Emma Clayton — Racnetul

4 


EMMA CLAYTON 


Un nou viitor e pe cale să explodeze 


RĂCNEȚUL 


Un thriller SF cu un copil inune decis să salveze lumea 


EMMA CLAYTON 


RĂCNETUL 


EMMA CLAYTON The Roar 


Traducere din limba engleză 
ROXANA VIZIREANU 


Pentru Jake şi Molly 


„Nu orice străluceşte-i aur, 
Adesea ni se spune-aşa, 
Când unii viaţa-şi dau în dar 
Pentru un lucru în zadar.” 


Neguţătorul din Veneţia - William Shakespeare 


CUPRINS 


Capitolul 1 


Soarele apunea peste Oceanul Atlantic şi, în timp ce se 
scufunda cu reflexe de aur topit în valuri, o fată într-o navă 
Pod Fighter săgetă aerul, ca un văl de graffiti peste un 
tablou care înfăţişa un peisaj, iar pentru câteva momente 
soarele şi marea tremurară. 

Ellie zbura rapid la altitudine joasă, cu ochii aţintiţi la 
orizont, spre nord. În locul trăgătorului din spatele ei se 
afla o maimuţă capucin pe nume Puck, ale cărei sprâncene 
se mişcau în timp ce mânca popcorn şi admira controalele 
pentru arme. Puck era fericită că nu se mai afla în camera 
ei şi că avea lucruri noi la care să se uite. Nu ştia că ele 
fugiseră sau în ce pericol se aflau. Dar Ellie era sigură că, 
atunci când Mal Gorman avea să afle de dispariţia lor, el 
îşi va dori să îi felieze ca pe şuncă şi să îi mărunţească 
până la mărimea prafului cosmic. 

— Dar nu o să îl las eu, şopti Ellie. Şi oricum trebuie să 
ne prindă mai întâi. 

În timp ce zburau spre nordul întunecat, îndepărtându- 
se de căldura soarelui, Ellie se întreba dacă părinţii ei îi 
păstraseră hainele. Trecuse mai mult de un an de când Mal 
Gorman o răpise şi ştia că el le zisese că ea nu mai trăia. 

„Nu, se gândi fata cu părere de rău, probabil că le-au 
aruncat.” 

Pentru un moment, se întrebă dacă aveau să o 
recunoască. Probabil că s-ar speria să o vadă. Poate că ar 
bate la uşă şi ei s-ar uita la ea ca la o străină, şi i-ar spune 
să plece. În timp ce Ellie lua în considerare posibilităţile de 
la capătul călătoriei ei, simţi cum i se urcă panica în gât şi 
acceleră până când viteza fu atât de mare încât tot ce mai 
vedea erau ultimele raze reflectate în apă. Nava Pod 
Fighter săgeta aerul, lăsând în urmă cicatrici sonice şi, în 
timp ce ea clipi des pentru a-şi scutura o lacrimă, se 
înclină puţin spre stânga, vârful aripii se lovi de marginea 
unui val şi nava reacţionă ca şi cum se lovise de piatră - 
bum! Pentru o nanosecundă, crezu că nu mai avea scăpare 


în timp ce nava ameninţa să se învârtă cu totul pe 
orizontală spre peretele imens de apă. 

— Fir-ar! sudui ea, aprinsă la faţă din cauza efortului de 
a se redresa. Dacă şi-ar mai fi pierdut atenţia încă o dată, 
sigur nu ar mai fi scăpat. Trebuia să fi învăţat că plânsul 
nu ajută; plânsese o mare de lacrimi de când Mal Gorman 
o răpise, lacrimi care nu o ajutaseră, doar logica şi 
hotărârea puteau face asta. 

Incetini, expirând pentru a se linişti, şi verifică în vizor 
coordonatele. Apoi, cu un răget care parcă muşca din 
valuri, nava ţâşni peste ecuator în cerul turbulent al 
emisferei nordice. 

— Mergem acasă, spuse Ellie. Şi nici măcar Mal Gorman 
nu ne poate opri. 

XXX 

Era ora trei dimineaţa la Londra când Mal Gorman fu 
trezit cu vestea că Ellie evadase. El trebuia să fie în 
vacanţă; prima după mai mult de un an, dar, în loc să se 
relaxeze în hotelul lui scump, străbătea camera în lung şi-n 
lat, cu papucii puşi greşit în picioare şi capul zvâcnind. Se 
simţea prea bătrân ca să mai alerge peste tot după o fată 
de doisprezece ani într-o navă furată. Transmiţătorul 
rotund de deasupra urechii sale drepte strălucea în timp 
ce vorbea cu unul din oamenii lui. 

— La ce oră a plecat? 

— Nu ştim, domnule, răspunse bărbatul spăsit. Se pare 
că nimeni nu ştie exact când a plecat. 

— De ce? urlă Mal Gorman, cu ochii de un gri şters 
aproape ieşindu-i din orbite. Ce se întâmpla acolo? Dansaţi 
cu toţii cancan la popota ofiţerilor? Dădeaţi o petrecere în 
pijamale? 

— Nu, domnule, răspunse bărbatul. Doar că... s-a 
strecurat fără să fie văzută. 

— S-a strecurat dintr-o cameră încuiată de pe o navetă 
spaţială? 

— Da, domnule, zise bărbatul. Am tot încercat să ne dăm 
seama cum a reuşit, dar nu avem nici imaginile de la 
camera de supraveghere pentru că le-a distrus înainte să 


plece. A reuşit cumva să intre în fiecare navă Pod Fighter 
şi să le infesteze sistemul de zbor cu un virus, ca să nu o 
putem urmări. 

— Incredibil, şuieră Gorman. Ce adunătură de cretini 
incompetenţi! Cum se poate ca o fată de doisprezece ani să 
evite câteva sute de soldaţi şi să evadeze de pe o staţie 
orbitală a Pământului? 

— Nu ştiu, domnule, se scuză bărbatul. Dar 
programatorii lucrează la nave, iar jumătate din ele sunt 
deja funcţionale din nou. Suntem pregătiţi dacă aveţi 
nevoie de noi. Putem fi acolo în zece minute. Bărbatul 
ezită, apoi întrebă: 

— Ştie Secretul? 

— Da, replică Gorman, cu greutate. Dar nu cred că din 
cauza asta a fugit. l-am spus recent că părinţii ei o cred 
moartă. Cred că asta a supărat-o. A luat şi maimuța? 

— Da, domnule. 

— O, nu! Gorman simţi o durere în piept încercând să-şi 
imagineze consecinţele cauzate de sosirea acasă a lui Ellie 
cu o maimuţă capucin neagră. Se aşeză cu greutate pe pat 
şi îşi căută pe sub lampă pastilele Veşnicia. Avea o sută opt 
ani şi era dependent de ele. 

— Ce vreţi să facem, domnule? 

Mal Gorman se gândi o clipă, trecându-şi mâna uscată 
peste ultimele fire firave de păr cărunt. Nu voia să o ucidă 
pe Ellie; până la urmă, petrecuse un an antrenând-o, iar 
ceilalţi doi copii pe care îi răpise muriseră. Şi îi plăcea de 
ea; era bosumflată şi încăpăţânată, dar atât de inteligentă, 
încât ar fi fost păcat să o ucidă acum. Dar, dacă nu o 
puteau controla pe o staţie orbitală ca Regina Nordului, nu 
ar fi putut să facă asta nicăieri. Ellie cunoştea Secretul şi 
se îndrepta spre casă cu un animal viu. Era la fel de 
periculoasă ca o bombă nucleară. 

Gorman se aplecă şi apăsă un buton de deasupra patului 
din camera de hotel, care făcu draperiile să se despartă şi 
să dezvăluie o privelişte uluitoare a Londrei. Noile Turnuri 
Aurii, scoase parcă din paginile celor 1001 de nopți, 
străluceau ademenitor în jurul lui, amintindu-i de câte ar fi 


trebuit să vadă a doua zi. Pufni supărat şi se întoarse cu 
spatele la privelişte. 

— Măcar ştim încotro se îndreaptă, spus el. Se duce în 
văgăuna aia de oraş, Barford North, să-şi vadă familia. Să 
se patruleze pe coasta de sud a Angliei şi cereţi şi ajutorul 
poliţiei. Spuneţi-le că are un animal cu ea. Vor fi atât de 
speriaţi să nu fie infestaţi cu Ciuma Animalelor, încât se 
vor bate pentru cele mai mari arme. Trebuie ucişi amândoi 
înainte să ajungă acasă şi să ia legătura cu cineva. 

— Da, domnule. 

— Adică să-i distrugeti, spuse Gorman. Vreau să-i pasati, 
sfărâmaţi, tocaţi şi îngropaţi undeva sub o tonă de ciment. 
Ai înţeles? 

— Da, domnule. 

— Şi acţionaţi rapid. Ar trebui să mă bucur de vacanţă. 
Sunaţi-mă când o găsiţi. 

Gorman smulse transmiţătorul de la ureche şi îl aruncă 
pe pat. Apoi strigă după majordomul lui, Ralph, şi îi ordonă 
să pună de ceai. Presimţea că nu avea să doarmă bine nici 
în noaptea aceea şi că nici de plimbat a doua zi nu putea fi 
vorba. 

— Ellie, prostuţo, zise el, n-ai să reuşeşti. 

XXX 

Ellie îşi amintea fiecare detaliu din noaptea în care 
fusese răpită de Mal Gorman şi, în timp ce zbura spre 
casă, amintirile îi alergau prin vene ca un venin. Îşi 
amintea ce mâncaseră la cină şi că mama ei fusese 
îmbrăcată în albastru, că se răstise la fratele ei, Mika, 
pentru că o ciufulise, şi că nici măcar nu îşi luase la 
revedere când plecase din apartament. Alergase pe scări, 
pentru că liftul nu funcţiona, şi de atunci nu-şi mai văzuse 
familia. 

Fusese noaptea perfectă pentru o răpire. Norii se 
rostogoleau grei peste Barford North, înghițind lumina 
lunii, iar ceața din valea Tamisei îmbrăţişa pământul, încât 
sutele de turnuri de refugiaţi păreau să plutească 
asemenea unor pietre de mormânt într-un imens cimitir 
înfricoşător. Nu era multă lume pe pasajele pietonale care 


se înfăşurau în jurul turnurilor ca nişte şerpi de beton şi, 
nerăbdătoare să fie cu prietenii ei, Ellie alerga cât de 
repede putea, cumva şi conştientă că ceva nu era în 
regulă, că se ascundea ceva în umbră. Dar când mâinile lui 
Gorman se strecurară de acolo, îmbrăcat în negru ca un 
ninja, cu ochii ca nişte crăpături, ea nu avu timp să îşi dea 
seama ce se întâmplă. Nu-şi aducea aminte de atingerea 
mâinilor lui sau de înţepătura din gât - într-o clipă, se 
întreba dacă are destui bani pentru un shake de căpşune 
Fab!, în următoarea - mintea ei aluneca într-un loc 
întunecat ca moartea. 

Când se trezise, o durea capul şi îi era rău, dar nu 
înţelesese imediat ce se întâmplase cu ea. Totul în jurul ei 
era alb şi dur, şi mirosea a dezinfectant de toaletă. Era ca 
şi cum s-ar fi trezit într-un rai groaznic şi nu îşi putea 
aduce aminte să fi murit. Dar nu începuse să îi fie frică 
decât după ce îşi dusese mâna la cap şi descoperise că 
părul îi fusese tuns. Părul ei lung şi negru nu mai era. Din 
cauza şocului, Ellie se dezmeticise imediat şi se ridicase 
subit, ochii negri arzându-i. Se privise şi observase că nici 
hainele nu erau la fel; noii ei pantofi sport şi blugii îi 
fuseseră luaţi şi înlocuiţi cu un costum alb şi nişte pantofi 
îngrozitori care arătau ca nişte şosete cu bile cauciucate 
pe tălpi. li smulsese şi îi zvârlise în perete, apoi se ridicase 
şi se împleticise până la fereastră, iar şocul produs de ceea 
ce văzuse fusese incredibil. Văzuse Pământul strălucind 
departe, nu mai mare decât o minge de tenis. Clipise şi îl 
găsise tot acolo, mic şi nesemnificativ. Îşi trecuse mâinile 
prin rămăşiţele părului. Se rotise în loc de vreo două ori 
întrebându-se ce să facă. Apoi răbufnise: plânsese şi 
urlase, şi lovise în uşă, cerându-le să îi dea drumul şi să îi 
înapoieze hainele, şi să o lase să plece acasă. Dar nu 
venise nimeni. Lovise cu pumnul în uşă până când mâinile i 
se umflaseră şi i se învineţiseră, apoi se ghemuise în pat, 
speriată şi confuză. 

Câteva ore mai târziu, venise un bătrân îmbrăcat într-un 
costum şi se aşezase la capătul patului. Era aşa de slab, 


1 Fab: fabricat (fabricated în engl., în original). (n.tr.) 


încât Ellie îi putea vedea craniul şi fiecare os al mâinilor pe 
sub pielea pergamentoasă. Avea ochii calmi şi gri şi puţin 
zâmbitori în timp ce îi spunea lui Ellie cât de specială era 
şi că o alesese dintre mii de copii, ca şi cum ea ar fi trebuit 
să fie încântată de faptul că o răpise şi că îi tăiase părul. Şi 
când acesta îşi dăduse seama că nu era aşa - pentru că ea 
aruncase cu o farfurie de mâncare în el -, ochii lui 
emanaseră o întunecime mai ostilă decât prăpastia 
cosmică dintre ea şi familia ei şi când îi spusese că, dacă 
nu se poartă frumos, nu avea să îi mai vadă niciodată, ea 
tremurase de frică. 

Timp de un an, muncise din greu şi încercase să fie 
cuminte, motivată de dorul imens de a fi cu familia ei, de a 
fi sărutată de mama ei, de a fi îmbrăţişată de tatăl ei şi de 
a dormi în micul dormitor pe care îl împărțea cu fratele ei 
geamăn, Mika. Dar, în ziua în care Mal Gorman îi spusese 
Secretul, Ellie ştia că el nu avusese niciodată intenţia să îi 
dea drumul; nu se putea întoarce niciodată acasă cu un 
asemenea secret. 

— Te urăsc, Mal Gorman, spusese ea, şi îmi doresc să-ţi 
fi ţinut gura aia închisă! 

Dar câteva din lucrurile pe care el o învățase erau 
folositoare. În cea mai mică măsură, îi dăduse toate 
uneltele necesare pentru a evada, şi asta fusese mai uşor 
decât ar fi crezut. Nava Pod Fighter pe care o conducea 
era un ciob ascuţit de metal negru curbat şi sticlă, cu 
butoane puternic colorate ce acopereau fiecare centimetru 
din suprafaţa cockpitului. Cu un an în urmă nu ar fi ştiut să 
zboare cu ea. Atunci, încă avea probleme să-şi găsească 
peria de păr. 

In sfârşit, apăru o rază de lumină pe orizontul nordic, 
care se transformă rapid în marginea de beton atinsă de 
sare a Zidului. Pentru o clipă, se simţi foarte fericită. În 
spatele Zidului se afla familia ei. In spatele Zidului se 
găsea coasta de sud a Angliei, adică acasă. Dar fericirea ei 
fu repede înghițită de teamă. Apropierea de cei dragi o 
făcea să îi fie şi mai dor de ei. 

Adăpostită de întuneric, pluti deasupra mării care se 


aşternea în faţa ei ca un monstru negru săpat de apă. 
Uitându-se la grămada înaltă de beton, i se strânse 
stomacul. Zidul fusese construit în timpul Ciumei 
Animalelor, cu mult înainte ca Ellie să se nască, dar toată 
copilăria ei, auzise povestea lui, încât ajunsese la fel de 
familiară ca şi poveştile pe care i le citea mama ei înainte 
de culcare. Dar cea a Zidului nu era nici pe departe la fel 
de amuzantă ca Vântul prin sălcii sau Winnie de Pluş, 
pentru că, în loc de animale prietenoase care au parte de 
aventuri, era vorba despre animale turbate cu apucături 
violente, criminale; animale care smulgeau portierele 
maşinilor pentru a-i ucide pe cei aflaţi înăuntru. 

Când Ellie era mică, de câte ori venea vorba despre Zid, 
ea începea să plângă, nu pentru că ar fi fost speriată de 
animale, ci pentru că îi era milă de ele. 

— Nu trebuie să îţi fie milă de animale, o corecta mama 
ei, ci de oameni. 

— Săracii urşi şi tigri, şi păsări, şi cârtiţe! plângea Ellie. 
Bietele animale! Sunt toate moarte! Noi le-am ucis! 

— Desigur că le-am ucis, îi răspundea mama ei, 
exasperată. Ar trebui să le omorâm înainte să ne ucidă ele 
pe noi. Dar acum locuim în incinta Zidului şi nu trebuie să 
ne mai facem griji din cauza animalelor acelea nesuferite. 
Acum întinde-te şi culcă-te. 

Ellie era cuminte şi se întindea, şi se culca, dar niciodată 
nu încetase să îi fie milă de animale. 

Zidul era cel mai mare monument de pe planetă 
construit de oameni. Se ridica la cincizeci de metri de la 
nivelul mării şi înconjura partea superioară a Pământului, 
incluzând nordul Europei, nordul Rusiei şi Canada. Acolo 
unde era atins de sare, Zidul era încreţit, iar sus era 
brăzdat de ploaie. Acolo unde îi apăra pe oameni pe uscat, 
fundaţia Zidului se întâlnea cu stratul de rocă pentru ca 
animalele să nu poată săpa pe sub el. In partea de sus, 
erau trei rânduri de sârmă ghimpată electrificată care ar fi 
putut tăia în fâşii un rinocer. La fiecare şaptezeci şi cinci 
de metri erau turnuri de supraveghere unde stăteau borgi 
Ghengis: borgi de luptă înalţi de trei metri, înzestrați cu 


temperamentul unor viespi, şi arme cu laser cu care ar fi 
putut transforma un elefant în carne uscată. 

Prin ecranul panoramic Ellie îl văzu pe cel mai apropiat 
borg legănându-şi imensa armă. În întuneric, ochii lui roşii 
păreau cei ai unui demon. Dar lui Ellie nu îi era frică de 
borgii Ghengis; aceştia nu s-ar fi gândit că avea un animal 
cu ea şi că voia să îl ducă după Zid. li era frică de ceea ce 
se afla după Zid. Oamenii lui Gorman aveau să o aştepte pe 
partea cealaltă, învârtindu-se prin zona hotelurilor de pe 
coasta Brighton şi sigur aveau trăgători cu ei, nu o 
maimuţă cu o pungă de popcorn. Ellie respiră adânc. 

„O poţi face. Ştii că poţi.” 

„Avea o şansă bunicică, se gândea ea, dacă zbura prin 
Londra, pentru că ar fi putut să călătorească prin 
întunericul de la primul nivel, Umbrele. Apoi ar fi urmărit 
câmpia inundată din valea Tamisei până în oraşul ei natal, 
Barford North, chiar la sud de Oxford.” Noile oraşe pentru 
refugiaţi erau construite pe pontoane pentru a fi deasupra 
apei, aşa că ar fi putut să zboare pe sub ele, folosindu-le ca 
adăpost. Ar fi fost foarte periculos, dar nu mulţi dintre 
oamenii lui Gorman s-ar fi aventurat să o urmărească. 

Işi dădu jos căştile şi luă o gură de apă. Apoi, cu greu îşi 
desfăcu hamul şi se întoarse să verifice dacă cel al lui Puck 
era destul de strâns. Puck fusese un cadou de ziua ei de la 
Mal Gorman. 

„Sau, mai bine zis, mită, se gândi ea, pentru a o face să 
muncească mai mult. Acum probabil regreta că i-a dăruit 
un animal.” 

— Toţi vor fi surprinşi să te vadă, zise ea. Şi foarte 
speriaţi. 

Işi muşcă buza, imaginându-şi cum va ţipa mama ei la 
vederea unei maimuțe capucin vii şi îşi făcu o notă în gând 
să intre în apartament şi să închidă uşa înainte să o arate. 
Asha era îngrozită chiar şi de poze cu animale. Chiar şi la 
patruzeci şi trei de ani de la construirea Zidului încă mai 
era câte o sirenă de ciumă imensă, galbenă pe cea mai 
înaltă clădire din fiecare oraş, în caz că vreun animal ar fi 
reuşit să pătrundă. Puck era ca un coşmar pentru ei, dar 


Ellie n-o putuse lăsa în nici un caz singură pe navă. Nu era 
vina ei. 

Era uşurată să vadă că maimuța dormea. Nu părea 
foarte periculoasă. Punga de popcorn i se rostogolise în 
poală şi expresia feţei ei era liniştită, ca şi cum şi ea se 
visa acasă. Luă punga, o închise şi o puse într-o parte 
lângă scaunul lui Puck. 

— Vise plăcute! îi şopti ea, bucuroasă că maimuța nu 
ştia ce se întâmplă. Degetele ei se mişcară şi fata i le 
atinse cu blândeţe. 

Era aşa un miracol, atât de frumos. De fiecare dată când 
se uita la ea, îşi simţea inima plină de uimire. Faţa ei 
maronie era încadrată de blană aurie. Membrele îi erau 
negre până la cot, ca şi cum şi le-ar fi scufundat în 
cerneală. Pe corp, avea blana mai lungă şi de o nuanţă de 
un auriu mai închis şi avea o creastă neagră - o bandă de 
blană încurcată pe vârful capului - cu care îi stătea bine. O 
chema Puck şi era neastâmpărată din fire?, un animal de 
companie cumplit. Dar Ellie nu dădea vina pe ea. Ştia că şi 
ei îi e dor de familia sa şi singurul mod în care putea să îşi 
transmită tristeţea era printr-un comportament maliţios şi 
distructiv. Săraca de ea nu avusese voie să iasă din 
cămăruţa ei timp de şase luni de zile. li strânse centura 
mai bine. 

— Ei, pur şi simplu nu te înţeleg, îi şopti ea. Dar eu da. 

Se pregăti să zboare din nou. Îşi simţea corpul slăbit 
numai după mişcarea pe care o făcuse pentru a se întoarce 
la Puck şi îşi dădu seama cât era de obosită. Nu reuşise să 
mănânce sau să doarmă în cele câteva zile de dinainte să 
evadeze. 

„Trebuie să am grijă să nu mă pierd cu firea iar, se 
gândi ea, dar nu peste mult timp, poate o jumătate de oră 
sau mai puţin, voi fi acasă cu familia mea.’ 

Îşi puse casca şi se aşeză confortabil în scaun. Îşi legă 
centura, verifică panoul de comandă şi apoi porni motorul, 
simțind valuri de anxietate unduind în ea când îl auzi 


2 Joc de cuvinte între numele Puck şi „puckish" (neastâmpărat în 
engl., în original). (n.tr.) 


torcând. Nava se înălţă şi puterea ei vibră prin mâinile ei. 
Cel mai apropiat borg Ghengis se uită la ea cu ochii lui 
roşii cum trecu peste Zid şi traversă fâşia de apă care o 
despărţea de țărm. Ajunse la Brighton în mai puţin de un 
minut şi oamenii lui Gorman coborâră din nori ca un roi de 
muşte. 

— Comitetul de primire, şopti ea cu sarcasm. Ce drăguţ 
din partea voastră că aţi venit. 

Îşi simţi stomacul fremătând de frică, dar zbură spre ei 
strângând din dinţi şi, cu o mişcare de rotire rapidă ca un 
fulger, ţâşni prin spaţiul dintre două hoteluri şi încă ar mai 
fi avut loc. 

— Ia vedeţi dacă puteţi mai bine! strigă ea în timp ce 
ieşi pe partea cealaltă şi viră rapid pentru a evita ciocnirea 
cu un bloc. 

Ajunsese într-un culoar îngust din spatele hotelurilor pe 
malul mării. Pe margine erau containere cu deşeuri şi 
maşini pe perne de aer parcate. Doi luptători o aşteptau la 
capăt şi deasupra ei putu distinge freamătul unui cargobot 
al poliţiei. Nu o putea lua în sus şi nici înainte, aşa că viră 
strâns la stânga, ocolind milimetric colţul unui balcon în 
timp ce ţâşni în spaţiul întunecat dintre alte două clădiri. 

„Asta e singura scăpare”, se gândi ea, ieşind într-un 
centru comercial şi intrând imediat între două magazine 
pentru a evita roiul de nave ale poliţiei care veneau spre 
ea. Ştia că, dacă stătea mai mult de o secundă în bătaia 
armelor lor nu ar fi supravieţuit. Dar mai jucase jocul ăsta 
şi la antrenamente, făcându-şi drum printr-un labirint 
întunecat plin cu monştri lacomi într-un simulator de zbor. 
Singura diferenţă era că acolo avea trei vieţi, dar acum, în 
realitate, avea una singură. 

XXX 

— Se foloseşte de clădiri pentru a se ascunde. 

— Normal că asta face, se răsti Mal Gorman atât de tare 
încât i se crăpară buzele. Doar nu o să zboare pe deasupra 
lor ca să vă jucaţi voi de-a ţintaşii! Încotro se îndreaptă? 

— Spre Londra. A 

— O să zboare prin Umbre, ghici Gorman. Încercaţi să o 


faceţi să ajungă la al doilea nivel, unde este mai multă 
lumină. Du toţi oamenii acolo, acum! 


Capitolul 2 


Până când Ellie ajunse la marginea Londrei, reuşi să nu 
mai gândească mişcările, ci doar să reacționeze în faţa 
labirintului de beton cu zecile de monştri care o urmăreau. 
Devenise una cu nava, ca un călăreț experimentat pe un 
cal bine antrenat şi, deşi era foarte obosită atât fizic cât şi 
psihic, zbura mai bine decât o făcuse vreodată şi încet- 
încet reuşi să treacă mult înaintea lor. 

Londra arăta ca un tort monstruos cu două etaje, cel de 
jos întunecat, cel de sus strălucind ca un strat de lumină 
aurie şi argintie. Îşi dădu repede seama că drumul ei prin 
Umbre era blocat de o barieră de nave de poliţişti, aşa că 
trase să urce spre cel de-al doilea nivel. Turnurile Aurii ale 
noului oraş erau o combinaţie perfectă de curbe organice 
şi spirale elegante cu spaţii deschise între ele. Ştia că avea 
să fie foarte expusă printre ele şi că cele câteva minute, 
cât i-ar fi luat să traverseze Londra, aveau să fie cele mai 
periculoase. 

XXX 

— S-ar putea să o vedeţi curând, spuse o voce de bărbat. 
Este la nivelul doi, se îndreaptă chiar spre dumneavoastră. 

— Chiar aşa? răspunse Gorman sumbru. 

Se duse până la peretele de sticlă al camerei de hotel şi 
se uită pe cer după vreun semn. Era aproape patru 
dimineaţa şi în miile de apartamente de lux luminile erau 
stinse; doar câteva taxiuri zburătoare aşteptau leneşe în 
jurul lor. 

„Foarte bine”, gândi el, imaginându-şi ce revoltă s-ar fi 
stârnit dacă ar fi murit oameni în timpul urmăririi. 

Peretele începu să vibreze. Îl atinse cu degetele lui 
ciolănoase şi câteva secunde mai târziu un sunet asurzitor 
săgetă norii de deasupra lui. Se uită în sus şi nu văzu decât 
câteva urme care se îndepărtau în linie dreaptă. 

— Tocmai v-am auzit deasupra mea, zise Gorman. 

— Da, noi suntem, strigă vocea de bărbat. Când a ajuns 
la marginea oraşului, a zburat în pătura de nori, dar 


suntem pe urmele ei, de data asta nu mai scapă. 

Zgomotul se pierdu, iar Gorman se holbă la cer, dorindu- 
şi să poată vedea mai mult. Într-un final, îi auzi întorcându- 
se şi o clipă mai târziu o navă ca un cap de lance, cu doi 
colţi, din metal curbat şi sticlă ieşi din nori şi zbură chiar 
în direcţia lui cu câteva sute de kilometri pe oră. Din 
instinct, făcu un pas înapoi şi se uită la picăturile de ploaie 
de pe fereastră cum tremură în timp ce Ellie viră strâns, la 
câţiva metri de el, spre acoperişul hotelului. Cinci nave de 
asalt veneau după ea; se despărţiră către dreapta şi către 
stânga în loc să se ia după ea. Din cauza zgomotului 
produs de motoare, Gorman îşi acoperi urechile cu 
mâinile. 

— O mai vedeţi? strigă el, când zgomotul încetă. 

— Da, domnule, o forţăm să coboare. 

— Foarte bine, vedeţi să ajungă la Turnuri şi apoi spre 
sol. 

— Da, domnule. 

Turnurile Aurii începură să se lumineze în timp ce 
locatarii treziţi din somn îşi aprindeau luminile şi îşi 
trăgeau perdelele pentru a vedea ce se întâmplă. 

— Se pare că avem spectatori, zise Gorman. Să nu daţi 
greş. 

— Nu, domnule, am un sentiment că de data asta o 
prindem. Nu are nici o şansă. 

Câteva clipe mai târziu, Gorman o văzu pe Ellie ieşind 
din nori cu un grup mare de nave de asalt pe urmele ei. 
Privi cu sufletul la gură în timp ce ea execută un şurub 
perfect printre Turnuri şi apoi începu un joc de-a şoarecele 
şi pisica în jurul lor, oferind un spectacol incitant de viraje 
şi manevre acrobatice, lăsându-i pe urmăritori în spatele 
ei. Gorman nu se putu abţine să nu zâmbească uitându-se 
la încercările oamenilor lui de a o prinde; scăpa de fiecare 
dată, ca un peşte alunecându-le printre degete, iar ei o 
luau în direcţia greşită sau se rostogoleau în aer pentru a 
evita Turnurile. Nu o aveau în vizor destul timp pentru a 
apuca să tragă în ea. 

Ellie viră atât de strâns în jurul unui dom auriu din 


vârful unui Turn, încât un borg care îl curăța căzu. O 
secundă mai târziu, se opri brusc, iar urmăritorii fură luaţi 
prin surprindere şi trecură de ea. Gorman ar fi putut ghici 
ce avea să se întâmple şi inspiră lung în timp ce două nave 
se ciocniră cu alta care venea spre ei, plonjând într-o 
clădire. Primele două explodară într-o minge de foc atât de 
intensă, încât lumina îi arse ochii lui Gorman, iar forţa 
impactului sparse peretele de sticlă şi îl aruncă pe pat. 
Casca îi căzuse. Încă îmbrăcat în pijamale şi în papuci, 
căută disperat casca şi şi-o puse înapoi la ureche, unde 
licări iar. 

— Tu ai fost? strigă el, dar nu primi nici un răspuns. Tot 
ce putea auzi erau ţipetele celor din stradă. Se dădu jos 
din pat şi merse pe covorul plin de cioburi până la gaura 
unde fusese fereastra înainte. Îngenunche şi privi peste 
margine, simțind că îi vine rău de înălţime când se uită 
spre străzile aflate la sute de metri sub el. Navele 
explodaseră la impact şi erau răsfirate pe toată lungimea 
Noului Arc de Marmură. Toate ferestrele pe care le putea 
vedea erau sparte, oamenii ieşeau din clădiri, iar cerul se 
umplea de sunetul sirenelor. 

Incercă să ia legătura cu altcineva. 

— Mal Gorman sunt, unde e? 

— Nu ştim, domnule. 

— O să fie în Umbre. Trimite jumătate din oameni acolo 
şi restul să o aştepte la ea acasă, în Barford North. S-ar 
putea să fie nevoie să îi ucidem familia, aşa că aveţi grijă 
să nu fiţi văzuţi. 

XXX 

În haosul provocat de explozie, Ellie fugi, foarte afectată 
de şocul cauzat. Îşi dădu seama că probabil îi cunoştea pe 
câţiva dintre bărbaţii care o urmăreau - îi dăduseră 
dulciuri sau prăjiturele din acelea cu fructe de cremă 
deasupra, care îi plăceau, sau imagini-hologramă cu 
animalele ei preferate, sau pur şi simplu o încurajau când 
se descurca bine la antrenamente. Şi ea tocmai văzuse 
cum unii dintre ei explodaseră în nave şi se prăbuşiseră 
într-un turn plin cu oameni adormiti. 


„Dar încercau să mă omoare! strigă ea în sinea ei. Acum 
nu se poartă drăguţ. Dacă nu mureau ei, muream noi. Şi 
nu vreau ca Puck să moară aşa. Şi nu vreau să omor 
oameni! Vreau acasă!” 

Zbura neatent, disperată să scape de ei şi la marginea 
celui de-al doilea nivel al Londrei trase în jos scurt, viră şi 
zbură în întunericul din Umbre. 

Avea şase ani când începuseră să construiască al doilea 
nivel al oraşului şi îşi aducea aminte cum stătea pe jos, în 
pijamale, cu fratele ei geamăn, uitându-se cum se înalţă 
stâlpii la televizor. Ea mânca piure de căpşune dintr-un bol 
cu ursuleţi dansatori pe margine, iar Mika mânca dulceaţă 
pe pâine prăjită fără coajă, unul lângă altul, cu picioarele 
încrucişate, într-un moment rar în care erau tăcuţi 
amândoi. 

Stâlpii se ridicau în faţa lor, ca picioarele unor uriaşi, 
membrele în parcurile oraşului şi capetele în nori. Erau 
lăudate ca fiind minuni ale ingineriei moderne de către 
mulţi politicieni. 

— Am luat în considerare toate opţiunile, spunea 
premierul, şi am decis să construim un al doilea nivel peste 
Londra, pentru că numai aşa putem să rezolvăm problema 
inundaţiilor şi a suprapopulării. De când locuim în spatele 
Zidului, pur şi simplu nu este loc pentru toţi! 

— Mamă! Tată! Ia uite! strigase Ellie, cu ochii strălucind 
de bucurie. Vor construi un palat de zâne peste Londra! 

Mama ei se întoarse către televizor şi îşi scăpă brioşa pe 
jos. 

— Vai de mine! Ce vor să facă? 

— Ţi-am zis, insistă Ellie. Construiesc un palat de zâne! 

— Nu pentru toţi, murmură mama ei, uitând de brioşă şi 
aşezându-se să se uite la un model al noului oraş 
învârtindu-se pe ecran. Doar cei bogaţi vor locui în al 
doilea nivel al palatului, Ellie. Cei săraci, ca noi, vor fi 
uitaţi în întuneric. 

Ellie nu înţelesese ce voia să spună mama ei atunci şi 
fusese supărată că iar nu erau de acord, dar, în timp ce 
zbura prin Umbre şi îl văzuse cu ochii ei, şi îşi dădu seama 


cu tristeţe că mama ei avusese dreptate. Se strecură 
printre stâlpii uriaşi, zgomotul motorului ei ricoşând ca o 
bilă grea din acoperişul de metal, şi se gândi la milioanele 
de oameni care locuiau în felia aceea de întunecime 
umedă, fără cer, în clădiri suprapopulate şi umede, unii 
dintre ei stând în apă până la glezne, în timp ce bogaţii 
locuiau în palatul de zâne cu turnuri aurii. Ştia că săracii 
trăiau aşa deoarece nu credeau că au altă soluţie şi ea ştia 
că fuseseră minţiţi, că lumea în care trăiau nu era chiar 
aşa cum credeau ei. 

— O să vă spun adevărul, zise ea. Şi Mal Gorman va 
regreta ziua în care s-a născut. 

Avea nevoie de o pauză. Nu voia să se oprească în locul 
acela de coşmar, dar mâinile îi tremurau atât de tare, că 
nu şi le putea controla şi fu nevoită să aterizeze pe 
acoperişul unui bloc acoperit de mucegai, cu sute de 
ferestre sparte. Opri motorul, îşi smulse casca şi rămase 
pur şi simplu liniştită, ascultând plânsetele unor bebeluşi 
din apartamentele umede de sub ea. 

Se întoarse să o consoleze pe Puck. Arăta ca şi cum 
fusese băgată în maşina de spălat şi îşi arăta dinţii în mod 
agresiv, creasta ei fiind şi mai încâlcită, iar ochii sclipitori, 
fricoşi. 

— Îmi pare rău, Puck, spuse ea cu regret. Nu voia să o 
mângâie, întrucât ştia că nu dorea să fie atinsă; în loc de 
asta, căută una din pungile cu mâncare. Se rupseseră şi se 
împrăştiaseră pe podea, popcorn şi alune, mâncare pentru 
maimuțe şi fructe uscate. Adună o mână de mâncare şi i-o 
răsturnă în poală. Se uită la ea cum căuta o alună. 

— Eşti mai bine? o întrebă ea, în timp ce Puck o inspecta 
cu ochii săi căprui. Puck mirosi aluna cu suspiciune, dar o 
mâncă. 

— Bravo, spuse Ellie, înseamnă că nu te simţi chiar atât 
de rău. 

Voia să iasă din navă ca să îşi întindă picioarele când 
auzi sunetul motoarelor venind dinspre sud. Nu se 
aşteptase să fie găsită atât de repede şi fu cuprinsă de o 
teamă care o făcu să se topească în scaun. Nu se simţea 


pregătită şi pentru prima dată de când evadase fu 
copleşită de panică. Respiră adânc, încercând să-şi 
controleze emoţiile, dar plângea, iar bărbia îi tremura în 
timp ce se chinuia să-şi pună centura şi casca peste părul 
transpirat. 

„Trebuie să fii pregătită, îşi spuse. Sau vom muri.” 

Porni motoarele şi cobori cu nava spre masa de apă 
întunecoasă care fusese înainte râul Tamisa, răsucindu-se 
spre vest, spre casă. 

Începu să-şi dea seama că fusese o greşeală să zboare 
prin Umbre; clădirile erau mult mai mici, majoritatea 
construite în secolele al XIX-lea şi XX, când nu erau aşa 
mulţi oameni. Nu avea unde să se ascundă decât după 
stâlpii imenşi şi imediat se trezi cu o turmă de nave după 
ea şi aerul deveni încărcat de lasere cu care se trăgea în 
ea şi care o ratau milimetric, orbind-o, încât aproape că nu 
vedea pe unde zboară. Înţelegea că sunt hotărâți de data 
asta; starea lor se schimbase de când colegii lor muriseră 
şi voiau vărsare de sânge. O auzi pe Puck ţipând de frică în 
timp ce ea se ferea şi se răsucea, efectuând manevre 
imposibile printre stâlpi. Chipurile din familia ei îi dansau 
prin faţa ochilor orbiţi în timp ce încerca să nu mai fie 
atentă la ţipetele maimuţei din spatele ei. Luptă pentru 
Puck până în ultima clipă, dar ei erau prea mulţi, şi ea 
prea obosită. 

— Nu! ţipă ea când simţi nava încasând o lovitură din 
plin. Panoul de control din faţa ei începu să lumineze 
haotic, apoi se stinse şi dintr-odată se trezi într-un 
întuneric total, prăbuşindu-se ca o pasăre moartă către 
apa neagră şi rece unduind. 

XXX 

De când dispăruse Ellie, fratele ei geamăn, Mika, 
dormea în patul ei. Camera lor era micuță; cele două 
paturi suprapuse răsăreau dintr-un perete, separate doar 
printr-o fâşie de loc de dulapul în care îşi ţineau hainele şi 
jucăriile. Se certau tot timpul pe spaţiu de când erau foarte 
mici, mai ales în legătură cu paturile. Mika insista să 
doarmă deasupra, şi asta o scotea pe Ellie din minţi. 


— Nu e corect! ţipa ea la el. Mereu dormi sus! 

— Asta pentru că eu mi-o doresc mai mult ca tine, 
răspundea el, întorcându-se cu spatele la ea. 

— Ba nu! 

— Nu mai ţipa la mine, Ellie. Eşti nesuferită. 

Apoi Ellie trăgea tare de marginea păturii lui şi încerca 
să o ia cu totul de pe el într-o frenezie, şi el o ţinea bine, 
încă cu spatele la ea, amândoi hotărâți să nu cedeze. 

— Te urăsc! striga ea. 

— Ba nu, răspundea el încet, lucru care o supăra şi mai 
tare. Mă iubeşti. 

— Nu te complimenta singur. Eşti naşpa. 

— Şi apropo, Ellie, eu sunt mai mare, aşa că patul de sus 
mi se cuvine de drept. 

— Mai mare cu numai zece minute, porcule egoist! 

Se opreau numai când interveneau părinţii. Dacă nu ar fi 
fost ameninţaţi cu înfometarea, că vor dormi pe jos sau că 
nu vor mai vedea lumina zilei niciodată, cei doi s-ar fi 
certat de la răsăritul până la apusul soarelui, din cauză că 
erau atât de asemănători. Amândoi aveau aceeaşi 
combinaţie de sânge italian şi indian, amândoi aveau ochii 
negri, intensificaţi prin pasiune şi inteligenţă. Pe măsură 
ce crescuseră, se lungiseră şi erau pe rând încăpăţânaţi şi 
schimbători, supăraţi în pat, apoi energici şi amuzanţi şi 
jucăuşi. 

— Nu vă e uşor cu ei, spusese învăţătoarea lor, doamna 
Fowler, cu o privire ofilită. Nu ştiu cum vă descurcaţi. 

Dispariţia lui Ellie îl afectase atât de mult pe Mika încât 
chiar şi un an după aceea simţea aceeaşi disperare ca şi în 
noaptea în care se întâmplase. Dar cel mai rău, după cum 
credeau părinţii lui, era că refuza să creadă că ea murise. 
Mika refuzase să participe la înmormântare, în ciuda 
rugăminţilor părinţilor săi, şi rămăsese acasă supărat, în 
patul lui Ellie. Şi, începând cu acea zi, de câte ori venea 
vorba despre asta, el se enerva, aşa că nu mai îndrăzneau 
să-i vorbească despre Ellie. 

Nu îi lăsase să-i schimbe aşternutul, pentru că păstra 
mirosul ei. Parcă spiritul ei era încă în cameră şi ei 


credeau că, atunci când murise Ellie, dispăruse şi o parte 
din Mika, aşa că ei îi plângeau pe amândoi. Fusese o 
perioadă îngrozitoare, când părea că soarele nu mai 
strălucea pentru ei şi fusese înlocuit de o gaură neagră. 

Mika era sigur că Ellie nu era moartă. Poliţia le spusese, 
imediat după dispariţia ei, că cel mai probabil căzuse de pe 
pasarelă şi se înecase în apa strânsă de inundaţii. Dar el 
nu şi-o putea imagina pe Ellie căzând de pe pasarelă - nu 
era atât de proastă. Pentru a cădea din greşeală ar fi 
trebuit să se urce peste balustradă şi, mai mult, purta noii 
pantofi sport pe care îi primise de Crăciun. Era atât de 
mândră de ei încât ţipase la el pentru că dăduse din 
greşeală peste unul din ei în cameră. Nu avea cum să se fi 
căţărat cu ei peste balustradă, mai degrabă ar fi evitat 
băltoacele pentru a nu-i uda. 

Mika ştia că ea este departe, pentru că putea simţi 
legătura dintre ei întinsă ca o coardă invizibilă şi îl durea. 
Era supărat pe părinţii lui, pentru că renunţaseră la ea şi 
era neîncrezător în cei care îi spuneau că este moartă. 
Poliţia, procurorul care se ocupase de deces, profesorii lui 
- îi ura pe toţi şi trăia într-o lume numai a lui, în care o 
aştepta pe sora lui şi nimeni altcineva nu avea voie acolo. 

În timp ce Ellie se zbătea pentru viaţa ei în jurul 
Turnurilor Aurii din Londra, Mika se trezi, alert şi cu inima 
bătându-i puternic. Se ridică în capul oaselor pe întuneric, 
întrebându-se dacă o visase pe ea, dar nu îşi putu aduce 
aminte. 

— Ellie? şopti el, dar ştia că fata nu era aproape. Simţi 
altceva totuşi, ceva ciudat în jurul lui. Îşi ţinu respiraţia ca 
să poată asculta liniştea, zgomotele din noapte şi îl auzi pe 
tatăl lui cum se întoarce pe partea cealaltă şi murmură 
ceva în somn, dar erau şi alte sunete care erau neobişnuite 
şi se strădui să le audă. Da, se auzeau voci înfundate prin 
perete. Erau oameni în holul din afara apartamentului lor. 
Îşi apăsă urechea de perete şi ascultă pentru un timp. Nu 
putut distinge cuvinte, îşi dădu doar seama că încercau să 
vorbească încet şi că erau mulţi, majoritatea bărbaţi. Se 
simţi speriat şi se întoarse în pat, astfel încât era pe 


jumătate jos şi se întrebă dacă să-şi trezească părinţii şi să 
le spună. 

Se decise că nu va face asta. 

Se uită la ceasul care lumina intermitent la capătul 
patului. Era ora patru dimineaţa. Ce se întâmpla acolo? Se 
auzea mult trafic, neobişnuit de mult pentru noapte. Se 
ridică şi se duse încet înspre fereastră, ridică jaluzelele şi 
împietri din cauza şocului. O navă a Poliţiei plutea foarte 
aproape. Poliţiştii mâncau hotdogi în timp ce li se scurgea 
ketchup pe pantaloni şi abia după câteva secunde îşi 
dădură seama de băiatul dezbrăcat care se holba la ei cu 
ochi negri, sfidători. Pentru un moment, îngheţară şi ei, 
apoi feţele lor roşiră de vinovăţie şi nava ţâşni la dreapta, 
la adăpost. Mika cobori jaluzelele, panicat şi îşi căută cu 
stângăcie pantalonii pe podea, cu inima bătându-i 
puternic. li găsi şi îi trase pe el, blestemând, fiindcă se 
împiedicase de ceva ascuţit, apoi se repezi în living, unde 
dormeau părinţii lui pe o canapea extensibilă. 

— Mamă! Tată! Treziţi-vă! şopti el frenetic. Se întâmplă 
ceva ciudat. 

Ei se foiră. Tatăl lui se ridică într-un cot şi îşi frecă faţa 
cu mâna. 

— Poftim? murmură el somnoros, cu faţa boţită, ca şi 
când dormise cu ea în pernă. 

— Sunt oameni pe hol, şopti Mika, grijuliu. Şi poliţişti 
care mănâncă hotdogi în dreptul ferestrei mele. 

— De ce crezi asta? îl întrebă mama lui, ridicându-se pe 
perne. Eşti sigur că nu ai visat iar urât, Mika? 

— Nu, insistă el. l-am văzut. Am auzit ceva şi apoi am 
ridicat jaluzelele. Când m-au văzut, au dispărut. Arătau 
vinovaţi, ca şi cum ar fi pus ceva la cale! 

Părinţii lui se ridicară cu greu din pat şi îşi puseră 
halatele. 

— Uită-te pe fereastră, David, îi spuse mama, cu ochii 
strălucindu-i în întuneric. 

Tatăl pufni nerăbdător, ca şi cum ar fi zis că îşi pierdea 
timpul. Dădu la o parte perdelele şi se uită printr-o 
crăpătură dintre jaluzele. Nu zise nimic ceva timp, iar 


Mika stătea lângă el, respirând adânc şi întrebându-se de 
ce îi era aşa de frică. 

— Nu e nimic acolo, Mika, spuse într-un sfârşit. Uită-te 
şi tu. 

Ridică jaluzeaua pentru ca Mika să se poată uita. Mama 
lui îi puse mâna pe umăr, ocrotitoare, în timp ce toţi trei se 
uitau la nimic altceva decât ciment înnegrit, nori care se 
rostogoleau şi ploaie. 

— Da, dar v-am zis, insistă Mika. Când m-au văzut, au 
plecat. Uitaţi-vă afară, i-am auzit vorbind. Li dădu jos mâna 
mamei sale dintr-un gest şi simţi un val cunoscut de 
frustrare şi durere pentru că nu îl credeau. 

— Bine, spuse tatăl lui, calm, uitându-se cu subînţeles la 
mama lui. Merse pe lângă pat spre uşă. 

— Nu, nu te duce, zise Mika, răzgândindu-se. 

Tatăl lui se opri. 

— De ce îţi e atât de frică? întrebă el. Chiar dacă sunt 
oameni afară, sunt sigur că există o explicaţie foarte bună 
pentru asta. 

— Nu ştiu, răspunse Mika, confuz. Pur şi simplu. 

— Haide, spuse Asha, asigurator. Ne uităm şi apoi te 
poţi duce la culcare fără griji. 

Uşa se deschise, iar micul apartament fu inundat cu o 
lumină slabă, galbenă. Tatăl lui ridică din umeri şi ieşi din 
holul gol. 

— Vino şi uită-te singur, spuse el şi toţi trei rămaseră în 
hol, în picioarele goale pe cimentul murdar, uitându-se la 
rândul de uşi în spatele cărora domneau liniştea şi pereţii 
mucegăiţi. Dar la numai câţiva metri de ei, pe casa scării şi 
în lift se ascundeau oamenii lui Mal Gorman care fuseseră 
trimişi să supravegheze apartamentul; treizeci de oameni 
cu degetele zvâcnindu-le pe trăgace, aşteptând ordinul 
pentru a-i ucide. 

— Să intrăm, spuse Asha, uitându-se de-a lungul 
coridorului, cu dinţii clănţănindu-i. Este foarte frig, iar tu 
te trezeşti în trei ore să pleci la şcoală. 

Mika se întinse înţepenit în pat, în timp ce mama lui 
încercă să-l învelească. Îşi dorea să nu mai fie aşa grijulie 


cu el, ca şi cum ar fi fost un copil, şi era şi foarte supărat; 
îl făcuseră să se simtă ca un prost, pentru că nu fusese 
nimeni pe hol. 

— Ai mâncat tăiţei în pat? îl întrebă Asha, uitându-se 
dezgustată la petele roşii de pe aşternutul lui Ellie. 

— Da, răspunse el, înfierbântat, întorcându-i spatele şi 
îmbrăţişând pătura murdară. 

— Va trebui să o spălăm, Mika. 

— Nu, spuse el, alarmat. 

— Dar nu îi mai poartă mirosul, răspunse ea, 
nerăbdătoare din cauza oboselii. Miroase a picioare şi a 
sos de tăiţei. 

— Ba miroase ca Ellie, spuse el, întorcându-se pentru a 
se uita urât la ea. Şi nu vreau să fie spălată până nu se 
întoarce acasă. 

Asha era o femeie frumoasă la cincizeci de ani. Sângele 
ei indian o înzestrase cu oase fine, păr negru şi ochi pe 
care îi moşteniseră şi copiii. Dar, în timp ce se uită în ochii 
lui Mika şi simţi cât era de supărat şi îndurerat, se ofili ca 
un copac sub semnul primului sărut de foc. 

— Gata, se răsti ea. Ellie este moartă de mai bine de un 
an şi, cu cât accepti asta mai repede, cu atât vom putea să 
mergem mai departe! Nu e drept, Mika! 

— Nu, spuse Mika încet, cu lacrimi în ochi. Voi vă 
înşelaţi. Nu a murit. O pot simţi. j 

O simţea mai mult decât îşi dădea seama. In timp ce 
nava lui Ellie fu lovită şi se prăbuşea în apa întunecată din 
Umbre, se simţi ca şi cum primise o lovitură în piept. 
Încercă să strige, dar nu avea cu ce, plămânii lui nu aveau 
aer şi nu putea inspira. Orbit de panică, reuşi să se 
întoarcă în pat, disperat după ajutorul mamei sale, dar, 
deşi voia să se mişte şi să vorbească, simţea o presiune 
deasupra lui, o greutate rece apăsându-l. Stătea întins, 
paralizat, ascultând un zgomot teribil, neştiind că el îl 
producea, un şuierat ca şi cum i-ar fi fost tăiată traheea. 
Cădea în întunericul îngheţat. 

— Mika, strigă Asha, aplecându-se pentru a-l ţine de 
umeri. Ce se întâmplă? Dar el nu putea răspunde, doar 


ochii lui negri o implorau să îl salveze. 
— David, strigă ea. Cheamă salvarea! 


Capitolul 3 


Mal Gorman cobori în Umbre pentru a vedea cu ochii lui 
dovezile morţii lui Ellie şi a lui Puck. Voia să le privească 
trupurile scoase din râu şi închise bine în coşciuge, ca să 
fie sigur că nimeni nu avea să afle că răpise un copil sau că 
un animal trecuse de Zid. Ştia că era vina lui; i-l dăduse lui 
Ellie ca animal de companie şi îi subestimase acesteia 
capacităţile, şi, deşi ştia sigur că nu avea să îşi piardă 
slujba, nu voia să recunoască nişte greşeli atât de grave. 
Mal Gorman nu era obişnuit să greşească şi îşi simţea 
creierul înţepat ca de albine din cauza asta. Dar cum ar fi 
putut el să ştie că un copil de doisprezece ani va fi în stare 
să evadeze de pe o staţie orbitală? Ellie era extraordinară; 
era atât de puternică şi de ciudată, şi, deşi era uşurat că 
maimuța murise, era enervat că pierise şi Ellie. Nu avea 
cum să mai descopere de ce era atât de specială şi nu ar 
mai fi putut să o folosească. Se simţea ca şi cum ar fi spart 
o vază prețioasă şi se uita la cioburile aşternute la 
picioarele lui. 

„Dar mai erau şi alţii ca ea, îşi aminti el, nu mulţi, dar 
destui.” 

Orele de dinaintea răsăritului în Umbre erau asemenea 
celor de la miezul nopţii, apus şi după-amiaza devreme, 
întunericul artificial fiind foarte puţin pătruns de raza 
luminii în regim economic. Doar temperatura şi vânturile 
variau; vara era cald şi umed ca într-o conservă cu apă 
stătută, iar iarna era foarte frig. Indiferent de sezon, 
umezeala se agăța de clădiri, acoperind totul cu un 
mucegai care provoca boli de plămâni fatale. 

Mal Gorman ura Umbrele, mai ales la ora cinci fără un 
sfert dimineaţa, când se presupunea că el este în vacanţă. 
Stătea pe puntea bărcii poliţiei, înaintând pe vechea albie 
a Tamisei, uitându-se la peisajul dezolant al clădirilor 
scufundate pe jumătate în apa murdară. Râul ieşise de 
mult din matcă şi acoperise zona mai joasă a oraşului. Zări 
ruinele pline de licheni ale galeriei Tate Modem şi ale 


Turnului Londrei, dar nu se bucură de o astfel de 
privelişte; aceste obiective erau lipsite de interes şi 
dezgolite de valoare. 

Sub punte echipajul pregătea micul dejun şi câţiva 
poliţişti mâncau ouă Fab şi carne conservată şi beau ceai, 
având armele aşternute pe podea. Gorman se simţea prea 
obosit şi prea stresat pentru a mânca. _ 

„Dar ce a fost mai rău a trecut, se gândi el. În curând, 
voi reuşi să uit de muncă, apoi mă voi bucura de vacanţă.” 

Tremură şi îşi ridică gulerul de la palton, pentru a-şi 
proteja gâtul de vântul nemilos. Tovarăşul său de pe punte 
era Comisarul Poliţiei de pe râu. „Un om cu un caracter 
insipid”, gândea Gorman, „care îşi petrecea ziua pescuind 
cadavre din apă şi noaptea se îndopa în restaurantele de 
lux din Turnurile Aurii”. Ochii lui erau maliţioşi, faţa îi era 
grăsuţă, iar pielea, pătată şi pământie. 

— Nu ştiu cum poţi munci aici, spuse Gorman. 

— Ei, te  obişnuieşti, răspunse comisarul, bărbia 
tremurându-i ca un aluat moale. Nu o să dureze mult. 
Băieţii ştiu unde s-au prăbuşit şi au destulă experienţă - ea 
va fi cadavrul cu numărul douăzeci pescuit în seara asta. 
Trebuie să îi scoatem, altfel încep să miroasă. Mmmm, 
simt miros de cârnaţi. 

— Ai încredere în oamenii tăi? întrebă Gorman. 

— Da, spuse comisarul după o scurtă pauză. Şi-au luat 
cu ei costume protectoare şi măşti. Sunt atât de speriaţi, 
încât au tras la sorţi ca să se hotărască cine se duce după 
ei. Nu vor spune nimănui. Nici soțiile sau copiii nu i-ar mai 
atinge dacă ar afla că au intrat în contact cu un animal. 

— Foarte bine, zise Gorman. Pentru că, dacă le scapă 
ceva despre ce iese din navă, am puterea, de la Guvernul 
de Nord, să îţi distrug viaţa. Ai înţeles? 

— Da, domnule, răspunse comisarul, cu  bărbia 
tremurându-i în continuare. Rămase tăcut câteva clipe, 
curăţându-şi murdăria de sub unghii. Mal Gorman avea 
ceva care îl speria mai mult decât grozăviile din apa 
întunecată de sub ei. 

Gorman se uită peste marginea bărcii. Deasupra apei 


plutea un covor de gunoi în putrefacție. Pe lângă barcă 
trecură o păpuşă fără ochi, grotescă şi acoperită de 
mizerie, ambalaje de fast-food şi un pantof sport acoperit 
de mâl. 

„Ce mizerie”, se gândi el. Patruzeci şi trei de ani de trai 
în spatele Zidului însemnaseră dezlănţuirea iadului pe 
Pământ. Întreaga populaţie era îngrămădită pe o treime 
din spaţiul iniţial pentru a scăpa de animale şi fiecare 
hectar de pământ fusese folosit pentru a se construi pe el. 
Câmpurile, pădurile, parcurile şi grădinile nu mai existau. 
Nu mai era loc decât pentru ciment şi pentru oameni. 
Gorman avea o cabană frumoasă de lemn în Canada 
înainte de Ciuma Animalelor. Acolo, obişnuia să se ducă în 
vacanţă, nu la Londra. Dar frumoasa lui cabană fusese 
demolată pentru a face loc unui bloc, iar sute de oameni 
locuiau pe spaţiul care fusese înainte grădina lui. 

— Aha, spuse comisarul, trezindu-l pe Gorman din 
reveria dureroasă. Se uita spre silueta unei bărci aflate la 
distanţă de ei, în apropierea vechii clădiri a Parlamentului. 

— O să ajungem chiar la timp să îi vedem pe oameni 
cum îi scot. Apoi luăm un mic dejun copios, nu-i aşa? Ca să 
alungăm frigul. De fapt, cred că voi mânca vreo doi cârnaţi 
Fab cât aşteptăm. 

Gorman se uită după el cum se strecoară cu trupul lui 
imens prin uşa micuță, cam ca o pernă prin ascunzătoarea 
unui şoarece. 

„Ce om dezgustător”, se gândi el. 

Îi era frig, era obosit şi voia să stea jos să îşi odihnească 
genunchii. O blestemă pe Ellie în timp ce se plimbă în sus 
şi-n jos pe punte, dorindu-şi ca totul să se termine mai 
repede şi să se poată întoarce în camera lui călduroasă din 
hotelul de pe nivelul doi. 

„Ce bine că părinţii o credeau oricum moartă, se gândi 
el, imaginându-şi cât de indignati ar fi fost dacă ar fi aflat 
ce se întâmplase, de fapt, cu fiica lor.” 

Gorman îşi pierduse cabana din cauza Ciumei 
Animalelor, dar în alte privinţe cauza disperării unora 
fusese motivul pentru care viaţa lui se îmbunătăţise 


considerabil; din cauza ciumei erau multe posturi bune 
disponibile, aşa că reuşise să avanseze în cadrul 
Guvernului de Nord şi devenise ministrul Dezvoltării 
Tinerilor. Avea un birou luxos în noua clădire a 
Parlamentului, şi Regina Nordului, o întreagă staţie 
orbitală, se afla sub comanda lui. Era unul dintre cei mai 
bogaţi şi mai influenţi oameni din Nord. Aşa că el era 
bucuros că apăruse Ciuma Animalelor. Nu s-ar fi descurcat 
la fel de bine altfel. Şi celălalt aspect grozav, după părerea 
lui, era că reproducerea fusese interzisă timp de treizeci 
de ani, deoarece nu era destul loc pentru toţi. Aşadar, nu 
numai că avea o slujbă mult mai bună, dar reuşise să îşi 
cheltuie banii obţinuţi la restaurant fără să aibă vreun 
copil la masa de alături care să ţipe din toţi rărunchii sau 
care să îşi frece budincă în păr. Îşi amintea cât de 
nepoliticoasă fusese Ellie şi cât de nerecunoscătoare. De 
fapt, toţi fuseseră aşa; cei trei copii pe care îi răpise 
proveneau din familii sărace de refugiaţi şi ar fi trebuit să 
îi mulţumească pentru că le acorda atenţie. Le dăduse 
cadouri şi dulciuri şi ceva de făcut, dar ei plângeau tot 
timpul că le era dor de familiile lor, iar acum erau toţi 
morţi. Îşi dădu seama că avea nevoie de o nouă tactică 
pentru următoarea încercare. 

În curând, ar fi avut nevoie de mii de copii, nu numai de 
trei, şi ar trebui să ştie cum să îi controleze. Nu putea face 
nimic dacă ei plângeau tot timpul sau încercau să fugă. 
Dar, înainte să se poată gândi cum să înceapă din nou, 
trebuia să rezolve problemele cauzate de greşelile lui 
anterioare. 

Motorul bărcii se opri în apropierea bărcii de salvare şi 
pluti în linişte cei zece metri care le despărţeau. Barca de 
salvare era mult mai mare decât barca poliţiei, stătea mai 
mult în apă şi avea o punte mai lată. La pupa era o macara 
imensă, neagră, proiectată să ridice obiecte mari din apă. 
Nişte bărbaţi aruncară funii pentru a lega cele două bărci 
una de alta şi puseră o scândură lată între cele două 
pentru a se putea trece. Gorman îl privi pe comisar 
clătinându-se pe scândură - care se arcuia sub imensa lui 


greutate -, apoi îl urmă pe puntea lată a bărcii de salvare. 
Bărbaţi îmbrăcaţi în costume protectoare şi cu mănuşi 
aduseră două coşciuge albe: unul mare pentru Ellie şi unul 
mai mic pentru Puck. 

Echipajul era constituit din poliţişti cu pelerine de ploaie 
negre şi şepci. Braţul macaralei se ridica peste apă şi 
Gorman se uită cum un bărbat controla maşinăria care 
strângea funia metalică ce semăna cu cea a unei undiţe, 
scârţâind din cauza greutăţii navei în care se afla Ellie. 

— Aproape că i-au scos, spuse comisarul, luând un 
cârnat Fab din buzunar şi îndesându-l în gură pe 
orizontală. 

Scafandrii tocmai ieşeau din apă. Păreau grăbiţi şi se 
luptară să-şi scoată măştile în timp ce se rostogoliră ca 
focile pe punte. 

— Trăiesc! strigă unul dintre ei, panicat. Ce să facem? 

Gorman şi comisarul se repeziră până la prora bărcii şi 
se aplecară peste margine să se uite prin apa murdară. 
Nava era chiar aproape de suprafaţă şi o puteau vedea pe 
Ellie zbătându-se în interiorul golului de aer dinăuntru, 
părul negru lovindu-i-se frenetic de chip în timp ce izbea în 
parbriz pentru a-l deschide. 

— Măi să fie! spuse comisarul. Nu scapi de ea aşa uşor. 

— Nu mai ridicaţi! strigă Gorman. Aduceţi arme! Vreau 
să vină şase oameni înarmaţi aici, acum! 

Comisarul se uita ca hipnotizat în apă, inima bătându-i 
puternic, deoarece observase maimuța capucin din nava 
scufundată. Nu mai văzuse un animal adevărat din 
copilărie, de pe timpul ciumei. Văzu o scăpărare de blană 
aurie, nişte dinţi ascuţiţi dezveliţi şi o mână micuță 
apăsând parbrizul. 

— Fir-ar! spuse el, speriindu-se. Nu am costum. Mai bine 
aştept în cealaltă barcă. 

Făcu un pas îndărăt, apoi încă unul, spre scândură, dar 
bărbaţii care se grăbeau în direcţia opusă îl aduseră 
înapoi. 

Poliţiştii se uitară îngroziţi peste marginea bărcii în 
interiorul navetei scufundate şi văzură ceva ce pentru ei 


era un adevărat coşmar. 

— Ucideţi-i! ordonă Mal Gorman. Trageţi în ei prin 
parbriz! 

Bărbaţii ezitară. Puck dispăru pentru o clipă, iar Ellie se 
uită la ei cu ochii plini de lacrimi. Era doar un copil. 

XXX 

Ellie şi Puck se aflau pe fundul albiei râului de mai bine 
de-o oră. Greutatea apei apăsa pe geam şi îl făcea să 
scârţâie, iar după ce ochii lui Ellie se obişnuiră cu 
întunericul, văzu forme înfricoşătoare în jurul ei: alge 
negre trecătoare, care păreau spirite demonice care voiau 
să îi tragă afară din punga de aer şi să îi înece. Era atât de 
frig şi de întuneric şi ceea ce simţea ea era mai mult decât 
groază, încât se îneca în frică. Nu putea respira. Frica o 
strângea în jurul pieptului ca nişte centuri de fier şi nu o 
lăsa să respire. li desfăcu centura lui Puck, o trase lângă 
ea şi se îmbrăţişară în întuneric, aşteptând ca apa să intre. 
O puteau auzi făcându-şi loc pe la motor, dar, printr-un 
miracol, cockpitul rămăsese neinundat. Gorman avea să 
vină după ei. Ellie ştia că bătrânelul malefic nu ar mai fi 
riscat şi s-ar fi asigurat că erau morţi şi ea nu ştia sigur 
dacă să se simtă uşurată sau îngrozită. Dacă nu venea, ar 
fi murit sufocaţi când nu ar mai fi fost oxigen în cockpit, 
iar, dacă venea, ar fi fost împuşcaţi. Aşa că ea aşteptă şi se 
gândi cum să facă să trăiască şi să ajungă acasă. În timp 
ce lanternele scafandrilor luminară apa, ea citi frica din 
ochii lui Puck şi asta îi dădu putere. Avea să înoate până 
acasă prin apa murdară dacă era nevoie, cu Puck agăţat de 
spatele ei. 

Scafandrii ataşară frânghii de navă, iar Ellie o simţi 
legănându-se în timp ce fu ridicată. Inima îi bătea 
nebuneşte în momentele în care aştepta ca nava să iasă la 
suprafaţă şi, când îi văzu pe bărbaţi aplecaţi peste 
margine, fu cuprinsă de panică pentru un moment şi 
încercă să deschidă parbrizul blocat cu mâinile, apoi se 
gândi la ceva mai bun. 

— E în regulă, şopti ea, foarte aproape de urechea lui 
Puck. O să reuşim. Trebuie să ne păstrăm calmul. 


Îl puse pe Puck pe după gâtul ei, trase aer în piept şi îşi 
concentră privirea pe parbriz până când acesta începu să 
strălucească. Doar Gorman îşi dădu seama de ce avea să 
se întâmple. Văzu cum expresia lui Ellie se schimbă şi 
recunoscu imediat concentrarea intensă a ochilor ei negri. 

— Aveţi grijă! strigă el, acoperindu-şi faţa cu mâinile. 
Dar fu prea târziu; toţi cei din barcă fură împroşcaţi cu apă 
murdară în urma exploziei. Următoarele momente fură 
confuze. Unii bărbaţi îşi scăpaseră armele pe punte, iar 
acum şi le căutau prin întuneric. Alţii fuseseră orbiţi de 
apă şi se ştergeau cu mânecile costumelor protectoare. 
Până să îşi revină ei, Ellie dispăruse, nava se umplea cu 
apă, iar comisarul se împiedica pe punte cu o maimuţă pe 
cap. 

— Ajutor! strigă el. Aaaa! 

Se mişca înainte şi-napoi. În disperarea lor de a se 
îndepărta de maimuţă, bărbaţii uitaseră de arme şi 
începuseră să alerge de colo-colo, ca şi cum s-ar fi jucat 
Scaune Muzicale? fără nici un scaun rămas, iar toată 
agitația îl speriase şi mai mult pe Puck. Pentru că nu o 
vedea pe Ellie şi pentru că voia să oprească toată tevatura 
şi tot zgomotul, maimuța îl muşcă pe comisar de urechea 
dreaptă, apoi îşi înălţă capul, îşi dezveli dinţii plini de 
sânge şi ţipă la bărbaţi ca şi cum ar fi fost posedat. Era cea 
mai înfricoşătoare imagine pe care o văzuseră vreodată - 
sângele comisarului în gura maimuţei - şi împietriră, ca şi 
cum jocul s-ar fi schimbat în Statuile Muzicale. 

— Nu staţi aşa ca nişte legume! strigă Gorman, căutând- 
o înnebunit pe Ellie. Trageţi în ea, proştilor! Unde e fata? 
Cineva să omoare maimuța şi să o găsească pe 
BLESTEMATA AIA DE FATĂ! 

Ellie se ţinea de marginea bărcii, cu picioarele în voia 
curentului. Apa era atât de rece încât ea era deja amorţită 
de la piept în jos şi abia putea respira. Înecându-se cu apă 
şi tremurând, încerca disperată să se prindă mai bine de 


3 Joc în care concurenţii se plimbă în jurul unor scaune (mereu cu 
unul mai puţin decât numărul concurenţilor rămaşi în joc), pe muzică, 
iar când aceasta se opreşte, trebuie să se aşeze cât mai repede. (n.tr.) 


margine, să nu fie luată de curent. 

„Puck nu ar supravieţui, se gândi ea, îngrijorată. 
Curentul este prea puternic, iar apa, prea rece.” 

Îi tremura maxilarul, şi mâna stângă i se „desprinse 
pentru un moment şi abia apucă să se ţină. Il auzi pe 
comisar ţipând după ce îl muşcase Puck, pe Gorman 
strigând la oamenii lui şi, însufleţită de dorinţa de a-şi 
salva prietenul, reuşi să se caţere peste margine şi se duse 
între ei. Se speriară de ea. Arăta ca un înger copil în 
hainele albe ude, dar ochii îi erau la fel de negri ca 
adâncul apei. Îşi dădu părul după urechi şi îi aruncă o 
privire lui Puck, iar acesta sări cu putere de pe umerii 
comisarului şi ateriză în poalele ei, o ridică în braţe, cu 
spatele la ei şi cu capul ascuns în umărul ei. 

— Ucideţi-i! urlă Gorman atât de înfuriat încât sunetul 
scos de el venea parcă dintr-o pereche de plămâni plini de 
frunze uscate. Repede! 

Auziră ceva greu căzând în apă şi se întoarseră să îl 
vadă pe comisar zbătându-se îngrozit peste bord. Se uitară 
cum este înghiţit de întuneric, apoi se întoarseră, îşi 
ridicară braţele şi o ochiră pe Ellie. Nu mai ezitară de data 
asta; copila avea un animal de gât, ai cărui dinţi erau 
pătaţi de sângele comisarului şi, prin vreun fel de magie, 
reuşise să facă parbrizul navei să explodeze. Dar aveau să 
se întâmple lucruri şi mai ciudate în întuneric, înconjurați 
de apă. Aveau să îşi aducă aminte de întâlnirea cu Ellie şi 
Puck pentru mult timp. 

În timp ce bărbaţii ochiră şi se pregătiră să tragă, ochii 
lui Ellie începură să ardă ca nişte cărbuni şi pielea ei să 
strălucească, de parcă ar fi avut o lumină pe interior. 
Mâinile bărbaţilor fură cuprinse de o senzaţie ciudată, ca 
nişte furnicături, de parcă venele lor erau invadate de 
energia ei, apoi armele începură să se zbată şi să se 
zvârcolească în mâinile lor, ca şi cum prinseseră viaţă şi 
voiau să scape. Copila nu se mişcă, nu clipi şi nu scoase 
nici un sunet, pur şi simplu îi privea cu calm. Nu puteau 
trage în ea. Armele refuzau să o ochească, nici ţinute în 
ambele mâini. Şi, înainte să apuce să-şi dea seama de ceea 


ce se întâmplase, două arme erau la Ellie, iar celelalte 
zburaseră în râu. Bărbaţii se uitau la mâinile lor goale ca şi 
cum era prima dată când le vedeau, apoi la Ellie, 
înfricoşaţi. 

— Nu vă apropiaţi, spuse ea încet, mişcându-se către 
scândura care făcea legătura cu cealaltă barcă. Sau vă 
ucid pe toţi. 

Bărbaţii începură să se dea înapoi, îngroziţi şi câţiva 
chiar se uitară peste margine, parcă luând în considerare 
ideea de a sări şi ei peste bord în apa îngheţată. 

— Rămâneţi pe loc! strigă Gorman. lar tu, rânji Gorman 
la Ellie, dacă mai faci un singur pas, mama, tatăl şi fratele 
tău vor muri. Am oameni la tine acasă care aşteaptă să le 
dau ordinul. Numai tu vei fi de vină, Ellie. Am puterea să îi 
omor pe toţi. 

Ellie îngheţă, cu inima parcă săgetată de Gorman. 

— Ştii că nu te poţi duce acasă, Ellie, spuse Gorman, 
concentrat asupra ei. Am nevoie de tine. 

— Vreau doar să le spun că nu am murit, spuse Ellie 
încet, cu ochii scăldându-i-se în lacrimi. Atâta tot. Nu le voi 
spune Secretul, promit! 

— Oricum nu poţi, zise Gorman cu răceală. Acum ne 
aparţii. 

— Te rog, îl imploră ea. Lasă-mă să-i văd măcar! Doar 
pentru câteva minute! Mi-e atât de dor de ei! 

— Nu, spuse el. 

— De ce? strigă ea. De ce nu mă laşi să îi văd? Ce vrei 
de la mine? 

— O să afli cât de curând, zise el. 

— Te rog, spune-mi! strigă ea. De ce nu vrei să îmi spui? 
M-ai luat de lângă familia mea, dar nu mi-ai spus de ce! Te 
rog! 

— Nu, spuse el, înfuriat. O să-ţi răspund când vreau eu, 
nu când vrei tu! 

Îşi luă privirea de la el, cu lacrimile arzându-i în gât. Era 
imposibil. Cum a putut crede că poate scăpa de Mal 
Gorman? îşi simţi corpul moleşindu-i-se de tristeţe şi 
armele căzură pe punte. 


— Intră acolo! ordonă Gorman, arătând spre coşciugul 
mai mare. Şi convinge-l pe Puck să intre în celălalt înainte 
să mă hotărăsc să îl omor din cauza tuturor problemelor pe 
care mi le-ai făcut. Mi-ai distrus vacanţa, Ellie. 

Ellie fu şocată să vadă cele două coşciuge de pe punte - 
unul mai mare pentru ea şi unul mai mic pentru Puck. 
Gorman o prinse de mână cu degetele lui ciolănoase. 

— Nu, se opuse ea în timp ce era împinsă spre el. Era 
surprinzător de puternic pentru un schelet umblător. 

— N-o să putem respira acolo! Ne vom sufoca! 

Gorman luă una dintre arme şi trase câteva focuri în 
capace. 

— Uite, se răsti el. Găuri ca să puteţi respira. Acum intră 
în el! 

Mâinile îi tremurau în timp ce îl încuraja pe Puck să se 
întindă în coşciug. Era îngrozitor, el se uita la ea cu ochii 
plini de încredere şi ea se simţi năpădită de vinovăţie. 
Săracul Puck. În timp ce punea capacul, îl auzi gemând de 
confuzie. Se căţără în celălalt coşciug cu lacrimi tăcute 
căzându-i pe obraji, încercată de noi sentimente: o furie şi 
o ură îngrozitoare, pe care nu le mai simţise niciodată. Era 
ca şi cum ceva creştea în ea, agitându-se, o căldură, un 
sunet pe care l-ar fi scos animale furioase alergând. 

Gorman stătea între cele două coşciuge şi se uita la ea. 
Şi el era încercat de un sentiment nou sau cel puţin de 
unul pe care nu îl mai trăise de mult. Se simţea puţin 
bucuros. O recuperase în viaţă şi tot efortul şi toată 
cheltuiala nu fuseseră în zadar şi, îşi dădea el seama, 
descoperise cum să o controleze. Poate că până la urmă 
noul proiect nu era o idee atât de rea. Tot ce trebuia să 
facă era s-o amenințe că îi ucide maimuța şi familia şi ea ar 
fi făcut tot ce i-ar fi cerut. 

— Totul va fi mai bine pentru tine în curând, spuse el, 
aproape cu blândeţe. În câteva săptămâni, o să îţi aduc 
câţiva prieteni să stea cu tine. 

— O să răpeşti mai mulţi copii? întrebă Ellie, uitându-se 
la el cu ură. Nu e de-ajuns că ai omorât deja doi? 

Îşi simţea pieptul arzând şi capul începu să îi zvâcnească 


din cauza furiei şi urii care se intensificau, iar sunetul de 
animale furioase se transformă în răgetul unei singure 
bestii, un monstru extraordinar din mintea ei. 

— Nici o sută de copii nu vor fi de-ajuns, spuse Gorman. 
Ai să-nţelegi într-o zi. 

— Sper că nu, răspunse ea, cu duritate. Pentru că, dacă 
aş face-o, ar însemna că sunt ca tine. 

— Noii tăi prieteni vor vrea să vină, continuă Gorman. 
Se vor ruga de mine să îi primesc. 

Ellie se uită la el cu ură, dorindu-şi ca el să fie mort, 
simțind că toată furia şi ura se transmiteau prin ochi. 
Pentru câteva secunde, Gorman îi susţinu privirea cu 
încredere, chiar zâmbind puţin, mulţumit de sine. Nu 
avusese intenţia să o facă, nici nu ştia că poate, iar când 
Gorman se crispă şi îşi dădu capul pe spate, ea nu făcu 
legătura dintre privirea ei şi durerea lui. El îşi deschise 
gura pentru a lua aer şi corpul îi deveni rigid, ca şi cum ar 
fi fost electrocutat. Umerii i se contractară şi mâinile 
începură să îi tremure ca şi cum era un borg defect. Apoi o 
dâră de sânge se ivi din una din nările lui, îşi închise gura 
din nou şi un sunet îngrozitor se auzi în timp ce el strânse 
din dinţi. Ellie îşi dădu seama că ochii ei erau atraşi ca un 
magnet de chipul lui şi încercă să îşi abată privirea de la 
el, înțelegând dintr-odată ceea ce făcea. Şi Gorman îşi 
dăduse seama. Putuse auzi răgetul, îi simţise mânia şi ura 
ca pe nişte cuțite care îi pătrundeau în creier. Fusese cea 
mai puternică durere pe care o simţise vreodată. 

— Puneţi-i capacul! scuipă Gorman, căzând peste un 
poliţist care întinsese mâinile să îl prindă. Închideţi-o, 
repede! 

Polițistul lovi capacul cu piciorul pentru a-l închide, iar 
timp de câteva săptămâni Ellie nu văzu altceva decât 
chipul îngrozit şi palid al lui Mal Gorman. 


Capitolul 4 


Spitalul Barford North era o clădire de ciment atins de 
rugină care arăta ca o închisoare. Spre deosebire de 
spitalul privat din apropiere, în Oxford, nu erau flori de 
plastic la recepţie, nu erau covoare pe jos, nici muzică 
relaxantă sau asistente zâmbitoare în halate albe, curate. 
În spitalul Barford North scaunele din camera de aşteptare 
erau zgâriate, gri şi ţintuite de podea. Nu era căldură. 
Automatul cu băuturi scuipa o cafea foarte slabă pentru 
două credite“ şi un beţiv adormit într-un colţ murmura în 
somn ceva despre sos de kebab. 

Părinţii lui Mika aşteptau tăcuţi să primească veşti, 
înfofoliţi ca să se apere de vremea rece de dimineaţă. Asha 
plângea, amintindu-şi cum ţipase la el cu numai câteva 
clipe înainte să înceapă să se înece - se supărase pe el, nu 
numai pentru că îi trezise în mijlocul nopţii, dar şi pentru 
că nu voia să accepte că Ellie era moartă. Şi acum ar fi 
putut să moară şi el şi ultimele cuvinte pe care le-ar fi 
auzit de la ea ar fi fost de ceartă. Se simţea teribil de 
vinovată şi de tristă. Îşi iubea copiii atât de mult încât 
durerea era de nesuportat şi mai degrabă ar fi murit ea 
decât să trăiască în continuare fără ei. 

David o strânse de mână. Nu îşi putea exprima 
sentimentele cu uşurinţă de faţă cu oameni străini, iar faţă 
de cei din spital părea calm, ca şi cum aştepta un tren, dar 
pe dinăuntru era sfâşiat de durere. 

Trecuseră două ore de la sosirea tumultuoasă a lui Mika 
într-o navă-salvare până să vină un doctor să le vorbească. 
David şi Asha îl urmăriră pe un coridor slab luminat până 
în faţa camerei în care se afla Mika. Doctorul era un om 
scund, cu faţa gri şi ochii serioşi. Părea obosit şi 
nerăbdător să plece. 

— Veţi fi bucuroşi să aflaţi că nu are nimic, spuse el, 
uitându-se la ceas. Îl puteţi lua acasă. 

— Poftim? strigă Asha, la un pas de leşin din cauza 


4 Înlocuitorul banilor. (n.tr.) 


şocului. Acum două ore, era aproape mort! Cum adică nu 
are nimic? Este imposibil! Nu putea respira! Se îneca! 

— Nu mă aşteptam să reacţionaţi aşa, spuse doctorul. 
De obicei, părinţii sunt fericiţi când le spun că starea 
copiilor lor este bună. 

— Normal că sunt fericită, bâigui Asha, cu ochii plini de 
lacrimi şi confuză. Sunt doar surprinsă, părea atât de 
bolnav... 

— Nu mai este cazul, spuse doctorul, nerăbdător. Şi-a 
revenit dintr-odată în timp ce îi făceam controlul şi s-a 
ridicat, părând dezorientat. Când l-am întrebat dacă ştie ce 
i se întâmplase, a bolborosit ceva de neînțeles despre apă 
la motor şi popcorn. Şi spune că totul pare întunecat, dar i- 
am făcut un set complet de analize şi pare perfect sănătos. 
Nu e nimic în neregulă cu ochii lui. 

— Deci dumneavoastră ce credeţi că i s-a întâmplat? 
întrebă David. Nu e normal ca o persoană să se înece din 
senin fără nici un motiv. 

— Habar nu am, răspunse doctorul. Cine ştie cum 
funcţionează mintea unui adolescent înainte de pubertate? 
Are probleme acasă sau la şcoală? 

Asha şi David se uitară unul la celălalt şi se întristară. 

— Da, spuse David, cu privirea în podea. Nu voia să îi 
spună doctorului despre obsesia lui Mika pentru Ellie, dar 
simţi că nu are de ales. 

— Sora lui geamănă a murit acum un an şi el refuză să 
accepte asta. 

— Aha, spuse doctorul. Asta ar explica nişte lucruri. 
Gemenii împărtăşesc legături puternice - să pierzi un 
geamăn e ca şi cum ai pierde o parte din tine. 

— Deci credeţi că totul se întâmplă doar în mintea lui? 
întrebă Asha. Că a inventat toată tevatura asta cu 
înecatul? 

— Este posibil, răspunse doctorul. Cred că ar trebui să 
discute cu cineva. Să se ducă la câteva şedinţe de 
consiliere şi să ajungă să accepte moartea surorii lui. Este 
evident că nu este un băiat tocmai normal. 

Îşi exprimară acordul cu strângere de inimă. 


— Încă ceva, continuă doctorul. Am observat că Mika 
are degetele de la picioare lipite şi nu este trecut în 
registru ca fiind un mutant. De ce? 

— Nu am ştiut că este un mutant decât la o zi după ce s- 
a născut, răspunse Asha. Mutaţia lui Ellie a fost mai clară - 
ea a avut degetele de la mâini lipite şi a fost operată la 
scurt timp după naştere, dar degetele lui Mika nu au fost 
băgate în seamă, pentru că nu le observase nimeni. 
Contează? 

— Din punct de vedere legal ar trebui să fie trecut în 
registru, spuse doctorul. 

— De ce? întrebă Asha. Mutaţia nu îl afectează în nici un 
fel, iar copiii de felul ăsta sunt abuzaţi şi trataţi ca şi cum 
ar fi ceva în neregulă cu ei. 

— Ştiu, zise doctorul, ridicând din umeri. Dar trebuie să 
o faceţi, aşa e legea. Puteţi să îl înscrieţi când treceţi pe la 
recepţie să achitaţi factura. 

Se întoarse şi se îndepărtă rapid, lăsându-i pe părinţii lui 
Mika să se bucure de faptul că fiul lor era bine şi în acelaşi 
timp să se obişnuiască până la urmă cu ideea că acesta nu 
era tocmai întreg la cap. 

— Nu-ţi face griji, spuse David, îmbrăţişând-o pe Asha. O 
să se facă bine în câteva luni. O să îl ducem să vorbească 
cu cineva despre Ellie, da? Şi o să încercăm să nu ne mai 
supărăm aşa pe el. Poate ar trebui să îl încurajăm să se 
apuce de vreun sport sau altceva, ca să nu mai petreacă 
atâta timp meditând în patul lui Ellie. Ce zici? 

— Nu ştiu, suspină Asha. Ştiu doar că îl iubesc şi vreau 
să fie sănătos iar. 

XXX 

Trecură câteva săptămâni şi, deşi Mika fusese 
morocănos când începuse să se ducă la consiliera lui, 
Helen, ajunsese să o placă foarte mult. Se ducea la ea la 
apartament în fiecare miercuri, după ore. Era bătrână şi îi 
lua o veşnicie să deschidă uşa şi mereu rămânea fără lapte 
sau înlocuitor de zahăr, sau pudră de ceai, aşa că băutura 
lui Mika venea mereu însoţită de o scuză şi cu ceva lipsă, 
dar nu asta conta. Deşi câteodată momentele cu ea erau 


plictisitoare - ca vizitele la bunica -, apartamentul ei, plin 
de cărţi vechi tipărite, plante false şi ornamente ciudate, 
era singurul loc în care Mika simţea că se putea destinde, 
pentru că Helen era singura persoană care credea că se 
putea ca Ellie să nu fi murit. 

— Ştiu că nu ar trebui să mă credeţi, spuse el, sorbind 
din ceai. Ar trebui să mă vindecaţi, nu să mă încurajați în 
nebunia mea. 

— Ştiu, răspunse ea, râzând răguşită. Vrei un biscuit? 

— Mă duc eu după ei dacă vreţi, se oferi el. 

— Nu, aşteaptă aici, frumosule, mă descurc. 

Mika o privi cum se ridică de pe canapea şi îşi târăşte 
picioarele până la bucătărie. Ploaia lovea în geam ca 
nisipul, iar singurele zgomote care se mai auzeau erau cele 
ale ceasornicului şi cele ale respirației ei în timp ce se 
apleca încet să ia biscuiţii din dulap. Părea la fel de fragilă 
ca obiectele de porțelan pe care le avea pe rafturi, ca şi 
cum s-ar fi spart dacă ar fi căzut; ştia totuşi că aparențele 
pot fi înşelătoare în cazul ei, că interiorul ei era dur. Arăta 
ca o vrăjitoare, se îmbrăca de parcă ar fi locuit pe stradă şi 
nu era surprinsă de nimic. 

— Am coşmaruri din nou, spuse el dintr-odată. 

— O, da, răspunse ea, trăgându-şi sufletul după ce se 
întoarse la canapea cu biscuiţii. Ceva interesant? 

— Nu chiar, spuse Mika, zâmbind - îi plăcea că femeia 
avea simţul ei al umorului. 

Helen se aşeză confortabil pe canapea, ca şi cum s-ar fi 
pregătit să se uite la un film, şi îi întinse biscuiţii. Erau 
biscuiţi digestivi, din acelaşi pachet din care fusese servit 
cu o săptămână în urmă şi el ştia că sunt vechi şi probabil 
expiraţi de un an, dar luă unul oricum. 

— Mulţumesc, spuse el şi încercă să îl mănânce fără să 
se strâmbe. 

— Deci, o să-mi spui despre coşmaruri sau doar m-ai 
tachinat? întrebă ea. 

— Dacă vreţi să vă povestesc. A 

— Dă-i înainte, spuse ea cu entuziasm. Îmi plac poveştile 
horror bune. 


El îşi termină biscuitul şi ea îi mai oferi unul; Mika îl luă, 
dar îl ţinu în poală. 

— Coşmarurile sunt la fel sau diferite unele de altele? 
întrebă ea. 

— La fel, spuse el. 

— Cum începe? 

Mika îşi imagină începutul coşmarului pe care îl avea în 
minte şi nu fu sigur că voia să îi spună. Putea simţi spaima 
teribilă care îl urmărea şi dimineaţa - norul negru pe care 
îl vedea cu colţul ochiului şi care îl însoțea la şcoală. 

— Te-ai răzgândit şi nu îmi mai spui? întrebă Helen, 
uitându-se la el cum se joacă cu biscuitul în mână. Nu 
contează. Putem să vorbim despre altceva dacă vrei sau să 
jucăm pocher. 

— Nu, vreau să vă spun, se hotări el, întorcându-se spre 
ea. Doar că e îngrozitor. 

— Haide, spune, m-ai făcut curioasă. 

— Bine, spuse Mika. Trase aer în piept. Începe cu mine 
întins în pat şi e ca atunci când a trebuit să mă duc la 
spital pentru că mă înecam. Mă trezesc, şi în jurul meu e o 
perdea verde şi îmi dau seama că am fost dezbrăcat şi că 
port unul dintre halatele acelea lungi care nu îţi acoperă 
dosul. 

— O, urăsc halatele alea, spuse Helen. Foarte ruşinos, 
dar potrivit pentru un coşmar. Imi cer scuze, continuă. 

— Perdeaua din jurul meu începe să se mişte ca şi cum 
cineva vrea să o tragă, dar nu numai într-un loc, ci peste 
tot, perdeaua tremură şi pot vedea siluete de oameni 
rezemaţi de ea. Apoi perdeaua dispare dintr-odată, ca şi 
cum s-ar fi ridicat cortina la teatru, şi sunt înconjurat de 
oamenii ăştia îngrozitori, care se înghesuie în jurul patului, 
se împing unii pe alţii şi vor să mă vadă mai bine. 

Helen dădu din cap. 

— Ce nu îţi place la ei? întrebă ea. 

— Capetele lor, răspunse Mika, începând să fie nervos. 
O să sune stupid. 

— Încearcă. 

— În loc de cap, au televizoare din acelea vechi, în genul 


celor care arată ca nişte cutii cu un geam în faţă, foarte 
mari şi grele. Par prea grele pentru umerii lor. 

— Am avut şi eu unul în copilărie, spuse Helen. Era 
televizorul meu din dormitor. Imaginea nu se vedea deloc 
bine. 

— Măi să fie, chiar că sunteţi bătrână, spuse Mika, dar 
regretă imediat cele spuse. Scuze, nu am vrut să zic asta. 

Ea râse. 

— Nu-i nimic, spuse ea. Chiar sunt foarte bătrână. Deci, 
oamenii ăştia au feţe? 

— Da, răspunse Mika. Se văd pe ecranele televizoarelor 
şi sunt îngrozitoare. Mă sperie. Arată ca nişte cranii cu 
ochi, cu pielea întinsă, cam ca hârtia, şi uscată, fără nici un 
fir de păr rămas, ca mumiile egiptene fără bandaje. Încep 
să discute cum să mă mănânce, ca şi cum nu i-aş putea 
auzi, şi se ceartă, pentru că unii vor friptură la cuptor şi 
alţii vor enchilada”. La capul patului este Cuţitarul, care nu 
vorbeşte, doar plimbă cuțitul pe o piatră şi se holbează la 
mine - şi eu sunt foarte speriat pentru că stau acolo, încerc 
să mă mişc, dar nu pot. Sunt ca paralizat. Şi dintr-odată se 
face întuneric şi nu pot vedea altceva decât feţele lor pe 
ecrane. Nu mai vorbeşte nici unul, doar se uită la mine, 
trecându-şi limbile creţe peste buzele uscate. 

— Recunoşti pe cineva? întrebă Helen. Sunt profesori 
sau vreunul dintre poliţiştii de când a dispărut Ellie? 

— Nu, răspunse Mika, tremurând. Arată de parcă nu ar 
trebui să mai fie în viaţă. 

— Par genul celor care iau pastile Veşnicia, spuse Helen 
dezaprobator. Mi-aş dori ca acele pastile să nu fi fost 
inventate. Au un efect straniu asupra celor care le iau. Ca 
şi cum corpurile lor se agaţă de viaţă, dar sufletele lor şi 
toată bunătatea dispar. Oamenii vor încerca orice numai să 
scape de moarte. Acum mii de ani, au încercat magia şi 
când asta n-a mers, s-au orientat către Dumnezeu - din 
cauza asta încă mai poţi auzi oameni spunând „Slavă 
Domnului”6 când se întâmplă ceva bun în viaţa lor. Dar 


5 Fel de mâncare mexican. (n.tr.) 
6 Expresie intraductibilă, ca urmare a eliminării literii „G“ din „God“, 


când nu i-a salvat nici Dumnezeu, au renunţat la religie şi 
au încercat cu ştiinţa. Dar eu nu sunt de acord cu toată 
treaba asta cu veşnicia, cu plătitul unei averi pentru a 
arăta ca un schelet cu ochi. Toţi oamenii nepotriviţi au 
căpătat posturi importante în Guvernul de Nord după 
ciumă şi nu sunt înlocuiţi pentru că trăiesc atât de mult. 
Nu e normal şi nu merită. Cred că oamenii ar trebui să 
moară cu demnitate când le vine rândul. N-aş spune asta 
în public, totuşi nu e tocmai un punct de vedere împărtăşit 
de toată lumea, aşa că nu spune şi tu mai departe. 

Se uită cu ghiduşie la el pe deasupra buzei ceştii. 

— Bine, zise Mika, zâmbind. 

— Ce îmi mai poţi spune despre Capetele de Televizor? 
întrebă ea. 

— Cei mai mulţi sunt bărbaţi, deşi îmi aduc aminte de 
două femei. La sfârşit, Cuţitarul înalţă cuțitul care 
străluceşte în lumina de la ecranele lor. 

— Şi cu tine cum rămâne? întrebă Helen. Friptură sau 
enchilada? 

— Nu ştiu. Mă trezesc gemând oribil. Mama se sperie. 

— Nu mă miră, spuse Helen. 


având ca rezultat „thank odd“. (n.tr.) 


Capitolul 5 


Nu era uşor să trăieşti într-un apartament micuţ în noul 
oraş Barford North. Singura verdeață pe care o vedeau de 
la geam refugiații era mucegaiul de pe perdelele vecinilor 
lor. Cei mai mulţi călătoriseră mii de kilometri, lăsând în 
urmă soarele şi căminele lor; era ca şi cum toată populaţia 
lumii ar fi fost aruncată într-un bol, amestecată şi apoi 
răsturnată în cutii de ciment. În turnul lui Mika locuiau 
oameni din toate ţările; era până şi un bărbat din 
Mongolia, care crescuse într-un cort, şi o femeie din Peru 
care se născuse la o fermă de lame. Acum, toţi locuiau în 
apartamente identice de patru metri pătraţi şi acest trai i-a 
învăţat să fie răbdători. Nu avea rost să ai un acces de 
furie într-un apartament în care totul se rabata, pentru că 
trebuia să strângi un lucru înainte să foloseşti un altul, şi 
nu era bine deloc să te grăbeşti, pentru că ajungeai cu 
sârma de rufe înfăşurată în jurul capului în loc să iei un 
sendviş. Trebuia să ridici patul pentru a utiliza bucătăria, 
apoi să ridici puţin din bucătărie pentru a folosi duşul. 
Acesta scârţâia şi se deforma când te urcai în el, robotul 
aspirator se oprea deseori, scoțând fum, mânerele de la 
dulapurile din bucătărie cădeau dacă strănuta cineva şi 
pereţii erau atât de subţiri încât îşi puteau auzi vecinii în 
momentele lor mai puţin graţioase. Singurul obiect de 
mobilier pe care îl deţineau era canapeaua din faţa 
televizorului. 

Dar nu avea rost să se plângă de traiul groaznic, pentru 
că altă soluţie nu se găsea. Nu avea nimeni o baghetă 
fermecată cu care să facă lumea frumoasă din nou. Nu 
putea nimeni să aducă înapoi pădurile şi câmpurile care 
fuseseră distruse din cauza Ciumei Animalelor şi pe 
măsură ce trecea timpul începuseră să se obişnuiască să 
trăiască în spatele Zidului, într-un iad de beton. Şi în unele 
privinţe viaţa era mai bună; dacă se certau, nu aveau unde 
să se ducă (decât dacă nu aveai chef să stai într-un hol 
dezolant), aşa că oamenii se străduiau să se poarte frumos 


unii cu ceilalţi. Membrii familiei lui Mika nu avuseseră o 
ceartă ca lumea până în ziua în care el se hotărâse că cei 
de la şcoală voiau să îl otrăvească. 

Şcoala lui Mika arăta la fel ca toate celelalte clădiri din 
noile oraşe construite după Ciuma Animalelor. Era o 
grămadă pătrată de ciment, atinsă de rugină, umedă şi 
rece, susţinută de patru stâlpi acoperiţi de alge, care 
păreau prea subţiri ca să ţină toţi acei copii deasupra apei 
strânse de inundaţii. Locul de joacă era un spaţiu plin cu 
aer rece şi întunecat, sub clădirea principală. Holurile slab 
luminate miroseau a respiraţie urâtă, iar clasele aveau 
pereţi nevăruiţi şi podele de beton. În clasa lui Mika nu 
erau ferestre adevărate; pe un perete era o serie de ecrane 
zgâriate care arătau imagini de pe un loc de joacă dispărut 
de patruzeci şi trei de ani, iar pe celălalt, un rând de 
postere istorice, majoritatea cu animale bolnave de ciumă, 
cu ochii împăienjeniţi şi cu spume la gură. Mai erau şi 
două imagini cu Pământul, una de dinainte de ciumă, cu 
pete verzi indicând pădurile tropicale şi câmpiile înverzite, 
iar a doua de după ciumă, care era gri deasupra Zidului 
pentru a reprezenta toate clădirile de beton şi galbene sub 
Zid, acolo unde totul era mort şi acoperit de praf otrăvitor. 
Dacă te  năşteai printre refugiați, nu aveai ceva 
îmbucurător la care să te uiţi. Nici măcar nu aveau 
profesori; aveau profesori desenaţi predând din nişte 
ecrane care se ridicau din spatele băncilor lor. Domnişoara 
Fowler stătea în faţă, dar singurul lucru pentru care era 
plătită era să îi înveţe să tacă din gură şi să îşi facă temele. 

larna, era aşa de frig în clasă încât îşi ţineau gecile 
încheiate până sus, iar doamna Fowler îşi punea o pătură 
pe genunchi şi purta mănuşi fără degete şi o pălărie 
împopoţonată. Căldura era inaccesibilă pentru o şcoală de 
refugiaţi. Trebuia să te duci la o şcoală privată dacă voiai 
căldură, profesori şi ferestre. Aşa că Mika fu foarte 
surprins când intră în clasă într-o luni dimineaţa şi găsi 
baloane lipite de pereţii gri şi panglici care atârnau de 
tavan. Culorile intense îi arseră ochii şi rămase în uşă 
clipind pentru câteva secunde, întrebându-se dacă nu 


intrase din greşeală în altă şcoală. Apoi o văzu pe doamna 
Fowler în faţa clasei umflând baloane. Avea panglici prinse 
de nasturii puloverului ei ponosit. Mika se duse la locul lui 
din primul rând şi se aşeză. Pe banca lui era o prăjitură pe 
o mică farfurie de plastic şi se uită la ea cu neîncredere în 
timp ce îşi trânti geanta pe podea şi îşi desfăcu geaca udă. 
În jurul lui colegii vorbeau entuziasmați, treziţi din 
plictiseala acută din cauza decorului de petrecere. 

— Nu vă mâncaţi prăjiturile încă, spuse doamna Fowler, 
lipind încă un balon de perete. Aşteptaţi să vină toată 
lumea! 

Mika se uită la prăjitura lui. Avea literele FDT scrise cu 
cremă albastră pe ea. O împinse până la marginea băncii şi 
închise ochii, încercând să îndepărteze valul de depresie 
care îl încerca de fiecare dată când venea la şcoală fără 
Ellie. Mersul la şcoală fusese cel mai chinuitor lucru de 
când ea nu mai era. Timp de câteva zile după dispariţia ei, 
colegii fuseseră drăguţi şi îi spuseseră cât de rău le părea, 
dar nu după mult timp îţi puteai da seama că ei credeau că 
murise. Prietenele lui Ellie se duseseră la ceremonia de la 
şcoală, plânseseră ca nişte prostuţe, iar după două 
săptămâni se purtau ca şi cum ea nici nu existase 
vreodată. 

Doamna Fowler era mai grijulie, deşi Mika se simţea 
jenat de atenţia ei; îl întreba tot timpul cum se mai simţea 
şi dădea din cap ca un preot la o înmormântare când el 
minţea, spunându-i că este bine. Începuse să o ocolească, 
aşa că într-un final ea renunţase şi îl lăsase în pace, ceea 
ce îi convenea lui Mika. 

Apoi începuseră bătăile de joc. În clasa lui Mika era un 
băiat pe nume Ruben Snaith. Era un băiat palid şi viclean 
care părea să aibă lapte în loc de sânge în vene şi un nas 
destul de ascuţit încât să dea găuri în uşi. Ruben era 
popular, dar asta numai pentru că era mai bine să îi fii 
prieten decât duşman - îşi schimba prietenii foarte des şi 
era rău, se lua mereu de mutanti. 

Când un cadavru fusese găsit în apa de sub şcoală şi 
poliţia anunţase că este cel al lui Ellie, în loc să fie 


înţelegător, Ruben îl aţâţase pe Mika. Îşi strânsese 
prietenii, toţi cu ochi sclipitori, şi încercase să îl facă pe 
Mika să arate prost, pentru că nu voia să accepte dovada 
că sora lui era moartă. Pentru ei nu era decât o delectare 
morbidă, ceva cu care să alunge plictiseala zilei la şcoală, 
dar pentru Mika era agonizant. La locul de joacă, se simţea 
ca într-o groapă plină de şerpi, în clasă, ca în bârlogul unui 
leu; nu se putea concentra la teme şi se simţea atât de 
nefericit încât nu voia să facă altceva decât să se ducă 
acasă şi să se culce. Dar nici în somn nu putea fi liniştit, 
pentru că imediat ce închidea ochii îi ţineau companie 
Capetele de Televizor. Nu credea că lucrurile s-ar fi putut 
înrăutăţi, dar se înşela, pentru că un monstru din 
coşmarurile lui avea să devină real. 

— Bun, toată lumea să fie atentă! spuse doamna Fowler, 
cu pieptul înainte, ca şi cum îl umflase din greşeală odată 
cu baloanele. 

— Faceţi linişte! După cum vă puteţi da seama, avem 
câteva surprize pentru voi astăzi! O doamnă de la Fundaţia 
pentru Dezvoltarea Tinerilor va veni în câteva minute să vă 
vorbească despre un nou proiect minunat... cum se numea, 
da, scrie aici: În formă mereu! citi ea de pe tableta din 
mâna ei. 

— Veţi primi sendvişurile gratuite la prânz şi cred că şi 
muzică, da, muzică în timpul prânzului cât vă mâncaţi 
sendvişurile gratuite şi o să vă vorbească despre vitamine 
şi exerciţii fizice şi despre un nou joc pentru după 
încheierea orelor de studiu. Nu pare distractiv? Puteţi să 
vă mâncaţi prăjiturile acum, cât o aşteptaţi să ajungă! 

Doamna Fowler ieşi în grabă din clasă, părând 
tulburată, cu panglicile dansându-i în timp ce păşea, iar cei 
din clasă începură să îşi mănânce prăjiturile şi să 
vorbească animat. 

Mika stătea pe Rândul Ciudaţilor, acolo unde ajungeau 
toţi neadaptaţii, mutanţii şi delincvenţii, chiar în faţa 
domnişoarei Fowler, ca să poată sta cu ochii pe ei. Aici, 
mai erau Roland, cel care era campion la concursul de 
pronunție şi care folosea des cuvinte ca „a indica” atunci 


când vorbea, Lara, ai cărei dinţi mutanti îi făceau gura să 
pară că era plină de boabe de porumb, şi Garlos, care se 
scobea în nas şi se ştergea pe păr. Mika fusese adus în 
faţă, pentru că nu mai lucra cum trebuia şi asta ar fi 
trebuit să fie o pedeapsă, dar el prefera să stea acolo decât 
lângă locul gol care fusese odată al lui Ellie. Acum, stătea 
lângă băiatul cel nou, Kobi Nenko, care se mutase în 
Barford North din Umbre. Kobi arăta ca o grămadă de 
haine aruncată pe un scaun, iar părul lui negru şi încâlcit îi 
acoperea faţa de tot. Fetelor le era frică de el, dar Mika îl 
plăcea pentru că era tăcut. Ultimul lucru de care avea 
nevoie era să aibă grijă de băiatul cel nou; mintea lui era 
atât de întunecată, încât se simţea ca şi cum ar fi dat găuri 
în toate lucrurile la care se uita. Dar era curios în legătură 
cu Kobi. Se simţea tras către el, conştient că în spatele 
cortinei de păr negru şi încâlcit aveau loc multe procese de 
gândire. Gânduri care aveau să izbucnească după trei 
săptămâni de tăcere. 

— De ce ne dau prăjituri? bolborosi Kobi prin păr şi, 
auzindu-l pe băiatul misterios vorbind pentru prima dată, 
Mika se simţi ca şi cum soarele ieşise din nori pentru o 
secundă. 

— Nu ştiu, răspunse Mika, uitându-se la prăjitură. Nu 
primim nimic de obicei, doar teme. 

— Nu o vrei pe a ta? întrebă plină de speranţă fata din 
spatele lui Kobi. Era atât de slabă, încât braţele îi erau ca 
nişte crengi, iar ochii prea mari pentru faţa ei. Kobi îi dădu 
farfuria lui şi o privi printre şuviţele de păr cum îşi 
împinge prăjitura cu totul în gură, aproape fără să mestece 
înainte să înghită. Mika i-o dădu şi el pe a lui, iar ea 
procedă la fel şi cu aceasta, înfulecând-o. Mika era 
bucuros că nu mai avea prăjitura. Se simţea ca şi cum ar fi 
scăpat de ceva neplăcut. 

Dintr-odată, se făcu linişte în spatele clasei; intrase 
cineva. Se auziră sunete de tocuri sacadate pe podeaua de 
beton în timp ce femeia care intrase străbătu rândurile 
până la biroul domnişoarei Fowler. Purta o rochie albă cu 
o curea albastră şi nişte pantofi negri, iar părul negru îi 


era strâns într-un coc în vârful capului. Avea cu ea o 
geantă mare, neagră, pe care o puse pe birou. Lui Mika îi 
aduse aminte de Marry Poppins - până când aceasta se 
întoarse şi îi văzu faţa: ochii îi erau spălăciţi, ca şi cum 
noaptea i-ar fi dat jos şi i-ar fi ţinut în clor; pielea îi era 
întinsă peste oasele feţei şi arăta ca hârtia înmuiată în 
ceai, iar buzele erau uscate şi dure. Îşi despachetă geanta 
şi puse un turn de pahare pe birou şi o plăcuţă cu numele 
ei pe care scria „Briony Slater - Asistentă În formă mereu! 
- Fundaţia pentru Dezvoltarea Tinerilor.” În timp ce Mika 
privea toate astea, i se părea că lumina devine mai slabă şi 
era singur în lumea lui de vis, un loc fără pereţi, doar cu 
un pat şi întuneric în jur. Ochii ei spălăciţi, buzele ei 
strânse apărură pe ecranul televizorului vechi şi, până să 
termine de despachetat, o văzu cum se apleacă deasupra 
lui în timp ce el stătea întins, rigid, pe pat. Un Cap de 
Televizor era în clasă. Chiar în faţa lui, cât el era treaz, în 
timpul zilei. 

— Bună dimineaţa tuturor! strigă ea, cu zâmbetul 
trăgându-i de pielea pergamentoasă. Mă numesc Briony 
Slater şi sunt asistenta voastră pentru programul In formă 
mereu! 

Cuvintele îi fură întâmpinate de tăcere. 

Îşi netezi rochia cu mâinile ca nişte gheare. 

„Nu fi prost, îşi spuse Mika. Oamenii din coşmarul tău 
nu există - nu poate fi un Cap de Televizor, e imposibil.” 

— Probabil vă întrebaţi de ce sunt aici! strigă asistenta, 
alăturându-şi palmele şi zâmbind ca şi cum ar fi fost pe 
cale să facă trucuri de magie pentru a-i binedispune. Am 
venit aici din partea unei noi organizaţii numite Fundaţia 
pentru Dezvoltarea Tinerilor. Aceasta are scopul de a vă 
ţine În formă mereu! 

— Ce noroc pe noi, se auzi din spatele clasei, urmat de 
un val de râsete înfundate. 

Ea ignoră comentariul, iar Mika se uită la ochii ei 
spălăciţi care se abăteau asupra lor într-un mod 
dispreţuitor. 

„Nu îi place de noi, îşi spuse Mika, crede că suntem 


nişte nimicuri.” 

— Astăzi, o să ne ocupăm de multe lucruri interesante! 
spuse ea pentru a le trezi entuziasmul. La prânz, veţi primi 
sendvişuri gratuite! 

— Iar mâncare gratuită? şopti Kobi. Suntem îngrăşaţi cu 
vreun scop? 

Mika se uită la Kobi, alarmat. Nu era loc de glume 
despre îngrăşat cu un Cap de Televizor în clasă. Se simţi 
îngheţat, fără să poată vorbi, şi abia putea controla valurile 
de panică ce îi străbăteau corpul. 

— Proiectul In formă mereu! vă va face pe toţi mai 
sănătoşi şi mai inteligenţi! continuă asistenta, ca şi cum ei 
ar fi trebuit să sară în sus de bucurie din cauza asta. Şi va 
fi foarte distractiv! mai târziu, vă voi spune despre un nou 
joc interesant! Dar mai întâi, vă voi vorbi despre Fit Mix. 

Făcu o pauză cât căută în geantă, de unde scoase un plic 
mic şi alb, ca şi cum ar fi tras un iepure dintr-o pălărie. Îl 
tinu deasupra capului ei şi îl arătă tuturor. 

— Acesta este Fit Mix, spuse ea. O să îl beţi în fiecare 
dimineaţă. Când ajungeţi la şcoală, veţi găsi pe bancă un 
pahar de plastic ca acesta. Făcu semn către un pahar în 
caz că era cineva care nu ştia cum arată. Paharul va fi 
umplut pe jumătate cu apă. Lângă pahar, veţi găsi un plic 
de Fit Mix şi un beţişor pentru amestecat. Desfaceri 
pliculeţul aşa... turnaţi conţinutul în paharul cu apă şi 
amestecați cu beţişorul. Apoi îl beţi. 

— De ce? întrebă cineva. 

— Fit Mix este un nou produs extraordinar creat pentru 
promovarea creşterii la adolescenţi. Sunteţi primii copii 
care v-aţi născut după treizeci de ani după Ciuma 
Animalelor şi acum, că vă apropiaţi de adolescenţă, 
Guvernul de Nord vrea să aibă grijă de voi. Ne interesează 
dieta voastră, în special cantitatea de produse Fab pe care 
le consumaţi. Poate că au gust bun, dar nu vă fac bine. E 
ca şi cum aţi mânca asta, spuse ea, ridicând tableta. Sau 
asta, zise arătând înspre pantoful ei. Apoi încărcă imagini 
cu fructe şi legume adevărate, pâine şi carne de la cutie şi 
se uitară la o prezentare. 


— Ar trebui să mâncaţi mai multe produse de acest fel, 
spuse ea. 

Copiii izbucniră în râs. 

— Nu putem să mâncăm mâncare adevărată! E prea 
scumpă! strigă cineva. Doar cei bogaţi mănâncă mâncare 
adevărată! 

— Ştiu, spuse asistenta. Mâncarea adevărată este 
scumpă pentru că are nevoie de spaţiu pentru a creşte, 
spaţiu care ne trebuie, aşa că majoritatea oamenilor 
consumă produse Fab în locul ei. De aceea veţi bea Fit Mix 
de-acum încolo. Aţi putea mânca doar bucăţi de covor sau 
pantofi şi tot aţi creşte mari şi puternici. 

Mika se uită la asistentă şi nu putu vedea altceva decât 
un Cap de Televizor aplecându-se deasupra lui, încercând 
să se hotărască dacă să-l toace pentru a-l face cârnaţi sau 
să îl fiarbă. Sub nici o formă nu avea să bea ceva din ce Îi 
dădea ea. 

— Vă rog, spuse el, iar ochii ei spălăciţi se fixară asupra 
lui. Puteţi să îmi spuneţi din ce e făcut? 

— Nutrienţi, răspunse ea prompt. 

— Ce fel de nutrienți? 

— Nutrienţi speciali, răspunse ea, uitându-se în altă 
parte. Vitamine şi altele. 

„Crede că sunt prost”, se gândi Mika, arzând de mânie. 

— Aş vrea să văd o listă, ceru el. Dacă mi se cere să-l 
beau, vreau să văd ce e În el. 

— Nu are nici un rost să vezi tu o listă, pentru că nu ai 
înţelege nimic, răspunse femeia, fără să se uite la el. 
Începu să aşeze paharele pe biroul domnişoarei Fowler. 

— De ce nu? întrebă el. Doar nu sunt prost. 

— Nici nu am zis că ai fi, spuse ea, întorcându-se scurt 
pentru a-i arunca o privire de gheaţă. Dar nu ai înţelege o 
listă cu denumiri chimice, nu-i aşa? Acum, mai are cineva 
vreo întrebare? 

Mika se uită la ea în continuare cum aranjează pahare şi 
răspunde la întrebări. 

În clasă se făcu linişte în timp ce toţi beau Fit Mix. Mika 
se uită la Kobi. Băiatul ezită în timp ce apucă pliculeţul şi 


beţigaşul şi Mika ştiu că nu voia să îl bea. 

„N-o face, Kobi”, gândi Mika. 

Trecu ceva timp până când Kobi se hotări, dar într-un 
final scutură conţinutul pliculeţului în pahar şi amestecă. 
Mika îl privi cum bea Fit Mix şi simţi o presiune 
acumulându-se în corpul lui. Kobi o băuse. Toţi făcuseră la 
fel. Ce făceau? Nu putea crede că o băuseră fără să ştie ce 
e în ea. Începu să ia în considerare posibilitatea ca el să fie 
nebun. Tocmai văzuse un personaj din coşmarul lui în 
clasă. Poate că se înşela în privinţa lui Ellie, poate că era 
moartă şi că toţi cei care încercaseră timp de un an să îl 
convingă de asta aveau dreptate; părinţii lui, poliţia, 
doctorii, colegii lui de clasă, poate că aveau toţi dreptate. 
Nişte sentimente teribile începură să danseze în interiorul 
lui; confuzie, paranoia, disperare şi ştia că trebuia să iasă 
din clasă înainte să explodeze. Se ridică şi îşi luă haina de 
pe spătarul scaunului. Kobi se uită la el, iar Mika îi văzu 
ochii albaştri inteligenţi pentru o clipă, prin perdeaua de 
păr. 

— Unde te duci? întrebă asistenta, tăios. 

— Am nevoie la toaletă, răspunse el, penibil. 

Ea se uită la pliculeţul nedesfăcut de Fit Mix de pe 
banca lui. 

— Trebuie să bei mai întâi, spuse ea, arătând spre el. 

Mika refuză, împietrit, ca un animal blocat într-o cameră 
cu un măcelar în uşă. Toţi cei din clasă se holbau, 
încercând să-şi înăbuşe râsetele. Era de nesuportat. Se 
simţea ca şi cum pielea i s-ar fi putut deschide pentru a 
face loc unui vârcolac panicat. 

— Bine, spuse asistenta. Mă duc după profesoara ta. leşi 
repede din clasă cu mâinile pe lângă corp. 

— Ciudatule stresat! strigă Ruben Snaith din spatele 
clasei. Crezi că vrea să te otrăvească? 

— Las-o baltă, Ruben, spuse Mika. Nu e treaba ta. 

— Eşti un mutant ciudat, ar trebui să fii închis, spuse 
Ruben rânjind. Apropo, ce mai face Ellie? S-a întors din 
vacanţă? apoi îi murmură ceva băiatului de lângă el, care 
se uită la Mika şi râse. Mika văzu o fată jucându-se cu o 


şuviţă de păr, zâmbind. 

„Ei cred că e amuzant, îşi spuse Mika. Toţi cred că sunt 
nebun.” 

Arzând de mânie, trecu printre bănci cu disperare, 
împingând de spătarele scaunelor. Dar, înainte să ajungă 
la uşă, asistenta se întoarse cu doamna Fowler şi cu 
directorul, domnul Grey, şi fu oprit. 

Domnul Grey arăta ca şi cum toată viaţa mâncase beton 
şi băuse apa de la inundaţii. Chiar şi gulerul lui, care îi 
venea până la bărbie, arăta de parcă era făcut din beton. 
În timp ce intră în clasă, tăcerea fu absolută, încât Mika 
putu auzi sunetul procesoarelor din bănci. Toţi se temeau 
de domnul Grey, chiar şi doamna Fowler. 

— Unde te duci? întrebă domnul Grey repede, cu ochii 
rotindu-i-se ca nişte pietre. 

Mika nu răspunse. 

— Am înţeles că nu vrei să bei vitaminele. 

Mika rămase tăcut în continuare, speriat ca nu cumva să 
zică ceva ce ar fi regretat după aceea. 

— Sunt vitamine, Mika, spuse doamna Fowler, ca şi cum 
i-ar fi vorbit unui bebeluş. Îţi fac bine. Când ai mâncat 
ultima oară mâncare adevărată? De Crăciun? Astăzi, 
trebuia să fie o zi distractivă, o să primiţi senavișuri 
gratuite la prânz şi e vorba şi de un nou joc... Vocea i se 
pierdu în timp ce se juca cu panglicile prinse de nasturi. 

Cum ar fi putut să iasă? Se simţea de nestăpânit. 
Asistenta şi doamna Fowler stăteau între el şi uşă, în timp 
ce domnul Grey citea profilul lui Mika de pe o tabletă. În 
spatele lui, toţi cei din clasă se holbau şi îşi ţineau în frâu 
chicotelile. 

— Mika Smith, spuse domnul Grey, cu vocea răsunându-i 
ca într-o gară. Îşi ridică privirea şi se uită cu calm la Mika. 
Mika simţi un fior rece trecând prin el. 

— De ce eşti împotriva oricărui lucru? spuse el încet. 
Observ din profilul tău că eşti cel mai inteligent băiat din 
clasă, dar notele tale sunt foarte mici şi eşti nepoliticos şi 
întrerupi ora. Ai devenit atât de paranoic încât să crezi că 
tu, un băiat de doisprezece ani, ştii mai multe lucruri decât 


guvernul şi şcoala? 

Mika se uită în jos şi dădu din cap în semn că nu credea 
asta. Nu era sigur în legătură cu nimic. Tocmai văzuse un 
Cap de Televizor în clasă. 

— Asistentă! lătră domnul Grey. Aduceţi plicul de Fit 
Mix. 

Asistenta se duse până la banca lui Mika şi luă paharul, 
plicul şi beţişorul. Mika îşi dădu seama că avea să fie forţat 
să îl bea şi se repezi înainte, încercând să fugă pe lângă 
doamna Fowler, dar chiar înainte să scape fu prins de 
mână de domnul Grey şi tras înapoi în clasă. 

— Ba n-ai să faci asta! spuse el înfuriat, strângându-l pe 
Mika atât de tare de mână încât băiatul simţi că îi taie 
circulaţia. 

— Nu mă puteţi obliga să beau! zise Mika, încercând să 
scape din strânsoarea domnului Grey. 

— Ba pot! spuse domnul Grey. Toţi ceilalţi au băut deja. 
Dacă nu te supui, o să îi amendez pe părinţii tăi cu o sută 
de credite. 

Cei din clasă fură şocaţi. O sută de credite era cea mai 
mare amendă şi Mika ştia că părinţii lui s-ar fi înfuriat la 
culme dacă se prezenta cu ea la ei. Asistenta îi întinse 
paharul cu Fit Mix cu o mână firavă. Era roz şi părea 
scârbos. 

— Bea! porunci domnul Grey. 

Mika luă paharul, simţindu-şi inima bătându-i tare în 
piept. Toți se holbau la el. 

— Hai odată, ciudatule! strigă Ruben. Bea odată! 

Mika nu fu foarte sigur de ceea ce se întâmplă. Pentru 
un moment, se holbă în paharul cu băutura roz, încercând 
să se convingă să o bea; în secunda următoare, paharul i 
se zbătu în mână, iar conţinutul zbură într-un arc roz şi 
scârbos şi ateriză pe faţa directorului. Totul îngheţă pentru 
un moment ca şi cum cineva pusese pauză în timpul unui 
film, băutura, domnul Grey, inima lui Mika, asistenta, 
profesoara, elevii, totul era împietrit şi tăcerea fu deplină 
în timp ce băutura începu să se scurgă de pe faţa domnului 
Grey pe gulerul lui. 


— Nerecunoscător mic ce eşti! ţipă asistenta la Mika, cu 
ochii ei spălăciţi plini de ură. Cum îndrăzneşti? Se duse 
furioasă până în faţa clasei, ca şi cum se săturase de toată 
scena; sunetul făcut de pantofii ei semăna cu o mitralieră 
descărcată. 

Domnul Grey luă cu calm o batistă şi începu să se 
şteargă pe faţă. Mika îşi simţi stomacul plonjând de frică. 
Ruben râse maliţios în spatele lui. 

— Tu! urlă domnul Grey, arătând spre Ruben. În 
picioare! Cum îndrăzneşti să râzi? Amendă de cincizeci de 
credite! Să vedem dacă îţi mai arde de râs! apoi se 
întoarse către Mika, cu urme roz încă strălucindu-i pe gene 
şi sprâncene. Vino cu mine! şuieră el şi îl trase pe Mika 
afară din clasă de gulerul tricoului. 


Capitolul 6 


După cincisprezece minute, când termină de ţipat la 
Mika, domnul Grey îl lăsă pe scaunul din biroul lui, 
spunându-i „să se gândească bine la ce făcuse”. Plecase, 
după cum credea Mika, la toaleta profesorilor, să îşi spele 
băutura cu vitamine de pe faţă. 

Mika nu mai fusese niciodată în biroul domnului Grey şi 
se uită cu tristeţe în jur, la biroul gol şi la cele trei scaune 
tari - de tipul celor care parcă îţi sapă în spate când te 
aşezi pe ele. Pereţii erau zugrăviți cu gri, iar fereastra 
dădea spre Fabrica Fab şi spre un stâlp de electricitate. In 
faţa biroului domnului Grey era un grup de ecrane care 
transmiteau imagini de la camerele de supraveghere - 
locul de joacă întunecat de sub şcoală; holuri goale şi 
dezolante; toalete defecte şi clase cu elevi care lucrau. Se 
ridică şi căută imagini din clasa lui. Găsind ecranul, îşi 
privi colegii. Asistenta Cap de Televizor împărțea pungi, 
plimbându-se printre rânduri cu un zâmbet afectat şi dând 
scurt din cap de fiecare dată când un elev îi mulțumea. Se 
uită la ei cum înhaţă pungile şi caută în ele, scoțând 
lucruri şi punându-le pe bănci ca şi cum ar fi fost Crăciunul 
şi ar fi deschis cadouri de la Moş. Văzu o şapcă, o cană şi 
multe alte lucruşoare pe care nu le putu identifica. 
Baloanele colorate se mişcau pe lângă pereţi. Colegii lui se 
simțeau bine. Se aşeză din nou pe scaunul tare din faţa 
biroului domnului Grey, cu capul în mâini, încercând „să se 
gândească bine la ce făcuse”. Era şi el la fel de curios ca 
directorul în legătură cu gestul lui, dar nu ştia nimic. Se 
simţi confuz, singur şi speriat. 

„Ar trebui să îmi cer scuze, îşi zise Mika. Să îi spun că 
îmi pare foarte rău şi să inventez o scuză pentru ce am 
făcut. Să fac în aşa fel încât să fie bine ca să mă pot 
întoarce în clasă şi să mă port normal.” 

Dar nu se simţea normal, deci cum ar fi putut să se 
poarte aşa? Cum ar fi putut să primească o pungă cu 
cadouri de la un Cap de Televizor şi să râdă şi să 


zâmbească, aşa cum făceau toţi ceilalţi? Iar zgomotul din 
capul lui devenise mai puternic de când ieşise din clasă, nu 
se liniştise. Cât timp domnul Grey tipa la el, auzea o şoaptă 
în minte: „Încearcă să te otrăvească, îţi spun minciuni. 
Totul e o minciună. Nu îi crede.” 

„Oare e vocea lui Ellie?” se întrebă el. Mai avusese 
senzaţia că o poate auzi de mai multe ori de când 
dispăruse. Cineva sigur vorbea cu el... 

Îşi legăna scaunul, ţinându-şi capul în mâini, în timp ce 
Capetele de Televizor se învârteau în jurul lui ca nişte 
fantome, având cuţitele pregătite să îl mărunţească şi să îl 
servească la aperitiv. 

„Vreau să o văd pe Helen, se gândi el cu disperare. Ea o 
să mă facă să mă simt mai bine.” 

Se auzi uşa de la birou şi se sperie. O privi cum se 
deschide pentru a le face loc domnului Grey şi doamnei 
Fowler. Aceasta îşi dăduse jos panglicile de pe pulover. 
Părea speriată şi rămase stângace lângă biroul 
directorului. Mika îşi putea da seama că se simţea ciudat 
din cauza felului în care era tratată, dar ştia şi că nu avea 
să facă nimic în sensul ăsta. Domnul Grey era şeful. 

Directorul părea mândru, acum că era curat. Intr-o 
mână avea tableta, iar în cealaltă ţinea un obiect pe care 
Mika îl recunoscu imediat: gulerul de pedeapsă. Ultima 
dată când îl văzuse Mika, era la gâtul unui băiat pe nume 
Detroit Pippin, care încercase să dea foc şcolii, când avea 
şapte ani. Focul nu se răspândise pentru că pereţii erau 
prea umezi, dar până ca Detroit Pippin să împlinească opt 
ani, locuia într-un complex de închisori pe coasta de nord a 
Irlandei. 

— Părinţii tăi vor ajunge în curând, spuse domnul Grey, 
punând gulerul de detenţie cu grijă pe birou, ca să nu 
afecteze suprafaţa. O să avem o discuţie plăcută. 

Mika gemu în sinea lui. Începu să îşi dea seama că 
fusese mai rău să arunce Fit Mix în faţa directorului decât 
să dea foc şcolii. 

— Bun! continuă domnul Grey într-o manieră oficială, 
stând cu spatele drept şi cu picioarele apropiate. 


Pedepsele! 

Le prezentă ca şi cum ar fi citit o listă de cumpărături. 

— O suspendare de şapte zile începând de mâine, spuse 
el, ridicându-şi privirea din tabletă numai cât să-i vadă 
reacţia lui Mika. Acesta se uită înainte, refuzând să-i ofere 
satisfacția. Vei purta gulerul de pedeapsă pentru a ne 
asigura că nu pleci nicăieri sau că nu te distrezi cât timp 
nu eşti la şcoală; vei sorta zece mii de mărgele în şase 
culori şi în ultimă instanţă, amenda de o sută de credite. 
Sunt sigur că părinţii tăi vor fi absolut încântați. 

Mika se uită lung la gulerul de pedeapsă şi îşi muşcă 
limba. Nu îi păsa de suspendare, de guler sau de mărgele, 
ci de amendă - el merita să fie pedepsit, nu părinţii lui. Nu 
era corect. 

Gulerul era făcut din două bucăţi de metal cu balamale. 
Mika îi simţi greutatea apăsându-i corpul. Domnul Grey 
strânse şuruburile cu mult prea mult entuziasm până când 
Mika nu mai putu respira şi îşi simţi capul umflându-se ca 
un balon. Se întreba dacă ar fi trebuit să spună ceva, dar 
îşi aminti de soarta lui Detroit Pippin şi tăcu. 

— Nu cred că poate respira, spuse doamna Fowler, 
privindu-l îngrijorată şi rozându-şi degetul mare. 

— Serios? spuse domnul Grey, uitându-se la Mika, 
sceptic, ca şi cum nu observase că îi ies ochii din cap. 

— Ce-i drept, e cam roşu la faţă, adăugă ea. 

Domnul Grey slăbi gulerul, fără entuziasm. 

Era strâns aşezat pe gâtul lui Mika şi îi săpa în umeri. 
Directorul îi explică despre şocul electric pe care l-ar fi 
suferit dacă ar fi încercat să părăsească apartamentul. 

— Dacă pui un picior în afara apartamentului tău, vei 
primi un şoc destul de puternic astfel încât să faci pe tine, 
spuse el, zâmbind maliţios. Apoi se duse la unul dintre 
dulapurile din birou, scoase o cutie de mărgele de sortat şi 
i le pasă lui Mika. 

— N-o să te plictiseşti, spuse el. 

Mika se holbă fără expresie la cutie. Mărgelele erau atât 
de mici încât nu puteau fi alese decât cu penseta, iar Mika 
trebuia să le sorteze în şase cutii mai mici înainte să se 


întoarcă la şcoală. 

— Ai ceva de spus? întrebă domnul Grey, cu o 
sprânceană ridicată. 

Mika clătină din cap. Nu mai avea de gând să-şi ceară 
scuze. 

— Bine, spuse directorul. Vorbeşti doar cu părinţii tăi, 
nu-i aşa? Bine. Am lucruri mai importante de făcut. Ne 
vedem într-o săptămână în biroul meu ca să-mi spui cât îţi 
pare de rău pentru ce ai făcut şi să bei vitaminele. 

Mika strânse din dinţi. 

„De-aţi fi atât de norocos”, gândi el. 

XXX 

Directorul vorbi cu părinţii lui Mika în hol, iar Mika îi 
aşteptă să termine, nerăbdător, imaginându-şi toate 
grozăviile pe care domnul Grey le spunea despre el. 
Domnul Grey păru mulţumit când intră în birou, iar Asha şi 
David nu mai aveau cuvinte din cauza supărării; ochii 
mamei lui erau atât de duri, încât Mika nu se putea uita la 
ea, iar tatăl lui era palid şi nervos şi îşi strângea pumnii 
foarte tare. leşiră din birou fără să scoată vreun cuvânt, 
iar Mika îi urmă, strângând cutia cu mărgele, simţindu-şi 
inima ca un sac de box care urma să primească nişte 
lovituri puternice. 

Mika îi urmă în afara porţilor şcolii, la fel de întunecat 
ca norii de deasupra lor. Pasarela era liberă pentru că 
toată lumea era la serviciu sau la şcoală, iar vântul îi 
arunca vapori de apă în faţă. Părinţii lui erau încă 
îmbrăcaţi în uniformele de la muncă, iar Mika îşi dădu 
brusc seama ce necazuri îi aşteptau, pentru că plecaseră 
mai devreme. Se uită la spatele lor în timp ce mergeau 
înaintea lui şi se simţea ca în mijlocul unei furtuni şi că 
avea să fie şi mai rău. Ascultă zgomotul trenurilor şi al 
maşinilor pe perne de aer care circulau pe tronsonul 
înspre Oxford Central, sunetele ascuţite al navelor celor 
bogaţi pe căile aeriene de deasupra norilor şi cele metalice 
din fabrica de mâncare Fab şi simţi un val de disperare. 

„Cum de ajunsese lumea atât de rău?” se întrebă el. 

Se uită în jur şi nu văzu altceva decât nori întunecaţi, 


apă strânsă de inundaţii şi beton creat de fiinţe umane. 
Chiar şi ciuma venise tot de la oameni; animalele se 
îmbolnăviseră de la un şoarece care scăpase dintr-un 
laborator de cercetare şi totuşi oamenii dădeau vina pe 
animale. Şi din cauza ciumei, oamenii otrăviseră toţi 
copacii şi toate plantele pentru ca animalele să nu mai aibă 
unde trăi sau ce să mănânce. Tot ce fusese frumos în lume 
fusese distrus. Cum de ajunseseră să trăiască așa? Tânjea 
după tot ceea ce nu văzuse niciodată. Tânjea după iarba pe 
care nu o simţise sub picioare niciodată şi după florile pe 
care nu le mirosise. Şi era mânios din cauză că lumea în 
care se născuse era distrusă. Cum de au permis oamenii 
aşa ceva? Nu avea sens. Lumea nu avea sens şi el nu avea 
sens. Se simţea ca şi cum se clătina prin lume cu braţele 
deschise şi cu ochii acoperiţi, încercând să rezolve un joc 
imposibil. Dar ce ştia el, un băiat de doisprezece ani? Nici 
măcar nu avea voie să hotărască să nu bea nişte vitamine. 

„Şi toţi au râs de mine, se gândi el. Toţi cred că sunt un 
ciudat. Până şi Kobi a băut.” 

Intrară în casă în linişte. Era mohorât şi rece, dar 
părinţii lui nu aprinseră lumina, ci se opriră lângă canapea 
şi se întoarseră spre el. 

— Deci? spuse Asha, supărată. 

— Nu m-am putut abţine, murmură Mika, mai speriat 
decât fusese de domnul Grey. 

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă David cu răceală. De 
la ce nu te-ai putut abţine? 

— Nu am putut să beau vitaminele, zise Mika, îngrijorat. 

— Aşa că te-ai hotărât să i le arunci în faţă directorului? 
zise Asha. Ce idee minunată! De ce nu i-ai tras una în 
picioare, dacă tot aveai de gând să-i faci ceva? 

— Ce încerci să faci, Mika? zise David, trecându-şi mâna 
prin părul rărit, exasperat. Vrei să rămânem fără casă? Nu 
ne putem permite să plătim o amendă de o sută de credite! 
Nici măcar nu am terminat de achitat factura de la spital! 

— Ştiu, îmi pare rău, zise Mika cu sinceritate. Dar 
domnul Grey încerca să mă forţeze să beau chestia aia. 

— Era o petrecere, fir-ar să fie! strigă David, înfuriindu- 


se la culme şi începând să se plimbe în jurul canapelei. 
Crezi că vor să te otrăvească? 

— Nu ştiu, zise Mika încet. Nu mi se părea în regulă. 

— Of, Mika, zise Asha, simțindu-se copleşită de 
disperare, pentru că se simţea aşa pierdută. De ce te-ar 
otrăvi? Sunteţi primii copii care s-au născut de treizeci de 
ani încoace! Vor să vă ajute să creşteţi în putere! Băutura 
aia conţine vitamine şi nutrienți în plus, pentru că nu 
mâncaţi altceva decât mâncare sintetică! 

Mika îşi privi tatăl cum se sprijină cu ambele mâini de 
spătarul canapelei şi pentru o clipă crezu că avea să 
înceapă să plângă. 

— Tu ştii ce e mâncarea Fab? 

Mika dădu din cap. 

— Este mucegai! spuse ea, cu lacrimi în ochi. Mucegai 
alb crescut pe pereţii din fabricile Fab! il răzuiesc de pe 
pereţi şi îi pun coloranţi şi arome ca să arate ca şi cum ar 
fi mâncare, dar nu este! Îl mâncăm pentru că nu avem altă 
soluţie! Pur şi simplu ne ţine în viaţă, nimic altceva! Ar 
trebui să fii recunoscător pentru Fit Mix! 

Părea că tatăl lui începuse să îşi revină şi se ridică. 

— Trebuie să-l bei, spuse el, cu autoritate. Când te 
întorci la şcoală, aşa o să faci. 

— Nu vreau, se rugă Mika. 

— Nici eu nu vreau să conduc un afurisit de tren în 
fiecare zi! strigă David. Crezi că mie îmi face plăcere 
munca pe care o fac? În fiecare zi stau în tren şi conduc de 
la Oxford la Glasgow de patruzeci şi opt de ori! De fapt, 
nici nu conduc eu trenul, ci un computer! Mă uit doar la 
ecran să văd dacă ceva nu e în regulă! Crezi că mă distrez? 
NU! Mă plictisesc atât de tare încât aş vrea mai bine să îmi 
smulg părul din cap fir cu fir şi apoi să le număr! 

David dădu un pumn în spătar. Mika fu luat prin 
surprindere şi sări din cauza şocului, ca şi mărgelele pe 
care trebuia să le aleagă în cutia lor. Nu-l mai văzuse pe 
tatăl lui să facă aşa ceva vreodată. 

— Uită-te la mine! spuse David arătând spre uniforma 
lui albastră cu nasturi aurii şi revere tocite, apoi se uită 


urât la Mika. Uită-te la mama ta! Cum crezi că se simte ea 
ducându-se în fiecare zi la lucru îmbrăcată aşa? 

Asha purta un costum de cowgirl: o pălărie specifică, cu 
imprimeu alb cu negru cu pete, o cămaşă albă cu nasturi 
rotunzi şi pinteni. Era chelneriţă într-un restaurant tematic 
pentru bogaţi, unde se servea mâncare adevărată, din 
Oxford. În fiecare zi, când pleca de la muncă, i se căuta în 
geantă să fie siguri că nu fură bucăţi pe jumătate 
mestecate de carne de la cutie de pe farfuriile pe care le 
curăța. Mika se uită la ea. O văzuse în costumul acela în 
fiecare zi timp de şapte ani, aşa că se obişnuise, dar pentru 
prima dată îşi dădu seama cât de ridicol arăta, cât erau de 
nepotrivite hainele pe lângă trăsăturile ei diafane şi părul 
lung. 

— Câteodată, trebuie să faci lucruri pe care nu vrei să le 
faci! strigă David. 

— NU! ţipă Mika şi fugi în dormitorul lui unde se aruncă 
pe patul lui Ellie. NU ÎL BEAU! 

— Atunci poţi să stai în pat până când TE 
RĂZGÂNDEŞTI! strigă David, închizând uşa. 

— BINE! strigă şi Mika. AŞA O SĂ FACI! 

XXX 

Mika rămase în patul lui Ellie tot restul zilei, aţipind din 
când în când şi uitându-se la plafonul jos şi alb al paturilor. 
Era de obicei decorat cu imagini-holograme - majoritatea 
cu Ellie, care zâmbea sau se strâmba, puse acolo de Mika. 
Restul erau poze cu animale pe care le lipise Ellie înainte 
să dispară. Asha le ura. Nu putea înţelege cum copiii ei 
voiau să se uite la poze cu vinovaţii pentru situaţia în care 
se aflau: vidre înotând într-un râu, o turmă de zebre în 
Africa şi o pereche de papagali într-un copac, împreunaţi 
în dreptul piepturilor verzi. Mika iubea acele imagini, dar 
acum era atât de supărat încât nu suporta să se uite la ele. 
Le luă şi le ţinu în mână pe sub pătură, în timp ce părinţii 
lui se certau în şoaptă în camera alăturată. 

După un timp, auzi cum trag patul şi se pregătesc de 
culcare. Puse pozele cu Ellie sub pernă şi se întoarse pe o 
parte, sperând să adoarmă pentru a scăpa de gândurile 


care îl supărau. Era greu să se aşeze confortabil din cauza 
gulerului care îi apăsa pe gât. Adormi uşor, ca o piatră 
alunecând pe o întindere nesfârşită de gheaţă, deschizând 
brusc ochii din când în când ca şi cum ar fi dat de un 
obstacol. După un timp, pleoapele îi erau prea grele pentru 
a le mai putea ridica şi în acele scurte momente în care 
aproape că era conştient, îşi ţinu ochii închişi şi se forţă să 
adoarmă la loc. Nu ştia de când adormise când simţi ceva 
ud şi rece pe ochiul stâng. Se chinui să-şi deschidă ochii, 
mutându-şi capul într-o parte pe pernă. 

Aproape de faţa lui era o altă faţă, cu un nas negru şi ud 
de forma unei bomboane. Doi ochi negri şi sinceri se uitau 
într-ai lui şi o pereche de urechi moi se ridicară în timp ce 
Mika se mişcă, aşa cum ar fi făcut la orice gest brusc. Era 
un fel de câine, se gândi Mika, dar nu era sigur; nu văzuse 
unul adevărat niciodată, doar câini bolnavi arătaţi la 
televizor, cu ochii împăienjeniţi, iar acest câine era tare 
ciudat: era mare şi slab, mai degrabă un cerb mic decât un 
câine şi părea să îi fie mai frică de Mika decât îi era lui 
Mika de el. 

— Bună, şopti Mika, cu o voce care spera să fie 
prietenoasă, pentru că nu voia să fie muşcat, iar câinele 
răspunse cu o mişcare de cap înainte şi îl atinse din nou cu 
botul, apoi îl linse pe toată faţa cu o limbă roz, mirositoare. 
Mika putea auzi sunetul cozii lui lovindu-se de covor, iar 
respiraţia îi era caldă şi rapidă. Sigur că nu avea să fie 
muşcat, Mika îl împinse cu blândeţe într-o parte, pentru a-l 
face să nu îl mai lingă, ca să se poată uita la el cum 
trebuie. Era greu şi cald, de culoarea biscuiţilor cu unt. 
Botul, picioarele şi coada erau lungi şi zvelte, iar blana era 
scurtă şi mătăsoasă, cum nu atinsese Mika niciodată. Îşi 
trecu mâna peste capul şi gâtul câinelui, admirând negrul 
ochilor şi al nasului, care contrastau cu blana lui moale şi 
deschisă la culoare. li putea simţi muşchii pe sub blană şi 
era cald. Privirea îi era blândă. 

— Eşti frumos, spuse Mika. Ce cauţi aici? 

Câinele se aşeză şi se uită la el. 

— Ce? întrebă Mika. 


Câinele ridică una din labe şi o puse pe pătură, apăsând 
pe mâna băiatului, care se afla dedesubt. Mika auzi un 
sunet metalic la gâtul lui şi văzu că are o zgardă cu un 
ecuson rotund. Mika se ridică şi ţinu ecusonul între 
degete, încercând să vadă ce scrie pe el pe întuneric. 

— Awen, zise el şi urechile câinelui se ridicară ca semn 
că îşi recunoscuse numele. Awen e numele tău? Tu eşti 
Awen? 

Awen se bucură cu limba atârnată într-o parte. 

— Bună, Awen, îmi pare bine să te cunosc! spuse el, 
mângâindu-i urechile şi descoperind uimit legătura dintre 
un băiat şi câinele lui. Îl mângâia încontinuu - era 
dependent de blana lui mătăsoasă şi de corpul bine făcut. 

„Îi place de mine, îşi spuse Mika, şi mie îmi place de el.” 

Câinele îi linse degetele de la mâna stângă, de sus până 
jos, încet şi Mika simţi nişte furnicături plăcute. Cu cât 
continua Awen, cu atât simţea furnicăturile mai mult, până 
când simţi ceva ciudat în buricele degetelor, ca şi cum 
ceva încerca să iasă pe-acolo. Nu îl durea, era chiar plăcut. 
Îşi ridică mâna pentru a-l opri pe Awen şi îşi privi degetele 
prin care treceau bule verzi. Nu curgea sânge, nu îl durea, 
ci îl gâdila. Îi creşteau tulpini pe degete, cu frunze 
strălucitoare. Când ajunseră de aceeaşi lungime cu 
degetele lui nu mai crescură şi Mika se dădu jos din pat şi 
se duse la una dintre ferestre ca să le poată privi mai bine 
în lumina lunii - fără să vadă că părinţii lui îl priveau din 
uşă. Îl auziseră vorbind cu Awen. 

— Ce face? şopti Asha, strângându-l pe David de braţ, în 
timp ce se uita la Mika holbându-se la mâna lui stângă. 
Gulerul de la gâtul lui luci, iar ochii lui străluceau în 
lumina densă. 

— Merge în somn, răspunse Mika. Nu pare supărat, mai 
bine plecăm. O să se întoarcă în pat în curând. 

Se strecurară în vârful degetelor până la pat şi rămaseră 
rezemaţi de perne, şoptind în întuneric. 

— Aş vrea să putem şti ce se întâmplă în mintea lui, 
şopti Asha. Aş vrea să ştiu ce gândeşte ca să-l pot înţelege. 
Mă simt vinovată, David. Îmi doresc să fi avut mai multă 


răbdare cu el. 

David suspină. 

— Da, spuse el. Şi eu la fel. 

— Trebuia să fi vorbit cu el şi să fi încercat să înţelegem 
de ce a făcut-o. 

— Ştiu, dar eram atât de furios din cauza amenzii. 

— Treaba e că ştiu că nu se poate abţine, continuă Asha. 
O pot vedea în ochii lui. E atât de nefericit şi de confuz. 
Chiar crede că Ellie nu a murit şi că o persoană încearcă 
să-l otrăvească. Dar de ce? 

— Cred că ar trebui să o rugăm pe Helen să vină pe aici 
mâine, spuse David. Cât suntem noi la muncă, să poată fi 
singuri. Să vedem ce zice şi ea. Poate că ei îi va spune. 

— E o idee bună, spuse Asha. 

— S-a întors în pat? 

— Cred că da, răspunse David. 

— Foarte bine, spuse Asha. Mă sperie când umblă aşa 
prin cameră. 


Capitolul 7 


Staţia orbitală Regina Nordului era sediul Fundaţiei 
pentru Dezvoltarea Tinerilor şi comoara cea mai de preţ a 
lui Mal Gorman. Pe ea se aflau megatone de oameni şi 
echipament care erau în slujba lui pentru noul proiect, dar, 
deşi era destul de mare pentru a fi văzută de pe Pământ, 
arăta doar ca o gaură decupată din cer; o grămadă de 
material care nu făcea zgomot, cu motoarele agitate 
amuţite de mediul cosmic. 

La bord, era trecut de miezul nopţii după ora Londrei, şi 
Mal Gorman lucra. In faţa biroului său, restaurantul care 
asigura mâncarea aşezase un bufet pentru vizitatorii lui, 
un grup de politicieni şi militari influenţi, inclusiv Ministrul 
Apărării şi Ministrul Educaţiei, care veniseră pentru a 
sărbători lansarea programului În formă mereu! pe 
Pământ. Gorman, ca Ministru al Dezvoltării Tinerilor, îşi 
petrecuse seara auzind cât de inteligent era, dar se 
plictisise, iar invitaţii lui nu păreau să vrea să se retragă 
prea curând, iar el, ca gazdă, nu avea altă soluţie decât să 
stea după ei. Nu îi plăcea că se mânca în biroul lui şi se 
uita nervos la oamenii care se îmbuibau din farfurii pline 
de carne de la cutie şi flori de plastic, sculpturi din brânză, 
legume proaspete, sosuri, tarte şi vin şi purtau discuţii 
lungi şi plictisitoare despre cât de importanţi erau, în timp 
ce firimiturile cădeau pe podea, iar farfuriile de care nu 
mai era nevoie erau lăsate pe biroul lui. 

Intr-un final, Gorman se hotărî că nu mai poate să 
aştepte şi îl chemă pe Ralph, valetul lui. 

— Pune-i pe chelneri să strângă mesele, spuse el. 

— Dar, domnule, răspunse Ralph, invitaţii 
dumneavoastră nu au terminat de mâncat. Tocmai voiam 
să le spun să ia desertul. 

— Nu o să moară de foame de-acum până la micul dejun, 
şuieră Gorman, uitându-se la ministrul Apărării cum se 
îndepărtează cu o farfurie plină de aperitive. Era unul 
dintre cei mai tineri şi avea ceva muşchi pe el. 


— Adu cafeaua, spuse Gorman. De fapt, nu, adu apă. 
Poate când îşi vor da seama că s-a terminat festinul se vor 
duce la culcare. Am o zi încărcată mâine şi vreau ca biroul 
meu să fie iar curat lună. 

— Da, domnule. 

După ce invitaţii îşi luară la revedere printre zâmbetele 
crispate, Gorman se decise să meargă pe jos până la 
camera lui, luând-o prin zona de depozitare. Tot 
echipamentul pentru programul În formă mereu! era gata 
pentru a fi transportat pe Pământ. Depozitul era slab 
luminat şi tăcut, o gaură ca o peşteră în burta navei. Paşii 
lui Gorman făceau ecou pe podeaua tare şi neagră. li 
salută scurt pe gardienii dintr-o încăpere şi ei îşi coborâră 
picioarele de pe birou şi închiseră televizorul, ca să pară 
că munceau. 

Echipamentul umplea întreaga zonă a depozitului şi era 
aranjat în coloane perfecte metalice, gata să fie încărcate 
pe cargobotul care avea să plece spre Pământ a doua zi 
dimineaţa. Fiecare cutie era însemnată pe toate laturile cu 
logoul Fundaţiei pentru Dezvoltarea Tinerilor. Cutiile mai 
mari erau pline cu uniformele personalului proiectului. 
Tipurile şi mărimile acestora erau şi ele însemnate - 
uniforme pentru doctori, asistente, agenţi de pază -, foarte 
multe locuri de muncă fuseseră create de proiect şi chiar 
şi cei care curăţau toaletele aveau uniforme cu FDT scris 
pe buzunar. Nava fusese înţesată timp de săptămâni 
întregi de oameni care se aflau sub atenta supraveghere a 
lui Mal Gorman, efectuându-şi pregătirea pentru noile lor 
slujbe. 

Cutiile mai mici aveau Fit Mix scris pe o parte şi fiecare 
conţinea zece mii de pliculeţe cu praf. 

Gorman le atinse cu mâna lui ciolănoasă şi zâmbi. 

— Domnule Gorman? 

Gorman se întoarse şi găsi un bărbat în spatele lui. 

— Ce vrei? se repezi el. Nu scap de voi deloc. 

— E vorba de Ellie, zise bărbatul, încurcat. Cei de la 
laborator m-au trimis să vă caut. Se întâmplă ceva 
interesant şi vor să vedeţi şi dumneavoastră. 


Merseră repede către zona de maximă securitate printr- 
un labirint de coridoare goale şi albe. La fiecare douăzeci 
şi cinci de metri treceau printr-o uşă păzită de un borg de 
gardă care le scana retinele înainte să le permită să 
meargă mai departe. Într-un final, ajunseră la o cameră 
inscripționată cu Opus Trei. Era o cameră de 
supraveghere, mică şi întunecată, plină de birouri, 
echipament şi monitoare. Un laborant în halat alb stătea în 
faţa unei ferestre, care dădea într-o altă cameră cu o 
lumină roşie închisă, unde dormea Ellie. Camera era goală, 
cu excepţia unui pat care ieşea din perete. Ellie era 
încolăcită, pe o parte, cu spatele la ei, înfăşurată cu totul 
într-un cearşaf alb. Partea superioară a capului îi era 
bandajată strâns, pentru ca ea să nu îşi poată deschide 
ochii. Trecuseră şase săptămâni de când fusese prinsă şi 
fusese ţinută aşa de-atunci. Gorman voia să o pedepsească 
pentru ce îi făcuse şi, deşi nu voia să recunoască asta şi în 
faţa oamenilor lui, îi era şi frică de ea. Tuturor le era. Ştiau 
că ea era o armă letală dacă îşi folosea ochii. 

— Doarme, observă Gorman, nerăbdător. Ce e de văzut? 

— Uitaţi-vă deasupra capului ei, spuse laborantul. 

Gorman se aplecă pe birou şi se uită cu atenţie în 
camera slab luminată. Văzu ceva mişcându-se în aer, 
deasupra capului ei, dar nu îşi putu da seama ce era până 
când ochii nu i se obişnuiră cu întunericul. 

— E un pantof? 

— Da, spuse laborantul, zâmbind. Iar celălalt este pe 
tavan, uitaţi-vă. 

Gorman privi în sus şi văzu pantoful lui Ellie cum se 
mişcă pe tavan, ca şi cum ar fi plutit pe mare. 

— Cum face asta în somn? întrebă el. 

— În acest moment, visează, spuse laborantul, arătând 
spre ecran. Uitaţi-vă la activitatea creierului. 

— Interesant, spuse Gorman, gânditor. Se uită la Ellie ca 
la o cutie de bomboane pe care nu avea voie să o mănânce. 
Vreau să ştiu de ce, continuă el. Vreau să ştiu mai multe. 
Aş vrea să pot să am încredere în ea; ce pacoste poate să 
fie. 


— A promis să nu-şi mai folosească ochii în felul acela, îi 
reaminti laborantul. A spus că, atunci când v-a făcut rău, 
nu a fost cu intenţie şi că nu îşi dădea seama ce face. 

— Ştiu, răspunse Gorman, nerăbdător. Dar ai încredere 
în ea? Vrei să fii tu cel care îi dă jos bandajul? 

Laborantul păru jenat pentru o clipă, apoi dădu din cap 
în semn de refuz. 

— Să încercăm să o ameninţăm iar, continuă Gorman, 
gânditor. Spune-i că îi vom ucide familia şi maimuța. Vreau 
să continui experimentele. Vreau să ştiu totul despre ea. 
Pune un borg de pază să îi scoată legăturile mâine- 
dimineaţă. Când eşti sigur că poate sta printre oameni, dă- 
i ceva de făcut, dă-i voie să înoate, asta o să-i placă, şi dă-i 
ceva să citească. Am o carte de poezie care s-ar putea să o 
încânte, trimite pe cineva în camerele mele să o ia. Spune- 
i, că dacă se poartă frumos, îi dau voie să-l vadă pe Puck. 
Dacă nu, îi ucid pe toţi ai ei. Şi asigură-te că o însoţeşte un 
paznic înarmat la fiecare pas. 

— Da, domnule. 

— Bine, mă duc să mă culc. 


Capitolul 8 


Mika fu trezit de o lumină strălucitoare, ca un fulger 
foarte apropiat. Se sperie la început, apoi îşi dădu seama 
că era televizorul care era aprins la capul patului său. 
Lumina părea neobişnuit de puternică, de parcă vălul care 
îi întuneca lumea de câteva săptămâni ar fi fost ridicat 
peste noapte. Nu ştia că, la peste o mie de kilometri 
distanţă, Ellie se trezise şi descoperise că ochii nu îi mai 
sunt acoperiţi; pentru Mika era încă o întrebare fără 
răspuns. 

Auzi sunetul monoton, obişnuit al vocilor de la ştiri, apa 
curgând peste tatăl lui la duş, sunetul metalic al patului 
care era strâns la perete şi lipăitul uşor al papucilor mamei 
lui pe covor. Totul părea normal, dar nu era aşa. Mika îşi 
duse mâna la gât şi atinse gulerul de metal. Nu, nimic nu 
era normal, avea să stea toată ziua acasă, alegând mărgele 
şi simțindu-se îngrozitor pentru toate problemele pe care 
le cauzase părinţilor lui. 

— Bună dimineaţa, Mika! spuse mama lui cu blândeţe, 
punându-i hainele pe pat. 

— Bună dimineaţa! murmură el ameţit. Părinţii lui se 
culcaseră nervoşi şi se întreba ce se schimbase de-atunci. 
Crezuse că va fi nevoie de mai mult de o noapte pentru ca 
el să se revanşeze. 

— Ce vrei să mănânci? întrebă Asha. 

— Îmi fac eu, răspunse Mika, dându-se jos din pat. Tu 
trebuie să te duci la serviciu, eu o să fiu acasă toată ziua. 

— Am sunat-o pe Helen, spuse Asha, încurcată. Am 
rugat-o să treacă pe-aici, ne-am gândit că poate vrei să 
vorbeşti cu ea. 

— O, bine, spuse Mika. Da, aşa e, vreau, mulţumesc. 

Intră la duş, închise uşa şi dădu drumul la apă, 
sprijinindu-se de peretele subţire. Işi ţinu capul drept în 
timp ce se spălă, pentru că altfel, când se apleca, îl durea 
ceafa de la greutatea gulerului de metal. 

Se simţea vinovat. Era mai greu să suporte faptul că 


părinţii lui se purtaseră frumos cu el decât tipetele. Merita 
să fie certat, dar tot nu voia să bea vitaminele. 

Dădu drumul la apă la maximum, astfel încât îi biciuia 
pielea, şi se frecă bine. Voia să se spele de tot - Capetele 
de Televizor, domnul Grey şi colegii lui, să se ducă toţi 
odată cu apa pentru totdeauna. În timp ce îşi clătea părul, 
auzi o voce străină în apartament. Îşi deschise ochii şi 
ascultă, întrebându-se cine ar fi putut fi. Auzi sunetul uşii 
de la intrare care se închise şi se încuie. Persoana aceea 
intrase. 

— Mika! Tatăl lui bătu în uşa duşului. A venit un prieten 
de-al tău! Ai face bine să te grăbeşti, pentru că e în drum 
spre şcoală! 

Mika închise apa. 

Un prieten? Dar el nu avea prieteni. 

Se şterse cât de repede putu şi ieşi de la duş pe 
jumătate ud, înfăşurat în prosop, pentru a vedea cine era 
acest „prieten”. 

Era Kobi Nenko, băiatul cel nou, care era ud leoarcă, 
mai ud decât Mika proaspăt ieşit de la duş, cu părul lui 
negru şi încurcat din care picura apa pe covor şi cu 
pantofii în care îi înotau picioarele. Purta o haină lungă şi 
neagră şi din buzunare îi ieşeau ghemotoace de fire. 

— Bună! spuse Kobi, de după păr. 

Pentru un moment, se aşternu o tăcere penibilă. 

— Vreţi ceva de băut? întrebă Asha veselă, ca să 
destindă atmosfera. Nu ştia ce să creadă despre Kobi, 
despre hainele lui ciudate şi firele din buzunare, dar voia 
ca Mika să aibă prieteni. 

„Are mâini frumoase, gândi ea, cu degete lungi, 
îndemânatice, de artist, dar murdare.” Unghiile lui erau 
foarte murdare. 

— Nu, mulţumesc, răspunse el, politicos. Nu pot sta 
mult. 

— Doamna Fowler m-a rugat să îţi aduc asta, i se adresă 
el lui Mika, întinzându-i pachetul albastru cu FDT scris pe 
margine. E cadoul pentru tine de ieri. A spus că ai nevoie 
de ce e acolo şi de pliculeţele de Fit Mix, câte unul pentru 


fiecare zi în care lipseşti... scuze. 

— Ce bine, spuse Mika bosumflat, luând pachetul. 

— Mika! se răsti David. Eşti nerecunoscător. Prietenul 
tău a făcut un efort pentru a ţi-l aduce. 

— Nu am vrut să fac asta, murmură Kobi de după păr, 
ştiam că nu îl vrei. 

— E în regulă, spuse Mika. Mulţumesc. 

— Trebuie să plec, zise Kobi, o să întârzii. 

Plecă rapid, parcă gonit din apartament din cauza 
atmosferei create. 

— E un băiat... interesant, zise Asha, privind fix spre uşa 
închisă. Nu ne-ai vorbit despre el. 

— E nou, spuse Mika, uitându-se la pachet, dorindu-şi să 
fi fost mai prietenos cu el. A venit din Umbre. Nu am vorbit 
mult cu el. 

XXX 

După ce părinţii lui plecară la muncă, Mika se aşeză pe 
podea cu containerele pentru mărgele aliniate pe canapea. 
Munca aceasta fusese anume concepută să fie odioasă şi 
frustrantă: mărgelele erau atât de mici încât nivelul din 
cutia mare părea să nu scadă deloc. Era îngrozitor să le 
alegi, pentru că erau netede şi, dacă Mika le strângea ceva 
mai tare cu penseta, săreau, iar Mika pierdu jumătate din 
ele înainte să le pună în cutia potrivită. Unele aterizară 
lângă canapea, iar altele ajunseră pe covor, de unde Mika 
trebui să le scoată frecând materialul pentru a le face să 
sară din ascunziş. I se spusese că, dacă pierde una 
singură, avea să ia munca de la început. Uneori, le scăpă 
în cutia greşită, aşa că trebui să caute o mărgea roşie 
printre sute de mărgele galbene sau una albă printre 
câteva sute albastre. Deşi intenţia domnului Grey fusese să 
îl tortureze pe Mika cu alesul bilelor, băiatului i se păru 
liniştitoare această activitate repetitivă; îi plăcea sunetul 
făcut atunci când punea o mărgea la locul potrivit şi 
ordinea pe care o crea prin munca lui, pentru că nu erau 
şanse să îşi facă ordine şi în gânduri, deoarece acestea 
erau la fel de încurcate ca ghemotoacele de fire care 
ieşeau din buzunarele lui Kobi. 


Mika abia o aştepta pe Helen. Se uita des la ceas, iar 
când se auzi soneria sări în picioare atât de repede încât 
aproape că răsturnă containerul cu mărgele nesortate şi 
abia reuşi să îl oprească până să se răstoarne. 

Deschise uşa şi se simţi pe loc mai fericit. Helen purta o 
bonetă galbenă de ploaie care îi ajungea până la 
sprâncene, o pereche veche de cizme galbene de cauciuc 
şi o pelerină verde de ploaie care semăna cu un cort 
demodat. Ar fi putut să plece pentru un weekend şi să 
găzduiască vreo câţiva prieteni în el. 

Căută prin geantă şi scoase un pachet de biscuiţi. Mika 
fu uşurat să vadă că erau proaspeţi. 

— Am adus biscuiţii, zise ea, trecând pe lângă el. Biscuiţi 
fărâmaţi pentru muşte, aşa le spunea mama mea. Liftul ăla 
miroase mai rău ca toaleta unui bătrân. Pune de ceai. Se 
opri subit şi se întoarse. Sfinte Sisoe! Ce e maşinăria de la 
gâtul tău? 

— Un guler de pedeapsă, spuse Mika, zâmbind. 
Directorul mi l-a pus ieri. Dacă ies din apartament, mă 
electrocutează de fac pe mine. 

— Aş vrea să îl electrocutez eu pe el! spuse Helen, cu 
ochii mânioşi scânteind de sub boneta ei de ploaie. Să 
vedem dacă lui îi place! 

Bombăni ceva în legătură cu vremea în timp ce îşi dădu 
jos straturile de pelerină, cizme şi bonetă de ploaie. Mika 
luă cutiile cu mărgele de pe canapea, ca ea să se poată 
aşeza, şi puse ibricul pe foc. 

— Ce ai mai făcut? întrebă Helen, aşezându-se 
confortabil pe canapea şi răsfirându-şi degetele în şosetele 
de lână. Se pare că ai fost ocupat. 

— Cred că sunt nebun, începu Mika imediat, nerăbdător, 
plimbându-se în sus şi-n jos prin cameră. Trebuie să mă 
ajuţi. Toţi mă cred nebun, chiar şi părinţii mei şi nu ştiu ce 
să fac în legătură cu asta. 

— Nu te mai foi, spuse Helen, fluturându-şi mâna. Mă 
ameţeşti. Stai jos puţin. 

Mika se aşeză fără să vrea, legănându-şi rapid 
genunchii. 


— Pentru început, zise ea cu autoritate, dacă te 
consideri nebun, nu eşti. Se ştie că nebunii nu cred că sunt 
nebuni. Am lucrat odată cu un băiat care se credea 
portocală şi nu puteai să îl convingi că nu era aşa. 

Mika încercă să râdă, dar îi rămase în gât şi era gata să 
se transforme în lacrimi în urma emoţiilor refulate care se 
strânseseră în el. 

— Dar nu înţeleg ce se întâmplă în capul meu, spuse el, 
disperat. A venit o femeie la noi la şcoală şi am crezut că 
este un Cap de Televizor! Am crezut că încearcă să mă 
otrăvească dându-mi să beau o băutură cu vitamine şi uite 
în ce probleme am intrat din cauza asta! Chiar dacă ştiam 
că nu mă port normal, nu m-am putut stăpâni! Părinţii mei 
trebuie să plătească o amendă de o sută de credite din 
cauza mea şi azi nici măcar nu au fost furioşi; e ca şi cum 
le este milă de mine pentru că sunt nebun, iar cei de la 
şcoală îmi spun că sunt un ciudat paranoic! Azi-noapte, am 
visat că îmi cresc copaci din degete! 

— Mai încet, povesteşte-mi ca lumea, sugeră Helen. Fă 
ceaiul şi începe cu începutul. 

Mika se ridică, pregăti ceaiul, iar ea îl întrebă în detaliu 
despre petrecerea stranie, prăjiturile inscripţionate cu 
FDT, băutura cu vitamine, despre asistentă, câinele din vis, 
copacii care îi creşteau din degete şi el începu să se simtă 
mai bine. Helen avea puterea magică de a face până şi cel 
mai îngrozitor lucru să pară amuzant. Când i-a povestit 
cum i-a aruncat paharul de Fit Mix în faţă directorului, ea 
râse până nu mai putu respira şi se înecă, iar Mika se 
îngrijoră pe moment, pentru că părea că avea să se 
rostogolească de pe canapea. Dar după asta tăcu şi deveni 
serioasă şi se uită îngândurată la colierul greu de metal de 
la gâtul lui Mika. 

— Ce e? întrebă Mika. 

— Shhh, mă gândesc, răspunse ea. 

El se uită la Helen, aşteptând ca ea să zică ceva, dar în 
loc de asta femeia oftă şi Mika putea simţi că nu era de 
bine. 

— Eşti de acord cu mine, nu-i aşa? spuse el, confuz. Ştiu 


că aşa e. Nu e numai că am văzut un monstru din 
coşmarurile mele. Sunt suspicios, mă simt minţit, nu numai 
la şcoală, dar peste tot şi nu e vorba numai de Ellie, sunt 
minţit şi în legătură cu alte lucruri, pot să simt asta. Ştiu 
ceva. Undeva în mintea mea ştiu ceva important, dar mă 
simt ca şi cum mă uit la o poză la care trebuie să te uiţi 
atent ca să vezi imaginea, dar nu apare nimic. Sunt sigur 
că cineva încearcă să îmi zică ceva. 

Helen se uită în ceaşca ei de ceai, cu ochii umbriţi, ca şi 
cum putea vedea galaxii îndepărtate pe fundul ei. 

— Cred că ar trebui să ne uităm în pachet, spuse ea. Să 
vedem ce v-au dat. 

— Nimic din ce aş vrea, bolborosi Mika nerăbdător. Luă 
pachetul albastru şi îl răsturnă. Din el căzură mai multe 
lucruri pe podea. Erau şapte plicuri de Fit Mix, o cană cu 
Bea Fit Mix! scris pe ea, o şapcă pe care scria E distractiv 
în Tabăra de Sănătate!, un tricou, o pereche de pantaloni 
scurţi, câteva pungi de dulciuri, un balon şi un card de 
memorie pe care scria Introducere la programul În formă 
mereu! 

— Se pare că s-au străduit ceva pentru asta, zise Helen, 
luând şapca şi punându-şi-o pe cap. Ce crezi? Părul ei 
cărunt şi lung îi atârna în părţi ca nişte urechi lungi de 
câine. 

— Imi place mai mult boneta ta de ploaie, spuse Mika, 
zâmbind. O lăsă să cerceteze cana şi se duse cu un plic de 
Fit Mix în bucătărie. Îl desfăcu şi îl răsturnă în chiuvetă, 
sperând că se va întâmpla un miracol şi că va şti toate 
răspunsurile dintr-odată. Dar nu se întâmplă asta, pudra 
deveni roz şi dezgustătoare şi emană un miros de căpşuni 
când atinse picăturile de apă din chiuvetă. Dădu drumul la 
apă şi spălă totul, dezgustat. 

„Nu e nici un indiciu în asta”, gândi el, aruncând plicul 
gol la gunoi. 

— Hai să ne uităm la asta, zise Helen, arătând spre un 
card de memorie. 

Televizorul acoperea peretele din faţa canapelei. Mika 
inseră cardul într-un slot dedesubtul lui şi se aşeză lângă 


Helen. Ecranul se aprinse şi arătă imaginea unui grup de 
copii care beau Fit Mix ca şi cum era atât de delicios că ar 
fi putut să leşine de fericire. 

— E mai penibil decât o reclamă la pastă de dinţi, spuse 
Helen, în timp ce o fată slăbuţă cu urechi haioase bea un 
pahar de Fit Mix. Câteva secunde mai târziu, alerga într-un 
câmp plin de flori cu vântul bătându-i prin păr, după ce 
mai crescuse cel puţin treizeci de centimetri şi devenise şi 
mai frumoasă. 

— E prostesc, fu de acord şi Mika, uitându-se la un băiat 
plin de muşchi mergând pe un munte. 

„Dar nu numai că vei creşte mare şi puternic, răsună o 
voce din ecran. În formă mereu! te va face şi mai 
inteligent. Am creat un nou joc numit Pod Fighter pentru 
a-ţi dezvolta abilităţile motorii şi gândirea. În formă 
mereu! este distractiv, În formă mereu! este mişto şi În 
formă mereu! va face ca toate visurile tale să devină 
realitate.” 

— Cu siguranţă le-a făcut pe ale tale să devină realitate, 
murmură Helen, gândindu-se la asistenta Cap de Televizor. 

Ecranul rămase negru pentru câteva secunde, apoi se 
umplu de stele, iar Mika şi Helen se simţiră ca şi cum 
pluteau prin cosmos. 

— Trebuie să fie reclama pentru joc, spuse Mika. 

„În curând, într-un centru de jocuri de lângă tine, răsună 
vocea joasă. Cea mai tare experienţă de joc. Un nou joc 
care îţi va părea atât de real încât vei uita că este un joc. 
Tu vei deţine controlul. Tu îţi vei folosi abilităţile pentru a- 
ţi salva planeta de flota Steaua Roşie! Joacă POD FIGHTER 
dacă ai curaj.” 

Cuvântul „joacă” era pus pe imaginea unor nori pufoşi. 
Apăru de câteva ori pe ecran, apoi fu înlocuit de „POD 
FIGHTER”, care se răsuci prin cosmos atât de repede încât 
toate stelele deveniră urme luminoase. 

Apoi apăru o flotă de nave adevărate, ca un şir de 
pantere negre zvelte pe puntea unei nave de luptă. 
Străluciră în lumina soarelui, curbele lor elegante părând 
amenințătoare şi puternice. 


Un grup de copii alergă către ele şi parbrizele curbate 
se deschiseră. Câte doi copii se urcară în fiecare navă, 
unul în faţă şi unul în spate, aşezându-se pe scaunele 
negre şi joase care îi învăluiră. Păreau fericiţi şi hotărâți, 
punându-şi căştile şi ajustându-şi centurile cu uşurinţă. 
Parbrizul cobori şi îi ascunse, iar câteva momente mai 
târziu zgomotul de motoare umplu apartamentul. Navele 
se ridicară în perfect sincron şi plutiră deasupra punţii. 
Apoi unul câte unul, de la stânga la dreapta, îşi ridicară 
boturile spre cer şi ţâşniră atât de repede încât păru că 
dispăruseră pur şi simplu. 

Mika se simţi ciudat dintr-odată - ameţit, ca şi cum s-ar 
fi ridicat prea repede. Îşi închise ochii şi se văzu urcând în 
locul pilotului într-una din nave. Putea simţi scaunul sub 
el, care se curba pe lângă corpul lui - cunoştea mirosul 
scaunului şi felul în care se aşeza casca pe capul lui, îi 
erau familiare până şi panourile de control strălucitoare. 

— Eşti bine? O găsi pe Helen uitându-se la el, curioasă. 
Reclama se terminase. 

— Da, sunt bine, zise el. Deci, ce crezi? 

Ea tăcu pentru câteva clipe, arăta de parcă se gândea 
dacă să spună ceva sau nu. 

— Ce e? întrebă Mika, sperând să o facă să răspundă. 

— Nu trebuie să afle nimeni cum te simţi, spuse ea, 
întunecată, nici măcar părinţii tăi. Trebuie să spui că îţi 
pare rău şi că ai greşit. 

— De ce? întrebă Mika, furios şi speriat din cauza 
schimbării ei. Tu eşti, de acord cu mine, ştiu că eşti, ştii şi 
tu că se întâmplă ceva ciudat, dar nu vrei să recunoşti! Ce 
ar trebui să fac în legătură cu vitaminele? Trebuie să mă 
întorc la şcoală săptămâna viitoare şi să îi cer scuze 
domnului Grey şi s-o beau şi nu vreau să fac asta! - 
Trebuie, spuse ea cu severitate. Nu ai de ales, Mika. 
Gândeşte-te la ce se va întâmpla dacă nu o faci. La ce se va 
întâmpla cu tine şi cu părinţii tăi. 

Helen se uită la el întrebător şi băiatului îi veniră în 
minte două imagini: prima cu familia lui mutându-se în 
Umbre, pentru că erau prea săraci, şi a doua cu Detroit 


Pippin într-o celulă de închisoare. Se cutremură. 

— Pe lângă asta, continuă Helen, mutându-şi privirea de 
la el şi uitându-se pe fereastră în timp ce o masă de nori 
cenuşii se revărsa peste bloc. Am senzaţia că, dacă vei 
încerca jocul, vei fi bucuros că ai făcut-o. 

— De ce? 

— Poate aşa vei găsi răspunsuri la unele din întrebările 
tale. 

Tot nu se uita la el şi Mika îi studie ochii care priveau 
spre nori. Păreau greu încercaţi, ca şi cum ar fi blocat un 
secret care voia să scape şi ea trebuia să nu se uite la el ca 
să-l poată opri. Cum a putut fi atât de orb? Helen era 
singura care crezuse că Ellie încă trăieşte, aşa că trebuie 
să aibă măcar o idee unde este Ellie! 

— Ce ştii, Helen? întrebă el. Uită-te la mine. 

— Vai de mine, zise ea, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o 
reverie. Aruncă o privire la încheietura mâinii, deşi nu 
avea nici un ceas. Ar trebui să plec. Trebuie să iau nişte 
paste în drum spre casă sau poate era vorba de ojă? Nu-mi 
aduc aminte. Totuşi, dacă le iau pe amândouă, nu dau 
greş, nu-i aşa? 

Începu să se ridice, foarte greoi, ca şi cum încheieturile 
ei se blocaseră cât timp fusese aşezată. Mika sări de pe 
canapea şi se puse în faţa uşii. 

— Nu poţi pleca încă, zise el, în timp ce ea îşi punea 
boneta de ploaie. Trebuie să îmi spui ceea ce ştii. 

— Lasă-mă să mă concentrez puţin sau îmi voi pune 
galoşii invers, bombăni ea, încercând să câştige ceva timp. 
Mika o privea cu o hotărâre pe care o mai văzuse în ochii 
îndrăgostiţilor şi a dependenţilor de droguri şi pentru o 
clipă se simţi foarte vinovată şi îşi dori să îi fi zis că e 
nebun sau să îşi caute alt îndrumător, unul care nu ştia ce 
ştia ea, unul care să îl fi convins că Ellie nu mai trăieşte. 
Se simţea ca şi cum îi arăta drumul spre peştera unde se 
găsea un uriaş periculos. 

„Dar, se gândi ea, el oricum se îndrepta într-acolo. 
Măcar aşa ar fi avut încredere în ceea ce îi dicta instinctul 
şi ar fi câştigat ceva din asta. Poate că o va găsi, e destul 


de inteligent şi de hotărât.” 

— Ar trebui să ai încredere în instinctele tale, spuse ea. 
Eşti un băiat foarte special. Încrede-te în ceea ce simţi, 
joacă şi ai grijă. 

— Ce ştii? Te rog! o imploră el, în timp ce Helen se 
apropia de uşă. Nu poţi pleca fără să-mi spui! 

Ea apăsă butonul şi uşa se deschise. 

— Gata! Vin cu tine! spuse Mika, căutându-şi pantofii. O 
să-mi spui totul, chiar dacă trebuie să vin după tine prin 
tot supermarketul! 

— Nu poţi, zise Helen, arătând către gulerul de la gâtul 
lui. O să te electrocuteze şi o să faci pe tine. 

— La naiba! zise Mika, ducându-şi mâna la gât. Stai! 

— Ai grijă de tine, zise ea, ieşind pe uşă. 

Uşa începu să se închidă, iar Mika se simţi deznădăjduit. 

— Te rog! strigă el. Trebuie să mă ajuţi! Aşa mi-ai 
promis, ţii minte? Când ne-am întâlnit prima oară, ai 
promis! 

Ea se opri şi se întoarse, iar ochii i se îmblânziră, pentru 
că într-adevăr îşi aducea aminte că îi promisese că îl ajută. 
Dar atunci nu îl cunoştea pe Mika, ea doar întâlnise un 
băiat cu probleme, un băiat care plângea după geamăna 
lui. Dar el ştia lucruri care erau imposibile, avea toate 
piesele unui puzzle foarte periculos în cap şi când avea să 
îl rezolve avea să fie vulnerabil. Era furios şi hotărât. 
Aveau să îl omoare. 

— Opreşte uşa, zise ea. 

Mika izbi cu pumnul în buton şi uşa se opri, apoi se 
deschise din nou. 

— Dacă e să te ajut, spuse Helen, fluturându-şi degetul 
la el, trebuie să îmi promiţi că nu vei începe să ţipi la unii 
şi la alţii! 

— Aşa o să fac, răspunse el, disperat. Adică nu, promit! 

— Şi nu vei spune nimănui? 

— Nimănui, spuse el. 

— Nici măcar părinţilor tăi? continuă ea. 

— Normal că nu, spuse el, iritat. Oricum ei nu mă cred 
deloc. 


— Trebuie să ai grijă, Mika, dacă oamenii ăştia îşi dau 
seama că ştii ceva, oricât de puţin, îţi vor face rău. 

— O să am, doar am promis! continuă el, simțindu-se ca 
şi cum ar fi fost gata să explodeze de nerăbdare. O să fiu 
cuminte, doar spune-mi ce ştii. 

Ea se aplecă spre el şi îi şopti: 

— Dacă joci Pod Fighter, cred că o vei găsi pe Ellie. 

— Cum? o întrebă el disperat. Cum o voi găsi pe Ellie 
jucând un joc? 

— Nu spun nimic mai mult, zise Helen, aranjându-şi 
boneta. Deja m-ai bătut la cap destul şi ţi-am zis prea 
multe. Pur şi simplu joacă şi nu spune nimic. Bine. Am 
plecat. Nu cred că voiam paste sau ojă, ci cremă pentru 
bătături. 

Mika privi după ea în timp ce se clătina spre lift, ca un 
cort cu picioare galbene de cauciuc, străbătut de valuri de 
uşurare şi fericire. Toate coşmarurile, batjocura şi 
paranoia pe care le îndurase atâta timp păreau să fi 
dispărut şi se simţi ca şi cum plutea în cadrul uşii, în ciuda 
greutăţii gulerului. Helen se întoarse către el şi îi zâmbi în 
timp ce se urcă în lift, iar Mika îi zâmbi şi el, cu cel mai 
larg şi mai sincer zâmbet de multă vreme şi undeva 
deasupra lui, Ellie zâmbi şi ea fără să ştie de ce. 


Capitolul 9 


Mika îşi dădu seama că sfatul lui Helen de a juca nu 
însemna numai să înveţe să joace Pod Fighter în noul 
centru multimedia - cel mai important era să îşi păstreze 
pentru sine suspiciunile şi să îi convingă pe ceilalţi că se 
răzgândise în legătură cu vitaminele şi că îi părea rău. 
Până să ajungă părinţii lui de la serviciu era deja cu totul 
altă persoană: îşi ceru scuze că le-a făcut atâtea probleme, 
promise să bea Fit Mix, făcu ceaiul şi strânse masa după 
pentru prima dată. Ba chiar curăţă şi podeaua 
dormitorului. 

— Deci cum a fost cu Helen? întrebă David, privindu-l 
uimit pe Mika purtând un braţ de şosete şi pantaloni 
murdari la coşul de rufe. 

— A fost bine, răspunse Mika. 

— Despre ce aţi vorbit? întrebă Asha. 

— Mai nimic, zise Mika, grăbindu-se către camera lui 
pentru a scăpa de întrebările lor. Mai bine mă apuc de 
alesul mărgelelor. 

Asha şi David se uitară unul la altul, zâmbiră şi dădură 
din cap. 

— Femeia aia merită o medalie, şopti David. 

Luni dimineaţă, când Mika se întoarse la şcoală după 
suspendare, bău Fit Mix în timp ce domnul Grey se uită la 
el cu ochii scrutători. Îi alunecă pe gât, vâscos şi rece, 
dezgustându-l, dar ştia că nu trebuia să arate ceea ce 
simte. Ultimul lucru pe care îl voia era să nu îi mai dea 
domnului Grey un motiv să îl pedepsească şi, judecând 
după lipsa de entuziasm cu care directorul îi dădu jos 
gulerul, ştia că la orice semn de împotrivire i l-ar fi pus 
înapoi. Aşa că Mika nu se strâmbă până când nu ieşi din 
biroul directorului şi chiar şi atunci foarte puţin. Intrase în 
joc pentru a câştiga. 

— O să te găsesc, Ellie, şopti el, sau o să mor încercând. 

Simţurile lui fură foarte ascuţite în seara în care merse 
cu Kobi spre centrul de jocuri din oraş. Fiecare detaliu 


păru la fel de clar ca ţurţurii de ianuarie. Era în urma 
celorlalţi cu o săptămână la joc şi era nerăbdător să îi 
prindă din urmă. 

— Ce părere ai despre Pod Fighter? întrebă Mika. 

— Are un design genial, răspunse Kobi, gânditor. Pare 
atât de real că uiţi că e un joc, exact cum spune în 
reclamă. Dar are un efect ciudat asupra celorlalţi, 
jumătate din clasă şi-a cumpărat deja tricouri şi nimeni nu 
mai vorbeşte despre altceva. Sunt obsedati. Şi e foarte 
competitiv. Cum de vrei să joci dintr-odată? Acum o 
săptămână, nici nu voiai să auzi de el. 

Mika ridică din umeri şi se uită în altă parte. Putu simţi 
cum Kobi îl urmăreşte cu ochii lui inteligenţi. 

— N-am altceva mai bun de făcut, răspunse el sec. 

— O să te ajut să îi prinzi din urmă, se oferi Kobi. O să-ţi 
arăt tot ce am învăţat. 

— Mulţumesc, răspunse Mika bucuros. 

Kobi luă ceva din buzunar şi începu să se joace cu el. 

— Ce e? întrebă Mika. 

Kobi ridică obiectul să îl poată vedea şi Mika. Era o 
girafă mică, un miniborg. Clipi înspre Mika şi îşi mişcă 
gura ca şi cum ar fi mestecat frunze. Kobi o aşeză pe 
palma lui şi ea începu să se plimbe. O pală de vânt aproape 
că o dobori şi Kobi abia o prinse. O puse cu grijă înapoi în 
buzunar. 

— E uimitoare, zise Mika. De unde o ai? 

— Am făcut-o eu, zise Kobi, din bucăţile unui robot- 
aspirator. 

— Ce îndemânatic... Mika se opri brusc. Ar fi vrut să 
continue, să îi spună lui Kobi cât de mult i-ar fi plăcut lui 
Ellie şi se opri chiar înainte să îi iasă cuvintele din gură. 
Kobi nu ştia de Ellie, nu o cunoscuse niciodată, nici nu ştia 
că Mika are o soră geamănă, şi Mika îşi dădu seama că era 
mai bine aşa. Era mai uşor, mai puţin complicat să aibă un 
prieten care nu ştia nimic. Dar lui Ellie i-ar fi plăcut de 
Kobi Nenko şi girafa lui şi Mika simţi că îl înşală pentru că 
nu îi spune de ea. 

Era o noapte friguroasă şi vântul era umed şi feroce, dar 


Mika observă că erau mult mai mulţi oameni pe-afară 
decât de obicei şi toţi o luau înspre oraş. Trei fete alergară 
pe lângă ei, apoi se opriră şi se întoarseră, cu ochii 
sclipitori şi părul în bătaia vântului. 

— Hei, Kobi! strigă una dintre ele. Vii la centru? 

— Da, murmură el. 

— Ce bine! Ne vedem acolo! 

Mika le privi pe fete fugind, întrebându-se cine erau. 

— Când le-ai întâlnit? întrebă el, amintindu-şi că fetelor 
le era de obicei teamă de Kobi. 

— Săptămâna trecută la centru, spuse Kobi. Dacă te 
pricepi la joc, oamenii ajung să te cunoască. 

— Deci te pricepi la joc? întrebă Mika. 

— Presupun că da, zise Kobi, ridicând din umeri. 
Afişează rezultatele pe un ecran la sfârşit ca să vezi cum 
te-ai descurcat. 

— Cine e cel mai bun? întrebă Mika înfierbântat, 
simțindu-se dornic de competiţie. 

— Ruben Snaith. 

Mika îşi simţi obrajii arzând la auzul numelui lui Ruben. 

— Pare şi normal, nu-i aşa? spuse el înciudat. Nu ar avea 
nimeni curaj să fie mai bun decât Ruben. 

Ajunseră în piaţă şi Mika văzu centrul de jocuri pentru 
prima dată. Clădirea fusese înainte magazinul Bargain 
Mart, unde se vindeau obiecte care se stricau după câteva 
minute, pentru unul sau două credite, care era închis de 
un an. Centrul era de două ori mai înalt decât vechea 
clădire şi inunda întreaga piaţă într-o lumină albastră care 
pulsa, iar pentru prima dată de când fusese construit 
oraşul în urmă cu patruzeci şi trei de ani, acesta părea 
însufleţit. Chiar şi băltoacele şi fântâna dezafectată păreau 
frumoase şi fiecare picătură de ploaie de pe geamurile 
magazinelor strălucea ca o piatră prețioasă. Lumina 
fluorescentă, care venea prin neoane curbate de-a lungul 
clădirii izbucnea într-o cascadă albastră în vârf, iar 
dedesubt o mare de oameni intra în centru prin uşile de 
sticlă. Atmosfera părea atât de fermecată încât era 
contagioasă, şi Mika simţi un fior de-a lungul cefei, din 


cauza entuziasmului şi a vântului. 

Apropiindu-se de uşi, fură izbiţi de un aer cald, mirosuri 
de mâncare, ţipete şi muzică. Mika îl lăsă pe Kobi să intre 
primul şi se uită la el cum este oprit de doi bărbaţi în 
uniforme bleumarin care purtau logoul FDT pe buzunare. 
Unul dintre bărbaţi îi scană retina lui Kobi, apoi îl lăsă să 
treacă. Mika îl urmă, puţin speriat de lumina dură care îi 
scana ochiul. Odată ajuns înăuntru, se uită în jur şi încercă 
să asimileze tot ceea ce vedea. Intrarea în centru era o 
zonă de cumpărături, cu podele albe şi lustruite, magazine 
fără uşi şi restaurante de fast-food pe ambele laturi: 
Expresul de Carne, Banghra Balti, Coliba cu gustări Kosha 
şi Barul Ra Ra, dar şi magazine unde se vindeau haine, 
încălţăminte, dulciuri, cosmetice şi bijuterii. Zona era 
aglomerată şi zgomotoasă, de la fiecare magazin şi 
restaurant auzindu-se câte o melodie diferită, fiecare masă 
fiind  înţesată de oameni care  râdeau. Logoul 
Departamentului pentru Dezvoltarea Tinerilor apărea 
peste tot: pe uniformele angajaţilor, pe  spătarele 
scaunelor, chiar şi pe paiul de la băutura Fab, iar Mika 
simţi un val de neîncredere văzând asta. Era ciudat să vezi 
cum se poartă toţi şi se simţi ca şi cum lipsise un an, nu o 
săptămână; atmosfera era atât de diferită faţă de cea de la 
şcoală, fără letargia care îi făcea pe oameni să se mişte 
greu şi să caşte toată ziua, care fu înlocuită cu o frenezie 
aproape de isterie. Aşa ceva nu se mai văzuse până atunci 
şi părea un miraj în deşert - lui Mika i se păru că, dacă 
închide ochii şi i-ar deschide din nou, totul ar dispărea, şi 
el ar fi singur în piaţa ploioasă. Se uită la nişte copii care 
strigau unii la alţii din părţi diferite ale centrului, o fată 
izbucnind în râs, cu shake scăpându-i din gură. Nu îi 
plăcea ce vedea. 

— i-am zis că au luat-o toţi razna, spuse Kobi. Vino cu 
mine. Se îndreptă rapid către două uşi negre imense la 
capătul magazinelor. Deasupra lor era un ecran pe care se 
putea vedea reclama jocului Pod Fighter. Trecură de uşi şi 
se opriră pentru ca ochii lor să se adapteze la întuneric şi, 
pe măsură ce formele simulatoarelor Pod Fighter începură 


să li se arate, Mika avu senzaţia că se uită într-o peşteră 
plină de păianjeni uriaşi. Simulatoarele aveau opt picioare 
şi păreau ciudate şi amenințătoare. Erau aşezate pe un 
rând, cu patru picioare prinse de tavan şi celelalte patru 
pe podea, cu corpurile lor negre alungite în mijloc. Câteva 
simulatoare erau nemişcate şi arătau ca şi cum se 
ascundeau în întuneric, aşteptând nişte muşte de mărimea 
unor oameni. Altele se mişcau şi se învârteau, picioarele 
lor strângându-se şi lungindu-se în ritmul jocului. Mika se 
îndreptă încet spre ele cu inima bătându-i puternic. 

— Ciudate, nu-i aşa? spuse Kobi. 

Mika dădu din cap, neputând să vorbească. 

— Nu arată ca navele adevărate pe dinafară, dar se pare 
că înăuntru sunt exact la fel, până la ultimul detaliu: 
panourile de control, scaunele, căştile, totul - şi nu numai 
atât, se şi simt la fel, picioarele mecanice fac totul să pară 
ca şi cum chiar ai zbura. Dar devine şi mai interesant 
atunci când te roteşti cu el în aer. Uită-te la ăla. 

Kobi arătă către un simulator care se mişca mai mult 
decât celelalte. După treizeci de secunde, se întâmplă ceva 
uimitor: picioarele se desprinseră de corp, acesta plutind 
singur în aer, şi începu să se rotească. La sfârşitul 
manevrei, picioarele se reataşară de corp. 

— Cum de pluteşte aşa? întrebă Mika, entuziasmat. 

— Cred că e vorba de vreun câmp magnetic, răspunse 
Kobi. Ca la maşinile care plutesc: o forţă magnetică ţine 
maşina prin presiunea unei forţe negative peste altă forţă 
negativă sau una pozitivă peste alta tot pozitivă. Trebuie să 
mergem în capăt. 

Arătă spre un culoar roşu care se îndrepta spre 
simulatoare şi se pierdea în întuneric. Mika putu distinge 
siluetele copiilor care se strânseseră în jurul picioarelor 
simulatoarelor. Îl urmări pe Kobi. 

În celălalt capăt al camerei erau câteva simulatoare 
disponibile şi un grup mare de oameni se strânsese în jurul 
lor. Se întoarseră să se uite la Kobi şi Mika apropiindu-se 
şi, din nefericire pentru Mika, îl văzură pe Ruben. 

— Nu-l băga în seamă, murmură Kobi, trecând pe lângă 


Ruben, chiar în bătaia privirii lui răutăcioase. Ce idiot. Hai 
să-l luăm pe ăsta. 

Mika îşi blestemă în gând ghinionul. Centrul de jocuri 
era destul de mare încât să nu fi fost nevoie să dea peste 
Ruben, însă ei îl găsiseră în doar câteva minute. Kobi 
apăsă cu piciorul pe o placă de metal de lângă un 
simulator şi picioarele se contractară ca să le permită 
accesul în cockpit. Apoi atinse o pictogramă aproape 
invizibilă cu degetele lui palide şi uşa se deschise, dar, 
înainte să poată intra, apăru Ruben cu două fete în spatele 
lui. 

— ÎI înveţi? îl întrebă Ruben pe Kobi, arătând în direcţia 
lui Mika. 

Kobi îl ignoră şi începu să urce în cockpit. 

— Mult noroc! zise Ruben cu răutate. O să ai nevoie. 

În timp ce Ruben se îndepărtă, Mika simţi un val de furie 
în piept. Fetele râdeau de el. 

— Hai înăuntru, zise Kobi. Nu-i băga în seamă. 

— Încerc, zise Mika, urcând în simulator. Dar nu se 
descurca prea bine, pe dinăuntru simţea o dorinţă imensă 
de a-l zdrobi pe Ruben ca pe o muscă. Dar dintr-odată 
toate gândurile în legătură cu Ruben dispărură şi Mika 
rămase uimit pentru câteva clipe. Avea senzaţia că 
intraseră în cockpit prin altă parte, ar fi trebuit să intre pe 
sus, nu pe lateral. 

— Treci în scaunul din spate, zise Kobi. E mai bine să 
înveţi asta înainte să zbori, e puţin mai uşor. 

Erau două scaune în cockpit, unul în spatele celuilalt, iar 
Mika se aşeză pe cel din spate. Era mai înalt decât cel din 
faţă, aşa că de acolo se uita în claia de păr încâlcit a lui 
Kobi. Aşezându-se cum trebuie, simţi cum scaunul îl 
îmbrăţişează, practic ţintuindu-l. 

— Scaunele sunt ciudate, spuse Kobi. 

— Da, minţi Mika - scaunul era confortabil şi îi părea 
cunoscut şi îşi aduse aminte de sentimentul pe care îl 
încercase când se uitase la reclamă cu Helen, ca şi cum nu 
era prima dată -, dar ceva nu era în regulă. Mika se uită în 
jur. 


— Unde sunt panourile de control? întrebă el. În afară 
de două manete simple şi de scaune, nu mai era nimic în 
cockpit. Kobi atinse un cerc roşu din apropierea uşii şi 
dintr-odată apărură o mulţime de pictograme colorate şi 
strălucitoare care acopereau toată suprafaţa din jurul lor, 
fiecare cu un simbol diferit. 

— Pune-ţi casca, spuse Kobi, arătând undeva în spatele 
lui Mika unde era atârnată. Casca era neagră, fără spate şi 
cu o vizieră de sticlă în faţă. Era uimitor de uşoară, iar 
faptul că nu avea spate o făcea şi confortabilă atunci când 
Mika îşi rezema capul de spătarul scaunului. Imediat cum 
şi-o puse, un ecran apăru pe vizieră - văzu o grilă de linii 
verzi înconjurată de pictograme verzi şi simţi un fior 
straniu cercetându-le. Păreau de pe altă planetă, dar 
familiare. 

— Nu clipi încă, îl atenţionă Kobi. 

— De ce? întrebă Mika. 

— Tu controlezi comenzile clipind. Mi-a luat o zi întreagă 
să îmi dau seama de asta. Trebuie să clipeşti în direcţia 
lor. 

— Dacă o fac fără să vreau? întrebă Mika. 

— Nu o face, răspunse Kobi. Nu e chiar aşa greu, ajungi 
să nu te uiţi la pictograme decât dacă ai nevoie de ele. 

— Bine, zise Mika, încercând să nu clipească. Unde sunt 
instrucţiunile? 

— Nu avem instrucţiuni, zise Kobi, râzând. De asta e mai 
distractiv. 

Kobi atinse o pictogramă de deasupra lui şi parbrizul le 
apăru în faţă. Mika văzu că erau pe pista de aterizare de 
pe o navă de luptă, înconjurați de apa mării. 

— Eşti gata? întrebă Kobi. 

— Da, zise Mika, entuziasmat, apucând maneta. 

Câteva secunde mai târziu, un zgomot asurzitor se auzi 
de la motorul navei, sub ei. 

— Tare, zise Mika. 

Simţi o briză puternică trecând prin casca lui şi 
zgomotul crescu în intensitate până când dinţii îi 
clănţăniră. Decolară, plutiră deasupra navei pentru câteva 


clipe, apoi nasul se îndreptă în sus şi ţâşniră spre cer. 

— Pot simţi viteza în stomac, zise Mika. 

— 'Ţi-am zis că o să ţi se pară real, spuse Kobi. Stai să 
vezi când o să ajungem deasupra norilor - o să rămâi 
perplex. 

Deasupra lor era o pătură densă de nori cenuşii şi 
trecură prin ea, nu văzură nimic pentru câteva secunde şi 
când ajunseră pe partea cealaltă putură vedea că lumina o 
transformase într-un covor strălucitor de zăpadă de un alb 
perfect. Era frumos. Cerul era senin şi albastru deasupra 
lor şi Kobi roti uşor nava pentru ca Mika să se poată 
bucura de privelişte. Era atâta spaţiu în jurul lor încât 
Mika se simţi neprotejat şi speriat, totul părea atât de real, 
deja uitase că era doar un joc. Kobi trase de manetă şi 
ţâşniră iarăşi, urcând din ce în ce mai mult până când 
cerul senin făcu loc întunericului transparent al 
cosmosului, iar ei pluteau printre stele şi se uitau în jos la 
planetă. 

— Pregăteşte-te, zise Kobi. O să primim primul atac 
imediat. Ai grijă în stânga ta. 

Mika le auzi înainte să le vadă. Se pregăti, hotărât să îl 
impresioneze pe Kobi cu o mostră de talent nativ. Un ţiuit 
trecu pe lângă urechea lui stângă. Se întoarse să se uite şi 
văzu un convoi de nave roşii întorcându-se spre ei. 

— Ce fac? întrebă Mika, panicat. 

— Trage în ei, zise Kobi. Eu întorc. 

Totul se întâmplă prea repede. Mika strânse maneta şi 
căută butoanele, dar până să apuce el să tragă fu deja prea 
târziu. Văzură o lumină puternică, apoi întuneric. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Ne-au lovit, răspunse Kobi, dându-şi casca jos. 

Pe vizorul lui Mika apăru GAME OVER scris cu roşu. 

— Deja! zise Mika. Fir-ar să fie! 

— Nu-ţi face griji, spuse Kobi, zâmbind de sub perdeaua 
de păr, li se întâmplă tuturor la primele treizeci de zboruri 
sau cam aşa ceva. 

— Vreau să pilotez, zise Mika, îmbufnat. Nu îmi place să 
stau în spate. 


— Bine, răspunse Kobi, calm. Să facem schimb. 

Se dădură jos din simulator şi Kobi se urcă în locul din 
spate. 

— Te ghidez eu pas cu pas, spuse el. Să pilotezi e mai 
greu. 

Mika se aşeză pe scaunul pilotului şi se simţi imediat 
mai bine. Îşi puse casca, apăsă butonul de deasupra lui ca 
să apară parbrizul - aşa cum văzuse la Kobi -, apoi apăsă 
altul, care le oferi un sistem de hărţi tridimensionale în 
colţul vizoarelor ca să poată vedea totul în jur. Mika clipi 
spre una şi aceasta umplu ecranul, dezvăluind 
douăsprezece nave Pod Fighter schiţate cu verde, aliniate 
în jurul lor, gata de decolare. 

— Cum ai făcut asta? întrebă Kobi, privind uimit la noul 
sistem de hărţi. 

— Am apăsat pe asta, zise Mika, arătând spre o 
pictogramă în formă de triunghi. 

— Tare, zise Kobi. Ai avut noroc. 

„Dar nu am făcut-o din greşeală, gândi Mika, confuz. L- 
am apăsat automat, ca atunci când aprind lumina când 
intru în camera mea.” 

Dar nu zise nimic; Kobi ar fi putut să creadă că este 
arogant dacă nu îi urma instrucţiunile, chiar dacă sistemul 
de hărţi era folositor, şi pentru câteva minute făcu doar ce 
i se spuse să facă. În timp ce motoarele porniră şi nava se 
ridică de pe punte, simţi exuberanţă pură, conştient de 
puterea pe care o controla prin pletora de butoane de sub 
degetele lui şi cât de sensibilă era nava. 

— O controlezi pe toate planurile, zise Kobi. Aşa că ai 
grijă când înalţi botul, eu m-am prăbuşit cu ea în punte de 
câteva ori; o ia razna destul de repede. Trage uşor de 
manetă, ţine-o paralel cu puntea şi nu accelera încă, altfel 
ajungi în apă. 

Mika făcu întocmai şi înălţă botul navei spre cer şi, în 
timp ce acceleră pentru prima dată şi ţâşni printre nori, 
vru să strige cât l-ar fi ţinut gura. 

— Ai grijă, îl avertiză Kobi, dacă accelerezi prea tare, ai 
putea pierde controlul. 


Dar Mika deja uitase să-l asculte. Încetini pentru o clipă 
- pentru a admira pătura de nori albi şi strălucitori -, apoi 
ţâşni încă o dată prin atmosfera turbulentă până ajunse în 
cosmos. Pilotarea navei îi părea pur şi simplu normală - 
legătura dintre mişcările subtile ale mâinilor lui şi virajele 
navei păreau să existe de dinainte ca el să se urce în ea. 
Nu ştia că, oriunde se afla Ellie şi orice ar fi făcut, o mică 
parte din el era cu ea. Era ca un fel de miracol. 

Navele flotei Steaua Roşie de la primul nivel arătau ca 
nişte capete ascuţite de sticlă roşie - atât de înguste, încât 
nu ar fi putut fi pilotate decât de nişte extratereştri foarte 
subţiri. Zburau în formaţie compactă, străbătând cosmosul 
ca şi cum ar fi fost legate unele de celelalte. Această 
mişcare ciudată le făcea greu de nimerit, dar sistemul de 
hărţi descoperit îi ajuta - inamicul era schiţat prin linii 
roşii, iar Kobi reuşi în scurt timp să descopere cum să 
opereze armele pentru a trage în ele din toate părţile. Nu 
prea vorbi în timp ce se luptau, dar Mika ştia la ce se 
gândea Kobi: cum de reuşise Mika să se urce în navă şi să 
zboare din prima încercare fără să se prăbuşească sau alte 
probleme cu care se confruntaseră ceilalţi? Dar la sfârşitul 
primului nivel Mika îl surprinse cu adevărat pe Kobi - 
spulberaseră cel puţin douăsprezece nave din flota Steaua 
Roşie şi erau siguri pe ei şi puţin îngâmfaţi, când văzură 
ceva nou venind spre ei. 

— Ce e aia? strigă Kobi prin cască. E prea rapidă pentru 
noi! 

Era prima Navă de Luptă Dragon pe care o vedeau, o 
navă mare şi colorată, cu dinţi ascuţiţi pictaţi de ambele 
părţi ale botului. Era de două ori mai mare decât nava lor, 
de două ori mai rapidă şi mai zgomotoasă şi trăgea cu bile 
de foc ce păreau să capete viteza unei comete. Mika îşi 
simţi spatele lipindu-se de scaun în timp ce o evită pe 
prima. 

— O să pierdem! strigă Kobi, trăgând în toate direcţiile, 
ca şi cum ar fi aruncat cu boabe de mazăre într-un 
dinozaur. Nu suntem destul de puternici! 

Mika se uită la panoul de control din faţa lui şi fără 


măcar să îşi dea seama apăsă repede trei pictograme şi 
imediat, ca şi cum ar fi fost împinşi de un uragan de la 
spate, nava prinse rapid viteză, iar zgomotul emis semăna 
cu eruperea unui vulcan chiar în capul lor. 

Mika strigă, părul ridicându-i-se pe cap, chiar şi sub 
cască. 

— Doamne! strigă Kobi. 

În câteva momente, Nava Dragon era la mai mulţi 
kilometri în urma lor, iar Mika se simţi extraordinar, ar fi 
avut chef să izbucnească în dans. Aduse nava într-o serie 
de viraje strânse, apoi o îndreptă în sus, se roti de câteva 
ori, uşor, ca un delfin jucându-se într-o mare de cosmos, 
apoi, venindu-i o idee, se întoarse pe aceeaşi cale pe care 
venise şi ajunseră în spatele Navei Dragon. Kobi trase 
câteva focuri bine ţintite şi nava explodă ca o stea, 
scăldându-le feţele în lumină. 

O pictogramă apăru pe vizoare. 

Aţi trecut de primul nivel. 

— Cum ai făcut asta? întrebă Kobi. 

— Nu ştiu, răspunse Mika, zâmbind. 

— Serios? zise Kobi, sceptic. 

— Da, eu... am ştiut pur şi simplu ce să fac. 

— Ciudatule, zise Kobi. 

— Da, zise Mika, fericit şi pentru prima dată în viaţa lui 
era bucuros că avea ceva diferit faţă de ceilalţi, dar 
sentimentul nu ţinu mult timp; încă dinainte să coboare din 
simulator, vestea despre primul lui zbor străbătuse centrul 
şi numele lui era primul pe lista punctajelor. In timp ce 
mergea prin mall cu Kobi, toţi se holbau la el. Işi ţinu capul 
aplecat şi păşi cât de repede putu, simțindu-se sufocat din 
cauza atenţiei şi nu reuşi să respire până când nu ajunse 
afară, pe drumul spre casă. 

XXX 

Awen, câinele din vis, dormi cu el în acea noapte, întins 
pe marginea patului şi, cu câteva ore înainte de răsărit, 
Mika îi simţi blana de pe umeri ridicându-se sub mâna lui. 
Îşi îndepărtă mâna, încet, în timp ce Awen începu să 
mârâie, descoperindu-şi dinţii ascuţiţi. Capul lui Awen se 


afla lângă cel al lui Mika pe pernă şi cum caninii 
strălucitori ai câinelui se aflau la doar câţiva centimetri de 
ochii lui, Mika nu se mişcă, abia îndrăznind să respire, 
rugându-se ca Awen să dispară înainte ca totul să se 
transforme într-un coşmar. 

— Ce s-a întâmplat? şopti Mika. 

Awen îşi înălţă capul de pe pernă şi se uită peste umăr, 
mârâind şi mai tare, iar Mika îşi dădu seama că era vorba 
de ceva din cameră, nu de el. Uşurat, dar şi speriat, 
rămase pe loc în timp ce Awen se ridică în pat şi îl călcă pe 
picior înainte să sară peste el, pe podea. Câinele era lângă 
dulapul lui Ellie, cu urechile ciulite, mârâind şi cu coada 
nemişcată. 

Mika se dezveli în linişte şi se ridică din pat. Awen se 
uită la el şi coada i se mişcă o dată, apoi se întoarse către 
dulap şi începu să mârâie din nou. 

— Ce e? întrebă Mika, îndrăznind să-şi aşeze mâna pe 
spatele lui Awen. Ce e cu tine? Nu îi plăcea să vadă un 
câine blând purtându-se aşa. 

— Vrei să mă uit în dulap, nu-i aşa? 

Se uită la uşă, speriat, încercând să depisteze vreun 
zgomot înăuntru, pe lângă mârâitul câinelui. 

— Taci puţin. 

Dar Awen nu voia asta şi continuă să mârâie ca un motor 
vechi până se dădu Mika jos din pat. Se uită la uşă, 
întrebându-se ce să facă, ştiind că sigur nu îşi dorea să 
vadă ce se afla în dulap. Degetele se opriră tremurând 
peste clanţă pentru treizeci de secunde, apoi o apăsă cu 
atenţie şi se uită înăuntru. De obicei, dulapul era plin cu 
lucrurile lui Ellie, jucării şi haine care cădeau de fiecare 
dată când deschidea uşa, lucru pe care oricum nu îl mai 
făcuse în ultima vreme, pentru că deschidea din nou rănile 
lui Mika pe care părinţii lui încercau să le închidă. Uşa era 
încuiată şi lucrurile nu mai fuseseră atinse de luni de zile, 
iar dulapul devenise un altar ascuns. Aşa că primul lucru 
pe care îl observă Mika fu faptul că lucrurile nu căzură şi, 
deschizând uşa şi mai mult, descoperi îngrozit că dulapul 
era gol, lipseau chiar şi sertarele. Incercă să vadă prin 


întuneric, însoţit de Awen care mârâia, încercând să 
distingă ce se afla în spate. Nu era un obiect, ci o 
persoană. Cineva cu un cap pătrat, întunecat, cu corpul 
uşor aplecat înainte şi mâinile atârnându-i pe lângă corp, 
ca şi cum ar fi fost închis, ca un aspirator în dulapul 
îngrijitorului. Awen scânci. 

— Muşcă-l, zise Mika, încercând să îl împingă pe Awen 
în faţă. Eu ce să fac? 

Dar Awen se dădu înapoi şi se aşeză, uitându-se la Mika 
parcă spunându-i să îl muşte el. Mika era atât de speriat, 
încât abia se putu mişca, dar în acelaşi timp era şi supărat, 
voia să ştie unde erau lucrurile lui Ellie şi ce făcea un Cap 
de Televizor în dulapul ei. Făcu un pas şi apăsă butonul de 
sub ecran, iar acesta se aprinse, îşi înălţă capul şi se uită 
la el cu faţa împietrită, cu ochi gri reci. Era Cuţitarul, 
bătrânul care stătea tăcut la capul patului în timp ce 
celelalte Capete de Televizor hotărau cum să îl gătească. 
Bătrânul ridică un braţ şi Mika văzu că ţinea un pahar, la 
fel ca acela din care îşi bea vitaminele dimineaţa, numai 
că, în loc de băutura roz şi dezgustătoare, paharul era plin 
de păianjeni mari şi negri, care îi porniră pe mână şi 
căzură pe podea, grăbindu-se către Mika. Reuşi să închidă 
uşa tocmai înainte să ajungă primul păianjen. 


Capitolul 10 


— Începe tu, zise Gorman, ducând un pahar la buze. Luă 
o gură de vin roşu şi se uită la Ellie care stătea contrariată 
în uşa biroului lui. În spatele ei un bărbat ţinea o armă 
foarte aproape de ceafa ei. Părea că fusese aranjată 
special într-o uniformă albă nouă şi şosete cu talpă, iar 
părul ei negru fusese tuns recent într-un bob rigid până 
sub maxilar, dar avea cearcăne şi părea prea slabă - foarte 
mică pe lângă bărbatul care ţinea arma în spatele ei. N 

„Vitaminele o să rezolve asta, îşi spuse Gorman. În 
câteva săptămâni, nici nu o să se mai recunoască.” 

Ellie se uită în jur cu neîncredere. 

— Ce să încep? întrebă ea. 

— Partida noastră de şah, răspunse Gorman. Uite. Arătă 
spre două fotolii cu o masă între ele. O tablă de şah fusese 
aranjată, cu o carafă de vin pentru negru şi un bol de 
dulciuri pentru alb. Ellie se încruntă în timp ce traversă 
camera şi se aşeză în spatele pieselor sale. Bărbatul 
înarmat merse după ea şi se opri în spatele ei. 

— De ce îmi dai dulciuri? întrebă ea. 

— M-am gândit că ti-ar plăcea, răspunse Gorman 
îngăduitor, aşezându-se în cealaltă parte. Se aşeză cu 
greutate; îl dureau genunchii. Dar nu trebuie să le 
mănânci, desigur, dacă te crezi prea mare. Îşi goli paharul 
cu vin şi îl umplu din nou. Aş putea trimite după nişte 
gustări, dacă asta vrei. 

Ellie se uită la bolul cu dulciuri şi simţi un nod în gât. 
Erau chiar cele care îi plăcuseră odată - colorate şi moi, în 
formă de creveţi şi scoici. Dar nu le putea mânca de faţă 
cu Gorman. Abia putea respira în prezenţa lui. Arăta ca un 
mort în acea seară - buzele şi gura îi erau pătate de vinul 
roşu, iar faţa lui pergamentoasă era gri. Părea că cineva îl 
scosese dintr-un coşciug şi îl băgase în priză. 

— Nu mi-e foame, zise ea. 

— Cum vrei, răspunse el, zâmbind. 

Ellie se foi. Nu îi plăcea când îl vedea pe Gorman în 


toane bune; i se făcea frică. Dacă Gorman era fericit, 
însemna că în lume se întâmpla ceva rău. Cineva, undeva, 
se afla în pericol. Aruncă o privire la arma care era 
îndreptată spre capul ei. 

— Ce caut aici? întrebă ea. 

— Voiam să te văd, răspunse Gorman. M-am gândit că ar 
fi frumos să ne mai cizelăm minţile cu o partidă de şah şi, 
de asemenea, că m-ai putea ajuta cu ceva. 

— Cu ce? întrebă ea, morocănoasă. j 

— Ce mai face fratele tău, Mika? întrebă el. Işi ridică 
privirea pentru a o întâlni pe a ei şi fata îşi simţi ochii 
îngheţând sub uitătura lui fioroasă. 

— De unde să ştiu? întrebă ea, cu buzele tremurându-i. 
Ce vrei să spui? 

Gorman luă o gură de vin. 

— Nu mai face pe neştiutoarea, spuse el încet. Ce i-ai 
spus? 

— Nimic, zise ea, confuză. Cum aş putea? Nu ştiu ce vrei 
să spui. Te rog, nu înţeleg. 

— În spatele Zidului, locuiesc două sute şaptezeci de mii 
de copii de doisprezece şi treisprezece ani, spuse el. Două 
sute şaptezeci de mii, Ellie. Şi săptămâna trecută fiecare 
din acei copii a băut un pahar de Fit Mix în clasă, în afară 
de Mika Smith din Barford North. la spune-mi, de ce s-a 
întâmplat asta? De ce fratele tău a fost singurul care a 
refuzat? E o coincidenţă ciudată, nu crezi? 

Ellie îşi cobori privirea şi simţi un fior de dragoste şi 
mândrie. 

— Nu a băut pentru că nu e prost, spuse ea încet. Nu are 
nici o legătură cu mine. 

— Ar face bine să nu aibă nici o legătură cu tine, mârâi 
Gorman. Singurul motiv pentru care el este încă în viaţă 
este că tu erai încuiată într-o cameră cu ochii acoperiţi 
atunci când s-a întâmplat totul, dar, dacă aflu că îi trimiţi 
mesaje pe furiş pentru a-l avertiza în legătură cu proiectul 
meu, îl ucid. Nu o să îmi strici tu proiectul. Ai înţeles? 

Ellie dădu din cap în semn de da. 

— O să îl urmăresc, adăugă el. Avem ochi peste tot. 


Acum începe jocul. 

Ellie luă un pion şi îl mută înainte pentru a face loc 
reginei şi nebunului. 

— Nu aşa, lătră Gorman. Foloseşte-ţi capul. 

Ellie oftă şi aduse piesa înapoi de unde o luase, apoi 
începu să se uite la ea până când aceasta începu să 
strălucească. 


Capitolul 11 


Dimineaţa următoare fu adusă de vânturi şuierătoare 
care biciuiau Turnurile din Barford North ca nişte spirite 
dezlănţuite. Mika se trezi înainte să sune ceasul şi rămase 
întins, cu mâinile sub cap, gândindu-se la jocul Pod 
Fighter. Cum de reuşise să zboare aşa? Era ca şi cum 
zburase într-un vis, ca şi cum s-ar fi desprins de pământ 
doar dând din mâini ca o pasăre. Simţi un fior de 
nerăbdare în urma amintirii şi abia aştepta să se întoarcă 
la centru în seara aceea şi să o facă din nou. 

Fu surprins să audă un ciocănit la uşă şi se chinui să 
asculte schimbul rapid de replici dintre tatăl lui şi acea 
persoană. Câteva secunde mai târziu, capul lui David se ivi 
la uşa dormitorului. 

— Am primit o scrisoare de la Helen, spuse el. Şi e scrisă 
de mână. leşi din camera lui Mika şi se întoarse cu 
preţioasa scrisoare în pat pentru a o citi. 

De la Helen? Mika se ridică în pat simțindu-se puţin 
nelalocul lui. Trebuia să se vadă cu Helen a doua zi, de ce 
le trimisese părinţilor lui o scrisoare scrisă de mână? În 
câteva clipe, era deja lângă patul lor, privindu-i cum o 
citesc. 

— Ce spune? întrebă el, nerăbdător. Rămaseră tăcuţi 
ceva timp, apoi tatăl lui îi întinse scrisoarea şi el o luă. Era 
scrisă pe hârtie adevărată care părea să fie veche de o 
sută de ani. 


Dragă domnule şi doamnă Smith, 

Vă scriu această scrisoare pentru a vă anunţa că Mika a făcut 
progrese atât de mari în tratamentul său încât consider că nu 
mai are nevoie de ajutorul meu. Compania lui m-a bucurat 
foarte tare şi a fost o plăcere să lucrez cu el - este un băiat 
inteligent cu un viitor strălucit. 

Deoarece m-aţi plătit în avans pentru tratamentul lui, vă 
returnez o sută douăzeci de credite pe acest card de credit 
ataşat. 

Vă rog să îi transmiteţi urările mele de bine lui Mika. 


Toate cele bune, 
Helen Green 


Mâinile lui Mika începuseră să tremure înainte să 
termine de citit scrisoarea şi se simţea ca şi cum stomacul 
i-ar fi fost smuls prin buric. Se uită la părinţii lui. Asha 
avea în mână cardul de credit, iar chipul ei adormit radia 
de parcă se uita la un înger. 

— Ce bine, zise David, relaxându-se. Putem să plătim 
amenda la şcoală şi ne rămân şi douăzeci de credite! Ar 
trebui să sărbătorim în seara asta! Am putea să comandăm 
pizza! 

— E o idee bună, zise Asha, zâmbind. Să luăm o pizza 
tikka mare, câte două felii pentru fiecare. O, Mika, sunt 
foarte mulţumită. Bravo! 

Mika nu era mulţumit. Ochii i se întunecaseră. Aruncă 
scrisoarea pe pat, dezgustat, şi se împletici înapoi în 
camera lui. 

— Mika! strigă Asha. Ce s-a întâmplat? 

Mika se aruncă pe pat. 

„Nici măcar nu mi-a zis-o în faţă, gândi el cu 
amărăciune. Era singura persoană cu care puteam discuta 
şi m-a părăsit!” 

— Mika? zise Asha, nesigură, din cadrul uşii. Nu fi 
supărat. Sunt veşti bune, nu-i aşa? Faptul că te simţi mai 
bine? 

— Dar ea ştie că încă am nevoie de ea! strigă Mika. 

— Dar ea spune că nu mai e nevoie, zise Asha, şi chiar 
pari mai liniştit, Mika. Mi s-a părut că erai fericit aseară 
când te-ai întors de la centrul de jocuri: foarte diferit faţă 
de săptămâna trecută. 

— Nu înţelegi, spuse el. Lasă-mă în pace! 

— Ţi-a trimis şi un pachet de biscuiţi, zise ea, sperând ca 
asta să-l îmbuneze. 

— Nu-mi pasă. Nu îi vreau! 

Începu să plângă încet, udând pătura cu lacrimi amare, 
iar Asha se strecură afară şi închise uşa. Mika apăru în 
câteva minute, îmbrăcat şi încruntat. 


— Mă duc până la ea, spuse băiatul. 

— Cum? Acum? zise Asha, privindu-l exasperată cum îşi 
pune geaca. Nu poţi să te duci acum; e şase jumătate 
dimineaţa! Nu s-a trezit încă şi mai şi plouă foarte tare! 

Dar Mika ieşi pe uşă, înainte ca ea să termine propoziţia, 
şi alergă pe scări. 

Ajunse la turnul în care locuia Helen, în cealaltă parte a 
oraşului, ud leoarcă. Ezită în faţa uşii, dându-şi seama că 
probabil mama lui avusese dreptate şi că Helen dormea 
profund. Ar fi trebuit să se întoarcă acasă şi să revină, dar 
nu voia asta. 

„Ce faci, se întrebă el, atunci când persoana care te-a 
supărat este cea cu care vrei să vorbeşti?” 

La jumătatea drumului cu liftul, auzi un sunet care i se 
păru cunoscut. Nefiind sigur dacă doar îşi imaginase ceva, 
opri liftul şi ascultă. Îşi auzi inima bătând şi respiraţia 
sacadată, vântul bătând prin casa liftului şi corzile 
metalice scârţâind de greutate, dar crezuse că îl auzise pe 
Awen mârâind ca în episodul din dulapul lui Ellie, dar 
sunetul dispăru. 

„Sigur a fost doar imaginaţia mea, gândi el. Normal că 
asta e, câinele nici măcar nu există, e doar o invenţie a 
mea.” 

Simţindu-se stupid, respiră adânc şi porni liftul din nou, 
dar, de îndată ce începu să urce, auzi mârâitul iar şi, deşi 
Mika nu îl putea vedea, îi simţea căldura corpului lângă 
piciorul lui. Când uşile liftului se deschiseră la etajul unde 
stătea Helen, câinele îl prinse de mânecă şi încercă să îl 
oprească. 

— Încetează, şopti Mika, nerăbdător. Dă-mi drumul! Dar 
Awen nu voia să-i dea drumul, şi Mika trebui să îl împingă 
de lângă el pentru a putea ieşi din lift. 

— Stai aici, şopti Mika, simțindu-se puţin nebun, pentru 
că îi dădea comenzi unui câine imaginar. Dar Awen îl 
ignoră şi Mika îi putu auzi labele pe podea în timp ce se 
îndrepta către apartamentul lui Helen. 

Spre surprinderea lui, găsi uşa deschisă şi pe cineva 
înăuntru. Auzind voci de bărbaţi se lipi de perete, unde nu 


putea fi văzut, şi ascultă. Unde era Helen şi de ce erau 
bărbaţi în apartamentul ei? auzi o bufnitură, ca şi cum 
ceva căzuse pe duşumea, şi îşi dădu seama că una dintre 
cărţile ei fusese aruncată de pe raft. Simţi nevoia să le 
protejeze. Cărţile lui Helen erau prietenele ei, „de genul 
celor pe care le inviţi la tine în mijlocul iernii”, îi spusese 
ea, „cu care îţi petreci toată noaptea la discuţii şi nu vă 
mai culcaţi”. Auzi sunetul altei cărţi căzând pe podea şi se 
apropie puţin pentru a privi înăuntru. În apartament era 
dezordine; sertarele erau deschise şi din ele se iveau haine 
răscolite, iar pe masă erau pălării şi ochelari de soare într- 
o combinaţie ciudată şi pungi pe jos. Era evident că Helen 
îşi făcuse bagajele şi plecase în grabă. 

Bărbaţii purtau costume negre şi cămăşi albe şi erau 
slabi, cu ochii alungiţi şi, în timp ce căutau prin lucrurile 
lui Helen, lui Mika i se păru că semănau cu nişte păsări. 
Apoi Mika văzu o armă pe blatul de bucătărie, lângă 
ceainic; o armă mare şi neagră. Se ascunse şi îşi tinu 
respiraţia. Awen îl trăgea cu disperare de picior să-l facă 
să plece şi de data asta se luă după câine şi fugi cât putu 
de repede la scări, pentru că liftul ar fi putut face prea 
mult zgomot. Apoi, fără să îşi mai poată ascunde frica, 
începu să alerge pe scări. 

Unde plecase? Plecase cu voia ei sau pentru că era în 
pericol? Undeva în sufletul lui ştia care era adevărul şi fugi 
pe scări simțindu-se vinovat, sigur că plecarea lui Helen şi 
bărbaţii cu arme aveau legătură cu el. 


Capitolul 12 


Mika încerca să nu se gândească la efectul pe care îl 
aveau vitaminele asupra lui, dar după câteva săptămâni nu 
mai putu nega schimbările prin care trecea. Crescuse atât 
de rapid încât îşi rupsese pantofii în părţi, tricourile lui 
păreau că intraseră la apă, iar pantalonii lui lăsau să i se 
vadă glezna păroasă, deloc estetică. 

— Vino până aici puţin, zise Asha, în timp ce Mika se 
grăbi pe lângă ea de la duş. 

— De ce? întrebă Mika, suspicios, strângându-şi 
prosopul la piept. Nu voia ca părinţii lui să observe 
creşterea şi să înceapă să pună întrebări jenante, dar asta 
devenise imposibil de ascuns. 

— Pune-te lângă perete, spuse ea. Vreau să te măsor. 

— Nu poţi mai târziu? zise Mika. Întârzii la şcoală. 

— Nu durează mult, insistă mama lui. Pot să jur că ai 
crescut cu încă doi centimetri de săptămâna trecută. Iar 
te-ai lovit la cap când ai ieşit de la duş. 

— Bine, acceptă Mika, cu greu. Se puse lângă perete 
lângă televizor şi ea fu tăcută şi îşi muşcă buza cât făcu 
semnul de deasupra lui. 

— Chiar ai crescut! exclamă Asha. Asta nu poate fi 
normal. 

Mika se uită la noul semn de pe perete. Sub el mai erau 
multe altele, făcute de când el şi Ellie începuseră să 
meargă, cu unsprezece ani în urmă, fiecare cu data lângă 
el. Semnele pentru Ellie nu mai înaintaseră şi Mika simţi 
un val de durere privindu-l pe ultimul; el crescuse foarte 
mult de când dispăruse ea. 

În timp ce se îmbrăca, Asha citi scrisorile trimise de la 
şcoală cu informaţii despre Fit Mix. Creşterea rapidă nu 
era trecută la categoria Efecte secundare anormale. Era 
trecută sub Beneficii de sănătate. 

— Da, cugetă ea, din cadrul uşii, uitându-se la Mika 
încercând să se încalţe cu pantofii sport. Presupun că arăţi 
mai sănătos şi nu mai ai pungi sub ochi, nici nu mai eşti 


aşa palid. 

Nu părea foarte convinsă. 

Mika bombăni ceva şi plecă la şcoală. Se simţea din ce 
în ce mai jenat să continue cu programul În formă mereu! 
Acum că Helen dispăruse, nu mai avea cu cine să 
vorbească despre asta sau care să îi spună că este pe calea 
cea bună. Trecuseră câteva săptămâni de când începuse să 
bea Fit Mix. Tăcuse şi urmase ordinele, dar tot nu ştia 
nimic despre Ellie şi de ce văzuse un Cap de Televizor la el 
în clasă, iar apăsarea pe care o simţea, fără să poată spune 
ceva, era prea mult pentru el. În fiecare zi, ajungea în 
clasă şi vedea copii care zâmbeau şi beau Fit Mix pe 
ecranele băncii lui, cu mesajul Tu eşti viitorul! Bea-ţi 
vitaminele! scris dedesubt şi cu fiecare zi îi era tot mai 
greu să bea; era ca şi cum corpul lui se răzvrătea de unul 
singur. 

— Nu arăţi prea bine, Mika, zise doamna Fowler. Eşti 
OK? 

— Da, mulţumesc, răspunse Mika, încercând să nu 
vomite pe toată banca. 

Dar să bea Fit Mix şi să îi vină rău în fiecare dimineaţă 
era distractiv pe lângă Tabăra de Sănătate. La două 
săptămâni după ce începuseră să bea Fit Mix, Mika ajunse 
la şcoală şi văzu mesajul E distractiv în Tabăra de 
Sănătate! scris pe ecran. Toţi primiră sendvişuri gratuite 
din nou în acea zi şi o pungă de dulciuri pentru acasă şi 
toţi credeau că avea să fie ca la orele de sport, numai că 
aveau să stea mai mult. Credeau că era vorba de alergat 
vreo jumătate de oră în fiecare după-amiază, să se caţere 
pe nişte sfori şi apoi să meargă acasă. Se înşelau amarnic. 

Când doamna Fowler le spuse să se schimbe în noul lor 
echipament FDT sport, toţi bombăniră că nu arătau bine şi 
că voiau să îşi poarte propriul echipament, iar când 
doamna Fowler le ordonă să se îmbrace, ei se conformară, 
murmurând şi chicotind. Kobi arăta cel mai ridicol în noul 
echipament, pentru că era atât de deşirat. Pielea lui părea 
transparentă din cauza lipsei de lumină pe care o îndura în 
Umbre. 


Prima surpriză fu când aflară că nu aveau să fie 
transportaţi la Centrul de activităţi, aşa cum se aşteptau 
(era la câţiva kilometri depărtare), ci că trebuia să alerge 
până acolo, şi cum ei nu alergaseră în ultima vreme mai 
mult decât până la un simulator liber în Centrul de jocuri, 
ajunseră acolo în stare de leşin, cu plămânii terminati, 
transpiraţi şi cu picioarele pline de băşici. Dar erau abia la 
început. 

Instructorul lor, domnul Blyte, era scund şi chel şi avea 
picioare mari. Când stătea pe lângă Kobi, care era cel mai 
înalt din clasă, părea un pitic fără păr. Lui Mika i se păru 
amuzant până când bărbatul deschise gura să vorbească - 
toţi tăcură şi începură să tremure, chiar şi Ruben. Domnul 
Blyte zbiera îngrozitor, ca şi cum avea nitrogen lichid în 
loc de plămâni. 

— Bine, zise domnul Blyte, plimbându-se prin faţa lor şi 
fluturându-şi cronometrul, cu ochi ameninţători. Să vedem 
de ce sunteţi în stare. 

Îi puse să dea ture pe terenul de baschet până când 
Roland, campionul la pronunție, ajunse să se târască pe 
coate. Apoi ridicară greutăţi în sală până când braţele le 
atârnau neputincioase pe lângă corp. Apoi se urcară pe 
biciclete fixe aşezate într-un rând şi urcară un munte înalt 
imaginar, cu lacrimi de durere în ochi. 

— Mai repede! şuieră domnul Blyte, cu venele de pe 
frunte fremătând ca nişte râme. Mai repede! 

La sfârşitul şedinţei, care dură trei ore, alergară înapoi 
până la şcoală. Mulţi colegi de-ai lui Mika se scurseseră pe 
ciment, în patru labe. 

— Este inadmisibil! strigă Asha când Mika intră 
clătinându-se şi îl privi cum încearcă să se dezbrace ca să 
facă un duş. Era atât de înţepenit încât nu putu să-şi dea 
jos pantofii şi Asha trebui să îl ajute. Mika stătu pe 
canapea în timp ce ea îi scoase şosetele. Erau pline de 
transpiraţie şi sânge şi picioarele lui arătau de parcă aveau 
o boală de piele. 

— Doamne! spuse Asha. Îţi sângerează picioarele! Uite 
câte băşici! Nu cred că ar trebui să te duci la Centru în 


seara asta, trebuie să te odihneşti. 

Mika se uită la ea, cu ochii înflăcăraţi. 

— Nu am nimic, zise el, o să îmi revin imediat. 

— Nu, nu o să-ţi revii! insistă Asha. Trebuie să te 
odihneşti. 

— Dar am aşteptat toată ziua să joc Pod Fighter, se 
repezi Mika. Asta mi-a dat putere să ajung acasă. 

Asha îi ceru ajutorul lui David. 

— Tu ce crezi? întrebă ea. 

David ridică din umeri şi zâmbi, pregătind ceva într-un 
castron pentru ceai. Era mulţumit să-l vadă pe Mika 
interesat de ceva normal, ca toţi ceilalţi copii. 

— Lasă-l să se ducă, zise el. Dacă poate să ajungă acolo. 

— Mulţumesc, tată, răspunse Mika. 

Era nevoie de ceva mai mult decât de nişte picioare 
rănite să-l ţină departe de centru. 


Capitolul 13 


Mika nu putea înţelege de ce ceilalţi nu observau că 
Centrul părea rece şi că muncitorii nu zâmbeau niciodată. 
Era ca şi cum cei de la FDT puseseră ceva în băutură ca să 
le răpească simţurile. Nimeni nu părea să observe oglinzile 
de deasupra magazinelor şi restaurantelor şi de pe pereţii 
camerelor în care erau simulatoarele, dar Mika le vedea. 
Simţea că sunt oameni în spatele lor, mulţi oameni, care îi 
priveau. Ce era atât de interesant la nişte copii de 
doisprezece ani pentru aceşti străini care stăteau ascunşi? 
Se speria gândindu-se la ei, dar se prefăcu, la fel ca toţi 
ceilalţi, că nu îi vede. 

„Doar joacă, nu te uita în sus şi taci din gură.” 

Se ducea la centru în fiecare seară şi, pe măsură ce 
treceau săptămânile, central era din ce în ce mai 
aglomerat, ca şi cum obsesia pentru acel loc se răspândise 
ca un virus. Maşinile de făcut shake secau, chiflele se 
terminau şi majoritatea copiilor purtau tricouri cu Pod 
Fighter, de diferite culori şi stiluri. 

Toţi aflaseră despre Mika după prima seară de la 
Centru. Toţi voiau să îl cunoască pe băiatul cu ochi negri 
care venise cu o săptămână întârziere şi fusese mai bun 
decât ei şi în primele câteva zile trecu pe lângă cei strânşi 
sub ecranele care afişau scorurile şi plecă fără să dea ochii 
cu ei. Dar descoperi că, în afară de Ruben, care îl ura mai 
mult decât înainte, ceilalţi erau curioşi, ba chiar îl 
respectau. Nu aveau intenţii ascunse, poate doar urme de 
gelozie, ceea ce era de înţeles, dar Mika contracară gelozia 
împărtăşindu-şi cunoştinţele cu ei. Până la urmă, scopul lui 
era cu totul altul decât al lor, aşa că fu uşor să fie generos 
cu informaţiile. Nu îi păsa să fie cel mai bun; tot ce voia 
era să îşi găsească sora. 

La şase săptămâni după deschiderea centrului, intră cu 
Kobi într-o seară de luni şi găsi câteva sute de copii stând 
în linişte, uitându-se la ecranul de deasupra camerelor cu 
simulatoare. 


— Ciudat, zise Kobi, înfundându-şi mâinile în buzunarele 
hainei lungi. Uită-te la ei. 

Păreau hipnotizaţi, nu clipeau, întunericul plin de stele 
de pe ecran reflectându-se în ochii lor. 

— V-aţi dorit vreodată să faceţi asta cu adevărat? se auzi 
o voce baritonală şi un Pod Fighter apăru dintr-odată, 
zburând deasupra unei ape. Nava zbură spre cer şi 
înconjură luna. 

— Fundaţia pentru Dezvoltarea Tinerilor anunță 
începutul unei competiţii care vă dă şansa să câştigaţi 
premii inimaginabile! Puteţi câştiga un telefon-companion 
de ultimă generaţie! O vacanţă pentru întreaga familie! O 
maşină pe perne de aer selectă şi o casă în Turnurile Aurii 
din Londra! Şi, cel mai important, câştigaţi şansa de a 
zbura cu un Pod Fighter adevărat! Puteţi avea parte de 
toate astea dacă sunteţi în stare! Aţi jucat de plăcere, 
acum jucaţi pentru premii! Concursul este pentru toţi 
copiii de doisprezece şi treisprezece ani. Înscrierile se fac 
până la sfârşitul lunii februarie. Consultaţi regulamentul. 

Mika privi imagini cu destinaţii exotice şi o navă Pod 
Fighter zburând şi se simţi însufleţit de speranţă. Helen îi 
spusese să se încreadă în instinctele lui, iar acestea îl 
anunțau că aceasta era şansa pe care o aştepta; că aceasta 
avea să fie calea către Ellie. Aruncă o privire către 
oglinzile de deasupra magazinelor şi a restaurantelor şi 
simţi prezenţa străinilor în timp ce în jurul lui mulţimea 
izbucni, iar cât toată lumea începu să se împingă şi să 
vorbească tare, pe el îl trecu un fior rece. Îl văzu pe Kobi 
uitându-se în direcţia oglinzilor şi îşi abătu privirea. 

— Hai să plecăm de aici, zise Kobi, împins de cineva. O 
să o ia şi mai razna ca înainte. 

Intrară în camera cu simulatoare şi se alăturară unui 
grup de prieteni care aşteptau în jurul picioarelor 
simulatoarelor, în întuneric. O fată pe care o chema 
Maddie se apropie de ei. Mika zburase cu ea de câteva ori 
- era o trăgătoare bună. 

— Nu e uimitor? strigă ea, cuprinzându-i mâna lui Mika. 
Gândeşte-te cum ar fi dacă am câştiga şi am zbura cu un 


Pod Fighter adevărat! Cu cine zbori? Am citit regulamentul 
şi trebuie să participăm pe perechi. 

— Nu ştiu, zise Mika, uitându-se în jur. Ştia că nu avea 
să facă pereche cu Kobi, pentru că amândurora le plăcea 
să zboare, şi era conştient că trebuia să aleagă cu grijă. 

Maddie se întristă. 

— Nu contează dacă te gândeşti la altcineva, spuse ea. 

Urmă o pauză jenantă în tăcere. Mika nu voia să zboare 
cu ea, chiar dacă era o jucătoare bună. 

— Nu sunt sigur, Maddie, zise el, simțindu-se ca şi cum 
era răutăcios. Nici nu am avut timp să mă gândesc la asta. 
O să te anunţ eu. 

În următoarele minute, mai mulţi îl întrebară şi le 
răspunse şi lor că nu. Kobi făcu pereche cu un băiat pe 
nume Tom. Erau o pereche ciudată - Tom care părea că 
fusese spălat de mama lui în clor şi Kobi care părea că 
doarme pe stradă -, dar se descurcau foarte bine 
împreună. 

— Ai face bine să-ţi alegi pe cineva curând, zise Kobi. 
Sau cei buni vor fi luaţi. De ce nu zbori cu Maddie? Chiare 
bună. 

— Se poate, zise Mika, dar nu voia. Se simţea ca şi cum 
aştepta pe cineva, iar când o fată intră în cameră vorbind 
cu telefonul-companion, toate sunetele din jurul lui păliră 
şi el ştiu imediat că ea era aceea. Arăta ca o zână; o zână 
punk; avea corpul delicat şi zvelt, blugii îi erau rupti în 
dreptul genunchilor. Avea mâini şi urechi frumoase, iar 
părul scurt îi încadra perfect faţa de elf. Avea origini 
irlandeze şi ruseşti de unde căpătase ochi migdalaţi şi 
pomeţi perfecţi. 

„E frumoasă”, îşi spuse Mika. Nu mai văzuse pe nimeni 
ca ea vreodată. Ea îi aruncă o privire şi ochii ei străluciră 
în întuneric ca şi cum ar fi fost iradiaţi. Aproape că îşi 
ridică mâna să o salute, să o cheme la el, dar se opri, 
dându-şi seama că ar fi arătat ca un prost - nici măcar nu o 
cunoştea. Kobi îi dădu nişte suc şi el şi-l turnă pe tricou. 

— Fir-ar să fie, înjură Mika, dându-şi cu mâna peste pata 
udă, privind către fata care îşi băga telefonul-companion în 


buzunarul din spate. Făcu un pas înainte, fără să îşi dea 
seama că şi una dintre fete făcu aceeaşi mişcare. 

— Hei, Audrey! strigă ea şi fata se uită în direcţia lor, 
apoi o luă înspre ei. 

Era o apariţie ciudată cu ochii ei verzi, strălucitori care 
contrastau cu părul ei roşcat şi ţepos. Apariţia ei şocantă îi 
aduse pe toţi la tăcere, iar silueta ascuţită a lui Ruben îşi 
făcu apariţia din întuneric pentru a o intercepta. 

— Ochii tăi sunt ciudaţi, zise el. 

— Sunt ochi robotici, răspunse ea. M-am născut fără 
ochi. 

— O, zise Ruben şi se apropie cu încă un pas. 

„Pleacă de lângă ea”, gândi Mika, enervat la culme. 

Ruben începu să îi dea târcoale fetei ca un vânător în 
jurul prăzii, iar Mika ardea de gelozie. 

— Sunt ca ochii unui lup, continuă Ruben, holbându-se 
la ea. Au reflexe. 

— Da, spuse ea. Vocea ei era dură, cu un uşor accent 
rusesc. Nu părea să fie deranjată de privirile lor. Toţi se 
uitau la ea şi Mika presupuse că era obişnuită. Şi merita să 
o priveşti. 

— Lupii puteau vedea pe întuneric, zise Ruben. Tu poţi? 

— Mai bine ca tine, răspunse ea. E răsplata mea pentru 
faptul că nu am văzut nimic timp de şase ani. 

— Tare, zise Ruben, iar Mika simţi un impuls să îl ia de 
gât. Complimentele false ale lui Ruben erau şi mai de 
nesuportat decât insultele lui usturătoare şi Mika era 
enervat de faptul că nu se lua de fata cea nouă ca de 
ceilalţi mutanti numai pentru că era drăguță. 

— Cum te cheamă? îl întrebă ea, zâmbind. 

— Ruben, răspunse el. 

— Bună, Ruben! 

Ea se uită în jurul ei la ceilalţi. La Kobi în hainele lui 
ponosite şi cu părul încurcat, apoi la Mika, privindu-l 
intens în ochi, ca şi cum i-ar fi putut pătrunde în gânduri. 
Era o privire pătrunzătoare şi îi plăcu preţ de o clipă, dar 
apoi trebui să îşi abată privirea. 

— Bună! bolborosi el. 


Următoarele minute fură groaznice. Alţi copii vorbeau 
cu Audrey şi ea râdea cu ei. 

„O să creadă că nu o plac, îşi spuse el. Fraierule. O să o 
pierd dacă nu fac ceva şi atunci va fi a lui Ruben.” 

Privi în continuare, deznădăjduit, cum Ruben vorbeşte 
cu ea. 

— Tu ce eşti? întrebă Ruben, ca şi cum el era şeful. 

— Mă pricep la tragere, zise ea. 

— Te pricepi? continuă el, inspectând-o atent. Eu încă 
nu am partener. 

— Sunt bunicică, răspunse ea. Ar trebui să zburăm 
împreună să vedem. 

„Nu. Nu se poate să zboare cu el! gândi Mika. Trebuia 
să acţioneze rapid. Făcu un pas înainte. 

— Şi eu îmi caut un partener, zise el repede, de ce nu 
zbori cu mine? 

Ruben îi aruncă o privire otrăvită. Audrey îi zâmbi lui 
Mika şi aproape că putu vedea o urmă de uşurare în 
privirea ei. 

— Bine, zise ea. De ce nu? 

Îşi zâmbiră unul altuia şi Mika roşi. 

— Poftim? şuieră Ruben. Mika Smith e un cretin! Nu vrei 
să zbori cu el! Trebuie să îţi alegi pe cineva care se 
pricepe! 

Ochii lui Audrey fulgerară. 

— Nu îl asculta, zise Mika, susţinându-i privirea lui 
Ruben. 

Palmele lui Ruben se strânseră şi Mika se uită la el cu 
ură. 

— O să plăteşti pentru asta, şuieră Ruben, iar cei din jur 
priveau gânditori, şocaţi de felul în care se purtau Mika şi 
Ruben din cauza fetei noi. Nimeni nu îl înfrunta pe Ruben 
aşa niciodată. 

Grupul se dispersă spre simulatoare, lăsându-i pe Mika 
şi pe Audrey singuri. 

— Ar trebui să ne pregătim, zise el, îmbufnat. 

— Bine, răspunse ea. 

Merse înaintea ei spre un simulator liber cu inima 


bătându-i puternic în piept, simțind şi bucurie, şi teamă. 
Ruben nu glumea şi Mika ştia că avea să plătească pentru 
ceea ce zisese, dar îi păsa? Nu prea. Se uită la Audrey care 
urcă în locul din spate, cu ochii strălucitori şi mâinile 
delicate cercetând maneta şi, în timp ce se aşeză pe locul 
lui, încercă foarte tare să nu izbucnească în râs. 

Trebuia să îi demonstreze cât de bun era la pilotat, 
desigur, pentru că nu o putea lăsa să creadă că Ruben 
avusese dreptate. Decolă de la terminal imediat ce o auzi 
punându-şi centura şi făcură piruete cu nava deasupra 
Pământului până veniră şi ceilalţi din urmă. Panourile de 
control ale navei străluceau delicat, stelele clipeau 
deasupra, norii de dedesubt erau atât de albi, iar totul în 
jur era liniştit. Aşteptară până se aşezară ceilalţi în 
formaţie în jurul lor, apoi ţâşniră în cosmos, pregătiţi 
pentru primul atac. 

— Ai grijă în stânga ta! o avertiză Mika. 

— Ştiu, zise ea, râzând. 

Era foarte, foarte bună. Distruse primele trei nave de 
luptă ale flotei Steaua Roşie înainte ca ceilalţi să tragă 
măcar o dată şi, pe măsură ce luptau, Mika se simţi şi mai 
energizat, până când ajunse să râdă tare, nu se putu abtine 
şi ea făcu la fel; scoteau sunete de încântare de fiecare 
dată când focul îşi atingea ţinta. Juca extraordinar, şi Mika 
simţea că zbura cu ea cum nu o mai făcuse niciodată. În ea 
găsise ceva uimitor. 

Luptau de o oră, cu mult după ce ceilalţi fură doborâţi. 
Când lichidară toate Navele Dragon de la nivelul trei, în 
loc să meargă mai departe la nivelul patru, Mika zbură 
peste atmosferă şi se opri în stânga Lunii. Voia să 
vorbească cu ea. Discutară despre joc la început, apoi 
despre noua şcoală şi despre mutarea ei din Plymouth. 
Adora felul în care se exprima; tot ceea ce zicea era plin de 
energie şi entuziasm, care trecea prin cimentul din Barford 
North, oprea vântul şi neutraliza ploaia. Îl făcea să se 
simtă fericit. 

— Dar tu? întrebă ea. 

— Ce-i cu mine? răspunse el, precaut. Nu voia să strice 


această nouă prietenie spunându-i că era un „ciudat”, cum 
îl descrisese Kobi cu atâta elocvenţă, care dormea noaptea 
cu un câine imaginar în pat şi care avea în dulap un Cap de 
Televizor care ţinea un pahar plin de păianjeni. 

— Pare că gândeşti mult, spuse ea. 

— Nu aşa e toată lumea? răspunse el evaziv. 

— Nu, zise ea. La ce te gândeai când ne-am întâlnit mai 
devreme? 

Se foi în scaun. Nu voia să îi spună că era intrigat de 
frumuseţea ei ciudată şi că era atras de ea ca o insectă de 
lumină. 

— Că păreai un trăgător bun, răspunse el. 

— A, zise ea, zâmbind de după cască. Mulţumesc. 

— Hai să aruncăm o privire pe Pământ, sugeră Mika, 
vrând să schimbe subiectul. 

— E o idee bună, răspunse Audrey. Am putea să trecem 
de Zid şi să vedem ce e pe partea cealaltă. 

Petrecură o oră zburând pe deasupra Americii de Sud. 
Acolo unde locuiseră oamenii odată, străzile erau pline de 
oase şi praf galben, care se acumulase pe geamuri şi pe 
lângă uşi. În pădurea tropicală amazoniană nu rămăseseră 
decât trunchiurile copacilor care atârnau ca nişte schelete 
în deşert. Totul era mort. 

— Se spune că va mai dura sute de ani până să ne putem 
întoarce aici în siguranţă, zise Mika, cu amărăciune. Cum 
de au lăsat să se întâmple aşa ceva? 

— Mai bine nu veneam, zise Audrey, întristată. Hai să ne 
întoarcem, nu mai vreau să mai privesc asta. 

Nici Mika nu mai voia. Îl făcea să se simtă atât de trist şi 
de singur încât se chinui să nu plângă şi nu voia să plângă 
în faţa lui Audrey, nici măcar cu casca pe cap. 

— Oricum e timpul să mergem acasă, spuse el. Hai să 
terminăm. 

Audrey îşi dădu jos casca şi ochii ei erau de culoarea 
frunzelor de primăvară. Îşi luă la revedere şi el privi după 
ea cum se pierde în întuneric, simțindu-se ca şi cum luase 
şi o parte din sufletul lui cu ea. O parte pe care nu avea să 
o vrea înapoi niciodată. 


Capitolul 14 


Awen îşi deschise ochii şi îşi înălţă capul, iar Mika îl 
mângâie, dându-şi seama că Awen simţea ceva în cameră, 
dar nu era alarmat. Luna nu lumina, aşa că se baza numai 
pe căldura şi corpul câinelui. 

— Ce auzi? şopti Mika. 

Câinele îşi puse capul pe labe şi îşi relaxă corpul, oftând, 
dar urechile lui rămaseră pe jumătate ridicate, aşa că Mika 
ascultă în continuare. Se întâmpla ceva în dulapul lui Ellie. 

„Nu am chef de asta acum, îşi spuse el. Te rog, pleacă.” 

Se întinse şi îşi trase pătura peste cap, încercând să îşi 
schimbe visul, dar Awen găsi un loc să îşi bage nasul şi îi 
suflă în ureche. 

— Pleacă, şopti Mika. Nu vreau să mă uit în dulap. 

Dar, cu cât încerca să nu se gândească la ce se întâmpla 
în dulap, cu atât devenea mai curios, până îşi dădu seama 
că visul nu avea să se termine până ce nu-şi joacă el rolul. 

— Bine, bombăni el. 

Awen rămase în pat, iar Mika se ridică. Îşi lipi urechea 
de uşa dulapului şi ascultă. Sunetul care venea dinăuntru 
nu părea făcut de un Cap de Televizor. Era un sunet blând 
şi hotărât, ca şi cum se crea ceva. Simţindu-se mai uşurat, 
deschise uşa cu grijă, iar plămânii lui se umplură de un aer 
atât de rece şi proaspăt, încât se simţi ca şi cum mâncase 
un pachet de drajeuri mentolate dintr-odată. Dulapul era 
plin, de sus până jos, de o plantă care creştea în faţa 
ochilor lui. Se ridica, fluturându-şi mugurii şi frunzele care 
se desfăceau şi se arcuiau. Awen sări din pat şi înaintă în 
mijlocul ei, iar când Mika încercă să îl urmeze, se întâmplă 
ceva ciudat - când făcu un pas înainte, descoperi că 
mergea în mâini şi în picioare şi când privi în jos în lumina 
difuză văzu că avea labe, ca ale lui Awen. Se transformase 
într-un câine. Capul lui Awen ieşi dintre frunze şi lătră 
fericit, ca şi cum îl invita la un joc, apoi dispăru din nou. 
Mika vru să îl urmeze, dar se trezi. 

Luă o gură mare de aer. 


Fir-ar să fie! Acum nu ar fi vrut să se termine visul. Voia 
să se joace ca un câine, cu Awen. 

De fapt, era sâmbătă dimineaţă, iar lumina care intra pe 
fereastră era cenuşie. El era încă în pat, iar câinele din vis 
şi planta dispăruseră; în uşa dulapului se rezema un 
morman de lenjerie murdară. Inima începu să îi bată cu 
putere amintindu-şi ce avea să facă în acea zi; în vreo două 
ore avea să participe la prima rundă a competiţiei. Se 
îmbrăcă rapid, se strecură în jurul patului părinţilor lui şi 
îşi făcu un sendviş fără să îi trezească. Apoi se întinse în 
patul lui Ellie şi se uită la pozele ei în timp ce îl mânca. 
Voia să ia ceva de-al ei cu el, să-i poarte noroc, aşa că 
desprinse fotografia ei preferată: o imagine cu o leoaică 
jucându-se cu puii ei pe nişte stânci, într-un adăpost creat 
de nişte copaci scunzi. Privi imaginea ceva timp, 
nevenindu-i să creadă că asemenea frumuseţe existase 
vreodată, apoi o băgă în buzunarul din spate al 
pantalonilor, având grijă să îl aleagă pe cel care nu era 
găurit. Înainte să plece, sună din nou la Helen. Devenise 
un ritual zilnic, deşi renunţase la ideea că avea să 
răspundă vreodată. Pur şi simplu, îi plăcea să îi audă vocea 
din mesajul de întâmpinare. 

Trebuia să meargă în Reading, deoarece competiţia avea 
loc în centrele multimedia ale marilor oraşe, care aveau 
mai multe camere cu simulatoare. Centrele erau deschise 
tot weekendul aşa că s-ar fi putut duce mai târziu sau 
duminică, dar hotărâseră să se trezească de dimineaţă, să 
nu prindă aglomeraţia. 

Rămăsese să se întâlnească în faţa gării la şapte şi 
jumătate, iar Mika ajunse cu câteva minute mai devreme. 
Dar descoperi, spre dezamăgirea lui, că nu evitaseră deloc 
aglomeraţia - sute de copii îmbrăcaţi cu tricouri cu Pod 
Fighter veneau deja spre gară şi fiecare dintre ei avea 
hotărârea însemnată pe chip. Se dădu înapoi, uitându-se la 
ei şi dintr-odată îşi dădu seama de cât de nebunesc era 
scopul lui - încerca să îşi găsească sora concurând cu alţi 
două sute şaptezeci de mii de copii  înverşunaţi. 
Nerăbdător, se uită în jur după prietenii lui şi o văzu mai 


întâi pe Audrey, cu părul ei roşcat şi ochii verzi ca un semn 
prin mulţime, iar Tom şi Kobi se aflau în spatele ei. Mika 
se simţi mai bine cu ei, Audrey abia aştepta, ochii ei se 
aprindeau ca şi cum erau străbătuţi de impulsuri electrice 
şi toţi păreau să fi făcut ceva special, având în vedere 
ocazia: Audrey îşi purta bluza preferată, Tom arăta de 
parcă şi-ar fi întins părul cu fierul de călcat, iar Kobi îşi 
legase tălpile pantofilor sport cu bandă, ca să nu mai 
lipăie. 

Mulțimea se opri în faţa gării, pentru că prea mulţi 
oameni încercau să intre pe uşi şi trebuiră să îşi facă loc 
printre copiii care îi înjurau şi îi împingeau la rândul lor, şi 
îi înghionteau cu coatele. Toate cele şase peroane erau 
pline până la refuz de oameni care aşteptau trenurile şi 
Mika începu să se îngrijoreze că se putea ca ei nici măcar 
să nu ajungă la centrul de jocuri şi astfel căutarea lui să ia 
sfârşit pe acel peron. 

— Ce ne facem? întrebă Tom. 

— Poate ar trebui să ne întoarcem mai târziu, sugeră 
Kobi. Nu mă interesează când ne ducem. 

— Nu, zise Tom, îngrijorat. S-ar putea să fie mai rău mai 
târziu. Vreau să merg acum. 

— Şi eu la fel, zise Mika, panicându-se la gândul de a 
părăsi gara. Se simţea ca şi cum aşteptase ziua aceea o 
veşnicie. 

— Tu ce zici, Audrey? 

— Mi-e indiferent, zise ea, ridicând din umeri. Atâta timp 
cât apucăm să concurăm, nu mă interesează când. 

— Atunci hai acum, spuse Mika. Va trebui să ne 
strecurăm până acolo. Împingeţi cu coatele şi ţineţi-vă unii 
de alţii ca să nu ne pierdem. 

Mika o luă înainte şi împinse mulţimea cu Audrey 
ţinându-se de haina lui. Ajungeau în anumite puncte de 
care nu puteau trece şi trebuia să caute o cale în jur, iar 
când ajunseră la marginea peronului, aglomeraţia fu atât 
de periculoasă încât Mika trebui să o apuce pe Audrey de 
haină ca ea să nu cadă pe şine. Un tren Săgeata Argintie 
ajunse la peron şuierând ca un şarpe cu ochi de sticlă şi 


mulţimea înaintă, strivindu-i de tren. Mika simţi cum 
cineva îl apucă de haină şi îl trage înapoi şi brusc îşi 
desprinse mâna de Audrey şi plonjă într-o mare de pumni 
şi coate. 

Ceilalţi reuşiră să îşi facă loc în tren. 

— Unde e Mika? strigă Audrey, uitându-se în urma ei 
după el. O, nu! Uite! Nu poate ajunge! 

Tom se aplecă în afara trenului şi îl apucă pe Mika de 
mână. Fu lovit puternic în faţă de geanta cuiva şi uşile 
încercară să se închidă peste mâinile lui. Mika auzi cum 
mâneca hainei lui se sfâşie, dar Tom nu îi dădu drumul şi îl 
trase cu forţă în tren. 

— Mulţumesc, zise Mika, cu atât de multă recunoştinţă 
în glas încât cuvântul păru penibil. Trebuie să te fi durut. 

— Nu contează, răspunse Tom. Aproape că rămăseseşi 
în urmă. 

— Mai bine rămâneam în pat, zise Kobi, inspectând o 
nouă ruptură în haina lui. 

— M-am speriat, zise Audrey. Am crezut că te-am 
pierdut şi pe mine aproape că m-au împins de pe peron. 

Mika îi protejă spatele cu mâna pentru a-i împiedica pe 
nişte băieţi să se împingă în ea, apoi îşi închise ochii şi oftă 
uşurat. 

— Sper că e mai uşor la concurs decât drumul până 
acolo, zise Tom, părând îngrijorat. Asta a fost groaznic. 

XXX 

Ploua foarte tare în Reading când ieşiră din gară. Fugiră 
până la Centru, încercând să fie înaintea celor care se 
aflaseră cu ei în tren, dar când ajunseră acolo, 
descoperiseră o coadă care se întindea pe toată strada şi 
după colţ şi altă soluţie nu era decât să se aşeze la sfârşitul 
ei şi să aştepte. Picăturile de ploaie îi bătură până când se 
udară până la piele şi începură să tremure. Audrey îl 
cuprinse pe Mika de la spate şi îşi băgă mâinile în 
buzunarele lui. Mirosea dulce; a ceea ce folosea ca să îşi 
facă ţepi în păr; şi mirosul ei specific. Îi strânse degetele 
reci şi îşi închise ochii, simțindu-se ca şi cum stătea la 
coadă ca să sară de pe o stâncă. 


Ajunseră la uşile Centrului după două ore şi Mika privi, 
îngreţoşat de teamă, cum nişte borgi negri înarmaţi de la 
securitate le scanară ochii lui Tom şi lui Kobi. Mika simţi 
lumina roşie şi dură în ochii lui, apoi intrară, dirijaţi de 
bărbaţi în uniforme FDT spre una din camerele cu 
simulatoare. 


Capitolul 15 


Centrul din Reading avea patru camere de joc, fiecare 
cu sute de simulatoare. Mika şi Audrey fură direcţionaţi 
către cea de-a doua cameră. Imediat ce trecură de uşi, un 
bărbat într-o uniformă FDT albastru-închis le dădu un 
număr. Îşi căutară simulatorul prin întuneric, printre sute 
de corpuri ca de păianjen mişcându-se în jurul lor. Era 
neobişnuit de linişte. Atmosfera era ca de examen, fără să 
auzi muzică sau voci încântate ca în Centrul de acasă. Mai 
mulţi bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme se plimbau printre 
simulatoare, iar podeaua scârţâia sub paşii lor. 

— Uite-l pe al nostru, şopti Audrey, văzându-l. 

Apăsă scara şi simulatorul cobori. 

Un bărbat păşi către ei. 

— Mika Smith şi Audrey Hudson? întrebă el, fără să 
zâmbească. 

Ei spuseră că da, iar el bifă ceva pe tableta pe care o 
avea în mână. 

— Misiunea voastră este să treceţi de cât mai multe 
nivele, spuse el. Când sunteţi doborâţi, trebuie să părăsiţi 
simulatorul şi să vă fie verificat scorul. Nu există limită de 
timp acum, aşa că puteţi începe când sunteţi pregătiţi. Nu 
încercaţi să trişaţi, pentru că noi vom şti. 

— Ca şi cum am face-o, şopti Audrey, privind după 
bărbatul care se îndepărta. 

Lângă ei mai era o echipă care de-abia începea şi se 
panicară, încercând cu disperare să deschidă uşa 
simulatorului lor. Mika fu pe cale să facă acelaşi lucru, 
când Audrey îl prinse de braţ: 

— A zis că nu există limită de timp, hai să o luăm uşor şi 
să investigăm controalele. 

— Da, scuze, spuse Mika. 

Urcară în cockpit, aprinseră panoul de control şi îşi 
puseră căştile, ajustându-le confortabil. Mika se relaxă 
puţin simțind scaunul înfăşurându-l. Verifică panoul de 
control şi Audrey îşi exploră maneta. 


— Sunt câteva pictograme pe care nu le recunosc, spuse 
Mika. 

— Şi eu am câteva noi, răspunse Audrey. Dar nu vom şti 
la ce ajută până nu decolăm. 

Işi aprinseră căştile şi în vizieră apăru cunoscuta 
matrice de linii verzi. Apoi Mika apăsă pictograma pentru 
parbriz şi acesta se aprinse, dar, în loc de nava de pe 
mare, descoperiră un hangar imens, întunecat şi înalt, şi 
deschis la un capăt. Nava Pod Fighter era îndreptată către 
o mare de stele. 

— Cred că suntem pe un cargobot în spaţiu, spuse 
Audrey. O să fie distractiv! 

Un inginer într-o salopetă galbenă trecu pe lângă navă. 
Dădu din cap spre ei şi le acordă permisiunea de a decola, 
apoi o lumină verde apăru în vizierele lor. 

— Bine, cred că asta e, zise Mika. Eşti gata? 

— Da, răspunse Audrey, strângând din dinţi. Să 
mergem! 

Mika trase de manetă şi motorul izbucni ca un tunet în 
timp ce ţâşniră din hangar. Prin căşti trecea un curent şi 
Mika trase aer în piept în timp ce fu lipit de scaun din 
cauza forţei. Nu văzură nimic în jur care să pară să îi 
atace, aşa că Mika întoarse nava ca să se poată uita la 
hangarul din care decolaseră. Era enorm, mare cât un 
oraş, de genul celor create pentru a călători departe în 
cosmos. Nu se întâmplă nimic timp de câteva secunde, 
Pământul strălucea în depărtare şi ei aşteptară. Apoi Mika 
văzu o altă navă cât jumătate din planetă ieşind din umbra 
Pământului. 

— Fir-ar să fie, zise Mika. Ia uită-te! 

Nava era de un roşu-rubiniu, un megaoraş de forma unui 
disc cu milioane de lumini. Pe margine se deschise o gaură 
de mii de kilometri. 

— Cred că ar trebui să testez arma, zise Audrey, trăgând 
câteva focuri. 

Din gura megaoraşului ieşiră câteva puncte. 

— Uite că vin, murmură Mika, cu inima bătânduii 
puternic. 


Navele zburau atât de repede încât primele ajunseră în 
raza armei lor în câteva secunde. Erau asemănătoare celor 
împotriva cărora jucaseră la nivelul întâi din jocul normal: 
ascuţite şi roşii, ca nişte capete de suliță, dar aceste nave 
aveau ochi înguşti şi galbeni şi lăsau urme de foc în spatele 
lor. Păreau diabolice. 

— Bine, spuse Mika, le arătăm noi lor! 

O luă în jos răsucindu-se rapid chiar în mijlocul atacului 
şi începură să îi transpire mâinile pe manetă în timp ce în 
jurul lor zburau panglici de foc. Nu mai înfruntaseră atâtea 
nave inamice deodată, dar se aşteptaseră să fie mai greu 
decât în jocul normal şi în câteva secunde instinctul îi 
copleşi, încât nu mai fură conştienţi de procesul de gândire 
în urma căruia luau o decizie - se mişcau atât de rapid că 
păreau că vin de la sine. În zece minute, se treziră singuri 
din nou într-o mare de linişte şi resturi care pluteau. 
Învinseseră până la ultima navă a flotei Steaua Roşie. 

— Uau, zise Audrey. Suntem buni! Erau foarte mulţi! 

— A fost numai nivelul unu, Audrey. 

— Ştiu, bolborosi ea. 

O lumină verde le apăru în viziere. 

— Fir-ar să fie! zise Mika. O luăm de la capăt. 

Priviră spre gura megaoraşului cu degetele tremurându- 
le pe manete în timp ce următorul inamic zbură spre ei. 

— Sunt ciudate, zise Mika, încruntându-se. Erau mai 
mari decât navele cu foc şi erau mai puţine, numai 
douăsprezece. Se aşezară într-un rând în faţa lor la vreun 
kilometru distanţă de ei. 

— Sunt ca nişte figurine origami, zise Audrey. Se îndoaie 
singure ca şi cum ar fi din hârtie! 

Nu mai văzuseră aşa ceva niciodată, erau un grup de 
forme triunghiulare, rubinii şi strălucitoare, care se 
îndoiau şi se descopereau ca şi cum nişte degete dibace s- 
ar fi jucat cu ele. Uneori, semănau cu pisici sau câini, 
alteori, cu fulgi de zăpadă sau cu oameni. Păreau să 
aştepte ceva. 

— Bine, zise Audrey. Deci trebuie să facem noi prima 
mişcare. 


Mika se uită gânditor la una care se deschise în părţi în 
forma unui vultur. 

— Încearcă să tragi în una, sugeră el. 

Audrey trase un rând de focuri. Nava care îşi schimba 
forma care fusese ţintită dispăru instantaneu şi apăru din 
nou în alt loc, iar focurile ei îşi continuară drumul în spaţiu 
fără să o lovească. Apoi nava trase la rândul ei şi Mika 
trebui să coboare rapid pentru a nu fi lovit. 

— Au! strigă Audrey. M-am lovit la cap. 

— Scuze, răspunse Mika. A fost cât pe ce. Încearcă din 
nou. Cred că e vreun fel de puzzle. 

Audrey trase din nou şi situaţia se repetă - nava 
schimbătoare dispăru, reapăru, apoi trase în ei -, dar de 
data asta Mika observă că apăruse din nou la aceeaşi 
distanţă şi la acelaşi unghi faţă de punctul de plecare, ca şi 
cea de dinainte. i 

— Am o idee, zise Audrey. În loc să trag în direcția 
navei, o să trag înspre locul în care o să apară. 

_ —La asta mă gândeam şi eu, fu de acord Mika. 
Încearcă. 

Trase un rând de focuri şi rată, iar nava trase şi ea la 
rândul ei. 

— Puțin mai spre dreapta, spuse Mika. 

— Ştiu, zise Audrey, enervată. Eu mă pricep la asta, ţii 
minte? 

— Nu te stresa. 

Ea trase din nou şi de data asta nimeri, iar nava 
schimbătoare se desfăcu ca şi cum fusese scăpată şi se 
spărsese, trimițând triunghiuri rubinii în toate direcţiile în 
spaţiu. 

— Frumos, zise Mika, în semn de aprobare. 

Audrey le distruse una câte una, iar Mika privi plin de 
uimire, ştiind că el nu ar fi putut s-o facă. Ţintele ei erau 
invizibile şi le nimerea din prima. 

— Mă pricep, nu-i aşa? se lăudă ea în joacă. 

— Presupun că nu e rău deloc. Înfumurato! 

— Mă întreb ce urmează, cugetă Audrey, privind 
megaoraşul roşu din depărtare. 


Nu aşteptară mult până să afle. Până să aibă timp să-şi 
adune gândurile, lumina verde apăru din nou ca semn de 
început al nivelului trei şi în câteva secunde auziră un 
zumzet şi un vaiet. Părea că se apropie o mulţime de 
insecte. 

— Le pot auzi, dar nu le pot vedea, zise Audrey. Tu? 

— Nu. 

Zgomotul crescu în intensitate până deveni asurzitor. 
Părea o flotă imensă de nave de luptă, dar nu puteau vedea 
nimic. 

— Ai grijă! strigă Audrey, iar Mika se întoarse şi văzu 
focuri de armă ieşind din întuneric şi venind înspre ei. 
Ţâşni în sus câţiva kilometri, apoi zbură rapid în cercuri 
largi încercând să scape de atacatorii invizibili şi să câştige 
nişte timp. 

— Sunt invizibili, zise Mika. 

— Crezi? răspunse Audrey cu sarcasm. Nu observasem. 
Ce nu ai folosit din panoul de control? 

Zgomotul crescu din nou. 

— Sunt pe urmele noastre! Dă-te la o parte! 

Mika aduse nava în picaj, ca o piatră, şi zgomotul se 
pierdu iar. Apăsă disperat toate pictogramele de pe panoul 
de control care nu îi erau cunoscute. Dintr-odată, nu mai 
văzură nimic. Parbrizul devenise negru. 

— Nu face asta! ţipă Audrey. Nu văd nimic! 

— Nu e nevoie să ţipi. Sunt chiar în faţa ta! strigă el, 
apăsând butonul ca să poată vedea iar. Impinse o 
pictogramă triunghiulară şi speră să meargă. De data asta, 
avu noroc. Pe vizierele lor apăru o pictogramă roşie şi 
dintr-odată putură să vadă inamicul: nave ca nişte stafii 
transparente roşietice care zburau ca un roi în urma lor, 
aproape de ei. 

— Uau! exclamă Mika. Sunt incredibile. 

— Sunt atât de multe, zise Audrey. Sute! 

— Nu contează. Dă-i bătaie! 

Audrey începu să tragă şi Mika zbură cu nava în arce 
largi, ratând milimetric focurile care erau trase înspre ei. 
Timp de câteva minute, reuşiră să scape de navele- 


fantomă, dar Mika începu să-şi dea seama că asta se 
datora mai mult norocului decât aptitudinii. Erau pur şi 
simplu prea mulţi. 

— Ne vor nimeri! strigă Audrey. Trebuie să găseşti 
altceva! 

Mika se uită din nou la panoul de control. Mai erau doar 
două pictograme pe care nu le încercase. Apăsă una din 
ele. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă el. 

— Nu, nimic! Încearcă altceva! 

O apăsă pe cealaltă. 

— Măi să fie! strigă Audrey. Ia uită-te! 

Mika se uită peste umăr şi văzu o plasă verde uriaşă 
aruncată din spatele navei lor. 

— Sunt prea departe de noi, am ratat, zise Audrey, în 
timp ce plasa se pierdu în spaţiu. Trebuie să îi atragem 
mai aproape de noi. 

Mika încetini, ferindu-se de focuri şi strângând din dinţi, 
aşteptându-se să fie doborâţi în orice clipă. 

— Acum! strigă Audrey. 

Mika apăsă butonul din nou şi aruncă o nouă plasă de 
lumină verde. Firele se întinseră foarte mult şi roiul de 
nave zbură chiar în interiorul ei. Apoi plasa se strânse la 
celălalt capăt şi zbură elegant în cosmos cu navele de luptă 
zbătându-se în ea. Treizeci de secunde mai târziu, 
zgomotul navelor fu înghiţit de întuneric şi plasa deveni 
doar un punct în depărtare. 

— Am reuşit, şopti Audrey. Am reuşit! 

— Da, aşa e, zise Mika. Îmi pare rău că te-am repezit. 

— Nu-i nimic. A fost destul de intens. 

Mika începu să râdă şi se relaxară. 

— Aproape că a fost distractiv, zise Mika. 

— Da, fu de acord Audrey. Îmi doresc să fi luat ceva de 
băut la noi. Am gura uscată. 

Şi gura lui Mika era la fel şi îl ustura gâtul. Tremură 
simțind energie negativă când văzură iar lumina verde în 
viziere. 

Priviră spre gura megaoraşului, aşteptând să se 


întâmple ceva şi de data asta nişte sfere se rostogoliră din 
ea: sfere roşii de sticlă, care se rostogoleau pe o bandă 
invizibilă înspre ei. 

— Urcă, zise Audrey şi Mika înălţă nava cu câţiva 
kilometri, încât se uitară la ele de sus. 

— Ce e zgomotul acela? zise Audrey, iar Mika simţi cum 
i se face părul măciucă şi începu să se simtă rău; euforia 
dispăru. Zgomotul semăna cu ţipete şi plânsete de copii 
speriaţi sau îndureraţi. Sferele se rostogoliră dedesubtul 
lor şi sunetul începu să se piardă. 

— Ce ar trebui să facem? zise Mika. Nu ne atacă. Doar 
se rostogolesc încolo. 

— Hai să aruncăm o privire mai de-aproape, sugeră 
Audrey. 

Mika cobori nava şi zbură către sferele roşii. Fiecare 
sferă era cam de zece ori mai mare decât nava lor. Erau 
şase în total, rostogolindu-se întruna pe aleea invizibilă tot 
mai departe în spaţiu. 

— Nu îmi place deloc, zise Audrey. Zgomotul acela este 
oribil. Poţi vedea ce e în interior? 

— Nu. 

— Cred că sunt copii înăuntru. 

— Treaba asta e bolnavă, spuse Mika. De ce ar pune aşa 
ceva într-un joc? 

— Încep să se rostogolească mai repede, zise Audrey. 

Sferele prinseră viteză şi plânsetele deveniră ţipete 
îngrozitoare. Mika închise ochii şi cobori capul, încercând 
să nu le bage în seamă. 

— Cred că trebuie să le distrugem până nu dispar, zise 
Audrey. Uite, în curând nu le vom putea prinde din urmă. 

Mika îşi dădu seama că Audrey avea dreptate, sferele se 
rostogoleau din ce în ce mai repede, până când dintr-odată 
deveniră şase urme de lumină care se îndepărtau de ei. 

— Nu putem să tragem în ele, zise el. Nu vreau. 

— Ba da, putem, zise Audrey, trăgând un prim foc. E un 
joc, Mika. Doar sună ca nişte copii. Nu e real. 

Trase şase focuri către sferele care se îndepărtau şi 
acestea explodară în lumini roşietice. Ţipetele se opriră 


brusc şi Mika simţi un val de groază în piept. 

— Mi-e rău, zise el. 

— E doar un joc, răspunse Audrey. 

— Nu a fost distractiv. 

Pe vizierele lor apăru un mesaj: Nivelul patru: complet. 
Jocul a luat sfârşit. 

— Asta a fost tot? întrebă Audrey, surprinsă. Am 
terminat? 

Mika simţi un fior de fericire. 

— Cred că da. 

— Am reuşit! 

Îşi dădură jos căştile şi coborâră din simulator cu 
picioarele tremurându-le şi găsiră un bărbat care îi 
aştepta. 

— Bravo! spuse el. 

— Am trecut în etapa următoare? 

— Depinde de ce scor aveţi. Duceţi-vă undeva, aveţi de 
aşteptat o oră. Dacă vrem să vă întoarceţi, o să vă trimitem 
un mesaj. 

Băgă un fir în panoul de control al navei ca să le verifice 
scorul. 

— Pare promiţător, zise el. E cel mai bun scor de până 
acum. Puteţi pleca. 

XXX 

Afară încă ploua şi cei care aşteptau în continuare la 
coadă arătau de parcă ar fi înotat cu hainele pe ei. Mika şi 
Audrey vorbiseră să îi întâlnească pe ceilalţi într-un 
restaurant din capătul străzii care servea tăiţei şi merseră 
către el, însoţiţi de sunetul pantofilor uzi. 

Restaurantul Oodles of Noodles era plin de participanţi 
care terminaseră şi aşteptau mesajul de la Fundaţia pentru 
Dezvoltarea Tinerilor, prin care ar fi fost rugaţi să se 
întoarcă la Centru. Geamurile se aburiseră, din boxe se 
auzea muzică, iar bucătarii pregăteau o mulţime de tăiţei 
în tigăi negre. Dar, în ciuda faptului că restaurantul era 
plin, muzica se auzea mai tare decât vocile lor şi atmosfera 
era fadă. În timp ce Mika se apropie de bar, auzi câte un 
comentariu de ici şi de colo şi îşi dădu seama că mulţi nici 


măcar nu trecuseră de nivelul doi. 

— Nu e corect că au fost atâtea nave de luptă la primul 
nivel; nu am avut nici o şansă, ne-au doborât în câteva 
secunde. 

— Da, şi nivelul doi a fost şi mai greu: navele acelea care 
îşi schimbau forma se tot mutau şi nu le puteam nimeri. 

— Ai găsit plasa? 

— Care plasă? 

Mika cumpără băuturile, cu un zâmbet uşor pe chip, 
apoi se simţi vinovat. 

„Dar cineva trebuie să câştige, îşi spuse el, şi eu nu fac 
asta pentru mine.” 

Audrey îi găsise pe Kobi şi pe Tom la o masă într-un colţ 
şi Mika li se alătură. Atmosfera era la fel de rea ca în tot 
restaurantul. Îşi dădu seama că se certaseră; Tom se uita 
urât în jos şi Kobi îşi analiza morocănos gaura din geacă. 

— Bună! spuse Mika, cu grijă. 

— Bună! murmurară ei. 

Mika luă câteva guri din băutura lui, gândindu-se ce s-o 
fi întâmplat, dar nu îndrăzni să-i întrebe. 

— Ţi-am făcut asta, îi zise Kobi lui Audrey şi scoase din 
buzunar o pisică-robot, foarte mică, şi o puse pe masă în 
faţa ei. Era atât de mică, încât trebuie să fi folosit o 
pensetă şi un microscop şi avea până şi mustăcioare şi 
perniţe pe labe. Se gudură de mâna ei. 

— O, este superbă! strigă ea. Mulţumesc, Kobi! g 

— Nu-i nimic, răspunse el. O să-i fac şi nişte pisoi. Îţi 
dau câțiva când îi termin. Sunt destul de greu de lucrat. 

Se uitară toți la Audrey jucându-se cu pisica, dar 
atmosfera era oribilă şi Mika nu mai putu suporta 
tensiunea dintre ei. 

— Cum a fost jocul? întrebă el, într-un sfârşit. 

— Un dezastru, răspunse Tom, supărat. 

— De ce? întrebă Audrey. Ce s-a întâmplat? 

— Kobi nu a vrut să tragă în sferele acelea roşii, 
răspunse Tom. 

— Nu, nu am vrut, zise Kobi sfidător, din spatele 
perdelei de păr. Erau pline de copii care țipau. A părut ca 


un fel de probă bolnavă, să vadă dacă am omori pe cineva. 

— Dar ţi-am zis, spuse Tom, enervat. Era doar un joc! 

— Nu părea să fie un joc, bolborosi Kobi. 

— Deci nu ai tras în ele? întrebă Mika. 

— Ba da, până la urmă, zise Tom. Dar a trebuit să mă 
rog de el şi până s-a răzgândit aproape că a fost prea 
târziu. A trebuit să fugim după ele şi aproape că ne-au 
scăpat. 

— Am terminat, nu-i aşa? zise Kobi, morocănos. Nu ştiu 
de ce te mai plângi. 

— Pentru că trebuie să câştig concursul ăsta! spuse 
Tom, înflăcărat. Nu înţelegi! 

— De ce trebuie să câştigi? întrebă Kobi. Se presupune 
că e doar un joc, dar toţi se poartă ca nişte idioţi! Audrey 
aproape că a fost împinsă de pe peron de dimineaţă! Lui 
Mika aproape că i-au rupt haina de pe el, iar acum tu te 
porţi ca un idiot, Tom! Tu spui că e doar un joc şi în acelaşi 
timp te superi aşa pe mine! mai bine stăteam acasă. 

Tom îşi plecă privirea şi se înroşi, şi dintr-odată redeveni 
Tom cel normal. 

— Îmi pare rău, zise el, fiind pe punctul de a începe să 
plângă. Te rog, nu renunţa, Kobi. Mama este bolnavă şi 
lucrează tură dublă la fabrica de carne. Nu ne permitem să 
dăm drumul la încălzire. Vreau să o ajut. 

— Mama mea a murit, zise Kobi cu duritate. A murit în 
Umbre din cauza mucegaiului. 

— O, zise Tom, ruşinându-se. Îmi pare rău. 

Kobi nu mai zise nimic pentru câteva clipe, apoi oftă. 

— Bine, zise el, nu prea convins. O să joc. 

— Eşti sigur? întrebă Tom, disperat. 

— Da, răspunse Kobi. Pentru mama ta. 

Telefoanele-companion aşteptau liniştite în mijlocul 
mesei. Micuța pisică-robot se aşeză între ele şi îşi linse o 
lăbuţă, apoi se ghemui şi adormi. Minutele se scurseră la 
fel de încet ca picăturile de ploaie de pe geam. 

Bip! Bip! Bip! Bip! 

Mesajul de la Fundaţia pentru Dezvoltarea Tinerilor 
ajunsese şi toţi îşi verificară telefoanele, sperând să 


primească veşti bune. 


Capitolul 16 


Mika ridică receptorul cu mâinile tremurându-i. Toate 
cele patru ecrane de pe masa lor luminau şi pisica-borg se 
ridicase din nou, trezită de sunetul mesajelor, dar Mika nu 
îndrăzni să creadă că ei erau cei norocoşi până nu citi 
mesajul de trei ori. 

„Felicitări, Mika Smith! Echipa ta a fost selectată pentru 
a concura în a doua etapă a competiţiei! Vă rugăm să vă 
întoarceţi la Centru imediat! (Consultaţi regulamentul.)” 

Fu atât de uşurat încât nici nu putu să zâmbească sau să 
se mişte ori să facă altceva. 

— Am reuşit! strigă Audrey, sărind în sus de bucurie. 

— Ar fi bine să ne întoarcem, zise Tom, luându-şi cu 
entuziasm haina. Haide, Kobi! 

Dezamăgirea celorlalţi participanţi plutea în aer şi toţi 
se holbară la ei în timp ce se îndreptau spre uşă. Era 
îngrozitor, dar odată ajunşi în stradă Audrey şi Tom 
alergară înainte, nemaiputând să-şi ascundă bucuria. 

— Baftă! zise Kobi în timp ce se apropiară de roboții de 
la pază din afara Centrului pentru a doua oară. 

— Mulţumesc, răspunse Mika, atât de emoţionat, că 
trebui să îşi aducă aminte cum să pună un picior în faţa 
celuilalt. Roboții se dădură la o parte şi îi lăsară să intre 
fără să le scaneze retinele. 

— Tare, şopti Tom, trecând cu paşi mari pe lângă ei. 
Imaginaţi-vă, mâine pe timpul ăsta am putea avea un 
telefon-companion şi o vacanţă! 

Fură direcţionaţi către o cameră cu simulatoare şi le 
spuseră să se aşeze pe un rând la marginea aleii roşii. Era 
foarte linişte. 

— Ia uite cine mai e aici, şopti Audrey. 

Mika îi urmări privirea de-a lungul şirului de echipe şi 
inima îi stătu pe loc văzându-i pe Ruben şi pe partenera 
lui, Yee. Ruben îi şopti ceva la ureche lui Yee şi ea zâmbi 
cu răutate. 

— Ce are pe cap? întrebă Audrey, încercând să nu râdă. 


Ruben purta o bandană neagră. 

— Ce idiot! 

Ruben se uită urât la Mika, parcă ar fi vrut să îi smulgă 
picioarele, iar Mika se uită în altă parte, încercând să-l 
ignore. Nu îi plăcea camera tăcută cu străinii care se uitau 
la ei din spatele oglinzilor. li putea simţi, era conştient de 
interesul şi de lăcomia lor şi inima îi bătea atât de 
nebuneşte, era sigur că avea să explodeze şi pereţii ar fi 
fost decoraţi cu sângele lui. 

Un bărbat veni în faţa lor. 

— Felicitări! zise el, cu o voce fără inflexiuni. Aţi ajuns în 
a doua etapă a competiţiei. Acest joc va fi diferit de cel din 
prima etapă, aşa că ascultați cu atenţie ca să ştiţi ce aveţi 
de făcut. Prima regulă are legătură cu echipa voastră. 
Vrem să vă schimbaţi locurile, aşa că cine a fost pilot data 
trecută va trece în locul din spate de data asta. A înţeles 
toată lumea? 

Un val de şoapte de uimire trecu de-a lungul şirului, iar 
Mika şi Audrey se uitară unul la altul, îngroziţi; ea fusese 
întotdeauna trăgător când zburau - aşa lucrau ei bine. 

— O, nu! şopti ea. Ce ne facem? 

— Nu avem de ales, şopti Mika. Poţi pilota, nu-i aşa? 

— Da, normal că pot, dar tu? Tu poţi trage? 

— Nu prea bine, spuse el. De fapt, nu mai fusese în locul 
ei de câteva săptămâni. 

— Trebuie să încercăm să nu intrăm în panică, spuse ea. 
Pornim toţi cu acelaşi dezavantaj. 

— Linişte! zise bărbatul şi se lăsă o tăcere morbidă. Şi 
ascultați cu atenţie. Când vă veţi pune căştile, veţi fi tot pe 
nava de la începutul rundei trecute. Însă de data asta nu 
veţi lupta împotriva flotei Steaua Roşie, veţi lupta unii 
împotriva altora. Fiecare Pod Fighter are un număr. Ceea 
ce trebuie să faceţi este să doborâţi un Pod Fighter în timp 
ce sunteţi urmăriţi de un altul. Imaginaţi-vă că sunteţi o 
verigă într-un lanţ de Pod Fighters - distrugeţi veriga din 
faţa voastră în timp ce veriga din spatele vostru încearcă 
să vă distrugă pe voi. Scopul este să supravieţuiţi. A 
înţeles toată lumea până acum? 


Toţi dădură din cap în semn că înţeleseseră. 

— Bun. Nu aveţi voie să distrugeţi alt Pod Fighter în 
afară de cel care v-a fost desemnat. Dacă veţi face asta, 
veţi fi descalificaţi. 

— Asta înseamnă că nu putem trage în Pod Fighterul 
care ne urmăreşte? întrebă cineva. 

— Exact. Nu puteţi trage în altă navă decât în cea 
despre care vi s-a spus să o doborâţi. 

— Atunci cum ne protejăm? 

— Voi trebuie să descoperiţi asta. Doar cei mai buni vor 
supravieţui. Aveţi patruzeci şi cinci de minute la dispoziţie 
şi cronometrai porneşte... acum! 

Echipele începură să alerge către simulatoare, iar 
mâinile lui Mika tremurau aşa de tare când îşi puse casca 
încât Audrey trebui să-l ajute să-şi strângă centura de sub 
bărbie. Când îşi puseră centurile şi fură pregătiţi, pe 
vizierele lor apărură două pictograme cu nave Pod Fighter, 
cu numere dedesubt. Una era însemnată ca „Vânător”, iar 
cealaltă ca „Pradă”. 

— Deci trebuie să doborâm numărul cinci şi să ne ferim 
de numărul paisprezece, zise Audrey. 

— O să fie un coşmar, spuse Mika. Cum vei înţelege 
toate controalele? 

— Spune-mi acum, zise Audrey, încrezătoare. Arată-mi 
câteva şi va trebui să ghicesc restul. 

Mika începu să-i explice, arătându-i mai întâi ce era mai 
important şi prin parbriz văzură apărând hangarul 
cunoscut al navei-mamă. De data asta, nu erau singuri pe 
rampa de lansare; de o parte şi de cealaltă a lor se aflau 
navele celorlalţi concurenţi. Mika putea vedea echipele din 
interior, ajustându-şi căştile şi pregătindu-se de decolare. 
O lumină verde marcă începutul jocului. 

— Eşti gata? întrebă Audrey. 

— Presupun că da, răspunse Mika, emoţionat. 

Urechile li se umplură de sunetul a treizeci de motoare 
şi Mika apucă maneta în timp ce Audrey se pregăti de 
decolare. Simţiră curentul de aer familiar prin căşti în timp 
ce ţâşniră de pe rampa de lansare, afară din hangar, în 


spaţiu. 

— Nu uita, zise Audrey, trebuie să doborâm numărul 
cinci şi să ne ferim de numărul paisprezece. 

Plonjă imediat, detaşându-se de grup. 

— Uită-te după ei. 

Deasupra lor, celelalte Pod Fighters zburau în cercuri 
unele în jurul celorlalte încercând să-şi găsească prada. 
Prima victimă ghinionistă fu doborâtă în treizeci de 
secunde, într-o explozie subită de lumină. 

— Nu le pot vedea numerele, zise Mika. Trebuie să ne 
apropiem. 

— Lasă-mă puţin să mă obişnuiesc cu pilotatul, răspunse 
Audrey. Plonjă din nou într-o serie de curbe strânse, apoi 
ţâşni în sus şi se opri brusc. 

— Foarte bine, zise Mika. 

— Desigur că a fost, răspunse Audrey. 

Un Pod Fighter zbură înspre ei dintr-odată şi inima lui 
Mika se opri. 

— Nu-i nimic, zise Audrey. Nu e vânătorul nostru, e 
numărul opt. 

Pod Fighterul îi încercui jucăuş şi apoi ţâşni înspre 
grupul principal din nou. Grupul se dispersă încet, în timp 
ce vânătorii îşi găsiră prăzile şi porniră la atac. Din când în 
când, o explozie anunţa pierderea altei echipe. 

— Bine, hai s-o facem, zise Audrey. Mika strânse cu 
putere maneta şi zburară în inima mulţimii de Pod 
Fightere, căutând disperaţi numerele cinci şi paisprezece, 
dar toţi se mişcau atât de repede încât nu putură să le 
vadă numerele şi în câteva secunde cineva era pe urma 
lor. 

— O, nu, e vânătorul nostru! strigă Audrey. Cum de ne- 
au găsit? Nu le pot vedea numerele! 

— Nici eu, zise Mika. Trebuie să fie vreo opţiune 
specială. Încearcă totul de pe panou! 

Audrey plonjă şi zbură în cercuri, încercând să se 
ferească de vânătorul lor, în timp ce apăsa pictogramele 
de pe panou. Nu se întâmplă nimic; vânătorul lor se ţinea 
după ei şi începu să tragă. 


— Nu se întâmplă nimic! Nimic! strigă ea. 

— Încearcă-le în perechi! zise Mika. Trebuie să 
funcţioneze cumva! Grăbeşte-te! O să ne nimerească! 

Vânătorul lor era bun; abia scăpau de ploaia de lasere, 
în ciuda capacităţii extraordinare de zbor a lui Audrey. De 
două ori se întâmplă ca Mika să-şi închidă ochii, gândindu- 
se că fuseseră loviți, dar îi deschise şi văzu că încă se aflau 
în concurs. Audrey blestema în timp ce apăsa pictogramele 
şi încerca în acelaşi timp să-i menţină în cursă. Apoi, dintr- 
odată, în viziera lui Mika apăru o pictogramă şi, uitându-se 
la fiecare Pod Fighter, îi văzu numărul. 

— Aşa mai merge! zise el. Nu mai ziseră nimic pentru 
câteva clipe cât se uitară pe ecran. 

— Cred că noi suntem numărul treizeci, zise Audrey. 
Uite, ne poţi vedea vânătorul, numărul paisprezece, în 
spatele nostru. Deci unde e prada noastră? 

li căutară pe ecran. 

— l-am găsit, zise Audrey şi întoarse nava la o sută 
optzeci de grade înspre nava-mamă, cu vânătorul pe 
urmele lor. În colţul din stânga, sus. La ora unsprezece. 

Pod Fighterul pe care trebuia să îl elimine, numărul 
cinci, se ascundea de ei după nava-mamă. 

— Probabil şi-au distrus deja prada, zise Mika. Nu au 
pierdut timpul, probabil sunt foarte buni. 

— Nu contează, zise Audrey. O să-i prindem oricum. 

Mika nu era aşa sigur; nici măcar nu ajunseseră atât de 
aproape încât să tragă în ei, că numărul cinci dispăru 
dintr-odată. 

— Nu se poate! Cum au făcut asta? exclamă el. 

Vânătorul lor trase un val de lasere şi fură nevoiţi să 
coboare brusc sub nava-mamă, pierzându-se de urmăritori 
în umbra ei. 

— În jurul prăzii noastre trebuie să fie un scut de 
invizibilitate, zise Mika. In runda trecută am găsit o 
opţiune pentru navele de luptă invizibile, mai ţii minte? 
Apăreau ca nişte fantome roşii. 

Audrey apăsă disperată pictogramele din panoul de 
control cu o mână şi pilotă Pod Fighterul prin umbra navei- 


mamă cu cealaltă. Dintr-odată, o altă navă apăru pe ecran. 
Era transparentă şi roşie, exact ca navele-fantomă din 
prima etapă. Când Mika se uită la ea, apăru cifra cinci, cu 
roşu. 

— Bine, deci acum Îi putem vedea, asta e bine. 

Prada lor era la câțiva kilometri distanță, atârnând 
nemişcată în spaţiu. Audrey viră la dreapta şi țâşni înspre 
ea, ieşind din siguranţa umbrei navei-mamă. Vânătorul lor 
se luă după ei imediat şi începu să tragă. 

— E imposibil, zise Mika. 

— Nu, nu este, încă mai caut opţiunea de invizibilitate, 
zise Audrey, pilotând cu o singură mână. Dacă ei au găsit- 
o, putem şi noi. 

Câteva secunde mai târziu, exclamă: 

— Da! 

Pe ecran apăru o altă navă-fantomă. 

— Noi suntem! strigă Audrey, aproape surzindu-l pe 
Mika. Numărul treizeci! 

Mika privi pe ecran cum nava lor ţâşneşte spre numărul 
cinci. 

— Eşti un geniu, zise el, văzând că vânătorul lor fu luat 
prin surprindere şi viră în direcţia greşită. 

Câteva secunde mai târziu, nava cu numărul cinci îşi 
dădu seama că fusese văzută şi ţâşni în sus. 

— Care pe care! zise Audrey şi plecă după ei. 

Nu era uşor să urmăreşti o ţintă invizibilă, nu puteau 
vedea nimic prin parbriz, vedeau doar fantoma roşie de pe 
ecran şi Mika fu impresionat de abilităţile de pilotaj ale lui 
Audrey, care îi ţinea chiar pe urma lor. Totuşi, să 
nimerească nava era cu totul altă problemă şi când Mika 
începu să tragă, focurile lui ajunseră mai departe cu 
câteva sute de metri. Era ca şi cum ar fi încercat să prindă 
o muscă doar cu mâna şi cu ochii închişi. 

— E ca şi cu navele care îşi schimbau forma în prima 
rundă, trebuie să anticipezi unde se va muta, zise Audrey. 

— Ştiu, zise Mika, enervat, trăgând alte câteva focuri 
inutile. Dar atunci ştiai exact unde apăreau navele, acum 
nu am cum să-mi dau seama. 


Privi fantoma roşie a numărului cinci pentru treizeci de 
secunde, fără să tragă, cum se rotea, plonja, apoi zbura în 
cercuri strânse prin spaţiu şi încercă să-şi dea seama dacă 
zburau după un tipar. 

— Hai odată! Nu mai avem decât cinci minute! zise 
Audrey. 

— Lasă-mă puţin. 

Brusc, Mika îşi dădu seama că nava întorcea 
întotdeauna spre dreapta la capătul virajelor strânse şi tot 
ce trebui să facă fu să aştepte ca ei să vină în acea poziţie. 

— Nu mai sunt decât patru Pod Fighters, zise Audrey, 
agitată. 

— De fapt, trei, spuse Mika şi trase un rând de focuri. 
Nava cu numărul cinci tocmai ieşea din seria de cercuri 
strânse şi, exact aşa cum crezuse, o luă spre dreapta. 
Explozia fu orbitoare. Când imaginea se limpezi, nu putură 
vedea decât fragmente din nava-fantomă, care se pierdeau 
în spaţiu. 

Strigară şi săriră în scaune. 

— Ai reuşit! zise Audrey. Nu-mi vine să cred! 

— Mulţumesc, zise el, sarcastic, puţin rănit de lipsa ei de 
încredere. 

— Nu mă refer că nu te pricepeai, dar ei erau atât de 
buni! 

— Sper că a fost Ruben, zise el. 

— Da, şi eu, răspunse Audrey. Aşa i-ar trebui. Ce vine el 
cu bandana lui neagră, ca şi cum e regele Kung Fu-ului? E 
atât de arogant. 

— Cât timp mai avem? întrebă Mika. 

— Puțin mai mult de un minut. 

Îşi petrecură timpul atârnând în spaţiu şi privindu-şi 
vânătorul căutându-i în zadar. La un moment dat, Pod 
Fighterul trecu atât de aproape de ei încât îşi ţinură 
respiraţia. 

Apăru mesajul cu Jocul s-a încheiat; se dădură jos din 
simulator şi îşi scoaseră căştile. Ochii lui Audrey 
străluceau, ca şi cum ar fi avut artificii în ei, iar chipul ei 
de spiriduş şi părul ei roşu străluceau de transpiraţie. 


Îşi zâmbiră. Reuşiseră. 

XXX 

Echipele se aşezară într-un şir, iar simulatoarele din 
jurul lor păreau nişte juraţi tăcuţi într-o sală de judecată. 
Un bărbat ieşi din întuneric şi citi de pe o tabletă pe care o 
ţinea în mână. 

— Trei echipe au trecut în etapa a treia, zise el. Vă rog 
să faceţi un pas înainte când vă auziţi numărul. Treizeci... 
opt... Şi nouăsprezece. 

Mika şi Audrey făcură un pas înainte, apoi o altă echipă 
pe care nu o cunoşteau şi ultimii fură Ruben şi Yee. 
Imediat, Mika se întoarse să se uite la Kobi şi la Tom, 
dându-şi seama că nici măcar nu se gândise la prietenii lui 
în timpul jocului. Tom, care îşi riscase propria siguranţă ca 
să îl tragă în tren. Kobi, care fusese primul şi singurul 
prieten de când dispăruse Ellie. Nu se gândise deloc la ei 
şi simţi o strângere de inimă. Plecară alături de echipele 
care pierduseră şi uşile se închiseră în urma lor. 

— O, nu! şopti Audrey. Cum a putut să câştige Ruben, nu 
Kobi şi Tom! Tom o să fie devastat! E groaznic. Sper că ne 
vor aştepta afară. 

— Şi eu, zise Mika, pentru că tocmai mi-am dat seama 
de ceva urât. 

— Ce? întrebă Audrey. Spune-mi. 

— Mai ţii minte cât de buni erau cei din numărul cinci? 
spuse el. Cât de inteligenţi erau şi cât de greu au fost de 
prins? 

— Nu vrei să spui... şopti Audrey... Că i-am doborât pe 
Kobi şi Tom? Că ei erau în nava cu numărul cinci? 

— Sper că nu, zise Mika. Dar erau atât de buni, încât nu 
mă pot gândi decât că ei erau. Tom n-o să ne-o ierte. 

O femeie se apropie de ei cu o cutie albă în fiecare 
mână. 

— Bravo! zise ea. În aceste cutii sunt nişte capsule pe 
care trebuie să le adăugaţi în Fit Mix. Luaţi una pe zi. Le 
desfaceţi şi le amestecați. 

Audrey şi Mika îşi îndesară cutiile în buzunare fără să se 
uite măcar în ele, cu ochii la uşă şi cu inimile alături de 


prietenii lor de-afară. 
XXX 

În afara Centrului ploaia cădea ca nişte baghete gri care 
se topeau pe pavaj, apoi se scurgeau ca nişte frânghii 
argintii pe burlane. Mika şi Audrey alergară în stradă şi îi 
căutară disperaţi pe Tom şi Kobi. Coada la care se aştepta 
pentru intrare era încă mare şi strada era presărată cu 
cumpărători care se fereau de ploaie. Într-un sfârşit, îşi 
văzură prietenii în uşa cinematografului de peste drum, 
având în spate şiruri de ecrane ude pe care rulau reclame 
pentru filme. Părul lung al lui Kobi îi atârna în şuviţe 
groase peste faţă, iar Tom îşi linse ploaia de pe buze şi îşi 
împreună braţele în timp ce ei traversară strada. 

— Bună! zise Tom, încercând să pară bucuros că îi vede, 
dar Mika ştiu adevărul în momentul în care îi văzu ochii. 

— Noi am fost vânătorul vostru, spuse el. Nu-i aşa? 

— Da, zise Tom, uitându-se în altă parte. 

— O, nu! strigă Audrey. Nu ne-am dat seama! 

__— Nu-i nimic, zise Tom. Ştim că nu e vina voastră. 
Incepu să se îndepărteze. 

— Nu am ştiut! strigă Audrey după el. 

Tom merse mai departe, în direcţia opusă gării. 

— Unde te duci? strigă Audrey. 

— Lasă-l, zise Kobi. Nu-ţi face griji, o să vorbesc eu cu 
el. Nu dă vina pe voi, e doar îngrijorat din cauza mamei lui. 

Se uitară după Kobi care porni în jos pe stradă, ca o 
grămadă de haine ude, cu picioarele stârnind explozii prin 
băltoacele formate, iar Audrey începu să plângă. 

— Ce o să se întâmple cu mama lui Tom? zise ea cu 
disperare. Acum n-o s-o mai poată ajuta! 

— Nu am ştiut, zise Mika. Nu e vina noastră. 

Merseră în linişte spre gară şi ochii lui Audrey păreau ai 
unei persoane prea obosite ca să mai gândească. Aşteptară 
pe peron şi Audrey scoase din buzunar pisica pe care i-o 
dăduse Kobi şi o lăsă să se joace în mâna ei. Mika era 
bucuros că Audrey era tăcută. În interiorul lui se dădea o 
luptă crâncenă între trei sentimente copleşitoare: uşurare, 
teroare şi vinovăţie. Dar, când ajunse acasă şi le spuse 


părinţilor lui despre vacanţa pe care o câştigase, ochii 
tatălui său se aprinseră de uimire şi Asha sări de bucurie 
în jurul canapelei şi el se simţi puţin mai bine şi îşi dori să 
le poată spune pentru ce concura el cu adevărat. 


Capitolul 17 


De obicei, duminică dimineaţă Mika şi Audrey se duceau 
la centrul de jocuri ca să se antreneze, dar în acea 
duminică Audrey sună şi îi spuse că la prânz trebuie să se 
ducă la mătuşa ei, aşa că Mika rămase acasă. Nu îi păsa; 
după o zi de concurs în centrul din Reading, ultimul lucru 
pe care avea chef să-l facă era să joace Pod Fighter şi mai 
era şi curios în legătură cu premiile pe care le câştigase şi 
voia să fie acasă când aveau să ajungă. Ca să treacă 
timpul, încercă să-şi repare haina, dar când o luă pe el, îşi 
dădu seama că în grabă cosise mâneca cu totul şi nu putea 
să-şi bage mâna prin ea. 

— Ai fi arătat ca monstrul lui Frankenstein îmbrăcat cu 
ea oricum, zise Asha, în timp ce descusu cusăturile negre 
şi neîndemânatice pe care le făcuse el. Sunt foarte 
supărată pe băiatul care ţi-a făcut asta, acum nu mai ai şi 
tu o haină bună. 

Mika minţise în legătură cu ruptura hainei lui, deoarece 
ştia că şi-ar fi ieşit din minţi dacă ar fi ştiut adevărul şi o 
privi, vinovat, cum o coase frumos, la loc. 

Imediat cum termină, alarma pentru ciumă începu să 
sune, ca în fiecare duminică, pentru a se verifica dacă 
funcţiona. Alarma oraşului Barford North era aşezată în 
vârful fabricii care producea carne la cutie şi timp de trei 
minute groaznice sunetul le paraliză gândurile şi le 
îngheţă sângele în vene. După ce se termina semnalul, 
Asha era întotdeauna iritată. 

— Şi nu ai nevoie numai de o haină nouă, dar şi de blugi 
şi pantofi sport! zise ea, trântind totul prin bucătărie. Ai 
nevoie şi de un costum nou împotriva ciumei, cel pe care îl 
ai e inutil la cât ai crescut în ultima vreme. 

— Nu are rost, spuse Mika. Nu o să am nevoie de el 
niciodată. 

— S-ar putea să ai, zise ea. 

— De ce? întrebă el. Au trecut patruzeci şi trei de ani de 
la Ciuma Animalelor. Pe partea cealaltă a Zidului e numai 


praf şi, până la urmă, costumele sunt atât de subţiri că nu 
le văd rostul. Dacă te muşcă un animal, dinţii lui l-ar 
perfora. 

— Sunt făcute să te protejeze de salivă, zise Asha, 
nervoasă. Nu de mușcături. 

— Deci nu voi păţi nimic dacă un animal mă linge, zise 
Mika. Atunci aşa e în regulă. 

— Nu glumi cu asta, zise Asha, nervoasă. Nu e de râs. 
Trebuie să ai un costum care să te încapă, aşa e legea. 

Mika se aruncă pe pat şi se uită la imaginile lui Ellie. 

— Şi mi-aş dori să arunci imaginile alea, zise Asha, 
urmărindu-l până în camera lui. Mă sperie. Nu înţeleg de 
ce vrei să te uiţi la ele. Sunt la doar câţiva centimetri de 
faţa ta când te culci. Mă mir că nu ai coşmaruri din cauza 
lor. 

— Nu animalele îmi dau coşmaruri, zise Mika. Ci 
oamenii. Îmi plac imaginile, îmi amintesc de Ellie. 
Animalele erau frumoase. 

— Nu ai mai spune asta dacă ai fi trăit atunci când a 
izbucnit ciuma, spuse Asha. 

— Nici tu nu ai trăit asta, zise Mika. Erai doar un 
bebeluş şi aţi fost evacuaţi înainte să se atingă ceva de voi. 

— Da, aşa e, dar am văzut totul, zise ea. Era douăzeci şi 
patru de ore din douăzeci şi patru la televizor. Tu ai 
crescut cu desene animate. Fu am crescut uitându-mă la 
câini care muşcau bebeluşi în cărucioare şi smulgeau 
ferestre din ramele lor. Dacă ai fi crescut privind aşa ceva, 
nu ai mai vrea să stai cu pozele alea la câţiva centimetri de 
faţa ta. 

— Oricum, nu le arunc, zise Mika, încruntându-se. Mă 
fac să mă simt fericit. 

Asha pufni şi plecă enervată din cameră, iar Mika începu 
să-şi dorească să se fi dus la Centru până la urmă. Să stea 
acasă şi să se certe cu mama lui nu era la fel de amuzant. 

Din fericire, în câteva minute ajunseră premiile şi avură 
altceva de care să se ocupe. Auzi soneria de la uşă şi un 
clovn intră în apartament şi se izbi de spătarul canapelei. 
Asha îşi duse mâna la gură. 


— Eşti bine? întrebă ea, fără să se simtă la fel de 
politicoasă cum păru. Ajunsese în mijlocul curăţeniei de 
duminică şi ultimul lucru pe care şi-l dorea era un clovn 
lungit pe podea. Era şi un clovn ciudat; pe faţă, avea pictat 
un zâmbet imens roşu, dar gura de sub machiaj era 
posomorâtă. Se uitară la el căutându-şi nasul pe podea, 
care ajunsese sub canapea. 

— Uite-l, zise David, găsindu-l şi înapoindu-l. 

— Mulţumesc, răspunse clovnul, punându-l la loc. Apoi 
se îndreptă şi îşi drese vocea. Felicitări, câştigătorule! 
strigă el. Ai trecut cu succes de primele două etape ale 
Competiţiei! 

Clovnul se târî până la uşă - aproape împiedicându-se în 
pantofii albaştri, care erau la fel de lungi ca nişte 
înotătoare -, şi aduse cu greutate o cutie mare cu o 
panglică roşie în jurul ei. 

— Acestea sunt premiile tale, spuse el, gâfâind. Şi 
informaţii despre vacanţă. Distracţie plăcută! 

Câteva secunde mai târziu, plecă, iar Mika şi părinţii lui 
rămaseră holbându-se la cutie. 

— E foarte mare, Mika, zise Asha. Ce spuneai că ai 
câştigat? 

— Un telefon-companion, zise Mika, încă uimit de 
experienţa cu clovnul. Şi o vacanţă. 

Trase de panglică şi urmă o explozie, iar cei trei se 
îndepărtară, izbiţi în faţă de o ploaie de confetti argintii. 
Asha tuşi din cauza şocului şi scuipă confetti. Mika adună 
o bucăţică de pe pantalon şi se uită la ea. Avea forma 
logoului Fundaţiei pentru Dezvoltarea Tinerilor, FDT, iar 
forţa exploziei le aruncase peste tot, lipindu-le chiar şi pe 
draperii şi pereţi. 

— Uită-te la astea! zise David, privind în cutie. Avem 
mâncare adevărată şi lucruri pentru petreceri! începu să le 
scoată din cutie şi să le pună pe podea: erau panglici, 
baloane, şerveţele şi coifuri FDT. Mai era şi un tort mare 
pe care era scris FDT şi cutii de mâncare, dintre care 
câteva cu carne de la cutie pentru friptură, căpşune 
adevărate şi, la fund, telefonul lui Mika. 


— Măi să fie! exclamă David, cu ochii umezi de uimire. 

„Cel mai bun prieten al omului” scria pe cutie. „Modelul 
doi unu cinci telefon companion cu SIMM Lilian.” 

— Uau! zise David. Nici măcar şeful meu nu are aşa 
ceva. Costă o avere. 

Mika fu surprins - ştia că premiul va fi un telefon 
însoțitor, dar nu unul atât de performant. Nici măcar copiii 
bogaţi nu aveau telefoane ca Lilian, cei mai mulţi aveau 
telefoane vechi de la părinţii lor, cu personaje de desene 
animate. Mika se aşezase din greşeală pe al lui, cu un an în 
urmă, şi ecranul se spărsese. 

Deschise cutia şi inseră cardul SIMM într-o parte, iar 
acesta se aprinse. Ecranul o înfăţişă pe Lilian. Era foarte 
frumoasă şi ochii ei străluciră în timp ce se apropie ca să 
se uite la el. Avea o vârstă imposibilă, de invidiat, probabil 
se apropia de douăzeci de ani. 

— Bună! zise ea. Îmi pare bine de cunoştinţă. Eu sunt 
Lilian, noul tău însoțitor. Eşti gata de iniţiere? 

— Ce trebuie să fac? întrebă Mika. 

— Trebuie să o iniţiezi ca să te recunoască, răspunse 
David, entuziasmat, nerăbdător să pună mâna pe ea. Adora 
tehnologia, deşi nu îşi puteau permite multe. Însoţitorii de 
ultimă generaţie nu funcţionează decât pentru proprietarul 
lor. E ca şi cum ai avea un servitor uman. Orice vei vrea să 
ştii, află ea. Îţi poate face programări, să se asigure că 
ajungi la timp la şcoală, că nu uiţi zile de naştere, tot felul 
de lucruri. 

— Mi-ar face şi temele? întrebă Mika, neastâmpărat. 

— Dacă o rogi, zise David, alarmat. Dar nu ai voie să faci 
asta, bine? 

— Bine, zise Mika, zâmbind. 

— Când o iniţiezi, o să-ţi pună multe întrebări şi o să 
înveţe să-ţi recunoască vocea, zise David. Uite, dă-mi-o 
mie. Luă telefonul de la Mika şi îşi făcu de lucru cu el. 

— David, spuse Asha cu blândeţe. Tocmai ai spus că 
Mika trebuie să facă asta. 

— O, da, zise David, ruşinat şi i-l dădu înapoi. 

Lilian căscă. 


— E obosită, zise Asha. Presupun că trebuie să o bagi la 
încărcat. E un premiu impresionant pentru un concurs 
pentru copii. Ce mai poţi câştiga? 

— O maşină pe perne de aer şi un apartament în 
Turnurile Aurii, zise Mika. 

— Serios? zise David, ridicându-şi sprâncenele. Poţi 
câştiga o maşină pe perne de aer şi un apartament în 
Turnurile Aurii doar jucând Pod Fighter? 

— Da, zise Mika. 

— Măi să fie! zise David. Ce bine ar fi să fiu şi eu copil. 
Cum aflăm despre vacanţa pe care ai câştigat-o? 

— Pot să vă spun eu, zise Lilian. Am deja un mesaj 
pentru voi. Staţi puţin... 

Un moment mai târziu, în locul lui Lilian veni un bărbat 
cu o pălărie de paie pe cap. 

— Bună, Mika Smith! strigă Bărbatul cu Pălărie. Tu eşti 
unul dintre cei doar o sută de concurenţi care au trecut 
mai departe în etapa a treia a competiţiei! 

— Unul din o sută, îl întrerupse David. Impresionant. 

— Premiul câştigat este o vacanţă de o săptămână într- 
un centru turistic exclusivist din larg! Veţi pleca de azi în 
două săptămâni! Aşa că fiţi gata pentru distracţie cum nu 
aţi mai văzut! Ce te vei mai distra, Mika Smith! In timp ce 
părinţii tăi stau la soare şi sorb cocteiluri, tu vei participa 
la a treia rundă a competiţiei! 

Bărbatul îşi roti pălăria, se auziră trompete şi dispăru. 

— Ce păcat că trebuie să concurezi cât eşti în vacanţă, 
zise David. 

— Nu mă deranjează, zise Mika. Cât voi vă relaxaţi, eu s- 
ar putea să câştig o maşină. 

— Ei, doar dacă eşti sigur, zise David, zâmbind fericit. 

— Sunt, zise Mika. Imaginaţi-vă doar dacă aş câştiga... 

Ochii părinţilor lui se umeziră şi se uitară la podea ca şi 
cum ar fi fost acoperită de diamante în loc de confetti. 
Telefonul lui Asha sună. Fundaţia pentru Dezvoltarea 
Tinerilor îi trimise mai multe informaţii despre vacanţă. 

— O, vai! zise ea. Vacanţa este într-o staţiune în stilul 
Caraibelor! Acolo se duc toţi cei bogaţi care locuiesc în 


Turnurile Aurii! Şi, stai, mai e ceva, ne dau bani să ne 
cumpărăm haine de vacanţă şi vor fi palmieri şi plaje! 

Apoi zâmbetul se transformă în încruntare. 

— Spun că trebuie să îţi aduc aminte de capsule. Ce 
capsule? 

— A, da, zise Mika, căutându-şi geanta. Găsi cutia pe 
care o primise cu o zi în urmă şi puse una dintre capsule în 
palmă pentru ca mama lui să se poată uita la ea. Avea 
formă de glonţ, era transparentă şi plină de o pudră albă. 

— Ce e în ea? zise Asha, luând-o din mâna lui. 

— Nutrienţi, răspunse el, vag. 

— Iar nutrienți? zise ea, îngrijorându-se. Sper că nu te 
fac să mai creşti... 

— Sunt sigur că nu, zise Mika, luând-o repede înapoi, 
dorindu-şi ca ea să nu mai pună atâtea întrebări. Uite, ai 
confetti în ceai. 

— A, da, zise ea, uitându-se în ceaşca ei în care pluteau 
câteva bucățele de confetti FDT. Presupun că ar trebui să 
rog robotul-aspirator să curețe pereţii şi draperiile din 
nou. 

Robotul-aspirator refuză să iasă din dulap. 

— Maşinărie idioată! zise Asha. De ce nu faci ce ţi se 
spune? Poţi câştiga un aspirator la concursul ăsta, Mika? 
Cred că al nostru a renunţat de tot. 

— Nu, strigă Mika. Doar maşini şi apartamente. Dar poţi 
vinde maşina dacă o câştig. Ai putea cumpăra câteva sute 
de aspiratoare cu banii de pe o maşină. 

— Am putea, nu-i aşa? zise Asha, cu ochii strălucindu-i în 
timp ce începu să-şi imagineze cum ar fi să aibă bani. O, ce 
grozav ar fi, Mika! Gândeşte-te doar ce am putea face. 

Găsi un făraş şi o mătură şi începu să curețe draperiile. 
Erau atât de vechi şi de ponosite, încât începură să cadă 
bucăţi din ele, dar Asha nu păru să observe, ci continuă să 
le perie cu un zâmbet imens pe faţă. Mika găsi un pahar, îl 
umplu cu apă şi amestecă Fit Mixul şi conţinutul capsulei. 

— Pentru tine, Ellie! şopti el în timp ce îşi duse paharul 
la gură. 

După aceea, o băgă pe Lilian la încărcat şi rămase întins 


pe pat, cuprins de vinovăţie. Din cauza a ceea ce îşi dorea 
el, cei care ţineau la el sufereau; Helen dispăruse, Tom nu 
mai putea să îşi ajute mama şi acum începuse să îşi mintă 
părinţii ca să nu devină suspicioşi. Şi, deşi ştia că nu are 
altă soluţie, vinovăția atârna greu alături de frică şi de 
dragostea lui pentru Ellie şi se întrebă dacă era într-adevăr 
destul de puternic încât să reuşească. 


Capitolul 18 


Luni dimineaţă în Barford North atmosfera la şcoală era 
monotonă. Vântul bătea prin locul de joacă întunecat şi 
umed, dar, în loc să se consoleze discutând despre Pod 
Fighter şi despre visul de a locui în Turnurile Aurii, toţi 
tremurau în hainele lor subţiri şi mâncau dezamăgiţi 
acadelele galbene de la FDT. Mika se simţi prea ciudat să 
le înfrunte dezamăgirea, mai ales că el credea că 
avuseseră noroc mai mult, aşa că aşteptă lângă porţi până 
sună clopoţelul şi intrară cu toţii. Când ajunse în clasă, toţi 
îşi beau vitaminele, iar doamna Fowler îl privi cu reproş 
pentru că întârziase. 

Işi dădu haina jos şi se aşeză lângă Kobi. Nu se mai 
văzuseră de când Tom plecase de lângă ei la Centru. 

— Ce mai face Tom? şopti Mika. 

— Nu prea bine, zise Kobi. E foarte dezamăgit. 

— Îmi pare rău, zise Mika sincer. 

Kobi dădu din cap. 

— Ştiu. Mie oricum nu îmi pasă, eu jucam doar pentru 
Tom. 

Mika îşi ridică privirea şi observă că doamna Fowler se 
uita la ei. Ea făcu un gest cu capul către plicul de Fit Mix 
şi paharul cu apă de pe banca lui, aşa că Mika îl pregăti şi 
amestecă în el şi conţinutul unei capsule, în timp ce Kobi 
se uită la el, curios. 

XXX 

După şcoală, Mika se întâlni cu Audrey la barul de 
shake. Era locul preferat al lui Audrey datorită culorilor la 
fel de tari precum cea din părul ei şi datorită muzicii 
ciudate. Stăteau pe scaunele înalte uitându-se peste 
întregul mall şi, pentru că foarte mulţi fuseseră eliminaţi 
din competiţie, locul era neobişnuit de liniştit; cele mai 
zgomotoase erau aparatele de aer condiţionat de deasupra 
lor, care lucrau de zor de parcă erau sute de copii 
prezenţi, nu numai cei câţiva care îşi pierdeau timpul pe- 
acolo. Cei care lucrau la bar păreau plictisiţi, iar în 


camerele de joc simulatoarele erau nemişcate, ca nişte 
păianjeni într-o cameră fără muşte. 

— Toţi au fost foarte supăraţi azi la şcoală, zise Audrey, 
uitându-se prin localul pustiu. Nu am vrut să spun nimănui 
că am trecut mai departe. Sper că vor începe să joace din 
nou mâine. Nu o să fie prea distractiv dacă suntem numai 
noi pe aici tot timpul. 

— Sunt sigur că se vor întoarce în curând, o asigură 
Mika. Le va fi dor de joc. 

— Crezi că Tom şi Kobi se vor întoarce? întrebă ea, 
întristându-se. Nu o să fie la fel fără ei. 

— Kobi nu cred că se întoarce, zise Mika. Spune că vrea 
să compună muzică la noul lui telefon-însoţitor, pentru că e 
mai bun decât cel vechi al lui. Cât despre Tom, nu ştiu. 

— Eu sper că da, zise Audrey. Imi place de el. 

— Şi mie. 

Aveau numai două săptămâni la dispoziţie să se 
pregătească pentru concurs, aşa că începură să discute 
despre ce aveau să facă, dar după un timp Mika îşi dădu 
seama că Audrey nu îl mai asculta. Pisica de la Kobi se 
juca pe masă între ei, iar fata se holba la ea, încruntându- 
se, în timp ce roboţelul se gudura de paiul din paharul ei. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Nu ştiu, răspunse ea, clipind. Mă supără ochii. Cred 
că va trebui să mă duc mâine la doctorul borg să îi verifice. 

— Ce-i cu ei? întrebă Mika, curios să afle cum era să ai 
ochii unui robot. 

— Pot vedea urme de lumină pe lucruri atunci când se 
mişcă, răspunse ea. A început mai devreme, la şcoală, şi 
acum mă face să îmi fie rău. 

— Vrei să mergem acasă? întrebă el. Nu mă supăr. 

— În nici un caz, zise ea. Trebuie să ne antrenăm. 

Dar ea nu se putu antrena. În câteva minute după ce 
decolaseră, se simţi atât de rău încât trebuiră să 
abandoneze jocul, iar Mika o conduse acasă. 

— Zici că ai băut, spuse el, ţinând-o de mână ca să nu se 
izbească de fântâna din centrul oraşului. Nu vezi pe unde 
mergi. 


— Mă simt groaznic, zise ea, nefericită. Cred că am luat 
un virus. 

O lăsă la uşa casei şi merse şi el acasă. Era încă 
devreme, aşa că Asha nu venise de la serviciu, iar David 
tocmai se pregătea să se uite la un film. Când intră, Mika 
observă pachetul de biscuiţi de la Helen lângă canapea. 
Erau biscuiţi digestivi, asemenea celor pe care îi mâncase 
de fiecare dată la ea, şi se întristă privindu-i. 

— Nu te deranjează dacă îi mănânc, nu-i aşa? întrebă 
David, luând unul din pachet. Mă gândeam că merg cu 
filmul meu. 

— Nu, zise Mika, întunecat. Nu îi vreau. 

David se duse în zona bucătăriei să pună apa la fiert 
pentru ceai şi Mika îşi aşeză haina în cuier. Dar, când se 
întoarse înspre tatăl lui, observă că biscuitul pe care îl 
ţinea David în mână avea ceva lipit de el. 

— Te simţi bine? întrebă David. Zici că ai văzut o 
fantomă. 

— Da, sigur, răspunse Mika, încercând să nu se uite la 
biscuit. Despre ce este filmul? 

— Nu ştiu, e unul de aventură, răspunse David. Mi l-a 
împrumutat cineva de la serviciu. 

Se întoarse şi căută o ceaşcă în dulap, iar Mika încercă 
să arunce o privire mai de aproape. Ceea ce era lipit era 
un pătrat alb, dar nu îl vedea destul de bine ca să îşi dea 
seama ce era de fapt. Deschise dulapul unde erau tigăile, 
lângă piciorul tatălui său, numai ca să se poată ghemui şi 
să se uite la biscuit de jos. Inima îi sări din piept. Pătratul 
era o foaie de hârtie împăturită de multe ori şi pe ea era 
scris de mână numele lui. Era o scrisoare! O scrisoare 
secretă de la Helen lipită de un biscuit! 

— Vrei o tigaie? întrebă David, şi Mika se uită în sus la 
tatăl lui care îşi ridicase sprâncenele la el. E cam târziu 
dacă vrei să găteşti. 

— Scuze, zise Mika, ridicându-se din nou. 

Cel mai preţios lucru pentru el, o scrisoare de la Helen, 
fusese lăsată în dulap timp de săptămâni întregi! Cât de 
stupid se simţea şi cât de frustrat! Şi cum ar fi putut să ia 


scrisoarea de la tatăl lui? În timp ce David îşi puse ceaşca 
de ceai lângă ibric, hârtia se desprinse puţin, aşa că Mika 
putu să citească prima frază amăgitoare: 


Dragă Mika, 

Data trecută când ne-am văzut, am vrut să îţi spun un secret, 
dar mi-a fost frică pentru tine, aşa că nu am îndrăznit. Totuşi, 
mi-am schimbat părerea, pentru că te afli într-un pericol teribil 
şi trebuie să afli adevărul... 


Inima lui Mika o luă la goană. Nu putu să vadă mai mult, 
pentru că scrisoarea era îndoită. 

Ce secret? Ce pericol îngrozitor şi ce adevăr? Se părea 
că tot ce avea el nevoie să ştie era în mâna tatălui său. 

— Uite! zise Mika, arătând spre una dintre ferestre, 
sperând că David va fi destul de distras încât să lase jos 
biscuitul. 

— Ce e? întrebă David, întorcându-se. Se uită pe 
fereastră în întunericul ploios pentru câteva secunde. 

— Nu văd nimic, spuse el. 

— A dispărut acum, răspunse Mika. Era unul dintre 
cargoboturile acelea mari. 

— Serios? zise David, cu biscuitul încă în mână şi 
contrariat; Mika nu mai fusese interesat de un „cargobot 
mare” de la vârsta de trei ani. Se uită la fiul lui ridicând 
din sprâncene şi începu să ducă biscuitul la gură. În 
disperarea lui de a-l opri, Mika răsturnă zahărul care 
ajunse pe covor. 

— Ce se întâmplă cu tine? întrebă David, neliniştit. 
Scrisoarea lui Helen atârna acum de biscuit, dar el încă nu 
o observase. Cum ai reuşit să faci asta? 

— Scuze, zise Mika din nou. 

— Mai bine cureţi asta, zise David. Înainte să ajungă 
mama acasă. 

Duse biscuitul spre gură pentru a doua oară şi Mika nu 
se putu gândi la altă tactică pentru a i-l lua decât să îl 
smulgă din mâna tatălui său şi să fugă cu el, iar când fu pe 
cale să facă asta, David zise: 


— Cred că biscuitul ăsta e mucegăit, are o chestie albă 
pe el. 

Făcu un pas către ghenă. 

— Nu! strigă Mika. 

Dar fu prea târziu. Biscuitul zbură din mâna lui David la 
gunoi şi Mika nu putu face altceva decât să asculte cum se 
loveşte de pereţi până la zdrobitorul de la subsol, simţindu- 
se ca şi cum nu avea aer. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă David. Era mucegăit. Avea 
atâta puf că ai fi putut să-l coafezi. 

— Nu s-a întâmplat nimic, zise Mika, înecându-se. Puse 
mâna pe pachetul de biscuiţi de pe podea şi alergă în 
camera lui cu ei. 

— Nu-i mânca, Mika! strigă David după el. O să te 
intoxici! Şi cu mizeria asta cum rămâne? Laşi înlocuitorul 
de zahăr pe jos? 

— Vin într-un minut! strigă Mika, răsturnând restul 
biscuiţilor pe pat. Căută printre ei disperat, rugându-se să 
mai găsească o scrisoare, dar nu mai erau decât nişte 
biscuiţi mucegăiţi. 

— Idiotule, îşi şopti singur. Idiot cu tăiţei în loc de 
creier! 

Helen îi trimisese o scrisoare şi el văzuse numai 
începutul: „... am vrut să-ţi spun un secret... te afli într-un 
pericol teribil şi trebuie să ştii adevărul...” În sfârşit, 
hotărâse să-i spună ceea ce el îşi dorea să ştie de mult, dar 
scrisoarea ei zăcuse în dulap mai multe săptămâni, într-un 
pachet de biscuiţi mucegăiţi, iar acum era în zdrobitorul 
de gunoi şi el nu putea să o recupereze. 

Cât se simţea de prost. Se ura. Iar fragmentul pe care îl 
citise din mesajul de la Helen nu îl ajută deloc; în schimb, 
îl făcu să se simtă şi mai confuz şi să îi fie şi mai frică. Ce 
secret voia să-i spună? Ce pericol îngrozitor îl aştepta? 

XXX 

În acea noapte, neputând să doarmă, Mika stătea întins 
în întuneric ascultând o melodie pe care i-o trimisese Kobi 
prima dată când se împrieteniseră jucând Pod Fighter 
împreună. Întunericul era potrivit pentru muzica lui Kobi; 


era melancolică, dar atât de frumoasă încât Mika îşi simţi 
sufletul părăsindu-şi trupul, care zbură pe fereastră şi se 
ridică înspre cer. Grămezile de turnuri adormite de 
dedesubt arătau ca nişte megaliţi pe o câmpie antică. Se 
ridică din ce în ce mai sus până ajunse la stele. Când 
melodia se termină, o rugă pe Lilian să o pună din nou. La 
sfârşit, îl întrebă: 

— Încă o dată? 

— Nu, mulţumesc. 

Îşi deschise ochii şi se întinse pe pat ca s-o pună pe 
Lilian la încărcat şi atunci o văzu pentru prima dată. In 
timp ce mâna lui se duse înspre podea pentru a căuta 
cablul, lăsă o urmă de lumină aurie în mişcarea ei. Uită de 
încărcător şi îşi mişcă mâna din nou, fluturând-o rapid în 
faţa lui. În timp ce se mişca, părea să emită lumină, ca şi 
cum aceasta se scurgea din ea. Îşi ţinu mâna nemişcată şi 
aceasta se întunecă, dar în jurul ei avea o aură, ca un 
halou. Era ca şi cum putea vedea căldura ieşind din trupul 
lui. Desenă în aer cercuri, linii frânte, spirale, apoi cercuri 
din nou, apoi începu să i se facă frică. O conectă pe Lilian 
la încărcător şi îşi băgă mâinile sub pătură. 

XXX 

Până dimineaţă, Mika putea vedea urme de lumină pe 
orice se afla în mişcare: pe mâna mamei care amesteca 
ceva, pe mâna tatei care se pieptăna şi pe a lui în timp ce 
se lega la şireturi, aşa că îi luă de două ori mai mult ca de 
obicei. 

— Eşti bine? întrebă Asha, uitându-se la el cum se 
încurca. 

— Da, sunt bine, răspunse el. Deşi nu era aşa. 

Plecă la şcoală şi merse de-a lungul aleilor ca şi cum ar 
fi fost beat. Fiecare persoană care trecea pe lângă el lăsa 
urme de lumini după ea şi, când ajunse la şcoală şi 
traversă locul de joacă întunecat, se simţi ca şi cum avea 
rău de mişcare din cauza copiilor din jurul lui. Închise ochii 
şi se rezemă de un zid, simțind cum umezeala îi pătrunde 
prin haine, odihnindu-şi capul de perete până când se sună 
de intrare. 


Când ajunse în clasă, se simţi puţin mai bine; urmele de 
lumină nu dispăruseră, dar ochii începuseră a se obişnui 
cu ele. Chiar şi aşa tot se împiedică de câteva bănci până 
ajunse la locul lui. 

— Hei, zise Kobi, vigilent. Ce e cu tine? 

— Nimic, bolborosi Mika, aproape căzând pe scaun. 

— Bine, copii! strigă doamna Fowler. Ştiţi ce aveţi de 
făcut! Beţi vitaminele! 

Mika amestecă pudra cu apă în pahar, apoi goli şi o 
capsulă în băutură. Îşi simţi stomacul strângându-se 
uitându-se la ea şi crezu că avea să vomite. 

— Ce e aia? întrebă o fată din spatele lui. 

— Nimic, zise Mika nervos, încercând să nu i se facă 
Tău. 

— Tu de ce ai o capsulă şi noi nu? întrebă ea cu invidie. 

Auzi sunetul scaunelor pe podea în spatele lui şi se trezi 
înconjurat. 

— Da, ce e, Mika? De ce eşti tu atât de special? Hei, 
uite! Şi Ruben are una. Pentru ce e? Are legătură cu 
competiţia, nu-i aşa? Ia uitaţi-vă! 

Mika se simţi ca şi cum nu putea să respire cu ei în jurul 
lui, iar mişcările lor arătau ca un spectacol de lumini 
orbitor. 

— Plecaţi de-aici! zise Kobi, împingându-i pe toţi cu o 
mână. Ce aveţi? Lăsaţi-l în pace! A 

— Copii! strigă doamna Fowler. Fiţi cuminţi! Întoarceţi- 
vă în bănci şi beţi-vă vitaminele sau îl chem pe domnul 
director! 

XXX 

În acea după-amiază, domnul Blythe le prezentă un nou 
exerciţiu în programul de sănătate. Ajunseră la Complexul 
pentru Timp Liber şi găsiră un traseu de asalt construit în 
cea mai mare sală de gimnastică. 

— O, nu, şopti Roland, când îl văzură prima dată. 

Mika aruncă doar o privire către traseu şi stomacul i-o 
luă razna. Erau pereţi de zece metri pentru căţărat, care 
aveau spaţii pentru mâini şi picioare foarte mici. Era un 
bazin mare de apă acoperit cu o plasă verde. Şi un labirint 


cu tunele de metal, obstacole, scări de sfoară şi tobogane. 

— Bună ziua! urlă domnul Blythe. Fiecare să ia un 
rucsac în spate! 

Pe podea era o grămadă de rucsacuri. O fată încercă să 
ridice unul, dar era atât de greu încât aproape că se 
răsturnă peste el. 

— Ce imagine penibilă! strigă Blythe. Ridică-l, fato, şi 
pune-l în spate! 

Încercă din nou şi reuşi cu dificultate. 

— Aşa! lătră Blythe, cu ochii tăioşi. Dacă exerciţiul 
acesta nu face diferenţa între voi, atunci nu mai ştiu ce va 
face! Toţi faceţi traseul de două ori, apoi cinci kilometri pe 
benzile de alergare. Primul care termină primeşte o 
reducere pentru un kebab la Expresul de Carne! 

— Pot să jur că ăsta e plin de ciment, murmură fata, în 
timp ce se apropie anevoios de start, şi avea dreptate - 
Mika putea simţi bucăţi mari prin materialul rucsacului. 
Capul îi vâjâi când îl puse în spate, dar reuşi să ajungă să 
urce cel de-al doilea zid. Kobi era chiar sub el şi Mika îl 
putea auzi respirând cu greutate în timp ce încerca să nu 
cadă. Câteva momente mai târziu, îl văzu în dreapta lui, 
muşchii din braţele lui străluceau ciudat în nou- 
descoperita lumină şi energizat de efortul depus. Mika se 
pierdu, ameţi şi, privind sângele pompând prin venele lui 
Kobi, crezu că îl poate auzi pulsând. Fu luat prin 
surprindere când începu să cadă şi îşi pierdu cunoştinţa 
până să ajungă la sol. 

XXX 

Când Mika deschise ochii, constată că era întins pe un 
pat înconjurat de o perdea albă. Din toate situaţiile în care 
putea să se trezească, aceasta era cea mai rea pentru el; 
intră în panică, trase aer în piept când văzu colţul perdelei 
mişcându-se sub atingerea cuiva de pe partea cealaltă. Dar 
nu era un Cap de Televizor, era o femeie într-un halat alb 
cu logoul FDT brodat pe buzunar. 

— Unde sunt? întrebă el. 

— In salonul medical din Complexul pentru Timp Liber, 
răspunse ea cu blândeţe. Cum te simţi? 


El privi urmele de lumină aurie care ieşeau din degetele 
ei când femeia trase perdeaua. 

— Ciudat, zise el. 

— Ciudat la nivelul corpului sau al capului? întrebă ea. 

— La ambele. 

— Vezi urme de lumină? întrebă ea, aşezându-se la 
capătul patului. 

El dădu din cap în semn că da. 

— E din cauza capsulelor, zise ea. Nu ai de ce să-ţi faci 
griji, Mika. Starea ta se datorează faptului că te obişnuieşti 
cu schimbarea cauzată. În câteva zile, o să te simţi cu mult 
mai bine. 

— Bine, zise el. 

— O să îţi pară bine cât de curând că le-ai luat, crede- 
mă, continuă ea, zâmbind ca şi cum ar fi deţinut un secret 
fantastic şi interesant. 

— De ce? întrebă Mika. 

— Nu pot să-ţi spun, răspunse ea, ca un copil poznaş. E 
o surpriză. Ca de ziua ta. Dar o să te bucuri că le-ai luat, 
mai acordă-ţi câteva zile ca să te linişteşti. Bine? 

— Bine. 

— O să-ţi aduc ceva de băut şi de mâncat şi poţi pleca 
acasă. 

— Mulţumesc. 

— Şi nu trebuie să-ţi îngrijorezi părinţii spunându-le de 
asta, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse el, fiind cu totul de acord cu ea. 

— Bun băiat, zise ea. 

Se uită urât după femeie, dispreţuind-o pentru că se 
uitase la el ca şi cum ar fi fost un obiect şi îi vorbise ca 
unui copil mic. 

Când ieşi din salon, îl văzu pe Ruben purtat de o parte şi 
de alta de domnul Blythe şi de un bărbat care lucra în sala 
de gimnastică - un om imens ale cărui mâini şi picioare 
păreau buşteni bronzaţi artificial. Capul lui Ruben i se tot 
plimba între umeri, ca şi cum gâtul îi era de elastic şi 
picioarele îi atârnau pe podea. Mika se dădu la o parte 
pentru a-i lăsa să treacă, ruşinat de faptul că în urmă cu 


numai o oră fusese şi el în aceeaşi stare şi se îmbufnă 
pentru că Ruben leşinase mai târziu decât el. Apoi se rugă 
ca asta să nu fie o prevestire a performanţelor lor în 
următoarea etapă a competiţiei. 


Capitolul 19 


Cele două săptămâni de dinainte de vacanţă trecură 
încet pentru Mika deoarece îi era greu să ascundă faptul 
că vedea urme de lumină peste tot - erau atât de frumoase 
încât de câteva ori exclama cu voce tare, lucru care îi 
nedumerea pe cei din jurul lui, care nu vedeau nimic, şi îl 
făcea să pară şi mai nebun decât se crezuse înainte. 

Oamenii lăsau în urmă o lumină aurie, în timp ce 
obiectele aveau o lumină albastră. În întuneric, cerul era 
plin de panglici aurii şi albastre: albastre de la navele care 
zburau şi aurii de la oamenii din ele. Erau atât de frumoase 
încât îi umpleau sufletul de mirare şi îi părea rău că nu 
putea spune nimănui ceea ce vedea. Nu îi spuse nici lui 
Audrey, deşi ştia că şi ea le putea vedea. Ea nu aduse 
vorba despre urmele de lumină din noaptea în barul de 
shake, şi asta îl bucură. Deşi îi era frică încă, pentru prima 
dată era ceva frumos în lumea lui şi o mică parte din el era 
nerăbdătoare să afle de ce. 

Îi vedea până şi lumina lui Awen şi câteodată, când era 
întuneric în cameră, numai asta vedea de la el; un halou 
auriu pe marginea patului. 

În ziua de dinainte de plecarea în vacanţă şi de 
începerea celei de-a treia etape, domnul Grey apăru pentru 
o vizită-surpriză în Tabăra de Sănătate. 

— Să fiţi toţi în echipament! le strigă domnul Blythe atât 
de aproape de ei încât îi stropi cu rămăşiţe din prânzul lui. 
Dacă nu vă conformaţi, aveţi de-a face cu mine! Dacă mă 
dezamăgeşte vreunul, o să faceţi flotări până apune 
soarele în ziua în care veţi muri! 

Se îmbrăcară rapid şi în linişte, cu spatele la el. Mika 
avea o pată de sos pe tricou, aşa că îşi umezi degetul şi 
încercă să o curețe. 

— Smith! urlă domnul Blythe. Ce naiba faci? Vino aici! 

Mika se îndreptă spre el. 

— Ce am zis eu? Eşti prost? 

Îi dădu lui Mika un tricou curat. 


— Îl vreau înapoi după! strigă el. Îmbracă-te! 

Îi puse să se aşeze pe un rând în timp ce îi inspectă, apoi 
îi duse într-o sală de gimnastică şi le spuse să îl aştepte pe 
domnul Grey. 

În după-amiaza aceea, arăta mai livid ca de obicei, ca şi 
cum ar fi primit o nouă mână de vopsea gri - costumul, 
pielea, părul, ochii şi buzele. In ultimele săptămâni, 
directorul nu fusese altceva decât o umbră cenuşie pe 
holurile şcolii. Mika îşi simţi pielea încreţindu-se în 
momentul în care îi auzi paşii în sală. Se opri în faţa lor cu 
două foi de hârtie în mână. 

— Bună ziua, copii! zise el, umplând aerul din sală cu 
halena lui înfiorătoare. 

— Bună ziua, domnule Grey! răspunseră ei în cor. 

— Îmi pare bine să vă văd, continuă el. Din păcate, nu 
am putut să vin aici să văd ce treabă minunată faceţi în 
Complexul pentru Timp Liber mai înainte, dar trebuie să 
vă spun că sunt impresionat de cât de puternici şi de în 
formă sunteţi - este evident că domnul Blythe şi-a făcut 
bine treaba. Am înţeles că media de creştere în înălţime de 
când aţi început este de paisprezece centimetri. 

Făcu un semn din cap spre Blythe, iar acesta zâmbi şi se 
sprijini pe călcâie, părând mulţumit de el însuşi. 

— Astăzi, am de dat nişte premii speciale, continuă 
domnul Grey, elevilor care au adus cinste şcolii Barford 
North. Mika Smith şi Ruben Snaith, faceţi un pas înainte. 

Mika se simţi privit de sute de ochi şi nu vru să se mişte. 

— Mika! îl repezi domnul Blythe. 

Mika făcu un pas înainte şi ajunse alături de Ruben în 
faţa domnului Grey. Apropierea de Ruben îi făcea pielea de 
pe partea stângă să-l usture. Se uită intens în podea, 
dorindu-şi să-l înghită. 

— Din partea şcolii Barford North, zise domnul Grey cu 
importanţă, aş vrea să vă înmânez aceste diplome pentru a 
celebra progresul vostru în cadrul competiţiei. Sunt sigur 
că veţi vrea cu toţii să-i felicitaţi pentru reuşitele lor 
extraordinare. Apoi adăugă mai încet, cu o voce atât de 
amenințătoare încât ar fi putut pătrunde prin tricoul de 


împrumut al lui Mika: Mai ales tu, Mika, după începutul 
tău dificil. 

Le dădu diplomele şi toţi începură să aplaude, iar 
sunetul semăna cu un stol de porumbei care încercau să 
scape din sală. 

— Dar trebuie să spun, continuă domnul Grey, când 
încetară aplauzele, că fiecare dintre voi ar trebui să fie 
mândru de reuşitele sale din ultimele câteva săptămâni. 
Arătaţi extraordinar. Sunteţi simbolul sănătăţii şi al 
fermităţii şi nu am nici o îndoială că, în curând, fiecare 
dintre voi se va dovedi a fi un cetăţean-model al emisferei 
nordice. Şi voi meritaţi aplauze! 

Începură să aplaude din nou, dar de data asta fură 
nesiguri; până la urmă, nu aveau decât doisprezece ani. 
Mai aveau încă şase ani de şcoală de efectuat înainte să 
înceapă să se gândească la a fi cetăţeni-model în emisfera 
nordică. Domnul Grey împărţi premii de consolare de la 
Fundaţia pentru Dezvoltarea Tinerilor, acadele galbene, şi 
copiii plecară nedumeriţi. 

Mika îşi aruncă diploma şi acadeaua la coşul de gunoi în 
drum spre casă şi nu îşi pierdu timpul gândindu-se la ceea 
ce spusese domnul Grey despre ei ca viitori cetățeni- 
model. Vedea urme de lumină la fiecare mişcare, pierduse 
scrisoarea de la Helen, care fusese singurul lucru ce ar fi 
putut să-l ajute, şi a doua zi avea să concureze în cea de-a 
treia etapă a competiţiei - avea destule altele pe cap. 

XXX 

Mika şi Ellie avură acelaşi vis în acea noapte. Îşi 
deschise ochii în camera ei de pe Regina Nordului şi văzu 
o pasăre aurie aşezată pe genunchiul ei ridicat de sub 
pătură. Strălucea în întuneric, umplând locul cu o lumină 
blândă. Era o pasăre de grădină, o pitulice, cu pieptul 
rotund şi coada scurtă. Ellie încercă să nu se mişte ca să 
nu o sperie şi se uitară una la cealaltă cu interes. 

„Mi-aş dori să fiu în locul tău, gândi ea, să pot să zbor 
prin zidurile închisorii mele.” 

Capul pitulicei se întoarse într-o parte şi coada i se 
mişcă. Apoi, ca şi cum ar fi fost o pasăre care îndeplinea 


dorinţe, îşi luă zborul şi Ellie se trezi zburând cu ea; 
trecură în camera de observaţie, pe lângă oamenii în 
halate albe şi pe partea cealaltă. Apoi trecură prin uşi 
încuiate şi mulţi alţi pereţi până lăsară nava în urmă şi se 
aventurară în spaţiu împreună, spre Pământ. Prin ochii 
păsării, Ellie văzu Zidul şi conturul cenuşiu al Europei. 
Zburară din ce în ce mai jos, până ajunseră să plutească pe 
deasupra turnurilor din Barford North, apoi, ca o săgeată 
îndreptată spre Mika, pasărea zbură prin peretele turnului 
lor şi ajunse în micul lor dormitor. 

Auzind sunetul penelor, Mika deschise ochii tocmai când 
pasărea ateriză pe capul lui Awen. Câinele mârâi uşor în 
somn, dar nu se mişcă. Pasărea şi câinele inundară camera 
în lumină aurie, şi Mika îşi simţi inima plină de dragoste. 

— Eu te cunosc pe tine, şopti el. 

Îşi întinse mâna, sperând că pasărea avea să sară pe 
degetul lui. Aşa se şi întâmplă şi se uitară unul la celălalt. 
Ochii păsării erau luminoşi şi iscoditori şi, în timp ce privi 
în ei, simţi valuri de emoție: cea mai puternică dragoste, 
cea mai mare uşurare, apoi, o durere şi o singurătate 
sfâşietoare care îl dărâmară. 

— Ellie, şopti el. 

Se auzi ceva prin perete în apartamentul de alături; 
cineva trăsese apa la baie. Pasărea se sperie şi zbură prin 
uşa de la dulapul lui Ellie. 

Mika sări din pat şi deschise uşa de la dulap, sperând să 
găsească pasărea înăuntru, dar descoperi cu groază că era 
în mâna Cuţitarului. Lumina păsării se zbătu - ca o 
lumânare care încerca să ardă în lipsa oxigenului -, iar 
Cuţitarul strânse pumnul, şi lumina se stinse, iar Mika nu 
mai văzu decât faţa monstrului care pâlpâia. 


Capitolul 20 


Gorman se uită cu răutate la Ellie din spatele unui 
perete de sticlă de siguranţă. Ea stătea în mijlocul unei 
camere goale, echipată complet într-o armură, cu mâinile 
încrucişate în semn de sfidare. Nu îi putea vedea decât 
ochii care îi întorceau privirea răutăcioasă prin spaţiul 
îngust al căştii de protecţie. 

— Spune-i să o facă din nou! ordonă Gorman. Şi încă o 
dată, până ştim cum reuşeşte să facă asta! 

— Dar e acolo de şase ore, domnule, răspunse un om de 
ştiinţă, politicos. Şi spune că o doare capul. 

— Nu-mi pasă! strigă Gorman. Vreau o explicaţie 
ştiinţifică pentru ceea ce poate ea să facă PÂNĂ LA 
SFÂRŞITUL ZILEI! NU MAI VREAU SCUZE. SPUNE-LE SĂ 
MAI ADUCĂ UNUL! 

— Aduceţi încă o bucată de asteroid, zise bărbatul în 
interfon, şi câteva secunde mai târziu, intrară doi bărbaţi 
împingând o targă pe perne de aer pe care era o bucată 
mare dintr-un asteroid. 

— Nu mai pot! strigă Ellie. Mă doare în spatele ochilor! 
Abia mai pot vedea! 

Gorman îl privi pe unul din bărbaţii care vorbea cu ea, 
ameninţând-o, spunându-i că Puck nu avea să primească 
mâncare dacă nu făcea ce i se spunea. Apoi cei doi bărbaţi 
aduseră bucata de asteroid în mijlocul camerei şi plecară, 
încuind uşa, aşa că Ellie rămase singură. 

— Eşti sigur că e conectată cum trebuie? întrebă 
Gorman. 

— Da, răspunse bărbatul. Are receptori care îi 
monitorizează fiecare impuls trimis de creierul ei. 
Interiorul căştii de protecţie arată ca un castron de 
spaghete. 

— Bine, zise Gorman. Spune-i să o facă. 

— Când eşti gata, Ellie, zise bărbatul. 

Ellie oftă. Bucata de asteroid era de două ori mai mare 
decât capul ei şi de zece ori mai grea decât părea. Se uită 


intens la ea pentru o fracțiune de secundă şi aceasta 
explodă, făcând pereţii şi geamurile să se întindă în urma 
impactului. Pentru câteva clipe, înăuntru părea că are loc 
o furtună cu grindină, în timp ce mii de bucățele de 
asteroid căzură pe podea. Ellie se prăbuşi peste el, prea 
obosită să mai poată sta în picioare. 

— Pot să plec acum? strigă ea spre geamuri. 

— Ai aflat ceva? îi întrebă Gorman pe cei care se uitau la 
monitoare. Ştiţi cum o face? 

— Nu, domnule, răspunse un bărbat. 

— Atunci ce ştiţi? întrebă Gorman, nervos. Pentru ce vă 
plătesc? 

— Ştim că are creierul de două ori mai mare decât cel al 
unui om normal, începu unul dintre ei, şi este evident că 
este capabilă de lucruri de care noi nu suntem, dar nu ştim 
cum face asta. Ne întrebăm dacă nu cumva mutanţii nu 
sunt pur şi simplu oameni normali cu defecte, ci sunt 
altceva. 

— Vrei să spui o nouă rasă? întrebă Gorman, sceptic. O 
nouă rasă umană? 

— S-a întâmplat în preistorie, răspunse omul. Cu numai 
treizeci şi cinci de mii de ani în urmă coexistau două specii 
umane, Cro-Magnon şi Neanderthalienii. 

— Dar nu s-a întâmplat dintr-odată, ca acum, pufni 
Gorman. Nu-i aşa? 

— Nu, recunoscu bărbatul. Dar ne întrebăm dacă nu 
cumva pauza de treizeci de ani în care nu s-au mai născut 
copii ar putea avea de-a face cu asta. 

— Vă întrebaţi? şuieră Gorman. Gândiţi, vă întrebaţi, 
ghiciţi. Ce fel de oameni de ştiinţă sunteţi voi? Vă întrebaţi 
şi încercaţi! Nu ştiţi nimic, nu-i aşa? 

— Nu chiar, murmură bărbatul, coborându-şi privirea. 

— Atunci nu are voie să se ducă la culcare până nu ŞTIŢI 
ceva! strigă Gorman. 

— Da, domnule. 


Capitolul 21 


Asha abia aştepta vacanţa şi făcu bagajele de câteva ori 
în zilele de dinaintea plecării. Fundaţia pentru Dezvoltarea 
Tinerilor le dăduse câştigătorilor credite pentru haine de 
vacanţă, aşa că aproape tot ceea ce luau cu ei era nou. 
Mika era de părere că mama lui nu mai arătase aşa bine de 
când dispăruse Ellie; o surprindea tot mai des zâmbind sau 
având aerul că gândea lucruri pozitive. Făcea bagajele pe 
podea, în genunchi în faţa canapelei, cu televizorul deschis 
pe fundal, într-un sari simplu, alb, cu părul prins la baza 
gâtului, iar costumul western era în dulap acolo unde nu 
avea cum să-l vadă. Mika o privi cum împachetă totul cu 
grijă: sandale, pantaloni scurţi, ochelari de soare şi 
costume de baie, toate cu eticheta încă pe ele. 

— Cred că ţi-ar mai trebui o pereche de pantaloni scurţi, 
zise ea. Va trebui să dau o fugă în oraş până se închid 
magazinele şi să-ţi cumpăr unii. 

Zâmbi la gândul că avea încă o scuză să se ducă într-un 
magazin şi să cumpere ceva fără să-şi facă griji că aveau 
să nu mănânce nimic o săptămână din cauza asta. 

— O, şi poate şi ceva pentru seară, adăugă ea. Sigur vor 
fi câteva cine şi nu vrem să purtăm acelaşi lucru în fiecare 
seară. O să probez sariul acela rubiniu şi o să-ţi iau o 
cămaşă. Ce zici? 

— Da, zise Mika, fără să fie prea atent. Îi privea mâinile 
care alcătuiau modele din lumina aurie de la podea la 
geamantan în timp ce punea lucruri în el. Erau mici 
diferenţe între urmele de lumină ale oamenilor, şi el 
începu să le distingă ca fiind ecoul personalităţii lor. 
Urmele mamei lui aveau o mişcare sinuoasă: calme şi line, 
de culoarea mierii. Lumina lui Audrey era strălucitoare şi 
frântă, uneori fracturată când era bucuroasă sau se mişca 
rapid, ca scânteile care sar dintr-un foc. Cea a lui Kobi era 
puternică, de parcă ar fi avut un câmp de putere în jurul 
lui, iar urmele lui Tom erau nehotărâte şi se întunecau 
uneori când Mika se apropia de el, chiar dacă Tom părea 


prietenos, iar Mika se întrebă dacă urmele nu arătau chiar 
şi sentimentele pe care unii alegeau să le ascundă. 

Au avut parte de trei plecări „false” în vacanţă. O navă 
cu şofer îi aştepta pe acoperişul turnului lor, dar liftul era 
stricat, ca de obicei, aşa că trebuiră să urce pe scări. 
Prima dată, a trebuit să se întoarcă, pentru că Asha uitase 
să ia periuţele de dinţi; a doua oară, David vru să verifice 
dacă închisese aerul condiţionat, iar a treia oară, Mika uită 
imaginea cu lei a lui Ellie şi, în ciuda faptului că urcaseră 
cu greu scările şi aproape ajunseseră pe acoperiş, Mika 
tinu morţiş să se întoarcă după ea. Şoferul lor păru enervat 
şi nerăbdător când se urcară în navă şi nu vru să-i ajute cu 
bagajele. 

Nava avea un interior curbat, în formă de ou; şoferul era 
în faţă, separat de ei de un ecran despărțitor, iar în spate 
era o banchetă curbată confortabilă, pentru pasageri. Îşi 
puseră bagajele în mijloc, la picioarele lor, şi Asha scoase 
cutia cu sendvişuri pe care le pregătise pentru călătorie. 

— Nici nu am plecat, zise David, zâmbind, în timp ce ea 
îi oferi unul. 

— Ştiu, dar sunt foarte bune, răspunse ea, ruşinată. 

Zburară spre nord, traversând toată lungimea ţării, 
peste oraşe şi turnuri pe care nu le mai văzuseră niciodată. 
Ultima oară când se aflaseră într-o navă, Mika era într-o 
stare critică, aşa că se simțeau bine să fie liniştiţi în una. 

Drumurile aeriene erau marcate de o parte şi de alta de 
geamanduri - bile puternic colorate care pluteau la 
douăzeci şi cinci de metri una de cealaltă. Aveau mesaje pe 
ele, câte un cuvânt pe fiecare, astfel încât citeau tot textul 
pe drum. Unele arătau cât mai era până în centrul oraşului 
- Spa Leamington. Doi km. Altele arătau buletinul meteo - 
Treisprezece. Grade. Noros. Ploaie. Vânt. SV Moderat. 
Unele conţineau reclame. Loţiune. Miraculoasă. Pentru. 
Creşterea.  Părului. Părul.  Creşte. Rapid. Câţiva. 
Centimetri. Pe. Săptămână. Garantat. 

Mika se uită la ele până când se plictisi, apoi privi înspre 
oraşele pe deasupra cărora treceau, toate arătând exact ca 
al lui, cu sutele de turnuri cu apartamente ca al lor, 


întrerupte de fabrici şi staţii de epurare, iar centrul 
fiecărui oraş era marcat de alarma enormă şi galbenă de 
pe cea mai înaltă clădire. 

Marea adevărată nu era aşa cum se aştepta Mika - în jos 
era calmă şi albastră, dar pe coasta de nord a Scoției era o 
masă dezlănţuită de apă cenuşie care trântea tone de apă 
în stânci, iar nava lor păru la fel de fragilă ca un balon de 
săpun. Mika îşi privi părinţii care deveneau mai palizi în 
timp ce se îndepărtau de țărm şi abia după câteva minute 
tensionate la orizont apăru conturul domului Complexului 
Vacanţa Caraibiană. 

— Ia te uită! zise David. 

Domul era uriaş, cel puţin la fel de mare ca Barford 
North, şi mai înalt decât cel mai înalt zgârie-nori pe lângă 
care trecuseră pe drum. Părea imposibil ca ceva atât de 
mare să poată pluti, dar era acolo, ascuns parţial de 
suprafaţa care oglindea valurile spumoase din jurul lui şi 
cerul gri de deasupra. 

În timp ce nava se apropie de dom, în vârf apăru o gaură 
pentru a le face loc. Plutiră pentru o clipă, apoi coborâră 
rapid, permițându-le să vadă o insulă tropicală înconjurată 
de o mare mai prietenoasă, de un albastru pur, care 
strălucea în lumina unui soare călduros. Aterizară în 
mijlocul insulei pe o rampă de aterizare înconjurată de 
palmieri care se unduiau uşor. 

— Uitaţi-vă la cer! exclamă Asha. E albastru! 

— La ce te aşteptai? întrebă David, râzând. Să fie roşu? 

— Ştii la ce mă refer! zise ea, dându-i o palmă în joacă. 
Când ai văzut tu ultima dată cerul albastru? E atât de 
frumos! Uitaţi-vă la copaci! 

Uşa navei se deschise şi căldura tropicală îi lovi din plin. 
Se dădură jos cu greu pe rampa de aterizare şi fură 
întâmpinați de un bărbat într-o cămaşă înflorată. Le zâmbi 
prietenos, în timp ce încărcă gentile pe un cărucior pe 
perne de aer -, apoi îi conduse până la o colibă cu acoperiş 
de frunze dintre palmieri. 

— Era un bărbat drăguţ, zise Asha, privindu-l cum se 
îndepărtează. 


Rămaseră în uşa colibei şi încercară să proceseze noua 
locaţie. După patruzeci şi trei de ani în care fuseseră 
înconjurați de ciment plin de igrasie şi apă strânsă de la 
inundaţii, Complexul de Vacanţă reprezenta un şoc pentru 
simţurile lor. Peste tot se unduia verdeață într-o atmosferă 
care mirosea a cocos şi era greu de crezut că florile de 
lângă uşă şi soarele care lumina erau artificiale. Totul era 
făcut din plastic, chiar şi nisipul. 

— Uită-te la asta, zise Asha, atingând o floare fragilă. 
Pare atât de reală! 

Dintr-odată, scoase un țipăt ascuţit care îi sperie. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă David, uitându-se încordat 
la floare. 

— O... o... nu! reuşi ea să bâiguie şi o secundă mai târziu 
un crab veni înspre ei. Asha ţipă din nou şi se ascunse 
după soţul ei. 

— Nu e real! zise Mika, râzând şi luându-l în mână. Uite, 
mamă, e din plastic şi are un buton pe burtă. Trase de 
buton, iar picioarele crabului se opriră şi i-l întinse. Cleştii 
şi picioarele lui se pleoştiră şi păru trist. 

— Nu, zise ea, acoperindu-şi faţa. Te rog, Mika, nu pot 
suporta! 

Mika porni din nou crabul şi îl puse între flori. Auzi 
zgomot de aripi din copacul de deasupra lui, se uită în sus 
şi văzu un papagal; se simţi fericit, chiar dacă nu era real. 

Coliba arăta ca şi cum ar fi fost făcută din lemn cioplit şi 
pereţii din plante ţesute. Înăuntru erau cincizeci de mese, 
unele ocupate de concurenţi şi familiile lor, care 
ajunseseră înaintea lor, iar altele erau goale. Atmosfera 
era animată; o trupă în stil caraibian cânta la tobe metalice 
într-un colţ, iar chelneriţe în fuste colorate şi flori în păr îşi 
făceau de lucru printre mese. Una dintre ele îi întâmpină 
la uşă şi îi conduse la masa unde erau Audrey, mama şi 
mătuşa ei. Săriră în picioare. Mika le plăcu imediat; lumina 
lor era strălucitoare şi blândă şi se îmbrăţişară ca şi cum 
ar fi fost prieteni vechi. Putea vedea trăsăturile lui Audrey 
în ale lor; aveau amândouă aceleaşi linii ruseşti ale 
chipului cu urme de sânge oriental, dar erau brunete, nu 


roşcate. 

— Mă bucur să te cunosc, în sfârşit! zise mătuşa lui 
Audrey. Eu sunt Tasha. 

— Iar eu sunt Una, adăugă mama ei, pupându-l pe obraz. 

Se îmbrăţişară şi se pupară toţi, iar David roşi şi îşi 
drese vocea în timp ce îşi şterse urmele de ruj, dar se 
aşeză bucuros şi Mika fu mulţumit să vadă că se înțelegeau 
cu toţii. Audrey era tăcută. Arăta nelalocul ei, cu părul 
roşu şi ochii de robot: un elf extraterestru în pantofi sport 
Eloper. Se uită în jurul ei prin colibă şi Mika îşi dădu 
seama că fata căuta dovezi ale existenţei jocului. 

— Centrul multimedia trebuie să fie aproape, zise el. 

— Vreau să mă duc să-l caut, răspunse ea. Sper că nu 
trebuie să stăm mult pe-aici. E plictisitor. 

O chelneriţă veni la masa lor cu o tavă de cocteiluri care 
aveau atâtea fructe, palmieri, păsări flamingo şi umbreluţe 
de plastic, încât trebuiră să scoată jumătate din ele ca să 
poată sorbi din băutură. Adulții se amuzară, dar Mika şi 
Audrey se jucară cu ale lor, gânditori, şi nu se simţiră mai 
bine până când nu ajunseră toţi şi lucrurile începură să se 
mişte. Pe scenă, apăru un bărbat. Era Bărbatul cu Pălărie 
pe care îl văzuseră în mesajul trimis de FDI. Purta o 
pălărie de paie şi o cămaşă portocalie cu model floral şi 
părea nemaipomenit de fericit, ca şi cum cineva îi fixase 
colţurile gurii într-un zâmbet imens. 

— Bine aţi venit la Complexul Vacanţa Caraibiană! strigă 
el. Auziră trompete, el făcu un semn din mână şi două uşi 
de lemn se deschiseră pentru a dezvălui o maşină pe perne 
de aer neagră, aşezată pe o platformă rotativă. Apoi, după 
alte trompete, se aprinseră lumini deasupra ei şi toţi îşi 
ţinură respiraţia în timp ce se mişcară de-a lungul liniilor 
elegante şi a vopselei lucioase. 

— E un Jaguar! şopti David. 

— Ce părere aveţi? strigă Bărbatul cu Pălărie. După cum 
puteţi vedea, premiul din cea de-a treia etapă este o 
maşină pe perne de aer de ultimă generaţie, cu televizoare 
încorporate şi scaune comode încălzite! Şi avem de dat 
douăsprezece din aceste minunăţii, deci aveţi şanse destul 


de bune de a le câştiga, copii, aşadar, ce părere aveţi? 

işi ridică mâinile, ca şi cum se aştepta la urale şi 
aplauze, dar cei o sută de concurenţi tăcură. 

— Hai! Să vă aud! insistă el, fluturându-şi mâinile 
deasupra capului. 

Mika strânse din dinţi şi Audrey îşi dădu ochii peste cap 
în timp ce alţi câţiva strigară cu jumătate de gură. 

— Ce jenant, murmură Audrey cu privirea lăsată. 

— Bine! zise Bărbatul cu Pălărie. Mă bucur să văd că 
încă mai trăiţi! Acum, concurenţii să asculte cu atenţie. 
Aşa cum ştiţi deja, cât timp vă aflaţi aici, veţi concura în 
cea de-a treia etapă a concursului! Şi nu vrem să vă ţinem 
în aşteptare! În doar câteva minute, veţi pleca de lângă 
părinţii voştri şi veţi merge în centrul special al competiţiei 
de pe insulă, unde vă veţi petrece restul zilei! apoi în 
această seară veţi reveni alături de părinţii voştri la un 
grătar delicios! Nu-i aşa că va fi distractiv? apoi tot restul 
săptămânii vă veţi antrena pentru un nou joc! Aşa că sper 
că nu aţi uitat să vă aduceţi costumele de baie, copii, 
pentru că veţi avea nevoie de ele! 

— Ce? şopti Audrey. Ce înseamnă asta, un nou joc? Când 
jucăm Pod Fighter? 

— Unde este Centrul? întrebă unul dintre concurenţi. 

— Nu este nici un centru, zise Bărbatul cu Pălărie. Nu 
veţi avea nevoie de el pentru această rundă. 

— Atunci cum vom juca Pod Fighter? întrebă altcineva. 

— Nu veţi juca Pod Fighter, răspunse el. Dar jocurile 
acvatice pe care le-am pregătit vor fi la fel de antrenante! 

Se lăsă o linişte jenantă şi Audrey se uită la Mika 
supărată. 

— Nu-mi vine să cred, şopti ea. Am exersat atât şi nici 
nu vom juca! 

— Linişteşte-te, îi zise mama ei, atingând-o. Nu crezi că 
va fi frumos să faceţi şi altceva? V-aţi petrecut fiecare 
seară în Centru timp de săptămâni întregi. Abia mai 
vedeaţi lumina zilei. Orice veţi face va fi plăcut într-un loc 
ca ăsta. 

— Eu vreau să joc Pod Fighter, zise Audrey, 


încruntându-se. De asta m-am înscris în concurs de prima 
dată. 

— Acum! strigă Omul cu Pălărie. Părinţi! Ce veţi face voi 
săptămâna aceasta? Ei? Ei? O să vă spun - nimic, decât 
dacă aveţi chef de altceva! 

Işi ridică braţele din nou şi adulţii strigară cu entuziasm. 

— Dacă vreţi să încercaţi ceva nou, zise el, puteţi folosi 
toate facilităţile. Avem lecţii de windsurfing şi scufundări, 
tratamente cosmetice de răsfăţ din plin şi multe, multe 
altele! Dar, dacă vă place să staţi pe plajă toată ziua 
sorbind un cocteil, atunci asta să faceţi! Doar 
dumneavoastră decideţi! 

Chelneriţele începură să umble printre mese cu coşuri 
cu panglici aurii prinse de mânere. Adulții începură 
discuţii animate şi, în timp ce Asha şi Una primiră coşurile, 
Mika îşi dădu seama că premiile de data asta erau pentru 
părinţi, nu pentru ei. Oricum, ce putea face un copil de 
doisprezece ani cu o maşină? Se întrebă cu strângere de 
inimă de ce cei de la FDT simțeau nevoia să le mituiască 
părinţii. 

— Ia uitaţi-vă! strigă Asha, când desfăcu panglica de la 
coş. E plin de mâncare adevărată! Uite, Mika! Pâine! 

— Uau! zise Mika, încercând să pară entuziasmat. 

— Şi brânză din soia! 

— Bine, atenţie! strigă Bărbatul cu Pălărie. A venit 
timpul să îi ducem pe concurenţi la Centrul special, aşa că 
luaţi-vă la revedere de la părinţi şi urmaţi-mă! 

Bărbatul cu Pălărie părăsi scena şi se îndreptă către o 
uşă din fundul colibei. 

— La revedere, dragă! zise Asha, cu o bucată de brânză 
într-o mână şi un cocteil în cealaltă. Baftă! 

— Mulţumesc, mamă! zise Mika. Ne vedem mai târziu pe 
plajă, la grătar. 

Merse cu Audrey dincolo de uşa din spate, cu senzaţia 
că treceau într-un alt tărâm - pe o parte, cald şi colorat, iar 
pe cealaltă, rece şi gol. Se treziră într-o cameră albă în 
care nu erau decât nişte scaune gri de plastic, iar când se 
închiseră uşile, sunetul râsetelor părinţilor lor se opri 


brusc. 


Capitolul 22 


În camera albă, concurenţilor li se spuse să se aşeze pe 
scaune şi să aştepte să fie chemaţi. Audrey plecă prima şi 
se uită speriată la Mika în timp ce era condusă de la spate 
de un bărbat în uniformă FDT. Mika îşi simţi stomacul 
strângându-se când uşile se închiseră în urma ei şi dintr- 
odată îşi dădu seama că nu mai concurau în echipe - erau 
pe cont propriu. Pentru că ea nu mai era lângă el, se 
simţea ca şi cum visele lui urâte se arătau de după 
perdeaua zilei şi îi auzi pe Capetele de Televizor 
murmurând, privindu-l. 

Fu uşurat când îl chemară. Merse după un bărbat printr- 
o uşă, de-a lungul unei alei cu arbuşti luminată de un soare 
fals, spre două uşi metalice care aveau sârmă ghimpată în 
vârf. 

— După tine, zise bărbatul, în timp ce uşile se 
deschiseră. Il împinse pe Mika uşor de la spate spre o 
clădire joasă şi albă, ale cărei ferestre reflectau arbuştii şi 
palmierii din jur. Clădirea părea formală şi misterioasă, iar 
înăuntru mirosea a medicamente. Bărbatul îl lăsă într-o 
cameră care semăna cu sala de operaţie a doctorului din 
Barford North, numai că pereţii nu erau mucegăiţi şi totul 
era nou. Erau doi oameni în cameră: un bărbat şi o femeie 
în halate albe. Nu îşi spuseră numele. Îi puseră o brățară 
galbenă - care avea un cod de bare pe ea -, apoi îi spuseră 
să stea într-o cabină de sticlă care semăna cu un duş. Auzi 
un ţiuit şi o secţiune de lumină se plimbă uşor de-a lungul 
lui. Nu îl durea, dar o simţea în interior, fierbinte şi 
înţepătoare. După asta, i se spuse să urineze într-o sticlă, 
lucru care i se păru dificil. Trebui să se gândească la 
robinete care picurau şi la fântâni arteziene în timp ce ei 
pufneau nerăbdători la uşă. 

După ce urina îi fu etichetată şi pusă într-un frigider, se 
uitară la degetele lui lipite. Trebui să stea întins pe un pat 
de metal în timp ce ei se holbau la el şi şuşoteau, iar asta 
fu şi mai penibil decât urinatul. Când terminară, pe un 


ecran apăru un model tridimensional al degetelor lui lipite 
care se rotea. 

— Gata? întrebă Mika, disperat, când ei îşi aruncară 
mănuşile la gunoi. 

— Nu încă, zise femeia. Aşteaptă aici. 

În timp ce ea ieşi pe uşă, apăru Awen şi o muşcă uşor de 
spate. Câinele dispăru instantaneu, dar Mika îl auzi 
mirosind podeaua ca un detectiv care caută indicii. Mika 
rămase pe marginea patului, întrebându-se de ce cei de 
FDT erau interesaţi de mutaţia lui. Nu era mare lucru, în 
comparaţie cu alţii, ca Lara cu dinţii ca de porumb sau ca 
Audrey, care se născuse fără ochi. Când Asha era în spital, 
gata să nască, femeia din patul de lângă ea născuse un 
bebeluş acoperit de blană şi au trebuit să îl radă ca să 
vadă cum arăta. 

Awen strănută ca şi cum îl gâdilase ceva pe nas, apoi îşi 
frecă botul de piciorul lui Mika. 

Intră un bărbat. 

— Vino cu mine, zise el. 

Mika merse după bărbat şi mai departe în clădire, până 
într-o cameră întunecată. În mijlocul camerei, era un scaun 
care se dădea pe spate, asemenea celor folosite de 
dentişti, dar ăsta era negru şi avea legături pe mânere. 
Mika îl privi şi simţi cum îi transpiră fruntea. Alt bărbat în 
halat alb îi ieşi în întâmpinare. 

— Bună, Mika! zise el. Relaxează-te. Nu ai de ce să îţi 
faci griji. 

„Da, cum să nu”, îşi spuse Mika, uitându-se la scaunul 
negru. 

Se întrebă ce ar fi zis părinţii lui dacă l-ar fi văzut în acel 
moment. Probabil că se aflau la câteva zeci de metri de el, 
sorbind cocteiluri pe plajă, crezând că el era ocupat cu 
vreun joc. Ciudat joc. 

— Vreau să te aşezi pe scaun şi să îţi găseşti o poziţie 
confortabilă, zise bărbatul. 

Mika încercă să facă ceea ce i se spusese; se întinse pe 
scaun, dar nu avea cum să se simtă bine în el, pentru că 
avea corpul împietrit de frică. 


„Ar fi bine să fii recunoscătoare pentru asta, Ellie, îşi 
zise el. Ai face bine să te porţi frumos cu mine după asta.” 

— Relaxează-te, insistă bărbatul, văzând neîncrederea şi 
frica din ochii lui Mika. 

Mika respiră adânc, dar se crispă din nou când îi simţi 
mâna bărbatului pe capul lui. 

— Ataşez câţiva electrozi pe fruntea ta, dar stai liniştit, 
că nu te va durea, bine? zise bărbatul. 

— Bine, răspunse Mika, dar când simţi electrozii reci 
apăsându-i pe funte, vru să-i smulgă şi să fugă de-acolo. 

— Bine, aşa e bine, zise bărbatul făcând un pas înapoi 
pentru a-şi admira munca. Mika văzu fire în faţa ochilor. 
Bărbatul le mută astfel încât Mika să poată vedea ecranul 
de pe tavanul de deasupra lui. 

— Acum o să pun legăturile, zise bărbatul. Nu sunt decât 
pentru a te menţine cât mai nemişcat pentru ca aparatul 
nostru să se poată uita în ochii tăi, deci nu îţi face griji în 
legătură cu ele. 

Mika strânse din dinţi în timp ce o legătură se strânse în 
jurul frunţii lui. Apoi îi legă mâinile şi picioarele şi încă o 
legătură îi fu pusă în jurul pieptului. 

— Poţi respira cum trebuie? întrebă bărbatul. 

— Da, răspunse Mika cu o voce tremurătoare. 

„Aşa mă simt când sunt înconjurat de Capete de 
Televizor, se gândi el: paralizat şi pe punctul de a fi 
mâncat.” 

— Acum, o să-ţi arăt un film, zise bărbatul. O să fie ca la 
cinema, numai că nu vei avea popcorn. 

Mika se gândi să facă un comentariu sarcastic cum ar fi: 
„O, ce bine, va fi distractiv” sau „Sper că nu l-am mai 
văzut”, dar, în loc de asta, înghiţi în sec şi încercă să nu-şi 
ia în seamă inima care bătea atât de tare încât ai fi crezut 
că vrea să-i scape din piept. Bărbatul se îndepărtă pentru o 
clipă şi Mika încercă să privească după el, dar nu îşi putu 
muta capul. Când se întoarse, bărbatul avea o seringă. 

— Ce e aia? întrebă Mika. 

— O să-ţi fac o injecție, zise bărbatul. O să simţi o mică 
înţepătură de la ac, dar să nu-ţi fie frică, nu ţi se va 


întâmpla nimic rău. 

Înainte să mai poată spune ceva, simţi acul înţepându-i 
pielea şi conţinutul seringii invadându-i vena, atât de rece 
încât ai fi crezut că e gheaţă. O simţi ducându-se în sus, 
spre umăr şi îşi înghiţi lacrimile, îngrozit. 

— Cum te simţi? întrebă bărbatul. 

— Bine, minţi Mika. 

— Eşti gata pentru film? 

— Da. 

— Bine, acum eu o să plec. Filmul va începe în câteva 
clipe. 

Mika auzi uşa închizându-se uşor, iar ecranul de 
deasupra lui se aprinse şi filmul începu. Primele cadre 
erau ca şi cum urmărea amintirile altcuiva la viteză mare, 
fragmentate ca poze şi clipuri. Văzu o petrecere de ziua 
cuiva cu mulţi copii mici cu baloane, o turmă de antilope 
pe o câmpie înverzită, un bărbat şi o femeie tăind un tort 
de nuntă, un bebeluş într-un cărucior cu apărătoarea de 
ploaie trasă, un zid acoperit de grafitti şi o femeie în 
bucătărie, feliind carne. Imaginile se derulară din ce în ce 
mai rapid şi începură să se amestece şi să se distorsioneze: 
văzu petrecerea din nou, dar de data asta în mijlocul 
camerei, printre copii, era un câine ciumat. O mână 
decojea o portocală care era plină de viermi. Văzu o barcă 
pe mare cu asfinţitul în spatele ei, apoi îşi dădu seama că 
în apă pluteau peşti morţi. Un copil mic căzuse de pe alee 
şi, când se ridicase, flutura o armă în aer ca şi cum ar fi 
fost o jucărie. Imaginile erau îngrozitoare, sinistre şi 
începură să se mişte atât de repede încât creierul lui era 
terminat de efortul de a ţine pasul cu ele. Încercă să îşi 
închidă ochii pentru a le îndepărta, dar descoperi că nu 
putea şi, chiar şi atunci când imaginile se derulau atât de 
repede încât nu putea descifra nici una, că era imediat 
înlocuită de alta, ştiu că el vedea lucruri pe care nu voia să 
le vadă, lucruri urâte. Incepu să respire mai repede, 
încercă să se dezlege de legături, dar nu avea scăpare, era 
blocat acolo până la sfârşitul filmului. Intr-un sfârşit, 
ecranul se stinse şi bărbatul reveni în cameră şi se aplecă 


deasupra lui. 

— Foarte bine, zise el. 

— Dă-mi drumul, zise Mika, monoton. 

— Bine, zise bărbatul, zâmbind în timp ce îi dezlegă 
legăturile. 

— Acum pot să plec? întrebă Mika. Pot merge înapoi la 
plajă? 

— Da, răspunse bărbatul. O să ajungi tocmai la timp 
pentru grătar. 

— Cât e ceasul? întrebă Mika. 

— E şase, răspunse bărbatul. 

— Cât am stat aici? întrebă Mika. 

— Câteva ore, răspunse bărbatul, vag. Nu a părut atât 
de mult, nu-i aşa? 

— Nu, zise Mika, simțind un val de panică şi dându-și 
seama ce îi făcuseră. li dăduseră un medicament, apoi, cât 
el era semi-conştient, intraseră în mintea lui pentru că nu 
mai avea control asupra gândurilor lui. Ce văzuseră? Ştiau 
de suspiciunile lui? Se dădu jos de pe scaun, slăbit de frică. 

— Te simţi bine? 

Bărbatul îl privea. 

— Mă simt obosit, răspunse Mika, încercând să nu-i 
întâlnească privirea. 

— O să te simţi mai bine în câteva minute, îi zise 
bărbatul cu blândeţe. Nu-ţi face griji. Un bărbat te va duce 
la colibă să te întâlneşti cu prietena ta, apoi la plajă, la 
părinţii voştri. Dar mai întâi vreau să îmi promiţi ceva. 

— Ce? întrebă Mika cu nervozitate. 

— Vreau să le spui părinţilor tăi că ai rezolvat puzzle-uri 
toată ziua. Ai înţeles? 

— Da, zise Mika. 

— Va mai fi un test şi mâine, continuă bărbatul. O să 
trimitem după voi imediat după micul dejun. Ai grijă să fii 
îmbrăcat şi pregătit şi, din nou, va trebui să le spui 
părinţilor tăi că rezolvi puzzle-uri. Nu uita. 

— Bine, zise Mika. 

— Vacanţă plăcută! zise bărbatul. 

In timp ce Mika merse înspre colibă, aproape că aştepta 


ca bărbaţii în alb să alerge după el pentru că aflaseră toate 
gândurile de neîncredere din mintea lui. Era un sentiment 
oribil, mai ales că vedea soarele strălucind şi auzea 
valurile departe şi fu cuprins de o uşurare imensă când 
ajunse la colibă şi o găsi pe Audrey. 

Avea o băutură de fructe într-un pahar plin de peşti 
tropicali de plastic, care se învârteau încontinuu când ea 
trăgea din pai. Schimbară o privire care să comunice 
teroarea prin care trecuseră în ultimele ore, dar nu puteau 
să-şi vorbească pentru că erau bărbaţi pretutindeni, 
privindu-i, şi unul insistă să-i ducă până la plajă, chiar dacă 
văzuseră un semn în afara colibei cu o săgeată mare şi 
roşie. 

Calea era lată şi nisipoasă, iar soarele care trecea 
printre frunzele palmierilor era cald ca resturile unui foc. 
Se descălţară când ajunseră pe nisip, ca să-l poată simţi 
sub tălpi şi Audrey îi văzu pentru prima dată degetele 
lipite. 

— Eşti mutant, remarcă ea, zâmbind. 

— Da, un ciudat cu degete lipite, spuse el. Cel puţin aşa 
îmi zice Ruben. 

— Ce drăguţ! zise Audrey. Mă întreb cum îmi zice mie. 

— Ochi-de-lup, răspunse Mika, întunecându-se la auzul 
numelui lui Ruben. 

Ochii lui Audrey străluciră în timp ce decise dacă era de 
acord cu porecla ei, apoi ridică din umeri şi zâmbi. 

— Îmi place destul de mult, zise ea. 

— Şi mie, recunoscu Mika. Ţi se potriveşte. 

Merseră de-a lungul plajei, căutându-şi părinţii. Totul 
era perfect: curbura nisipului alb, curat, marea blândă, 
albastră, colibele rustice, aşezate atât de frumos, şi 
arbuştii şi palmierii din spatele lor. Chelneri cu cocteiluri 
mergeau pe plajă, umplând paharele goale, iar Mika îşi 
găsi mama întinsă pe un şezlong în timp ce i se făcea 
manichiura. Nu îşi mai văzuse părinţii atât de fericiţi de la 
dispariţia lui Ellie. 

— Aţi ajuns tocmai la timp pentru grătar, zise David 
bucuros, ţinând în mână un pahar de şampanie. Şi eu sunt 


bucătarul-şef. Era desculţ şi purta o pereche de pantaloni 
scurţi şi o şapcă. 

— Voi ce-aţi făcut? întrebă el. 

— Am rezolvat puzzle-uri, răspunse Mika, încercând să 
le evite privirea. 

— Pari obosit, comentă Asha. 

— Sunt, răspunse el. Au fost dificile. 

— Lasă asta, zise David cu blândeţe. Acum te poţi 
relaxa. Poţi să mă ajuţi la grătar dacă vrei. 

— Da, zise Mika cu vinovăţie. Ura faptul că îşi minţea 
părinţii, mai ales când se purtau atât de frumos cu el. 

Manichiurista termină cu Asha şi plecă. 

— Uite! zise Asha, ridicându-şi mâna. Pe unghiile ei erau 
palmieri foarte mici. 

— Foarte frumos! spuse Mika, zâmbind. 

— Sunt groaznici, nu-i aşa? zise ea. Am vrut ceva mai 
serios, dar ea a zis că nu poate face altceva decât palmieri, 
papagali şi nuci de cocos şi mi s-a făcut milă. Dar a fost 
frumos să fiu îngrijită. Işi închise ochii şi se întinse pe 
şezlong, iar sariul ei alb de plajă flutura uşor. 

— Nu-mi vine să cred că ai câştigat o vacanţă într-un 
asemenea loc, zise ea. E ca în paradis. 

XXX 

Mai târziu, Asha îi arătă lui Mika coliba lor, care era 
mare şi confortabilă şi cât soarele apunea şi tatăl lui se 
ocupa de grătar, el înotă, pedepsindu-şi plămânii cu 
scufundări repetate. Sub apă, se simţea în siguranţă. 
Văzuse camere de supraveghere în palmierii de deasupra 
colibei lor şi încă îşi mai făcea griji în legătură cu ceea ce 
descoperiseră cei de la FDT despre el. Audrey stătea pe 
lângă el ca şi cum ar fi vrut să discute, dar el o evită. Ceea 
ce li se întâmpla era prea ciudat pentru a fi pus în cuvinte 
- ce îşi puteau spune? 

Când se întunecă, se întoarse la colibe şi luă masa cu 
toată lumea. Era o noapte frumoasă: de-a lungul plajei se 
vedeau grătare aprinse şi se auzeau râsete. Prin copaci, 
erau agăţate mii de lumini, iar deasupra lor cerul era plin 
de stele. Arăta atât de bine, dar pe lângă aroma mâncării 


Mika putea mirosi pericolul ca şi cum acesta s-ar fi aflat în 
spatele colibei. 


Capitolul 23 


În dimineaţa următoare, când se trezi, Mika o auzi pe 
mama lui cântând. Se dădu jos din pat şi merse în 
picioarele goale pe podeaua caldă de lemn şi o găsi 
făcându-şi de lucru prin bucătărie, cu părul prins lejer, aşa 
că îi urmărea mişcările, iar urmele de lumină dansau în 
spatele ei. Doar bucătăria din colibă era mai mare decât 
tot apartamentul lor de-acasă şi erau atât de multe 
dulapuri, încât Asha zisese că obosise până se uitase în 
toate. Pe blatul de bucătărie era alt coş cu mâncare şi 
simţi miros de pâine proaspătă şi cafea. 

— Am vrut să mă asigur că iei micul dejun înainte să 
pleci, zise ea. În coş sunt banane, de ce nu iei una? 

Mika nu mai mâncase niciodată o banană. Rupse una din 
buchet şi muşcă din vârf. 

— Câh, zise el. Era amară şi elastică. 

— Trebuie să o decojeşti mai întâi, prostuţule! zise Asha, 
râzând. Uite, lasă-mă pe mine. Mănâncă jumătate şi 
jumătatea cealaltă ţi-o pun în clătite. Dar, de fapt, 
mănâncă-o pe toată, mai sunt destule! Uit mereu că nu mai 
suntem acasă! Toată mâncarea asta adevărată! O să luăm 
cu noi să ducem şi vecinilor. Du-te şi aşază-te la masă 
afară şi eu îţi fac clătitele. 

Audrey era deja afară cu mama şi mătuşa ei. Părea mai 
fericită decât în ziua precedentă şi având degetele de la 
picioare cufundate în nisip, ronţăia un măr uitându-se în 
zare. 

— Nu-i aşa că e frumoasă, Mika? zise ea, ridicându-şi 
bărbia ascuţită înspre briză. Uită-te la ea. 

— Da, fu de acord Mika, privind lumina de răsărit 
strălucind pe valurile unduitoare. 

— Imaginează-ţi, continuă ea. Cât de norocoşi erau 
oamenii înainte. Aveau la dispoziţie atâta frumuseţe şi era 
reală. 

Înainte să termine de mâncat, sosi un bărbat să-i ia cu 
el. Toţi bărbaţii arătau la fel: chelioşi şi încruntaţi, cu 


burţile atârnându-le peste curelele de la uniformele lor 
albastru-închis FDT - ar fi putut să facă schimb de vieţi 
pentru un weekend şi nici soțiile lor nu ar fi observat. 
Bărbatului părea să-i fie foarte cald în cămaşă şi cravată şi 
se cufunda în nisip în timp ce încerca să ajungă la ei în 
nişte pantofi eleganţi negri. Audrey se abţinu să nu râdă. 

— Ar fi putut să-i lase să poarte pantaloni scurţi şi 
papuci, zise Una, uitându-se la el cum aproape căzuse, în 
timp ce ea mânca o chiflă. 

Mika şi Audrey îşi găsiră pantofii şi îşi luară la revedere, 
apoi merseră după bărbat pe plajă, prin uşile cu sârmă 
ghimpată în clădirea joasă şi albă. Tremurară la vederea 
clădirii, amintindu-şi de scaunul negru şi de ac. 

Înăuntru, fură despărțiți şi duşi în camere separate, şi 
de data asta Mika se trezi într-o cameră mică şi albă în 
care erau o masă, două scaune şi un bărbat în halat alb. 

— Bună, Mika! zise bărbatul. Părea inteligent, gândi 
Mika, părul lui căzuse de la atâta gândit şi ochii îi erau 
strălucitori şi pătrunzători. 

— Te rog să iei loc. 

Mika se aşeză. 

Pe masa din faţa bărbatului era o bilă. Mika se întrebă 
pentru ce era. 

— Ai luat capsulele care ţi-au fost date? întrebă 
bărbatul. 

— Da, răspunse Mika. Bărbatul notă ceva pe tableta lui. 
Mika încercă să se uite, dar era prea departe. 

— Ai observat ceva diferit în vederea ta de când le-ai 
luat? 

— Da, zise Mika. Văd urme de lumină pe lucruri atunci 
când se mişcă. Aurii pentru oameni şi albastre pentru 
obiecte. 

— Bun, zise bărbatul, notând încă ceva. 

Mika avea o mie de întrebări. Era conştient că trebuia să 
fie atent la ceea ce zicea, dar dorinţa de a şti fu 
copleşitoare. 

— Alţi oameni le văd? întrebă el. 

— Nu mulţi, răspunse el. 


— De ce nu? întrebă Mika. 

— Pur şi simplu nu pot, răspunse bărbatul. Dar acum 
vorbim de tine, nu de alţii. 

— Scuze, zise Mika. Ce e lumina? 

— Energie, răspunse doctorul. E mereu acolo, numai că 
nu o puteai vedea înainte. 

— Mă gândeam eu, zise Mika. 

Bărbatul luă bila şi o flutură în faţa lui Mika. 

— Ce vezi? întrebă el. 

— Văd o urmă aurie pe mâna dumneavoastră şi una 
albastră pe bilă, răspunse Mika. 

— Bun. Bărbatul notă iarăşi pe tabletă. Bine, acum să 
încercăm altceva. 

Puse bila pe masă între ei. 

— Acum, uită-te cu atenţie la ea şi spune-mi ce vezi. 

Mika se uită intens la bilă până i se înceţoşară ochii şi 
nu mai putu să-i concentreze. După un minut, bărbatul îl 
întrebă dacă văzuse ceva. 

— Nu, răspunse Mika, dezamăgit. Mi s-au înceţoşat ochii 
şi nu m-am mai putut uita cum trebuie. 

— Bine, zise bărbatul cu răbdare. Încearcă din nou. De 
data asta, relaxează-te. Uită-te la bilă, dar nu te holba la 
ea. Îţi forţezi ochii. Respiră adânc şi relaxează-te. Bine? 

Mika fu de acord şi se uită din nou la bilă, încercând să 
nu-i pese de ceea ce se întâmplase, ca să nu mai greşească 
din nou, şi de data asta văzu un punct de lumină albastră 
slabă în centrul ei. Era prima dată când vedea lumina treaz 
când ceva nu se mişca. 

— O pot vedea! zise el. 

— Ce poţi vedea? 

— Văd lumina albastră din centrul bilei. 

— Minunat, Mika, asta şi voiam! Bărbatul făcu o mulţime 
de notițe pe tabletă şi Mika îl privi, nerăbdător. 

— Acum, vreau să încerci altceva, îi zise bărbatul, 
privindu-l hotărât. Vreau să te uiţi la bilă până vezi lumina, 
apoi vreau să încerci să o mişti cu ochii ca şi cum ai 
împinge-o cu degetul. Ai înţeles? 

— Vreţi să mişc bila cu ochii? repetă el, sceptic. 


— Da. 

— Dar e imposibil. 

— Nu e imposibil, Mika, zise bărbatul. Dar este foarte 
dificil. Medicamentele din capsule te ajută, dar, chiar şi 
aşa, doar câţiva o pot face. Cred că tu eşti unul dintre ei. 
Vreau să te relaxezi, dar să rămâi concentrat. Încearcă să 
nu-ţi faci griji că nu vei reuşi sau să te gândeşti la altceva, 
bine? 

— Bine. 

— Atunci încearcă. 

Mika se uită la bilă. Pentru primele câteva secunde, 
capul îi fu invadat de toate întrebările pe care voia să le 
pună şi trebui să le dea la o parte ca să se poată 
concentra. După treizeci de secunde lungi, văzu punctul de 
lumină din nou. Fu atât de bucuros încât îşi diminuă 
concentrarea şi o pierdu. 

— Îmi cer scuze, zise el. Am pierdut lumina. 

— Încearcă din nou. 

Bărbatul se lăsă pe spate pe scaun, aşa că era ceva mai 
departe de Mika şi asta îl ajută. Mika încercă să-şi 
închipuie că nu e acolo - nu era un test şi el era singur. 
Lumina apăru şi încercă uşor să o tragă spre dreapta. 
Simţi o durere în spatele ochilor în timp ce făcu asta şi 
aproape că o pierdu din nou, lumina începuse să pălească, 
dar se concentră şi o aduse înapoi. Incercă timp de mai 
mult de un minut, până când dintr-odată simţi o forţă între 
ochii lui şi bilă, ca şi cum ar fi fost conectate, şi bila se 
rostogoli câţiva centimetri spre stânga. Mika sări şi luă o 
gură de aer, şocat de ceea ce tocmai făcuse. Se uită la 
bărbat şi vraja se rupse. 

— Foarte bine! zise bărbatul, zâmbindu-i. Mika îl văzu 
scriind un „da” mare pe tabletă. 

— Cum te simţi în legătură cu competiţia, Mika? întrebă 
el, redevenind serios. 

Mika se gândi puţin, nevrând să spună ceva greşit. 

— Mă sperie, răspunse el. 

— De ce te sperie? întrebă bărbatul. Eşti speriat de ceea 
ce tocmai ai făcut? 


— Nu, zise Mika. Mă sperie că nu am să câştig. 

— Ce vrei să câştigi mai mult? întrebă bărbatul. 
Apartamentul din Turnurile Aurii sau şansa de a zbura cu 
un Pod Fighter adevărat? 

— Le vreau pe amândouă, zise Mika. Casa pentru ai mei 
şi să zbor cu un Pod Fighter pentru mine. 

— Bun, zise bărbatul, notând ceva iar. Acum, ascultă cu 
atenţie, Mika. Să nu vorbeşti cu părinţii tăi sau cu 
altcineva despre ceea ce ai făcut în această cameră. Ai 
înţeles? 

— Da. 

— Ai spus cuiva despre urmele de lumină înainte să vii 
aici? 

— Nu. Adică, ba da, dar numai unei asistente FDT când 
am leşinat. 

— Bine, zise el. Asta e bine. Dar nu trebuie să spui 
nimănui altcuiva. Când te întorci la părinţii tăi, vreau să le 
spui că ai rezolvat puzzle-uri iarăşi. Ai înţeles? 

— Da, zise Mika. 

— Bun, zise bărbatul. Pentru că acest test este o parte 
importantă din competiţie, aşa că, dacă vrei să câştigi 
premiile, trebuie să păstrezi secretul. Semnează aici. 

Împinse tableta spre Mika. 

— Ce e asta? întrebă Mika, văzând un document şi un 
spaţiu la sfârşit pentru semnătură. 

— Actul Oficial al Secretelor, răspunse bărbatul. Doar ca 
să ne asigurăm că ne-am înţeles. 

Mika semnă, simțindu-se ca şi cum şi-ar fi scris numele 
cu sânge. Bărbatul luă tableta înapoi şi se uită la 
semnătură. 

— Minunat! zise el, scriind ceva fără să-şi ridice privirea. 
Bine. Ce a fost mai greu s-a terminat. Pentru restul zilelor 
pe care le vei petrece aici, vei învăţa un nou joc în mare şi 
sâmbătă va fi un concurs. Relaxează-te şi simte-te bine; o 
să fie distractiv. Şi bravo, Mika, e foarte bine! 

Mika se împletici înapoi pe plajă - fără să se uite 
aproape deloc pe unde mergea -, îşi aruncă hainele pe 
nisip în faţa colibei şi alergă în mare, simțindu-se ca şi cum 


ar fi explodat dacă ar mai fi stat o secundă în plus 
deasupra apei. 

Ce se întâmplase în acea cameră? Chiar mişcase ceva 
doar uitându-se la el? Părea prea incredibil pentru a fi 
adevărat, era un miracol, şi totuşi îşi aducea aminte cât de 
greu fusese, cum îl duruseră ochii şi îi forţase mintea. Se 
simţea uluit şi îngrozit în aceeaşi măsură. Ca şi cum o altă 
persoană se trezea la viaţă în interiorul lui şi, deşi 
împărțeau acelaşi corp, erau străini. 

Când ieşi la suprafaţă pentru a zecea oară, o găsi pe 
Audrey lângă el în apă. Înotară mai departe de țărm. Ochii 
ei erau întunecaţi şi speriaţi. 

— Tocmai am mişcat ceva cu ochii, şopti ea. Şi tu? 

El dădu din cap în semn că da. Tăcură pentru câteva 
clipe şi se uitară speriaţi către plajă. 

— Nu-mi place, zise ea. Mi-a plăcut cât o făceam, dar 
acum sunt speriată. Ce crezi că vor de la noi? 

— Nu ştiu, răspunse Mika, simțind că îl strânge pieptul. 

— Ne privesc, şopti ea. Sunt camere de supraveghere în 
copaci. 

— Ştiu, răspunse el. Se uită în jur, întrebându-se dacă 
erau auziţi, chiar aşa departe de țărm. 

— Hai să ne întoarcem, zise el. Nu cred că ar trebui să 
vorbim despre asta. Nu e sigur. 


Capitolul 24 


Pe parcursul următoarelor două zile, fură ca într-o 
vacanţă adevărată. Dimineaţa, Mika şi Audrey luau micul 
dejun în faţa colibelor, apoi se alăturau celorlalţi 
concurenţi în coliba de primire, unde erau despărțiți pe 
echipe şi se urcau în bărci. Învăţară cum să joace polo pe 
apă şi se luau la întrecere la înot, şi se scufundau să caute 
scoici. Marea nu avea decât şase metri adâncime, aşa că 
puteai vedea sub suprafaţa apei şi prima dată când Mika 
se scufundă şi se trezi înotând pe deasupra unui recif de 
corali, fu luat prin surprindere de frumuseţea lui. Era 
înconjurat de peşti borgi, de toate mărimile, formele şi 
culorile. Peste tot în jurul lui era mişcare. Pentru băiatul 
care crescuse crezând că apa este în mod natural murdară 
şi vâscoasă era mai frumos decât şi-ar fi putut imagina 
vreodată şi trebui să îşi aducă aminte mereu că nu era 
real, că peştii aveau butoane pe burtă, coralul era din 
plastic şi gol pe dinăuntru, iar apa mării era chiar albastră 
dacă ai fi pus-o într-un pahar şi fuseseră sfătuiţi cu 
rigurozitate să nu bea din ea. Erau camere de 
supraveghere în bărci şi în apă şi văzuse una şi pe capacul 
unui coş cu mâncare în care erau sendvişurile lor pentru 
prânz. Dar, exact ca în centrul de jocuri, se prefăcu că nu 
vede nimic. 

Dimineaţa, plecau cu cinci bărci, fiecare cu douăzeci de 
concurenţi. Erau bărci albe de pescuit, cu punți largi, 
spaţii acoperite şi locuri confortabile. Navigau în jurul 
insulei la viteză mică, trecând pe lângă plajă, unde părinţii 
lor îşi luau micul dejun. Apoi, când plaja nu se mai vedea, 
aruncau ancora lângă nişte stânci şi un bărbat stătea 
printre ei pe punte şi le dădea instrucţiuni. Echipa din care 
făceau parte Mika şi Audrey era condusă de către un 
bărbat pe nume Justin - un om serios, dar nu ca domnul 
Blythe. Zâmbea uneori şi le asculta cu atenţie întrebările. 

În cea de-a treia dimineaţă, când barca era gata de 
plecare, câteva cutii negre fură aduse pe punte. După ce 


aruncară ancora, Justin deschise una dintre ele şi scoase 
ceva. 

— Aceasta este o armă cu harpon, zise el, ridicând-o ca 
să o poată vedea toţi. În încărcător încap treizeci de săgeți 
cu vârf de titaniu şi sub apă ajung la cincizeci de metri. 

Arma cu harpon părea periculoasă, dar foarte 
interesantă şi concurenţii începură să şuşotească. 

— Nu mai e nevoie să spun, continuă Justin, că oricine 
va fi prins că nu respectă regulile sau că se prosteşte în 
timp ce învaţă cum se foloseşte va fi trimis înapoi la 
părinţii lui, pe plajă. Cred că ne-am plictisit cu toţii de 
scufundări după scoici, nu-i aşa? 

Toţi fură de acord şi se uitau cu dorinţă la armă. 

— Bun, zise Justin. Pentru următoarele două zile, veţi 
învăţa cum să faceţi scufundări la adâncime, aşa că 
sâmbătă vă puteţi folosi noile abilităţi într-un concurs între 
voi. 

Fură despărțiți în echipe mai mici, de câte patru, şi fură 
instruiți cum să-şi folosească echipamentul pentru 
scufundări. Erau în picioare pe punte în timp ce un bărbat 
se ducea de la unul la altul, arătându-le cum să-şi pună 
vestele protectoare, rezervele şi măştile. Apoi petrecură o 
oră învățând la ce folosea fiecare element din echipament 
şi cum să respire prin mască şi să vorbească între ei sub 
apă. Măştile le acopereau feţele şi Mika se bucură când şi- 
o puse pe a lui şi văzu că ecranul era asemănător cu cel de 
la casca Pod Fighter, cu hărţi de localizare şi tragere, şi 
pictograme sensibile pe margini la mişcarea ochilor. 

— Simţiţi-i greutatea, spuse unul dintre instructori, 
dându-i o armă lui Mika. Era foarte uşoară. 

— Acum, simţiţi greutatea acesteia, zise el, luând arma 
înapoi şi dându-i lui Mika una dintre săgețile cu vârf de 
titaniu. Era ca şi cum nu ar fi avut nimic în mână. O rulă în 
palmă şi îi atinse vârful cu degetul. 

— Acum, uitaţi-vă aici, zise bărbatul. Luă săgeata din 
mâna lui Mika şi o inseră în încărcător. Apăsă câteva 
pictograme pe panoul de control de pe marginea armei, 
apoi tinti spre stâncile din apropierea bărcii şi trase. 


Săgeata ieşi de pe ţeavă cu un şuierat uşor şi trecu prin 
piatră ca prin unt. 

— Frumos, nu-i aşa? 

Mika fu de acord. 

— Acum, vreau să luaţi arma, continuă instructorul, şi să 
o pipăiţi cu ochii închişi. În apă, cu masca pusă, vederea vă 
este limitată, aşa că aveţi nevoie să vă cunoaşteţi arma cu 
ajutorul simţurilor. Exersaţi încărcarea şi descărcarea 
săgeţilor şi simţiţi controalele. Folosiţi harta din vizieră 
pentru a tinti şi lăsaţi mâinile să facă restul. 

Îl privi pe Mika pipăind arma. 

— Şi aveţi grijă. Asiguraţi-vă că arma este blocată mereu 
până vi se arată cum să folosiţi controalele. O să fiţi duşi 
pentru a exersa pe fundul mării şi numai acolo, sub atentă 
supraveghere, veţi avea voie să trageţi. 

— Bine, zise Mika. 

Bărbaţii se scufundară pentru a aranja ţintele pe fundul 
mării. Când se întoarseră la suprafaţă, le spuseră 
concurenţilor să înoate până jos şi să se aşeze pe 
marcajele roşii, care fuseseră dispuse într-un şir, la 
intervale de cinci metri. La douăzeci de metri se aflau ţinte 
precum cele folosite pentru concursuri de tras cu arcul cu 
cercuri concentrice în mijloc. 

Instructorii stăteau în spatele lor şi le vorbeau prin 
intermediul măştilor. Când fură toţi gata, li se spuse să 
deblocheze siguranţa armei şi să tragă. Trebuia să tragă 
treizeci de săgeți şi primul concurent care avea să 
nimerească în centrul țintei avea să primească un premiu 
special. Mika tocmai trăsese pentru prima dată şi ratase 
ţinta cu un metru, când auzi un bărbat zicând: 

— Bravo, Audrey, tocmai ai câştigat două sute de credite 
pentru familia ta! 

XXX 

— Două sute de credite! exclamă Una, când fură aduşi 
înapoi la colibe şi Audrey îi dădu banii. Ce a trebuit să faci 
ca să-i câştigi? 

— Am tras la ţintă sub apă, zise Audrey, entuziasmată. 
Am fost prima care a nimerit în centru. 


— Cu ce aţi tras? întrebă Una. 

— Cu arme cu harpon, zise Audrey. Cu săgeți cu vârf de 
titaniu. 

— Glumeşti, zise Tasha, îngrozită. Folosiţi arme cu 
harpon? Credeam că faceţi scufundări să căutaţi scoici! 

— Asta a fost acum două zile, răspunse Audrey. Dar nu 
vă faceţi griji, au împrumutat instructori din armată. 

— Deci lasă-mă să înţeleg, zise Una, nevenindu-i să 
creadă. Au dus o sută de copii de doisprezece ani sub apă 
şi le-au dat arme cu harpon să tragă cu săgeți cu vârf de 
titaniu? 

— Nu reacţiona aşa, mamă, zise Audrey. E distractiv. Şi 
ne-au spus că, dacă ne prostim, ne trimit înapoi pe plajă. E 
sigur, îţi promit. 


Capitolul 25 


— Bun, zise Justin. Hai să învăţăm ceva nou. 

Luă capacul de pe una din cutiile negre descoperind 
şirurile de arme cu harpon. 

— Acum că puteţi lovi o ţintă imobilă, întrebă el, o să 
încercăm ceva mai interesant. Astăzi, veţi învăţa cum să 
nimeriţi aşa ceva. 

Justin deschise altă cutie şi scoase ceva din ea cu 
ambele mâini. Era un peşte argintiu, cam de treizeci de 
centimetri lungime. 

— Ce îmi puteţi spune despre acest peşte? întrebă el, 
ridicându-l. 

— Este un borg, zise cineva. 

— Da, răspunse Justin. Dar nu este asemenea celorlalţi 
borgi de aici din staţiune, acesta are o tehnologie foarte 
sofisticată. Crede că este un peşte şi se poartă ca un peşte, 
dar este mai mult decât atât, îţi poate spune cine l-a lovit şi 
de la ce distanţă. Dacă reuşeşte vreunul dintre voi să 
nimerească unul, voi fi foarte impresionat; nu e uşor, sunt 
o adevărată pacoste. 

Justin dădu peştele să circule din mână în mână şi, când 
ajunse în sfârşit şi la Mika, băiatul îşi simţi braţele 
flexându-se sub greutatea lui. Era un animal care arăta 
feroce şi avea aripioare separate, un rând de dinţi foarte 
ascuţiţi care treceau peste buzele groase şi ochii roşii. 

— Uitaţi-vă la asta, zise Justin. Apăsă ceva pe tableta lui 
şi dintr-odată peştele se trezi la viaţă şi începu să se zbată 
în mâinile lui Mika. Băiatul simţi o înţepătură dureroasă 
într-unul din degete şi dădu drumul peştelui. Acesta făcu 
un sunet metalic la impactul cu puntea şi se zbătu în 
continuare, trăgând aer ca şi cum s-ar fi înecat. Justin îl 
apucă de coadă şi-l aruncă peste bord şi-l auziră căzând 
greu în apă. Mika îşi supse sângele de pe deget şi-l 
blestemă. 

— Bine, zise Justin. Echipaţi-vă, şi ceilalţi instructori vor 
veni cu voi şi vă vor ajuta să vă găsiţi marcajele pe fundul 


mării. 

Se schimbară rapid, săriră în apă şi înotară în jos pentru 
a găsi marcajele. Erau diferite de cele din ziua precedentă. 
Fiecare avea o săgeată care arăta înspre stânci. Mika 
stătea pe marcaj lângă Audrey şi aşteptă instrucţiunile 
bărbaţilor care erau aşezaţi pe un rând în spatele lor. 

— Fiţi atenţi cu toţii. Asiguraţi-vă că sunteţi îndreptaţi în 
direcţia săgeţilor. Aveţi voie să trageţi numai spre stânci. 
Trageţi când vedeţi peştele. 

Mika deblocă arma fără să se uite la ea, apoi o pipăi 
pentru a-şi reaminti controalele. Activă harta pentru ţinte 
uitându-se la pictograma din colţul ecranului şi o grilă 
verde apăru în faţa ochilor lui cu un punct roşu indicând 
ţinta armei. Privi spre stânci, aşteptând peştele. Un crab 
se apropie de ei, provocând nori de nisip, grupuri de alge 
subţiri se unduiau în apa călduţă şi lumina soarelui se 
vedea în valuri pe mâinile lui şi pe jos. Se simţea ca şi cum 
aşteptase timp de ore întregi când o strălucire argintie ieşi 
repede dintre stânci. Se mişca rapid şi dezordonat, în 
stânga şi-n dreapta, şi simţi valurile provocate de toţi 
concurenţii care îşi ridicară armele şi traseră. Săgeţile 
ţâşniră lăsând bule de aer şi lumină albastră în urma lor. 
Când apa se limpezi din nou, peştele dispăruse. - Aţi ratat, 
se auzi o voce de bărbat în casca lui Mika. Aşteptaţi să se 
întoarcă. 

Apăru după un minut, aruncând sclipiri argintii şi 
ţâşnind jucăuş încoace şi-ncolo, ca şi cum le-ar fi zis că nu 
au nici o şansă. Mika simţi din nou apa tensionându-se 
brusc în jurul lui. De data asta, aşteptă puţin, vrând să 
vadă bine peştele înainte să tragă, dar, înainte să apuce să 
alinieze punctul roşu cu peştele, acesta căzu dintr-odată, 
cu o săgeată într-o parte. Altcineva îl nimerise. 

— Foarte bine, Audrey! zise un bărbat. 

Mika se uită după bărbatul care înotă până la peşte şi 
pentru prima dată luă în considerare posibilitatea ca 
Audrey să meargă mai departe în etapa finală şi el nu. Nu 
era destul de bun. Avea să piardă şi să nu mai ajungă 
niciodată la Ellie. 


— Eşti bine? întrebă Audrey în timp ce se întorceau la 
colibe de-a lungul plajei. Tocmai ai călcat pe părul acelei 
doamne. 

— Imi cer scuze, zise Mika, uitându-se înapoi la doamna 
care se încrunta la el. 

Se întunecă şi aerul nopţii se umplu de clinchetul 
paharelor şi de mirosul grătarelor. Toţi păreau să se simtă 
bine, dar Mika era apatic şi râsetele lor îl iritară. 

— Imi aduc aminte de nopţi ca acestea de dinainte de 
Ciuma Animalelor, zise David, punându-şi carne pe 
farfurie. Desigur, atunci carnea era adevărată. Înainte, nu 
era cultivată pe bețe în lichid galben în containere. 

— Nu-mi vine să cred că oamenii mâncau animalele, zise 
Mika. Cum puteau mânca o creatură vie ca şi cum ar fi 
mâncat pâine? 

— Toţi făceau asta, zise Asha. Ştiu că sună ciudat - acum 
că nu mai există animale -, dar chiar şi tu ai fi mâncat dacă 
te-ai fi născut atunci. 

— Ba nu aş fi făcut-o, zise Mika, aproape dispreţuitor. E 
barbar. 

Toţi tăcură şi se întrebară de ce era Mika atât de nervos. 
Plecă de lângă ei şi se retrase singur să mănânce o chiflă. 

Când se termină masa, se plimbă de-a lungul plajei. 
Audrey se luă după el şi se întinseră pe o pătură, mâncând 
nişte struguri pe care ea îi adusese. 

— Eşti destul de bun, zise ea după zece minute de 
tăcere. 

— Ba nu, zise Mika, nu sunt deloc. 

— Nu ai fi aici dacă nu ai fi bun, insistă Audrey. Eşti 
pesimist pentru că ai avut o zi proastă. 

— Mda, zise Mika. 

— Uită-te la stele, zise Audrey pe un ton visător. Sunt 
atât de frumoase! Crezi că sunt aranjate la fel ca alea 
adevărate? 

— Nu, răspunse Mika. Uită-te acolo, se repetă grupul 
acela, şi colo, şi colo. 

— O, zise ea. Ce păcat! Dar tot sunt frumoase. 

— Totul e fals, zise el, nervos. Nimic nu mai e real. 


— Eu sunt reală, zise ea. În afară de ochi. 

O putea vedea zâmbind în întuneric şi dintr-odată îşi 
dădu seama că se purta îngrozitor cu ea, dar fata continua 
să se poarte frumos cu el. 

— Mă bucur că te-am cunoscut, zise el încet. 

— Serios? răspunse ea pe un ton sarcastic. 

— Da, normal, găgăuţă. 

Aruncă o boabă de strugure spre gura ei, dar ea nu o 
prinse şi îi atinse nasul. Începu să râdă şi să o caute cu 
mâna pe pătură unde căzuse, apoi se opri, simțind că se 
apropia cineva. Îşi ridicară privirile şi văzură o urmă de 
lumină care se apropia de ei. 

— Cine e? şopti Audrey. 

Mika simţi un fior pe spate. Urma de lumină avea umbre 
roşii. Nu mai văzuse aşa ceva înainte şi nu îi plăcu. 

— E Ruben! şopti Audrey, ochii ei de borg reperându-l 
înainte ca Mika să-l poată vedea. 

Ruben se opri la câţiva paşi de ei şi le zâmbi cu răutate, 
faţa lui fiind slab luminată de luminiţele care atârnau din 
copaci. 

— Ciudaţi mutanti, zise el, apoi îi împroşcă în faţă cu 
nisip. Fu atât de şocant şi de neaşteptat, încât pentru 
câteva secunde nu putură decât să se frece la ochi în timp 
ce el râdea pe seama lor. Dar, în timp ce Ruben se 
îndepărtă, Mika simţi un val uriaş de mânie cuprinzându-l 
şi sări în picioare, pregătit să alerge după el şi să-l bată 
până îl îngropa în nisip. 

— Ochii mei! strigă Audrey. Ajută-mă, Mika! 

Mika se opri brusc, se întoarse şi o trase în sus. 

— Lasă-mă să mă uit, zise el, dându-i degetele la o parte 
de pe faţa-i tremurândă. Îl omor! Ce idiot! 

— Nu văd nimic! strigă ea. Poate s-au stricat! 

— Sunt sigur că nu s-au stricat, zise el, încercând s-o 
consoleze. Doar s-au umplut de nisip. Haide să ne 
întoarcem la colibă şi să-i spălăm. 

Părinţii lor erau încă la masă, discutând şi râzând. Când 
îi văzură pe copii apropiindu-se, se ridicară atât de repede 
în picioare încât aproape răsturnară şampania din pahare. 


— Ce s-a întâmplat? întrebă Una îngrijorată. 

— Ruben! strigă Mika, înnebunit. I-a aruncat cu nisip în 
ochi! Vreau să-l bat până cade lat! 

— Cine e Ruben? întrebă Asha. De ce ar face aşa ceva? 

— Nu ştiu! strigă Mika. E nebun! 

Una o luă pe Audrey şi o conduse în coliba lor, în timp ce 
Mika se plimbă în sus şi-n jos prin nisip, cu sângele 
fierbându-i în vene. Nu înţelegea - cum putuse să-i facă 
asta unei fete oarbe? 

— O să-şi revină în câteva minute, zise David cu 
blândeţe. Nu-l lăsa pe băiatul ăsta să te enerveze. Mi se 
pare că vrea doar să te aducă în starea asta, pentru că 
aveţi concursul mâine. E doar un joc, Mika, iar el joacă 
murdar; nu merită. 

„Dar nu e doar un joc, îşi zise Mika, disperat. E mult mai 
mult de-atât.” Şi nu fu în stare să se calmeze până când nu 
o văzu pe Audrey ieşind din colibă, zâmbitoare şi cu 
vederea în regulă. 


Capitolul 26 


Mika adormi gândindu-se la Ruben şi visă că din sângele 
lui mânios pornise un râu. Curgea din gura lui pe un munte 
într-un torent ameţitor care rupse piloni şi turnuri de pe 
Pământ şi adună totul în grămezi de ciment însângerat şi 
metal contorsionat la bază. Când torentul se opri, se 
întrebă dacă nu cumva murise. Se simţea gol, ca şi cum nu 
ar mai fi rămas nici o picătură de sânge în venele lui şi 
mânia care îl tulburase îl lăsase gol, ca o scoică. Îşi privi 
mâinile în timp ce se descompuseră în praf şi le luă vântul. 

Dimineaţa, îşi aduse aminte visul şi ceea ce zisese tatăl 
lui despre Ruben şi îşi dădu seama că nu trebuia să-i dea 
voie să îi afecteze capacitatea competițională. Merse cu 
Audrey în faţa colibei şi mâncă două clătite cu banane, ca 
să nu concureze pe stomacul gol. 

— Poţi să o faci, zise Audrey, privindu-l în timp ce el se 
uita încruntat înspre larg. Ştiu că poţi. 

— E în regulă, răspunse Mika. Mă simt mai bine azi. 
Cum îţi sunt ochii? 

— Sunt bine, zise ea. 

Părinţii lor le urară noroc şi merseră către coliba de 
primire pentru a se întâlni cu ceilalţi concurenţi. 
Atmosfera înăuntru era groaznică; toţi arătau de parcă 
erau pe cale să-şi scoată toţi dinţii fără să fie anesteziaţi. 

Fură grupaţi pe echipe de câte zece pentru joc şi trei 
echipe deja se formaseră şi plecaseră când Audrey fu 
strigată. Se urcă pe scenă şi câteva clipe mai târziu, Ruben 
i se alătură şi primul lucru pe care îl făcu fu să-i 
zâmbească trufaş lui Mika. Mika parcă primi un pumn în 
stomac, dar îi privi îndepărtându-se, ştiind că nu putea 
face nimic altceva decât să încerce să nu se gândească la 
asta. 

Mika fu strigat în cea de-a cincea echipă, alături de 
partenera lui Ruben, Yee. Merse în faţă, legănându-şi 
şoldurile şi bosumflându-se, ca şi cum ar fi defilat pe un 
podium. Mika se dădu câţiva paşi înapoi ca să nu stea 


lângă ea. 

— Leo Curtis. 

Băiatul se ridică şi Mika se simţi din nou interesat, ca în 
ziua în care o cunoscuse pe Audrey. Era auriu - nu numai 
urmele de lumină, dar şi corpul. Avea pielea aurie şi o 
dreadlocks”, care îi venea până la umeri, ca nişte sfori. La 
mână, avea o brățară împletită neagră şi un inel auriu pe 
deget şi, în timp ce-şi făcu loc printre scaune, lăsând urme 
de lumină dansând în spate, avea o aură de încredere care 
îi atrase privirile tuturor celor din jur. 

„Dar nu e arogant”, îşi spuse Mika. Leo îi zâmbi şi ochii 
lui înfricoşător de albaştri aduseră marea în interior. 

— Bună! zise Mika. 

— Bună! 

În barcă bărbaţii îi ajutară să-şi pună vestele protectoare 
în timp ce navigau uşor pe lângă insulă. Barca lor se opri 
lângă o geamandură roşie care purta numărul cinci şi Mika 
văzu, mai departe de ei, celelalte bărci aşezate la intervale 
regulate. Pe cea mai apropiată plajă, văzu două nave- 
ambulanţă, cu paramedicii aşezaţi pe nisip, uitându-se în 
sus. 

Bărbaţii petrecură mult timp verificând echipamentul. 
Arma cu harpon a lui Mika avu un defect şi fu înlocuită. 
Testară ecranele din măşti şi verificară echipamentul de 
respirat. 

Îl privi pe băiatul auriu, Leo, legându-şi cozile la ceafă. 
Băiatul glumea cu bărbaţii, având un accent cald, 
canadian, în timp ce ei îi aranjau cu dexteritate 
echipamentul, şi Mika îşi dori să fie şi el la fel de 
încrezător. 

Când fură gata, cei zece concurenţi se aşezară pe un 
rând, aşteptând instrucţiunile. 

— Veţi înota până la cele zece marcaje de pe fundul 
mării şi vă veţi aşeza cu faţa în direcţia arătată de săgeți, 
zise unul dintre bărbaţi, privindu-i serios. Țintele voastre 
vor fi peşti borg. Scopul jocului este să doborâţi cât mai 
mulţi peşti în zece minute. Nu aveţi voie să părăsiţi 


7 Tip de coadă împletită din cultura jamaicană. (n.tr.) 


marcajele până nu vă spunem noi. Dacă părăsiţi marcajul 
fără permisiune, vă veţi pierde punctele. Putem comunica 
prin intermediul măştilor dacă aveţi probleme în timpul 
jocului. Aveţi întrebări? 

Nu vorbi nimeni. 

— Bine. Hai să-i dăm drumul. 

Marcajele erau aşezate în semicerc şi săgețile arătau 
spre un recif de coral unde erau mulţi peşti. Apa avea 
urme verzui şi era pătată din loc în loc de lumina soarelui 
la suprafaţă. Vizibilitatea era bună şi Mika putea vedea la 
cel puţin o sută de metri dincolo de coral. Alese marcajul 
cel mai din dreapta şi Leo se aşeză pe cel de lângă el; 
cozile îi pluteau în spate ca nişte şerpi. Mika văzu sclipirea 
inelului de aur de pe degetul lui în timp ce îşi ajustă 
cureaua de la mască şi deblocă arma. Câteva clipe mai 
târziu, bărbaţii îşi luară locul în spatele lor şi Mika simţi 
tensiunea din apă crescând până la limite insuportabile. Se 
uită la ceilalţi concurenţi de-a lungul şirului. În afară de 
părul care plutea şi bulele care ieşeau din dreptul măştilor, 
erau complet nemişcaţi, pironiţi pe marcaje, privind fix 
către coral, cu armele ridicate şi degetele pe trăgaci. 

Se auzi o voce în căşti. 

— Mika, eşti gata? 

— Da, răspunse el. 

— Jocul începe în trei secunde. 

În colţul ecranului, apăru un cronometru şi îl privi în 
timp ce timpul se scurgea. Marea arăta ca un platou de 
filmare unde aşteptau ca acţiunea să înceapă. Cinci, patru, 
trei, doi, unu. Mika strânse arma, încercând din răsputeri 
să-şi controleze anxietatea care ameninţa să-l paralizeze. 
Îşi aminti că avea imaginea cu lei a lui Ellie în buzunarul 
slipului şi îndrăzni să-şi mute mâna de pe armă pentru un 
moment pentru a o atinge. Respiră adânc şi se concentră 
asupra apei luminate din faţa lui. 

La prima vedere, bancul de peşti borgi părea un nor de 
sclipiri de departe; atât de departe încât păreau fragmente 
de lumină. La fel de puternice ca stelele acum, apoi 
dispăreau, bancul de peşti se mişca rapid în manevre 


sincronizate prin apă. 

Lui Mika i se părură că erau vreo două sute. Erau rapizi 
şi de necontrolat, nerepetându-şi mişcările, şi tot ce putu 
face fu să ghicească rapid când aveau să ajungă pe partea 
lui ca să aibă o şansă să doboare unul. Aşteptă ca bancul 
să ajungă la recif până să tragă, apoi dădu drumul la 
douăzeci de săgeți în tot atâtea secunde. Pentru un 
moment, peştii se aflară destul de aproape ca el să le vadă 
dinţii ascuţiţi şi ochii roşii, apoi se întoarseră rapid şi 
ţâşniră în direcţia opusă, lăsând în urmă câţiva care 
căzuseră pe fundul mării, doborâţi. Cei zece concurenţi 
păreau nişte umbre în apă în timp ce îşi reîncărcau armele 
din rezervele care erau legate de coapsele lor. Mika 
reîncărcă şi îşi verifică scorul. Nimerise un peşte. Unul 
singur. 

— Fir-ar să fie! bolborosi el. 

Mai erau opt minute. Mika privi bancul strălucitor 
schimbând direcţia departe şi se rugă să se întoarcă în 
curând. În momentul în care se întoarse, ceilalţi concurenţi 
începură să tragă, dar Mika aşteptă până ce trecură de 
coral. Avea doar câteva secunde la dispoziţie până ce peştii 
aveau să se întoarcă rapid şi să se îndepărteze, dar de data 
asta nimeri patru. 

Mai erau şase minute. 

Acum, avea o strategie şi aşteptă cu disperare 
întoarcerea bancului, dar timp de un minut nu se întâmplă 
nimic. Îl mânca nasul şi îi era greu să se concentreze din 
cauza asta. Apoi apăru ceva departe: umbre negre care se 
perindau pe fundul mării. Se mişcau încet în apă şi când 
Mika începu să-şi dea seama ce erau, fu nedumerit: nu 
erau peşti, erau mamifere. Aveau blană neagră şi maro şi 
înotătoare, capete rotunjite şi boturi acoperite cu falduri 
de piele lăsată. Mişcarea lor tăcută şi ritmică era ciudată şi 
păreau atât de grele încât nu te-ai fi gândit că puteau să 
înoate. Când ajunseră la coral, Mika le recunoscu din una 
din imaginile lui Ellie; erau lei-de-mare. Se întrebă ce să 
facă. Le spuseseră să tragă în peşti, nu în mamifere. Câţiva 
concurenţi începură să tragă, dar el îşi lăsă arma să-i cadă 


pe lângă picior, îi aruncă o privire lui Leo şi fu uşurat să 
vadă că şi el făcuse la fel. Câţiva concurenţi traseră un foc, 
apoi se opriră, nehotărâţi, iar alţii descărcară toate cele 
treizeci de săgeți. Nouă elefanţi-de-mare căzură, şi Mika 
simţi vibrația în picioare provocată de impactul cu 
pământul. 

Se aşteptă ca restul să se sperie şi să plece - ca bancul 
de peşti -, dar îşi continuară drumul, iar Mika îngheţă pe 
marcajul lui în timp ce corpurile lor imense trecură printre 
ei în tăcere. Leo întinse mâna să atingă unul dintre leii-de- 
mare şi Mika fu atât de distras de gestul lui încât nu văzu 
ce se întâmpla în faţa lor până când Leo întoarse capul 
brusc şi Mika se uită în aceeaşi direcţie. 

În direcţia lor înota alt banc şi de data asta Mika ştia 
exact ce sunt: siluetele fantomatice şi palide ale unor 
rechini albi, fiecare de cel puţin trei metri lungime. Înotau 
rapid prin apă, cu boturile mişcându-se ritmic de la 
dreapta la stânga şi, de îndată ce ajunseră la leii-de-mare, 
îi atacară. Mika trase aer în piept şi capul i se învârti din 
cauza supradozei de oxigen şi apa se umplu de dinţi, 
fragmente de borgi şi bucăţi de blană. Un rechin trecu la 
câţiva metri pe lângă el şi atacă un leu-de-mare, 
scuturându-şi capul ca un câine în timp ce îl sfâşie. Mika îi 
văzu de aproape ochiul negru şi mort şi se sperie atât de 
tare încât aproape că făcu pe el. Amintindu-şi că nu aveau 
voie să părăsească marcajul, încercă din răsputeri să-şi 
controleze instinctul de a se îndepărta de rechin. Se uită în 
jur şi văzu câţiva alţi concurenţi care părăsiseră marcajul 
şi trăgeau orbeşte în mijlocul haosului. 

„Nu sunt reali, îşi zise Mika, disperat. Este doar un joc.” 

Ţinti, trase şi nimeri în ochi cel mai apropiat rechin. 
Acesta o luă razna, dând puternic din coadă şi încercând 
să îşi scoată săgeata din ochi. Era periculos de aproape, 
dar Mika îşi pironi picioarele pe marcaj, sperând că va 
pleca şi aşa şi făcu într-un final, încă scuturându-şi cu 
putere capul până când se opri şi căzu pe nisip. Scorul lui 
Mika acumulă încă douăzeci de puncte imediat şi se 
pregăti să tragă din nou. Următoarea lui ţintă era mai 


departe, sfâşiind un leu-de-mare care părea deja mort şi se 
legăna inert în apă în timpul atacului. Cu prima săgeată, 
nimeri rechinul în branhii. Rechinul se scutură rapid din 
cauza şocului, dădu drumul prăzii şi se întoarse şi înotă 
direct spre Mika, parcă ştiind cine îl nimerise. Împietrit de 
frică, Mika îl nimeri din nou în gură, închizându-şi ochii în 
timp ce rechinul se apropia din ce în ce mai mult, 
scuturându-şi botul, cu bucăţi de piele sfâşiată printre 
dinţi, şi în acel moment Mika simţi o durere în picior atât 
de puternică încât îi veni să vomite. 

Deschise ochii, se uită în jos şi văzu mult sânge ieşind 
din coapsa lui dreaptă. Era confuz. Rechinul nu era real, 
deci cum ar fi putut să-l muşte? Nu avea habar ce se 
întâmplase şi fu atât de şocat încât nu putu să facă nimic, 
doar să se uite la panglicile de sânge care ieşeau din 
piciorul lui transformându-se într-un nor de fum roşiatic în 
apă. Mai târziu, îşi aminti că piciorul lui arăta ca şi cum ar 
fi luat foc. 

Simţi ceva atingându-i mâna şi se uită în sus la faţa 
îngrijorată a lui Leo, de după mască, gura mişcându-i-se, 
deşi Mika nu putea auzi nimic. In câteva momente, fu 
înconjurat de bărbaţi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el, încet. Se simţea 
deconectat, obosit şi puţin ameţit. Voia să se întindă pe jos 
şi să doarmă puţin. 

— Cineva a tras în tine, zise unul dintre bărbaţi. Trebuia 
să te scoatem din apă, pentru că pierzi foarte mult sânge. 

— A tras în mine? repetă Mika, nedumerit. Se uită din 
nou în jos şi de data asta văzu o săgeată în marcajul de 
lângă piciorul lui stâng. Încă avea bucăţi de piele prinse de 
ea şi acestea fluturau în apă ca alge roz şi roşii. li 
străpunsese coapsa complet. 

— Haide, zise unul dintre bărbaţi, sprijinindu-l. 

— Nu, zise Mika, simțindu-se copleşit de un val de 
panică. Dacă părăsesc marcajul, pierd jocul. 

— Jocul s-a terminat, Mika. Poţi pleca. 

Il prinseră de mâini şi îl traseră de pe marcaj la 
suprafaţă. 


XXX 


Primul lucru pe care îl auzi Mika atunci când îşi scoase 
capul din apă fură ţipete. 

— Dă-mi drumul! Dă-mi drumul! Vreau să merg acasă! 
Vă urăsc! Nu mai vreau să fac asta! Sunteţi nebuni! 
Incercaţi să ne omorâţi! 

Braţe puternice îl traseră pe Mika din apă pe punte. Auzi 
sunetul făcut de corpul lui pe lemn şi era vag conştient de 
mişcarea din jurul lui. Încercă să-şi dea jos masca şi îl 
ajută cineva, apoi luă o gură de aer cald. Văzu faţa unui 
bărbat. 

— Rămâi calm, bine? zise el. Nava-ambulanţă este aici. 
Paramedicii vor avea grijă de piciorul tău. 

Işi simţi piciorul tras şi încercă să se ridice pe coate ca 
să vadă ce îi făceau. Unul dintre paramedici tăia costumul 
de scufundări, iar celălalt apăsa ceva pe rana lui. Sângele 
țâşni printre degetele lui şi îi stropi ochelarii de soare. 

— Întinde-te şi încearcă să te relaxezi, zise paramedicul. 
Nu te uita. 

Mika nu voia să se întindă. Nu avea încredere în ei. Dar 
se simţi prea slăbit pentru a sta ridicat, aşa că se puse pe 
spate şi îşi întoarse capul în direcţia ţipetelor. Era 
partenera de joc a lui Ruben, Yee. Era pusă la pământ de 
doi bărbaţi şi se zbătea ca rechinii din apă, cu părul ud 
biciuindu-i faţa. 

— Nu mai ţipa, Yee. S-a terminat, zise unul dintre ei, dar 
ea nu încetă şi se zbătu şi mai tare. 

— Ce e cu ea? întrebă Mika. 

— S-a speriat foarte rău acolo jos. Ea este cea care a 
tras în tine. E în regulă, îi vor da ceva să se calmeze. 

Câteva momente mai târziu, Yee tăcu. Mika o privi în 
timp ce ochii ei se înceţoşară şi se închiseră, apoi corpul ei 
se relaxă. Fata suspină ca şi cum s-ar fi scufundat într-o 
cadă cu apă fierbinte. Mika închise ochii. Simţea durerea 
peste tot - de la degetele de la picioare până în creştetul 
capului - străbătându-l în valuri îngrozitoare, măturându-i 
tot corpul, iar el voia să înceteze. 

— Vreau să nu mă mai doară, bolborosi Mika. 


— Bine. 

Simţi o înţepătură mică în braţ. 

— Imaginea mea, şopti el. Cea cu leii, din buzunarul 
meu. 

— Nu-ţi face griji, am găsit-o. O să o păstrăm pentru 
tine. 

O clipă mai târziu, se scufunda şi el, ca şi Yee, într-un 
întuneric total. 


Capitolul 27 


Mal Gorman se aplecă în faţă, în scaun. Aproape tot 
ecranul calculatorului său era umplut de imaginea fratelui 
lui Ellie într-un pat de spital, dar într-un colţ era imaginea 
unui bărbat cu care discuta accidentul lui Mika. 

— Arată exact ca sora lui, zise Gorman, gânditor. Ce e 
cu băiatul ăsta? A fost singurul care a refuzat să bea 
vitaminele şi acum este rănit. Se pare că e o trăsătură de 
familie să intre în bucluc. 

— Şi talentul este o trăsătură de familie, zise bărbatul. 
Este unul dintre cei mai buni. Ar putea fi exact ceea ce 
căutăm. 

— Serios? Gorman rămase tăcut pentru o clipă, nefiind 
sigur dacă erau veşti bune sau rele. 

— Măcar ar face bine să nu fie la fel de dificil ca sora lui. 
Mi-e de-ajuns un singur neastâmpărat. 

— Pare mai calm decât Ellie, zise bărbatul. Şi munceşte 
incredibil de mult; punctajele lui pentru concentrare şi 
perseverenţă sunt printre cele mai mari din grupul lui. 
Este totuşi o problemă... 

— Care? întrebă Gorman. 

— Când i-am scanat memoria, nu am găsit aproape 
nimic. Era ca şi cum ni se împotrivea chiar dacă nu ştia ce 
îi facem. Mai mult ca sigur are o voinţă de fier. Cele câteva 
frânturi de amintiri pe care le-am găsit sunt atât de 
întunecate încât nu putem să ne dăm seama ce se întâmplă 
în ele. 

— Dă-mi-le mie, ceru Gorman. 

— Nu prea are rost, domnule. Nu sunt decât vreo două 
ore de umbre mişcându-se în întuneric. 

— Nu-mi pasă, zise Gorman. Trimite-mi-le. 

— Da, domnule, răspunse bărbatul. Ce vreţi să facem în 
legătură cu părinţii? Au ţipat încontinuu de când cu 
accidentul şi vor să-l ia acasă cât se poate de repede. A 
fost haos; mama ţipa, era sânge pe pereţi - când am dat jos 
compresa, sângele curgea ca un jet de fântână. Săgeata i-a 


secţionat artera principală de lângă şold. 

— De ce i-aţi lăsat pe părinţi să vadă asta? zise Gorman, 
nervos. Ce-a fost în capul vostru? 

— Nu am avut de ales, spuse bărbatul, scuzându-se. 
Băiatul avea nevoie de sângele tatălui lui; ar fi murit altfel. 
Desigur că acum nu mai vor să-l lase mai departe în 
concurs. 

— Nu-mi pasă ce vor ei, zise Gorman cu răceală. Găseşte 
ceva cu care să le închizi gura şi ţine-l pe băiat în concurs. 
Dacă e aşa bun cum zici, atunci trebuie să participe în 
ultima etapă. Putem să scăpăm de părinţi dacă e nevoie. 
Dacă nu se răzgândesc în câteva zile, anunţă-mă şi o să 
aranjez eu totul. Şi nu uita să-mi trimiţi amintirile alea; 
vreau să văd ce se petrece în capul lui. 

— Da, domnule. 


Capitolul 28 


Mika auzi un sunet reconfortant şi simţi vibrații în 
picior. Încercă să-şi deschidă ochii ca să se poată uita la el, 
dar pleoapele parcă îi erau lipite şi după un timp renunţă. 
Auzea şoapte undeva şi pentru ceva timp lăsă sunetul 
conversaţiei să se combine cu sunetul vibraţiilor şi nu 
încercă să asculte ceea ce se discuta. Vibraţiile din piciorul 
lui îl gâdilau şi, pe măsură ce îşi revenea din ce în ce mai 
mult, începu să-şi amintească de sânge şi de durere şi 
simţi un val de panică în timp ce mintea i se umplu de 
rechini care scuturau panglicile de piele rămase între 
dinţii lor ascuţiţi şi ochii lor reci şi negri la doar câţiva 
metri de el. Dar durerea dispăruse şi lumina care 
pătrundea prin pleoapele lui era puternică şi caldă. 
Încercă să-şi mişte mâna, dar nu putu şi nu avu altă soluţie 
decât să se relaxeze şi să respire uşurat că visul urât se 
terminase. Dar era oare aşa? Vocile aparţineau unor 
străini: un bărbat şi o femeie. Se hotări să le asculte 
conversaţia şi prima propoziţie fu ca o lovitură puternică, 
aşa că deveni atent dintr-odată, rugându-se ca ei să nu-şi 
dea seama că el se trezise. 

— Părinţii lui vor să-l ia acasă de îndată ce se trezeşte. 

— Chiar aşa? 

Urmă un moment de tăcere. 

— Dar Mal Gorman a zis că trebuie să-l ţinem aici cu 
orice preţ. Are potenţialul de a deveni unul dintre cei mai 
buni. 

— Deci ce facem? Părinţii sunt deja suspicioşi; o să o ia 
razna dacă le spunem că nu-l pot lua acasă. 

— Nu trebuie să le spunem că nu pot să îl ia. Trebuie 
doar să mai tragem de timp. Dacă îi putem ţine aici până la 
cina de la festivitate, ca să-şi dea seama că au câştigat una 
dintre maşini şi sunt în cursa pentru câştigarea unui 
apartament în Turnurile Aurii, ar trebui să se 
răzgândească. Dacă le-am spune că mai durează până 
mâine-seară pentru ca piciorul lui să se vindece? Sunt 


săraci, nu au cum să ştie cât de repede lucrează aparatul 
de vindecat - în spitalele din oraşele de refugiaţi încă se 
mai folosesc copci şi bandaje. li dăm drumul azi într-un 
scaun pe perne de aer, dar le spunem părinţilor lui că 
trebuie să revină mâine după cină pentru încă o şedinţă. 

— Bună idee. 

— Uite. Vocea părea să se audă mai tare, ca şi cum 
femeia se apropiase de pat. 

Inima lui Mika începu să bată tare. 

— I s-au mişcat degetele, crezi că îşi revine? 

— E posibil. I-a crescut pulsul. Vorbim mai târziu. 

Mika ascultă scârţâitul pantofilor lor în timp ce cei doi 
se îndepărtară, şi primul sentiment care îl încercă în urma 
a ceea ce auzise fu mânia. Cum îndrăzneau să vorbească 
aşa despre părinţii lui? Ca şi cum ar fi fost proşti din cauză 
că erau săraci şi nu şi-ar fi dat seama că sunt păcăliţi! Dar 
când îi trecu mânia, resimti un fior. 

„Cred că sunt unul dintre cei mai buni, îşi zise el. Sunt 
încă în concurs!” 

Işi zâmbi singur, iar uşurarea şi fericirea alungară 
teama. 

Dar părinţii lui? Ce ar fi putut face dacă ei nu se 
răzgândeau şi refuzau să îl lase să meargă mai departe? 

Mika trecu din starea de îngrijorare în cea de somn şi 
câteva ore mai târziu îşi deschise ochii şi descoperi un 
ventilator care trimitea aer rece către faţa lui. Îşi întoarse 
capul şi văzu imaginea cu lei a lui Ellie sprijinită de o 
carafa cu apă de lângă pat şi se simţi uşurat că nu o 
pierduse. 

O asistentă se apropie în linişte de el cu o tabletă în 
mână. 

— Bună! zise ea. Simţi vreo durere? 

— Nu, răspunse el. Mă gâdilă. 

Mika îşi înălţă capul ca să se poată uita la picior. Era 
cuprins de o sferă de sticlă. 

— Foarte bine, zise asistenta. Se uită la panoul de 
control al sferei şi apăsă câteva pictograme. 

— Ce e asta? întrebă Mika. 


— Un aparat de vindecare, răspunse ea. Este un fel de 
cuptor cu microunde pentru răni. Vindecă foarte, foarte 
rapid. 

— Cât durează? întrebă el, ştiind răspunsul ei. 

— Vei putea să te întorci pe plajă astăzi, dar mai ai 
nevoie de o şedinţă mâine-seară înainte să pleci acasă, 
răspunse ea fără să-l privească. 

— Bine, zise Mika, gândindu-se că asistenta nu se 
pricepea să mintă. 

— Acum câteva secole, ar fi durat câteva săptămâni să 
vindeci o rană ca a ta, continuă ea. Asta dacă nu cumva 
sângerai până la moarte. Şi apoi ai fi putut face cangrenă 
şi ţi l-ar fi amputat. 

Ea zâmbi. 

— Ce frumos! zise Mika. 

— Ai avut noroc. Săgeata a atins osul, dar nu l-a rupt. Ai 
pierdut mult sânge, dar din fericire a fost tatăl tău aici. Ai 
jumătate de litru din sângele lui în tine. Ţine minte să-i 
mulţumeşti. 

— Unde e? întrebă Mika. 

— În sala de aşteptare, cu mama ta. 

— Pot să-i văd? 

— Desigur, mă duc să le spun că te-ai trezit. 

Asha avea ochii roşii şi faţa îi era pătată de la cât 
plânsese. David era palid şi supărat. 

— Mika! strigă Asha, luându-l de mână. Spune-mi exact 
ce s-a întâmplat! 

— O fată a tras în mine din greşeală, răspunse el. A fost 
un accident, mamă. Sunt bine. 

— Dar ce făceaţi? Eu credeam că este un joc! 

— Trăgeam la ţintă, zise Mika vag. Ne antrenasem 
câteva zile. A fost un accident stupid. 

— Ei bine, nu vor mai fi accidente din astea, zise David, 
nervos. Pentru că te luăm acasă! 

Asistenta făcu un pas înainte şi le spuse că doctorul voia 
să le vorbească şi plecară. Mika îi putea vedea pe o 
fereastră, dar nu îi putea auzi. La început, conversaţia 
părea tensionată şi părinţii lui păreau foarte supăraţi, dar 


până la sfârşit dădeau din cap resemnaţi. 

— Nu te putem lua încă, zise David, când se întoarseră 
în salon. Dar imediat ce termini tratamentul de mâine- 
seară, s-a terminat. Chiar dacă ai trecut mai departe în 
concurs, nu te mai duci, nu eşti în siguranţă. 

Mika părăsi spitalul într-un cărucior pe perne de aer. 
Piciorul nu-l durea deloc, pentru că era vindecat în 
totalitate - îl verificase când fusese la toaletă şi nu avea 
nici măcar o cicatrice care să trădeze locul în care săgeata 
îi sfâşiase piciorul, dar se prefăcu din când în când că îl 
doare ca să păstreze aparențele minciunii care le fusese 
servită părinţilor lui. Tot ce putea face era să se roage ca 
ei să se răzgândească atunci când aveau să afle că au 
câştigat una dintre maşini. 

Merse după ei în cărucior, găsiră un stand unde se 
vindea îngheţată şi cerură de căpşune. Mika nici nu o 
începu bine că îi şi căzu de pe cornet şi ateriză pe nisip. 

— Fir-ar să fie! zise el. 

Asha râse. 

— S-a mai întâmplat când erai mic, a fost atât de tragic, 
ai plâns până când nu ai mai putut! 

Se întoarse la stand şi îi luă altă îngheţată, iar Mika privi 
după ea şi se simţi vinovat. Când ajunseră la plajă, Audrey 
alergă să-i întâmpine. 

— Mişto scaun! zise ea. Lasă-mă să mă uit la piciorul 
tău. 

Mika îşi ridică pantalonii scurţi ca să-i arate bandajele şi 
ochii ei se măriră de curiozitate. 

Părinţii lui merseră înainte să discute cu Una şi Tasha 
lângă colibe. 

— Câţi rechini ai doborât? şopti Audrey. 

— Doi, zise el, zâmbind larg. 

— Şi eu, zise ea, fericită. 

Işi împărtăşiră unul altuia detaliile experienţei jocului în 
şoapte pripite în timp ce se îndreptau spre colibe, apoi 
Audrey tăcu şi Mika îşi dădu seama că şi ea avusese 
aceleaşi probleme cu mama şi mătuşa ei şi că nu era o idee 
prea bună să vorbească în prezenţa lor despre rechini 


borgi cu dinţi ascuţiţi, arme cu harpon şi faptul că aproape 
a murit de la sângerare. 

Pe treptele colibei lor, David găsi un coş de la cei de la 
Fundaţia pentru Dezvoltarea Tinerilor. Pe mâner era un 
bilet. Pe el scria: 


Fundaţia pentru Dezvoltarea Tinerilor îşi cere scuze pentru 
inconvenientele provocate de accidentul fiului dumneavoastră. 
Sperăm că vă veţi bucura în continuare de vacanţă. 


În coş erau flori de plastic şi un parfum pentru Asha, o 
şapcă şi un pix cu logoul FDT pentru David şi alt pix 
pentru Mika. 

— Fantastic! zise Mika, sarcastic, deschizând şi 
închizând pixul. 

— Câh, zise Asha, mirosind parfumul, dezgustată. 


Capitolul 29 


Cabana de Primire fusese aranjată frumos pentru 
festivitatea de premiere; sute de felinare portocalii 
fuseseră agăţate prin palmieri, mesele erau decorate cu 
ghirlande din flori de plastic, iar când sosi mâncarea, arăta 
atât de frumos pe farfurie încât Asha făcu o poză ca 
amintire. 

Toţi erau îmbrăcaţi în hainele cele mai bune şi lui Mika i 
se păru că mama sa arăta nemaipomenit; lumina 
lumânărilor avea un efect irizant asupra pielii ei, iar 
mărgelele de pe noul ei sari roşu străluceau ca rubinele. 
Dar zâmbetul ei era ascuţit şi din când în când arunca o 
privire înspre uşă, ca şi cum ar fi fost nerăbdătoare să 
plece. Tatăl lui aproape că nu se atinse de mâncare şi nu 
scoase nici un cuvânt pe parcursul întregii mese şi Mika îşi 
dădu seama că trebuia ceva mai mult decât maşina să-i 
facă să se răzgândească. 

Chelnerii debarasară mesele după desert şi pe scenă 
urcă Bărbatul cu Pălărie. 

— Bună ziua tuturor! strigă el, aruncându-şi mâinile în 
aer. Acum e-acum! Momentul adevărului! În câteva 
minute, veţi afla dacă plecaţi acasă cu o nouă şi 
ultramodernă maşină Jaguar! 

Uşile de lemn se deschiseră şi maşina se ivi din nou în 
spatele lor, de data aceasta cu un urs de pluş pe scaunul 
şoferului. 

— Tătici, imaginaţi-vă cum ar fi s-o conduceţi! zise 
Bărbatul cu Pălărie. 

— 'Tătici? şopti Una, enervată. Ce crede că aş face eu cu 
una? Manichiura? 

— Doisprezece concurenţi vor câştiga câte o maşină şi 
vor merge mai departe în ultima rundă! Dar în numele 
Fundaţiei pentru Dezvoltarea Tinerilor aş vrea să vă felicit 
pe toţi pentru că aţi ajuns până aici! Aţi fost cu toţii nişte 
concurenţi fantastici şi fiecare dintre cei care au pierdut 
va primi un premiu de consolare uimitor! Ridică o cutie şi 


toţi încercară să vadă ce era în ea. 

— Un set de tacâmuri de lux! Gravat cu logoul Fundaţiei 
pentru Dezvoltarea Tinerilor! Sperăm că acesta vă va 
aminti de timpul extraordinar petrecut aici! 

— Un set de tacâmuri? repetă David, supărat. Cred că 
Mika merită mai mult de-atât. 

— Nu ştiu ce să zic, răspunse Asha cu sarcasm. Ne-ar 
trebui nişte tacâmuri noi. 

Mika ar fi preferat să aibă apartamentul inundat cu apă 
urât mirositoare decât un set de tacâmuri FDT, dar nu 
spuse nimic. 

Bărbatul cu Pălărie îi strigă pe cei care pierduseră să 
urce pe scenă şi unul câte unul îşi luară premiul de 
consolare şi plecară cu lacrimi în ochi. 

— E dureros, zise Una. Trebuie să privim optzeci şi opt 
de copii trecând prin asta? 

— Aşa se pare, răspunse Asha. Sigur ar fi putut să le dea 
setul mai târziu şi să nu-i aducă pe scenă să-i vadă toată 
lumea. 

— Sunt atât de mari încât uiţi cât de tineri sunt, medită 
Tasha, uitându-se la Audrey cu ochii aproape în lacrimi. 

Pentru Mika era o experienţă ciudată, uitându-se la ei şi 
ştiind că el câştigase. În timp ce mesele se goliră în jurul 
lor, Audrey îi strânse degetele din ce în ce mai tare, până 
când Mika trebui să i le desfacă şi să-i spună că îl durea. 

— Scuze, zise ea. 

Optzeci şi trei. Numărul optzeci şi patru fugi din colibă 
fără să-şi mai ia setul de tacâmuri. Audrey şi Leo încă mai 
erau acolo, dar la fel şi Ruben. Fie să fie Ruben al optzeci 
şi cincilea. Nu. Să fie Ruben al optzeci şi şaselea. Nu. Al 
optzeci şi şaptelea. Nu. 

Ultimul nume fu strigat. 

— Mark Thomas. 

Săracul Mark Thomas; se îndreptă întristat spre scenă în 
timp ce în jurul lui câştigătorii începură să sărbătorească. 
Unii se urcară pe mese şi începură să danseze, alţii 
alergară prin colibă şi se aruncară pe capota maşinii şi, 
înainte ca Mark Thomas să părăsească scena cu setul lui 


de tacâmuri FDT, chelnerii deja împingeau un delfin 
sculptat în gheaţă în centrul camerei, la baza ei, de jur- 
împrejur, în gheaţa strălucitoare erau aşezate sticle de 
şampanie cu cheile de la Jaguar ataşate de ele. 

Dar în mijlocul bucuriei, trei oameni rămaseră pe 
locurile lor: Mika, imobilizat în scaun, şi părinţii lui. 

— Ai reuşit, zise David încet, uitându-se la unul dintre 
taţii care aruncase ursul de pluş şi se urcase la volan. 

— Şi ce? zise Asha cu mânie. Cu ce preţ? Nu-mi pasă de 
maşină; nu schimbă nimic. Vorbesc serios, David, nu va 
concura în ultima rundă. 

Unul câte unul, câştigătorii fură chemaţi de către 
Bărbatul cu Pălărie şi se apropiară de sculptură pentru a 
lua o sticlă de şampanie cu cheia de la maşină, care avea 
să le fie livrată acasă mai târziu. Unii se poticniră, cu 
feţele înotând în lumina reflectată de gheaţă în timp ce se 
hotărau ce sticlă să aleagă, ceea ce era foarte stupid, 
pentru că toate erau la fel. Ruben o înhăţă pe a lui şi o 
agită ca şi cum ar fi fost un pilot de curse. Audrey o luă pe 
a ei în braţe şi sări ca pe arcuri înapoi până la masă ca 
Tigger. Leo o luă rapid pe a lui şi se furişă în colţul 
camerei. Mika fu atât de copleşit de intensitatea 
sentimentelor care îl încercau încât nu îşi mai putu aduce 
aminte cum ajunsese acolo în scaun şi mai ales cum luase 
sticla. Ultimele cuvinte rostite de mama lui îi rămăseseră 
în minte: Nu va concura în ultima rundă. 

„Încearcă numai să mă opreşti”, gândi el. 


Capitolul 30 


Festivitatea de premiere însemna sfârşitul vacanței 
pentru ceilalţi şi concurenţii şi familiile lor trebuiră să se 
întoarcă în lumea reală cu mucegai, serviciu şi şcoală. La 
fiecare câteva secunde, gaura din vârful domului se 
deschidea şi o navă purtând una dintre familii zbura afară, 
dar Mika şi părinţii lui nu putură pleca împreună cu 
ceilalţi, întrucât el trebuia să se întoarcă la spital pentru ca 
doctorii să se prefacă să îi vindece complet piciorul. 

Merseră până acolo în linişte, iar David şi Asha arătau 
de parcă nu mai aveau mult de trăit. Aparatul de vindecat 
bâzâi pe piciorul lui. Asha bătu darabana cu unghiile ei cu 
palmieri pe braţul fotoliului şi David se plimbă încolo şi- 
ncoace în jurul patului şi pufăi nerăbdător până plecară. 
Asha făcuse deja bagajele, aşa că de la spital merseră 
direct la nava care aştepta să-i ducă acasă. Gaura din 
vârful domului se deschise pentru ca ei să iasă şi nava 
zbură ca o albină într-o furtună. 

— Fir-ar să fie! blestemă David, ţinând-o pe Asha să nu 
cadă de pe banchetă când nava aproape că se răsturnă. 
Mika se uită pe fereastră şi, înainte ca priveliştea să fie 
complet blocată de ploaie, văzu valurile întunecate care ar 
fi putut să înghită oraşul Barford North dintr-odată. 
Fulgerele ieşeau din nori şi intrau ca nişte sulițe în marea 
monstruoasă. 

— Ne întoarcem în lumea reală, zise David cu părere de 
rău în timp ce nava se zgudui în urma unui tunet. 

Barford North arăta mai rău ca niciodată când aterizară 
pe acoperişul turnului lor. Sirena de ciumă de pe fabrica 
de carne fusese lovită de un fulger care lumină oraşul ca 
bliţul unui aparat de fotografiat şi părea deprimantă şi 
neprimitoare. 

— Repede! strigă David, cuvintele fiindu-i luate de vânt 
în timp ce îşi trăgeau valizele din navă. Le cărară pe 
treptele de ciment urât mirositoare încercând să nu 
respire pe nas. Le era foarte frig în turn după o săptămână 


în Complexul de Vacanţă şi, în afara uşii de la 
apartamentul lor, apa se scurgea pe capetele lor în timp ce 
Asha căuta cheile. Geanta ei de umăr era plină de mere, 
banane şi brânză din soia pe care le adusese acasă pentru 
vecini. 

— Trebuie să fie pe-aici pe undeva! zise ea, cu mâna 
băgată până la cot în geantă. Pot să jur că în geanta asta 
este o trapă secretă unde dispar toate lucrurile 
importante. 

Apartamentul lor era la fel de rece şi de trist ca şi restul 
clădirii când intrară şi mirosea a mucegai, pentru că aerul 
condiţionat fusese oprit timp de o săptămână. Apăruse o 
nouă pată de mucegai pe rama geamului, acolo unde 
pătrunsese apa. David o pipăi şi oftă. 

— O să fie mai bine după ce despachetăm şi punem 
valizele în dulap, zise Asha, încercând să pară bucuroasă. 
Aprinse lumina, dădu drumul la aerul condiţionat şi perie 
braţul canapelei uzate ca şi cum asta ar fi făcut-o să arate 
mai bine. Aparatul de aer condiţionat începu să scoată un 
sunet, de parcă ar fi încercat să digere beţişoare de lemn, 
apoi se opri şi apartamentul se umplu de miros de ars. 

— Vai! zise Asha. Ce e şi cu prostia asta? Nu mai suport 
apartamentul ăsta, chiar nu mai pot! Cum reparăm ceva, 
se strică altceva. 

— Gândeşte-te doar cum ar fi dacă am locui în Turnurile 
Aurii... începu Mika, profitând de şansă pentru a-i face să 
se răzgândească. 

— Nu! i-o tăie Asha, lovind cu putere panoul de control 
de la aerul condiţionat. Nu o să mă gândesc la asta! Ce fel 
de oameni organizează concursuri pentru copii, care includ 
rechini borgi şi arme cu harpon? 

— Dar a fost doar un accident, insistă Mika. Vă rog, 
lăsaţi-mă să încerc să câştig apartamentul. Nu ar mai 
trebui să ne facem griji niciodată în legătură cu banii, nu 
ar mai fi nici o chirie de plătit, doar facturi. Nu ar mai 
trebui să porţi costumul western. Mamă, te rog! 

— Doar un accident? se răsti Asha. Sângele tău ajunsese 
pe tavan! Cum crezi că m-am simţit când am văzut asta? 


Partea din faţă a aparatului de aer condiţionat căzu şi 
începu să iasă fum din el. 

— Sunt sigur că a fost groaznic, zise Mika, înțelegând. 
Dar acum sunt bine. 

Făcu nişte paşi săltăreţi pentru a le arăta cât de bine i se 
vindecase piciorul. David deschise fereastra ca să iasă 
fumul şi o pală de vânt rece şi umed intră în apartament. 

— Aici e casa noastră, continuă Asha, clănţănind de frig. 
Şi cu asta, basta. 

— Tată, te rog! zise Mika. 

— Nu, răspunse David, luându-şi halatul peste haină. Şi 
nu mai întreba din nou, discuţia s-a încheiat. 

David se întoarse cu spatele la Mika şi umplu ibricul de 
la chiuvetă, iar Asha se prefăcu ocupată cu valizele. Mika 
se simţi atât de frustrat şi de supărat încât ar fi vrut să tipe 
la el. Ştia că au dreptate să nu-l lase să meargă mai 
departe în concurs, era total de acord cu ei; aproape că 
murise, deşi ar fi trebuit să fie un simplu joc, dar cum altfel 
să o găsească pe Ellie? Ajunsese atât de departe încât nu 
ar fi avut cum să se oprească, pur şi simplu nu ar fi putut. 

Dar îşi aduse aminte că mânia nu ar fi avut nici un 
rezultat în cazul lui. Cu cât era el mai nervos, cu atât 
deveneau toţi mai nervoşi; se obținea mereu rezultatul 
invers celui dorit. Se gândi un moment. Trebuia să fie ceva 
ce ar fi putut face. Chiar era. Ar fi fost crud şi cu adevărat 
ultima şansă, dar, în momentul în care îi veni în minte, ştiu 
că avea să meargă. Se rezemă de perete, gândindu-se la 
Ellie şi lacrimile începură să-i curgă pe obraji. În momentul 
în care părinţii lui observară că plânge, expresia lor se 
îmblânzi şi ochii li se umplură de durere. I se părea că era 
rău pentru că îi supăra, dar ştia că nu avea altă soluţie şi 
nu putea decât să spere că orice preţ ar fi plătit acum, la 
sfârşit aveau să considere că a meritat. Plânse cu 
disperare şi nu îi era greu. Tot ce trebuia să facă era să se 
gândească la faptul că nu avea să o mai vadă niciodată pe 
Ellie şi era cuprins de groază. Le spuse cât de dor îi era de 
ea şi că jocul îl ajuta să treacă peste moartea ei şi până să 
meargă la culcare îi spuseseră că poate concura, dar 


numai dacă promitea cu fermitate să nu se implice în nimic 
periculos. El promise solemn, apoi se întinse îngrozit în 
patul lui Ellie. 


Capitolul 31 


În primele ore ale dimineţii, după ce Mika şi părinţii lui 
se culcaseră, Mal Gorman stătea la biroul lui de pe Regim 
Nordului, holbându-se la un ecran. Nu ştia cât era ceasul, 
doar că cina fusese servită cu mult timp în urmă şi că 
majordomul lui, Ralph, se retrăsese. Biroul era foarte 
întunecat, luminat doar de strălucirea Pământului care 
pătrundea prin fereastră şi de lumina mult mai slabă care 
venea de la ecranul care îi acoperea biroul. 

Bărbatul avusese dreptate în legătură cu amintirile lui 
Mika; înregistrarea era atât de întunecată încât Gorman 
trebui să se uite la ea pe întuneric ca să vadă ceva şi 
majoritatea nici nu avea vreun sens. Nu putu distinge 
decât câteva umbre care se mişcau sau care staţionau, 
apoi câte un tort sau o faţă zâmbitoare, doar amintiri din 
copilărie, aşa că petrecuse o seară plictisitoare 
încruntându-se la ecran, aşteptând să se întâmple ceva 
interesant. Apoi, chiar la sfârşit, găsi ceea ce căuta, o 
amintire atât de vie încât Mika nu a fost în stare să o 
ascundă şi, exact cum îl şocase şi îl speriase pe băiat, la fel 
îl şocă şi-l sperie pe Gorman. Nu îşi putea crede ochilor şi 
privi înregistrarea iar şi iar timp de câteva ore, ca şi cum 
ar fi fost mai bine aşa. Strecurându-se în umbră într-un loc 
în care pereţii negri păreau să se apropie din toate părţile, 
apărea un bărbat într-un costum negru cu un televizor în 
loc de cap. Era un moment de tranziţie, un moment în care 
nu se întâmpla nimic şi totuşi era îngrozitor. Faţa 
bărbatului pâlpâia în alb şi negru pe ecranul curbat de 
sticlă şi ochii lui priveau goi şi pierduţi, fără expresie, ca şi 
cum nu ar fi avut suflet. Stătea pur şi simplu undeva în 
întuneric strivind o pasăre care se zbătea fără rost în mâna 
lui. Dar nu durerea păsării îl sperie pe Gorman, nici lipsa 
de expresie din ochii bărbatului a cărui faţă pâlpâia pe 
ecran, ci faptul că faţa era a lui. Cumva, un copil refugiat 
din Barford North avea o amintire cu el în mintea lui, 
arătând ca un monstru. 


Îşi trezi majordomul şi îi ceru o cană de ciocolată caldă. 
Ralph sosi, somnoros, cu halatul pe el şi cu părul cărunt 
vâlvoi. 

— Bună seara, domnule! zise Ralph, politicos, aşezând o 
tavă pe birou. Vă mai pot ajuta cu ceva? 

— Da, bolborosi Gorman. Uită-te la asta. Gorman 
împinse tava deoparte şi rulă amintirea lui Mika din nou ca 
să se poată uita şi Ralph la ea. 

— Acela sunt eu? întrebă Gorman când se termină. 

— Este adevărat că seamănă mult cu dumneavoastră, 
domnule, răspunse Ralph cu nervozitate. 

— Dar asta e imposibil! strigă Gorman, înfierbântându- 
se imediat. Cum aş putea să fiu eu în mintea acelui băiat? 
Nu m-a întâlnit niciodată! E doar un golan murdar cu 
pantofii rupti! Cum îndrăzneşte să aibă un asemenea 
gând? Cum îndrăzneşte să mă imagineze cu un asemenea 
cap? 

Gorman încercă să ridice cana de ciocolată caldă la 
gură, dar mâna îi tremura atât de tare încât trebui să o 
pună din nou jos. 

— Atunci, trebuie să fie cineva care vă seamănă, 
domnule, zise Ralph, cu grijă. Cum să fiţi dumneavoastră 
dacă nu l-aţi cunoscut niciodată? De fapt, dacă mă uit mai 
bine, nasul are cu totul altă formă. 

— Serios? întrebă Gorman cu speranţă. Chiar crezi asta? 

— Fără nici o îndoială, minţi Ralph. 

Ralph luă tava şi se întoarse în pat, iar Gorman se ridică, 
se apropie de fereastră şi privi spre Pământ întrebându-se 
de ce era atât de speriat de amintirea unui băiat de 
doisprezece ani. 

„Şi nici măcar nu sunt eu, se linişti el. Dar poate ar fi 
bine să scap de el în orice caz. Nu, nu pot face asta, ar 
putea fi unul dintre cei mai buni.” 

Dar cum urma să se simtă, ştiind că avea de-a face cu un 
băiat care deţinea o asemenea imagine în minte? Gorman 
avea nevoie de aceşti copii speciali; erau singurii care ar fi 
putut să ducă la bun sfârşit ceea ce el plănuise. Dar 
crezuse că lor avea să le fie frică de el, nu invers. Cum ar fi 


putut să controleze un băiat de care îi era frică? Era ca şi 
cum ar fi avut un buzunar plin de artificii care încep să 
zboare. Îşi aduse aminte de ceea ce îi făcuse Ellie când era 
întinsă în coşciug, atunci, în Umbre, şi inima îi bătu mai 
tare. Dar îşi reaminti că sunt doar nişte copii şi până nu 
avea să-i spună lui Mika Smith ce putea să facă, băiatul nu 
ar fi ştiut nimic. 

„Eu sunt Mal Gorman şi acelui băiat îi va fi frică de 
mine.” 


Capitolul 32 


Mika şi Audrey merseră la Centrul de jocuri din prima 
seară în care se întorseseră din vacanţă, dar, în loc de 
primirea călduroasă la care se aşteptau de la prietenii lor, 
toţi se grăbiră către simulatoare fără să îi salute măcar. 

— Ce e cu ei? şopti Audrey. Nu i-am văzut de-o 
săptămână, de ce nu ne bagă în seamă? 

— Nu ştiu, răspunse Mika, privindu-i curios - păreau 
entuziasmați şi îşi dădu seama că se întâmplase ceva în 
intervalul de timp cât fuseseră ei plecaţi. 

Jucară vreo două runde singuri şi totuşi nimeni nu îi 
invită să li se alăture şi nu aflară motivul decât spre 
sfârşitul serii: în weekendul următor, avea loc un 
eveniment special la centrele de jocuri pentru copiii care 
nu ajunseseră mai departe în concurs. Cei de la FDT 
puneau multe premii la bătaie, printre care şi o mie de 
credite şi cupoane pentru mâncare adevărată, haine şi 
încălţăminte. 

— Deci nu ne urăsc, zise Audrey, când Tom trecu pe 
lângă ei ca şi cum nu i-ar fi văzut. Doar că le-a revenit 
speranţa. 

XXX 

Etapa finală a concursului avea loc în următorul 
weekend, aşa că Mika se hotări să exerseze nou-dobândita 
abilitate în pat, noaptea, în caz că i s-ar fi cerut să o facă 
din nou. Nu avea o bilă, aşa că folosi un bob de mazăre 
îngheţat, pe care îl luase pe furiş din congelator şi îl 
adusese în dormitor. Timp de jumătate de oră, se uită 
intens la el, încercând să impună să se întâmple ceva, şi 
când nu reuşi, începu să se întrebe dacă nu cumva doar îşi 
imaginase că o mişcase înainte, pentru că bobul de mazăre 
era imobil, dezgheţându-se pe pătură. Dar chiar când fu pe 
punctul de a se da bătut pentru că îi obosiseră ochii, bobul 
de mazăre începu să emane o lumină din interior. 
Entuziasmat şi puţin speriat, îşi pierdu concentrarea şi 
lumina pieri din nou. Era ca şi cum ar fi încercat să facă un 


foc din două bețe şi puţin bumbac - trebuia să sufli cu 
atenţie în cărbuni astfel încât focul să se aprindă, nu să se 
stingă. Mai dură un sfert de oră până reuşi să vadă lumina 
din nou şi de data asta o mişcă foarte puţin, se rostogoli o 
dată şi se opri, dar măcar reuşise. Se ridică brusc şi se lovi 
cu capul de patul de sus, apoi se întinse pe întuneric cu 
ochii larg deschişi, înspăimântat de el însuşi. Dar în 
noaptea următoare se entuziasmă de fiecare dată când 
bobul începu să emane lumină şi, odată ce învăţa să o facă, 
progresă cu rapiditate; în câteva ore, reuşi să-l facă să se 
rostogolească pe faldurile păturii lui Ellie. Până la sfârşitul 
celei de-a treia nopţi, reuşi să-l ridice în aer şi să-l 
rostogolească în faţa lui, ca şi cum s-ar fi aflat în apă 
fierbinte, şi până joi dimineaţă deja trecuse la obiecte mai 
mari. Asha intră pe neaşteptate în camera lui şi găsi o 
pereche de pantaloni suspendaţi în aer. Mika se sperie şi 
îşi luă ochii de la ei, aşa că pantalonii căzură pe podea şi 
încercă să facă să pară că avea treabă cu Lilian. 

— Pot să jur că tocmai ţi-am văzut pantalonii plutind, 
zise Asha. 

— Poftim? întrebă Mika, încruntându-se, ca şi cum nu ar 
fi ştiut la ce se referă. 

— Pantalonii tăi... zise mama lui, nedumerită. Se uită la 
ei pe podea pentru un timp. Cred că o iau razna, murmură 
ea şi ieşi din cameră scuturându-şi capul a neîncredere. 


Capitolul 33 


Când Mika se trezi vineri dimineaţă, simţi o durere în 
coapsă ca şi cum şi-ar fi amintit ce i se întâmplase. Se 
dădu jos din pat, se îmbrăcă şi privi pe fereastră la norii 
care se rostogoleau cu strângere de inimă. Simţea ceva, ca 
o aşteptare tensionată şi concentrată, ca o pisică la pândă, 
şi se simţi obosit şi nu voia să se gândească la nimic, voia 
doar să fie un puşti normal într-o dimineaţă obişnuită. Dar 
aveau să vină după el mai târziu, aşa că nu era o zi 
normală şi el nu era un copil ca oricare altul; el putea 
mişca obiecte cu ochii. Se întoarse şi o văzu pe Ellie 
zâmbindu-i din una din poze. O Ellie de şapte ani cu dinţi 
lipsă şi o cicatrice pe bărbie, făcută după o căzătură. Luă o 
gură mare de aer, se ridică şi se pregăti de şcoală. 

Colegii lui erau entuziasmați datorită noului eveniment 
care avea loc la acel sfârşit de săptămână şi Mika observă 
că doamna Fowler se purta ciudat. Nu certase pe nimeni, 
chiar dacă unii dintre ei ridicaseră vocile, şi, în timp ce ei 
îşi beau vitaminele, ea începu să plângă şi plecă grăbită 
din clasă murmurând ceva despre coşurile de gunoi care 
trebuiau verificate. După-amiază, le ură tuturor noroc 
înainte ca ei să plece la Tabăra de Sănătate cu vocea 
tremurând şi un şerveţel boţit în mâini. Mika îi atrase 
privirea şi îşi dădu seama că ea plângea pentru ei. 

— Baftă, Mika! zise ea, atingându-i braţul cu blândeţe în 
timp ce trecu pe lângă el. Am auzit că în seara asta pleci 
pentru ultima etapă a concursului? 

— Da, zise Mika. Mă iau la ora şase. 

— Atunci, ai grijă şi să te distrezi, zise ea cu lacrimi în 
ochi. 

— Mulţumesc, doamnă Fowler, răspunse ea. 

Nu putea fi supărat pe ea. Orice s-ar fi întâmplat, nu era 
vina săracei doamne Fowler; îi ştia pe toţi de când aveau 
cinci ani. Îi iubea. 

XXX 
După ce terminară exerciţiile din tabără, colegii lui Mika 


alergară până în oraş, la centrul de jocuri. Erau toţi în 
formă acum, aşa că parcurseră cu uşurinţă cei trei 
kilometri şi nici măcar nu fură obosiţi când ajunseră. Mika 
merse pe jos până acasă, în direcţia opusă, ca să-şi facă 
bagajul. Părinţii lui plecaseră mai devreme de la serviciu 
ca să mai stea cu el până la plecare, dar Mika îşi dori să nu 
o fi făcut; Asha vorbea încontinuu, agitându-se în legătură 
cu ceea ce avea să ia la el, iar David nu voia să stea jos şi 
se plimba în jurul canapelei. 

— Nici măcar nu ne-au spus pentru cât timp vei fi plecat, 
se plânse Asha, cu nişte sendvişuri în mână. Cum ar trebui 
să ştiu câtă mâncare să îţi pun la tine? 

Mika se simţea ca şi cum în loc de stomac avea o gaură 
mare, aşa că nu îi stătea gândul la mâncare. 

— Ce ai pus e destul, zise el, luând sendvişurile şi 
punându-le în geantă. Oricum ne vor da mâncare acolo. 

— Aş vrea să ne fi spus unde te duc, zise David, 
încruntat. Nu îmi place să nu ştiu. 

— Nu e decât pentru două zile, zise Mika. 

— Să ne suni de îndată ce ajungi acolo, continuă David 
pe un ton ferm. 

— Dacă pot, răspunse Mika. 

— Şi să nu vorbeşti cu străinii, adăugă tatăl lui. 

— Dar toţi vor fi străini, tată, zise Mika. 

— Ştii la ce mă refer, spuse David, morocănos. Şi să nu 
faci nimic mai periculos. 

— Nu o să fac, zise Mika. Am promis deja. Fără arme cu 
harpon sau jocuri periculoase. 

— Nu uita să îţi iei obiectele de toaletă, spuse Asha. 

— Nu uit, zise Mika. Nu vreau să fiu descalificat pentru 
că miros urât. 

— Nu e nevoie să fii obraznic, Mika. 

Erau atât de agitaţi încât îl enervau şi nu voia să se 
certe cu ei chiar înainte să plece, aşa că se ascunse la 
toaletă ca să poată fi singur, dar chiar când închise uşa îl 
strigă Lilian din buzunar. 

— Ce vrei? şopti Mika, nervos. Sunt la toaletă. Şi o 
scoase din buzunar numai ca să se poată uita urât la ea. 


— Scuze, zise Lilian, arătând ruşinată într-un mod foarte 
drăguţ. Helen vrea să îţi vorbească. 

— Helen? zise el, fără să creadă. Helen a mea? 

— Da. 

— Repede! o grăbi Mika. Fă-mi legătura! 

Fu foarte uşurat să îi vadă chipul, dar fu şocat de felul în 
care arăta; arăta cu totul diferit; părul ei de vrăjitoare, 
lung şi cărunt, fusese tuns scurt şi coafat în bucle aranjate, 
purta cercei de perle şi o rochie înflorată cu guler dantelat. 
De fapt, arăta exact ca una dintre femeile în vârstă care 
locuiau în tumul lui, care se uitau dezaprobator la el ca şi 
cum băieţii nu ar fi trebui să aibă voie acolo. Nu îi venea să 
creadă că alesese să arate aşa. Mai purta şi o brățară 
ciudată de metal, care nu se potrivea cu restul ţinutei şi 
era ghemuită, ca şi cum se ascundea. Lângă ea era o masă 
ornată ale cărei picioare erau acoperite, iar în spatele ei 
Mika putea vedea câţiva alţi oameni în vârstă care purtau 
coifuri de petrecere. = 

— Bună, frumosule, şopti Helen. Îmi pare bine să te văd! 

— Şi mie, zise Mika, repede. Unde eşti? 

— La o petrecere de zi de naştere, şopti ea. Dar nu e 
cine ştie ce. Jumătate din invitaţi au adormit, iar cealaltă 
jumătate nici nu îşi dau seama că sunt aici. Ai găsit 
scrisoarea de la mine? 

— Nu! răspunse Mika, înnebunit. Tata a deschis 
pachetul de biscuiţi şi i-a aruncat la gunoi! 

Helen rămase blocată. 

— O, nu, zise ea, părând îngrijorată. Deci nu ştii 
Secretul? 

— Nu! zise el, dornic. Spune-mi-l acum! 

— Nu am timp, zise ea, grăbită. Incă mai eşti în concurs? 

— Normal că sunt! răspunse el. Mă sperii, Helen. Ce 
ştii? 

— Eşti într-un mare pericol, zise ea. 

— Da, asta ştiu, spune-mi altceva! insistă el. 

— Trebuie să te retragi din concurs, zise ea, uitându-se 
cu îngrijorare peste umăr... Şi stai departe de centrele de 
Jocuri! 


— Nu pot! răspunse Mika, înnebunit. Am ajuns în etapa 
finală şi vin să mă ia în mai puţin de o oră. Dacă nu mă 
duc, nu o voi găsi pe Ellie! 

Dintr-odată, două perechi de picioare groase îmbrăcate 
în colanţi maro şi fuste albe apărură în spatele lui Helen şi 
ea se uită peste umăr. 

— Fir-ar să fie! zise ea printre dinţi. Trebuie să plec! 

— Nu! zise Mika, disperat. Spune-mi Secretul! Spune-mi 
unde eşti! 

Deodată, un braţ musculos apăru şi o trase pe Helen de 
umăr, iar Mika auzi o voce. 

— Nu, nu, doamnă Gelt. De ce vă ascundeţi în spatele 
mesei? Acum hai să ne întoarcem la scaunul 
dumneavoastră, aşa, fiţi cuminte şi o să vedem dacă primiţi 
o felie de tort delicios. 

— Dă-mi drumul, brută! zise Helen, pălmuind mâna care 
o ţinea puternic de umăr. Cum îndrăzneşti! 

— Haideţi acum, doamnă Gelt, se auzi vocea 
amenințătoare. Dacă nu faceţi aşa cum vă spunem, va 
trebui să vă aşezăm pe treapta pentru neastâmpăraţi. Fiţi 
cuminte şi daţi-mi telefonul. 

— Nu! 

Mika auzi o încăierare şi înjurături, apoi telefonul lui 
Helen zbură prin aer şi ajunse în mijlocul a ceva alb şi 
moale şi Mika îşi dădu seama că era tortul, pentru că reuşi 
să vadă flori albe de cremă şi lumânări rupte. 

— Doamnă Gelt! se auzi o voce indignată. Vai de mine! 
Ce comportament dezgustător! Tocmai aţi distrus un tort 
atât de frumos! Zece minute pe treapta pentru 
neastâmpăraţi! 

— Salvează-te! strigă Helen în timp ce era trasă înapoi. 
Să nu te duci! apoi ecranul se închise şi nu o mai văzu pe 
Helen. 

Mika se holbă la ecranul gol pentru treizeci de secunde, 
nevenindu-i să creadă. Unde era? Şi de ce îi spuneau 
„doamnă Gelt”? Numele ei era Helen Green, nu Gelt. Era 
foarte îngrijorat în legătură cu ea, dar era şi enervat, 
pentru că era deja a doua oară când încercase să-l ajute şi 


îl îngrijorase chiar mai tare, fără să-i spună ceva folositor. 
Oricum, nu se ducea la Centrul de jocuri şi nu putea să se 
retragă din concurs, pentru că asta ar fi însemnat să 
renunţe la Ellie. Mai bine i-ar fi zis alte lucruri, ca secretul 
de care tot vorbea sau unde se afla. De ce îi spusese să nu 
se apropie de centrele de jocuri? Ce avea să se întâmple 
acolo? Noul eveniment îi veni în minte, care avea loc în 
acel sfârşit de săptămână şi simţi un val de panică. O 
îndesă pe Lilian în buzunar, plecă din toaletă şi alergă pe 
lângă părinţii lui înspre uşă. 

— Unde te duci? întrebă Asha cu asprime. Nu poţi ieşi 
acum! Trebuie să ajungă! 

O putea auzi pe mama lui strigând în timp ce fugi pe 
scări, dar o ignoră şi alergă şi mai tare. Trebuia să-i 
vorbească lui Kobi înainte să plece, să se asigure că avea 
să nu se ducă la Centrul de jocuri. Incercă să-l sune, dar 
Kobi nu răspunse. 

— Cât timp mai am până vin să mă ia? o întrebă pe 
Lilian. 

— Cincizeci şi trei de minute, răspunse ea. 

Începu să alerge cu putere până la turnul lui Kobi. Toată 
lumea era acasă, deci era linişte. Nu bătea vântul, iar în 
linişte se simţea ca şi cum norii îl apăsau, iar zumzetul 
pilonilor făcea aerul să pară ca un fel de gaz. Totul părea 
să se pregătească pentru o mare explozie. In partea 
cealaltă a oraşului, văzu o siluetă singuratică pe alee şi, 
când se apropie de ea, îşi dădu seama că era Tom care 
mergea înspre Centrul de jocuri. Se opri alunecând, dar 
Tom nici nu se opri şi trecu pe lângă el ca şi cum nici nu l- 
ar fi văzut. 

— Tom! strigă Mika după el. Aşteaptă! 

Tom se întoarse şi lumina lui se întunecă, ceea ce îl făcu 
pe Mika să se simtă inconfortabil. 

— Ce vrei? întrebă Tom nerăbdător. Mă duc la Centru. 

— Concurezi în noul eveniment? întrebă Mika. 

— Da, zise Tom. Şi am întârziat deja, pentru că a trebuit 
să o ajut pe mama; e bolnavă, la pat. Ce vrei? 

— Vreau să te ajut, zise Mika. 


Tom roşi şi îşi abătu privirea. 

— Vreau să îţi dau nişte bani, zise Mika. O să vindem 
maşina pe care am câştigat-o. 

— Abia dacă mă cunoşti, zise Tom, ruşinat. Nu poţi face 
asta. 

— Dar asta vreau, zise Mika. Dacă nu mă trăgeai tu în 
tren atunci, nici nu aş fi în concurs. Gândeşte-te că sunt 
chipsuri sau tăiţei. Îi vrei cu adevărat atunci când ţi-e 
foarte foame, apoi când mănânci jumătate, deja te-ai 
săturat şi mai şi împărţi. 

— Banii nu sunt chipsuri sau tăiţei, zise Tom. Oricum, nu 
am nevoie de ajutorul tău, weekendul ăsta pot să câştig o 
mie de credite şi singur. 

Tom începu să se îndepărteze, dar Mika îl prinse de 
mână şi îl trase înapoi. 

— Te rog, nu te duce la Centru! zise Mika. Ia banii de la 
mine şi du-te acasă la mama ta. 

— Ce e cu tine? răspunse Tom, enervat, dându-i jos 
mâna lui Mika. Te porţi ciudat. 

— Te rog! zise Mika. 

Se lăsă o tăcere jenantă, şi Mika simţi cum camerele de 
supraveghere erau orientate spre ei. Era groaznic. Voia să- 
i spună lui Tom că se afla în pericol şi să nu se ducă la 
Centru, dar nu îndrăzni. Un cuvânt greşit spus la repezeală 
ar putea să-i facă să dispară, ca Ellie. 

— Nu crezi că sunt destul de bun să câştig, nu-i aşa? zise 
Tom. 

— Ba sigur că eşti, răspunse Mika alarmat. Nu asta 
vreau să spun. 

— Atunci ce vrei să spui? întrebă Tom. Părea jignit şi 
confuz şi nu aşteptă răspunsul pe care Mika oricum nu i-l 
putea oferi. 

— Trebuie să plec, zise el. Pot să am grijă de mama; nu 
am nevoie de ajutorul tău. 

Mika îl privi îndepărtându-se cu sentimentul îngrozitor 
că nu avea să-l mai vadă niciodată. 

XXX 


Kobi deschise uşa, cu părul legat la spate şi un bec legat 


în jurul capului. Pentru prima, dată Mika îi văzu ochii, 
nasul şi gura, toate în acelaşi timp. Arăta nobil şi pentru o 
clipă Mika şi-l închipui ca un prinţ călărind într-un deşert. 

— Bună! zise Mika. 

— Bună! zise Kobi cu un zâmbet surprins. Avea un pix 
ciudat în mână şi jumătate de covrig în cealaltă. Se dădu la 
o parte pentru a-l lăsa pe Mika să intre, iar Mika îşi făcu 
loc printre resturile de roboţi care erau înşirate pe jos. Nu 
mai văzuse atâtea lucruri îngrămădite într-un apartament 
niciodată, chiar şi al lui Helen părea ordonat în comparaţie 
cu al lui Kobi. Peste tot erau munţi de roboţi dezmembraţi, 
chiar şi în bucătărie, pe toate suprafeţele de lucru şi în loc 
de televizor şi de canapea era o masă luminată de o lampă 
puternică. 

— Fac acei pisoi, zise Kobi. Pentru Audrey. 

— Tatăl tău e acasă? întrebă Mika, privind înspre uşa de 
la dormitor. 

— Nu, zise Kobi, e la muncă. 

Doi dintre pisoi erau terminaţi şi se jucau împreună pe 
masă, în timp ce cel de-al treilea era imobil, aşteptând să-i 
fie ataşat capul. 

— Nu ştiu cum îi faci, zise Mika cu admiraţie, uitându-se 
la roboţei. 

— Cu răbdare, zise Kobi. M-a învăţat tata la început, 
când eram mai mic. Se pare că nu mă opream din plâns 
decât dacă îmi dădea nişte cablu şi o şurubelniţă. El studia 
roboții industriali înainte de Ciumă. Acum repară borgi 
Maid Maud - ştii tu, cei care merg prin birouri să vândă 
sirop de zmeură. 

— Ce păcat! spuse Mika. 

— Da, zise Kobi. Se aşeză la birou şi muşcă din covrig. 
Se mişcă ceva în colţul camerei şi Mika îşi dădu seama că 
un corb argintiu stătea pe un morman de bucăţi de roboţi, 
uitându-se la ei. A 

— E Nevermore, zise Kobi. Incă nu poate să zboare, dar 
o va face într-o zi. Vino aici, Nevermore! 

Corbul îşi deschise aripile şi sări pe masă, apoi făcu 
câţiva paşi pe ea, ţanţoş, iar pisoii încercară să-i atace 


ghearele. 

— Bună, Nevermore! zise Mika. 

— Craaaa! răspunse Nevermore, prietenos. 

— Deci? zise Kobi uitându-se cu atenţie la Mika. Nu ar 
trebui să pleci în curând? 

— Ba da, zise Mika. 

Kobi se uită la el. 

— Atunci ce faci aici? 

— Nimic, răspunse Mika, ridicând din umeri. Doar mă 
întrebam dacă te duci la Centrul de jocuri weekendul ăsta. 
Işi întinse degetele şi Nevermore le ciuguli uşor cu ciocul 
lui de metal. 

— Desigur că nu, zise Kobi. E plin de nebuni. Ai venit 
aici numai să mă întrebi asta? 

— Doar mă întrebam, zise Mika. 

Kobi se uită la Mika ca şi cum ar fi încercat să descifreze 
un cod, apoi se întoarse şi scoase de sub nişte fire un pix şi 
o bucată de foaie de plastic şi scrise: 

„Dacă nu poţi să o spui, scrie.” 

Mika se holbă la cuvintele de pe hârtie şi se simţi 
copleşit de lacrimi. Kobi se uită la Mika pentru câteva clipe 
şi mai scrise: 

„Ştiu că ştii anumite lucruri. Şi eu.” 

Mika luă pixul şi scrise: 

„Se va întâmpla ceva rău la centrele de jocuri.” 

Se uitară unul la celălalt, Kobi dădu din cap în semn că 
este de acord şi apoi rupse hârtia în mai multe bucățele. 

XXX 

Mika alergă până acasă şi ajunse tocmai la timp; un 
bărbat sosi la uşa apartamentului în acelaşi timp cu el. În 
timp ce îşi luară la revedere, Asha îl îmbrăţişă atât de tare 
încât îi deformă tricoul şi trebui să-i desfacă degetele de 
pe gâtul lui ca să poată pleca. 

— Ne vedem duminică, zise el. Se uită în ochii ei 
sperând să fie adevărat şi inima lui se umplu de durere, ca 
şi cum nu avea s-o mai vadă niciodată. 

— Baftă! zise David, emoţionat. Să-i faci praf. 

— O să încerc, răspunse Mika, înghiţindu-şi lacrimile. 


„Poate data viitoare când ne vedem va fi şi Ellie cu 
mine.” 

Îşi duse mâna la buzunarul din spate să verifice dacă 
imaginea cu leii încă era acolo. Începuse să se strice - nu 
numai că se luptase cu rechini cu ea în buzunar, dar se mai 
şi aşezase pe ea de multe ori, aşa că unele zone erau mai 
şterse. 

Uşa de la apartament se închise şi bărbatul se îndreptă 
înspre scările care duceau pe acoperiş. 

— Unde mă duceti? întrebă Mika. 

— Capul Wrath, răspunse bărbatul. Apoi continuă să 
meargă în tăcere şi Mika îl urmă, emoţionat. 


Capitolul 34 


Mal Gorman îşi văzu reflexia în geamul de la nava lui cu 
şofer şi inima parcă i se opri. De când văzuse amintirea lui 
Mika nu se putea abţine să nu se imagineze cu un televizor 
în loc de cap. Scotoci după pastilele lui Veşnicia şi încercă 
să ia una, dar nu ajunse în gura lui, ci căzu pe podea. 

— Fir-ar să fie! blestemă el, încercând să se aplece. Era 
prea departe de el şi îl dureau genunchii, aşa că se uită 
urât la ea în timp ce îşi luă alta din flacon. 

Era pe drum spre unul din marile centre de jocuri din 
Birmingham pentru a fi prezent la deschiderea pentru noul 
eveniment. 

— Se pare că au venit în număr foarte mare, domnule, 
zise şoferul în timp ce ateriză pe acoperişul Centrului de 
jocuri. Cred că toţi puştii de doisprezece şi treisprezece 
ani sunt aici şi sunt sigur că e la fel şi în toate celelalte 
centre. 

— Ar face bine să fie aşa, bolborosi Gorman. 

Se uită pe geam. Începuse să plouă, dar în ciuda acestui 
fapt zona din jurul Centrului era plină de copii. Lumina 
albastră care pulsa pe faţa clădirii Centrului îi colora în 
tonuri fantomatice şi feţele lor palide erau îndreptate în 
sus, arătând ca nişte perle ude pe o farfurie murdară. 

Pe acoperiş, Gorman era aşteptat de un grup de oameni: 
directorii şcolilor, primarul, managerii centrelor de jocuri 
şi instructorii de la Tabăra de Sănătate, îngrămădiţi şi 
posaci, ţinându-şi umbrelele cu stoicism pentru a nu fi 
luate de vânt. Gorman îi ignoră, cobori din navă şi merse 
până la margine pentru a se uita la copiii de jos. Îşi verifică 
ceasul. Mai era mai puţin de jumătate de minut până la 
deschiderea uşilor. 

— Bun, zise el când uşile fură deschise la ora şapte fix şi 
mulţimea înaintă. 

— Excelent! continuă el, văzând o fată care fu împinsă şi 
căzu într-o băltoacă. Aşa vă vreau. 

Intră în Centru printr-o uşă de pe acoperiş şi fu urmat 


de grupul de oficiali. Aveau să-l însoţească pentru un tur al 
Centrului, apoi să ia împreună cina festivă. Inăuntru era 
aglomeraţie şi zăpuşeală şi lucrătorii alergau de colo-colo, 
cu pregătiri de ultimă oră, în timp ce copiii tot mai intrau. 
Turul era condus de managerul Centrului, care îi arătă 
totul din spatele ferestrelor secrete. Priviră în jos către 
mallul de deasupra barului de shake şi se uitară la copiii 
care intrau în camerele de joc de la o fereastră de 
deasupra uşii. Gorman se plictisi rapid; pentru ceilalţi 
vizitatori era prima oară când vedeau un centru de jocuri, 
dar el le ştia ca în palmă, aşa că nu avea nevoie de un tur. 
El voia doar să meargă în Camera de Implanturi. 

— De ce îmi arăţi asta? întrebă el, nerăbdător, când 
managerul îi conduse în cantina pentru muncitori. Crezi că 
mă interesează unde vă luaţi prânzul? Nu mă mai faceţi să- 
mi pierd timpul şi duceţi-mă să-i cunosc pe cei care vor 
face implanturile. 

— Da, domnule, răspunse managerul, roşind. Pe aici, cu 
toţii. 

Camera de Implanturi arăta ca o cameră rece de spital. 
Avea o masă lungă de metal în mijloc, un şir de chiuvete de 
metal pe un perete şi rafturi pentru depozitare pe cel opus. 
Cei care se ocupau de implanturi purtau halate albe lungi 
şi despachetau cutii cu echipament pe masă. Când Mal 
Gorman şi ceilalţi vizitatori intrară, se lăsă liniştea şi se 
întoarseră spre ei. Gorman le studie trăsăturile, căutând 
semne de slăbiciune. Ceea ce erau pe cale să le facă acelor 
copii nu era uşor dacă aveau măcar o fărâmă de emoție în 
ei. Le studie detaliile referitoare la ocupaţie de pe tablete 
şi observă satisfăcut că trei dintre ei erau controlori de 
trafic ieşiţi la pensie. 

— Are vreunul dintre voi copii sau nepoți care au vârsta 
necesară pentru a veni la centre? întrebă el, privindu-i cu 
ochii lui cenuşii. 

Dădură din cap în semn că nu. 

— Foarte bine, zise Gorman, ştiu că aţi fost deja 
întrebaţi, dar am vrut să mă asigur. Ştiţi cât de important 
este ca aceste implanturi să fie introduse corect? 


Toţi dădură din cap afirmativ. 

— Sper că aşa e, pentru că, dacă moare vreun copil, nu 
veţi fi plătiţi. Mai mulţi au pierit în timpul testărilor din 
cauza unor greşeli stupide care ar fi putut fi evitate. 

Continuă să analizeze feţele celor din cameră. Privirea îi 
căzu pe o femeie din spatele grupului ale cărei trăsături 
păreau mai blânde decât ale celorlalţi. Se uită la tabletă şi 
descoperi că lucrase la o grădiniţă. 

— Tu, zise el, indicând-o cu degetul. Pleacă! 

Ea sări, speriată. 

— De ce? strigă ea. Ce am făcut? 

— Nu-mi place de tine, răspunse el. Pleacă acum! 

— Vă rog! îl imploră ea. Am nevoie de asta! Am nevoie 
de bani! 

— Asta e, zise Gorman, concediind-o cu un gest scurt al 
mâinii. Ea părăsi camera plângând, iar Gorman continuă 
analiza bărbaţilor şi femeilor care rămăseseră. Apoi dădu 
din cap satisfăcut că erau toţi la fel de lipsiţi de emoţii cum 
şi arătau. 

— Să îmi spună cineva ce se va întâmpla duminică, ceru 
el. 

O femeie făcu un pas înainte. Lui Gorman i se păru că 
avea trăsături speciale şi ciudate, fără sprâncene şi gene şi 
cu dinţi mici, depărtaţi, ca de copil. 

— Toţi copiii de doisprezece şi treisprezece ani, zise ea, 
cu excepţia mutanţilor, vor primi un implant. 

— Da, zise Gorman. Ştia asta deja, dar voia ca ea să o 
spună cu voce tare ca să fie sigur că îşi înţelesese 
misiunea. 

— Descrie-mi procedura exact. 

— Am pus un ecran deasupra uşilor din centre, continuă 
ea. Arată ca o reclamă mare pentru noul eveniment, dar 
scopul este ca aceia care aşteaptă afară să nu poată vedea 
ce se întâmplă înăuntru. Duminică, vor veni aşteptându-se 
să câştige multe premii şi bani şi atunci le vom pune 
implantul. Durează mai puţin de trei secunde pentru 
fiecare copil, aşa că, până îşi vor da seama că ceva nu este 
în regulă, va fi prea târziu. După efectuarea implantului, 


nici nu îşi vor aduce aminte cum îi cheamă şi vor face tot 
ceea ce li se cere. Apoi li se va da un număr şi o cască de 
polistiren şi le vom spune să urce pe scările către acoperiş. 
Ar trebui să se ia unul după altul, ca oile. Cargobotul va 
lua câte o sută o dată la Capul Wrath şi ar trebui să 
terminăm totul până la ora opt şi jumătate. 

— Bun, zise Gorman mulţumit. Spune-mi ce veţi face cu 
mutanţii. 

— Mutanţilor nu le putem pune implantul, continuă 
femeia, pentru că au creierul diferit de cel al copiilor 
normali, aşa că implanturile nu funcţionează. 

— Şi ce veţi face cu ei? interveni Gorman. 

— Când intră un mutant, va trebui să-i facem o injecție 
cu un tranchilizant pentru a-i adormi, ca să poată fi 
transportaţi la Capul Wrath şi închişi. 

— Bun, zise Gorman. Fiţi foarte atenţi să nu faceţi 
greşeli cu mutanţii, sunt foarte valoroşi. Daţi-mi să văd un 
implant. 

Femeia îi întinse unul în palmă. Era un disc rotund, 
argintiu, cam de mărimea unei monede, cu nişte ţepuşe 
urâte ieşind din el. Sub disc se afla o mică placă de bază şi 
un sigur fir, de grosimea unui fir de păr. 

— Odată ce se fixează pe fruntea unui copil, totul arată 
foarte bine, zise femeia. Ţepuşele sapă adânc în craniu, 
ţinându-l pe loc şi firul se ataşează singur, ceea ce 
înseamnă că în mai puţin de două secunde va găsi cervixul 
drept şi se fixează. 

— Minunile ştiinţei moderne, zise Gorman, întorcând 
implantul în mână. Pentru prima dată copiii vor face ceea 
ce li se cere. Ar fi trebuit să le inventăm cu ani în urmă. 

Apoi faţa i se întunecă şi continuă enervat: 

— Dar este păcat că nu funcţionează pe mutanţi. 

Îi dădu femeii implantul înapoi oftând. 

— Se pare că te pricepi, zise el. Apoi se întoarse către 
manager. 

— Cum ies de aici? 

— Nu vreţi să rămâneţi pentru festivitate, domnule? 
întrebă managerul, încercând să nu pară uşurat. 


— Nu, răspunse Gorman. Mâine, îmi mut oamenii la 
Capul Wrath, am lucruri mai importante de făcut. 

— O să aduc pe cineva să vă arate drumul, domnule, zise 
managerul. 

Singur din nou în navă, Gorman îşi lăsă capul pe spate şi 
închise ochii. Nava începu să se ridice în întuneric şi el 
alunecă într-un somn uşor, dar, înainte să adoarmă cu 
adevărat, simţi ceva ciudat în gură. Pe jumătate adormit, 
lăsă obiectul să-i cadă în palmă, unde se deschise, verde şi 
suplu. Era o frunză, o frunză mare, aproape cât mâna lui. 
Se uită uimit la ea câteva secunde, apoi clipi şi frunza 
dispăru. 


Capitolul 35 


Mika îşi dădu seama că la Capul Wrath nu avea să 
găsească un complex de vacanțe cu palmieri unduitori şi 
nisip auriu, dar nu se aştepta să se simtă ca şi cum ar fi 
ajuns în iad - Capul Wrath era un pumn de pământ între 
valurile mării de pe coasta de nord a Scoției. Stâncile erau 
ascuţite şi întunecate, fără plaje, aşa că valurile şi rocile se 
aflau în contact continuu. Pe fâşia îngustă de pământ care 
se îndepărta de stânci se putea vedea nişte verdeață, dar 
numai puţin şi dispărea; pe măsură ce se apropiau se 
vedea o fortăreață imensă, monstruoasă, ca şi cum 
rădăcinile noii clădiri ar fi otrăvit pământul din jurul ei. 
Era comoara lui Mal Gorman; una dintre cele zece noi 
fortărețe imense în formă de inel construite în nord. Era 
un cilindru găurit, din metal negru, cu mii de ochi galbeni; 
turnurile din Barford North arătau ca nişte case din turtă 
dulce în comparaţie cu acel monstru de pe vârful stâncii. 
Se înălța mai sus de nori şi nava micuță în care era Mika 
trebui să urce abrupt pentru a trece peste ea. Nava trecu 
peste prima parte şi cercul interior o înghiţi, încercuind o 
gaură mare în pământ care fusese săpată pentru a fi un 
hangar subteran. 

Mika auzi un zgomot destul de puternic încât ar fi putut 
deschide cerurile şi o pereche de Pod Fighters ieşi din el 
ca nişte viespi dintr-un stup. Nu mai văzuse niciodată o 
navă Pod Fighter adevărată şi simţi un val de adrenalină 
prin vene. Navele dispărură din vedere într-o secundă, 
spintecând norii. 

— Uau! şopti el. 

Nava plonja în hangar ca o pietricică într-o fântână şi 
ateriză. Uşa se deschise şi Mika se dădu jos în spaţiul slab 
luminat. In jurul lui erau sute de nave Pod Fighter, aşezate 
în rânduri ordonate. Păreau noi, ca scoase de curând din 
fabrică, fără să fie folosite vreodată, şi străluceau în 
lumina slabă. 

Putea auzi zgomotul valurilor izbindu-se de stânci la 


doar câţiva metri depărtare şi vântul şuiera, chiar dacă se 
aflau sub pământ. Tremură şi se gândi că nu şi-ar fi putut 
imagina un loc mai ostil şi mai neprimitor decât acela. Un 
bărbat în uniformă făcu un pas înainte. Pe epoleţi avea trei 
linii aurii. 

— Bine ai venit la Capul Wrath! zise bărbatul, politicos. 
Te rog să mă urmezi. 

— Dar geanta mea? întrebă Mika, uitându-se îngrijorat 
înapoi spre navă. 

— Nu îţi face griji, răspunse bărbatul. O va aduce 
cineva. 

Trecură printre rândurile de nave Pod Fighter spre un 
lift în peretele de rocă din partea cealaltă. Arăta dezolant 
şi avea un grilaj în loc de uşă. Mika se urcă în el, nesigur, 
şi liftul păru să urce întruna până se opri la un moment 
dat, dar fu mai bucuros când se deschise din nou şi se trezi 
într-un loc mai călduros şi mai bine luminat. Totul era alb 
şi părea o casă nouă în care nu se mutase încă nimeni. 
Podeaua albă şi strălucitoare nu avea nici măcar un semn 
şi Mika se simţea ca şi cum el ar fi fost primul care călca 
pe ea. 

Trecură pe lângă multe uşi înainte să ajungă într-un 
spaţiu mare încercuit de pereţi de sticlă. Lui Mika i se păru 
că seamănă cu o cuşcă de animale din grădinile zoologice 
de dinainte de Ciumă. Era până şi un paznic la uşă. Se uită 
în jur sperând să vadă ferestre către exterior, dar nu erau. 
În mijlocul spaţiului era un loc comun unde erau mese 
albe, curbate, scaune şi câteva canapele de plastic în faţa 
unui ecran pe un perete. In jurul acelei zone erau toalete şi 
douăsprezece alte uşi care dădeau în nişte camere mai 
mici. Bărbatul îl conduse către una din acele camere şi pe 
Mika îl trecu un fior când îşi citi numele, scris cu litere 
roşii, pe una din uşi şi îşi dădu seama că făcuse parte din 
acel loc de dinainte ca el să ajungă. Bărbatul deschise uşa 
şi se dădu la o parte pentru a-l lăsa să intre. 

— Te poţi schimba în uniformă, zise bărbatul. Vor veni 
să-ţi ia hainele. 

— Bine, răspunse Mika. 


Mika intră în cameră şi când uşa se închise în spatele lui 
se simţi copleşit de sentimentul de claustrofobie. In 
cameră erau un pat, un dulap şi un birou cu o oglindă 
deasupra lui, totul alb. Nu avea nici o fereastră şi aerisirea 
se făcea printr-o gură de ventilaţie de deasupra uşii. Pe pat 
erau aranjate cu grijă o tavă cu mâncare şi uniforma pe 
care trebuia să o îmbrace. Apăru Awen, mirosi mâncarea şi 
dispăru din nou, iar Mika îşi dori să fi putut face acelaşi 
lucru; mâncarea era un fel de curry, dar arăta ca voma. O 
puse în dulap ca să nu fie nevoit să se uite la ea. 

Până şi uniforma era albă, cu o dungă neagră pe braţe şi 
pe pantalon. Era făcută dintr-un material subţire şi elastic, 
special pentru a te putea mişca în voie în el. Mai era şi o 
pereche de pantofi care păreau şosete cu tălpi cauciucate. 
Erau cele mai ridicole încălțări pe care le văzuse Mika 
vreodată, dar când le luă în mână o simţi pe Ellie. Inima 
începu să-i bată mai tare şi se uită în jur ca şi cum ar fi 
putut s-o vadă în spatele lui, entuziasmat de un val de 
optimism. Se schimbă repede şi un bărbat veni să-i ia 
hainele, nelăsându-i nimic personal, în afară de imaginea 
cu leii. 

— Mănâncă şi culcă-te devreme, îi zise bărbatul. Mâine 
va fi o zi foarte plină şi vrem să te odihneşti. 

Mika nu avea chef nici de somn, nici de mâncare. Stătea 
întins în pat; era tare şi perna era subţire şi avea logoul 
FDT brodat pe ea. O dublă şi şi-o puse sub cap, apoi privi 
în sus şi văzu o cameră de supraveghere pe perete 
îndreptată spre el. 

„Nu mai are rost să se ascundă acum, ca în vacanţă”, îşi 
spuse el, nefericit. 

Câteva minute mai târziu, auzi o bătaie uşoară la uşă. O 
deschise şi fu uşurat să o vadă pe Audrey. 

— Hei! Frumoşi pantofi! zise ea, zâmbind. 

— Super, nu-i aşa? răspunse el, ridicând un picior şi 
uitându-se la el. Cred că o să-i rog să mi-i dea să-i port şi 
acasă. 

Ea râse. Arăta diferit în uniforma albă cu dungă neagră, 
mai matură şi mai serioasă, dar impresia fu ruinată când 


ea îşi dădu jos pantofii-şosetă şi sări pe pat. 

— Nu poţi sări bine pe el, zise ea, cu ochii ei năstruşnici 
strălucind. 

El o privi sărind în sus şi-n jos pe pat ca o zână nebună 
şi îşi dori să fie ca ea, atât de liniştită, optimistă şi 
sfidătoare. „Dar ea se purta aşa numai pentru că nu ştia 
nimic”, gândi el. 

— Camera aceea te supraveghează, zise el, arătând spre 
ea. Mai bine te-ai purta frumos. 

— Nu-mi pasă, zise ea, scoțând limba la ea. Nu-i aşa că 
mâncarea a fost oribilă? Arăta ca voma. Nu am mâncat. 

— Nici eu. 

— Spune-le acolo la bucătărie, spuse ea spre cameră, că 
mie mi-a plăcut mâncarea din vacanţă. Vreau pâine, 
brânză de soia, mere şi salată. 

— Eşti nebună, zise Mika. 

— Nu, sunt doar uşurată, zise Audrey, cu ochii aprinşi de 
fericire. Nu-mi vine să cred ce greu a trecut acum o 
săptămână. Am crezut că o să mor de plictiseală. Crezi că 
vom zbura cu nava Pod Fighter mâine? 

Mika ridică din umeri. 

— Sper că da, zise ea pe un ton visător. 

Se întoarse pe burtă pe pat şi se uită intens la una dintre 
şosete, care începu să plutească spre mâna ei. 

— E fain să poţi face asta, zise Audrey, încălţându-se. Nu 
trebuie să mă mai mişc să ridic lucrurile. 

XXX 

Audrey se duse la culcare, dar Mika se simţi prea agitat 
ca să doarmă. Vru să facă un duş, dar îi putea auzi pe 
Ruben şi pe alţi câţiva jucându-se la toalete. Aşteptă o 
veşnicie, apoi strigătele şi râsetele lor se opriră brusc şi 
auzi o voce aspră dând comenzi şi se gândi că le zisese să 
termine cu prostiile şi să se întoarcă în camerele lor. 
Aşteptă câteva minute să fie sigur că poate ieşi, apoi trecu 
în linişte prin zona comună, cu prosopul şi geanta pentru 
duş. Trecu pe lângă alţi câţiva concurenţi care îi zâmbiră. 

— Bună! zise Mika. 

Auzi apa curgând la duşurile băieţilor şi îşi băgă capul 


pe după uşă şi îl văzu pe Leo, băiatul cu pielea aurie şi 
codițe care îl ajutase atunci când fusese rănit. Faţa îi era 
înclinată spre apa caldă care curgea prin părul lui, pe 
spate şi pe... coadă. Leo avea o coadă, scurtă, acoperită de 
piele, care se mişca leneşă în timp ce el îşi dădea cu gel de 
duş pe faţă. Lui Mika i se făcu ruşine, ca şi cum văzuse 
ceva ce nu ar fi trebuit şi ar fi vrut să plece înainte ca Leo 
să îl vadă. Făcu un pas spre uşă, ţinându-şi respiraţia, dar 
Leo îl simţi şi îşi întoarse ochii albaştri către Mika. 

— Bună! zise Mika, simțindu-se ca un idiot, stând acolo 
cu geanta şi prosopul strânse la piept. 

— Bună! răspunse Leo. Ce-ţi mai face piciorul? 

— E bine. Mulţumesc. Adică mulţumesc pentru că m-ai 
ajutat atunci. Îţi rămân dator. 

— Ba nu, zise Leo, cu simplitate. Ai fi făcut acelaşi lucru 
dacă ar fi fost vorba de mine. 

Se întoarse şi îşi turnă gel de duş dintr-un dozator din 
perete şi se săpuni pe braţe. Mika îşi dădu seama că ar fi 
părut stupid să plece fără să facă duş, aşa că se dezbrăcă 
şi făcu duş lângă el. Leo era tăcut şi Mika era ruşinat, iar 
după ce Leo se uscă şi plecă, se simţi prost pentru că se 
purtase aşa. 

„E şi el tot un băiat ca mine”, îşi spuse el. 

Dar oare era aşa? Leo era cu siguranţă diferit şi nu era 
vorba numai de coada lui. Se întrebă dacă nu cumva toţi 
Analiştii erau mutanti. El şi Audrey erau, Leo era cu 
siguranţă, dar Ruben? Mika nu observase nimic diferit 
niciodată la Ruben şi el se şi purta urât cu mutanţii, deci 
cum ar fi putut să fie? Dar Mika ştia că unii oameni îşi 
ascundeau mutaţiile pentru că le era ruşine cu ele. Unii 
oameni, ca Ellie, le îndepărtau prin intermediul unei 
operaţii, iar alţii le aveau în locuri mai puţin vizibile. Dacă 
erau cu toţii mutanti, ar fi fost o răsturnare de situaţie ca 
acei copii, care fuseseră întotdeauna tachinaţi pentru că 
erau diferiţi, să ajungă să câştige un concurs. Gândul îl 
nelinişti pe Mika. Oare din cauză că erau mutanţi puteau 
vedea urmele de lumină şi puteau mişca lucruri cu ochii? 
Din nou simţi străinul din el şi nu-i plăcea ideea că cei de 


la FDT ar fi putut şti mai multe despre el decât el însuşi. 


Capitolul 36 


Mika adormi într-un final şi din fericire avu un somn fără 
vise, dar la mii de kilometri deasupra lui, pe Regina 
Nordului, Mal Gorman nu era la fel de norocos. Era prins 
într-un coşmar în care el avea un televizor în loc de cap şi 
stătea în mijlocul unei parcări turnate din ciment, de felul 
celor care existaseră atunci când oamenii conduceau 
maşini cu roţi care rulau pe benzină, cu mulţi ani în urmă. 
În mână, avea un set de chei vechi şi se întorcea în toate 
părţile ca şi cum şi-ar fi pierdut maşina şi o căuta. Dar în 
jurul lui nu mai era nimic altceva, nici maşini, nici oameni, 
doar marcajele albe şterse cât vedeai cu ochii. 

Apoi Pământul începu să se cutremure, şi Mal Gorman 
cu Cap de Televizor se uită în jos şi pufni dispreţuitor, ca şi 
cum Pământul nu ar fi avut altă treabă decât să se mişte 
cât el încerca să-şi găsească maşina. Apoi începu să se 
deformeze, ca şi cum sub el un uriaş s-ar fi întors pe o 
parte în somn. Se întâmplă atât de rapid încât Gorman 
abia reuşi să-şi păstreze echilibrul cu mâinile în lateral şi, 
după ce uriaşul se linişti, cimentul fusese transformat în 
văi şi dealuri, iar parcarea cu locurile învechite şi albe 
părea o pătură mototolită. Gorman cu Cap de Televizor era 
nervos şi începu să strige la pământul de sub el. 

— Cum să pot să-mi găsesc maşina dacă parcarea se tot 
mişcă? strigă el. În ciment apărură fisuri subţiri care 
începură să se răspândească foarte rapid. Sări în timp ce 
una trecu printre picioarele lui şi făcu nişte paşi grăbiţi în 
spate pentru a se îndepărta de ea. Chipul care pâlpâia pe 
ecran nu mai era atât de nervos, începu să pară speriat - şi 
avea şi de ce - pentru că din gaură apărură câteva liane 
verzi, la fel de rapide ca şi fisurile şi şerpuitoare ca nişte 
reptile, iar când ajunseră la picioarele lui începură să îl 
învăluie. Dădu puternic din picioare pentru a scăpa de ele 
şi strigă, fluturând cheile înspre liane ca şi cum le-ar fi 
păsat că el nu îşi găsea maşina. Dar nu conta cât de mult 
se plângea el; în mai puţin de un minut întreg corpul, în 


afară de capul de televizor, fu acoperit şi legat de liane, ca 
o mumie plină de bandaje într-un mormânt. Apoi pe chipul 
speriat se instală panica în timp ce liane albe şi negre i se 
înfăşurară în jurul gâtului, sugrumându-l. Apoi sparseră 
ecranul, începură să se înfăşoare în jurul televizorului şi în 
câteva clipe Gorman era acoperit cu totul, ca o muscă într- 
un cocon în plasa unui păianjen. Apoi sub el apăru o nouă 
fisură care îl înghiţi dintr-odată, cu tot cu liane, şi Gorman 
fu atât de îngrozit încât se trezi cu mâinile în jurul gâtului, 
încercând să respire. 

În dormitorul lui era linişte şi întuneric. Avu senzaţia că 
putea auzi lianele strecurându-se pe podea spre el. 

— Lumină! zise el, sufocat, şi lumina se aprinse. Mai 
mult! zise el. Mai mult! Mai mult! Şi în câteva clipe 
dormitorul fu la fel de luminos ca un supermarket. 

Gorman se uită spre podea şi dădu din cap. Nu văzu 
liane, doar un covor normal şi papucii lui lângă pat. 

— „Bătrân caraghios, îşi zise el. Şi mai ales că monstrul 
ăla cu televizor în loc de cap nici nu eşti tu.” 


Capitolul 37 


Foarte devreme a doua zi dimineaţă, bărbatul înarmat 
intră în camera lui Ellie. Privind-o, crezu că doarme, aşa că 
rămase lângă ea câteva momente, ţinând arma lejer în 
mână şi îi păru rău pentru ea. În pijamale, cu părul răsfirat 
pe pernă arăta ca un copil normal. Apoi ea îşi deschise 
ochii şi îl sperie. 

„Ba nu, îşi zise el, nu e nimic normal la ea.” 

Işi aminti de ceea ce îi făcuse lui Mal Gorman în Umbre 
- incidentul de pe barca de salvare devenise celebru 
printre ei. Ochii ei întunecaţi aveau puterea de a provoca 
durere, poate chiar şi moartea. Strânse arma mai bine în 
mână şi o îndreptă spre ea. 

— Ce vrei? întrebă Ellie. Văzuse mai multe arme decât 
oricare alte obiecte în ultimele câteva săptămâni, dar tot 
nu îi plăcea să se trezească faţă în faţă cu una. 

De câteva zile, îşi dăduse seama că urma să se întâmple 
ceva important. Era mai multă activitate pe navă, mai 
multe cargoboturi care se perindau spre şi dinspre 
Pământ. Dar nimeni nu voia să îi spună ce se întâmpla, 
deşi ea îi tot întreba şi era îngrijorată pentru Mika. 

— Dă-te jos şi ia-ţi lucrurile, zise bărbatul cu răceală. Te 
muţi. 

— Unde? zise ea. 

— Pe Pământ, răspunse el. 

— De ce? 

— Pentru că aşa a zis Mal Gorman. 

— Da? spuse ea bucuroasă, ridicându-se pe coate. Unde 
pe Pământ? 

— Nu unde crezi tu, zise el cu fermitate. 

— Nu sunt destul de naivă încât să cred că mă duce 
acasă, zise ea, indignată, dezvelindu-se. Spune-mi unde. 

— La Capul Wrath, zise el. 

Ellie mai fusese la Capul Wrath, imediat după ce se 
terminase construcţia. Ea ridică din umeri. 

— Presupun că e mai bine decât conserva asta spaţială 


plictisitoare, zise ea. Dar Puck? Nu poate rămâne aici 
singur. 

— Merge şi el, spuse bărbatul. 

— Asta e bine, zise ea, relaxându-se puţin. 

— Atunci strânge-ţi lucrurile, zise bărbatul, nerăbdător. 
Se uită în jur prin camera albă şi goală. 

— Nu am nimic, răspunse ea încet. Luă cartea de poezii 
pe care i-o dăduse Mal Gorman şi o puse pe pat. Deşi era 
un cadou de la bărbatul pe care îl ura cel mai mult, o citea 
în fiecare seară. Escorta ei aşteptă afară până când ea se 
schimbă şi îşi puse mai multe rânduri de haine peste 
uniformă şi o haină căptuşită albă care îi venea până la 
genunchi. Ştia cât de frig era la Capul Wrath. 

— Sunt gata! strigă ea. 

Bărbatul intră din nou în cameră. 

— Atunci hai să mergem, Necazule, bolborosi el, arătând 
cu arma spre uşă. a-ţi cartea de poezii şi hai să mergem şi 
să luăm şi maimuța aia neastâmpărată. 

Merseră mai departe în navă pe coridoare care păreau 
tuneluri făcute de o râmă albă, mare şi netedă. 

Toate camerele pentru muncitori erau la fel de mari şi 
aveau aceeaşi formă, în afară de camerele lui Mal Gorman, 
cu pereţi, tavane şi podele albe de plastic şi o scobitură 
ovală pentru pat. Dar Puck mai avea şi un copac alb de 
plastic în camera lui, care era singura formă familiară din 
jurul lui. Când Ellie nu era cu el, strângea în braţe copacul 
de plastic în somn şi, dacă se speria de vreun zgomot 
neaşteptat sau de vreo faţă necunoscută la geam, se 
adăpostea printre crengile de plastic de parcă l-ar fi putut 
proteja. Zilele lui se scurseseră greu în singurătate şi 
plictiseală de când fuseseră prinşi şi nu avusese voie afară. 
Prin geamul din cameră, putea vedea muncitorii trecând 
pe lângă el şi de două ori pe zi i se aducea o măsură de 
mâncare pentru maimuțe. Aceasta avea să fie viaţa lui 
până la venirea lui Ellie. 

Cu câteva minute înainte să ajungă Ellie, Puck sări pe 
creanga cea mai apropiată de uşă şi îşi puse palmele negre 
pe ea. Apoi îşi lungi gâtul şi îşi puse obrazul pe geam ca să 


se poată uita de-a lungul coridorului. O putea simţi că vine. 

Ellie începu să alerge. 

— Nu fugi! strigă bărbatul după ea. Ellie! Am zis să NU 
FUGI! 

Ellie se opri din alergat, dar începu să meargă aproape 
la fel de repede, aşa că bărbatul se grăbi şi el ca să ţină 
pasul cu ea. Nu îl mai văzuse pe Puck de trei zile, pentru 
că Gorman fusese morocănos şi ştia că avea să îl găsească 
trist şi plictisit. Ajunse la uşa lui, şi Puck începu să sară în 
jurul copacului de plastic de bucurie. Ea îşi puse palmele 
pe geam şi trase aer în piept. Maimuţa se puse pe patru 
labe şi merse pe creangă până la geam. Apoi îşi puse 
palmele micuţe peste ale ei. 

— Haide să mergem, zise bărbatul, morocănos. Să 
cerem o cutie în care să îl ducem. 

— Nu avem nevoie de o cutie, zise Ellie. Pot să îl duc eu. 
O să fie cuminte, promit. 

— Nu prea cred, zise bărbatul, sceptic. Puck părea cel 
mai inocent animal în acel moment, pufos şi drăgălaş şi 
scoțând sunete de fericire, dar bărbatul avea destule 
cicatrici care să îi amintească de momentele în care acel 
ghemotoc pufos se transformase într-un vampir urlător. 

— Aş prefera să ajung la Capul Wrath cu toate degetele 
la locul lor, adăugă el. Dacă nu te superi. 


Capitolul 38 


Somnul fără vise al lui Mika dură doar câteva ore, apoi 
Capetele de Televizor apărură iar, umezindu-şi buzele 
uscate, strânse în jurul patului său. Se trezi pe jumătate de 
câteva ori şi se sperie de camera fără ferestre. Nu mai 
avea un pat deasupra lui, nici pozele lui Ellie pentru a-l 
ancora în realitate şi fu aproape liniştitor să se cufunde în 
coşmarul în care măcar era înconjurat de elemente 
cunoscute. Dar de data asta visul fu diferit, merse mai 
departe ca înainte. Capetele de Televizor erau tăcute, se 
hotărâseră cum aveau să îl mănânce şi urma să îl taie în 
bucăţi. Cuţitarul făcu un pas în faţă şi aşeză lama pe pielea 
subţire de pe mâna lui, iar Mika privi, neputând să se 
mişte, cum din vârful lamei, ca arcuşul de vioară, se iveşte 
prima picătură de sânge închis la culoare. Încercă să îşi 
scuture capul ca să se trezească, dar nu putu. Deschise 
gura ca să strige, dar nu se auzi nimic şi îşi dădu seama că, 
dacă nu se trezea din coşmar curând, avea să moară de 
frică. A 

Fu salvat de Ellie. În momentul în care ea puse piciorul 
jos în hangar, o forţă străbătu fortăreaţa şi ajunse în 
corpul lui Mika, în patul lui. Se trezi şi ştiu că ea ajunsese 
acolo; era la fel de sigur de asta ca şi cum ea ar fi venit şi l- 
ar fi bătut pe umăr. 

— Ellie, şopti el. 

Primul lui gând fu să fugă din camera lui şi să o caute 
prin fortăreață, dar îşi aduse aminte că, şi dacă ar fi reuşit 
să iasă, fortăreaţa avea mărimea unui oraş cu mii de uşi 
încuiate şi gardieni şi el nu ştia unde e Ellie. Trebuia să 
aibă răbdare. Se ridică pe coate în pat, simțind valuri de 
bucurie şi tremurături. Ea era atât de aproape şi fiecare 
atom al fiinţei lui tânjea după momentul revederii. 

XXX 

Mika se spălă, mâncă şi aşteptă ca ziua să înceapă. Veni 
un bărbat după el şi împreună trecură pe lângă foarte 
multe camere goale care păreau, ca şi el, că aşteaptă ceva. 


Într-un final, se trezi în faţa uşii unei camere ocupate, în 
care erau o masă, trei scaune şi Ruben Snaith. Mika se 
opri brusc în faţa uşii ca şi cum s-ar fi izbit de un perete 
invizibil şi îşi blestemă ghinionul. Făcea tot ce îi stătea în 
putere pentru a-l evita, dar soarta îi tot aducea împreună. 

— Şi eu mă bucur să te văd, zise Ruben ca răspuns 
pentru privirea plină de dispreţ a lui Mika. 

— Intră, îi ordonă bărbatul. Uşa se închise în urma lui şi 
Mika stătea cu faţa la Ruben la masă. Ruben se uita foarte 
urât la el, cu ochii lui palizi ucigători. 

— Văd că nu vă simpatizaţi, zise bărbatul. Sper că asta 
nu vă va afecta concentrarea; sunteţi supravegheați. 

Mika privi în sus şi văzu o cameră pe perete. Se aşeză pe 
scaun şi încercă să-şi imagineze că Ruben nu era prezent. 

Bărbatul scoase nişte obiecte dintr-o pungă şi le puse pe 
masă: un labirint de plastic, câteva bile argintii şi câteva 
maşinuţe de jucărie care aveau roţi, ca pe vremuri. Una 
dintre maşinuţe începu să meargă pe suprafaţa mesei şi 
Mika o prinse în mână când căzu peste margine. 

— Cine a făcut asta? întrebă bărbatul, tăios. 

— Eu am făcut-o, zise Ruben, mândru, zâmbindu-i cu 
răutate lui Mika. 

— Nu îmi aduc aminte să-ţi fi spus să începi, zise 
bărbatul cu răceală. Te anunţ eu. 

Obrajii lui Ruben se înroşiră puţin şi Mika zâmbi. 

„Poate că nu va fi atât de rău să concurez împotriva lui 
Ruben”, îşi spuse el. Putea simţi cum disprețul pentru 
Ruben îi acoperea toate celelalte sentimente şi îl încuraja 
să câştige. Nu s-ar fi simţit la fel dacă ar fi stat în faţa lui 
Audrey. 

Prima cerinţă fu să se întreacă în dirijarea bilelor 
argintii prin labirint. Nu era uşor; pe Mika îl durea creierul 
de la efort şi îşi dădu seama aproape imediat că bila lui 
Ruben se mişca mai repede ca a lui. Se sperie, gândindu-se 
că avea să piardă, dar din fericire găsi o cale mai scurtă 
prin labirint şi termină primul. Îşi ridică privirea când bila 
lui ieşi din labirint şi văzu că Ruben transpirase pe frunte 
şi îşi dădu seama că Ruben trăia într-o lume îngrozitoare - 


o lume în care nu conta altceva decât să demonstrezi că 
eşti mai bun decât ceilalţi. Ruben, bătăuşul, care avea 
prieteni numai pentru că tuturor le era frică de el. 

— Bine, zise bărbatul, notând ceva pe tableta lui. Să 
încercăm şi altceva. 

Puse labirintul deoparte şi scoase o bilă de plastic roşie 
din pungă şi o puse în mijlocul mesei. Era cam de mărimea 
unei mingi de tenis, uşoară şi solidă. 

— Bun, zise bărbatul. Vreau să vă concentrați amândoi 
în acelaşi timp şi să-mi spuneţi când vedeţi lumina. 

Mika se uită intens la minge. li fu greu să se 
concentreze cu Ruben de partea cealaltă şi nu putu să 
vadă lumina. 

— Eu o văd, zise Ruben cu îngâmfare. 

— Tu, Mika? 

— Nu încă. 

— Concentrează-te. 

Mika privi mingea intens şi într-un final în interiorul 
mingii apăru o lumină albastră. 

— O văd, zise el. 

— Bun, zise bărbatul. Acum vreau să ridicaţi mingea în 
aer amândoi. 

Nu se auzi nimic în timp ce Mika şi Ruben se 
concentrară. Mika simţi o durere în spatele ochilor pentru 
că, deşi mingea nu părea grea, o simţea ca fiind grea în 
mintea lui. După un minut, Ruben îşi abătu privirea. 

— Mă dor ochii, zis el. 

— Nu-ţi face griji, îl linişti bărbatul. Cred că sunteţi 
amândoi prea tensionaţi. Mai bine luăm o pauză de un 
minut. 

Băură amândoi câte un pahar cu apă înainte să încerce 
din nou. Mika îşi ridică privirea şi în ochii palizi ai lui 
Ruben descoperi o ură adevărată, criminală. 

„E nebun, îşi zise Mika. Pare că ar vrea să mă omoare.” 

Lui Mika îi trecu prin gând că Ruben ar putea fi un 
obstacol în scopul lui de a o găsi pe Ellie, iar ura şi mânia 
din el începură să crească. 

— Bine, zise bărbatul. Să încercăm din nou. 


De data asta reuşiră; mingea se ridică în aer şi se învârti 
în faţa lor. 

— Foarte bine, zise bărbatul. Nu vă pierdeţi 
concentrarea. Rămâneţi aşa pentru un minut... bine, acum 
vreau să o împingeţi. Mika, tu o împingi spre Ruben. 
Ruben, tu o împingi spre Mika. Să vedem cine e cel mai 
puternic. 

Mingea nu se mai învârti şi începu să tremure în aer în 
timp ce Mika şi Ruben încercară să o împingă unul spre 
celălalt. Mika fu surprins de cât de simplu era acum că era 
supărat şi deveni conştient de un nou sunet din mintea lui, 
ca pocnitul lemnelor în foc. Se simţi puternic dintr-odată şi 
vru să împingă mingea cu ajutorul mâniei, dar rezistenţa 
din partea lui Ruben fu puternică şi în câteva secunde se 
întâmplă ceva la care nu se aşteptaseră: mingea se topi şi 
luă foc în aer, arzând în flăcări mici. Nici unul din ei nu 
întrerupse contactul, nici unul nevrând să renunţe, aşa că 
mingea tremură între ei, umplând camera cu fum negru. 

— Opriţi-vă! strigă bărbatul, dar ei nu se putură opri, 
era ca şi cum privirile le erau lipite de minge. 

— Opriţi-vă! strigă bărbatul din nou, lovind cu pumnul în 
masă. Mika îşi retrase privirea cu greu şi mingea arzând 
căzu pe masă. Alarma de incendiu începu să sune, iar ei 
inhalară fumul negru. 

— leşiţi din cameră! le ceru bărbatul, fluturându-şi 
tableta în aer. Aşteptaţi afară! 

Mika ieşi cu paşi nesiguri pe uşă şi se îndreptă către un 
şir de scaune, tuşind foarte rău, dar înainte să ajungă la 
ele se simţi prins de guler şi se trezi doborât la pământ. 
Privi în sus şi îl văzu pe Ruben peste el. 

— Prostule, zâmbi el dispreţuitor. Nu o să mă învingi 
niciodată. 

— Pui pariu? şuieră Mika. 

— Da, zise Ruben, râzând. Şi vrei să ştii de ce? 

— Sunt sigur că o să îmi spui, Ruben, zise Mika, aşa că 
dă-i drumul odată. 

— Pentru că eşti slab, zise Ruben. 

— Ba nu sunt, răspunse Mika. 


— Ba eşti! şuieră Ruben, cu chipul contorsionat de 
dispreţ. Eşti stricat. Te pot mirosi, Mika. lţi pot mirosi 
sentimentele, frica şi confuzia, şi paranoia. Mutaţia mea 
este folositoare, nu ca a ta, degete lipite. Dragostea pentru 
sora ta te-a stricat. 

— Deci eşti un mutant! zise Mika, furios. Cretin 
răutăcios! Săraca Lara. Cum ai putut să râzi de ea atâţia 
ani din cauza dinţilor ei când şi tu eşti la fel? Te urăsc şi 
Audrey la fel. Asta poţi mirosi? Poţi mirosi cât de mult te 
dispreţuieşte Audrey? Şi că îi este milă de tine? Crede că 
ai mari probleme şi nu vrea să aibă deloc de-a face cu tine. 

Jumătatea cerebrală a lui Mika ştia că era o nebunie să-l 
enerveze pe Ruben aşa, dar trecuse deja de punctul în care 
s-ar fi putut opri. Pocnetul lemnelor de foc din capul lui 
deveni un zgomot infernal şi, privind cum muşchii lui 
Ruben se încordează, se bucură. Ruben îşi ridică piciorul 
ca să-l calce pe piept, dar Mika se rostogoli pe o parte şi în 
următoarele câteva secunde nu văzu altceva decât umbre 
neclare în timp ce Ruben se aruncă deasupra lui şi încercă 
să-l lovească în faţă. Mika vedea roşu în faţa ochilor cu 
adevărat, era ca şi cum ochii lui se umpluseră de sânge de 
la ura şi furia care îi curgeau în vene. Îl lovi pe Ruben în 
gură cu putere şi buza acestuia se sparse, iar Mika fu 
picurat de sângele lui. Apoi Ruben îşi aduse mâinile în 
jurul gâtului lui Mika şi începu să strângă. Mika îşi ridică 
genunchiul şi îl lovi în stomac, gândindu-se că aşa avea să 
îl dea jos, dar nu reuşi, Ruben îl sugruma şi strânsoarea 
mâinilor lui era atât de puternică încât ai fi crezut că 
acestea se transformaseră în piatră. Mika nu mai putea 
respira, capul îi era fierbinte şi începu să ameţească. li 
împinse capul lui Ruben cu mâna, îl trase de uniformă, 
încercă să se rostogolească pentru a-l da jos de pe el, 
simțindu-se din ce în ce mai panicat. Apoi Mika fu cuprins 
de un sentiment enorm de frică. O putea auzi pe mama lui 
plângând, pe Ellie chemându-l şi ceea ce simţi trecu de 
limitele groazei. Luptă împotriva lui Ruben cu o ferocitate 
animalică, având capul plin de zgomot, apoi brusc privirile 
li se întâlniră şi Mika simţi ceva puternic izbucnind din 


ochii lui. Ruben strigă dintr-odată ca şi când Mika l-ar fi 
înţepat în ochi şi căzu pe-o parte pe podea. Se auziră paşi 
apăsaţi pe hol. Mika se prinse de gât şi încercă să respire. 
Un bărbat îi întinse mâna şi îl ajută să se ridice. 

— Eşti bine? îl întrebă pe Mika în timp ce îl ridică. 

— Nebunule! strigă Mika, fără suflare, către Ruben, care 
se afla încă pe podea. Ai probleme serioase! 

— Şi tu nu? zise Ruben cu un zâmbet răutăcios, fără să 
se uite în sus. Nu te preface că eşti perfect după ceea ce 
tocmai ai făcut. 

Mika văzu o toaletă de partea cealaltă a holului. 

— Vreau să mă spăl, îi zise el bărbatului. Era stropit pe 
faţă cu sângele lui Ruben şi voia să se şteargă. 

— Bine, dar nu sta mult. 

Mika se împletici până la toaletă cu mintea încă plină de 
zgomot. Se spălă pe mâini şi pe faţă, încercând să se 
liniştească. Se întoarse şi îl văzu pe Awen într-un colţ, cu 
urechile lăsate şi coada zbătându-se de perete. 

— Vino aici, îi zise Mika cu blândeţe, îngenunchind şi 
întinzând mâna. Dar câinele se îndepărtă şi mai mult, cu 
coada între picioare şi cu privirea speriată. 

— Vino, Awen, îl imploră Mika. Te rog! Dar Awen se 
întoarse şi dispăru în perete, iar Mika se sprijini de el şi 
începu să plângă de ruşine. 

Fumul se dispersă, fu adusă o nouă minge şi cu o 
jumătate de oră după incident Mika se trezi din nou în faţa 
lui Ruben, purtându-se ca şi cum nimic nu se întâmplase. 
Nu era uşor; în mijlocul mesei, se afla o gaură în locul 
unde prima minge trecuse prin ea, iar Ruben se uita la el 
ca şi cum tot nu renunţase la ideea de a-l sugruma. 

„Pentru Ellie, gândi Mika, respirând adânc. Faci asta 
pentru Ellie.” 


Capitolul 39 


Ultima dată când Puck mai fusese plecat de pe Regina 
Nordului fusese doborât într-un Pod Fighter, aproape că se 
înecase pe fundul unui râu şi fusese închis într-un coşciug 
pentru câteva ore înainte să se trezească din nou pe navă 
cu acel copac de plastic drept companie. Din punctul lui de 
vedere toată experienţa fusese o tortură inutilă, aşa că nu-i 
de mirare că, atunci când cutia lui fu încărcată în 
cargobot, el petrecu tot drumul ţipând de frică. Era în zona 
pentru mărfuri, aşa că nu putea să o vadă sau să o miroasă 
pe Ellie - era foarte singur şi speriat. 

Ellie se duse să îl vadă de îndată ce sosiră la Capul 
Wrath, cu micul dejun în buzunar şi bărbatul înarmat după 
ea. Dar, spre nefericirea ei, descoperi că Puck avea deja un 
vizitator şi nu unul pe care ar fi vrut să îl vadă; Gorman era 
acolo şi vântura o banană lângă peretele de sticlă din faţa 
spaţiului în care era închis, iar Puck stătea în colţul 
îndepărtat, ignorându-l. 

— Creatura asta este răsfăţată, mârâi Gorman, dându-i 
banana lui Ellie. 

— Probabil nu îi este foame, i-o servi Ellie. ie ţi-ar 
plăcea să fii luat de acasă fără nici o explicaţie şi lăsat de 
unul singur într-un loc străin? 

— Are o cameră mai mare, zise Gorman. Ce e cu el? 
Multe familii de refugiaţi ar fi bucuroşi să dispună de atât 
de mult spaţiu. 

— Dacă ar fi alături de familia lui, zise Ellie, ar fi fericit. 

— Nu începe din nou, zise Gorman nerăbdător. Am venit 
să văd cum merge mutarea şi sunt foarte ocupat, aşa că 
poartă-te frumos. 

— Ce noroc pe mine, zise Ellie deschizând uşa de la 
camera lui Puck. El îi sări în braţe şi o tinu strâns. 

— Bună! zise ea, mângâindu-l pe cap. Vrei să ne jucăm 
ceva? 

Ea privi în jurul noii camere. Peretele de sticlă permitea 
luminii să intre şi chiar era mai mare decât cea de pe navă, 


mult mai bună pentru jocuri, îşi dădu ea seama, pentru că 
nu ar mai fi trebuit să se strecoare pe sub copacul de 
plastic pentru a se juca cu el. Noul copac avea trunchiul în 
colţul din dreapta al camerei şi crengile lui albe se 
întindeau peste acoperiş şi pe pereţi, aşa că zona din 
mijloc era liberă. Îi dădu lui Puck brioşa ei de la micul 
dejun, care avea alune pe ea, apoi scoase din buzunar un 
săculeţ cu litere. Gorman se aşeză şi îi privi prin peretele 
de sticlă, iar bărbatul cu arma se aşeză lângă el. 

— Nu-i băga în seamă, îi şopti Ellie. 

Avea o întrebare în minte şi o simţea ca pe o greutate în 
stomac. Mika era acolo, îl putea simţi şi voia să ştie de ce, 
dar îi era teamă de răspuns. Puck îşi dădu seama că ceva 
nu e în regulă şi îi puse brioşa în poală după ce luase doar 
o gură mică şi asta o făcu să se simtă şi mai rău. Trebuia 
să întrebe de Mika, dacă nu pentru ea, măcar pentru Puck. 

— Fratele meu este aici, zise ea încet. 

— Da, zise Gorman, surprins, după o pauză. 

— Pot să îl văd? întrebă ea cu ochii în lacrimi. 

— Nu, răspunse el. E ocupat. 

— Ce face? întrebă ea. De ce e aici? 

— Fir-ai să fii! zise el, impacientat. De ce pui atâtea 
întrebări enervante? Nu te-ai învăţat? Ar fi trebuit să ştii 
până acum că nu e bine să mă enervezi. Acum taci din 
gură! 

Ea se ridică şi se îndreptă spre el până ajunseră faţă în 
faţă, despărțiți de peretele de sticlă. 

— Vreau să ştiu ce se întâmplă cu fratele meu, insistă 
ea, uitându-se urât la el cu ochii ei întunecaţi şi neînfricaţi. 
Spune-mi. 

— Nu, zise el, încercând să nu tresară. Nu mă supăra, 
Ellie, altfel vei regreta. 

Pentru câteva secunde, se simţi ca şi cum ar fi vrut să-l 
omoare. Voia să îi topească fiecare os din corpul lui veşted 
şi mintea i se umplu de zgomot, rapid, ca un câmp care ia 
foc pe timp de secetă. Era pentru a doua oară când se afla 
faţă în faţă cu Gorman simțindu-se aşa, dar de data asta 
ştia de ce era în stare şi cât de uşor ar fi putut fi. Dar 


bărbatul de lângă Gorman avea degetul pregătit pe 
trăgaci. Ar fi împuşcat-o fără să ezite sau mai rău l-ar fi 
împuşcat pe Puck. Pe lângă asta, ea nu voia să ucidă 
niciodată, nici măcar un om atât de rău. Ellie se întoarse 
cu spatele la el, închise ochii şi trase aer în piept până ce 
nu mai auzi zgomotul. Apoi, mai liniştită, se aşeză pe 
podea. 

— Hai să ne jucăm, îi zise ea lui Puck. El se ridică puţin 
şi se uită întrebător înspre săculeţul cu litere din mâna ei. 
Era jocul lui preferat. Ea răsturnă literele într-o grămadă 
pe podea şi le risipi cu mâna pentru ca el să le poată vedea 
pe fiecare. Piesele erau albe, iar literele erau negre. Ea luă 
o gură de aer şi Puck îi studie chipul, mişcând din 
sprâncenele pufoase. Se concentră şi se gândi la litera „D”, 
iar câteva secunde mai târziu Puck o alese cu palma lui 
mică, o mută puţin mai încolo şi o aşeză din nou pe podea. 
Apoi se duse înapoi şi aşteptă să vadă dacă avusese 
dreptate. 

— Bine, zise Ellie. Bravo! 

Ea tăcu din nou şi reîncepu jocul. Puck se uită peste 
litere şi alese „I”. Gorman îi privi, frustrat şi intrigat. După 
mai mult de un an de analize, oamenii lui de ştiinţă tot nu 
îi puteau explica felul în care Ellie şi Puck comunicau. 
Cuvintele se grupară în propoziţii, aranjate în forma unei 
spirale în jurul ei, în timp ce Puck alerga de colo-colo, 
lucrând fericit. Ellie stătea tăcută, cu picioarele încrucişate 
şi ochii arzând de concentrare. 

Când terminară, Gorman se ridică şi citi ceea ce 
scriseseră. 


Din scoarţa celor bătrâni se fac fluiere pentru copii 
Pentru a chema cerbii care rătăcesc prin zăpadă. 
M-am născut în întuneric, zice Omul Verde. 
M-am născut în întuneric, zice el. 


— De unde e asta? întrebă Gorman, neliniştit. 
— E dintr-o poezie, zise ea. Din cartea pe care mi-ai dat- 


— Pe care ţi-am dat-o? repetă el. 

— Da, răspunse ea. Atunci când mi-ai dat jos bandajele 
de la ochi. 

El se gândi puţin şi îşi aduse aminte. 

— A, da, murmură el. Aşa am făcut. 

Gorman se întoarse, şi Ellie se uită după el în timp ce se 
îndepărtă, ştiind că soarta fratelui ei se afla în mâinile unui 
om nestatornic şi imprevizibil. 


Capitolul 40 


După o zi întreagă în care au tot mutat obiecte cu ochii 
în timp ce bărbaţii se uitau la ei şi notau pe tablete, cei 
doisprezece finalişti primiră ceva special. Era o noapte 
foarte senină, aşa că fură duşi într-o cameră pe acoperişul 
fortăreței pentru a privi Aurora Boreală, Luminile 
Nordului. Camera era mare şi goală, cu un perete de sticlă 
care dădea înspre Marea Nordului. Pe o masă din spatele 
lor era mâncare şi toţi, în afară de Ruben, ciuguliră câte 
ceva, fără prea mare entuziasm, neliniştiţi şi obosiţi. Toţi 
simţiseră ceva la sosirea lui Ellie şi a lui Puck, ca şi cum 
fortăreaţa goală s-ar fi umplut de durere. 

Luminile care proveneau de la Aurora Boreală arătau ca 
nişte panglici de mătase care se unduiau pe cerul 
întunecat şi Mika se gândi la mama lui pe plajă, cu briza 
mişcându-i sariul de vacanţă. El privi, întrebându-se dacă 
nu cumva îşi imagina luminile şi valurile în care se reflecta 
luna. În mintea lui limita dintre vis şi realitate nu mai 
exista de câteva săptămâni, dar, de când se luptase cu 
Ruben mai devreme în acea zi, se simţea ca şi cum era pe 
cale să dispară cu totul. Ellie era atât de aproape de el, şi 
el se simţea ca un om însetat în deşert. 

Când reuşi să adoarmă, visă că apele negre din Barford 
North crescuseră şi, în timp ce etaj cu etaj era luat de apă, 
canapele ponosite ieşeau pe ferestre şi putea auzi lumea 
strigând. g 

Nu se simți mai bine când se trezi. Işi deschise ochii şi i 
se făcu frică imediat. Nu era dimineaţă încă şi în întuneric 
văzu două discuri argintii: ochi de lup. La început, crezu că 
încă mai visa, apoi cineva şopti: 

— Te-ai trezit? 

— Nu ştiu, răspunse el. 

— Mika, vreau să merg acasă! 

Era Audrey. El se întinse şi îi atinse mâna ca să fie sigur, 
şi mâna ei era caldă şi solidă. Da, era Audrey cea reală, la 
capătul patului său în întuneric şi tot ce putea vedea de la 


ea erau retinele ochilor ei de borg care reflectau. 

— Ce faci? şopti el, aruncând o privire la camera de 
supraveghere de pe perete. Ai putea avea probleme. 

— Am avut un coşmar, şopti ea. M-am speriat. 

— Vino aici, zise el şi ea se apropie de el ca să o poată 
lua în braţe. Awen apăru şi îşi aşeză capul în poala ei şi, 
deşi numai Mika îl putea vedea, cei trei prieteni se 
consolară. 

— Mulţumesc, zise Audrey, retrăgându-se când se simţi 
mai bine. 

— Nu-i nimic. Du-te şi mai odihneşte-te puţin. 

Fâşia de lumină de la uşă se lărgi şi se strânse când ea 
ieşi din cameră. 

— Somn uşor! şopti ea. 

— Vise plăcute! 


Capitolul 41 


Duminică dimineaţă, Capul Wrath fu lovit din toate 
părţile de o furtună puternică, iar marea şi cerul se 
atinseră. Cu câteva secole în urmă în asemenea condiţii 
amenințătoare o flotă întreagă s-ar fi scufundat şi 
avioanele s-ar fi prăbuşit ca nişte păsări, dar Capul Wrath 
supravieţuise milioane de ani în acele condiţii şi vântul 
aprig şi valurile ucigaşe abia dacă fură observate de cei 
din fortăreață. Cargoboturile se perindaseră toată noaptea 
pentru a-şi lăsa încărcătura, ca pe nişte ouă, în fortăreață 
şi camerele ei goale se umpluseră cu oameni şi 
echipament. Coridoarele curbate răsunau de paşi şi ochii 
galbeni ai clădirii se deschiseră unul câte unul. Cei din 
Capul Wrath se trezeau. 

În timp ce Mika se spălă împreună cu ceilalţi băieţi, 
încercă să nu se uite la propria lui reflexie în oglindă. În 
jurul gâtului, avea vânătăi lăsate de degetele lui Ruben şi 
când era pe drum spre toaletă Ruben îi blocase calea. 

— Ai grijă! mârâi Ruben când Mika se izbi de umărul lui. 

— Dă-te din calea mea! zise Mika, împingându-l ca să 
poată trece. 

Mika îndrăzni să iasă din camera lui pentru micul dejun 
şi li se alătură lui Audrey şi Leo la una din mesele curbate. 
Mâncară în linişte din tăvi compartimentate. O fată stătea 
în faţa televizorului, pieptănându-se. Un băiat era întins pe 
una din canapele, citind ceva de pe companionul lui. Toţi 
arătau de parcă s-ar fi potrivit acolo, din cauza 
uniformelor. Mika se chinui să mănânce, îl durea gâtul. 

— Se pare că te-ai distrat ieri, zise Leo ca un comentariu 
despre vânătăile lui Mika. 

— Da, cu Ruben nu poţi sta serios nici o clipă, spuse el 
sarcastic. 

— Nu-mi inspiră încredere, zise Leo încet. E ceva în 
neregulă cu el. 

După micul dejun, fură anunţaţi că mai aveau de dat un 
singur test până să se anunţe câştigătorii. Tremurând de 


emoție, unul câte unul fură duşi la cel mai jos nivel al 
fortăreței, sub pământ, unde merseră pe coridoare de 
ciment, slab luminate. 

Când îi veni rândul, Mika ştiu, din momentul în care 
părăsi liftul, că se îndrepta spre Ellie. Ghidul lor mergea cu 
paşi rapizi în faţă şi Mika îl urmă, simțind un imbold să 
deschidă toate uşile pe lângă care treceau pentru a o 
căuta. Apoi intrară într-o zonă de maximă securitate şi 
Mika se opri, simţind-o pe Ellie atât de aproape încât ar fi 
putut să întindă mâna prin perete sau prin tavan şi ar fi 
atins-o. Awen apăru pentru o clipă, îşi legănă coada şi 
mirosi pe lângă peretele din stânga, apoi trecu prin el şi 
dispăru. 

Acolo! Mika simţi un val imens de fericire, ca şi cum în 
inima lui ar fi înflorit mii de flori şi atinse peretele cu 
mâna. 

Pe partea cealaltă, Ellie stătea cu Puck pe genunchii ei, 
în noua lui cameră. Îl mângâiase până când ochii i se 
închiseră de somn şi aproape adormise în braţele ei. Avea 
capul rezemat de perete şi se întreba cum de putea să 
simtă şi plictiseală, şi frică în acelaşi timp, pentru că cele 
două sentimente nu păreau compatibile, ca apa şi uleiul, 
dar asta simţea în timp ce aştepta să afle ce avea Gorman 
de gând cu fratele ei. Atunci, îi simţi prezenţa. 

Mika! 

Işi ţinu respiraţia şi inima începu să-i bată cu durere. 
Era aproape! Foarte aproape! Ochii lui Puck se deschiseră 
subit ca şi cum cineva îl înţepase. Stătea pe spate, cu 
coada strânsă şi privea către peretele din spatele camerei. 
Amândoi văzură un câine, dar numai pentru o clipă, un 
câine slab şi de culoare crem care trecuse prin perete şi îşi 
legăna coada ca şi cum era fericit să-i vadă. Puck se duse 
până la el, dar câinele dispăru până să se întâlnească, în 
schimb sări pe una dintre crengile copacului de plastic. 
Mika era de cealaltă parte a peretelui! Puck alergă în sus 
şi-n jos pe creangă şi Ellie sări în picioare şi-l atinse, cu 
inima plină de dragoste şi durere. 

Mika. 


Se sprijini cu tot corpul de perete, încercând să se 
apropie cât mai mult de el. 

Ellie. 

El zâmbea, ea putea simţi asta. 

— Ce faci? se auzi o voce tăioasă. 

Ellie se întoarse şi îl văzu pe bărbatul cu arma privind-o 
suspicios prin peretele de sticlă. 

— Nimic, zise ea. Îşi luă mâinile de pe perete şi se 
întoarse cu spatele la el. 

— De ce te rezemai de perete? întrebă ea. 

— Doar mă jucam cu Puck, răspunse ea. 

— Hai să mergem, zis el. 

— Nu! zise Ellie. Mai lasă-mă puţin. 

El o refuză. Nu îi plăcea cum se purtau câteodată fata şi 
maimuța, nu le înţelegea comportamentul şi îl speriau. 

— Haide, acum. 

XXX 

Gemenii fură conduşi în direcţii diferite şi simţiră din 
nou durerea la despărţire. Mika merse fără să ştie pe unde 
prin labirintul de ciment şi dintr-odată se trezi pe 
marginea unei gropi într-o cameră mare şi slab luminată. 
Fu şocat la vederea ei, ca şi când s-ar fi trezit în timp ce 
mergea în somn. Uitase cu totul de concurs, toate 
sentimentele şi gândurile lui rămăseseră în acel coridor 
alături de sora lui şi îşi dădu seama că trebuia să revină la 
realitate sau avea să dea de necazuri. 

Groapa era un cub cu latura de cinci metri, căptuşită cu 
plăci de metal bătătorit, şi arăta de parcă fusese construită 
pentru a ţine în frâu un velociraptor sau poate chiar mai 
mulţi velociraptori fioroşi - grilajele de la lumini erau 
strâmbe, iar podeaua era crăpată în unele zone. Se intra 
pe o uşă mare de oţel, care avea vreo trei metri înălţime şi 
era atât de strâmbă încât părea că de cealaltă parte 
explodase o bombă. Apărură doi bărbaţi în armură cu căşti 
de protecţie negre, iar bărbatul care venise cu Mika plecă 
imediat, ca şi cum ar fi vrut să se îndepărteze cât mai 
repede de acel loc. Mika privi în sus şi văzu patru camere 
de supraveghere îndreptate înspre groapă, iar la dreapta 


lui găsi o cuşcă în care ar fi intrat un om, legată cu un lanţ. 
Deasupra ei, în tavan, era o deschizătură lungă, pe unde se 
manevra cuşca în sus şi-n jos. Nu era nevoie de multe 
explicaţii pentru ca el să-şi dea seama ce avea să se 
întâmple. 

— Ce vrei să fac? întrebă Mika, încercând să controleze 
groaza care îi pusese stăpânire pe minte şi simţuri. 

— Rămâi calm, îl sfătui unul din bărbaţi. Asta e cel mai 
important. Dacă te miros că îţi este frică, nu e de bine. 

— Cine să miroasă? întrebă Mika, privind în jos, în 
groapă. Auzi ceva greu izbindu-se de uşă şi înghiţi cu greu 
când în ea apăru o altă adâncitură. Orice se afla în spatele 
acelei uşi voia cu disperare să iasă. Bărbatul scoase o 
legătură pentru ochi din buzunar şi Mika blestemă printre 
dinţi în timp ce i-o legă în jurul capului. 

„Ce bine că părinţii mei nu mă pot vedea acum, îşi zise 
el, îngrozit. Mama ar muri de frică. Ce cred că vor afla 
dacă îmi fac asta?” 

Respiră adânc. 

„Nu mă vor ucide, îşi zise el. Care ar fi rostul?” 

Legătura era strânsă şi nu putea vedea nimic. Putea 
simţi cum braţele bărbaţilor îl ghidară înspre cuşcă şi intră 
în ea. Singura parte solidă era baza. Mika îi ascultă în timp 
ce încuiară uşa cu mai multe lacăte. 

— Nu pot ajunge la tine, zise unul dintre bărbaţi, dacă îţi 
ţii braţele şi picioarele în interiorul cuştii. Orice s-ar 
întâmpla, nu scoate nimic, nici măcar un deget, din cuşcă, 
ai înţeles? 

— Da, răspunse Mika tremurând. 

— Putem să vindecăm răni şi vânătăi, dar nu putem să 
facem să-ţi crească braţe sau picioare noi. 

— Bine, zise Mika, simțindu-se ca şi cum înţelesese 
mesajul de prima dată. 

Cuşca începu să se mişte şi Mika se ghemui, cu mâinile 
pe podea, pentru a-şi menţine echilibrul în timp ce se 
legăna. Jos, în groapă, auzi sunetul încuietorilor când 
lacătele uşii de metal se deschiseră cu greu şi creaturile 
fură eliberate. Mika îşi putea da seama după sunetul 


paşilor lor pe podeaua de ciment că erau mai multe, 
alergând în cerc dedesubtul lui. Sunetele pe care le 
scoteau erau metalice, grele, ca un zumzet şi Mika îşi dădu 
seama că erau un fel de borgi. Auzi un mârâit, nu foarte 
tare, dar atât de feroce încât se simţi străpuns de el, însă 
ăsta era doar începutul; în câteva secunde, îşi dădură 
seama că el era deasupra lor şi se lansară într-o frenezie 
de sărituri. Mârâind, se aruncau în aer cu dinţii de metal 
încercând să muşte din cuşcă şi imaginile care îi inundară 
mintea erau cu piele perforată şi sânge ţâşnind, urme de 
metal şi ochi roşii, malefici. Cuşca se mişcă şi se înclină 
dintr-odată când una reuşi s-o agaţe cu dinţii de o parte, 
iar Mika începu să alunece. Incercă disperat să se apuce 
de partea cealaltă, apoi îşi aminti că nu era bine să îşi 
scoată degetele în afară. Creatura trăgea cu gura şi toată 
greutatea corpului de laterala cuştii, iar Mika aluneca spre 
ea. Pentru câteva clipe, fu paralizat de frică. Orb şi 
neajutorat, îşi dădu drumul şi piciorul lui ieşi printre bare 
pe lângă fălcile fioroase ale bestiei. Instinctul de 
supravieţuire îl trezi şi Mika strigă de frică şi îşi retrase 
piciorul şi, din fericire, în acelaşi timp cuşca se izbi de 
podeaua de ciment, iar din cauza impactului creatura o 
scăpă. Mika rămase întins pe podea, gâfâind. Apoi se lăsă 
o linişte ciudată, având în vedere nebunia din ultimele 
minute. Işi înălţă capul şi încercă să-şi dea seama ce se 
întâmpla în exteriorul cuştii. Le putea auzi paşii metalici. 
Mergeau în jurul lui, cu mişcări lente, şi Mika se întrebă ce 
ar fi trebuit să se întâmple, la ce se aşteptau oamenii din 
spatele camerelor de supraveghere. Cât îşi dorea să poată 
vedea. Voia să ştie unde erau, le auzea mirosindu-l printre 
bare şi era groaznic să le poată auzi, dar nu le putea 
vedea. Se ridică şi se concentră, încercând să-şi formeze o 
imagine în minte după sunetele pe care le auzea. Erau ca 
nişte câini, era destul de sigur de asta din cauza sunetelor 
pe care le scoteau, dar erau enorme, cel puţin la fel de 
înalte ca el, dacă nu mai înalte. Acum, se mişcau leneşe, 
iar paşii lor păreau relaxaţi. Pe una o auzi aşezându-se 
lângă el, oftând prelung şi celelalte făcură la fel, 


rezemându-se de pereţii cuştii. Mika simţi imboldul de a le 
atinge, dar tocmai când degetele îi trecură printre bare, 
unul dintre bărbaţii de deasupra lui strigă furios la el: 
— Hei! Nu ai minte! Nu face asta! E destul, ridicaţi-l! 
Lanţul smuci cuşca şi Mika o simţi înălțându-se. 


Capitolul 42 


Mika plecă de-acolo simțindu-se ca şi cum împinsese un 
bolovan pe un munte şi când ajunse înapoi în camera lui 
adormi instantaneu, de parcă cineva l-ar fi scos din priză în 
momentul în care se întinse în pat. Se trezi înfrigurat şi 
când deschise ochii văzu ace de lumină. Awen era aproape, 
lingându-i mâna şi el îi mângâie urechile catifelate şi 
ascultă frunzele foşnind. Apoi în depărtare auzi un sunet 
ca al unei ciocănitoare sau al unui ciocan şi într-un final îşi 
dădu seama că cineva ciocănea la uşă. Awen se sperie şi 
plecă, iar când Mika deschise ochii o văzu pe Audrey care 
se tot fâţâia la uşă ca un drăcuşor neastâmpărat, de parcă 
în timp ce el dormise ea băuse energie. Avea o vânătaie pe 
obraz. 

— Arăţi groaznic, zise ea. Faţa ta este ca o bucată de 
carne de rezervor. 

— Mulţumesc, răspunse el. Nici tu nu arăţi prea bine. 

Ea sări pe patul lui, iar Mika se uită în oglinda de pe 
birou. Ochii îi erau umflaţi, pe obraz avea urme roşii de la 
pernă, iar vânătăile de pe gât se accentuaseră. 

— Ai face bine să-ţi dai cu nişte apă rece pe faţă, zise ea. 
Un bărbat ne-a anunţat că trebuie să fim la cina de 
acordare a premiilor într-un minut. Vom afla cine a 
câştigat. 

— Cred că am nevoie de ceva mai mult decât apă rece, 
zise Mika, încruntându-se la propriul chip din oglindă. 

— Nu avem timp pentru un transplant de cap, zise ea. 

Amândoi tăcură pentru câteva clipe, conştienţi de faptul 
că se aflau într-o balanţă şi în tăcere simţiră fortăreaţa, 
aşteptând. 

— Nu-mi place locul ăsta, zise Audrey tulburată. Mă 
bucur că ne întoarcem acasă curând. De ce crezi că ne-au 
băgat în gaura aia? 

Mika ridică din umeri şi se uită cu subînţeles către 
camerele de supraveghere pentru a-i reaminti că erau 
ascultați. Ea tăcu din nou şi amândoi se gândiră la 


experienţele lor din groapă. Crescuseră într-o lume în care 
feluriţi roboţi făceau tot felul de lucruri pentru ei: 
aspiratoarele-robot de la ei de-acasă, borgii Ghengis de pe 
Zid, animalele-robot pe care le văzuseră în vacanţă, dar 
toţi aceşti roboţi aveau ceva în comun - aveau la fel de 
mult creier şi suflet ca un prăjitor de pâine. Puteai să apeşi 
un buton şi să-i opreşti şi nu şi-ar fi dat seama. Dar aceşti 
roboţi-câini păreau speciali; felul în care se mişcau şi se 
purtau părea real într-un fel, ca şi cum ar fi avut viaţă. 
Cine îi făcuse? De unde veneau? De ce fuseseră 
doisprezece copii coborâţi în groapă cu ei? Concursul 
devenise mai bizar cu fiecare etapă, dar acum era pe 
sfârşite şi nu avea timp să se gândească la câini-roboţi, 
doar la faptul că aveau să câştige sau nu. 

— Te duci să te speli? întrebă Audrey. 

— Da, răspunse Mika. 

Apoi apucă un prosop şi se duse la baie să-şi bage capul 
sub un jet de apă rece. 

Finaliştii concursului organizat de Fundaţia pentru 
Dezvoltarea Tinerilor fură duşi în apartamentul privat al 
lui Mal Gorman la ultimul etaj al fortăreței pentru a lua 
masa pentru ultima dată împreună. Apartamentul fusese 
aranjat într-un stil demodat, ca o casă veche luxoasă de 
dinainte de Ciumă, aşa că, atunci când uşile liftului se 
deschiseră, se treziră într-un hol imens cu podea de 
marmură. De tavanul ornat cu diferite forme turnate 
atârna un candelabru de cristal şi pe lângă pereţii 
împodobiţi cu portretele unor bărbaţi în colanţi şi cu bucle 
şi femei îmbrăcate în rochii care arătau ca nişte torturi se 
arătau scările. Copiii se adunară, speriaţi; dispăruseră trei 
concurenţi de dimineaţă, iar cei nouă rămaşi încă îşi mai 
imaginau braţe şi picioare care ieşeau printre bare şi 
sunetul fălcilor puternice de metal. 

Fură conduşi într-o sală de mese imensă care era 
împodobită cu plăci de lemn de stejar. În mijlocul sălii era 
o masă de banchet, tot din stejar, şi fu pentru prima dată 
când văzură lemn adevărat. Îl atinseră, curioşi, simţindu-i 
căldura. O altă masă mai mică de stejar era aşezată 


perpendicular în capăt şi pe ea erau aşezate tacâmurile 
argintate şi sfeşnicele. O mulţime de lumânări erau 
aprinse - deşi era încă după-amiază -, iar în spatele mesei 
cu tacâmurile ardea un foc într-un şemineu din piatră, pe 
gaz. Deasupra lui era atârnat un tablou în ulei: o imagine 
cu Capul Wrath cu sute de ani în urmă, o oază verde în 
peisajul neregulat al Scoției. Li se indică să se aşeze. Mai 
rămăseseră cinci fete şi patru băieţi. Mika îl aşteptă pe 
Ruben să aleagă un scaun aproape de un capăt al mesei 
înainte să se aşeze în capătul celălalt. Audrey stătea în 
stânga lui, cu privirea fixată pe tablou, iar Leo, în dreapta 
lui, lângă o fată pe nume Iman; o prezenţă izbitoare, ca de 
pisică neagră, ale cărei trăsături erau la fel de elegante 
precum cele ale unei nave Pod Fighter. Ea îi zâmbi lui 
Mika, iar băiatul încercă să-i zâmbească şi el, dar nu putu. 
Privi flăcările pâlpâind ale lumânărilor, prevestind ceva 
Tău. 

„Aproape s-a terminat, îşi reaminti el. Eşti atât de 
aproape de ei acum. Şi, cu cât eşti mai aproape de ei cu 
atât eşti mai aproape de Ellie.” 

Dar se simţea ca şi cum ar fi aşteptat să fie ars pe rug. 
Ca şi cum ar fi stat lângă un foc, ştiind că va trebui să bage 
mâna în el pentru a o scoate pe sora lui de-acolo. 

XXX 

Gorman era aşezat pe un scaun auriu în faţa unui alt foc 
în dressing. Ministrul Dezvoltării Tinerilor avea camere 
mai mari şi mai impunătoare decât aceasta, dar camera cu 
dressingul cu draperii de catifea roşie şi covorul vechi era 
cea mai călduroasă. Cu toate astea, el tremura; nimic nu 
părea să fie în stare să-i alunge frigul din oase. 

Costumul lui, tocmai adus de la călcat, atârna de braţul 
majordomului, care aştepta într-un colţ ca medicul să 
termine controlul lui Gorman. 

— Ce am? îl întrebă Gorman pe doctor, nervos. Nu am 
timp să fiu bolnav, am prea multe lucruri de făcut. 

— Inima vă bate neregulat, domnule, răspunse doctorul. 
Sunteţi stresat sau îngrijorat de ceva anume? 

— Nu, se răsti Gorman. Doar că nu am dormit prea bine 


şi îmi este şi frig. M-am gândit că poate am prins o răceală. 

— Aveţi nevoie de odihnă, îi recomandă doctorul. Poate 
ar fi bine să nu vă duceţi la această cină festivă. 

— Nu se pune problema, zise Gorman. Eu acord premiile 
şi vreau să-i văd pe copii. Dă-mi o pastilă sau ceva. Şi 
grăbeşte-te, mai am doar câteva minute la dispoziţie. 

Gorman se ridică în picioare şi îşi întinse braţele pentru 
ca majordomul să-i poată pune sacoul. Doctorul oftă şi 
începu să caute în trusa cu medicamente. Scoase din ea 
două pastile mari, albastre şi le lăsă lângă un pahar cu apă 
pe masa de lângă scaunul lui Gorman, dar nu era sigur că 
aveau să fie de vreun folos. Inimile nu fuseseră create 
pentru a bate timp de o sută opt ani, chiar şi cu pastile 
Veşnicia, iar Mal Gorman trebuia să o menajeze pe-a lui. 

Când Mal Gorman părăsi camera, îşi simţi pulsul 
crescând ca şi cum cineva i-ar fi turat inima. Se opri 
pentru o clipă şi, sprijinindu-se cu o mână osoasă de 
balustradă, privi în josul scărilor către sala de mese, 
dorindu-şi să nu se fi simţit atât de tulburat de perspectiva 
unei cine cu câţiva copii. 

„Lor le va fi frică de mine, îşi reaminti el, mie nu are de 
ce să-mi fie frică.” 

Respiră adânc, se îndreptă de spate şi cobori scările. 

XXX 

Majordomul intră în sala de mese şi sună cu un clopotel 
auriu, apoi zise: 

— Vă rog să vă ridicaţi pentru Mal Gorman! Ministrul 
Dezvoltării Tinerilor! 

Mika se ridică împreună cu ceilalţi şi privi spre uşă. 
Apoi, înainte să se poată abţine, i se tăie respiraţia când 
cel de-al doilea Cap de Televizor păşi în realitate din 
coşmarul lui. Dar acesta era mai înfricoşător decât 
asistenta nesuferită cu paharele ei de plastic, pentru că el 
era Cuţitarul, demonul care se ascunsese în dulapul lui 
Ellie şi o omorâse cu mâna lui, monstrul care îl tăiase şi 
zâmbise în momentul în care sângele începuse să-i curgă. 

Dar nu fu singurul căruia i se tăiase respiraţia la 
vederea lui Mal Gorman. Era o apariţie înfricoşătoare, 


chiar şi pentru cei în ale căror vise nu se arătase niciodată. 
Arăta ca un schelet mergător după treizeci de ani de luat 
pastile Veşnicia. Braţele scheletice i se iveau din mânecile 
sacoului, iar ochii se vedeau ieşind dintr-un craniu acoperit 
de o piele ca pergamentul. Pe cap mai avea câteva fire de 
păr, dar păreau uscate, ca şi cum a fi crescut la marginea 
unui deşert. Audrey îi apucă mâna lui Mika şi un fior îi 
trecu pe amândoi ca un val. 

— E atât de ciudat, şopti ea. Vreau să merg acasă. 

Gorman păşi către capul mesei şi un chelner îi trase 
scaunul. Se aşeză privindu-i pe cei nouă copii ca pe nişte 
bijuterii de colecţie pe care tocmai le admira dintr-o cutie. 
Dar în privirea lui nu era nici urmă de dragoste, doar o 
sclipire rece, pentru că nu le aprecia frumuseţea, ci doar 
valoarea. 

Mika se uita în jos, revenindu-şi încă după şocul cauzat 
de apariţia lui Gorman, în timp ce el era treaz. Îl visase pe 
acest om luni de zile... dar cum era posibil, dacă nu se 
întâlniseră niciodată? Mal Gorman, Ministrul 
Departamentului pentru Dezvoltarea Tinerilor, fusese în 
dulapul lui Ellie, cu un pahar plin de păianjeni în mână. 
Era prea ciudat pentru a fi pus în cuvinte, dar nu o putea 
nega, trăsăturile bătrânului era gravate în gândul lui la fel 
de puternic precum cele ale părinţilor lui. Dar nu numai 
apariţia lui Mal Gorman avea să fie un şoc pentru Mika. 
Majordomul sună iarăşi din clopoțel şi alţi unsprezece 
oameni ieşiră din coşmarul lui şi i se alăturară lui Mal 
Gorman la masă. 

Fură anunţaţi ca fiind politicieni implicaţi în Proiectul 
pentru Dezvoltarea Tinerilor, dar Mika nu ştia nimic 
despre politică, tot ce ştia era că acei monştri cu piele 
pergamentoasă şi ochi bulbucaţi petrecuseră luni întregi 
discutând cum să-l mănânce, iar acum se aflau la aceeaşi 
masă cu el, aranjându-şi şervetele sub bărbii. Chelnerii se 
mişcau grațios în jurul sălii de mese, aşezând platouri 
argintate imense pe masă şi, deşi Mika fu uşurat să vadă 
că el nu se afla în meniu, fu o cină tensionată; Capetele de 
Televizor îmbucau şi dădeau pe gât, şi se holbau la Analişti 


cu buzele murdare de sos, în timp ce copiii tremurau şi îşi 
doreau ca totul să se termine cât mai repede. Fură foarte 
uşuraţi când, după al doilea fel, Mal Gorman se ridică în 
picioare pentru a anunţa câştigătorii. 

— Voi anunţa câştigătorii înainte de desert, zise 
Gorman. Aşa poate că unii dintre voi vor şi vrea să-l 
mănânce. 

Gura lui se întinse într-un zâmbet, dar ochii îi rămaseră 
la fel de reci. Nimeni nu râse la comentariul lui. Mika abia 
mai putea respira de frică şi de nerăbdare. 

„Nu-mi vine să cred că fac asta, îşi zise el. Chiar îmi 
doresc să câştig un concurs organizat de Capetele de 
Televizor.” 

— Dar mai întâi, zise el, aş vrea să vă spun câtă plăcere 
îmi face prezenţa voastră aici. Acest concurs a reprezentat 
o călătorie de cunoaştere pentru noi toţi şi ne-aţi întrecut 
aşteptările, bravo tuturor! 

Capetele de Televizor zâmbiră şi îşi arătară acordul 
printr-un semn al capului, ridicându-şi paharele. 

— Toţi aveţi un viitor măreț înaintea voastră, continuă 
Gorman, indiferent dacă aţi câştigat sau nu astăzi, aşa că 
nu fiţi dezamăgiţi dacă numele nu vă este strigat. Cu toţii 
veţi fi răsplătiți pentru efortul depus. Dar acum voi anunţa 
câştigătorii, aşa că vă rog să vă ridicaţi când vă auziţi 
numele. 

— Iman! 

Fata care semăna cu o pisică se ridică, iar Capetele de 
Televizor aplaudară. 

— Santos! 

Un băiat slab, neastâmpărat, ras în cap şi cu ochelari de 
modă veche se ridică. 

— Leo! 

Băiatul-Leu. 

Se ridică în picioare cu o privire calmă şi un zâmbet 
discret. 

— Colette! 

O franţuzoaică se ridică, zâmbind de după grămada de 
păr castaniu. 


— Audrey! 

Mika o împinse cu cotul, iar ea îl privi ca şi cum ar fi 
avut un vultur pe cap. 

— Eu? zise ea. 

— Da, tu, găgăuţă, şopti Mika. 

— Eu? repetă ea, uitându-se la Mal Gorman. 

— Da, zise el. Doar dacă nu mai este vreo altă Audrey 
care se ascunde sub masă. 

Ochii ei străluciră de bucurie când se ridică, iar cei de la 
masă îşi împreunară mâinile scheletice pentru a aplauda. 

— Tu eşti următorul, îi şopti ea lui Mika. 

Cinci dintre concurenţi erau în picioare, iar ceilalţi erau 
aşezaţi pe scaune. Mal Gorman făcu o pauză şi camera 
rămase înţepenită ca într-o poză. Dar pauza nu avea ca 
scop crearea unui efect dramatic, Gorman era încă nesigur 
în legătură cu alegerea ultimului câştigător. li luase mult 
timp să se hotărască asupra ultimului copil. Trebuise să 
aleagă între doi dintre cei mai talentaţi copii, pentru că 
ştia că dacă îi alegea pe amândoi, nu ar fi fost în stare să-i 
controleze. În ziua anterioară, acei doi copii făcuseră o 
gaură într-o masă cu o bilă arzând şi încercaseră să se 
omoare unul pe altul. Ruben Snaith şi Mika Smith erau 
incredibil de puternici, dar, dacă ar fi rămas amândoi, ar fi 
cauzat probleme încontinuu, ca doi câini care s-ar fi luptat 
pentru a fi capul haitei. Când era în dressing, Gorman 
încercase să ia o hotărâre bazată pe argumente logice, pe 
rezultatele testelor, dar nu putu să nu ia în considerare 
amintirea lui Mika. Din cauza lui, Mika Smith, de fiecare 
dată când se uita în oglindă, se vedea cu un televizor în loc 
de cap. Cum ar fi putut să-l păstreze pe acel băiat prin 
preajmă când visase aşa ceva? apoi trebuia să o ia şi pe 
sora lui, Ellie, în considerare. Ochii ei întunecaţi aproape 
că îl uciseseră. Acele clipe din Umbre fuseseră cele mai 
dureroase şi mai îngrozitoare din viaţa lui şi, deşi îşi 
reamintea constant că nu sunt decât nişte copii, nu voia 
doi ca Ellie, inima lui nu ar fi rezistat. Gorman se uitase 
intens în focul din dressing şi hotărâse că, deşi Mika Smith 
avusese cele mai bune rezultate la teste, ultimul câştigător 


al concursului, ultimul ales avea să fie Ruben Snaith. 

Dar asta fusese înainte ca Gorman să-l vadă pe Ruben 
Snaith. Era un băiat cu un aspect foarte special. În tăcerea 
care se lăsase, Ruben se uita urât la Gorman cu un zâmbet 
malefic pe buze şi pumnii încleştaţi deasupra mesei, ca şi 
cum l-ar fi ameninţat, insistând ca numele lui să fie strigat. 
Arăta ca un şobolan scos din clor - îşi zisese Gorman -, 
nasul îi era prea ascuţit, pielea prea albă, ca şi cum i-ar fi 
curs lapte prin vene în loc de sânge; nu, nu lapte, ceva mai 
otrăvitor de-atât, ca veninul de şarpe, alb şi vâscos. În 
schimb, Mika Smith, care stătea în celălalt Colț al mesei, 
părea modest, lucid şi calm. 

Ce ar fi trebuit să facă? Oare se îngrijorase mai mult 
decât ar fi trebuit în privinţa lui Mika? Până la urmă, nu 
erau decât nişte vise. Îşi aminti că oamenii lui îi spuseseră 
că Mika muncea din greu şi că părea mai uşor de controlat 
decât sora lui. Mai uşor de controlat... 

Inima lui Gorman începu să bată mai încet, apoi din nou 
mai tare, ca şi cum nu se putea hotări dacă să se oprească 
de tot sau să bată atât de tare încât să explodeze. Toţi îl 
priveau şi liniştea era ucigătoare. 

— Ultimul câştigător este... Mika Smith. 

Mika reuşi cumva să se ridice în picioare, ştiind că 
Gorman îl alesese pe el în acele ultime momente 
îngrozitoare. 

— Mika? se răsti Ruben, sărind din scaunul lui în faţa lui 
Gorman. Mika Smith? L-ai ales pe Mika în locul meu? 

— Stai jos, Ruben! zise Mal Gorman. 

— Nu! strigă Ruben, făcând un pas înapoi astfel încât 
scaunul lui căzu greu la pământ, cu trăsăturile accentuate 
grotesc şi monstruos în lumina lumânărilor. 

— Ruben! zise Gorman, cu ochii reci ca gheaţa. 
Controlează-te şi aşază-te sau vei regreta. Nu vei pleca de- 
aici cu mâna goală. 

Ruben se înroşi de umilire şi furie. 

— Ce îmi vei da? Un set de tacâmuri? O acadea ca 
premiu de consolare? Ai făcut o greşeală, şi ştii asta! Nu 
erai sigur, nu-i aşa? M-ai ales pe mine, apoi te-ai 


răzgândit! 

— Cum îndrăzneşti să îmi nesocoteşti judecata? zise 
Gorman încet, încercând să nu se cutremure din cauza 
privirii ucigătoare a lui Ruben. Stai jos sau chem paza! 

— NU! strigă Ruben. Nu sunt un copil! Şi nu voi fi tratat 
ca un copil! Răzgândeşte-te sau vei regreta! 

Mika nu crezu că ar mai fi putut fi uimit de ceva în acea 
zi, dar când Ruben începu să plutească deasupra mesei, îl 
privi înmărmurit, ca şi ceilalţi. Lumina lui Ruben deveni 
roşie şi se împrăştie ca nişte tentacule în jurul lui, iar ochii 
lui erau ca nişte cărbuni aprinşi. Era atât de malefic încât 
Capetele de Televizor arătau ca nişte bunicuţi drăguţi pe 
lângă el şi se făcură mici în scaunele lor în timp ce Ruben 
se uită cu ochii lui roşii în jurul mesei. Iman ţipă şi se dădu 
la o parte când o furculiţă zbură foarte aproape de ochiul 
ei. Apoi dintr-odată tacâmurile, paharele şi carafele se 
ridicară în aer şi începură să se învârtească într-o furtună 
mortală. Paharele se loviră între ele, trimițând cioburi 
amenințătoare în toate părţile, iar cuţitele porniră 
şuierând către feţele, gâturile şi spatele celor prezenţi. 
Chelnerii îşi folosiră tăvile drept scuturi, iar Capetele de 
Televizor se ascunseră după spătarele scaunelor. 

Mika şi Audrey se băgară sub masă, apoi veni şi Leo, 
ţinându-şi o mână pe obraz, iar printre degete îi curgea 
sânge. Era tăiat de la ochi la maxilar, ca un pepene. 
Deasupra lor îl auziră pe Gorman dând ordin ca Ruben să 
fie ucis. 

De sub masă Mika văzu mai multe perechi de bocanci 
alergând în cameră şi auzi sunetul armelor care erau 
dezasigurate. Îşi dădu seama într-o clipă ce avea de făcut; 
ieşi de sub masă împleticindu-se. Audrey încercă să-l 
prindă cu mâna pe care o avea liberă şi să-l oprească, dar 
el scăpă, se urcă pe un scaun, sări peste Ruben şi îl trase 
în jos. Se auzi un foc şi ei aterizară zgomotos pe masă. Se 
auziră ţipete. Tacâmurile şi cioburile căzură instantaneu 
peste ei. Mintea lui Mika se goli, ca şi cum aştepta să 
simtă valul de durere, fiind sigur că fusese împuşcat. Dar 
nu simţi durerea. În loc de asta, îl auzi pe Ruben înjurând 


şi încercând să-l dea jos de pe el. 

— Dă-te jos de pe mine! strigă Ruben. 

Îl împinse la o parte pe Mika, cobori de pe masă şi 
încercă să fugă pe uşă, dar fu prins de câţiva bărbaţi care 
îi acoperiră ochii şi-l luară cu forţa de-acolo. 

Mika se rostogoli pe spate şi o văzu pe Audrey uitându- 
se urât la el. 

— Era să fii împuşcat! zise ea înfuriată. De ce-ai făcut 
asta? 

— Nu ştiu, voiau să-l împuşte, răspunse el. 

— Şi te-ai gândit că mai bine te împuşcă pe tine? strigă 
ea. 

— Dar nu au făcut-o, zise el zâmbind. Sunt bine! Am 
câştigat! 

— Ce am câştigat? strigă ea. Ăsta trebuia să fie un joc! 
În dimineaţa asta, ne-au coborât într-o groapă cu acei câini 
şi acum tocmai voiau să împuşte pe cineva! Vreau acasă! 

Mika se uită la ea, neştiind ce să zică. La urma urmei, 
era un joc organizat de Capetele de Televizor. 

Bărbaţii înarmaţi se întoarseră şi începură să strige, 
spunându-le să se întoarcă în camerele lor. Fură conduşi în 
linişte şi încuiaţi în camere ca să nu poată vorbi unii cu 
alţii. Mika se aşeză pe pat, tremurând. Pe piept era stropit 
cu sângele lui Leo şi avea un ciob de sticlă înfipt în mână. 
Strânse din dinţi şi îl scoase, privind cum sângele începe 
să curgă şiroaie din palma lui, fără să simtă durere, doar 
fericire obositoare. Câştigase concursul, putea să bage 
mâna în foc şi fiecare moment de frică şi durere meritase 
pentru a se simţi atât de aproape de Ellie. 


Capitolul 43 


După o jumătate de oră, apăru un bărbat. 

— Eşti rănit? întrebă el, uitându-se la hainele pătate de 
sânge ale lui Mika. 

— Doar la mână, răspunse Mika. 

— Lasă-mă să văd, îi ceru bărbatul şi Mika o ridică 
pentru scurt timp ca să i-o arate. 

— Este adâncă, zise bărbatul, inspectând tăietura. Va 
trebui să o vindecăm... Şi să facem ceva şi în legătură cu 
gâtul tău; arăţi de parcă ai fi fost strâns de gât. 

— Am fost, răspunse Mika. 

— Nu te poţi întoarce acasă aşa, zise el. Ai nevoie de o 
jumătate de oră cu aparatul de vindecare. 

— Acasă? repetă Mika, cuprins de un val de panică. Mă 
întorc acasă... deja? 

— În curând, răspunse bărbatul. Mal Gorman vrea să-ţi 
vorbească înainte să plecaţi. Acum, este la Audrey, dar nu 
mai durează mult. 

Mika se plimbă întruna pe lângă pat, panicându-se, 
simțindu-se ca şi cum fusese luat de lângă foc. Îl trimiteau 
acasă înainte să apuce să o găsească pe Ellie, dar ce scuză 
ar fi putut găsi ca să rămână? Concursul se terminase şi nu 
îl mai voiau. Dar era şocat, se aştepta la mai mult, trebuia 
să fie mai mult de-atât. 

„Te rog să fie mai mult de-atât.” 

Mal Gorman apăru în uşă şi-i întinse o mână osoasă. 
Privirile lor se întâlniră şi, spre oroarea lui Mika, simţi că 
se recunoscură, ca şi cum Gorman ştia că el este monstrul 
din coşmarul lui. Pentru o fracțiune de secundă, simţi 
îndoială şi frică şi un pericol ascuns, ca o otravă sau ca 
gazul. Cuţitul era acolo; Mika nu-l putea vedea, dar îi 
putea simţi lama apăsându-i pe piele. Ce ştia Gorman? 
Bătrânul îl alesese şi totuşi nu părea să aibă încredere în 
el. Gândul lui Mika se întoarse la scaunul negru de care 
fusese legat în timp ce memoria îi fusese scanată şi simţi 
un fior pe şira spinării. Erau multe lucruri pe care Mika nu 


voia ca Mal Gorman să le ştie despre el. Multe lucruri. 
Încercând din răsputeri să rămână calm, dădu mâna cu 
Gorman. Era uscată şi dură. 

— Stai jos, zise Gorman încet. 

Mika se aşeză pe pat, ascultător şi stomacul i se strânse 
când Gorman se aşeză lângă el. „Nu miroase a nimic, îşi 
spuse Mika, de parcă ar fi fost îngheţat de cincizeci de 
ani.” 

— Cum te simţi? întrebă Gorman. 

— Sunt bine, răspunse Mika. 

— Bun, zise Gorman, cu un zâmbet rece. Ai fost curajos 
mai devreme când te-ai luptat cu Ruben. Ministrul 
Educaţiei îţi este recunoscător; se pare că aproape a fost 
lovit de un cuţit în piept. Sper că tu nu ai fost rănit. 

— Nu chiar, zise Mika, strângându-şi mâna în pumn. Se 
simţi uşurat că făcuse ceva ce îi plăcuse lui Gorman, chiar 
dacă gratitudinea lui nu îşi avea locul acolo; până la urmă, 
ultimul lucru la care se gândise Mika atunci când se 
aruncase peste Ruben era să salveze un afurisit de Cap de 
Televizor. 

— Se pare că ai reacţionat foarte bine la ceea ce s-a 
întâmplat în ultima oră, având în vedere că aproape ai fost 
împuşcat şi nici nu ai primit budincă, zise Gorman. 

— Ştiu cum e Ruben, răspunse Mika, precaut. Nu-i place 
dacă nu îi reuşeşte ceva. 

— Am înţeles. 

Privirile li se întâlniră din nou, şi de data asta Mika 
observă că Gorman era mai încrezător, ca şi cum ar fi fost 
asigurat de ceva prin discuţia lor. 

— Am făcut bine să te aleg pe tine, zise Gorman, visător. 
Meriţi asta. Scoase un card auriu din buzunar şi îl puse 
între ei pe pat. 

— Ce e? întrebă Mika. 

— Cheia apartamentului din Turnurile Aurii, pe care l-ai 
câştigat, răspunse Gorman. Părinţii tăi te vor aştepta 
acolo. 

— Vor fi acolo? întrebă Mika, surprins. Adică mă duc 
direct la Londra în seara asta? 


— Da, zise Gorman. E aranjat totul. După ce te vei 
vindeca, vei pleca de îndată cu o navă cu şofer. Părinţii tăi 
vor veni cu un cargobot de transport - am trimis deja 
oameni la vechiul vostru apartament ca să ia lucrurile. 
Ceilalţi câştigători şi familiile lor vor locui la acelaşi etaj în 
Turnurile Aurii şi în seara asta va avea loc o petrecere 
pentru a vă sărbători succesul. 

Lui Mika i se făcu rău. 

„Trebuie să par recunoscător, îşi zise el, se presupune 
că asta mi-am dorit.” 

Se strădui să spună ceva potrivit, ceva de genul „o, ce 
bine” sau „mulţumesc”, dar buzele nu voiau să i se mişte. 
Urma să plece, fără sora lui, într-un apartament pe care 
nu-l voia. Totul mergea rău. 

— Părinţii tăi vor fi mândri de tine, Mika, zise Gorman. 
Ai reuşit imposibilul; ţi-ai mutat familia dintr-un 
apartament din oraşul de refugiaţi Barford North, 
înconjurat de apă urât mirositoare, în Turnurile Aurii din 
Londra - cele mai frumoase apartamente din toată lumea. 
Ai un viitor strălucit înainte, ai fost foarte norocos că ai 
fost ales. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Mika, cu grijă. Concursul 
s-a terminat. 

— Da, zise Gorman. Dar viaţa ta nu, nu-i aşa? 

— Nu, zise Mika, încercând să răspundă cu ceva potrivit. 

— Şi, continuă Gorman, încet, am un premiu special 
pentru tine. 

— Serios? întrebă Mika, cu speranţă. 

— Dar ca să-l primeşti trebuie să îmi demonstrezi că pot 
avea încredere în tine, continuă el. 

— Despre ce e vorba? întrebă Mika. 

— Ceva ce consideri că ţi-a fost luat, zise Gorman. Sau 
mai degrabă cineva. Ştii cumva la ce mă refer? 

Cuvintele lui Gorman erau la fel de înţepătoare ca nişte 
ace. Ştia exact la cine se referea Gorman şi se simţea ca şi 
cum bătrânul scosese încă o cheie, şi aceea era către Ellie. 

Se uită la Gorman, cu ochii rugători şi înecându-se cu 
lacrimi. 


— Ştii că e la mine, nu-i aşa? zise Gorman. 

Mika dădu din cap în semn că da şi îşi plecă privirea. 
Putea simţi suspine de uşurare cuprinzându-i corpul, dar 
nu voia să plângă în faţa lui Gorman. 

— Mă gândeam eu, zise Gorman. 

— Ce trebuie să fac? întrebă Mika, disperat. Fac orice. 

— Foarte bine, zise Gorman pur şi simplu. Se ridică şi se 
îndreptă către uşă. 

— Staţii! zise Mika. Spuneţi-mi ce trebuie să fac! 

Gorman se întoarse în cadrul uşii pentru a se uita la el, 
şi privirea îi era împietrită. 

— Deja ţi-am spus. Trebuie să îmi demonstrezi că pot 
avea încredere în tine. 

— Cum? întrebă Mika, avid. 

— Promite-mi ceva, zise Gorman. 

— Orice, răspunse Mika. 

— Promite-mi că te vei întoarce mâine, zise Gorman. Şi 
că vei face tot ce îţi cer. 

Mika fu şocat de ceea ce îi fusese cerut, dar fu de acord 
imediat, pentru că ştia că era şansa lui de a fi iar aproape 
de foc şi să bage mâna după Ellie. 

— Bine, zise el. 

— La ora opt şi jumătate în seara asta, continuă el, când 
vei fi cu părinţii tăi la petrecere, ei vor primi un mesaj în 
care vor fi înştiinţaţi că te vei întoarce. Vor fi supăraţi şi 
furioşi şi probabil îţi vor pune foarte multe întrebări, 
pentru că vor vrea să ştie de ce te întorci. Dar nu le poţi 
spune nimic. Nu trebuie să ştie ceea ce poţi tu să faci. 
Promite-mi. 

— Promit! zise Mika, cu inima bătându-i nebuneşte. Era 
greu, deja îşi imagina cât de supăraţi aveau să fie părinţii 
lui când aveau să afle că Mal Gorman voia ca el să se 
întoarcă şi că nu le putea spune de ce. Dar nu avea altă 
soluţie. Ellie era atât de aproape acum. 

— Şi, continuă Gorman, trebuie să rămâi în 
apartamentul tău în seara asta. Nu ai voie să pleci nicăieri. 
Oamenii mei te vor supraveghea şi voi fi foarte furios dacă 
aflu că nu m-ai ascultat. Promite-mi că vei rămâne în 


apartament. 

— Promit! zise Mika, gâtuit. 

— Dă-mi companionul tău, îi ceru Gorman, întinzând 
mâna după el. 

— Companionul meu? repetă Mika, ezitând. 

— Da, răspunse Gorman. Nu vreau să dai nici un telefon. 

Mika o găsi pe Lilian şi o puse încet în mâna bătrânului, 
întrebându-se dacă ea ştia ceva ce l-ar fi putut face pe 
Gorman să se îndoiască de el. Îşi aminti de telefonul de la 
Helen, în care îl avertizase că se afla în pericol, şi simţi 
cum se sufocă de frică. 

„Dar apelurile nu se salvează, îşi aminti el. Gorman nu 
va afla despre asta.” 

Chiar şi aşa, nu voia să i-o dea pe Lilian. 

— Repetă-ţi promisiunea, zise Gorman, băgând 
companionul în buzunar sub privirea speriată a lui Mika. 

— În seara asta, trebuie să rămân în apartament, 
răspunse Mika. Şi să mă întorc aici mâine. Şi să nu le spun 
părinţilor mei ce sunt în stare să fac. 

— Foarte bine, zise Gorman. Eşti sigur că o poţi ţine? 

— Da, zise Mika, înfrigurat. 

— Ai face bine să fie aşa, zise Gorman. Le-am spus 
celorlalţi concurenţi că îi arunc în stradă dacă nu mă 
ascultă. Îi iau din apartamentele din Turnurile Aurii şi îi las 
în Umbre. Nu este nevoie să te ameninţ şi pe tine aşa, nu-i 
aşa? 

— Nu, zise Mika, simțind cum îi îngheaţă sângele în 
vene. 

— Pentru că, dacă nu îţi ţii cuvântul, nu îţi vei mai vedea 
sora niciodată. 


Capitolul 44 


Când Mika părăsi Capul Wrath, fu cuprins de un val atât 
de mare de tristeţe încât lăsă să-i scape o lacrimă care i se 
prelinse pe obraz. O prinse pe degetul arătător şi o frecă 
de degetul mare, gândindu-se că lacrima era pentru Ellie, 
pentru că o lăsase în urmă. Dar se înşela; lacrima căzuse 
pentru mii de copii, nu doar pentru unul singur. 

În timp ce zbură departe de imensa fortăreață, un şir de 
cargoboturi se apropie de ea. În întuneric, păreau nişte 
mărgele negre înşirate pe toată linia orizontului. Erau 
pline de copii; mii de copii din casele refugiaților, care 
fuseseră ademeniţi în centrele de jocuri printr-o minciună. 
În loc să se grăbească înspre case cu buzunarele pline de 
bani şi tichete pentru mâncare adevărată şi îmbrăcăminte, 
plecaseră cu un implant fixat în frunte. Un disc rotund de 
metal, cu un fir conectat la creierul lor, care le controla 
toate mişcările, dar nu şi sentimentele. Nu puteau nici să 
vorbească, nici să se mişte, dar în interior erau măcinaţi de 
frică şi confuzie. 

Mika era prea obosit să mai verse şi o a doua lacrimă, 
deşi ar fi vrut să plângă fantastic de mult. Işi lăsă capul pe 
spate şi închise ochii, simțindu-se slăbit şi îngreţoşat, 
dorindu-şi ca Ellie să fi fost cu el pe drumul spre casă. 

XXX 

După o jumătate de oră îşi deschise ochii şi se trezi în 
Londra. Nu mai văzuse oraşul decât la televizor şi fu uimit 
de mărimea şi frumuseţea lui. Turnurile Aurii străluceau 
ca un morman de aur în depărtare, umplând cerul 
întunecat cu o lumină caldă, aurie. Fiecare turn conţinea 
mii de apartamente de lux, iar luminile lor străluceau ca 
nişte diamante. Peste tot pe căile aeriene navele se 
îndreptau spre oraş ca nişte albine către stup, lăsând în 
urmă panglicile de lumină albastre şi aurii. 

— Tare frumos e, nu-i aşa? zise şoferul. Eşti un băiat 
norocos. 

— Da, răspunse Mika. 


Zburară prin oraş şi coborâră la capătul parcului Noul 
Hyde. Strada aurită care îl încercuia era curată, largă şi 
luminată discret de becuri fixate în trotuar. Oamenii care 
treceau pe lângă el erau îmbrăcaţi în ţinute de seară. Pe 
mâini le străluceau bijuterii, iar trupurile le erau învăluite 
în materiale scumpe care păreau blană, mătase sau lână. 

Şoferul îi deschise uşa lui Mika să poată cobori. Imediat, 
auziră un sunet ciudat. 

Bum. Bum. 

— Ce se aude? întrebă el când atinse pământul. 

Părea pulsul unui animal imens, ca şi cum ar fi dormit 
un dragon sub comoară. 

Bum. Bum. 

— Umbrele, zise şoferul. Nu ai auzit? 

— Nu, zise Mika. Ce se întâmplă? 

— Mucegaiul a scăpat de sub control, răspunse şoferul 
cu tristeţe. Mor sute de oameni în fiecare zi. Şi se aude că 
guvernul nu vrea să-i ajute, pentru că este mai ieftin să-i 
lase să moară. 

Mika se uită la pământul de sub picioarele lui şi se 
cutremură. Tocmai luase cina cu mai mulţi membri ai 
Guvernului de Nord şi nu era deloc surprins că ei ar fi 
putut face ceva atât de îngrozitor. Îşi aminti cum se 
îndopau în timp ce îl studiau cu ochii lor lacomi. Lumina 
lor era abia vizibilă, abia dacă mai erau oameni, abia dacă 
mai trăiau. 

— Dar cei din Umbre nu se lasă, zise şoferul. Aşa că 
zguduie pilonii care susţin Turnurile Aurii cu nişte bile 
imense metalice legate cu lanţuri. Bat cu ele zi şi noapte - 
o dată pentru fiecare om care moare. I-a înnebunit pe cei 
de aici când a început totul vineri seară, dar se pare că s- 
au obişnuit. 

Bum. Bum. 

— Eu nu cred că mă voi obişnui cu asta, zise Mika. Privi 
în jos şi încercă să-şi imagineze cum era acolo, cu tot 
întunericul şi apa, şi milioanele de oameni care încercau să 
supravieţuiască şi cu bile de metal izbind pilonii. 

— Urât, nu-i aşa? zise şoferul. Mă bucur că nu locuiesc 


acolo. 

— Şi eu, fu de acord Mika. 

Bum. Bum. 

Se uită la cei care treceau pe lângă el. Vorbeau şi 
râdeau ca şi cum nu auzeau nimic. Se uită la o femeie care 
se dădea cu ruj ajutându-se de o oglindă mică, aurie pe 
care o ţinea într-o mână, iar vibraţiile trecură prin tocurile 
subţiri ale pantofilor ei. 

— Când toată lumea s-a mutat în spatele Zidului, zise 
şoferul, am fost cu toţii egali pentru un timp, deoarece 
eram uniţi de tragedii şi pierderi. Dar nu mai e aşa de când 
s-au construit Turnurile Aurii. E uimitor cât de repede uită 
oamenii de unde au pornit. Dar presupun că aşa a fost 
dintotdeauna. Unii nu au nimic, în timp ce alţii au totul. 
Oricum. Destul cu politica. Tocmai ai câştigat un nou 
apartament şi nu vreau să te fac să te simţi prost în 
legătură cu asta. Să te bucuri de el, băiete. Doar să nu uiţi 
de unde ai pornit. 

— Nu o să uit, zise Mika cu fermitate. 

Se uită la navă cum se înălţă şi se undui în jurul 
turnurilor înainte să dispară în întuneric. Luna plină atârna 
ca un gong între ele, imensă şi palidă. Se uita în jos la el ca 
şi cum ar fi ştiut totul şi Mika îşi dori să ştie şi el. 

Tumul în care stătea el era unul dintre cele mai 
frumoase şi mai mari din oraş şi se înălța deasupra 
parcului Noul Hyde ca o sculptură elegantă cu un dom în 
vârf. Mărimea lui îţi tăia răsuflarea; baza cilindrică era la 
fel de mare ca aceea a turnului lor de refugiaţi, dar era de 
cel puţin trei ori mai înalt şi părea să nu se mai oprească. 
Il duru gâtul după ce încercă să-i vadă vârful. 

Apartamentele curbate din turnuri aveau balcoane şi 
pereţi de sticlă. Inăuntrul celor de la etajele de jos putea 
vedea oameni bogaţi discutând şi râzând şi se simţea ca şi 
cum s-ar fi uitat la o reclamă la televizor. Vântul se înteţi şi 
îi stropi faţa cu vapori de la fântâna din parc. Era 
proaspătă şi mirosea frumos. Lângă uşi erau doi paznici în 
uniforme negre care îl priviră cu dispreţ în timp ce urcă 
treptele de marmură înspre ei. 


— Tu trebuie să fii de la concurs, zise unul dintre ei, 
văzându-i pantofii şi blugii murdari. 

— Da, răspunse Mika, lăsând să-i cadă geanta ruptă pe 
treapta din faţa lor. Se uitară la el de sus în timp ce băiatul 
căută cheia aurie, dar, când o zăriră printre şosetele lui, îl 
lăsară să treacă. 

Imediat ce intră în holul mare, văzu o fântână de 
marmură ornată cu nimfe care îşi udau picioarele sau se 
pieptănau. Mika se apropie de margine şi atinse cu 
degetele apa rece şi limpede, uimit de extravaganta ei. In 
holul vechi, pereţii erau acoperiţi de mâzgă şi vântul 
şuiera prin el ca o fantomă, ca şi cum în colţurile lui se 
aflau oameni care îngheţaseră de moarte. 

Auzi paşi în spatele lui şi, când se întoarse, văzu doi 
băieţi şi o fată. Erau de aceeaşi vârstă cu el şi totuşi 
păreau din altă lume. O lume perfectă în care oamenilor le 
era cald şi mâncau mâncare adevărată, dar lumina lor era 
întunecată, dezvăluindu-le gândurile neprietenoase, iar 
fata se uită la Mika în hainele lui ponosite ca şi cum i-ar fi 
venit rău. 

Bum. Bum. 

Se uită în jos, amintindu-şi de Umbre, dar copiii bogaţi 
ignorară sunetul şi continuară să se holbeze la el. 

— Tu cine eşti? întrebă fata, înţepată. Cum ai intrat? 

— Locuiesc aici, răspunse Mika. 

— Ba nu, îi trânti unul din băieţi. Cei ca tine nu locuiesc 
aici. Probabil ai intrat cu oamenii de serviciu. 

— Şi ne atingi apa, zise fata. N-o mai face. O murdăreşti. 

Mika aproape că îi răspunse. Furia îl cuprinse şi auzi 
zgomotul lemnelor trosnind şi voi să îi pedepsească pentru 
prejudecățile lor şi să le şteargă zâmbetele îngâmfate de 
pe feţe. Ar fi fost atât de uşor să-i umilească dacă şi-ar fi 
folosit  nou-descoperitele puteri. Apoi îşi aminti de 
promisiunea făcută lui Mal Gorman şi ştiu că nu era 
momentul potrivit să se dea mare în faţa unor străini 
aroganţi, oricât de urât s-ar fi purtat. Plecă de lângă ei, îşi 
ridică geanta şi se îndreptă înspre lift. li auzi pe băieţi 
râzând şi zicând ceva când se închiseră uşile, dar strânse 


din dinţi şi nu se mai gândi la asta. 

„Adu-ţi aminte de Ellie.” 

Bum. Bum. 

Liftul începu să urce, iar el se rezemă de perete, îngrozit 
de momentul în care avea să-şi vadă părinţii. Nu avea să 
fie uşor să îşi ţină o parte din promisiunea făcută lui 
Gorman. Cum ar fi putut să nu le spună ceva? Vânătăile de 
pe gât şi tăietura din palmă dispăruseră, dar el se simţea 
diferit. De când plecase de-acasă, vineri, fusese strâns de 
gât de Ruben, aproape că îl omorâse cu privirea, apoi îi 
salvase viaţa, fusese coborât într-o cuşcă, într-o groapă în 
care erau nişte câini roboţi ciudati, întâlnise Capetele de 
Televizor, câştigase concursul şi îşi găsise, dar nu îşi 
văzuse sora geamănă pe care toţi o credeau moartă. Se 
simţea ca şi cum jucase toate rolurile într-o telenovelă 
ciudată şi acum trebuia să dea ochii cu părinţii lui, fără să 
le spună nimic. lar apoi, la opt şi jumătate, când se 
presupunea că ei se bucurau de petrecere, aveau să 
primească un mesaj de la Mal Gorman prin care să fie 
înştiinţaţi că Mika trebuia să se întoarcă la Capul Wrath în 
acea dimineaţă. Aveau să fie foarte supăraţi şi furioşi. 
Aveau să pună multe întrebări la care el nu putea să 
răspundă. Avea să fie groaznic. 

Dar avea să merite. 

XXX 

Nu ar fi putut uita niciodată imaginea care i se dezvălui 
atunci când uşile noului apartament se deschiseră; mama 
lui era desculţă, păşind pe un covor de lux în sariul ei de 
sărbătoare, iar în spatele ei Turnurile Aurii străluceau prin 
propriul perete de sticlă. 

— Mika! Alergă spre el şi îl îmbrăţişă. El inhală mirosul 
părului ei şi simţi un spasm în capul pieptului în timp ce se 
umplea de iubire pentru ea. Apoi îl împinse cu delicateţe 
pentru a-l privi. 

— Pari diferit, zise ea, inspectându-l cu ochii ei vigilenţi 
de mamă. 

— Nu am fost plecat decât două zile, mamă, zise el. O 
să-mi spui iar că am crescut? 


— Ai fost rănit? întrebă ea, mijindu-şi ochii. 

— Nu, răspunse el, agitat. De ce întrebi? 

— Nu ştiu, zise ea. Doar că pari... diferit. Mă bucur că 
eşti acasă! 

— Şi eu, spuse el. 

— Tocmai am spus „acasă”, nu-i aşa? zise ea, părând 
confuză. Nu-mi vine să cred! Uite ce privelişte! 

Ea arătă cu mâna spre peretele de sticlă. Avea o uşă 
într-o parte, care dădea în balcon, şi Mika îl văzu pe tatăl 
său sprijinit de balustradă, cu un pahar de vin într-o mână. 
leşi pe balcon şi se aşeză lângă el privind împreună spre 
parc. Era construit dintr-un tipar de piscine şi alei aurii, 
iar fântânile aruncau jeturi elegante de apă. 

— Nu-mi vine să cred că ai câştigat apartamentul ăsta 
într-un concurs, zise David, scuturându-şi capul. Se uită la 
Mika şi zâmbi. Sunt atât de mândru de tine! 

— Mulţumesc, răspunse Mika. 

— Ţi-a arătat mama apartamentul? întrebă David. 

— Nu încă, zise Mika. 

— O s-o facă, spuse David, zâmbind. 

— Asta înseamnă că îi place? întrebă Mika. Aici? 

— Am fost puţin luaţi prin surprindere când au apărut la 
uşă acum trei ore cu valize şi ne-au spus că ne mutăm. Dar 
trebuie să recunosc că începe să îmi placă aici şi e la 
numai douăzeci de minute cu trenul de Barford North 
pentru serviciu şi prieteni. Dar zgomotul ăsta... făcu el o 
pauză şi ascultară amândoi. 

Bum. Bum. 

— Nu cred că mă voi obişnui cu el. Mă face să mă simt 
vinovat. Nu cred că vreau să stăm aici dacă guvernul nu 
face ceva pentru a-i ajuta. Presupun că putem vinde 
apartamentul dacă ne hotărâm că nu ne place. Ştii, câţiva 
miniştri locuiesc chiar deasupra noastră în acest turn. 

— Chiar aşa? întrebă Mika, uitându-se în sus. 

— Da, zise David. Chiar în vârf, în dom. Apartamentele 
de acolo sunt şi mai mari decât ăsta. 

— Mika! îl strigă Asha. Hai să-ţi arăt bucătăria! 

David zâmbi şi luă o gură de vin. 


— Vă las pe voi, zise el. Nu ştiu prea multe despre 
sertare şi rafturi pentru condimente. 

Zona de living dădea într-o bucătărie deschisă cu 
dulapuri lustruite din lemn fals. Mika o lăsă să-i arate tot, 
spaţiul imens din dulapuri, frigiderul modern plin de 
şampanie şi mâncare pentru petrecere, blatul din piatră 
lustruită şi robinetele noi, strălucitoare. 

— Uită-te la aparatul de aer condiţionat! zise ea cu 
entuziasm, arătându-i panoul de control. Putem alege trei 
esențe diferite: miros de vară, briza mării sau pădure de 
clopoței. 

Aveau două dormitoare ale căror uşi se deschideau în 
zona de living din dreapta şi din stânga, fiecare cu baia lui 
şi un perete de sticlă de unde vedeau tot oraşul. Camera 
lui Mika era mai mare decât tot apartamentul lor vechi, iar 
pereţii erau lambrisaţi cu lemn fals. In baia lui, erau 
robinete aurii şi aer cald ca să se usuce. În pereţi, erau 
fixate becuri mici care dădeau o lumină difuză, iar pe jos 
era un covor gros de culoarea untului. 

— Unde e mobila? întrebă Mika uitându-se în jur. 

— Nu avem, răspunse Asha. Nici măcar un televizor. Tot 
ce avem este canapeaua noastră veche. 

— Nu contează, zise Mika, nu mă deranjează să dorm pe 
jos. Covorul e moale. 

— Ai dulapuri pentru haine, zise Asha. Aşa că nu ai nici o 
scuză să-ţi mai arunci hainele pe unde îţi vine. Avem podea 
încălzită şi servire în cameră - ca la hotel - şi un nou 
aspirator-robot, şi piscină, şi sală de sport, şi restaurant, 
deşi probabil că nu ne putem permite să mâncăm acolo... 
Uită-te în dulapul ăsta! Este un spălător-uscător! li pui 
hainele murdare aici şi în cincisprezece minute sunt 
curate! De ce nu speli ce ai pe tine acum, înainte să ajungă 
şi ceilalţi? 

Ea suspină şi se aşeză pe podea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Mika. 

— Nimic, zise ea. Totul e puţin copleşitor. Când am 
ajuns acasă de la cumpărături după-amiază, făceam nişte 
ceai şi mă întrebam dacă mâncasem tot piureul Fab când 


am auzit ciocănind la uşă. În două ore, eram aici. Presupun 
că sunt puţin şocată. E atât de... 

— Bine, termină Mika propoziţia în locul ei, aşezându-se 
şi descălţându-se. Ca o altă vacanţă, dar pentru totdeauna. 

Işi înfundă şi îşi mişcă degetele de la picioare în firele 
lungi şi moi ale covorului. 

— Pantofii ăia sigur îi bagi la spălat, zise Asha, uitându- 
se dezgustată la ei şi la şosetele lui. 

Mika îi putea simţi iar privirea iscoditoare. 

— Ce e, Mika? întrebă ea. Ce s-a întâmplat cât ai fost 
plecat? 

— Am câştigat concursul, zise el, încercând să-i evite 
privirea. Nu-i nimic în neregulă. 

XXX 

Asha se duse în bucătărie să pregătească mâncarea 
pentru petrecere. Mika îşi îndesă hainele şi pantofii 
murdari în spălător, ajustă lumina şi se aşeză cu picioarele 
încrucişate în faţa peretelui de sticlă. Căile aeriene erau 
ocupate cu traficul începutului de seară, iar pe străzile 
care înconjurau parcul, pietonii arătau ca nişte furnici care 
intrau şi ieşeau din găuri aurii. În cealaltă parte, plutea o 
navă a poliţiei şi îi putea simţi pe cei dinăuntru privindu-l. 
Cu doar câteva săptămâni în urmă, văzuse poliţia lângă 
geamul lui şi se speriase, dar acum nu îl deranja. O găsise 
pe Ellie, şi tot ce trebuia el să facă era să treacă de 
noaptea asta în care nu trebuia să părăsească 
apartamentul sau să le zică ceva părinţilor lui în legătură 
cu noile lui puteri şi aveau să fie din nou împreună. Cât îşi 
dorea să le fi putut spune. 

„Asta ar face petrecerea foarte interesantă”, gândi el. 

Însă nu avea de unde să ştie că petrecerea avea să fie 
foarte interesantă şi că nu avea să fie la fel de uşor precum 
crezuse să-şi ţină promisiunea faţă de Gorman. 


Capitolul 45 


Mika înşfăcă hainele din spălător, calde, curate şi 
mirosind a primăvară şi se îmbrăcă repede, pregătit pentru 
petrecere. O găsi pe mama lui în noua bucătărie cu două 
femei trimise de cei de la FDT. Mika zâmbi uitându-se la 
ea cum le urmărea peste tot, încercând să le ajute în timp 
ce ele o ajutau pe ea. 

— Ce pot face? întrebă ea, frângându-şi mâinile şi 
părând confuză în timp ce ele întinseră platouri aurite cu 
gustări pentru petrecere şi porţelanuri, şi tacâmuri. 

— Poate ar trebui să fac ceai. Ar vrea vreuna din voi o 
ceaşcă de ceai înainte să ajungă ceilalţi şi să staţi jos 
puţin, sau cafea... sau un pahar cu vin? 

— Vă mulţumim, dar nu, doamnă Smith, răspunseră ele 
cu respect. 

— De ce nu îţi torni tu un pahar cu vin, Asha? îi sugeră 
David. Nu-ţi face griji în legătură cu mâncarea, bea un 
pahar cu vin şi relaxează-te până apar ceilalţi. 

— Presupun că aş putea, răspunse ea, gânditoare. Nu-i 
aşa că e frumos? 

— Tu eşti frumoasă, zise David, sărutând-o şi 
îmbrăţişându-se, având Turnurile Aurii pe fundal. 

„Ar fi frumos să fie asta tot, îşi spuse Mika, iar basmul să 
se termine cu un sărut în castelul fermecat şi toţi să 
trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi.” 

Se întrebă cum se simţea Ellie în acel moment şi dintr- 
odată noaptea i se păru groaznic de lungă. Verifică ceasul, 
era numai şase şi jumătate; doar două ore înainte ca 
mesajul lui Gorman să ajungă şi douăsprezece ore până 
avea să se întoarcă la Capul Wrath. Încercă să se relaxeze, 
gândindu-se că nu avea altceva de făcut decât să aştepte 
până dimineaţă. Ce ar fi putut să se întâmple? 

Invitaţii începură să sosească şi în curând apartamentul 
se umplu cu oameni care râdeau şi se împrieteneau. Mika 
îi plăcu pe toţi, mai ales pe tatăl lui Leo, un bărbat foarte 
mare, cu cozi groase ca nişte sfori şi un râs gutural. Sora 


mai mică a lui Iman era cel mai drăguţ bebeluş pe care îl 
văzuse vreodată, care alerga printre picioarele invitaţilor 
cu rochia plină de mâncare. Toţi păreau fericiţi să-şi 
sărbătorească noile case, dar Mika şi ceilalţi copii care le 
câştigaseră se strânseră pe balcon, unde puteau fi singuri. 
Franţuzoaica pe nume Colette se aşeză pe podea 
îmbrăţişându-şi genunchii, iar ceilalţi se rezemară de 
balustradă şi priviră spre Turnurile Aurii, cu rănile lor 
vindecate ca nişte minciuni invizibile pe pielea lor. 

Ochii verzi ai lui Audrey străluceau de frică. 

— Nu înţeleg de ce Mal Gorman vrea să ne întoarcem, 
şopti ea. Trebuia să fie un simplu joc! 

— A încetat să mai fie un joc de mult, zise Santos, 
ştergându-şi ochelarii pe tricou. Cred că ar fi trebuit să ne 
dăm seama când am semnat Actul Oficial al Secretelor. 

— Mi-e frică de promisiunea pe care am făcut-o, zise 
Audrey. Dacă se întâmplă ceva şi nu ne putem ţine de 
cuvânt? Ne vor arunca familiile în Umbre! Ar putea muri! 

— O să ne ţinem promisiunea, spuse Mika repede. 
Indiferent de ce întrebări ne vor pune părinţii noştri, nu le 
vom spune nimic, iar despre celălalt lucru, e simplu - 
trebuie doar să nu plecăm din apartament! 

— Cinci nave de poliţie ne supraveghează acum, zise 
Leo. Uită-te la ei! Sunt peste tot pe lângă parc. 

— Gorman nu are încredere în noi, şopti Audrey. 
Probabil crede că vom încerca să fugim ca să nu fim 
nevoiţi să ne întoarcem mâine acolo. 

— Şi să ne aruncăm părinţii pe drumuri dinadins? pufni 
Leo. Cum ar putea să creadă că am face aşa ceva? 

— Pentru că ne judecă după propriile lui standarde, zise 
Santos. 

— Mi-e frică, şopti Iman. Nu vreau nici apartamentul, 
nici maşina. Nu îmi place deloc aici cu zgomotul ăla. Vreau 
doar să merg acasă şi să fiu normală. Vreau să îmi văd 
prietenii. Acum, că ne-au luat companioanele, nu îi mai pot 
suna să le spun că m-am mutat. Ce vor să ne facă? Imi 
doresc să nu fi concurat deloc. 

— Oricum nu am fi fost în siguranţă, zise Leo. Gorman 


ne căuta. Concursul a fost un pretext pentru a ne găsi. 

— De ce? întrebă Audrey cu disperare. Ca să mişcăm 
maşinuţe de jucărie cu ochii? De ce trebuie să ne 
întoarcem mâine? Nu înţeleg. 

— Cred că putem face mai mult de-atât, zise Mika. Şi 
Gorman ştie şi el. 

— Cum ar fi ce? întrebă Audrey, speriată. Trebuie să fie 
ceva rău dacă grămezile alea de oase din guvern sunt 
interesate de noi. 

— Cred că putem să provocăm durere, şopti Mika. Am 
făcut asta din greşeală cu Ruben în timp ce mă strângea 
de gât. L-am făcut să strige numai uitându-mă la el. 

— Eu mi-am dat foc la pat, zise Iman, cu ochii mari. 
După ce ne-am întors din vacanţă, încercam să dau foile 
cărţii cu ochii şi au izbucnit în flăcări! 

— Ruben a levitat, le aminti Santos. Dacă el a putut face 
asta, poate putem şi noi. 

Işi muşcă buza şi se concentră. 

— Nu acum, nebunule! zise Leo. Asta e ultimul lucru pe 
care vrem să-l vadă părinţii noştri. Uite. Mama lui Mika se 
uită la noi. 

Se întoarseră şi o văzură pe Asha privindu-i suspicioasă 
prin peretele de sticlă. 

— Trebuie să ne purtăm normal, şopti Mika, agitat. 

— Cum? întrebă Santos. 

— Nu ştiu, zâmbeşte puţin, poartă-te ca şi cum te 
distrezi şi nu levita sau incendia nimic. 


Capitolul 46 


— Cât e ceasul? întrebă Mal Gorman. 

— Opt şi douăzeci şi şapte de minute, domnule, răspunse 
Ralph. Majordomul era aşezat în genunchi în dressing, în 
faţa focului, încălzind o pâinică pentru cina lui Gorman, în 
timp ce bătrânul stătea în scaunul auriu înfăşurat într-o 
pătură. 

— Mai sunt doar trei minute, zise Gorman încet, uitându- 
se în foc. Până când cei săraci vor afla ce au păţit copiii lor 
şi până devin cel mai urât om de pe planetă. 

— Sunt sigur că nu vă vor uri, domnule, zise Ralph. Doar 
vă faceţi treaba. 

— Ştiu, zise Gorman. Dar nu cred că vor fi şi ei de 
aceeaşi părere. 

— Dar nu le daţi tuturor o mie de credite? întrebă Ralph. 

— Ba da, răspunse Gorman, învelindu-se mai bine cu 
pătura. 

— Sunteţi foarte generos, domnule, zise Ralph ungând 
cu unt pâinica. Sunt sigur că vă vor fi recunoscători pentru 
asta. Işi vor putea cumpăra mâncare. 

— Ar trebui să fie recunoscători, zise Gorman. Dar nu 
ştiu din ce motiv am văzut că, în general, cei săraci ar 
prefera să moară de foame decât să-şi piardă copiii, aşa că 
sunt sigur că se vor plânge. 

— Dar se va ocupa poliţia de asta, nu-i aşa, domnule? 
zise Ralph pe cel mai liniştitor ton posibil. 

— Da, răspunse Gorman. 

Se gândea la închisoarea de pe coasta de nord a Irlandei 
care spera să fie destul de încăpătoare. 

„Se poate construi oricând încă una, îşi zise el. Şi oricum 
nu mă mai interesează părinţii, eu am deja ce mi-am 
dorit.” 

— Vreţi substitut de miere pe pâinică, domnule? întrebă 
Ralph. Sau gem? 

— Miere, răspunse Gorman. Şi două pâinici. Apoi trimite 
pe cineva după Ellie, presupun că ar trebui să-i spun ce se 


întâmplă cu fratele ei. 

Se cutremură scurt şi se apropie de foc. 

— Sunteţi sigur că vreţi să o vedeţi pe Ellie? întrebă 
Ralph. E destul de obositoare. 

— Azi nu va fi, zise Gorman, încrezător. Am veşti bune 
pentru ea. 

— Dacă sunteţi sigur, domnule, răspunse Ralph, sceptic. 

— Şi, după ce termini, zise Gorman, înteţeşte focul. 

— Da, domnule, zise Ralph, ştergându-şi fruntea de 
transpiraţie. 

Gorman îşi luă companionul şi trimise mesajul către 
părinţii celor două sute şaptezeci de mii de copii în timp ce 
Ralph îi punea miere pe pâine. 

XXX 

Bum. Bum. 

Aleşii lui Gorman stăteau pe balcon, uitându-se la lună. 

— Suntem toţi mutanţi? şopti Iman. 

— Da. 

— Eu m-am născut normală, dar la trei ani mi-au apărut 
coarne. Uitaţi, puneţi mâna. 

Îi atinseră scalpul prin codiţele frumos împletite. 

— O, da, zise Audrey, curioasă, le pot simţi. Cum arătau? 

— Înfricoşătoare, zise ea. Ca ale unei capre. Părinţii mei 
adevăraţi s-au speriat atât de tare încât m-au dat spre 
adopţie. 

— Nu se poate! 

— Acum nu mă mai deranjează, zise Iman. Părinţii pe 
care-i am acum mă iubesc şi nu le-ar păsa dacă aş avea şi 
copite pe lângă coarne. 

Colette se ridică în picioare, iar ei priviră fascinaţi cum 
fata îşi dădu la o parte pielea de pe mâna stângă. O trase 
ca pe o mănuşă de la încheietură şi sub ea apărură degete 
argintii, degete controlate de legături şi ligamente 
complexe. Apoi îşi dădu jos şi pielea de pe mâna dreaptă şi 
le întinse pentru ca toţi să le vadă. 

— Sunt frumoase, zise Santos cu admiraţie, ajustându-şi 
ochelarii. 

— Sunt făcute de un artist, le zise Colette. M-am născut 


fără mâini şi picioare. Nu sunt electrice, le controlez cu 
mintea, aşa cum faceţi voi când mişcaţi lucrurile. Fac asta 
de când eram un bebeluş, dar am păstrat secretul, numai 
părinţii mei au ştiut până acum. Am crezut că sunt singura, 
dar mă bucur că nu e aşa. 

Santos îşi trase mânecile. Avea pinteni la încheieturi, 
asemenea celor ai unei păsări de pradă, fiecare cu câte o 
gheară curbată. Leo le arătă coada lui, Mika le arătă 
degetele de la picioare, iar Audrey, ochii. 

— Aş vrea să ştiu pentru ce ne vrea Mal Gorman, zise 
Audrey. 

— Sunt sigur că orice plănuieşte în legătură cu noi, nu 
va fi ceva ce vom vrea să facem, spuse Leo. În ultimele 
săptămâni, m-am simţit ciudat, agitat, ca şi cum trebuie să 
fac ceva. Sunt sigur că putem vedea lumina pentru un 
motiv întemeiat, nu numai să mişcăm lucruri sau să 
ucidem. 

— Sunt de acord, zise Colette. Mi-aş dori să ştim mai 
multe. 

Awen mârâi şi Mika simţi cum se ridică părul pe el. 

— Ceva nu e în regulă, şopti el. 

Se ridicară toţi şi ascultară, dar nu se auzea un zgomot, 
ci o linişte ciudată, ca şi cum milioane de oameni îşi ţineau 
respiraţia în acelaşi timp. 

Inăuntru, David era pe cale să mai deschidă o sticlă de 
şampanie, dar şi el simţi ceva şi dădu muzica mai încet. 

— Ascultati, zise el. 

— Cât de ciudat, zise Una după câteva secunde 
tensionate. Nu mai bat în piloni. 

Ascultară din nou şi aşteptară ca şi cum dragonul care 
dormea sub comoară ar fi fost liniştit, iar ei erau îngrijoraţi 
din cauza asta. Ascultau ca să-l audă respirând din nou, să- 
i audă bătăile inimii, dar, în loc de asta, auziră un sunet 
îngrozitor care îi străpunse ca nişte cioburi de sticlă 
ridicându-se din apele întunecate din Umbre; un vaiet mai 
înfiorător decât alarma de ciumă. 

— Ce a fost asta? zise Asha, gâtuită. Ce s-a întâmplat? S- 
a întâmplat ceva groaznic acolo jos. Pare că mii de oameni 


strigă de durere! 

Copiii alergară din balcon să se alăture părinţilor lor şi 
toţi se holbau la podea, ascultând sunetul înfiorător. 
Câteva clipe mai târziu, un companion îşi strigă stăpânul şi 
una dintre femei ţipă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Asha, ducându-se repede 
lângă ea. 

— Mi-au luat băiatul! se plânse femeia. Mi-au furat fiul! 

Toţi se strânseră în jurul ei şi David citi mesajul de la 
Mal Gorman. 

— „Toţi copiii de doisprezece şi treisprezece ani, citi el, 
nevenindu-i să creadă, au fost luaţi azi de către cei de la 
Fundaţia pentru Dezvoltarea Tinerilor din centrele de 
jocuri!” 

— De ce? strigă Asha. Pentru ce? 

— Pentru o armată, răspunse David, îngrozit. O armată 
de copii! Guvernul îi trimite la război! 

Dintr-odată, toate celelalte companioane strigară şi toţi 
părinţii descoperiră că le fusese trimis acelaşi groaznic 
mesaj. 

— NU! strigă Asha. Nu Mika! Nu după ce am pierdut-o 
pe Ellie, TE ROG! 

— Pe cei care au câştigat concursul îi iau mâine, zise 
David, înlemnit, cu mâinile tremurându-i în timp ce citi 
mesajul din nou pe propriul companion. Pleacă toţi la 
război. 

Asha se întoarse şi se uită la cei şase copii care se 
adunaseră lângă peretele de sticlă. Păreau ciudaţi, pielea 
lor strălucea ca şi cum ar fi petrecut câteva ore într-o 
cameră cu radiaţii şi pentru prima dată observă cât de 
asemănători erau; deşi pielea le era de diferite culori şi 
aveau trăsături diferite, păreau sculptați din acelaşi 
material. 

— Tu ştiai ceva, i se adresă ea lui Mika, nu-i aşa? 

Mika privi în jos, neîndrăznind să vorbească, iar Audrey 
începu să plângă. 

Război. 

Fundaţia pentru Dezvoltarea Tinerilor strângea o armată 


de copii pentru un război. 

Mika simţi cum sângele i se scurge din obraji când îşi 
dădu seama cât de evident era totul: băutura care îi făcuse 
să crească mai repede, exerciţiile fizice ca să devină mai 
puternici, jocul ca să îi înveţe cum să piloteze şi Concursul 
în care li se făcuseră teste de selecţie pentru o armată de 
copii. Nu degeaba le spunea domnul Grey despre cum 
aveau ei să devină mândri cetăţeni ai Emisferei de Nord! 
Ştiau cu toţii! Chiar şi doamna Fowler! El şi prietenii lui 
fuseseră cultivați ca nişte recolte! Şi fuseseră semănaţi ca 
să meargă la război! îşi aminti cum fusese umilit de 
asistentă şi de profesorii lui atunci când nu băuse 
vitaminele şi se înfurie atât de tare încât ar fi vrut să 
spargă totul în jurul lui. Il pedepsiseră! îi spuseseră că e 
nebun! îl convinseseră că era un ciudat paranoic, când el 
avusese tot timpul dreptate, iar ei ştiau asta! 

Cât îl ura pe Mal Gorman acum că promisiunea pe care 
i-o făcuse capătă altă rezonanţă; îşi dăduse cuvântul să se 
întoarcă acolo dimineaţă şi să facă tot ce avea să i se 
ceară. Promisese să meargă la război. 

— De ce nu ne-ai spus? strigă Asha. Cum ai putut să vii 
acasă şi să nu ne spui ce v-au făcut? 

— Nu am ştiut, zise Mika repede. Nu despre armată sau 
despre război. 

— Dar ştiai ceva! strigă ea, furioasă. Nu-i aşa? Mi-am 
dat seama de cum ai pus piciorul aici! Ce s-a întâmplat cu 
voi? Dacă într-adevăr concursul a fost organizat pentru a 
aduna o armată, de ce aţi câştigat voi? Ce aveţi mai 
special? Trebuie să ne spuneţi! 

Mika privi în pământ. 

— Nu vă putem spune, zise Leo. 

— Poftim? strigă tatăl lui. Bineînţeles că puteţi! Suntem 
părinţii voştri! De ce vă vor pe voi? 

— Stai jos, acum! urlă David la Mika. Şi spune-ne tot ce 
s-a întâmplat cât aţi fost plecaţi! 

— Nu! zise Mika. Nu avem voie. 

— Nu se poate aşa ceva! strigă David. Cum să nu aveţi 
voie să ne spuneţi nouă, părinții voştri? E o nebunie! Nu 


pleci nicăieri mâine! Nu îi las să îmi trimită copilul de 
doisprezece ani la război! Cum au crezut că ar putea 
repara aşa ceva cu o mie de credite? Acum, că avem un 
apartament nou minunat şi nişte bani pentru mobilă! Ei 
bine, să se ducă PE PUSTII! ÎŢI INTERZIC SĂ PLECI LA 
RĂZBOI, AM ÎNCHEIAT DISCUȚIA! 

— Tată, te rog! zise Mika. Nu fi supărat pe noi, credeam 
că e doar un joc. 

— Nu sunt supărat, zise David, relaxându-se. Sunt 
terminat, Mika, nu îmi vine să cred! Tocmai când părea să 
ne meargă mai bine! 

— Nu e vina lui, zise mama lui Santos cu blândeţe. Cu 
toţii am fost păcăliţi. 

— Te rog, vorbeşte cu noi! se rugă Una de Audrey. Poate 
vă putem ajuta. 

— Nu, mamă, zise Audrey printre lacrimi. Am promis că 
nu vă vom spune nimic. Nu înţelegi. 

— Asta e pur şi simplu GROAZNIC! strigă Una, 
îmbrăţişându-şi fiica. Săracii de voi! Când te gândeşti că 
voi doar vă jucaţi şi aţi ajuns în situaţia asta! Mi-ai spune 
dacă ai putea, nu-i aşa? 

— Da, zise Audrey, plângând amarnic. Vrem să vă 
spunem adevărul, dar nu putem. 

Sora mai mică a lui Iman începu să plângă tare când îşi 
dădu seama că petrecerea se terminase şi toată lumea 
plângea în loc să râdă. Bucata de tort pe care o avea în 
mână căzu, iar tatăl ei o ridică pe fetiţă şi o îmbrăţişă. 

— Stai liniştită, scumpo, îi şopti el, sărutând-o pe obraz. 
Pe tine nu te vor lua. 

— Sunt doar nişte copii, zise Una cu disperare. Cum a 
putut guvernul să facă aşa ceva? 

— Au făcut-o pentru că noi suntem prea bătrâni ca să 
luptăm, zise David cu amărăciune. Timp de treizeci de ani 
nu s-au mai născut copii, aşa că cei mai tineri din 
generaţia noastră au patruzeci şi trei de ani. 

— Dar cum se poate să fie război? zise Asha. Nu au mai 
fost războaie de când s-a construit Zidul. Sigur am fi văzut 
ceva despre asta la televizor, nu are sens. Nu avem 


duşmani; nu avem cu cine să ne luptăm. 

— Probabil că guvernul a păstrat secretul, zise David. 
Până erau gata copiii. 

— Probabil că duşmanii sunt de undeva de unde nu 
primim prea multe veşti, sugeră tatăl lui Leo. Poate de la 
Polul Nord. 

— Dar sigur am şti câte ceva despre ei, zise Una. Nu se 
mai pot ţine secrete, nici măcar nu e destul loc pentru 
oameni de când ne-am mutat în spatele Zidului, nici la pol. 

— Asta e o nebunie, zise Asha. Ce ne facem? 

— Ce putem face? strigă Una. Cum ne putem împotrivi 
Guvernului de Nord? Ei fac legile şi, dacă ei spun că aceşti 
copii pleacă la război, atunci aşa o să fie! 

— Tocmai mi-am amintit de ceva... zise David, înlemnind 
de furie. Guvernul nu a luat toţi copiii de doisprezece şi 
treisprezece ani; am văzut câţiva mai devreme în parc. 

— Da, zise Una. Dacă stau bine să mă gândesc şi eu. 

Mika îşi aminti de cei doi băieţi şi de fata pe care îi 
întâlnise în hol şi îşi dădu seama că aveau dreptate. 

— Deci cum se face că sunt încă aici? întrebă Asha. 

— Pentru că nu trimit copiii bogați la război, zise David, 
furios, doar pe cei săraci. 

— Ascultaţi, zise Audrey când auzi un nou zgomot 
venind din Umbre. Auziţi asta? 

— Fir-ar să fie! zise Asha. Acum ce mai e? 


Capitolul 47 


Alergară până pe balcon şi se uitară în jos în parcul Noul 
Hyde. Pentru câteva minute, nu putură să vadă mulţimea 
care urca din Umbre, dar zgomotul de furie era atât de 
mare încât îl simțeau vibrând prin pereţi. Sora mai mică a 
lui Iman începu să plângă din nou de frică, şi tatăl ei îi 
acoperi ochii şi o duse înăuntru ca să nu poată vedea ce 
era pe cale să se întâmple, dar ea putea auzi şi nu avea să 
uite niciodată. 

În jurul parcului, erau şase staţii de tren care făceau 
legătura dintre cele două nivele ale oraşului. Cei din 
Umbre începură să iasă pe uşile lor ca lava dintr-un 
vulcan. 

— Uitaţi-vă la lumina lor! şopti Audrey. Mulțimea era ca 
o ceaţă roşiatică. În câteva secunde, umplură parcul şi o 
luară pe străzi, cu privirile furioase, chipurile schimonosite 
de ură, în mâini cu bâte, bare de metal şi bucăţi de ciment. 
Auziră ceva spărgându-se când primele geamuri cedară 
sub greutatea lor şi, ca şi cum ăsta ar fi fost semnul 
începutului unei răscoale, mulţimea deveni şi mai 
zgomotoasă şi năvăli înainte înspre turnuri ca un animal 
rănit. 

— Vin să-şi ia copiii înapoi! strigă Asha. Vor distruge 
locul ăsta! 

— Ştiu că deasupra noastră locuiesc miniştri din guvern, 
zise David neliniştit. Vor intra aici. 

— Dar le putem spune cine suntem, zise Una speriată, în 
timp ce mulţimea începu să bată în uşi. Sigur nu ne vor 
face rău dacă vor afla că suntem de partea lor. 

— Şi cum vom face asta? strigă Asha cu disperare. 
Uitaţi-vă cât sunt de furioşi! Nu ne vor crede! Suntem în 
Turnurile Aurii şi bem şampanie! Vor crede că suntem şi 
noi din guvern! 

— Aveţi grijă! 

David se feri de o bucată de ciment care trecu pe lângă 
capul lui şi se lovi de peretele de sticlă din spatele lor. În 


perete apăru o crăpătură mare, ca o pânză de păianjen. 
Câteva clipe mai târziu, auziră uşile de la intrarea în turn 
spărgându-se. Se uitară peste balustradă şi-i văzură pe 
agenţii de pază fugind şi mulţimea intrând în holul 
turnului. 

_ — Trebuie să plecăm de-aici cât mai repede, zise David. 
Inainte să ajungă la etajul nostru. 

— Nu! zise Mika, panicându-se. Nu putem părăsi 
apartamentul! I-am promis lui Mal Gorman că nu o să 
plecăm! g 

— Ce tot spui? strigă David, nerăbdător. In turn a năvălit 
o mulțime care e în stare să-l dărâme cu totul, Mika! 
Trebuie să plecăm! 

— Te rog, tată, se rugă Mika, nu mă face să plec! 

David nu-l băgă în seamă şi se îndreptă către ceilalţi 
părinţi şi împreună discutară repede cum aveau să scape 
din turn. 

— Ar trebui să sunăm la poliţie, sugeră Una. 

— Am încercat, zise tatăl lui Leo. Dar nu mi-au răspuns. 
Cred că toţi cei din turn îi sună în momentul ăsta, va trebui 
să ne descurcăm singuri. 

— Bine, zise David. Atunci trebuie să urcăm pe acoperiş 
pe pistele de aterizare pentru nave. 

— Da, fu de acord Una. Ne poate salva cineva dacă ne 
văd acolo. 

— Bine, repede, zise David. Luaţi-vă hainele cu toţii. O 
să fie frig. 

Mika îi privi disperat cum se pregăteau să plece din 
apartament. 

— Mika? zise Asha. Ia-ţi haina. 

— Nu, zise el. 

— Fir-ar să fie, Mika! strigă David. Nu te purta aşa 
acum! Uită ce i-ai promis lui Mal Gorman! Vrea să vă 
trimită la război! 

— Nu-mi pasă, zise Mika, încruntându-se. Nu plec! 

— Ba da! strigă David. Acum ia-ţi haina! 

Sub privirile părinţilor lui şi cu un val de panică în piept, 
Mika îşi găsi haina şi o îmbrăcă, iar Ellie părea să-i scape 


din mâini ca şi cum ar fi alunecat într-o prăpastie. Poate că 
Gorman ar fi înţeles că a trebuit să plece din cauza 
mulţimii, dar îi era frică să nu fie aşa. Îşi aminti de felul în 
care se recunoscuseră şi acea sclipire de îndoială din 
privirea lui Gorman. Mika nu ştia de ce Gorman nu avea 
încredere în el, dar singura şansă să-i câştige încrederea 
era să-şi ţină cuvântul. Singura şansă pentru a ajunge la 
Ellie. Da, era o nebunie să rămână în apartament cu 
mulţimea care se apropia de ei, dar legătura dintre el şi 
sora lui era mai puternică, era ca şi cum nu numai 
dragostea îi aducea împreună, ci şi o altă forţă la fel de 
mare. Se simţea ca şi cum ar fi fost prins într-un fir de 
undiţă, cu cârligul prins bine de inima lui, iar durerea pe 
care o simţea când încerca să se mişte era insuportabilă. 

Uşa se deschise şi toţi se grăbiră să iasă. Pe hol era un 
haos total şi grupul lor fu înghiţit imediat în fluxul de 
oameni care ieşeau din apartamentele de lux şi se 
îndreptau spre acoperiş. Nu fu greu pentru Mika să se 
piardă de părinţii lui; în momentul în care îşi luară privirea 
de la el, Mika rămase în spate şi se rezemă de perete în 
timp ce mulţimea trecea pe lângă el. Numai sora lui Iman 
îl văzu; se întinse după el peste umărul tatălui ei ca şi cum 
ar fi vrut să-şi ia la revedere, apoi dispăru împreună cu 
ceilalţi. Mika se întoarse în apartament cu un nod în gât, 
dar foarte uşurat. 

Audrey. Fu surprins să o vadă când intră pe uşă. 

— Ştiam că asta o să faci! strigă ea, cu ochii ei verzi 
strălucind de frică. Haide, Mika! Nu avem de ales! Trebuie 
să plecăm! 

— Nu pot, insistă el. Du-te tu, Audrey. Repede, înainte 
ca ceilalţi să se îndepărteze prea mult şi să nu mai putem 
să ajungem la ei. 

— Nu plec fără tine, zise ea cu încăpățânare. 

— Eu nu îţi dau voie să rămâi, răspunse el, încercând să 
o împingă înspre uşă. E prea periculos. Du-te! 

— Nu, zise ea. Dacă plec eu, vii şi tu cu mine. 

— Nu pot, repetă el, întorcându-i spatele. 

— De ce nu? strigă ea. Nu înţeleg! 


— Promisiunea făcută lui Mal Gorman înseamnă altceva 
pentru mine decât pentru tine, zise el, îndurerat. 

— De ce? întrebă ea. 

Ea tăcu iar şi el se întoarse cu spatele la fată. Ştia că era 
momentul să-i spună despre Ellie, dar îi era frică. li era 
frică să nu spună altcuiva despre sora lui şi aşa să strice 
totul. Apoi se simţi vinovat. Audrey îşi risca viaţa pentru a 
rămâne cu el; avea dreptul să ştie. Apăsă pictograma de 
lângă uşă şi se încuiară în apartament. 

— Dacă nu mă ţin de cuvânt, zise el, ezitând, nu o să-mi 
mai văd... niciodată... 

— Ce? zise ea nerăbdătoare. 

— Sora. 

Audrey rămase tăcută pentru câteva clipe, cu ochii mari 
de uimire. 

— Soră? repetă ea cu blândeţe. Ai o soră? 

— O cheamă Ellie, zise el. Suntem gemeni. 

— De ce nu mi-ai spus asta înainte? întrebă Audrey pe 
un ton rănit. 

— Nu am putut, zise el. Am vrut. 

— Unde e? 

— La Capul Wrath, zise el cu amărăciune. Cei de la FDT 
au luat-o. Acum un an. Şi ne-au spus că s-a înecat. 

— Nu se poate! zise Audrey, furioasă. 

— Dar încă o simțeam, zise el cu disperare. Nu i-am 
crezut. Şi acum ştiu că e cu Mal Gorman. Mi-a spus că mă 
lasă să o văd dacă îmi ţin promisiunea. 

— Deci şi ea este ca noi, zise Audrey. 

— Da, răspunse Mika. 

— Nu e de mirare că nu vrei să pleci, zise ea. Săracii de 
voi! Dar sunt sigură că Mal Gorman nu se va aştepta ca tu 
să rămâi în apartament în situaţia de-acum. 

— Nu ştiu, răspunse el cu îndoială. Nu are încredere în 
mine. Pare să mă considere o ameninţare şi nu cred că va 
înţelege dacă plec, va crede că am fugit. Nu înţelegi. Nu- 
mi pot asuma riscul. 

Întregul apartament începu să vibreze dintr-odată şi 
auziră un zgomot asurzitor venind de sus. Alergară până 


pe balcon şi se uitară spre cer. 
— Nu se poate să rămâi, Mika! strigă Audrey. Vei muri! 


Capitolul 48 


Douăzeci şi opt de milioane de oameni fuseseră uitaţi în 
Umbre după construirea Turnurilor Aurii şi furia lor 
crescuse din ce în ce mai mult până ce se revărsă din ziua 
în care cerul le fusese furat. Şi descrierea se potrivi exact 
cu ceea ce văzură Mika şi Audrey când ieşiră pe balcon: o 
mulţime furioasă care explodase şi dăduse la o parte 
capacul aşezat peste ei. Numărul lor se dublase şi încă mai 
ieşeau oameni din staţii, şi în Turnurile Aurii de partea 
cealaltă a parcului îi vedeau urcând etaj după etaj ca o 
tornadă umană. Spărgeau pereţii de sticlă din interior şi 
apartamentele de lux erau umplute rapid de oameni 
disperaţi care urlau după cei dragi care muriseră şi după 
copiii lor şi distrugeau opulenţa care le provocase atâta 
nefericire. De pe vârfurile turnurilor plecau constant nave 
civile care purtau locatari, ducându-i undeva unde să fie în 
siguranţă. 

Dar mulţimea furioasă nu reuşi să-i sperie pe Mika şi pe 
Audrey la fel de mult ca ceea ce se afla deasupra lor. Se 
uitară în sus şi văzură zeci de cargoboturi ale armatei 
plutind într-o formaţie perfectă deasupra parcului, cu 
luminile clipocind şi motoarele zumzăind, deschizându-şi 
gurile imense pentru a le permite soldaţilor să iasă. 

— Trebuie să plecăm acum, zise Audrey. Sau vom fi 
prinşi în mijlocul unei lupte. 

Soldaţi înarmaţi până-n dinţi, în uniforme de luptă, 
începură să coboare pe frânghii din cargoboturi. Mika ştia 
că Audrey avea dreptate şi simţi cum îl cuprinde panica. 

— Te rog, Mika! se rugă Audrey de el. Nu mai ai cum să 
o ajuţi pe Ellie dacă te omoară. 

— Bine, zise el cu jumătate de gură. Dar lasă-mă să-i 
scriu un bilet lui Gorman ca să ştie unde suntem. 

— Apoi plecăm? îl întrebă ea plină de speranţă. 

— Da, zise el. 

— Bine, repede! zise Audrey, întorcându-se în 
apartament. Găseşte un pix. 


— Îmi doresc ca Gorman să nu ne fi luat companioanele. 

Căutară disperaţi printre resturile petrecerii ceva de 
scris pentru ca Mika să-i poată lăsa un bilet lui Mal 
Gorman. 

— Unde le ţii de obicei? întrebă Audrey, deschizând şi 
închizând dulapuri în bucătărie. 

— Nu ştiu, zise el, căutând pe marginea canapelei. 
Tocmai ce ne-am mutat azi. E ridicol. De ce nu găseşti 
niciodată un pix atunci când ai nevoie de unul? 

Simţi unul printre resturile din canapea, dar când îl 
scoase descoperi că era stricat, aşadar, inutil. 

Ceva se izbi de uşa apartamentului. 

— Ce-a fost asta? întrebă Audrey. 

— Nu cred că au venit cei de la hotel, zise Mika. 

Pentru o clipă, rămaseră amândoi stană de piatră, între 
bându-se ce să facă, în timp ce mulţimea furioasă începu 
să ia cu asalt uşa apartamentului. În câteva secunde, apăru 
o gaură în perete, lângă uşă. 

— Suntem blocaţi! strigă Audrey. 

— Vino aici, zise Mika, trăgând-o de braţ. 

O duse în bucătărie şi deschise cel mai mare dulap, 
dintr-odată recunoscător pentru turul oferit de mama lui 
mai devreme. Dulapul era pe colţ, pentru depozitarea 
aspiratorului, şi era tocmai bun pentru a încăpea amândoi. 
Mika scoase aspiratorul, şi Audrey intră prima, iar Mika 
închise uşa după ei tocmai când oamenii începură să intre 
în apartament prin gaură. Înăuntru explodară ca şi cum s- 
ar fi aprins un chibrit într-o benzinărie de pe vremuri. 

Era înfricoşător. Ghemuiţi în acel spaţiu strâmt, Mika şi 
Audrey nu puteau face altceva decât să se roage să nu fie 
descoperiţi de mulţimea care distrugea apartamentul. 
Audrey îşi rezemă obrazul de umărul lui Mika şi-l strânse 
de mână, iar Mika îl auzi pe Awen scâncind lângă ei. Dar 
mai rău decât violenţa şi teama de a fi descoperiţi era 
zgomotul. Mika îşi acoperi urechile cu mâinile şi îşi închise 
ochii, încercând cu disperare să blocheze emoţiile celor din 
jurul lui, dar durerea şi ura lor reuşiră să treacă de 
simţurile lui şi să-i intre în piele. Şi în acele momente 


îngrozitoare Mika văzu frânturi din viaţa lor, întunericul, 
apa murdară, mâncarea necomestibilă, oameni care tuşeau 
teribil în paturi umede şi reci, copii care plângeau după 
părinţii care muriseră şi îi lăsaseră singuri şi totul era atât 
de dezolant încât Mika se trezi abia putând să mai respire 
din cauza durerii. Fu salvat de o explozie din apartament, 
urmată de sunetul căderii unor tacâmuri şi pentru o clipă 
zgomotul fu înlocuit de o tăcere asurzitoare. Mika auzi un 
sunet cunoscut: motorul unei nave Pod Fighter şi deschise 
uşa dulapului foarte puţin şi o văzu plutind deasupra 
balconului cu armele îndreptate spre interiorul 
apartamentului, iar mulţimea, înarmată doar cu bâte şi 
bare, se dispersă. 

Soldații coborâră din Pod Fighter pe balcon şi fugiră 
după ei, iar Mika închise uşa imediat în timp ce o ploaie de 
gloanțe găuri podeaua bucătăriei. 

— Acum ce ne facem? şopti Audrey. 

Mika o simţi tremurând, terorizată. 

— Nu-ţi face griji, găsim noi ceva, şopti el. 

Aşteptă până când focurile se îndepărtară, apoi deschise 
cu grijă uşa şi se uită afară. Nu mai rămăsese cine ştie ce 
din noua lor casă; peretele de sticlă nu mai era, bucătăria 
era făcută aşchii, iar toate becurile erau sparte, aşa că în 
apartament era întuneric, se mai vedea doar lumina 
celorlalte turnuri. Prin găurile din pereţi bătea un vânt 
năprasnic. Nava plutea silenţioasă deasupra balconului, 
aşteptând ca soldaţii să se întoarcă. 

Lui Mika îi veni o idee. 

— Am putea să luăm nava, şopti el. Nu trebuie să 
mergem prea departe şi am putea să folosim sistemul de 
comunicare pentru a-i spune lui Gorman ce s-a întâmplat 
cu noi. 

— Crezi că vom fi în stare să o pilotăm? întrebă ea, cu 
dorinţa citindu-i-se în ochi. 

— Am tot făcut asta în ultimele săptămâni! răspunse 
Mika. lar cei de la FDT ne-au promis să zburăm cu una 
adevărată şi nu am făcut asta încă. 

— Da, aşa e, zise ea. Ce păcat că nu ne-au spus că 


trebuie să mergem la război ca să avem parte şi de asta. 

— Repede, înainte să vină cineva. 

leşi din dulap, iar Audrey îl urmări. Alergară de-a lungul 
sufrageriei şi se urcară pe una dintre aripile negre şi 
curbate ale navei şi se uitară înăuntru. 

— Cum intrăm? întrebă Audrey. Parbrizul era închis şi 
pictograma pentru uşă arăta că era încuiată. 

— Va trebui să o descuiem pe dinăuntru, zise Mika. 

Se duse în partea cealaltă pentru a vedea pictograma 
mai bine. 

— Repede! zise Audrey. Înainte să vină cineva! 

— Stai puţin, zise el. Încerc să mă concentrez. 

Se uită intens la pictogramă prin parbriz până când 
aceasta se făcu albastră. Apoi îşi imagină că apasă pe ea 
cu degetul. Nu dură mult; după treizeci de secunde de 
concentrare, parbrizul se deschise şuierând şi intrară. 
Căştile îi aşteptau pe scaune, iar panoul de control era 
pornit, gata de plecare. 

Işi puseră centurile repede, iar scaunele îi îmbrăţişară şi 
fură gata de decolare. Mika închise parbrizul. 

— Hei! 

Când se uitară înapoi în apartament îi văzură pe cei doi 
bărbaţi în echipament îndreptând armele către capetele 
lor prin parbriz. 

— Fir-ar să fie! zise Mika. Întoarse repede nava cu 
nouăzeci de grade şi ţâşni în noapte. 


Capitolul 49 


În momentul în care Ellie intră în dressing şi îi văzu 
privirea lui Mal Gorman, ştiu că cei de la FDT îl luaseră pe 
Mika. Simţi nevoia să verse de groază peste papucii lui, 
apoi să plângă de uşurare. După atâta timp în care trăise 
ca o fantomă, el avea să o aducă înapoi la viaţă. 

„Dar nu spera la nimic bun, îşi zise ea. Dacă arăţi cât de 
puţin fericită, Gorman ţi-o va lua şi apoi îţi va râde în faţă 
şi îl va folosi pe Mika să te manipuleze, exact cum face 
acum cu Puck. Mika va avea de suferit - toţi vor avea de 
suferit, toţi în afară de Mal Gorman.” 

„Dar vom fi împreună, îi strigă o voce din interior, va fi 
totul mai uşor împreună.” 

— Stai jos, zise Gorman. 

Ellie se uită în jur, căutând un scaun, dar era unul 
singur, şi pe acela stătea Mal Gorman, aşa că se aşeză la 
picioarele lui pe covorul din faţa focului. Ca toate celelalte 
obiecte din dressing, covorul părea din alt timp, cu 
împletitură cu model cu trandafiri şi ţepi, şi flori de 
portocal. Bărbatul înarmat se rezemă de perete într-o zonă 
mai întunecată şi se cufundă în întuneric, de parcă nici nu 
ar fi fost acolo. Ellie privi în foc în timp ce flăcările săreau 
şi se unduiau, conştientă de faptul că mai mulţi Gorman se 
uitau la ea; cel care stătea în scaunul auriu, înfăşurat în 
pătură, şi ceilalţi de pe şemineu, toţi în uniformă. De la 
băiat la Ministrul Dezvoltării Tinerilor, toţi se încruntau 
către ea din poze şi imagini-hologramă. Gorman era 
singura persoană pe care o ştia că păstrează numai poze 
cu el însuşi. 

El îi întinse un bol de argint, ea îl luă. Bolul era şi el 
ornamentat cu trandafiri şi era plin de nalbe albe şi roz. În 
cealaltă mână, îi puse o ţepuşă. Avea cam treizeci de 
centimetri, din argint, iar mânerul din aur avea forma unui 
crap japonez. Îl rulă în palmă şi se gândi că ar fi fost o 
armă bună. 

— E ascuţit, aşa că ai grijă, îi zise Gorman, privind-o 


îngrijorat. 

Ea se întrebă cum ar fi trebuit să o folosească. 

— Nu ai mâncat niciodată o bezea coaptă? întrebă 
Gorman. 

— Nu, răspunse Ellie. 

— Serios? zise el. Lasă-mă să-ţi arăt. Luă ţepuşa şi 
înfipse în ea o bezea roz. Ellie observă că mâna îi tremura; 
părea mai fragil ca de obicei în acea seară. Aproape că 
scăpă ţepuşa pe care o ţinea deasupra focului, ca şi cum ar 
fi fost prea grea pentru el. Priviră amândoi nalba 
mângâiată de flăcări. 

— Ştii ce am să-ţi spun, zise Gorman. Nu-i aşa? 

— Nu, răspunse Ellie, temătoare. Ce? 

— Mika va veni să stea cu noi, zise Gorman. Este unul 
dintre cei şase copii pe care i-am ales. Este cu părinţii tăi 
în seara asta, dar se va întoarce aici mâine. Aşa că, dacă 
eşti cuminte, s-ar putea să ai voie să-l vezi. Uite, zise el în 
timp ce îi dădu ţepuşa pentru ca ea să ia nalba din vârf. Ai 
grijă să nu-ţi arzi degetele. 

Ea trase nalba lipicioasă şi fierbinte de pe ţepuşă, iar 
Gorman o privi mâncând-o. Era atât de fericită încât 
aproape că-şi aduse aminte cum era sentimentul, dar urma 
de căldură din sufletul lui fu ştearsă de un ciocănit la uşă. 

— Ce e? mârâi Gorman, făcând-o pe Ellie să tresară. 

Intră Ralph, supărat. 

— A venit un bărbat, domnule. Vrea să vă vorbească şi 
spune că este urgent. 

— Toţi spun asta, i-o tăie Gorman. Spune-i că, dacă 
durează mai mult de treizeci de secunde, îl atârn în afara 
fortăreței cu o cârpă şi o găleată de lac. 

— Da, domnule, zise Ralph. 

Câteva clipe mai târziu, bărbatul intră în dressing ca şi 
cum ar fi fost împins de la spate. Anticipând că avea să 
primească veşti proaste, privirea lui Gorman îngheţă. 

— Spune! rosti el cu răceală. 

— Avem o problemă, domnule, zise el. Sunt probleme la 
Londra; cei din Umbre se plâng că îşi vor copiii înapoi. 

— Şi ce? zise Gorman, tăios. Asta nu e problema mea. 


Treaba mea este să strâng copiii şi să-i pregătesc de luptă, 
nu să mă ocup de părinţii lor plângăcioşi. Pune poliţia să 
se ocupe de asta. Arestează-i pe toţi şi du-i la închisoare. 

— Poliţia încearcă, zise bărbatul, agitat. Şi armata. Dar e 
mai mult decât ne aşteptam. Oamenii au ieşit din Umbre şi 
distrug Turnurile Aurii. 

— Aşa e? întrebă Gorman şi inima începu să-i bată tare 
şi neuniform. Câţi sunt? 

— Peste o sută de mii, răspunse bărbatul. Şi vin tot mai 
mulţi. 

— Dă-mi să văd, ceru Gorman. 

Pe peretele opus şemineului era un ecran şi majordomul 
găsi repede un buletin de ştiri. Priviră furtuna de oameni 
cum distruge turnurile. 

— Copiii mei, zise Gorman. Unde sunt? 

— De asta sunt aici, domnule, răspunse bărbatul. Asta e 
problema... 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Ellie. Mika e în pericol? 

— Taci! strigă Gorman la ea, privind-o cu răutate. Cum 
îndrăzneşti să mă întrerupi? apoi se uită ameninţător la 
bărbatul din faţa lui. 

— Unde îmi sunt copiii? mârâi el. 

— Am găsit patru dintre ei, răspunse bărbatul, optimist, 
ca şi cum Gorman ar fi trebuit să fie bucuros că găsiseră 
atât de mulţi. Erau cu părinţii lor pe acoperiş, pe pistele 
pentru nave, aşteptând să fie salvaţi. 

— Patru? strigă Gorman. PATRU? Nu vreau PATRU, 
vreau ŞASE! Unde sunt ceilalţi? 

Bărbatul roşi de umilinţă. 

— Nu suntem siguri, se încurcă el. Mulțimea s-a 
dezlănţuit brusc, vedeţi. Dintr-odată mii de oameni alergau 
peste tot, spărgând lucruri, iar poliţiştii pe care i-aţi trimis 
să supravegheze apartamentul au fost distraşi şi... 

— Nu te mai scuza, omule! strigă Gorman. Spune-mi 
unde îmi sunt copiii! 

— Credem că au fugit, domnule, zise bărbatul, umil. 
Într-o... 

— Ce? zise Gorman, nerăbdător. 


— Într-o navă Pod Fighter, domnule, bolborosi bărbatul. 

Gorman îşi strânse degetele pe ţepuşa pentru nalbe şi o 
îndreptă spre bărbat ca şi cum ar fi vrut să-l înjunghie în 
inimă cu ea. 

— Într-un Pod Fighter? strigă el. DE UNDE AU LUAT EI 
UN POD FIGHTER? 

— Oamenii noştri l-au lăsat pe balconul apartamentului, 
zise el repede. Dar era încuiat. Ar fi fost sigur. O persoană 
normală nu ar fi putut să-l fure; copiii cel mai sigur şi-au 
folosit puterile speciale ca să-l deschidă din interior. 
Părinţii lor nu ştiau nimic despre asta. Credeau că erau şi 
ei pe acoperiş cu ceilalţi. 

— Deci ăştia doi s-au gândit să se furişeze, nu-i aşa? 
strigă Gorman. Şi să fugă atunci când nu îi vede nimeni! 
Care lipsesc? O să-i jupoi de vii! 

— Mika Smith şi Audrey Simpson, domnule, zise el. 

Gorman tăcu pentru o clipă şi Ellie se uită la cum se 
reflectau flăcările în privirea lui. Nu îl mai văzuse niciodată 
atât de furios. 

— Nu! strigă ea, disperată. Mika nu ar fugi şi nici nu ar 
fura ceva! Trebuie să fie o greşeală! 

— Parcă ţi-am spus să TACI! urlă Gorman, aruncând 
ţepuşa ca pe un pumnal, abia ratându-i ochiul. Ateriză cu 
un sunet metalic pe vatră şi, în timp ce o privi cum se 
strânge plângând, visul lui Mika îl înconjură. Îşi văzu 
Capul de Televizor reflectat în lacrimile ei, auzi lianele 
târându-se înspre el din foc şi dintr-odată fu cuprins de un 
sentiment îngrozitor al unei prevestiri sumbre. Îşi închise 
ochii pentru o secundă şi îl văzu pe Mika uitându-se de sus 
la el, zâmbind. 

— Fratele tău m-a trădat! strigă el. Ştiam că nu ar fi 
trebuit să am încredere în el! 

Apoi se întoarse înspre bărbat şi strigă: 

— Găseşte-i pe copii şi UCIDE-I! Şi luaţi fata asta DE- 
AICI! 

XXX 

Cu mult deasupra Turnurilor Aurii, Mika şi Audrey se 

ascunseră în întuneric pentru ca Mika să îşi dea seama 


cum să folosească sistemul de comunicare şi să îi spună lui 
Mal Gorman unde se află. Deasupra era linişte, dar 
dedesubt era haos. Mulțimea ajunsese la etajele 
superioare ale turnurilor şi spărgea toate geamurile 
apartamentelor miniştrilor. Dar pe străzile de dedesubt 
armata câştiga teren, îndepărtând răsculații cu bastoane 
electrice şi scuturi şi împingându-i spre gurile de metrou, 
unde puteau fi constrânşi să se întoarcă în Umbre. 

— De aici, pare că se luptă cu fumul, şopti Audrey în 
timp ce privea mulţimea mişcându-se înapoi pe străzile 
aurii. Părea că gurile de metrou îi aspirau. 

Staţia de comunicare de pe Pod Fighter nu era atât de 
uşor de folosit pe cât speraseră ei. 

— De ce tot cere un cod idiot? zise Mika, dând 
nerăbdător cu pumnul în panoul de control. Nu merge fără 
cod! Fir-ar să fie! Am încercat tot. Ce ne facem? 

— S-ar putea să ne putem întoarce în curând, zise 
Audrey. Îi împing înapoi în Umbre. 

— Cât de curând? întrebă Mika, agitat. Dacă Mal 
Gorman află că am luat un Pod Fighter înainte să îi putem 
spune că nu încercam să fugim, o s-o ia razna! 

— Dar nu am avut de ales, îi reaminti Audrey. Măcar 
suntem încă în viaţă. Uite, aia e o navă a poliţiei care vine 
înspre noi? Am putea să le cerem ajutorul. 

— Şi cum vom face asta? întrebă Mika nervos. Nu îi 
putem contacta. 

— Fir-ar să fie! 

Un foc trecu pe lângă ei. 

— Trag în noi! strigă Audrey. 

— Numai bine, zise Mika. Acum am dat de belea. 

Zbură pe sub nava poliţiei şi viră brusc în spatele ei. 
Până să apuce să se întoarcă şi să se uite după ei, aveau 
deja doi kilometri avans. 

— O să ne poată găsi prin sistemul de localizare, îi spuse 
Audrey, ca în joc. N-o să putem scăpa de ei. 

— Cred că ar trebui să ne întoarcem la apartament, zise 
Mika. A fost o idee proastă să facem asta. 

— Bine, zise Audrey, speriată. Repede, înainte să ne 


găsească iar. 

Dar când Mika zbură către Turnurile Aurii văzură un 
grup de nave cu oamenii lui Gorman aşteptându-i. În 
câteva secunde, se treziră urmăriţi de zeci de Pod Fighters 
şi peste tot în jur zburau focuri. 

— Coboară! strigă Audrey. Zboară printre Turnuri! 

XXX 

Ellie se legăna în patul ei pe întuneric, trăgându-se de 
păr şi întrebându-se disperată ce i se întâmpla lui Mika; 
simţi cum zgomotul dintre mintea lui şi a ei se dizolvă. Era 
ceea ce îşi dorise din ziua în care fuseseră despărțiți, ca şi 
cum ar fi fost un radio care căuta un canal şi dintr-odată ea 
era acolo, cu el, şi putea vedea ce vedea şi el: turnurile 
care străluceau ca o comoară dogorind, căile aeriene pe 
care mişunau cu urme de lumină albastră şi aurie şi navele 
care îl urmăreau ca un stol de păsări de pradă. li 
împărtăşea sentimentele: adrenalina, scurtele momente de 
frică, panică şi uşurare şi disperarea cu care se ţinea de 
viaţă, nu numai pentru el, dar şi de dragul celor pe care îi 
iubea. Mintea lui lucra la foc continuu, dar inima lui se 
destrăma şi Ellie se îngrijoră că avea să facă aceeaşi 
greşeală ca şi ea încercând să scape prin Umbre. Avea o 
idee mai bună; ea ştia un loc sigur unde să se ducă. Avea 
să fie riscant să ajungă acolo cu oamenii lui Gorman după 
ei, dar ar fi avut mai multe şanse să supravieţuiască aşa 
decât să încerce să le piardă urma în Umbre. Aşa că făcu 
ceea ce trebuia ca să-l salveze recitând o mantra tăcută. 

— Mika, te rog, treci peste Zid. Treci peste Zid! 

XXX 

După zece minute în care zburase cu atâtea nave pe 
urma lor, Mika era sigur că nu avea să mai dureze mult 
până să facă o greşeală. Era orbit de focuri şi se afla în 
pericol de moarte la fiecare viraj şi asta nu numai din 
partea oamenilor lui Gorman; întregul oraş fusese întors 
pe dos din cauza răscoalei; claxoanele răsunau, sirenele 
luminau şi căile aeriene erau sparte, aşa că traficul era 
încurcat. Nave civile le tot picau în faţă şi clădiri pline de 
oameni furioşi apăreau din senin. 


— Nu cred că mai rezist mult! strigă Mika. O să mă 
izbesc de ceva! 

— Ai grijă! strigă Audrey, apoi îşi închise ochii şi îşi 
muşcă buza de jos când trecură razant de acoperişul unei 
clădiri, apoi virară strâns pentru a evita o alta. Ascunde-te 
undeva! strigă ea. Găseşte o ascunzătoare! 

Mika plonjă până la pământ şi zburară pe New Regent 
Street înspre New Leicester Square. Răscoala era la 
apogeu dedesubtul lor într-o mulţime de bâte şi pumni. 
Dar când Mika viră pe strada curbată, mulţimea îngheţă, 
oamenii se feriră şi îşi acoperiră capetele cu mâinile în 
timp ce nava aproape că îi reteză la două sute de kilometri 
la oră. 

— Scuze, şopti Audrey. 

In New Leicester Square, se opri brusc. 

— Sunt chiar deasupra noastră! zise Audrey, privind în 
sus. 

— Intră acolo! zise ea arătând spre holul mare al unui 
cinematograf. Uşile fuseseră distruse de mulţime şi era 
destul loc să intre. Incet şi cu grijă, Mika intră cu nava în 
hol, unde abia avu loc. Înăuntru totul era spart şi podeaua 
era acoperită cu dulciuri. 

— Acum ce facem? zise Audrey cu disperare. Ne vor găsi 
imediat. 

— Nu ştiu, zise Mika, dar nu mai pot zbura prin oraş aşa, 
e prea periculos. 

— Ar fi bine dacă nu ar fi atâţia oameni în jur, zise 
Audrey. Mi-e frică să folosesc armele, nu vreau să rănesc 
pe cineva. Dar am fi mai în siguranţă dacă aş putea 
distruge armele navelor care ne urmăresc. Poate ar trebui 
să ieşim din oraş. Nu vor fi atât de mulţi oameni în afară şi 
vom putea să ne apărăm mai bine. 

— Am putea, zise Mika, ezitând. Dar unde să ne ducem? 
Dacă ieşim din Londra, zburăm deasupra oraşelor de 
refugiaţi. Nu vor fi atât de mulţi oameni, dar vom fi mult 
mai expuşi. 

— De ce nu coborâm în Umbre? sugeră Audrey. Am 
putea să ne ascundem după pilonii turnurilor şi să 


aşteptăm să se termine revolta. Când vedem că putem 
pleca, ne întoarcem la apartament pentru ca Gorman să-şi 
dea seama că nu am încercat să fugim. 

— Nu sunt sigur, zise Mika. Îşi închise ochii şi se trezi 
într-un loc întunecat. 

Ellie. O putea auzi. Pentru prima oară se simţea ca şi 
cum s-ar fi aflat chiar lângă ea şi îi şoptea ceva. 
Legănându-se pe întuneric. Trăgându-se de păr. 

— Atunci ce facem? întrebă Audrey. Unde o să fim în 
siguranţă? 

Mika îşi deschise ochii şi îndreptă nava spre ieşirea din 
cinematograf. 

— Peste Zid, răspunse el. 

Trase de manetă, motoarele se ambalară şi nava Pod 
Fighter ţâşni ca un glonţ, viră strâns în sus în spatele 
Galeriei Naţionale şi se pierdu în noapte. 

XXX 

În timp ce se îndepărtau de oraşul strălucitor din spatele 
lor, Mika se simţea din ce în ce mai agitat. Cu cât se 
îndepărta mai mult de apartamentul din Londra, cu atât 
mai înstrăinat se simţea de promisiunea făcută lui Mal 
Gorman. Dar măcar s-ar fi putut apăra; deasupra 
turnurilor de refugiaţi, Audrey le distruse armele navelor 
care îi urmăreau cu o precizie uimitoare. Navele atinse se 
întorceau şi se îndepărtau să-şi inspecteze daunele, dar 
veneau mereu mai multe în locul lor, iar Mika şi Audrey 
zburau şi luptau ca şi cum vieţile lor se aflau pe muchie de 
cuţit. 

În doar câteva minute, ajunseră pe coasta de sud a 
Angliei şi curând zburară prin întuneric, cu luna joasă şi 
aruncând urme argintii pe valuri. 

— Se retrag, zise Audrey, surprinsă, privind cum navele 
se întorceau. De ce fac asta? 

XXX 

— Domnule Mal Gorman, credem că se îndreaptă spre 
Zid. 

— Spre Zid? repetă Gorman, masându-şi tâmplele. Cum 
ar putea şti? 


— Ei nu ştiu. Cred că sunt doar disperaţi şi caută o 
ascunzătoare. 

— Fir-ar să fie! blestemă Gorman. Ăsta e cel mai rău 
lucru care s-ar fi putut întâmpla, CEL MAI RAU! De ce ar 
vrea să treacă Zidul? 

— Ce vreţi să facem, domnule? 

— Trebuie să-i ucideţi înainte să treacă peste Zid şi să 
vadă ce e pe partea cealaltă, zise Gorman. 

— Dar dacă nu îi putem opri, domnule? Dacă reuşesc să 
treacă de el? 

— Atunci, va trebui să vă duceţi după ei. 

Trosnetul lemnelor din foc se auzi mai tare în tăcerea 
absolută care se lăsase. 

— Mulţi oameni vor muri, domnule. 

— Nu-mi pasă, zise Gorman. Dacă o mie de oameni mor 
trecând peste Zid ca să-i oprească pe acei copii să afle 
Secretul, asta va merita. Spune-le că le trimit soțiilor lor 
nişte medalii. 

XXX 

Pentru un timp, Zidul părea o panglică gri şi luna atârna 
deasupra lui ca şi cum venise doar să privească. 

— Iar ne prind din urmă, zise Audrey, văzând nişte nave 
Pod Fighter care apăruseră de nicăieri spre nord. Mai 
repede! 

Mika acceleră până când norii de deasupra lor şi valurile 
de dedesubt se contopiră, iar ei se simțeau ca şi cum 
zburau printr-un vid ţesut din fire argintii. Zidul se apropie 
până când luna şi cerul dispărură, iar în faţa lor se contura 
o grămadă de beton atinsă de sare cu turnuri de pază şi 
sârmă ghimpată pe deasupra. Mika încetini, cuprins dintr- 
odată de îndoială. Aveau să treacă peste Zid, iar el ştia că 
din cauza chimicalelor folosite pentru a ucide animalele şi 
plantele de pe partea cealaltă totul era atât de otrăvitor 
încât ar fi putut muri numai dacă ar fi atins praful de pe 
jos. Mâinile începură să-i tremure, stomacul să-i freamăte 
şi îşi muşcă buza atât de tare încât îi curse sânge. 

„Dar Ellie ţi-a zis să te duci acolo, îşi spuse el, disperat, 
sigur ştie ceva ce noi nu ştim.” 


Apoi totul se întâmplă dintr-odată - erau foarte aproape 
de Zid, navele se apropiau de ei şi începură să tragă. 
Pentru o fracțiune de secundă, Mika văzu borgii Ghengis în 
turnurile de pază balansându-şi armele imense care 
începură să tragă cu bile de foc în ei. Audrey strigă şi totul 
se aranjă ca elementele unei bombe. Pentru câteva 
secunde îngrozitoare, nu putură să vadă nimic altceva 
decât lumini strălucitoare şi bucăţi de nave în timp ce 
majoritatea urmăritorilor lor fură distruşi. Aproape că se 
izbiră de Zid - Mika trase de manetă, sufocat de frică, atât 
de aproape încât îi arseră crusta de sare. Mai sus, mai sus, 
cu borgii Ghengis trăgând deasupra lor, apoi se rotiră ca 
un delfin printr-un inel şi trecură. 

Luna. Pe partea cealaltă a Zidului văzură luna încă 
privindu-i de deasupra unei mări calme. 


Capitolul 50 


Era atât de linişte. 

„Nu, nu era linişte, îşi spuse Mika, motoarele navei nu 
erau nici pe departe silenţioase... ci mai mult era pace.” 
Era tot noapte, abia dacă vedeai un nor pe cer şi nu bătea 
vântul. Marea se legăna ca şi cum ar fi adormit pe 
jumătate. Cerul de deasupra lor era la fel de adânc cum li 
se părea şi nu mai văzuseră niciodată atât de multe stele - 
erau obişnuiţi să se uite la cer printr-o pătură de poluare 
luminoasă care strica totul chiar şi atunci când nu erau 
nori. Şi nu era trafic, nu erau nici fabrici şi nici televizoare. 

— Suntem numai noi, zise Audrey, uitându-se peste 
sistemul de localizare după puncte roşii. Am reuşit. 

— Nu înţeleg de ce borgii Ghengis au încercat să ne 
omoare, zise Mika. Treaba lor e să ne protejeze. 

— Asta nu poate fi adevărat, zise Audrey. Au doborât 
toate navele lui Gorman. Nu cred că încercau să ne apere, 
ci să ne oprească, să nu trecem peste Zid. 

— Dar de ce? se întrebă Mika. Dacă nu e altceva decât 
praf ucigător, ce protejează ei? 

— Poate totuşi e ceva aici, sugeră Audrey. 

Inimile începură să le bată mai tare în timp ce rumegară 
ideea. 

— Hai să vedem, zise Mika. 

Zburau spre sud peste Oceanul Atlantic. Mika o luă spre 
est şi se îndreptă spre coasta de sud a Franţei. 

— Fir-ar să fie! zise Audrey, văzând un grup de puncte 
roşii în viziera ei. O formaţie de nave la vest, la doar trei 
sute de kilometri de noi. Au coborât mai multe nave de-ale 
lui Gorman din spaţiu. 

— Să-i dăm drumul, zise Mika. 

— Opreşte! strigă Audrey. Opreşte! Opreşte! Opreşte! 

Mika opri nava brusc şi rămaseră plutind deasupra 
oceanului. 

— Ce e? întrebă el, speriat. 

— Am văzut ceva în apă, zise ea. Dă înapoi puţin. 


Mika nu văzuse nimic, dar îşi aminti că Audrey vedea 
mai bine în întuneric cu ochii ei. 

— Ce era? întrebă Mika întorcând nava. 

— Nu ştiu, zise Audrey, entuziasmându-se. Dar era 
imens şi se rostogolise chiar la suprafaţa valurilor. 

Curiozitatea fu mai mare decât dorinţa de a fi precauţi şi 
petrecură un întreg minut preţios căutând obiectul ciudat 
din mare. 

— Nu ar trebui să pierdem timpul aşa, zise Mika la un 
moment dat, uitându-se după oamenii lui Gorman. 

— Oricum a plecat, zise Audrey, dezamăgită. Mai bine 
mergem. 

XXX 

— Trebuie să dorm, zise Mal Gorman. Deşi tot planul 
mersese prost şi tocmai dăduse ordinul ca doi dintre copiii 
pe care irosise săptămâni de antrenament să fie ucişi, îşi 
simţea ochii grei ca nişte mingi de bowling şi făcea eforturi 
mari să-i ţină deschişi. Era ca şi cum creierul lui nu mai 
putea suporta mai mult stres şi avea de gând să se ardă, ca 
un uscător de păr supraîncălzit. 

— Doar o jumătate de oră, Ralph. Trezeşte-mă peste o 
jumătate de oră şi să mă anunţi ce se mai întâmplă. 

Se îndreptă încet şi nesigur de la şemineu până în 
dormitorul lui, iar majordomul merse în spatele lui la o 
distanţă respectabilă, gata să-l prindă pe bătrân dacă s-ar 
fi întâmplat să cadă. Patul era de la antichităţi, imens, 
salvat dintr-o casă-muzeu pe cale să fie demolată pentru a 
se construi turnuri de refugiaţi, iar Gorman părea foarte 
mic aşezat pe marginea lui, ca un Tom Degețel scheletic. Îl 
trecu un fior rece, deschise un sertar al noptierei elegante 
şi scoase de acolo un cuţit cu o lamă lungă. 

— Vreţi să am eu grijă de el, domnule? întrebă Ralph, 
uitându-se agitat la cuţit. Cred că bucătarul-şef îl caută pe 
la bucătărie. 

— Nu, zise Gorman. Pleacă de aici! 

Ralph ieşi din cameră, închizând uşa cu grijă, iar 


Gorman se băgă în pat ţinând cuțitul la piept. 
XXX 


— Pământ, zise Mika, văzând o fâşie întunecată la 
orizont. Se apropiau repede de ea. Luna dispăruse, aşa că 
pentru Mika nu era decât o grămadă mare, neagră, fără 
forme, dar Audrey rămase uimită. 

— Ce vezi? întrebă Mika, nerăbdător. 

— Cred că visez, răspunse Audrey. 

— Spune-mi odată, găgăuţă! 

— Copaci? întrebă ea, uimită. Cel puţin arată ca nişte 
copaci. Pot vedea numai partea de sus, ca nişte cocoaşe şi 
sunt multe, foarte apropiate unele de altele. 

— Vrei să spui - ca într-o pădure? întrebă Mika. 

— Da, aşa ceva! răspunse Audrey. Ca în documentarele 
istorice. 

Rămaseră tăcuţi câteva clipe. 

— Dar asta nu e posibil, zise Audrey, nereuşind să 
accepte ceea ce vedea ca fiind adevărat. Nu mai sunt 
copaci. Ni s-a spus că au pierit de la otrava din timpul 
Ciumei. 

— Ni s-au spus multe lucruri, răspunse Mika, sceptic. Că 
băutura Fit Mix ne face bine. Să coborâm puţin să ne 
uităm mai bine. 

Încetini şi navigă uşor deasupra pământului întunecat şi 
neuniform şi când ochii i se obişnuiră cu lumina foarte 
slabă, inima începu să-i bată nebuneşte. Era imposibil, dar 
adevărat; chiar erau copaci! Putea distinge frunzele şi 
crengile coroanelor care se mişcară când trecură pe lângă 
ele. 

— Îi pot vedea, zise el, încet. Ai avut dreptate. E o 
pădure imensă, cât vezi cu ochii. 

— Şi uite! zise Audrey. Ce-i aia de-acolo? 

Puteau vedea pete de lumină la distanţă, împrăştiate ca 
nişte focuri aprinse prin pădure. Zburară repede într-acolo 
cu inimile sărindu-le din piept. 

— Case! zise Mika, nevenindu-i să creadă. Case imense! 
Aici locuiesc oameni! 

Zburară spre cea mai apropiată casă, şi Mika încetini 
când trecură pe deasupra unor porţi imense. Casa era 
construită în stilul castelelor franţuzeşti, cu turnuri, curţi, 


fântâni, grădini aranjate cu statui din gard-viu şi labirinturi 
şi cinci piscine, dintre care două erau pline de apă roz şi 
bolboroseau. 

— Cum se poate aşa ceva? întrebă Audrey. Cum se poate 
ca aici să fie copaci şi case, şi oameni? Se presupune că e 
doar praf otrăvitor! 

— Nu e posibil, zise Mika, furios, dar e adevărat. Am fost 
minţiţi, Audrey, despre tot. 

Zburară pe deasupra altei case enorme, de data asta în 
stil modern, ca o grămadă mare de cuburi albe, 
înconjurată de o grădină frumoasă. 

— Uită-te la ea, zise el, furios. Oamenii mor în Umbre 
pentru că nu este destul loc, în timp ce de partea cealaltă a 
Zidului oamenii trăiesc în conace înconjurate de păduri! 

— O, nu! strigă Audrey. Ne-au găsit oamenii lui Gorman! 

Pe vizierele lor apărură grămezi de puncte roşii care 
zburau înspre ei din toate părţile. 

— Suntem înconjurați, zise Audrey. 

— Nu te panica, zise Mika. O să-i aşteptăm, apoi vom 
tâşni în ultimul moment şi îi vom lua prin surprindere. 

Cu inimile la gură aşteptară, dar tocmai când primii 
urmăritori se iviră la orizont, se întâmplă ceva complet 
neaşteptat. 

— Fir-ar să fie! strigă Audrey. CE sunt alea? 

leşiră din pădurea întunecată, cu aripile de metal 
arcuite, cu ghearele înainte ca şi cum ar fi vrut să prindă 
nava din aer, ca pe o rândunică. Erau ca nişte şoimi mari, 
dar de sute de ori mai mari şi mai puternici decât păsările 
după care fuseseră proiectaţi. La exterior, erau făcuţi din 
plăci flexibile de metal, impenetrabile pentru orice tip de 
armă, şi se mişcau cu o rapiditate şi o agilitate 
nemaivăzute. Mika rostogoli nava şi abia reuşi să evite o 
pereche de gheare de metal. Nişte ochi roşii fulgerară, se 
auzi un sunet strident de furie şi apoi se auziră focurile 
navelor. Oamenii lui Gorman ajunseseră, iar deasupra 
pădurii întunecate, focurile trase de ei păreau nişte 
spaghete luminoase. 

Mika viră strâns, tocmai când unul dintre şoimi prinse 


un Pod Fighter cu ciocul lui argintiu, îl muşcă pe jumătate 
ca pe un jeleu şi lăsă bucăţile să cadă în pădurea de 
dedesubt. Apoi apărură mai mulţi şoimi enormi, ridicându- 
se din pădure cu ajutorul aripilor lor gigantice. Mika 
profită de această distragere a atenţiei şi se îndepărtă cu 
câţiva kilometri, stinse luminile şi se ascunse în întuneric 
pentru a fi martori la cea mai ciudată luptă din câte 
văzuseră vreodată. 

Navele de luptă începură să zboare în jurul şoimilor, 
care se umpleau de lumină de fiecare dată când focurile 
ricoşau din ei. Unii dintre ei pluteau deasupra încăierării, 
apoi plonjau şi smulgeau navele din aer pur şi simplu, 
distrăgându-le cu ghearele ca pe nişte cutii de metal. Alţii 
se zvârcoleau în interiorul luptei, muşcând bucăţi mari din 
navele care treceau pe lângă ei. 

— Pe lângă ei, roboții noştri par nişte jucării, zise Mika. 

— Păzesc casele, observă Audrey. Cei care locuiesc aici 
au şoimi roboţi imenşi care să-i apere. Săracii oameni! Şi 
uite ce se întâmplă cu copacii! 

Priviră îngroziţi cum pădurea începu să ardă în locurile 
în care se prăbuşeau navele de luptă şi explodau ca nişte 
bombe când se izbeau de pământ. Fură atât de acaparaţi 
de luptă încât uitară că şi ei luau parte la ea; o navă Pod 
Fighter solitară se furişă în spatele lor, iar ei nici măcar nu 
observară. Fu o greşeală imensă - primul foc le nimici 
motorul, al doilea, aripa stângă, iar al treilea, aripa 
dreaptă. Ambele aripi izbucniră în flăcări şi, în timp ce 
nava avariată se îndrepta vertiginos către sol ca un Icarus 
negru, interiorul se umplu de un fum sufocant. 

XXX 

Gorman auzi lianele târându-se pe sub pătură ca nişte 
şerpi, dar, înainte să apuce să se mişte, îi prinseseră deja 
glezna cu uşurinţa unui anaconda. Începu să-şi ridice capul 
şi auzi încă două care veneau să îi apuce braţele. Luă 
cuțitul şi începu să taie şi să rupă, şi să strige după Ralph 
să vină să-l salveze. 

Ralph pregătea ceaiul în dressing. Tocmai voia să-l 
trezească pe Gorman. li auzi tipetele, puse ceainicul jos şi 


alergă repede în dormitor. Primul lucru pe care îl văzu fu 
sânge, peste tot, pe aşternuturi, pe podea şi pe Gorman, 
care stătea într-o baltă de sânge şi cu cuțitul în mână. 
Avea tăieturi adânci pe braţe şi picioare din care sângera 
mult şi primul gând care îl încercă pe Ralph fu acela de 
uimire; cum putea un corp atât de uscat să conţină atât de 
mult sânge? 

— Albinele pline cu polen au tăbărât asupra mâţişorilor, 
şopti Gorman, cu o privire pierdută. Trebuie să le opreşti! 

— Da, domnule, zise Ralph, luându-i cu blândeţe cuțitul 
din mână. Dar cred că ar trebui să chem doctorul mai întâi. 

Gorman se trezi dintr-odată, ca şi cum sufletul i-ar fi 
revenit în corp. 

— Am ucis băiatul, zise el. Şi aveam nevoie de el. 


Capitolul 51 


Nava ateriză cu botul înainte într-un stejar. Crengile mai 
subţiri din vârf cedară imediat, trosc, trosc, trosc, în timp 
ce nava arzând căzu printre ele, dar, din fericire, deşi 
copacul era bătrân, era puternic şi crengile de jos erau 
groase ca braţele unui uriaş. Nava rămase suspendată la 
cinci metri de pământ, prinzându-i pe Audrey şi pe Mika 
într-o creangă. 

Mika atârnă cu capul în jos, prins în centuri, pentru 
câteva clipe, panicându-se, încercând să respire. Se 
încurcase în legăturile care îl ţineau şi plămânii îi erau 
plini de fum pe care nu îl putea expira. Apoi, ca şi cum s-ar 
fi înecat, luă încă o gură de aer plină de fum. Nu mai 
respirase aer curat de prea mult timp, iar creierul şi corpul 
îl dureau. Simţea căldura venind de la foc, auzea copacul 
arzând şi, pentru a doua oară de când fusese rănit în 
vacanţă, era pe jumătate mort. Audrey nu zicea nimic, iar 
Ellie plângea. Orbit de fum, întinse mâinile în faţă şi izbi 
pictograma care deschidea parbrizul. Acesta porni cu greu 
câţiva centimetri, apoi rămase blocat din cauza 
denivelărilor, dar aerul intră şi Mika tuşi încontinuu, dar 
parcă renăscuse. Văzu pământul dedesubtul lui, iar 
focurile stârnite se stingeau luminând frunzele căzute şi el 
se simţi ca şi cum ar fi ajuns pe o planetă extraterestră, 
atât era de ciudată această imagine. Împinse parbrizul ca 
să-l deschidă de tot, îşi desfăcu centura şi rămase în partea 
din faţă a cockpitului. Nava scârţâi sub greutatea lui. Apoi 
se trase în sus, peste scaunul lui, pentru a ajunge la 
Audrey şi îi scoase casca. Braţele îi atârnau moi cum era 
prinsă cu centura, iar Mika se simţea ca Peter Pan 
încercând să o aducă la viaţă pe Tinkerbell, ca şi cum 
inima lui trosnea asemenea crengilor bătrânului copac. 
Chipul ei palid de elf era pătat cu cenuşă de la fum şi ochii 
îi erau închişi. Mika o bătu cu blândeţe peste obraz, 
simțind pentru ea atâta dragoste încât se topea din 
picioare. 


— Audrey! zise el. Trezeşte-te! Hei! Găgăuţă! Audrey? 

Auzi zgomotul unui motor şi când privi în sus văzu Pod 
Fighterul care îi doborâse căutând prin pădure cu un 
reflector. Inima i se opri când fasciculul de lumină se opri 
pe ei, iar nava pluti chiar deasupra lor. 

— Audrey! O scutură de umeri, ştiind că, dacă nu se 
trezea în acel moment, nu avea să o mai facă niciodată. 
Mai ştia şi că nu ar fi părăsit-o, aşa că ar fi murit amândoi 
în acel loc de vis şi nu s-ar mai fi întors niciodată acasă. O 
scutură din nou, mai tare de data asta, dar ea rămase tot 
ca o păpuşă din cârpă, până când Mika avu un moment de 
inspiraţie şi o ridică puţin ca să o detaşeze de presiunea 
centurilor. Ochii ei se deschiseră brusc, speriindu-l cu 
strălucirea lor. 

— Bună? zise ea, răguşită, ca şi cum s-ar fi întrebat de 
ce se uita aşa la ea. Ce faci? 

— Încerc să te ţin în viaţă, zise el zâmbind uşurat. 

— Unde suntem? îşi duse mâna la gât - o ustura de la 
fum. 

— În pădure, şopti el. Am aterizat într-un copac. Repede! 
Desfă-ţi centura! Dacă nu plecăm de aici în zece secunde, 
nu mai avem nici o şansă. 

Tuşind încontinuu, îşi scoase cu stângăcie braţele din 
legături. Bărbaţii din Pod Fighter zburaseră puţin mai 
încolo, găsiseră o pajişte şi aterizaseră. Mika şi Audrey 
atârnară speriaţi de o creangă mai puternică şi îşi dădură 
drumul de la cei cinci metri care îi despărţeau de pământ. 
Din fericire, aterizară fără să se rănească. Alergară în 
pădurea întunecată, speriaţi de linişte, încercând să 
înăbuşe tusea care ar fi putut să-i dea de gol, dar plămânii 
lor fuseseră arşi de fum şi noaptea era răcoroasă, iar ei se 
înecară din cauza aerului tare. Părea că aleargă de-o 
veşnicie, auzind paşi în urma lor, cu Audrey înainte pentru 
că putea vedea copacii. Mika nu vedea nimic, decât dacă 
se uita în sus la crengile care păreau negre pe fondul 
cerului înstelat, aşa că alergă în urma ei, ca un orb, 
simțindu-se tot mai speriat şi mai departe de Ellie cu 
fiecare pas. 


„Cum o să ieşim cu bine din asta? îşi zise el, disperat, 
împiedicându-se de o rădăcină. Cum o să mai ajungem 
acasă?” 

Într-un final, Audrey se opri şi se aplecă, respirând cu 
greu, cu mâinile în şold. 

— Cred că am scăpat, zise ea. Nu îi mai aud. 

Ascultară pentru o clipă, încercând să respire mai încet, 
iar Mika se simţi învăluit de întuneric ca de o pătură. 
Auziră o ramură pocnind şi undeva mult mai departe, un 
sunet care îi făcu să le îngheţe sângele în vene: un urlet. 

— Ai auzit asta? şopti Audrey, strângându-l de braţ. 

— Da, zise Mika încet. 

— Parcă era... 

— Un lup? 

Apoi auziră altceva: un țipăt. Venea de departe, dar 
fiecare sunet al pădurii părea să vină de pretutindeni, adus 
de vânt. Mika tremura de frică şi de frig. 

— Nu se poate să fie lupi, zise Audrey. Nu mai există. 

— Ca şi casele şi pădurile? răspunse Mika. Chiar cred că 
sunt lupi. 

Mai auziră un strigăt, de data asta de mai aproape, mai 
înfricoşător. 

— Îi ucid pe bărbaţii trimişi de Gorman! zise Audrey. 
Trebuie să fugim! 

Începu să alerge din nou şi Mika ţâşni după ea şi 
amândoi alergară ca şi cum lupii i-ar fi urmărit deja. 
Audrey, prea speriată acum, se izbea de copaci, se 
împiedica de gropi şi înainta cu greu, ducându-i tot mai 
adânc în inima întunericului. Dar era inutil să încerce să 
fugă, pentru că erau deja înconjurați. O pereche de ochi 
roşii le apăru chiar în faţă şi ei se opriră brusc, sperând să 
fie protejaţi de întuneric şi de linişte. Dar apărură mai 
mulţi ochi roşii, urmaţi de lumina albastră. Urmele de 
lumină îi încercuiră pe Audrey şi Mika, mergând printre 
copaci, apropiindu-se treptat până ce Audrey reuşi să 
desluşească forma animalelor din spatele lor. 

— N-o să-ţi vină să crezi! şopti ea. Putea vedea cam 
douăsprezece forme argintii strecurându-se printre copaci. 


Cred că sunt câinii roboţi din groapă! Chiar erau lupi, 
Mika! Şi sunt imenşi! 

Mika văzu unul materializându-se din întuneric la doar 
câţiva metri de el. Li ajungea până la umăr. 

— Fir-ar să fie! şopti el, tremurând din cap până-n 
picioare. 

— Nu te mişca şi lasă-i să te miroasă, şopti Audrey. 

— Nu cred că pot face altceva, zise el. 

Avea colții lungi cât nişte degete, pătaţi de sânge 
proaspăt. Botul i se încreţi cu un mârâit înfiorător, 
apropiindu-se de el cu capul plecat şi cu ochii de robot 
strălucind. Mika îşi închise ochii şi începu să se roage în 
timp ce îi simţi nasul rece pe mână. Câteva secunde nu se 
întâmplă nimic, aşa că îşi redeschise ochii şi văzu, spre 
surprinderea lui, că toată haita se apropiase. Doisprezece 
lupi enormi cu boturile însângerate îi înconjuraseră, leneşi. 
Unul se aşeză, altul căscă, apoi câţiva se uitară în spate în 
pădurea întunecată ca şi cum ar fi fost cazul să se ocupe 
de altceva. 

— Se mişcă de parcă ar fi vii, şopti Audrey, atingând 
unul care trecu pe lângă ea. Sigur au fost construiți de 
aceiaşi oameni care au creat şi şoimii. Păzesc pădurea. 

— Mi-aş dori să îi vadă şi Kobi. 

— Da, i-ar plăcea, răspunse Mika, neîndrăznind să se 
mişte încă. Probabil ar lua unul cu el la apartament ca să-şi 
poată da seama cum funcţionează. 

— Nu ar primi multe vizite, zise Audrey. Dinţii lor sunt 
atât de ascuţiţi. 

Unul dintre lupi îşi ridică urechile argintii, îşi înălţă 
botul spre cer şi adulmecă. Ceilalţi făcură la fel şi câteva 
secunde mai târziu, ca şi cum ar fi răspuns la o chemare de 
dincolo de pădure, haita se îndepărtă. 

— Mă întreb de ce nu ne-au omorât, zise Mika. 

— Cred că de fapt ne plac, răspunse Audrey. 

— Ca şi cum nu şi-ar da seama că suntem oameni, zise 
Mika. Nu înţeleg. 

Se aşezară, se rezemară de trunchiul unui copac şi 
atinseră pământul pentru prima dată. Era umed şi rece şi 


mirosea a curat. Priviră în întuneric pentru o vreme, 
întrebându-se dacă lupii aveau să se întoarcă. Era frig şi 
respiraţia lor îngheţa, iar ei tremurau în hainele lor subţiri. 
Dar după câteva minute nu mai fură conştienţi de corpurile 
lor pentru că în liniştea pădurii, datorită vederii lor 
speciale, vălul de întuneric începu să se ridice şi pădurea 
începu să se descopere în nuanţe de auriu. Nu era 
culoarea artificială a turnurilor şi a robinetelor, ci viaţa. 
Era începutul primăverii şi copacii începură să 
strălucească de la rădăcini până la muguri şi frunze noi. 
Iar pe jos, acolo unde razele de lumină ajungeau pe timpul 
zilei, înfloreau mii de clopoței albaştri. Dar nu numai atât! 
Mişcare! Vedeau mişcare peste tot! Audrey luă în mână o 
grămadă de frunze căzute şi văzu sute de puncte aurii care 
fremătau. 

— Carii, şopti ea. 

Peste un trunchi căzut trecu un şoarece. Printre crengile 
de deasupra lor zburau păsări. Mika şi Audrey le priveau 
uimiţi, încercând să asimileze acest nou adevăr al 
existenţei lor. 

— Nu se poate să fi existat Ciuma Animalelor, zise 
Audrey, cu o voce mică. Nu s-a întâmplat deloc, nu-i aşa? 

— Aşa se pare, răspunse Mika. 

— Totul a fost o minciună, zise Audrey. 

— Ştiam eu, zise Mika. Am ştiut dintotdeauna că ne 
mint! În tot timpul ăsta noi am locuit în spatele Zidului în 
turnurile alea îngrozitoare din beton, cu mâncare făcută 
din mucegai, înconjurați de apă urât mirositoare, când aici 
este aşa. 

— Ca şi cum ar mai un alt nivel al Londrei, zise Audrey, 
privind în jurul ei. Un nivel secret, invizibil, deasupra 
Turnurilor Aurii, unde locuiesc oameni şi mai bogați. Cei 
din Turnuri au parte de apartamentele lor luxoase, dar nu 
au nimic în comparaţie cu ce e aici. Oamenii ăştia au case 
imense şi păduri, şi animale! 

— Cum au putut ţine un secret atât de mare? zise Mika. 
Cum au putut locui patruzeci şi trei de ani în spatele unui 
zid şi să nu afle că de partea cealaltă se află așa ceva? 


— Nu vine nimeni aici, îi argumentă Audrey. Ni se 
aminteşte mereu cât de îngrozitor şi oribil este aici. Până 
şi în joc era la fel. 

— Săracii noştri părinţi! zise Mika, furios. Au pierdut 
totul când s-au mutat în spatele Zidului! Şi totul s-a 
dovedit a fi o minciună! 

— Mă întreb de ce nu pune nimeni întrebări, zise 
Audrey. 

— De ce ar face-o? răspunse Mika, pornit. Au văzut 
dovezile Ciumei la televizor. 

— A, da, zise Audrey. Mama crede tot ce vede la 
televizor. 

— Şi mama la fel, zise Mika, supărat. Oricine a făcut 
asta a falsificat ştirile. 

— Aşa că şi sirenele sunt false, zise Audrey. 

— Totul e fals, zise Mika, dezgustat. Costumele alea 
idioate din hârtie, de apărare, am ştiut mereu că sunt 
inutile! 

— Toate lecţiile de istorie. Am învăţat despre asta mai 
mult decât despre orice altceva. 

— Minciuni. 

— Şi afişele din clasa noastră cu animale cu spume la 
gură şi ochi injectaţi. 

— Au fost numai ca să ne sperie, să nu ne dorim să 
vedem ce e aici. 

— Ne-au fraierit. 

— Ne-au minţit în legătură cu tot. 

Lumina slabă a răsăritului începu să intre printre 
crengile copacilor şi cei doi priviră uimiţi pentru câteva 
clipe. Păsările începură să cânte, Awen apăru şi începu să 
adulmece fericit printre frunzele de la picioarele lui Mika. 

— Dar nu-i aşa că e frumos? şopti Audrey. Când eram 
mică, adormeam plângând pentru că toate plantele şi toate 
animalele muriseră. Părea atât de nedrept, când eu ştiam 
că aş fi avut grijă de ele, dar nu aş mai fi avut şansa, 
pentru că cei de dinaintea noastră le distruseseră. Dar 
uite, Mika! Încă sunt aici! Mai frumoase decât mi-am 
imaginat eu! Nu ştiu cum să mă simt. Sunt atât de furioasă 


şi de fericită în acelaşi timp. 

— Şi eu, zise Mika. Mă simt ca şi cum tocmai m-am 
trezit dintr-un coşmar. 

— Da, fu de acord Audrey. Un coşmar în care omul a 
omorât orice fiinţă în afară de el însuşi, încât nu a mai 
rămas nimic, decât beton şi apă de canal. Ce bine că nu e 
aşa. 

— Dar lumea asta aparţine altcuiva acum, zise Mika. Şi 
noi nu ar trebui să fim aici. Şoimii aceia şi lupii ar fi trebuit 
să ne omoare. 

— Probabil despre asta e războiul, zise Audrey. Mal 
Gorman şi cei din guvern trebuie să fi aflat că Ciuma nu a 
existat şi cât de frumos este aici. 

— Cred că ai dreptate, zise Mika. Părinţii noştri au zis că 
duşmanul trebuie să fie dintr-un loc pe care noi nu îl 
cunoaştem şi cu siguranţă nu am ştiut despre asta. Şi cu 
câteva săptămâni în urmă prietena mea, Helen, a dispărut 
şi nu am putut s-o găsesc, dar înainte să plece i-am spus că 
mă simţeam ca şi cum aş fi fost minţit. A încercat să mă 
avertizeze că suntem în pericol. Voia să-mi spună un 
secret. Despre asta era vorba. Acum înţeleg totul. Poate că 
este aici, de partea asta a Zidului. 

— Mă întreb dacă sora ta ştie, se gândi Audrey, privind 
copacii ca şi cum ar fi dispărut dacă ea şi-ar fi luat ochii de 
la ei. 

— Ellie, zise Mika, agitat. E dimineaţă, Audrey. Ce ne 
facem? Suntem în mijlocul unei păduri de partea cealaltă a 
Zidului! Şi, dacă nu mă întorc şi nu-l conving pe Mal 
Gorman că nu l-am trădat, nu o s-o mai văd niciodată! Cum 
ieşim de aici? 

— Nava Pod Fighter, zise Audrey, ca şi cum ar fi fost 
evident. 

— A ars, spuse el, agitat. Nu ne e de ajutor. 

— Nu asta, zise ea. Cealaltă, cea în care au venit 
bărbaţii. 

— O, da! zise Mika, bucurându-se. Eşti un geniu! 

— Ştiu, răspunse Audrey. Se ridică şi se scutură cu 
blândeţe ca să nu rănească vreo vieţuitoare. 


— Hai s-o găsim. 

Se grăbiră, atenţi să nu calce plantele, în timp ce soarele 
umplea pădurea. În aer plutea polenul florilor. Frunzele 
noi filtrau lumina care abia săruta covorul de clopoței. 
Awen mergea înainte, Mika după el, iar Audrey imediat în 
urma lui; era atât de fermecată de frumuseţea din jurul ei 
încât nu-i trecu prin minte să-l întrebe pe Mika de unde 
ştie pe unde să o ia. 

Ajunseră la stejarul în care atârna nava arsă. 

— O, nu, zise Audrey, tristă. Uite ce i-am făcut. 

Pe o parte, era acoperit de muguri şi de frunze noi, dar 
pe cealaltă parte era ars, cu crengile rupte şi cu nava 
suspendată mai jos; o masă neagră, fumegând. Lui Mika i 
se puse un nod în gât când observă un cuib de pasăre la 
picioarele lui, care căzuse atunci când se izbiseră ei de 
copac. Îngenunche şi găsi un ou printre frunze pe care îl 
cercetă în palmă. Era frumos; de un albastru-pal şi cu 
textura prăfuită, acoperit de mici pete maro. Dar în 
interiorul lui nu văzu nici o urmă de lumină. 

— E mort, se auzi Audrey din spatele lui. 

Chinuit de vină, Mika puse oul înapoi în cuib, cu 
blândeţe. 

— Nu a fost vina noastră că ne-am prăbuşit, continuă ea. 

— Ştiu, zise el. Dar asta nu-l va aduce înapoi. 

O auzi respirând adânc. 

— Uită-te! şopti ea. 

Mika se întoarse încet şi se ridică. Aproape de ei, între 
doi stejari vechi, era un minunat cerb cărămiziu. Era de 
culoarea toamnei, un roşu bogat, cu un gât puternic, 
pieptul lat şi blană groasă. Îşi ţinea capul sus, semeţ, iar 
coarnele lui aveau nenumărate încrengături, ca ramurile 
unui copac maiestuos. Era o imagine mirifică pe fundalul 
verde al stejarilor; Regele Pădurii; cel mai frumos animal 
dintotdeauna. Dar, în ciuda puterii şi frumuseţii lui, 
privirea îi era calmă, ca o apă liniştită, şi se uita la cei doi 
copii cu toată înţelepciunea lumii, în tăcere. 

Totul păru să se oprească. În jur toată natura strălucea 
într-o lumină caldă şi în pacea care se lăsase cei doi copii 


observară, pentru prima dată, că lumina curgea de la o 
fiinţă la alta, ca şi cum ar fi fost toate conectate: copacii, 
păsările, grămezile de muşchi, cerbul şi ei; lumina curgea 
ca un râu prin ei toţi. 

Nările cerbului fremătară când inhală mirosul de navă 
arsă, stejar şi copii mutanţi. Dar, în loc să se îndepărteze 
de ei, merse mai departe pe drumul pe care şi-l propusese. 
Cei doi îşi ţinură respiraţia, rugându-se să nu întrerupă 
vraja, când trecu printre ei la trap în urma lui cu nişte 
căprioare şi cerbi tineri pătaţi. 

— Până şi animalele adevărate ne plac, şopti Audrey, 
uimită, în timp ce procesiunea se pierdu în pădure. 

— Ştiu că nu vrem să le facem rău, zise Mika încet. 

— Lumina curge prin noi, şopti Audrey. Îşi puse mâna pe 
trunchiul ars al stejarului şi privi lumina care trecea din 
mâna ei prin scoarță. Mă întreb de ce nu am observat până 
acum. 

— Pe partea noastră, zise Mika, oamenii nu se ating prea 
des şi suntem înconjurați de beton şi metal, nu de copaci şi 
animale. 

Audrey îi atinse obrazul şi zâmbi privind lumina care 
trecea prin degetele ei şi pielea lui. 

— M-a făcut să îmi dau seama de ceva, zise ea, 
visătoare. 

— De ce anume? întrebă Mika. 

— Cât de important e că ne avem unul pe altul, răspunse 
ea cu simplitate. Şi cât de multe am avut de pierdut. Sunt 
aşa fericită aici, Mika, foarte fericită! 

Mika îi atinse faţa şi privi lumina care curgea prin ei, 
dar nu zâmbi; în schimb, ochii lui se întunecară, trişti. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea. 

— Războiul va distruge tot, răspunse el încet. Totul va 
muri. Când se va afla că au fost minţiţi, toţi vor vrea să 
mergem la război. Ne vor trimite aici să ne luptăm cu 
roboții uriaşi şi pădurile vor arde, animalele vor fi ucise şi 
coşmarurile se vor adeveri; nu va mai rămâne nimic, doar 
apă murdară şi beton. 

— Atunci, trebuie să oprim totul, zise Audrey. Nu putem 


să-i lăsăm să facă asta! 

— Cum vom opri un război? zise Mika, înfierbântat. 
Urăsc adulţii! Nu ştiu să răspândească decât ură şi 
distrugere! 

— Nu ştiu, zise Audrey. Dar trebuie să încercăm. Pentru 
că, dacă animalele şi copacii mor, şi ceilalţi vor fi trişti 
pentru totdeauna. Vreau ca mama şi mătuşa mea să vadă 
asta. Vreau să se simtă şi ele cum mă simt eu acum. Vreau 
ca toţi să se simtă aşa, poate atunci îşi vor da seama cât de 
important este. 

— Şi eu vreau, zise el cu amărăciune. Dar adulţii 
controlează totul, nu ne vor asculta pe noi. 

— Dar nu suntem singuri, zise Audrey. Ne vor ajuta şi 
ceilalţi copii. Gândeşte-te cât de fericiţi vor fi când vor afla 
toate astea. Nu vor vrea să distrugem totul într-un război, 
pentru că, atunci când ne vom face mari, asta va fi lumea 
noastră. Asta e lumea noastră, Mika. Asta e şansa noastră. 
Vreau să mă simt aşa mereu. Ni se părea că avem un scop. 
Poate ăsta e. 

— Poate, răspunse Mika. 

— Trebuie să încercăm, zise ea. 

Audrey stătea în faţa lui, cu ochii ei verzi strălucind de 
speranţă şi dorinţă, înconjurați de o pădure vie şi dintr- 
odată li se păru că ar fi putut face orice, chiar să oprească 
un război. Mika trase aer în piept şi plămânii i se umplură 
de aer curat. 

— Ştii, ochii tăi sunt de culoarea frunzelor, zise el cu 
blândeţe. Şi părul tău are culoarea acelui cerb. Eşti ca o 
zână a pădurii. 

— Mi-ai făcut un compliment? întrebă Audrey, uitându- 
se la hainele ei murdare şi rupte. 

— Da, răspunse Mika, zâmbind uşor. Deci... vom opri un 
război. 

— Da, afirmă ea cu tărie. Dar, înainte de asta, să o găsim 
pe sora ta. 


Capitolul 52 


Mika stătea în uşa lui Mal Gorman, mirosind a fum, 
murdar de noroi pe pantofii sport, surprins de ceea ce 
vedea, ceea ce era remarcabil, având în vedere ce alte 
lucruri văzuse în ultimele douăzeci şi patru de ore. Gorman 
stătea în spatele biroului lui într-un scaun de spital, care 
avea ceva ciudat în jurul lui, ca o ramă, ataşată de el prin 
nişte tuburi şi fire care îi intrau în pielea subţire de pe 
mâini şi de pe piept. Aparatele ticăiau, iar pulsul lui apărea 
pe un ecran la care se uita din când în când pentru a se 
asigura că încă mai trăia. În ochii lui, văzu un ecou de frică 
şi asta îl făcu pe Mika să se întrebe ce se întâmplase de la 
ultima lor întâlnire. Era ca şi cum bătrânul găsise un 
monstru şi mai înfricoşător decât el însuşi, deşi Mika nu îşi 
imagina cum s-ar fi putut întâmpla aşa ceva. 

Biroul lui Gorman se afla în interiorul dormitorului său şi 
era decorat în acelaşi stil vechi, cu lambriuri de lemn şi 
tablouri cu peisaje şi un birou mare din mahon. In spatele 
lui, valurile se aruncau în stâncile fortăreței ca şi cum ar fi 
vrut să-l înşface pe bătrân prin fereastră şi fundalul părea 
unul potrivit pentru monstrul care îi răpise sora şi îi 
spusese că era moartă; persoana care păcălise mii de copii 
care credeau doar că participă la un joc. 

— Te-ai întors, zise Gorman încet. 

— Da, zise Mika. Aşa am promis. 

— Îmi cer scuze că am ordonat să fii ucis, continuă 
Gorman, ca şi cum vorbea de ceva cu totul obişnuit, ca şi 
cum ar fi uitat să-i pună zahăr în ceai lui Mika. Am crezut 
că ai fugit. 

— Ştiu, zise Mika, stăpân pe sine. Dar nu mai contează. 
M-am întors, aşa cum am promis. 

— Da, remarcă Gorman. Şi asta e chiar impresionant. 

Gorman îl privi pe băiatul care stătea în uşă şi fu 
surprins. Acest mutant de doisprezece ani, dintr-un oraş de 
refugiaţi, supravieţuise unei mulţimi furioase, fusese 
urmărit de zeci de nave de luptă, păcălise roboții care 


păzeau Zidul, apoi fusese doborât cu nava într-o pădure 
care trebuie să-i fi părut la fel de străină ca planeta Marte. 
Apoi scăpase cu viaţă de roboţii-lup, care îi mâncaseră pe 
oamenii lui Gorman şi se întorsese la Capul Wrath până la 
ora unsprezece dimineaţa, mai calm şi mai calculat decât 
înainte. Mika Smith era mai mult decât uimitor şi, pentru 
că se întorsese din partea cealaltă a Zidului, dovedise că 
este demn de încredere, fără îndoială. 

Gorman se uită la Mika şi se simţi mândru că găsise un 
asemenea copil. In ciuda faptului că se tăiase tot doar cu o 
noapte în urmă, simţi că deţine controlul din nou şi acel 
sentiment îngrozitor pe care îl avusese, că era încurcat în 
ceva ciudat cu acel băiat şi sora lui, fu îngropat cu un 
sentiment de uşurare în cel mai întunecat colţ al minţii lui. 
Mika se întorsese şi totul era aşa cum trebuia să fie. 

— Cine sunt oamenii care locuiesc în acele case? întrebă 
Mika. 

— Intră şi stai jos, zise Gorman, arătând înspre scaunul 
din faţa biroului. Avem multe de discutat. Vrei ceva? Ceva 
de băut sau vrei să iei micul dejun? 

— Nu, mulţumesc, răspunse Mika. Nu după mâncare 
tânjea el în acel moment, ci după Ellie. Cârligul care îl 
trăgea spre ea părea să-i sfâşie inima şi încerca să nu 
arate durerea pe faţa lui. Apăru Ralph cu o mică tavă cu 
pastile Veşnicia. Mika se aşeză în faţa lui Gorman şi 
aşteptă ca acesta să înceapă să vorbească. 

— Cei care locuiesc în acele case, zise Gorman, erau cei 
mai bogaţi şi mai influenţi oameni din lumea de dinainte de 
ciumă. Ei deţineau concernele mari, iar afacerile lor 
produceau tot ceea ce era necesar pentru supravieţuire, 
adică medicamente şi hrană, tehnologie şi putere. Iar 
acum bineînţeles că sunt şi mai bogaţi şi mai influenţi, 
pentru că sunt stăpânii celei mai bune părţi a acestui 
pământ. Peste tot e la fel, Mika, din Franţa până în 
Argentina: copaci, animale, râuri, lacuri, la fel de frumoase 
ca în vederile vechi. 

— Dar oraşele? întrebă Mika. 

— Au dispărut toate, răspunse Gorman. Au fost distruse 


şi măturate de pe faţa pământului. Emisfera de nord arată 
ca acum trei mii de ani. E greu să-ţi imaginezi asta, nu-i 
aşa? 

— Da, răspunse Mika. 

Gorman luă o pastilă de pe tăviţă şi Mika îl privi, 
simțindu-se însufleţit. Bătrânul părea fericit, în ciuda 
aparatelor din jurul lui, şi se simţi din nou aproape de 
Ellie. 

— Au început să plănuiască Ciuma încă de acum 
cincizeci de ani, continuă Gorman. Dar eu nu am ştiut de 
atunci, evident. Tocmai cumpărasem o cabană de lemn în 
Canada. Asta s-a dovedit a fi o cheltuială inutilă. Liderii 
concernelor au creat o societate secretă care se numea 
Clubul pentru Salvarea Lumii, cu misiunea de a salva 
planeta. Pentru că, la vremea aia, dacă nu eram ocupați cu 
tăierea, arderea sau distrugerea naturii, o acopeream cu 
beton sau o bombardam. În fiecare lună, dispăreau din ce 
în ce mai multe păduri, precum şi specii de animale. În 
fiecare an, noi consumam din ce în ce mai mult, iar 
războaiele se înrăutăţeau, la fel şi inundaţiile provocate de 
încălzirea globală. Toată lumea se plângea, dar nu acţiona 
în nici un fel. Câţiva începuseră să folosească biciclete, 
alţii reciclau, iar între timp Pământul îşi dădea ultima 
suflare. 

— Aşa că desigur că a fost o idee bună să oprească 
distrugerea planetei, dar, din nefericire, Clubul pentru 
Salvarea Lumii nu voia să o salveze pentru toţi, o voiau 
numai pentru ei. Când ceva ce iei de bun dispare, devine 
valoros. Înţelegi? Animalele şi copacii erau ca diamantele 
şi perlele. Dintr-odată, cei bogaţi nu mai voiau pantofi 
scumpi sau genţi-unicat, voiau păsări şi copaci pentru 
grădinile lor. Dar, din păcate, cei săraci care îi făcuseră 
bogaţi şi influenţi le stăteau în cale. Noi locuiam pe 
pământul pe care ei îl voiau. Aşa că s-au hotărât să scape 
de noi. Şi cel mai bun plan era să ne facă să ne fie frică de 
ceea ce ei îşi doreau; aşa că au făcut în aşa fel încât să ne 
fie frică de natură. 

Când oamenii au văzut Ciuma la televizor, au fost 


îngroziţi. Într-un an de zile, toată populaţia Pământului se 
mutase după Zid, în timp ce pe partea cealaltă cei bogaţi 
făceau curat şi îşi construiau casele. 

— De ce nu aţi intrat în Clubul pentru Salvarea Lumii? 
întrebă Mika, gândindu-se că Mal Gorman era candidatul 
ideal pentru o asemenea înşelătorie. 

— Am încercat, zise Gorman cu amărăciune. Ca şi mulţi 
alţii după ce s-a aflat. Era un secret greu de păstrat. Dar 
nu intrai decât dacă erai invitat şi ca să fii invitat trebuia 
să fii bogat, faimos, frumos sau folositor, iar eu nu 
îndeplineam nici una dintre acele condiţii. Totuşi, dacă 
aflai despre club, dar nu erai dorit, îţi ofereau o slujbă 
bună pe partea urâtă a lumii, ca să nu spui nimic. 

— Deci aţi fost angajat în Guvernul de Nord pentru că 
aţi aflat? 

— Da. 

— Asta înseamnă că mulţi oameni de aici ştiu despre 
faptul că Ciuma nu s-a produs de fapt? 

— Destul de mulţi, răspunse Gorman. Toţi membrii 
guvernului ştiu. Ministrul Apărării era un hair-stylist 
înainte; tundea o actriţă faimoasă când a aflat. Din păcate, 
a dat-o în bară, aşa că nu l-au lăsat să intre. Şeful Armatei 
curăța piscine şi a auzit totul de la nişte politicieni care 
discutau despre asta. Nu a fost prea urât la început, de 
partea asta a Zidului, dar acum devine imposibil; sunt prea 
mulţi oameni şi nu e destul spaţiu. Nu mai putem trăi aşa, 
Mika. Cei din Club ne-au furat două treimi din planetă şi le 
vrem înapoi. 

Intră o asistentă care începu să verifice tuburile şi firele 
care intrau şi ieşeau din Gorman, iar Mika, simțind că era 
un moment mai personal, se ridică şi se duse la fereastră 
ca să privească marea. Era confuz. Mintea îi era plină de 
idei şi sentimente contradictorii, iar decizia pe care o luase 
cu Audrey în pădure, de a opri războiul, acum i se părea 
naivă şi pripită. Totul era atât de complicat; o parte din el 
se bucura că cei de la Clubul pentru Salvarea Lumii îi 
păcăliseră pe toţi pentru a salva copacii şi animalele, 
pentru că oamenii nu aveau grijă de ele şi aproape că 


dispăruseră. Dar în acelaşi timp cei din Club provocaseră 
suferinţă miliardelor de oameni; timp de patruzeci şi trei 
de ani trăiseră hrănindu-se cu mâncare din mucegai şi 
muriseră în Umbre pentru că nu era destul loc pentru ei, în 
timp ce acei bogătaşi trăiau în conace înconjurate de 
păduri. Era ca şi cum oamenii şi natura nu mai puteau 
coexista şi că trebuia să se aleagă una din cele două. Dar 
era şi mai confuz în legătură cu sentimentele care îl 
încercau pentru Gorman. Acum, că bătrânul îi explicase 
totul atât de rezonabil, nu mai părea un monstru, părea un 
om care încerca să facă lumea mai bună, pentru oameni şi 
pentru natură. Poate că până la urmă nu ar fi fost nevoie 
să aleagă. Poate că, după experienţa vieţii după Zid, 
oamenii ar fi regretat abuzurile asupra naturii şi, dacă 
guvernul ar fi câştigat războiul, ar fi avut parte de o a doua 
şansă de a trăi în comuniune şi armonie. 

Deşi inima şi instinctele lui Mika îl îndemnau să nu o 
facă, el începu să se gândească dacă nu cumva războiul 
era necesar. Dar nu pentru mult timp. 

Asistenta plecă, şi Gorman mai ceru o pătură, pe care 
Ralph o aşeză cu grijă în jurul lui. Gorman îl concedie cu 
un gest scurt şi îi zâmbi palid lui Mika, apoi începu să 
povestească versiunea lui în legătură cu războiul şi 
urmările lui. 

— Tehnologia de care dispune inamicul este mai 
avansată decât a noastră, îi spuse Gorman, pentru că au 
păstrat cei mai buni oameni de ştiinţă şi ingineri. Au o 
armată puternică de animale-roboţi. Ai văzut lupii şi şoimii, 
dar mai au multe: chiar şi rechini care păzesc mările. Dar 
noi avem armata de copii şi noi bombe, zise el cu mândrie. 
Bombe destul de puternice ca să distrugă roboții şi care 
lasă în urmă cratere de mărimea unui teren de fotbal. Îi 
vom distruge pe toţi şi vom câştiga războiul în câteva luni. 

„Bombe, îşi spuse Mika, bombe care lasă în urmă 
cratere de mărimea unui teren de fotbal.” 

Incercă să calculeze câte animale-robot imense ar fi 
trebuit să distrugă şi dintr-odată văzu pădurile arzând şi 
animale moarte peste tot. 


— Iar după ce câştigăm războiul, continuă Gorman, cu o 
sclipire de lăcomie în ochi, noi vom fi cei care vom locui în 
conace. Familia ta va fi una dintre puţinele familii 
norocoase care va veni să locuiască de partea cealaltă a 
Zidului. 

— Dar ceilalţi? întrebă Mika, înainte să-şi dea seama. Ce 
se va întâmpla cu cei din Umbre? 

— Doar nu credeai că va merge toată lumea, pufni 
Gorman, zâmbind cu răutate. Nu-i aşa? 

Mika tresări când îşi dădu seama că Guvernul de Nord 
nu avea de gând să ia înapoi lumea pentru cei care 
sufereau, o doreau tot pentru ei înşişi! Era şi mai rău decât 
crezuseră el şi Audrey! Pădurile aveau să ardă şi aveau să 
moară copii şi animale pentru ca nişte politicieni lacomi să 
se mute din Turnurile Aurii în conace! Dar toţi cei din 
Umbre? Dar părinţii celor care aveau să moară? Ce avea 
să se întâmple cu copacii şi animalele? 

Mika se simţi cuprins de un val de furie şi îşi cobori 
privirea ca să nu vadă Gorman asta. Dar fu prea târziu, 
Gorman observase deja tresărirea lui şi ştia exact la ce se 
gândea. Pulsul îi crescu şi pe ecran se aprinse un led 
galben, iar pentru o clipă Mika se simţi smuls de lângă 
Ellie. 

— Mi-ai promis că te vei întoarce şi vei face tot ceea ce 
îţi cer, mârâi Gorman. Cumva te-ai răzgândit? 

— Nu, minţi Mika repede. Am promis că vă voi ajuta! 

— Bine, zise Gorman, liniştindu-se puţin. Respiră adânc 
şi ledul galben se stinse de pe ecran. 

— Vei înţelege când vei creşte. Războiul e o treabă 
urâtă, dar trebuie să te murdăreşti puţin dacă vrei să faci 
totul cum trebuie. Dacă i-am muta pe toţi pe partea 
cealaltă a Zidului după ce am câştiga, totul ar fi la fel ca 
înainte; nu ar merita efortul. Nu sunt demni de asta, Mika. 
Au avut o şansă şi au ratat-o. 

Inima lui Mika se umplu de tristeţe. Revăzu oul spart 
printre frunze, auzi din nou zgomotul mulţimii din Umbre 
şi simţi Capetele de Televizor stând în spatele lui, 
umezindu-şi buzele crăpate. Era disperat; voia să înceteze 


coşmarul. 

Îl privi pe Gorman şi îi trecu prin minte să-l ucidă. Să îl 
ucidă pe monstrul care îi furase sora! Să simtă şi el 
durerea celor din Umbre! Să-l facă pe acest monstru să 
sufere la fel cum ar fi suferit animalele asupra cărora ar fi 
căzut bombele! Zgomotul se înteţi în mintea lui până când 
încercă să iasă din spatele ochilor lui ca un demon 
încornorat, vrând să-l rănească pe Gorman, să-l ucidă... 
Dar dintr-odată Mika îl simţi pe Awen sprijinindu-se de 
piciorul lui şi de data asta adusese întăriri; Mika se simţi 
înconjurat de mii de prieteni invizibili. 

Furia distruge, auzi el o şoaptă, furia aduce tristețe. 
Găseşte-o pe Ellie. Ocupaţi-vă de asta impreună. Cu toții 
împreună. 

— Vrei să ştii de ce te-am ales pe tine? întrebă Gorman, 
neştiind cât de aproape fusese de moarte. 

— Da, răspunse Mika. 

— Roboții uriaşi cred că voi sunteţi animale, îi explică 
Gorman. Tu şi ceilalţi copii mutanţi sunteţi singurii care 
pot să treacă dincolo de Zid şi să scape nevătămaţi. 

— Ne cred animale? repetă Mika, nevenindu-i să creadă. 

— Da, zise Gorman. Înainte, credeam că mutaţiile 
voastre au survenit din cauza poluării şi că aveaţi pur şi 
simplu nişte defecte, dar acum credem că sunteţi nişte 
hibrizi, ca nişte oameni diferiţi. Dar nu ştim nimic sigur, 
încă mai cercetăm. 

Mika nu mai zise nimic, rămase şocat de aceste 
informaţii. Dar, când îşi reveni, se bucură că era diferit 
faţă de Gorman. 

— Pentru că animalele-roboţi nu vă ucid, veţi fi nişte 
spioni ideali pe timpul războiului, continuă Gorman. 
Sarcina voastră este să treceţi Zidul şi să adunaţi 
informaţii. Vei face asta pentru mine? 

— Da, minţi Mika, simțind căldura prietenilor lui 
invizibili lângă picioarele lui. 

— Bine, zise Gorman. 

— Când veţi dezvălui Secretul? întrebă Mika. Părinţii 
noştri vor să ştie pentru ce luptăm. 


— Nu le putem spune nimic încă, zise Gorman. 
Imaginează-ţi ce s-ar întâmpla dacă mâine ar afla toţi ce 
este de fapt de partea cealaltă a Zidului. 

Mika se gândi la asta şi fu de acord fără să vrea: dacă s- 
ar fi aflat Secretul, consecinţele ar fi fost mai îngrozitoare 
decât şi-ar fi putut imagina. Când lumea şi-ar fi dat seama 
ce frumos era de partea cealaltă a Zidului, ar fi vrut să se 
întoarcă la casele lor care nu mai existau. Ar încerca să se 
caţere pe Zid, iar dacă ar fi avut noroc, să treacă de roboții 
Ghengis, lucru puţin probabil, Mika fu îngrozit de ceea ce 
li s-ar fi putut întâmpla dacă i-ar fi găsit animalele-roboţi. 
Îşi aminti colții însângeraţi ai lupilor. Ar fi sfâşiaţi. Era mai 
bine ca lumea să nu ştie. 

— Atunci ce le veţi spune? întrebă Mika. Vor vrea să ştie 
cu cine ne luptăm. 

— Le vom spune că este un atac extraterestru, zise 
Gorman. 

— Extratereştri? repetă Mika. Nu vor crede aşa ceva! 

— Pui pariu? zise Gorman, ridicând din sprâncene. Dacă 
vor vedea asta la televizor... 

— Chiar aşa? zise Mika, suspinând. Normal. Vor crede 
orice văd la televizor. 

„Mai multe minciuni, îşi zise el, dezamăgit. Nu fac 
altceva decât să mintă şi să distrugă.” 

Se ridică de pe scaun şi se uită pe fereastră. 

Gorman îl privi, gândindu-se că era perfect, şi camera se 
umplu de ceva ce semăna cu aerul de pădure şi linişte. 
Habar nu avea că Mika îl combătuse cu propriile lui arme. 

— O pot vedea pe Ellie? întrebă Mika. 

— Da, poţi, răspunse Gorman. De fapt, sunt atât de 
mulţumit de tine, încât am hotărât că vă puteţi duce 
amândoi pentru o noapte la părinţii voştri. 

— Mulţumesc, zise Mika, cu lacrimi în ochi. 


Capitolul 53 


Mika o aşteptă pe Ellie în camera din vârful fortăreței, 
acolo de unde el şi ceilalţi concurenţi fuseseră martori la 
Aurora Boreală. Cu numai câteva zile în urmă, privise 
panglicile unduitoare pe cer, deasupra Mării Nordului, dar 
părea că trecuse o veşnicie, ca şi cum se întâmplase într-o 
altă viaţă. Totul era schimbat: lumea în care trăia, viaţa 
lui, viitorul lui, dar şi el. Atinsese pământul, respirase 
aerul curat de pădure. Descoperise că avea locul lui într-o 
lume frumoasă despre care el crezuse că dispăruse şi o 
găsise pe Ellie. Se plimbă prin cameră şi privi marea şi 
pentru un timp se simţi ca un baton cu artificii cu fitilul 
aprins, puţin periculos - ca şi cum atunci când ar fi intrat 
pe uşă el ar fi erupt, spărgând becurile, dând foc lucrurilor 
şi smulgând bucăţi din tavan. Apoi se simţi calm şi iubitor, 
ca şi cum atunci când ea ar fi intrat pe uşă el s-ar fi topit, 
iar ea nu ar fi găsit decât o băltoacă de iubire în mijlocul 
camerei. Apoi fu încercat de ambele sentimente în acelaşi 
timp, ca un baton cu artificii, dar în loc de scântei, era plin 
de dragoste. 

Awen apăru şi mirosi spaţiul dintre toc şi uşă. Dintr- 
odată, îşi flexă muşchii şi începu să dea din coadă. 

— Vine? întrebă Mika, iar Awen se întoarse cu gura 
deschisă larg, ca şi cum ar fi zâmbit. Apoi Mika o auzi: 
alerga înspre el. Auzi o voce de bărbat. 

— Am zis să nu fugi, Ellie! 

Inima lui Mika începu să-i sară în piept. Awen făcu un 
pas în spate şi Ellie intră vijelios pe uşă ca un vârtej auriu, 
cu ochii ei negri arzând şi părul şi hainele fâlfâind uşor. 
Apoi lumina ei ţâşni în faţă, iar ea întinse mâinile spre el. 

Când o atinse, parcă i se luă o piatră de pe inimă. Ca şi 
cum cu acea atingere cârligul fusese înlăturat din inima lui 
şi acea durere, acea rană pulsând care îl făcuse să plângă 
de fiecare dată când se gândea la ea începuse să se 
vindece. 

Cu un ultim suspin de uşurare, Ellie reuşise să se 


întoarcă la viaţă. Cu braţele lui Mika în jurul ei şi lumina 
care curgea printre ei, era om din nou. 

Awen se băgă între picioarele lor, iar bărbatul înarmat îi 
privi agitat. Camera părea mai luminoasă şi nu era din 
cauză că răsărise soarele, ci pentru că cei doi copii păreau 
să... strălucească. Nu îi plăcea asta şi se întrebă ce să facă. 
Simţi că ceva se întâmplase când Mika şi Ellie se 
atinseseră. Ceva ce nu i-ar fi plăcut lui Gorman. 

Gemenii se uitară unul la altul cu lacrimi de fericire în 
ochi. Aveau atâtea lucruri importante să-şi spună, dar cum 
aveau o armă îndreptată înspre ei, nu era tocmai 
momentul potrivit. 

— Imi place cum eşti tunsă, zise Mika, trecându-şi mâna 
prin el. Ţi se potriveşte. 

— Tu ai crescut mult, zise ea, înecându-se cu lacrimi, 
dar încercând să zâmbească. 

— Da, aşa îmi zice mama mereu, rosti el, cu un zâmbet 
larg. Pentru asta trebuie să îi mulţumesc lui Mal Gorman. 
E de la minunata băutură cu vitamine. 

— Ce fac mama şi tata? întrebă ea, îndurerată. Mi-e atât 
de dor de ei! Mă cred moartă, nu-i aşa? 

Mika dădu din cap în semn că da. 

— Dar eu am ştiut mereu că nu e aşa, zise el. Şi acum, 
că te-am găsit, mergem acasă. 


Capitolul 54 


Bărbatul înarmat avea motive să fie îngrijorat de 
întâlnirea lui Mika şi Ellie, pentru că ei străluceau într- 
adevăr, chiar se întâmplase ceva când se atinseseră şi lui 
Mal Gorman nu avea să-i placă. Atunci când gemenii se 
întâlniseră, ceva se deblocase, de parcă un mecanism care 
nu mai funcţiona din ziua în care fuseseră despărțiți acum 
mergea din nou. La început, semnele schimbării fură abia 
vizibile; în timp ce Mika şi Ellie se ridicară deasupra 
Capului Wrath în nava cu şofer, Puck începu să sară în 
jurul copacului de plastic din camera lui, iar urmele lui de 
lumină descriau linii haotice. 

Câteva clipe mai târziu, ceva interesant se întâmplă pe 
partea cealaltă a Zidului. Helen evada din casa fiului ei, 
unde fusese ţinută săptămâni întregi. Cobori pe fereastră 
într-o grădină de trandafiri, în cămaşă de noapte şi cizme 
de cauciuc galbene şi, chiar când atinse pământul, rămase 
uimită să vadă toţi bobocii de trandafir înflorind 
instantaneu, la comandă. Apoi, când se împletici printre 
tufişuri, toate păsările începură să cânte ca şi cum i-ar fi 
sărbătorit evadarea. 

— Şi mie îmi pare bine să vă văd! murmură ea. Dar nu 
pot sta la taclale; mă duc să-mi ajut un prieten. 

Departe, în Turnurile Aurii, Asha şi David stăteau 
îmbrăţişaţi în balconul noului lor apartament. În spatele 
lor erau oameni care reparau tot ceea ce fusese distrus în 
timpul răscoalei. Asha avea ochii roşii de la plâns; încă nu 
ştiau dacă aveau să se întoarcă toţi copiii, dar zâmbi dintr- 
odată. 

— Flori, zise ea, uitându-se în zare. Simt miros de flori. 

Chiar şi în Umbre, de unde nu se mai putea ajunge la 
nivelul superior, se simțeau schimbările. Kobi Nenko şi 
tatăl lui se plimbau pe străzile vechiului cartier Soho. 
Corbul Nevermore îşi scosese capul din rucsacul lui Kobi, 
iar pisoiaşii pe care îi făcuse pentru Audrey se agitau în 
buzunarul lui. Brusc, se opri şi văzu undele din apă din 


jurul picioarelor lui. 

— Ce e? şopti tatăl lui. 

— S-a întâmplat ceva, zise Kobi. Se uită la acoperişul de 
metal de deasupra lor. Mă întreb ce se întâmplă acolo sus. 

Ellie şi Mika erau tăcuţi în timp ce zburau spre Londra. 
Stăteau întinşi, extenuaţi, pe canapeaua curbată a navei, 
iar Awen dormea pe podea în faţa lor, în timp ce bărbatul 
înarmat îi privea atent, ca şi cum se aştepta ca din urechile 
lor să iasă margarete. Avea un presentiment îngrozitor că 
ceva avea să se întâmple. Şi avea dreptate. 

— Crezi că mama şi tata mă vor recunoaşte? şopti Ellie. 

— Sigur că da! zise Mika, râzând. Abia aştept să le văd 
feţele când vei intra tu pe uşă. Vor fi atât de fericiţi, Ellie. 
Ţi-au păstrat toate lucrurile. Nu-ţi face griji, va fi bine. 

Ellie îşi opri lacrimile de uşurare şi îşi puse capul pe 
umărul lui Mika, reuşind să se relaxeze pentru prima oară 
în mai mult de un an. Se uitau pe fereastră, aşteptând să 
vadă conturul oraşului auriu şi Mika îşi aduse aminte cum 
îl descrisese Audrey, cu cel de-al treilea nivel invizibil, 
unde locuiau oameni şi mai bogaţi, şi se simţi din nou uimit 
pentru că nu îşi dăduseră seama că era acolo. Apoi îşi 
aduse aminte de copiii de la Capul Wrath şi se întrebă cum 
se simțeau, atât de departe de casele lor şi cu visurile 
frânte. O auzi pe Ellie vorbindu-i în şoaptă după ce ea îi 
auzi sunetele. Vor vrea să ne ajute, zise ea. 

„Ştiu, gândi el. Dar vor putea face asta?” 

Sper, răspunse ea. Avem nevoie de ei. 

Îşi aminti cum zburase peste Zid şi cum se simţise când 
văzuse copacii şi îşi dorise ca prietenii lui să ştie şi ei că 
lumea lor era încă frumoasă. Voia ca ei să ştie unde se afla 
adevărata comoară şi să le spună să nu renunţe, pentru că 
mai aveau încă un premiu pentru care să joace şi, fără să- 
şi dea seama, le şi spusese toate astea. 

Departe, în fortăreață, copiii dormeau pe rânduri de 
paturi tari frumos aranjate, îmbrăcaţi în cămăşi de noapte 
identice. Li se ordonase să doarmă până când era nevoie 
de ei, şi aşa şi făceau, blocaţi în momentul în care li se 
pusese implantul cu Capetele de Televizor în jurul lor, 


umezindu-şi buzele brăzdate. 

Dar, în timp ce Mika îşi aminti cum zburase peste Zid, 
vrând ca ei să ştie ce era pe partea cealaltă, fu ca şi cum 
se deschise o legătură între mintea lui şi minţile lor. În 
visele lor, apăru o lumină difuză şi Capetele de Televizor 
dispărură şi brusc văzură şi ei copacii de dedesubt şi 
descoperiră şi ei adevărul despre lumea lor. Alergară şi ei 
prin pădure şi simţiră nasul umed al lupilor-robot pe 
mâinile lor. Priviră lumina pătrunzând printre copaci, 
peste covorul de clopoței şi rămaseră lângă stejarul ars, 
uitându-se în ochii cerbului, iar totul în jurul lor strălucea 
într-o lumină caldă, aurie. 

În dormitoarele slab luminate în care erau copiii domnea 
o tăcere deplină. Singura mişcare era cea a asistentelor 
care se plimbau printre rândurile de paturi verificând 
rănile provocate de implanturi. Într-un dormitor din Capul 
Wrath, apăru o figură familiară: o femeie într-o rochie albă 
cu o curea albastră şi pantofi negri. Din spate semăna cu 
Mary Poppins, dar când se întorcea arăta ca un cadavru: 
ochii ei spălăciţi de la medicamentele care o ţineau în 
viaţă, ca şi cum i-ar fi păstrat în clor peste noapte, cu 
pielea trasă peste oasele feţei şi cu buzele subţiri şi tari. 
Era Briony Slater, asistenta de la Mereu în formă!, care 
venise în clasa lui Mika cu câteva săptămâni în urmă. Şi ea 
fu prima care observă schimbarea în felul în care respirau 
copiii. 

— E ceva în neregulă cu ei, zise ea, privind un băiat 
căruia i se tăie respiraţia în somn. 

— Poate că visează, sugeră o altă asistentă. 

— Toţi în acelaşi timp? răspunse Slater. Mă îndoiesc. 
Aşeză pătura peste băiat cu o mână scheletică, dar el se 
mişcă imediat şi o dădu din nou la o parte. 

— Fir-ai să fii! zise ea. Stai liniştit. 

Îl privi cum se încruntă în somn, dar păru să o asculte şi 
se linişti. 

— Bun băiat, zise ea cu fermitate. Rămase lângă patul 
lui şi începu să noteze ceva, dar, înainte să termine, 
atenţia îi fu distrasă de o fată care şoptea în spatele ei. 


— Ce spune? întrebă cealaltă asistentă, privind către 
pat. 

— Treziţi-vă! zise Slater. Cred... 

Fata se dezveli, ca şi cum i-ar fi fost cald şi îşi mişcă 
uşor capul dintr-o parte în alta pe pernă. 

— Treziţi-vă! şoptea ea încontinuu. Trebuie să ne... 
trezim. 

— Se pot trezi? întrebă cealaltă asistentă, uitându-se 
speriată la fată. 

— Sigur că nu, pufni Slater. Nu au voie să facă nimic 
dacă nu le spunem noi ce să facă! Nu mai vorbiţi! strigă 
ea. Liniştiţi-vă! Se uită urât la fată până când aceasta se 
linişti. 

Asistentele îşi continuară treaba, verificând rănile de la 
implanturi, dar după un timp le veni foarte greu să se 
concentreze. Peste tot în jurul lor copiii începuseră să se 
foiască şi să şoptească în somn. 

— Mă sperie, zise cealaltă asistentă. Vreau să se 
oprească. Dacă se trezesc? 

Se sperie de un copil care începuse să şoptească în 
spatele ei. 

— Ţi-am spus deja, o repezi Slater, nerăbdătoare. Nu pot 
face asta. 

Asistenta se apropie de o fată din patul alăturat şi dintr- 
odată şoaptele lor deveniră atât de puternice încât sunau 
ca vântul printre frunze. 

Treziţi-vă! 

Treziţi-vă! 

— Chiar cred că se trezesc! zise ea, agitându-se. Uite! 

Slater merse nerăbdătoare până în celălalt capăt al 
dormitorului, acolo unde erau asistentele, şi se aplecă 
deasupra patului cu pricina. Pleoapele fetei se mişcau 
rapid. ; 

— Vedeţi? strigă asistenta. Incearcă să-şi deschidă ochii! 
E ceva în neregulă cu implanturile! 

— Poate, zise Slater, îngrijorată. Poate ar fi bine să 
anunţ pe cineva. O să aduc un inginer să vină să se uite la 
ei. 


Se îndreptă rapid către uşile din capătul dormitorului 
lung, iar cealaltă asistentă, nevrând să fie lăsată în urmă, 
se grăbi după ea. Între timp, copiii începură să se 
zvârcolească şi să respire greu, luptându-se cu păturile şi, 
înainte ca asistentele să ajungă la jumătatea drumului 
până la uşă, se trezi primul copil şi se ridică în pat. Fata îşi 
duse mâna la frunte şi scânci simțind durerea de la 
implantul care îi săpase în craniu. Ultimul lucru pe care şi- 
| amintea era cum intrase în Centrul de jocuri alături de 
prietenii ei. 

— Unde sunt? întrebă ea disperată, uitându-se în jurul ei 
în dormitorul slab luminat. 

Slater veni la capul patului ei şi o privi cu răceală. 

— Culcă-te la loc! îi ceru ea. Nu venise timpul să te 
trezeşti! 

— Nu! strigă fata. Ce mi-aţi făcut? Spuneti-mi unde sunt! 

Slater o ignoră şi se întoarse cu spatele. Acum îi era 
frică; din ce în ce mai mulţi copii se trezeau în jurul ei şi 
voia să plece de lângă ei. Se îndreptă spre uşă din nou, 
dar, înainte să ajungă la ea, calea îi fu blocată de câţiva 
copii care reuşiseră să se dea jos din pat. Unul dintre ei 
era Tom, prietenul lui Mika, din Barford North. 

— Întoarceţi-vă în paturile voastre! strigă Slater, 
încercând să nu i se citească spaima din voce. Toţi! 
Imediat! 

— Nu! strigă Tom, reuşind să vorbească. Spune-ne ce 
ne-ai făcut! 

li era greu să gândească, din cauza durerii pe care o 
simţea, şi simţea valuri de nedumerire şi panică încercând 
să-şi dea seama cum ajunsese în acel loc. Se gândi la 
mama lui, bolnavă şi singură acasă. Se uită la frunţile 
copiilor din jurul lui, cu implanturile şi umflăturile lor şi îşi 
dădu seama că avea şi el unul. O văzu pe o fată de la 
Centrul de jocuri, Ana. Ea se dădu jos din pat, alergă până 
la el, plângând, iar el o luă în braţe. Încet-încet, copiii 
începură să-şi aducă aminte visul care îi trezise. Apoi se 
treziră din confuzie şi panică şi deveniră furioşi. 

— Întoarceţi-vă în paturile voastre! strigă Slater, 


înconjurată de sute de copii. 

— Nu! strigă Ana. Pe partea cealaltă a Zidului sunt 
copaci şi animale! 

— ÎNTOARCEŢI-VĂ ÎN PATURILE VOASTRE! strigă 
Slater din nou. Cum îndrăzniţi să nu mă ascultați? 

— Ne-ai minţit! zise Tom, furios. 

— Ne trimiteţi la război! 

— Nu ne ducem! 

— Nu vrem să luptăm! 

— Ba veţi lupta! strigă Slater. Ce înţelegeţi voi despre 
război? Voi nu ştiţi nimic! Sunteţi doar nişte copii şi veţi 
face aşa cum vi se spune! 

— Trebuie să plecăm de aici, zise Ana. Trebuie să oprim 
totul! 

— Încuiaţi-le acolo, zise Tom, arătând spre un dulap 
ciudat. Repede, înainte să intre cineva. 

Copiii începură să se strângă în jurul asistentelor şi să le 
împingă spre dulap. 

— Nu fiţi ridicoli, zise Slater, inima bătându-i nebuneşte 
în piept. Opriţi-vă imediat! Băgaţi-vă în pat şi culcaţi-vă şi 
vom uita că s-a întâmplat aşa ceva. 

— Nu! zise Tom cu hotărâre. Nu vom uita asta niciodată! 

Cuprinse de frică, asistentele începură să se zbată, dar 
forţa care le împingea era prea puternică şi nu putură 
scăpa. Căzură pe nişte cămăşi de noapte spălate şi uşile se 
închiseră, sigilându-le în întuneric. 

Apoi în dormitor se lăsă din nou tăcerea, dar de data 
asta nu era din cauză că dormeau copiii, ci pentru că 


plecaseră. 
XXX 


Din scoarţa celor bătrâni se fac fluiere pentru copii 
Pentru a chema cerbii care rătăcesc prin zăpadă. 
M-am născut în întuneric, zice Omul Verde. 
M-am născut în întuneric, zice el. 


În memoria Rosei 
Mulţumesc pentru paste