Franz Kafka — Castelul

Franz Kafka 
CASTELUL 


conform variantei din manuscris 


OPERE XX 


KAFKA, FRANZ 


RAO International Publishing Company 

RAO International Publishing Company SA P.O. Box 37-198 Bucureşti, ROMANIA 
FRANZ KAFKA 

Das SchloB 

Herausgegeben von Malcolm Pasley S. Fischer Verlag GmbH, Frankfurt am Main 
Traducere din limba germană MARIANA SORA 

Ediţie revăzută şi îngrijită de RADU GABRIEL PARVU 

Copyright O 1995 

RAO International Publishing Company S.A pentru versiunea în limba romană 
Coperta colecţiei 

DONE STAN CRISTIAN BADESCU 

Pe copertă LYONEL FEININGER, Domul din Hatte 

Tiparul executat de ELSNERDRUCK Berlin, Germania 

August 1995 ISBN 973-576-004-5 


CUPRINS 

Notă asupra ediţiei / 7 
CASTELUL 

Sosirea /li 

Barnabas / 28 

Frieda / 46 

Prima discuţie cu birtăşiţa / 55 
La primar / 67 

A doua discuţie cu birtăşiţa / 85 
învățătorul / 98 

Aşteptîndu-l pe Klamm / 108 
Lupta cu interogatoriul / 117 
10 Pe drum / 127 

11 La şcoală / 133 

12 Secundanţii / 144 

13 Hans / 151 

14 Reproşul Friedei / 161 

15 LaAmalia / 172 

16 [K. rămase locului] / 181 

17 Secretul Amaliei / 197 

18 Pedeapsa Amaliei / 212 

19 Umblind cu jalba / 221 

20 Planurile Olgăi / 228 

21  [Vasăzică se întîmplase] / 243 
22 [Privind fără ţintă în jur] / 252 
23 [Abia acum observă K.] / 262 
24 [Probabil că ar fi trecut 

cu aceeaşi indiferenţă] / 277 

25 [Ctad se trezi] / 291 


OOADUPUN= 


Notă asupra ediţiei 

Seriei operelor lui Kafka, pe care Editura RAO le publică pornind de 
la varianta din manuscrisele autorului, i se adaugă acum, după 
Procesul şi America, volumul de faţă. 

' La fel ca în cazul romanelor amintite, nu am mai folosit ca punct de 
referinţă ediţia îngrijită de Max Brod, ci textul nou, publicat de' 
Editura S. Fischer din Frankfurt am Main. De data aceasta este vorba 
despre volumul editat de Malcolm Pasley şi apărut în 1991. 

Scris cu doi ani înaintea morţii şi publicat la doi ani după moartea 
autorului, Castelul a rămas neterminat şi nefinisat. în comparaţie cu 
celelalte romane postume, din care Kafka a publicat totuşi cîte un 
fragment, Castelul a fost total inedit pînă în 1926 cînd a apărut ediţia 
princeps. 

Traducerea romanească pe care o reproducem în continuare este 
realizată de Mariana Sora după ediţia Brod şi a apărut în 1968 la 
Editura pentru literatură. După verificare nu am constatat în general 
decît diferenţe mărunte faţă de textul din manuscris. 

Există totuşi cîteva modificări, cu precădere de structură, ce se cuvin 
semnalate. Astfel, pagina finală a romanului, începînd de la 
„Gesticulînd furios, ca şi cum ar fi vrut...", nu apare în traducerea 
Marianei Sora, drept pentru care a fost tradusă de semnatarul 
acestor rînduri; în versiunea romanească amintită, capitolele nu au 
titluri, fiind doar numerotate, pe cînd în ediţia Pasley ele au titlurile 
pe care le-am tradus aici (excepţie fac numai capitolele 16, 21, 22, 
23, 24, 25 care nu poartă titluri nici în manuscris). Observăm însă în 
această privinţă că în traducerea din 1968 capitolul 15 este împărţit 
în cinci subcapitole dintre care totuşi patru au titluri (Secretul 
Amaliei, Pedeapsa Amaliei, Umblînd cu jalba şi Planurile Olgăi), titluri 
care în ediţia Pasley apar ca fiind ale unor capitole de sine 
stătătoare! 

De altfel, iar acesta ar fi un nou element demn de semnalat, o parte 
dintre capitole nu-şi mai păstrează în 

8 * Franz Kafka 

traducerea Marianei Sora dimensiunile din manuscrisul kafkian, 
astfel încît, fără nici o abatere de la succesiunea textului, anumite 
fragmente sau chiar capitole sînt trecute în seama altor capitole. 
Fireşte, în asemenea cazuri am reaşezat lucrurile ca în manuscris. 
Nu socotim necesar să specificăm acum cu precizie noile locuri de 
demarcaţie dintre capitole. Cititorul interesat le va descoperi cu 
uşurinţă comparînd traducerea din 1968 cu cea de faţă. De asemenea 
nu credem că este locul aici să judecăm justificarea acestor 
restructurări ale capitolelor. 

Notăm doar numerele capitolelor din ediţia din 1968, afectate de 
acest fenomen: 1—2; 11—12 (In acest caz întregul cap. 12 din 


versiunea romanească din 1968 este înghiţit de cap. 11 din 
manuscris); cap. 13 din traducerea Marianei Sora este împărţit aici 
în cap. 12,13 şi 14; deja amintitul capitol 15 ale cărui subcapitole 
devin aici capitole independente: 15—16; 16—17 (cap. 17 este şiel 
trecut în întregime sub incidenţa cap. 16); cap. 18 e segmentat în 
două capitole. 

în urma acestor transformări, care, repetăm, nu afectează derularea 
ca atare a textului, apar acum 25 de capitole faţă de cele 20 din 
versiunea romanească publicată în 1968. La Cuprins capitolele fără 
titlu primesc, conform obiceiului, un nume în funcţie de cuvintele lor 
iniţiale. 

RADU GABRIEL PARVU 


CASTELUL 


SOSIREA 


Era seară tîrzie cînd K. sosi. Satul zăcea înzăpezit. Muntele cu 
castelul nu se zărea, era învăluit în ceaţă şi beznă; nici cea mai mică 
licărire de lumină nu arăta unde se afla marele castel. K. se opri pe 
podul de lemn care ducea de pe şosea spre sat şi rămase o bucată de 
vreme cu ochii ridicaţi'spre spaţiul în aparenţă gol. 

Apoi se duse să-şi caute un sălaş de noapte; la birt mai era lume; 
birtaşiil n-avea, ce-i drept, camere de închiriat, dar, surprins 
şi'zăpăcit din cale-afară de sosirea oaspetelui întîrziat, era dispus să-l 
găzduiască, aşternîndu-i o saltea de paie în sala de birt. K. se învoi. 
Cîţiva ţărani mai zăboveau la un pahar de bere, dar K. nu voia să stea 
de vorbă cu nimeni; aduse singur salteaua de paie din pod, o întinse 
în apropierea sobei şi se culcă. Era cald, ţăranii şedeau tăcuţi, K. îi 
mai cercetă puţin cu ochi obosiţi, apoi adormi. 

Dar, peste puţin, fu trezit. în faţa lui stătea un tînăr îmbrăcat 
orăşeneşte, cu figură de actor, cu ochii înguşti şi sprîncenele groase, 
iar lîngă el, birtaşul. Şi ţăranii mai erau acolo, unii îşi întorseseră 
scaunele ca să vadă şi să audă mai bine. Tînărul îşi ceru foarte 
politicos scuzecă-l trezise pe K., se recomandă ca fiul 
administratorului castelului şi apoi zise: 

— Acest sat e proprietatea castelului, cine locuieşte sau rămîne 
peste noapte aici locuieşte sau rămîne peste noapte oarecum la 
castel. Nimeni n-are voie s-o facă fără autorizaţia contelui. 
Dumneavoastră însă n-aveţi o asemenea autorizaţie, sau cel puţin n- 
aţi arătat-o. 

K. se ridicase în capul oaselor, îşi netezise părul cu mîinile şi, uitîndu- 
se de jos în sus la cei doi, zise: 

— în ce sat m-am rătăcit oare ? E vreun castel pe aici ? 


12 € Franz Kafka 

— Bineînţeles, zise tînărul rostind vorbele încet şi răspicat, în timp 
ce unii dintre ţăranii prezenţi clătinau din cap a mirare. Castelul 
domnului conte Westwest. 

— Şi trebuie să ai autorizaţie ca să rămii peste noapte ? întrebă K., 
vrînd parcă să se încredinţeze că n-a visat cumva cele ce i se 
comunicaseră adineauri. 

— Trebuie să ai autorizaţie, fu răspunsul, şi era o batjocură la adresa 
lui K. în gestul şi vorbele tînărului, cînd se întoarse cu mîna întinsă 
spre birtaş şi muşterii întrebîndu-i: Sau poate că nu e nevoie de 
autorizaţie ? 

— Atunci va trebui, deci, să mă duc să-mi scot autorizaţia, zise 
căscînd K., şi dădu pătura la o parte, gata să se scoale. 

— Da, dar de la cine ? întrebă tînărul. 

— De la domnul conte, răspunse K., nu-mi rămîne altceva de făcut. 
— Acum, la miezul nopţii, să ceri autorizaţia de la domnul conte ? 
exclamă tînărul dîndu-se cu un pas îndărăt. 

— Nu se poate ? întrebă cu indiferenţă K. Atunci de ce m-aţi mai 
trezit ? 

Acum însă, tînărului îi sări ţandăra. 

— Ce apucături de vagabond! strigă el. Vă pretind respect faţă de 
autorităţile comitatului! V-am trezit ca să vă comunic că trebuie să 
părăsiţi îndată domeniul contelui. 

— Ajunge, isprăviţi cu comedia asta, zise K. cu voce surprinzător de 
scăzută; se culcă la loc şi trase pătura pe el. Dumneata, tinere, mergi 
puţin prea departe, şi am să mai revin mîine asupra purtării 
dumitale. Birtaşul şi domnii de colo îmi sînt martori, în măsura în 
care mai am nevoie de martori. De altfel, află că sînt arpentorul 
chemat în urma dispoziţiilor domnului conte, să fac măsurători de 
terenuri. Secundanţii mei şi aparatele sosesc miine cu trăsura. N-am 
vrut să scap ocazia de a face o plimbare prin zăpadă, dar am greşit 
drumul de cîteva ori, de aceea am ajuns aşa de tirziu. Că ora era prea 
înaintată ca să mă mai prezint la castel, asta o ştiam singur, fără să 
mă înveţi dumneata. De aceea m-am şi mulţumit cu acest culcuş din 
care ai avut impoliteţea — ca să nu spun o vorbă mai 


CASTELUL œ 13 

aspră — să mă scoli. Cu asta mi-am isprăvit explicaţiile. Noapte bună, 
domnule! 

Şi K. se întoarse cu faţa spre sobă. 

Mai auzi în spatele lui întrebarea şovăitoare: „Arpen-tor ?", apoi se 
făcu linişte. 

Tînărul însă îşi reveni curînd din surpriză şi spuse către birtaş, cu o 
voce destul de domoală pentru a fi luată drept dovadă de grijă faţă de 


somnul lui K., dar suficient de tare pentru a se face auzit de acesta: 
— Am să cer instrucţiuni prin telefon. 

Vasăzică exista şi un telefon în această cîrciumă de sat ? Erau bine 
prevăzuţi cu de toate. Amănuntul îl surprinse pe K., deşi, în linii mari, 
se aşteptase la aşa ceva. Descoperi că telefonul se afla aproape 
deasupra capului său, însă, somnoros cum fusese, nu-l remarcase. 
Dacă tînărul voia să se servească de telefon, nici cu cea mai mare 
bunăvoință nu putea să cruţe somnul lui K.; se punea doar întrebarea 
dacă acesta era dispus să i-o permită; K. se hotări să-l lase să 
telefoneze. Dar atunci nu mai avea nici un rost să stea prefăcîndu-se 
că doarme, aşa că se întoarse pe spate. Văzu că ţăranii se strîng şi se 
sfătuiesc; sosirea unui arpentor nu era un lucru de nimic. Uşa 
dinspre bucătărie se deschise şi în prag se ivi cîrciumăreasa, 
astupînd cu trupul ei voluminos tot spaţiul din tocul uşii, iar 
cîrciumarul se apropie de ea în vîrfuf picioarelor ca s'-o pună la 
curent. Şi apoi începu convorbirea telefonică. Administratorul 
dormea, dar un subadministrator, unul dintre subadministratori, un 
anume domn Fritz, era prezent. Tînărul care se prezentă spunîndu-şi 
numele — îl chema Schwarzer — povesti cum îl găsise pe K., un 
bărbat de vreo treizeci de ani, destul de jerpelit, dormind liniştit pe o 
saltea de paie, cu un rucsac mic drept pernă şi o bîtă noduroasă 
alături, la îndemînă. Fireşte că i se păruse cam suspect, şi cum 
birtaşul se vede că nu-şi făcuse datoria, găsise că e de datoria lui, a 
lui Schwarzer, să cerceteze cazul. Trezirea, interogatoriul, 
ameninţarea obligatorie cu expulzarea din domeniile contelui, 
fuseseră prost primite de K., de altfel poate pe drept cuvînt, cum se 
vădise ulterior, căci K. susţine că este arpentor chemat de domnul 
conte. Fireşte că e o obligaţie, cel puţin în ce priveşte formele, să se 
controleze afirmaţia, de aceea el, Schwarzer, îl roagă pe 

14 $ Franz Kafka 

domnul Fritz să se intereseze la cancelaria centrală dacă un arpentor 
de felul acestuia este într-adevăr aşteptat şi să-i comunice 
numaidecît răspunsul prin telefon. 

Apoi se făcu linişte; la un capăt al firului Fritz se informa, iar la 
celălalt capăt se aştepta răspunsul. K. rămase culcat ca şi pînă 
atunci, nici măcar nu se întoarse, nu părea deloc curios, se uita în 
gol. Relatarea lui Schwarzer, cu amestecul ei de rea-voinţă şi de 
prudenţă, îi dădea o imagine despre ce s-ar putea numi gradul de 
cultură diplomatică pe care o posedau în castel şi oamenii mai 
neînsemnaţi, de teapa lui Schwarzer. Şi nici în materie de zel nu se 
lăsau mai prejos; cancelaria centrală avea un serviciu de noapte. Se 
vede că obţinuseră răspunsul destul de repede, căci telefonul sună' în 
curînd. Ce-i drept, informaţia transmisă de Fritz părea să fie scurtă 
de tot, căci Schwarzer trînti furios receptorul. 


— Am spus-o eu, strigă el, nici urmă de arpentor, e un vagabond 
ordinar şi un mincinos, poate chiar mai rău. 

O clipă K. se gîndi că toţi, Schwarzer, ţăranii, cîrciu-marul şi 
cîrciumăreasa au să se năpustească asupra lui. Ca să se ferească 
barem de prima violenţă a atacului, se ghemui tot sub pătură. 
Deodată telefonul sună din nou şi, cum i se păru lui K., deosebit de 
puternic. Scoase încetişor capul de sub cuvertură. Deşi era 
improbabil să fie ceva care să-l privească iarăşi pe el, toţi 
înmărmuriră, iar Schwarzer se întoarse la aparat. Ascultă în tăcere o 
explicaţie destul de lungă, apoi spuse încet: 

— O eroare vasăzică ? E foarte penibil pentru mine. A telefonat 
însuşi şeful de birou ? Ciudat, ciudat! Cum să-i explic asta domnului 
arpentor ? 

K. ciuli urechile. Castelul îl numise deci în postul de f arpentor. Asta, 
pe de o parte, era în defavoarea lui, fiindcă dovedea că la castel se 
ştia despre el tot ce era necesar de ştiut, că se cumpănise' raportul 
de forţe şi se accepta lupta cum s-ar zice cu un zîmbet. Dar pe de altă 
parte era şi favorabil, căci, după părerea lui K,, asta dovedea că era 
subestimat şi că va avea mai multă libertate decît ar fi fost îngăduit 
să spere din capul locului. Dacă însă credeau că, recunoscîndu-i 
calitatea de arpentor, atitudine ce manifesta, desigur, o superioritate 
intelectuală, 

CASTELUL $ 15 

îl vor putea teroriza mereu, se înşelau; simţi o uşoară înfiorare, dar 
atita tot. 

Cu un gest de indiferenţă opri explicaţiile lui Schwarzer, care se 
apropiase timid de el; îmbiat să se mute în odaia birtaşului, refuză, 
acceptînd doar un ceai somnifer oferit de bi'irtaş, ligheanul cu apă, 
săpunul şi prosopul aduse de birtăşiţă, şi nu mai fu nevoie să ceară 
să se golească sala, căci toţi se grăbeau să iasă, întorcînd capul în 
aşa fel încît să-şi ferească faţa, pentru ca nu cumva să-i recunoască a 
doua zi. Lampa fu stinsă şi, în sfîrşit, avu pace. Dormi adînc, pînă 
dimineaţa, deranjat doar o dată sau de două ori de tropăitul uşor al 
unor şobolani care treceau în fugă. 

După micul dejun, care, după spusele birtaşului, urma să fie plătit de 
castel, ca de altfel toată întreţinerea lui K., voia să se ducă 
numaideciît în sat. Dar cum birtasul se tot învîrtea în jurul lui 
rugîndu-se parcă de el fără vorbe, lui K. i se făcu milă — deşi 
amintindu-şi de purtarea lui din ajun nu schimbase cu el decît 
cuvintele strict necesare — şi-l pofti să şadă. 

— Nu-l cunosc încă pe conte, zise K. Se spune că răsplăteşte bine 
munca cinstită, e adevărat ? Dacă îţi laşi nevasta şi copilul, cum am 
făcut eu, să pleci aşa de departe, vrei să le şi duci ceva cînd te întorci 
acasă. * 


— în privinţa asta nu trebuie să vă faceţi griji, domnule, nimeni nu se 
plînge că ar fi prost retribuit. 

— înce mă priveşte, zise K., nu sînt prea timid; sînt în stare să-mi 
spun părerea chiar şi unui conte, dar, fireşte, e mult mai bine s-o 
scoţi la capăt cu domnii în pace şi bună înţelegere. 

Şedeau faţă în faţă, birtasul pe marginea laviţei de la fereastră; mai 
comod nu îndrăznea să se aşeze şi se uita tot timpul la K., cu ochii lui 
căprui, mari şi temători. La început se tot dăduse pe lîngă K., iar 
acum'parcă îi venea s-o ia din loc. Se temea să nu-l descoasă despre 
conte ? Se temea că „domnul", drept care îl lua pe K., să nu fie demn 
de încredere ? K. simţi că trebuie să-i abată gîndurile de la aceste 
temeri. Se uită la ceas şi zise: 

— în curînd o să sosească ajutoarele mele; ai să-i poţi găzdui aici ? 


16 * Franz Kafka 

Sigur că da, domnule, răspunse birtaşul, dar n-o să stea cu tine la 
castel ? 

Renunta oare cu atîta uşurinţă şi plăcere la muşterii şi îndeosebi la 
K., pe care voia neapărat să-l ştie găzduit la castel? 

— Nu e încă sigur, zise K. întîi trebuie să aflu ce fel de muncă mi se 
cere. Dacă, de pildă, o să am de lucru aici în vale, o să fie mai indicat 
să locuiesc aici. Apoi mă tem că nici nu mi-ar plăcea să trăiesc sus, la 
castel. Ţin să fiu liber mereu. 

— Nu cunoşti castelul, zise birtaşul încet. 

— Bineînţeles, zise K., nu-i bine să judeci pripit. Deocamdată nu ştiu 
despre castel decît atîta, că cei de acolo se pricep să-şi aleagă 
arpentorul potrivit. Poate că mai au şi alte calităţi. 

Apoi se sculă ca să-l scutească de prezenţa sa pe birtaşul care-şi 
muşca nervos buzele. Nu era uşor să cîştigi încrederea acestui om. 
în timp ce se îndrepta spre uşă, privirea lui K. se opri asupra unui 
portret întunecat, agăţat de perete, într-o ramă întunecată. îl zărise 
încă din culcuşul său, dar de la distanţă nu putuse distinge nici o 
trăsătură şi crezuse că e doar un carton negru, din acelea care se 
pun la spatele tablourilor. Era totuşi un tablou, cum îşi dădu seama 
acum, şi anume portretul unui bărbat de vreo cincizeci de ani. Ţinea 
capul atît de aplecat spre piept, încît ochii abia se mai vedeau; 
atitudinea asta părea determinată de greutatea frunţii înalte şi de 
nasul coroiat. Din pricina poziţiei capului, barba era îndoită în 
dreptul bărbiei, iar mai jos stătea îndreptată înainte. Mîna stingă 
odihnea cu degetele răsfirate în părul bogat, fără a putea sprijini 
capul. 

— Cine-i ăsta ? Contele ? întrebă K. stînd în faţa portretului, fără a-şi 
întoarce măcar privirea spre birtaş. 

— Nu, răspunse acesta, e administratorul. 


— Au un administrator frumos la castel, nimic de zis, păcat că are un 
fiu atît de prost crescut, zise K. 

— Nu, zise birtaşul şi, trăgîndu-l spre dînsul, îi şopti la ureche: 
Schwarzer a' exagerat ieri, tatăl lui e doar subadministrator şi încă 
unul dintre cei mai mici. 

în clipa asta K. avu impresia că birtaşul e ca un copil. 

CASTELUL 9 17 

— Golanul! zise el surizînd, dar birtaşul nu rîse deloc, ci spuse: 

— Şi tatăl lui e tare. 

— Aş! zise K. Tu pe toţi îi crezi tari. Nu cumva şi pe mine ? 

— Pe tine, răspunse birtaşul timid, dar cu seriozitate, nu te cred 
tare. 

— Dar ştii că te pricepi să observi oamenii, zise K. într-adevăr, n-am 
nici o putere, ţi-o spun confidenţial. De aceea îi şi respect pe cei 
puternici, probabil la fel de mult ca şi tine, doar că nu sînt tot atît de 
sincer şi nu-mi place totdeauna s-o recunosc. 

Şi, pentru a-l consola pe birtaş şi a şi-l apropia mai mult, îl bătu uşor 
cu palma pe obraz. Acesta zîmbi, în sfîrşit, niţel. Era într-adevăr 
aproape un băieţandru cu faţa lui moale, aproape imberbă. Cum 
ajunsese să se însoare cu femeia asta în vîrstă şi voluminoasă, care 
se zărea printr-o ferestruică, trebăluind cu coatele ridicate alături în 
bucătărie... Dar K. nu voia să-l mai descoasă acum, ca să nu alunge 
zîmbetul provocat în cele din urmă. Aşa că îi făcu doar semn să-i 
deschidă uşa şi ieşi în dimineaţa de iarnă însorită. 

Acum zări, colo, sus, castelul bine conturat în aerul limpede, apărînd 
şi mai clar datorită stratului subţire de zăpadă care acoperea totul, 
împrumutînd formele tuturor lucrurilor. De altfel, sus, pe munte, 
părea să fie mai puţină zăpadă decît aici, în sat, unde K. înainta cu nu 
mai puţină osteneală decît ieri, pe drumul mare. Aici zăpada ajungea 
pînă la ferestrele bordeielor şi reîncepea iar la o distanţă de nimica 
toată, zăcînd greu pe acoperişurile joase, dar sus, pe munte, totul se 
înălța liber şi uşor, cel puţin aşa parea de aici. 

în linii mari, castelul, aşa cum arăta din depărtare, corespundea 
aşteptărilor lui K, Nici veche cetate feudală, nici palat nou'şi 
somptuos nu era, ci o aşezare întinsă, care se compunea din vreo 
cîteva clădiri cu două etaje şi alte multe construcţii joase, adunate 
strîns laolaltă; cine nu ştia că-i un castel, ar fi putut să creadă că e un 
mic oraş. K. nu zări decît un singur turn, dar nu putea să-şi dea 
seama dacă ţinea de o casă de locuit sau de-o biserică. Stoluri de 
ciori se roteau în jurul lui. 

18 $ Trata Kafka 

Cu ochii îndreptaţi spre castel, K. înainta, încolo nu se sinchisea de 
nimic. Dar pe măsură ce se apropia de castel, acesta îl decepţiona. în 
fond nu era decît un biet tîrg destul de sărăcăcios, compus din case 


săteşti, cu deosebirea că toate păreau construite din piatră, dar 
tencuiala căzuse de mult, iar piatra arăta roasă. K. îşi aminti în 
treacăt de orăşelul său natal, care abia dacă era mai prejos decît aşa- 
zi-sul castel. Dacă ar fi ţinut doar să-l viziteze, ar fi fost păcat de 
osteneala drumului şi ar fi procedat mai cuminte între-prinzînd o 
călătorie pînă-n orăşelul său de baştină, unde nu mai fusese demult. 
Compara'în gînd turnul bisericii de acasă cu turnul acela de pe 
munte. Cel dintii se înălța fără şovăire drept spre văzduh, subţiindu- 
se mereu, pînă la acoperişul său lat de ţiglă roşie; o clădire terestră, 
desigur — ce alta am putea clădi? — dar avea un ţel mai înalt decît 
învălmăşeala de case joase, şi o expresie mai clară decît a 
cotidianului cenuşiu. Turnul de colo, sus — singurul vizibil — foişorul 
unei case de locuit, cum se putea distinge acum, poate al clădirii 
principale, era o rotondă uniformă, în parte ascunsă privirii de iedera 
ocrotitoare, cu ferestre mici, care acum sclipeau în razele soarelui, 
ca într-un moment de demenţă, şi se termina într-un fel de terasă al 
cărei parapet crenelat, cu spărturi şi iregularităţi, desenat parcă de o 
mînă temătoare sau neglijentă de copil, se profila colţuros pe cerul 
albastru. Părea un locatar posomorit al casei, ce, pe bună dreptate, 
ar fi trebuit să se încuie în odaia cea mai îndepărtată, dar care ar fi 
spart tavanul ca să se ridice şi să se arate lumii. 

K. se opri din nou, ca şi cum stîn'd pe loc ar fi dispus de mai multă 
putere de judecată. Dar fu stînjenit în reflecţiile sale. In spatele 
bisericii, în dreptul căreia se oprise — de fapt era doar o capelă 
lărgită ca o şură, ca să poată cuprinde enoriaşii — se afla şcoala. O 
clădire lungă şi joasă, întrunind în mod ciudat o'notă de provizorat cu 
una de străvechi, în faţa ei o grădină, acum o întindere de zăpadă, 
îngrădită cu un grilaj de fier. Tocmai ieşeau copiii împreună cu 
învățătorul. Adunați grămadă! în jurul învățătorului, toţi cu ochii 
aţintiţi' asupra lui, vorbeau întruna şi repede, din toate părţile,! toţi 
deodată, aşa încît K. nu înţelegea ce spuneau. învățătorul, un tînăr 
scund, cu umerii înguşti, fără a fi însă o apariţie ridicolă, ţinîndu-se 
CASTELUL $ 19 

foarte drept, îl examinase pe K. încă de la distanţă; e adevărat că 
afară de grupul lor, K. era singurul om, cît vedeai cu ochii. Ca străin, 
K. se simţi dator să salute el întîi, mai ales că învățătorul părea un' 
omuleţ obişnuit să comande. 

— Bună ziua, domnule învăţător, îi zise el. 

Copiii amuţiră dintr-o dată, şi această tăcere subită probabil că-i 
plăcu învățătorului, ca o pregătire pentru a se auzi ce spune. 

— Vă uitaţi la castel ? întrebă el mai blînd decît se aşteptase K., dar 
cu un ton de parcă n-ar încuviinţa ce face K. 

— Da, răspunse acesta, nu sînt de-aici, mă aflu în localitate abia de 
aseară. 


— Nu vă place castelul ? se interesă grăbit învățătorul. 

— Cum adică ? întrebă la rîndul său K., niţel uluit, şi apoi repetă 
întrebarea într-o formă atenuată: Dacă-mi place castelul ? De ce 
presupuneţi că nu-mi place ? 

— Nici unui străin nu-i place, zise învățătorul. 

Ca să nu spună nimic nepotrivit, K. schimbă vorba întrebînd: 

— îl cunoaşteţi, probabil, pe conte ? 

— Nu, zise învățătorul şi dădu să plece, dar K. nu se lăsă şi mai 
întrebă o dată: 

— Cum ? Nu-l cunoaşteţi pe conte ? 

— Cum să-l cunosc? zise învățătorul în şoaptă şi adăugă cu voce tare 
pe franţuzeşte: Ţineţi seama de prezenţa unor copii nevinovaţi.! 

K. găsi că asta-i dă dreptul să întrebe: 

— Aş putea să vă fac o vizită, domnule învăţător ? Rămîn mai multă 
vreme aici şi mă simt de pe acum puţin stingher, nu sînt de o seamă 
cu ţăranii, şi, desigur, nici cu cei de la castel. 

— Între ţărani şi castel nu e mare deosebire, zise învățătorul. 

— Se poate, zise K., dar asta nu schimbă cu nimic situaţia mea. Aş 
putea să vă fac o vizită ? 

— Locuiesc în Schwanengasse, la măcelar. 

i Această simplă indicare a adresei nu prea suna a invi-s ţaţie, 
totuşi K. zise: 

20 + Franz Kafka 

— Bine, am să vin. 

învățătorul dădu din cap şi o porni împreună cu ceata de copii' care 
începură numaidecît să vorbească iar, cu toţii, în gura mare. 
Dispărură curînd într-o străduţă care cobora în pantă abruptă. 

K. rămase descumpănit, enervat de această convorbire. Pentru prima 
oară de cînd sosise, se simţea cu adevărat obosit. La început, drumul 
lung făcut pe jos pînă aici nu păruse să-l fi ostenit deloc. Ce liniştit 
înaintase zile întregi pas cu pas ! — abia acum se arătau urmările 
efortului prea mare, şi bineînţeles, într-un moment nepotrivit. Se 
simţea irezistibil îmboldit să caute societatea altor oameni, dar cu 
fiecare cunoştinţă nouă îi creştea oboseala, în starea în care se afla, 
dacă se silea să-şi continue plimbarea măcar şi pînă la intrarea 
castelului, s-ar chema că a făcut mai mult decît suficient. 

Aşadar porni înainte, dar mai era o cale lungă. Căci strada, această 
stradă principală a satului, nu ducea spre dealul castelului, ci doar 
pînă-n apropiere, iar de acolo cotea ca dinadins în altă direcţie, şi 
chiar dacă nu se îndepărta de castel, nici nu se mai apropia totuşi de 
el. K. se aştepta mereu ca drumul să facă o nouă cotitură care să 
ducă spre castel, şi numai pentru că se aştepta la asta, mai mergea 
înainte; se vede că din pricina oboselii ezita s-o ia pe altă potecă 
decît pe drum, şi era mirat de lungimea satului care nu se mai 


isprăvea, mereu căsuțe şi geamuri cu flori de gheaţă, mereu zăpadă 
şi nici ţipenie de om. în cele din urmă se smulse străzii acesteia, care 
părea să-l ţină strîns, şi coti pe o ulicioară cu şi mai multă zăpadă; 
era o trudă s'ă-şi scoată picioarele ce se afundau mereu, îl treceau 
năduşelile; deodată se opri locului şi nu mai putu înainta. 

Oricum, nu se afla într-o pustietate, în dreapta şi-n stînga se înşirau 
cocioabele ţărăneşti. Făcu un bulgăre de zăpadă şi-l azvîrli într-o 
fereastră. Uşa se deschise numaidecît — era prima uşă pe care o 
vedea deschizîndu-se de-a lungul întregului drum prin sat — şi apăru 
un ţăran bătrîn, într-o scurtă de blană cafenie, cu capul aplecat într-o 
parte, prietenos şi firav. 

— Îmi dai voie să intru puţin ? zise K. Sînt foarte obosit. 

CASTELUL œ 21 

Fără a auzi ce-i spune bătrînul, primi cu recunoştinţă scîndura pe 
care acesta o împinse spre el şi care-l salvă numaidecît din zăpadă; şi 
după cîţiva paşi, se pomeni în odaie. 

O odaie mare, în penumbră. Venind de afară, întîi nu văzu nimic şi se 
poticni de o albie de rufe. O mînă de femeie îl sprijini. Dintr-un colţ 
porneau ţipete de copil. Dintr-un alt colţ ieşea un fum gros, 
transformînd penumbra în întuneric. K. stătea ca înconjurat de nori. 
— E beat, zise cineva. 

— Cine eşti dumneata ? strigă o voce autoritară, şi apoi pesemne 
către moşneag: De ce l-ai lăsat să intre ? Se poate să dăm drumul în 
casă oricărui vagabond ? 

— Sînt arpentorul domnului conte, zise K., încercînd să se justifice în 
faţa acestor oameni, şi acum încă invizibili pentru el. 

— A, e arpentorul, zise o voce feminină, apoi urmă o tăcere deplină. 
— Mă cunoaşteţi ? întrebă K. 

— Sigur, răspunse scurt aceeaşi voce. Faptul că-l cunoşteau nu 
părea să-l recomande. 

în sfîrşit, fumul se mai risipi puţin şi K. izbuti să se lămurească 
încetişor. Părea să fie zi de curăţenie generală, în apropierea uşii se 
spălau rufe. Dar fumul venea dintr-un colţ, unde, într-o albie de lemn, 
mare cum K. nu mai văzuse niciodată — era cît două paturi — doi 
bărbaţi făceau baie în apă aburindă. Şi mai surprinzător era colţul 
din dreapta, fără să-ţi poţi da seama exact în ce consta ciudăţenia. 
Printr-o spărtură mare, singura deschizătură a peretelui din fund, 
pătrundea în adîncul acelui colţ, probabil dinspre curte, o lumină 
palidă, reflexul zăpezii, şi dădea o strălucire ca de mătase rochiei 
unei femei care zăcea acolo ostenită, aproape culcată, într-un fotoliu 
cu spetează înaltă. Ţinea un sugaci la piept. în jurul ei se jucau nişte 
copii, pui de ţărani, se vede, dar femeia nu părea să facă parte din 
acelaşi mediu, desigur că boala şi oboseala dă şi ţăranilor un aer de 
distincţie. 


— Stai jos! zise unul dintre bărbaţi, unul cu barbă mare şi mustață, 
care ţinea gura mereu deschisă, căci gifiia, şi întinse'mîna, peste 
marginea albiei ca să-i indice 

22 $ Franz Kafka 

lui K. un sipet, gest caraghios în această postură şi prin care îl stropi 
cu apă caldă în obraz. 

Pe sipet şedea bătrînul care-i dăduse drumul în casă şi care acum 
moţăia. K. era bucuros că se poate aşeza, în sfîrşit. Acum nimeni nu-i 
mai da atenţie. Femeia din faţa albiei de rufe, o blondă în plină 
opulenţă a tinereţii, cînta încetişor în timp ce spăla, bărbaţii din baie 
tropăiau în apă şi se întorceau ba cu faţa, ba cu spatele unul spre 
altul, copiii tot voiau să se apropie de ei, dar ei îi goneau de fiecare 
dată împroşcînd apă din belşug, aşa că nici K. nu rămînea nestropit, 
femeia din fotoliu zăcea ca neînsufleţită, uitîndu-se în gol, cu ochii 
îndreptaţi în sus, fără să arunce măcar o privire copilului pe care-l 
tinea la piept. 

Contemplase probabil o bună bucată de vreme frumosul tablou trist 
pe care-l oferea femeia, dar pesemne că apoi aţipise, căci, speriat de 
o voce care-l strigase, K. se trezi cu capul culcat pe umărul bătrinului 
de lîngă el. Bărbaţii ieşiseră din albia în care acum se îmbăiau şi se 
zbenguiau copiii, supravegheați de femeia blondă, şi stăteau 
îmbrăcaţi în faţa lui K. Acum se vădi că gălăgiosul cu barba mare se 
bucura de mai puţină trecere decît celălalt. Acesta, fără să fie mai 
înalt decît bărbosul şi purtînd o barbă mult mai puţin impozantă, era 
un bărbat tăcut, care gîndea pe îndelete, era spătos şi avea o faţă 
lată; capul şi-l ţinea plecat. 

— Domnule arpentor, zise el, nu puteţi rămîne aici. lertaţi lipsa de 
cuviinţă. 

— Nici nu aveam de gînd să rămîn aici, răspunse K., doream doar să 
mă odihnesc puţin; iacă, s-a făcut, acum plec. 

— Vă miraţi de bună seamă că nu sîntem mai primitori, zise 
omul,'dar ospitalitatea nu intră în obiceiurile noastre, n-avem nevoie 
de oaspeţi. 

Niţel înviorat de somn, cu auzul mai ascuţit ca înainte, K. se bucura 
să audă vorbele acestea sincere. Se mişca mai uşor şi, tot sprijinindu- 
se în bastonul pe care-l proptea ba ici, ba colo, se apropie de femeia 
din fotoliu; el era de altfel cel mai înalt dintre cei din odaie. 

— Sigur, zise K. La ce vă trebuie oaspeţi ? Dar din cînd în cînd tot e 
nevoie de cîte unul, de pildă de mine, ar-pentorul. 

CASTELUL $ 23 

— Asta nu ştiu, zise omul încet. Dacă v-au chemat, înseamnă că au 
nevoie de dumneavoastră, o fi o excepţie, noi însă, oamenii mărunți, 
nu ne abatem de la reguli, nu puteţi să ne-o luaţi în nume de rău. 

— Nu, nu, zise K., nu pot decît să vă mulţumesc, du-mitale şi tuturor 


din casă. 

Şi, în mod cu totul neaşteptat pentru toţi, K. se întoarse făcînd un 
adevărat salt şi se opri în faţa femeii. Ea se uită la el cu ochii ei 
albaştri, obosiţi; o maramă de borangic, transparentă, îi acoperea 
capul pînă spre mijlocul frunţii; sugaciul de la pieptul ei dormea. 

— Dar tu cine eşti ? întrebă K. 

Cu un dispreţ despre care nu se putea şti dacă se adresează lui K. 
sau propriului ei răspuns, zise: 

— O fată din castel. 

Totul nu durase mai mult de o clipă, dar K. se pomeni îndată luat de 
braţ din stînga şi din dreapta de cîte unul dintre bărbaţi şi tras cu 
toată puterea spre uşă, ca şi cum n-ar fi existat nici un alt mijloc de a 
se face înţeleşi. Văzînd asta, bătrinul se bucură, nu se ştie de ce 
anume, şi bătu din palme. Şi femeia care spălase rufe ridea de zarva 
grozavă pe care o făceau copiii. 

Cît despre K., se pomeni în stradă; bărbaţii îl mai supravegheau din 
prag. Ningea iarăşi, totuşi parcă se mai luminase. Cel cu barba mare 
strigă nerâbdător: 

— încotro vreţi să vă duceţi ? încoace drumul duce spre castel, 
încolo spre sat. 

K. nu-i răspunse, ci se adresă celuilalt, care, deşi încurcat, părea mai 
accesibil. 

— Cine sînteţi ? Ca să ştiu cui trebuie să-i mulţumesc că m-am 
odihnit sub acoperişul lui ? 

— Sînt meşterul tăbăcar Lasemann, fu răspunsul; dar de mulţumit 
nu trebuie să mulţumeşti nimănui. 

— Bine, zise K., poate că ne mai întîlnim. 

— Nu cred, zise omul. 

în clipa aceea, bărbosul strigă: 

— Bună ziua, Artur, bună ziua, leremias ! 

K. se întoarse; va să zică în acest sat se mai arătau totuşi oameni pe 
uliţă ! Dinspre castel veneau doi tineri de statură mijlocie, amindoi 
foarte zvelţi, îmbrăcaţi în haine strimte, şi asemănători la faţă. Aveau 
pielea negricioasă, 

24 $ Franz Kafka 

şi totuşi ciocul pe care-l purtau contrasta aproape cu ea, atît era de 
negru. Cu toată greutatea de a circula, acolo, prin zăpadă, înaintau 
surprinzător de repede, mişcîndu-şi în cadență picioarele subţiri. 

— Ce aveţi ? strigă bărbosul. 

Nu puteai să te înţelegi cu ei decît ţipînd, atît de repede mergeau, şi 
nu-şi încetiniră pasul nici acum. 

— 'Treburi.'strigară amîndoi rizînd. 

— Unde? 

— La birt. 


— Acolo mă duc şi eu, strigă deodată K. mai tare decît toţi. 

Dorea grozav ca cei doi să-l ia şi pe el; ce-i drept nu i se părea prea 
avantajos să facă cunoştinţă cu ei, însă se vedea cît de colo c-ar fi 
buni ca însoţitori'şi i-ar da curaj. Deşi auziră cuvintele lui K., dădură 
doar din cap şi-şi văzură de drum. 

K. tot mai stătea în zăpadă si n-avea nici un chef să ridice un picior 
pentru a-l înfunda din nou mai încolo, la o distanţă de nimica toată. 
Mulţumiţi că l-au scos definitiv din casă pe K. meşterul tăbăcar şi 
tovarăşul lui se traseră încetişor înapoi, înghesuindu-se în uşa 
întredeschisă, uitîndu-se mereu după el, apoi dispărură, iar K. 
rămase singur cu zăpada care-l învăluia. 

—  Prilej de puţină disperare, îi trecu prin minte, dacă m-aş afla aici 
doar din întîmplare, nu intenţionat. 

Atunci, în coliba din stînga, se deschise o fereastră minusculă ; cît 
timp stătuse închisă, păruse de un vînăt întunecat, poate din pricina 
reflexelor zăpezii, şi era atît de mică, încît, aşa deschisă cum era 
acum, nu lăsa să se vadă toată faţa celui care se uita afară, ci doar 
ochii, nişte ochi căprui de om bătrîn. 

— Uite-l colo, se auzi o voce tremurată de femeie. 

— E arpentorul, zise o voce de bărbat. 

Apoi bărbatul se ivi în fereastră şi întrebă, nu contrariat, dar totuşi 
într-un fel care arăta că ţine să fie totul în regulă pe stradă, în faţa 
casei sale: 

— Pe cine aşteptaţi ? 

— Aştept o sanie care să mă ia, zise K. 

— Pe aici nu trece nici o sanie, răspunse omul, aici nu e circulaţie. 
CASTELUL $ 25 

— Totuşi e drumul care duce la castel, obiectă K. 

— Cu toate astea, cu toate astea, zise omul oarecum neînduplecat, 
aici nu e circulaţie. 

Apoi tăcură amîndoi. Dar se vede că bărbatul chibzuia ceva, căci 
fereastra, din care fumul ieşea în pale, rămase deschisă. 

— E un drum prost, zise K., vrînd să-l mai ajute. Dar omul nu zise 
decît: 

— Da, fireşte. 

După cîtva timp, însă, adăugă : 

— Dacă vreți, vă duc cu sania mea. 

— Duceti-mă, vă rog! zise K. bucuros. Cit îmi cereti ? 

— Nimic, zise omul spre mirarea lui K. Sînteţi doar arpentorul, îi 
explică apoi, şi ţineţi de castel. Unde să vă duc? 

— La castel, zise K. repede. 

— Atunci nu vă duc, răspunse omul numaideciît. 

— Păi bine, dar ţin de castel, zise K., repetînd cuvintele celuilalt. 
— O fi, răspunse acesta pe un ton de refuz. 


— Atunci, duceţi-mă la birt, zise K. 

— Bine, se învoi omul, vin îndată cu sania. 

Totul dădea impresia că se face nu din amabilitate, ci mai degrabă 
dintr-un soi de străduinţă egoistă, temătoare, aproape pedantă,de a-l 
îndepărtapeK. din faţa casei. 

Poarta curţii se deschise şi făcu loc unei sănii mici pentru poveri 
uşoare, complet plană, fără capră, trasă de un căluţ slab, şi, în urmă, 
apăru omul, adus din spate, slab, şchiop, cu faţa' scofilcită, roşie, 
muncită de guturai, părînd si mai mică din cauza unei broboade de 
lînă răsucită strîns in jurul capului. Se vedea că e bolnav si că ieşise 
din casă numai ca să-l poată transporta pe K. El îi spuse ceva în acest 
sens, dar omul se mulţumi să dea din umeri. K. află de la el doar că e 
căruţaş, că-l cheamă Gerstăcker şi că a luat sania asta incomodă' 
deoarece era pregătită de drum şi fiindcă scoaterea altei sănii ar fi 
necesitat prea mult timp. 

—  Staţi jos, zise căruţaşul arătînd cu biciul spre coada săniei. 

— O să mă aşez lîngă dumneata, zise K. 

— Eu merg pe jos, zise Gerstăcker. 

— Dar de ce ? întrebă K. 

26 + Franz Kajka 

— Eu merg pe jos, repetă Gerstăcker şi fu apucat de o tuse care-l 
chinui aşa de rău încît trebui să-şi înfigă picioarele în zăpadă şi să se 
ţină de sanie. K. nu mai zise nimic, se aşeză în spatele săniei; tuşea 
bătrînului cedă încetul cu încetul, şi porniră. 

Colo sus, castelul — în mod curios, de pe acum întunecat — la care K. 
sperase să ajungă încă azi, se depărta din nou. Ca şi cum însă i s-ar fi 
făcut un semn provizoriu de adio, răsună deodată un dangăt de 
clopot, înaripat şi vesel, care măcar pentru o clipă făcea să-ţi tresară 
inima ca sub ameninţarea — căci sunetul era şi îndurerat — că i se va 
împlini ceea ce abia cuteza să dorească. Dar în curînd clopotul cel 
mare amuţi şi-i răspunse sunetul slab şi monoton al unui clopoțel, 
poate tot de sus, poate chiar din sat. Acest clinchet se potrivea, 
fireşte, mai bine cu sania înceată ca şi cu acel căruţaş ca vai de el, 
dar neînduplecat. 

— Măi, strigă deodată K. — ajunseseră în dreptul bisericii, nu 
departe de birt, aşa că putea îndrăzni — mă mir foarte că te încumeţi 
să mă plimbi aşa pe propria-ţi răspundere; ai voie s-o faci ? 
Gerstăcker păşea înainte lîngă căluţ, fără să se sinchisească de 
vorbele lui. 

— Hei, strigă K.; adună un pumn de zăpadă de pe sanie, aruncă şi 
nimeri în plin urechea lui Gerstăcker, care se opri de data aceasta şi 
se întoarse spre el. 

Văzîndu-l însă foarte de aproape — între timp sania mai alunecase 
puţin înainte — văzîndu-i trupul încovoiat, oarecum torturat, faţa-i 


suptă, obosită, roşie, cu obrajii inegali, unul scofilcit, celălalt drept, 
gura, căscată de surpriză, în care mai rămăseseră doar cîţiva dinţi 
răzleţi, K. se văzu silit să repete din milă întrebarea pusă adineauri 
din răutate, anume dacă nu cumva Gerstăcker va fi pedepsit că l-a 
dus cu sania. 

— Ce vrei ? întrebă Gerstăcker nedumerit; dar, fără să aştepte 
explicaţia, îşi îndemnă căluţul şi porniră înainte. 

Cînd ajunseră în apropierea birtului — K. îşi dădu seama de asta 
după o cotitură a drumului — se' lăsase întunericul, spre mirarea lui 
K. Fusese plecat atita vreme ? După socoteala lui, să fi trecut cel 
mult o oră, două. Şi 

CASTELUL 9 27 

doar pornise de dimineaţă. Şi nici nu-i fusese foame. Iar pînă mai 
adineauri era ziuă, abia acum se făcuse deodată întuneric. „Zile 
scurte, zile scurte", îşi zise, lunecă de pe sanie şi se îndreptă către 
birt. 

Spre bucuria lui K., birtaşul stătea în capul treptelor din faţa casei şi- 
i lumina calea cu un felinar pe care îl ţinea ridicat. Aducîndu-şi 
aminte de căruţaş, K. se opri; îl auzi tuşind undeva în întuneric. Nu-i' 
nimic, îşi zise, gîndindu-se că avea să-l revadă în curînd. Abia cînd 
ajunse în prag, unde stătea birtaşul, care-l salută respectuos, zări de 
o parte şi de alta a uşii cîte un bărbat. Luă felinarul din mîna 
birtaşului şi îl ţinu în dreptul fiecăruia; erau tinerii cu care se mai 
întîlnise şi care se chemau Ar-tur şi Ieremias. Acum îl întîmpinară 
salutînd cu mîna la chipiu. Asta-i aminti de vremea serviciului militar, 
o epocă fericită, de aceea K. izbucni în ris. 

— Cine sînteţi voi ? întrebă uitîndu-se cînd la unul, cînd la celălalt. 
— Secundanţii dumitale, răspunseră. 

— Sînt secundanţii, întări birtaşul încet. 

— Cum aşa ? întrebă K. Sînteţi vechii mei secundanţi, cărora le-am 
cerut să mă urmeze, pe care-i aştept ? 

Cei doi răspunseră afirmativ. 

— Foarte bine, zise K. după un răstimp. E bine că aţi venit. De altfel, 
adăugă el după un alt răstimp, aţi întîrziat mult, sînteţi tare lăsători. 
— A fost cale lungă, zise unul dintre ei. 


> — Cale lungă, repetă K. Dar v-am mai întîlnit, cînd 

ifeneaţi de la castel. 

<W — Da, răspunseră amîndoi fără nici o altă explicaţie. 

1 — Unde sînt aparatele ? întrebă K. 

'1 — Nu avem, ziseră ei. 

^ — Aparatele pe care vi le-am încredinţat, zise K. 

i — N-avem aparate, repetară cei doi. I — Vai, ce oameni! zise K. Vă 
pricepeţi la arpentaj ? * — Nu. 


— Dar dacă sînteţi vechii mei secundanţi, trebuie să vă pricepeţi, 


zise K.'; ei însă tăceau. Ei, hai, atunci! adăugă K., şi împingîndu-i uşor 
înainte, intră cu ei în casă. 
BARNABAS 


Apoi, instalaţi la una din măsuţele birtului, K. la mijloc, la dreapta şi 
stînga lui cei doi secundanţi, băură bere, destul de tăcuţi toţi trei. în 
afară de masa lor mai era doar una ocupată, tot de un grup de ţărani, 
ca în seara precedentă. 

— E cam greu cu voi, zise K., cercetîndu-le chipurile, cum făcuse şi 
mai înainte. Cum să vă deosebesc ? Vă deosebiți doar prin nume, 
încolo semănaţi ca — se poticni, apoi continuă spunînd fără să vrea — 
încolo semănaţi ca doi şerpi. 

Cei doi zîmbiră. 

— De obicei lumea ne deosebeşte destul de bine, încercară să se 
justifice. 

— Vă cred, zise K., am fost doar martor; dar eu nu pot să văd decît 
cu ochii mei, şi cu aceşti ochi nu sînt în stare să vă deosebesc. De 
aceea o să vă tratez ca pe un singur om şi o să vă zic Artur la 
amîndoi, că doar aşa îl cheamă pe unul din voi. Poate tu ? întrebă K. 
adresîndu-se unuia dintre ei. 

— Nu, zise acesta, pe mine mă cheamă Ieremias. 

— De fapt e indiferent, zise K., am să vă zic Artur la amindoi. Dacă-l 
trimit pe Artur undeva, vă duceţi amîndoi, dacă-l pun pe Artur la o 
treabă, o faceţi amîndoi'; asta înseamnă un mare inconvenient pentru 
mine, fiindcă aşa nu vă pot pune pe fiecare separat la cîte o treabă, 
dar, în schimb, am avantajul că pentru orice sarcină pe care v-o 
încredinţez, purtaţi răspunderea în întregime şi în comun. Nu-mi 
pasă cum vă împărţiţi munca, atîta numai că n-aveţi să daţi vina unul 
pe celălalt; pentru mine sînteţi un singur om. 

Cei doi cumpăniră cîtva timp şi ziseră: 

— Asta ar fi cam neplăcut pentru noi. 

CASTELUL $ 29 

— Cum să nu fie ? zise K. Fireşte că trebuie să vi se pară neplăcut, 
dar aşa rămîne. 

De o bucată de vreme, K. observa cum dă tîrcoale mesei lor unul 
dintre ţărani; în cele din urmă, acesta se hotări, se apropie de un 
secundam şi voia tocmai să-i şoptească ceva la ureche, cînd K. îl 
împiedică bătînd cu pumnul în masă. 

— Scuzaţi, zise K. şi se ridică, ăştia sînt secundanţii mei şi acum 
ţinem o consfătuire. Nimeni n-are dreptul să ne deranjeze. 

— Mă rog, mă rog, zise ţăranul intimidat, şi se întoarse de-a- 
ndărătelea la grupul lui. 

— Iată interdicţia pe care trebuie s-o respectaţi înainte de toate, 
ziseK. aşezîndu-se la loc; n-aveţi voie să vorbiţi cu nimeni fără 
permisiunea mea. Eu sînt străin aici, dacă sînteţi vechii mei 


secundanţi, înseamnă că şi voi sînteţi străini. Deci, ca trei străini ce 
sîntem, trebuie să fim solidari; bateţi palma cu mine, ca să văd că ne- 
am înţeles. 

' Amîndoi întinseră mîinile îndată, arătîndu-se prea plini de rivnă. 

— Lăsaţi labele, zise K., dar porunca mea rămîne în picioare. Acuma 
mă duc să mă culc, şi vă sfătuiesc şi pe voi să faceţi la fel. Azi am 
pierdut o zi de lucru, mîine trebuie să ne apucăm de treabă devreme 
de tot. Să faceţi rost de o sanie ca să ne ducă la castel şi la şase 
dimineaţa să fiţi cu ea în faţa casei, gata de plecare. 

— Bine, zise unul. 

Dar celălalt sări cu gura: 

— Zici „bine" şi doar ştii că nu se poate ! 

— 'Tăcere ! exclamă KL Mi se pare că vreţi să începeţi să vă 
deosebiți unul de altul. 

Dar acum spuse şi primul: 

— Are dreptate, nu se poate; fără autorizaţie nici un străin nu poate 
intra în castel. 

— Cui trebuie să te adresezi ca să obţii autorizaţie ? 

— Nu ştiu, poate administratorului. 

— Atunci o s-o cerem prin telefon; daţi imediat un telefon 
administratorului, amîndoi. 

Se repeziră la aparatul telefonic, obţinură legătura — ce se mai 
îmbulzeau! în aparenţă, erau ridicol de as- 

30 e Franz Kafka 

cultători — şi întrebară dacă arpentorul poate veni mîine cu ei la 
castei. Răspunsul fu un „nu" categoric, pe care K. îl auzi de la masa 
lui. Dar răspunsul nu rămase atît de laconic, ci preciza: „Nici mîine, 
nici altădată". 

— O să telefonez chiar eu, zise K. şi se sculă. 

De unde pînă acum K. şi secundanţii lui abia dacă fuseseră luaţi în 
seamă, exceptînd incidentul cu ţăranul, vorbele lui de acum stîrniră 
atenţia generală. Toţi se ridicară odată cu K. şi, cu toate că birtaşul 
căuta să-i reţină, se înghesuiră în jurul telefonului,' formînd un 
semicerc strîns. Majoritatea era de părere că nu i se va răspunde 
deloc lui K. Acesta fu nevoit să-i roage să tacă, nefiind curios să le 
afle părerea. 

în receptor se produse un zumzet cum K. nu mai auzise la alte 
telefoane. S-ar fi zis că se compunea din zumzetul a nenumărate voci 
de copil — dar nici zumzetul lor nu era doar un zumzet, ci cîntecul 
unei voci din depărtări, din mari depărtări — parcă din toate 
zumzetele laolaltă s-ar fi format într-un mod de neconceput o singură 
voce, înaltă dar puternică, ceva care-ţi lovea urechea, cercînd parcă 
să pătrundă mai adînc derît doar în bietul auz. K. asculta fără să 
vorbească; rezemase braţul stîng de suportul telefonului şi asculta. 


Nu ştia cîtă vreme stătuse aşa — cînd birtaşul îl trase, în fine, de 
mînecă spunîndu-i că-l caută un curier. 

— Pleacă ! strigă K. nestăpînit, poate chiar în telefon, căci acum îi 
răspunse cineva. 

Se desfăşură următoarea convorbire: „Aici Oswald, cine-i acolo 7" 
strigă o voce severă şi îngîmfată, cu un mic defect de vorbire pe care, 
aşa i se păru lui K., vorbitorul încerca să-l compenseze cu un dram de 
severitate suplimentară. K. ezită să-şi spună numele, era fără apărare 
în faţa telefonului, celălalt putea să se răstească la el, să trîntească 
receptorul, şi atunci însemna că şi-a baricadat o cale, poate nu lipsită 
de importanţă. Ezitarea lui K. provocă nerăbdarea interlocutorului! 
„Cine-i acolo ? mai întrebă o dată şi adăugă: Aş prefera să nu se mai 
dea atîtea telefoane de-acolo, abia a trecut o clipă de cînd s-a 
telefonat." K. nu se preta acestei observaţii, dar, de-cizîndu-se dintr-o 
dată, zise: „Aici e ajutorul domnului arpentor". „Care ajutor ? Care 
domn ? Care arpentor ?" 

CASTELUL œ 31 

K. îşi aminti de convorbirea telefonică de ieri. „întrebaţi-l pe Fritz", 
răspunse el scurt. 

Asta avu efect, spre propria sa mirare. Dar mai mult încă decît acest 
fapt, îl surprinse coordonarea seiviciilor din castel. Răspunsul fu: 
„Ştiu, ştiu. Eternul arpentor. Da, da. Şi mai ce ? Care 

ajutor ?" Josef", zise K. îl deranja puţin murmurul ţăranilor din 
spatele lui; se vede că nu erau de acord ca el să se prezinte sub alt 
nume. Dar K. nu avea timp să se ocupe de ei, căci convorbirea îi 
solicita toată atenţia. „Josef ? se miră celălalt. Pe secundanţi îi 
cheamă — o mică pauză, în care desigur că altcineva îi indica numele 
secundanţilor — Artur şi Ieremias." „Aştia sînt cei noi", zise K. „Ba 
nu, sînt cei vechi." „Sînt cei noi, eu sînt unul dintre cei vechi, şi am 
sosit azi în urma domnului arpentor." „Nu-i adevărat!" strigă vocea. 
„Atunci cine sînt ?", întrebă K., calm ca şi pînă acum. Şi, după o 
pauză, aceeaşi voce, cu acelaşi mic defect de vorbire, părînd totuşi o 
altă voce, mai adîncă, mai respectabilă, zise: „Tu eşti vechiul 
secundant". 

K. ascuţ'i urechea la timbrul acestei voci, aşa încît era cît pe-aci să 
nu înregistreze întrebarea: „Ce vrei ?" De fapt îi venea să închidă 
telefonul. Nu mai aştepta nimic de la această convorbire. Dar se simţi 
silit să mai întrebe totuşi în grabă: „Cînd să vină şeful meu la 

castel ?" „Niciodată", fu răspunsul. „Bine'", zise K. şi agăţă receptorul 
de furcă. 

între timp, ţăranii din spate înaintaseră încetişor pînă-n apropierea 
lui.' Secundanţii îşi dădeau silinţa să-i ţină la distanţă, aruncînd 
totodată priviri piezişe spre K. Dar totul părea doar un fel de 
comedie, şi, de fapt, ţăranii, mulţumiţi de rezultatul convorbirii, se 


lăsară cu încetul păgubaşi! Apoi un om se apropie din spatele lor cu 
paşi repezi, îşi croi drum prin grupul lor şi, făcînd o plecăciune, îi 
înmînă lui K. o scrisoare. K. rămase cu scrisoarea în mînă şi cu ochii 
pe acest om care i se părea mai important pentru moment. Semăna 
mult cu secundanţii, era la fel de zvelt ca ei, îmbrăcămintea îi era la 
fel de strînsă pe corp, şi părea la fel de mlădios şi de sprinten, deşi 
era cu totul' diferit. Ce bine i-ar fi părut lui K. să-l aibă drept ajutor 
mai degrabă pe el! îi amintea niţel de femeia cu sugaciul pe care o 
văzuse la meşterul tăbăcar. 


32 + Franz Kafka 

Era îmbrăcat aproape complet în alb, într-un costum care probabil că 
nu era ae mătase, ci un costum de iarnă ca şi al celorlalţi, dar avea 
gingăşia şi solemnitatea unui costum de mătase. Chipul lui era senin 
şi deschis, ochii excesiv de mari. Avea un zîmbet care te' înviora şi te 
îmbărbăta totodată. îşi trecu mîna peste faţă, ca şi cum ar fi vrut să 
şteargă acei suriîs, dar nu reuşi. 

— Cine eşti tu ? întrebă KL 

— Mă cheamă Barnabas, sînt curier, răspunse el, şi, în timp ce 
vorbea, buzele i se întredeschideau şi se închideau cu un aer de 
bărbăţie şi totuşi cu delicateţe. 

— îţi place aici ? îl întrebă K., făcînd un gest înspre ţăranii ai căror 
interes pentru el nu părea să fi scăzut. 

în timp ce-l priveau, feţele lor cu buzele groase şi gurile 
întredeschise aveau o expresie de-a dreptul chinuită. Capetele lor 
erau teşite ca de nişte lovituri în creştet, iar trăsăturile păreau să se 
fi format în timpul durerii resimţite sub acele lovituri. Nu-l priveau 
totuşi neîncetat, căci! uneori privirile lor rătăceau în jur, oprindu-se, 
înainte de a se întoarce din nou spre el, asupra cîte unui obiect 
oarecare. Apoi gestul lui K. îi cuprinse şi pe cei doi secundanţi, care 
stăteau laolaltă, ţinîndu-se cu braţele de talie şi cu obrazul unuia lipit 
de-al celuilalt, zîmbind, nu se ştia dacă umil sau ironic; şi arătînd 
astfel spre toţi cei de faţă, K. făcea parcă un gest de prezentare a 
unei suite care i-ar fi fost impusă de împrejurări speciale, aşteptîndu- 
se ca Barnabas să facă o distincţie netă între el si' ceilalţi, ceea ce ar 
fi însemnat o oarecare intimitate fntre el şi Barnabas, intimitate la 
care K. ţinea cu tot dinadinsul. Dar Barnabas nu luă în seamă 
întrebarea — fără nici o intenţie rea, fireşte, asta se vedea cît de colo 
— o lăsă să treacă peste capul lui, aşa cum un servitor stilat nu 


replică dacă stăpînul său spune o vorbă care îi este adresată doar de 
formă, şi multumindu-se să dea curs întrebării numai printr-o privire 
aruncată în jur, făcu semn cu mîna cîtorva ţărani pe care-i cunoştea, 
schimbă două-trei cuvinte cu secundanţii, făcu toate acestea într-un 
fel firesc şi spontan, fără să arate însă că face parte din ei. Neluat în 
seamă dar nu şi umilit, K. îşi îndreptă atenţia asupra scrisorii pe care 
o ţinea în mînă'şi o deschise. Textul ei suna astfel: „Mult stimate 
domn! După cum ştiţi, 

CASTELUL $ 33 

sinteţi angajat în serviciile senioriale. Superiorul dumneavoastră 
direct este primarul satului, care vă va comunica mai în amănunt tot 
ce ţine de munca dumneavoastră, precum şi de condițiile 
remunerării; tot dumisale îi veţi da socoteală. Cu toate acestea, însă, 
nici eu nu vă voi pierde din vedere. Barnabas, aducătorul acestei 
scrisori, se va prezenta din cînd în cînd la dumneavoastră spre a vă 
afla dorinţele şi spre a mi le comunica. Mă veţi găsi mereu dispus să 
vă servesc pe cit va fi cu putinţă. Ţin să am lucrători mulţumiţi" 
Iscălitura era ilizibilă, dar sub ea scria cu litere de tipar: „Șeful 
cancelariei numărul 10". mi*- — Aşteaptă, îi zise K. lui Barnabas care 
se înclină în faţa lui, apoi îl chemă pe birtaş, cerîndu-i să-i arate 
odaia, căci dorea să rămînă cîtva timp' singur cu scrisoarea. 

îşi aduse însă aminte că Barnabas, cu toată simpatia pe care K. o 
resimțea faţă de el, nu este decît un simplu curier, şi ceru să i se dea 
o bere. îl examina atent, ca să-i constate reacţia: se vedea că 
primeşte cu plăcere şi duse numaideciît paharul la gură. Pe urmă K. 
plecă însoţit de birtaş. în toată căsuţa nu se putuse pune la dispoziţia 
lui K. altceva decît o odăiţă mansardată, şi chiar şi asta cu greutate, 
fiindcă acolo dormiseră pînă atunci două servitoare, care trebuiau să 
fie cazate în altă parte. în fond, nu se făcuse nici o altă pregătire 
decît că fuseseră evacuate cele două fete; odaia rămăsese probabil 
neschimbată, patul, unul singur, nu era aşternut cu albituri, avea 
doar cîteva perne şi o cergă, toate în starea în care fuseseră lăsate 
noaptea trecută. De pereţi atîrnau cîteva icoane şi nişte poze cu 
soldaţi; nici măcar nu se aerisise odăiţa, sperau pesemne că noul 
muşteriu nu va sta mult şi nu făceau nimic pentru a-l reţine. Dar K. 
era dispus să accepte totul aşa cum era. Se' înfăşură în cergă, se 
aşeză la masă şi, la lumina unei luminări,'se apucă să mai citească o 
dată'scrisoarea. 

Aceasta nu avea un ton unitar; pe alocurea i se vorbea ca unui om 
liber, căruia i se recunoaşte dreptul de a avea o voinţă proprie; aşa 
era de pildă formula în care i se adresa, aşa era pasajul privitor la 
dorinţele sale. Existau însă şi pasaje în care era tratat făţiş sau mai 
voalat ca un muncitor mărunt, abia luat în seamă de la înălţimea 
acelui şef; acesta trebuia să-şi dea osteneală ca să „nu-l 


t 


34 * Franz Kafka 

piardă din vedere", iar superiorul lui K. era un simplu primar de sat, 
căruia era chiar dator să-i dea socoteală, singurul său coleg fiind 
poate jandarmul satului. Erau contradicții incontestabile, atît de 
evidente, încît nu se putea să nu fi fost intenţionate. Dar ca să 
atribuie unei asemenea autorităţi idei atît de absurde încît să se 
datorească unor ezitări, nici nu-i trecea prin minte. Mai degrabă in- 
terpreta contradicţiile ca un drept de liberă alegere ce i se dădea; se 
lăsa în seama lui cum să înţeleagă dispoziţiile cuprinse în scrisoare, 
dacă va voi să fie un muncitor din sat avînd cu castelul nişte legături 
care, oricum, îl onorau, dar care erau mai mult aparente, sau dacă va 
voi să fie doar în aparenţă un simplu muncitor din sat, care însă în 
realitate aştepta ca toate relaţiile sale de muncă să fie determinate 
de veştile primite prin Barnabas. K. nu şovăi să aleagă; n-ar fi şovăit 
chiar dacă n-ar fi avut experienţa acumulată pînă acum. Ca simplu 
lucrător în sat, cît se poate de izolat de domnii din castel, îşi zise el, 
va fi în stare să obţină ceva din partea castelului; sătenilor, deo- 
camdată atît de bănuitori faţă de el, li se va dezlega limba, cînd el va 
fi devenit, dacă nu un prieten, dar măcar un consătean al lor, şi 
îndată ce nu se va mai deosebi prin nimic de un Gerstăcker sau un 
Lasemann — asta trebuia să se întîmple cît mai grabnic, lucru de 
care depindea totul — desigur că i se vor deschide dintr-o dată toate 
căile, care i-ar rămîne nu numai pururi închise, dar şi nevăzute, dacă 
totul ar fi depins doar de domnii de' sus şi de îngăduinţa lor. O 
primejdie stăruia, fireşte, era destul de subliniată în scrisoare, şi 
chiar prezentată, cu oarecare satisfacţie, ca ceva de neînlăturat. 
Anume, existenţa de muncitor. Slujbă, superior, muncă, fixarea 
remuneraţiei, socoteli de dat, muncitor — nişte termeni care mişunau 
în scrisoare şi chiar acolo unde era vorba de altceva', de cîte ceva 
mai personal, lucrurile erau spuse din acelaşi unghi de vedere. Dacă 
voia să devină muncitor, K. era liber s-o facă, dar şi atunci cu toată 
seriozitatea cumplită, fără nici o altă perspectivă spre altceva. FL ştia 
că nu-l amenințau cu o constrîngere reală, de care, de altfel, nu se 
temea, aici mai puţin ca oriunde; în schimb, se temea într-adevăr de 
puterea' mediului deprimant, de puterea obişnuirii cu decepţiile, de 
puterea influențelor imperceptibile de fiecare 

CASTELUL $ 35 

clipă; de astea se temea cu adevărat, dar trebuia să aibă curajul de a 
înfrunta această primejdie. Scrisoarea de altfel nu trecea sub tăcere 
că, dacă s-ar ajunge la conflicte, ar fi pentru că el, K., va fi avut 
îndrăzneala să le declanşeze; lucrul acesta era exprimat cu 
subtilitate, şi numai o conştiinţă neliniştită — nu încărcată, doar 


neliniştită — putea să'-l observe, şi anume îndărătul celor trei cuvinte 
„după cum ştiţi", referitoare la angajarea lui în serviciu. K. se 
prezentase, şi din clipa aceea „ştia", cum se spunea în scrisoare, că 
fusese angajat. 

K. îndepărtă o poză din perete şi, în locul ei, agăţă scrisoarea de cui; 
în această cameră avea să locuiască, aici trebuia să stea scrisoarea. 
Apoi cobori în circiumă. Barnabas şedea cu secundanţii la o măsuţă. 
— Ah, aici îmi eşti! zise K. fără nici un rost, doar de bucurie că-l vede 
pe Barnabas. 

Acesta sări numaidecît în picioare. Din clipa în care intrase K., ţăranii 
se ridicaseră şi ei ca să se apropie de el; devenise o obişnuinţă a lor 
să se ţină mereu de dînsul. 

— Ce tot vreţi de la mine ? strigă K. 

Ei n-o luară în nume de rău şi se înapoiară încet la locurile lor. 
Depărtîndu-se, unul din ei spuse, aşa, ca o explicaţie dată într-o 
doară, cu un zîmbet greu de interpretat, pe care-l adoptară şi ceilalţi: 
— Mai află omul cîte ceva nou ! 

Şi-şi linse buzele ca şi cum acest „ceva nou" ar fi o mîncare gustoasă. 
K. nu spuse nimic împăciuitor, era bine dacă prindeau un pic de 
respect faţă de el. Cum ajunse însă în dreptul lui Barnabas, simţi 
în'ceafă răsuflarea unui ţăran. Venea, cică, să ia solniţa, dar K. bătu 
din picior de ciudă, iar ţăranul o şterse fără solniţă. 

Era într-adevăr uşor să-i vii de hac lui K., n-aveai decît să aţiţi de 
pildă ţăranii împotriva lui; interesul lor stăruitor faţă de el îi era mai 
neplăcut decît rezerva distantă a celorlalţi; dar erau totuşi şi ei 
rezervaţi, căci dacă s-ar fi aşezat la masa lor, desigur că ţăranii n-ar 
fi rămas acolo cu el. Numai prezenţa lui Barnabas îl reţinea să facă 
scandal. Se mai întoarse încă o dată ameninţător spre ei: şi ei stăteau 
cu faţa spre el. Văzîndu-i însă cum şedeau, aşa, 

36 + Franz Kafka 

fiecare la locul lui, fără să se sfătuiască, fără vreo legătur vizibilă 
între ei, uniţi numai prin aceea că se holbau toţi 1. dînsul, i se păru 
că' nu-l urmăresc din răutate, ci din' al motiv, poate că voiau într- 
adevăr ceva de la el şi nu puteau să i-o spună; sau dacă nu era aşa, 
atunci poate doar dintr-un fel de a fi copilăresc, care părea general 
pentru băştinaşi; nu era oare copilăresc şi birtaşul, care, în timp ce 
ducea unui muşteriu un pahar de bere ţinîndu-l cu amîndouă mîinile, 
se opri uitîndu-se la K., fără să audă măcar că-l strigă nevasta care 
scosese capul prin ferestruica bucătăriei ? 

K. se mai liniştise puţin cînd i se adresă lui Barnabas. Ar fi preferat 
să-i îndepărteze pe secundanţi, dar nu găsea nici un pretext; de 
altfel, stăteau tăcuţi în faţa paharului lor de bere. 

— Am citit scrisoarea, începu K. Ştii ce conţine ? 

— Nu, răspunse Barnabas; dar privirea lui părea să spună mai mult 


decît vorbele. 

Poate că aici K. se înşela în bine, aşa cum în cazul. ţăranilor se înşela 
în rău, dar efectul binefăcător al pre-f zenţei lui Barnabas stăruia. 

— E vorba şi de tine în scrisoare, şi anume vei fi pus să mijloceşti din 
cînd în cînd veşti între mine şi şef, de aceea m-am gîndit că s-ar 
putea să ştii ce conţine. 

— Mi s-a dat însărcinarea să predau scrisoarea, zise Barnabas, să 
aştept pînă o citeşti, şi să duc un răspuns scris sau verbal, dacă vei 
crede de' cuviinţă să-l dai. 

— Bine, zise K., nu-i nevoie de nimic scris. Trans-mite-i domnului şef 
de birou — cum îi zice de fapt ? n-am putut să-i descifrez iscălitura. 
— Klamm, zise Barnabas. 

— Transmite-i deci domnului Klamm că-i mulţumesc pentru 
angajare, precum şi pentru amabilitatea sa deosebită, pe care o 
preţuiesc cu atît mai mult cu cît sînt un om care încă nu şi-a dovedit 
capacităţile pe aici. O să mă conformez întocmai dispoziţiilor sale. 
Dorinţe speciale nu am deocamdată. 

Barnabas, care ascultase cu atenţie, îi ceru permisiunea să repete 
mesajul în faţa lui. K. încuviinţă, şi Barnabas repetă totul cuvînt cu 
cuvînt. Apoi se sculă să-şi ia rămas bun. 

CASTELUL 9 37 

K. îi examinase tot timpul expresia feţei, acum o mai cercetă pentru 
ultima oară. Barnabas era cam de aceeaşi înălţime cu el, cu toate 
acestea privirea-i părea să coboare spre K., dar asta se întîmpla cu 
un aer aproape umil; era cu neputinţă ca acest om să jignească pe 
cineva. Fireşte că era un simplu trimis, nu cunoştea conţinutul 
scrisorilor pe care le avea de predat, dar pînă şi privirea, zîmbetul, 
mersul lui păreau să fie o solie, chiar dacă nu ştia nimic despre 
conţinutul ei. Şi K. îi întinse mîna, ceea ce-l surprinse vizibil, căci 
Barnabas avusese intenţia să facă doar o plecăciune. 

îndată după plecarea lui Barnabas — acesta se mai oprise o clipă 
înainte de a deschide uşa, de care se sprijini cu umărul, şi aruncă o 
privire care nu se opri asupra nimănui în special — K. se adresă 
secundanţilor: 

— Mă duc în cameră să-mi aduc notițele, apoi discutăm despre 
prima noastră lucrare. 

Secundanţii voiau să-l urmeze. 

— Staţi aici, le porunci K. 

Totuşi voiau să-l urmeze. K. fu nevoit să-şi repete ordinul pe un ton, 
de astă dată, mai sever. Barnabas nu mai era în vestibul. Şi totuşi 
abia ieşise pe uşă. Dar nici în faţa casei — ningea din nou — nu-l zări. 
— Barnabas ! chemă K. 

Nici un răspuns. Să fie totuşi încă în casă ? Altă posibilitate nu părea 
să existe. K. îl mai strigă o dată cît putu de tare. Numele răsună ca 


un tunet prin noapte. De data asta răspunse totuşi un sunet abia 
auzit din mare depărtare, atîta drum făcuse Barnabas la iuţeală. K. îl 
chemă înapoi şi, în acelaşi timp, înainta spre el: în locul unde se 
întîlniră, nu mai puteau fi văzuţi din birt. 

— Barnabas, zise K., fără să-şi poată învinge tremurul din glas. 
Voiam să-ti mai spun ceva. Observ cu ocazia asta că e tare prost 
aranjat aşa ca să fiu silit să aştept venirea ta întîmplătoare de cîte ori 
am nevoie să comunic cu castelul. Dacă n-aş fi dat de tine acum, din 
întîmplare — dar tu se vede că ai aripi, credeam că mai eşti în casă — 
cine ştie cît ar fi trebuit să aştept pînă să apari din nou. 

— Ai putea să-l rogi pe şef, zise Barnabas, să vin la date fixe pe care 
să le stabileşti tu. 

38 + Franz Kafka 

— Nici asta n-ar fi de ajuns, zise K. Pot să n-am nimic de transmis 
timp de un an de zile şi poate tocmai un sfert de oră după plecarea ta 
să intervină ceva ce nu suferă amînare. 

— Să-l anunţ va să zică pe şef, zise Barnabas, că trebuie să se 
stabilească o altă legătură între el şi tine decît prin mine ? 

— Nu, nu, zise K., nicidecum; am pomenit chestiunea asta doar aşa, 
în treacăt, vezi bine că te-am ajuns din urmă de data asta, din 
fericire. 

— Să ne întoarcem oare la birt, întrebă Barnabas, ca să-mi poţi 
încredința acolo noua comunicare ? 

Şi făcu un pas spre casă. 

— Nu, Barnabas, zise K., nu e necesar, te însoțesc o bucată de drum. 
— De ce nu vrei să ne întoarcem la birt ? întrebă Barnabas. 

— Acolo mă deranjează lumea, zise K. Ai văzut şi tu ce înfigăreţi sînt 
ţăranii. 

— Putem să ne ducem în camera ta, propuse Barnabas. 

— E camera servitoarelor, răspunse K., murdară şi cu miros greu. 
Voiam să vin puţin cu tine, ca să nu stau acolo; numai că, adăugă K., 
pentru ca să-i învingă definitiv şovăiala, trebuie să mă laşi să te iau 
de braţ, fiindcă tu umbli mai sigur. 

Şi K. îşi petrecu braţul pe sub al lui. Era întuneric beznă, K. nu-i 
vedea faţa, iar trupul doar vag, aşa încît îi căutase braţul o bucată de 
vreme pînă-l nimeri. 

Barnabas cedă şi porniră depărtîndu-se de birt. K. simţi, bineînţeles, 
că oricît s-ar strădui, nu ar fi în stare să ţină pasul cu Barnabas pe 
care-l împiedica să înainteze în voie, şi că acest amănunt fără 
importanţă ar fi putut să zădărnicească totul, chiar şi în împrejurări 
obişnuite, cu atît mai mult în străduţe ca aceea de azi-dimineaţă, 
unde K. se înfundase în zăpadă şi din care n-ar fi putut ieşi decît luat 
pe sus de Barnabas. Dar alungă îngrijorările de acest fel, îl mai 
mîngiîia şi faptul că Barnabas tăcea; dacă umblau în tăcere, atunci'şi 


Barnabas trebuia să considere însăşi plimbarea drept singurul scop 
pentru care sînt împreună. 

CASTELUL 9 39 

Mergeau, dar K. nu ştia încotro, nu vedea nimic, nu-şi putea da 
seama nici măcar dacă trecuseră de biserică. Din pricina ostenelii pe 
care i-o cerea însuşi mersul, se întîmplă să nu-şi poată stăpîni 
gîndurile. în loc să rămînă orientate spre țelul propus, ele se 
învălmăşeau. Tot timpul i se iveau în minte imagini din locul său 
natal, amintirile de acasă îl copleşeau. Şi acolo, în piaţa principală, se 
afla o biserică, în parte înconjurată de un vechi cimitir împrejmuit de 
un zid înalt. Foarte puţini băieţi se căţăraseră pe acest zid, K. nu 
reuşise încă. încercarea n-o făceau din curiozitate. Cimitirul nu mai 
avea nici un secret pentru ei. Intraseră de atitea ori prin portiţa cu 
eratii de fier, dar ţineau să biruie zidul înalt şi neted, mtr-o dimineaţă 
—' piaţa pustie şi liniştită era inundată de lumină, o mai văzuse oare 
K. aşa, cîndva, înainte sau după aceea? — reuşise surprinzător de 
lesne; într-un loc, în care altă dată încercase de cîteva ori în zadar, se 
caţără pe zid dintr-un singur avînt, cu un mic drapel între dinţi. Se 
pomeni sus, în timp ce bucățele de tencuială continuau să cadă în 
urma lui. Fixă drapelul, vîntul umfla pînza, privi în jos, împrejur şi 
peste umăr, spre crucile ce se înfundau în pămînt; aici,' acum, nimeni 
nu era mai mare ca el. Apoi, învățătorul trecu din întîmplare pe acolo 
şi, cu o privire supărată, îl goni de pe zid. Sărind jos, K. se lovi la 
genunchi, ajunse acasă cu chiu cu vai, dar fusese totuşi sus, pe zid. 
Conştiinţa acestei victorii i se păruse atunci ceva ce-l va susţine toată 
viaţa, lucru nu cu totul naiv, căci acum, după atîţia ani, în noaptea 
asta de ninsoare, la braţ cu Barnabas, gîndul acesta îi fu de ajutor. 

Se agăţă mai strîns de braţul lui Barnabas; acesta aproape că-l tîra, şi 
nici nu întrerupse tăcerea. Despre drum, K. nu ştia decît că, judecind 
după starea străzii, nu cotiseră încă pe nici o uliţă laterală. îşi 
făgădui că nici o dificultate şi nici grija de întoarcere nu-l vor putea 
împiedica să meargă înainte. în cel mai rău caz, tot îi va rămîne atîta 
putere cîtă-i va trebui ca să se lase tîrît. în definitiv, drumul nu putea 
fi nesfîrşit. în lumina zilei, castelul îi apăruse ca un ţel uşor de atins, 
şi curierul cunoştea desigur drumul cel mai scurt. 

Deodată Barnabas se opri. Unde ajunseseră oare ? Nu se mai putea 
înainta ? 

40 + Franz Kafka 

Va încerca oare să scape de K. ? Nu va reuşi; K. strîngea braţul lui 
Barnabas atît de tare, încît aproape că-l durea şi pe el. Sau să se fi 
întîmplat lucrul de necrezut, să fi ajuns în castel sau măcar în faţa 
porţilor ? Dar, după cît îşi dădea seama K., pînă acum drumul nu 
urcase. Sau îl condusese Barnabas pe un drum care urca pe 
nesimţite ? 


— Unde sîntem ? zise K. încetişor, întrebîndu-se mai mult pe sine 
însuşi. 

— Acasă, răspunse la fel Barnabas. 

— Acasă? 

— Acum ai grijă, stăpîne, să nu aluneci. Drumul coboară. 

— Coboară? 

— Sînt doar cîţiva paşi, mai adăugă Barnabas, şi în clipa următoare 
bătu la o uşă. 

Le deschise o fată. Stăteau în pragul unei odăi mari,. aproape 
întunecoase, căci doar în fund atîrna deasupra unei mese o 
minusculă lampă cu ulei. 

— Cine a venit cu tine, Barnabas ? întrebă fata. 

— Arpentorul, răspunse acesta. 

— Arpentorul, repetă fata, ridicînd vocea în direcţia mesei. 

Auzind asta, doi bătrîni, soţ şi soţie, şi încă o fată se ridicară de la 
masă şi-l salutară pe K. Barnabas îi prezentă : erau părinţii şi surorile 
lui, Olga şi Amalia. K. abia se uită la ei; îl ajutară să-şi scoată haina 
udă, ca s-o usuce lîngă sobă. K. se lăsă în voia lor. 

Va să zică nu erau acasă amîndoi, ci doar Barnabas era acasă. Dar de 
ce veniseră aici ? K. îl trase pe Barnabas la o parte şi întrebă : 

— De ce te-ai întors acasă ? Sau locuieşti în incinta castelului ? 

— În incinta castelului ? îngînă Barnabas ca şi cum nu l-ar fi înţeles 
pe K. 

— Barnabas, zise K., doar de la birt voiai să ţe duci la castel! 

— Nu, stăpîne, zise Barnabas, voiam să ajung acasă, abia mîine 
dimineaţă mă duc la castel, nu dorm acolo niciodată. 

CASTELUL œ 41 

— Aşa, zise K-, deci nu voiai să te duci la castel, ci doar acasă. 
Surisul lui Barnabas i se păru mai obosit, toată înfăţişarea mai 
ştearsă. De ce nu mi-ai spus aşa ? 

— Nu m-ai întrebat, stăpîne, zise Barnabas. Voiai doar să-mi mai dai 
o însărcinare, dar nu la birt şi nici în odaia ta, atunci m-am gîndit că 
aici, la părinţii mei, o să poţi să-mi spui nestingherit ce să transmit. 
Ei se pot retrage numaideciît, dacă porunceşti — ai putea să şi rămii 
peste noapte la noi, dacă-ţi place mai mult aici. N-am făcut bine ? 

K. nu putu răspunde. Fusese deci o neînțelegere, o simplă şi banală 
neînțelegere, iar el se lăsase cu totul furat de ea. Se lăsase vrăjit de 
vestonul cu luciu mătăsos şi strîns pe corp, pe care Barnabas acum îl 
descheia şi sub care se ivi o cămaşă de pînză grosolană, cenuşiu- 
murdară şi peticită, peste un piept masiv şi colţuros de argat. Şi tot 
ce se vedea în jur se potrivea cu aceste amănunte, ba chiar le 
întrecea: tatăl bătrîn, chinuit de gută, umblînd mai mult cu ajutorul 
miîinilor întinse ce pipăiau lucrurile şi se sprijineau de ele, decît cu al 
picioarelor ţepene pe care le tîra cu greu; mama care ţinea mîinile 


împreunate pe piept şi nu putea înainta nici ea decît cu paşi mărunți 
din cauza corpolenţei. De cînd intrase K., amîndoi, tatăl şi mama, tot 
înaintau mereu din colţul lor spre el, şi nu ajunseseră nici acum pînă 
în apropierea lui. Surorile, amîndouă blonde, semănînd şi între ele şi 
cu Barnabas, dar cu trăsături mai aspre, nişte slujnice mari şi 
trupeşe, stăteau de o parte şi de alta a' noilor sosiți, aşteptînd pe- 
semne vreo vorbă de salut din partea lui K. Dar el nu izbutea să 
spună nimic. Crezuse că în acest sat fiecare om are însemnătate 
pentru el, şi probabil că aşa era într-adevăr, dar tocmai de oamenii 
din casa aceasta nu se sinchisea deloc. Dacă ar fi fost în stare să 
biruie drumul de unul singur pînă la circiumă, ar fi pornit de îndată. 
Posibilitatea de a se duce dimineaţa la castel împreună cu Barnabas, 
nu-l ispitea defel. Ar fi vrut să pătrundă acolo “cum, noaptea, neluat 
în seamă, condus de Barnabas, dar de un Barnabas aşa cum îi 
apăruse pînă mai adineauri: un om care pentru ei însemna mai mult 
decît toţi cei întîlniţi pînă acum, şi despre care crezuse totodată că 
are legături strînse cu castelul, relaţii ce depăşesc cu mult rangul lui 
42 * Franz Kafka 

vizibil. Dar să intre în castel ziua în amiaza mare, de braţ cu fiul 
acestei familii, o familie căreia fiul i se potrivea întru totul şi cu care 
se şi aşezase acum la masă, cu un om care în mod' semnificativ n- 
avea voie nici măcar să doarmă la castel, era ceva cu neputinţă, era o 
tentativă ridicolă şi fără sorţi de izbîndă. 

K. se aşeză pe o laviţă de sub fereastră, hotărît să petreacă toată 
noaptea acolo şi să nu mai accepte nici un alt serviciu din partea 
acestei familii. Sătenii care căutau să scape de el sau se temeau de 
dînsul i se păreau mai puţin periculoşi, căci, în fond, ei nu făceau 
decît să-l oblige să caute sprijin în sine însuşi, îl ajutau să-şi păstreze 
puterile nerisipite, pe cînd cei care aparent îl ajutau, dar în loc să-l 
conducă la castel îl duceau, datorită unei uşoare înscenări, în 
mijlocul familiei lor, îl abăteau, cu sau fără intenţie, de la scopurile 
propuse şi contribuiau la nimicirea puterilor sale. Nici măcar nu luă 
în seamă cînd îl strigară poftindu-l la masă, ci rămase pe laviţă, cu 
capul în piept. 

Atunci Olga, cea mai blîndă dintre surori, se ridică şi, apropiindu-se 
de el cu o umbră de sfială feciorelnică, îl rugă să vină la masă, 
spunînd că pîinea şi slănina sînt servite, urmează să mai aducă bere. 
— De unde ? întrebă K. 

— De la birt, zise ea. 

Asta-i convenea lui K. O rugă să nu mai aducă bere, în schimb să-l 
însoţească pînă acolo, fiindcă-l aşteaptă nişte lucrări importante. 
Atunci însă fata îl lămuri că n-avusese intenţia să se ducă atit de 
departe, adică pînă la circiuma lui, era alta mult mai aproape, zisă 
„Curtea domnească". Totuşi, K. o rugă să-i dea voie s-o însoţească, 


gîndindu-se că poate va rămîne acolo peste noapte'; orice culcuş i se 
părea preferabil chiar şi celui mai bun pat din casa asta. Olga nu 
răspunse numaidecît, ci privi spre cei de la masă. Frate-său se ridică, 
dădu din cap bucuros de a-i face pe plac lui K., şi zise: 

— Dacă doreşte domnul... 

încuviințarea asta era cît pe aci să-l determine pe K. să-şi retragă 
rugămintea; omul acesta nu putea încuviinţa decît ceva lipsit de orice 
importanţă. Dar cînd se puse apoi chestiunea dacă o să-l primească 
pe K. în cîrciuma aceea şi cînd văzu că toţi se îndoiesc, ceru cu 
insistenţă să 

CASTELUL $ 43 

plece cu fata, fără să-şi dea însă osteneala de a găsi un motiv 
plauzibil pentru dorinţa sa; această familie trebuie să-l accepte aşa 
cum era, în faţa ei era oarecum lipsit de simţul pudorii. în atitudinea 
adoptată faţă de ei, îl deranja puţin doar Amalia, cu privirea ei 
serioasă, directă, neclintită, poate chiar niţel obtuză. 

K. o luase de braţ pe Olga şi — n-avea încotro — se lăsă aproape tîrît 
de' ea, ca adineauri de fratele ei; pe scurtul drum pînă la circiumă, 
află că aceasta era în fond destinată doar domnilor din castel, care 
mîncau, sau chiar înnoptau acolo, cînd aveau de lucru în sat. Olga 
vorbea încet, oarecum familiar cu K., era plăcut să mergi cu ea, 
aproape ca şi cu fratele ei. K. se împotrivea acestei plăceri care totuşi 
persista. 

Cîrciuma semăna pe dinafară cu cea în care locuia K. Probabil că nu 
existau contraste exterioare marcante înlăuntrul satului, dar 
deosebiri mai mici se puteau zări îndată, astfel treptele din faţa casei 
aveau o balustradă, iar deasupra uşii atîrna un felinar frumos. Cînd 
intrară pe uşă, simţiră'o pînză fîlfiind peste capul lor: era drapelul cu 
culorile contelui. Abia ajunşi în tindă, îi întîmpină bir-taşul, pesemne 
dădea tocmai o raită de inspecţie prin încăperi. Se uită la K. în 
treacăt cu ochi mici, mijiţi de atenţie sau de somn, şi zise: 

— Domnul arpentor are voie să intre numai pînă-n sala de mese. 

— Fireşte, zise Olga luînd numaideciît partea lui K., mă însoţeşte 
doar. 

Dar IC, ingrat, desfăcîndu-şi braţul din al ei, îl trase la o parte pe 
birtaş. între timp, Olga aştepta răbdătoare în capătul tindei. 

— Aş vrea să rămîn aici peste noapte, zise K. 

— Din păcate e cu neputinţă, zise birtaşul. Se vede că n-aţi aflat 
încă: hanul e rezervat numai domnilor din castel." 

— Aşa o fi regulamentul, zise IC, dar aveţi desigur posibilitatea să 
mă lăsaţi să dorm într-un colţişor oarecare. 

— V-aş împlini cu toată plăcerea dorinţa, răspunse birtaşul, dar 
abstracţie făcînd de severitatea regulamentului despre care vorbiţi în 
felul unui străin, lucrul acesta 


44 * Franz Kafka 

este practic irealizabil şi fiindcă domnii sînt ultrasensibili sînt convins 
că n-ar putea suporta să vadă un străin, puţin pe nepregătite, deci 
dacă v-aş lăsa să petreceţi noapt aici şi v-ar descoperi din întîmplare 
— iar întamplările sîni totdeauna de partea domnilor — n-aş fi numai 
eu pierdu ci şi dumneavoastră. Pare ridicol, dar aşa este. 

Domnul acesta înalt şi băţos, uşor aplecat spre K. şi, cu o mînă în 
şold, cealaltă rezemată de perete, cu picioarele încrucişate, care 
vorbea destul de familiar cu el, nu prea mai părea să ţină de sat, deşi 
îmbrăcămintea lui de culoare foarte închisă nu arăta decît ca straiele 
de zile mari ale unui ţăran. 

— Vă cred întru totul, zise K., şi nici nu depreciez însemnătatea 
regulamentului, chiar dacă m-am exprimat cu stîngăcie. Vreau să vă 
atrag însă atenţia asupra unui singur lucru : am relaţii de preţ la 
castel şi voi obţine altele mai preţioase; acestea sînt pentru 
dumneavoastră o asigurare împotriva oricărei primejdii care s-ar isca 
di faptul că aş înnopta aici, şi o chezăşie că sînt în stare să văj fiu 
recunoscător din plin pentru un mic serviciu. 

— Ştiu, răspunse birtaşul, şi mai spuse o dată : o ştiu. Acuma K. ar fi 
putut să-şi formuleze dorinţa mai 

apăsat, dar tocmai acest răspuns al birtaşului îl derută, de aceea se 
mulţumi să întrebe: 

— în noaptea asta dorm mulţi domni din castel aici ? 

— în privinţa asta împrejurările sînt favorabile, zise birtaşul, 
ispitindu-l parcă. A rămas numai un singur domn. 

K. tot nu se hotăra să insiste, de altfel, spera că e ca şi primit, aşa că 
mai întrebă doar de numele domnului în chestiune. 

— Klamm, zise birtaşul ca în treacăt, în timp ce se întoarse spre 
nevastă-sa care se apropia foşnind din rochia-i nemaipomenit de 
uzată, demodată, încărcată cu volane şi pliseuri, dar elegantă şi 
orăşenească. 

Venise să-l cheme pe birtaş, căci domnul şef de birou voia să-şi 
exprime o dorinţă. înainte de a se depărta, birtaşul se mai adresă o 
dată iui K. de parcă n-ar mai fi avut el însuşi de decis în chestiunea 
înnoptatului, ci oaspetele. Dar K. nu ştia ce să spună, era uluit mai 
ales de împrejurarea că tocmai superiorul lui se afla aici. Fără să-şi 
poată 


CASTELUL 9 45 

explica de ce, nu se simţea atît de liber faţă de Klamm ca faţă de 
ceilalţi din castei; a fi surprins de el aici, nu i-ar fi pricinuit lui fc. o 
spaimă ca şi cum ar fi crezut într-adevăr în consecinţele groaznice de 
care vorbise birtaşul, dar ar fi resimţit-o ca pe o necuviinţă penibilă, 
asemănătoare aceleia de a fi pricinuit cu uşurătate o durere cuiva 


căruia îi era îndatorat; în acelaşi timp îl apăsa cumplit constatarea 
că, printr-o astfel de scrupulozitate se manifestau pesemne de pe 
acum urmările temute ale subordonării, ale condiţiei de muncitor, şi 
că nu era capabil să domine aceste urmări nici măcar de data asta, 
cînd ele se arătau cu atîta evidenţă drept ceea ce erau. Aşa că 
rămase țintuit locului, muşcîridu-şi buzele, şi nu zise nimic. înainte 
de a dispărea după o uşă, birtaşul se mai uită în urmă, la K. Acesta îl 
urmărea cu privirea şi nu se urni din loc pînă ce Olga se apropie de el 
şi, luîndu-l de braţ, îl smulse de acolo. 

— Ce voiai de la birtaş ? întrebă Olga. 

— Am vrut să rămîn aici peste noapte, zise K. 

— Păi a fost vorba că înnoptezi la noi, zise Olga mirată. 

— Da, desigur, zise K, şi o lăsă să găsească ea singură tîlcul vorbelor 
sale. 

CASTELUL 9 47 


FRIEDA 


în circiuma cu sala goală la mijloc, pe nişte butoaie înşirate de-a 
lungul pereţilor, şedeau ciţiva ţărani care însă arătau altfel decît cei 
din birtul lui K. Erau îmbrăcaţi mai curat şi mai uniform, în costume 
de postav aspru, de un cenuşiu gălbui, cu jachete bufante şi pantaloni 
strînşi pe picior. La prima vedere semănau toţi între ei, erau scunzi, 
cu fete plate, osoase şi totuşi cu obraji rotunzi. Şedeau tăcuţi şi 
nemişcaţi, urmărindu-i pe cei ce intraseră doar cu privirile, dar agale 
şi cu indiferenţă. Totuşi, fiind atît de numeroşi şi de liniştiţi, îl 
impresionară întrucîtva pe K. O luă din nou de braţ pe Olga, ca să le 
explice prin acest gest rostul prezenţei sale în acel loc. într-un colţ se 
ridică unul dintre ei, un cunoscut al Olgăi, vrînd s-o întîmpine, dar K, 
cu braţul petrecut sub al ei, o întoarse cu faţa în altă direcţie. Nimeni 
în afară de ea nu putea să remarce gestul, iar ea îl îngădui, 
aruncîndu-i surizătoare o privire piezişă. 

La tejghea servea o fată tînără care se numea Frieda. Era mică, 
blondă şi ştearsă, cu ochi trişti şi faţa slabă, dar avea o privire 
surprinzătoare, care vădea'o superioritate deosebită. Cînd privirea i 
se opri asupra lui K., acesta avu impresia că ochii ei dezlegaseră o 
seamă de lucruri privitoare la el, despre care el însuşi nici măcar nu 
aflase că există, dar de a căror existenţă privirea asta îl convingea. K. 
nu înceta s-o examineze pe furiş pe Frieda, nici după ce ea începuse 
să se întreţină cu Olga. Nu păreau să fie prietene, schimbară doar 
cîteva cuvinte reci, şi vrînd să le vină în ajutor, K. puse deodată 
întrebarea : 

— îl cunoaşteţi pe domnul Klamm ? Olga izbucni în ris. 

— De ce rizi ? o întrebă înciudat K. 

— Păi nu rîd, zise ea continuînd să ridă. 

— Olga e încă tare copilăroasă, zise K., aplecîndu-se mult peste 


tejghea pentru a mai atrage asupra sa privirea Friedei. 

Ea însă îşi ţinea ochii plecaţi şi răspunse încetişor: 

— Vreti să-l vedeţi pe domnul Klamm ? 

K. o rugă să i-l arate. Frieda arătă spre o uşă, lîngă ea, la stînga. 

— Aici e un ochi în uşă, puteţi să vă uitaţi prin el. 

— Dar oamenii din birt ? întrebă K. 

Ea îşi răsfrînse buza de jos si, cu mîna-i neobişnuit de moale, Î trase 
pe K spre uşă. frin ochiul sfredelit în uşă cu scopul evident de a 
putea' cerceta prin el, cuprindeai cu vederea aproape toată camera 
de alături. 

La masa de scris din mijlocul camerei şedea, într-un fotoliu rotund şi 
comod, domnul Klamm. Chipul îi era puternic luminat de o lampă 
electrică ce atîrna în faţa lui. Era un domn de statură mijlocie, gras şi 
greoi. Pielea feţei mai era încă întinsă, dar obrajii erau puţin căzuţi 
sub povara vîrstei. Mustaţa neagră avea vîrfurile drepte şi lungi, 
trase în lături. Nişte ochelari cu arc, aşezaţi cam stfîmb pe nas, 
sclipeau şi îi' ascundeau ochii. Dacă domnul Klamm ar fi stat la birou, 
K. i-ar fi văzut doar profilul, dar cum Klamm şedea întors spre uşă, îi 
vedea faţa întreagă. Cotul stîng era sprijinit pe masă, iar mîna 
dreaptă, în care ţinea o ţigară de foi Virginia, odihnea pe genunchi. 
Pe masă se afla un pahar de bere; cum tăblia mesei avea o bordură 
mai înaltă, nu se putea vedea bine dacă se aflau hiîrtii pe masă, dar 
lui K. i se pāru că e goală. Ca să fie sigur, o rugă pe Frieda să se uite 
şi dînsa prin gaura uşii şi să-l informeze. Cum însă ea fusese cu puţin 
înainte în'odaie, putu să-i confirme fără şovăială că nu se aflau hirtii 
pe masă. Ko întrebă dacă trebuie să plece. Ea însă îi răspunse că 
poate să se uite cît pofteşte. Acum K. era singur cu Frieda. Constată 
în treacăt că Olga se dusese pînă la acel cunoscut al ei, se aşezase pe 
un butoi înalt şi îşi bălăbănea picioarele. 

— Frieda, şopti K, îl cunoşti bine pe domnul Klamm ? 

— A, da, zise ea, foarte bine. 

Stătea sprijinită de perete, lîngă K., şi-şi aranja cu un aer jucăuş, abia 
acum remarcat de K., bluza uşoară, decoltată, de culoare crem, care-i 
atîrna pe trupui firav ca un lucru străin. Apoi zise: 

48 * Franz Kafka 

— Vă aduceţi aminte de risul Olgăi ? 

— Da, ce necuviincioasă ! zise K.. 

— De fapt, zise ea împăciuitoare, avea motiv de ris. Aţi întrebat 
dacă-l cunosc pe Klamm, şi doar sînt — la aceste vorbe se îndreptă 
niţel din şale, fără să vrea, si pri-virea-i triumfătoare, fără ca această 
expresie să fi avut vreo legătură cu lucrurile despre care se vorbea, îl 
măsură iarăşi pe K. — doar sînt iubita lui. 

— Iubita lui Klamm ? întrebă K. Fata încuviinţă din cap. 

— Atunci sînteti o persoană foarte respectabilă pentru mine, mai 


zise el zîmbind, ca să nu dea convorbirii lor un caracter de prea mare 
seriozitate. 

— Nu numai pentru dumneavoastră, replică prietenos Frieda, dar 
fără să-i întoarcă zimbetul. 

K. ştia un leac pentru îngîmfarea ei şi-l folosi, întrebînd: 

— Ai fost vreodată la castel ? 

Dar nu se prinse, căci fata răspunse: 

— Nu, dar nu e destul că sînt aici, la tejghea ? 

Se vede că avea un amor propriu nemăsurat, şi că voia să şi-l 
satisfacă tocmai prin K. 

— Fireşte, zise el, aici la tejghea; văd că te pricepi la munca de 
birtăşiţă. 

— Asa e, zise ea, de început am început ca grăjdăriţă la Hanul 
iodului. 

— Cu mîinile astea delicate ! se miră K. pe jumătate întrebător, şi nu 
ştia nici el dacă încerca doar s-o flateze sau dacă era' cu adevărat 
subjugat de ea. 

Miinile îi erau într-adevăr mici şi gingaşe, dar puteau fi caracterizate 
la fel de bine ca slabe şi inexpresive. 

— Nimeni n-a ţinut seama de asta pe vremea aceea,!' zise ea, şi nici 
acum.!. 

K. o privea întrebător. Frieda clătină din cap şi nu mai voi să 
continue. 

— Aveţi, fireşte, secretele voastre, zise K., şi n-o să le destăinuiţi 
cuiva pe care-l cunoaşteţi doar de 6 jumătate de oră şi care n-a avut 
încă prilejul să spună cine e şi ce e cu el. 

Era o remarcă nepotrivită, cum se vădi îndată: Frieda; se trezi parcă 
dintr-o somnolenţă favorabilă lui K.;j Căutînd să se stăpînească în aşa 
fel încît el să nu observej 

CASTELUL $ 49 

vreo schimbare în atitudinea ei, Frieda scoase dintr-o pungă de piele 
atîrnată de cordon o bucăţică de lemn cu care astupă gaura din uşă, 
şi zise: 

— înce vă priveşte, ştiu tot, sînteţi arpentorul. Adăugind apoi: 
Acuma trebuie să-mi văd de treabă. 

îşi reluă locul din spatele tejghelei şi, într-adevăr, dintre mugşterii se 
tot ridica unul sau altul ca s-o roage să-i umple din nou paharul gol. 
K. ar fi vrut să mai stea de vorbă cu ea fără să atragă atenţia, de 
aceea luă unul din paharele goale înşirate pe un raft şi se apropie cu 
el de tejghea: 

— Aş vrea să ştiu un lucru, domnişoară Frieda. E extraordinar şi 
cere o putere deosebită ca să ajungă cineva prin propriile-i puteri din 
grăjdăriţă fată de serviciu la tejghea. Dar prin aceasta o astfel de 


fiinţă şi-a atins oare scopul suprem ? întrebare fără rost. Din ochii 
dumitale, să nu rizi de mine, domnişoară Frieda, răzbate nu atît lupta 
trecută, cît cea viitoare. Dar împotrivirea pe care o opune lumea e 
mare, şi mai creşte încă pe măsură ce ţelurile pe care ţi le propui 
devin mai înalte, aşa că nu e nici o ruşine să te asiguri de ajutorul 
cuiva, chiar şi al unui om neînsemnat, fără relaţii, care însă duce' 
aceeaşi luptă. Poate că o să putem sta de vorbă o dată în tihnă, fără 
ca atiţia ochi să se zgiiască la noi. 

— Nu ştiu ce vreţi, zise ea, şi de data asta, fără voie, tonul ei vibra 
nu de victoriile, ci de nesfîrşitele decepţii ale vieţii. Vreţi poate să mă 
îndepărtați de Kamm? Doamne, Dumnezeule! se miră ea 
împreunîndu-şi mîinile. 

— Mi-ai ghicit gîndul, zise K., parcă obosit de atîta neîncredere, 
tocmai asta a fost intenţia mea cea mai tainică. Ar trebui să-l 
părăseşti pe Klamm şi să devii iubita mea. Şi acum pot să şi plec. 
Olga ! strigă el, plecăm acasă ! 

Ascultătoare, Olga se dădu jos de pe butoi, dar nu scăpă atît de uşor 
de prietenii care o înconjurau. Atunci Frieda zise încet, uitîndu-se 
ameninţător la K.: 

— Cînd pot vorbi cu dumneavoastră ? 

— Aş putea rămîne aici peste noapte ? întrebă K. 

— Da, răspunse Frieda. 

— Pot rămîne chiar acum ? 

— Plecaţi cu Olga, ca să mă pot descotorosi de lume. Vă puteţi 
reîntoarce peste cîteva momente. 

— Bine, zise K., şi o aşteptă pe Olga cu nerăbdare. 

50 è Franz Kafka 

Dar ţăranii n-o lăsau să plece, născociseră un dans, s< învîrteau în 
horă în jurul ei, din cînd în cînd scoteau tot deodată un strigăt şi de 
fiecare dată unul dintre ei se repi' zea la ea, o cuprindea strîns de 
şolduri şi o învîrtea d< cîteva ori. Hora se făcea tot mai îndrăcită, 
strigătele to mai flămînde, mai gîtuite, se ţineau lanţ, contopindu-si 
treptat într-unui singur. Olga, care încercase la începu rizînd să 
spargă cercul, trecea acum de la unul la altul clătinîndu-se buimăcită, 
cu părul despletit. 

— Uite ce oameni îmi trimite aici, zise Frieda muşcîndu-şi de ciudă 
buzele subţiri. 

— Cine sînt ăştia ? întrebă K. 

—  Servitorimea lui Klamm, răspunse Frieda; îm aduce mereu tot 
poporul ăsta a cărui prezenţă mă scoat< din fire. Abia mai ştiu ce am 
vorbit azi cu dumneavoastră domnule arpentor, să mă iertaţi, dacă 
am spus cevi răutăcios, numai prezenţa oamenilor ăstora e de vină 
sînt tot ce poate fi mai de disprețuit şi mai respingător din cîte ştiu, şi 
tocmai lor trebuie să le umplu paharele cl bere. De cîte' ori l-am 


rugat pe Klamm să-i lase acasă dacă trebuie să suport servitorii altor 
domni, cel puţin e ar putea să mă trateze cu oarecare menajamente, 
dar îi zadar mă tot rog de el; cu o oră înainte de sosirea lui năvălesc 
în birt ca vitele în grajd. Ei, lasă, că acum se vo: duce într-adevăr în 
grajd, acolo unde le e locul. Dacă n-a fi aici, aş da uşa de perete şi l- 
aş obliga chiar pe Klam să-i dea afară. 

— Dar el nu-i aude ? întrebă K. 

— Nu, zise Frieda, că doarme. 

— Cum ? strigă K. Doarme ? Cînd m-am uitat î: odaie, era treaz şi 
şedea la birou. 

— Aşa stă el mereu, zise Frieda, dormea şi cînd l-a văzut 
dumneavoastră. Altminteri credeţi că v-as fi lăsat vă uitaţi înăuntru ? 
Asta-i poziţia lui de somn, domnii dorm foarte mult, e chiar ceva de 
neînțeles. De altfel, dad n-ar dormi atîta, cum ar putea să-i suporte 
pe oameni ăştia ? Acum o să fiu silită să-i dau afară eu singură. 

Luă un bici dintr-un colţ şi, dintr-o singură sărituri nu prea sigură, 
cam aşa cum sare un miel, se repezi la c din horă. Aceştia se 
întoarseră spre ea ca şi cum le-ar sosit o nouă parteneră de dans, şi 
de fapt o clipă Frii păru că vrea să lase biciul din mînă, dar apoi îl 
ridică din nou. 

CASTELUL $ 51 

— în numele lui Klamm, strigă, la grajd cu voi! Toţi la grajd! 

Acum îşi dădură seama că nu era de glumă şi, cu o spaimă de 
neînțeles pentru K., începură să se înghesuie în fundul sălii, unde la 
prima izbitură se deschise o uşă lăsînd să pătrundă aerul rece de 
noapte, şi toţi dispărură pe acolo urmaţi de Frieda, care pesemne'că 
îi mîna prin curte pînă-n grajd. 

în liniştea care se lăsase brusc, K. auzi paşi în tindă. Ca să se pună 
oarecum la adăpost, dădu fuga' după tejghea, căci era singurul 
ascunziş posibil. De fapt nu-i era interzis să stea în birt, dar cum avea 
de gînd să rămînă peste noapte, trebuia să evite să mai fie văzut 
acum. De aceea, cînd uşa se deschise cu adevărat, se furişă sub 
tejghea. Nu era mai puţin periculos să fie descoperit acolo, dar atunci 
se putea folosi de pretextul, nu prea neverosimil, că s-a ascuns de 
frica ţăranilor dezlănţuiţi. Era birtaşul. Strigă: „Frieda !" şi începu să 
umble de coîo pînă colo. 

Noroc că Frieda se înapoie curînd si, fără să amintească de K., se 
plînse de purtarea ţăranilor, apoi, gîndin-du-se să-l caute pe K., se 
duse pe după tejghea. Acolo K. putu să-i atingă piciorul şi din clipa 
aceea se simţi în siguranţă. Cum Frieda nu-l pomenea, birtaşul se 
văzu silit să întrebe de el: 

— Şi unde-i arpentorul ? 

Era, cum se vedea, un om în genere politicos, stilat şi educat prin 
relaţiile sale continue şi oarecum nestînjenite cu oameni mult mai 


sus-puşi decît el, dar faţă de Frieda întrebuința un ton deosebit de 
respectuos. Lucru cu atît mai surprinzător, cu cît, în convorbirea lor, 
nu înceta totuşi să joace rolul stăpînului faţă de o slujnică a sa, şi 
încă faţă de una destul de obraznică.! 

— De arpentor am uitat cu totul, răspunse Frieda, aşezîndu-şi 
picioruşul pe pieptul lui K. O fi plecat de mult. 

— Dar nu l-am văzut plecînd, stărui birtaşul, şi doar îm fost tot 
timpul în tindă. 

—  Aicea vezi că nu e, zise Frieda rece. 

— Poate că s-a ascuns, reluă birtaşul; după impresia P* care mi-a 
lăsat-o, se pot presupune multe. 

— Nu cred să aibă atîta îndrăzneală, zise Frieda, “Păsîndu-şi piciorul 
mai tare pe pieptul lui K. 

52 € Franz Kafka 

Felul ei de a fi avea ceva voios şi degajat, lucru pe care K. nu-l 
remarcase pînă atunci, şi acest ceva deveni dominant într-un chip cu 
votul neaşteptat, cînd Frieda urmai rîzînd: 

— Poate că s-a ascuns aici pe jos. ) Şi, aplecîndu-se 
spre K., îi dădu în fugă o sărutare, se 

ridică apoi cu vioiciune şi spuse ca mîhnită : 

— Nu, nu e aici. 

Dar şi birtaşul îi dădu prilej să se mire, cînd continuă :' 

— Mi-e foarte neplăcut să nu ştiu cu siguranţă dacă aj plecat. Nu e 
vorba numai de domnul Klamm, ci de regula-» ment. Dar 
regulamentul e valabil şi pentru dumneataj domnişoară Frieda, ca şi 
pentru mine. Pentru sală dum-f neata răspunzi, în restul casei mai fac 
eu o percheziţiei Noajrte bună ! Somn uşor! 
'9% 

încă nu părăsise bine încăperea, că Frieda stinse lumini electrică şi 
K. se pomeni cu ea alături, sub tejghea. 

— Iubitule! Drăguţul meu ! şopti Frieda, fără să si atingă însă de K. 
Stătea întinsă pe spate cu braţele desfăcute, ca într-e sfîrşeală de 
dragoste; de atîta voluptate timpul i se păres de bună seamă fără 
sfîrşit şi cînta, mai mult in suspine, ui cîntecel oarecare. Văzînd că el 
rămîne tăcut, dus pe gînduri, tresări speriată şi începu să-l 
smucească apoi ca un copil, spunîndu-i: 

— Hai, vino, aici ne sufocăm. 

Se îmbrăţişară, trupul ei puţintel ardea sub mîinile 1 K., se 
rostogoliră cu cîţiva metri mai încolo într-inconştienţă din care K. 
încerca mereu să se smulgă fădn eforturi zadarnice, se loviră cu 
zgomot surd de uşa lui Klamm şi apoi rămaseră culcaţi în micile 
băltoace de bere şi în alte gunoaie răspîndite pe podea. Acolo 
petrecura ore întregi, ore de răsuflare în comun, de bătăi de inimă; 


comune, ore în care K. avea mereu senzaţia că sei rătăceşte pe 
meleaguri străine sau că a ajuns atît de de4 parte ca nimeni înaintea 
lui, într-o străinătate unde nicf măcar aerul nu avea vreun component 
din atmosfera åd acasă, unde trebuie să te sufoci de înstrăinare şi 
undej împresurat de tentaţiile ei absurde, nu poţi face totuşi al ceva 
decît să mergi înainte, să rătăceşti mai departe!. A că nu simţi spaimă 
în primul moment, ci mai degrabă revenire consolatoare din 
obnubilaţie, cînd auzi că o vi 

CASTELUL ¢ 53 

profundă, poruncitor-calmă, o strigă pe Frieda din camera lui Klamm. 
„Frieda !", îi zise K. la ureche, transmitîndu-i astfel chemarea. Mînată 
de o supunere de-a dreptul înnăscută, Frieda voia să sară în picioare, 
dar apoi îşi aminti unde se află, îşi întinse braţele, rise încetişor şi 
zise: 

— Cum îţi închipui că o să mă duc. Nu mă mai duc niciodată la el. 

K. voia s-o contrazică, voia s-o convingă să se ducă la Klamm, începu 
să strîngă de pe jos ce mai rămăsese din bluza ei, dar nu era în stare 
să spună nimic, era prea fericit s-o ţină pe Frieda în braţele lui, prea 
fericit şi temător în acelaşi timp, căci i se părea că dacă Frieda îl 
părăseşte, îl părăseşte tot ce-i al lui. Şi, ca şi cum aprobarea lui i-ar fi 
dat puteri, Frieda strînse pumnul,' lovi cu el în uşă şi strigă: 

— Sînt cu arpentorul! Sînt cu arpentorul! Dincolo se făcu linişte. Iar 
K. se ridică, îngenunche 

lîngă Frieda si, în lumina tulbure a zorilor, se uită în jur. Ce se 
întîmpiase ? Ce-i deveniseră speranţele ? Ce putea să mai aştepte de 
la Frieda, acum că totul era trădat ? în loc să înainteze prudent, aşa 
cum se potrivea cu importanţa duşmanului şi a ţelului urmărit de K., 
se tăvălise o noapte fntreagă în băltoacele de bere care miroseau 
aproape ameţitor. 

— Ce-ai făcut ? şopti el, mai mult către sine însuşi. Acum sînteţi 
pierduţi'. 

— Nu, răspunse Frieda, numai eu sînt pierdută, dar te-am cîştigat pe 
tine. Fii liniştit. Ia uită-te cum rîd ăştia doi. 

— Cine ? întrebă K. şi întoarse capul. 

Pe tejghea stăteau cocoţaţi cei doi secundanţi ai lui, cam nedormiţi, 
dar veseli.' Era veselia pe care o dă conştiincioasa îndeplinire a 
datoriei. 

— Ce căutaţi aici ? strigă K., de parcă ar fi fost vinovaţi de toate. 
Căută din ochi biciul de care se folosise Frieda aseară. 

— Eram doar obligaţi să te căutăm, ziseră ajutoarele, din moment ce 
n-ai venit la noi în odaie; te-am căutat apoi la Barnabas şi, în cele din 
urmă, am dat de tine aici. Am stat aici toată noaptea. Nu se poate 
spune că avem un serviciu uşor. 

— Am nevoie de voi ziua, nu noaptea, zise K. Pieriţi din ochii mei! 


54 e Franz Kafka 

— Păi acum e ziuă, răspunseră ei fără să se clint din loc. 

Era într-adevăr ziuă, uşa dinspre curte se deschise şi ţăranii năvăliră 
în birt, împreună cu Olga, de care K. uitase complet. Olga era vioaie 
ca şi în ajun, deşi îmbrăcămintea şi părul îi erau răvăşite. Din pragul 
uşii o chii ei îl căutau pe K. 

— De ce n-ai venit cu mine acasă ? îl întrebă aproape cu lacrimi în 
ochi. Din cauza unei muieri ca ea ! mai spuse apoi şi repetă cuvintele 
acestea de cîteva ori. 

Frieda, care dispăruse pentru cîteva minute, sej întoarse cu o 
legătură de rufe, iar Olga se trase la o parte,i întristată. 

— Putem pleca, zise Frieda, şi era evident că gîndea să meargă cu K. 
la „Hanul Podului”. 

K. şi Frieda, urmaţi de cei doi secundanţi, acesta er; convoiul. Ţăranii 
arătau mult dispreţ faţă de Frieda, 1 uşor de înţeles, de vreme ce 
pînă acum îi stăpînise ea străşnicie; unul din ei luă chiar o bîtă şi 
încercă să n-i lase să treacă pînă nu sare peste biîtă, dar privirea ei fu 
di ajuns ca să-l gonească. Afară, în zăpadă, K. respiră oarecum 
uşurat. Fericirea de a se vedea în aer liber era atît de mare, încît de 
data asta greutăţile drumului îi părură suportabile ; dacă ar fi fost 
singur, ar fi umblat şi mai uşori Ajuns la birt, se duse îndată în 
camera lui şi se culcă în pat. Frieda îşi aşternu alături, pe jos. 
Secundanţii intrară odată cu ei, fură daţi afară, şi se întoarseră pe 
fereastră. KJ era prea obosit ca să-i mai gonească o dată. Birtăşiţa 
veni şi ea pînă sus, să-i spună bun-venit Friedei, care îi 

zicea ,,„mămico"; întîlnirea dintre ele fu ciudat de călduroasă, cu 
sărutări şi lungi îmbrăţişări. Linişte nu prea era în cameră, mai 
intrau şi fetele de serviciu din cînd în cînd, bocănind cu încălţămintea 
lor bărbătească, să aducă sau să ia cîte ceva. Dacă aveau nevoie de 
unul dintre multiplele lucruri înghesuite în pat, îl scoteau, trăgîndu-l 
fără menajamente de sub trupul lui K. Pe Frieda o salutară ca pe 
cineva de seama lor. în pofida acestui du-te-vino, rămase în pat toată 
ziua şi toată noaptea. Micile servi de care avea nevoie i îe făcea 
Frieda. în diminea următoare, cînd se sculă, în sfîrşit, odihnit, era cea 
de patra zi a popasului său în sat. 


PRIMA DISCUŢIE CU BIRTĂŞIŢA 


I-ar fi plăcut să stea de vorbă cu Frieda în intimitate, dar îl 
împiedicau, prin simpla lor prezenţă inoportună, secundanţii, cu care 
Frieda mai şi glumea şi ridea din cînd în cînd. E adevărat că nu erau 
pretenţioşi, se instalaseră pe jos, într-un colţ, pe două toale vechi. 
Singura lor străduinţă era, după cîte îi spuneau Friedei mereu, să nu- 
l deranjeze pe domnul arpentor şi să ocupe cît mai puţin spaţiu; în 
acest scop încercau, bineînţeles nu fără şuşoteli şi chicoteli, să se 
ghemuiască în fel şi chip; încrucişînd braţele şi picioarele, strîngîndu- 


se laolaltă, aşa încît, în lumina asfinţitului şi apoi a zorilor, nu se 
vedea în colţul lor decît în singur ghemotoc mare. Din păcate însă se 
ştia din experienţa din timpul zilei că erau totuşi nişte observatori 
atenţi, cu ochii mereu aţintiţi asupra lui K., chiar şi cînd se 
îndeletniceau cu jocuri aparent copilăreşti, ca de pildă să privească 
prin mîinile strînse ca prin nişte ocheane sau să se ţină de alte prostii 
de acest gen, dacă n-ar fi fost decît să se uite la K. clipind din ochi, în 
timp ce-şi dădeau aerul de a fi ocupați mai ales cu îngrijirea bărbilor, 
la care ţineau mult de tot, şi pe care şi le tot măsurau ca lungime Şi 
desime, recurgîind la arbitrajul Friedei. 

Din patul său, K. se uita adesea cu o totală indiferenţă la nebuniile 
celor trei. 

Cînd se simţi apoi destul de întremat ca să părăsească Patul, toţi trei 
se repeziră să-l servească. N-avea încă puterea necesară să se apere 
de serviciile lor; îşi dădea seama că datorită acestora ajungea într-un 
fel de dependenţă de ei care putea să aibă urmări proaste, dar n-avea 
încotro. In realitate nu era prea neplăcut să bei la dejun cafeaua Pună 
adusă de Frieda, să te încălzeşti la soba în care Frieda aprinsese 
focul, să-i trimiţi pe secundanţi, de zeci de 

56 € Franz Kafka 

ori — fiindcă erau plini de zel şi neîndemînatici — pînă jos, să aducă 
apă de spălat, săpun, pieptene, oglindă şi, în cele din urmă, fiindcă 
exprimase o vagă dorinţă, interpretabilă în acest sens, şi un păhărel 
de rom. 

în toiul acestei activităţi de a porunci şi de a accepta servicii, K. zise, 
mai degrabă din bună dispoziţie, decît în speranţa de a fi ascultat: 

— Plecaţi acum, voi doi, deocamdată nu mai am ne-, voie de nimic, şi 
vreau să stau de vorbă singur cu dom-j nişoara Frieda. 

Şi văzînd că figurile lor nu exprimă tocmai împotri vire, mai adăugă 
în chip de consolare: 

— Pe urmă ne ducem toţi trei la primar; aşteptaţi-jos, în birt. 

Spre surprinderea sa îi dădură ascultare, doar înainte de a ieşi mai 
spuseră : 

— Am putea aştepta şi aici. K. răspunse însă: 

— Ştiu, dar nu vreau. 

Resimţi ca pe un lucru supărător, dar într-un anumit sens totuşi 
binevenit, faptul că Frieda, aşezîndu-se pe genunchii lui, de îndată ce 
ieşiră secundanţii', îl întrebă: 

— Ce ai cu secundanţii, iubitule ? Nu trebuie să avem secrete faţă de 
ei. Sînt credincioşi. 

— Aş, credincioşi! zise K. Mă pîndesc tot timpul; e absurd, dar 
execrabil. 

— Cred că te înţeleg, zise ea agăţindu-se de gitul lui. Voia să mai 
spună ceva, dar nu mai putu vorbi şi, cum 


scaunul era chiar lîngă pat, se lăsară într-o parte şi căzură în 
aşternut. Rămaseră culcaţi, dar nu mai găsiră dăruirea din noaptea 
trecută. Şi ea şi el căutau ceva, cu furie, schi-monosindu-se, 
îngropîndu-si faţa unul în pieptul celuilalt. Căutau mereu, dar 
îmbrăţişările şi trupurile lor zbuciumate nu izbuteau să le aducă 
uitafe, dimpotrivă, parcă le tot aminteau de datoria de a căuta; îşi 
răvăşeau trupurile, aşa cum cîinii scormonesc uneori pă'mîntui cu 
disperare, şi, neştiind ce să mai facă, în decepţia lor îsi treceau limba 
din cîhd în cînd peste faţa celuilalt. Abia oboseala îi linişti şi-i făcu 
recunoscători unul altuia. Apoi intrară slujnicele. „Ia uită-te cum zac 
ăştia", zise una şi, de milă, aruncă o pătură peste ei. 

CASTELUL 9 57 

Mai tîrziu, cînd K. se descotorosi de pătură şi se uită în jur, 
secundanţii şedeau în colţul lor — asta nu-'l miră — îsi tot 
recomandau reciproc, arătînd cu degetul spre K., să rămînă serioşi, 
şi-l salutară milităreşte; dar afară de ei mai era şi birtăşiţa ; şedea 
chiar lîngă pat şi tricota un ciorap, un îucru de mînă, mărunt, în 
disproporţie cu trupul ei uriaş, care aproape că întuneca odaia. 

— Aştept de mult, zise ea, ridicîndu-şi faţa lată, brăzdată de multe 
cute, dar în ansamblu încă netedă şi cîndva, probabil, frumoasă. 
Cuvintele ei aveau un ton de reproş nelalocul lui, căci K. nu o rugase 
să vină. De aceea dădu doar din cap ca semn că auzise ce-i spusese şi 
se aşeză în capul oaselor. Şi Frieda se sculă, dar se depărta de K., şi 
se sprijini de spătarul scaunului pe care şedea crişmăriţa. 

— Nu s-ar putea, coană birtăşiţa, zise K. distrat, să amînăm ce aveţi 
să-mi spuneţi pînă mă întorc de la primar ? Am o întrevedere 
importantă cu el. 

— Asta e şi mai importantă, credeţi-mă, domnule ar-pentor, răspunse 
crişmăriţa; acolo o să fie probabil vorba doar de o lucrare, aici e 
vorba de un om, de Frieda, scumpa mea slujnică. 

— Ah, aşa, zise K.; atunci, fireşte, numai că nu ştiu de ce chestiunea 
asta nu e lăsată pe seama noastră. 

— Din dragoste, din grijă, zise ea stringind la piept capul Friedei 
care, stînd în picioare, ajungea doar pînă la umărul crişmăriţei 
aşezată pe scaun. 

— Din moment ce Frieda are atîta încredere în dom-nia-voastră, zise 
K., nu pot să n-am şi eu. Şi cum Frieda chiar adineauri spunea că 
secundanţii mei ne sînt devotați, înseamnă că sîntem între prieteni. 
Aşa că pot să vă “pun, coană birtăşiţa, că, după părerea mea, cel mai 
bine îr fi să ne căsătorim, Frieda şi cu mine, şi cît mai curînd. Din 
păcate, da, din păcate, nu pot oferi Friedei ceva echivalent cu ce a 
pierdut din cauza mea: situaţia ei la »Curtea domnească" şi prietenia 
lui Klamm. 

Frieda îşi ridică fruntea; ochii-i erau plini de lacrimi, "u aveau nimic 


triumfător în ei. 

—M De ce eu ? De ce tocmai eu sînt cea predestinată ? 

— Cum ? întrebară K. şi crişmăriţa în acelaşi timp. 

58 * Franz Kafka 

— S-a zăpăcit, biata copilă, zise crişmăriţa; | zăpăcită, de atîta 
fericire şi nenorocire laolaltă.' ' j 

Şi, spre a-i confirma parcă vorbele, Frieda se repezi acum la K., îl 
sărută cu pasiune, ca şi cum n-ar fi fost ni, meni altul în odaie, apoi 
căzu în genunchi în faţa luij plîngînd şi îmbrătişîndu-l mereu. Iar K., 
în timp ce îşi tre| cea amîn'două miinile peste părul Friedei mîngîind- 
o, întrebă pe crişmăriţa: 

— Am impresia că-mi daţi dreptate ? 

— Sînteţi un om de onoare, zise aceasta; vocea îi tremura de lacrimi 
reţinute, arăta cam pierdută, respira din greu, totuşi mai avu puterea 
să spună : Va mai trebui si ne gîndim acum la anumite garanţii pe 
care să le daţi Friedei, fiindcă, oricît de mare ar fi stima mea faţă de 
dumneavoastră, sînteţi totuşi un străin, nu ne puteţi indica pe nimeni 
pentru referinţe, situaţia dumneavoastră matei rială şi cea familială 
sînt necunoscute aici. Garanţiile sîni deci necesare, cred c-o 
recunoaşteţi, dragă domnule ar pentor, doar aţi subliniat singur cît 
de mult mai şi pierde Frieda, oricum, prin legătura ei cu 
dumneavoastră. 

— Desigur, garanţii, fireşte, zise K. Astea vor fi 

de preferinţă în faţa notarului, dar probabil că şi altd autorităţi de la 
castel se vor mai amesteca. De altfel, maf am si eu'ceva neapărat de 
rezolvat încă înainte de căsăti rie. Trebuie să vorbesc cu Klamm. 

— Asta-i imposibil, zise Frieda ridicîndu-se niţel şi 1 pindu-se de K. 
Ce idee ! 

— Trebuie, zise K. Dacă mi-este imposibil să obţin întrevedere, 
trebuie s-o mijloceşti tu, Frieda. 

— Nu pot, K., nu pot, zise Frieda; niciodată Klam n-o să stea de 
vorbă cu tine. Cum poţi să-ţi închipui că să stea Klamm de vorbă cu 
tine ? 

— Dar cu tine ar fi dispus să stea de vorbă ? întrel K. 

— Nici cu mine, răspunse Frieda; nici cu tine, nici mine; astea sînt 
lucruri absolut imposibile ! Şi, întinzi braţele în lături, zise către 
crişmăriţa: Ia te uită, coa: birtăşiţă, ce pretinde el! 

— Sînteţi un om ciudat, domnule arpentor, zi crişmăriţa, şi era 
înfricoşătoare cum stătea acum, cu bi tul drept, cu picioarele 
răşchirate pe podea şi genune] 

CASTELUL $ 59 

puternici ieşiţi în relief prin fusta subţire. Cereţi imposibilul. 

— De ce e imposibil ? întrebă K. 

— O să vă explic, zise crişmăriţa, pe un ton de parcă explicaţia asta 


n-ar trebui luată cumva ca un ultim serviciu, ci ca o primă pedeapsă; 
o să vă explic bucuros. E drept că nu fac parte din castel şi nu sînt 
decît o femeie, şi doar o crişmăriţa, aici într-o cîfciumă de ultimul 
rang — nu e chiar de ultimul rang, dar nici departe de asta — aşa că 
s-ar putea să nu acordaţi prea multă însemnătate explicaţiei mele: 
dar toată viaţa mea am trăit cu ochii deschişi şi m-am întîlnit cu o 
mulţime de oameni şi am purtat toată povara gospodăriei singură, că 
Martin al meu, băiat bun, de altfel, nu-i deloc făcut să fie birtas, şi nu 
va pricepe niciodată ce înseamnă simţul răspunderii. Dumneavoastră, 
de pildă, datoraţi numai neglijenţei lui — eu în seara aceea eram 
sfirşită'de oboseală — faptul că sînteţi aici în sat, că staţi aici pe pat 
comod şi liniştit. 

— Cum aşa ? întrebă K., trezindu-se dintr-un fel de absenţă, stîrnit 
mai mult din curiozitate decît din supărare. 

— Numai neglijenţei lui i-o datoraţi, strigă crişmăriţa încă o dată, cu 
arătătorul îndreptat spre el. 

Frieda încercă s-o calmeze. 

— Ce vrei ? urmă crişmăriţa întoreîndu-şi brusc tot corpul spre ea. 
Domnul afpentor m-a întrebat şi trebuie să-i răspund. Cum să 
priceapă altfel ceea ce pentru noi e de la sine înţeles, şi anume că 
domnul Klamm nu va voi să stea cu el niciodată de vorbă. Ce zic, nu 
„va voi" ? Nu poate sta de vorbă cu el niciodată. Ascultaţi, domnule 
arpentor. Domnul Klamm e un domn din castel, asta înseamnă un 
rang foarte înalt, în sine, fără a mai vorbi de situaţia particulară a 
domnului Klamm. Ce sînteţi în schimb dumneavoastră, a cărui 
autorizaţie de căsătorie o solicităm noi, aici, cu atîta supunere ? N*u 
sînteţi din castel, nu sînteţi din sat, nu sînteţi nimic. Din păcate 
sînteţi totuşi ceva, şi anume un străin, cineva care e în plus şi-ţi stă în 
cale peste tot, din cauza căruia ai tot soiul de belele, din cauza căruia 
trebuie să scoţi servitoarele din camera "r, cineva ale cărui intenţii 
ne' sînt necunoscute, care a *edus-o pe mica noastră Frieda şi căruia 
din nefericire trebuie să i-o dăm de soţie. în fond, nu vă fac reproşuri 
60 + Franz Kafka 

pentru toate astea. Sînteţi ce sînteţi. Am văzut prea multe în viaţa 
mea ca să nu pot suporta s-o mai văd şi pe asta, Dar căutaţi să vă 
imaginaţi acum ceea ce cereţi de fapt: ca un bărbat cum e Klamm să 
stea de vorbă cu dumneavoastră. Am aflat cu durere că Frieda v-a dat 
voie să vă ui-taţi prin gaura din uşă; era sedusă de dumneavoastră 
încă din clipa în care a făcut asta. Spuneţi-mi, cum de aţi putut 
suporta să-l priviţi măcar pe Klamm ? Nu trebuie să-mi răspundeţi, 
ştiu, aţi suportat foarte bine. De fapt nici nu sînteţi în stare să-l 
vedeţi pe Klamm cu adevărat, n-o spun din îngîmfare, fiindcă nici eu 
nu sînt în stare. Klamm să vorbească cu dumneavoastră, cînd el nu 
vorbeşte nici măcar cu oamenii din sat! Niciodată nu a vorbit ei 


perso-nai cu cineva din sat. A fost o mare onoare pentru Frieda, o 
onoare de care o să fiu mîndră cît oi trăi, că obişnuia să o strige 
măcar pe nume, şi că dînsa putea să-i vorbească ori de cîte ori dorea, 
şi că avea voie să se uite la el printr-o găurică-n uşă, dar de vorbit, n- 
a vorbit nici cu ea. Şi că o striga uneori pe Frieda, nu trebuie să aibă 
neapărat însemnătatea pe care am vrea să i-o atribuim; striga pur si 
simplu numele de „Frieda" — cine-i cunoaşte intenţiile ? Şi că Frieda 
se ducea glonţ, era treaba ei, şi că* i se îngăduia să intre la el, fără 
a'i se face greutăţi/era o dovadă de bunătate din partea lui Klamm; 
nu se poate susţine însă că ar fi chemat-o chiar cu adevărat. Sigur că 
acum şi ce-a fost s-a dus pentru totdeauna. Poate că domr nul Klamm 
o să mai strige numele de „Frieda", tot ce-f posibil, dar ea nu va mai 
fi admisă la dînsul niciodată, as* ta-i sigur; o fată care s-a încurcat cu 
dumneavoastră» Doar un singur lucru, un singur lucru nu pot să 
pricep ci» bietul meu cap, că o fată, despre care se spunea că-i iubită 
lui Klamm — de altfel e o denumire pe care eu una c găsesc mult 
exagerată — a permis fie numai s-o atingeţ cu mîna. 

— Sigur, asta-i ciudat, zise K. luînd-o pe genunchi p< Frieda, care se 
lăsă numaidecît în voia lui, deşi cu ochii în piept. Dar asta dovedeşte, 
cred, că şi altminteri lucrurila nu stau chiar aşa cum credeţi. Astfei, 
de pildă, aveţi deşi-! gur dreptate cînd spuneţi că eu, în comparaţie 
cu Klamm, sînt un zero, şi dacă am intenţia şi acum să vorbesc cu el, 
nelăsîndu-mă descurajat nici măcar de explicaţiile dumneavoastră, 
asta nu înseamnă totodată că aş putea suporta 

CASTELUL * 61 

să-l văd faţă-n faţă, fără să fie o uşă între noi, şi că n-aş lua-o la goană 
de îndată ce ar apărea el în odaie. Dar 6 astfel de temere, oricît de 
justificată, nu e un motiv suficient pentru mine ca să nu mă încumet 
totuşi să risc. Dacă însă reuşesc să-i ţin piept, atunci nici nu mai e 
nevoie să-mi adreseze cuvîntul, îmi ajunge să văd impresia pe care 
cuvintele mele le-ar face asupra lui, şi dacă nu-i fac nici o impresie, 
sau dacă nici nu le ascultă, am totuşi satisfacția de a fi vorbit liber în 
faţa unui sus-pus. Cit despre dumneavoastră, coană crişmăriţă, 
cunoscînd viaţa si oamenii, aşa cum îi cunoaşteţi, dumneavoastră şi 
cu Frieda, care p'înă ieri mai era iubita lui Klamm — nu văd nici un 
motiv să evit acest cuvînt — îmi puteţi mijloci cu siguranţă un prilej 
de a vorbi cu Klamm; dacă nu e cu putinţă altfel, atunci fie şi la 
„Curtea domnească", poate mai este şi azi acolo. 

— E cu neputinţă, zise birtăşiţa, şi văd că vă lipseşte capacitatea de 
a pricepe asta. Şi-apoi, spuneţi-mi, despre ce vreţi să vorbiţi cu 
Klamm ? 

—' Despre Frieda, fireşte, răspunse K. 

— Despre Frieda ? întrebă nedumerită birtăşiţa; şi întorcîndu-se spre 
Frieda: Auzi, Frieda, despre tine vrea el, el, să vorbească cu Klamm, 


cu Klamm ! 

— Vai, coană birtăşiţa, stărui K., sînteţi o femeie atît de deşteaptă şi 
care inspiră atita respect, şi totuşi vă sperie orice fleac.'Mă rog, 
vreau să vorbesc cu el despre Frieda, doar nu e ceva chiar atît de 
nemaipomenit, ci mai degrabă firesc. Apoi vă înşelaţi desigur crezînd 
că Frieda şi-a pierdut complet importanţa în ochii lui Klamm din clipa 
în care m-am ivit eu. îl subevaluaţi crezînd aşa ceva. îmi dau seama 
că e o îndrăzneală din partea mea să pretind că vă pot dăscăli în 
privinţa asta, dar trebuie s-o fac. Atitudinea lui Klamm faţă de Frieda 
nu s-a putut schimba întru nimic din pricina mea. Din două, una: ori 
nu a existat nici o legătură serioasă între ei — aşa susţin de fapt cei 
care contestă Friedei titlul de onoare de iubită — şi atunci legătura 
nu există nici acum; ori a existat, şi atunci cum S-ar putea ca eu, un 
zero în ochii lui Klamm, cum aţi spus foarte just, cum s-ar putea ca 
eu s-o modific ? Aşa ceva îţi Poţi închipui în primul moment de 
spaimă, dar dacă stai sa judeci cît de cît, îţi îndrepţi eroarea. De 
altfel, s-o lăsăm pe Frieda să-şi exprime părerea. 

62 + Franz Kafka 

Cu privirea pierdută în depărtare, cu obrazul lipii de pieptul lui K., 
Frieda zise: 

— E aşa cum spune .măicuţa : Klamm nu mai vrea să ştie de mine. 
Dar bineînţeles nu pentru că ai venit tu, iubitule, nimic de felul 
acesta nu l-ar putea zgudui. în schimb cred că e opera lui că ne-am 
găsit unul pe altul acolo, jos, sub tejghea, binecuvîntat, nu blestemat, 
îie ceasul acela! 

— Dacă e aşa, zise K. încet, căci dulci erau cuvintele Friedei, şi 
închise ochii pentru cîteva clipe ca să se lase pătruns de ele — dacă e 
aşa, avem cu atît mai puţine motive să ne temem de o explicaţie cu 
Klamm. 

— Vă spun drept, zise birtăşiţa, măsurîndu-l pe K. de sus, mi-l 
amintiţi uneori pe bărbatul meu, sînteţi la fel de încăpăţinat şi de 
copilăros. Vă aflaţi numai de cîteva zile în localitate si pretindeti că le 
ştiţi pe toate mai bine decît băştinaşii, mai bine decît minei o' femeie 
în vîrstă, şi derît Frieda, care a văzut şi a auzit atitea la „Curtea" 
domnească". Nu tăgăduiesc că s-ar putea obţine odată ceva şi pe o 
cale potrivnică regulilor şi tradiţiilor; eu una n-am apucat să văd aşa 
ceva, dar pare că există cazuri precedente ; o fi, însă atunci nu le 
obţii în felul acesta, spunîndl mereu : nu, nu, făcînd totul numai după 
capul tău şi neas cultînd sfaturile cele mai bine intenţionate, cum 
procedai dumneavoastră. Credeţi că grijile pe' care mi le fac sînt di 
pricina dumneavoastră ? M-am sinchisit eu de dumne" voastră cît 
timp aţi fost singur ? Deşi ar fi fost bine şi s-i fi putut evita multe. 
Singurul lucru pe care l-am spi atunci bărbatului meu despre 
dumneavoastră a fost! „Fereşte-te de el". Acelaşi lucru ar fi valabil 


pentru mim încă şi azi, dacă de acum'încolo Frieda nu v-ar împărtăşi 
soarta. Ei îi datoraţi grija pe care v-o port, ba chiar şi fa tul că vă iau 
în seamă — fie că vă place ori ba. Şi n-avei dreptul să refuzaţi pur şi 
simplu amestecul meu în treb rile dumneavoastră, deoarece sînteţi 
dator să-mi daţi coteală mie, ca fiind singura care veghează cu griji 
maternă asupra Friedei. Se prea poate ca Frieda să ai' dreptate, şi ca 
tot ce s-a întîmplat să fi fost din voia li Klamm; dar despre Klamm nu 
ştiu acum nimic; n-o vorbesc cu el niciodată, nici măcar nu mă pot 
apropia 

el. Dumneavoastră însă şedeţi aici, o ţineţi pe Frieda, i eu — de ce aş 
tăinui-o ? — vă ţin pe dumneavoastră. — 

CASTELUL $ 63 

vă ţin, căci dacă vă poftesc afară din casa mea, n-aveţi decît să 
încercaţi, tinere, să găsiţi un adăpost oriunde în sat, măcar şi într-o 
cuşcă de cîine. 

— Mulţumesc, zise K., mi-aţi vorbit deschis şi vă cred întru totul. Atît 
de nesigură e va să zică situaţia mea, şi, în consecinţă, şi situaţia 
Friedei. 

— Nu, îl întrerupse furioasă birtăşiţa. Situaţia Friedei n-are în 
privinţa asta nici o legătură cu a dumneavoastră. Frieda e de-a casei, 
şi nimeni n-are dreptul să spună că situaţia ei de aici e nesigură. 

— Bine, bine, zise K., vă dau dreptate şi în privinţa asta, mai ales că 
Frieda — din motive necunoscute mie — pare să se teamă prea mult 
de dumneavoastră; să rămînem deci deocamdată la problema mea. 
Situaţia mea e cît se poate de nesigură, asta nu tăgăduiţi, dimpotrivă, 
vă daţi silinţa s-o dovediţi. Ca toate din cîte spuneţi, şi asta 
e'adevărat doar într-o mare măsură, dar nu cu totul. Aşa, de pildă, 
ştiu un foarte bun adăpost de noapte, care mi-e la dispoziţie oricînd. 
— Unde ? Unde ? strigară Frieda şi birtăşiţa în acelaşi timp, la fel de 
ahtiate să afle, ca şi cum mobilul curiozităţii lor ar fi fost acelaşi. 

— La Barnabas, zise K. 

— Nemernicii! strigă birtăşiţa. Nemernicii ăştia vicleni ! La 
Barnabas ! auziţi — se'întoarse ea spre colţul unde stătuseră 
secundanţii!', dar aceştia se apropiaseră de mult şi stăteau, ţinîndu-se 
de braţ, în spatele birtăşiţei, care îl prinse acum pe unul din ei de 
mînă, ca şi cum ar fi avut nevoie de un sprijin — auziţi, pe unde 
umblă domnul, în casa lui Barnabas! Bineînţeles, acolo i se dă un 
culcuş ! Ce bine era dacă rămînea acolo, şi nu la „Curtea domnească" 
! Dar voi unde eraţi ? 

— Coană birtăşiţa, zise K. înainte ca secundanţii să poată răspunde, 
ei sînt secundanţii mei, şi dumneavoastră îi trataţi de parcă ar fi 
ajutoarele dumneavoastră, iar pentru mine nişte paznici. în toate 
chestiunile celelalte sînt dispus să discut părerile dumneavoastră cel 
puţin din politeţe, dar nu cu privire la secundanţii mei, căci măcar în 


Privinţa asta lucrurile sînt limpezi! De aceea vă rog să nu vorbiţi cu 
secundanţii mei. Şi dacă nu e de-ajuns să vă rog, atunci le interzic lor 
să vă răspundă. 

64 + Franz Kafka 

— Va să zică n-am voie să vorbesc cu voi ? birtăşiţa şi toţi trei 
izbucniră în rîs, birtăşiţa ridea batjc ritor.'dar mai' blînd decît se 
aşteptase K.,'iar secundanţii în felul lor obişnuit, care voia să 
însemne multe şi nimic făcut să decline'orice răspundere. 

— Nu te supăra, interveni Frieda, trebuie să înţeleg bine enervarea 
noastră. într-un fel îi datorăm numai li Barnabas faptul că ne 
aparţinem unul altuia. Cînd te-zărit pentru prima oară în faţa 
tejghelei — ai intrat la bra cu Olga — ştiam, ce-i drept,' cîte ceva 
despre tine, dar linii mari îmi erai, totuşi, perfect indiferent. De fapt, 
n” numai tu îmi erai indiferent, aproape totul, aproape totu îmi era 
indiferent. Eram şi atunci nemulțumită de mult şi multe mă necăjeau, 
dar ce nemulțumiri şi necazuri era” acelea ? Mă supăra, de pildă, 
cîte un muşteriu, că doa toţi se ţineau după mine — doar ai văzut ce 
fel de indiviz erau, dar veneau şi alţii mai nesuferiţi, servitorii In 
Klamm nu erau cei' mai' răi — va să zică mă jignea unul, dar ce 
însemnătate avea asta ? Era ca şi cum s-ar i întîmplat cu ani în urmă, 
sau de parcă nu mi s-ar întîmplat mie, ci mi s-ar fi povestit doar 
întîmplarea, s ca şi cum aş fi uitat-o demult. Dar nici nu pot să-ţi 
descri” cum era, nici măcar nu mai pot să mi-o închipui, atît mult s- 
au schimbat toate de cînd m-a părăsit Klamm. 

Şi Frieda îşi întrerupse spusele, lăsînd cu tristeţe capu în piept; 
mîinile şi le ţinea împreunate în poală. 

— Vedeţi, exclamă birtăşiţa, vorbind parcă nu în ni mele ei, ci, dînd 
glas gîndurilor Friedei, se apropie mult şi şedea acum lîngă Frieda, 
vedeţi acum, domnule &il| pentor, care sînt consecinţele faptei 
dumneavoastră, şi: cundanţii cu care, mă rog, n-am voie să vorbesc, 
să seama şi ei ca să le fie de învăţătură. Aţi smuls-o pe Frie din 
situaţia cea mai fericită ce-i fusese cîndva hărăzită,; aţi reuşit, în 
primul rînd, pentru motivul că Frieda, dintr-] milă copilăreşte 
exagerată, n-a putut suporta să vă vad agăţat de braţul Olgăi, părînd 
astfel cu totul la discreţUj familiei Barnabas. V-a salvat, sacrificîndu- 
se pe sine. ~ acum, cînd lucrul acesta s-a întîmplat, cînd Frieda a dai 
totul în schimbul fericirii de a sta pe genunchii dumneaj voastră, 
acum veniţi şi aruncaţi în joc ca un mare atu, că' s-a dat o dată voie 
să rămîneţi peste noapte la Barnaba Cu asta vreţi să dovediţi 
pesemne că nu depindeţi 

CASTELUL $ 65 

mine. Sigur, dacă aţi fi rămas într-adevăr peste noapte la Barnabas, 
aţi fi atît de neatîrnat de mine, încît ar trebui să părăsiţi casa' mea de 
îndată, şi încă în cea mai mare grabă. 


— Nu cunosc păcatele familiei Barnabas, răspunse K. ridicînd-o cu 
băgare de seamă pe Frieda, care era ca neînsufleţită, aşezînd-o 
încetişor pe pat şi sculîndu-se apoi în picioare! Poate că aveţi 
dreptate, dar fără îndoială aveam şi eu dreptate cînd v-am rugat să 
lăsaţi treburile noastre,' ale Friedei şi ale mele, pe seama noastră. 
Mai înainte aţi pomenit ceva de dragoste şi de grijă, dar apoi nu prea 
mi-aţi dat prilejul să le întrevăd, în schimb am constatat mai mult 
ură, şi batjocură, şi ameninţare cu darea afară din casă. Dacă aţi avut 
cumva intenţia s-o îndepărtați pe Frieda de mine, sau pe mine de 
Frieda, aţi facut-o desigur cu destulă îndemînare; dar nu cred totuşi 
să reuşiţi, iar dacă reuşiţi, o s-o regretaţi amar — daţi-mi şi mie' voie 
să folosesc odată ameninţări grave. în ce priveşte găzduirea de care 
am parte aici — şi nu vă puteţi referi decît la cămăruţa asta infectă — 
nu e deloc sigur că mi-o acordaţi de bună voie, mai degrabă mi se 
pare că există în privinţa asta o dispoziţie a autorităţilor senioriale. O 
să le comunic, deci, că aici mi s-a acordat preaviz, şi dacă mi se 
repartizează o altă locuinţă, o să respiraţi probabil uşurată, dar eu cu 
atît mai mult.' Şi acum mă duc cu chestiunea asta, si cu altele, la 
primar; vă rog să-i purtaţi de grijă barem Friedei, pe care aţi adus-o 
într-un hal fară de hal cu vorbele astea aşa-zis materne. 

Apoi se întoarse spre secundanţi: 

— Veniţi cu mine ! 

Luă scrisoarea lui Klamm din cui şi dădu să plece. Birtăşiţa îl 
urmărise cu privirea fără să scoată o vorbă, şi abia cînd dînsul puse 
mîna pe clanţă, reluă: 

— Domnule arpentor, vă mai dau un sfat cu care să Plecaţi la drum, 
căci, orice aţi spune şi oricum v-aţi exprima, vrînd să mă jigniţi pe 
mine, femeie bătrină, sîn'teţi totuşi Storul soţ al Friedei. Numai de 
aceea vă spun că sînteţi groaznic de neştiutor în privinţa 
împrejurărilor de aici'; **& apucă ameţeala ascultîndu-vă şi 
comparînd în minte “a ce spuneţi cu situaţia reală.' Neştiinţa asta nu 
se Poate micşora cu una, cu două, poate ctiiar niciodată; dar toulte se 
pot îndrepta, dacă-mi daţi puţină crezare şi nu Pierdeţi niciodată din 
vedere cît' sînteţi de neştiutor. 

66 + Franz Kafka 

Atunci mă veţi judeca, de pildă, mai puţin nedrept, şi veţi începe să 
bănuiţi prin ce spaimă am trecut — urmările spaimei mai dăinuie şi 
acum — cînd mi-am dat seama că mititica mea cea mai dragă a 
părăsit, ca să zic aşa, vulturul, ca să-şi lege viaţa de un şarpe de casă, 
daf situaţia adevărată e încă mult mai proastă şi trebuie să încerc 
mereu s-o uit, altfel n-aş fi în stare să schimb o vorbă liniştită cu 
dumneavoastră. Văd că v-aţi supărat din nou. Nu', nu plecaţi încă, 
numai rugămintea asta mai ascultaţi-o: oriunde aţi ajunge, rămîneţi 
conştient de faptul că sînteţi cel mai neştiutor de pe aici, şi fiţi 


prudent; aici, la noi, unde prezenţa Friedei vă fereşte de primejdie, 
puteţi să vă descărcaţi inima în voie, aici puteţi să ne arătaţi, de' 
pildă,? cum aveţi de gînd să vorbiţi cu Klamm; dar în realitate, în 
realitate, vă rog, vă rog să n-o faceţi. 

Se ridică apoi şi se duse, clătinîndu-se de emotie, K., îl apucă de mînă 
şi se uită în ochii lui cu o pri! rugătoare. 

— Coană birtăşiţă, zise K., nu înţeleg de ce pentru treabă ca asta vă 
înjosiţi într-atât, îrîcît să vă rugaţi mine. Dacă, aşa cum susţineţi, îmi 
este cu neputinţă vorbesc cu Klamm, atunci tot n-am să reuşesc, 
indiferei dacă mă rugaţi sau nu. lar dacă s-ar adeveri'totuşi că e p< 
sibil, atunci de ce să n-o fac, mai ales în cazul ăsta, o dai ce cade 
argumentul dumneavoastră principal, celelalte ti meri ale 
dumneavoastră devin şi ele îndoielnice. Fireşti sînt neştiutor, ăsta-i 
un adevăr care rămîne în picioare, lucrul e foarte trist pentru mine; 
dar prezintă totuşi avantaj şi anume că neştiutorul îndrăzneşte mai 
mult, că sînt dispus să mai îndur cîtva timp neştiinţa şi coi cinţele ei, 
cît mă mai ţin puterile. De altfel, consecinţi le suport în fond doar eu 
singur, şi mai ales din cauza as! nu înţeleg de ce vă rugaţi de mine. 
Friedei o să-i purta] desigur de grijă, orice s-ar întîmpla, şi, dacă ar fi 
să dis; cu totul din viaţa Friedei, ar însemna după concepţii 
dumneavoastră uri noroc. De ce vă temeti deci ? Nu cum' vă temeţi 
— neştiutorului totul i se pare posibil (şi aceste cuvinte K. deschise 
uşa) — nu cumva vă temei pentru Klamm ? 

Birtăşiţă se uită în tăcere după el, în timp ce dînsi cobora treptele în 
erabă. urmat de cei doi secundanţi 


LA PRIMAR 


Spre propria lui mirare, convorbirea cu primarul nu-l îngrijora. 
încerca să-şi explice acest lucru prin aceea că, după experienţa sa de 
pînă acum, contactul oficial cu autorităţile comitatului fusese foarte 
simplu. Aceasta se datora pe de o parte faptului că privitor la 
tratarea treburilor legate de el, se stabilise pesemne o dată pentru 
totdeauna un anumit principiu, aparent foarte favorabil pentru el, iar 
pe de altă parte, se datora coordonării demne de admiraţie a 
diverselor servicii, o coordonare despre care se bănuia că e perfectă, 
îndeosebi acolo unde nu părea să existe. Gîndindu-se la aceste 
lucruri, K. înclina uneori să-şi considere situaţia ca satisfăcătoare, 
deşi de fiecare dată după astfel de accese de tihnă, se grăbea să-şi 
spună că tocmai în ele zăcea primejdia. 

Contactul direct cu autorităţile nu era într-adevăr 

prea dificil, pentru că autorităţile, oricît ar fi fost de bine 

organizate, aveau de apărat de fiecare dată nişte lucruri 

îndepărtate şi invizibile, în numele unor domni 

îndepărtați şi invizibili, pe cînd K. se lupta pentru ceva 

apropiat şi viu, pentru sine însuşi, şi în plus, cel puţin la 


început de tot, din propria lui pornire, căci el era cel'care 

ataca; şi nu lupta numai de unul singur, pentru sine 

însuşi, mai luptau pentru el în mod evident şi alte forţe pe 

r”e nu le cunoştea, dar în existenţa cărora putea crede, 

Judecind după măsurile luate de autorităţi. Dar arătîndu-se 

M capul locului binevoitoare în lucruri neînsemnate — 

jiespre altele nu fusese vorba pînă acum — autorităţile îi 

peau putinţa de a obţine mici victorii uşoare, şi o dată 

« această putinţă, satisfacția corespunzătoare, precum şi 

entimentul bine întemeiat, izvorît din această satisfacţie 

f* Putea fi sigur de sine în luptele viitoare, mai mari. 

68 è Franz Kafka 

adevărat că doar între limitele satului — îl răsfăţau şi moleşeau, în 
genere, eliminau cu totul lupta, pentru a strămuta în schimb în viaţa 
extraoficială, cu totul d< nepătruns, confuză şi stranie. în felul acesta 
se putea întîmpla, dacă nu stătea mereu de veghe, ca într-o bună zi în 
pofida amabilităţii autorităţilor şi a împlinirii perfecu a tuturor 
obligaţiunilor sale exagerat de uşoare, să se las< înşelat de favorurile 
aparente de care se bucura şi să se poarte atît de imprudent în viaţa 
lui particulară, îneît si se prăbuşească, iar autorităţile rămînînd şi 
mai departe blînde, amabile, să fie nevoite să intervină, aproape fări 
voia lor, dar în numele unei dispoziţii oficiale necunos cute de el, 
pentru ca să-l îndepărteze din cale. Şi în consta de fapt aici acea 
viaţă particulară ? Nicăieri K. n mai văzuse o asemenea împletire 
între slujbă şi viaţă erau atît de strîns legate între ele, îneît, uneori, ' 
dădea impresia că şi-au schimbat rolurile. Ce reprezenta de pili acea 
putere,' pînă acum doar formală, pe care o exercit Klamm asupra 
serviciului lui K., în comparaţie cu puterea pe care Klamm o avea 
efectiv asupra dormitorului lui K. 7 Aşa se făcea că o oarecare 
uşurătate în maniera de proceda, o anumită destindere'era la locul ei 
numai în relaţiile directe cu autorităţile, iar încolo se impunea c 
prudenţă mereu vie, o privire circumspectă în toate înaintede a face 
un pas! 

Ideea sa despre autorităţile locale îi fu confirmată li K. în primul rînd 
de vizita sa la primar. Acesta, un prietenos, grăsuliu, complet ras, era 
bolnav, suferea ti mai de un atac de gută, şi-l primi pe K. întins în 
pat. 

— Iată-l va să zică pe domnul arpentor al nostru, primarul dînd să se 
ridice, dar nu reuşi şi se aruncă înap pe perne, arătînd spre picioare 
cu un gest de scuză. 

O femeie tăcută, părînd aproape o umbră în semiînt nericul odăiţei cu 
ferestre mici şi pe deasupra cu perdeleli trase, îi aduse lui K. un 
scaun şi-l puse lîngă pat. 

— Luaţi loc, luaţi loc, domnule arpentor, zise prim» rul, şi spuneţi ce 


doriţi. 

K. îi citi scrisoarea lui Klamm şi adăugă cîteva comeft tarii. Din nou 
resimţi extraordinară uşurinţă a contactul cu autorităţile. Ele luau 
asupra lor orice povară, puteai i le încredinţezi orice, tu însuţi 
rămîneai neatins şi liberi 

CASTELUL $ 69 

Acelaşi lucru părea să-l simtă în felul lui şi primarul, care se tot 
întorcea neliniştit de pe o parte pe alta. în cele din urmă, zise: 

— Domnule arpentor, cum aţi putut să vă daţi seama, ştiam despre 
toate astea. Motivele pentru care n-am întreprins încă nimic sînt întîi 
boala mea şi apoi faptul că n-aţi venit atîta vreme; începusem să cred 
că aţi renunţat. Acum, însă, că aţi avut amabilitatea să-mi faceţi o 
vizită, trebuie să vă spun, fireşte, tot adevărul, care e neplăcut. Aţi 
fost angajat ca arpentor cum spuneţi, dar, din păcate, noi n-avem 
nevoie de arpentor. în zadar am căuta să vă încredinţăm o treabă, 
oricît de măruntă. Hotarele micilor noastre proprietăţi sînt trasate, 
totul este înregistrat cum trebuie. Schimbările de proprietar se ivesc 
foarte rar, iar micile conflicte de hotărnicie le rezolvăm noi înşine. La 
ce ne-ar servi deci un arpentor ? 

K. era pătruns de convingerea că, fără a fi stat să se gîndească mai 
devreme anume la asta, se aşteptase la o comunicare de acest gen. Şi 
de aceea fu în stare să răspundă îndată: 

— Asta mă surprinde foarte. îmi răstoarnă toate socotelile, îmi 
rămîne doar să sper că e o neînțelegere la mijloc. 

— Din păcate nu, zise primarul, e aşa cum vă spun. 

— Dar cum e posibil aşa ceva ! strigă K. Doar n-am întreprins 
călătoria asta nesfîrşită ca să mă trimiteţi înapoi! 

— Asta, zise primarul, e altă chestiune, în care nu decid eu, în 
schimb pot să vă explic cum a fost posibilă neînţelegerea. într-o 
administraţie atît de vastă ca cea a comitatului se poate întîmpla 
uneori ca o secţie să ordone “na, iar o altă secţie alta, una nu ştie de 
cealaltă; controlul organelor superioare se exercită cu extremă 
precizie, e adevărat, dar e în firea lucrurilor să se efectueze cu 
Mntîrziere, aşa se face că se pot ivi mici încurcături. Fireşte, e vorba 
de fiecare dată doar de mărunţişuri neimportante, cum e de pildă 
cazul dumneavoastră. în lucru-'jle mari nu am cunoştinţă despre vreo 
greşeală care să se H făcut, dar şi mărunţişurile sînt uneori destul 
de Neplăcute; acuma, în ce' priveşte cazul dumneavoastră, “reau să 
vă spun deschis cum s-au petrecut lucrurile, fără 

70 * Franz Kafka 

să pretind că e un secret de serviciu — sînt prea puţin funcţionar din 
fire ca să fac aşa, sînt şi rămîn ţăran. Odată, demult, pe cînd eram 
primar abia de cîteva luni, a venit o dispoziţie, nu mai ştiu din partea 
cărei secţii, prin care mi se comunica în felul atît de categoric, 


propriu domnilor de acolo, cum că e vorba să fie chemat un arpentor, 
iar comuna e însărcinată să pregătească toate planurile şi 
însemnările necesare pentru munca lui. Această dispoziţie nu putea 
să vă privească, fireşte, pe dumneavoastră,: căci asta s-a petrecut cu 
mulţi ani în urmă, şi nu mi-aş fi adus aminte de toate astea, dacă n-aş 
fi bolnav şi, stînd aşa în pat, n-aş avea timp berechet să mă gîndesc la 
fel de fe| de lucruri, şi la cele ridicol de neînsemnate. Mizzi, zise, 
întrerupîndu-şi brusc povestirea, către femeia care tot mai umbla 
tiptil prin cameră trebăluind fără rost, uită-te, te| rog, în dulapul 
acela, poate găseşti ordinul. Ştiţi, explică,; întorcîndu-se spre K., e 
din vremea începuturilor mele, pe cînd mai păstram toate scriptele. 
< 

Femeia se grăbi să deschidă dulapul. K. şi primarul o| urmăreau cu 
privirea. Dulapul era ticsit de hirtii. Cînd sa deschise uşa, două 
pachete mari de documente făcute suj şi legate laolaltă aşa cum se 
leagă surcelele, se rostogoliră: pe podea. Femeia sări speriată la o 
parte. 

— Jos, trebuie să fie jos, zise primarul, dîndu-şi din pat poruncile. 
Ascultătoare, femeia scoase totul din dulap, luînd actele în braţe şi 
aruncîndu-le pe jos, ca să ajungă la cele aşezate în fund. Hiîrtiile 
ajunseră să acopere jumătate din duşumeaua odăii. 

— S-a lucrat mult, zise primarul dînd din cap, şi astsţ e doar o mică 
parte. Grosul l-am păstrat în şură, iar cea mai mare parte de fapt s-a 
pierdut. Cine să fie în stare s]j le pună bine pe toate ! Dar în şură mai 
sînt foarte multe..] Ai să poţi găsi ordinul ? se adresă din nou femeii. 
Să cauţi un document în care cuvîntul „arpentor" e subliniat cu al-t 
bastru. 

— E prea întuneric aici, zise femeia, mă duc să aduc o luminare, şi 
ieşi din odaie păşind peste hirtii. 

—  Nevastă-mea, zise primarul, îmi e de mare ajutof în munca asta 
grea de birou, de care trebuie să mă achit totuşi mai mult printre 
picături. Mai am, ce-i drept, încă 

CASTELUL 9 71 

un sprijin pentru lucrările de birou în persoana învățătorului, dar e 
peste putinţă să le termini, mereu mai rămîn hirtii nerezolvate, pe 
acelea le păstrez colo, în dulapul acela, zise arătînd spre un alt dulap. 
Şi sporesc peste poate, mai ales cînd sînt bolnav, ca acum, 'zise şi se 
lăsă pe spate obosit, dar şi plin de semeţie. 

Femeia se întoarse cu o luminare şi, îngenunchind în faţa dulapului, 
începu iar să caute ordinul. 

— N-aş putea s-o ajut pe soţia dumneavoastră ? întrebă K. 

Primarul clătină din cap rizînd. 

— Cum v-am mai spus, nu am secrete de serviciu faţă de 
dumneavoastră, dar nu vă las să căutaţi singur în acte, nu pot merge 


totuşi atît de departe. 

Se lăsă linişte în odaie, nu se auzea decît foşnetul hirtiilor, primarul 
poate că aţipise chiar. O uşoară bătaie în uşă îl făcu pe K. să se 
întoarcă. Erau, bineînţeles, secundanţii. Oricum, K. reuşise să-i mai 
muştruluiască puţin, nu se repeziră numaideciît în odaie, ci şoptiră 
prin uşa întredeschisă: 

— Nice frig afară. 

— Cine-i ? întrebă primarul speriat ca din somn. 

— Sînt numai secundanţii mei, zise K. Nu ştiu unde să-i pun să m- 
aştepte, afară e prea frig, iar aici ne stînje-nesc. 

— Pe mine nu mă stînjenesc, zise prietenos primarul, lăsaţi-i să 
intre. De altfel îi ştiu. Sînt cunoştinţe vechi. 

— Pe mine însă mă supără, zise' K. sincer şi, plimbîndu-şi 
privirea de la secundanţi la primar, apoi iar înapoi la secundanţi, găsi 
că toţi trei aveau acelaşi zîmbet. Dar dacă tot aţi venit, zise apoi într- 
o doară, staţi aici şi o ajutaţi pe doamna primăreasă să caute un 
document'pe care cuvîntul „arpentor" e subliniat cu albastru. 
Primarul nu ridică nici o obiecţie. Secundanţilor le era Permis ce nu-i 
era permis lui K. Se şi repeziră' îndată la grămada de hirtii, dar mai 
mult le răscoleau decît căutau Prin ele, şi de cîte ori unul din ei se 
străduia să silabisească ce scria pe o hîrtie, celălalt i-o smulgea din 
mînă. ” schimb, femeia stătea în genunchi în faţa dulapului gol, °u 
părea să mai caute; în orice caz, luminarea, plasată la distanţă 
destul de mare de ea, nu-i era de nici un ajutor. 

72 $ Franz Kafka 

— Secundanţii, zise primarul cu un zîmbet satisfăcu de parcă totul ar 
fi pornit de la dispoziţii luate de însuşi, fără ca cineva să fie în stare 
s-o bănuiască măcar vă incomodează va să zică, şi totuşi sînt propriii 
dumneai voastră secundanţi. 

— Nu, zise K. rece, abia aici s-au oploşit pe lîn mine. 

— Cum s-au oploşit ? zise primarul. Vreţi să spuneţ că v-au fost 
repartizaţi. 

— Mă rog, mi-au fost repartizaţi, zise K., dar tot aşa de bine ar fi 
putut să-mi pice din lună, atît de nechibzuiţi a fost această 
repartizare. 

— Aici nimic nu se întîmplă nechibzuit, zise prima rul, şi, uitînd chiar 
de durerile de picioare, se aşeză î capul oaselor. 

— Nimic ? se miră K. Şi cum stă chestiunea cu numi' rea mea ? 

— Şi chemarea dumneavoastră a fost bine chibzuit zise primarul; au 
intervenit doar nişte împrejurări secu dare creînd confuzie, cum am 
să v-o dovedesc cu ajuto: actelor. 

— Actele nu se vor mai găsi, zise K. 

— Nu se vor mai găsi ? repetă primarul. Mizzi, caut; te rog, mai 
repede! Dar pot să vă spun povestea şi fă acte. La aceea, de care vă 


vorbeam, am răspuns mulţu mind şi comunicînd că n-am nevoie de 
arpentor. Răspun sul nostru n-a parvenit însă pesemne la secţia de la 
care pornit dispoziţia, să-i zicem A, ci a nimerit din greşeală altă 
secţie, B. Secţia A a rămas deci fără răspuns, dar, di păcate, nici 
secţia B n-a primit răspunsul nostru întreg, fii că hîrtia din dosar a 
rămas la noi, fie că s-a pierdut drum — dar nu la secţie însăşi, pentru 
asta mă pun ctie-| zaş — în orice caz, nici'la secţia B n-a sosit decît un 
dos; goi, pe care nu era consemnat decît atît, că actul din e. care, din 
păcate, lipsea, trata despre angajarea unui ar-pentor. între timp, 
secţia A era în aşteptarea răspunsul nostru, de fapt poseda 
însemnările în legătură cu aceas chestiune, dar aşa cum se întîmplă 
bineînţeles ades* cum e normal să se întîmple, cu toată 
conştiinciozitatea rezolvarea chestiunilor, referentul s-a bizuit pe 
răspunsiţ pe care-l va primi de la noi, urmînd ca după aceea 
CASTELUL $ 73 

cheme un arpentor, sau să continue, după cum va fi cazul, 
corespondenţa cu noi în această chestiune. Prin urmare a neglijat 
însemnările păstrate şi, cu timpul, a uitat de toată treaba asta. Iar la 
secţia B, dosarul gol a ajuns în mîinile unui referent vestit pentru 
conştiinciozitatea sa — îl cheamă Sordini, e italian, şi chiar şi mie, 
care sînt un iniţiat, îmi este cu neputinţă să înţeleg de ce un om cu 
asemenea capacităţi ca ale lui, este lăsat în postul acela aproape 
subaltern.' Acest Sordini fireşte că ne-a trimis înapoi dosarul gol spre 
completare. Dar între timp trecuseră multe luni de la acea primă 
adresă a secţiei A, dacă nu ani, lucru uşor de înţeles, căci dacă o 
adresă merge pe calea ei, aşa cum se întîmplă de regulă, soseşte la 
secţia respectivă cel mult într-o zi şi se rezolvă chiar în aceeaşi zi, 
dar dacă a apucat pe un drum greşit — şi dată fiind excelența 
organizării trebuie să caute' drumul greşit de-a dreptul cu rîvnă, 
altfel nu-l găseşte — atunci, atunci, bineînţeles, durează mult. Cînd 
am primit deci nota lui Sordini, nu ne mai aminteam chestiunea decît 
vag de tot, eram doi pe atunci care făceam toată treaba, Mizzi şi cu 
mine, învățătorul nu ne fusese încă repartizat, păstram copii numai 
după hiîrtiile ce priveau lucrurile cele mai importante — şi n-am putut 
răspunde decît foarte imprecis spunînd că nu avem cunoştinţă despre 
o astfel de convocare, si că nu avem nevoie de arpentor. Dar — aici 
primarul îşi întrerupse relatarea, ca şi cum, povestind cu atîta zel, ar 
fi mers prea departe, sau ca şi cum ar fi găsit că s-ar putea să fi mers 
prea departe — nu vă plictiseşte povestea asta? 

— Nu, zise K., mă distrează. La care primarul obiectă : 

— Nu v-o povestesc ca să vă distrez. 

— Mă distrează, zise K., numai întrucît îmi permite 2 pătrund cu 
privirea în încîlceala ridicolă care, în anumite imprejurări, decide 
existenţa unui om. 


— N-aţi pătruns-o încă cu nici o privire, zise grav primarul, şi p'ot să 
vă povestesc în continuare. Răspunsul nostru nu era, fireşte, de 
natură să satisfacă pe un Sordini. " admir pe acest om, deşi pentru 
mine dînsul înseamnă *? chin. E foarte bănuitor faţă de oricine; chiar 
dacă, de Pildă, a avut nenumărate prilejuri să se convingă că cineva 
74 9 Franz Kafka 

e demn de încredere, îl bănuieşte totuşi de fiecare dai din nou, ca şi 
cum nu l-ar cunoaşte deloc, sau, mai exai ca şi cum l-ar şti lichea. 
Găsesc că aşa e just, un function; trebuie să procedeze aşa; din 
păcate, în ce mă priveşte, mă lasă firea să urmez acest principiu, 
vedeţi doar cum dezvălui totul dumneavoastră, unui străin :'pur şi 
simp nu pot altfel. Sordini, în schimb, a intrat la bănuială n maideciît, 
cînd a văzut răspunsul nostru. A urmat apoi vastă corespondenţă. 
Sordini ne-a întrebat, ce mi-a ve aşa, din senin, să susţin că nu 
trebuie chemat nici un pentor, eu i-am răspuns, cu ajutorul memoriei 
excelente lui Mizzi, că iniţiativa a pornit chiar din birouri (uitase; cu 
desăvirşire, bineînţeles, că era vorba de o altă secţie)* La care 
Sordini a întrebat de ce amintesc abia acum această adresă oficială, 
iar eu i-am răspuns : fiindcă abia acum mi-am adus aminte de ea. 
Sordini găsea că e foarte ciudat, iar eu : nu e ciudat deloc atunci cînd 
o chestiune sa tărăgănează de atita vreme. Sordini: e totuşi ciudat, 
căci adresa de care mi-am adus aminte nu există; eu: fireşti că nu 
există, din moment ce întregul document s-a pierdut) Sordini: ar 
trebui totuşi să existe însemnări privitoare la acea primă adresă, dar 
nici acestea nu se găsesc. Aid m-am împotmolit, căci nu îndrăzneam 
să susţin, şi nici măcar să cred, că în secţia lui Sordini s-ar fi comis o 
eroare. Poate că dumneavoastră, domnule arpentor, îi reproşaţi în 
gînd lui Sordini că n-a ţinut seama de cela susţinute de mine, măcar 
atit cît să se intereseze la alte secţii cum stau lucrurile. Dar tocmai 
asta ar fi fost d greşeală. Nu vreau ca omul acesta să fie învinuit de 
vred greşeală nici măcar în închipuirea dumneavoastră. Estd un 
principiu de lucru al autorităţilor să nu se ia în consi” deraţie defel 
posibilitatea vreunei erori. Dată fiind exce-" lenta organizare a 
întregului aparat, acest principiu e îndreptăţit, şi e necesar, dacă vrei 
să obţii o maximă uri genţă a rezolvărilor. Aşa că Sordini nici nu avea 
dreptu| să se intereseze la alte secţii, de altfel aceste secţii nici hi i-ar 
fi răspuns, fiindcă ar fi observat numaidecît că e vorba de o cercetare 
cu privire la posibilitatea unei erori. 

— Permiteţi-mi, domnule primar, să vă întrerup cu o întrebare, zise 
K. Parcă aţi pomenit mai înainte de un or-, gan însărcinat cu 
controlul. Administraţia asta, după cunt 

CASTELUL 9 75 

mi-aţi zugrăvit-o, e astfel, încît te apucă ameteala la gîndul că ar 
putea lipsi controlul. 


— Sînteţi foarte sever, răspunse primarul, dar severitatea asta încă 
înmiită, e zero în comparaţie cu severitatea pe care autorităţile o 
aplică faţă de ele însele. Numai cineva cu totul străin poate pune o 
asemenea întrebare. Dacă există organe de control ? Nu există decît 
organe de control. Bineînţeles, nu sînt destinate să descopere erori în 
sensul grosolan al cuvîntului, căci erori nu se fac, şi chiar dacă se 
întîmplă o eroare, ca în cazul dumneavoastră, cine are dreptul să 
susţină pînă la urmă că a fost într-adevăr o eroare ? 

— Asta ar fi ceva cu totul nou! exclamă K. 

— Pentru mine e ceva foarte vechi, zise primarul. Sînt şi eu convins, 
aproape ca şi dumneavoastră, că s-a strecurat o greşeală, iar Sordini 
s-a îmbolnăvit grav de disperare din pricina asta, şi primele instanţe 
de control, cărora le datorăm descoperirea sursei erorii, recunosc şi 
ele că este o eroare. Dar cine poate susţine că instanţele de control 
de gradul doi vor judeca la fel,' şi apoi şi cele de gradul trei şi 
următoarele ? 

— Se prea poate, zise K., totuşi prefer să nu mă amestec în 
cumpănirea acestor posibilităţi, de altfel, aud acum pentru prima 
oară de aceste oficii de control şi, fireşte, încă nu le pot înţelege. 
Cred însă că aici se impune distincţie între două lucruri, primul 
fiind ceea ce se petrece în interiorul birourilor şi ceea ce apoi poate fi 
interpretat tot de către birouri într-un fel sau altul, al doilea fiind 
persoana mea reală, eu, care sînt în afara birourilor, dar ameninţat 
să mi se aducă de ele un prejudiciu atît de absurd, încît nu pot crede 
încă în seriozitatea primejdiei. Cu privire la primul dintre aceste două 
lucruri distincte, e desigur valabil tot ce-mi spuneţi dumneavoastră, 
domnule Primar, într-o atît de uluitoare cunoştinţă de cauză, dar *Poi 
aş vrea să vă aud spunînd un cuvînt şi' despre mine. 

— O să trec eu pe urmă şi la asta, zise primarul, dar ".u m-aţi putea 
înţelege, dacă nu v-aş da întîi cîteva lămuriri suplimentare.'Chiar şi 
pomenind numai de oficiile de control, m-am pripit. Revin deci asupra 
divergenţelor cu “rdini. Cum v-am spus, apărarea mea a slăbit cu 
timpul. 

dacă Sordîni are la mînă fie si cel mai neînsemnat 

76 $ Franz Kafka 

avantaj asupra cuiva, a şi învins, căci din clipa aceea îi creşte şi mai 
mult atenţia, energia, prezenţa de spirit, şj oferă un spectacol 
înfricoşător pentru cel atacat, dat] splendid pentru duşmanii celui 
atacat. Numai fiindcă în alte cazuri mi-a fost dat să dobîndesc 
această experienţă ştiu să vă relatez despre el aşa cum o fac. De 
altfel, n-am reuşit niciodată să-l văd cu ochii mei, nu poate cobori 
niciodată pînă aici, e supraîncărcat de treburi; în odais lui, aşa cum 
mi-au descris-o alţii, toţi pereţii sînt acoperiţi de coloane întregi 
făcute din teancuri de dosare, astea sîm numai dosarele pe care le 


are în lucru, şi cum mereu s< scot hîrtii din dosare şi se pun altele la 
loc, şi cum totul se face în cea mai mare grabă, coloanele astea se 
prăbuşesc mereu, aşa că zgomotul persistent, repetat la scurte in'ter- 
i vale, a devenit ceva caracteristic pentru odaia de lucru a lui Sordini. 
Ei da, Sordini e un muncitor calificat, şi acordă cazului cel mai 
mărunt tot atîta atenţie cît şi celui mai important. 

i i 

— Cazul meu, domnule primar, zise K-, îl treceţi md reu printre cele 
mai mărunte, şi totuşi a dat de lucru! atîtor funcţionari, şi chiar dacă 
a fost foarte neînsemnat la început, a devenit, datorită zelului unor 
funcţionari de fe-j Iul domnului Sordini, un caz important. Din păcate, 
cu t tul împotriva voinţei mele, căci ambiția mea nu e deloc văd 
ridicîndu-se şi prăbuşindu-se coloane întregi de di sare privitoare la 
cazul meu, ci să lucrez liniştit ca un mi< arpentor la o mică masă de 
desen. 

— Nu, zise primarul, nu e un caz important, în pri vinţa asta n-aveţi 
de ce vă plînge, este unul din cazurit cele mai neînsemnate dintre 
cele neînsemnate. Volum! lucrărilor nu determină importanţa cazului, 
sînteţi va> departe de a pricepe aparatul administrativ dacă vă'închi- 
puiţi aşa ceva. Dar chiar dacă volumul lucrărilor ar fi dech siv, cazul 
dumneavoastră ar fi unul dintre cele mici) cazurile obişnuite, adică 
cele fără aşa-zise erori, dau încă şi mai mult de lucru, fireşte şi cu 
mai mult spor. De altfel) nu ştiţi încă nimic despre munca propriu- 
zisă pricinuita de cazul dumneavoastră, despre asta vreau tocmai să 
va vorbesc. Deci, deocamdată Sordini a încetat să recurgă la mine, 
dar funcţionarii lui veneau mereu, zilnic aveau loC la „Curtea 
domnească" interogatorii, consemnate în pro* 

CASTELUL 9 77 

cese-verbale, ale celor mai de vază membri ai comunei. Majoritatea 
tineau cu mine, numai cîţiva începură să fie nedumeriţi, chestiunea 
măsurării pămîhturilor îl atinge de aproape pe orice ţăran, au intrat 
la bănuială că ar exista nişte înţelegeri secrete şi că se puneau la cale 
nedreptăţi, şi-au găsit un conducător, şi, din declaraţiile lor, Sordini 
trebuia să ajungă la convingerea că, dacă aş fi supus chestiunea 
sfatului comunal, nu toţi ar fi fost împotriva chemării unui arpentor. 
în felul acesta, un lucru de la sine înţeles — anume că n-avem nevoie 
de arpentor — a fost transformat într-o chestiune cel puţin 
îndoielnică. îndeosebi s-a remarcat atunci un oarecare Brunswick; 
probabil că nu-l cunoaşteţi, poate că nu e un om rău, dare un prost şi 
un aiurit; e cumnat cu Lasemann. 

— Cu meşterul tăbăcar ? întrebă K. şi îl descrise apoi pe bărbosul pe 
care-l văzuse în casa lui Lasemann. 

— Da, el este, zise primarul. 

— O cunosc şi pe nevastă-sa, zise K. mai mult la întîmplare. 


— Se poate, zise primarul şi amuţi. 

— E frumoasă, zise K., dar cam palidă şi bolnăvicioasă. O fi originară 
din castel ? adăugă el pe jumătate întrebător. 

Primarul se uită la ceas, turnă o doctorie într-o lingură şi o înghiţi în 
grabă. 

— Cunoaşteţi probabil doar mobilierul de birou din castel ? întrebă 
K. grosolan. 

— Da, zise primarul cu un zîmbet ironic şi totuşi plin de gratitudine, 
asta e doar cel mai important. Iar în ce-l priveşte pe Brunswick, dacă 
am putea să-l excludem din comună, am fi fericiţi aproape toţi, şi 
Lasemann nu mai Puțin. Dar pe vremea' aceea, Brunswick a ajuns să 
aibă oarecare influenţă, nu s-ar putea spune că e orator, dar ştie Ş5 
facă gură, şi pentru unii asta e de-ajuns. Aşa s-a *ntîmplat că am fost 
silit să supun chestiunea sfatului comunal, de altfel a fost pentru 
moment singurul succes al 'ui Brunswick, fiindcă sfatul comunal, în 
marea lui majorate, nu voia să ştie de nici un arpentor. Asta s-a 
petrecut tot cu ani în urmă, dar de atunci încoace chestiunea "-a fost 
nicidecum dată uitării, în parte din pricina ”nştiinciozităţii lui 
Sordini, care a căutat să afle prin an- 

78 $ Franz Kafka 

chete din cele mai scrupuloase mobilurile atît ale majo, rităţii cît şi 
ale opoziţiei, în parte din pricina prostiei şi ambiţiei lui Brunswick, 
care are diverse relaţii personale cu autorităţile şi le punea în 
mişcare cu mereu alte născof ciri al fanteziei sale. în orice caz, 
Sordini nu s-a lăsat amăgit de Brunswick; cum ar putea Brunswick 
să-l induc$ în eroare pe Sordini ? Dar tocmai ca să nu se lase înşelat 
avea nevoie de noi cercetări, şi înainte de a fi încheiatei Brunswick 
născocea iarăşi ceva nou, e într-adevăr foarte inventiv, asta ţine de 
prostia lui. Şi acum am să aduc vorba despre o însuşire deosebită a 
aparatului nostru administrativ. Preciziei cu care lucrează îi 
corespunde şi o extremă susceptibilitate. Dacă o problemă a fost 
cumpănită prea multă vreme, se poate întîmpla, chiar dacă nu s-a 
încheiat cumpănirea ei, să se ivească deodată, ca din senin, dintr-un 
loc neprevăzut şi de nedescoperit nici ulte4 rior, o hotărîre care 
tranşează chestiunea, deşi de cele mai multe ori în modul cel mai 
just, totuşi oarecum arbitrar. B ca şi cum aparatul administrativ n-ar 
fi suportat tensiu” nea, iritaţia produsă ani de-a rîndul de aceeaşi 
chestiuni poate insignifiantă în sine, şi ca şi cum ar fi dat o hotărîr de 
la sine, fără ajutorul funcţionarilor. Fireşte că nu $4 întîmplat nici o 
minune şi desigur că un funcţionar o; care a procedat la rezolvare 
sau a dat o hotărîre nesci oricum, nu se poate stabili, cel puţin nu de 
aici de la dar nici chiar de la oficiu, care dintre funcţionari a dat dd] 
cizia în acel caz, şi din ce motiv. Abia organele de contrc|| o stabilesc 
mult mai tîrziu, dar noi nu mai aflăm nimic, de altfel atunci nici nu l- 


ar interesa pe careva să afle. Ei, d; cum am spus, tocmai aceste 
decizii sînt de cele mai mult ori excelente. Supărător e doar atît, că, 
de obicei, cum e firea acestor lucruri, afli prea tîrziu de ele, aşa că 
înC timp discuţi aprins în continuare despre chestiuni de m rezolvate. 
Nu ştiu dacă în cazul dumneavoastră a f< luată o asemenea decizie, 
sînt semne că da, şi altele că n dar dacă s-a întîmplat aşa, ar însemna 
că invitaţia v-a foSt trimisă şi aţi întreprins lunga călătorie pînă aici, 
că a tre” cut o mulţime de vreme, iar aici, între timp, Sordini I, 
continuat să lucreze pînă la istovire la aceeaşi problemi i Brunswick a 
umblat şi mai departe cu intrigile lui, iar p ' mine m-ar fi chinuit 
amîndoi. Amintesc asta doar ca cev 

o 


1 


CASTELUL 9 79 

posibil, cu siguranţă însă ştiu următoarele: Un funcţionar însărcinat 
cu controlul a descoperit între timp că din secţia A a pornit cu mulţi 
ani în urmă o adresă către comună cu privire la un arpentor, fără ca 
să fi primit pînă acum vreun răspuns. Mai recent am fost întrebat eu, 
şi toată chestiunea era clarificată; secţia A s-a mulţumit cu răspunsul 
meu că nu e nevoie de arpentor, iar Sordini a trebuit să-şi dea seama 
că nu e competent în această chestiune şi că' a prestat, bineînţeles 
fără vreo vină, o muncă inutilă şi distrugătoare pentru nervi. Dacă nu 
s-ar fi aglomerat, ca de obicei, atîtea alte munci din toate părţile, şi 
dacă acest caz al dumneavoastră n-ar fi fost într-adevăr un caz 
mărunt — se poate spune, aproape cel mai mic dintre cele mici — 
atunci am fi respirat uşuraţi cu toţii, cred că şi Sordini însuşi, numai 
Brunswick ar fi fost supărat, dar asta era deja ridicol. Şi acum 
închipuiţi-vă decepţia mea, domnule arpentor, cînd, în fine, după 
fericita încheiere a întregii chestiuni — şi de atunci iar a mai trecut o 
mulţime de vreme — apăreţi deodată, şi după întorsătura pe care o 
iau lucrurile, toată povestea pare să reînceapă de la capăt. O să 
înţelegeţi, cred, că sînt ferm hotărît să nu permit aşa ceva'în nici un 
caz, cel puţin întrucît depinde de mine ? 

— Sigur, zise K., şi mai bine înţeleg însă că se comit nişte abuzuri 
îngrozitoare faţă de mine, şi poate chiar abuzuri din punct de vedere 
legal. în ce priveşte persoana mea, voi şti să mă apăr. 

— Cum vreţi s-o faceţi ? întrebă primarul. 

— Asta n-am s-o divulg, zise K. 

— Nu vreau să vă inoportunez cu stăruinţele, zise primarul, vă rog 
numai să vă gîndiţi că aveţi în mine — dacă nu un prieten, că doar 
sîntem cu totul străini — dar oarecum un prieten de afaceri. Numai 
angajarea dumnea-'“astră ca arpentor n-am s-o permit, încolo vă 
puteţi adresa mie cu încredere oricînd, fireşte în limitele puterii "ele, 
care nu e prea mare. 


—  Vorbiţi mereu despre eventuala mea angajare ca “pentor, zise K., 
dar sînt gata angajat, poftim aici scrisoa-*a lui Klamm. 

— Scrisoarea lui Klamm, repetă primarul, e prețioasă S! demnă de 
respect prin iscălitura lui Klamm, care pare 
80 + Franz Kafka 
să fie autentică, dar încolo — nu îndrăznesc însă să mă pronunt 
singur în această privinţă. Mizzi! strigă apoi. Dar ce tot faceţi acolo ? 
Secundaţii şi Mizzi, neluaţi în seamă de atîta vreme, se vede că nu 
găsiseră actul căutat, încercaseră apoi să încuie din nou toate 
documentele în dulap, dar nu reuşiseră din pricina cantităţii imense 
de hiîrtii neorînduite. Probabil că atunci le venise secundanţilor ideea 
pe care încercau acum s-o pună în practică. Răstumaseră dulapul pe 
josj îngrămădiseră toate actele în el, apoi se aşezaseră împreună cu 
Mizzi pe uşa dulapului, şi încercau acum s-o închidă încetişor, 
apăsînd cu toată greutatea. 
— Va să zică nu s-a găsit documentul, zise primarul. Păcat, dar acum 
cunoaşteţi povestea; de fapt nu mai avem nevoie de actul acela ;'de 
altfel o să se găsească cu siguranţă, e probabil la învăţător; mai sînt 
şi alte hirtii la el. Dar acum vino aici cu lumînarea, Mizzi, şi citeşte- 
mi scrisoarea asta. 
Mizzi se apropie; şezînd apoi pe marginea patului, lipită de bărbatul 
puternic şi plin de viaţă care o cuprinsese cu braţul, părea şi mai 
cenuşie şi insignifiantă. Numai feţişoara ei atrăgea atenţia în bătaia 
luminării, cu trăsăturile ei nete şi severe, îndulcite doar prin uzura 
vîrstei. Abia aruncase o privire asupra scrisorii, că împreună uşor 
mîinile, spunînd: „De la Klamm". Apoi citiră scrisoarea amîndoi, 
şuşotiră puţin între ei şi în cele din urmă, tocmai cînd secundanțţii 
strigau: „Ura !" căci reuşiseră în fine să închidă uşa dulapului, iar 
Mizzi îi privea tăcută şi recunoscătoare, primarul zise: 
— Mizzi e cu totul de părerea mea şi acum cred ca pot s-o exprim. 
Scrisoarea asta nu e nicidecum o adresă oficială, ci o simplă misivă 
de la un particular la altul. Asta se cunoaşte chiar din felul de a vi se 
adresa: „Mult stimate domn I" Afară de asta, nu figurează în ea nici 
un cuvînt din care să reiasă că aţi fi angajat ca arpentor, ci e vorba 
doar în general de servicii senioriale, şi nici asta nu e spus într-un 
mod care să oblige, ci aşa, sînteţi angajat, „cum ştiţi", asta înseamnă 
că sarcina de a aduce dovada angajării este lăsată în seama 
dumneavoastră. Şi, în sfîrşit, vi se dă îndrumarea să vă adresaţi în 
chestiuni de servici exclusiv mie, primarului, ca şeful dumneavoastră 
di 
viciuM 
xectfl 


1 


CASTELUL œ 81 

care urmează să vă comunice tot ce mai aveţi de ştiut, ceea ce s-a şi 
făcut în mare parte. Pentru cineva care se pricepe să citească adrese 
oficiale şi, în consecinţă, ştie cu atît mai bine să citească scrisori 
neoficiale, totul este cît se poate de limpede. Nu mă miră că 
dumneavoastră, ca străin, nu vă daţi seama de toate astea. în 
ansamblu, scrisoarea nu dă să se înţeleagă altceva decît că Klamm 
are intenţia să se intereseze personal de dumneavoastră, în cazul că 
veţi fi angajat în serviciul seniorial. 

— Interpretaţi atît de bine scrisoarea, domnule primar, zise K., încît 
pînă la urmă nu rămîne din ea decît o iscălitură pe o foaie albă. Nu vă 
daţi seama că făcînd aşa înjosiţi numele lui Klamm pe care pfetindeţi 
că-l stimati ? 

— E o neînțelegere la mijloc, zise primarul. Eu nu nesocotesc 
importanţa scrisorii, şi nici n-o micşorez prin interpretarea mea, 
dimpotrivă. O scrisoare particulară a lui Klamm are, fireşte, mai 
multă însemnătate decît o adresă oficială, numai că nu conţine 
tocmai însemnătatea pe care i-o atribuiţi dumneavoastră. 

— îl cunoaşteţi pe Schwarzer ? întrebă K. 

— Nu, răspunse primarul, poate-l ştii tu, Mizzi ? Nici ea. Nu, nu-l 
cunoaştem. 

— Ce curios, zise K., fiul subadministratorului. 

— Dragă domnule arpentor, zise primarul, cum să cunosc pe toţi fiii 
tuturor subadministratorilor ? 

— Bine, zise K., atunci trebuie să mă credeţi pe cuvînt că e fiu de 
subadministrator. Cu acest Schwarzer am avut o întrevedere 
neplăcută chiar în ziua sosirii mele. S-a interesat apoi telefonic la un 
subadministrator numit Fritz, şi a obţinut informaţia că sînt angajat 
ca arpentor. Cum vă explicaţi asta, domnule primar ? 

— Foarte simplu, zise primarul, se vede că n-aţi intrat încă 
realmente în contact cu autorităţile noastre. Toate intactele acestea 
sînt doar aparente, dumneavoastră fesă, necunoscînd starea de 
lucruri de aici, le credeţi reale, ^r în ce priveşte telefonul: vedeţi, eu, 
care într-adevăr *ţn mereu de-a face cu autorităţile, eu n-am telefon. 
Prin birturi, restaurante şi alte localuri de acest gen o fi de fo-l*s cam 
cît un fonograf sau un pian automat; nici nu are 

funcţie. Aţi telefonat vreodată de cînd sînteţi aici ? ? Ei, atunci o să 
mă înţelegeţi. în castel, telefonul 

82 + Franz Kafka 

funcţionează, se pare, excelent; acolo, după cîte mi spus, se 


utilizează neîncetat, ceea ce permite grăbir lucrărilor. Aceste 
convorbiri neîntrerupte le percepem, | telefoanele de aici, ca un vuiet 
şi o melodie, le-aţi au probabil şi dumneavoastră. Numai că acest 
vuiet această melodie sînt singurele lucruri adevărate şi den de 
încredere pe care ni le transmit telefoanele noastre i aici, tot restul e 
înşelător. Nu există nici o legătură telefi nică bine determinată cu 
castelul, nici o centrală care i dea legătura cînd facem apel. Dacă dai 
un telefon cunj din castel, încep să zbîrniie toate aparatele în secţiile 
< mai subordonate, la drept vorbind ar suna toate aparate dacă 
soneria n-ar fi oprită la aproape toate, cum ştiu sursă sigură. Din cînd 
în cînd, cîte un funcţionar surmei simte nevoia să se distreze puţin, 
mai ales seara sau ne tea, şi restabileşte contactul soneriei. Atunci 
prim| răspuns; ce-i drept, un răspuns care nu e decît o glur Dar asta 
e uşor de înţeles. Cine îşi poate permite să aii pretenţia de'a 
întrerupe lucrările cele mai importan” executate mereu într-un ritm 
uluitor, sunînd în miez noapte, din pricina micilor sale griji 
particulare ? Nici; înţeleg cum poate crede, chiar şi un străin, că, 
dacă pildă îi telefonează lui Sordini, cel' care îi răspunde e într| devăr 
Sordini. Mai degrabă va fi probabil un slujbf mărunt de la 
registratura vreunei alte secţii. în schimb, | poate întîmpla, fireşte la 
o oră privilegiată ca, dînd un lefon unui mic registrator, să-ţi 
răspundă Sordini în soană. Atunci e, desigur, mai bine să fugi de la 
telefi înainte de a auzi primul sunet. 

— Ce-i drept, n-am privit lucrurile în felul acesta,; IC, nu puteam să 
cunosc aceste amănunte, dar n-ave prea mare încredere în 
convorbirile telefonice şi er conştient de faptul că numai ceea ce afli 
sau obţii dir« de la castel are adevărată importanţă. 

— Nu, zise primarul, agăţindu-se de un cuv adevărata importanţă 
le revine cu totul convorbirilor te fonice, cum să nu ! Cum ar putea fi 
neînsemnată o info maţie dată de un funcţionar din castel ? Am spus- 
o încă i legătură cu scrisoarea lui Klamm. Toate afirmaţiile astd sînt 
lipsite de orice caracter oficial; dacă le atribuiţi | însemnătate 
oficială, vă înşelaţi, în schimb, însemnătăţi 

CASTELUL $ 83 

lor privată într-un sens prietenos sau duşmănos, este foarte mare, 
adesea mai mare decît ar putea fi vreodată o comunicare oficială. 

— Bine, zise K., să admitem că lucrurile stau aşa, atunci am deci o 
mulţime de buni prieteni la castel. Considerînd-o mai de aproape, 
ideea aceea pornită dintr-o secţie, cu mulţi ani în urmă, că ar fi 
indicat să se facă odată apel la un arpentor, a fost încă de pe atunci 
un gest de prietenie faţă de mine, şi, în anii următori, gesturile de 
acest fel s-au ţinut lanţ, pînă cînd am fost ademenit aici, de fapt cu 
gînd rău, ca să fiu ameninţat apoi cu darea afară. 

— Există ceva adevărat în interpretarea dumneavoastră, zise 


primarul, aveţi dreptate spunînd că declaraţiile castelului nu trebuie 
luate cuvînt cu cuvînt. Dar prudenţa e necesară oriunde, nu numai 
aici, şi e cu atît mai necesară cu cît comunicarea de care e vorba e 
mai importantă. Dar ce spuneţi despre ademenire, îmi e de neînțeles. 
Dacă aţi fi urmărit mai atent explicaţiile mele, ar trebui să ştiţi'că 
problema chemării dumneavoastră este mult prea dificilă ca s-o 
putem rezolva aici în cursul unei scurte conversații. 

— Atunci rezultatul la care am ajuns, zise K., e doar că totul e foarte 
neclar si de nerezolvat, exceptînd darea afară. 

— Cine ar îndrăzni să vă dea afară, domnule arpentor ? zise 
primarul. Tocmai neclaritatea chestiunilor preliminare vă garantează 
tratamentul cel mai politicos cu putinţă, dar sînteţi, pesemne, prea 
susceptibil. Nimeni nu vă reţine aici, dar asta nu e încă nici o dare 
afară. 

— O, domnule primar, zise K., acum e rîndul dumneavoastră să le 
vedeţi pe toate prea simple. Am să vă Şnumăr cîteva din cele ce mă 
rețin aici: sacrificiile pe care !-atn făcut ca să plec de acasă, călătoria 
lungă şi anevoioasă, speranţele întemeiate pe care le-am nutrit în 
legătură cu angajarea mea, lipsa totală de avere perso-"lă, 
imposibilitatea de a găsi acum un alt post corespunzător la mine 
acasă, şi, în sfîrşit, nu mai puţin *godnica mea, care e din partea 
locului. 

„— Ah, Frieda! zise primarul fără nici o urmă de sur-Pnndere. Ştiu. 
Dar Frieda v-ar urma oriunde. Bineînţeles, 

84 + Franz Kafka 

în ce priveşte restul, e adevărat că toate trebu cumpănite, şi am 
să raportez la castel despre ele. în < în care ar sosi vreo hotărîre, sau 
dacă va fi necesar să > mai iau un interogatoriu în prealabil, am să 
trimit să cheme. Sînteţi de acord ? 

— Nu, deloc, zise K., nu vreau un dar din mila casţl lului, ci să obţin 
ce mi se cuvine de drept. 

— Mizzi,'se adresă primarul nevestei sale care mai s dea şi acum 
lipită de el, jucîndu-se, pierdută în gînduri, î scrisoarea lui Klamm, 
din care făcuse o corăbioară; K. f smulse speriat. Mizzi, mă apucă iar 
durerile de picior, i trebui să schimbăm compresa. 

K. se ridică spunînd: 

— Ei, atunci o să-mi iau rămas bun. 

— Da, zise Mizzi care se şi apucase să pregăte alifie, e şi prea mare 
curent aici. 

K. întoarse capul. în zelul lor exagerat, secund deschiseseră ambele 
canaturi ale uşii îndată ce auzis ultimele vorbe ale lui K. Acesta, 
pentru a feri camera 1 navului de frigul ce pătrundea cu putere, nu-şi 
mai Is rămas bun decît înclinîndu-se la repezeală în faţa prin rului. 
Apoi ieşi din cameră în fugă, trăgînd secund după el, şi închise uşa în 


grabă. 

A DOUA DISCUŢIE CU BIRTAŞIŢA 

Birtaşul îl aştepta în faţa hanului. N-ar fi îndrăznit să i se adreseze 
neîntrebat, de aceea K. îl întrebă ce vrea. 

— Ai găsit altă locuinţă ? întrebă birtaşul cu ochii în pămînt. 

— Te-a pus nevastă-ta să mă-ntrebi, zise K., îi faci pesemne multe pe 
voie ? 

— Nu, zise birtaşul, nu ea m-a pus să întreb, dar e foarte agitată şi 
nefericită din pricina ta, nu poate munci, stă în pat şi suspină şi se 
vaită tot timpul. 

— Să mă duc la ea ? întrebă K. 

— Chiar te rog, zise birtaşul. Voiam să te chem din casa primarului, 
am ascultat la uşă, dar eraţi în toiul convorbirii, nu voiam să vă 
întrerup, eram şi îngrijorat din pricina nevestei, aşa că am alergat 
acasă, dar ea nu m-a lăsat să intru în cameră, şi nu mi-a rămas alta 
de făcut decît să te aştept. 

— Ei, atunci hai repede, zise K., am s-o liniştesc îndată. 

— Numai să izbuteşti, zise birtaşul. 

Trecură prin bucătăria luminoasă, unde trei sau patru slujnice, care 
trebăluiau la destul de mare distanţă una de jjţta, înlemniră de-a 
dreptul zărindu-l pe K. Gemetele wtăşiţei se auzeau chiar din 
bucătărie. Era culcată într-o “măruţă fără ferestre, despărțită de 
bucătărie printr-un P-rete subţire de scînduri. Nu era decît atîta 
spaţiu cît să jncapă un pat mare, conjugal, şi un dulap. Patul efa 
aşezat ” aşa fel încît din el puteai să vezi toată bucătăria şi să su- 
Praveghezi slujnicele. în schimb, din bucătărie nu se prea '*dea mare 
lucru în odăiţă. Era întunecoasă, numai aşternutul vişiniu ieşea bine 
în relief prin luciul lui mat. Abia “pa ce ţi se obişnuiau ochii cu 
penumbra, distingeai alte “i&ănunte. 

86 + Franz Kafka 

— în sfîrşit, aţi venit! zise birtăşiţa cu voce slabă. Zăcea întinsă pe 
spate, se vedea că respiră greu, an» 

case pilota la picioare. în pat părea mult mai tînără dec t îmbrăcată, 
dar boneta de noapte din dantelă subţire pe care o purta, deşi era 
prea mică şi se clătina pe capul ca pieptănătura înaltă, făcea ca 
semnele de oboseală ale vîrstei să-ţi provoace mila. 

— Cum era să viu ? întrebă K. cu blindeţe. Doar n-aţi trimis să mă 
cheme. 

— Nu trebuia să mă lăsaţi să vă aştept atit, zise birtăşiţa cu 
încăpăţinarea bolnavilor. Stati jos, zise apoi arătînd spre marginea 
patului, iar voi, ceilalţi, plecaţi. 

în afară de secundanţi se mai îmbulziseră în odăiţă şi slujnicele. 

— Mă duc şi eu, Gardena, zise birtaşul. K. auzea pentru prima oară 
numele femeii. 


— Fireşte, zise ea încet, ca dusă pe gînduri, şi adăugi distrată: De ce 
ai rămîne tocmai tu ? | 
Dar cînd toţi se retrăseseră în bucătărie — şi secua» danțji se 
arătaseră de astă dată ascultători, e adevărat că se ţineau acum după 
una din slujnice — Gardena se vă I destul de atentă ca să-şi dea 
seama că din bucătărie putea auzi ce se vorbea aici, căci peretele de 
scînduri n-l vea uşă, aşa că porunci tuturor să părăsească şi bucătari 
i Ceea ce şi'făcură. 

— Vă rog, domnule arpentor, zise apoi Gardena, cuili deschideţi 
dulapul daţi de o broboadă, daţi-mi-o, vreau sa mă învelesc cu ea, nu 
suport pilota, respir aşa de greu. | 
Şi după ce K. îi aduse broboada, urmă: 

Uitaţi-vă, e o broboadă tare frumoasă, nu-i aşa ? K. găsea că eo 
broboadă obişnuită; o mai pipăi o 
din gentileţe, dar nu zise nimic. 

Da, e o broboadă frumoasă, zise Gardena şi înfăşură în ea. 

Acum zăcea împăcată, parcă izbăvită de orice su rinţă; ba îi dădu în 
gînd pînă şi că părul îi e zbiîrlit de stat tul pe pernă, se ridică în capul 
oaselor şi şi-l aranja c9 putu în jurul bonetei. Avea un păr bogat. K. 
îşi pierd* răbdarea şi zise: 

Coană birtăşiţa, aţi trimis să mă-ntrebe dacă găsit altă locuinţă. 
CASTELUL $ 87 
_ Am pus eu pe cineva să vă-ntrebe ? zise birtăşiţa. 

Nu, vă înşelaţi. 

Soţul dumneavoastră m-a întrebat adineauri. 

— Vă'cred, zise birtăşiţa. Bărbatul ăsta e o pacoste pe capul meu. 
Cînd nu voiam să vă am aici, v-a reţinut în casă, iar acum, cînd sînt 
fericită că staţi la noi, vă goneşte. Aşa face el totdeauna. 

' Va să zică, zise K., v-aţi schimbat părerea despre mine într-atita ? 
Şi numai într-o oră, două ? 

Nu mi-am schimbat părerea, zise birtăşiţa, din nou cu voce slabă; 
daţi-mi mîna. Aşa, şi acum promiteţi-mi că o să fiţi absolut sincer cu 
mine, am să fiu şi eu la fel cu dumneavoastră. 

Bine, zise K., dar cine să înceapă ? 

Eu, zise birtăşiţa. 

Nu dădea impresia că, începînd ea, vrea să se arate prevenitoare faţă 
de el, ci mai degrabă că e ahtiată să vorbească ea întiîi.' Scoase o 
fotografie de sub pernă şi i-o întinse lui K. 

Uitaţi-vă la poza asta, îi spuse rugător. 

K. făcu cîţiva paşi pînă-n bucătărie ca să vadă mai bine, dar nici acolo 
nu era uşor să distingi ceva pe fotografie, căci era ştearsă de vreme, 
cu crăpături, boţită şi pătată. 

Nu e într-o stare prea bună, zise K. 

Din păcate, din păcate, zise birtăşiţa, devine aşa dacă o porţi 


F 


mereu asupra ta, ani de zile. Dar dacă o priviţi cu atenţie, o să 
distingeţi tot, sînt sigură. De altfel pot S2 vă ajut, spuneti-mi pe cine 
vedeţi, mă bucură să aud 'orbindu-se despre poza asta. Deci, ce zăriţi 
9 

— Un tînăr, zise K. 

— Aşa e, zise birtăşiţa. Şi ce face ? 

— Stă culcat, cred, pe o scîndură, se întinde şi cască. Birtăşiţa rise. 
— Greşiţi cu totul, zise ea. 

— Dar aici e scîndură, şi aici stă el, stărui K. 

— Uitaţi-vă mai bine, zise birtăşiţa înciudată, stă într-adevăr culcat'? 
—- Nu, zise de data asta K., nu stă culcat, pluteşte în °5"> Şi văd că 
nu e o scîndură, pare să fie o sfoară, şi Inarul face o săritură în 
înălţime. 

88 + Franz Kafka 

— Ei, vedeţi ? zise birtăşiţa bucuroasă. Sare, a: fac antrenamentul 
curierii oficiali. Am ştiut eu că o daţi seama. îi vedeţi şi faţa ? 

' — Faţa o disting cu greu, zise K., pare să facă un mare, gura' îi e 
deschisă, ochii strînşi, iar părul îi flutu: 

— Foarte bine, zise birtăşiţa, pe un ton de laudă, mult nu poate 
distinge cineva care nu l-a văzut perso: Dar era un tînăr frumos. Eu l- 
am văzut o singură dată, fugă, şi n-am să-l uit nicicînd. 

— Dar cine era ? întrebă K. 

— Era trimisul prin care Klamm m-a chemat p: oară la el. 

K. nu mai putu asculta bine ce spunea, un zăngănit sticlă îi distrase 
atenţia. Descoperi numaideciît cauza tui zgomot. Secundanţii erau în 
curte, săreau prin zăp; de pe un picior pe altul, manifestau în fel şi 
chip o ime: bucurie că-l revăd pe KL, şi de atita fericire şi-l tot ară 
unul altuia cu degetul, lovind de fiecare dată cu mîinile fereastra 
bucătăriei. La un gest ameninţător al lui încetară numaideciît, fiecare 
căuta să-l tragă înapoi celălalt, care-i scăpa, si iar se îmbulzeau la 
fereastră. K. se grăbi să se întoarcă în cămăruţă, unde secundanţii 
nu| puteau vedea de afară, iar el nu era silit să-i vadă. Dar ciocănit în 
geam, slab, parcă rugător, îl mai urmări mu: vreme şi acolo. 

— Iarăşi secundanţii, zise el către birtăşiţa, scuzîndu şi arătînd spre 
curte. 

Dar ea nu-l băgă în seamă; îi luase poza din mînă, uitase la ea, o 
netezise şi o vîrise din nou sub per: Mişcările ei se făcuseră mai 
încete, dar nu de oboseală, sub povara amintirilor. Voise să-i 
povestească lui K. şi gîndul la poveste, uitase de el. Se juca în neştire 
cu ci'uc rii broboadei. Abia după o bucată de vreme ridică p: rea, îşi 
trecu mîna peste ochi şi zise: 

— Şi broboada asta tot de la Klamm e. Şi bom Poza, broboada şi 
boneţica sînt cele trei amintiri pe le am de la el. Nu sînt tînără ca 
Frieda, nu sînt nici atît ambițioasă ca ea, şi nici atît de simţitoare — 


ea e fi simţitoare; într-un cuvînt, ştiu să accept viaţa aşa dar trebuie 
să mărturisesc că fără aceste trei lucruri n-suportat să stau aici atîta 
vreme, probabil că n-aş fi su 

CASTELUL $ 89 

tat nici măcar o zi. Aceste trei amintiri vi se par poate puţin lucru, 
dar, vedeţi, Frieda, care a fost atîta timp în relaţii cu Klamm, nu 
posedă nici o amintire; am întrebat-o, e prea visătoare şi totuşi prea 
pretențioasă; în schimb eu, care am fost numai de trei ori la Klamm 
— după aceea nu m-a mai chemat, nu ştiu de ce — am luat cu mine 
aceste amintiri, parcă aş fi presimţit că vremea mea o să fie atît de 
trecătoare. Bineînţeles, trebuie să ai grijă singură, Klamm nu dă 
nimic de la sine, dar dacă dai cu ochii de ceva potrivit pe acolo, poţi 
să i-l ceri. 

K. se simţea jenat auzind poveştile astea, oricît l-ar fi privit şi pe el. 
— Şi cîta trecut de atunci ? întrebă el oftînd. 

— Peste douăzeci de ani, zise birtăşiţa, mult peste douăzeci de ani. 
— Atîta amar de vreme i se păstrează deci fidelitate lui Klamm, zise 
K. Dar vă daţi seama, coană birtăşiţa, că-mi daţi motive de îngrijorare 
cu mărturisiri de felul acesta, dacă mă gîndesc la viitoarea mea 
căsnicie. 

Birtăşiţa găsea nepotrivit ca să se amestece şi el cu treburile lui, şi-i 
aruncă o privire piezişă şi supărata. 

— Nu vă supăraţi, coană birtăşiţa, zise K, n-am spus nimic împotriva 
lui Klamm, dar prin forţa împrejurărilor am intrat totuşi în anumite 
relaţii cu Klamm, asta n-o poate tăgădui nici cel mai mare admirator 
al lui. Va să zică aşa e. Prin urmare, de cîte ori se pomeneşte de 
Klamm, mă gîndesc fără să vreau şi la mine; în chestia îsta nu e nimic 
de făcut. De altfel, coană birtăşiţa — acum K- o apucă de mînă, iar ea 
i-o lăsă şovăind — gîndiţi-vă ce Piost a ieşit ultima noastră convorbire 
şi că de data asta vrem să ne despărţim ca prieteni. 

— Aveţi dreptate, zise birtăşiţa, înclinînd capul, dar “uţaţi-mă. Nu 
sînt mai susceptibilă decît alţii, dimpotrivă, dar orice om îşi are 
punctele lui sensibile, eu nu-l îm decît pe acesta. 

a — Din păcate e şi punctul meu sensibil, zise K.; dar, ™ ce mă 
priveşte, am să mă stăpînesc. Şi acum explicaţi-mi, “ană birtăşiţa, 
cum să suport în căsnicia mea această “implită fidelitate faţă de 
Klamm, presupunînd că Frieda '"î seamănă în această privinţă ? 

90 + Franz Kafka 

— Cumplită fidelitate ? repetă birtăşiţa mînioasă. Asta se cheamă 
fidelitate ? îi sînt fidelă soţului meu, dar lui Klamm ? Klamm a făcut 
odată din mine iubita lui, pot să pierd vreodată acest rang ? Şi cum s- 
o suportaţi, în cazul Friedei ? Vai, domnule arpentor, dar cine sînteţi 
dumneavoastră ca să îndrăzniţi să întrebaţi aşa ? 

— Coană birtăşiţa ! zise K., punînd-o în gardă, 


— Ştiu, zise birtăşiţa împăciuitoare, dar bărbatul meu n-a 
pus'niciodată asemenea întrebări. Nu ştiu cine poate fi considerată 
mai nefericită, eu pe atunci, sau Frieda acum. Frieda care l-a părăsit 
brusc pe Klamm, sau eu care n-am mai fost chemată. Poate totuşi 
Frieda, chiar dacă nu pare să-şi dea seama încă în întregime. Dar 
gîndurile mele erau stăpînite pe atunci mai deplin de nenorocirea 
mea, căci mereu mă simţeam silită să mă-ntreb, şi în fond nu încetez 
să mă întreb nici astăzi: de ce s-a întîmplat aşa ? De trei ori a trimis 
Klamm după tine şi a patra oară nu, şi niciodată nu a patra oară ! Ce 
mă preocupa pe atunci mai mult decît asta ? Despre ce altceva aş fi 
putut sta de vorbă cu bărbatul meu, cu care m-am căsătorit curînd 
după aceea ? Peste zi n-aveam timp, preluaserăm circiuma într-o 
stare jalnică şi trebuia să căutăm s-o facem prosperă, dar noaptea ? 
Ani de zile, tot ce discutam noaptea se învîrtea în jurul lui Kamm şi 
al motivelor schimbării lui de atitudine. Şi cînd bărbatul meu 
adormea, în timp ce stăteam de vorbă despre asta, îl trezeam şi-i 
vorbeam înainte. 
— Am să vă pun acum, dacă-mi daţi voie, o întrebare foarte 
grosolană, zise K. 
Birtăşiţa tăcu. 
— Deci nu-mi daţi voie să întreb, zise K. îmi ajunge j> atit. 
| 

) 
— Sigur, zise ea, vă ajunge şi asta, mai ales asti Răstălmăciţi totul, 
chiar şi tăcerea. Pur şi simplu n» puteţi face altfel. Vă dau voie să 
întrebaţi. 
— Dacă  răstălmăcesc totul, zise K., poatfrăstălmăcescşi 
întrebarea mea, poate că nu e chiar atît dfi grosolană. Voiam doar să 
ştiu cum l-aţi cunoscut {f bărbatul dumneavoastră şi cum aţi ajuns în 
posesiuni acestui birt ? 
Birtăşiţa încreţi fruntea, dar răspunse nepăsătoare: 
CASTELUL œ 91 
— E o poveste foarte simplă. Tatăl meu era fierar, iar Hans, actualul 
meu soţ, care era argat la un ţăran chiabur, venea des pe la tata. Pe 
atunci eram după ultima mea întîlnire cp Klamm. Eram foarte 
nefericită şi, în fond, n-ar fi fost permis să fiu, căci totul se petrecuse 
doar corect, şi faptul că nu mai eram admisă la Klamm, era o hotărîre 
a lul Deci era ceva corect, numai motivele au rămas obscure, astea 
puteam să le cercetez, dar n-aveam dreptul să fiu nefericită, şi totuşi 
eram, nu puteam munci şi stăteam toată ziua în mica noastră grădină 
din faţa casei. Acolo m-a văzut Hans; uneori se aşeza lîngă mine, eu 
nu mă plîngeam, dar el ştia ce mă doare, şi pentru că e un băiat bun, 
se întîmpla să plîngă cu mine.' Şi cînd birtaşul de pe atunci, a cărui 
soţie murise, aşa că se vedea silit să se lase de meserie — era şi 
bătrîn, trecînd prin faţa grădiniţei noastre, ne-a văzut stînd acolo, s-a 


oprit şi s-a' oferit să ne arendeze birtul, şi cum avea încredere în noi, 
n-a cerut bani dinainte şi a'fixat o arendă foarte mică. Nu voiam să 
mai fiu o povară pentru tata, tot restul îmi era indiferent, aşa că, 
gîndindu-mă la circiumă şi la munca nouă care avea să-mi aducă 
poate puţină uitare, am primit să-l iau pe Hans. Asta-i povestea. 
Tăcură cîtva timp, apoi K. zise: 

— A fost frumos din partea birtaşului că a procedat aşa, dar 
imprudent, sau avea motive speciale să aibă încredere în voi ? 
— îl cunoştea bine pe Hans, zise birtăşiţa, era unchiul lui. 

— Ei, atunci, fireşte, zise K. Deci se vede că familia “i Hans ţinea 
mult să-l vadă căsătorit cu dumneavoastră ? 

— Se poate, zise birtăşiţa, nu ştiu, nu m-am sinchisit ® asta 
niciodată. 

"~ Trebuie să fi fost totuşi aşa, zise K., dacă familia "2 arătat dispusă 
să facă asemenea sacrificii şi să vă încre-“nţeze circiuma fără nici o 
garanţie. ^ — N-a fost o imprudenţă, cum s-a dovedit mai tîrziu, 5° 
birtăşiţa. M-am aşternut pe treabă, puternică cum si.22.! “ată de fierar, 
n-aveam nevoie nici de argat, nici de g ].nică, eram în tot locul, la 
tejghea, la bucătărie, la x”- *" «uie> gătean aŞa de bine încît unii muşterii 
au Sit „Curtea domnească" si au venit la mine. N-aţi fost 

92 + Franz Kafka 

încă în circiuma noastră la ora prînzului, nu cunoaşteţi muşteriii 
noştri de prînz; pe vremea aceea aveam şi mai mulţi; de atunci unii 
au mai plecat. Şi rezultatul a fost nu numai că am plătit arenda la 
timp, dar am şi cumpărat tot localul peste cîţiva ani, iar azi nu mai 
avem'aproape nici o datorie. Un alt rezultat a fost desigur că m-am şi 
distrus, m-am îmbolnăvit de inimă şi că acum sînt b femeie bătrină. 
Credeţi poate că sînt mult mai în vîrstă decît Hans, dar în realitate e 
numai cu doi-trei ani mai tînăr ca mine şi probabil că n-o să 
îmbătrînească niciodată, că munca pe care o face el — fumează din 
pipă, ascultă ce vorbesc muşteriii, îşi ciocăneşte pipa ca s-o golească, 
şi cîteodată mai aduce cîte o bere — munca asta nu te îmbătrîineşte. 
— E de admirat ce aţi realizat, zise K., fără doar şi poate, dar noi 
vorbeam despre vremurile de dinainte de căsătoria dumneavoastră, 
şi pe vremea aceea ar fi fost totuşi surprinzător ca familia lui Hans 
să-l fi împins spre această căsătorie, acceptînd şi sacrificii băneşti 
sau ce! puţin luînd asupră-şi un risc aşa de mare cum era arendarea 
birtului, fără să fi avut în vedere şi alte speranţe decît puterea 
dumneavoastră de muncă, pe care, de altfel, n-o cunoşteau încă, şi pe 
cea a lui Hans, a cărei inexistenţă avuseseră prilejul s-o constate. 

— Ei, da, zise birtăşiţa obosită, ştiu eu la ce faceţi aluzie şi cît de 
mult vă înşelaţi. în toate' lucrurile astea nici gînd să fi contat pe 
Klamm!'. De ce era să-mi poarte de grijă sau, mai bine zis : cum ar fi 
putut să-mi poarte el de grijă ? Nici nu mai ştia de mine. Că nu mai 


trimisese să mă cheme, era un semn că mă uitase. Pe cine nu mat 
cheamă, pe acela îl uită cu desăvirşire. N-am vrut să vor-* besc 
despre asta de faţă cu Frieda. Dar nu e numai uitare,' e mai mult 
decît atît.' Căci pe cine ai uitat, poţi să-l noşti din nou. în cazul lui 
Klamm asta nu e posibil, cine nu mai cheamă, pe acela l-a uitat 
complet, nu nu: pentru trecut, dar ca să zic aşa şi pentru viitor. 
Dacă-: dau multă osteneală, pot să adopt felul dumneavoastră 

a gîndi, îmi pot închipui gîndurile acestea fără rost, poa valabile în 
străinătate, acolo de unde veniţi. Se prea poai să vă încumetaţi să 
credeţi pînă şi nerozia că tocmai aceea Klamm mi-a dat de bărbat un 
om de teapa lui H; 

| 

CASTELUL $ 93 

pentru ca să pot veni la el fără să întîmpin piedici, dacă ar fi să mă 
mai cheme cîndva. Unde e bărbatul care m-ar putea împiedica să 
alerg la Klamm, dacă mi-ar face semn ? E absurd, perfect absurd, te 
încurci singur dacă te porţi cu gînduri atît de năstruşnice. 

— Nu, zise K., să ne încurcăm nu vrem, nu m-am dus cu gîndul atît de 
departe cum credeţi, chiar dacă pornisem în această direcţie, ca să 
spun adevărul. Deocamdată mă miram doar că rubedeniile sperau 
aşa de mult de la această căsătorie şi că aceste speranţe s-au şi 
îndeplinit, în realitate, e drept că pe seama inimii şi în dauna 
sănătăţii dumneavoastră. Ideea că ar exista o legătură între aceste 
fapte şi Klamm m-a ispitit cu stăruinţă, e adevărat, dar nu, sau încă 
nu sub forma brutală în care aţi prezentat-o, pesemne numai cu 
scopul de a mă putea repezi iarăşi, fiindcă asta vă face plăcere. N- 
aveţi decît să savuraţi această plăcere ! Ideea mea era însă alta : 
întîi, e clar că pricina acestei căsătorii a fost Klamm. Fără Klamm, n- 
aţi fi fost nefericită, n-aţi fi stat cu mîinile în sîn în grădina din faţa 
casei, fără Klamm, Hans nu v-ar fi zărit acolo, fără tristeţea aceea, 
Hans, care e timid, n-ar fi îndrăznit să intre în vorbă cu 
dumneavoastră, fără Klamm, nu v-aţi fi apropiat amîndoi vărsînd 
lacrimi împreună, fără Klamm, bunul şi bătrînul unchi birtaş nu v-ar 
fi văzut niciodată stînd laolaltă în bună înţelegere, fără Klamm, n-aţi 
fi fost aşa de nepăsătoare faţă de viaţă şi deci nu l-aţi fi luat pe Hans. 
Ei, pînă aicea Klamm a figurat de destule ori, pare-mi-se. Dar 
povestea merge mai departe tot aşa. Dacă nu aţi fi căutat uitarea, n- 
aţi fi muncit aşa fără a ţine socoteală de sănătate, şi gospodăria n-ar 
fi devenit atît de prosperă. Deci şi aici a intervenit Klamm. Dar, chiar 
independent ® asta, Klamm mai este cauza bolii de care suferiţi, pen- 
tru că şi înainte de căsătorie aveati inima roasă de patima nefericită. 
Mai rămîne întrebarea: ce atrăgea aşa de mult rudele lui Hans în 
această căsătorie ? Aţi amintit odată singură că a fi iubita lui Klamm 
înseamnă'o ridicare la un rang care nu se mai pierde, aşa că se prea 


poate să-i fi “tras acest fapt. Afară de asta însă îi atrăgea, cred, şi spe- 
rata că steaua norocoasă care v-a călăuzit spre Klarnm — 
presupunînd că e o stea norocoasă, aşa cum S"sţineţi — e legată de 
dumneavoastră, că vă va însoţi deci 

94 + Franz Kafka 

şi mai departe, şi nu vă va părăsi aşa de repede, de pildă cum v-a 
părăsit Klamm. 

— Toate astea le credeţi serios ? întrebă birtăşiţa. 

Serios, zise K. repede, cred însă că rubedeniile lui Hans n-aveau 
nici perfectă dreptate, nici nu se înşelau complet în speranţele lor, şi 
cred că desluşesc şi greşeala pe care au făcut-o. în aparenţă, totul a 
ieşit bine, Hans s-a căpătuit, are o nevastă arătoasă, e stimat, 
gospodăria a scăpat de datorii. Dar în realitate n-a ieşit totul bine, ar 
fi fost mult mai fericit cu o fată simplă, a cărei primă dragoste să fi 
fost el; că de multe ori stă ca rătăcit în mijlocul birtului, aşa cum îi 
reproşaţi, asta e din pricină că într-adevăr se simte rătăcit — fără a fi 
nefericit din cauza asta, sigur, îl cunosc acum destul de bine ca s-o 
ştiu — dar e la fel de sigur că acest tînăr drăguţ şi cuminte ar fi fost 
mai fericit cu altă femeie, şi prin mai fericit înţeleg în acelaşi timp: 
mai independent, mai harnic, mai bărbat. lar dumneavoastră, desigur 
că nu sînteţi fericită şi, cum spuneaţi, fără cele trei amintiri nici n-ati 
mai vrea să trăiţi, apoi mai sînteţi şi bolnavă de inimă. înseamnă oare 
că' rudele nu aveau dreptate sperînd ceea ce sperau ? Nu cred. Bine- 
cuvîntarea zodiei fericite o aveaţi, dar nu s-a priceput nimeni s-o 
aducă pe pămînt. 

— Atunci ce v-a scăpat din vedere ? întrebă birtăşiţa. Stătea acum 
întinsă pe spate, cu ochii în tavan. 
— Trebuie întrebat Klamm, răspunse K. 

— Iată că am ajuns iar la ce vă iniereseaza pe dumneavoastră, zise 
birtăşia. 

Sau pe dumneavoastră, stărui K. Probicmek noaS* tre sînt strîns 
învecinate. 

Ce vreţi de la Klamm ? întrebă birtăşiţa. 

Se ridicase în capul oaselor, bătuse pernele ca să-şi poată sprijini 
spatele de ele şi se uita acum în ochii lui K> 

— V-am povestit deschis cazul meu, din care puteaţi trage unele 
învăţăminte. Spuneti-mi acum la fel de deschis ce vreţi să-l întrebaţi 
pe Klamm. Am convins-o p* Frieda, cu multă osteneală, să se ducă 
sus, în camera ei, Ş! să rămînă acolo, mi-era teamă că în prezenţa ei 
n-o s» vorbiţi destul de deschis. 

N-am nimic de ascuns, zise K.; întîi vreau însă S* vă atrag atenția 
asupra unui lucru. Klamm uită repe# 

CASTELUL $ 95 
asa mi-aţi spus. în primul rînd asta mi se pare foarte neverosimil, în 


al doilea rînd nu se poate dovedi, pesemne nu e decît o legendă 
născocită de mintea feminină a celor care se întîmplau să fie tocmai 
în grațiile lui Klamm. Mă mir că aţi dat crezare unei născociri atît de 
vulgare. 

— Nu e o legendă, protestă birtăşiţa, se bazează dimpotrivă pe 
experienţa tuturor. 

— Deci poate fi dezminţită de o nouă experienţă, zise K. Apoi mai 
există şi o altă deosebire între cazul dumneavoastră şi cel al Frie'dei. 
De fapt nu s-a întîmplat ca Frieda să nu mai fie chemată de Klamm, 
ci, dimpotrivă, a chemat-o, dar ea n-a răspuns la apel. Ba e chiar 
posibil că o mai aşteaptă şi acum. 

Birtăşiţa tăcea şi-l măsura pe K. de sus pînă jos. Apoi zise: 

— Vreau să ascult liniştită tot ce aveţi de spus. Mai bine să vorbiţi 
deschis decît să mă cruţaţi. Vă rog doar un singur lucru! Să nu-i 
spuneţi lui Kamm pe nume. Spuneţi-i „el" sau în orice alt fel, dar nu-i 
mai pronunţaţi numele. 

— Cu plăcere, se învoi K. Ce vreau însă de la el, e greu de spus. întîi 
doresc să-l văd de aproape, apoi să-i aud vocea, apoi să aflu de la el 
ce atitudine are faţă de căsătoria noastră. Şi ce am să-l mai rog, după 
aceea, depinde de cum va fi decurs convorbirea dintre noi. S-ar putea 
să vină vorba despre o mulţime de lucruri, cel mai important pentru 
mine este însă să fiu pus faţă-n faţă cu °l- Fiindcă de fapt n-am vorbit 
încă direct cu nici un funcţionar adevărat. Pare să fie ceva ce se 
obţine mai greu decît credeam. Dar acum am obligaţia să vorbesc cu 
el ca ® la particular la particular, şi, după părerea mea, asta e "lt 
mai uşor de obţinut. în calitatea sa de funcţionar, P*t vorbi cu el doar 
în biroul său, poate inaccesibil, din “*tel, sau din „Curtea 
domnească", dar chiar şi acolo e Problematic. Ca particular, însă, 
oriunde, în casă, pe 

ruin, unde reuşesc să-l întîlnesc. Am să accept cu plăcere 

“Ptul că pe lîngă asta voi avea în faţa mea şi un functio- 

a> dar nu acesta e scopul meu principal. 

"~~ Bine, zise birtăşiţa, şi-şi ascunse faţa în pernă ca şi 

111 ar spune ceva ruşinos, dacă aş reuşi prin relaţiile pe 

re le am să i se transmită lui Klamm cererea dumnea- 

96 + Franz Kafka 

voastră de a avea o convorbire cu el, îmi promiteţi că n-o să 
întreprindeţi nimic după capul dumneavoastră pînă căpătăm un 
răspuns ? 

— Nu pot să promit nimic, răspunse K., oricît aş dotj să vă împlinesc 
dorinţa sau capriciul, chestiunea fiind ur. gentă, mai ales după 
rezultatul nesatisfăcător al întrevederii mele cu primarul. 

— Obiecţia asta cade, zise birtăşiţa; primarul e o pet-soană fără 
importanţă. Nu v-aţi dat seama ? N-ar pute» să-şi păstreze situaţia 


nici măcar o zi, dacă n-ar fi nevastă-sa care conduce totul. 

— Mizzi ? întrebă K., şi birtăşiţa dădu din cap. Era ea de faţă, zise K. 
— Şi-a spus părerea ? se interesă birtăşiţa. 

— Nu, răspunse K., dar nici n-am avut impresia că ş avea ceva de zis. 
— Ei, da, zise birtăşiţa, aşa de greşit le vedeţi pe toate aici. în orice 
caz: dispoziţiile luate de primar cu privire la dumneavoastră n-au nici 
o importanţă, iar cu soţia lui vorbesc eu ocazional. Şi dacă vă mai 
promit că răspunsul lui Klamm va veni în cel mult o săptămînă, mi se 
pare că nu mai aveţi nici un motiv să nu ascultați de mine. 

— Toate astea nu sînt convingătoare, stărui K. Am luat o hotărîre 
fermă şi aş încerca s-o pun în practică chiar dacă aş primi un răspuns 
negativ. Dacă însă am dinainte această intenţie, nu pot să mai cer în 
prealabil o întrevedere! Ceea ce fără cerere ar rămîne o încercai* 
poate îndrăzneață, dar, oricum, de bună-credinţă, ar deveni după un 
răspuns negativ o nesupunere făţişă. Şi ar fi desigur mult mai grav. 
— Mai grav ? zise birtăşiţa. Este nesupunere, în ori* caz. Şi acum, 
faceţi cum vreţi. Daţi-mi halatul. 

îşi puse halatul fără să-i pese de K., şi se duse în graba în bucătărie. 
De cîtăva vreme se auzea zgomot dinspi* birt. Cineva bătuse în 
ferestruica bucătăriei. Secundanţii o deschiseseră cu o izbitură şi 
strigaseră înspre cămăruţă le e foame. Apoi apăruseră la ferestruică 
şi alte figuri, auzea şi un cîntec domol, dar cîntat de mai'multe voci. 
Evident, convorbirea lui K. cu birtăşiţa întîrziase p pararea prînzului, 
mîncarea nu era gata, 'iar muşteriii sejj adunaseră. Oricum, nimeni nu 
îndrăznise să intre *" 

CASTELUL 9 97 

bucătărie, călcînd interdicţia birtăşiţei. Acum însă, cînd observatorii 
de la ferestruică anunţaseră că vine, slujnicele dădură fuga în 
bucătărie, şi, cînd K. intră în birt, toată adunarea, surprinzător de 
numeroasă, peste douăzeci de persoane, bărbaţi şi femei, toţi 
îmbrăcaţi provincial, dar nu ţărăneşte, se repeziră de la 
ferestruica'unde se îmbulziseră, la mese, ca să-şi asigure un loc. 
Numai la o masă din colţ şedea mai de mult o pereche cu mai mulţi 
copii; bărbatul, un domn prietenos, cu ochi albaştri, cu'părul şi cu o 
barbă sură şi încîlcită, stătea aplecat spre copii şi batea măsura cu 
cuțitul, timp în care cei mici cîntau, străduindu-se să-i facă să cînte 
cît mai potolit. Poate că voia să le înşele foamea cu cîntatul. Birtăşiţa 
se scuză, adresîndu-le tuturor cîteva cuvinte spuse la întîmplare; de 
fapt nimeni nu-i reproşa nimic. îl căută din ochi pe birtaş, dar acesta 
probabil că dăduse de mult bir cu fugiţii, în faţa situaţiei dificile. Apoi 
se întoarse încet în bucătărie; pe K., grăbit să urce în cameră, la 
Frieda, nu-l mai învrednici nici măcar cu o privire. 

INVAŢATORUL 


Sus îl aştepta învățătorul. Din fericire, camera era I, nerecunoscut, 


atît de vrednică fusese Frieda. încăperi era aerisită, în sobă ardea un 
foc viu, duşumeaua eij spălată, patul făcut, lucrurile care aparţineau 
slujnicele toate boarfele lor jegoase, inclusiv pozele dispăruseră, 
masa care înainte parcă te urmărea oriunde te întorc cu tăblia ei 
acoperită de un strat de murdărie, era aste nută o faţă de masă 
croşetată, albă. Acum puteau prii oaspeţi. Modesta rufărie'a lui K., pe 
care Frieda se ve că o spălase de dimineaţă, întinsă la uscat în faţa 
sobei, i prea deranja. învățătorul şi Frieda şedeau la masă; se se Iară 
cînd K. intră. Frieda îl primi cu o sărutare, învăţaţi rul se înclină uşor. 
Distrat şi încă neliniştit de convorbir| cu birtăşiţa, K. începu să se 
scuze că nu apucase să tre pe la învăţător, părînd să presupună că, 
de nerăt " văzînd că nu mai vine, învățătorul venise să-i facă el o| 
zită. învățătorul, însă, cu felul lui de a fi măsurat, să-şi aducă aminte 
abia acum, cu încetul, că fusese între ei de un fel de vizită. 

— Va să zică, domnule arpentor, începu învăţate pe îndelete, 
dumneavoastră sînteţi străinul cu care vorbit acum cîteva zile în 
piaţa bisericii. 

— Da, răspunse K. tăios. 

Ceea ce tolerase atunci, părăsit cum era, nu mai buia să înghită acum 
la el, în odaie. Se întoarse spre Frie şi se sfătui cu ea în legătură cu o 
vizită importantă pe i o avea neîntîrziat de făcut şi pentru care 
trebuia să fie i se poate de bine îmbrăcat. Fără a-l mai descoase, Frie 
strigă îndată pe secundanţi, ocupati în acel moment examinarea noii 
feţe de masă, şi le porunci să periei grijă, jos, în curte, hainele şi 
cizmele lui K. pe care ac 

CASTELUL $ 99 

se si apucă să le scoată. Ea însăşi luă o cămaşă de pe friînghie şi 
cobori în fugă la bucătărie ca s-o calce. 

K. rămase singur cu învățătorul, care şedea iarăşi la masă, tăcut, îl 
mai lăsă să aştepte puţin, îşi scoase cămaşa si începu să se spele la 
chiuvetă. Abia acum, cu spatele către învăţător, îl întrebă de motivul 
venirii sale. 

— Vin din însărcinarea domnului primar, zise acesta. 

K. era dornic să afle ce veste îi aducea. Dar, cum cuvintele sale abia 
se puteau înţelege în timp ce apa curgea, învățătorul fu nevoit să se 
apropie; se sprijini de perete lingă K. Acesta se scuză că se spală 
acum şi că e plin de neastîmpăr, invocînd urgenţa vizitei plănuite. 
învățătorul trecu peste asta şi zise: 

— Ati fost nepoliticos cu domnul primar, cu acest om bătrîn, 
merituos, încercat şi demn de stimă. 

— Nu ştiu să fi fost nepoliticos, răspunse K. ştergîndu-se cu 
prosopul, dar e adevărat că aveam alte griji decît să mă port distins, 
fiindcă era însăşi existenţa mea în joc, ameninţată de o scandaloasă 
harababură administrativă, ale cărei amănunte nu e nevoie să vi le 


expun, din moment ce sînteţi şi dumneavoastră un membru activ al 
acestei administrații. S-a plîns primarul de mine ? 

— Cui să i se fi plîns ? zise învățătorul. Şi chiar dacă ar avea cui, s-ar 
plînge el oare vreodată ? Am întocmit doar un scurt proces-verbal 
despre convorbirea dumneavoastră, aşa cum mi l-a dictat, şi din 
aceasta am aflat destul despre bunătatea domnului'primar şi despre 
modul în care i-aţi răspuns. 

în timp ce îşi căuta pieptenele, pe care Frieda îl pusese bine undeva, 
K. zise: 

— Cum ? Un proces-verbal ? întocmit în absenţa "ea de cineva care 
nici măcar n-a fost prezent la discuţie. Asta e bună. Şi de ce un 
proces-verbal ? A fost o întreve-“re oficială ?' 

— Nu, zise învățătorul, doar semioficială, şi proce-vbal este doar 
semioficial. A fost întocmit numai 

la noi trebuie să fie ordine strictă în toate. în orice 

^ acest proces-verbal există, şi nu e spre onoarea dumneavoastră. 

v K. găsise, în sfîrşit, pieptenele care alunecase în pat, şi "° mai 
liniştit: 


100 è Franz Kafka 

— Las' să existe. Aţi venit ca să-mi daţi asta de ştire ? 

— Nu, zise învățătorul, dar nu sînt un automat şi am simţit nevoia să 
vă spun pe şleau părerea mea. Ceea ce am să vă transmit, în schimb, 
din partea domnului primar, este o nouă dovadă a bunătăţii sale; 
subliniez că pentru mine bunătatea asta e de neînțeles şi că îmi 
îndeplinesc sarcina numai silit de situaţia mea şi din stimă pentru 
domnul primar. 

Spălat şi pieptănat, K. stătea la masă în aşteptarea cămăşii şi a 
costumului; nu era prea curios să afle ce avea să-i spună învățătorul, 
era şi influenţat de părerea nu prea bună pe care o avea birtăşiţa 
despre primar. 

— O fi trecut de amiază ? întrebă K, cu gîndul la drumul plănuit; apoi 
se corectă spunînd: Voiaţi să-mi transmiteţi ceva din partea 
primarului. 

— Ei, da, zise învățătorul dînd din umeri, ca şi cum at vrea să se 
descotorosească de orice răspundere proprie. Domnul primar se 
teme că dacă decizia în problema dumneavoastră se lasă prea mult 
aşteptată, o să întreprindeţi ceva necugetat pe socoteală! proprie. Eu, 
în ce mă priveşte, nu ştiu de ce se teme de asta — părerea mea e că 
n-ave'ţi decît să faceţi ce doriţi. Noi nu sîntem îngerii dumneavoastră 
păzitori şi n-avem nici o obligaţie să ne tot ţinem după 
dumneavoastră pe toate drumurile. Domnul primar e de altă părere. 
Decizia însăşi, care e de competenţa autorităţilor senioriale, n-o 
poate grăbi. în schimb înl'ăuntrul sferei sale de activitate e dispus să 


ia o decizie provizorie, într-adevăr generoasă, şi depinde numai de 
dumneavoastră s-o acceptaţi. Vă oferă deocamdată postul de servitor 
la şcoală. 

K. nu prea se sinchisi pentru moment de ceea ce i se propunea, dar 
faptul că i se oferea ceva nu i se păru lipsit de semnificaţie. însemna, 
după părerea primarului, că era în stare să înfăptuiască, pentru ca să 
se apere, lucruri de care comuna găsea de cuviinţă să se apere chiar 
cu preţul unor sacrificii. Şi mai arăta cîtă importanţă se acorda ” 
acestei chestiuni. Din moment ce învățătorul aşteptase aici o bună 
bucată de vreme şi, înainte de asta, în'tocmis* procesul-verbal, 
însemna că primarul îl trimisese aici într” goană. Văzînd că a reuşit 
să-l pună pe gînduri pe " învățătorul continuă: 

K-)I “urîndl "usal 


CASTELUL œ 101 

— Eu am adus obiecţii. Am arătat că, pînă acum, nu avusesem 
nevoie de un servitor la şcoală, nevasta ţircovni-cului face curăţenie 
din cînd în cînd, şi domnişoara Giza, învăţătoarea, o supraveghează. 
Am destulă bătaie de cap cu copiii, nu vreau să mai am necazuri şi cu 
un servitor. Domnul primar mi-a replicat că şcoala e totuşi tare mur- 
dară. Am răspuns, conform adevărului, că nu-i chiar aşa de grav. Şi, 
am adăugat, o să fie oare mai bine cînd o să-l angajăm pe omul acela 
ca servitor ? Sigur că nu. Abstracţie făcînd de faptul că nu se pricepe 
la munci de felul acesta, şcoala nu posedă decît două săli de clasă, 
fără dependinţe, deci servitorul ar trebui să stea cu familia sa într- 
una din săli, să doarmă acolo, eventual să şi gătească acolo, ceea ce 
fireşte că nu ar fi spre creşterea curăţeniei. Dar domnul primar mi-a 
atras atenţia că acest post ar însemna pentru dumneavoastră o 
salvare şi că, în conse!cinţă, vă veţi da toată osteneala să fiţi la 
înălţime, apoi domnul primar mai era de părere ca, b dată cu 
dumneavoastră, să mai achiziţionăm şi puterea de muncă a soţiei şi a 
secundanţilor dumneavoastră, aşa că nu numai şcoala, dar şi grădina 
şcolii va putea fi întreţinută în ordine perfectă. Nu mi-a fost greu să 
aduc argumente ca să dovedesc contrariul. în cele din urmă, domnul 
primar nu a mai găsit nimic de invocat în favoarea dumneavoastră, a 
ris şi a spus doar că sînteţi arpentor şi că vă veţi pricepe prin urmare 
foarte bine să răsădiţi nişte straturi de flori perfect drepte în grădina 
şcolii. Ei, împotriva glumelor nu există argumente, aşa că am venit să 
vă transmit toate acestea. 

— Vă faceţi griji inutile, domnule învăţător, zise K. Nici prin gînd nu- 


mi trece să accept postul. 

— Perfect, zise învățătorul, perfect; refuzaţi fără nici ° restricţie. 

îşi luă pălăria, se înclină şi plecă. 

îndată după aceea, Frieda intră cu faţa răvăşită; J^aşa o adusese 
necălcată, şi nu voia să răspundă la jntrebările lui K. Acesta, pentru 
ca s-o distreze, îi povesti *atîmplarea cu învățătorul şi-i spuse de 
oferta primită; de “m auzi, Frieda zv'îrli cămaşa pe pat şi fugi. Se 
întoarse curînd, dar cu învățătorul, care părea supărat şi nici măcar 
salută. Frieda îl rugă să aibă puţină răbdare — se ve- 

102 $ Franz Kafka 

dea că pe drum îl mai rugase asta de cîteva ori — apoi fl trase de 
mînă pe K., printr-o uşă laterală pe care n-o remarcase, în podul de 
alături şi acolo, enervată şi abia trăgîndu-şi sufletul, povesti, în 
sfîrşit, ce se întîmplase. Birtăşiţa, indignată că s-a înjosit pînă a-i face 
mărturisiri lui K. si, mai rău, pînă a consimţi la o întrevedere cu 
Klamm, fără a obţine prin asta altceva decît, cum spunea ea, un refuz 
rece şi pe deasupra nesincer, era hotărită să nu-l mai tolereze în 
casă. Dacă într-adevăr avea relaţii la castel, n-avea decît să le 
folosească în grabă, căci încă' azi, chiar acum, trebuie să părăsească 
birtul; dînsa îl va primi din nou numai în urma unui ordin oficial 
direct, silită fiind, dar speră că nu se va ajunge pînă acolo, căci şi ea 
are relaţii la castel şi va şti să facă uz de ele. De altfel K. nu rămăsese 
la birt, mai spusese birtăşiţa, decît din neglijenţa birtaşului, şi apoi 
nici nu e la ananghie, fiindcă azi dimineaţă chiar s-a lăudat că are la 
dispoziţie o casă unde poate rămîne peste noapte. Frieda să rămîn'ă, 
fireşte, aici; dacă ar pleca o dată cu K., ea, birtăşiţa, ar fi foarte 
nefericită; numai la gîndul că ar putea pleca, se prăbuşise plingînd în 
hohote lîngă cuptor. Biata femeie, bolnavă de inimă! Dar cum ar 
putea proceda altfel, acum că, cel puţin în închipuirea ei, era în 
cauză onoarea amintirii lui Klamm! Aşa stau deci lucrurile cu 
birtăşiţa. Ea însă, Frieda, avea să-l urmeze, fireşte, oriunde s-ar duce, 
prin zăpadă şi viscol. Oricum, situaţia lor, a amîndurora, e cît se 
poate de proastă, de aceea a aflat cu mare bucurie de propunerea 
învățătorului, chiar dacă nu e un post corespunzător pentru K., e 
doar unul provizoriu, asta s-a spus răspicat, şi i-ar da răgazul să 
găsească uşor alte posibilităţi, chiar dacă hotărîrea definitivă ar fi 
defavorabilă. 

— La nevoie, exclamă în cele din urmă Frieda agăţindu-se de gîtul 
lui K., o să emigrăm; ce ne reţine aici, în sat ? Deocamdată însă, nu-i 
aşa, dragul meu/ac” ceptăm propunerea, l-am adus înapoi'pe 
învăţător, tu ' spui „acceptat", atîta doar, şi ne mutăm la şcoală. 

— Ar fi păcat, zise K., fără a crede însă cu toată serk zitatea ceea ce 
spunea, căci de locuinţă se sinchisea pre puţin, şi-i era tare frig, 
numai cu ce avea pe el, aici, podul, care, fiind deschis pe două laturi, 


fără pereţi şi fe restre, era străbătut de curenţi de aer rece. Acum, că 
CASTELUL $ 103 

aranjat camera aşa de frumos, acum să ne mutăm ! Şi-mi vine foarte, 
foarte greu să accept postul, chiar şi umilinţa momentană în faţa 
învățătorului acesta mititel mi-e penibilă, şi acum e vorba să devină 
şeful meu. De-am mai putea' sta aici încă puţin! Poate că situaţia mea 
se schimbă chiar azi după-masă. Dacă ai rămîne tu aici, am putea să 
aşteptăm pînă atunci şi să-i dăm învățătorului un răspuns evaziv. 
Pentru mine o' să se găsească oricînd un adăpost, la nevoie chiar şi la 
Bar... Frieda îi astupă gura cu mîna. 

— Asta nu, zise ea înfricoşată, te rog să nu mai spui asta niciodată. 
încolo te ascult'în toate. Dacă vrei, rămîn singură aici, oricît m-ar 
întrista. Dacă vrei, refuzăm oferta, oricît de greşit am proceda după 
părerea mea. Fiindcă, dacă găseşti o altă posibilitate, şi încă în după- 
amiaza asta, atunci e de la sine înţeles că renunţăm numaideciît la 
postul de la şcoală, nimeni n-o să ne împiedice. Iar în ce priveşte 
umilirea în faţa învățătorului, lasă-mă pe mine să am grijă ca să nu 
fie o umilire, am să vorbesc eu cu el, tu n-ai decît să asişti fără să 
scoţi o vorbă; dar şi pe urmă o să facem la fel, niciodată nu vei fi 
obligat să vorbeşti tu singur cu el, dacă nu vrei, numai eu o să fiu în 
realitate subordonata lui, şi nici chiar eu n-o să fiu, căci îi cunosc 
slăbiciunile. Aşa că nimic nu e pierdut dacă acceptăm postul, 
pierdem însă mult dacă îl refuzăm, înainte de toate, dacă nu obţii 
încă astăzi ceva de la castel, n-ai să găseşti nicăieri, nicăieri în sat un 
adăpost, nici măcar pentru tine singur şi anume un adăpost de care 
mie, ca viitoarea ta soţie, să nu-mi fie ruşine. Şi dacă nu te primeşte 
nimeni în casă, vrei cumva să-mi pretinzi ca eu să dorm aici, la 
căldură, ştiind că între timp rătăceşti pe afară, în noapte şi frig ?! 

Cu braţele încrucişate, K. se tot plesnea cu palmele pe spate, ca să se 
mai încălzească, şi zise: 

— Atunci nu ne rămîne altceva de făcut decît să acceptăm ; hai! 
întors în cameră, se repezi numaidecît spre sobă, fără a se sinchisi de 
învăţător. Acesta şedea lîngă masă, scoase ceasul din buzunar şi zise: 
— S-a făcut tîrzi'iu. 

104 $ Franz Kafka 

— Da, dar acum sîntem perfect de acord, domnule învăţător, zise 
Frieda, acceptăm postul. 

— Bine, zise învățătorul, dar postul i-a fost oferit domnului arpentor, 
el trebuie să se pronunţe. 

Frieda îi veni în ajutor : 

— Sigur, zise ea, accepţi postul, nu-i aşa, K. ? Astfel K. putu să-şi 
limiteze declaraţia la un simplu 

„da", care nici măcar'nu-i era adresat învățătorului, ci Friedei. 

— Atunci, zise învățătorul, nu-mi mai rămîne decît sa vă enumăr 


îndatoririle serviciului, ca să fim înţeleşi în privinţa asta, o dată 
pentru totdeauna: în fiecare zt domnule arpentor, sînteţi obligat să 
dereticaţi şi să încălziţi cele două săli de clasă, să executaţi 
reparaţiile mai mici ale casei, precum şi ale mobilierului şcolar şi ale 
aparatelor de gimnastică, să curăţaţi de zăpadă poteca din grădină, 
să faceţi curse pentru mine şi pentru domnişoara învăţătoare, iar în 
anotimpul frumos, să efectuaţi toate muncile de grădinărie. în 
schimbul acestor servicii aveţi dreptul să locuiţi în una din sălile de 
clasă, după alegere; dar trebuie, fireşte, să vă mutaţi în sala cealaltă, 
dacă staţi tocmai în cea în care se predă, şi dacă nu se predă în 
amîndouă în acelaşi timp. De gătit, n-aveţi voie să gătiţi în localul 
şcolii, de aceea veţi primi, împreună cu familia, pensiune completă, la 
birt, pe cheltuiala comunei. Că trebuie să aveţi o purtare potrivită cu 
demnitatea şcolii, şi mai ales că niciodată copiii, îndeosebi în timpul 
orelor de învăţămînt, nu trebuie să fie cumva martorii unor scene 
neplăcute în menajul dumneavoastră; astea le amintesc doar în 
treacăt, căci, ca om cultivat, trebuie s-o ştiţi. în legătură cu asta, mai 
amintesc că sîntem datori să insistăm ca relaţiile dumneavoastră cu 
domnişoara Frieda să devină cît mai curînd legitime. Cu privire la 
acestea şi la alte lucruri mai mărunte, se va întocmi un contract 
de'angajare pe care trebuie să-l iscăliţi de îndată ce vă mutaţi la 
şcoală. 

Lui K. toate acestea i se păreau neimportante, ca şi cum nu l-ar privi, 
sau în orice caz nu l-ar obliga; îl irita numai cum le umfla învățătorul, 
şi observă în treacăt: 

— Ei, da, sînt îndatoririle obişnuite. 

CASTELUL $ 105 

pentru a atenua impresia făcută de această observaţie, Frieda 
întrebă de salariu. 

— Abia după un timp de probă de o lună, zise învățătorul, se va 
hotărî dacă se acordă un salariu. 

— E o condiţie cam aspră pentru noi, zise Frieda. înseamnă să ne 
căsătorim aproape fără un ban, să ne întocmim gospodăria din nimic. 
N-am putea cere printr-o petiție adresată comunei, să ni se acorde de 
la început un mic salariu ? Ne-aţi sfătui s-o facem ? 

— Nu, zise învățătorul adresîndu-şi cuvintele mereu lui K. O 
asemenea petiție s-ar aproba numai cu avizul meu favorabil, iar eu nu 
l-aş da. Acordarea postului este de fapt doar o gentileţe faţă de 
dumneavoastră, şi cu gentileţea nu e bine să mergi prea departe, 
dacă rămii conştient de răspunderile publice pe care le ai. 

Acum însă se amestecă în vorbă şi K., aproape fără 

voia lui. 

— în privinţa gentileţei, zise, cred că vă înşelaţi, domnule învăţător. 
foate că gentileţea e mai mult din partea 


mea. 

— Nu, zise învățătorul zîmbind, căci îl silise totuşi pe K. să 
vorbească. în legătură cu acest lucru sînt bine informat. Avem o 
nevoie cam la fel de urgentă de servitor la şcoală ca si de arpentor. 
Ce mi-e servitor la şcoală, ce mi-e arpentor */ Doar o povară pe 
spinarea noastră. O să mă mai coste multă bătaie de cap să 
născocesc în faţa comunei o justificare pentru această cheltuială. Cel 
mai bine şi mai conform cu adevărata situaţie ar fi să le arunc 
cererea cu aceste pretenţii pe masă, fără să le-o justific. 

— Păi aşa am zis şi eu, spuse K., trebuie să mă primiţi împotriva 
voinţei dumneavoastră. Deşi vă pricinuieşte multă bătaie de cap, 
trebuie să mă primiţi. Dar dacă cineva ° silit să primească pe 
altcineva, iar acesta acceptă, înseamnă că al doilea e cel gentil. 

— Ciudat, zise învățătorul, ce ne-ar putea sili să vă Primim ? Inima 
bună, prea bună, a domnului primar ne sileşte. Văd eu că o să 
trebuiască să renunţaţi la o Mulţime de fantezii, domnule arpentor, 
ca să deveniți un °m de serviciu folositor. Cît despre acordarea unui 
eventual salariu, asemenea reflecţii fireşte că nu sînt făcute să 'ă 
creeze o atmosferă propice. Apoi îmi mai dau seama 

106 $ Franz Kafka 


că, din păcate, purtarea dumneavoastră o să-mi mai d mult de furcă; 
duceţi tratativele cu mine — mă tot uit nu-mi vine a crede — în 
cămaşă şi izmene. 

— Da, exclamă K. rizînd şi bătînd din palme, secunl danţii ăştia 
îngrozitori oare unde or fi ? « 

Frieda alergă la uşă; învățătorul, care îşi dădea seatnl că nu mai era 
chip să vorbească cu K., o întrebă pe ea cînl aveau de gînd să se 
mute la şcoală. 

— Azi, zise Frieda. 

— Atunci vin mîine să verific, zise învățătorul; făcu un semn de salut 
din mînă şi voi să iasă pe uşa deschisă de Frieda pentru ea însăşi, dar 
se ciocni de fetele de serviciu care se şi întorceau cu toate lucrurile, 
să se instaleze din nou în cameră, aşa că fu nevoit să se strecoare 
printre ele, căci fetele nu s-ar fi dat la o parte în faţa nimănui. 

Frieda îl urmă. 

— Grăbite mai sînteţi! zise K., de astă dată foarte mulţumit de ele. 
Nici n-am plecat încă şi aţi şi sosit ? 

Fetele nu răspunseră, ci, fisticite, îşi suceau d legăturicile din care K. 
zări atîrnînd cîteva boarfe mu dare, pe care le mai văzuse. 

— Se vede că nu v-aţi spălat lucrurile niciodat constată K. fără 
răutate, mai'degrabă cu oarecare simpatii de care ele îşi dădură 
seama, aşa că riseră pe înfundate,! deschizînd amîndouă deodată 


gura aspră şi arătîndu-şi dinţii frumoşi şi puternici de animale. 

— Ei, hai, zise K., instalaţi-vă, doar e camera voastră. 

Văzînd că mai ezită şi acum — camera li se părea probabil prea mult 
schimbată — K. luă de braţ pe una din ele, s-o conducă. Dar îi dădu 
drumul numaideciît, văzînd ce mirate se uită la el, după ce 
schimbaseră o privire rapidă, rămînînd apoi cu ochii aţintiţi asupra 
lui. 

— Acum v-aţi zgiit destul la mine, zise K. încercînd să scape de o 
senzaţie ciudată; luă apoi hainele şi cizmele pe care Frieda, urmată 
de secundanţi cu timiditate, tocmai le adusese, şi se îmbrăcă. 
Răbdarea pe care o arăta Frieda faţă de secundanţi i se păruse 
totdeauna, şi acum din nou, ceva de neînțeles. Deşi li se poruncise să 
curețe hainele în curte, Frieda, după ce îi căutase destul, îi găsise: 
stînd liniştiţi la masă, cu hainele necurăţate mototolite în poală, şi 
fusese ne- 

CASTELUL $ 107 

voită să le perie singură; şi totuşi nu-i certa, ea care era în stare să 
domine cu străşnicie oamenii simpli, ba vorbea despre neglijenţa asta 
nemaipomenită ca despre o glumă, si încă în prezenţa lor, şi pe unul 
dintre ei îl mai şi bătu uşor, a mîngiiere, pe obraz. K. îşi puse în gînd 
s-o dojenească pentru asta la prima ocazie. Acum însă era timpul 

să plece. 

— Secundanţii rămîn aici să te ajute la mutat, zise K. Ei nu se arătau 
de acord; sătui şi bine dispuşi cum 

erau, le-ar fi plăcut să facă puţină mişcare. Abia cînd le spuse şi 
Frieda: 

—' Sigur, rămîneţi aici! se liniştiră. 

— Ştii încotro mă duc ? 

— Da, zise Frieda. 

— Şi va să zică nu mai încerci să mă reţii ? întrebă K. 

— Ăi să întîmpini atîtea obstacole, zise ea; ce ar mai conta vorbele 
mele! 

îl sărută pe K. la despărţire, şi cum el nu-şi luase prînzul, îi dădu un 
pacheţel cu pîine şi cîrnaţi pe care-l adusese din birt, îi aminti să nu 
se mai întoarcă aici, ci la şcoală, şi-l însoţi, cu mîna pe umărul lui, 
pînă dincolo de uşă. 


8 
AŞTEPTÎNDU-L PE KLAMM 


K. se bucura că a scăpat de înghesuiala slujnicelor şi secundanţilor 
din camera bine încălzită. Apoi mai era şi puţin ger, zăpada se 
întărise, aşa că mersul nu mai era atît de anevoios. Numai că începea 
să se întunece, şi K. grăbi pasul. 

Castelul, ale cărui contururi începeau să se estompeze, era cuprins 


de linişte, ca totdeauna; K. nu zărise pînă acum nici cea mai mică 
urmă de viaţă acolo, poate că nici nu era cu putinţă să distingi ceva 
din depărtarea asta, şi totuşi ochii erau dornici să vadă, şi suportau 
cu greu această' linişte. Privind castelul, K. avea uneori impresia că 
observă pe cineva care stă nemişcat şi se uită în gol, nu pierdut pe 
gînduri şi de aceea izolat de toată lumea, ci degajat şi nepăsător; ca 
şi cum ar fi singur şi nu l-ar observa nimeni, şi totuşi trebuia să-şi dea 
seama că-l observă cineva, dar astanu-i tulbura liniştea, şi, într- 
adevăr — nu se ştia dacă asta era cauza sau efectul — privirile 
observatorului nu se puteau menţine aţintite şi alunecau în lături. 
Impresia aceasta era azi mai intensă din pricina amurgului timpuriu ; 
cu cît privea mai mult într-acolo, cu atît distingea mai puţin, cu atât 
mai adînc se scufunda totul în amurg. 

In clipa în care ajunse în faţa „Curţii domneşti", unde nu se 
aprinseseră încă luminile, se deschise o fereastră la | etajul întîi, un 
domn tînăr şi gras, cu faţa rasă, îmbrăcat ! într-o blană, se aplecă în 
afară şi rămase apoi la fereastră. Nu răspunse la salutul lui K. nici 
măcar cu o uşoară înclinare a capului. K. nu întîlni pe nimeni nici în 
tindă, nici I0 sala birtului, iar mirosul de bere stătută era şi mai 
puternic decît rîndul trecut; aşa ceva nu s-ar fi putut întîmpla la 
„Hanul Podului". K. se duse numaideciît la uşa prifl care îl observase 
rîndul trecut pe Klamm, apăsă cu băgare de seamă pe clanţă, dar uşa 
era încuiată. Apoi încercă sf 

CASTELUL $ 109 

găsească locul găurii din uşă pipăind cu degetele, dar se vede că 
dopul cu care fusese astupată se potrivea atît de bine încît în felul 
acesta nu se putea găsi locul, de aceea aprinse un chibrit. Atunci fu 
speriat de un țipăt. în colţul dintre uşă şi tejghea, lîngă sobă, şedea 
ghemuită o tînără fată şi se holba la el, în lumina chibritului, cu ochi 
somnoroşi, deschişi cu osteneală. Era pesemne succesoarea Frie-dei. 
Fata îşi reveni repede, aprinse lumina electrică, părea încă supărată, 
apoi îl recunoscu pe K. 

— A, domnul arpentor, zise ea zîmbind; îi întinse mîna şi se prezentă: 
Mă cheamă Pepi. 

Era scundă, cu obrajii roşii şi înfăţişarea sănătoasă; părul bogat, de 
un blond roşcat, era împletit într-o coadă groasă, formînd în jurul 
feţei un cerc de cîrlionţi; purta o rochie foarte puţin potrivită cu ea, 
dintr-un material ce-nuşiu-lucios, care cădea drept şi era strînsă jos, 
cu o neî'ndemînare copilărească, de o' panglică de mătase legată 
într-o fundă, aşa încît o împiedica la mers. întrebă de Frieda, ce mai 
face şi dacă se va întoarce curînd. Era o întrebare aproape 
răutăcioasă. 

— Am fost chemată în mare grabă, urmă ea, îndată după plecarea 
Friedei, fiindcă nu oricine poate fi angajată aici; pînă acum am fost 


cameristă, dar schimbarea nu e avantajoasă pentru mine, aici e multă 
muncă de noapte, foarte obositoare, nu cred că am s-o suport, şi nu 
mă miră că Frieda a renunţat. 

— Frieda era foarte mulţumită aici, zise K. pentru a-i atrage, în 
sfîrşit, atenţia asupra deosebirii ce exista între ea şi Frieda şi peste 
care ea trecea. 

— Să n-o credeţi, zise Pepi, Frieda ştie să se stăpînească mai 
bine ca oricine. Nu mărturiseşte ce nu vrea să mărturisească, şi nici 
nu remarci că ar avea ceva de mărturisit. Sînt în serviciu aici de ani 
de zile laolaltă cu ea, am dormit mereu în acelaşi pat, dar nu sîntem 
intime, sînt sigură că acum nici nu se mai gmdeşte la mine. Singura 
ei prietenă este poate birtăşiţa bătrină'din „Hanul Podului", lucru cît 
se poate de semnificativ. 

— Frieda e logodnica mea, zise K. şi, între timp, tot mai căuta 
găurica din uşă. 

— Ştiu, zise Pepi, de aceea vă spun toate astea. Altfel n-ar prezenta 
nici un interes pentru dumneavoastră. 


k 


110 + Franz Kafka 

— înțeleg, zise K., eşti de părere că pot să fiu mîndru că am cucerit o 
fată atît de rezervată. 

— Da, zise Pepi, rîzînd mulţumită, ca şi cum l-ar fi cîştigat pe K. 
pentru o înțelegere secretă cu privire la Frieda. 

Dar ce-l preocupa pe K. şi-l distrăgea de la căutare nu erau de fapt 
vorbele ei, ci apariţia şi prezenţa ei în acest loc. Desigur, era mult 
mai tînără decît Frieda, aproape o copilă, şi îmbrăcămintea îi era 
caraghioasă, pesemne se gătise aşa cum credea că e potrivit cu 
importanţa, exagerată în închipuirea ei, a unei ospătăriţe. Şi această 
închipuire era oarecum îndreptăţită, căci postul acesta, care nu i se 
potrivea încă, îi fusese atribuit desigur pe neaşteptate şi pe 
nemeritate, şi numai provizoriu; nu i se încredința nici măcar geanta' 
de piele pe care Frieda o purta me« atîrnată de centură. Iar pretinsa 
ei nemulţumire de a< post, nu era decît îngîmfare. Şi totuşi, în pofida 
felului copilăresc-necugetat, avea desigur şi ea relaţii cu casteli căci, 
dacă nu minţea, fusese cameristă; neştiutoare de poseda, îşi trecea 
zilele somnolînd, şi dacă o îmbrăţişare trupului ei mic şi durduliu, cu 
spatele puţin adus, nu* putea smulge această posesie, i-o putea totuşi 
atinge şi-l putea încuraja în demersul dificil pe care avea să-l facă. 
Atunci să fie oare la fel ca şi cu Frieda ? Ba nu, era altfel. Ajungea să 
te gîndeşti doar la privirea Friedei ca să-ţi dai seama. Niciodată K. nu 
s-ar fi atins de Pepi. Cu toate acestea se simţi nevoit să-şi acopere 
cîteva clipe ochii cu mîna, atît de avid se uita la ea. 


— Nu e nevoie de lumină, zise Pepi şi o stinse, afli aprins-o doar 
fiindcă m-aţi speriat rău. De ce aţi venit, la urma urmei ? A uitat 
Frieda ceva ? 

— Da, zise K. arătînd spre uşa cu pricina, aici, în camera de alături a 
uitat o faţă de masă albă, tricotată. 

— Da, faţa ei de masă, zise Pepi, îmi aduc aminte, frumos lucrată, 
am ajutat-o şi eu, dar nu cred să fie în camera asta. 

— Frieda crede că da. Cine stă aici ? întrebă K. 

— Nimeni, zise Pepi, e salonul domnilor, aici beau şi mănîncă 
domnii, adică asta e destinaţia camerei, dar cei mai mulţi rămîn sus, 
în camerele lor. 

91 

4111 

luje. nimeni în odaie, ziie K., masă .Dar,, nu g-sigur 

— Dacă aş şti că acum aş intra cu plăcere ca să cau 

deloc, Klamm, de pildă, obişnuieşte să stea aici. 

— Klamm nu e aici, cu siguranţă că nu e, zise Pepi, e gata să plece, 
sania îl aşteaptă în curte. 

K. părăsi sala imediat, fără o vorbă de explicaţie, iar în tindă, în loc 
să se îndrepte spre ieşire, se duse spre interiorul casei şi, traversînd- 
o, ajunse fn curte. Ce frumos era aici, şi ce linişte! O curte pătrată, 
înconjurată din trei părţi de clădirea hanului, iar dinspre stradă — o 
stradă laterală pe care K. n-o cunoştea — de un zid înalt şi alb, cu o 
poartă mare şi grea, acum deschisă. Aici, dinspre curte, casa părea 
mai înaltă decît din faţă, cel puţin etajul întîi era complet clădit de la 
un capăt la altul şi avea un aspect ,. mai impunător, căci avea de-a 
lungul lui o galerie de lemn r'închisă, cu excepţia unei deschizături 
orizontale, înguste, \Q la înălţimea ochiior. în faţa lui K., dar în 
direcţie oblică, O încă în'corpul central al clădirii, însă aproape de 
colţul pe ţ< care-l forma cu aripa opusă celei din care ieşise el, se 
afla Cu o intrare deschisă, fără uşă. în faţa acestei intrări aştepta o 
sanie închisă, de culoare sumbră, înhămată cu doi cai. în afară de 
vizitiu, pe care K. mai mult îl ghicea decît îl zărea la depărtarea asta, 
în lumina de amurg, nu se vedea nimeni. 

Cu mîinile în buzunar, privind precaut în toate părţile, K. se apropie 
de sanie ocolind curtea pe două laturi ale ei, mergînd de-a lungul 
zidurilor. Vizitiul, unul dintre ţăranii care fuseseră rîndul trecut la 
birt, stătea cufundat în şuba lui, uitîndu-se la el cu indiferenţă, cam 
aşa cum urmăreşti mersul unei pisici. Cînd K. ajunse lîngă* el şi-l 
salută, şi cînd pînă şi caii dădură semne de nelinişte din pricina 
omului răsărit din întuneric, rămase la fel de indiferent. Asta-i 
convenea lui K. Rezemat de zid, scoase pachetul de mîncare, cu un 
gînd de recunoştinţă pentru Frieda care avusese grijă să-i dea 
merinde, şi aruncă o privire iscoditoare spre interiorul casei. Văzu 


nişte trepte ce coborau de la etaj formînd un unghi drept, jos, 
perpendiculare pe un coridor scund, dar părînd lung; totul era curat, 
spoit în alb, bine delimitat de muchii şi unghiuri drepte. 

Aşteptarea fu mai lungă decît crezuse. De mult îşi isprăvise 
mîncarea, frigul îl pătrundea, amurgul se transformase în noapte, şi 
Klamm tot nu se arăta. 

112 $ Franz Kafka 

— Poate să mai dureze mult, zise deodată o aspră în imediata lui 
apropiere, aşa încît K. tresări. 

Era vizitiul care se întindea şi căsca zgomotos, abia trezit din somn. 
— Ce poate să mai dureze mult ? întrebă K. deloc mulţumit de a fi 
deranjat, căci liniştea şi tensiunea cont?, nuă îl apăsau. 

— Pînă să plecaţi, zise vizitiul. 

K. nu-l înţelese, dar nu mai întrebă nimic, crezînd că în felul acesta îl 
va determina mai bine pe acest îngiîmfat să vorbească. Lipsa oricărui 
răspuns, aşa în întuneric, era aproape provocatoare. Şi, într-adevăr, 
vizitiul îl întrebă după o scurtă tăcere: 

— Vreţi un pic de coniac ? 

— Da, zise K. fără să se gîndească, prea ispitit de îmbiere, fiindcă îi 
era frig. 

— Atunci deschideţi portiţa săniei, zise vizitiul, căptuşeala are un 
buzunar unde sînt cîteva sticle, luaţi una, beţi şi daţi-mi-o şi mie pe 
urmă. Mie mi-e greu să cobor cu ş'uba. 

Pe K. îl cam plictisea să facă asemenea servicii, dar din moment ce 
tot intrase în vorbă cu vizitiul, ascultă de el, chiar cu primejdia de a fi 
surprins de Klamm umblînd la sanie. Deschise portiera lată şi ar fi 
putut să scoată nu-maideciît o sticlă din punga fixată în interiorul 
portierei, dacă nu l-ar fi tentat atit de tare, acum că uşa era deschisă, 
să pătrundă în sanie, încît nu putu rezista'; voia să şadă înăuntru 
doar o clipă. Se furişă în interior. Căldura din sanie era extraordinară 
şi rămase la fel, deşi portiera era larg deschisă, K. neîndrăznind s-o 
închidă.' Nu-ţi dădeai seama dacă stai pe o banchetă, într-atiît te 
înfundai în perne, cuverturi şi blănuri; puteai să te întinzi în toate di- 
recţiile, mereu te cufundai în ceva cald şi moale. Cu braţele întinse în 
lături, cu capul rezemat de pernele dispuse comod în tot locul, IC se 
uita din sanie spre casa întunecată. De ce dura atîta pînă să vină 
Klamm ? Ca ameţit de căldură după atîta stat în frig, K. dorea să 
vină, în sfirşit, Klamm. Gîndul că ar fi mai bine să nu fie văzut de 
Klamm acolo stăruia, fără a deveni deplin conştient în mintea sa, ca 
ceva ce-l deranja vag. Uitarea aceasta era favorizată de purtarea 
vizitiului care nu putea să nu ştie că 

CASTELUL $ 113 

se află în sanie, şi-l lăsa totuşi să stea acolo, fără măcar sa-i ceară 
coniacul. Se arăta deci prevenitor, dar K. voia de fapt să-l servească. 


Fără a-şi schimba poziţia, întinse alene mîna spre buzunarul lateral. 
Dar nu spre cel de pe portiera deschisă care era prea departe, ci spre 
cel de dincolo, de pe portiera închisă; oricum, era indiferent, şi acolo 
erau sticle. Scoase una, o destupă şi mirosi; zîmbi fără să vrea; 
mirosul era atît de dulce, atît de mîngiietor, ca atunci cînd auzi pe 
cineva care ţi-e foarte drag lăudîndu-te şi spunînd vorbe calde, şi nici 
măcar nu ştii despre ce e vorba şi nici nu vrei s-o ştii, şi eşti doar 
fericit ştiind că el e acela care ţi le spune. „Să fie coniac ?" se întrebă 
K. îndoindu-se şi gustă din curiozitate. Ba da, ce ciudat, era coniac, te 
ardea şi te încălzea. Şi cum se transforma, în timp ce beai, din ceva 
care era aproape doar purtătorul unui parfum dulce, într-o băutură 
potrivită unui vizitiu. „E posibil ?" se întrebă K. parcă plin de reproş 
faţă de sine însuşi şi mai bău o înghiţitură. 

Atunci — K. era tocmai ocupat să mai tragă o duşcă — se făcu 
deodată lumină, se aprinseseră lămpile electrice pe trepte, de pe 
culoar, din vestibul şi de afară, deasupra intrării. Auzi paşi, cineva 
cobora treptele, scăpă sticla din mînă, coniacul se vărsă peste o 
blană, K. sări din sanie, mai avu timp să trîntească portiera, care se 
închise pocnind şi bubuind, şi, îndată după aceea, un domn ieşi din 
casă păşind încet. Singura consolare i se păru că nu era Klamm, sau 
poate că era, dimpotrivă, regretabil ? Era domnul pe care K. îl zărise 
la fereastra etajului întîi. Un domn tînăr, cu o înfăţişare foarte 
sănătoasă, cu tenul alb Şi obrajii roşii, dar foarte serios. Şi K. se uită 
la el sumbru, dar această privire se adresa propriei sale persoane. 
Mai bine ar fi fost să-şi fi trimis secundanţii, în halul în care se 
purtase el, s-ar fi priceput şi ei să se poarte! în faţa lui, domnul tot 
mai tăcea, ca şi cum n-ar avea suflu destul în pieptul său larg pentru 
cîte ar fi de spus. 

— E revoltător, zise el apoi, dîndu-şi pălăria puţin 

mai pe ceafă. 

Cum ? Domnul nici nu ştia probabil că el stătuse în sanie şi totuşi 
găsea că e ceva revoltător ? Poate faptul că dînsul pătrunsese pînă-n 
curte ? 


k 


114 $ Franz Kafka 

— Cum ati ajuns aici ? întrebă apoi domnul mai încet, 
răsufiînd,'acceptînd parcă ce nu se mai putea schimba. 

Ce întrebări! Ce răspunsuri! Să mai şi mărturisea: oare explicit 
acestui domn că drumul la care pornise pli de atitea speranţe fusese 
zadarnic ? în loc să răspundă," se întoarse spre sanie, o deschise şi 
scoase de acolo c cheta pe care o uitase înăuntru. Observă jenat că 
băutu picura pe scară. 


Apoi se întoarse iar spre acel domn: acum nu pregeta să-i arate că 
fusese în sanie, nici nu era lucrul mai grav; dacă-l va întreba, dar 
numai în acest caz, n-avi de gînd să-i ascundă că însuşi vizitiul îl 
pusese să deschi sania. Grav, cu adevărat, era însă că domnul acesta 
îl s prinsese, că nu-i rămăsese timp să se ascundă ca să-l poa aştepta 
apoi în voie pe Klamm, sau că nu avusese destul prezenţă de spirit să 
rămînă în sanie, să închidă uşa, şi i aştepte'acolo, pe blănuri, pînă să 
vină Klamm, sau'să stea acolo măcar pînă ce domnul acesta nu mai 
era în apropiere. Desigur, nu putuse să ştie dacă cel care se apropia 
nu cumva era însuşi Klamm, în care caz era, fireşte, mult mai bine să- 
l primească în afara săniei. Da, fuseseră multe de cumpănit în acel 
moment, dar acum nu mai era nimic de făcut, totul se terminase. 

— Veniţi cu mine, zise domnul, nu tocmai poruncitor, dar era o 
poruncă, nu atît în vorbe cît în gestul scurt, care le însoțea, făcut cu o 
indiferenţă intenţionată. 

— Aştept pe cineva, zise K., nu în speranta vreunui rezultat, ci doar 
din principiu. 

— Veniti, mai zise o dată domnul cu totul neclintit, ca şi cum ar fi 
vrut să arate că nu se îndoise deloc de faptul că într-adevăr K. 
aştepta pe cineva. | 

Dar atunci scap persoana pe care o aştept, zise Kf, dînd din cap. 

i jE 

în pofida a tot ce se întîmplase, avea sentimentul că ceea ce obținuse 
pînă acum era într-un fel proprietatea sa, pe care o mai păstrează ce- 
i drept, doar în aparenţă, dar pe care nu e totuşi obligat s-o cedeze la 
prima poruncă oarecare. 

O scăpaţi oricum, fie că aşteptaţi, fie că plecaţi, zise domnul, tăios 
după părerea sa, dar' surprinzător de îngăduitor după modul de a 
gîndi al lui K. 

CASTELUL $ 115 

— Atunci prefer s-o scap aşteptînd, zise cu îndărătnicie K., decis să 
nu se lase gonit de acolo numai prin cuvintele acestui domn. 

Atunci domnul închise pentru cîtva timp ochii, cu o expresie de 
superioritate pe faţă şi cu capul dat pe spate, ca şi cum ar fi vrut să 
revină de la îipsa de judecată a lui K. la propria sa rațiune, îşi trecu 
vîrful limbii peste buzele uşor întredeschise şi zise apoi către vizitiu: 

Deshamă caii. 

Ascultător faţă de domn, dar cu privire piezişă spre K., vizitiul se 
văzu silit acum să se dea totuşi jos cu şubă cu tot, şi se apucă să 
tragă caii şi sania — dar şovăind, de parcă ar fi aşteptat nu un 
contraordin din partea domnului, ci o declaraţie a lui K. cu privire la 
intenţiile sale — înapoi spre aripa clădirii care adăpostea pesemne, 
de după o poartă mare, un grajd şi un şopron pentru trăsuri. K. se 
văzu părăsit, într-o parte se depărta sania, în cealaltă, urmînd drumul 


pe care venise K., tînărul domn, ambii foarte încet, ca şi cum ar fi 
vrut să-i dea de înţeles lui K. că mai stă în puterea lui să-i aducă 
înapoi. 

Poate că era în puterea lui, dar nu i-ar fi folosit la nimic ; să aducă 
sania înapoi ar fi însemnat să se gonească pe sine însuşi. Aşa că 
rămase singur stăpîn pe cîmpul de luptă, dar era o victorie fără 
satisfacţii. Se uita ba după domn, ba după vizitiu. Domnul ajunsese la 
uşa prin care K. ieşise în curte, se mai uită o dată în urmă', lui K. i se 
păru că mai dă din cap văzînd atîta încăpăţinare, apoi se întoarse cu 
o mişcare decisă, scurtă şi definitivă, şi intră în coridorul în care' 
dispăru îndată. 

Vizitiul rămase mai multă vreme în curte, avea cu sania de furcă, 
trebuind să deschidă întîi uşa grea a şopronului, să aducă sania de-a- 
ndaratelea la locul ei, să deshame caii, să-i conducă la iesle, şi le făcu 
pe toate cu seriozitate, concentrat, fără nici o speranţă de a mai 
pleca curînd; roboteala asta în tăcere, fără măcar o privire spre K., i 
se păru acestuia un reproş mult mai sever decît cel *xprimat de 
purtarea tînărului domn. Şi apoi, după ce vizitiul, isprăvind munca în 
şopron şi-n grajd, traversă oblic curtea, închise poarta mare, se 
întoarse, păşind încet şi absorbit doar de contemplarea propriilor 
sale urme în ^ se încuie în grajd şi, în cele din urmă, se stinse Iu- 
116 è Franz Kafka 

mina electrică peste tot — pentru cine să mai ardă ? — ¢ doar sus, în 
deschizătura din galeria de lemn, mai rămase o diră luminoasă 
captînd privirea rătăcitoare; K. avu impresia că rupseseră cu toţii 
relaţiile cu el, şi că acum era desigur mai liber ca oricînd, putînd 
aştepta cît va pofti aici, în acest loc, altădată interzis pentru el, şi că- 
şi cucerise prin luptă această libertate, aşa cum cu greu ar fi putut-o 
face altcineva, şi că nimeni nu avea voie să se atingă de el, sau să-l 
alunge, ba nici să intre în vorbă cu el, dar că — şi această convingere 
era cel puţin la fel de puternică — în acelaşi timp nu există nimic'mai 
absurd, nimic mai deznădăjduit decît această libertate, această aştep- 
tare, această inviolabilitate. 


LUPTA CU INTEROGATORIUL 


Şi se smulse, şi se întoarse în casă, de data asta nu de-a lungul 
zidului, ci tăind-o drept prin zăpadă; pe culoar se întilni cu birtaşul 
care-l salută muteşte şi-i arătă uşa sălii de birt, iar el îl urmă, fiindcă- 
i era frig şi fiindcă voia să vadă oameni, dar fu tare decepţionat cînd 
văzu stînd la o măsuţă probabil adusă anume, căci în genere lumea 
se mulțumea cu butoaie, pe tînărul domn de adineauri, şi în faţa lui, 
în picioare — ce privelişte deprimantă pentru K.! — pe birtăşiţa de la 
„Hanul Podului". Pepi, mîndră, cu capul dat pe'spate, cu un zîmbet 
constant, deplin conştientă de demnitatea ei, umbla fluturîndu-şi 
coada la fiecare mişcare, aducînd bere şi apoi cerneală şi un toc, căci 


domnul întinsese nişte hîrtii pe masă, compara nişte date ba de pe o 
coală, ba de pe alta, care se găsea tocmai la cealaltă margine a 
mesei, iar acum voia să scrie. De la înălţimea ei, birtăşiţa îşi plimba 
privirea peste tînărul domn şi peste hîrtiiie' de pe masă, tăcută şi cu 
buzele uşor răsfrînte, odihnindu-se parcă, încît părea să fi spus 
înainte tot ce era necesar, şi spusele i-ar fi fost bine primite. 

— Domnule arpentor, în sfîrşit! zise domnul ridicînd ochii o clipă, 
cînd intră K., apoi se adînci iar în hîrtiite sale. 

Şi birtăşiţa îi aruncă o privire fugară, indiferentă şi deloc surprinsă. 
Pepi însă păru să-l remarce abia cînd se “propie de tejghea şi ceru un 
coniac. 

K. stătea rezemat de tejghea, apăsîndu-şi palmele pe °chi, fără să se 
sinchisească de nimic. Apoi sorbi puţin din Păhărelul de coniac si-l 
dădu la o parte, spunînd că e de nebăut. 

— Toţi domnii îl beau, zise Pepi scurt; vărsă restul, spălă paharul şi-l 
aşeză la loc, pe poliţă. 

— Domnii au şi altul mai bun, zise K. 

118 + Franz Kafka 

— Se poate, zise Pepi, dar eu n-am. 

După asta consideră că a isprăvit cu K. şi căută să-l servească iarăşi 
pe domnul — care însă n-avea nevoie de nimic — dîndu-i tîrcoale pe 
la spate, încercînd mereu să arunce o privire plină de respect peste 
umărul lui asupra hiîrtiilor de pe masă; dar era o curiozitate fără rost 
şi o încercare de a-si da importanţă, pe care le dezaproba şi birtăşiţă 
privind-o încruntată. 

Deodată însă birtăşiţă păru să asculte încordată, uitîndu-se pierdută 
în gbf. K. se întoarse, nu auzi nimic deosebit, nici ceilalţi nu păreau 
să audă ceva; birtăşiţă însă alergă în vîrful picioarelor la uşa care 
dădea spre curte, se uită prin gaura cheii, se întoarse apoi cu ochii 
căscaţi şi obrajii aprinşi spre ceilalţi, le făcu semn cu mîna să se 
apropie, şi apoi se uitară pe rînd prin gaura cheii, lăsîndu-i ei partea 
leului, dar şi Pepi îşi primi partea; numai domnul era relativ 
indiferent. Pepi şi cu domnul se înapoiară curînd, birtăşiţă, în schimb, 
continua să privească încordată, mult aplecată, aproape în genunchi, 
dînd aproape impresia că acum imploră gaura cheii s-o lase să 
treacă, fiindcă de văzut probabil că nu mai era nimic, de mult. Cînd 
se ridică totuşi, în sfîrşit, îşi trecu mîinile pe faţă, îşi netezi părul, 
răsuflînd adînc, părînd că trebuie să-şi obişnuiască din nou ochii cu 
odaia şi cu oamenii de acolo şi că o face în silă. K. spuse, nu ca să pri- 
mească o confirmare a ceea ce ştia, ci ca să preîntîimpine un atac de 
care se temea aproape, atît de vulnerabil era acum: 

— Klamrn a şi plecat, va să zică ? 

Birtăşiţă trecu pe lîngă el fără să-i răspundă, domnul însă îi spuse de 
la măsuţa lui: 


— Da, desigur. Din moment ce aţi renunţat să mai staţi de pază, 
Klamm a putut pleca. Dar e uimitor ce sensibilitate are domnia-sa. Aţi 
observat, coană birtăşiţă, ce neliniştit se uita Klamm în jur ? 
Birtăşiţă nu părea să fi observat aşa ceva, dar domnul continuă':' 

— Ei, noroc că nu mai era nimic de văzut, vizitiu măturase, ştergînd 
pînă şi urmele de paşi în zăpadă. 

— Coana birtăşiţă n-a observat nimic, zise K., dar i spunea fiindcă ar 
fi sperat ceva, ci fiind doar iritat de af 

CASTELUL $ 119 

maţia domnului, făcută dinadins cu un ton de încheiere fără apel, 

— Poate că tocmai atunci nu eram eu la gaura cheii, zise birtăşiţă 
întîi, ca să-i ia apărarea domnului, apoi însă voia să-i facă dreptate şi 
lui Klamm şi adăugă: E adevărat că nu cred despre Klamm să fie 
chiar atît de sensibil. Noi îi purtăm fireşte de grijă şi căutăm să-l 
apărăm, aşa că plecăm de la presupunerea'că ar fi extraordinar de 
sensibil. E bine aşa şi este, desigur, şi voia lui Klamm. Cum stau însă 
lucrurile în realitate, asta nu putem şti. Sigur, Klamm nu va sta 
niciodată de vorbă cu cineva cu care nu vrea să stea de vorbă. Oricită 
osteneală şi-ar da acela şi oricît de insistent i-ar aţine calea. Dar 
faptul în sine, că nu va vorbi niciodată cu el, că nu-i va permite 
niciodată să ajungă în faţa lui, e suficient; de ce să presupunem că în 
realitate Klamm n-ar putea suporta să dea ochii cu cineva ? în orice 
caz, asta nu se poate dovedi, din moment ce încercarea nu va fi 
făcută niciodată. 

Domnul dădu din cap, aprobînd cu zel. 

— Asta e, fireşte, şi părerea mea, în fond, zise el, dacă m-am 
exprimat oarecum altfel, a fost doar ca să mă înţeleagă domnul 
arpentor. E adevărat însă că ieşind din casă, Klamm s-a uitat în jur de 
cîteva ori. 

— Poate că m-a căutat, zise K. 

— E posibil, zise domnul, aşa ceva nu mi-a dat în gînd. 

Toţi izbucniră în ris; Pepi, care nu pricepea mare lucru, mai tare 
decît oricine. 

— Acum, că sîntem împreună cu atîta voie bună, zise apoi domnul, aş 
vrea să vă rog, domnule arpentor, să-mi completaţi dosarul prin 
cîteva date. 

— Se scrie mult pe aicea, zise K. uitîndu-se de la distanţă la acte. 

— Da, un obicei prost, zise domnul rizînd din nou, dar poate că nici 
nu ştiţi încă cine sînt. Eu sînt Momus, secretarul comunal al iui' 
Klamm. 

După aceste cuvinte, se aşternu o linişte gravă în sală; deşi Pepi şi 
birtăşiţă îl cunoşteau, fireşte, bine pe acest domn, erau impresionate 
de pronunţarea numelui şi a demnităţii sale. Şi chiar el însuşi; ca şi 
cum ar fi spus prea 'fiult pentru propria sa capacitate, ca şi cum ar 


vrea să 

120 + Franz Kafka 

fugă cel puţin ulterior de solemnitatea inerentă cuvinielo.sale, se 
adînci în acte şi se apucă de scris, aşa că nu se triaj auzea în odaie 
decît scîrţiitul peniţei. 

— Ce înseamnă secretar comunal ? întrebă K. după o bucată de 
vreme. 

Cum Momus nu găsea de cuviinţă, acum după ce se prezentase, să 
dea el însuşi asemenea explicaţii, birtăşiţa răspunse în locul lui: 

— Domnul Momus e secretarul lui Klamm, ca orice alt secretar al lui 
Klamm, dar sediul său şi, dacă nu raa înşel, şi sfera sa de activitate — 
Momus clătină cu vioiciune din cap fără să se întrerupă din scris, aşa 
că birtăşiţa se corectă — deci numai sediul său, nu şi sfera sa de acti- 
vitate, se limitează la sat. Domnul Momus executa lucrările de 
cancelariat ale lui Kamm a căror necesitate se face simțită în 
comună, şi primeşte, el cel dintîi, toate petiţiile din sat adresate lui 
Klamm. 

Şi cum K., încă prea puţin impresionat de acestea, se uita la ea cu 
ochi nedumeriţi, birtăşiţa adăugă: 

— Aşa sînt organizate lucrurile, toţi domnii din castel îşi au 
secretarul lor comunal. 

Momus, care ascultase mult mai atent decît K., zise către birtăşiţa, 
întregindu-i spusele: 

— Cei mai mulţi secretari comunali lucrează pentru un singur domn, 
eu însă pentru doi, pentru Klamm şi pentru Vallabene. 

— Da, zise birtăşiţa aducîndu-şi aminte de asta la rîndul ei, şi se 
adresă iarăşi lui K.: Domnul Momus lucrează pentru doi domni, 
pentru Klamm şi pentru Vallabene, este deci de două ori secretar 
comunal. 

— Ba chiar de două ori, zise K., şi dădu din cap spre Momus care 
stătea acum cu ochii ridicaţi spre el, aşa cum dai din cap către un 
copil despre care'tocmai atunci ai auzit cuvinte de laudă. 

Dacă se manifesta astfel puţin dispreţ, atunci fie că trecu neobservat, 
fie că fusese de-a dreptui solicitat. Deşi K. nu fusese considerat demn 
să fie văzut, măcar şi din întîmplare, de către Klamm, tocmai lui i se 
explicau amănunţit meritele unui bărbat din imediata apropiere a lui 
Klamm, cu intenţia făţişă de a-i pretinde să le recunoască şi să le 
laude. Şi totuşi K. nu era făcut să le apre- 

CASTELUL $ 121 

cieze. El, care se ostenea din răsputeri să atragă măcar o privire din 
partea lui Klamm, nu considera drept privilegiată situaţia unui 
Momus de pildă, căruia îi era îngăduit să trăiască sub ochii lui 
Klamm; era departe de admiraţie şi mai ales de invidie, căci ce i se 
părea demn de străduinţe nu era proximitatea în sine a lui Klamm, ci 


să se apropie el, K., de Klamm, numai el, nu altcineva, cu doleanţele 
lui, nu cu ale altuia, şi să se apropie de el nu ca să rămînă în preajma 
lui, ci ca să ajungă mai departe, spre castel. 

Se uită la ceas şi zise: 

— Acum trebuie să mă duc acasă. 

Relaţiile dintre ei se modificară îndată în favoarea lui Momus. 

— Da, desigur, zise acesta, vă cheamă îndatoririle de servitor la 
şcoală. Dar trebuie să mai îmi sacrificați cîteva clipe. Numai cîteva 
scurte întrebări. 

— N-am chef, zise K. şi voi să se îndrepte spre uşă. Momus lovi cu un 
dosar în masă şi se ridică. 

— Vă somez în numele lui Klamm să răspundeţi la 

întrebări! 

— în numele lui Klamm ? repetă K. îl interesează 

oare treburile mele ? 

— în privinţa asta, zise Momus, nu sînt pus să judec, iar 
dumneavoastră cu atît mai puţin, deci să lăsăm asta în seama lui. Dar 
vă somez în calitatea oferită mie de către Klamm să rămîneţi aici şi 
să-mi răspundeţi. 

— Domnule arpentor, se amestecă şi birtăşiţa, mă feresc să vă mai 
dau sfaturi, că doar aţi refuzat într-un mod nemaiauzit sfaturile mele 
de pînă acum, şi pe cele mai bine intenţionate, iar la domnul secretar 
am venit doar — căci n-am nimic de ascuns — ca să înştiinţez 
oficialitatea, aşa cum se cuvine, de purtarea şi de intenţiile dumnea- 
voastră, şi ca să fiu ferită odată pentru totdeauna de a vă mai vedea 
cumva încartiruit la mine; aşa stăm, şi aşa vor ramine lucrurile între 
noi; dacă deci vă spun acum părerea mea, n-o fac ca să vă ajut, ci ca 
să-i uşurez puţin domnului secretar sarcina grea de a discuta cu un 
om ca dumneavoastră. Totuşi, datorită sincerităţii mele perfecte — 
nu pot vorbi cu dumneavoastră altfel decît deschis, şi chiar şi aşa o 
fac în silă — puteţi trage foloase din 

122 $ Franz Kafka 

vorbele mele, numai să vreţi. Pentru această eventuali, tate, vă atrag 
deci atenţia că' singura cale care duce sprt Klamm este pentru 
dumneavoastră cea care trece prjj procesele-verbale ale domnului 
secretar. Dar nu vreau s| exagerez, poate că această cale nu duce 
pînă la Klamm poate că se opreşte cu mult înainte de a ajunge la el, 
astj rămîne la aprecierea domnului secretar. în orice caz, j singura 
cale care duce, în cazul dumneavoastră, cel puţii în direcţia lui 
Klamm. Şi la calea asta vreţi să renuntati din nici un alt motiv dech 
din îndărătnicie ?' 

— O, coană birtăşiţă, zise K., nu e nici singura cal( spre Klamm, nici 
una mai bună decît altele. Va să zici dumneavoastră, domnule 
secretar, decideţi dacă ceea a ar urma să spun aici va fi lăsat să 


ajungă pînă la Klamn| sau nu. 


— Bineînţeles, zise Momus rotindu-şi ochii plecaţi jos cu mîndrie în 
dreapta şi în stînga, pe' unde nu era nimic de văzut, altfel de ce aş'fi 
secretar ? 

— Ei, vedeţi, coană birtăşiţă, zise K., nu spre Klam: am nevoie deo 
cale, ci întîi spre domnul secretar. 

— Această cale voiam să v-o deschid, zise birtăşiţă nu m-am oferit 
oare azi-dimineaţă să vă transmit cereri către Klamm ? Aş fi făcut-o 
prin domnul secretar. Dar ai refuzat, şi totuşi n-o să vă rămînă acum 
alta de făcut d& s-o luaţi pe această cale. Bineînţeles, după purtarea 
du neavoastră de azi, după încercarea de a-l ataca prin su prindere 
pe Klamm, cu şi mai puţini sorţi de izbîndă. D această speranţă 
ultimă,' minusculă, pe cale de dispariţia în fond inexistentă, este 
totuşi singura. 

— Cum se face, coană birtăşiţă, că la început, zise aţi încercat cu tot 
dinadinsul să-mi scoateţi din cap iii tenţia de a pătrunde pînă la 
Klamm, iar acum îmi luai rugămintea cu totul în serios şi mă 
consideraţi oarecu pierdut dacă planurile mele eşuează ? Dacă am f< 
sfătuit cu toată sinceritatea să nu mă străduiesc să aj 

la Klamm, cum e posibil să fiu de-a dreptul mînat înain pe drumul 
spre Klamm, aparent cu tot atîta sincerităţi chiar dacă, aşa cum s-a 
recunoscut, acest drum nici măi nu duce pînă la el? 

— Dar cu ce vă mîn înainte ? întrebă birtăşiţă. se cheamă a mîna 
înainte, cînd vă spun că încercă 

CASTELUL $ 123 

dumneavoastră n-au sorţi de izbîndă ? Ar fi culmea îndrăznelii să 
vreţi să vă dezbăraţi de răspundere punînd-o în spinarea mea. Nu 
cumva prezenţa domnului secretar vă incită la asta ? Nu, domnule 
arpentor, eu nu vă îndemn la nimic. Un singur lucru pot să 
mărturisesc, anume că v-am supraevaluat niţel cînd v-am văzut 
pentru prima oară. Victoria rapidă asupra Friedei m-a speriat, nu 
ştiam de ce o să mai fiţi în stare, voiam să preîntîmpin alte nenorociri 
şi credeam că nu pot reuşi altfel decît încercînd să vă zgudui cu 
rugăminţi şi ameninţări. între timp, m-am învăţat să judec toate 
acestea cu mai mult calm. N-aveţi decît să faceţi ce vreţi. Faptele 
dumneavoastră vor lăsa poate urme adînci de paşi în zăpadă, dar atît. 
— Contradicţia nu mi se pare cu totul clarificată, zise K., dar mă 
mulţumesc cu atîta, că am atras atenţia asupra ei. Acum însă vă rog, 
domnule secretar, să-mi spuneţi dacă părerea coanei birtăşiţe e 
justă, şi anume că pro-cesul-verbal pe care intenţionaţi să mi-l 
întocmiţi ar putea avea printre urmările sale să mi se permită să apar 
în faţa lui Klamm. Dacă este aşa, sînt dispus să răspund imediat la 
toate întrebările. în această privinţă sînt gata la orice. 


— Nu, zise Momus, nu există o astfel de corelaţie între fapte. E 
vorba doar să obţinem pentru registratura sătească, ce ţine de 
Klamm, o descriere exactă a după-a-miezii de azi'. Descrierea e gata, 
urmează numai să umpleţi două-trei lacune, ca totul să fie în bună 
regulă, alt scop nu există şi nici nu poate fi atins. 

K. se uită în tăcere la birtăşiţă. 

— Dece vă uitaţi aşa la mine ? întrebă birtăşiţă. Am spus cumva 
altceva ? Aşa face mereu, domnule secretar, aşa face mereu, falsifică 
informaţiile care i se dau şi apoi pretinde că i s-au dat informaţii 
false. I-am spus de la început, şi astăzi, şi totdeauna, că n-are nici cea 
mai mică Şansă să 'fie primit de Klamm; ei, dacă nu există nici o 
Şansă, n-o s-o obţină nici prin acest proces-verbal. Se poate vorbi mai 
limpede? Mai departe, spun că acest proces-verbal e singura legătură 
cu adevărat oficială pe care o poate avea cu Klamm. Şi asta e destul 
de limpede şi de neîndoielnic. Dar dacă tot nu mă crede şi speră 
mereu, iu ştiu de ce şi la ce, să ajungă pînă la Klamm, atunci nu-l 
poate ajuta, ca să acceptăm felul lui de a gîndi, decît sin- 

124 $ Franz Kafka 

gura legătură într-adevăr oficială pe care o are cu Klamni, şi anume 
acest proces-verbal. Atît am spus, şi cine susţine altceva, 
răstălmăceşte cu rea-voinţă cuvintele mele. 

— Dacă e aşa, coană birtăşiţă, zise K., vă cer scuze, atunci v-am 
înţeles greşit, şi anume credeam — în mod eronat, cum apare acum 
— că din cuvintele dumneavoastră de mai înainte ar reieşi că-mi 
rămîne totuşi o oarecare speranţă cît de mică. 

— Desigur, zise birtăşiţă, asta e într-adevăr părerea mea. Iarăşi 
suciţi vorbele, numai că de data asta în sens contrar. O asemenea 
speranţă există pentru dumneavoastră, după părerea mea, şi se 
întemeiază, ce-i drept însă, numai pe acest proces-verbal. Dar 
lucrurile nu stau aşa încît să vă puteţi repezi pur şi simplu asupra 
domnului secretar cu întrebarea: „Mi se va permite să mă duc la 
Klamm dacă răspund la aceste întrebări ?" Dacă un copil întreabă 
aşa, se ride, dacă o face un adult, se consideră ca o ofensă adusă 
autorităţii; domnul secretar a avut bunăvoința s-o învăluie prin 
subtilitatea răspunsului său. Speranţa la care mă gîndesc constă însă 
tocmai în aceea că prin procesul-verbal veţi avea un soi de legătură, 
poate un soi de legătură cu Klamm. Nu e destulă speranţă? Dacă v-ar 
întreba cineva de meritele care vă fac demn de darul unei astfel de 
speranţe, aţi putea oare invoca ceva oricît de mărunt? Sigur, ceva 
mai precis nu se poate spune despre această speranţă, şi mai ales 
domnul secretar nu va putea niciodată să vă dea, în calitatea sa 
oficială, nici cea mai mică indicație în acest sens. Pentru domnia-sa 
problema este, cum spunea, să obţină o descriere a după-a-miezii de 
azi, pentru ca totul să fie în bună regulă, mai mult nu va spune, chiar 


dacă-l întrebaţi acum imediat re-ferindu-vă la cuvintele mele. 

— Oare Klamm o să citească acest proces-verbal, domnule secretar ? 
întrebă K. 

— Nu, zise Momus, şi de ce l-ar citi ? Klamm nu poate citi toate 
procesele-verbale, ba chiar nu citeşte nici unul. „Lăsaţi-mă-n pace cu 
procesele voastre verbale!" obişnuieşte el să spună. 

— Domnule arpentor, se plinse birtăşiţă, mă istoviţi cu întrebări de 
felul acesta. Credeţi că e necesar, sau măcar de dorit, ca domnul 
Klamm să citească acest 


CASTELUL $ 125 

proces-verbal şi să ia la cunoştinţă cuvînt cu cuvînt de nimicurile 
existenţei dumneavoastră; nu vreţi mai bine să vă rugaţi cu supunere 
să i se ascundă acest proces-verbal, o rugăminte care de altfel ar fi la 
fel de lipsită de sens ca aceea de adineauri, căci cine-i poate ascunde 
ceva lui Klamm, dar care ar lăsa să se întrevadă totuşi un caracter 
mai simpatic ? Şi ar fi oare necesar, în interesul a ceea ce numiţi 
speranţa dumneavoastră ? N-aţi declarat singur că aţi fi mulţumit 
dacă aţi avea doar ocazia să vorbiţi în faţa lui Klamm, chiar dacă nu 
s-ar uita la dumneavoastră şi nu v-ar asculta ? Şi prin acest proces- 
verbal nu obţineţi cel puţin asta, poate însă chiar mult mai mult ? 

— Mult mai mult ? întrebă K. Cum aşa ? 

— O, dacă n-aţi vrea mereu, ca un copil, să vi se ofere numaideciît 
totul îritr-o formă comestibilă ! Cine vă poate răspunde la asemenea 
întrebări ? Procesul-verbal ajunge la registratura sătească a lui 
Klamm, mai mult nu se poate afirma cu siguranţă în această 
chestiune. Dar cunoaşteţi oare toată însemnătatea procesului-verbal, 
a domnului secretar, a registraturii săteşti ? Ştiţi ce înseamnă ca 
domnul secretar să vă ia un interogatoriu ? Poate, sau probabil, nici 
dînsul nu ştie. Stă aici liniştit şi-şi face datoria, pentru bună regulă, 
cum spunea. Gîndiţi-vă însă că a fost numit în acest post de către 
Klamm, că lucrează în numele lui Klamm, că ceea ce face este 
aprobat dinainte de Klamm, chiar dacă nu ajunge niciodată pînă la 
dînsul. Şi cum ar putea să aibă aprobarea lui Klamm un lucru care n- 
ar fi îndeplinit în spiritul lui ? Departe de mine intenţia de a-l flata 
cumva pe domnul secretar, de altfel într-un mod cu totul 
neîndemiînatic, el însuşi ar protesta energic, dar nu vorbesc despre 
personalitatea sa în sine, ci despre ceea ce este el cînd are aprobarea 


lui Klamm, cum e cazul şi acum: atunci e o unealtă pe care o 
mînuieşte Klamm, şi vai de cel care nu i se supune. 

K. nu se temea de amenințările birtăşiţei, iar de speranţele cu care 
căuta să-l ademenească, era sătul. Klamm era departe. Odată 
birtăşiţă îl comparase pe Klamm cu un vultur, ceea ce i se păruse 
caraghios, dar acum nu mai găsea rizibilă comparaţia, se gîndea la 
depărtarea în care se afla, la locuinţa sa de necucerit, la muţenia sa 
întreruptă poate doar de ţipete cum K. nu mai auzise, la privi- 

126 + Franz Kafka 

rea sa care răzbătea pînă aici, jos, ceea ce nu putea fi nici dovedit, 
nici infirmat, la rotocoalele, indestructibile din adîncimea în care se 
afla K., pe care le trasa colo sus după legi de neînțeles, vizibil doar 
pentru cîteva clipe — toate acestea Klamm le avea comun cu 
vulturul. Da, sigur, toate astea n-aveau nimic de-a face cu procesul- 
verbal deasupra căruia Momus rupse acum un covrig cu sare şi-l 
consumă cu poftă împreună cu bere, presărînd toate hîrtiile cu sare 
şi chimion. 

— Noapte bună, zise K., am o repulsie pentru orice fel de 
interogatoriu. 

Şi se duse spre uşă. 

— Va să zică pleacă, totuşi, zise Momus, aproape speriat, către 
birtăşiţă. 

— N-o să îndrăznească, răspunse ea. 

Apoi K. nu mai auzi nimic, ajunsese în tindă. Era frig şi bătea un vînt 
puternic. Pe o uşă din faţa lui ieşi birtaşul, care părea să fi stat la 
pîndă supraveghind tinda printr-o crăpătură. Fu nevoit să-şi strîngă 
pulpanele vestonului, atît de tare i le răsfira vîntul chiar şi aici 
înăuntru. 

— Plecaţi deja, domnule arpentor ? întrebă birtaşul. 

— Vă miraţi ? întrebă K la rîndul lui. 

— Da, zise birtaşul, păi nu vi se ia un interogatoriu ? 

— Nu, zise K., nu m-am lăsat interogat. 

— De ce nu ? întrebă birtaşul. 

— Nu ştiu, răspunse K;de ce m-aş supune unui interogatoriu, de ce 
să mă plec în fata unei glume sau a unui capriciu birocratic ? Poate 
că altădată aş fi făcut-tot din glumă sau din capriciu, azi însă nu. 

— Ei, da, sigur, zise birtaşul; dar era o încuviinţ din politeţe, nu din 
convingere. Apoi adăugă: Trebuie! le dau drumul servitorilor în birt, 
le-a venit vremea mult, dar n-am vrut să deranjez interogatoriul. 

— Găsiţi că era aşa de important ? întrebă K 

— Da, zise birtaşul. 

— Va să zică n-ar fi trebuit să refuz ? zise K. 

— Nu, zise birtaşul, n-ar fi trebuit. 

Cum K. nu spuse nimic, adăugă, fie să-l consoleze, ca să scape de el 


mai repede: 

— Ei, asta nu înseamnă că o să se facă gaură în cer. 

— Nu, zise K., vremea nu pare să prevestească aşa i Şi se despărţiră 
rizînd. 

10 PE DRUM 

leşind pe treptele neadăpostite, bîntuite de vîntul năprasnic, K scrută 
întunericul. Vremea era cumplită. Oarecum în legătură cu vijelia, îşi 
aduse aminte cum se străduise birtăşiţă să-l facă să accepte procesul- 
verbal, şi cum se ţinuse el de tare. De fapt, nu fusese o străduinţă 
deschisă'din partea ei, pe ascuns îl şi abătuse de la acceptarea 
procesului-verbal, şi, în cele din urmă, nu ştia dacă se ţinuse tare sau 
dacă! cedase. Ce fire de intrigantă, acţibnînd pesemne fără rost, ca 
vîntul, după dispoziţii necunoscute, din depărtare, asupra cărora nu 
te puteai dumiri ! 

Abia făcuse cîţiva paşi pe şosea, cînd zări în depărtare două lumini ce 
se mişcau. Acest semn de viaţă îl bucură, şi grăbi pasul spre ele, care 
la rîndul lor se apropiau plutind în aer. Nu-şi dădea seama de ce era 
atît de decepţionat re-cunoscîndu'-şi secundanţii. Doar veneau în 
întîmpinarea lui, trimişi probabil de Frieda, cu lanterne care-l scăpau 
de bezna plină de tumult din jur, erau ai lui, şi totuşi era decepţionat; 
se aşteptase să întîlnească nişte străini, nu aceşti vechi cunoscuţi 
care erau o povară pentru el. Dar "u erau numai secundanţii, între cei 
doi mai ieşi din beznă şi Barnabas. 

— Barnabas! strigă K întinzîndu-i mîna. Veneai la mine ? 

Surpriza revederii şterse deocamdată amintirea S“părării cauzate 
cîndva de Barnabas. 

— La tine, zise Barnabas la fel de prietenos ca odi-"ioară. Ţi-aduc o 
scrisoare de la Klamm. 

— 6 scrisoare de la Klamm ! zise K. lăsînd capul pe *Pate, şi i-o luă 
repede din mînă. Daţi-mi lumină! zise “tr secundanţii care se lipiră 
strîns de'el, dintr-o parte şi 

lă, ridicînd lanternele. 

128 + Franz Kafka 

K. fu nevoit să împăturească mărunt de tot coala mare ca s-o apere 
de vînt. Apoi citi: „Domnului arpentor, la «Hanul Podului». Măsurătorile 
pe care le-aţi executat pini acum mi-au produs satisfacţie. Şi lucrările 
secundanţilor sînt demne de laudă. Vă pricepeţi să-i puneţi la treabă. Nu 
încetaţi să vă arătaţi plin de zel. Duceţi lucrările la bun sfirşit! O întrerupere 
m-ar necăji De altfel, fiţi fără grijă, chestiunea salarizării va fi soluționată în 
curînd. Vă am în vedere." 

K. ridică ochii de pe scrisoare abia în clipa cînd secundanţii, care 
citeau mult mai încet decît el, strigară de trei ori „ura", agitîndu-şi 
lanternele, ca să salute aceste veşti bune. 

— Linişte, le ceru el; iar către Barnabas: E o neînțelegere la mijloc. 


Barnabas se uită la el nedumerit. 

— E o neînțelegere la mijloc, repetă K. şi simţi din nou oboseala din 
cursul după-amiezii. 

Drumul pînă la şcoală i se părea nespus de lung, iar în spatele lui 
Barnabas văzu parcă răsărind toată familia acestuia; cît despre 
secundanţi, tot se mai înghesuiau în el, aşa că-i împinse cu coatele; 
cum a putut Frieda să-i trimită în întîmpinarea lui, cînd el poruncise 
ca secundanţii să rămînă cu ea ? Ar fi nimerit el şi singur pîna acasă, 
şi mai uşor decît în societatea lor. linul din ei îşi mai şi legase de gît 
un şal ale cărui capete filfiiau în vînt şi-l loviseră pe K. de cîteva ori în 
obraz; e adevărat ca celălalt secundant îi îndepărtase de fiecare dată 
şalul de pe obraz cu degetele-i lungi şi subţiri, mereu jucăuşe, ceea 
ce nu era mai puţin enervant. Amîndoi păreau chia” încîntaţi de 
repetarea acestor mişcări ca de un joc, as$ cum şi vîntul şi zbuciumul 
nopţii păreau să-i entuziasmeze. 

— Plecaţi! strigă K. Dacă mi-ati venit în întîmpinare, de ce nu mi-aţi 
adus barem bîta ? Cu ce să vă gonesc spre casă ? 

Se pitiră în spatele lui Barnabas, dar nu erau chiar atîtj de înfricoşaţi 
încît să nu-şi aşeze lanternele de-o parte ş'j de alta pe umerii 
protectorului lor, care, bineînţeles, scutură îndată ca să se 
descotorosească de ei. 

CASTELUL $ 129 

— Barnabas, zise cu inima strinsă K., fiindcă acesta nu-l înţelegea, 
ceea ce era evident, şi fiindcă odinioară vestonul îi lucea aşa de 
frumos, dar îndată ce se ivea o chestiune serioasă, nu găsea la el nici 
un ajutor, cel mult o rezistenţă mută, o rezistenţă împotriva căreia nu 
puteai lupta, căci şi Barnabas era dezarmat, putînd doar să-şi arate 
surisui radios, care era însă la fel de inoperant ca strălucirea stelelor 
de pe cer împotriva viscolului de pe pămînt. Uită-te ce-mi scrie 
domnul, zise K. punîndu-i scrisoarea sub ochi. Domnul e prost 
informat. Că doar nu execut nici un fel de măsurători, şi cît despre 
secundanţi, vezi şi tu ce le poate capul. lar munca pe care n-o fac, 
cum aş putea s-o întrerup ? Nu pot să provoc nici măcar supărarea 
domnului Klamm, darmite să-i merit laudele ! Şi să fie fără grijă, nu 
voi putea niciodată. 

— Am să-i spun întocmai, zise Barnabas, care între timp nu se uitase 
la scrisoare, de altfel tot n-ar fi putut s-o citească, atît de aproape îi 
era de ochi. 

— Vai, zise K., îmi promiţi că-i vei spune întocmai, dar pot să mă 
încred în tine ? Am atîta nevoie de un curier demn de încredere, 
acum mai mult ca orîcînd. 

K. îşi muşcă buzele de nerăbdare. 

— Domnule, zise Barnabas plecînd capui cu o mişcare moale a 
gîtului — încît K. era cît p-aci să cedeze din nou ispitei de a-l crede — 


am să-i spun cu siguranţă; şi ce i-ai trimis vorbă rîndul trecut am să-i 
spun cu siguranţă. 

— Cum ?! exclamă K. Va să zică nu i-ai transmis-o încă ? Păi n-ai fost 
a doua zi la castel ? 

T- Nu, zise Barnabas, tătuţul meu e bătrîn, doar l-ai văzut, şi s-a 
nimerit să fie mult de lucru, a trebuit să-l ajut, dar acum o să mă duc 
în curînd la castel. 

— Dar bine, mă omule, ce faci! strigă K. lovindu-se cu palma peste 
frunte. Oare treburile lui Klamm nu trebuie să aibă întîietate ? Ai 
funcţia înaltă de sol şi o îndeplineşti atît de lamentabil ? Cine se 
sinchiseşte de munca lui taică-tău ? Klamm aşteaptă veşti, iar tu, în 
loc să alergi, să te dai peste cap, preferi să scoţi gunoiul din grajd. 

— Tatăl meu e cizmar, zise Barnabas netulburat, avea comenzi de la 
Brunswick, iar eu sînt calfă la tata. 

130 è Franz Kafka 

— Cizmar, comenzi, Brunswick! strigsjă K. îndîrjit, ca si cum spunînd 
cuvintele cu atîta sarcasm, s ar fi putut să le facă inutilizabile de- 
acum înainte. Şi cine, i mă rog, are nevoie aici de ghete, pe drumurile 
astea veşmic neumblate ? Şi ce mă priveşte pe mine toată cizmari iia 
asta ? Ţi-am încredinţat o solie nu ca s-o uiţi pe masa ode atelier şi s- 
o zăpăceşti, ci ca s-o duci numaidecît domnuUlui Klamm. 

K. se mai linişti puţin aducîndu-şi auminte că între timp Klamm 
fusese probabil la „Curtea dlomnească", nu la castel, dar Barnabas îl 
întărită din nou, începînd să recite primul mesaj pe care i-l 
încredinţase, W ca dovadă că îl reţinuse bine. 

— Destul, nu vreau să ştiu nimic, zise HC 

— Nu fi supărat pe mine, domnule,, zise Barnabas plecîndu-şi ochii, 
ca şi cum, întorcîndu-şi porivirea de la K. ar fi dorit,' fără a fi 
conştient de asta, să-l peedepsească, dar o făcea desigur doar fiindcă 
era încurcat de s dojana lui K. 

— Nu sînt supărat pe tine, zise K., şii neliniştea-i se întoarse acum 
asupra lui însuşi. Nu, pe tine nii, dare foarte trist pentru mine să n- 
am decît un a astfel de curier pentru treburile importante. 

— Să ştii de la mine, zise Barnabas, şi | părea să spună, ca să-şi 
apere onoarea de curier, mai multt decît avea nevoie, Klamm nu 
aşteaptă ştirile, e chiar nmînios cînd mă prezint, „iar alte ştiri" a spus 
o dată, şi de o obicei se ridică de pe fotoliu cînd mă vede venind din 
depoărtare, se duce în odaia de alături şi nu mă primeşte. Şi-aapoi 
nici nu s-a dat dispoziţie să vin de fiecare dată numaid]leciît cu 
mesajul încredinţat; dacă s-ar fi dat dispoziţie, m-asiş fi dus, fireşte, 
îndată, dar nu s-a precizat nimic în aceaastă privinţă,' şi dacă nu m- 
aş duce deloc, nu m-ar dojeni niimeni. Cînd duc un mesaj, o fac de 
bunăvoie. 

— Bine, zise K. observîndu-l pe Barnnabas şi evitînd cu grijă să se 


uite la secundanţii care, ba unnul, ba celălalt, se ridicau pe după cîte 
un umăr al lui Barnnabas, încet, ca din adîncuri, unde ar fi fost 
cufundaţi, şi scsoţind o uşoară fluierătură ce imita şuieratul vîntului, 
disp:oăreau din nou, ca speriaţi la vederea' lui KL ; aşa se tot 
distnrară o bună bucată de vreme. Cum se petrec lucrurile la KGamm 
n-am de unde să ştiu; că tu poţi să-ţi dai seama binee de cum se pe- 
trec acolo, de asta mă îndoiesc şi chiar daocă da, tot n-aia 
CASTELUL œ 131 

putea să schimbăm lucrurile. Dar să duci un mesaj, asta poţi, şi asta 
te rog s-o faci. Un mesaj foarte scurt. Poţi să-l transmiţi chiar mîine şi 
să-mi aduci tot mîine răspunsul, sau cel puţin să-mi dai de veste cum 
ai fost primit ? Poţi să faci asta şi vrei s-o faci ? Pentru mine ar fi de 
mare preţ. Şi poate că se va ivi prilejul să mă arăt recunoscător faţă 
de tine, sau poate ai de pe acum o dorinţă pe care aş putea s-o 
îndeplinesc ? 

— Sigur că am să duc mesajul, zise Barnabas. 

— Şi vrei să-ţi dai silinţa să-ţi îndeplineşti însărcinarea cît se poate 
mai bine, să predai mesajul lui Klamm personal, să preiei răspunsul 
de la el însuşi, şi s-o faci îndată, chiar mîine, încă în cursul dimineţii, 
vrei ? 

— Am să fac tot ce-mi stă în putinţă, zise Barnabas, doar asta fac 
întotdeauna. 

— Să nu mai discutăm despre asta, zise K.; iată mesajul : „Arpentorul 
K îl roagă pe domnul director să-i dea voie să se prezinte personal la dînsul; 
accept dinainte orice condiţie de care ar depinde această permisiune. 
Rugămintea aceasta se vede silit s-o facă, pentru motivul că pînă acum toți 
intermediarii s-au vădit nedemni de încredere; ca dovadă, îi face cunoscut 
că pînă-n prezent n-a executat nici o lucrare de arpentaj şi, după declaraţiile 
primarului, nici nu va executa vreodată. De aceea a citit adine ruşinat ultima 
scrisoare a domnului director, şi numai o audienţă personală la domnul 
director ar putea fi de ajutor. Arpentorul ştie cit de mult cere, dar se va 
strădui să-l deranjeze cît mai puţin pe domnul director, se va supune 
oricărei limitări în timp a convorbirii, la nevoie şi unei fixări prealabile a 
numărului de cuvinte pe care este autorizat a le folosi în timpul întrevederii, 
crede că o poate scoate la socoteală chiar şi cu zece cuvinte numai Aşteaptă 
decizia cu profund respect şi extremă nerăbdare." 

K. vorbise cu totul absorbit, ca şi cum ar sta în faţa «şii lui Klamm şi 
s-ar adresa uşierului. 

— A ieşit mult mai lung decît credeam, zise el apoi, dar trebuie 
totuşi să-l transmiţi oral; nu vreau să scriu o scrisoare, ar lua iarăşi 
drumul nesfîrşit al hîrtiilor destinate dosarului. 

Aşadar, K. aşternu doar în fugă toate astea pe o bucată de hîrtie 
întinsă pe spatele unui secundant, în timp ce 

132 € Franz Kafka 

celălalt o lumina cu lanterna, dar K. putu să noteze totul după 


dictarea lui Barnabas care reţinuse fiecare cuvînt si recita ca un 
şcolar, cu exactitate, fără a se sinchisi de ce-j suflaseră, greşit, 
secundanţii. 

— Ai o memorie extraordinară, zise K. dîndu-i hîrtia, dar acum te rog 
să te arăţi la fel de extraordinar şi în altele. Ei, ce-i cu dorinţele ? Nu 
ai nici una ? M-ar linişti cu privire la soarta mesajului meu, ţi-o spun 
drept, dacă ai avea ceva de cerut. 

Barnabas rămase întîi tăcut, apoi zise: 

— Surorile mele îţi trimit salutări. 

— Surorile tale ? zise K. A, da, cele două fete voinice. 

— Amiîndouă îţi trimit salutări, dar mai ales Amalia, zise Barnabas; 
tot ea mi-a adus astăzi de la castel scrisoarea asta pentru tine. 
Agăţindu-se înainte de toate de această ultimă ştire, K. îl întrebă: 

— N-ar putea să-mi ducă şi acest mesaj la castel ? Sau nu v-aţi putea 
duce amîndoi ca să-si încerce fiecare norocul ? 

— Amalia n-are voie să intre în birouri, zise Barnabas, altfel ţi-ar 
face cu plăcere serviciul. 

— Poate că am să trec mîine pe la voi, zise K., numai să vii tu întîi cu 
răspunsul. Te aştept la şcoală. Transmite salutări surorilor tale şi din 
partea mea. ' 

Promisiunea lui Kl părea să-l fericească pe Barnabas, care, după o 
strîingere de mînă de rămas bun, îi mai puse mîna o clipă pe umăr. Ca 
şi cum totul ar fi fost ca pe vremea cînd Barnabas păşea pentru prima 
oară în toată strălucirea sa printre ţăranii adunaţi în birt, K. resimti 
această atingere, ca pe o distincţie, deşi nu-şi putu reţine un zîmbet. 
Dispus spre mai multă îngăduinţă, în drum spre casă îi lăsă pe 
secundanţi să facă ce vor. 


11 
LA ŞCOALĂ 


Sosi acasă rebegit; era beznă peste tot, luminările din lanterne 
arseseră complet şi el ajunse orbecăind, ajutat de secundanţii care 
cunoşteau locurile, într-o sală de clasă. 

— Prima voastră ispravă demnă de laudă, le spuse K. amintindu-şi de 
scrisoarea lui Klamm. 

Pe jumătate adormită, Frieda strigă dintr-un colţ: 

— Lăsaţi-l pe K. să doarmă ! Nu-l deranjaţi! Aşadar K. era prezent în 
gîndurile ei, chiar dacă, 

răzbită de somn, nu-l putuse aştepta trează. Acum aprinseră lumina; 
ce-i drept, nu se putea ridica fitilul, ca flacăra să fie mare, fiindcă era 
prea puţin gaz în lampă. Proaspătul menaj mai ducea lipsă de multe. 
Se făcuse foc în sobă, dar odaia mare, care servea şi drept sală de 
gimnastică — aparatele stăteau primprejur, altele atîrnau de tavan — 
consumase toată provizia de lemne, se şi încălzise destul de bine, îl 


asigură Frieda pe K., dar apoi se mai răcise. Exista o cantitate mare 
de lemne de foc într-un şopron, dar acesta era încuiat, iar cheia era 
la învăţător care nu permitea să se ia lemne de acolo decît numai 
pentru încălzirea claselor în timpul orelor de curs. N-ar fi fost chiar 
atît de insuportabil dacă ar fi existat paturi în care să cauţi refugiu. 
Dar nu era alt culcuş decît o singură saltea de* paie, de o curăţenie 
incontestabilă, °Şternută cu o broboadă de lînă a Friedei, dar fără 
pilotă, numai cu două pături aspre şi tari, care nu prea ţineau de 
1^ld. Şi chiar la acest biet aşternut secundanţii se uitau cu Jind, deşi 
nu aveau, fireşte, nici o speranţă să se poată culca deodată în el. 
Frieda se uita temătoare la K.; dovedise la »Hanul Podului" că se 
pricepea să aranjeze o cameră, fie S> cea mai mizeră, în aşa fel încît 
să fie intimă, dar aici, complet lipsită de mijloace, cum era, nu putuse 
realiza "ai mult. 

134 * Franz Kafka 

— Singurele noastre obiecte decorative sînt aparatele de gimnastică, 
zise ea rizînd forţat, printre lacrimi. 

Dar făgădui ferm că, în privinţa lipsurilor cele mai mari, a 
culcuşurilor insuficiente şi a încălzirii, va găsi o soluţie chiar a doua 
zi şi-l rugă pe K. să aibă răbdare pînă atunci. Nici o vorbă, nici o 
aluzie, nici o expresie a feţei nu permitea să crezi că ar păstra în 
inimă vreo amărăciune împotriva lui K., deşi el o smulsese, cum era 
silit el însuşi s-o recunoască, şi din „Curtea domnească", şi din 
„Hanul Podului". De aceea K. îşi dădea silinţa să găsească totul 
suportabil, şi nu-i venea greu, fiindcă în gînd îl însoțea pe Barnabas, 
repetîndu-i vorbă cu vorbă mesajul, dar nu aşa cum îl încredinţase lui 
Barnabas, ci aşa cum credea că va suna în faţa lui Klamm. Pe de altă 
parte, se bucura sincer că va bea cafeaua pe care Frieda i-o pregătea 
pe lampa cu spirt, şi-i urmărea, rezemat de soba răcită, mişcările iuți 
şi experte cu care întindea pe catedră nelipsita faţă de masă albă, 
aşeza o ceaşcă înflorată, apoi pîinea, slănina şi chiar şi o cutie de 
sardele. Acum totul era gata; nici Frieda nu mîncase încă, ci-l 
aşteptase pe K. Existau două scaune, pe acestea se aşezară K. şi 
Frieda la masă, iar secundanţii la picioarele lor, pe podiumul 
catedrei, dar nu stăteau liniştiţi o clipă, de-ranjîndu-i şi în timp ce 
mîncau. Deşi primiseră din belşug de toate şi încă nu terminaseră 
de'mîncat, se tot ridicau din timp în timp ca să constate dacă mai 
erau destule pe masă, dacă mai puteau spera ceva. K. nu se sinchisea 
de ei, abia rîsul Friedei îi atrase atenţia asupra lor. îşi puse mîna 
peste mîna ei, pe masă, a mîngiiere, şi o întrebă încetişor de ce e atît 
de indulgentă cu ei, acceptînd priete-noasă chiar şi apucăturile lor de 
oameni prost crescuţi. în felul acesta, zicea el, nu puteai scăpa de ei 
niciodată, pe cînd printr-un fel de a-i trata mai energic, într-adevăr 
potrivit cu purtarea lor, s-ar putea obţine un rezultat, fie să-i ţii în 


friu, fie — ceea ce i se părea mai probabil şi, în plus, mai bine — să-i 
scîrbeşti într-atita de slujba lor, încît să dea, în sfîrşit, bir cu fugiţii. 
Şederea aici, în clădirea şcolii, nu promitea să devină prea plăcută, 
oricum — mă rog. nici nu va ţine prea mult — dar toate lipsurile s-ar 
face mult mai puţin simţite dacă ar pleca secundanţii şi dacă ei doi ar 
fi singuri în casa liniştită. Oare ea nu-şi dă seama cS 

CASTELUL $ 135 

secundanţii devin tot mai obraznici pe zi ce trece, de parcă i-ar 
încuraja în acest sens prezenţa Friedei, precum şi nădejdea că, fiind 
ea de faţă, K. nu-i va trata cu asprime, aşa cum ar face dacă ar fi 
singur cu ei. De altfel, poate că există mijloace foarte simple de a se 
descotorosi de ei nu-maidecît fără formalităţi, poate le cunoaşte chiar 
Frieda care e atît de familiarizată cu împrejurările de aici. Şi probabil 
că li s-ar face chiar un serviciu secundanţilor alungindu-i într-un fel 
oarecare, căci viaţa pe care o duc aici, împreună cu ei, nu era tocmai 
îmbelşugată, şi chiar cu triîndăvia de care s-au bucurat pînă acum se 
va isprăvi, măcar în parte, căci vor avea de lucru, pe cînd Frieda va 
trebui să se menajeze după agitația ultimelor zile, iar el, K., va fi 
ocupat cu găsirea unei ieşiri din strimtorarea lor actuală. în schimb, 
dacă ar pleca'secundanţii, s-ar simţi atît de uşurat, încît ar putea 
îndeplini, pe lîngă toate, şi muncile de la şcoală, fără nici o greutate. 
Frieda, care-l ascultase cu atenţie, îi mîngiie încet braţul şi-i spuse că 
e şi ea de aceeaşi părere, dar că poate judecă totuşi cu exagerare 
mojicia secundanţilor; sînt nişte băieţi tineri, veseli şi cam 
prostănaci, pentru prima oară în serviciul unui străin, scăpaţi de 
disciplina severă a castelului, de aceea mereu niţel agitaţi şi mirati, şi 
în această stare a lor fac şi ei nişte prostii, de care e firesc să te 
superi, dar de care'ar fi mai cuminte să rizi. Ea una nu-şi poate reţine 
uneori rîsul. Totuşi se arătă perfect de acord cu K., şi anume că cel 
mai bun lucru ar fi desigur să le dea paşaportul şi să rămînă singuri 
amîndoi. Se apropie de K. şi-şi ascunse faţa la pieptul lui. De acolo îi 
spuse atît de încet, încît K. trebui să se aplece ca să poată înţelege 
ceva, că nu cunoaşte nici un mijloc de a se descotorosi de ei şi se 
teme că, orice ar întreprinde K. împotriva lor, va fa greş. După cîte 
ştie, K. însuşi îi ceruse, acum îi avea şi urma să-i reţină. Cel mai bun 
lucru va fi să-i accepte aşa “um sînt, fără a-i lua în serios, ca pe nişte 
neserioşi ce sînt; astfel vor fi mai uşor de suportat. 

K. nu era mulţumit de acest răspuns, pe jumătate în glumă, pe 
jumătate în serios, îi spuse că pare să fie aliata lor, sau cel puţin să 
aibă o mare simpatie pentru ei, căci, de, erau nişte băieţi arătoşi, dar 
nu există om de care să nu 

136 è Franz Kafka 

te poţi descotorosi cu puţină bunăvoință, şi că i-o va dovedi în cazul 
secundanţilor. 


Frieda îi spuse că-i va fi foarte recunoscătoare dacă va izbuti. De 
altfel nu va mai rîde de giumbuşlucurile lor de acum înainte şi nu le 
va mai adresa nici un cuvînt peste cele strict necesare. Nici ea nu 
mai găseşte nimic la ei care să te facă să rizi, într-adevăr nu e puţin 
lucru să te simţi mereu observată de doi bărbaţi, şi-a însuşit deci 
acum felul lui de a-i privi. Şi, într-adevăr, tresări puţin cînd secun- 
danţii se ridicară din nou, în parte ca să inspecteze proviziile rămase, 
în parte ca să-şi dea seama ce e cu şuşoteala asta. 

K. profită de acest moment pentru a-i tăia Friedei cheful de a sta cu 
ei, o strînse la piept, şi-şi isprăviră cina şezînd alipiţi unul lîngă altul. 
Acum arfi'fost momentul să se culce, şi toţi erau tare obosiţi, unul din 
secundanţi aţipise chiar în timpul mesei, ceea ce-l distra mult pe 
celălalt, care ţinea cu tot dinadinsul ca domnul şi doamna să se uite 
la mutra prostească a celui adormit, dar nu reuşi să-i determine să 
privească, Frieda şi K. şedeau drepţi şi distanţi. Frigul devenind tot 
mai greu de suportat, ezitau să se culce; în cele din urmă, K. spuse că 
trebuie neapărat să mai aprindă o dată focul, altfel nu vor putea 
dormi, întrebă dacă este pe undeva o secure. Secundanţii ştiau de 
una şi o aduseră, apoi merseră cu toţii la şopron. Uşa subţire cedă 
numaidecît sub lovituri. încîntaţi, de parcă de cînd erau nu mai 
trăiseră o aventură atît de frumoasă, fugărindu-se şi înghiontindu-se, 
secundanţii începură să care lemne în sala de clasă; în curînd se 
înălța acolo o grămadă destul de măricică, apoi aprinseră focul şi toţi 
se culcară în jurul sobei; secundanţii primiră o pătură să se 
învelească amîndoi, şi le ajungea, căci se înţeleseră ca unul din ei să 
vegheze şi să întreţină focul;' în curînd căldura fu suficient de mare 
în apropierea sobei ca să nici nu mai fie nevoie de pătură, stinseră 
lampa, şi, fericiţi de atîta căldură şi linişte, K. şi cu Frieda se 
întinseră să doarmă. 

Cînd K. fu trezit din somn în mijlocul nopţii de un zgomot oarecare şi 
întinse mîna căutînd-o pe Frieda cu un gest de om încă' pe jumătate 
adormit, îşi dădu seama că avea lîngă el, în locul Friedei, pe unul 
dintre secundanţi- 

CASTELUL $ 137 

Aceasta fu, probabil din pricina iritabilităţii sale dar şi a trezirii 
bruşte, cea mai cumplită spaimă din cîte trecuse pînă acum în sat. 
Scoţînd un țipăt, se ridică pe jumătate şi, încă inconştient, îi trase 
secundantului un pumn cu atîta putere încît acesta începu să plîngă. 
Totul se lămuri, de altfel, îndată. Frieda se trezise fiindcă un animal 
mărişor, probabil o pisică, îi sărise pe piept — sau cel puţin aşa i se 
păruse — şi apoi fugise. Se sculase să caute cu o luminare aprinsă 
animalul prin toată camera. Unul din secundanţi profitase ca să 
savureze o bucată de vreme plăcerea de a sta în culcuş, o plăcere pe 
care o plătea scump acum. lar Frieda, care nu găsise nimic — poate 


că i se năzărise doar — reveni spre K., şi, trecînd fuga pe lîngă 
secundantul care şedea ghemuit si scîncea, îşi trecu mîna peste părul 
lui să-l consoleze, de parcă ar fi uitat convorbirea de aseară. K. nu 
zise nimic, îl rugă doar pe secundantul celălalt să înceteze cu 
întreţinerea focului, căci, consumîndu-se aproape toate lemnele 
strînse, se făcuse o căldură excesivă. 

Dimineaţa se treziră abia după ce sosiseră şcolarii şi se strinseseră 
curioşi în jurul lor. Era neplăcut, căci din pricina căldurii prea mari, 
care de fapt cedase spre dimineaţă, făcînd loc unui frig destul de 
simţitor, se dezbrăcaseră toţi pînă la cămaşă, şi, tocmai cînd 
începură să se îmbrace la loc, apăru în uşă Gisa, învăţătoarea, o fată 
blondă, înaltă şi frumoasă, dar puţin cam ţeapănă. Se vedea că era 
pregătită să-l găsească pe noul servitor şi că primise probabil 
instrucţiuni din partea învățătorului cum să se poarte cu el, căci încă 
din prag zise: 

— Nu pot să tolerez aşa ceva. Frumoase maniere, n-am ce zice ! Vi s- 
a permis să dormiţi în sala de clasă, dar eu nu sînt obligată să predau 
în dormitorul dumneavoastră. O familie de servitori ai şcolii care 
leneveşte în pat pînă-n amiaza mare, ruşine ! 

Ar fi multe de obiectat, în special în ce priveşte „familia" şi „patul", 
îşi zise K., în timp ce, cu ajutorul Friedei — secundanţii nefiind buni 
de nici o treabă, culcaţi pe jos căscau doar gura la învăţătoare şi la 
copii — trăgea în grabă paralelele şi calul pentru sărituri pînă-n 
apropiere Şi arunca o pătură peste ele, formînd astfel un mic spaţiu 
îngrădit în care să se poată barem îmbrăca ia adăpost de 

138 è Franz Kafka 

privirile copiilor. Linişte însă nu avură nici un pic; mai întîi 
învăţătoarea făcu scandal pentru că nu era apa proaspătă în lighean 
— K. tocmai se gîndise să ia lighea. nul pentru el şi pentru Frieda, 
dar renunţă deocamdată, ca să n-o irite şi mai tare pe învăţătoare, 
dar renunţarea asta nu-i folosi ia nimic, căci cîteva clipe după aceea 
urma un tărăboi şi mai mare; din nefericire, resturile cinei nu 
fuseseră strînse de pe catedră şi învăţătoarea le dădu jos pe toate cu 
rigla; că uleiul din cutia de sardele şi resturile de cafea se varsă pe 
duşumea şi cafetiera se face praf, se vede că n-o interesa; servitorul 
n-avea decît să strîngă şi să curețe. îmbrăcaţi doar pe jumătate, K. şi 
Frieda, rezemaţi de'paralele, priveau cum li se distruge micul lor 
avut Secundanţii, care, pesemne, nici nu se gîndeau să se îmbrace, 
aruncau mereu cîte o privire de jos, dintre cuverturi, spre marele 
amuzament al copiilor. Cel mai mult o durea pe Frieda, fireşte, 
pierderea cafetierei; abia cînd K. o asigură, ca s-o consoleze, că se va 
duce numaidecît la primar să ceară o despăgubire şi că o va obţine, 
se îmbărbăta într-atit, încît ieşi fuga, numai în cămaşă şi ju-pon, din 
îngrăditură, ca să ia cel puţin faţa de masă şi s-o ferească de noi 


pete. Reuşi, într-adevăr, deşi învăţătoarea, ca s-o sperie, lovea 
neîncetat cu rigla în masă într-un mod care-ţi zdruncina nervii. Cînd 
fură, în sfîrşit, îmbrăcaţi, K. şi cu Frieda se văzură siliţi să-i îndemne 
pe secundanţii parcă zăpăciţi de aceste întîmplări, cu vorbe şi cu 
ghionturi, să se îmbrace, ba chiar să-i şi ajute. Apoi, cînd'toţi erau 
gata, K. le indică tuturor treburile care urmau să fie făcute în primul 
rînd. Secundanţii trebuiau să aducă lemne şi si facă focul, dar întîi în 
cealaltă sală de clasă, de unde îi mai pîndeau mari primejdii, căci era 
probabil că învățătorul se şi afla acolo. Frieda trebuia să măture, iar 
K. urma sa aducă apă şi să facă ordine. Nici nu se puteau gîndi deo- 
camdată la gustarea de dimineaţă. Iar ca să afle în ce dispoziţie mai 
era învăţătoarea, K. voia să iasă cel dintii, ceilalţi să-l urmeze numai 
cînd îi va chema; hotări să procedeze aşa, pe de o parte, pentru că nu 
voia ca prin prostia secundanţilor situaţia să se înrăutăţească şi mai 
tare, iar pe de altă parte, fiindcă voia, pe cît posibil, s-o menajeze pe 
Frieda, căci ea era ambițioasă, pe cînd el nu, ea era sensibilă, iar el 
nu, ea se gîndea numai la micile neplăceri 

CASTELUL $ 139 

prezente, el însă la Barnabas şi la viitor. Frieda ascultă cu atenţie 
dispoziţiile sale; abia îşi lua ochii de la el. îndată ce KL ieşi dintre 
pături, învăţătoarea strigă, în mijlocul rîsetelor copiilor, care de 
acum încolo nu mai încetară : 

— V-aţi făcut somnul ? 

Şi cînd K., neluînd în seamă întrebarea, fiindcă în fond nu era o 
întrebare propriu-zisă, se îndreptă spre lavabou, învăţătoarea 
întrebă: 

— Dar ce aţi făcut cu mîţa mea ? 

O pisică bătrînă, mare şi grasă, zăcea întinsă pe masă, şi 
învăţătoarea examina una din labele ei puţin rănită. Va să zicăFrieda 
avusese dreptate, această pisică, chiar dacă nu sărise pe ea, căci nu 
părea să mai poată sări, dar trecuse peste ea mai mult tîrîndu-se, se 
speriase de prezenţa unor oameni în clasa de obicei goală, fugise să 
se ascundă şi, în graba asta neobişnuită pentru ea, se rănise la o 
labă. k. încercă liniştit să-i explice învăţătoarei toate astea, ea însă nu 
reţinu decît ultimele cuvinte şi zise: 

— Ei, da, voi aţi rănit-o, aşa v-aţi început şederea aici. Uită-te şi 
dumneata. 

Şi, chemîndu-l pe K. la catedră, îi arătă laba, si, înainte ca el să se 
poată feri, îi trase cu ghearele o dîră peste dosul miîinii; ghearele 
erau de mult tocite, dar învăţătoarea, de data asta fără milă faţă de 
pisică, le apăsase atît de tare, încît dîra sîngera. 

— lar acum du-te la treburile dumitale, mai zise nerăbdătoare, 
aplecîndu-se iarăşi asupra pisicii. 

Frieda, care împreună cu secundanţii, privise pe după paralele, 


scoase un țipăt văzînd sîngele. K. îşi arătă mîna copiilor spunînd: 

— Vedeţi, asta mi-a făcut-o o pisică rea şi perfidă. N-o spunea, 
desigur, pentru copii; risetele şi tipetele 

lor deveniseră oarecum fireşti, aşa că nu mai aveau nevoie de alt 
motiv sau alt îndemn, şi 'nici un cuvînt nu le mai Putea domina sau 
influenţa. Cum însă nici învăţătoarea nu reacţiona la această jignire 
decît printr-o privire piezişă, rămînînd şi mai departe preocupată de 
pisică, furia ei subită părînd deci potolită prin pedepsirea sîngeroasă 
a lui K., acesta o chemă pe Frieda, îi strigă şi pe secundanţi, Şi se 
apucară de treabă. 

140 +è Franz Kafka 

Cînd K. scoase găleata cu apă murdară — adusese apj proaspătă — şi 
începu să măture clasa, un băiat de vreo doisprezece ani ieşi din 
bancă, îl prinse de mînă şi-i spuse ceva de neînțeles în mijlocul 
zarvei. Atunci deodată zgo. moţul încetă si K. se întoarse. Se 
întîmplase lucrul de care se temuse toată dimineaţa. în uşă apăruse 
învățătorul; aşa mic cum era, ţinea cu fiecare mînă pe cîte un secun- 
dant de guler. Pesemne îi prinsese luînd lemne, căci striga în gura 
mare, făcînd o pauză după fiecare cuvînt: 

— Cine a îndrăznit să spargă uşa şopronului ? Unde e individul, ca 
să-l zdrobesc ? 

Atunci Frieda se ridică de jos, căci se ostenea tocmai cu spălatul 
podelelor la picioarele învăţătoarei, se uită spre K., de parcă ar fi 
căutat să ia putere de la el, şi zise, manifestînd în privire şi ţinută 
ceva din vechea ei superioritate. 

— Eu am făcut asta, domnule învăţător. N-am ştiut cum să mă 
descurc altfel. De vreme ce clasele urmau să fie încălzite de 
dimineaţă, trebuia să deschidem şopronul, şi nu îndrăzneam să vă! 
cer cheia noaptea; logodnicul meu era plecat la „Curtea domnească", 
s-ar fi putut să rămînă acolo peste noapte, aşa că a trebuit să mă 
decid singură. Dacă am greşit, vă rog să mă iertaţi, luînd în 
consideraţie lipsa mea de experienţă; m-a certat destul logodnicul 
meu cînd a văzut ce s-a întîmplat. Ba mi-a interzis chiar si fac focul 
devreme, fiindcă a gîndit că închizînd şopronul cu cheia, aţi vrut să 
ne indicaţi că nu vreţi să se înceapă cu încălzitul p'înă nu veniţi 
dumneavoastră. Că nu s-a făcut focul este deci vina lui,'dar că s-a 
spart uşa şopronului, e vina mea. 

— Cine a spart uşa ? întrebă învățătorul pe secundanţii care tot mai 
făceau încercări zadarnice să scape din strîrisoarea miîinilor lui. 

— Domnul, ziseră ei, arătîndu-l cu degetul pe K. pentru ca să nu 
rămînă nici o îndoială. 

Frieda rise, şi acest rîs părea mai convingător decît cuvintele ei, apoi 
începu să stoarcă cîrpele, cu care spălase pe jos, în găleată, ca şi cum 
incidentul s-ar fi încheiat cu cuvintele ei, şi declaraţiile secundanţilor 


ar fi doar o glumă ulterioară; abia după ce îngenunche din nou să-şi 
continue munca, zise: 

CASTELUL $ 141 

— Secundanţii noştri sînt nişte copii, care, în pofida vîrstei lor, ar 
trebui să mai meargă la şcoală. Am spart uşa şopronului spre seară, 
singură, cu toporul; a fost foarte uşor, n-am avut nevoie de ajutorul 
secundanţilor, m-ar fi deranjat doar. Pe urmă, noaptea, cînd a sosit 
logodnicul meu, şi s-a dus să vadă paguba făcută, s-o repare chiar pe 
cît posibil, secundanţii au alergat după el, probabil pentru că se 
temeau să rămînă singuri aici, l-au văzut meşterind ceva la uşa 
spartă şi de aceea spun acum — mă rog, sînt nişte copii. 

în timpul explicaţiilor Friedei, secundanţii dădeau din cap a negare, 
continiiînd să arate spre K. şi se străduiau muteşte, prin mimică, s-o 
zdruncine pe Frieda în părerea ei. Cum însă nu reuşiră, renunţară în 
cele din urmă, şi, luînd cuvintele Friedei drept o poruncă, nu mai 
răspunseră deloc la întrebarea repetată a învățătorului. 

— Aşa, zise acesta, va să zică aţi minţit ? Sau în orice caz l-aţi 
învinovăţit cu uşurătate pe servitorul şcolii ? 

Ei tăceau mereu, dar tremurau şi aruncau nişte priviri temătoare în 
jur, ceea ce părea să indice că se ştiu vinovaţi. 

— Atunci am să vă trag numaideciît o bătaie, zise învățătorul, şi 
trimise un copil în sala cealaltă să aducă nuiaua. 

Cînd o ridică să lovească, Frieda strigă: 

— Dar au spus adevărul! 

Şi, aruncînd cîrpa în găleata cu apă, încît stropii săriră pînă departe, 
alergă să se ascundă după paralele. 

— O bandă de mincinoşi, zise învăţătoarea care terminase tocmai cu 
bandajatul labei rănite şi luase pisica în poală, unde abia avea loc. 

— Prin urmare totuşi domnul servitor al şcolii, zise învățătorul, 
împingîndu'-i pe secundanţi cît colo şi întorcîndu-se spre K. 
Acesta ascultase tăcut, sprijinindu-se în coada măturii. 

— Acest domn servitor, care acceptă din laşitate să fie acuzaţi alţii 
de propriile sale mîrşăvii. 

— Mă rog, zise K. observînd că intervenţia Friedei Potolise totuşi 
întrucîtva accesul de mînie nestăvilită a învățătorului, dacă 
secundanţii ar fi mîncat puţină bătaie, nu mi-ar fi părut rău; dacă au 
fost cruţaţi cu vreo zece 

142 $ Franz Kafka 

prilejuri cînd ar fi meritat-o, ar fi putut să ispăşească barem o dată pe 
nedrept. Dar şi independent de asta, mi-ar fi suris să se poată evita o 
ciocnire directă între mine şi dumneavoastră, domnule învăţător, 
poate că şi dumneavoastră preferaţi aşa. Dar cum Frieda m-a sacrifi. 
cat acum în favoarea secundanţilor — aici K. făcu o pauză, şi, în 
liniştea care se lăsase, se auzi de după cuverturi plînsul înfundat al 


Friedei — trebuie să clarificăm fireşte lucrurile. 

— Nemaipomenit! zise învăţătoarea. 

— Sînt în întregime de părerea dumitale, domnişoară Gisa, zise 
învățătorul. Dumneata, servitor al şcolii,'eşti, fireşte, concediat pe loc 
din cauza delictului ruşinos în exerciţiul funcţiunii. îmi rezerv 
deocamdată dreptul de a vă pedepsi ulterior, dar acum să vă căraţi 
îndată cu toate catrafusele. O să fie o adevărată uşurare pentru noi, 
şi, în sfîrşit, vom putea începe cursurile. Deci, urgent! 

— Nu mă mişc de aici, zise K. Sînteţi superiorul meu, dar nu acela 
care mi-a oferit acest post, acela e domnul primar; nu accept altă 
concediere decît din partea dumi-sale. Dînsul însă nu mi-a dat acest 
post ca să deger aici împreună cu ai mei, ci — aşa cum aţi spus şi 
dumneavoastră — ca să mă împiedice să întreprind din disperare 
fapte necugetate. Concedierea mea subită ar fi ceva de-a dreptul 
potrivnic intenţiilor dumisale; pînă nu aflu contrariul chiar din gura 
sa, nu o pot crede. De altfel, este probabil şi spre avantajul 
dumneavoastră dacă nu dau urmare acestei concedieri necugetate. 
— Nu-i dai urmare, va să zică ? întrebă învățătorul. K. făcu nu din 
cap. 

— Gîndeşte-te bine, zise învățătorul, hotărîrile dumitale nu sînt 
întotdeauna dintre cele mai fericite, gîndeşte-te, de pildă, la după- 
amiaza de ieri, cînd ai refuzat să fii interogat. 

— De ce amintiţi asta acum ? întrebă K. 

— Fiindcă aşa-mi place, zise învățătorul, şi acum repet pentru ultima 
oară : afară ! 

Cînd şi asta rămase fără efect, învățătorul se duse 13 catedră şi se 
sfătui, cu voce scăzută, cu învăţătoarea; aceasta pomeni, între altele, 
de poliţie, dar învățătorul respinse ideea; în cele din urmă se 
înţeleseră, învățătorul 

CASTELUL $ 143 

porunci copiilor să treacă în clasa lui, urmînd să li se predea lecţiile 
acolo, laolaltă cu elevii ceilalţi. Bucuroşi de puţină variaţie, copiii 
porniră rizînd şi ţipînd, clasa se goli numaidecit, iar învățătorul şi 
învăţătoarea ieşiră şi ei în urma lor. învăţătoarea ducea catalogul, şi, 
culcată pe el, pisica perfect nepăsătoare de atîta osînză. învățătorul 
ar fi lăsat bucuros pisica în sala aceea, dar, la o aluzie în acest sens, 
învăţătoarea se împotrivi hotărită, pomenind de cruzimea lui K. 
Astfel, pe lîngă toate necazurile pe care i le pricinuise, K. îi mai puse 
în cîrcă învățătorului şi pisica. Probabil că asta avu o influenţă asupra 
ultimelor cuvinte pe care învățătorul i le mai spuse din uşă lui K.: 

— Domnişoara se vede silită să părăsească această sală de clasă 
împreună cu copiii, fiindcă eşti recalcitrant şi nu dai urmare 
concedierii mele, şi nimeni nu-i poate pretinde, ei, unei fete tinere, să 
predea în mijlocul menajului dumitale murdar. Rămîneţi deci singuri, 


nestigheriţi de dezgustul unor priviri cumsecade, şi lăfăiţi-vă aici în 
voie. Dar nu va dura mult, vă garantez ! 

Apoi trînti uşa. 

H 

12 

SECUNDANŢII 

Abia plecaseră toţi, cînd K. le ordonă secundanţilor: 

—  leşiţi afară! 

Uluiţi de această poruncă neaşteptată, se supuseră, dar cînd K. 
închise în urma lor uşa cu cheia, voiau să se întoarcă, scînceau şi 
băteau în uşă. 

—  Sînteţi concediaţi, strigă K., nu vă mai primesc niciodată în 
serviciul meu ! 

Nu voiau nici în ruptul capului să accepte aşa ceva, şi loveau cu 
pumnii şi cu picioarele în uşă. 

— Vrem să ne întoarcem la tine, stăpîne! strigau mereu, ca şi cum K. 
ar fi fost pămîntul ferm, iar ei pe cale să se înece în valuri. 

Lui K. însă nu-i fu milă, aşteptă cu nerăbdare ca zgomotul 
insuportabil să-l silească pe învăţător să intervină. Asta se şi întîmplă 
peste puţin. 

— Lasă-i să intre pe blestemaţii de secundanţi ai du-mitale, strigă 
învățătorul. 

— l-am concediat, strigă K. 

Aceasta avu efectul secundar, neintenţionat de KL, de a-i arăta 
învățătorului cum se petrec lucrurile cînd cineva are destulă putere 
nu numai să concedieze, dar să şi aplice concedierea. învățătorul 
încercă acum să-i liniştească pe secundanţi cu vorbe bune, spunîndu- 
le să aştepte ctt răbdare, fiindcă în cele din urmă K. va fi silit să-i lase 
sa intre. Apoi plecă. Acum s-ar fi făcut poate linişte dacă n-ar fi 
început K. să ţipe iar la ei că sînt concediaţi definitiv şi că nu au nici 
cea mai mică speranţă de a fi reangajaţi. Auzind aşa începură să facă 
din nou gălăgie ca şi adineauri. învățătorul veni din nou, dar acum nu 
mai discută cu ei, ci-i goni din casă, pesemne cu nuiaua temută. 
Peste puţin apărură în faţa ferestrelor sălii de gimnastică şi bătură în 
geamuri, ţipîrid, dar cuvintele lor nu se 

CASTELUL $ 145 

puteau înţelege. Nici acolo nu rămaseră însă multă vreme, 
neputîndu-se mişca în voie prin zăpada mare, aşa cum îi îndemna 
neastampărul lor. De aceea alergară la gardul de zăbrele al grădinii 
şcolii, se urcară pe soclul de piatră, de unde se puteau uita înăuntru 
mai bine, deşi de la distanţă, alergară de colo pînă colo pe acest 
soclu, ţinîndu-se de gratii, apoi se opriră ca să-l implore pe K. 
întinzînd mîinile împreunate spre el. Făcură aşa multă vreme, fără să 
ia seama că eforturile lor sînt zadarnice. Erau ca orbiţi şi nu încetară 


probabil nici după ce KL lăsase perdelele în jos ca să scape de 
această privelişte. 

în încăperea cam întunecoasă acum, K. se duse la paralele să vadă de 
Frieda. Privirea lui o făcu să se ridice, să-şi aranjeze părul, să-şi 
şteargă lacrimile; apoi ea se apiică în tăcere să pună cafeaua la fiert. 
Cu toate că Frieda ştia bine tot ce se întamplase, o înştiinţa formal 
că-i conce-diase pe secundanţi. Ea dădu doar din cap. K. se aşeză 
într-o bancă şi-i urmări mişcările obosite. Ceea ce-i înfrumuseţase 
întotdeauna trupul insignifiant fusese prospeţimea şi energia; acum 
frumuseţea aceasta pierise. Cele cîteva' zile de convieţuire cu K." 
fuseseră de ajuns ca să aibă acest efect. Munca la birt nu fusese 
uşoară, dar se vede că-i priise mai mult. Să fi fost despărţirea de 
Klamm adevărata cauză a declinului ei ? Apropierea de Klamm o 
făcuse înnebunitor de ispititoare, sub această vrajă pusese stăpînire 
pe K., şi acum ea se ofilea în braţele lui. 

— Frieda ! o chemă K. 

Ea lăsă numaideciît rişniţa de cafea din mînă şi se aşeză lîngă K. în 
bancă. 

— Eşti supărat pe mine ? îl întrebă ea. 

— Nu, zise K., cred că nu poţi altfel. Ai trăit mulţumită la „Curtea 
domnească". Ar fi trebuit să te las acolo. 

— Da, zise Frieda uitîndu-se tristă în gol, ar fi trebuit sa mă laşi 
acolo. Nu sînt demnă să trăiesc cu tine. Eliberat de mine, poate că ai 
reuşi să obţii tot ce vrei. Ţinînd seamă de mine, te supui' 
învățătorului tiranic, accepţi acest post umil, te străduieşti cu atîta 
rivnă să ai o întrevedere cu Klamm. Toate pentru mine, iar eu ţi-o 
răsplătesc Prea puţin. 

— Nu, zise K. cuprinzîndu-i umerii cu braţul. Toate îcestea sînt 
mărunţişuri care nu mă ating, iar la Kamm 

146 $ Franz Kafka 

nu numai din pricina ta vreau să ajung. Şi cîte n-ai făcut tu pentru 
mine ! înainte de a te cunoaşte, rătăceam pe aici cu totul pierdut. 
Nimeni nu mă primea, şi cel căruia reuşeam să mă impun cu de-a 
sila, se descotorosea de mine cît putea de repede. Şi cînd aş fi putut 
găsi linişte în societatea cuiva, erau oameni de care fugeam eu, ca de 
pildă familia lui Barnabas... 

— Fugeai de ei ? Nu-i aşa ? lubitule ! strigă Frieda cu vioiciune, 
întrerupîndu-l; apoi, după un „Da" şovăielnic al lui K., recăzu iar în 
oboseala ei. 

Dar nici K. nu mai avea destulă energie să explice în ce consta 
întorsătura bună pe care o luaseră pentru el lucrurile prin legătura 
lui cu Frieda. îşi luă încetişor braţul de pe umerii ei şi statură cîtva 
timp aşa, în tăcere, apoi/ca şi cum braţul lui i-ar fi dat o căldură de 
care nu se mai putea lipsi, Frieda îi spuse : 


— N-am să suport viaţa asta de aici. Dacă vrei să mă păstrezi, 
trebuie să emigrăm undeva, în sudul Franţei, în Spania. 

— Nu pot să emigrez, zise K., am venit aici ca să rămîn. Şi am să 
rămîn ! Şi, contrazicîndu-se, fără să-şi dea măcar osteneala să explice 
această contradicţie, adăuga vorbind parcă cu sine însuşi: Ce ar fi 
putut să mă atragă spre această ţară pustie, dacă nu dorinţa de a 
rămîne aici ? Apoi mai spuse: Dar şi tu vrei să rămii aici, doar e ţara 
ta. Numai Klamm îţi lipseşte, şi asta îţi insuflă gînduri'disperate. 

— Crezi că-mi lipseşte Klamm ? zise Frieda. îl aveffl aici cu 
prisosinţă, e încă prea mult Klamm; vreau să plec ca să scap de ei. 
Nu Klamm, ci tu îmi lipseşti. De dragul tău vreau să plec; fiindcă nu 
mă pot îndestula de prezenţa ta aici, unde toţi trag de mine. De mi s- 
ar smulge mai bine masca asta frumuşică, de mi s-ar poci corpul, ca 
să pot trăi în pace cu tine. 

K. nu reţinu din acestea decît un singur lucru. 

— Klamm mai este şi acum în legătură cu tii întrebă îndată. Te mai 
cheamă ? 

— De Klamm nu ştiu nimic, zise Frieda, vort acum despre alţii, de 
pildă despre secundanţi. 

— A, secundanţii, răspunse K. surprins, te uri cumva ? 

CASTELUL $ 147 

— Dar tu n-ai observat ? întrebă Frieda. 

— Nu, zise K. încercînd în zadar să-şi amintească de amănunte. 

Sînt băieţi înfigăreţi şi pofticioşi, asta-i adevărat, dar că ar fi 
îndrăznit să se lege de tine, n-am remarcat. 

— Nu ? zise Frieda, n-ai remarcat că n-a fost cu putinţă să scăpăm 
de ei în camera noastră din „Hanul Podului", că ne-au spionat cu 
gelozie legăturile, că de curînd unul dintre ei s-a culcat pe locul meu 
de pe salteaua cu paie, că au depus mărturie adineauri împotriva ta, 
ca să te alunge, să te piardă, şi să rămînă singuri cu mine. Toate 
astea nu le-ai remarcat ? 

K. se uită la Frieda fără să răspundă. Acuzaţiile aduse secundanţilor 
erau desigur juste dar tot ce făcuseră se putea interpreta mult mai 
nevinovat prin firea caraghioasă, copilărească, zăpăcită, nestăpiînită a 
amîndurora. Şi oare nu grăia împotriva acuzațiilor şi faptul că se 
străduiseră mereu să-l urmeze peste tot,' nu să stea cu Frieda ? K. îi 
arătă Friedei că lucrurile stau cam aşa. 

— Prefăcătorie, zise ea. Nu ţi-ai dat seama ? Atunci de ce i-ai mai 
gonit, dacă nu din pricina asta ? întrebă ea; se duse la fereastră, 
trase puţin perdeaua la o parte. Se uită afară şi-l chemă apoi pe K. 
Secundanţii tot mai erau pe lîngă gard, şi, deşi obosiseră, desigur, 
între timp, tot îşi mai adunau puterile din cînd în cînd şi întindeau 
mîinile rugător spre şcoală. Unul din ei, ca să nu trebuiască să se ţină 
mereu cu mîinile de gard, îşi străpunsese vestonul la spate cu o 


zăbrea şi stătea agăţat de ea. 

— Săracii! Săracii! zise Frieda. 

— De ce i-am gonit ? întrebă K. Pricina ai fost tu. 

— Eu ? întrebă Frieda fără a-şi lua privirea de la cei de afară. 

— Tratamentul mult prea prietenos de care au avut Parte, zise K., 
iertarea apucăturilor şi necuviinţelor lor, tfsul tău cînd făceau prostii, 
mîngiîierile pe păr, continua milă de ei, „săracii, săracii" spui şi acum, 
şi, în sfîrşit, ultimul episod, cînd nici persoana mea nu ţi s-a părut un 
preţ Prea mare ca să-i răscumperi şi să nu mănînce bătaie. 

— Păi tocmai asta e, zise Frieda, despre asta vorbesc Şi eu, asta mă 
face nefericită, asta mă ţine la distanţă, cu 

148 + Franz Kafka 

toate că nu cunosc fericire mai mare decît să fiu cu tine mereu, fără 
întrerupere, fără sfîrşit, cu toate că mă urmăreşte şi în vis gîndul că 
nu există un loc liniştit pe pămînt pentru iubirea noastră, nici în sat, 
nici în altă parte, şi de aceea îmi închipui un mormînt, adînc şi 
îngust; acolo ne ţinem strînşi în braţe ca în nişte cleşti, eu îmi ascund 
faţa în pieptul tău, iar tu în al meu; şi nimeni nu ne va mai vedea 
niciodată. Pe cînd aici — uită-te la secundanţi ! Nu ţie ţi se adresează 
cînd îşi împreună mîinile, ci mie. 

— Şi nu eu mă uit la ei, ci tu, zise K. 

— Desigur, eu, zise Frieda aproape supărată, despre asta doar 
vorbesc tot timpul; altfel ce importanţă ar avea că secundanţii se ţin 
mereu după mine, chiar dacă ar fi trimişii lui Klamm. 

— Trimişii lui Klamm, zise K. foarte surprins de această denumire, 
deşi i se păru îndată firească. 

— Trimişii lui Klamm, sigur că da, zise Frieda, dar fie şi aşa, rămîn 
totuşi nişte băieţi prostănaci, care mai au nevoie de bătaie ca să li se 
facă educaţia. Ce negricioşi şi uriţi sînt, şi ce detestabil e contrastul 
dintre figurile lor care dau impresia că sînt adulţi, ba chiar studenţi, 
şi purtarea lor copilărească şi nebunatică. Crezi că eu nu văd toate 
astea ? Mi-e de-a dreptul ruşine pentru ei. Dar tocmai asta e: în loc 
să-i găsesc respingători, mi-e ruşine în locul lor. Mă simt silită să mă 
uit mereu la ei. Cîn'd ar fi normal să-ţi fie necaz pe ei, eu trebuie să 
rîd. Cînd ar trebui să mănînce bătaie, îmi vine să-i mîngii pe păr. Şi 
cînd stau culcată lîngă tine, noaptea, nu pot să adorm şi ma simt 
silită să mă uit peste capul tău cum doarme unul din ei înfăşurat în 
pătură, iar celălalt stă în genunchi în faţa sobei cu uşiţa deschisă şi 
pune lemne pe foc, şi trebuie sa mă aplec înainte atît de tare încît e 
cît p-aci să te trezesc. Şi nu pisica mă sperie — sînt învățată cu 
pisicile, şi sînt învățată şi cu somnul neliniştit, mereu deranjat, de la 
birt — nu pisica mă sperie, mă sperii de mine. Nu e nevoie de dihania 
asta de pisică, tresar la cel mai mic zgomot. Ba mă tem că ai să te 
trezeşti şi totul se va fi isprăvit, ba sar în sus şi aprind luminarea ca 


să te trezeşti cît repede şi să mă poţi apăra. 

lal 

CASTELUL $ 149 

— N-am ştiut nimic despre toate astea, zise K , i-am gonit avînd doar 
o vagă presimţire a acestor lucruri, dar acum au plecat, acum poate 
că totul e în ordine. 

— Da, au plecat, în sfîrşit, zise Frieda, dar faţa ei avea o expresie 
chinuită, nu bucuroasă; numai că nu ştim cine sînt. Trimişi ai lui 
Klamm, aşa le zic în gînd, într-o doară, dar poate că sînt într-adevăr. 
Ochii lor, ochii aceştia naivi şi totuşi cu scîntei, îmi amintesc 
întrucîtva de ochii lui Klamm, da, asta e, e privirea lui Klamm care 
mă străpunge uneori din ochii lor. De aceea este inexact ce am spus 
adineauri, că mi-e ruşine pentru ei. Aş vrea doar să fie aşa. Şi ştiu că 
în altă parte şi la alţi oameni o purtare ca a lor ar fi prostească şi 
necuviincioasă, dar la ei nu este aşa. Mă uit cu respect şi cu 
admiraţie la prostiile pe care le fac. Dar dacă sînt trimişii lui Klamm, 
cine să ne scape de ei ? Şi oare în cazul ăsta e bine să scăpăm de ei? 
N-ar trebui, dimpotrivă, să-i rechemi repede şi să fii fericit dacă 
primesc să revină ? 

— Vrei să le dau drumul în casă ? întrebă K. 

— Nu, nu, zise Frieda, nimic nu doresc mai puţin. Să-i văd cum se 
reped în casă, cum se bucură văzîndu-mă, cum saltă ca nişte copii şi 
întind braţele ca nişte bărbaţi, cred că nici n-aş putea suporta toate* 
astea. Dar apoi cînd mă gîndesc că,rămînînd dur faţă de ei, îi interzici 
poate lui Klamm însuşi să intre, vreau să te feresc prin toate mij- 
loacele de consecinţele acestei fapte. Atunci vreau să-i laşi să intre. 
Atunci să intre cît mai repede. Nu te sinchisi de mine, ce importanţă 
am eu ! O să mă apăr cîtă vreme o să fiu în stare, iar dacă ar fi să 
pierd partida, ei, atunci, voi fi pierdut-o, dar cu conştiinţa că şi asta s- 
a întîmplat de dragul tău. 

— Tu mă întăreşti în judecata mea cu privire la secundanţi, zise K. 
Niciodată nu vor mai intra în casă cu voia mea. Faptul că am reuşit 
să-i dau afară, dovedeşte totuşi că în anumite împrejurări pot fi 
stăpîniţi, şi deci că nu au nimic de a face, nimic esenţial, cu Klamm. 
Chiar în această seară am primit o scrisoare de la dînsul din care 
reiese că este informat cu totul greşit despre secundanţi, Un fapt din 
care putem iarăşi trage concluzia că îi sînt pe deplin indiferenți, căci 
dacă n-ar fi aşa, şi-ar fi putut procura desigur informaţii precise 
despre ei. Iar că tu îl 

150 + Franz Kafka 

vezi în ei pe Klamm, asta nu dovedeşte nimic, căci din păcate mai eşti 
şi acum influenţată de biirtăsiţă şi-l vezi pe Klamm peste tot. Tot mai 
eşti amanta lui Klamm, şi nici pe departe nu eşti încă soţia mea. Asta 
mă întristează uneori tare mult, atunci îmi vine să cred că am pierdut 


totul, atunci am impresia că abia am sosit în sat, dar nu plin de 
speranţe, aşa cum eram de fapt atunci, ci cu conştiinţa că nu mă 
aşteaptă decît decepţii şi că voi fi silit să le încerc una după alta pînă 
la ultima picătură de drojdie. Dar asta se întîmplă doar uneori, 
adăugă K. zîmbind cînd văzu că Frieda e ca strivită sub greutatea 
vorbelor sale, şi nu dovedeşte în fond decît ceva bun, şi anume, cît 
însemni tu pentru mine. Şi dacă-mi ceri acum să aleg între tine şi 
secundanţi, înseamnă că ei au şi pierdut partida. Ce idee, să aleg 
între ei şi tine ! Şi acum vreau să mă ştiu scăpat de ei definitiv. Cine 
ştie, de altfel, dacă slăbiciunea care ne-a cuprins pe amîndoi, nu vine 
de acolo că nici acum n-am luat încă micul-dejun. 

— Se poate, zise Frieda cu un zîmbet obosit i apucă de treabă. 

Iar K. puse din nou mîna pe mătură. 


13 

HANS 

După cîtva timp, se auzi o bătaie uşoară la uşă. 

— Barnabas ! strigă K.; aruncă mătura şi din cîteva salturi ajunse la 
uşă. 

Frieda se uita'la el, speriată de acest nume mai mult decît de orice. 
Mîinile îi erau nesigure şi K. nu reuşi să descuie numaidecît broasca 
veche. 

— Deschid îndată, repeta mereu, în loc să întrebe cine e cel care 
bate la uşă. 

Şi apoi fu nevoit să constate că prin uşa, în sfîrşit dată de perete, 
intră nu Barnabas, ci băieţelul care manifestase mai înainte dorinţa 
de a vorbi cu K. Dar acesta n-avea nici un chef să-şi aducă aminte de 
el. 

— Ce cauţi aici ? îl întrebă. Se învaţă în sala de alături. 

— De acolo şi vin, răspunse băieţelul uitîndu-se la K. liniştit cu ochii 
săi mari, căprii, şi stfnd drept, cu braţele lipite de corp. 

— Şi ce vrei ? Hai, repede! zise K. aplecîndu-se Putin, căci băiatul 
vorbea încet. 

— Pot să te ajut ? întrebă băiatul. 

— Vrea să ne ajute, îi zise K. Friedei; apoi către Wiat: Dar cum te 
cheamă ? 

— Hans Brunswick, zise băiatul, elev în clasa a patra, fiul lui Otto 
Brunswick, cizmarul din strada Madeleine. 

— Ia te uită, te cheamă Brunswick, zise K. şi deveni "ai prietenos. 

. Aflară că pe Hans îl emoţionaseră asa de tare zgîrietu-Fjle 
sîngerînde pe care învăţătoarea le făcuse pe mîna lui *S încît hotărise 
din clipa aceea să-i vină în ajutor. Acum ?* strecurase fără voia cuiva, 
din clasa alăturată, <«îfruntînd pericolul unei pedepse straşnice, aşa 
cum un "ezertor se strecoară în liniile inamice.' Probabil că-l de- 


clinaseră, mai ales, asemenea închipuiri copilăreşti. Cu ""Cestea se 
potrivea şi seriozitatea care se vădea în tot ce 

152 $ Franz Kafka 

făcea. Numai la început se arătă stînjenit, din timiditate; peste puţin 
se obişnui însă cu K. şi cu Frieda, apoi, după ce primi o cafea fjună, 
fierbinte, deveni vioi si familiar, întrebările sale erau pline de zel şi 
insistenţă, de parcă ar fi ţinut să afle cît se poate de repede 
esenţialul, pentru ca să'poată lua decizii, el de capul lui, spre binele 
lui K. şi al Friedei. Avea ceva dominator, dar asta era atît de 
amestecat cu nevinovăție copilărească, încît i te supuneai pe 
jumătate serios, pe jumătate în glumă. în orice caz, atrăgea atenţia 
asupra sa, aşa că nu se mai făcu nici o treabă, şi dejunul se prelungi 
multă vreme. Deşi şedea într-o bancă, în timp ce K. stătea la catedră 
si Frieda lîngă el pe alt scaun, Hans părea să fie învățătorul, parcă îi 
examina şi le judeca răspunsurile. Un zîmbet uşor, care-i flutura pe 
buzele moi, părea să indice că e conştient de faptul că totul e doar un 
joc, era însă cu atît mai concentrat şi serios, dar poate eă freamătul 
jucăuş din jurul gurii sale'nu era zîmbet, ci fericirea copilăriei. Abia 
într-un tîrziu recunoscu că-l ştie pe K. de mai de mult, de cînd acesta 
intrase odată în casa lui Lasemann. K. era fericit de această 
descoperire. 

— Te jucai atunci la picioarele femeii din fotoliu? întrebă K. 

— Da, zise Hans, e mama mea. 

Acum îl puseră să povestească despre maică-sa, dar o făcu după 
oarecare şovăire şi numai la insistenţele lor; acum se vădi că era 
totuşi doar un băieţel care, poate presimţind viitorul, poate însă 
numai prin iluzia simţuriloi unui ascultător încordat şi neliniştit, 
părea să dea glas uneori, mai ales cînd punea întrebări, unui bărbat 
energ” i perspicace, pentru ca în momentul următor să nu rO ie decît 
un şcolar care nici măcar nu înţelegea unelf întrebări şi răstălmăcea 
altele, care dintr-o lipsă de consideraţie copilărească vorbea mult 
prea încet, deşi i 4 atrăsese de mai multe ori atenţia asupra aceste 
greşeli, f care, în cele din urmă tăcea cu îndărătnicie cînd i se pU' 
neau întrebări insistente, şi încă fără nici o jenă, aşa cufl! un adult n- 
ar putea s-o facă niciodată. în general,' dadej* impresia că, după 
părerea lui, numai el are dreptul *» pună întrebări, şi că prin 
întrebările celorlalţi s-ar incăfc* vreun regulament şi s-ar pierde 
vremea. Atunci era $ stare să tacă multă vreme, stînd liniştit cu 
bustul drept ^ capul aplecat, cu buza de jos răsfrintă. Friedei îi 


t 


CASTELUL $ 153 
atît de mult această atitudine, încît puse de cîteva ori întrebări care 
spera că-l vor face, m felul acesta, să amuţească. Şi reuşi într-adevăr 


de mai multe ori, pe K. însă ii supăra. 

Nu aflară de fapt mare lucru de la Hans. Maică-sa era cam 
bolnăvicioasă, dar rămase neclar de ce boală suferea; sugaciul pe 
care doamna Brunswick îl ţinuse în braţe era sora lui Hans şi se 
chema Frieda (faptul că femeia care-l tot trăgea de limbă purta 
acelaşi nume, fu înregistrat de Hans cu vădită neplăcere), stăteau cu 
toţii în sat, dar nu în casa lui Lasemann, acolo fuseseră doar în vizită, 
ca să facă baie, pentru că Lasemann avea albia aceea mare, în care 
copiii mici, dintre care Hans nu mai făcea parte, se îmbăiau cu atîta 
plăcere; despre tatăl său Hans amintea cu respect sau cu teamă, dar 
numai cînd nu era vorba în acelaşi timp şi despre maică-sa, căci, în 
comparaţie cu ea, tatăl nu părea să fie la mare preţ; de altfel, toate 
întrebările privitoare la viaţa lor de familie rămaseră fără răspuns, 
oricum încercau s-o abordeze. Despre meseria lui taică-său aflară că 
era cel mai important cizmar din localitate, nimeni nu se putea 
compara cu el, aceasta o spusese în repetate rînduri chiar cînd era 
vorba despre altceva; el le mai trecea comenzi şi celorlalţi cizmari, de 
pildă şi tatălui lui Barnabas; în cazul acestuia, Brunswick ii făcea 
probabil o favoare deosebită, aşa cel puţin lăsa să se înţeleagă o 
mişcare din cap a lui Hans,'plină de mîndrie, care o făcu pe Frieda să 
se dea jos de la catedră, să se repeadă la el şi să-l sărute. La 
întrebarea dacă fusese vreodată la castel, nu răspunse decît după ce 
fusese repetată de mai multe ori, şi anume prin : nu. Aceeaşi între- 
bare referitoare la maică-sa, o lăsă fără răspuns. în cele din urmă K. 
obosi, găsea că băiatul avea dreptate, întrucît Şi lui i se părură 
inutile întrebările, apoi mai era si puţin ruşinos să încerci să afli 
secrete de familie pe cafea asta ocolită, descosînd un copil nevinovat, 
şi era cu atît mai ruşinos cu cît nici măcar de la el nu se putea afla 
nimic. 

Şi cînd K. întrebă, în încheiere, la ce treabă îşi oferă îjutorul, nu se 
mai miră să afle că Hans intenţionează să-l ajute doar aici, la lucru, 
pentru ca învățătorul şi învăţătoarea să nu-l mai certe atita pe K. 
Acesta îi explică lui Hans *& nu e nevoie de un astfel de ajutor, 
pesemne că era în firea învățătorului să tot dojenească, aşa că nici 
prin munca “a mai 'conştiincioasă probabil că nu se vor putea apăra 
154 è Franz Kafka 

de el, că munca în sine nu era grea şi că întîrziase astăzi numai din 
pricina unor împrejurări îhtîmplătoare, de alt-fel dojenile nu aveau 
asupra lui acelaşi efect ca asupra unui şcolar, căci el, K., le dă lao 
parte, îi sînt indiferente, şi că speră să scape cît de curînd de 
învăţător. Cum nu fusese vorba deci decît despre un ajutor împotriva 
învățătorului, mai spuse el, îi mulţumeşte şi ar fi bine ca Hans si se 
întoarcă m clasă, acum, 'cînd se poate încă spera că nu o să fie 
pedepsit. Cu toate că nu accentua, ci doar lăsă să se înţeleagă, fără 


voie, că numai ajutorul împotriva învățătorului e ceva de care nu are 
nevoie, lăsînd deschisă chestiunea că orice alt ajutor ar fi binevenit, 
Hans înţelese acest lucru foarte bine şi întrebă dacă i-ar putea fi de 
folos lui K. în alt fel; spuse că l-ar ajuta bucuros, iar dacă el însuşi n- 
ar fi în stare s-o facă, ar ruga-o pe maică-sa şi atunci vor reuşi 
desigur. Şi taică-său, cînd e muncit de griji, o roagă pe maică-sa să-'l 
ajute. Apoi maică-sa a mai întrebat de K; ea nu prea iese din casă, în 
ziua aceea fusese doar în mod excepţional la Lasemann. El însă, 
Hans, se duce adesea pe acolo ca să se joace cu copiii lui Lasemann, 
şi odată, cînd s-a întors acasă, maică-sa l-a întrebat dacă nu cumva 
mai venise arpentonil. Dar cum mama este atît de slabă şi de obosită, 
nu e voie s-o descoşi cu întrebări inutile'; de aceea îi spusese doar că 
nu-l' mai văzuse pe arpentor; după aceea nu mai adusese vorba 
despre el, dar întunindu-l apoi la şcoală, s-a simţit obligat să intre în 
vorbă cu el, ca să-i poată da vesti mamei. Căci asta-i place mamei cel 
mai mult, să-i împlineşti dorinţele fără ca ea să-ţi fi dat vreo poruncă 
precisă. 

După o scurtă cumpănire, K. îi spuse că n-are nevoie de ajutor, că are 
tot ce-i trebuie, dar că e foarte drăguţ din partea lui Hans că vrea să-l 
ajute, că-i mulţumeşte pentru bunele intenţii, dar nu e exclus să aibă 
o dată nevoie de ceva, si atunci va face apel la el, adresa o are doar. 
îfl schimb poate că de data asta el, K., i-ar putea fi de ajutor, îi pare 
rău că mama lui Hans boleşte si că nimeni nu pare să-i înţeleagă 
suferinţa; într-un caz din acestea neglijate survine adesea o 
înrăutăţire gravă a unei boli uşoare în sine. întîmplător, el posedă 
unele cunoştinţe medicale, si, ceea ce este şi mai preţios, are 
oarecare'experienţă iD îngrijirea bolnavilor. I s-a întîmplat să obţină 
rezultate pe care medicii n-au reuşit să le dobîndească. Acasă fusese 
poreclit „iarba amară"! din pricina darurilor sale de lecui" 
CASTELUL $ 155 

tor. în orice caz s-ar duce cu multă plăcere s-o vadă pe mama lui 
Hans şi să stea de vorbă cu ea. Poate că i-ar putea da un sfat bun, ar 
face-o cu plăcere, dacă n-ar fi decît de dragul lui Hans. 

Auzind această propunere, Hans avu întîi o lucire de bucurie în ochi, 
ceea ce-l ispiti pe K. să devină mai insistent, dar rezultatul fu 
nesatisfăcător, căci la diferitele sale întrebări în acest sens, Hans 
răspunse, fără a se arăta prea trist, că nimeni n-are voie s-o vadă pe 
maică-sa, fiindcă are prea mare nevoie de menajamente; deşi K. abia 
schimbase cîteva vorbe cu ea atunci, zăcuse după aceea cîteva zile în 
pat; e drept, că asta se întîmplă destul de des. Dar tatăl său fusese 
foarte supărat din pricina lui K. si n-ar permite desigur niciodată să 
vină s-o vadă pe mama, hi avusese chiar intenţia să-i facă o vizită lui 
K. şi să-l pedepsească pentru purtarea lui de atunci; renunţase numai 
la insistența mamei. înainte de toate însă, mama însăşi nu vrea să 


vorbească în general cu nimeni, şi faptul că s-a interesat de K. nu 
constituie o excepţie de'la regulă, dimpotrivă, tocmai cu ocazia 
pomenirii îui ar fi putut exprima dorinţa de a-l vedea, dar cum n-o 
exprimase, arătase astfel limpede care-i e voia. Vrea doar să afle 
despre K., dar să stea de vorbă cu el, asta nu. De altfel nu suferă de o 
adevărată boală, cunoaşte foarte bine cauza stării în care se află şi 
uneori o şi indică aluziv; probabil că nu suportă aerul de aici, dar pe 
de altă parte nu vrea să părăsească localitatea din pricina tatei şi a 
copiilor, şi apoi se simte de fapt mai bine decît înainte! 

Cam atît află K. Puterile intelectuale ale lui Hans crescuseră văzînd 
cu ochii, în timp ce se străduia s-o apere pe maică-sa de K., tocmai de 
K., pe care voise să-l ajute, cum pretindea; ba, în scopul de a o feri pe 
maică-sa de K., făcu afirmaţii contradictorii cu cele dinainte, în unele 
privinţe, de pildă cu privire la boala ei. Cu toate acestea K. îşi dădea 
seama şi acum că Hans continuă să fie bine intenţionat faţă de el, 
numai că uita de toate cu gîndul la maică-sa. Pus alături de ea, 
nimeni n-avea şanse ca Hans sa-i dea dreptate, oricine ar fi fost; 
acum fusese K., dar tot aşa de bine putea să fie, de pildă, şi tatăl 
băiatului. K. “oia să se convingă de asta, de aceea spuse că e foarte 
rezonabil din partea tatălui că o fereşte de orice deranj şi că dacă el, 
K., ar fi bănuit asta pe atunci, n-ar fi îndrăznit desigur să intre în 
vorbă cu ea, şi-l rugă pe Hans să trans- 

156 è Franz Kafka 

mită acasă că-şi cere scuze acum, ulterior. în schimb, % poate 
pricepe de ce tatăl, dacă într-adevăr cauza suferinţei ei este 
clarificată, cum spune Hans, o retine pe maică-sa să plece pentru a 
se întrema printr-o schimbare de aer; trebuie spus că el o reţine, de 
vreme ce ea nu pleacă de dragul lui şi al copiilor, dar pe copii ar 
putea să-i ia cu dînsa, şi, în'fond, n-ar trebui să plece pentru multă 
vreme şi nici să se ducă departe, chiar în apropiere, sus, pe dealul 
castelului aerul e cu totul altfel. Si n-ar trebui ca tatăl să se teamă de 
cheltuielile unei astfel de vilegiaturi, el fiind cel mai însemnat cizmar 
din localitate şi avînd, desigur, el însuşi sau mama, rude sau prieteni 
la castel, care ar primi-o bucuroşi. De ce n-o lasă să plece ? Nu e bine 
că minimalizează un rău de această natură. El, K., a văzut-o doar 
fugitiv, dar paloarea şi slăbiciunea ei evidentă îl determinaseră să-i 
adreseze cuvmtul. încă din momentul acela se mirase că soţul ei lasă 
această femeie suferindă în aerul viciat al încăperii care serveşte de 
baie comună şi de spălătorie, şi că nu-si impunea nici o stavilă 
vorbelor strigate în gura mare. Probabil că taică-său nu ştie cum stă 
chestiunea; se prea poate ca starea ei să se fi ameliorat în ultima 
vreme, bolile astea au capricii, dar pînă la urmă, dacă nu le combati, 
te atacă cu puteri înnoite şi atund nimic nu te mai poate ajuta. Dacă 
nu i se îngăduie lui si vorbească cu ea, ar fi bine să poată vorbi măcar 


cu tata, ca să-i atragă atenţia asupra acestor lucruri. 

Hans îl ascultase încordat, înţelesese aproape tot, intuise precis 
ameninţarea cuprinsă în sfatul de neînțeles al lui K. Cu toate acestea, 
răspunse că tatăl său nu va sta de vorbă cu K., fiindcă are o antipatie 
faţă de el şi l-ar trata probabil la fel ca învățătorul. Spusese zîmbind 
si timid tot ce se referise la K., îndirjit şi cu tristeţe cînd îf pomenise 
pe taică-său. K. ar putea vorbi eventual cu maică-sa, mai adăugă, însă 
fără ştirea lui taică-său. Apoi rămase pe gînduri, cu privirea 'fixă, 
întocmai ca o femeie care vrea să facă ceva nepermis şi caută un mod 
de a-şi pune planul în aplicare, fără a fi prinsă, şi spuse după aceea 
că lucrul ar putea fi pus la cale poimiine seara, cînd taică-său se duce 
la „Curtea domnească", unde are ceva de discutat, şi atunci, în seara 
aceea, el, Hans, va veni la K., şi-l va conduce la maică-sa, bineînţeles 
presupunînd că ea va fi de acord, ceea ce e încă foarte improbabil. în 
genere ea nu face nimic împotriva voinţei soţului ei, i se supune în 
toate, şi î" 

CASTELUL $ 157 

lucruri de a căror absurditate îşi dă seama pînă şi el, Hans. 

De fapt, Hans căuta acum ajutor la K. împotriva tatălui său, era ca şi 
cum s-ar fi înşelat el însuşi crezînd că ar vrea să-l ajute pe K., pe cînd 
în realitate ar fi dorit să afle dacă nu cumva, deoarece nimeni din 
vechiul anturaj nu-l putuse ajuta, acest străin, ivit pe neaşteptate şi 
pomenit pînă şi de maică-sa, ar fi în stare s-o facă. De parcă s-ar fi 
închis în sine, fără ştirea lui, aproape bănuitor, aşa devenise băiatul. 
Din înfăţişarea şi vorbele lui, lucrul nu se prea deducea; abia după 
'mărturisirile ulterioare, obţinute din întîmplare sau cu intenţie, se 
putea observa aceasta. Acum, discutînd îndelung cu K., Hans îşi 
dădea seama ce dificultăţi avea de înfruntat. în' pofida bunăvoinţei 
sale, erau dificultăţi de neînvins; cu totul pierdut în gînduri şi totuşi 
solicitînd ajutor, se uita mereu neliniştit, clipind din ochi spre K. 
înainte de plecarea tatii nu putea să-i spună mamei ceva, altminteri 
tata ar fi aflat şi ar fi stricat totul, aşa că abia după aceea putea vorbi 
de ăsta; dar şi atunci, ţinînd seama de mama, s-o facă nu brusc şi 
repede, ci pe îndelete şi la momentul potrivit, apoi trebuia să ceară 
învoirea mamei şi pe urmă abia să-l aducă pe K.; dar oare atunci nu 
va fi prea tîrziu, nu era primejdie să se întoarcă tata ? Nu, era cu 
neputinţă. K. dovedi contrariul, că nu era cu neputinţă. Că nu le 
ră'mîne (lestul timp, de asta nu aveau să se teamă, o scurtă convor- 
bire, o scurtă întrevedere ar ajunge, şi nici nu-i nevoie ca Hans să-l 
aducă pe K., nu. K. va aştepta ascuns undeva, în apropierea casei şi, 
la un semn af lui Hans, va veni imediat. Nu, obiectă' Hans, lîngă casă 
K. nu avea voie să aştepte — din nou era grija excesivă pentru maică- 
sa, care-l reţinea — fără ştirea ei K. nu trebuia să pornească la 

drum, într-o atît de tainică înţelegere cu bolnava nu-i “ra îngăduit lui 


K. să intre; el, Hans, ar trebui să-l ia pe K. de la şcoală si nu înainte 
ca mama să ştie şi s-o permită. Bine, obiectă &, dar atunci ar fi cu 
adevărat periculos şi °r fi cu putinţă ca tata să dea peste el în casă; şi 
chiar dacă asta nu s-ar întîmpla, mamei tot i-ar fi teamă să-l (ase pe 
K. să vină, şi atunci totul s-ar izbi de tata. Acum se împotrivi Hans, şi 
aşa se ciorovăiră în fel şi chip. 

K. îl chemase pe Hans din bancă la' catedră mai de lt, îl luase între 
genunchii săi şi-l mîngiîia din cînd în ca să-l îmbuneze. Această 
apropiere făcu să se stabi- 

158 + Franz Kafka 

lească între ei buna înţelegere, în pofida rezistenţei sporadice a lui 
Hans. în cele din urmă se înţeleseră în felul următor: întîi de toate 
Hans va spune mamei sale adevărul întreg, dar, pentru a-i uşura 
încuviințarea, va adăuga că intenţia lui K. este să vorbească şi cu 
Brunswick, fireşte că nu despre soţia sa, ci despre treburile sale 
proprii. De fapt era adevărat, căci, în cursul conversaţiei, K. îşi 
adusese aminte că Brunswick, chiar dacă era un om periculos şi rău, 
nu-i putea fi adversar la drept vorbind, căci el fusese, cel puţin după 
cîte îi spusese primarul, căpetenia celor care, fie si din motive 
politice, ceruseră chemarea unui arpentor. Venirea lui K. însuşi 
trebuie să-i fi fost deci pe plac. în cazul acesta însă primirea nepriete- 
noasă din prima zi şi antipatia de care vorbea Hans erau aproape de 
neînțeles. Poate că Brunswick era supărat tocmai pentru că 
a'rpentorul nu i se adresase lui în primul rînd ca să-i ceară ajutor, 
sau poate că era vreo altă neînțelegere la mijloc care ar fi putut fi 
clarificată în cîteva vorbe. Şi dacă se clarifica, era de presupus că 
Brunswick ar deveni un reazim pentru K. faţă de învăţător, ba chiar 
faţă de primar, şi toate tertipurile birocratice — căci, ce erau dacă nu 
tertipuri ? — pnn care primarul şi învățătorul împiedicau contactul 
lui cu autorităţile din castel şi-l sileau să rămînă servitor la scoală 
puteau fi date în viiea'g; dacă s-ar isca un nou conflict între 
Brunswick şi primar din pricina lui K-, era bine ca Brunswick să-l 
atragă de partea lui pe K.; ar putea chiar deveni oaspete în casa lui 
Brunswick, mijloacele şi puterea acestuia i-ar fi puse la dispoziţie, în 
ciuda primarului, cine ştie pînă unde ar putea ajunge datorită lor, ar 
fi în orice caz adesea în apropierea soţiei acestuia — aşa se juca el cu 
visurile şi visurile cu el,' în timp ce Hans, cu gîndul la maică-sa, 
observa plin de grijă tăcerea lui K., aşa cum faci în prezenţa unui 
medic adîncit în gînduri pentru a găsi un leac într-un caz grav. 

Cu propunerea lui K. de a sta de vorbă cu Brunswick în chestiunea 
angajării sale ca arpentor, Hans se arătă de acord, ce-i drept, numai 
pentru că întrevederea o ferea pe mamă-sa de reproşuri din partea 
tatălui său, şi, în plus, pentru că era vorba să aibă loc doar în caz de 
nevoie absolută, o eventualitate ce spera că nu se va ivi. Mai întrebă, 


doar, cum avea să explice K. tatălui său ora tîrzie a vizitei sale şi se 


mulţumi, în cele din urmă, deşi cu o mină cam. 
ICI I 


im I 


CASTELUL $ 159 

sumbră, cu soluţia propusă de K., anume de a spune că insuportabila 
situaţie de servitor şi tratamentul umilitor din partea învățătorului îl 
făcuseră să uite, de disperare, consideraţiile dictate de buna-cuviinţă. 
Qnd totul fusese pus în amănunt la cale, în măsura în care îşi puteau 
da seama, şi cînd posibilitatea unei reuşite nu mai era cel puţin cu 
totul exclusă, Hans, eliberat'de povara reflecţiei, se'arătă vesel, 
pălăvrăgi încă puţin într-un fel copilăresc, întîi cu K., apoi şi cu 
Frieda, care stătuse o bună bucată de vreme ca pierdută în cu totul 
alte gînduri, si începuse abia acum să ia din nou parte la conversaţie. 
Intre altele, Frieda îl întrebă ce vrea să se facă, iar' el răspunse fără 
a sta mult pe gînduri că vrea să devină un bărbat aşa cum este K. La 
întrebarea — de ce doreşte asta, nu ştiu fireşte să răspundă, şi, 
întrebat fiind dacă ar vrea cumva să se facă servitor al şcolii, 
răspunse cu hotărîre: nu ! Abia cînd îi mai puseră'şi alte întrebări, îşi 
dădură seama pe ce căi întortocheate ajunsese la această dorinţă. 
Situaţia actuală a lui K. nu era deloc de invidiat, ci tristă şi de 
disprețuit, de asta îşi dădea seama şi Hans cu totul limpede; şi, ca s-o 
ştie, n-avea nevoie să observe reacţiile altor oameni, că doar el însuşi 
căuta cu tot dinadinsul s-o ferească pe maică-sa de orice privire şi 
vorbă a lui K. Cu toate acestea, îl căuta pe K., îi cerea ajutor şi era 
fericit cînd K. îi dădea dreptate, şi i se părea că si în atitudinea 
celorlalţi se întrevede ceva asemănător, înainte de toate, însă, maică- 
sa, ea însăşi, pomenise de K. Această contradicţie îl făcu să creadă 
că, deşi K. este deocamdată umil şi de'evitat, ca unul care te 
însp'ăimîntă, totuşi într-un viitor” ce-i drept, atît de îndepărtat încît 
e încă imprevizibil, îi va întrece pe toţi. Şi tocmai această perspectivă 
de-a dreptul absurdă, ca şi evoluţia grandioasă care avea să conducă 
spre ea, îl atrăgea pe Hans; cu acest preţ era gata să-l accepte chiar 
şi pe K. cel de acum. Ceea ce era cu totul copilăresc şi de'o naivă 
înţelepciune precoce în această dorinţă a lui Hans consta în faptul că 
se uita la K. de sus, ca la o fiinţă mai tînără decit el, al cărei viitor se 
extinde mai departe decît viitorul său propriu, al unui băieţel. Şi felul 
în care vorbea despre aceste lucruri, provocat mereu de întrebările 
Friedei, era de o seriozitate aproape tristă. Numai K. îl însenină din 


nou, spunîndu-i că ştie de ce-l invidiază Hans, şi anume pentru 
frumosul lui' baston cu noduri, care se afla pe masă şi cu care Hans 
se tot jucase, 

160 + Franz Kafka 

distrat, în timpul convorbirii. K. îi mai spuse că se pricepe să facă 
astfel de bastoane si că va face unul şi mai frumos pentru Hans, dacă 
planurile lor vor reuşi. Acum nu se mai ştia bine dacă Hans nu se 
gîndise cumva doar la obţinerea bastonului, într-atît se bucură de 
promisiunea lui JL, apoi îşi luă, vesel, rămas bun, strîngînd cu putere 
mîna lui K. si spunîndu-i: „Deci poimiîine". 

14 

REPROŞUL FRIEDEI 


Era şi timpul ca Hans să plece, căci abia ieşise pe uşă, că învățătorul 
o deschise brusc şi, văzîndu-i pe K. şi pe Frieda stînd liniştiţi la masă, 
strigă: 

— Scuzaţi că vă deranjez, dar spuneti-mi cînd o să se facă în sfîrşit 
curat aici ? Sîntem siliţi să stăm înghesuiți dincolo, astea nu sînt 
condiţii de învăţămînt, iar voi vă lăfăiţi aici în sala mare de 
gimnastică şi,'ca să aveţi şi mai mult loc, i-aţi mai şi expediat pe 
secundanţi. Dar acum faceţi bine şi vă sculaţi, hai, mişcaţi-vă! Şi, 
adresîndu-se numai lui K.: Tu te duci acum şi-mi aduci gustarea de la 
„Hanul Podului". 

Toatea acestea fură strigate cu furie, dar cuvintele erau relativ 
blînde, chiar şi acel „tu", grosolan în sine. K. era gata să-i dea 
ascultare numaideciît, doar ca să-l des-coasă pe învăţător spuse 
totuşi: 

— Păi am fost concediat. 

— Concediat sau neconcediat, adu-mi gustarea, zise învățătorul. 

— Concediat sau neconcediat, tocmai asta aş vrea să Ştiu, răspunse 
K. 

— Ce tot pălăvrăgeşti, zise învățătorul, că doar n-ai acceptat 
concedierea. 

— Asta ajunge, ca ea să nu mai fie valabilă ? întrebă K. 

— Mie nu-mi ajunge, crede-mă, zise învățătorul, dar Primarului, da; 
e de neînțeles. Dar acum du-te fuga, altfel 4>ori într-adevăr din post. 
K. era mulţumit; învățătorul vorbise deci între timp “u primarul, sau 
poate nici măcar nu vorbise, ci-şi închipuise părerea probabilă a 
primarului, şi această părere *ra în favoarea lui K. Acum K. porni 
numaidecît să aducă gustarea, dar încă din culoar fu rechemat de 
învăţător. Fie 

162 $ Franz Kafka 

că avusese doar intenţia să pună la încercare, prin acest ordin 
special, bunăvoința lui K. de a-l servi, ca să ştie să se orienteze pe 


urmă în funcţie de ea, fie că i se trezise din nou pofta de a porunci şii- 
i făcea plăcere să-l pună sa alerge în grabă şi apoi să' se întoarcă la 
porunca lui cu aceeaşi grabă, ca'un chelner. Iar K., din partea lui, 
ştia ca prin ascultare prea servilă se constituie sclavul şi ţapul 
ispăşitor al învățătorului, dar pînă la o anumită limită era dispus să 
accepte capriciile acestuia, căci chiar dacă învățătorul, cum se vădise 
adineauri, nu avea dreptul să-l concedieze legal, putea fără îndoială 
să-i facă atitea şicane încît situaţia să devină de nesuportat. Şi tocmai 
la situaţia asta K. ţinea acum mai mult decît înainte. Convorbirea cu 
Hans îi dăduse speranţe noi, complet neîntemeiate, recunoscute de el 
însuşi ca neverosimile, dar pe care nu mai putea să le ignore; ele 
estompau în mintea lui chiar şi imaginea lui Barnabas. Dacă le dădea 
ascultare, şi nu putea fi altfel, trebuia să-şi adune toate puterile, să 
nu se sinchisească de nimic, nici de mîncare, nici de locuinţă, nici de 
autorităţile săteşti, şi nici chiar de Frieda, şi în fond îi păsa doar de 
Frieda, tot restul îl interesa numai în raport cu ea. De aceea trebuia 
să păstreze cu orice pi acest post care-i oferea Friedei oarecare 
securitate: ţinînd seama de acest scop, nu trebuia să pregete: îndure 
mai multe din partea învățătorului decît ar”fi admis să îndure în alte 
condiţii. Lucrurile acestea nu erau excesiv de dureroase, făceau 
parte din seria micilor suferinţe neîncetate ale vieţii, nu era nimic în 
comparaţie cu ceea ce rîvnea K., şi, în fond, nu venise aici ca să ducă 
o viaţă de pace şi onoruri. 

Aşa că, la fel cum fusese gata să alerge îndată la han, se arătă dispus 
numaideciît să dea ascultare contraordinu-lui şi să facă întîi curăţenie 
în sală, pentru ca învăţătoarea să se poată întoarce acolo cu clasa ei. 
Dar trebuia să facă ordine foarte repede, fiindcă după aceea urma să 
aduC* totuşi gustarea pentru învăţător căruia îi era tare foamei 
sete.K. îl asigură că totul se va face după dorinţa sa; * bucată de 
vreme învățătorul rămase să privească'cum # grăbea K. să stringă 
culcuşul, să pună la loc aparatele d$ gimnastică, să măture la iuţeală, 
în timp ce Frieda spăla ţ* freca podiumul. Zelul lor păru să-l 
mulţumească p* 

CASTELUL $ 163 

învăţător, mai atrase atenţia că în faţa uşii se află o grămadă de 
lemne de foc — probabil că nu voia să-i mai permită lui K. să umble la 
şopron — apoi, ameninţîndu-l că va reveni în curînd să vadă cea 
făcut, se întoarse la copii, în sala de alături. 

După o bucată de vreme, în care munciseră în tăcere, Frieda îl 
întrebă pe K. de ce se arată acum atît de ascultător faţă de învăţător. 
Era o întrebare pesemne plină de milă şi'îngrijorare, dar K., 
gîndindu-se cît de puţin reuşise Frieda să-l ferească de poruncile şi 
brutalităţile învățătorului, aşa cum promisese la început, îi răspunse 
scurt că acum, de vreme ce devenise servitor al şcolii, trebuia să-şi 


îndeplinească obligaţiile. Apoi tăcură din nou, dar tocmai scurta lor 
convorbire îl făcuse pe K. să observe că Frieda stătuse atita vreme ca 
pierdută în gînduri copleşitoare, mai ales aproape neîntrerupt în 
timpul convorbirii lui cu Hans, aşa că, intrînd acum cu lemnele în 
sală, o întrebă deschis ce o preocupă. Ridicîndu-şi privirea spre el, 
Frieda îi răspunse că nu e ceva precis, că se gîndeşte doar la 
birtăşiţă şi la unele lucruri foarte adevărate din cîte spusese. Abia la 
insistenţele lui K. se decise, după ce se mai codi cîtva timp, să 
răspundă mai amănunţit, fără a-şi întrerupe însă lucrul, dar nu din 
sîrguinţă, căci tot nix avea nici un spor în timp ce vorbea, ci doar ca 
să nu fie silită să se uite în ochii lui. Acum îi spuse că ascultase întîi 
liniştită convorbirea lui cu Hans, că unele cuvinte ale lui o speriaseră, 
aşa că începuse să prindă cu mai multă atenţie sensul cuvintelor sale, 
şi că, din acel moment, nu mai încetase să găsească în spusele lui o 
confirmare a unui avertisment pe care-l datorează birtăşiţei, dar în a 
cărui îndreptăţire refuzase să creadă pînă atunci. Mai degrabă 
enervat decît mişcat de toate aceste fraze şi generalităţi, şi chiar de 
vocea ei plingăreaţă, înecată de lacrimi — înainte de toate fiindcă 
birtăşiţă se amesteca din nou în viaţa lui, acum prin amintirea 
Vorbelor ei, de vreme ce personal avusese prea puţin succes în acest 
sens — K. aruncă pe jos braţul de lemne, pe care le adusese, se aşeză 
pe ele şi ceru cu toată seriozitatea lămuriri complete. 

— De mai multe ori, începu Frieda, chiar din primul moment, 
birtăşiţă s-a străduit să mă facă să mă îndoiesc 

164 $ Franz Kafka 

de tine; nu susţinea că minţi, dimpotrivă, spunea că eşti de o 
sinceritate copilărească,' dar că felul tău de a fi e atît de diferit de al 
nostru, încît ne vine greu, cu toată bunăvoința, să-ţi dăm crezare, 
chiar atunci cînd vorbeşti deschis, şi că dacă nu ne salvează la timp o 
prietenă bună, trebuie să ne obişnuim să te credem abia în urma 
unor experienţe amare. Chiar şi ea, care are ochii atît de ageri cînd e 
vorba să judece oamenii, a păţit cam aşa. Dar după ultima 
conversaţie cu tine la „Hanul Podului", şi-a dat seama că umbli cu 
vicleşuguri — eu nu fac decît să repet cuvintele ei răutăcioase — 
acum n-ai mai reuşi s-o înşeli, chiar dacă ţi-ai da osteneala să-ţi 
ascunzi intenţiile. Dar în fond tu nu ascunzi nimic, asta o repeta 
mereu, şi apoi a mai spus : „Dă-ţi silinţa să-l asculti, cînd se va ivi o 
ocazie oarecare, dar să-l asculţi cu adevărat, nu doar superficial". Şi 
dînsa a făcut doar atît, cum spunea, şi în ce mă priveşte, a prins, cam 
asta: că te-ai dat bine pe lîngă mine — a întrebuințat cuvintele astea 
ruşinoase — numai pentru că ţi-am ieşit întîmplător în cale, nu ţi-am 
displăcut tocmai, şi pentru că în mod cu totul eronat'consideri orice 
fată de serviciu dintr-o circiumă drept prada predestinată a oricărui 
muşteriu care întinde mîna după ea. Afară de asta, din anumite 


motive, ţineai morţiş, cum a aflat birtăşiţa de la cîrciumarul „Curţii 
domneşti", să-ţi petreci noaptea la „Curtea domnească", şi asta nu se 
putea obţine, într-adevăr, pe nici o altă cale decît prin mine. Astea 
toate ar fi motive suficiente care să te determine să devii amantul 
meu pentru noaptea aceea, dar pentru ca din asta să iasă mai mult 
decît atît, fusese nevoie de ceva în plus. Acest plus a fost Klamm. 
Birtăşiţa nu pretinde că ştie ce vrei de la Klamm, ea susţine doar că, 
înainte de a mă cunoaşte, ţineai la fel de mult să te apropii de el, ca 
şi pe urmă. Deosebirea a constat numai în aceea că, înainte, n-aveai 
nici o speranţă, pe cînd acum eşti convins că ai IB mine un mijloc 
sigur de a ajunge efectiv, şi în curînd, la Klamm şi chiar cu un atu în 
mînă. Cît m-am speriat — dar întîi doar fugitiv, fără vreun temei mai 
sigur — cînd ai spus astăzi, la un moment dat, că, înainte de a mă cu- 
noaşte, rătăceai pe aici, pe drumuri care nu duc nicăieri; Sînt' poate 
aceleaşi cuvinte pe care le-a întrebuințat şi birtăşiţa, şi ea spunea că 
ţi-ai precizat țelul abia de cîfld 

CASTELUL $ 165 

mă cunoşti pe mine. Asta se pare că se explică aşa : ai crezut că ai 
cucerit în persoana mea o iubită a lui Klamm şi că posezi deci un gaj 
care nu poate fi răscumpărat decît la preţul maxim. Singura ta 
năzuinţă este să tratezi cu Klamm în privinţa preţului. De vreme ce 
nu-ţi pasă de mine, ţinînd, în schimb,' mai presus de orice, la'preţ, ai 
fi dispus să faci toate concesiile în ce mă priveşte, în privinţa preţului 
însă ai fi decis să nu cedezi. De aceea îţi este indiferent că pierd 
postul de la „Curtea domnească", şi că trebuie să părăsesc şi „Hanul 
Podului", ţi-e indiferent că va trebui să muncesc din greu ca 
servitoare la şcoală. Nu ai nici o tandreţe, ba nici timp nu mai ai 
pentru mine, mă laşi pe seama secundanţilor, nu cunoşti gelozia, 
singura mea valoare în ochii tăi este că am fost iubita lui Klamm, în 
neştiinţa ta, te străduieşti să mă împiedici să-l uit pe Klamm, pentru 
ca să nu mă prea opun cumva, cînd va fi venit momentul decisiv; cu 
toate acestea lupţi şi împotriva birtăşiţei, pe care o crezi singura 
capabilă să mă smulgă din mîinile tale; împingi cearta cu ea aşa de 
departe, pentru ca să trebuiască să părăseşti „Hanul Podului" 
împreună cu mine; că eu, atît cît depinde numai de mine, sînt ceva 
ce-ţi aparţine în orice împrejurare, de asta nu te îndoieşti. 
întrevederea cu Klamm ţi-o închipui ca pe o afacere, dai, iei, nu dai, 
nu iei. îţi faci planurile ţinînd seama de toate eventualităţile; 
presupunînd că obţii preţul, eşti dispus să faci orice; dacă mă vrea 
Klamm, o să mă cedezi lui, dacă vrea să rămii cu mine, vei rămîne, 
dacă o să vrea să mă alungi, ai să mă alungi, în schimb eşti dis-pus şi 
să joci teatru, dacă ţi se va părea avantajos, vei pretinde că mă 
iubeşti, indiferența lui ai să cauţi s-o combaţi subliniind nimicnicia ta 
şi ru'şinîndu-l prin faptul că vei “vea un urmaş, sau transmiţindu-i 


mărturisirile mele de dragoste faţă de el, pe care ţi le-am făcut într- 
adevăr, şi 'ugîndu-l să mă reprimească, contra plată, bineînţeles, 
Pentru preţul cerut; şi dacă nimic din toatea astea nu foloseşte, ai să 
te milogeşti pur şi simplu în numele soţilor K- Iar dacă atunci, aşa a 
încheiat birtăşiţa, ai să-ţi dai sea-toa că te-ai înşelat în toate, în 
presupunerile şi în spermele tale, înideea ta despre Klamm şi despre 
relaţiile '“i cu mine, atunci va începe iadul pentru mine, căci atunci 
voi deveni de-a binelea ceva ce-ţi aparţine, singura ta 

166 € Franz Kafka 

posesie de care vei avea nevoie, dar în acelaşi timp o posesie care s-a 
dovedit lipsită de valoare, şi pe care o s-o tratezi în consecinţă, de 
vreme ce n-ai alt sentiment faţă de mine decît pe acela al 
posesorului. 

K. ascultase încordat, cu gura strînsă pungă; lemnele de sub el se 
rostogoliseră, ajunsese să şadă aproape pe podea, dar nici nu băgase 
de seamă, abia acum se ridică, se aşeză pe marginea podiumului, luă, 
într-a sa, mîna Frie-dei, care încerca moale să i se sustragă, şi zise: 
— în relatarea ta n-am putut să disting totdeauna prea bine părerea 
ta de părerea birtăşiţei. 

— Am expus doar părerea birtăşiţei, zise Frieda, am ascultat tot ce a 
spus fiindcă o venerez, dar s-a întîmplat pentru prima oară în viaţa 
mea să resping părerea ei cu totul şi cu totul. Mi s-a părut atît de 
lamentabil tot ce spunea, atît de departe de orice înţelegere a cum 
stau lucrurile între noi. Mai degrabă mi' s-a părut adevărat exact 
contrariul a celor ce spunea. M-am gîndit la dimineaţa obscură de 
după prima noastră noapte. Cum stăteai în genunchi lîngă mine şi 
aveai o privire de parcă totul ar fi fost pierdut. Şi cum, într-adevăr, 
lucrurile au evoluat, aşa că eu, cu toate străduinţele mele, nu te-am 
ajutat, ci ţi-am stat în cale. Din pricina mea a început birtăşiţa să te 
duşmănească, şi să ştii că e o duşmancă puternică," pe care şi acum 
încă o subevaluezi; din pricina mea, obligat să-mi porţi grija, ai fost 
silit să lupti pentru postul tău, ai fost îfi inferioritate faţă de primar, a 
trebuit să te supui învățătorului, ai fost la'cheremul secundanţilor, iar 
ceea ce-i mai grav: din pricina mea ai păcătuit poate împotriva lui 
Klamm. Faptul că ai vrut apoi mereu să ajungi la Klanun. n-a fost 
decît din dorinţa neputincioasă de a-l împăca într-un fel oarecare. Şi 
mi-am spus că birtăşiţa care le ştie pe toate, probabil mai bine decît 
mine, nu voia, prin toate învinuirile astea, decît să mă ferească de 
reproşurile prea aspre pe care mi le-aş fi putut face. Osteneală bine 
intefl' ţionată, dar zadarnică. Dragostea mea pentru tine ffl* ajutase 
să trec peste toate, în cele din urmă te-ar fi purtat înainte şi pe tine, 
dacă nu aici, în sat, apoi în altă parte, mai dăduse, şi nu demult, o 
dovadă a puterii ei salvîndu-te de familia lui Barnabas. 

CASTELUL $ 167 


— Asta a fost deci părerea contrară pe care o aveai atunci, zise K., şi 
ce s-a schimbat de atunci încoace ? 

— Nu ştiu,! zise Frieda uitîndu-se la mîna lui care o cuprindea pe a 
ei, poate că nu s-a schimbat nimic; cînd eşti atît de aproape de mine 
şi mă întrebi aşa de liniştit, atunci mă gîndesc că nu s-a schimbat 
nimic. în realitate, însă... 

îşi retrase mîna şi, şezînd dreaptă în faţa lui, plînse fără a-şi acoperi 
faţa"; îi prezenta această faţă inundată de lacrimi, ca şi cum n-ar avea 
nimic de ascuns, fiindcă nu plîngea din" pricina propriei ei suferinţe, 
ci din pricina trădării lui K., aşa că i se cuvenea şi lui să ia parte la 
jalea exprimată de înfăţişarea ei. 

— ...în realitate s-a schimbat totul de cînd te-am auzit vorbind cu 
băiatul acela. Ce nevinovate întrebări i-ai pus la început, despre 
situaţia familială la ei în casă, despre una şi alta, mi se părea că în 
clipa aceea intri în birt, deschis, prietenos, şi-mi cauţi privirea cu o 
insistenţă copilărească. Nu era nici o' deosebire faţă de momentul 
acela şi nu-mi doream decît să fie prezentă şi birtăşiţa ca să te 
asculte; ia să fi încercat să mai rămînă la părerea ei! Dar apoi 
deodată, nu ştiu cum s-a întîmplat, am observat cu ce intenţii stăteai 
de vorbă cu băiatul. Prin cuvintele tale pline de simpatie, i-ai cîştigat 
încrederea, nu prea uşor de cîştigat, pentru ca să o iei pe urmă 
nestingherit spre ţintă, o ţintă de care îmi dădeam seama din ce în ce 
mai bine. Ținta era femeia aceea. Din cuvintele tale, aparent pline de 
grija pentru ea, reieşea cu toată claritatea numai grija de propriile 
tale interese. înşelai femeia aceea încă înainte de a o fi cîştigat de 
partea ta. Nu numai trecutul meu, ci şi viitorul mi l-am auzit în 
cuvintele tale; mi se părea că birtăşiţa stă lîngă mine şi-mi explică 
totul, iar eu încerc din răsputeri s-o îndepărtez; vedeam însă limpede 
că eforturile mele sînt complet lipsite de sorţi de izbîndă, şi, în fond, 
nici măcar nu eram eu cea înşelată — nici măcar înşelată nu mai 
eram — ci femeia străină. Şi pe urmă, cînd mi-am revenit şi l-am 
întrebat pe Hans ce vrea să se facă, şi a răspuns că vrea să devină un 
om ca tine, deci îl cuceriseşi cu totul, ce mare deosebire mai era între 
*], băiatul bun.de care acum se abuza aici, şi mine, atunci, la birt ? 

H '< 

168 è Franz Kafka 

— Tot ce spui, zise K., regăsindu-şi liniştea, căci între timp se 
învățase cu reproşul, tot ce spui este just într-un anumit sens, nu 
chiar neadevărat, dar e duşmănos. Sînt gîndurile birtăşiţei, ale 
duşmancei mele, chiar dacă crezi că sînt ale tale proprii, şi'asta mă 
consolează. Dar sînt pline de învăţăminte, se mai pot învăţa multe de 
la birtăşiţa. Mie nu mi-a spus asta, deşi nu m-a prea menajat, se vede 
că ţi-a încredinţat această armă în speranţa că ai să te foloseşti de ea 
într-un ceas deosebit de greu sau decisiv pentru mine. Dacă eu 


abuzez de tine, apoi şi ea abuzează de tine într-un chip asemănător. 
Dar acum, Frieda, gîndeşte-te bine: dacă totul ar fi exact aşa cuţn 
spune birtăşiţa, ar fi foarte grav numai într-un caz, şi anume în cazul 
că nu mă iubeşti. Atunci, numai atunci, lucrurile ar sta într-adevăr 
aşa : că te-am cucerit prin calcule şi şiretenie, ca să speculez această 
posesie. Poate că făcea parte de pe atunci din planurile mele să-ţi 
provoc milă prezentindu-mă în faţa ta cu Olga de braţ, şi birtăşiţa a 
uitat doar să pomenească şi asta, din cîte am pe răboj. Dar dacă 
lucrurile nu stau aşa cum e mai rău, şi nu te-a răpit o fiară şireată în 
momentul acela, ci ai venii şi tu spre mine aşa cum am venit eu spre 
tine, şi ne-am găsit, uitînd amîndoi de noi înşine, spune, Frieda, cum 
stau lucrurile atunci ? Atunci înseamnă că îmi văd de interesele mele 
ca şi de ale tale, nu mai e nici o deosebire între ele, şi nu le poate 
separa decît o duşmancă. Asta e valabil pentru toate, şi cu privire la 
Hans. Judecînd după convorbirea mea cu Hans, exagerezi de altfel 
mult, din delicateţe, căci dacă intenţiile mele şi ale lui Hans nu se 
acoperă complet, lucrul acesta nu merge totuşi atît de departe încît 
să existe între noi o opoziţie; afară de asta dezacordul între el ş) mine 
nu a rămas neştiut de Hans, dacă ai crede aşa, l-ai subevalua mult pe 
acest omuleţ prudent, şi chiar dacă ar fi rămas neştiut de el, nimeni 
n-ar avea ponoase de tras, aşa sper. 

— E aşa de greu să te dumireşti, dragă K., zise Frieda şi scoase un 
oftat. N-am fost deloc neîncrezătoare faţă de tine, şi dacă m-a 
molipsit puţin birtăşiţa, am să fiu fericită să mă descotorosesc de 
neîncredere şi'am să te rog în genunchi să mă ierti, aşa cum fac în 
fond tot timpul, chiar dacă spun lucruri tare urîte. Rămîne însă 
adevărat că-nB 

CASTELUL $ 169 

ascunzi multe; vii şi pleci, eu nu ştiu de unde şi încotro. Cînd a bătut 
Hans la uşă, ai strigat numele lui Baraabas. De m-ai fi chemat pe 
mine măcar o dată cu atîta dragoste cum ai rostit atunci, nu ştiu din 
ce motiv, acest nume pe care-l detest! Dacă n-ai încredere în mine, 
cum să nu se iste bănuiala şi în mine; de vreme ce în felul acesta mă 
laşi în întregime în seama birtăşiţei, iar purtarea ta pare să confirme 
ce spune ea. Nu o confirmă în toate, nu vreau să susţin că tot ce faci 
o confirmă, doar ai izgonit secundanţii de dragul meu. O, dacă ai şti 
cu cîtă riîvnă caut în tot ce spui şi faci, chiar cînd mă chinuieşte, un 
grăunte în favoarea mea. 

— înainte de toate, Frieda, zise K., nu-ţi ascund nici cel mai mic 
lucru. Cît mă urăşte birtăşiţa şi cîtă osteneală îşi dă ca să mi te 
smulgă, şi cu ce mijloace, şi cît îi cedezi, Frieda ! Cît îi cedezi! Ia 
spune, în ce chestiune îţi ascund ceva ? Că vreau să ajung la Klamm, 
asta o ştii, că nu mă poţi ajuta în privinţa asta, şi că sînt deci silit să 
reuşesc prin propriile mele mijloace, o ştii de asemenea, că n-am 


reuşit pînă acum, vezi bine. Să mă umilesc de două ori, povestindu-ţi 
încercările mele zadarnice care şi aşa mă umilesc destul ? Sau să mă 
laud cumva că am aşteptat zadarnic, zgribulit, lîngă portiera săniei 
lui Klamm, o după-amiază întreagă ? Fericit că-mi pot lua gîndul de la 
astfel de păţanii, mă grăbesc spre tine, ca să mă întîlnesc iarăşi cu 
ele, amenințătoare, auzindu-le din gura ta. Iar Barnabas ? Sigur, îl 
aştept. E curierul lui Klamm, nu eu l-am făcut curier. 

— Iarăşi Barnabas ! strigă Frieda. Nu pot să cred că e in curier bun. 
— Poate că ai dreptate, zise K., dar e singurul curier care mi se 
trimite. 

— Cu atît mai rău, zise Frieda, cu atît mai mult trebuie să te fereşti 
de el. 

— Deocamdată din păcate nu mi-a dat nici un prilej să mă feresc de 
el, zise K. zîmbind. Vine rar, şi ce aduce e &ră importanţă; numai că 
purcede direct de la Klamm, sta îi constituie meritul. 

— Dar vezi şi tu, zise Frieda, iată că țelul tău nici măcar nu mai e 
Klamm, poate că asta mă nelinişteşte cel mai tare; că ai căutat mereu 
să pătrunzi la Klamm peste 

170 + Franz Kafka 

capul meu, era destul de grav, dar că pari acum îndepărtezi de 
Klamm e încă mult mai grav, e ceva ce n-a prevăzut nici măcar 
birtăşiţa. După ea, fericirea mea, o fe. ricire îndoielnică şi totuşi 
foarte reală, urma să sfiîrşeasca în ziua în care aveai să-ţi'dai seama 
definitiv că speranţele tale în legătură cu Klamm au fost zadarnice. 
Dar acum nici măcar nu mai aştepţi ziua aceea; apare deodată un 
băieţaş şi tu începi să lupti alături de el pentru mamă-sa, de parcă te- 
ai lupta pentru aerul pe care-l respiri. 

— Ai înţeles bine convorbirea mea cu Hans, zise K Aşa a fost, într- 
adevăr. Dar oare toată viaţa ta anterioară s-a scufundat într-atit în 
adînc (afară de birtăşiţa, fireşte, care nu se lasă dată peste bord cu 
una cu două), încît să nu mai ştii cum trebuie să lupte omul ca să 
răzbească, mai ales cînd vine de jos ? Cum trebuie să te foloseşti de 
tot ce-ţi dă oarecare speranţă ? Şi femeia asta vine din castel, mi-a 
spus-o ea însăşi cîrid m'-am rătăcit în prima zi şi am nimerit la 
Laseman'n. Ce se impunea cu mai multă evidenţă, decît să-i cer 
sfatul, sau chiar ajutorul ? Dacă birtăşiţa cunoaşte cu mare precizie 
numai obstacolele din calea' ce duce la Klamm, atunci femeia asta 
cunoaşte probabil drumul, că doar pe drumul ăsta a coborit ea însăşi. 
— Drumul spre Klamm ? întrebă Frieda. 

— La Klamm, sigur, la cine altul ? zise K. Apoi sări în picioare. Acum 
însă e timpul să mă duc după gustare. 

Cu o insistenţă disproporţionată faţă de importanţa obiectului, 
Frieda' se rugă de el să rămînă, ca şi cum abia prezenţa lui ar 
confirma tot ce fusese mîngiietor în spusele lui'. K. însă îi aminti de 


învăţător, arătă spre uşa care putea fi dată violent de perete în orice 
clipă, îi promise că se va întoarce numaidecit, îi spuse că nu trebuie 
nici măcar să facă focul, se va ocupa el de încălzit. în cele din urmă 
Frieda acceptă în tăcere. 

Păşind cu greu prin zăpada din curte — pirtia ar fi trebuit să fie de 
mult tăiată, era curios ce încet înainta treaba — îl găsi pe unul dintre 
secundanţi ţinîndu-se de gratii, mort de oboseală. Numai unul, unde 
era celălalt ? Reuşise deci să înfrîingă măcar îndărătnicia unuia dintre 
ei' Cel rămas era în orice caz încă destul de zelos, asta se vedea cît 
de colo, cînd, înviorat de apariţia lui K., începu 

CASTELUL $ 171 

maidecît să întindă iar braţele spre el şi să-şi dea ochii peste cap ca 
plini de dor. „încăpăţinarea lui e exemplară", îşi zise K., dar trebui să 
adauge îndată: „Poţi degera cu ea lingă gratii". în aparenţă însă K. 
nu reacţiona în faţa se-cundantului decît printr-un gest de 
ameninţare cu pumnul, care excludea orice încercare de apropiere; 
ba, chiar, speriat, secundantul se trase înapoi la o distanţă 
considerabilă. Tocmai atunci Frieda deschise fereastra, ca să 
aerisească înainte de a se face focul, aşa cum se înţelesese cu K. 
Secundantul renunţă îndată să atragă atenţia lui K. şi se strecură, 
irezistibil atras, spre fereastră. Cu faţa schiţîind un zîmbet prietenos 
faţă de secundant şi de implorare descumpănită către K.,'Frieda făcu 
un semn cu mîna din fereastră, nici măcar nu era limpede dacă 
gestul era de respingere sau de salut, şi nici nu-l încurcă pe se- 
cundant în înaintarea lui spre ea. Atunci Frieda închise în grabă 
ferestrele exterioare, rămase însă după ele, cu mîna pe cremonă, cu 
capul înclinat într-o parte, cu ochii mari şi cu un suris încremenit. 
Ştia oare că astfel îl atrăgea mai mult decît îl speria pe secundant ? 
K. însă nu se mai uită în urmă, prefera să se grăbească pe cît posibil 
şi să se întoarcă repede. 


15 
LA AMALIA 


începea să se întunece cînd K. isprăvi, în sfîrşit, pîrtia; înălţase două 
valuri de zăpadă de o parte şi de alta a cărării şi le bătucise bine, şi 
acum era gata cu munca din ziua aceea. Stătea la portiţa grădinii, 
singur cît vedea cu ochii. Pe secundam îl gonise cu cîteva ore înainte, 
îl urmărise o bună bucată de drum, apoi acesta se ascunsese undeva 
printre cocioabe şi grădiniţe, se făcuse nevăzut, şi nici nu mai 
apăruse de atunci. Frieda era acasă, ocupată cu spălatul rufelor sau 
poate tot mai făcea toaleta pisicii Gisei. Fusese un semn de mare 
încredere din partea Gisei că-i încredinţase Friedei această treabă, 
ce-i drept, nepotrivită şi dezgustătoare, pe care K. desigur n-ar fi 
permis s-o accepte, dacă n-ar fi fost recomandabil ca după atîtea 


neglijenţe în muncă să se folosească de orice prilej pentru a o 
îndatora pe Gisa. Aceasta urmărise cu satisfacţie cum aduce K. băiţa 
de copil din pod, cum pune apă la încălzit, şi cum aşază'pisica cu 
grijă în cadă. Apoi Gisa îşi lăsase pisica în întregime pe seama 
Friedei, căci venise Schwar-zer, cunoştinţa lui K. din prima seară, şi 
după ce-l salutase pe K. într-un'fel ciudat, cu un amestec de 
timiditate, întemeiată pe cele întîmplate în seara aceea, şi de dispreţ 
suveran, aşa cum se cuvine faţă de un servitor de şcoală, se retrase 
cu Gisa în cealaltă sală de clasă. Acolo erau şi acum. La „Hanul 
Podului" i se povestise lui K. cum că Schwarzer, deşi fiu de 
administrator al castelului, trăia de mult în sat, din dragoste pentru 
Gisa, că obținuse, datorită relaţiilor sale, să fie numit de către 
comună ajutor <Jf învăţător, dar că exercita această profesiune mai 
mult î" felul'lui: asistînd la mai toate lecţiile Gisei, aşezat fie îi* 
bancă, printre elevi, fie, de preferinţă, pe marginea podiu; mului, la 
picioarele Gisei. Asta nu mai deranja pe nimeni, copiii se obişnuiseră, 
şi poate că era mai bine aşa, da* 

CASTELUL $ 173 

fiind că Schwarzer n-avea nici simpatie, nici înţelegere faţă de copii, 
abia vorbea cu ei, preluase doar orele de gimnastică de la Gisa, şi 
încolo era mulţumit să poată trăi în apropierea, în aerul, în căldura 
ei. 

Cea mai mare plăcere a lui era să şadă lingă Gisa şi să corecteze 
împreună caietele de şcoală. Şi astăzi făceau acest lucru, Schwarzer 
adusese un maldăr de caiete, învățătorul i le dădea întotdeauna pe 
ale lui şi, cît timp mai era lumină, K. îi zărise pe amîndoi la măsuţă 
lîngă fereastră, lucrînd cu capetele apropiate, fără a se urni din loc; 
acum se vedeau numai două lumînări pîlpîind. Era o dragoste adîncă, 
tăcută, care-i lega pe cei doi; tonul îl dădea Gisa a cărei fire greoaie 
şi, ce-i drept, cîteodată dezlănţuită, sfărîma toate zăgazurile, lucru ce 
nu l-ar fi îngăduit niciodată altcuiva cu alte prilejuri; aşa că şi vioiul 
Schwarzer trebuia să i se supună, să umble încet, să vorbească încet, 
să tacă mult; era însă răsplătit din belşug de prezenţa simplă, calmă 
a Gisei. Şi totuşi, poate că riici nu-l iubea; în orice caz, ochii ei 
rotunzi, cenuşii, neclipind aproape niciodată, părind mai degrabă să 
se rotească în pupile, nu dădeau nici un răspuns la asemenea 
întrebări; se vedea numai că-l suporta pe Schwarzer fără împotrivire, 
dar onoarea de a fi iubită de fiul unui administrator al castelului nu o 
preţuia deloc, iar trupul ei plin, voluptuos şi-l purta nesimţitoare, fără 
să-i pese dacă Schwarzer o urmărea sau nu cu privirea. în schimb 
Schwarzer se jertfea permanent, rămînînd în sat; pe trimişii 
părintelui său, care veneau adeseori după dînsul, îi expedia indignat, 
ca şi cînd scurta aducere aminte despre castel şi despre îndatoririle 
sale filiale, ar fi o stînjenire, de nereparat, a fericirii lui. Şi totuşi avea 


de fapt destul timp liber, căci Gisa nu se arăta în general decît în 
orele de şcoală şi la corectarea caietelor, bineînţeles nu din calcul,'ci 
fiindcă, mai presus de toate, ţinea la tihna şi deci la singurătatea ei şi 
probabil că se simţea cel mai bine cînd Putea să se întindă la ea 
acasă, în deplină libertate, pe canapea, alături de pisica bătrînă, care 
nu o deranja cu nimic deoarece abia se putea mişca. în felul acesta, 
Schwar-ter îşi petrecea o mare parte a zilei hoinărind prin sat fără 
nici o treabă, dar îi plăcea şi aşa, căci avea astfel posibilitatea de 
care se şi folosea adeseori, să meargă în Lowen- 

174 $ Franz Kafka 

gasse unde locuia Gisa, să urce pînă la odăiţa ei de la mansardă, să 
tragă cu urechea la uşa ei totdeauna încuiata şi, după ce constata că 
în odaie domnea, fără excepţie, cea mai deplină şi mai inexplicabilă 
tăcere, se depărta în grabă. Oricum, consecinţele acestui fel de viaţă 
se arătau uneori şi la dînsul — dar niciodată în prezenţa Gisei — prin 
răbufniri ridicole de aroganță oficială reînviată pentru cîteva clipe, 
care, ce e drept, nu se potrivea decit foarte prost cu poziţia lui 
actuală; de cele mai multe ori, lucrurile nu ieşeau prea bine, după 
cum se întîmplase şi cuK. 

De mirare era numai că se vorbea totuşi despre el, cel puţin la 
„Hanul Podului", cu oarecare stimă, chiar cînd era vorba de lucruri 
mai mult rizibile decît onorabile, şi această stimă o cuprindea şi pe 
Gisa. Cu toate acestea nimic nu-l îndreptăţea pe Schwarzer să se 
creadă superior lui K., întrucît era ajutor de învăţător; această supe- 
rioritate nu exista. Pentru corpul didactic, şi în special pentru un 
învăţător de soiul lui Schwarzer, un servitor al şcolii e o persoană 
foarte importantă pe care n-o poţi dispreţui fără consecinţe 
neplăcute, iar dacă din interese de castă nu poţi renunţa la acest 
dispreţ, trebuie să i-l faci suportabil prin compensaţii 
corespunzătoare. K. avea intenţia să i-o plătească o dată cînd s-o ivi 
ocazia; apoi Schwarzer mai era vinovat faţă de el încă din seara 
sosirii sale, o vină care nu scăzuse prin faptul că întîmplările din 
zilele următoare confirmaseră justeţea primirii pe care i-o făcuse 
Schwarzer. Căci nu trebuia pierdut din vedere această primire 
imprimase poate întîmplărilor ce au mat direcţia pe care au luat-o. 
Datorită lui Schwai întreaga atenţie a autorităţilor fusese atrasă într- 
un mCj cu totul absurd asupra lui K., încă din primul ceas, cî era încă 
străin de tot în sat, fără cunoscuţi, fără adăp( extenuat de drum, cu 
totul neajutorat, zăcînd în colţ acela pe o saltea de paie, expus 
oricărei intervenţii a aul rităţilor. în noaptea următoare totul s-ar fi 
putut peti altfel, liniştit, aproape pe ascuns. în orice ca , nimeni n-fi 
ştiut de el, n-ar fi avut vreo bănuială, sau el puţin n-fi ezitat să-l 
primească în casă timp de o a, ca pe drumeţ; s-ar fi remarcat că e util 
şi de înc sdere, s-ar răspîndit vestea în vecini, şi în curînd K. s-ar fi 


put 

CASTELUL $ 175 

probabil aciua pe undeva ca argat. Bineînţeles, n-ar fi rămas 
neobservat de autorităţi. Dar era o mare deosebire între a deranja în 
toiul nopţii din pricina lui cancelaria centrală, sau pe cine o fi fost la 
aparat, cerîndu-i o decizie imediată cu o umilitate aparentă, dar 
totuşi cu o insistenţă supărătoare, şi încă de către un Schwarzer, 
probabil nu prea bine văzut mai sus, şi a-l lăsa pe K. să bată a doua 
zi, în orele de birou, la uşa primarului, ca să se anunţe, aşa cum se 
cuvine, ca un drumeţ străin, care a şi găsit un loc de dormit la 
cetăţeanul cutare al comunei şi-şi va vedea probabil de drum a doua 
zi, afară de cazul, foarte improbabil, că găseşte de lucru aici, numai 
pentru cîteva zile, fireşte, căci oricum nu vrea să stea mai mult. 

Aşa, sau cam aşa s-ar fi petrecut lucrurile fără Schwarzer. 
Autorităţile s-ar fi ocupat şi atunci de chestiunea aceasta, dar cu 
linişte, pe cale oficială, nestingherite de nerăbdarea interesatului, 
probabil deosebit de detestată de ele. De fapt K. era nevinovat în 
toate astea, vina era a lui Schwarzer, dar Schwarzer era fiul unui 
administrator, în fond procedase corect, din punct de vedere formal, 
aşa că numai pe K. îl puteau pune să ispăşească. Iar motivul ridicol 
pentru care se întîmplase aşa ? Poate o toană rea a Gisei în timpul 
zilei, din pricina căreia Schwarzer rătăcise noaptea muncit de 
insomnie, pentru a se despăgubi apoi oarecum prin suferinţa lui K. 
Se putea susţine, pe de altă parte, că acesta datora mult purtării lui 
Schwarzer. Numai prin ea devenise posibil ceva ce K. singur n-ar fi 
obţinut niciodată, n-ar fi îndrăznit niciodată să ceară şi ce nici 
autorităţile din partea lor n-ar fi admis niciodată, şi anume ca să le 
poată înfrunta pe acestea, de la bun început, fără tertipuri, făţiş, 
deschis, în măsura în care aşa ceva era cu putinţă în genere. Fusese 
însă un dar cumplit, îl cruţase ce-i drept pe K. de multe minciuni şi 
ascunzişuri, dar "îl şi dezarmase în acelaşi timp, aproape l-ar fi putut 
duce la disperare, ţinînd seama că va avea de luptat, dacă ou şi-ar fi 
spus că'diferenţa de putere dintre el şi autorităţi e atît de uriaşă, că 
orice minciună sau şiretlic de care °r fi' fost capabil, ar fi fost 
ineficiente pentru ca această diferenţă să scadă în mod notabil în 
favoarea lui. Dar gîndul acesta era doar o ipoteză cu care K. se 
consola singur, Schwarzer rămînea totuşi vinovat faţă de el, şi dacă îi 
176 $ Franz Kafka 

dăunase atunci, cu altă ocazie putea să-l ajute. K. % gîndea că va 
avea şi mai departe nevoie de ajutor pînă şi în lucrurile cele mai 
mărunte, era o condiţie preliminară, dar iată că şi Barnabas, de pildă, 
părea la rîndu-i să-i înşele aşteptările. 

De dragul Friedei, K. pregetase toată ziua să meargă să se intereseze 
acasă la Barnabas. Ca să nu-l primească pe Barnabas de faţă cu 


Frieda, muncise pe afară pînă tîrziu şi mai zăbovea acolo şi acum, 
după ce isprăvise munca, în aşteptarea lui Barnabas, dar Barnabas 
nu mai venea. Nu-i rămase alta de făcut decît să se ducă la surorile 
lui, doar pentru cîteva clipe; numai din prag avea de gînd să întrebe 
de el şi apoi să se întoarcă acasă îndată. Aşa că împlîntă lopata în 
zăpadă şi o porni fuga. Ajunse, trăgîndu-şi sufletul, la casa lui 
Barnabas. După o scurtă bătaie în uşă deschise brusc şi întrebă, fără 
să ia seama cum arăta camera: 

— Barnabas tot n-a venit încă ? 

Abia acum observă că Olga nu era acasă, că cei doi bătrîni şedeau 
iarăşi la masa din colţul cel mai îndepărtat, într-o stare de toropeală 
mintală, că nu-şi dăduseră încă seama de ce se petrecea la uşă, 
întorcînd abia acum ochii înspre ea, şi, în sfîrşit, că Amalia, care 
zăcuse învelită în pături pe laviţa de la sobă, sărise în sus, speriată de 
apariţia lui K., şl-şi apăsa mîna pe frunte, ca să-şi revină. Dacă Olga 
ar'fi fost prezentă, ar fi răspuns ea nu'maideciît, iar K. ar fi putut 
pleca îndată, dar aşa se văzu silit să facă barem cei cîţiva paşi pînă la 
Amalia, să-i întindă mîna, pe care ea o strînse în tăcere, şi s-o roage 
să-i liniştească pe părinţii ei, speriaţi din somnolenţă, ca să nu se mai 
urnească în întîmpinarea lui; şi, într-adevăr, Amalia îi linişti în cîteva 
cuvinte. K. află apoi că Olga spărgea lemne în curte, că Amalia era 
istovită — nu-i spuse din ce pricină — adineauri se văzuse silită să se 
culce, iar Barnabas. e drept că nu venise încă, dar trebuia să 
sosească peste puţin, căci nu rămînea niciodată peste noapte la 
castel. K îi mulţumi pentru lămuriri şi dădu să plece, dar Amalia îl 
întrebă dacă nu vrea s-o mai aştepte pe Olga. Din păcate nu mai avea 
timp. Apoi Amalia întrebă dacă vorbise azi cu Olga. El răspunse mirat 
că nu, şi întrebă dacă Olg* avea să-i comunice ceva special. Amalia se 
strimbă puţin* 

CASTELUL $ 177 

parcă uşor supărată, şi, fără să mai spună o vorbă, înclină uşor capul 
spre K. — era neîndoios că-l poftea să plece — şi'se culcă la loc. Stînd 
întinsă, îl examina ca şi cum s-ar mira că mai e de faţă. Privirea îi era 
rece, limpede, fixă, ca de obicei, dar nu se îndreptase direct asupra 
lucrului pe care-l observa, ci îl depăşea puţin, aproape imperceptibil, 
dar net — ceea ce era stingheritor. Pricina nu părea să fie o 
slăbiciune, şi nici timiditate sau prefăcătorie, ci o continuă nevoie de 
singurătate, o nevoie ce domina orice alt sentiment al ei, şi care îi 
devenea conştientă poate doar în felul acesta. K. îşi amintea vag că 
privirea ei îl preocupase încă din prima seară şi se gîndi că toată 
impresia defavorabilă pe care i-o făcuse de la început această familie 
venea de la această privire, care în sine nu era urîtă, ci mîndră şi 
sinceră, cu toată izolarea şi rezerva pe care o exprima. 

— Tu întotdeauna eşti aşa tristă, Amalia ? întrebă K. Te munceşte 


ceva ? Nu' poţi să mi-o spui ? N-am mai văzut o fată de la ţară ca tine. 
M-a izbit abia azi, abia acum. Eşti chiar de aici din sat ? Te-ai născut 
aici ? 

Amalia răspunse printr-un singur da, ca şi cum K. i-ar fi pus doar 
ultima întrebare, apoi spuse: 

— Va să zică o aştepţi totuşi pe Olga ? 

— Nu ştiu de ce întrebi mereu acelaşi lucru, răspunse K. Nu pot să 
mai rămîn, fiindcă mă aşteaptă acasă logodnica mea. 

Amalia se ridică într-un cot şi zise că nu ştie de nici o logodnică. K. îi 
spuse cine este.' Amalia n-o cunoştea şi întrebă dacă Olga ştie de 
logodnica lui. K. credea că da, doar Olga îl văzuse'laolaltă cu Frieda, 
apoi la ţară asemenea ştiri se răspîndesc repede. Dar Amalia îl 
încredința că Olga' nu ştie nimic şi că va fi foarte nefericită 
aflînd,'căci pare să-l* iubească. N-a vorbit niciodată deschis despre 
asta, căci e foarte rezervată, dar cînd iubeşti, te dai de gol firă să 
vrei. K. îşi exprimă convingerea' că Amalia se înşală. Amalia zîmbi, şi 
acest zîmbet, deşi trist, îi lumină faţa posomorită, îi făcu tăcerea 
elocventă, transformă rezerva în familiaritate, era ca destăinuirea 
unui secret, cedarea unei posesiuni păstrate pînă acum cu grijă, o 
posesiune care putea eventual fi retrasă, dar nu în întregime. Amalia 
zise că nu se înşală deloc, ba ştie chiar mai mult, 

178 $ Franz Kafka 

ştie că şi dînsul are simpatie pentru Olga, şi că vizitele., făcute sub 
pretextul soliilor încredințate lui Barnabas, scopul de a o vedea pe 
Olga. Acum însă, de vreme $ Amalia ştie de toate astea, K. nu trebuie 
să se mai sfiascj şi poate veni mai des. Doar atît voise să-i spună. K- 
făcu nu, din cap, şi-i aminti de logodna lui. Amalia nu părea si 
atribuie importanţă acestei logodne, pentru ea hotăritoare era numai 
impresia nemijlocită pe care o primea prin prezenţa lui. Or el era 
singur în faţa ei; îl întrebă, numai, cînd a cunoscut-o pe fata aceea, 
fiind doar de cîteva zile în sat. K. îi povesti seara petrecută în „Curtea 
domnească", la care Amalia îi răspunse scurt că fusese cu totul 
împotriva introducerii lui la „Curtea domnească". 

O invocă şi pe Olga, ca martoră, căci intrase tocmai cu un braţ de 
lemne, proaspătă şi îmbujorată de aerul rece, vioaie şi puternică, 
parcă transformată de munca atît de diferită de statul în casă, 
obişnuit, atît de apăsător. Aruncă lemnele, îl salută pe K. fără a fi 
cumva jenată şi întrebă numaideciît de Frieda. K. schimbă o privire de 
înţelegere cu Amalia, dar ea nu părea să se simtă dezminţită de 
atitudinea Olgăi. Aşa că, oarecum stîrnit, K. vorbi despre Frieda mai 
amănunţit decît ar fi făcut-o în alte împrejurări, despre condiţiile 
grele în care se gospodărea de bine, de rău la şcoală, şi povestind 
aşa-n grabă — fiindcă se tot gîndea să plece numaidecît — scăpă o 
vorbă necugetată : luîndu-şi rămas-bun, le invită pe cele două surori 


să vină să-l vadă. Apoi se sperie şi se întrerupse, în tifflp ce Amalia 
declară pe loc, fără să-l mai lase să adauge un cuvînt, că acceptă 
invitaţia. Aşa că Olga se văzu nevoită sa facă la fel. K. însă, stanjenit 
mereu de gîndul că trebuie să-şi ia cît mai repede rămas-bun şi 
neliniştit de privirea Amaliei, nu ezită să mărturisească, fără să mai 
înfrumuseţeze lucrurile, că invitaţia fusese făcută pe necuge-tate, 
inspirată doar de sentimentul său personal faţă # ele, dar că nu o 
putea menţine, din păcate, căci există ° duşmănie mare, e adevărat 
că pentru el de neînțeles, între Frieda şi familia lui Barnabas. 

— Nu e duşmănie, zise Amalia ridieîndu-se de pe 1*' viţă şi dînd 
pătura la o parte, nu e un lucru atît de mare,“ doar repetarea 
papagalicească a opiniei generale. Şi acul"3 du-te, du-te la logodnica 
ta, văd cît eşti de grăbit.'Şi nu 

CASTELUL $ 179 

teme, n-o să venim, am acceptat de la început doar în glumă, din 
răutate. Dar tu poţi veni în schimb mai des pe la noi, nu există nici un 
impediment, mai ales că poţi invoca oricînd pretextul mesajelor lui 
Barnabas. îţi mai uşurez venirea spunîndu-ţi că Barnabas, chiar dacă 
aduce de la castel o veste pentru tine, nu mai poate veni pînă la 
şcoală să ţi-o comunice. Nu poate alerga atîta, bietul băiat, se 
omoară cu serviciul, va trebui să vii tu însuţi ca să-ţi primeşti ştirile. 
Niciodată K. n-o mai auzise pe Amalia spunînd atîtea vorbe în şir, de 
altfel tonul era altul decît de obicei, avea ceva maiestuos, simţit nu 
numai de K., dar pesemne şi de Olga, de însăşi sora ei atît de 
deprinsă cu ea. Stătea niţel mai la o parte, cu mîinile împreunate în 
poală, în atitudinea ei obişnuită, cu picioarele îndepărtate şi uşor 
adusă din spate, neluîndu-şi ochii de la Amalia, în timp ce aceasta se 
uita numai la K. 

— E o eroare, zise K., o mare eroare să crezi că nu-l aştept într- 
adevăr pe Barnabas; dorinţa mea cea mai fierbinte, de fapt unica mea 
dorinţă este să clarific chestiunile mele cu autorităţile. lar Barnabas 
e cel care urmează să mă ajute, mai toată speranţa mi-e în el. E drept 
că m-a mai decepţionat o dată, dar a fost mai mult din vina mea decît 
a lui, s-a întîmplat în zăpăceala primelor ceasuri, credeam pe atunci 
că pot obţine totul cu preţul unei mici plimbări pe înserate, şi pentru 
că imposibilul s-a dovedit imposibil, i-am purtat sîmbetele. Asta m-a 
influenţat “hiar în judecata mea asupra familiei voastre, asupra 
voastră. Dar acum mi-a trecut. Cred că acum vă înţeleg "ai bine, 
sînteţi chiar... K. se opri căutînd cuvîntul exact, nu-l găsi şi se mulţumi 
cu o expresie mai vagă: Sînteţi Poate mai buni la inimă decît oricare 
dintre săteni, în Măsura în care-i cunosc, deocamdată. Dar acum, 
Amalia, "& încurci iarăşi, depreciind dacă nu slujba pe care o are 
fatele tău, dar'măcar importanţa ei pentru mine. Poate ^ nu eşti 
iniţiată în toate treburile lui Barnabas, atunci e ™®, şi las chestiunea 


încurcată, dar poate că eşti familia-'“ata cu secretele lui — şi am 
impresia că aşa stau lucrurile — atunci e rău, căci ar însemna că 
fratele tău mă iŞala. 

180 + Franz Kafka 

— Fii liniştit, răspunse Amalia, nu-i cunosc secretele, nimic nu m-ar 
putea determina să mă las iniţiată, nimic nu m-ar putea determina, 
nici chiar considerentele faţă de tine, deşi aş face multe pentru tine, 
căci, aşa cum spuneai, sîntem buni la inimă. Dar treburile fratelui 
meu îi aparţin lui, nu ştiu despre ele decît ceea ce aflu fără voia mea, 
ain cînd în cînd. în schimb Olga îţi poate da toate lămuririle, fiindcă 
este confidenta lui. 

Şi Amalia plecă, întîi în colţul părinţilor, cu care vorbi în şoaptă, apoi 
la bucătărie; plecase fără să-şi ia rămas-bun de la K., parcă ar fi ştiut 
că va zăbovi încă mult şi că nu e nevoie să-şi ia rămas-bun. 

16 

K. rămase locului cu o expresie de mirare pe faţă; Olga rise de el, îl 
trase spre laviţa de la sobă şi părea întf-adevăr fericită că poate sta 
acum'singură cu el, dar era o fericire liniştită, nicidecum tulburată de 
gelozie. Şi tocmai absenţa geloziei, deci şi a oricărei severităţi, îi 
făcea bine lui K. ;'îi plăcea să se uite în ochii ei albaştri, nu ispititori, 
nu dominatori, ci calmi dar timizi, timizi dar neclintiţi în faţa privirii 
lui. Datorită avertismentelor Friedei' şi ale birtăşiţei, parcă devenise, 
dacă nu mai receptiv faţă de tot ce auzea aici, dar mai atent şi mai 
perspicace. Şi rise o dată cu Olga, cînd ea îşi exprimă mirarea că 
spusese tocmai despre Amalia că e bună la inimă. Despre Amalia se 
puteau spune multe, numai că ar fi bună şi blajină, asta nu. La care 
K. declară că lauda îi fusese adresată ei, Olgăi, dar că Amalia e atît 
de dominatoare, încît îşi însuşeşte tot ce se spune în prezenţa ei, ba 
chiar te şi face să i-î atribui de bunăvoie. 

— Asta e adevărat, zise Olga redevenind serioasă, mai adevărat decît 
crezi. Amalia e mai tînără ca mine, mai tinără şi decît Barnabas, dar 
ea e cea care hotărăşte în familia noastră, în bine şi în rău, e 
adevărat că se resimte “ai mult decît oricare de toate, de bine şi de 
Tău. 

K. găsea în asta o exagerare, doar adineauri spusese Amalia că nu se 
amestecă în treburile fratelui ei, şi că, în Schimb, Olga le cunoaşte 
bine. 

— Cum să-ţi explic, zise Olga, Amalia nu se sinchiseşte nici de 
Barnabas, nici de mine, nu se mai sinchiseşte de fapt de nimeni, 
afară de părinţii noştri; de ei s* ocupă toată ziua, şi adineauri i-a 
întrebat dacă doresc “a, şi s-a dus la bucătărie, să gătească pentru 
ei, de dra-"“,l lor a făcut eforturi să se scoale, fiindcă e bolnavă, de %i. 
de la prînz, şi a stat culcată pe laviţă. Dar cu toate că 

182 è Franz Kafka 


nu se sinchiseşte de noi, depindem de ea, ca şi cum ar fi sora noastră 
mai mare; dacă ne-ar da sfaturi ames. tecîndu-se în treburile noastre, 
le-am asculta cu siguranţa n-o face însă, îi sîntem străini. Tu ai multă 
experienţă fo materie de oameni, vii din străinătate, ţie nu ţi se pare 
că e deosebit de deşteaptă ? 

— Mi se pare deosebit de nefericită, zise K. Dar cum se acordă cu 
respectul vostru pentru ea faptul că, de pildă, Barnabas se ocupă de 
aceste solii pe care ea nu le aprobă! ba poate le şi dispreţuieşte ? 

— Dacă ar şti de ce alta să se apuce, ar părăsi îndată slujba asta de 
curier, care nu-l mulţumeşte deloc. 

— Dar n-a învăţat meseria de cizmar ? întrebă K. 

— Ba da, zise Olga, mai şi lucrează pe de lături pentru Brunswick, şi, 
dacă ar vrea, ar avea de lucru ziua si noaptea, şi ar cîştiga din 
belşug. 

— Ei, păi vezi, zise K., deci ar avea ce face în locul slujbei de curier. 
— în locul slujbei de curier? întrebă Olga mirată. Dar ce crezi, a 
acceptat-o cumva de dragul cîştigului ? 

— O fi şi aşa, zise K., şi, totuşi, ai spus chiar tu că nu-l satisface. 

— Nu-l satisface, şi din mai multe motive, răspunse Olga, dar e totuşi 
un serviciu la castel, oricum, un fel de serviciu la castel, cel puţin aşa 
se pare. 

— Cum, se miră K., chiar şi de asta vă îndoiţi ? 

— Mă rog, zise Olga, de fapt nu ne îndoim,'Barnabas are acces în 
cancelarii, vine în contact cu oamenii de serviciu, de la egal la egal, 
zăreşte din depărtare şi cîte ufl funcţionar, i se încredinţează scrisori 
relativ importante, ba chiar şi mesaje orale, asta e totuşi destul de 
notabil şi putem fi mîndri de cîte a obţinut încă de pe acum, aşa tînăr 
cum este. 

K. dădu din cap; nu se mai gîndea să se întoarcă acasă. 

— Are şi o livrea a lui proprie ? întrebă el. 

— Te referi la vestonul pe care-l poartă ? zise Olg* Nu, pe acela i l-a 
cusut Amalia, pe cînd încă nu era curief-Dar ai pus aproape degetul 
pe rană. Ar fi trebuit să p” mească de mult, din partea birourilor, nu 
o livrea, aţ* ceva nu există la castel, dar un costum; i s-a şi promis, ^ 
CASTELUL $ 183 

în privinţa asta se lucrează foarte încet la castel, şi, ce e mai rău.'e că 
nu se ştie niciodată ce înseamnă această încetineală. Poate să 
însemne că totul merge în bună regulă, pe cale ierarhică, dar poate 
însemna şi că nici nu s-au pornit încă demersurile necesare, şi că, 
deci, de pildă în cazul lui Barnabas, vor să-l mai pună la încercare; 
dar mai poate să însemne că s-a şi încheiat drumul hîrtiilor pe cale 
ierarhică sau că, din anumite motive, a fost retrasă promisiunea dată 
şi că Barnabas nu va primi niciodată costumul. Ceva mai precis nu se 
poate afla, sau abia după o vreme îndelungată. La noi este o vorbă, 


poate că o cunoşti: „Deciziile oficiale sînt sfioase ca o fată mare". 

— E o observaţie foarte justă, zise K. privind-o mai serios decît Olga, 
o'observaţie foarte justă, s-ar putea ca deciziile să mai aibă şi alte 
însuşiri comune cu fetele. 

— Se poate, zise Olga, fireşte, nu ştiu ce ai în vedere, poate te 
gîndeşti să le lauzi. Dar în ce priveşte ţinuta de serviciu, e într-adevăr 
unul din motivele de îngrijorare ale lui Barnabas, şi, cum ne 
împărtăşim grijile, e o grijă şi pentru mine. De ce nu i se dă o 
uniformă ? ne întrebăm zadarnic. E adevărat că problema nu e chiar 
atît de simplă. Funcţionarii, de pildă, se pare că nu au nici un fel de 
uniformă'; după cîte ştim noi aici, şi după cîte povesteşte Barnabas, 
funcţionarii umblă în haine obişnuite, e adevărat că frumoase. De 
altfel, l-ai văzut pe Klamm. Şi mai e adevărat că Barnabas nu e 
funcţionar, nici măcar din categoria cea mai joasă, şi nici nu se 
încumetă să vrea să devină. Şi unii servitori cu rang mai mare, din 
aceia pe ^re aici în sat nici măcar nu-i vedem, nu poartă nici ei 
uniforme, după cîte ne spune Barnabas; asta e, într-un H o consolare, 
s-ar putea crede, dar o consolare înşelătoare, căci este oare Barnabas 
un servitor de un oarecare rang ? Nu, oricîtă simpatie ai avea pentru 
el, nu Poţi susţine aşa ceva, nu e servitor de rang; însuşi faptul ^ 
vine în sat.'ba chiar locuieşte aici, e dovada contrariu-ti, servitorii 
mai de vază sînt încă şi mai rezervaţi decît fracţionării, poate pe 
drept cuvînt, poate că sînt chiar mai Jtoari decît unii funcţionari, 
există unele lucruri care te *ttdreptăţesc să crezi aşa, de pildă că 
lucrează mai puţin; © Pare, după cîte relatează Barnabas, că e o 
privelişte mimată să-i vezi pe bărbaţii ăştia aleşi pe sprinceană, mari 
184 è Franz Kaflca 

şi puternici, umblînd agale pe coridoare; Barnabas se învirteşte 
mereu în jurul lor. Pe scurt, nici gînd ca Barna, bas să fie un servitor 
mai acătării. Deci s-ar putea să facj parte din servitorimea măruntă, 
dar această categorie poartă haine de serviciu, cel*'puţin cînd 
coboară în sat; nu e o adevărată livrea, şi există şi multe deosebiri 
între diferitele costume, totuşi'recunoşti îndată servitorii castelului 
după haine, doar ai văzut oameni de soiul ăsta la „Curtea 
domnească". Ce au caracteristic costumele lor este că de obicei sînt 
strînse pe corp, un ţăran sau un meseriaş n-ar putea purta asemenea 
costume! Ei bine, Barnabas nu posedă un astfel de costum şi nu e 
ceva ruşinos sau umilitor, asta s-ar mai putea suporta, dar în 
momente deosebit de apăsătoare — şi uneori, nu prea rar, ne apucă 
astfel de momente, pe mine şi pe Barnabas — asta te face să te 
îndoieşti de toate. Atunci ne întrebăm: ceea ce face Barnabas este 
oare într-adevăr o treabă în slujba castelului 7 Desigur, umblă prin 
birouri, dar oare birourile sînt castelul propriu-zis ? Şi chiar dacă — 
presupunînd că unele birouri ţin de castei — sînt oare acelea în care 


Barnabas are acces ? El intră în birouri, dar ele nu sînt decît o parte 
din toate, apoi sînt bariere, şi în spatele lor sînt alte birouri. Nu i se 
interzice de-a dreptul să meargă mai departe, dar nu poate merge 
mai departe, din moment ce a dat de superiorii lui, iar aceştia au 
terminat treaba pe care o aveau cu el şi-l trimit acasă sau pe 
drumuri. Afară de asta, acolo te afli mereu sub observaţie, cel puţin 
aşa se crede. Ş> chiar dacă s-ar duce mai departe, la ce bun, de 
vreme ce mai încolo n-are nici o treabă oficială şi ar fi un intrus 
Aceste bariere să nu ţi le închipui ca pe o graniţă bine de; terminată, 
aşa-mi explică Barnabas mereu. Bariere sînt ş> în birourile în care 
are acces; există deci bariere peste care trece, şi ele nu arată altfel 
decît cele dincolo de car* n-a pătruns niciodată; de aceea nu e de 
presupu? neapărat că înapoia acestora din urmă se află birou*! 
complet diferite de cele în care Barnabas a mai fost. Aşa jţ se pare 
doar în acele momente apăsătoare. Şi atuflC îndoiala merge mai 
departe, nu te poţi apăra de ea. Ba*' nabas vorbeşte cu nişte 
funcţionari, primeşte solii. Dar c'ce fel de funcţionari! şi ce fel de 
solii sînt astea ? Acu**: zice el, a fost repartizat lui Klamm, şi 
primeşte însărcina"! 

CASTELUL $ 185 

de la el personal. Asta în orice caz ar fi foarte mult, nici măcar 
servitori de rang nu ajung aşa de departe, e aproape prea mult, şi 
tocmai asta e înfricoşător. Gîndeşte-te, numai, să-i fii repartizat 
direct lui Klamm, să vorbeşti cu el direct, prin viu grai. Dar oare e 
chiar aşa ? Ei, da', aşa este; dar atunci de ce se îndoieşte Barnabas 
că funcţionarul căruia acolo i se zice Klamm, ar fi într-adevăr 
Klamm ? 

— Olga, zise K., vrei să glumeşti; cum poate exista un dubiu în 
privinţa înfăţişării lui Klamm ? Doar e cunoscut, se ştie cum arată, eu 
însumi l-am văzut. 

— Nu, K., nicidecum, zise Olga. Nu sînt glume, sînt grijile care mă 
muncesc cel mai tare. Totuşi nu ţi le povestesc ca să-mi uşurez 
sufletul şi să ţi-l încarc, poate, pe al tău, ci fiindcă te-ai interesat de 
Barnabas, pentru că Ama-lia m-a pus să te lămuresc, şi fiindcă 
socotesc că-ţi este de folos şi ţie să ştii cîte ceva mai precis. O fac şi 
de dragul lui Barnabas, ca să nu-ţi legi speranţe prea mari de el, 
pentru a fi apoi dezamăgit şi să aibă şi el de suferit de pe urma 
dezamăgirii tale. E foarte sensibil, azi-noapte, bunăoară, n-a putut să 
doarmă, pentru că aseară ai fost nemulţumit de el. I-ai spus,-se pare, 
că lucrurile stau foarte prost pentru tine, de vreme ce ţi se trimite un 
curier de soiul lui. Cuvintele acestea i-au răpit somnul. Probabil că n- 
ai prea remarcat ce agitat e, curierii castelului trebuie să se 
stăpînească bine. Dar nu o duce uşor, nici măcar cu tine; deşi, din 
punctul tău de vedere, tu rlu-i ceri prea mult, dar ai adus cu tine 


anumite idei în legătură cu serviciul de curier şi-ţi masori pretenţiile 
în raport cu ele. Dar în castel concepţia despre misiunea de curier e 
cu totul alta, ea nu seamănă cu a ta, chiar dacă Barnabas s-ar “dica 
în întregime serviciului, o tendinţă pe care din Păcate pare s-o aibă 
uneori. Ar trebui să acceptăm, să nu ne opunem prin nici o vorbă, de 
nu s-ar pune întrebarea dacă ceea ce face e într-adevăr slujbă de 
curier. Faţă de Wne nu poate exprima fireşte nici o îndoială în 
privinţa “ta; dacă ar face una ca asta, ar însemna să-şi taie craca de 
sub picioare, încalcind grosolan nişte legi sub a căror Putere se află 
încă, după cîte crede; nici chiar faţă de toine nu vorbeşte liber, 
trebuie să-l mîngii, să-l sărut pînă-şi Mărturiseşte îndoielile, şi chiar 
şi atunci mai refuză să ad- 

186 4 Franz Kafka 

mită că îndoielile sînt îndoieli. Are ceva din Amalia în sînge. Şi sînt 
sigură că nu-mi spune tot, deşi sînt singura lui confidentă. Dar despre 
Klamm vorbim uneori; eu nu l-am văzut încă pe Klamm, tu ştii că 
Frieda nu prea mă are la inimă şi n-ar fi acceptat să-l văd la faţă, dar, 
fireşte, înfăţişarea îi e cunoscută în sat, toţi au auzit despre el, unii l- 
au şi văzut, şi din aparenţe, din zvonuri şi din unele intenţii de a 
induce în eroare, s-a format o imagine despre Klamm, care e probabil 
justă, în linii mari. Dar numai în linii mari. De altfel imaginea despre 
el e schimbătoare, şi poate nu chiar atît de schimbătoare ca 
înfăţişarea reală a lui Klamm. Se pare că arată cu totul altfel c'înd 
soseşte în sat, şi altfel cînd îl părăseşte, altfel înainte de a fi băut 
bere, şi altfel după ce a băut, altfel cînd e treaz, şi altfel cînd 
doarme, altfel cînd e singur, şi altfel în convorbire şi, ceea ce e uşor 
de înţeles, după toate astea, aproape cu totul altfel sus, la castel. Şi 
vezi bine că deosebirile constatate, chiar şi cele de aici, din sat, sînt 
destul de mari, deosebiri de talie, de corpolenţă, de atitudine a 
corpului, de formă a bărbii, numai cu privire la costum, toate 
descrierile concordă: poartă mereu acelaşi costum, jachetă neagră cu 
poale lungi. Toate aceste deosebiri nu se explică, fireşte, prin vreo 
vrăjitorie, ele sînt lesne de înţeles, după dispoziţia de moment a 
privitorului, după gradul de enervare, infinitele nuanţe de speranţă 
sau de disperare în care se află, şi, de altfel, de cele mai multe ori nu- 
i este îngăduit să-l vadă pe Klamm decît fugitiv de tot. Eu ţi le 
povestesc pe toate astea, la rîndul meu, aşa cum mi îe-a explicat 
Barnabas, şi cine nu e direct şi personal interesat de această 
chestiune, în general se poate declara satisfăcut cu atît. Noi nu ne 
putem mulţumi cu atît, pentru Barnabas e o chestiune vitală să ştie 
dacă vorbeşte într-adevăr cu Klamm sau nu. 

— Pentru mine nu mai puţin, zise K., şi se apropiată unul de altul, 
şezînd acum şi mai strînşi laolaltă pe laviţă. 

Toate aceste noutăţi defavorabile aflate de la Olga, îl descumpăneau, 


e drept, pe K., dar găsea o anumită compensație în faptul că dăduse 
aici peste nişte oameni, care, cel puţin priviţi din afară, erau într-o 
situaţie asemănătoare cu a lui,' de care se putea deci lipi, cu care se 
putea înţelege în multe privinţe, nu numai în unele, ca 

CASTELUL $ 187 

de pildă cu Frieda. E drept că pierdea treptat speranţa în succesul 
mesajelor lui Barnabas, dar cu cît îi mergea mai prost lui Barnabas la 
castel, cu atît se apropia de el aici, în sat; n-ar fi crezut niciodată că 
ar putea porni chiar din sat o aspirație atit de nefericită cum era cea 
a lui Barnabas şi a surorilor lui. Fireşte că nici pe departe nu i se 
explicase suficient situaţia, care, de altfel, putea lua o întorsătură, 
prefăcîndu-se în contrariul ei, şi nu era obligatoriu să te laşi 
îmbrobodit de nevinovăția neîndoioasă a Olgăi pînă la a crede şi în 
sinceritatea lui Barnabas. 

— Cele ce se spun despre înfăţişarea lui Klamm, continuă Olga, 
Barnabas le ştie prea bine, a adunat multe descrieri şi le-a comparat, 
poate chiar prea multe, odată l-a văzut şi el pe Klamm, în sat, prin 
fereastra unei trăsuri, sau a crezut că-l vede; era deci pregătit 
suficient ca să-l recunoască şi totuşi — cum îţi explici asta ? — intrînd 
odată într-un birou al castelului, i s-a arătat un funcţionar, printre 
mai mulţi alţii, şi i s-a spus că ar fi Klamm, dar el nu l-a recunoscut, şi 
încă multă vreme după aceea nu s-a putut obişnui cu ideea că acela 
ar fi fost Klamm. Dacă-l întrebi însă pe Barnabas prin ce se 
deosebeşte acel Klamm de imaginea obişnuită pe care o avem despre 
el, nu ştie să-ţi răspundă, adică îţi răspunde descriindu-l pe acel 
funcţionar din castel, şi descrierea corespunde exact cu înfăţişarea 
lui Klamm, aşa cum o ştim noi. „Păi atunci, Barnabas, zic eu, de ce te 
îndoieşti, de ce te tot chinuieşti cu gîndul ?" La care, foarte încurcat, 
începe să-ţi enumere particularităţi ale funcţionarului din castel, pe 
care însă pare mai mult să le născocească decît să le redea, şi care 
mai sînt şi atît de mărunte — e vorba, de pildă, de un anumit fel de a 
da din cap, sau de faptul că vesta îi e descheiată — încît îţi e 
imposibil să le iei în serios. Mai important mi se pare felul în care 
Klamm ia contact cu Barnabas. Frate-meu mi l-a descris adesea, mi l- 
a şi desenat. De obicei, Barnabas este condus într-un birou mare, dar 
nu e biroul lui Klamm, şi, în genere, nu e biroul Personal al cuiva. Un 
pupitru înalt care se întinde de-a curmezişul de la un perete lateral la 
celălalt, împarte încăperea în două părţi, o parte îngustă unde două 
persoane abia pot trece una lîngă cealaltă, asta e partea 
funcţionarilor; cealaltă, lată, cu spaţiu pentru cei veniţi 

188 + Franz Kafka 

cu diverse pricini, pentru privitori, servitori, curieri. Pe pupitru se 
află cărţi mari, deschise, una lîngă cealaltă, şi în faţa mai tuturor stau 
nişte funcţionari şi citesc. Dar nu rămîn mereu la aceeaşi carte, nici 


nu le schimbă între ei, ci-şi schimbă doar locurile, şi ce-l miră mai 
ales pe Barnabas, este cum se strecoară trecînd unul pe după celălalt 
cînd îşi schimbă locul, tocmai fiindcă spaţiul e atît de strimt. în faţa 
pupitrului se găsesc cîteva măsuţe joase, la care stau copiştii şi scriu, 
la dorinţa funcţionarilor, ceea ce le dictează aceştia. De fiecare dată 
Barnabas se miră de felul în care se petrece asta. Nu se dă un ordin 
precis, şi nici nu se dictează cu voce tare, abia observi că se dictează, 
funcţionarul pare să citească la fel ca pînă atunci, numai că şuşoteşte 
între timp, iar copistul îl aude. Adesea funcţionarul dictează cu voce 
atît de scăzută încît copistul nu-l poate auzi şezînd, atunci trebuie să 
tot sară în picioare, să prindă ce se dictează, să se aşeze repede şi să 
noteze, apoi să sară în sus, din nou, şi aşa mai departe. Ce lucru 
curios! E aproape de neînțeles. Barnabas are, desigur, destul timp să 
observe toate,' căci acolo, în sala privitorilor, îşi petrece el timpul ore 
întregi, ba chiar zile întregi, pînă ce privirea lui Klamm cade asupra 
lui. Şi chiar cînd l-a zărit Klamm, şi Barnabas a luat poziţie de drepţi, 
încă nu se decide nimic, căci Klamm se poate adînci din nou în carte 
şi-l poate uita. Asta se întîmplă des. Dar ce fel de slujbă de curier e 
asta, dacă e aşa de neimportantă? Mă simt mîhnită în dimineţile în 
care Barnabas îmi spune că se duce la castel. Acest drum, probabil 
complet inutil, această zi, probabil pierdută, această speranţă, 
probabil perfect zadarnică. La ce sînt bune toate astea ? Iar aici 
lucrările de cizmărie se adună, nimeni nu le mai face, iar Brunswick 
îi dă zor. 

— Mă rog, zise K., Barnabas e pus să aştepte mult pînă i se 
încredinţează o misiune. Asta e de înţeles, arfl impresia căe prisos de 
slujbaşi, nu fiecare poateprimi în fiecare zi cîte o misiune, dar de asta 
nu trebuie să va plingeţi, aşa păţeşte pesemne fiecare. în cele din 
urmă însă primeşte şi Barnabas misiuni, chiar mie mi-a adus pînă 
acum două scrisori. 

— E posibil, zise Olga, să n-avem dreptate, cînd ne plîngem, mai ales 
eu, care le ştiu pe toate doar din auzite, 

CASTELUL $ 189 

şi nici nu le pot înţelege aşa de bine — eu, o fată — ca Barnabas, 
care-mi mai şi ascunde unele lucruri. Dar ascultă cum stă chestiunea 
cu scrisorile, cu scrisorile către tine, de pildă. Aceste scrisori nu le 
primeşte direct de la Klamm, ci de la copist. într-o anumită zi, la o 
anumită oră — de aceea serviciul, deşi pare atît de uşor, e foarte 
obositor, căci Barnabas trebuie să fie mereu atent — copistul îşi 
aduce aminte de el şi-i face semn. Asta nu pare să se producă în 
urma unei dispoziţii de a lui Klamm, el continuă să citească liniştit 
din cartea lui, uneori, ce-i drept, tocmai atunci îşi curăţă pince-nez- 
ul, dar aşa face şi în alte daţi, cînd soseşte Barnabas, şi poate că între 
timp se uită la el, presupunînd că vede ceva i&r&pince-nez, Barnabas 


se îndoieşte, căci de obicei Klamm ţine atunci ochii aproape închişi,' 
pare să doarmă şi să-şi curețe lentilele în somn. între timp, copistul 
caută printre grămezile de dosare şi hîrtii pe care le are sub masă, 
scoate scrisoarea pentru tine, deci nu e o scrisoare pe care a scris-o 
tocmai atunci, după înfăţişarea plicului pare să fie, dimpotrivă, o 
scrisoare foarte veche, care zace acolo de mult. Dar dacă eo 
scrisoare veche, de ce l-au lăsat pe Barnabas să aştepte atîta ? Şi pe 
tine la fel ? Şi mai ales scrisoarea, căci acum e desigur* învechită ! Şi 
apoi lui Barnabas îi iese renumele că e un curier prost care întîrzie. 
Pentru copist în orice caz e uşor, îi dă lui Barnabas scrisoarea şi-i 
spune: „De la Klamm', pentru K.". Asta-i semnul că Barnabas poate 
pleca. Şi-apoi vine acasă într-un suflet, avînd sub cămaşă, direct pe 
piele, scrisoarea în sfîrşit obţinută, şi atunci ne aşezăm aici pe laviţă, 
ca acum, şi el îmi'povesteşte, şi le cercetăm pe toate, pe rînd, şi 
încercăm să ne dăm seama ce a cîşti-gat, găsind, în cele din urmă, că 
e foarte puţin lucru, şi acest puţin e şi îndoielnic, şi Barnabas pune 
scrisoarea la o parte şi nu mai are nici un chef s-o înmîneze, dar n- 
are chef nici să se culce, aşa că se apucă de cizmărie şi stă toată 
noaptea colo, pe scăunel. Aşa stau lucrurile, K., astea sînt secretele 
mele, şi poate că acum nu te mai miri că Amalia renunţă să le ştie. 

— Dar scrisoarea ? întrebă K. 

— Scrisoarea ? repetă Olga. Ei bine, după cîtăva vreme, cînd l-am 
bătut destul la cap — uneori trec zile şi saptămîni între timp — 
Barnabas ia totuşi scrisoarea şi se 

190 + Franz Kafka 

duce s-o înmîneze. în lucrurile acestea formale stă foarte mult sub 
influenţa mea. Mi se poate întîmpla, de pildă, sa trec peste prima 
impresie lăsată de relatarea lui şi să-mi revin, lucru de care el, 
tocmai fiindcă ştie mai multe, nu e în stare. Aşa că uneori îl mai pot 
convinge, spunînd : „Ce vrei în fond, Barnabas, la ce carieră, la ce 
țeluri visezi ? Vrei să ajungi cumva atit de departe încît să trebuiască 
să ne părăseşti, să mă părăseşti definitiv ? Asta să fie scopul tău ? Nu 
sînt oare silită să cred asta, de vreme ce altfel mi-ar fi cu totul de 
neînțeles de ce eşti atît de nemulţumit cu tot ceea ce ai obţinut pînă 
acum ? Uită-te în jur, să vezi dacă vreunul dintre vecinii noştri a 
ajuns la fel de departe ca tine ? Sigur, situaţia lor e alta decît a 
noastră şi n-au motiv să nutrească ambiţii ce depăşesc orizontul gos- 
podăriei lor, dar, chiar fără să te compari cu alţii, trebuie să 
recunoşti că, în cazul tău, totul e pe calea cea mai bună. Există 
obstacole, lucruri îndoielnice, decepţii, dar asta nu înseamnă decît că 
— am ştiut-o mai înainte!'--- nimic nu ţi se dăruieşte, că trebuie să 
cucereşti prin luptă fiecare lucru mărunt în parte, un motiv în plus să 
fii mîndru, şi nu abătut. Şi apoi, nu lupti oare pentru noi toţi ? Asta 
nu înseamnă nimic pentru tine ? Nu-ţi dă forţe! noi gîndul acesta ? Şi 


că sînt fericită şi aproape orgolioasă avînd un asemenea frate, asta 
nu-ţi dă un sentiment de siguranţă ? Zău că mă decepţionezi, nu în ce 
priveşte cele obţinute de tine la castel, ci în privinţa a ceea ce am 
obţinut eu din partea ta. Ai acces la castel, frecventezi permanent 
birourile, petreci zile întregi în aceeaşi încăpere cu Klamm, eşti un 
curier recunoscut oficial, ai dreptul să pretinzi o uniformă şi primeşti 
corespondenţă importantă de dus; eşti toate astea, poţi toate astea, şi 
apoi vii acasă, şi, în loc să ne îmbrăţişăm, plîngînd de bucurie, orice 
curaj pare să te părăsească văzîndu-mă, te îndoieşti de toate, nu te 
atrage decît calapodul tău de cizmar, iar scrisoarea, garanţi* 
viitorului nostru, o laşi să zacă". Aşa îi vorbesc cîteodata, şi, după ce 
am repetat lucrurile astea zile de-a rîndul, ia> în sfîrşit, cu un oftat, 
scrisoarea şi pleacă. Dar probabil CI nu vorbele mele au acest efect, 
ci îl trage aţa spre castel» şi, fără a fi îndeplinit misiunea 
încredinţată, n-ar îndrăzni să se mai arate acolo. 

CASTELUL œ 191 

— Dar ai perfectă dreptate în tot ce-i spui, zise K.; e admirabil cu 
cîtă justeţe ai rezumat totul. Ce uimitor de clar ştii să gîndeşti! 

— Nu, răspunse Olga, cuvintele mele te înşală şi-l înşală probabil şi 
pe el. în definitiv, ce a obţinut ? Are voie să intre într-un birou, dar 
pare să nu fie nici măcar un birou, ci antecamera birourilor, poate 
nici atît, poate o încăpere în care se rețin toţi cei ce n-au voie să 
pătrundă în adevăratele birouri! Vorbeşte el cu Klamm, dar e oare 
adevăratul Klamm ? Nu e cumva cineva care doar îi seamănă ? Poate 
e un secretar, în cel mai bun caz, care aduce puţin cu Klamm şi se 
străduieşte să-i semene şi mai mult, şi-şi dă aere adoptînd felul de a fi 
somnoros, visător, al lui Klamm. Această latură a felului său de a fi se 
poate imita cel mai uşor, mulţi încearcă s-o facă, şi sînt destul de 
prudenţi să nu maimuţărească restul. Un bărbat atît de căutat şi atît 
de rar accesibil cum e Klamm ia lesne diferite forme în închipuirea 
oamenilor. De pildă, aici, în sat, Klamm are un secretar pe nume 
Momus. Aşa ? îl cunoşti ? Şi el e foarte distant, dar l-am văzut totuşi 
de cîteva ori. Un domn tînăr şi viguros, nu-i aşa ? Deci nu seamănă 
probabil deloc cu Klamm. Cu toate astea ai să găseşti în sat oameni 
care sînt gata să jure că Momus e Klamm în persoană. Uite cum 
contribuie oamenii singuri la crearea unei confuzii. Şi cine te asigură 
că în castel lucrurile se petrec altfel ?'Cineva i-a spus lui Barnabas că 
acel funcţionar e Klamm, şi, într-adevăr, există o asemănare între ei, 
dar o asemănare de care Barnabas se îndoieşte mereu. Şi totul 
grăieşte în favoarea îndoielilor lui. Klamm să fie silit să stea în sala 
comună, printre alţi funcţionari, cu creionul pe după ureche şi să se 
înghesuie printre ei ? E foarte neverosimil. Uneori Barnabas spune, 
cam copilăreşte, dar într-o dispoziţie în care e mai demn de crezare: 
„Funcţionarul în chestiune seamănă foarte mult cu Klamm; dacă ar 


sta singur într-un birou, la masa lui proprie, şi dacă pe uşa biroului s- 
ar putea citi numele lui, atunci nu m-aş mai'îndoi". E ceva copilăros, 
dar e de înţeles. Ce-i drept, ar fi şi mai de înţeles dacă Barnabas s-ar 
interesa, cînd e la castel, întrebînd pe mai mulţi deodată, cum stau 
lucrurile în realitate, că doar stau şi aşteaptă mulţi în odaia aceea, 
după cîte spune el. Şi chiar 

192 è Franz Kafka 

dacă indicaţiile lor n-ar fi mai demne de crezare decît ale celui care, 
fără a fi întrebat, i l-a arătat fără vorbe pe Klamm, cel puţin din 
diferitele lor răspunsuri s-ar putea deduce puncte de reper, termeni 
de comparaţie. Asta nu e ideea mea, e a lui Barnabas, dar nu 
îndrăzneşte s-o pună în aplicare de teamă că prin încălcarea unor 
reguli necunoscute şi-ar pierde postul, nu îndrăzneşte să intre în 
vorbă cu nimeni. Atît de nesigur se simte. Această nesiguranţă, în 
fond lamentabilă, aruncă o lumină mai vie, după mine, asupra poziţiei 
sale, decît orice alte lămuriri. Cît de îndoielnice şi amenințătoare 
trebuie să apară toate acolo, dacă nu îndrăzneşte nici măcar să 
deschidă gura ca să pună o întrebare nevinovată. Mă acuz cînd mă 
gîndesc că-l las singur în încăperile acelea necunoscute, unde totul se 
petrece în aşa fel încît chiar el, care e mai degrabă îndrăzneţ decît 
fricos, probabil că tremură de frică. 

— Acum cred că ajungi la esenţial, zise K. Asta e. Din tot ce mi-ai 
povestit, cred că văd destul de limpede. Barnabas e prea tînăr pentru 
sarcina lui. Nimic din ce relatează nu se poate lua în serios. De 
vreme ce moare de frică acolo, la castel, nu poate observa nimic, şi 
dacă-l sileşti să relateze totuşi, îţi serveşte poveşti încurcate. Asta nu 
mă miră. Respectul faţă de autoritate vă este înnăscut pe aici, vă este 
insuflat apoi tot timpul vieţii în felurile cele mai diverse şi din toate 
părţile, iar voi înşivă contribuiţi să-l sporiţi cît puteţi. Dar în fond nu 
mă pronunt împotrivă; dacă o autoritate e bună, de ce să n-o respecţi 
? Dar atunci nu e bine ca un băiat fără experienţă ca Barnabas, care 
n-a trecut de hotarele satului său, să fie trimis deodată la castel şi să 
i se ceară apoi rapoarte fidele, cercetîndu-i fiecare Vorbă ca pe o 
literă de evanghelie, cu atît mai puţin să faci să depindă fericirea 
vieţii tale de interpretarea acelei vorbe. Nimic nu poate fi mai greşit. 
Fireşte, m-am lăsat şi eu indus în eroare de el, ca şi tine, mi-am pus 
speranţele în el şi am suferit şi decepţii din cauza lui, ambele fiind 
întemeiate doar pe vorbele lui, deci pe nimic. 

Olga tăcea. 

— Nu mi-e uşor, continuă K., să te clintesc în încre” derea faţă de 
fratele tău, văzînd cît ţii la el şi cîte aştepţi de la dînsul. Dar trebuie 
s-o fac, şi nu în ultimul rînd, toc- 

CASTELUL $ 193 

mai din pricina dragostei tale faţă de el şi a aşteptărilor legate de el. 


Fiindcă, vezi, mereu te împiedică ceva — nu ştiu ce anume — să-ţi dai 
seama pe deplin, nu de ceea ce a obţinut Barnabas, dar de ceea cei 
s-a acordat. Are voie să intre în birouri, sau, dacă vrei, într-un 
vestibul, fie şi un vestibul, dar care are uşi ce duc mai departe, care 
are bariere, peste care poţi trece, dacă te pricepi cum să treci. Mie, 
de pildă, cel puţin deocamdată, acest vestibul îmi este complet 
inaccesibil. Cine e cel cu care vorbeşte Barnabas acolo, nu ştiu; poate 
că acel copist este servitorul cel mai de rînd, dar chiar dacă este cel 
mai de rînd, îl poate conduce spre cel imediat superior, şi dacă nu-l 
poate conduce spre cel superior, îi poate măcar indica numele, şi 
dacă nu poate nici asta, îl poate totuşi trimite la cineva care-i va 
putea spune cum se cheamă superiorul. S-ar putea ca pretinsul 
Klamm să n-aibă nimic comun cu cel adevărat, s-ar putea ca 
asemănarea să nu existe decît în ochii lui Barnabas orbiţi de emoţii, 
s-ar putea să fie cel mai umil dintre funcţionari, sau nici măcar 
funcţionar, dar o misiune oarecare! are totuşi în faţa acelui pupitru, 
citeşte totuşi ceva în cartea aceea mafe, şopteşte totuşi ceva 
copistului, gîndeşte ceva în clipa în care, după multă vreme, privirea 
lui cade asupra lui Barnabas, şi chiar dacă toate acestea nu sînt 
adevărate şi dacă nici el,'nici ceea ce face nu înseamnă nimic, atunci 
totuşi a fost pus acolo de cineva şi acest cineva a făcut-o cu anumite 
intenţii. Vreau să spun prin toate astea că există ceva, ceva oarecare 
ce i se oferă lui Barnabas, măcar şi un lucru cît de mic, şi că 
Barnabas poartă singur vina dacă acest ceva nu-i aduce decît 
îndoieli, frică şi nici o speranţă. Şi ţine seama că am plecat de la 
presupunerea cea mai defavorabilă, care e chiar foarte neverosimilă. 
Căci avem în mînă scrisorile, cărora, ce-i drept, nu le acord prea 
mare încredere, dar totuşi mai multă decît vorbelor lui Barnabas. Fie 
ele şi scrisori vechi, fără valoare, scoase fără alegere din teancuri de 
scrisori la fel de lipsite de valoare, fără alegere, şi fără mai toultă 
inteligenţă decît pun la contribuţie papagalii în Uleiuri ca să scoată 
dintr-o grămadă un bilet cu zodia “nui oarecare, fie toate chiar şi aşa, 
şi încă rămîne în pi-cioare faptul că aceste scrisori au o'relaţie 
oarecare cu Wtti, sînt trimise în intenţia mea. E evident că sînt 
pentru 

194 $ Franz Kafka 

mine — chiar dacă n-au fost destinate folosului meu -. sînt scrise de 
mîna lui Klamm însuşi, aşa cum m-au asigu-rat primarul şi soţia lui, şi 
au o însemnătate foarte mare, deşi doar privată şi nu prea clară, cum 
au afirmat, de asemenea, primarul şi soţia lui. 

— A spus primarul aşa ? întrebă Olga. 

— Da, aşa a spus, răspunse K. 

— Am să i-o povestesc lui Barnabas, zise Olga repede, asta o să-l 
încurajeze mult. 


— Dar n-are nevoie de încurajare, zise K. A-l încuraja, înseamnă a-i 
da dreptate, a-i spune că n-are decît să procedeze ca şi pînă acum; 
tocmai în felul acesta nu va obţine însă niciodată nimic. Poţi să 
încurajezi cît vrei pe cineva care are ochii legaţi, îridemnîndu-l să 
privească prin cîrpa cu care-i legat la' ochi, tot nu va vedea nimic. 
Numai dacă i-o dezlegi, va putea zări ceva. Barnabas are nevoie de 
ajutor, nu de încurajare. Gîndeşte-te numai, acolo, sus, autoritatea 
domneşte în toată măreţia ei de necuprins cu mintea — înainte de a fi 
sosit aici, credeam că mi-o închipui cu destulă aproximaţie, ce 
copilăros eram! — acolo se află deci autoritatea, şi'înaintea ei se 
prezintă Barnabas, nimeni altul, numai ei, singur de-ţi face milă, şi e 
încă prea multă onoare care i se face dacă' nu e lăsat să mucegăiască 
o viaţă întreagă într-un colţ întunecos al unui birou. 

— Să nu crezi, K., zise Olga, că noi nu măsurăm îndeajuns 
dificultatea sarcinii pe care Barnabas a luat-o asupra lui. Nu 
respectul faţă de autoritate ne lipseşte, ai spus-o şi tu. 

— Dare un respect rătăcit pe căi greşite, zise K. Respectul nelalocul 
lui, un asemenea respect îşi înjoseşte obiectul. Se mai poate numi 
respect, dacă Barnabas abuzează de hatiîrul ce i s-a făcut — 
permisiunea de a intra în încăperea aceea — stînd acolo zile întregi 
degeaba, sau suspectînd şi minimalizînd, cînd coboară în sat, tocmai 
pe acei de care cu o clipă înainte tremurase, sau neînmînînd imediat, 
din disperare sau oboseală, scrisorile şi netrans-miţind mesajele 
orale ce i s-au încredinţat ? Asta nu mi se mai pare a fi respect. Dar 
reproşul meu merge mai departe, ţi se adresează şi ţie, Olga, nu te 
pot scuti de el Deşi crezi că ai respect faţă de autoritate, l-ai trimis 

£ 

CASTELUL $ 195 

Barnabas la castel, cu toată tinereţea şi slăbiciunea şi ne-ajutorarea 
sa sau cel puţin nu l-ai reţinut să meargă. 

— Reproşul pe care mi-l faci, zise Olga, mi-l fac şi eu, şi încă de la 
început. Nu că l-aş fi trimis pe Barnabas la castel, asta nu mi se poate 
reproşa, fiindcă nu l-am trimis, s-a dus singur, dar ar fi trebuit să-l 
rețin cu toate mijloacele, cu de-a sila, prin vicleşug, sau cbnvingîndu- 
l. Ar fi trebuit să-l rețin, dar dacă ziua deciziei ar fi azi, şi dacă aş 
resimţi nevoile lui Barnabas şi ale familiei noastre, ca atunci şi ca azi, 
şi dacă Barnabas, conştient de toată răspunderea şi primejdia, s-ar 
descotorosi iarăşi de mine, zîmbind blajin, ca să plece, nici azi nu l-aş 
reţine, în pofida tuturor experienţelor făcute în răstimp, şi'cred că 
nici tu în locul meu n-ai putea face altfel. Tu nu cunoşti situaţia 
penibilă în care sîntem, de aceea ne nedreptăţeşti, în primul rînd pe 
Barnabas. Pe atunci aveam mai multă speranţă ca astăzi, dar nici 
atunci n-aveam speranţe prea mari, mare era însă restriştea noastră, 
şi mare a rămas. Dar Frieda nu ţi-a spus nimic despre noi? 


— Numai aluzii, zise K., nimic precis, dar o enervează pînă şi 
pomenirea numelui vostru. 

— Şi nici birtăşiţa nu ţi-a povestit nimic ? 

— Nu, nimic. 

— Şi nici altcineva ? 

— Nimeni. 

— Fireşte, cum ar putea cineva povesti ceva ? Fiecare ştie cîte ceva 
despre noi, fie adevărul, în măsura în care e accesibil oamenilor, fie 
vreun zvon auzit de la alţii sau inventat de cele mai multe ori de ei 
înşişi, şi fiecare se gîndeşte la noi mai mult decît e necesar, dar 
nimeni nu se apucă'să povestească, se tem să spună cu gura lor astfel 
de lucruri. Şi au dreptate. E greu să relatezi povestea aceea, chiar şi 
faţă de tine, K., şi s-ar prea putea ca, auzind-o, să pleci şi să nu mai 
vrei să ştii nimic de noi, oricît s-ar părea că nu'te prea priveşte 
personal. Atunci te-am pierde, pe tine, care, ţi-o mărturisesc, îmi eşti 
acum aproape mai important decît serviciul lui Barnabas la castel. Şi 
totuşi — contradicţia asta mă munceşte de la începutul acestei seri — 
trebuie să afli, căci altfel nu poţi să ai o privire de ansamblu asupra 
situaţiei noastre şi, ceea ce m-ar durea mai ales, ai rămîne nedrept 
faţă de' Barnabas. Ne-ar lipsi 

196 $ Franz Kafka 

completa înţelegere, necesară între noi, şi n-ai putea nici să ne ajuţi, 
nici să primeşti ajutorul nostru neoficial. Dat mai e o chestiune. In 
fond vrei chiar să ştii ? 

— De ce întrebi ? zise KL Dacă e necesar, vreau să aflu, dar de ce 
întrebi aşa ? 

— Din superstiție, zise Olga. Vei fi amestecat în treburile noastre, 
fără vină, aproape la fel de nevinovat ca Barnabas. 

— Hai, povesteşte repede, zise K., nu mi-e teamă. Cred că şi dintr-o 
lipsă muierească de curaj faci să apară lucrurile mai grave decît sînt. 


17 
SECRETUL AMALIEI 


— Judecă şi tu, zise Olga, de altfel totul pare foarte simplu, nu se 
înţelege numaidecît cum de poate avea mare importanţă. Există un 
funcţionar înalt la castel care se numeşte Sortini. 

— Am mai auzit de el, zise K., a fost printre cei amestecați în 
chestiunea chemării mele. 

— Asta nu cred, zise Olga, Sortini nu prea apare în chestiunile 
publice. Nu-l confunzi cumva cu Sordini, scris cu „d" ? 

— Da, ai dreptate, zise K. Despre Sordini era vorba. 

— Aşa da, zise Olga. Sordini e foarte cunoscut, e unul dintre 
funcţionarii cei mai harnici, despre care se vorbeşte mult; în schimb 
Sortini e foarte retras şi, pentru cei mai mulţi, un necunoscut. Acum 


trei ani şi mai bine l-am văzut pentru prima şi ultima oară. Era în 3 
iulie, la o serbare a asociaţiei pompierilor, la care contribuise şi 
castelul, dăruind o pompă de incendiu nouă. Sortini, care se pare că 
se ocupă, între altele, de chestiunile apărării contra incendiilor, dar 
poate că era prezent doar ca locţiitorul altuia — funcţionarii 
obişnuiesc să se ascundă miilt “nul după altul, de aceea e greu să-ţi 
dai seama de competenţa cutăruia sau a cutăruia — a luat parte la 
predarea Pompei. Mai veniseră, fireşte, şi alţii din castel, 

funcţionari ?* servitorime, iar Sortini, cum îi e firea, stătea în fund de 
j*t. Este un domn mic, slab, adesea dus pe gînduri; ce *-a sărit însă în 
ochi tuturor celor care l-au remarcat totuşi, era felul în care-şi 
încreţea fruntea : toate zbircitu-lle — şi erau o mulţime, deşi e sigur că 
el n-a trecut de Patruzeci de ani — porneau în formă de evantai de la 
"3dăcina nasului, eu n-am văzut aşa ceva de cînd sînt; va " zică aşa cu 
serbarea. Noi, Amalia şi cu mine, ne bucurarăm dinainte, săptămîni 
de-a rîndul, rochiile noastre de 

198 + Franz Kafka 

duminică fuseseră în parte refăcute de noi, mai ales rochia Amaliei 
era frumoasă, o bluză albă, încreţită în faţă pînj sus, cu rînduri- 
rînduri de dantelă, unul peste altul,'mama îi împrumutase toate 
dantelele pe care le avea. Eram invj. dioasă pe atunci, şi am plins 
aproape toată noaptea înainte de serbare. Abia cînd a venit birtăşiţa 
din „Hanul Podului" dimineaţa să ne vadă... 

—  Birtăşiţa din „Hanul Podului" ? întrebă K. 

— Da, zise Olga, eram foarte bune prietene pe atunci, a venit, deci, 
şi şi-a dat seama cît de favorizată era Amalia faţă de mine, de aceea, 
ca să mă liniştească, mi-a împrumutat colierul ei din granate de 
Boemia. Apoi, cînd eram gata de plecare, şi o admiram toţi pe 
Amalia, care stătea în faţa mea, şi cînd tata a spus: „Ţineţi minte ce 
vă spun, azi Amalia îşi găseşte un logodnic", atunci, nu ştiu de ce, am 
scos colierul care era mîndria mea, şi l-am agăţat de gîtul Amaliei, 
fără să mai fiu deloc invidioasă. M-am 'încli-nat pur şi simplu în faţa 
triumfului ei şi credeam că oricine trebuie acum să se încline în faţa 
ei; poate ne-a surprins atunci că arăta altfel decît de obicei, căci nu 
era de fapt frumoasă, însă privirea ei întunecată, pe care a păstrat-o 
de atunci mereu, trecea peste capetele noastre, şi, într-adevăr, te 
înclinai involuntar, aproape la propriu, în faţa ei. Toţi au remarcat, 
chiar şi Lasemann şi nevastă-sa, care au venit să ne ia de acasă. 

— Lasemann ? întrebă K. 

— Da, Lasemann, zise Olga, eram doar oameni cu vază şi, de pildă, 
serbarea nu putea începe fără noi, căci tata era al treilea instructor 
al pompierilor. 

— Era încă atît de voinic taică-tău ? întrebă K. 

— Tata ? întrebă Olga ca şi cum n-ar fi priceput binft acum trei ani 


era un om încă relativ tînăr, de pildă cu ocazia unui incendiu la 
„Curtea domnească", a scos u* funcţionar, pe Galater, care e un 
munte de om, cărîndu-! în pas alergător în spinare. Am fost şi eu de 
faţă, de fap!nu era pericol de incendiu, numai lemnele uscate diş 
apropierea unei sobe începuseră să scoată fum, dar l" Galater i se 
făcuse frică, strigase din fereastră după ajutor pompierii veniseră şi 
tata a trebuit să-l care afară, deşi fr cui fusese stins. Mă rog, Galater 
era un om care se mi$” greu, şi trebuia să fie prudent într-un caz ca 
acesta. îţi P” 


CASTELUL $ 199 

vestesc numai de dragul lui tata, n-au trecut decît trei ani si ceva de 
atunci, şi uită-te cum sade acolo. ' Abia acum K. observă că Amalia 
intrase din nou în încăpere, dar era departe, la masa unde şedeau 
părinţii, si-i dădea de mîncare mamei, care nu-şi putea mişca braţele 
de reumatism; între timp vorbea cu taică-său, rugindu-l să mai aibă 
puţină răbdare, se va duce ea acuşi şi la el, să-i dea mîncarea în gură. 
Dar rugămintea ei nu avu nici un efect, bătrînul, lăcomindu-se la 
supă, făcea eforturi să-şi învingă slăbiciunea fizică, încercînd ba să 
soarbă supa cu lingura, ba s-o bea direct din farfurie, şi mormăind 
supărat cînd nu reuşea nici într-un fel, nici în altul, căci lingura se 
golea pe drum înainte de a o putea duce la gură, şi nici nu ajungea cu 
gura în farfurie, ci numai cu mustăţile lungi, aşa că picăturile se 
împroşcau în toate părţile, numai în gură nu. 

— Aşa a ajuns în trei ani ? întrebă K., dar tot fără să simtă mită ci 
doar repulsie faţă de bătrîni şi faţă de tot colţul cu masa de familie. 
— Trei ani, zise Olga tărăgănat, sau mai bine zis cîteva ore la o 
serbare. Serbarea s-a desfăşurat pe o pajişte în afara satului, la malul 
gîrlei; cînd am sosit, era deja înghesuială mare, venise mult popor şi 
din satele vecine, zgomotul te zăpăcea. întîi tata ne-a condus fireşte 
pînă la pompa de incendiu, ridea de bucurie zărind-o, o pompă nouă 
îl fericea; a început s-o pipăie şi să ne explice, nu tolera să-l 
contrazici şi nici să te arăţi rezervat; dacă era ceva de văzut pe sub 
pompă, trebuia să ne aplecăm, să ne vfrîm aproape sub ea; Barnabas, 
care nu voia, a mîncat şi bătaie. Numai Amalia nu se sinchisea de 
pompă, stătea dreaptă alături, în rochia ei frumoasă, şi nimeni nu 
îndrăznea să-i spună ceva; eu alergam din cînd în cînd Pînă la ea, o 
luam de braţ, dar ea tăcea. Nici astăzi nu pot Sa-mi explic cum s-a 
întîmplat că am zăbovit atîta lîngă Pompă, şi abia cînd tata s-a 


desprins de ea l-am remarcat Pe Sortini care, evident, stătuse tot 
timpul în spatele pom-Pei. rezemat de o pîrghie a ei. Ce-i drept, 
zgomotul din ju-“l nostru era îngrozitor, mai abitir decît e de obicei la 
serpări, căci castelul dăruise pompierilor şi cîteva "taibiţe, 
nişte instrumente speciale cu care şi un copil Putea scoate cele mai 
sălbatice sunete, cu un efort minim. 

200 * Franz Kafka 

Auzindu-le, ţi se părea că vin turcii, şi nu te puteai obişnui, la fiecare 
sunet de trompetă tresăreai din nou. $j cum trompetele erau noi, 
fiecare ţinea să le încerce, şi fiindcă era o serbare populară, fiecăruia 
i se dădea voie. Tocmai în jurul nostru, poate atraşi de Amalia, se 
adunaseră cîţiva trompetişti. Nu era uşor să rămii cu mintea trează, 
şi dacă pe deasupra mai trebuia să dai ascultare tatei şi să-ţi 
concentrezi atenţia asupra pompei, era maximum din cît puteai face, 
şi în felul acesta nu l-am remarcat atîta vreme pe Sortini, pe care, de 
altfel, nu-l mai văzusem deloc. „Uite-l pe Sortini!" i-a şoptit în cele 
din urmă Lasemann lui tata — eu stăteam alături. Tata s-a înclinat 
adînc şi, foarte agitat, ne-a făcut şi nouă semn să ne înclinăm. Fără a- 
l fi cunoscut pînă atunci, tata îl stima dintotdeauna pe Sortini, ca pe 
un specialist în chestiuni pompiereşti, şi acasă vorbise de mai multe 
ori despre el, de aceea a fost o surpriză şi un lucru important pentru 
noi să-l vedem pe Sortini în carne şi oase. Sortini însă nu se sinchisea 
de noi, era o particularitate a lui, de altfel majoritatea funcţionarilor 
se arată nepăsători, în public, era şi obosit, numai datoria îl 
determina să mai stea acolo, ta vale. Funcţionarii care resimt astfel 
de obligaţii de reprezentare ca pe ceva apăsător, nu sînt tocmai cei 
mai răi. Alţi funcţionari şi servitori, de vreme ce tot veniseră, se 
amestecau printre popor. El însă rămase lîngă pompă şi gonea prin 
tăcerea sa pe oricine se apropia de el cu vreo rugăminte sau 
linguşire. Aşa s-a întîmplat că ne-a remarcat încă şi mai tîrziu decît 
noi pe el. Abia cînd ne-am înclinat cu respect şi tata încerca să ne 
scuze, se uită spre noi, privirea îi rătăci de la unul la altul, obosită, ţi 
se părea că oftează că după fiecare mai era încă unul, pînă ce dădu 
cu ochii de Amalia, la care fu nevoit să se uite de jos în sus, fiindcă ea 
era mult mai înaltă decît el. în clipa aceea se arătă surprins, sări 
peste oişte ca să se apropie de Amalia, noi l-am înţeles întîi greşit şi 
am vrut să ne apropiem cu toţii de el, sub conducerea tatei, dar el ne- 
a oprit, ridicînd mîna, şi apoi ne-a făcut semn să ne îndepărtăm. Asta 
a fost tot. Pe urmă am tot cicălit-o pe Amalia, că şi-a găsit acum, într- 
adevăr, un logodnic, în prostia noastră am fost tare veseli toată după- 
amiaza. Amalia însă era mai tăcuta ca oricînd. „S-a îndrăgostit lulea 
de Sortini", a spui 

CASTELUL $ 201 

Brunswick, care întotdeauna e cam grosolan şi n-are pic de 


înţelegere pentru persoane de soiul Amaliei. Dar de data asta 
remarca lui ni s-a părut aproape justă, eram în general cam 
nebunatici în ziua aceea, şi, afară de Amalia, cam ameţiţi de vinul 
dulce de la castel, chiar şi cînd am ajuns acasă, după miezul nopţii. 
— Şi Sortini? întrebă K.' 

— Ei da, Sortini, zise Olga. Pe Sortini l-am mai văzut în timpul 
serbării încă de cîteva ori, în treacăt, şedea pe oişte, ţinea braţele 
încrucişate pe piept şi a rămas aşa pînă a venit trăsura castelului să-l 
ia. Nici măcar n-a asistat la exerciţiile pompierilor, la care tata, 
tocmai în speranţa de a fi remarcat de Sortini, s-a distins mai mult 
decît orice alt bărbat de vîrsta lui. 

— Şi n-aţi mai auzit de el ? întrebă K. Pari să nutreşti o mare stimă 
pentru Sortini. 

— Da, stimă, zise Olga, da, şi pe urmă am mai avut veşti de la el. A 
doua zi de dimineaţă ne-a trezit din somnul greu de după vin un țipăt 
scos de Amalia. Ceilalţi au recăzut numaidecît în paturile lor, numai 
eu m-am trezit de-a binelea şi m-am dus repede la ea. Stătea la 
fereastră şi ţinea în mînă o scrisoare, pe care tocmai i-o înmînase un' 
om; acesta mai stătea în faţa ferestrei aşteptînd un răspuns. Amalia 
citise scrisoarea — era scurtă — şi o ţinea în mîna care atîrna moale; 
ce mult o iubeam de cîte ori părea aşa de obosită ! Am îngenuncheat 
lîngă ea şi am citit scrisoarea. Abia isprăvisem, cînd Amalia, după o 
scurtă privire asupra mea, o ridică din nou, dar nu se mai simţi în 
stare s-o recitească, o rupse, îi azvîrli omului din faţa'ferestrei 
bucăţelele în obraz şi închise fereastra. Asta a fost dimineaţa 
decisivă. îi zic decisivă, dar fiecare clipă a după-amiezei precedente a 
fost la fel de decisivă. 

— Şi ce scria în scrisoare ? întrebă K. 

— Ei, da, asta nu ţi-am spus-o încă, zise Olga. Scrisoarea era de la 
Sortini, adresa era aşa: „Fetei cu colierul de granate". Conţinutul nu 
pot să ţi-'l redau. Era o invitaţie de a veni la el, la „Curtea 
domnească", şi anume de a veni imediat, căci peste o jumătate de oră 
Sortini trebuia să plece la drum. Scrisoarea era concepută în 
termenii cei mai ordinari din cîţi auzisem vreodată şi-i ghiceam mai 
mult din context. Cine nu o cunoştea pe Amalia şi ar fi ci- 

202 € Franz Kafka 

tit doar scrisoarea, trebuia să considere fata căreia cineva îndrăznise 
să i se adreseze astfel ca dezonorată, chiar dacă ar fi fost încă 
neîntinată. Şi nu era o scrisoare de dragoste, nu conţinea nici o vorbă 
măgulitoare, Sortini era poate chiar supărat că înfăţişarea Amaliei îl 
tulburase, că-l stînjenise în treburile sale. Ne-am explicat lucrurile 
mai tîrziu aşa: Sortini voise probabil să se întoarcă de cu seară la 
castel, că a rămas în sat de dragul Amaliei şi dimineaţa, furios că nu 
reuşise s-o uite nici peste noapte, scrisese scrisoarea. Nu puteai să 


nu fii indignată de scrisoare, nici chiar o fiinţă cu un sînge rece 
deosebit nu putea, dai poate că la alta ar fi dominat frica din pricina 
tonului răutăcios şi ameninţător; la Amalia, indignarea rămase 
dominantă. Nu cunoaşte frica, nici pentru ea, nici pentru alţii. Şi, în 
timp ce m-'am zgribulit iar în pat, repetînd în gînd fraza finală 
întreruptă: „Să-mi vii deci numaidecit, că de unde nu...", Amalia 
rămase pe laviţa de la fereastră uitîndu-se afară, ca şi cum ar mai 
aştepta alţi curieri şi ar fi gata să trateze pe oricare la fel ca şi pe 
primul. 

—  Aştia sînt deci funcţionarii, zise K. şovăitor. Astfel de exemplare 
se găsesc deci printre ei. Ce a făcut tatăl tău ? Sper că s-a plins 
energic de Sortini la autorităţile competente, dacă nu cumva a 
preferat calea mai scurtă şi mai sigură care ducea drept la „Curtea 
domnească". Ce e mai urit în povestea asta, nu e de fapt jignirea 
adusă Amaliei, asta se putea uşor repara, nu ştiu de ce i-ai atribuit o 
importanţă aşa de excesivă; de ce zici că printr-o astfel de scrisoare 
Sortini a dezonorat-o pentru totdeauna ? Căci asta reiese din 
povestirea ta, dar tocmai asta nu e deloc aşa. Se putea obţine uşor o 
satisfacţie prin scuze, şi peste cîteva zile incidentul ar fi fost uitat. 
Sortini n-a compromis-o pe Amalia, ci s-a compromis pe sine. Mă 
sperii deci de Sortini, de faptul că un asemenea abuz de putere este 
posibil. Ceea ce nu i-a reuşit în acest caz, pentru că procedase 
spunînd lucrurile pe şleau, totul fiind clar, şi pentru că a dat de 
Amalia, o fiinţă superioară lui şi care i s-a opus, poate reuşi complet 
în mii de alte cazuri, dacă împrejurările sînt doar puţin mai 
favorabile, şi poate fi şi ascuns privirii oricui, chiar şi persoanei de 
care s-a abuzat 

— Taci, zise Olga, Amalia se uită încoace. 


1 


CASTELUL $ 203 

Amalia isprăvise cu masa părinţilor şi se apucase s-o dezbrace pe 
maică-sa. îi dezlegase şiretul fustei, tocmai îşi agăța de git braţele 
mamei şi, ridicînd-o astfel puţin, îi scoase fusta, apoi o aşeză uşurel 
pe scaun. Tatăl, mereu nemulţumit că mama era cea dintii servită, 
ceea ce însă se întîmpiîa în mod evident doar pentru că era şi mai 
neajutorată decît el, încerca să se dezbrace singur, poate şi s-o 
pedepsească pe fiică-sa pentru presupusa ei încetineală, dar, deşi 
începu cu ce e mai uşor şi mai inutil, cu papucii imenşi, care-i atîrnau 
lăbărţaţi de picioare, nu reuşea deloc să-i scoată, trebui să renunţe 
gifiind răguşit, şi apoi şezu iar ţeapăn, rezemat de spetează. 

— Nu-ţi dai seama care a fost faptul cel mai decisiv, zise Olga. Vei fi 
avînd dreptate în ce spui, dar decisiv a fost că Amalia nu s-a dus la 


„Curtea domnească". Cum l-a tratat pe curier, asta treacă-meargă, 
asta s-ar fi putut muşamaliza; dar prin faptul că nu s-a dus, a 
pronunţat blestemul asupra familiei noastre, şi abia aşa a devenit 
ceva de neiertat felul în care-l tratase pe curier, ba chiar a fost pe 
primul plan în ochii lumii. 

— Cum, strigă K., continuînd apoi cu vocea scăzută, căci Olga 
ridicase mîinile rugător, cum, tu, sora ei, nu cumva vrei să spui că 
Amalia ar fi trebuit să asculte de Sortini şi să se ducă la „Curtea 
domnească" ? 

— Nu, zise Olga, sper să fiu ferită de o asemenea bănuială; cum poţi 
să crezi aşa ceva ? Nu cunosc pe nimeni care să fie atît de perfect 
îndreptăţită, în tot ce face, ca Amalia. Dacă s-ar fi dus la „Curtea 
domnească", i-aş fi dat, fireşte, tot atîta dreptate; dar că nu s-a dusa 
fost ceva eroic. în ce mă priveşte, îţi mărturisesc deschis, dacă aş fi 
primit eu o astfel de scrisoare, m-aş fi dus. N-aş fi suportat frica de ce 
avea să urmeze; numai Amalia a fost în stare s-o suporte. Existau în 
fond mai multe ieşiri, o altă fată s-ar fi dichisit, de pildă, foarte 
frumos, pînă una, alta ar fi trecut timpul, şi apoi s-ar fi dus la „Curtea 
domnească" şi ar fi aflat că Sortini a plecat, poate chiar că a plecat 
îndată după ce a trimis curierul — ceva cu totul verosimil, căci 
capriciile domnilor sînt trecătoare. Dar Ama-lia n-a făcut asta sau 
ceva asemănător, era mult prea jignită, şi a răspuns fără rezerve. 
Dacă i-ar fi dat ascultare cumva numai de formă, dacă ar fi păşit doar 
peste pragul 

204 * Franz Kafka 

„Curţii domneşti" în ultimul moment, s-ar fi putut abate fatalitatea, 
avem aici avocaţi foarte buni care se pricep sa facă tot ce vrei dintr- 
un nimica, dar în acest caz nu exista nici acel nimic favorabil, 
dimpotrivă, mai erau şi batjocorirea scrisorii lui Sortini şi ofensa 
adusă curierului. 

— Dar ce fatalitate, şi ce avocaţi! zise K. Doar nu putea fi acuzată 
Amalia, sau chiar condamnată, din pricina modului criminal de a 
proceda al lui Sortini ? 

— Ba da, zise Olga, se putea; fireşte, nu în urma unui proces în toată 
regula, şi nici n-a fost pedepsită direct, dar a fost pedepsită în alt 
mod, ea şi toată familia noastră, şi cît de grea e pedeapsa, poate că 
abia începi să-ţi dai seama. ie asta ţi se pare nedrept şi monstruos, e 
absolut unica părere în sat, şi, fiindu-ne foarte favorabilă, ar trebui să 
ne consoleze, şi chiar ne-ar consola, dacă nu s-ar întemeia în mod 
evident pe nişte erori. Pot să ţi-o dovedesc uşor, iartă-mă că pentru 
asta trebuie să-ţi vorbesc despre Frieda, dar între Frieda şi Klamm s- 
a petrecut — abstracţie făcînd de felul cum au evoluat pînă la urmă 
lucrurile — ceva cu totul asemănător ca între Amalia şi Sortini, şi 
totuşi găseşti acum, chiar dacă la început ai fost speriat, că e ceva 


just. Şi nu e vorba de obişnuinţă, nu poţi deveni chiar atît de 
nesimţitor prin obişnuinţă, dacă e vorba să judeci un lucru simplu; e 
vorba de abandonarea unor erori. 

— Nu, Olga, zise K., nu ştiu de ce o aduci pe Frieda în discuţie, cazul 
ei a fost cu totul altul, nu mai amesteca lucruri atît de esenţial 
diferite. 

— Te rog să nu-mi iei în nume de rău, zise Olga, dacă insist asupra 
comparaţiei, e un rest de erori, chiar şi cu privire la Frieda, faptul că 
te crezi obligat s-o aperi de această comparaţie. Nu trebuie deloc 
apărată, ci lăudată. Cînd compar aceste două cazuri, nu susţin deloc 
că sînt la fel, ele sînt unul în raport cu celălalt, ca albul şi negrul, al- 
bul fiind Frieda. în cel mai rău caz, poţi să rizi de Frieda, aşa cum am 
făcut-o ca o prost crescută atunci, la tejghea — am regretat-o, apoi, 
tare de tot. Chiar şi acela care ride de cazul ei, e răutăcios sau 
invidios, oricum ar o însă, se poate şi ride. Pe Amalia însă nu poţi 
decît s-o diS' preţuieşti, dacă nu eşti unit cu ea prin legături de sîng*' 
CASTELUL $ 205 

pe aceea e adevărat că sînt două cazuri profund diferite, cum zici, 
dar sînt şi asemănătoare. 

— Nu sînt asemănătoare, zise K., dînd din cap. Las-o pe Frieda de o 
parte, Frieda n-a primit o scrisoare atît de murdară de la Sortini, şi 
Frieda l-a iubit pe Klamm cu adevărat; cine se îndoieşte de asta, n- 
are decît s-o întrebe, îl iubeşte şi azi. 

— Astea sînt oare deosebiri mari ? întrebă Olga. Crezi că n-ar fi 
putut şi Klamm să scrie la fel către Frieda ? Aşa sînt domnii, cînd se 
scoală de la masa de scris ; nu se simt în apele lor şi atunci, distraţi 
fiind, spun lucrurile cele mai grosolane, nu toţi, dar mulţi. Se poate 
ca scrisoarea către Amalia să fi fost aşternută pe hîrtie cînd Sortini 
era dus pe gînduri, fără să ia seama deloc la cele scrise. Ce ştim noi 
despre gîndurile domnilor ? N-ai auzit tu cu urechile tale sau 
povestindu-se, ce ton întrebuința Klamm faţă de Frieda ? Se ştie 
despre Klamm că e foarte grosolan, se pare că nu scoate o vorbă cu 
orele, şi apoi spune deodată o asemenea grosolănie că te 
înfiori.Despre Sortini nu se ştie acelaşi lucru, în general nu se ştiu 
multe despre el. în fond se cunoaşte despre el doar atît că numele lui 
seamănă cu al iui Sordini. Dacă n-ar fi asemănarea de nume, poate 
nici nu s-ar şti deloc de el. Chiar ca specialist în materie de apărare 
contra incendiilor este probabil adesea confundat cu Sordini, care e 
specialistul propriu-zis Şi se foloseşte de această asemănare a 
numelor, ca să se descotorosească în dauna lui Sortini de anumite 
obligaţii de reprezentare şi să rămînă nestingherit în munca sa. Dacă 
un astfel de om, neînvăţat cu lumea, cum e Sortini, e apucat subit de 
dragoste faţă de o fată de la ţară, manifestările lui iau alte forme 
decît dacă se îndrăgosteşte calfa de tîmplar din vecini. Şi apoi 


trebuie să ne gîndim că între “n funcţionar şi fata'unui cizmar există 
totuşi o mare “stanţă,' peste care trebuie să durezi o punte într-un 
fel sau altul. Sortini a încercat în felul acesta, altul o face Poate altfel. 
Ce-i drept, se zice că toţi ţinem de castel şi că "u există nici o distanţă 
peste care să durezi punti, şi asta Probabil că aşa e în mod obişnuit, 
dar din păcate am avut Prilejul să vedem că nu este tocmai aşa, cînd 
a fost cazul. P'icum, cred că după toate astea, modul de a proceda al 
ui Sortini ţi se va părea mai de înţeles şi mai puţin 

206 * Franz Kafka 

monstruos, şi chiar este mai de înţeles, comparat cu al lui Klamm, şi 
mai suportabil, chiar cînd te atinge personal Cînd Klamm scrie o 
scrisoare tandră, e mai penibilă decît cea mai grosolană scrisoare a 
lui Sortini. înţelege-mj bine, nu mă încumet să-l judec pe Klamm, fac 
doar o comparaţie, pentru că n-ai vrut să ştii de nici o comparaţie. 
Klamm e ca un comandant al femeilor, îi poruncește ba uneia, ba 
alteia să vină la el, nu suportă pe nici una multă vreme, şi, aşa cum i- 
a poruncit să vină, la fel îi porunceşte să plece. O, Klamm nici măcar 
nu şi-ar da osteneala să scrie întîi o scrisoare! Oare tot mai pare 
monstruos, în comparaţie cu asta, dacă un om atît de retras, cum 
este Sortini, ale cărui relaţii cu femeile sînt cel puţin necunoscute, se 
aşază la masă şi scrie cu scrisul lui frumos de funcţionar o scrisoare, 
ce-i drept, scîrboasă ? Şi dacă nu rezultă din comparaţie ceva 
favorabil lui Klamm, ci contrariul, ce lucru favorabil poate rezulta din 
dragostea Friedei ? E greu să judeci relaţiile femeilor cu funcţionarii, 
crede-mă, sau, dimpotrivă, e foarte uşor. Dragostea nu lipseşte 
niciodată. O dragoste nefericită din partea unui funcţionar nu există. 
în privinţa asta, nu e o laudă să spui despre o fată — şi nu vorbesc 
nici pe departe doar de Frieda — că s-a dăruit unui funcţionar numai 
pentru că l-a iubit. L-a iubit şi i s-a dăruit, aşa a fost, dar nu e nimic 
de lăudat în asta. Amalia însă nu l-a iubit pe Sortini, îmi vei obiecta. 
Ei, nu, nu l-a iubit. Dar poate că totuşi l-2 iubit, cine poate să ştie ? 
Nici măcar ea însăşi. Cum poate crede că l-a iubit, de vreme ce l-a 
respins atît de energic, cum probabil n-a mai fost respins nici un 
funcţionar? Barnabas spune că Amalia mai tremură şi acum uneori 
de emoția cu care a trîntit acum trei ani fereastra. Şi asta « adevărat, 
şi de aceea nu trebuie întrebată; a terminat c» Sortini, asta-i tot ce 
ştie; dacă-l iubeşte sau nu, asta fl» ştie. Dar noi ştim că femeile nu 
pot altfel decît să-i iubeasc* pe funcţionari, dacă aceştia îşi îndreaptă 
atenţia spre ele» ba îi iubesc şi dinainte, o'ricît ar vrea să nege, şi 
Sortini & numai că şi-a îndreptat atenţia asupra Amaliei, ci a şi sări' 
peste oişte, zărind-o, cu picioarele lui ţepene de atîta st*! la masa de 
scris a sărit peste oişte. Dar Amalia e o excepţ*" ai să spui. Da, într- 
adevăr, a dovedit-o, cînd a refuzat să s* ducă la Sordini, e destul de 
excepţional acest lucru; ca f 


CASTELUL $ 207 

plus nici nu l-ar fi iubit pe Sordini, ar fi aproape mult prea 
excepţional, e chiar de neconceput. Am fost pesemne toţi loviți de 
orbire în după-amiaza aceea, dar faptul că prin toată ceața aceea ni 
s-a părut că remarcăm totuşi întrucîtva că e'îndrăgostită, dovedeşte 
că tot mai aveam puţină luciditate. Şi acum, dacă le pui pe toate 
astea laolaltă, ce diferenţă mai e între Frieda şi Amalia ? Doar atît, că 
Frieda a făcut ceea ce Amalia a refuzat să facă. 

— O fi, zise K.; pentru mine, însă diferenţa principală constă în aceea 
că Frieda e logodnica mea, pe cînd Amalia mă interesează numai în 
măsura în care e sora lui Barnabas, a curierului de la castel, şi că 
destinul ei e poate împletit cu slujba lui Barnabas. Dacă un 
funcţionar ar fi comis faţă de ea o nelegiuire aşa de strigătoare la 
cer, cum mi s-a părut la început, din povestirea ta, asta m-ar fi 
preocupat foarte tare, dar şi atunci mai mult ca o chestiune publică, 
decît ca o suferinţă personală a Amaliei. Acum, însă, după explicaţiile 
tale, tabloul se schimbă într-un fel de neînțeles pentru mine, dar, 
deoarece mi-l descrii tu, îmi apare într-un cadru destul de credibil; 
aşa că vreau să neglijez complet această chestiune. Ce-mi pasă mie 
de Sortini ? Eu nu sînt pompier. în schimb îmi pasă de Frieda, şi de 
aceea mi se pare curios cum încerci tu mereu s-o ataci Şi să mi-o 
discreditezi, amintind, pe ocolite, cazul Amaliei, pe Frieda în care am 
avut o încredere deplină; şi sînt decis s-o mai am şi de acum înainte. 
Nu presupun că o faci dinadins sau chiar cu rea intenţie, altfel ar fi 
trebuit să plec de mult. N-o faci intenţionat, împrejurările te 
îndeamnă s-o faci, din dragoste pentru Amalia vrei s-o Plasezi mult 
deasupra tuturor femeilor, şi, în acest scop, negăsind în Amalia 
destule lucruri lăudabile, ieşi din încurcătură ponegrind alte femei. 
Atitudinea Amaliei e remarcabilă, dar cu cît vorbeşti mai mult despre 
această f*ptă, cu atît îmi e mai greu să-mi dau seama dacă a fost 
mare sau mică, cuminte sau prostească, eroică sau laşă; toobilurile le 
păstrează Amalia închise în inima ei, nimeni "u i le va putea smulge. 
în schimb, Frieda n-a făcut nimic remarcabil, şi-a urmat doar 
îndemnul inimii, pentru ori-”ne care se ocupă cu bunăvoință de cazul 
ei acest lucru e limpede, oricine poate să controleze, nu încape 
discuţie şi *uci clevetire. Dar eu nu vreau aici s-o ponegresc pe Ama- 
208 * Franz Kafka 

lia, nici s-o apăr pe Frieda, vreau doar să-ţi explic ce atitudine iau 
faţă de Frieda şi cum fiecare atac împotriva Frie-dei este în acelaşi 
timp un atac împotriva existenţei mele. Am venit aici de bunăvoie şi 
m-am fixat aici de bunăvoie, dar tot ce s-a întîmplat de atunci 
încoace, şi mai ales perspectivele mele de viitor — or fi ele tulburi, 
dar, oricum, există — toate acestea le datorez Friedei, asta nu se 
poate tăgădui, oricît am discuta. E adevărat că am fost primit aici ca 


arpentor, dar asta doar aparent, s-au jucat cu mine, m-au izgonit din 
toate casele, şi acum se mai joacă cu mine, dar jocul a devenit mult! 
mai complicat, căci am crescut oarecum în influenţă, şi asta 
înseamnă totuşi ceva; oricît de mărunte ar părea aceste lucruri, am 
totuşi un cămin, o slujbă şi o muncă reală, am o logodnică care-mi 
ţine locul de cîte ori am alte treburi, mă voi însura cu ea şi voi deveni 
un nou membru al comunei, şi, în afara relaţiilor de birou, mai am şi 
una personală cuKlamm, deşi deocamdată inutilizabilă. Doar nu e 
puţin lucru, nu-i aşa ? Şi cînd vin la voi, pe cine primiţi de fapt ? Cui îi 
încredinţaţi povestea familiei voastre ? De la cine speri să-ţi poată'da 
un oarecare ajutor, oricît de mărunt şi improbabil ? Doar nu de la 
mine, arpentorul, pe care, de pildă, acum o săptămînă încă, 
Lasemann şi Brunswick l-au dat afară din casele lor, ci speri într-un 
ajutor de la omul care posedă de pe acum oarecare putere. Atîta 
putere, însă, cîtă am, o datorez Friedei, Friedei care e atît de 
modestă, încît, dacă ai încerca s-o descoşi despre rolul ei, ar pretinde 
că ni($ măcar nu ştie de aşa ceva. Şi totuşi, judecind după toate 
acestea, s-ar părea că Frieda, în inocenţa ei, a făcut mai mult decît 
Amalia, cu tot orgoliul ei, căci, vezi, am impresia că încerci să obţii 
ajutor pentru Amalia. Şi de la cine ? De fapt chiar de la Frieda. 


— Am vorbit într-adevăr aşa de urit despre Frieda f| întrebă Olga. N- 
am avut intenţia s-o fac, şi nici nu cred ca'am făcut-o, dar e posibil; 
situaţia noastră e de aşa natura încît sîntem în termeni răi cu toată 
lumea, şi cînd începem să ne plingem, ne lăsăm antrenați, nici noi nu 
ştim pînS unde. Ai şi tu dreptate, există acum o deosebire mare între 
noi şi Frieda, şi e bine s-o subliniem odată. Acuifl trei ani noi eram 
fete de gospodari, iar Frieda, orfană, era 

CASTELUL $ 209 

slujnică la „Hanul Podului", treceam pe lîngă ea fără să-i aruncăm o 
privire măcar, eram cu siguranţă prea trufaşe, dar aşa am fost 
crescute. în seara aceea, la „Curtea domnească", ai putut însă să-ţi 
dai seama de starea de acum a lucrurilor. Frieda, cu biciul în mînă, 
iar eu printre argaţi. în realitate, situaţia e şi mai proastă. Frieda ne 
poate dis-preţui, aşa se potriveşte cu situaţia ei, împrejurările o aduc 
cu sine. Dar cine nu ne dispreţuieşte ! Cine se decide să ne 
dispreţuiască, ajunge numaideciît în societatea cea mai înaltă. O 
cunoşti pe urmaşa Friedei ? O cheamă Pepi. Abia alaltăseară am 
făcut cunoştinţă cu ea; pînă acum era fată în casă. Dispreţul ei faţă 
de mine îl întrece desigur pe al Friedei. M-a văzut pe fereastră cînd 
mă duceam să iau bere, a alergat la uşă şi a încuiat-o, a trebuit să mă 
rog mult de ea şi să-i promit panglica pe care o purtam în păr ca să- 
mi deschidă. Cînd i-am dat-o însă, a aruncat-o într-un colţ. Mă rog, n- 
are decît să mă dispreţuiască, sînt în bună parte la cheremul ei, iar 


ea e chelneriţă la „Curtea domnească". Bineînţeles că doar provizoriu 
şi că n-are calităţile necesare pentru a fi angajată acolo în 
permanenţă. N-ai decît să asculţi cum vorbeşte cîrciumarul cu Pepi şi 
să compari cu felul în care vorbea cu Frieda. Dar asta n-o împiedică 
pe Pepi s-o dispreţuiască şi pe Amalia, Amalia, a cărei privire ar 
ajunge s-o scoată din cameră pe micuța Pepi, cu cozile şi pangilicile 
ei, mai repede decît ar putea fugi numai cu ajutorul picioarelor ei 
scurte şi groase. Ce pălăvrăgeală revoltătoare a trebuit să ascult ieri, 
din nou, despre Amalia, pînă cînd muşteriii s-au apucat să-mi ia 
partea, e adevărat că în felul cum ai văzut şi tu atunci. 

— Cît de timorată eşti! zise K, N-am făcut decît s-o situez pe Frieda 
la locul care i se cuvine, dar n-am vrut să vă înjosesc pe voi, aşa cum 
ţi se pare acum. Familia voastră are ceva deosebit şi în ochii mei, n- 
am trecut-o sub tăcere; cum ar putea însă acest ceva deosebit să dea 
niotiv de dispreţ, asta nu mai înţeleg. 

— Vai, K., zise Olga, mă tem că ai s-o înţelegi şi tu; iu poţi oare 
pricepe deloc că purtarea Amaliei faţă de Sortini a fost primul motiv 
al acestui dispreţ ? 

210 è Franz Kafka 

— Ar fi prea ciudat, zise K. Amalia ar putea fi admirată sau 
condamnată pentru asta, dar dispreţuită ? Şi daca Amalia e 
dispreţuită dintr-un sentiment într-adevăr de neînțeles pentru mine, 
de ce se extinde acest dispreţ şi asupra voastră, a familiei nevinovate 
? Că Pepi, de pildă, te dispreţuieşte, găsesc că e cam tare, şi, data 
viitoare, cînd oi mai ajunge la „Curtea domnească", am să i-o plătesc. 
— Dacă ai vrea să schimbi atitudinea tuturor care ne dispreţuiesc, 
răspunse Olga, te-ai apuca de o treabă grea, căci totul purcede de la 
castel. îmi aduc aminte perfect de orele care au urmat după 
dimineaţa aceea. Brunswick, care era pe vremea aceea calfa noastră, 
venise, ca în fiecare zi, tata îi dăduse de lucru şi-l trimisese acasă, noi 
stăteam apoi la gustarea de dimineaţă; toţi, afară de Amalia şi de 
mine, erau foarte veseli, tata vorbea mereu despre serbare, avea 
diverse planuri privitoare la asociaţia pompierilor, şi anume : la 
castel exista un corp de pompieri propriu care trimisese o delegaţie 
la serbare, cu această delegaţie fuseseră discutate o seamă de 
chestiuni;! cei prezenţi dintre domnii din castel văzuseră ce pot 
pomşl pierii noştri, se pronunţaseră foarte favorabil despre ei ş|| 
comparîndu-i cu cei din castel, ajunseseră la concluzii de-' favorabile 
pentru aceştia, aşa că se vorbise despre necesitatea de a reorganiza 
corpul de pompieri al castelului; pentru asta era nevoie de instructori 
din sat; puteau fi luate în consideraţie mai multe persoane, dar tata 
avea motiv să spere că alegerea o să cadă pe el. Despre asta ne 
vorbea, şi, cum îi era obiceiul, drăguţul de el, să se întindă la masă, 
stătea aşa, cuprinzînd cu braţele jumătate din masă şi, uitîndu-se 


prin fereastra deschisă spre cer, faţa îi era atît de tinerească şi de 
voioasă datorită speranţelor, cum n-aveam să-l mai văd niciodată. 
Atunci, cu o superioritate pe care nu i-o ştiam, Amalia a spus că nu 
prea trebuie să ne încredem în astfel de vorbe de ale domnilor, 
domnii au obiceiul să spună ceva plăcut în asemenea oca; zii, dar 
asta are puţină însemnătate sau nu are deloc, IŞ* uită vorbele de 
îndată ce le-au spus, ceea ce nu ne împi”' dică să le dăm crezare si 
data următoare. Mama a certat-o 

CASTELUL $ 211 

pentru cele spuse, tata însăla Jis de .înţelepciunea ei precoce şi de 
bogata ei experfewţft» apoilînsă. a., rămas pe gînduri, părea să caute 
ceva de a cărui lipsă şi-ar fi dat seama chiar în clipa aceea, dar nu 
lipsea nimic,! şi a zis că Brunswick pomenise ceva de un curier şi de o 
scrisoare ruptă, şi ne întrebase dacă avem cunoştinţă de aşa ceva, 
cine este în cauză şi cum stau lucrurile ? Noi tăceam, Barnabas, pe 
vremea aceea necopt ca un mieluşel, a spus ceva deosebit de 
prostesc sau de impertinent, s-a vorbit despre altceva şi chestiunea a 
fost dată uitării. 

«O 


h 


1 


18 
PEDEAPSA AMALIEI 


— Scurt timp după aceea însă, am fost asaltaţi din toate părţile cu 
întrebări privitoare la povestea cu scrisoarea, ne veneau pe cap 
prieteni şi duşmani, cunoscuţi şi străini. Nici unul însă nu stătea 
mult, cei mai buni prieteni îşi luau rămas-bun în cea mai mare grabă. 
Lasemann, întotdeauna greoi şi demn, intră de parcă ar fi vrut să 
măsoare doar mărimea camerei, aruncă o privire în jur şi gata; părea 
un fel de joc cumplit cînd Lasemann plecă în fugă, iar tata, 
smulgîndu-se din societatea altora, prezenţi şi ei, alergă după el pînă- 
n pragul casei, renunţînd apoi; Brunswick veni să-l anunţe pe tata că 
părăseşte' serviciul, spunînd foarte cinstit că vrea să se stabilească 
de capul lui — un om deştept care a ştiut să profite de momentul 
favorabil; veniră clienţi să-şi scoată din magazia lui tata ghetele 
lăsate acolo pentru a fi reparate; la început, tata încerca să-i facă să 
se răzgîndească, noi toţi îl sprijineam cît puteam în acest sens, cu 
timpul renunţă însă şi-i ajuta în tăcere să-şi caute ghetele, în 
registrul de comenzi a fost şters un rînd' după celălalt, proviziile de 
piele pe care oamenii le ţineau la noi fură şi ele restituite, datoriile 
fură plătite, totul se petrecu fără cea mai mică ceartă, toţi erau 


mulţumiţi dacă reuşeau să rupă legăturile cu noi, repede şi complet, 
chiar dacă mai aveau şi pierderi, asta nu conta. Şi în cele din urmă, 
lucru de prevăzut, de altfel, apăru Seemann, şeful pompierilor; parcă 
am şi acum scena îfl faţa ochilor: Seemann, înalt şi puternic, dar 
puţin adus de spate şi bolnav de plămîni, mereu serios — nici! nu ştie 
să ridă — stînd în faţa tatii pe care-l admirase pînă atunci, pe care-l 
bucurase în clipele de intimitate cu perspectiva de a-l face locţiitor 
de şef de pompieri, obligat acum să-i comunice că asociaţia îl 
concediază şi-l roagă să restituie diploma. Oamenii care se 
nimeriseră să fie la noi, se 

CASTELUL $ 213 

lăsaseră de treburile lor ca să se strîngă roată în jurul celor doi 
bărbaţi. Seemann era incapabil să scoată o vorbă, îl bătea pe tata pe 
umăr, iarăşi şi iarăşi, ca şi cum ar vrea să scoată din el vorbele pe 
care ar trebui el însuşi să le spună, dar nu le putea găsi. în acelaşi 
timp, ridea mereu, probabil cu intenţia de a se mai linişti puţin pe 
sine şi pe toţi, dar cum nu ştie să ridă şi n-a mai fost auzit rizînd, 
nimănui nu-i venea a crede că ăsta e un riset. Iar tata era mult prea 
obosit de ziua trăită şi prea disperat ca să mai poată veni în ajutorul 
cuiva, ba părea prea obosit ca să mai facă efortul de a înţelege 
despre ce este vorba. Noi toţi eram la fel de disperaţi, dar, cum eram 
tineri, nu puteam nici măcar să credem în posibilitatea unui aseme- 
nea dezastru, mereu ne gîndeam că din rîndul numeroşilor vizitatori 
va ieşi în cele din urmă unul care să poruncească: „Staţi I", şi care să 
întoarcă roata înapoi. în naivitatea noastră,' Seemann ne apărea ca 
persoana cea mai indicată. Aşteptam încordaţi ca din rîsul lui 
continuu să se desprindă. 'în sfîrşit, acea vorbă clară. Ce era de rîs în 
fond, dacă nu nedreptatea stupidă care ni se făcea ? Domnule 
preşedinte, domnule preşedinte, spuneţi-le, în sfîrşit, oamenilor, 
ziceam noi mereu în gînd, înghesuindu-ne în el, ceea ce însă n-avea 
alt efect asupra lui decît să se tot întoarcă şi să se sucească în mod 
ciudat. în cele din urmă se apucă totuşi de vorbit, fireşte nu ca să 
satisfacă dorinţele noastre secrete, ci ca să dea ascultare 
îndemnurilor încurajatoare sau mînioase ale oamenilor. Tot mai 
păstram speranţe. începu prin a-l lăuda pe tata. Spunea despre el că 
e podoaba asociaţiei, o pildă de neegalat pentru cei tineri, un 
membru indispensabil, a cărui plecare aproape că ar duce la 
dizolvarea asociaţiei. Toate astea ar fi fost tare frumoase, dacă le-ar 
fi pus capăt atunci. Dar continuă. Dacă asociaţia s-a decis totuşi să-l 
roage pe tata, deocamdată, desigur, doar în mod provizoriu, să-şi dea 
demisia, asta pentru că, toţi o vor recunoaşte, motivele care o sileau 
s-o facă, erau foarte serioase. Poate că fără realizările strălucite ale 
tatii la serbarea de ieri lucrurile n-ar fi ajuns aşa de departe, dar 
tocmai aceste realizări au atras în mod deosebit atenţia oficialităților, 


asociaţia stă în plină lumină şi e obligată să aibă grijă de puritatea ei 
* Hai mult ca oricînd. Şi apoi s-a petrecut ofensa adusă cu- 

214 $ Franz Kafka 

rierului, după care asociaţia n-a găsit altă ieşire, iar el, Seemann, şi-a 
asumat sarcina grea de a aduce la cunoştinţă acest lucru. îl ruga pe 
tata să nu i-o îngreuieze si mai tare. Ce bucuros era Seemann că 
reuşise să scoată vorbele acestea ! De mulţumire, încetă să mai fie 
exagerat de plin de tact, arătă spre diploma agăţată în perete şi făcu 
semn cu degetul. Tata dădu din cap 'şi se duse s-o ia, dar mîinile îi 
tremurau şi nu reuşi s-o scoată din cui M-am urcat pe un scaun şi l- 
am ajutat. Şi, din clipa aceea, totul s-a isprăvit. Nici măcar nu scoase 
diploma din ramă, o înmînă lui Seemann aşa cum era. Apoi se aşeză 
într-un colţ, nu se mai mişcă, numai vorbi cu nimeni ;'a trebuit să 
discutăm noi singuri cu ultimii clienţi. 

— Şi unde vezi tu în toate acestea mîna castelului ? întrebă K. 
Deocamdată nu pare a fi intervenit încă. Tot ce ai povestit pînă acum 
dovedeşte doar temeri necugetate ale oamenilor, satisfacţie pentru 
necazurile aproapelui, prietenie pe care nu te poţi bizui, adică lucruri 
cu care te poţi întîlni oriunde; iar din partea tatălui tău, de asemenea 
— cel puţin aşa mi se pare — o anumită îngustime de vederi, căci ce 
era de fapt acea diplomă ? Un atestat al capacităţilor sale, dar pe 
acestea le păstra, oricum, iar dacă ele îl făceau indispensabil, cu atît 
mai bine; şi preşedintelui asociaţiei i-ar fi îngreunat cu adevărat 
situaţia numai dacă i-ar fi azvarlit diploma la picioare încă de la 
primul cuvînt. Deosebit de caracteristic însă mi se pare că nici nu 
pomeneşti de Amalia; Amalia, din pricina căreia se întîmplau toate 
acestea, stătea probabil liniştită de o parte şi observa dezastrul. 

— Nu, zise Olga, nimănui nu i se poate reproşa nimic, nimeni n-ar fi 
putut acţiona într-alt fel; toate astea se petreceau de aci înainte sub 
influenţa castelului. 

— Influenţa castelului, repetă Amalia, care intrase neobservată 
dinspre curte — bătrînii erau de mult culcaţi —; istorisiţi poveşti 
despre castel ? Tot mai staţi aici împreună ? Parcă voiai să-ţi iei 
rămas-bun numaideciît, K-. şi acum e aproape zece. Dar ce-ţi pasă ţie, 
în fond, de asemenea poveşti ? Există pe la noi oameni care se 
hrănesc de-a dreptul din ele, şed laolaltă aşa cum şedeţi voi aici şi se 
tratarisesc cu ele reciproc. Tu însă nu pari a face parte dintre 
oamenii de acest fel. 

CASTELUL $ 215 

— Ba da, zise K., tocmai că fac parte din această categorie ; în 
schimb nu mă impresionează defel oamenii care nu se sinchisesc de 
astfel de poveşti şi-i lasă doar pe ceilalţi să se preocupe de ele. 

— Mă rog, zise Amalia, dar interesul oamenilor e de diferite feluri; 
am auzit odată de un tînăr care stătea toată ziua şi toată noaptea cu 


gîndul la castel, neglijînd tot restul, dînd loc la temeri cu privire la 
sănătatea sa mintală, fiindcă mintea lui era cu totul dusă la castel. în 
cele din urmă s-a descoperit că gîndul nu-i era îndreptat în fond spre 
castel, ci doar spre fiica unei femei care spăla podelele în birouri; a 
obţinut fata într-adevăr, şi lucrurile au intrat în ordine. 

— Omul ăsta mi-ar plăcea, cred, zise K. 

— Mă îndoiesc, zise Amalia, că ţi-ar plăcea omul, dar poate nevastă- 
sa. Mă rog, nu vreau să vă deranjez, mă duc să mă culc, şi va trebui 
să sting lumina, din pricina părinţilor. De fapt', ei adorm numaidecit, 
dar peste o oră s-a terminat cu somnul profund, şi atunci îi 
deranjează şi cea mai mică licărire de lumină. Noapte bună ! 
într-adevăr, se făcu beznă, Amalia îşi aşternea probabil un culcuş pe 
jos, lîngă patul părinţilor. 

— Cine e tînărul acela de care vorbea ? întrebă K. 

— Nu ştiu, răspunse Olga, poate Brunswick, deşi nu prea îi seamănă, 
poate altul. Nu e uşor s-o înţelegi pe Amalia, pentru că de multe ori 
nu ştii dacă vorbeşte ironic sau serios. De cele mai multe ori vorbeşte 
serios, dar dă impresia că e ironică. 

— Lasă interpretările ! zise K. Cum ai ajuns să depinzi în atît de 
mare măsură de ea ? Erai aşa încă înainte de marea nenorocire ? Sau 
abia după aceea ? Şi nu simţi niciodată dorinţa să devii independentă 
de ea'? Şi dependenţa asta e oare întemeiată pe ceva raţional ? Ea e 
mezina, şi, în fond, ar trebui să asculte de tine. Ea a pricinuit, cu sau 
fără voia ei, nenorocirea familiei. în loc să-şi ceară iertare de la 
fiecare dintre voi, în fiecare zi din nou, îşi poartă capul mai semeţ ca 
oricine, nu se sinchiseşte de ni-mic decît, numai din'milă, de părinţi, 
nu vrea să fie iniţiată în nimic, cum se exprimă ea, şi, cînd se întîmplă 
să stea de vorbă o dată cu voi, atunci de cele mai multe ori spune 
lucruri serioase, dar care par ironice. Sau poate vă 

216 è Franz Kafka 

domină prin frumuseţea ei, de care pomeneşti uneori? Adevărul e că 
toţi trei semănaţi foarte mult, şi că ceea ce o deosebeşte de voi, e cu 
totul în defavoarea ei; încă de prima dată cînd am zărit-o m-a 
îndepărtat privirea ei indiferentă, lipsită de simpatie. Şi-apoi, e 
adevărat că e cea mai mică dintre voi, dar asta nu se cunoaşte, are 
aspectul fără de vîrstă al femeilor care nu prea îmbătrînesc, dar care 
abia dacă au fost vreodată cu adevărat tinere. Tu o vezi în fiecare zi, 
tu nu remarci duritatea trăsăturilor ei. De aceea, dacă mă gîndesc 
bine, nici nu pot să iau foarte în serios atracţia resimţită de Sortini; 
poate că prin scrisoarea aceea voia mai mult s-o pedepsească, decît 
s-o cheme. 

— Nu vreau să vorbesc despre Sortini, zise Olga; la domnii din castel 
totul e posibil, indiferent dacă e vorba de fata cea mai frumoasă sau 
de cea mai urîtă. Dar încolo, te înşeli cu totul în privinţa Amaliei. Vezi 


bine că n-am nici un motiv să-ţi cîştig simpatia în mod special pentru 
Amalia, şi dacă încerc s-o fac, e numai de dragul tău. Amalia a fost 
într-un fel oarecare cauza nenorocirii noastre, asta e cert, dar pînă şi 
tata, care a fost desigur cel mai lovit de această nenorocire şi care 
niciodată nu s-a prea priceput să-şi măsoare cuvintele, mai ales 
acasă, pînă şi tata s-a abținut să-i spună măcar o vorbă de reproş, 
chiar în momentele cele mai grele. Şi să nu crezi cumva că pentru că 
ar fi încuviinţat purtarea Amaliei; cum ar fi putut-o încuviinţa el, un 
admirator al lui Sortini ? Nu putea s-o înţeleagă nicidecum, ar fi 
sacrificat totul, şi pe sine, şi tot ce poseda, pentru Sortini; bineînţeles 
nu în felul cum s-a întîmplat apoi în realitate, în urma mîniei 
probabile a lui Sortini. Mînie probabilă, căci noi nu am mai aflat 
ninu<; despre Sortini; dacă pînă atunci fusese retras, de atunci 
încoace era ca şi cum nici n-ar mai exista. S-o fi văzut {# Amalia pe 
vremea aceea ! Ştiam cu toţii că nu va urm* vreo pedeapsă expresă. 
Doar că toată lumea rupea relaţiile cu noi. Lumea de aici, ca şi 
castelul. Pe cînd însă remarcam, fireşte, cum se retrăgeau oamenii 
din sat, din partea castelului nu se putea observa nimic. Doar nu re- 
marcasem nici înainte vreme vreo solicitudine din partea castelului, 
cum era să remarcăm acum vreo schimbare «]J atitudine ? Această 
linişte era lucrul cel mai grav şi nici p° 

CASTELUL $ 217 

departe faptul că oamenii ne întorceau spatele, căci n-o făceau din 
convingere proprie, poate nici nu aveau nimic împotriva noastră, 
disprețul de acum nu exista încă, o făceau numai de frică, şi apoi 
aşteptau să vadă cum o să mai decurgă lucrurile. Nici de mizerie 
materială nu aveam încă să ne temem, datornicii ne achitaseră totul, 
aranjamentele fuseseră favorabile, în măsura în care duceam lipsă de 
alimente ne mai ajutau rudele în secret, era uşor, căci era vremea 
secerişului, e adevărat că n-aveam pănîînt şi că nu ne lăsa nimeni să 
ajutăm la muncile cîmpului; pentru prima oară în viaţă am fost 
condamnaţi la trîndăvie. Aşa că şedeam laolaltă, cu ferestrele 
închise, în plină arşiţă, în iulie şi august. Nu s-a întîmplat nimic. Nici 
o citaţie, nici o veste, nici o vizită, nimic. 

—' Păi, dacă nu se întîmpla nimic, zise K., şi nu era de aşteptat nici o 
pedeapsă expresă, de ce vă temeaţi ? Ce soi de oameni sînteţi! 

— Cum să-ţi explic ? zise Olga. Nu ne temeam de ceva ce avea să 
vină, sufeream de pe atunci chiar de ce era în prezent, trăiam în 
plină pedepsire. Oamenii din sat nu aşteptau decît să venim noi la ei, 
ca tata să-şi redeschidă atelierul, ca Amalia, care se pricepea să 
coasă rochii foarte frumoase, e drept că numai pentru cei mai de 
vază, să vină să ia comenzi; de fapt, tuturor le părea rău de ce 
făcuseră. Cînd se întîmpla în sat ca o familie binevăzută să fie dintr-o 
dată complet ostracizată, fiecare în parte este într-un fel 


dezavantajat; cînd s-au dezis de noi, credeau că-şi fac datoria, şi noi, 
în locul lor, am fi făcut la fel. Şi nici nu ştiau exact ce se petrecuse, 
doar atît: curierul se înapoias'e la „Curtea domnească" ţinînd în mînă 
nişte Mrtii rupte. Frieda îl văzuse plecînd şi apoi revenind, schimbase 
cîteva vorbe cu el şi răspîndise numaideciît cele aflate de la el. Dar şi 
asta nu din duşmănie faţă de noi, ci doar din datorie, pur şi simplu, 
aşa cum ar fi fost de datoria oricăruia dintre noi să procedeze într-un 
caz Semănător. Acum toţi ar fi întîmpinat cu plăcere o soluţie 
favorabilă a întregii poveşti. Dacă le-am fi servit deodată vestea că 
totul este în regulă, că, de pildă, nu fusese decît o neînțelegere 
deplin clarificată între timp, sau că a "st în realitate o greşeală a 
noastră, dar că ne-am ispăşit-o, S* — pînă şi cu atît s-ar fi mulţumit 
lumea — că am reuşit 

218 è Franz Kafka 

să muşamalizăm lucrurile, datorită relaţiilor noastre la castel, ne-ar fi 
primit cu siguranţă din nou cu braţele deschise, ar fi urmat sărutări, 
îmbrăţişări, sărbătoriri — am mai trăit lucruri asemănătoare de 
cîteva ori, în cazul altora. Dar nici măcar o astfel de veste n-ar fi fost 
necesară; de ne-am fi eliberat doar în gînd şi ne-am fi oferit, dacă am 
fi reluat vechile relaţii, fără să pierdem măcar o vorbă despre 
povestea cu scrisoarea, ar fi fost de-ajuns; ar fi renunţat toţi cu 
plăcere să discute cazul, căci, în fond, pe lîngă frică, i-a determinat 
să se despartă de noi mai ales caracterul penibil al întregii afaceri, 
pur şi simplu dorinţa de a nu mai auzi nimic despre ea, de a nu vorbi 
despre ea, de a nu se gîndi la ea, dea nu fi obligaţi să vină în nici un 
fel în contact cu ea. Frieda divulgase povestea nu ca să se bucure de 
ce se întîmplase, ci ca să se ferească şi ca să-i ferească şi pe alţii de 
ea, ca să atragă atenţia satului că se întîmplase ceva de care e bine 
să te ţii de o parte cu cea mai mare grijă. în cauză nu eram noi, ca 
familie, ci doar cazul, iar noi numai din pricina cazului în care 
fuseserăm amestecați. Deci, dacă am fi ieşit din bîrlog, am fi arătat 
prin purtarea noastră că trecusem peste ce ni se întîmplase, 
indiferent în ce manieră, şi dacă am fi reuşit să determinăm opinia 
publică să ajungă la convingerea că afacerea, oricare ar fi fost natura 
ei, nu va mai fi discutată, chiar şi cu atît ar fi reintrat totul în ordine, 
am fi găsit peste tot aceeaşi bunăvoință ca odinioară, şi dacă am fi ui- 
tat afacerea doar pe jumătate, ne-ar fi înţeles şi ne-ar fi ajutat s-o 
uităm cu desăvîrşire. în loc să facem aşa, am stat însă în casă. Nu 
ştiu ce aşteptam, probabil decizia Amaliei; ea pusese mîna în 
dimineaţa aceea pe cîrma familiei şi o ţinea cu tărie. Fără metode 
speciale, fără porunci, fără rugăminţi, aproape numai prin tăcere. 
Noi, ceilalţi, ţineam sfat mereu, tot şuşoteam de dimineaţa pînă 
seara, cîteodată tata, cuprins de o nelinişte, mă chema lîngă el, şi 
petreceam jumătate din noapte aşezată pe marginea patului lui. Sau, 


în alte daţi, şedeam laolaltă, eu şi cu Barna-bas, care pricepea încă 
prea puţin din toată'povestea şi cerea mereu explicaţii, mereu 
aceleaşi, arzînd de curiozitate, îşi dădea seama pesemne că anii fără 
de griji care stau în faţa altora de vîrsta lui nu vor mai exista pentru 
el, şi stăteam aşa împreună, ca noi doi acum, şi uitam că se 


1 


CASTELUL $ 219 

face noapte şi iarăşi zi. Mama era cea mai slabă dintre noi, probabil 
pentru că suferise nu numai de durerea noastră comună, ci 
participase la durerea fiecăruia dintre noi, şi aşa s-a întîmplat să 
putem observa la ea, cu groază, unele schimbări, care, cum 
presimţeam, vor surveni la toată familia. Locul ei preferat era colţul 
unei canapele, pe care n-o mai avem de mult — acum e în odaia mare 
din casa lui Brunswick — acolo şedea şi nu se ştia bine dacă aţipea 
sau vorbea încetişor singură, cum părea să indice mişcarea continuă 
a buzelor. Era aşa de firesc să tot discutăm povestea cu scrisoarea, s- 
o întoarcem şi pe faţă şi pe dos, în toate amănuntele ei precise, în 
toate presupunerile vagi, şi să ne întoarcem mereu în născocirea 
mijloacelor de a obţine o soluţie favorabilă, era firesc şi inevitabil, 
dar nu era' bine, căci ne înfundam tot mai adînc în chestiunea de 
care voiam să scăpăm. Şi la ce bun că aveam idei ? Cît ar fi fost de 
excelente, nici una nu se putea pune în practică, fără Amalia, toate 
erau doar consfătuiri premergătoare, lipsite de sens prin faptul că 
rezultatele lor nici nu ajungeau pînă la Amalia, şi chiar dacă i-ar fi 
ajuns la ureche, nu ar fi întîmpinat decît tăcere. Azi, din fericire, o 
înţeleg pe Amalia mai bine ca atunci. A suportat mai mult decît 
oricare dintre noi, e de neînțeles cum de a suportat şi mai trăieşte şi 
azi printre noi. Mama a simţit poate nenorocirea noastră, a tuturor, a 
simţit-o pentru că s-a abătut asupra ei; şi n-a resimţit-o multă vreme, 
căci nu s-ar putea spune că! o resimte şi azi — ba chiar şi atunci avea 
mintea cam rătăcită. Dar Amalia a resimţit nu numai nenorocirea, ci 
avea şi inteligenţa s-o priceapă; noi vedeam numai urmările, ea'vedea 
şi motivul; noi ne puneam speranţa în diverse căi mărunte, ea ştia că 
totul era hotărît; noi aveam de şuşotit, ea nu putea decît să tacă, ochi 
în ochi cu adevărul şi a trăit şi a suportat această viaţă, atunci ca şi 
acum. Cu toată durerea noastră, ce bine o duceam în comparaţie cu 
ea ! A trebuit, fireşte, să ne părăsim casa. S-a mutat în ea Brunswick, 
iar nouă ni s-a repartizat o cocioabă ; ne-am cărat tot avutul, cu 
roaba, pînă acolo, facînd cîteva drumuri; Barnabas şi cu mine o 
trăgeam, tata şi cu Amalia o împingeau din urmă, mama, pe care o 
adusesem aici de la început, ne primea de fiecare dată, stînd pe o 
ladă şi scîncind încetişor. Dar îmi amintesc că 


220 * Franz Kafka 

în timpul căratului din greu — care mai era şi umilitor, fiindcă ne 
întîilneam adesea cu căruţe venind de la seceriş, ale căror însoțitori 
amuţeau văzîndu-ne şi întorceau privi-rile în altă parte — îmi 
amintesc că Barnabas şi cu mine, chiar şi în timp ce căram aşa 
lucrurile, nu încetam să vorbim despre grijile şi planurile noastre, şi 
ne opream uneori discutînd pînă ce ne striga tata, ami'ntindu-ne da- 
toria de moment. Dar nici o discuţie n-a schimbat ceva din viaţa 
noastră, nici după ce ne-am mutat, doar că de atunci am început să 
simţim încetul cu încetul şi sărăcia. Ajutoarele rudelor încetară să 
mai vină, proviziile noastre erau pe terminate, şi tocmai pe vremea 
aceea a început să ia proporţii disprețul faţă de noi, pe care-l ştii. S-a 
observat că n-avem putere să ne smulgem din afacerea cu scrisoarea, 
şi asta ni s-a luat foarte în nume de rău; n-a fost subapreciată 
greutatea soartei noastre, deşi nu se cunoştea cu exactitate. Oamenii 
ştiau că probabil nici ei n-ar fi biruit mai bine o astfel de încercare, 
dar cu atît mai necesar era pentru ei să se despartă complet de noi. 
Dacă am fi biruit-o, ne-ar fi stimat în mod corespunzător, dar fiindcă 
nu reuşisem, au făcut acum definitiv ceea ce făcuseră pînă atunci 
provizoriu: ne-au exclus din toate cercurile. Acum nu se mai vorbea 
despre noi ca despre oameni, numele nostru de familie nu se mai 
pomenea; dacă trebuia să vorbească de noi, ne ziceau „ai lui 
Barnabas", după numele celui mai nevinovat dintre noi, chiar şi co- 
cioaba ne era socotită rău famată, şi, dacă te examinezi tu însuţi, vei 
recunoaşte că pînă şi tu ai avut impresia de cum ai intrat pentru 
prima oară, că poţi găsi o justificare a dispreţului general. Mai tirziu, 
cînd unii reîncepură să mai vină pe la noi, strimbau din nas văzînd 
lucruri cu totul neimportante, de pildă că lămpiţa aceea cu ulei atîrnă 
acolo deasupra mesei. Unde să atîrne dacă nu deasupra mesei ? Dar 
lor li se părea ceva intolerabil. Dacă însă atîrnam lampa în altă parte, 
tot nu se schimba nimic din nemulţumirea lor. Tot ce aveam şi 
făceam întîmpina acelaşi dispreţ. 

19 

UMBLIND CU JALBA 


— Şi ce am făcut noi, în schimb ? Lucrul cel mai rău pe care-l puteam 
face, ceva pentru care merităm mai degrabă dispreţ decît pentru 
ceea ce ni se arată în realitate: am trădat-o pe Amalia, ne-am rupt de 
porunca ei mută, nu mai puteam continua să trăim aşa, să trăim fără 
nici o speranţă, şi am început, fiecare în felul lui, să ne rugăm de 
castel sau'să-l asaltăm cu insistenţe ca să ne ierte. Ştiam bine că nu 
sîntem în stare să reparăm greşeala, ştiam şi că singura relaţie 
dătătoare de speranţă pe care o aveam la castel, anume Sortini, 
funcţionarul binevoitor faţă de tata, a devenit inaccesibilă pentru noi 


tocmai în urma evenimentelor, şi cu toate acestea ne-am pus pe 
treabă. Tata a fost primui, cu el au început demersurile fără rost la 
primar, la secretari, la avocaţi, la conţopişti; de cele mai multe ori nu 
era primit, şi dacă reușea să se facă primit prin vicleşug sau din 
întîmplare — ce mai jubilam şi băteam din palme aflînd vestea — îl 
refuzau cît se poate de repede şi nu-l mai primeau a doua oară. Era si 
prea uşor să-l respingă; e totdeauna uşor pentru castel. In fond ce 
voia ? Ce i se întîmplase ? Pentru ce greşeală voia să fie iertat ? Cînd 
şi de către cine din castel i se făcuse cel mai mic rău ? Da,' sărăcise, 
pierduse clientela, şi aşa mai departe, dar astea sînt fenomene ale 
vieţii de toate zilele, chestiuni meşteşugăreşti şi de piaţă; oare 
castelul trebuie să se ocupe de aşa ceva ? Se ocupa de fapt, într- 
adevăr, de toate, dar nu putea interveni în mod brutal în desfăşura- 
rea lucrurilor cu nici un alt scop decît numai pentru a servi interesele 
unui singur individ. Să-şi trimită cumva funcţionarii ca să alerge 
după clienţii lui tata şi să-i aducă înapoi cu de-a sila ? Atunci tata 
obiecta — noi discutam amănunţit toate lucrurile acestea înainte şi 
după, strînşi într-un colţ, ca ascunşi de Amalia care-şi dădea seama 
de 

222 $ Frara Kafka 

toate, dar nu se amesteca — tata obiecta atunci că nu se plînge de 
sărăcie, tot ce a pierdut ar fi în stare să refacă cu uşurinţă, astea sînt 
lucruri secundare, numai să fie iertat „Dar ce anume să ţi se ierte ?" i 
se răspundea; nu le parvenise pînă acum nici un denunţ, cel puţin nu 
e consemnat încă în procesele-verbale, nici măcar în proce-sele- 
verbale accesibile publicului avocăţesc, prin urmare nu s-a 
întreprins, în măsura în care se poate stabili acest lucru, nimic 
împotriva lui, nici nu este nimic în curs. Poate cumva cita o singură 
dispoziţie oficială care ar fi fost luată împotriva lui ? Tata nu putea 
cita aşa ceva. Sau a avut loc intervenţia unui organ oficial ? Nici 
despre asta nu ştia nimic. Ei, care va să zică, dacă nu ştie nimic şi 
dacă nu s-a întîmplat nimic, ce vrea în fond ?' Ce i s-ar putea ierta ? 
Cel mult că inoportunează acum fără rost birourile, dar tocmai asta e 
de neiertat. Tata nu se lăsa, pe vremea aceea era încă foarte 
puternic, şi trîndăvia în care era silit să trăiască îi dădea destul 
răgaz. „Am să-i redau Ama-liei onoarea pierdută, n-o să mai dureze 
mult", a spus într-o zi către mine şi Barnabas, dar foarte încet ca să 
nu audă Amalia; cu toate acestea o spusese doar de dragul ei, căci în 
realitate nu se gîndea defel la recîştigarea onoa-rei, ci doar la iertare. 
Dar pentru a obţine iertare, trebuia mai întîi să se constate vina, iar 
aceasta i se contesta de către birouri. îi veni ideea — şi asta arată că 
începuse să-i slăbească mintea — că i se ascunde vina, pentru că nu 
plăteşte destul impozit; căci pînă atunci nu plătise decît numai taxele 
prescrise, care erau destul de mari pentru posibilităţile noastre. 


Acum însă credea că ar trebui sa plătească mai mult, ceea ce era, 
desigur, o eroare, căci în administraţia noastră e adevărat că se 
primesc şperţuri ca să fie mai simplu şi ca să se evite vorbăria inutilă, 
dar de obţinut nu obţii nimic pe această cale. Cum însă tata ÎŞI! 
pusese speranţa în asta, nu voiam să i-o nimicim. Aflţ vîndut deci ce 
mai aveam — erau aproape numai lucrufl strict indispensabile — ca 
să facem rost de mijloacele fl*' cesare şi ca tata să-şi continue 
cercetările, şi o bună t»" cată de vreme am avut satisfacția să-l 
auzim, dimineaţa cînd pornea la drum, zăngănindu-şi banii mărunți în 
&"£ zunar. Noi, fireşte, răbdam de foame toată ziua, în timp, '* 
singurul lucru pe care l-am obţinut făcînd rost de bani 

CASTELUL $ 223 

fost că i-am păstrat tatii o dispoziţie bună, plină de speranţe. Dar nu 
prea era un avantaj.! îşi dădea multă oste-neaiă cu demersurile, şi 
ceea ce ar fi luat curînd sfîrşitul meritat, dacă nu erau banii, s-a 
tărăgănat astfel multă vreme. Cum pentru sumele date în plus nu i se 
putea oferi în realitate nimic extraordinar, cîte un conţopist mai 
încerca uneori să facă ceva, cel puţin în aparenţă, îi promitea nişte 
cercetări, îl lăsa să înţeleagă că s-ar fi găsit unele indicii care vor fi 
urmărite, nu din datorie, ci de hatîrul tatei, iar el, în loc să devină 
mai bănuitor, se încre-dea în el tot mai mult. Venea acasă cu cîte o 
promisiune din astea, vizibil făcută în vînt, ca şi cum ar aduce cu sine 
din nou belşugul deplin în casă, şi era un chin să-l vezi cum încearcă 
să ne dea de înţeles, mereu în spatele Ama-liei, cu un surîs strîmb şi 
făcînd cu sprincenele ridicate semn spre Amalia, că salvarea ei, care 
o va surprinde cel mai mult pe ea însăşi, se apropie cu paşi mari 
datorită ostenelilor sale, dar că totul este încă un'secret pe care tre- 
buie să-l păstrăm cu sfinţenie. Ar fi continuat aşa desigur încă multă 
vreme dacă, în cele din urmă, n-am fi fost absolut incapabili să-i mai 
procurăm bani tatei. E drept că, între timp, Barnabas a intrat calfă la 
Brunswick, care l-a primit după ce ne-am rugat mult de el, dar numai 
cu condiţia ca Barnabas să vină la el seara, pe întuneric, ca să-i dea 
de lucru, şi să ducă înapoi comenzile executate tot pe întuneric — 
trebuie să recunoaştem că Brunswick a luat de data asta asupra sa o 
oarecare primejdie pentru meseria lui, de dragul nostru, în schimb 
însă îl plătea pe Barnabas foarte prost, şi munca lui Barnabas e fără 
cusur — dar salariul abia ajungea ca să nu murim de foame. Cu mari 
menajamente şi multe pregătiri l-am anunţat pe tata că s-a terminat 
cu sprijinul nostru bănesc, el însă a Primit ştirea cu mult calm. Nu 
mai era capabil să cuprindă “u mintea cît de lipsite de perspective 
sînt intervenţiile sale, totuşi era obosit de decepţiile neîncetate. Ne-a 
spus, ce-i drept — fără a mai vorbi aşa de limpede ca altădată, “ci 
înainte vorbea aproape prea clar — că n-ar mai fi *vut nevoie decît de 
foarte puţini bani, mîine sau chiar azi ™ fi aflat tot, acum înseamnă că 


totul fusese în zadar, *Şuase numai din pricina banilor, şi aşa mai 
departe; dar tonul cu care o spunea, arăta că nu mai crede nici el. 
Apoi 

224 $ Franz Kafka 

veni îndată, fără vreo pauză, cu planuri noi. De vreme ce nu reuşise 
să-şi dovedească vina şi, în consecinţă, nu mai putea obţine nici de 
acum încolo nimic pe cale oficială, trebuia s-o apuce numai şi numai 
pe calea rugăminţilor şi să-i solicite personal pe' funcţionari. Printre 
ei existau, desigur, şi unii miloşi şi buni la inimă, o inimă miloasă de 
care fireşte nu puteau asculta în exerciţiul funcţiunii, dar în afara 
serviciului da, dacă-i surprindeai la ore potrivite. Aici K. întrerupse 
povestirea Olgăi — pe care o ascultase complet absorbit — punînd o 
întrebare : 

— Şi tu nu crezi că este aşa? 

E drept că urmarea povestirii trebuia să-i aducă un răspuns, dar el 
voia să afle numaideciît. 

— Nu, zise Olga, de milă sau aşa ceva nici nu poate fi vorba. Cît 
eram noi de tineri şi de lipsiţi de experienţă, o ştiam, şi o ştia şi tata, 
fireşte, dar uitase,'cum uitase majoritatea lucrurilor. Născocise 
planul să se posteze pe drumul mare în apropierea castelului, pe 
unde trec trăsurile funcţionarilor, şi, dacă s-o putea cumva, să-şi 
rostească cererea de iertare. Sincer spus, un plan fără pic de rost, 
chiar dacă s-ar fi întîmplat imposibilul şi spusele lui ar fi ajuns la 
urechea vreunui funcţionar. Un funcţionar izolat poate oare ierta ? 
Asta ar fi cel mult de competenţa autorităţilor în ansamblu, dar nici 
acestea nu pot ierta, probabil, ci doar judeca. Şi e oare posibil ca un 
funcţionar, chiar dacă s-ar da jos din trăsură şi s-ar ocupa de' ches- 
tiune, să-şi formeze o imagine după'cîte îi îndrugă tata, un biet om 
obosit şi îmbătrînit ? Funcţionarii sînt foarte cultivați, dar numai 
unilateral, fiecare în specialitatea lui poate sesiza după o simplă 
vorbă un întreg şir de idei, dar lucruri dintr-o altă secţiune poţi să-i 
explici ore de-a rîndul, poate va da politicos din cap, dar nu va 
înţelege nimic. Asta e firesc, n-avem decît să încercăm să înţelegem 
micile chestiuni oficiale care ne privesc direct,' lucruri mărunte pe 
care un funcţionar le rezolvă dînd din umeri, n-avem decît să 
încercăm să le înţelegem pînă-n străfunduri, şi vom avea de lucru o 
viaţă întreagă fără să le dăffl de capăt. Chiar dacă tata ar fi dat de un 
funcţionar competent, acesta n-ar fi putut să rezolve nimic fără acte 
pregătitoare, şi mai ales nu pe drumul mare; de altfel nu poate pur şi 
simplu ierta, ci doar rezolva pe cale oficială, 

CASTELUL $ 225 

şi, în acest scop, nu poate, iarăşi, decît să indice calea oficială, iar pe 
această cale tata nu reuşise să obţină nimic. Cît decăzuse încă de pe 
atunci bietul de el, ca să vrea să-şi pună în aplicare noul plan ! Dacă 


ar exista vreo posibilitate de acest fel, cît de mică, ar trebui să 
mişune petiţionarii acolo pe şosea, dar, cum acest lucru este o 
imposibilitate absolută, aşa cum ştim din cea mai elementară 
instrucţie şcolară, drumul este complet pustiu. Poate că asta îl 
întărea pe tata în speranţele sale, că doar le hrănea din orice. Era şi 
foarte necesar în cazul lui, căci o minte sănătoasă nici n-avea nevoie 
să intre în considerente complicate, ci ar fi văzut limpede numai din 
faptele exterioare, că e ceva imposibil. Cînd funcţionarii se duc în sat 
sau se întorc la castel, nu fac călătorii de plăcere, în sat sau la castel 
îi aşteaptă treburi, de aceea caii se mînă în cea mai mare viteză. Şi 
nici nu le trece prin gînd să se uite pe fereastra trăsurii şi să caute 
din ochi nişte petiţionari; trăsurile sînt pline de acte pe care le 
studiază. 

— Eu am văzut interiorul unei sănii, zise K., în care nu erau acte. 
Din povestirea Olgăi i se revela o lume atît de mare, aproape 
neverosimilă, încît nu se putu opri să stabilească un contact cu ea 
prin micile sale experienţe, ca să se convingă mai bine atît de 
existenţa ei cît şi de a sa proprie. 

— E posibil, zise Olga, atunci însă e mai rău, atunci funcţionarul are 
chestiuni atît de importante, încît dosarele sînt prea preţioase sau 
prea voluminoase pentru a fi luate cu sine; în acest caz, funcţionarii 
pun să se mîne în galop. Oricum, nici unul nu are timp de pierdut cu 
tata. Şi afară de asta, sînt mai multe intrări la castel. O dată e la 
modă una, atunci cei mai mulţi trec pe acolo, altă dată e alta, atunci 
toţi se îngrămădesc acolo. După ce reguli are loc această schimbare, 
nu s-a descoperit încă. într-o zi, la opt dimineaţa, toţi trec pe o şosea, 
o jumătate de oră mai tîrziu iarăşi toţi pe altă şosea', zece minute 
după aceea pe oa treia, peste jumătate de oră poate iarăşi pe cea 
dintîi, pentru ca apoi circulaţia să se menţină acolo toată ziua, dar în 
fiecare clipă există posibilitatea unei schimbări. E drept că în 
apropierea satului toate şoselele ce vin din castel se unesc, dar de 
acolo trăsurile trec în goană, pe cînd în apropierea castelului merg 
într-un tempo mai po- 

226 $ Franz Kafka 

tolit. Şi, aşa cum ordinea de ieşire din castel, în ce priveşte 
drumurile, este neregulată şi de nepătruns, la fel * şi numărul 
trăsurilor. De multe ori sînt zile cînd nu vezi trăsuri deloc, apoi vezi 
trecînd o mulţime. Ţinînd socoteala de toate astea, închipuieşte-ţi-l 
acum pe tata. în costumul lui cel bun — în curînd avea* să fie 
singurul lui costum — pleca în fiecare dimineaţă de acasă, însoţit de 
urările noastre de bine. Lua cu dînsul o mică insignă a pompierilor, 
pe care a păstrat-o, de fapt prin fraudă, ca s-o pună cînd ajungea în 
afara satului, în sat nu îndrăznea s-o arate, deşi era atît de mică încît 
abia o vedeai la distanţă de doi paşi; dar după părerea tatei se părea 


că e chiar folositoare, ca să atragă privirea funcţionarilor care trec în 
trăsurile lor. Nu departe de intrarea castelului se află o grădinărie, 
aparţine unui oarecare Bertuch, acesta aprovizionează castelul cu 
legume; acolo, pe postamentul îngust de piatră al gardului de gratii, 
şi-a ales tata un loc. Bertuch îl lăsa în voia lui, fiindcă fusese bun 
prieten cu tata pe vremuri şi unul dintre clienţii lui cei mai fideli, căci 
are un picior cam schilod şi era convins că numai tata ştie să-i facă o 
gheată potrivită. Acolo şedea deci tata zi de zi, era o toamnă tristă şi 
ploioasă, dar'nu-i păsa de vreme cîtuşi de puţin. Dimineaţa, la o 
anumită oră, punea mîna pe clanţa uşii şi ne făcea semn de rămas- 
bun, seara venea ud leoarcă, pe zi ce trecea părea mai adus de spate, 
şi se trîntea într-un colţ. La început ne povestea micile evenimente 
trăite, de pildă că din milă şi veche prietenie Bertuch îi aruncase o 
pătură peste gard, sau că în vreuna din trăsurile ce treceau i se 
păruse că zăreşte pe cutare sau cutare funcţionar, sau că, din cînd în 
cînd, îl recunoaşte cîte un vizitiu şi că-l atinge din glumă uşor cu 
biciul. Mai tîrziu, încetase să mai povestească lucrurile acestea, se 
vedea că nu mai spera să ajungă la nimic stînd acolo, considera însă 
ca o datorie, un fel de profesiune sterilă să plece şi să-şi petreacă 
acolo ziua. Atunci au început durerile sale reumatice — se apropia 
iarna, a nins de timpuriu; l* noi iarna începe devreme — şi aşa stătea 
ba pe pietrele ude de ploaie, ba în zăpadă. Noaptea gemea de durere, 
dimineaţa ezita uneori să plece, dar făcea un efort de voinţă şi'se 
ducea. Mama se agăța de el şi nu voia să-l lase. iar el, devenind 
probabil temător din pricina picioarelor 

CASTELUL $ 227 

ţepene, a acceptat ca ea să-l însoţească, şi aşa s-a făcut că durerile 
au apucat-o şi pe mama.' Noi mergeam des pe la ei, le duceam de 
mîncare sau le făceam o vizită, voiam să-i convingem să se întoarcă 
acasă. De cîte ori nu i-am găsit zgribuliţi, şezînd sprijiniți unul de 
altul pe soclul acela îngust, înveliţi într-o pătufă subţire, care abia îi 
cuprindea, în jurul lor doar pustiul sur al zăpezii sau al cetii, şi, cît 
vedeai cu ochii, zile întregi, nici ţipenie de om, nici o trăsură. Ce 
privelişte, K., ce privelişte! Pînă cînd într-o bună zi tata, cu picioarele 
înţepenite, nu s-a mai putut da jos din pat, era de nemîngiiat; într-o 
uşoară aiureală, din cauza febrei, i se părea că vede cum tocmai 
atunci opreşte o trăsură acolo, sus, la Bertuch, se dă jos din ea un 
funcţionar, cercetează gardul în căutarea tatei şi se urcă din nou în 
trăsură dînd nemulţumit din cap. Şi, în timpul acesta, scotea nişte 
țipete de parcă ar fi vrut să-l audă funcţionarul acolo în depărtare şi 
ar fi încercat să-i explice că nu e vinovat de această absenţă. Absența 
însă s-a prelungit, nu s-a mai întors niciodată acolo, a zăcut săptămîni 
de-a rîndul. Amalia luă asupră-şi să-l servească, să-l îngrijească, să-l 
trateze, tot, tot, şi, afară de unele pauze, a continuat aşa pînă azi. Ea 


cunoaşte ierburi de leac care alină durerile, şi nu are nevoie de somn 
aproape deloc, ea nu se sperie niciodată, nu se teme de nimic, nu-şi 
pierde răbdarea, face toate muncile pentru părinţi; pe cînd noi, fără 
să putem fi de vreun ajutor, ne agitam fără rost, ea rămînea rece şi 
calmă. Cînd însă trecuse ce fusese mai grav şi tata putu din nou să se 
dea cu chiu cu vai jos din pat, sprijinit din dreapta şi din stînga, 
Amalia s-a retras numaidecit şi l-a lăsat pe seama noastră. 


1 


20 
PLANURILE OLGAI 


— Acum se punea problema să găsim o ocupaţie oarecare pentru 
tata, una de care să fie capabil, orice, numai să-l menţină în credinţa 
că serveşte la ceva pentru a absolvi familia de vinovăţie. Nu era greu 
de găsit aşa ceva, atîta timp cît şederea în faţa grădinii lui Bertuch 
avea, în fond, un rost, dar am găsit ceva care mi-a insuflat chiar 
puţină speranţă. De cîte ori se vorbise în birouri, sau în faţa 
funcţionarilor, sau oriunde despre vina noastră, se pomenise mereu 
de ofensa adusă curierului lui Sortini, nimeni neîndrăznind să 
pătrundă mai în adînc. Astfel mi-am spus că dacă opinia publică, fie şi 
numai în aparenţă, nu ştie decît de jignirea curierului, totul se poate 
drege, fie iarăşi numai în aparenţă, dacă am reuşi să-l împăcăm pe 
curier. Cum ni s-a afirmat, n-a fost depusă nici o plingere, nici un 
birou nu a fost sesizat, aşa că stă în puterea curierului să ne ierte, în 
ce-l priveşte personal, şi nu e vorba de mai mult. Nimic din toate 
acestea nu putea avea o importanţă decisivă, totul era doar de formă, 
şi nu putea duce la vreun rezultat de altă natură, dar pe tata l-ar 
bucura şi ne-ar permite poate să-i strîngem cu uşa pe numeroşii lui 
informatori care îl chinuiseră atîta. în primul rînd, fireşte, trebuia 
găsit curierul. Cînd i-am împărtăşit tatii planul meu, la început s-a 
supărat foarte tare, căci devenise grozav de încăpăţinat, în timpul 
bolii se transformase aşa, î parte credea că noi l-am împiedicat de 
fiecare dată să obţină în cele din urmă un rezultat, întîi încetînd să-l 
spri; jinim cu bani, apoi reţinîndu-l în pat, în parte nici nu m“era în 
stare să cuprindă bine gînduri de-ale altora. Nici n'apucasem să i-l 
spun pînă la capăt, că-mi şi respinsese pl“ nul. După părerea lui, 
trebuia să continue cu aşteptatul îf faţa grădinii lui Bertuch, şi, 
deoarece nu va mai fi desig™ în stare să se ducă acolo zilnic, trebuia 


noi să-l traflS' 
an» i 


CASTELUL $ 229 

portăm cu roaba. Eu însă n-am cedat şi, încetişor, se împăcase cu 
ideea. Ce-l deranja însă era că în această chestiune depindea cu totul 
de mine, căci numai eu îl văzusem pe curier, tata nu-l cunoştea. E 
adevărat că toţi servitorii castelului seamănă între ei şi nici eu nu 
eram absolut sigură că l-aş recunoaşte pe cel cu pricina. Am început 
atunci să ne ducem des pe la „Curtea domnească" şi să căutăm 
printre servitorime. Fusese un om de serviciu al lui Sortini, iar 
Sortini nu mai venea în sat; dar domnii îşi schimbă adesea oamenii 
de serviciu, s-ar fi putut să-l regăsim printre servitorii altui domn, şi 
dacă el însuşi nu era de găsit, s-ar fi putut totuşi obţine vreo veste 
despre el de la alţi servitori. în acest scop, trebuia, fireşte, să fim 
seară de seară la „Curtea domnească", şi nu eram bine văzuţi 
nicăieri, cu atît mai puţin în acel loc; şi nici nu puteam să ne 
comportăm ca nişte muşterii care plătesc. Dar se vădi că puteam fi 
totuşi de folos acolo. Doar ştii ce calamitate era servitorimea pentru 
Frieda. în fond, majoritatea sînt oameni liniştiţi, răsfăţaţi printr-un 
serviciu uşor şi de aceea cam greoi. „Să-ţi meargă ca unui servitor", e 
o urare de bine printre funcţionari, şi, într-adevăr, în ce priveşte 
viaţa bună, se pare că servitorii sînt de fapt domni în castel; ei ştiu să 
aprecieze acest lucru, şi sînt liniştiţi şi demni înlăiintrul castelului, 
unde se mişcă în cadrul legilor lui; asta mi-a fost confirmat în fel şi 
chip, şi chiar şi aici găseşti printre servitori urme ale acestei purtări', 
dar numai urme, căci încolo sînt ca transformati aici, prin faptul că 
legile castelului nu mai sînt valabile pentru ei în sat; devin o gloată 
turbulentă, neascultătoare, dominată nu de legi, ci de instinctele ei 
nesăţioase. Lipsa lor de ruşine nu cunoaşte limite. Noroc pentfu sat 
că n-au voie să părăsească „Curtea domnească" decît la poruncă, dar 
la „Curtea domnească" trebuie să cauţi să te înţelegi cu ei. Friedei îi 
venea greu, aşa că eram binevenită pentru ea, putînd să mă utilizeze 
spre liniştirea servitorilor. De mai bine de doi ani petrec cel puţin de 
două ori pe săptămînă cîte o noapte cu servitorii la grajd, înainte, 
cînd tata mai putea merge cu mine la „Curtea domnească", dormea 
undeva în local şi aştepta acolo veştile pe care aveam să le aduc 
dimineaţa. Erau cam puţintele. Pe curierul cu pricina nu l-am găsit 
nici pînă 

230 + Franz Kaflca 

azi, se pare că mai este încă în serviciul lui Sortini, care-i apreciază 
foarte mult, şi că l-ar fi urmat pe Sortini cînd acesta s-a retras în 
birouri îndepărtate. în genere, servitorii nu l-au mai văzut de tot atîta 
vreme ca şi noi, şi dacă vreunul susţine că l-a văzut între timp, e 
probabil o eroare. Aşa că planul meu, în fond, a eşuat, şi totuşi nu 
complet; e adevărat că n-am dat de curier şi' că pe tata l-au distrus 
cu desăvîrşire drumurile la „Curtea domnească" şi înnoptatul acolo, 


poate şi mila de mine, în măsura în care mai e capabil de milă, căci 
sînt aproape doi ani de cînd e în starea în care l-ai văzut, şi, în fond, 
încă se ţine mai bine decît mama, pe care ne aşteptăm s-o pierdem în 
orice zi; viaţa ei se prelungeşte doar datorită eforturilor uriaşe ale 
Amaliei; dar ce am obţinut totuşi la „Curtea domnească" este o 
oarecare legătură cu castelul. Nu mă dispreţui dacă-i spun că nu-mi 
pare rău de ce am făcut. Ce mare legătură o fi avînd asta cu castelul, 
ai să spui, poate. Şi ai dreptate, nu e o legătură importantă. E drept 
că acum cunosc o mulţime de servitori, aproape pe ai tuturor 
domnilor care au venit în sat în ultimii ani, şi dacă am să ajung 
vreodată la castel, n-am să fiu complet străină acolo. Pe de altă parte 
trebuie spus că ei sînt servitori numai în sat, la castel sînt cu totul 
altfel, şi poate că acolo nu mai recunosc pe nimeni dintre cei cu care 
au venit în contact în sat, mai ales nu pe aceştia, chiar dacă au jurat 
în grajd de sute de ori că se vor bucura mult de o revedere la castel. 
De altfel, ştiu din experienţă ce puţin înseamnă asemenea promisiuni. 
Dar nu ăsta e lucrul cel mai important. N-am stabilit o legătură cu 
castelul numai prin servitori, ci poate, aşa sper, şi prin faptul că 
cineva de sus mă ţine sub observaţie pe mine şi tot ce fac — să nu 
uităm că administrarea servitorimii e o parte extrem de însemnată 
din munca autorităţilor şi le dă multă bătaie de cap — că acel cineva 
care mă observă astfel, ajunge poate să mă judece cu mai multă 
indulgență decît alţii, îşi <# poate seama că lupt, într-un mod fie şi! 
lamentabil, pentru familia noastră, continuînd eforturile'tatii. Dacă 
lucrurile sînt privite aşa, mi se iartă poate şi că accept bani de la 
servitori şi-i folosesc pentru nevoile familiei. Şi am reuşit să mai fac 
ceva, e drept că pînă şi tu socoteşti asta o ifla Am aflat cîte ceva de la 
servitori despre felul în care 

vina.j j “he 


reşjJy Perso 


CASTELUL $ 231 

poate ajunge în serviciul castelului pe căi piezişe, fără procedeele de 
angajare dificile, care ţin ani de zile; în acest caz, tot nu eşti un 
salariat public,'ci doar un om admis pe jumătate şi în secret, n-ai nici 
drepturi, nici îndatoriri — că n-ai îndatoriri e mai grav — dar ai ceva 
apreciabil: fiind totuşi oricînd în apropiere, poţi să-ţi dai seama de 
prilejurile favorabile şi să te foloseşti de ele; nu eşti angajat, dar se 
poate ivi diri întîmplare vreo muncă şi să nu fie la îndemînă nici un 
salariat, atunci ajunge un apel, te repezi, şi ce n-ai fost încă o clipă 


înainte, ai devenit acum, eşti angajat. Se poate obiecta : dar cînd se 
iveşte o asemenea* ocazie ? Uneori îndată, de cum ai sosit, abia ai 
aruncat o privire în jur, şi s-a ivit ocazia; nici nu are oricine prezenţa 
de spirit să profite de ea, aşa nou-venit cum este; alte daţi însă 
durează mai mulţi ani chiar decît procedeul oficial de angajare şi un 
astfel de admis-pe-jumătate nici nu mai poate fi angajat oficial în 
bună regulă. Există deci destule de cumpănit în chestiunea asta, dar 
ezitările amuţesc în faţa faptului că pentru angajarea oficială oamenii 
sînt aleşi cu mare grijă şi că membrul unei familii prost văzute e 
eliminat de la bun început. O persoană de acest fel se supune, să 
zicem, procedurii oficiale, atunci aşteaptă rezultatul ani de zile 
tremurînd, toată lumea o întreabă mirată încă din prima zi, cum de a 
îndrăznit să întreprindă ceva atît de lipsit de perspective, dar ea 
speră totuşi — cum ar putea trăi altfel ? — şi află după mulţi ani, 
poate la bătrîneţe, că a fost refuzată, că totul e pierdut, că viaţa i-a 
fost zadarnică. Şi aici există, fireşte, excepţii, de aceea e uşor să se 
lase cineva momit. Se întîmplă ca tocmai oameni rău famaţi să fie 
angajaţi, în cele din urmă; există funcţionari care au o preferinţă, de- 
a dreptul fără voia lor, pentru mirosul unor astfel de sălbăticiuni; la 
examenele de admitere adulmecă parcă, strîimbă din nas, îşi rotesc 
ochii, un astfel de om pare să le îţiţe oarecum poftele şi sînt nevoiţi 
să se ţină strîns de litera legii ca să reziste tentaţiei. Uneori toate 
acestea nu-i folosesc omului ca să fie angajat, ci doar fac ca forma- 
Jităţiie de angajare să se tărăgăneze la nesfirşit, fără să se fah 
vreodată, aşa că se casează doar după moartea Persoanei respective. 
Prin urmare, atît angajarea legală, 

232 € Franz Kafka 

cît şi cealaltă sînt pline de dificultăţi, vădite sau ascunse, şi, înainte 
de a te aventura în asemenea peripeții, e bine să chibzuieşti totul 
îndelung. Noi, Barnabas şi cu mine, n-am neglijat asta. De cîte ori 
veneam de la „Curtea domnească", ne aşezam unul lîngă altul şi 
povesteam ce mai aflasem; zile întregi discutam despre cele aflate, şi 
munca lui Barnabas rămînea baltă, adeseori mai mult decît ar fi 
trebuit. Sînt şi eu vinovată cu ceva, aşa cum vezi tu lucrurile. Ştiam 
bine că nu te prea poţi bizui pe ce spun servitorii. Ştiam că niciodată 
n-au chef să-mi povestească despre castel, schimbînd vorba mereu, 
lăsîndu-se rugaţi cu insistenţă, dar pe urmă, dacă se porneau pe 
povestit, îşi dădeau drumul la gură, pălăvrăgind vrute şi nevrute, 
lăudîndu-se, întrecîndu-se în exagerări şi invenţii, aşa că din gălăgia 
pe care o făceau acolo, în grajdul întunecat, întrerupîndu-se mereu 
unul pe altul, se puteau desprinde evident doar unele vagi indicaţii 
despre starea adevărată a lucrurilor. Eu însă îi redăm lui Barnabas 
totul aşa cum reţinusem din cele auzite, iar el, care nu poseda încă 
putinţa de a distinge între adevăr şi minciună şi care, în urma 


situaţiei noastre familiale, murea de setea de a cunoaşte aceste 
lucruri, îmi sorbea vorbele şi ardea de dorinţa de a afla mai mult. Şi, 
de fapt, planul meu cel nou se baza pe Barnabas. De la oamenii de 
serviciu nu mai aveam nimic de aşteptat. Curierul lui Sortini era de 
negăsit şi nu va fi de găsit niciodată. Sortini şi, o dată cu el, curierul, 
păreau să se retragă tot mai departe, înfăţişarea şi numele lor erau 
pe cale de a fi date uitării şi adesea eram silită să-i descriu îndelung, 
fără a obţine totuşi altceva decît ca lumea să-şi aducă aminte de ei 
vag, nu însă ca să-mi poata spune ceva despre ei. Iar în ce priveşte 
viaţa mea cu servitorii, n-aveam fireşte nici o influenţă asupra felului 
îj! care va fi fost judecată, nu puteam decît spera să fie privită aşa 
cum era în realitate, şi să se scadă ceva din vina familiei noastre, în 
schimb; dar nu primeam nici un sein!!că ar fi aşa. Nedescoperind nici 
o altă posibilitate, am p°*' severat totuşi să încerc ceva în interesul 
nostru pe lîng» castel. Pentru Barnabas, în schimb, vedeam o altă 
posibilţ' tate. Din relatările servitorilor puteam deduce, dacă ţ”' 
neam — şi tineam cît se poate de mult — că o perse ~~ 

CASTELUL $ 233 

angajată în serviciul castelului poate obţine foarte mult pentru 
familia sa. Bineînţeles, din relatările lor oare ce era demn de 

crezare ? Era imposibil de stabilit, doar că era extrem de puţin, asta 
era limpede. Căci dacă, de pildă, un om de serviciu pe care n-aveam 
să-l mai revăd, sau pe care, chiar revăzîndu-l, abia l-aş mai fi 
recunoscut, mă asigura solemn că-l va ajuta pe fratele meu să obţină 
un angajament la castel sau dacă Barnabas ar ajunge la castel pe altă 
cale, că-l va sprijini, cel puţin, de pildă, dîndu-i ceva pentru 
întremare, căci, după cîte spun servitorii, se întîmplă ca pretendenţii 
la posturi să ameţească sau să leşine de prea multă aşteptare, şi 
atunci sînt pierduţi dacă nu-i ajută un prieten — dacă acestea şi 
multe altele mi se povesteau erau probabil avertismente îndreptăţite, 
dar promisiunile care le însoțeau erau date în vînt. Nu şi în ochii lui 
Barnabas. în zadar îl preveneam să nu le dea crezare; chiar faptul că 
i le împărtăşeam, ajungea să-l cîştige pentru planul meu. Obiecţiile 
mele nu prea aveau efect asupra lui, efect aveau mai ales povestirile 
oamenilor de serviciu. Aşa că în fond nu mă puteam bizui decît pe 
mine, cu părinţii mei nu nu se mai putea înţelege nimeni, în afară de 
Amalia; cu cît încercam să pun în aplicare, în felul meu, planurile 
vechi ale tatei, cu atît Amalia se ţinea mai departe de mine; în faţa ta 
sau a altora vorbeşte cu mine, dar cînd sîntem singure, niciodată; 
pentru servitorii de la „Curtea domnească" eram o jucărie pe care se 
străduiau cu tot dinadinsul s-o facă bucăţi; n-am schimbat nici o 
vorbă intimă cu nici unul dintre ei în aceşti doi ani, numai de perfidii, 
minciuni şi nerozii am avut parte; îmi tamînea deci numai Barnabas, 
iar Barnabas era încă foarte tînăr. Cînd vedeam cum îi strălucesc 


ochii în timp * asculta relatările mele — o lucire a ochilor pe care a 
Pastrat-o de atunci — mă speriam şi nu încetam totuşi, mi 5 părea că 
sînt lucruri prea mari în joc. Desigur, n-aveam Planurile mari, deşi 
imposibile, ale tatei, n-aveam hotărîrea “nui bărbat, mă mulţumeam 
cu repararea jignirii aduse Crierului, şi mai aveam şi pretenţia ca 
această modestie *Ş-mi fie socotită ca un merit. Şi ce nu reuşisem să 
obţin S«igură, voiam să obţin acum'altfel, şi mai sigur, prin **mabas. 
Jignisem un curier si-l izgonisem din birourile 

234 * Franz Kafka 

din faţă; ce era mai la mintea omului, decît să oferim, în persoana lui 
Barnabas, un nou curier, să-l punem pe Barnabas să execute munca 
curierului ofensat, dîndu-j astfel celui ofensat posibilitatea de a sta 
liniştit de o parte, cît timp va voi, cît timp îi va trebui ca să uite 
jignirea adusa, îmi dădeam seama bine că acest plan avea, în toata 
modestia lui, şi un grad de prezumție, putînd suscita impresia că am 
vrea să impunem autorităţilor cum să rezolve chestiunile de personal, 
sau că ne-am îndoi de capacitatea autorităţilor de a le rezolva, şi le-a 
şi rezolvat poate, între timp, cu mult înainte de a ne da prin gînd 
nouă că s-ar putea face ceva. Dar apoi credeam iarăşi ci ar fi 
imposibil ca autorităţile să mă înţeleagă atît de greşit, şi dacă da, 
atunci ar face-o intenţionat, ceea ce ar însemna că tot ce fac e 
respins dinainte, fără cercetări mai îndeaproape. Aşa că nu m-am 
lăsat, iar ambiția lui Barnabas a intrat şi ea în acţiune. în epoca asta 
a pregătirilor, Barnabas a devenit înfumurat, într-atît că găsea munca 
de cizmar prea murdară pentru el, un viitor impiegat, ba chiar 
îndrăznea s-o contrazică pe Amalia, dacă îi spunea — destul de rar — 
cîte o vorbă, şi anume din principiu. Mă bucuram de bucuria lui, 
oricum scurtă, căci din prima zi în care s-a dus la castel s-a terminat 
şi cu bucuria şi cu înfumurarea, cum era de prevăzut. A început 
atunci acea aparenţă de slujbă de care ţi-am vorbit. E de mirare cum 
de a intrat Barnabas de prima dată, fără dificultăţi, în castel, sau, mai 
bine zis, în biroul care a devenit apoi', ca să spunem aşa. locul lui de 
muncă. Acest succes m-a scos aproape din minţi, cînd mi l-a povestit 
Barnabas în şoaptă, în timp ce ne întorceam acasă, seara; am alergat 
spre Amalia, afli împins-o într-un colţ, am sărutat-o şi am muşcat-o, 
încît a plins de sperietură şi de durere. De spus nu puteam spufle 
nimic, eram agitată, de altfel nu mai vorbisem de va$ amîndouă, aşa 
că am amînat povestitul pentru zilei* următoare. Dar în zilele 
următoare nu mai era nimic dş povestit, lucrurile au rămas în stadiul 
la care ajunsese!» atît de repede. Doi ani de zile a dus Barnabas 
aceast* viaţă copleşitoare. Oamenii de serviciu n-au făcut absolut 
nimic; i-am dat lui Barnabas o scurtă scrisoare, în care " 
recomandam atenţiei lor şi le aminteam totodată” promisiunea 
făcută, iar Barnabas, de cîte ori zărea 


CASTELUL $ 235 

de serviciu, scotea scrisoarea şi i-o întindea; să zicem că o fi nimerit 
oameni de serviciu care nu mă cunoşteau, sau că felul lui de a întinde 
o scrisoare fără a scoate o vorbă — căci acolo nu îndrăzneşte să 
vorbească — era agasant, totuşi a fost o infamie că nimeni nu l-a 
ajutat, aşa că a fost ca o salvare — pe care de altfel am fi putut-o găsi 
şi singuri, de mult — cînd unul dintre ei, poate cineva pe care-l 
inoportunase de mai multe ori, a luat scrisoarea, a mototolit-o şi-a 
aruncat-o la coş. M-am gîndit că ar fi putut spune totodată: „Aşa 
procedaţi şi voi cu scrisorile care vi se înmînează". Oricât de lipsită de 
rezultat ar fi fost această perioadă, asupra lui Barnabas a avut un 
efect favorabil, dacă vrei să consideri ca pe un lucru favorabil faptul 
că s-a maturizat înainte de vreme, a devenit bărbat prea de timpuriu, 
ba chiar mai serios şi mai înţelegător în unele privinţe decît un 
bărbat matur. Pe mine mă întristează uneori să mă uit la el şi să-l 
compar cu băieţandrul de acum doi ani abia. Şi nici măcar nu am 
mîngiîierea şi sprijinul pe care mi le-ar oferi dacă ar fi într-adevăr 
bărbat. Fără mine n-ar prea fi ajuns la castel, dar, de cînd e acolo, şi- 
a cîştigat independenţa faţă de mine. Sînt singura lui confidentă, dar 
îmi împărtăşeşte cu siguranţă doar o mică parte din cîte are pe 
inimă. Inii povesteşte multe despre castel, dar din relatările lui, din 
micile fapte pe care mi le comunică, nu se poate înţelege nici pe 
departe cum de a putut fi transformat într-atît. Nu se poate înţelege 
mai ales de ce acolo şi-a pierdut, acum, ca bărbat, în întregime 
curajul pe care, ca băieţandru, îl avea în aşa mare măsură încît ne 
ducea la disperare. Sigur, statul şi aşteptatul fără rost, zile întregi, 
mereu, din nou, şi fără nici o perspectivă de schimbare, asta te 
uzează, te predispune la îndoieli permanente şi, în cele din urmă, te 
face incapabil de orice, “fară de aşteptarea asta dezesperantă. Dar de 
ce n-a opus rezistenţă nici mai înainte ? Mai ales că şi-a dat seama 
repede că avusesem dreptate, că pentru ambiția şi onoarea Noastră 
nu putea găsi acolo nici o satisfacţie, în schimb se Putea alege cu 
ceva pentru îmbunătăţirea situaţiei familiei, “ci acolo totul — afară 
de capriciile servitorilor — se Petrece într-un cadru foarte modest, 
ambiția îşi caută acolo Sâtisfacţiile în muncă, şi, cum în felul acesta 
munca însăşi devine preponderentă, ambiția piere cu totul, nu e loc 
236 è Franz Kafka 

acolo pentru dorinţe copilăreşti. în schimb, Barnabas avea impresia, 
după cîte mi-a povestit, că-şi poate dj seama cît de mare sînt puterea 
şi cunoştinţele acelor funcţionari destul de dubioşi, în a căror 
încăpere avea voie să stea. Cum dictau repede, cu ochii pe jumătate 
închişi, gesticulînd uneori, cum dădeau porunci fără vorbe, printr-un 
semn din deget, servitorilor posaci, care în asemenea ocazii zîimbeau 
fericiţi, răsuflînd din greu, sau cum găseau cîte un pasaj important în 


cărţile lor, îl indicau bătînd cu palma în carte, şi cum se apropiau 
fuga ceilalţi, în măsura în care le-o permitea spaţiul strimt, ca să 
întindă gîtul şi să-l vadă — toate astea, şi altele de acelaşi fel, au 
făcut ca în închipuirea lui Barnabas bărbaţii aceia să cîştige un 
prestigiu imens şi avea impresia că s-ar putea obţine avantaje 
inimaginabile pentru familia noastră, dacă lucrurile ar ajunge pînă 
acolo încît să fie remarcat de ei şi să aibă voie să schimbe cîteva 
vorbe oi ei, nu ca un străin, ci în calitate de coleg de birou, chiar 
dacă de rangul cel mai de jos. Dar aşa de departe n-au ajuns 
lucrurile, şi Barnabas n-are curajul să întreprindă ceva ce l-ar putea 
apropia de acest ţel, deşi acum ştie bine că din pricina împrejurărilor 
nefericite s-a ridicat, în pofida vîrstei sale fragede, înlăuntrul familiei 
noastre, la rangul plin de răspunderi al unui cap de familie. Şi, ca să- 
ţi mărturisesc totul: acum o săptămînă ai venit tu. Am auzit pe cineva 
pomenind faptul la „Curtea domnească", dar fl" i-am acordat atenţie. 
Venise un arpentor, nici nu ştiam <* e aia. în seara următoare însă, 
Barnabas — de obicei la * oră anumită îi ies înainte o bucată de drum 
— s-a întors acasă mai devreme şi, văzînd-o pe Amalia în cameră, n»-° 
luat de mînă şi m-a tras afară, pe stradă, apoi şi-a îngropa' faţa în 
umărul meu şi a plîns o bună perioadă de timp- ^ redevenit băieţelul 
de altădată. I s-a întîmplat ceva ce-l depăşea. Era ca şi cum i s-ar fi 
deschis în faţă o întreag» lume nouă, şi nu putea suporta fericirea şi 
grijile izvori” din atîta noutate. Şi, în fond, nu i s-a întîmplat altceva 
decît că a primit o scrisoare de înmînat. Dar, oricum,*prima 
scrisoare, prima muncă ce i s-a încredinţat vreodată. 

CASTELUL $ 237 

Olga tăcu. Se făcu linişte, întreruptă numai de respiraţia grea, uneori 
horcăită, a părinţilor. K. spuse într-o doară, parcă întregind doar 
povestea Olgăi: 

— V-aţi prefăcut în faţa mea. Barnabas mi-a adus scrisoarea ca un 
curier vechi, foarte ocupat, iar tu şi cu Amalia, care de astă dată a 
fost de acord cu voi, aţi lăsat să se înţeleagă că slujba de curier şi 
scrisorile ar fi o treabă cu totul secundară. 

— Trebuie să desluşeşti deosebirile dintre noi, zise Olga. Datorită 
celor două'scrisori, Barnabas a redevenit un copil fericit, în pofida 
îndoielilor pe care le are cu privire la activitatea sa. Aceste îndoieli le 
păstrează numai pentru el şi pentru mine, faţă de tine are ambiția de 
a se purta ca un curier adevărat, aşa cum se poartă curierii adevăraţi 
în închipuirea lui. Astfel, de pildă, m-a pus să-i modific pantalonii la 
repezeală, deşi acum i-au crescut speranţele de a căpăta o uniformă 
adevărată, în aşa fel încît să semene măcar cu pantalonii strimţi, de 
uniformă, şi să facă faţă în ochii tăi, tu fiind încă, fireşte, uşor de 
înşelat în privinţa asta. Aşa cu Barnabas. Amalia însă dispreţuieşte 
într-adevăr slujba de curier, şi acum, cînd pare să aibă totuşi un 


oarecare succes, cum îşi poate da seama după figura noastră, a lui 
Barnabas şi a mea, şi după şuşotelile noastre, acum îl dispreţuieşte 
încă şi mai mult ca înainte. Ea spune deci adevărul, nu te lăsa indus 
în eroare de îndoieli în privinţa asta. Iar dacă eu am minimalizat 
uneori slujba de curier, dragă KL, n-am făcut-o cu intenţia de a te 
înşela, ci de frică; aceste două scrisori care au trecut prin mîna lui 
Barnabas sînt primele semne de favoare, încă destul de îndoielnice, 
ce-i drept, pe care le-a primit familia noastră de trei ani încoace. 
Această întorsătură — dacă e o întorsătură şi nu o iluzie, şi iluziile 
sînt mai frecvente decît întorsăturile — stă în legătură cu sosirea ta, 
soarta noastră a ajuns într-o oarecare dependenţă de tine. Aceste 
două scrisori s-ar putea să fie doar un început, urmînd ca activitatea 
lui Barnabas să se extindă dincolo de naveta între castel şi tine — să 
sperăm că *Şa e, atîta vreme cît ne este permisă speranţa — deocam- 
dată însă totul se petrece numai în privinţa ta. Acolo sus trebuie să 
ne mulţumim cu ce ni se dă; aici jos, însă, e posibil să putem face şi 
noi ceva, şi anume: să ne asigurăm 

238 * Franz Kafka ] 

bunăvoința ta, sau cel puţin să ne ferim de antipatia ta sau, şi acest 
lucru e cel mai important, să te ferim cît ne permit puterile şi 
experienţa, ca nu cumva să pierzi legătura cu castelul, de pe urma 
căreia s-ar putea să trăim şi noi. Cum era să procedăm deci ? în aşa 
fel încît să nu intri la bănuieli cînd ne apropiem de tine, căci eşti 
străin, prin urmare, desigur, plin de bănuieli faţă de toţi, plin de 
bănuieli justificate. Şi apoi noi sîntem nişte oameni dispreţuiţi, iar tu, 
influenţat de opinia publică, mai ales de logodnica ta; cum să ne 
apropiem de tine, fără să luăm poziţie, chiar dacă nu e deloc în 
intenţia noastră, împotriva logodnicei tale, jignindu-te prin faptul 
acesta ? lar mesajele pe care le-am citit cu atenţie înainte de a le fi 
primit tu — Barnabas nu le-a citit, în calitate de curier nu şi-a permis 
— nu păreau prea importante la prima vedere, învechite, ele îşi 
scădeau singure din importanţă conținînd indicaţia de a te adresa 
primarului. Ce atitudine urma să luăm faţă de tine în privinţa 
scrisorilor ? Dacă le accentuam importanţa, puteai să ne suspectezi 
că supraevaluînd lucruri evident neimportante şi făcîndu-ne reclamă 
ca aducători ai acestor veşti, urmărim scopurile noastre, nu pe ale 
tale; ba, s-ar fi putut ca, procedînd aşa, să scădem chiar importanţa 
acestor veşti în ochii tăi şi astfel să te înşelăm fără să vrem. lar dacă 
nu atribuiam multă valoare scrisorilor, iarăşi deveneam suspecți, căci 
atunci de ce ne ocupam de înmînarea acestor scrisori neimportante, 
de ce se contraziceau faptele şi vorbele noastre, de ce te înşelam 
astfel, şi nu numai pe tine, destinatarul, dar şi pe cel care ne-a 
încredinţat misiunea, care fără îndoială nu ne dăduse scrisorile ca să 
le devalorizăm în ochii destinatarului prin explicaţiile noastre. Iar să 


alegi calea de mijloc, ferindu-te de exagerări, adică apreciind 
scrisorile la justa lor valoare, este cu neputinţă; valoarea lor e per- 
manent schimbătoare, considerentele pe care le ocazionează sînt 
nesfîrşite şi cel la care te opreşti e ultimul doar din întîmplare,' deci 
şi părerea la' care ajungi e întîmplătoare. Şi dacă mai intervine şi 
temerea pentru binele tău, toate'se încurcă. Să nu judeci cuvintele 
mele prea aspru. Dacă, de pildă, aşa cum s-a întîmplat o dată, 
Barnabas aduce ştirea că eşti nemulţumit de serviciile sale de curier, 
şi el, speriat şi, din păcate, şi susceptibil în cali- 

CASTELUL $ 239 

tate de curier, s-a oferit să demisioneze din slujbă, atunci e adevărat 
că pentru a repara această greşeală aş fi în stare să induc în eroare, 
să mint, să înşel, să fac orice lucru urît numai să fie eficace. Dar aş 
face-o, cel puţin aşa cred eu, tot atît în interesul tău cît şi în al 
nostru. 

Cineva bătu la uşă. Olga alergă să deschidă. O lanternă de buzunar 
aruncă o dîră de lumină în întunericul camerei. 

Vizitatorul tardiv întrebă ceva în şoaptă, primi răspunsuri în şoaptă, 
apoi nu se mulţumi cu atît şi încercă să intre în casă. Probabil că 
Olga nu mai răzbea să-l reţină, de aceea o strigă pe Amalia, sperînd 
că ea o să facă tot posibilul să-l îndepărteze pe vizitator, pentru a 
ocroti somnul părinţilor. într-adevăr, Amalia veni în grabă, o împinse 
pe Olga la o parte, ieşi în stradă şi închise uşa după ea. Stătuse doar 
o clipă, se întorsese numaideciît, aşa de repede reuşise ceea ce nu 
fusese în puterea Olgăi. 

K. află apoi de la aceasta că vizitatorul îl căutase pe el. Fusese unul 
dintre secundanţi, trimis de Frieda să-l caute. Olga voise să-l apere 
pe K. Dacă acesta voia să-i mărturisească mai tîrziu Friedei că fusese 
în vizită la ei, n-avea decît s-o facă, dar de ce s-o descopere 
secundantul. K. îi dădu dreptate. Refuză în schimb propunerea Olgăi 
de a petrece noaptea acolo, în aşteptarea lui Barnabas. Ar fi acceptat 
poate, căci era tîrziu şi i se părea că, vrind, nevrînd, e atît de legat 
acum de familia aceasta încîţ înnoptatul la ei, fie şi penibil din 
diverse alte motive, ar fi totuşi lucrul cel mai'firesc, în urma 
legăturilor create; totuşi refuză, vizita secundantului îl speriase, era 
ceva de neînțeles pentru el că Frieda, care-i cunoştea voia, şi se- 
cundanţii, care se învăţaseră să se teamă de el, se apropiaseră din 
nou în aşa măsură, încît Frieda nu se sfia să-l trimită pe unul din ei 
— de altfel numai pe unul, în timp ce celălalt rămăsese probabil la ea. 
O întrebă pe Olga dacă are un bici. N-avea, în schimb îi putea da o 
nuia bună, pe care K, o luă. Apoi întrebă dacă mai există o altă ieşire 
din casă şi află că se poate ieşi prin curte, dar atunci trebuie să sari 
gardul grădinii vecine şi să o traversezi ca să ajungi în stradă. K. se 
hotări să facă aşa. In timp ce Olga îl conducea prin curte şi la gard, 


K. încercă să-i risipească îngrijorările, declarîn'd că nu e supărat pe 
ea din 

240 $ Franz Kafka 

pricina micilor artificii utilizate de ea în relatare, dimpotrivă, o 
înţelegea foarte bine; îi mulţumi pentru încrederea în el, pe care o 
dovedise povestindu-i totul, şi lăsă vorbă lui Barnabas să vină la 
şcoală îndată ce se va fi întors, chiar în timpul nopţii. Deşi veştile 
aduse de Barnabas nu sînt singura lui nădejde, mai spuse — altfel ar 
sta cam prost — nu voia să renunţe la ele în nici un caz, avea de gînd 
să le urmeze şi, în acelaşi timp, să n-o uite pe Olga, căci mai 
importantă aproape şi decît mesajele este Olga însăşi, curajul ei, 
perspicacitatea ei, deşteptăciunea ei, spiritul ei de sacrificiu pentru 
familie. Mai zise că dacă ar fi să aleagă între Olga şi Amalia, n-ar 
avea nevoie de multă chibzuinţă. Apoi îi mai strînse mîna cu căldură, 
în timp ce se căţăra pe gardul grădinii vecine. 

Cînd ajunse în stradă, văzu, în măsura în care i-o permitea noaptea 
cu cer acoperit, că secundantul se mai plimba încoace şi încolo ceva 
mai în susul străzii, în faţa casei lui Barnabas; din cînd în cînd se 
oprea şi încerca să privească înăuntru, ţinînd lanterna în faţa 
ferestrei cu perdeaua trasă. K. îl strigă. Fără a se speria în mod 
vizibil, secundantul încetă să iscodească şi se apropie de K. 

— Pe cine cauţi ? îl întrebă K. şi încercă elasticitatea nuielei 
apăsîndu-şi-'o de coapsă. 

— Pe tine, zise secundantul apropiindu-se. 

— Dar cine eşti tu ? zise deodată, căci nu mai părea să fie 
secundantul. Era mai în vîrstă parcă, mai obosit, mai zbîrcit, dar mai 
plin la obraz, şi mersul îi era cu totul altul decît umbletul sprinten, ca 
electrizat în încheieturi, al secundanţilor, era mai lent, puţin 
şchiopătat, cu alura afectat bolnăvicioasă. 

— Nu mă recunoşti ? întrebă omul. Sînt Ieremias, vechiul tău 
secundant. 

— Aşa, zise K. trăgind puţin mai la vedere nuiaua pe care o 
ascunsese după spate. Dar arăţi cu totul altfel. 

— Asta e pentru că sînt singur, zise leremias. Cînd sînt singur, mă 
lasă şi vesela tinereţe. 

— Dar unde e Artur ? întrebă K. 

— Artur ? zise Ieremias. Drăguţul de el! A părăsit serviciul. Prea ai 
fost aspru şi grosolan cu noi, sufleţelu) lui delicat n-a suportat. S-a 
întors la castel şi depune o plîngere împotriva ta. 

i CASTELUL ¢ 241 

— Dar tu? întrebă K. 

— Eu am putut să rămîn, zise Ieremias. Artur depune plîngerea şi în 
numele meu. 

— în fond de ce mă acuzati ? întrebă K. 


— Că nu înţelegi de glumă. Noi ce ţi-am făcut ? Am glumit niţel, am' 
ris niţel, am cicălit-o niţel pe logodnica ta. Toate,'de altfel, după 
instrucţiuni. Aşa cum le-am primit cînd ne-a trimis Galater la tine. 

— Galater ? întrebă K. 

— Da, Galater, zise Ieremias; pe atunci tocmai îi ţinea locul lui 
Klamm. Cînd ne-a trimis la tine, a spus — am reţinut exact, căci pe 
asta ne bizuim noi —: „Vă duceţi acolo ca secundanţii arpentorului." 
Noi am spus : „Dar" nu ne pricepem la munca asta". La care el: „N- 
are mare importanţă; dacă va fi necesar, o să vă înveţe el. Cel mai 
important lucru este însă să-l înveseliţi niţel. După cîte mi s-a 
raportat, prea pune totul la inimă. Abia a sosit în sat, şi a crezut 
numaideciît că e un mare eveniment, de unde, în realitate, e o nimica. 
Să-l învăţaţi că este aşa." 

— Ei, zise K-, a avut dreptate Galater; şi v-aţi îndeplinit misiunea ? 
— Nu ştiu, zise Ieremias; în răstimpul acesta scurt nu prea a 
fost'posibil. Ştiu doar că ai fost foarte grosolan, şi de asta ne 
plingem. Nu înţeleg cum de tu, care eşti tot un salariat, şi nici măcar 
un'salariat al castelului, nu-ţi dai seama că'o astfel de slujbă e o 
muncă grea şi că e foarte urit să-i îngreunezi unui muncitor într-un 
mod capricios, aproape copilăros, cum ai făcut tu, munca pe care o 
îndeplineşte. De cîtă lipsă de consideraţie ai dat dovadă lăsîndu-ne să 
tremurăm de frig la gard, sau omorîndu-l aproape în pumni, atunci, 
pe saltea, pe Artur, un om pe care o vorbă aspră îl doare zile de-a 
rîndul, sau fugărindu-mă azi după-amiază prin zăpadă, încît mi-a 
trebuit o oră ca să-mi revin după goană. Că doar nu mai sînt tînăr! 

— Dragă Ieremias, zise K , ai dreptate în cele ce susţii, dar ar trebui 
să le expui lui Galater. El v-a trimis fiindcă a vrut, nu eu l-am rugat să 
vă trimită. Şi deoarece nu v-am cerut, puteam să vă şi trimit înapoi, şi 
aş fi preferat s-o fac în pace decît cu de-a sila, dar se vede că voi aşa 
aţi vrut. De altfel, de ce n-ai vorbit la fel de deschis de la început, de 
cînd aţi venit la mine ? 

242 * Franz Kafka 

— Pentru că eram în serviciu, zise leremias, e doar de la sine înţeles. 
— Şi acum nu mai eşti în serviciu ? întrebă K. 

— Acuma nu mai sînt, zise leremias. Artur a anunţat la castel că 
părăsim slujba, sau cel puţin s-a dat curs formalităţilor care ne vor 
elibera din ea definitiv. 

— Dar tu mă mai cauţi ca şi cum ai mai fi în slujbă, zise K. 

— Nu, răspunse leremias, te caut numai ca s-o liniştesc pe Frieda. 
Fiindcă atunci cînd ai părăsit-o din cauza fetelor din familia lui 
Barnabas, era foarte nefericită, nu atît din pricina pierderii, cît din a 
trădării. E adevărat că o prevăzuse mai de mult, şi suferise mult şi 
din pricina asta. Tocmai mă apropiasem iarăşi de fereastra şcolii ca 
să văd dacă nu cumva te-ai răzgind'it totuşi şi te-ai făcut om de 


înţeles. Dar nu erai acolo, Frieda' stătea singură într-o bancă şi 
plîngea. Atunci am intrat, am vorbit cu ea şi am căzut de acord. Totul 
a şi fost pus la cale. Sînt fecior la „Curtea domnească", cel puţin atîta 
timp cît chestiunea mea n-a fost rezolvată la castel, iar Frieda e din 
nou la tejghea. E mai bine pentru Frieda. N-avea nici un rost să de- 
vină soţia ta. Şi nici n-ai înţeles să apreciezi sacrificiul pe care voia 
să-l facă pentru tine. Dar acum, în bunătatea ei, tot îşi mai face 
scrupule, se întreabă dacă n-ai fost cumva nedreptăţit, dacă nu 
cumva ai zăbovit în altă parte, nu la Barnabas'. Deşi nu putea fi nici o 
îndoială asupra locului unde te aflai,'am venit totuşi s-o constat o 
dată pentru totdeauna; căci, după toate enervările, Frieda merită să 
doarmă şi ea o dată liniştită, iar eu, fireşte, la fel. Aşa că am venit 
deci şi nu numai că te-am găsit, dar am şi putut constata că fetele te 
ascultă orbeşte. Mai ales cea brună, o adevărată pisică sălbatică, s-a 
războit pentru tine. Mă rog, fiecare după gustul său. Oricum, nu era 
necesar să ocoleşti prin grădina vecină, cunosc drumul. 


21 

ti 

Vasăzică se întîmplase totuşi ceea ce fusese previzibil, dar nu şi 
evitabil. Frieda îl părăsise. S-ar putea ca nu definitiv, Frieda era de 
recucerit, era uşor de influenţat, mai ales de către aceşti secundanţi, 
care considerau situaţia Friedei ca asemănătoare cu a lor şi acum, 
că-l părăsiseră pe K., o determinaseră şi pe ea să facă la fel; dar K. 
nu va avea decit să se înfăţişeze înaintea ei, să-i amintească de tot ce 
era în favoarea lui, pentru ca ea să fie din nou a lui, plină de 
remuşcări, mai ales dacă el reuşea să-şi justifice vizita la cele două 
fete prin succesul pe care-l datora lor. Dar, în pofida gîndurilor prin 
care căuta să se liniştească cu privire la Frieda, K. nu era liniştit. Cu 
puţin înainte, se lăudase cu Frieda în faţa Olgăi, spusese că e 
singurul lui sprijin; ei, acest sprijin nu era din cele mai sigure, nu era 
necesară intervenţia unui om influent ca să i-o răpească pe Frieda, 
ajungea şi acest secundam nu prea apetisant, această carne care 
dădea uneori impresia că nu prea e vie. 

Ieremias începuse să se îndepărteze. K. îl chemă înapoi. 

— Ieremias, îi zise, vreau să-ţi vorbesc deschis, şi răspunde-mi şi tu 
sincer la o întrebare. Doar nu mai sîntem în relaţii de la stăpîn la 
slugă, lucru de care te bucuri nu numai tu, ci şi eu, deci n-avem nici 
un motiv să ne înşelăm reciproc. Uite, rup de faţă cu tine nuiaua asta 
care-ţi era destinată, căci n-am luat drumul peste grădină de frica ta, 
ci ca să te surprind şi să-ţi ard cîteva. Mă rog, nu mi-o lua în nume de 
rău, s-a terminat cu d-astea; dacă nu erai un servitor care să-mi fi 
fost impus de birouri, ci un simplu cunoscut, ne-am fi înţeles desigur 


foarte bine, deşi uneori mă deranjează puţin înfăţişarea ta. Şi chiar 
am 


I 


244 * Franz Kafka 

putea să realizăm acum în privința asta ceea ce am ratat mai înainte. 
— Crezi? făcu secundantul şi căscă, strîingîndu-şj pleoapele obosite. 
Mă rog, aş putea să-ţi explic mai amănunţit lucrurile, dar n-am timp, 
trebuie să mă duc la Frieda, fetiţa mă aşteaptă, nu şi-a început încă 
serviciul; în urma insistenţei mele, cîrciumarul i-a acordat un răgaz, 
ca să se refacă — ea voia să se precipite în muncă, probabil ca să 
caute uitarea — această mică vacanţă vrem s-o petrecem măcar 
împreună. în ce priveşte propunerea ta, sigur că n-am nici un motiv 
să te mint, dar la fel de puţine motive să-ţi fac confidenţe. Pentru 
mine, vezi bine, lucrurile stau altfel decît pentru tine. Atîta vreme cît 
eram în relaţii de serviciu, ai fost, fireşte, o persoană foarte impor- 
tantă pentru mine, nu datorită calităţilor tale, ci din pricina sarcinii 
mele, şi aş fi făcut pentru tine tot ce ai fi vrut, dar acum îmi eşti 
indiferent. Nici ruperea nuielei nu mă emoţionează, îmi aminteşte 
doar ce stăpîn brutal am avut, nu e tocmai gestul cel mai potrivit ca 
să mă dispună în favoarea ta. 

— Vorbeşti cu mine, zise K., de parcă ar fi ceva absolut sigur că nu 
vei mai avea niciodată nimic de temut din partea mea. Dar lucrurile 
nu stau tocmai aşa. Probabil că deocamdată nu eşti cu totul eliberat 
din serviciul meu, aici chestiunile nu se rezolvă chiar aşa de repede... 
— Uneori şi mai repede, îl întrerupse Ieremias. 

— Uneori, zise K.; nimic nu indică însă că aşa s-a întîmplat de data 
asta, cel puţin nici tu, nici eu n-avem la mînă o dispoziţie scrisă. 
Lucrurile sînt deci în curs de rezolvare, iar eu n-am intervenit încă 
prin relaţiile mele, dar am s-o fac. Dacă iese în dezavantajul tău, 
atunci nu prea ai pregătit terenul ca să-ţi dispui favorabil stăpînul, şi 
poate a fost chiar inutil să rup nuiaua. lar pe Frieda ai dus-o cu tine, 
o fi adevărat, şi tare te umfli în pene din pricina asta, dar cu tot 
respertul pe care-l am faţă de persoana ta, chiar dacă tu nu mai ai 
nici un respect faţă de mine, cîteva cuvinte pe care le-aş adresa 
Friedei ar ajunge, ştiu sigur, ca să destram reţeaua de minciuni în 
care ai prins-o. Fiindcă numai cu minciuni puteai s-o îndepărtezi pe 
Frieda de mine. 

CASTELUL $ 245 

— Aceste ameninţări nu mă sperie, zise leremias. De fapt nu vrei să 
mă iei drept secundant, te temi de mine ca secundant, te temi de 
secundanţi în general, numai din frică l-ai bătut pe bietul Artur. 


— L-a durut oare mai puţin din cauza asta ? zise K. Poate că o să mai 
am prilejul să-mi manifest frica de tine tot pe calea asta. Dacă văd că 
secundănţia nu-ţi prea face plăcere, mă bucură grozav, în schimb, pe 
mine, dincolo de toată frica, să te silesc la ea. Şi chiar am să mă ocup 
intens de data asta să te primesc pe tine singur fără Artur; atunci am 
să-ţi pot acorda mai multă atenţie. 

— Crezi că mi-e frică, zise leremias, măcar cîtuşi de puţin, de cîte 
spui ? 

— Cred, zise K. îţi este puţin frică, fără îndoială, şi dacă eşti deştept, 
ţi-e tare frică. Altfel de ce ai mai stat şi nu te-ai dus încă la Frieda ? 
Ia spune, o iubeşti ? 

— Dacă o iubesc ? zise Ieremias. E o fată drăguță şi deşteaptă, o 
fostă iubită a lui Klamm, deci în orice caz merită respect. Şi, dacă mă 
roagă mereu s-o scap de tine, de ce să nu-i fac acest serviciu, mai 
ales că prin asta nu-ţi pricinuiesc nici o durere, de vreme ce te-ai 
consolat cu blestematele astea de alde Barnabas. 

— Ei, văd eu bine ce frică îţi e, zise K., o frică îngrozitoare, şi încerci 
să mă îmbrobodeşti cu minciuni. Frieda a cerut un singur lucru, să o 
scap de secundanţii sălbăticiţi, care ajunseseră pofticioşi ca nişte 
cîini; din păcate n-am avut timp să-i împlinesc dorinţa în întregime, şi 
iată consecinţele faptului că n-am făcut-o la timp. 

— Domnule arpentor, domnule arpentor! strigă cineva din capul 
străzii. 

Era Barnabas. Venea cu sufletul la gură, dar nu uită să se încline în 
faţa lui K. 

— Am reuşit, zise. 

— Ce ai reuşit ? întrebă K. Ai prezentat cererea mea lui Klamm ? 

_ Asta n-a mers, zise Barnabas, m-am străduit foarte 

tare, dar a fost imposibil, m-am împins înainte pînă-n faţă de tot, şi 
toată ziua, fără să fi fost invitat s-o fac, am stat asa de aproape de 
pupitru încît la un moment dat un copist care n-avea lumină destulă 
din pricina mea, m-a dat chiar la o parte; m-am anunţat, ceea ce e 
interzis, ridicînd 

246 $ Franz Kafka 

mîna de cîte ori Klamm ridica ochii, am rămas ultimul în cancelarie, 
nu mai eram decît eu şi servitorii; am avut încă o dată bucuria să-l 
văd pe Klamm înapoindu-se, dar nu venise pentru mine, voia să mai 
caute ceva la repezeală într-o carte şi a plecat apoi îndată; în cele din 
urmă, cum tot nu mă mişcăm, era să mă scoată cu mătura un 
servitor, îţi mărturisesc toate astea ca să nu fii din nou nemulţumit 
de ce fac. 

— Ce-mi foloseşte toată sîrguinţa ta, Barnabas, zise K., dacă n-are 
nici un succes ? 

— Dar a avut succes, zise Barnabas. Cînd am ieşit din biroul meu — 


îi zic biroul meu — am văzut că dinspre coridoarele mai adînci se 
apropie de mine încetişor un domn, încolo nu mai era nimeni. Căci 
era foarte'tîrziu. Am hotărît să-l aştept. Era o ocazie bună să mai 
zăbovesc; dacă era după mine, rămîneam acolo definitiv, ca să nu 
trebuiască să-ţi aduc vreo veste proastă. Dar, oricum, făcea să-l 
aştept pe acel domn, era Erlanger. Nu-l cunoşti ? E unul dintre primii 
secretari ai lui Kamm. Un domn mic, slăbuţ, care şchiopătează niţel. 
M-a recunoscut imediat ; e vestit pentru memoria pe care o are, şi 
pentru că e un bun cunoscător de oameni; doar încruntă sprincenele, 
atît îi ajunge ca să recunoască pe oricine, adesea şi oameni pe care 
nu i-a văzut niciodată, despre care a auzit sau a citit doar; pe mine, 
de pildă, nu cred că m-a văzut vreodată. Dar, deşi recunoaşte imediat 
pe oricine, întîi întreabă ca şi cum ar fi nesigur. „Nu cumva eşti 
Barnabas ? a spus către mine. Şi apoi a întrebat: îl cunoşti pe 
arpentor, nu-i aşa ? Şi apoi a spus: Bine că te-am întîlnit. Plec acum 
spre «Curtea domnească». Să vină arpentorul acolo să-ni| facă o 
vizită. Locuiesc în camera numărul 15. Dar ar ti bui să vină acum, 
îndată. Am doar cîteva consfătuiri, şi ora 5 dimineaţa o pornesc 
înapoi. Spune-i că ţin mult stau de vorbă cu dînsul." 

Deodată Ieremias o rupse la fugă. Barnabas, care, agitat cum era, nu 
prea îi acordase atenţie, întrebă: 

— Ce-o fi vrînd Ieremias ? 

— Vrea să ajungă înaintea mea la Erlanger, zise K. Alergă după 
Ieremias, îl prinse, se agăţă de braţul 1" 

şi zise: 

CASTELUL $ 247 

— Poate te-a apucat dorul de Frieda aşa de subit ? jvl-a apucat şi pe 
mine, aşa că o să mergem în pas amîndoi. 

în faţa întunecoasei „Curți domneşti" stătea un mic grup de bărbaţi; 
doi sau trei aveau lanterne, aşa că se puteau recunoaşte mai multe 
figuri. K. nu găsi decît un singur cunoscut, pe Gerstăcker, căruţaşul. 
Gerstăcker îl întîmpină, în chip de salut, cu întrebarea : 

— Mai eşti aici în sat ? 

— Da, răspunse K., am venit pentru multă vreme. 

— Mă rog, mie nu-mi pasă, zise Gerstăcker; tuşi tare şi se întoarse 
spre ceilalţi. 

Din vorbele lor reieşea că toţi îl aşteptau pe Erlanger. Erlanger 
venise, dar se mai sfătuia cu Momus înainte de a primi interesaţi. 
Conversaţia generală se învîrtea în jurul faptului că n-aveau voie 
să'aştepte în casă, aşa că trebuia să stea afară în zăpadă. Frigul nu 
era prea mare, totuşi era o lipsă de consideraţie să ţii interesaţi, 
poate ore întregi, noaptea, în faţa casei. Desigur că nu era vina lui 
Erlanger, un om mai degrabă prevenitor, care probabil nici nu era la 
curent şi care s-ar fi supărat dacă ar fi aflat. Vina era a birtăşiţei din 


„Curtea domnească", cu ifosele şi pretenţiile ei de'di'istincţie, care nu 
tolera să vină mai mulţi petiţionari în acelaşi timp la „Curtea 
domnească". „Dacă nu se poate altfel şi trebuie să vină neapărat, 
obişnuia să spună, atunci fie, dar numai unul cîte unul, la rînd." Şi 
obținuse ca oamenii care aşteptaseră pe coridor, mai tîrziu pe trepte, 
apoi în vestibul, după aceea în birt, să fie scoşi, în cele din urmă, în 
stradă. Dar nici aşa nu era mulţumită. I se părea de nesuportat să fie 
„asediată mereu" în propria casă, cum se exprima ea. Şi nu voia să 
înţeleagă de ce e nevoie de acest du-te-vino al reclamanţilor. „Ca să 
murdărească treptele de la intrare", îi răspunsese cîndva la această 
întrebare un funcţionar pesemne furios, dar explicaţia i se Păruse 
probabil concludentă şi obişnuia să citeze mereu aceste cuvinte. 
Depunea stăruinţe — care mergeau de astă dată în acelaşi sens cu 
dorinţele solicitatorilor ca să se construiască în faţa „Curţii domneşti" 
o clădire unde Postulanţii să poată aştepta. î-ar fi plăcut şi mai mult 
ca şi consultaţiile şi interogatoriile să aibă loc în altă parte decît 

la .^Curtea domnească", dar se împotriveau functio- 

248 * Franz Kafka 

narii, şi, cînd se împotriveau funcţionarii într-adevăr, fireşte că 
birtăşiţa n-avea cuvînt, deşi în chestiuni secundare exersa, în virtutea 
energiei ei neobosite şi în acelaşi timp feminine, un fel de mică 
tiranie. Consultaţiile şi in-terogatoriile însă urma să le suporte, pe cît 
se putea prevedea, în continuare la ea, în „Curtea domnească", 
fiindcă domnii de la castel refuzau să părăsească hanul în timpul 
activităţii lor oficiale în sat. Erau mereu grăbiţi, veneau în sat cu 
multă neplăcere, n-aveau deloc chef să-şi prelungească şederea acolo 
dincolo de timpul strict necesar, şi deci nu li se putea cere să se mute 
provizoriu, cu toate scriptele, în vreo altă casă de peste drum şi să 
piardă vremea astfel, numai de dragul liniştii, la' „Curtea dom- 
nească". Cel mai mult le plăcea să-şi lichideze treburile de birou 
chiar în birt, sau în camerele lor, pe cît posibil în timpul meselor, sau 
culcaţi în pat, înainte de a adormi, sau dimineaţa, cînd erau prea 
obosiţi ca să se scoale şi voiau să mai stea culcaţi. Totuşi, chestiunea 
construirii unei săli de aşteptare părea să se apropie de o soluţie fa- 
vorabilă, pentru birtăşiţa însă era într-un fel o pedeapsă simţitoare — 
lumea cam făcea haz de asta — că tocmai problema construirii 
acestei case necesita numeroase consfătuiri şi astfel sălile birtului nu 
se mai goleau. 

Despre toate chestiunile acestea se discuta cu jumătate de voce în 
timpul aşteptării. K. găsea ciudat că, deşi se manifesta destulă 
nemulţumire, nimeni nu avea nimic de obiectat împotriva faptului că 
Erlanger chema împricinaţii în toiul nopţii. Puse o întrebare în acest 
sens, şi primi informaţia că e cazul să-i fie chiar foarte îndatoraţi lui 
Erlanger.'în definitiv, numai bunăvoința sa şi înalta concepţie pe care 


o avea despre funcţia sa îl determinau măcar să vină în sat, căci ar 
putea, dacă ar vrea — lucru care ar corespunde poate chiar mai mult 
regulamentelor — să trimită un oarecare secretar subaltern care să 
întocmească procesele-verbale. Dar, în genere, refuza să facă aşa, 
ţinea să vadă şi să audă el însuşi totul; în acest scop era însă nevoit 
să-şi sacrifice nopţile, căci planul lui de muncă nu prevedea timp 
pentru deplasări în sat. K. aduse argumentul că şi Klamm vine în 
timpul zilei în sat şi stă chiar cîteva zile' de-a rîndul; oare Erlanger, 
care e doar secretar, e mai indispensabil sus, la castel ? 

CASTELUL $ 249 

Unii riseră fără răutate, alţii tăcură jenaţi; atitudinea acestora din 
urmă cîştigă preponderență, şi K. nu primi răspuns. Un singur om 
spuse, ezitînd, că, fireşte, Klamm e indispensabil la castel ca şi în sat. 
Apoi uşa casei se deschise şi apăru Momus între doi servitori care 
purtau lanterne. 

— Cei dintii care vor fi primiţi de domnul secretar Erlanger, zise, 
sînt Gerstăcker şi K. Sînt prezenţi ? 

Cei doi se prezentară, dar Ieremias se strecură înaintea lor în casă, 
spunînd: 

— Eu sînt fecior aici la birt. 

Şi, cu un zîmbet şi o bătaie pe umăr, fu lăsat de Momus să intre. 
„Va trebui să-l păzesc mai bine pe Ieremias", îşi zise K., în timp ce 
rămînea totuşi conştient de faptul că' Ieremias este probabil mult mai 
puţin periculos decît Artur care acţiona împotriva lui la castel. Poate 
că era mai cuminte să se lase sicîit de ei ca secundanţi decît să le 
îngăduie să circule necontrolaţi şi să se ţină de intrigi, lucru pentru 
care păreau să aibă un talent special. 

Cînd K. trecu pe lîngă Momus, acesta se făcu ca şi cum abia acum l- 
ar recunoaşte pe arpentor. 

— A, domnul arpentor ? zise el. Cel care nu prea vrea să i se ia 
interogatorii, se înghesuie ca să fie interogat. Ar fi fost mai simplu 
atunci, la mine. Mă rog, e greu să-ţi alegi interogatoriile potrivite. 
Cînd K., apostrofat aşa, voi să se oprească, Momus spuse: 

— Duceţi-vă! Duceţi-vă! Aş fi avut nevoie de răspunsurile 
dumneavoastră atunci," nu acum. 

K. îi răspunse totuşi, enervat de purtarea lui Momus. 

— Vă gîndiţi numai la dumneavoastră. Eu numai din oficiu nu 
răspund, acum ca şi atunci. 

— Păi la cine să ne gîndim ? zise Momus. Cine mai e prezent ? Ia te 
uită! 

în vestibul îi întîmpină un servitor şi-i conduse pe calea ştiută de K. 
prin curte, apoi pe poartă, în coridorul scund care se afunda puţin. 
La etajele superioare stăteau pesemne doar funcţionarii superiori, 
secretarii în schimb locuiau în camere ce dădeau pe culoarul acesta; 


aşa şi Erlanger, deşi era unul dintre cei mai de vază dintre ei. 
i 


250 € Franz Kafka 

Servitorul stinse lanterna, căci aici ardea puternic lumina electrică. 
Totul era de proporţii mici, dar grațios în privinţa construcţiei. 
Spaţiul era folosit la maximum. înălţimea culoarului era strict 
suficientă ca să poţi umbla neîncovoiat. în dreapta şi în stînga erau 
uşi aproape una lîngă alta. Pereţii laterali nu ajungeau pînă la tavan, 
probabil pentru aerisire, căci cămăruţele de pe culoarul acesta adînc, 
ce aducea a beci, desigur că n-aveau ferestre. Dezavantajul cu aceşti 
pereţi, nu complet închişi, era că pe culoar, şi probabil şi îri camere, 
nu era linişte. Multe camere păreau ocupate, în cele mai multe lumea 
era trează, se auzeau voci, ciocănituri, clinchet de pahare. Cu toate 
acestea nu aveai impresia că lumea se veseleşte. Vocile erau 
înăbuşite, abia înţelegeai o vorbă, ici-colo, şi nu păreau să fie 
conversații, mai probabil era că cineva dictează sau citeşte ceva cu 
voce tare; tocmai din camerele cu clinchet de pahare şi farfurii nu se 
auzea nici un cuvînt, iar loviturile de ciocan îi aduseră aminte lui K. 
de ceva ce i se povestise, anume că mulţi funcţionari se ocupă uneori 
cu tîmplăria, mecanica de precizie şi altele de acest soi, ca să se 
refacă după neîncetatul efort intelectual. Coridorul însuşi era pustiu, 
numai în faţa uneia dintre uşi şedea un domn înalt, slab, palid, 
înfăşurat într-o blană sub care se zărea lenjeria de noapte. Pesemne 
că i se păruse prea înăbuşitor în cameră, aşa că se aşezase aici şi 
citea un ziar, dar fără mare atenţie,' întrerup 'îndu-şi adesea lectura şi 
căscînd, aplecîndu-se înainte ca să arunce o privire peste coridor; 
poate că aştepta un împricinat căruia îi trimisese o citaţie şi care 
întîrzia. După ce trecuseră de el, servitorul spuse către Gerstăcker 
referindu-se la acest domn: 

— Pinzgauer. 

Gerstăcker dădu din cap şi spuse: 

— De mult n-a mai fost pe aici. 

— Foarte de mult, încuviinţă servitorul. 

în cele din urmă ajunseră în faţa unei uşi care nu se deosebea de 
celelalte, şi totuşi era uşa camerei lui Erlan-ger, cum le spuse 
servitorul. Acesta îl puse pe K. să-l ridice pe umerii lui şi apoi se uită 
pe sus, peste perete, în cameră. 

— E culcat în pat, zise servitorul dîndu-se jos, e drepi că-i îmbrăcat, 
dar cred totuşi că a aţipit. Cîteodată îl 

CASTELUL $ 251 

ajunge aşa oboseala, aici în sat, din pricina modului de viaţă 
schimbat. Va trebui să aşteptăm. Cînd se va trezi, va suna. S-a 
întîmplat, ce-i drept, să doarmă tot timpul şederii sale în sat şi să fie 


obligat să se înapoieze la castel de îndată ce s-a trezit. Munca pe 
care o face aici e doar voluntară. 
— Mai bine ar dormi acum pînă la capăt, zise Gerstăcker, căci dacă, 
după trezire, mai are puţin timp pentru lucru, e foarte prost dispus 
fiindcă a dormit, caută să rezolve totul în grabă şi nu apuci să-i spui 
pe îndelete ce ai de spus. 
— Vii în chestiunea distribuirii cărăuşilor pentru clădire ? îl întrebă 
servitorul. 
Gerstăcker dădu din cap, îl trase la o parte şi-i vorbi încet, dar 
servitorul abia îl ascultă, privind peste capul lui — căci îl întrecea cu 
un cap — şi netezindu-şi părul încet şi cu seriozitate. 

E 
CASTELUL $ 253 
22 
Privind fără ţintă în jur, K. o zări în clipa aceasta, departe, la o 
cotitură a coridorului, pe Frieda; se făcea că nu-l recunoaşte, uitîndu- 
se fix la el. Ţinea în mînă o tavă cu veselă goală. K. îi spuse 
servitorului că se întoarce îndată — dar acesta nici nu-l luă în seamă, 
cu cît îi spuneai mai multe, cu atît părea să devină mai absent — si 
alergă spre Frieda. Ajuns la ea, o prinse de umeri, de parcă ar fi luat- 
o din nou în posesia lui, îi puse cîteva întrebări neimportante, 
uitîndu-i-se între timp scrutător în ochi. Dar atitudinea ei ţeapănă nu 
se prea modifică; Frieda încercă distrată să aranjeze altfel vesela de 
pe tavă şi zise: 
— Ce vrei în fond de la mine ? Du-te mai bine la... ştii tu cum le 
cheamă, doar de la ele vii, se şi vede. 
K. schimbă repede vorba; explicaţiile nu trebuiau să urmeze aşa din 
senin şi să înceapă cu tema cea mai gravă, cea mai defavorabilă 
pentru el. 
— Parcă erai la tejghea, zise el. 
Frieda se uită la el mirată şi, apoi, cu blîndeţe, îşi trecu mîna liberă 
peste fruntea si peste obrajii lui. Era ca'si cuflj ar fi uitat cum arată şi 
ar fi vrut să-şi amintească astfel mai bine, iar ochii ei aveau expresia 
voalată din pricina străduinţei de a-şi aduce aminte. 
— Sînt din nou angajată la tejghea, zise ea apoi încet, ca şi cum ar fi 
neimportant ce spune, si de parcă în dosul cuvintelor ar avea o altă 
convorbire cu k., mai importantă; munca asta de aici nu e de mine, o 
poate face oricine în locul meu, orice fată care ştie să facă paturile, 
să se arate amabilă şi nu se sperie că muşteriii s-ar putea lega de ea, 
ba chiar îi şi provoacă, orice fată de felul acesta poate sa fie 


cameristă. Dar la tejghea e cu totul altceva. De altfel am fost 
angajată numaideciît pentru slujba la tejghea, deşi am părăsit-o 
atunci în împrejurări nu prea onorabile pen- 

tru mine; e drept că acum am avut protecţie. Dar birtaşul a fost 
fericit că am protecţie şi că astfel i-a fost lesne să mă angajeze din 
nou. Ba a trebuit chiar să insiste pe lîngă mine ca să accept postul; 
dacă te gîndeşti ce amintiri îmi trezeşte tejgheaua, ai să înţelegi. în 
cele' din urmă am acceptat. Aici lucrez numai temporar. Pepi s-a 
rugat să n-o facem de ruşine silind-o să părăsească tejgheaua numai- 
decît, aşa că, 'avînd în vedere că a fost harnică şi a văzut de toate, cît 
i-a permis priceperea, noi i-am dat răgaz de douăzeci şi patru de ore. 
— Toate astea au fost foarte bine aranjate, zise K., numai că ai 
părăsit odată serviciul la tejghea de dragul meu, iar acum, cînd stăm 
să ne căsătorim, vrei să-l reiei ? 

— N-o să ne căsătorim, zise Frieda. 

— Fiindcă ti-am fost infidel ? întrebă K., şi Frieda dădu din cap. Uite, 
Frieda, continuă K., despre pretinsa mea infidelitate am mai vorbit 
noi, şi de fiecare dată a trebuit să recunoşti că a fost o bănuială 
nedreaptă, iar de atunci nimic nu s-a schimbat din partea mea, totul 
a rămas la fel de nevinovat cum era şi cum va fi şi de acum înainte, 
neputînd fi altfel. Deci trebuie să se fi schimbat ceva din partea ta, 
prin influenţa unei persoane străine, sau din alt motiv. în orice caz, 
mă nedreptăţeşti, căci uită-te şi tu cum stau lucrurile cu cele două 
fete. Uneia, celei brune — aproape că mi-e ruşine să mă apăr în 
amănunte, dar tu mi-o pretinzi — celei brune deci, îmi e penibil să-i 
suport prezenţa, probabil în aceeaşi măsură ca şi ţie; de cîte ori pot 
s-d evit, o fac, iar ea îmi uşurează să mă ţin la distanţă, nici nu poate 
fi cineva mai rezervat decît ea. 

— Da, exclamă Frieda, şi cuvintele izbucniră parcă fără voia ei — K. 
se bucura s-o vadă mai puţin pornită; era altfel decît ar fi vrut ea 
însăşi să fie — tu poate o găseşti rezervată; pe cea mai neruşinată din 
toate o găseşti rezervată, şi o spui sincer, ceea ce e de necrezut, dar 
nu te prefaci, ştiu. Birtăşita de la „Hanul Podului" spune despre tine: 
'„Nu pot să-l sufăr, dar nici nu pot să-l las în voia soartei, aşa cum, 
văzînd un copil mic, care nu ştie încă să umble şi s-a avîntat, nu te 
poţi stăpîni, trebuie să-i vii în ajutor." 

— Fă de data asta ce te învaţă ea, zise K. zîmbind; dar pe fata aceea, 
că o fi rezervată, că o fi neruşinată, s-o lăsăm deoparte, nici nu vreau 
să ştiu de ea. 

254 è Franz Kafka 

— Dar de ce spui că e rezervată? întrebă Frieda neîngăduitoare. 

K. interpretă acest interes viu ca un semn favorabil pentru el. 

— Ai pus-o la încercare, sau vrei să depreciezi prin asta pe 

altcineva ? 


— Nici una, nici alta, zise K. Spun asta din recunoştinţă, pentru că 
îmi facilitează să n-o iau în seamă, în schimb, dacă n-ar face decît să 
caute să intre în vorbă cu mine mai des, n-aş putea să mă înving într- 
atît încît să nu mă mai duc pe acolo, ceea ce ar fi o mare pierdere 
pentru mine, căci trebuie să mă duc pe acolo, în interesul viitorului 
nostru comun, cum ştii prea bine. De aceea trebuie să vorbesc şi cu 
fata cealaltă, pe care o apreciez, ce-i drept, pentru seriozitatea, 
perspicacitatea şi altruismul ei, dar despre care nimeni nu poate 
susţine că ar fi seducătoare. 

—  Servitorii sînt de altă părere, zise Frieda. 

— În privinţa asta, ca şi în multe altele, probabil, zise K. Din poftele 
trupeşti ale servitorilor vrei tu să deduci infidelitatea mea ? 

Frieda tăcu şi acceptă ca el să-i ia tava din mînă, s-o pună jos, s-o ia 
de braţ şi să înceapă să se plimbe încet, încoace şi încolo, prin 
încăperea strimtă. 

— Tu nu ştii ce-i fidelitatea, zise Frieda, apărîndu-se 

Emţin de prea marea lui apropiere. Cum or fi de fapt re-aţiile dintre 
tine şi fetele acelea, nici nu e lucrul cel mai important; însuşi faptul 
că frecventezi familia aceea, şi te întorci cu mirosul casei lor în 
haine, e o ruşine insuportabilă pentru mine. Să dispari de la şcoală 
fără să-mi spui un cuvînt. Şi mai şi stai la ei aproape toată noaptea. 
Si cînd întreabă cineva de tine, le pui pe fetele alea să mintă că nu 
eşti acolo, să nege cu violenţă, mai ales cea cu incomparabila ei 
rezervă. Te strecori din casa lor pe din dos, poate ca să le menajezi 
reputaţia, reputaţia acelor fete! Nu zău, să nu mai vorbim despre 
asta ! 

— Nu despre asta, zise K., dar despre altceva, Frieda. Despre asta 
nici nu e nimic de zis. De ce trebuie să ma duc acolo, ştii. Nu-mi vine 
uşor, dar mă silesc. N-ar trebui să mi-o îngreunezi şi mai mult. Azi 
am avut de gînd să mă duc numai pentru o' clipă, ca să întreb dacă a 
venit Barna-bas, care trebuia de mult să-mi aducă un mesaj 
important. Nu venise, dar, cum mi s-a spus şi cum era şi probabil, 
CASTELUL $ 255 

urma să vină în curînd. Nu voiam să-i las vorbă să vină la mine la 
şcoală, ca să nu te supăr cu prezenţa lui. Treceau orele şi el tot nu 
venea. în schimb a venit altul, pe care-l detest.' N-aveam chef să-l las 
să mă spioneze, de aceea am trecut prin grădina vecină, dar nici să 
mă ascund de el nu voiam, de aceea m-am dus spre el deschis, pe 
stradă, cu o nuia foarte elastică în mînă, ţi-o mărturisesc. Asta-i tot, 
despre asta nu mai rămîne deci nimic de spus, în schimb avem de 
vorbit despre altceva. Cum stau lucrurile cu secundanţii, pe care mi-e 
aproape la fel de urit să-i pomenesc cum îţi e ţie să pomeneşti de 
familia aceea. Compară relaţiile dintre'tine şi ei cu felul cum mă port 
eu cu acea familie. înţeleg repulsia ta faţă de familia aceea şi o 


împărtăşesc. Numai de dragul cauzei mă duc pe la ei, uneori ara 
chiar impresia că le fac rău, că-i exploatez. Tu şi cu secundanţii, în 
schimb! Nici n-ai negat că se ţin după tine, şi ai mărturisit că şi ei te 
atrag. N-am fost supărat pe tine din cauza asta, am înţeles că sînt în 
joc nişte forţe cu care tu nu poţi să te masori; eram fericit că măcar 
cauţi să le rezişti, te-am ajutat să te aperi, şi numai pentru că am 
încetat s-o fac timp de cîteva ore, bizuindu-mă pe fidelitatea ta, ce-i 
drept, şi în speranţa că te-ai încuiat, decisă să nu deschizi, şi că 
secundanţii au fost izgoniți definitiv — mă tem că tot îi mai 
subevaluez — numai pentru că am încetat timp de cîteva ore s-o fac, 
şi acest Ieremias care, privit mai îndeaproape, e un flăcău tomnatic 
nu prea sănătos, a avut neobrăzarea să vină la fereastră, numai 
pentru asta să te pierd şi să te aud spunînd ca bun-venit: „N-o să ne 
căsătorim !"'? Nu sînt eu în fond acela care ar fi îndreptăţit să facă 
reproşuri ? Şi totuşi nu-ţi fac reproşuri, nici acum chiar. 

Din nou i se păru oportun lui K. s-o distragă pe Frieda, aşa că îi ceru 
să-i aducă ceva de mîncare, căci nu luase nimic în gură de la prînz. 
Pesemne bucuroasă şi ea de această rugăminte, Frieda dădu din cap 
şi alergă, nu spre fund, unde K. presupunea că ar fi bucătăria, ci 
coborînd cîteva trepte într-o parte a coridorului. Peste puţin timp 
reapăru aducînd o farfurie cu mezeluri şi o sticlă de vin, dar erau 
vizibil nişte resturi, căci feliile fuseseră răspîndite din nou peste 
farfurie ca să nu se cunoască, mai erau şi nişte coji de cîrnaţi uitate, 
iar sticla fusese golită 

256 * Franz Kafka 

pe trei sferturi. K. nu spuse însă nimic, ci se apucă să mănînce cu 
poftă. 

— Ai fost la bucătărie ? întrebă el. 

— Nu, zise Frieda, am fost în camera mea. Am o cameră aici, jos. 

— Mai bine mă luai cu tine, zise K. Am să cobor ca să stau puţin jos 
în timp ce mănînc. 

— Am să-ţi aduc un scaun, zise Frieda şi dădu să plece. 

— Mulţumesc, zise K. prinzînd-o. N-am să mă mai duc jos şi nici nu 
mai am nevoie de scaun. 

Frieda îi suportă strinsoarea miinii cu un aer îndărătnic; 
plecase capul şi-şi muşca buzele. 

— Ei, da, zise apoi, e acolo. Te aşteptai la altceva ? Stă în patul meu, 
a răcit stînd pe afară, îl ia cu frig, abia a mîncat. în fond, totul e din 
vina ta; dacă nu dădeai secundanţii afară şi nu alergai după oamenii 
aceia, am sta acum liniştiţi la şcoală. Numai tu ai distrus fericirea 
noastră. Crezi că lefemias ar fi îndrăznit să mă seducă atîta timp cît 
era în serviciul tău ? Atunci înţelegi cu totul greşit orînduirea de aici. 
Voia să vină spre mine, s-a chinuit, m-a pîndit, dar asta a fost numai 
un joc, aşa cum zburdă un cîine flămînd şi nu îndrăzneşte totuşi să 


sară pe masă. La fel şi eu. Mă atrăgea, mi-a fost tovarăş de joacă în 
copilărie — ne jucam împreună pe povîrni'şul pe care e castelul, erau 
vremuri frumoase, nu m-ai întrebat niciodată despre trecut. Dar toate 
astea nu erau decisive, atîta vreme cît leremias era ţinut în frîu de 
slujba sa, căci îmi ştiam îndatoririle de viitoare soţie a ta. Dar apoi ai 
dat afară secundanţii, şi te mai şi lauzi cu asta, ca şi cum ai fi făcut 
ceva pentru mine — mă rog, într-un anumit sens, e adevărat. Cu 
Artur ai reuşit să faci ce ai avut de gînd — cel puţin deocamdată; ei e 
delicat, nu are patima ce înfruntă greutăţi, ca leremias, l-ai şi distrus 
aproape în noaptea aceea, lovindu-l cu pumnul — ai lovit atunci si în 
fericirea noastră — a fugit la castel ca să se plîngă, şi ckiar dacă se 
întoarce în curînd, pentru moment e plecat. leremias însă a rămas. 
Cînd e în serviciu, se teme de o clipire a stăpînului, în afara 
serviciului însă nu se teme de nimic. A venit şi m-a luat; părăsită de 
tine şi dominată de el, vechiul prieten, n-am putut să rezist. N-am 
descuiat poarta şcolii. A spart el fereastra şi m-a scos afară. Am 
alergat 

CASTELUL $ 257 

încoace, birtaşul îl stimează, şi apoi oaspeţilor nimic nu le-ar putea fi 
mai binevenit decît să aibă un valet ca el, aşa că am fost angajaţi; nu 
locuieşte cu mine, avem doar o cameră în comun. 

— Cu toate acestea nu regret că i-am dat afară pe secundanţi, zise K. 
Dacă situaţia era aşa cum o descrii, şi deci fidelitatea ta condiţionată 
doar de obligaţiile de serviciu ale secundanţilor, atunci e bine că 
totul s-a sfîrşit. Fericirea căsniciei in mijlocul a două fiare domolite 
doar de frica cnutului n-ar fi fost prea mare. Atunci am de ce să fiu 
recunoscător şi acelei familii care a contribuit fără voie să ne 
despartă. 

Tăcură şi-şi reluară plimbarea alături, de colo pînă colo, fără să se 
ştie cine o reîncepuse. Frieda, foarte aproape de K., părea înciudată 
că n-o lua iarăşi de braţ. 

— Aşa că totul e în ordine, continuă K.,'şi putem să ne luăm rămas- 
bun; tu ai putea să te întorci la domnul leremias al tău, care mai e 
răcit încă din grădina şcolii şi pe care l-ai lăsat prea mult singur, 
dacă ţinem seama de'starea lui, iar eu la şcoală, singur, sau, de 
vreme ce acolo n-am ce căuta fără tine, în altă parte, oriunde, mă 
priveşte. Dacă ezit, totuşi, este pentru că am motive să mă îndoiesc 
de cele ce mi-ai* povestit. Impresia mea despre leremias e diametral 
opusă. Cîtă vreme a fost în serviciu s-a ţinut după tine, şi nu cred că 
îndatoririle de serviciu l-ar fi reţinut multă vreme să-ţi dea asalt în 
mod serios. Acum, însă, de cînd îşi consideră serviciul încheiat, 
lucrurile stau altfel. Ilartă-mă dacă mi le explic în felul următor: De 
cînd nu mai eşti logodnica stăpînului său, nu mai reprezinţi o 
asemenea ispită pentru el ca înainte. Oi fi prietena lui din copilărie, 


dar după părerea mea — îl cunosc în fond numai dintr-o scurtă 
conversaţie din noaptea asta — nu atribuie mare valoare unor astfel 
de chestiuni sentimentale. Nu ştiu de ce îţi pare un temperament 
pasionat. Mie felul lui de a gîndi mi se arată mai degrabă deosebit de 
rece. Galater i-a încredinţat cu privire la mine o misiune poate nu 
prea favorabilă mie, iar el se străduieşte s-o execute — sînt gata să 
recunosc — cu o oarecare pasiune pentru serviciu, un lucru de altfel 
nu prea rar pe aici; la asta se adaugă faptul că strică relaţiile dintre 
noi; poate că a făcut-o în diverse chipuri, unul a fost încercarea de a 
te seduce, arătîndu-ţi dorinţele lui senzuale; un alt mod, în 

258 * Franz Kafka 

care l-a sprijinit birtăşiţa, a fost că a inventat povestea cu 
infidelitatea mea, complotul i-a reuşit, poate l-a ajutat că în jurul lui 
pluteşte cumva amintirea lui Klamm; e drept că şi-a pierdut postul, 
dar poate tocmai în clipa în care nu mai avea nevoie de el, apoi 
recoltează fructele maşinaţii-lor sale şi te scoate pe fereastră, dar cu 
asta treaba s-a isprăvit şi, cum pasiunea sa pentru serviciu l-a lăsat, 
şi oboseşte, ar prefera să fie în locul lui Artur — care nu poate 
depune nici o plîngere, ci obţine laude şi noi misiuni — dar mai 
trebuie să şi stea cineva pe loc care să urmărească evoluţia 
ulterioară a lucrurilor. E o datorie cam supărătoare pentru el să-ţi 
poarte de grijă. De dragoste faţă de tine nu poate fi vorba, mi-a 
mărturisit-o sincer ; ca iubită a lui Klamm, eşti, fireşte, o persoană 
demnă de respect pentru el, şi-i convine desigur de minune să se 
aciueze în camera ta şi să se simtă şi el o dată un mic Klamm, dar 
asta e tot, tu însăţi nu însemni acum nimic pentru el, că te-a instalat 
aici e'doar un supliment la misiunea lui principală; ca să nu te 
nelinişteşti, a rămas şi el, dar numai provizoriu, pînă primeşte veşti 
proaspete de la castel şi pînă îl vei fi vindecat de guturai! 

— Vai, cum îl ponegreşti, strigă Frieda, lovindu-şi pumnii mici unul 
de altul. 

— îl ponegresc ? zise K. Nu, nu vreau să-l ponegresc S-ar putea să-l 
nedreptăţesc, asta nu e exclus. Nu e cevs cu totul evident ce am spus 
despre el, lucrurile se pot inj terpreta şi altfel. Dar că l-aş ponegri ? 
Asta n-ar putea i aibă alt scop decît să combat în felul acesta 
dragostea pentru el. Dacă ar fi necesar, şi dacă ponegrirea ar fi 
metodă potrivită, nu m-aş da în lături să-l ponegresc. N meni nu m-ar 
putea condamna; datorită celor care însărcinează cu misiuni e atît de 
avantajat faţă de mine încît eu, care nu mă pot sprijini decît pe mine, 
aş îndreptăţit să-l şi ponegresc. Ar fi un mijloc de apărare rfl lativ 
nevinovat şi la urma urmei chiar ineficace. Deci nu-ţ mai frămînta 
pumnii. 

Şi K. luă mîinile Friedei în ale sale; Frieda încerca | le retragă, dar 
zîmbind şi fără mult efort. 


— Dar nu e nevoie să-l ponegresc, zise K., fiindcă ts nu-l iubeşti, 
crezi doar asta, şi ai să-mi fii recunoscătoare dacă te scap de această 
iluzie.' Ascultă, dacă cineva ar vrea să te îndepărteze de mine, nu cu 
de-a sila, ci printr-un cal-J 

CASTELUL $ 259 

cui cît se poate de bine pus la punct, ar trebui s-o facă prin cei doi 
secundanţi. în aparenţă băieţi buni, veseli, co-pilăroşi, iresponsabili', 
trimişi de sus, de ia castel, mai sînt şi nişte amintiri din copilărie la 
mijloc, toate astea sînt destul de atrăgătoare, mai ales dacă eu 
reprezint contrariul lor si mai alerg tot timpul după treburi pe care 
nu le înţelegi in întregime, care te supără, care mă pun în relaţii cu 
oameni detestaţi de tine şi dacă ceva din aceste neajunsuri se 
răsfrîng şi asupra mea, deşi nu sînt vinovat cu ni-mie. Totul nu este 
decît o maşinaţie răuvoitoare, e drept că foarte inteligentă, care se 
foloseşte de defectele relaţiilor dintre noi. Orice relaţie îşi are şi 
defectele ei, darmite a noastră; ne-am întîlnit venind fiecare dintr-o 
altă lume, şi, de cînd ne cunoaştem, viaţa fiecăruia dintre noi a luat-o 
pe o cale cu totul nouă, sîntem încă nesiguri, prea e totul nou. Nu 
vorbesc despre mine, asta nu e aşa de important, căci, în fond, mi-au 
fost dăruite multe de cînd ţi-ai întors ochii pentru prima oară spre 
mine, şi nu e prea greu să te obişnuieşti cu darurile. Tu însă, făcînd 
abstracţie de orice alt 'lucru, ai fost smulsă de lîngă Klamm, nici nu 
pot măsura bine cît înseamnă asta, dar treptat am ajuns totuşi s-o 
bănuiesc, e ceva ametitor, nu-ţi revii, rămii dezorientată, şi chiar 
dacă eram gata oricîn'd să te sprijin, nu eram prezent, şi dacă eram 
prezent erai tu uneori pierdută în visările tale, sau te reţinea ceva şi 
mai viu, de pildă birtăşiţa — într-un cuvînt, au existat momente în 
care-ţi întorceai privirile de la mine, ţi-era dor de un loc nedeter- 
minat, biată fetiţă, şi era destul ca în acele momente să fie plasați 
nişte oameni potriviţi în dreptul privirii tale, ca să te pierzi, să devii 
victima iluziei că ceea ce nu reprezenta decît clipe, stafii, amintiri 
vechi, viaţa de odinioară, de mult trecută, pe cale de a se tot 
îndepărta, că asta mai e încă viaţa ta adevărată de acum. O eroare, 
Frieda, doar o dificultate ultimă şi, dacă o privim cum trebuie, 
neglijabilă în calea unirii noastre definitive. Revino-ţi, reculege-te, 
chiar dacă ai crezut că secundanţii au fost trimişi de Klamm — nu 
este adevărat, i-a trimis Galater — şi chiar dacă datorită acestei iluzii 
au putut să te farmece îhtr-atiît încît să ţi se pară că găseşti în 
murdăria şi în destrăbălarea lor urme de-ale lui Klamm, aşa cum 
cineva crede că zăreşte un diamant pierdut cîndva într-o grămadă de 
gunoi, deşi în realitate nu l-ar putea găsi, chiar dacă ar fi 

260 * Frariz Kafka 

într-adevăr acolo — la fel băieţii aceştia sînt doar de teapa 
servitorilor din grajd, numai că n-au sănătatea lor, un pic de aer rece 


îi îmbolnăveşte de trebuie să zacă-n pat, un pat pe care se pricep să 
şi-l aleagă cu o viclenie de argat. 

Frieda îşi culcase capul pe umărul lui K. şi, cu braţele petrecute unul 
în jurul taliei celuilalt, continuau să umble în tăcere încoace şi încolo. 
Apoi Frieda vorbi încet, liniştit, aproape tihnit, ca şi cum ştiind că nu- 
i mai este dat decît un scurt răgaz de linişte pe umărul lui K., ar vrea 
să-l folosească pînă la urmă din plin : 

— De-am fi plecat în lume numaideciît, în noaptea aceea, am fi acum 
undeva în siguranţă, mereu laolaltă, mma ta mereu aproape, aşa ca s- 
o prind; cîtă nevoie am de apropierea ta, ce părăsită mă simt fără 
apropierea ta de cînd te ştiu, apropierea ta e, crede-mă, singurul vis 
pe care-l visez, altul nu. 

în clipa aceasta cineva strigă din culoarul lateral. Era Ieremias care 
stătea pe ultima treaptă de jos, numai în cămaşă, dar învelit într-o 
broboadă a Friedei. Stînd acolo, cu părul zbiîrlit, barba rară, ca 
plouată, ochii căscaţi rugători, osteniţi si plini de reproşuri, cu pete 
roşii în obrajii negricioşi, făcut parcă din carne prea moale, cu pi- 
cioarele goale, tremurînd de frig, aşa încît franjurile broboadei 
tremurau şi ele, arăta ca un bolnav scăpat din spital, în faţa căruia nu 
te puteai gîndi decît să-l duci repede înapoi în pat. Aşa simţi şi 
Frieda, se desfăcu din braţul lui K. şi cobori numaidecît. Apropierea 
ei, gestul îngrijorat cu care-l înveli mai strîns în broboadă, graba cu 
care căuta să-l împingă în cameră, păreau să-i fi redat numaidecît 
puţină putere, părea să-l recunoască abia acum peK. 

— A, domnul arpentor, zise şi, ca s-o îmbuneze pe Frieda, care nu 
voia să mai rabde nici o conversaţie, o mîngiie pe obraz; iertaţi că v- 
am deranjat, dar nu'mi-e bine deloc, sper că asta mă scuză. Cred că 
am febră, ar trebui să beau un ceai şi să transpir. Gardul acela 
blestemat de gratii, din grădina şcolii, cred că o să-mi aduc aminte de 
el, şi apoi, răcit cum eram, am mai umblat pe drumuri noaptea. Ne 
jertfim sănătatea, fără să ne dăm seama imediat, pentru lucruri care 
zău că nu merită. Dumneavoastră, însă, domnule arpentor, să nu vă 
sinchisiţi de mine, intraţi la noi în cameră, faceţi-mi o vizită ca unui 


1 


CASTELUL $ 261 

bolnav ce sînt şi spuneţi-i Friedei ce mai aveţi de spus. Cînd doi 
oameni învăţaţi unul cu altul se despart, mai au să-şi spună în ultimul 
moment atîtea lucruri pe care un al treilea, mai ales dacă zace în pat 
şi aşteaptă ceaiul promis, nu le poate pricepe. Intraţi deci, poftiţi, am 
să tac chitic. 

— Ajunge, ajunge, zise Frieda smucindu-l de braţ. Are febră şi nu 
ştie ce spune. Şi tu, K., să nu vii, te rog. E camera mea şia lui 


Ieremias, sau mai degrabă numai camera mea şi-ţi interzic să intri. 
Mă urmăreşti, K., ah, de ce mă urmăreşti ? Niciodată, niciodată n-am 
să mă mai întorc la tine, mă-nfior cînd mă gîndesc că ar fi posibil. Du- 
te la fetele acelea ale tale; mi s-a povestit că stau numai în cămaşă 
lîngă tine, pe laviţa de lîngă sobă, şi dacă vine cineva să te caute, se 
reped la el scuipînd ca nişte pisici. Acolo eşti ca la tine acasă, de 
vreme ce te simţi atît de atras. Eu am încercat întotdeauna să te ţin 
departe de casa aceea, cu puţin succes, dar am încercat. Asta a 
trecut, eşti liber. Te aşteaptă o viaţă frumoasă; din pricina uneia 
dintre ele va trebui să te cam baţi cu argaţii, dar în ce o priveşte pe 
cealaltă, nu există nimeni în cer şi pe pămînt care să ţi-o pizmuiască. 
Legătura voastră e binecuvantată dinainte. Nu-mi veni cu proteste, 
sigur, tu ai întotdeauna argumente ca să dovedeşti contrariul, dar 
pînă la urmă nimic nu e dovedit. Gîndeşte-te, Ieremias, a arătat prin 
argumente că totul e neadevărat. (Se înţeleseră din ochi, dînd din 
cap şi zîmbind.) Admiţînd însă, continuă Frieda, că ar fi reuşit, la ce 
ar fi ajuns, ce-mi pasă mie de asta ? Cum se petrec lucrurile acolo, la 
alea, e treaba lor şi a lui, nu şi a mea. Treaba mea este să te îngrijesc 
să te faci iarăşi bine, aşa cum ai fost înainte să te fi chinuit el din 
pricina mea. 

— Deci nu veniţi cu noi, într-adevăr, domnule arpentor ? întrebă 
Ieremias, dar acum Frieda, care nici măcar nu se mai întoarse spre 
K., îl trase definitiv după ea. 

Jos se zărea o uşă mică, mai joasă decît uşile de pe coridor; nu 
numai leremias dar şi Frieda trebui să se aplece ca să intre; înăuntru 
părea să fie cald şi luminos; se mai auziră şuşoteli, probabil 
insistenţe drăgăstoase ca Ieremias să se'culce, apoi uşa se închise. 
23 

Abia acum observă K. ce linişte se făcuse pe coridor, nu numai în 
partea asta, în care stătuse cu Frieda, şi care părea să ţină de 
dependinţe, ci pe toată întinderea lui, unde înainte răzbiseră atitea 
semne de viaţă din camere. Deci domnii adormiseră, în sfîrşit. Şi K. 
era' foarte obosit, poate de oboseală nu fusese atît de combativ cu 
Ieremias cît ar fi trebuit. Poate că ar fi fost mai cuminte să procedeze 
ca leremias care-şi exagera vizibil răceala — starea jalnică a acestuia 
nu provenea de fapt din răceală, ci-i era înnăscută şi de nevindecat 
prin nici un fel de ceai medicinal — să procedeze întocmai ca 
Ieremias, să-şi manifeste în aceeaşi măsură oboseala reală, să-şi dea 
drumul prăbuşindu-se aici, în coridor, asta i-ar fi făcut bine oricum, 
să moţăie puţin, şi-apoi poate că ar fi avut chiar parte de îngrijire. 
Numai că n-ar fi ieşit la fel de favorabil ca în cazul lui leremias, care, 
sigur de compătimirea Frie-dei, şi, pe drept cuvînt, fără îndoială că l- 
ar fi întrecut în această competiţie, ca şi în orice altă luptă. K. era atît 
de obosit, încît se întreba dacă n-ar fi bine să încerce să intre în una 


din camere, căci unele erau desigur neocupate, ca să doarmă dus 
într-un pat confortabil. După părerea lui, lucrul acesta i-ar fi oferit o 
compensație pentru multe altele. Avea chiar la dispoziţie un mic 
somnifer; pe tava pe care Frieda o lăsase acolo, pe jos, era o sticluţă 
cu rom. K. nu se dădu în lături de la osteneala celor ciţiva paşi, se 
duse pînă acolo şi o goli. 

Acum se simţea cel puţin suficient de în putere, să se prezinte în fata 
lui Erlange'r. Căută uşa acestuia, cum însă servitorul şi Gerstăcker se 
făcuseră nevăzuţi şi cum toate uşile erau la fel, n-o găsi. Dar i se păru 
că-şi aminteşte în ce punct al coridorului se afla uşa şi decise s'-o 
deschidă pe aceea care, după părerea sa, era probabil cea căutată. 
CASTELUL $ 263 

încercarea nu putea fi prea primejdioasă; dacă era într-adevăr 
camera lui Erlanger, acesta avea să-l primească desigur, iar dacă era 
camera altcuiva, se putea scuza şi retrage, iar dacă oaspetele 
dormea, ceea ce era foarte probabil, vizita lui nici n-avea să fie 
remarcată. Grav nu putea fi decît să găsească o cameră neocupată, 
căci atunci n-ar rezista tentaţiei de a se culca în pat şi ar dormi cine 
ştie cît. Mai aruncă o privire în josul şi-n susul coridorului, ca să vadă 
dacă nu cumva vine cineva care să-i poată da o informaţie, aşa încît 
actul de îndrăzneală să devină inutil, dar lungul coridor era gol şi 
pustiu. Apoi K. ascultă la uşa cu pricina, dar nu auzi nimic. Bătu la 
uşă atît de încet încît o persoană adormită să nu se poată trezi, şi 
cînd nici asta nu avu nici un efect, deschise uşa cu multă băgare de 
seamă. Acum însă îl întîmpină un țipăt uşor. 

Era o cameră mică, mai mult de jumătate din spaţiu fiind ocupat de 
un pat lat, pe noptieră ardea o lampă electrică şi alături se vedea o 
geantă de voiaj. în pat, dar complet ascuns sub plapumă, se mişcă 
cineva, întrebînd în şoaptă printr-o fişie îngustă crăpată între cearşaf 
şi plapumă : 

— Cine-i acolo ? 

Acum K. nu mai putea pleca fără să spună nimic, se uita nemulţumit 
la patul comod şi molatic dar, din păcate, nu gol, îşi aduse aminte de 
întrebare şi-şi spuse numele. Aceasta păru să aibă un efect favorabil', 
căci omul din pat trase puţin plapuma care-i acoperea faţa, cu sfială 
însă, gata să şi'-o acopere îndată din nou dacă ar zări că ceva nu e în 
regulă. Dar apoi răsfrînse plapuma fără ezitare şi se ridică în capul 
oaselor. Nu era Erlanger, asta era cert, ci un om mic, cu mină bună, 
a cărui faţă avea ceva contradictoriu prin faptul că obrajii îi erau 
rotunzi, ca la un copil, ochii voioşi, ca ai unui copil, dar fruntea 
înaltă, nasul ascuţit, buzele înguste, care cu greu stăteau lipite, 
bărbia teşită nu erau deloc copilăroase, ci trădau o gîndire matură, 
superioară. Conştiinţei acestei superiorităţi, mulţumirii de sine se 
datora probabil că-şi păstrase un rest puternic de copilărie 


sănătoasă. 

— îl cunoaşteţi pe Friedrich ? întrebă. K. îi răspunse că nu. 

— Dar el vă cunoaşte, zise domnul zîmbind. 

264 * Franz Kafka 

K. dădu din cap. Nu puţini oameni îl cunoşteau, lucrul acesta era 
chiar una dintre piedicile majore în calea lui. 

— Eu sînt secretarul lui, urmă domnul, numele meu e Biirgel. 

— Scuzaţi-mă, zise K. punînd mîna pe clanţă, am confundat din 
păcate uşile. De fapt, am fost convocat la secretarul Erlanger. 

— Ce păcat! zise Burgel. Nu că sînteţi chemat în altă parte, ci că aţi 
confundat uşile. Fiindcă, odată trezit din somn, precis că nu mai pot 
adormi. Ei, dar asta să nu vă necăjească prea tare, e ghinionul meu 
personal. De ce nu se pot încuia uşile pe aici, nu-i aşa ? Faptul nu e 
însă nejustificat. Uşa unui secretar trebuie să fie mereu deschisă, 
zice o vorbă din bătrîni. Dar n-ar trebui interpretată chiar aşa de 
textual. 

Burgel se uita întrebător şi voios la K., înfăţişarea lui odihnită îi 
contrazicea vorbele; desigur că nu fusese în viaţa lui atît de ostenit 
cum era K. 

— Şi unde vreţi să vă duceţi acum ? întrebă Burgel. E ora patru. La 
oricine v-aţi duce, l-ați trezi fără doar şi poate, şi nu oricine e aşa de 
obişnuit ca mine să fie deranjat, nu oricine ar suporta deranjul cu 
calm, secretarii sînt o specie nervoasă. Aşteptaţi deci încă puţin. Pe 
la cinci, lumea începe aici să se scoale, atunci veţi putea cel mai bine 
da curs convocării. Luaţi deci, în sfîrşit, mîna de pe clanţa aceea şi 
ocupați un loc undeva; spaţiul e cam restrîns, ce-i drept, cel mai bun 
lucru ar fi să'vă aşezaţi aici, pe marginea patului. Vă miraţi că n-am 
nici scaune, nici masă în cameră ? Aveam de ales, să primesc fie o ca- 
meră complet mobilată, dar cu un pat îngust, de hotel, fie acest pat 
mare şi nimic altceva, afară de un lavabou. Am ales patul cel mare; 
într-un dormitor esenţialul e, totuşi, patul! Oh ! pentru cineva care n- 
are decît să se întindă bine ca să poată dormi în lege, patul ăsta 
trebuie să fie un adevărat deliciu ! Dar şi mie, care sînt veşnic obosit 
fără să pot dormi, îmi face bine, petrec aici o bună parte din zi, aici 
rezolv toată corespondenţa, aici ţin întrevederile cu împricinaţii. E 
drept că împricinaţii n-au loc să şadă, dar se consolează, în definitiv 
este şi pentru ei mai plăcut să stea în picioare cu condiţia ca cel care 
întocmeşte pro-cesul-verbal să se simtă bine, decît să şadă ei comod 
şi, în 

CASTELUL $ 265 

schimb, să se răstească cineva la dînşii. Mai am de oferit acest loc pe 
marginea patului, dar nu e un loc pentru întrevederi oficiale, rămîne 
destinat numai convorbirilor nocturne. Dar sînteţi atît de tăcut, 
domnule arpentor! 


— Sînt foarte obosit, zise K. 

îndată ce fusese poftit, se aşezase pe marginea patului, fără proteste 
de politeţe, rezemîndu-se de tăblia de la picioare. 

— Fireşte, rise Burgel, aici toată lumea e obosită. Munca mea de 
ieri, bunăoară, şi chiar cea de azi nu e o nimica toată ! E complet 
exclus să mai adorm, dar dacă totuşi s-ar întîmpla acest lucru cu totul 
neverosimil şi aş dormi încă în timp ce mai sînteţi aici, atunci, vă rog 
să staţi liniştit şi nici măcar să nu deschideţi uşa. Dar nu vă fie frică, 
cu siguranţă că n-am să adorm.'dec'ît, în cel mai bun caz, doar cîteva 
minute. Cu mine, lucrurile stau de fapt aşa, că adorm, totuşi, mai 
uşor ca oricînd cînd am societate, probabil pentru! că sînt învăţat cu 
atîtea vizite de împricinaţi. 

— Dormiţi, vă rog, fără grijă, domnule secretar, zise K. bucuros la 
auzul acestor explicaţii promițătoare. Dacă-mi permiteti, o să dorm 
atunci şi eu puţin. 

— Nu, nu, zise Burgel rizînd, nu pot să adorm în urma unui simplu 
îndemn, numai în cursul conversaţiei se poate ivi prilejul; cel mai 
bine mă adoarme o convorbire. Ei, da, în profesia noastră nervii sînt 
prea solicitaţi. Eu, de pildă, sînt secretar de legătură. Nu ştiţi ce-i aia 
? Ei bine, eu sînt cel care formează legătura cea mai puternică — 
spunînd acestea îşi freca mîinile de satisfacţie involuntară — între 
Friedrich şi sat, eu fac legătura între secretarii lui din castel şi cei 
din sat, sînt mai mult aici în sat, dar nu permanent; în fiecare clipă 
trebuie să fiu gata de drum pînă la castel. Vedeţi geanta de voiaj, 
colo; e o viaţă agitată, nu prea convenabilă pentru oricine. Pe de altă 
parte, e adevărat că nu m-aş putea lipsi de această muncă, toate 
celelalte mi s-ar părea terne. Dar cum stau lucrurile cu arpentajul ? 
— Nu execut munci de acest fel, nu sînt utilizat ca arpentor, zise K., 
dar era cam absent; în fond, ardea de nerăbdare să-l vadă pe Burgel 
adormind, însă nutrea şi această speranţă doar ca un fel de 
îndatorire faţă de sine 

266 € Franz Kafka 

însuşi, căci în fundul sufletului era convins că momentul adormirii lui 
Biirgel era încă departe şi de neprevăzut. 

— E de mirare, zise Biirgel dlnd capul pe spate, cu o mişcare vioaie, 
şi scoase un bloc-notes de sub plapumă ca să-şi noteze ceva. Sînteţi 
arpentor şi nu aveţi lucrări de ar-pentaj. 

K. dădu maşinal din cap; întinsese braţul stîng pe tăblia de la 
picioare şi-şi culcase capul pe braţ; încercase mai întîi să se instaleze 
comod în diverse feluri, poziţia aceasta era însă cea mai comodă din 
cîte găsise, şi acum putea să asculte ceva mai atent ce spunea 
Biirgel. 

— Sînt dispus să mă ocup de această chestiune, continuă Burgel; 
fără îndoială că lucrurile nu stau tocmai aşa la noi, încît să ne 


permitem să lăsăm neutilizată puterea de muncă a unui specialist. De 
altfel şi pentru dumneavoastră lucrul acesta trebuie să fie supărător. 
Nu vă face să suferiţi ? 

— Ba da, mă face să sufăr, zise K. încet, zîimbind pe furiş, căci 
tocmai în clipa aceea nu suferea nicidecum din pricina asta. 

De altfel, oferta lui Burgel nu-l prea impresiona. Era amestecul unui 
diletant. Se oferea să aranjeze lucrurile mai sus, aşa, în treacăt, cu 
ajutorul unei simple însemnări în caietul de notițe, fără să ştie nimic 
despre împrejurările chemării lui K. şi' despre greutăţile pe care ea 
le întîmpi-nase în sat şi la castel, nici despre complicațiile care se ivi- 
seră de pe acum sau se anunţaseră în timpul şederii lui K., fără a şti 
ceva despre toate acestea, ba chiar fără a arăta că le bănuia măcar, 
cum ar fi fost normal s-o presupui despre un secretar. 

— Păreţi să fi avut de pe acum oarecare decepţii, zise Burgel, 
dovedind astfel totuşi un anumit simţ psihologic. 

De altfel, de cînd intrase, K, se tot îndemna singur să nu-l 
subevalueze pe Burgel; numai că, în starea lui de acum, îi era greu să 
judece just orice alt lucru, în afară de propria-i oboseală. 

— Nu, urmă Burgel, ca şi cum ar fi răspuns unui gînd al lui K. şi ar fi 
vrut să-l scutească de osteneala de a-l mai exprima. Nu trebuie să vă 
descurajeze decepţiile. Multe par a fi făcute aici anume ca să te 
descurajeze şi, cînd eşti proaspăt sosit, obstacolele ţi se par cu totul 
insurmonta- 

CASTELUL $ 267 

bile. Nu vreau să cercetez dacă impresia corespunde unui fapt 
concret, poate că lucrurile stau într-adevăr aşa, în situaţia mea nu am 
perspectiva necesară s-o stabilesc, dar, luaţi aminte, se ivesc apoi 
totuşi prilejuri care aproape că nu corespund situaţiei generale, 
prilejuri în care printr-o vorbă, o privire, un semn de încredere poţi 
obţine mai mult decît prin străduinţi perseverente de o viaţă. Aşa 
este, cu siguranţă. Fireşte că, pe de altă parte, aceste prilejuri 
corespund iarăşi situaţiei generale, întrucît ele nu sînt niciodată 
folosite. Dar de" ce nu sînt folosite, mă întreb din nou. 

K. nu ştia de ce; îşi dădea seama că cele spuse de Biirgel îl privesc 
probabil personal, dar simţea acum o repulsie mare faţă de toate 
lucrurile care-l priveau; dădu capul puţin la o parte ca şi cum ar face 
loc, ca întrebările lui Burgel să treacă pe lingă el şi astfel să nu mai 
poată fi atins de ele. 

— Secretarii se pling mereu, reluă Burgel întinzînd braţele şi căscînd, 
ceea ce contrasta frapant cu seriozitatea vorbelor sale, se plîng 
mereu că sînt obligaţi să procedeze la interogatoriile din sat noaptea. 
Dar de ce se plîng ? Pentru că e un efort prea mare ? Pentru că ar 
prefera să utilizeze noaptea pentru somn ? Nu, desigur că nu asta e 
pricina. Există, fireşte, printre secretari unii mai harnici şi unii mai 


puţin harnici, ca oriunde; dar nici unul dintre ei nu se plinge de prea 
mare oboseală, mai ales nu în public. Pur şi simplu nu e felul nostru. 
în privinţa asta, nu facem nici o deosebire între timpul de muncă şi 
cel obişnuit. Asemenea distincţii ne sînt străine. Atunci ce au 
secretarii împotriva interogatoriilor nocturne? Să fie oare din 
considerente faţă de împricinaţi ? Nu, nu, nici asta nu e. Faţă de 
împricinaţi, secretarii sînt lipsiţi de considerente; e adevărat că nici 
cu un pic mai mult decît faţă de ei înşişi, ci doar la fel lipsiţi de 
considerente. în fond, această nepăsare nu e decît aplicarea şi 
executarea cu străşnicie a serviciului, deci cea mai mare grijă pe 
care şi-o pot dori împricinaţii. De fapt, acest lucru este îndeobşte 
recunoscut, numai că asta îi scapă unui observator superficial. Ba, se 
poate spune că, în acest caz, tocmai interogatoriile nocturne sînt 
binevenite împricinaţilor, nu avem plingeri 

268 $ Franz Kafka Vi 

principiale împotriva lor. De ce atunci aversiunea secretarilor faţă de 
ele ? 

K. nu ştia nici asta, ştia aşa de puţine, nici măcar nu-şi dădea seama 
dacă Burgel îi cere cu adevărat un răspuns, sau numai îl întreabă de 
formă. „Dacă mă laşi să mă culc în patul tău, îşi zicea, îţi răspund 
mîine spre prînz, sau mai degrabă spre seară, la toate întrebările." 
Dar Burgel nu părea să-i acorde atenţie, prea îl preocupa problema 
pe care şi-o pusese sieşi. 

— După cîte îmi dau seama şi am putut afla din proprie experienţă, 
secretarii pun la îndoială oportunitatea interogatoriilor nocturne cam 
în felul următor: noaptea n-ar fi potrivită pentru discuţiile cu 
împricinaţii, pentru că noaptea e greu, sau chiar imposibil să păstrezi 
complet caracterul oficial al acestor discuţii. Asta nu ţine de factori 
exteriori, formele pot fi respectate, fireşte, la fel de strict noaptea şi 
ziua. Nu asta ar fi dificultatea, în schimb, cumpănirea oficială suferă 
în timpul nopţii. Noaptea înclini, fără să vrei, să judeci lucrurile 
dintr-'un punct de vedere mai mult privat, tot ce pretind împricinaţii 
capătă mai multă greutate decît se cuvine, se amestecă în judecarea 
faptelor tot soiul de consideraţii nelalocul lor legate de situaţia 
generală a împricinaţilor, de suferinţele şi grijile lor; bariera 
necesară dintre împricinaţi şi funcţionari, chiar dacă se respectă fără 
greş în ce priveşte formele, se clatină, şi unde în alte împrejurări se 
petrece, aşa cum se cuvine, un du-te-vino de întrebări şi răspunsuri, 
pare să aibă loc uneori un schimb ciudat, cu totul nepotrivit, între 
persoane. Aşa susţin cel puţin secretarii, deci, oricum, nişte oameni 
care, prin însăşi profesia lor, sînt înzestrați cu un extraordinar simţ al 
nuanţelor pentru astfel de chestiuni. Dar chiar şi ei — lucrul acesta a 
fost discutat adesea în cercurile noastre — abia remarcă acele 
influenţe dăunătoare, suferite în timpul interogatoriilor de noapte. 


Dimpotrivă, străduindu-se să le opună stavile de la bun început, 
ajung la convingerea că efectuează o muncă cu un randament 
deosebit de bun. Dacă însă citeşti mai tîrziu procesele-verbale, te 
miri adesea de lipsurile lor evidente. Şi greşelile comise — în speţă 
totdeauna cîte un cîştig de cauză, în parte neîndreptăţit, al 
împricinaţilor — sînt din acelea care nu se mai pot drege, cel puţinnu 
conform cu regulamentele noastre şi nu pe calea obişnuită, fără 
tergi- 

CASTELUL $ 269 

versări. E absolut sigur că odată şi odată ele vor fi corectate de un 
oficiu de control, dar aceasta se va mai putea întîmpla doar în folosul 
justiţiei, nu şi în detrimentul acelui împricinat. Nu-i aşa că în'aceste 
condiţii plîngerile secretarilor sînt justificate ? 

K. aţipise de cîtăva vreme pe jumătate, acum fu din nou smuls din 
somnolenţă. „De ce sînt toate astea ? De ce sînt toate astea ?" se 
întreba şi se uita pe sub gene la Burgel, nu ca la un funcţionar care 
ar fi discutat cu el chestiuni dificile, ci doar ca la ceva ce-l împiedica 
să doarmă, un ceva fără alte rosturi pe care să le poată dibui. Burgel, 
în schimb, cu totul cufundat în gîndurile sale, zîmbea parcă satisfăcut 
că a reuşit să-l deruteze puţin pe K. Dar era dispus să-l readucă 
numaidecît pe calea cea bună. 

— Totuşi, continuă el, plîngerile lor nu pot fi considerate pur şi 
simplu ca perfect îndreptăţite. E drept că interogatoriile de noapte 
nu sînt prescrise nicăieri în mod precis, deci nu contravii nici unei 
reguli dacă încerci să le eviţi, dar împrejurările, cantitatea uriaşă de 
muncă, felul ocupaţiei funcţionarilor, faptul că numai cu greu pot 
lipsi de la castel, regula că interogarea împricinaţilor trebuie să aibă 
loc după încheierea completă a cercetărilor de altă natură, dar atunci 
imediat, toate acestea şi încă altele au avut drept urmare ca 
interogatoriile de noapte să devină o necesitate de neînlăturat. Dar 
că au devenit o necesitate, acest fapt este, cel puţin indirect, şi un 
rezultat al prescrierilor, zic eu; şi atunci, a cîrti împotriva 
interogatoriilor de noapte, în esenţa lor, se cheamă a cîrti — 
exagerez acum puţin, de aceea, cu titlu de exagerare, pot să-mi per- 
mit să mă pronunţ aşa — se cheamă a cîrti chiar împotriva 
regulamentelor. în schimb, li se poate concede funcţionarilor dreptul 
de a se feri cît de cît, în cadrul regulamentelor în vigoare, de 
interogatoriile nocturne şi de dezavantajele lor, poate doar aparente. 
Şi aşa şi fac chiar, în cea mai mare măsură. Nu acceptă alte subiecte 
de pertractări decît pe acelea de la care în nici un sens nu e nimic de 
temut; se examinează singuri înainte de pertractări, şi dacă 
rezultatul acestui examen e defavorabil, decomandă în ultimul 
moment toate întrevederile, aşa încît un împricinat e adesea şi de 
zece ori convocat pînă este într-adevăr audiat; secretarii se aranjează 


să le ţină locul un coleg incompetent în chestiunea respectivă, şi, 

|: 

270 € Franz Kafka 

deci, putînd trata cu cea mai mare uşurinţă; fixează dezbaterile 
măcar la începutul sau spre sfîrşitul nopţii, evitînd orele 
intermediare. Mai există multe'alte măsuri de acest gen, nu se lasă ei 
aşa de uşor; secretarii sînt pe cît de rezistenți pe atît de vulnerabili. 
K. dormea'; nu era propriu-zis un somn, auzea cuvintele lui Biirgel 
poate mai bine decît adineauri, în timp ce fusese treaz, dar mort de 
oboseală; un cuvînt după celălalt îi pătrundea în auz, dar scăpase de 
supărătoarea conştiinţă trează, se simţea liber; nu Biirgel îl ţinea pe 
el, ci el mai întindea din cînd în cînd tentacule spre Biirgel; nu era 
încă adîncit în somn, doar cufundat sub suprafaţa lui. Nimenea n- 
avea să-i mai răpească acest lucru ! Căci i se părea că aceasta 
reprezintă o mare victorie, şi se şi vedea înconjurat de o întreagă 
societate care o sărbătorea, iar el, sau altcineva, ridica un pahar de 
şampanie în cinstea victoriei. Şi pentru ca toţi să ştie despre ce e 
vorba, se repetau lupta si triumful sau poate că nu se repetau, ci 
aveau loc abia acum şi fuseseră sărbătorite mai demult, şi nu se mai 
înceta cu sărbătorirea lor, fiindcă, din fericire, izbînda era 
neîndoioasă. Un secretar gol, foarte asemănător cu un zeu grec, era 
încolţit în luptă de către K. Era foarte caraghios ce se petrecea, şi K. 
zîmbea dulce în somn, văzînd cum atacurile sale îl scoteau pe 
secretar din atitudinea sa mîndră, silindu-l să se folosească, să zicem, 
de braţul ridicat şi de pumnul strîns, ca să-şi acopere în grabă 
nuditatea, fără să reuşească totuşi'decît cu întîrziere. Lupta nu dura 
mult; K, înainta pas cu pas şi erau paşi foarte mari. Mai era oare o 
luptă ? Nu întîmpina împotriviri serioase, doar din cînd în cînd o 
piuitură a secretarului. Acest zeu grec piuia ca o fată gidilată. Şi deo- 
dată dispăru. K. se afla singur într-o încăpere spațioasă, se întoarse 
brusc, gata de atac, căutiîndu-l pe adversar; dar nu mai era nimeni, şi 
societatea se risipise, numai paharul de şampanie zăcea spart pe jos. 
K. îl strivi complet cu piciorul. Dar cioburile îl înţepau şi, tresărind, 
se trezi iar, şi se simţea prost, ca un copil mic cînd e trezit. Cu toate 
acestea, zărind pieptul dezvelit al lui Biirgel, îl străfulgera un gînd 
păstrat din vis : „lată-l pe zeul tău grec, smulge-l din culcuş!" 

— Există, însă, continuă Biirgel, cu faţa ridicată gînditor spre tavan, 
ca şi cum ar fi căutat exemple în 

CASTELUL $ 271 

amintire, fără să le poată găsi, există, însă, în pofida tuturor 
măsurilor de precauţie, o posibilitate pentru împricinaţi de a exploata 
în favoarea lor această slăbiciune nocturnă a secretarilor — 
presupunînd mereu că e într-adevăr o slăbiciune. Posibilitatea constă 
în a sosi noaptea neanunţat. Vă miraţi poate că acest lucru se 


întîmplă atît de rar, deşi pare o soluţie simplă. Ei, da, nu sînteţi fami- 
liarizat cu împrejurările de la noi. Dar şi dumneavoastră cred că v-a 
sărit în ochi cît de lipsită de lacune e organizarea noastră birocratică. 
Din lipsa lacunelor rezultă că oricine, avînd vreo doleanţă sau 
trebuind să fie audiat din alte pricini în legătură cu vreo chestiune, 
primeşte îndată o convocare, fără zăbavă; de cele mai multe ori chiar 
înainte ca el însuşi să se fi lămurit asupra chestiunii, ba chiar înainte 
de a avea cunoştinţă de ea. Nu este audiat din prima dată, cel puţin 
nu de obicei, chestiunea nefiind în genere suficient de coaptă, dar 
convocarea o primeşte, nu mai poate veni neanunţat, cel mult poate 
veni la un moment nepotrivit, ei, atunci i se atrage atenţia asupra 
datei şi orei indicate în convocare, şi, apoi, cînd vine din nou la 
momentul stabilit, de obicei e trimis acasă, asta nu mai prezintă nici 
o dificultate; convocarea din mîna împricinatului şi notiţa din acte, 
astea sînt pentru secretar nişte arme nu totdeauna suficiente, dar 
totuşi puternice. Asta e valabil numai pentru secretarii competenţi în 
chestiunea respectivă; ar mai rămîne la latitudinea împricinaţilor să-i 
surprindă noaptea pe ceilalţi. Dar nimeni nu s-ar încumeta să facă 
aşa ceva, ar fi aproape lipsit de sens. întîi l-ar supăra tare pe 
secretarul competent; chiar dacă noi, secretarii, nu sîntem geloşi 
unul pe altul în privinţa lucrărilor, căci fiecare e supraîncărcat cu o 
cantitate prea însemnată de lucrări, distribuită într-adevăr fără 
parcimonie, dar nu trebuie să admitem în nici un chip încălcarea 
competinţelor de către împricinaţi. Nu puţini au pierdut partida, 
fiindcă, crezînd că nu izbutesc să obţină nimic de la autoritatea 
competentă, au încercat să se strecoare la una necompetentă. Astfel 
de încercări sînt de altfel menite eşecului şi pentru motivul că un 
secretar necompetent îiitr-o chestiune, chiar dacă e luat prin 
surprindere, noaptea, şi are toată bunăvoința să ajute, hu poate inter- 
veni, tocmai din pricina incompetenţei sale, într-un mod mai eficace 
decît un avocat oarecare, ba, în fond, inter- 

272 € Franz Kafka 

venţia sa e chiar mult mai puţin eficace, fiindcă — chiar dacă ar 
putea face ceva, căci fără îndoială cunoaşte mai bine căile secrete ale 
justiţiei decît domnii din avocăţime — nu-i rămîne timp pentru 
lucrurile din afara competinţei sale, neputîndu-le dedica nici o clipă. 
Date fiind aceste perspective, cine şi-ar sacrifica noaptea ca să se 
ţină după secretari necompetenţi! De altfel, împricinaţii sînt şi ei 
ocupați din plin, dacă, în afara profesiunii lor particulare, mai ţin să 
se conformeze convocărilor şi indicaţiilor autorităţii competente: 
„ocupați din plin , fireşte, după criteriile lor, într-un fel care desigur 
că nici pe departe nu e echivalent cu a fi „ocupat din plin" după 
criteriile secretarilor. 

K. dădu din cap zîmbind, avea impresia că acum înţelege totul precis; 


nu fiindcă-l preocupa, ci fiindcă era convins că va adormi în clipele 
următoare complet, fără vise şi fără a fi deranjat; între secretarii 
competenţi, de o parte, şi cei incompetenti, de alta, în faţa masei 
împricinaţilor pe deplin ocupați, se va cufunda într-un somn adine, 
scăpînd astfel de toate. Cu vocea înceată a lui Biir-gel, plină de 
mulţumire de sine, activînd pesemne în zadar în interesul adormirii 
stăpînului ei, se învățase atît de bine, îneît avea mai degrabă să-i 
favorizeze somnul, decît să i-l împiedice. „Trăncăneşte tu înainte, ca 
o moară, zise în gînd; trăncăneşti spre folosul meu." 

— Unde e, deci, urmă Biirgel, prinzîndu-se într-un gest jucăuş cu 
două degete de buza de jos, cu ochii larg deschişi, cu gitul întins, 
cam aşa cum te-ai apropia după un drum lung şi greu de un loccuo 
privelişte îneîntătoare; unde e, deci, acea posibilitate amintită, rară, 
aproape niciodată ivită ? Secretul zace în regulamentele privitoare la 
competinţe. Fiindcă nu există şi nici nu poate exista, în cazul unei 
mari organizaţii vii, numai un singur secretar competent pentru 
fiecare chestiune. Lucrurile stau aşa: unul are competinţa principală, 
mulţi alţii însă au şi ei o competintă, chiar dacă e mai mică, în ce 
priveşte aspectele de amănunt ale aceleiaşi chestiuni. Cine ar putea 
să adune singur pe biroul său, cniar dacă ar fi un funcţionar extra- 
ordinar, toate relaţiile şi ramificările, fie şi ale celui mai mic 
incident ? Pînă şi ce am spus despre competinţa principală e încă 
prea mult de spus. Nu cuprinde şi cea mai mică competintă pe cea 
întreagă ? Nu e oare decisivă aici 

CASTELUL $ 273 

pasiunea cu care te apuci de un lucru ? Iar aceasta nu e oare mereu 
aceeaşi, mereu prezentă cu tot atîta intensitate ? în toate privinţele 
pot exista deosebiri între secretari, şi chiar există nenumărate, dar 
nu în materie de zel; nici imul nu se va putea abtine să se ocupe, 
dacă-i parvine îndemnul de o chestiune în care are o competintă cu 
totul scăzută. înspre afară trebuie, fireşte, creată o posibilitate de 
dezbatere reglementară, şi astfel pentru împricinaţi iese în prim-plan 
cîte un secretar, căruia trebuie să i se adreseze oficial. Nu e nici 
măcar zis că acesta e cel care posedă maximul de competintă pentru 
cazul dat, aici organizarea decide şi necesităţile ei speciale de 
moment. Aşa stau lucrurile. Şi acum, domnule arpentor, judecaţi şi 
dumneavoastră posibilitatea pe care o are un împricinat de a 
surprinde în toiul nopţii un secretar avînd o oarecare competintă în 
cazul respectiv, în pofida obstacolelor descrise şi în genere suficiente 
pentru a împiedica acest lucru. Probabil că nu v-aţi gîndit încă la o 
asemenea posibilitate ? Sînt gata să vă cred. Nici nu e necesar să te 
gîndeşti la ea, căci nu e dată aproape niciodată. Ce grăunte mărunt, 
deosebit de abil şi constituit într-un fel ciudat sau cu totul precis ar 
trebui să fie un împricinat pentru a trece prin această incomparabilă 


sită ! Credeţi că aşa ceva nu se poate întîmpla ? Aveţi dreptate, nici 
nu se poate întîmpla. Dar într-o noapte — cine poate garanta totul ? 
— se întîmpla totuşi. Eu, ce-i drept, nu am printre cunoscuţii mei pe 
nimeni căruia să i se fi întîmplat, ceea ce nu dovedeşte mare lucru, 
cercul meu de cunoştinţe e mic în comparaţie cu cifrele care ar fi de 
luat în consideraţie aici, şi apoi nici nu e sigur că un secretar căruia i 
s-a întîmplat asa ceva ar fi dispus s-o mărturisească, căci este, 
oricum, o chestiune personală şi care atinge în mod serios pudoarea 
în relaţiile oficiale. Experienţa mea dovedeşte totuşi că poate e vorba 
de un lucru atît de rar, existent de fapt numai după zvonuri, 
neatestat prin nimic, şi că este deci foarte exagerat să te temi de el. 
Şi chiar dacă ar fi să producă, poate fi neutralizat de-a binelea — s-ar 
zice — aducînd dovada — ceea ce e foarte uşor de făcut — că pentru 
el nu există loc pe această lume. în orice caz e ceva maladiv să te 
ascunzi de frica lui, bunăoară sub plapumă, neîndrăznind să arunci o 
privire afară. Şi chiar dacă perfecta improbabilitate ar fi prins chip 
deodată, înseamnă 

274 $ Franz Katka 

oare că totul e pierdut ? Dimpotrivă. Că totul ar fi pierdut e şi mai 
improbabil decît cel mai improbabil lucru. E drept că dacă 
împricinatul e prezent în odaie, e destul de grav. îţi provoacă o 
strîingere de inimă. „Cîţ ai să poţi să-i rezişti ?" te întrebi. Dar nu va fi 
vorba de nici o rezistenţă, asta se ştie. N-aveţi decît să vă imaginaţi 
bine situaţia, împricinatul, pînă atunci nevăzut, aşteptat mereu, 
aşteptat cu o veritabilă sete, considerat mereu şi în mod rezonabil ca 
inaccesibil, iată-l stînd aici. De n-ar fi decît prin prezenţa sa mută, te 
invită să pătrunzi în biata lui viaţă, să te orientezi în ea ca în 
proprietatea ta şi să suferi acolo împreună cu el de doleanţele lui 
zadarnice. Această invitaţie în miez de noapte liniştită, e fascinantă. 
O urmezi, şi, în fond, ai şi încetat să mai fii o persoană oficială. E o 
situaţie în care curînd îţi va fi peste putinţă să refuzi o rugăminte. 
Riguros vorbind, eşti disperat; şi mai riguros vorbind, eşti foarte 
fericit. Disperat, fiindcă a fi dezarmat, aşa cum eşti stînd aici şi 
aşteptînd rugămintea împricinatului şi ştiind că, odată pronunţată, 
trebuie s-o îndeplineşti, chiar dacă ea sfişie de-a dreptul organizarea 
administrativă, cel puţin în măsura în care poţi cuprinde lucrurile 
într-o privire de ansamblu — acest fel de a fi dezarmat e probabil 
lucrul cel mai grav care ţi se poate întîmpla în practica 
funcţionărească. înainte de orice — şi făcînd abstracţie de orice alt 
lucru — fiindcă ceea ce îţi arogi aici pentru moment cu de-a sila este 
o înălţare în rang ce depăşeşte toate limitele imaginabile. Conform cu 
poziţia noastră noi nu sîntem autorizaţi să îndeplinim dorinţe ca 
acelea de care e vorba aici, dar prin apropierea acelui împricinat 
nocturn cresc în noi oarecum şi puterile oficiale, ne angajăm să 


facem lucruri care sînt în afara domeniului nostru; ba chiar le vom 
îndeplini. Noaptea, împricinatul ne smulge, ca tilharii în pădure, nişte 
jertfe de care altădată n-am fi în stare. Bun, aşa e acum, cîtă vreme 
împricinatul mai e prezent, ne întăreşte, ne sileşte, ne îndeamnă, şi 
totul e încă în curs, pe jumătate fără să-ţi dai seama; dar cum va fi pe 
urmă, cînd momentul a trecut, împricinatul ne-a părăsit, sătul şi 
nepăsător, iar noi ne pomenim aşa singuri, fără apărare în faţa 
abuzului nostru de putere — asta nici nu se poate închipui! Şi cu 
toate acestea sîntem fericiţi. Ce sinucidere poate fi fericirea ! E drept 
că ne-am putea da silinţa să-i ascundem împricinatului adevărata 
situaţie. 

CASTELUL $ 275 

El singur, numai cu propriile sale mijloace, abia dacă observă ceva. 
După părerea sa, a nimerit doar din întîmplare, probabil, din motive 
indiferente şi fortuite — fiind prea ostenit, decepţionat şi, din pricina 
oboselii şi a decepţiei, nepăsător şi lipsit de'tact — într-o altă cameră 
decît intenţiona, sade neştiutor şi-l preocupă, presu-punînd că- 
I'preocupă ceva, numai eroarea sau oboseala sa. Nu s-ar putea să fie 
lăsat aşa ? Nu se poate. Furat de locvacitatea fericirii trebuie să-i 
explici totul. Trebuie să-i arăţi amănunţit, fără să te menajezi, tot ce 
s-a întîmplat, şi din ce motive s-a întîmplat, ce extraordinar de rar e 
prilejul şi cît de grandios, trebuie să-i arăţi cum a nimerit aici din 
întîmplare, cu toată neajutorarea de care nici o altă fiinţă, în afară de 
un împricinat, nu e capabilă, dar cum poate domina acum totul, dacă 
vrea, domnule arpentor, şi fără să aibă de făcut pentru asta altceva 
decît să-şi formuleze doar doleanţa, a cărei împlinire e de acum 
pregătită, ba căreia împlinirea îi iese chiar în întîmpinare, toate astea 
trebuie să i le arăţi; este ceasul greu al funcţionarului. Dar dacă le-ai 
făcut pe toate astea, domnule arpentor, atunci strictul necesar e 
împlinit, trebuie să te mulţumeşti şi să aştepţi. 

K. nu mai auzea nimic, dormea, izolat în somn faţă de tot ce se 
întîmpla. Capul, culcat la început pe braţul stîng întins peste tăblia 
patului, îi alunecase, şi atîrna acum înainte, lăsîndu-se tot mai adînc 
pe piept; sprijinul găsit cu braţul stîng nu-i mai ajungea; instinctiv, K. 
îşi găsi altul nou, rezemîndu-se cu mîna dreaptă de plapumă, nime- 
rind din întîmplare piciorul lui Burgel şi apucîndu-l prin plapumă. 
Burgel aruncă o privire într-acolo şi lăsă piciorul în mîna lui, oricât i- 
ar fi fost de neplăcut. 

Deodată cineva bătu tare în peretele lateral. K. sări din somn şi se 
uită în partea aceea. 

— Nu e cumva acolo arpentorul ? întrebă cineva. 

— Ba da ! răspunse Burgel; îşi slobozi piciorul şi se întinse deodată 
capricios şi intratabil ca un copil. 

— Atunci să treacă, în sfîrşit, dincoace, zise vocea; nu-i păsa, se 


vede, de Burgel sau de faptul că acesta ar mai putea avea nevoie de 
K. 

— E Erlanger, zise Burgel în şoaptă; nu părea să-l surprindă că 
Erlanger e în camera de alături. Duceţi-vă 

276 $ Franz Kafka 

numaideciît la el, e enervat deja, căutaţi să-l domoliţi cu binişorul. De 
obicei doarme bine, dar ne-am întreţinut totuşi cu glas cam tare; nu 
poţi să te stăpîneşti şi să-ţi ţii în frîu vocea cînd vorbeşti despre 
anumite lucruri. Ei, hai, duceţi-vă acum, văd că nu prea reuşiţi să vă 
dezmeticiţi. Duceţi-vă, ce mai căutaţi aici ? Nu, nu trebuie să vă scu- 
zaţi pentru toropeală, dar de ce ? Puterile fizice te ajută pînă la o 
anumită limită; cine-i de vină că această limită e şi în alte privinţe atît 
de semnificativă ? Nu, nimeni nu-i vinovat de asta. Aşa, lumea îşi 
corectează singură cursul şi rămîne în echilibru. E o alcătuire 
excelentă, mereu şi din nou inimaginabil de excelentă, chiar dacă, 
sub alt raport, e dezolantă. Ei, duceţi-vă acum, nu ştiu de ce vă uitaţi 
aşa la mine. Dacă mai zăboviţi mult, vine Erlanger peste mine, şi aş 
prefera s-o evit. Hai, duceţi-vă! Cine ştie ce vă aşteaptă dincolo, sînt 
mii de prilejuri pe aici. Numai că există, ce-i drept, prilejuri oarecum 
prea colosale pentru a fi folosite; sînt lucruri care se poticnesc, nu de 
altele, ci numai de ele însele. Da, e ceva surprinzător. De altfel, 
acuma sper să pot adormi totuşi niţel. E drept că-i ora cinci şi gălăgia 
o să înceapă curînd. Dacă aţi vrea măcar să vă hotăriţi să plecaţi, în 
sfârşit! 

Ameţit de trezirea bruscă din somnul său adînc, simțind încă nevoia 
copleşitoare de a dormi, cu corpul îndurerat în toate părţile din 
pricina poziţiei incomode, K. nu se putu decide multă vreme să se 
scoale, îşi apăsa mîna pe frunte, cu privirea lăsată în jos, în poală. 
Nici chiar repetatele invitaţii ale lui Biirgel de a pleca nu l-ar fi putut 
decide să se urnească de acolo, numai un sentiment al totalei 
inutilităţi a şederii sale prelungite în această cameră îl determină, cu 
încetul, să plece. Camera i se păru nespus de pustie. Nu ştia dacă 
luase treptat această înfăţişare, sau o avusese de la început. Simţi că 
aici n-ar izbuti nici măcar să mai adoarmă încă o dată. Această 
convingere fu decisivă. La gîndul acesta zîmbi puţin, apoi se ridică şi, 
sprijinindu-se în tot locul unde putu găsi un reazim — de pat, de 
perete, de uşă — ieşi fără o vorbă de salut, ca şi cum şi-ar fi luat de 
mult rămas-bun de la Biirgel. 

24 

Probabil că ar fi trecut cu aceeaşi indiferentă prin faţa camerei lui 
Erlanger, dacă acesta ri-ar fi stat in uşa deschisă şi nu i-ar fi făcut 
semn cu mîna. Un singur'semn, scurt, cu degetul arătător. Erlanger 
era gata de plecare, purta o blană neagră cu un guler strîns, încheiat 
pînă sus. Un servitor îi întindea tocmai mănuşile şi mai ţinea în mînă 


o căciulă de blană. 

— Trebuia să veniţi de mult, zise Erlanger. 

K. voia să se scuze. Erlanger îi arătă că renunţă la scuze închizînd 
ochii, cu o expresie de oboseală. 

— lată despre ce e vorba, urmă el. La birt era angajată mai de mult o 
anumită Frieda, eu nu-i ştiu decît numele, pe ea n-o cunosc, şi nici nu 
mă interesează. Această Frieda îi servea uneori bere lui Klamm. 
Acuma se pare că e o altă fată acolo. Fireşte că această schimbare e 
neimportantă, pentru oricine', probabil, iar pentru Klamm cu 
siguranţă. Cu cît însă munca ţi-e mai mare, şi munca lui Klamm e, ce- 
i drept, cea mai mare, cu atît îţi rămîn mai puţine puteri să te aperi 
de lumea din afara; în consecinţă, orice schimbare, cît de 
insignifiantă, a lucrurilor cele mai insignifiante te poate deranja în 
mod grav. Cea mai mică intervenţie pe birou, înlăturarea unei pete 
existente acolo de cînd lumea, toate astea pot deranja, şi la fel 
apariţia unei noi fete de serviciu. Toate astea, care ar deranja pe 
oricare altul şi în orice fel de muncă, nu-l afectează, fireşte, pe 
Klamm; despre asta nici nu poate fi vorba. Cu toate acestea, sîntem 
obligaţi să-i păzim tihna, în aşa măsură, încît să înlăturăm chiar şi 
perturbările care nu sînt resimtite de el ca atare — şi probabil nici nu 
există pentru el perturbări care să-l deranjeze — dacă noi le 
percepem ca pe nişte perturbări posibile. Nu de dragul lui, nu de 
dragul muncii sale înlăturăm aceste perturbări, ci pentru noi, de 
dragul conştiinţei şi liniştii noastre. Din 

F -m 

278 $ Franz Kaflea 

această pricină, Frieda trebuie să se reîntoarcă de îndată la birt; s-ar 
putea să deranjeze tocmai prin faptul că se întoarce acolo; ei, în 
acest caz o s-o trimitem din nou în altă parte, deocamdată însă, 
trebuie să se întoarcă. Dumneavoastră trăiţi cu ea, după cîte mi s-a 
spus, faceţi-o deci să revină acolo, fără întîrziere. Sentimentele 
personale nu pot fi luate în seamă în astfel de cazuri, asta e de la sine 
înţeles; de aceea nici nu intru în discutarea acestei chestiuni. Şi-aşa 
fac mai mult decît e necesar atrăgîndu-vă atenţia că, dacă vă arătaţi 
la înălţime în această chestiune măruntă, se poate să vă fie eventual 
de folos în viaţă şi în carieră. Asta-i tot ce aveam să vă spun. 

în semn de salut, dădu din cap înspre K., îşi puse căciula pe care i-o 
întinse servitorul, şi plecă, urmat de valet, de-a lungul coridorului, 
umblînd repede, doar şchiopătînd puţin. 

Uneori se dădeau aici porunci uşor de îndeplinit, dar această 
uşurinţă nu-l bucura pe K. Nu numai pentru că porunca se referea la 
Frieda, şi era dată ca o poruncă — dar pentru K. suna ca o batjocură 
— ci, înainte de orice, pentru că îl făcea pe K. să vadă cu ochii 
zădărnicia străduinţelor sale. Poruncile treceau peste capul lui, cele 


favorabile ca şi cele nefavorabile, şi chiar şi cele favorabile aveau 
desigur un nucleu nefavorabil, în orice caz însă toate treceau peste 
el, iar el era situat prea jos pentru a le modifica, darămite pentru a le 
face să amuţească şi a obţine ascultare pentru ce avea el de spus. Ce 
să faci cînd Erfanger te reduce la tăcere printr-un semn ? Şi dacă nu 
te-ar reduce la tăcere, ce ai putea să-i spui ? Era conştient, desigur, 
că oboseala sa îi dăunase azi mai mult decît împrejurările 
nefavorabile, dar de ce el, care crezuse că se poate bizui pe trupul 
lui, şi care fără această convin” gere nici n-ar fi pornit la drum, de ce 
nu era în stare suporte cîteva nopţi proaste şi o noapte nedormită, de 
ostenise atît de cumplit tocmai aici, unde nimeni nu ostene sau unde, 
mai degrabă, toată lumea era mereu ostenită,' fără ca această stare 
să impieteze asupra muncii lor, ba dimpotrivă, părînd chiar s-o 
favorizeze ? Se impunea concluzia că era vorba de o oboseală de altă 
natură decît a lui K. Aici era vorba, pesemne de oboseala în toiul unei 
munci fericite; de ceva ce înspre afară avea aspectul oboselii, dar în 
fond era o linişte imperturbabilă, o pace 

CASTELUL $ 279 

imperturbabilă. Cînd eşti puţin ostenit la amiază, aceasta ţine de 
cursul firesc şi fericit al zilei. „Domnii de aici trăiesc într-o amiază 
continuă", îşi zise K. 

Ideea asta se afla în armonie cu faptul că acum, la cinci dimineaţa, 
din toate părţile coridorului răzbăteau zgomotele trezirii la viaţă. 
Freamătul de voci din odăi avea ceva extrem de vesel. Sunetele 
semănau ba cu zburdălnicia unor copii ce se pregătesc de excursie, 
ba cu trezirea orătăniilor în coteţul lor, erau manifestarea bucuriei de 
a fi în totală armonie cu ziua ce răsare; undeva, un domn imită chiar 
cîntecul unui cocoş. Coridorul era încă nepopulat, dar uşile se tot 
întredeschideau pentru a fi închise din nou, producînd un vuiet 
continuu de uşi ce se deschid şi se închid, şi din cînd în cînd K. zărea 
apărînd şi dispărînd cîte un cap zbîrlit matinal în deschizătura de 
deasupra peretelui care nu ajungea pînă la tavan. Din capătul 
coridorului se apropia încet un cărucior încărcat cu dosare, împins de 
un om de serviciu. Un alt om de serviciu mergea alături, cu o listă în 
mînă şi compara, după datele de pe listă, numărul de pe uşi cu 
numărul de pe dosare. în faţa celor mai multe uşi trăsurica se oprea, 
atunci uşa se deschidea de obicei şi'se înmîna celui din cameră 
dosarele corespunzătoare, uneori numai o singură foaie; în acest caz 
avea loc o discuţie între cameră şi coridor, pesemne i se făceau 
reproşuri omului de serviciu. Dacă uşa nu se deschidea, dosarele se 
depozitau cu grijă pe prag. Lui K. i se păru că în acest caz mişcarea 
uşilor din jur era şi mai intensă, chiar şi unde actele fuseseră deja 
primite /poate că cei de acolo trăgeau cu ochiul plini de nesaţ spre 
actele în mod incomprehensibil lăsate să zacă, neputînd înţelege cum 


de cineva, care n-avea decît să deschidă o uşă'pentru a intra în 
posesia hirtiilor sale, nu face acest gest. Poate că actele neridicate 
pînă la urmă erau distribuite mai tîrziu printre ceilalţi domni — aceia 
care doreau să se convingă, aruncînd priviri repetate în coridor, dacă 
actele mai sînt pe prag şi dacă mai au speranţa de a le primi. De 
altfel actele neridicate erau în majoritatea lor nişte teancuri deosebit 
de voluminoase; K. presupunea că' erau lăsate să mai zacă 
deocamdată dintr-un fel de lăudăroşenie, sau răutate, sau poate 
dintr-o mîndrie îndreptăţită,'de natură a ambiţiona colegii. 
Presupunerea îi fu întărită de faptul că uneori, tocmai 

280 € Franz Kafka 

cînd nu se uita într-acolo, teancul cu acte lăsat vreme destul de 
îndelungată expus vederii, era tras deodată, cu grabă, înăuntru, după 
care uşa rămînea nemişcată, ca mai înainte; atunci şi uşile din jur se 
linişteau, decepţionate, sau poate mulţumite că obiectul ce provocase 
o agitaţie continuă fusese, în sfîrşit, înlăturat, dar apoi iar se puneau 
în mişcare. 

K. se uita la toate acestea nu numai cu curiozitate, ci şi cu un fel de 
participare. Se simţea aproape ca în miezul activităţii, arunca o 
privire ba aici, ba acolo, luîndu-se după oamenii de serviciu — chiar 
dacă doar de la o oarecare distanţă — şi urmărind munca lor de 
distribuire, deşi aceştia se întorseseră de cîteva ori spre el, 
aruncîndu-i o privire severă, cu capul în piept şi buzele răsfrînte. Pe 
măsură ce înainta, treaba devenea tot mai complicată, fie că lista nu 
corespundea întocmai, fie că omul de serviciu nu identifica bine 
actele, sau că domnii aveau obiecţii din alte motive; în orice caz, se 
întîmpla uneori ca o repartizare să fie anulată, atunci trăsurica se 
întorcea înapoi, şi se angaja o discuţie prin uşa crăpată, în legătură 
cu restituirea actelor. Negocierile'erau destul de dificile, dar se mai 
întîmpla destul de des ca tocmai uşile care fuseseră într-o perpetuă 
mişcare mai înainte, să rămînă, în cazul retrocedării actelor, închise 
cu încăpăţinare, ca şi cum n-ar mai vrea să ştie nimic de această 
chestiune. Atunci abia începeau adevăratele dificultăţi. Cel care 
credea că poate ridica pretenţii asupra actelor în chestiune arăta 
nerăbdare, făcea gălăgie în camera sa, bătea din palme, tropăia cu 
picioarele în podea, striga prin crăpătura uşii în repetate rînduri 
numărul dosarului respectiv. Atunci trăsurica rămînea complet 
abandonată. Unul din oamenii de serviciu era ocupat să-l îmbuneze 
pe funcţionarul nerăbdător, celălalt se lupta în faţa unei uşi închise 
pentru a obţine restituirea dosarului. Amîndoi se opinteau din greu. 
Nerăbdătorul devenea adesea şi mai nerăbdător, în urma încercărilor 
de îmbunare, nu mai putea asculta vorbele goale ale omului de 
serviciu, nu cerea consolare, ci acte; unul dintre domnii de acest fel 
turnă prin spaţiul de deasupra zidului un lighean întreg de apă peste 


omul de serviciu. 

Celălalt om de serviciu, în mod vizibil superior ca rang, o ducea însă 
şi mai greu. Dacă domnul cu pricina ac- 

CASTELUL $ 281 

cepta măcar să discute cu el, urmau încercări de elucidare obiectivă, 
în cursul cărora omul de serviciu se baza pe însemnările de pe listă, 
iar domnul pe notițele sale, sau tocmai pe actele pe care urma să le 
înapoieze', pe care însă le ţinea pînă una-alta ferm în mînă, în aşa fel 
încît abia dacă ochii avizi ai omului de serviciu reuşeau să zărească 
un colţişor din ele. Apoi acesta mai trebuia să tot alerge pînă la' 
trăsurica pentru a căuta noi dovezi, dar aceasta o lua mereu puţin 
înainte pe coridorul uşor înclinat; sau trebuia să se ducă la domnul 
care avea pretenţii asupra actelor în chestiune, pentru a-i comunica 
argumentele posesorului lor momentan şi a lua în primire 
contraargu-mentele. 

Astfel de tratative durau foarte mult; uneori se cădea de acord, 
domnul ceda o parte din acte, sau primea în |»mpensaţie altele, fiind 
vorba doar de o confuzie; dar alteori se întîmpla ca cineva să se vadă 
silit să renunţe la toate actele cerute, fie că era strîns cu uşa de 
argumentele omului de serviciu, fie că se sătura de atita tocmeală, şi 
a-ţunci nu le înmîna servitorului, ci le arunca, în urma unei decizii 
subite, departe, pe coridor, aşa încît sforile se des-, făceau şi hîrtiile 
zburau, iar servitorii se vedeau siliţi să-şi dea muită osteneală ca să 
le pună iar în ordine. Dar şi asta era relativ mai simplu decît în cazul 
în care omul de serviciu nu primea nici un răspuns la cererile sale de 
restituire; atunci stătea în faţa unei uşi închise, se ruga, insista, im- 
plora, cita din lista sa, invoca regulamentele, totul în zadar ; din 
cameră nu răzbea nici un sunet, şi, pesemne, servitorul nu avea 
dreptul să intre fără permisiune. Atunci, pînă şi acest eminent om de 
serviciu îşi pierdea stăpînirea de sine, se ducea la trăsurica lui, se 
aşeza pe acte, îşi ştergea sudoarea de pe frunte şi, cîtva timp, nu mai 
întreprindea nimic, bălăbănindu-şi doar picioarele. Interesul pentru 
ce se făcea era foarte mare, în general, peste tot se şuşotea, abia 
rămînea cîte o uşă neagitată, iar sus, prin Spaţiul dintre perete şi 
tavan, se arătau figuri ciudat înfofolite în ştergare, care urmăreau tot 
ce se petrecea, şi, în afară de asta, nu stăteau nici o clipă liniştite, la 
locul lor. 

Ce-l izbea pe K. în mijlocul acestei agitaţii generale, era că uşa lui 
Burgel rămase tot timpul închisă, şi că servitorii trecuseră de mult de 
această secţiune a coridorului, fără să fi distribuit acte pentru 
Burgel. Poate că mai dor- 

282 $ Franz Kafka 

mea, ceea ce denota în orice caz un somn foarte sănătos, dată fiind 
gălăgia din jur, dar de ce nu primise acte ? Numai foarte puţine 


camere fuseseră lăsate deoparte, şi probabil că numai cele 
neocupate. în schimb, camera lui Erlanger avea un nou ocupant, 
deosebit de neastîmpărat; probabil că-l alungase pur şi simplu pe 
Erlanger în cursul nopţii, lucru ce nu se prea potrivea cu firea rece şi 
distantă a acestuia, dar faptul că-l aşteptase pe K. în prag părea să 
dovedească totuşi că aşa era. 

De la toate observaţiile secundare, K. se întorcea, d fiecare dată, din 
nou spre omul de serviciu; acestuia nu se potriveau deloc cele ce i se 
spuseseră lui K. în genera despre servitori, despre inactivitatea lor, 
despre viaţa Io comodă, despre orgoliul lor; se vede că mai erau şi 
excepţii sau, ceea ce era mai verosimil, existau diverse grupuri 
printre ei, căci, aşa cum observa K. acum, existau delimitări diverse 
între ei. 

îi plăcea mai ales intransigenţa acestui om de serviciu. Nu ceda în 
lupta sa cu camerele acestea mici şi încăpăţinate — lui K. i se părea 
că e o luptă cu camerele, de vreme ce nu prea zărea ocupanţii. E 
drept că ostenea — şi cine n-ar fi ostenit ? — dar peste puţin îşi reve- 
nea, se dădea jos din cărucior şi se îndrepta din nou, cu capul sus şi 
dinţii strînşi, spre uşa ce trebuia cucerită. Se întîmpla ca atacul să fie 
respins de două-trei ori, pe calea cea mai simplă, numai prin tăcere 
îndrăcită, fără ca el să se declare învins. Văzînd că nu obţine nimic 
prin asediu deschis, încerca pe altă cale, de pildă, în măsura în care 
K. pricepea bine ce face, prin vicleşug. Anume, se prefăcea că 
renunţă, se ocupa de alte uşi, lăsînd-o pe cea cu pricina să-şi 
epuizeze oarecum tăcerea, si, după cîtva timp, se întorcea la ea, îl 
chema pe celălalt om de serviciu, total ostentativ şi în gura mare, 
apucîndu-se apoi să aşeze teancuri de' acte pe pragul uşii închise, ca 
şi cum s-ar răzgîndi, şi nu ar avea nimic de luat de la acel domn, ci, 
dimpotrivă, ar avea să-i distribuie multe. Pe urmă îşi continua 
drumul, fără să scape uşa aceea din ochi, şi, cîn'd domnul o 
deschidea cu precauţie, lucru care se întîmpla de obicei, ca să-şi ia 
teancurile de acte, el se repezea din cîteva salturi pînă acolo, băga 
piciorul între uşă şi prag, şi-l silea astfel pe domnul acela să discute 
cel puţin cu el, stînd faţă-n faţă, lucru care ducea, de obicei, la un 
rezultat 

CASTELUL $ 283 

cel puţin în parte satisfăcător. Dar dacă nu reușea în felul acesta, sau 
dacă i se părea că stratagema nu e indicată în cazul unei anumite uşi, 
încerca altfel. îşi punea atunci speranţele în celălalt domn, acela care 
avea pretenţia să primească mai multe acte. Pe servitorul celălalt, un 
auxiliar destul de lipsit de valoare, care lucra doar mecanic, îl dădea 
la o parte, şi începea să vorbească el insistent cu domnul, şuşotind, în 
secret, băgînd capul pe usă, făcîndu-i probabil promisiuni şi 
asigurîndu-l că la distribuţia viitoare adversarul lui va' fi pedepsit în 


mod corespunzător; cel puţin aşa se putea deduce din gesturile pe 
care le făcea spre uşa acestuia, şi din rîsetele lui, cînd ridea — cît îi 
permitea oboseala. 

Mai erau şi cazuri, unul sau două, în care renunţa la orice tentative, 
deşi K. avea impresia că şi aici renunţarea era doar aparentă, sau 
renunţa din motive bine întemeiate, căci trecea mai departe liniştit, 
suporta gălăgia făcută de domnul defavorizat fără a întoarce măcar 
capul; numai gestul de a închide ochii din timp în timp pentru cîteva 
clipe arăta că suferea din cauza gălăgiei. Dar apoi domnul se liniştea 
încet, încet; aşa cum plînsul copiilor, întîi neîntrerupt, se schimbă cu 
vremea în sughiţuri sporadice, la fel şi cu vociferările; chiar cînd 
încetau, din cînd în cînd mai izbucnea cîte un țipăt izolat, sau uşa se 
deschidea rapid pentru a fi trîntită.'în orice caz, părea evident că şi 
aici omul de serviciu procedase just. Pînă la urmă rămase un singur 
domn care nu se putea linişti; tăcu multă vreme, dar numai ca să se 
refacă, apoi o porni din nou, nu mai puţin intens ca la început. Nu era 
limpede de ce striga şi se p'lîngea aşa, poate că nu din pricina distri- 
buirii actelor. 

între timp, servitorul îşi terminase treaba, numai un singur act, de 
fapt o foaie mică de hirtie, o filă dintr-un bloc-notes, mai rămăsese pe 
cărucior din vina servitorului auxiliar, şi acum nu ştiau cui s-o dea. 
„S-ar putea să fie hîrtia mea", fu gîndul care-l străfulgera pe K. 
Primarul doar vorbise mereu de cazul lui ca de cel mai mărunţel. Şi, 
oricît de arbitrară şi de ridiculă i se părea chiar lui această supoziţie, 
K. încercă să se apropie de omul de serviciu care stătea pe gînduri 
examinînd hîrtia. Lucrul nu era , uşor, căci omul de serviciu nu prea 
împărtăşea simpatie pentru el, chiar şi în toiul muncii găsise mereu 
timp să 

284 $ Franz Kafka 

arunce cîte o privire supărată sau nerăbdătoare spre K., însoţită de o 
nervoasă scuturare a capului. Abia acum, distribuţia fiind terminată, 
părea să mai fi uitat de prezenţa lui K., aşa cum în general devenise 
mai indiferent, lucru explicabil prin extenuare; nici cu hîrtiuţa aceea 
nu-şi dădu prea multă osteneală, poate că nici n-o citea cu adevărat, 
prefăcîndu-se doar că o citeşte, şi, deşi prin înmînarea ei i-ar fi făcut 
o bucurie oricăruia dintre domnii de pe acest coridor, luă o altă 
decizie; se săturase de distribuire, făcu un semn către însoţitorul lui 
punîndu-şi degetul pe buze ca să-i impună tăcere, rupse hiîrtia, cu 
mult înainte de a-l putea ajunge K., şi puse bucăţelele în buzunar. 
Era probabil prima neregulă din aparatul birocratic la care K. 
devenise martor, dar era posibil că interpreta greşit gestul. Şi chiar 
dacă era o neregulă, se putea ierta; avirid în vedere condiţiile de aici, 
servitorul nu putea lucra fără greş, odată şi odată supărarea şi 
nervozitatea acumulate trebuiau să izbucnească, şi dacă! se 


manifestau doar în ruperea unei hîrtiuţe, nu era' cine ştie ce vină. 
Căci prin coridor tot mai răsuna vocea domnului iritat, iar colegii 
care în alte privinţe nu se arătaseră prea prietenoşi unii faţă de alţii, 
păreau perfect de acord în privinţa scandalului ; cu timpul, domnul 
iritat părea a fi luat asupra lui sarcina să facă tărăboi pentru toţi, 
ceilalţi multumindu-se să-l încurajeze doar prin interjecţii şi semne 
din cap. Dar acum servitorul nu se mai sinchis'ea'de nimic, era gata 
cu treaba; arătă spre minerul căruţului, pentru ca servitorul celălalt 
să-l apuce, şi apoi plecară pe unde veniseră, doar că mai mulţumiţi, şi 
atît de repede încît căruţul sălta în faţa lor. 

' Numai o dată mai tresăriră şi se uitară înapoi, cînd domnul care tipa 
mereu — şi în faţa uşii căruia se învirtea K. acum, pentru că ar fi vrut 
să priceapă ce voia de fapt — nemaiizbutind pesemne să-şi 
exteriorizeze supărarea prin ţipete şi descoperind un buton de 
sonerie, începu să sunei neîntrerupt, probabil încîntat că găsise acest 
mijloc mai' uşor decît ţipătul de care era şi el sătul. Acum se porni 
un' murmur de voci din toate camerele, pesemne aprobator; | domnul 
părea să facă ceva ce toţi doreau să facă de mult, dar nu putuseră din 
motive necunoscute. Oare domnul I voia să cheme o persoană de 
serviciu, poate pe Frieda ? în| 

CASTELUL $ 285 

cazul acesta putea să sune mult şi bine. Frieda era doar o-cupată să-i 
aplice lui leremias comprese pe corp, şi chiar dacă acesta nu mai era 
bolnav, tot n-avea timp, căci atunci zăcea în braţele lui. 

Totuşi sunatul avu un efect rapid. Din capătul coridorului se apropia 
în grabă mare însuşi birtaşul „Curţii domneşti", îmbrăcat în negru şi 
încheiat pînă" sus, ca de obicei; dar părea să-şi uite de demnitate, aşa 
de tare alerga ; ţinea braţele întinse în lături, ca şi cum ar fi fost che- 
mat din cauza unei mari nenorociri şi ar veni s-o cuprindă şi s-o 
înăbuşe la piept, şi la fiecare neregularitate a soneriei sălta în sus şi 
se grăbea şi mai tare. Mult în urma lui apăru acum şi nevastă-sa, şi 
ea alerga cu braţele desfăcute, dar cu paşi mici, cu grija de a-i face 
graţioşi, şi K. se gîndea că va sosi după ce birtaşul va fi intervenit 'în 
mod util. Pentru a-i lăsa coridorul liber, K. se lipi de perete. Dar 
birtaşul se opri în dreptul lui, ca şi cum ăsta i-ar fi fost țelul, iar 
birtăşiţa sosi şi ea numaideciît, şi amîndoi începură să-l copleşească 
cu reproşuri pe care, la repezeală şi de surprindere, nu le înţelegea, 
mai ales că se amesteca şi soneria domnului, împreună cu alte sonerii 
ce porniră să'sune, acum nu de nevoie, ci doar din joacă şi de prea 
multă bucurie. 

Fiind foarte dornic de a afla de ce se făcuse vinovat, K. fu perfect de 
acord cînd birtaşul îl luă de braţ şi-l scoase din mijlocul gălăgiei care 
tot mai creştea, căci în urma lor — K. nici măcar nu se întoarse, 
pentru că birtaşul dintr-o parte şi, mai mult încă, birtăşiţa din partea 


cealaltă, îi vorbeau mereu — uşile se deschiseră complet, coridorul 
se animă, circulaţia deveni intensă, ca pe o străduţă îngustă şi mult 
frecventată, uşile din faţa lor păreau să aştepte cu nerăbdare 
trecerea lui K. pentru a da drumul domnilor din camere, şi în tot 
vacarmul acesta răsunau mereu din nou clopoţeii, de parcă ar fi 
anunţat sărbătorirea unei victorii. în sflrşit — ajunseseră în curtea 
liniştită, acoperită cu zăpadă, unde aşteptau cîteva săni'i — K. află 
treptat despre ce era vorba. Nici birtaşul, nici birtăşiţa nu puteau 
pricepe cum de îndrăznise K. să 

facă aşa ceva. 

—' Dar ce am făcut ? întrebă K. iarăşi şi iarăşi, fără să primească 
vreun răspuns, pentru că vina li se părea 

i 

286 è Franz Kafka 

amîndurora prea evidentă şi, prin urmare, nu le intra în cap că ar 
putea fi de bună-credinţă. 

Numai foarte încet reuşi K. să-şi dea seama despre ce era vorba. Nu 
avea dreptul să stea în coridor, numai în sala birtului avea acces, şi 
asta doar din bunăvoință, oricînd revocabilă. Dacă era convocat, 
trebuia, fireşte, să se prezinte la locul indicat, rămînînd însă tot 
timpul conştient — căci doar avea atita bun-simţ — că se află într-un 
loc unde n-are ce căuta în mod obişnuit, şi unde fusese chemat de un 
domn mai mult în silă şi numai oficial, fiindcă era de datoria lui să se 
prezinte fepede, să se supună interogatoriului, iar apoi să dispară cît 
mai repede posibil. Oare nu simţise deloc, acolo pe coridor, că face 
ceva ce nu se cuvine ? Şi dacă avusese acest sentiment, cum de a 
putut să se învîrtească pe acolo ca un animal la păşune ? Oare nu 
fusese convocat la un interogatoriu nocturn, şi nu ştia de ce sînt 
instituite acestea ? Interogatoriile nocturne — şi acum K. avu parte 
de o nouă explicaţie a rostului lor — aveau doar scopul ca domnii să-i 
audieze pe împricinaţii a căror prezenţă le era insuportabilă în timpul 
zilei, cît mai repede, noaptea, la lumina artificială, cu posibilitatea de 
a uita îndată, în somn, uriţenia lor. Purtarea lui K. dispreţuise însă 
toate măsurile! de precauţie. Chiar şi stafiile dispar spre zori, K. însă 
rămăsese acolo, cu miîiniîe în buzunar, aşteptiînd parcă, de vreme ce 
nu părăsea locul, să plece tot coridorul, cu toate camerele şi cu toţi 
domnii. Aşa s-ar fi întîmplat chiar, să nu se îndoiască, dacă acest 
lucru ar fi fost cumva posibil, căci delicateţea domnilor e 
nemărginită. Nici unul nu l-ar goni cumva, nici nu i-ar spune să plece, 
cum ar fi cu totul firesc. Nici unul n-ar întreprinde nimic, deşi toţi 
tremură, probabil, de enervare în timpul prezenţei sale care le 
otrăveşte dimineaţa, orele lor preferate. în loc să ia măsuri împotriva 
lui K., preferă să sufere, avînd probabil speranţa că nu se poate să 


nu-şi dea seama cu încetul de ceea ce sare în ochi, şi că va suferi şi 
el, într-o măsură corespunzătoare cu suferinţa domnilor, pînă ce nu 
va mai putea suporta, de faptul că stă aici dimineaţa, în văzul tuturor, 
într-un chip atît de nepotrivit. Speranţă zadarnică. Ei nu ştiu, sau nu 
vor să ştie, în amabilitatea şi condescendenţa for, că există şi inimi 
insensibile, împietrite, nezdruncinate de nici un fel de respect. Nu 
caută pînă şi fluturele de 

CASTELUL $ 287 

noapte, biată gînganie, un colţişor liniştit cînd se crapă de ziuă, 
lipindu-se de perete, dorind să se facă nevăzut, nefericit că nu-i cu 
putinţă acest lucru ? K. în schimb se aşază acolo unde devine mai 
vizibil, şi, dacă ar putea împiedica ivirea zorilor, ar face-o. N-o poate 
împiedica, dar din păcate o poate întîrzia şi îngreuna. 

E adevărat că a asistat la distribuirea actelor ? E ceva ce nimeni n- 
are voie să vadă, afară de cei care participă direct la ea. Ceva ce nici 
birtaşul, nici birtăşiţa n-au avut permisiunea să vadă, deşi se petrece 
în casa io'r. Ceva despre care au auzit vorbi'ndu-se doar aluziv, de 
pildă azi, prin oamenii de serviciu. N-a remarcat oare cu cîte difi- 
cultăţi s-a făcut distribuirea actelor, ceva de neînțeles, dat fiind că 
fiecare domn serveşte numai şi numai cauza, negîndindu-se niciodată 
la propriile sale avantaje, şi deci în mod normal trebuie să fie dornic 
să contribuie la mersul rapid, uşor şi fără greşeli al distribuirii 
actelor, această operaţie importantă, fundamentală ? Şi nu l-a 
încercat nici pe departe bănuiala că motivul principal al dificultăţilor 
a fost faptul că distribuirea a trebuit să aibă loc cu uşile aproape 
mereu închise, fără putinţă de comunicare directă între domnii, care, 
fireşte, s-ar fi înţeles între ei într-o clipită, pe cînd prin intermediul 
oamenilor de serviciu mijlocirea durează chiar ore întregi, neputînd fi 
realizată fără plingeri, constituind o caznă pentru domni şi servitori, 
şi avînd consecinţe dăunătoare probabil şi în munca lor de mai 

tîrziu ? Şi de ce nu putuseră comunica domnii direct între ei ? Ei 
bine, tot nu pricepea încă ? Aşa ceva nu i se mai întîmplase birtăşiţei, 
zicea ea, şi birtaşul afirma acelaşi lucru, în ce-l privea, deşi avuseseră 
de-a face cu fel defel de oameni recalcitranţi.' 

Lucruri pe care altădată nu îndrăzneşti să le pronunţi, lui trebuie să i 
se spună deschis, altfel nu le pricepe nici pe cele mai elementare. Ei 
bine, de vreme ce trebuie spus: din cauza lui, numai şi exclusiv din 
cauza lui nu putuseră ieşi domnii din camerele lor, avînd în vedere că 
dimineaţa, îndată după somn, sînt mult prea ruşinoşi şi vulnerabili 
pentru a se putea expune unor priviri străine; cît ar fi de perfect 
îmbrăcaţi se simt mult prea dezveliţi pentru a se arăta. E greu de 
spus de ce se ruşinează, poate că numai fiindcă au dormit, ei care 
sînt în fond etern activi. Dar poate că nu se ruşinează atît să se arate, 
cît să vadă per- 


288 è Franz Kafka 

soane străine; lucrul pe care l-au evitat, spre fericirea lor, prin 
interogatoriile nocturne, şi anume vederea, atît de insuportabilă 
pentru ei, a împricinaţilor, nu vor s-o lase să-i inoportuneze acum, 
dimineaţa,' deodată, direct, în toată goliciunea ei. Nu sînt în stare să 
suporte aşa ceva. Ce om trebuie să fie acela care nu respectă asta ! 
Mă rog, trebuie să fie un om cum e K.! Unul care trece peste orice, 
peste respectul legii, ca şi peste considerentele umane fundamentale, 
cu aceeaşi indiferenţă obtuză şi aceeaşi somnolenţă, unul căruia riu-i 
pasă că face aproape imposibilă distribuirea actelor şi că dăunează 
renumelui casei, unul care provoacă acest lucru nemaivăzut, ca dom- 
nii exasperaţi să se apuce să se apere singuri, şi, după ce au arătat o 
s'tăpînire de sine inimaginabilă la muritorii de rînd, să pună mîna pe 
sonerie ca să ceară ajutor pentru a-l izgoni pe, altminteri de 
nezdruncinatul, K. Ei, domnii, să ceară ajutor ! Cum n-ar fi venit ei 
fuga de mult, birtaşul, birtăşiţa şi tot personalul, dacă ar fi îndrăznit 
să apară nechemaţi în faţa domnilor, dis-de-dimineaţă, chiar de-ar fi 
fost numai ca să le dea ajutor, pentru a dispărea apoi îndată ! 
Tremurînd de indignare, inconsolabili din pricina neputinței lor, au 
aşteptat la capătul coridorului, şi soneriile, de fapt niciodată 
aşteptate, au fost pentru ei ca o salvare ! Ei, ce a fost mai grav, a 
trecut! De-ar putea măcar să arunce o privire asupra activităţii 
bucuroase a domnilor, în sfîrşit eliberaţi de prezenţa* lui K.! Pentru 
K-, în orice caz, nu s-a terminat încă totul; va trebui să dea socoteală 
fără îndoială de ceea ce a comis ! 

Ajunseră între timp în cîrciumă; nu era prea limpede de ce, cu toată 
mînia lui, birtaşul îl adusese totuşi aici, poate că îşi dăduse seama că 
oboseala lui K. era prea mare ca să poată părăsi casa. Fără a aştepta 
o invitaţie să ia loc, K. se prăbuşi de-a dreptul pe un butoi. Acolo, în 
întuneric, se simţea bine. Doar un bec electric foarte slab ardea în 
marea încăpere, deasupra robinetelor de bere. Şi pe afară era 
întuneric, probabil că viscolea. Trebuie să fii recunoscător că poţi sta 
aici, la căldură, şi să iei seama să nu te gonească. Birtaşul şi birtăşiţa 
tot mai stăteau în faţa lui, ca şi cum ar mai reprezenta' o primejdie, 
ca şi cum n-ar fi exclus, neputîndu-se deloc bizui pe el, să se scoale 
brusc pentru a încerca să pătrundă din nou în coridor. Dar erau şi 
obosiţi de sperietura nocturnă şi de sculatui 

CASTELUL $ 289 

cu noaptea-n cap, mai ales birtăşiţa care purta o rochie cafenie, 
foşnind ca mătasea, cu fusta largă, cam dezordonat încheiată la 
nasturi — de unde o scosese la repezeală ? Şi care stătea cu capul 
înclinat ca o floare frîntă, rezemat de umărul bărbatului, ştergindu-şi 
ochii cu o batistă fină şi aruncînd lui K. priviri de copil supărat. 
Pentru a-i linişti pe soţi, K. spuse că tot ce aflase acum de la ei era cu 


totul nou pentru el, dar că, în pofida neştiinţei sale, nu ar fi stat chiar 
atît de multă vreme în coridor, unde într-adevăr n-avea ce căuta, şi 
că în nici un caz nu voise să supere pe nimeni, ci totul se întîmplase 
numai din prea multă oboseală. Le mulţumi pentru că puseseră cap 
scenei penibile, şi le spuse că, dacă avea să fie tras la răspundere, îi 
va părea bine, căci numai astfel va putea împiedica să se 
răstălmăcească complet purtarea sa. Numai oboseala fusese de vină 
şi nimic altceva. lar această oboseală vine de acolo că nu era încă 
obişnuit cu efortul cerut de interogatorii. Cînd va fi cîştigat oarecare 
experienţă în această direcţie, n-o să se mai poată întîmpla ceva 
asemănător. Poate că ia interogatoriile prea în serios, dar asta 
probabil că nu e ceva rău. A trebuit să suporte două interogatorii, 
unul după altul, întîi la Biir-gel, apoi la Erlanger, şi mai ales primul îl 
epuizase, al doilea e drept că a fost scurt; Erlanger îl rugase doar să-i 
facă un mic serviciu; ambele la un loc au fost însă mai mult decît 
putea el suporta, dar poate că şi pentru altcineva, de pildă pentru 
domnul birtaş, ar fi fost prea obositoare. După al doilea interogatoriu 
a plecat împleticindu-se. Fusese ca o stare de beţie, că doar îi văzuse 
şi-i auzise pentru prima oară pe cei doi domni, şi fusese obligat să le 
şi răspundă ! Totul ieşise foarte bine, după cîte-şi poate da seama, 
dar pe urmă s-a întîmplat nenorocirea, din care nu i se poate face 
totuşi un cap de acuzare, după toate cele ce au precedat. Din păcate, 
numai Biirgel şi Erlanger şi-au dat seama de starea în care se afla şi 
desigur că şi-ar fi arătat solicitudinea faţă de el şi ar fi prevenit ce a 
urmat, dar Erlanger fusese obligat să plece îndată după interoga- 
toriu, probabil spre castel, iar Biirgel adormise, pesemne că-l 
ostenise tocmai interogatoriul lui K. Cum l-ar fi putut deci suporta IC 
însuşi fără a se simţi slăbit ? Şi Biirgel chiar scăpase astfel toată 
distribuţia actelor. D'acă ar fi avut şi el, K., posibilitatea de a face 
acelaşi lucru, bucuros 

Er 

! 

290 € Franz Kafka 

ar fi făcut uz de această posibilitate, renunţîind cu plăcere să arunce 
priviri indiscrete si interzise, cu'atît mai lesne cu cît în realitate nu 
fusese in stare să vadă nimic, aşa că pînă şi domnii cei mai sensibili 
s-ar fi putut arăta nest'înje-niţi în faţa lui. 

' Menţionarea celor două interogatorii — mai ales a celui cu Erianger 
— şi respectul cu care vorbea K. despre domni îl dispuseră pe birtaş 
în favoarea lui. Părea că vrea să îndeplinească rugămintea lui K. de a 
întinde o scîndură peste butoaie ca să poată dormi acolo, cel puţin 
pînă-n zori, dar birtăşiţa era net împotrivă, scutură' din cap, trăgînd 
mereu şi inutil de rochie, căci abia acum îşi dădea seama că nu era 
aranjată cum trebuie. O ceartă vizibil veche şi mereu reluată părea 
să izbucnească între soţi în legătură cu curăţenia casei. Pentru K., în 


halul de oboseală în care era, discuţia soţilor lua proporţii exagerate. 
I se părea o nenorocire'ce ar întrece tot ce pătimise pînă atunci — să 
fie dat afară acum. Acest lucru nu trebuia să se întîmple, chiar dacă 
soţii s-ar fi unit pînă la urmă împotriva lui. Chircit pe butoi, se uita la 
cei doi pîndindu-i, pînă ce birtăşiţa, fiind de o susceptibilitate 
neobişnuită, remarcată ăe'/L mai de mult, se dădu brusc la o parte si, 
după ce trecuse pesemne de mult la alte subiecte in convorbirea cu 
birtaşul, strigă : 

— Vezi si tu ciim se uită la mine! Hai, spune-i să plece, în sfîrşit. 

K. însă sesizînd ocazia, convins fiind acum pe deplin, chiar pînă la 
indiferenţă, că va rămîne aici, zise: 

— Nu la tine mă uit, ci la rochia ta. 

— De ce la rochie ? întrebă birtăşiţa enervată. K. dădu din umeri. 

— Vino, zise apoi birtăşiţa către soţul ei. E beat, măgarul! Lasă-l să- 
şi facă somnul aici. 

Apoi îi mai porunci slujnicei Pepi care, la chemarea ei, apăruse din 
întuneric somnoroasă, zbîrlită, cu o mătură în mîna moale, să-i 
arunce lui K. o pernă. 


25 


Cînd se trezi, K. avu întîi impresia că abia adormise; camera era la fel 
de goală şi de caldă, pereţii erau întunecaţi, becul de peste tejghea 
stins, în faţa ferestrelor noapte. Cînd se întinse, astfel încît perna 
căzu pe jos şi scîndură şi butoaiele scîrţiiră, Pepi se apropie 
numaideciît; află de la ea că era seară şi că dormise mai bine de 
douăsprezece ore. Birtăşiţa întrebase de el de mai multe ori în cursul 
zilei, iar Gerstăcker, care aşteptase o bere aici, în întuneric, 
dimineaţa, în timp ce K. vorbise cu birtăşiţa, dar nu mai voise să-l 
deranjeze apoi pe K., venise în'ţre timp o dată ca să vadă ce face, şi 
apoi se pare că venise şi Frieda şi stătuse un moment lîngă K., dar 
probabil că nu venise din pricina lui, ci fiindcă avea mai multe lucruri 
de pregătit aici, căci seara urma să-şi reia postul de 

odinioară. 

— Pesemne că nu-i mai place de tine ? întrebă Pepi, 

aducînd cafea şi cozonac. 

Dar întrebarea nu era pusă cu răutate, în felul ei de mai de mult, ci 
cu tristeţe, ca şi cum ar fi făcut cunoştinţă între timp cu răutatea 
lumii,' faţă de care orice răutate personală e neputincioasă şi lipsită 
de sens. Vorbea cu K. de parcă ar fi fost tovarăşi de suferinţă, şi cînd 
acesta gustă cafeaua, şi ei i se păru că el n-o găseşte destul de dulce, 
alergă să-i aducă zaharniţa plină. Tristeţea n-o împiedicase însă să se 
gătească azi poate mai mult încă decît data trecută; avea o mulţime 
de panglici şi funde împletite în păr, peste frunte şi la tîmple îşi 
făcuse bucle cu fierul, iar la gît purta un lănţişor care atîrna pînă-n 
decolteul adînc al bluzei. Cînd K., de mulţumire că-şi făcuse, în 


sfîrşit, odată somnul şi că bea şi el o cafea bună, se apucă să tragă de 
o fundă ca s-o desfacă, Pepi îi zise obosită: 

292 $ Franx Kafka 

— Ei, lasă-mă! şi se aşeză lîngă el pe butoi. 

K- nu avu nevoie s-o întrebe ce o doare, căci începu ea singură să-i 
povestească, cu privirea aţintită asupra ceştii de cafea, ca şi cum nu 
s-ar putea dedica în întregime necazului ei, chiar cînd vorbea de el, 
fiindcă asta i-ar depăşi forţele. înainte de toate, K. află că el este 
vinovat de nenorocirea ei, dar că nu e supărată pe el din pricina asta. 
Şi dădu din cap cu însufleţire, în timp ce povestea, ca să preîntîmpine 
protestele lui. întîi, el o scosese pe Frieda din birt, făcînd astfel 
posibilă avansarea lui Pepi. Altfel ar fi fost inimaginabil ca Frieda să 
renunţe la post, stătuse la tejghea ca un păianjen în pînza lui, avea 
fire de legătură peste tot, pe care numai ea le ştia; s-o scoţi de aici 
împotriva voinţei ei ar fi fost cu neputinţă, numai dragostea pentru 
un om de rînd, deci ceva ce nu cadra cu situaţia ei, putea s-o 
gonească din post. Dar Pepi ? Se gîndise ea vreodată să obţină postul 
acesta ? Era cameristă, avea deci o slujbă mică, fără perspective, şi 
nutrise speranţe de viitor, ca orice fată; visele nu pot fi interzise, dar 
nu se gîndise cu seriozitate la o avansare, se învățase cu ce avea. Şi 
apoi deodată, Frieda dispăruse din birt, asta se petrecuse brusc, aşa 
că birtaşul nu găsi îndată o persoană potrivită ca s-o înlocuiască, 
privirea îi căzu asupra ei, care, fireşte, avusese grijă să se pună la 
vedere. Pe vremea aceea îl iubea pe K. cum nu mai iubise pe nimeni. 
Stătuse luni de-a rîndul în cămăruţa ei întunecoasă, din subsol, 
pregătită să petreacă acolo neobservată ani în şir, în cazul cel mai 
rău chiar şi toată viaţa, şi apoi apăruse subit K., un erou, un 
eliberator al fetelor, şi-i croise şi ei un drum spre lumină. E drept că 
el nici nu ştia de dînsa, nu făcuse asta de dragul ei, dar asta nu-i 
scădea din recunoştinţă; în noaptea premergătoare angajării ei — 
angajarea nu era încă sigură, doar foarte probabilă — petrecuse ore 
întregi stînd de vorbă cu el, şoptindu-i la ureche ce recunoscătoare îi 
era. Şi fapta lui crescu încă şi mai mult în ochii ei prin aceea că 
persoana cu care se împovărase era tocmai Frieda; era ceva de un 
altruism de neînțeles că, pentru a o scoate la lumină pe Pepi, o luase 
pe Frieda ca iubită. Frieda, o fată lipsită de frumuseţe, mai în vîrstă, 
slabă, cu părul scurt şi rar, şi apoi o fiinţă ascunsă care avea mereu 
diverse secrete, lucru ce se poate explica prin 

CASTELUL $ 293 

înfăţişarea ei; avînd o faţă şi un trup pe care toată lumea le vedea cît 
sînt de lamentabile, simte nevoia să aibă alte mistere necontrolabile, 
cum ar fi, de pildă, pretinsa ei legătură cu Klamm. 

Pepi mai avusese pe atunci şi gînduri de felul acesta: E posibil s-o 
iubească într-adevăr pe Frieda ? Nu cumva se înşală sau o înşală 


doar pe Frieda, şi atunci rezultatul întregii poveşti ar fi numai şi 
numai ascensiunea ei, a lui Pepi, şi atunci K. îşi va recunoaşte oare 
eroarea, sau poate n-o să mai vrea s-o ascundă şi nu va mai voi s-o 
vadă pe Frieda, ci doar pe Pepi ? Asta nu era neapărat o închipuire 
nesăbuită a ei, căci putea să se măsoare cu Frieda ca femeie, nimeni 
n-ar nega asta şi, în fond, ceea ce-l orbise pe K., pentru moment, 
fusese înainte de toate situaţia Friedei şi strălucirea pe care Frieda 
se pricepuse să şi'-o atribuie. Aşa că Pepi visase că, avînd ea acum 
acea situaţie, K. se va apropia de ea cu rugăminţi, iar ea va putea 
decide, fie să-l asculte şi să piardă postul, fie să-l respingă şi să-şi 
continue ascensiunea. Şi se hotărise, în gînd, să renunţe la orice 
pentru a se cobori pînă la el şi a-l învăţa ce e dragostea adevărată, 
aceea pe care n-o poate afla la Frieda, şi care e independentă de 
favorurile şi onorurile lumii. Dar apoi totul s-a petrecut altfel. Şi din 
vina cui ? Din a lui K., în primul rînd, şi din pricina şireteniei Friedei. 
Dar din vina lui K., înainte de toate, căci ce vrea el, în fond, şi ce om 
ciudat este! Spre ce tinde, care sînt lucrurile acelea importante care-l 
preocupă şi care-l fac să uite ce-i mai bun şi mai frumos ? Pepi este 
victima acestei ciudăţenii, şi totul e o prostie, totul e pierdut. Cine ar 
avea forţa să pună foc întregii „Curți domneşti" şi să o facă scrum, 
dar complet, ca să nu rămînă nici măcar o urmă, aşa cum arzi o hîrtie 
în sobă, acela ar fi astăzi alesul 

inimii ei. 

Da, va să zică, îşi urmă povestirea Pepi, ea începu să lucreze în sala 
birtului acum patru zile, spre prînz. Nu e o muncă uşoară, ba e 
aproape ucigătoare, dar şi ce poţi obţine nu e nimica toată. Nici 
înainte Pepi nu trăise ca un pie'rde-vară, şi chiar dacă nu avusese 
pretenţia, nici măcar în visurile ei cele mai îndrăzneţe, să ocupe 
vreodată acest post, observase totuşi multe, ştia ce e cu situaţia asta, 
n-o acceptase neprevenită. Nici nu poţi s-o iei în primire ne- 


ir 
|-| 


294 $ Franz Kafka 


pregătită, fiindcă atunci o şi pierzi din primele ceasuri. Mai ales dacă 
te-ai apuca să te porţi aici în felul cameristelor ! Dacă eşti cameristă, 
ai impresia, cu timpul, că eşti pierdută şi uitată; e o muncă 
asemănătoare cu cea dintr-o mină; cel puţin aşa e în coridorul 
secretarilor, zile întregi nu vezi pe nimeni, în afară de cîţiva 
împricinaţi care se strecoară furişîndu-se, fără să îndrăznească să 
ridice ochii, şi în afară de celelalte două-trei cameriste, care sînt la 
fel de amărite. Dimineaţa n-ai voie să ieşi deloc din cameră, atunci 
secretarii vor să rămînă singuri între ei, mîncarea le-o aduc servitorii 
din bucătărie, cu asta nu ne ocupăm noi, fetele, şi nici în timpul 
mesei n-ai voie să te arăţi pe coridor. Numai cînd domnii lucrează, 
cameristele au voie să deretice camerele, dar, fireşte, nu pe cele 
ocupate, ci doar pe cele goale, şi acolo însă munca trebuie făcută în 
linişte, pentru a nu deranja activitatea domnilor. Dar cum e posibil să 
faci curat fără gălăgie, cînd domnii locuiesc mai multe zile în şir în 
camere, şi mai ales cînd servitorii, banda asta de jegosi, umblă şi ei 
pe acolo, aşa că, în momentul în care camera încape pe mîna noastră, 
e într-un hal că n-ar putea-o spăla nici apele potopului. într-adevăr, 
sînt nişte domni mari, dar eşti silit să-ţi învingi scîrba ca să faci curat 
după ei. Cameristele nu au ce-i drept prea mult de lucru, dar e o 
muncă zdravănă. Şi nu auzi o vorbă bună, mereu numai reproşuri, 
mai ales pe a-cesta, cel mai chinuitor şi cel mai frecvent: că în timpul 
curăţeniei s-au pierdut acte. în realitate nu se pierde nimic, fiecare 
hîrtiuţă o predăm birtaşului, dar acte se mail pierd, numai nu de 
către noi, fetele. Şi atunci vin comisii,! fetele trebuie să-şi părăsească 
odăile, şi cei din comisiei scotocesc prin pat, că fetele n-au nimic al 
lor, cele cîteva? lucruşoare încap într-un coş, şi totuşi comisia 
cercetează ore întregi. Bineînţeles că nu găseşte nimic, cum să 
ajungă actele acolo ? Ce să facă fetele cu actele ? Singurul rezultat e 
că birtaşul îşi transmite totuşi vorbele de ocară şi amenințările din 
partea comisiei decepţionate. Şi nici o linişte, nici ziua, nici noaptea, 
gălăgie tot timpul,'de dis-de-dimineaţă şi pînă-n miez de noapte. Dacă 
cel puţin n-am fi silite să locuim acolo, dar nu se poate altfel, fiindcă 
şi în răstimpul dintre munci sînt de adus mărunţişuri de la bucătărie, 
cînd sînt comandate, iar asta e treaba cameris- 

CASTELUL $ 295 

telor, mai ales noaptea. Mereu te trezeşti cu cîte o bătaie cu pumnul 
în uşă, se dictează o comandă, alergi jos la bucătărie, îi scuturi pe 
băieţii-bucătari adormiţi, pui ceştile cu băuturile cerute în faţa uşii 
tale, de unde! le iau servitorii — ce triste sînt toate astea'! 

Dar nu ăsta e cel mai rău lucru. Mai rău e cînd nu se comandă nimic, 
şi, în toiul nopţii, cînd toată lumea ar trebui să doarmă şi cei mai 
mulţi chiar dorm, cineva uneori umblă pe furişate în faţa uşii 
cameristelor. Atunci fetele se dau jos din pat — paturile sînt aşezate 


unele peste altele, spaţiul fiind redus, toată odaia fetelor nefiind de 
fapt decît un fel de dulap încăpător cu trei mari sertare — ascultă la 
uşă, îngenunchează, se string în braţe de frică. Şi mereu se aude că 
se tot învîrte pe acolo cineva pe fum. Pînă la urmă, ar fi aproape 
fericite dacă acel cineva ar intra, în sfirşit, dar nu se întîmplă nimic, 
nimeni nu intră. Şi mai trebuie spus că nu-i neapărat vorba de un 
pericol, poate e doar cineva care se plimbă în faţa uşii, se gîndeşte că 
ar fi bine să comande ceva şi nu se poate'decide. Poate că e doar atit, 
poate că e totuşi cu totul altceva. în fond nu-i cunoaştem bine pe 
domni,'abia dacă-i zărim. în orice caz, fetele se topesc de frică în 
cameră, şi cînd zgomotele de afară încetează, se sprijină de perete şi 
nu mai au nici puterea să se urce din nou în paturi. 

Asta e viaţa care o aşteaptă din nou pe Pepi; încă din seara asta 
urmează să-şi reia locul în odaia fetelor. Şi de ce ? Din cauza lui K. şi 
a Friedei. înapoi, deci, la viaţa asta de care abia scăpase, datorită, ce- 
i drept, lui K., dar şi propriilor ei sforţări. Căci, în general, fetele se 
neglijează în acest serviciu,"chiar şi cele mai îngrijite. Pentru cine să 
se mai dichisească ? Nimeni nu le vede, cel mult personalul din 
bucătărie. Fata care se mulţumeşte cu atît, n-are decît să se 
gătească. încolo, însă, îşi petrec tot timpul în cămăruţa lor sau în 
camerele domnilor, unde nu merită să intri în rochii curate, ar fi o 
nechibzuinţă şi o risipă. Şi mereu numai la lumina artificială şi în aer 
închis — se încălzeşte mereu — şi în fond sînt veşnic obosite. Singura 
după-amiază liberă din săptămînă o foloseşti cel mai bine dacă dormi 
liniştită, fără frica nocturnă, în vreun colţ al bucătăriei. Pentru ce să 
se mai gătească ? Abia dacă merită să te îmbraci. Pe urmă a fost 
brusc mutată în circiumă 


296 è Franz Kafka 

unde, presupunînd că vrei să fii apreciată, trebuie să corespunzi unor 
cerinţe exact opuse: aici, fiind mereu expusă privirilor, şi anume 
adesea privirilor unor domni foarte răsfăţaţi şi' atenţi, eşti obligată să 
ai o înfăţişare cît se poate de distinsă şi de plăcută. Mă rog, era o 
cotitură. Şi Pepi poate susţine că n-a neglijat nimic. Pentru mai tîrziu 
nu-şi făcea griji. Ştia că are aptitudinile necesare pentru acest post, 
ba era chiar sigură de asta, şi această convingere o păstra şi acum, 
nu i-o putea răpi nimenea, nici chiar azi, în ziua înfrîngerii ei. Greu 
fusese doar să facă faţă la început de tot, fiind o biată fată de 
serviciu, fără rochii şi fără podoabe, mai ales că domnii n-au răbdare 
să aştepte pînă te adaptezi, ci vor să aibă numai-deciît, fără tranziţie, 
o chelneriţă aşa cum se cuvine, altfel îi întorc spatele. S-ar zice că 
pretenţiile lor nu sînt exagerate, de vreme ce Frieda le putea 
satisface. Dar nu e aşa. 

Pepi reflectase mult la aceste lucruri, se şi văzuse destul de des cu 


Frieda şi cîrva timp dormise chiar cu ea. Nu e uşor s-o dibui pe 
Frieda, şi cine nu bagă bine de seamă — dar care dintre domni bagă 
bine de seamă ? — pe acela îl induce numaidecit în eroare. Nimeni nu 
ştie mai bine decît Frieda însăşi ce lamentabilă îi e înfăţişarea; dacă o 
vezi de pildă pentru prima oară desfăcîndu-şi părul, te iei cu mîinile 
de cap de mila ei; o fată ca ea n-ar trebui să fie nici măcar cameristă, 
dacă lucrurile s-ar petrece după dreptate, asta o ştie şi ea, şinu o 
dată a plîns noaptea din pricina asta, îipindu-se de Pepi şi 
înfăşurîndu-şi capul cu părul acesteia. Dar cînd e ocupată, toate 
îndoielile dispar, se crede cea mai frumoasă, şi ştie să sugereze ideea 
asta oricui. Cunoaşte oamenii, asta e marea ei artă. Minte şi înşală 
repede, ca lumea să n-aibă timp să se uite mai bine ia ea. Fireşte că 
asta nu merge decît pentru moment, oamenii au ochi şi, pînă la urmă, 
se încred în ei. Dar în clipa în care îşi dă seama de acest pericol, a şi 
inventat un alt mijloc, în ultima vreme de pildă, relaţiile ei cu Klamm. 
Relaţiile ei cu Klamm! Dacă nu crezi ce spun n-ai decît să cercetezi; 
du-te la Klamm şi întreabă-l! Ce şmecheră, ce şmecheră! Şi dacă 
cumva n-ai curajul să te duci la Klamm ca să-l întrebi aşa ceva, dacă 
poate n-ai fost primit pentru chestiuni infinit mai importante, şi 
Klamm îţi este poate cu totul inaccesibil — 

CASTELUL $ 297 

numai ţie şi oamenilor ca tine, căci Frieda, de pildă, pătrunde la el 
cînd vrea — dacă lucrurile stau aşa, poţi examina totuşi chestiunea, 
n-ai decît să aştepţi! Klamm n-o să tolereze multă vreme răspîndirea 
unui zvon atît de mincinos, e fără îndoială ahtiat să afle ce se 
vorbeşte despre el la birt şi în odăile muşteriilor, toate astea au o 
mare importanţă pentru el, şi dacă sînt neadevăruri, le va dezminţi 
pe loc. 

Dar nu le dezminte; ei, atunci, nu e nimic de dezminţit, şi e purul 
adevăr ! Ce se vede e doar atît, că Frieda îi duce berea în cameră şi 
iese de acolo cu plata; dar ce nu se vede, asta povesteşte Frieda, şi 
trebuie s-o crezi. Şi nici măcar n-o povesteşte, că doar n-o să divulge 
asemenea secrete ; nu, secretele se divulgă de la sine în jurul ei, şi, 
de vreme ce s-au divulgat prin trăncăneală, sigur că nu se mai sfieşte 
nici ea să vorbească despre ele, dar cu modestie, fără a suţine ceva, 
pomenind doar de cele şi aşa în general cunoscute. Nu de toate; nu 
spune, de pildă, de Klamm că bea mai puţină bere ca înainte, de cînd 
îl serveşte ea, nu cu mult mai puţină, dar vizibil mai puţină; asta 
poate avea, ce-i drept, diverse cauze, poate e o perioadă în care îi 
place mai puţin berea, sau te pomeneşti că, fiind Frieda Ja mijloc, 
uită să mai bea. Oricum, oficît ar fi de surprinzător, Frieda e iubita 
lui Klamm. Şi ce e bun pentru Klamm, cum să nu fie bun de admirat 
şi pentru alţii ? Şi aşa, Frieda a devenit dintr-o dată o mare 
frumuseţe, o fată ideală pentru postul de chelneriţă la birt; ba, 


aproape prea frumoasă, avînd prea multă putere, aşa că nici nu-i mai 
ajunge situaţia de la birt. Şi, într-adevăr, oamenilor li se pare ciudat 
că'mai ocupă acest post; e mare lucru să fii chelneriţă la birt; fiind 
acolo, legătura ei cu Klamm e ceva demn de crezare; dar dacă a 
devenit iubita lui Klamm, de ce o lasă să mai fie chelneriţă, mai ales 
atîta vreme ? De ce n-o ajută să avanseze ? Poţi să le spui oamenilor 
mult şi bine că nu e nici o contradicţie, că o fi avînd Klamm anumite 
motive să procedeze aşa, sau că înălţarea Friedei va urma poate 
chiar foarte curînd, toate astea nu prea au efect. Lumea are anumite 
idei despre lucruri, şi, cu toată îndemînarea, nu-i poţi face să renunţe 
la ele pînă la urmă. De fapt nu s-a mai îndoit nimeni că Frieda ar fi 
iubita lui Klamm, chiar şi cei care ştiau pesemne 

298 * Franz Kafka 

mai bine, obosiseră să se mai îndoiască. „Fii iubita lui Klamm, în 
plata Domnului, îşi ziceau, dar dacă eşti, vrem şi noi s-o constatăm 
văzîndu-ţi ascensiunea !" Dar nu se constată nimic, Frieda rămase la 
tejghea ca şi pînă atunci, şi, pe ascuns, se bucură tare că totul 
rămase cum fusese. în ochii oamenilor însă, pierdu din vază, şi nu 
putea să nu remarce, fireşte, acest lucru, că de obicei observă 
lucrurile înainte ca ele să existe. 

O fată cu adevărat frumoasă şi demnă de iubit, n-are nevoie de 
artificii o dată ce s-a adaptat serviciului din birt; atîta vreme cît e 
frumoasă, poate rămîne acolo, afară de cazul că intervine o 
întîmplare deosebit de nefericită. O fată ca Frieda însă va fi mereu 
îngrijorată să nu-şi piardă postul; fireşte că n-o arată, fiind deşteaptă, 
mai degrabă se plînge de'slujbă şi-şi dă aerul c-o blestemă. Dar pe as- 
cuns pîndeşte mereu atmosfera. Astfel şi-a dat seama că oamenii 
deveniseră indiferenți, apariţia ei era ceva pentru care nu mai merita 
să ridici ochii, nici măcar argaţii nu se mai sinchiseau de ea, ci se 
tineau după Olga şi alte fete de felul ei, purtarea birtaşului îi arăta că 
nu mai e indispensabilă, poveşti mereu noi despre Klamm iarăşi nu 
mai putea născoci, totul are o limită, şi atunci Frieda se decise să 
întreprindă un lucru nou. Dar cine să fi fost în stare să întrevadă ! 
Pepi presimţise ceva, dar din păcate nu-i putea ghici intenţiile. Frieda 
se decisese să provoace un scandal, ea, iubita lui Klamm, să se 
arunce în braţele unui oarecare, pe cît posibil în ale celui mai 
neînsemnat! Avea să facă multă vilvă, se va vorbi multă vreme despre 
asta, şi, în sfirşit, lumea îşi va aduce din nou aminte ce înseamnă să 
fii iubita lui Klamm, şi ce înseamnă să dispreţuieşti această onoare în 
beţia unei dragoste noi. Greu era de găsit doar omul potrivit care să 
se preteze acestui joc viclean. Nu putea fi un cunoscut al Friedei, nici 
măcar unul dintre argaţi, acesta ar fi privit-o probabil cu ochi mari şi 
ar fi trecut mai departe, în primul rînd n-ar fi luat-o în serios, şi chiar 
ar fi fost imposibil, cu toată abilitatea în vorbe, să răspîndeşti zvonul 


că Frieda a fost asaltată de el, că nu s-a putut apăra şi că i-a cedat 
într-un moment de inconştienţă. Cît ar fi fost de neînsemnat acel om 
de jos, trebuia totuşi să fie cineva despre care puteai convinge lumea 
că, în pofida felului său obtuz şi lipsit de fineţe, 

CASTELUL $ 299 

rivneşte tocmai la Frieda şi la nimeni alta, şi nu nutreşte altă dorinţă 
mai însemnată decît — Doamne mare ! —să se însoare cu ea. Dar 
chiar dacă era un om de rînd, pe cît posibil mai de jos decît un argat, 
mult mai neînsemnat chiar decît un argat, trebuia să fie totuşi de aşa 
soi ca fetele să nu-şi ridă de ea din pricina lui) un om la care şi vreo 
altă fată cu discernămînt ar putea găsi ceva atrăgător. Unde să 
găseşti un astfel de om ? Orice altă fată l-ar fi căutat probabil o viaţă 
întreagă în zadar. Norocul îi aduce Friedei pe arpentor în birt, poate 
tocmai în seara în care a făurit acest plan. 

Arpentorul! în fond care sînt gîndurile lui K. ? Ce-i în capul lui ? Va 
ajunge la ceva deosebit ? Un post bun, o distincţie ? îşi doreşte aşa 
ceva ? în acest caz, ar fi trebuit să se apuce de treabă cu totul altfel 
de la bun început. E un zero, ţi-e şi milă să-i examinezi situaţia. E 
arpentor, o fi şi asta ceva, deci a învăţat ceva, dar dacă nu ştii ce să 
faci cu'ce ştii, e tot nimic. Şi pe lîngă asta mai are si pretenţii: fără 
cel mai mic sprijin formulează pretenţii, nu chiar în mod expres, dar 
se simte că le are, şi asta e supărător. Oare ştie că pînă şi o fată de 
serviciu se înjoseşte dacă vorbeşte cu el mai'multă vreme ? Şi cu 
toate pretenţiile lui deosebite, cade prins din prima seară în cursa 
cea mai grosolană. Oare nu-i e ruşine ? Cu ce l-a cucerit Frieda chiar 
într-atît ? Acum ar' putea s-o mărturisească. Se poate să-i fi plăcut 
chiar cu adevărat fiinţa asta slăbănoagă, gălbejită ? Aş, de unde, 
nici măcar nu s-a uitat bine la ea; dînsa i-a' spus doar atît, că-i iubita 
lui Klamm, pentru el era încă o noutate şi a avut efect, aşa că pierdut 
a fost! Dar pentru ea, fireşte'că nu mai era loc în „Curtea 
domnească", a trebuit să plece de acolo. Pepi a mai văzut-o în 
dimineaţa plecării, tot personalul se adunase, fiecare era curios să 
vadă spectacolul. Şi puterea ei era încă atît de mare, încît lumea o 
compătimea. Toţi, pînă şi duşmanii ei. Aşa de bună se dovedi de la 
început socoteala pe care şi-o făcuse. Li se părea tuturor de neînțeles 
că se dăruise unui asemenea om, totul era privit ca o 'lovitură a 
soartei, fetişcanele de la bucătărie care le admiră, fireşte, pe fetele 
din sală, erau inconsolabile. Chiar şi Pepi era impresionată, nici ea 
nu se putea sustrage emoţiei, deşi atenţia îi era atrasă de altceva. O 
fra- 

300 + Franz Kafka 

pase că Frieda nu prea era tristă, în fond. Nenorocirea care o lovise 
era totuşi îngrozitoare, şi se şi prefăcea că e nefericită, dar nu 
ajungea atît cît s-o înşele pe Pepi. Ce îi dădea deci putere ? Poate 


fericirea unei dragoste noi ? Era o presupunere ce nu stătea în 
picioare. Ce o susţinea, ca să se poată arăta calmă şi prietenoasă, ca 
de obicei, chiar faţă de Pepi, care de pe atunci conta ca succesoarea 
ei? 

Pepi nu avusese pe atunci timp să se gîndească suficient la asta, era 
prea ocupată cu pregătirile în vederea noului post. Avea să-l ia în 
primire probabil peste cîteva ore şi nu era încă bine coafată, n-avea 
rochie elegantă, albituri fine, pantofi buni. Toate astea trebuiau 
procurate în cîteva ore; dacă nu reuşeai să te echipezi cum se cade, 
era mai bine să renunţi la situaţie, căci tot o pierdeai din prima 
jumătate de oră. Ei bine, reuşi în parte. Pentru coafat avea un talent 
special, odată o chemase chiar şi birtăşiţa s-o ajute la pieptănat, era 
un dar special, avea o mînă foarte uşoară, e drept că şi părul ei bogat 
se aşază numaidecît aşa cum îl potriveşte. Şi în materie de 
îmbrăcăminte se găsea o soluţie. Cele două colege ale ei ţineau la ea, 
era şi o onoare pentru ele că o fată din grupa lor devine chelneriţă, şi 
apoi Pepi avea să fie în situaţia de a le avantaja, mai tîrziu, cînd va fi 
ajuns la putere. Una din fete avea mai demult o stofă scumpă, era 
comoara ei, de multe ori o arătase ca să fie admirată de celelalte, 
visa probabil s-o utilizeze pentru ea într-un fel grandios, dar acum, că 
Pepi avea nevoie de stofă, i-o dărui — ce frumos din partea ei! Şi 
ambele fete o ajutaseră cu plăcere la croit şi cusut, şi n-ar fi fost mai 
pline de zel dacă ar fi făcut-o pentru ele însele. Fusese o muncă 
veselă, care le fericea. Şedeau, fiecare pe patul ei, una mai sus decît 
cealaltă, coseau cîntînd şi-şi treceau părţile terminate sau furniturile, 
întinzînd mîna în sus sau în jos. De cîte ori îşi aminteşte, Pepi are o 
strîngere de inimă la gîndul că totul fusese zadarnic şi că se întoarce 
la prietenele ei cu mîinile goale. Ce nenorocire, şi ce uşuratic 
provocată, mai ales din partea lui K.! Ce se mai bucuraseră atunci de 
rochie; părea o garanţie a succesului, şi, cînd mai descopereau un 
locşor liber pentru o fundă în plus, li se risipea orice urmă de 
îndoială. Şi nu-i aşa că e într-adevăr frumoasă rochia ? 

CASTELUL $ 301 

Acum e cam şifonată şi pătată; neavînd alta, o purtase ziua şi 
noaptea, dar tot se mai cunoaşte ce frumoasă e, nici măcar afurisita 
aceea de soră a lui Barnabas n-ar fi în stare să facă alta mai bună. Şi 
că se poate strînge sau lărgi în voie, că e o singură rochie, dar e 
modificabilă, e un avantaj deosebit şi, de fapt, o invenţie a ei. E drept 
că nu e greu să-şi facă rochii, nu vrea să se laude, dar unei fete tinere 
şi sănătoase orice îi vine bine. A fost mult mai greu pînă şi-a procurat 
lenjerie şi pantofi, şi cu asta a început de fapt insuccesul. în materia 
asta prietenele o ajutară la fel, cît putură, dar n-aveau ce face. 
Albiturile, pe care le adună şi le cîrpi, erau de calitate proastă, şi, în 
loc de ciz-muliţe cu tocuri, trebui să se mulţumească cu nişte papuci 


pe care mai bine îi ascunzi decît îi arăţi. Lumea o consola pe Pepi, 
spunîndu-i că nici Frieda nu fusese cine ştie ce frumos îmbrăcată, 
uneori umblase atît de şleampătă, că muşteriii preferau să-i 
servească băieţii-pivniceri. Era adevărat, dar Frieda putea să-şi 
permită să umble aşa, cîştigase favoruri şi vază; dacă o cucoană se 
arată şi ea odată îmbrăcată murdar şi neglijent, e cu atît mai 
atrăgător lucru, dar una nouă ca Pepi? 

Afară de asta, Frieda nici nu se putea îmbrăca bine, că nu are nici o 
urmă de gust; dacă ai o piele gălbuie, n-ai ce-i face, nu poţi s-o 
schimbi, dar nimeni nu te obligă să mai pui şi o bluză crime, foarte 
decoltată, încît te dor ochii de atîta galben. Şi de n-ar fi fost lipsită de 
gust, tot era prea zgîrcită ca să se îmbrace bine, strîngea tot ce 
cîştiga, nimeni nu ştia cu ce scop. La serviciu nu avea nevoie de bani, 
o scotea la capăt cu minciuni şi şmecherii; acest exemplu Pepi nu 
voia şi nu putea să-l urmeze, de aceea era îndreptăţită să se 
dichisească spre a se pune în valoare, mai ales la început. Dacă 
pentru acest scop ar fi dispus de mai multe mijloace, ar fi rămas 
învingătoare, cu toate şiretlicurile Friedei şi cu toată neghiobia lui K. 
Fiindcă începuse bine. Cele cîteva cunoştinţe şi atribuţii necesare le 
aflase mai înainte. Abia se apucase de treabă, că se şi adaptase. 
Nimeni nu simţea lipsa Friedei. Abia a doua zi au întrebat cîţiva 
muşterii, unde a dispărut. Dar Pepi nu făcu nici o greşeală, birtaşul 
era mulţumit; în prima zi fusese mereu prezent, de teamă, pe ufmă 
abia mai apărea din cînd în cînd, în cele din urmă îi încre- 

302 * Franz Kafka 

dinţase totul întrucît casa de bani era în regulă; intrările erau chiar 
ceva mai mari decît pe vremea Friedei. Intro-> duse inovaţii. Frieda 
îi supraveghea şi pe argaţi, cel puţin în parte, mai ales cînd o observa 
cineva, făcînd'asta nu din sîrguinţă, ci din zgîrcenie, din instinct de 
dominație, din | teama de a ceda cuiva din prerogativele ei; Pepi, în 
schimb, încredința supravegherea lor băieţilor-pivniceri, mult mai 
potriviti pentru această muncă. Astfel îi rămînea mai mult timp 
pentru camerele domnilor, muşteriii fură serviţi mai prompt, şi cu 
toate astea, îşi mai permitea să schimbe şi o vorbă, două, cu fiecare, 
nu ca Frieda, care pretindea să se rezerve în întregime lui Klamm, şi 
privea fiecare vorbă, fiecare încercare de apropiere din partea oricui, 
ca o ofensă adusă lui Klamm. Sigur că asta era şi o tactică 
inteligentă, fiindcă astfel părea o favoare nemaipomenită dacă 
permitea cuiva să se apropie de ea. Pepi, în schimb, detesta 
asemenea artificii; şi ele nici nu sînt aplicabile de la început. Era 
prietenoasă cu fiecare, şi fiecare o răsplătea prin amabilitate. Toţi se 
bucurau, vizibil, de schimbare; cînd domnii surmenaţi îşi permit, în 
sfîrşit, să stea cîtăva vreme la o bere, îi poţi transforma de-a dreptul 
printr-o vorbă, o privire, un gest. Cu atîta plăcere îşi treceau mîinile 


prin buclele lui Pepi, încît era nevoită! să-şi refacă pieptănătura de 
zece ori pe zi, poate; atracției acestor bucle şi funde nu-i rezista 
nimeni, nici chiar acest IC, altădată atît de absent. 

Aşa trecură în zbor cîteva zile agitate, pline de muncă, dar încoronate 
de succes. De n-ar fi trecut atît de repede, de n-ar fi fost aşa de 
puţine la număr ! Patru zile e prea puţin, chiar dacă te străduieşti 
pînă la epuizare, poate cu a cincea zi ar fi fost de-ajuns, dar cu a 
patra, numai, nu. îşi cîştigase ea, ce-i drept, binevoitori şi prieteni în 
acele patru zile, şi dacă ar fi să se încreadă în toate privirile, s-ar 
chema că înota într-o mare de sentimente prieteneşti cînd sosea cu 
halbele de bere; un copist cu numele de Brat-meier e nebun după ea, 
i-a dăruit un lănţişor şi un mic medalion cu poza lui înăuntru, ceea ce 
e de fapt o obrăznicie; s-au mai întîmplat şi altele, dar nu fuseseră 
totuşi decît patru zile mari şi late, în care, dacă Pepi îşi dădea 
osteneala, Frieda putea fi uitată, aproape, cu totul'; şi ar fi fost uitată 
de-a binelea, poate chiar mai repede, 

CASTELUL $ 303 

dacă n-ar fi avut grijă să rămînă subiectul de conversaţie al 
oamenilor, prin scandalul pe care l-a provocat; datorită acestuia, 
reprezenta ceva nou, lumea ţinea s-o revadă numai din curiozitate, 
datorită lui K. Total lipsită de interes, sub orice alt raport, persoana 
ei, de care se plictisiseră pînă la saturatie, cîştigase un farmec nou 
pentru ei; desigur că n-ar fi cedat-o pe Pepi în schimb, atîta vreme cît 
era acolo şi avea succes prin prezenţă, dar majoritatea domnilor sînt 
oameni în vîrstă, greoi în deprinderi, şi pînă se obişnuiesc cu o nouă 
chelneriţă, mai trec cîteva zile, oricît de avantajoasă ar fi schimbarea; 
fără voia lor le trebuie cîteva zile, poate doar cinci, dar patru nu 
ajung, aşa că Pepi mai conta, în pofida tuturor calităţilor, ca fiind 
provizorie. 

Şi, apoi, nenorocirea, poate cea mai mare: în aceste patru zile, 
Klamm nu coborise în sală, deşi în primele două fusese în sat. Dacă 
ar fi venit, Pepi ar fi trecut un fel de probă decisivă, o probă de care 
de altfel nu se temea, de care mai degrabă se bucura. N-ar fi devenit 
iubita lui Klamm — astea sînt lucruri de care mai bine nu te atingi 
nici măcar prin cuvinte — şi nici n-ar fi pretins că este, dar s-ar fi 
priceput să aşeze berea pe masă cel puţin la fel de drăgălaş ca 
Frieda, ar fi salutat amabil, fără felul băgăreţ al Friedei, şi şi-ar fi luat 
rămas-bun la fel de amabil, şi, în măsura în care Klamm caută într- 
adevăr uneori ceva în ochii unei fete, ar fi găsit acel ceva, pe deplin, 
în ochii lui Pepi. Dar de ce n-a coborit ? Din întîmplare ? Aşa crezuse 
şi Pepi pe atunci. în primele două zile îl aşteptase din'clipă în clipă, şi 
noaptea îl aşteptase. Se gîndea mereu: acuşi vine Klamm, şi alerga 
tot timpul, de colo pînă colo, fără alt motiv decît neliniştea aşteptării 
şi dorinţa de a-l zări ea cea dintii cînd va intra. Decepţia continuă o 


obosise mult de tot; poate din cauza asta n-a avut randamentul pe 
care, altfel, l-ar fi putut avea. Cum avea un moment liber, se furişa pe 
coridorul de la etaj, interzis personalului de serviciu, şi acolo se pitea 
într-o firidă şi aştepta. De-ar veni Klamm acuma, se gîndea atunci, 
de'-aş putea să-l scot pe domnul ăsta din camera sa şi să-l duc în 
braţe în sala de mese! Sub povara asta nu m-aş prăbuşi, cît ar fi de 
mare. Dar nu venea. E atîta linişte pe coridorul acela, nici nu-ţi poţi 
închipui dacă n-ai 

304 + Franz Kafka 

fost acolo. E atita linişte că n-o poţi suporta multă vreme tăcerea te 
goneşte. Dar încerca iar şi iar: de zece ori luase la fugă, de zece ori 
urcase din nou. N-avea nici u rost. Dacă Klamm voia să vină, va veni, 
şi dacă nu voia n-avea cum să-l ademenească Pepi, chiar dacă s-ar fi 
sufa cat de palpitaţii în firida aceea. N-avea nici un rost; dac nu 
venea, totul era lipsit de rost. Şi nu a venit. 

Astăzi Pepi ştie de ce n-a venit Klamm. Frieda s-ar : delectat grozav, 
dacă ar fi putut s-o vadă pe Pepi pe cori-] dorul de la etaj, în firidă, cu 
mîinile apăsate pe inimă. Klamm nu coborise pentru că nu-l lăsase 
Frieda. Nu obținuse asta prin simple rugăminţi, rugăminţile Friedei 
nu ajung pînă la Klamm. Dar această păienjeniţă are re-! laţii de care 
nu ştie nimeni. Dacă Pepi spune ceva unui j muşteriu, o spune 
deschis, pot să audă şi cei de la mesele vecine. Frieda n-are nimic de 
spus, aşază paharul de bere |pe masă şi pleacă; numai juponul ei de 
mătase, singurul i lucru pe care cheltuieşte bani, foşneşte. Dar dacă 
spune şi ea o dată ceva, n-o spune deschis, îi' şopteşte muşteriului J 
la ureche, se apleacă spre el, în aşa fel ca, la' mesele vecine, lumea 
să tragă cu urechea. Ce spune e, probabil, neimportant, dar nu 
totdeauna; are relaţii, le întăreşte pe unele prin celelalte, şi dacă 
majoritatea nu duc nicăieri — căci cine se sinchiseşte mereu de 
Frieda ? — tot rămîne cîte una trainică. Aceste relaţii Frieda începuse 
să le' exploateze acum. K. îi lăsa toată libertatea s-o facă; în loc să 
stea lîngă ea şi s-o păzească, abia dă pe acasă, umblă prin sat, are 
întrevederi pe ici, pe colo, e atent la toate, numai la ce face Frieda 
nu, şi, ca să-i lase şi mai multă libertate, se mută din „Hanul Podului" 
în şcoala pustie. Frumos început pentru o lună de miere ! 

Mă rog, Pepi e ultima care i-ar face reproşuri din pricină că n-a 
suportat să stea mereu cu Frieda ;'nu poţi s-o suporţi mereu pe 
Frieda. Dar atunci de ce n-a părăsit-o de tot, de ce s-a întors mereu la 
ea, de ce a dat impresia, prin peregrinările sale, că luptă pentru ea ? 
Totul părea să indice că abia prin relaţiile cu Frieda îşi descoperise 
toată nimicnicia, că vrea să devină demn de ea, vrea să ajungă 
undeva sus, de aceea renunţă pentru moment să fie împreună cu ea, 
cu gîndul de a se despăgubi pe urmă în voie pentru privaţiunile 
suferite. 


CASTELUL œ 305 

„ între timp, Frieda nu pierde vremea, sade la şcoală, ispre care 
desigur ea l-a îndemnat pe K., observă „Curtea domnească", îl 
observă pe K. Are curieri excelenți la dispoziţie : secundanţii lui K., 
pe care acesta îi cedează ei cu totul — lucru de neînțeles, chiar dacă-l 
cunoşti pe K. Frieda îi trimite pe la vechii ei prieteni, ca să le mai 
amintească de existenţa ei, se plînge că e ţinută prizonieră de un om 
cum e K., unelteşte împotriva lui Pepi, vesteşte întoarcerea ei 
grabnică, cere ajutor, imploră să nu i se divulge nimic lui Klamm, 
fiindcă acesta are nevoie de menajamente şi, sub acest pretext, 
insistă să nu fie lăsat în nici un caz să coboare în sala birtului. Lucrul 
pe care, faţă de unii, îl dă drept menajare a lui Klamm, îl prezintă 
birtaşu-lui ca un succes al ei. îi atrage atenţia asupra faptului că de 
astă dată Klamm nu mai coboară; cum să coboare, 

1 cînd în sală îl serveşte o fată ca Pepi ? Sigur, nu e vina bir-taşului, 
Pepi era înlocuitoarea cea mai potrivită din cîte se 

i puteau găsi, dar nu e suficientă, nici măcar pentru cîteva 

! zile. 

i Despre toată această activitate a Friedei, K. nu ştie nimic. Cînd 
el nu e pe drumuri, sade nebănuind nimic, la picioarele ei, în timp ce 
ea numără orele care o mai separă de tejghea. Dar secundanţii nu 
sînt utilizaţi numai în calitate de curieri, ei mai servesc şi la aţiţarea' 
geloziei lui K., la menţinerea ei la temperatura vrută. Frieda cunoaşte 
secundanţii de cînd era mică, n-au secrete unii faţă de alţii, dar, în 
onoarea lui K., încep să se dorească, iar pentru K. se iveşte pericolul 
ca, din asta, să se iste o mare dragoste. Şi K. face totul pe placul 
Friedei, chiar şi lucrurile cele mai contradictorii, de pildă: acceptă ca 
secundanţii să-l facă gelos, dar tolerează totuşi ca tustrei să rămînă 
laolaltă, în timp ce el pleacă singur la drumurile lui. E aproape ca şi 
cum el ar fi al treilea secundam al Friedei. Atunci Frieda se 
hotărăşte, pe baza observaţiilor ei, să dea marea lovitură, se decide 
să se întoarcă. Şi e, într-adevăr, ceasul al doisprezecelea; e de 
admirat ce bine îşi dă seama, şireata, şi cum foloseşte momentul: 
intensitatea observaţiei şi puterea deciziei sînt inimitabila ei artă. 
Dacă ar'poseda-o şi Pepi, viaţa ei ar fi cu totul alta. De-ar fi rămas 
Frieda încă vreo zi, două, la şcoală, n-ar mai fi putut-o izgoni pe Pepi, 
care ar fi fost definitivată, 

306 * Frant Kafka 

iubită de toţi, cu destui bani cîştigaţi între timp, pentru a completa în 
mod strălucit îmbrăcămintea ei sărăcăcioasă, încă o zi, două, şi 
Klamm nu mai putea fi reţinut în cameră prin nici un fel de intrigi, ar 
fi coborit în birt, ar fi băut, s-ar fi simţit bine, ar fi fost mulţumit de 
schimbare, în cazul în care ar fi remarcat măcar absenţa Friedei; încă 
o zi, două, şi Frieda, cu tot scandalul ei, cu relaţiile şi secundanţii ei 


cu tot, ar fi fost uitată cu desăvîrşire şi pentru totdeauna. Oare atunci 
s-ar fi agăţat şi mai tare de K. şi, presupunînd că e capabilă de aşa 
ceva, ar fi început să-l iubească cu adevărat ? Nu, n-ar fi fost aşa. 
Fiindcă nici K. nu mai avea nevoie decît de o zi ca să se sature de ea, 
ca să-şi dea seama în ce mod abject îl minte, cu totul, cu pretinsa ei 
frumuseţe, cu pretinsa ei fidelitate, şi, mai ales, cu pretinsa dragoste 
a lui Klamm. încă o zi, nu mai mult, şi K. o gonea din casă cu toată 
maşinaţia ei murdară cu secundanţii ; cînd te gîndeşti că nici măcar 
K. nu mai avea nevoie decît de o zi. Şi atunci, între aceste două 
pericole, cînd e pe punctul de a fi înghițită de mormînt, K., în naivi- 
tatea sa, ii mai lasă o potecă' îngustă de scăpare, atunci fuge pur şi 
simplu. Deodată — nimeni nu se aşteptase la asta, e împotriva firii — 
deodată ea e cea care'-l goneşte pe K., pe cînd acesta tot o mai 
iubeşte, tot o mai urmăreşte, şi, cu ajutorul presiunilor prietenilor ei 
şi al secundanţilor, îi apare birtaşului ca o salvare, mult mai 
ademenitoare ca înainte, prin scandalul provocat, dorită, aşa cum s-a 
dovedit, şi de cei mai sus-puşi, şi de cei mai umili, atrasă de cel umil 
doar pentru moment, respingîndu-l curînd, aşa cum se cuvine, şi 
devenită inaccesibilă lui şi tuturor, ca şi înainte vreme; numai că 
înainte lumea punea lucrurile la îndoială, pe drept cuvînt, pe cînd 
acum este convinsă. Se întoarce, deci, astfel, birtaşul ezită, aruncînd 
o privire spre Pepi: s-o sacrifice, după ce a făcut faţă lucrurilor aşa de 
bine? Dar vorbăria Friedei îl convinge, prea multe grăiesc pentru ea, 
mai ales că o să-l readucă pe Klamm în sala de birt. 

Aşa stau lucrurile acum, în seara asta. Pepi n-o să aştepte pînă vine 
Frieda, ca să transforme preluarea din nou a postului ei într-un 
triumf. Casa de bani a şi predat-o birtăşiţei, aşa că poate pleca. Unul 
din paturile suprapuse, colo, jos, în camera fetelor, e gata pregătit 
pentru ea, va fi primită de prietenele ei înlăcrimate, îşi va smulge 
rochia 

CASTELUL $ 307 

de pe trup, panglicile din păr şi va îndesa totul într-un colţ, unde vor 
fi bine ascunse, fără să-i amintească în mod inutil de vremuri care 
trebuie să rămînă uitate. Apoi va lua găleata mare si mătura, va 
strînge din dinţi şi se va apuca de treabă. Deocamdată însă a trebuit 
să-i mai povestească lui K. totul, ca să vadă clar, el care, fără ajutorul 
ei, nici acum nu şi-ar da seama ce urit s-a purtat faţă de Pepi şi ce 
nefericire a adus pe capul ei. Sigur că şi el a fost doar o unealtă. 
Pepi isprăvise. Suspină adînc şi-şi şterse cîteva lacrimi din ochi şi de 
pe obraji, apoi se uită la K., dînd din cap, de parcă ar fi vrut să spună 
că, în fond, nu e vorba de nenorocirea ei — o va suporta ea, şi n-are 
nevoie nici de consolare, nici de ajutor, cu atît mai puţin de la el, că, 
în pofida vîrstei ei fragede, cunoaşte viaţa, însăşi nenorocirea ei nu e 
decît o confirmare a cunoştinţelor dobîndite — că e vorba de KL, lui 


voise să-i prezinte 6 imagine fidelă a situaţiei, găsind chiar şi acum, 
după spulberarea tuturor speranţelor ei, că e necesar s-o facă. 

— Ce imaginaţie feroce ai tu, Pepi! zise K. Nu-i deloc adevărat că 
ai'descoperit toate lucrurile astea abia acum, astea nu sînt decît vise 
aduse din camera voastră întunecată şi strimtă, a fetelor care sînt la 
locul lor acolo, pe cînd aici, la aer, în birt, au o înfăţişare ciudată. Cu 
astfel de idei nu puteai să răzbeşti aici,!' e clar. De n-ar fi decît rochia 
şi coafura cu care te'lauzi! Ele sînt născociri produse de întunericul şi 
de paturile acelea din camera voastră; acolo par desigur frumoase, 
aici însă toţi rîd de ele pe ascuns, sau făţiş. Şi ce mai spui ? Am fost 
doar o unealtă şi am fost înşelat ? Nu, dragă Pepi, am fost la fel de 
puţin' folosit ca unealtă şi la fel de puţin înşelat ca şi tine. 6 drept că 
Frieda m-a'părăsit pentru moment, sau, cum te exprimi tu, a fugit cu 
un secundanţ, tu vezi un licăr de adevăr, şi e într-adevăr puţin 
probabil să mai devină soţia mea, dar e cu totul neadevărat că m-aş fi 
săturat de ea,' sau că aş fi gonit-o chiar a doua zi, sau că m-ar fi înşe- 
lat, aşa cum'înşală în mod obişnuit o femeie pe un bărbat. Voi, 
'cameristele, v-aţi obişnuit să vă uitaţi prin gaura cheii, şi de acolo vă 
vine felul ăsta de a gîndi, şi de a trage concluzii referitoare la totul, la 
fel de grandioase, pe cît de false, pornind de la un amănunt pe care l- 
aţi văzut într-adevăr. Urmarea este că, în acest caz, de pildă,' eu ştiu 
308 * Franz Kaflca 

mult mai puţin decît tine. Nu pot să explic nici pe departe atît de 
exact ca tine de ce m-a părăsit Frieda. Explicaţia cea mai verosimilă 
mi se pare aceea pe care ai atins-o în treacăt, dar n-ai adîncit-o, 
anume că am neglijat-o. Din păcate, e adevărat, am neglijat-o, dar 
asta-şi are cauzele ei speciale si nu e locul să le discutăm. Aş fi fericit 
dacă s-ar întoarce la mine, dar aş începe îndată s-o neglijez din nou. 
Aşa e. Cît stătea cu mine, eram tot timpul pe drumuri, lucru de care 
tu rizi; acum, că a plecat, sînt aproape fără ocupaţie, sînt obosit, 
tînjesc chiar să fiu complet scutit de orice ocupaţie. N-ai cumva un 
sfat să-mi dai, Pepi ? 

— Ba am, zise Pepi, înviorîndu-se deodată şi apucîndu-lpeK. 
de umeri. Amîndoi am fost înşelaţi, hai să rămînem împreună. Hai cu 
mine în camera fetelor ! 

— Cîtă vreme spui că am fost înşelaţi, nu mă pot înţelege cu tine. 
Pretinzi mereu că ai fost înşelată, fiindcă asta te flatează şi te 
emoţionează. Adevărul e, însă, că nu eşti făcută pentfu postul'ăsta. 
Ce evidentă trebuie să fie lipsa ta de chemare dacă pînă şi eu, după 
părerea ta cel mai neştiutor, îmi dau seama de ea. Eşti o fată bună, 
Pepi; dar nu'e prea uşor să-ţi dai seama de asta; eu, de pildă, te-am 
considerat, întîi* nemiloasă şi orgolioasă, dar nu eşti, numai postul 
te-a zăpăcit, pentru că nu eşti făcută pentru el. Nu vreau să spun că-l 
consider prea mare pentru tine; nu e o situaţie extraordinară, poate 


că e ceva mai de cinste decît cea dinainte, dacă te gindeşti bine, în 
ansamblu, însă deosebirea dintre ele nu e mare, mai degrabă se 
aseamănă într-atiît, încît le-ai putea confunda; ba, s-ar putea susţine 
că e de preferat să ni cameristă decît chelne-riţă, fiindcă acolo eşti 
mereu printre secretari, pe cînd aici, chiar dacă-i serveşti uneori pe 
superiorii secretarilor, trebuie să-ţi dai osteneală şi cu o lume foarte 
de jos, de pildă, ca mine; eu nici n-am dreptul să stau în altă parte 
decît aici, în sală, şi să fie oare o mare onoare să ai de-a face cu 
mine ? Numai ţie ţi se pare aşa, şi poate că ai şi motive s-o crezi. Dar 
tocmai din pricina asta nu corespunzi. E un post ca oricare altul, 
pentru tine, însă, e raiul; de aceea le faci pe toate cu un zel exagerat, 
te dichiseşti aşa cum se dichisesc, după părerea ta, îngerii — dar în 
realitate ei sînt altfel — tremuri să nu-ţi pierzi postul, te crezi mereu 
persecutată, cauţi mereu să-i cîştigi, prin prea mare amabilitate, pe 
cei care, după părerea ta, te-ar putea spri- 

CASTELUL $ 309 

jini, îi deranjezi, însă, astfel şi-i îndepărtezi, căci la birt vor să aibă 
pace, nu să adauge la grijile lor şi grijile chel-neriţelor. E prea posibil 
ca, după plecarea Friedei, nici unul dintre înalții oaspeţi să nu fi 
remarcat evenimentul, astăzi însă ştiu de el, şi într-adevăr le e dor de 
Frieda, fiindcă Frieda le învîrtea pe toate mai altfel. O fi ea cum o fi, 
şi o fi apreciat ea oricum postul ăsta, dar era experimentată în 
serviciu, era calmă şi stăpînită, tu singură ai subliniat-o, fără însă să 
profiţi de exemplul ei. Ai observat vreodată ce privire are ? Nu era 
privirea unei chelneriţe, era mai degrabă una de stăpînă. Le vedea pe 
toate şi pe fiecare în parte, şi privirea pe care o mai păstra pentru 
fiecare avea destulă putere ca să-l supună. Ce contează că era cam 
slabă poate, cam înaintată în vîrstă, că-ţi puteai imagina un păr mai 
bogat decît al ei; astea sînt mărunţişuri în comparaţie cu ce avea al 
ei, şi cel pe care l-ar deranja asemenea lipsuri ar dovedi doar că-i 
lipseşte simţul pentru altceva mai mare. Acest reproş nu i se poate 
face, desigur, lui Klamm; e doar punctul de vedere greşit al unei fete 
tinere, fără experienţă, şi acest fel de a vedea te împiedică să crezi în 
dragostea lui Klamm pentru Frieda. Klamm ţi se pare — pe drept 
cuvînt — inaccesibil, de aceea crezi că nici Frieda nu s-a putut 
apropia de el. Te înşeli. Eu m-aş încrede, în această privinţă, în 
spusele Friedei, chiar dacă n-aş avea dovezi sigure. Pe cît de 
necrezut ţi se pare, şi pe cît de puţin poţi acorda acest fapt cu 
imaginea pe care o ai despre lume şi funcţionărime, şi nobleţe, şi 
efectul frumuseţii femeii, e totuşi adevărat; aşa cum şedem noi aici 
laolaltă şi eu iau mîna ta între mîinile mele, aşa au stat probabil şi 
Klamm şi Frieda, unul lîngă altul, ca şi cum ar fi lucrul cel mai firesc 
din lume; iar el cobora în sală de bunăvoie, ba chiar în grabă, nimeni 
nu-l pîndea pe coridor, şi nu-şi neglija munca obişnuită, Klamm 


trebuia să se ostenească singur să vină, şi greşelile de gust în 
îmbrăcămintea Friedei, de care tu te-ai îngrozit, nu-l deranjau. Nu 
vrei s-o crezi! Şi nu-ţi dai seama cum te dezvălui prin asta, cum îţi 
arăţi lipsa de experienţă tocmai prin asta! Pînă şi o fiinţă care n-ar şti 
nimic despre legătura dintre ea şi Klamm, trebuie să-şi dea seama, 
după felul ei de a fi, că această relaţie a fost formată de cineva mai 
de seamă decît mine, şi decît tine, şi decît toată populaţia satului, şi 
că se întreținea într-un fel care depăşea cu 

310 è Franz Kafka 

mult glumele uzuale dintre muşterii şi chelneriţe, glume ce par a fi 
scopul vieţii tale. Dar te nedreptăţesc. Tu cunoşti prea bine calităţile 
Friedei, îi ştii spiritul de observaţie, forţa de decizie, influenţa pe 
care o are asupra | oamenilor, numai că interpretezi totul greşit, 
crezi, desigur, că le foloseşte pe toate în mod egoist, atît în avanta- | 
jul ei, cât şi în rău, chiar ca arme împotriva ta. Nu, Pepi, j chiar dacă' 
ar avea asemenea săgeți, nu ar putea trage cu ele de la o distanţă aşa 
de mică. Egoistă ? Mai degrabă s-ar putea spune că sacrificînd tot ce 
avea, şi tot ce putea spera, ne-a dat ocazia, mie şi ţie, să ne afirmăm 
în situaţii mai înalte, dar că amîndoi am decepţionat-o şi o silim ţ de-a 
dreptul să se întoarcă aici. Nu ştiu dacă este aşa, nu sînt cu totul 
lămurit în ce fel m-am făcut vinovat; numai | cînd mă compar cu tine, 
am impresia că amîndoi ne-am străduit într-un fel prea gălăgios, prea 
copilăresc, prea 1 naiv să obţinem ceva ce poate fi obţinut mult mai 
uşor, | prin liniştea şi impasibilitatea Friedet, decît prin plinsete, 
zbateri, cu ghearele şi dinţii, aşa cum un copil poate să tragă de faţa 
de masă, dar nu cîştigă nimic altceva decît să dea jos toată 
minunăţia, făcînd-o inaccesibilă pentru tot-deauna. Nu ştiu dacă e 
chiar aşa, dar ştiu că e mai degrabă aşa decît cum spui tu. 

— Ei, da, zise Pepi, tu eşti îndrăgostit de Frieda, pentru că te-a 
părăsit; nu e greu să fii îndrăgostit de ea, cînd e plecată. Dar fie cum 
vrei tu, n-ai decît să ai dreptate în tot ce spui, pînă şi în faptul că mă 
faci ridiculă; de ce vrei să te apuci însă acum ? Frieda te-a părăsit, 
nici explicaţia mea, nici a ta, nu-ţi dau speranţa că se va întoarce la 
tine, şi chiar dacă s-ar întoarce, în răstimp trebuie să stai undeva, e 
frig, şi n-ai nici ocupaţie, nici cămin. Vino la noi, prietenele mele or 
să-ţi placă, o să te facem să te simţi bine la noi, ai să ne ajuţi la 
treabă; pentru noi, fetele, e greu cînd sîntem singure, aşa n-o să fim 
numai noi între noi, şi noaptea n-o să mai tremurăm de frică. Vino la 
noi! Şi prietenele mele o cunosc pe Frieda; o să-ţi povestim despre 
ea, pînă o să te saturi. Ei, hai, vino ! Avem şi poze de ale Friedei şi o 
să-ţi le arătăm. Sînt de pe vremea cînd Frieda era mai modestă, abia 
ai s-o recunoşti, cel mult după ochi, fiindcă avea de pe atunci privirea 
pînditoare. Hai, spune, vii ? 

y ^PASTELUL $ 311 


— Dar oare e permis ? Abia ieri a fost scandal mare fiindcă m-au 
prins pe coridorul vostru? — * *-BIBI- 

— Pentru că ai fost prins, dar dacă stai la noi, n-au să te prindă. 
Nimeni n-o să ştie de tine, numai noi trei. Oh, ce vesel va fi ! De pe 
acum viaţa de-acolo mi se pare mai suportabilă decît adineauri. Acum 
mi se pare că poate nu pierd aşa de mult plecînd de aici. Ascultă, nici 
chiar în trei nu ne-am plictisit, că doar trebuie să-ţi îndulceşti viaţa, 
ne-o fac ei destul de amară încă din tinereţe, aşa că sîntem foarte 
unite, trăim laolaltă, cît se poate de frumos, mai ales Henrieta o să-ţi 
placă, dar şi Emilia; le-am povestit eu despre tine; acolo poveştile de 
genul ăsta se ascultă fără să fie crezute, ca şi cuiri în fond nimic nu s- 
ar putea petrece în afara camerei aceleia; acolo e cald şi strimt, dar o 
să ne stringem mai tare; nu, deşi sîntem tot timpul laolaltă, nu ne-am 
plictisit unele de'altele; dimpotrivă, cînd mă gîndesc la prietenele 
mele, aproape că-mi pare bine că mă-ntorc la ele; de ce să ajung 
numai eu sus ? jocmai asta ne-a unit, că toate trei aveam 
perspectivele de viitor la fel de nule, iar eu am străpuns totuşi 
bariera şi eram separată de ele. Fireşte că nu le uitasem, grija mea 
?/principală era să născocesc ce aş putea face în interesul lor; 
propria mea situaţie era încă nesigură — nici măcar nu-mi dădeam 
seama cît de nesigură — şi totuşi am şi vorbit cu birtaşul despre 
Henrieta şi Emilia. în privinţa Hen-rietei, nu se arătase intratabil, în 
legătură cu Emilia, însă, care e mult mai în vîrstă decît noi — e cam 
de vîrsta Friedei — nu mi-a dat nici o speranţă. Dar gîndeste-te, ele 
nici nu doresc să plece de acolo, ştiu că duc o viaţă mizerabilă, dar s- 
au resemnat, bune cum sînt, şi cred că lacrimile vărsate cînd ne-am 
luat rămas-bun erau mai mult fiindcă eram silită să părăsesc odaia 
noastră comună şi să ies în frig — nouă tot ce e afară ni se pare prea 
rece — şi să mă zbat între oameni străini şi mari, în sălile străine şi 
mari, cu nici un alt scop decît acela de a-mi cîştiga existenţa, lucru pe 
care izbutisem să-l fac şi acolo, gos-podărindu-ne în comun. Probabil 
că n-o să se mire văzînd că mă întorc, şi o să plingă puţin, 
lamentîndu-se din pricina destinului meu, numai ca să-mi facă un 
hatîr. Dar pe urmă o să te zărească şi o să-şi dea seama că a fost spre 
bine că plecasem. O să le bucure să avem un bărbat, ca să ne ajute şi 
să ne apere, şi o să fie grozav de încîntate că to- 

312 è Frant Kafka 

tul trebuie să fie ţinut secret, şi că prin acest secret vom fi şi mai 
strîns legate între noi. Vino, te rog, vino la noi! Nu rezultă din asta 
nici o obligaţie pentru tine, n-ai să fii legat de camera noastră 
totdeauna, cum sîntem noi. De cum se împrimăvărează şi n-o să-ţi 
mai placă la noi, poţi să pleci, dacă găseşti un alt refugiu; în orice 
caz, însă, trebuie să păstrezi secretul şi atunci, nu cumva să ne 
trădezi, căci s-ar putea isprăvi cu statul nostru la „Curtea dom- 


nească" ; şi, în afară de asta, o să trebuiască, fireşte, să fii prudent, 
cînd stai la noi, să nu te arăţi nicăieri pe unde am considera noi că e 
periculos, şi, în general, să asculţi de sfaturile noastre. Acesta e 
singurul lucru la care eşti obligat, şi de asta trebuie să-ţi pese ca şi 
nouă, încolo eşti perfect liber, munca pe care o să ţi-o'distribuim va 
fi'foarte uşoară, nu-ţi fie teamă. Va să zică, vii ? 

— Cît mai e pînă-n primăvară ? întrebă K. 

— Pînă-n primăvară ? repetă Pepi. Iarna e lungă la noi, foarte lungă 
şi monotonă. Noi, acolo, jos, nu ne plîngem de asta, sîntem la adăpost 
de iarnă. Şi odată şi odată vine şi primăvara, şi vara; îşi au ele timpul 
lor; daf, în amintire, primăvara şi vara mi se par acum aşa de scurte, 
de parcă abia ar ţine mai mult de două zile, şi chiar în acele zile, şi în 
cele mai frumoase, tot mai ninge uneori. 

Deodată uşa se deschise. Pepi tresări; prea uitase de birt. Dar nu er'a 
Frieda, ci birtăşiţa. Se arătă mirată găsin-du-l pe K. încă pe-aici. K. se 
scuză, spunînd că o aşteptase, şi-i mulţumi, cu ocazia asta, pentru că- 
i permisese să petreacă noaptea aici. Birtăşiţa nu înţelegea de ce o 
aşteptase. K. îi spuse de impresia pe care o avusese că dînsa vrea să 
mai vorbească cu el, se scuză pentru cazul că ar fi fost o eroare şi 
adăugă că, de altfel, trebuie să plece acum; părăsise pentru prea 
multă vreme şcoala unde, în definitiv, era angajat ca servitor, numai 
convocarea de ieri era de vină pentru toate, el avînd prea puţină 
experienţă în treburi din astea, dar nu se va mai întînipla niciodată' 
să-i facă doamnei birtăşiţe alte neplăceri ca acelea de ieri. Apoi făcu 
o plecăciune, gata să plece. 

Birtăşiţa se uită la el cu o privire visătoare. Această privire îl reţinu 
pe K. mai mult decît ar fi vrut. Apoi, un vag zîmbet flutură pe buzele 
ei, şi, numai văzînd figura mirată a lui K., se trezi oarecum din visare; 
era ca şi cum 

CASTELUL $ 313 

ar fi aşteptat un răspuns la zîmbetul ei şi, acum, neprimin-du-l, s-ar fi 
trezit. 

— Mise pare că ieri ai avut neobrăzarea să spui ceva despre rochia 
mea. 

K. nu-şi amintea. 

— Nu-ţi aminteşti ? La obrăznicie se adaugă acum laşitatea. 

K. se scuză, invocînd oboseala sa de ieri; se prea putea să fi spus 
ceva necugetat, dar într-adevăr nu-şi aminteşte. Si ce ar fi putut 
spune oare despre rochia birtăşiţei ? Că e aşa de frumoasă, cum nu 
mai văzuse alta. în orice caz, cum nu mai văzuse la altă birtăşiţa în 
timpul lucrului. 

— Lasă observaţiile astea, zise birtăşita precipitat. N-ai de ce să te 
sinch'iseşti de rochiile mele. Yi-o interzic, o dată pentru totdeauna.! 
K. se mai înclină o dată şi se duse spre uşă. 


— Ce înseamnă asta ? strigă birtăşiţa după el. Că n-ai mai văzut o 
birtăşiţa lucrînd în astfel de rochii ? Ce rost au asemenea remarci ? E 
ceva fără sens. Ce vrei să spui cu asta? 

K. se întoarse şi o rugă să nu se enerveze. Fireşte că observaţia sa n- 
avea nici un sens. De fapt, el nu se pricepe la rochii. în situaţia lui, 
orice rochie necîrpită şi curată i se pare luxoasă. Se mirase doar 
văzînd-o că apare, acolo-n coridor, noaptea, printre toţi bărbaţii abia 
îmbrăcaţi, într-o rochie de seară aşa de frumoasă, atit. 

— Ei, în sfârsit, pari să-ţi aminteşti totuşi de observaţia ta de ieri. Şfr 
o mai completezi cu prostii. Că nu te pricepi la rochii, e prea 
adevărat. Dar atunci încetează să mai judeci — te rog cu toată 
seriozitatea — ce e o rochie luxoasă sau o rochie de seară 
nepotrivită, şi aşa mai departe... De altfel (aici parcă o trecu un fior) 
să nu te mai ocupi de rochiile mele, ai auzit ? 

Cînd K. dădu iar să plece fără o vorbă, continuă: 

— De unde ai căpătat tu cunoştinţele despre rochii ? K. dădu din 
umeri şi zise că n-are nici un fel de cunoştinţă despre ele. 

' "N-ai, zise birtăşiţa, dar nici să n-ai pretenţia că ai. Vino cu mine în 
birou, am să-ţi arăt ceva şi, după aceea, o să te laşi, sper, de 
obrăznicii. 


314 è Franz Kafka 

O luă înainte şi ieşi pe uşă; Pepi se apropie iute de: şi, sub pretext că 
are ceva de încasat de la el, se înţeleser numaidecît — nu era greu, 
fiindcă el cunoştea curtea -ca Pepi să-l aştepte pe după o portiţă ce 
se' afla lîngă ini trarea din strada laterală; acolo avea să-l pîndească 
pestf o oră, urmînd să-i deschidă, cînd se va anunţa, bătînd dd trei ori 
în portiţă. 

Biroul birtului se afla în faţa sălii de mese, aveai traversat doar 
culoarul; birtăsita aprinsese lumina şi-l aştepta nerăbdătoare. Dar 
fură deranjaţi. Gerstăck aşteptase pe coridor şi voia să vorbească cu 
K. Nu era 1 uşor să scapi de el, dar birtăsita îl ajută pe K. şi-l certă pe 
| Gerstăcker pentru insistenţa' sa. „Dar unde se duce ? Unde se 

duce ?" îl mai auziră pe Gerstăcker strigînd, după ce se închisese 
uşa, şi vorbele lui erau însoţite de zgomotul urit al tusei şi'suspinelor 
sale. 

Era o încăpere mică, supraîncălzită. De-a lungul pereţilor ce formau 
laturile mai înguste, se afla un pupitru înalt şi o casă de fler, lîngă 
pereţii mai lungi, un dulap şi un divan. Dulapul ocupa mai mult spaţiu 
decît toate; nu numai că era lung cît tot peretele, ci prin lăţimea lui 
reducea mult spaţiul din cameră, era nevoie de trei uşi glisante ca să 
poată fi deschis complet. Birtăsita arătă'spre divan, ca semn să ia loc, 
iar ea se aşeză pe scaunul turnant din faţa biroului. 


—' N-ai învăţat cumva meseria de croitor ? întrebă birtăsita. 

— Nu, niciodată, zise K. 

— Şi ce eşti, în fond ? întrebă birtăsita. 

— Arpentor. 

— Ce-i aia, de fapt? 

K. îi explică, ceea ce o fileu să caşte. 

— Nu spui adevărul. De ce nu spui adevărul ? 

— Nici tu nu spui adevărul. 

— Eu ? Se vede că iar începi că obrăzniciile. Şi dacă nu-l spun, crezi 
că trebuie să mă justific faţă de tine ? Şi în ce privinţă nu spun 
adevărul ? 

— Nu eşti numai birtăşiţă, aşa cum pretinzi. 

— Ia te uită! Faci nişte descoperiri! Dar ce mai sînt ? Iar ai luat-o 
razna cu obrăzniciile tale ! 

— Nu ştiu ce mai eşti. Văd însă că eşti birtăşiţă şi că, pe lîngă asta, 
porţi rochii care nu se' potrivesc unei 

CASTELUL $ 315 

birtăşiţe şi cum nu mai poartă nimeni aici în sat, după cîte 

ştiu. 

— Ei, acum ajungem la ce ai de spus, în fond. Nu eşti în stare s-o 
ascunzi; poate că nici nu eşti obraznic, eşti doar ca un copil, care ştie 
vreo prostie şi pe care nu-l poţi retine în nici un chip să o spună. Ei, 
hai, vorbeşte! Ce au atît de deosebit rochiile mele ? 

— Ai să te superi dacă-ţi spun. 

— Ba nu, am să rid, că o să fie o pălăvrăgeală copilăroasă. Deci cum 
sînt rochiile ? 

— Vrei s-o ştii ? Bine. Sînt dintr-un material bun, de preţ, dar sînt 
învechite, supraîncărcate, uneori prea lucrate, uzate şi nu se 
potrivesc nici cu vîrsta, nici cu statura, nici cu situaţia ta. Mi-au sărit 
în ochi numaidecît, de cînd te-am văzut pentru prima oară, cam acum 
o săptămînă, aici, pe culoar. 

— Ei iacă-te, deci! Sînt învechite, supraîncărcate, şi mai cum ? Şi de 
unde le ştii pe toate astea ? 

— Le văd, pentru asta nu e nevoie de vreo învăţătură. 

— Vezi, pur şi simplu. Nu e nevoie să te instfuieşţi, ştii ce pretinde 
moda. Atunci ai să-mi devii indispensabil, că am o slăbiciune pentru 
rochii frumoase. Şi ce zici dacă-ţi spun că acest dulap e plin cu 
rochii ? 

Dădu la o parte uşile glisante şi se văzură rochiile strînse una lîngă 
alta, îndesate pe toată lăţimea dulapului; erau mai mult închise la 
culoare, cenuşii, cafenii, negre, toate agăţate cu grijă şi întinse bine. 
— Iată rochiile mele, învechite toate, supraîncărcate, cum le găseşti 
tu. Dar astea sînt numai acelea care n-au loc sus, în camera mea, 
acolo mai am două dulapuri pline, două dulapuri aproape la fel de 


mari ca ăsta. Te miri ? 

— Nu; m-am aşteptat la aşa ceva; ţi-am spus doar că nu eşti numai 
birtăşiţă, ai şi alte scopuri în viaţă. 

— Am numai scopul să mă îmbrac frumos, iar tu ori eşti un nătărău, 
ori un copil, ori un om foarte rău şi periculos. Du-te, hai, pleacă acum 
| 

K. era în culoar, şi Gerstăcker îl apucase bine de mînecă, ţinîndu-l 
strîns” cînd birtăşiţă strigă după el: 

— Miine primesc o rochie nouă, poate că o să trimit 

să te cheme. 

Gesticulînd furios, ca şi cum ar fi vrut s-o reducă la tăcere de la 
distanţă pe birtăşiţă care-l deranja, Gerstăcker 

316 è Franz Kafka 

îi ceru lui K. să meargă cu el. Pe moment refuză să-i explice de ce, 
aproape că nu-l luă în seamă pe K. atunci cînd a-cesta obiectă că 
acum trebuie să plece la şcoală. Abia cînd K. se opuse să mai fie tîrît 
de el, Gerstăcker îi zise că nu trebuie să-şi facă griji, la el va avea 
toate de cîte are nevoie, poate abandona slujba de servitor de la 
şcoală, numai să vină o dată, de o zi întreagă îl aşteaptă,' mama lui 
nici măcar nu ştie unde e. Cedîndu-i treptat, K. îl întrebă de ce i-ar 
oferi pensiune şi adăpost. Gerstăcker îi răspunse doar în treacăt că îi 
trebuie provizoriu o slugă la cai, el însuşi are acum alte afaceri, iar K. 
ar face bine să nu se mai lase atîta tras de mînecă şi să nu-i mai facă 
greutăţi inutile. Dacă vrea salariu, îi va da şi salariu. K. rămase însă 
locului, oricît îl trase Gerstăcker; el nu se pricepea deloc la cai. 

— Dar nici nu e nevoie, zise căruţaşul nerăbdător şi-şi împreună 
mîinile de necaz căutînd să-l facă pe K. să se urnească. 

— Ştiu de ce vrei să mă iei, spuse în sfîrşit K., dar lui Gerstăcker îi 
era indiferent ce ştia el. Pentru că îţi închipui că pot obţine ceva 
pentru tine de la Erlanger. 

— Sigur, zise Gerstăcker, altfel de ce mi-ar păsa de tine. 

K. rise, se agăţă de braţul lui Gerstăcker şi se lăsă condus prin 
întuneric. 

Odaia din coliba căruţaşului era luminată slab, doar de focul din 
vatră şi de un muc de lumînare la lumina căruia cineva citea dintr-o 
carte, aplecat într-o firidă sub grinda piezişă care se profila acolo. 
Era mama lui Gerstăcker. îi întinse lui K. o mînă tre-murîndă şi îi 
ceru să se aşeze alături, vorbea greu, trebuia să-ţi dai osteneală ca s- 
o înţelegi, dar ce spuse 

Opere 

în seria de autor 

FRANZ KAFKA 

au apărut romanele 


Procesul America Castelul 
în continuare vor apărea: 


Povestiri antume Povestiri postume Jurnal 1909-1923 


RAO INTERNATIONAL PUBUSHING COMPANY S.A. 
COLECŢIA „OPERE XX" 


Albert CAMUS ' e Străinul, Ciuma. Căderea, ExM şi împărăţia 

e Fata si reversul, Nunta, 

Mitul lui Sisif, Omul revoltat, Vara , P e Primul om 
GabrielGARCIAMARQUEZ + Un veac de singurătate James JOYCE e Portret 
al artistului la tinereţe 

Franz KAFKA e Procesul 

e America Andre MALRAUX * Condiţia umană 


e Speranţa 
e Antimemorii I — Oglinda limburilor 


e Antimemorii II—Fnnghia şi şoarecii Thomas MANN * Doctor Faustus 
Roger MARTIN du GARD e Familia Thibault (3 voi.) Virginia WOOLF “Intre 
acte 

COLECŢIA „RAO CLASIC" 

EmilyBRONTE ' œ La răscruce de vinturi 

F.M. DOSTOIEVSKI . Crimă si pedeapsă 

J-W. GOETHE e Suferințele Onorului Werther 

LA. GONCEAROV . Oblomov 

STENDHAL * Mănăstirea din Parma 

SUCCESE INTERNAŢIONALE Ted ALLBEURY e Arată-mi un erou 

e Fără scăpare Joseph AMIEL * Dovada 

Jeffrey ARCHER * O chestiune de onoare 

e Primul între egali 

NoelBARBER e Piînssiris 

Nelson DEMILLE e Coasta de aur 


e Odiseea lui Talbot 
e Fabrica de spioni 


e Fiica generalului William DIEHL e Fiinţa răului 
e Cameleonul 

Paul ERDMAN e Ultimele zile aleAmericii 
Colin FORBES * Operaţiunea „Shockwave“ 


e Crucea de foc 
e Ambuscadă la Palermo 
o Navele fantomă 


Ernest K. GANN e Magistratul 
Thomas GIFFORD e Operaţiunea Praetorian 
John GRISHAM e Fuma 


e Cazul Pelican 
° ...Şi vreme e ca să ucizi 


e Clientul 
Laura HASTINGS e Secretul şoimului 
P.D. JAMES e Planuri şi dorințe 


e Moartea unui expert 
e O moarte ciudată 


e O meserie nepotrivită pentru o femeie AnthonyMANCINI . Naşa 
Marcia MULLER e Trofee şi lucruri moarte 

e Lupul din umbră 

Victor OSTRO VSKY « * Leul din Iudeea 

Ridley PEARSON ; . Prăbuşirea 

Mano PUZO * Arena sumbră 


e Norocosul pelerin 

* Interviu cu un vampir 
e Secretul lui McNalfy 
e Reversul medaliei 


e Păcate capitale 

e Creatura 

e Ceineiubifi 

* Al doilea copil 

e Jucătorul 

e Printre morți 

e Destinația Univers 

e Cartea lui van Vogt 

* Podurile din Maăkon County 

* Nopțile fugarului 

e Execuţia 

e Pînă ta Urmnită 

e Impuls 

e Operaţiunea Jessica 

COLECŢIA „RAO PENTRU COPII" 

J.M. BARRIE * Peter Pan în Grădina Kensington 
e Vrăiitorul din Oz 

e Emil şi detectivii 

e Mary Poppins 

e Mary Poppins se întoarce 

COLECŢIA „LOVE STORY" 

Anne RICE 

David ROSENBAUM 

Lawence SANDERS 

John SAUL 

MichaelTOLKIN A.E.vanVOGT 

Robert James WALLER Joseph WAMBAUGH 

Michael WEAVER Herman WEISS 

J.M. BARRIE L. Frank.BAUM ErichKASTNER P.L. TRAVERS 

Cheryl BIGGS Jaymi CRISTOL JulieGARWOOD 

Linda GUSS Beth HENDERSON Laura JORDAN Susan KYLE 
DeAnnaTALCOTT 

Louis BOZON Carlos CASTANEDA Sam & Chuck GIANCANA Robert GUILLAIN Hans HOLZER 
James BlairLOVELL G6rard MAJAX Napmi OZANJEC Svami PURNA Simon WIESENTHAL 
Hermann HESSE Franz KAFKA JaneAUSTEN DominickDUNNE John KATZENBACH Lawrence 
SANDERS John SAUL Kenneth GRAHAME P.L. TRAVERS 

Carlos CASTANEDA 


LOVET 

* Tradiții de familie 

* Trei dorințe 

* Johanna ' 

e Castele 

e Anotimpuri 

+ Dragoste şi bogăție 

e Trandafiri bt zori 

e Escapada 

* După miezul nopții 

* Drumul spre celebritate NON-FICŢIUNE 
e Femeia vieții mele— Marlene 
e Cealaltă realitate 

* Trădarea 

e Sorge 

* Fereastră spre trecut 

e Anastasia 

e Magicienii 

e Flemente de ceakra 

e Flemente de yoga 

e Calea speranței 

ULTIMELE APARIŢII 

* Narcis si Gură-de-Aur |„OPERE XX"1 


e Castehil „OPERE XX"1 J 

* Mîndrie si prejudecată [yRAO CLASIC] 

e Un anotimp tn purgatoriu 

e O cauză dreaptă 

e Norocul lui McNalfy 

e Somnambulii 

e Untul prin sălcii IPAO PENTRU COPII"] 
* Mary Poppins deschide usa 

r RAO PENTRU COPII"! 

e Călătorie la balon [„NONţfICŢIUNE"] 


t 


CLUBUL CARTII RAO 

Din dorința de a fi permanent în legătură cu cititorii, Editura RAO a 
inițiat un program special de distribuire şi promovare a cărţilor sale. 
Şi dumneavoastră puteţi deveni membru al Clubului Cărţii RAO, 
beneficiind de următoarele avantaje: 

1. Veţi primi cu maximum de rapiditate cărţile comandate şi veţi fi 
informat cu regularitate asupra ultimelor apariţii, planuri editoriale, 
oferte speciale. 

2. Pentru cărţile comandate, editura suportă costurile de transport 
prin poştă. în plus: 

— pentru 2 cărţi se acordă o reducere de 10 %; 

— ae la 3 cărţi fn sus se acordă o reducere de 75 % şi titlul de 
membru al Clubului Cărţii RAO, primul Club al Cărţii din Romania. 
Plata se va face prin ramburs. 

3. Veţi avea acces la ofertele speciale ale lunii pentru care, pe lîngă 
reducerile obişnuite, se acordă o reducere suplimentară de 5 %. 

4. Tirajele cărţilor RAO fiind limitate, acordăm prioritate absolută 
membrilor Clubului Cărţii RAO, bineînţeles în limita stocului disponibil. 
Pentru a obţine oricare din aceste cărţi trimiteţi comanda 
dumneavoastră pe adresa: 

Bucureşti CP. 37-198