Franz Kafka — Procesul

PIZ III re F F a e E 
PIZ 7 ac x ER 


Procesul 


Franz Kafka 


PROCESUL 


conform variantei din manuscris 


Der Process 


1925 


Notă asupra ediției 


Traducerea romanului Procesul, realizată de Gellu 
Naum, publicată în 1965 la Editura pentru Literatură 
Universală şi reeditată în 1977 la Editura Minerva cu 
foarte puţine şi neînsemnate modificări, urmează textul 
stabilit de Max Brod în celebra ediţie din 1925. 

După ce Kafka însuşi nu publicase decât o parte a 
capitolului /n catedrală, şi anume parabola cu paznicul 
porţii, apărută în 1915 sub titlul În fața legii, Max Brod, 
după cum se ştie, salvatorul manuscriselor lui Kafka, a 
încercat să dea Procesului o formă finită şi a lăsat 
deoparte capitolele considerate incomplete. 
Raportându-se la ediţia Brod, traducerile consacrate, în 
diferite limbi, au preluat în mod fatal acest text clasic. 

Ediţia de faţă are însă în vedere textul stabilit de 
Malcolm Pasley care publică integrala Kafka la Editura 
S. Fischer din Frankfurt am Main, unde Procesul a 
apărut în 1990. 

Urmând modul în care autorul însuşi şi-a ordonat şi 
delimitat manuscrisele, Malcolm Pasley editează 
Procesul în două secțiuni: Capitole şi Fragmente. Prima 
secţiune cuprinde, cu o singură excepţie, textul stabilit 
de Max Brod, astfel încât am putut prelua traducerea lui 
Gellu Naum pe care am confruntat-o cu versiunea 
„Malcolm Pasley”, prilej cu care am operat o serie de 
modificări, relativ puţine şi absolut neesenţiale. Excepţia 
amintită o constituie „Capitolul patru” din ediţia Brod, 
Prietena domnişoarei Bürstner, capitol care în ediţia 
Pasley apare în secţiunea Fragmente. Trebuie subliniat 
totuşi că, în ciuda acestui fapt, şi în ediţia Pasley 
Procesul cuprinde tot zece capitole, ca şi în ediţia Brod. 
Acest fenomen se datorează faptului că Malcolm Pasley 
împarte „Capitolul întâi” din ediţia Brod, Arestarea. 
Convorbiri cu doamna Grubach. Apoi domnişoara 


Bürstner, în două capitole distincte: Arestarea şi 
Convorbiri cu doamna Grubach. Apoi domnişoara 
Burstner. 

Secţiunea Fragmente cuprinde pe lângă Prietena 
domnişoarei Burstner, capitol pe care l-am păstrat, 
firesc, în tălmăcirea lui Gellu Naum, o serie de texte 
inedite care au fost traduse de semnatarul acestei Note 
asupra ediției si care a realizat şi confruntarea dintre 
ediţia Brod şi ediţia Pasley, pe de o parte, şi traducerea 
lui Gellu Naum, inclusiv în varianta republicată în 1977, 
pe de altă parte. 

Aceste texte sunt următoarele: Procurorul, La Elsa, 
Lupta cu directorul-adjunct, Casa şi Călătoria la mama. 

Se înţelege, aceste texte sunt traduse şi publicate 
pentru prima dată la noi. 

Malcolm Pasley arată în Nota asupra ediţiei că dintre 
aceste „fragmente” doar Prietena domnişoarei Bürstner 
şi Călătoria la mama pot fi integrate cu precizie, graţie 
raportărilor cronologice, în succesiunea capitolelor din 
roman. Astfel, întâmplările din „fragmentul” Prietena 
domnişoarei Bürstner se petrec la cinci zile după 
arestarea lui Josef KL, iar cele din Călătoria la mama cu 
două săptămâni înainte de executarea acestuia. 

În schimb, celelalte „fragmente” scapă unei integrări 
exacte: Procurorul poate fi plasat la scurtă vreme după 
arestare, La Elsa gravitează în jurul capitolului despre 
unchiul lui K., iar Lupta cu directorul-adjunct şi Casa şi- 
ar găsi locul către sfârşitul romanului. In privinţa 
acestora două din urmă, editorul presupune că scriitorul 
însuşi nu se hotărâse unde să le plaseze. 

Mai facem precizarea că ediţia de faţă nu se abate de 
la textul publicat de Malcolm Pasiey decât într-o singură 
privinţă: Gellu Naum a segmentat o seamă de paragrafe, 
prea lungi şi în ediţia Brod, şi a trecut sub forma 
dialogului ceea ce Kafka inserează în corpul alineatelor, 
mulţumindu-se, în tradiţia prozei germane, să redea 


cuvintele personajelor între semnele citării. Din motive 
care, credem, nu mai trebuie evocate aici, am păstrat 
această inadvertenţă faţă de noua ediţie de referinţă. 
Mai mult decât atât, am preluat aceste opţiuni ale lui 
Gellu Naum şi pentru „fragmentele” traduse de noi. 


Radu Gabriel Pârvu 


PROCESUL 


ARESTAREA 


Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să 
fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat. În 
dimineaţa aceea, bucătăreasa doamnei Grubach, gazda 
lui, care îi aducea micul dejun în fiecare zi la opt, nu se 
ivi la ora obişnuită. Asemenea lucru nu se mai 
întâmplase niciodată până atunci. K. mai aşteptă o clipă. 
Culcat pe pernă văzu cum bătrâna care locuia peste 
drum îl privea cu o curiozitate absolut neobişnuită. Apoi, 
flămând şi mirat totodată, sună. Imediat se auzi o bătaie 
în uşă şi în cameră intră un bărbat pe care până atunci 
nu-l mai văzuse niciodată prin casă. Bărbatul era zvelt 
dar solid şi purta un costum negru, strâns pe corp, cum 
sunt cele de voiaj, legat cu un cordon şi având tot felul 
de cute, buzunare, catarame şi nasturi, care dădeau 
costumului o aparenţă deosebit de practică, fără să se 
înţeleagă bine la ce ar putea servi. 

— Cine eşti dumneata? îl întrebă K. ridicându-se în 
coate. 


Omul trecu peste întrebare, ca şi cum ar fi fost firesc 
să fie acceptat când intra undeva, şi se mulţumi doar să 
întrebe la rândul lui: 

— Ai sunat? 

— Anna trebuie să-mi aducă micul dejun, spuse K. şi 
încercă mai întâi, atent şi tăcut, să descopere prin 
observaţie şi deducție cine putea fi omul acela. Dar 
străinul nu se lăsă prea mult cercetat cu privirea, ci se 
îndreptă spre uşă, o întredeschise şi spuse cuiva care, 


vădit lucru, se afla în imediata apropiere, chiar lângă 
prag: 

— Vrea să-i aducă Anna micul dejun. 

Din camera alăturată se auzi un chicotit uşor; 
judecind după zgomot, s-ar fi putut ca acolo să se afle 
mai multe persoane. Deşi râsul acesta nu i-ar fi putut 
spune străinului nici un lucru pe care să nu-l fi ştiut 
până atunci, el îi declară lui K.: „E imposibil”, ca şi cum 
i-ar fi dat un raport. 

— Asta e ceva nou, spuse K. şi sări din pat punându-şi 
repede pantalonii. Tare aş vrea să ştiu cine sunt oamenii 
din camera de alături şi cum o să se justifice doamna 
Grubach faţă de mine că i-a lăsat să mă deranjeze. 

Ce-i drept, o secundă îi trecu prin minte că n-ar trebui 
să spună asta cu glas tare pentru că, făcând-o, putea să 
lase impresia că-i recunoaşte oarecum străinului dreptul 
de a-l supraveghea, dar pentru moment nu dădu 
importanţă faptului acestuia. Celălalt înţelese totuşi 
exact ce n-ar fi trebuit, căci îi spuse: 

— Nu ţi-ar plăcea mai mult să rămâi aici? 

— Nu vreau nici să rămân aici şi nici să-ţi mai aud 
glasul până nu mi te prezinţi. 

— Aveam intenţii bune, spuse străinul şi deschise 
brusc uşa. 

Camera de-alături, în care K. pătrunsese mai încet 
decât ar fi dorit, avea, la prima vedere, aproape acelaşi 
aspect ca în ajun. Acolo îşi avea doamna Grubach 
salonul; poate că astăzi în încăperea ticsită de mobile, 
dantelării, porţelanuri şi fotografii era ceva mai mult 
spaţiu gol decât de obicei, dar lucrul acesta cu greu s-ar 
fi putut observa imediat, cu atât mai mult cu cât 
schimbarea esenţială o constituia prezenţa unui bărbat 
care şedea cu o carte în mână lângă fereastra deschisă 
şi care, când intră K., îşi ridică privirea de pe carte. 

— Ar fi trebuit să rămâi în camera dumitale! Nu ţi-a 
spus Franz? 


— Şi ce doriţi? întrebă K. uitându-se pe rând când la 
noua lui cunoştinţă, când la cel numit Franz, care se 
oprise în pragul uşii. Prin fereastra deschisă se vedea 
iar bătrâna, stăpânită de o curiozitate într-adevăr senilă, 
şi care se instalase acum exact în faţă, nu cumva să 
piardă vreun amănunt din ce avea să se întâmple. 

— Ar trebui, totuşi, ca doamna Grubach..., spuse K. Şi 
făcând o mişcare de parcă ar fi încercat să se smulgă 
din mâinile celor doi bărbaţi, deşi aceştia stăteau 
departe, vru să-şi continue drumul. 

— Nu, spuse omul de la fereastră, aruncând cartea pe 
o măsuţă şi ridicându-se. N-ai dreptul să ieşi, eşti 
arestat. 

— Aşa mi se pare şi mie, spuse K. Şi de ce, mă rog? 
întrebă el apoi. 

— Nu ne aflăm aici ca să-ţi spunem asta. Întoarce-te în 
camera dumitale şi aşteaptă. Ancheta e începută şi ai să 
afli totul la momentul oportun. Îmi calc datoria 
vorbindu-ţi atât de prietenos. Dar sper că nu ne aude 
nimeni în afară de Franz care, în ciuda instrucţiunilor, 
se poartă şi el prieteneşte cu dumneata. Dacă şi de- 
acum înainte o să ai tot atâta noroc pe cât ai avut când 
ti-au fost numiţi paznicii, poţi să tragi nădejde. 

K. vru să se aşeze, dar abia atunci observă că, în afară 
de scaunul de lângă fereastră, în toată încăperea nu se 
mai afla nimic pe care să se poată sta. 

— Ai să recunoşti mai târziu că ţi-am spus numai 
adevărul, începu Franz şi se îndreptă spre el împreună 
cu celălalt bărbat. 

Pe K. îl uimi mai ales acesta din urmă, care îl bătu de 
mai multe ori, prieteneşte, pe umăr. Amândoi paznicii îi 
examinară cămaşa de noapte şi-i spuseră că de-acum 
înainte va trebui să poarte una de calitate mult mai 
proastă, dar că ei îi vor păstra cu mare grijă atât cămaşa 
aceasta, cât şi restul lenjeriei, şi că i le vor restitui dacă 
procesul se va încheia favorabil. 


— E mai bine să ne dai nouă lucrurile, spuseră ei, căci 
la magazie se fac mereu fraude si, în afară de asta, 
acolo, după un anumit timp, lucrurile sunt revîndute, 
fără să se ţină seama dacă procesul s-a terminat sau nu. 
Şi nu se ştie cât pot dura asemenea procese, mai ales în 
ultima vreme. Până la urmă primeşti, fireşte, din partea 
magaziei, contravaloarea lucrurilor, dar te alegi cu 
nimica toată, căci la vînzare nu valoarea ofertei 
hotărăşte preţul, ci valoarea mitei, şi-apoi ştim prea 
bine, din experienţă, că sumele cuvenite se micşorează 
şi ele, an de an, tot trecând dintr-o mână într-alta. 

K. abia dacă îi asculta; dreptul de-a mai putea dispune 
de lucrurile proprii i se părea de mică importanţă; 
pentru el era mult mai urgent acum să-şi clarifice 
situaţia. De faţă cu oamenii aceştia însă, nu putea nici 
măcar să-şi adune gându-rile ca lumea; pântecul celui 
de-al doilea paznic — fiindcă, evident, numai paznici 
puteau să fie amândoi — se lipea mereu de el, extrem de 
prietenos, dar de cum ridica privirea întiîlnea o faţă 
uscată şi osoasă, deloc potrivită cu grăsimea trupului, şi 
înarmată cu un nas mare şi strâmb, care părea că se 
înţelege, ca o persoană aparte, cu celălalt paznic. Ce fel 
de oameni erau aceştia? Despre ce vorbeau ei? Cărei 
autorităţi aparţineau? K. trăia doar într-un stat 
constituţional. Pretutindeni domnea pacea. Toate legile 
erau respectate. Cine îndrăznea să-l atace în propria lui 
locuinţă? Fusese totdeauna înclinat să privească 
lucrurile foarte uşuratic, să nu creadă în rău decât dacă 
se lovea de el şi să nu ia măsuri de prevedere pentru 
viitor, chiar când era ameninţat din toate părţile. In 
cazul de faţă însă, o asemenea atitudine i se părea 
nelalocul ei. Nici vorbă, totul putea fi o glumă, o glumă 
grosolană pusă la cale de colegii de la bancă, din cine 
ştie ce motive — poate fiindcă azi era ziua lui, ziua când 
împlinea treizeci de ani — asta s-ar fi putut, fireşte; 
poate că ar fi fost de ajuns doar să le ridă în nas, într-un 
anumit fel, paznicilor, ca ei să ridă împreună cu el; 


poate că paznicii erau, de fapt, nişte comisionari culeşi 
de pe stradă, cum de altfel şi păreau să fie; şi totuşi, de 
data aceasta, chiar din clipa când dăduse cu ochii de 
Franz, K. hotărâse să nu lase din mână nici cel mai mic 
atu pe care l-ar fi putut folosi împotriva oamenilor 
acestora. Puțin îi păsa dacă avea să se spună mai târziu 
că fusese incapabil să înţeleagă o glumă; deşi nu făcea 
parte dintre cei ce culeg învăţăminte din experienţele 
vieţii, K. îşi amintea că de pe urma unor întîmplări 
aparent neînsemnate şi în care, spre deosebire de 
prietenii lui, se purtase imprudent şi se arătase voit 
nepăsător faţă de consecinţe, avusese destule de 
îndurat. Asemenea lucruri nu trebuiau să se mai 
întîmple, măcar de data aceasta; dacă era vorba de o 
comedie, atunci avea să joace şi el. Pentru moment, era 
încă liber. 

— Îmi daţi voie, spuse K. şi, strecurându-se grăbit 
printre paznici, intră în camera lui. 

— Pare înţelegător, îl auzi spunând pe unul din 
paznici. 

De cum se văzu în cameră, K. trase brutal sertarele bi- 
roului ; toate se aflau la locul lor în cea mai mare ordine; 
dar emoția îl împiedica să găsească de la bun început 
tocmai legitimaţiile pe care le căuta. Până la urmă dădu 
peste un permis de bicicletă şi vru să-l ducă paznicilor, 
dar, gândindu-se mai bine, hiîrtia i se păru prea 
neînsemnată şi continuă să caute până îşi găsi actul de 
naştere. Când se întoarse în camera vecină, uşa din faţă 
de deschise şi doamna Grubach dădu să intre. Apariţia 
ei nu dură însă decât o clipă căci, zărindu-l pe K., gazda 
îşi ceru scuze, vădit jenată, şi dispăru închizând uşa cu 
cea mai mare grijă. 

— Intraţi, vă rog! 

Atât apucă să spună K. şi rămase în mijlocul salonului, 
cu actele în mână, privind uşa care nu se mai deschise; 
apelul unuia dintre paznici îl făcu să tresară; paznicii 


şedeau amândoi la măsuţa din faţa ferestrei deschise şi, 
după cum observă K , îi mâncau micul dejun. 

— De ce n-a intrat? întrebă el. 

— N-are voie, îi răspunse paznicul cel gras. Doar ştii 
bine că eşti arestat. 

— De ce-aş fi arestat? Şi încă în felul acesta! 

— Iar începi! spuse paznicul şi muie o felie de pâine 
cu unt în borcănaşul cu miere. La asemenea întrebări nu 
răspundem. 

— O să fiţi obligaţi să-mi răspundeţi, spuse K. lată 
actele mele; arătaţi-mi-le acum pe ale voastre şi, înainte 
de toate, mandatul de arestare. 

— Doamne! Dar neînţelegător mai eşti! se vaită 
paznicul. Parcă n-ai căuta decât să ne scoţi din sărite, 
inutil, tocmai pe noi care în clipa de faţă îţi suntem cei 
mai apropiaţi dintre oameni. 

— Aşa e, întări Franz şi, în loc să-şi ducă la gură 
ceaşca de cafea pe care o ţinea în mână, îi aruncă lui K. 
o privire poate foarte semnificativă, dar din care acesta 
nu înţelese nimic. 

Apoi, fără să vrea, K. intră într-un dialog al privirilor 
cu Franz. Până la urmă, K. îşi arătă totuşi hiîrtiile şi 
spuse: 

— Ilată-mi actele. 

— Ce ne interesează pe noi actele dumitale? strigă 
paznicul cel gras. Te porţi mai rău ca un copil. Ce 
doreşti, la urma urmei? Îţi închipui cumva că vei face să 
ţi se termine mai repede blestematul de proces dacă 
discuţi cu noi, paznicii, despre legitimaţii şi despre 
mandate de arestare? Noi suntem slujbaşi mărunți; nu 
prea ne pricepem la legitimaţii şi nu ne priveşte decât 
faptul că trebuie să te păzim zece ore pe zi şi că suntem 
plătiţi pentru munca noastră. Atâta tot; fireşte, asta nu 
ne împiedică să ne dăm seama că înaltele autorităţi pe 
care le slujim, înainte de-a emite un mandat se 


informează precis asupra motivelor arestării şi a 
persoanei arestate. În privinţa aceasta, orice eroare este 
exclusă. Autorităţile pe care le reprezentăm, după câte 
le ştiu — şi ţine seama că eu nu cunosc decât gradele 
inferioare — nu caută delictele populaţiei ci, după cum 
prevede legea, sunt atrase de delicte şi ne trimit pe noi, 
paznicii. Asta este legea. Unde vezi că ar putea fi o 
eroare? 

— Legea asta eu n-o cunosc, spuse K. 

— Cu atât mai rău pentru dumneata, îi răspunse 
paznicul. 

— Sunt sigur că ea nu există decât în capetele 
voastre, adăugă K. 

Ar fi vrut să găsească un mijloc de-a pătrunde în 
gândurile paznicilor, de-a le întoarce în favoarea lui, sau 
măcar de-a le înţelege pe deplin. Dar paznicul cel gras 
înlătură orice explicaţie spunând doar: 

— Ai s-o simţi pe pielea dumitale. Franz se amestecă 
în vorbă: 

— Vezi, Willem, el recunoaşte că ignoră legea, dar 
pretinde în acelaşi timp că e nevinovat. 

— Ai dreptate, spuse celălalt; nu-i chip să-l faci să 
înţeleagă ceva. 

K. nu le mai răspunse nimic. 

„Trebuie oare să mă las şi mai mult tulburat de 
pălăvrăgelile slujbaşilor acestora mărunți — fiindcă ei 
înşişi recunosc că asta sunt? se gândi el. În orice caz, 
amândoi discută despre lucruri din care nici unul, nici 
altul nu pricepe o iotă. Iar suficiența cu care discută nu 
poate fi explicată decât prin prostie. Câteva cuvinte 
schimbate cu un funcţionar de rangul meu au să 
clarifice situaţia incomparabil mai bine decât cele mai 
lungi discuţii cu oamenii ăştia.” 

K. se plimbă de câteva ori de colo-colo, în spaţiul liber 
al încăperii şi văzu că bătrâna din faţă târâse la fe 


reastră un moşneag şi mai bătrân decât ea, pe care îl 
tinea pe după mijloc. 

K. simţi nevoia să pună capăt comediei acesteia. 

— Duceţi-mă la superiorul vostru, spuse el. 

— Când o să te cheme, şi numai atunci, îi răspunse 
paznicul pe care celălalt îl numise Willem. Şi acum, 
adăugă el, te sfătuiesc să te duci în camera dumitale, să 
stai liniştit acolo şi să aştepţi ce-o să se hotărască. Nu te 
lăsa doborât de frământări inutile, ci mai degrabă 
adună-ţi forţele, căci o să ai mare nevoie de ele. E un 
sfat pe care ţi-l dăm. Nu te-ai purtat cu noi cum am fi 
meritat, ba chiar ai uitat că, oricine am fi, suntem măcar 
acum, faţă de dumneata, nişte oameni liberi, ceea ce nu 
e puţin lucru. Totuşi, dacă ai bani, suntem dispuşi să 
trimitem să ţi se aducă micul dejun de la cafeneaua de 
peste drum. 


K. rămase o clipă liniştit, fără să le răspundă la 
propunere. Poate că dacă ar fi încercat să deschidă uşa 
camerei alăturate sau chiar a vestibulului, cei doi n-ar fi 
îndrăznit să-l oprească; poate că soluţia cea mai simplă 
a întregii probleme ar fi fost să împingă lucrurile cât mai 
departe. 

S-ar fi putut însă la fel de bine ca paznicii să-l înşface 
şi, o dată trântit la pământ, ar fi spus adio superiorității 
pe care, în anumite privinţe, o mai păstra totuşi asupra 
lor. De aceea preferă să aştepte soluţia mai puţin 
nesigură, pe care desfăşurarea firească a lucrurilor avea 
s-o aducă neapărat, şi se întoarse în camera sa fără ca el 
sau paznicii să mai adauge vreun cuvânt. 

Acolo, se trânti pe pat şi luă de pe noptieră un măr 
frumos pe care şi-l pregătise de cu seară pentru micul 
dejun. Altceva în afară de măr nu mai avea şi, oricum, 
după ce muşcă cu poftă îşi dădu seama că mărul era de 
preferat gustării pe care, din mila paznicilor, ar fi putut 
s-o capete de la cafeneaua aceea murdară. Acum se 


simţea mai bine dispus şi mai sigur pe sine; fireşte, 
ratase o dimineaţă de lucru, dar, dat fiind postul relativ 
important pe care îl ocupa la bancă, absenţa avea să-i 
fie uşor motivată. S-o explice spunând adevărul? Aşa 
avea de gând să facă. Iar dacă n-aveau să-l creadă — 
ceea ce ar fi fost normal, date fiind împrejurările — 
putea s-o ia ca martor pe doamna Grubach sau chiar pe 
cei doi bătrâni, care acum probabil că porniseră spre 
cealaltă fereastră. Privind lucrurile din punctul de 
vedere al paznicilor, pe K. îl mira cel mai mult faptul că 
fusese trimis în camera lui şi lăsat singur acolo unde 
avea la îndemână atâtea posibilităţi de sinucidere. 
Totodată, judecind din punctul lui de vedere, se întreba 
ce motiv l-ar fi putut determina să se sinucidă. Nu 
cumva faptul că doi oameni, aflaţi în încăperea de 
alături, îi mâncaseră micul dejun? Sinuciderea în 
asemenea condiţii i se părea atât de absurdă încât, chiar 
dacă ar fi vrut să-şi pună capăt zilelor, l-ar fi împiedicat 
stupizenia ei. Dacă cei doi paznici n-ar fi fost, vădit, 
nişte oameni cu mintea atât de mărginită, s-ar fi putut 
presupune că şi lor, din aceleaşi motive, nu li se părea 
deloc primejdios să-l lase singur. N-aveau decât să-l 
privească, dacă aveau chef. L-ar fi văzut îndreptându-se 
spre dulăpiorul din perete în care îşi păstra sticla cu 
rachiu vechi si bun, l-ar fi văzut golind un pahar ca să-şi 
înlocuiască micul dejun, şi apoi umplându-şi încă unul ca 
să-şi facă curaj, dar numai din prudenţă, pentru cazul 
puţin probabil în care ar fi avut nevoie de curaj. 

În clipa aceea, un glas din camera de alături îl făcu să 
tresară de spaimă şi să-şi ciocnească dinţii de pahar. 

— Te cheamă inspectorul, îi strigă cineva. 

Dar numai strigătul îl sperie, strigătul scurt, tăios, 
cazon, pe care nici în ruptul capului n-ar fi bănuit că ar 
fi în stare să-l scoată paznicul Franz. Ordinul în sine îi 
făcu plăcere; K. strigă şi el „În sfârşit!”, cu un ton de 
uşurare, închise dulăpiorul din perete şi porni grăbit 


spre salon. Acolo dădu peste cei doi paznici care îl 
goniră imediat înapoi, în camera lui, de parcă lucrul 
acesta ar fi fost cât se poate de firesc! 

— Ia te uită ce-i dă prin minte! strigară ei. Nu cumva 
ai de gând să apari în cămaşă, în faţa inspectorului? 
Pesemne că vrei să ne cotonogească şi pe dumneata, şi 
pe noi. 

— Mai lăsaţi-mă dracului! strigă K. pomenindu-se 
îmbrâncit înapoi, până la dulapul de haine. Dacă daţi 
buzna peste mine când dorm, n-oţi fi vrând să mă găsiţi 
în ţinută de gală. 

— N-avem încotro, spuseră paznicii care, de câte ori 
K. ridica tonul, se linişteau şi deveneau aproape trişti, 
iar din această cauză el fie că se simţea dezorientat, fie 
că se mai dezmeticea puţin. 

— Stupid protocol, mai bombăni K.; dar luând o haină 
de pe spătarul unui scaun, o ridică o clipă cu amândouă 
mâinile şi o ţinu aşa de parcă ar fi vrut să afle părerea 
paznicilor. Ei clătinară din cap: 

— Trebuie haină neagră. 

K. aruncă atunci haina pe jos şi spuse, fără să ştie nici 
el cum au să-l înţeleagă: 

— Doar n-are loc dezbaterea principală. Paznicii 
zâmbiră, dar îşi menţinură pretenţia. 

— Trebuie neapărat haină neagră. 

— Dacă asta accelerează lucrurile, n-am nimic împo- 
trivă, declară K.; apoi, deschizând singur dulapul, 
răscoli îndelung printre haine, alese cel mai frumos 
costum negru, o jachetă a cărei croială pe talie aproape 
că stârnise vâlvă printre cunoscuţii săi, scoase şi o 
cămaşa curată, şi începu să se îmbrace cu grijă. In sinea 
lui, se gândea chiar că accelerase mersul lucrurilor, 
făcându-i pe paznici să uite că ar fi trebuit să-l oblige să 
facă baie. Şi-i privi, căutând să-şi dea seama dacă n- 
aveau să-i amintească de baie; dar ei, fireşte, erau 
departe de a se gândi la asta; în schimb, Willem nu uită 


să-l trimită pe Franz la inspector pentru a-i raporta că 
arestatul se îmbracă. 

După ce termină cu îmbrăcatul, K. trebui să treacă 
prin salon, urmat la un pas de Willem, ca să ajungă în 
camera următoare, a cărei uşă cu două canaturi era larg 
deschisă. În camera aceea, după cum K. ştia prea bine, 
locuia de curând o domnişoară, Burstner, dactilografă, 
care pornea de cu zori la lucru şi nu se întorcea decât 
foarte târziu; cu domnişoara Bürstner, K. abia dacă 
schimbase câteva cuvinte de salut în treacăt. Acum, 
noptiera aflată de obicei la căpătâiul patului fusese 
împinsă în mijlocul camerei, ca să-i servească drept 
birou inspectorului care se instalase în dosul ei. 
Inspectorul şedea picior peste picior şi-şi ţinea un braţ 
pe spătarul scaunului. Într-un colţ al camerei, trei tineri 
priveau fotografiile domnişoarei Burstner, prinse pe 
perete peste o mică rogojină. O bluză albă atârna pe 
mânerul ferestrei deschise. La fereastra din faţă se aflau 
cei doi bătrâni, veniţi să vadă; zăceau amândoi rezemaţi 
de pervaz, dar grupul li se mărise acum; în spatele lor, 
depăşindu-i cu mult în înălţime, se afla un bărbat cu 
cămaşa descheiată la piept; bărbatul îşi răsucea cu două 
degete bărbiţa roşcovană. 

— Josef K.? întrebă inspectorul, poate numai ca să 
atragă asupra sa privirea distrată a lui K. 

El dădu din cap, afirmativ. 

— Eşti foarte surprins de cele petrecute în dimineaţa 
asta, nu-i aşa? spuse inspectorul, mutînd cu amândouă 
mîinile puţinele lucruri aflate pe noptieră — lumânarea, 
chibriturile, o carte şi perniţa cu ace de cusut — ca si 
cum ar fi fost nişte unelte neapărat necesare pentru 
ancheta”. 

— Fireşte, spuse K. mulţumit că se află în faţa unui 
om inteligent si că poate, în sfîrşit, să discute cu el 
despre cele petrecute. Fireşte, sunt surprins, dar n-aş 
putea spune că sunt foarte surprins. 


— Nu eşti foarte surprins? întrebă inspectorul punând 
lumânarea la vechiul ei loc, în mijlocul măsuţei, şi 
regrupând celelalte obiecte în jurul ei. 

— Poate că-mi înţelegeţi greşit sensul cuvintelor, se 
grăbi să explice K. Vreau să spun... (aici K. se întrerupse 
să-şi caute un scaun.) Pot să mă aşez? 

— Nu e obiceiul, îi răspunse inspectorul. 

— Vreau să spun, repetă K. fără să se mai întrerupă, 
că sunt, fireşte, foarte surprins, dar că atunci când te 
afli de treizeci de ani pe lume şi când ai fost nevoit să 
răzbaţi singur, aşa cum mi s-a intîmplat mie, te 
imunizezi şi nu iei prea în tragic surprizele. Mai ales pe 
cea de astăzi. 

— De ce mai ales pe cea de astăzi? 


— Nu vreau să spun că socotesc toată întîmplarea 
drept o farsă, căci mijloacele folosite pentru ea mi se 
par prea importante. Ca să fie farsă ar însemna să 
participe fa ea toţi ai casei, plus dumneavoastră, ceea ce 
ar depăşi limitele unei farse. Nu vreau să spun deci că e 
o farsă. 

— Exact, spuse inspectorul, numărând chibriturile din 
cutie. 

— Dar pe de altă parte, continuă K. adresîndu-se tutu- 
ror — i-ar n plăcut ca şi cei trei amatori de fotografii să 
se întoarcă spre el şi să-l asculte — dar pe de altă parte, 
mi se pare că e vorba de ceva nu prea grav. Deduc asta 
din faptul că, deşi sunt acuzat, nu izbutesc să-mi găsesc 
nici cea mai mică vină pentru care să pot fi dat în 
judecată. Dar nici asta n-are importanţă; întrebarea 
esenţială este de cine sunt acuzat? Ce autoritate 
conduce procesul? Sunteti funcţionari? Nici unul dintre 
dumneavoastră nu poartă uniformă, dacă nu cumva 
numiţi uniformă costumul acesta — şi arătă îmbrăcă- 
mintea lui Franz — care e mai degrabă un costum de 
voiaj. lată punctele asupra cărora doresc să fiu lămurit 
şi sunt convins că după clarificarea lor ne vom putea lua 


un rămas bun cât se poate de cordial. 

Inspectorul trânti pe masă cutia de chibrituri. 

— Te înşeli profund, spuse el. Şi domnii aceştia, şi eu 
jucăm un rol cu totul secundar în procesul dumitale. 
Aproape că nu ştiu nimic despre el. Şi chiar dacă am 
purta cele mai reglementare uniforme, situaţia dumitale 
n-ar fi deloc mai bună. N-aş putea să spun că eşti 
acuzat, sau mai bine zis, nu ştiu dacă eşti. Adevărul e că 
eşti arestat, mai mult nu ştiu. Dacă paznicii ţi-au spus 
altceva, să ştii că au trăncănit pur şi simplu. Dar deşi 
nici eu nu-ţi răspund la întrebări, te-aş putea sfătui 
totuşi să te gândeşti mai puţin la noi şi la ceea ce-o să ţi 
se întîmple, şi să te supraveghezi mai mult. Şi-apoi, nu 
mai tot da zor cu sentimentul dumitale de nevinovăție, 
fiindcă strici impresia mai degrabă bună pe care, 
altminteri, o faci. De asemenea, fii mai reţinut la vorbă; 
chiar dacă te-ai fi mulţumit să spui doar câteva cuvinte, 
din atitudinea dumitale am fi putut deduce tot ce-ai 
explicat adineauri şi care, de altfel, nu pleda deloc în 
favoarea dumitale. 

K. îl privi cu ochi mari. Omul acesta, mai tînăr poate 
decât el, ii dădea lecţii ca unui şcolar. Era mustrat 
pentru sinceritatea lui. Si nu izbutea să afle nimic nici 
despre motivul arestării, nici despre autoritatea care 
emisese mandatul. 

Enervat, K. începu să se plimbe de colo-colo si nimeni 
nu-l împiedică să facă asta; îşi împinse manşetele la 
locul lor, în mâneci, îşi pipăi plastronul, îşi trecu 
degetele prin păr, spuse trecând pe lângă cei trei domni: 
„E complet absurd” — din care pricină cei trei se 
întoarseră şi-l priviră atenţi — apoi se opri din nou în 
fata măsuţei inspectorului. 

— Procurorui Hasterer îmi e prieten bun, spuse el, pot 
să-i telefonez? 


— Fireşte, spuse inspectorul, deşi nu prea văd ce sens 
ar avea, dacă tiu cumva ţii să discuţi cu el vreo 


chestiune particulară. 

— Ce sens? strigă K. mai mult uluit decât mâniat. Dar 
cine sunteți dumneavoastră care pretindeţi că o 
convorbire telefonică să aibă sens şi, în schimb, 
înscenaţi stupizeniile cele mai lipsite de sens? E 
nemaipomenit! Mai intâi daţi năvală peste mine, apoi mă 
ţineţi încercuit şi începeţi demonstrațiile de înaltă 
şcoală. Ce sens ar avea să-i telefonez unui procuror, 
când mi se spune că sunt arestat? Bine, n-am să 
telefonez. 

— Ba da, spuse inspectorul arătînd cu mâna spre 
vestibul, unde se afla telefonul, te rog să telefonezi. 

— Nu, nu mai vreau, declară K. îndreptîndu-se spre 
geam. 

Peste drum, cei trei spectatori stăteau neclintiţi la 
fereastra lor şi nu părură tulburaţi decât în clipa când 
„K. veni să-i privească. Bătrânii vrură să se ridice, dar 
bărbatul care se afla m spatele lor îi linişti. 

— Avem nişte spectatori grozavi, spuse K. destul de 
tare şi se întoarse spre inspector, arătînd cu degetul 
spre fereastră. Ştergeţi-o de acolo! strigă el apoi. 

Cei trei se retraseră imediat cu câtiva paşi; bătrânii 
încercară chiar să se ascundă în spatele bărbatului care 
îi acoperi cu trupul lui lat şi, judecind după mişcarea 
buzelor, spuse ceva, de neînțeles din pricina distanţei. 
Dar nu dispărură de tot; păreau că aşteptă momentul 
cîrid vor putea să revină la fereastră fără să fie văzuţi. 

— Oameni agasanţi şi lipsiţi de bun-simţ, spuse K. şi 
se întoarse cu spatele la ei. Aruncându-i o privire 
inspectorului, i se păru că acesta îi aprobă părerea. Dar 
se putea prea bine ca el nici să nu-l fi auzit măcar, căci 
îşi pusese o mână pe masă şi părea ocupat să-şi 
compare lungimea degetelor. Cei doi paznici se 
aşezaseră pe un cufăr acoperit cu un covor şi-şi frecau 
genunchii cu palmele. Cei trei tineri îşi puseseră mîinile 
în şolduri şi priveau în gol. În cameră domnea o linişte 


adîncă şi grea ca într-un birou uitat. 

— Domnilor, spuse K. — şi i se păru o clipă că-i duce 
pe toţi în spinare — judecând după atitudinea 
dumneavoastră aş putea conchide că ancheta s-a 
terminat. Cel mai bun lucru ar fi, cred, să nu ne mai 
gândim dacă procedeul dumneavoastră a fost sau nu 
îndreptăţit şi să încheiem toată povestea printr-o 
strângere de mână paşnică şi reciprocă. Dacă şi 
dumneavoastră sunteţi de aceeaşi părere, poftiţi! 

Şi se apropie, cu mâna întinsă, de masa inspectorului. 

Inspectorul ridică din sprâncene, îşi muşcă buzele şi 
privi mâna întinsă pe care K. tot mai credea că i-o va 
strânge. Apoi se ridică, îşi luă pălăria-melon de pe patul 
domnişoarei Burstner şi şi-o puse cu mare grijă pe cap, 
folosind ambele mîini, aşa cum se face când probezi o 
pălărie nouă. 

— Cât de simple ţi se par lucrurile! îi spuse el, în 
acelaşi timp, lui K. Ai fi de părere să încheiem frumuşel 
toată povestea? Nu, nu. E imposibil. Asta nu înseamnă 
însă că trebuie să disperi. De ce ai dispera? Eşti numai 
arestat, nimic mai mult. Eu asta am avut să-ţi comunic; 
mi-am făcut datoria, am văzut cum ai primit 
comunicarea. Îmi ajunge pentru astăzi si putem să ne 
despărţim, provizoriu, bineînţeles. Acum fără îndoială că 
vrei să mergi la bancă, nu? 

— La bancă? întrebă K. Credeam că sunt arestat. 


K. vorbea cam de sus căci, deşi inspectorul îl lăsase cu 
mâna întinsă, se simţea din ce în ce mai independent 
fată de oamenii aceştia, mai ales de când inspectorul se 
ridicase în picioare. Se juca cu ei. Avea intenţia să-i 
urmeze până la poartă, dacă plecau, şi să-i îndemne să-l 
aresteze. De aceea repetă: 

— Cum aş putea să mă duc la bancă, din moment ce 
sunt arestat? 


— Va să zică asta e, spuse inspectorul care tocmai 
ajunsese lângă uşă, m-ai înţeles greşit. Eşti arestat, 


fireşte, dar nimeni nu te împiedică să-ţi vezi mai departe 
de slujbă. De asemenea, nimeni nu te împiedică să-ţi 
duci mai departe traiul dumitale obişnuit. 

— Atunci nu-i chiar atât de rea situaţia de arestat, 
spuse K. apropiindu-se de inspector. 

— Sunt de aceeaşi părere, răspunse inspectorul. 

— În asemenea condiţii, comunicarea arestării mi se 
pare că nici n-ar fi fost necesară, adăugă K., apropiindu- 
se şi mai mult. 

Ceilalţi se apropiară şi ei. Formau acum lângă uşă un 
grup foarte strâns. 

_ Mi-am făcut datoria, spuse inspectorul. 

— O datorie stupidă, spuse K. necruţător. 

— Tot ce se poate, răspunse inspectorul, dar n-avem 

timp de pierdut cu asemenea discuţii. Îmi închipuiam 
că ai vrea să te duci la bancă. Fiindcă nu-ţi scapă nici 
cele mai neînsemnate cuvintele, adaug că nu te oblig să 
te duci; credeam doar că doreşti asta şi, ca să-ţi uşurez 
întoarcerea la birou, ca s-o fac să atragă cât mai puţin 
atenţia, ţi-i adusesem pe aceşti trei domni, care îţi sunt 
colegi de birou, rugându-i să-ţi stea la dispoziţie. 

— Cum? strigă K., privindu-i mirat pe cei trei. 

Tinerii aceştia, şterşi şi anemici, pe care memoria lui 
nu-i înregistra încă decât grupaţi în jurul fotografiilor 
domnişoarei Bürstner, erau funcţionari ai băncii la care 
lucra şi el, nu colegi — cuvântul coleg însemna prea 
mult şi se datora numai unei lacune în atotştiinţa 
inspectorului — dar erau într-adevăr funcţionari mărunți 
ai băncii. Cum de nu băgase de seamă? Ce mult îl 
impresionaseră inspectorul şi paznicii dacă nu-i 
recunoscuse pe cei trei tineri! Ilată-l pe Rabensteiner cel 
băţos, care dădea mereu din miini, şi pe blondul Kullich, 
cu ocfiii înfundaţi adînc în orbite, şi pe Kaminer care, 
din pricina unui tic nervos, avea mereu pe buze un 
zâmbet insuportabil. 


— Bună dimineaţa, domnilor, spuse K. după o clipă şi 
le întinse mâna celor trei tineri care se înclinară corect. 
Nu vă recunoscusem. Mergem la slujbă, nu? 

Domnii aprobară dînd din cap şi rizând cu mult zel, ca 
si cum de la început n-ar fi aşteptat decât asta; iar când 
K. observă că îşi uitase pălăria în camera lui, dădură 
fuga unul după altul s-b caute, ceea ce arăta o oarecare 
jenă. K. rămase liniştit locului şi se uită după ei prin cele 
două uşi larg deschise; ultimul porni, fireşte, 
nepăsătorul Rabensteiner, adoptînd un fel de trap 
mărunt şi elegant, dar numai de formă. Kaminer îi aduse 
pălăria si, pe cmd i-o dădea, K. se văzu silit să-şi spună 
cu tot dinadinsul, cum îsi spunea şi în orele de serviciu, 
ca să se poată stăpâni, că zimbetul lui Kaminer nu era 
intenţionat, ba chiar că bietului Kaminer i-ar fi fost 
imposibil să zambească vreodată intenţionat. In vestibul, 
doamna Grubach, care părea că nu-şi dă seama de 
vinovăția ei, deschise uşa pentru întregul grup. K. îi 
privi ca de obicei panglica de la şorţ, care îi tăia 
pântecul puternic până la o adincime într-adevăr fără 
rost. Ajuns afară, K. se uită la ceas şi hotări să ia o 
maşină ca să nu-şi mărească inutil întârzierea de o 
jumătate de oră. Kaminer dădu fuga spre colţul străzii, 
după maşină, pe când ceilalţi doi făceau, vizibil, toate 
eforturile ca să-l distreze pe K.; deodată, Kullich arătă 
spre poarta casei de peste drum unde tocmai se ivise 
bărbatul cel înalt, cu barbişonul blond; în prima clipă, 
omul, puţin stînjenit că se arăta acum în toată lungimea 
lui, se trase brusc înapoi şi se rezemă de perete. 
Bătrânii probabil că se mai aflau încă pe scară. K. simţi 
că-l cuprinde ciuda împotriva lui Kullich, fiindcă îi 
atrăsese atenţia asupra individului pe care el îl văzuse 
încă dinainte şi la a cărui apariţie se aşteptase chiar. 

— Nu vă uitaţi într-acolo, izbucni K. fără să ţină seama 
de faptul că asemenea observaţii nu-şi aveau rostul faţă 
de nişte cetăţeni în stare să ştie singuri ce au de făcut. 


Dar maşina, care sosi tocmai atunci, îl scuti de 
explicaţii; se urcară toţi şi porniră la drum. Abia atunci 
K. îşi aminti că nu-l văzuse plecând pe inspector si pe 
cei doi paznici; inspectorul îi acoperise pe cei trei 
funcţionari; acum, ei îl acopereau pe inspector. Cum 
faptul acesta îi dovedea că n-ayusese prezenţa de spirit, 
K. se hotări să se supravegheze mai atent în această 
privinţă. Totuşi, neputîndu-se stăpâni, se mai întoarse o 
dată şi se aplecă spre spatele maşinii, ca să poată vedea 
eventual plecarea inspectorului şi a paznicilor. Dar 
reveni îndată la loc, fără să încerce măcar să-i caute cu 
privirea, şi se rezemă comod de perna maşinii. În ciuda 
aparentelor, ar fi avut mare nevoie să fie încurajat în 
clipa aceea, dar domnii care îl însoțeau păreau obosiţi; 
Rabensteiner se uita spre dreapta, Kullich spre stînga şi 
numai Kaminer rămăsese disponibil, cu neclintitul lui 
rânjet despre care, din păcate, omenia nu îngăduia nici 
un fel de glumă. 


CONVORBIRI CU DOAMNA 
GRUBACH. _ 
APOI DOMNIŞOARA BURSTNER. 


În primăvara acelui an, după ce rămânea de obicei la 
birou până pe la orele nouă, K. obişnuia să-şi petreacă 
serile în felul următor: dacă putea, ficea mai întâi o mică 
plimbare, fie singur, fie cu vreun coleg, apoi intra într-o 
berărie unde stătea până pe la unsprezece, la o masă 
rezervată, împreună cu cîţiva domni mai în vîrstă. Dar 
existau şi abateri de la programul acesta: directorul 
băncii, care îi aprecia foarte mult puterea de muncă şi 
seriozitatea, îl lua uneori la o plimbare cu maşina sau îl 
invita să cineze în vila sa. În plus, K. se mai ducea o dată 
pe săptămână la o fată numită Elsa, care servea toată 
noaptea într-o circiumă, iar ziua nu primea vizite decât 
în pat. 

În seara aceea — ziua trecuse repede datorită muncii 
asidue şi numeroaselor felicitări respectuoase şi amicale 
primite cu ocazia zilei de naştere — K hotări să se 
întoarcă imediat acasă. 

La asta se gândise mereu în scurtele pauze pe care i 
le îngăduise munca; i se părea, fără să-şi dea exact 
seama de ce, că evenimentele din cursul dimineţii 
trebuie neapărat să fi provocat o mare dezordine în casa 
doamnei Grubach, şi că prezenţa lui era necesară ca să 
restabilească ordinea. Cu aceasta , orice urmă a 
incidentelor de dimineaţă avea să dispară, iar viaţa avea 
să-şi reia cursul ei obişnuit. Din partea celor trei 
funcţionari ai băncii n-avea de ce să se teamă: se 
scufundaseră toţi trei în oceanul funcţionărimii şi nimic 
nu părea schimbat în atitudinea lor. Kii convocase de 
mai multe ori în biroul lui, fie separat, fie împreună, 
numai ca să-i observe. Şi de fiecare dată le dăduse 


drumul satisfăcut. 

La nouă şi jumătate seara, când sosi acasă, K. 
descoperi în gang un flăcău care stătea acolo cu 
picioarele răscrăcărate şi-şi fuma liniştit pipa. 

— Cine eşti dumneata? îl întrebă K imediat, 
apropiindu-şi cât putea mai mult faţa de el, căci în 
penumbra gangului nu se vedea prea clar. 

— Sunt fiul portarului, domnule, îi răspunse flăcăul 
scoţindu-şi pipa din gură şi făcându-i loc. 

— Fiul portarului? întrebă K , izbind nerăbdător în 
pământ cu virful bastonului. 

— Domnul doreşte ceva? Să-l chem pe tata? 

— Nu, nu, spuse K. şi vocea îi sună oarecum 
iertătoare, de parcă flăcăul ar fi săvirşit cine ştie ce 
faptă rea. E bine, adăugă el pornind, dar înainte de-a 
pune piciorul pe prima treaptă a scării se mai întoarse o 
dată. 

Ar fi putut să se ducă direct în camera lui, dar fiindcă 
voia să stea de vorbă cu doamna Grubach bătu mai întâi 
la uşa ei. Doamna Grubach stătea pe-un scaun şi cîrpea 
un ciorap, lângă o masă pe care se mai afla un maldăr 
de ciorapi vechi. K. se scuză în treacăt că o vizita atât de 
târziu, dar doamna Grubach se arătă foarte 
înţelegătoare şi nici nu vru să audă de scuze; cu el era 
oricând dispusă să stea de vorbă; ştia doar foarte bine 
că era chiriaşul ei cel mai bun, la care ţinea cel mai 
mult. K. cercetă cu privirea întreaga cameră, care îşi 
recăpătase acum, până la cele mai mici amănunte, 
vechiul ei aspect; până şi vesela pentru micul dejun, 
aflată azi-dimineaţă pe măsuţa de lângă fereastră, 
fusese strânsă. „Câte lucruri nu fac mîinile femeilor fără 
să le auzi”, se gândi K. El, unul, de pildă, ar fi fost în 
stare să spargă vesela acolo unde se afla, dar în nici un 
caz n-ar fi putut s-o ducă la locul ei. Şi o privi pe doamna 
Grubach cu oarecare recunoştinţă. 

— De ce lucraţi atât de târziu? întrebă el. 


Şedeau acum amândoi la masă, şi K îşi îngropa din 
când în când palmele în maldărul de ciorapi. 

— Am atât de lucru, spuse ea. În timpul zilei sunt la 
dispoziţia chiriaşilor; dacă vreau să-mi văd şi de 
treburile mele, nu-mi rămân decât serile. 

— Astăzi v-am dat mai multă bătaie de cap decât de 
obicei. 

— Cum aşa? întrebă ea, însufleţindu-se; şi-şi lăsă în 
poală ciorapul la care lucra. 

— Mă refeream la domnii care au fost azi-dimineaţă 
aici. 

— A, la asta vă referiţi! spuse doamna Grubach 
recăpătîndu-şi liniştea obişnuită. Da de unde! N-a fost 
nici o bătaie de cap. 

K. o privi tăcut cum îşi relua ciorapul. „Pare mirată că 
vorbesc despre asta, gândi el; ba chiar ai zice că mă 
dezaprobă; e un motiv în plus să vorbesc. Numai cu o 
femeie în vîrstă aş putea discuta asemenea lucruri.” 

— Totuşi, spuse el după câteva clipe, povestea de azi- 
dimineaţă v-a dat niţică bătaie de cap, dar n-o să se mai 
repete. 

— Sigur, nu poate să se mai repete, aprobă ea, 
zâmbind 

cu un aer aproape trist. 

— Credeţi asta serios? întrebă K. 

— Da, spuse ea aproape în şoaptă, dar mai întâi nu 
trebuie să luaţi lucrurile prea în tragic. Câte nu se 
întîmplă pe lume! Fiindcă-mi arătaţi atâta încredere, 
domnule K , am să vă mărturisesc că am tras niţel cu 
urechea la uşă. Şi-apoi, cei doi paznici mi-au făcut şi ei 
unele confidente. E vorba de fericirea dumneavoastră, şi 
la lucrul acesta eu ţin din toată inima, poate mai mult 
chiar decât s-ar cuveni, căci nu vă sunt decât gazdă. 
Aşadar, am auzit câte ceva, dar nimic despre care să se 
poată spune că ar fi prea grav. Asta nu! Ce-i drept, 


sunteţi arestat, dar nu cum e arestat un hoţ. Când eşti 
arestat ca hoţ, e grav, pe când arestarea 
dumneavoastră... mi se pare un lucru savant — iertaţi- 
mă dacă spun prostii — mi se pare un lucru savant, pe 
care nu-l înţeleg, ce-i drept, dar nici nu trebuie înţeles. 

— Nu e nici urmă de prostie în ce-aţi spus, doamnă 
Grubach, răspunse K. Vă împărtăşesc în mare măsură 
părerea, dar merg ceva mai departe decât 
dumneavoastră; nu e nici măcar ceva savant, ci un haos 
ridicol. Am fost victima unei agresiuni, atâta tot. Dacă 
m-as fi dat jos din pat imediat ce m-am trezit, fără să mă 
las amăgit de lipa Annei, dacă aş fi pornit să vă caut, 
fără să mă sinchisesc de ce mi-a ieşit în cate, dacă mi-as 
fi luat micul dejun de data aceasta în bucătărie, dacă aş 
fi lăsat să-mi aduceţi dumneavoastră hainele din 
cameră, într-un cuvânt dacă aş fi acţionat raţional, nu s- 
ar fi întîmplat nimic şi totul ar fi fost înăbuşit încă din 
faşă. Dar omul e atât de puţin pregătit! La bancă, de 
pildă, sunt totdeauna gata; acolo ar n imposibil să mi se 
întimple asemenea lucruri; am la îndemână un om de 
serviciu, special pentru mine, şi apoi am pe birou, în faţa 
mea, telefonul pentru exterior şi telefonul interior. Şi vin 
mereu oameni, clienţi sau funcţionari, şi mai ales sunt 
mereu prins în iureşul muncii, de aceea am toată 
prezenţa de spirit; ar fi o adevărată plăcere să mă 
pomenesc acolo în faţa unei întîmplări cum a rost cea de 
azi-dimineaţă. Ei, dar s-o lăsăm, acum a trecut şi, de 
fapt, nici n-am vrut să discut despre ea; voiam doar să 
vă aflu părerea, părerea unei femei cu judecată, şi sunt 
fericit când văd că suntem de acord. Acum daţi-mi mâna 
; un asemenea acord trebuie întărit printr-o st rângere 
de mână. 

„O să-mi dea oare mâna? se gândi el. Inspectorul nu 
mi-a dat-o.” Şi o privi pe doamna Grubach altfel decât 
până atunci, atent şi cercetător. Cum el se ridică de pe 
scaun, doamna Grubach se ridică şi ea, puţin jenată, 
căci nu tot ce-i explicase K. fusese pe înţelesul ei. Şi 


jena aceasta o făcu să spună un lucru nedorit şi 
nelalocul lui: 

— N-o luaţi prea în serios, domnule K. 

Doamna Grubach avea lacrimi în glas şi, fireşte, uitase 
de strângerea de mână. 

— Pe cât se pare n-o iau prea în serios, spuse K. 
simţin-du-se deodată obosit şi înțelegând inutilitatea 
încurajărilor acestei femei. 

La uşă o mai întrebă: 

— Domnişoara Bürstner e acasă? 

— Nu, răspunse doamna Grubach şi zâmbi cu un fel 
de compătimire întârziată şi justificată pe când îi dădea 
informaţia aceasta seacă: E la teatru. Aveţi treabă cu 
ea? Să-i transmit eu ceva? 

—  Voisem doar să schimb câteva cuvinte cu 
domnişoara Burstner. 

— Din păcate, nu ştiu când vine; de obicei, când se 
duce la teatru vine destul de târziu... 

— N-are nici o importanţă, spuse K., îndreptindu-se 
spre uşă cu capul plecat şi dînd apoi să iasă; voiam pur 
şi simplu să-i cer scuze că i-am împrumutat azi- 
dimineaţă camera. 

— Nu e nevoie, domnule K., sunteţi prea atent, domni- 
şoara nu ştie nimic, azi a plecat cu noaptea în cap de- 
acasă şi toate au fost puse din nou la locul lor, după cum 
puteţi vedea şi dumneavoastră. 

Şi se duse să deschidă uşa odăii domnişoarei 
Burstner. 

— Mulţumesc, vă cred pe cuvânt, spuse K., ducându- 
se totuşi să se uite. 

Luna lumina slab camera întunecoasă. Pe cât se putea 
vedea, toate se aflau într-adevăr la locul lor; bluza nu 
mai atârna de minerul ferestrei, pernele din pat păreau 
uimitor de înalte, luminate în parte de razele lunii. 

— Domnişoara se întoarce de multe ori foarte târziu, 


spuse K şi o privi pe doamna Grubach de parcă ea ar fi 
fost vinovată de întârzieri. 

— Aşa-i tinereţea, spuse doamna Grubach pe un ton 
de scuză. 

— Fireşte, fireşte, spuse K , dar asta poate să ducă 
departe. 

— Sigur, spuse doamna Grubach, câtă dreptate aveţi, 
domnule K.! Poate chiar că a şi dus cam prea departe. 
N-aş vrea deloc s-o biîrfesc pe domnişoara Bürstner, e o 
fată bună, drăguță, cuviincioasa, amabilă, ordonată şi 
harnică; îi preţuiesc toate calităţile acestea; dar, ce-i 
drept, ar trebui să fie mai mândră şi mai rezervată; am 
văzut-o de două ori în luna asta pe nişte străduţe 
dosnice, şi de fiecare dată cu alt bărbat. Mi-e penibil şi, 
zău, nu vă povestesc asta decât dumneavoastră, 
domnule K., dar n-o să am încotro şi-am să discut si cu 
domnişoara. De altfel, nu e singurul lucru care mă face 
s-o suspectez. 

— Sunteţi pe-un drum cu totul greşit, spuse K. furios 
şi aproape incapabil să-şi ascundă mânia ; de altfel e 
vădit că mi-aţi înţeles pe dos remarca în privinţa 
domnişoarei. Nu voiam să spun ce-aţi înţeles; vă 
sfătuiesc chiar, sincer, să nu-i vorbiţi deloc domnişoarei. 
Vă aflaţi într-o mare eroare. Eu o cunosc foarte bine; 
nimic din tot ce spuneţi nu-i adevărat. Dar poate că 
merg prea departe, n-aş vrea să vă împiedic, spuneţi-i ce 
poftiţi. Noapte bună. 

— Domnule K., spuse doamna Grubach cu glas 
rugător, alergând lângă uşa pe care el o şi deschisese, 
nu mai am deloc intenţia să-i vorbesc domnişoarei; 
fireşte, trebuie în primul rând s-o supraveghez mai 
departe; numai că dumneavoastră v-am încredinţat ce 
ştiam. La urma urmei, vreau să-mi păstrez pensiunea 
fără pată numai în interesul chiriaşilor. Şi chiar asta mă 
străduiesc să fac. 

— Fără pată! mai strigă K. înainte de-a închide uşa; 


dacă aţi vrea să vă păstraţi pensiunea fără pată ar trebui 
mai întâi de toate să mă daţi afară pe mine. 

Apoi trânti uşa şi nu luă în seamă bătaia uşoară care 
se auzi imediat după aceea. 

Totuşi, fiindcă n-avea deloc chef să doarmă, se hotări 
să nu se culce; în felul acesta putea totodată să constate 
şi la ce oră se întoarce domnişoara Burstner. Poate că 
atunci ar mai fi putut să schimbe şi câteva cuvinte cu ea, 
oricât de deplasat ar fi părut. Cum stătea la fereastră, se 
gândi o clipă, în oboseala lui, s-o pedepsească pe 
doamna Grubach  convingând-o si pe domnişoara 
Burstner să se mute o dată cu el. Imediat însă procedeul 
acesta i se păru îngrozitor de exagerat şi se bănui pe 
sine că urmăreşte să-şi schimbe locuinţa din cauza 
incidentului întâmplat de dimineaţă. Nimic n-ar fi fost 
mai stupid şi în primul rând mai inutil şi mai demn de 
disprețuit. 

Când se plictisi să tot privească strada pustie, se 
întinse pe canapea, după ce avu grijă să crape puţin uşa 
dinspre vestibul, ca să poată vedea din prima clipă pe 
oricine ar fi intrat în apartament. Şi rămase aşa, întins 
pe canapea, fumând liniştit o ţigară de foi, cam până pe 
la unsprezece. Apoi, pierzându-şi răbdarea, ieşi să se 
plimbe puţin prin vestibul, ca şi cum ar fi putut să 
grăbească astfel întoarcerea domnişoarei Bürstner. Nu-i 
era dor de ea — de fapt nici nu putea măcar să-şi aducă 
aminte cum arăta la faţă —, dar ţinea acum să-i 
vorbească şi-l enerva faptul că întârzierea ei îi aducea o 
notă de nelinişte şi dezordine la sfârşitul zilei. Şi apoi, 
tot din vina domnişoarei Bürstner nu luase masa în 
seara aceea, iar în timpul zilei nu se dusese în vizită la 
Elsa. La drept vorbind, ca să-şi recupereze şi cina şi 
vizita, n-ar fi avut decât să se ducă acum la cârciuma 
unde servea Elsa. Şi chiar aşa avea de gând să facă, 
imediat ce-o vorbi cu domnişoara Burstner. 

Era trecut de unsprezece si jumătate când se auziră 


paşi pe scări. Absorbit de gânduri, K. se plimba de colo- 
colo, prin vestibul, făcând un zgomot de parcă s-ar fi 
plimbat la el în odaie; auzind paşi, se pomeni surprins şi 
se refugie după uşa camerei lui. Sosise domnişoara 
Burstner. Pe când încuia uşa de la intrare, zgribulindu- 
se de frig, îşi aruncă un şal do mătase pe umerii înguşti. 
Domnişoara Burstner era gata-gata să intre din clipă în 
clipă în camera ei, unde K., fireşte, nu putea s-o viziteze 
la miezul nopţii; trebuia deci să-i vorbească imediat; dar, 
din nefericire, K. uitase să-şi aprindă lumina şi dacă ar fi 
ieşit din odaia întunecată ar fi părut un tâlhar care se 
năpusteşte, iar fata s-ar fi putut speria groaznic. 
Neştiind ce să facă şi cum nu mai avea timp de pierdut, 
K. şopti prin crăpătura uşii: 

— Domnişoară Burstner! 

Şoapta lui semăna mai mult a rugă decât a chemare. 

— E cineva aici? întrebă domnişoara Bürstner, privind 
mirată în jurul ei. 

— Eu sunt, spuse K. înaintând. 

— A, domnule K., zâmbi domnişoara Burstner, bună 

seara, domnule. Şi-i întinse mâna. 

— Aş dori să stăm puţin de vorbă. Îmi permiteti, 
acum? 

— Acum? se miră domnişoara Burstner. E neapărată 

nevoie să stăm de vorbă chiar acum? Nu vi se pare 
cam ciudat? 

— Vă aştept de la nouă. 

— Zău, am fost la teatru şi n-aveam cum să ştiu... 

— Motivele pentru care vreau să vă vorbesc s-au ivit 

abia astăzi. 

— Ei, în principiu, n-as avea nimic împotrivă să stăm 
de vorbă, numai că sunt frântă de oboseală. Intraţi o 
clipă la mine. Nu putem discuta aici: i-am putea trezi pe 
toţi, şi asta ar fi mai neplăcut pentru mine decât pentru 
ceilalţi. Aşteptaţi aici şi stingeţi lumina în vestibul, 


imediat ce aprind la mine. 

K. făcu aşa cum i se ceruse, ba chiar zăbovi o clipă în 
plus; până la urmă, domnişoara Burstner îl chemă pe 
şoptite în camera ei: 

— Luaţi loc, îi spuse ea, arătându-i un divan. 

Ea însăşi rămase în picioare, sprijinită de tăblia 
patului, în ciuda oboselii despre care vorbise; şi nici nu- 
şi scoase măcar pălăriuţa împodobită din belşug cu flori. 

— Ce doriţi de la mine? Zău că sunt curioasă să aflu. 
Şi îşi încrucişa niţeluş picioarele. 

— O să spuneţi poate că motivele nu erau atât de 
urgente, încât să trebuiască să vă vorbesc acum, începu 
K., dar... 

— Nu ascult niciodată introducerile, îl întrerupse 
domnişoara Burstner. 

— Asta îmi uşurează sarcina, spuse K. Azi-dimineaţă, 
camera dumneavoastră a fost puţin deranjată, din vina 
mea oarecum; nişte străini au făcut asta, împotriva 
voinţei mele, dar totuşi din pricina mea, după cum v-am 
spus: iată de ce voiam să vă cer scuze. 

— Camera mea? întrebă domnişoara Burstner şi în loc 
să se uite prin cameră se uită atentă la faţa lui K.. 

— Trebuie să recunosc, spuse K. 

Se priviră amândoi în ochi, pentru prima oară. 

— Felul în care s-au petrecut lucrurile nu merită să fie 
discutat în sine. 

— Si totuşi e cel mai interesant. 

— Da de unde! spuse K. 

— Dacă e aşa, răspunse domnişoara Bürstner, nu 
vreau să vă împing la confidente, să admitem că nu e 
deloc interesant, n-o să am nimic împotrivă. Cât despre 
scuzele pe care mi le cereţi, le primesc bucuroasă, cu 
atât mai uşor cu cât nu văd nici urmă de deranj. 

Domnişoara Bürstner îşi lăsă ceva mai Jos pe şolduri 
palmele întinse şi făcu astfel ocolul camerei. Dar când 


ajunse în faţa micii rogojini de care erau prinse 
fotografiile, se opri. 

— Ia te uită! exclamă ea, fotografiile mi-au fost într- 
adevăr deranjate. Asta e urât! Cineva care n-avea 
dreptul a pătruns într-adevăr în camera mea? 

K dădu din cap aprobativ şi-l blestemă în gând pe 
funcţionarul Kaminer, care nu putea să-şi stăpânească 
niciodată neastâmpărul inutil şi stupid. 

— E ciudat, continuă domnişoara Burstner, că sunt 
obligată să vă interzic un lucru pe care singur ar trebui 
să vi-l interziceţi şi că mă văd silită să vă spun să nu 
intraţi niciodată aici în lipsa mea. 

— Dar v-am explicat, domnişoară, spuse K., 
apropiindu-s« şi el ca să privească fotografiile, v-am 
explicat că nu eu le-am deranjat; fiindcă văd că nu mă 
credeţi, sunt silit să vi mărturisesc că anchetatorii au 
adus cu ei trei funcţionari de la bancă, şi unul dintre 
funcţionari şi-a permis să se atingă de fotografii; am să-l 
dau afară, la prima ocazie. Da, domnişoară, a fost aici o 
comisie de anchetă, continuă K., văzând că domnişoara 
Burstner îl privea întrebătoare. 

— Pentru dumneavoastră? 

— Sigur, răspunse K. 

— Ei, nu! făcu domnişoara Burstner izbucnind în râs. 

— Da, da! spuse K. Dumneavoastră mă socotiți nevino- 
vat? 

— Ei, nevinovat! făcu domnişoara Bürstner. N-aş vrea 
să mă pripesc dându-mi o părere ca re ar putea să aibă 
consecinţe grave, şi-apoi nici nu vă cunosc; dar mi se 
pare totuşi că nu i se trimite cuiva pe cap o comisie de 
anchetă decât dacă a săvârşit cine ştie ce crimă şi, cum 
dumneavoastră sunteţi liber — căci, judecind după 
calmul pe care-l aveţi, nu s-ar zice că aţi evadat din 
închisoare —, îmi permit să cred că n-aţi săvârşit o 
crimă prea mare. 


— Comisia de anchetă putea foarte bine să 
recunoască după ce-a venit că sunt nevinovat sau măcar 
că sunt mai puţin vinovat decât se credea, spuse K. 

— Fireşte că putea, spuse domnişoara Bürstner, deve- 
nind dintr-o dată foarte atentă. 

— Vedeţi, spuse K., n-aveţi prea multă experienţă în 
chestiunile juridice. 

— Într-adevăr, n-am, recunoscu domnişoara Bürstner, 
si-am regretat asta de multe ori, căci aş vrea să ştiu de 
toate, iar chestiunile juridice mă interesează în mod 
deosebit, justiţia are o ciudată putere de atracţie, nu vi 
se pare şi dumneavoastră? De altfel, cu siguranţă că îmi 
voi completa cunoştinţele în domeniul acesta, începând 
de luna viitoare, când voi intra să lucrez la un birou de 
avocatură. 

__ Excelent! spuse K. Poate o să mă ajuţi şi pe mine 

puţin, în legătură cu procesul. 

— De ce nu? spuse domnişoara Bürstner. Îmi place să- 
mi utilizez cunoştinţele. 

— Eu vorbesc serios, spuse K., sau măcar pe jumătate 

serios, cum vorbiţi şi dumneavoastră. Chestiunea e 
prea măruntă ca să recurg la un avocat, dar un sfătuitor 
mi-ar fi binevenit. 

— Ca să pot juca rolul de sfătuitoare, spuse 
domnişoara Burstner, ar trebui măcar să ştiu despre ce 
e vorba. 

— Tocmai aici e încurcătura, spuse K. Nici eu însumi 
nu ştiu. 

— Va să zică v-aţi bătut ioc de mine, spuse 
domnişoara Burstner cumplit de dezamăgită. Pentru 
asta vă puteaţi alege altă oră, mai puţin târzie. 

Şi se depărta de fotografiile în faţa cărora stătuseră 
atâta vreme unul lângă altul. 

— Dar eu nu glumesc deloc, domnişoară! spuse K. Iar 
dumneavoastră nu vreţi să mă credeţi f V-am spus tot ce 


ştiam, ba chiar mai mult decât ştiu, fiindcă poate nici n-a 
fost o comisie de anchetă; i-am dat eu denumirea asta, 
fiindcă nu ştiu alta. N-a avut loc nici un fel de anchetă; 
am fost pur şi simplu arestat, dar de-o întreagă comisie. 

Domnişoara Burstner, care se aşezase pe canapea, 
începu iar să râdă: 

— Cum s-au petrecut lucrurile? întrebă ea. 

— A fost îngrozitor, spuse K. Dar acum se gândea la 
cu totul altceva; îl tulbura înfăţişarea domnişoarei 
Burstner care, cu cotul lăsat pe perna canapelei şi cu 
capul sprijinit într-o mână, îşi mângâia cu cealaltă mână, 
agale, şoldul. 

— E prea general, spuse domnişoara Burstner. 

— Ce e prea general? întrebă K. Apoi îşi aminti şi 
întrebă: 

— Vreti să vă arăt cum s-au petrecut lucrurile? 

Voia să facă puţină mişcare, dar fără să plece. 

Sunt prea obosită, spuse domnişoara Burstner. 

V-aţi întors atât de târziu, spuse K. 

Acum îmi mai faceţi reproşuri! spuse domnişoara 
Burstner. La urma urmei, aveţi dreptate, nu trebuia să 
vă las să intraţi: de altfel, după cum se pare, nici n-ar fi 
fost necesar. 

Era necesar, o să vedeţi imediat, spuse K. îmi daţi voie 
să trag puţin noptiera de lângă pat? 

Ce v-a apucat? se miră domnişoara Burstner. Fireşte 
că nu vă dau voie. 

— Atunci n-o să vă pot arăta nimic, spuse K. mâhnit, 
de parcă i s-ar fi făcut o mare nedreptate. 

— Dacă e nevoie pentru explicaţii, atunci mutaţi-o un 
pic se învoi domnişoara Burstner; apoi adăugă, ceva mai 
încet: astă-seară sunt atât de obosită, încât vă îngădui 
mai mult decât s-ar cuveni. 

K. împinse noptiera până în mijlocul camerei şi se 
aşeză în spatele ei. 


— Trebuie să vă imaginaţi exact poziţia actorilor. Asta 
e foarte interesant. Eu îl reprezint pe inspector, cei doi 
paznici stau acolo, pe cufăr, iar cei trei tineri sunt colo, 
în fata fotografiilor. De mânerul ferestrei atârnă o bluză 
albă, pe care n-o menţionez decât în treacăt. Si acum, 
începe. Ah, era să uit de mine, personajul cel mai 
important! Eu, deci, mă aflu aici, în picioare, în faţa 
noptierei. Inspectorul sade cât poate mai comod, picior 
peste picior, cu o mână atârnată peste spătarul 
scaunului, după cum am să vă arăt. Un bădăran 
nemaipomenit. Si acum, începe cu adevărat. Inspectorul 
zbiară de parcă ar fi nevoie să mă scoale din somn, 
scoate un adevărat răcnet; dar din păcate, ca să vi-l 
imaginaţi exact, trebuie să încep să răcnesc şi eu; de 
altfel, inspectorul nu făcea decât să-mi rostească 
numele. 

Domnişoara Bürstner, care asculta râzând explicaţiile, 
duse un deget la buze ca să-l oprească pe K. să strige, 
dar era prea târziu; K. se şi simţea intrat în pielea 
personajului pe care îl juca. Şi strigă rar: „Josef K. , ceva 
mai încet decât ameninţase, dar suficient totuşi ca 
strigătul, o dată lansat, să se împrăştie treptat prin 
cameră. 

Şi atunci, cineva bătu de câteva ori în uşa camerei de 
alături, puternic, scurt, ritmic. Domnişoara păli şi-şi 
duse mâna la inimă. K. se sperie cu atât mai mult cu cât 
mai rămăsese câteva clipe incapabil să se gândească la 
altceva decât la evenimentele din dimineaţa aceea şi la 
fata căreia i le prezenta. Dar imediat ce se linişti, alergă 
la domnişoara Burstner şi-i luă mâna: 

— Nu vă temeţi, şopti el. Aranjez eu totul. Dar cine 
poate să fie? Acolo e salonul şi nu doarme nimeni. 

— Ba da, îi şopti la ureche domnişoara Bürstner, de 
ieri doarme în salon un nepot de-al doamnei Grubach, 
un căpitan, fiindcă nu mai e nici o cameră liberă. Şi eu 
uitasem. Cine v-a pus să strigaţi aşa! Vai, ce nefericită 


sunt! 

— N-aveţi nici un motiv să fiţi nefericită, spuse K. şi o 
sărută pe frunte, pe când ea se lăsa să cadă pe perne. 
Dar domnişoara Bürstner sări în picioare: 

— Plecaţi de-aici! Plecaţi imediat! Plecaţi odată! Ce 
mai vreţi? El ascultă la uşă şi aude tot. Vai, cum mă 
chinuiţi! 

— N-am să plec până nu vă mai calmati un pic, spuse 
K. Veniţi în celălalt colţ, acolo n-o să ne poată auzi. 

Domnişoara Bürstner se lăsă dusă în celălalt colţ al 
camerei. 

— Poate e neplăcut ce vi s-a întâmplat, dar nu vă 
paşte nici un pericol. Ştiţi bine că doamna Grubach, de 
care depinde totul în privinţa aceasta, are un adevărat 
cult pentru mine şi ia drept literă de evanghelie tot ce-i 
spun. lar căpitanul e nepotul ei. De altfel, o am la mână, 
căci i-am împrumutat o sumă destul de mare de bani. Vă 
făgăduiesc să-i justific întâlnirea noastră cum veţi dori, 
numai să fie utilă justificarea, şi mă oblig s-o fac pe 
doamna Grubach nu numai să pară convinsă faţă de 
ceilalţi că mă crede, ci chiar să mă creadă într-adevăr; 
pe mine nu trebuie să mă cruţaţi deloc; dacă vreţi să se 
spună că am dat buzna peste dumneavoastră, aşa am să- 
i spun doamnei Grubach, şi ea o să creadă, fără să-şi 
piardă încrederea în mine, într-atât îmi e de ataşată. 

Domnişoara Burstner se ghemuise pe scaun şi privea 
tăcută podeaua. 

— De ce n-ar crede doamna Grubach că am intrat cu 
forţa la dumneavoastră? adăugă K. 

Vedea în faţa lui părul roşcat şi aspru al fetei, uşor 
înfoiat Şi pieptănat cu cărare. Se gândea că domnişoara 
Burstner o să-şi întoarcă privirea spre el, însă ea îi 
spuse fără să-şi schimbe poziţia: 

— Iertaţi-mă, dar m-a speriat mai mult bătaia 
neaşteptată în uşă, decât toate consecinţele pe care le- 
ar putea avea prezenţa căpitanului. Se făcuse atâta 


linişte după ce-aţi strigat! Şi în liniştea aceea s-a auzit 
deodată ciocănitura. De-asta m-am speriat aşa tare, mai 
ales că mă aflam lângă uşă; a bătut chiar lângă mine. Vă 
mulţumesc pentru propunerile dumneavoastră, dar nu le 
pot accepta; ce se întâmplă la mine în cameră mă 
priveşte şi n-am de dat socoteală nimănui; mă mir că nu 
observați ce e jignitor în propunerile pe care mi le-aţi 
făcut, cu toate bunele intenţii pe care, evident, vi le 
recunosc. Dar plecaţi o dată şi lăsaţi-mă singură; acum 
am nevoie mai mult decât oricând să fiu singură. Cele 
câteva minute pe care mi le-aţi cerut au devenit peste 
jumătate de oră. 

K. îi prinse mai întâi braţul, apoi încheietura mâinii. 

— Sunteţi supărată pe mine? întrebă el. 

Domnişoara Bürstner îi dădu mâna la o parte şi-i 
răspunse: 

— Nu, nu; nu mă supăr niciodată, pe nimeni. 

Îi prinse din nou încheietura mâinii; de data aceasta 
ea îl lăsă şi-l conduse aşa până la uşă. K. era hotărât să 
plece. 

Dar când ajunse acolo şovăi de parcă nu s-ar fi 
aşteptat să întâlnească o uşă în cale; domnişoara 
Burstner folosi prilejul ca să-şi elibereze mâna, să 
deschidă uşa şi să se strecoare în vestibul de unde îi 
şopti: 

— Veniţi o dată, vă rog. Vedeţi si arătă uşa căpitanului 
pe sub care trecea o dâră de lumină — si-a aprins 
lumina si se distrează pe socoteala noastră. 

— Vin imediat, spuse K., ieşind grăbit. 

Şi prinzând-o în braţe, o sărută pe gură, apoi pe toată 
faţa, ca un animal însetat care hăpăie cu limba apa 
izvorului, găsită în sfârşit. La urmă o mai sărută odată 
pe gât, lângă beregată, ţinându-şi îndelung buzele lipite 
de pielea ei. Un zgomot venit din camera căpitanului îl 
întrerupse. 


— Acum mă duc, spuse el. 

Ar fi vrut să-şi ia rămas bun de la domnişoara 
Burstner alintând-o cu numele ei mic, dar nu i-l ştia. Ea 
clătină din cap, obosită si pe jumătate întoarsă, gata să 
plece, îi lăsă mina să i-o sărute ca şi cum nici n-ar fi ştiut 
ce se întâmplă apoi intră, cu spinarea încovoiată, în 
camera ei. 

K. se culcă şi el foarte curând şi adormi repede; 
înainte de a se cufunda în somn, se mai gândi o clipă la 
felul cum se purtase. Se simţi mulţumit, dare se miră că 
nu e încă şi mai mulţumit; prezenţa căpitanului îl 
îngrijora serios pentru domnişoara Burstner. 


PRIMUL INTEROGATORIU 


K, fu anunţat telefonic că duminica următoare avea să 
aibă loc o mică anchetă în legătură cu cazul lui. 1 se 
atrase atenţia că instrucţia îşi urma cursul şi că de acum 
înainte asemenea anchete aveau să aibă loc regulat, 
dacă nu în fiecare săptămână, totuşi destul de des. Era 
necesar ca procesul să se încheie cât mai repede, în 
interesul tuturor, dar asta nu însemna că interogatoriile 
n-aveau să fie cât mai minuţioase cu putinţă, rămânând 
însă destul de scurte ca să cruţe excesul de oboseală 
datorat prea marii încordări care îl însoţeşte. 

lată de ce fusese ales sistemul interogatoriilor scurte 
şi dese. 

Cât despre fixarea zilelor de interogatoriu, se dăduse 
preferinţă duminicilor, pentru ca nu cumva K. să fie 
stânjenit în activitatea lui profesională. Se presupusese 
că el va fi de acord; dacă dorea totuşi alte termene, se 
va încerca, pe cât posibil, să i se facă această concesie, 
luându-i-se interogatorii noaptea, de pildă; dar un 
asemenea sistem nu era prea bun, pentru că noaptea K. 
n-ar fi fost suficient de odihnit; rămâneau deci 
duminicile, atâta timp cât el n-avea nimic de obiectat. 
Fireşte că trebuia să se prezinte neapărat; în privinţa 
aceasta orice insistenţă era inutilă. I se dădu numărul 
casei unde trebuia să vină, un imobil situat pe-o stradă 
dintr-un cartier mărginaş, în care K. nu mai fusese 
niciodată până atunci. 

Când primi comunicarea, K. puse receptorul în furcă 
fără să răspundă; era hotărât ca duminică să se ducă la 
adresa indicată; i se părea absolut necesar să procedeze 
aşa, acum când acţiunea fusese pornită şi când el 
trebuia să facă faţă situaţiei. Trebuia ca acest prim 
interogatoriu să fie şi ultimul. Şi rămase gânditor lângă 


aparat până când auzi în spatele lui vocea directorului- 
adjunct care ar fi vrut să telefoneze dacă nu l-ar fi 
împiedicat el. 


— Veşti proaste? întrebă într-o doară directorul- 
adjunct, nu ca să afle ceva, ci pur şi simplu ca să-l 
îndepărteze Pe K. de lângă aparat. 

— Nu, nu, răspunse K. şi se dădu la o parte, dar plecă. 

Directorul-adjunct luă receptorul şi-i spuse peste 
umăr lui K., pe când aştepta legătura: 

— O întrebare, domnule K.; vrei să-mi faci plăcerea să 
participi duminică dimineaţa la o plimbare cu iahtul 
meu; O să fie multă lume şi sunt sigur că ai să-ţi găseşti 
multe cunoştinţe printre oaspeţi. Printre alţii, vine şi 
procurorii Hasterer. Vrei să vii? Hai, spune da. 

K. încercă să fie atent la ce-i spunea directorul- 
adjunct. Invitaţia era aproape un eveniment, căci 
însemna o tentativă de împăcare din partea superiorului 
său, cu care el nu se avusese niciodată prea bine, şi 
dovedea importanţa locului pe care K. îl ocupa în bancă; 
ea arăta preţul pe care al doilea conducător al băncii îl 
punea pe prietenia lui K. sau, cei puţin, imparţialitatea 
acestuia. Deşi directorul rostise invitaţia pe când 
aştepta legătura telefonică şi fără să lase receptorul din 
mână, ea constituia o umilire pentru rangul lui superior; 
dar K. îl făcu să îndure şi a două umilire răspunzându-i: 

— Vă mulţumesc foarte mult, dar din păcate duminică 
dimineaţă n-am timp, am de îndeplinit o obligaţie luată 
dinainte. 

— Păcat, spuse directorul-adjunct întorcându-se spre 
telefon, căci obținuse legătura. 

Urmă o convorbire destul de lungă, dar K., distrat 
rămase tot timpul lângă telefon. Abia când directorul- 
adjunct puse receptorul în furcă, tresări şi spuse, ca să- 
şi scuze cât de cât prezenta inutilă: 

— Mi s-a telefonat să mă duc undeva, dar s-a uitat să 
mi se comunice la ce oră. 


— Mai cheamă o dată, spuse directorul-adjunct. 

— Nu e chiar atât de important, spuse K., deşi 
afirmaţii lui diminua valoarea, şi aşa insuficientă, a 
scuzei de adineauri . 

Directorul-adjunct mai schimbă câteva cuvinte cu el 
înainte de-a pleca şi K. se sili să-i răspundă, deşi se 
gândea la cu totul altceva. Îşi spunea că, duminica, ar fi 
fost cel mai bine să se prezinte la ora nouă, căci în zilele 
de lucru asta e ora la care încep să lucreze tribunalele. 

Duminică, vremea fu mohorâtă. K. se simţi foarte 
obosit, fiindcă în ajun stătuse până târziu la restaurant, 
unde avusese loc sărbătorirea unuia dintre cunoscuţii de 
la masa la care obişnuia să se aşeze, iar dimineaţa se 
trezise târziu. De aceea nu mai avu timp să chibzuiască 
şi să-şi combine diversele „planuri făcute în timpul 
săptămânii, ci se îmbrăcă repede şi porni grăbit, fără să- 
şi mai ia micul dejun, spre cartierul care îi fusese 
indicat. Deşi pe drum nu prea avu timp să se uite în 
jurul lui, dădu cu ochii — în mod ciudat — de 
Rabensteiner, de Kullich şi de Kaminer, cei trei 
funcţionari ai băncii, amestecați în procesul lui. Pe 
primii doi îi zări într-un tramvai care-i tăia drumul; dar 
cel de-al treilea, Kaminer, şedea pe terasa unei cafenele 
împrejmuită cu o balustradă, şi se plecă, plin de 
curiozitate, când K. trecu prin faţa lui. Toţi trei îl 
urmăriseră cu privirea, miraţi că-şi văd superiorul 
alergând atât de grăbit; dintr-un fel de spirit de 
bravadă, K. refuzase să ia tramvaiul; simţea că i-ar fi silă 
să folosească pentru proces cel mai mic ajutor, din 
partea oricui ar fi venit; nu voia să recurgă la nimeni, ca 
să fie sigur că nu iniţiază pe nimeni în tainele lui; în fine, 
n-avea deloc chef să se umilească în faţa comisiei de 
anchetă printr-un exces de punctualitate. Până una, alta, 
făcea tot posibilul să ajungă la ora nouă, deşi nu fusese 
convocat la o oră precisă. 

Crezuse că o să recunoască de departe casa, după 


vreun indiciu despre care nici el nu ştia nimic precis sau 
după vreo mişcare mai deosebită în faţa intrării. Dar 
strada Julius, pe care trebuia să se afle imobilul şi la 
capătul căreia K. se opri o clipă, avea pe ambele părţi 
câte un şir lung de clădiri înalte, uniforme şi cenuşii, un 
soi de cazărmi închiriate şi locuite de oameni săraci. În 
dimineaţa asta de duminică, majoritatea ferestrelor erau 
ocupate de bărbaţi care stăteau în cămăşi, cu mânecile 
suflecate şi fumau, sau îşi rezemau cu grijă şi cu duioşie 
pruncii de marginea pervazelor. La celelalte ferestre se 
înălţau maldăre de cearşafuri, plăpumi, pături şi perne, 
peste care se ivea din când în când capul zburlit al 
vreunei femei. Locatarii se strigau sau glumeau între ei, 
de pe o parte pe alta a străzii; o astfel de glumă stârni 
hohote de râs deasupra lui K. De-a lungul imobilelor, la 
intervale regulate, se aflau mici prăvălioare cu fructe, 
carne sau legume, aşezate ceva mai jos de nivelul 
străzii; ca să ajungi la ele trebuia să cobori câteva 
trepte. In faţa lor era un neîntrerupt dute-vino de femei; 
câteva dintre ele se opreau pe trepte, ca să flecărească. 
Un vânzător ambulant, care-şi striga marfa către 
ferestrele de sus, la fel de neatent ca si K., aproape că-l 
răsturnă cu căruciorul lui plin de fructe şi legume. La un 
moment dat, un gramofon, care-şi trăise traiul prin alte 
cartiere mai bogate, începu să cânte, hârâind îngrozitor. 

K. înainta agale pe stradă, ca şi cum n-ar mai fi avut 
de ce să se grăbească, sau ca şi cum judecătorul de 
instrucţie l-ar fi văzut prin vreo fereastră şi ar fi ştiut că 
e prezent. Era ora nouă şi câteva minute. Casa indicată 
se afla cam depărtişor, avea o faţadă neobişnuit de 
lungă şi, mai ales, o poartă de-o lăţime şi de-o înălţime 
uriaşă. Se vedea cât de colo că poarta fusese construită 
pe măsura vehiculelor cu mărfuri ale diverselor 
magazine închise la ora aceea, dar care împrejmuia 
curtea şi aveau firme cunoscute lui K. prin legătura lor 
cu banca. Contrar obiceiului, K. studie minuţios toate 
amănuntele acestea, ba chiar se opri o clipă înainte de-a 


intra în curte. Lângă el, pe-o ladă, un bărbat desculţ 
citea ziarul. Mai încolo, doi băieţi se dădeau în leagăn 
într-o roabă. În faţa cişmelei stătea în picioare o fată 
firavă, îmbrăcată într-un fel de cămaşă de noapte, şi se 
uita la K. în timp ce apa îi umplea găleata. Într-un colţ al 
curţii, pe o frânghie prinsă între doua geamuri, o familie 
îşi întindea rufele; jos, sub frânghie, se afla un bărbat 
care dirija munca aceasta prin strigăte. 

K. se şi apropiase de-o scară, convins că pe-acolo 
trebuia să fie drumul spre camera de anchetă, când se 
opri deodată observând că, în afară de scara aceea, mai 
existau în curte încă trei scări, plus un mic gang care 
probabil răspundea într-o a doua curte. Şi se enervă la 
gândul că nu-i fusese indicat cu precizie locul unde 
trebuia să meargă; oricum, fusese tratat cu o neglijenţă 
ciudată şi cu o indiferenţă revoltătoare; lucrul acesta 
avea de gând să-l spună tare şi răspicat. Până la urmă, 
porni totuşi pe prima scară, repetându-şi în gând 
expresia paznicului Willem care-i spusese că justiţia „e 
atrasa de delicte”, din care ar fi reieşit că biroul căutat 
trebuia neapărat să se afle la capătul scării aleasă din 
întâmplare de el. 

Pe când urca scara, K. deranjă câţiva copii care se 
jucau pe palier şi-l priviră urât când trecu printre ei. 

„Dacă mai vin pe-aci, îşi spuse el, trebuie sau să le 
aduc bomboane ca să-i îndulcesc, sau să-mi aduc 
bastonul ca să-i bat.” 

Cu puţin înainte de-a ajunge la primul etaj, K. trebui 
chiar să aştepte până când o bilă îşi încheie traiectoria; 
doi băieţaşi, care aveau de pe acum feţe de vagabonzi 
maturi, îl siliră să stea locului, ţinându-l de pantaloni; ca 
să se descotorosească de ei, K. ar fi trebuit să-i lovească 
şi se temea de ţipetele lor. 

Adevărata căutare începu însă abia la primul etaj. 
Cum nu putea să întrebe de biroul comisiei de anchetă, 
K. inventă un tâmplar Lanz — numele acesta îi veni în 


minte fiindcă nepotul doamnei Grubach, căpitanul, se 
numea Lanz — şi se hotări să întrebe la toate uşile dacă 
nu locuia acolo un tâmplar Lanz, ca să aibă astfel un 
pretext să se uite înăuntru. Dar îşi dădu seama că de 
cele mai multe ori putea să facă asta mult mai uşor 
decât s-ar fi aşteptat, căci aproape toate uşile erau 
deschise şi copiii alergau de colo-colo. Prin uşile 
deschise se puteau vedea, în general, nişte odăiţe cu 
câte o singură fereastră. Odăiţele acelea serveau şi de 
bucătărie şi de dormitor. Femeile, cu prunci în braţe, se 
îndeletniceau cu cratiţele de pe plite. Fetele ceva mai 
mărişoare, îmbrăcate doar cu câte un simplu şorţ, 
alergau harnice, părând că rezolvă toate treburile 
gospodăriei. În unele camere paturile mai erau încă 
ocupate de bolnavi, de cei care nu se treziseră încă din 
somnul de peste noapte, sau de cei care se odihneau 
îmbrăcaţi. Când întâlnea vreo uşă încuiată, K. bătea în 
ea şi întreba dacă nu locuia acolo tâmplarul Lanz. Cel 
mai adesea îi deschidea vreo femeie; după ce-i asculta 
întrebarea, femeia se adresa cuiva care se ridica în 
coate, pe pat: 

— Domnul întreabă dacă nu locuieşte aici un tâmplar 
Lanz. 

— Un tâmplar Lanz? întreba cel din pat. 

— Da, răspundea K., deşi comisia nu se afla acolo şi 
deci nu mai avea ce căuta la uşa aceea. 

Mulţi credeau că el ţine cu tot dinadinsul să-l 
găsească pe tâmplarul Lanz, de aceea se gândeau 
îndelung şi-i spuneau până la urmă unde locuia vreun 
tâmplar, pe care însă nu-l chema Lanz, sau îi spuneau 
vreun nume vag asemănător cu al lui Lanz, sau întrebau 
vecinii, sau îl conduceau pe K. până la cine ştie ce uşă 
depărtată unde, după părerea lor, s-ar fi putut să 
locuiască un asemenea om ca subchiriaş, sau unde 
locuia cineva-care ar fi putut să-i dea indicaţii mai 
precise. Până la urmă, K. aproape că nu mai trebui să 


întrebe; binevoitorii îl târâră din etaj în etaj. K. începuse 
chiar să regrete că folosise metoda aceasta care la 
început i se păruse atât de bună. De aceea, înainte de a 
urca la etajul cinci se hotări să nu mai caute, îşi luă 
rămas bun de la tînărul lucrător care ţine cu multă 
amabilitate să-l ducă sus, şi cobori. Dar se întoarse 
imediat, mâhnit de inutilitatea încercărilor de până 
atunci, şi bătu la o uşă de la etajul cinci. Primul lucru pe 
care-l văzu prin uşa deschisă fu o pendulă care arăta că 
se şi făcuse ora zece. 
— Aici locuieşte tâmplarul Lanz? întrebă K. 


— Poftiţi înauntru. Îi spuse o femeie tânără, cu ochi 
negri, care tocmai clătea într-un lighean rufele unui 
copil; şi-i arătă cu mâna plină de săpun, uşa deschisă a 
camerei de-alături. 

— K. crezu că nimerise la o întrunire publică. O 
mulţime de oameni, cât se poate de feluriţi, umplea o 
încăpere nu prea mare, cu două ferestre, înconjurată, la 
mică distanţă de tava, de-o galerie, înţesată şi ea de 
lume, şi unde spectatorii nu puteau sta decât încovoiaţi, 
cu cefele şi spinările lipite de plafon. Nimeni nu se 
sinchisi de intrarea lui. 

Găsind ca aerul e prea greu, K. ieşi din încăpere şi-i 
spuse femeii care, făfă îndoială, îl înţelesese greşit: 

— V-am întrebat de un anume Lanz, tâmplar de 
meserie. 

— Sigur, îi răspunse femeia. Vă rog să intraţi. 

K. n-ar fi ascultat-o dacă ea n-ar fi apucat tocmai 
atunci clanţa uşii şi nu i-ar fi spus: 

— După dumneata trebuie să încui; nu mai are voie 
nimeni să intre. 

— Foarte cuminte, spuse K., dar încăperea e şi aşa 
plină. Apoi intră, totuşi. Printre doi bărbaţi care 
discutau în dreptul uşii — unul făcea cu amândouă 
mâinile gestul numărării banilor, celălalt îl privea drept 
în ochi — o mână îl prinse pe K. Era mâna unui băieţaş 


cu bujori în obraji. 

— Vino, vino, îi spuse el. 

K. se lăsă condus; observă că în furnicarul de lume 
exista un spaţiu liber, destul de îngust, care poate că 
despărţea două tabere; lucrul acesta părea cu atât mai 
verosimil cu cât în primele rânduri, atât în dreapta cât şi 
în stânga, nu văzu nici o faţă întoarsă spre el, ci numai 
spatele unor oameni ale căror gesturi şi cuvinte se 
adresau doar celor din tabăra lor. Cei mai mulţi dintre ei 
erau îmbrăcaţi în negru şi purtau redingote lungi, de 
ceremonie, care le atârnau lălâi pe corp. 

Pe K. numai îmbrăcămintea aceasta îl deruta; dacă n- 
ar fi fost ea, s-ar fi crezut la o întrunire politică de 
cartier. 

La celălalt capăt al sălii, unde îl conduse băieţaşul, de-a 
curmezişul unei estrade mici şi înţesate de lume, fusese 
aşezată o măsuţă; în dosul măsuţei, lîngă marginea 
estradei, stătea un bărbat mărunt, gras şi fornăit, care 
tocmai vorbea — în mijlocul unor hohote de rîs asurzitoare 
— cu un alt bărbat care stătea în spatele lui, cu 
picioarele încrucişate şi cu coatele sprijinite de spătarul 
scaunului interlocutorului său. Din cînd în cînd îşi mişca 
braţele în aer de parcă ar fi vrut să deseneze caricatura 
cuiva. Băieţaşul care îl condusese pe K. izbuti cu greu 
să-şi ducă la capăt misiunea. încercase de două ori, 
zadarnic,'ridicîndu-se pe  virfurile picioarelor, să-şi 
anunţe vizitatorul, fără ca omuleţul cel gras şi fornăit să- 
1 ia în seamă. Abia cînd una dintre persoanele de pe 
estradă îi atrase atenţia, omuleţul se întoarse spre băiat 
şi ascultă, aplecîndu-se, comunicarea pe care acesta i-o 
făcu în şoaptă. Apoi îşi scoase ceasul şi-i aruncă lui K. o 
privire scurtă. 

— Ar fi trebuit să vă prezentaţi acum o oră şi cinci 
minute, spuse el. 

K. vru să-i răspundă ceva, dar n-avu timp, căci de 
îndată ce omuleţul sfirşi de vorbit, un murmur general 


se ridică din jumătatea dreaptă a sălii. 

— Ar fi trebuit să vă prezentaţi acum o oră şi cinci 
minute, repetă omuleţul ridicînd glasul şi privind spre 
public. Murmurul se intensifică imediat, apoi însă, cum 
omuleţul nu mai zise nimic, se stinse, treptat. Acum, în sală 
era mai multă linişte decît la intrarea lui K. Numai cei de 
la galerie continuau să facă observaţii. Atît cît se putea 
distinge în penumbra, praful şi fumul de sus, cei de la 
galerie păreau mult mai prost îmbrăcaţi decît cei de jos. 
Mulţi dintre ei îşi aduseseră perne, pe care şi le puseseră 
între cap şi plafon, ca să nu-şi lovească ţestele. 

K., hotărît mai mult să observe decit să vorbească, 
renunţă să se justifice pentru pretinsa lui întîrziere şi se 
mulţumi doar să spună: 

— S-ar putea să fi venit tîrziu, dar acum sînt aici. 

În partea dreaptă a sălii se auziră din nou aplauze. 

„Oamenii aceştia sînt uşor de cîştigat," se gîndi K-, 
îngrijorat acum numai de jumătatea stîngă a sălii, în faţa 
căreia se afla şi de la care nu auzi decît aplauze izolate. 
Şi se întreba ce-ar fi trebuit să spună ca să-i cîştige pe toţi 
odată sau, dacă asta nu era posibil, să atragă măcar 
pentru cîtva timp şi simpatia celor care nu-l aplaudaseră. 

— Da, îi răspunse omuleţul, dar acum nu mai sunt 
obligat să te anchetez. 

Murmurul reîncepu, dar de data aceasta ar fi putut să 
fie greşit interpretat, căci omuleţul continuă să 
vorbească, în timp ce le făcea oamenilor semn cu mîna să 
tacă : 

— Totuşi, astăzi, în mod excepţional, am să te 
anchetez. Dar altă dată să nu se mai repete întirzterea. Şi 
acum, apropie-te. 

Cineva sări jos de pe estradă lăsînd astfel un loc liber. 
Ocupîndu-1, K. se pomeni atit de lipit de marginea mesei 
si împins cu atita putere de învălmăşeala celor din 
spate, încît se văzu silit să se încordeze ca să nu răstoarne 
masa judecătorului de instrucţie şi poate chiar persoana 


acestuia. 

Dar judecătorului de instrucţie puţin îi păsa; el stătea 
comod pe scaun şi, după ce-i şopti ceva omului din 
spatele său, luă un mic registru, singurul obiect aflat pe 
măsuţă. Registrul părea un caieţel de şcoală, vechi şi 
făcut ferfeniţă de mult ce fusese răsfoit. 

— Aşadar, începu judecătorul de instrucţie întorcînd 
paginile registrului şi adresîndu-se lui K. pe un ton de 
constatare, dumneata'eşti zugrav. 

— Nu, spuse K., sînt prim-procurist la o mare bancă. 
Răspunsul acesta fu salutat de jumătatea dreaptă a sălii 

cu un rîs atît de cordial, încil K. nu se putu împiedica 
să nu ridă şi el. Oamenii îşi puseră palmele pe genunchi şi 
se scuturau de parcă i-ar fi apucat un acces grav de tuse; 
cîţiva de la galerie începură şi ei să rîdă ; judecătorul de 
instrucţie, furios şi neputînd, fără îndoială, să le facă nimic 
celor de jos, căută să se despăgubească pe spinarea 
galeriei şi o ameninţă, sărind în picioare şi încruntîndu-şi 
sprincenele care, dacă de obicei nu se prea observau, în 
clipa aceea, de furie, i se zburliseră, negre şi cumplite, 
deasupra ochilor. 

Jumătatea stingă a sălii îşi păstră întreg calmul; cei 
aflaţi acolo stăteau perfect aliniaţi, cu feţele întoarse spre 
estradă şi ascultau la fel de liniştiţi şi gălăgia de sus, şi 
vacarmul de-alături; ba chiar, din cînd în cînd, le 
îngăduiau unora dintre ei să iasă din rînduri şi să se 
amestece cu cei din partida adversă. Oamenii aceştia din 
jumătatea stîngă, de fapt mai puţin numeroşi, poate că 
în fond nu erau mai tari decit cei din dreapta, dar calmul 
purtării lor le dădea mai multă autoritate. Cînd K. începu 
să vorbească, era convins că-i are de partea lui. 

— M-aţi întrebat, domnule judecător, dacă sînt 
zugrav; sau, mai bine zis, nu m-aţi întrebat nimic, ci mi- 
aţi trîntit constatarea dumneavoastră ca pe un adevăr 
indiscutabil; iată un lucru semnificativ pentru 
întreaga procedură a procesului intentat împotriva 


mea. Aţi putea obiecta că, de fapt, nu e vorba de nici un 
proces. în cazul acesta, v-aş da de-o sută de ori 
dreptate: procedeele dumneavoastră nu constituie o 
procedură decit dacă eu le recunosc ca atare. Şi le 
recunosc pentru moment, dar oarecum numai din milă; 
căci numai mila ar putea îndemna pe cineva să le dea 
vreo atenţie. Nu spun că ele reprezintă o abatere de la 
justiţie, dar îmi place să vă ofer expresia aceasta, ca să 
vă vină şi dumneavoastră în minte dacă vă veţi gîndi mai 
adînc. 

K. se întrerupse apoi ca să privească sala. Cuvintele lui 
fuseseră aspre, mai aspre decit intenţionase să le spună, 
dar rămîneau, totuşi, adevărate. Ar fi meritat aprobarea şi 
a unei tabere şi a celeilalte, dar toată lumea tăcu; era 
vădit că oamenii aşteptau cu cea mai mare încordare 
urmarea; poate că se pregătea pe ascuns o izbucnire 
care să pună capăt întregii dezbateri. De aceea K. se simţi 
contrariat văzînd cum se deschide uşa de la capătul sălii 
şi cum spălătoreasă cea tînără — care probabil îşi 
terminase treburile — veni să asiste la spectacol; cu toate 
precauţiile luate ca să nu tulbure adunarea, ea tot făcu 
să se întoarcă vreo riteva capete. Singur judecătorul de 
instrucţie îi pricinui lui K. o adevărată bucurie, căci părea 
trăsnit de cele auzite. Surprins de interpelarea lui K. 
tocmai în clipa cînd se ridicase să apostrofeze galeria, 
judecătorul o ascultase stînd în picioare, pînă la capăt. Şi 
profită de întrerupere ca să se aşeze cît mai neluat în 
seamă, ca şi cum ar fi trebuit să nu i se observe gestul. 

Apoi, probabil ca să-şi recapete ţinuta necesară, luă 
din nou caieţelul. 

— Asta nu vă ajută cu nimic, domnule judecător, 
continuă K. lar registrul dumneavoastră nu face decît să- 
mi confirme spusele. 

Mulţumit că nu-şi aude decit vocea lui calmă în 
adunarea aceasta străină, K. îndrăzni chiar să ia imediat 
registrul ju decătorului de instrucţie, să-l ridice şi să-l 


agite în aer, ţinîndu-l cu două degete de-o filă de la 
mijloc, ca şi cum i-ar fi fost scîrbă să-l atingă; şi etala 
astfel, în văzul tuturor, filele gălbejite, care atirnau de 
ambele părţi, rupte şi pline de pete. 

— Iată documentele domnului judecător de 
instrucţie, spuse K., lăsînd registrul să cadă pe masă. 
Continuaţi să-l pigăliţi mai departe, domnule judecător, 
eu nu mă tem de caietelul acesta, deşi îmi e inaccesibil, 
căci nu pot să-l apuc decît cu virful degetelor şi nu l-aş 
lua în mînă. 

Judecătorul de instrucţie luă registrul aşa cum picase 
pe masă, încercă să-l netezească puţin cu palma, şi 
reîncepu să-l citească. Gestul lui era un semn de adincă 
umilire, sau cel puţin trebuia interpretat ca atare. 

Cei din primele rînduri îşi întinseră spre K. feţele pline 
de atîta curiozitate, încît el zăbovi o clipă ca să-i 
privească. Erau, în genere, oameni vîrstnici, mulţi dintre 
ei aveau bărbi albe; poate că totul depindea de bătrimi 
aceştia, poate că ei ar fi izbutit cel mai bine să 
influenţeze adunarea pe care umilirea judecătorului de 
instrucţie nu reuşise s-o scoată din impasibilitatea în 
care căzuse după cuvîntarea lui K. 

— Ceea ce mi s-a întîmplat mie, continuă K. mai încet 
decît înainte şi neslăbind o clipă din ochi feţele 
bătrînilor din primele rînduri, din care pricină părea că 
vorbeşte ca distrat — ceea ce mi s-a întîmplat mie e 
numai un caz izolat n-ar avea deci mare importanţă şi nu 
l-aş lua în serios da n-ar rezuma felul în care se 
procedează şi împotriva mult altora. Pentru ei vorbesc 
eu aici, şi nu pentru mine. 

Fără să vrea, ridicase glasul. Cineva din sală îl aplaudă c 
braţele ridicate, strigînd: 


— Bravo! De ce nu ? Bravo şi iar bravo! 


Pe ici, pe colo, cîte un bătrîn din primele rînduri îşi 
mîngiia barba, dar strigătul nu făcu pe nimeni să se 
întoarcă. Nici K. nu-i dădu importanţă, dar se simţi, 


totuşi, încurajat; acum nu mai socotea necesar să fie 
aplaudat de toţi; era suficient ca majoritatea să înceapă 
să cugete şi numai din cînd în cînd să fie convins vreun 
ins. 

— Nu caut succese de orator, continuă K., urmîndu- 
şi firul gîndurilor; de altfel, nici nu le-aş putea 
dobîndi Domnul judecător de instrucţie vorbeşte fără 
îndoială mul mai bine decît mine, aşa cum îi cere 
meseria. Vreau pur şi simplu să supun dezbaterii 
publice o anomalie publică. 

Ascultaţi-mă: am fost arestat acum zece zile — 
arestarea în sine mă face să rid, dar nu despre asta e 
vorba. Am fost luat prin surprindere, dimineaţa, din pat; 
poate că — judecînd după spusele judecătorului de 
instrucţie nu mi s-ar părea exclus — poate că se dăduse 
ordin să fie arestat vreun zugrav, la fel de nevinovat ca şi 
mine, dar, în orice caz, am fost ales eu pentru treaba 
aceasta. Camera vecină cu a mea a fost ocupată de doi 
paznici grosolani. Nici pentru un tilhar periculos nu s-ar 
fi putut lua mai multe măsuri de prevedere. În plus, 
paznicii, erau nişte canalii, fără pic de moralitate, care 
mi-au împuiat urechile cu trăncăneala lor, cerîndu-mi să-i 
mituiesc, încercînd să capete prin escrocherie hainele şi 
rufăria mea; mi-au cerut bani ca să-mi aducă, după cum 
spuneau, micul-dejun, după ce-au înghiţit fără ruşine, sub 
ochii mei, propria mea gustare de dimineaţă. Şi asta nu-i 
totul. M-au dus în faţa inspectorului, într-o a treia 
încăpere a apartamentului. Camera aceea e a unei 
doamne pe care o stimez foarte mult; şi a trebuit să văd 
cum, din pricina mea, deşi fără vina mea, camera i-a fost 
piîngărită de prezenţa paznicilor şi a inspectorului. Cu 
greu mi-am putut păstra sîngele rece. Dar am izbutit şi l- 
am întrebat pe inspector, cît se poate de calm — dacă s- 
ar afla aici, inspectorul ar fi nevoit să recunoască el 
însuşi asta — de ce fusesem arestat. Ce credeţi că mi-a 
răspuns inspectorul, pe care parcă-l văd şi acum în faţa 
mea, stînd pe scaunul doamnei, ca un simbol al celui mai 


stupid orgoliu ? Nu mi-a răspuns, în fond, nimic, domnilor; 
poate pentru că într-adevăr nici el nu ştia nimic; mă 
arestase şi atîta îi era de ajuns. Ba, mai mult chiar, 
adusese în camera doamnei aceleia trei funcţionari 
inferiori de la banca unde lucrez, toţi trei preocupaţi să 
privească fotografiile aparţinind doamnei şi să le 
răvăşească. Prezenţa acestor funcţionari avea, fireşte, şi 
un alt scop: ca şi gazda mea, ca şi servitoarea casei, ei 
trebuiau să răspîndească zvonul arestării, să-mi strice 
reputaţia, şi, mai ales, să-mi zdruncine poziţia la bancă. 
Dar nimic din toate acestea n-a i euşit, cît de cît măcar; 
însăşi gazda mea, o persoană foarte simplă — ţin să-i 
rostesc numele aici, în semn de omagiu, ea se numeşte 
doamna Grubach — însăşi doamna Grubach deci, a fost 
destul de rezonabilă ca să spună că o asemenea arestare 
n-are mai multă importanţă decît un atac în plină stradă 
săvirşit de nişte derbedei. Toate acestea, repet, mie 
personal nu mi-au adus decât neplăceri şi supărări 
trecătoare, dar consecinţele n-ar fi putut oare să fie mult 
mai grave? 

Întrerupându-se ca să-i arunce o privire judecătorului 
de instrucţie, K. observă că acesta tocmai îi făcea cu 
ochiul cuiva din sală. De aceea zâmbi şi spuse: 

— Domnul judecător de instrucţie, aflat lângă mine 
tocmai îi făcea cuiva dintre dumneavoastră un semn 
secret. Există deci printre dumneavoastră oameni care 
sunt dirijaţi de-aici, de sus. Nu ştiu dacă semnul trebuie 
să provoace huiduieli sau aplauze, şi, deoarece îl dau în 
vileag, renunţ să-i aflu semnificaţia. Imi e perfect 
indiferent şi-i las deplină libertate domnului judecător 
de instrucţie să comande cu glas tare oamenilor pe care 
îi plăteşte, şi să nu folosească semne secrete. N-are 
decât să le spună deschis: „Acum fluieraţi!” sau „Acum 
aplaudaţi!” 

Fie din jenă, fie din nerăbdare, judecătorul de 
instrucţie se foia de colo-colo pe scaun. Omul din 


spatele lui, cu care stătuse de vorbă şi mai înainte, se 
plecă din nou spre el, o să-l încurajeze în general, sau ca 
să-i dea vreun sfat mai deosebit. Jos, oamenii vorbeau în 
şoaptă, dar cu însufleţire Cele două tabere, care până 
mai adineauri păreau animate di păreri atât de diferite, 
se amestecară; câţiva ii arătau cu degetul pe K.; alţii 
arătau spre judecătorul de instrucţie. Fumul ş praful 
stârnit formau acum o ceaţă nespus de supărătoare şi- 
făceau aproape invizibili pe cei aflaţi în fundul sălii. Şi 
mai ales, probabil că-i incomodau grozav pe cei de la 
galerie cari erau nevoiţi, ca să se ţină la curent cu 
desfăşurarea dezbaterii să-i întrebe pe cei de jos, şi nu 
făceau asta decât pe şoptite după ce în prealabil priveau 
neliniştiţi spre judecătorul di instrucţie. Iar răspunsurile 
veneau la fel de şoptite, de dup: palmele cu care cei 
întrebaţi îşi acopereau gura. 

— Am să termin imediat, spuse K. şi, fiindcă lipsei 
clopoţelul, izbi cu pumnul în masă. 

Tresărind de spaimă la auzul zgomotului, judecătorul 
di instrucţie şi omul cu care se sfătuia îşi despărţiră cât 
ai clip capetele. 

— Chestiunea aceasta nu mă priveşte nici cât negru 
sub unghie, de aceea judec cu sânge rece şi, 
presupunând că da! vreo importanţă acestui pretins 
tribunal, vă e de mare folos să mă ascultați. Vă rog, 
deci, să vă amânaţi pentru mai târziu părerile asupra 
spuselor mele, căci nu prea mai am timp şi-am să plec 
curând. 

Se făcu imediat linişte, într-atât reuşise K. să-şi 
stăpânească ascultătorii. Nu se mai striga ca la început, 
ba chiar nici nu se mai aplauda şi oamenii păreau de pe 
acum convinşi sau pe cale de a fi convinşi. 

— Nu există îndoială, domnilor, continuă K., foarte 
încet, căci îl bucura atenţia încordată a mulţimii — In 
liniştea care domnea se iscase un fel de zumzet, mai 
excitant decât cele mai entuziaste aplauze — nu există 


îndoială, domnilor, că în dosul manifestărilor acestui 
tribunal, în dosul arestării mele deci, ca să vorbesc 
despre mine, şi în dosul interogatoriului la care sunt 
supus astăzi, se află o mare organizaţie, o organizaţie 
care plăteşte nu numai paznici venali, inspectori şi 
judecători de instrucţie nerozi, dar mai întreţine şi jude- 
cători de rang înalt şi foarte înalt, cu numeroasa şi 
inevitabila lor suită de valeţi, de scribi, jandarmi şi alţi 
auxiliari, poate chiar şi călăi, nu mă sfiiesc să rostesc 
cuvântul. lar sensul acestei mari organizaţii, domnii mei, 
în ce constă? In a aresta oameni nevinovaţi cărora li se 
intentează procese stupide — ca în cazul meu — adesea 
fără nici un rezultat. Şi cum s-ar putea oare, dat fiind 
nonsensul total al unui asemenea sistem, să fie evitată 
cea mai reprobabilă corupţie a funcţionărimii care-l 
slujeşte? E cu neputinţă, domnilor, să fie evitată. Nici 
cel mai mare judecător n-ar putea s-o facă, atunci când 
el este în cauză. lată de ce paznicii caută să fure hainele 
de pe oameni, iată de ce inspectorii se introduc prin 
efracţie în locuinţe străine, iată de ce nevinovaţii sunt 
siliţi să se vadă dezonoraţi în faţa unor adunări întregi, 
în loc să fie interogaţi normal. Paznicii nu mi-au vorbit 
decât despre magazii în care sunt aduse lucrurile 
aparţinând arestaţilor; tare aş dori să văd şi eu aceste 
magazii unde bunurile arestaţilor, agonisite cu atâta 
trudă, putrezesc fără rost, aşteptând să fie furate de 
nişte funcţionari necinstiţi. 

Întrerupt de un urlet venit din celălalt capăt al sălii, K. 
îşi puse palma streaşină la ochi ca să poată privi într- 
acolo, căci lumina tulbure a zilei dădea un ton albicios 
cetii din sală şi te orbea când încercai să vezi. Urletul 
venea din direcţia spălătoresei pe care K. o bănuise, 
încă de când intrase în sală, ca va fi un serios element 
de dezordine. Totuşi, ar fi fost greu 4e spus dacă acum 
ea era vinovată sau nu. K. vedea doar că un bărbat o 
înghesuia în colţul de lângă uşă şi o strângea în braţe. 
Dar nu spălătoreasă urla, ci bărbatul care îşi căscase 


larg gura şi privea spre tavan. 

În jurul lor se formase un mic cerc, iar spectatorii de 
la galerie păreau încântați că diversiunea aceasta punea 
capăt seriozităţii pe care K. o adusese în adunare. 

Sub imboldul primei impresii, K. vru să se repeadă 
imediat într-acolo şi să restabilească ordinea, gândindu- 
se mai întâi că toţi vor fi interesaţi să-l susţină sau 
măcar să gonească perechea din sală; dar se ciocni de 
primele rânduri ale mulţimii, care nu se clintiră şi nu-l 
lăsară să treacă. Dimpotrivă, toţi căutau să-l împiedice, 
oameni în vârstă întindeau braţele, ba chiar o mână — 
K. n-avu timp nici măcar să se întoarcă — Îl înşfacă de 
guler. K. încetă să se mai gândească la perechea care 
provocase dezordinea; acum i se păru că se încearcă un 
atentat la libertatea lui şi că arestarea devenea într- 
adevăr serioasă, de aceea, fără să mai ţină seama de 
nimic, sări jos de pe estradă. Şi se pomeni faţă în faţă cu 
mulţimea. Apreciase oare cum trebuie oamenii? Nu 
contase prea mult pe efectele discursului ţinut? Iar ei se 
prefăcuseră tot timpul cât vorbise şi acum, când trebuia 
să se treacă la fapte, îşi lepădau măştile? Ce mutre 
vedea în jurul lui! Ochi mici şi negri licărind în 
penumbră, obraji buhăiţi, atârnând ca la beţivi, bărbi 
lungi, ţepene şi rare pe care dacă le apucai aveai 
impresia că zgârii vidul cu degetele şi nu că atingi nişte 
bărbi. Sub bărbi însă — şi aceasta fu adevărata 
descoperire făcută de K. — pe gulerele hainelor, luceau 
insigne de diferite culori şi mărimi. Toţi purtau 
asemenea insigne, după cât se putea vedea, toţi erau o 
apă şi-un pământ, şi cei din dreapta şi cei din stânga ; 
întorcându-se brusc, K. văzu aceleaşi insigne şi pe 
gulerul judecătorului de instrucţie care, cu mâinile 
încrucişate pe pântec, privea liniştit sala. 

— Aşa! strigă K. ridicând braţele spre cer, căci 
descoperirea aceasta neaşteptată cerea spaţii ca să se 
exprime, sunteţi toţi, după câte văd, funcţionari ai 


justiţiei, faceţi toţi parte din banda coruptă împotriva 
căreia vorbeam adineauri, v-aţi adunat toţi aici ca să mă 
auziţi şi să mă spionaţi, v-aţi prefăcut că sunteţi 
împărţiţi în două tabere ca să mă înşelaţi; m-aţi aplaudat 
numai ca să mă puneţi la probă: aţi vrut sa învăţaţi cum 
trebuie ademeniţi cei nevinovaţi. Ei bine, v-aţi ostenit 
degeaba: sau v-aţi amuzat văzând cum cineva aştepta la 
voi să-i apăraţi nevinovăția, sau (dă-mi drumul că te 
pocnesc! îi strigă K. unui bătrân tremurător care se 
vârâse prea mult în el) aţi învăţat realmente ceva. 
Oricum, vă felicit pentru frumoasa voastră meserie. 

Si, luându-şi repede pălăria aflată pe marginea mesei, 
K. se grăbi să ajungă la ieşire în liniştea desăvârşită a 
sălii, linişte care nu se putea explica decât prin faptul că 
surpriza fusese totală. Dar judecătorul de instrucţie se 
dovedi a fi şi mai rapid, căci îl aştepta la uşă. 

— O clipă, îi spuse el. 

K. se opri, fără să-l privească; n-avea ochi decât 
pentru uşa a cărei clanţă o şi apucase. 

— Vreau numai să-ţi atrag atenţia, îi spuse 
judecătorul, că astăzi te-ai păgubit singur, fără să-ţi dai 
seama, de avantajul pe care un interogatoriu îl 
reprezintă oricând pentru un arestat. 

K. râse, privind spre uşă. 

— Bandă de golani! strigă el, vă dăruiesc toate inte- 
rogatoriile! 

Apoi deschise uşa şi porni în goană pe scări. In urma 
lui, auzi cum creşte vuietul adunării ce se reînsufleţea 
ca să discute evenimentele, ca o clasă care comentează 
un text. 


ÎN SALA GOALĂ. STUDENIUL. 
BIROURILE TRIBUNALULUI 


În săptămâna care urmă, K. aşteptă zi de zi o nouă 
convocare; nu-şi putea închipui că renunţarea la 
interogatorii îi fusese socotită ca definitivă şi, cum nu 
primi nimic până sâmbătă seară, presupuse că ar fi 
convocat în mod tacit pentru duminică, la aceeaşi oră şi 
în acelaşi loc. De aceea, duminică dimineaţa se duse din 
nou acolo, folosind de data aceasta scările şi culoarele 
cele mai directe; câţiva locatari care îşi mai aminteau de 
el îl salutară din prag, dar el nu mai trebui să întrebe pe 
nimeni încotro să se îndrepte şi ajunse curând la uşa 
care se deschise imediat ce bătu în ea. Fără sa mai stea 
să privească femeia care îi deschise — aceeaşi ca şi data 
trecută — şi care rămase lângă uşă, K. vru să treacă 
imediat în încăperea vecină. 

— Azi nu e şedinţă, îi spuse femeia. 

— Şi de ce n-ar fi? întrebă el neîncrezător. 

Dar femeia îl convinse deschizându-i uşa sălii. Sala 
era într-adevăr goală şi, în goliciunea ei, părea şi mai 
jalnică decât duminica trecută. Pe masa aşezată tot pe 
estradă, se aflau câteva cărți. 

— Pot să mă uit la cărţile astea? întrebă K., nu din 
curiozitate, ci doar ca să-şi poată spune că nu venise 
degeaba acolo. 

— Nu, îi răspunse femeia, şi închise uşa, nu e voie. 
Cărţile sunt ale judecătorului de instrucţie. 

— Aşa! spuse K , şi clătină din cap; pesemne că astea 
sunt codurile, iar justiţia noastră cere cu tot dinadinsul 
să te condamne nu numai nevinovat, dar şi fără să 
cunoşti legea. 

— Tot ce se poate, spuse femeia, care nu prea îl 


înţelesese. 

— Bine, atunci mă duc, spuse K. 

— Să-i spun ceva domnului judecător de instrucţie? 
întrebă femeia. 

— ÎI cunoşti? întrebă K. 

— Fireşte, spuse femeia, soţul meu e aprod la 
tribunal. 

K. remarcă abia atunci că vestibulul în care duminica 
trecută nu se afla decât un hîrdău pentru spălat rufe, 
era cuffl complet mobilat, ca o cameră de locuit. Femeia 
îi observă mirarea şi-i spuse: 

— Da, avem aici locuinţa gratuită, numai că trebuie să 

golim camera în zilele de şedinţă. Slujba soţului meu 
are şi unele incoveniente. 

— Nu mă miră atât camera, spuse K. privind-o 
răutăcios, cât mai ales faptul că eşti măritată. 

— Faci aluzie la întîmplarea din şedinţa trecută, cu 
care am întrerupt cuvântarea. 

— Evident, spuse K.; acum s-a terminat şi aproape că 
am uitat-o, dar atunci mă înfuriasem grozav. Şi spui că 
eşti măritată! 

— Nu ţi-am făcut deloc rău că te-am întrerupt. Şi aşa 
te-au judecat cu destulă asprime după ce ai plecat. 

— Se prea poate, spuse K. făcându-se că nu-i aude 
ultimele cuvinte, dar asta nu te scuză deloc. 

— Faţă de toţi cei care mă cunosc sunt scuzată, spuse 
femeia; bărbatul care m-a îmbrăţişat duminica trecută 
se ţine de capul meu de multă vreme. Poate că n-oi fi 
părând prea ispititoare, dar pentru el aşa sunt. Şi nu se 
poate face nimic împotriva lui, soţul meu a trebuit să se 
împace cu ideea asta; dacă vrea să-şi păstreze slujba 
trebuie să îndure, căci băiatul acela e student şi 
pesemne că o să ajungă la un post înalt. Se ţine mereu 
după mine; când ai intrat dumneata, el tocmai plecase. 

— Nu mă miră deloc, spuse K., se potriveşte şi el, de 


minune, cu toţi ceilalţi. 

— Vrei cumva să schimbi lucrurile pe-aici? întrebă 
agale femeia, privindu-l cercetătoare, ca şi cum ar fi 
spus ceva primejdios atât pentru ea cât şi pentru K. Asta 
am şi înţeles din cuvintele dumitale care mie, uneia, mi- 
au plăcut foarte mult, deşi n-am ascultat decât o parte, 
căci începutul l-am pierdut, iar când ai ajuns la sfirşit 
zăceam cu studentul pe podea. Dezgustător mai e aici! 
adăugă ea după o clipă, apucând mâna lui K. Crezi că o 
să poţi aduce îmbunătăţiri? 

K. zâmbi şi îşi suci puţin mâna în palmele moi ale 
femeii. 

— La drept vorbind, spuse el, nu m-a angajat nimeni 
ca să aduc aici îmbunătăţiri, cum le spui dumneata, şi 
dacă o să-i vorbeşti cuiva despre asta, de pildă 
judecătorului de instrucţie, o să ridă de dumneata sau o 
să te pedepsească; nu m-aş jj amestecat din proprie 
iniţiativă în asemenea treburi, ia, nevoia de-a aduce 
îmbunătăţiri justiţiei nu mi-ar fi tulburai niciodată 
somnul. Dar prin faptul că am fost arestat, căci sîu: 
arestat, m-am văzut silit să mă amestec, ce-i drept, 
pentru propriul meu interes. Dacă însă cu prilejul acesta 
aş putea să-ţi fiu în vreun fel de folos, aş face-o, fireşte, 
cu mare plăcere, nu numai din dragoste faţă de aproape, 
ci şi pentru că, la rândul dumitale, mi-ai putea fi de 
folos. 

— Cum aş putea? întrebă femeia. 

— Arătîndu-mi, de pildă, acum, cărţile de pe masă. 

— Nici vorbă să nu ţi le arăt, strigă femeia şi-l trase 
grăbită după ea. 

Cărţile erau de fapt nişte gioarse vechi, uzate; una 
dintre ele avea coperţile făcute ferfeniţă, iar peticele 
cotorului abia i se mai ţineau în câteva aţe. 

— Ce murdar e aici totul, spuse K. şi clătină din cap. 
Femeia şterse cărţile cu poala şorţului, înainte de a-l 
lăsa 


să le atingă. K. luă volumul de deasupra, îl deschise şi 
dădu cu ochii de-o gravură indecentă: un bărbat şi o 
femeie şedeau goi pe o canapea; intenţia gravorului 
fusese vădit obscenă, dar stingăcia desenului făcea să se 
vadă doar un bărbat şi-o femeie exagerat de ţepeni, care 
păreau că ies din cadru şi nu izbuteau decât cu greu să 
se privească, din pricina perspectivei greşite. 

K. nu răsfoi volumul mai departe, ci deschise un altul, 
la pagina titlului; avea acum în faţă un roman intitulat: 
Torturile pe care Grete le-a indurat de la soțul ei Hans. 

— Aşadar, iată cărţile legii studiate aici, spuse K. lată 
ce fel de oameni trebuie să mă judece. 

— Am să te ajut, vrei? spuse femeia. 

— Poţi, într-adevăr, să faci asta fără să te viri singură 
în primejdie? Mai adineauri spuneai că soţul dumitale se 
teme de superiori. 

— Am să te ajut totuşi, spuse femeia; vino, trebuie s2 
stăm de vorbă. Nu mai pomeni de primejdii; nu mă tem 
de ele decât când vreau eu. 

Îi arătă estrada şi-l rugă să se aşeze lângă ea, pe 
treaptă. 

— Ai ochi frumoşi, negri, spuse ea, după ce se 
aşezară, privind de jos în sus faţa lui K. Mi s-a spus că şi 
eu am ochi frumoşi, dar ai dumitale sunt mult mai 
frumoşi. Am observat asta din prima clipă, atunci când 
ai venit întâia oară; ba chiar din pricina ochilor dumitale 
am intrat apoi în sala de şedinţie, lucru pe care nu-l fac 
niciodată şi, într-o oarecare măsură, mie interzis. 

„lată deci care era tot misterul, se gândi K. Femeia 
asta mi se oferă, e şi ea la fel de coruptă ca toţi cei de- 
aici; fiindcă s-a săturat de oamenii justiţiei, lucru, 
altminteri, lesne de înţeles, se leagă de primul venit, 
lăudîndu-i frumuseţea ochilor.” 

Şi se ridică fără să spună un cuvânt, ca şi cum ar fi 
gândit cu gia* *'* $Ş* astfel i-ar fi explicat femeii 
atitudinea lui. 


— Nu cred că m-ai putea ajuta, spuse el; ca să mă poţi 
ajuta cu adevărat ar trebui să ai relaţii cu funcţionarii 
superiori; iar dumneata probabil că nu cunoşti decât 
slujbaşii mărunți care mişună cu duiumul pe-aici. Pe 
aceştia nu mă îndoiesc că-i cunoşti foarte bine şi că ai 
putea obţine câte ceva de la ei, dar cele mai mari 
servicii pe care ţi le-ar putea ei face n-ar avea nici o 
importanţă pentru deznodământul final al procesului; n- 
ai reuşi decât să-ţi pierzi cîţiva prieteni, şi eu nu doresc 
asta. Păstrează-ţi relaţiile pe care le-ai avut până acum 
cu ei; mi se pare că- ţi sunt absolut necesare; nu ţi-o 
spun fără regret căci, ca să-ţi răspund la compliment, ți- 
aş mărturisi că şi dumneata îmi placi, mai ales când mă 
priveşti ca în clipa asta, cu atâta tristeţe, de altfel 
nemotivată prin nimic. Aparţii grupului de oameni 
împotriva cărora trebuie să lupt, dar te simţi foarte bine 
în el şi chiar îl iubeşti pe student sau, dacă nu-l iubeşti, 
măcar îl preferi soţului dumitale. Asta se poate vedea 
uşor din cuvintele pe care le spui. 

— Nu, strigă ea rămânând mai departe pe treaptă şi 
apucă mâna lui K., pe care acesta nu izbuti să şi-o tragă 
destul de repede. Să nu pleci acum; n-ai dreptul să pleci 
cu o părere greşită. Ai fi într-adevăr în stare să pleci 
chiar în momentul ăsta? Sunt chiar atât de neînsemnată 
încât să nu vrei să-mi faci măcar plăcerea de-a mai 
rămâne o clipă cu mine? 

— M-ai înţeles greşit, spuse K. aşezându-se din nou pe 
treaptă. Dacă ţii într-adevăr să mai rămân, o fac cu 
plăcere; timp am suficient, doar am venit pentru 
interogatoriu. Cuvintele mele de adineauri aveau doar 
scopul să te roage să iu întreprinzi nimic în favoarea 
mea. N-a existat nimic jignitor ta ele, mai ales dacă ţii 
seama că deznodământul procesului îmi este absolut 
indiferent şi că o condamnare m-ar face sj rîd, 
presupunând, fireşte, că s-ar ajunge în mod real la u, 
sfîrşit al procesului, ceea ce mi se pare însă foarte 
îndoieli” Mai degrabă cred că lenea, neglijenţa sau 


chiar  teanij funcţionarilor justiţiei a şi dus la 
întreruperea acţiunii, saj va duce în curând; fireşte, mai 
există posibilitatea ca ei $j continue procesul, sperând 
să se aleagă cu o mită serioasă a la mine; dar au să-şi 
piardă vremea de pomană, pot s-o spu, de pe acum, 
fiindcă n-am să dau mită nimănui. Mi-ai pute; face un 
mare serviciu comunicându-i judecătorului & instrucţie 
sau oricărei alte persoane căreia îi place si 
răspândească veştile mai importante că niciodată, nici 
unu din trucurile pe care domnii aceştia le posedă din 
belşug n-t să mă poată îndupleca să dau mită vreunuia 
dintre ei. Iş pierd vremea de pomană, le poţi spune asta 
deschis. Dt altfel, poate că şi-au şi dat singuri seama, iar 
dacă nu şi-at dat, n-au decât să afle acum. Astfel, au să- 
şi mai scutească t parte din muncă. E drept că şi eu aş fi 
scutit de câteva mic neajunsuri pe care însă le-aş 
suporta cu plăcere dacă aş şti ci fiecare dintre ele 
înseamnă în acelaşi timp şi o contralovitur! dată 
împotriva lor. Şi aş avea grijă ca aşa să fie. Il cunoşti pt 
judecătorul de instrucţie? 

— Fireşte, spuse femeia, la el mă gândeam în primul 
rând când ţi-am oferit ajutorul meu. Nu ştiam că e toi 
funcţionar inferior, dar dacă spui dumneata, aşa trebuie 
si fie. Totuşi, cred că raportul pe care îl trimite mai- 
marilor să; are o oarecare influenţă. Şi scrie atâtea 
rapoarte! Spui că funcţionarii sunt leneşi, dar asta nu-i 
adevărat pentru toţi şi mai ales pentru judecătorul 
nostru de instrucţie, care scrie enorm. Duminica 
trecută, de pildă, şedinţa a durat până seara Toată 
lumea plecase, dar el a rămas aici; i-a trebuit lumini şi 
eu n-aveam decât o lampă mică, de bucătărie, dar el s-> 
mulţumit şi cu ea şi a început imediat să scrie. Soţul 
meu care duminică tocmai era liber, a venit şi el între 
timp; ne-afl dus amândoi după mobile şi am aranjat 
camera la loc; pe urmă au mai venit nişte vecini şi-am 
mai stat împreună de vorbă, la lumina luminării. Ce să-ţi 
mai spun, uitasem de judecător şi ne-am dus la culcare. 


Deodată, în bezna nopţii — trebuie că era foarte târziu 
— mă trezesc şi-l văd pe judecător lângă pat, cu palma 
pusă în faţa lămpii ca să nv cadă lumina peste soţul 
meu; precauţia lui n-avea nici un rost căci soţul meu 
doarme atât de adînc, încât lumina nu-l trezeşte 
niciodată. M-am speriat aşa de tare, că era cât pe-aci 
tip; dar judecătorul de instrucţie a fost amabil, m-a - 
ndemnat să fiu prudentă, mi-a şoptit că scrisese până 
atunci, că-mi aducea lampa înapoi, şi că n-o să uite 
niciodată cum arăt când dorm. Iţi povestesc toate astea 
numai ca să-ţi spun ca judecătorul de instrucţie scrie cu 
adevărat multe rapoarte, „ai ales despre dumneata, căci 
interogatoriul dumitale a fost, desigur, punctul principal 
al şedinţei de duminică. Iar rapoartele atât de lungi nu 
pot trece totuşi, fără să fie luate în seamă; apoi, din cele 
povestite, poţi vedea că judecătorul îmi face curte şi că 
pot avea o mare influenţă asupra lui, mai ales acum, la 
început, căci am impresia că si-a pus ochii pe mine abia 
de câteva zile. Mai am şi alte dovezi că ţine mult la 
mine. Chiar ieri mi-a trimis prin student, care e omul de 
încredere şi colaboratorul lui principal, o pereche de 
ciorapi de mătase, fiindcă fac curăţenie în sala de 
şedinţe; dar curăţenia sălii e un pretext, căci soţul meu 
e obligat s-o facă şi e plătit pentru asta. Sunt nişte 
ciorapi frumoşi, ia priveşte-i — şi ridică fusta până peste 
genunchi, întinzând picioarele ca să şi-i admire singură 
— sunt nişte ciorapi frumoşi, ba prea fini chiar, şi nu mi 
se potrivesc deloc mie. 

Deodată se întrerupse, puse mâna pe mâna lui K. de 
parcă ar fi vrut să-l liniştească şi-i şopti: 

— Atenţie, Berthold ne priveşte. 

K. îşi ridică ochii, încet. În uşa sălii de şedinţe stătea 
un tînăr mărunt, cu picioarele strâmbe şi cu o barbă 
scurtă, rară şi roşcată, prin care îşi trecea tot timpul 
degetele, încercând astfel să capete o oarecare 
demnitate. K. îl privi curios; era prima oară când 


întilnea de la om la om, ca să zicem aşa, un student 
specializat în ştiinţa aceasta juridică pe care o ignora 
complet, un bărbat care probabil că într-o bună zi avea 
să ocupe o slujbă înaltă. Studentul, dimpotrivă, părea că 
nu-i dă nici o atenţie lui K.; scoţindu-şi pentru o clipă un 
deget <lin barbă, îi făcu semn femeii, apoi se duse la 
fereastră ; femeia se aplecă spre K. şi-i şopti: 

— Nu fi supărat. Te rog foarte mult. Şi nu gândi rău 
despre mine; trebuie să mă duc la el, la individul ăsta 
oribil; uită-te oumai ce picioare strâmbe are! Dar am să 
mă întorc imediat Şi atunci am să merg unde ai să mă 
duci; am să te urmez unde vrei şi-ai să poţi face cu mine 
tot ce doreşti; nu cer decât să plec pentru cit mai multă 
vreme de aici şi aş fi fericită dacă nu m-aş mai întoarce 
niciodată. 

Mai mângiie o clipă mâna lui K., apoi se ridică grăbită 
şi alergă spre fereastră. 

Cu un gest reflex, făcut în gol, K. încercă zadarnic să-i 
prindă mâna. Femeia aceasta îl tenta cu adevărat; şi, în 
ciuda tuturor gândurilor ce-l frământau, nu găsea nici 
un motiv serios care să-l poată face să nu cedeze 
tentaţiei. O clipă îi trecu prin minte că ea căuta poate 
să-l prindă în mreje ca să-l dea mai bine pe mâna 
justiţiei, dar înlătură uşor obiecţia aceasta. Cum l-ar fi 
putut prinde? Nu rămânea el oare, mereu, îndeajuns de 
liber ca să poată strivi cu o singură lovitură întreaga 
justiţie, cel puţin în ceea ce îl privea? Şi să nu aibă 
măcar atâta încredere în sine? Şi-apoi, femeia părea că-i 
cere în mod sincer ajutor, şi asta putea să-i fie util. 
Poate că nu exista mijloc mai bun de-a se răzbuna pe 
judecător şi pe şleahta lui decât răpindu-le femeia şi 
luînd-o pentru sine. Se putea întîmpla atunci ca, istovit 
după munca îndelungată la rapoartele mincinoase 
asupra lui K., judecătorul de instrucţie să găsească, la 
mijlocul nopţii, patul femeii gol. Şi gol pentru că ea îi 
aparţinea lui K., pentru că femeia aceasta care stătea 


acum la fereastră, corpul acesta lung, suplu şi cald, 
îmbrăcat într-o rochie neagră de stofă grea şi groasă, îi 
aparţinea pe de-a-ntregul numai lui K. 

După ce-şi risipi astfel îndoielile în privinţa ei, K. găsi 
că dialogul tăcut de la fereastră dura cam prea mult şi 
începu să bată în estradă, mai întâi cu degetele, apoi cu 
pumnul. Studentul îl privi o secundă peste umărul 
femeii, dar nu se deranja deloc şi se lipi şi mai strâns de 
ea. Femeia îşi pled mult capul, de parcă l-ar fi ascultat 
cu mare atenţie, şi el profită de gestul acesta ca s-o 
sărute cu zgomot pe gât, fără să se oprească din vorbă. 
Lui K. i se păru că vede astfel o confirmare a spuselor 
femeii cu privire la tirania pe care studentul o exercita 
asupra ei şi, ridicându-se, începu să umble de colo-colo, 
prin sală. Privindu-l pieziş pe student, se gândi cum ar 
putea să-l alunge cât mai repede de-acolo; de-aceea se 
simţi întrucâtva satisfăcut când studentul, enervat fără 
doar şi poate de umbletul lui care degenera uneori în 
tropăit, îi spuse: 

— Dacă eşti nerăbdător, nu te împiedică nimeni să 
pleci. Ai fi putut s-o faci mai de mult şi nimeni nu ti-ar fi 
regretat lipsa; ar fi trebuit s-o ştergi de cum am intrat 
eu, şi încă rapid. 

Cu toată furia pe care o manifesta, izbucnirea 
studentului mai vădea în ea şi întreaga aroganță a 
viitorului funcţionar al justiţiei care îi vorbeşte unui 
acuzat rău-văzut. K. se opri chiar lâng el şi-i spuse 
zâmbitor: 

— Sunt nerăbdător, e drept, dar cel mai uşor mijloc de 
a-mi calma nerăbdarea e s-o ştergi de-aici. Dacă ai venit 
să studiezi — căci am auzit că eşti student — atunci îţi 
cedez cu plăcere locul şi plec cu femeia. Pesemne că va 
trebui să mai studiezi mult până să ajungi judecător; nu 
prea mă pricep eu la treburile voastre judiciare, dar 
cred că nu sunt suficiente numai discursurile grosolane 
pe care ştii să le ţii cu atâta neruşinare. 


— Nu trebuia lăsat liber, spuse studentul ca şi cum i- 
ar fi dat femeii o explicaţie pentru cuvintele jignitoare 
ale lui K. A fost o greşeală, i-am spus judecătorului de 
instrucţie, între interogatorii, trebuia măcar ţinut în 
camera lui. Sunt momente când nu-l mai înţeleg deloc 
pe judecător. 

— Mai lasă vorbele, spuse K. întinzând mâna spre 
femeie. Dumneata, vino cu mine. 

— Aşa! spuse studentul. Nu, nu, pe ea n-o s-o ai. 

Şi, cu o putere pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o, 
ridică într-o singură mână femeia, apoi, cu spatele 
încovoiat, porni spre uşă, privindu-şi drăgăstos povara. 
Deşi plecarea aceasta vădea neîndoielnic o oarecare 
frică faţă de K., studentul avu totuşi îndrăzneala să-l 
aţiţe şi mai mult, mângiîind şi ciupind cu mâna liberă 
braţul femeii. K. alergă după el cîţiva paşi, gata să-l 
înşface şi, la nevoie, să-l sugrume, dar spălătoreasă îi 
spuse: 

— Nu-i nimic de făcut, judecătorul de instrucţie a 
trimis după mine. N-am voie să merg cu dumneata — şi- 
şi trecu palma peste faţa studentului — pocitania asta n- 
o să-mi dea drumul. 

)a— Şi dumneata nu vrei să fii eliberată? strigă K. 
punând pe umărul studentului o mână pe care acesta 
încercă s-o apuce cu dinţii. 

— Nu, nu, strigă femeia, împingându-l cu amândouă 
ffliinile pe K., nu, nu, mai ales asta nu! Ce gândeşti? Aş 
fi Pierdută! Lasă-l, te rog, lasă-l! Studentul nu face decât 
să îndeplinească ordinul judecătorului de instrucţie şi să 
mg ducă la el. 

— S-o şteargă dracului, atunci; iar pe dumneata să nu 
te mai văd niciodată, spuse K. înnebunit de dezamăgire 
şi- trase studentului un pumn în spate, de-l făcu să se 
clatine. 

Dar studentul, fericit că nu căzuse, începu doar să 
ţopăie şi mai repede cu povara lui în braţe. 


K. porni încet după ei; îşi dădea seama că asta fusese 
prima înfrângere de netăgăduit pe care o suferise din 
partea oamenilor justiţiei. Dar n-avea de ce să se teamă: 
suferise înfrângerea numai fiindcă provocase lupta. 
Dacă ar rămâne acasă şi şi-ar duce viaţa obişnuită, ar fi 
atunci de-o mie de ori superior fiecăruia dintre eişi-ar 
putea să-i măture din drum cu o simplă lovitură de 
picior. Şi îşi imagina frumoasa scenă plină de grotesc pe 
care ar crea-o, de pildă, priveliştea studentului acestuia 
jalnic, a mucosului acestuia umflat de orgoliu, a 
pocitaniei acesteia purtătoare de barbă, stînd în 
genunchi la patul Elsei şi împreunându-şi mîinile ca să 
ceară iertare. Imaginea îi plăcu atât de mult fui K. încât 
îl hotărî, dacă va avea vreodată prilejul, să-l ducă 
neapărat pe student la Elsa. 

Din curiozitate, K. alergă spre uşă; voia să vadă 
încotro era dusă femeia, căci studentul n-avea s-o poarte 
totuşi în braţe, pe străzi. Dar nu trebui să-i caute prea 
mult; chiar în faţa uşii se zărea o scară îngustă, de lemn, 
care probabil că ducea spre pod (din pricina unei 
cotituri, nu i se vedea capătul de sus). Pe scara aceasta 
pornise studentul cu femeia în braţe, şi urca încet, 
răsuflând greu, căci alergătura de până atunci îl 
obosise. Femeia îi făcu lui K. un semn cu mâna şi căută 
să-i arate, ridicând de câteva ori din umeri, că nu e de 
loc vinovată pentru răpire, dar gesturile ei nu exprimau 
prea mult regret. K. o privi fără expresie, ca pe o 
necunoscută; nu voia nici să-şi arate decepţia, nici să 
lase să se vadă că ar putea uşor s-o învingă. 

Cei doi dispăruseră şi K. tot mai stătea singur în uşă. 
Era nevoit să recunoască acum nu numai că femeia îl 
înşelase, dar şi că-l minţise dublu spunându-i că e dusă 
la judecătorul de instrucţie; doar n-avea să stea şi s-o 
aştepte judecătorul de instrucţie într-un pod! Scara de 
lemn nu putea să explice nimic, oricât ar fi fost 
întrebată. Apoi K. observă un bilet prins în perete, la 
capătul scării, şi grăbindu-se într-acolo citi următorul 


aviz, scris cu stîngăcie, parcă de-o mână de copil: „Scara 
spre birourile judiciare”. Birourile tribunalului se „aseau 
deci aici, în podul unei clădiri cu apartamente şi camere 
de închiriat! Instalarea aceasta nu prea avea darul să 
insufle respect, şi nimic nu putea fi mai liniştitor pentru 
un acuzat decât să vadă cât de puţine resurse băneşti 
stăteau la dispoziţia acestui tribunal care era nevoit să- 
şi adăpostească birourile acolo unde locatarii casei, ei 
înşişi cât se poate de săraci, îsi aruncau zdrenţele 
inutile. La drept vorbind, n-ar fi fost exclus ca tribunalul 
să aibă destui bani, dar funcţionarii să se repeadă 
asupra lor înainte de-a putea fi utilizaţi în scopuri 
judiciare. După experienţa de până acum a lui K., lucrul 
acesta părea chiar foarte posibil, dar o asemenea 
decădere a justiţiei, deşi oarecum înjositoare pentru un 
acuzat, era în fond şi mai liniştitoare decât ar fi fost 
sărăcia justiţiei. K. înţelese acum că justiţia se jenase să 
cheme acuzatul într-un pod, la primul interogatoriu, şi 
preferase să-l deranjeze în propria lui casă. Câtă 
superioritate avea K. faţă de-un judecător instalat într- 
un pod, el care la bancă avea o cameră mare, cu 
vestibul, prevăzută cu o fereastră imensă prin care 
putea să privească în piaţa cea mai animată a oraşului! 
In schimb nu se bucura, fireşte, de venituri suplimentare 
provenite din mită sau din fraudă şi nici nu-i putea cere 
omului de serviciu să-i aducă în braţe o femeie la el în 
birou. Dar la asemenea bucurii K. renunţa cu plăcere, 
cel puţin în viaţa aceasta. 

K. se mai afla încă pironit în faţa avizului când un 
bărbat urcă scara, se uită prin uşa deschisă în camera 
din care se zărea sala de şedinţe şi-l întrebă, în cele din 
urmă, dacă nu văzuse cu câteva clipe mai înainte o 
femeie. 

— Dumneata eşti aprodul, nu-i aşa? Îl întrebă K. 

— Sigur, îi răspunse omul, dar dumneata nu eşti 
acuzatul K.? Acum te recunosc şi eu. Fii binevenit. 


Şi-i întinse mâna, spre marea mirare a lui K 

— Astăzi nu e şedinţă, adăugă omul, văzându-l că 
tace. 

I — Ştiu, spuse K privind costumul civil al aprodului — 
omul nu purta altă insignă profesională în afara celor 
doi nasturi auriţi, care păreau smulşi de pe o veche 
manta ofiţerească şi cusuţi lângă ceilalţi nasturi ai 
hainei. Am vorbit cu soţia dumitale, acum o clipă; însă 
nu mai e aici, studentul a dus-o la judecătorul de 
instrucţie. 

— Zău aşa, spuse aprodul, tot timpul mi-o ia câte 
cineva, Şi doar azi e duminică. Nu sunt obligat să fac 
nici un fel de serviciu, dar mă trimit tot timpul cu fel de 
fel de comunicări inutile, numai ca să mă îndepărteze de 
aici. Şi mai au grija, pe deasupra, să nu mă trimită prea 
departe, ca să mai pot spera că am să mă întorc la timp. 
lar eu mă grăbesc cât pot, îmi strig comunicarea, prin 
uşa întredeschisă, celui la care sunt trimis, fac asta 
gifiind, aşa că bietul om abia dacă pricepe despre ce-i 
vorba, şi mă întorc cât pot de repede. Dar studentul a 
ajuns şi mai repede decât mine, fiindcă drumul lui e mai 
scurt; el n-a avut decât să coboare scara podului. Dacă 
aş fi fost mai puţin sclav, de multă vreme l-aş fi strivit de 
perete, aici, lângă aviz. Visez asta tot timpul. Il şi văd 
aici, pe podea, stilcit, cu braţele întinse, cu degetele 
răşchirate, cu picioarele lui strâmbe, în mijlocul petelor 
de sînge care se întind în jur. Dar până acum totul n-a 
rămas decât un vis. 

— Şi altă soluţie nu mai există? întrebă K. zâmbind. 

— Nu văd alta, răspunse aprodul. Şi acum e şi mai 
rău: până azi se mulțumea s-o ducă pe nevastă-mea la 
el, dar acum, aşa cum mă aşteptam de mult, i-o duce şi 
judecătorului de instrucţie. 

— Soţia dumitale nu e deloc vinovată pentru tot ce se 
întîmplă? întrebă K., încercând cu greu să se 
stăpânească, într-atât de tare îl rodea şi pe el gelozia. 


— Ba este, sigur că este, răspunse aprodul. Ea e cea 
mai vinovată. Ea i s-a aruncat de gât. El se dă în vânt 
după toate fustele. Numai în casa asta a fost zvirlit pe 
uşă din cinci apartamente în care se strecurase. Ce-i 
drept, nevastă-mea e cea mai frumoasă femeie din tot 
imobilul şi tocmai eu n-am posibilitatea să mă apăr. 

— Dacă e aşa, spuse K., fireşte că nu-i nimic de făcut. 

— Şi de ce nu? întrebă aprodul. Ar trebui să-i trag 
într-o bună zi studentului, care e un laş, o asemenea 
mamă de bătaie, când ar încerca să se atingă de 
nevastă-mea, încât să nu mai îndrăznească altă dată. 
Dar eu n-am dreptul şi nimeni nu vrea să-mi facă 
plăcerea asta, căci toţi se tem de puterea lui. Numai un 
om ca dumneata ar putea... 

— De ce tocmai eu? întrebă K. mirat. 

— Păi fiindcă dumneata eşti acuzat, răspunse aprodul. 

— Fireşte, spuse K., dar tocmai fiindcă sunt acuzat 
rebuie să mă tem ca nu cumva să se răzbune 
influenţind, dacă nu deznodământul procesului, cel 
puţin mersul anchetei. 

— Sigur, spuse aprodul ca şi cum punctul de vedere al 
lui K. Ar fi fost la fel de just ca şi al lui. De regulă însă la 
noi nu se intentează procese care să nu ducă la nimic. 

— Nu sunt de părerea dumitale, spuse K., dar asta n-o 
să mă împiedice să mă ocup de student când se va ivi 
prilejul. 

— Ți-aş fi foarte recunoscător, spuse aprodul oarecum 
ceremonios, deşi nu prea părea să creadă că visul lui cel 
mai scump s-ar putea realiza. 

— Poate că mai există şi alţi funcţionari aici care ar 

merita acelaşi lucru, spuse K. Poate că toţi l-ar merita. 

— Sigur, sigur, răspunse aprodul ca şi cum ar fi fost 
vorba despre ceva de la sine înţeles. 

Apoi îl privi cu mai multă încredere pe K., lucru pe 
care nu-l făcuse până atunci, deşi se purtase atât de 


prietenos, şi adăugă: 

— Toată lumea se răzvrăteşte acum. 

Dar discuţia părea că-i devenise neplăcută, căci o 
întrerupse spunând: 

— Trebuie să mă prezint la birou. Vrei să vii cu mine? 

— N-am ce căuta acolo, spuse K. 

— Poţi să vizitezi birourile; nimeni n-o să se ocupe de 
dumneata. 

— E ceva care merită să fie văzut? întrebă K., şovăind 
încă, deşi grozav ar fi vrut să accepte. 


— De, spuse aprodul, credeam că o să te intereseze. 

— Fie, spuse K. în cele din urmă. Merg cu dumneata. 
Şi începu să urce scara, mult mai grăbit decât aprodul. 

La intrare, fu cât pe-aci să cadă, căci mai exista o 
treaptă dincolo de prag. 

— Aici nu se ţine seama de public, spuse el. 

— Nu se ţine deloc seama, spuse aprodul, priveşte 
numai sala de aşteptare. 

Sala de aşteptare era un gang destul de lung din care 
dădeau, spre diverse împărţituri ale podului, mai multe 
uşi grosolane. Deşi lumina zilei nu pătrundea pe nicăieri 
direct, întunericul nu era totuşi complet, căci, în loc să 
fie despărțite de gang printr-un perete ermetic, multe 
birouri aveau în partea aceasta doar un soi de grilaje din 
scânduri care lăsau să intre un pic de lumină şi prin 
care se putea vedea ici-colo câte un funcţionar scriind la 
masa lui, sau stând în picioare lângă ochiurile grilajului 
şi observând oamenii din gang, Probabil fiindcă era 
duminică, în sala de aşteptare se afla un public destul de 
restrâns, care părea într-adevăr foarte modest; aşezaţi 
la distanţe aproape egale, pe băncile de lemn puse de-o 
parte şi de alta a gangului, toţi oamenii aceştia erau 
îmbrăcaţi neglijent, deşi cei mai mulţi dintre ei, judecind 
după fizionomie, după ţinută, după felul cum îşi tăiau 
barba şi după multe alte semne sigure, dar greu de 


observat, aparţineau păturilor de sus ale societăţii. 
Fiindcă nu existau cuiere, fiecare îşi pusese pălăria pe 
bancă, urmând fără doar şi poate exemplul celor veniţi 
mai înainte. Când îi văzu intrând pe K. şi pe aprod, cei 
aşezaţi mai aproape de uşă se ridicară să-i salute, iar 
ceilalţi se socotiră şi ei datori k facă acelaşi lucru, aşa că 
la trecerea celor doi nou-veniţi se ridicară toţi. De altfel, 
nimeni nu se ridică de tot; stăteau toţi cu spinările 
încovoiate şi cu genunchii îndoiţi şi semănau leit cu 
cerşetorii de pe străzi. K. aşteptă o clipă să-l ajungă din 
urmă aprodul şi-i spuse: 

— Câte umilinţe trebuie să fi îndurat! 

— Da, spuse aprodul, sunt acuzaţi; toţi oamenii pe 
care îi vezi aici sunt acuzaţi. 

— Adevărat? spuse K. Atunci sunt colegii mei. 

Şi adresându-se celui mai apropiat de el, un bărbat 
înalt, slab şi aproape cărunt, îl întrebă politicos: 

— Ce aşteptaţi aici, domnule? 

Dar întrebarea lui pusă pe neaşteptate îl tulbură pe 
cel căruia îi era adresată şi avu un efect cu atât mai 
penibil cu cât se vedea bine că omul avea destulă 
experienţă, că oriunde în altă parte ar fi ştiut să se 
stăpânească şi n-ar fi renunţat uşor la superioritatea 
dobândită asupra altora. Aici însă, nu ştiu să răspundă 
unei întrebări atât de simple şi începu să-i privească pe 
ceilalţi de parcă ei ar fi fost obligaţi să-i sară în ajutor, şi 
nimeni n-ar fi putut să-i pretindă un răspuns atâta vreme 
cât ajutorul cerut nu-i venea. Atunci interveni aprodul 
şi-i spuse, ca să-l liniştească şi să-i dea curaj: 

—  Dumnealui te-a întrebat numai ce aştepţi. 
Răspunde-i. Vocea aprodului, fără îndoială mai familiară 
pentru cel 

Întrebat, avu un efect mai bun: 

— Aştept, începu omul, şi se opri deodată. 

Era vădit că-şi alesese începutul acesta ca să 


răspundă mai exact la întrebare, dar nu mai ştia cum să 
continue. Câţiva acuzaţi se apropiară şi ei, înconjurând 
grupul; aprodul le spuse: 

— Ştergeţi-o de aici. Lăsaţi trecerea liberă. 

Ei se dădură puţin înapoi, fără să se întoarcă la 
vechile locuri. Între timp, cel întrebat avusese răgaz să- 
şi vină în fire, şi chiar zâmbi când răspunse: 

— Am înaintat acum o lună nişte întâmpinări 
tribunalului şi aştept rezolvarea lor. 

— Se pare că-ţi dai multă silinţă, spuse K. 

— Îmi dau, răspunse omul; doar e procesul meu. 

— Nu toată lumea gândeşte ca dumneata, spuse ; iată, 
şi eu, de pildă, sunt acuzat; dar, pe cât e de adevărat că- 
mi doresc mântuirea sufletului, pe-atât e de adevărat că 
n-am făcut niciodată întâmpinări şi nici n-am întreprins 
nimic asemănător. Crezi că sunt necesare? 

— Nu ştiu precis, spuse omul, din nou descumpănit. 
Credea, vizibil, că întrebarea îi fusese pusă în glumă; ar 

fi preferat fără doar şi poate să-şi repete primul 
răspuns de teamă să nu mai facă vreo greşeală, dar în 
faţa privirii nerăbdătoare a lui K. se mulţumi să spună: 

— Eu, unul, am făcut propunerile de probe. 

— Nu prea pari să crezi că aş fi acuzat, spuse K. 

— Ba vă cred, domnule, cum să nu vă cred! făcu omul, 
dându-se puţin la o parte, dar în vocea lui răsuna mai 
mult teama decât convingerea. 

— Deci, nu mă crezi? întrebă K. 

Şi, provocat fără voia lui de purtarea umilă a celuilalt, 
îl apucă de braţ, vrând parcă să-l convingă cu forţa. Nu 
voia să-i facă nici un rău şi abia dacă îl atinsese, dar 
omul ţipă de parcă l-ar fi apucat nu cu două degete, ci 
cu un cleşte înroşit în foc. Ţipătul acesta ridicol îl 
dezgustă cu totul pe K. ; la urma urmei cu atât mai bine 
dacă omul nu credea că e acuzat; poate chiar că îl 
socotea şi pe el judecător; şi, în semn de rămas bun, îl 


strânse şi mai tare, îl împinse până la bancă, apoi porni 
mai departe. 

— Majoritatea acuzaților este grozav de sensibilă, 
spuse aprodul. 

Aproape toţi cei aflaţi în spatele lor se strânseseră în 
jurul omului, care încetase să tipe, şi păreau că-l 
interoghează amănunţit asupra incidentului. K. văzu 
apoi venind spre el un gardian, uşor de recunoscut mai 
ales după sabia a cărei teacă, judecând cel puţin după 
culoare, părea făcută din aluminiu. Pe K. îl mira atât de 
tare teaca aceasta, încât o pipăi chiar, ca să-şi dea mai 
bine seama din ce era făcută, Gardianul, care fusese 
atras de ţipetele acuzatului, întrebă ce se întâmplase. 
Aprodul încercă” să-l liniştească prin câteva cuvinte, dar 
gardianul declară că trebuie să cerceteze personal cele 
întâmplate, salută si porni cu paşi grăbiţi şi mărunți; 
fără îndoială că guta îl silea să calce atât de mărunt. 

K. uită curând şi de gardian şi de ceilalţi căci 
descoperi, pe la jumătatea gangului, un loc de trecere 
fără uşă, care i-ar n îngăduit să cotească spre dreapta. Il 
întrebă deci pe aprod dacă pe-acolo era drumul cel bun; 
aprodul îi răspunse dând din cap afirmativ, şi K. porni 
imediat spre dreapta. Îl plictisea nespus faptul că era 
mereu nevoit să meargă cu un pas sau doi înaintea 
aprodului, căci felul acesta de-a merge putea sa facă să 
se creadă, cel puţin aici, că ar fi un inculpat dus la 
anchetă. De aceea se oprea deseori ca să-l aştepte pe 
aprod, dar el rămânea imediat ceva mai în urmă. Ca să 
pună capăt plictiselii pricinuite de felul cum mergeau, K. 
sfârşi prin a spune: 

— Am văzut destul; acum aş dori să plec. 

— Încă n-ai văzut tot, spuse aprodul cu o candoare 
dezarmantă. 

— Nu ţin deloc să văd tot, spuse K. simțindu-se, de 
altfel, într-adevăr obosit Vreau să plec. Cum se ajunge la 
ieşire? 


— Nu cumva te-ai şi rătăcit? îl întrebă aprodul, mirat; 
n-ai decât să coteşti la dreapta şi să mergi de-a lungul 
gangului, până la ieşire. 

— Vino cu mine, spuse K.; arată-mi drumul, să nu mă 
mai rătăcesc. Sunt atâtea drumuri pe-aici! 

— Păi ăsta e singurul drum, spuse aprodul în al cărui 
glas începuse să se simtă o urmă de reproş. Nu pot să 
mă întorc cu dumneata, trebuie să raportez îndeplinirea 
serviciului şi am pierdut şi aşa o mulţime de timp din 
cauza dumitale. 

— Hai cu mine! strigă K. atât de tăios de parcă, în 
sfârşit, l-ar fi prins pe aprod cu minciuna. 

— Nu striga aşa, îi şopti aprodul. Aici sunt birouri 
pretutindeni. Dacă nu vrei să te întorci singur, mai 
mergi puţin cu mine sau aşteaptă-mă aici până raportez 
de îndeplinire şi-atunci te însoțesc cu plăcere. 

— Nu, nu! strigă K., eu nu aştept; trebuie să vii cu 
mine, imediat. 

K. nu avusese încă timp să cerceteze încăperea în 
care se afla; abia când văzu deschizându-se una din 
numeroasele uşi de lemn care îl înconjurau, privi mai 
atent în jurul său. În uşa aceea se ivi o fată, atrasă fără 
îndoială de tonul ridicat cu gare vorbise mai adineauri, 
şi-l întrebă: 

— Ce doreşte domnul? 

În spatele ei se zărea, departe, în semiîntunericul 
încăperii, „n bărbat care se apropia şi el. K. se uită la 
aprod; individul acesta îi declarase că nimeni n-o să se 
ocupe de el şi iată că se şi pomenise cu doi funcţionari; 
încă puţin şi toţi funcţionarii justiţiei aveau să dea buzna 
peste el ca să-l întrebe ce făcea acolo. Singura explicaţie 
plauzibilă a prezenţei lui ar fi fost faptul că era acuzat şi 
că dorea să afle data viitorului interogatoriu; dar tocmai 
explicaţia aceasta nu voia s-o dea, mai ales că nu 
corespundea realităţii, căci venise acolo din curiozitate 
sau — ceea ce ar fi fost şi mai greu de explicat — venise 


mânat de dorinţa de-a constata dacă justiţia era la fel de 
respingătoare înlăuntrul ei pe cât era în formele de 
manifestare exterioară; şi i se părea că avusese dreptate 
în presupunerile lui; mai departe nu voia să meargă; îi 
era de ajuns, se simţea destul de opresat de cele văzute 
până atunci; n-ar mai fi fost în stare să facă faţă situaţiei 
dacă ar fi întîlnit pe vreunul dintre funcţionarii superiori 
care puteau să se ivească oricând, la prima uşă ieşită în 
cale; acum voia să plece, să plece cu aprodul sau, la 
nevoie, singur. 

Dar tăcerea lui pesemne că era neobişnuită, căci fata 
şi aprodul începuseră să-l vadă dinţr-o clipă în alta 
suferind b transformare profundă, al cărei spectacol nu 
voiau să-l piardă; omul pe care K. îl văzuse de departe 
ajunsese şi el lângă uşă şi, cu palmele sprijinite de bîrna 
de sus a pervazului, se balansa pe vîrful picioarelor ca 
un spectator care şi-a pierdut răbdarea. Fata, dîndu-şi 
cea dintâi seama că atitudinea lui K. se datora unei 
uşoare indispoziţii, îi aduse un scaun şi-l întrebă: 

— Nu vrei să stai jos? 

K. se aşeză imediat şi, ca să se ţină mai bine, îşi 
sprijini coatele de cele două rezemătoare ale scaunului. 

— Eşti un pic ameţit, nu-i aşa? îl întrebă fata. 

K. îi vedea acum faţa, aproape lipită de-a lui şi având 
întipărită pe ea expresia aceea severă pe care o au 
multe femei în floarea tinereţii. 

— Nu te nelinişti, îi spuse fata, ameţeala dumitale nu-i 
deloc neobişnuită; aproape orice om face o asemenea 
criză când calcă pentru prima dată pe-aici. E prima dată 
când nu-i aşa? Atunci, sigur, totul e foarte firesc. 
Soarele grozav de tare şi biîrnele acoperişului sunt 
încinse; din ^ asta aerul devine greu şi apăsător. Nu 
prea e un loc potrivit pentru birouri, cu toate avantajele 
pe care, altminteri, le-a; putea avea. Uneori, în zilele 
când au loc şedinţele maj mari — şi asta se înţimplă 
destul de des — aerul devine aproape irespirabil. Şi 


dacă te mai gândeşti că aproape toţi locatarii vin să-şi 
întindă rufele aici — doar nu poţi să le interzici asta cu 
desăvirşire — atunci n-o să te mai miri ca ti s-a făcut 
rău. Dar pâna la urma te obişnuieşti perfect cu 
atmosfera locului. Când o să revii a doua sau a treia 
oară, aproape că n-ai să mai simţi cât de apăsător e 
aerul; nu te simţi de pe acum mai bine? 

K. nu-i răspunse; faptul că se afla la cheremul 
oamenilor acestora, datorită slăbiciunii lui subite, îi 
dădea o senzaţie penibilă; de altfel, de când aflase cauza 
ameţelii nu se simţea mai bine, ba, dimpotrivă, îi era 
chiar ceva mai rău. Fata observă imediat cum stau 
lucrurile şi, ca să-l mai învioreze puţin, luă un fel de 
harpon pus acolo, lângă perete, şi deschise cu el lucarna 
aflată exact deasupra lui K. şi care dădea afară, la aer 
liber. Dar prin lucarnă căzu atâta funingine, încât fata o 
închise imediat şi trebui să şteargă cu batista ei mîinile 
lui K., prea slăbit ca să facă el însuşi acest efort; K. ar fi 
rămas cu plăcere acolo, pe scaun, aş teptind liniştit să-i 
revină puterile ca să poată pleca, şi asii s-ar fi întîm plat 
cu atât mai repede cu cât nimeni nu s-ar fi ocupat de el. 
Dar, dinadins parcă, fata îi spuse tocmai atunci: 

— Aici nu poţi rămâne; împiedici circulaţia. 

K. ridică din s prâncene ca şi cum ar fi vrut să întrebe 
ce fel de circulaţie ar fi putut împiedica. 

— Am să te duc la infirmerie, dacă vrei; ajută-mă, te 
rog, îi spuse ea omului din uşă, care se apropie imediat. 

Dar K. nu voia să fie dus la infirmerie; tocmai asta 
ţinea Si evite: să nu fie dus mai departe, căci fiecare pas 
făcut în interiorul clădirii nu putea decât să-l facă să se 
simtă şi mai rău. 

— Acum pot să merg, spuse el şi se ridică cu greu, 
anchilozat cum era de îndelungata şedere pe scaun. 

Dar nu izbuti să se ţină pe picioare. 

— Nu merge, recunoscu el, clătinând din cap. 

Şi se aşeză din nou, oftînd. Îsi aminti apoi de aprodul 


care l-ar fi putut conduce cu atita uşurinţă, dar aprodul 
probabil de mult, căci oricât îl căută K. din ochi lângă şi 
oarbatul din faţa lui, nu izbuti să-l zărească. J- Cred, 
spuse bărbatul — care altminteri era elegant racat şi se 
remarca mai ales prin vesta lui cenuşie, ale gjrei colţuri 
ascuţite se terminau în coadă de rândunică — cred că 
starea dumnealui se datoreşte atmosferei de-aici; cel mai 
bun lucru deci, pentru domnia-sa ca şi pentru noi, ar fi 
nu atât să-l ducem la infirmerie cât, mai ales, să-l 
scoatem din birouri. 

— Aşa e! strigă K. şi, de bucurie, aproape că nu-l mai 
lăsă pe celălalt să vorbească; am să mă simt imediat mai 
bine; de altfel, nici nu mă simt atât de slăbit; am nevoie 
doar să mă tină cineva de subsuoară, n-o să vă dau prea 
multă bătaie de cap, şi-apoi drumul nu e prea lung; dacă 
mă duceţi până la uşă şi mă aşez pe trepte, îmi revin 
imediat. Mă miră foarte mult slăbiciunea asta a mea, 
căci până acum n-am mai avut niciodată asemenea stări. 
Ca funcţionar, sunt şi eu obişnuit cu aerul greu din 
birouri, dar aici, după cum singuri spuneţi, e într-adevăr 
exagerat. Vreţi să fiţi buni şi să mă conduceţi un pic? Mă 
apucă ameteala şi mi se face rău când mă ridic singur. 

Şi-şi ridică umerii ca să poată fi mai uşor apucat de 
subsuori. 

Dar bărbatul, netinând seama de rugămintea lui, 
rămase locului, cu amândoui mîinile virâte în buzunare, 
şi începu să ridă zgomotos: 

— Vezi că ghicisem? îi spuse el fetei. Dumnealui 
numai aici nu se simte bine; în altă parte e perfect 
sănătos. 

Fata zâmbi şi ea, dar îl lovi uşurel pe bărbat peste 
braţ, cu vîrfurile degetelor, ca si cum şi-ar fi permis să 
meargă prea departe cu gluma faţă d”e K. 

— Dar ce-ţi închipui?! spuse bărbatul continuînd să 
ridă; nu vreau altceva decât să-l conduc pe dumnealui. 

— Atunci e bine, spuse fata aplecându-şi o clipă capul 


drăgălaş. Nu da importanţă  râsului, adăugă ea 
adresindu-i-se lui K., pe când acesta, din nou întristat, 
privea fix înainte şi nu părea să aibă nevoie de explicaţii. 
Domnul — dă-mi voie să ţi-l prezint (domnul făcu semn 
cu mâna că e de acord), domnul e funcţionarul nostru cu 
informaţiile. El dă inculpaţilor toate informaţiile de care 
au nevoie, şi, cum metodele noastre de procedură nu 
sunt prea cunoscute populaţiei, i se cer foarte multe 
informaţii. El are răspunsuri la toate întrebările. N-ai 
decât să-l pui la încercare, dacă doreşti. În aceasta 
constă, în primul rând, superioritatea lui. Dar mai + şi 
foarte elegant. Noi (şi când spun „noi” înţeleg ceilalţi 
funcţionari) ne-am gând it că funcţionarul cu 
informaţii”! trebuie îmbrăcat foarte elegant ca să* facă 
impresie bună, căci totdeauna inculpaţii au mai întâi a 
face cu el. Noi, ceilalţi suntem, vai! mult mai prost 
îmbrăcaţi; uită-te la mine şi ai să-ti dai imediat seama, 
moda nu ne interesează deloc; de altfel, n-ar avea nici 
un rost să ne cheltuim banii pe îmbrăcă-minte când stăm 
aproape tot timpul în birouri, ba chiar şi dormim acolo. 
Dar, cum îţi spuneam, pentru funcţionarii) nostru cu 
informaţiile am socotit că un costum frumos + absolut 
necesar. Din păcate însă, administraţia, cam ciudata în 
privinţa asta, n-a vrut să procure ea costumul; atunci am 
făcut noi o colectă — inculpaţii au contribuit şi ei — şi 
aşa am putut să-i cumpărăm colegului nostru frumosul 
costum pe care îl vedeţi şi încă vreo câteva în plus. Ar 
avea deci cu ce gfi facă o impresie bună, dacă n-ar strica 
totul cu râsul acesta care sperie oamenii. 

— Aşa e felul meu, spuse ironic funcţionarul cu infor- 
maţiile ; dar nu prea văd, domnişoară, ce nevoie ai să-i 
povesteşti dumnealui, sau mai bine zis să-i viri pe gât 
toate I intimităţile noastre, căci nu tine deloc să le afle; 
priveşte-l: e cu totul absorbit de propriile lui treburi. 

K. nu mai avea chef nici măcar să-l contrazică; poate 
că j intenţia fetei fusese foarte bună; poate că ea 
urmărise doar i să-l distreze ca să-i dea timp să-şi 


revină, dar, oricum, îşi ratase scopul. 

— Trebuia să-i explic râsul dumitale, spuse fata. Era 
jignitor. 

— Cred că domnul mi-ar ierta jigniri mult mai grave, 
dacă l-aş conduce la ieşire. 

K. nu mai spuse nimic, nici nu-şi ridică măcar privirea; 
admitea să se vorbească despre el ca despre un obiect; 
ba chiar prefera să fie aşa, dar, deodată, simţi mâna 
funcţionarului pe un braţ şi mâna fetei pe celălalt. 

— Hai, ridică-te, om slab, spuse funcţionarul cu infor-l 
maţiile. 

— Vă mulţumesc foarte mult, la amândoi, spuse K 
plăcut surprins, apoi se ridică încet si puse el însuşi 
mîinile celor doi la locul unde avea mai multă nevoie de 
sprijin. 

— Ai putea crede, îi şopti fata la ureche pe când sei 
apropiau de gang, ai putea crede că tin cu tot dinadinsul 
să ţi-l înfăţişez într-o lumină bună pe funcţionarul nostru 
cu informaţiile; n-ai decât să crezi ce vrei, eu nu caut 
decât să spun adevărul; să ştii că n-are deloc inimă rea; 
nu-l obligă nimeni să conducă până la ieşire inculpaţii 
care nu se simt bine şi totuşi, după cum vezi, face 
bucuros asta; poate că „ici unul dintre noi n-are inimă 
rea; poate că am n dispuşi să ajutăm pe toată lumea, dar, 
ca funcţionari judiciari, dăm adesea impresia că suntem 
oameni răi şi că nu vrem să ajutăm pe nimeni. Lucrul 
acesta mă face literalmente să sufăr. 

— Nu vrei să te aşezi puţin aici? întrebă funcţionarul 
cu informaţiile. 

Ajunseseră în gang, chiar în faţa inculpatului cu care 
K. vorbise la venire. K. aproape roşi fa gândul că e 
nevoit să se arate într-un asemenea hal omufui în faţa 
căruia stătuse mai adineauri atât de drept; acum, îl 
sprijineau două persoane; funcţionarul cu informaţiile îi 
ducea şi pălăria, fnvîrtind-o întruna pe virful degetelor; 
părul i se zburlise si-i atârna peste fruntea plină de 


sudoare. Dar inculpatul părea că nu observă nimic din 
toate acestea; stătea umil, în picioare, în faţa 
funcţionarului cu informaţiile — care parcă nici nu-l 
vedea — şi căuta să-şi scuze prezenţa. 

— Ştiu, spuse el, că astăzi nu se poate ocupa nimeni 
de rezolvarea cererii mele. Dar am venit, totuşi, 
gândindu-mă că aş putea să aştept aici; azi e duminică, 
am destul timp, şi nu deranjez pe nimeni. 

— Nu-i nevoie să te scuzi atâta, spuse funcţionarul cu 
informaţiile, grija dumitale e cât se poate de lăudab ilă; 
fireşte, ocupi inutil un loc în sala de aşteptare, dar atâta 
timp cât asta nu mă deranjează, nu vreau să te împiedic 
să-ţi urmăreşti pas cu pas mersul procesului; când ai 
văzut, ca mine, atiţia inculpaţi care îşi neglijează în mod 
ruşinos îndatoririle, înveţi să fii răbdător cu oameni ca 
dumneata. Ia loc. 

— Aşa-i că ştie să le vorbească inculpaţilor? îi şopti lui 
K. fata. 

K. dădu din cap aprobator, dar tresări când îl auzi 
deodată pe funcţionarul cu informaţiile întrebîndu-l din 
nou: 

— Nu vrei să te aşezi puţin? 

— Nu, răspunse K., nu vreau să mă odihnesc aici. 

Şi spuse asta cu toată hotărirea, deşi în realitate ar fi 
vrut grozav să se aşeze. Se simţea cuprins parcă de rău 
de mare. Avea impresia că se află pe-un vapor, în 
mijlocul unei mări agitate, că apa năvăleşte cu furie 
izbind pereţii de lemn, că din adîncul gangului aude 
crescând un vuiet ca al unui val care, curând, o să-i 
treacă peste cap; i se părea că gangul se clatină şi că 
inculpaţii care aşteptau de-o parte şi de alta se ridicau şi 
se coborau ritmic. E)în pricina aceasta, calmul fetej si al 
bărbatului care îl conducea părea şi mai de neînțeles. 
Soarta lui K. se afla în mîinile lor; dacă îi dădeau drumul 
avea să cadă ca o scândură. Le simţea privirile tăioase 
aruncate ici-colo; le auzea paşii cadenţaţi, fără să-i 


poată urma, căci era aproape târât de cei doi. Până la 
urmă observă chiar că îi vorbeau, dar nu izbuti să 
înţeleagă nimic; auzea doar vuietul asurzitor care părea 
că umple tot spaţiul şi, prin el, un fel de şuierat ascuţit, 
ca de sirenă. 

— Mai tare, şopti el cu capul plecat, rusinându-se de 
ceea ce spunea, căci ştia foarte bine că, în fond, cei doi 
vorbeau destul de tare. 

În sfîrşit, ca şi cum zidul s-ar fi spart deodată, un val 
de aer proaspăt îi năvăli în faţă şi auzi spunându-se 
lângă el: 

— Mai întâi ţine să plece cu orice preţ şi apoi, când îi 
spui că ieşirea e aici, poţi să repeţi de sute de ori că tot 
nu se clinteşte. 

K. văzu atunci că se afla la ultima uşă, pe care fata i-o 
deschisese. Simţi cum îi revin, dintr-o dată, toate forţele 
şi, ca să guste cu o” clipă mai devreme senzaţia 
libertăţii, trecu imediat pe prima treaptă şi-şi luă de- 
acolo rămas bun de la însoțitorii săi, care se aplecaseră 
spre el. 

— Vă mulţumesc foarte mult, repetă el. 

Le strânse mâna de câteva ori la rând şi se opri doar 
când: îşi dădu seama că însoțitorii lui, obişnuiţi cu 
atmosfera birourilor, suportau cu greu aerul ceva mai 
proaspăt care j venea de pe scară. Cei doi abia mai 
puteau să răspundă şi dacă nu s-ar fi grăbit K. să închidă 
uşa, fata s-ar fi prăbuşit chiar. K. mai zăbovi o clipă 
acolo, îşi scoase oglinjoara din buzunar şi-şi aranja 
părul, îşi luă pălăria care zăcea cu o treaptă mai jos — 
pesemne că acolo o aruncase funcţionarul cu 
informaţiile — şi cobori scara vioi, cu sărituri atât de 
mari, încât se sperie singur de transformarea aceasta 
atât de i bruscă. Sănătatea lui solidă nu-i jucase 
niciodată asemenea farse. Nu cumva, tocmai când 
începuse să suporte destul de uşor plictiselile 
procesului, propriul lui trup voia să se răzvrătească şi 


să-i producă alte soiuri de plictiseli? Poate că ar trebui 
să se arate, cu prima ocazie, unui medic. În orice caz, îşi 
promitea ca pe viitor să-şi folosească mai bine 
duminicile. 


BĂTĂUŞUL 


Într-una din zilele următoare, pe când K. traversa 
coridorul aflat între biroul lui şi scara principală — In 
seara aceea era ultimul care pleca acasă şi în toată 
banca nu mai rămăseseră decât doi oameni de serviciu 
ocupați cu expedierea corespondenţei la lumina rotundă 
a unui bec — auzi nişte gemete în dosul unei uşi unde 
fusese convins dintotdeauna că se afla o simplă 
cămăruţă pentru depozitarea vechiturilor. Mirat, K. se 
opri locului şi mai ascultă o dată, ca să fie sigur că nu se 
înşelase; o clipă, nu se mai auzi nimic, apoi gemetele 
reîncepură. Primul gând al lui K. fu să cheme pe vreunul 
dintre oamenii de serviciu, pentru cazul când ar avea 
nevoie de martor; dar se simţi cuprins de o curiozitate 
atât de puternică, încât împinse uşa care zbură, 
literalmente, în faţa lui. Aşa cum bănuise, acolo se afla o 
cameră pentru vechituri; pragul era ticsit de imprimate 
inutilizabile şi de călimări vechi, de lut, răsturnate pe 
podea; dar în mijlocul încăperii, la lumina unei luminări 
prinse de-un raft, stăteau trei bărbaţi cu spinările 
încovoiate din pricina tavanului scund. 

— Ce faceţi aici? întrebă K. pe care emoția îl făcu să 
vorbească grăbit, dar aproape în şoaptă. 

Unul dintre ei, care părea că-i domină pe ceilalţi doi 
şi-i atrăsese de la bun început privirea, purta un soi de 
vestă din piele de culoare închisă, foarte decoltată şi 
care-i lăsa braţele descoperite. El nu-i răspunse nimic. 
Dar ceilalţi doi strigară: 

— O să fim bătuţi, domnule, fiindcă te-ai p lâns de noi 
judecătorului de instrucţie. 

Abia atunci K. îi recunoscu pe cei doi paznici, Frank şi 
Willem, şi văzu că omul cu vesta de piele ţinea într- 
adevăr b nuia în mână, gata să-i bată. 


— Cum asta? spuse K. făcând ochii mari, eu nu m-am 
Plâns, am arătat pur şi simplu ce s-a petrecut la mine, 
unde voi nu v-aţi purtat deloc ireproşabil. 

— Domnule, spuse Willem, pe când Franz căuta să se 
ascundă după el ca să se apere de cel de-al treilea 
bărbat — dacă aţi şti ce prost suntem plătiţi, nu ne-aţi 
mai judeca aşa. 

Eu am o întreagă familie de hrănit, iar Franz voia să 
se însoare. Omul încearcă să agonisească aşa cum poate 
şi nu. mai prin muncă nu izbuteşte, chiar dacă ar trage 
ca un bou. Lenjeria dumitale fină m-a ispitit; fireşte, 
paznicii n-au voie să procedeze aşa; am greşit. Dar e o 
tradiţie ca lenjeria să ne rămână nouă; aşa a fost 
totdeauna, credeţi-mă; de altfel, aşa e şi normal, căci la 
ce i-ar mai putea folosi asemenea lucruri celui care are 
nenorocul de-a fi arestat? Sigur, dacă afla toată lumea 
cum stau lucrurile, atunci urmează pedeapsa. 


— Habar n-aveam de toate astea şi n-am avut deloc în- 
tenţia să cer să fiţi pedepsiţi; pentru mine, era doar o 
ches-tiune de principiu. 

— Nu ţi-am spus eu, Franz, că domnul n-a cerut să fim 
pedepsiţi? îi spuse Willem colegului său. Acum e 
limpede: habar n- avea că o să fim pedepsiţi. 

— Nu te lăsa înduioşat de vorbele lor, spuse cel de-al 
treilea bărbat, adresîndu-i-se lui K.; pedeapsa e pe cât 
de; justă, pe atât de inevitabilă. 

— Nu-l asculta, spuse Willem întrerupându-se numai 
ca să-şi ducă la gură mâna peste care primise o lovitură 
de nuia, suntem pedepsiţi numai pentru că ne-ai 
denunţat, altfel n-am fi păţit nimic, chiar dacă s-ar fi 
aflat ce-am făcut. Asta e dreptate? Am dovedit 
totdeauna, mai ales eu, că suntem; paznici buni. Trebuie 
să recunoşti că şi faţă de dumneata ne-am făcut bine 
datoria, din punct de vedere al autorităţilor.! Te-am 
păzit cum trebuie. Aveam perspectiva să avansăm şi am 
fi devenit şi noi, în mod sigur, purtători de nuia ca dum- 


nealui, care a avut norocul să nu fie niciodată denunţat 
— căci asta se întîmplă, într-adevăr, foarte rar — şi 
acum, domnule, totul e pierdut, cariera ni s-a încheiat, o 
să fim I folosiţi doar la munci şi mai mizerabile decât 
paza inculpaţilor j şi, în plus, mai avem de căpătat şi 
bătaia asta cumplit de dureroasă. 

— Oare poate nuiaua să producă asemenea dureri? 
întrebă K. examinând unealta de pedepsire pe care 
bătăuşul o clătina în faţa lui. 

— Păi trebuie să ne dezbrăcăm la piele, spuse Willem. 

— În cazul acesta..., admise K. şi-l privi pe bătăuşul 
care j era bronzat ca un marinar şi-avea un cap feroce şi 
hotărât, nu există vreo posibilitate să-i scuteşti de 
lovituri? îl întrebă el. 

— Nu, răspunse bătăuşul şi clătină din cap, zâmbitor. 
pezbrăcaţi-vă, le porunci apoi paznicilor. Şi, adresîndu- 
se lui K-> adăugă: Nu trebuie să crezi tot ce-ţi spun ei; 
teama je bătaie i-a îndobitocit puţin; tot ce povesteşte 
ăsta, de pildă, despre cariera lui — şi-l arătă cu degetul 
pe Willem — e absolut ridicol. Uită-te numai ce gras e; 
primele lovituri de nuia au să i se piardă în osînză. Ştii 
cum s-a îngrăşat aşa? fnfulecând mâncarea tuturor celor 
pe care i-a arestat. Nu ţi-a mâncat-o şi pe-a dumitale? 
Ce-ţi spuneam eu! Un om cu un pântec ca al lui n-o să 
ajungă în vecii vecilor bătăuş. E absolut imposibil. 

— Ba există şi bătăuşi care seamănă cu mine, spuse 
Willem desfăcându-şi cureaua de la pantaloni. 

— Nu, spuse bătăuşul trecându-i nuiaua peste gât în 
aşa fel încât celălalt se cutremură, treaba ta nu e să 
asculţi, ci să te dezbraci. 

— Te-aş răsplăti bine dacă le-ai da drumul, spuse K. 
scoţindu-şi portofelul, fără să-l privească pe bătăuş, căci 
e mai bine să tratezi asemenea afaceri cu ochii plecaţi. 

— Ai vrea să mă denunţi şi pe mine, spuse bătăuşul, şi 
să mă vezi bătut, ca pe ei. Nu, nu... 

— Fii rezonabil, spuse K.; dacă aş fi vrut să fie pedep- 


siţi, crezi că aş căuta acum să-i scap de pedeapsă? N-aş 
avea decât să trântesc uşa, pur şi simplu, ca să nu văd şi 
să n-aud, şi să plec acasă; vezi bine că nu fac asta, ba, 
dimpotrivă, ţin să-i scap; dacă as fi bănuit cât de cât că 
au să fie pedepsiţi sau măcar că ar fi posibilă 
pedepsirea, nu le-aş fi rostit niciodată numele, căci nu-i 
socotesc deloc vinovaţi! Vinovată e instituţia, vinovaţi 
sunt funcţionarii superiori. 

— Aşa e! strigară paznicii şi primiră imediat câte o 
lovitură de nuia peste spinările acum goale. 

— Dacă ai avea aici, sub nuia, vreun înalt magistrat, 
spuse K. aplecând, în timp ce vorbea, nuiaua pe care 
bătăuşul o ridicase din nou, pe legea mea că nu te-aş 
împiedica să loveşti, ba, dimpotrivă, te-aş plăti ca să 
capeţi forte pentru o treabă atât de bună. 

— Ceea ce spui pare demn de crezare, spuse bătăuşul, 
dar eu nu mă las mituit. Sunt plătit ca să bat, aşa că bat. 

Paznicul Franz care, aşteptindu-se poate ca 
intervenţia ii K. să aibă succes, stătuse până atunci ceva 
mai la o parte, veni acum spre uşă, îmbrăcat numai cu 
pantalonii, şi înge. nunchind în faţa lui K., să agăţă de 
braţul lui şi-i şopti: 

— Dacă nu poţi să ne scapi pe amândoi, încearcă să 
fiu eu cruțat. Willem e mai bătrân decât mine, e mai 
puţin sensi-bil în toate privinţele şi a mai încasat o dată, 
acum cîţiva ani, o pedeapsă uşoară , pe când eu n-am 
fost încă dezonorat şi n-am greşit decât îndemnat de 
Willem, fiindcă el mă învaţă şi ia bine şi la rău. Biata mea 
logodnică aşteaptă deznodământul, jos, îii faţa băncii, şi- 
mi vine să intru în pământ de ruşine. 

Cu poala hainei lui K., Franz îşi şterse faţa plină de 
lacrimi. 

— Gata, nu mai aştept, spuse bătăuşul apucând cu 
amândouă mîinile nuiaua şi lovindu-l pe Franz, pe când 
Wii-lem, ghemuit într-un colţ, privea pe furiş fără a 
îndrăzni măcar să-şi mişte capul; şi atunci ţişni ţipătul 


lui Franz, neîntrerupt, pe un singur ton, scos parcă nu 
de-un om ci de-o maşină de suferinţă; ţipătul acesta care 
umplu coridorul, probabil că făcea să răsune întreaga 
clădire. 

— Nu mai ţipa aşa, strigă K., scos din fire. 

Şi, privind încordat în direcţia de unde trebuiau să 
vină oamenii de serviciu, îl îmbrânci pe Franz, nu prea 
tare, dar suficient ca acesta să se prăbuşească; Franz 
căzu grămadă şi, o clipă, îşi agită mîinile, ca într-un 
spasm, căutînd podeaua; dar nu scăpă de bătăuş; nuiaua 
îl găsi şi pe jos; virful ei se ridica şi se cobora ritmic, pe 
când el se tăvălea de durere. 

Ţipătul făcu să se şi ivească unul dintre cei doi oameni 
de serviciu, urmat la cîţiva paşi de celălalt. K. abia 
apucă să închidă uşa, apoi alergă către o fereastră care 
dădea spre curte, şi o deschise. Acum, ţipătul încetase 
de tot. Ca să-i împiedice pe cei doi oameni de serviciu să 
se apropie, K. le strigă: 

— Eusunt! 

— Bună seara, domnule procurist, răspunseră ei. S-a 
întîmplat ceva? 

— Nu, nu, răspunse K. A urlat un cîine, în curte. Dar, 
cum cei doi nu se clinteau din loc, adăugă: 

— Vedeţi-vă mai departe de treburile voastre. 


Şi, ca să nu fie nevoit să înceapă o discuţie cu ei, se 
aplecă spre curte. 

Peste o clipă, când se uită din nou pe coridor, nu-i mai 
văzu pe cei doi. K. mai zăbovi un timp la fereastră; nu 
îndrăznea să se întoarcă în camera cu vechituri şi nici 
acasă nu voia să se ducă. Curtea pe care o privea era 
mică, pătrată j înconjurată de birouri; toate ferestrele 
erau întunecate; cele de la etajele superioare reflectau, 
totuşi, lumina slabă a lunii- K. încercă să desluşească 
într-un ungher întunecat roabele care trebuiau să se afle 
acolo, vîrâte unele într-altele. Îl chinuia gândul că nu 
izbutise să-i scape de bătaie pe cei doi paznici; dar nu 


era el de vină; dacă Franz n-ar fi tipat — fireşte, 
loviturile dureau cumplit, dar în momentele hotărâtoare 
trebuie să ştii să te stăpâneşti — dacă Franz n-ar g ţipat, 
K. poate că ar fi găsit alt mijloc să-l convingă pe bătăuş. 
Dacă toţi funcţionarii inferiori ai justiţiei erau nişte 
canalii, de ce ar fi făcut excepţie tocmai bătăuşul, care 
avea funcţia cea mai neomenească? K. văzuse bine cum 
îi licăriseră ochii de poftă când îi arătase bancnotele. 
Bătăuşul, vădit lucru, lovise numai ca să ridice suma 
destinată mitei şi K. nu s-ar fi zgîrcit, căci ţinea din toată 
inima să-i scape de bătaie pe paznici. Din moment ce 
începuse lupta împotriva corupţiei justiţiei, i se părea 
firesc să intervină şi în cazul de faţă! 

Dar din clipa când Franz începuse să tipe, lui K. îi 
fusese cu neputinţă să mai încerce ceva, căci nu putea 
să rişte ca oamenii de serviciu, şi poate încă mulţi alţii, 
să-l surprindă  negociind mituirea, în camera cu 
vechituri. Un asemenea sacrificiu nimeni n-ar fi avut 
dreptul să i-l ceară. Dacă ar fi să se sacrifice pe sine, ar 
fi putut s-o facă mult mai simplu; n-ar fi avut decât să se 
dezbrace el însuşi şi să-şi ofere spinarea, încasînd bătaia 
în locul paznicilor. Dar bătăușşul nici vorbă că n-ar fi 
acceptat o substituire care, pe lângă că nu i-ar fi adus 
nici un profit, ar fi fost o gravă abatere de la îndatoririle 
slujbei, ba încă o abatere dublă căci, pe toată durata 
procedurii judiciare, K. devenise persoană inviolabilă 
pentru toţi salariaţii justiţiei. Fireşte, s-ar fi putut să 
existe şi în privinţa aceasta unele dispoziţii cu caracter 
explicativ. Oricum însă, K. nu putuse decât să închidă 
uşa, dar şi aşa nu înlăturase întregul pericol. Faptul că 
la sfirsit îl îmbrâncise pe Franz era regretabil şi nu 
putea fi explicat decât prin emoția care îl cuprinsese. 

Departe, se auziră paşii oamenilor de serviciu; ca să 
nu fie observat, K. închise atunci fereastra şi se îndreptă 
spre scara principală. Când ajunse lângă camera cu 
vechituri, se “pri o clipă şi ascultă; dinspre cameră nu 
venea nici un zgomot; bătăuşul putuse foarte bine să-i 


ucidă în bătaie pe cei doi paznici; nu erau ei oare cu 
totul la cheremul lui? K. se şi pomeni întinzând mâna 
spre clanţă, dar şi-o trase imediat înapoi. Nu mai putea 
să ajute pe nimeni, oamenii de serviciu aveau să 
sosească dintr-o clipă într-alta. În schimb, îşi făgădui să 
vorbească despre cele întimplate şi să facă, pe cât îi va 
sta în putere, să fie pedepsiţi adevărații vinovaţi, adică 
funcţionarii superiori, dintre care nici unul nu 
îndrăznise încă să i se arate. Ajuns în stradă privi atent, 
de pe scara cea mare, toţi trecătorii; dar oricât de 
departe se uită, nu văzu nici o fată care să aştepte pe 
cineva. Afirmația lui Franz că l-ar fi aşteptat logodnica 
se dovedea deci a fi o minciună, scuzabilă, e drept, căci 
nu urmărea decât să-i sporească mila. A doua zi, 
amintirea paznicilor îl obseda tot timpul. Din pricina ei, 
nu izbuti să se concentreze şi, ca să-şi termine lucrările, 
se văzu nevoit să rămână la birou ceva mai mult decât în 
ajun. La plecare, pe când trecea prin faţa camerei cu 
vechituri, obsesia îl împinse să deschidă uşa, iar ceea ce 
văzu în locul întunericului la care se aştepta îl făcu să-şi 
iasă din minţi. Totul era exact cum fusese în seara 
trecută, când deschisese uşa: imprimatele vechi, 
călimările, bătăuşul cu nuiaua în mână, cei doi paznici 
complet îmbrăcaţi încă şi luminarea de pe raft. Iar 
paznicii începură să se vaite şi să strige ca în ajun: 

— Dumnule, domnule!... 

K. închise imediat uşa, bătu chiar cu pumnii în ea, ca 
şi cum ar fi vrut s-o ţintuiască definitiv. Apoi, aproape 
plângând, intră în odaia în care cei doi oameni de 
serviciu lucrau calmi la maşina de multiplicat; ei se 
opriră miraţi din lucru. 

— Curăţaţi o dată şi camera cu vechituri! le strigă K. 
Te îneci în murdărie! 

Cei doi oameni de serviciu îi spuseră că au s-o curețe 
a doua zi; K. aprobă dînd din cap, căci, într-adevăr, era 
prea târziu ca să-i oblige să curețe camera, cum avusese 


de gând. Se aşeză o clipă lângă ei ca să-i aibă sub ochi, 
răsfoi un teanc de copii crezând că astfel va părea că se 
interesează de ele, apoi plecă năuc şi obosit, dîndu-şi 
seama că bieţii oameni nu vor îndrăzni să plece acasă o 
dată cu el. 


UNCHIUL. LENI 


Într-o după-amiază — tocmai la ora de primire a co- 
respondenţei, când era foarte ocupat — K. îl văzu 
intrând pe unchiul său, un mic proprietar agricol atunci 
sosit de la ţară, şi care pătrunse în birou strecurându-se 
printre cei doi oameni de serviciu, în momentul când 
aceştia aduceau hiîrtiile. Când fl văzu, K. se simţi mai 
puţin speriat decât fusese acum câtăva vreme când se 
gândise că unchiu-său va trebui să sosească. De vreo 
lună ştia că vine. Atunci îl văzuse parcă aievea, puţin 
adus de spate, cu panamaua în mâna stingă şi 
întinzându-i de departe mâna dreaptă, căci unchiul 
obişnuia să-i întindă mâna repezind-o brutal pe 
deasupra biroului şi răsturnând tot ce-i stătea în cale. 
Unchiul se grăbea totdeauna, urmărit de ideea 
nefericită că trebuie să-şi rezolve, în scurta lui trecere 
de-o zi prin capitală, tot ce- şi propusese şi, în plus, să 
nu scape nici o întîlnire de afaceri sau de plăcere care i 
s-ar fi ivit. Pentru că unchiul îi fusese tutore, K., 
simțindu-se foarte îndatorat, trebuia să-l ajute în toate 
acestea şi , pe deasupra, să-l şi găzduiască la el peste 
noapte. De aceea îşi poreclise unchiul „Fantoma de la 
ţară”. 

După primele cuvinte de salut, unchiul, care nici nu 
apucase să se aşeze pe fotoliul oferit de nepotu-său, îl 
rugă pe K. să-i acorde b scurtă convorbire între patru 
ochi. 

— E necesar, spuse el înghițind din greu, e necesar 
pentru liniştea mea. 

K. îi concedie imediat pe cei doi oameni de serviciu, 
spunându-le să nu lase pe nimeni să intre la el. 

— Ce-am auzit, Josef? strigă unchiul de cum rămaseră 
singuri, şi se aşeză pe masă, virându-şi sub el, ca să stea 


mai bine, tot felul de acte la care nici nu se uită măcar. 

K. tăcea; ştia ce-o să urmeze, dar, ieşit brusc dintr-o 
muncă istovitoare, se lăsă fără voie prins* de-o 
toropeală plăcută şi privi pe fereastră spre partea 
cealaltă a străzii unde nu putea să vadă, de pe scaunul 
lui, decât o porţiune triunghiulară a unui perete gol, 
între două vitrine. 

— Te uiţi pe fereastră! strigă unchiul ridicând braţele; 
pentru Dumnezeu, răspunde-mi, Josef! Spune-mi, te rog, 
e adevărat? Poate să fie adevărat? 

— Dragă unchiule, spuse K. smulgându-se din 
toropeala care îl cuprinsese, nici nu ştiu măcar ce 
doreşti de la mine. 

— Josef, spuse unchiul cu un ton de avertizare, după 
câte ştiu mi-ai spus totdeauna adevărul. Să iau ultimele 
tale cuvinte drept un semn de schimbare? 

— Bănuiesc puţin la ce te gândeşti, spuse K. supus: 
fără îndoială că ai auzit de procesul meu. 

— Aşa e, răspunse unchiul clătinând încet din cap, am 
auzit de proces. 

— De la cine ai auzit? întrebă K. 

— Mi-a scris Erna, răspunse unchiul; tu n-o vezi mai 
deloc, puţin îţi pasă de ea! Dar ea a aflat, totuşi; astăzi 
am primit scrisoarea şi am venit, fireşte, imediat, 
încoace; n-aveam alt motiv să vin, dar văd că şi acesta e 
de ajuns. Pot să-ţi citesc partea din scrisoare care te 
priveşte — unchiul scoase scrisoarea din buzunar — 
iată, aici, Erna îmi scrie: „Pe Josef nu l-am mai văzut de 
mult; săptămâna trecută m-am dus să-l văd la bancă, dar 
era atât de ocupat încât nu m-a primit; am aşteptat 
aproape o oră, pe urmă am fost nevoită să mă duc 
acasă, fiindcă aveam lecţia de pian. Mi-ar fi plăcut să 
schimb o vorbă cu el, dar poate o să am prilejul curând. 
De ziua mea, Josef mi-a trimis o cutie mare cu ciocolată; 
drăguţ din partea lui, nu-i aşa? Uitasem să-ţi scriu 
atunci şi nu mi-am adus aminte decât acum, când m-ai 


întrebat. Asta numai fiindcă la pension ciocolata dispare 
ca prin farmec; cum se află de existenţa ei, a şi zburat. 
Dar în privinţa lui Josef aş vrea să-ţi mai spun încă ceva; 
după cum ţi-am scris mai sus, n-am putut să-l văd la 
bancă fiindcă tocmai ducea nişte tratative cu un domn. 
După ce am aşteptat liniştită un timp, am întrebat omul 
de serviciu dacă tratativele vor mai dura mult. El mi-a 
spus că s-ar putea să dureze, căci era vorba, probabil, 
despre procesul înaintat domnului procurist. L-am 
întrebat despre ce proces poate fi vorba şi dacă nu 
cumva se înşală; omul mi-a răspuns că nu se înşală 
deloc, că există un proces, ba încă unul grav, dar că mai 
mult nu ştie nici el. Spunea că ar fi vrut cu dragă inimă 
să-l ajute pe domnul procurist care e bun şi drept, dar 
că nu ştie ce-ar putea să facă şi ar fi de dorit ca nişte 
oameni mai cu influenţă să se ocupe de lucrul acesta. 

De altfel, era convins că chiar aşa o să se întîmple şi 
toate se vor termina cu bine dar, până una-alta, judecind 
după starea sufletească a domnului procurist, lucrurile 
nu păreau să stea «rea bine. Fireşte, n-am dat prea 
mare importanţă vorbelor lui şi am încercat să-l liniştesc 
pe bietul naiv; i-am interzis să mai repete asemenea 
lucruri pe care eu le socotesc simple palavre. Totuşi, 
dragă tată, poate că ar fi bine, la viitoarea vizită, să vezi 
şi tu despre ce e vorba; n-o să-ţi fie greu să afli 
amănunte şi să intervii, dacă va fi cazul, doar ai atiţia 
prieteni cu influenţă. Dacă n-o să fie nevoie, ceea ce mi 
se pare mai probabil, vizita aceasta o să-i dea măcar 
fiicei tale un prilej să te îmbrăţişeze, ceea ce o va 
bucura mult.” 

— Copil bun! spuse unchiul când termină de citit, şi îşi 
şterse câteva lacrimi. 

K. clătină din cap, gânditor; supărările din ultima 
vreme îl făcuseră s-o uite de tot pe Erna; ba chiar 
neglijase s-o felicite de ziua ei. Povestea cu ciocolata 
era, evident, inventată ca să-l apere de mustrările 


unchiului şi ale mătuşii. Înduioşător gest, pe care el n-o 
să-l poată răsplăti pe cât ar fi meritat; fireşte, o să-i 
trimită de-acum încolo Ernei, în mod regulat, bilete de 
teatru; dar să facă, în situaţia în care se găsea, vizite la 
pension şi conversații cu o liceana de şaptesprezece ani, 
nu se simţea în stare. 

— Ei, tu ce spui? întrebă unchiul care, din cauza 
scrisorii, îşi uitase graba şi emoția şi părea dispus să 
mai citească o dată. 

— Ce să spun? răspunse K. Totul e adevărat. 

— Adevărat? strigă unchiul. Ce e adevărat? Ce fel de 
proces? Doar nu un proces penal! 

— Ba un proces penal, spuse K. 

— Şi stai aici liniştit, când ai pe cap un proces penal? 
strigă unchiul din ce în ce mai nervos. 

— Cu cât sunt mai liniştit, cu atât e mai bine, spuse K. 
obosit. Nu-ţi fie teamă. 

— Asta nu mă poate linişti! strigă unchiul. Gândeşte-te 
la tine, Josef, la rudele tale, la bunul nostru nume! Tu 
ne-ai fost până acum mândria şi onoarea; n-ai dreptul să 
devii ruşinea noastră. Atitudinea ta nu-mi place — şi 
unchiul, plecându-şi capul spre umăr, îşi privi nepotul; 
nu aşa se poartă un acuzat fără vină, care mai e în plină 
putere. 

Spune-mi repede despre ce e vorba, ca să te pot ajuta. 
Desigur, e în legătură cu banca. 

— Nu, spuse K., ridicându-se; dar tu vorbeşti prea 
tare, unchiule dragă; sunt sigur că omul de serviciu stă 
după uşă şi trage cu urechea; asta mi-e foarte neplăcut; 
mai bine să plecăm şi am să-ţi răspund atunci la toate 
întrebările; ştiu foarte bine că sunt dator să dau 
socoteală familiei. 

— Perfect, spuse unchiul, perfect. Grăbeşte-te, Josef, 
grăbeşte-te. 

— O secundă, să dau câteva dispoziţii, spuse K. şi-şi 


chemă la telefon locţiitorul care veni imediat. 

În agitația lui, unchiul îi arătă cu mâna locţiitorului că 
nu el, ci K., îl chemase, lucru pe care nimeni nu-l punea 
la îndoială. 

În picioare în faţa biroului, vorbind încet şi arătînd 
diferite hirtii, K. îi explică locţiitorului ce trebuia să facă 
în lipsa lui; tînărul îl ascultă atent, dar rezervat. Unchiul 
începu să devină stingheritor: la început stătu ca 
împietrit holbîndu-şi ochii şi mişcându-şi nervos buzele, 
fără să asculte, dar părând c-o face; pe urmă începu să 
umble de colo-colo prin cameră oprindu-se din când în 
când în faţa ferestrei sau vreunui tablou şi exclamând: 
„Eu, unul, nu înţeleg nimic!” sau: „Tare aş vrea să ştiu 
ce-o să iasă din toate astea!” Tînărul se prefăcu că nu 
observă nimic, ascultă liniştit, până la capăt, dispoziţiile 
date de K., luă câteva note şi plecă după ce făcu o scurtă 
plecăciune spre K., apoi spre unchiul care, din păcate, 
tocmai atunci se întorsese cu spatele ca să se uite pe 
geam şi să mototolească cu amândouă mîinile colţurile 
perdelei. 

— În sfîrşit, a plecat marioneta! Acum putem să facem 
şi noi ca el, strigă unchiul, aproape înainte ca uşa să se 
închidă. 

Pe când străbăteau holul unde mişunau funcţionarii şi 
oamenii de serviciu şi pe unde directorul adjunct trecea 
tocmai în momentul acela, nici o metodă nu se dovedi 
aptă, din păcate, să-l facă pe unchi să-şi întrerupă 
întrebările cu privire la proces. 

— Hai, Josef, începu unchiul, răspunzând cu un uşor 
salut la plecăciunile celor care treceau pe lângă ei, 
acum spune-mi deschis despre ce fel de proces e vorba. 

K. îi răspunse prin câteva banalităţi, chiar râse puţin 
şi abia când ajunseră pe scară îi explică unchiul că nu 
voise să vorbească de faţă cu ceilalţi. 

— Foarte bine, spuse unchiul, dar acum, vorbeşte. 

Şi se pregăti să asculte, cu capul plecat, pufăind 


grăbit din ţigară. 

— Mai întâi de toate, unchiule, trebuie să-ţi spun că 
nu e vorba de un proces în faţa unui tribunal obişnuit. 

— Asta e rău, făcu unchiul. 

— Cum? întrebă K. privindu-l. 

— Am spus că e rău, repetă unchiul. 

În clipa aceea se aflau amândoi pe scara peronului, în 
faţa intrării şi, pentru că portarul părea că trage cu 
urechea, K. îşi duse repede unchiul până jos, pe trotuar. 
Acolo, animația străzii îi învălui îndată. Unchiul, care se 
agăţase de braţul lui K., îşi mai slăbi întrebările; un 
timp, merseră chiar fără să schimbe o vorbă. 

— Dar cum de s-a întîmplat? întrebă în cele din urmă 
unchiul, oprindu-se atât de brusc, încât trecătorii din 
spate îi ocoliră speriaţi. Doar asemenea lucruri nu vin pe 
neaşteptate ; ele sunt pregătite vreme îndelungată. Tu 
n-ai observat nici un fel de indicii? Şi de ce nu mi-ai 
scris? Ştii bine că fac totul pentru tine; îţi sunt încă 
oarecum tutore, şi până azi m-am mândrit cu asta. 
Fireşte, şi acum sunt gata să te ajut, numai că e foarte 
greu după ce procesul a fost pornit. Cel mai bine ar fi 
să-ţi iei un mic concediu şi să vii la noi, la ţară. Observ 
că ai cam slăbit. La ţară te-ai întări si ţi-ar prinde bine, 
căci te mai aşteaptă încă multe osteneli. În plus, conce- 
diul te-ar smulge puţin şi din mîinile justiţiei. Aici, au la 
îndemână toate mijloacele de constrângere posibilă, şi 
au să le folosească neapărat împotriva ta; asta se 
întîmplă în mod automat. La ţară ar fi nevoiţi mai întâi 
să trimită oameni după tine sau să te cheme prin scris, 
telegrafic sau telefonic. O să-ţi fie în orice caz mai uşor 
şi dacă în felul acesta nu te eliberezi, în schimb mai poţi 
să răsufli un pic. 

— Dar s-ar putea să-mi interzică să plec, spuse K. 
atras oarecum de raţionamentul unchiului său. 

— Nu cred s-o facă, îi răspunse unchiul, gânditor; le 
mai rămâne destulă putere de constrângere, chiar dacă 


îţi îngăduie să pleci. 

— Credeam că tu ai să dai şi mai puţină importanţă 
întregii poveşti, spuse K. luîndu-şi unchiul de braţ ca să - 
i împiedice să se oprească; dar văd că tu iei lucrurile şi 
mai în serios. 

— Josef! strigă unchiul căutînd să scape de 
strânsoarea lui ca să se poată opri, te-ai schimbat, Josef; 
ai avut totdeauna o judecată sigură şi tocmai acum 
începi să n-o mai ai? Vrei să pierzi procesul? Ştii ce-ar 
însemna asta? Ai fi pur şi simplu şters din societate, 
împreună cu toate rudele tale; în orice caz, ar fi cea mai 
cumplită umilire. Josef, adună-ţji minţile, te rog; 
nepăsarea ta mă înnebuneşte. Cine te vede, aproape că 
ar putea să dea crezare zicalei: „Când ai un asemenea 
proces înseamnă de fapt că l-ai şi pierdut”. 

— Unchiule dragă, spuse K., te enervezi şi enervarea 
nu ne e deloc folositoare, nici ţie, nici mie. Procesele nu 
se cîştigă enervîndu-te; dă-mi voie să mă bizui puţin pe 
experienţa mea, doar ştii bine că şi eu ascult şi respect 
experienţa ta, chiar când mă surprinde uneori. Fiindcă 
spui că şi rudele vor avea de suferit de pe urma 
procesului, lucru pe care eu, personal, nu-l prea înţeleg 
— dar asta n-are prea multă importanţă — aş vrea să fac 
tot ce m-ai sfătuit, dar şederea la ţară n-o socotesc 
avantajoasă în sensul în care te gândeşti tu, căci fuga ar 
însemna şi recunoaşterea vinovăţiei. De altfel, dacă 
rămânând aici sunt mai expus urmăririlor, în schimb pot 
să mă apăr mult mai bine. 

— Perfect, spuse unchiul pe-un ton care parcă arăta 
mai multă căldură, ţi-am făcut propunerea asta numai 
fiindcă te vedeam compromiţindu-ţi cauza aici, prin 
indiferența ta, şi fiindcă socoteam că ar fi mai bine să 
mă ocup eu de ea, în locul tău; dar dacă vrei să-ţi dai tu 
însuţi toată osteneala, fireşte că e mult mai bine. 

— lată-ne deci de acord în privinţa aceasta, spuse K. 
Şi acum, ai putea să-mi spui ce s-ar cuveni să fac, în 


primul rând? 

— Ar trebui să-mi dai un răgaz să mă gândesc, spuse 
unchiul ; nu uita că sunt douăzeci de ani de când trăiesc 
aproape numai la ţară; în asemenea condiţii îţi cam 
pierzi flerul şi nu prea ştii la ce uşă să baţi. Relaţiile 
noastre cu personalităţile care probabil ar fi dat de 
rostul întregii chestiuni s-au cam slăbit de la sine. 
Trăiesc retras la ţară, după cum ştii, şi doar în 
asemenea ocazii se observă asta . Pe de altă parte, 
procesul tău a picat cu totul pe neaşteptate pentru 
mine, deşi scrisoarea Ernei mă făcuse să bănuiesc ceva, 
iar întîlnirea cu tine mi-a confirmat bănuielile. Dar asta 
n-are nici o importanţă; principalul, acum, e să nu 
pierdem nici un minut. 

În timp ce vorbea, unchiul se ridică pe vârfurile 
picioarelor şi făcu semn unui taxi; apoi, pe când îi striga 
o adresă şoferului, îl trase pe K. după el, în maşină. 

— Merg chiar acum la avocatul Huld, spuse el; e unul 
dintre foştii mei colegi de şcoală; sunt sigur că ai auzit 
de el. Nu? Curios lucru! Are totuşi o mare faimă ca 
apărător şi ca avocat al săracilor. Dar mie îmi inspiră 
încredere mai ales ca om. 

— Sunt de acord cu tine pentru tot ce faci, spuse K., 
deşi graba şi brutalitatea cu care acţiona unchiul îl cam 
indispunea. 

Pentru un acuzat, nu prea era plăcut să meargă la 
avocatul săracilor. 

— Nu ştiam că se poate lua un avocat pentru 
asemenea chestiuni. 

— Vai de mine! spuse unchiul, asta se înţelege de la 
sine. De ce n-ai lua? Şi acum povesteşte-mi ce s-a 
întîmplat până azi, ca să fiu la curent cu întreaga 
afacere. 

K. începu imediat să-i povestească, fără să treacă 
nimic sub tăcere, sinceritatea lui totală fiind singurul 
protest pe care şi-l putea permite faţă de părerea 


unchiului că procesul e o mare ocară. Nu rostidecât o 
dată, şi în treacăt, numele domnişoarei Burstner; dar 
discreţia aceasta nu-i ştirbea cu nimic sinceritatea, căci 
domnişoara Burstner n-avea nici o legătură cu procesul. 
Uitîndu-se pe fereastră în timp ce povestea, observă că 
se apropiau de mahalaua în care se aflau birourile 
tribunalului şi-i atrase atenţia unchiului său, dar 
acestuia coincidenţa nu i se păru deloc curioasă. Maşina 
se opri în faţa unei clădiri întunecoase. Unchiul sună la 
prima uşă de la parter şi, pe când aşteptau să li se 
răspundă, zâmbi arătîndu-şi dinţii lui mari şi-i şopti 
nepotului: 

— E opt, o oră cam nepotrivită pentru primirea clienți- 
lor ; dar Huld n-o să mi-o ia în nume de rău. 

Doi ochi mari, negri, se iviră în vizorul uşii, priviră o 
clipă spre nou-veniţi şi dispărură; dar uşa nu se 
deschise. Unchiul şi K. îşi confirmară reciproc faptul că 
văzuseră cei doi ochi. 

— E o servitoare nouă, care se teme de străini, spuse 
unchiul şi mai bătu o dată. 

Cei doi ochi se iviră iar; păreau puţin trişti chiar, dar 
poate că impresia aceasta era doar o iluzie optică 
pricinuită de flacăra gazului care ardea suierând 
deasupra capetelor ce. lor doi, luminând totuşi destul de 
slab. 

— Deschide, strigă unchiul lovind cu pumnii în uşă, 
suntem prieteni ai domnului avocat. 

— Domnul avocat e bolnav, şopti cineva în spatele lor. 
În pragul unei uşi, la celălalt capăt al culoarului, stătea 
în 

picioare un domn mărunţel, îmbrăcat într-un halat de 
casă; el vorbise, cu o voce extrem de înceată. Înfuriat de 
aşteptarea care începuse să i se pară exagerată, unchiul 
se întoarse brusc şi strigă: 

— Bolnav? Spui că e bolnav? şi se îndreptă spre el cu 
un aer atât de ameninţător de parcă domnul acela ar fi 


reprezentat boala însăşi. 

— Vi s-a deschis, spuse domnul arătînd uşa 
avocatului; apoi îşi strânse halatul pe corp şi dispăru. 

Uşa fusese într-adevăr deschisă. O fată — K. 
recunoscu ochii de adineauri, negri si puţin bulbucaţi — 
o fată îi aştepta în vestibul, înfăşurată fntr-un şorţ alb şi 
lung, şi cu o luminare în mână. 

— Altă dată să deschizi ceva mai repede, spuse 
unchiul în loc de salut, pe când fata făcea o uşoară 
plecăciune. Hai, Josef, îi spuse el apoi lui K. 

— Domnul avocat e bolnav, spuse fata văzând că 
unchiul se şi îndrepta spre una din uşi, fără să mai stea 
s-o întrebe. 

K. o privea lung, uimit, deşi ea se întorsese cu spatele, 
ca să închidă uşa. Fata avea un cap ca de păpuşă, 
complet rotund ; nu numai obrajii palizi şi bărbia, ci şi 
timplele îi erau rotunde, şi marginile frunţii. 

— Josef! strigă unchiul din nou; apoi o întrebă pe fată: 
boala de inimă, nu-i aşa? 

— Cred că da, spuse fata care trecu înaintea lor cu 
luminarea şi le deschise uşa. 

Într-un colţ al camerei, unde razele lumânării nu ajun- 
geau încă, o faţă împodobită cu o barbă lungă se săltă 
puţin pe pat: 

— Cine e, Leni? întrebă avocatul care, orbit de lumină, 
nu-şi recunoscu musafirii. 

— E Albert, vechiul tău prieten, spuse unchiul. 

— Vai, Albert! oftă avocatul, lăsîndu-se să cadă iar pe 
perne, ca şi cum n-ar fi avut de ce să se prefacă faţă de 
acest vizitator. 

— Eşti chiar atât bolnav? întrebă unchiul, aşezându-se 
pe marginea patului. Eu nu prea cred; ai o criză de 
inimă, cum ai mai avut de-atâtea ori, şi o să-ţi treacă, 
aşa cum ţi-au trecut şi celelalte. 

— S-ar putea, spuse încet avocatul, dar de data 


aceasta e mai rău decât a fost până acum; abia pot să 
respir, nu mai dorm şi-mi pierd zi de zi puterile. 

— Aşa! făcu unchiul apăsîndu-şi cu mâna lui mare pa- 
namaua pe genunchi; iată nişte vesti rele! Eşti, măcar, 
îngrijit ca lumea? E atât de trist şi de întunecat aici! E 
mult de când n-am mai fost pe la tine, dar mi se pare că 
odinioară locuința ta arăta ceva mai vesel. Şi 
domnişoara asta e destul de tristă, dacă nu cumva se 
preface. 

Fata stătea nemişcată, lângă uşă, cu luminarea în 
mână şi, judecind după vagul privirii, părea că-l priveşte 
mai degrabă pe K. decât pe unchi, chiar acum când 
acesta din urmă vorbea despre ea. 

K. se rezemase de-un scaun pe care îl împinsese 
aproape de fată. 

— Când eşti bolnav ca mine, spuse avocatul, ai nevoie 
de odihnă; pentru mine liniştea aceasta nu e tristă. Şi 
adăugă, după o clipă: Şi-apoi, Leni mă îngrijeşte bine; se 
poartă foarte drăguţ cu mine. 

Dar unchiul nu păru deloc convins; vădit lucru, era 
pornit împotriva tinerei infirmiere; cu toate că nu-i 
răspunse nimic bolnavului, n-o slăbi o clipă din ochi şi o 
privi cu asprime când ea se apropie de pat, puse 
luminarea pe noptieră şi se plecă spre bolnav ca să-i 
şoptească ceva la ureche în timp ce-i aranja pernele. 

Uitînd aproape cu totul că ar fi trebuit să-l menajeze 
pe bolnav, unchiul se ridică şi începu să umble de colo- 
colo în spatele infirmierei; părea atât de furios, încât K. 
nu s-ar fi mirat deloc dacă l-ar fi văzut apucând-o pe fată 
de fustă şi topingând-o departe de pat; cât despre K., el 
privea totul cu linişte; boala avocatului nu i se părea 
chiar o nenorocire căci, neputîndu-se opune zelului pe 
care unchiul ţinea să-l desfăşoare pentru proces, 
accepta bucuros ca zelul acesta să fie atenuat fără 
intervenţia lui. 

Poate numai ca s-o jignească pe infirmieră, unchiul 


spuse: 

— Domnişoară, lasă-ne singuri o clipă, te rog: am de 
discutat o chestiune personală cu prietenul meu. 

Infirmiera, care tocmai netezea marginea dinspre 
perete a cearşafului şi era, deci, mult aplecată peste 
bolnav, întoarse doar capul şi răspunse cu un ton liniştit, 
care contrasta ciudat cu vorbele când bolborosite furios, 
când rostite curgător, ale unchiului: 

— Vedeţi bine că domnul e atât de bolnav încât nu 
poate discuta nici un fel de chestiuni în momentul de 
faţă. 

Fără îndoială că repetase expresia unchiului numai 
din comoditate, dar răspunsul ei putea să pară ironic 
chiar şi unei persoane indiferente; de aceea unchiul sări 
ca ars: 

— Ce diavoliţă! biîigui el cu vocea înecată de primele 
sufocări ale furiei. 

K. se sperie, deşi se aşteptase la o asemenea 
izbucnire, şi se repezi spre unchiu-său cu intenţia 
precisă de a-i astupa gura cu amândouă mîinile; dar, din 
fericire, silueta bolnavului se înălţă în clipa aceea de 
după fată; unchiul se strâmbă groaznic, de parcă ar fi 
înghiţit ceva dezgustător, apoi spuse puţin mai liniştit: 

— Nu mi-am pierdut încă minţile, domnişoară. Dacă 
lucrul pe care ţi l-am cerut n-ar fi posibil, nu ţi l-aş fi 
cerut. Acum lasă-ne, te rog. 

Infirmiera stătea în picioare, la căpătâiul patului, cu 
capul spre unchi; lui K. i se păru că o vede mângiind 
mâna avocatului: 

— Poţi să spui tot faţă de Leni, şopti bolnavul cu glas 
rugător. 

— Ceea ce vreau să spun nu mă priveşte pe mine şi nu 
e vorba de-un secret al meu, vorbi unchiul şi se răsuci 
de parcă ar fi vrut să arate că nu mai voia să discute, 
dar că-i mai acorda celuilalt un minut de gândire. 


— De cine e vorba atunci? întrebă avocatul, cu voce 
stinsă, culcându-se la loc. 

— De nepotul meu, spuse unchiul. L-am adus şi pe el. 
Şi-l prezentă: domnul procurist Josef K. 

— Of! făcu bolnavul ceva mai înviorat, şi-i întinse 
mâna lui K.; scuzaţi-mă, nu vă observasem. Du-te, Leni, 
îi spuse el apoi infirmierei care nu se împotrivi deloc, şi-i 
întinse mâna ca şi cum s-ar fi despărţit de ea pentru 
multă vreme. 

— N-ai venit deci, îi spuse unchiului care se 
apropiase, mai împăcat, n-ai venit deci să vizitezi un 
bolnav, ci pentru afaceri. 

Ideea că veniseră să-l vadă ca pe-un bolnav părea că-l 
paralizase până atunci, într-atât păru de viguros 
începând din clipa aceea. Rămase tot timpul sprijinit 
într-un cot, ceea ce nu se putea să nu fie obositor, şi-şi 
frământă tot timpul o şuviţă din barbă. 

— Ai şi început să arăţi mai bine de când a ieşit 
vrăjitoarea, începu unchiul. Dar se întrerupse şi şopti: 
Fac prinsoare că ascultă, şi se repezi la uşă. 

Dar după uşă nu se afla nimeni şi unchiul se întoarse, 
nu dezamăgit, căci absenţa infirmierei i se părea un 
lucru şi mai rău, ci enervat. 

— Te înşeli în privinţa ei, spuse avocatul fără s-o 
apere mai mult — poate vrând să arate astfel că 
infirmiera n-avea nevoie de apărare. Apoi continuă pe- 
un ton ceva mai prietenos: Cât despre afacerea 
nepotului dumitale, fireşte că m-aş socoti fericit să mă 
pot ocupa de ea, dacă puterile îmi vor îngădui o sarcină 
atât de dificilă; tare mă tem însă că nu sunt la înălţimea 
cerinţelor, dar n-am să mă dau în lături de la nimic; 
dacă n-am să pot face faţă situaţiei, o să putem angaja 
oricând încă un coleg. Sincer vorbind, afacerea în cauză 
mă interesează prea mult ca să renunţ dinainte să mă 
ocup personal de ea. Dacă inima n-o să-mi reziste până 
la capăt, măcar o să aibă un prilej demn să-şi înceteze 


bătăile. 

K. se gândea că nu înţelege un cuvânt din tot ce-şi 
spuneau ei; îşi privea întruna unchiul, sperând să 
găsească la el vreun sens, dar acesta ţinea lumânarea 
de pe noptiera de unde o sticluţă cu medicamente se şi 
rostogolise pe covor; unchiul aproba clătinând din cap 
tot ce spunea avocatul, se arăta de acord asupra tuturor 
punctelor şi-şi privea din când în când nepotul, cerându- 
i parcă aceeaşi aprobare. Îi vorbise cumva unchiul, mai 
înainte, avocatului, despre proces? Nu; ar fi fost 
imposibil, căci tot ce se petrecuse adineauri anula o 
asemenea presupunere. De aceea spuse: 

— Nu înţeleg nimic. 

— Să mă fi înşelat oare? întrebă avocatul, la fel de mi- 
rat şi de stînjenit ca şi K.; să mă fi dus graba pe o cale 
greşită? 

— Despre ce doriţi să-mi vorbiţi? Credeam că e vorba 
despre procesul dumneavoastră. 

— Despre proces, fireşte, spuse unchiul şi-l întrebă pe 
K.: atunci ce doreşti? 

— Dar de unde ştiţi oare cât de cât despre mine şi 
despre procesul meu? întrebă K. 

— A! Asta era! zâmbi avocatul. Doar ştiţi bine că sunt 
avocat: frecventez cercuri juridice în care se vorbeşte 
totdeauna despre procese şi le rețin pe cele mai 
neobişnuite, mai ales când e vorba de nepotul unui 
prieten. Cred că nu-i nimic de mirare în asta. 

— Ce doreşti? îl întrebă unchiul pe K. Pari neliniştit. 

— Frecventaţi cercuri juridice? întrebă K. 

— Sigur că da, spuse avocatul. Iar unchiul adăugă: 

— Întrebi ca un copil. 

— Cu cine să mă văd, spuse avocatul, dacă nu cu 
colegii mei de breaslă? 

Tonul lui era atât de convingător, încât K. nu-i 
răspunse nimic. 


„Lucraţi totuşi, ar fi vrut el să spună — dar nu izbuti 
să-şi învingă reținerea de-a rosti cuvintele, lucraţi totuşi 
pentru justiţia obişnuită şi nu pentru cea din pod. 

— Gândiţi-vă, continuă avocatul cu tonul cuiva care 
explică printr-o paranteză un lucru de la sine înţeles, 
gândiţi-vă că asemenea relaţii aduc mari avantaje 
clientelei mele, în multe privinţe. Asta nici n-ar mai fi 
nevoie să v-o spun. Fireşte, pentru moment boala mă 
stinghereşte destul, dar am încă printre oamenii justiţiei 
cîţiva prieteni care vin să mă vadă şi de la care mai aflu 
ce e nou. Ba poate că aflu mai repede chiar decât unii 
perfect sănătoşi, care stau toată ziua la tribunal. Aşa se 
face că am, chiar în clipa de faţă, un oaspete care mi-e 
foarte drag. 

Şi arătă spre un colţ întunecos al încăperii. 

— Unde? întrebă K. aproape cu grosolănie, din pricina 
uimirii. 

Şi se uită nedumerit în jurul lui; fişia de raze a 
luminării era departe de-a răzbate până la peretele din 
faţă. Dar, într-adevăr, ceva începu să se mişte în colţul 
acela. lar când unchiul ridică luminarea, descoperiră 
acolo un domn în vîrstă, aşezat lângă o măsuţă. 
Pesemne că domnul acela îşi ţinuse până şi răsuflarea ca 
să poată rămâne atâta vreme neobservat; acum , el se 
ridică ceremonios şi vădit supărat că se atrăsese atenţia 
asupra lui. Şi îşi agită mîinile ca pe nişte aripioare, ca să 
arate că refuză orice prezentare şi orice plecăciune, că 
nu tine cu nici un chip să-i deranjeze pe ceilalţi şi că-i 
roagă să-l lase în întuneric şi să-i uite prezenţa. Dar 
lucrul acesta nu mai era cu putinţă. 

— Ne-aţi luat prin surprindere, spuse avocatul, ca să 
se explice. 

Şi, cu un gest, îl încuraja pe domnul cel vîrstnic să se 
apropie, iar domnul se apropie încet, privind în jurul lui, 
extrem de şovăitor, dar cu oarecare demnitate. 

— Domnule şef de birou... Ah, dar iertaţi-mă! nu v-am 


prezentat încă. lată-l pe prietenul meu Albert K. şi pe 
nepotul său, domnul procurist Josef K.; iar dumnealui e 
domnul sef de birou. Domnul şef de birou a avut 
amabilitatea să vină să mă vadă. Un profan nu şi-ar 
putea da seama de valoarea unei asemenea vizite; ca s-o 
poţi aprecia trebuie să fii iniţiat, trebuie să cunoşti 
mulţimea de treburi care îl copleşesc pe domnul şef de 
birou. Dar el a venit totuşi, şi eram pe cale de-a sta de 
vorbă liniştit, atât cât îmi îngăduie slăbiciunea pricinuită 
de boală. De fapt nu-i interzisesem lui Leni să deschidă 
uşa eventualilor vizitatori, pentru că nu aşteptam pe 
nimeni, credeam că o să rămânem singuri. Şi tocmai 
atunci, dragul meu Albert, ai început tu să baţi cu 
pumnii în uşă, iar domnul şef de birou s-a retras într-un 
colţ cu scaunul şi cu măsuţa; dar observ că, dacă am 
vrea, am avea un subiect de discuţie comun; să ne 
adunăm deci la un loc... Domnule şef de birou..., adăugă 
el înclinându-şi capul cu un zâmbet slugarnic şi arătind 
un fotoliu de lângă pat. 

— Din păcate, vai! nu pot să rămân decât câteva clipe, 
spuse şeful de birou, amabil, adîncindu-se în fotoliu şi 
uitîndu -se la ceas. Treburile nu-mi dau răgaz. Dar nu 
vreau să scap prilejul de-a face cunoştinţă cu prietenul 
unui prieten de-al meu; şi dădu uşurel din cap către 
unchiul care păru foarte satisfăcut de noua lui 
cunoştinţă; la drept vorbind, temperamentul îl împiedica 
pe unchi să-şi exprime sentimentele ; de aceea însoţi cu 
un râs pe cât de zgomotos pe atât de jenat cuvintele 
şefului de birou. Oribil tablou! K. putu să-l privească în 
voie, căci de el nu se ocupa nimeni! Şeful de birou, din 
moment ce fusese chemat să ia parte la discuţie, prelua, 
după cum îi era obiceiul, friiele convorbirii. Avocatul, a 
cărui slăbiciune de mai adineauri poate că avusese doar 
rostul de-ai alunga pe noii oaspeţi, începu să as. culte 
atent, cu mâna pilnie la ureche, iar unchiul, care nu 
lăsase luminarea — o balansa pe pulpă şi avocatul 
privea adesea, îngrijorat, jocul acesta — unchiul uită 


curând orice urmă de jenă şi se lăsă cu totul cucerit de 
încântarea pe care i-o produceau elocinţa şefului de 
birou şi gesturile unduitoare cu care acesta îşi însoțea 
cuvintele. Rezemat de tăblia patului, K. se pomeni cu 
totul neglijat, poate chiar dinadins, de şeful de birou, şi 
nu le mai servi decât ca auditor bătrânilor domni. De 
altfel, abia dacă ştia despre ce vorbeau ei şi-si lăsă 
gândurile să-i rătăcească în voie, când la infirmieră, cind 
la purtarea grosolană a unchiului faţă de ea, când la 
întrebarea dacă-l mai văzuse vreodată pe şeful de birou. 
Nu cumva se aflase şi el în publicul venit la primul lui 
interogatoriu? S-ar putea să se înşele; oricum, şeful de 
birou s-ar fi putut perfect situa printre bătrânii cu bărbi 
rare aflaţi în primul rând al publicului. 

La aceasta se gândea K. în clipa când un zgomot ca de 
porțelan spart îi făcu pe toţi să ciulească urechile, 
atenţi. 

— Mă duc să văd ce s-a întîmplat, spuse K. şi porni 
încet, vrând parcă să le dea celorlalţi posibilitatea de a-l 
reţine. 

Abia ieşise în vestibul şi tocmai încerca să se 
orienteze în beznă, când o mână mică se aşeză pe mâna 
lui, care încă nu dăduse drumul clanţei, şi închise 
încetişor uşa. Era mâna infirmierei, care îl aştepta acolo. 

— Nu s-a întîmplat nimic, îi şopti ea. Am aruncat doar 
o farfurie în perete, ca să te scot de-acolo. 

Stingherit, K. îi spuse: 

— Şi eu mă gândeam la dumneata. 

— Cu atât mai bine, spuse infirmiera. Vino! 

După cîţiva paşi ajunseră în faţa unei uşi de sticlă 
mată, pe care tînăra o deschise. 

— Intră, spuse ea. 

Se aflau, fără îndoială, în biroul avocatului. Atât cât se 
putea desluşi la lumina lunii care lumina un mic pătrat 
pe podea în faţa celor două ferestre mari, încăperea era 


mobilată cu lucruri masive şi grele. 

— Aici, spuse infirmiera arătînd un fel de ladă întune- 
cată, cu un spătar de lemn sculptat. 

De îndată ce se aşeză, K. îşi continuă cercetarea; se 
afla într-o sală înaltă, în mijlocul căreia clientela 
avocatului săracilor pesemne că se simţea absolut 
pierdută. I se păru că şi vede câtiva clienţi apropiindu-se 
cu paşi mărunți de biroul imens, bar uită imediat 
senzaţia aceasta şi nu mai avu ochi decât pentru tinăra 
care se ghe muise lângă el şi aproape că-l strivea de 
spătar. 

— Credeam, spuse ea, că ai să vii singur, fără să te 
chem. E ciudat, totuşi: mai întâi, când ai intrat, nu ţi-ai 
mai luat ochii de la mine, şi acum mă faci să te aştept. 
Spune-mi Leni, adăugă ea repede, ca şi cum n-ar fi 
trebuit să piardă nici o secundă a întâlnirii. 

— Cu plăcere, îi răspunse K., dar ciudăţenia despre 
care vorbeai, Leni, e foarte uşor de explicat. Mai întâi 
trebuia să ascult pălăvrăgeala bătrânilor şi nu puteam 
pleca fără motiv; apoi, nu sunt obraznic de felul meu, am 
o fire mai mult timidă, şi nici dumneata, Leni, nu pari să 
te laşi cucerită de la prima vedere. 

— Asta nu, spuse Leni punând mâna pe spătar şi 
privin-du-l pe K. drept în ochi, asta nu, dar nu ţi-am 
plăcut şi probabil că nu-ţi plac nici acum. 

— Să-mi placi, spuse K. ocolind un răspuns direct, să- 
mi placi ar fi cam puţin. 

— Oh! zâmbi ea. 

Spusele lui K.., urmate de exclamaţia aceasta, îi 
dădeau lui Leni o oarecare superioritate. De aceea K. 
tăcu un timp. Şi, pentru că se obişnuise cu întunericul 
din încăpere, putu să distingă unele amănunte ale 
mobilierului. Remarcă, mai ales, un tablou imens atârnat 
în dreapta uşii şi se aplecă înainte să-l vadă mai bine. 
Tabloul înfăţişa uri bărbat în robă de judecător, stînd pe 
un jilţ înalt, a cărui poleială aurie părea că împroaşcă 


întreaga pânză. Partea ciudată a portretului o constituia 
însă atitudinea judecătorului: în loc să stea în jilţ, cu 
demnitate calmă, judecătorul îşi apăsa cu putere braţul 
stîng pe spătarul şi pe braţul jilţului, pe când braţul 
drept îl ţinea complet degajat, sprijinit doar cu palma de 
una din rezemătoarele laterale, de parcă s-ar fi pregătit 
să ţişnească în sus, împins de o violentă indignare, ca să 
spună un lucru decisiv, poate chiar să rostească sentinţa 
definitivă. 

Acuzatul trebuia presupus la picioarele scării ale cărei 
trepte de sus, acoperite cu un covor galben, se 
desluşeau destul de bine. 

— Poate că e judecătorul meu, spuse K. arătind cu 
degetul tabloul. 

— Eu îl cunosc, spuse Leni, privind şi ea tabloul. Vine 
destul de des pe aici. Portretul e din tinereţe, dar nu se 
poate să-i fi semănat vreodată; în realitate, judecătorul 
este extrem de mărunt. Asta nu-l împiedică să ceară 
portrete în care să arate ca un personaj imens, căci e 
cumplit de vanitos, cum de altfel suntem toţi aici. Şi eu 
sunt vanitoasă, şi sunt foarte supărată că nu-ţi plac. 

La cuvintele ei, K. îi răspunse cuprinzând-o în braţe şi 
trăgând-o cât mai aproape. Leni îşi rezemă, tăcută, 
capul pe umărul lui. lar K., mereu cu gândul la 
judecător, o întrebă: 

— Ce grad are? 

— E judecător de instrucţie, îi răspunse ea apucându-i 
mâna cu care K. îi cuprinsese talia şi jucându-se cu 
degetele lui. 

— Şi el e tot un simplu judecător de instrucţie, spuse 
K., dezamăgit. Funcţionarii superiori se ascund, iar el s- 
a instalat într-un jilţ! 

— Nu-i nimic adevărat, spuse Leni cu faţa culcată pe 
palma lui K. în realitate, judecătorul stă pe- un scaun de 
bucătărie, peste care se aşază o pătură veche, de grajd, 
împăturită în patru. Dar nu te mai poţi gândi şi la 


altceva, în afară de procesul dumitale? adăugă ea, încet. 

— Îmi e cu neputinţă, spuse K. Ba chiar cred că mă 
gândesc prea puţin la el. 

— Nu prin asta greşeşti, spuse Leni. Am auzit însă că 
eşti grozav de îndărătnic. 

— De la cine ai auzit? întrebă K. 

Îi simţea pe piept apăsarea trupului şi privea bogatul 
şi densul şuvoi al părului ei brun. 

— Nu pot să-ţi spun mai mult, îi răspunse Leni. Nu-mi 
cere nume, ci înlătură-ţi defectul, nu fi atât de 
încăpăţinat; tribunalului acestuia nu i te poţi opune şi 
eşti silit să mărturiseşti. Mărturiseşte, deci, la prima 
ocazie. Abia după aceea ai să poţi încerca să găseşti 
vreo posibilitate de scăpare. Abia după aceea. Şi nici 
atunci n-o să izbuteşti, decât dacă o să-ţi cineva în 
ajutor. Dar nu-ţi face griji: am să mă ocup eu de asta. 

— S-ar părea că ştii multe despre tribunal şi despre 
toate tertipurile necesare aici, spuse K. şi şi-o aşeză pe 
Leni pe genunchi, căci se lipise prea tare de el. 

— Aşa e bine, spuse Leni instalându-se comod pe ge- 
nunchii liii, după ce-şi netezise pliurile fustei şi-şi 
aranjase bluza. 

Apoi i se agăţă cu amândouă mîinile de gât, îşi lăsă 
capul pe spate şi-l privi îndelung. 

— Dacă nu mărturisesc, nu mă poţi ajuta? o întrebă el, 
ca s-o încerce. Şi se gândi, aproape mirat: Ia te uită! Îmi 
recrutez ajutoare; mai întâi domnişoara Burstner, apoi 
nevasta aprodului şi acum această mică infirmieră care 
s-ar părea că are o ciudată nevoie de mine. Şi îmi stă pe 
genunchi de parcă aici ar fi adevăratul ei loc! 

— Nu, îi răspunse Leni clătinând încet din cap, dacă 
nu mărturiseşti n-am să te pot ajuta. Dar dumneata nu- 
mi doreşti deloc ajutorul, puţin îţi pasă de el, eşti 
îndărătnic şi nu te laşi convins... Ai o iubită? îl întrebă 
ea peste o clipă. 


— Nu, răspunse K. 

— Ba ai! făcu Leni. 

— Da, e-adevărat, spuse K., tăgăduiam şi, totuşi, îi 
port fotografia în buzunar. 

Şi, la rugămintea lui Leni, îi arătă o fotografie a Elsei; 
ghemuită pe genunchii lui K., Leni privi poza: un 
instantaneu. Elsa fusese fotografiată după unul din 
dansurile vijelioase pe care îi plăcea să le danseze în 
localul unde servea; fusta îi unduia în aer, din pricina 
piruetelor ; mîinile şi le ţinea pe şolduri şi ridea, cu 
gâtul întins; în poză nu se putea vedea spre cine ride. 

— Poartă corset şi se strânge prea tare, spuse Leni 
arătind locul unde, după părerea ei, lucrul acesta se 
vedea clar; nu-mi place; e vulgară şi neîndemânatică. 
Dar poate că faţă de dumneata e blândă şi drăguță, aşa 
s-ar părea din fotografie. Adeseori, fetele acestea solide 
ştiu să fie blânde şi drăguţe; dar să se sacrifice pentru 
dumneata, ar fi în stare? 

— Nu, spuse K., nu e nici blândă, nici drăguță, şi nici 
n-ar fi capabilă să se sacrifice pentru mine. De altfel, nu 
i-am cerut niciodată asemenea lucruri şi nici măcar 
fotografia n-am privit-o până acum atât de atent, ca 
dumneata. 

— Asta fiindcă nu ţii prea mult la ea, spuse Leni. Deci 
nu-ţi este iubită. 

— Ba da, spuse K. Nu-mi retrag cuvintele. 

— Acum, s-ar putea să-ţi fie iubită, dar n-ai regreta-o 
prea mult dacă ai pierde-o sau dacă ai înlocui-o cu alta, 
de pildă cu mine. 

— Fireşte, poţi gândi aşa, spuse K. zâmbind, dar Elsa 
are un mare avantaj fată de dumneata; ea nu ştie nimic 
despre procesul meu, şi chiar dacă ar şti ceva nu s-ar 
gândi niciodată la el. Şi n-ar căuta niciodată să mă 
convingă să cedez. 

— Asta nu-i deloc un avantaj, spuse Leni; dacă nu mai 


are şi altele, pot să sper. Are vreun defect fizic? 

— Un defect fizic? întrebă K. 

— Da, spuse Leni, eu am un mic defect fizic. Iată-l. Și- 
şi depărta degetul mijlociu de inelarul mîinii drepte: 

Între aceste două degete pielea crescuse până la 
jumătatea celei de-a doua falange. 

Din pricina întunericului, K. nu observă imediat ce 
voia să-i arate, dar Leni îi conduse mâna, orbeşte, şi-l 
făcu să-i pipăie pieliţa. 

— Ce ciudăţenie! se miră K. 

Şi, după ce-i privi toată mâna, adăugă: 

— Drăguţă gheară! 

Leni acceptă ca un fel de mândrie mirarea lui K.; 
acesta îi lipi şi-i dezlipi de nenumărate ori cele două 
degete; în cele din urmă, i le sărută înainte de-a le da 
drumul. 

— Oh! strigă ea atunci, m-ai sărutat. 

Grăbită, cu gura deschisă, se cocoţă cu genunchii pe 
genunchii lui. K. o privea uluit. Acum, când erau atât de 
aproape, observă că Leni răspândea un parfum amar şi 
iute, o aromă ca de piper; ea îi luă capul şi i-l culcă pe 
sîni, se aplecă deasupra lui, apoi îi muşcă şi-i sărută 
gâtul, ba îşi trecu dinţii şi prin părul lui. 

— M-ai luat pe mine în schimb! gemea Leni din când 
în când; bagă de seamă, m-ai luat pe mine în schimb! 

Dar genunchiul îi alunecă şi, cu un uşor țipăt, Leni 
aproape se prăbuşi pe covor. Ca s-o ţină, K. o prinse de 
talie, dar se pomeni şi el tras în cădere. 

— Acum eşti al meu, spuse Leni. Iată cheia casei. Vino 
când vrei, îi mai şopti ea, ca încheiere. 

Şi-i mai aruncă, din fugă, o sărutare, pe când el pleca. 

Afară, începuse să cadă o burniţă măruntă. K. se 
gândea să se ducă în mijlocul străzii ca s-o mai vadă pe 
Leni, încă o dată, la fereastră, când unchiu-său ţişni 
dintr-un automobil care aştepta în faţa casei şi pe care 


el, distrat, nu-l observase; unchiul îşi apucă nepotul de 
braţ şi-l împinse spre poartă, ca si cum ar fi vrut să-l 
ţintuiască acolo. 

— Cum ai putut să faci una ca asta! îi strigă el. Ai dău- 
nat enorm procesului tău, care se urnise pe calea cea 
bună! Te duci şi te ascunzi cu scîrnăvia aia mică şi 
stricată care, culmea, mai e, fireşte, şi amanta 
avocatului; lipseşti ore întregi, şi nu cauţi măcar un 
pretext, nu ascunzi nimic, faci totul pe faţă, dai fuga la 
ea şi rămâi cu ea! Şi ne uiţi acolo pe toţi trei: pe unchiul 
care se speteşte alergând pentru tine, pe avocatul care- 
ţi trebuie ca să cîştigi, şi mai ales pe şeful de birou, 
personajul acesta atât de puternic, de care depinde 
întregul tău proces în faza actuală! Noi căutăm un 
mijloc ca să te ajutăm; eu mă văd silit să discut cât se 
poate de prudent cu avocatul; avocatul, la rândul său, 
nu ştie cum să se mai poarte cu şeful de birou; în faţa 
atâtor greutăţi, datoria ta ar fi măcar să mă susţii pe cât 
posibil! Iar tu rămâi cu ea! Şi vine, vrând-nevrând, 
momentul când lucrul acesta nu mai poate fi tăinuit! 
Fireşte, oamenii sunt politicoşi şi nu pomenesc nimic 
despre lipsa ta, încearcă să mă cruţe; dar până la urmă 
nu se mai pot stăpâni, şi fiindcă nu putem vorbi despre 
ce ne interesează, nu mai scot un cuvânt! Am stat un 
sfert de ceas fără să ne spunem nimic, ascultînd dacă nu 
cumva te întorci. Degeaba! Până la urmă, şeful de birou, 
care zăbovise mai mult decât ar fi dorit, s-a ridicat să-şi 
ia rămas bun; se vedea cât de colo că-i părea rău pentru 
mine, dar n-avea cum să mă ajute; şi a mai întârziat 
câteva clipe la uşă, cu o amabilitate de necrezut, apoi s- 
a dus. Îţi închipui ce mult m-a uşurat plecarea lui: 
simţeam că mă sufoc. lar avocatul, care e bolnav, a 
suferit şi mai mult din pricina ta; omului acestuia 
cumsecade aproape că-i pierise graiul când mi-am luat 
rămas bun de la el. Probabil că ai contribuit la 
prăbuşirea lui totală, ai grăbit moartea unui om de care 
aveai nevoie. lar pe mine, unchiul tău, mă laşi să te 


aştept aici, în ploaie, ore şi ore. Pune mâna să vezi ce ud 
sunt. 


AVOCATUL, INDUSTRIAŞUL ŞI 
PICIORUL 


Într-o dimineaţă de iarnă — afară ningea, în lumina 
tulbure a zilei — K. şedea la birou; deşi era încă 
devreme, se simţea extrem de obosit. Ca să scape de 
funcţionarii mai mărunți, îi spusese omului de serviciu 
că are de terminat o lucrare mai importantă şi-i 
poruncise să nu lase pe nimeni să intre. Dar, în loc să 
lucreze, se frământa pe scaun şi muta de colo-colo 
obiectele de pe masă; în cele din urmă îşi întinse, fără 
să-şi dea seama, mîinile pe masă şi rămase aşa, fără 
mişcare, cu capul plecat. 

Ideea procesului nu-l slăbea o clipă; se întrebase 
adeseori dacă n-ar fi fost mai bine să se apere întocmind 
un raport scris pe care să-l trimită tribunalului: şi-ar fi 
expus în el biografia, pe scurt, şi ar fi explicat, în 
legătură cu toate evenimentele cât de cât importante 
din viaţa lui, motivele care îl determinaseră să 
procedeze aşa cum procedase, judecind apoi motivele 
acestea după opiniile lui actuale; în încheiere, ar fi 
arătat motivele acestei ultime hotăriri. Un asemenea ra- 
port i se părea cu mult superior faţă de obişnuita 
metodă de apărare a avocaţilor pe care, de altfel, îi 
socotea cam dubioşi, într-adevăr, K. nici nu ştia ce 
întreprinde avocatul; fără îndoială că nu făcea mare 
lucru, din moment ce trecuse mai mult de-o lună de 
când maestrul Huld încetase să-l mai cheme şi, de altfel, 
nici la consultaţiile precedente nu avusese deloc 
impresia că omul acesta ar fi putut să-l ajute prea mult. 
Maestrul Huld aproape că nu-l întrebase nimic, deşi ar fi 
avut atâtea întrebări de pus. Întrebările acestea erau 
esenţiale. K. simţea el însuşi ce-ar fi fost necesar să fie 
întrebat. Dar avocatul, în loc să-l întrebe, se lansa în 


discursuri interminabile, sau stătea ca mut în faţa lui, 
plecându-se uşor peste masă, probabil din cauză că îi 
slăbise auzul, şi îşi frământa o şuviţă din barbă, privind 
desenele de pe covor, în locul unde K. se culcase cu 
Leni. Din când în când îi dădea nişte sfaturi seci, cum se 
dau copiilor. Discuţii pe cât de lungi pe atât de 
plictisitoare, pentru care K. se gândea să nu dea nici un 
ban când va veni vremea plăţii. Când avocatul socotea 
că-l umilise îndeajuns, încerca, de obicei, să-l mai 
îmbărbăteze „n pic. Şi-i povestea atunci că mai cîştigase, 
total sau în parte, multe procese asemănătoare şi că 
procesele acelea, deşi în realitate mai puţin dificile, 
păreau totuşi mai disperate decât procesul lui. Are lista 
lor aici, în sertar — şi lovea în masă — dar secretul 
profesional îl împiedică, din nefericire, să arate 
dosarele. Marea experiență  dobîndită în cursul 
dezbaterilor o să-i folosească neapărat lui K.; fireşte că a 
şi început imediat, să lucreze: prima întîmpinare e gata 
făcută. Întîmpinarea aceasta e foarte importantă, căci 
întreg procesul depinde, adeseori, de prima impresie pe 
care o face apărarea. Din păcate — şi asupra acestui 
lucru trebuie în orice caz să-i atragă de pe acum atenţia 
lui K. — se întîmplă destul de des ca primele întîmpinări 
să nu fie citite de tribunal. Sunt pur şi simplu clasate, 
sub cuvânt că interogatoriul acuzatului e, până una alta, 
mai important decât toate  întîmpinările scrise. 
Tribunalul mai spune chiar, uneori, atunci când 
inculpatul stăruie prea mult, că întîmpinarea îi va fi 
citită o dată cu toate celelalte acte, înaintea hotăririi de- 
finitive, când dosarul va fi complet. Dar, din păcate, 
lucrul acesta nu e totdeauna adevărat, adăuga avocatul; 
în genere, prima întîmpinare zace în vreun sertar, sau 
până la urmă se pierde şi, chiar dacă e păstrată, de 
obicei nu e citită, după cum a aflat el, deşi, cinstit 
vorbind, din surse nu prea autorizate. Situaţia aceasta e 
regretabilă, dar îşi are temeiurile ei. K. nu trebuie să 
piardă din vedere că dezbaterile nu sunt publice, că pot 


deveni publice dacă tribunalul socoteşte necesar, dar că 
legea nu prevede acest caracter public. De aceea 
dosarele tribunalului, şi mai ales actul de acuzare, 
rămân secrete şi pentru acuzat, şi pentru apărătorul 
său, prin urmare, în genere, e greu de ştiut împotriva 
cui trebuie îndreptată prima întimpinare, şi nu i se 
permite, în fond, întîmpinării acesteia să furnizeze 
elementele utile, decât prin vreo întîmplare fericită. 
Întîmpinări cu adevărat utile nu se pot face decât ceva 
mai târziu, în cursul interogatoriilor, dar întrebările 
puse inculpatului lasă să se întrevadă sau să se 
ghicească diferitele capete de acuzare şi motivele pe 
care sunt întemeiate. În asemenea condiţii apărarea se 
găseşte, nici vorbă, într-o situaţie foarte defavorabilă, ba 
chiar penibilă, dar asta şi intenţionează tribunalul. 
Legea nu admite în mod expres apărarea, ci doar o 
îngăduie, şi se poate pune chiar întrebarea dacă 
paragraful din lege care pare că o îngăduie, o îngăduie 
şi în realitate. De aceea nu există propriu-zis avocaţi 
recunoscuţi de tribunalul în cauză; toţi cei care se 
prezintă la bară nu sunt decât avocaţi de contrabandă. 
Evident, faptul acesta dezonorează întreaga breaslă; K. 
n-are decât să privească sala rezervată avocaţilor, data 
viitoare când s-o duce în birourile tribunalului, şi 
probabil că o să se îngrozească văzându-i pe cei adunaţi 
acolo; numai aspectul odăiţei rezervate avocaţilor ar fi 
suficient să arate disprețul tribunalului pentru oamenii 
aceştia. Odăiţa e luminată printr-un ochi de geam mic şi 
atât de înalt încât ca să priveşti prin el — respirând 
fumul hornului aşezat alături şi mânjindu-ţi faţă cu 
funingine — trebuie mai întâi să găseşti un confrate pe” 
ai cărui umeri să te poţi cocoţa; în plus — şi asta numai 
ca un exemplu pentru starea în care se află încăperea — 
podeaua are de mai bine de-un an o gaură prin care 
poate că un om n-ar izbuti să treacă, dar e suficient de 
mare, totuşi, ca să ţi se scufunde piciorul în ea; şi cum 
sala avocaţilor se află la etajul al doilea al podului, dacă 


se nimereşte ca vreunul dintre avocaţi să calce în gaură, 
piciorul îi atârnă prin tavanul primului etaj al podului, 
exact deasupra culoarului în care aşteaptă inculpaţii. 
Avocaţii nu exagerează deci când declară că situaţia 
aceasta este de-a dreptul ruşinoasă. Reclamaţiile lor n- 
au însă nici un fel de audienţă în faţa administraţiei. Şi 
le e strict interzis să facă vreo modificare pe cheltuiala 
lor; altminteri, există motive temeinice ca avocaţii să fie 
trataţi aşa: tribunalul caută să elimine pe cât posibil 
apărarea şi ţine ca acuzatul să răspundă el însuşi de 
toate. In fond, punctul acesta de vedere nu e rău: dar să 
se tragă de aici concluzia inutilităţii avocaţilor pentru 
inculpat, în faţa acestui tribunal, ar fi cât se poate de 
greşit. Dimpotrivă, nicăieri avocaţii nu le pot fi mai de 
folos, căci, în genere, dezbaterile nu sunt secrete numai 
pentru public, ci şi pentru acuzat; fireşte, în măsura în 
care secretul e posibil, dar într-o largă măsură, totuşi, 
într-adevăr, acuzatul n-are dreptul să vadă dosarele tri- 
bunalului, iar după interogări ar fi foarte dificil de ghicit 
ce conţin dosarele, mai ales pentru acuzatul intimidat şi 
copleşit de grijile care-i sustrag atenţia. Aici intervine 
apărarea. De obicei, avocaţii n-au dreptul să asiste la 
întrevederile cu judecătorul de instrucţie, de aceea sunt 
nevoiţi să-l  descoasă pe acuzat imediat după 
interogatoriu şi pe cât se poate chiar în uşa încăperii 
unde se iau interogatoriile, ca să poată descifra, din 
explicaţiile lui adesea confuze, ce-ar putea deveni util 
pentru apărare. Dar nici cele aflate nu sunt prea impor- 
tante, căci, în condiţiile date, nu se poate afla mare 
lucru, deşi, la drept vorbind, un om competent s-ar 
descurca mai bine decât un novice. Atuul principal îl 
constituie relaţiile personale ale avocatului; pe ele se 
bazează adevărata valoare a apărării. Din propriile lui 
experienţe, K. şi-a dat seama că organizarea tribunalului 
lasă de dorit în ceea ce priveşte gradele inferioare, că 
printre salariaţii mărunți se află destui venali şi 
coruptibili; în privinţa aceasta, zidul justiţiei are 


numeroase spărturi. La spărturile acestea se înghesuie 
majoritatea avocaţilor, aici mituiesc, aici trag cu 
urechea şi spionează ; aici au avut loc, cel puţin în 
trecut, furturi de acte. Şi e de netăgăduit că unii 
apărători obţin în felul acesta rezultate de moment, 
uimitor de favorabile acuzatului; ele constituie mândria 
avocaţilor şi momeala cu care îşi atrag clienţii noi; dar 
asemenea rezultate nu însemnează nimic sau aproape 
nimic pentru evoluţia ulterioară a proceselor. Numai 
relaţiile personale cinstite, şi anume cu funcţionarii mai 
importanţi — fireşte, funcţionari superiori ai instanţelor 
inferioare — pot avea o reală valoare; la început pe ne- 
simţite, iar mai apoi din ce în ce mai vădit. Sigur, puţini 
avocaţi izbutesc pe calea aceasta; iată de ce alegerea lui 
K. fusese cât se poate de fericită. Nu există, spunea 
doctorul Huld, apărătorul său, decât unul sau doi 
avocaţi care să se poată lăuda cu relaţii ca ale lui. 
Acestora puţin le pasă, fireşte, de cunoştinţele pe care 
le-ar putea face în camera avocaţilor; cu oamenii de 
acolo ei nu vor să aibă a face; dar cu funcţionarii 
tribunalului au relaţii cât se poate de strânse. Maestrul 
Huld nu mai avea nevoie să pândească apariţia veşnic 
problematică a judecătorilor de instrucţie în antica- 
merele domniilor lor, ca să încerce să obţină de la ei, 
după cum aveau chef, răspunsuri aproape totdeauna 
mincinoase şi fanteziste. Nu, K. însuşi putuse să 
constate că funcţionarii — şi câteodată chiar unii de 
rang înalt — vin din proprie iniţiativă să-l informeze pe 
faţă, sau măcar într-un fel uşor interpretabil, şi discută 
cu el despre viitoarea evoluţie a dezbaterilor ; în unele 
cazuri izolate, ei se lasă chiar convinşi şi adoptă uneori 
părerile avocatujuj.jn privinţa aceasta însă e bine să n-ai 
prea multă încredere în ei; oricât de categoric şi-ar 
exprima noua poziţie favorabilă apărării, imediat după 
aceea se întorc, poate, la birou ca să dea, pentru 
dezbaterile din ziua următoare directive cu totul diferite 
şi câteodată mult mai severe pentru acuzat decât 


fuseseră cele de până atunci, datorate tocmai punctului 
de vedere pe care pretindeau ca l-au lepădat definitiv. 
Impotriva unor asemenea lucruri nu se poate 
întreprinde nimic, căci promisiunile făcute între patru 
ochi rămân mai departe promisiuni făcute între patru 
ochi şi nu pot impune nici un fel de obligaţie, chiar dacă 
apărarea n-ar fi obligată să păstreze relaţii cât mai bune 
cu domnii funcţionari. Ar mai trebui spus de asemenea 
că atunci când domnii funcţionari intră în legătură cu 
apărătorii — şi când au a face cu oameni competenţi — 
nu fac asta numai din prietenie sau din filantropie, ci 
pentru că, într-o anumită privinţă, depind şi ei de 
avocaţi. 

Tocmai aici iese la iveală defectul unui organism al 
justiţiei care decretează de la bun început judecarea 
secretă. Funcţionarii sunt lipsiţi de contactul cu 
societatea; pentru procesele obişnuite, ei sunt bine 
înarmaţi; asemenea procese pot să se desfăşoare 
aproape de la sine, pe făgaşul cunoscut, şi abia dacă e 
nevoie să se intervină pe Ki, pe colo, uşurel, pentru ca 
lucrurile să meargă normal; dar în faţa cazurilor fie 
extrem de simple, fie deosebit de dificile, funcţionarii se 
pomenesc adeseori dezorientaţi; trăind zi şi noapte 
închistaţi în literele legii, ei sfirşescprin a pierde sensul 
exact al relaţiilor umane, şi pierderea aceasta îi face să 
dea greş în cazurile mai sus-pomenite. Şi atunci vin să 
ceară sfat avocaţilor, urmaţi de vreun servitor care 
poartă actele de obicei atât de secrete. La fereastra 
aceasta ai putea vedea mulţi domni, şi ultimii pe care te- 
ai aştepta să-i vezi, privind pe stradă cu un aer 
deznădăjduit, în timp ce avocatul cercetează dosarele de 
pe masa lui ca să le poată da un sfat. In asemenea ocazii 
se vede bine, de altfel, cât de serios îşi privesc domniile 
lor meseria şi la ce disperare îi împing piedicile pe care 
prin însăşi natura lor nu le pot învinge. 

In orice caz, adăuga avocatul, situaţia lor nu e prea 
uşoară şi nu trebuie să le faci nedreptatea de-a o socoti 


astfel. Ierarhia justiţiei este infinită şi printre treptele ei 
chiar iniţiaţii abia dacă se descurcă. Şi cum, în genere, 
dezbaterile tribunalelor rămân secrete atât pentru 
funcţionarii mai mărunți cât şi pentru public, ele nu pot 
fi niciodată urmărite până la capăt; procesele intră deci 
adeseori în resortul vreunei instanţe, fără să se ştie de 
unde vin, şi dispar fără să se ştie încotro. De aceea 
funcţionarii sunt lipsiţi de învăţămintele pe care le-ar 
putea trage din studiul diverselor faze ale unui proces, 
din verdict şi din motivările lui. Ei n-au dreptul să se 
preocupe decât de partea procedurii pe care le-o 
rezervă legea şi, adeseori, ştiu despre ce urmează, adică 
despre rezultatele propriei lor munci, mai puţin chiar 
decât ştie apărarea care, în genere, rămâne în contact 
cu acuzatul până la sfârşitul dezbaterilor. Deci şi în 
privinţa aceasta funcţionarii justiţiei au multe de învăţat 
de la avocaţi. In faţa unei asemenea situaţii, cum mai 
poate să se mire K. văzând iritabilitatea funcţionarilor, 
care se manifestă adeseori jignitor la adresa acuzaților 
— căci fiecare face experienţa aceasta? Toţi funcţionarii 
sunt veşnic iritaţi, chiar dacă par calmi. Fireşte, de pe 
urma acestui fapt au mult de suferit avocaţii mărunți. În 
legătură cu asta se povesteşte chiar o anecdotă care 
pare cât se poate de adevărată: un vechi funcţionar, 
altminteri om liniştit şi de treabă, studiase o zi şi o 
noapte, fără întrerupere — căci funcţionarii aceştia sîrit 
extrem de sîrguincioşi — o afacere judiciară dintre cele 
mai dificile şi încîlcită mai ales de întîmpinările 
avocaţilor. Dimineaţa, după douăzeci şi patru de ore de 
muncă ingrată, funcţionarul nostru se aşază la pândă în 
dosul uşii şi-i aruncă în josul scării pe toţi avocaţii care 
voiau să intre. Avocaţii se adunară pe unul din paliere ca 
să se sfătuiască ce-i de făcut; pe de-o parte, n-aveau 
dreptul real de-a intra în tribunal, şi asta îi împiedica să 
întreprindă vreo acţiune legală împotriva funcţionarului 
— pe care, de altfel, aveau tot interesul să-l menajeze, 
după cum s-a mai arătat; dar, pe de altă parte, cum 


fiecare zi petrecută în afara tribunalului era complet 
pierdută pentru ei, ţineau grozav să intre. Până la urmă 
căzură de acord că trebuia să-l istovească pe bătrânul 
funcţionar. Urcară deci, pe rând, treptele; ajuns sus, 
fiecare dintre ei se lăsa aruncat jos, după o lungă 
rezistenţă pasivă; la capătul scării, avocatul era cules de 
colegii săi. Jocul acesta dură cam o oră, după care 
bătrânul domn, obosit şi de munca de peste noapte, se 
simţi într-adevăr istovit şi se întoarse în biroul unde 
lucra. Cei de jos ţinură mai întâi să se convingă că 
bătrânul plecase. De aceea îl trimiseră pe unul dintre ei 
cu misiunea de-a cerceta dacă locul era într-adevăr gol. 
Şi nu intrară în sală decât după reîntoarcerea celui 
trimis, fără să îndrăznească a spune un cuvânt, căci 
avocaţii nu ţin deloc să aducă vreo îmbunătăţire 
sistemului judiciar, pe când oricare dintre acuzaţi, chiar 
şi cel mai slab la minte — şi lucrul acesta e foarte 
semnificativ — de la primul contact cu justiţia începe 
totdeauna să se gândească la proiecte de reforme, 
risipindu-şi astfel timpul şi energia pe care le-ar putea 
folosi pentru sine într-un mod cu mult mai folositor. 
Singura metodă cuminte, spunea maestrul Huld, e să iei 
lucrurile aşa cum sunt. Chiar dacă ar fi posibilă 
îmbunătăţirea unor aspecte mărunte — ceea ce, de fapt, 
ar însemna o neghiobie — În cel mai fericit caz nu s-ar 
putea obţine rezultate decât pentru procesele viitoare, 
iar faptul că atragi asupra ta atenţia unor funcţionari 
ranchiunoşi îţi este extrem de dăunător. Trebuie să eviţi 
pe cât posibil să fii remarcat, să stai liniştit chiar dacă 
lucrul acesta e împotriva raţiunii, să încerci să înţelegi 
că imensul organism judiciar va rămâne totdeauna 
oarecum în aer şi dacă încerci din proprie iniţiativă să-l 
schimbi cât de cât, îţi tai singur craca de sub picioare şi 
te poţi prăbuşi, pe când imensul organism poate cu 
uşurinţă — totul ţinându-se legat în sistemul lui — să-şi 
găsească o rotiţă de schimb şi rămâne cum a fost, dacă 
nu cumva — şi lucrul acesta e cel mai probabil — devine 


mai viguros, mai atent, mai sever şi mai rău. Cel mai 
bun lucru e deci să-l laşi pe avocat să-şi vadă de treaba 
lui şi nu să-l deranjezi. Reproşurile, sigur, sunt aproape 
cu totul inutile, mai ales când nu-i poţi face pe oameni 
să înţeleagă întreaga lor importanţă, dar lui K. se vedea 
silit totuşi să-i spună că îşi păgubise propria cauză 
purtiîndu-se aşa cum se purtase faţă de şeful de birou. 
De acum înainte numele omului aceluia influent aproape 
că trebuia şters de pe lista celor care ar fi putut să facă 
ceva pentru K.; orice aluzie la proces, cât de uşoară, 
şeful de birou se prefăcea dinadins că n-o aude, asta era 
clar. În multe privinţe, funcţionarii justiţiei se poartă ca 
nişte copii. Cel mai nevinovat lucru — şi, din păcate, 
atitudinea lui K. nu putea fi socotită ca atare — putea 
uneori să-i rănească atât de mult încât să-i facă să nu 
mai vorbească nici cu cei mai buni prieteni, să le 
întoarcă spatele când îi întilnesc şi să lucreze cât pot 
împotriva lor. Dar se mai întîmplă câteodată ca o glumă 
de doi bani, riscată când crezi că totul e pierdut, să-i 
facă să ridă fără nici un motiv si să-i împace brusc, în 
modul cel mai neaşteptat. Relaţiile cu ei sunt, totodată, 
şi foarte complicate şi foarte simple; nici un principiu nu 
le-ar putea reglementa. 

In asemenea condiţii, ar fi de mirare să-ţi ajungă o 
viaţă de om ca să admiţi că ai putea izbuti din când în 
când. Şi, nici vorbă, ai ore de melancolie, ca toţi 
oamenii, ore când crezi că nu ţi-a izbutit nimic, când ţi 
se pare că n-ai cîştigat decât procesele destinate de 
când lumea să fie cîştigate şi care ar fi ajuns şi fără tine 
la bun sfîrşit, pe câtă vreme celelalte procese le-ai 
pierdut pe toate, în ciuda zbuciumului, a grijilor şi a 
succeselor aparente care te-au bucurat atât. Şi în 
asemenea momente ţi se pare că nu trebuie să te încrezi 
în nimic şi că, de-ar trebui să răspunzi la unele întrebări 
precise, n-ai îndrăzni măcar să negi faptul că atâtea 
procese care ar fi ajuns de la sine la un deznodământ 
favorabil, au fost, cu cele mai bune intenţii din lume, 


îndrumate de tine pe căi greşite. Fireşte, până şi în 
sentimentul acesta mai există un soi de certitudine, dar 
ea e singura care-ţi mai rămâne. Crizele acestea de 
scepticism — căci, evident, nu sunt decât nişte crize — ti 
ameninţă pe avocaţi mai ales când li se ia din mână un 
proces pe care îl duseseră destul de departe şi în mod 
satisfăcător. lată, fără îndoială, cel mai rău lucru care i 
se poate întîmplă unui avocat. O asemenea nenorocire 
nu e pricinuită niciodată din vina acuzatului; un inculpat 
care şi-a ales apărătorul e silit să-l păstreze orice s-ar 
întîmplă. Căci, altfel, cum s-ar putea descurca singur 
după ce a recurs la apărător? Asta nu se întîmplă 
niciodată, dar se întîmplă uneori ca procedura să ia o 
direcţie pe care avocatul nu mai are dreptul s-o urmeze! 
Şi i se retrage în acelaşi timp şi procesul, şi acuzatul, şi 
totul; cele mai utile relaţii nu-i mai folosesc atunci la 
nimic, căci funcţionarii înşişi ignoră cele petrecute. 
Procesul intră într-o fază în care nu mai există dreptul la 
apărător, şi se află în mîinile unor instanţe inaccesibile, 
iar avocatul nu-l mai poate vedea pe inculpat Iar într-o 
bună zi, când te întorci acasă, găseşti pe masă toate 
întîmpinările pe care le-ai redactat cu atâta rivnă şi cu 
cele mai justificate speranţe; ele ţi-au fost înapoiate 
fiindcă nu mai au dreptul să figureze în noua fază a 
procesului. Acum, au devenit simple petice de hirtie, 
fără nici o valoare. Asta nu înseamnă însă că şi procesul 
e pierdut, sau cel puţin nu există nici un motiv categoric 
ca să admiţi o asemenea presupunere: atâta doar că nu 
se mai ştie nimic despre proces şi nu se va mai şti 
niciodată nimic. Din fericire, cazurile de acest fel nu 
sunt decât excepţii şi chiar dacă procesul lui K. o să 
intre vreodată pe o asemenea cale, pentru moment e 
încă departe de ea şi îi lasă avocatului destul teren de 
activitate. K. putea fi sigur că ocazia n-o să fie pierdută. 
După cum i s-a spus, întîmpinarea n-a fost încă trimisă, 
dar nu-i nici o grabă căci, în momentul de faţă, e mult 
mai important să se stabilească primele contacte cu 


funcţionari competenţi, ceea ce s-a şi făcut — cinstit 
vorbind, nu totdeauna cu prea mult succes — şi e mult 
mai bine, deocamdată, să nu fie divulgate amănunte 
care nu l-ar putea influenţa pe K. decât într-un sens 
nefavorabil, dîndu-i prea multe speranţe sau speriindu-l 
prea tare; se ştie doar că unii funcţionari se arătaseră 
foarte binevoitori şi alţii se arătaseră mai puţin 
favorabili, dar nu refuzaseră să-l ajute. În total, 
rezultatul era deci cât se poate de satisfăcător, dar nu 
trebuiau încă trase concluzii pe baza aceasta, căci toate 
negocierile preliminare începeau la fel şi numai 
desfăşurarea ulterioară a dezbaterilor putea să arate în 
ce măsură fuseseră de folos. În orice caz, nimic nu e 
încă pierdut şi dacă, în ciuda celor întîimplate, vom reuşi 
să-l cîştigăm pe şeful de birou — câteva încercări 
fuseseră făcute în acest sens — rana va fi curată, cum 
spun chirurgii, şi vom putea aştepta liniştiţi viitoarea 
desfăşurare a lucrurilor! 

Când se lansa în asemenea discursuri, avocatul nu 
mai isprăvea. Şi, la fiecare vizită, le lua de la capăt. 
Existau mereu progrese, dar în ce constau ele n-avea 
voie să spună. Lucra de zor la prima întîmpinare, dar 
încă n-o terminase, fapt care se dovedea a fi cât se poate 
de favorabil la consultaţia următoare, căci momentul — 
imposibil de prevăzut — ar fi fost rău ales pentru 
trimiterea întîmpinării. lar când, obosit de-atâtea vorbe, 
K. observa că lucrurile merg extrem de încet, chiar 
tinând seama de toate dificultăţile existente, avocatul îi 
răspundea că ele merg binişor pe micul lor făgaş, dar 
că, fireşte, ar fi ajuns mult mai departe dacă el, K., i s-ar 
fi adresat mai devreme. Din păcate, întârziase, şi 
neglijenţa aceasta avea să-i mai aducă pe viitor şi alte 
necazuri, mult mai mari decât simpla pierdere de timp. 

Singura întrerupere binefăcătoare a consultaţiilor era 
venirea lui Leni, care ştia totdeauna să potrivească în 
aşa fel lucrurile încât să-i aducă maestrului Huld ceaiul 
de câte ori K se afla la el. Leni rămânea apoi în spatele 


lui K., având aerul că-l priveşte pe avocat — care se 
apleca foarte mult deasupra ceştii ca să-şi toarne ceaiul 
şi să-l soarbă cu lăcomie. Şi, pe furiş, ea îşi lăsa mâna în 
mâna lui K. Atunci se făcea linişte deplină; avocatul bea, 
K. îi strângea mâna lui Leni, iar Leni îndrăznea uneori 
să mângiie încetişor părul lui K. 

— Mai eşti aici, Leni? întreba avocatul când termina. 

— Voiam să duc ceaşca, spunea Leni. 

Urma apoi o ultimă strângere de mână; avocatul se 
ştergea la gură şi începea, cu puteri noi, să-i vorbească 
lui K. 

Ce voia oare? Să-l încurajeze? Sau să-l aducă la dispe- 
rare? K. nu-şi dădea seama; dar, curând, un lucru îi 
apăru vădit: apărarea lui nu se afla în mîini bune. 

S-ar fi putut foarte bine ca avocatul să spună 
adevărul, deşi se vedea cât de colo că vrea să-şi dea 
aere şi că nu mai avusese niciodată ocazia să se ocupe 
de-un proces atât de important pe cât părea să fie cel al 
lui K. Dar relaţiile pe care le scotea mereu în evidenţă 
păreau, într-adevăr, suspecte; oare le folosea numai 
pentru K.? Avocatul nu uita niciodată să spună că era 
vorba de funcţionari inferiori, deci de slujbaşi extrem de 
mărunți şi cărora desfăşurarea procesului putea, într-o 
anumită măsură, să le favorizeze avansarea. La urma 
urmei, n-ar fi fost posibil ca tocmai ei să-l folosească pe 
avocat ca să îndrume procesul după dorinţa lor, pe căi 
cu totul nefavorabile inculpatului? Poate că nu acționau 
aşa în toate procesele, fireşte, un asemenea lucru n-ar fi 
fost posibil; cu siguranţă că existau şi cazuri în care 
funcţionarii dădeau o mână de ajutor avocatului, ca să-l 
răsplătească pentru serviciile aduse, căci aveau tot 
interesul să-i păstreze reputaţia; dar dacă lucrurile 
stăteau într-adevăr aşa, în ce sens interve-neau ei în 
procesul lui K., proces extrem de spinos, după cum 
spunea maestrul Huld, menit să constituie un eveniment 
senzaţional şi care atrăsese de la bun început întreaga 


atenţia a tribunalului? Din păcate, în privinţa aceasta nu 
prea încăpeau multe îndoieli. Se vedea clar că prima 
întîmpinare nu fusese înaintată, deşi procesul dura de 
luni de zile. După spusele avocatului, totul se afla încă la 
început; Şreşte, metoda era excelentă, dacă urmau să-l 
adoarmă pe inculpat şi să-l menţină inactiv, ca să-l atace 
prin surprindere cu verdictul, sau măcar cu rezultatele 
anchetei, când i se va aduce la cunoştinţă că au fost 
defavorabile şi că procesul va fi trimis în faţa unei 
instanţe superioare. 

Era absolut necesar să intervină inculpatul însuşi. 
Convingerea că trebuie să acţioneze el însuşi devenea 
imperioasă pentru K., mai ales când se simţea foarte 
obosit, ca în dimineaţa aceasta de iarnă, când totul i se 
părea atât de nesigur. Uitase disprețul pe care-l avea la 
început faţă de proces; dacă ar fi fost singur pe lume, şi- 
ar fi putut foarte uşor neglija procesul, admiţind că i-ar 
fi fost intentat, ceea ce cu siguranţă că nu se putea 
întîmpla într-un asemenea caz. Acum însă unchiul îl şi 
dusese la avocat, obligaţiile familiale intrau în joc; 
situaţia lui încetase de-a mai fi cu totul independentă de 
evoluţia procesului, avusese el însuşi imprudenţa să le 
vorbească unor cunoscuţi, cu o inexplicabilă satisfacţie, 
despre cele întîmplate; alţii aflaseră, nu se ştie cum; 
relaţiile cu domnişoara Burstner păreau rămase în 
suspensie, ca şi procesul ; pe scurt, nu mai avea de ales 
dacă să accepte sau să refuze procesul; se afla engrenat 
în el din plin şi trebuia să se apere; dacă obosea, putea 
să ajungă rău. 

Pentru moment, n-avea de ce să fie prea îngrijorat. 
Izbutise într-un timp relativ scurt şi fără să-şi cruţe 
eforturile să ocupe un post însemnat la bancă; ştiuse să 
se menţină în postul acesta înconjurat de stima tuturor, 
şi acum nu trebuia, deci, decât să-i consacre procesului 
o parte din calităţile care îi înlesniseră ascensiunea; şi 
atunci, fără doar şi poate că totul avea să se termine cu 
bine; dacă voia să ajungă la ţintă era mai ales necesar 


să elimine a priori orice idee de culpabilitate. Nu exista 
delict, procesul nu era altceva decât o mare afacere 
aidoma afacerilor pe care le tratase adeseori în mod 
avantajos pentru bancă, o afacere în cadrul căreia, ca de 
obicei, te pândeau diferite primejdii ce trebuiau parate. 
Prin urmare, nu-i era îngăduit să-şi fixeze mintea la 
ideea că s-ar putea să aibă vreo vină, ci trebuia să se 
gândească numai la propriul său interes. În privinţa 
aceasta era necesar să-i retragă avocatului dreptul de a 
-l reprezenta şi, cu cât ar fi făcut-o mai curând, poate 
chiar în seara aceea, cu atât ar fi fost mai bine; faptul în 
sine ar fi constituit poate, după cum spunea avocatul, un 
lucru nemaiauzit şi-un gest extrem de jignitor, dar K. nu 
putea admite ca eforturile pentru proces să i se 
ciocnească de obstacole provenite de la propriul său 
apărător. O dată descotorosit de avocat, trebuia să 
depună urgent întîmpinarea şi să insiste hotărât, chiar 
zilnic dacă putea, să fie luată în considerare. Pentru 
asta, fireşte, n-o să fie deloc suficient să se aşeze lângă 
ceilalţi inculpaţi, pe gang, şi sa-şi pună pălăria pe bancă; 
va trebui să-i sîcîie zilnic pe funcţionari, să-i asedieze cu 
ajutorul femeilor sau al altor persoane, să-i constrângă 
să se aşeze la birou şi să-i studieze întimpinarea, în loc 
să se uite în gang printre gratiile de lemn. N-avea 
dreptul să-şi cruţe nici o clipă eforturile, totul trebuia 
organizat şi supravegheat perfect. Trebuia ca justiţia să 
întilnească odată un inculpat care ştia să se folosească 
de drepturile lui. 

Dar deşi K. avea destulă încredere în sine pentru 
îndeplinirea acestui program, dificultăţile întocmirii 
primei întîmpinări îl copleşeau. Cu o săptă mână înainte 
mai roşea încă la gândul că ar putea fi obligat într-o 
bună zi să scrie cu mina lui documentul, dar că o să-i 
mai fie şi greu să-l redacteze, nu se gândise niciodată. 
Îşi amintea că într-o dimineaţă, când avea enorm de 
lucru, lăsase totul baltă şi, pe neaşteptate, îşi luase 
blocnotesul ca să încerce schiţarea planului unei 


întîmpinări destinate greoiului său avocat, şi că exact în 
clipa aceea uşa se deschisese şi directorul-adjunct 
intrase în biroul lui, rizând cu hohote. 

Râsul acesta fusese cât se poate de penibil pentru K., 
deşi, fireşte, n-avea nici o legătură cu întîmpinarea 
despre care directorul-adjunct habar n-avea, ci se 
datora unei anecdote despre bursă, auzită tocmai 
atunci. Ca să facă înţeleasă gluma fusese nevoie de-un 
desen şi directorul-adjunct, aplecându-se peste masa de 
lucru a lui K. şi luîndu-i creionul din mână, executase 
desenul pe hîrtia pregătită pentru întîimpinare. 

Astăzi, K. nu mai simţea nici pic de ruşine; 
întîmpinarea trebuia făcută. Dacă n-o izbuti să găsească 
timp la birou pentru ea, ceea ce părea foarte probabil, o 
s-o redacteze acasă, noaptea. lar dacă nici nopţile n-au 
să-i fie de ajuns, o să ceară un concediu. Esenţial era să 
evite jumătăţile de măsură, căci metoda aceasta e cea 
mai rea, nu numai în afaceri, ci totdeauna şi 
pretutindeni. Întîmpinarea constituia, nici vorbă, o 
muncă aproape interminabilă. Chiar dacă ai fi fost cât se 
poate de optimist, tot ţi-ai fi dat lesne seama că o -ți fie 
cu neputinţă s-o duci vreodată la capăt. Nu din lene ʻau 
din neîncredere (asemenea motive puteau să-l împiedice 
doar pe maestrul Huld), ci pentru că, ignorând cu totul 
natura delictului şi a tuturor complicaţiilor posibile, 
trebuia să-tj recapitulezi întreaga viaţă, până la cele mai 
mici amănunte, şi s-o expui cu toate colţişoarele ei, s-o 
discuţi sub toate aspectele. lar pe deasupra, cât de 
jalnică era o asemenea muncă! Poate ar fi fost bună 
pentru mintea senilă a unui pensionar, căruia să-i ajute 
să-şi treacă zilele prea lungi. Dar acum, când K. avea 
nevoie să-şi adune toate forţele cerebrale pentru muncă, 
acum, când fiecare oră trecea prea repede — căci era în 
plină ascensiune şi începuse să reprezinte un pericol 
pentru directorul-adjunct — acum, când voia să se 
bucure, ca orice tînăr, de serile şi de nopţile prea 
scurte, tocmai acum trebuia să înceapă redactarea 


întîmpinării! K. începu să se tînguie, în gând. Şi ca să 
pună capăt frământărilor, apăsă fără să-şi dea seama pe 
butonul soneriei electrice instalată în anticameră. Când 
făcu gestul acesta, dădu cu ochii de pendulă. Era ora 
unsprezece: pierduse deci două ore, un timp enorm de 
preţios, gândindu-se şi visînd, iar acum fireşte că se 
simţea mai obosit decât înainte. Dar, la urma urmei, nu- 
şi pierduse timpul de pomană; în orele acestea luase 
hotăriri care puteau să-i fie foarte utile. Oamenii de 
serviciu îi aduseră, o dată cu corespondenţa, şi două 
cărţi de vizită ale unor domni care îl aşteptau de multă 
vreme pe K. Iar cei doi domni făceau parte dintre clienţii 
cei mai importanţi ai băncii, pe care K, n-ar fi trebuit în 
nici un caz să-i lase să aştepte. De ce picaseră într-un 
moment atât de nepotrivit? Şi de ce — asta păreau că 
întrebă şi ei, de dincolo de uşa închisă — de ce 
sîrguinciosul K. risipea cele mai bune ore de muncă, 
ocupându-se de treburile lui personale? Istovit de grijile 
de până atunci şi plictisit dinainte de cele care aveau să 
urmeze, K. se ridică ş i-l întîmpină pe primul vizitator. 
Noul venit era un omuleţ vioi, un industriaş pe care îl 
cunoştea bine. Se scuză că-l deranjează pe K. de lao 
muncă atât de importantă, iar K. se scuză, la rândul său, 
că-l lăsase să aştepte. Dar o făcu atât de distrat şi cu un 
ton atât de nepotrivit, încât industriaşul ar fi observat, 
fără doar şi poate, dacă n-ar fi fost prea absorbit de 
propriile lui probleme. Industriaşul începu să scoată de 
prin toate buzunarele hirtii cu calcule şi cu tabele şi le 
etala în faţa lui K. explicându-i câteva cifre; îndreptă 
apoi o mică greşeală de calcul care-i sărise în ochi în 
ciuda examinării rapide şi, amintindu-i lui K. o afacere 
similară încheiată cu el anul trecut, menţiona, în 
treacăt, că de data aceasta o altă bancă ţinea cu tot 
dinadinsul să se ocupe de ea, după care tăcu, vrând să 
afle părerea lui fc. Acesta urmărise la început cu mult 
interes cuvintele industriaşului ; înţelesese importanţa 
afacerii şi ideea îi absorbise atenţia, dar din păcate 


pentru prea puţină vreme; curând, încetase să mai 
asculte şi începuse să dea pur şi simplu din cap la 
fiecare exclamaţie a celuilalt, apoi nu mai făcu nici 
gestul acesta, ci se mărgini să privească ţeasta cheală, 
aplecată peste hirtii, şi să se întrebe când o să-şi dea 
seama omul din faţa lui că vorbeşte în gol. De aceea, 
când industriaşul tăcu, K. rămase un timp convins că 
tăcerea aceasta n-avea alt rost decât să-i permită lui să- 
şi recunoască incapacitatea de-a asculta. Dar după 
privirea atentă a industriaşului — vizibil gata la orice 
răspuns — observă, cu regret, că trebuia să continue 
discuţia. K. îşi înclină deci fruntea, ca şi cum ar fi primit 
un ordin, şi începu să-şi plimbe agale creionul peste 
hirtii, oprindu-se din când în când ca să puncteze vreo 
cifră oarecare. Industriaşul încercă să-i ghicească 
obiecțiile; poate că cifrele nu erau exacte, poate că nu 
erau convingătoare, în orice caz acoperi hirtiile cu 
palma şi, apro-piindu-se foarte mult de K., reîncepu 
expunerea generală a afacerii. 
— E dificil, spuse K. strâmbînd din buze. 


Nemaiavînd de ce să se agate, din moment ce hîrtiile 
erau acum acoperite, se lăsă, istovit, să cadă în braţele 
fotoliului. Şi abia dacă ridică privirea când uşa direcţiei 
se deschise şi directorul-adjunct se ivi, nedesluşit, ca 
prin ceaţă. O clipă, K. îşi uită preocupările, cu gândul 
numai la rezultatul imediat al intervenţiei acestuia care 
îl uşura enorm, căci industriaşul, ridicând u-se dintr-un 
salt, pornise grăbit în întîimpinarea directorului-adjunct. 
Temându-se ca directorul-adjunct să nu dispară aşa cum 
se ivise, K. ar fi dorit ca industriaşul să se grăbească de 
zece ori mai mult. Dar teama lui se dovedi a fi 
neîntemeiată, căci cei doi domni se întilniră, îşi 
strânseră mîinile şi se apropiară împreună de biroul lui. 
Industriaşul se plânse de lipsa de interes a procuris-tului 
faţă de afacerea propusă şi arătă spre K.; acesta se - 
adinci din nou în studierea hirtiilor, sub privirea 
directorului-adjunct. Când cei doi domni se plecară 


peste masa lui de lucru şi când industriaşul se porni să-i 
explice directorului-adjunct cât de interesante îi erau 
propunerile, lui K. i se păru că amândoi — şi-i vedea 
acum exagerat de mari — duc pe deasupra lui tratative 
privind propria-i persoană; de aceea, ridicând ochii 
prudent şi încercând cu încetul să vadă ce se petrece 
sus, luă la întîmplare una dintre hîrtiile de pe birou, o 
puse pe latul palmei şi le-o întinse, ridicându-se domol şi 
fără grabă. Gestul nu corespundea nici unei necesităţi; 
K. se supunea pur şi simplu sentimentului că aşa va 
trebui să facă atunci când, în sfirşit, va termina marea 
întîmpinare care avea să-l dezvinovăţească total. 
Directorul-adjunct, atent la discuţie, abia dacă aruncă o 
privire distrată spre hirtie — ceea ce era important 
pentru K. n-avea mare importanţă pentru el — luă pur şi 
simplu hîrtia din mâna lui K. şi spuse: „Mulţumesc, ştiu 
despre ce-i vorba”, şi o puse liniştit la locul ei, pe masă; 
amărât, K îl privi pieziş, dar directorul-adjunct nu 
observă nimic, sau, dacă observă, se simţi încurajat, căci 
râse de câteva ori cu hohote, îl puse în încurcătură pe 
industriaş printr-un răspuns subtil, apoi îl scoase 
imediat din încurcătură făcându-şi singur o nouă 
obiecţie, după care îşi invită clientul la el în birou ca să 
discute încheierea afacerii. — E un lucru deosebit de 
important, îi spuse el industriaşului, îmi dau perfect 
seama. Domnul procurist — şi chiar în momentul acela 
directorul-adjunct i se adresă tot numai industriaşului — 
domnul procurist va fi, desigur, încântat să-l scăpăm de 
grija aceasta, căci afacerea cere să fie gândită cu mintea 
limpede, iar el pare astăzi mai mult decât obosit; de 
altfel, îl şi aşteaptă în anticameră câteva persoane, cam 
de multă vreme. 

K. mai avu suficientă prezenţă de spirit să-şi întoarcă 
faţa de la directorul-adjunct şi să nu-i adreseze decât 
industriaşului un zâmbet destul de amabil, deşi îngheţat; 
altceva nu mai făcu, ci rămase aplecat înainte, cu 
amândouă mîinile sprijinite de birou, ca un funcţionar la 


masa de luau, şi-i privi pe cei doi domni care luară 
hîrtiile de sub ochii lui, continuînd să vorbească şi 
dispărând în biroul direcţiei. La uşă, industriaşul se mai 
întoarse o dată şi-i spuse că nu-şi ia încă rămas bun 
fiindcă avea de gând să revină ca să-l informeze pe 
domnul procurist despre rezultatele negocierii. De altfel, 
adăugă el, avea să-i facă o mică comunicare. 

K. rămase, în sfirşit, singur; nu-i trecu nici o clipă prin 
minte să primească alţi clienţi şi nu se gândi decât vag 
la şansa de care profita: cei de afară credeau că el mai 
discută încă cu industriaşul, şi nimeni, nici chiar omul 
de serviciu, n-avea să-şi permită să intre. K. se îndreptă 
spre fereastră, se aşeză pe pervaz, ţinându-se cu mâna 
de-un ivăr, şi privi piaţa. Zăpada continua să cadă, cerul 
nu se înseninase deloc. 

Şezu aşa multă vreme, fără să ştie exact ce-l 
neliniştea; nu se întorcea decât din când în când, cu o 
uşoară teamă, spre aşa vestibulului, atunci când i se 
părea că aude vreun zgomot. Dar, cum nu intră nimeni, 
se calmă, se duse la lavabou, se spălă cu apă rece şi 
reveni din nou la fereastră, cu capul ceva mai limpede. 
Hotărirea pe care o luase, de-a se apăra singur, i se 
părea mult mai grea decât îşi închipuise la început. 
Atâta vreme cât lepădase grija apărării pe spinarea avo- 
catului, nu se simţise, de fapt, decât foarte puţin atins 
de proces; îl privise de la distanţă, fără contact direct; 
avusese timp suficient să-i examineze în voie 
desfăşurarea sau să se dezintereseze de el. Dar acum, 
când îşi asumase el însuşi sarcina de-a se apăra, trebuia 
să se expună singur la toate loviturile tribunalului, cel 
puţin provizoriu. Rezultatul urma să fie, mai apoi, 
liberarea totală şi definitivă; până atunci însă trebuia să 
facă faţă unei primejdii cu mult mai mari decât cele de 
până acum. Dacă nu crezuse că va fi aşa, întîlnirea de 
astăzi cu industriaşul şi cu directorul-adjunct putea să-i 
dovedească din plin contrariul. Şi el, cum se purtase, 
buimăcit numai la ghidul că luase hotărîrea de-a se 


apăra singur! Ce-o să mai fie? Ce viitor îşi pregătea? O 
să găsească oare calea cea bună, calea care să-l scoată 
la liman, în ciuda tuturor obstacolelor? O apărare atentă 
şi minuțioasă — altfel, nici n-ar fi avut sens — n-o să-i 
ceară neapărat să renunţe la orice fel de activitate? O să 
poată face faţă? Iar banca în cel fel o să reacționeze? Nu 
era vorba numai de întîmpinarea pentru care un 
concediu poate că i-ar fi ajuns, deşi o cerere de concediu 
i se părea riscantă în momentul de faţă; era vorba de-un 
întreg proces, cu o durată imposibil de prevăzut. Ce 
piedică, ivită pe neaşteptate, în cariera lui K.! 

Şi trebuia să lucreze pentru bancă! Îşi privi biroul. Să 
primească acum clienţi şi să discute cu ei? In timp ce 
procesul lui continua, în timp ce, sus, în pod, 
funcţionarii tribunalului rămâneau  aplecaţi peste 
dosarul procesului, el trebuia să aibă grijă de afacerile 
băncii! Nu era asta oare un fel de tortură aprobată de 
tribunal, ca un adaos la proces? Şi-o să ţină cineva 
seama, la bancă, de situaţia lui specială, atunci când îi 
va aprecia munca? Nimeni! Niciodată! Procesul lui era 
mai mult sau mai puţin cunoscut aici. Dar de cine? Şi în 
ce măsură? Existau speranţe ca directorul-adjunct să nu 
6 aflat încă nimic; altminteri, să fi văzut numai cum l-ar 
fi folosit împotriva lui K.! Fără pic de omenie sau de 
colegialitate. Dar directorul? Sigur, avea intenţii bune 
faţă de K.; dacă zvonul despre proces ar fi ajuns până la 
el, probabil că ar fi încercat să-i uşureze munca, atât cât 
i-ar fi fost posibil, dar nici vorbă că până la urmă n-ar fi 
răzbit; căci acum când contragreutatea reprezentată de 
K. începea să slăbească, directorul se afla din ce în ce 
mai mult sub influenţa directo-rului-adjunct, care 
exploata în profitul lui starea precară a sănătăţii 
conducătorului băncii. Ce putea deci să spere K.? 
Rumegându-şi astfel gândurile, poate că nu făcea decât 
să-şi slăbească puterea de rezistenţă; dar era cât se 
poate de necesar să nu se amăgească singur şi să vadă 
lucrurile cât mai clar cu putinţă. 


Fără nici un motiv special, ci pur şi simplu ca să mai 
zăbovească puţin înainte de-a începe lucrul, K. încercă 
să deschidă fereastra. Ivărul se lăsă greu şi trebui să-l 
apuce cu amândouă mîinile. De afară năvăli vălul de 
ceaţă amestecată cu fum şi răspândi în cameră un uşor 
miros de ars. Cîţiva fulgi de zăpadă intrară şi ei, împinşi 
de vânt. 

— Urâtă toamnă! spuse, în spatele lui K., industriaşul 
care intrase neobservat, întorcându-se de la directorul- 
adjunct. 

K. aprobă clătinând din cap şi privi neliniştit servieta 
din care industriaşul se pregătea să-şi scoată hiîrtiile ca 
să-i comunice rezultatul negocierilor cu directorul- 
adjunct. Dar industriaşul, care-i urmărise privirea, izbi 
cu palma în servietă şi spuse, fără s-o deschidă: 

— Vreţi să ştiţi rezultatele? Am contractul gata sau 
aproape gata. Directorul dumneavoastră adjunct e un 
om încântător. Numai că nu-i bine să te încrezi prea 
mult în el. 

Şi începu să ridă, strângându-i mâna lui K., vrând să-l 
facă şi pe el să rida. Dar K. găsi acum suspect faptul că 
nu voia să-i arate hirtiile; iar în observaţia industriaşului 
nu i se păru nimic de râs. 

— Domnule procurist, îi spuse acesta, cu siguranţă că 
suferiţi din pricina vremii. Astăzi păreţi cam prost 
dispus. 

— Da, spuse K. ducându-şi palmele la tîmple, am 
dureri de cap, necazuri familiale. 

— Exact, spuse industriaşul care era un om 
nerăbdător şi nu izbutea să asculte niciodată o frază 
până la capăt. Fiecare om îşi are de purtat crucea... 

Fără să-şi dea seama, K. făcu un pas spre uşă ca şi 
cum ar fi vrut să-şi conducă vizitatorul, dar acesta 
continuă să-i vorbească: 

— Aş mai avea ceva de spus, domnule procurist. Tare 
mă tem să nu vă necăjesc vorbindu-vă despre asta 


tocmai astăzi, dar am mai trecut de două ori pe aici în 
ultima vreme şi am uitat de fiecare dată. Iar dacă mai 
amân, cine ştie dacă o să mai aibă rost să vă spun 
vreodată. Şi poate ar fi păcat căci, la urma urmei, 
comunicarea mea s-ar putea să aibă oarecare valoare. 

Până să apuce K. să-i răspundă, industriaşul se 
apropie de el cât putu mai mult, îl lovi cu latul degetului 
peste piept şi-l întrebă încet: 

— Aveţi un proces, nu-i aşa? K. se dădu înapoi 
strigând: 

— Asta v-a spus-o directorul-adjunct! 

— Da de unde! răspunse industriaşul. Cum ar putea 
directorul-adjunct să afle? 

— Dar dumneavoastră? întrebă K., mai stăpân pe sine. 

— Mie mi se mai întîmplă să aflu, ici-colo, câte ceva de 
la tribunal, spuse industriaşul. Tocmai în legătură cu 
asta aş vrea să vă spun câteva cuvinte. 

— Atiţia oameni au legătură cu tribunalul! spuse K. 
plecându-şi fruntea. 

Şi îl conduse pe industriaş spre birou. După ce se 
aşezară ca mai înainte, industriaşul începu: 

— Din păcate, ceea ce am să vă comunic poate că nu e 
prea important. Dar în asemenea chestiuni, nimic nu 
trebuie neglijat. Şi apoi, ţineam şi eu să vă fac un 
serviciu, oricit de neînsemnat ar fi el. Nu ne-am înţeles 
oare noi doi totdeauna în afaceri? Ei bine... 

K. vru atunci să-şi ceară scuze pentru felul în care se 
purtase, dar industriaşul, neadmiţind nici o întrerupere, 
îşi săltă servieta sub braţ ca să arate că era grăbit şi 
continuă: 

— Am auzit vorbindu-se despre procesul dumnea- 
voastră de la un oarecare Titorelli. Un pictor. Titorelli e 
pseudonimul lui, habar n-am cum îl cheamă în realitate. 
Dar de ani de zile vine din când în când să mă vadă la 
birou şi-mi aduce nişte mici tablouri — e aproape 


cerşetor — şi-i dau totdeauna un fel de pomană. 
Altminteri, tablourile sunt drăguţe, cîmpii, peisaje, în 
sfîrşit, vă închipuiţi cum. Târgul ăsta, cu care ne 
obişnuisem amândoi, mergea totdeauna cât se poate de 
bine; până la urmă însă, pictorul a început să mă vi- 
ziteze cam prea des şi i-am spus-o. Aşa am început să 
discutăm ; eram curios să ştiu cum poate trăi numai din 
pictură, şi-atunci am aflat, spre marea mea mirare, că se 
întreţine mai ales din portrete. Mi-a spus că lucrează 
pentru tribunal. L-am întrebat pentru care. Şi atunci a 
început să vorbească despre lucrurile acestea. 
Dumneavoastră sunteţi mai în măsură decât oricine să 
vă daţi seama cât m-au uimit povestirile lui. De-atunci 
aflu mereu, la fiecare vizită de-a lui, noutăţi de la 
tribunal şi încet, încet, am căpătat o oarecare experienţă 
în privinţa aceasta. La drept vorbind Titorelli e cam 
palavragiu şi de multe ori trebuie să-i închid gura nu 
numai fiindcă e mincinos, ci mai ales pentru că un om de 
afaceri ca mine, care abia poate să-şi ducă povara 
propriilor lui griji, n-are timp să se ocupe şi de poveştile 
altora. Dar să lăsăm asta. Mi-am spus că Titorelli v-ar 
putea fi de folos; cunoaşte mulţi judecători şi cu toate că 
el, personal, nu poate avea mare influenţă, v-ar putea 
sfătui asupra modului cel mai sigur de-a ajunge la unii 
magistrați cu influenţă. Şi chiar dacă sfaturile lui n-ar fi 
hotărâtoare, părerea mea este că dumneavoastră tot aţi 
putea trage mari foloase din ele. Căci sunteţi aproape 
avocat. Eu totdeauna am spus: domnul pro-curist K. e 
aproape avocat. Zău, nu-mi fac deloc griji în privinţa 
procesului dumneavoastră. Vreţi să vă duceţi la 
Titorelli? Recomandarea mea o să-l decidă să facă tot 
ce-i va sta în putinţă. Cred că ar trebui, într-adevăr, să 
vă duceţi. Nu neapărat astăzi; când doriţi, ocazional. De 
altfel, faptul că vă sfătuiesc eu nu vă obligă deloc să vă 
duceţi la pictor. Dacă socotiți că e mai cuminte să vă 
lipsiţi de el, fireşte că e mai bine să-l lăsaţi încolo. Poate 
că v-aţi şi trasat un plan precis, pe care Titorelli ar 


putea să-l strice. În cazul acesta, nu vă duceţi la el, vă 
rog. De altfel, trebuie să-ţi învingi sila ca să-i ceri sfaturi 
unei asemenea pramatii. În fine, faceţi cum doriţi. Iată o 
scrisoare de recomandare şi adresa pictorului. 

Dezamăgit, K. luă scrisoarea şi o viri în buzunar. 
Avantajul pe care i l-ar fi putut aduce recomandarea 
însemna, în cel mai fericit caz, o nimica toată pe lângă 
plictiseala pricinuită de faptul că industriaşul aflase 
despre proces şi că pictorul putea oricând să 
răspândească zvonul. De aceea, abia dacă izbuti să-şi 
învingă sila şi să-i mulţumească, prin câteva cuvinte, 
industriaşului care se şi îndrepta spre uşă. — Am să mă 
duc, spuse el pe când îşi lua, la uşă, rămas bun de la 
industriaş, sau am să-i scriu să treacă pe la birou să mă 
vadă, căci sunt prea ocupat în momentul de faţă. 

— Ştiam că veţi găsi soluţia cea mai bună, spuse 
industriaşul. La drept vorbind, credeam că aţi prefera să 
evitaţi venirea la bancă a unor oameni de teapa lui 
Titorelli şi discuţiile cu ei, aici, despre proces. Şi să ştiţi 
că nu e niciodată bine să laşi scrisori în mîinile unor 
asemenea personaje. Dar cu siguranţă că aţi cântărit 
totul şi ştiţi mai bine ce trebuie să faceţi. 

K- dădu din cap şi-l conduse pe industriaş până în 
anteca-meră. Dar, deşi părea liniştit, începuse să se 
teamă. De fapt, nu spusese că o să-i scrie lui Titorelli 
decât ca să-i arate industriaşului că-i aprecia 
recomandarea si că ţinea să se gândească pe loc la 
posibilitatea de a-l întâini pe pictor; dar, dacă i s-ar fi 
părut util ajutorul pictorului, n-ar fi şovăit să-i scrie 
imediat. Ca să-şi dea seama însă de primejdiile la care l- 
ar fi putut duce această scrisoare, fusese nevoie de 
remarca industriaşului. Trebuia deci să aibă atât de 
puţină încredere în propria lui putere de judecată? Dacă 
era posibil să invite cu bună ştiinţă la bancă un individ 
dubios şi să-i vorbească despre proces, la doi paşi de 
uşa directorului -adjunct, nu era posibil, ba chiar foarte 


probabil, să treacă şi pe lângă alte primejdii fără să 
bage de seamă şi să dea buzna în capcane invizibile? 
Doar nu se afla totdeauna lângă el câte cineva care să-l 
prevină. Şi tocmai acum, când voia să-şi adune toate pu- 
terile ca să intre în luptă, tocmai acum începuse, ca 
niciodată, să aibă îndoieli asupra propriei sale vigilenţe. 
Era necesar ca dificultăţile  întilnite în munca 
profesională să constituie piedici şi pentru proces? Nu 
mai înţelegea deloc cum de-i trecuse prin minte să-i 
scrie lui Titorelli şi să-l invite la bancă. 

K. mai clătina încă din cap când omul de serviciu se 
apropie de el ca să-i atragă atenţia asupra a trei domni 
care stăteau pe-o banchetă, în antecameră. Domnii 
aşteptau demult să fie primiţi. Văzând că omul de 
serviciu vorbeşte cu K., se ridicară toţi trei, căutînd 
fiecare prilejul să se strecoare primul. Fiindcă banca îi 
trata cu atâta nepăsare, făcându-i să-şi piardă vremea 
prin antecamere, nu mai voiau nici ei să ţină seama de 
nimic. 

— Domnule procurist! începu să strige unul dintre ei. 
Dar K. ceru servitorului să-i aducă paltonul şi le 

răspunse celor trei, pe când se îmbrăca: 

— Vă rog să mă iertaţi, domnilor, îmi pare foarte rău 
că nu vă pot primi în clipa de faţă. Vă cer mii de scuze, 
dar am de rezolvat nişte treburi foarte urgente şi sunt 
nevoit să plec chiar acum în oraş. Aţi văzut singuri cât 
am fost reţinut. Vreţi să fiţi amabili şi să reveniţi mîine 
sau în altă zi? Dacă nu cumva preferaţi să aranjăm 
telefonic treburile. Dacă doriţi, puteţi să-mi spuneţi şi 
acum, în două cuvinte, despre ce e vorba şi-am să vă 
trimit prin poştă răspunsurile amănunțite . Fireşte, cel 
mai bine ar fi să treceţi iar pe aici. 

Propunerile lui K. provocară atâta uimire în rândurile 
domnilor care aflau că aşteptaseră degeaba, încât 
aceştia se uitară unul la altul fără să poată scoate o 
vorbă. 


— Atunci suntem de acord, nu-i aşa? întrebă K. 
întorcându-se spre omul de serviciu care îi aducea 
pălăria. 

Prin uşa deschisă a biroului se vedea zăpada care 
cădea tot mai din belşug. De aceea K. îşi ridică gulerul 
paltonului şi-şi încheie nasturele de sub bărbie. 

Tocmai atunci, directorul-adjunct ieşi din camera 
vecină, privi zâmbind cum K., îmbrăcat în palton, 
discuta cu domnii din antecameră, şi-l întrebă: 

— Plecaţi acum, domnule procurist? 

— Da, spuse K. îndreptîndu-şi spinarea, afacerile mă 
cheamă în oraş. 

Dar directorul-adjunct se şi întoarse spre cei trei 
domni: 

— Şi dumnealor? întrebă el. Cred că vă aşteaptă de- 
mult. 

— Ne-am şi înţeles, spuse K. 

Dar domnii păreau cu totul nesatisfăcuţi; îl încercuiră 
toţi trei pe K. şi-i spuseră că n-ar fi aşteptat atâtea ore 
dacă treburile lor n-ar fi fost urgente şi n-ar fi cerut să 
fie discutate imediat, pe îndelete şi între patru ochi. 
Directorul-adjunct îi ascultă o clipă, apoi îl privi pe K. 
Acesta rămăsese locului, ţinându-şi pălăria în mână şi 
ştergând-o din când în când, pe ici, pe colo, de praf. 

— Există o soluţie foarte simplă, domnii mei, spuse în 
cele din urmă directorul-adjunct. Dacă vă mulţumiţi cu 
mine, îmi iau bucuros sarcina de-a vă primi în locul 
domnului procurist. Toate acestea trebuiesc rezolvate 
imediat, fireşte. Suntem oameni de afaceri, ca şi 
dumneavoastră, şi ştim să preţuim timpul. Vreţi să 
poftiţi aici? 

Şi le deschise uşa care dădea în anticamera biroului 
său. 

Cum mai ştia directorul-adjunct să ia în primire tot ce 
se vedea silit să sacrifice K.! Dar nu sacrifica oare K. 


mai mult decât ar fi fost absolut necesar? În timp ce el 
se pregătea să alerge la un pictor necunoscut ca să 
satisfacă cerinţele unei Speranţe nesigure şi minime, 
după cum singur trebuia să recunoască, prestigiul lui 
suferea aici pagube ireparabile. Fără îndoială că ar fi 
făcut mai bine să-şi scoată paltonul şi să-i reciştige de 
partea lui măcar pe cei doi domni care pesemne mai 
aşteptau încă în odaia de alături. Şi K. poate ar fi încer- 
cat s-o facă dacă nu l-ar fi zărit, chiar în clipa aceea, pe 
directorul-adjunct care căuta ceva în clasor, ca şi cum ar 
fi umblat în hiîrtiile lui. Când K. se apropie iritat de uşă, 
directorul-adjunct îi strigă: 

— Ah! n-ai plecat încă! 

Şi întoarse spre K. o faţă ale cărei riduri păreau să 
arate .nu vîrsta, ci forţa. După care continuă imediat să 
scotocească printre hirtii. 

— Caut, explică el, copia unui contract care trebuie să 
se afle la dumneavoastră, după cum spune 
reprezentantul firmei. Vreţi să-mi dați o mână de ajutor? 

K. făcu un pas, dar directorul-adjunct îi spuse: 

— Mulţumesc, am şi găsit-o. 

Şi se întoarse în biroul său, ducând un teanc de hirtii 
care conţineau nu numai copia contractului, dar şi multe 
alte acte. 

„Acum nu mă pot măsura cu ei, îşi spuse K., dar 
imediat ce voi termina cu necazurile personale o să fie 
primul care o să simtă de ce sunt în stare, şi încă 
amarnic de tot.” 

Oarecum calmat de gândul acesta, K. îi ceru omului 
de «<erviciu, care ţinea cam de multişor uşa deschisă 
pentru el, *ă-i comunice directorului, dacă va avea 
ocazia, că el ieşise în oraş pentru nişte afaceri, şi părăsi 
banca aproape fericit că se va putea ocupa un timp 
numai de treburile lui personale. 

Afară, luă o maşină şi porni imediat spre pictorul care 
locuia într-un cartier diametral opus celui în care se 


aflau birourile tribunalului. Cartierul acesta era şi mai 
sărăcăcios decât cel al tribunalului, cu case şi mai 
întunecoase, cu străzi pline de gunoaie care înnegreau 
zăpada topită. Poarta mare a casei în care locuia 
pictorul era deschisă numai pe jumătate; în zid se afla o 
spărtură; când se apropie K., din spărtură tîşni pe 
neaşteptate un lichid oribil, galben şi fu-megând; 
lichidul puse pe fugă câtiva şobolani care se îndreptară 
spre canalul din apropiere. Lângă treapta de jos a scării 
plângea un ţînc, culcat cu burta la pământ; dar plânsetul 
lui abia dacă se* auzea din pricina zgomotului asurzitor 
ieşit din atelierul de tinichigerie aflat pe cealaltă parte a 
gangului. Uşa atelierului era deschisă; înăuntru se 
puteau vedea trei lucrători grupaţi în semicerc în jurul 
nu se ştie cărui obiect pe care îl loveau cu ciocanele. O 
placă mare de tinichea, atârnată de perete, arunca o 
lumină palidă printre doi din cei trei tinichigii, 
luminându-le feţele şi şorţurile de lucru. K. privi doar în 
treacăt tabloul acesta; voia să termine cât mai repede cu 
putinţă, să schimbe câteva cuvinte cu pictorul, 
încercând să afle în ce măsură i-ar putea fi de folos, şi să 
se întoarcă imediat la bancă. Cel mai mic succes obţinut 
aici i-ar fi influenţat în bine întreaga muncă de la bancă 
din ziua aceea. 

La etajul trei se văzu nevoit să-şi încetinească pasul, 
începuse să gifiie. Scara, ca şi etajele, era neobişnuit de 
înaltă, iar pictorul locuia sus de tot, într-o mansardă. 
Aerul era înăbuşitor; nu exista curte interioară, scara, 
strânsă de ambele părţi între ziduri, avea doar câteva 
lucarne minuscule. Împrăştiate ici-colo, pe partea cea 
mai de sus a pereţilor. In clipa când K. se opri, câteva 
fetiţe ieşiră în goană prin uşa unui apartament şi 
începură să urce treptele, rizând. K. le urmă încet, 
ajunse din urmă o fetiţă care se împiedicase şi o întrebă, 
pe când celelalte continuau să urce în grup: 


— Stă în casa asta un pictor Titorelli? 


Fetiţa, o puştoaică de vreo treisprezece ani, niţeluş 
cocoşată, îl lovi uşurel cu cotul şi-l privi galeş, dintr-o 
parte. Nici vîrsta fragedă şi nici infirmitatea nu putuseră 
s-o ferească de cea mai completă depravare. Acum nici 
nu zâmbea măcar, ci, gravă, îl examina pe K. privindu-l 
fix şi provocator. Făcându-se că nu-i observă purtarea, 
K. o întrebă din nou: 

— Îl cunoşti pe pictorul Titorelli? 

Fetiţa dădu din cap afirmativ, şi întrebă la rândul ei: 

— Ce treabă ai cu el? 

K. se gândi că n-ar fi rău să se informeze rapid despre 
Titorelli. 

— Vreau să-mi facă portretul. 

— Portretul? întrebă fetiţa deschizând gura cât putea 
mai mare şi lovindu-l pe K., uşor, peste mână, de parcă 
ar fi spus un lucru deosebit de surprinzător sau de 
stîngaci; apoi îşi săltă cu amândouă mîinile fusta, şi aşa 
destul de scurtă, şi porni în goană după celelalte fetite, 
ale căror strigăte începuseră să se piardă în susul scării. 
Dar la primul cot al scării K- le regăsi pe toate. 
Fuseseră, fără îndoială, informate de cocoşată asupra 
intenţiei lui, şi-l aşteptau acolo, de-o parte şi de alta a 
scării, lipindu-se de pereţi, ca să-i facă loc să treacă 
printre ele, şi netezindu-şi cu palmele cutele şorţurilor. 
Feţele şi atitudinea lor exprimau un amestec de puerili- 
tate şi depravare. Rizând, fetiţele se regrupară în jurul 
lui K. şi porniră după el. În fruntea lor mergea cocoşată, 
care luase comanda. Datorită ei, K. găsi îndată drumul 
cel bun; fără ea, ar fi urcat drept înainte; dar cocoşată îi 
atrase atenţia că trebuie să apuce pe-o scară laterală ca 
să ajungă la Titorelli. Scara aceasta, şi mai îngustă, 
foarte lungă şi aproape dreaptă, vizibilă în toată 
lungimea ei, se oprea direct la uşa pictorului. Uşa, 
relativ luminată, în contrast cu restul scării, primea 
lumina printr-o lucarnă strâmbă şi era făcută din 
scânduri nevopsite pe care se etala numele lui Titorelli, 


pictat în roşu cu latul pensulei. Nici n-apucase K. 
împreună cu alaiul lui să ajungă la mijlocul scării, când 
uşa se deschise şi un bărbat, îmbrăcat numai într-o 
cămaşă de noapte şi atras fără îndoială de tropăitul 
atâtor paşi, se ivi sus, la capătul scării. 

— Oh! strigă el dînd cu ochii de întreaga mulţime, şi 
dispăru imediat. 

Cocoşată cea mică bătu din palme de plăcere, iar cele- 
lalte fetiţe se îmbulziră în spatele lui K. silindu-l să 
înainteze mai repede. Fetiţele nu apucaseră încă să 
ajungă sus când pictorul deschise larg uşa şi-l invită pe 
K. să intre, cu o adîncă reverență. Apoi le făcu semn 
fetiţelor să plece şi nu lăsă pe nici una înăuntru, cu 
toate rugăminţile şi cu toate încercările lor de a 
pătrunde în cameră fără voie. Numai cocoşată cea mică 
reuşi să se strecoare înăuntru trecând pe sub braţul pe 
care Titor elli îl întinsese de-a curmezişul uşii, dar 
pictorul se repezi după ea, o prinse de fustă, o răsuci în 
jurul lui şi-o duse afară, lângă celelalte fetiţe, care nu 
îndrăzniseră, totuşi, să treacă peste prag în timpul 
scurtei lui absenţe. 

K. nu mai ştia ce să creadă despre scena aceasta: într- 
adevăr, părea că totul se petrece în modul cel mai 
amical din lume. Din prag, fetiţele ridicau bărbiile una 
în spatele alteia şi-i adresau pictorului tot felul de glume 
din care K. nu înţelegea nimic; Titorelli ridea şi el 
balansînd-o în braţe pe mica cocoşată. Apoi închise uşa, 
se mai înclină o dată în faţa lui K., îi întinse mâna şi-i 
spuse: 

— Pictorul Titorelli. 


K. îi răspunse arătîndu-i uşa în dosul căreia fetiţele 
şuşoteau: 


— Pari foarte agreat în casă. 


— Ah, ştrengăriţele! spuse pictorul şi încercă zadarnic 
să-şi încheie la gât cămaşa de noapte. 


Altminteri, era şi desculţ şi nu apucase să-şi pună pe 


el decât o pereche de p antaloni largi din pânză gălbuie, 
prinşi la brîu cu un şiret, şi care i se bălăbăneau pe 
lângă călcîie, fiin-du-i prea lungi. 

— Mongştrii ăştia mici mă istovesc, continuă el re- 
nunţind să-şi încheie cămaşa de noapte al cărei ultim 
nasture se rupse tocmai atunci. 

Apoi căută un scaun şi-l invită pe K. să se aşeze. 

— Am făcut odată portretul uneia dintre ele — azi nici 
măcar nu e aici — şi de-atunci se ţin toate scai de mine. 
Când sunt acasă, nu intră decât dacă le dau voie; dar 
când nu sunt, atunci găseşti măcar una înăuntru. Şi-au 
făcut o cheie de la uşa mea şi şi-o împrumută una alteia; 
nu vă puteţi închipui ce pacoste e asta. Vin acasă, de 
exemplu, cu o doamnă căreia trebuie sa-i fac portretul, 
descui uşa, şi-o găsesc acolo, lângă măsuţă, pe cocoşată 
care îşi vopseşte buzele cu pensula, în timp ce fraţii şi 
surorile ei mai mici, pe care îi are în grijă, se zbenguiesc 
prin cameră şi fac murdărie prin toate colţurile. Sau se 
mai întîmplă, ca ieri seară, să mă întorc târziu acasă — 
iată motivul pentru care, ţinând seama şi de starea 
sănătăţii mele e atâta dezordine aici, şi vă rog să mă 
scuzaţi — ieri seară, deci, mă întorc târziu acasă şi mă 
vîr în aşternut, când simt că mă ciupeşte cineva de 
picior; mă uit sub pat şi scot de-acolo pe una dintre 
fetiţele astea. De ce m-or fi hărţuind atâta, habar n-am; 
aţi putut observa că eu nu caut să le atrag. Fireşte că 
mă deranjează şi în muncă. Dacă nu mi-ar fi fost pus la 
dispoziţie gratuit atelierul acesta, m-aş fi mutat de mult. 

Exact în clipa aceea, de după uşă se auzi un glăscior 
suav care întrebă cu teamă: 

— Titorelli, putem intra? 

— Nu, răspunse pictorul. 

— Şi nici eu singură n-am voie? întrebă din nou 
glăsciorul. 

— Nici tu, spuse pictorul. 

Si se duse să încuie uşa cu cheia. 


Intre timp, K. examina încăperea; nu i-ar fi venit nicio- 
dată ideea că odăiţa aceasta sărăcăcioasă ar putea fi 
numită atelier; n-ai fi putut face acolo nici măcar doi 
paşi, în lung sau în lat. Totul era din lemn, pereţii, 
podelele, tavanul. Fire subţiri de lumină străbăteau prin 
crăpăturile dintre scânduri. În faţa lui K., la perete, se 
afla patul, încărcat cu cearşafuri, perne şi cuverturi de 
culori diferite. În mijlocul odăiţei, pe un şevalet, se afla 
un tablou acoperit cu o cămaşă ale cărei mâneci atârnau 
până la podea. In spatele lui K. era o fereastră, dar din 
pricina cetii nu se putea vedea decât până la acoperişul 
casei vecine, plin de zăpadă. 

Scrişnetul cheii în broască îi aminti lui K. intenţia de a 
nu rămi ne mult la pictor; de aceea, scoţind din buzunar 
biletul industriaşului, i-l întinse lui Titorelli şi-i spuse: 

— V-am aflat adresa de la domnul acesta pe care îl cu- 
noaşteţi şi după al cărui sfat am venit să vă văd. 

Pictorul citi scrisoarea în grabă şi o aruncă pe pat. 
Dacă industriaşul n-ar fi afirmat cu atâta siguranţă că-l 
cunoştea pe Titorelli şi n-ar fi vorbit despre el ca despre 
un nenorocit, silit să trăiască din pomeni, ai fi putut 
crede într-adevăr că Titorelli nu-l cunoştea deloc sau cel 
puţin că nu-şi aducea aminte de el. Şi, ca o culme, 
pictorul întrebă: 

— Doriţi să cumpăraţi tablouri sau să vă fac portretul? 

K. îl privi mirat. Oare ce scria în bilet? Fireşte, îşi 
închipuise că industriaşul îi explica lui Titorelli că el 
venea pentru proces. Aşadar, prea se grăbise să vină 
aici şi nu chibzuise înainte de-a porni. Dar trebuia să-i 
răspundă pictorului şi, aruncând o privire spre şevalet, îl 
întrebă: 

— Aţi început un nou tablou? 

— Da, spuse pictorul aruncând peste scrisoare, pe pat, 
şi cămaşa care acoperea şevaletul. E un portret. E o 
lucrare bună, dar n-am terminat-o încă. 

Soarta părea că-l favorizează pe K.; n-ar fi putut găsi 


ocazia mai favorabilă să vorbească despre tribunal, căci 
portretul era al unui judecător. De altfel, tabloul semăna 
grozav cu cel pe care K. îl văzuse în cabinetul 
maestrului Huld. Fără îndoială, aici era vorba de-un cu 
totul alt judecător (un bărbat gras, cu o barbă neagră, 
stufoasă, care-i înghiţea obrajii), de asemenea, în timp 
ce tabloul avocatului era o pictură în ulei, cel de aici nu 
era decât o schiţă făcută din dteva trăsături. Dar restul 
era asemănător: şi aici judecătorul părea gata să se 
ridice ameninţător de pe jilţul căruia îi şi apucase 
braţele. K. era cât pe-aci să spună: „E un judecător!” dar 
se stăpâni o clipă şi se apropie de tablou ca şi cum ar fi 
voit să-l studieze amănunţit. Spătarul jilţului era 
împodobit cu silueta unui mare personaj alegoric al 
cărui sens nu şi-l putea explica. De aceea îl întrebă pe 
Titorelli. Pictorul îi răspunse că personajul mai trebuia 
finisat, se duse să ia o cretă colorată de pe măsuţă şi 
sublinie cu ea, destul de uşor, marginile siluetei, fără ca 
prin aceasta s-o facă mai explicită pentru K. 

— E justiţia, spuse el apoi. 

— Într-adevăr, acum încep s-o recunosc, răspunse K. 
Iată legătura de la ochi şi iată şi cumpăna. Dar parcă ar 
avea aripi la călcîie şi-ar alerga. 

— Exact, spuse pictorul. E o comandă pe care a 
trebuit s-o execut aşa: mi s-a cerut să înfăţişez în acelaşi 
timp şi Justiţia şi Victoria. 

— E o alianţă dificilă, spuse K. zâmbind. Justiţia 
trebuie să stea nemişcată, altfel cumpăna oscilează şi nu 
mai poate cântări drept. 

— Am făcut-o cum a cerut clientul, spuse pictorul. 

— Fireşte, spuse K. ţinând să nu jignească pe nimeni. 
Aţi pictat alegoria aşa cum e reprezentată ea de obicei, 
stînd pe jilţul ei adevărat. 

— Nu, spuse pictorul, n-am văzut niciodată nici 
alegoria I şi nici jilţul, am pictat din imaginaţie, dar 
după unele indicaţii. 


— Cum? întrebă K. prefăcându-se dinadins că nu 
înţelege. Nu e, totuşi, un judecător cel care stă pe jilţul 
acesta? 

— Ba da, spuse pictorul, dar nu e unul dintre cei mari 
şi n-a stat niciodată pe-un asemenea jilţ. 

— Şi vrea să fie pictat într-o atitudine atât de 
solemnă? Are ţinuta unui preşedinte de tribunal. 

— Da, domnii aceştia sunt destul de vanitoşi, spuse 
pictorul. Dar au aprobare de sus ca să fie pictaţi aşa. 
Fiecăruia i se prescrie exact cum are dreptul să fie 
pictat. Din păcate, tabloul de faţă nu permite observarea 
detaliilor costumului şi nici a podoabelor jilţului. 
Pastelul nu prea se potriveşte genului acestuia. 

— Adevărat, spuse K., mi se pare curios că aţi folosit 
pastelul. 

— Aşa mi-a cerut judecătorul, spuse pictorul. E 
destinat unei doamne. 

Examinarea tabloului părea că-i deschisese pofta de 
lucru ; Titorelli îşi suflecă deci mânecile si luă câteva 
creioane, iar K. văzu formându-se în jurul capului 
judecătorului, sub vîrfurile tremurătoare ale creioanelor, 
o umbră roşcată, a cărei aureolă se pierdea spre 
marginea tabloului. Încetul cu încetul, jocul acesta de 
umbre înconjura capul cu un fel de cunună sau de 
podoabă de mare distincţie. În schimb, cu o slabă 
diferenţă de ton, totul rămase luminos în jurul imaginii 
alegorice; din pricina aceasta ea căpătă un relief 
deosebit, dar nu prea mai semăna nici cu zeiţa Justiţiei, 
nici cu zeiţa Victoriei; acum semăna perfect cu zeiţa 
Vinătorii. Munca pictorului îl atrăgea pe K. mai mult 
decât ar fi dorit; până la urmă îşi reproşa faptul că 
zăbovise atâta fără să întreprindă nimic în legătură cu 
propria lui afacere? 

— Cum se numeşte judecătorul? întrebă el pe neaştep- 
tate. 


fi — N-am voie să spun, răspunse pictorul. 


Aplecat cu totul peste tablou, Titorelli îşi neglija în 
mod vizibil oaspetele pe care la început îl primise atât 
de respectuos. K. îi luă purtarea drept o toană şi se 
necăji din cauza timpului pierdut. 

— Sunteţi, desigur, un om de încredere al tribunalului 
nu-i aşa? întrebă el. 

Titorelli lăsă imediat pastelurile la o parte, se ridică, 
îşi frecă mîinile şi-l privi zâmbind pe K. 

— E bine totdeauna să începi cu adevărul, spuse el. 
Aţi venit ca să vă vorbesc despre tribunal, după cum 
scria şi în recomandare, si-aţi început prin a mă linguşi, 
vorbindu-mi despre tablourile mele. Dar nu v-o iau în 
nume de rău; n-a-veaţi de unde să ştiţi că la mine 
asemenea lucruri nu prind. Nu, vă rog! adăugă el ca să 
taie categoric obiecţia pe care K. se pregătea s-o facă. 

Şi continuă: 

— De altfel, aveţi perfectă dreptate. Sunt un om de 
încredere al tribunalului. 

Făcu o pauză ca pentru a-i lăsa lui K. timp să se 
acomodeze cu acest fapt. În dosul uşii fetiţele se făcură 
din nou auzite. Pesemne că se înghesuiau să se uite prin 
gaura cheii; în cameră poate că se mai vedea şi prin 
crăpăturile uşii. K. nu se scuză deloc, ca să nu-l abată pe 
pictor de la adevăratul subiect al conversaţiei; dar cum 
nu voia nici ca Titorelli să exagereze şi să devină astfel 
inaccesibil, îl întrebă simplu: 

— Postul dumneavoastră este recunoscut oficial? 

— Nu, răspunse scurt pictorul, ca şi cum întrebarea 
lui K. l-ar fi împiedicat să continue. Dar K. nu voia să-l 
lase să tacă; de aceea adăugă: 

— Adeseori posturile acestea nerecunoscute oficial 
sunt mult mai influente decât cele oficiale. 

— Aşa e şi cu postul meu, spuse pictorul clătinând din 
cap şi încrun tindu-şi sprâncenele. Ieri, pe când 
discutam cu  industriaşul respectiv despre cazul 


dumneavoastră, el m-a întrebat dacă n-aş putea să vă 
ajut; i-am răspuns: „N-are decât să treacă pe la mine”, şi 
sunt fericit să constat că v-aţi grăbit să veniţi. 
Chestiunea pare să vă apese pe inimă şi asta fireşte că 
nu mă miră. Dar n-aţi vrea mai întii să vă scoateţi 
paltonul? 

Deşi avusese intenţia să rămână cât mai puţin aici, K. 
socoti binevenită invitaţia pictorului. Aerul devenise din 
ce în ce mai înăbuşitor. Până acum, K. privise de câteva 
ori, mirat, sobiţa de tuci aflată într-un colţ al odăii: 
sobiţa aceasta n-a-vea foc în ea; zăpuşeala din cameră 


era inexplicabilă. Pe când îşi scotea paltonul — Îşi 
descheie până şi haina — pictorul îi spuse ca să se 
scuze: 


— Am nevoie de căldură. E foarte plăcut aici, nu-i aşa? 
(n privinţa asta, camera e foarte bine aşezată. 

K. nu-i răspunse nimic; de fapt, nu căldura îl jena, ci 
mai de grabă aerul greu care aproape îl împiedica să 
respire; odaia probabil că nu mai fusese aerisită de 
multă vreme. Şi neplăcerea lui K. deveni şi mai mare 
când pictorul îl rugă să ia loc pe pat în timp ce el însuşi 
se aşeză în faţa şevaletului, pe singurul scaun din 
încăpere. Titorelli păru chiar că nu înţelege de ce K. 
rămânea pe marginea patului; îi spuse să nu se jeneze, 
să se aşeze confortabil şi, văzându-l că ezită, îl împinse 
el însuşi între perne şi pilote. Apoi se întoarse la scaunul 
lui si puse în sfîrşit, pentru prima dată, o întrebare la 
obiect care ii făcu pe K. să uite de tot restul: 

— Sunteţi nevinovat? întrebă el. 

— Da, spuse K. 

Se simţi fericit să răspundă la întrebarea aceasta, cu 
atât mai mult cu cât nu se adresa unei persoane oficiale 
şi deci nu se angaja cu nimic. Până acum nimeni nu-l 
întrebase atât de deschis. Ca să-şi savureze şi mai mult 
plăcerea, K. repetă: — Sunt complet nevinovat, f — Aşa! 
făcu pictorul plecând gânditor capul. 


Apoi îl ridică deodată şi spuse: I — Dacă sunteţi 
nevinovat, chestiunea e foarte simplă. 

Privirea lui K. se încruntă. Acest presupus om de 
încredere al tribunalului vorbea ca un copil neştiutor. 

— Nevinovăţia mea nu simplifică nimic, spuse K. Apoi, 
neputindu-şi stăpâni un zâmbet, dădu încet din cap si 
adăugă: Există atâte a subtilităţi în care se pierde 
justiţia! Şi, până la urmă, descoperă o crimă acolo unde 
iniţial n-a fost nimic. 

— Fireşte, fireşte, spuse pictorul, ca şi cum K. i-ar fi 
deranjat inutil şirul gândurilor. Dar sunteţi nevinovat? 

— Da, spuse K. 

— Acesta e esenţialul, spuse pictorul. 

Obiecţiile nu-l influenţau deloc, dar, deşi avea un ton 
atât de hotărât , nu-ţi puteai da seama dacă vorbea aşa 
din convingere sau numai* din indiferenţă. 


Dorind mai întâi să elucideze punctul acesta, K. îi 
spuse: ! — Dumneavoastră, desigur, cunoaşteţi 
tribunalul mult ftai bine decât mine; eu nu ştiu niciodată 
decât ceea ce aud despre el de la persoane cu totul 
diferite. Dar toată lumea de acord că nici o acuzaţie nu e 
adusă fără să fie bine dntărită şi că, atund dnd acuză, 
justiţia e ferm convinsă de vinovăția acuzatului; iar 
convingerea aceasta, pe dt se pare, e foarte greu să i-o 
zdruncini. 

— Greu? întrebă pictorul repezindu-şi o mână în sus. 
Ai putea spune mai degrabă că tribunalul nu renunţă nid 
în ruptul capului la ea. Dacă i-as picta aid pe toţi 
judecătorii, unul lângă altul, şi te-ai apăra în faţa pânzei 
acesteia, cu siguranţă că ai avea mai mult succes decât 
în faţa adevăratului tribunal. 

— Da, spuse pentru sine, uitînd că singurul lui scop 
fusese să afle dte ceva de la pictor. 

În dosul uşii, o fetiţă începu iar să întrebe: 


— Titorelli! N-are de gând să plece o dată? 


— Tăceţi din gură, strigă pictorul spre uşă. Nu vedeţi 
că discut cu dumnealui? 

Dar fetiţa nu se mulţumi cu atât şi întrebă iar: 

— Vrei să-i fad portretul? 

Şi cum pictorul nu-i răspunse, adăugă: 

— Te rog, nu i-l face! E prea urât! 

Pe scări se stârni o adevărată hărmălaie de strigăte 
aprobatoare. Pictorul se năpusti la uşă, o deschise puţin 
— prin crăpătură se vedeau mîinile fetiţelor întinse 
rugător — şi spuse: 

— Dacă nu staţi liniştite, vă arunc pe toate jos. 
Aşezaţi-vă aici, pe trepte, şi staţi cuminţi. 

Fetiţele se vede că nu-l ascultară imediat, căd trebui 
să le mai ordone o dată: 

— Hai, mai repede, aşezaţi-vă. Abia atund se făcu 
tăcere. 

— Vă cer mii de scuze, spuse pictorul revenind lângă 
K. 

Dar acesta abia dacă se întorsese spre uşă; îi lăsase 
pictorului deplină libertate de a-i lua sau nu apărarea si 
de-a alege ce mijloace voia. Şi rămase la fel de 
indiferent când Titorelli se aplecă spre el şi-i şopti la 
ureche, ca să nu fie auziţi de-afară: 

— Fetiţele aparţin şi ele justiţiei. 

— Cum? întrebă K. întordnd capul şi privindu-l mirat. 
Dar Titorelli se aşeză din nou pe scaun şi spuse în 
glumă, ca pentru a se explica: 

— Doar totul purcede de la justiţie! 

— Asta n-o observasem încă, răspunse K., scurt. 
Caracterul general al observaţiei pictorului înlătura tot 
ce putea fi neliniştitor în remarca lui cu privire la fetiţe. 
Cu toate acestea K. privi lung spre uşa în dosul căreia 
fetiţele şedeau acum liniştite. Numai una dintre ele 
virâse printr-o crăpătură un pai pe care îl tot plimba 
încet când în sus, dnd In jos. 


— S-ar părea că nu prea cunoaşteţi bine justiţia, spuse 
pictorul (îşi depărtase mult picioarele şi bătea cu vifful 
degetelor în podea). De altfel, nici n-aveţi nevoie să o 
cunoaşteţi, din moment ce sunteţi nevinovat; numai eu 
am să vă scot din încurcătură. 

— Cum veţi proceda? întrebă K. Nu spuneaţi mai adi- 
neauri că justiţia nu admite nici un fel de probe? 

— Justiţia nu admite probe în faţa tribunalului, spuse 
pictorul rididndu-şi degetul arătător ca pentru a-l face 
pe K. să remarce o subtilă deosebire; dar lucrurile stau 
cu totul altfel dnd probele se produc neoficial, în sala de 
deliberare, pe culoare sau, de pildă, aici, în atelier. 

Ceea ce explica pictorul acum nu i se părea 
neverosimil lui K., dimpotrivă, se potrivea perfect cu 
cele auzite de la alţii. Şi era totodată foarte încurajator. 
Dacă judecătorii puteau fi influenţaţi prin relaţii 
personale atât de uşor pe cât spusese maestrul Huld, 
atunci relaţiile pictorului cu magistraţii vanitoşi puteau 
fi extrem de importante; nu trebuia ded să le treacă cu 
vederea. Titorelli îşi putea găsi locul firesc printre 
ajutoarele pe care K. le strângea încet, încet, în jurul lui. 

Oare nu erau lăudate, la bancă, talentele de 
organizator ale domnului procurist? lată că i se ivize 
ocazia să le pună la încercare, acum, când nu se bizuia 
decât pe sine. Pictorul încercă un timp să-şi dea seama 
de efectul pe care explicaţiile lui îl făcuseră asupra lui 
K.; apoi spuse uşor neliniştit: 

— Vă surprinde că vorbesc aproape ca un jurist? E re- 
zultatul contactului meu permanent cu domnii de la 
tribunal. De pe urma lui trag mari foloase, dar îmi şi 
pierd într-o mare măsură elanul artistic. 

— Cum aţi intrat în relaţii cu judecătorii? întrebă K. 
vrând să cîştige încrederea lui Titorelli înainte de a-l lua 
direct în slujba lui. 

— Cât se poate de simplu, răspunse pictorul. Am 
moştenit relaţiile. Tata era şi el pictor al tribunalului. 


Situaţia aceasta se moşteneşte totdeauna. Nou-veniţii n- 
au ce căuta în ea. Ţinând seama de gradele ierarhice, te 
afli, într-adevăr, când e vorba să pictezi magistrați, în 
faţa unor reguli atât de diferite, de multiple şi mai ales 
atât de secrete. Încât nimeni nu le cunoaşte, în afara 
unor anumite familii. In sertarul pe care-l vedeţi acolo, 
jos, de exemplu, am regulamentul moştenit de la tata şi 
pe care nu-l arăt nimănui. Şi trebuie să-l cunoşti cât se 
poate de bine ca să fii autorizat să faci portretele jude- 
cătorilor. Chiar dacă l-aş pierde, ştiu pe de rost atâtea 
lucruri, încât nimeni n-ar fi în stare să-mi ia locul. Orice 
judecător, vă daţi seama, vrea să fie pictat ca marii 
judecători de odinioară, şi numai eu ştiu să fac asta. 

— Iată ceva de invidiat, spuse K, gândindu-se la postul 
lui de la bancă. Aveţi deci o situaţie de neclintit. 

— Da, de neclintit, spuse pictorul îndreptîndu-şi 
mândru spinarea. De aceea îmi pot permite din când în 
când să ajut vreun biet inculpat. 

— Şi cum faceţi asta? întrebă K. de parcă n-ar fi 
observat că ei era cel pe care pictorul îl numise „biet 
inculpat”. 

Dar Titorelli nu lăsă discuţia să se abată, ci spuse: 

— În cazul dumneavoastră, fiindcă sunteţi complet 
nevinovat, iată ce-aş face. 

Pe K. începuse să-l supere faptul că se pomenea 
întruna despre nevinovăția lui. I se părea uneori că 
pictorul făcea din achitare condiţia unei colaborări care 
devenea astfel inutilă prin însăşi premisa ei. Dar se 
stăpâni şi nu-l întrerupse. Nu voia să renunţe la ajutorul 
pictorului, era ferm hotărât în privinţa aceasta; de altfel, 
ajutorul lui Titorelli nu i se părea deloc mai problematic 
decât al avocatului. Ba chiar îl prefera celuilalt, fiindcă i 
se oferea mai inocent şi mai pe faţă. 

Pictorul îşi trase scaunul lângă pat şi continuă în 
şoaptă: 

— Am uitat să vă întreb mai întâi ce fel de achitare do- 


riţi. Există trei posibilităţi: achitare reală, achitare 
aparentă şi tărăgănarea la infinit. Achitarea reală este, 
fireşte, cea mai bună, dar n-am pic de influenţă pentru 
soluţia aceasta. După părerea mea nu există nimeni care 
să poată determina o achitare reală. Probabil că numai 
nevinovăția acuzatului o poate provoca. Şi cum 
dumneavoastră sunteţi nevinovat, ar fi într-adevăr 
posibil să vă bizuiţi numai pe factorul nevinovăţiei. Dar 
în acest caz n-aveţi nevoie nici de ajutorul meu, nici de 
al altcuiva. 

La început, K. se simţi complet uluit de expunerea 
aceasta metodică, dar, revenin du-şi, spuse la fel de 
încet ca şi pictorul: 

— Cred că vă contraziceţi. 

— Cum aşa? întrebă pictorul, răbdător. 

Şi-şi lăsă capul pe spate, zâmbind. Zâmbetul lui trezi 
în K. sentimentul că ar trebui să descopere 
contrazicerile nu în cuvintele pictorului, ci în înseşi 
procedeele justiţiei. Totuşi, nu dădu înapoi şi spuse: 

— Mi-aţi atras atenţia mai adineauri că justiţia nu ad- 
mite probe, mai apoi aţi restrâns valabilitatea afirmației 
acesteia spunând că nu e vorba decât de tribunalul 
oficial, iar acum ati ajuns să spuneţi că un nevinovat se 
poate lipsi de ajutor, tată o primă contrazicere. În plus, 
aţi mai afirmat că judecătorii pot fi influenţaţi pe calea 
relaţiilor personale, iar acum negaţi faptul că achitarea 
reală, după cum o numiţi, ar putea fi obţinută pe calea 
relaţiilor: iată o a doua contrazicere. 

— Amândouă contrazicerile sunt uşor de explicat, 
spuse pictorul. E vorba de două lucruri diferite, de ceea 
ce spune legea, pe de-o parte, şi de ceea ce am aflat eu, 
personal, pe de altă parte: feriţi-vă să le confundați. 
Legea, deşi n-am citit-o, prevede, fireşte, achitarea 
nevinovatului, dar nu arată că judecătorii pot fi 
influenţaţi. lar eu, unul, am aflat tocmai contrariul: nu 
cunosc nici o achitare reală, dar cunosc, în schimb, 


numeroase cazuri de influențare. Evident, s-ar putea ca 
în toate cazurile pe care le cunosc să nu fi existat nici un 
nevinovat, dar o asemenea presupunere nu vi separe 
neverosimilă? Nici un nevinovat, în atâtea cazuri? Încă 
de pe când eram copil îl auzeam pe tata povestind acasă 
despre procese; judecătorii care veneau la atelier 
colportau intimplări şi fapte de la tribunal; de altfel, în 
mediul nostru nu se vorbeşte decât despre asta. De cum 
am avut eu însumi posibilitatea să merg la tribunal, am 
folosit-o întruna; am asistat la toate dezbaterile mai 
importante, am urmărit, atât cât s-a putut, numeroase 
procese şi, trebuie să vă mărturisesc, n-am văzut 
niciodată o achitare reală. 

— Aşadar, nici o achitare reală! spuse K. de parcă ar fi 
vorbit propriilor lui speranţe. Asta confirmă părerea pe 
care o şi aveam despre justiţie. Şi în direcţia aceasta nu 
există nici o şansă. Un singur călău ar putea înlocui tot 
tribunalul. 

— Nu trebuie să  generalizaţi, spuse pictorul 
nemulţumit; eu n-am vorbit decât despre experienţa 
mea personală. 

— Şi ea nu e de ajuns? spuse K. Aţi auzit vorbindu-se 
cumva despre achitări pronunţate în vremurile de 
demult? 

— Se spune că ar fi existat asemenea achitări, 
răspunse pictorul. Dar e foarte greu de ştiut precis; 
sentinţele tribunalului nu sunt publicate niciodată; 
judecătorii înşişi n-au voie să le vadă, de aceea nu s-au 
păstrat decât legende asupra justiţiei din trecut. Ele 
vorbesc despre achitări reale, în majoritatea cazurilor, şi 
nimic nu ne împiedică să le credem; dar, pe de altă 
parte, nimic nu le poate dovedi veracitatea. Cu toate 
acestea, nu se poate să le neglijăm complet; un pic de 
adevăr trebuie să fie în ele; altminteri, sunt foarte 
frumoase, eu însumi am pictat câteva tablouri care 
aveau ca temă asemenea legende. 


— Nişte simple legende, spuse K-, n-au să-mi schimbe 
părerea. Nu e voie să apelezi la ele în faţa tribunalului, 
nu-i aşa? 

Pictorul râse: 

— Nu, nu e voie. 

— Atunci e inutil să mai vorbim de ele. 

Deocamdată, K. ţinea să accepte toate părerile 
pictorului, chiar dacă i se păreau neverosimile sau dacă 
vedea cum contrazic alte păreri; acum n-avea timp nici 
să verifice ce i se spunea; socotea că ar obţine un mare 
succes dacă l-ar putea hotări pe pictor să-l ajute în 
vreun fel oarecare, măcar printr-o intervenţie cu 
rezultat îndoielnic. De aceea spuse: 

— Să lăsăm deci la o parte achitarea reală; aţi mai po- 
menit şi alte două soluţii. 

— Da: achitarea aparentă şi tărăgănarea la infinit. Nu- 
mai despre ele poate fi vorba. Dar n-aţi vrea să vă 
scoateţi haina, înainte de-a le discuta? Probabil că vă 
este foarte cald. 

— Adevărat, spuse K. Până în clipa aceea, atent numai 
la explicaţiile pictorului, uitase de căldură; acum însă, 
când i se amintea de ea, simţi cât de tare îi transpirase 
fruntea. Adevărat, e o căldură aproape insuportabilă, 
adăugă el. 

Pictorul dădu din cap, ca şi cum i-ar fi înţeles foarte 
bine indispoziţia. 

— N-am putea deschide fereastra? întrebă K. 

— Nu, spuse pictorul; acolo nu-i o fereastră, ci un sim- 
plu geam prins în ramă. Nu se poate deschide. 

K. îşi dădu abia atunci seama că sperase tot timpul, de 
la început, să-l vadă pe pictor ridicându-se şi deschizând 
larg fereastra ; se gândise chiar că ar putea el să facă 
asta. Ar fi fost gata să respire cu toată gura până şi 
ceața cea mai densă. Senzaţia că-i complet lipsit de aer 
în încăperea aceea îi producea ameţeală. Lovi deci uşor 


cu palma pilota de lângă el şi spuse cu glas slab: 

— E foarte neplăcut şi foarte nesănătos. 

— Da de unde, spuse pictorul, dornic să se apere; deşi 
nu-i decât un simplu geam, fiindcă nu poate fi deschis 
niciodată, căldura e păstrată mult mai bine decât cu o 
fereastră dublă. Iară dacă vreau să aerisesc, ceea ce nu 
prea e necesar, căci aerul pătrunde prin toate 
crăpăturile, n-am decât să deschid una din uşi, sau chiar 
pe amândouă. 

K., puţin consolat de explicaţia aceasta, se uită în jur 
ca să găsească o a doua uşă. Pictorul îl observă şi-i 
spuse: 

— E în spatele dumneavoastră; am fost nevoit s-o blo- 
chez cu patul. 

Abia atunci văzu K. uşa cea mică din perete. 

— Da, totul e prea mic aici pentru un atelier, spuse 
pictorul ca şi cum ar fi vrut să preîntîmpine o mustrare 
din partea lui K. A trebuit să mă instalez cum s-a putut. 
Evident, patul e foarte prost plasat în faţa uşii. De 
fiecare dată când vine judecătorul pe care-l pictez acum, 
se izbeşte de pat. I-am dat o cheie a uşii acesteia ca să 
mă poată aştepta aici când nu sunt acasă; dar de obicei 
vine cu noaptea în cap, când eu încă mai dorm şi fireşte 
că mă smulge din somnul cel mai adînc deschizându-mi 
uşa la căpătâiul patului. Aţi pierde orice respect faţă de 
judecători dacă aţi auzi înjurăturile cu care îl primesc 
când trece peste patul meu, dimineaţa. Mi-ar fi uşor să-i 
iau cheia, dar cu asta aş înrăutăţi şi mai mult situaţia. 
Aici, cu o lovitură de cot scoţi toate uşile din ţiţini. 

Încă de când pictorul începuse să-şi ţină discursul, K. 
se întreba dacă să-şi scoată sau nu haina ; în cele din 
urmă îşi dădu seama că n-o să mai poată rezista dacă n- 
o scoate imediat ; o dezbrăcă deci, dar o păstră pe 
genunchi ca s-o poată pune imediat ce s-o termina 
convorbirea. Abia rămăsese în cămaşă, când una dintre 
fetiţe strigă: 


— Şi-a scos şi haina. 

Şi se auzi zgomotul tuturor fetiţelor care se 
înghesuiau la crăpăturile uşii ca să vadă cu ochii lor 
spectacolul. 

— Fetiţele cred că vă fac portretul şi că pentru asta v- 
am pus să vă dezbrăcaţi, spuse pictorul. 

— Aşa! făcu K., fără chef, căci nu se simţea deloc mai 
bine decât înainte, deşi era mai uşor îmbrăcat. 

Şi întrebă, morocănos: 

— Cum numeaţi celelalte două feluri de achitare? 
Uitase deja termenii pictorului. 

— Achitare aparentă şi tărăgănare la nesBrşit, 
răspunse Titorelli. Rămâne ca dumneavoastră să alegeţi. 
Eu vă pot ajuta pentru amândouă, dar, fireşte, nu fără 
strădanie: singura diferenţă din punctul acesta de 
vedere este că achitarea aparentă cere un efort puternic 
şi concentrat, iar tărăgănarea la nesfirşit cere un efort 
slab şi continuu. Să vorbim mai întâi, dacă doriţi, despre 
achitarea aparentă. Dacă pe ea o preferaţi, am să vă 
scriu pe-o coală de hîrtie o dovadă de nevinovăție. 
Formula dovezii mi-a fost transmisă de tata şi e total 
inatacabilă. O dată scrisă dovada, dau o raită pe la toţi 
judecătorii pe care îi cunosc. Încep, de pildă, prin a-i 
arăta astă-seară dovada scrisă judecătorului căruia îi fac 
portretul, când va veni să-mi pozeze. Îi întind hîrtia, îi 
explic că sunteţi nevinovat şi garantez eu însumi pentru 
nevinovăția dumneavoastră. Garantarea aceasta nu e un 
simplu angajament formal, ci o adevărată cauţiune, un 
lucru care obligă. 

Privirea pictorului exprima un fel de reproş faţă de 
omul care îl silea să-şi ia povara unei asemenea garanţii. 

— Ar fi foarte amabil din partea dumneavoastră, spuse 
K, dar în felul acesta judecătorul v-ar crede şi totuşi nu 
m-ar achita în mod real? 

— După cum vă spuneam. De altfel nu e deloc sigur că 
au să mă creadă toţi. Cîţiva dintre ei s-ar putea să-mi 


ceară să vă prezint lor mai întâi. Si atunci va trebui să 
mergeţi cu mine. La drept vorbind, cind se întîmplă aşa 
cauza e pe jumătate ciîştigată, mai ales dacă vă învăţ 
dinainte cum trebuie să vă purtaţi faţă de ei. O să ne 
vină mai puţin uşor cu cei care mă vor refuza din 
principiu, şi fără îndoială că vom întâlni şi dintre aceştia. 
Deşi sunt hotărât să facem toate încercările posibile, va 
trebui să renunţăm la ei. De altfel, n-o să fie nimic grav, 
căci cîţiva judecători izolaţi nu pot să decidă într-o 
asemenea chestiune. Când voi strânge semnături 
suficiente pe dovada de nevinovăție, mă voi duce să-l 
văd pe 

[judecătorul care se ocupă personal de procesul 
dumneavoastră. S-ar putea ca până atunci să am şi 
semnătura lui pe 

dovadă; în acest caz lucrurile se vor desfăşura şi mai 
rapid. Dar, în general, când operaţiile ajung acolo, nu 
mai întîlneşti nici un fel de obstacole; e perioada în care 
acuzatul capătă cea mai mare încredere. Căci — e 
ciudat să constaţi, dar nu se poate să nu admiţi — 
oamenii au în momentul acela mai multă încredere 
decât după achitare. O dată ajuns acolo, nu mai e mare 
lucru de făcut. Judecătorul are pe dovadă garanţia 
câtorva alţi judecători, şi poate să vă achite fără teamă, 
ceea ce va şi face, sigur, după împlinirea unor 
formalităţi, de dragul meu şi ca să-i oblige pe ceilalţi 
cunoscuţi. Cât despre dumneavoastră, veţi spune adio 
tribunalului şi veţi fi liber. 

— Şi voi fi liber? întrebă K. şovăitor. 

— Da, spuse pictorul, dar numai în aparenţă sau, mai 
bine zis, în mod provizoriu. De fapt, judecătorii inferiori, 
cum sunt cei pe care îi cunosc eu, n-au dreptul să 
pronunţe o achitare definitivă; dreptul acesta nu 
aparţine decât tribunalului suprem, care vă e inaccesibil 
şi dumneavoastră, şi mie, şi oricărei alte persoane. Ce 
se petrece acolo nu ştim şi, între noi fie vorba, nici nu 


vrem să ştim. Judecătorii pe care vom încerca să-i 
prindem în joc n-au marele drept de a şterge acuzarea 
inculpatului, ci numai pe acela de a-l elibera. Cu alte 
cuvinte, modul acesta de achitare înlătură provizoriu 
acuzarea, dar n-o împiedică să rămână mai departe 
atârnată deasupra capului dumneavoastră, cu toate 
consecinţele care pot surveni dacă intervine un ordin de 
sus. Relaţiile mele îmi permit să vă explic cum se 
manifestă practic deosebirea dintre cele două moduri de 
achitare. Pentru o achitare reală, toate actele procesului 
trebuie distruse şi dispar total din arhivele tribunalului; 
e distrus totul, nu numai actul de acuzare, ci şi celelalte 
piese ale procesului, până şi actul de achitare. Nimic nu 
rămâne. În cazul achitării aparente, lucrurile stau cu 
totul altfel. Hotărîrea nu introduce în proces nici o altă 
modificare în afara îmbogăţirii dosarului cu dovada de 
nevinovăție, cu textul achitării şi cu temeiurile lui. În 
rest, procedura se continuă. E înaintată mai departe, 
spre instanţele superioare, e readusă la cele inferioare, 
după cum cere continuitatea circularii actelor în birouri, 
şi nu încetează să treacă prin tot soiul de urcuşuri şi 
coborişuri, cu oscilaţii mai mult sau mai puţin ample şi 
cu stagnări mai mult sau mai puţin mari. Nu poţi să ştii 
niciodată drumul pe care îl va urma. Privind dinafară, 
poţi să-ţi închipui uneori că totul a fost uitat, că actele s- 
au pierdut şi că achitarea e definitivă ; dar cei iniţiaţi 
ştiu bine că nu- i aşa. Nu există hîrtie care să se piardă, 
iar justiţia nu uită niciodată. Şi într-o bună zi — când 
nimeni nu se mai aşteaptă — un judecător oarecare 
priveşte cu mai multă atenţie actul de acuzare, vede că 
nu şi-a pierdut valabilitatea, şi ordonă imediat arestarea. 
Fireşte, am presupus că între achitarea aparentă şi noua 
arestare s-a scurs timp destul de îndelungat, ceea ce e 
posibil, şi aş putea cita câteva asemenea cazuri, dar e la 
fel de posibil ca, în ziua când se întoarce de la tribunal, 
achitatul să şi găsească oamenii care îl aşteaptă pe 
trotuar să-l aresteze încă o dată. Atunci, evident, adio 


libertate. 

— Şi procesul reîncepe? întrebă K. aproape neîncre- 
zător. 

— Fireşte, răspunse pictorul, procesul reîncepe, dar 
rămâne mai departe posibilitatea dobiîndirii unei noi 
achitări aparente; atunci trebuie să reîncepi să-ţi aduni 
toate forţele; nu trebuie niciodată să capitulezi. 

Poate că pictorul rostise ultimele cuvinte sub impresia 
descurajării care începuse să-l copleşească pe K. 

— Dar a doua achitare nu-i mai greu de obţinut decât 
prima? întrebă K. vrând parcă să preîntîmpine anumite 
destăinuiri eventuale ale pictorului. 

— În privinţa asta nu se poate spune nimic precis, 
răspunse pictorul. Vă imaginaţi cumva că judecătorii ar 
fi influenţaţi în defavoarea acuzatului prin cea de-a doua 
arestare? Asemenea lucruri nu se întîmplă. În momentul 
achitării, judecătorii au şi prevăzut cea de-a doua 
arestare. Ea nu-i influenţează, deci. Dar li se poate 
schimba dispoziţia sufletească, o mulţime de alte motive 
pot modifica opinia asupra acuzaţiei, de aceea trebuie să 
te adaptezi noilor circumstanţe ca să obţii a doua 
achitare; de aceea ţi se cer eforturi la fei de mari ca şi 
pentru prima. 

— Şi nici ea nu e, totuşi, definitivă? spuse K., negând 
el însuşi printr-o clătinare a capului. 

— Se înţelege că nu, spuse pictorul. După a doua achi- 
tare vine a treia arestare, după a treia achitare a patra 
arestare, şi aşa mai departe. Aceasta decurge din natura 
achitării pare nte! K. tăcu. 

— Achitarea aparentă, spuse pictorul, s-ar părea că nu 
vă convine prea mult. Poate că preferaţi tărăgănarea la 
infinit. Să vă explic esenţa tărăgănării? 

K. făcu semn că da. 

Pictorul se instalase comod pe scaun, cu cămaşa de 
noapte desfăcută la piept şi, cu o mână trecută pe sub 


cămaşă, îşi mângiia coastele. 

— Tărăgănarea la infinit... spuse el oprindu-se o clipă 
să priveastă drept înainte ca şi cum ar fi căutat o 
explicaţie perfect inteligibilă, tărăgănarea la infinit 
menţine permanent procesul în prima lui fază. Ca s-o 
obţii, e necesar ca acuzatul şi apărătorul lui, dar mai 
ales apărătorul, să rămână în contact permanent cu 
justiţia. Pentru aceasta, repet, nu e nevoie să cheltuieşti 
atâtea forţe ca pentru achitarea aparentă, dar e nevoie 
deşi mai multă atenţie. N-ai voie să scapi din vedere 
procesul, trebuie să te prezinţi la intervale regulate în 
faţa judecătorului, să-l mai vizitezi şi în ocazii speciale şi 
să cauţi tot timpul să-i păstrezi bunăvoința; dacă nu-l 
cunoşti personal, trebuie să faci presiuni asupra lui prin 
judecătorii pe care-i cunoşti, fără a renunţa la 
convorbirile directe. Dacă nu neglijezi nimic, se poate 
spune cu destulă certitudine că procesul nu va ieşi din 
prima fază. Nu se stinge, nici vorbă, dar acuzatul poate 
fi aproape la fel de sigur că n-o să fie condamnat pe cât 
e atunci când se află în libertate. Faţă de achitarea 
aparentă, tărăgănarea la infinit are avantajul că-i 
asigură inculpatului un viitor mai puţin nesigur; ea îl 
apără de spaima unei arestări neaşteptate; cu ea, 
acuzatul e ferit de teama de-a se pomeni din tr-o dată 
silit să facă demersuri penibile şi să îndure eforturile şi 
enervările pe care le cere totdeauna achitarea aparentă, 
tocmai în momentele cele mai puţin favorabile lui. 
Evident, tărăgănarea la infinit are pentru inculpat şi 
unele dezavantaje, care nu trebuie subapreciate. Nu mă 
gândesc la faptul că el nu e niciodată liber, căci liber în 
adevăratul sens al cuvântului n-ar fi nici în cazul 
achitării aparente. E vorba de altceva. În fapt, procesul 
nu poate fi suspendat decât atunci când există un motiv 
aparent pentru asta. De aceea trebuie să continue, 
teoretic. E necesar deci, din când în când, să fie date 
unele dispoziţii, să fie organizate interogatorii, ordonate 
percheziţii etc, etc. Într-un cuvânt, trebuie ca procesul 


să se învîrtească mereu în cer-culeţul restrâns la care i-a 
fost limitată în mod artificial acţiunea. Pentru acuzat, 
fireşte, aceasta aduce după sine unele neplăceri a căror 
gravitate n-ar trebui nici dumneavoastră s-o exageraţi. 
Totul rămâne doar simplă aparenţă; interogatoriile, de 
exemplu, sunt foarte scurte; dacă n-ai timp sau chef să 
te duci la ele, te poţi scuza uneori; cu unii judecători 
poţi chiar să aranjezi dinainte zilele şi orele pe-o 
întreagă perioadă; în fond, e vorba doar să treci din 
când în când pe la judecător, ca să-ţi faci datoria de 
inculpat. 

Pictorul nu terminase de vorbit când K. îşi puse haina 
pe braţ şi se ridică să plece. 

— S-a ridicat de pe scaun! strigară fetiţele din dosul 

uşii. 

— Vă şi gândiţi să plecaţi? întrebă pictorul ridicându- 
se şi el. Fără îndoială că aerul vă alungă de-aici, şi asta 
mă necăjeşte. Aş mai avea încă o mulţime de lucruri să 
vă spun. A trebuit să mă rezum prea mult, dar sper că 
am fost destul de clar. 

— O, da! spuse K. 

Începuse să-l doară capul din pricina atenţiei cu care 
se silise să asculte. În ciuda afirmației acesteia, pictorul 
mai repetă o dată, rezumând ca şi cum ar fi vrut să-i 
lase lui K. o consolare: 

— Cele două metode au comun faptul că au menirea 
să împiedice condamnarea inculpatului. 

— Dar ele împiedică şi achitarea lui reală, spuse K. 
încet, de parcă i-ar fi fost ruşine că a înţeles. 

— Aţi prins miezul chestiunii, spuse repede pictorul. 

K. puse mâna pe palton, dar nu se putu hotărî să-si 
îmbrace haina. Dacă şi-ar fi urmat dorinţa, ar fi luat de-a 
valma în braţe şi haina şi paltonul şi ar fi ieşit în stradă 
numai în cămaşă; nici fetiţele nu izbutiră să-l hotărască 
să se îmbrace ca lumea, deşi începuseră să-şi strige, 


prematur, una alteia, că musafirul îşi pune hainele. 
Pictorul, ţinând cu tot dinadinsul să dea o interpretare 
atitudinii lui K., spuse: 

— Încă nu v-aţi decis în privinţa celor două propuneri 
pe care vi le-am făcut. Sunt de acord cu dumneavoastră. 
Eu însumi v-aş fi sfătuit să nu vă pripiţi cu alegerea. 
Avantajele şi dezavantajele sunt greu de cumpănit. Totul 
trebuie gândit cu de-amănuntul. Dar, pe de altă parte, 
nici nu trebuie pierdut prea mult timp. 

— Am să revin în curând, spuse K. Apoi, hotărându-se 
brusc, îşi îmbrăcă haina, îşi puse paltonul pe umeri şi 
porni grăbit spre uşa în dosul căreia fetiţele începură 
imediat să urle. 

Lui K. i se păru că le şi vede prin scândurile crăpate 
ale uşii. 

— Ţineţi-vă de cuvânt, spuse pictorul fără să-l urmeze; 
altminteri am să vin la bancă să vă întreb eu însumi. 

— Deschide uşa! strigă K. trăgând de clanţa pe care 
probabil că fetiţele b ţineau strâns, căci nu se mişca. 

— Vreti să vă plictisească fetiţele în tot lungul scării? 
întrebă Titorelli. Treceţi mai bine p e-aici. Şi-i arătă uşa 
care se afla în dosul patului. 

K. acceptă invitaţia şi se îndreptă spre pat. Dar 
pictorul, în loc să-i deschidă, se strecură sub pat şi-l 
întrebă din străfundurile unde se afla. 

— Numai o clipă! N-aţi vrea să vedeţi un tablou pe 
care vi l-aş putea vinde? 

K. nu voia să fie nepoliticos, căci pictorul se ocupase 
într-adevăr de el şi chiar îi promisese să-l ajute în conti- 
nuare, deşi K., distrat, uitase să-i spună că-i va răsplăti 
ostenelile. De aceea nu putu să-i refuze invitaţia şi se 
opri să vadă tabloul, deşi ardea de nerăbdare să iasă din 
atelier. Pictorul scoase de sub pat un vraf de pânze 
neînrămate, acoperite de-atâta praf, încât când suflă 
peste tabloul aflat deasupra, K. rămase câtva timp 
învăluit parcă într-un nor şi cu respiraţia tăiată. 


— E un peisaj de cîmpie, spuse pictorul întinzându-i 
tabloul. 

Tabloul reprezenta doi arbori sfrijiţi, pe-o iarbă 
întunecoasă, la mare distantă unul e altul. În fund, 
soarele amurgea într-o mare de culori. 

— Bine, spuse K., îl cumpăr. 

Vorbise prea sec, de aceea se bucură când văzu că 
pictorul, în loc să se formalizeze, îi întinse un al doilea 
tablou. 

— Iată perechea celuilalt, spuse Titorelli. 

Poate că peisajul fusese bine conceput ca pereche a 
celuilalt tablou, dar între ele nu se putea observa nici o 
deosebire; se aflau şi aici copacii, iarba şi apusul de 
soare. Dar lui K. puţin îi păsa de similitudinea peisajelor. 

— Sunt frumoase, spuse el. Le cumpăr pe amândouă 
şi-am să le pun în biroul meu. 

— Tema pare să vă placă, spuse pictorul luînd un al 
treilea tablou. S-a nimerit bine, căci mai am aici o pânză 
în acelaşi gen. 

Pi nza nu era în acelaşi gen, ci identică cu celelalte 
două. Pictorul folosea perfect ocazia ca să-şi vîndă 
tablourile vechi. 

— Îl iau şi pe acesta, spuse K. Vreţi să-mi spuneţi ce 
preţ au toate trei? 

— Vorbim noi altă dată, doar rămânem în legătură 
unul cu altul, spuse pictorul. Acum sunteţi prea grăbit. 
Mă bucur că tablourile vă plac, am să vi le dau pe toate 
de aici. Sunt numai peisaje de cîmpie. Am pictat multe 
de acest fel, până acum. Unora nu le plac asemenea 
peisaje fiindcă li se par cam sumbre; dar există oameni, 
ca dumneavoastră, de pildă, care apreciază tocmai 
melancolia aceasta. 

K. nu era deloc dispus să se ocupe de experienţele 
profesionale ale pictorului-cerşetor. 

— Împachetaţi-le pe toate, spuse el întrerupându-l în 


plin avânt oratoric. Omul meu de serviciu o să vină 
mîine să le ia. 

— Nu e nevoie, spuse pictorul. Sper să găsesc un 
hamal care să vă poată însoţi chiar acum. 

Şi deschise, în sfîrşit, uşa aplecându-se pe deasupra 
patului. 

— Călcaţi fără grijă pe aşternut, continuă el. Toţi câţi 
intră aici aşa fac. 

K. n-ar fi avut nevoie de încurajare ca să calce fără 
milă pe aşternut; pusese chiar piciorul în mijlocul pilotei 
de puf când, privind prin uşa deschisă, se dădu înapoi, 
mirat. 

— Ce e asta? îl întrebă el pe pictor. 

— De ce vă miraţi? întrebă pictorul, la fel de mirat. 
Sunt birourile tribunalului. Nu ştiaţi că tribunalul are 
birouri aici? Aproape în fiecare pod există birouri ale 
tribunalului; de ce n-ar exista şi aici? Atelierul meu este 
de fapt unul dintre birouri, dar tribunalul mi l-a pus la 
dispoziţie. 

Pe K. nu-l speriase atât faptul că dăduse şi în locul 
acesta peste birourile tribunalului, cât îl înspăimântase 
constatarea totalei lui ignorante în legătură cu justiţia. I 
se părea că, pentru un inculpat, legea de bază a 
comportării constă în a fi ţ totdeauna pregătit la orice, 
în a nu se lăsa niciodată surprins,!) în a nu privi la 
dreapta când judecătorul se află la stinga; şi tocmai 
împotriva legii acesteia de bază păcătuia el mereu. 

În faţa lui se întindea un coridor lung: prin coridorul 
acesta venea un aer pe lângă care cel din atelier părea 
proaspăt şi înviorător. De-o parte şi de alta a coridorului 
se aflau bănci, ca în sala de aşteptare a secţiei de care 
tinea procesul lui K. Instalarea birourilor părea făcută 
pretutindeni după prescripţii minuţioase. În momentul 
acela, pe coridor nu se afla prea multă lume. Un bărbat 
şedea, sau mai degrabă părea că doarme, pe una din 
bănci, cu obrajii îngropaţi în palmele lipite de bancă; un 


altul stătea în picioare, la capătul coridorului, în 
penumbră. K. se hotărî din nou şi trecu peste pat. 
Pictorul u urmă, cu pânzele sub braţ. Curând, întîlniră 
un aprod. K. ştia cum să-i recunoască după nasturele de 
aur pe care îl purtau printre nasturii obişnuiţi ai 
costumului civil — şi pictorul îi dădu aprodului dispoziţie 
să ducă tablourile. K. mai mult se clătina decât mergea. 
Îşi ţinea batista apăsată pe gură. Ajunseseră aproape de 
ieşire, când fetiţele se năpustiră în calea lor; coridorul 
din pod nu-l scutise pe K de întîlnirea aceasta. Fetiţele 
văzuseră probabil că fusese deschisă cealaltă uşă a 
atelierului şi făcuseră un ocol ca să ajungă în partea 
aceasta. 

— Nu mai pot să vă însoțesc! strigă pictorul rizând 
sub asaltul fetitelor. La revedere! Nu pierdeţi prea mult 
timp până vă hotăriţi. 

K. nici nu se uită la el. Ajuns în stradă, luă prima 
trăsură întilnită în cale. Abia aştepta să scape de 
aprodul al cărui nasture de aur îi făcea rău la ochi, deşi 
nimeni în afară de el probabil că nu l-ar fi observat. 
Îndatoritor, aprodul voise să se urce şi pe capră, lângă 
vizitiu, dar K. îl goni imediat. 

Amiaza trecuse de mult când trăsura se opri în faţa 
băncii. K. ar fi lăsat bucuros tablourile unde se aflau, 
dar se temea ca nu cumva vreo ocazie să-l oblige să-i 
arate pictorului că le mai are. De aceea ceru să-i fie 
aduse în birou şi le încuie în sertarul cel mai de jos al 
mesei lui de lucru ca să le ascundă, măcar pentru câteva 
zile, de privirea directorului-adjunct. 


NEGUSIORUL BLOCK. 
K. RENUNŢA LA SERVICIILE 
AVOCATULUI 


Până la urmă K. se hotărî totuşi să renunţe la 
serviciile avocatului. La drept vorbind nu se putea 
împiedica să se întrebe dacă făcea bine procedînd aşa, 
dar convingerea că gestul acesta era necesar îi învinse 
ezitările. Efortul cerut de luarea hotăririi îl consumă 
într-atât, încât în ziua când trebui să meargă la avocat 
abia dacă putu să lucreze la birou şi trecuse de ora zece 
când ajunse în sfîrşit în faţa uşii maestrului Huld. 
Înainte de a suna, K. se mai întreba încă dacă n-ar fi fost 
mai bine să-l anunţe pe avocat că renunţă la serviciile 
lui, fie prin telefon, fie trimiţindu-i o scrisoare. Se 
gândea că discuţia va fi cu siguranţă penibilă. Chibzuind 
bine, preferă totuşi soluţia convorbirii personale; oricum 
avocatul n-ar fi răspuns decât prin tăcere sau prin 
câteva cuvinte formale, iar K. n-ar fi putut să ştie 
niciodată — cel puţin dacă nu reuşea Leni să afle câte 
ceva — cum a primit maestrul Huld vestea că renunţă la 
serviciile lui şi nici ce consecinţe ar putea să aibă actul 
renunţării, după datele previziunii acestui expert; dacă 
însă îl avea pe avocat în faţă şi-i comunica vestea pe 
neaşteptate, ar fi reuşit uşor să deducă, după faţa şi 
reacţiile lui, tot ce voia să ştie, chiar dacă maestrul Huld 
ar fi rămas zgîrcit la vorbă. Şi n-ar fi fost exclus atunci 
să-şi schimbe hotărîrea, dacă s-ar fi convins că e mai 
bine aşa, şi să lase mai departe apărarea pe seama 
avocatului. 

Ca de obicei, după ce sună prima dată nu se ivi 
nimeni. „Leni ar putea să se mişte ceva mai repede”, se 
gândi K. Dar tot era bine că nu se amestecau ceilalţi 
locatari, cum făceau de obicei, căci se găsea totdeauna 


în asemenea ocazii vreun vecin care începea să 
protesteze, ca domnul în halat de la prima vizită. 
Apăsînd pentru a doua oară pe buton, K. se întoarse 
spre cealaltă uşă, dar de data aceasta şi ea rămase 
închisă. În cele din urmă, doi ochi se iviră la vizor; nu 
erau însă ochii lui Leni. Cineva răsuci cheia în broască, 
rămânând totuşi proptit în uşă, apoi se întoarse spre 
interior şi strigă: „El este”, dar nu deschise complet 
decât după aceea. 

K. începuse să împingă uşa, căci auzise cheia 
răsucindu-se în broasca vecinului; când uşa se deschise 
de tot, năvăli direct în vestibul şi mai avu timp s-o vadă 
pe Leni — căci ei i se adresase omul de la uşă — fugind 
în cămaşă prin coridorul aflat între camere. După ce-o 
urmări o clipă cu privirea, K. îl cercetă pe cel ce-i 
deschisese: un bărbat mărunt, sfrijit, cu o barbă lungă şi 
care ţinea o lumânare în mână. 

— Eşti angajat aici? îl întrebă K. 

— Nu, răspunse omul, nu sunt de-al casei; avocatul nu 
mi-e decât apărător; mă aflu aici pentru o afacere 
juridică. 

— Fără haină? întrebă K. arătind cu mâna 
îmbrăcămintea sumară a celuilalt. 

— Vă cer scuze, spuse omul luminându-se cu 
luminarea, ca şi cum până atunci n-ar fi observat cum 
era îmbrăcat. 

— Leni e amanta dumitale? întrebă K., scurt. 

Îşi depărtase puţin picioarele şi-ţi ţinea pălăria la 
spate, cu mîinile cruciş. Paltonul lui îmblănit îl făcea să 
se simtă superior omului acestuia mărunt şi uscat. 

— Oh! Dumnezeule! făcu omul ridicând o mână ca să- 
şi apere faţa înspăimântată. Nu! Nu! Ce vă închipuiţi? 

— Pari un om cumsecade, spuse K., totuşi, vino cu 
mine. Îi făcu semn cu pălăria şi-l lăsă să treacă înaintea 
lui. 


— Cum te numeşti? întrebă el din mers. 

— Block, negustorul Block, răspunse omuleţul 
întorcându-se spre K. cu gând să se prezinte. Dar K. nu-i 
dădu voie să se oprească. 

— E numele dumitale adevărat? întrebă el. 

— Sigur, i se răspunse, de ce v-aţi îndoi de asta? 

— Mă gândeam că ai putea avea motive să-ţi ascunzi 
adevărata identitate, răspunse K. 

Se simţea atât de liber sufleteşte cum eşti numai 
printre străini, când vorbeşti cu oamenii fără 
importanţă, păstrând pentru tine ceea ce te priveşte şi 
nevorbind decât cu seninătate despre interesele 
celorlalţi, ceea ce îi ridică în ochii tăi, dar îţi permite, în 
schimb, să-i laşi să cadă când vrei. 

La uşa camerei de lucru a maestrului Huld, K. se opri, 
deschise şi-i strigă negustorului care continua să 
meargă mai departe, docil. 

— Mai încet! Fă lumină aici. 

Gândindu-se că Leni s-ar fi putut ascunde acolo, îl 
puse pe negustor să scotocească prin toate ungherele, 
dar camera era pustie. Când ajunse în faţa portretului 
judecătorului, îşi opri însoţitorul apucându-l de bretele. 

— Îl cunoşti? întrebă ridicând degetul arătător. 

La rândul său, negustorul ridică lumânarea, se uită o 
clipă în sus clipind din ochi şi spuse: 

— E un judecător. 

— Un judecător de seamă? îl întrebă K. şi se aşeză în 
aşa fel încât să poată vedea ce impresie îi face portretul. 
Dar negustorul ridică ochii, admirativ. 

— E un judecător de seamă, spuse el. 

— Nu prea te pricepi, spuse K. E cel mai neînsemnat 
dintre toţi judecătorii de instrucţie inferiori. 

— Acum îmi aduc aminte, spuse negustorul şi cobori 
lumânarea. Mi s-a mai spus asta. 

— Sigur! strigă K. Uitasem! Cum să nu ţi se spună! 


— Dar de ce? De ce? întrebă negustorul în timp ce se 
apropia de uşă, împins de K. 

Pe coridor, K. îl întrebă: 

— Ştii unde s-a ascuns Leni? 

— Ascuns? se miră negustorul. Nu. Dar s-ar putea 
foarte bine să fie la bucătărie şi să pregătească supa 
pentru avocat. 

— De ce nu mi-ai spus asta imediat? întrebă K. 

— Voiam să vă conduc acolo, dar m-aţi chemat înapoi, 
răspunse negustorul năucit parcă de nişte porunci 
contradictorii. 

— Te crezi tare şiret, nu-i aşa? Hai, condu-mă. 

K. nu mai fusese până atunci în bucătărie, o încăpere 
surprinzător de mare şi plină cu tot felul de ustensile: 
numai plita era de trei ori mai mare decât o plită 
obişnuită, dar restul amănuntelor nu se puteau desluşi 
clar, căci încăperea era luminată doar de-o lămpiţă 
prinsă la intrare. În faţa plitei, Leni, în şorţ alb ca 
totdeauna, spărgea ouă înr-o cratiţă pusă pe-o spirtieră. 

— Bună seara, Josef, spuse ea aruncându-i o privire. 

— Bună seara, spuse K. şi arătă cu degetul un scaun 
pe care negustorul se aşeză imediat. 

Cât despre el, se apropie pe la spate de Leni, se plecă 
peste umărul ei şi o întrebă: 

— Cine e ăsta? 

Leni îl cuprinse cu o mână pe după talie, în timp ce cu 
I cealaltă mână continua să bată ouăle, apoi îl făcu să 
vină în faţa ei şi-i spuse: 

— Un om necăjit, un biet negustor, un oarecare Block. 
Uită-te la el! 

Se întoarseră amândoi ca să-l privească. Negustorul, 
aşezat pe scaunul pe care i-l arătase K., suflase în 
lumânarea a cărei lumină nu mai era necesară, şi-i 
strângea fitilul între degete ca să oprească fumul. 

— Erai în cămaşă, îi spuse K. lui Leni, şi-i întoarse 


capul cu mâna, spre plită. 

Leni tăcu. 

— E amantul tău? întrebă el. 

Leni vru să apuce cratiţă, dar K. îi prinse amândouă 
mîinile şi-i spuse: 

— Hai, răspunde. Leni răspunse: 

— Vino în birou, am să-ţi explic totul. 

— Nu, spuse K, vreau să-mi explici aici. 

I se agăţă de gât ca să-l sărute. Dar K. o respinse şi-i 
spuse: 

— Nu vreau să mă săruţi acum. 

— Josef, îi spuse Leni cu glas rugător dar privindu-l 
drept în ochi, doar n-oi fi gelos pe domnul Block! 

Apoi se întoarse spre negustor şi adăugă: 

— Hai, Rudi, ajută-mă, vezi bine că mă bănuieşte, lasă 
lumânarea. 

S-ar fi putut crede că Rudi nu dăduse nici o atenţie cu- 
vintelor spuse de Leni, dar, de fapt, le auzise foarte 
bine. 

— Nu văd de ce aţi fi gelos, spuse el fără prea multă 
promptitudine. 

— Nici eu nu văd, spuse K, şi-l privi zâmbind. 

Leni izbucni în râs şi, profitînd de neatenţia lui K., îl 
luă de braţ şi-i şopti. 

— Lasă-l acum, vezi bine ce fel de bărbat e. M-am ocu- 
pat puţin de el fiindcă e un client important al 
avocatului, alt motiv nu există. Şi tu? Vrei să-i vorbeşti 
astăzi? E foarte bolnav, dar, dacă vrei, am să te anunţ, 
totuşi. Numai că noaptea asta va trebui să rămii cu 
mine. E atâta vreme de când n-ai mai venit să mă vezi! 
Până şi avocatul a întrebat de tine. Nu-ţi neglija 
procesul. Şi eu am să-ţi comunic câteva lucruri pe care 
le-am aflat. Dar mai întâi de toate scoate-ţi paltonul. 

Leni îl ajută să şi-l scoată, îi luă pălăria, alergă să le 


atârne în vestibul, apoi se întoarse grăbită ca să vadă ce 
s-a întîmplat cu supa. 

— Să te anunţ sau să-i duc mai întâi supa? 

— Anunţă-mă. 

K. era înciudat; prima lui intenţie fusese să discute 
mai întâi amănunţit cu Leni despre ce-avea de gând să 
facă; prezenţa negustorului îl împiedicase şi-i tăiase 
cheful. Dar treburile lui i se păreau totuşi prea 
importante pentru a-i permite acestui mic negustor să 
joace în ele un rol ce ar fi putut să fie decisiv. De aceea 
o chemă înapoi pe Leni, care ajunsese pe coridor. 

— Du-i totuşi mai întâi supa, ordonă el. Trebuie să ca- 
pete forţe pentru întîlnirea care-l aşteaptă, o să aibă 
nevoie de ele. 

— Şi dumneavoastră sunteţi un client al avocatului, 
întrebă încet, cu un ton de constatare, negustorul, din 
colţul unde se afla, dar nu găsi nici o înţelegere. 

— Ce-ţi pasă? spuse K. Iar Leni adăugă: 

— Ce-ar fi să taci? Îi duc supa, spuse ea întorcându-se 
spre K.; şi turnă supa într-o farfurie. N-o să te mai poţi 
teme decât că o să-l vezi adormind prea curând, căci 
după ce mănâncă adoarme imediat. 

— Ce-am să-i spun eu o să-l ţină treaz, declară K. 
vrând s-o facă pe Leni să înţeleagă că avea de gând să 
discute lucruri foarte importante cu avocatul. 

K. ar fi vrut ca mai întâi Leni să-l întrebe despre ce 
era vorba şi apoi el să-i ceară sfatul. Dar ea se 
mulțumea să-i execute orbeşte ordinele. Trecând cu 
supa pe lângă el, Leni îl atinse intenţionat şi-i şopti: 

— Cum o mănâncă, te şi anunţ, ca să ne întîlnim cât 
mai curând posibil. 

— Du-te, spuse K. 

— Fii mai amabil, îi răspunse ea întorcându-se încă o 
dată, din prag. 

K. o urmări cu privirea; acum era ferm decis să 


renunţe la avocat; poate că ar fi fost mai bine să nu 
discute despre asta cu Leni; ea nu-i cunoştea destul de 
bine povestea şi cu siguranţă că l-ar fi sfătuit să nu 
renunţe la avocat; iar dacă mai ezita şi de data aceasta, 
K. ar fi rămas mai departe pradă neliniştii şi îndoielilor 
şi-apoi ar fi trebuit să ia din nou totul de la început, căci 
hotărîrea lui era definitivă. Cu cât avea s-o ducă mai 
repede la îndeplinire, cu atât avea să fie mai puţin 
păgubit; în privinţa asta poate că negustorul i-ar fi putut 
da un sfat. 

De aceea se întoarse spre Block; când observă că se 
uită la el, negustorul vru să se ridice în picioare. 

— Stai jos, îi spuse K. trăgând un scaun lângă al lui. 
Eşti de multă vreme clientul avocatului? 

— Da, spuse negustorul, sunt un client foarte vechi. 

— De cîţi ani te asistă? 

— Nu ştiu la ce anume vă referiţi, spuse Block. În 
chestiunile legate de afaceri — am o importantă firmă 
de comerţ cu grâne — mă sfătuiesc încă de la înfiinţarea 
firmei, adică de vreo douăzeci de ani, iar în privinţa 
procesului — fără îndoială că despre el vreţi să vă 
vorbesc — mă asistă de la început, adică de peste cinci 
ani. Da, de peste cinci ani, adăugă el scoţind din 
buzunar un protofel vechi. Am notat aici totul; dacă 
doriţi, vă pot spune data exactă; e imposibil să ţii minte 
tot. Procesul meu probabil că durează încă de şi mai 
mult timp; a început curând după moartea soţiei mele, 
întîmplată acum peste cinci ani şi jumătate. 

K. se apropie şi mai tare de Block. 

— Avocatul se ocupă deci şi de chestiuni de drept cu- 
rente? întrebă el. 

Combinarea aceasta a afacerilor comerciale şi a celor 
juridice i se părea foarte liniştitoare. 

— Fireşte, spuse negustorul. I Apoi îi şopti: 

— Se spune chiar că e mai capabil în problemele 


comerciale decât în celelalte. 

Dar, părând că regretă ce-a spus, puse o mână pe 
umărul lui K. şi adăugă: 

— Vă rog foarte mult să nu mă trădaţi. 

K. îl bătu peste coapsă ca să-l liniştească şi-i spuse: 

— Nu, nu sunt trădător. 

— Ştiţi, e foarte ranchiunos, spuse negustorul. 

— Unui client atât de credincios ca dumneata, precis 
că n-o să-i facă nimic, spuse K. 

— Ba da, spuse negustorul, când e înfuriat nu mai 
face deosebiri; de altfel, nu s-ar putea spune că-i sunt 
credincios. 

— Cum asta? întrebă K. 

— Să mă destăinui? întrebă la rândul său negustorul, 
oarecum şovăitor. 

— Cred că poţi s-o faci, spuse K 

— Ei bine, spuse negustorul, am să vă destăinui o 
parte din secretul meu, dar va trebui ca, la rândul 
dumneavoastră, să vă destăinuiţi mie, ca să rămânem 
solidari în faţa avocatului. 

— Câtă prudenţă! spuse K. Dar fie, am să-ţi destăi- 
nuiesc un secret care o să te liniştească pe deplin. În ce 
constă deci necredinţa dumitale? 

— Am, spuse negustorul şovăind şi cu acelaşi ton cu 
care ar fi spus un lucru necinstit, am şi alţi avocaţi în 
afară de el. 

— Dar asta nu e ceva prea grav, spuse K. uşor de- 
zamăgit. 

— Aici, nu, spuse negustorul care, de când făcuse 
destăinuirea, respira tot mai greu, dar după observaţia 
lui K. începuse să-şi mai recapete încrederea. Numai că 
nu-i permis, şi e şi mai puţin permis când e vorba de 
avocaţi ilegali. lar eu tocmai asta am făcut. Am cinci 
avocaţi de contrabandă. 

— Cinci! exclamă K. Numărul îi stârnise mirarea. 


Cinci avocaţi în afară de maestrul Huld? 

Negustorul făcu semn că da. 

— Sunt în tratative cu al şaselea. 

— Dar de ce atiţia avocaţi? întrebă K. 

— Am nevoie de toţi! 

— Ai putea să-mi explici de ce? 

— E uşor, spuse negustorul. Înainte de orice, evident, 
nu vreau să-mi pierd procesul. De aceea n-am voie să 
neglijez nimic din ce mi-ar putea folosi; chiar dacă 
speranţa e foarte slabă, n-am voie să nu-mi încerc şansa. 
Am pus deci în slujba procesului tot ce am. Mi-am retras 
toţi banii din afaceri; odinioară, birourile mele ocupau 
aproape un etaj întreg; astăzi mă mulţumesc cu o odăiţă 
mică şi dosnică, în care lucrez cu un simplu ucenic. 
Decăderea aceasta nu mi-a pricinuit-o numai retragerea 
banilor ci, mai ales, scăderea puterii mele de muncă. 
Când vrei să faci ceva pentru procesul tău nu te mai poţi 
ocupa de nimic. 

— Lucrezi deci chiar dumneata pentru proces? întrebă 
jC Tocmai despre asta mi-ar plăcea să te aud vorbind. 


— Despre asta nu v-aş putea spune mare lucru, 
făspunse negustorul. La început, am încercat, dar am re- 
nunţat repede. E o muncă istovitoare, din care nu te 
alegi jiproape cu nimic; curând, mi-a devenit cu totul 
imposibil să muncesc şi să întreprind demersuri în 
birourile tribunalului. Numai statul pe-o bancă şi 
aşteptatul acolo cer un efort ţuiaş; dar dumneavoastră 
cunoaşteţi personal aerul greu din birouri. 

— De unde ştii că am fost acolo? întrebă K. 

— Mă aflam în sala de aşteptare când aţi trecut. 

— Ce coincidenţă ciudată! strigă K. extrem de impre- 
sionat şi uitînd complet, din pricina asta, cât de ridicol i 
se păruse până atunci negustorul. Prin urmare, m-ai 
văzut. Erai fn sala de aşteptare în clipa când am trecut? 
Da, într-adevăr, am fost o dată acolo. 


—  Coincidenţa nu-i chiar atât de ciudată, spuse 
negustorul. Eu mă aflu aproape zilnic acolo. 

— Acum, spuse K., pesemne că va trebui să mă duc şi 
eu mai des, dar probabil că voi fi primit cu mai puţin 
respect decât data trecută. Toţi se ridicaseră în picioare. 
Mă luaseră probabil drept judecător. 

— Nu, spuse negustorul, ne-am ridicat pentru aprod. 
Despre dumneavoastră ştiam bine că eraţi inculpat. 
Asemenea veşti se răspândesc ca fulgerul. 

— Ştiaţi? spuse K. în cazul acesta atitudinea mea tre- 
buie că vi s-a părut extrem de arogantă. Nu s-a discutat 
despre asta? 

— Nu, spuse negustorul. Dimpotrivă. Dar astea sunt 
prostii. 

— Ce prostii? întrebă K. 

— De ce mă întrebaţi asemenea lucruri? spuse 
negustorul necăjit. S-ar părea că nu-i cunoaşteţi încă pe 
cei de-acolo şi poate că-i înţelegeţi greşit. Nu trebuie să 
uitaţi că în decursul procedurilor nesfîrşite se spun 
adesea multe lucruri pe care logica nu le mai poate 
controla; de multe ori eşti prea obosit, sau unele 
subiecte nu te interesează, şi-atunci, ca o compensație, 
ajungi la superstiții. Vorbesc despre ceilalţi, dar, în fond, 
nici eu nu sunt mai breaz. Una dintre superstiţiile 
acestea constă în credinţa că poţi citi deznodământul 
procesului pe faţa acuzatului, şi mai ales pe tăietura 
buzelor lui. Cei ce cred în astfel de preziceri au spus 
deci că, judecind după buzele dumneavoastră, în curând 
veţi fi cu siguranţă condamnat. Vă repet, e o superstiție 
ridicolă, pe care experienţa o dezminte categoric în 
majoritatea cazurilor, dar când trăieşti într-un astfel de 
mediu, e greu să scapi de asemenea idei. Nu vă închipuiţi 
câtă forţă poate avea superstiţia aceasta. Aţi încercat 
acolo să vorbiţi cu un om, nu-i aşa? Şi el abia a putut să 
vă răspundă. Fireşte, acolo poţi avea multe motive să te 
tulburi, dar unul dintre ele, în cazul de faţă, era cu 


siguranţă aspectul gurii dumneavoastră. Omul a povestit 
chiar, ceva mai târziu, că i se păruse că vede pe buzele 
dumneavoastră semnul propriei lui condamnări. 

— Pe buzele mele? întrebă K. scoţînd o oglinjoară din 
buzunar şi privindu-se în ea. Nu văd nimic neobişnuit pe 
buzele mele . Dumneata vezi? 

— Nu, răspunse negustorul, nici eu nu văd absolut ni- 
mic. 

— Ce oameni superstiţioşi! exclamă K. 

— Nu v-am spus şi eu? întrebă negustorul. 

— Inculpații se văd atât de des între ei? Discută şi 
schimbă păreri? Eu până acum m-am tinut complet deo- 
parte. 

— În general n-au relații prea strânse unii cu alții; ar 
fi şi imposibil, sunt prea mulţi. De altfel, au şi puţine 
interese comune. Dacă se întîmplă câteodată ca mai 
mulţi să-şi descopere vreun interes comun, îşi dau 
curând seama că s-au înşelat, împotriva tribunalului nu 
se poate face nimic în comun. Fiecare caz e cercetat în 
parte; nu există tribunal mai minuţios. Nu ajungi la 
nimic unindu-te cu alţii. Izolat, mai izbuteşti să obţii în 
secret câte ceva, iar ceilalţi nu află decât după aceea, şi 
nimeni nu ştie cum s-a făcut. Solidaritatea nu există 
deci; oamenii se întîlnesc din când în când în sălile de 
aşteptare, dar acolo se vorbeşte puţin. Ideile 
superstiţioase există încă din vremurile de demult şi se 
înmulţesc pur şi simplu de la sine. 

— l-am văzut pe domnii aceia făcând anticameră 
acolo, spuse K., şi aşteptarea lor mi s-a părut atât de 
inutilă! 

— Aşteptarea nu e inutilă, spuse negustorul. Inutil e 
doar să te amesteci personal în propriul tău proces. V- 
am spus că, în afară de maestrul Huld, mai am cinci 
avocaţi. S-ar putea crede — aşa credeam şi eu la început 
— că las cu totul în seama lor grija procesului. Asta ar fi 
însă complet greşit. fix fi o greşeală şi mai mare decât 


dacă aş avea unul singur, par dumneavoastră nu mă 
înţelegeţi, nu-i aşa? 

— Nu, spuse K. punându-şi palma peste mâna 
negustorului ca să-l calmeze, căci se înfierbîntase prea 
tare. Dar te-aş juga să vorbeşti ceva mai rar; tot ce-mi 
spui e foarte important pentru mine şi nu izbutesc să te 
urmăresc. 

— Faceţi bine că-mi amintiţi, spuse negustorul, dum- 
neavoastră sunteţi un nou-născut, un novice, procesul 
dumneavoastră n-are decât şase luni, nu-i aşa? 

— Da. 

— Am auzit despre el; ce proces tînăr! Dar mie, care 
jpn frământat de mii şi mii de ori lucrurile acestea, mi se 
par toate foarte fireşti. 

— Eşti fericit că procesul e atât de avansat? spuse K. 
nevrând să-l întrebe direct în ce stadiu se afla. 

Dar primi un răspuns la fel de neprecis ca şi 
întrebarea. 

— Da, spuse negustorul plecându-şi fruntea, sunt 
peste cinci ani de când îmi tot duc procesul şi asta nu 
înseamnă puţin. 

Apoi tăcu o clipă. K. pândea întoarcerea lui Leni. Pe 
de-o parte nu i-ar fi plăcut s-o vadă venind prea 
devreme, căci mai avea multe întrebări de pus şi n-ar fi 
vrut să fie surprins în discuţia confidențială cu 
negustorul; pe de altă parte însă îl enerva faptul că 
zăbovea atâta la avocat, ştiind că el se afla acolo. Supa 
nu justifica o atare întârziere. 


— Îmi mai aduc exact aminte vremea, spuse negusto- 
rul — şi K. deveni imediat atent — Imi mai aduc exact 
aminte vremea când procesul meu era de virsta 
procesului dumneavoastră. Pe atunci îl aveam ca avocat 
numai pe maestrul Huld, dar nu eram prea mulţumit de 
el. 


„Am să aflu tot”, se gândi K. şi clătină vioi din cap ca 


şi pum gestul acesta l-ar fi putut încuraja pe negustor să 
spună tot ce merita să fie ştiut. 

— Procesul meu, continuă domnul Block, nu avansa 
deloc; mi se fixau interogatorii, şi nu lipseam niciodată 
de la ele, adunam acte, prezentam toate registrele 
firmei — ceea ce nu era deloc necesar, după cum am 
aflat mai târziu — veneam întruna la avocat, avocatul 
înaintase chiar mai multe întîmpinări către tribunal. 

— Mai multe întîmpinări? întrebă K. 

— Sigur, făcu negustorul. 

— Asta mă interesează enorm, spuse K., în cazul meu 
încă mai lucrează la prima. N-a făcut nimic. Acum văd 
că mă neglijează în mod ruşinos. 

— S-ar putea să aibă motive bine întemeiate ca 
întîmpi-narea să nu fie încă gata, spuse negustorul. Cât 
despre ale mele, am putut vedea mult mai târziu că nu 
serviseră absolut la nimic. Am putut citi eu însumi una, 
datorită unui funcţionar binevoitor. Întîmpinarea era — 
trebuie să mărturisesc — plină de erudiție dar, în fond, 
nu conţinea nimic; multă latină, pe care de altfel n-o 
înţeleg, apoi pagini şi pagini cu apeluri către tribunal, 
apoi linguşiri către anumiţi magistrați, fără nume 
precise, dar pe care iniţiaţii îi puteau recunoaşte; pe 
urmă propriul elogiu al avocatului, un elogiu în care el 
se tăvălea în faţa tribunalului cu umilinţa unui cîine, şi 
în sfîrşit examinarea câtorva vechi cazuri judiciare care, 
chipurile, semănau cu al meu. Cinstit vorbind, 
examinarea aceasta era făcută cu cea mai mare grijă, pe 
cât mi-am putut da eu seama. Observaţi că spunând 
acestea nu pretind că judec munca avocatului; de altfel, 
întîmpinarea pe care am citit-o nu era decât una dintre 
cele multe, dar, şi aici e punctul despre care vreau să vă 
vorbesc, oricum, n-am putut constata nici un fel de 
progres în ceea ce priveşte procesul meu. 

— Si ce fel de progrese aţi fi vrut să constataţi? 
întrebă K. 


— Întrebarea dumneavoastră e foarte înţeleaptă, 
spuse negustorul zâmbind; se poate observa foarte rar 
vreun progres în asemenea proceduri, dar pe-atunci eu 
încă nu ştiam asta. Sunt negustor, iar în epoca aceea 
eram şi mai negustor decât acum; aş fi dorit progrese 
palpabile, ar fi trebuit ca totul să se organizeze şi să se 
îndrepte către un sfîrşit sau măcar să văd procesul 
pornit pe-o cale bună. Dar nu aveau loc decât 
interogatorii care semănau aproape leit între ele; ştiam 
dinainte răspunsurile, le cunoşteam pe de rost ca pe 
rugăciuni; de câteva ori pe săptămână cîţiva funcţionari 
de-ai tribunalului mă căutau fie la magazin, fie acasă, fie 
nu mai ştiu unde, şi asta era, fireşte, supărător (în 
privinţa aceasta e mai bine astăzi, telefonul deranjează 
mai puţin); şi apoi zvonul despre procesul meu începuse 
să se răspândească, negustorii, prieteni de-ai mei, ştiau, 
rudele aflaseră şi ele; eram păgubit din toate părţile, dar 
nici un semn nu-mi arăta că în curând au să aibă loc 
măcar primele dezbateri. M-am dus deci să mă plâng 
avocatului. El mi-a dat, ce e drept, explicaţii înde-l lungi, 
dar a refuzat categoric să facă cel mai mic lucru în 
sensul dorit de mine, spunând că nimeni nu poate 
influenţa asupra datei dezbaterilor şi că era absolut de 
neimaginat să le i grăbeşti printr-un memoriu, aşa cum 
aş fi vrut eu, pentru că un asemenea lucru nu s-a mai 
pomenit şi n-ar putea decât să ne piardă, şi pe el şi pe 
mine. M-am gân dit că un altul poate ar vrea şi ar putea 
să facă ceea ce el nu voia sau nu putea. Am căutat deci 
alţi avocaţi. Dar e mai bine să vă spun din capul locului: 
nici unul dintre ei, niciodată, n-a cerut şi n-a lobţinut 
fixarea unui termen pentru dezbateri; lucrul acestaleste, 
cu o rezervă despre care am să vă vorbesc mai târziu, 
tjealmente imposibil de obţinut; în privinţa aceasta 
maestrul Huld nu mă înşelase, deci; dar n-am avut nici 
de ce să regret faptul că mă adresam şi altor avocaţi. 
Maestrul Huld probabil că v-a vorbit despre avocaţii de 
contrabandă şi vi i-a descris ca pe nişte oameni demni 


de dispreţ, ceea ce, de alt->fel, este exact. Dar face, de 
câte ori se compară cu ei, o mică «eroare asupra căreia 
aş vrea să vă atrag în treacăt atenţia. Ca să-i 
deosebească de aceştia pe avocaţii din cercul său, el îi 
numeşte totdeauna „avocaţii cei mari” pe cei care îi sunt 
cu-noscuţi. Termenul e însă fals; fireşte, oricine poate să 
spună că e „mare” dacă aşa are chef, dar în cazul de 
faţă uzajul judiciar e cel care decide. Iar uzajul acesta 
arată clar că există, în afara avocaţilor de contrabandă, 
avocaţi mari şi avocaţi , mărunți. lar maestrul Huld şi 
colegii săi nu sunt decât avocaţi mărunți; marii avocaţi, 
pe care nu-i cunosc decât din auzite ţi pe care n-am 
izbutit niciodată să-i văd, sunt de-un rang în-l 
comparabil superior faţă de avocaţii mărunți, cu mult 
mai presus decât sunt aceştia din urmă faţă de avocaţii 
de contrabandă pe care ei îi dispreţuiesc. 

— Marii avocaţi? întrebă K. Cine sunt? Cum poţi junge 
la ei? 

— N-aţi auzit încă niciodată vorbindu-se despre ei? 
spuse negustorul. Aproape că nu există acuzat care, 
după ce-a auzit prima oară de existenţa lor, să nu viseze 
câtăva vreme să fie apărat de ei. Nu vă lăsaţi ispitit de 
slăbiciunea aceasta. Cine sunt? Habar n-am, iar ca să 
ajungi la ei, este imposibil. 

Nu cunosc nici un caz în care să se poată afirma cu 
certitudine că a intervenit un mare avocat. Apără şi ei 
cîțiva clienți, dar asta nu depinde de dorinţa 
inculpatului; marii avocaţi nu apără decât pe cine vor ei; 
iar ca să se ocupe de vreun proces, trebuie neapărat ca 
procesul acela să fi depăşit competenţa micilor 
tribunale. De fapt, e mai bine să nu te gândeşti la ei; 
altminteri — ştiu asta din experienţă personală — 
consultaţiile, eforturile şi ajutorul pe care le primeşti de 
la ceilalţi avocaţi încep să ţi se pară atât de timpite şi de 
inutile încât îţi vine să dai dracului tot, să te culci şi să 
nu mai ştii de nimic, ceea ce, fireşte, ar fi o tîmpenie şi 


mai mare; şi-apoi nici n-ai putea să ră mîi multă vreme 
liniştit în pat. 

— Dumneata, deci, n-ai visat niciodată avocaţi mari? 
întrebă K. 

— N-am visat multă vreme, spuse negustorul 
reîncepând să zâmbească. Din păcate, nu izbuteşti să-i 
uiţi de tot; gândul la ei te chinuie, mai ales noaptea. Pe 
atunci însă voiam să obţin rezultate imediate, iată de ce 
am început să caut avocaţi de contrabandă. 

— Ce aproape sunteţi unul de altul! strigă Leni care 
se întorsese cu farfuria şi stătea în pragul uşii. 

Cei doi erau într-adevăr apropiaţi unul de altul; la cea 
mai mică mişcare capetele li s-ar fi ciocnit; negustorul, 
care nu era numai mărunţel, ci şi foarte ghebos, îl obligă 
pe K. să se aplece foarte mult ca să audă ce-i spune. 

— Încă o clipă, strigă K. respingând-o pe Leni şi 
făcând un gest de nerăbdare cu mâna pe care o mai 
ţinea încă pe mâna negustorului. 

— A vrut să-i povestesc despre procesul meu, îi spuse 
negustorul lui Leni. 

— Povesteşte, povesteşte, spuse ea. 

Leni îi vorbea negustorului pe un ton drăgăstos, dar şi 
superior. Lucrul acesta nu-i plăcu lui K. După cum 
tocmai îşi dăduse seama, omul nu era de lepădat; avea 
mai ales o experienţă despre care ştia foarte bine să 
vorbească. Pesemne că Leni îl judeca greşit. K. se uită 
mânios cum Leni luă din mâna domnului Block 
lumânarea pe care acesta o ţinuse strâns tot timpul, 
cum îi şterse degetele cu un colţ al şorţului şi cum 
îngenunchease apoi lângă el ca să-i curețe cu unghia o 
picătură de ceară scursă pe pantaloni. 

— Te pregăteai să-mi vorbeşti despre avocaţii de 
contrabandă, spuse K., şi fără să mai adauge altceva, 
dădu la o parte mâna lui Leni. 

— Ce vrei? întrebă Leni lovindu-l uşor cu palma ca să 


poată continua curăţarea petei. 

— Sigur, despre avocaţii de contrabandă, spuse 
negustorul şi-şi trecu mâna peste frunte ca şi cum ar fi 
cugetat. 

Vrând să-l ajute, K. îi aminti: 

— Voiai să obţii rezultate imediate, de-asta ai început 
să cauţi avocaţi de contrabandă. 

— Sigur, spuse negustorul, şi tăcu. 

„Poate că nu vrea să vorbească faţă de Leni”, se gândi 
K. şi, stăpânindu-şi nerăbdarea de-a afla ce se 
întîmplase mai departe, nu mai stărui. 

— M-ai anunţat? o întrebă el pe Leni. 

— Fireşte, făcu ea. Te aşteaptă. Acum lasă-l pe Block, 
o să-i vorbeşti mai târziu, el rămâne aici. 

K. şovăia încă. 

— Rămii aici? îl întrebă el pe negustor, căci voia să 
audă propriul lui răspuns. 

Lui K. i se părea inadmisibil ca Leni să vorbească 
despre Block ca despre un absent; astăzi simţea o 
pornire tainică şi irezistibilă împotriva ei; dar tot ea 
răspunse pentru negustor. 

— Block doarme de multe ori aici. 

— Doarme aici? strigă K. 

Crezuse că negustorul nu va rămâne acolo decât până 
va tezolva el cu avocatul, că vor pleca apoi împreună şi 
vor putea discuta pe îndelete, fără să-i tulbure nimeni, 
despre tot ce-l interesa. 

— Da, spuse Leni, nu oricine poate fi primit de avocat, 
la orice oră, ca tine, dragul meu Josef. Nu prea te miră 
faptul că te primeşte la unsprezece noaptea, deşi e 
bolnav. i se pare cam prea firesc, totuşi, ce fac 
prietenii tăi pentru tine. In sfîrşit... Prietenii tăi, şi mai 
ales eu, facem asta cu plăcere. Şi ca răsplată, nu vreau 
şi n-am nevoie de nimic altceva decât să ştiu că mă 
iubeşti. 


„Că te iubesc? se gândi K. în prima clipă; şi abia apoi 
îşi spuse: ah! sigur, o iubesc.” Dar neglijind tot restul, 
spuse: 

— Avocatul mă primeşte fiindcă sunt clientul lui. Dacă 
şi pentru a fi primit ar fi nevoie de ajutor străin, atunci 
nu s-ar mai putea face un pas fără să cerşeşti şi să 
mulţumeşti. 

— Cât e de rău astăzi, nu-i aşa? îl întrebă Leni pe 
negustor. 

„De data asta eu sunt cel absent”, se gândi K. şi 
aproape că se înfurie pe Block când îl văzu preluînd 
impoliteţea lui Leni şi răspunzându-i: 

— Avocatul îl primeşte şi pentru alte motive. Cazul lui 
e mai interesant decât al meu. Şi-apoi, procesul lui e 
abia la început, nu poate să fie gata pierdut ca al meu, şi 
avocatului pesemne că-i mai face plăcere să se ocupe de 
el. Cu timpul, o să se schimbe... 

— Şi dă-i şi dă-i! spuse Leni privindu-l pe negustor şi 
rizând ironic. la te uită ce-i mai merge gura! Ştii, nu 
trebuie să crezi nimic din ce spune, adăugă ea 
întorcându-se spre K. Pe cât e de drăguţ, pe atât de mult 
îi place să trăncănească. Poate că ăsta e unul dintre 
motivele pentru care avocatul nu poate să-l sufere. In 
orice caz, maestrul nu-l primeşte decât dacă are chef. 
Mi-am dat toată silinţa să schimb situaţia, dar nu-i nimic 
de făcut. Dă-ţi seama: se întîmplă să-l anunţ pe Block şi 
maestrul îl primeşte, dar abia după trei zile. Şi dacă 
Block nu-i aici când i se spune să vină, totul e pierdut şi 
trebuie luat din nou de la capăt. De-asta i-am permis să 
se culce aici, căci mi s-a întîmplat ca avocatul să mă 
sune noaptea ca să-l primească. Acum Block e gata chiar 
şi noaptea. De fapt, se mai întîmplă ca avocatul să 
revoce primirea când observă că Block e aici. 

K. se uită întrebător la Block. Dar acesta se mulţumi 
doar să dea din cap şi să spună la fel de cinstit ca şi 
până acum — probabil că umilinţa îl tulburase: 


— Da, cu timpul devii foarte dependent de avocatul 
tău. 

— Se plânge numai de formă, spuse Leni. Îi place 
grozav să se culce aici, mi-a mărturisit-o chiar el, 
adesea. 

Spunând acestea, Leni se duse spre o uşiţă şi o 
deschise. 

— Vrei să vezi camera în care se culcă? întrebă ea. 

K. se duse să vadă şi descoperi din prag o singură 
încăpere joasă şi fără ferestre, pe care un pat îngust o 
umplea în întregime. Ca să te poţi urca în pat trebuia să 
încaleci tăblia. În perete, ceva mai sus de căpătâi, se 
vedea o firidă în care se aflau, aliniate cu mare grijă, o 
lumânare, o călimară, un toc şi un teanc de hirtii, 
probabil actele procesului. 

— Te culci în camera servitoarei? întrebă K. întor- 
cându-se spre negustor. 

— Leni mi-a oferit-o, răspunse Block. E foarte avanta- 
jos. 

K. îl privi lung. Poate că prima impresie pe care i-o 
făcuse negustorul fusese cea adevărată; Block avea, 
desigur, experienţă, căci procesul lui dura de foarte 
multă vreme; dar îşi plătise scump experienţa. Şi, 
deodată, K. nu mai putu suporta să-l vadă. 

— Culcă-l în pat! îi strigă el lui Leni care părea că nu 
înţelege. 

Cât despre el, avea să intre la avocat şi să scape, re- 
nunţind la serviciile lui, nu numai de Huld, ci şi de Leni 
şi de negustor; dar n-apucă să ajungă bine la uşă când 
Block îl chemă cu vocea înceată: 

— Domnule procurist! 

K. se întoarse, cu un aer sever. 

— V-aţi uitat promisiunea, spuse Block întinzând spre 
el o faţă rugătoare. Ar trebui să-mi spuneţi şi 
dumneavoastră un secret. 


— Adevărat, spuse K. uitîndu-se la Leni care îl privea 
atentă. Ei bine, ascultă-mă; de altfel, aproape că nu mai 
e un secret. Mă duc chiar acum la avocat ca să renunţ la 
serviciile lui. 

— Se duce să renunţe la serviciile lui! strigă 
negustorul; «poi, ridicându-se dintr-un salt, începu să 
alerge prin bucătărie cu braţele ridicate spre cer. 

Şi repeta întruna: 

— Renunţă la serviciile avocatului! 

Leni vru imediat să sară la K., dar negustorul îi tăie 
calea; tea îl împinse cu un brtoci şi, cu pumnii încă 
strânşi, se repezi după K.; acesta însă avea un mare 
avans si intrase în camera avocatului când Leni îl ajunse 
din urmă. K încercă să închidă ;Oşa după el; Leni vîrî 
piciorul şi-o ţinu deschisă; apoi, apucându-l pe K. de 
braţ, încercă să-l tragă înapoi. Dar el îi ptrânse cu atâta 
putere pumnul, încât se văzu silită să-i dea (drumul şi 
gemu de durere. Leni nu mai îndrăzni să intre şi K. 
încuie uşa cu cheia. 

— Te aştept de multă vreme, spuse avocatul, din 
fundul patului, lăsînd pe noptieră actul pe care tocmai îl 
citea la lumina lumânării. 

Apoi, punându-şi ochelarii, îl privi sever pe K. în loc de 
scuze, acesta îi spuse: 

— Am să plec curând. 

Cum însă cuvintele lui nu erau scuze, avocatul nu-i 
răspunse, ci se mulţumi să declare: 

— Pe viitor, n-am să te mai primesc la o oră atât de 
târzie. 

— Tocmai asta doresc şi eu, spuse K. Avocatul îl privi 
mirat. 

— Ia loc, spuse el. 

— Dacă vrei, spuse K. trăgând lângă noptieră un 
scaun pe care se aşeză. 

— Mi se pare că ai încuiat uşa, spuse avocatul. 


— Da, spuse K., din cauza lui Leni. 


N-avea de gând să cruţe pe nimeni. Dar avocatul îl 
întrebă: 


— Iar a fost nelalocul ei? 
— Nelalocul ei? întrebă K. 


— Da, spuse avocatul rizând; apoi îl apucă un acces de 
tuse, urmat de noi chicoteli. Ai observat, totuşi, că nu e 
totdeauna la locul ei, nu-i aşa? întrebă el lovind uşor cu 
degetele mâna pe care K., distrat, şi-o sprijinise de 
noptieră şi pe care, la gestul avocatului, şi-o retrase 
repede. Nu dai mare importanţă unor asemenea lucruri, 
continuă maestrul Huld, în timp ce K. tăcea; cu atât mai 
bine; altminteri, ar fi trebuit poate să-ţi cer scuze. E o 
ciudăţenie a lui Leni, pe care de altfel i-am iertat-o de 
multă vreme şi nu ţi-aş fi vorbit despre ea dacă nu 
încuiai uşa. Ciudăţenia aceasta — dumneata eşti ultimul 
căruia ar trebui să i-o explic, dar pari atât de buimăcit 
încât am s-o fac, totuşi — ciudăţenia aceasta constă în 
faptul că Leni îi găseşte frumoşi aproape pe toţi acuzaţii, 
se agaţă de toţi, îi iubeşte pe toţi şi pare să fie iubită, la 
rândul ei. Ca să mă distreze, îmi povesteşte şi mie toate 
acestea, uneori, când îi dau voie. Eu nu sunt atât de 
mirat când le aflu pe cât pari dumneata în clipa de faţă. 
Dacă ştii să vezi, găseşti într-adevăr că toţi acuzaţii sunt 
frumoşi. Evident, e un fenomen curios, de natură 
întrucâtva fizică, dacă mă pot exprima aşa. Fireşte, 
acuzaţia nu provoacă o schimbare clară şi precisă a 
înfăţişării acuzatului; în asemenea cazuri nu se întîmplă 
ca în celelalte afaceri judiciare; majoritatea clienţilor 
noştri îşi păstrează felul de trai obişnuit şi, dacă au un 
avocat bun, care ştie să se ocupe de ei cum trebuie, 
procesul nu prea-i deranjează. Cu toate acestea, când ai 
destulă experienţă, recunoşti un acuzat din o mie de 
oameni. După ce? ai să mă întrebi; răspunsul n-o să te 
satisfacă; tocmai după faptul că acuzaţii sunt cei mai 
frumoşi. Şi poate că nu vina îi IÎnfrumuseţează , fiindcă 


nu toţi sunt vinovaţi — cel puţin aşa trebuie să spun eu, 
în calitatea mea de avocat — şi poate că nici 
condamnarea neprimită încă nu le pune aureolă, căci nu 
toţi sunt destinaţi condamnării; cauza nu poate fi deci 
acţiunea intentată împotriva lor, ale cărei reflexe ei le 
poartă într-un anumit fel. La drept vorbind, printre cei 
frumoşi există şi unii deosebit de frumoşi. Dar toţi sunt 
frumoşi, pân ă şi Block, viermele ăsta nefericit. 

Când avocatul termină, K. îşi revenise complet în fire; 
ba chiar clătinase vizibil din cap la ultimele cuvinte ale 
maestrului Huld ca să-şi confirme pentru sine părerea — 
pe care o avea de multă vreme — că avocatul căuta 
totdeauna, de-bitind generalităţi fără nici o legătură cu 
procesul, să-i abată atenţia de la adevărata problemă 
care consta în a şti ce făcuse practic maestrul Huld 
pentru el. Avocatul nu se putea să nu-şi fi dat seama că 
de data aceasta K. îi opunea mai laultă rezistenţă decât 
de obicei, căci trecu un timp până să-l lase şi pe el să 
vorbească, apoi, văzând că nu scoate o vorbă, îl întrebă: 

— Ai venit astăzi la mine cu un scop anumit? ; — Da, 
spuse K. punându-şi mâna în faţa luminării ca să-l 
rorivească mai bine pe avocat. Vreau să-ţi spun că de azi 
înainte te scutesc de osteneala de-a mă apăra. 

— Am înţeles bine? întrebă avocatul ridicându-se pe 
jumătate, cu o mână sprijinită în perne, ca să-şi susţină 
greutatea corpului. 

— Aşa îmi închipui, spuse K. întins pe scaunul lui ca 
un vînător la pândă. 

— Sigur, e o propunere pe care am putea s-o 
discutăm, Spuse avocatul după o clipă. 

— Nu e numai o propunere, spuse K. 

— S-ar putea, spuse avocatul. Totuşi, să nu ne pripim. 
Folosea cuvântul „ne” ca şi cum ar fi vrut să-l lipsească 
pe K. de liberul lui arbitru şi să i se impună ca un 
sfătuitor, dacă nu-i mai era avocat. 

— Nimic nu e pripit, spuse K. ridicându-se încet şi 


trecând după scaun; totul e chibzuit îndelung şi poate 
prea îndelung. Hotărirea mea e definitivă. 

— Atunci permite-mi doar câteva cuvinte, spuse 
avocatul, dînd la o parte pilota ca să se aşeze pe 
marginea patului. 

Picioarele lui goale, acoperite de fire de păr albe, 
tremurau. Maestrul îl rugă pe K. să-i dea o cuvertură de 
pe canapea. K. i-o dădu şi-i spuse: 

— Te expui inutil la o răceală. 

— Am motive destul de serioase, spuse avocatul, 
acope-rindu-şi umerii cu pilota şi punându-şi cuvertura 
peste picioare. Unchiul dumitale îmi e prieten, iar 
dumneata, cu timpul, mi-ai devenit drag, mărturisesc 
cinstit şi n-am de ce să mă ruşinez. 

Cuvintele duioase ale bătrânului îl plictiseau cumplit 
pe K., ele l-ar fi putut sili să se explice îndelung — ceea 
ce ar fi dorit să evite — ba îl mai şi încurcau, după cum 
trebuia să-şi mărturisească deschis, deşi nu-i clinteau 
deloc hotărîrea. 

— Îţi mulţumesc pentru sentimentele dumitale prie- 
teneşti şi recunosc că nu ţi-ai precupeţit eforturile. Te-ai 
ocupat de procesul meu cât ai putut şi în felul în care ţi 
s-a părut cel mai avantajos pentru mine; dar în ultima 
vreme am căpătat convingerea că eforturile acestea nu 
sunt suficiente. Fireşte, n-am să încerc niciodată să-mi 
impun părerea unui om ca dumneata, care eşti mult mai 
în vîrstă şi ai mult mai multă experienţă decât mine; 
dacă am încercat asta uneori, involuntar, te rog să mă 
scuzi, dar problema e, după cum ai spus-o şi dumneata, 
mult prea importantă şi socotesc necesar să se intervină 
pentru rezolvarea ei cu mult mai multă energie decât 
până în prezent. 

— Te înţeleg, spuse avocatul, eşti nerăbdător. 

— Nu sunt deloc nerăbdător, spuse K. puţin atins şi 
pierzând într-o măsură controlul cuvintelor. Ai observat 
cred că la prima mea vizită, când am venit aici cu 


unchiul, puţin îmi păsa de proces; dacă nu mi se aducea 
aminte de el cu forţa, ca să zic aşa, îl uitam complet. Dar 
unchiul ţinea să te ocupi dumneata de apărare şi m-am 
supus ca să-i fac plăcere. M-aş fi aşteptat după aceea ca 
procesul să mă preocupe mai puţin ca oricând, căci, 
dacă-ţi iei avocat, faci asta, totuşi, ca să-ţi mai uşurezi 
puţin povara obligaţiilor. Dar s-a întîmplat tocmai 
invers. Niciodată procesul nu mi-a pricinuit atitea griji 
câte am avut din ziua când ai început dumneata să mă 
aperi. Când eram singur, nu mă ocupam de el şi abia 
dacă-i simţeam povara; apoi, avind avocat, au fost create 
toate condiţiile ca să se întimple, în sfîrşit, ceva şi am 
aşteptat din ce în ce mai nerăbdător intervenţia 
dumitale, dar nu s-a petrecut niciodată nimic. Sigur, mi- 
ai dat câteva informaţii despre tribunal pe care nimeni 
altul poate că n-ar fi fost în stare să mi le dea. Dar 
numai atât nu-mi e de ajuns când simt cum procesul 
rămâne în beznă tocmai când devine din ce în ce mai 
imeninţător. 

K. dăduse scaunul la o parte şi stătea cu amândouă 
mîinile în buzunare, în faţa avocatului. 

— După un anumit timp de practică nu mai vezi 
producându-se nimic nou, spuse avocatul calm şi încet. 
Cîţi clienţi n-au stat aşa în faţa mea, la aceeaşi fază a 
procesului, şi nu mi-au adresat aceleaşi cuvinte! 

— Asta nu înseamnă că n-aveau tot atâta dreptate 
câtă iun şi eu, spuse K. Argumentele dumitale nu-mi 
combat afirmaţia. 

— N-aveam intenţia să-ţi combat cuvintele, spuse avo- 
fcatul, dar aş vrea să adaug că m-aş fi aşteptat la mai 
multă judecată din partea dumitale, mai ales dacă ţii 
seama că ţi-am dat despre tribunal şi despre rolul meu 
mai multe lămuriri decât celorlalţi clienţi. Şi cu toate 
acestea trebuie să constat acum că n-ai suficientă 
încredere în mine! Nu-mi uşurezi deloc sarcina. 


Cum se mai umilea în faţa lui K.! Nu mai ţinea deloc 


seama de onoarea profesiunii, atât de susceptibilă în 
privinţa demnităţii! Şi de ce făcea asta? Ca avocat, 
părea că are mult de lucru; în plus, era bogat, deci nu se 
putea să-i pese prea mult de pierderea unor bani şi nici 
de pierderea unui client; mai era şi bolnăvicios şi-ar fi 
trebuit să caute singur să scape We-o parte din muncă. 
Şi totuşi, ce strâns se ţinea de K.! De ce? Oare din 
simpatie personală faţă de unchiul lui K., sau mai 
degrabă fiindcă socotea într-adevăr procesul lui K. drept 
I o afacere senzaţională datorită căreia putea spera să 
se evidenţieze, fie faţă de K., fie — şi posibilitatea 
aceasta nu tre-puie nici ea exclusă — faţă de prieteni şi 
de tribunal? Cu foricâtă brutalitate l-ar fi examinat K., 
atitudinea maestrului jjHuld nu-i spunea nimic. Aproape 
s-ar fi putut crede că avo-fcatul îşi masca sentimentele 
dinadins, ca să aştepte efectul cuvintelor; luînd însă 
tăcerea lui K. drept mai favorabilă .decât era în 
realitate, maestrul Huld continuă: 

— Nu se poate să nu fi observat că deşi am un cabinet 
atât de mare, nu folosesc secretari. Pe vremuri, era 
altfel; a fost un timp când aveam angajaţi cîţiva tineri 
jurişti, dar astăzi lucrez singur. Asta se datoreşte în 
parte modificării clientelei mele — căci mă limitez din ce 
în ce mai mult la cazuri asemănătoare cu al dumitale — 
şi în parte experienţei pe care am dobiîndit-o în aceste 
probleme. Mi-am dat seama că nu puteam încredința 
nimănui grija de-a se ocupa de lucrări fără riscul de-a 
păcătui împotriva clientelei mele sau a îndatoririlor pe 
care mi le asumam. Pentru a face însă totul ei însumi, 
aşa cum hotărâsem, eram silit să resping aproape toate 
solicitările oamenilor veniţi să mă caute şi să nu cedez 
decât celor pe care îi simţeam apropiaţi sufleteşte; dar 
să lăsăm; nu-i nevoie să cauţi prea departe ca să găseşti 
atiţia indivizi în stare să se repeadă la cea mai mică 
firimitură. Şi totuşi, m-a îmbolnăvit munca prea intensă. 
Cu toate astea nu-mi regret hotărîrea; poate că trebuia 
să refuz şi mai multe procese decât am refuzat, dar, 


oricum, am avut bucuria să constat că nu greşisem deloc 
dăruindu-mă celor pe care le acceptasem; eforturile mi- 
au fost încununate de succes. Am citit într-o zi o frază 
foarte frumoasă, care caracterizează perfect deosebirea 
dintre un avocat de procese obişnuite şi-un avocat de 
procese cum sunt cele de care mă ocup eu acum: primul 
îşi conduce clientul pe-un fir de aţă, până la sentinţă; 
dar al doilea îl ia pe umeri de la bun început şi-l duce în 
spinare, fără să-l lase, până la sentinţă şi dincolo de ea. 
Şi chiar aşa este. Dar poate că mă înşelam puţin 
spunând că nu regret niciodată munca asta uriaşă. Când 
ea nu e înţeleasă cum trebuie, ca în cazul dumitale, 
atunci da, aproape că încep să regret. 

Cuvintele avocatului izbutiră mai mult să sporească 
nerăbdarea lui K., decât să-l convingă: după tonul 
maestrului Huld putea să bănuiască ce l-ar fi aşteptat 
dacă ceda; aveau să reînceapă încurajările, să i se spună 
din nou că întîmpinarea progresează, că funcţionarii 
tribunalului par mai binevoitori, dar că există de 
asemenea şi mari dificultăţi care se pun în cale... Într-un 
cuvânt, avea să-i fie scos din nou la iveală, pentru a suta 
oară, tot ce ştia până la saturație; aveau să-i fie din nou 
legănate speranţele amăgitoare, avea să fie din nou 
chinuit de ameninţări tainice şi nesigure. Şi pentru că 
trebuia să termine o dată, K. spuse: 

— Ce-ţi propui să faci dacă vei continua să te ocupi de 
procesul meu? 

Avocatul se mulţumi chiar şi cu întrebarea asta jigni- 
sare şi-i răspunse: 

— Am să continui demersurile pe care le-am început 
entru dumneata. 

— Asta îmi şi închipuiam, spuse K. Inutil să mai insişti. 

— Am să mai fac o încercare, spuse avocatul, ca si 
cum el ar fi avut de suferit necazurile de care se plângea 
K. întradevăr, cred că dacă ai ajuns nu numai la 
aprecierea greşită a asistenţei mele juridice, ci chiar să 


te porţi aşa cum te porţi în general faţă de proces, de 
vină e faptul că ai fost prea bine tratat, aşa acuzat cum 
eşti, sau mai degrabă că ai fost tratat cu neglijenţă, o 
neglijenţă aparentă, se înţelege. Un motiv a existat, 
evident, dar de multe ori e mai bine să fii în lanţuri 
decât liber. Dacă ţi-aş arăta cum sunt trataţi ceilalţi 
acuzaţi, te-ai alege poate cu o învăţătură. Ai să vezi; îl 
chem acum pe Block, deschide uşa şi aşază-te aici, lângă 
noptieră. 

— Cu plăcere, spuse K. şi făcu ce îi ceruse avocatul. 

Să înveţe era dispus oricând. Dar, ca să nu lase nimic 
la voia întîmplării, îl mai întrebă pe maestrul Huld: 

— Ştii că renunţ la serviciile dumitale? 

— Da, spuse avocatul, dar e o hotărire asupra căreia 
poţi să revii chiar astăzi. 

Maestrul Huld se întinse iar pe pat, se acoperi cu 
pilota până la genunchi, se întoarse cu faţa la perete, 
apoi sună. 

Leni apăru imediat şi aruncă b privire rapidă, 
încercând să vadă ce se întîmplase; faptul că-l văzu pe 
K. stînd liniştit la căpăţiiul avocatului o făcu să creadă 
că totul era în ordine. K. o privea fix; ea îi zâmbi. 

— Caută-l pe Block, spuse avocatul. 

Dar în loc să se ducă după Block, Leni se mulţumi să 
strige din prag: 

— Block! La avocat! 

Apoi, profitind probabil de faptul că avocatul stătea 
me- reu cu faţa la perete fără să-i pese de ce se întîmpla, 
se strecură după scaunul lui K. Din clipa aceea, îl enervă 
întruna , aplecându-se peste spătar sau mângiindu-i 
părul şi obrajii, cu multă duioşie şi, în orice caz, cu 
multă prudenţă. 

Scos din sărite, K. încercă s-o împiedice şi-i apucă 
mâna pe care până la urmă, după oarecare rezistenţă, 
ea i-o lăsă. 


Block sosise imediat ce fusese chemat, dar rămăsese 
în prag şi părea că se întreabă dacă să intre sau nu. şi 
ridica întruna sprâncenele şi-şi înclina capul de parcă ar 
fi pândit ceva, aşteptind, fără îndoială, să fie repetat 
ordinul. K. ar fi vrut să-l încurajeze să se apropie, dar 
hotărâse s-o rupă definitiv nu numai cu avocatul, ci şi cu 
toţi cîţi se aflau în casa lui; de aceea rămase neclintit. 
Leni tăcea şi ea. Văzând până la urmă că nu-l alungă 
nimeni, Block intră pe virful picioarelor, îngrijorat, 
crispându-şi pumnii pe care îi ţinea la spate. Uşa o 
lăsase deschisă ca să poată fugi la primul semn de pe- 
ricol. 

Pe K. nu-l văzu. N-avea ochi decât pentru pilota înaltă 
sub care nu putea nici măcar să-l zărească pe avocatul 
chircit lângă perete. Dar maestrul Huld făcu să i se audă 


glasul: 
— Block e aici? întrebă el. 
Întrebarea aceasta îl izbi pe Block — care făcuse 


jumătate din drum — În plin piept, apoi în plin spate: ne- 
gustorul se clătină şi, oprindu-se cu spinarea încovoiată, 
spuse: 

— La ordinele dumneavoastră. 

— Ce doreşti? întrebă avocatul. Vii într-un moment cu 
totul nepotrivit. 

— N-am fost chemat? întrebă Block mai mult pentru 
sine decât pentru avocat. Şi, ridicând mîinile ca să se 
apere, se pregăti să fugă afară din cameră. 

— Ai fost chemat, spuse avocatul, dar asta nu te 
împiedică să vii într-un moment cât se poate de 
nepotrivit. 

Şi după o clipă de tăcere, adăugă. 

— Vii totdeauna în momente nepotrivite. 

De când începuse avocatul să vorbească, Block nu se 
mai uita spre pat; holba ochii spre nu ştiu care colţ al 
camerei şi asculta; din când în când însă arunca spre 


pat o privire furişă, de parcă făptura avocatului ar fi fost 
prea oribilă ca s-o poată suporta. Dar nici de ascultat nu 
putea să asculte prea uşor, căci maestrul Huld vorbea 
cu faţa la perete, încet şi foarte repede. 

— Vreti să plec? întrebă Block. 

— Dacă tot eşti aici, poţi să rămii, spuse avocatul. 

S-ar fi putut crede că maestrul Huld, în loc să îndepli- 
nească dorinţa clientului, l-ar fi ameninţat cu bătaia, 
căci Block începu să tremure cu adevărat. 

— Am fost ieri să-l văd pe-al treilea judecător, care îmi 
e prieten, spuse avocatul, şi, încet, încet, am adus vorba 
despre tine. Vrei să ştii ce mi-a spus? 

— O, da, vă rog! spuse Block. 

Şi cum avocatul nu se pregătea să-i spună, îşi repetă 
rugămintea aplecându-se înainte ca şi cum ar fi vrut să 
îngenuncheze. Dar K. să răsti furios. 

— Ce faci acolo? strigă el. 

Şi cum Leni încercă să-l împiedice să strige, K. îi 
apucă şi cealaltă mână, cu un gest deloc drăgăstos, iar 
Leni începu să geamă, căutînd să scape din strânsoare. 

Dar cel care primi pedeapsa pentru strigătul lui K. fu 
Block, căci maestrul Huld îl întrebă: 

— Cine e avocatul tău? 

— Dumneavoastră. 

— Şi în afară de mine? întrebă avocatul. 

— Nimeni, spuse Block. 

— Atunci nu te mai supune nimănui în afară de mine. 
Block păru cu totul de acord; îi aruncă lui K. o privi 
înveninată şi clătină din cap spre el. Dacă gestul i-ar fi 
fost tălmăcit în cuvinte, s-ar fi putut auzi o serie de 
injurii foarte 

Igrosolane. Şi cu un asemenea om voise K. să discute 
prieteneşte despre propriul lui proces! 

— N-am să te mai deranjez, îi spuse K., sprijinindu-se 
de 1 spătarul scaunului. Cazi în genunchi, târăşte-te în 


patru labe, 

fă ce pofteşti. Mie nu-mi mai pasă. 

Dar Block avea simţul onoarei, cel puţin faţă de K.; 
de ; aceea se repezi spre el agitindu-şi pumnii şi 
ridicând glasul, atâta cât îndrăznea în faţa avocatului: 

— Dumneata n-ai dreptul să-mi vorbeşti aşa, asta nu 
ţi-e permis! De ce mă jigneşti? Şi, culmea, aici, în faţa 
domnului avocat care ne torelează şi pe dumneata şi pe 
mine, din milă! Nu-mi eşti cu nimic superior, căci şi 
dumneata eşti acuzat, şi dumneata ai un proces. lar 
dacă rămii totuşi lin domn, să ştii că şi eu sunt un domn, 
dacă nu chiar mai mare decât dumneata. Şi vreau, când 
vorbeşte cineva cu mine, să mi se adreseze ca unui 
domn, mai ales dumneata. Dacă te consideri preferat, 
fiindcă aici ţi se dă voie să stai jos şi să asculţi liniştit pe 
când eu mă târăsc în patru labe (ca să folosesc expresia 
dumitale), îţi amintesc vechiul dicton juridic: „Pentru un 
suspect mişcarea e mai bună decât repausul, căci cel 
care stă locului riscă totdeauna, fără să ştie, să se afle 
pe un taler al balanței şi să fie cântărit cu greutatea 
păcatelor sale”. 

K. nu spuse nimic; rămase acolo, mirat, în faţa 
tulburării clientului. De câte ori nu-şi schimbase Block 
atitudinea numai de-o oră încoace! Oare procesul său îl 
arunca aşa, de colo-colo, şi-l împiedica să vadă cine-i e 
prieten şi cine-i e duşman? Nu vedea că avocatul îl 
umilea intenţionat, numai ca să se laude faţă de K., să-i 
arate câtă putere are şi, poate, să încerce astfel să-l 
subjuge şi pe el? Dar dacă Block nu e în stare să-şi dea 
seama, sau dacă se teme atât de mult de maestrul Huld 
încât nici înţelegerea situaţiei nu-i foloseşte la nimic, 
cum se face că rămâne, totuşi, destul de viclean sau de 
curajos ca să-l înşele pe avocat, tăinuindu-i faptul că-şi 
mai luase şi alţi apărători în aferă de el? Şi cum de 
îndrăznea să-l atace pe K. deşi ştia foarte bine că acesta 
putea să trădeze în orice moment primejdioasa lui taină? 


Dar Block îndrăzni şi mai mult căci, îndreptîndu-se spre 
patul maestrului Huld, începu chiar să se plângă de K.: 

— Domnule avocat, spuse el, aţi auzit cum îmi 
vorbeşte omul acesta? Durata procesului său mai poate 
fi încă socotită cu orele şi el ar vrea de pe acum să-mi 
dea sfaturi, mie care am un proces de cinci ani. Ba are 
chiar curajul să mă insulte. Nu ştie nimic şi mă insultă, 
pe mine care, pe cât mi-au permis slabele mele puteri, 
am studiat, cu toată seriozitatea şi buna-cuviinţă, 
datoria şi tradiţiile juridice. 

— Să nu-ți pese de nimeni, spuse avocatul. Fă ce ţi se 
pare just. 

— Sigur, spuse Block ca pentru a se încuraja singur; şi 
îndrăznind să arunce o privire spre avocat, îngenunche 
lângă patul lui. 

— Sunt în genunchi, avocatul meu! strigă el. 

Dar avocatul tăcu. Block mângiie prudent cu o mână 
pilota, în tăcerea care domnea, Leni, smulgându-se din 
mîinile lui K., spuse cu glas tare: 

— Mă doare, lasă-mă. Vreau să mă duc la Block. 

Şi, îndreptîndu-se spre Block, se aşeză pe marginea 
patului. Block, fericit de venirea ei, o rugă imediat prin 
gesturi extrem de agitate, să intervină pentru el pe 
lângă avocat. 

Vădit lucru, avea nevoie urgentă de comunicările 
maestrului îuld, dar poate că-i trebuiau numai ca să le 
pună pur şi sim-jplu la dispoziţia celorlalţi apărători. 
Leni probabil că ştia , cum trebuie luat avocatul; arătă 
mâna maestrului Huld ş i-şi lţuguie buzele ca pentru 
sărut. Block sărută imediat mâna I avocatului, ba chiar, 
la îndemnul lui Leni, repetă gestul aces-l ta încă de două 
ori. Dar avocatul tăcea întruna. Atunci Leni se plecă 
peste el — şi în mişcarea aceasta i se văzură minunatele 
forme ale trupului — apoi, înclinată adînc peste faţa 
maestrului Huld, îi mângiie părul lung şi alb. Gestul ei îl 
obligă pe bătrân să-i răspundă: 


— Mă tem să-i spun. 

lar ceilalţi îl văzură mişcând din cap, poate ca să 
simtă mai bine mângiierea miinii femeieşti. Block 
asculta, cu fruntea plecată, ca şi cum ar fi făcut un lucru 
interzis. 

— De ce te temi? întrebă Leni. 

K. avea impresia că asistă la un dialog pregătit 
dinainte, un dialog care pesemne că mai fusese repetat 
şi se va mai repeta încă de multe ori, un dialog care nu 
putea să-şi păstreze noutatea decât pentru Block. 

— Cum s-a purtat astăzi? întrebă avocatul, în loc să 
răspundă. 

Înainte de-a vorbi, Leni se uită la Block şi-l lăsă o clipă 
să-şi întindă braţele spre ea şi să-şi frângă degetele într- 
un gest de rugă. În cele din urmă clătină, serioasă, din 
cap; apoi se întoarse spre avocat şi spuse: 

— A fost cuminte şi sîrguincios. 

Acolo se afla un negustor în vîrstă, un om cu barbă 
mare; şi omul acela se ruga de-o fată să-i dea notă bună 
la purtare! 

Orice intenţii ascunse ar fi avut, nimic nu putea să-l 
justifice faţă de cei care asistau la scena aceasta. K. nu 
putea pricepe cum de-i trecuse prin minte avocatului că 
l-ar putea cîştiga şi pe el dindu-i o asemenea 
reprezentaţie. Dacă nu l-ar fi convins până atunci să se 
despartă de el, ar fi izbutit acum s-o facă. Scena la care 
asista aproape că-l înjosea pe spectator. lată deci 
rezultatul metodei avocatului la care, din fericire, K. nu 
fusese expus prea multă vreme: datorită ei, clientul 
sfirşea prin a uita de întreaga lume şi a nu mai spera 
decât să se târască până la capătul procesului prin 
labirintul acesta ruşinos. Nu mai era un client, ci un 
cîine al avocatului. lar dacă avocatul i-ar fi poruncit să 
se târască sub pat şi să latre de-acolo ca din fundul unui 
coteţ, ar fi făcut-o cu plăcere. 

K. asculta şi cântărea cuvintele, rămânând totodată 


deasupra scenei, ca şi cum ar fi avut sarcina să 
înregistreze exact tot ce se spunea acolo, ca să 
raporteze mai sus. 

— Ce-a făcut toată ziua? întrebă avocatul. 

— L-am încuiat în camera servitoarei, unde stă de obi- 
cei, ca să nu mă deranjeze, răspunse Leni. Din când în 
când am putut să văd prin lucarnă ce făcea. A stat tot 
timpul în genunchi, pe pat; pusese pe marginea ferestrei 
scrierile pe care i le-ai împrumutat şi le citea de zor. Mi- 
a făcut o impresie bună, căci fereastra dă numai spre 
curtea interioară, de aerisire, şi prin ea aproape că nu 
pătrunde lumina. Dar cum el citea, totuşi, mi-am dat 
seama cât e de ascultător. 

— Asta mă bucură, spuse avocatul. Dar citea în mod 
inteligent? 

Pe când Leni şi avocatul vorbeau, Block îşi mişca ne- 
contenit buzele; fără îndoială că formula răspunsurile pe 
care ar fi dorit să le dea Leni. 

— N-aş putea să răspund cu toată certitudinea, spuse 
Leni. În orice caz, am văzut că studia sîrguincios. A citit 
toată ziua una şi aceeaşi pagină, urmărind rândurile cu 
degetul. De câte ori îl priveam ofta de parcă lectura i-ar 
fi pricinuit mari greutăţi. Pesemne că scrierile pe care i 
le-ai împrumutat sunt greu de înţeles. 

— Da, spuse avocatul, aşa sunt; şi nici nu cred că 
înţelege mare lucru din ele. N-au alt rost decât să-i dea 
o idee despre dificultăţile luptei pe care o duc în 
apărarea lui. Şi pentru cine m-am aruncat eu în lupta 
aceasta grea? Pentru... e aproape ridicol să spun — 
pentru un oarecare Block. Trebuie să înveţe să înţeleagă 
ce înseamnă asta. A studiat fără întrerupere? 

— Aproape fără întrerupere, răspunse Leni. O singură 
dată m-a rugat să-i dau apă de băut. l-am întins un 
pahar, prin lucarnă. Apoi, la opt, i-am dat drumul şi l-am 
pus să mănânce. 

Block îl privea pe K. dintr-o parte, de parcă s-ar fi 


povestit despre el că săvirşise cine ştie ce fapte 
glorioase, care nu se puteau să nu-i impresioneze pe cei 
ce le ascultau. Părea acum plin de speranţe, îşi mai 
recăpătase încrederea în sine, se mişca, din când în 
când, în genunchi. De aceea se observă şi mai clar cum 
încremeni când maestrul Huld spuse: 

— Tu îl lauzi, şi tocmai din pricina asta îmi vine mai 
greu să vorbesc. Căci judecătorul nu s-a pronunţat 
favorabil nici despre el, nici despre procesul lui. 

— Nu s-a pronunţat favorabil? spuse Leni. Cum se 
poate? 

Block o privi atât de încordat, încât ai fi crezut că-i 
atri-buia lui Leni puterea de-a mai întoarce încă în 
favoarea lui I cuvintele pe care judecătorul le rostise 
totuşi de multă vreme. 

— Nu, spuse avocatul, nu s-a pronunţat favorabil. Ba 
chiar a părut neplăcut surprins când am început să-i 
vorbesc despre Block. „Nu-mi vorbiţi despre Block”, mi- 
a spus el. „E clientul meu”, i-am răspuns. „îl lăsaţi să 
abuzeze de dumneavoastră”, a mai spus el. „Nu cred că 
procesul lui e pierdut”, i-am replicat. „îl lăsaţi să 
abuzeze de dumneavoastră”, a repetat el. „Nu cred, i-am 
răspuns eu. Block lucrează cu multă sîrguinţă pentru 
procesul său, se ocupă tot timpul de el; aproape că 
locuieşte la mine, ca să fie mereu la curent. O asemenea 
sîrguinţă nu se găseşte pe toate drumurile. Fireşte, I ca 
persoană, e cam neplăcut; are maniere urâte şi, pe 
deasu-lpra, mai e şi murdar, dar din punct de vedere 
procesual e ; într-adevăr ireproşabil.”  Spunând 
ireproşabil exageram, intenţionat. Dar el mi-a răspuns: 
„Block e un şmecher şi atâta tot. A acumulat multă 
experienţă şi ştie cum să-şi tărăgăneze Iprocesul. Dar 
ignoranţa îi e şi mai mare decât viclenia. Ce-ar I zice 
dacă ar afla că procesul lui n-a început încă şi nici n-a 
sunat măcar clopoţelul de început?” Linişte, Block, 
adăugă maestrul Huld, căci Block începuse să se ridice 


pe genunchii lui nesiguri, fără îndoială ca să ceară o 
lămurire. 

Era pentru prima oară când avocatul i se adresa 
direct, yorbindu-i mai pe îndelete. Maestrul Huld privea 
cu ochi obosiţi jumătate în gol, jumătate spre Block, 
care se lăsă din nou să cadă în genunchi sub impresia 
privirii acestuia. 

— Declaraţiile judecătorului, continuă maestrul Huld, 
n-au nici o importanţă pentru tine. Nu te mai speria de 
fiecare cuvânt. Dacă mai văd că faci aşa, nu-ţi mai spun 
niciodată nimic. Nu pot scăpa o frază fără să priveşti ca 
şi cum ţi s-ar rosti condamnarea definitivă. Ar trebui să 
roşeşti că te porţi aşa în faţa clientului meu. li zdruncini 
încrederea pe care o are în mine. Ce ai vrea? Nu eşti 
încă viu? Nu eşti încă sub ocrotirea mea? Stupidă 
spaimă! Ai citit nu mai ştiu unde că sentinţa de 
condamnare vine în multe cazuri cu totul pe 
neprevăzute şi poate fi rostită de indiferent ce gură. Cu 
multe rezerve, evident, lucrul acesta e adevărat, dar la 
fel de adevărat, e că-mi e silă de spaima ta şi văd în ea o 
regretabilă lipsă de încredere. În definitiv, ce ţi-am 
spus? Am repetat cuvintele unui judecător. Ştii bine că 
în jurul litigiilor se adună opiniile cele mai felurite. 
Judecătorul acesta, de pildă, consideră începutul 
procesului la un alt moment decât îl consider eu. 
Divergenţă de păreri, atâta tot. O veche tradiţie cere ca 
la un anumit moment al procesului să sune clopoţelul, în 
ochii judecătorului, lucrurile abia atunci încep, N”-o să- 
ţi înşir toate argumentele care infirmă părerea aceasta, 
de altfel nici n-ai înţelege mare lucru; mulţumeşte-te 
doar să afli că există numeroase argumente împotriva ei. 

Încurcat, Block începu să scarpine blana aşternută în 
faţa patului. Spaima pricinuită de spusele judecătorului 
îl făcea să-şi uite din când în când sclavajul în care era 
ţinut de maestrul Huld, şi atunci nu se mai gândea decât 
la sine şi răsucea pe toate părţile cuvintele 


judecătorului. 

— Block, spuse Leni cu un ton de dojana, trăgându-l 
uşor în sus de gulerul hainei, acum lasă blana şi ascultă- 
l pe avocat...! 


1 în ediţia Brod se precizează în final: „Acest capitol n-a fost 


terminat.” 


ÎN CATEDRALĂ 


Lui K. i se încredința misiunea de a-i arăta câteva 
monumente artistice unui client italian foarte util băncii, 
venit tentru prima oară în oraş. Altădată, misiunea 
aceasta l-ar fi morat fără doar şi poate, dar acum, când 
îşi păstra numai cu lari eforturi prestigiul la bancă, o 
acceptă în silă. Fiecare ira petrecută în afara biroului îl 
umplea de griji chinuitoare; nu mai putea să-şi 
folosească timpul de lucru dînd acelaşi randament ca 
mai înainte; unele ore nu izbutea să şi le pe-l treacă 
decât prefăcându-se că lucrează; dar neliniştea îi spo-B 
rea şi mai mult când nu se afla la bancă. Atunci i se 
părea că-l fi vede pe directorul-adjunct, care stătea 
veşnic la pândă, I intrând să facă o scurtă vizită în biroul 
lui, aşezându-se la masă, percheziţionându-i hîrtiile, 
primind clienţi cu care K. era de multă vreme în relaţii 
aproape amicale, ademenindu-i să renunţe la sfătuitorul 
lor obişnuit şi chiar descoperind în munca domnului 
procurist greşelile de care K. se simţea acum ameninţat 
din toate părţile, fără să le mai poată evita. De aceea, de 
câte ori i se cerea să viziteze vreun client sau chiar să 
facă vreo scurtă călătorie — lucru care, întîmplător, se 
repeta destul de des în ultimul timp — K. bănuia 
totdeauna, oricât de onorabilă i-ar fi fost misiunea, că nu 
urmăreau decât să-l îndepărteze pentru o vreme de la 
birou, fie ca să-i controleze munca, fie socotind că se 
puteau lipsi uşor de el. De altfel, nu i-ar fi fost greu să 
refuze majoritatea sarcinilor, dar nu îndrăznea căci, 
oricât de puţin justificate i-ar fi fost temerile, refuzul ar 
fi însemnat recunoaşterea lor. De aceea accepta 
totdeauna cu prefăcută nepăsare ieşirile acestea. In 
preajma unei călătorii obositoare, de două zile, 
ascunsese chiar faptul că răcise destul de grav, ca să 
evite pericolul de-a fi înlocuit sub pretextul vremii 


ploioase, de toamnă. lar la întoarcerea din călătorie, 
când nevralgiile căpătate pe drum îl înnebuneau, aflase 
că a fost numit să-l însoţească a doua zi pe importantul 
client italian. De data aceasta ispita de-a refuza fusese 
mare, cu atât mai mult cu cât nu era vorba de o muncă 
strict profesională; obligaţia mondenă pe care trebuia s- 
o îndeplinească avea, desigur, mare importanţă, dar nu 
pentru el. K. ştia bine că nu se putea menţine decât prin 
succesele obţinute în afaceri şi că, dacă nu le obținea, 
nimeni n-ar fi luat în seamă eventuala încântare pe care 
i-ar fi putut-o produce clientului venit din Italia; K. ţinea 
să nu iasă nici o zi măcar din domeniul lui de activitate, 
temându-se foarte tare că n-o să mai fie reprimit; îşi 
dădea singur seama că teama aceasta era exagerată, 
dar ea îl apăsa, în ciuda lucidităţii lui. Şi totuşi, nu izbuti 
să găsească nici un pretext acceptabil. Cunoştinţele lui 
de italiană, fără să fie prea mari, erau suficiente; dar 
marea nenorocire consta mai ales în faptul că la bancă 
se ştia despre cele câteva cunoştinţe pe care le avea în 
domeniul istoriei artei, şi cărora li se exagerase impor- 
tanţa ; cei de la bancă ştiau că fusese un timp membru 
în Comitetul de protecţie al monumentelor artistice ale 
oraşului — ce-i drept, numai din motive de afaceri. 
Aflându-se că italianul era mare amator de artă, 
alegerea însoţitorului în persoana lui K. părea deci 
foarte firească. 

În dimineaţa aceea, când K. sosi la birou supărat 
dinainte pentru ziua care îl aştepta, vremea era urâtă şi 
ploioasă. K. venise de la şapte ca să poată termina totuşi 
măcar câteva lucrări înainte de sosirea oaspetelui. Şi se 
simţea foarte obosit, căci îşi petrecuse jumătate din 
noapte cu studiul unei gramatici italiene vechi, ca să-şi 
mai reîmprospăteze câteva noţiuni; fereastra la care se 
obişnuise să stea cam prea des în ultima vreme îl ispitea 
mai mult decât biroul, dar K. rezistă ispitei şi începu să 
lucreze. Din nefericire omul de serviciu intră chiar în 
clipa aceea ca să-l anunţe că domnul director îl 


trimisese să vadă dacă domnul procurist se afla acolo şi 
că-l ruga, în caz că sosise, să fie amabil şi să vină în 
salonul de primire, unde aştepta domnul din Italia. 

— Vin imediat, spuse K. 

Şi, după ce-şi vîrî în buzunar un mic dicţionar, luă sub 
braţ un album cu monumentele mai importante ale 
oraşului, pregătit pentru străin, şi se îndreptă spre 
biroul directorului, trecând prin cel al directorului- 
adjunct. K. se felicită în gând că venise devreme şi că se 
putea pune astfel imediat la dispoziţia băncii, căci 
nimeni nu s-ar fi aşteptat în mod serios să-l găsească 
acolo la ora aceea. 


Fireşte, biroul directorului-adjunct era la fel de pustiu 
ca timpul nopţii; omul de serviciu intrase probabil şi aici 
să-l caute pe şef, dar nu găsise nici ţipenie de om. 

Când K. intră în salon, cei doi domni se ridicară din fo- 
toliile moi şi adînci în care stătuseră; directorul zâmbi 
prietenos, vizibil încântat de sosirea lui K. şi făcu 
prezentările: italianul strânse energic mâna lui K. şi 
glumi pe socoteala cuiva care se trezeşte la primul 
cântat al cocoşilor. K. nu înţelese exact la cine se 
referea aluzia aceasta; italianul folo-isise un cuvânt 
neobişnuit, al cărui sens nu-l prinse decât după ; câteva 
clipe. De aceea răspunse şi el prin câteva formule de 
politeţe, pe care italianul le primi tot rizând, pe când îşi 
mângiia nervos mustaţa cenuşie-albastră. Mustaţa 
aceasta era, se vede, parfumată, te simţeai aproape 
ispitit s-o atingi cu mâna şi s-o miroşi. După ce se 
aşezară toţi trei şi începură discuţiile preliminarii, K. îşi 
dădu seama, spre marea lui neplăcere, că nu înţelege 
decât frânturi din frazele italianului. Când oaspetele 
vorbea rar, înţelegea aproape tot; dar asemenea 
momente nu existau prea des; în majoritatea timpului 
cuvintele curgeau ca dintr-un izvor din gura italianului 
care clătina din cap, ca şi cum ar fi fost încântat că 
vorbeşte aşa. Când vorbea cu viteză, oaspetele folosea 


totdeauna un dialect care nu mai avea pentru K. nimic 
italienesc, dar pe care directorul nu numai că-l 
înţelegea, dar îl şi vorbea curent, ceea ce K. ar fi trebuit 
să prevadă, căci clientul era din sudul Italiei, unde 
directorul petrecuse cîţiva ani. K. îşi dădu apoi seama 
cât de greu o să-i fie să se înţeleagă cu străinul, căci şi 
franţuzeasca acestuia era la fel de încilcită ca şi italia- 
na ; şi-apoi mustaţa şi barba îi acopereau mişcările 
buzelor, care poate ar fi înlesnit înţelegerea cuvintelor 
rostite. 

K. începu deci să prevadă o mulţime de neplăceri, dar 
până una alta, renunţă să mai încerce să înţeleagă — În 
prezenţa directorului căruia îi era atât de uşor efortul ar 
fi fost cu totul inutil — şi se mulţumi să privească 
înciudat cât de liber în mişcări reuşea să rămână 
italianul, deşi se afundase în fotoliu; oaspetele îşi 
îndrepta mereu hăinuţa scurtă şi strimtă, ba chiar, o 
dată, ridicând braţele şi mişcându-şi pai-mele în aer, 
încercă să reprezinte ceva pe care K. nu izbuti lă-l 
priceapă, deşi se aplecase înainte ca să privească mai 
(atent. Până la urmă, răpus de oboseală, K. nu-i mai 
urmări decât pasiv jocul cuvintelor, observîndu-i distrat 
mişcările ochilor şi, spre marea lui spaimă, se surprinse 
tocmai în clipa când, fără voia lui, se pregătea să se 
ridice, să întoarcă spatele şi să plece, într-atât era de 
neatent şi de obosit. Dar italianul, uitîndu-se în sfîrşit la 
ceas, sări în picioare şi, după ce-şi luă rămas bun de la 
director, se apropie atât de mult de K., încât acesta 
trebui să-şi împingă fotoliul înapoi ca să-şi poată păstra 
libertatea mişcărilor. Ghicind din privirea lui K., fără 
îndoială, cât de stingherit se simţea acesta faţă de 
italian, directorul se amestecă atunci în discuţie cu atâta 
fineţe, încât ai fi zis că dă nişte mici sfaturi, pe când în 
realitate îi explica pe scurt lui K. tot ce spunea clientul 
care îl întrerupea întruna. 

K. află astfel că italianul mai avea câteva treburi de 
rezolvat şi că, din lipsă de timp, renunţase la intenţia de- 


a vedea toate curiozităţile oraşului; de aceea prefera să 
se limiteze — dacă, fireşte, K. era de acord: ultimul 
cuvânt i-l lăsa lui — la vizitarea catedralei, dar făcută 
amănunţit. Spunea că e o mare fericire pentru el să 
poată vizita catedrala în compania unui om atât de 
amabil şi de erudit — complimentul i se adresă lui K., 
deşi acesta făcea, din păcate, tot ce putea ca să nu-l 
audă pe italian şi să prindă din zbor cuvintele 
directorului — şi-l ruga, dacă n-avea nimic împotrivă, să 
vină la catedrală peste vreo două ore, adică aproximativ 
pe la zece. La ora aceea spera să poată fi negreşit acolo. 

K. răspunse în sensul dorit; italianul strânse mâna 
directorului, apoi pe-a lui K., apoi din nou pe-a 
directorului, şi plecă însoţit de amândoi; din mers, întors 
numai pe jumătate spre ei, oaspetele continua să le 
vorbească; la uşă, K. mai rămase o clipă cu directorul, 
care în ziua aceea părea foarte bolnav şi se simţi obligat 
să se scuze: ba chiar îi spuse lui K. (stăteau prieteneşte 
unul lângă altul) că la început avusese intenţia să-l 
însoţească el însuşi pe italian, dar că — şi nu dădu alt 
motiv mai precis — se hotărâse apoi să-l trimită mai 
degrabă pe K. 

Dacă deocamdată K nu l-a înţeles prea bine pe italian, 
să nu-şi piardă cumpătul, curând o să vină şi asta, iar 
dacă n-o să înţeleagă tot, n-o să fie nici o nenorocire, 
căci italianul nu dă prea mare importanţă faptului că e 
înţeles sau nu. De altfel, K. vorbea minunat italieneşte 
şi-avea să se descurce dt se poate de bine. Acestea fiind 
zise, K. plecă. Timpul rămas liber şi-l petrecu căutînd în 
dicţionar şi copiind într-un carnet cuvintele mai rare de 
care avea să aibă nevoie pentru explicaţiile din 
catedrală. Treaba aceasta era extrem de plicticoasă; 
oamenii de serviciu aduceau corespondenţa, funcţionarii 
veneau să-i pună diverse întrebări şi, văzându-l adîncit 
în muncă, se opreau în prag, dar nu se mişcau de-acolo 
până dnd nu erau ascultați; iar directorul-adju nct, 
vrând să nu piardă cumva prilejul de a-l deranja pe K., 


intră de ne-numărate ori, îi luă de fiecare dată 
dicţionarul din mână şi-l răsfoi, vizibil fără nici un motiv; 
de câte ori se deschidea uşa, în penumbra anticamerei 
se iveau clienţii care se înclinau stingad — voiau să 
atragă atenţia —, fără să fie siguri că vor fi văzuţi. 
Universul acesta mărunt, al cărui centru era K., se 
mişca în jurul lui, pe când el aduna cuvintele de care 
avea să aibă nevoie, le căuta apoi în dicţionar, le copia, 
încerca să le pronunţe corect şi apoi să le înveţe pe de 
rost. Dar memoria lui, altădată atât de bună, părea că-l 
părăsise; si-l cuprindea din când în când o furie atât de 
cumplită împotriva italianului care-i dăduse asemenea 
bătaie de cap, încât îşi îngropa dicţionarul sub dosare cu 
hotărîrea fermă de a nu se mai pregăti; dar îşi dădea 
imediat seama că n-ar fi putut totuşi să se plimbe pur şi 
simplu prin faţa operelor de artă din catedrală, alături 
de un străin, fără să scoată o vorbă, şi-atund scotea cu şi 
mai multă furie dicţionarul. 

Exact în clipa dnd se pregătea să plece — se făcuse 
nouă şi jumătate — sună telefonul; era Leni, care voia 
să-i spună bună dimineaţa şi să-l întrebe cum se mai 
simte. K. îi mulţumi grăbit şi adăugă că nu putea să-i 
vorbească mai mult fiindcă trebuie să se ducă la 
catedrală. 

— La catedrală? se miră Leni. 

— Sigur, la catedrală, spuse K. 

— Şi de ce la catedrală? întrebă Leni. 

K. încercă să-i explice în grabă, dar de-abia începuse 
când Leni spuse brusc: 

— Te hărţuiesc! 

Compătimirea aceasta, pe care n-o cerea şi n-o 
aşteptase, nu-i plăcu lui K.; de aceea îşi luă rămas bun în 
două cuvinte; dar pe când punea receptorul la loc spuse, 
jumătate pentru sine, jumătate pentru fata care nu mai 
putea să-l audă: 

— Da, mă hărţuiesc! 


Dar timpul trecuse şi K., văzându-se în pericol să 
întârzie, luă o maşină; în ultima clipă, mai avu timp să-şi 
aducă aminte de albumul pe care n-avusese ocazia să-l 
dăruiască de dimineaţă italianului şi-l luă cu el. Tot 
drumul tinu albumul pe genunchi şi bătu toba cu 
degetele, nervos, în copertă. Deşi ploaia se mai 
domolise, vremea rămăsese rece, umedă şi întunecoasă; 
în catedrală abia dacă se vedea la un pas şi, din pricina 
statului pe lespezile ca de gheaţă, răceala lui K. avea să 
se înrăutăţească enorm. 

Piaţa îngustă a catedralei era complet pustie; K. îşi 
aminti că încă de copil observase că toate casele din 
junii pieţei aveau totdeauna perdelele trase. Pe-o vreme 
atât de întunecoasă ca astăzi, lucru acesta era şi mai de 
neînțeles. Catedrala părea goală, ca şi piaţa; nu-i 
trecuse prin minte nimănui să vină aici, la ora aceea. K. 
străbătu grăbit cele două nave laterale şi nu întîlni în 
cale decât o bătrână înfofolită într-un şal călduros şi 
îngenuncheată în faţa unei statui a Fecioarei. Zări de 
asemenea, de departe, un paracliser şchiop care dispăru 
printr-o uşă într-un perete. K. fusese punctual: când 
intrase el, bătea ora zece, dar italianul nu se afla încă 
acolo. K. se întoarse la intrarea principală, unde mai 
zăbovi câteva clipe, neştiind ce să facă, apoi dădu ocol 
catedralei, prin ploaie, ca să vadă dacă nu cumva, din 
întîmplare, clientul băncii îl aştepta la o altă uşă. Dar 
nu-l văzu nicăieri. Să se fi înşelat directorul în privinţa 
orei? Cine s-ar fi putut înţelegeai un asemenea om? 
Oricum, K. trebuia până una alta să-l mai aştepte cel 
puţin o jumătate de oră. Cum era obosit, vru să stea jos 
şi intră din nou în catedrală, unde găsi, pe-o treaptă, o 
zdreanţă de covor pe care o împinse cu vîrful piciorului 
până lângă banca cea mai apropiată; apoi se înfăşură 
mai strâns în palton, îşi ridică gulerul şi se aşeză. Ca să 
se distreze, deschise albumul şi începu să-l răsfoiască, 
dar renunţă curând, căci era atât de întuneric, încât nu 
putea să distingă nici măcar amănuntele navei celei mai 


apropiate. 

Departe, pe altarul principal, strălucea un triunghi de 
lumânări aprinse. K. n-ar fi putut spune dacă le mai 
văzuse până atunci. Poate că fuseseră aprinse chiar în 
clipa aceea. Paracliserii sunt discreţi, datorită meseriei 
lor, şi trec fără să-i observi. Întorcându-se din 
întîmplare, K. zări înapoia lui, la cîţiva paşi, o luminare 
înaltă, aprinsă şi ea, fixată pe-un stilp. Oricât de frumos 
ar fi fost lucrul acesta, lumina rămânea insuficientă 
pentru sculpturile aflate aproape toate în umbra 
navelor, iar luminările nu făceau decât să sporească şi 
mai mult întunericul. Italianul se purtase deci pe cât de 
nepoliticos pe-atât de cuminte lipsind de la întîlnire: n-ar 
fi putut să vadă nimic. Ar fi fost silit să se mulţumească 
doar cu explorarea câtorva statui, centimetru cu 
centimetru, la lumina lanternei lui K. 


Ca să încerce dacă metoda aceasta putea să dea 
rezultate, K. se îndreptă spre o capelă laterală din 
apropiere, urcă apoi câteva trepte şi, aplecându-se peste 
balustrada de marmură, lumină basorelieful altarului. 
Lumina tabernaculului se opunea luminii lanternei. 
Primul lucru pe care îl zări, sau îl ghici, fii un cavaler 
uriaş, îmbrăcat în armură şi sculptat pe una din 
marginile basoreliefului. 

Cavalerul se rezema de spada înfiptă în pământul gol 
— din care nu ieşea decât ici-colo câte un fir de iarbă — 
şi părea că priveşte atent o scenă care trebuia să se 
petreacă sub ochii lui. Era de mirare să-l vezi stînd aşa, 
neclintit, fără să se apropie. Poate că stătea de pază. 
Fiindcă nu mai văzuse de multă vreme un basorelief, K. 
zăbovi în faţa cavalerului, pri-vindu-l, deşi era mereu 
nevoit să clipească din ochi, căci nu putea să suporte 
lumina verde a lanternei. Plimbînd Osia de raze pe 
restul altarului, descoperi o coborîre în mormânt de o 
concepţie obişnuită şi, altminteri, de factură recentă. 
După aceea îşi vîri lanterna în buzunar şi se întoarse la 


locul său. 

Probabil că n-avea nici un rost să-l mai aştepte pe 
italian, dar afară cu siguranţă că ploua cu găleata şi 
cum biserica i se părea acum mai puţin rece decât la 
început, K. se hotări să rămână acolo deocamdată. 
Lângă el se înălța amvonul cel mare. Pe acoperişul mic 
şi rotund al amvonului fuseseră puse pieziş două cruci 
de aur, simple, ale căror vîrfuri se atingeau unul de 
altul. Invelişul exterior al balustradei şi partea care o 
despărţea de coloană erau împodobite cu ghirlande 
verzi purtate de îngeraşi, aflaţi în atitudini fie de 
mişcare, fie de repaus. 

K. se apropie de amvon şi-l examina din toate părţile. 
Sculptura pietrei era extrem de îngrijită, umbra adîncă 
dintre frunzele ghirlandelor părea încrustată în relief. K. 
vîri mâna într-un astfel de gol şi pipăi prudent piatra; 
până atunci nu observase existenţa acestui amvon. În 
clipa aceea zări din Întîmplare, în dosul primului rând 
de bănci, un paracliser îmbrăcat într-un soi de veşmânt 
negru, cu pliuri largi; paracliserul stătea în picioare 
privindu-l şi ţinând în mâna stingă o tabacheră cu tutun 
de prizat. 

„Ce-o fi vrând omul ăsta? se gândi K. îi par suspect? 
Vrea cumva bacşiş?” 

Dar când paracliserul văzu că se uită la el, îi arătă 
spre un colţ nedefinit, cu mâna dreaptă: între două 
degete ţinea o priză de tabac. Gestul lui era aproape de 
neînțeles; K. mai aşteptă o clipă, dar paracliserul îşi 
continuă gestul şi subli. nie, clătinând din cap, că-i arată 
ceva. 

— Ce-o fi vrând? se întrebă K., încet. 

Apoi, neîndrăznind să vorbească tare în catedrală, îşi 
scoase portofelul şi traversă primul rând de bănci, cu 
gândul să vină lângă paracliser. Dar omul făcu semn că 
nu, cu mâna, ridică din umeri şi plecă şchiopătind. 
Mersul lui semăna leit cu şchiopătarea rapidă pe care K. 


o folosea în copilărie când încerca să imite mişcările 
unui călăreț în şa. 

„Un bătrân copilăros! se gândi K. Are minte exact 
câtă-i trebuie ca să-şi facă slujba aici. Cum se opreşte 
când mă opresc şi eu! Şi cum mă pândeşte când 
pornesc!” 

Şi-l urmări zâmbind de-a lungul unei întregi nave late- 
rale, aproape până în dreptul altarului principal. 
Bătrânul îi arăta întruna ceva, dar K. refuza să se uite, 
gândindu-se că gestul lui n-avea alt rost decât să-i abată 
urmărirea. Dar cum nu voia să-l sperie prea tare, îl lăsă 
în pace; dacă italianul avea să mai vină, nu trebuie să-l 
găsească pe bătrân speriat. 

Trecând din nou prin nava principală ca să ajungă la 
locul unde îşi lăsase albumul, K. observă, lângă o 
coloană care aproape atingea băncile corului, un mic 
amvon suplimentar, foarte simplu, tăiat în piatră albă şi 
fără sculpturi. Amvonul era atât de mic, încât de departe 
părea o nişă încă goală, destinată să primească statuia 
vreunui sfânt. Predicatorul n-ar fi avut loc să se 
depărteze nici măcar cu un pas de balustradă, în plus, 
bolta de piatră a amvonului începea foarte de jos şi se 
înălța, fără nici o podoabă, dar urmând o astfel de curbă 
încât un om de statură mijlocie n-ar fi putut să stea 
drept acolo, ci ar fi fost silit să rămână tot timpul 
aplecat peste balustradă, întregul amvon părea făcut 
dinadins pentru  chinuirea predicatorului; era de 
neînțeles la ce-ar fi putut sluji un asemenea amvon, când 
la cîţiva paşi se mai aflau altele atât de mari şi 
împodobite cu atâta artă. 

De altfel, K. nici n-ar fi observat amvonul acesta dacă 
deasupra lui n-ar fi fost aprinsă o lămpiţă de felul celor 
care se aprind înainte de-a începe o predică. Avea să 
înceapă o predică? În catedrala goală? K. privi scara 
amvonului care urca în spirală în jurul coloanei şi era 
atât de îngustă încât părea că nu fusese făcută ca să fie 


folosită de oameni, ci numai ca simplu motiv ornamental 
al coloanei. Şi totuşi, pe primele trepte — K. zâmbi de 
mirare văzând aceasta —- se afla într-adevăr un preot, 
ţinând o mână pe rampă, gata să urce pe scară, cu 
privirea îndreptată spre K. Preotul clătină chiar, uşor, 
din cap, iar K. îşi făcu cruce şi se înclină, aşa cum ar fi 
trebuit să facă ceva mai înainte. Preotul îşi luă un mic 
avânt şi începu să urce cu paşi mărunți şi repezi. Avea 
să înceapă, într-adevăr, o predică? Paracliserul de 
adineauri era mai puţin nerod decât făcea impresia? 
Avusese de gând să-l aducă pe K. la predicator, ceea ce, 
fireşte, era explicabil într-o biserică pustie? Dar, pe de 
altă parte, acolo, în faţa unei statui a Fecioarei, nu se 
afla oare şi o bătrână care ar fi trebuit de asemenea 
adusă? lar dacă avea să înceapă o predică, de ce nu se 
auzeau preludiile de orgă? Dar orga tăcea şi licărea 
slab, în înălţimea beznei care o adăpostea, sub boltă. 

K. se întreba de n-ar fi bine să plece cât mai curând; 
dacă nu făcea asta imediat, trebuia să rămână acolo tot 
timpul predicii; ar fi fost obligat să rămână şi să piardă 
atâta timp! Stătuse destul şi aşa, putea demult să 
considere că nu mai e dator să-l aştepte pe italian. Se 
uită la ceas: unsprezece. Dar se putea într-adevăr ţine o 
predică acum? Putea K. singur să reprezinte întreaga 
turmă de credincioşi? Şi dacă el n-ar fi fost decât un 
străin, venit doar să viziteze biserica? În fond, nici nu 
era altceva. Faptul că avea să se ţină o predică, acum, 
într-o zi de lucru, la ora unsprezece, pe cea mai 
îngrozitoare vreme, părea de neimaginat. Preotul — căci 
tinărul acela oacheş, cu faţa rasă, nu putea fi decât 
preot — cu siguranţă că se urca numai ca să stingă 
lampa, aprinsă din greşeală. 

Dar nu se întîmplă aşa; dimpotrivă, după ce examina 
«mpa şi-i ridică fitilul, preotul se întoarse încet spre 
balustradă, se prinse cu amândouă mîinile de marginea 
ei şi *8mase o clipă în poziţia aceasta privind în preajmă 
fără să-şi jttişte capul. K. se trase înapoi, stătea acum 


sprijinit în coate, „» faţa primei bănci. De-acolo zări, 
undeva, ca prin ceaţă, cum paracliserul se ghemuia pe 
vine, cu spinarea încovoiata” ca un om care şi-a 
terminat munca. Şi ce linişte domnea acum în catedrală! 
Dar K trebuia totuşi s-o tulbure; nu în. tenţiona deloc să 
rămână; dacă preotul avea obligaţia să vină şi să predice 
la o anumită oră, indiferent de public, era liber s-o facă; 
o să reuşească el şi fără ajutorul lui, căci prezenţa unui 
singur om nici vorbă că nu putea spori efectul predicii. 
K. începu deci să se mişte, încet, străbătu nava în lungm 
băncilor, pipăind drumul cu vârfurile picioarelor, ajunse 
la spaţiul liber dintre bănci şi cobori apoi nestingherit; 
atâta doar că dalele de piatră răsunau la cel mai uşor 
pas şi bolțile îi repetau zgomotul mersului, tot mai încet, 
după legile unei progresii neîntrerupte, cu variate 
ecouri. 

Când, urmărit probabil de privirea preotului, traversă 
lungile şiruri de bănci goale, K. se simţi aproape 
pierdut; mărimea catedralei i se părea limita exactă a 
ceea ce omul era în stare să suporte. Iar când trecu prin 
faţa fostului său loc, apucă din mers albumul, fără să se 
oprească o clipă. 

Aproape că ieşise din zona băncilor şi se apropiase de 
spaţiul liber care le separa de ieşire, când auzi pentru 
prima dată vocea preotului. Era o voce puternică şi 
cultivată. Şi cum mai răsuna în catedrala gata s-o 
primească! Dar nu pe credincioşi îi chema preotul, în 
privinţa aceasta nu exista nici o îndoială si nici o putinţă 
de scăpare; glasul lui strigase: „JosefK.” 

Cel chemat încremeni locului, cu ochii în pământ. Mai 
era încă liber, mai putea încă să înainteze şi să scape 
prin una din cele trei uşiţe de lemn, întunecoase, pe 
care le vedea la cîţiva paşi de el . Asta ar fi însemnat că 
nu înţelesese sau că, dacă înţelesese, puţin îi păsa de 
cuvintele preotului. Pe câtă vreme dacă se întorcea, 
totul era sfîrşit, se lăsa prins, mărturisea că înţelesese 


limpede, că el era cel strigat şi că era gata să se supună. 

Dacă preotul ar fi repetat chemarea, K. nici vorbă că 
ar fi plecat, dar cum tăcerea dură cât dură şi aşteptarea 
lui, K. întoarse uşor capul, căci voia să vadă ce făcea 
preotul. Preotul rămăsese în amvon, la fel de calm ca şi 
înainte, dar se vedea clar că observase gestul lui K. 

„De-acum ar fi o copilărie dacă nu m-aş întoarce”, se 
gândi K. Şi se întoarse pe jumătate, iar preotul îi făcu 
semn cu degetul să vină mai aproape. Cum totul era 
clar, K. se îndreptă cu paşi mari spre amvon — mânat şi 
de curiozitate, dar şi de dorinţa de-a termina cât mai 
repede. Ajuns în dreptul primelor bănci, se opri; 
distanţa i se păru însă prea mare preotului, care cu 
vîrful degetului arătător, întinzând braţul, g indică un 
loc foarte apropiat de amvon. K. se supuse; la locul 
arătat se văzu silit să-şi dea capul mult pe spate, ca să-l 
poată vedea pe cel care îl chemase. 

— Tu eşti Josef K., spuse preotul şi ridică o mână pe 
balustradă într-un gest de o semnificaţie nelămurită. 

— Da, spuse K., gândindu-se cu câtă seninătate îşi 
rostea odinioară numele. 

De câtăva vreme, dimpotrivă, asta însemna un 
adevărat chin pentru el; de-acum toată lumea, chiar şi 
cei cu care venea pentru prima oară în contact, îi 
cunoştea numele. 

Cât de bine e să nu fii cunoscut decât după ce te-ai 
prezentat! 


— Eşti acuzat, îi spuse preotul extrem de încet. 
— Da, spuse K., mi s-a anunţat lucrul acesta. 


— Atunci tu eşti cel pe care-l caut, spuse preotul. Eu 
Stat preotul închisorii. 

— Aşa! spuse K. 

— Eu te-am făcut să vii aici, spuse preotul, ca să-ţi 
vorbesc. 

— Nu ştiam, spuse K. Eu venisem ca să-i arăt 


catedrala unui italian. 

— Lasă nimicurile, spuse preotul. Ce ţii în mână? O 
tarte de rugăciuni? 

— Nu, răspunse K., e un album cu monumentele de 
artă ale oraşului. 

— Aruncă-l, îi spuse preotul. 

Şi K. îl aruncă, dar cu atâta putere, încât albumul 
trosni şi se rostogoli huruind peste dale. 

— Ştii că procesul tău merge prost? întrebă preotul. 

— Aşa mi se pare şi mie, spuse K. Mi-am dat multă os- 
teneală, dar până acuma a fost zadarnic. De fapt, 
întîmpina-rea mea nu-i încă gata. 

— Şi cum crezi că o să se termine? întrebă preotul. 

— Înainte mă gândeam că procesul o să se termine 
bine, dar acum mă îndoiesc uneori, spuse K. Nu ştiu 
cum o să se termine. Ştii tu, cumva? 

— Nu, spuse preotul, dar mi-e teamă că o să se 
termine rău. Eşti socotit vinovat. Procesul tău n-o să 
iasă poate din resortul unui tribunal inferior. 
Deocamdată, cel puţin, vina ţi se socoteşte dovedită. 

— Dar nu sunt vinovat! spuse K., e o eroare. De altfel, 
cum ar putea un om să fie vinovat? Doar toţi suntem 
oameni aici, şi unul şi celălalt. 

— Asta e adevărat, spuse preotul, dar de obicei aşa 
vor. besc vinovaţii. 

— Şi tu ai păreri preconcepute împotriva mea? întrebă 
K. 

— Eu n-am păreri preconcepute împotriva ta, 
răspunse preotul. 

— Îţi mulţumesc, spuse K. Dar toţi cei care se ocupă 
de proces au păreri preconcepute împotriva mea. Şi le 
transmit şi celor care n-au nici un amestec în toate 
acestea, iar situaţia mea devine din ce în ce mai grea. 

— Înţelegi greşit faptele, spuse preotul. Sentința nu 
vine dintr-o dată, procedura ajunge la ea încetul cu 


încetul. 

— Vezi deci unde am ajuns, spuse K. aplecându-şi 
capul. 

— Ce ai de gând să faci acum pentru proces? întrebă 
preotul. 

— Vreau să mai caut ajutor, spuse K. ridicând capul ca 
să vadă ce părere are preotul. Mai există unele 
posibilităţi pe care nu le-am exploatat încă. 

— Tu cauţi prea mult ajutorul altora, şi mai ales pe cel 
al femeilor, îi răspunse preotul cu un aer de 
dezaprobare. Nu observi că ele nu-ţi sunt un ajutor 
adevărat? 

— Uneori, şi chiar adesea, aş putea să-ţi dau dreptate, 
dar nu totdeauna, spuse K. Femeile au o mare forţă. 
Dacă aş izbuti să hotărăsc câteva femei pe care le 
cunosc să-şi dea mâna şi să lucreze pentru mine, aş 
scoate-o la capăt, până la urmă. Mai ales cu justiţia asta 
în care nu găseşti decât vmători de fuste. Arată-i o 
femeie, de departe, judecătorului de instrucţie şi el, ca 
să ajungă la timp la ea, o să răstoarne masa tribunalului 
şi pe acuzat. 

Preotul îşi cobori capul spre balustradă; abia acum, 
pentru prima dată, părea că simte apăsarea acoperişului 
amvonului. Ce vreme o mai fi afară? Nu mai era zi 
posomorită, ci noapte adîncă. Nici una dintre culorile 
marilor vitralii nu mai izbutea să taie, cu vreo sclipire 
cât de uşoară, umbra zidurilor. 

Şi tocmai acum paracliserul începu să stingă 
luminările de la altarul principal, una câte una. 

— Eşti supărat pe mine? întrebă K. Poate nu ştii ce 
justiţie slujeşti. 

Dar nu primi nici un răspuns. 

— N-am vorbit decât despre experienţele mele, spuse 
K. 

De sus însă, tot nu primi nici un răspuns. 


— N-am vrut să te jignesc, spuse K. 

Atunci preotul îi strigă de sus: 

— Nu vezi oare nici până la doi paşi? 

Strigase mânios, dar în acelaşi timp ca un om care, 
văzându-l pe altul cum cade, ţipă el însuşi, fără să vrea 
şi imprudent, fiindcă se simte înspăimântat. 

Şi acum tăceau amândoi. Sigur, preotul nu putea să-l 
vadă pe K. în bezna care domnea la poalele amvonului, 
dar K. îl vedea clar în lumina lămpiţei. De ce nu cobora 
preotul din amvon? Doar nu ţinuse o predică, ci numai îi 
dăduse lui K. nişte indicaţii care puteau să-i facă 
probabil mai mult rău decât bine dacă ţinea seama 
întocmai de ele. Şi totuşi, buna intenţie a preotului 
părea neîndoielnică. 

Dacă ar fi coborât din amvon, K. s-ar fi putut înţelege 
cu el şi n-ar fi fost deloc imposibil ca preotul să-i dea 
vreun sfat hotărâtor şi acceptabil care să-i arate, de 
pildă, nu cum să influenţeze procedura, ci cum să iasă 
din încercuirea procesu-lui, cum să-l evite şi să trăiască 
în afara lui. O asemenea posibilitate trebuia să existe, 
neapărat, şi K. se gândise de multe ori la ea în ultima 
vreme. Dar dacă abatele o cunoştea, i-ar fi arătat-o când 
l-ar fi rugat? Nu aparţinea şi el tribunalului? Nu-şi 
lepădase şi el firea lui blândă ca să-l dezmintă cu 
asprime pe K. atunci când acesta atacase justiţia? 

— Nu vrei să cobori? întrebă K. N-ai de ţinut nici o 
predică. Vino la mine. 

— Da, acum pot să vin, spuse preotul. 

Se caia poate că ridicase glasul. Şi, desprinzând 
lampa din cîrlig, spuse: 

— Eram obligat să vorbesc mai întâi de la distanţă cu 
toe. Când nu fac aşa, mă las prea uşor influenţat şi-mi 
uit slujba. 


K. îl aşteptă la piciorul scării. Preotul îi întinse mâna, 
din niers, înainte chiar de-a ajunge jos. 


— Ai puţin timp şi pentru mine? îl întrebă K. 

— Oricât doreşti, spuse preotul întinzându-i lămpiţa 
ca s-o ţină el. Dar şi de aproape, întreaga lui făptură mai 
păstra o anumită solemnitate. 

— Eşti foarte bun cu mine, spuse K. 

Mergeau de colo-colo, unul lângă altul, prin bezna 
navei. 

— Tu eşti o excepţie printre oamenii justiţiei. Am ntai 
multă încredere în tine decât în oricare dintre ei, deşi 
cunosc atiţia. Cu tine, pot vorbi deschis. 

— Nu te amăgi, spuse preotul. 

— În ce privinţă m-aş putea amăgi? întrebă K. 

— Te amăgeşti în privinţa justiţiei, spuse preotul; iar 
în privinţa aceasta Scripturile care preced Legea spun: 
un paznic al porţii stă dinaintea Legii; la paznicul acesta 
vine un om de la ţară, să-i ceară îngăduinţa de-a 
pătrunde înăuntru. Dar paznicul îi spune că nu poate să- 
| lase să intre în clipa aceea. Omul chibzuieşte şi 
întreabă dacă i se va îngădui să intre mai târziu. „S-ar 
putea — spune paznicul — dar nu acum.” Paznicul se dă 
la o parte din faţa porţii, deschisă ca totdeauna, iar omul 
se apleacă şi priveşte înăuntru. Paznicul vede ce face, 
ride şi-i spune: „Dacă ţii atâta, intră, cu toată opreliştea 
mea. Dar să nu uiţi că eu si nt puternic. Şi cu toate 
astea, nu sunt decât ultimul dintre paznici. La uşa 
fiecărei încăperi ai să găseşti paznici din ce în ce mai 
puternici; începând de la al treilea, nici eu nu mai sunt 
destul de tare ca să le pot suporta privirea.” Omul nu se 
aşteptase la asemenea stavilă, se gândise că Legea 
trebuia să fie îngăduită tuturor, întotdeauna, dar acum, 
cătînd mai bine la paznicul porţii, la haina lui de blană, 
la nasul lui ascuţit, la barba lui neagră, rară şi lungă, ca 
de tătar, se hotărăşte să aştepte totuşi până când i se va 
da voie să intre. Paznicul îi dă un scăunel şi-i îngăduie 
să se aşeze lângă poartă. Omul rămâne acolo, ani 
îndelungaţi. Şi face tot mai multe încercări ca să capete 


îngăduinţa de a intra, şi-l oboseşte pe paznic cu 
rugăminţile lui. Paznicul îl supune uneori la mici 
interogatorii, îl întreabă despre satul lui şi despre multe 
altele, dar toate nu sunt decât întrebări indiferente, aşa 
cum pun domnii cei mari, iar la sfîrşit îi spune mereu, 
invariabil, că nu-l poate lăsa să intre. Omul, care şi-a 
luat din belşug tot felul de provizii pentru călătoria lui, 
foloseşte tot, oricât de preţios ar fi, ca să-l mituiască pe 
paznic. Şi paznicul porţii ia tot, dar spunându-i: „lau 
numai ca să nu te poţi tu gândi că ai neglijat ceva”. Şi-n 
decursul anilor acelora îndelungaţi, omul nu încetează o 
clipă să-l observe pe paznic. Şi-i uită pe ceilalţi paznici, 
şi i se pare că primul este singurul care-l împiedică să 
pătrundă în Lege. Şi-n primii ani blesteamă cu glas tare 
cruzimea soartei; iar mai târziu, când îmbătrâneşte, 
mormăie doar. Şi cade în mintea copilăriei; iar fiindcă în 
lungul anilor l-a cercetat atât pe paznic încât îi cunoştea 
şi puricii din blană, îi roagă până şi pe purici să-l ajute 
ca să-l înduplece pe paznic. Până la urmă, vederea îi 
slăbeşte şi el nu mai ştie dacă se întunecă în preajmă cu 
adevărat sau dacă îl înşală ochii, par atunci desluşeşte 
în beznă licărirea unei lumini care răzbate prin porţile 
Legii. De-acum, nu mai are mult de trăit. Iar înainte de-a 
muri, toate i se îmbulzesc în creier ca să-l silească să 
pună o întrebare pe care n-a mai pus-o încă niciodată 
paznicului. Şi, nemaiputînd să-şi ridice trupul înţepenit, 
îi face semn paznicului să se apropie. lar paznicul porţii 
se vede silit să se aplece foarte tare spre el, căci acum 
statura lui şi a omului sunt foarte deosebite. „Ce mai 
vrei să ştii? îl întreabă paznicul porţii; tare mai eşti 
nesăţios!” „Dacă toţi oamenii caută să cunoască Legea, 
spune omul, cum se face că de-atâta amar de vreme 
nimeni în afară de mine nu ţi-a mai cerut să intre?” 
Paznicul porţii vede că omul e la capătul zilelor şi vrând 
ca vocea să mai ajungă până la timpanul mort, îi urlă în 
ureche: „Nimeni, în afară de tine, n-avea dreptul să intre 
aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum 


plec, şi o încui.” 

— Deci, paznicul porţii l-a înşelat pe om, spuse 
imediat K., pe care povestea îl interesase extrem de 
mult. 

— Nu te grăbi să judeci, spuse preotul, şi nici nu-ţi 
însuşi păreri străine, fără să cugeti asupra lor. Ţi-am 
spus povestea după textul Scripturii. Acolo, nu se 
pomeneşte nimic despre înşelăciune. 

— Dar e clar, spuse K., şi prima ta tălmăcire era cât se 
poate de exactă. Paznicul n-a vorbit decât atunci când 
nu-i mai putea ajuta omului. 

— Paznicul porţii nu fusese până atunci întrebat, 
spuse preotul; gândeşte-te că era doar un simplu paznic 
şi că şi-a făcut întreaga datorie. 

— De ce crezi că şi-a făcut întreaga datorie? întrebă 
K. Nu şi-a făcut-o deloc. O fi fost poate datoria lui să-i 
alunge pe străini, dar pe omul acesta, căruia îi era 
hărăzită poarta, trebuia să-l lase să intre. 

— Tu nu respecţi îndeajuns Scriptura şi schimbi 
povestea, spuse preotul. In ceea ce priveşte intrarea, 
povestea conține două lămuriri importante ale 
paznicului porţii, una la început, alta la sfîrşit. Prima 
spune că nu-l putea lăsa pe om să intre în momentul 
acela, iar cealaltă: „Poarta asta este făcută numai 
pentru tine”. Dacă ar exista o contradicţie între aceste 
două lămuriri poate că ai avea dreptate, paznicul l-ar fi 
înşelat pe om. Dar nu există nici o contradicţie. Dim- 
potrivă, prima lămurire o anunţă chiar pe cea de-a doua. 
S-ar putea spune aproape că paznicul porţii îşi depăşea 
datoria,  îngăduindu-i omului să  întrezărească 
posibilitatea de-a intra mai târziu. La vremea aceea, 
datoria lui era doar să nu-l lase pe om înăuntru şi, de 
fapt, mulţi comentatori ai Scripturii se miră că paznicul 
porţii a putut lăsa să-i scape o asemenea aluzie, căci 
părea să iubească exactitatea şi să-şi facă datoria cu 
străşnicie. Paznicul veghează ani şi ani fără să-şi 


părăsească postul şi nu încuie poarta decât la urmă de 
tot; e conştient de importanţa misiunii sale, căci spune: 
„Sunt puternic”, şi-şi respectă superiorii căci spune: „Eu 
nu sunt decât ultimul dintre paznici”. Nu e flecar fiindcă 
nu pune, în decursul anilor, decât „întrebări indiferente” 
cum le defineşte textul Scripturii; şi nu se lasă mituit, 
fiindcă spune când primeşte daruri: „îau numai ca să nu 
te poţi tu gândi că ai neglijat ceva”; paznicul porţii nu se 
lasă nici înduioşat, nici enervat când e vorba de 
îndeplinirea datoriei, pentru că despre om se spune: „Şi- 
l oboseşte pe paznic cu rugăminţile lui”; în sfîrşit, şi 
înfăţişarea lui arată un caracter pedant, nasul lui mare 
şi ascuţit, barba lungă, rară şi neagră, ca de tătar. Poate 
exista oare paznic mai credincios? Dar caracterul lui 
mai are şi alte trăsături, extrem de favorabile pentru cel 
care cere să intre; iar trăsăturile acestea arată în orice 
caz că paznicul porţii şi-a depăşit datoria lăsînd să se 
întrevadă aluzia despre care îţi vorbeam, cu privire la 
posibilităţile viitoare ale omului de a pătrunde în inima 
Legii. Nu s-ar putea tăgădui că paznicul porţii e 
oarecum nerod şi îngimfat — ceea ce, într-o anumită 
măsură, e tot urmarea neroziei. Oricât de exacte i-ar fi 
spusele privind puterea lui şi a celorlalţi paznici, despre 
care el însuşi afirmă că nu ie-ar putea suporta privirea, 
oricât de exacte, zic, ar fi aceste cuvinte, tonul cu care 
le spune arată felul lui de-a vedea e umbrit de nerozie şi 
de îngimfare. În legătură cu aceasta, comentatorii spun 
că „poţi să înţelegi un luau şi totodată să te înşeli în 
privinţa lui”. În orice caz, te vezi nevoit să admiţi că 
oricât de slab s-ar manifesta îngîmfarea « nerozia, ele 
reduc eficacitatea păzirii porţii şi sunt lipsuri fn 
caracterul paznicului. La aceasta mai trebuie adăugat că 
«aznicul porţii pare binevoitor din fire, că nu rămâne 
totdeauna o persoană oficială. El glumeşte încă de la 
început, poftindu-l pe om să intre în ciuda opreliştii pe 
care o menţine; apoi, în loc să-l alunge, se spune că-i dă 
chiar un scăunel şi că-l lasă să se aşeze lângă poartă. 


Răbdarea cu care îngăduie ani de zile stăruinţele omului 
îl arată milos din fire, ca şi micile interogatorii pe care 
le începe, darurile pe care le acceptă şi generozitatea cu 
care îi permite omului să blesteme 1 faţa lui cruzimea 
destinului pe care îl reprezintă acolo tocmai el, paznicul. 
Nu orice paznic ar fi procedat aşa. lar la urmă, nu se 
apleacă el adînc spre om numai la un semn al acestuia, 
ca să-i dea posibilitatea să pună ultima întrebare? tn 
cuvintele lui nu există decât o uşoară urmă de enervare, 
atunci când spune: „Tare mai eşti nesăţios!” dar şi 
cuvintele acestea paznicul porţii le rosteşte atunci când 
ştie că totul s-a sfîrşit; unii merg mai departe şi spun că 
aceste cuvinte „Tare mai eşti nesăţios!” exprimă un fel 
de admiraţie amicală, din fare n-ar lipsi, fireşte, o 
anumită bunăvoință îngăduitoare. În rice caz, figura 
paznicului porţii se conturează cu totul lltfel decât crezi 
tu. 

— Tu cunoşti povestea mai bine decât mine şi de mai 
multă vreme, spuse K. 

Tăcură amândoi o vreme, apoi K. întrebă: I — Crezi 
deci că omul n-a fost înşelat? 

— Nu mă înţelege greşit, răspunse preotul. Eu mă 
mulţumesc doar să-ţi expun diversele păreri care există 
în privinţa aceasta. Nu da prea multă importanţă 
comentariilor. Scriptura e invariabilă şi comentariile nu 
sunt, adeseori, gecât expresia deznădejdii 
comentatorilor. În cazul pe care-l discutăm, există chiar 
comentatori care susţin că paznicul porţii ar fi fost cel 
înşelat. 

— Comentatorii aceştia merg cam prea departe, spuse 
K. Şi cum argumentează ei? 

— Afirmația lor, spuse preotul, se bizuie pe nerozia 
paz-wcului. Se spune că el nu cunoştea interiorul Legii, 
ci numai drumul pe care trebuia să-l facă întruna, în faţa 
porţii. Comentatorii socotesc drept puerilă părerea lui 
despre interior şi consideră că paznicul însuşi se teme 


de lucrurile cu care vrea să-l înspăimânte pe om; ba 
spun că se teme chiar mai mult decât omul, căci acesta 
nu cere decât să intre, chiar după ce i s-a vorbit despre 
cumpliţii paznici ai porţilor dinlăuntru pe când paznicul 
porţii de afară nu vrea să intre, sau cel puţin nu ni se 
vorbeşte despre o asemenea dorinţă. Alţii spun, cc-i 
drept, că el probabil a intrat, din moment ce-a fost 
primit în slujbă şi că numirea lui nu putea să se facă 
decât în interior. Dar li se poate răspunde, pe bună 
dreptate, că putea la fel de bine să fie numit din interior 
fără ca el să fi intrat vreodată şi că, oricum, n-ar fi putut 
să meargă prea departe, fiindcă nu putea suporta 
privirea celui de-al treilea paznic. De altfel, nu se spune 
nicăieri că în decursul numeroşilor ani cât a aşteptat 
omul, paznicul porţii ar fi povestit vreodată ceva despre 
interiorul Legii, cu excepţia cuvintelor despre paznicii 
dinăuntru. Fireşte, s-ar putea să nu fi avut voie să 
vorbească, dar nici despre interdicţia aceasta nu ni se 
pomeneşte nimic. Se poate deci conchide că el nu 
cunoaşte nici înfăţişarea, nici semnificaţia interiorului şi 
că se înşală în privinţa lor. Dar se înşală şi în privinţa 
omului de la ţară, căci îi este inferior, fără să ştie. Că el 
îl tratează ca pe un inferior, se vede clar din 
numeroasele pasaje pe care ţi le mai aminteşti. Dar că în 
realitate îi este inferior, se vede la fel de clar din 
părerea pe care o exprim aici. Mai întâi, omul liber e 
superior celui constrâns. lar omul care a venit, e într- 
adevăr liber, poate să se ducă unde îi place; numai 
poarta Legii îi este oprită, dar şi aceasta numai de-o 
singură persoană, de paznic. Dacă se aşază pe scăunel, 
lângă poartă, şi rămâne acolo toată viaţa lui, face asta 
voluntar; povestea nu pomeneşte nicăieri că ar fi fost 
constrâns. Pe câtă vreme paznicul porţii, dimpotrivă, e 
legat de postul său prin slujba pe care o are; el n-are 
dreptul să se îndepărteze în exterior şi, după cât se 
pare, nici să pătrundă în interior, chiar dacă ar vrea. lar 
pe deasupra dacă, ce e drept, e în slujba Legii, n-o 


slujeşte decât în legătură cu poarta de afară; deci, 
efectiv numai pentru omul căruia îi e destinată poarta. 
lată încă un motiv ca să vedem în el un subaltern. Şi e 
de presupus că ani întregi a făcut o muncă deşartă — o 
viaţă de om cum se zice — căci e spus că vine un om, 
prin urmare un bărbat în toată firea, ceea ce presupune 
că paznicul porţii a trebuit să aştepte multă vreme până 
să-şi îndeplinească slujba sau, mai precis, atât cât j-a 
plăcut omului care a venit când a vrut. Şi până şi 
sfîrşitul slujbei lui depinde de omul venit, căci ea nu 
încetează decât la sfîrşitul vieţii omului; iată deci că îi 
rămâne subordonat până la sflrşit. lar textul 
accentuează clipă de clipă că paznicul porţii pare să 
ignore complet toate acestea. Comentatorii nu văd nimic 
de mirare în asta, căci paznicul porţii, după părerea lor, 
se înşală încă şi mai grav asupra unui ah punct, adică 
asupra propriei sale slujbe. Într-adevăr, nu spune el 
oare, la sfîrşit: „Acum plec şi încui”? Dar la început se 
spune că poarta Legii era deschisă ca totdeauna, şi- 
atunci, dacă e deschisă „totdeauna”, adică independent 
de durata vieţii omului căruia îi era hărăzită, nici 
paznicul însuşi n-o poate închide. În privinţa aceasta 
părerile se împart. Unii spun că paznicul, când declară 
că va închide poarta, nu vrea să dea decât un răspuns, 
alţii că vrea să-şi sublinieze îndatorirea serviciului, alţii, 
în sfirşit, că vrea să-i stârnească omului o ultimă 
remuşcare, un ultim regret. Dar un mare număr de 
comentatori sunt de acord că el nu va putea să închidă 
poarta. Ei cred chiar că, la sfîrşit cel puţin, paznicul 
porţii îi rămâne taferior omului şi în ceea ce priveşte 
cunoaşterea, căci omul vede strălucirea care răzbate 
prin porţile Legii, pe când paznicul rămâne mereu cu 
spatele spre poartă, în calitatea lui de paznic, şi nu 
mărturiseşte prin nici un cuvânt că ar fi observat vreo 
schimbare. 

— Toate aceste sunt bine justificate, spuse K după ce 
urmărise unele pasaje din explicaţiile preotului, 


repetîndu-le oi jumătate glas. Toate acestea sunt bine 
justificate; acum Cred şi eu că paznicul e cel înşelat. Dar 
ele nu înlătură prima mea părere, care chiar coincide 
parţial cu cea dobîndită acum. Într-adevăr, puţin 
importă dacă paznicul porţii vede clar sau nu. Eu 
spuneam că omul e înşelat. Dacă paznicul vede clar, ar 
putea exista anumite îndoieli; dar dacă paznicul e 
înşelat, atunci înşelarea lui se răsfrânge inevitabil şi 
asupra Omului. Atunci paznicul încetează de-a mai fi un 
înşelător, far pare atât de nerod, încât ar trebui alungat 
imediat din slujbă. Gândeşte-te că dacă eroarea în care 
se află nu-i dăunează lui cu nimic, în schimb ea e de-o 
mie de ori mai periculoasă pentru om. 

— Cu asta te loveşti de părerea contrarie, spuse 
preotul. Unii susţin că povestea nu-i dă nimănui dreptul 
să-l judece pe paznic. Oricum ne-ar părea, el rămâne tot 
un slujitor al Legii, aparţine deci Legii şi e scos de sub 
judecata omenească. Şi în cazul acesta trebuie, de 
asemenea, să nu-l mai socoteşti inferior omului. Căci 
numai faptul că e legat prin slujba sa de-o poartă a Legii 
— fie ea una singură — Îl aşaza incomparabil mai sus 
decât omul care trăieşte în lume, oricât de liber ar fi el. 
Omul abia vine la Lege, pe câtă vreme paznicul se află 
mai demult acolo. El e pus în slujbă de Lege; a te îndoi 
de demnitatea paznicului înseamnă a te îndoi de Lege. 

— Eu nu sunt de acord cu părerea aceasta, spuse K. şi 
clătină din cap. Căci, dacă o accepţi, trebuie să iei drept 
adevăr tot ce spune paznicul. Şi mi-ai arătat tu însuţi, pe 
larg, motivele pentru care un asemenea lucru nu e 
posibil. 

— Nu, spuse preotul, nu trebuie să iei drept adevăr tot 
ce spune paznicul, e de ajuns să socoteşti că e necesar. 

— Jalnică părere, spuse K.; ea face din minciună o 
lege a lumii. 

K. încheie astfel discuţia, dar fără să-şi spună şi 
ultima părere. Era prea obosit ca să poată adînci toate 


consecinţele poveştii, şi-apoi ea îi împingea mintea pe 
căi neobişnuite, îl îndemna spre locuri fantastice, mai 
potrivite pentru discuţiile tribunalului decât pentru el. 
Povestea inițială se  deformase, devenise de 
nerecunoscut, şi el nu dorea decât s-o uite; preotul îl 
suportă cu mult tact şi-i acceptă încheierea fără să 
spună un cuvânt, deşi nu se potrivea deloc cu propria lui 
părere. 

Continuară câteva clipe să se plimbe amândoi, tăcuţi. 
K. se ţinea pas cu pas de preot, căci bezna îl împiedica 
să recunoască drumul. Lămpiţa pe care o avea în mână 
se stinsese de mult. O clipă K. văzu licărind, chiar în faţa 
lui, statuia de argint a unui sfânt care pieri imediat în 
întuneric. Ca să nu depindă cu totul de preot, K. îl 
întrebă: 

— Am ajuns cumva lângă intrarea principală? 

— Nu, spuse preotul, suntem foarte departe de ea. 
Vrei să pleci de pe acum? 

Deşi în clipa aceea se gândea la cu totul altceva, K. 
răspunse imediat: 

— Sigur, trebuie să plec. Sunt procuristul unei bănci 
Şi su aşteptat acolo; am venit doar ca să-i arăt catedrala 
unuia dintre clienţii noştri străini. 

— Bine, du-te atunci, spuse preotul şi-i întinse mâna. 

— Dar nu mă pot descurca singur în bezna aceasta, 
spuse K. 

— Caută să ajungi la peretele din stinga, spuse 
preotul, şi mergi de-a lungul lui, fără să-l părăseşti; ai să 
găseşti o ieşire. 

Abia se depărtase preotul cu cîţiva paşi, când K. îi 
strigă cu glas tare: 

— Mai aşteaptă, te rog! I — Aştept, spuse preotul. 

— Nu mai doreşti nimic de la mine? întrebă K. 

— Nu, spuse preotul. 

— Adineauri erai atât de binevoitor, spuse K. îmi 


explicai tot, şi acum mă laşi, de parcă nici nu ţi-ar păsa 
de mine. 

— Dar tu mi-ai spus că trebuie să pleci, răspunse 
preotul. 

— Sigur, spuse K., dar înţelege. 

— Mai întâi înţelege tu însuţi cine sunt eu, spuse 
preotul. 

— Eşti preotul închisorii, spuse K. apropiindu-se de el. 
Acum nu mai avea nevoie să se întoarcă la bancă atât de 

repede pe cât spusese; putea foarte bine să mai 
rămână. 

— Aparţin, deci, justiţiei, spuse preotul. Ce-aş mai pu- 
tea să vreau de la tine? Justiţia nu vrea nimic de la tine. 
Ea te primeşte când vii şi te lasă când pleci. 


Sfârşitul 


În ajunul zilei în care K. împlinea treizeci şi unu de ani 
— era cam pe la nouă seara, ora liniştii pe străzi — doi 
domni se prezentară la locuinţa lui. În redingotă, palizi 
şi graşi, cei doi domni purtau ţilindre înalte care păreau 
ţintuite pe testele lor. Fiecare dintre ei voia să-l lase pe 
celălalt să treacă primul; domnii schimbară la intrarea 
apartamentului câteva politeţi mărunte, reluîndu-le şi 
amplificându-le în faţa uşii de la odaia lui K. 

Deşi vizita nu-i fusese anunţată, K., îmbrăcat şi el în 
negru, stătea pe-un scaun, lângă uşă, cu atitudinea unui 
domn care aşteaptă pe cineva, şi-şi punea în momentul 
acela o pereche de mănuşi noi ale căror degete se mulau 
pe degetele lui. El se ridică imediat, îi privi curios pe cei 
doi domni şi spuse: 

— Aşadar, dumneavoastră mi-aţi fost trimişi. 

Cei doi domni aprobară dînd uşor din cap şi arătînd 
unul spre altul cu ţilindrul pe care fiecare dintre ei îl 
ţinea acum în mână. K. îşi mărturisi că nu vizita aceasta 
o aştepta, se duse la fereastră şi mai privi o dată strada 
mohorâtă. Pe partea cealaltă, aproape toate ferestrele 
erau întunecate ca şi a lui; multe dintre ele aveau 
perdelele trase. La o fereastră luminată de la etaj se 
jucau cîţiva copilaşi; strânşi laolaltă după un grilaj şi 
incapabili încă să-şi părăsească locurile, copilaşii îşi 
întindeau unul spre altul mânuţele. 

„Mi-au trimis nişte actori bătrâni şi de mâna a doua, 
îşi spuse K. întorcându-se spre cei doi domni ca să se 
mai convingă o dată. Încearcă să sfirşească ieftin cu 
mine.” 

Apoi, întorcându-se brusc spre ei, îi întrebă: 

— La ce teatru jucaţi? 

— Teatru? întrebă unul dintre domni cerându-i sfat ce- 


luilalt, cu o contracție a gurii. 

Celălalt se purta ca un mut care lupta împotriva 
organismului său rebel. 

„Nu sunt pregătiţi să fie întrebaţi”, îşi spuse K. 

Şi se duse să-şi ia pălăria. 

Încă de pe scară cei doi domni vrură să-i apuce 
braţele, jar el spuse: 

— Pe stradă, pe stradă, nu sunt bolnav. 

Imediat ce ajunseră în stradă, cei doi îl înhăţară în 
modul cel mai ciudat. K. nu se mai plimbase aşa 
niciodată, cu nimeni. Cei doi îşi lipiseră umerii pe după 
ai lui, şi, în loc să-i dea braţul, încolăciseră braţele lui K. 
în toată lungimea lor, menţinându-le cu palmele în jos 
printr-o strânsoare metodică, irezistibilă, rod al unui 
antrenament îndelung. K. mergea ţeapăn între ei; toţi 
trei formau acum un astfel de bloc încât ar fi fost 
imposibil să-l striveşti pe unul fără să-i zdrobeşti şi pe 
ceilalţi doi. Realizau împreună o coeziune care, în 
general, nu poate fi obţinută decât cu materia moartă. 
De câteva ori, când treceau pe sub vreun felinar, K. 
încercă, oricât de greu îi venea cu oamenii aceştia care 
îl strângeau între ei, să-şi vadă însoțitorii mai bine decât 
putuse la lumina slabă a camerei lui. „Poate că sunt 
tenori”, se gândi el văzându-le guşile duble. Curăţenia 
de pe feţele lor îi făcea greață. Se mai vedeau încă 
urmele mîinii săpunite care li se plimbase pe la colţurile 
pleoapelor, care le frecase buzele de sus şi le rîcîise 
cutele din bărbie. 

Văzând acestea, K. se opri; cei doi făcură şi ei la fel; 
se aflau acum la marginea unei pieţe pustii, împodobită 
cu spaţii de iarbă şi de flori. 

— De ce v-au trimis tocmai pe dumneavoastră? 
întrebă K. mai mult strigând decât vorbind. 

Cei doi domni pesemne că nu ştiau ce să răspundă şi 
rămaseră în aşteptare, lăsînd să le atârne braţul liber, 
cum iac infirmierii and bolnavul pe care-l plimbă vrea să 


se odihnească. 

— N-am să merg mai departe, spuse K., vrând să-i 
încerce. 

De data aceasta, cei doi domni n-aveau nevoie să 
răspundă; era de ajuns să nu-si slăbească strânsoarea şi 
să caute să-l mişte pe K. din loc ridicându-l; dar K. 
rezistă. „N-o să mai am nevoie de multă putere; am s-o 
folosesc acum, pe toată”, îşi spuse el. Şi se gândi la 
muştele care încearcă să-si smulgă picioruşele când vor 
să scape de pe hiîrtia lipicioasă. «Dumnealor au să aibă 
de furcă cu mine”, îşi spuse el. 

În clipa aceea, domnişoara Biirstner se ivi brusc, 
urcând treptele unei ulicioare joase care dădea în piaţă. 
Poate că la jjrma urmei n-o fi fost chiar ea, dar 
asemănarea era, fără îndoială, foarte mare. De altfel, lui 
K. puţin îi păsa dacă era într-adevăr domnişoara 
Burstner; acum, el nu se mai gândea decât la inutilitatea 
rezistenţei. Nimic nu mai putea fi eroic nici dacă rezista, 
nici dacă le făcea greutăţi celor doi domni şi nici dacă, 
apărându-se, mai încerca să se bucure de-o ultimă 
licărire de viaţă. Porni deci din nou, şi bucuria pe care o 
pricinui astfel celor doi domni se reflectă şi pe faţa lui. 
Cei doi domni îl lăsau acum să aleagă el direcţia şi K. îi 
duse pe drumul urmat de domnişoara Burstner, nu ca s- 
o ajungă din urmă şi nici fiindcă ar fi vrut s-o vadă cât 
mai mult timp cu putinţă, ci pur şi simplu ca să nu uite 
avertismentul pe care ea îl reprezenta pentru el. 

„Singurul lucru pe care îl mai pot face acum, îşi 
spunea K. — şi sincronismul paşilor lui şi al celor doi 
domni îi confirma gândurile —, singurul lucru pe care îl 
mai pot face acum este să-mi păstrez până la capăt 
claritatea minţii. Totdeauna am vrut ca în lumea asta să 
duc la liman douăzeci de lucruri deodată şi, ca o culme, 
pentru un scop care nu era totdeauna lăudabil. A fost o 
greşeală: să dovedesc oare acum că n-am învăţat nimic 
nici dintr-un an de proces? Să plec oare ca un imbecil 


care n-a fost niciodată în stare să înţeleagă nimic? Să las 
să se spună despre mine că la începutul procesului 
voiam să-l sfirşesc şi că la sfîrşit nu voiam decât să-l 
reîncep? Nu vreau să se spună asta. Sunt fericit că mi s- 
au dat astfel domnii aceştia pe jumătate muţi, incapabili 
să înţeleagă ceva, şi că a fost lăsată pe seama mea grija 
de a-mi spune mie însumi ceea ce trebuie.” 

Între timp, tînăra după care mergeau trecuse pe-o 
străduţă laterală, dar K., putînd acum să se lipsească de 
ea, se lăsă” cu totul în voia însoţitorilor săi. Complet de 
acord toţi trei de-acum înainte, trecură împreună peste 
un pod scăldat în lumina lunii; cei doi domni se 
supuneau docili celor mai neînsemnate mişcări ale lui 
K.; la un moment dat, când K. se întoarse spre parapet, 
ei îi urmară indicaţiile şi făcură front cu faţa spre rîu. 
Apa care lucea şi tremura în lumina lunii se desfăcea în 
jurul unui mic ostrov pe care se înghesuia verdeaţa 
arborilor şi a tufelor. Pe sub arbori se întindeau, 
nevăzute acum, alei de pietriş, mărginite de bănci 
comode, pe care K. se odihnise şi se desfătase adesea în 
timpul verii. 

— Nu voiam să mă opresc, le spuse el celor doi 
însoțitori, oarecum ruşinat de docilitatea lor. 

În spatele lui K., unul dintre ei păru să-i facă celuilalt 
un mn de reproş în legătură cu popasul care ar fi putut 
să fie greşit înţeles, apoi îşi continuară drumul. 

După un timp, ajunseră pe nişte străzi în pantă unde, 
ici-colo, se zărea câte un poliţist stîn d locului sau 
făcându-si patrularea obişnuită; poliţiştii erau când 
departe, când foarte aproape. Unul dintre ei avea o 
mustață stufoasă şi-şi ţinea inâna pe mânerul săbiei; se 
apropie intenţionat de grupul celor trei, care i se păruse 
suspect. Însoţitorii lui K. se opriră, polițistul părea gata 
să deschidă gura, dar K. îi duse înainte cu forţa pe cei 
doi domni. Şi se întoarse de mai multe ori, prudent, ca 
să vadă dacă nu erau urmăriţi; imediat ce trecu fnsă pe 


după un colţ care îi ascundea de poliţişti, începu să 
alerge cât îl ţineau picioarele, iar cei doi fură obligaţi să 
facă acelaşi lucru, gifiind din greu. 

Aşa ieşiră din oraş căci, în partea aceea, la capătul 
străzilor, cîmpia începea brusc. O carieră de piatră, 
mică, pustie şi părăsită, se deschidea în apropierea unei 
case cu aspect încă foarte urban. Acolo cei doi domni se 
opriră, fie pentru că locul acela fusese de la bun început 
ţinta lor, fie pentru că se simțeau prea istoviţi ca să 
poată alerga mai departe. Şi-i dădură drumul lui K. El 
aşteptă fără să spună un cuvânt, iar cei doi domni îşi 
scoaseră ţilindrele şi-şi şterseră cu batista sudoarea de 
pe frunte, cercetînd în acelaşi timp cariera. Lumina lunii 
scălda totul cu liniştea aceea firească, nedăruită nici 
unei alte lumini. 

După ce făcură între ei câteva schimburi de politeţi ca 
să hotărască cine să aibă precădere la îndeplinirea 
misiunii — cei doi domni păreau să fi primit o misiune 
comună —, unul dintre ei se apropie de K. şi-i scoase 
haina, vesta şi cămaşa. Pe K. îl trecură, fără să vrea, 
fiorii; domnul îi dădii o uşoară palmă de încurajare, pe 
spate, apoi îi împături cu grijă haina, vesta şi cămaşa, ca 
pe nişte lucruri de care avea să mai fie nevoie, chiar 
dacă nu foarte curând; apoi, ca să nu-l expună pe K. 
nemişcat aerului rece al nopţii, îl luă de braţ şi începu să 
umble de colo-colo cu el, pe când celălalt domn căuta 
prin carieră un loc potrivit. Când locul fu găsit, cel care 
căutase îi făcu semn colegului său care îl aduse pe K. 
acolo. Locul se afla chiar la marginea carierei; la 
picioarele lor se mai vedea tocă o piatră de curând 
smulsă. Cei doi domni îl aşezară jos pe K., îl proptiră de 
piatră şi-i puseră capul deasupra. În ciuda silinţei pe 
care şi-o dădeau amândoi şi a bunăvoinţei lui K. Poziţia 
Iui rămânea totuşi extrem de forţată şi de neverosimilă. 
De aceea unul dintre domni îl rugă pe celălalt să-i ias.pe 
seama lui, pentru o clipă, grija de a-l aşeza pe K., dar iu. 
crurile tot nu merseră mai bine. Până la urmă îl lăsară 


într-o poziţie care nu era cu nimic mai bună decât cele 
obţinute mai înainte. Unul dintre domni îşi descheie apoi 
redigbta si scoase dintr-o teacă prinsă de centura pe 
care o purta în ju. rul vestei un cuţit de măcelar, lung si 
subţire, cu două tăişuri îl ţinu câteva clipe în sus si-i 
cercetă” lama la lumină. Urmară aceleaşi groaznice 
schimburi de politeţi ca şi mai înainte; unul dintre ei, 
întinzând mâna pe deasupra lui K., îi dădu ce luilalt 
cuțitul, iar celălalt i-l inapoie în acelaşi fel. K. ştia foarte 
bine că datoria lui ar fi fost să ia el însuşi cuțitul, când îi 
trecea pe deasupra, şi să şi-l înfigă în trup. Dar nu făcu 
asta ci, dimpotrivă, îşi întoarse gâtul încă liber şi privi în 
jurul lui. Dacă nu putea să-şi susţină rolul până la capăt, 
dacă nu putea să scutească autorităţile de toată munca, 
răspunderea pentru această ultimă vină o purta cel care 
îi refuzase restul forţelor necesare ca s-o facă. Privirea îi 
căzu pe ultimul etaj al casei de lângă carieră. Acolo, sus, 
cele două jumătăţi ale unei ferestre se deschiseră pe 
neaşteptate, ca o lumină care ţişneşte în întuneric; un 
om — atit de subţire şi de şters la distanţa şi la 
înălţimea aceea — se plecă brusc în afară, aruncându-şi 
braţele înainte. Cine putea să fie? Un prieten? Un suflet 
bun? Un om care participa la nenorocirea lui? Cineva 
care voia să-l ajute? Era unul singur? Erau toţi? Mai 
exista acolo un ajutor? Existau obiecţii care nu fuseseră 
încă ridicate? Fireşte că da. Logica, chiar şi cea mai de 
neclintit, nu rezistă în faţa unui om care vrea să 
trăiască. Unde era judecătorul pe care nu-l văzuse 
niciodată? Unde era tribunalul suprem la care nu 
ajunsese niciodată? K. îşi ridică mîinile şi-şi răschira 
degetele. 

Dar unul dintre cei doi îl apucă tocmai atunci de gât, 
pe când celălalt îi înfipse cuțitul adine în inimă şi i-l 
răsuci acolo de două ori. Cu ochii care i se stingeau, K. îi 
mai văzu pe cei doi domni, aplecaţi peste faţa lui, cum 
priveau dez-nodământul, obraz lângă obraz. 


— Ca un cîine! spuse el, şi era ca şi cum ruşinea ar fi 


trebuit să-i supravieţuiască. 


FRAGMENTE 


PRIETENA DOMNIŞOAREI 
BURSTNER 


În zilele următoare, lui K. îi fu imposibil să schimbe 
măcar un cuvânt cu domnişoara Bürstner; încercă s-o 
vadă, folosind toate metodele cu putință, dar ea ştiu să 
facă în aşa fel încât să evite mereu întîlnirea. K încercă 
să vină direct acasă imediat ce ieşea de la birou şi să 
supravegheze vestibulul, stînd în întuneric pe 
canapeaua din camera lui. Dacă servitoarea, crezând că 
nu-i acasă, închidea din treacăt uşa, el se ridica după 
câteva clipe şi-o deschidea iar. Dimineaţa se scula cu o 
oră mai devreme decât de obicei, cu gând s-o întilnească 
pe domnişoara Burstner singură, când pleca la lucru. 
Dar nici una dintre încercările acestea nu-i reuşi. Atunci 
K. îi scrise domnişoarei două scrisori, una pe adresa de 
la birou şi alta pe adresa de acasă; în amândouă 
scrisorile încerca o dată în plus să-şi justifice purtarea, 
se oferea să-i dea orice satisfacţie ar fi dorit, făgăduia să 
nu treacă niciodată peste limitele pe care domnişoara 
Burstner i le-ar fi impus şi nu-i cerea decât să-i ofere 
posibilitatea unei întrevederi, adăugând că nu putea să 
stea de vorbă cu doamna Grubach până când nu se 
sfătuia mai întâi cu ea; şi, ca încheiere, o anunţa că du- 
minica viitoare va aştepta toată ziua în cameră un semn 
din partea ei care să-i permită să spere că rugămintea i- 
a fost ascultată sau că i se vor explica măcar motivele 
refuzului, motive inimaginabile, pentru că îi făgăduia să 


facă tot ce ar fi vrut ea. Scrisorile nu-i veniră înapoi, dar 
nici nu primi răspuns la ele. În schimb, duminica 
următoare se întîmplă ceva care arăta destul de clar 
cum stăteau lucrurile: de dimineaţă, privind prin gaura 
cheii, K. îşi dădu seama că în vestibul se petrece ceva 
neobişnuit; curând însă i se lămuri totul. o tînără care 
dădea lecţii de franceză — de fapt era nemţoaică şi se 
numea Nfontag — fiinţă debilă, palidă şi puţintel 
şchioapă, care până atunci avusese propria ei cameră, 
se muta în odaia domnişoarei Burstner; ore întregi 
tinăra aceasta îşi târşii picioarele prin vestibul, aducând 
întruna fie o rufă, fie un şerveţel, fie o carte uitată şi 
care trebuiau neapărat mutate în noua locuinţă. 

Când doamna Grubach îi aduse micul dejun — de când 
îi înfuriase pe K. îl servea ea însăşi în locul servitoarei, 
cu tot ce avea nevoie — K. nu se putu stăpâni să nu-i 
vorbească, pentru prima dată, la cinci zile după 
întîmplarea aceea de pomină. 

— De ce e astăzi atâta zgomot în vestibul? întrebă el 
în timp ce-şi turna cafeaua; nu s-ar putea face linişte? 
Tocmai duminica aţi ales-o pentru curăţenie? 

Deşi K. nu se uita la doamna Grubach, îşi dădu seama 
totuşi că ea respiră uşurată. Gazda socotea până şi 
întrebările lui aspre drept un fel de iertare, sau cel puţin 
drept un fel de început de iertare. 

— Nu se face curăţenie, domnule K., spuse ea; dom- 
nişoara Montag se mută la domnişoara Bürstner şi-şi 
cară lucrurile acolo. 

Doamna Grubach nu mai adăugă nimic, aşteptînd să 
vadă cum va reacţiona K. şi dacă-i va permite să 
vorbească mai departe. Dar K. o lăsă mai întâi să se 
frământe, învîrtind gânditor linguriţa în cafea şi tăcând. 
Apoi se uită la ea şi spuse: 

— Aţi renunţat la vechile bănuieli în privinţa 
domnişoarei Burstner? 

— Vai, domnule K., strigă doamna Grubach, care toc- 


mai întrebarea aceasta o aştepta de la bun început, şi-şi 
întinse spre el mîinile împreunate a rugă — vai, domnule 
K., aţi luat deunăzi în serios o vorbă spusă într-o doară! 
Departe de mine gândul de-a vă supăra pe 
dumneavoastră sau pe oricare altă persoană; doar mă 
cunoaşteţi de-atâta amar de vreme, domnule K., si puteţi 
fi convins de asta. Nu ştiţi cât am suferit în ultimele zi 
le. Tocmai eu să-mi birfesc chiriaşii? Şi dumneavoastră, 
domnule K., m-aţi crezut în stare şi mi-aţi spus să vă 
anunţ când trebuie să vă mutaţi! Dumneavoastră, să vă 
mutaţi! 

Lacrimile îi înăbuşiră ultimul strigăt. Doamna 
Grubach îşi duse şorţul la ochi şi oftă din adîncul inimii. 

— Nu plângeţi, doamnă Grubach, spuse K., şi se uită 
pe fereastră, căci nu se gândea decât la domnişoara 
Burstner şi la faptul că-şi luase o fată străină în cameră. 
Nu plângeti, repetă el întorcându-se spre 
proprietăreasă. 

Şi văzând că doamna Grubach continua să plângă 
adăugă: 

— Nici eu n-am vorbit atunci atât de serios pe cât vă 
jnchipuiţi; ne-am înţeles greşit unul pe altul, asta se 
poate intimpla şi între vechi prieteni. 

Doamna Grubach îşi cobori puţin şorţul de la ochi, ca 
să vadă dacă chiriaşul se împăcase cu adevărat. 

— Da, da, aşa e, spuse K. 

Şi cum după purtarea doamnei Grubach putea 
conchide că nepotul ei, căpitanul, nu divulgase nimic, 
îndrăzni să adauge: 

— Credeţi chiar că m-aş putea certa cu 
dumneavoastră pentru o străină? 

— Tocmai asta e, domnule K , spuse doamna Grubach 
care, de cum se simţea îndemnată la vorbă, făcea 
greşeala să spună ce n-ar fi trebuit spus. M-am tot 
întrebat: de ce i-o fi purtînd domnul K. atâta grijă 
domnişoarei Burstner? De ce s-o fi certat, din cauza ei, 


cu mine, când ştie bine că-mi pierd somnul la cel mai 
mic cuvinţel pe care mi-l spune? Doar n-am spus despre 
domnişoara Burstner decât lucruri văzute cu ochii mei. 

K. nu-i răspunse nimic, căci la primul cuvânt rostit nu 
s-ar mai fi putut stăpâni şi-ar fi dat-o pe uşă afară, ceea 
ce nu voia deloc să se întîmple. Se mulţumi deci să-şi 
bea cafeaua şi s-o facă pe doamna Grubach să simtă că 
prezenţa ei este de prisos. 

Afară începură să se audă din nou paşii târşiiţi ai dom- 
nişoarei Montag care traversa vestibulul. 

— Auziţi? întrebă K. arătînd cu degetul spre uşă. 

— Sigur, oftă doamna Grubach. Am vrut s-o ajut, ba 
chiar să-i împrumut servitoarea; dar e foarte 
încăpăţinată, a ţinut morţiş să-şi care singură toate 
lucrurile. Mă mir ce-o fi găsit-o pe domnişoara Burstner: 
eu, de multe ori, sunt sătulă până peste cap s-o mai ţin 
în casă pe domnişoara Montag, şi iată că domnişoara 
Burstner si-o ia acum chiar la ea în cameră. 

— Ce vă pasă? spuse K. strivind resturile de zahăr din 
ceaşcă. Vă păgubeşte cu ceva? 

— Nu, spuse doamna Grubach, mutarea în sine e bine- 
venită, căci îmi eliberează o cameră pe care pot s-o dau 
nepotului meu, căpitanul. M-am tot temut să nu vă 
deranjeze zilele astea cât a locuit în salon, unde am fost 
nevoită să-l găzduiesc. Nepotul meu nu prea ţine seama 
de nimeni. 

— Ce idee! spuse K., ridicându-se; nu despre asta e 
vorba * pesemne că mă credeţi grozav de nervos, fiindcă 
nu pot su.! porta colindul domnişoarei Montag! Ia te 
uită! Acum iar se întoarce! 

Doamna Grubach se simţi tare neputincioasă. 

— Să-i spun, domnule K., să-şi amâne pentru mai 
târziu restul mutatului? Dacă vreţi, pot să fac asta 
imediat. 

— Trebuie să se mute la domnişoara Burstner, nu-i 


aşa? 

— Da, spuse doamna Grubach, neînţelegând prea bine 
intenţia lui K. 

— Atunci trebuie să-şi care şi lucrurile! 

Doamna Grubach se mulţumi să clatine din cap. Nepu- 
tinţa ei mută, care părea bravadă, îl enerva şi mai mult 
pe K., de aceea începu să umble de colo-colo, de la uşă 
la fereastră şi iar la uşă, împiedicând-o astfel să plece pe 
doamna Grubach care probabil ar fi ieşit dacă n-ar fi 
oprit-o naveta aceasta continuă. 

K. tocmai ajunsese din nou la uşă când cineva ciocăni. 
Era servitoarea venită să-l anunţe că domnişoara 
Montag ar dori să schimbe câteva cuvinte cu domnul K. 
şi îl roagă să vină în sufragerie, unde îl aştepta. K. 
ascultă gânditor mesajul servitoarei, apoi se întoarse şi 
aruncă o privire aproape ironică doamnei Grubach, care 
se sperie. Ironia lui părea într-adevăr să spună că 
prevăzuse de mult invitaţia domnişoarei Montag şi că 
faptul în sine era firesc după toate plictiselile pe care 
trebuise să le îndure în dimineaţa aceea de duminică din 
partea chiriaşilor doamnei Grubach. K. o trimise deci pe 
servitoare cu răspunsul că va veni imediat şi se îndreptă 
spre dulap ca să-şi schimbe haina; proprietăre-sei, care 
se văita încetişor că domnişoara Montag îl necăjeşte din 
nou, îi dădu un singur răspuns, rugând-o să strângă 
farfuriile în care adusese micul dejun. 

— Dar aproape că nu v-aţi atins de nimic, îi spuse ea. 

— Luaţi-le, totuşi, strigă K. 

I se părea că domnişoara Montag era amestecată 
până şi în vesela aceasta şi că prin prezenţa ei îi otrăvea 
mâncarea. 

Pe când traversa vestibulul, K aruncă o privire spre 
uşa închisă a camerei domnişoarei Burstner; dar nu 
acolo fusese invitat, ci în sufragerie, unde intră brusc, 
fără să bată la uşă. 

Sufrageria, o încăpere lungă, îngustă şi cu o singură 


fereastră, avea exact atita spaţiu cât să permită 
aşezarea câte 

unui bufet, pus oblic, de-o parte şi de alta a uşii, restul 
încăperii fiind ocupat de-o masă lungă care începea 
lângă uşă «i ajungea până la fereastra devenită, din 
pricina aceasta, aproape inaccesibilă. Masa era gata 
pusă pentru mai multe persoane, căci duminica aproape 
toţi locatarii mâncau la prânz aici. 

Când K. intră, domnişoara Montag plecă de lângă 
fereastră şi veni de-a lungul mesei să-l întîmpine; se 
salutară în tăcere; apoi, ţinând capul drept, ca 
întotdeauna, ea spuse: 

— Nu ştiu dacă mă cunoaşteţi. K. o privi încruntat: 

— Cum să nu vă cunosc; doar locuiţi de multă vreme 
la doamna Grubach. 

— E adevărat, răspunse domnişoara Montag, dar pen- 
siunea nu cred că vă interesează prea mult. 

— Nu, spuse K. 

— Nu vreţi să luaţi loc? întrebă domnişoara Montag. 
Îşi traseră tăcuţi câte un scaun la capătul mesei şi se 

aşezară unul în faţa celuilalt. Dar domnişoara Montag 
se ridică imediat şi se duse să-şi ia poşeta, uitată pe 
pervazul ferestrei; apoi se întoarse pe lingă masă, 
legănmd uşor poşeta cu virful degetelor, şi spuse: 

— Voiam să vă comunic câteva cuvinte din partea 
prietenei mele. Domnişoara Burstner ar fi dorit să vină 
personal, dar fiindcă astăzi se simte puţin cam obosită 
vă roagă s-o scuzaţi şi să mă ascultați pe mine în locul 
ei. De altfel, nici ea nu v-ar fi putut spune altceva decât 
vă voi spune eu. Ba cred chiar că eu am să vă pot spune 
mai mult decât ea, pentru că sunt oarecum obiectivă. Nu 
sunteţi de aceeaşi părere? 

— Ce s-ar mai putea spune? răspunse K. plictisit să tot 
vadă privirea domnişoarei Montag fixată pe buzele lui. 

Aşadar, domnişoara Montag părea că-şi arogă dreptul 


de suveranitate până şi asupra cuvintelor pe care urma 
să le rostească el. 

— E clar că domnişoara Burstner nu vrea să-mi acorde 
convorbirea personală pe care i-am cerut-o. 

— Aşa e, spuse domnişoara Montag, sau mai degrabă 
nu C chiar aşa; dumneavoastră vă exprimaţi prea brutal. 
În genere, o convorbire nici nu se acordă, nici nu se 
refuză. Dar se poate întîmpla să fie considerată inutilă, 
ca în cazul de faţă. Acum, fiindcă aţi spus ce-aţi spus, 
pot să vă vorbesc deschis; i-aţi cerut prietenei mele, 
verbal sau prin scris, o discuţie explicativă ; dar ea 
cunoaşte — aşa presupun, cel puţin — tema acestei 
discuţii, şi e convinsă, din motive pe care eu le ignor, că 
o asemene a discuţie n-ar folosi la nimic. De altfel, ea 
mi-a povestit ieri, foarte în treacăt, despre ce e vorba; 
mi-a mai spus că nici dumneavoastră pesemne nu daţi 
prea mare importanţă unei convorbiri — ideea aceasta 
v-a venit întimplător — şi că veţi recunoaşte curând, 
dacă n-aţi şi recunoscut cumva, fără nici o explicaţie 
specială, inutilitatea întilnirii cerute. Eu i-am răspuns că 
s-ar putea să aibă perfectă dreptate, dar că, pentru 
deplina limpezire a situaţiei, ar fi preferabil să vă 
răspundă clar. M-am oferit să fac* eu aceasta, în numele 
ei. După oarecari ezitări, prietena mea a acceptat. Sper 
că am procedat în sensul vederilor dumneavoastră, căci 
cea mai mică incertitudine e totdeauna penibilă, chiar în 
lucrurile cele mai mărunte, şi când poţi să le înlături cu 
uşurinţă, ca în cazul de faţă, atunci e mai bine să faci 
asta imediat. 

— Vă mulţumesc, îi răspunse K. 

Şi, ridicându-se încet, o privi mai întâi pe domnişoara 
Montag, apoi privi masa, fereastra — casa de peste 
drum era scăldată în soare — şi porni spre uşă. 
Domnişoara Montag îl urmă cîţiva paşi, ca si cum n-ar fi 
avut încredere deplină în el, dar când ajunseră” în faţa 
uşii, ţrebuiră să se dea înapoi amândoi, căci uşa se 


deschise şi căpitanul Lanz intră în sufragerie. Până 
acum, K. nu-l văzuse de aproape pe căpitan. Acesta, un 
bărbat de patruzeci de ani, înalt, cu o faţă cărnoasă si 
arsă de soare, făcu o plecăciune către amândoi, apoi se 
îndreptă spre domnişoara Montag şi-i sărută respectuos 
mâna. Căpitanul Lanz avea multă dezinvoltură în 
mişcări; politeţea lui faţă de domnişoara Montag 
contrasta izbitor cu felul în care se purtase K. ; totuşi, 
domnişoara Montag nu părea deloc supărată pe K., ba 
dimpotrivă, ar fi vrut, după cum i se păru lui K-, să-l 
prezinte căpitanului. Dar K. nu ţinea defel să fie 
prezentat; oricum, n-ar fi reuşit să fie amabil nici fată de 
ea, nici faţă de căpitan; sărutatul tnîinii o asociase în 
ochii lui pe domnişoara Montag grupului celor care, 
vrând să pară cât mai inofensivi şi mai dezinteresaţi, 
lucrau în taină ca să-l ţină departe de domnişoara 
Burstner. Şi nu numai asta văzu K.: mai observă de 
asemenea că domnişoara Montag îşi alesese o metodă 
bună, deşi cu două tăişuri; ea exagera importanţa 
relaţiilor dintre K. şi domnişoara Burstner, si mai ales 
importanţa convorbirii cerute, şi întorcea lucrurile în 
aşa fel încât K. să pară că ar fi cel ce exagerează totul; 
trebuia să i se arate că se înşală; K. nu voia să 
exagereze nimic: el ştia că domnişoara Bürstner era o 
mică dactilografă care nu putea să-i reziste multă 
vreme. Totodată, nu voia dinadins să ţină seama de cele 
aflate despre ea de la doamna Grubach. La toate acestea 
se gândea K. pe când ieşea din sufragerie, după ce abia 
dacă îi salută pe cei doi; voia să se ducă imediat în 
camera lui, dar auzind-o pe domnişoara Montag 
chicotind, îşi spuse că ar fi posibil să le facă o surpriză, 
atât ei cât şi căpitanului Lanz. De aceea privi şi ascultă, 
cu ochii şi cu urechile la pândă, ca nu cumva să-l 
tulbure vreun zgomot din camerele vecine. Dar 
pretutindeni domnea liniştea. Nu se auzeau decât 
discuţia celor doi din sufragerie şi vocea doamnei 
Grubach venind de pe culoarul care ducea la bucătărie. 


Ocazia părea favorabilă. K. se duse deci la uşa 
domnişoarei Burstner şi ciocăni încetişor; cum nu se 
mişca nimic, mai ciocăni o dată, dar nici de data aceasta 
nu primi vreun răspuns. Oare dormea domnişoara 
Burstner sau era într-adevăr obosită? Sau se prefăcea 
doar că nu e acasă, bănuind că numai K. putea fi cel 
care bătea atât de încet? Cu gândul la această din urmă 
alternativă, K. bătu mai tare şi, văzând că nu-i răspunde 
nimeni, deschise în cele din urmă cu multă prudenţă şi 
nu fără senzaţia că face o greşeală, ba mai mult, ceva 
inutil. În cameră nu era nimeni; de altfel, nimic nu mai 
semăna acolo cu cele ştiute de K. Acum, lângă perete se 
aflau două paturi, puse unui lângă altul; lângă uşă se 
vedeau trei scaune ticsite cu îmbrăcăminte şi rufărie; un 
dulap era larg deschis. Pesemne că domnişoara 
Bürstner plecase când domnişoara Montag îl ţinuse de 
vorbă pe K. în sufragerie. K. nu se simţi prea dezamăgit, 
căci nu se aştepta deloc s-o mai întîlnească atât de lesne 
pe domnişoara Bürstner. Făcuse tentativa aceasta 
numai ca s-o înfrunte pe domnişoara Montag; de aceea 
situaţia i se păru cu atât mai penibilă cu cât, pe când 
ieşea din odaia domnişoarei Burstner, îi văzu prin uşa 
deschisă a sufrageriei, pe domnişoara Montag şi pe 
căpitan stînd liniştiţi de vorbă; poate că ei se aflau acolo 
şi în clipa când K. deschisese uşa camerei domnişoarei 
Burstner; evitau amândoi să pară că-l observă, vorbeau 
încet si-i urmăreau gesturile privind distraţi în jurul lor, 
de parcă af fi fost cu totul absorbiți de discuţie. Dar pe 
K. privirile acestea îl apăsau cumplit; de aceea, mergând 
pe lângă perete, de-a lungul culoarului, se grăbi să 
ajungă în camera lui. 


PROCURORUL 


În ciuda cunoaşterii oamenilor şi a experienţei 
dobîndite în timpul îndelungatului său serviciu la bancă, 
lui K. i se păruse totdeauna foarte stimabil cercul 
cunoscuţilor întîlniţi la masa rezervată la berărie; nu-şi 
ascundea niciodată că pentru el era o mare onoare să 
aparţină unei asemenea societăţi. Aceasta era formată 
aproape exclusiv din judecători, procurori şi avocaţi; 
totodată erau admişi şi funcţionari şi asistenţi juridici 
foarte tineri; dar ei se aşezau la celălalt capăt al mesei, 
considerat inferior, şi nu puteau să intervină în discuţii 
decât dacă li se adresau întrebări numai lor. În cele mai 
muite cazuri asemenea întrebări aveau ca scop doar să 
înveselească societatea. 

Mai ales procurorului Hasterer, care de obicei era 
vecinul de masă al lui K., îi plăcea să-i umilească astfel 
pe tinerii domni. Ori de câte ori îşi răşchira în mijlocul 
mesei mâna lui mare şi foarte păroasă şi se întorcea 
spre capătul inferior, toţi îsi ciuleau deja urechile; iar 
când unul primea întrebarea, dar fie nu putea s-o 
descifreze, fie privea gânditor în paharul lui cu bere, fie 
doar îşi încleşta fălcile în loc să vorbească, fie — iar 
acesta era lucrul cel mai grav — exprima, dus de valul 
discuţiei, o părere greşită sau fără acoperire, atunci 
domnii mai în vîrstă se răsuceau zâmbind pe locurile lor 
şi abia din clipa aceea păreau să se simtă bine. Numai ei 
îsi rezervau dreptul să poarte discuţii cu adevărat 
serioase, de specialitate. 

K. fusese introdus în acest cerc de către un avocat, 
reprezentantul juridic al băncii. Fusese un timp când K. 
avusese de discutat îndelung, până noaptea târziu, cu 
acest avocat şi apoi se întîmplase ca de la sine să cineze 
la masa rezervată avocatului, împreună cu acesta, şi să 
constituie o companie plăcută. K. a văzut aici numai 


domni cultivați, respectabili, puternici, într-un anumit 
sens. 

Iniţial, căutînd să soluţioneze chestiuni dificile, care 
nu aveau prea mare legătură cu viaţa obişnuită, găseau 
un prilej de destindere; dar făcând aceasta, osteneau. 
Fireşte, chiar dacă nu putea să intervină decât în mică 
măsură, K. avea totuşi posibilitatea să afle multe lucruri 
de care s-ar fi slujit mai devreme sau mai târziu chiar la 
bancă; în plus putea să lege relaţii personale, 
întotdeauna utile, cu oamenii justiţiei. 

La rândul lor, cunoscuţii din cercul acesta păreau să 
fie îngăduitori cu el. Curând îL fu recunoscut ca om de 
afaceri, iar opinia sa în probleme de specialitate 
rămânea de nezdruncinat, chiar dacă nu putea să scape 
cu totul de observaţii ironice. 

Adesea se întîmpla ca atunci când doi domni apreciau 
în mod diferit o problemă juridică să-i solicite ajutorul; 
în acest caz, numele lui K. revenea în toate afirmaţiile şi 
obiecțiile, găsindu-şi locul până şi în investigaţiile cele 
mai abstracte, deşi pe acestea el nu mai reuşise demult 
să le urmărească. Totuşi, cu timpul K. se lămuri asupra 
multor lucruri, în special de când avea alături un 
consilier bun si amabil ca procurorul Hasterer, pe care 
adesea îl şi însoțea noaptea până acasă. Multă vreme nu 
se simţise însă în stare să meargă la braţ cu acest uriaş 
sub a cărui pelerină s-ar fi putut ascunde absolut 
neobservat. 

Cu timpul însă cei doi se găsiră atât de apropiaţi, 
încât se şterseră toate diferenţele de educaţie, profesie 
şi vîrstă. Ei comunicau ca şi când şi-ar fi aparţinut 
dintotdeau na, iar dacă uneori, văzând din afară 
legătura aceasta, unul dintre ei ar fi putut să pară 
superior celuilalt, nu Hasterer era acela, ci K.: 
experienţa lui practică îl făcea să aibă frecvent dreptate, 
fiind întotdeauna mai directă decât experienţa care 
poate fi dobîndită dintr-un birou de tribunal. 


Desigur, această prietenie deveni curând cunoscută 
de toţi cei care se întilneau la berărie, iar avocatul care 
îl adusese pe K. la masă fu aproape dat uitării. In orice 
caz pe K. îl proteja acum Hasterer: dacă s-ar fi pus sub 
semnul întrebării îndreptăţirea lui K. de a se aşeza la 
masa juriştilor, el se putea bizui fără grijă pe Hasterer. 
Astfel K. obţinu o poziţie privilegiată, căci Hasterer era 
pe cîţ de bine văzut pe atât de temut.Într-adevăr, 
gândirea lui juridică, viguroasă şi abilă, era admirabilă, 
dar în această privinţă mulţi domni nu-i erau deloc 
inferiori. 

Totuşi nimeni nu-l egala în ferocitatea cu care îşi 
apăra opiniile. K. avea impresia că adversarului pe care 
nu putea să-l convingă, Hasterer reuşea măcar să-i 
provoace teamă şi mulţi băteau în retragere chiar şi 
numai când îi vedeau arătătorul ridicat ameninţător. 
Atunci se întîmpla ca şi cum adversarul ar fi uitat că se 
afla în compania unor buni cunoscuţi îşi colegi, că totuşi 
nu era vorba decât despre probleme teoretice şi că 
oricum nu i se putea întîmpla în realitate ceva — adver- 
sarul amuţea şi simpla clătinare din cap reprezenta deja 
o probă de curaj*. Un spectacol aproape penibil se 
derula când adversarul şedea la masă departe, iar 
Hasterer ştia că de la acea distanţă nu s-ar putea 
înţelege cu el; atunci procurorul împingea farfuriile cu 
mâncare, se ridica încet şi pornea să-i ia la întrebări. Cei 
din apropiere îşi întorceau capetele pentru a-i cerceta 
faţa. Asemenea incidente se produceau totuşi relativ rar, 
căci pe Hasterer îl tulburau aproape exclusiv 
problemele juridice, şi anume în special cele privitoare 
la procesele pe care le condusese sau le conducea el 
însuşi. 

Când nu erau în joc astfel de probleme, era prietenos 
şi liniştit, râsul său era amabil şi toată pasiunea şi-o 
consacra mâncării şi băuturii. Se putea întîmpla ca nici 
măcar să nu asculte conversaţia celorlalţi: atunci se 
întorcea spre K., îşi punea braţul pe spătarul scaunului 


acestuia, îl descosea cu voce stinsă în legătură cu banca, 
apoi vorbea despre propria lui muncă sau chiar îi 
povestea despre femeile pe care le cunoştea şi care îi 
dădeau aproape tot atâta bătaie de cap ca şi tribunalul. 

Cu nimeni de la masă nu fusese văzut discutînd astfel. 
Cel care avea să-i adreseze o rugăminte lui Hasterer — 
mai ales când era vorba despre o conciliere cu un coleg 
— venea adesea mai întâi la K. solicitindu-l în rolul de 
mijlocitor pe care acesta îl îndeplinea totdeauna cu 
plăcere şi cu uşurinţă. De altminteri, fără a exploata în 
această privinţă relaţia lui cu Hasterer, K. era modest şi 
se arăta foarte politicos cu toţi. In acelaşi timp, ştia să 
delimiteze exact ierarhia domnilor şi înţelegea să-l 
trateze pe fiecare potrivit rangului său, lucru care se 
dovedea şi mai important decât modestia şi politeţea; 
totuşi, în privinţa aceasta era sfătuit mereu de Hasterer. 
De altfel aceasta era singura prescripţie de la care 
procurorul nu se abătea chiar şi în timpul celor mai 
agitate discuţii. De aceea tinerilor aflaţi la capătul 
celălalt al mesei şi care nu aveau încă vreun rang nu le 
adresa niciodată altceva decât cuvinte generale, 
privindu-i nediferenţiat, ca pe o simplă masă informă. 
Dar tocmai aceşti domni îi arătau cel mai mare respect 
şi când, pe la unsprezece, se ridica să plece acasă, se 
găsea de îndată cineva dintre ei care să-l ajute să-şi 
îmbrace pelerina grea, în vreme ce altul, înclinându-se 
adînc, îi deschidea uşile şi le ţinea fireşte aşa până când 
K. părăsea încăperea în urma lui Hasterer. 

La început, K. îl însoțea pe procuror o bucată de drum 
$au chiar se putea întimpia ca Hasterer să-l conducă pe 
K.; mai târziu deveni o obişnuinţă ca astfel de seri să se 
încheie cu rugămintea procurorului de a merge acasă la 
el şi de a rămâne împreună câteva clipe. Dar întârziau şi 
un ceas bînd rachiu şi fumând ţigări de foi. Aceste seri îi 
plăceau atât de mult lui Hasterer încât n-a vrut să 
renunţe la ele nici măcar când, vreme de câteva 
săptămâni, locuise la el o muiere pe nume Helene. 


Era o femeie grasă, bătriioară, cu pielea gălbuie şi 
cîrlionţi negri în jurul frunţii. K. o văzu mai întâi doar în 
pat: obişnuia să zacă acolo fără ruşine, citind un roman 
în fascicule, indiferentă la conversaţia domnilor. Abia 
atunci când se făcea târziu, Helene se întindea, căsca şi, 
dacă nu putea să atragă altfel atenţia asupra ei, arunca 
spre Hasterer cu o fasciculă de roman. Acesta se ridica 
zâmbind şi K. îşi lua rămas bun. Mai târziu însă, când 
Hasterer începuse să se plictisească de Helene, ea le 
tulbura intenţionat întalnirile: îi aştepta pe cei doi domni 
mereu complet îmbrăcată, de obicei într-o rochie pe 
care o considera probabil foarte pretențioasă şi cochetă, 
dar care nu era în realitate decât o veche rochie de bal, 
plină de zorzoane şi care şoca extrem de neplăcut prin 
câteva şiruri de franjuri lungi, atârnate ca podoabă. K. 
nici nu ştia adevăratul aspect al rochiei pentru că refuza 
s-o privească atent pe Helene şi stătea pe scaun ore 
întregi cu ochii pe jumătate închişi, în vreme ce ea 
mergea  legănându-se prin odaie sau se aşeza în 
apropierea lui; ulterior, când îşi simţise poziţia tot mai 
ameninţată, Helene îşi manifestă preferința pentru K., 
încercând, disperată, să-l facă gelos pe Hasterer. Era 
doar disperare, nu răutate când se apleca peste masă cu 
spatele gol, rotunjor si gras sau când îşi apropia faţa de 
K., vrând astfel să-l silească să-şi ridice privirea. Nu 
reuşi însă decât să-l determine să nu-l mai viziteze 
pentru un timp pe Hasterer, iar când K. reveni, Helene 
fusese deja alungată pentru totdeauna. K. primi vestea 
aceasta ca pe ceva firesc. În seara aceea ei doi rămaseră 
foarte mult împreună; la propunerea procurorului băură 
brudersaft şi K se simţi pe drumul spre casă puţin 
ameţit de atâta fum şi băutură. 

Chiar în dimineaţa următoare, în cursul unei discuţii 
de afaceri, directorul băncii îi spuse că i se părea să-l fi 
văzut pe K. ieri seară. Dacă nu se înşelase, K. era: 
mergea la braţ cu procurorul Hasterer. Directorul găsea 
pesemne atât de memorabil acest fapt, încât îi aminti 


chiar biserica de-a lungul căreia, lângă fântînă, avusese 
loc acea întîlnire. Observaţia aceasta corespundea de 
altfel exactităţii ce-l caracteriza îndeobşte pe director. 
Dacă ar fi vrut să descrie un miraj nu s-ar fi putut 
exprima altfel. Atunci K. îl lămuri că procurorul era 
prietenul lui şi că trecuseră într-adevăr în seara prece- 
dentă pe lângă biserică. Directorul îi zâmbi şi-i ceru lui 
K să ia loc. 

Era unul dintre acele momente în care K. îl îndrăgea 
nespus pe director, căci omul acesta slab şi bolnav, care 
tuşea uşor şi era împovărat de o muncă de cea mai mare 
răspundere, vădea o anumită grijă pentru binele şi 
viitorul lui K. Totuşi, potrivit altor funcţionari care 
trăiseră clipe asemănătoare în preajma directorului, o 
astfel de grijă putea fi numită superficială şi rece, 
nefiind altceva decât un bun mijloc de a atrage pentru 
ani de zile funcţionari valoroşi, cu preţul minim al 
pierderii a două minute. Oricum ar fi fost, k. se simţea 
înfrint de director în acele momente. Poate că directorul 
vorbea şi puţin altfel cu K. decât cu ceilalţi. Nu-şi uita, 
ce-i drept, poziţia superioară, ca să se tragă de şireturi 
cu K. — mai degrabă proceda astfel de fiecare dată în 
relaţiile curente de afaceri; în schimb, acum părea să fi 
uitat tocmai poziţia lui K. şi-i vorbea ca unui copil sau 
unui tînăr neştiutor care de-abia aspiră la un post şi 
trezeşte dintr-un motiv obscur simpatia directorului. Cu 
siguranţă, după cum n-ar fi îngăduit un asemenea mod 
de adresare din partea altcuiva, K. nu l-ar fi suportat 
nici din partea directorului însuşi dacă protecţia 
acestuia i s-ar fi părut nesinceră sau dacă nu l-ar fi 
încantat de-a dreptul măcar posibilitatea unei asemenea 
protecţii, aşa cum i se arăta ea în astfel de momente. 

K. îşi cunoştea slăbiciunea; poate că ea se justifica 
prin faptul că în privinţa aceasta, efectiv, mai rămăsese 
în el ceva de copil, căci nu avusese parte niciodată de 
protecţia propriului tată, mort foarte tînăr, iar de acasă 
plecase curând după aceea; iar mama — care mai trăia, 


pe jumătate oarbă, într-un orăşel de provincie 
neschimbat şi pe care o vizitase ultima oară cu vreo doi 
ani în urmă — li arăta, ce-i drept, afecţiune, dar K. mai 
degrabă o respinsese întotdeauna decât se simţise atras 
de ea. 


— Despre această prietenie nu ştiam absolut nimic, îi 


spuse directorul îmblânzind severitatea acestor cuvinte 
cu un zâmbet amabil, dar abia schiţat. 


LA ELSA 


Într-o seară, chiar înainte de a pleca de la bancă, K. fu 
anunţat telefonic că trebuie să se prezinte urgent la 
birourile tribunalului. Totodată fu avertizat în legătură 
cu nesupunerea lui. Remarcile sale nemaiauzite — că 
interogatoriile sunt inutile, că nu au nici o finalitate şi 
nici nu pot conduce la un rezultat, că va refuza să se mai 
prezinte la ele, va ignora invitaţiile telefonice sau scrise, 
iar pe trimişii tribunalului îi va arunca pe uşă afară — 
toate acestea fuseseră înregistrate într-un proces-verbal 
şi începuseră să lucreze serios în defavoarea lui. De ce 
oare nu vrea să se supună? Nu se fac oare toate 
eforturile, cu risipă de timp şi de bani, să se pună ordine 
în complicata lui problemă?Vrea să provoace tulburări 
cu rea-voinţă şi să determine luarea unor măsuri de 
forţă de care a fost cruțat până acum? Citaţia de faţă 
era o ; ultimă încercare. El poate să procedeze cum 
vrea, dar trebuie să ia seama că înaltul Tribunal nu va 
admite să devină batjocura lui. 

În acea seară K. îşi anunţase vizita la Elsa şi din acest 
motiv nu se putea duce la tribunal; se bucura că poate 
justifica astfel absenţa sa la tribunal, chiar dacă, fireşte, 
nimeni nu ţinea cont de o asemenea motivare; oricum, 
era foarte probabil că tot n-ar fi mers la tribunal, chiar 
şi să nu fi avut în seara aceea nici o altă obligaţie, oricât 
de măruntă. Totuşi, pentru a fi cu conştiinţa împăcată, 
întrebă la telefon ce se va întîmpla dacă nu va veni. 

— Vom şti să dăm de tine, i se răspunse. 

— Şi voi fi pedepsit pentru că nu m-am prezentat de 
[bunăvoie? mai întrebă K. şi zâmbi aşteptindu-se să 
audă orice. 

— Nu, veni răspunsul. 


— Excelent, zise K., dar ce motiv să mai am atunci să 


au curs citaţiei de azi? 

— Renunţă la obiceiul de a asmuţi instrumentele pute- 
rii împotriva ta, spuse vocea stingându-se treptat. 

„Este foarte imprudent dacă nu faci aşa, se gândi K. pe 
picior de plecare, trebuie măcar să încerci să cunoşti 
instru mentele puterii.” 

Fără să şovăie, luă o trăsură până la Elsa. K. privi ani- 
maţia străzilor, instalat comod pe pernele din spate, cu 
mîinile în buzunarele mantalei — Incepuse să se facă 
răcoare. Se gândi cu oarecare mulţumire că făcea 
greutăţi deloc negli-jabile tribunalului în cazul în care 
acesta lucra cu adevărat Nu spusese clar că va merge 
sau nu la tribunal; aşadarj judecătorul aştepta, poate că 
îl aştepta chiar întreaga adunare” dar el nu-şi va face 
apariţia, mai ales spre dezamăgirea galeriei! Netulburat 
de tribunal, mergea unde voia. 

Pentru o clipă nu fu sigur dacă nu cumva, din 
neatenţie, indicase vizitiului adresa tribunalului; de 
aceea îi strigă ţare adresa Elsei. Vizitiul dădu din cap: 
nu i se spusese altă adresă. De-acum începu să uite 
treptat de tribunal şi gându-rile despre bancă prinseră 
iarăşi să-l năpădească asa ca altădată. 


LUPIA CU DIRECTORUL-ADJUNCI 


Într-o dimineaţă K. se simţi mult mai proaspăt şi mai 
rezistent decât de obicei. La tribunal abia dacă se mai 
gândea; dar când îi veni în minte i se păru că această 
organizaţie mare, nemărginită ar putea fi uşor prinsă, 
sfişiată şi zdrobită, cu condiţia însă de a dibui un prilej 
bun, chiar dacă acesta era ascuns în întuneric. Starea 
neobişnuită în care se găsea îl Îndemnă pe K. să-l invite 
în biroul său pe directorul-adjunct ca să discute 
împreună o chestiune de afaceri care îl presa de mai 
multă vreme. În astfel de ocazii directorul-adjunct se 
purta ca şi cum raporturile lui cu K. nu ar fi avut absolut 
nimic de suferit în ultimele luni. Venea liniştit, ca în 
perioada când se afla într-o permanentă competiţie cu 
K.; tot liniştit îi asculta explicaţiile şi îşi dovedea 
ataşamentul prin câteva mici observaţii familiare şi 
colegiale. 

Un singur lucru îl deruta pe K., deşi nu s-ar fipututi 
spune că directorul-adjunct îl făcea intenţionat: nimic 
nu-l abătea de la chestiunea în discuţie, era pur şi 
simplu disponibil să preia întreaga problemă din tot 
sufletul; în schimb, în faţa acestei pilde de împlinire a 
datoriei, gândurile lui K. începeau imediat să zboare în 
toate părţile şi să-l constrângă să abandoneze toată 
afacerea, aproape fără să opună rezistenţă, directorului- 
adjunct. 

La un moment dat situaţia fusese atât de gravă încât 
K. de-abia avusese timp să observe că directorul-adjunct 
se ridicase brusc şi se întorsese mut în biroul său. K. nu 
ştia ce se întimplase, era posibil ca discuţia să se fi 
încheiat normal, dar la fel de posibil era ca directorul- 
adjunct să fi curmat-o întrucât K. îl ofensase fără să-şi 
dea seama sau spusese o aiureală. Poate pentru 
directorul-adjunct era acum mai presus de orice îndoială 


că, fiind preocupat cu alte lucruri, K. nici nu-l mai 
asculta. Totodată însă era posibil ca acesta să fi luat o 
decizie ridicolă sau poate chiar directorul-adjunct îl 
determinase s-o ia şi acum se grăbea să treacă la 
aplicarea iei în detrimentul lui K. De altfel nu se mai 
revenise asupra chestiunii acesteia; nici K. nu voia s-o 
amintească, iar directorul-adjunct păstra tăcerea; în 
orice caz nu existau deocamdată urmări vizibile. 

Oricum însă incidentul nu-l descurajase pe K. şi cum 
se ivi o ocazie potrivită şi el mai prinse ceva puteri, se şi 
înfiinţa la uşa directorului-adjunct gata să intre la acesta 
sau să-l invite în biroul lui. K. nu mai avea timp să se 
ascundă de el, asa cum făcuse mai înainte. Nu mai putea 
spera într-un succes grabnic şi hotărâtor care să-l 
elibereze dintr-o dată de toate grijile şi să restabilească 
de la sine vechile raporturi cu directorul-adjunct. K. 
înţelegea că nu trebuia să se lase păgubaş, să bată în 
retragere aşa cum poate că i-o impunea situaţia; în plus 
exista pericolul să nu mai poată avansa niciodată. 
Directorul-adjunct nu trebuia lăsat să creadă că el este 
terminat, nu trebuia să stea liniştit în biroul său cu 
această credinţă, ci trebuia să-şi facă griji, să afle ori de 
câte ori este posibil că el trăieşte şi, ca tot ce e viu, va 
putea într-o zi să-l surprindă pe directorul-adjunct cu noi 
disponibilităţi, oricât de incerte i se păreau acestea în 
clipa de faţă. Uneori K. îşi spunea că prin metoda 
aceasta nu lupta decât pentru onoarea sa, căci foloase 
nu putea să tragă din faptul că se opunea mereu 
directorului-adjunct cu precaritatea sa, că îi întărea 
acestuia sentimentul puterii şi îi dădea posibilitatea să 
observe atent ca să ia exact măsurile impuse de 
raporturile actuale. Dar K. nu-şi putea schimba deloc 
comportamentul, rămăsese victima propriilor iluzii; 
uneori era sigur că se putea măsura chiar atunci, fără 
griji, cu directorul-adjunct, nu învățase nimic din 
experienţele cele mai nefericite, iar ceea ce nu-i reuşise 
de zece ori i se părea că va putea izbuti din a 


unsprezecea încercare, deşi toate se derulaseră fără 
excepţie în defavoarea lui. Când, epuizat după o 
asemenea întîlnire, rămânea scăldat în sudoare şi cu 
capul gol de gânduri, nu mai ştia dacă speranţa sau 
disperarea îl împinseseră să meargă la directorul- 
adjunct; dar data viitoare numai speranţa îl făcea să se 
grăbească spre uşa acestuia. 

Aşa era şi astăzi. Directorul-adjunct intră imediat şi 
rămase aproape de uşă; potrivit unui obicei mai nou îşi 
curăţă pince-nez-ul; mai întâi se uită fix la K., apoi, 
pentru a nu lăsa impresia că se ocupa prea mult de 
acesta, cercetă întreaga încăpere. Părea că profită de 
ocazie ca să-şi verifice forţa de penetraţie a privirii. K. îi 
rezistă, zâmbi chiar puţin şi îl invită pe directorul- 
adjunct să se aşeze. El însuşi se aruncă în fotoliul său, îl 
împinse cât putu de aproape de cel în care stătea 
directorul-adjunct, îşi luă de îndată de pe birou hiîrtiile 
necesare şi-şi începu raportul. Iniţial, directorul-adjunct 
părea aproape că nu-l ascultă. Placa de pe biroul lui K. 
era înconjurată de o mică balustradă sculptată. 

Biroul era în întregime o operă excepţională, iar 
balustrada era bine fixată în lemn. Dar directorul- 
adjunct păru să observe acolo, tocmai atunci, un punct 
slab şi încercă să îndrepte defectul lovind cu arătătorul 
în balustradă. Atunci K. vru să-şi întrerupă raportul, dar 
directorul-adjunct nu-i permise întrucât, după cum 
mărturisi, auzea şi înţelegea totul exact. Dar în timp ce 
pe moment K. nu putea să-i smulgă vreo observaţie la 
obiect, balustrada părea să necesite măsuri speciale, 
căci directorul-adjunct îşi scoase acum briceagul, luă 
linia lui K., pe care o folosi ca pârghie, şi încercă să 
ridice balustrada, probabil ca să poată apoi mai uşor s-o 
înfigă şi mai adînc. 

În raportul său, K. indusese o propunere cu caracter 
de noutate absolută şi trăgea nădejde că aceasta va 
avea un efect deosebit asupra directorului-adjunct. 


Acum, când ajunse la această propunere, nu putu face 
măcar o pauză, într-atât îl captiva propria-i muncă sau, 
mai curând, într-atât îi făcea plăcere să constate că mai 
avea de spus un cuvânt la 

bancă şi ideile lui mai aveau forţa să-i justifice 
existenţa, deşi în ultima vreme conştiinţa însemnătăţii 
lui era tot mai puţin prezentă. Poate că tocmai această 
metodă de apărare era cea mai nimerită nu numai la 
bancă, dar şi la proces; era, poate, 

i mult mai bună decât orice altă apărare pe care o 
plănuia sau chiar o încercase. 

Grăbindu-se cu explicaţiile, K. nu avea timp să-l abată 
în mod expres pe directorul-adjunct de la îndeletnicirea 
acestuia cu balustrada. In timpul lecturii raportului 
trecu însă de două-trei ori cu mâna liberă peste 
balustradă. lÎncerca astfel, aproape involuntar, să-l 
liniştească pe  directorul-adjunct şi să-i arate că 
balustrada nu avea nici un defect; chiar dacă exista 
vreunul, pentru moment era mai important şi chiar mai 
cuviincios să-l asculte pe K. decât să se ocupe de restau- 
rărea balustradei. Dar, aşa cum se întimplă adesea cu 
oame- 

i nii vioi dar activi numai din punct de vedere 
intelectual, directorul-adjunct se abandonase plin de zel 
acestei îndeletniciri  meşteşugăreşti. O parte a 
balustradei era deja ridicată şi acum se punea problema 
reintroducerii colonetelor în găurile corespunzătoare. 
Or acest lucru era mai dificil decât tot ce făcuse până 
atunci. Directorul-adjunct trebui să se ridice în picioare, 
căutînd să apese cu amândouă mîinile balustrada în 
placă. In ciuda tuturor eforturilor nu reuşi. În timpul 
lecturii — pe care de altfel o întrerupea frecvent pentru 
a vorbi liber — K. observase doar vag că directorul- 
adjunct se sculase. Cu toate că nu slăbise niciodată 
complet din vedere ocupaţia secundară a directorului- 
adjunct, K. presu-pusese totuşi că mişcarea acestuia era 


pricinuită de expunerea sa; se ridică, aşadar, şi el şi, 
ţinându-si degetul sub o cifră, îi întinse directorului- 
adjunct o hîrtie. Intre timp acesta înţelesese însă că nu 
era suficient să apese cu mîinile şi, hotărât, se propti în 
balustradă, cu toată greutatea corpului. Ce-i drept, 
acum reuşi: colonetele intrară scîrţiind în găuri, dar în 
grabă una se frânse şi fragila stinghie de deasupra se 
rupse în două. — Prost lemn! exclamă directorul-adjunct 
şi se depărta supărat de birou. 


CASA 


Fără a fi avut mai întâi o anumită intenţie, K. 
încercase cu diferite prilejuri să afle unde-şi avea sediul 
instanţa unde se produsese primul denunţ în cazul său. 
ll află fără greutate, căci atât Titorelli cât şi Wolfhart îi 
spuseră chiar de la prima întrebare numărul exact al 
casei. Afişind un zâmbet pe care-l avea totdeauna 
pregătit pentru planurile secrete care nu fuseseră 
supuse avizului său, Titorelli îşi completă ulterior 
informaţia arătînd că această instanţă nu avea nici cea 
mai mică însemnătate; ea comunicase numai ceea ce 
fusese autorizată să transmită; în fine, nu era decât 
organul cel mai mărunt al marii autorităţi acuzatoare 
înseşi, iar aceasta era, oricum, inaccesibilă pâri ţilor. 
Deci, dacă dorea ceva de la autoritatea acuzatoare — 
fireşte, totdeauna există multe dorinţe, dar nu totdeauna 
este înţelept să le exprimi —, atunci trebuia să se 
adreseze instanţei inferioare amintite, deşi nici aşa nu 
va pătrunde până la autoritatea acuzatoare propriu-zisă 
şi nici dorinţa sa nu va ajunge vreodată să fie cunoscută 
de aceasta. 


K. se familiarizase deja cu firea pictorului; de aceea 
nu i se împotrivi, dar nici nu mai ceru alte informaţii, ci 
dădu din cap şi luă la cunoştinţă cele spuse. Ca de mai 
multe ori în ultima vreme i se păru că Titorelli ţinea atât 
de tare să-l agaseze încât îl înlocuia cu succes pe avocat. 
Deosebirea era că pe Titorelli nu-l abandonase şi, când i- 
ar fi convenit, s-ar fi putut dezbăra de el fără multă 
vorbă; în plus Titorelli avea mima deschisă şi era 
vorbăreţ, chiar dacă o dată cu trecerea timpului se 
dovedea tot mai puţin comunicativ; în fine, şi K. putea la 
rândul lui să-l agaseze foarte bine pe Titorelli. 


Şi în privinţa aceasta chiar aşa făcea: de multe ori 


vorbea despre casa aceea ca şi cum i-ar fi ascuns ceva 
lui Titorelli, ca şi cum ar fi stabilit legături cu acea 
instanţă, dar n-ar fi ajuns încă în stadiul de a le putea 
face cunoscute fără a se expune unor riscuri. Dar când 
Titorelli încerca să-l determine să-i ofere amănunte, K. 
schimba brusc subiectul şi multă vreme nu mai vorbea 
despre casa aceea. li făceau plăcere asemenea mici 
succese şi credea că acum îi înţelegea deja mult mai 
bine pe oamenii din mediul justiţiei, că putea să se joace 
cu ei; aproape că intrase el însuşi în rândul lor şi 
dobîndise cel puţin pe moment o imagine de ansamblu 
mai bună, aceeaşi imagine care întrucâtva le facilita 
acestora accesul pe prima treaptă a justiţiei şi le 
permitea să rămână acolo. Ce s-ar întîmpla dacă până la 
urmă el şi-ar pierde poziţia aceasta inferioară? Acolo 
mai era o posibilitate de salvare: trebuia doar să se 
strecoare printre aceşti oameni. Dacă nu-l putuseră 
ajuta la proces din cauza neînsemnătăţii lor sau din alte 
motive, puteau măcar să-l accepte în rândul lor şi să-l 
ascundă, ba chiar, dacă el făcea totul suficient de 
chibzuit şi discret, nici nu se puteau opune să-l slujească 
în acest mod ; mai cu seamă Titorelli nu i se putea 
împotrivi, căci acum K. devenise totuşi apropiatul şi 
binefăcătorul pictorului. 

Cu astfel de speranţe sau cu unele asemănătoare K. 
nu se nutrea zilnic. În general îşi păstra discernământul 
şi evita să ignore sau să omită o dificultate, dar 
câteodată — mai ales seara, când era complet epuizat 
după orele petrecute la bancă — Îşi găsea o consolare în 
cele mai mărunte şi, în plus, mai echivoce întîmplări ale 
zilei. 

De obicei se întindea pe canapeaua din birou fiindcă 
nu mai putea părăsi biroul fără a-şi reveni o oră pe 
canapea. Atunci în gând i se însăila constatare după 
constatare. El nu se limita strict la oamenii aflaţi în 
legătură cu justiţia; aici, pe jumătate treaz fiind, toţi se 
amestecau; atunci uita de uriaşa muncă a justiţiei, i se 


părea că este unicul acuzat şi toţi ceilalţi, funcţionari şi 
jurişti, mergeau de-a valma pe coridoarele unui tribunal; 
chiar şi cei mai tîmpi îşi puseseră bărbia în piept, cu 
buzele răsfrânte, şi aveau privirea fixă ca semn al unei 
meditații pline de răspundere. 

Apoi intrau mereu, într-un grup compact, chiriaşii 
doamnei Grubach;  şedeau laolaltă,  alăturându-şi 
capetele şi deschizându-şi gurile ca un cor al acuzării. 
Printre ei erau mulţi necunoscuţi, deoarece de o bună 
perioadă pe K. nu-l mai interesa câtuşi de puţin ceea ce 
se întîmpla la pensiune. Dar din cauza ati tor 
necunoscuţi, K., indispus, pregeta să se apropie de grup. 
Uneori însă, când o căuta pe domnişoara Bürstner, 
trebuia să facă ceva: arunca, de pildă, o privire grăbită 
grupului şi deodată îl întîmpinau sticlind doi ochi 
complet străini care-l opreau locului. Pe domnişoara 
Bürstner n-o mai găsea; mai târziu însă, când, pentru a 
evita orice eroare, o căuta din nou, o găsea tocmai în 
mijlocul grupului, cuprinzându-i cu braţele pe doi domni 
care-i stăteau alături. Mai ales pentru că nu era ceva 
nou, o asemenea imagine îl tulbura extrem de puţin în 
raport cu amintirea de neuitat a unei fotografii făcute pe 
plajă şi pe care o văzuse odată în camera domnişoarei 
Burstner. Oricum, această imagine îl îndepărta pe K. de 
grup; chiar dacă mai revenea de câteva ori, străbătea în 
grabă, cu paşi mari, clădirea tribunalului în lung şi-n lat. 

Permanent ştia foarte bine rostul tuturor încăperilor, 
iar coridoarele părăsite, pe care nu avusese cum să le 
vadă niciodată aievea, i se păreau familiare ca şi când ar 
fi aparținut dintotdeauna propriei sale locuințe. 
Amănuntele i se întipăreau în creier mereu, cu cea mai 
dureroasă claritate: de pildă, un străin se plimba printr- 
o sală de aşteptare; era îmbrăcat ca un toreador, talia îi 
era parcă tăiată cu cuțitul, vesta foarte scurtă si 
dantelele gălbui, cu fire groase, îi dădeau un aer rigid. 
fără a-şi întrerupe vreo clipă plimbarea, omul acesta se 
lăsa privit cu uimire, neîncetat, de către K. Acesta se 


furişa aplecat în jurul străinului şi-l privea cu ochii 
obosiţi şi holbaţi. K. ştia toate desenele dantelelor, toate 
imperfecţiunile franjurilor, toate curbele vestei şi totuşi 
nu se mai sătura să se uite. Sau mai degrabă se săturase 
demult să mai privească, sau, mai exact, nu vrusese 
niciodată să-l vadă, dar toreadorul nu-i dăduse pace. 

„Ce mascaradă ne oferă străinătatea”, gândi K. şi-şi 
holbă şi mai tare ochii. lar imaginea acestui om îl 
urmărea până când, răsucindu-se pe canapea, îşi 
îngropa faţa în pielea acesteia. 


CĂLĂTORIA LA MAMA 


Dintr-o dată, la masa de prânz, lui K. îi veni în minte 
să-şi viziteze mama. Primăvara era pe sfirşite şi, o dată 
cu ea, se încheia al treilea an de când nu-şi mai văzuse 
mama. Îl rugase atunci să-i facă o vizită de ziua lui de 
naştere; în ciuda unor impedimente el cedase acestei 
rugăminţi şi chiar îi promisese mamei că aveau să 
petreacă împreună fiecare aniversare. Deja de două ori 
nu-şi ţinuse promisiunea. Dar acum nu mai voia să-şi 
aştepte aniversarea, deşi până atunci nu mai erau decât 
paisprezece zile; voia să plece imediat. 

Îşi spuse, ce-i drept, că nu exista nici un motiv special 
să plece tocmai acum; dimpotrivă, veştile care-i 
parveneau regulat, la fiecare două luni, de la vărul său 
care se ocupa cu negustoria în orăşelul acela şi 
administra banii pe care K. îi trimitea pentru mama sa, 
veştile deci erau mai liniştitoare ca oricând. Ce-i drept, 
pe mama o lăsase lumina ochilor, dar după consultul 
medicilor, K. se aştepta de ani de zile la acest lucru. In 
schimb, starea ei generală se ameliorase, diversele 
neajunsuri ale bătrâneţii în loc să se amplifice se 
diminuaseră sau, oricum, ea le acuza mai puţin. După 
opinia vărului, acest fenomen era determinat, poate, de 
faptul că devenise peste măsură de evlavioasă în ultimii 
ani — Încă de la ultima vizită K. remarcase, aproape cu 
dezgust, uşoare semne în acest sens. Într-o scrisoare 
vărul înfăţişase foarte plastic cum bătrâna, care mai 
înainte de-abia se târa, păşea acum fără probleme la 
braţul lui când o însoțea duminica la biserică. În plus, 
asemenea veşti erau demne de crezare, căci în mod 
obişnuit vărul lui era fricos, iar în scrisorile sale avea 
tendinţa să exagereze mai curând răul decât binele. 

Dar oricum ar fi fost, K. se hotărâse acum să plece; 
printre alte lucruri neplăcute constatase mai nou că 


avea o anumită sensibilitate, o înclinaţie aproape fără 
temei de a ceda propriilor dorinţe. Ei bine, în cazul de 
faţă, acest defect slujea măcar unui scop nobil! 

Se duse la fereastră să-şi adune puţin gândurile şi 
ceru ca masa să fie strânsă de îndată. Apoi îl trimise pe 
servitor la doamna Grubach s-o anunţe că domnul 
procurist pleacă şi să-i aducă apoi valijoara în care 
doamna Grubach pusese ce credea de cuviinţă. 

Apoi îi dădu domnului Kuhne câteva însărcinări de 
afaceri pentru perioada în care va fi absent, dar de data 
aceasta îl necăji doar vag faptul că domnul Kuhne primi 
însărcinările cu o impoliteţe care devenise deja obicei, 
întorcându-şi lateral faţa, ca şi cum ar şti foarte precis 
ce avea de făcut şi ar suporta această comunicare a 
sarcinilor numai ca pe o ceremonie. 

În fine, K. se duse la director. Când îi solicită acestuia 
un concediu de două zile întrucât trebuia să meargă la 
mama sa, directorul îl întrebă fireşte dacă mama îi era 
cumva bolnavă. 

— Nu, spuse K. fără altă explicaţie. 

Stătea în picioare în mijlocul camerei, cu mîinile la 
spate. Se gândi încruntîndu-se: Nu se grăbise oare cu 
pregătirile pentru călătorie? Nu era mai bine să rămână 
aici? Ce căuta acolo? Pleca oare din sentimentalism? 
Poate din sentimentalism rata aici ceva important, 
ocazia unei intervenţii care s-ar putea produce şi acum, 
în fiecare zi, în fiecare ceas, după ce procesul stagnase 
aparent săptămâni de-a rândul şi aproape că nici o 
înştiinţare certă nu ajunsese până la K.? 

În plus, n-ar mai speria-o nici pe bătrână, lucru pe 
care fireşte că nu intenţiona să-l facă, dar care se putea 
întîmpla foarte uşor, împotriva voinţei lui, căci acum 
multe se întîmplau împotriva voinţei lui. lar mama nici 
nu-şi exprimase dorinţa să-l vadă. Înainte vreme se 
repetaseră regulat în scrisorile vărului chemările 
insistente ale mamei; acum, şi chiar de mai mult timp 


încoace, nici vorbă despre aşa ceva. Aşadar, nu din 
cauza mamei pleca; acest lucru era clar. 

Dacă pleca însă cu vreo speranţă în ceea ce-l privea, 
era complet nebun, iar acolo, în disperarea finală îşi va 
primi răsplata nebuniei. Dar ca şi cum toate îndoielile 
acestea n-ar fi fost ale lui, ci ca şi cum alţii ar fi căutat 
să i le vire în cap, rămase, dezmeticindu-se doar 
aparent, la decizia de a pleca. 

În timpul acesta directorul se aplecase peste un ziar 
în mod întîmplător sau, ceea ce era mai probabil, dintr-o 
consideraţie deosebită faţă de K.; acum abia, directorul 
îşi ridică privirea şi, sculându-se în picioare, îi întinse 
mâna; la urmă, fără a mai pune vreo întrebare, îi ură 
drum bun. 

Mergând de colo-colo, K. îl mai aşteptă în birou pe 
servitor, îl respinse aproape mut pe direc torul-adjunct 
care intră de mai multe ori să se intereseze de motivul 
călătoriei lui K., şi când primi în sfîrşit valijoara, se 
grăbi imediat să coboare la trăsura deja reţinută. Nu 
terminase de coborât când, în ultimul moment, apăru în 
capătul de sus al scărilor funcţionarul Kullich ţinând în 
mână o scrisoare începută, pentru care voia evident să 
obţină de la K. o indicație. K. îi făcu un semn de refuz cu 
mâna, dar tont cum era, acest om blond cu capul mare 
nu înţelese refuzul şi goni după K., fluturând hiîrtia şi 
executînd nişte sărituri care i-ar fi putut fi fatale. K. era 
atât de exasperatîncât, atunci când Kullich îl ajunse din 
urmă pe scara exterioară, îi luă scrisoarea din mână şi o 
făcu bucăţi. Apoi, când K. se răsuci în trăsură, îl văzu pe 
Kullich, care probabil că nu-şi înţelegea deloc greşeala, 
stînd în acelaşi loc şi privind în urma trăsurii, în vreme 
ce lângă el portarul îşi trase chipiul peste ochi. 

Aşadar, K era totuşi unul dintre cei mai înalţi 
funcţionari ai băncii; dacă el ar tăgădui acest lucru, 
portarul l-ar contrazice. lar mama, în ciuda tuturor 
evenimentelor, îl considera chiar directorul băncii şi îşi 


păstra convingerea aceasta de ani de zile. După părerea 
ei, K. nu se putea prăbuşi, oricâte prejudicii i se 
aduseseră prestigiului său. Poate era un semn bun în 
faptul că tocmai înaintea plecării se convinsese că mai 
era în stare să smulgă o scrisoare din mâna unui 
funcţionar care avea chiar legături cu tribunalul şi apoi 
să rupă scrisoarea fără nici o scuză. Numai ceea ce i-ar 
fi făcut cea mai mare plăcere nu putuse să facă: să-i dea 
lui Kullich doi pumni zdraveni în obrajii rotunzi şi palizi. 


CUPRINS 


Noeta-asupra-6AI el 3235300000 ăi e ca e ala ea 
PROCESUL, o meci ceia ll be IO A i a tt tei d ia 


BIROURILE TRIBUNALULUI. tzac coasta caci atat aa td 
BATAUS UD enke onar d a aaa De arad 0 sama 
UNCHIUL: LEND piiri iana eaaa n a E lia 
AVOCATUL, INDUSTRIAŞUL ŞI PICTORUL... cecene 
NBGUSTORUIL. BLOCK: sesiza oaia deo dc e cea ll 
K. RENUNŢĂ LA SERVICIILE AVOCATULUI... mean 
IN: CADE DR ALIA io aaa di dead aaa ada la de