sexuale. El susținea că mesajele aveau o proporție de 
două negative la unul pozitiv, iar asta părea să fie suficient 
pentru el. La urma urmei, știa că este nevinovat. Oricum, nu 
voia să își schimbe numărul de telefon. 

Laurie spuse: 


VP - 230 


— Poate că ar trebui să nu mai intri pe Facebook și prin alte 
părţi, Jacob. Măcar până se termină toată nebunia asta. 

— Eu doar citesc, mamă. Nu scriu nimic, niciodată. Sunt un 
pândar. 

— Un pândar? Nu folosi cuvântul ăsta. Fă-mi și mie pe plac, 
ține-te departe de internet o vreme, da? Ai putea păţi ceva. 

— Jacob, cred că mama ta încearcă să spună că următoarele 
două săptămâni ar trece mult mai ușor dacă am încerca să ne 
păstrăm echilibrul. Așa că poate ar trebui să ne astupăm 
urechile o bucată de vreme. 

— O să-mi ratez momentul de glorie, rosti el. 

Rânji, cu acea nepăsare și vitejie specifică puștilor. Laurie 
părea îngrozită. 

— Maa, ar fi păcat, am bombănit eu. 

— Jacob, să sperăm că momentul tău de glorie va veni cu altă 
ocazie. 

Am rămas tăcuți toți trei. Se mai auzea doar zgomotul 
tacâmurilor în farfurii. 

Laurie zise: 

— AȘ vrea ca tipul ăla să oprească motorul. 

— Care tip? 

— Tipul ăla. Făcu un semn cu cuțitul spre fereastră. Nu-l 
auziţi? E un tip care stă în mașină și are motorul pornit. Îmi dă 
dureri de cap. Aud un ţiuit în ureche. Cum se cheamă atunci 
când auzi un ţiuit în ureche? 

— Tinnitus, am răspuns eu. 

Ea mă privi nedumerită. 

— ÎI știu din rebusuri, i-am explicat. 

M-am ridicat ca să mă uit pe fereastră, mai mult curios decât 
îngrijorat. Era o berlină mare. Nu mi-am dat seama ce model, 
mai exact. Oricum, era un model supradimensionat, ca de final 
de industrie automobilistică americană, cu patru uși, poate un 
Lincoln. Era parcat peste drum, două case mai încolo, într-o 
zonă întunecată, între felinarele de pe stradă, unde nu puteam 
distinge deloc șoferul, nici măcar silueta acestuia. Înăuntru se 
zărea un punct de lumină chihlimbarie, ca o stea, pe măsură ce 
șoferul trăgea dintr-o ţigară, apoi steluța se stingea. 

— Probabil că așteaptă pe cineva. 

— Să aștepte cu motorul oprit. Tipul ăsta nu a auzit de 
încălzirea globală? 


VP - 231 


— Probabil că-i mai în vârstă. 

Țigara, motorul pornit și mașina imensă mă făceau să 
presupun asta - toate erau obiceiuri care ţineau de o generaţie 
mai veche. 

— Ticălosul, probabil că e vreun reporter, spuse Jacob. 

— Jake! 

— lartă-mă, mamă. 

— Laurie, ce-ar fi să mă duc să vorbesc eu cu el? O să-i zic să 
oprească motorul. 

— Nu. Cine știe ce-o vrea? Orice ar fi, nu cred că-i de bine. 
Rămâi aici! 

— lubito, ești paranoică. 

Nu foloseam niciodată cuvinte ca /ubito, scumpo sau dragă, 
însă părea să fie nevoie de un ton blajin. 

— Probabil e doar un tip mai în vârstă care trage dintr-un muc 
de țigară și ascultă radioul. Sigur nu-și dă seama că deranjează 
lumea lăsând motorul pornit. 

Ea se încruntă, sceptică. 

— Tu ești cel care spune că trebuie să ținem capul la cutie, să 
nu intrăm în bucluc. Poate că vrea să ieși și să încerci ceva. 
Poate că încearcă să te momească. 

— Haide, Laurie, e doar o mașină. 

— Doar o mașină, ha? 

— Doar o mașină. 

Insă nu era doar o mașină. 

Pe la ora 9.00 am ieșit să duc gunoiul: un butoi din plastic cu 
resturi menajere și o găleată dreptunghiulară și verde pentru 
reciclat. Găleata pentru reciclat era făcută în așa fel încât nu 
putea fi cărată confortabil într-o mână. Pe la jumătatea aleii 
începeau să te doară degetele, ceea ce făcea ca transportul 
ambelor recipiente pe trotuar, într-un singur drum, să se poată 
realiza doar în sprint, înainte ca găleata pentru reciclat să se 
împrăștie peste tot. Abia când am lăsat jos butoiul și găleata și 
le-am aranjat frumos una lângă cealaltă am observat aceeași 
mașină, din nou. Își schimbase poziţia. Acum era parcată la 
câteva case de a noastră, în cealaltă direcție, tot peste drum. 
Motorul era oprit. Înăuntru nu se mai zărea licărul ţigării. Ar fi 
putut să nu fie nimeni în mașină. Era imposibil să-ţi dai seama în 
întuneric. 

Am mijit ochii prin beznă ca să pot vedea mai bine mașina. 


VP - 232 


Motorul porni, apoi se aprinseră farurile. Mașina nu avea 
plăcuţă de înmatriculare în faţă. 

Am pornit spre ea, curios. 

Mașina se dădu în spate încet, ca un animal care simte 
primejdia, apoi acceleră. In prima intersecţie se răsuci și dispăru 
în noapte. Nu m-am putut apropia la mai puţin de douăzeci de 
metri. Nu am putut distinge nimic în beznă, nici măcar culoarea 
sau marca. Era o nesăbuinţă să conduci astfel pe o stradă atât 
de îngustă. O nesăbuinţă, dar bine gândită. 

Mai târziu, după ce Laurie a plecat să se culce, am rămas să 
mă uit la Jon Stewart cu Jacob, în sufragerie. M-am întins pe 
canapea cu piciorul drept rezemat pe-o pernă și cu braţul drept 
atârnându-mi pe după spătar. Am simţit o mâncărime și am 
avut deodată senzația că sunt urmărit, așa că m-am uitat prin 
jaluzelele de la fereastră. 

Mașina era din nou afară. 

Am ieșit pe ușa din spate, am trecut prin grădina vecinului și 
am ieșit în spatele mașinii. Era un Lincoln Town Car, cu numărul 
de înmatriculare 75K S82. Înăuntru era întuneric. 

M-am apropiat încet de ușa șoferului. Mă simţeam pregătit să 
sparg parbrizul, să deschid portiera, să-l trag pe tip afară din 
mașină, să-l trântesc pe trotuar și să-i spun să ne lase în pace. 

Însă nu era nimeni în mașină. M-am uitat împrejur după șofer, 
un bărbat cu ţigară. Dar era o prostie. Laurie începuse să-mi 
transmită și mie paranoia ei. Era doar o mașină parcată. 
Probabil că șoferul se afla într-una dintre casele din zonă, 
dormind tun, trăgându-și-o cu nevastă-sa, uitându-se la televizor 
sau făcând oricare dintre toate celelalte lucruri pe care le fac 
oamenii obișnuiți, pe care le făceam și noi înainte. In fond și la 
urma urmei, ce văzusem, de fapt? 


Totuși, era mai bine să nu risc. L-am sunat pe Paul Duffy. 

— Dom avocat, răspunse el în stilul lui laconic, de parcă s-ar fi 
bucurat să-mi audă vocea, mulțumit și deloc surprins, chiar și 
după luni întregi de tăcere, la ora 11.30 noaptea, în ajunul 
pledoariilor iniţiale. 

— Duff, iartă-mă că te deranjez. 

— Niciun deranj. Ce s-a întâmplat? 

— Probabil că nu-i nimic, dar am impresia că ne urmărește 
cineva. Tipul a stat toată seara cu mașina parcată în faţa casei 


VP - 233 


noastre. 

— E un bărbat? 

— Nu sunt sigur. Nu l-am văzut. Doar mașina. 

— Ai zis „tipul”. 

— E doar o presupunere. 

— Ce făcea? 

— Era doar o mașină parcată în faţa casei, cu motorul pornit. 
Asta se întâmpla pe la ora 6.00, când serveam cina. Apoi l-am 
văzut din nou pe la ora 9.00. Însă când am dat să mă apropii de 
el, a băgat mașina în marșarier și a plecat. 

— Te-a amenințat cumva? 

— Nu. 

— Ai mai văzut vreodată mașina aceea? 

— Nu. Nu cred. 

L-am auzit trăgând adânc aer în piept, la celălalt capăt al 
firului. 

— Andy, pot să-ţi dau un sfat? 

— Mi-ar prinde bine. 

— Du-te la culcare. Mâine este o zi importantă pentru voi. 
Sunteţi cu toții sub o presiune de nedescris. 

— Crezi că-i doar o mașină parcată. 

— Mie așa mi se pare. 

— Poţi să-mi faci o favoare și să verifici numărul de 
înmatriculare? Ca să fiu sigur. Laurie are nervii întinși la 
maximum. Asta o s-o mai liniștească. 

— Rămâne între noi doi? 

— Sigur că da, Duff. 

— Bine, dă-mi numărul. 

— Este un număr de înmatriculare din Massachusetts: 75K 
S82. Mașina este un Lincoln Town Car. 

— În regulă, așteaptă puţin. 

Urmă o pauză îndelungată, timp în care el suna să verifice. Mă 
uitam la emisiunea lui Steven Colbert cu sonorul oprit. Când 
reveni la telefon, îmi zise: 

— Numărul de înmatriculare pe care mi l-ai dat este de lao 
Honda Acord. 

— Rahat! E furată. 

— Nu. Adică nu a fost raportată ca fiind furată. 

— Și-atunci ce caută numărul pe-un Lincoln? 

— Probabil că a împrumutat plăcuţa în caz că îl observă 


VP - 234 


cineva și raportează numărul de înmatriculare la poliţie. N-ai 
nevoie decât de-o șurubelniţă și se rezolvă. 

— Rahat! 

— Andy, trebuie să suni la poliţia din Newton. Probabil că nu-i 
nimic serios, dar mai bine depune o reclamaţie și asigură-te că 
măcar au înregistrat-o. 

— Nu vreau să fac asta acum. Procesul începe mâine. Dacă 
raportez asta la poliţie, o să ajungă în presă. Nu vreau așa ceva. 
Este important să părem normali și stabili în aceste momente. 
Vreau ca juraţii să ne vadă ca pe o familie obișnuită, la fel ca a 
lor. Fiindcă suntem la fel ca ei. 

— Andy, dacă te ameninţă cineva... 

— Nu. Nu ne-a ameninţat nimeni. Nu a făcut nimeni nimic. 
Așa cum ai zis și tu, pare să fie doar o mașină parcată. 

— Însă ai fost destul de îngrijorat cât să mă suni. 

— Nu contează. Mă descurc eu. Dacă juraţii aud despre asta, 
jumătate dintre ei vor crede că le vindem gogoși. Vor crede că 
ne prefacem ca să le dobândim mila, ca și cum noi am fi 
victimele în această poveste. Fără dramatisme. Orice ne face să 
părem bizari, de neîncredere, falși, ciudati... îi face să fie mai 
puţin dispuși să dea un verdict de nevinovăție. 

— Deci, ce vrei să faci? 

— Ai putea trimite o mașină aici fără să întocmești un raport? 
Doar să treacă puţin, cât să-l sperie. Cât să-i pot spune lui 
Laurie că nu trebuie să-și mai facă griji. 

— Mai bine trec chiar eu, altfel va trebui să întocmesc un 
raport. 

— Îţi sunt recunoscător. Nu știu cum o să mă pot revanșa. 

— Tu adu-ţi băiatul acasă teafăr și nevătămat, Andy. 

— O spui din suflet? 

Urmă o pauză. 

— Nu știu. Toată chestia asta... nu știu, ceva nu e în regulă. 
Poate că am senzaţia asta doar pentru că v-am văzut pe tine și 
pe Jacob la masa apărării. Il știu pe puştiul ăsta de când s-a 
născut. 

— Paul, nu a făcut-o el. Îţi garantez! 

El mormăi, fără să fie convins. 

— Andy, cine v-ar urmări pe voi acasă? 

— Familia victimei? Poate vreun puști care îl știa pe Ben 
Rifkin? Vreun ţicnit care a citit despre caz în presă? Ar putea fi 


VP - 235 


oricine. Voi l-aţi mai urmărit pe Patz? 

— Cine mai știe? Andy, eu n-am nicio idee despre ce se mai 
întâmplă acolo. M-au transferat la departamentul de relaţii cu 
publicul, la naiba! mai au puţin și mă vor trece la circulaţie, să 
dau amenzi. Mi-au luat cazul imediat ce a fost pus sub acuzare 
Jacob. Aproape că mă așteptam să mă investigheze și pe mine, 
ca și cum noi doi am fi fost implicați într-o mușamalizare. Așa că 
nu am prea multe informaţii. Însă nu mai avea niciun rost să-l 
urmărească pe Patz după ce au inculpat pe altcineva. Cazul era 
deja rezolvat. 

O clipă ne-am gândit amândoi la asta, în tăcere. 

— In regulă, spuse el. O să trec pe-acolo. Spune-i lui Laurie să 
stea liniştită. 

— l-am zis deja. Nu mă crede. 

— N-o să mă creadă nici pe mine. Mă rog... Culcaţi-vă și voi. 
Altfel nu o să rezistați până la capăt. E abia prima noapte. 

l-am mulţumit și am urcat la etaj, strecurându-mă sub 
așternuturi, lângă Laurie. 

Ea stătea ghemuită ca o pisică, cu spatele la mine. 

— Cine era? murmură ea înfundat în pernă. 

— Paul. 

— Ce-a zis? 

— A zis că nu-i decât o mașină parcată, cel mai probabil, și să 
stai liniștită. 

Ea bombăni. 

— A zis el că n-o să-l crezi. 

— Avea dreptate. 


27. 


Pledoarii inițiale 


Ce-o fi fost în mintea lui Neal Logiudice atunci când s-a ridicat 
să își prezinte pledoaria iniţială în faţa juriului? Era cât se poate 
de conștient de prezența celor două camere de filmat din 
spatele său. Asta se vedea cu ochiul liber, din felul în care își 
încheia meticulos nasturii hainei. Părea să fie un al doilea 
costum, nu cel pe care îl purtase cu o zi în urmă, deși costumul 


VP - 236 


de azi avea același model cu trei nasturi. (Goana după 
cumpărături fusese o greșeală. Tindea să se împăuneze cu noile 
lui costume.) Probabil că se vedea un erou. Era ambițios, 
desigur, dar scopurile sale corespundeau cu cele ale opiniei 
publice - ceea ce era bine pentru Neal, dar și pentru toată 
lumea, cu excepţia lui Jacob, firește -, așa că nu era niciun rău 
în asta. Probabil că se simţea bine și pentru că mă vedea la 
masa apărării, detronat la propriu. Nu vreau să sugerez că ar fi 
fost un soi de răzbunare oedipiană în mintea lui Logiudice în 
acea zi. Oricum, nu a lăsat să se vadă așa ceva. În timp ce-și 
aranja noua haină și își scotea pieptul în față pentru juriu - 
pentru cele două jurii, mai bine zis, cel din sala de judecată și 
cel din faţa televizoarelor -, am văzut doar o vanitate de tânăr. 
Nu puteam să-l urăsc și nici măcar să-i port pică pentru micul 
său moment de mulțumire de sine. Absolvise, crescuse, în 
sfârșit era el Omul. Am simţit cu toţii așa ceva de-a lungul 
timpului. Oedipal sau nu, este o plăcere ca după ani îndelungaţi 
să stăm în locul taţilor noștri, o plăcere cât se poate de 
nevinovată. Și, oricum, de ce să dăm vina pe Oedip? El era 
victima. Bietul Oedip, n-a vrut niciodată să facă rău cuiva. 

Logiudice înclină ușor din cap către judecător (Arată juriului 
că ești respectuos...). li aruncă o privire încărcată de ură lui 
Jacob (... și că nu ti-e teamă de inculpat, pentru că dacă nu ai 
curajul să-l privesti în ochi și să spui că-i vinovat, cum te poți 
aștepta să facă asta juriul?). Se opri apoi în faţa juriului, 
rezemându-se cu mâinile de bara din față a boxei (Anu/ează 
spațiul dintre voi, fă-i să simtă că ești unul dintre ei). 

— Un adolescent, începu el, găsit mort. Într-o pădure pe nume 
Cold Spring Park. Intr-o dimineaţă de primăvară. Un băiat de 14 
ani, înjunghiat de trei ori în piept și azvârlit într-o râpă plină de 
noroi și de frunze ude, lăsat să moară, cu fața în jos, la doar 
câteva sute de metri de școala spre care se îndrepta, la doar 
câteva sute de metri de casa de unde abia plecase cu câteva 
minute în urmă. 

Își roti privirea prin boxa juriului. 

— Și toate acestea - hotărârea de a face așa ceva, alegerea 
de a lua o viaţă, viaţa acestui băiat - nu durează mai mult de o 
secundă. 

Lăsă propoziţia suspendată. 

— O fracțiune de secundă - pocni din degete - și gata. E de- 


VP - 237 


ajuns o secundă ca să-ţi pierzi cumpătul. Și tot de-atât e nevoie 
(o secundă, o clipă) ca să se formeze intenţia criminală. In 
această sală de judecată, intenţia respectivă este numită 
premeditare. Decizia conștientă de a ucide, indiferent cât de 
repede se formează intenţia, indiferent cât de puţin zăbovește 
în mintea criminalului. Crima cu premeditare se poate produce... 
uite-așa. 


Începu să se plimbe de-a lungul boxei juriului, zăbovind cu 
privirea asupra fiecărui jurat în parte. 

— Haideţi să ne gândim o clipă la inculpat. Este vorba despre 
un băiat care le avea pe toate: o familie bună, note bune la 
școală, o casă frumoasă într-o suburbie selectă. Le avea pe 
toate, mai multe decât majoritatea, oricum, mult mai multe. 
Însă inculpatul mai avea ceva: avea o fire letală. Și când era 
scos din sărite - nu foarte mult, doar tachinat, doar necăjit 
puţin, genul de lucruri care se petrec zi de zi în toate școlile din 
țară -, deci când era scos din sărite câtuși de puţin și decidea că 
i-a ajuns, acea fire letală îl făcea pur și simplu... să cedeze. 

Trebuie să-i spui juriului „povestea cazului”, povestea care a 
dus la actul final. Faptele nu sunt îndeajuns; trebuie să le 
prezinti sub formă narativă. Juriul trebuie să poată răspunde la 
întrebarea: „Despre ce-i vorba în acest caz?” Dacă le răspunzi la 
această întrebare, vei câștiga. Trebuie să reduci tot cazul la o 
singură propoziție, la o temă, chiar la un singur cuvânt. 
Implantează-le acea propoziție în minte. Lasă-i să o aibă în 
minte când se retrag în sala juriului, pentru ca atunci când 
deschid gura să delibereze, pe ea să iasă cuvintele tale. 

— Inculpatul a cedat. 

Pocni iar din degete. 

Veni apoi la masa apărării și se apropie exagerat de mult, 
dovedind o lipsă de respect intenţionată prin această intruziune 
în spaţiul nostru intim. ÎI arătă cu degetul pe Jacob, care își 
cobori privirea în poală ca să-l evite. Logiudice spunea numai 
tâmpenii, dar tehnica lui era magnifică. 

— Însă nu-i vorba aici de orice băiat de familie bună dintr-o 
suburbie selectă. Nu de un băiat oarecare, cu firea aprigă. Acest 
inculpat mai avea ceva care îl făcea să fie aparte. 

Degetul lui Logiudice trecu de la Jacob la mine. 

— Avea un tată care era procuror districtual adjunct. Și nu 


VP - 238 


orice procuror districtual adjunct. Nu, tatăl inculpatului, Andrew 
Barber, era prim-adjunct, unul dintre șefi, în același birou în care 
lucrez eu, chiar în această clădire. 

În acel moment, am simţit că m-aș putea întinde peste masă 
să-i smulg degetul ăla nenorocit de la mâna lui palidă și 
pistruiată. L-am privit în ochi, fără să las să se întrevadă vreo 
urmă de emoție. 

— Acest inculpat... 

Își retrase degetul, ridicându-l deasupra umărului de parcă ar 
fi vrut să vadă din ce direcţie bate vântul, apoi îl roti prin aer în 
timp ce se întoarse spre boxa juriului. 

— Acest inculpat... 

Nu îi spune inculpatului pe nume. Spune-i doar „inculpatul”. 
Un nume îl umanizează, silind juriul să îl vadă ca pe o persoană 
care merită înțeleasă, poate chiar compătimită. A 

— Acest inculpat nu era un puști neștiutor. Nu, nu. Il urmărise 
pe tatăl său ani la rând, instrumentând toate cazurile 
importante de crimă din acest district. Ascultase discuţiile de la 
cină, auzise conversațiile de la telefon, dialogurile din magazine. 
Crescuse într-o casă în care crima era afacerea familiei. 

Jonathan lăsă să-i cadă pixul pe carnețel, scoase un oftat 
șuierat de exasperare și clătină din cap. „Crima era afacerea 
familiei” era o sugestie care se apropia extrem de mult de 
argumentarea pe care Logiudice nu avea voie să o facă. Insă 
Jonathan nu obiectă. Nu trebuia să pară că obstrucţionează 
procurorii cu apărări avocăţești și tehnice. Apărarea lui nu avea 
să fie tehnică: Jacob nu o făcuse, iar Jonathan nu voia să 
întineze acest mesaj. 

Am înţeles toate acestea. Totuși era exasperant să vezi 
asemenea tâmpenii, demne de dispreţ, lăsate fără replică. 

Judecătorul îi aruncă o privire lui Logiudice. 

Acesta continuă: 

— Sau, mă rog, cazurile de crimă erau afacerea familiei. 
Dovedirea vinovăţiei unui criminal - ceea ce facem noi chiar 
aici, chiar acum - era ceva despre care inculpatul știa foarte 
multe, și nu din emisiunile de la televizor. Așa că, în momentul 
în care a cedat - când a sosit clipa, ultima provocare, cea fatală, 
și s-a dus după unul dintre propriii săi colegi cu un cuţit de 
vânătoare - el își pregătise deja terenul, pentru orice 
eventualitate. Și, când totul s-a isprăvit, și-a acoperit urmele ca 


VP - 239 


un expert. Pentru că, într-un anumit sens, chiar era un expert. 
insă există o problemă: chiar și experţii comit greșeli. În 
următoarele zile intenţionăm să dezvăluim urmele care duc la 
el. Și numai la el. lar după ce veţi vedea toate dovezile, veţi ști, 
fără putinţă de tăgadă, dincolo de orice urmă de îndoială, că 
acest inculpat este vinovat. 

O pauză. 

— Dar de ce? Vă întrebaţi: „De ce ar omori un băiat, coleg cu 
el în clasa a VIll-a? De ce ar face un copil așa ceva unui alt 
copil?” 

Făcu un gest de perplexitate: ridică din sprâncene și din 
umeri. 

— Ei bine, am trecut cu toții prin școală. 

Buzele începură să i se ridice într-un rânjet conspirativ. Hai să 
fim obraznici și să râdem împreună în sala de judecată. 

— Haideţi, am trecut cu toţii prin asta, unii mai recent decât 
alţii. 

Oferi un zâmbet de crocodil care, spre uimirea mea, primi 
drept răspuns mici rânjete știutoare de la jurati. 

— Așa-i, am trecut cu toții prin asta. Și știm bine cum pot fi 
copiii. Să recunoaștem: școala poate fi o perioadă dificilă. Copiii 
pot fi răi. Tachinează, se prostesc, fac glume pe seama altora. 
Veţi auzi o mărturie conform căreia victima din acest caz, un 
băiat de 14 ani pe nume Ben Rifkin, obișnuia să îl tachineze pe 
inculpat. Nimic șocant în asta, nimic care să conteze prea mult 
pentru majoritatea puștilor. Nimic din ce n-aţi auzi pe orice 
teren de joacă din orice oraș, dacă ați pleca acum din sala asta 
de judecată și aţi conduce puţin. Vreau să fiu clar într-o privinţă: 
nu este nevoie să facem un sfânt din Ben Rifkin, victima acestui 
caz. Veţi auzi unele lucruri despre el care nu sunt tocmai 
măgulitoare. Insă vreau să ţineţi minte un lucru: Ben Rifkin era 
un băiat ca oricare altul. Nu era perfect. Era un puști obișnuit, cu 
toate defectele și toate dificultăţile pe care le întâmpină un 
adolescent obișnuit. Avea 14 ani - paisprezece! - și avea toată 
viaţa înainte. Nu era un sfânt, în niciun caz. Însă care dintre noi 
ar vrea să fie judecat doar după primii paisprezece ani din viață? 
Care dintre noi era complet și... și... desăvârșit la paisprezece 
ani? Ben Rifkin era însă tot ce-și dorea să fie inculpatul. Era 
chipeș, de treabă, popular. Inculpatul, de cealaltă parte, era un 
străin printre colegii săi de clasă. Tăcut, singuratic, sensibil, 


VP - 240 


bizar. Un proscris. Însă Ben a făcut greșeala fatală de a-l tachina 
pe acest băiat ciudat. El nu știa de firea aprigă a acestuia, de 
capacitatea - ba chiar dorinţa - ascunsă a inculpatului de a 
ucide. 

— Obiectez! 

— Admis! Juriul nu va ţine cont de remarca referitoare la 
dorinţa inculpatului, care este pură speculație. 

Logiudice nu își întoarse privirea de la juriu. Rămase 
încremenit, ignorând obiecţia, pretinzând că nici măcar nu o 
auzise. Judecătorul și apărarea încearcă să vi-l ascundă, dar noi 
știm bine care-i adevărul. 

— Inculpatul și-a făcut planuri. A luat un cuțit. Și nu un cuţit 
de copii, nu un cuţitaș de cioplit, nu un briceag, ci un cuţit de 
vânătoare, un cuţit creat pentru a omori. Îl veţi auzi vorbind 
despre acest cuţit chiar pe cel mai bun prieten al inculpatului; 
acesta l-a văzut în mâna sa și chiar l-a auzit pe inculpat spunând 
cu gura lui că intenţionează să îl folosească împotriva lui Ben 
Rifkin. Veţi auzi că inculpatul a gândit totul dinainte; a plănuit 
crima. Ba chiar a descris crima câteva săptămâni mai târziu, 
într-o poveste pe care a scris-o și a postat-o cu mult tupeu pe 
internet - o poveste în care descrie cum a conceput crima, cum 
a plănuit-o în detaliu și cum a săvârșit-o. Acum, inculpatul o să 
încerce să justifice scrierea acestei povești, care include o 
descriere detaliată a uciderii lui Ben Rifkin, chiar și detalii pe 
care doar făptașul le putea ști. S-ar putea să vă spună „Era totul 
în imaginaţia mea”. lar la asta voi replica, așa cum sunt convins 
că o veţi face și dumneavoastră: „Ce fel de puști își imaginează 
uciderea unui prieten?” 

Făcu încet câţiva pași, lăsând întrebarea în aer. 

— lată ce știm noi: când inculpatul a plecat de acasă și s-a 
îndreptat spre Cold Spring Park, în dimineaţa zilei de 12 aprilie 
2007, a luat cu el un cuţit în buzunar și o idee în minte. Era 
pregătit. Din acel moment nu a mai fost nevoie decât de un 
declic, de o scânteie care să-l facă să... cedeze. Care a fost 
acest declic? Ce l-a determinat să transforme imaginarea crimei 
în realitate? 

Făcu o pauză. Era întrebarea centrală la care trebuia să se 
ofere răspuns, ghicitoarea pe care Logiudice ar fi urmat să o 
rezolve: cum de un băiat normal, fără antecedente violente, 
face deodată ceva atât de brutal? Motivul este un factor prezent 


VP - 241 


în orice caz, nu din punct de vedere juridic, ci în minţile tuturor 
juraţilor. De aceea sunt atât de greu de dovedit infracțiunile fără 
motiv (sau fără un motiv solid). Juraţii vor să înțeleagă ce s-a 
întâmplat; vor să știe de ce. Vor să audă un răspuns logic. 
Logiudice nu avea niciunul, aparent. Putea prezenta doar teorii, 
presupuneri, probabilităţi, „gena criminalilor”. 

— S-ar putea să nu aflăm niciodată, recunoscu el, făcând tot 
posibilul să treacă peste gaura ce se căsca în cazul său, peste 
ciudățenia crimei, peste aparenta imposibilitate de a o explica. 
L-a făcut Ben în vreun fel? l-a zis poponar sau fricos, cum o mai 
făcuse și în trecut? l-a zis dubios sau ratat? L-a împins, l-a 
ameninţat, l-a intimidat în vreun fel? Probabil. 

Am clătinat din cap. Probabil? 

— Orice l-ar fi provocat pe inculpat atunci când l-a întâlnit pe 
Ben Rifkin în Cold Spring Park în acea dimineață fatidică de 12 
aprilie 2007, pe la ora 8.20 - acolo unde știa că o să fie Ben, 
pentru că amândoi treceau prin acea pădure în drumul lor spre 
școală, de ani buni - el a ales să-și pună planul în aplicare. L-a 
înjunghiat pe Ben de trei ori. l-a împlântat cuțitul în piept - făcu 
o demonstraţie cu trei împunsături de sabrer ale braţului drept - 
unu, doi, trei. Trei răni în linie, pe piept, la distanţe egale. Până 
și poziţionarea rănilor indică premeditare, sânge rece și 
stăpânire de sine. 

Logiudice se opri, ceva mai nesigur de această dată. 

Juraţii păreau și ei să fie nesiguri. I| urmăreau cu expresii de 
îngrijorare pe chip. Pledoaria lui iniţială, care începuse atât de 
bine, se împotmolise la întrebarea crucială: de ce? Logiudice 
părea să urmărească două direcţii opuse: acum sugera că Jacob 
cedase nervos, își ieșise din fire și își omorâse colegul de clasă 
într-un acces de furie; și, în secunda următoare, sugera că Jacob 
își plănuise crima de câteva săptămâni, insistând cu sânge rece 
asupra fiecărui detaliu în parte, folosindu-se de expertiza 
juridică a oricărui fiu de procuror, apoi așteptase să se iveascăo 
oportunitate. Evident, problema era că nici măcar Logiudice nu 
reușise să găsească răspunsul la întrebarea care privea motivul, 
indiferent prin câte teorii trecea. Uciderea lui Ben Rifkin pur și 
simplu nu avea sens. Chiar și acum, după câteva luni de 
anchetă, ne întrebam încă: de ce? Eram convins că și juriul avea 
să sesizeze problema lui Logiudice. 

— După ce s-a isprăvit totul, inculpatul s-a descotorosit de 


VP - 242 


cuțit și a pornit mai departe spre școală. A pretins că nu știe 
nimic, chiar și atunci când școala a fost închisă, iar poliția 
încerca cu înfrigurare să rezolve cazul. Și-a păstrat sângele rece. 
Da, dar inculpatul, acest fiu de procuror, ar fi trebuit să știe, din 
lunga lui ucenicie, că după o crimă rămân întotdeauna urme. Nu 
există crimă imaculată. Crima este o treabă murdară, 
sângeroasă și dezordonată. Sângele ţâșnește și stropește peste 
tot. În surescitarea de moment se produc greșeli. Inculpatul a 
lăsat o amprentă pe hanoracul victimei, imprimată în sângele 
acesteia - o amprentă care ar fi putut fi lăsată doar la puţin timp 
după săvârșirea crimei. Şi apoi încep să curgă minciunile. După 
ce este identificată amprenta, la câteva săptămâni de la crimă, 
inculpatul își schimbă povestea. După ce zisese săptămâni la 
rând că nu știe nimic despre crimă, susţine acum că a fost 
acolo, dar numai după producerea acesteia. 

O privire sceptică. 

— Avem motivul: un elev proscris, care-i purta pică colegului 
care-l tot tachina. Avem arma: cuțitul. Avem planul: detaliat într- 
o descriere a crimei, scrisă chiar de inculpat. Avem probele 
materiale: amprenta de pe cadavrul victimei, întipărită chiar în 
sângele acesteia. Doamnelor și domnilor, dovezile sunt 
covârșitoare. Există un munte de dovezi. Nu lasă nicio urmă de 
îndoială. După ce se va termina acest proces și eu vă voi fi 
dovedit toate lucrurile pe care tocmai le-am descris, voi veni din 
nou în fața dumneavoastră, de această dată ca să vă cer să vă 
îndepliniţi rolul, să spuneţi lucrurilor pe nume, să trageţi singura 
concluzie posibilă: vinovat. Vă asigur că vă va fi greu să rostiţi 
acest cuvânt - vinovat. E greu să judeci o altă persoană. Suntem 
învăţaţi toată viaţa să nu o facem. „Nu judeca”, ne spune Biblia. 
Este cu atât mai greu cu cât inculpatul e un copil. Credem cu 
ardoare în nevinovăția copiilor noștri. Vrem să credem în ea; 
vrem ca ei să fie nevinovaţi. Însă acest copil nu este nevinovat. 
Nu. Când veţi vedea toate dovezile strânse împotriva lui, veți ști 
în adâncul sufletelor voastre că există un singur verdict în acest 
caz: vinovat. Verdict care însemna în latină „spune adevărul”. 
Asta vă voi cere să faceți, să spuneţi adevărul: vinovat. Vinovat! 
Vinovat! Vinovat! Vinovat! 

Le aruncă o privire hotărâtă, virtuoasă, imploratoare. 

— Vinovat, rosti el încă o dată. 

Işi înclină capul posomorât, apoi se întoarse la locul său, unde 


VP - 243 


se lăsă să cadă în scaun, părând stors de vlagă, căzut pe 
gânduri sau jelindu-l pe băiatul mort, Ben Rifkin. 

În spatele meu, o femeie din public scânci. Se auziră apoi 
sunete de pași și ușa dată de perete când ea ieși din sala de 
judecată. Nu am îndrăznit să mă întorc și să o văd. 

Senzaţia mea era că pledoaria lui Logiudice fusese destul de 
bună. Era de departe cea mai bună prestație a sa în instanţă, 
din câte văzusem eu. Însă nu fusese reprezentaţia excelentă de 
care avea nevoie. Incă mai rămăsese loc de îndoieli. De cea 
făcut-o? Juraţii probabil că sesizaseră slăbiciunea din cazul său, 
gaura de gogoașă din mijlocul acestuia. Aceasta era mereu o 
problemă pentru procurori, de vreme ce nu e niciodată timp 
într-un proces în care cazul acuzării pare mai solid decât în 
pledoaria iniţială. Când povestea este curată ca lacrima și 
necontrazisă, înainte ca dovezile să fie puse la îndoială de 
realitățile unui proces, de bâlbăielile martorilor tăi, de expertiza 
martorilor celeilalte părţi, de interogatoriul contradictoriu și 
toate celelalte. Impresia mea era că ne lăsase o oportunitate. 

— Apărarea? rosti judecătorul. 

Jonathan se ridică în picioare. În acel moment, m-a uimit 
gândul - cum mă uimește și acum, când îl văd - că era unul 
dintre acei bărbaţi pe care ţi-e ușor să ţi-i imaginezi băieți, chiar 
și când au 60 de ani și sunt cărunțţi. Părul său era mereu ciufulit, 
haina descheiată la nasturi, cravata și gulerul ușor într-o parte, 
ca și cum toată vestimentația sa era o uniformă de școlar pe 
care o purta doar pentru că așa cereau regulile. Se duse în faţa 
boxei juriului și se scărpină în cap, cu chipul perplex, în timp ce 
se gândea la ce auzise. Ai fi crezut că nu-și pregătise nimic de 
zis și că avea nevoie de o clipă ca să-și adune gândurile. După 
pledoaria lungă a lui Logiudice - care izbutise cumva să pară și 
repetată, dar și improvizată -, spontaneitatea neîngrijită a lui 
Jonathan era o binevenită gură de aer proaspăt. Recunosc că îl 
admir pe Jonathan și-mi place de el, așa că s-ar putea să fiu 
subiectiv, dar mie mi s-a părut, încă dinainte să deschidă gura, 
că el era cel mai plăcut dintre cei doi avocaţi, ceea ce nu-i chiar 
de colo. Comparativ cu Logiudice, care nu părea în stare să 
respire măcar fără să calculeze înainte cum o să fie văzut de 
ceilalţi, Jonathan avea un aer de naturaleţe și lejeritate. 
Mergând la pas prin sala de judecată, în costumul lui ponosit, 
distras de propriile-i gânduri, părea să se simtă ca acasă, ca un 


VP - 244 


om în pijamale care mănâncă deasupra chiuvetei din bucătăria 
personală. 

— Ştiţi, începu el, mă gândesc la ceva ce-a spus avocatul 
acuzării. Făcu un semn vag cu mâna înspre Logiudice. Moartea 
unui tânăr ca Ben Rifkin este un lucru groaznic. Chiar și printre 
toate infracțiunile, crimele și nenorocirile pe care le vedem aici, 
asta este pur și simplu o tragedie. Era doar un băiat. Și toţi anii 
pe care-i avea acest băiat în faţa lui, toate lucrurile pe care le-ar 
fi putut face, toate posibilităţile sale de a deveni un mare 
doctor, un mare artist, un conducător înțelept... toate sunt 
pierdute acum. Pierdute. Când ești martor la o asemenea 
tragedie, vrei să îndrepţi cumva lucrurile, vrei să le repari 
cumva. Vrei să vezi că se face dreptate. Poate că te înfurii; vrei 
să vezi că plăteşte cineva pentru asta. Simţim cu toţii aceste 
lucruri, suntem cu toţii oameni. Însă Jacob Barber este 
nevinovat. O să repet asta ca să nu existe vreo neînțelegere: 
Jacob Barber este complet nevinovat. Nu a făcut nimic, nu a 
avut nimic de-a face cu această crimă. Nu el este făptașul. 
Dovezile despre care aţi auzit nu înseamnă nimic. În clipa în 
care treci de suprafaţă, în clipa în care le privești îndeaproape, 
înţelegi ce s-a întâmplat cu adevărat, iar cazul acuzării se 
năruie. Acea amprentă, de exemplu, asupra căreia a insistat 
atât de mult procurorul... Veţi auzi cum a ajuns acea amprentă 
acolo, așa cum i-a zis Jacob poliţistului care l-a arestat, de îndată 
ce a fost întrebat. Și-a găsit colegul întins la pământ, rănit, și a 
făcut ceea ce-ar face orice persoană de bună credinţă: a 
încercat să îl ajute. L-a rostogolit pe Ben pe spate ca să vadă ce- 
a păţit, ca să observe dacă este în regulă, ca să-l ajute. Și, când 
a văzut că Ben este mort, a reacţionat cum am face-o mulți 
dintre noi: s-a speriat. Nu a vrut să se implice. S-a temut că 
dacă va spune cuiva că a văzut cadavrul, ba că l-a și atins, va 
deveni suspect, va fi acuzat de ceva ce nu a făcut. A procedat 
cum trebuie? Sigur că nu. Își dorește să fi fost mai curajos și să 
fi spus adevărul de la bun început? Sigur că da. Însă este doar 
un băiat, e și el om și a făcut o greșeală. Nimic mai mult. Nu... 

Se opri și își lăsă privirea în jos, cumpănindu-și următoarea 
propoziţie. 

— Nu lăsaţi să se mai întâmple o dată. Un băiat a murit. Nu 
distrugeţi viaţa altui băiat doar ca să mai reparaţi ceva. Nu 
lăsați ca acest caz să devină o a doua tragedie. Una a fost de- 


VP - 245 


ajuns. 


Primul martor chemat fu Paula Giannetto, femeia care 
descoperise cadavrul. Nu o cunoșteam, dar am recunoscut-o de 
prin oraș, de la magazin, de la Starbucks sau de la curăţătorie. 
Newton nu este un oraș foarte mic, însă e împărţit în câteva 
„Zone” și în aceste cartiere vezi mereu aceleași feţe. In mod 
ciudat, nu-mi aminteam s-o fi văzut vreodată alergând în Cold 
Spring Park, deși se pare că alergam amândoi prin zona 
respectivă în perioada comiterii crimei. 

Logiudice o ghidă de-a lungul depoziţiei, care se lungi prea 
mult. Era mult prea meticulos, dornic să stoarcă de la ea și 
ultimul strop de patos pe care-l putea obţine. De obicei, 
procurorul suferă o transformare amuzantă odată cu depoziţia 
primului martor: după ce ocupă toată scena la pledoaria iniţială, 
procurorul se retrage acum din lumina reflectoarelor. Atenţia se 
mută asupra martorului, iar regulile cer ca procurorul să fie 
aproape pasiv atunci când pune întrebările. El îl îndrumă pe 
martor sau îl îndeamnă să treacă mai departe cu întrebări de 
genul: „Şi apoi ce s-a întâmplat?” sau „Ce aţi văzut atunci?” Insă 
Logiudice era foarte mofturos în ceea ce privește detaliile pe 
care le voia de la Paula Giannetto. O tot oprea ca să o 
iscodească ba de una, ba de alta. Jonathan nu obiectă la nimic 
din toate astea, de vreme ce nu era nimic în depoziţie care să îl 
lege pe Jacob câtuși de puţin de crimă. Insă am avut din nou 
senzaţia că Logiudice bâjbâie, fără să comită vreo mare eroare 
de strategie, ci pas cu pas, într-o mie de moduri mărunte. (Oare 
îmi făceam doar iluzii? Poate că da. Nu pretind că eram 
obiectiv.) Giannetto a stat în boxă aproape o oră, relatându-și 
povestea, practic neschimbată în comparaţie cu ce spusese în 
ziua crimei. 

Era o dimineaţă de primăvară răcoroasă și umedă. Ea alerga 
de-a lungul unei porţiuni deluroase din Cold Spring Park, când a 
văzut ceea ce părea să fie un băiat întins cu faţa în jos, pe un 
povârniș acoperit cu frunze, ce cobora până la un mic eleșteu 
plin cu alge. Băiatul purta blugi, teniși și un hanorac. Ghiozdanul 
îi alunecase pe povârniș până undeva în apropierea sa. 
Giannetto alerga singură și nu văzuse pe nimeni altcineva în 
preajma cadavrului. Trecuse pe lângă alţi alergători și puști care 
mergeau la școală (parcul era un traseu obișnuit pentru elevii 


VP - 246 


Școlii McCormick, aflată la marginea acestuia), însă nu văzuse 
pe nimeni în preajma cadavrului. Nici nu auzise ceva, strigăte 
sau sunete de luptă, pentru că asculta muzică la iPod, pe care îl 
purta într-o husă prinsă de antebraţ. Putea să spună chiar și ce 
piesă asculta atunci când văzuse cadavrul: This /s the Day a 
trupei The The. 

Giannetto se oprise, își scosese căștile din urechi și privise la 
băiat de pe poteca pe care alerga. De la doar câţiva pași 
distanță, îi văzuse tălpile tenișilor. Spusese: „Eşti în regulă? Ai 
nevoie de ajutor?” Cum nu primise răspuns, coborâse să vadă 
ce-i cu el, pășind cu grijă pe pantă din cauza frunzelor 
alunecoase. Era și ea mamă și nu putea să treacă mai departe 
fără să vadă ce-i cu băiatul, așa cum se aștepta s-o facă și alţii 
pentru copiii ei. Crezuse că băiatul leșinase, poate, pentru că i 
se făcuse rău sau din cauza vreunei alergii, sau a unei 
supradoze de droguri sau mai știu eu ce. Așa că îngenunchease 
lângă el și îl scuturase de umăr, apoi de ambii umeri, 
rostogolindu-l după aceea pe spate. 

Acela a fost momentul în care a văzut sângele de pe piept (și 
frunzele înroșite de sub el și din apropiere), încă ud și sclipitor, 
scurgându-i-se din cele trei găuri din piept. Băiatul era livid, dar 
pe față se vedeau mici pete trandafirii. Işi amintea vag că pielea 
lui era rece la atingere, însă nu putea spune cu certitudine dacă 
o atinsese sau nu. Poate că trupul se mișcase în mâinile ei astfel 
încât îi atinsese în treacăt pielea. Capul îi căzuse pe spate, iar 
gura îi era căscată. 

Avusese nevoie de câteva clipe ca să proceseze faptul 
suprarealist că băiatul din brațele ei era mort. Lăsase cadavrul 
să-i cadă din mâini, după ce îl ţinuse de umeri. Țipase. Se 
trăsese de lângă el, pe fund, apoi se întorsese și reușise să se 
caţăre de-a bușilea până la poteca de sus. 

O clipă nu se întâmplase nimic. Rămăsese acolo singură, în 
pădure, holbându-se la cadavru. Putea să audă încă muzica în 
căști, aceeași melodie - This Is the Day. Toată chestia nu durase 
nici măcar trei minute, cât o piesă pop. 

Fu nevoie de un timp ridicol de lung ca să scoată de la ea 
această poveste simplă. După o asemenea examinare 
îndelungată, interogatoriul lui Jonathan fu comic de scurt. 

— L-aţi văzut pe inculpat, pe Jacob Barber, în parc, în acea 
dimineaţă? 


VP - 247 


— Nu. 
— Nu mai am întrebări. 


Logiudice călcă greșit cu următorul martor. Ba nu, mai mult 
de-atât - călcă în rahat. Martorul era ofițerul de poliţie din 
Newton care condusese investigația pentru secţia locală. Acesta 
fiind un martor standard, pro forma, Logiudice ar fi trebuit să 
înceapă rulând câţiva martori la bară pentru a stabili faptele 
cele mai importante și cronologia acelei prime zile, când fusese 
descoperită crima. Primul poliţist care ajunge la locul faptei este 
chemat adeseori să depună mărturie cu privire la felul în care se 
prezenta scena crimei și la primele momente (critice) ale 
investigaţiei, înainte ca la aceasta să se alăture unitatea CPAC a 
poliţiei statale, care o și preia totodată. Așadar, acesta era un 
martor pe care Logiudice trebuia să-l cheme, vrând-nevrând. 
Făcea totul ca la carte. Și eu aș fi făcut la fel. Problema lui era 
că nu-și știa martorul la fel de bine cum îl știam eu. 

Locotenentul Nils Peterson intrase în poliția din Newton cu 
doar câţiva ani înainte ca eu să ajung la biroul procuraturii 
districtuale, proaspăt ieșit de pe băncile Facultăţii de Drept. 
Ceea ce însemna că eu îl cunoșteam pe Nils din 1984 - pe când 
Neal Logiudice era în liceu, străduindu-se să își facă timp pentru 
ore, fanfară și masturbare compulsivă. (E pură speculație. Nu 
am de unde să știu că era în fanfara școlii.) Nils fusese chipeș în 
tinerețe. Avea părul blond nisipiu, pe care ţi l-ai imagina imediat 
ce i-ai auzi numele. Acum, că trecuse de 50 de ani, părul i se 
închisese la culoare, spatele i se cocârjase puţin și burta i se 
rotunjise. Insă avea un fel plăcut de a vorbi în boxa martorilor, 
fără acea băţoșenie contondentă specifică unor polițiști. Juraţii îl 
adorau. 

Logiudice îl făcu să reia elementele de bază. Cadavrul fusese 
găsit întins pe spate, cu faţa spre cer, fiind răsucit de femeia 
care îl descoperise. Cele trei plăgi prin înjunghiere, în linie. Lipsa 
unui motiv aparent, dar și a suspecţilor. Niciun indiciu de luptă 
sau de răni de apărare, sugerând un atac prin surprindere sau 
brusc. Fotografiile cadavrului și ale zonei înconjurătoare 
fuseseră introduse în rândul probelor. În primele minute și ore 
ale anchetei, parcul fusese închis pentru public și se 
întreprinseseră căutări, fără vreun rezultat însă. Câteva urme de 
pași fuseseră găsite în parc, însă nu în imediata apropiere a 


VP - 248 


cadavrului și nu aparţinând vreunui suspect. În orice caz, era un 
parc public - probabil că erau mii de urme de pași, dacă ţineai 
cu tot dinadinsul să le cauţi. 

Și apoi asta. 

Logiudice: 

— Este o procedură uzuală ca investigația în cazul unei 
omucideri să-i fie repartizată automat unui procuror districtual 
adjunct? 

— Da. 

— Cine a fost procurorul districtual adjunct care a primit cazul 
în acea zi? 

— Obiectez! 

Judecătorul French: 

— Avocaţi să vină la prezidiu. 

Logiudice și Jonathan se duseră la prezidiu, unde discutară în 
șoaptă cu judecătorul. Acesta stătea drept, cum îi era în obicei. 
Majoritatea judecătorilor își trăgeau scaunele mai aproape de 
bară sau se aplecau spre ea, pentru a șopti mai eficient cu 
avocații. Nu și Burt French. 

Conversaţia de la bară se desfășură fără ca eu sau juriul să o 
auzim. Redau următoarele paragrafe, așa cum au fost ele 
consemnate în stenograma procesului. 

Judecătorul: 

— Unde vreţi să ajungeţi cu asta? 

Logiudice: 

— Onorată instanţă, juriul are dreptul să știe că tatăl 
inculpatului a condus ancheta în primele ei etape, mai ales dacă 
apărarea va sugera că au existat vicii de procedură, cum 
bănuiesc că se va întâmpla. 

— Domnule avocat? 

Jonathan: 

— Ei bine, obiecţia noastră are în vedere două aspecte. În 
primul rând, este irelevant. Se vorbește de vină prin asociere. 
Chiar dacă tatăl inculpatului nu ar fi trebuit să preia cazul și 
chiar dacă l-ar fi coordonat greșit în vreun fel - și nu vreau să zic 
că vreuna dintre aceste variante este adevărată -, asta tot nu 
spune absolut nimic despre inculpat. Dacă domnul Logiudice nu 
vrea să insinueze cumva că fiul și tatăl au fost implicaţi într-o 
conspirație pentru a ascunde dovezile crimei, atunci nu există 
nicio cale de a spune că probele împotriva tatălui au ceva de-a 


VP - 249 


face cu vinovăția sau nevinovăția fiului. Dacă domnul Logiudice 
dorește să pună tatăl sub acuzare pentru obstrucţionarea 
justiției sau altceva de acest gen, atunci n-are decât să o facă și 
vom reveni aici altă dată pentru un proces separat. Însă nu 
acesta este cazul care se judecă astăzi în această sală. Cea de-a 
doua obiecţie privește caracterul necuvenit și prejudicios al 
argumentării. Este vorba de vină prin insinuare. Dumnealui 
încearcă să otrăvească minţile juraţilor cu sugestia că tatăl 
trebuie să fi știut că fiul era implicat și, astfel, trebuia să se 
comporte în mod adecvat. Insă nu există nicio dovadă că tatăl 
și-a bănuit fiul - ceea ce nu s-a întâmplat - sau că a făcut ceva 
inadecvat în timp ce conducea investigația. Să fim sinceri: 
domnul procuror vrea să arunce o grenadă lacrimogenă în 
această sală de judecată, pentru a distrage atenţia juriului de la 
faptul că nu există practic nicio probă directă împotriva 
inculpatului. Este... 

— Bine, bine, am înţeles. 

Logiudice: 

— Onorată instanţă, cât privește importanţa, asta trebuie să 
decidă juraţii. Insă au dreptul să știe. Inculpatul nu poate să le 
aibă pe amândouă: pe de o parte, să spună că poliţia a dat-o în 
bară și, pe de alta, să omită detaliul că omul care conducea 
investigația era însuși tatăl său. 

Judecătorul: 

— O să merg pe mâna procuraturii de această dată. Însă vă 
avertizez, domnule Logiudice: dacă procesul se blochează într-o 
discuţie despre erorile tatălui, intenţionate sau nu, vă voi opri 
imediat. Apărarea are dreptate când susţine că nu acesta este 
cazul care se judecă aici. Dacă vreţi să puneţi tatăl sub acuzare, 
faceţi-o! 

Stenograma nu consemnează reacția lui Logiudice, însă eu 
mi-o amintesc foarte clar. S-a uitat direct la mine. 

Întorcându-se la micul pupitru de lângă boxa juriului, s-a 
postat în faţa lui Nils Peterson și și-a reluat întrebările. 

— Domnule ofițer, voi repeta întrebarea. Cine a fost 
procurorul districtual adjunct care a primit cazul în acea zi? 

— Andrew Barber. 

— ÎI vedeţi pe Andrew Barber în această sală de judecată 
astăzi? 

— Da, este chiar acolo, lângă inculpat. 


VP - 250 


— Și îl cunoșteaţi pe domnul Barber de pe vremea când era 
procuror districtual adjunct? Aţi lucrat vreodată împreună? 

— Sigur că îl cunoșteam. Am lucrat împreună de multe ori. 

— Vă înţelegeați bine cu domnul Barber? 

— Da, eu așa zic. 

— Nu v-a trecut prin minte la momentul respectiv că era 
ciudat ca domnul Barber să instrumenteze un caz în care era 
implicat un coleg de școală de-al fiului său, un băiat despre care 
chiar el ar fi putut să știe câte ceva? 

— Nu, nu chiar. 

— Ei bine, nu vi s-a părut ciudat că fiul domnului Barber ar fi 
putut fi chemat ca martor în acest caz? 

— Nu, nu m-am gândit la asta. 

— Însă, în perioada în care a condus investigația, tatăl 
inculpatului a insistat să urmărească un suspect care s-a 
dovedit a nu fi implicat, un bărbat care locuia în apropierea 
parcului și care avea în cazier acuzaţii de molestare, este 
corect? 

— Da. Numele lui este Leonard Patz. Avea la cazier agresiuni 
cu caracter sexual asupra minorilor sau așa ceva. 

— lar domnul Barber - Andrew Barber, tatăl - voia să îl 
urmăriţi pe acest om considerându-l suspect, nu-i așa? 

— Obiectez! lrelevant. 

— Admis! 

Logiudice: 

— Domnule ofițer, în perioada în care tatăl inculpatului a 
condus ancheta, l-ați considerat pe Leonard Patz ca fiind 
suspect? 

— Da. 

— Și Patz a fost scos de sub urmărire mai târziu, când a fost 
pus sub acuzare fiul inculpatului? 

— Obiectez! 

— Respins! 

Peterson ezită, observând capcana întinsă. Dacă mergea mai 
departe ca să-și sprijine prietenul, ar fi ajutat apărarea. Așa că 
încercă să găsească o cale de mijloc. 

— Patz nu a fost inculpat. 

— Dar când fiul domnului Barber a fost inculpat, ați rămas 
surprins în acele momente de implicarea precedentă a domnului 
Barber în acest caz? 


VP - 251 


— Obiectez! 

— Respins! 

— Mi s-a părut surprinzător, da, în sensul că... 

— Aţi auzit vreodată de un procuror sau de un poliţist care să 
fie implicat în anchetarea propriului fiu? 

Încolţit, Peterson trase adânc aer în piept: 

— Nu. 

— Ar fi un conflict de interese, nu-i așa? 

— Obiectez! 

— Admis! Treceţi mai departe, domnule Logiudice. 

Logiudice mai puse câteva întrebări banale, cu jumătate de 
gură, savurându-și victoria. Când se așeză, pe chipu-i îmbujorat i 
se citea satisfacția. Își lăsă privirea în podea, până când reuși să 
se stăpânească. 

Când îi veni rândul, Jonathan nu se chinui să atace prea multe 
din cele spuse de Peterson despre scena crimei, întrucât nici 
acum nu era practic nimic care să-l indice pe Jacob. De fapt, era 
atât de puţin antagonism între acești doi tipi blajini, iar 
întrebările erau atât de lipsite de importanţă, încât ai fi crezut că 
Jonathan interoghează un martor al apărării. 

— Cadavrul era întins într-o poziţie răsucită atunci când aţi 
ajuns la locul crimei, nu-i așa, domnule ofițer? 

— Da. 

— Deci, având în vedere că fusese mișcat, unele probe au fost 
pierdute chiar înainte să ajungeţi acolo. De exemplu: poziţia 
cadavrului vă poate ajuta adesea să reconstituiţi atacul, nu-i 
așa? 

— Ba da, așa este. 

— lar când cadavrul este întors pe cealaltă parte, efectul de 
lividitate - sau sângele care se supune legii gravitaţiei - se 
inversează și el. Este ca și cum ai întoarce o clepsidră: sângele 
începe să se scurgă în cealaltă direcţie, iar concluziile pe care le 
trageţi din observarea lividităţii se pierd, nu-i așa? 

— Da. Nu sunt un expert criminalist, dar așa este. 

— Am înţeles, dar sunteți un ofiţer de la omucideri. 

— Da. 

— Și e corect să spunem - ca urmare a unei reguli generale - 
că atunci când cadavrul este deranjat sau mișcat la locul unei 
crime, se pierd adesea probe? _ 

— În general este adevărat, da. În acest caz, nu avem de 


VP - 252 


unde să știm dacă s-a pierdut ceva. 

— A fost găsită arma crimei? 

— Nu în acea zi. 

— A fost găsită mai târziu? 

— Nu. 

— Și, în afară de amprenta de pe hanoracul victimei, nu era 
absolut nimic care să indice un anumit inculpat. 

— Corect. 

— Și, bineînţeles, amprenta a fost identificată abia mai târziu, 
nu-i așa? 

— Așa este. 

— Deci scena crimei în sine, în acea primă zi, nu a oferit vreo 
probă îndreptată către un anumit suspect? 

— Nu. Numai amprenta neidentificată. 

— Deci este corect să spunem că la începutul investigaţiei nu 
aveaţi niciun suspect clar? 

— Da. 

— Și, în această situaţie, ca anchetator, nu aţi vrea să știți, nu 
ar fi o informaţie relevantă că un pedofil cunoscut și condamnat 
locuiește în apropierea parcului? Un bărbat cu un cazier de 
molestare sexuală a minorilor de-o seamă cu victima? 

— Ba da. 

Am simţit cum ochii juraţilor se îndreaptă spre mine pe 
măsură ce realizau, într-un sfârșit, unde bătea Jonathan - că nu 
se mulțumea doar să dea o serie de mici lovituri. 

— Deci nu vi s-a părut inadecvat, nefiresc sau cât de cât 
ciudat ca Andy Barber, tatăl inculpatului, să se concentreze 
asupra acestui bărbat, a acestui Leonard Patz? 

— Nu, nu mi s-a părut. 

— De fapt, bazându-ne pe ceea ce știați la vremea respectivă, 
aţi putea spune că nu și-ar fi făcut meseria dacă nu l-ar fi 
verificat pe acest om, nu-i așa? 

— Da, s-ar putea spune și astfel. 

— Și, de fapt, aţi aflat în investigația dumneavoastră 
ulterioară că Patz chiar se plimba prin acel parc dimineaţa, nu-i 
așa? 

— Așa este. 

— Obiectez! 

In glasul lui Logiudice nu era prea multă convingere. 

— Respins! 


VP - 253 


În glasul judecătorului, în schimb, era foarte multă 
convingere. 

— Dumneavoastră aţi vrut să o luam pe acest drum, domnule 
avocat. 

Îmi displăcuse dintotdeauna tendinţa judecătorului French de 
a lăsa să i se întrevadă simpatiile. Era un actor prost și, în 
general, lua partea apărării. Inculpaţii se simțeau mereu ca 
acasă în sala lui de judecată. Acum, că mă dădusem de partea 
inculpatului, sigur că fusesem încântat să văd cum judecătorul 
ne ia partea atât de fățiș. Unde mai pui că era și o decizie 
ușoară. Logiudice deschisese subiectul - nu putea să împiedice 
acum apărarea să-l exploateze. 

l-am făcut un gest lui Jonathan și el s-a apropiat ca să ia de la 
mine o foaie de hârtie. Când o citi, ridică din sprâncene. 
Notasem acolo trei întrebări. El împături cu grijă foaia și se 
apropie de boxa martorilor. 

— Domnule ofițer, v-aţi exprimat vreodată dezacordul în 
legătură cu vreuna dintre deciziile luate de Andy Barber pe când 
conducea investigația? 

— Nu. 

— Și, de fapt, nu-i adevărat că și dumneavoastră voiaţi să 
continuaţi să-l anchetați pe acest individ, Patz, la începutul 
investigației? 

— Ba da. 

Un jurat - Tipul Gras din Somerville, aflat în scaunul cu 
numărul șapte - pufni și clătină din cap. 

Jonathan îl auzi și dădu semne că ar vrea să se așeze. 

l-am aruncat o privire, îndemnându-l să continue. 

El se încruntă. Numai la televizor se întâmplă să mergi până 
la capăt la interogatoriul contradictoriu. Dai câteva lovituri și 
după aceea stai naibii jos. Martorul are toată puterea, nu tu. In 
plus, acel al treilea rând de pe pagină era prototipul întrebării pe 
care Nu o Pui Niciodată la Interogatoriul Contradictoriu: 
terminându-se în coadă de pește, subiectivă, este genul de 
întrebare care aproape că invită la un răspuns lung și 
imprevizibil. Pentru un avocat cu state vechi, sentimentul 
seamănă cu cel dintr-un film de groază, când dădaca aude un 
zgomot la subsol și deschide ușa care scârțâie ca să coboare și 
să vadă despre ce este vorba. Nu o face, strigă spectatorii. 

Fă-o, am insistat eu din priviri. 


VP - 254 


— Domnule ofițer, începu el, știu că este ciudat pentru 
dumneavoastră. Nu vă cer să vă exprimaţi părerea asupra 
inculpatului. Înţeleg că trebuie să vă faceţi meseria în această 
privinţă, însă, limitându-ne discuţia la tatăl inculpatului, Andy 
Barber, despre judecata și integritatea căruia am tot discutat 
aici... 

— Obiectez! 

— Respins! 

— De câtă vreme îl cunoașteţi pe domnul Barber? 

— De multă vreme. 

— Cam cât? 

— Douăzeci de ani. Probabil chiar mai mult. 

— Și, cunoscându-l de peste douăzeci de ani, care este opinia 
dumneavoastră despre el ca procuror, în ceea ce privește 
abilitatea sa, integritatea sa, judecata sa? 

— Nu discutăm despre fiu, nu? Doar despre tată? 

— Întocmai. 

Peterson se uită direct la mine. 

— Este cel mai bun om pe care-l are procuratura. Mă rog, cel 
mai bun pe care-l avea. 

— Nu mai am întrebări. 

Un nu mai am întrebări care însemna du-te naibii. Logiudice 
nu avea să se mai concentreze atât de explicit asupra rolului 
meu în investigație, deși a mai atins subiectul în treacăt de 
câteva ori pe parcursul procesului. Fără îndoială că în acea 
primă zi a plantat ideea cu succes în minţile juraţilor. Pentru 
moment, poate că nici nu trebuia să obţină mai mult. 

Și, totuși, în acea după-amiază am plecat din sala de judecată 
cu un sentiment de victorie. 

Însă acesta nu a ţinut prea mult. 


28. 


Un verdict 


Dr. Vogel ne anunță pe un ton sumbru: 
— Mă tem că trebuie să vă spun câteva lucruri ceva mai 
dificile. Eram cu toţii vlăguiţi. Stresul unei zile pline în instanţă 


VP - 255 


se resimte până la nivelul oaselor și-al mușchilor. Însă 
posomorârea psihiatrei ne alertă instant. Laurie se concentră 
asupra ei cu o expresie absorbită, iar Jonathan cu acea 
curiozitate a lui obișnuită, ca de bufniţă. 

Am spus: 

— Vă asigur că ne-am obișnuit să primim vești proaste. Am 
devenit imuni. 

Dr. Vogel îmi evită privirea. 

Privind în urmă, îmi dau seama cât de ridicol au sunat vorbele 
mele. Noi, părinţii, bravăm adeseori atunci când vine vorba 
despre copiii noștri. Jurăm că putem îndura orice abuz, că putem 
depăși orice provocare. Niciun obstacol nu ni se pare de 
netrecut. Orice pentru copiii noștri. Însă nimeni nu devine imun 
și cu atât mai puţin părinţii. Copiii ne fac și mai vulnerabili. 

Privind în urmă, înțeleg acum și că această ședință a fost 
sincronizată perfect astfel încât să ne doboare. Trecuse doar 
vreo oră de la încheierea ședinței de la tribunal și, în timp ce 
adrenalina cobora la cote normale, același lucru se întâmpla și 
cu senzația de victorie, lăsându-ne amețiţi de succes. Nu eram 
deloc în starea potrivită ca să primim vești proaste. 

Scena avea loc în biroul lui Jonathan de lângă Harvard Square. 
Eram așezați la masa circulară din lemn de stejar din biblioteca 
lui. Doar noi patru: Laurie și cu mine, Jonathan și dr. Vogel. 
Jacob se afla în anticameră cu tânăra asociată a lui Jonathan, 
Ellen. 

Când dr. Vogel își feri privirea, când nu putu să mă privească 
în ochi, probabil că se gândea: Crezi că sunteți imuni? Asteptati 
numai un pic. 

— Dar tu, Laurie? rosti psihiatra pe tonul ei îndatoritor, de 
terapeut. Crezi că poţi face faţă chiar acum? 

— Da, absolut. 

Ochii psihiatrei o scrutară pe Laurie: avea părul înfoiat de 
parcă ar fi fost pe arcuri, tenul de un galben bolnăvicios deja, 
cearcăne vineţii sub ochi. Slăbise foarte mult, pielea feței îi 
atârna, iar hainele îi erau lăsate pe umerii osoși. Mă gândeam: 
oare când s-a produs toată această deteriorare? S-a întâmplat 
oare deodată, din cauza presiunii presupuse de caz? Sau mai 
degrabă treptat, de-a lungul anilor, fără ca eu să bag de seamă? 
Nu mai era Laurie a mea, fata curajoasă care mă inventase și pe 
care, așa cum părea acum, o inventasem și eu pentru mine. 


VP - 256 


Arăta atât de istovită, încât m-am gândit că o vedeam cum se 
stinge sub ochii noștri. Cazul o mistuia. Nu fusese făcută pentru 
o asemenea încleștare. Nu fusese niciodată dură. Nici nu 
avusese nevoie să fie. Viața nu o călise. Nu era vina ei, 
bineînţeles, însă pentru mine - care mă simțeam tare ca o 
stâncă, chiar și acum, când evenimentele avansaseră atât de 
mult - fragilitatea lui Laurie era incredibil de dureroasă. Eram 
gata să fiu tare pentru amândoi, pentru toţi trei, dar nu puteam 
face nimic ca să o protejez de stres. Vedeţi voi, nu puteam să nu 
o mai iubesc și nici acum nu pot. Este ușor să fii tare dacă ai o 
fire aspră. Însă, închipuiţi-vă ce mult a marcat-o pe Laurie acea 
zi când s-a ţinut dreaptă pe marginea scaunului, cu privirea 
aţintită asupra psihiatrei, pregătindu-se pentru o nouă lovitură. 
Nu a încetat nicio clipă să îl apere pe Jacob, nu a încetat să 
analizeze tabla de șah, calculând fiecare mișcare și fiecare 
replică. Nu a încetat nicio clipă să îl ocrotească, nici măcar la 
sfârșit. 

Dr. Vogel rosti: 

— Ce-ar fi să vă explic puţin concluziile și apoi îmi puteţi pune 
întrebări, dacă aveţi nelămuriri, bine? Știu că este foarte, foarte 
greu să primiţi vești neplăcute despre Jacob, dar fiţi tari câteva 
minute, bine? Ascultaţi-mă și după aceea putem discuta. 

Am încuviințat. 

Jonathan zise: 

— Ca să fie clar, nimic din toate astea nu trebuie dezvăluit 
procuraturii. Nu trebuie să vă faceţi griji. Tot ce discutăm aici și 
tot ce vă spune doamna doctor Vogel acum este privilegiat. 
Această conversaţie este complet confidențială. Nu va părăsi 
această încăpere niciodată. Deci puteţi vorbi deschis, la fel ca 
doamna doctor, bine? 

Noi încuviințări. 

— Nu înţeleg de ce trebuie să facem asta, am spus eu. 
Jonathan, de ce trebuie să discutăm acest subiect dacă apărarea 
noastră susţine că nu Jacob a comis crima? 

Jonathan își mângâie barbișonul cărunt. 

— Sper să ai dreptate. Sper să se desfășoare bine cazul și să 
nu fim nevoiţi să aducem în discuţie această chestiune. 

— Și atunci de ce o facem? 

Jonathan se răsuci ușor, ignorându-mă. 

— De ce o facem, Jonathan? 


VP - 257 


— Pentru că Jacob pare vinovat. 

Laurie icni. 

— Nu vreau să spun că este vinovat, ci doar că există foarte 
multe dovezi împotriva lui. Acuzarea nu a adus încă la bară 
martorii-cheie. O să ne fie din ce în ce mai greu. Mult mai greu. 
Și, când se va întâmpla asta, vreau să fiu pregătit. Andy, tu 
dintre toți oamenii ar trebui să înţelegi asta foarte bine. 

— În regulă, interveni psihiatra. Tocmai i-am dat lui Jonathan 
raportul meu. De fapt, este o scrisoare de opinie, un rezumat al 
concluziilor mele, este ceea ce aș spune dacă aș fi chemată 
vreodată să depun mărturie și la ce cred că ar trebui să vă 
așteptați dacă va fi adusă în discuţie la proces această 
chestiune. Am vrut să vorbesc mai întâi doar cu voi doi, fără să 
fie Jacob de faţă. Nu i-am dezvăluit încă aceste concluzii. După 
ce se termină procesul, în funcţie de deznodământul său, putem 
purta o conversaţie mai detaliată cu privire la tratarea unor 
probleme într-un mediu clinic. Însă, momentan, nu ne preocupă 
terapia, ci procesul. lată de ce Jacob nu este prezent aici. El va 
avea mult de muncă după ce se încheie procesul. Momentan 
însă, trebuie să vorbim cât se poate de sincer despre el, iar asta 
ar putea fi mai ușor dacă el nu este de față. Sunt două tulburări 
care se pot observa foarte clar la Jacob: tulburare de 
personalitate narcisistă și tulburare de atașament reactiv. Există 
și unele indicii ale unei tulburări de personalitate antisocială, 
ceea ce nu este neîntâlnit în aceste cazuri, însă, pentru că nu 
sunt la fel de sigură în privinţa acestui diagnostic, am ales să nu 
îl includ în raportul meu. Este important să ţineţi minte că nu 
toate comportamentele pe care urmează să le descriu sunt 
neapărat patologice, chiar și atunci când apar în combinaţie. 
Orice adolescent este narcisist într-o anumită măsură, orice 
adolescent are probleme de atașament. Este vorba doar de 
gradul în care apar acestea. Nu vorbim aici de un monstru. 
Vorbim despre un puști obișnuit - doar că puţin mai aparte. Deci 
nu vreau să interpretaţi asta ca pe o condamnare. Vreau să vă 
folosiţi de lucrurile pe care le veţi auzi, nu să fiţi copleșiți de ele. 
Vreau să vă ofer instrumentele și vocabularul necesare pentru a 
vă ajuta fiul. Ideea este să-l înțelegem pe Jacob mai bine, în 
regulă? Laurie? Andy? 

Am încuviinţat, supuși, dar fără să fim sinceri. 

— Bun. Așa, tulburarea de personalitate narcisistă. Aceasta 


VP - 258 


este cea despre care probabil că mai știți câte ceva. 
Caracteristicile sale esenţiale sunt grandomania și lipsa 
empatiei. În cazul lui Jacob, grandomania nu se manifestă în 
mod teatral sau îmbăţoșat, prin aroganță sau înfumurare, 
trăsături pe care lumea le asociază în general cu această 
tulburare. Grandomania lui Jacob este mai discretă. Se prezintă 
ca un simţ exacerbat al propriei importante, ca o convingere că 
este special și excepţional. Regulile care se aplică altora nu i se 
aplică și lui. Simte că nu este înțeles de ceilalţi, mai ales de 
către colegii de școală, cu câteva excepţii notabile, indivizi pe 
care Jacob îi consideră la fel de speciali ca și el, bazându-se de 
obicei pe inteligenţa lor. Celălalt aspect esenţial al TPN, mai ales 
în contextul unui caz penal, este lipsa empatiei. Jacob dă dovadă 
de o răceală nefirească față de ceilalţi, chiar și fată de Ben 
Rifkin și familia lui, ceea ce m-a surprins, dat fiind contextul. 
Când l-am întrebat pe Jacob despre asta într-una dintre 
ședințele noastre, replica lui a fost că oamenii mor cu milioanele 
în fiecare zi; că accidentele de circulație produc mai mulţi morți 
decât crimele; că soldaţii omoară mii de oameni și sunt 
medaliaţi pentru asta - așa că de ce ar trebui să ne batem capul 
cu încă un băiat ucis? Chiar și când am încercat să revin la 
familia Rifkin și l-am îndemnat să exprime o oarecare 
compasiune pentru ei sau pentru Ben, nu a putut sau nu a vrut 
s-o facă. Toate acestea se potrivesc cu tiparul de incidente din 
copilăria lui Jacob pe care voi mi l-aţi descris, când alţi copii 
aveau de suferit în preajma lui, copii care cădeau de pe 
tobogane, biciclete și așa mai departe. Pare să considere alţi 
oameni ca fiind nu doar mai puţin importanţi decât el, ci chiar 
mai puţin umani. Nu pare să-și poată imagina că au și alții 
aceleași sentimente universal umane pe care le are el - durerea, 
tristețea, singurătatea -, adică o sensibilitate pe care 
adolescenţii obișnuiți nu au nicio problemă să o înțeleagă la 
vârsta lor. Nu vreau să insist asupra subiectului. Relevanţa 
acestor sentimente într-o anchetă criminalistă este evidentă. 
Fără empatie, orice e permis. Moralitatea devine foarte 
subiectivă și flexibilă. Vestea bună este că TPN nu implică un 
dezechilibru chimic. Și nici genetic. Este un complex de 
comportamente, un obicei adânc înrădăcinat. Ceea ce înseamnă 
că poate fi dezvăţat de el, în timp. 
Psihiatra continuă aproape fără pauză: 


VP - 259 


— Cealaltă tulburare este cea mai problematică de fapt. 
Tulburarea de atașament reactiv e un diagnostic relativ recent. 
Și, fiindcă este recent, nu știm prea multe despre el. Nu s-a 
studiat prea mult, fiind mai rar, greu de diagnosticat și greu de 
tratat. Aspectul critic al TAR ar fi că își are originea într-o 
întrerupere a atașamentelor emoţionale obișnuite, din fragedă 
pruncie. Teoria spune că, în mod normal, bebelușii se atașează 
de un singur îngrijitor de încredere și pornesc să exploreze 
lumea de la această bază sigură. Ei știu că nevoile lor 
emoţionale și fizice vor fi satisfăcute de acea persoană. Atunci 
când acel îngrijitor de încredere nu este prezent sau când 
îngrijitorul se schimbă prea des, copiii pot relaţiona cu ceilalţi în 
moduri  necorespunzătoare, uneori de-a dreptul deviante: 
agresiune, mânie, minciună, sfidare, lipsă de remușcări, 
cruzime; sau exces de familiaritate, hiperactivitate, punerea 
sinelui în pericol. Definiţia acestei tulburări presupune un soi de 
întrerupere în îngrijirea timpurie - „grija patogenică”, referindu- 
se de obicei la rele tratamente sau neglijare din partea 
părintelui sau a îngrijitorului. Insă există unele controverse cu 
privire la semnificaţia exactă a acestei definiţii. Nu vreau să 
spun că vreunul dintre voi doi a greșit în vreun fel. Nu este 
vorba despre felul în care l-aţi crescut. Insă cercetările recente 
sugerează că tulburarea poate apărea chiar și atunci când 
îngrijirea este corespunzătoare. Unii copii par să fie vulnerabili 
din punct de vedere temperamental la tulburările de atașament, 
astfel încât chiar și întreruperile minore - cum ar fi creșa, de 
exemplu, sau trecerea prea frecventă de la un îngrijitor la altul - 
pot fi suficiente pentru a declanșa o tulburare de atașament. 

— Creșa? zise Laurie. 

— Numai în cazuri excepţionale. 

— L-am dus pe Jacob la creșă de la trei luni. Lucram amândoi 
pe-atunci. Eu m-am oprit din predat când el avea patru ani. 

— Laurie, nu avem suficiente date ca să stabilim o cauză și un 
efect. Trebuie să reziști impulsului de autoînvinovăţire. Nu avem 
niciun motiv să credem că neglijenţa ar fi cauza în acest dosar. 
S-ar putea ca Jacob să fie unul dintre acei copii vulnerabili și 
hipersensibili. Această direcție de cercetare este abia la început. 
Chiar și noi, cercetătorii, încă ne străduim să o înţelegem mai 
bine. 

Dr. Vogel i-a aruncat lui Laurie o privire liniștitoare, 


însă în 


VP - 260 


vocea ei se simţea un ton artificial și am observat că Laurie nu 
se calmase. 

Neputând să ajute, dr. Vogel nu avu de ales decât să 
continue. Părea să creadă că nu există o cale mai bună de a 
transmite această informaţie devastatoare decât spunând-o 
dintr-o răsuflare, pentru a scăpa cât mai repede. 

— În cazul lui Jacob, oricare ar fi elementul declanșator, există 
dovezi de atașament atipic încă de când era bebeluș. Mi-aţi 
povestit că în copilărie părea rezervat și hipervigilent uneori sau 
dezordonat și predispus la mânie excesivă în alte ocazii. 

Am intervenit: 

— Însă toti copiii sunt „dezordonaţi” și „predispuși la mânie 
excesivă”. Sunt mulți copii care merg la creșă și nu... 

— Ar fi foarte atipic să discutăm de TAR în absenţa unui soi de 
neglijenţă, dar pur și simplu nu știm. 

— Destul! 

Laurie își ridică ambele mâini ca s-o oprească. 

— Încetaţi! zise ea. 

Se ridică și își împinse scaunul la o parte, retrăgându-se în cel 
mai îndepărtat colț al camerei. 

— Dumneavoastră credeți că el este făptașul. 

— Nu am zis asta, protestă dr. Vogel. 

— Nici nu era nevoie. 

— Nu, Laurie, vorbesc serios: nu am de unde să știu dacă a 
comis-o el sau nu. Nici nu e meseria mea, oricum. Nu asta am 
încercat să stabilesc. 

Am spus: 

— Laurie, asta-i doar vorbărie de psihiatru. A recunoscut și 
doamna doctor: ai putea spune chestiile astea despre orice puști 
- că-i narcisist, egocentric... Găsește-mi un adolescent care nu-i 
așa. Sunt niște tâmpenii! Nu cred o iotă! 

— Sigur că nu crezi! Tu nu vezi niciodată aceste lucruri. Ești 
atât de hotărât să fii normal și să fim noi toți normali, încât 
închizi ochii și ignori tot ce nu se potrivește. 

— Păi suntem normali. 

— Oh, Doamne! Crezi că asta-i normalitate, Andy? 

— Situaţia asta? Nu. Dar să cred că Jacob este normal? Da! Ţi 
se pare o idee atât de deplasată? 

— Andy... Tu nu vezi lucrurile ca lumea. Am impresia că 
trebuie să gândesc eu pentru amândoi, fiindcă tu nu poţi vedea. 


VP - 261 


Am încercat să o liniștesc, să o ating ușor pe braţele pe care 
le ţinea încrucișate. 

— Laurie, vorbim despre fiul nostru aici. 

Ea dădu din mâini, dându-mă la o parte. 

— Andy, încetează! Nu suntem normali. 

— Ba suntem. Ce tot vorbeşti? 

— Tu te-ai prefăcut. Ani la rândul. În tot acest timp, tu te 
prefăceai. 

— Nu. Nu și în privinţa lucrurilor importante. _ 

— Lucruri importante! Andy, nu ai zis adevărul. In tot acest 
timp, nu ai zis niciodată adevărul. 

— Nu am minţit niciodată. ` 

— În fiecare zi în care nu l-ai zis, ai mințit. În fiecare zi! În 
fiecare zi! 

Mă împinse într-o parte ca să o confrunte din nou pe psihiatră. 

— Deci credeţi că Jacob este făptașul. 

— Laurie, te rog să stai jos! Ești supărată. 

— Hai, spuneţi-o! Nu staţi acolo, citind din raportul ăla și 
recitându-mi din manualele de psihiatrie. Pot și eu să le citesc, 
mulțumesc. Spuneţi-mi doar ce credeți: că el este făptașul. 

— Nu-ţi pot spune că el a comis-o sau nu. Pur și simplu nu 
știu. 

— Deci vreţi să spuneţi că s-ar putea să fie el. Credeţi că 
există această posibilitate. 

— Laurie, te rog să stai jos. 

— Nu vreau să stau jos! Răspundeţi-mi! 

— Văd la Jacob anumite trăsături și comportamente care mă 
neliniștesc, într-adevăr, dar nu-i același lucru cu a spune... 

— Și este vina noastră? Pardon: ar putea fi vina noastră, este 
posibil să fie vina noastră, fiindcă nu suntem niște părinţi buni, 
fiindcă am avut tupeul... am dat dovadă de cruzime și l-am dat 
la creșă ca pe orice alt copil din orașul ăsta? Ca pe orice alt 
copil! : 

— Nu. Nu aș spune asta, Laurie. /n niciun caz nu este vina 
voastră. Să-ţi intre bine în cap. 

— Și gena, mutaţia pe care o analizaţi... Cum se numea? 
Knockout și nu mai știu cum. 

— MAOA Knockout. 

— O are Jacob? 

— Gena nu reprezintă ceea ce sugerezi tu. V-am explicat, cel 


VP - 262 


mult poate crea o predispoziție... 

— Doamna doctor, o are Jacob? 

— Da. 

— Și soțul meu? 

— Da. 

— Și... nici nu știu cum să-i zic... socrul meu? 

— Da. 

— Ei, iată! Sigur că o are. Și ce ziceaţi mai devreme despre 
inima lui Jacob, care e mult prea mică, ca a lui Grinch? 

— Nu ar fi trebuit să formulez chiar așa. A fost o greșeală din 
partea mea. Imi pare rău. 

— Nu contează cum aţi formulat-o. Încă o mai credeţi? Că fiul 
meu are inima mult prea mică? 

— Trebuie să îi elaborăm lui Jacob un vocabular emoţional. Nu 
este vorba de mărimea inimii sale. Maturitatea lui emoţională nu 
e la același nivel cu cea a semenilor săi. 

— Dar la ce nivel ar fi? Maturitatea lui emoţională... 

Psihiatra trase adânc aer în piept. 

— Jacob prezintă caracteristici ale unui băiat aflat la jumătate 
din vârsta lui. 

— Șapte ani! Fiul meu are maturitatea emoţională a unui copil 
de șapte ani! Asta spuneţi? 

— Nu am spus chiar asta. 

— Și ce-i de făcut? Ce trebuie să fac eu? 

Niciun răspuns. 

— Ce-ar trebui să fac? 

— Șșt, am zis eu. O să te audă. 


29. 


Călugărul în flăcări 


A treia zi a procesului. Aflat lângă mine la masa apărării, 
Jacob trăgea de o pielițţă de la degetul mare al mâinii drepte, 
aproape de unghie. Își râcâise zona respectivă de ceva vreme, 
nervos și cu mintea rătăcită, și își făcuse o mică crăpătură care 
se întindea de la cuticulă până aproape de articulaţie. Nu își 
rodea cuticulă, cum fac de obicei copiii. Metoda lui consta în a-și 


VP - 263 


zgâria pielea cu unghia și în a ridica astfel cojiţele și straturile 
până obținea o bucată mai consistentă, după care se apuca să 
îndepărteze excrescenţa elastică trăgând de ea sau, dacă altfel 
nu se putea, retezând-o cu vârful unghiei. Porțiunea supusă unui 
asemenea asalt nu avea timp să se vindece. După o excizie mai 
agresivă, sângele ţâșnea din rană și el era nevoit să își 
tamponeze degetul cu un șervețel umed, dacă avea vreunul la 
îndemână, sau să și-l bage în gură ca să oprească sângerarea. 
Părea să creadă, dincolo de orice logică, că nimeni nu putea fi 
deranjat de acest mărunt tic nervos. 

Am apucat mâna pe care Jacob o tot pedepsea și i-am așezat- 
o în poală, ascunzând-o de ochii juraţilor, apoi mi-am rezemat 
protector brațul pe spătarul scaunului său. 

În boxă, o femeie depunea mărturie. Ruthann Nu-știu-cum. 
Avea vreo cincizeci de ani. Chip plăcut. Tunsă scurt și banal. Mai 
mult păr cărunt decât negru, un aspect pe care nu se străduia 
să îl ascundă. Fără bijuterii, cu excepţia unui ceas și a unei 
verighete. Purta saboţi negri. Era una dintre vecinele care își 
plimbau câinii prin Cold Spring Park în fiecare dimineaţă. 
Logiudice o chemase pentru a depune mărturie că trecuse în 
acea dimineaţă pe lângă un băiat care semăna cât de cât cu 
Jacob, în apropierea locului crimei. Ar fi fost o probă demnă de 
luat în seamă dacă femeia s-ar fi priceput să o prezinte, însă se 
vedea clar că nu se simţea bine în boxă. Își freca întruna mâinile 
în poală. Cântărea bine fiecare întrebare înainte de a răspunde. 
În scurt timp, neliniștea ei deveni mai elocventă decât mărturia 
în sine. 

Logiudice întrebă: 

— L-aţi putea descrie pe băiat? 

— Era de talie medie, cred. Avea cam un metru șaptezeci și 
cinci - un metru optzeci înălțime. Slab. Purta blugi și teniși. Avea 
părul închis la culoare. 

Nu descria un băiat, ci o umbră. Jumătate dintre puștii din 
Newton se încadrau în această descriere și asta nu era tot. Ea 
continuă să se eschiveze până când Logiudice fu nevoit să își 
îndrume propriul martor, strecurând în întrebări mici 
mementouri, ca niște cartonașe cu indicaţii, a ceea ce zisese 
chiar ea în răspunsurile date poliţiei în ziua crimei. Aceste 
îndemnuri constante îl făcură pe Jonathan să sară în picioare și 
să obiecteze aproape continuu, iar întreaga situaţie deveni din 


VP - 264 


ce în ce mai ridicolă - martora ajunse pe punctul de a reveni 
asupra identităţii băiatului, iar Logiudice era departe de a realiza 
că trebuie să o ia de-acolo înainte să apuce să spună asta; în 
timpul acesta, Jonathan sărea întruna pentru a obiecta la 
dirijarea martorei. 

Și, nu știu cum, totul se pierdu apoi în fundal pentru mine. Nu 
mă mai puteam concentra, nu îmi mai păsa. Aveam o senzaţie 
de scufundare, ca și cum tot acest proces nu ar mai fi contat. 
Era deja prea târziu. Verdictul psihiatrei conta cel puţin la fel de 
mult ca verdictul din proces. 

Lângă mine stătea Jacob, această ghicitoare pe care o 
adusesem pe lume eu și cu Laurie. Statura lui, asemănarea sa 
cu mine, probabilitatea foarte mare că avea să se mai 
împlinească și să semene și mai mult cu mine - toate acestea 
mă doborau. Ca orice tată, trăiam un moment deconcertant 
când îmi vedeam copilul ca pe o sosie ciudată și distorsionată a 
mea. Este ca și cum cele două identități se suprapun pentru o 
clipă. Vedeam o idee, o imagine a mea, așa cum fusesem la 
vârsta lui, stând chiar în faţa mea, în carne și oase. El eram eu și 
nu chiar, familiar și străin totodată. El eram eu restartat, întors 
ca un ceas; în același timp, el era la fel de străin și de 
necunoscut ca orice altă persoană. In toiul acestei confuzii, cu 
brațul rezemat de spătarul scaunului său, i-am atins umărul. 

Jacob își așeză vinovat mâinile în poală, unde reîncepuse să 
tragă de pielea înroșită a degetului mare, reușind să desprindă o 
nouă bucată. 

In spatele meu, Laurie stătea singură în prima bancă. Stătea 
acolo singură în fiecare zi de proces. Nu mai aveam prieteni în 
Newton, firește. Voiam să îi rog pe părinţii ei să vină și să stea 
cu ea în sala de judecată. Sunt sigur că ar fi făcut-o. Însă Laurie 
nici nu a vrut să audă. Se purta oarecum ca o martiră. Ea 
adusese năpasta asupra familiei sale, căsătorindu-se cu mine; 
acum era hotărâtă să plătească singură prețul. La tribunal, 
oamenii obișnuiau să lase un spaţiu liber în jurul ei. De fiecare 
dată când mă întorceam, ea era singură în acea zonă de izolare 
de pe bancă, cu mintea aiurea, cu braţele încrucișate pe 
jumătate, cu bărbia rezemată într-o mână, ascultând, uitându-se 
mai degrabă la podea decât la martor. In noaptea precedentă, 
Laurie fusese atât de zguduită de diagnosticul psihiatrei, încât 
mă implorase să-i dau un Ambien și tot nu izbutise să adoarmă. 


VP - 265 


Întinsă în pat, pe întuneric, îmi zisese: „Ce ne facem dacă este 
vinovat, Andy?” l-am spus că nu puteam face nimic altceva 
momentan decât să așteptăm ca juriul să decidă dacă este 
vinovat sau nu. Am încercat să o strâng în braţe ca să o 
liniștesc, ceea ce părea a fi reacţia potrivită pentru un soț, însă 
atingerea mea o agită și mai mult și se trase până la marginea 
patului, departe de mine, unde rămase cât putu de nemișcată, 
fără să adoarmă însă, trădată de micile mișcări și sunete pe 
care le scotea. Pe vremea când preda, Laurie dormea miraculos 
(în opinia mea). Stingea lumina încă de la 9.00 seara, fiindcă 
trebuia să se trezească devreme, și adormea de îndată ce 
punea capul pe pernă. Însă aceea era o altă Laurie. 

Între tot acest timp, în sala de judecată, Logiudice se 
hotărâse, după toate aparențele, să meargă până la capăt cu 
martorul lui, deși femeia dădea semne tot mai clare că va 
sucomba. Este greu de justificat decizia lui Logiudice în termeni 
strategici, așa că îmi închipui că a vrut doar să îi refuze lui 
Jonathan onoarea de a scoate de la ea revenirea asupra propriei 
mărturii. Sau poate că încă spera, tot mai deznădăjduit, că ea își 
va reveni într-un final. Însă ticălosul încăpățânat nu cedă. Era o 
oarecare nobleţe în asta, într-un sens bizar, ca atunci când 
căpitanul se scufundă odată cu corabia sau când călugărul se 
stropește cu benzină și își dă foc. Când Logiudice ajunse la 
ultima întrebare - își notase întreaga examinare pe carneţel și o 
urmase pas cu pas chiar și atunci când martora improvizase 
liber -, Jonathan își lăsase jos pixul și urmărea scena printre 
degetele mâinii puse la ochi. 

Întrebare: 

— Se află astăzi în sala de judecată băiatul pe care l-aţi văzut 
în Cold Spring Park în acea dimineaţă? 

Răspuns: 

— Nu știu sigur. 

— Bine. Vedeţi aici vreun băiat care să se potrivească măcar 
puţin cu descrierea pe care i-aţi făcut-o băiatului din parc? 

Răspuns: 

— Nu, nu mai sunt sigură. Era un puști. Atât știu sigur. A 
trecut mult de atunci. Dacă mă gândesc mai bine, nici nu vreau 
să spun. Nu intenționez să condamn la închisoare pe viață un 
puști dacă există o șansă cât de mică să mă înșel. Nu aș putea 
trăi cu asta. 


VP - 266 


Judecătorul French scoase un oftat prelung și nostim. Își arcui 
sprâncenele și își scoase ochelarii de la ochi. 

— Domnule Klein, presupun că nu aveţi întrebări. 

— Nu, Onorată instanţă. 

— Așa credeam și eu. 

Situaţia nu se îmbunătăți prea mult pentru Logiudice nici în 
restul acelei zile. Işi organizase martorii în grupuri logice și 
atunci era ziua rezervată martorilor civili. Adică trecătorilor. 
Nimeni nu văzuse ceva care să-l învinovăţească pe Jacob. Era, 
totuși, un caz șubred, iar Logiudice proceda corect aruncând la 
grămadă tot ce-avea la îndemână. Așa că am mai ascultat încă 
două persoane, un bărbat și o femeie, care au mărturisit că îi 
văzuseră pe Jacob în parc, dar nu în apropierea locului crimei. 
Un alt martor văzuse o siluetă îndepărtându-se în fugă de zona 
în care se produsese crima. Martora nu putea da niciun detaliu 
cu privire la vârsta sau identitatea acelei persoane, însă hainele 
se potriveau în mare cu ce purta Jacob în ziua respectivă, chiar 
dacă blugii și o geacă subţire nu sunt tocmai o uniformă 
distinctivă, mai ales într-un parc plin cu puști care se duc la 
școală. 

Logiudice încheie totuși într-o notă pozitivă. Ultimul său 
martor fu un bărbat pe nume Sam Studnitzer, care își plimba 
câinele prin parc în acea dimineaţă. Studnitzer avea părul tuns 
foarte scurt, umerii înguști și un fel de-a fi blajin. 

— Unde mergeaţi? îl întrebă Logiudice. 

— E un teren unde poţi lăsa câinii să alerge fără lesă. Acolo 
îmi duc câinele de cele mai multe ori. 

— Ce rasă este? ` 

— Un labrador negru. Il cheamă Bo. 

— Cât era ceasul? 

— Vreo 8.20. De obicei trec pe-acolo mai devreme. 

— Unde anume în parc erați cu Bo? 

— Pe una dintre potecile din pădure. Câinele o luase înainte, 
amușinând în dreapta și-n stânga. 

— Și ce s-a întâmplat? 

Studnitzer ezită. 

Cei doi soţi Rifkins se aflau în sala de judecată, pe prima 
bancă din spatele mesei acuzării. 

— Am auzit o voce de băieţel. 

— Ce zicea băieţelul? 


VP - 267 


— Zicea: „Încetează, mă rănești”? 

— Mai spunea și altceva? 

Studnitzer șovăi, încruntat. Apoi rosti încet: 

— Nu. 

— Doar „Încetează, mă rănești”? 

Studnitzer nu răspunse, ci își duse degetele la tâmple, 
acoperindu-și ochii. 

Logiudice așteptă. 

În sala de judecată se lăsase o tăcere atât de profundă, încât 
se auzea respiraţia întretăiată a lui Studnitzer. Işi luă mâna de 
pe față și spuse: 

— Da, doar atât. 

— Aţi văzut pe altcineva în preajmă? 

— Nu. Nu puteam vedea până acolo. Raza vizuală e limitată în 
zona respectivă, pentru că acea parte a parcului este deluroasă. 
Sunt și mulţi copaci. Noi coboram pe o mică pantă. N-am putut 
să văd pe nimeni. 

— V-aţi putut da seama din ce direcţie venea strigătul? 

— Nu. 

— V-aţi uitat primprejur, aţi investigat? Aţi încercat să-l ajutaţi 
pe băieţel în vreun fel? 

— Nu. N-am știut. Am crezut că sunt doar copii. N-am știut. 
Nu am știut ce se întâmplă. Sunt atâţia copii în acel parc în 
fiecare dimineaţă, care se joacă și râd... Părea că doar se... 
înghiontesc. 

Își cobori privirea. 

— Cum suna vocea băiatului? 

— Ca și cum era rănit. Ca și cum suferea. ` 

— Aţi mai auzit și alte sunete după strigăt? Imbrânceli, 
zgomote de încăierare, orice altceva? 

— Nu. Nu am mai auzit nimic. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? 

— Câinele își ciulise urechile, era surescitat și se purta ciudat. 
Nu mi-am dat seama ce avea. L-am împins mai departe și ne-am 
continuat plimbarea prin parc. 

— Aţi văzut pe cineva în timp ce vă plimbaţi? 

— Nu. 

— Aţi observat și altceva neobișnuit în acea dimineaţă? 

— Nu, nu până mai târziu, când am auzit sirenele și am văzut 
polițiștii care au început să dea buzna în parc. Abia atunci am 


VP - 268 


aflat ce se petrecuse. 

Logiudice se așeză. 

Tuturor celor prezenți în sala de judecată li se întipăriseră în 
minte acele cuvinte: Încetează, mă rănești! Încetează, mă 
rănești! Nici eu nu mi le-am scos încă din cap. Mă îndoiesc că 
voi reuși vreodată. Însă adevărul este că nici măcar acest 
detaliu nu îl indica pe Jacob. 

Pentru a sublinia acest aspect, Jonathan se ridică și puse o 
singură întrebare formală: 

— Domnule Studnitzer, nu l-aţi văzut în parc pe acest băiat, 
pe Jacob Barber, în acea dimineaţă, nu? 

— Nu. 

Jonathan se opri o clipă, clătinând din cap în faţa juriului și 
murmurând: „Groaznic, groaznic”, pentru a demonstra că și noi 
eram de partea binelui. 

lată cum stăteau lucrurile. În ciuda tuturor celor întâmplate - 
cumplitul diagnostic al doamnei doctor Vogel, șocul lui Laurie și 
cuvintele înfiorător de obișnuite rostite de băiat atunci când a 
fost înjunghiat -, după trei zile eram încă pe cai mari. Dacă ar fi 
fost un meci de amatori, am fi putut discuta despre regula 
îndurării faţă de adversar. Însă, așa cum aveam să descoperim, 
aceea a fost ultima noastră zi bună. 


DI. Logiudice: Vreau să vă întrerup pentru un moment. Am înţeles că 
soția dumneavoastră era supărată. 

Martorul: Toţi eram supăraţi. 

DI. Logiudice: Însă Laurie avea cele mai mari probleme. 

Martorul: Da, avea probleme în a face față presiunii. 

DI. Logiudice: Mai mult decât atât. Este limpede că avea dubii cu 
privire la nevinovăția lui Jacob, mai ales după ce aţi vorbit 
cu doctorul Vogel și ați primit întregul diagnostic, detaliat. 
Chiar v-a întrebat, fără ocolișuri, ce urma să faceţi dacă se 
dovedea că este vinovat, nu? 

Martorul: Da. Un pic mai încolo. Insă era foarte supărată în acel 
moment. Nici nu aveţi idee cum este să trăiești sub o 
asemenea presiune. 

DI. Logiudice: Și dumneavoastră? Nu erați supărat? 

Martorul: Sigur că eram. Eram îngrozit. 

DI. Logiudice: Îngrozit fiindcă începeaţi în sfârșit să luaţi în 
considerare posibilitatea ca Jacob să fie vinovat? 

Martorul: Nu, îngrozit că juriul l-ar fi putut condamna indiferent dacă 
era sau nu vinovat. 


VP - 269 


DI. Logiudice: Tot nu vă trecuse prin minte că Jacob ar fi putut fi 
făptașul? 

Martorul: Nu. 

DI. Logiudice: Nici măcar o dată? Nici măcar o clipă? 

Martorul: Nici măcar o dată. 

DI. Logiudice: „Tendința de adeverire”, parcă așa ziceai, nu, Andy? 

Martorul: Du-te naibii, Neal! Ticălos fără suflet ce ești! 

DI. Logiudice: Nu-ţi ieși din fire. 

Martorul: Nu m-ai văzut niciodată ieșindu-mi din fire. 

DI. Logiudice: Nu. Pot doar să-mi închipui cum este. 

[Martorul nu a răspuns.] 

DI. Logiudice: In regulă, hai să continuăm. 


30. 


Subiectul tabu 


A patra zi a procesului. Paul Duffy era în boxa martorilor. 
Purta un sacou albastru, o cravată vărgată și pantaloni gri din 
flanel, adică ţinuta lui cea mai formală. La fel ca Jonathan, era 
unul dintre acei bărbaţi pe care ţi-e ușor să ţi-i imaginezi băieți. 
Bărbaţi a căror înfățișare aproape că te silește să vezi băiatul 
din ei. Nu era ceva aparte la trăsăturile sale fizice, ci avea ceva 
băiețesc în felul său de-a fi. Poate că era doar efectul 
îndelungatei noastre prietenii. Pentru mine, Paul avea încă 27 
de ani, vârsta la care îl cunoscusem. 

Bineînţeles, din punctul de vedere al lui Logiudice, această 
prietenie îl făcea pe Duffy să fie un martor nesigur. Logiudice 
începu cu câteva întrebări de încercare, exagerat de precaute. 
Dacă m-ar fi întrebat, i-aș fi spus că Paul Duffy nu ar fi minţit 
pentru nimic în lume, nici măcar pentru mine. Pur și simplu nu-i 
stătea în fire. (l-aș mai fi zis și să-și lase jos carneţelul ăla ridicol. 
Arăta ca un amator, la naiba!) 

— Spuneţi-vă numele, vă rog. 

— Paul Michael Duffy. 

— Ce meserie aveţi? 

— Sunt locotenent în Poliţia Statului Massachusetts. 

— De când lucraţi în poliţia statală? 

— De douăzeci și șase de ani. 


VP - 270 


— Și în ce departament lucraţi în prezent? 

— Lucrez la secţia de relaţii cu publicul. 

— O să vă rog să vă opriţi asupra zilei de 12 aprilie 2007. 
Unde lucraţi atunci? 

— Conduceam o unitate specială de poliţie de pe lângă Biroul 
Procuraturii Districtuale din Middlesex. Unitatea se numește 
CPAC: Prevenirea și Controlul Infracțiunilor. Aceasta cuprinde în 
permanenţă 15-20 de agenţi, toți având pregătirea și experienţa 
necesare pentru a-i ajuta pe procurorii adjuncţi și secţiile de 
poliţie locale în anchetarea și urmărirea cazurilor complexe, în 
special a omuciderilor. 

Duffy recită acest mic discurs, învăţat pe de rost, pe un ton 
monoton. 

— Și aţi participat la multe anchete de omucidere înainte de 
12 aprilie 2007? 

— Da. 

— La câte, cu aproximaţie? 

— La peste o sută, deși nu eu am condus echipa în toate 
cazurile. 

— Bine. Pe 12 aprilie 2007 aţi primit un apel telefonic cu 
privire la o crimă comisă în Newton? 

— Da. Pe la 9.15 dimineaţa. Am recepționat un telefon de la 
un anume locotenent Foley din Newton, care m-a informat că 
fusese ucis un copil în Cold Spring Park. 

— Și care a fost primul lucru pe care l-aţi făcut? 

— Am sunat la biroul procuraturii districtuale ca să-i anunţ. 

— Aceasta este procedura standard? 

— Da. Secţia locală de poliţie este obligată prin lege să 
informeze poliţia statală cu privire la toate omuciderile sau 
morţile nenaturale, iar noi îi informăm imediat pe procurorii 
districtuali. 

— Pe cine aţi sunat, mai exact? 

— Pe Andy Barber. 

— De ce pe Andy Barber? 

— El era prim-adjunct, ceea ce înseamnă că era al doilea în 
ierarhie după procurorul-șef. 

— Ce aţi înțeles că urma să facă domnul Barber cu acea 
informație? 

— Urma să repartizeze cazul unui procuror adjunct, care 
trebuia să demareze ancheta. 


VP - 271 


— Putea să ţină cazul pentru sine? 

— Putea. Se ocupa personal de multe omucideri. 

— În acea dimineaţă, v-aţi fi așteptat ca domnul Barber să 
păstreze cazul pentru el însuși? 

Jonathan se ridică ușor de pe scaun. 

— Obiectez! 

— Respins! 

— Domnule agent Duffy, ce credeaţi că va face domnul 
Barber cu cazul din acel moment? 

— Nu știam. Presupun că m-am gândit că o să-l ţină pentru el. 
Părea să fie un caz mare de la bun început. De cele mai multe 
ori, păstra aceste cazuri. Însă nu m-ar fi surprins nici dacă i l-ar 
fi repartizat altcuiva. Mai erau și alți oameni pricepuţi acolo în 
afară de domnul Barber. Să fiu sincer, nici nu m-am gândit prea 
mult la asta. Eu aveam treaba mea de făcut. L-am lăsat pe el să- 
și bată capul cu biroul procuraturii. Treaba mea era să conduc 
CPAC. 

— Știţi cumva dacă procuroarea-șefă, Lynn Canavan, a fost 
informată imediat? 

— Nu știu. Așa presupun. 

— În regulă. Ce aţi făcut după ce l-aţi sunat pe domnul 
Barber? 

— Am plecat spre locul crimei. 

— La ce oră aţi ajuns acolo? 

— La 9.35 dimineaţa. 

— Descrieţi scena, așa cum aţi văzut-o prima oară. _ 

— Intrarea în Cold Spring Park se află pe Beacon Street. În 
faţa parcului este o parcare. In spatele acesteia sunt terenuri de 
tenis și de joacă. Apoi, în spatele terenurilor, se află pădurea și 
poteci care duc acolo. Când am ajuns, erau deja venite mai 
multe mașini de poliţie în parcare și pe strada de lângă parc. O 
grămadă de polițiști prin zonă. 

— Ce aţi făcut? 

— Am parcat pe Beacon Street, am coborât din mașină și m- 
am apropiat de locul respectiv. Am fost întâmpinat de agentul 
Peterson de la poliția din Newton și de domnul Barber. 

— Prezenta domnului Barber la locul crimei era ceva 
neobișnuit? 

— Nu. El locuiește destul de aproape de locul respectiv și, în 
plus, obișnuia să meargă să vadă scena crimei chiar și atunci 


VP - 272 


când nu avea de gând să păstreze cazul. 

— Cum de știaţi că domnul Barber locuiește aproape de Cold 
Spring Park? 

— Îl cunosc de ani buni. 

— De fapt, sunteţi chiar prieteni. 

— Da. 

— Prieteni apropiaţi? 

— Da. Eram. 

— Și acum? 

Urmă o pauză înainte să răspundă. 

— Nu pot vorbi în numele lui. Eu încă îl consider prietenul 
meu. 

— Vă mai vedeți? 

— Nu. Nu de când Jacob a fost pus sub acuzare. 

— Când aţi vorbit ultima oară cu domnul Barber? 

— Înainte de inculpare. 

O minciună, dar una nevinovată. Adevărul ar fi indus juriul în 
eroare. Ar fi sugerat, în mod greșit, că nu puteai avea încredere 
în Duffy. Dar era subiectiv și sincer atunci când răspundea la 
întrebările importante. Nu a tresărit când a făcut această 
afirmaţie. Nici eu nu am tresărit. Obiectivul unui proces este să 
ajungi la rezultatul corect, iar asta necesită o recalibrare 
constantă pe parcurs, ca în cazul unei ambarcaţiuni cu pânze 
care înfruntă vântul. 

— În regulă. Aţi ajuns în parc, i-aţi întâlnit pe agentul Peterson 
și pe domnul Barber. Ce s-a întâmplat mai departe? 

— Ei mi-au explicat cum se prezenta situaţia, că victima 
fusese deja identificată ca fiind Benjamin Rifkin și m-au condus 
până la locul propriu-zis al crimei. 

— Ce aţi văzut când aţi ajuns acolo? 

— Perimetrul zonei fusese deja delimitat. Ambulanţa și 
echipajul de criminaliști nu sosiseră încă la locul crimei. Un 
fotograf de la poliţia locală făcea poze. Victima era întinsă pe 
pământ, iar în jurul cadavrului nu se vedea mare lucru. Practic, 
imortalizaseră scena când ajunseseră acolo, pentru a o conserva 
mai bine. 

— Puteaţi să vedeţi cadavrul? 

— Da. 

— Ne puteți descrie poziţia cadavrului atunci când l-aţi văzut 
prima oară? 


VP - 273 


— Victima era întinsă pe o pantă, cu capul în josul acesteia și 
cu picioarele ceva mai sus. Era răsucită, fața fiind îndreptată 
către cer, iar jumătatea inferioară a trunchiului și picioarele erau 
întinse pe o parte. 

— Ce aţi făcut după aceea? 

— M-am apropiat de cadavru împreună cu agentul Peterson și 
cu domnul Barber. Agentul Peterson îmi arăta detalii legate de 
scenă. 

— Ce vă arăta? 

— În partea de sus a pantei, aproape de potecă, se vedea 
foarte mult sânge pe pământ, sânge împrăștiat. Am văzut mai 
multe picături, destul de mici, măsurând mai puţin de doi 
centimetri în diametru. De asemenea, mai erau și câteva pete 
mai mari, ce păreau să fie ceea ce noi numim dâre de contact. 
Acestea erau pe frunze. 

— Ce este o dâră de contact? 

— Este ceea ce se produce atunci când o suprafaţă cu sânge 
umed intră în contact cu o altă suprafaţă și sângele trece pe 
aceasta. În urmă rămâne o pată. 

— Descrieți dârele de contact. 

— Acestea se aflau în josul pantei. Erau mai multe. La început 
aveau câţiva centimetri lungime, apoi, pe măsură ce coborai, se 
îngroșau și se lungeau. 

— Știu că nu sunteţi criminalist, însă v-aţi format vreo 
impresie sau vreo teorie la momentul respectiv cu privire la 
posibila semnificaţie a acestor probe de sânge? 

— Da. Părea că omuciderea se petrecuse aproape de potecă, 
unde căzuseră picături de sânge, apoi trupul se prăbușise sau 
fusese împins pe panta dealului, ceea ce îl făcuse să alunece pe 
stomac, lăsând în urmă dăre lungi de sânge pe frunze. 

— În regulă. După ce v-aţi format această teorie, ce aţi făcut 
mai departe? 

— Am coborât să inspectez cadavrul. 

— Ce aţi observat? 

— Avea trei răni pe piept. A fost oarecum dificil de observat, 
întrucât partea din față a cadavrului era îmbibată de sânge, la 
fel ca și cămașa victimei. Mai era destul de mult sânge și în jurul 
cadavrului, unde părea să se fi strâns după ce se scursese din 
aceste răni. 

— Aţi observat ceva neobișnuit la acele băltoace de sânge, la 


VP - 274 


sângele împrăștiat în jurul cadavrului? 

— Da. Erau niște urme întipărite în sânge, urme de pantofi și 
nu numai, ceea ce însemna că cineva călcase în sângele umed 
și lăsase o amprentă în el, ca într-o matriță. 

— Ce concluzie aţi tras din aceste urme de pantofi întipărite 
acolo? 

— Era evident că cineva stătuse în picioare sau în genunchi 
lângă cadavru, la scurt timp după comiterea crimei, când 
sângele era încă destul de umed încât să păstreze întipărite 
aceste urme. 

— Știaţi de femeia care descoperise cadavrul, Paula 
Giannetto? 

— Da, știam. 

— Și ce influență avea cunoașterea acestui fapt asupra 
modului în care vedeaţi urmele întipărite? 

— Mă gândeam că ea le-ar fi putut lăsa, dar nu puteam fi 
sigur. 

— La ce altă concluzie aţi mai ajuns? 

— Ei bine, destul de mult sânge ţâșnise în timpul atacului. Se 
împrăștiase și fusese întins. Nu știam în ce poziţie se aflase 
atacatorul, dar am tras concluzia, din felul în care erau dispuse 
rănile pe pieptul victimei, că cei doi stătuseră probabil față în 
față. Astfel, m-am gândit că persoana pe care o căutăm ar 
trebui să fie pătată de sânge. De asemenea, că ar putea fi și 
înarmată, deși un cuţit este mic și te poţi descotorosi destul de 
ușor de el. Sângele, însă, era elementul-cheie. Am văzut destul 
de mult sânge la locul crimei. 

— Aţi mai făcut și alte observaţii cu privire la victimă, în 
special în legătură cu mâinile acesteia? 

— Da, mâinile sale nu prezentau tăieturi sau alte răni. 

— Ce vă indica acest lucru? 

— Absența rănilor defensive indica faptul că victima nu se 
zbătuse și nici nu opusese rezistenţă în faţa agresorului, ceea ce 
sugera că fie fusese luată prin surprindere, fie nu se așteptase 
la atac și nu mai apucase să ridice mâinile ca să pareze 
loviturile. 

— Ceea ce sugerează că l-ar fi putut cunoaște pe agresor? 

Jonathan se ridică din nou câţiva centimetri de pe scaun. 

— Obiectez! Speculează. 

— Admis! 


VP - 275 


— Am înţeles. Ce aţi făcut după aceea? 

— Ei bine, crima era încă relativ recentă. Parcul fusese închis, 
așa că am întreprins imediat verificări ca să vedem dacă mai 
erau persoane acolo. Aceste verificări începuseră înainte să 
ajung eu la fața locului. 

— Și aţi gasit pe cineva? 

— Am găsit câţiva oameni care se aflau destul de departe de 
scena crimei. Niciunul dintre ei nu părea suspect. Nu exista 
niciun indiciu cum că vreunul dintre ei ar fi avut vreo legătură cu 
omuciderea. 

— Nu erau pătați de sânge? 

— Nu. 

— Nu aveau cuțite? 

— Nu. 

— Deci putem spune, fără să greșim, că în primele ceasuri ale 
anchetei nu ați avut suspecți clari? 

— Nu am avut deloc suspecți. 

— Și în următoarele câteva zile, câţi suspecți aţi reușit să 
identificaţi și să urmăriţi? 

— Niciunul. 

— Ce aţi făcut după aceea? Cum aţi continuat ancheta? 

— l-am interogat pe toţi cei care puteau deține informații. 
Familia și prietenii victimei, oricine ar fi putut observa ceva în 
dimineaţa crimei. 

— Aici îi includeți și pe colegii de clasă ai victimei? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— A existat o anumită întârziere în privinţa accesului în 
școală. Părinţii din oraș își făceau griji când se punea problema 
interogării copiilor. Au existat anumite discuţii cu privire la 
oportunitatea ca elevii să fie însoţiţi de avocaţi la interviuri și la 
posibilitatea de a intra în școală fără mandat, pentru a 
percheziţiona vestiarele și obiectele lor personale. Au mai 
existat discuţii și cu privire la oportunitatea folosirii incintei școlii 
pentru efectuarea interviurilor, precum și cu privire la elevii pe 
care vom avea voie să-i interogăm. 

— Care a fost reacția dumneavoastră la această întârziere? 

— Obiectez! 

— Respins! 

— M-am înfuriat, să fiu sincer. Cu cât un caz se răcește mai 


VP - 276 


mult, cu atât devine mai greu de soluționat. 

— Și cine se ocupa de caz din partea biroului procuraturii? 

— Domnul Barber. 

— Andrew Barber, tatăl inculpatului? 

— Da. 

— Aţi simţit la acel moment că era nepotrivit ca Andy Barber 
să se ocupe de caz, în condiţiile în care era implicată școala 
fiului său? 

— Nu chiar. Adică știam asta. Dar nu era o situaţie de genul 
celei de la Columbine: nu era obligatoriu să fie o crimă săvârșită 
de un alt copil. Nu aveam niciun motiv real să credem că era 
implicat vreunul dintre elevii școlii, cu atât mai puţin Jacob. 

— Deci nu ați pus niciodată la îndoială alegerea domnului 
Barber, nici măcar în sinea dumneavoastră? 

— Nu, niciodată. 

— Aţi discutat-o vreodată cu el? 

— O dată. 

— Aţi putea să ne relataţi acea conversație? 

— l-am zis lui Andy... mă rog, i-am spus să-și acopere... 
spatele, să dea cazul ăsta altcuiva. 

— Deoarece ați observat un conflict de interese? 

— Mi-am dat seama că ar putea fi implicată școala la care 
mergea puștiul și nu se știe niciodată ce se poate întâmpla. De 
ce să nu stea departe? 

— Și el ce-a zis? 

— A spus că nu e niciun conflict de interese, fiindcă dacă fiul 
lui era în primejdie din cauza unui criminal, atunci acesta nu ar fi 
fost decât un motiv în plus pentru a rezolva cazul și mai repede. 
Pe lângă asta, mi-a spus că se simte oarecum responsabil 
pentru că locuiește în acest oraș și, cum nu prea au loc crime 
pe-aici, s-a gândit că lumea o să fie și mai neliniștită. Voia să fie 
corect faţă de oameni. 

Logiudice făcu o pauză după această ultimă propoziţie și se 
uită urât la Duffy pentru o clipă. 

— A sugerat vreodată domnul Barber, tatăl inculpatului, să 
urmăriţi teoria conform căreia unul dintre colegii de clasă ai lui 
Ben Rifkin ar fi putut fi criminalul? 

— Nu. Nu a sugerat, dar nici nu a exclus o asemenea teorie. 

— Însă nu a urmărit în mod activ teoria conform căreia Ben a 
fost omorât de un coleg de clasă? 


VP - 277 


— Nu. Noi nu „urmărim în mod activ”... 

— A încercat să îndrepte ancheta într-o altă direcţie? 

— Nu înţeleg. Să o „îndrepte”? 

— Avea alți suspecți în vedere? 

— Da. Era un bărbat numit Leonard Patz, care locuia în 
apropierea parcului, și existau unele indicaţii circumstanţiale 
cum că el ar putea fi implicat. Andy a vrut să îl urmărim pe 
acest suspect. 

— De fapt, nu cumva tocmai Andy Barber era cel care Îl 
împingea pe Patz în faţă ca principal suspect? 

— Obiectez! Dirijează martorul. 

— Admis! Este martorul dumneavoastră, domnule Logiudice. 

— Imi retrag întrebarea. Până la urmă aţi interogat copiii, pe 
colegii lui Ben de la Școala McCormick? 

— Da. 

— Și ce aţi aflat? 

— Ei bine, după multe insistențe - întrucât copiii nu au fost 
foarte deschiși -, am aflat că exista o dispută între Ben și 
inculpat, între Ben și Jacob. Ben se tot lua de Jacob. Acest lucru 
ne-a determinat să îl trecem pe Jacob pe lista suspecţilor. 

— Asta în timp ce tatăl său conducea ancheta? 

— Anumite aspecte ale anchetei au fost realizate fără ca 
domnul Barber să știe. 

Asta veni ca o lovitură de ciocan pentru mine. Nu o mai 
auzisem înainte. Presupuneam că se întâmplase ceva de acest 
gen, însă nu credeam că fusese implicat și Duffy. Probabil că îmi 
văzu expresia de pe faţă, fiindcă pe chip i se citi neputinţa. 

— Și cum s-a petrecut asta? A fost desemnat un alt procuror 
adjunct care să ancheteze cazul fără ca domnul Barber să o 
știe? 

— Da. Dumneavoastră. 

— Și cine a aprobat acest lucru? 

— Procuroarea-șefă, Lynn Canavan. 

— Și ce a dezvăluit această anchetă? 

— Am descoperit dovezi împotriva inculpatului: deţinea un 
cuţit care se potrivea cu rănile de pe cadavru, avea un motiv 
suficient și, cel mai important, își anunţase intenţia de a se 
apăra cu cuțitul dacă victima continua să se ia de el. De 
asemenea, inculpatul venise la școală în acea dimineaţă cu 
picături de sânge pe mâna dreaptă. Am aflat aceste lucruri de la 


VP - 278 


prietenul inculpatului, Derek Yoo. 

— Inculpatul avea sânge pe mâna dreaptă? 

— Conform prietenului său, Derek Yoo, da. 

— Și își anunţase intenţia de a folosi cuțitul împotriva lui Ben 
Rifkin? 

— Așa ne-a declarat Derek Yoo. 

— La un moment dat, aţi aflat de existenţa unei povești de pe 
un website numit Camera cu tăieturi? 

— Da. Tot Derek Yoo ne-a adus la cunoștință acest lucru. 

— Și aţi investigat acest website, Camera cu tăieturi? 

— Da. Este un site pe care oamenii postează povești și 
fantezii despre sex și violenţă, inclusiv unele foarte 
supărătoare... 

— Obiectez! 

— Admis! 

— Aţi găsit pe website-ul Camera cu tăieturi o poveste care 
avea legătură cu acest caz? 

— Da. Am găsit o poveste care descria crima din perspectiva 
criminalului. Numele erau schimbate, iar unele detalii puţin 
modificate, însă situația rămânea identică. Era limpede vorba 
despre același caz. 

— Cine a scris această poveste? 

— Inculpatul. 

— De unde știți asta? 

— Derek Yoo ne-a declarat că inculpatul îi mărturisise. 

— Aţi putut confirma această informaţie și în alt fel? 

— Nu. Am reușit să identificăm IP-ul rețelei de pe care a fost 
postată povestea, ceea ce funcţionează ca o amprentă digitală 
ce ne oferă locaţia rețelei. E vorba de reţeaua de internet de la 
cafeneaua Peet's din Newton Centre. 

— Aţi reușit să identificaţi și unitatea propriu-zisă folosită 
pentru postarea poveștii? 

— Nu. A fost cineva care s-a conectat la reţeaua wireless a 
cafenelei. Până acolo am putut urmări firul. Cei de la Peet's nu 
păstrează arhive cu calculatoarele care se conectează și se 
deconectează de la rețea și nici nu le cere utilizatorilor să se 
înregistreze în acea rețea cu un nume sau cu o carte de credit. 
Așadar, nu am putut merge mai departe pe acest fir. 

— Însă aveaţi declaraţia lui Derek Yoo, conform căreia 
inculpatul recunoscuse că a scris povestea! 


VP - 279 


— Corect. 

— Și ce anume la povestea aceasta o făcea atât de 
convingătoare încât să ajungeţi la concluzia că numai criminalul 
ar fi putut să o scrie? 

— Erau toate detaliile acolo. Pentru mine, dovada decisivă a 
fost faptul că descria unghiul rănilor de cuţit. In poveste era 
scris că loviturile fuseseră calculate astfel încât să străpungă 
pieptul la un unghi ce ar fi permis cuţitului să treacă printre 
coaste, pentru a maximaliza daunele provocate organelor 
interne. Nu credeam că ar fi putut ști cineva unghiul la care 
intrase cuțitul. Nu era o informaţie publică. Și nici nu era un 
detaliu ușor de ghicit, fiindcă este nevoie ca atacatorul să ţină 
cuțitul la un unghi nefiresc, orizontal, pentru a-l strecura printre 
coaste. De asemenea, abundența detaliilor, planificarea - erau 
practic o mărturisire scrisă. Am știut în acel moment că avem 
motive întemeiate de suspiciune pentru a efectua arestarea. 

— Însă nu l-aţi arestat pe inculpat imediat? 

— Nu. Voiam să găsim cuțitul și orice alte dovezi pe care 
inculpatul le-ar fi putut ascunde în casă. 

— Deci, cum aţi procedat? 

— Am obţinut un mandat de percheziţie și am descins la el 
acasă. 

— Și ce aţi găsit? 

— Nimic. 

— Aţi confiscat calculatorul inculpatului? 

— Da. 

— Ce model de calculator era? 

— Un laptop Apple, alb. 

— Și aţi pus specialiști în dezvăluirea datelor de pe hard 
diskurile de acest fel să verifice calculatorul? 

— Da. Nu au reușit să găsească nimic incriminant. 

— Au găsit ceva relevant pentru caz? 

— Au găsit un program numit Disk Scraper. Programul râde 
de pe hard disk urmele documentelor sau ale programelor vechi 
sau șterse. Jacob se pricepe foarte bine la calculatoare. Așa că 
este posibil ca povestea să fi fost ștearsă de pe calculator chiar 
dacă noi nu am găsit-o. 

— Obiecţie! Martorul speculează. 

— Admis! Juriul nu va lua în considerare ultima propoziţie. 

Logiudice: 


VP - 280 


— Au găsit materiale pornografice? 

— Obiecţie! 

— Respins! 

— Au găsit materiale pornografice? 

— Da. 

— Alte povești violente sau altceva legat de crimă? 

— Nu. 

— Aţi putut verifica în vreun fel declaraţia lui Derek Yoo, 
conform căreia Jacob ar fi avut un cuţit? Existau acte de la 
achiziţionarea cuţitului, de exemplu? 

— Nu. 

— A fost găsită arma crimei? 

— Nu. 

— Dar a fost găsit un cuţit în Cold Spring Park la un moment 
dat? 

— Da. Am continuat să căutăm prin parc o bună bucată de 
vreme după comiterea crimei. Ne gândeam că făptașul s-a 
descotorosit de cuţit undeva în parc, pentru a nu fi prins cu el 
asupra sa. În cele din urmă, am găsit un cuţit într-un eleșteu cu 
apă mică. Cuţitul se potrivea ca mărime, însă analizele 
criminalistice ulterioare au dovedit că nu era cuțitul folosit la 
comiterea crimei. 

— Cum s-a stabilit asta? 

— Lama acestui cuţit era mai mare decât indicau rănile și nici 
nu era zimțată, precum arătau marginile sfârtecate ale plăgilor 
înjunghiate. 

— Deci ce aţi concluzionat din faptul că acel cuţit fusese 
aruncat în eleșteu? 

— M-am gândit că a fost scăpat acolo ca să ne trimită pe o 
pistă greșită. Probabil de către cineva care nu avea acces la 
rapoartele  criminalistice în care erau descrise rănile și 
particularităţile probabile ale armei. 

— Aveţi vreo idee cine ar fi putut planta cuțitul acolo? 

— Obiecţie! Cere martorului să speculeze. 

— Admis! 

Logiudice se gândi o clipă. Satisfăcut, trase adânc aer în 
piept, ușurat să poată lucra în sfârșit cu un profesionist ca 
martor. Faptul că Duffy mă cunoștea și mă plăcea - faptul că era 
oarecum subiectiv în privinţa lui Jacob și deranjat vizibil de 
prezenta lui în boxă - îi făcea mărturia și mai incriminantă. /n 


VP - 281 


sfârșit, probabil că-și zicea Logiudice, în sfârșit. 

— Nu mai am întrebări, spuse el. 

Jonathan sări de pe scaun și se îndreptă spre capătul 
îndepărtat al boxei juriului, unde se rezemă de bară. Dacă s-ar fi 
putut căţăra în boxă ca să-și pună întrebările, probabil că ar fi 
făcut-o. 

— Sau cuțitul ar fi putut fi scăpat acolo fără vreun motiv 
anume? rosti el. 

— Este posibil. 

— Fiindcă sunt azvârlite lucruri prin parcuri tot timpul, nu-i 
așa? 

— Așa este. 

— Deci, atunci când spuneţi că acel cuțit a fost plantat acolo 
ca să vă inducă în eroare, este doar o presupunere, nu? 

— O presupunere bazată pe o oarecare informaţie, da. 

— O presupunere neîntemeiată, mai degrabă. 

— Obiectez! 

— Admis! 

— Haideţi să ne întoarcem puţin, domnule locotenent. Aţi 
declarat că s-a găsit mult sânge la locul crimei, sânge 
împroșcat, împrăștiat, dâre de contact și, bineînţeles, cămașa 
victimei îmbibată în sânge. 

— Da. 

— De fapt, era atât de mult sânge, încât aţi declarat că, în 
momentul în care aţi început să faceți verificări în parc, căutaţi 
practic pe cineva pătat de sânge. Nu așa ați spus? 

— Căutam pe cineva care ar fi putut fi pătat de sânge, da. 

— Cu mult sânge pe el? 

— Nu știam sigur asta. 

— Ei, haideţi acum! Aţi declarat că, bazându-vă pe tiparul 
rănilor, atacatorul lui Ben Rifkin stătea probabil chiar în faţa 
acestuia, corect? 


— Da. 

— Și aţi declarat că sângele a țâșnit. 

— Da. 

— „Tâşnit” însemnând azvârilit, proiectat, împroșcat? 
— Da, dar... 


— De fapt, într-un caz cu atât de mult sânge, cu răni atât de 
grave, aţi crede că atacatorul ar avea destul sânge pe el, pentru 
că acesta arţâșni din răni, nu? 


VP - 282 


— Nu neapărat. 

— Nu neapărat, dar foarte probabil, nu-i așa, domnule poliţist? 

— Probabil. 

— Și, desigur, într-un caz de înjunghiere, atacatorul trebuie să 
stea destul de aproape de victimă, cam la o lungime de braț, 
nu? 

— Așa este. 

— Adică la o distanţă la care ar fi imposibil să evite sângele 
care împroașcă? 

— Eu nu am folosit termenul împroașcă. 

— La o distanţă la care ar fi imposibil să evite sângele care 
țâșnește? 

— Nu pot spune asta cu certitudine. 

— lar descrierea lui Jacob, pătat de sânge când a ajuns la 
școală în acea dimineaţă - ați auzit asta de la prietenul lui, 
Derek Yoo, nu-i așa? 

— Așa este. 

— lar Derek Yoo v-a declarat că Jacob avea un pic de sânge 
pe mâna dreaptă, corect? 

— Da. 

— Nimic pe haine? 

— Nu. 

— Nimic pe faţă sau altundeva pe corp? 

— Nu. 

— Pe încălțăminte? 

— Nu. 

— Toate acestea fiind în deplin acord cu explicaţia pe care 
Jacob i-a oferit-o prietenului său, Derek Yoo, nu-i așa, cum că 
descoperise corpul după atac și că îl atinsese cu mâna dreaptă 
după aceea? 

— Da, este în acord, dar nu este singura explicaţie posibilă. 

— Și, desigur, Jacob s-a dus la școală în acea dimineaţă, nu-i 
așa? 

— Așa este. 

— Era în școală la câteva minute după comiterea crimei, știm 
asta, nu? 

— Da. 

— La ce oră încep cursurile la McCormick? 

— La 8.35. 

— Și când s-a produs crima, conform medicilor de la 


VP - 283 


ambulantă, dacă știți cumva? 

— Undeva între 8.00 și 8.30. 

— lar Jacob era în banca lui, la școală, la 8.35, fără nicio pată 
de sânge pe el? 

— Da. 

— Și dacă v-aș sugera, în mod ipotetic, că povestea pe carea 
scris-o Jacob și care v-a impresionat atât de mult - pe care aţi 
descris-o ca fiind practic o mărturisire scrisă -, dacă v-aș oferi 
probe că Jacob nu a inventat faptele prezentate în acea poveste, 
că toate detaliile din aceasta erau deja cunoscute printre elevii 
de la Școala McCormick, acest fapt v-ar influenţa felul în care 
perceperi importanţa dovezii? 

— Da. 

— Da, desigur! 

Duffy se uită la el cu o privire inexpresivă. El trebuia doar să 
spună cât mai puţin posibil, să elimine orice cuvânt în plus. 
Oferirea detaliilor nu ajuta decât apărarea. 

— Și-acum, în privinţa rolului pe care l-a jucat Andy Barber în 
anchetă, vreţi să sugeraţi că prietenul dumneavoastră Andy a 
procedat cumva greșit sau nepotrivit? 

— Nu. 

— Puteți indica erori sau decizii suspecte pe care el le-a luat? 

— Nu. 

— Ceva ce aţi pus la îndoială atunci sau acum? 

— Nu. 

— A fost pomenit acest individ, Leonard Patz. Bazându-ne pe 
ceea ce știm acum, vi se pare de neînțeles că Patz a putut fi 
considerat cândva un suspect legitim? 

— Nu. 

— Nu, întrucât dumneavoastră urmăriţi în primele etape ale 
unei anchete orice pistă rezonabilă, aruncaţi plasa cât mai 
departe, ca să zic așa, nu? 

— Așa este. 

— De fapt, dacă v-aș spune că Andy Barber încă mai crede că 
Patz a fost făptașul în acest caz, afirmaţia mea v-ar surprinde, 
domnule locotenent? 

Duffy se încruntă ușor. 

— Nu. Asta a crezut de la bun început. 

— Nu dumneavoastră aţi fost agentul care l-a adus în atenţia 
domnului Barber pe Patz? 


VP - 284 


— Ba da, dar... 

— Și, în general, se putea avea încredere în raţionamentul lui 
Andy Barber în anchetele omuciderilor? 

— Da. 

— Vi s-a părut ciudat în vreun fel faptul că Andy Barber voia 
să continue anchetarea lui Leonard Patz pentru uciderea lui Ben 
Rifkin? 

— Ciudat? Nu. Avea sens, ţinând cont de informațiile limitate 
de care dispuneam la momentul respectiv. 

— Și, totuși, Patz nu a mai fost anchetat în mod serios după 
aceea, nu? 

— Nu. Ancheta a fost oprită în clipa în care s-a luat decizia să 
fie pus sub acuzare Jacob Barber. 

— Și cine a luat decizia de a se opri urmărirea lui Patz? 

— Procuroarea-șefă, Lynn Canavan. 

— Și a luat de una singură această decizie? 

— Nu, cred că a fost sfătuită de domnul Logiudice. 

— Exista vreo dovadă la vremea respectivă care să-l excludă 
pe Leonard Patz din rândul suspecţilor? 

— Nu. 

— A apărut între timp vreo dovadă care îl absolvă fără drept 
de apel? 

— Nu. 

— Nu. Pentru că această abordare a fost abandonată, nu-i 
așa? 

— Presupun. 

— A fost abandonată fiindcă așa a vrut domnul Logiudice, nu? 

— A fost o discuţie între toţi anchetatorii, inclusiv procurorul 
districtual și domnul Logiudice... 

— A fost abandonată pentru că, în acea discuţie, domnul 
Logiudice a insistat să fie abandonată, nu-i așa? 

— De vreme ce suntem aici, e destul de evident. 

In glasul lui Duffy se auzea o notă de exasperare. 

— Deci, bazându-ne pe ceea ce știm acum, aveți vreo îndoială 
cu privire la integritatea prietenului dumneavoastră, Andrew 
Barber? 

— Nu. 

Duffy se gândi sau se făcu că se gândește puţin. 

— Nu, nu cred că Andy l-a suspectat vreo clipă pe Jacob. 

— Nu credeţi că Andy a suspectat ceva? 


VP - 285 


— Nu. 

— Tatăl băiatului, care locuia împreună cu acesta de-o viaţă 
întreagă? Nu a știut nimic. 

Duffy ridică din umeri: i 

— Nu pot spune cu certitudine. Insă nu cred. 

— Cum este posibil să stai împreună cu un copil vreme de 
paisprezece ani și să știi atât de puține lucruri despre el? 

— Nu pot spune cu certitudine. 

— Nu. De fapt, și dumneavoastră îl cunoașteţi pe Jacob de 
când s-a născut, nu-i așa? 

— Așa este. 

— Și la început nici dumneavoastră nu aţi avut suspiciuni în 
privinţa lui, corect? 

— Așa este. 

— În toţi acești ani, nu aţi observat nimic periculos la Jacob? 
Nu ați avut niciun motiv să îl suspectaţi, așa-i? 

— Așa este. 

— Sigur că nu aţi avut... 

— Obiectez. Cer ca domnul Klein să nu mai adauge propriile 
comentarii la răspunsurile martorului. 

— Admis! 

— Îmi cer scuze, rosti Jonathan într-un mod cât se poate de 
nesincer. Nu mai am întrebări. 

Judecătorul spuse: 

— Domnule Logiudice, doriți să  reluați chestionarea 
martorului? 

Logiudice stătu puțin în cumpănă. Putea să lase lucrurile 
astfel. Era evident că avea suficiente argumente ca să indice 
juriului că eram corupt și că dusesem ancheta într-o direcție 
greșită ca să-mi acopăr copilul nebun. La naiba, nici măcar nu 
mai trebuia s-o argumenteze; juriul o auzise insinuată de mai 
multe ori în depoziţie. În orice caz, nu eu eram cel judecat aici. 
Putea să se mulţumească foarte bine cu ce obținuse și să treacă 
mai departe, însă căpătase curaj după reușita de mai devreme. 
Se putea citi pe faţa lui că se simţea stăpânit de o mare 
inspiraţie. Părea să creadă că lovitura de graţie îi era la 
îndemână. Un alt băiețel într-un trup de om mare, neputând 
rezista tentaţiei de a băga mâna în borcanul cu dulciuri din fața 
lui. 

— Da, Onorată instanţă, spuse el, ducându-se direct în faţa 


VP - 286 


boxei martorilor. 

În sală se auzi un mic foșnet. 

— Domnule Duffy, aţi spus că nu aveţi deloc rezerve cu privire 
la modul în care a condus Andrew Barber acest caz? 

— Da, într-adevăr. 

— Fiindcă nu știa nimic, nu? 

— Exact. 

— Obiecţie! Dirijează martorul. Este martorul lor. 

— Fie, cum zice el. 

— Și de cât timp aţi spune că îl cunoașteţi pe Andy Barber? 
De câţi ani? 

— Obiectez! Nu are relevantă. 

— Respins! 

— Cred că îl cunosc pe Andy de peste douăzeci de ani. 

— Deci îl știți destul de bine, nu? 

— Da. 

— La perfecţie? 

— Sigur. 

— Când aţi aflat că tatăl său este un criminal? 

Bum! 

Jonathan și cu mine am sărit în același timp de pe scaune, 
clătinând masa. 

— Obiectez! 

— Admis! Martorul nu va răspunde la întrebare, iar juriul nu o 
va lua în considerare! Nu-i acordați importanţă. Gândiţi-vă că 
întrebarea nu a fost pusă deloc. Judecătorul French se întoarse 
către avocaţi: Avocaţii să vină la prezidiu. Acum! 

Nu l-am însoţit pe Jonathan la această nouă discuţie șușotită, 
așa că și de această dată îl voi cita pe judecător din stenograma 
procesului. Dar l-am urmărit pe magistrat în timp ce vorbea și 
vă pot spune că era clar furios. Roșu la față, și-a pus mâinile pe 
marginea băncii sale și s-a aplecat pentru a șuiera la Logiudice: 

— Sunt șocat! Nu-mi vine să cred că aţi făcut asta! V-am spus 
cât se poate de clar să nu aduceţi în discuţie acest subiect sau 
voi pune punct procesului pe motiv de eroare judiciară. Ce aveți 
de zis, domnule Logiudice? 

— Avocatul apărării a fost cel care a ales să deschidă 
subiectul, întrebând martorul despre caracterul tatălui 
inculpatului și despre integritatea anchetei. Dacă dumnealui 
alege să aducă aceste lucruri în discuţie, atunci și acuzarea are 


VP - 287 


dreptul să-și spună punctul de vedere. Nu făceam decât să 
continui întrebările puse de domnul Klein. Dumnealui a ridicat 
această problemă: dacă tatăl inculpatului avea vreun motiv să 
își suspecteze fiul. 

— Domnule Klein, presupun că veţi înainta o moţiune pentru 
încheierea procesului, pe motiv de eroare judiciară. 

— Da. 

— Întoarceţi-vă la locurile dumneavoastră. 

Avocaţii își reocupară locurile la mesele lor. 

Judecătorul French rămase în picioare pentru a se adresa 
juriului, așa cum obișnuia. Ba chiar își descheie puţin roba și își 
aranjă gulerul de parcă ar fi pozat pentru o statuie. 

— Doamnelor și domnilor juraţi, vă cer să ignoraţi acea ultimă 
întrebare. Scoateţi-o din minte complet. Există o vorbă în lumea 
Dreptului, „nu poţi să alungi din minte un sunet odată ce l-ai 
auzit”, însă eu vă voi cere să faceţi exact asta. Intrebarea a fost 
nepotrivită și procurorul nu ar fi trebuit să o pună, iar 
dumneavoastră trebuie să știți acest lucru. Munca 
dumneavoastră pe ziua de astăzi s-a încheiat. Curtea se va 
ocupa de alte cazuri. Ordinul de sechestrare rămâne în vigoare. 
Vă amintesc că nu trebuie să discutaţi cu nimeni despre acest 
caz. Nu ascultați reportajele televiziunilor de știri, nu citiți 
articolele din presă pe acest subiect. Inchideţi-vă radiourile și 
televizoarele. Blocaţi orice menţiune a acestui caz. În regulă, 
juriul se poate retrage. Ne vedem mâine dimineaţă, la ora nouă 
fix. 

Jurații ieșiră din sală, schimbând priviri între ei. Câțiva se 
uitară spre Logiudice. 

După ce plecară, judecătorul zise: 

— Domnule Klein! 

Jonathan se ridică în picioare. 

— Onorată instanţă, inculpatul cere încheierea procesului pe 
motiv de eroare judiciară. Această chestiune a fost discutată pe 
larg în timpul audierilor preliminare, iar concluzia a fost că avem 
de-a face cu o chestiune atât de volatilă și de prejudiciabilă, 
încât menţionarea ei va duce la încheierea procesului pe motiv 
de eroare judiciară. Este un subiect tabu pe care procurorul știa 
în mod explicit că nu are voie să-l abordeze. Și acum l-a 
abordat. 

Judecătorul își masă fruntea. 


VP - 288 


Jonathan continuă: 

— Dacă instanţa nu dorește să declare încheierea procesului 
pe motiv de eroare judiciară, inculpatul va cere ca lista sa de 
martori să-i includă pe Leonard Patz și pe William Barber. 

— William Barber este bunicul inculpatului? 

— Exact. S-ar putea să am nevoie de un mandat din partea 
guvernatorului pentru a-l putea aduce aici. Insă, dacă acuzarea 
insistă cu această insinuare bizară, cum că inculpatul e cumva 
vinovat din naștere, cum că face parte dintr-o familie de 
criminali, fiind născut asasin, atunci avem dreptul să respingem 
aceste acuze. 

Judecătorul rămase o clipă pe gânduri, scrâșnind din dinţi. 

— Voi lua acest aspect în considerare. Vă voi prezenta decizia 
mea mâine dimineaţă. Ședinţa se suspendă până mâine la ora 
9.00. 


DI. Logiudice: Înainte să trecem mai departe, domnule Barber, cu 
privire la acel cuţit, cel care a fost aruncat în lac pentru a 
induce în eroare anchetatorii... Aveţi idee cine ar fi putut 
planta acel cuțit? 

Martorul: Bineînțeles. Am știut de la bun început. 

DI. Logiudice: Serios? Cum așa? 

Martorul: Cuţitul lipsea de la noi din bucătărie. 

DI. Logiudice: Un cuțit identic? 

Martorul: Un cuţit care se potrivea descrierii făcute. De atunci am 
văzut cuțitul recuperat din eleșteu, când ni s-au prezentat 
probele acuzării. Este cuțitul nostru. Era vechi și destul de 
aparte. Nu se potrivea cu celelalte din set. L-am recunoscut. 

DI. Logiudice: Asta înseamnă că a fost aruncat în eleșteu de cineva 
din familia dumneavoastră? 

Martorul: Firește. 

DI. Logiudice: De către Jacob? Pentru a îndepărta orice urmă de 
suspiciune ce ar fi planat asupra cuţitului pe care îl avea el? 

Martorul: Nu. Jake era prea isteț ca să facă așa ceva. La fel și eu. 
Știam cum arătau rănile; vorbisem cu criminaliștii. Știam că 
acel cuţit nu ar fi putut provoca rănile de pe trupul lui Ben 
Rifkin. 

DI. Logiudice: Atunci Laurie? De ce? 

Martorul: Pentru că noi credeam în fiul nostru. Ne-a zis că nu este el 
făptașul. Nu voiam să vedem cum îi este distrusă viața doar 
pentru că a fost destul de nesăbuit încât să-și cumpere un 
cuţit. Știam că lumea va vedea cuțitul și va trage concluzia 


VP - 289 


greșită. Am discutat despre riscul ca asta să se întâmple. 
Așa că Laurie a hotărât să le dea polițiștilor un alt cuţit, însă 
ea era cea mai puţin sofisticată dintre noi trei atunci când 
venea vorba despre asemenea lucruri, în plus era și cea mai 
tulburată. Nu a fost destul de atentă. A ales un model greșit 
de cuţit. A lăsat o problemă nerezolvată. 

DI. Logiudice: A vorbit cu dumneavoastră înainte să facă asta? 

Martorul: Nu înainte. 

DI. Logiudice: După, atunci? 

Martorul: Am întrebat-o și ea nu a negat. 

DI. Logiudice: Și ce i-aţi spus acestei persoane care tocmai 
intervenise în ancheta unei omucideri? 

Martorul: Ce i-am spus? l-am spus că mi-aș fi dorit să fi vorbit cu 
mine înainte de a face asta. Eu i-aș fi dat un cuţit potrivit pe 
care să îl arunce. 

DI. Logiudice: La fel crezi și acum, Andy? Că totul e o glumă? Chiar 
atât de puţin respect ai faţă de ceea ce încercăm noi aici să 
rezolvăm? 

Martorul: Când i-am zis asta soţiei mele, te asigur că nu glumeam. 
Hai s-o lăsăm așa. 

DI. Logiudice: In regulă. Continuă-ţi povestea. 


Când ne-am întors la mașina noastră din garajul aflat la o 
stradă de tribunal, am găsit o bucăţică de hârtie îndesată sub 
ștergătorul de parbriz. Era pliată în patru. Am deschis-o și am 
citit ce scrie: 


VINE ZIUA JUDECAȚII 
VEI MURI, CRIMINALULE 


Jonathan încă era cu noi. S-a încruntat la vederea bilețelului și 
l-a strecurat în servietă. 

— Mă ocup eu de asta. Voi depune o plângere la poliţia din 
Cambridge. Voi duceți-vă acasă. 

Laurie zise: 

— Doar atât putem face? 

— Ar trebui să anunțăm și poliţia din Newton, pentru orice 
eventualitate, am sugerat eu. Poate că a sosit timpul să avem 
un echipaj postat în faţa casei. E plină lumea de nebuni. 

Atenţia mi-a fost distrasă de o siluetă aflată în colțul garajului, 
destul de departe, dar urmărindu-ne cât se poate de evident. 
Era un tip în vârstă, la aproape șaptezeci de ani, probabil. Purta 


VP - 290 


o geacă, o cămașă de golf și o bască. Arăta ca un milion de alți 
tipi din zona Bostonului. Vreun oarecare dur bătrân. Işi aprindea 
o țigară - scăpăratul brichetei fu cel care îmi atrase atenţia - și 
vederea acesteia îmi aduse aminte de mașina parcată în fața 
casei noastre cu câteva nopți în urmă, cu interiorul întunecat, cu 
excepţia ţigării care licărea prin parbriz. Și nu era el oare exact 
genul de babalâc care să conducă un Lincoln Town Car? 

Ochii ni s-au întâlnit pentru o clipă. El își vâri bricheta în 
buzunarul de la pantaloni și porni mai departe, ieșind pe o ușă 
ce dădea spre scări și făcându-se nevăzut. Oare mersese și 
înainte să-l văd eu? Părea să stea pe loc și să se holbeze la noi, 
însă cu doar ce îmi întorsesem privirea către el. Poate că se 
oprise numai pentru o clipă, ca să-și aprindă ţigara. 

— L-aţi văzut pe tipul ăla? 

Jonathan zise: 

— Ce tip? 

— Tipul ăla care stătea acolo și se uita la noi. 

— Nu l-am văzut. Cine era? 

— Nu știu. Nu l-am mai văzut niciodată. 

— Crezi că avea ceva de-a face cu biletul? ă 

— Nu știu. Nici măcar nu sunt sigur că se uita la noi. Insă așa 
mi s-a părut. 

— Haide, rosti Jonathan, îndrumându-ne spre mașină. Sunt o 
grămadă de oameni care se uită la noi în ultima vreme. Se va 
termina totul în curând. 


31. 


închizând telefonul 


Pe la ora șase în acea seară, în timp ce ne terminam cina - 
Jacob și cu mine ne îngăduiam un pic de optimism precaut, 
glumind pe seama lui Logiudice și a tacticilor sale disperate; 
Laurie încerca să-și păstreze masca de încredere și de 
normalitate, chiar dacă devenise ușor suspicioasă în privinţa 
noastră -, sună telefonul. 

Am răspuns eu. O telefonistă m-a informat că am un apel cu 
taxă inversă. Acceptam taxa? Am fost surprins că lumea încă 


VP - 291 


mai dădea telefoane cu taxă inversă. Era o glumă proastă? Încă 
mai erau cabine telefonice de unde să suni cu taxă inversă? 
Doar în închisori. 

— De la cine este apelul? 

— De la Bill Barber. 

— Doamne! Nu, nu accept. Un moment, așteptați. 

Mi-am lipit receptorul de piept, ca și cum aș fi vrut să-mi las 
inima să-i vorbească direct. Apoi am zis: 

— In regulă, accept taxa. 

— Vă mulţumesc! Vă rog să așteptați până fac legătura. O zi 
bună. 

Se auzi un clic. 

— Alo? 

— Ce este? 

— Ce este? Am crezut că o să vii să mă mai vizitezi. 

— Am fost puţin ocupat. 

El mă maimuţări: 

— Oh, am fost putin ocupat. Calmează-te, bine? Râdeam și eu 
pe seama ta, fraiere. Da’ ce credeai? Hei, fiule, vino-ncoa'. 
Mergem la pescuit! Mergem la pescuit ca să prindem... ghici ce? 
Pești! 

Nu aveam idee ce însemna asta. E posibil să fi fost argoul de 
la pușcărie. Indiferent ce însemna, gluma îl amuza nespus. ÎI 
auzeam hohotind la celălalt capăt al firului. 

— Doamne, dar știu că trăncăni, nu glumă! 

— Cred și eu, dacă n-am cu cine vorbi în locul ăsta nenorocit. 
Băiatul nu vine-n vizită... 

— Voiai ceva anume? Sau ai sunat ca să pălăvrăgim puţin? 

— Voiam să știu cum merge procesul puștiului. 

— Ce-ţi pasă ţie? 

— E nepotul meu. Vreau să știu. 

— Nu i-ai știut nici numele până mai ieri. 

— Și-a cui e vina? 

— Ata. 

— Mda, sunt sigur că asta crezi. Urmă o pauză. Am auzit că 
mi-a fost pomenit azi numele la tribunal. Urmărim și noi cazul 
de-aici. E ca un soi de Campionat Mondial pentru pușcăriași. 

— Mada, ţi-a fost pomenit numele. Vezi, chiar și din închisoare 
îți bagi familia în belele. 

— Oh, fiule, nu te mai văicări atât! Puștiul va scăpa. 


VP - 292 


— Așa crezi? Ai impresia că ești vreun avocat destoinic, 
Domnule Închisoare-pe-Viaţă-fară-Posibilitate-de-Eliberare- 
Condiţionată? 

— Știu și eu câte ceva. 

— Ştii și tu câte ceva... Pff! Fă-mi o favoare, Clarence Darrow: 
nu mai suna aici ca să-mi spui cum să-mi fac treaba. Am deja un 
avocat. 

— Nu-ţi zice nimeni cum să-ţi faci treaba, băiete. Dar când 
avocatul tău spune că vrea să mă aducă să depun mărturie, 
deja e și treaba mea, nu crezi? 

— N-o să se întâmple așa ceva. Asta ne mai trebuie, să urci tu 
în boxa martorilor. O să se transforme totul într-un bâlci. 

— Aveţi o strategie mai bună? 

— Da, avem. 

— Și care este? 

— Nici măcar nu o să venim noi cu un caz. O să lăsăm tot 
greul pe umerii acuzării. Ei au... Dar ce-ţi tot zic eu ţie toate 
astea? 

— Pentru că vrei să-mi zici. Când lucrurile merg prost, orice 
puști are nevoie de tatăl său. 

— Glumești? 

— Nu! Încă sunt tatăl tău. 

— Ba nu, nu ești. 

— Nu sunt? 

— Nu. 

— Și-atunci cine ţi-e tată? 

— Eu. 

— Adică nu ai tată? Da' ce ești? Copac? 

— Exact, nu am tată. Și n-am nevoie de-un tată acum. 

— Toţi oamenii au nevoie de-un tată, toți oamenii au nevoie 
de-un tată. lar tu ai nevoie de mine acum mai mult ca niciodată. 
Cum ai putea altfel să demonstrezi chestia aia cu „impulsul 
irezistibil”? 

— Nu trebuie s-o demonstrăm. 

— Nu? De ce nu? 

— Pentru că Logiudice nu își poate dovedi acuzaţiile. Este 
evident. Așa că apărarea noastră este simplă: nu Jacob este 
făptașul. 

— Și dacă lucrurile se vor schimba? 

— N-or să se schimbe. 


VP - 293 


— Atunci de ce ai bătut drumul până aici ca să-mi zici despre 
asta? Și să-mi testezi scuipatul? Ce-a fost toată treaba aia? 

— Luam în calcul toate posibilităţile. 

— Luai în calcul toate posibilităţile... Adică nu puștiul a comis- 
o, dar pentru eventualitatea în care totuși a comis-o... 

— Ceva de genul ăsta, da. 

— Și atunci ce vrea avocatul tău să zic? 

— Nu vrea să zici nimic. Nu ar fi trebuit să spună asta în 
instanţă. A fost o greșeală. Probabil că se gândea să te aducă în 
boxă ca să depui mărturie că nu ai avut niciodată nimic de-a 
face cu nepotul tău. Dar ţi-am zis deja: nu o să te apropii de sala 
aia de judecată. 

— Ar fi mai bine să vorbești cu avocatul tău despre asta. 

— Ascultă, Billy cel Sângeros! O să-ţi spun asta pentru ultima 
oară: tu nu exiști. Ești doar un vis urât pe care l-am avut în 
copilărie. 

— Hei, puștiule, vrei să îmi rănești sentimentele? Dă-mi una 
între picioare. 

— Ce mai înseamnă și asta? 

— Să nu-ţi răcești gura de pomană făcându-mă în fel și chip. 
Nu mă afectează. Sunt bunicul puștiului, indiferent ce-ai zice tu. 
N-ai ce face în privinţa asta. N-ai decât să mă renegi și să te 
prefaci că nu exist. Nu contează. Nu schimbă cu nimic lucrurile. 

M-am așezat, simțind cum mi se înmoaie picioarele. 

— Cine-i tipul ăsta, Patz, despre care vorbea prietenul tău, 
polițistul? 

Eram nervos, confuz și agitat, așa că nu am mai stat pe 
gânduri. Mi-a ieșit pe gură: 

— El e făptașul. 

— Adică el l-a omorât pe puștiul ăla? 

— Da. 

— Ești sigur? 

— Da. 

— De unde știi? 

— Am un martor. 

— Și ai de gând să-l lași pe nepotu'-meu să încaseze glonţul în 
locul ăstuia? 

— Să-l /as? În niciun caz. 

— Atunci fă ceva, băiete! Zi-mi despre tipul ăsta, Patz. 

— Ce vrei să știi? Îi plac băieţeii. 


VP - 294 


— E pedofil? 

— Oarecum. 

— Oarecum? Este sau nu este? Cum poţi să fii oarecum 
pedofil? 

— La fel cum tu erai un ucigaș înainte să ucizi pe cineva. 

— Oh, încetează, băiete! Ti-am zis deja că nu poţi să-mi 
rănești sentimentele. 

— Nu vrei să încetezi odată să-mi mai spui „tinere”? 

— Te deranjează? 

— Da. 

— Păi și cum să-ţi spun? 

— În niciun fel. 

— Pff... Trebuie să-ţi spun cumva. Altfel cum aș putea să 
vorbesc cu tine? 

— Nu trebuie să vorbeşti cu mine. 

— Băiete, ai strâns multă mânie în tine, știi? 

— Mai voiai și altceva? 

— Dacă voiam? Nu vreau nimic de la tine. 

— M-am gândit că poate vrei un tort cu o pilă în el. 

— Ce glumeţ mai ești! Cu o pilă, auzi... M-am prins. Pen’ că 
sunt la pușcărie. 

— Exact. 

— Ascultă la mine, băiete, n-am nevoie de un tort cu o pilă în 
el, bine? Știi de ce? Îţi zic eu de ce. Pen' că nu-s la pușcărie. 

— Nu? Ți-au dat drumul? 

— Nu trebuie să-mi dea ei drumul. 

— Nu? Hai să-ţi vând un pont, bătrân ţicnit. Ştii clădirea aia 
mare cu gratii? Aia din care nu te lasă niciodată să ieși? Aia este 
pușcăria și tu ești acolo. 

— Ba nu. Vezi, tu ești ăla care nu s-a prins, băiete. Ei nu mi-au 
întemnițat aici decât trupul. Doar trupul, nu și pe mine. Eu sunt 
pretutindeni, pricepi? Oriunde te uiţi, băiete, oriunde te duci. 
Bine? Tu ai grijă ca nepotu'-meu să nu ajungă aici. Ai priceput, 
băiete? 

— De ce n-o faci tu? Dacă tot ești pretutindeni... 

— Poate că o s-o fac. Poate că o să zbor până acolo... 

— Uite ce-i, trebuie să închid, bine? O să închid telefonul. 

— Nu. N-am terminat încă de... 

l-am închis. Însă avea dreptate, era acolo, cu mine, fiindcă am 
continuat să-i aud glasul în urechi. Am ridicat receptorul și l-am 


VP - 295 


trântit în furcă de câteva ori, până când nu l-am mai auzit. 

Jacob și Laurie mă priveau cu ochii mari. 

— Era bunicul tău. 

— M-am prins. 

— Jake, nu vreau să vorbeşti niciodată cu el, bine? Vorbesc 
serios. 

— Bine. 

— Nu trebuie să vorbeşti niciodată cu el, chiar dacă te sună. 
Pur și simplu închizi telefonul. Ai înțeles? 

— Bine, bine. 

Laurie se uită urât la mine. 

— E valabil și pentru tine, Andy. Nu vreau ca omul ăla să sune 
la mine acasă. E periculos. Data viitoare când va suna, să închizi 
telefonul, ai înțeles? 

Am încuviințat. 

— Eşti în regulă, bărbate? 

— Nu știu. 


32. 


Absenta dovezilor 


A cincea zi a procesului. Când ceasul bătu ora 9.00, 
judecătorul French intră năvalnic în sală și anunţă printre dinţi 
că moţiunea inculpatului pentru încheierea procesului pe motiv 
de eroare judiciară este respinsă. Spuse - iar dactilografa îi 
repetă cuvintele într-un microfon conic pe care-l ţinea pe faţă ca 
pe o mască de oxigen: 

— Obiecţia apărării la menţiunea bunicului inculpatului este 
consemnată și chestiunea amânată pentru un posibil recurs. Am 
prezentat juriului soluţia la această problemă ivită. Cred că-i 
suficient. Procurorul e avertizat să nu mai menţioneze subiectul 
respectiv și cu asta am încheiat discuţia. Și-acum, abţineţi-vă de 
la alte obiecţii, iar aprodul să cheme juriul și să începem. 

Nu pot spune că decizia m-a surprins. Rareori se întâmplă să 
se aprobe încheierea proceselor pe motiv de eroare judiciară. 
Judecătorul nu avea de gând să azvârle la gunoi eforturile 
enorme depuse de stat pentru finalizarea acestui proces, nu 


VP - 296 


câtă vreme putea rezolva ceva în această privinţă. Unde mai pui 
că o eroare judiciară l-ar fi pus și pe el într-o postură jenantă. S- 
ar fi zis că a pierdut controlul asupra instanţei. Logiudice știa 
toate astea, desigur. S-ar putea să fi întrecut măsura dinadins, 
contând pe faptul că miza ridicată din acest caz făcea ca 
încheierea procesului pe motiv de eroare judiciară să fie cu atât 
mai puţin probabilă. Insă era nedrept, oricum. 

Procesul merse mai departe. 

— Cum vă numiţi? 

— Karen Rakowski. R-A-K-O-W-S-K-l. 

— Care este ocupaţia dumneavoastră și ce funcţie îndepliniți 
în prezent? 

— Sunt criminalistă în cadrul Poliţiei Statului Massachusetts. 
În prezent, lucrez în cadrul laboratorului de criminalistică al 
poliţiei statale. 

— Ce este o criminalistă, mai exact? 

— O criminalistă este persoana care aplică principiile științelor 
naturii și ale fizicii pentru a identifica, conserva și analiza 
probele de la locul comiterii unei infracţiuni. După aceea, își 
prezintă descoperirile în instanţă. 

— De cât timp sunteţi criminalistă în cadrul poliţiei statale? 

— De unsprezece ani. 

— Cam câte scene ale crimei consideraţi că ați investigat de-a 
lungul carierei dumneavoastră? 

— Cam cinci sute. 

— Faceţi parte din vreo organizaţie profesională? 

Rakowski începu să înșire vreo șase nume de organizaţii, apoi 
diplomele, o funcţie de predare și câteva lucrări publicate, toate 
acestea trecând prin faţa noastră repede ca un marfar: greu de 
distins în detaliu, dar impresionant ca lungime. Adevărul este că 
nimeni nu asculta puhoiul de informaţii prezentat de Rakowski, 
pentru că nimeni nu-i punea la îndoială calificarea. Era foarte 
cunoscută și respectată. Trebuie menţionat că meseria de 
„Criminalist” a devenit mult mai profesionistă și mai riguroasă 
decât la începuturile sale. Ba chiar a ajuns să fie ceva la modă. 
Știința medico-legală a devenit mult mai complexă, în special în 
privinţa probelor de ADN. Nu încape nicio îndoială că profesia 
fusese făcută și mai atractivă de serialele precum CSI. Oricare 
ar fi însă motivul, profesia atrage acum tot mai mulţi candidaţi, 
din ce în ce mai bine pregătiţi, iar Karen Rakowski făcea parte 


VP - 297 


din primul val de criminaliști din districtul nostru - iar aceștia nu 
erau doar polițiști care se dădeau drept oameni de știință 
amatori. Ea era o adevărată profesionistă. Ar fi fost mult mai 
ușor să ţi-o imaginezi într-un halat alb de laborator decât în 
uniforma Poliţiei Statale. M-am bucurat că i se repartizase ei 
cazul. Ştiam că ne va oferi un tratament echitabil. 

— Pe 12 aprilie 2007, în jurul orei 10.00 dimineaţă, ați primit 
un apel telefonic cu privire la o crimă din Cold Spring Park? 

— Da, am primit. 

— Ce ați făcut drept urmare? 

— Am plecat spre locul respectiv, unde am fost întâmpinată 
de domnul locotenent Duffy, care mi-a raportat modul în care se 
prezenta scena crimei și mi-a spus ce voia să fac eu. M-a dus la 
locul în care se afla întins cadavrul. 

— Fusese mișcat cadavrul, din câte știți dumneavoastră? 

— Mi s-a spus că nu fusese atins de când sosise poliţia la fața 
locului. 

— Echipa medicală ajunsese acolo? 

— Nu. 

— Este mai bine atunci când criminalistul sosește înaintea 
echipei medicale? 

— Da. Medicii nu pot examina cadavrul fără să-l miște. Odată 
ce cadavrul este mișcat, evident că noi nu mai putem obţine 
indiciile oferite de poziţia acestuia. 

— In acest caz, dumneavoastră știaţi că femeia care 
descoperise cadavrul îl mișcase. 

— Da, știam. 

— Și totuși, aţi izbutit să trageţi vreo concluzie din poziţia 
cadavrului și din scena înconjurătoare, când le-aţi văzut prima 
oară? 

— Da. La prima vedere, atacul avusese loc în vârful dealului, 
lângă una dintre poteci, iar cadavrul alunecase după aceea pe 
pantă. Dâra de sânge ce străbate panta până la poziţia finală a 
cadavrului probează această concluzie. 

— Acestea sunt dârele de contact despre care am auzit ieri? 

— Da. Când am ajuns acolo, corpul fusese întors cu faţa în sus 
și am putut vedea că tricoul victimei era îmbibat cu ceea ce 
părea să fie sânge încă umed. 

— Cantitatea mare de sânge de pe corpul victimei v-a indicat 
ceva anume? 


VP - 298 


— La momentul respectiv, nu. Evident, rănile erau 
semnificative și fatale, însă știam asta dinainte să ajung acolo. 

— Insă cantitatea mare de sânge nu ar trebui să indice o 
încleștare sângeroasă? 

— Nu neapărat. Sângele circulă prin trupurile noastre în mod 
constant. E ca un sistem hidraulic: este pompat întruna dintr-o 
parte în alta. Se mișcă printr-un sistem circulator, prin vene, sub 
presiune. Când cineva este omorât, sângele nu se mai află sub 
presiunea unei pompe și mișcarea sa va fi controlată din acel 
moment doar de legile obișnuite ale fizicii. Așa că o mare parte 
din sângele prezent la locul crimei, atât pe corpul victimei, cât și 
pe pământul din preajma sa, s-ar putea să se fi scurs din el sub 
acţiunea forței gravitaționale, dată fiind poziţia în care era întins 
cadavrul: cu picioarele mai sus de cap și cu faţa în jos. Așa că 
sângele de pe cadavru ar putea fi o consecinţă a sângerării 
post-mortem. Pe moment, nu îmi puteam da seama. 

— Bine, și ce ați făcut mai departe? 

— Am examinat scena mai îndeaproape. Am observat câţiva 
stropi de sânge aproape de culmea dealului, acolo unde părea 
să fi fost locul atacului. Aici erau doar câţiva stropi. 

— Daţi-mi voie să vă opresc o clipă. Există o disciplină în 
cadrul științelor medico-legale numită analiza stropilor de 
sânge? 

— Da. Aceasta se ocupă cu studiul tiparelor stropilor de 
sânge, ce pot oferi informaţii utile. 

— Aţi reușit să obţineţi informaţii utile din stropii de sânge 
descoperiţi în acest caz? 

— Da. După cum spuneam, la locul atacului se aflau doar 
câţiva stropi de sânge, mai mici de doi centimetri, și din 
mărimea lor se putea deduce o cădere relativ dreaptă pe 
pământ, dar și o împroșcare uniformă în toate direcţiile. Noi 
numim asta cădere cu viteză redusă sau „sângerare pasivă”. 

Logiudice spuse: 

— L-am auzit ieri pe avocatul apărării întrebând dacă, după 
un asemenea atac, nu ar trebui să ne așteptăm să găsim sânge 
pe corpul sau pe hainele atacatorului. Bazându-ne pe 
observațiile dumneavoastră cu privire la stropii de sânge, aveţi 
o opinie asupra acestei chestiuni? 

— Da. Nu este neapărat adevărat că atacatorul din acest caz 
ar fi trebuit să aibă sânge pe el. Revenind la sistemul circulator, 


VP - 299 


care pompează sânge prin corp: amintiţi-vă că, odată ce 
sângele iese din corp, el se supune legilor normale ale fizicii, la 
fel ca toate celelalte lucruri. Este adevărat că, dacă se deschide 
o arteră, în funcţie de plasarea acesteia în corp, ne putem 
aștepta ca sângele să ţâșnească. Acest proces se numește „jet 
arterial”. La fel se întâmplă și în cazul venelor. Însă, dacă vorbim 
de un vas capilar, s-ar putea să nu existe decât o picurare ca 
aceasta. Nu am văzut stropi la scena crimei care să pară să fi 
fost proiectaţi cu putere. Acest soi de sânge proiectat ar ateriza 
la un anumit unghi și ar împroșca astfel în mod neuniform. 

Ne făcu o demonstraţie glisându-și pumnul de-a lungul 
antebraţului, pentru a ne arăta cum s-ar împrăștia picătura de 
sânge în momentul impactului cu suprafața. De asemenea, este 
posibil ca agresorul să fi stat în spatele victimei atunci când a 
înjunghiat-o, ceea ce l-ar scoate din calea sângelui care a ţâșnit. 
Și, bineînţeles, se poate ca agresorul să-și fi schimbat hainele 
după atac. Toate aceste variante demonstrează că nu se poate 
trage automat concluzia că agresorul din acest caz ar fi trebuit 
să fie acoperit cu sânge după atac, în ciuda cantităţii mari de 
sânge descoperite la locul crimei. 

— Cunoașteţi zicala „absența dovezilor nu este totuna cu 
dovada absenței”? 

— Obiectez! Dirijează martorul. 

— Merg pe mâna lui. Puteţi răspunde la întrebare. 

— Da. 

— Ce înseamnă această zicală? 

— Inseamnă că, doar pentru că nu există probe materiale 
care să dovedească prezenţa unei persoane într-un anumit loc, 
la un anumit moment, nu se poate trage neapărat concluzia că 
acea persoană nu a fost acolo. Probabil că e mai ușor de înțeles 
dacă reformulez astfel: o persoană poate fi prezentă la locul 
unei crime fără să lase nicio probă materială a prezenţei sale 
acolo. 

Depoziţia lui Rakowski continuă o bucată de vreme. Era o 
componentă esenţială în cazul pe care și-l construise Logiudice, 
iar el voia să scoată maximum de la ea. Criminalista mărturisi 
detaliat că sângele găsit la locul faptei îi aparţinea în întregime 
victimei. Nu existau în imediata apropiere a cadavrului probe 
materiale care să poată face legătura cu o altă persoană - nici 
vreo amprentă sau vreo urmă de mână ori de pantof, nici vreun 


VP - 300 


fir de păr sau vreo fibră, nici sânge sau alte materii organice - 
cu excepţia acelei nenorocite de amprente. 

— Unde era localizată această amprentă, mai exact? 

— Victima purta un hanorac cu fermoarul deschis. Pe partea 
interioară a acelui hanorac, cam pe-aici - indică un loc din 
interiorul propriei jachete, în stânga cusăturii, unde se află 
deseori un buzunar interior -, era o etichetă din plastic cu 
numele producătorului. Amprenta a fost găsită pe acea etichetă. 

— Tipul suprafeţei pe care se găsește o amprentă afectează 
în vreun fel valoarea ei? 

— Unele suprafeţe rețin mai bine amprentele. Cea despre 
care vorbim era o suprafaţă plată. Fusese umezită cu sânge, 
aproape ca o tușieră, și arăta amprenta foarte clar. 

— Deci era o amprentă curată? 

— Da. 

— Și după ce aţi studiat această amprentă, aţi identificat 
persoana care a lăsat-o? 

— Da. Inculpatul Jacob Barber. 

Jonathan se ridică și rosti: 

— Dorim să stipulăm că este amprenta inculpatului. 

Judecătorul zise: 

— Fără obiecţii. Apoi se întoarse către juriu: Stipularea 
înseamnă că apărarea admite că un fapt este adevărat, fără ca 
procurorul să mai fie nevoit să îl dovedească. Ambele părți 
acceptă valoarea de adevăr a acestui fapt, astfel încât îl puteți 
socoti drept adevărat și dovedit. In regulă, domnule Logiudice. 

— Aţi atribuit vreo semnificaţie faptului că amprenta era 
întipărită în sângele victimei? 

— Este evident că sângele trebuia să fie deja pe etichetă 
pentru ca amprenta inculpatului să poată rămâne întipărită în el. 
Ceea ce înseamnă că amprenta a fost lăsată acolo după cea 
început atacul sau măcar după ce victima a fost tăiată cel puţin 
o dată și destul de curând după producerea atacului, pentru ca 
sângele de pe etichetă să fie încă umed, de vreme ce sângele 
uscat nu ar fi conservat amprenta la fel de bine sau poate chiar 
deloc. Deci, acea amprentă a fost întipărită acolo în timpul 
atacului sau la scurt timp după producerea acestuia. 

— Despre ce perioadă vorbim? Cam în cât timp sângele de pe 
acea etichetă ar fi devenit prea uscat ca să mai poată reţine o 
amprentă? 


VP - 301 


— Sunt mulţi factori de care trebuie să ţinem cont. Însă nu 
mai mult de cincisprezece minute în exterior. 

— Este posibil chiar mai devreme? 

— E imposibil de zis. 

Așa, Karen. Nu musca momeala. 

Singurul conflict se iscă în momentul în care Logiudice încercă 
să introducă în rândul probelor un cuţit, un Spyderco Civilian 
lucios și foarte periculos, adică exact modelul numit cât se 
poate de explicit de către Jacob în povestea sa imaginată despre 
uciderea lui Rifkin. Jonathan obiectă vehement la ideea ca acel 
cuţit să fie arătat juriului, câtă vreme nu exista nicio dovadă că 
Jacob ar fi avut vreodată un asemenea model. Eu mă 
descotorosisem de cuțitul lui Jacob cu mult timp înainte ca 
poliția să-i percheziționeze camera, însă m-am albit la vederea 
modelului. Semăna foarte mult cu acel cuţit al lui Jacob. Nu am 
îndrăznit să mă întorc spre Laurie, așa că nu pot decât să 
consemnez ce mi-a zis ea mai târziu: „Am simțit că mor când l- 
am văzut”. În cele din urmă, judecătorul French nu i-a permis lui 
Logiudice să etaleze cuțitul în rândul probelor. Felul în care 
arăta acesta, a zis el, era „provocator”, având în vedere 
dovezile firave pe care le adusese acuzarea în încercarea de a 
face legătura între cuţit și Jacob. Acesta era felul lui French de-a 
spune că nu avea de gând să-l lase pe Logiudice să înceapă să 
fluture un cuţit cât se poate de înfricoșător prin sala de 
judecată, ca o modalitate de a transforma juriul într-o gloată 
pusă pe linșat - nu înainte ca acuzarea să vină cu un martor 
care să susţină că Jacob chiar avea un asemenea cuţit. Insă 
avea să-i permită expertei să vorbească despre cuţit la modul 
general. 

— Se potrivește acel cuţit cu rănile victimei? 

— Da. Am comparat mărimea și forma lamei cu cele ale 
rănilor și se potrivesc. Lama curbată a acestui model de cuțit cu 
tăiș zimţat ar explica porțiunile sfâșiate de la marginea rănilor. 
Este un cuţit fabricat pentru lovirea unui adversar, cum se 
întâmplă în duelurile cu cuțite. Un cuțit creat pentru a face o 
tăietură curată va avea în mod normal un tăiș drept și foarte 
ascutit, ca un bisturiu. 

— Deci este posibil ca ucigașul să fi folosit exact acest model 
de cuţit? 

— Obiectez! 


VP - 302 


— Respins! 

— Da, este posibil. 

— Bazându-vă pe unghiul la care au fost făcute rănile și pe 
forma cuțitului, puteţi să deduceți cum ar fi putut provoca rănile 
fatale criminalul, ce fel de mișcare ar fi avut? 

— Bazându-mă pe faptul că rănile intră aproape drept în corp, 
la orizontală, se pare că agresorul a stat exact în faţa victimei, 
având cam aceeași înălţime cu aceasta, și a înjunghiat-o cu trei 
lovituri, ţinându-și braţul relativ drept. 

— Puteţi să ne faceţi o demonstraţie a mișcării de care vorbiţi, 
vă rog? 

— Obiectez! 

— Respins! 

Rakowski se ridică și împunse aerul cu brațul drept de trei ori. 
Apoi se reașeză. 

Logiudice nu rosti nimic vreme de câteva secunde. Sala de 
judecată se cufundă într-o tăcere atât de adâncă în acele clipe, 
încât am auzit pe cineva din spatele meu, din galerie, lăsând să- 
i scape o răsuflare zgomotoasă. 

Jonathan luptă cu mănuși atunci când îi veni rândul. Nu o 
atacă direct pe Rakowski. Se deducea clar că femeia era 
competentă și că nu avea intenţii ascunse, așa că nu câștiga 
nimic dacă se lua de ea. Așadar, se concentră asupra probelor 
materiale și a fragilităţii lor. 

— Acuzarea a menţionat expresia: „absența dovezilor nu este 
totuna cu dovada absenței”. Vă amintiţi? 

— Da. 

— Nu este însă adevărat că absenţa dovezilor înseamnă exact 
asta: o absentă a dovezilor? 

— Ba da. 

Jonathan zâmbi șiret către juriu. 

— În acest caz, putem vorbi despre o absenţă substanţială a 
dovezilor, nu-i așa? Nu există probe de sânge care să-l indice pe 
inculpat, nu-i așa? 

— Nu există. 

— Probe genetice? ADN? 

— Nu. 

— Fire de păr? 

— Nu. 

— Fibre? 


VP - 303 


— Nu. 

— Orice altă dovadă care să-l plaseze pe inculpat la locul 
crimei, în afară de acea amprentă? 

— Nu. 

— Urme de mâini? Amprente? Urme de pantofi? Lipsesc toate 
acestea? 

— Da, este adevărat. 

— lată ceea ce eu aș numi absenţa probelor! 

Juriul a râs. Jacob și cu mine am râs mai mult de ușurare 
decât din alt motiv. Logiudice a sărit în picioare ca să obiecteze 
și obiecţia sa a fost admisă, dar deja nu mai conta. 

— Și amprenta care a fost găsită, amprenta lui Jacob de pe 
hanoracul victimei... Nu este adevărat că amprentele au un 
mare dezavantaj? Nu poţi spune precis când a fost lăsată 
amprenta, corect? 

— Este adevărat, cu excepţia concluziilor pe care le putem 
trage din faptul că sângele era încă umed atunci când l-a atins 
degetul inculpatului. 

— Da, sângele era umed. Exact. Pot să vă propun o ipoteză, 
domnișoară Rakowski? Haideţi să presupunem, ipotetic vorbind, 
că inculpatul, Jacob, a dat peste victimă - prietenul și colegul lui 
de clasă - care era întinsă pe pământul din parc în timp ce el, 
Jacob, se îndrepta spre școală. Să presupunem, din nou conform 
acestei ipoteze, că asta se întâmpla la doar câteva minute după 
atac. Și, în sfârșit, să presupunem că el a apucat victima de 
hanorac în încercarea de a o ajuta sau de a se asigura că este 
teafără. Acest scenariu nu ar explica la fel de bine locul în care 
aţi găsit amprenta? 

— Ba da. 

— Și, în sfârșit, cu privire la cuțitul despre care am auzit, 
modelul - cum era? - Spyderco Civilian. Nu este adevărat că 
există multe cuțite care ar fi putut provoca acele răni? 

— Ba da. Așa presupun. 

— lar dumneavoastră nu aveţi la dispoziție decât 
caracteristicile acelor răni, mărimea și forma lor, adâncimea și 
așa mai departe, corect? 

— Corect. 

— Așadar, tot ce știți este că arma crimei pare să aibă un tăiș 
zimţat și o lamă de o anumită mărime, corect? 

— Corect. 


VP - 304 


— Aţi încercat să aflaţi câte modele de cuțite se potrivesc 
acelei descrieri? 

— Nu. Procurorul mi-a cerut doar să determin dacă acel model 
anume de cuţit se potrivește cu rănile victimei. Nu mi s-au dat și 
alte cuțite spre comparație. 

— Ei bine, atunci asta-i ca și cum ai pune iepurele în joben, 
nu-i așa? 

— Obiectez! 

— Admis! 

— Anchetatorii nu au făcut niciun efort ca să determine câte 
modele de cuțite ar fi putut provoca aceste răni? 

— Nu am fost întrebată de alte modele, nu. 

— Aveţi totuși o idee, măcar estimativ? Cam câte modele de 
cuțite ar provoca o rană de vreo cinci centimetri lăţime și de 
aproape zece centimetri adâncime? 

— Nu știu. Aș specula. 

— O mie? Haideţi, trebuie să fie măcar atâtea. 

— Nu aș putea spune. Ar fi un numar mare. Trebuie să ţineţi 
cont de faptul că un cuţit mic poate provoca o deschizătură mai 
mare decât lama sa, deoarece atacatorul îl poate folosi pentru a 
lărgi rana. Un bisturiu este foarte mic, dar e limpede pentru 
toata lumea că poate face o incizie foarte mare. Așa că, atunci 
când vorbim despre rană din punct de vedere al lamei, ne 
referim de fapt la mărimea maximă pe care o poate avea 
aceasta, fiind evident că lama nu poate fi mai mare decât 
deschizătura prin care a pătruns, cel puţin în cazul unei răni prin 
penetrare, cum avem aici. Sub acea limită, simpla mărime a 
rănii nu poate indica cu precizie cât de mare era cuțitul. Așa că 
nu vă pot răspunde la întrebare. 

Jonathan își înclină capul într-o parte. Nu o credea. 

— Cinci sute? 

— Nu știu. 

— O sută? 

— Este posibil. 

— Aha, deci este posibil. Asta înseamnă că șansele în acest 
caz sunt de unu la o sută? 

— Obiectez! 

— Admis! 

— De ce erau anchetatorii interesați în mod special de acel 
cuțit, domnişoară Rakowski, de Spyderco Civilian? De ce v-au 


VP - 305 


cerut să comparaţi acel model cu rănile produse? 

— Pentru că era menţionat într-o relatare a crimei, scrisă de 
inculpat... 

— Conform spuselor lui Derek Yoo. 

— Corect. Și se pare că același martor a văzut un cuţit similar 
în posesia inculpatului. 

— Tot Derek Yoo? 

— Așa cred. 

— Deci singurul lucru care face legătura între acel cuţit și 
Jacob este acest băiat confuz, Derek Yoo? 

Ea nu mai apucă să răspundă - Logiudice obiectă prea 
repede. Dar nu mai conta. 

— Nu mai am întrebări, Onorată instanţă. 


33. 


Părintele O'Leary 


Cazul tindea să fie unul la limită, din câte mi se părea mie, 
dar încă îmi păstram optimismul. Logiudice spera să scoată o 
chintă - să transforme mâna lui de nimic într-una câștigătoare, 
trăgând cartea potrivită. Nici nu avea de ales, de fapt. Deţinea 
niște cărți proaste. Nu tu ași, nu tu dovezi atât de incriminante 
încât să oblige juriul să pronunţe o condamnare. Ultima lui 
speranţă era reprezentată de o cohortă de martori selecționați 
dintre colegii de clasă ai lui Jacob. Nu îmi puteam închipui că 
vreunul dintre elevii de la McCormick ar putea impune prea mult 
respect juriului. 

Jacob era de aceeași părere, așa că ne distram de minune 
ridiculizând cazul lui  Logiudice, liniștindu-ne reciproc și 
spunându-ne că fiecare carte pusă de el pe masă era un doi sau 
un trei. Discuţia lui Jonathan pe marginea „absenței probelor” și 
muștruluiala pe care o primise Logiudice pentru că făcuse aluzie 
la gena criminalilor ne încântau în mod deosebit. Nu vreau să 
sugerez că Jacob nu era speriat de moarte. Era. Cu toţii eram. 
Însă Jacob își manifesta anxietatea bătându-se puţin cu pumnul 
în piept. Și eu eram la fel. Mă simțeam agresiv, plin de 
adrenalină și de testosteron. Eu mă aprindeam și mă potoleam 


VP - 306 


la fel de repede. Proximitatea unei catastrofe atât de depline, 
cum ar fi fost verdictul de vinovăţie, îmi ascuţea toate simţurile. 

Laurie era mult mai posomorâtă. Ea presupunea că, într-o 
situaţie la limită, juriul va considera de datoria sa să pronunţe o 
condamnare. Nu aveau să-și asume niciun risc. Mai bine să-l 
azvârle după gratii pe acest monstru de băiat pentru a-i ocroti 
pe toți copiii nevinovaţi și cu asta basta. De asemenea, ea 
socotea că juriul va vrea să cadă un cap pentru uciderea lui Ben 
Rifkin. Orice altă variantă ar fi însemnat că nu se făcea dreptate. 
Dacă acel cap se nimerea să fie al lui Jacob, ei nu ar fi avut 
nimic împotrivă. In toate temerile apocaliptice ale lui Laurie am 
auzit insinuări și mai sumbre, dar nu am îndrăznit să o confrunt 
ca să le scot la iveală. Este mai bine ca unele sentimente să nu 
iasă la suprafaţă. Sunt anumite lucruri pe care o mamă nu ar 
trebui să fie niciodată silită să le spună despre fiul ei, chiar dacă 
va crede că sunt adevărate. 

Așa că am făcut armistițiu în acea seară. Am decis să încetăm 
cu reluarea la nesfârșit a depoziţiei medico-legale pe care o 
auzisem în acea zi. Gata cu discuţiile despre nuanțele de stropi 
de sânge, despre unghiul la care pătrunsese cuțitul și toate cele. 
In loc de asta, am stat pe canapea și ne-am uitat la televizor 
într-o tăcere mulțumită. Când Laurie s-a dus în dormitor, pe la 
ora zece, m-a bătut gândul să o urmez. Așa aș fi făcut altă dată. 
Libidoul m-ar fi tras pe scări așa cum tragi un câine de lesă. Însă 
asta fusese în trecut. Laurie își pierduse orice urmă de interes 
pentru a face sex, iar eu nu-mi puteam imagina că m-aș putea 
culca lângă ea sau că pur și simplu aș dormi. Oricum, cineva 
trebuia să închidă televizorul și să-i amintească lui Jacob să se 
retragă în dormitor când se făcea ora lui de culcare, altminteri 
puștiul ar fi stat treaz până la două noaptea. 

Puțin după ora unsprezece - tocmai începea emisiunea lui Jon 
Stewart - Jake zise: 

— A venit din nou. 

— Cine? 

— Tipul cu ţigara. 

Am tras cu ochiul prin oblonul de lemn din sufragerie. 

Peste drum se vedea Lincolnul. Era parcat cu nerușinare exact 
peste drum de casa noastră, sub un felinar, și avea geamul 
întredeschis pentru ca șoferul să poată scruma afară. 

Jacob spuse: 


VP - 307 


— Ar trebui să sunăm la poliţie? 

— Nu. Mă voi ocupa personal. 

M-am îndreptat spre dulapul cu haine de pe holul de la intrare 
și am scotocit după bâta de baseball aflată acolo de ani buni, 
îndesată printre umbrele și bocanci, unde o lăsase Jacob după 
ultimul meci din Liga Juniorilor. Era roșie, din aluminiu, un model 
Louisville Slugger pentru copii. 

— Poate că nu-i o idee prea bună ce faci, tată. 

— Ba da, e o idee nemaipomenită, crede-mă. 

Recunosc acum, când privesc în urmă, că nu a fost tocmai o 
idee nemaipomenită. Nu mi-am dat seama cât de mult aș putea 
prejudicia imaginea noastră în ochii publicului, ba chiar și 
imaginea lui Jacob. Cred că voiam doar să îl sperii pe Omul cu 
Țigara, fără să-i fac vreun rău. Mai exact, simţeam că aș putea 
trece și printr-un zid și voiam să fac ceva, în sfârșit. Nu sunt 
sigur cât de departe aș fi mers, ca să fiu sincer. În orice caz, nu 
am mai avut ocazia să aflu. 

Când am ajuns pe trotuarul din fața casei, o mașină de poliție 
fără însemne - un Interceptor negru - s-a interpus între noi. A 
apărut de nicăieri, iar sirena și luminile sale albastre au trezit 
toată strada. Mașina a parcat în faţa Lincolnului, blocându-l și 
împiedicându-l să plece. 

Din ea a ieșit Paul Duffy, îmbrăcat în civil, dar cu o jachetă a 
poliţiei statale și cu insigna prinsă la curea. S-a uitat la mine - 
cred că în momentul acela lăsasem deja bâta pe lângă corp, dar 
probabil că arătam ridicol chiar și așa - și a ridicat din 
sprâncene. 

— Treci înapoi în casă, Babe Ruth. 

Nu m-am mișcat din loc. Eram atât de șocat, iar felul în care îl 
percepeam acum pe Duffy era atât de confuz, încât nu îl mai 
puteam asculta cu adevărat. 

Duffy mă ignoră și se apropie de Lincoln. 

Geamul mașinii se deschise cu un zumzet electric și șoferul 
întrebă: 

— E vreo problemă? 

— Permisul de conducere și actele mașinii, vă rog. 

— Ce am făcut? 

— Permisul de conducere și actele mașinii, vă rog. 

— Am și eu dreptul să stau în mașina mea, nu? 

— Domnule, refuzaţi să îmi arătaţi actele de identitate? 


VP - 308 


— Nu refuz nimic. Voiam numai să știu de ce mă deranjaţi. Eu 
doar stăteam aici, văzându-mi de treabă, pe un drum public. 

Şoferul cedă totuși. Luă o altă ţigară și se aplecă mult în 
afară, ca să își poată scoate portofelul de sub fund. Când Duffy îi 
luă permisul și se întoarse la mașina lui, tipul se uită la mine pe 
sub cozorocul bâștii sale şi-mi zise: 

— Ce mai faci, amice? 

Nu i-am răspuns. 

— E totul în regulă cu tine și cu familia ta? 

Am continuat să mă holbez la el. 

— E bine să ai o familie. 

Nu i-am răspuns nici acum, iar tipul a continuat să-și fumeze 
tigara cu o nonșalanță prefăcută. 

Duffy ieși din mașina de poliție și-i dădu tipului actele înapoi. 

— Aţi parcat aici acum câteva seri? 

— Nu, domnule. Nu știu nimic despre asta. 

— Ce-ar fi să plecaţi de aici, domnule O'Leary? Vă doresc o 
seară plăcută. Nu mai veniţi aici. 

— Dar e un drum public, nu? 

— Nu pentru dumneavoastră. 

— În regulă, domnule ofițer. 

Se aplecă din nou mult în afară și gemu în timp ce-și îndesa 
portofelul în buzunarul de la spate. 

— Îmi cer scuze. Mă mișc cam încet. Bătrâneţea, ce să-i faci? 
Toţi trecem prin asta, nu? rânji spre Duffy, apoi spre mine: Vă 
doresc să aveţi o seară plăcută, domnilor. 

Își puse centura cu gesturi teatrale. 

— Pune-ţi centura sau iei amendă, rosti el. Domnule ofiţer, mă 
tem că va trebui să vă trageţi mașina. Mă blocați. 

Duffy se duse la mașina de poliţie și o trase înapoi câţiva pași. 

— Noapte bună, domnule Barber, spuse bărbatul și porni 
încet. Duffy ieși din mașină și veni în spatele meu. 

Am zis: 

— Vrei să-mi explici și mie ce-a fost asta? 

— Cred că ar trebui să discutăm. 

— Vrei să intri? 

— Uite ce-i, Andy, te înţeleg dacă nu vrei să mă ai prin 
preajmă, în casă, mă rog. E în regulă. Putem să discutăm și aici. 

— Nu. Nu-i nicio problemă. Hai înăuntru. 

— Aș prefera... 


VP - 309 


— Am zis că nu-i nicio problemă, Duff. 

El se încruntă. 

— Laurie s-a culcat? 

— Te temi să dai ochii cu ea? 

— Da. 

— Dar nu te temi să dai ochii cu mine? 

— Nu sunt prea încântat, trebuie să recunosc. 

— Ei bine, nu trebuie să-ţi faci griji. Cred că s-a culcat. 

— Te superi dacă iau eu asta? 

l-am dat bâta. 

— Chiar aveai de gând s-o folosești? 

— Am dreptul să nu spun nimic. 

— Probabil că-i momentul potrivit pentru asta. 

Azvârli bâta în mașina de poliţie și mă însoţi în casă. 

Laurie stătea în capul scărilor, în pantalonii de pijama din 
flanel și cu o bluză de trening, ţinând mâinile în sân. Nu scoase 
nicio vorbă. 

Duffy zise: 

— Bună, Laurie. 

Ea se întoarse cu spatele și plecă la culcare. 

— Bună, Jacob. 

— Bună, zise Jacob, silit de bunele maniere și de obișnuinţă să 
nu-și exprime mânia sau senzaţia de trădare. 

Când am ajuns în bucătărie, l-am întrebat ce căuta în fața 
casei. 

— M-a sunat avocatul tău. Mi-a zis că nu a găsit deloc 
înțelegere la poliția din Newton sau la cea din Cambridge. 

— Deci te-a sunat pe tine? Credeam că acum lucrezi la relaţii 
cu publicul. 

— Mda, păi am făcut asta mai mult pe cont propriu. 

Am încuviinţat. Nu știam ce să simt faţă de Paul Duffy în acel 
moment. Cred că înțelegeam că își făcuse doar meseria atunci 
când depusese mărturie împotriva lui Jacob. Nu îl puteam privi 
ca pe un dușman. Însă nici nu mai puteam să fim prieteni 
vreodată. Dacă băiatul meu ajungea la Walpole, ispășind o 
pedeapsă pe viaţă, fără posibilitate de eliberare condiţionată, 
Duffy era cel care îl va fi băgat acolo. Știam amândoi asta. 
Niciunul dintre noi nu-și putea găsi cuvintele ca să o exprime, 
așa că pur și simplu am ignorat subiectul. Acesta este cel mai 
mare avantaj al prieteniilor dintre bărbaţi: aproape orice chestie 


VP - 310 


stânjenitoare poate fi ignorată de comun acord și, dacă orice 
legătură adevărată este de neconceput, poţi să continui să duci 
o viață paralelă. 

— Deci, cine e tipul? 

— Numele lui este James O'Leary. | se spune Părintele 
O'Leary. Născut în februarie 1943, ceea ce înseamnă că are 64 
de ani. 

— Mai degrabă Bunicul O'Leary. 

— Nu-i de glumă cu el. Tipul este un gangster bătrân. Are în 
cazier vreo cincizeci de ani de închisoare și pare că a încălcat 
toate legile posibile. Sunt de toate acolo. Arme, droguri, 
violenţă. FBl-ul l-a avut în mână prin anii '80 cu o chestie legată 
de șantaj și crimă organizată, împreună cu alți indivizi, dar a 
scăpat. A fost bătăuș la viaţa lui, asta mi s-a spus. Rupea 
picioare. Acum e prea bătrân pentru asta. 

— Și acum ce face? 

— E rachet. Îl angajează ba unul, ba altul, dar pentru chestii 
mărunte. Face problemele să dispară. Orice ai nevoie: 
recuperări de bani, evacuări, închis gura la oameni. 

— Părintele O'Leary. Și ce-are împotriva lui Jacob? 

— Nimic, sunt sigur. Întrebarea este cine îl plătește și pentru 
ce. 

— Și? 

Duffy ridică din umeri. 

— N-am nicio idee. Trebuie să fie cineva care are ceva de 
împărţit cu Jacob. lar asta înseamnă un grup mare de suspecți în 
momentul de față: orice cunoștință de-a lui Ben Rifkin, cineva 
enervat de caz... la naiba, oricine are cablu TV 

— Grozav! Și ce fac dacă mai dau ochii cu el? 

— Treci strada. Apoi mă suni pe mine. 

— Și tu trimiţi departamentul de relaţii cu publicul? 

— Trimit și Divizia Aeropurtată dacă-i nevoie. 

Am zâmbit. 

— Încă mai am câţiva prieteni, mă asigură el. 

— Or să te primească înapoi în CPAC? 

— Depinde. Să vedem dacă îi lasă Rasputin când va ajunge 
procuror-șef. 

— Încă mai are nevoie de un succes răsunător înainte să 
candideze. 

— Mda, asta-i cealaltă chestie: n-o să aibă parte de el. 


VP - 311 


— Nu? 

— Nu. L-am verificat puţin pe amicul tău, Patz. 

— Pentru că te-ai fript cu el? 

— Da, și fiindcă mi-am amintit că tu ai întrebat de Patz și de 
Logiudice și dacă era vreo legătură între ei. De ce n-a vrut 
Logiudice să-l ancheteze pentru crima asta? 

— Și? 

— Ei bine, poate că nu-i nimic deosebit, dar există o legătură. 
Logiudice a avut un caz cu el pe când era la Secţia Abuzuri de 
Minori. Era vorba despre un viol. Logiudice l-a trecut la 
agresiune cu caracter sexual și a căzut la învoială. 

— Și? 

— S-ar putea să nu fie nimic. Poate că victima nu a vrut sau 
nu a putut să meargă până la capăt cu acuzaţiile, din cine știe 
ce motiv, iar Logiudice a procedat corect. Sau poate că a 
renunţat la cazul care nu trebuia, iar Patz a scăpat și a comis o 
crimă. Nu-i genul de lucru pe care să-l pui pe un afiș de 
campanie. Ridică din umeri. Nu am acces la dosarele 
procurorilor. Până aici am putut să merg fără să atrag atenţia 
cuiva. Hei, știu că nu-i mult, dar măcar e ceva. 

— Mulţumesc. 

— Mda, om vedea, murmură el. Nu prea contează dacă-i 
adevărat, nu-i așa? E destul să pomenești chestia asta în 
instanţă, să arunci puţin praf în ochii oamenilor, mă-nţelegi? 

— Da, te-nţeleg, Perry Mason. 

— Și, dacă Logiudice și-o ia în barbă, e cu atât mai bine, nu? 

Am zâmbit. 

— Da. 

— Andy, să știi că-mi pare rău. 

— Știu. 

— Meseria asta e de rahat uneori. 

Am rămas câteva secunde uitându-ne unul la celălalt. 

— În regulă, zise el. Păi te las să dormi. Te așteaptă o zi mare 
mâine. Vrei să mai stau puţin în faţa casei, în caz că se întoarce 
amicul tău? 

— Nu. Mulţumesc. Cred că o să fim în regulă. 

— Bine. Atunci cred că ne vedem. 

Peste douăzeci de minute, înainte să mă culc, am ridicat puţin 
oblonul de la dormitor și am tras cu ochiul pe stradă. Mașina 
neagră de poliţie era tot acolo, unde știam că o să fie. 


VP - 312 


34. 


Jacob era furios 


A șasea zi a procesului. 

Când s-a reluat procesul a doua zi dimineaţă, părintele 
O'Leary se afla în public, în spatele sălii de judecată. 

Laurie, căruntă și vlăguită, era la post, singură în primul rând 
al galeriei. 

Logiudice, încurajat de prestațiile unei serii de martori 
profesioniști, pășea oarecum ţanţoș. O curiozitate a proceselor 
este aceea că, deși aparent martorul e vedeta, avocatul care 
pune întrebările este singurul personaj din sala de judecată cu 
libertate de mișcare. Avocaţii buni au tendința să nu se 
deplaseze prea mult, având în vedere prin asta ca ochii juraţilor 
să rămână aţintiţi asupra martorului. Insă Logiudice parcă nu-și 
mai găsea locul, agitându-se între boxa martorilor și cea a 
juriului, între masa acuzării și diverse alte puncte dintre toate 
acestea, înainte să se oprească în fața pupitrului. Bănuiesc că 
era încordat din cauza martorilor civili din ziua aceea, colegii de 
clasă ai lui Jacob, și cât se poate de hotărât să nu lase acești 
martori amatori să o ia pe arătură, așa cum o făcuseră cei de la 
început. 

In boxă se afla Derek Yoo. Derek, care mâncase în bucătăria 
noastră de-o mie de ori. Care se întinsese pe canapeaua 
noastră, urmărind meciuri de fotbal și împrăștiind chipsuri pe 
covor. Derek, care sărise prin sufragerie, jucându-se pe 
GameCube și pe Wii cu Jacob. Derek, care dăduse extaziat din 
cap pe ritmul de bass al iPodului, în timp ce Jacob făcea același 
lucru lângă el - muzica duduia atât de tare în căști, încât o 
auzeam și noi; era ca și cum le auzeam gândurile. Acum, 
văzându-l pe același Derek Yoo în boxa martorilor, l-aș fi jupuit 
de viu bucuros, cu tot cu părul lui pleoștit de rocker amator și cu 
expresia de chiulangiu adormit de pe față, amenințând acum să- 
mi trimită fiul la Walpole pentru tot restul vieţii. 

Derek purta o geacă sport din tweed, care-i atârna pe umerii 
înguști. Gulerul cămășii sale era prea larg. Strâns sub cravată, 
se umfla și se răsucea, legănându-se la gâtul său slăbănog ca 
un laţ de spânzurătoare. 

VP - 313 


— De cât timp îl cunoști pe inculpat, Derek? 

— De la grădiniță, cred. 

— Aţi fost împreună în școala primară? 

— Da. 

— Unde se întâmpla asta? 

— La Mason-Rice, în Newton. 

— Și sunteţi prieteni de-atunci? 

— Da. 

— Cei mai buni prieteni? 

— Așa cred. Câteodată. 

— Aţi fost acasă unul la celălalt? 

— Da. 

— Aţi petrecut timp împreună după ore și la sfârșit de 
săptămână? 

— Da. 

— Aţi fost în aceeași grupă la școală? 

— Uneori. 

— Când a fost ultima oară? 

— Nu anul trecut. lar anul ăsta Jake nu mai este la școală. 
Cred că are un meditator. Deci, probabil că acum doi ani. 

— Însă, chiar și în anii în care nu aţi fost în aceeași grupă, tot 
aţi rămas prieteni apropiaţi, nu? 


— Da. 

— Așadar, de câţi ani ești prieten apropiat cu inculpatul? 
— De opt ani. 

— De opt ani. Și câţi ani ai acum? 

— Am 15 ani. 


— Este corect să spunem că până în ziua în care Ben Rifkin a 
fost ucis, pe 12 aprilie 2007, Jacob Barber ţi-a fost cel mai bun 
prieten? 

Vocea lui Derek scăzu în intensitate. Gândul îl întrista sau ÎI 
stânjenea. Spuse: 

— Da. 

— În regulă. Revenind acum la ziua de 12 aprilie 2007, îţi 
amintești unde te aflai în acea dimineaţă? 

— La școală. 

— Cam pe la ce oră ai ajuns la școală? 

— Pe la 8.30. 

— Cum te-ai dus la școală în acea zi? 

— Am mers pe jos. 


VP - 314 


— Drumul tău trece prin Cold Spring Park? 

— Nu. Eu vin din cealaltă direcţie. 

— Bine. Când ai ajuns la școală, unde te-ai dus? 

— M-am oprit la vestiar ca să-mi pun lucrurile acolo, apoi m- 
am dus la grupa mea. 

— Și inculpatul nu era cu tine în grupă în acel an, corect? 

— Corect. 

— L-ai văzut înainte să te duci la grupă în acea dimineață? 

— Da, l-am văzut la vestiare. 

— Ce făcea? 

— Își punea și el lucrurile în vestiar. 

— Era ceva ciudat la înfățișarea lui? 

— Nu. 

— La haine? 

— Nu. 

— Avea ceva pe mână? 

— Avea o pată mare. Părea să fie sânge. 

— Descrie-ne pata. 

— Era o pată roșie, de mărimea unei monede de 25 de cenți. 

— L-ai întrebat ce-i cu ea? 

— Da. l-am zis: „Omule, ce-ai păţit la mână?” Și el a răspuns: 
„A, nu-i nimic. Doar o zgârietură”. 

— L-ai văzut pe inculpat încercând să scoată pata? 

— Nu pe moment. 

— A negat că pata de pe mână era de sânge? 

— Nu. 

— Bine. Ce s-a întâmplat mai departe? 

— M-am dus la grupă. 

— Ben Rifkin era cu tine în grupă în acel an? 

— Da. 

— Însă nu era acolo în acea dimineaţă. 

— Nu. 

— Și nu ți s-a părut ciudat? 

— Nu. Nici nu știu dacă am remarcat. Cred că m-am gândit că 
era bolnav. 

— Și ce s-a întâmplat la grupă? 

— Nimic. A fost totul ca de obicei: s-a făcut prezenţa, s-au 
anunţat unele lucruri, apoi ne-am dus la ore. 

— Care a fost prima oră pe ziua aceea? 

— Literatura. 


VP - 315 


— Și te-ai dus la oră? 

— Da. 

— Era și inculpatul în clasă cu tine la ora de literatură? 

— Da. 

— L-ai văzut în clasă în acea dimineaţă? 

— Da. 

— Ai vorbit cu el? 

— Ne-am salutat doar. 

— Era ceva neobișnuit în felul de-a fi al inculpatului sau în 
cele spuse de el? 

— Nu, nu chiar. 

— Nu părea supărat. 

— Nu. 

— Era ceva neobișnuit la înfățișarea lui? 

— Nu. 

— Nu avea deloc sânge pe haine? Nimic de acest gen? 

— Obiectez! 

— Admis! 

— Vrei să ne descrii înfățișarea inculpatului atunci când l-ai 
văzut la ora de literatură în acea dimineață? 

— Cred că purta haine obișnuite: blugi, teniși și altele. Nu 
avea sânge pe haine, dacă la asta vă referiţi. 

— Dar pe mâini? 

— Pata dispăruse. 

— Se spălase pe mâini? 

— Cred că da. 

— Avea tăieturi sau zgârieturi pe mâini? Vreun motiv pentru 
care să sângereze? 

— Nu, din ce-mi aduc eu aminte. Nu am fost foarte atent. 
Atunci nu conta. 

— Bine. Ce s-a întâmplat mai departe? 

— La 15 minute după ce a început ora de literatură, am fost 
anunţaţi că școala urmează să fie închisă. 

— Ce înseamnă asta? 

— inseamnă că trebuie să te întorci la grupa ta, să faci din 
nou prezența, să încui toate ușile și să-i ţii pe elevi acolo. 

— Ştii care sunt motivele pentru care se poate închide o 
școală? 

— Existenţa unui oarecare pericol. 

— La ce te-ai gândit când ai auzit că școala se închide? 


VP - 316 


— La Columbine. 

— Ai crezut că a venit cineva cu arma la școala? 

— Da. 

— Aveai vreo idee cine ar fi putut fi? 

— Nu. 

— Te-ai speriat? 

— Da, desigur. Toată lumea s-a speriat. 

— lţi amintești cum a reacţionat inculpatul când directorul a 
anunţat închiderea școlii? 

— Nu a zis nimic. Doar a zâmbit. Nu aveam prea mult timp. 
Am auzit anunțul și am fugit. 

— Inculpatul părea agitat sau speriat? 

— Nu. 

— La vremea respectivă, știa cineva motivul închiderii școlii? 

— Nu. 

— A făcut cineva legătura cu Ben Rifkin? 

— Nu. Adică ne-au zis mai târziu, în acea dimineaţă, dar nu de 
la început. 

— Ce s-a întâmplat mai departe? 

— Am stat în grupele noastre, cu ușile încuiate. Ne-au spus 
prin interfon că nu suntem în pericol, că nu este vorba de arme 
sau ceva asemănător, așa că profesorii au descuiat ușa și am 
rămas acolo, așteptând. Parcă ar fi fost o simulare. 

— Aţi mai exersat așa ceva înainte? 

— Da. 

— Ce s-a întâmplat mai departe? 

— Am stat acolo. Ne-au zis să ne scoatem cărţile și să citim 
sau să ne facem temele ori ce-om mai vrea. Apoi au suspendat 
orele din acea zi și am plecat acasă pe la 11.00. 

— Nu v-a întrebat nimeni nimic? 

— Nu în acea zi, nu. 

— Nu a percheziţionat nimeni școala, vestiarele sau elevii? 

— Nu, din câte-am văzut eu. 

— Deci, când aţi ieșit din clasă într-un final, ce ai văzut? 

— Erau o grămadă de părinţi care așteptau în faţa școlii ca să- 
și ia copiii. Toţi părinţii veniseră la școală. 

— Când l-ai văzut din nou pe inculpat? 

— Ne-am scris în acea după-amiază, cred. 

— Prin scris te referi la faptul că vă trimiteaţi SMS-uri pe 
telefoanele mobile? 


VP - 317 


— Da. 

— Despre ce-aţi vorbit? 

— La momentul acela, știam cu toţii că Ben fusese omorât. 
Dar nu știam exact ce se întâmplase. Așa că eram amândoi 
curioși: „Ai auzit ceva? Ce-ai auzit? Ce se întâmplă?” 

— Și ce ţi-a spus inculpatul? 

— Păi eu i-am zis: „Omule, nu pe-acolo treci și tu când vii la 
școală? Ai văzut ceva?” Și Jake a spus că nu. 

— A spus nu? 

— Exact. 

— Nu a spus că l-a văzut pe Ben întins pe jos și că a încercat 
să-l reanimeze sau să vadă dacă este teafăr? 

— Nu. 

— Ce altceva ţi-a mai spus când vă trimiteaţi SMS-uri? 

— Deja glumeam, pentru că Ben se tot lua de Jacob de ceva 
vreme. Așa că ziceam: „Nu putea s-o păţească unul mai de 
treabă” și „Ti s-a împlinit dorinţa” și alte chestii de-astea. Știu că 
sună foarte urât acum, dar doar glumeam. 

— Când spui că Ben Rifkin se lua de Jacob, la ce te referi? Ce 
se întâmpla între ei, mai exact? 

— Ben era... într-un alt grup. Se purta - nu vreau să spun 
lucruri neplăcute despre el după tot ce s-a întâmplat -, dar nu se 
purta foarte frumos cu Jake sau cu mine, sau cu oricine 
altcineva din grupul nostru. 

— Cine face parte din grupul vostru? 

— Eram doar trei: eu, Jake și un alt băiat, Dylan. 

— Și cum era grupul vostru? Ce reputaţie aveați în școală? 

— Eram tocilarii. 

Derek rosti asta fără jenă sau amărăciune. Nu îl deranja. Așa 
stăteau lucrurile. 

— Și Ben cum era? 

— Nu știu. Era chipeș. 

— Era chipeș? 

Derek roși. 

— Nu știu. Doar că era într-un grup diferit. 

— Erai prieten cu Ben Rifkin? 

— Nu. Adică îl știam cât să-i zic salut, dar nu eram prieteni. 

— Însă de tine nu se lua niciodată? 

— Nu știu. Probabil că mă făcea poponar sau mai știu eu ce. 
Dar n-aş zice că mă hărţuia sau ceva. Când te face cineva 


VP - 318 


poponar, nu-i mare brânză. 

— Ben obișnuia să jignească alţi oameni? 

— Da. 

— Cum anume? 

— Nu știu. Le zicea poponari, tocilari, târfe, căţele, ratați, de- 
astea. Așa era el, cam așa vorbea. 

— Cu toată lumea? 

— Nu, nu cu toată lumea. Doar cu puștii pe care nu-i plăcea. 
Puștii care nu i se păreau lui de gașcă. 

— Jacob era de gașcă? 

Surâs timid. 

— Nu. Niciunul dintre noi nu era. 

— Lui Ben îi plăcea de Jacob? 

— Nu. Categoric nu. 

— De ce nu? 

— Pur și simplu. 

— Fără motiv? Era vreun motiv de zâzanie între ei? Ceva 
anume? 

— Nu. Pur și simplu Ben credea că Jake nu este de gașcă. 
Niciunul dintre noi nu era. Ne zicea tot felul de chestii. 

— Insă se purta mai urât cu Jacob decât cu tine sau cu Dylan? 

— Da. 

— De ce? 

— Cred că se prinsese că pe Jake îl afecta ce spunea despre 
el. Așa cum ziceam, mie dacă-mi spune cineva poponar, tocilar 
sau mai știu eu cum, ce poţi să-i faci? Eu nu ripostam. Dar Jake 
se supăra tare, așa că Ben continua s-o facă. 

— Ce să facă? 

— Să-l facă în toate felurile. 

— Cum anume? 

— „Poponar”, de obicei. Și alte chestii mai urâte. 

— Ce chestii mai urâte? Hai, poţi să le repeți. 

— Erau chestii legate de homosexualitate în mare parte. ÎI tot 
întreba pe Jacob dacă a făcut diverse chestii pe care le fac 
homosexualii. Și le repeta întruna. 

— Ce anume? 

Derek trase adânc aer în piept. 

— Nu știu dacă pot să folosesc cuvintele respective. 

— E în regulă. Spune! 

— Zicea chestii de genul „Ai mai supt-o cuiva?” Chiar nu 


VP - 319 


vreau să le repet. Erau de-astea. Și nu se mai oprea. 

— Credea cineva din școală că Jacob chiar era homosexual? 

— Obiectez! 

— Respins! 

— Nu. Adică nu cred. Nu-i păsa nimănui de asta. Mie nu-mi 
pasă. Se uită la Jacob: Nici acum nu-mi pasă. 

— Ţi-a zis vreodată Jacob ceva despre faptul că ar fi 
homosexual sau nu? 

— Mi-a zis că nu este. 

— În ce context? De ce ţi-a spus asta? 

— Eu îi ziceam să nu-l mai bage în seamă pe Ben. Ziceam: 
„Hei, Jake, oricum nu ești homosexual, deci de ce pui totul la 
suflet?” Așa că el mi-a zis că nu este și mi-a mai zis că nu era 
vorba de asta; îl deranja că Ben îl trata ca pe un rahat - vreau 
să spun, se purta urât cu el - și se întreba cât va mai trece până 
când cineva avea să facă ceva ca să-l oprească. Știa că este 
greșit și nimeni nu făcea nimic ca să-l oprească. 

— Deci Jacob era supărat din cauza asta? 

— Da. 

— Se simţea hărțuit? 

— Chiar era hărțuit. 

— Ai încercat vreodată să intervii și să-l faci pe Ben să nu-ți 
mai hărțuiască prietenul? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Pentru că oricum nu ar fi contat. Ben nu m-ar fi ascultat. Nu 
așa merg lucrurile. 

— Hărţuirea asta era doar verbală? Sau devenise și fizică? 

— Uneori, Ben îl împingea sau îl îmbrâncea atunci când trecea 
pe lângă el sau intra cu umărul în el. Alteori lua lucrurile lui Jake, 
chestii din ghiozdan, mâncarea sau mai știu eu ce. 

— Inculpatul pare să fie un băiat mare. Cum de putea Ben să 
se ia de el fără să păţească nimic? 

— Și Ben era mare și era mai dur. Plus că avea și mai mulţi 
prieteni. Cred că noi trei - Jake, Dylan și cu mine - știam că nu 
suntem prea importanţi. Adică nu știu, e ciudat. Mi-e greu să 
explic. Dar dacă se ajungea la o bătaie cu Ben, am fi fost izolaţi. 

— Din punct de vedere social, vrei să spui? 

— Da. Și atunci, cum ar fi fost la școală dacă am fi rămas 
singuri? 


VP - 320 


— Ben le făcea asta și altor puști sau doar lui Jacob? 

— Doar lui Jacob. 

— Ai idee de ce? 

— Pentru că știa că asta îl înfuria pe Jake. 

— Se vedea că îl înfuria? 

— Da, toţi vedeam asta. 

— Jacob se înfuria des? 

— Pe Ben? Da, bineînţeles. 

— Și din alte motive? 

— Da, oarecum. 

— Povestește-ne despre temperamentul lui Jacob. 

— Obiectez! 

— Respins! 

— Hai, Derek,  povestește-ne despre temperamentul 
inculpatului. 

— Se supăra foarte tare uneori. Se ambala și nu putea să 
treacă peste anumite chestii. Lăsa să se strângă frustrarea în el 
și exploda brusc dintr-o chestie măruntă. Îi părea rău după 
aceea și era stânjenit fiindcă părea întotdeauna că exagerează, 
dar nu era vorba niciodată doar despre motivul care-l făcuse să 
explodeze. Erau și toate celelalte probleme pe care le ţinea în 
el. 

— Și de unde știi asta? 

— El mi-a zis. 

— Și-a ieșit vreodată din fire din cauza ta? 

— Nu. 

— Și-a ieșit vreodată din fire în faţa ta? 

— Da, uneori putea s-o ia un pic razna. 

— Obiectez! 

— Admis! Juriul va ignora acest ultim comentariu. 

— Derek, ne poţi descrie o scenă în care l-ai văzut pe inculpat 
ieșindu-și din fire? 

— Obiectez! Nu are relevanţă. 

— Admis! 

— Derek, poți să ne relatezi ce s-a întâmplat atunci când 
inculpatul a găsit un câine pierdut? 

— Obiectez! Nu are relevanță. 

— Admis! Treceți mai departe, domnule Logiudice. 

Logiudice se îmbufnă. Dădu o pagină din carnețel, o pagină cu 
întrebări la care trebuia să renunțe. Ca o pasăre deranjată de pe 


VP - 321 


craca ei, începu să se agite din nou nervos prin sala de judecată 
în timp ce punea întrebări, până când, într-un sfârșit, își găsi 
locul lângă boxa juriului. 

— Dintr-un motiv anume, la câteva zile după uciderea lui Ben 
Rifkin, ai început să fii îngrijorat cu privire la rolul pe care l-ar fi 
putut avea în crimă prietenul tău Jacob? 

— Obiectez! 

— Respins! 

— Poţi răspunde, Derek. 

— Da. 

— A fost ceva anume, în afara temperamentului său, care te-a 
făcut să fii suspicios în privinţa lui Jacob? 

— Da. Avea un cuţit. Era un fel de cuţit de armată, ca un cuțit 
de luptă. Avea o lamă foarte, foarte ascuţită, cu mulți... dinti. 
Era un cuțit înfricoșător. 

— Ai văzut cu ochii tăi acest cuțit? 

— Da. Jake mi l-a arătat. L-a și adus la școală o dată. 

— De ce l-a adus la școală? 

— Obiectez! 

— Admis! 

— Ţi-a arătat cuțitul la şcoală? 

— Da, mi l-a arătat. 

— Ţi-a zis de ce ţi-l arată? 

— Nu. 

— Ti-a zis de ce voia un cuțit? 

— Cred că i se părea ceva grozav. 

— Și cum ai reacționat când ai văzut cuțitul? 

— l-am spus: „Omule, e foarte tare!” 

— Nu te-a deranjat? 

— Nu. 

— Nu te-a îngrijorat? 

— Nu, nu pe moment. 

— Era și Ben Rifkin prin preajmă atunci când ţi-a arătat Jacob 
cuțitul în ziua aceea? 

— Nu. Nimeni nu știa că Jake are cuțitul. Asta-i și chestia. 
Umbla cu cuțitul la el. Era ca și cum ar fi avut un secret. 

— Unde ținea cuțitul? 

— În ghiozdan sau în buzunar. 

— L-a mai arătat și altcuiva sau a amenințat pe cineva cu el? 

— Nu. 


VP - 322 


— În regulă, deci Jacob avea un cuţit. A mai fost ceva care te- 
a făcut să fii suspicios în privinţa prietenului tău Jacob în orele și 
în zilele de după uciderea lui Ben Rifkin? 

— Păi, cum ziceam, la început nimeni nu știa ce s-a întâmplat 
de fapt. Și deodată s-a auzit că Ben fusese omorât cu un cuțit în 
Cold Spring Park și pur și simplu am știut. 

— Ce-ai știut? 

— Am știut... adică am simţit că probabil el era cel care o 
făcuse. 

— Obiectez! 

— Admis! Juriul nu va lua în considerare ultimul răspuns. 

— Cum de-ai știut că Jacob... 

— Obiectez! 

— Admis! Treci mai departe, domnule Logiudice. 

Logiudice își ţuguie din nou buzele, bătând în retragere. 

— Ţi-a povestit vreodată Jacob despre un website numit 
Camera cu tăieturi? 

— Da. 

— Poţi să spui juriului ce este Camera cu tăieturi? 

— Este un fel de site porno, numai că are doar povești, și 
oricine poate scrie povești pe care să le posteze acolo. 

— Ce fel de povești? 

— Povești sado-masochiste, cred. Nu prea știu. E un amestec 
de sex și violentă. 

— Jacob vorbea des despre site? 

— Da. Cred că-i plăcea. Obișnuia să intre frecvent pe site. 

— Intrai și tu pe site? 

Martorul roși, sfios. 

— Nu. Mie nu-mi plăcea. 

— Te deranja că Jacob intra pe acel site? 

— Nu. E treaba lui. 

— Ţi-a arătat vreodată Jacob o poveste de pe Camera cu 
tăieturi în care era descrisă uciderea lui Ben Rifkin? 

— Da. 

— Când ţi-a arătat această poveste? 

— Pe la sfârșitul lui aprilie, cred. 

— După crimă? 

— Da, la câteva zile după. 

— Ce ţi-a spus despre ea? 

— Mi-a zis că a scris o poveste și că a postat-o pe forum. 


VP - 323 


— Adică a postat-o online, ca să poată fi citita și de alţi 
oameni? 

— Da. 

— Și ai citit povestea? 

— Da. 

— Cum ai dat de ea? 

— Jacob mi-a trimis linkul. 

— Cum? Pe e-mail? Pe Facebook? 

— Pe Facebook? Nu! Acolo ar fi putut vedea oricine. Cred că a 
fost pe e-mail. Așa că am intrat pe site și am citit-o. 

— Și ce părere ai avut despre poveste când ai citit-o prima 
oară? 

— Nu știu. Mi s-a părut ciudat că a scris-o el, dar era destul de 
interesantă, cred. Jacob a fost dintotdeauna un scriitor talentat. 

— A mai scris și alte povești ca aceasta? 

— Nu, nu chiar. A mai scris unele care erau... 

— Obiectez! 

— Admis! Următoarea întrebare. 

Logiudice scoase un document printat, cu text pe ambele 
părţi. ÎI lăsă pe boxa martorilor, în faţa lui Derek. 

— Aceasta este povestea pe care ţi-a zis inculpatul că a scris- 
0? 

— Da. 

— Este această variantă printată o replică exactă a poveștii, 
așa cum ai citit-o în ziua aceea? 

— Da, așa cred. 

— Solicit ca documentul să fie admis ca probă. 

— Documentul este admis ca probă și consemnat ca Proba 
Acuzării numărul... Mary? 

— 26. 

— Proba Acuzării numărul 26. 

— Cum de ești atât de sigur că inculpatul a scris această 
poveste? 

— De ce ar fi zis că a scris-o dacă nu era adevărat? 

— Și ce anume din poveste te-a făcut să te îngrijorezi în 
privinţa lui Jacob și a uciderii lui Ben Rifkin? 

— Era o descriere completă, până la ultimul detaliu. Descria 
cuțitul, plăgile de pe piept, totul. Până și personajul, puștiul care 
a fost înjunghiat - Jake i-a dat în poveste numele de „Brent 
Mallis”, dar este clar că-i vorba de Ben Rifkin. Oricine l-a 


VP - 324 


cunoscut pe Ben își poate da seama. Nu era pură ficţiune. Era 
pur și simplu evident. 

— Tu și prietenii tăi vă trimiteţi uneori mesaje pe Facebook? 

— Sigur. 

— Și, la trei zile după ce a fost omorât Ben Rifkin, pe 15 
aprilie 2007, ai postat pe Facebook un mesaj în care spuneai: 
„Jake, toată lumea știe că tu ai făcut-o. Ai un cuţit. L-am văzut”. 

— Da. 

— De ce ai postat acest mesaj? 

— Nu voiam să fiu singurul care știa despre cuțit. Nu voiam să 
fiu singurul care știa asta. 

— După ce ai postat acest mesaj pe Facebook, acuzându-ți 
prietenul de săvârșirea crimei, el ţi-a răspuns? 

— Nu îl acuzam, propriu-zis. Era doar ceva ce voiam să spun. 

— Ti-a răspuns inculpatul în vreun fel? 

— Nu sunt sigur ce vreţi să spuneţi. Da, a postat pe Facebook, 
dar nu ca răspuns la asta. 

— A negat vreodată că l-ar fi ucis pe Ben Rifkin? 

— Nu. 

— După ce ai făcut publică acuzaţia pe Facebook, ai spus-o și 
în faţa întregii clase? 

— Nu am făcut-o publică. Doar am postat-o pe Facebook. 

— A negat vreodată acuzaţia? 

— Nu. 

— L-ai acuzat vreodată direct, în față? 

— Nu. 

— Înainte să vezi acea poveste din Camera cu tăieturi, ai 
raportat vreodată poliţiei suspiciunile tale cu privire la Jacob? 

— Nu chiar. 

— De ce nu? ` 

— Pentru că nu eram complet sigur. In plus, cel care se ocupa 
de caz era tatăl lui Jacob. 

— Și ce părere ai avut când ai realizat că tatăl lui Jacob este 
cel care se ocupă de caz? 

— O-bi-ec-ție-e! 

Glasul lui Jonathan îi trăda dezgustul. 

— Admis! 

— Derek, o ultimă întrebare. Tu ai fost cel care a sunat la 
poliţie ca să ofere aceste informații, nu-i așa? Nu a trebuit să 
vină nimeni și să te întrebe... 


VP - 325 


— Așa este. 

— Ai simţit că trebuie să îți dai cel mai bun prieten pe mâna 
poliţiei? 

— Da. 

— Nu mai am întrebări. 

Jonathan se ridică. Părea complet neafectat de cele auzite. Și 
avea să desfășoare un interogatoriu galant, știam prea bine. 
Insă ceva se schimbase în sala de judecată, era evident. 
Atmosfera era electrizantă. Era ca și cum tocmai hotărâsem cu 
toţii ceva. Puteai s-o vezi pe fetele juraţilor, dar și pe fața 
judecătorului French, puteai s-o auzi în liniștea mormântală care 
se așternuse peste public: Jacob nu avea să mai iasă din acea 
sală de judecată, cel puţin nu pe ușa din faţă. Surescitarea era 
un amestec de ușurare - toate îndoielile erau în sfârșit alungate, 
nu mai exista nesiguranța dacă Jacob o făcuse sau nu și dacă 
avea să scape basma curată - și o dorință palpabilă de 
răzbunare. Restul procesului avea să se ocupe doar de detalii, 
formalităţi și încheierea socotelilor. Chiar și prietenul meu, 
aprodul Ernie, se uita bănuitor la Jacob, încercând să anticipeze 
reacţia acestuia când urma să fie încătușat. Insă Jonathan păru 
să nu observe schimbarea care plutea în aer. El se duse în fața 
pupitrului, își puse ochelarii în formă de semilună - pe care-i 
purta prinși cu un lănţișor la gât - și începu să demonteze cazul 
bucată cu bucată. 

— Lucrurile acestea despre care ne-ai povestit... Te deranjau, 
dar nu într-atât încât să rupi prietenia ta cu Jacob? 

— Nu. 

— De fapt, voi doi aţi continuat să fiți prieteni zile și 
săptămâni bune după comiterea crimei, nu-i așa? 

— Așa este. 

— Nu-i așa că te-ai mai dus la el acasă și după crimă? 

— Ba da. 

— Deci este corect dacă spunem că nu erai prea sigur la 
momentul respectiv că Jacob este făptașul? 

— Da, este corect. 

— Pentru că, desigur, nu ai vrea să rămâi prieten cu un 
criminal, nu-i așa? 

— Nu, probabil că nu. 

— Chiar și după ce ai postat acel mesaj pe Facebook, în care îl 
acuzai pe Jacob de crimă, ai rămas în continuare prieten cu el? 


VP - 326 


Aţi păstrat legătura, aţi continuat să petreceţi timp împreună? 

— Da. 

— Te-ai temut vreodată de Jacob? 

— Nu. 

— Te-a ameninţat sau te-a intimidat vreodată în vreun fel? S-a 
enervat pe tine vreodată? 

— Nu. 

— Nu-i adevărat că părinţii tăi au fost cei care ţi-au zis că voi 
doi nu mai puteţi fi prieteni și că nu tu ai fost cel care a hotărât 
să rupă prietenia cu Jacob? 

— Cam așa ceva. 

Simţind că Derek începe să ezite, Jonathan bătu în retragere 
și trecu la un nou subiect. 

— În ziua crimei, ai spus că l-ai văzut pe Jacob înainte să 
înceapă orele și apoi la începutul orei de literatură, corect? 

— Da. 

— Însă nu era nimic care să sugereze că el fusese implicat 
într-o încăierare. 

— Nu. 

— Nicio urmă de sânge? 

— Doar acea pată mică de pe mână. 

— Nicio zgârietură, nicio haină ruptă, nimic de acest gen? 
Nicio urmă de murdărie? 

— Nu. 

— De fapt, nici nu ţi-a trecut prin minte, când l-ai văzut pe 
Jacob la ora de literatură, în acea dimineaţă, că ar fi putut fi 
implicat într-o altercaţie în drumul spre școală? 

— Nu. 

— Mai târziu, când ai ajuns la concluzia că Jacob ar fi putut fi 
făptașul, așa cum ai sugerat aici, ai luat și asta în considerare? 
Faptul că, după un atac sângeros și mortal cu cuțitul, Jacob 
reușise cumva să rămână nepătat de sânge, fără să aibă nici 
măcar o zgârietură... Te-ai gândit la asta, Derek? 

— Oarecum. 

— Oarecum? 

— Da. 

— Ai spus că Ben Rifkin era mai mare decât Jacob, mai mare 
și mai dur? 

— Da. 

— Și, totuși, Jacob a ieșit din încăierarea asta fără să pățească 


VP - 327 


nimic? 

Derek nu răspunse. 

— Și-acum... Ai spus ceva despre faptul că Jacob a zâmbit 
când a fost anunțată închiderea școlii. Au mai zâmbit și alți 
copii? Este oarecum firesc, natural, ca un copil să zâmbească 
atunci când este agitat și nu-și găsește locul? 

— Probabil. 

— E o reacție a copiilor, câteodată. 

— Presupun. 

— Cuţitul pe care l-ai văzut, cuțitul lui Jacob... Ca să fie totul 
clar: ai cumva idee dacă acela a fost cuțitul cu care s-a săvârșit 
crima? 

— Nu. 

— Jacob ţi-a zis vreodată că ar intenţiona să folosească acel 
cuțit împotriva lui Ben Rifkin, din cauza hărțuielii permanente a 
acestuia? 

— Că ar intenţiona? Nu, nu mi-a zis așa ceva. 

— Dar când ţi-a arătat cuțitul nu ţi-a trecut prin minte că 
plănuia să îl omoare pe Ben Rifkin? Fiindcă, dacă te-ai fi gândit 
la asta, ai fi făcut ceva, nu? 

— Presupun. 

— Deci, din câte știi tu, Jacob nu avusese niciodată un p/an de 
a-l omori pe Ben Rifkin? 

— Un plan? Nu. 

— Nu-ţi vorbise niciodată despre când și cum o să-l omoare 
pe Ben Rifkin? 


— Nu. 

— Și apoi, mai târziu, pur și simplu ţi-a trimis povestea? 
— Da. 

— Ţi-a trimis un link pe e-mail, parcă? 

— Da. 

— Ai salvat acel e-mail? 

— Nu. 

— De ce nu? 


— Nu mi s-a părut o mișcare prea inteligentă. Adică, din 
partea lui Jake - din punctul lui de vedere. 

— Deci ai șters acel e-mail ca să-l protejezi? 

— Presupun. 

— Imi poţi spune dacă printre toate detaliile poveștii era ceva 
care să fie nou pentru tine, ceva ce nu știai deja de pe internet 


VP - 328 


sau din alte povești sau din ce vorbeau ceilalţi copii? 

— Nu, nu chiar. 

— Cuţitul, parcul, cele trei răni făcute cu un cuţit - toate astea 
se știau deja, nu-i așa? 

— Așa este. 

— Nu prea sună a mărturisire, atunci, nu? 

— Nu știu. 

— In e-mail ţi-a scris și că el a compus povestea? Sau doar că 
a dat peste ea? 

— Nu-mi amintesc exact ce scria în e-mail. Cred că era ceva 
de genul: „Omule, ia uită-te la asta”. 

— Dar ești sigur că Jacob ţi-a zis că el a scris povestea, nu 
doar că a citit-o? 

— Destul de sigur. 

— Destul de sigur? 

— Destul de sigur, da. 

Jonathan continuă în acest ritm încă o bucată de vreme, 
făcând tot ce putea, ciuntind din depoziţia lui Derek Yoo, 
plasând câteva lovituri câștigătoare. Cine știe ce credeau juraţii 
despre toate astea?! Tot ce vă pot spune este că toţi cei șase 
juraţi, care își luaseră notițe cu frenezie la depoziţia directă a lui 
Derek, își lăsaseră acum pixurile jos. Unii nici nu se mai uitau la 
el; își coborâseră privirile în poală. Poate că Jonathan era 
câștigătorul acelei zile și hotărâseră să desconsidere complet 
depoziția lui Derek. Insă lucrurile nu păreau să stea așa. Mă 
amăgeam singur și, pentru prima oară, am început să îmi 
imaginez în termeni cât se poate de reali cum va fi atunci când 
Jacob va ajunge la Penitenciarul Concord. 


35. 


Argentina 


Când ne-am întors de la tribunal în ziua aceea, eram atât de 
posomorât, încât amărăciunea mea li s-a transmis și lui Jacob și 
lui Laurie. De la început eu fusesem cel echilibrat. Cred că îi 
descumpănea să mă vadă și pe mine pierzându-mi speranţa. 
Am încercat să-i mint. Am repetat ce le ziceam de obicei, că nu 


VP - 329 


trebuie să fie prea entuziasmați după o zi bună, dar nici prea 
descurajaţi după o zi proastă; că probele procurorilor par mereu 
mai incriminante la început decât mai târziu, când sunt privite în 
contextul întregului caz; că deciziile juriilor sunt imposibil de 
anticipat și că nu ar trebui să le interpretăm fiecare gest 
neînsemnat. Însă tonul m-a dat de gol. Credeam că am pierdut 
procesul în ziua aceea. In cel mai bun caz, răul făcut era 
suficient ca să ne oblige să venim cu o apărare reală. Ar fi fost o 
nesăbuinţă să ne bazăm pe „îndoiala legitimă” la acel moment: 
povestea pe care o scrisese Jacob despre crimă suna a 
mărturisire și, oricât s-ar fi străduit, Jonathan nu putea infirma 
declaraţia lui Derek cum că Jacob era autorul. Nu am recunoscut 
nimic din toate astea. Nu aveam nimic de câștigat dacă 
spuneam adevărul, așa că nu am făcut-o. Nu le-am zis decât că 
„nu a fost o zi bună”. Însă era de-ajuns și-atât. 

Părintele O'Leary nu mai veni să ne vegheze în noaptea 
aceea. Noi, Barberii, eram complet izolaţi. Nici dacă am fi fost 
proiectaţi în spaţiu nu ne-am fi simţit mai singuri. Am comandat 
mâncare chinezească, așa cum făcusem de nenumărate ori în 
ultimele câteva luni, întrucât China City făcea livrări la domiciliu 
și curierul vorbea atât de puţină engleză, încât nu ne simţeam 
prost deschizându-i ușa. Ne-am mâncat coastele dezosate și 
puiul General Gao's într-o tăcere aproape deplină, apoi ne-am 
retras în colţuri diferite ale casei pentru restul serii. Ne 
săturasem prea mult de caz ca să mai vorbim despre el, dar ne 
obseda să vorbim despre altceva. Eram prea posomorâţi pentru 
tâmpeniile de la televizor - deodată vieţile noastre păreau mult 
prea scurte ca să le irosim - și prea distraţi ca să citim. 

Pe la ora 10.00 am urcat în camera lui Jacob, ca să văd ce 
face. Era întins în pat, pe spate. 

— Eşti în regulă, Jacob? 

— Nu chiar. 

M-am așezat pe marginea patului. El își trase fundul ca să-mi 
facă loc, însă Jake crescuse atât de mult, încât abia dacă mai 
încăpeam amândoi acolo. (Când era bebeluș, dormea lipit de 
pieptul meu. Pe atunci era cât o franzelă.) 

Se trase pe partea lui și își rezemă capul într-o mână. 

— Tată, pot să te întreb ceva? Dacă ai crede că lucrurile merg 
prost, adică dacă procesul s-ar îndrepta în direcţia greșită, mi-ai 
spune? 


VP - 330 


— De ce? 

— Nu, nu „de ce”; mi-ai spune? 

— Da, așa cred. 

— Pentru că nu ar avea sens să... adică, dacă aș fugi, ce s-ar 
întâmpla cu tine și cu mama? 

— Ne-am pierde toţi banii. 

— V-ar lua și casa? 

— În cele din urmă, da. Am pus-o drept garanţie pentru 
cauţiunea ta. 

El rămase pe gânduri. 

— E doar o casă, i-am zis. Nu mi-ar lipsi. Nu contează la fel de 
mult ca tine. 

— Știu, dar totuși... Unde aţi locui după aceea? 

— La asta ai stat să te gândești întins aici? 

— Da, un pic. 

Veni apoi și Laurie. Își puse mâinile în sân și se rezemă de 
ușă. L-am întrebat: 

— Unde te-ai duce? 

— În Buenos Aires. 

— În Buenos Aires? De ce acolo? 

— Pare un loc ca lumea. 

— Cine zice? 

— Era un articol în Times despre oraș. Este Parisul Americii de 
Sud. 

— Hmm... Nu știam că America de Sud are Parisul ei. 

— Este în America de Sud, nu? 

— Da, în Argentina. Poate că ar trebui să mai citești un pic 
despre el înainte să fugi acolo. 

— Există vreun - cum îi zice? - vreun tratat pentru fugari? 

— Un tratat de extrădare? Nu știu. Cred că ăsta-i un alt lucru 
pe care ar trebui să-l verifici dinainte. 

— Mda, probabil. 

— Cum ai plăti pentru bilet? 

— Nu aș plăti eu. Tu ai plăti. 

— Și pașaportul? Tu l-ai predat pe al tău, ţi-aduci aminte? 

— Aș face rost cumva de unul nou. 

— Așa, pur și simplu? Cum? 

Laurie veni și se așeză pe podea, lângă pat, mângâindu-i 
părul. 

— Ar trece graniţa în Canada și ar obţine un pașaport 


VP - 331 


canadian. 

— Hmm... Nu sunt sigur că-i chiar atât de ușor, dar să zicem. 
Deci ce-ai face după ce-ai ajunge în Buenos Aires, despre care 
știm că se află în Argentina? 

Laurie spuse: 

— Ar dansa tango. 

Ochii i se umeziseră. 

— Ştii să dansezi tango, Jacob? 

— Nu chiar. 

— Nu chiar, zice el. 

— Nu chiar, adică deloc. 

Râse. 

— Eh, cred că ai putea lua lecţii de tango în Buenos Aires. 

Laurie spuse: 

— În Buenos Aires, toată lumea știe să danseze tango. 

— Vei avea nevoie de cineva cu care să dansezi, nu? 

El zâmbi sfios. 

Laurie zise: 

— Buenos Aires debordează de femei frumoase care 
dansează tango. Femei frumoase și misterioase. Jacob o să aibă 
de unde alege. 

— Așa este, tată? Sunt multe femei frumoase în Buenos Aires? 

— Așa am auzit și eu. 

El se lăsă pe spate, cu mâinile la ceafă. 

— Sună din ce în ce mai bine. 

— Ce-o să faci acolo, după ce termini de dansat tango, Jake? 

— O să mă duc la școală, cred. 

— Tot eu o să plătesc și pentru asta? 

— Evident. 

— Și după ce termini școala? 

— Nu știu. Poate că o să mă fac avocat, ca tine. 

— Nu crezi că vei fi nevoit să stai pitit? Fiind dat în urmărire? 

Laurie răspunse în locul lui: 

— Nu. O să uite complet de el și-așa va duce o viaţă fericită, 
minunată și împlinită în Argentina, cu o femeie frumoasă care 
dansează tango, iar Jacob va fi un om nemaipomenit. 

Se ridică în genunchi, ca să îl privească în faţă, și continuă să- 
i mângâie părul. 

— O să aibă copii, iar copiii lui vor avea copii, și va face fericiţi 
atât de mulţi oameni, încât nimeni nu va mai crede vreodată că 


VP - 332 


în America lumea spunea lucruri oribile despre el. 

Jacob își închise ochii. 

— Nu știu dacă pot să merg mâine la tribunal. Pur și simplu nu 
mai vreau s-o fac. 

— Știu, Jake. l-am pus mâna pe piept și am adăugat: Este 
aproape gata. 

— De asta mă și tem. 

Laurie zise: 

— Nici eu nu cred că pot s-o mai fac. 

— O să fie totul gata în curând. Trebuie doar să ne ţinem tari. 
Promit. 

— Tată, mi-ai spune, nu? Cum ai promis? Dacă e momentul ca 
eu să...? 

Făcu un gest cu capul spre ușă. 

Presupun că i-aș fi putut spune adevărul. Nu-i chiar așa, Jake. 
N-ai unde să te duci. Insă nu am făcut-o. l-am zis: 

— N-o să fie cazul. O să câștigăm. 

— Dar dacă... 

— Dacă. Da, evident că ţi-aș spune, Jacob. l-am ciufulit părul. 
Hai să încercăm să dormim puţin. 

Laurie îl sărută pe frunte prima, apoi eu. 

El spuse: 

— Poate că ați putea și voi să veniţi cu mine în Buenos Aires. 
Am putea merge cu toţii. 

— Putem să comandăm și-acolo de la China City? 

— Sigur, tată. Rânji. O să ne trimită comanda cu avionul. 

— Bine, atunci. Începusem să cred că nu-i un plan realist. 
Acum culcă-te. Te așteaptă o zi importantă mâine. 

— Să sperăm că nu, spuse el. 


Când Laurie și cu mine ne-am băgat în pat, mi-a zis în șoaptă: 

— Când vorbeam despre Buenos Aires, m-am simţit fericită 
pentru prima oară după foarte multă vreme. Nici nu-mi mai 
amintesc când am zâmbit ultima dată. 

Insă probabil că încrederea i-a slăbit imediat, pentru că peste 
numai câteva secunde, când se întinse pe o parte cu fața spre 
mine, murmură: 

— Și dacă se duce la Buenos Aires și omoară pe cineva acolo? 

— Laurie, nu se duce la Buenos Aires și nici nu o să omoare 
pe nimeni. Nu a omorât nici aici pe nimeni. 


VP - 333 


— Nu sunt atât de sigură. 

— Nu spune asta. 

Ea își întoarse privirea. 

— Laurie? 

— Andy, dacă noi suntem cei care greșim? Dacă scapă acum 
și apoi, ferească Dumnezeu, o face din nou? Nu o să fim și noi 
responsabili? 

— Laurie, e târziu și ești epuizată. O să purtăm conversaţia 
asta altă dată. Momentan, trebuie să încetezi să mai gândești 
așa. O să o iei razna. 

— Nu. 

Îmi aruncă o privire rugătoare, de parcă eu aș fi fost cel care 
vorbea în dodii. 

— Andy, trebuie să fim sinceri unul cu celălalt. Asta-i o 
problemă la care trebuie să ne gândim. 

— De ce? Nici măcar nu s-a terminat procesul. Te dai bătută 
prea repede. 

— Trebuie să ne gândim la asta pentru că e fiul nostru. Are 
nevoie de sprijinul nostru. 

— Laurie, ne facem treaba. Îl sprijinim, îl ajutăm să treacă de 
proces. 

— Asta-i treaba noastră? 

— Da! Ce altceva am mai putea face? 

— Și dacă are nevoie de altceva, Andy? 

— Nu mai există altceva. Despre ce vorbești? Nu putem face 
nimic mai mult. Facem deja tot ce-i omenește posibil. 

— Andy, dacă este vinovat? 

— Nu o să fie. 

Murmurul ei șuierat deveni intens, pregnant. 

— Nu mă refer la verdict. Mă refer la adevăr. Dacă el e 
făptașul? 

— Nu este. 

— Andy, chiar crezi asta cu adevărat? Că nu el este făptașul? 
Așa, pur și simplu? Nu ai nicio urmă de îndoială? 

Nu am răspuns. Nu mă lăsa sufletul să-i răspund. 

— Andy, nu te mai pot citi. Trebuie să vorbești cu mine, 
trebuie să-mi spui. Nu mai știu ce se petrece în mintea sau în 
sufletul tău. 

— Nu se petrece nimic, am zis, iar afirmaţia sună mai sincer 
decât intenţionasem. 


VP - 334 


— Andy, câteodată îmi vine să te scutur de guler ca să te fac 
să-mi spui adevărul. 

— Ah, iar povestea cu tatăl meu... 

— Nu, nu-i vorba de asta. Mă refer la Jacob. Trebuie să fii 
complet sincer cu mine. Trebuie să știu. Chiar dacă pentru tine 
nu contează, eu trebuie să știu: crezi că Jacob este făptașul? 

— Cred că sunt lucruri pe care niciun părinte nu ar trebui să le 
creadă despre propriul copil. 

— Nu asta te-am întrebat. 

— Laurie, este fiul meu. 

— Este fiul nostru. Suntem responsabili pentru el. 

— Exact. Suntem responsabili pentru el. Trebuie să îl sprijinim 
în continuare. 

Am pus mâna pe capul ei, mângâindu-i părul. Dar ea și-l trase 
într-o parte. 

— Nu! Andy, nu înţelegi ce-ţi zic? Dacă este vinovat, automat 
suntem și noi vinovaţi. Așa stau lucrurile. Suntem implicaţi. Noi 
l-am zămislit - tu și cu mine. Noi l-am creat și l-am trimis în 
lume. Și dacă el este făptașul, cum o să te poţi împăca cu 
gândul ăsta? O să poţi trăi cu această posibilitate? 

— Dacă trebuie... 

— Vorbesc serios, Andy? Ai putea? 

— Da. Uite ce-i: dacă este vinovat, dacă pierdem, atunci va 
trebui să ne împăcăm cumva cu această situaţie. Adică, înteleg 
asta. Vom fi în continuare părinţii lui. Nu-i ca și cum ai putea să 
demisionezi. 

— Andy, ești cel mai enervant și mai necinstit om. 

— De ce? 

— Pentru că am nevoie de tine, aici și acum, și tu nu ești aici. 

— Ba sunt! 

— Nu. Mă manevrezi. Spui numai banalităţi. Eşti acolo, ascuns 
în spatele acelor frumoși ochi căprui și eu nu știu ce-i în mintea 
ta cu adevărat. Nu-mi pot da seama. 

Am oftat și am clătinat din cap. 

— Uneori, nici eu nu-mi dau seama, Laurie. Nu știu ce-i în 
mintea mea. Încerc să nu mă gândesc la nimic. 

— Andy, te rog, trebuie să te gândești. Privește în sinea ta. 
Eşti tatăl lui. Nu poţi evita asta la nesfârșit. El e făptașul? Este o 
întrebare cu da sau nu. 

Mă împingea spre acea noţiune întunecată și amenințătoare: 


VP - 335 


Jacob Criminalul. Am atins-o în treacăt, i-am auzit foșnetul de la 
margini... dar n-am putut merge mai departe. Primejdia era prea 
mare. 

Am zis: 

— Nu știu. 

— Deci crezi că ar putea fi el. 

— Nu știu. 

— Dar este posibil, cel puţin. 

— Am spus că nu știu, Laurie. 

Ea mă scrută cu privirea, urmărindu-mi expresia de pe chip și 
din ochi, căutând ceva în care să se poată încrede, pe care să se 
poată bizui. Am încercat să par hotărât pentru ea, ca să poată 
găsi în expresia mea orice i-ar fi trebuit - alinare, iubire, 
senzaţie de conectare, orice. Insă adevărul? Certitudinea? Așa 
ceva nu aveam. Nu erau ale mele ca să i le ofer și ei. 


Vreo două ore mai târziu, pe la unu noaptea, s-a auzit o sirenă 
în depărtare. Era ceva neobișnuit; în suburbia noastră liniștită, 
poliţia și pompierii nu apelau în general la sirene. Foloseau doar 
luminile de avertizare. Sunetul sirenei se auzi doar vreo cinci 
secunde, după care răsună ca un ecou în liniștea adâncă, 
suspendat ca un semnal luminos. Laurie dormea în spatele meu, 
în aceeași poziţie ca și înainte, cu spatele spre mine. M-am 
apropiat de fereastră și m-am uitat afară, dar nu se vedea nimic. 
Abia dimineaţă aveam să aflu ce semnificaţie avea acea sirenă 
și cum, fără ca noi să știm, totul se schimbase deja. Ajunsesem 
în Argentina. 


36. 


Un spectacol pe cinste 


Telefonul sună la 5.30 dimineaţa, telefonul meu mobil, și am 
răspuns din reflex, după atâţia ani de primit apeluri de urgenţă 
la ore dintre cele mai neconvenţionale. Ba chiar am răspuns pe 
vechiul meu ton impunător, „Andy Barber!”, menit să convingă 
oamenii că nu dormeam, indiferent de oră. 

Când am închis, Laurie m-a întrebat: 


VP - 336 


— Cine era? 

— Jonathan. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. 

— Și atunci ce era? 

Am simţit un rânjet întinzându-mi-se pe faţă și o fericire uluită 
cuprinzându-mă. 

— Andy? 

— S-a terminat. 

— Cum adică „s-a terminat”? 

— A mărturisit. 

— Ce? Cine a mărturisit? 

— Patz. 

— Ce?! 

— Jonathan a făcut ce-a spus în instanță că o să facă: l-a citat 
ca martor. Patz a primit citaţia și s-a sinucis azi-noapte. A lăsat 
un bilet cu o mărturisire completă. Jonathan spune că au fost la 
apartamentul lui toată noaptea. Au confirmat că este scrisul lui; 
biletul este real. Patz a mărturisit. 

— A mărturisit? Așa, pur și simplu? Este posibil? 

— Nu pare real, nu? 

— Cum s-a sinucis? 

— S-a spânzurat. 

— Dumnezeule! 

— Jonathan zice că o să înainteze o moţiune de respingere a 
acuzațiilor imediat ce va începe ședința instanței. 

Laurie își acoperi gura cu mâinile. Plângea deja. Ne-am 
îmbrățișat, apoi am fugit în camera lui Jacob de parcă ar fi fost 
dimineața de Crăciun - sau de Paste, dat fiind că acest miracol 
era mai degrabă o înviere -, l-am trezit, l-am îmbrățișat și i-am 
dat și lui incredibila veste. 

Și totul s-a schimbat. Pur și simplu, totul s-a schimbat. Ne-am 
îmbrăcat și am așteptat să se facă ora de mers la tribunal. Ne- 
am uitat la știri și am verificat pe Boston.com după vreo 
menţiune de-a sinuciderii lui Patz, dar nu am găsit nimic, așa că 
am stat pur și simplu rânjind, nevenindu-ne a crede. 

Era mai bine decât un verdict de nevinovat din partea juriului. 
Ne tot ziceam asta: nevinovat înseamnă doar că nu există 
suficiente dovezi. Nevinovăția lui Jacob nu ar fi fost dovedită. 
Era ca și cum tot acel episod terifiant era șters cu buretele. Nu 


VP - 337 


credeam în Dumnezeu sau în miracole, dar acesta era un 
miracol - nu-mi pot explica altfel sentimentul. Mă simţeam de 
parcă aș fi fost salvat printr-o intervenţie divină, printr-o minune 
cerească. Singura limită a bucuriei noastre consta în faptul că 
nu ne venea să credem și că nu voiam să sărbătorim până când 
cazul nu avea să fie închis în mod oficial. Era posibil, cel puţin 
teoretic, ca Logiudice să vrea continuarea procesului chiar și 
după mărturisirea lui Patz. 

Însă Jonathan nu a mai avut ocazia să ceară respingerea 
acuzațiilor. Inainte ca judecătorul să-și ocupe locul la prezidiu, 
Logiudice înaintă o moţiune nol pros - mai exact o nolle 
prosequi, prin care se făcea publică decizia procuraturii de a-și 
retrage acuzațiile. 

La ora nouă fix, judecătorul sări în picioare cu un mic surâs pe 
buze. Citi moţiunea cu emfază și, cu un gest al mâinii, îi ceru lui 
Jacob să se ridice. 

— Domnule Barber, din expresia de pe chipurile voastre, al 
tău și al tatălui tău, îmi dau seama că aţi primit deja vestea. Așa 
că dă-mi voie să fiu primul care rostește cuvintele pe care sunt 
convins că-ţi doreai din toată inima să le auzi: Jacob Barber, ești 
un om liber. 

Au urmat urale - urale! -, iar Jacob și cu mine ne-am 
îmbrățișat. 

Judecătorul lovi cu ciocănașul în masă, arborând însă pe chip 
un zâmbet indulgent. Când se lăsă din nou liniștea în sală, el îi 
făcu un semn grefierei, care citi pe un ton monoton - ea părea 
să fie singura care nu se bucura de rezultat - „Jacob Michael 
Barber, în cazul rechizitoriului numărul zero-opt-linie-patru- 
patru-zero-șapte, cum Statul a depus o moţiune de nolle 
prosequi pentru acest rechizitoriu, instanţa hotărăște că toate 
acuzaţiile sunt respinse și că poţi pleca fără alte audieri în acest 
caz. Cauţiunea achitată în prealabil poate fi returnată. Caz 
închis”. 

Poți pleca fără audieri. Formularea juridică greoaie ce 
reprezintă scăparea inculpatului. Inseamnă „Poţi pleca fără alte 
audieri programate în instanţă - pleacă și nu te mai întoarce”. 

Mary ștampilă rechizitoriul, strecură foaia în dosarul ei și 
aruncă dosarul în mapă cu o asemenea eficiență birocratică, 
încât ai fi crezut că mai are încă un vraf de cazuri prin care să 
treacă înainte de prânz. 


VP - 338 


Și cu asta s-a terminat. 

Mai bine zis, aproape s-a terminat. Ne-am croit drum prin 
mulțimea de reporteri care se îngrămădeau acum să ne felicite 
și să ne filmeze la timp pentru emisiunile de dimineaţă și ne-am 
trezit practic alergând pe Thorndike Street, până la garajul unde 
parcasem. Alergând, râzând - liberi! 

Am ajuns la mașină și am avut un moment ciudat în care ne- 
am căutat cuvintele pentru a-i mulțumi lui Jonathan, care ne-a 
refuzat laudele pentru că - zicea el - de fapt nu făcuse nimic. l- 
am mulțumit oricum. l-am mulțumit întruna. l-am scuturat 
mâna, iar Laurie l-a îmbrățișat. 

— Ai fi câștigat, i-am spus. Sunt sigur de asta. 

În toată agitația noastră, Jacob fu cel care-i văzu venind. 

— Hopa, făcu el. 

Erau doi. Dan Rifkin venea primul. Purta un impermeabil 
cafeniu, mai elegant decât majoritatea, plin de nasturi, 
buzunare și epoleţi. Încă avea fața aceea imobilă de păpușă, așa 
că era cu neputinţă să ne dăm seama ce are de gând. Poate că 
voia să-și ceară scuze? 

La câțiva pași în urma lui venea Părintele O'Leary, un uriaș în 
comparaţie cu Rifkin, cu mâinile în buzunare și cu basca trasă 
pe ochi. 

Ne-am răsucit încet ca să-i întâmpinăm. Probabil că aveam cu 
toţii aceeași expresie pe chipuri - o nedumerire amestecată cu 
bucuria de a-l vedea pe acest om care ar fi trebuit să ne fie 
prieten acum, în mod normal, în ciuda suferinţei prin care 
trecea, îndreptându-se spre noi ca să ne reprimească în lumea 
sa, în lumea reală. Însă expresia sa era stranie. Aspră. 

Laurie rosti: 

— Dan? 

El nu a răspuns. Dintr-unul dintre buzunarele adânci ale 
impermeabilului a scos un cuţit, unul obișnuit, de bucătărie, pe 
care l-am recunoscut, oricât de absurd ar părea, ca fiind 
modelul Wusthof Classic de friptură, pentru că aveam și noi un 
set identic de cuțite în bucătăria noastră. Dar nu am apucat să 
conștientizez pe deplin ciudăţenia sublimă a ideii de a fi 
înjunghiat cu un asemenea cuţit pentru că, aproape imediat, 
înainte ca Dan Rifkin să ajungă la câţiva pași de noi, Părintele 
O'Leary îl înșfacă de braț. Trânti mâna lui Rifkin pe capota 
mașinii, iar cuțitul căzu cu un zăngănit pe podeaua din beton a 


VP - 339 


garajului. Apoi îi răsuci lui Rifkin braţul la spate și, cu mare 
ușurință - de parcă ar fi avut de-a face cu un manechin -, îl 
aplecă peste capota mașinii și îi zise: 

— la-o ușor, amice. 

Făcu toate acestea cu un profesionalism expert și elegant, 
întreaga scenă nu dură mai mult de câteva secunde, iar noi 
rămăsesem cu gura căscată, holbându-ne la cei doi oameni. 

— Cine ești? am întrebat eu într-un final. 

— Un prieten de-al tatălui tău. M-a rugat să am grijă de voi. 

— Tatăl meu? De unde-l știi tu pe tatăl meu? Nu, stai, nu-mi 
spune. Nu vreau să știu. 

— Ce vrei să fac cu tipul ăsta? 

— Dă-i drumul! Care-i problema ta? 

E| se execută. 

Rifkin își aranjă hainele. Avea lacrimi în ochi. Ne privi cu 
neputinţă - se pare că încă mai credea că Jacob îi omorâse fiul, 
dar acum nu mai putea face nimic în această privinţă - și plecă 
împleticindu-se, spre chinuri pe care nici nu mi le pot închipui. 

Părintele O'Leary se duse la Jacob și-i întinse mâna. 

— Felicitări, puștiule. A fost o scenă de neuitat în sala de 
judecată în dimineaţa asta. Ai văzut expresia de pe faţa 
ticălosului ăluia de procuror? Nepreţuită! 

Jacob îi strânse mâna cu o expresie uluită. 

— Un spectacol pe cinste, rosti Părintele O'Leary. Un 
spectacol pe cinste. Râse. lar tu ești băiatul lui Billy Barber? 

— Da. 

Nu mă mândrisem niciodată cu asta. Nici măcar nu sunt sigur 
că o spusesem vreodată cu voce tare în public până atunci, însă 
mă lega cumva de Părintele O'Leary, iar asta părea să-l distreze, 
așa că am zâmbit amândoi. 

— Eşti mai mare decât el, asta-i clar. Ai putea băga doi ca el 
într-unul ca tine. 

N-am știut ce replică să dau la acel comentariu, așa că am 
rămas tăcut. 

— Spune-i babacului că îi transmit salutări, bine? zise 
Părintele O'Leary. Doamne, ce povești ţi-aș putea zice despre 
el...! 

— Te rog, nu-i cazul. 

Și o ultimă replică spre Jacob: 

— E ziua ta norocoasă, puștiule. 


VP - 340 


Râse din nou și plecă, iar eu nu l-am mai văzut pe Părintele 
O'Leary până-n ziua de azi. 


VP - 341 


A PATRA PARTE 


„Cum exact se întâmplă ca semnalele electrice și 
reacțiile chimice care se produc în fiecare secundă 
în corpul omenesc să facă saltul la statutul de gând 
motivație, impuls - unde mașinăria fizică a omului se 
sfârșește și unde începe duhul din mașină, 
constienta - nu este tocmai o chestiune științifică, 
din simplul motiv că nu putem concepe un 
experiment care să captureze, să măsoare sau să 
reproducă acest proces. Din tot ce am aflat până 
acum, nu se poate afirma decât că nu înțelegem cu 
adevărat de ce fac oamenii ceea ce fac și că este 
foarte probabil nici să nu înțelegem vreodată”. 


PAUL HEITZ, 

Neurocriminologia și neajunsurile ei, 

Jurnalul american de criminologie și politici publice, 
Toamna 2008 


37. 


Viața de apoi 


Viaţa merge mai departe, probabil prea lungă și-așa, dacă 
este să fim sinceri. Într-o viaţă lungă sunt treizeci sau treizeci și 
cinci de mii de zile prin care trebuie să trecem, dar numai 
câteva zeci care contează cu adevărat, Zile Mari, când Se 
întâmplă Ceva Spectaculos. Restul - vasta majoritate, zecile de 
mii de zile - sunt întru nimic remarcabile, repetitive, chiar 
monotone. Alunecăm prin ele, apoi le uităm instantaneu. Când 
privim înapoi la vieţile noastre, avem tendinţa să nu ne gândim 
la această aritmetică. Ne amintim cele câteva Zile Mari și le 
lăsăm la o parte pe toate celelalte. Ne organizăm vieţile lungi și 
amorfe în povestioare aranjate, așa cum fac eu aici. Insă vieţile 


VP - 342 


noastre sunt constituite în mare parte din vechituri, din zile 
banale și ușor de uitat, iar „Sfârșitul” nu este niciodată sfârșit. 

Firește că ziua în care Jacob a fost achitat intră la categoria 
Zilelor Mari. Însă, după aceea, au continuat să vină zilele 
mărunte. 

Nu am revenit la „normalitate”; uitaserăm toţi trei ce 
înseamnă asta. Măcar nu ne mai făceam iluzii că vom mai avea 
parte vreodată de ea. Dar în zilele și în săptămânile de după 
eliberarea lui Jacob, atunci când euforia reabilitării noastre s-a 
mai domolit, am căzut din nou într-o rutină neproductivă. 
leșeam rar în oraș. Nu mergeam niciodată la restaurant sau în 
alte locuri publice unde simţeam că lumea se holbează la noi. 
Am început să fac eu cumpărăturile, întrucât Laurie nu voia să 
mai riște să dea nas în nas cu soţii Rifkin la magazin, și am 
preluat obiceiul ei de a planifica meniul pentru săptămâna 
următoare în timp ce făceam cumpărăturile (luni - paste, marți - 
pui, miercuri - hamburgeri...). Am vizionat câteva filme, de 
obicei pe la mijlocul săptămânii, când cinematografele nu erau 
atât de aglomerate, și chiar și atunci ne strecuram în sală după 
ce se stingeau luminile. Cel mai mult timp îl petreceam acasă. 
Navigam neîncetat pe internet, cu ochi sticloși, căzuți în transă. 
Preferam să facem exerciţii fizice la aparatele din pivniţă decât 
să ieșim la alergat afară. Am trecut la un abonament mai 
consistent de Netflix ca să avem cât mai multe filme la 
dispoziție. Acum, când spun toate astea, pare jalnic, dar la 
momentul respectiv ne simțeam nemaipomenit. Eram liberi - 
sau ceva de genul ăsta. 

Ne-am gândit să ne mutăm - nu la Buenos Aires, din păcate, 
ci în locuri mai prozaice, unde să o putem lua de la capăt: 
Florida, California, Wyoming, oriunde ne închipuiam că se duc 
oamenii ca să se reinventeze. O vreme am fost interesat de 
orășelul Bisbee din Arizona, unde auzisem că era ușor să dispari 
și să nu mai știe nimeni de tine. Mai era și varianta plecării din 
ţară, care suna și ea destul de tentant. Am purtat discuţii 
interminabile despre toate astea. Laurie se îndoia că puteam 
scăpa undeva de publicitatea de care se bucurase cazul, 
indiferent cât de departe ne-am fi mutat. Și, oricum, spunea ea, 
toată viaţa ei era în Boston. În ceea ce mă privește, eu chiar 
doream să mă mut în altă parte. Oricum nu eram legat de niciun 
loc anume; casa mea era acolo unde era și Laurie. Insă n-am 


VP - 343 


reușit să mă înţeleg cu ea. 

În Newton zăboveau sentimente neplăcute. Majoritatea 
vecinilor noștri ajunseseră la propriul verdict: nevinovat, dar nu 
tocmai neprihănit. Chiar dacă Jacob nu îl omorâse pe Ben Rifkin, 
auziseră destul cât să fie suspicioși în privinţa lui. Cuţitul, 
fanteziile lui violente, neamul păcătos din care se trăgea. Unora 
li se părea suspectă chiar și încheierea bruscă a procesului. 
Prezenţa puștiului în oraș îi îngrijora și îi irita pe oameni. Nic 
măcar cei mai cumsecade nu ţineau morțiș să-l știe pe Jacob în 
preajma copiilor lor. De ce să riște? Chiar dacă erau 99% siguri 
de nevinovăția lui, de ce să riște să greșească când miza era 
atât de mare? Și cine să riște stigmatul pe care-l presupunea 
simpla sa companie? Era un paria, indiferent dacă fusese sau nu 
vinovat. 

Ținând cont de toate aceste aspecte, nu am îndrăznit să-l 
trimitem pe Jacob înapoi la școala din Newton. Atunci când 
fusese pus sub acuzare și școala se grăbise să îl suspende, 
primăria fusese obligată să îi angajeze o meditatoare, pe 
doamna McGowan, așa că am reangajat-o ca să continue lecţiile 
cu el. Doamna McGowan era singurul oaspete care venea 
regulat la noi acasă, aproape singura care vedea cum trăim. 
După ce intra, îmbrăcată cam demodat și greoaie, ochii îi 
alunecau în toate părţile, observând mormanele de rufe 
murdare, vasele nespălate din chiuvetă, părul nespălat al lui 
Jacob. Probabil că ne considera puţin ţicniţi. Dar continua să 
vină în fiecare dimineaţă, la ora 9.00, să stea cu Jacob la masa 
din bucătărie, ascultându-l la lecții și dojenindu-l atunci când nu- 
și făcea temele. „Nimeni n-o să-ţi plângă de milă”, îi spunea ea 
în față. Și Laurie își asumase un rol activ în educaţia lui Jacob. In 
opinia mea, era o profesoară remarcabilă, răbdătoare și blândă. 
Nu o mai văzusem predând înainte, dar urmărind-o la lucru cu 
Jacob, m-am gândit: ar trebui să se întoarcă la catedră. Nu ar fi 
trebuit să se oprească niciodată. 

Pe măsură ce săptămânile se scurgeau, Jacob era tot mai 
mulțumit cu noua sa viaţă singuratică, fiind din fire un pustnic. 
Nu-i lipseau prietenii săi sau școala. De fapt, e posibil ca 
meditaţia la domiciliu să i se fi potrivit mai mult. li oferea ce era 
mai bun din școală, „conţinutul” (după cum zicea el), fără 
nenumăratele complicaţii reprezentate de fete, sex, sporturi, 
bătăuși, presiunea colegilor, bisericuțe -  complicaţia 


VP - 344 


reprezentată de fapt de ceilalţi copii. Jake era pur și simplu mai 
fericit de unul singur. Având în vedere prin ce trecuse, cine l-ar 
fi putut acuza? Când discutam despre mutare, Jacob era mereu 
cel mai entuziasmat de idee. Cu cât mai departe, cu atât mai 
bine. Bisbee, Arizona... aveau să i se potrivească de minune, 
credea el. Așa era Jacob - acea nepăsare, acea siguranţă, pe 
jumătate seninătate, pe jumătate orbire. Poate că o să sune 
ciudat, dar Jacob - care avea cel mai mult de pierdut din acest 
caz - nu a cedat niciodată nervos, nu a plâns, nu s-a pierdut cu 
firea. Uneori se mai supăra, se mai bosumfla sau se închidea în 
sine, își mai și plângea de milă, cum fac toţi copiii, dar nu s-a 
lăsat niciodată doborât. Acum, că procesul se încheiase, 
redevenise același puști echilibrat de dinainte. Nu era greu de 
imaginat de ce colegii săi consideraseră neliniștitor calmul său 
straniu. Mie personal mi se părea admirabil. 

Eu nu trebuia să lucrez, cel puţin o vreme. Tehnic vorbind, 
eram încă în concediu cu plată de la biroul procuraturii. Salariul 
îmi era în continuare virat în cont, așa cum se întâmplase pe 
toată durata acestui episod. Fără îndoială că asta reprezenta o 
problemă spinoasă pentru Lynn Canavan. Pariase pe calul 
greșit. Acum nu mai avea nicio scuză ca să mă concedieze, de 
vreme ce nu greșisem cu nimic, dar nici nu putea să mă repună 
în funcţia de prim-adjunct. În cele din urmă avea să fie nevoită 
să-mi ofere o altă funcţie, eu aveam să o refuz și cu asta basta. 
Însă ea părea dispusă ca în viitorul imediat să mă ţină pe statul 
de plată, cu condiţia ca eu să-mi ţin gura, ceea ce părea să fie 
totuși un preţ mic de plătit. Oricum mi-aş fi ţinut gura; o 
plăceam pe Lynn. 

Între timp, Canavan avea altele pe cap. Trebuia să vadă ce 
era de făcut cu Logiudice, Rasputinul de la curtea ei, a cărui 
implozie profesională pusese capăt cu siguranţă oricăror 
speranţe politice pe care le nutrea și, dacă nu era atentă, i-ar fi 
putut distruge și cariera. Dar, la fel, nu putea da afară un 
procuror doar pentru că pierduse un caz, altminteri cine ar mai 
fi vrut să lucreze pentru ea vreodată? Opinia generală era că ea 
avea să candideze în curând pentru postul de procuror general 
sau chiar de guvernator, lăsându-l pe următorul procuror 
districtual să se ocupe de toată harababura. Insă, pe moment, 
nu putea decât să privească și să aștepte. Poate că Logiudice 
izbutea să-și salveze cumva reputaţia. In fond, nu se știe 


VP - 345 


niciodată. 

Eu nu-mi făceam prea multe griji cu privire la cariera mea 
pentru moment. Cu siguranţă nu mai aveam niciun viitor ca 
procuror. Chicotele înfundate m-ar fi dat gata. Bănuiesc că aș fi 
putut continua în avocatură. Puteam să devin avocat de Drept 
penal, poziţie în care legătura cu cazul lui Jacob ar fi fost mai 
degrabă o medalie de onoare - drama unui băiat nevinovat, 
acuzat pe nedrept, care l-a înfruntat pe Om, sau mai știu eu ce. 
Dar era cam târziu pentru mine să schimb taberele. Nu eram 
deloc sigur că aș fi putut apăra aceleași scursuri pe care mă 
străduisem toată viaţa să le bag după gratii. Nu știam cum stau. 
Probabil că eram suspendat într-un soi de purgatoriu, împreună 
cu familia mea. _ 

Dintre noi trei, Laurie era cea mai istovită după proces. In 
săptămânile care au urmat, și-a mai revenit puţin, dar nu a mai 
fost niciodată așa cum fusese înainte. Nu a mai pus niciodată la 
loc kilogramele pe care le pierduse și a rămas trasă la față. Era 
ca și cum ar fi îmbătrânit cu zece ani în doar câteva luni. Insă 
schimbarea reală se produsese în interiorul ei. In acele prime 
săptămâni de după achitarea lui Jacob, Laurie avea un aer rece 
și precaut. Era prudentă. Această manieră nouă, mai precaută, 
mi se părea de înţeles. Fusese victimizată și răspundea la fel ca 
orice altă victimă. Asta a alterat dinamica familiei noastre - gata 
cu mama care ne implora din tot sufletul pe mine și pe Jacob, 
involuţii familiei, să ne împărtășim sentimentele, să sporovăim 
despre problemele noastre și, în general, să îi dezvăluim cele 
mai ascunse gânduri. Renunţase la toate astea, cel puţin pentru 
o vreme. Acum, ne privea de la distanță. Nu prea îi puteam 
purta pică pentru asta. Trauma o făcuse pe soţia mea să 
semene un pic cu mine, să fie ceva mai aspră. Trauma ne 
înăsprește pe toţi. Așa veți păţi și voi când va da peste voi - și 
fiți siguri că va da. 


38. 


Dilema politistului 


Instituția Corecţională Northern, 
VP - 346 


Somers, Connecticut 


Din nou la vorbitor. Închis în compartimentul meu cu pereţi 
albi, cu geamul gros în față. Zgomot de fundal constant: șoapte 
din cabinele alăturate, strigăte înfundate în depărtare și 
hărmălaia din închisoare, anunţuri la interfon. 

Billy cel Sângeros se foi în cadrul ferestruicii, cu mâinile 
încătușate de lanţul de la brâu, un al doilea lanț coborându-i de 
la brâu la glezne. Nu conta: intrase în încăpere ca un despot, cu 
bărbia înainte, cu un rânjet de băiat rău pe chip, cu părul cărunt 
pieptănat pe spate într-un stil desuet. 

Doi gardieni îl îndrumară până la scaun, fără să pună însă 
mâna pe el. Unul dintre ei îi desprinse cătușele de lanțul de la 
brâu, sub privirile celuilalt, apoi se traseră amândoi în spate, 
ieșind din cadrul ferestruicii. 

Tatăl meu ridică telefonul și, cu mâinile lipite sub bărbie ca 
într-o rugăciune, rosti: „Băiete!” Din tonul lui se înțelegea: Ce 
surpriză plăcută! 

— De ce ai făcut-o? 

— Ce să fac? 

— De Patz e vorba. 

El își plimbă ochii de la faţa mea la telefonul de pe perete și 
înapoi, atrăgându-mi atenţia să am grijă ce spun pe linia 
urmărită. 

— Despre ce vorbeşti, băiete? Eu am fost aici în tot acest 
timp. Poate că n-ai auzit: nu prea ies în lume. 

Am desfăcut un cazier multistatal. Era lung de câteva pagini. 
L-am netezit și l-am lipit cu prima pagină de geam, ca să poată 
citi numele: James Michael O'Leary; alias Jimmy, Jimmy-O, 
Părintele O'Leary, DN 18/2/43. 

El se aplecă în faţă și-și miji ochii ca să citească de pe 
document. 

— N-am auzit de el. 

— N-ai auzit de el? Serios? 

— N-am auzit de el. 

— A fost închis aici cu tine, o vreme. 

— Trec mulți tipi pe-aici. 

— Aţi fost împreună aici șase ani. Șase ani! 

El ridică din umeri. 

— Eu nu socializez. Asta-i pușcărie, nu Yale! Poate dacă ai 


VP - 347 


avea vreo poză sau ceva... îmi făcu cu ochiul, obraznic, și 
adăugă: Dar n-am auzit de tipul ăsta. 

— Ei bine, el a auzit de tine. 

Ridică din umeri din nou. 

— Multă lume a auzit de mine. Sunt o legendă. 

— A zis că i-ai cerut să aibă grijă de noi, să aibă grijă de Jacob. 

— Prostii. 

— Să ne ocrotească. 

— Prostii. 

— Ai trimis pe cineva să ne ocrotească? Crezi că am nevoie ca 
tu să-mi ocrotești copilul? 

— Hei, eu n-am spus așa ceva! Asta zici tu. Așa cum 
spuneam, n-am auzit de tipul ăsta. Nu știu despre ce naiba 
vorbești. 

Dacă petreci suficient timp într-un tribunal, devii un 
profesionist în depistarea minciunii. Înveţi să recunoști diversele 
tipuri de baliverne, așa cum eschimoșii pot deosebi între 
diferitele tipuri de zăpadă. Genul de negare pe care Billy o 
practica aici - în care cuvintele N-am fost eu sunt rostite pe un 
ton care sugerează Sigur că eu am fost, dar știm amândoi că n- 
ai cum să o dovedești - este probabil delectarea tuturor 
infractorilor. Să râzi în faţa unui poliţist! Era clar că ticălosul de 
taică-meu savura din plin momentul. Din perspectiva poliţistului, 
nu are niciun sens să te lupţi cu acest soi de mărturisire-negare. 
Înveţi să accepţi situaţia. Face parte din joc. Este dilema 
polițistului: uneori, nu poți dovedi un caz fără o mărturisire, dar 
nu poți obține o mărturisire dacă nu ai deja dovezi. 

Așa că am luat hârtia de la geam și am pus-o pe tejgheaua de 
melamină din faţa mea. M-am lăsat pe spate și mi-am masat 
fruntea. 

— Netotule! Netot bătrân ce ești! Ai idee ce-ai făcut? 

— Netot? Ce faci? Îmi spui mie netot? N-am făcut nimic. 

— Jacob era nevinovat! Netot bătrân și bătut în cap ce ești. 

— Ai grijă ce zici, băiete. Nu mă obligă nimeni să stau aici și 
să vorbesc cu tine. 

— Nu aveam nevoie de ajutorul tău. 

— Zău? N-aș fi zis. 

— Am fi putut câștiga. 

— Și dacă nu câștigați? Ce se întâmpla atunci? Era mai bine 
ca puştiul să putrezească într-un loc de-ăsta? Ştii ce-i locul ăsta, 


VP - 348 


băiete? E un mormânt. O groapă de gunoi. E o gaură mare în 
pământ, în care ei aruncă gunoiul pe care nu mai vrea nimeni 
să-l vadă. Oricum, tu ești cel care mi-a spus în seara aia la 
telefon că sunteți pe punctul de a pierde. 

— Uite ce-i, nu poţi - nu poţi pur și simplu... 

— Doamne, băiete, nu te mai ambala atât! E de-a dreptul 
jenant, ce naiba! Uite, nu spun nimic cu privire la ce s-a 
întâmplat, bine? Pentru că nu știu. Orice i s-o fi întâmplat tipului 
ăluia - cum îl chema? Patz? - orice i s-o fi întâmplat, eu nu știu. 
Sunt blocat aici, în groapa asta. Ce naiba mai știu eu? Dar dacă 
îmi ceri să bocesc pentru că un rahat de violator de copii a fost 
omorât sau s-a omorât... n-ai decât să aștepți mult și bine. 
Călătorie sprâncenată! Un rahat mai puţin pe lume. Să-l ia 
dracu'! Gata, s-a dus! 

Işi puse pumnul la gură, apoi suflă în el și-și desfăcu încet 
degetele, ca un magician care face o monedă să dispară. 

— S-a dus! Un ticălos mai puţin pe lume, atâta tot. În cazul 
unui tip ca ăla, lumea este un loc mai bun fără el. 

— Și în cazul tău? 

El se încruntă. 

— Hei, eu sunt încă aici. Se bătu cu pumnul în piept. Nu 
contează ce crezi despre mine. Eu sunt încă aici, băiete, că-ți 
convine sau nu. Nu poţi scăpa de mine. 

— Mda, ca de-un gândac... 

— Exact: sunt rezistent ca un gândac. Și mândru de asta. 

— Deci ce-ai făcut? Ai cerut un serviciu? Sau pur și simplu ai 
apelat la un vechi prieten? 

— Ti-am zis, nu știu despre ce vorbești. 

— Știi, chestia e că mi-a luat ceva timp ca să mă prind. Am un 
prieten poliţist care mi-a spus că tipul ăsta, Părintele O'Leary, 
este un bătăuș bătrân și că încă mai lucrează ca rachet, iar când 
l-am întrebat ce înseamnă asta, mi-a zis: „Face problemele să 
dispară”. Deci asta ai făcut, nu-i așa? Ai apelat la un vechi 
prieten și ai făcut ca problema să dispară. 

Niciun răspuns. De ce m-ar fi ajutat recunoscând? Billy cel 
Sângeros înţelegea dilema poliţistului la fel de bine ca mine. N- 
ai mărturisire, n-ai caz; n-ai caz, n-ai mărturisire. 

Insă știam prea bine amândoi ce se petrecuse. Ne gândeam la 
același lucru, sunt sigur: Părintele O'Leary se duce acolo într-o 
noapte, după o zi deosebit de proastă în instanţă pentru Jacob, 


VP - 349 


și îl bagă în sperieţi pe tipul ăla gras, îi flutură pistolul prin faţă, 
îl face să scrie o mărturisire. Tipul probabil că își dăduse drumul 
pe el înainte ca Părintele O'Leary să apuce să-l spânzure. 

— Ai idee ce i-ai făcut lui Jacob? 

— Da, i-am salvat viața. 

— Nu. l-ai luat posibilitatea de a se apăra în instanţă. l-ai luat 
șansa de a auzi juriul declarându-l „nevinovat”. De acum 
înainte, va exista mereu o urmă de îndoială. Vor fi întotdeauna 
oameni convinși că Jacob este un criminal. 

El râse. Nu un chicotit, ci un hohot de râs. 

— Posibilitatea de a se apăra în instanţă? Și eu sunt netotul? 
Băiete, știi ce? Nu ești chiar atât de isteț cum credeam! 

Mai râse puţin. Hohote nebunești, necontrolate. Mă maimuţări 
pe un ton ascuțit și afectat: 

— „Vai, posibilitatea de a se apăra în instanţă!” Doamne, 
băiete! E o minune că tu ești acolo și eu sunt după gratii! Cum 
naiba se întâmplă una ca asta? Papagal fraier ce ești... 

— E o lume nebună. Inchipuie-ţi, să bage un om ca tine la 
închisoare! 

El nu mă băgă în seamă. Se aplecă în faţă, de parcă ar fi vrut 
să-mi șoptească la ureche un secret prin plexiglas: 

— Ascultă, zise el, acum vrei să faci pe intransigentul sau ce? 
Vrei să-ţi bagi din nou copilul în rahat? Asta vrei, băiete? Sună la 
poliţie. Hai, sună la poliţie și zi-le toată povestea asta 
nebunească despre Patz și despre tipul ăsta, O'Leary, pe care 
chipurile l-aș cunoaște eu. Ce-mi pasă mie? Oricum sunt închis 
pe viaţă aici. N-o să-mi faci rău. Hai să te văd! E copilul tău. Fă 
ce vrei cu el. Așa cum ziceai, poate că puștiul o să scape. 
Asumă-ţi riscul. 

— Oricum nu-l mai pot judeca pe Jacob încă o dată. Nu pentru 
crima asta. 

— Așa, și? Cu atât mai bine. Pare că tu crezi că tipul ăsta, 
O'Leary, a comis o crimă. Dacă eram în locul tău, l-aș fi raportat 
imediat. Asta ai de gând să faci, domnule Om de la Procuratură? 
Sau poate că asta nu ar da atât de bine pentru puști? 

Mă privi direct în ochi câteva secunde, până când mi-am dat 
seama că începusem să clipesc. 

— Nu, zise el. Nici nu mă gândeam. Am terminat? 

— Da. 

— Bine. Hei, gardian! Gardian! 


VP - 350 


Doi gardieni se apropiară, cu expresii sceptice pe faţă. 

— Eu și fiul meu am terminat cu vizita. L-aţi cunoscut pe fiul 
meu? 

Gardienii nu răspunseră, nici măcar nu se uitară la mine. 
Păreau să creadă că-i un șiretlic ca să-și întoarcă privirea pentru 
o clipă și nu aveau de gând să se lase păcăliți. Treaba lor era să 
ducă sălbăticiunea înapoi în cușcă. Și era o treabă periculoasă în 
sine. Nu avea niciun rost să încalce protocolul. 

— În regulă, zise tatăl meu când unul dintre gardieni căuta 
cheia potrivită ca să-i prindă la loc cătușele de lanţ. Să mai vii, 
băiete! Nu uita: încă sunt tatăl tău. Mereu voi fi tatăl tău. 

Gardienii dădură să-l salte din scaun, însă el continuă să 
vorbească: 

— Hei, le spuse el, ar trebui să-l cunoașteţi mai bine pe tipul 
ăsta. Este avocat. Poate că o să aveţi nevoie de un avocat într-o 
bu... 

Unul dintre gardieni îi luă receptorul din mână și îl agăţă în 
furcă. ÎI ridicară apoi în picioare, îi prinseră cătușele de lanţul de 
la brâu, apoi traseră de lanţuri ca să se asigure că sunt fixate 
corespunzător. Billy mă urmări cu privirea în tot acest timp, 
chiar și când gardienii îl urniră din loc. Ce-o fi văzut când s-a 
uitat la mine... n-aș ști să spun. Probabil că doar un străin în 
cadrul unei ferestruici. 


DI. Logiudice: O să vă întreb din nou. Și o să vă reamintesc, domnule 
Barber, că sunteți sub jurământ. 

Martorul: Știu asta. 

DI. Logiudice: Și știți că vorbim despre o crimă aici. 

Martorul: Medicul legist a catalogat-o drept sinucidere. 

DI. Logiudice: Leonard Patz a fost ucis și o știți prea bine! 

Martorul: Nu știu cum ar putea cineva să fie convins de asta. 

DI. Logiudice: Și nu aveţi nimic de adăugat? 

Martorul: Nu. 

DI. Logiudice: Nu aveţi nicio idee despre ce a păţit Leonard Patz pe 
25 octombrie 2007? 

Martorul: Nu. 

DI. Logiudice: Vreo teorie? 

Martorul: Nu. 

DI. Logiudice: Ştiţi ceva, orice, despre James Michael O'Leary, 
cunoscut și ca Părintele O'Leary? 

Martorul: N-am auzit de el. 

DI. Logiudice: Serios? Nu i-aţi auzit niciodată numele? 


VP - 351 


Martorul: N-am auzit de el. 


Îmi amintesc cum stătea Neal Logiudice acolo, cu mâinile în 
sân, fierbând de nervi. Altă dată, l-aș fi bătut pe spate și i-aș fi 
zis: „Martorii mint. N-ai ce face. Du-te și bea o bere, uită de 
asta. Toate infracțiunile sunt locale, Neal - toţi indivizii ăștia se 
întorc la locul faptei mai devreme sau mai târziu”. Însă 
Logiudice nu era genul care să lase cu una, cu două un martor 
insolent. Probabil că nu dădea doi bani pe uciderea lui Patz. 
Oricum, nu de Leonard Patz era vorba aici. 

Era deja spre sfârșitul după-amiezii când Logiudice mă sili în 
sfârșit să comit un mic sperjur nevinovat. Mărturia mea se 
întinsese pe toată ziua și mă doborâse oboseala. Eram în aprilie. 
Zilele începeau să se lungească. Lumina zilei abia pălea când 
am zis: „N-am auzit de el”. 

La acel moment, probabil că Logiudice își dăduse deja seama 
că nu avea să își mai repare reputaţia acolo și în niciun caz cu 
ajutorul meu. A demisionat din procuratură la scurt timp după 
aceea. Este avocat al apărării în Boston acum. Nu am nicio 
îndoială că va fi un avocat nemaipomenit până în ziua în care va 
fi dat afară din barou. Însă, pe moment, mă consolez cu acea 
imagine a lui în sala marelui juriu, fierbând de nervi în timp ce 
cazul său se prăbușea evident, trăgând după el și cariera sa. Imi 
place să mă gândesc la asta ca fiind ultima lecţie pe care i-am 
dat-o vreodată fostului meu protejat. Este dilema poliţistului, 
Neal. După o vreme, te obișnuiești cu ea. 


39. 


Raiul pe pământ 


Se pare că te poţi obişnui cu aproape orice în viaţă. Ceea ce 
pare la un moment dat să fie revoltător, șocant și insuportabil 
devine, în timp, obișnuit și neremarcabil. 

După ce au trecut primele luni, insulta reprezentată de 
procesul lui Jacob și-a pierdut treptat capacitatea de a ne 
înfuria. Făcusem tot ce ne stătuse în puteri. Familia noastră 
păţise acest lucru grotesc. Aveam să fim cunoscuți mereu 


VP - 352 


pentru asta. Avea să fie prima propoziţie din epitafurile noastre. 
lar experiența avea să ne marcheze pentru totdeauna, în moduri 
pe care nu le puteam intui la acel moment. Toate acestea au 
început să pară normale, permanente, fără să mai merite 
comentarii. Și când s-a întâmplat - când am început să ne 
obișnuim cu noua noastră viaţă de familie rău-famată, când am 
început, în cele din urmă, să privim spre viitor, nu spre trecut -, 
familia noastră a ieșit treptat la suprafaţă. 

Laurie a fost prima dintre noi care și-a revenit. A reînnodat 
prietenia cu Toby Lanzman. Toby se ţinuse departe de noi pe tot 
parcursul procesului, dar a fost prima dintre prietenii noștri din 
Newton care a reluat legătura cu noi după terminarea acestuia. 
Rămasă la fel de bine făcută și de dominatoare - aceeași față 
suplă, același corp vânos și musculos -, Toby o ghidă pe Laurie 
printr-un program extrem de dur de exerciţii fizice, incluzând 
alergări lungi pe Commonwealth Avenue. Laurie spunea că vrea 
să devină mai puternică. Apoi, în curând, Laurie începu să își 
lucreze trupul și fără îndrumările lui Toby. În toiul iernii, se 
întorcea acasă după alergări tot mai lungi, cu faţa roșie și cu 
pielea lucindu-i de sudoare. 

— Trebuie să devin mai puternică. 

Reintrându-și în rolul de căpitan al familiei, Laurie se dedică 
ambiţiosului proiect de a ne retrezi și pe noi din moleșeală. 
începu să gătească dejunuri spectaculoase, constând în gofre, 
omlete sau cereale calde. Și acum, că nu mai aveam unde să ne 
grăbim dimineaţa, le savuram pe îndelete în faţa ziarelor, pe 
care Jacob le citea online, în vreme ce eu și Laurie lecturam 
variantele tipărite de la G/obe și Times. Organiza nopţi de film în 
familie și chiar mă lăsa să aleg peliculele cu gangsteri care îmi 
plăceau atât de mult, apoi îndura cu stoicism în timp ce eu și 
Jacob repetam întruna replicile favorite: „Salută-l pe micul meu 
prieten” și „N-am știut până în ziua asta că Barzini era făptașul”. 
Mi-a zis că felul în care îl imitam pe Brando mă făcea să semăn 
cu Elmer Fudd, așa că am căutat puţin pe YouTube ca să-i 
arătăm lui Jacob cine era Elmer Fudd. Cât de ciudat era să ne 
auzim râzând din nou... 

Și când nimic din toate astea nu mai funcţionă, când Jacob și 
cu mine nu mai păream în stare să alungăm amintirea 
întunecată a anului care trecuse, Laurie decise să apeleze la o 
metodă mai drastică. 


VP - 353 


— Ce-ar fi să plecăm de-aici o vreme? zise ea voioasă într-o 
seară la cină. Am putea să mergem într-o vacanţă, ca pe 
vremuri. 

Era una dintre acele idei atât de evidente, încât ești izbit ca 
de o revelaţie. Desigur! In clipa în care a sugerat asta, am știut 
că trebuie să mergem, desigur. De ce ne luase atâta timp ca să 
ne gândim la asta? Numai gândul în sine ne făcea să ne simţim 
ușor ameţiți. 

— Genial, am zis eu. Să ne limpezim minţile! 

— Să o luăm de la capăt! completă Jacob. 

Laurie își scutură pumnii cu entuziasm. 

— M-am săturat de toate. Urăsc casa asta. Urăsc orașul ăsta. 
Urăsc faptul că mă simt tot timpul captivă. Vreau din tot sufletul 
să fiu în altă parte. 

Din câte-mi amintesc eu, ne-am așezat imediat toţi trei la 
calculator și am ales destinaţia în aceeași noapte. Am ales o 
stațiune din Jamaica, numită Waves. Niciunul dintre noi nu 
auzise de Waves și nu fusese în Jamaica. Ne-am bazat decizia 
doar pe website-ul staţiunii, care ne uluia cu imagini fantastice, 
modificate în Photoshop: palmieri, plaje cu nisip alb, ocean 
acvamarin. Totul era atât de perfect și atât de fals totodată, 
încât nu am putut rezista. Era corespondentul turistic al 
pornografiei. Vedeam cupluri care râdeau, ea vânoasă, bronzată 
și în bikini, el cărunt la tâmple, dar cu mușchii abdominali 
sculptați - mama casnică și managerul mediocru, transformați 
de Waves în alter ego-urile lor adevărate: nebunatica și 
armăsarul. Exista un complex hotelier dichisit, cu obloane și 
verande, cu exterioarele vopsite strălucitor, pentru a evoca un 
sătuc nemaivăzut din Caraibe. Hotelul era înconjurat de o reţea 
de piscine azurii, cu fântâni și baruri lângă ele. Sigla staţiunii 
scânteia pe fundul fiecărei piscine. Bazinele albastre se vărsau 
unul în altul până când apa ajungea la marginea unei stânci 
joase, iar de acolo cobora un lift până la o plajă în formă de 
potcoavă și la un golfuleț imaculat, în vreme ce, în depărtare, 
albastrul oceanului se contopea cu albastrul nesfârșit al cerului, 
fără o linie clară a orizontului, care ar fi spulberat iluzia că 
Waves se află pe aceeași planetă rotundă ca restul lumii. Era 
tocmai acea lume de vis spre care tânjeam să evadăm. Nu 
voiam să mergem în niciun loc „real”; nu poţi fi într-un loc ca 
Paris sau Roma fără să te gândești și voiam mai presus de orice 


VP - 354 


să nu ne mai gândim la nimic. Din fericire, în Waves părea că 
niciun gând nu poate rezista prea mult. Nimic nu ne putea strica 
cheful. 

Cel mai remarcabil aspect în toată această manipulare 
emoţională este că a funcţionat. Chiar am trăit fantezia 
călătorului de a-și lăsa în urmă vechiul sine și toate necazurile. 
Am fost transportaţi, la propriu și la figurat. Nu deodată, 
bineînţeles, ci puţin câte puţin. Am simţit cum ni se ridică 
greutatea de pe inimi în clipa în care am făcut rezervările pentru 
o ședere de două săptămâni. Apoi, ne-am simţit și mai ușurați 
când avionul a decolat din Boston, și chiar mai mult după ce am 
coborât în dogoarea soarelui și în briza caldă, tropicală, a 
micuțului aeroport din Montego Bay. Deja eram diferiţi. Eram 
fericiţi, într-un mod straniu, miraculos, delirant chiar. Ne-am 
uitat unul la altul cu surprindere, de parcă am fi zis: Oare e 
adevărat? Chiar suntem... fericiți? Veţi spune că ne amăgeam 
singuri; necazurile noastre nu deveneau mai puţin reale. Și, 
evident, așa era. Dar ce contează? Meritam o vacanţă. 

La aeroport, Jacob zâmbea. Laurie mă ţinea de mână. 

— E raiul pe pământ! exclamă ea. 

Ne-am croit drum prin terminal până la un mic autobuz, unde 
șoferul ţinea o listă cu turiștii pe care trebuia să îi ia de la 
aeroport. Părea ușor neîngrijit, purtând un tricou, pantaloni 
scurţi și sandale de duș. Însă ne zâmbi și își condimentă 
propoziţiile cu „Da, omule!”, descurcându-se în general chiar 
bine. „Da, omule!”, ne zicea el întruna, până când am ajuns s-o 
spunem și noi. Era evident că repetase acest rol de băștinaș 
fericit de-o mie de ori. Turiștii, albi ca brânza, incluzându-ne aici 
și pe noi, o luau de bună. Da, omule! 

Drumul cu autobuzul dură aproape două ore. Ne-am 
zdruncinat pe un drum părăginit ce urmărea aproximativ coasta 
de nord a insulei. În dreapta se vedeau coamele înverzite și 
luxuriante ale munţilor, în stânga - marea. Era greu să nu 
observi sărăcia de pe insulă. Am trecut pe lângă cocioabe și 
case dărăpănate, încropite din vreascuri și tablă ruginită. Femei 
în zdrenţe și copii costelivi mergeau pe marginea drumului. 
Turiștii din autobuz au fost tăcuți pe drum. Sărăcia băștinașilor 
era deprimantă și ar fi vrut să empatizeze cu ei; în același timp 
însă, veniseră aici pentru a se distra și nu era vina /orcă insula 
era atât de săracă. 


VP - 355 


Jacob s-a așezat pe banca lată din spatele autobuzului, lângă 
o fata cam de-o seamă cu el. Era destul de drăguță și cei doi 
începură să sporovăiască precaut. Jacob răspundea concis, ca și 
cum fiecare cuvânt avea un potenţial exploziv, și afișa un rânjet 
prostesc. lată o fată care nu știa nimic despre crimă, care nici 
măcar nu părea să bage de seamă că Jacob era un nătăfleţ 
incapabil să privească o fată în ochi. (Se dovedea însă destul de 
capabil să o privească în piept.) Era totul atât de minunat de 
normal, încât Laurie și cu mine ne-am decis să nu ne holbăm la 
ei, ca să nu le stricăm no; planurile. 

l-am șoptit soţiei mele: 

— Și eu care credeam că o să mi-o trag înaintea lui Jacob în 
excursia asta. 

— Eu tot pe tine pariez, spuse ea. 

Când autobuzul a ajuns în cele din urmă în Waves, am trecut 
printr-o poartă mare, pe lângă câteva grădinițe îngrijite și 
luxuriante de hibiscus roșu și galben, și ne-am oprit sub un 
portic, la intrarea principală a hotelului. Hamali zâmbitori ne-au 
descărcat bagajele. Purtau uniforme ce combinau elemente 
militare britanice - căști coloniale de un alb orbitor, pantaloni 
negri cu vipușcă roșie - cu cămăși înflorate și colorate. Era o 
combinaţie delirantă, tocmai bună pentru oștile Raiului, pentru 
oștile bunei dispoziţii. 

Ne-am cazat după ce am trecut pe la recepţie. Am schimbat 
banii cu valuta folosită în Waves, mici monede de argint numite 
„dolari de nisip”. Un soldat jovial, cu o cască colonială pe cap, 
ne-a servit cu un cocktail cu rom din partea casei, despre care 
nu pot spune decât că avea în el lichior de rodii (era de un roșu 
aprins) și rom, iar eu am cerut imediat încă unul, simțind că e 
datoria mea patriotică faţă de pseudonaţiunea din Waves. l-am 
dat bacșiș soldatului, Dumnezeu știe cât, de vreme ce rata de 
schimb pentru dolarii de nisip era o chestie nebuloasă, însă cred 
că destul de mult, pentru că el a băgat banii în buzunar și a zis 
„Da, omule”, în mod ilogic, dar fericit. Din acel moment, 
amintirile mele despre prima zi se înceţoșează un pic. 

La fel și în cazul celei de-a doua zile. 

Îmi cer scuze pentru tonul caraghios, însă adevărul este că ne 
simţeam al naibii de fericiţi. Și ușuraţi. Acum, că încordarea din 
anul precedent dispăruse, devenisem puţin caraghioși. Știu că 
această poveste e o chestiune foarte solemnă. Ben Rifkin fusese 


VP - 356 


ucis, chiar dacă nu de către Jacob. lar Jacob fusese salvat doar 
prin intermediul unei alte crime aranjate, în mod providenţial, 
din închisoare - un secret despre care știam doar eu. Și, desigur, 
ca acuzaţi, încă eram consideraţi vinovaţi de ceva, așa că 
oricum nu aveam dreptul să fim fericiţi. Băgasem la cap 
instrucțiunile foarte stricte ale lui Jonathan, de a nu râde sau 
zâmbi vreodată în public, ca să nu creadă lumea că nu tratăm 
situația cu gravitatea cuvenită sau că nu suntem doborâţi de 
tragedie. Acum puteam în sfârșit să răsuflăm ușuraţi și, în 
epuizarea noastră, ne simțeam chercheliți chiar și atunci când 
nu eram. Nu încercam deloc sentimentul de a ne numi criminali. 

Ne-am petrecut primele dimineţi pe plajă, iar după-amiezile la 
una dintre numeroasele piscine. In fiecare seară, staţiunea 
oferea un program de divertisment: un spectacol de muzică, 
karaoke, concurs de talente pentru turiști. Oricare ar fi fost 
formatul, personalul ne silea să ne distrăm în cele mai 
extrovertite forme. Ne strigau de pe scenă cu accentele cântate 
ale insularilor: „Hai, toată lu-mea, faceţi gălăgie!” și noi, turiștii, 
aplaudam și chiuiam din toţi rărunchii. După aceea urma dansul. 
Era nevoie de o doză bună din cocktailul casei pentru a trece și 
de asta. 

Mâneam cu poftă. Aveam bufet suedez și recuperam pentru 
toate lunile de înfometare. Laurie și cu mine ne cheltuiam dolarii 
de nisip pe bere și piña colada. Jacob bău și el pentru prima oară 
bere. „Bună”, declară el bărbătește, deși nu o termină. 

Jacob stătea în cea mai mare parte a timpului cu noua sa 
prietenă, pe care o chema - ţineţi-vă bine - Hope’. Era mulțumit 
și când rămânea cu noi, dar din ce în ce mai des plecau 
împreună. Mai târziu am aflat că Jacob se recomandase cu un 
nume fals. Jacob Gold, se prezentase el, folosind numele de fată 
al lui Laurie, motiv pentru care Hope nu a aflat niciodată de caz. 
La vremea respectivă nu știam despre micul său subterfugiu, 
așa că încercam să ne dăm seama ce însemna faptul că această 
fată flirta cu Jacob. Era oare atât de nepăsătoare încât nu-i 
trecuse prin cap să-l caute pe Google? Dacă ar fi căutat „Jacob 
Barber” pe Google, ar fi primit vreo trei sute de mii de rezultate. 
(Numărul lor a crescut de atunci.) Sau poate că știa și căuta să 
obţină senzaţii tari din aventura cu acest proscris periculos. 
Jacob ne-a zis că Hope nu avea habar despre caz, iar noi nu am 


3 Hope (în Ib. engl. în original) - speranţă (n. tr.). 
VP - 357 


îndrăznit să o întrebăm direct pe ea, de teamă că vom strica 
primul lucru bun ce i se întâmpla lui Jacob după foarte mult 
timp. Oricum, nu am văzut-o pe Hope prea mult în cele câteva 
zile în care am cunoscut-o. Ea și cu Jake preferau să fie singuri. 
Chiar și când eram la piscină cu toții, ei doi veneau să ne salute, 
după care se așezau ceva mai departe. Odată i-am zărit 
ținându-se de mână pe furiș, în timp ce stăteau întinși pe 
șezlonguri alăturate. 

Vreau să spun - este important să știți - că o plăceam pe 
Hope, nu în ultimul rând pentru că ne făcea fiul fericit. Jacob se 
lumina la faţă atunci când ea se afla prin preajmă. Fata avea un 
fel cald de a fi, era bine crescută și politicoasă, cu părul blond și 
cu un accent blajin și minunat de Virginia, care pe noi, cei din 
Boston, ne încânta. Era un pic durdulie, dar părea să se simtă 
confortabil cu felul în care arăta, suficient de confortabil încât să 
poarte bikini în fiecare zi, iar ăsta era un alt motiv pentru care 
ne plăcea - nu era stăpânită de toate acele nesiguranţe morbide 
specifice adolescentelor. Chiar și numele ei neobișnuit făcea să 
sporească senzaţia de basm adusă de apariţia ei bruscă în 
peisaj, „în sfârșit o avem pe Hope”, îi ziceam lui Laurie. 

Adevărul este că nu ne concentram complet pe Jacob și pe 
Hope. Laurie și cu mine aveam propria noastră relaţie de care să 
ne ocupăm. Trebuia să ne reînvăţăm unul pe celălalt, să 
restabilim vechile tipare. Ne-am reluat viața sexuală, nu cu 
frenezie, ci încet, cu precauţie. Probabil că eram la fel de 
neîndemânatici ca Jacob și Hope, care se descopereau și ei, fără 
îndoială, prin unghere ascunse și lipiţi de palmieri. Laurie s-a 
bronzat foarte repede, ca întotdeauna. Arăta incredibil de sexy 
în ochii mei de bărbat de vârstă mijlocie și am început să mă 
întreb dacă nu cumva website-ul chiar avea dreptate la urma 
urmei: semăna tot mai mult cu acea mamă casnică și 
atrăgătoare din reclamă. Era în continuare cea mai arătoasă 
femeie pe care o văzusem în viața mea. Un miracol că pusesem 
mâna pe ea la început și tot un miracol că rămăsese cu mine 
atâta amar de vreme. 

Cred că în acea primă săptămână, Laurie a început să se ierte 
pentru păcatul capital - cum îl vedea ea - de a-și fi pierdut 
încrederea în fiul ei, de a se fi îndoit de nevinovăția lui la proces. 
Îți puteai da seama după felul în care începuse să se relaxeze în 
preajma lui. Totul se petrecea în sinea ei; nu avea nimic de 


VP - 358 


reconciliat cu Jacob, de vreme ce el nu știuse niciodată de 
îndoielile ei și, cu atât mai puţin, că se temuse de el. Numai 
Laurie se putea ierta pe sine. Mie, personal, nu mi se părea 
mare lucru. Din punct de vedere al trădărilor, aceasta era una 
măruntă și de înțeles în împrejurările respective. Poate că 
trebuie să fii mamă ca să înţelegi cu adevărat de ce se 
învinovăţea Laurie atât de mult. Tot ce pot spune este că, din 
momentul în care ea a început să se simtă mai bine, întreaga 
noastră familie a revenit la ritmul său normal. Familia noastră 
orbita în jurul lui Laurie. Așa fusese dintotdeauna. 

Ne-am reluat repede unele obiceiuri, cum trebuie să se 
întâmple chiar și în lumile de vis, precum cea din Waves. 
Ritualul meu preferat era să privesc asfinţitul pe plajă împreună 
cu familia. În fiecare seară aduceam cu noi ceva beri și trăgeam 
trei șezlonguri până la marginea golfului, ca să putem sta cu 
picioarele în apă. Hope veni și ea o dată să vadă asfinţitul cu 
noi, așezându-se cu diplomaţie lângă Laurie, ca o doamnă de 
companie lângă regina ei. Dar, în general, eram doar noi, 
Barberii. În jurul nostru, în lumina tot mai palidă, copilașii se 
jucau în nisip și în apa mică, ţânci, chiar și câţiva bebeluşi 
însoţiţi de tinerii lor părinţi. Treptat, plaja se cufunda tot mai 
mult în tăcere, în timp ce toți ceilalţi turiști plecau să se 
pregătească pentru cină. Salvamarii trăgeau șezlongurile pe 
nisip, strângându-le într-un loc peste noapte și făcând gălăgie, 
după care plecau și ei, iar pe plajă mai zăboveau doar câţiva 
oameni care voiau să vadă asfinţitul. Priveam în depărtare, unde 
două limbi de pământ se întindeau ca să închidă golfuleţul, iar 
orizontul căpăta nuanțe gălbui, apoi roșiatice și indigo. 

Acum, privind în urmă, îmi imaginez familia mea fericită stând 
împreună pe plajă, la asfinţit, și aș vrea să opresc povestea 
acolo. Probabil că păream atât de normali, Laurie, Jacob și cu 
mine, atât de asemănători cu ceilalți petrecăreţi și orășeni 
refugiaţi în acea stațiune... Probabil că arătam la fel ca toată 
lumea, asta fiind tot ce-mi doream, în fond și la urma urmei. 


DI. Logiudice: Și apoi? 

Martorul: Și apoi... 

DI. Logiudice: Ce s-a întâmplat apoi, domnule Barber? 
Martorul: Fata a dispărut. 


VP - 359 


40. 


Fără scăpare 


Se lăsa deja seara. Afară, lumina zilei era tot mai palidă, iar 
cerul se întuneca, familiarul cer cenușiu al unei primăveri reci în 
New England. Nemaifiind inundată de lumina clară a soarelui, 
sala marelui juriu se  îngălbenise în lumina becurilor 
fluorescente. 

Juraţii își mai pierduseră atenţia în ultimele câteva ore, dar 
acum își ciuliseră din nou urechile. Știau ce urma. 

Stătusem în scaun toată ziua. Cred că arătam ușor istovit. 
Logiudice îmi dădea târcoale vioi, ca un boxer care se 
pregătește să-i dea adversarului său năucit lovitura de graţie. 


DI. Logiudice: Aveţi vreo informaţie despre ce s-a întâmplat cu Hope 
Connors? 

Martorul: Nu. 

DI. Logiudice: Când ați aflat că dispăruse? _ 

Martorul: Nu-mi amintesc exact momentul. Imi amintesc doar cum a 
început. Am primit un telefon în camera noastră din 
staţiune pe la ora cinei. Era mama lui Hope, întrebându-ne 
dacă ea era cu Jacob. Nu le mai dăduse niciun semn toată 
după-amiaza. 

DI. Logiudice: Ce i-aţi zis? 

Martorul: Că nu o văzuserăm. 

DI. Logiudice: Și Jacob? El ce-a spus despre asta? 

Martorul: Jake era cu noi. L-am întrebat dacă știe unde este Hope. El 
a spus că nu știe. 

DI. Logiudice: Aţi observat ceva neobișnuit în reacţia lui Jacob atunci 
când i-aţi pus acea întrebare? 

Martorul: Nu. A ridicat din umeri și atât. Nu aveam niciun motiv de 
îngrijorare. Ne-am gândit cu toţii că se dusese să exploreze 
prin împrejurimi. Probabil că pierduse socoteala timpului. 
Acolo nu aveam semnal la telefoanele mobile, așa că puștii 
dispăreau constant, însă stațiunea era foarte sigură, fiind 
complet împrejmuită. Nu putea intra nimeni ca să-i facă rău. 
Nici mama lui Hope nu părea panicată. l-am zis să nu-și facă 
griji: Hope avea să apară dintr-o clipă într-alta. 

DI. Logiudice: Insă Hope Connors nu s-a mai întors niciodată. 

Martorul: Nu. 


VP - 360 


DI. Logiudice: De fapt, cadavrul ei nu a fost găsit vreme de câteva 
săptămâni, nu-i așa? 

Martorul: A fost găsit după șapte săptămâni. 

DI. Logiudice: Și când a fost găsit? 

Martorul: Cadavrul a fost adus de apă pe țărm, la câţiva kilometri de 
stațiune. Aparent, se înecase. 

DI. Logiudice: Aparent? 

Martorul: Când un cadavru stă atâta vreme în apă... Putrezise. Din 
câte am înțeles, mai mâncaseră și creaturile marine din el. 
Nu știu sigur; nu am avut informaţii de primă mână cu 
privire la desfășurarea anchetei. E suficient să spun că nu s- 
au obţinut prea multe probe din examinarea cadavrului. 

DI. Logiudice: Cazul este considerat o omucidere nerezolvată? 

Martorul: Nu știu. Nu ar trebui. Nu există dovezi care să susţină 
această ipoteză. Probele sugerează doar că ea s-a dus să 
înoate și s-a înecat. 

DI. Logiudice: Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa, nu? Există unele 
dovezi care indică faptul că Hope Connors a fost sugrumată 
înainte să intre în apă. 

Martorul: Această presupunere nu este susținută de dovezi. Cadavrul 
se afla într-o stare avansată de putrefacție, poliția de 
acolo... era atât de multă presiune, erau atât de mulţi 
jurnaliști... Ancheta respectivă nu a fost condusă 
corespunzător. 

DI. Logiudice: Asta se întâmpla destul de des în preajma lui Jacob, 
nu? O crimă, o anchetă dată peste cap... Cred că era cel 
mai ghinionist băiat. 

Martorul: E o întrebare? 

DI. Logiudice: Să trecem mai departe. Numele fiului dumneavoastră 
a fost legat pe larg de caz, nu-i așa? 

Martorul: In tabloide și pe unele website-uri de joasă speţă. Lumea ar 
spune orice pentru bani. Nu câștigau nimic dacă spuneau că 
Jacob este nevinovat. 

DI. Logiudice: Cum a reacţionat Jacob la dispariţia fetei? 

Martorul: A fost îngrijorat, firește. Tinea la Hope. 

DI. Logiudice: Și soția dumneavoastră? 

Martorul: Și ea era foarte, foarte îngrijorată. 

DI. Logiudice: Asta-i tot? „Foarte, foarte îngrijorata”? 

Martorul: Da. 

DI. Logiudice: Nu am putea spune că ea a ajuns la concluzia că Jacob 
avea ceva de-a face cu dispariţia fetei? 

Martorul: Ba da. 

DI. Logiudice: A fost ceva anume care a făcut-o să creadă asta? 

Martorul: E vorba de ceva ce s-a întâmplat la plajă. Era în ziua în 


VP - 361 


care a dispărut fata. Jacob a ajuns acolo după-amiaza târziu 
ca să privim asfinţitul și s-a așezat în dreapta mea. Laurie 
se afla în stânga mea. L-am întrebat „Unde-i Hope?”, iar 
Jacob a zis: „Cu ai ei, probabil. Nu am văzut-o”. Așa că am 
făcut un soi de glumă - cred că Laurie a fost cea care a 
întrebat dacă era totul în regulă între ei, dacă se certaseră 
sau așa ceva. Ela spus că nu se întâmplase nimic, doar că 
nu o văzuse de câteva ore. Eu... 

DI. Logiudice: Andy? Eşti în regulă? 

Martorul: Da. Da, îmi cer scuze. Jake... avea niște pete mici și roșii pe 
slip. 

DI. Logiudice: Descrieţi-ne petele. 

Martorul: Erau stropi. 

DI. Logiudice: Ce culoare aveau? 

Martorul: Un roșu maroniu. 

DI. Logiudice: Stropi de sânge? 

Martorul: Nu știu. Nu m-am gândit la asta. L-am întrebat ce era cu 
ele, ce a făcut cu slipul. El a zis că probabil se pătase cu 
ceva ce mâncase, ketchup sau mai știu eu ce. 

DI. Logiudice: Și soția dumneavoastră? Ea ce părere a avut despre 
acele pete roșii? 

Martorul: La momentul respectiv, nu le-a acordat atenţie. Nu 
însemnau nimic, pentru că încă nu știam că fata dispăruse. 
l-am zis să înoate puţin, că poate i se curăţă slipul. 

DI. Logiudice: Și cum a reacţionat Jacob? 

Martorul: Nu a reacţionat în niciun fel. Pur și simplu s-a ridicat și a 
pornit pe doc - era un doc în formă de H; el s-a dus pe 
brațul drept și a plonjat în apă. 

DI. Logiudice: Interesant e că tocmai dumneavoastră aţi fost cel care 
i-a spus să-și curețe stropii de sânge de pe slip. 

Martorul: Nu aveam nicio idee că erau stropi de sânge. Nici acum nu 
știu dacă erau sau nu. 

DI. Logiudice: Nici acum nu știți? Serios? Atunci de ce v-aţi grăbit să- 
i spuneţi să sară în apă? 

Martorul: Laurie i-a zis că slipul era scump și că ar trebui să aibă mai 
mare grijă de lucrurile lui. El era foarte neatent, de-a 
dreptul neîndemânatic. Nu voiam să aibă probleme cu 
mama lui. Ne distram atât de bine... Asta a fost tot. 

DI. Logiudice: Insă acesta a fost motivul pentru care Laurie s-a 
supărat când a dispărut Hope Connors? 

Martorul: Da, parţial. De fapt, era vorba de întreaga situaţie, de toate 
cele prin care trecusem. 

DI. Logiudice: Laurie a vrut să plecaţi imediat acasă, nu-i așa? 

Martorul: Așa este. 


VP - 362 


DI. Logiudice: Însă dumneavoastră aţi refuzat. 

Martorul: Da. 

DI. Logiudice: De ce? 

Martorul: Pentru că știam ce-o să zică lumea: că Jacob este vinovat și 
că fuge de la locul faptei înainte să-l prindă poliţia. Că este 
un criminal. Nu aveam de gând să las pe nimeni să spună 
asta despre el. 

DI. Logiudice: De fapt, autorităţile din Jamaica chiar l-au interogat pe 
Jacob, nu? 

Martorul: Da. 

DI. Logiudice: Dar nu l-au arestat? 

Martorul: Nu. Nu aveau niciun motiv ca să îl aresteze. Nu făcuse 
nimic. 

DI. Logiudice: Doamne, Andy, cum poţi fi atât de sigur? Cum poţi fi 
sigur de asta? 

Martorul: Cum poate fi oricine sigur de orice Eu am încredere în 
copilul meu. Trebuie să am. 

DI. Logiudice: De ce trebuie să ai? 

Martorul: Pentru că sunt tatăl lui. li datorez asta. 

DI. Logiudice: Asta-i tot? 

Martorul: Da. 

DI. Logiudice: Cum rămâne cu Hope Connors? Ei nu-i datorezi nimic? 

Martorul: Jacob nu a omorât-o pe fata aceea. 

DI. Logiudice: Deci copiii pur și simplu mureau în preajma lui, nu? 

Martorul: Este o întrebare inadecvată. 

DI. Logiudice: O retrag. Andy, chiar crezi că ești un martor credibil? 
Chiar crezi că îţi vezi fiul în mod obiectiv? 

Martorul: Cred că sunt credibil, da, în general. Nu cred însă că 
părinţii pot fi complet obiectivi atunci când vine vorba de 
copiii lor, recunosc. 

DI. Logiudice: Și totuși Laurie nu a avut nicio problemă în a-l vedea 
pe Jacob drept ceea ce era în realitate, nu? 

Martorul: Va trebui să o întrebi pe ea. 

DI. Logiudice: Laurie nu a avut nicio problemă în a crede că Jacob a 
avut ceva de-a face cu dispariţia acelei fete? 

Martorul: Așa cum am mai zis, Laurie era foarte afectată de tot ce se 
întâmplase. Nu mai era în apele ei. A tras propriile sale 
concluzii. 

DI. Logiudice: Ti-a împărtășit vreodată suspiciunile ei? 

Martorul: Nu. 

DI. Logiudice: Voi repeta întrebarea. Ti-a împărtășit vreodată soția ta 
suspiciunile ei cu privire la Jacob? 

Martorul: Nu. 

DI. Logiudice: Soţia ta nu ţi-a zis ce avea pe suflet? 


VP - 363 


Martorul: Nu simțea că poate s-o facă. Nu în această privinţă. 
Discutasem despre cazul Rifkin, bineînţeles. Cred că știa că 
existau anumite lucruri pe care eu pur și simplu nu le 
puteam discuta; erau unele idei pe care pur și simplu nu 
puteam să le concep. Trebuia să se descurce singură cu 
acele lucruri. 

DI. Logiudice: Deci, după cele două săptămâni petrecute în 
Jamaica...? 

Martorul: Ne-am întors acasă. 

DI. Logiudice: Și ați ajuns acasă. Acela a fost momentul în care 
Laurie ţi-a împărtășit suspiciunile ei cu privire la Jacob? 

Martorul: Nu chiar. 

DI. Logiudice: „Nu chiar” - ce înseamnă asta? 

Martorul: Când ne-am întors din Jamaica, Laurie era foarte, foarte 
tăcută. Nu voia să vorbească deloc cu mine. Era deosebit de 
îngrijorată și neliniștită. Speriată chiar. Am încercat să 
vorbesc cu ea, să o fac să-mi împărtășească gândurile ei, 
dar cred că nu avea încredere în mine. 

DI. Logiudice: Ţi-a spus ce ar trebui să faceţi din punct de vedere 
moral, ca părinţi? 

Martorul: Nu. 

DI. Logiudice: Dacă te-ar fi întrebat, ce i-ai fi răspuns? Ce obligaţie 
morală aveațţi ca părinţi ai unui criminal? 

Martorul: Este o întrebare ipotetică. Nu cred că eram părinţii unui 
criminal. 

DI. Logiudice: În regulă, atunci, ipotetic vorbind: dacă Jacob era 
vinovat, ce ar fi trebuit să faceţi tu și soția ta în această 
privinţă? 

Martorul: Poţi să pui întrebarea în câte moduri vrei, Neal. Nu o să 
răspund pentru că nu așa stau lucrurile. 


În acel moment, am fost martorul celei mai sincere și mai 
spontane reacţii pe care am văzut-o vreodată la Neal Logiudice. 
De frustrare, și-a azvârlit carneţelul. Acesta a fluturat prin aer ca 
o pasăre doborâtă din cer, ajungând în celălalt colț al sălii. 

O femeie mai în vârstă, din juriu, a scăpat o exclamaţie de 
surprindere. 

O clipă, am crezut că era unul dintre gesturile prefăcute ale 
lui Logiudice - o indicație pentru juriu: Nu vedeți că minte? -, cu 
atât mai potrivită cu cât nu avea să fie consemnată în 
stenogramă. Însă Logiudice a rămas acolo, cu mâinile în șold, 
privindu-și pantofii și clătinând încet din cap. 

După un moment, și-a venit în fire. Și-a pus mâinile în sân și a 

VP - 364 


tras adânc aer în piept. Înapoi la treabă. Ademenește, prinde, 
strivește. 

A ridicat ochii spre mine și ce-a văzut? Un criminal? O 
victimă? În orice caz, o dezamăgire. Mă îndoiesc că a fost în 
stare să vadă adevărul: că există răni mai cumplite decât cele 
fatale, pe care micile distincţii dihotomice ale legii - 
vinovat/nevinovat, criminal/victimă - nu le pot cuprinde și, cu 
atât mai puţin, nu le pot repara. Legea este un ciocan, nu un 
bisturiu. 


DI. Logiudice: înţelegi că acest mare juriu o anchetează pe soţia ta, 
Laurie Barber? 

Martorul: Bineînțeles. 

DI. Logiudice: Am stat aici toată ziua ca să aflăm de ce a făcut acel 
lucru. 

Martorul: Da. 

DI. Logiudice: Nu-mi pasă de Jacob. 

Martorul: Dacă spui tu... 

DI. Logiudice: Și știi că tu nu ești suspectat de absolut nimic? 

Martorul: Dacă spui tu... 

DI. Logiudice: Dar te afli sub jurământ. Nu trebuie să-ți amintesc 
asta, nu? 

Martorul: Da, știu regulile, Neal. 

DI. Logiudice: Ce a făcut soția ta, Andy? Nu înţeleg de ce nu vrei să 
ne ajuţi. Vorbim despre familia ta aici. 

Martorul: Pune o întrebare, Neal. Nu ţine discursuri. 

DI. Logiudice: Ce a făcut Laurie... nu te deranja... 

Martorul: Obiectez! Pune o întrebare adecvată! 

DI. Logiudice: Ar trebui pusă sub acuzare! 

Martorul: Următoarea întrebare. 

DI. Logiudice: Ar trebui pusă sub acuzare, adusă în fața instanţei și 
condamnată, iar tu știi asta! 

Martorul: Următoarea întrebare! 

DI. Logiudice: La data infracţiunii, pe 19 martie 2008, aţi primit vești 
despre inculpata Laurie Barber? 

Martorul: Da. 

DI. Logiudice: Cum? 

Martorul: Pe la ora 9.00 dimineața am auzit soneria de la ușă. Era 
Paul Duffy. 

DI. Logiudice: Ce v-a spus domnul locotenent Duffy? 

Martorul: M-a întrebat dacă poate intra ca să vorbim. Mi-a zis că are 
vești cumplite. l-am spus să-mi zică pe loc, orice ar fi fost, 
să-mi zică acolo, la ușă. Mi-a spus că a avut loc un accident. 


VP - 365 


Laurie și Jacob erau în mașină, pe autostradă, și mașina a 
derapat. Mi-a spus că Jacob a murit. Laurie era lovită destul 
de rău, dar avea să supraviețuiască. 

DI. Logiudice: Continuati. 

[Martorul nu a răspuns.] 

DI. Logiudice: Ce s-a întâmplat mai departe, domnule Barber? 

[Martorul nu a răspuns.] 

DI. Logiudice: Andy? 

Martorul: Am, ăă... am simţit cum mi se înmoaie genunchii și am fost 
pe punctul să cad. Paul m-a prins la timp și m-a ţinut în 
picioare. M-a ajutat să merg în sufragerie și să mă așez pe 
un scaun. 

DI. Logiudice: Ce altceva v-a mai spus? 

Martorul: Mi-a spus... 

DI. Logiudice: Vreți să facem o pauză? 

Martorul: Nu. Imi pare rău. Sunt în regulă. 

DI. Logiudice: Ce altceva v-a mai spus domnul locotenent Duffy? 

Martorul: Mi-a spus că nu mai erau alte mașini implicate. Existau 
martori, alți șoferi care văzuseră mașina îndreptându-se 
direct spre un contrafort de pod. Ea nu a încercat să frâneze 
sau să îl evite. Martorii au spus că a accelerat până la final. 
A accelerat. Martorii au crezut că șoferul a leșinat sau că a 
făcut un infarct... ceva de genul ăsta, oricum. 

DI. Logiudice: A fost crimă, Andy. L-a omorât pe fiul vostru. 

[Martorul nu a răspuns.] 

DI. Logiudice: Acest mare juriu vrea să o pună sub acuzare. Uită-te 
la ei. Vor să procedeze corect. Toţi vrem asta. Insă trebuie 
să ne ajuţi și tu. Trebuie să ne spui adevărul. Ce s-a 
întâmplat cu fiul vostru? 

[Martorul nu a răspuns.] 

DI. Logiudice: Ce s-a întâmplat cu Jacob? 

[Martorul nu a răspuns.] 

DI. Logiudice: Incă poate să se termine totul cum trebuie, Andy. 

Martorul: Oare? 


În faţa tribunalului, un vânt aspru sufla pe Thorndike Street. 
Un alt defect arhitectural: zidurile înalte și netede de pe toate 
cele patru laturi dădeau naștere unui vânt turbat la baza clădirii. 
Într-o seară rece de aprilie, ca aceasta, când vântul sufla 
nebunește în jurul tribunalului, era greu să și ajungi la el, ca și 
cum ar fi fost înconjurat de un șanț de apărare. Mi-am strâns 
haina pe mine și mi-am croit drum pe Thorndike, spre garaj, cu 
vântul suflându-mi în spate. A fost ultima oară când am pus 


VP - 366 


piciorul în acel tribunal. M-am luptat cu vântul ca un om care 
încearcă să ţină o ușă închisă. 

Bineînţeles, unele lucruri sunt imposibil de lăsat în urmă. Mi- 
am imaginat în mod repetat acele ultime clipe. Retrăiesc în 
fiecare zi ultimele secunde din viaţa lui Jacob. Și când adorm le 
visez. Nu contează că nu am fost de faţă. Nu pot să mă opresc 
din încercarea de a le vedea cu ochii minţii. 

Când mai avea mai puţin de un minut de trăit, Jacob s-a 
tolănit pe bancheta din spate a dubiţei, cu picioarele întinse în 
faţă. Intotdeauna stătuse pe bancheta din spate, ca un copil 
mic, chiar și atunci când era în mașină doar cu mama lui. Nu 
avea pusă centura de siguranţă. Era adeseori neglijent în 
această privinţă. In mod normal, Laurie l-ar fi bătut la cap până 
și-ar fi pus-o. Nu și în acea dimineaţă însă. 

Jacob și Laurie nu vorbiseră prea mult pe drum. Nu erau multe 
de zis. Mama lui Jacob fusese tăcută și posomorâtă de când ne 
întorseserăm din Jamaica, cu câteva săptămâni în urmă. El era 
suficient de deștept cât să o lase în pace. În adâncul sufletului, 
cred că știa că își pierduse mama - îi pierduse încrederea, nu 
dragostea. Era greu pentru ei să fie împreună. Așa că, după ce 
au schimbat câteva vorbe pe Route 128, au tăcut amândoi când 
au ajuns la barieră, ieșind pe ruta dinspre vest. Dubiţa a intrat în 
trafic și a prins viteză, iar mama și fiul s-au pregătit pentru 
drumul lung și plictisitor. 

Mai exista un motiv pentru tăcerea lui Jacob. În acel moment 
se îndreptau spre un interviu la o școală particulară din Natick. 
Sincer să fiu, nu credeam că o să-l primească vreo școală. Ce 
școală ar fi riscat din punct de vedere juridic, chiar dacă ar fi 
fost dispusă să înfrunte oprobriul public, pentru admiterea 
sângerosului Jacob Barber? Ne așteptam ca Jacob să continue 
meditaţiile acasă pe toată durata liceului. Însă fuseserăm 
anunţaţi că primăria nu avea să acopere costurile meditaţiilor 
decât dacă epuizam toate celelalte opţiuni, așa că am 
programat câteva interviuri formale. Întregul proces era dificil 
pentru Jacob - trebuia să demonstreze că nu era dorit, fiind 
respins în mod repetat - și, în acea dimineaţă, nevoia unui alt 
interviu fără rost îl făcea să fie ursuz. Școlile îl primeau la 
interviuri, se gândea el, doar ca să poată vedea mai de aproape 
cum arată monstrul. 

li ceru mamei sale să pornească radioul. Ea îl dădu pe WBUR, 


VP - 367 


stația locală de știri, dar îl opri repede. Era dureros să știe că 
Pământul continua să se învârtească fără să-i bage în seamă. 

După câteva minute de mers pe autostradă, pe chipul lui 
Laurie apărură lacrimi. Își încleștă mâinile pe volan. 

Jacob nu observă. Era căzut pe gânduri. Avea privirea fixată 
asupra micului peisaj vizibil printre cele două scaune din față. 
Prin parbriz vedea mulţimea de mașini grăbindu-se în formaţie 
pe șosea. 

Laurie semnaliză și trecu pe banda din dreapta, unde traficul 
era răzleţ, și începu să accelereze: 123, 124, 125, 126, 127, 
128. Își desfăcu centura de siguranţă și o dădu pe după umărul 
stâng. Jacob ar fi crescut, desigur. În câţiva ani, vocea i s-ar fi 
îngroșat. Și-ar fi făcut prieteni noi. După ce ar fi trecut de 20 de 
ani, ar fi semănat tot mai mult cu tatăl lui. Cu timpul, privirea sa 
întunecată s-ar mai fi îmblânzit, pe măsură ce ar fi lăsat în urmă 
grijile și amărăciunile adolescenței. Trupul său ciolănos s-ar mai 
fi împlinit. Nu ar fi fost la fel de mătăhălos ca tatăl său, doar 
puţin mai înalt, puţin mai lat în spate decât majoritatea celor de 
seama lui. S-ar fi gândit să dea la Drept. Toţi copiii se 
imaginează urmându-și părinţii în meserie, chiar dacă pentru 
scurt timp și fără prea mare tragere de inimă. Însă nu ar fi ajuns 
avocat. Ar fi considerat această profesie prea extrovertită, prea 
teatrală, prea pedantă pentru personalitatea lui reticentă. Și-ar 
fi petrecut mult timp căutând, mult timp trudind în meserii ce nu 
i s-ar fi potrivit. 

Când dubița depăși 135 de kilometri pe oră, Jacob rosti, fără 
nicio urmă de îngrijorare: 

— Mergi un pic cam repede, nu crezi, mamă? 

— Da? 

Și-ar fi cunoscut bunicul. Deja era curios. Și, ţinând cont de 
propriile probleme juridice, ar fi vrut să atace chestiunea 
moștenirii sale genetice, a ceea ce însemna să fii nepotul lui 
Billy Barber cel Sângeros. S-ar fi dus să îl cunoască pe om și ar fi 
fost dezamăgit. Legenda - porecla, reputaţia înfricoșătoare, 
crima care era de nedescris pentru atâţia - era mult mai mare 
decât bătrânul uscățiv din spatele ei care, la urma urmei, nu era 
decât un golan, chiar dacă unul cât de cât educat. Jacob s-ar fi 
împăcat cumva cu această situație. Nu ar fi făcut-o ca mine, 
ștergându-și-o din minte, ignorând-o, dorindu-și să dispară. Era 
mult prea inteligent ca să se păcălească astfel. Insă s-ar fi 


VP - 368 


împăcat cu ea. Ar fi trecut de la fiu la tată și-abia atunci și-ar fi 
dat seama cât de puţin conta de fapt. 

Mai târziu, după ce-ar fi hoinărit o vreme, s-ar fi stabilit 
undeva departe, undeva unde nimeni să nu fi auzit vreodată de 
Barberi sau măcar unde nimeni să nu știe suficient despre 
povestea din trecutul său ca să-l bată la cap cu ea. Undeva prin 
vest, cred. Bisbee, Arizona, poate. Sau California. Cine știe? Și 
într-unul dintre aceste locuri, într-o bună zi, și-ar fi ţinut în braţe 
propriul fiu, l-ar fi privit în ochi - cum făcusem eu cu Jacob de 
atâtea ori - și s-ar fi întrebat: „Cine ești? La ce te gândești?” 

— Te simţi bine, mamă? 

Sigur că da. 

— Ce faci? E periculos. 

143, 144, 145. Dubiţa, o Honda Odyssey destul de grea - nu 
era deloc micuță, cum ar putea sugera numele -, avea un motor 
puternic. Accelerai ușor, fiind foarte stabilă la viteze mari. Când 
o conduceam, eram de multe ori surprins să constat că 
ajungeam la 130-135 de kilometri pe oră fără să-mi dau seama. 
Dar dacă treceai de 145, începea să se zgâlțâie un pic și roţile 
nu mai aveau aderenta adecvată la carosabil. 

— Mamă? 

— Te iubesc, Jacob. 

Jacob s-a afundat în bancheta din spate. Mâinile sale au 
căutat înfrigurate centura de siguranţă, dar deja era prea târziu. 
Mai rămăseseră doar câteva secunde. Tot nu pricepea ce se 
întâmplă. Mintea lui căuta explicaţii pentru viteză, pentru calmul 
bizar al mamei sale: o acceleraţie blocată, o grabă pentru a nu 
întârzia la interviu sau, poate, o lipsă de atenţie. 

— Vă iubesc pe amândoi: și pe tine, și pe tatăl tău. 

Dubiţa a trecut pe banda de urgenţă din dreapta șoselei, mai 
întâi cu roţile din dreapta, apoi cu cele din stânga - mai erau 
doar câteva secunde acum - și a continuat să accelereze pe 
măsură ce drumul cobora o mică pantă; motorul ajunsese la 
turaţia maximă, iar vehiculul atinsese 154, 155, 156... 

— Mamă! Oprește! 

Ea întoarse dubiţa direct spre un contrafort de pod. Era un zid 
din beton, construit în panta unui deal. Contrafortul, străjuit de o 
barieră, ar fi trebuit să împiedice orice impact frontal. Insă 
vehiculul mergea prea repede și unghiul la care se apropia era 
prea drept, așa că în momentul în care Laurie intră în barieră, 


VP - 369 


aceasta ridică roţile din spate ale vehiculului, făcându-l să 
încalece zidul și, în mod catastrofal, să se răsucească. Laurie 
pierdu imediat controlul mașinii, însă nu lăsă nicio clipă volanul 
din mână. Duba scrâșni, încălecând bariera, apoi fu proiectată în 
aer de aceasta și se rostogoli într-o parte, ca o corabie pe 
punctul de a se răsturna. 

Când dubita era în aer, învârtindu-se în sens invers acelor de 
ceasornic, cu motorul duduind și Laurie țipând - o fracțiune de 
secundă, doar atât -, poate că Jacob se gândise la mine, eu cel 
care îl ţinusem în braţe pe când era bebeluș, uitându-mă în ochii 
lui, și poate înțelesese că îl iubisem, necondiţionat, până la 
capăt... în timp ce vedea zidul din beton zburând în 
întâmpinarea lui. 


VP - 370 


VP - 371