Tui Sutherland — [Avatar] 01 Deci asa se sfarseste totul

-. p ə 
LLT D Soott: 
aF 
e 


`A 


LAVATAR i: 


AS ASA SE SFÂRȘEȘTE TOTUL 


PRIMOL VOLUMgSDIN SERIA AVATAR 
a j 


AN 


Sg AP a 


3 o... > 


\ TUI T. SUTHERLAND 


Tui T. Sutherland 


Avatar 


Cartea Întâi 
Deci aşa se sfârşeşte totul 


Străzile erau pustii şi întunecate. 

Majoritatea stâlpilor de iluminat erau stricaţi, 
becurile lipsind sau fiind sparte. 

Toate clădirile erau tăcute şi cufundate în întuneric. 
Vântul şuiera prin ferestrele sparte. 

O lună strălucitoare şi aproape plină 

lumina trotuarul gol. 

Pustiu. Totul era pustiu. 


Pentru Adam, 
Persoana pe care o vreau lângă mine la sfârşitul lumii 


Și pentru Kari, 
Pentru că toți sunt, cu adevărat 


Mulţumiri 
Mii de mulţumiri lui Alix Reid, Abby Meaden și Ruth Katcher 


pentru că au fost nişte editori geniali şi prieteni absolut 
minunaţi. 


Începuturile 


În urmă cu nouă ani... 


Până să ajungă acolo, salonul de coafură se transformase într- 
o groapă fumegândă. Flăcările ţăâşneau spre clădirile din 
apropiere şi apoi se întorceau de parcă ar fi fost vii. In mod 
ciudat, nimic din apropiere nu luase foc. Era ca şi cum salonul ar 
fi făcut spontan combustie în interiorul unei bule. 

Ofiţerul Bill Nichols îşi dădu pălăria pe spate şi, frecându-se 
uşor la nas, suspină. Un foc ţinut sub control era o veste bună 
cu siguranţă, dar va fi greu de explicat în raport. 

— Unde e fata? întrebă el. 

Pompierul-şef arătă spre o figură mică ghemuită lângă una 
dintre ambulanţe. Peste tot era multă agitaţie - oamenii ţipau, 
brancardierii aduceau tărgi, luminile de la ambulante licăreau 
frenetic. Totuşi, în jurul fetei se formase un spaţiu gol. Echipele 
de intervenţie păstraseră distanţa faţă de ea, dar Nichols nu 
putea spune dacă o făcuseră dinadins sau era un lucru 
inconştient. 

— De ce nu are nimeni grijă de ea? întrebă el furios. 

Şeful pompierilor ridică din umeri pălind. 

— Dar nu avea nevoie de îngrijiri, spuse el. 

— O fetiţă de nouă ani supravieţuieşte unui asemenea 
incendiu şi nu are nevoie de îngrijiri? 

Nichols clătină din cap afirmativ şi plecă înainte ca omul să-i 
răspundă. 

Tot ceea ce putea distinge din silueta fetei era o şuviţă lungă 
de păr negru ce se strecura afară de sub pătura portocalie. 

— Bună, spuse el, aşezându-se pe vine lângă ea. Eu sunt 
ofiţerul de poliţie Bill. 

Niciun răspuns. 

— Poţi să-mi spui ceva despre tine? Cum te numeşti? 

Din nou niciun răspuns. Bietul copil era evident traumatizat. 

— Ascultă, spuse el, vom avea grijă de tine. Nu ai de ce să te 
temi. 

Fetiţa îşi ridică încet capul, iar el se simţi pătruns de un fior. 

Ochii ei erau ca nişte lacuri adânci întunecate. 

Soc, îşi spuse el. E în stare de şoc. 


— Nu-mi este frică, spuse ea. Mămica mea trebuie să vină. 

Oare mama ei era cumva pe una dintre tărgi? Chiar în drum 
spre spital? Cum ar putea începe să-i explice unei fetiţe de doar 
nouă ani această tragedie? 

— Draga mea, începu el. 

— Acolo, spuse ea, arătând cu degetul. 

Exact în acel moment, o voce panicată striga: „Kali! Kali!”. 
Nichols se întoarse şi zări o femeie croindu-şi drum prin 
mulţime. 

— Fiica mea se afla aici, ţipa ea, împingând la o parte doi 
poliţişti care asigurau perimetrul. 

El se ridică în picioare în vreme ce ea se apropia de ei 
împleticindu-se. Era o femeie măruntă, blondă şi delicată şi nu 
semăna deloc cu micuța indiancă înfăşurată în pătură. Dar 
femeia o îmbrăţişă uşurată. Era ceva în legătură cu această 
femeie care îl făcea pe ofiţer să vrea să o protejeze, chiar mai 
mult decât pe fiica ei. 

Fata îşi înfăşură braţele în jurul umerilor mamei. Ofiţerul abia 
auzi când fetiţa i-a şoptit mamei: 

— Au fost răi. Ţi-am spus că nu vreau o tunsoare. 

— Ştiu, draga mea. Îmi pare rău, spuse femeia, mângâind 
părul fiicei. M-am întors numaidecât, nu-i aşa? 

Kali îşi aşeză capul pe pieptul mamei şi încuviinţă. Micuța 
femeie o ridică de parcă ar fi cântărit cât un fulg şi se întoarse 
către ofiţerul Nichols. 

— Vă sunt atât de recunoscătoare, spuse ea, privindu-l cu 
nişte ochi mari şi albaştri. Inima lui tresări ciudat. Vă mulţumesc 
pentru că aţi avut grijă de Kali. 

Cuvintele şefului pompierilor îi apărură-n minte: „Nu a avut 
nevoie de îngrijire”. 

— Mi-e teamă că trebuie să îi punem câteva întrebări fiicei 
dumneavoastră, spuse el. Bineînţeles, după ce îşi va reveni din 
şoc. 

— Desigur, spuse zâmbind mama lui Kali. Dar sunt convinsă 
că nu-şi aminteşte prea multe. Şi nu am vrea să o facem să 
treacă din nou prin asta, nu-i aşa? E atât de mică! 

Era ceva foarte ciudat în legătură cu acele cuvinte, de parcă 
le-ar fi repetat dinainte, dar ofiţerul abia dacă remarcă. Simţea 
că s-ar putea topi în ochii ei albaştri. „Metafore de doi bani, 
gândi el. Mă întreb dacă o fi căsătorită? Oare ar vrea să-şi dea 


întâlnire cu un poliţist? Oare cât trebuie să aştept ca să nu i se 
pară nepotrivit că întreb?” 

— Pot să o duc acasă acum? spuse ea. V-aş putea da numărul 
nostru de telefon să veniţi să vorbiţi cu ea oricând doriţi. 

Nu era chiar acesta protocolul, dar era şansa pe care el o 
aştepta. Putea vorbi astfel cu fetiţa mai târziu, să afle ce a văzut 
Şi, de asemenea, să o revadă şi pe mama ei. 

Cele două se îndepărtau prin fum, iar el surprinse doi ochi 
negri care îl priveau peste umărul mamei. Fără vreo tragere de 
inimă, ofiţerul se întoarse la munca sa. 

Era timpul să numere victimele. 


În urmă cu şase ani... 


Tava cu instrumente zăngăni pe podea, iar doctorul Harris 
oftă nemulţumit. 

— Vicky, du-te să-l găseşti pe Tigre şi să mi-l aduci aici. 

— Nu, tată, te pot ajuta eu, chiar pot. 

Se aşeză ghemuit şi începu să adune bisturiele, însă unul îi 
alunecă din mână şi din nou se auzi acel zăngănit. Pacientul de 
pe masa de operaţie scânci. 

— Vicky. Doctorul Harris o apucă uşor de umeri şi o dădu la o 
parte. Am nevoie de Tigre. 

— Bine, spuse ea nemulțumită. 

Năvăli afară din sala de operaţii şi o luă la fugă pe scări, 
tropăind cât putea de tare. Nu-i păsa dacă-i trezea pe toţi. Aşa îi 
trebuia tatălui şi copilului ăluia idiot care îl ajuta. Tigre (ce fel de 
nume e ăsta?) avea unsprezece ani ca şi ea. Nu era nici ma; 
deştept şi nici mai bun decât ea. Era doar primul copil pe care îl 
întâlniseră în Chile şi acum primea douăzeci de dolari pe 
săptămână pentru a traduce în spaniolă clienţilor. 

— TEEEEE-GRAYYYYY! ţipă ea, făcând zgomot în camera din 
spate. 

Bineînţeles că toţi „chiriaşii” i-au sărit la picioare şi au început 
să latre. Câini idioţi. Nici măcar nu-i plăceau animalele. 
Pesemne că era cea mai rea fiică de veterinar din câte au 
existat vreodată. 

La sfârşitul rândului de cuşti îl zări pe Tigre, care stătea întins 
pe canapea şi sforăia. Cele două pisici abandonate aduse ieri se 
încolăciseră în jurul capului şi pe burtă şi acum torceau fericite. 


Ea ura acele pisici. Fuseseră până mai ieri două mici bestii 
sălbatice care scuipau şi mârâiau; una din ele chiar i-a lăsat ca 
amintire o lungă zgârietură pe braţ, nu că tatălui ei i-ar fi păsat. 
Şi acum se cuibăreau în braţe la Tigre, de parcă el ar fi fost 
făcut din ton. 

— Niciun om, mormăi el. Toţi au dispărut. 

— Tigre! Voia cu tot dinadinsul să-l înşface din canapea şi să-l 
trântească pe podea. Aşa îi trebuia dacă dormea cu toată zarva 
din jur. Dar cum nu îi plăcu privirea pisicilor, se mulţumi să-i 
arunce în cap un pachet de biscuiţi pentru câini: TIGRE! 

Acesta clipi spre ea cu ochi înceţoşaţi. 

— Vicky? 

— Tata vrea să te duci la el, spuse ea scurt. Acum. 

— Bine. Căscă şi se întinse. Pisicile protestară mârâind 
dezaprobator în timp ce el se ridica. Tocmai aveam un vis 
ciudat. 

— Lasă-mă să ghicesc, spuse ea. Despre animale. P/ictisitor. 

— Un fel de animale, zise el. Numai că puteai să vezi prin ele 
- care e cuvântul? 

— Evident, răspunse ea. Şi fiindcă nu înţelese, ea-şi dădu 
ochii peste cap spunând: Transparente. 

— Transparente, repetă el. Şi nu mai existau oameni. lar eu 
făcusem ceva foarte rău, dar nimeni nu ştia de asta. 

— Poate era o viziune a viitorului, spuse ea sarcastică. Un 
viitor în care în sfârşit te duci să trăieşti în sălbăticie, alături de 
o groază de creaturi sălbatice, păroase şi pline de bale 
dezgustătoare, aşa cum ai visat dintotdeauna. 

El ridică din umeri şi-şi puse adidaşii. 

— Nu-mi place să mă gândesc la viitor. Fie ce-o fi, spuse el. 
Oricum nu putem face nimic. 

Ea îl lovi puternic în umăr. 

— Urăsc când oamenii vorbesc aşa. Întotdeauna se poate face 
ceva. 

— Nu întotdeauna. 

— Ba da, întotdeauna. 

— Nu crezi în destin? întrebă el, ridicându-se în picioare. Nu 
crezi că toate vieţile ne sunt planificate dinainte? 

— Ştiu ce e ăla destin, tâmpitule, zise ea. Şi mi se pare o 
prostie. 

— Tu crezi că multe lucruri sunt prostii, spuse el, zâmbind 


uşor. 

— lar tu te crezi foarte isteţ, replică ea. Acum du-te până să-şi 
iasă tata din minţi. 

Ea îi întâlni privirea pentru o clipă şi imagini cu animale 
fioroase din junglă îi răsăriră în minte. Se cutremură, iar el se 
întoarse şi ieşi din cameră. 

Afară tuna şi ploaia începu să cadă. 


În urmă cu trei ani... 


Am simţit mereu că sunt împărțită în două 
O parte care mă place pe mine 
Și una care te place pe tine... 


— Ce asculţi? întrebă Gus. 

Vocea fetei părea nepământeană, semăna cu o voce de elf 
din Stăpânul inelului. 

— Glumeşti, nu-i aşa? zise Becky, întorcându-se să-l 
privească. Nu ai recunoscut-o pe Venus? 

— Este mereu dată la radio, spuse Lisa, legănându-se şi 
lovind uşor spătarul scaunului surorii sale. Becky o adoră. 

— Am auzit de ea, zise Gus. 

Toată lumea o ştie - are paisprezece ani (exact vârsta lui 
Gus), a scos două albume de muzică şi a câştigat un milion de 
premii. Dar el nu prea era interesat de muzica pop. 

— Trebuie s-o vezi în concert, Lisa, zise Mark, prietenul lui 
Becky, încetinind, pentru că se apropiau de un semafor. Are 
ceva special. Toată lumea se îndrăgosteşte de ea cum o vede. 

— În urmă cu un an, am spus că va fi următoarea stea a 
muzicii, zise Becky. Nu-i aşa, Mark? 

— Da, dragă. Ca de obicei, ai dreptate mereu. 

Becky îl îmbrânci uşor, iar maşina devie puţin de la drum. 

— Hei, protestă Lisa, aveţi grijă, e gheaţă pe jos. 

— Prăpăstioaso, zise Gus, dându-i un ghiont în coaste. 

Lisa chicoti. 

— Vrei să-ţi împrumut CD-ul? întrebă Mark. Mie şi lui Becky ne 
place să convertim oamenii la gusturile noastre. 

— Sigur, zise Gus. 

Becky scoase CD-ul din aparat şi i-l întinse, în timp trăgeau 
maşina pe alee. 


— Se pare că e lumina stinsă. Părinţii tăi nu te aşteaptă de 
obicei? 

— Ba da, zise Gus, aplecându-se să privească prin parbriz. lar 
Andrew nu se duce la culcare niciodată înainte de miezul nopţii. 
E ciudat. 

— Poate sunt plecaţi undeva, spuse Lisa, ridicând din umeri. 

— Vrei să aşteptăm? îl întrebă Mark. 

— Nu, e în regulă, răspunse Gus. De fapt, ar cam fi vrut să îl 
aştepte, dar Mark era cu trei ani mai mare decât el şi Gus nu 
voia să pară un copilaş speriat în faţa lui. Ne vedem mâine, Lisa. 

Ea se aplecă şi îl sărută pe obraz, iar el se înroşi. 

— Noapte bună, îi şopti ea. 

Gus închise portiera şi se îndreptă spre casă. Unde era toată 
lumea? De ce era casa atât de întunecată şi liniştită? Deschise 
uşa şi se întoarse să le facă cu mâna celorlalţi, care porniseră 
maşina. In casă era frig. Traversă camera până la termostat, 
lovindu-se la genunchi de măsuţa de cafea şi înjurând în 
întuneric, şi-l deschise. 

— E cineva acasă? strigă el. Am venit. 

Oare dormeau? 

— Mamă? Tată? 

Aprinse lumina din sufragerie, apoi pe cea de pe scări şi urcă 
la etaj, unde erau dormitoarele lor. 

Nu era nimeni. 

Merse până în capătul holului unde se afla dormitorul lui 
Andrew, dar nici acolo nu era nimeni. Merse apoi din cameră în 
cameră, aprinzând toate luminile din casă. 

„Nu te mai gândi la ce s-ar fi putut întâmpla. Nu te mai gândi 
la criminali sau răpitori, la accidente sau hoţi înarmaţi.” 

Cu cât încerca mai mult să nu-şi facă griji, cu atât mai multe 
imagini îi răsăreau în minte. 

Când plecase mai devreme de acasă, tatăl lui curăța 
jgheaburile. Gus râsese de pălăria lui pleoştită de pescar şi de 
mănuşile mult prea mari de grădinărit, iar tatăl spusese în 
glumă că nu ar fi trebuit să facă el aceste munci istovitoare 
când are doi tineri în casă. Pe vremea lui... 

— Mergeai desculţ la şcoală prin zăpadă? Şi trebuia să urci şi 
să cobori un deal de două ori în fiecare zi ca să ajungi la şcoală? 
completase Gus, iar tatăl lui rânjise şi bălmăjise ceva despre 
respect şi copiii din ziua de azi. 


Acum era imposibil ca Gus să nu se gândească că poate tatăl 
lui alunecase pe scară şi se izbise de pământ, cu mâinile prinse 
sub corp, iar mama şi Andrew îl duseseră de urgenţă la spital. 

Sau poate mama lui se tăiase din greşeală în timp ce 
pregătea cina - fusese întotdeauna de părere că ea toca 
legumele mult prea repede şi mult prea neatent - tăia cartofi şi 
morcovi pentru friptură, cu părul arămiu, ca al lui, venindu-i 
peste ochi şi cu şorţul de bucătărie pe care scria: ATÂT DE 
MULŢI BĂRBAŢI ŞI ATÂT DE PUŢINE REŢETE i se dezlegă. 

Şi mai era şi Andrew, a cărui cameră era o adevărată 
încâlceală de fire şi computere dezmembrate. Poate se 
electrocutase, atingând ceva ce nu trebuia la momentul 
nepotrivit şi flama albastră i-a zguduit trupul. Gus îşi duse 
mâinile la ochi, încercând să oprească imaginile. 

Dacă ar fi plecat undeva, nu ar fi lăsat un bilet? Chiar dacă ar 
fi plecat de urgenţă la spital, nu ar fi trebuit să existe un bilet 
sau un mesaj? 

Ledul de la robotul telefonic nu anunţa niciun mesaj, iar de 
magneţii de pe frigider nu erau agăţate decât obişnuitele liste 
de cumpărături sau bileţele mai vechi. Pe telefonul lui Andrew a 
răspuns direct căsuţa vocală. 

Se întoarse în sufragerie şi puse CD-ul cu Venus. Vocea 
acesteia se strecură în cameră, izgonindu-i din minte imaginile 
de dinainte şi calmându-l. Se ghemui în canapea, înfăşurându-se 
într-o pătură. Exista sigur o explicaţie. Se vor întoarce curând. 
Totul era în regulă. 

Albumul se relua a treia oară, când soneria uşii îl trezi. 

— Bună, Gus. 

Shannon, prietena lui Andrew, stătea pe verandă, aplecându- 
se peste balustradă, de parcă nu ar fi putut să stea în picioare 
fără ajutor. Părea că plânsese. Gus clătină din cap, încercând să 
se trezească. Ce căuta ea acolo în miezul nopţii? 

— Gus, zise ea cu o voce tremurândă. Gus, a avut loc un 
accident. 

— Unde e Andrew? întrebă el. 

Incercă să se concentreze asupra lui Shannon, dar lacrimile 
acesteia făceau ca totul să pară ireal. Părea că se îndepărtează 
de el plutind. 

— E la spital. M-a rugat să vin să te iau. 

Ea se întinse spre el, dar părea că mâinile i se mişcă cu 


încetinitorul şi că aerul din jurul lor se preschimbase în apă. Nu 
putea să mai respire. Simţea ca şi cum ceva i-ar fi secţionat 
pieptul şi tot ce se afla sub acesta ar fi fost aspirat în neant. 

„Chiar trebuie să aleg, cânta Venus, între a fi iubită şi a fi 
liberă, dar ce avem noi doi înseamnă ambele.” 

Nu-şi amintea cum a ajuns în maşina lui Shannon, dar s-a 
trezit că se holba la propriile picioare, dându-şi seama că se 
încălţase cu ghetele lui Andrew. Îi erau atât de largi! Andrew 
avea picioarele foarte mari. În vârful ghetei stângi era o 
ciupitură, de la o bucată de decor pe care Andrew şi-o scăpase 
pe picior. 

— În mijlocul drumului era un bărbat, spunea Shannon 
agitată; Shannon avea obiceiul de a vorbi necontenit, de aceea 
era amuzant că ea şi tăcutul Andrew erau îndrăgostiţi. Se 
întorceau de la magazinul de închirieri de casete video când le-a 
apărut în faţă de nicăieri şi au virat brusc ca să-l evite - încercau 
să-i salveze viaţa, Gus. 

Gus închise ochii, iar ea se opri din vorbit. 

„Nu e în regulă, îi răsuna încă în minte lui Gus vocea lui 
Venus. Nu e în regulă şi nici nu va fi vreodată, şi, dacă tot 
trebuie să ne luăm rămas-bun, atunci nu ar trebui să existe 
minciuni, şi totuşi aş vrea să rămâi al meu acum”. 


În urmă cu un an... 


Soarele strălucea intens deasupra templului, trimițând raze 
de lumină ce se răspândeau ca o iederă prin gaura din 
acoperişul acestuia. 

Profesoara Emerson suspină. 

— Nu înţeleg, spuse ea. Gardienii au patrulat toată noaptea în 
jurul sitului. Am mai avut probleme cu vandali sau hoţi de 
morminte până acum, dar nu am mai văzut niciodată aşa ceva. 

Îşi dădea seama că polițistul egiptean nu o înţelegea, dar 
cunoştinţele ei în materie de limbi străine se limitau la limbile 
moarte. Se întoarse nerăbdătoare către translator; adolescentul 
privea în jur cu curiozitate. 

— Spune-i că nu a dispărut nimic. Lucru în mare parte 
adevărat. O singură amuletă de aur nu însemna nimic în 
comparaţie cu comorile rămase în templul pe care încercau să-l 
scoată la lumină. V-am chemat doar pentru asta - şi arătă cu 


degetul noua gaură din tavan, unde un bloc de piatră de exact 
nouă sute de centimetri pătraţi fusese îndepărtat şi prin care 
lumina soarelui pătrundea acum în voie. 

Translatorul începu să vorbească cu polițistul în limba lor. 
Profesoara Emerson se uită nemulțumită la partenerul ei. 

— Trebuie să grăbim lucrările, mormăi ea. Tot ce se află în 
templu se va degrada mai repede acum că a fost expus luminii 
soarelui. 

— E atât de ciudat, adăugă Angus, cu accentul lui cântat 
scoţian. Unde a dispărut blocul de piatră? Dacă hoţul l-a 
îndepărtat pentru a putea intra, atunci cât de mic trebuie să fi 
fost hoţul? Dacă cineva a intrat şi a ieşit, atunci de ce nu a furat 
mai mult? Este cel mai ciudat caz pe care l-am întâlnit. 

— Ferice de noi, zise ea dispreţuitor. Vom începe deci prin a 
angaja un lot nou muncitori. Evident, nu ne mai putem încrede 
în cei de până acum. Făcu un pas, dar se întoarse: Ah, dar 
păstrează bucătarul. Găteşte minunat, iar fiul lui e un bun 
translator. 

Angus încuviinţă, dar cu greu. Era ceva în legătură cu acel 
băiat care-l făcea să nu aibă încredere în el... dar poate că până 
la urmă privirea vicleană a băiatului sau licărirea ca de aur ce se 
întrevedea de sub cămaşa lui erau doar în închipuirea sa. 


În prezent... 


Cu o zi în urmă 
Vineri, 21 Decembrie 2012, Ora 6.02 a.m. 
New York 


Nişte ochi o priveau din întuneric. 

O săgeată de lumină a lunii aluneca printre frunze, iluminând, 
într-o mare de umbre, un petic de umbră mai închis, unde ceva 
strălucea asemenea unui pumnal de argint între falduri de 
mătase neagră... 

Kali se trezi exact înainte să se lovească cu capul de castronul 
cu cereale. Copacul din faţa ferestrei - ultimul copac rămas în 
Brooklyn, cum obişnuia mama ei să-l numească - foşnea, ca şi 
cum ar fi râs de ea. Şi nici măcar nu avea frunze în această 
perioadă a anului. 

In faţa ei, la masa din bucătărie, un chip micuţ o privea 


curios. 

— Hei, Amy, fetiţo, zise Kali, frecându-şi ochii tare, de să şi-i 
înfunde în cap. Dacă tot te trezeşti înainte să răsară soarele, nu 
ar trebui să mă ajuţi şi pe mine să rămân trează? 

— Tu obosită, zise surioara ei mai mică. 

„Surioară vitregă”, îşi spuse Kali, şi nu păreau nici măcar pe 
sfert înrudite. Toate cele trei surori vitrege ale ei erau delicate şi 
blonde, ca mama ei, deşi Amy moştenise temperamentul liniştit 
al lui Bill, Beth ochii lui căprui-deschis, iar Josephine părea 
destul de autoritară, astfel că ar putea să se facă polițistă într-o 
zi. Numele le fuseseră date după surorile March din Little 
Women, dar personalităţile lor nu se potriveau cu cele ale 
personajelor din carte. 

Cel puţin pe Kali nu o numiseră Meg. Nu exista altcineva care 
să semene mai puţin cu vreunul dintre personajele Louisei May 
Alcott decât ea. Lui Kali îi plăcea să-şi imagineze că seamănă cu 
tatăl ei, care era undeva în lume: înalt, cu pielea de culoarea 
mierii brune, cu trăsături bine conturate şi ochi mari migdalaţi. 
Tot ceea ce ştia despre el era că venea din India, dar mama ei 
nu vrusese să-i spună nimic despre cum s-au cunoscut sau de 
ce a dispărut înainte să vină Kali pe lume. Singurul lucru pe care 
li-l lăsase fusese un pandantiv de os pe spatele căruia era 
gravat numele lui Kali şi pe care aceasta îl purta la gât mereu. 

Dintr-odată Amy se apropie de genunchii lui Kali şi-i cuprinse 
faţa cu mâinile ei mici, într-o stranie imitație a mamei. 

— Du-te înapoi în pat, spuse solemn micuța de cinci ani. 

— Tu ar trebui sa fii în pat, zise Kali, stând în picioare şi luând- 
o în braţe pe Amy dintr-o mişcare. Eu trebuie să plec la serviciu. 

O purtă în braţe pe Amy până în dormitorul fetiţelor. Cel puţin 
Kali avea camera ei, chiar dacă era o încăpere minusculă din 
podul apartamentului lor din cărămidă din Brooklyn. 

Kali o aşeză pe Amy în pătuţul ei încet, ca să nu le trezească 
pe celelalte două fetiţe. Amy o prinse de mână până să apuce 
să se depărteze. 

— Poate în curând nu va mai trebui să lucrezi, zise Amy. 
Poate azi va veni tata acasă. 

Kali se încruntă. Nu o va ierta niciodată pe bona aceea idioată 
care îi spusese lui Amy că Bill e plecat într-o călătorie de afaceri 
ultima oară când acesta fusese internat în spital. Acum, după 
aproape un an, Amy încă mai întreba în fiecare dimineaţă dacă 


în acea zi va veni tata acasă, oricât de mult Kali şi mama s-au 
străduit să-i explice ce înseamnă „mort”. 

— Nu te încrunta, zise Amy, punându-i degetul pe frunte. 

— Culcă-te, îi şopti Kali. Le vei trezi pe surorile tale. 

— Vei veni devreme diseară? o întrebă Amy, în timp ce Kali o 
învelea. Poate mai trecem pe la magazinul de animale. 

Cum nu mai erau decât patru zile până la Crăciun, imagini cu 
căţeluşi începuseră să-i zburde prin minte. 

— Mai vedem, răspunse Kali, ştiind deja că nu era posibil. Am 
foarte mult de lucru. 

„Şi tâmpitul ăla de metrou pe care îl iau de obicei nu merge 
după 11 noaptea, aşa că trebuie să schimb mai multe mijloace 
de transport şi voi face cu o oră mai mult până acasă.” O sărută 
pe Amy pe frunte şi ieşi din cameră, închizând uşa în urma ei. 

Fetele erau drăguţe şi voia să aibă grijă de ele, dar în preajma 
lor se simţea mereu atât de mare şi înspăimântătoare. Sora cea 
mare, înspăimântătoare şi întunecată, machiată şi cu multe 
piercing-uri şi cu o cameră în care nu aveau voie să între. Se 
simţea de multe ori ca un dragon într-o curte de păsări. 

Când trăia Bill, Kali nu era răspunzătoare de fete. Pe atunci 
obişnuia să se ascundă în camera ei (dacă cumva Bill observa şi 
altceva ciudat la ea) sau încerca să fugă. Pe atunci, ceea ce 
câştiga era numai al ei. Îşi economisea toţi banii pentru a pleca 
în India să-şi caute tatăl, ca să nu mai aibă de-a face cu tot felul 
de bădărani care încercau să-i controleze viaţa şi să se dea 
drept prietenii ei. Cel puţin atunci mai putea spera la libertate. 

Însă după ce Bill s-a îmbolnăvit, nu a mai putut „evada”. 
Mama ei nu ar fi putut să întreţină copiii de una singură. Cine s- 
ar fi gândit că însăşi prezenţa lui Bill era o formă de libertate, 
până la urmă? 

Dar acum el nu mai era lângă ele. Mama avea grijă de fete, 
iar Kali muncea pentru a le putea întreţine. Poate într-o zi va 
avea destui bani pentru a putea călători sau pentru ceva încă şi 
mai nebunesc: pentru colegiu. Sigur. Poate atunci când fetele 
vor fi destul de mari ca să se întreţină singure. Jo-Jo avea opt 
ani, aşa că în zece ani, cu puţin noroc... până la urmă douăzeci 
şi opt de ani nu era o vârstă prea înaintată pentru a merge la 
colegiu. Dar zece ani în care a servit, a dactilografiat, a scris şi a 
preluat mesaje pentru nişte oameni care nici măcar nu-şi 
aminteau cum o cheamă sau nu-i puteau pronunţa numele ar fi 


îmbătrânit-o mult mai mult. 

„Nu te enerva”, îşi spuse. Inspiră. Expiră. Exact cum te 
sfătuiesc acele cărţi de autocontrol pe care mama le ţinea 
împrăştiate prin casă. „Foarte drăguţ şi subtil din partea ta, 
mama!” 

Erau două moduri posibile de a face faţă evenimentelor 
stranii care aveau loc în preajma lui Kali. Asta îi spusese mama 
lui Kali în urmă cu şapte ani, atunci când i-a dăruit Carneţelu/ 
Întâmplărilor Stranii, pe care îl păstra încă de când Kali avea doi 
ani. Kali adunase acolo articolele pe care le considerase 
importante, asigurându-se că mama nu le va vedea niciodată. 

Mama îi spusese lui Kali, când aceasta avea unsprezece ani, 
că, dacă-şi folosea farmecul, vor ieşi din orice încurcătură. 
Mama  perfecţionase această metodă: o privire inocentă 
distrăgea atenţia de la Kali, iar fraza: „Oh, Dumnezeule, 
sărmanul meu copil a suferit atât, micuțul îngeraş, pot s-o iau 
acasă acum?” rostită cu emoție câştiga simpatia poliţiştilor, 
pompierilor, detectivilor şi oricui ar fi putut deveni suspicios în 
legătură cu numărul mare de incendii sau accidente care păreau 
că au loc în preajma acestui copil. 

Dar Kali nu avea să se folosească de farmecul ei propriu, deci 
nu-i mai rămânea decât să oprească evenimentele până să aibă 
loc. 

Aşa a ajuns Kali să aibă pe noptieră cartea Controlul furiei şi 
Tu. Şi totuşi, nu prea mergea. 

Simţea că trebuie să „evadeze” din acel loc, că trebuie să 
plece în India, să-şi caute tatăl. Visa la jungle şi tigri, şi 
smaralde, şi pumnale ce lucesc în întuneric. 

Simţea că înnebuneşte în New York. 


Los Angeles, California, 8.14 a.m. 


Gus se plictisise ascultând deja de cincisprezece minute 
cearta dintre Andrew şi plasatorul din parcare. „Cum adică nu 
am voie să parchez aici, de ce nu, vezi vreo altă maşină parcată 
aici, îţi arăt eu regulile, prietene, trebuie să parchez aici, trebuie 
sa descărcăm reflectoarele, vrei să vorbesc cu...” bla-bla-bla. 
Într-un târziu Gus deschise uşor uşa din spate a camionului, luă 
două reflectoare şi se dădu jos din el. 

— Hei, Andrew, o să le duc mai întâi pe astea înăuntru, zise 


Gus şi pleca înainte să-l poată opri cineva. 

— Gus, strigă Andrew, dacă ea e acolo să nu-i vorbeşti! Mă 
asculţi? 

In ciuda a tot ce Andrew i-a spus despre Venus, lui Gus îi 
venea greu să creadă că era atât de irezistibilă încât să nu se 
poată abţine să între în vorbă cu ea. Gus nu vorbea cu străinii 
dacă nu era nevoit. Asta însemna că nu şi-a făcut foarte mulţi 
prieteni de când s-a mutat în California anul trecut, dar asta nu-l 
deranja din moment ce oricum prefera să-şi petreacă timpul cu 
Andrew. 

Mai ales că acum era şi plătit pentru asta. Tot ce trebuia să 
facă era să transporte nişte reflectoare şi să evite să între în 
vorbă cu prinţesa lui, noua stea a muzicii pop. Oricum era puţin 
probabil ca ea să fi venit atât de devreme. Împinse uşa cu 
umărul ca să între şi se trezi în întuneric. Era în culise? Nu ar fi 
trebuit să lase măcar o lumină de control aprinsă? Clipi, pentru 
a putea desluşi ceva în întuneric. Aha! În faţa lui se afla o 
cortină neagră - probabil împiedica lumină să pătrundă pe 
scenă. Bâjbâi ceva vreme până să descopere intrarea prin 
cortină şi pătrunse într-un spaţiu vast şi liniştit, deloc 
asemănător cu culisele teatrului din şcoala sa. 

Privi mirat în jur. Totul strălucea de curăţenie. Pârghiile 
cortinei aveau apărători roşii de plastic şi inele de metal 
strălucitoare, nu ruginite de nefolosinţă. Contragreutăţile aveau 
toate etichete şi erau aranjate unele peste altele într-o parte. 
Insă totuşi parcă avea aerul unui teatru adevărat. Gus sprijini 
reflectoarele de un zid şi-şi trecu mâinile de-a lungul unei 
frânghii. 

Ştia că trebuia să se întoarcă să mai aducă reflectoare, pentru 
ca toate să fie descărcate până să apară trepăduşii lui Venus. 
Dar mai întâi ar fi vrut să încerce să găsească accesul spre 
pasarelă. Iti puteai da seama cât de scump era un loc după cât 
de bună era pasarela de deasupra spectatorilor. Pe cele de la 
şcoala lui mergeai mai degrabă târâş, erau acoperite cu azbest 
şi, dacă cumva vreun adolescent păşea greşit, scândurile 
şubrede cedau pe loc şi acesta sfârşea pe jos. 

Gus auzise că locul acesta avea podiumuri pe care chiar 
puteai sta în picioare. Voia să le încerce până să apară ceilalţi, 
care cu siguranţă, făcând pe grozavii sau motivând că sunt mai 
mari, aveau să-i interzică să urce acolo din motive de siguranţă. 


Însă erau atâtea uşi şi holuri care porneau din culise! Nu voia 
să rişte să se întâlnească cu cei de la pază sau şi, mai rău, să 
nimerească în cabina lui Venus în timp ce aceasta se pregătea 
de concert. Andrew nu l-ar ierta niciodată pentru asta. Andrew 
încercase odată să între în vorbă cu Venus, în culise, în timpul 
unei repetiţii, data trecută când fusese în L.A, însă aceasta i-a 
închis gura atât de repede şi totuşi atât de politicos, încât, 
spunea el, a fost ca şi cum i-ar fi căzut în cap o tonă de cărămizi 
strălucitoare de aur. 

Desigur, Gus adora muzica ei. Dar asta nu însemna că îşi şi 
dorea să o întâlnească, sau să între în vorbă cu ea, sau să 
descopere cât de superficială şi plictisitoare, şi încuiată e în 
realitate. În ciuda a tot ce-i spusese Andrew despre ea, Gus tot 
nu credea că ar putea fi măcar pe jumătate atât de interesantă 
pe cât ţi se părea atunci când o ascultai cântând. 

Se uită în direcţia holului ce se afla într-o parte a scenei, 
încercând să descopere vreo scară, dar văzu numai uşi. 
Însemna atunci că una dintre ele trebuia să ducă la vreo scară 
sau la vreo altă cale de acces către podiumuri. Observă că pe 
una dintre uşi era lipit strâmb un poster. La o privire mai atentă, 
îşi dădu seama că era de fapt coperta primului album al lui 
Venus, Naşterea lui Venus. Tocmai discutase cu Andrew despre 
el chiar în urmă cu o săptămână. 

În imagine, Venus ieşea, parcă plutind, dintr-o scoică, 
înconjurată de valuri ce se spărgeau de marginea acesteia. 
Avea ochii închişi, ca şi cum ar fi sărit din ocean direct spre cer. 
Ţinea mâinile întinse şi depărtate de o parte şi de alta a 
corpului, având pumnii strânşi. Era îmbrăcată într-un costum din 
piele neagră, mulat pe corp şi cu fâşii ce îi înfăşurau mâinile şi 
picioarele, iar părul despletit semăna cu o mantie aurie. 

Andrew dăduse peste CD-ul lui Venus în timpul curăţeniei 
lunare, pe care o făcea, fără plăcere, în sufragerie. Ca de obicei, 
Gus stătea pe canapea şi se uita la emisiuni science-fiction care 
fuseseră populare înainte ca el să se nască. 

— Amice, zisese Andrew, holbându-se la copertă. Ce e cu 
imaginea asta de Isus? 

— Ce? răspunsese Gus. 

— Credeam că Venus e o zeiţă greacă, zisese Andrew. Aşa că 
de ce imită poziţia lui Isus pe cruce? 

Andrew credea că una dintre responsabilităţile lui ca gardian 


al lui Gus era să vorbească despre ce studia acesta la şcoală. 
Alesese în acest semestru cursul de istoria artei, din moment ce 
cu aritmetica şi clasicii americani nu progresaseră foarte mult. 
De obicei însă Gus reuşea să aducă discuţia înapoi la subiecte 
mai plăcute, cum ar fi Tolkien sau Alan Moore. 

— Dar nu încearcă să-L imite pe Isus, răspunsese Gus, ci 
reproduce acel tablou, ştii, al tipului ăluia italian. Vermicelli sau 
Botticelli, sau cam aşa ceva. Naşterea lui Venus, exact numele 
albumului. 

— Pe bune? zisese Andrew, înclinându-şi capul. Păi, atunci nu 
ar trebui să fie... dezbrăcată sau cam aşa ceva. Ştiam că tipa 
din tablou avea o figură cu adevărat inocentă şi drăguță şi... ei 
bine... era dezbrăcată. 

— Omule, nicio vedetă nu o să apară dezbrăcată pe coperta 
albumului ei. Ca să nu mai vorbim de faptul că avea doar 
treisprezece ani când a scos acest album. 

— Ei bine, acum mă simt ca un bădăran, zisese Andrew, 
lăsând din mână albumul. 

— Cred că ideea din spatele acestei imagini e că ea este 
asemenea zeiţei greceşti a iubirii, dar mult mai puternică decât 
ea. Înţelegi? Toate copertele ei de albume au ca sursă de 
inspiraţie tablouri celebre înfăţişând femei dezbrăcate, numai că 
ea apare îmbrăcată în haine la modă şi făcând ceva rebel. Aşa 
că în cazul de faţă, în loc să plutească liniştită pe ape, în scoica 
aceea, pare că va ţâşni spre cer. Vezi? De parcă ea s-ar crea 
singură, cred. Este simbolic, ştii? Şi mai e o imagine, în care 
Adam şi Eva sunt alungaţi din Grădina Edenului, exact ca tabloul 
din Capela Sixtină. Doar că pe coperta albumului ei, ea pleacă 
de bunăvoie. Ceva de genul: „lată, Doamne, că păşesc în lume, 
pe curând”. 

— Deci pe coperta aceea ea e Eva? 

— Pai, da. r 

— Dar credeam că o cheamă Venus. Işi schimbă numele la 
fiecare album? , 

— Nu, tâmpitule, o cheamă mereu aşa. Asta e numele ei. 
Copertele albumelor vor doar să transmită un mesaj. 

— Cred atunci că are noroc cu un geniu aşa ca tine care să-i 
aprecieze simbolistica, spusese Andrew, continuând să facă 
curățenie. 

Gus tocmai voia să încerce să deschidă una dintre uşi când 


auzi un bocnet puternic în spatele lui. Alergă înapoi şi descoperi 
că ambele reflectoare pe care le adusese fuseseră dărâmate. O 
fată măruntă, cam de aceeaşi vârstă cu el, stătea pe podea, 
ţinându-se cu mâinile de tibie şi înjurând de mama focului. 

— Vai, spuse Gus, mirat că avusese curajul să deschidă gura. 
Îmi pare rău, te-ai lovit? 

Aceasta se uită în sus şi privirile li se întâlniră. Gus simţi că se 
sufocă. Credea că lucruri de genul ăsta se întâmplă doar în 
romanele pe care le citea prietena lui Andrew. Era emoţionat, 
dar nu neapărat din cauză că fata era frumoasă. Era îmbrăcată 
într-o pereche de blugi şi cu o flanelă mult prea mare pentru ea, 
având mânecile suflecate deasupra coatelor. Părul ei blond- 
roşcat atârna în şuviţe răvăşite, de parcă atunci s-ar fi trezit din 
somn, faţa îi era acoperită de pistrui, nasul era roşu, ca ars de 
soare, iar pielea palidă ca lumina lunii. Era ceva însă în legătură 
cu acei ochi verzi care-l făceau să se simtă plutind în mijlocul 
oceanului, undeva la graniţa dintre beatitudine şi o oarecare 
certitudine că va fi mâncat de rechini. 

— Tu ai lăsat astea aici? izbucni ea. 

— Pledez vinovat! zise el. Îmi pare cu adevărat rău! 

— Nu ţi-a trecut prin cap că poate oamenii vor trece pe aici? 

— Imposibil - echipa tehnică nu apare de obicei decât pe la 9 
dimineaţa, de aceea venim mai devreme să aducem restul 
reflectoarelor închiriate. Eu căutam podiumurile, ştii cumva cum 
aş putea ajunge la ele? 

Ea se holbă la el o vreme. Gus îşi închipuise, datorită felului 
cum era îmbrăcată, că face parte din echipa tehnică şi că 
trebuia să cunoască toate cotloanele culiselor, însă din privirea 
ei pricepu că nu are habar despre ce vorbeşte. 

— Ştii, pasarelele de unde atârnă electricienii reflectoarele. 

— Credeam că podiumurile sunt acele scene pe care defilează 
manechinele, zise ea. 

— Nu, acestea sunt mult mai interesante şi sunt situate mult 
mai sus, zise Gus, după care adăugă, până să-şi dea seama ce 
spune: Vrei să mă ajuţi să le găsesc? 

Figura ei era destul de sceptică, exprimând parcă gândul: 
„Cred că eşti un psihopat”. El îi întinse mâna, simțindu-se timid, 
dar, în acelaşi timp, ciudat de curajos. 

— Haide, pun pariu că sunt în direcţia asta. Dacă nu ai mai 
fost niciodată în partea de sus a unei scene, n-ar trebui să ratezi 


ocazia asta. 

Fata ezită, părând încă confuză. 

— Hai repede, până să ne prindă vedeta şi echipa ei, adăugă 
el. 

Ea îi acceptă invitaţia şi-i întinse mâna ca s-o ajute să se 
ridice. Mâna fetei părea atât de mică în mâna lui şi, dacă el ar fi 
observat mai devreme manichiura îngrijită, şi-ar fi dat seama că 
nu face parte din echipa tehnică. Gus se întreba dacă nu cumva 
fata era rudă cu Venus. Semăna într-adevăr puţin cu fata de pe 
copertele albumelor, dar era puţin mai mică, mai palidă, nu 
chiar de-o frumuseţe perfectă, având părul mai creţ şi nasul nu 
chiar atât de drept. Poate era vreo soră mai mică sau vreo 
verişoară, sau ceva de genul ăsta. Ar fi totuşi ciudat s-o întrebe, 
plus că nu voia s-o sperie şi să fugă de el. 

Acum că nu mai era singur, curajul îi sporise, aşa că Gus 
încercă primele două uşi din hol. Una din ele era o cabină de 
probă, iar cealaltă un fel de birou. In spatele celei de-a treia uşi 
descoperiră însă o scară în spirală. In clipa următoare se găseau 
pe o pasarelă îngustă de lemn, fiind despărțiți de plăcile care 
formau tavanul auditoriumului doar de o balustradă subţire. 

— Nu-i aşa că e grozav? îi şopti Gus. Ceva din acel întuneric 
sau spaţiu îl făcea să vorbească în şoaptă. Imi place să văd ce e 
în spatele lucrurilor. Mereu am avut probleme pentru că intram 
în locuri unde accesul era interzis, în muzee sau în alte clădiri. 

— Poate se gândesc că ai putea strica obiectele expuse, îi 
şopti ea, iar el rânji. Nu credeam să fie atât de grozav aici sus, 
adăugă ea. 

— Vezi acele ţevi? Acolo agăţăm noi reflectoarele, spuse el. 

— Serios? 

Se apropie de el ca să se uite peste balustradă. Gus simţi 
atingerea braţului ei şi parfumul de flori de liliac. Totul i se 
părea ciudat. Nu mai reacţionase până acum aşa în preajma 
vreunei fete; nici măcar în preajma singurei lui prietene, Lisa, 
care se despărţise de el chiar după moartea părinţilor lui, pentru 
că era prea deprimant să stai pe lângă el - nu că ar fi 
recunoscut vreodată că acesta a fost motivul despărțirii. Bine că 
Andrew a primit slujba aia în L.A. Şi s-au putut muta anul care a 
urmat. 

Şi acum se entuziasmase în legătură cu o fată, al cărei nume 
nici măcar nu-l ştia, o fată care probabil că nu avea voie să 


socializeze cu tehnicienii, pentru că aceştia puteau vinde 
tabloidelor poveşti despre sora ei. 

— Cum poţi ajunge la acele ţevi? întrebă ea. Sau sunt prea 
îndepărtate? 

— Ei bine, nu am mai lucrat aici, spuse el, dar bănuiesc că 
trebuie să te apleci, sprijinindu-te cu burta pe balustradă, şi să 
te întinzi cât poţi de mult. Cel puţin aşa făceam la mine la 
şcoală. 

Îngenunche pe podium şi merse cu mâinile lipite de tavanul 
fals, până ajunse la bara despre care vorbise ea. 

— Ai grijă, îi şopti ea în momentul în care Gus se întinse mult 
prea mult în afară şi era să cadă. 

— De obicei, ne asigură cineva. 

— Cum, aşa? întrebă ea şi îngenunche ca să îl ţină de 
picioare, zâmbind aproape imperceptibil în acea lumină pală. 

— Exact, zise el, sperând ca ea să creadă că s-a înroşit din 
cauză că stă cu capul în jos. Şi acel tip care ne asigură ne ajută 
apoi să ne urcăm la loc pe podium. 

— Ce păcat că nu-i un asemenea tip acum aici, zise ea, 
ignorându-i mâna ce i se zbătea, încercând să se ridice înapoi 
pe podium. Nici urmă, zise ea, uitându-se în jur prin labirintul de 
podiumuri goale. Nici urmă de vreun tip drăguţ care să te ajute. 
Poate de-aia tehnicienii nu au voie să hoinărească de unii 
singuri prin culise. 

— Încerci să mă înveţi minte? zise Gus, gâfâind. 

Îl cam luase ameteala. Găsi până la urmă o porţiune solidă 
verticală a balustradei, însă nu reuşea să se se aşeze în unghiul 
potrivit pentru a se ridica. 

— Of, bine, zise ea, eliberându-i picioarele şi apucându-l dintr- 
o singură mişcare de mâini. Norocul tău că nici eu nu sunt un 
mare fan al regulilor. 

Îl azvârli înapoi pe podium cu o putere surprinzătoare pentru 
o persoană atât de mică. 

Stătu acolo întins o vreme, trăgându-şi sufletul, iar ea se 
aşeză cu picioarele încrucişate lângă capul lui. O simţea 
studiindu-i chiar dacă avea ochii închişi. 

Exact când îşi făcuse curaj s-o întrebe cum o cheamă, un 
zgomot metalic, ascuţit îi zgârie timpanul. Fata tresări şi începu 
să se scotocească prin buzunare. Gus băgă de seamă că sunetul 
era un ton de apel cu una dintre melodiile lui Venus. Se întreba 


cum se simţea oare fata când fiecare apel al telefonului îi 
amintea de celebritatea surorii ei. 

De fapt, şi el voia să descarce de pe internet acel sunet de 
apel, imediat ce Andrew i-ar fi cumpărat telefonul mobil pe care 
i-l tot promitea. 

— Cum? se răsti fata în telefon. 

Din receptor se auzea o voce agitată, ca un lătrat. Părea că 
fata vorbeşte la o adunare de căţei terrieri scoțieni. 

— Îţi baţi joc de mine? Doug, asta e cea mai proastă idee pe 
care am auzit-o, zise fata. 

Şi iarăşi, alte lătraturi. De data aceasta fata îl întrerupse până 
ca vocea să termine de vorbit. 

— Serios acum, Doug, foloseşte-ţi creierul, zise ea, ridicând 
tonul. Vorbim totuşi despre mine. Doar ştii cum sunt când nu mă 
aflu pe scenă. Chiar vrei ca întreaga Americă să mă urmărească 
în viaţa mea de zi cu zi? Nu vreau să fiu una dintre acele 
celebrităţi care agasează oamenii cu apariţiile lor. 

Dacă nu ar fi fost întins la pământ, cu siguranţă că Gus ar fi 
căzut de pe podium în acel moment. 

Era chiar Venus. Acea Venus. În tot acest timp, el a stat de 
vorbă, a glumit şi a flirtat cu Venus - ba chiar a şi început să se 
îndrăgostească de ea, de Venus, superstarul pop, regina 
topurilor de muzică. 

— Doug, zise Venus, spune-le că nu accept sub nicio formă. 
Aş vrea măcar să am impresia că mai am o fărâmă de 
intimitate, te rog! 

Fata se ridică în picioare şi începu să se plimbe pe podium. 
Gus se ridică încet şi el şi începu s-o privească, încercând să nu 
se holbeze prea tare. Cum de nu a recunoscut-o? Doar chipul ei 
se găsea pe coperta oricărei reviste. Dar nemachiată, fără 
hainele la modă, lumina reflectoarelor sau retuşurile fotografice 
ea arăta ca oricare altă fată. Părea atât de reală! 

Până la urmă Andrew avusese dreptate. Avea ceva care te 
făcea să vrei să-i vorbeşti. Acel ceva care îl făcea pe Gus să 
creadă ca e mai mult decât lasă să se vadă. 

— Ştiu... bine... Doug... am înţeles... știu. Da, acelaşi lucru l-a 
spus şi mama. Dar, uite, o să mă mai gândesc, bine? In regulă. 
Vorbim mai târziu. 

Închise telefonul şi îşi îndreptă privirea către Gus. 

— Urăsc emisiunile de reality TV, tu nu? La ce înălţime crezi 


că ne aflăm? întrebă ea. 

— Um, mormăi el, de parcă îi înghiţise pisica limba, eu... eu... 
nu ştiu... 

— Destul de sus cred, spuse ea şi îşi aruncă telefonul printr-o 
deschizătură a tavanului fals, relaxată, ca şi cum s-ar fi jucat 
frisbee. 

Urmă o pauză, în care amândoi ascultau tăcuţi, şi apoi un 
sunet satisfăcător al aparatului izbind podeaua. 

„Ei bine, gândi Venus, a fost o oprire drăguță în Oraşul 
Viselor.” De foarte mult timp nu se mai întâmplase ca cineva să 
nu o recunoască. Se uită la băiatul de la personalul tehnic, care 
nu mai avea întipărită pe chip acea expresie prietenoasă ce o 
convinsese mai mult decât alt argument să se urce acolo sus. 

El era cam de vârsta ei, poate puţin mai mare. Părul lui drept 
şi castaniu îi venea mereu în ochi. Ochii lui verzi o priveau 
confuzi de după ochelari. 

Ea îşi trecu mâna prin păr şi îşi înfăşură braţele în jurul 
trupului. Îi era mereu atât de frig! În ultimii patru ani de când 
devenise „Venus, Superstarul Internaţional” simţea că îngheaţă 
de frig în fiecare minut. 

Nu trebuia să fie aşa. Nu-şi imaginase aşa celebritatea. Pentru 
că vedea acum că nu însemna mereu numai că schimbi ceva 
prin muzica ta sau să ajungi la inimile oamenilor. De fapt, 
celebritatea avea şi o strânsă legătură cu politica, trebuia să fie 
fermecătoare chiar şi atunci când nu avea chef, să fie de acord 
cu nişte oameni pe care de fapt nu-i plăcea sau să suporte 
atitudinea autoritară a mamei ei, care o bătea permanent la 
cap, deşi din banii câştigaţi de Venus se întreţineau amândouă, 
ba chiar şi încă o parte din familia extinsă a mamei. 

Lui Venus îi plăceau zilele de început, când cariera ei era în 
plin avânt şi oamenii păreau să o placă pentru ea însăşi, şi nu 
pentru imaginea ei. Îi plăcea într-adevăr să fie adorată. lubea 
sentimentul de a fi aclamată de mii de oameni, de a fi cea mai 
îndrăgită şi mai populară fată de pe întreaga scenă muzicală. 
Dar îi plăcea, de asemenea, şi să fie singură. Adora giganticele 
şi impersonalele camere de hotel din turnee care-i permiteau să 
se refugieze de mama ei, de impresar, de gărzile de corp şi 
chiar de fanii ei şi să se bucure de puţină intimitate, ştiind că 
măcar pentru o scurtă vreme nu avea s-o privească nimeni, aşa 
că va putea sta îmbrăcata cum va vrea, mânca ce va vrea sau 


A 


inventa cântece la duş. Nu înţelegea cum de putea adora să fie 
în mijlocul atenţiei a mii de oameni, dar în acelaşi timp să stea 
şi complet singură, departe de ei. Probabil că nu ar şti ce să 
răspundă la întrebarea: „Eşti introvertită sau extravertită?” 
dintr-un test de personalitate. 

Nu avusese niciodată până acum ocazia de a sta cu o singură 
persoană - prefăcându-se că e o fată ca oricare alta ce tocmai a 
cunoscut un băiat care crede că e drăguță. 

Ei bine, a ratat şi această şansă. Băiatul ăsta arăta de parcă 
ar fi rupt-o la fugă până acum dacă ea nu i-ar fi stat în cale. 

— Bine, spuse ea, încercând să pară mai senină şi mai 
relaxată decât era în realitate. Cred că e vremea să ne 
întoarcem în lumea reală. 

— Nu mi-am... se bâlbâi ei. Nu mi-am dat seama... 

— Ştiu că nu m-ai recunoscut, zise ea. Nu aş fi venit cu tine 
dacă m-ai fi recunoscut. Ar fi fost ceva de genul: „Bună” şi „cât 
mă bucur să-mi cunosc un fan”, şi „îmi iubesc atât de mult 
fanii”, apoi: „gata, e timpul să plec, scumpule” şi cam atât. 

Fata ridică din umeri şi se îndreptă spre casa scării. După o 
clipă îndelungată îi auzi ghetele tropăind pe scări în spatele ei. 

Când ajunseră în zona culiselor, în locul în care ea se 
împiedicase de reflectoare, auziră o uşă trântindu-se şi 
zgomotul unor paşi grăbiţi. Andrew şi o gardă de corp, un neamt 
masiv, împinseră cortina la o parte şi pătrunseră pe scenă. 

— Gus, omule, zise Andrew uşor nemulţumit când îi văzu 
împreună. Îmi cer scuze, domnişoară! l-am spus clar fratelui 
meu să nu vă deranjeze. 

— Dar nu e nicio problemă, răspunse Venus, apelând la 
zâmbetul ei irezistibil. S-a comportat ca un adevărat domn. lar 
Ivan trebuia să fie mai atent... nu-i aşa, Ivan? 

Şi fata îi flutură zeflemitor prin faţă degetul arătător în semn 
de dojană. 

Ivan părea nesociabil. Toate gărzile de corp ale lui Venus 
ştiau foarte puţină engleză şi o displăceau teribil pe aceasta - 
părea că mama ei căuta doar aceste două calităţi la cei pe care 
îi angaja. Venus bănuia că acest fapt se datora clasicului film cu 
Kevin Costner şi Whitney Houston care îi fusese recomandat, din 
păcate, mamei ei. 

Din moment ce oamenii păreau să se îndrăgostească de 
Venus imediat ce o vedeau, mama ei credea că, fiind atât de 


ostili, aceşti tipi erau greu de impresionat; oricum ea le-ar putea 
face viaţa un iad dacă ar întrezări la ei vreun gest de prietenie 
sau chiar ceva de-a dreptul nebunesc, cum ar fi un zâmbet. 

— Ce ziceţi, băieţi, aţi vrea un autograf? zise ea. Din păcate 
nu sunt aranjată pentru fotografii, dar dacă aveţi vreun album 
de-al meu în acel rucsac, vi-l semnez cu plăcere. 

— Sigur, răspunse nerăbdător Andrew, iar Gus tresări. 

Astfel se spulberă şi ultima lui şansă de a părea calm. 

Venus luă albumul din mâna lui Andrew, scoase coperta şi îşi 
scrise numele într-o cerneală groasă peste cei trecuţi la 
secţiunea de mulţumiri, cum făcea de obicei. Era gestul ei de 
revoltă împotriva mamei care o forţase să-i includă în acea 
secţiune pe toţi acei oameni care, după părerea lui Venus, nu 
aveau niciun merit. Îi înmână zâmbind albumul lui Gus. 

— lată-l! Mi-a făcut plăcere să vă cunosc - şi făcu o pauză, 
dându-şi seama că nu-i reţinuse numele. Cum îi spusese celălalt 
tip? Pete sau Amos, sau cam aşa ceva? Nu mai conta oricum. Vă 
las acum să vă întoarceţi la treabă. 

Se întoarse şi începu să se îndepărteze de ei. Venise mai 
devreme pentru a se obişnui cu acea scenă, iar acum se simţea 
oarecum frustrată pentru că încă nu reuşise. Insă Venus cea 
dulce şi simpatică nu ar fi putut niciodată să se comporte ca o 
divă şi să-i dea pe toţi afară de pe scenă, mai ales dacă ar vrea 
să evite şi mai multe bârfe de pe internet cu privire la 
„atitudinea” ei. 

— Venus, îmi pare rău, zise Gus. 

Ceva din felul în care i-a pronunţat numele a făcut-o să se 
cutremure. Îl pronunţase de parcă o cunoştea cu adevărat. „Ei 
bine, şi-ar fi dorit să mă cunoască, gândi ea. Însă până acum nu 
a văzut decât o versiune drăguță de-a mea şi aşa ar trebui să şi 
rămână lucrurile.” 

— Nu-ţi face griji, scumpule, zise ea. 

Plesni din degete către Ivan şi plecă ţanţoş. 

— Gus, omule, zise Andrew. Chiar vrei să mă dea afară? Te- 
am scăpat azi de şcoală pentru că aveam nevoie de ajutor, dar 
ţi-am spus să ai grijă că se comportă ciudat cu cei care intră în 
vorbă cu ea. Mai cunosc oameni care au lucrat la spectacolele 
ei. Ei spun că poate fi când o prinţesă de gheaţă furioasă, când 
dureros de dulce şi drăguță. E mai bine dacă cei din echipa 
tehnică nu încearcă să vorbească cu ea. Andrew fornăi. Halal 


zeiţă a iubirii! lar maică-sa e şi mai fioroasă... 

— Dar nu a fost deloc fioroasă, protestă Gus. S-a comportat... 
normal, pentru o vreme. 

— Da, sigur, zise dispreţuitor Andrew. Gus, niciun om care e 
celebru încă de la vârsta de treisprezece ani nu poate fi normal. 

„Mi-ar fi plăcut să stau mai mult de vorbă cu ea, îşi spuse 
Gus, să aflu cum gândeşte. Aş vrea să aflu cum de rosteşte 
întotdeauna cele mai potrivite cuvinte prin cântecele sale.” Insă, 
mai presus de orice, i-ar fi plăcut să mai petreacă ceva vreme 
cu acea fată obişnuită. Ce idiot... căzuse în mrejele unei vedete, 
ca orice alt pămpălău. 

Andrew îl bătu uşor pe umăr, oarecum stânjenit. 

— Hai să descărcăm reflectoarele. 


Santiago, Chile, 12.07 p.m. 


— Hei! 

Tigre tresări când Vicky îl lovi în adidas, mai tare decât era 
nevoie ca să-i atragă atenţia. Părea furioasă. Oare ce mai făcuse 
de data asta? 

— Trebuie să vorbim. 

În mod normal, el ar fi fost mult mai agitat, dar în ultima 
vreme ea rostea această frază cam o dată la două săptămâni. 
După doi ani de când erau împreună, el înţelesese în sfârşit că 
aceste trei cuvinte puteau însemna orice de la „această relaţie e 
un dezastru” la „m-am hotărât să nu mai mănânc struguri” şi, 
cum nu exista nicio metodă de a prezice ce urma, se hotări să 
nu se mai gândească la asta. 

— Bine, spuse el resemnat, împachetându-şi restul prânzului 
şi înghesuindu-l în rucsacul de sub masă. 

O urmă pe Vicky de-a lungul zidului ce înconjura curtea 
interioară, până ce ajunseră la o bancă de pe una dintre aleile 
şcolii, acum pustie, deoarece toţi erau la masă. Aici, el făcu 
greşeala de a se aşeza pe bancă înaintea ei, iar ea rămase în 
picioare, în faţa lui, încrucişându-şi mâinile şi fulgerându-i cu 
privirea. 

Ar trebui oare să se ridice în picioare şi să aştepte până se 
aşază ea pe bancă? S-ar putea totuşi ca asta să înrăutăţească 
lucrurile, dacă altul ar fi motivul acelei priviri săgetătoare. Işi 
ridică stânjenit privirea către ea. Era atât de înalt, încât rar era 


nevoit să privească în sus la cineva. Vicky avea o frumuseţe 
rafinată, însă era rea. 

— Ce e? izbucni ea. 

— Ce să fie? zise el speriat. 

— La ce te holbezi? 

— Hm. La nimic. 

Ea oftă nervoasă. El aşteptă, gândindu-se că nimic din ce ar 
zice nu ar ajuta. Câteodată se întreba dacă nu cumva aceste 
discuţii ar decurge mai bine în spaniolă, limba sa maternă, dar 
Vicky nu suporta spaniola şi oricum în timpul orelor de şcoală 
trebuia să vorbească în engleză. Putea face faţă - sau cel puţin 
trebuia să poată, având în vedere toate emisiunile americane pe 
care le urmărea -, dar i se părea cumva artificial şi probabil asta 
era o parte a problemei lor. 

— Cred că ar trebui să ne despărţim, spuse Vicky. 

Tigre clipi, iar gândurile i se adunau în cap mult prea repede 
pentru a le putea procesa. Chiar vorbea serios de data asta? Ce 
trebuia să spună? Oare cum se aştepta ea să reacționeze? Se 
holba la şuviţa de păr blond pe care ea o răsucea pe deget. 

— Tigre? Ai auzit ce am spus? Vreau să ne despărţim. 

El încuviinţă din cap, crezând că era lucrul pe care ea Îl 
aştepta, însă nu reuşi decât să o enerveze şi mai mult. 

— Nu ai de gând să spui nimic? 

— Ce vrei să spun? 

— Nu e vorba despre ce îmi doresc eu să aud, îi strigă ea 
cuprinsă de un sentiment de frustrare. Chiar nu simţi nimic? La 
capătul a doi ani? 

— Ba da, bineînţeles. Ea ridică sprâncenele, cerând parcă o 
continuare. Adică, vreau să spun că... sunt... sunt întristat. Dar 
dacă asta îţi doreşti... Se îndepărtă abătut, atingând absent cu 
degetele liniile scrijelite pe banca de lemn de atâţia elevi de 
dinaintea lui: CE PORCĂRIE stătea scris cu litere zimţate 
albastre. 

— Deci eşti de acord. 

— Dacă asta îţi doreşti, repetă el. 

— Nu ai de gând să lupti pentru mine? zise ea, ridicând tonul. 

El se cutremură, gândindu-se la toţi copiii din curtea de după 
zid, care probabil că îi ascultau în acel moment. Oare credeau 
că era şi timpul să-i dea papucii ciudatului obsedat de animale? 
Oare râdeau de el? 


— TIGRE! ţipă ea, iar el tresări. 

— Ce e? răspunse el defensiv. Oricum nu te pot opri, nu? 

— Înseamnă că nici măcar nu vrei să încerci? 

Fata părea că va începe să plângă. Nici nu ştia ce ar putea 
face în acest caz. 

— Tipic pentru tine. Parcă nu ţi-ar păsa de nimic. 

— Dar îmi pasă, protestă el. Doar că oricum se va întâmpla şi 
nu depinde de mine... 

— Păi, e ca şi cum te-ai da bătut, încheie ea. 

— Nu aş spune chiar că mă dau bătut, mormăi el. 

— Ba da, spuse ea, dându-şi jos cerceii pe care el i-i dăruise şi 
aruncându-i la picioarele lui. Ei bine, să vedem acum dacă îţi 
convine, pentru că din acest moment eu renunţ la tine. 

Se îndepărtă cu paşi nervoşi, iar tunetele zguduiau cerul 
cenuşiu şi el se întreba dacă nu cumva ar fi trebuit să o întrebe 
motivul. 

Nu că nu l-aş intui. 

Lui Vicky nu-i plăceau lucrurile stranii, iar Tigre devenea tot 
mai ciudat. 

În acelaşi timp ea adora să fie în centrul atenţiei, iar în 
ultimele două luni, încă din noaptea acelei furtuni groaznice, el 
nu se mai putea gândi la nimic, nici măcar la Vicky. Când 
aceasta începea să îi povestească picanterii din viaţa 
celebrităților pe care le auzise când trăia în SUA, gândul lui 
fugea inevitabil la bătrânul cu pardesiu sfâşiat, întrebându-se iar 
şi iar ce s-a întâmplat cu adevărat, încercând să-şi alunge acele 
imagini din minte. 

Nu fusese vina lui. Nu avea cum să fie vina lui. Doar nu avea 
nişte gheare lungi, secrete, ascunse sub piele. (Da, văzuse acel 
film - Vicky ura filmele science-fiction, dar făcuse o pasiune 
pentru actorul Shawn Ashmore şi ţinea morţiş să-i vadă toate 
filmele de început.) 

lată-l din nou, gândindu-se la acea noapte. lubita lui tocmai se 
despărţise de el, iar el tot nu se putea gândi la altceva. Se 
înfioră când îşi dădu seama că parcă avea o presimţire că ceva 
straniu, rău avea să se întâmple, iar el ştia cel puţin cum va 
începe. 

Nu mai păţise aşa ceva când era la şcoală şi, având în vedere 
posibilul final, se gândi că trebuie să plece de acolo. 

Când se ridică în picioare, clopoţelul anunţă sfârşitul pauzei 


de masă, iar doamna Roseman apăru în cadrul uşii clasei ei, 
având colţurile gurii lăsate în jos dezaprobator. Ceilalţi elevi 
începuseră să se îngrămădească pe hol, iar după şuşotelile şi 
privirile lor îşi dădu seama că vestea despărțirii începuse deja să 
se răspândească. 

— Señor Montenegro, spuse doamna Roseman. Nu ai de gând 
să ne onorezi cu prezenţa, astăzi, la ora de engleză? 

Chipul ei era palid şi părea parcă şifonat din cauza încruntării, 
astfel că faţa ei ridată părea la fel de brăzdată ca şi banca de 
dinainte. Il cuprinse dintr-odată dorinţa de a scrie cu pixul exact 
de-a lungul acelor riduri, colorându-le în albastru şi adâncindu-le 
asemenea literelor scrijelite pe bancă. 

Se simţi inundat de un sentiment de antipatie, iar afară se 
auzi încă un duduit de tunet. 

—Mă întorc imediat, doamnă Roseman, răspunse el, 
cufundându-şi capul între umeri şi înaintând pe hol. 

— Ai un minut la dispoziţie, tinere! strigă ea. 

Dădu colţul şi începu să alerge. Simţea parcă un zbucium în 
pieptul său, ca un pelican care se zbătea să scape. Ce însemna 
asta? 

Se întâmplau lucruri ciudate. Nu putea face însă nimic. Afară - 
trebuia să ajungă afară. 

Ignorând chipurile şocate şi amuzate pe lângă care trecu, 
Tigre se năpusti asupra primei uşi care îi ieşi în cale şi ieşi în 
curte, apoi merse pe lângă zid şi ajunse în parcare. Ca de obicei, 
paznicii erau la poartă... se presupune, pentru siguranţa elevilor 
şi bineînţeles că unii elevi, cum ar fi copiii ambasadorilor, aveau 
nevoie de protecţie. Dar nu şi el; el intra în categoria celor pe 
care paznicii încercau să-i împiedice să chiulească. Din fericire, 
nu erau foarte pricepuţi la asta. 

Stând lipit de zid, sub coroana copacilor, îşi luă avânt, se 
căţără pe zid şi sări de cealaltă parte a lui. Ceva din acea 
nelinişte care îi sălăşluia în piept îi dădea forţa să facă lucruri pe 
care în mod normal nu le-ar fi putut face. 

Cum ar fi să omoare oameni? 

NU. 

Trecuse strada şi intrase în parc înainte ca paznicii să apuce 
să clipească. lar aici putea alerga şi iar alerga, cu vântul 
şuierând pe lângă el, liber în spaţiul deschis, sau, mă rog, atât 
cât putea fi considerat spaţiu deschis în acel oraş. Ploaia începu 


să cadă, în timp ce el încerca să nu se gândească la ce va spune 
tatăl lui, la privirea mamei, la următoarea lună de detenţie care 
probabil că îl aştepta sau la privirea îngâmfată a lui Vicky. Nu 
exista decât clipa de acum, iar el plutea de încântare, era liber. 


Alexandria, Egipt, 6.22 p.m. 

Crepuscul. Alei întunecate, barăci cu covoare, lămpi luminând 
statuete de bronz, hipopotami albaştri, scarabei verzi... 

Acolo! O siluetă uscăţivă îmbrăcată în alb, ce aleargă, 
escaladând zidurile, pierzându-se în liniştea unei moschei... 
dispărând. Templele antice, luminate de razele apusului 
căzuseră în aşteptare. 

E ACOLO. DAR E CEVA... 
ÎN NEREGULĂ CU EL. SE ASCUNDE PREA BINE... 
CA ŞI CUM AR ŞTI PREA MULTE. 
DAR E UNUL DINTRE El? 
DA. 
ŞI POATE FI... SEPARAT? 
POATE FI SEPARAT ODA TĂ CU CEILALŢI, E 
DAR NU CREDEM CA AR FI O MIȘCARE INŢELEAPTA. 
ESTE MULT PREA PERICULOS. 

CEILALŢI AR TREBUI CONVINȘI SA ALEAGA PE ALTCINEVA. 
ESTE MULT PREA TÂRZIU PENTRU ASTA. 
TREBUIE SA ACŢIONAM ACUM, ORICUM DECIZIA A FOST 

LUATA IN URMA CU MULŢI ANI, RESPECTAND REGULILE 
NOASTRE. 


DAR DACĂ NU-L PUTEM SUPRAVEGHEA, CUM VOM ŞTI... 
CUM VOM PUTEA JUDECA? 


NU CONTEAZĂ. EL ESTE NECESAR. 


SĂ ÎNCEAPĂ SEPARAREA. 
Separarea 


Vineri, 21 Decembrie, 2012 
Los Angeles, California, 8.50 p.m. 
10 minute până la separare 


— Venus, scumpo, te superi dacă te rog să te dai jos de pe 
scenă o clipă? Vrem să încercăm ceva cu luminile, iar tu... ne 
distragi puţin, îi rosti Carl în cască. 

Acesta se afla în sală, împreună cu Doug şi cu directorul de 
lumini, luând deciziile pe care ar fi vrut să le ia ea. 

Venus privi mirată către scaunele cufundate în întuneric. 

— Ei bine, atunci sper că nu voi distrage prea mult atenţia de 
la reflectoare în timpul concertului, izbucni ea. 

— Ah, nu, scumpo, ştii... 

Dar ea îşi închise microfonul şi-şi scoase casca din ureche, 
azvârlindu-le pe primul scaun ce îi ieşi în cale în culise. Ar trebui 
să câştige astfel trei minute de linişte, până când s-ar decide 
cineva să vină să o caute. Atunci probabil că ar fi certată. Din 
nou. 

Incepu să-şi maseze tâmplele, stând aproape de cortină, afară 
din calea vâlvei din spatele scenei. Insoţitorii ei de turneu 
fuseseră instruiți să nu-i stea în cale, vorbind în şoaptă de 
fiecare dată când ea se afla în culise. Aici, înconjurată doar de 
catifeaua neagră a cortinei, îşi putea închipui că asta era 
întreaga lume - nu mai exista nimeni care să o aştepte, nu mai 
existau pretenţii, nici fani, impresari sau ziarişti, niciun telefon 
sau bliţ. Era ea însăşi pentru o clipă, şi nu Venus, această ireală 
zeiţă a cântecului de dragoste. 

Ceva se mişcă lângă zidul din spate şi-i atrase atenţia. Era 
acel băiat cu care urcase pe pasarelă în acea dimineaţă. Cum îl 
chema? Parcă... Gus? Era evident că i se spusese să stea 
deoparte, într-un colţ. Se întreba oare cum va reacţiona dacă se 
va duce să vorbească cu el. „Şi e o idee chiar foarte proastă, 
Venus. Exact aşa încurajezi hărţuitorii.” „Hai, că nu pare a fi 
capabil de hărţuire, interveni imediat cealaltă jumătate a 
creierului ei. Părea drăguţ. Era plăcut să stai de vorbă cu el. ŞI 


era evident că te place. Nu vrei ca oamenii să te placă?” 

„Nu.” 

„Ba da, vrei. Aşa că poartă-te frumos. ” 

Se putea preface că nu îl văzuse. Oricum, acesta părea că 
încerca să se contopească cu zidul. Şi, cam ce ar putea să-i 
spună? 

„Îţi mulţumesc pentru excursia pe tavan? îmi cer scuze, dar 
nu mai am voie să vorbesc cu tine niciodată”? 

Încercă să-şi treacă mâna prin păr, când îşi aminti de stupida 
năframă argintie pe care o purta. Leila şi Bruce şi-ar ieşi din 
minţi dacă le-ar strica coafura atât de atent construită. Dar de 
ce îi păsa? Oricum nu avea public în seara asta, şi poate nici 
camere de filmat. Însă mama ei şi Doug ţineau morţiş ca, şi în 
timpul repetiţiilor, ea să fie aranjată ca de concert, pentru a 
putea plănui în amănunt întreaga atmosferă. 

Când a pierdut oare controlul? Nu cumva ea trebuia să ia 
toate deciziile? „Visuri”, îşi zise Venus. 


Gus ar fi vrut să poată spune ceva inteligent. Îşi dorea ca 
Venus să nu fie atât de intimidantă, îmbrăcată în piele neagră, 
cu lanţuri de argint şi cu acea coafură extravagantă. Işi dorea ca 
ea să fi năvălit în cealaltă parte a culiselor. 

De fapt, îşi dorea să nu o placă atât de mult. _ 

Nici măcar nu visa că s-ar putea apropia mai mult ea. In 
câteva ore, repetiţia avea să se sfârşească. Mâine, el va fi unul 
dintre numeroşii fani anonimi din public, iar apoi ea va pleca. 

Va trebui s-o uite şi gata. Abia dacă schimbaseră câteva 
vorbe, deci nu avea cum să fie ceva serios. Doar o pasiune 
adolescentină a unui fan. 

Cel puţin între ei, în culise, se aflau destui oameni din 
personalul tehnic după care se putea ascunde pentru ca ea să 
nu-l zărească. 

— Hei, puştiule! 

Gus tresări. În timp ce se holba la Venus, un chelios enorm, cu 
tatuaje cu coioţi pe braţe, îi apăru în faţă. Acesta îl apucă de 
umeri şi-l zdruncină. 

— la uită-te şi înspre mine! 

Nu aşteptă ca Gus să reacționeze în vreun fel. Îşi puse mâna 
cărnoasă pe umărul lui şi-l conduse printre ceilalţi membri ai 
echipei tehnice până într-un loc cu vedere clară spre scenă - un 


loc la doar câţiva metri de Venus. Era doar în imaginaţia lui, sau 
Venus îi aruncă o privire? 

— Fii cu ochii pe piesele mari care vor cobori, spuse uriaşul. 
Eu voi fi aici în spate, manevrând frânghiile, aşa că vreau să mă 
anunţi dacă există vreun pericol să se prăbuşească sau să 
lovească pe cineva. Apoi scoase un huruit înspăimântător, „un 
fel de chicot sau râs înfundat”, gândi Gus. Ai înţeles? 

— Da, domnule. 

Hârrr! Hârrr! Uriaşul se îndreptă greoi către panoul cu pârghii 
şi scripeţi. Gus îl privea, străduindu-se să-şi învingă dorinţa de a 
se întoarce să o privească pe Venus. Însă ea era chiar acolo. 
Putea măcar să-i spună că-i place muzica ei, nu-i aşa? Sau ar fi 
fost prea jalnic? Mai bine să nu spună nimic. 

Şi totuşi, iată că, până să-şi dea seama, se trezi iar vorbind cu 
ea. 


— Mi se pare... 
— Ascultă, zise ea în acelaşi timp, şi se opriră amândoi, 
tulburaţi. 


— Scuze, spune tu, zise el. 

— Nu, zi tu. Ce voiai să spui? 

— Doar că mi se pare o atmosferă destul de încordată, acolo 
pe scenă - adică, nu te scot din minţi câteodată oamenii ăştia? 

„Şi încă cum”, gândi ea, însă nu răspunse. În schimb, ridică 
din umeri. 

— „A, sunt obişnuită. Ei sunt experţii, nu?” 

„Zâmbeşte. Şi nu rosti mai mult decât ce ai vrea să apară în 
reviste.” 

— HEI! zbieră uriaşul de lângă peretele din spate. Atenţie la 
cochilie! 

O cochilie imensă roz, ca aceea de pe coperta albumului Birth 
of Venus, cobora din tavan în centrul scenei. Mai avea totuşi 
câţiva metri de coborât până să poată fi văzută în întregime de 
public. Gus îi făcu semn uriaşului să continue coborârea. 

— În fine, îmi cer scuze, îi spuse lui Venus. Nu am vrut să te 
deranjez. Ce voiai să spui? 

Încercă în zadar să nu pară entuziasmat. 

„Voiam să spun: Ascultă, scumpule, sper să nu crezi că sunt o 
persoană îngrozitoare, dar nu pot vorbi cu tine acum.” Insă nu 
era ceea ce-şi dorea. 

— Nu ştiu, zise ea, gândindu-se cum putea să bată câmpii ore 


întregi când vorbea cu oameni precum Jon Stewart sau Dave 
Letterman, iar acum, în faţa acestui tip absolut obişnuit, nu ştia 
ce să spună. Poate... mulţumesc. 

— Mulţumesc? 

— Pentru că mi-ai arătat pasarela. A fost mult mai interesantă 
decât cea pe care păşesc manechinele. 

Cu siguranţă îşi bătea joc de el. Probabil că văzuse un milion 
de lucruri şi locuri mult mai interesante decât pasarela pentru 
reflectoare a teatrului California. Incercă să-şi mascheze ruşinea 
privind înapoi la cochilie. Nu părea că îşi schimbase poziţia, doar 
că acum se balansa uşor înainte şi înapoi, ca un pendul. li făcu 
din nou semn uriaşului, care acum se lupta cu nişte frânghii. 

— Vorbesc serios, zise Venus şi făcu un pas către el. 

Şi-ar fi dorit să poată cobori cortina în jurul lor şi să se izoleze 
de restul lumii. 

— Um... oricând, se bâlbâi el şi tresări dându-şi seama cât de 
nătâng părea. 

Venus îşi pipăi năframa, privindu-l şi întrebându-se ce naiba 
făcea. Nu putea fi prietenă cu el. Nu ar trebui să-i dea de înţeles 
că ar putea fi amici. Venus nu avea prieteni din lumea 
obişnuită... de fapt, Venus nu avea niciun prieten. 

— Ar trebui să mă întorc la repetiţii, spuse ea. 

Ea îl văzu întristându-se, dar îşi ignoră instinctul care-i spunea 
să rămână şi să se poarte frumos şi urcă repede înapoi pe 
scenă, sperând ca Doug şi Carl să nu-i ceară să coboare din nou. 

— Da, în regulă, zise Gus. Oricum, nu avea niciun motiv să 
mai rămână de vorbă cu el. Ea trebuia să... stai - vedea cu 
coadă ochiului cum ceva se clătina - privi în sus şi ţipă: Atenţie! 
moment în care cochilia îşi începu plonjonul vertiginos către 
podea. 

Fără să stea pe gânduri, Gus sări şi o apucă pe Venus de braţ, 
trăgând-o spre el. Colţul cochiliei lovi scena exact în locul în 
care se afla Venus înainte, şi întreaga podea se înclină puternic, 
izbind şi dărâmând o platformă mai joasă. Tot personalul din 
culise începu să strige, iar câţiva trecură în fugă pe lângă el, 
încercând să rearanjeze decorul. 

— Ce coşmelie de teatru mai e şi ăsta? ţipă Venus. 

Gus observă că încă îl mai strângea de braţ, iar mâinile îi 
tremurau. Gus privi înapoi, dar uriaşul chelios şi tatuat 
dispăruse. 


Dintr-odată, podeaua se curbă sub ei şi începu să se ridice în 
valuri într-o parte. Venus fu aruncată în braţele lui Gus, care se 
străduia să o ţină să nu cadă. Intregul teatru se zgudui şi începu 
să bubuie, iar podeaua de sub ei se arcuia dintr-o parte în alta, 
asemenea unui vas pe timp de furtună. Pe scenă, ţipetele se 
amplificară, şi întreg personalul tehnic începu să fugă din calea 
obiectelor ce atârnau deasupra scenei. 

— Cadrul uşii, ţipă Venus, dar cum încercau să ajungă la cea 
mai apropiată uşă, podeaua se înclina din nou, iar ei erau izbiţi 
de pereţi. 

„Cutremur, gândi Gus, chiar că e exact ca acele fantezii 
stupide, eu şi Venus, prinşi în această clădire din cauza unui 
cutremur... trebuie să ieşim de aici, toate acele greutăţi şi 
reflectoare care stau agăţate deasupra noastră, totul s-ar putea 
prăbuşi, trebuie să ieşim de aici, trebuie să o duc undeva unde 
să fie în siguranţă...” 

Dintr-odată, când luminile se stinseră şi pământul se 
cutremură, se simţi străpuns de un fior, o senzaţie cum nu mai 
încercase până atunci. Exact aşa îşi imagina că ar simţi dacă ar 
fi lovit de fulger... însă dură doar o clipă, lăsându-i un sentiment 
de nelinişte în stomac; apoi cutremurul încetă pentru un 
moment, iar Venus reuşi să se ridice în picioare, trăgându-l şi pe 
Gus lângă ea. 

Acoperişul scrâşni înfiorător. Gus îşi întinse mâna liberă către 
cortina neagră, căutând uşa pe care venise mai devreme în 
acea zi. Podeaua începu din nou să se zgâlţâie violent, însă Gus 
găsi mânerul uşii şi ţâşniră amândoi afară. 

— Doug e încă înăuntru - impresarul meu - încercă Venus să 
spună, însă Gus o smuci, îndepărtând-o de clădire. 

— Da, la fel şi fratele meu, dar sunt sigur că vor ieşi prin 
spate, zise el gâfâind. Trebuie să ne îndepărtăm de ziduri... stau 
să cadă... întreaga clădire... 

Ca o confirmare a spuselor lui, dinăuntru se auzi un trosnet 
puternic. Incă ţinându-se de mână, începură să alerge către 
parcarea în aer liber, unde era spaţiu deschis... 

Mult prea mult spațiu deschis... 


New York, 11.56 p.m. 
Patru minute până la separare 


Kali simţea adeseori că şi-a petrecut întreaga viaţă la metrou. 
Mergând cu metroul, aşteptând metrourile, mergând de la un 
metrou la altul. Ce mod de viaţă cenuşiu şi claustrofobic! lat-o 
din nou, pentru a patra oară pe ziua de azi, încercând doar să 
ajungă acasă, înainte ca întregul ciclu să înceapă din nou. 

În timp ce cobora scările, văzu un metrou ce aştepta în staţie. 
Părea că acesta aştepta de ceva vreme. Avea timp să meargă 
până în capătul lui şi să se urce în ultimul vagon, care, cu puţin 
noroc, avea să fie gol. 

Kali aruncă o privire rapidă oamenilor din vagoanele pe lângă 
care trecea, în vreme ce cizmele ei, lovind asfaltul, scoteau acel 
sunet: toc - toc, atât de satisfăcător şi al cărui ecou dădea 
impresia că vine din locuri mult mai îndepărtate. Toată lumea 
de pe peron părea extenuată, suspicioasă, palidă şi 
înfricoşătoare. O pereche se certa, vocile lor crestând liniştea de 
miazănoapte de la metrou. Vineri la miezul nopţii - de unde 
veneau toţi aceşti oameni? De ce nu erau acasă? 

Ajunse la ultimul vagon şi se strecură înăuntru, aşezându-se 
pe unul dintre scaunele reci de un albastru pal. Poate că 
zumzetul fluorescent sau huruitul metroului în aşteptare vor 
acoperi vâjâitul din mintea ei. În vagon mai era un singur om - 
un tip în vârstă, îmbrăcat tot în negru, aşezat în colţul opus. Cel 
puţin era liniştit. 

Nu fusese o zi bună. New Yorkul nu te ajuta să îţi păstrezi 
calmul şi liniştea. Toată lumea era atât de insistentă şi agresivă, 
şi în majoritatea zilelor îi venea să-i omoare pe toţi. Ziua de azi 
fusese extenuantă şi avusese chiar o dispută cu o persoană care 
o exasperase la culme. 

Acum era într-una dintre călătoriile ei interminabile cu 
metroul în care se întreba de ce urăşte atâţia oameni - lucru 
care, să fim cinstiţi, nu era recomandat de cărţile de control al 
furiei. 

Ura oamenii proşti, care încetineau înaintarea celorlalţi. 

Ura oamenii uituci şi egoişti, care făceau tot posibilul să se 
urce în acest vagon înaintea tuturor. 

Însă mai presus de orice ura oamenii înceţi, în special pe cei 
masivi. lmense baloane învechite şi trândave care se 
rostogolesc greoi în josul străzii, ocupând întreg trotuarul, urzind 
intrigi, mergând legănat şi trăncănind pe tonul lor nervos şi 
nazal. 


„Ai idee cât de încet mergi? Chiar e necesar să fii atât de 
ameţitor de încet?” Ar fi vrut să-şi înfigă unghiile în umerii lor şi 
să-i azvârle la o parte din calea sa, să-i arunce în vitrinele 
magazinelor, să-i izbească de pereţi. Ar fi vrut să le smulgă 
țigările din mâini şi să le stângă pe degetele lor de la picioare, 
strivindu-le cu cizmele. 

Spre exemplu, se gândi ea, o ura pe femeia care stătuse 
vizavi de ea, şi oricum nu a trebuit să îi asculte inepţiile decât 
pentru două staţii. 

— Aşa că i-am spus, zise vocea agasantă, i-am spus să se 
întoarcă în ţara ei, din moment ce este evident mult prea 
incompetentă ca să lucreze aici. Şi ia ghici. Nu, ghiceşte. Of, 
bine, îţi voi spune eu: A început să plângă. Haide, acum serios, 
dacă nu eşti în stare să rezişti criticilor clienţilor, atunci probabil 
că postul de responsabi/ serviciu clienți nu e chiar potrivit 
pentru tine, nu? 

Femeia care vorbea avea părul drept, de un blond-deschis, 
ochi aproape incolori şi cute de grăsime sub bărbie. Se tot holba 
dezaprobator la tatuajele şi piercing-urile lui Kali, ca şi cum 
acestea ar fi reprezentat toate problemele lumii. Ocupase două 
locuri pe bancă, unul pentru eul ei măreț şi altul pentru poşeta 
ei uriaşă din piele maro, pe care o trântise brutal lângă ea. 
Prietena ei stătea înghesuită într-un colţ al băncii şi aproba 
obosită din cap, neputând rosti un cuvânt. 

Kali se uită la ceas. lar întârziase, mulţumită acelei opriri de 
zece minute în tunel. Va trebui să alerge când va cobori din 
metrou. 

Metroul scârţâi puternic şi se opri într-o staţie, iar cele două 
femei se ridicară, croindu-şi drum prin mulţime către uşă. 
Femeia blondă continuă să vorbească tare, ignorând privirile 
aspre ale celorlalţi călători. Kali încercă să le evite, dar oamenii 
îi blocau calea, astfel că, pe scări, rămase captivă în spatele 
femeii blonde. Cu... viteza... melcului. Kali simţea cum sângele 
începe să-i clocotească în vine. Dacă ar fi lăsat-o să treacă în 
faţa lor, acum ar fi ieşit deja de la metrou. Dar nu, amândouă 
pufăiau şi urcau treptele încet, una câte una şi una lângă alta, 
ca nu cumva să mai poată trece şi altcineva. 

În acel moment, prietena tăcută făcu un pas înapoi şi se 
deschise un spaţiu în stânga doamnei blonde. Kali ţâşni, 
atingând în treacăt poşeta uriaşă, începând să urce câte două 


trepte deodată. 

Deodată, simţi o smucitură şi era cât pe ce să cadă. 

Infuriată, se întoarse şi o zări pe femeia blondă care o 
apucase de o curea de la rucsac, ţinând-o pe loc. 

— Scuză-mă, zise femeia, rânjind dispreţuitor, mi s-a părut 
mie sau m-ai împins? 

Kali smulse rucsacul din ghearele femeii, observând mulţimea 
de oameni care se aduna în spatele lor, incapabilă să mai 
înainteze. „Nu te implica. Nu te implica.” 

— Vi s-a părut, răspunse ea, întorcându-se pentru a-şi 
continua drumul. 

— El BINE, răsună tot mai tare vocea în spatele ei, eu sunt 
destul de sigură că m-ai împins. 

Kali simţi că femeia o apucă din nou de rucsac. 

— De ce nu te întorci acolo de unde ai venit... 

„AŞ vrea eu”, gândi Kali, răsucindu-se atât de rapid, încât 
femeia îi dădu drumul, căzând înapoi cu o treaptă şi înghiţindu- 
şi parcă cuvintele la vederea expresiei de pe chipul lui Kali. 

— Nu ţi-a spus nimeni, rosti parcă şuierat Kali aplecându-se 
către ea, că e periculos să vorbeşti cu străinii? 

Cu o mişcare rapidă, Kali smulse uriaşa poşetă de piele din 
mâinile femeii şi o azvârli cu o arcuire lină peste balustrada 
scărilor. O mulţime de farduri şi creioane săriră în toate direcţiile 
pe măsură ce poşeta se îndrepta cu o traiectorie spiralată către 
şinele de metrou de dedesubt, pe care şi ateriză cu o buşitură 
înfundată. 

Ambele femei rămaseră cu gura căscată. Kali deja ajunsese în 
capătul scărilor şi ieşi din staţie până să poată reacţiona cele 
două femei. 

Câteva ore mai târziu, Kali tot mai fierbea de nervi. „Cam asta 
a fost şi cu tehnica păstrării distanţei, gândi ea, frecându-şi 
ochii. Cam asta fost şi cu exerciţiile de autocontrol.” 

Ei, măcar adu-ţi aminte că putea fi şi mai rău. Cel puţin nu am 
prăbuşit întreaga staţie pe ea. Şi nici părul nu i-a izbucnit în 
flăcări. Bravo mie!” 

Lui Kali îi plăcea să-şi imagineze oraşul pustiu, fără picior de 
om. Visa la străzi largi, deschise, fără gunoi sau mucuri de 
ţigară pe jos, eliberate de hoardele leneşe. Visa la furtuni 
năprasnice care să măture totul în calea lor şi la râuri umflate 
care să inunde străzile. li plăcea să-şi imagineze că într-o zi 


când va ieşi din staţia de metrou va găsi totul curat şi pustiu, în 
sfârşit. 

Dar în general era atentă să nu-şi imagineze prea intens... 
doar ca măsură de siguranţă. 

Hohote de râs năvăleau din tunel, urmate de chicote vesele şi 
voci piţigăiate ce concurau pentru atenţie. Ooh, adolescente 
care au putut să-şi trăiască adolescenţa. Kali închise ochii, 
sperând ca ele să dispară. 

— Uite! UN METROU! A VENIT UN METROU! Repede, 
ALERGAŢI, o să-l pierdem. 

— EEEEEEEI, aşteaptă, nu ne lăsa, aşteaptă-ne! 

— Haide, Katie! Metroul va pleca! 

— Doamne, fetelor, dar încă stă. Dumnezeule, vă purtaţi ca 
nişte copii. 

— Taci din gură! 

Şi mai multe chicoteli şi voci piţigăiate. Capul lui Kali deja 
zvâcnea de durere. Îşi imagină că toate se evaporă în sclipiri 
mici de praf. Era un gând frumos, liniştitor. Răpusă de frustrare 
şi oboseală, îşi imagină că un val de energie mătură peronul, 
spulberându-i pe toţi. 

Dintr-odată zgomotul încetă. Kali deschise ochii, cu o 
oarecare suspiciune, luminile din vagon începură să pâlpâie, iar 
apoi se stinseră, odată cu huruitul metroului. Pentru o clipă 
crezu că dorinţa i s-a îndeplinit, dar se dojeni repede pentru 
acest gând stupid. Nu avea o putere chiar atât de mare. lar 
metrourile oricum se opreau mai mereu. 

Oare era defect? Puteau măcar să fi anunţat călătorii, nu? 

Apoi, luminile fluorescente de pe peron începură şi ele să se 
stângă una câte una. Doar câteva mai pâlpâiau. Aşa ceva chiar 
nu mai văzuse până atunci. 

Observă că bătrânul din colţul vagonului nu mai era acolo. 
Totuşi, nu-l auzise plecând... ciudat. Se ridică de pe scaun să se 
uite pe geamul uşii şi văzu că şi celălalt vagon era gol. 

Nu era totuşi plin de oameni atunci când a trecut pe lângă el? 

Se opri în cadrul uşii şi ascultă. Peste tot domnea o linişte 
stranie. Ar fi trebuit să se audă măcar ceva din zarva străzii, 
chiar dacă se afla la metrou, sau cel puţin alte metrouri. Însă 
acum totul era cufundat în tăcere - acea tăcere surdă ce se 
instalează atunci când zgomote pe care nu le sesizezi iniţial 
dispar brusc. 


Ceva era diferit. La început şovăi, dar apoi cobori din vagon, 
tropăitul cizmelor sale răsunând şi mai tare. Ce era diferit oare? 

Stai puţin. 

Desenul graffiti? 

Fusese oare acolo? 

În depărtare, pe zid, stătea inscripţionat cu litere uriaşe 
argintii ce luceau în lumina fluorescentă slabă a câtorva becuri 
rămase: SFÂRŞITUL A VENIT. 

Pe fiecare coloană de pe peron se puteau zări simboluri 
argintii de forma cifrei opt, însă cu bucla inferioară turtită. 

Cum de nu observase asta până acum? 

Se trezi întrebându-se cele mai nesemnificative lucruri cum ar 
fi: „Vopsea argintie? Nu e cam scumpă pentru un artist de 
graffiti? Şi de ce sfârşitul a venit, şi nu sfârşitul se apropie? Dacă 
sfârşitul deja a venit, cine ar fi fost cruțat ca să scrie asta? 

Chiar nu voia să se gândească la asta. 

Kali era pe punctul de a se întoarce în vagon, când ceva se 
mişcă în depărtare pe peron şi-i atrase atenţia. Ceva mic, ce 
sclipea în lumina slabă. 

Ce... 

Poate ar trebui să investigheze. Oricum metroul nu părea să 
plece nicăieri. 

Se îndreptă încet către acel loc, trecând pe sub luminile ce 
pâlpâiau, aşteptându-se parcă să fie atacată de ceva din umbră. 
Şi următorul vagon era gol... şi la fel şi cel ce urma după el. 

Unde dispăruseră toţi? 

Oare adormise? 

Oare a dormit tot timpul cât ceilalţi au coborât din vagoane? 

Se uită la ceas. Miezul nopţii. Linişte. Nu se scursese nicio 
secundă de când se aşezase pe scaun în vagon. Duse ceasul la 
ureche şi ascultă. Ceasul părea să meargă. Deci orice s-ar fi 
întâmplat s-a întâmplat iute ca gândul. 

Se apropie încet de mogâldeaţa care sărea. 

Arăta... ei bine... arăta ca un peşte de fapt. 

Era chiar un peşte. Un peşte adevărat, care se zbătea şi căsca 
gura, încercând să respire, lucind, de parcă ar fi fost încă ud. 

Avu e revelaţie. Figurile de pe coloane nu reprezentau cifra 
opt, ci peşti aşezaţi vertical. 

Era o glumă? 

Poate ar fi amuzant dacă nu ţi-ar da totuşi fiori. 


Ei bine, nu. Nu era nimic amuzant la un peşte apărut din senin 
care se zbătea să moară într-o staţie pustie de metrou. Era chiar 
prea ciudat şi pentru acele emisiuni TV de demult, de genul: Cât 
de stupid te putem face să arăţi pentru bani? 

Kali simţi cum peronul trepidează din nou. Era o nouă 
trepidaţie, ca şi cum metroul s-ar fi apropiat de staţie, numai că 
mult mai violentă. Vântul puternic îi smulse agrafele din părul 
lung, care acum îi flutura liber. Privi în sus, când o picătură de 
apă căzu din tavan, apoi încă una. 

Asta era diferit la acest vânt - vuia, ca valurile oceanului, şi 
era umed, încărcat parcă de o ceaţă fină. 

Dintr-odată, un sentiment copleşitor de panică o cuprinse. 
Acel vuiet se apropia. Picăturile din tavan se înteţeau şi putea 
vedea cum între şinele libere de lângă metrou se formau 
băltoace, iar din tunelurile întunecate se revărsau adevărate 
izvoare. 

Se întoarse şi fugi către scări. 


Santiago, Chile, 1 a.m. 
Separarea s-a încheiat 


Alerga iute ca fulgerul. Era imens şi puternic. Făcu un salt în 
faţă, scoțând un răget feroce şi simţi cum ceva se prăbuşeşte 
sub el... ceva trosni şi bubui... apoi sânge, era sânge peste tot... 

Șuuuuu! 

Trop-trop trop-trop... 

Tigre tresări şi se trezi. Stranii zgomote. Sau le-a visat doar? 

Totul părea liniştit acum. 

Stătea culcat în frunze, ascultând, însă tot ce putea auzi era 
foşnetul întunecat al copacilor şi bătăile puternice şi repezi ale 
inimii sale. Înseamnă că a fost doar un vis. Un alt vis. 

Acea goană urmată de leşin nu fusese un vis totuşi, oricât de 
mult şi-ar fi dorit asta. Se rostogoli şi se ridică în picioare 
gemând. Îl durea întreg corpul. Simţea că nu ar mai vrea să se 
mişte niciodată. Ultima oară îi trebuiseră două săptămâni să-şi 
revină, şi atunci durerea îi dispăruse dintr-odată, peste noapte. 
Întotdeauna se întâmpla aşa. 

Întreaga pădure din jurul său mustea de apă, iar copacii 
fremătau, ca electrocutaţi. Aerul era umed şi aveai impresia că 
o să plouă din nou, iar cerul încă părea încărcat electric, de-abia 


stăpânindu-şi forţa. Totul din jurul lui purta urmele unei furtuni 
năprasnice. 

Şi totuşi, el nu era deloc ud. 

Îşi frecă tâmplele încercând să-şi amintească. Nu-şi putea 
aminti nimic din momentul când a sărit gardul şcolii până acum. 
Se întreba oare unde fugise de data aceasta şi pe cine să sune 
acum, din moment ce Vicky nu mai voia să audă de el. 

Era oare vremea răspunzătoare de ce i se întâmpla? Trebuia 
să fie vreo legătură. Neliniştea, exploziile neaşteptate de 
energie, golurile din memorie... şi de fiecare dată îşi venea în 
fire în locuri departe de casă, chiar când furtuna trecuse, el fiind 
în mod misterios neatins de ploaie. 

Prima dată a trăit o asemenea experienţă la vârsta de 
doisprezece ani. A încercat să le spună părinţilor, dar nu a făcut 
decât să le confirme părerea că e ceva în neregulă cu el. 
Oricum, din punctul lor de vedere, era destul de rău că nu se 
ridica la perfecțiunea surorii lui mai mari - când culmea, ea era 
cea adoptată. Îşi petrecea majoritatea timpului alături de 
animale, şi nu în compania oamenilor, trăind aceste experienţe 
ciudate din când în când. Astfel că l-au trimis la terapie la un 
psihiatru şi apoi au încercat, în mare, să se intereseze cât mai 
puţin de el. 

După aceea, singura persoană căreia îi spusese fusese Vicky. 
Trebuia să spună cuiva pentru că avea nevoie de o persoană 
care să vină să-l ducă acasă atunci când fugea prea departe, iar 
ea putea să-şi convingă tatăl să facă orice, fără să-i pună prea 
multe întrebări. La început, îl susţinea - bine, „susţinea” poate 


nu e cel mai potrivit cuvânt. Era interesată. li plăcea 
imprevizibilul situaţiei care îl făcea mai puţin plictisitor decât se 
aştepta ea. 


Dar apoi, acum un an, atacurile se înrăutăţiseră. Schimbarea 
care se producea în el coincisese cu o serie de furtuni intense 
care au măturat Chile de-a lungul anului. Golurile de memorie 
se prelungiseră, distanţele pe care alerga erau mai lungi, iar 
locurile unde îşi venea în fire erau mai înspăimântătoare. Nu era 
de mirare că Vicky nu mai putea face faţă. Bineînţeles că 
detesta toanele şi faptul că era mereu dificil să dea de prietenul 
ei atunci când voia să facă ceva normal, cum ar fi să meargă la 
film. Şi el nici măcar nu-i spusese ce se întâmplase acum două 
luni, în timpul celei mai mari furtuni pe care Santiago a văzut-o 


vreodată... 

Pardesiul sfâşiat. Statia de autobuz. Bătrânul. 

Tigre se cutremură. Ştia ce văzuse. Doar că nu ştia ce făcuse. 
Nu trebuia să se mai gândească la asta. 

Se chinuia să se ridice în picioare când auzi din nou: 

Uşuuul 

Trop-trop trop-trop... 

Se ascunse în umbra unui copac şi aşteptă, ascultând. 
Şuieratul venea de sus, însă tropăitul se auzea de pretutindeni. 
Şi, cu toate astea, nu vedea nimic, chiar dacă luna îşi arunca 
lumina fantomatică peste pădure. Cum naiba o fi găsit o pădure 
adevărată? Evident, nu mai fusese niciodată în acel loc. 

Acolo! E ceva... 

Nu mai e. 

Nu, stai, era ceva. 

Ceva mic şi viu se ghemui în copacul de pe partea cealaltă a 
luminişului. Ceva scânteia în lumina lunii ca nişte ochi. 


Aproape că arăta ca o fiinţă umană. Însă era prea mică pentru 
a fi un om şi prea mare pentru a fi vreo specie de maimuţă sud- 
americană. 

Dintr-odată, în stânga lui, un țipăt ascuţit dinspre pădure 
sfredeli liniştea nopţii. Altul îi răspunse imediat din dreapta lui. 
Îţi dădeau fiori şi erau complet neomeneşti. Simţea cum ace reci 
se năpusteau asupra lui din toate părţile. Se lipi îngrozit de 
copac. Să fugă? Încotro? Nu putea spune din ce direcţie veneau 
sunetele - dacă ar fi fugit chiar înspre ele? Orice ar fi fost acele 
fiinţe. 

O siluetă întunecată, mai mare decât un om sau un leu, sări în 
luminiş. Din locul său nu chiar foarte bine ascuns, Tigre putu 
zări doar că silueta semăna cu o panteră enormă. Aceasta se 
ridică în două picioare, iar din spate i se desfăcură două aripi 
zimţate ca de liliac. Aripile loveau aerul cu repeziciune, ca şi 
cum fiinţa s-ar fi chinuit să-şi ia zborul, însă erau evident mult 
prea subţiri şi firave ca să poată susţine greutatea unei 
asemenea creaturi masive. 

Pantera zgârie aerul pentru un minut, mârâind. Apoi cobori 
din nou în patru labe, îşi strânse aripile, dădu capul pe spate şi 
scoase din nou acel țipăt ascuţit şi înfuriat. Tigre simţi ţipătul în 
oase, ca şi cum demonii lui lăuntrici ar fi urlat să fie lăsaţi liberi. 


Era atât de mirat de bizara creatură, încât aproape că uitase 
că trebuie să-i fie frică. Cum de nu descoperise nimeni până 
atunci acest animal? Cine n-ar fi auzit acel țipăt dacă s-ar fi aflat 
la o distanţă chiar de cincisprezece kilometri? Acest fapt îi spori 
teama. Dacă nu era nimeni pe o rază de cincisprezece 
kilometri? Doar nu s-ar fi putut îndepărta chiar atât de oraş. Cel 
mai mult alergase aproximativ treizeci de kilometri, însă 
Santiago era mai mare decât atât. 

Pantera înaripată sări înapoi în copaci. Tigre aproape că vru s- 
o urmărească, să găsească o modalitate de a se apropia de ea 
şi de o studia. Animalele erau mai lesne de înţeles decât 
oamenii. Însă partea raţională a creierului său, aceea care ţinea 
destul de mult să supravieţuiască, învinse. 

Tigre aşteptă un minut întreg înainte să se mişte. Ţipetele se 
îndepărtaseră în tot acest timp, scufundându-se în întunericul ce 
îl înconjura. leşi uşor în lumina lunii de la adăpostul umbrei. 

Uitase complet de creatura asemănătoare unei maimuțe. 


Alexandria, Egipt, 6 a.m. 
Separarea s-a încheiat 


Amon ştia încă dinainte să se trezească. Simţise în somn 
schimbarea ce cuprindea întreg pământul. Zâmbi şi se întinse. 

Dimineaţă se va pregăti pentru călătorie. America era 
departe, şi nu mai fusese niciodată acolo... însă vânturile îl vor 
călăuzi. Întotdeauna s-au supus puterii lui. 

În primul rând se va întoarce în templul de unde furase 
amuleta - locul unde noii lui parteneri îi vorbiseră pentru prima 
dată acum un an. Înainte să facă ceva, voia să se asigure că se 
vor ţine de promisiune şi că îşi va primi recompensa. „Se poate 
ca ei să creadă acum că deţin controlul, gândi el pe măsură ce 
se cufunda din nou în somn. Dar mai vedem noi.” 


New York 
Separarea s-a încheiat 


Toate vagoanele metroului pe lângă care Kali trecuse fugind 
către scări erau pustii. Vântul se intensifica, vuietul creştea în 
intensitate, iar peronul îi părea că nu se mai termină, exact ca 
în zilele când întârzia. Cel puţin acum nu mai avea hoarde 


întregi de mulţimi în calea ei... „Unde era toată lumea?” 

O rafală de vânt străbătu tunelul, aproape dărâmând-o în 
momentul în care ajunsese la scări. Le urcă grăbită, câte două 
trepte deodată, ţinându-se strâns de balustradă, pe măsură ce 
vuietul se auzea din ce în ce mai tare şi mai aproape, iar dintr- 
odată un val uriaş de apă se revărsă din tunel, înghițind metroul 
în care ea se aflase în urmă cu câteva clipe, năvălind furios pe 
scări, smulgând-o din loc şi spărgându-se apoi de peretele 
placat cu faianţă al staţiei de metrou. 

Incercând disperată să ia o gură de aer, dădea agitată din 
mâini, începând să urce următorul set de scări, alunecând şi 
împroşcând apă peste tot. In staţia de sub ea, apa continua să 
se adune, cuprinzând treptat scările pe care ea le urca. 

In capătul scărilor se afla o ieşire - putea să scape pe acolo. 
Când intrase la metrou, văzuse un bărbat în cabina de la 
intrarea în staţie; putea să-i spună de ciudata inundație. Dar 
poate că acesta deja ştia... poate de aceea toată lumea fusese 
evacuată. Ea de ce nu? Nu auzise cumva vreunul din acele 
stranii anunţuri bruiate din staţia de metrou? 

Acolo - barele de trecere de la metrou! sări peste ultimele 
două trepte şi alergă, lăsând în spate apa care şuiera şi 
bolborosea. 

„Nu, poarta, când au încuiat poarta?” Poarta era coborâtă, 
blocând barele de trecere, lumina era stinsă în cabina de la 
intrare, iar ea îşi spunea: „Îmi vine să omor pe cineva!” Putea 
vedea o altă poartă, mai departe, care dădea în stradă. „Porţi 
peste tot, stupid, pur şi simplu stupid, dacă ştiau că va fi o 
inundație, nu ar fi fost mai logic să lase porţile deschise pentru 
ca oamenii să poată scăpa; porţile nu vor opri apa oricum, ci 
doar mă vor ţine pe mine captivă aici...” 

Putea vedea că porţile erau închise şi în celălalt capăt al 
tunelului slab luminat de cele câteva lumini fluorescente rămase 
aprinse pe peron. Dar metroul nu trebuia să fie mereu deschis? 
___Nu cumva asta era ideea de „oraş care nu doarme niciodată”? 
Intotdeauna exista o cale de ieşire pe undeva. „Ce se 
întâmplă?” 

Din teama ce o cuprinse, observă acelaşi desen graffiti de mai 
devreme: un peşte argintiu şi cuvintele ACESTA ESTE SFÂRŞITUL 
ce străluceau de-a lungul zidului în umbra întunecată. 

Nu era chiar cel mai liniştitor gând în acel moment. 


Oare încăpea printre barele porţii? Era puţin probabil. Apa 
creştea constant, îndreptându-se spre ea, plescăindu-i în jurul 
gleznelor. În câteva minute întreaga staţie avea să fie înghițită 
de ape, iar ea se va îneca. 

Işi trecu mâna de-a lungul unui zid de care era sigură că nu se 
afla acolo acum o săptămână. Oare blocaseră vreo ieşire mai 
veche? Dacă îşi aducea aminte corect, în spatele zidului erau 
şanse să fie nişte scări... oricum părea destul de şubred pentru 
un zid... 

Işi aminti tot ceea ce mama ei îi spusese legat de a fi o fată 
ca oricare alta şi de a-şi controla furia. 

Ei bine, ar fi frumos să poată fi o fată obişnuită, însă nu şi 
dacă asta ar însemna să-şi piardă viaţa. Astfel că a ales să fie 
ciudată, dar vie. 

Era timpul să distrugă ceva. 

Dărâmă primul coş de gunoi care-i ieşi în cale şi se chinui să-i 
dea jos capacul. Azvârli apoi furioasă metalul în zid, încercând 
să-şi creeze în minte imaginea zidului prăbuşindu-se şi a scărilor 
ce apăreau de după el. Apa îi ajungea la genunchi acum. 

De-a lungul plăcilor ce alcătuiau zidul începură să apară fisuri. 
Era evident o porţiune nouă de zid şi mult mai fragilă decât 
restul. Lovi din nou zidul cu capacul de metal şi câteva plăci se 
crăpară şi se prăbuşiră. Simţi o strângere de inimă pentru că vor 
trebui să reconstruiască acea porţiune de zid, dar apoi, se gândi 
că, dacă nu ar închide oamenii la metrou când tunelele ar fi 
inundate, atunci ei nu ar fi nevoiţi să recurgă la asemenea 
metode de salvare, aşa că bine le-a trebuit. 

Ridică coşul de gunoi, care în mod misterios era gol, şi-l 
azvârli în zid cu toată puterea fiinţei ei, rugându-se ca în spatele 
zidului să existe acele scări. 

O întreagă porţiune de plăci se prăbuşi, scoțând la iveală un 
spaţiu întunecat în spatele zidului. Năvăli înăuntru şi începu să 
pipăie în întuneric. Da - scări! Într-adevăr erau scări acolo. Îşi 
croi drum prin întuneric, urcându-le cât putea de repede, în 
spatele ei apa se aduna, ca şi când ar fi fost furioasă că-i scapă, 
trăgând-o parcă de hanoracul cu glugă, de păr sau de rucsac. 
Cel puţin nu era apă rece; de fapt, era chiar ciudat de caldă. 

Lumina stelelor! Deasupra ei se aflau nişte gratii, un grătar 
masiv de metal ce acoperea vechea intrare la metrou. „Dă, 
Doamne, să nu fie sudat”, gândi ea, întinzându-se şi 


împingându-l cu mâinile. Grătarul se mişcă puţin, însă refuză să 
se ridice. „Haide, haide.” Se întoarse cu spatele la scări, privind 
apa care creştea constant, acoperind treptele şi calea pe unde 
venise, şi împinse gratiile de metal cu umerii şi spatele, cu toată 
puterea şi furia ce o cuprinsese. 

Metalul protestă zgomotos, scârţâind şi zăngănind pe măsură 
ce se ridica cu doi centimetri... apoi cu patru... „Haide”... închise 
ochii şi se concentră cât putu de mult. Grătarul se ridică, 
scoțând un trosnet puternic, se răsuci şi se prăbuşi într-o parte. 

Kali se dezechilibră, alunecând pe spate şi izbindu-şi braţul de 
ciment. Durerea îi cuprinse umărul, dar reuşi să se târască afară 
din apă, pe trotuarul rece al New Yorkului. Acum cineva o va 
ajuta... cineva îşi va da seama ce se întâmplase... i se 
învălmăşeau în minte o groază de gânduri trecătoare despre 
cum va apărea ea la ştiri şi cum va da în judecată administraţia 
oraşului şi va primi bani pentru colegiu... Căzu în genunchi, 
uitându-se după ajutor. 

Străzile erau pustii şi întunecate. 

Majoritatea stâlpilor de iluminat erau stricaţi, iar becurile 
lipseau sau erau sparte. 

Toate clădirile erau cufundate în beznă şi linişte, iar vântul 
şuiera prin ferestrele sparte. 

O lună strălucitoare, aproape plină, lumina trotuarul gol. 

Pustiu. Totul era pustiu. 

Exact ca în visele sale. 

Kali se târî până la adăpostul celui mai apropiat perete, 
departe de metrou. Nu se putea să fie adevărat. Trebuie să fie 
vreo pană ciudată de curent. Probabil că toţi oamenii aşteptau 
în casele lor să treacă. Trebuia doar să găsească un telefon, da, 
să-şi sune mama şi să-i spună ce să facă şi totul va... totul va fi 
bine. Da. 

Se ghemui pe prag şi leşină. 


Los Angeles, California 
Separarea s-a încheiat 


Gus se opri brusc din alergat, astfel că Venus se lovi de el. 

— Vai, ţipă ea, eliberându-şi mâna din strânsoarea lui. 

— Maşinile, se bâlbâi el, unde au dispărut toate maşinile... de 
ce nu sunt... nu cumva aici erau clădiri? 


Venus se uită în jur. Cutremurul se stingea, acum nu se mai 
puteau simţi decât replici mărunte, ca paşii unui uriaş ce se 
îndepărta ţanţoş. Nu fusese la fel de puternic precum cel de 8,7 
grade din 2009. Dar Gus avea dreptate. Toate maşinile 
dispăruseră. Parcarea era pustie. lar peste drum, pe locul unde 
înainte se găseau birourile, acum nu erau decât grămezi de 
moloz. 

Venus se hotări să se aşeze. 

— Ce...? zise Gus. Cutremurul a făcut asta? Nu ar fi trebuit să 
auzim ceva? Nu am auzit niciun zgomot atât de tare ca 
prăbuşirea unei clădiri. Tu? Se duse înapoi şi încercă uşa, însă 
se blocase în urma lor, astfel că se întoarse în locul unde Venus 
stătea jos. Şi unde e maşina lui Andrew? Cutremurele nu fac 
maşinile să dispară. Hoţi de maşini? Chiar în timpul unui 
cutremur? 

— Vorbeşti mult când eşti agitat, nu-i aşa? zise Venus, 
apăsându-şi ochii cu mâinile, sperând că atunci când îi va 
deschide totul va reveni la normal. 

Nici vorbă. Puțin neclar, dar totul arăta încă destul de rău. 

Gus o privi, distras şi îngrijorat din cauza lui Andrew. Venus se 
ridică în picioare şi îl atinse uşor pe umăr, iar el, deşi cuprins de 
nelinişte, se înfioră. 

— Haide! Hai să mergem să vedem dacă toţi ceilalţi au ieşit 
pe cealaltă uşă. S-ar putea să fie nevoie să chemăm o 
ambulanţă sau ceva de genul ăsta. 

O lăsă pe ea să-l conducă departe de parcare şi pe lângă 
clădire, însă presimţea că Venus nu-şi dădea seama cât de 
straniu era totul. Era mult prea calmă. Pe când el se simţea rău, 
ca şi când râuri de lavă fierbinte i-ar bolborosi în vintre. 

Ajunseră în faţa teatrului, unde două reflectoare din şase încă 
funcționau, şi descoperiră bucăţi mari de beton împrăştiate prin 
întreaga curte. Cu o figură nedumerită şi încruntată, Venus 
începu să se caţăre pe ele. Din exterior, clădirea părea intactă. 
Deşi arăta mai întunecată decât îşi aducea el aminte, ca şi când 
ar fi fost acoperită cu o pătură de funingine. lar curtea fusese 
cumva rearanjată, lăsând la o parte blocurile de beton ivite. 

— Nu e nimeni aici, spuse Gus. 

— Trebuie să fie toţi încă înăuntru, zise Venus cu o voce 
nepăsătoare. Probabil că nu a fost un cutremur chiar atât de 
mare până la urmă. Hai să vedem. 


Trecu rapid peste o altă grămadă de beton, îndreptându-se 
spre uşă. 

— Stai! strigă Gus. Dacă clădirea stă să cadă dintr-o clipă într- 
alta? 

— Atunci cu atât mai mult trebuie să-i scoatem pe oameni 
afară, nu? răspunse ea. 

Da. Intr-adevăr, avea dreptate. Se uita la lanţurile argintii de 
pe costumul ei de scenă în timp ce Venus escalada grămezile de 
moloz şi se trezi rostind în gând: „lsteaţă, hotărâtă, cu 
iniţiativă”, ca şi cum, dacă i-ar inventaria calităţile, ea ar deveni 
a lui. 

Peste tot domnea o linişte sinistră. Nu auzise prăbuşindu-se 
nimic. Nu mai văzuse niciun om de când au reuşit să iasă din 
teatru. Nici măcar nu putea auzi maşini sau sirene. Totul era 
încremenit şi întunecat, mai puţin locul din jurul clădirii. 

Îl trecură fiorii. Nu era chiar ce-şi imaginase atunci când îşi 
dorise să poată petrece mai mult timp singur cu Venus. 

In timp ce era frământat de asemenea gânduri, Venus năvăli 
peste grămada de moloz, întorcându-se furioasă. 

— Cred că vreun idiot a legat cu lanţul uşa. ţi vine să crezi? 
Probabil că acum sunt blocaţi acolo! mai este o poartă mare în 
faţă. 

— Serios? 

Gus răsuflă uşurat. lată o explicaţie perfect normală de ce nu 
erau şi ceilalţi afară cu ei. 

— Da. Venus se uita în jur, cu mâinile puse în şold. Trebuie să 
găsim ceva pe aici cu care să spargem uşa, nu crezi? 

— Să spargem uşa? Vorbeşti serios? 

— Nu cumva aia e o statuie nouă? întrebă ea, arătând cu 
degetul. Nu-mi amintesc s-o fi văzut mai devreme. 

— Ummm, Nici eu, zise Gus. Probabil că pur şi simplu nu am 
observat-o. Insă se simţea oarecum tulburat. Nici el nu-şi 
amintea s-o mai fi văzut şi totuşi îi părea familiară. 

Venus se căţără pe statuie şi începu să îi curețe baza de 
buruieni. Tocmai când Gus voia să se aşeze în genunchi lângă 
ea, Venus tresări şi făcu un pas înapoi. Din instinct, Gus sări şi el 
înapoi, însă nu se întâmplă nimic. Statuia rămăsese în aceeaşi 
poziţie, arătând cât de poate de comună şi inocentă. Cu toate 
astea Venus o privea şocată. 

— Ce este? Ce s-a întâmplat? o întrebă el, reuşind să se 


abţină să adauge: Nu voi lăsa pe nimeni să-ţi facă rău. 

— E cumva o glumă? strigă ea furioasă. Se învârti, scrutând 
cu privirea întunericul. Aţi ascuns camere de luat vedere pe 
undeva? Aţi făcut toate astea pentru un stupid show TV? li 
înşfăcă mâna lui Gus, îl trase lângă ea şi îi şopti: Vezi vreun om 
prin jur? Vezi vreo cameră de luat vederi? 

— Nu, spuse el, privind chiorâş prin beznă. De ce crezi că ar 
fi? 

— Acolo, spuse ea, arătând spre statuie. 

Spre surprinderea lui, Gus văzu că Venus aproape începuse să 
plângă. „Bineînţeles că şi celebrităţile plâng, se mustră el. Are 
numai şaptesprezece ani, ca şi mine.” Acest lucru o făcea să se 
asemene mai mult cu fata pe care o cunoscuse în acea 
dimineaţă şi şi-ar fi dorit să aibă curajul să o îmbrăţişeze. 

Se uită mai atent la statuie. Reprezenta un om în picioare, 
însă marmura era atât de măcinată, încât era greu să distingi 
detaliile, mai ales în lumina aceea slabă. Observă că buruienile 
din jurul ei aproape că îi acopereau soclul, aşa că nu putea fi 
chiar nouă. 

Ingenunche şi dădu frunzele la o parte, scoțând lanterna 
pentru a putea citi înscrisul de pe placă. 


AICI ODIHNEŞTE 
VENUS J 
MULT ÎNDRĂGITA FIICĂ 
ŞI CÂNTĂREAȚA CELEBRĂ. 
DEŞI PĂMÂNTUL A ÎNGHIŢIT-O, 
MUZICA El ÎNCĂ DĂINUIE. 


Pe placă mai era trecută o dată. Data de azi. 

Se ridică rapid în picioare, se împiedică şi căzu pe spate. 

Nu era de mirare că Venus era îngrozită. Acum Gus 
recunoştea statuia: o întruchipa chiar pe Venus, aşa cum apărea 
pe coperta primului ei album, cu pumnii încleştaţi şi cu toate 
celelalte detalii. 

Işi întoarse privirea către Venus cea reală, care în acel 
moment îşi atingea părul, ca şi cum ar fi vrut să-şi treacă mâna 
prin el. Fu cuprins de un val de furie straniu care îl făcea să-şi 
dorească să-i sfâşie cu violenţă beregata celui care îi făcea asta 
lui Venus. 


Gus clipi. Nu ştia de unde venise acea pornire. Nu obişnuia să- 
şi rezolve problemele prin violenţă. 

— Poate că e un fel de test, spuse Venus. Poate că e un fel de 
Camera Ascunsă sau ceva în genul ăsta. Sau poate vreun truc 
pentru publicitate. Poate Doug este în spatele acestei poveşti. 

— Nu, zise Gus, clătinând din cap. Uită-te la acele clădiri în 
ruină. Eu cred că e ceva mai mult decât vreun truc pentru 
publicitate. 

Venus se cutremură şi începu să-şi frământe mâinile. 
Videoclipul ei pentru melodia Lost avusese ca temă sfârşitul 
lumii. Echipa ei restricţionase accesul publicului pe o zonă ce 
cuprindea câteva cartiere, astfel că în videoclip părea că se 
plimbă printr-un loc pustiu. Pentru unele cadre instalaseră chiar 
şi nişte cortine într-un depozit, pe care proiectau imagini cu 
aşezări în ruină create pe computer. Imaginile de acum însă 
păreau la fel de ireale ca şi cele din videoclip - false, reci şi 
îndepărtate. Nu se putea gândi însă la nimic din ce se întâmpla 
acum. Gândurile îi fugeau către propriile amintiri. 

— Hai să plecăm de aici, zise ea. 

Orice se întâmpla, nu voia decât să se îndepărteze cât mai 
mult posibil de acea statuie. Şi voia să rămână lângă Gus (parcă 
aşa îl chema, nu?). „Nu fi prea prietenoasă”, îi spunea o parte 
din ea, însă se gândi că, în acea situaţie, putea face o excepţie. 

— Poate ar trebui să mă întorc la hotel, zise Venus, cu 
răsuflarea întretăiată. 

— Ce e? zise Gus. 

— Hotelul meu... era chiar aici. Ştiu că era foarte aproape de 
teatru şi puteam foarte repede să fug dintr-un loc în celălalt, 
însă abia acum mi-am dat seama... a dispărut. „Şi cu el au 
dispărut şi toate lucrurile mele, cartea mea de identitate, cărţile 
mele de credit, fotografia tatălui meu pe care o ţineam ascunsă 
în buzunarul secret de la valiza mea...” 

Gus începea să-şi dea seama că toate clădirile înalte din zonă 
se prăbuşiseră. Liniştea însă făcea ca totul să pară greu de 
crezut. Dacă se întâmplase ceva groaznic, nu ar fi trebuit să se 
audă ţipete şi sirene? 

— Eu... eu cred că ar trebui să încerc să mă întorc acasă, 
spuse Gus. Poate că am leşinat sau ceva de genul ăsta şi toată 
lumea a plecat acasă... sau în vreo altă parte. 

incepu să se îndepărteze încet. Nu putea înţelege cum 


Andrew îl putuse lăsa acolo, dar poate în toată acea confuzie a 
cutremurului... 

Venus se întoarse şi îl privi, tremurând. Acei fiori reci care îi 
străbăteau de obicei trupul se intensificaseră acum mai mult 
decât oricând. Era o noapte destul caldă, dar totuşi nu era bine 
îmbrăcată. Tot ce voia era să-şi schimbe acei pantaloni stupizi 
de piele cu unii de stofă. Dar hotelul dispăruse - împreună cu 
toate lucrurile ei - unde s-ar fi putut duce acum? 

Către est! îi răsună clar din senin o voce în gând. Venus 
tresări. 

Chiar auzise asta? Se încruntă şi scutură din cap. 

— Nu, sigur că nu, zise Gus, interpretându-i greşit reacţia. Nu 
ar trebui să vii cu mine acasă. Ar trebui mai degrabă să te duci 
la un spital sau ceva de genul ăsta, să-i asiguri pe toţi că nu eşti 
de fapt, că nu eşti... 

— Moartă, spuse Venus. Da. 

Clătină din nou din cap. Acum se simţea destul de prost că 
aruncase acel telefon mobil. Ştia că trebuia să găsească vreo 
urmă de civilizaţie şi să ia legătura cu Doug, însă era atât de 
furioasă din cauza statuii, atât de convinsă că nu era decât un 
truc pentru publicitate aranjat de el, încât nu-şi dorea în mod 
special să dea de el. „Prefer să stau cu Gus, îşi spuse. Cel puţin 
nu cred că e implicat în toată şarada asta.” 

— Aş vrea să te însoțesc la tine acasă, spuse ea dintr-odată, 
luându-l de mână apoi dându-i drumul repede, realizând că ar 
putea interpreta greşit spusele ei. Adică, aş vrea să o sun de la 
tine pe mama, dacă nu te deranjează. 

— Sigur, spuse el, zâmbind. 

„Vine la mine acasă!” Chiar dacă imediat ce ar ajunge la el 
acasă ar sosi şi ambulanţele şi limuzinele să o ia de acolo, el tot 
ar fi fericit pentru că a fost singur cu ea tot drumul. 

— Nu-ţi face griji, spuse ea. Sunt sigură că trebuie să existe o 
explicaţie raţională pentru tot. 

El încuviinţă. 

— Bine atunci. Hmm! Pe aici. Nu e chiar aproape, dar nu ar 
trebui să ne ia foarte mult timp. 

Venus deja îşi dorea să fi fost încălţată cu tenişi. Cizmele pe 
care le purta erau destul de confortabile pentru dans, dar nu 
erau potrivite pentru a parcurge pe jos distanţe lungi. Când 
ieşiră din parcare, Venus îşi dădu jos năframa. Devenea deja 


evident că era puţin probabil să mai întâlnească pe cineva. 


Santiago, Chile 
Separarea s-a încheiat 


Pe măsură ce Tigre păşea în lumina lunii, ceva greu ţâşni 
dintre copaci, doborându-l. Braţele îi fură imobilizate la spate. 
Nişte bufnituri anunțau sosirea şi mai multor animale. 

Se zbătu, lovind cu picioarele şi înjurând, însă nişte mâini 
micuţe îl ţintuiau locului, multe mâini micuţe, timide şi alungite. 
Arătau ca nişte mâini mici de copil, însă alungite, parcă de pe 
altă planetă, strălucind în nuanţe de albastru şi verde în lumina 
lunii şi terminându-se cu nişte unghii negre ascuţite. Putu zări 
siluete acoperite cu blană gri sau maro, dinţi ascuţiţi, ochi mari, 
înceţoşaţi, însă îi treceau fulgerător prin faţa ochilor, încât nu 
putea desluşi nimic clar. 

— Incetează cu acessssssste ţipete, ssssssssstranie fiinţă, 
rosti sâsâit în engleză o voce din copaci. 

Tigre se potoli, fiecare clipă fiind pură agonie, şi se uită în sus 
către fiinţa care vorbise. 

La faţă şi la corp semăna cu un babuin, însă picioarele erau 
mai lungi şi mai subţiri. Acum putea vedea clar că hoarda de 
animale se deplasa doar cu ajutorul picioarelor, nefolosindu-se 
de mâini precum maimuţele. Se deplasau permanent, chiar şi 
cele care îl ţineau jos. Işi schimbau locul una cu cealaltă şi 
fugeau până la copaci şi înapoi, făcând acel zgomot - trop-trop - 
pe care îl auzise mai devreme. Chiar şi ochii erau 
disproporţionaţi faţă de restul corpului şi mult mai mari decât ai 
unui babuin - erau de culoare neagră şi acoperiţi de o pieliţă 
cenuşie. Nu arătau neapărat înspăimântători până nu 
zâmbeau... dacă îi puteai spune zâmbet. 

Fiinţa care îi vorbise mai devreme din copaci se strâmbă la el. 
Gura îi era plină de dinţi ascuţiţi, ca nişte ţepi, aproape prea 
mulţi pentru a încăpea acolo. Tigre putu vedea cum gurile 
creaturilor sângerau, dinţii începând a creşte în toate direcţiile, 
străpungându-le faţa. Vorbeau cu ajutorul limbilor despicate, ca 
de şarpe, pe care le strecurau printre dinţi, sâsâind chiar şi 
atunci când nu rosteau niciun cuvânt. 

Nu fusese în viaţa lui atât de îngrozit. 

— Cine sunteţi? Ce... ce vi s-a întâmplat? se bâlbâi Tigre, 


nefiind sigur ca asta voise să întrebe. 

Fiinţa care îl ţinea pironit la pământ îi sâsâi direct în ureche: 

— Noi punem întrebările, ciudăţenie! Ce eşti? 

Exista oare un răspuns greşit la această întrebare? Ştiau oare 
de existenţa oamenilor? 

— Eu? Eu sunt un om... ştii tu... un simplu tip... 

Sâsâitul din jurul lui se intensifică şi o parte din animale se 
traseră înapoi, ca şi cum ar fi fost contagios. Însă fiinţa din 
copac râse, scoțând un şuierat puternic: 

— Esssste imposssssibil. Toţi oamenii au dissspărut. 

Tigre simţi acel fior ciudat de-a lungul şinei spinării. O rafală 
de vânt biciui copacii. Furtuna revenea. 

— Cum adică au dispărut? Omenii nu au dispărut. Oamenii 
există de secole, sunt peste tot. Poate nu sunt chiar în locul 
acesta, dar... 

— Îţi putem arăta, mârâi fiinţa din spatele lui. 

— Da, arătaţi-i, arătaţi-i, şuierară ceilalţi. 

Simţi că e ridicat şi răsucit ca un covrig, cu braţele prinse sub 
corp. Creaturile îl ridicară deasupra capului şi începură să fugă, 
cărându-l printre copaci, trop-trop, trop-trop. Se gândi să 
încerce să se elibereze din strânsoare, însă fiinţele se mişcau 
atât de repede, încât îi era frică să nu fie aruncat în vreun copac 
- şi oricum păreau că au mai multă forţă decât arătau. Aşa că se 
gândi că ăsta era momentul să-şi satisfacă curiozitatea şi să 
vadă unde îl duc. 

Coborâră iute un deal, îndreptându-se către o fâşie de spaţiu 
deschis. Încercă să-şi ridice capul şi zări în faţă, nu foarte 
departe, clădiri înalte. Până la urmă nu se îndepărtase chiar atât 
de oraş. 

Priveliştea îi era oarecum familiară, însă ceva era schimbat. 
Nu exista nicio pădure atât de întinsă aşa de aproape de 
Santiago şi în niciun caz nu exista vreuna care să adăpostească 
asemenea creaturi. În mod sigur cineva ar fi observat aceste 
gigantice maimuțe cu grai înfiorător. 

Dintr-odată simţi că mâinile care îl ţineau captive se 
descleştară şi căzu la pământ. Fu străpuns de o durere ascuţită. 
Zbuciumul dinlăuntrul lui se intensifică, iar cerul păru să 
freamăte. 

— Vezi, neputinciosssule intrusss? 

Se ridică nesigur în picioare. Se aflau într-o suburbie a 


oraşului Santiago - ştia asta pentru că avea nişte veri care 
locuiau acolo. Însă nu aşa arăta locul când îl vizitase duminica 
trecută. Toate casele erau complet întunecate, unele aveau 
acoperişurile distruse, iar altele erau brăzdate de fisuri mari pe 
mijloc. Geamurile erau sparte şi printre crăpături se iveau acum 
plante stranii - uriaşe, cum nu mai văzuse până atunci. | se 
părea că acestea cresc chiar în timp ce le privea, cucerind 
treptat oraşul, agăţându-se de tot ce le stătea în cale, 
distrugându-i. 

Rămase cu gura căscată. 

Cum se întâmplase una ca asta? Blestemă golurile de 
memorie care nu-i dădeau nici cel mai mic indiciu despre cât 
timp pierduse. Totul părea să se fi degradat într-un timp mult 
mai îndelungat decât câteva ore sau chiar săptămâni. 

Fusese oare Santiago atacat? Ori poate oamenii plecaseră 
dintr-odată? Să fi fost oare evacuaţi din cauza vreunei iminente 
erupții vulcanice? Însă era prea pustiu. Dacă oraşul ar fi fost 
atacat, nu ar fi trebuit să fie maşini abandonate pe drum sau 
ceva care să indice o întrerupere neaşteptată? Toate maşinile 
care rămăseseră erau parcate însă atent în garaje. Uşile caselor 
erau închise, totul era liniştit, ca şi când oamenii s-ar fi decis 
într-o zi să părăsească oraşul şi pur şi simplu să plece. 

— Nu mai sssssunt oameni, creatură. Acesssst loc esssste al 
nosstru acum. 

Fulgerele străbăteau văzduhul, iar el simţea cum presiunea 
creştea şi înlăuntrul lui. Putea împiedica oare ca acea furtună 
să-l controleze? 

Voia oare acest lucru? 

Poate ar trebui s-o lase să ia controlul asupra lui. Poate că ar 
face acestor fiinţe exact ce i-a făcut şi acelui bătrân. Nu şi-ar 
aduce aminte, însă asta nu ar fi neapărat mai puţin satisfăcător. 

— Ce înseamnă asta? întrebă el furios. Ce le-aţi făcut 
oamenilor? Unde sunt? 

Creaturile care se aflau cel mai aproape de el făcură un pas 
înapoi, simțind probabil pericolul. 

— Nu am făcut noi assssta. Pur şi sssssimplu aşa e. 

— Ce vrei să spui? Ce s-a întâmplat? 

Creatura se zburili, dezvelindu-și dinţii: 

— Nu suntem aici pentru a-ţi răspunde la întrebări. 

— Ei bine, v-aş sfătui să o faceţi... 


Tigre făcu un pas către creatură şi simţi cum ceva înlăuntrul 
lui explodează. Era o senzaţie groaznică şi îi venea să urle la 
gândul că nu dorea să fie controlat în acel fel. Nu voia să se 
trezească peste câteva ore plin de sânge, confuz şi misterios de 
periculos. 

Mai bine să o ia la fugă. Să o ia la fugă şi nu se oprească. 

Se întoarse şi o luă la fugă în josul străzii, lăsând în urmă un 
cor de urlete şi sâsâituri. 

Ultimul gând venise ca de nicăieri, o voce străină şoptindu-i: 
NORD. CĂTRE NORD. ALEARGĂ. 


SEPARAREA S-A ÎNCHEIAT 
AVEM O PROBLEMA. UN PARTICIPANT NEANTICIPAT. 
NU E CEVA CE NU POATE FI REZOLVAT. 
AŞA SPUI TU. 
. AM DORI SĂ RECLAMĂM 
CĂ PARTICIPANTUL NOSTRU A ÎNTÂLNIT DEJA 
HAZARDE DISPROPORŢIONATE FAŢĂ DE EVENIMENT 
ŞI VREM TOTODATĂ SĂ NE EXPRIMĂM GRIJA 
CĂ CEI CARE AU CONTROLAT ACEASTA SITUAŢIE 
AU DORIT CA EA SĂ MOARĂ 
ŞI NIMIC MAI PREJOS. 
HAIDEŢI ACUM, CU TOŢII ŞTIAM RISCURILE. 
BALANȚA E DELICATĂ. CREDEAI CĂ O SĂ FIE UŞOR? 
PLÂNGEREA S-A CONSEMNAT. 
DIN MOMENT CE NU A MURIT NIMENI 
VOM CONTINUA CONFORM PLANULUI. 
AŞA CĂ ACUM AŞTEPTAM. 
DA, AŞTEPTĂM. 


A Doua Zi 


New York 


— Ea... 

— Ea... 

— Ea care... 

— Ea care... 

— Ea care... 

— Creează... 

— Distruge... 

— Creează... 

— Distruge... 

— Ea-care-creează-distruge-scapă-dărâmă... 

Kali începu să se trezească de zgomotul şoaptelor. Prin minte 
îi zburau imagini cu străzi pustii şi staţii de metrou inundate. 
Poate că totul fusese doar un coşmar. Poate că acum era întinsă 
într-un pat de spital, iar mama ei se afla lângă ea şi... 

Doar că vocile nu păreau a fi ale doctorilor. 

lar suprafaţa rece şi dură pe care stătea nu părea a fi un pat. 

Se întoarse pe o parte şi se rostogoli, încercând să stea pe 
jumătate ridicată fără să deschidă ochii. Durerea îi străpunse 
braţul stâng, iar ea se prăbuşi din nou. Şoaptele îi dădeau ocol 
şi erau multe, prea multe, ca o sută de şoareci care alergau în 
cerc. 

— Trebuie să mergem... 

— Trebuie să ne ascundem... 

— Nu mai avem timp... 

— Să ne grăbim... 

— Să ne grăbim... 

Kali deschise ochii şi îi închise imediat la loc. Soarele răsărea 
chiar în faţa ei. Îşi acoperi faţa cu mâna dreaptă, încercând să 
ignore durerea din cealaltă mână. Ce se întâmpla? Dormise oare 
ore bune? De ce nu o ajutase nimeni? 

Eh, ce întrebare prostească! Era totuşi în New York. 

Însă nu putea ignora liniştea din jurul ei. Nu se auzea nicio 
maşină, niciun om mergând, vorbind sau certându-se; nu se 
auzea nimic în afară de acele şoapte care dispăruseră subit sau 
foşnetul gunoaielor de pe stradă măturate de un vânt uşor, ce 
se arcuia în vârtejuri încet, liniştitor, ca şi cum ar avea la 
dispoziţie o mie de ani pentru a curăța locul şi niciun motiv să 
se grăbească. 


Se ridică şi clipi. Nu vedea pe nimeni în jur care să fi rostit 
acele şoapte de mai devreme. Oraşul arăta exact cum îl lăsase 
noaptea trecută. 

Abandonat. Pustiu. Străzile erau complet goale, ferestrele - 
sparte, uşile - blocate. Nu erau decât ea, vântul şi soarele. 

Mai observă că era straniu de cald pentru luna decembrie, 
fapt care explica de ce nu a murit degerată dormind afară, pe 
stradă, întreaga noapte. Aerul semăna cu cel de primăvară sau 
toamnă timpurie. Miji ochii să-şi verifice ceasul, care în mod 
uimitor arăta ora 5.39 a.m. Nu putea fi aşa. Soarele încă nu 
răsărea aşa de devreme. Pesemne că ceasul i se stricase din 
cauza apei, ceea ce însemna că acum oraşul îi datora, pe lângă 
compensaţii pentru traumele emoţionale şi plăţile de spitalizare, 
şi un ceas. 

Rucsacul ei zăcea ca o mogâldeaţă mototolită lângă ea. Kali 
se uită înăuntru şi toate erau la locul lor - portofelul, cheile, 
ochelarii de soare, totul, inclusiv Carnetelul Întâmplărilor Stranii, 
pe care îl avea mereu la ea. Atinse marginea decorată cu flăcări 
a carneţelului să vadă dacă nu a fost udat de apă. Nu se 
gândise niciodată ce s-ar întâmpla dacă cineva ar vedea 
vreodată acel carneţel şi, din moment ce nimeni nu o făcuse 
până atunci, nu avea de ce să-şi facă griji acum. Se ridică cu 
grijă în picioare, aranjându-şi rucsacul ca să nu o lovească peste 
mâna rănită. 

„Ce s-a întâmplat? 

Bine. Un telefon. Găseşte un telefon, sun-o pe mama, asigură- 
te că ea şi fetele sunt bine.” 

Dacă îşi amintea corect, la o stradă distanţă era un telefon 
public. Înainte erau peste tot telefoane publice, asta până când 
telefoanele mobile le-au transformat de-a dreptul în ceva de 
modă veche. Îşi dorea în acel moment - şi nu era prima dată - 
să-şi fi putut permite un telefon mobil. 

Merse în josul străzii, căutând vreun semn de viaţă. Nu putea 
să dispară pur şi simplu întreaga populaţie a unui oraş, nu? 

„Poate doar în visele mele”, îi şopti o voce în minte. Se 
cutremură şi începu să meargă mai repede. Nu se putea să aibă 
vreo legătură cu toate astea. 

Ajunse lângă telefonul public şi ridică receptorul, punându-l 
pe umăr pentru a căuta ceva mărunţiş în rucsac. Telefonul nu 
avea ton, dar poate trebuia să introduci vreo monedă ca să-l 


poţi folosi. 

Vâri monedele în telefon şi aşteptă, apăsându-şi urechea cu 
receptorul. Nimic. Niciun sunet. Apăsă nişte taste, dar nu se 
întâmplă nimic. Trânti la loc receptorul şi-şi recuperă monedele, 
de altfel singura surpriză plăcută din acea zi. 

Ce să facă acum? Mai mergea oare vreun metrou? Ar 
decapita mai degrabă o capră decât să se mai întoarcă acolo. 

VEST, îi comandă o voce în minte, atât de puternic şi tare 
încât crezu că se aude de undeva din spatele ei. 

Se învârti să vadă dacă e cineva. 

Nu era nimeni. 

Începuse acum să şi audă lucruri care nu existau? Ce naiba 
însemnau toate astea? 

Poate că New Yorkul în sfârşit a făcut-o să-şi piardă minţile. 
Poate că de fapt stătea la colţul unei străzi foarte aglomerate şi 
oamenii treceau pe lângă ea, ferindu-şi privirea de la fata 
nebună care aude voci şi mormăie cuvinte de neînțeles. Poate 
că totul nu era decât o halucinație oribilă. 

Ei bine, cel puţin un lucru era real: durerea din braţul ei. Ar 
trebui să caute un spital. Însă tot ce voia era să ajungă acasă, 
să vadă dacă familia ei e bine. 

Kali îşi dădu jos tricoul şi-l răsuci, transformându-l într-un 
bandaj ciudat, blestemând că trebuia să facă totul ajutându-se 
doar de o mână. Cel puţin cealaltă mână nu o va mai durea atât 
acum dacă va fi susţinută de bandaj. 

Se îndreptă către est, înspre Brooklyn. Mai erau câteva intrări 
la metrou pe această stradă; le va verifica pe măsură ce se va 
ajunge lângă ele să vadă dacă nu au fost şi ele inundate. Şi ar 
putea încerca şi alte telefoane publice dacă ar găsi. Dacă nu, ei 
bine, a mai mers pe jos până în Brooklyn şi înainte. Podul 
Williamsburg o va duce până aproape de casă. 

Soarele era acum pe linia orizontului, învăluind strada în 
lumină. Era ciudat să priveşti răsăritul de aici, din Manhattan. 
De obicei, se grăbea prea tare ca să-l mai observe sau erau 
prea mulţi oameni care blocau priveliştea. 

Totul părea mai mare şi mai curat acum fără maşini şi 
oameni. Străzile se întindeau falnice în jurul ei, vaste, 
strălucitoare, curate şi părăsite. Era exact cum îşi imaginase. Ce 
ar fi putut cauza una ca asta? Era mult prea linişte pentru a fi 
înspăimântător şi totuşi se simţea oarecum vinovată pentru că 


savura acel calm. _ 

Mersese patru străzi când a auzit un sunet. Incepu cu o rafală 
de vânt. Kali rămase nemişcată în mijlocul străzii. Rafala de vânt 
şuieră pe lângă ea, azvârlindu-i părul în ochi. 

În acelaşi timp auzi un sunet ca de mii de clopoței de cristal 
sau ca acela pe care îl fac clopoţeii de vânt pe timp de furtună. 
La început zgomotul fu slab, îndepărtat, însă foarte repede a 
devenit mai puternic şi s-a apropiat cu viteza unui tren ce 
goneşte către ea. 

Se repezi spre prima clădire care îi ieşi în cale. Uşile îi erau 
încă intacte, deşi toţi pereţii din jur erau dărâmaţi, iar pe jos era 
plin de cioburi. Aproape că era să între pe uşă, însă s-a strecurat 
până la urmă printre zidurile în ruină. Păşi într-un hol de 
marmură imens, căptuşit cu uşi reci de lift, calm şi tăcut. „Ca un 
cavou”, gândi ea. 

Clinchetul se auzea venind acum chiar din faţa clădirii. O 
umbră imensă plutea deasupra străzii, întinzându-se de la un 
trotuar la celălalt. Kali se aplecă să privească afară şi spre cer şi 
rămase cu gura căscată, uitând complet de durerea din braţ. 

Un fel de pasăre uriaşă zbura deasupra străzii, cu aripile 
întinse dintr-un capăt în celălalt. Ghearele păsării se încleştară, 
ca şi cum ar înşfăca ceva. Capul i se mişca înainte şi înapoi, 
scrutând cu privirea trotuarele pustii. Avea un cioc lung şi 
ascuţit, cu nişte dinţi mici şi tăioşi ce străluceau când gura i se 
deschidea. De fapt întreaga pasăre strălucea în lumina soarelui. 
Parcă era făcută din sticlă, din sute şi mii de cioburi minuscule 
ce reflectau lumina. 

Era frumoasă. 

Era înspăimântătoare. 

Kali îngheţă, sperând ca pasărea să nu o observe. Oare asta 
trebuia să facă? Poate ar trebui să fugă. Cât de bine văd 
păsările? Cumva dinozaurii erau cei care te vedeau doar dacă te 
mişcai? Existau cumva nişte reguli atunci când aveai de-a face 
cu creaturi gigantice de sticlă, aproape ireale? Incercă să-şi 
aducă aminte câteva din documentarele de pe Discovery 
Channel pe care obişnuia să le urmărească împreună cu Bill, 
însă în timp ce detaliile îi zburau fulgerător prin minte, pasărea 
de cristal trecu pe deasupra ei şi dispăru în josul străzii, 
înconjurând o clădire mai înaltă, după care se făcu nevăzută. 

Căzu în genunchi pe podeaua rece de marmură, încleştându- 


şi mâinile. 
„Ce se întâmplă?” 


Los Angeles 


— Deci, zice Venus, când ai spus: „Nu foarte departe”, 
bănuiesc că ai vrut să spui: „Nu mai departe decât Noua 
Zeelandă”. 

Gus se întoarse să-şi ceară scuze şi observă că lui Venus i se 
făcuse pielea de găină pe braţe. Părul ei, acum despletit, era un 
adevărat dezastru, fiind tot ciufulit în jurul feţei, de el atârnând 
chiar câteva fire argintii rămase de la năframă. O făcea să arate 
mai puţin ca o vedetă intimidantă şi mai mult ca o soră mai 
mică a ei, cu care crezuse la început Gus că făcuse cunoştinţă. Il 
încercă un sentiment de vinovăţie, mai ales că o bună parte din 
cele trei ore de când mergeau, mai exact patruzeci şi cinci de 
minute, au petrecut-o mergând, din nefericire, în direcţia 
greşită, mulţumită simțului său teribil de orientare. 

— Cred... cred că nu mi-am dat seama că e aşa de departe. 
Uit mereu cât de mare e Los Angelesul pentru că niciodată nu 
mergem pe jos. Hm! Ţi-e frig? 

Ea îi aruncă o privire care putea să însemne ori bineînțeles că 
mi-e frig, ori du-te naiba. 

— Uite, zise el, descheindu-se la cămaşă. Nu am nevoie de ea 
şi ţi-ar putea fi de folos - adică... vreau să spun dacă nu te 
deranjează că am purtat-o eu înainte. Tresări, gândindu-se mai 
bine la cum au sunat spusele lui. Bine că măcar tricoul pe care îl 
avea pe sub cămaşă era negru simplu şi nu avea scris nimic pe 
el de genul: „Cât de departe e Alpha Centauri?” sau „Celălalt 
tricou e din mithryl:”. 

— Oh, zise Venus timidă, când acesta îi întinse cămaşa... 
Poate că nu ar trebui... Dacă ar vedea cineva... 

— Cine să vadă? spuse el. 

Mergeau deja de câteva ore şi tot nu întâlniseră pe nimeni. 
Venus bănuia că trecuse deja de miezul nopţii. Totul era 
întunecat şi înfricoşător şi nu era lumină la nicio casă. 
Majoritatea luminilor de pe stradă erau stinse sau pâlpâiau şi 
scânteiau. Cel puţin în această zonă mai erau clădiri în picioare, 


1 Mithryl - denumire a unui metal fictiv ce apare în scrierile lui J.R.R. 
Tolkien. (n. tr.) 


deşi toate erau foarte murdare şi crăpate. Nu păreau a fi 
urmările unui cutremur. 

„A fost drăguţ din partea lui că ţi-a oferit cămaşa, îi şopti o 
voce lăuntrică. Ar trebui să accepţi.” 

„Să-i port cămaşa? Nu cumva ar putea fi interpretat ca un flirt 
inadecvat?” 

„Nu şi dacă serveşte instinctului de conservare.” 

„Tabloidele ar fi în al nouălea cer.” 

„Dar gândeşte-te şi la sacrificiul lui - nu îl poţi refuza.” 

— Te rog, acceptă cămaşa, zise Gus, văzând că ea ezită. Sunt 
convins că impresarul tău nu ar vrea să îngheţi de frig doar de 
dragul modei. 

„Se vede că nu-l cunoşti pe Doug”, gândi Venus. 

— Bine, spuse ea. Mulţumesc. 

Întinse braţele pentru ca el să-i poată pune cămaşa peste 
lanţuri. Aproape înota în ea, însă era caldă încă de la corpul lui, 
aşa că şi-o strânse pe trup pentru câteva clipe, simțind că acei 
fiori reci dispar. 

— Îţi vine bine, o tachină Gus. 

O parte din Venus adora felul în care el o privea, ca şi cum 
acea uriaşă cămaşă şifonată din flanel o făcea şi mai 
atrăgătoare, însă cealaltă jumătate a ei era neliniştită. Işi 
întoarse privirea de la el, trecându-şi mâna prin păr. 

— Ce e aia? întrebă ea, încercând să-i distragă atenţia. 

Traversă strada şi-şi vâri degetul într-o za de la un gard din 
sârmă ce înconjura un parc. 

— Lacul de bitum Tar Pit La Brea, spuse Gus, venind lângă ea. 

Era un parc destul de ciudat, chiar în mijlocul Los Angelesului 
cu un lac plin cu bitum, unde arheologii au găsit multe oseminte 
din timpuri preistorice. Gus mai fusese aici de câteva ori, pentru 
că el şi Andrew locuiau în apropierea acelui loc, dar de obicei 
trecea pe lângă el fără să ia seama la el. 

Venus îl privi încurcată. 

— Aia de acolo sunt mamuţi? 

Pentru o clipă, Gus crezu că se referă la mamuţi adevăraţi. 
Apoi îşi aminti de statuile din parc: un mamut prins în lacul cu 
bitum, înecându-se, şi alţi doi mamuti privind de pe mal. Statuile 
era slab luminate de un stâlp de pe stradă, iar asta le făcea să 
pară însufleţite într-un mod cu adevărat înfiorător. 

— Oh, da. Gus privi chiorâş prin gard. Am citit odată plăcuţele 


explicative. Cred că prinsă în groapa cu bitum este mama 
mamut, iar tatăl cu puiul stau neputincioşi pe mal. Cred că 
lucruri de genul ăsta se întâmplau mai mereu, ştii tu, în 
timpurile preistorice. Au găsit o grămadă de oseminte aici, 
concluzionă el oarecum incoerent, având sentimentul că nu a 
explicat destul de bine. 

— Hmmmm, zise ea, sprijinindu-se din nou de gard. După o 
clipă adăugă: Este foarte trist. 

— Trist? răspunse Gus amuzat. 

Erau doar nişte statui într-o băltoacă cu bitum. Şi nici măcar 
nu aduceau a mamuti adevăraţi. 

— Vreau să spun... să zicem că eşti persoana care 
amenajează pentru turişti aceste bălți cu bitum pline cu fosile. 
Te gândeşti să reconstitui o scenă preistorică cu mamuţi. Pentru 
numele lui Dumnezeu, ce te-ar face să alegi o scenă în care o 
mamă mamut se îneacă într-o asemenea băltoacă, în timp ce 
puiul ei priveşte totul? Serios acum! 

— Ei bine... poate nu le-a venit în minte nicio scenă veselă cu 
aceste băltoace. 

Venus îl privi suspicioasă, să vadă dacă nu cumva încerca să 
o tachineze. 

— Bine, încuviinţă ea. Dar dacă tot vrei să creezi ceva, nu ar 
trebui să înalțe spiritual privitorul, să fie cumva frumos? Scena 
asta spune doar: „Nimic nu scapă din băltoaca cu bitum!” lar 
acel pui de mamut va trebui să stea acolo pentru totdeauna, 
privind cum mama lui se îneacă. Şi, ştii ceva, tatăl nici măcar nu 
pare supărat. Nemernicul! 

Gus nu mai petrecuse niciodată atâta timp uitându-se la 
statui cu mamuţi. De fapt, nu mai petrecuse atâta timp uitându- 
se la orice fel de statui, cum ar fi cele care trebuiau să 
întruchipeze arta sau ceva în genul ăsta. Se sprijini de gard, 
încercând să se gândească la un răspuns. Venus cam avea 
dreptate: tatăl mamut avea o privire îngâmfată. 

— Poate că... spuse el rar. Poate trebuie să fie aşa de trist 
pentru că şi faptul că aceste animale nu mai există acum e trist. 
Poate că ar trebui să ne răscolească vina subconştientă pe care 
o avem faţă de speciile pe cale de dispariţie ca atunci când 
plecăm de la muzeu să ne spunem, în gând, la naiba, nu vreau 
ca animalele din lumea mea să ajungă statui. 

— Sau noi, murmură Venus, iar el simţi cum greutatea acelor 


străzi pustii, pe care le străbătuseră, îl loveşte. 

Continuă să vorbească, încercând să uite de ideea de 
extincţie: 

— De asemenea, poate că ne spune că nu poţi ignora sau 
evita lucrurile care te întristează - ele vor exista oricum, însă 
important e să nu te arunci şi tu în lacul de smoală. Acel pui cu 
acea teribilă dorinţă de viaţă îti ridică moralul. E exact ca 
muzica ta, tristă, dar în acelaşi timp te umple de bucurie. Sau 
poate, concluzionă Gus, tatăl mamut a împins-o de fapt pe 
mama mamut în lac, iar astfel este înfăţişată prima crimă din 
lume. 

Ea râse. 

— Bine atunci, deşteptule, zise ea. Aşa-mi trebuie dacă încerc 
să găsesc o fărâmă de morală într-o scenă cu mamuţi. Mai avem 
mult până la tine acasă? 

— Nu. Suntem doar la câteva străzi distanţă. Promit. 

Ea surâse şi îşi văzură apoi de drum. Acel tumult violent 
dinlăuntrul lui Gus se domolea ori de câte ori vorbea cu Venus, 
însă revenea când între ei se instala tăcerea. Acest lucru îl 
neliniştea; i se părea că vede ceva mişcându-se printre umbre. 
Nu era încă gata să facă faţă dispariţiei tuturor oamenilor. 
Credea că o să se întoarcă acasă şi o să-l găsească pe Andrew şi 
apoi lucrurile o să capete sens. 

Cel puţin nu era singur. Cel puţin era cu ea. 

— Am ajuns, spuse el într-un târziu, intrând pe o alee şi 
apropiindu-se de treptele din faţa casei. Locuinţa mea e cam 
mică, spuse el în timp ce scoase cheile de la intrare, şi probabil 
e multă dezordine înăuntru... îmi cer scuze. Hei, ştiu: o poţi 
pune pe seama cutremurului. 

— Nu contează, zise ea, ridicând din umeri. 

Apoi rămase tăcută cât timp merseră, astfel că el spera ca ea 
să nu regrete că l-a urmat. 

De fapt, ea se gândea la mama ei, întrebându-se dacă e 
îngrijorată din cauza ei. În urmă cu două zile avuseseră din nou 
o ceartă groaznică pentru că Venus voia să plece după Crăciun 
într-o mini vacanţă, întrerupând astfel pentru o scurtă perioadă 
turneul şi înregistrările. Mama ei era convinsă că orice 
întrerupere sau schimbare a orarului va însemna sfârşitul 
carierei ei şi nu părea să-i pese deloc de cât de obosită se 
simţea Venus. A doua zi mama sa zburase până în Tennessee 


să-l viziteze pe unchiul ei, iar Venus sperase să nu o vadă 
pentru cel puţin o săptămână. 

Cu siguranţă ce se întâmplase aici nu afectase şi Tennessee- 
ul. Mama ei era probabil în siguranţă. Venus ştia că ar fi fost 
normal să se panicheze şi să încerce să ia legătura cu mama ei, 
dar acest sentiment pur şi simplu nu exista. Mama sa o trata 
mai mult ca pe o focă de la circ decât ca pe o fiică şi se 
comporta aşa de ani de zile. Poate după ce va ieşi din starea de 
şoc, Venus va fi mai tulburată. 

Gus deschise uşa cu umărul şi o conduse pe Venus pe scările 
întunecate, până la etajul trei al clădirii, unde se afla 
apartamentul lui. Nu se putu abţine să nu-şi închipuie că Venus 
probabil nu mai fusese în viaţa ei într-un loc atât de sărăcăcios, 
sau cel puţin nu de când devenise celebră. Totuşi, nu părea să 
fie deranjată de asta; se uita împrejur, ca şi cum totul ar fi fost 
foarte interesant. Ajunseră în faţa uşii apartamentului său, iar 
Gus începu să-şi  scotocească buzunarele după chei, 
recunoscător că obişnuia să care în buzunar tot felul de 
nimicuri. Inima începu dintr-odată să-i bată mai rapid. De ce 
credea că Andrew ar fi acasă, din moment ce întreg oraşul era 
pustiu? „Pentru că ne-am promis că întotdeauna vom încerca să 
dăm unul de celălalt. Ştie că îl caut.” 

Gus deschise uşa. 

— E cineva? strigă el, întinzând mâna pentru a aprinde lumina 
care, în mod miraculos, funcţiona. 

Nu răspunse nimeni. 

Păşi înăuntru şi se opri şocat. 

— Ce este? îl întrebă Venus. Ce s-a întâmplat? 

Apoi aruncă o privire în sufragerie. 

Sufrageria lui era complet goală. 

Toată mobila, canapelele şi covorul dispăruseră, rămânând 
doar podeaua de gresie rece. Totul era pustiu, ca şi oraşul, iar 
Andrew lipsea ca şi ceilalţi oameni; până şi posterele acestuia 
cu Războiul Stelelor, Stăpânul Inelelor şi Spirited Away 
dispăruseră, lăsând peretele palid şi gol. 

— Hm... bănuiesc că nu e mereu... aşa? zise Venus. 

Gus clătină nedumerit din cap. Asta era chiar ultimul lucru la 
care se aştepta. Dispariţia lui Andrew ar fi putut fi cumva 
motivată - au evacuat oamenii, o urgenţă neaşteptată -, dar 
dispariţia lucrurilor lor? A mobilei lor? De ce? Cum? 


Venus pătrunse şi mai adânc în apartament, uitându-se 
împrejur. 

— Eşti sigur că ăsta-i apartamentul, da? 

— Da, spuse el. Cu siguranţă. Vezi acea gaură în tencuială? 
Andrew a făcut-o într-o zi când a crezut că, lovind peretele, se 
va înveseli. 

— Şi a mers? 

— Nu prea. 

Venus îşi trecu degetele peste adâncitură. 

— Ce îl înfuriase într-atât? 

— Nimic. 

Probleme financiare, taxe care au apărut la mult timp după 
înmormântare, după ce se mutaseră, în momentul în care 
compătimirea dispăruse şi nimănui nu-i mai păsa, dar nu era 
nevoie ca ea să ştie toate astea. Venus îşi înclină capul către el, 
dar nu-l atinse. Îşi continuă plimbarea prin apartament, scrutând 
cu privirea mica lor bucătărie (goală), deschizând uşa de la baia 
lor şi mai mică (şi goală) sau de la camera lui Andrew (de 
asemenea goală). Imaginea camerei goale a fratelui său era mai 
mult decât putea suporta. Se opri în prag, încercând să respire 
normal. 

— Asta era camera părinţilor tăi? întrebă ea, gesticulând. 

— Nu, asta era a lui Andrew. Suntem doar eu şi fratele meu. 
Părinţii mei... părinţii mei au murit... acum ceva timp. Andrew 
era destul de mare, aşa că el are acum grijă de mine, spuse el, 
încercând să pară relaxat, deşi îi era greu chiar să vorbească. 

Cel puţin ea nu-i aruncă acea privire plină de milă. In schimb, 
încuviinţă înclinându-şi capul şi se întoarse către ultima uşă, 
deschizând-o. 

— Oh, Gus priveşte! 

Peste umărul ei, Gus îşi putu zări camera. Toate lucrurile lui 
erau la locul lor! În această lume pustie stupidă şi cu susul în 
jos, printr-un miracol, camera lui rămăsese intactă, exact aşa 
cum o lăsase de dimineaţă. 

Sau... nu chiar. 

Traversă încăperea până ajunse lângă birou şi-şi trecu un 
deget prin praful ce se strânsese pe etajera goală de deasupra 
lui. 

— Computerul meu a dispărut, spuse el încurcat. 

Primul lucru pe care îl făcea întotdeauna când intra în cameră 


era să se aşeze la birou şi să verifice dacă a primit vreun e-mail. 
Insă acum, acel monitor şleampăt, ce băzâia permanent şi pe 
care Andrew îl construise pentru Gus, dispăruse. Cărţile şi 
proiectele pentru şcoală la care Gus lucrase cu o zi înainte încă 
înconjurau locul în care fusese monitorul, dar în mijlocul biroului 
se afla o gaură. Gus desenă absent în praf o spirală, simțindu-se 
pierdut. De ce i-ar lua Andrew computerul când ar putea să-şi 
construiască unul mult mai bun? 

— E singurul lucru care lipseşte? întrebă Venus. 

Incerca să afle pe cale diplomatică dacă nu cumva camera lui 
era de obicei aşa de goală. Pereţii erau goi - nu găseai niciun 
poster, vedere, tapet sau vreo ramă, nimic -, iar pe dulap era 
doar un casetofon şi un teanc îngrijit de CD-uri, dintre care trei, 
observă ea, erau albume de-ale ei. De jur-împrejurul biroului, 
cărţile erau aşezate haotic în teancuri, iar în colţ se găsea un fel 
de construcţie din lemn care aducea a o încercare nereuşită de 
bibliotecă. Minuscula fereastră nu avea nici măcar draperii sau 
obloane. Işi dădu seama cu tristeţe că acelea erau lucruri pe 
care numai o mamă le-ar fi putut remedia; doi băieţi adolescenţi 
nu se puteau gândi singuri la asta. 

— Da, zise Gus. In rest, e exact cum am lăsat de dimineaţă. 

— Dar aia? spuse Venus. 

Gus se întoarse şi observă un dreptunghi alb ce zăcea pe 
pernă. 

O scrisoare. 

O scrisoare pe care scria: GUS. 


Undeva în Chile 


Tigre se simţea ca şi cum ar fi alergat vreme de ani buni, dar 
nu îşi putea aminti nimic clar. Capul îi era plin de imagini de 
coşmar: maimuțe cu dinţi, pantere cu aripi şi alte animale cu 
coadă care se roteau în jurul lui, dispărând în vârtejul de 
întuneric ce îl înconjura în timp ce alerga. Inima îi bătea foarte 
tare, periculos de repede. 

Se trezi când simţi stropi de apă pe faţă. Ploaie? Se scutură, 
încercând să se dezmeticească, şi se ridică încet, dându-şi 
seama că era pe jumătate ud leoarcă. 

Ah! Ocean. Se afla pe o plajă, iar mareea se instala, 
îmbrăţişând nisipul de jur-împrejurul său. 


Pesemne că scăpase de creaturile acelea maimuţă atunci. Dar 
o plajă? Cât de departe alergase? 

Ah! Ar vrea să se trezească măcar o dată şi să nu aibă acest 
gând prima oară în minte. 

Oricum, era un cu totul alt mod de a te trezi, foarte diferit de 
cel din junglă, totuşi. Soarele abia se ivea de după crestele 
munţilor din est, iar în vest Oceanul Pacific strălucea liniştit în 
lumina dimineţii. Valurile spălau lin nisipul. Totul era sidefiu, 
liniştit şi strălucitor. Era ca şi cum s-ar fi trezit într-o cu totul altă 
lume. 

O lume curățată de oameni, de violenţa lor, de poluare şi 
zgomot. 

Alungă acest gând. Nu putea fi adevărat. Nu se putuse 
întâmpla nimic rău părinţilor săi normali şi plictisitori. Acum erau 
probabil acasă, urmărind fotbalul de la televizor, plângându-se 
de faptul că odrasla lor nereuşită a petrecut iar o noapte afară. 
Rareori se întâmpla să-şi irosească energia făcându-şi griji când 
puteau, în schimb, s-o canalizeze către furie. 

Şi-ar fi dorit să fie însă cu ei acum, să fie certat, în loc să se 
găsească pe această plajă, întrebându-se dacă e ultimul om de 
pe Pământ. 

Tigre se rostogoli pe genunchi şi încercă să se ridice, dar 
aceştia cedară, astfel că se prăbuşi pe nisip. 

Bine. Poate că o să mai stea întins o vreme, fără să se 
gândească la maimute sau la cât de pustiu era Santiago. Nu era 
real. Nu putea să fie real. 

Işi simţea picioarele slăbite şi amorţite, ca şi cum nici nu ar fi 
fost legate de trup. Dacă într-adevăr a alergat câteva ore bune 
încontinuu - în acel ritm maxim în care începuse - ar fi plăcut 
surprins să vadă că ar mai putea merge vreodată. Inima lui încă 
bătea foarte tare, transmițând trupului semnale haotice care nu 
se potriveau cu împrejurimile calme. 

Rămase întins pe plajă, simțind cum se afundă în nisip în timp 
ce privea cum cerul se lumina a ziuă şi nori mici erau purtaţi pe 
deasupra.-i. Nici urmă de avioane. Nici urmă de bărci. Nici urmă 
de oameni. Singurul zgomot pe care îl auzea era cel făcut de 
mare, simțind cum treptat pulsul i se domoleşte. Închise ochii şi 
începu să se cufunde într-un somn adânc. 

PLEOSC! 

Un val imens se sparse peste el, udându-i din cap până-n 


picioare. Se ridică pe jumătate, urlând, încercând să stea în 
picioare, însă se prăbuşi din nou. Se adună, sprijinindu-se în 
coate, şi se târî departe de ocean, împroşcând cu apă sărată. 

Vuuuupsss. Scuze, auzi cum îi şopteşte în minte o voce 
răsunătoare şi bâlbâită. 

Tigre se întoarse şi se trezi faţă în faţă cu un ochi uriaş, negru 
ca abanosul şi mare cât un televizor. De jur-împrejur ochiul avea 
pene verzi strălucitoare. Tigre îngheţă. Încet, ochiul clipi. Tigre 
se târî înapoi încă vreo câţiva metri, dorindu-şi ca picioarele să-i 
vină în simţiri. 

Calmeaaaază-te, Tigre. Nu muuuuuşc. Nu dacă n-ai aroooomă 
de peeeşte. Capul imens şi acoperit de pene ieşi din apă, 
provocând valuri ce izbeau în toate direcţiile, iar Tigre îşi dădu 
seama că era un fel de pasăre - cea mai mare pasăre pe care o 
văzuse vreodată. Ochiul îl studie cu atenţie. 

Ai cumva arooooomă de peeeşte? Ciocul de un galben intens 
se deschise încet schiţând un rânjet. Sau cel puţin asta părea că 
face. 

— Ce eşti? întrebă Tigre autoritar. Te avertizez că sunt... sunt 
mult mai înfricoşător decât par. 

Hii hii, răspunse vocea. Desiguuuur că eşti. Deşi, pooooate nu 
chiaaaar în aceaaaastă staaaare. lti poooooţi da seaaaama ce 
suuunt? 

Işi arcui spatele şi se ridică deasupra lui Tigre pentru ca 
acesta să-i vadă mai mult din trup, dezvelind astfel un pântec 
de un roşu orbitor şi nişte picioare cu trei gheare ce păreau prea 
mici pentru a susţine atâta greutate. Arăta ca un super-papagal 
de mărimea unei balene. Un super-papagal cu aripi de un verde- 
albăstrui strălucitor şi cu un rânjet mare de prostănac. 

Tigre gemu şi îşi acoperi faţa cu mâinile. Nimic nu mai 
rămăsese normal în lume. Era evident că planeta fusese 
cucerită de animale şi monştri ciudaţi. Ar trebui să se dea bătut 
şi să-l lase pe Super-Tweety să-l mănânce. 

Da, da, ştiuuuu, sunt preaaa fruuuumooosss pentru oooochii 
muritooorilor de râââând. Urmă încă un pleoscăit şi un nou val 
se sparse în faţa lui Tigre în timp ce creatura se aşeza la loc, 
scuturând din aripi. Este pooovaaaara meaaa eteeernăăă, 
aceaaaastă frumuseeețee a meaaaa. Suuunt blesteemaaaat! 
Blestemaaat, îți spuuun! Şi se vâri înapoi în apa mică, părând 
zăpăcit. Una din două propoziţii suna ca un chicotit - un chicotit 


murmurat şi bolborosit. Tigre observă că nu-şi putea da seama 
dacă creatura vorbea în engleză sau în spaniolă; putea doar să 
înţeleagă ce spune, ca şi cum acele sunete ar fi ocolit partea 
creierului său răspunzătoare cu limbajul. lar creatura îi înţelegea 
spaniola fără probleme. Îi trecu prin minte că ar fi fost util să fie 
înzestrat cu o asemenea calitate mai ales atunci când ar avea 
de-a face cu fete precum Vicky. 

Tigre se ridică şi începu să se holbeze la pasărea gigantică. 

Într-adevăr, era într-un fel frumoasă. Razele soarelui se 
reflectau în penele păsării, rezultând tonuri strălucitoare ca de 
pietre preţioase, iar coada îi era despicată şi împodobită cu 
pene verzi ca smaraldul, de două ori mai lungi decât trupul. 
Pasărea le scoase din apă şi le învârti prin aer ca pe nişte 
panglici, împrăştiind perdele strălucitoare de stropi în toate 
direcţiile. Tigre observă că penele păsării aveau un luciu irizant, 
care făcea ca apa să alunece imediat de pe ele. 

Nu eşti chiaaar cuum mi-am imaginaaat,  fiiiiință 
omeneaaască. 

— Ei bine, nici eu nu pot spune că mi te-am imaginat 
vreodată, răspunse Tigre. 

Auzindu-l, pasărea, de bucurie, creionă cu coada în aer 
rotocoale sclipitoare. 

Oamenii suuunt amuzaaaanți. Nu ştiaaam astaaaaa. Hei, hai 
să mergeeeeem uuuundevaaaa! lti plaaace să călătoreeeeşti? 
Mie, daaaaa. Am văzut aproape toooooot. 

— Bine, stai puţin. Tigre îşi lipi mâinile de cap. Lasă-mă să mă 
gândesc o clipă. Era şi aşa destul de ciudat că se găsea pe o 
plajă misterioasă, auzind în gând o voce de pasăre. Insă cum 
auzi pomenit cuvântul călătorie, în el se trezi din nou 
sentimentul că trebuie să meargă în nord pe cât de repede 
posibil. Şi asta chiar nu mai avea niciun sens. Ce trebuia să facă 
era să-şi caute părinţii. Dacă aceştia părăsiseră oraşul Santiago 
cu tot restul locuitorilor, nu îi lăsaseră un mesaj undeva? Poate 
că s-au dus la ferma bunicului său: era destul de departe de 
oraş ca să nu fi fost afectată de orice se... întâmplase acolo. 

Oare Vicky şi tatăl ei se întorseseră în America? Inapoi în 
Connecticut? „Nu te mai gândi la Vicky, îşi spuse ferm Tigre. Ei 
nu i-ar păsa de ce s-ar întâmpla cu tine.” Tigre tresări, ştiind că 
era adevărat. 

Imagini vii a celor petrecute noaptea trecută îi trecură prin 


minte. Monştri şi străzi pustii, şi jungle cu plante care crescuseră 
peste tot. | se părea că s-ar fi putut să fi trecut în goana lui şi 
prin alte oraşe la fel de pustii. 

Dar poate că numai Santiago fusese afectat. Sau poate numai 
Chile... aveau rude şi în Argentina, aşa că poate părinţii lui se 
duseseră acolo. Işi frecă faţa, încercând să reflecteze la ce să 
facă. Avea nevoie să dea un telefon sau să trimită un e-mail. 
Claudia era în State, la Universitatea Columbia; ea i-ar putea 
spune unde îi sunt părinţii. 

Se uită din nou la pasăre, care îşi scufundase capul în apă şi 
descria forme ciudate cu coada, încercând, fără folos, să 
păstreze liniştea. 

— Hm, hei, zise Tigre. Pasărea se ivi de sub apă şi ţopăi până 
la el. Sunt un pic... un pic cam confuz. Poţi cumva... ştii cumva 
ce se întâmplă? Unde este toată lumea? Pasărea îşi înclină capul 
către el şi clipi printr-o explozie de pene verzi. 

Mai întâi, prezentările. Eu sunt Quetzie. Ea - pentru că ceva 
din vocea păsării îl făcea să creadă că e o „ea“ - pronunţă CHE- 
te. Sunt un neoguetzal, cea mai avansată şi mai 
frumoaaaaaaaaasăăăă dintre toate speciile care au existat 
vreodată. Strălucitorii quetzali de pe vremuri erau şi ei destul de 
frumoşi, dar erau prea micuți şi fragili. 

— Bine Quetzie, spuse Tigre. Auzise de quetzali, pasărea 
naţională a Guatemalei, însă era destul de sigur că nu măsura 
mai mult de jumătate de metru şi se întreba de ce vorbeşte 
despre aceste păsări la timpul trecut. Incântat de cunoştinţă. Eu 
sunt Tigre. 

Tigre? Hmmm. Mie nu mi s-a spus că aşa te cheamă. Serios, 
chiar Tigre te cheamă? Asta e cu adevărat numele tău? 

— E o poreclă - stai - ce ţi s-a spus? Ce vrei să spui? 

Tigre se strădui să se îndepărteze. Nu ştia dacă să fie speriat 
sau furios, sau ambele. 

Ei bine, bolborosi Quetzie. „Spus” e un cuvânt aşa de 
puternic, Ştii... care lasă loc pentru interpretări greşite... 

— Spune-mi ce ştii despre mine, Quetzie, spuse Tigre. 

Oh, nimic. Doar dacă nu cumva numele tău real este Catequil, 
desigur. 

Pasărea gigantică îl privi poznaşă. 

— Ba da, strigă Tigre. Ura acest nume pe care i-l aleseseră 
părinţii, iar din moment ce nimeni nu-l putea pronunţa, folosea 


de când se ştia porecla pe care i-o dăduse sora lui. De unde ai 
ştiut cum mă cheamă? 

Cine ştieee, spuse Quetzie prieteneşte. Nu-i aşa că e o lume 
ciudată? Am primit un mesaj cuuum că trebuie să caaaaut un 
oooom pe nuuume Categuil pe o plajă din Chile şi să-l duuuuuc 
apoi uuunde va dori. Sunt chiar foaaaaaaarte mândru de miiiine, 
ca să zic aşa, că te-am găsiiiit. Adică, ce să mai zic de cât de 
hălăduiiii luuuuuni de zile în suuuusul şi în joooosul țărmului. 
Oare o fi plaja asta? Nuuuuu! Dar asta? Nuuuuuu! Nu-i nimic, 
mai am doar vreo cinci sute de verificat! Sunt un neoquetzal 
destul de ocupat, în mod normal, şi nu ştiuuuuu cine s-a gândit 
că aş aveaaaa timp de pierdut, căutâââând tigrişori?. Am avut 
noroc că energia ta iese atât în evidență. Eşti cu adevărat o 
ființă îințepată. 

— Stai, stai, opreşte-te. Un mesaj de la cine? Cum? 

Neoquatzalul scoase un oftat dramatic, desfăşurându-şi coada 
la lungimea maximă. Ooooof nu ştiuuu. Câteodată aud în gând 
nişte voci. Ştii? Şi m-am gândit că ar trebui să faaaaac ce-mi 
spun. Nu pățim toţi aşa? Şi făcu nişte ochi mari, inocenți către 
Tigre. 

— N-aş prea zice asta. Deci nu ai nici cea mai mică idee 
despre cine te-a trimis aici? 

E cumva bizzzaaaarr? Poate că e într-adevăr bizzaaaaarr. Dar 
mi-am zis că, din moment ce aud acele voci în gând, poate ar 
trebui să fac ce-mi spun, nu crezi? 

NORD! izbucni o altă voce în capul lui Tigre, ca o aluzie. Tigre 
tresări. În mod sigur asta nu fusese vocea lui Quetzie. Era oare 
aceeaşi voce care o trimisese aici? Scutură din cap furios. In 
niciun caz nu se va duce în nord doar pentru că aşa i-a spuso 
voce în gând. Nu până când nu va şti ce se petrece aici. 

Nu vrei să mergi nicăieri? întrebă Quetzie plină de speranţă, 
întinzându-şi aripile cu un fâlfâit puternic. Nu am mai încercat să 
port în spinare vreun om până acum, dar nu cred că e aşa de 
greu. Pot zbura sau înota oriunde vrei tu. Neoquatzalii au 
evoluat, astfel că se simt bine şi în aer, şi pe sol, şi în apă. 
Suntem creaturile cele mai adaptate şi mai plăcute de pe 
planetă. Şi sunt multe locuri de văzut! 

— Poţi... poţi să mă duci în cel mai apropiat loc unde sunt alţi 


? Tigre - tigru (în limba spaniolă în orig.) 


oameni? zise Tigre. 

Pentru prima dată Quetzie luă o înfăţişare solemnă. Şi puţin 
vinovată. 

Hmm. Ştii, nu cred că e o idee preaaaaa bună. Nu ai vrea mai 
degrabă să vezi nişte cascade? Sau, uite, Islanda are nişte 
gheizere minunate în perioada asta a anului şi ne-am putea opri 
în Panama, şi ne-am întrece cu pterodelfinii pe drum sau... 

— Nu, o întrerupse ferm Tigre. Vreau neapărat să găsesc şi 
alţi oameni în afară de mine. Dacă nu vrei să mă însoţeşti, e în 
regulă, doar arată-mi direcţia cea bună. 

Quetzie ridică o aripă şi indică direcţia. Nord. 

Tigre aproape că izbucni în râs. 

— Cât de departe în direcţia aia? Peru? Oamenii au vreun 
motiv pentru care evacuează Chile? 

Quetzie arăta îngrozitor de tulburată acum. Penele din coadă 
se unduiau când înainte, când înapoi, în linii neregulate. 

Nuuuuu. Nu chiaaaar. 

— Quetzie? Ce îmi ascunzi? 

Neoquetzalul bătu din aripi nervos. 

— Ce să ştiu? 

Nuuuu mai există oaaaameni. Aici. Pe aceeeest continent. 
Doar tuuuu ai mai rămas. 

Tigre rămase cu gura căscată. 

— Doar eu am mai rămas? Dar nu e cu putinţă! leri existau 
milioane de oameni aici! Nu se poate să fi dispărut cu toţii! 

Quetzie era oarecum încurcat. Micuţule om-tigru, poate că 
creierul tău are nevoie de odihnă. Sunt sigură că vei găsi 
răspuns la întrebările tale călătorind. Şi, fiindcă tot veni vorba 
de călătorii, ţi-am vorbit despre izvoarele termale? 

— Quetzie, zise Tigre. 

Bine, bine. iți pooooot spuuuune ce faaaac eu acuuum. Nu 
mai există oameni pe acest continent. Şi nu erau nici aseară. 
Sau cu o noapte inainte. De ani de zile nu mai există oameni pe 
acest continent. Nu există decât juuuungle pline de animale 
straaanii - animale nenaturale. Animale care nu ar fi trebuit să 
apară. 

Nu ca mine, desigur! Eu sunt punctul culminant al evoluției, 
concluzionă vesel Quetzie. Am menționat vreodată cât de 
adaptabili suntem? Şi când mă gândesc că strămoşii mei au fost 


la un pas de extinctie! 

— Ani de zile? 

Tigre simţi din nou acea senzaţie îngrozitoare, ca o zbatere în 
piept. Respiraţia-i căpătă un ritm haotic, iar pulsul începu să-i 
crească alert. În acelaşi timp, nori negri se adunau pe cer, iar 
deasupra crestelor îndepărtate începu să fulgere. Quetzie îşi roti 
ochii către cer îngrijorată. 

— Te înşeli. Sigur te înşeli! Doar ieri eram la şcoală! Tunetele 
îi bubuiau deasupra capului şi încercă din nou să se ridice, dar 
picioarele îi erau încă slăbite. Nu e real! Nu are cum să fie real! 
Nu se întâmplă cu adevărat! 

Gata, încetează cu asta imediat, se răsti Quetzie. Ţopăi de-a 
lungul plajei până la Tigre, pe care îl dărâmă cu o lovitură de 
aripă, ţintuindu-l în nisip. Respiră! Chiar acum! Respiră adânc! 
Nu ai voie sub nicio formă să strici această minunată zi! 

— Ua... hei! Opreşte-te! Dă-mi drumul! 

Respiră! 

— Nu ajută la nimic! strigă Tigre. 

Începu să plouă. Voia să fugă, simţea că trebuie să fugă. Dacă 
nu, ceva teribil avea să se petreacă. 

— Dă-mi drumul! Când furtuna se va înrăutăţi, o voi lua razna 
pur şi simplu, îţi jur, nu mă pot controla! Mă determină să fac 
anumite lucruri, nu pot... 

Nuuuu, cloncăni Quetzie. G/umeşti? Nu furtuna îti face asta. 
Tu provoci furtuna, tigrişorule. Chiar nu ai observat că atunci 
când te superi sau te emoţionezi începe să plouă? Coincidenţă? 
Nu, nu. Face parte din atitudinea ta înțepată. Mi-am dat seama 
de asta imediat. 

Aşa că, dacă poţi chema furtuna, la fel de bine o poți şi trimite 
înapoi de unde a venit. Calmează-te şi respiră. Imi vreau seninul 
cerului înapoi. Şi, pe lângă asta, cât de departe crezi că ai 
ajunge cu aceste picioare? Acum taci din gură şi încearcă să te 
gândeşti la ceva vesel. Pasărea îl acoperi complet cu aripile ei şi 
se întinse lângă el, pe plajă, scoțând un zumzet liniştitor. 

Tigre abia putea gândi, atât de multe lucruri i se învălmăşeau 
în minte. Rămase nemişcat la adăpostul aripilor lui Quetzie, 
încercând să-şi domolească pulsul. Gânduri vesele? Cum ar fi 
acela că părinţii lui au dispărut? Că e singur pe un continent plin 
de monştri? Că singurul lui prieten e un quetzal gigantic şi cam 
nebun, care e limpede că nu are noţiunea timpului? 


Sau ce să mai zică de faptul că e/ cauza furtunile, şi nu 
invers? Nu furtunile // făceau să se comporte aşa! El era cel 
răspunzător de ceea ce făcea! Asta însemna că bătrânul - se 
putea să fi fost vina lui până la urmă... Asta nu-l calma deloc. 
Afară turna cu găleata. 

Se concentră pe felul cum lumina se strecura firav printre 
penele de pe aripa lui Quetzie, revărsând reflexe azurii şi de 
smarald peste el. Se concentră asupra zgomotului făcut de 
picăturile de ploaie. Îi aminteau de excursiile cu cortul pe care le 
făcea cu doctorul Harris şi cu Vicky, pe când era doar un copil, 
înainte ca toate astea să înceapă. Lacrimi începură să i se 
rostogolească pe obraji şi, din moment ce nu-l putea vedea 
nimeni, nu mai era nicio Vicky ce ar fi putut râde de el, le lăsă 
să curgă până când, într-un târziu, adormi în nisipul îmbibat cu 
lacrimi. 


Los Angeles, California 


Gus se aşeză pe marginea patului şi, încruntându-se 
nedumerit, ridică scrisoarea, scuturând-o de praf. În timp ce o 
deschidea, Venus se urcă în pat şi îngenunche lângă el, privind 
pe după umărul lui. Era atât de aproape, încât îi putea simţi 
unduirile părului când respira şi se întreba cum putea oare 
cineva să străbată pe jos jumătate din Los Angeles şi să-şi 
păstreze mirosul proaspăt de flori de liliac. 

Scrisul era al lui Andrew. 

„Dragă Gus” era tăiat, iar dedesubt scria „Hei, Gus, omule”, 
dar şi asta fusese tăiat. Apoi începea imediat scrisoarea: 


Bun. Mă simt cam stupid scriind asta. Nu sunt sigur de ce mă 
mai străduiesc. Ştiu ce au să zică oamenii. Mă rog, au spus-o 
deja ori de câte ori au văzut că ţi-am păstrat camera exact aşa 
cum ai lăsat-o. În regulă, sigur că e stupid. Mă tot gândesc însă 
că poate te vei întoarce. Nu-i aşa că e o nebunie? Pur şi simplu 
nu pot să cred că ai murit. Vreau să spun, sunt sigur că s-a făcut 
o greşeală, fiindcă, Tu, Doamne, care Te ocupi de toate, nu-Ţi 
aminteşti că tocmai i-ai luat la Tine pe mama şi tata? Nu se 
poate să-l vrei acum şi pe Gus, nu acum, nu încă! E ilogic! 

Am un presentiment, ştii? Am un presentiment cum că într-o 
zi cheile se vor răsuci în broască, iar tu vei intra pe uşă. Ca şi 


cum te-ai fi ascuns undeva şi dintr-odată te-ai fi hotărât să te 
întorci. Aşa că am vrut măcar să te simţi ca acasă, să-ţi găseşti 
lucrurile, chiar dacă pe mine nu mă vei mai găsi. 

Aş vrea să pot rămâne să aştept, însă toti trebuie să părăsim 
Los Angelesul. A devenit mult prea periculos din cauza 
cutremurelor şi vânătorilor. Cel putin am putut păstra acest 
apartament fără a plăti vreo chirie. Nimănui nu-i mai pasă de 
proprietăţi acum în Los Angeles. De fapt cred că nicăieri. Aşa că 
am putut să-ţi las camera intactă, în caz că te vei întoarce. Te 
vei întoarce? Gus, omule, sper că da! 

Totul a fost groaznic de când ai dispărut. Ca şi cum întreaga 
lume ar fi luat-o razna. Şi totul se înrăutățeşte şi nimeni nu ştie 
de ce. Nu există niciun mod de a explica toate lucrurile rele care 
au avut loc. Simt că e ca şi cum am fi făcut ceva greşit, iar acum 
trebuie să plătim pentru asta. Adică... ei bine chiar asta simt. Ca 
şi cum aş fi dat-o în bară şi i-am dezamăgit pe mama şi pe tata 
pierzându-te pe tine, iar acum sunt pedepsit pentru asta, însă 
totul e la scară mondială. Ştiu, sună stupid. 

Lăsând astea la o parte, am vrut totuşi să-ţi las o scrisoare. 
Vreau să ştii că nu am plecat aşa, pur şi simplu. Am rămas cât 
am putut de mult, dar acum trebuie să plec. Ella a plecat de 
câteva luni. Ai fi plăcut-o. Dar nu a putut înțelege de ce mai stau 
să te aştept. Nu a mai rămas aproape nimeni în oraş. Aşa că nu 
ştiu de ce te-ai mai întoarce aici, oriunde ai fi, dar nu-mi pot 
imagina unde altundeva te-ai duce. Şi nu am uitat de 
înțelegerea noastră, mai ştii? Să lăsăm mereu un mesaj, oriunde 
am pleca. Să punem mereu lucrurile în ordine. Cum ar fi vrut 
mama şi tata. 

Aş fi vrut să nu te fi luat cu mine la teatrul ăla idiot. Câteodată 
îmi imaginez că nu ai fost acolo când a avut loc cutremurul. Am 
avut într-o vreme o fantezie cum că tu şi Venus v-ati fi 
îndrăgostit în culise şi ati fi fugit să vă căsătoriţi în Las Vegas 
sau Aruba. Celebritățile obişnuiesc să facă lucruri de genul ăsta, 
nu? Însă ştiu acum că, dacă ar fi fost adevărat, te-ai fi întors 
până acum sau cel puțin m-ai fi anunțat cumva. Să ştii că am 
făcut vâlvă mare în legătură cu monumentul comemorativ, ai fi 
fost mândru de mine. Adică, de ce să-i ridice doar ei o statuie, 
iar de tine să nu amintească nimeni? Dar nimeni nu ascultă de 
oamenii din culise. Ştii prea bine. 

În fine, cred că până la urmă camera asta va rămâne în 


amintirea ta. Şi aş vrea să ştii că mă gândesc la tine tot timpul, 
crede-mă. Mai mult decât se gândesc ceilalți la ea, pun pariu. 

Eu plec undeva în Kansas. Se spune că e mai sigur în mijlocul 
țării. Ştiu, cine şi-ar fi imaginat că noi am ajunge să locuim în 
Kansas? Însă acolo există o comunitate de oameni care încă nu 
şi-au pierdut minţile, şi câțiva colegi de serviciu mi-au spus că îi 
voi găsi şi pe ei acolo. Deci, dacă cumva vei citi aceste rânduri, 
să ştii că te voi aştepta acolo. Vreau doar să te revăd. Vreau 
doar să ştiu că eşti în viaţă. 

Te rog, fii în viață, Gus! 


Ultimele propoziţii erau mâzgălite şi aproape de nedescifrat. 
În josul paginii, era scrisă, cu o altă culoare, ca un post 
scriptum, o adresă din Kansas şi o hartă a străzilor desenată în 
grabă. 

Venus simţi că izbucneşte în lacrimi. Bietul băiat şi-a pierdut 
mai întâi părinţii, iar acum şi fratele. Ar fi dorit ca Andrew să fie 
acolo cu ei, să-l poată îmbrăţişa. „De parcă asta ar fi folosit la 
ceva.” 

Îşi dădu seama că terminase de citit scrisoarea înaintea lui 
Gus, pentru că acesta tresări puţin când ajunse la partea cu ei 
doi fugind la Las Vegas, deşi nu spuse nimic. Cel puţin acum 
Venus ştia că nu se înşelase în legătură cu numele lui. Gus. Se 
întreba cu cât timp în urmă muriseră părinţii lui; această 
scrisoare dădea impresia că totul avusese loc chiar ieri. Poate că 
aşa simţi mereu când e vorba de părinţii tăi. Tatăl ei era încă în 
viaţă, însă întrerupsese orice legătură cu ea de patru ani, iar ea 
îi simţea lipsa teribil. Se gândea dacă cumva mamei ei îi era dor 
de ea la fel de mult cât îi era lui Andrew de Gus. „Probabil că 
ducea doar dorul petrecerilor sau pungilor de cadouri primite de 
la emisiunile la care participa.” 

Gus aşeză scrisoarea în poală şi, o vreme, se holbă la ea. 
Venus nu era sigură ce să facă. Să încerce să-l consoleze? Nu 
era obişnuită ca toţi cei din jurul ei să aibă sentimente sau chiar 
emoţii reale, unele care chiar însemnau ceva şi nu erau menite 
pentru lumina reflectoarelor. 

Într-un târziu, băiatul îşi dădu jos ochelarii şi-şi şterse ochii cu 
dosul palmei, după care şi-i puse la loc. 

— Crezi că am murit? o întrebă fără să o privească. Credeam 
că mama şi tata vor fi aici, dar poate că aşa e de fapt. 


— Nu fi prostuţ, oamenii morţi nu primesc scrisori de la cei vii. 
Ascultă, totul va fi bine. Cel puţin ştii unde să îl cauţi pe Andrew. 

Gus încuviinţă, împăturind scrisoarea şi apoi despăturind-o 
din nou. 

— Hei, te superi dacă o să fac ceva care o să pară un pic cam 
ciudat? 

— Vai, dar aveam o zi aşa de normală, încercă ea să 
glumească. Ce? 

Gus se ridică de pe pat şi traversă camera până ajunse lângă 
dulap. 

— E un cântec de-al tău, pe care îl ascult ori de câte ori - ei 
bine, mă linişteşte. Gus ridică puţin din umeri, părând ruşinat. 
Dacă te vei simţi jenată, te rog să-mi spui! 

— Deloc, pune cântecul, spuse ea. 

El dădu drumul casetofonului, ridică telecomanda şi se 
întoarse pe pat. Venus îşi dădu seama că CD-ul ei era deja în 
casetofon şi se întrebă cât de des obişnuia să-l asculte? 

Gus derulă până la a cincea piesă, Așa se va sfârși lumea, şi 
închise ochii când începu melodia, astfel că nu observă privirea 
surprinsă a lui Venus. Aceasta era şi melodia ei preferată, însă 
nu mai întâlnise pe nimeni căruia să-i placă atât de mult ca şi ei. 
„Prea trist, o descrisese o revistă pentru adolescenţi. Parcă este 
despre divorţ sau aşa ceva.” Rolling Stone scrisese: „Din punct 
de vedere melodic e o piesă interesantă, însă e exagerat de 
nostalgică şi nu se potriveşte în niciun chip acestei cântărețe 
visătoare”. Nicio recenzie nu spusese nimic despre poemul 
semnat T.S. Eliot de unde şi luase titlul cântecului. Doug îi 
interzisese să îl mai cânte în concert, după o reprezentaţie în 
Boston, în urma căreia publicul devenise mult prea melancolic 
pentru a mai cumpăra vreun material promoţional vândut la 
concert. 

II privea pe Gus şi simţea cum redescoperă motivele pentru 
care adora muzica. Gus avea exact acea expresie a feţei pe care 
ea spera să o transmită atunci când compusese cântecul: era 
trist, dar în acelaşi împăcat cu gândul că totul se năruise. 

— Nu am mai spus asta nimănui, zise Gus exact când începu 
refrenul, însă acesta e cântecul pe care îl ascultam când am 
aflat vestea despre părinţii mei - despre accidentul de maşină. 

Deschise ochii şi întâlni privirea ei, iar Venus simţi cum un fior 
ciudat îi străbate trupul, ca atunci când te uiţi sub pat să-ţi 


găseşti o pereche de pantofi şi dai nas în nas cu ursuleţul tău de 
pluş preferat, pe care nu-l mai văzuseşi de ani de zile. 

— Vrei să ştii un secret? spuse ea dintr-un impuls. 

„Ce faci? urlă jumătatea ei raţională. Nu-i poţi spune asta! 
Ziarele! Revistele!” 

— Un secret? repetă Gus. 

— Venus nu e numele meu real. 

— Serios? 

Gus avea o privire încurcată. Aproape că îl vedea cum îşi 
aminteşte de toate interviurile cu mama ei în care aceasta 
spunea întruna cât de minunat i se păruse numele de Venus 
pentru fetiţa ei, încă de când era bebeluş, şi cum a ştiut 
dintotdeauna că Venus va fi o celebritate cu un asemenea 
nume. 

— Că tot veni vorba de un secret bine păstrat, zise ea. Nici 
măcar - şi se opri la timp, înainte să spună: fanii mei obsedati - 
nici măcar compania mea de management nu ştie. Cu excepţia 
lui Doug, desigur. El a venit cu idea de Venus. „Şi mă va omori 
pentru că am dezvăluit secretul, gândi ea, însă imediat îşi zise: 
Nu, nu mă va omori. Nu are cum. Probabil că a murit până 
acum, oricând ar fi acest acum.” 

— Dar toate... credeam că tatăl tău a spus... 

Venus râse uşor sarcastic. 

— Mama s-a oferit să-i cumpere tăcerea pentru a-mi păstra 
numele real secret. Asta s-a întâmplat cam la doi ani după 
divorţ, când mama şi Doug îmi clădeau „imaginea”. Tata s-a 
înfuriat aşa de tare, încât nu a mai vorbit cu niciuna din noi. 
Venus ridică din umeri, continuând să se joace cu unghiile. Am 
fost botezată după mama lui, deci cred că de aceea s-a supărat. 
Îl înţeleg. Şi eu urăsc numele Venus. 

„Prea multe informaţii. Vreun tabloid idiot ar plăti şi 1 milion 
de dolari pentru ele. Dar, totuşi - ce tabloide? Poate că sfârşitul 
lumii are şi avantajele sale.” 

— Şi, până la urmă, care e numele tău adevărat? 

— Diana. Gata, acum ştii. Acum poţi fi singura fiinţă din lume 
care mă va striga pe nume. 

„Poate chiar ultima persoană din lume, punct. Poate că de 
aceea i-am şi spus. Nu vreau să fiu Venus”, imaginara regină 
pop, pentru ultima persoană de pe planetă în afară de mine. 

— Diana, rosti el. Bine. Încântat de cunoştinţă, Diana! 


Nimeni nu îi mai spusese aşa de foarte multă vreme, aşa că 
simţea ca şi cum ultima piesă din puzzle îşi găsise locul. 

Îşi zâmbiră. 

— Ascultă, zise Diana, ştiu că poate sună nebunește, dar cred 
că am pierdut cumva o groază de timp. Poate că ai avut 
dreptate şi am leşinat în timpul cutremurului şi nu ne-am dat 
seama. Poate amândoi am suferit de amnezie şi am rătăcit aşa 
o vreme, după care ne-a revenit memoria şi nu ne-am dat 
seama că timpul a trecut. 

— Dar cât timp? zise Gus. Acea scrisoare vorbea despre... 
Cum a fost posibil să nu băgăm de seamă cum au trecut /unile 
sau poate anii? Unde am fost în tot acest timp? Ce am făcut? De 
ce nu ne-a observat nimeni, pe tine cel puţin? 

— Ei bine, nu ştiu, spuse ea. Dar sunt sigură că există o 
explicaţie rezonabilă. Sunt sigură de asta. 

— Călătoria în timp, spuse el. 

— Nu, am spus rezonabilă. Călătoria în timp nu e posibilă. Nu 
există aşa ceva. 

— De unde ştii? Doar pentru că nu ţi s-a întâmplat ţie? Dar 
stai, nu cumva tocmai ţi s-a întâmplat? 

Ea îşi trecu degetele prin păr, gândindu-se la spusele lui. 
Dacă nu e călătorie în timp, atunci ce ar putea fi? Şi, dacă a fost 
într-adevăr călătorie în timp, atunci acesta era viitorul? Oare aşa 
ceva fusese pregătit pentru umanitate? Un Los Angeles în ruină 
şi abandonat? 

— Întrebarea e cât de mult am mers în viitor, continuă el, ca 
şi cum vorbeau despre un subiect la ordinea zilei. 

— Pot să-ţi folosesc puţin telefonul? întrebă ea. 

— Desigur, fără îndoială. 

Descurcă firul telefonului de pe noptieră şi puse aparatul pe 
plapumă, între ei. 

— Ei, ca să vezi, zise ea ridicând receptorul, are ton. 

Îşi dădu seama că nici el nu se aştepta să aibă ton. Ea formă 
un număr şi aşteptă. 

— Pe cine suni? întrebă el. _ 

— Pe impresarul meu. Of, zise ea, încruntându-se. Imi spune 
că telefonul lui nu e conectat la reţea. 

Ascultă în receptor pentru o secundă, pe chipul ei 
nedumerirea luând locul nemulțumirii. Apoi închise, având o 
privire îngrijorată. 


— Ce s-a întâmplat? 

— Era vocea aia enervantă de computer care te anunţă când 
un telefon nu e conectat la reţea. Numai că nu spunea: „Acest 
număr nu e disponibil momentan”, ci că întregul serviciu de 
telefonie a fost suspendat, iar compania se închide, aşa că să nu 
mai încercăm să sunăm şi la alte numere pentru că au oprit 
funcţionarea definitiv. Ah, şi ne mulţumesc pentru că folosim 
serviciile Sprint PCS. 

— O să încerc să-l sun pe Andrew. El foloseşte compania 
AT&T. 

— Da, în regulă. Încearcă. 

Gus formă numărul, plin de speranţă. Sună o dată şi răspunse 
tot o voce de computer - cam acelaşi mesaj pe care îl auzise şi 
Diana. Închise, scuturând din cap. 

— Nicio şansă. 

— Hmm. 

Diana căzu pe gânduri. 

— Ce zici de mama ta? întrebă el. Adică, e un pic ciudat că ti- 
ai sunat mai întâi impresarul. 

Spera să nu fi sunat chiar atât de rău pe cât crezuse. 

— Asta-i viaţa unei vedete, spuse ea uşor zeflemitor. De fapt 
încercam să-mi amintesc numărul de telefon al unchiului meu. 
Trebuia ca mama să fie la el, în Tennessee. Adică, vreau să spun 
că, ultima oară când... de fiecare dată când... în fine. Sau aş 
putea să încerc la fosta noastră casă în Oregon, dar nu am mai 
fost acolo de foarte mult timp, aşa că am închiriat-o - oricum, 
cred că cei care stau acum acolo ar putea să-mi spună unde 
este. Ridică din umeri a nehotărâre şi începu să formeze 
numerele ca şi cum ar fi aşteptat să-şi amintească ordinea 
corectă a cifrelor. Văd acum de ce băieţii îşi cară toate 
mărunţişurile în buzunare, în loc să aibă vreo poşetă sau ceva. 
Urăsc să nu am agenda la mine. 

— Agendă? Credeam că celebrităţile au asistenţi personali 
pentru lucruri de genul ăsta, o tachină Gus. 

Ea îşi dădu ochii peste cap. 

— Ei bine, nu. Agenda e asistenta mea personală. Acum, sper 
că nu te aştepţi să-mi amintesc şi numele ei, nu? Gus părea 
îngrozit, iar ea începu să râdă. Glumesc, Gus. Nu sunt de fapt 
genul de fată căreia să-i placă să aibă o asistentă personală. 

— Da, aşa e, zise el. Um, nu vrei să încerci să suni la 


Informaţii? Poate îţi pot da ei numărul de telefon al unchiului tău 
din Tennessee. 

— Sigur, se lumină ea. E o idee excelentă. Poate nimerim 
chiar şi un operator telefonic să ne spună în ce dată suntem. 

Diana activă difuzorul de la telefon şi formă numărul pentru 
Informaţii. În timp ce telefonul suna, Diana se duse lângă 
oglinda de lângă patul lui Gus, strâmbând din nas când îşi văzu 
reflecţia. Nici că putea să aleagă o costumaţie mai urâtă, mai 
idioată şi mai incomodă pentru sfârşitul lumii. Oricum, se simţea 
mai bine. Telefoanele încă mai funcționau. Telefoanele îşi 
păstraseră tenta de normalitate, erau reale. Poate că până la 
urma nu era vorba despre sfârşitul lumii. Işi dădu părul pe 
spate, după care îl lăsă să revină cum era. Degeaba. 

În colţul oglinzii se afla o fotografie în care era Gus, fratele lui 
şi doi adulţi zâmbind. Gus arăta de vreo treisprezece ani. Diana 
studie fotografia cu coada ochiului, gândindu-se că părinţii lui 
trebui să fi murit atunci în ultimii patru ani. Păreau toţi atât de 
fericiţi în acea fotografie! Ea nici măcar nu-i văzuse vreodată pe 
părinţii ei să stea atât de aproape unul de celălalt. 

Telefonul încetă să mai sune. Era tăcere. Încruntându-se, Gus 
se întinse să ridice receptorul, dar până să apuce, o voce de 
computer se răsti dintr-odată: 

CINE EŞTI CE FACI. 

Gus îngheţă. Diana se întoarse către telefon şi rămase cu 
privirea pironită. 

CINE EŞTI CE FACI NU Al VOIE SĂ FACI ASTA. 

Diana se uită surprinsă la Gus. Ar trebui să răspundă? Ceva 
nu era în regulă. Vocea nu părea prietenoasă. 

CINE EŞTI CE FACI NU Al VOIE SA FACI ASTA. COMUNICAREA 
NEAUTORIZATĂ TREBUIE ELIMINATA. ACTIVITATEA 
NEAUTORIZATĂ TREBUIE  INVESTIGATĂ ŞI PEDEPSITĂ. 
NEAUTORIZATĂ... 

Diana sări în faţă, ridică receptorul, după care îl trânti la loc. 
Gus se holba la ea. 

— Nu ar fi trebuit... poate că ar fi trebuit să spunem ceva? 
Adică, poate e vreo nouă găselniţă a celor de la Informaţii. Ea 
râse nervos, iar el clătină din cap. Sau, vreau să spun că poate 
dacă am fi explicat că de fapt căutăm pe cineva sau că nu ştim 
ce s-a întâmplat... continuă Gus. 

— Nu cred, Gus. Orice ar fi fost aia, nu cred că ne-ar fi ajutat. 


Şi cred că trebuie să plecăm de aici. Cât mai repede. 

— Repede? Acum? Chiar acum? Voia să-l caute pe Andrew, 
dar în acelaşi timp nu prea îi dădea ghes inima să-şi lase 
camera, singurul lucru care nu-i era străin din toată treaba asta. 

— Cu siguranţă. Nu înţelegi? Oricine sau orice ar fi fost la 
telefon va depista locul de unde a fost făcut apelul. Trebuie să 
plecăm de aici până să vină după noi. 


Alexandria, Egipt 


Amon stătea la marginea mării cu braţele depărtate. Totul era 
nou şi curat. Totul era proaspăt. Işi dădu capul pe spate, 
înălţându-şi faţa către soare. 

Era adevărat deci. Toată lumea dispăruse. Un mod destul de 
drastic de a-şi atinge țelul, dar poate că în timp va remedia 
situaţia. 

O lume lipsită de oameni nu-i folosea la nimic până la urmă. 
Însă, pentru acum, se putea bucura de liniştea ce domnea peste 
tot. 

Inspiră, lăsând aerul să-i străbată trupul. Pielea îi pulsa de 
energie. Îşi întinse mâinile, înşfăcând aerul, invocând vânturile. 
Acestea îl înconjurară, ridicându-l de la pământ. 

Avea timp să facă un tur. Lucrurile încă se aranjau; nu avea 
de ce să se grăbească. Partenerii lui au simţit că totuşi ceva nu 
funcţionase cum trebuie, însă, orice ar fi fost, nu avea cum să-l 
afecteze. Lasă-i pe e/ să-şi facă griji. Avea să înceapă treaba 
pentru care fusese ales de îndată ce jucătorii se vor fi adunat, 
iar atunci va şti că e de neoprit. 

Se înălţă în aer printr-un salt. Mai întâi Europa... acei vânători 
din cristal păreau prea interesanţi pentru a-i rata. 


New York 


Se aflau încă acolo. 

Kali trase cu ochiul după colţ. Nu păreau să plece prea 
curând. 

Semne de viaţă: grozav. Chestii ca nişte demoni mari, ţepoşi 
şi de cristal: nu chiar atât de grozav. 

Aceste creaturi arătau diferit faţă de pasărea imensă de 
cristal pe care o văzuse în urmă cu două ore, însă păreau 


oarecum înrudite. Şi acestea erau din sticlă, însă nu aveau aripi 
şi semănau mai mult cu nişte insecte de mărimea unui om - 
asemănătoare cu călugăriţa, însă cu nişte dinţi foarte mari şi 
ascuţiţi. 

Şi se aflau chiar între ea şi Podul Williamsburg. 

De fapt, erau chiar pe pod, scrutând orizontul, ca nişte 
paznici. Nişte paznici mari, ţepoşi şi de cristal. 

Îşi lipi mâna teafără de frunte. Avea nevoie de medicamente 
sau de îngrijire. Durerea o ameţea. 

Ei bine, nu putea să aştepte acolo toată ziua. Ceasul ei arăta 
că era aproape ora 8 dimineaţa, deşi soarele era mai sus pe cer 
decât în mod normal, reflectându-şi razele în acele personaje 
negative. 

Poate totuşi nu erau personaje negative. După două ore de 
mers, mâna îi pulsa de durere şi era gata să înfrunte orice 
numai să ajungă acasă. 

Verificase toate staţiile de metrou de pe drum; toate aveau 
porţile închise, iar apa urca lin scările, venind de sub nivelul 
străzii, ca o maree. Incercase să sune de la trei telefoane 
publice, până când ultimul îi mâncă banii, astfel că decise să-şi 
păstreze monedele rămase şi să se gândească numai la cum va 
face să se întoarcă pe jos în Brooklyn. Şi, pe deasupra, nu mai 
întâlnise nicio altă fiinţă omenească. 

Poate ar merita să încerce să vorbească cu creaturile. Mama 
ei pesemne că intrase deja în panică până acum (cu siguranţă 
Brooklyn-ul nu fusese afectat... cu siguranţă familia ei era 
teafără). Kali spera că mama ei ştie că ea încearcă să se 
întoarcă acasă... şi că nu i-a abandonat. Kali nu mai fugise de 
acasă de când murise Bill şi nu mai plănuia să fugă, însă 
câteodată o mai surprindea pe mama ei privind-o cu teamă, ca 
şi cum s-ar fi aşteptat ca ea să se evapore într-un nor de fum 
dintr-o clipă într-alta. Insă ea nu era aşa. Recunoştea diferenţa 
dintre a uri o responsabilitate şi a o ignora. 

Se uită din nou pe furiş la monştri. Putea oare să fie mai rău 
dacă îi înfrunta? Ce i-ar putea face? In cel mai bun caz: ei erau 
doar în imaginaţia ei, astfel că va putea trece printre ei ca să 
meargă acasă. In cel mai rău caz: probabil ceva ce nici măcar 
nu şi-ar putea imagina. 

Oftă, îşi ridică rucsacul şi-şi ajustă una dintre barete şi porni 
înainte. Dacă tipii ăştia erau băştinaşi din New York, atunci o vor 


ignora. 

OPREŞTE-TE. 

Nici vorbă! Kali încetini, dar continuă să înainteze. Cei patru 
se alăturară, blocând drumul. 

OPREŞTE-TE. 

Vocea electronică părea să vină de la toţi patru deodată. 

— Scuzaţi-mă. Trebuie să trec acest pod. 

Se apropie cât îndrăzni de mult şi se opri. Cei patru o priveau 
impasibil, cu nişte ochi purpurii strălucitori. 

OPREŞTE-TE. 

— Dar m-am oprit. Însă trebuie să trec acest pod sau voi 
trebuie să-mi daţi un motiv foarte bun pentru care să nu o fac. 

OPREŞTE-TE. 

Kali ţinti mica deschizătură între două creaturi din partea 
stângă a grupului şi porni înainte, luându-şi privirea ostilă şi 
nervoasă de „nu vorbi cu mine că altfel îţi smulg nasul” pe care 
şi-o lua de obicei când mergea pe stradă. 

OPREŞTE-TE. Deodată unul dintre ei se mişcă. Cel de la capăt 
o împinse puternic cu braţul. Kali zbură câţiva metri prin aer şi 
se izbi de pământ, simțind o durere sfâşietoare în braţul rănit. 
După care înjură şi blestemă de mama focului. 

— Hei! ţipă ea. Cine te crezi? În subordinea cui eşti? Ce-aţi 
făcut cu toată lumea? Cer să vorbesc cu... ăăă... conducătorul 
vostru, rosti ea nervoasă printre dinţi, ridicându-se cu greu de 
jos. Acum simţea durere şi în alte părţi ale corpului. Vă ordon 
să-mi spuneţi ce se întâmplă! 

Creaturile continuau să se holbeze nemişcate la ea. 

Prea bine. Le întoarse spatele şi plecă în trombă. Mai erau şi 
alte poduri. Plus că mai existau şi tunele, şi bărci, şi multe alte 
opţiuni. Va părăsi această insulă chiar cu preţul vieţii. 

„Şi oricum ai şi metodele tale speciale, gândi ea. Aş vrea să le 
văd feţele când vor fi spulberaţi în mii de cioburi.” De-ar exista 
măcar posibilitatea ca ea să fi provocat... ei bine nu voia să rişte 
să se joace cu „puterea” ei nedorită, nu acum. 

Vest! auzi din nou cum îi rosteşte o voce în minte, cum auzise 
de altfel cam toată ziua. Continuă să o ignore. Acum mai mult 
ca niciodată era hotărâtă să meargă oriunde altundeva, dar nu 
în vest. Dacă își pierdea minţile, cel puţin nu voia să se lase 
controlată de acele voci. 

Pentru moment, putea rezolva cel puţin un lucru. Stomacul ei 


chiorăia de foame încă de când se trezise. Dacă va mânca, se 
va simţi mai bine. O luă pe o stradă ce ieşea din câmpul vizual 
al acelor chestii de cristal, care nu dădură niciun semn că ar 
intenţiona s-o urmărească. Pe colţ dădu peste un mic magazin 
ce avea uşa deschisă şi grilajul ridicat, ca şi cum ar fi fost o zi 
oarecare de lucru. Nu înţelegea cum era posibil. Faptul că nu 
erau maşini şi nici cadavre sugera că, oricum ar fi dispărut, 
oamenii avuseseră totuşi timp să-şi lase lucrurile în ordine. Însă 
toate magazinele rămăseseră deschise, fără să aibă grilajele 
coborâte, cum se aştepta. Putea foarte uşor intra în orice clădire 
din Manhattan. 

__ Când păşi peste prag, un clopoțel începu să sune şi ea tresări. 
In magazin toate luminile erau stinse, însă frigiderele încă 
mergeau, strălucind în întuneric ca nişte tuburi mari de neon. 
Locul era prăfuit şi îţi dădea fiori, iar în încăpere plutea un miros 
de putregai şi aer stătut. 

Simţea că face ceva greşit, cum ar fi să încalce o proprietate. 
Ei bine, cam asta făcea. Dar Kali ar fi dat orice ca un om să urle 
la ea acum şi s-o certe pentru asta. 

Păşi înăuntru, trecând pe lângă rafturile cu bomboane, 
teancuri de ziare vechi şi pungi strălucitoare de chips-uri. De 
unde să înceapă? Păi, era cam vremea micului dejun. Poate 
nişte lapte? Privi dubios cutiile de lapte din frigider. Arătau 
destul de prăfuite şi învechite. Oricum era ceva în neregulă cu 
laptele din New York. Nu-i plăcea faptul că acestea aveau o dată 
de expirare „pentru New York” care era cu trei zile mai devreme 
decât în mod normal. 

Poate că ar trebui să încerce ceva neperisabil. Ceva în 
conservă. 

Scrută raioanele oftând. Erau atâtea conserve în magazinele 
din Manhattan pentru a ajunge cinci mii de vieţi unei singure 
persoane, dacă va fi atât de mult singură. Însă o fată chiar s-ar 
plictisi de atâtea porţii de supă. 

Insă va avea grijă să nu se întâmple asta. Cel târziu până 
mâine-dimineaţă va părăsi insula şi-şi va găsi mama şi surorile. 
Alese de pe raft o conservă de fasole neagră şi o punguţă de 
orez, agitându-le puternic într-o mână. Acum nu mai trebuia 
decât să găsească un mod de a fierbe orezul... ah şi trebuia să 
găsească şi un loc confortabil unde să doarmă. Corpul încă o 
mai durea după noaptea petrecută pe pavaj. Plus că nu ştia de 


ce chestiile alea de cristal o lăsaseră în pace mai devreme, însă 
nu voia să rişte să doarmă iar afară cât timp ele mişunau 
noaptea pe acolo. 

Bun. Se împăcă cu gândul că trebuia să între pe ascuns într- 
un apartament străin. Doar ca să folosească aragazul şi să 
doarmă. Până la urmă nu era ea vinovată de dispariţia 
oamenilor (nu?), aşa că nu o putea învinui nimeni pentru ceea 
ce făcea, fiindcă trebuia totuşi să mănânce şi să doarmă. Doar 
dacă ar cunoaşte pe cineva în Manhattan - i-ar fi mai uşor dacă 
ar intra într-un apartament pe care l-ar cunoaşte - însă fusese 
foarte atentă să nu-şi facă prieteni la şcoală sau în locurile unde 
lucrase. Prietenii ar fi putut pune întrebări sau observa vreun 
comportament bizar şi văzuse cum prietenii îţi pot face mai 
mulţi nervi decât restul persoanelor, şi nu voia să rişte asta. Mai 
ales că prietenii te pot şi turna la poliţie, lucru pe care nu te-ai 
teme că ţi l-ar face şi familia. 

Va trebui, deci, să între într-un apartament străin. 

_ Deasupra magazinului se afla un complex de apartamente. 
Indesă conserva, orezul şi o cutie de băutură energizantă 
Gatorade, plus încă vreo câteva sticle de apă în rucsac, şi luă 
din spatele tejghelei un flacon de Advil. O uşă din spatele 
magazinului care ducea direct în holul complexului era deschisă 
larg. 

Se furişă pe scări. Razele soarelui se iveau de sub uşi şi 
străbăteau şi lucarna ce se afla câteva etaje mai sus de Kali, 
luminând particulele de praf ce se ridicau în jurul ei pe măsură 
ce înainta pe scări. Strănută şi îngheţă pe loc, amintindu-şi apoi 
că nu are de ce să păstreze liniştea. Cu toate astea, continuă să 
urce scările fără să facă zgomot, ca şi cum ar fi fost un 
invadator al vreunui templu sacru antic. 

Kali păşi de-a lungul coridorului şubred ce scârţâia sub 
picioarele ei, verificând fiecare uşă. Cele mai multe erau 
încuiate; Kali se gândi că un locuitor al New Yorkului ar sta într- 
adevăr să-şi încuie casa chiar dacă ar trebui să o părăsească de 
urgenţă. 

Insă la etajul patru, mânerul unei uşi se răsuci sub apăsarea 
mâinii ei, şi uşa se deschise. Pentru o clipă rămase fără suflare. 
Peste tot domnea o linişte deplină. Aruncă o privire furişă 
înăuntru: nicio mişcare sau vreun semn că alarma s-ar fi 
declanşat. 


Apartamentul era micuţ, desigur, cum erau de obicei 
apartamentele în New York, deşi era probabil mult mai scump 
decât cel cu patru camere pe care îl închinase familia ei în 
Brooklyn. Podelele din lemn erau lustruite fin. Cele câteva piese 
de mobilier masiv nu prea se potriveau: o canapea înflorată, 
fără o formă precisă, un raft alb de cărţi gol, o măsuţă de cafea 
neagră din lemn. 

Kali păşi înăuntru şi închise uşa în urma ei, clanţa răsunând 
metalic în toată acea linişte. În dreapta ei se afla bucătăria 
decorată într-o cromatică palidă, cu faianţă mată de culoare 
albă şi galbenă. Nu era chiar cea mai curată bucătărie pe care o 
văzuse vreodată, dar se va mulţumi şi cu asta. Arăta de parcă ar 
fi trecut ceva vreme de când fusese abandonată. 

Acel gând o făcu să se simtă ceva mai bine în legătură cu 
pătrunderea ei în acel apartament, deşi se întreba de ce a mai 
putut găsi câteva cratiţe, pahare, farfurii sau castroane în 
dulapuri. Încă un semn de întrebare într-o zi cu atâtea mistere şi 
niciun om care să o lămurească. Luă o cratiţă şi se duse să vadă 
ce era în frigider. Nici acesta nu era aşa de gol cum se 
aşteptase, deşi nu găsi nimic care să-i folosească în el - ci doar 
chestiile obişnuite, cum ar fi nişte muştar, nişte sos soia sau 
nişte cutii albe de mâncare chinezească. Judecând după 
grosimea stratului de praf din acel loc, îşi dădu seama că de 
fapt nu prea voia să ştie de când erau acele cutii în frigider şi 
nici ce era în ele. Oricum, asta însemna că nu era pur şi simplu 
un apartament gol: cineva trăise acolo şi îl părăsise. Insă 
pesemne că plecase cu mult înainte de noaptea trecută, aşa că 
nu putea să aibă vreo legătură cu ea... cu situaţia ciudată de 
acum, adică. 

În regulă, e timpul să înceapă să pregătească ceva de 
mâncare şi să nu se mai gândească. 

În mod miraculos, la robinet încă curgea apă. Se aştepta ca 
întreaga reţea de apă să fie închisă sau avariată, însă după 
câteva bolboroseli şi câţiva stropi tulburi de culoarea ruginii, la 
robinet începu să curgă apa normal. Şi cuptorul funcţiona încă, 
deşi trebui să scotocească după chibrituri într-un sertar şi să 
aprindă lumina. Umplu cratiţă cu apă şi o puse la fiert, 
chinuindu-se să se descurce folosindu-se doar de o mână, apoi 
plecă să verifice şi restul apartamentului. 

Nu găsi mare lucru: o baie destul de neîngrijită şi un dormitor 


care în mod fabulos şi minunat avea un pat. Nici urmă de 
cearceafuri, însă era o saltea şi asta îi era de ajuns pe moment. 

Cel mai mult se bucură când descoperi televizorul. Chiar dacă 
s-a întâmplat ceva în Manhattan, cel puţin aşa avea să afle. Găsi 
telecomanda pe noptieră şi sări peste saltea, deschizând 
televizorul. Uraaaa pentru secolul XXI şi obsesia lui pentru 
comunicare. 

Televizorul porni. Nimic. Schimbă canalul. Tot nimic. Oftând 
descurajată, verifică toate canalele. Nu era nimic pe niciun 
canal. Suspinând, închise televizorul şi se întoarse în bucătărie. 
Oricine ar fi locuit acolo înainte pesemne că şi-a luat şi 
computerul când a plecat. Păcat! Ar fi fost frumos să între pe 
site-ul Yahoo, la secţiunea de ştiri, de unde să citească titluri 
precum: ORAŞUL New York a fost evacuat fără probleme pentru 

TURNAREA UNEI SCENE DINTR-UN FILM; NU VĂ FACEŢI GRIJI, 
TOATĂ LUMEA VA REVENI MÂINE. Poate după ce va termina de 
mâncat se va duce să caute un computer funcţionabil. 

Amestecă în orezul ce fierbea pe foc cu una din cele două 
linguri pe care le putu găsi şi-i puse capacul. Avea nevoie de un 
plan. Cum să scape de aici, unde să se ducă, ce să facă mai 
întâi. 

Vest! spuse imperativ vocea. 

— Da, da, bolborosi ea. 

Mai întâi va mânca, apoi se va duce din nou afară să mai 
cerceteze şi alte poduri, poate chiar să „împrumute” şi nişte 
cearceafuri de la vreun magazin sau să vadă dacă poate 
dezlega misterul creaturilor de cristal. 

Se uită pe fereastră ca să vadă poziţia soarelui. Privirea i se 
opri pe stradă şi scăpă lingura din mână. 

Acolo văzu pe cineva. 

Era într-adevăr o persoană, o persoană reală. 

Omul se mişca încet, târându-şi picioarele de-a lungul 
clădirilor, uitându-se nerăbdător către cer din când în când. 
Avea părul ciufulit şi alb, iar pielea îi era foarte palidă, cum Kali 
nu mai văzuse până atunci. Se ghemui în umbra de vizavi de 
clădirea în care se afla Kali, holbându-se la alimentara în care 
intrase aceasta. Tulburată, aceasta se gândi la urmele pe care 
se poate să le fi lăsat în praf. Ar trebui oare să coboare şi să-i 
vorbească? Omul părea puţin ciudat, dar oricum era singurul om 
pe care îl văzuse pe toată ziua. Kali nu era chiar un fan al 


umanităţii, dar... 

Privirea omului insista asupra clădirii, studiind fiecare 
fereastră. Kali se feri să o vadă, ghemuindu-se din pur instinct. 
In aceeaşi clipă auzi zăngănitul ce vestea că pasărea mare de 
cristal se apropia. Oare omul ştia despre ea? Va fi în siguranţă? 

Kali înjură încet. Oricine ar fi acel om, s-ar putea să ştie ceva. 
Şi nu putea lăsa ca singurul om care mai era prin preajmă să 
păţească ceva. Sări în picioare şi țâşni afară din apartament. 

In timp ce cobora iute scările, sărind şi peste două trepte 
deodată, putea auzi cum afară vântul se intensifica. Intreaga 
clădire se cutremura. Sări şi peste ultimele trepte, aterizând cu 
o bubuitură puternică ce îi trimise ace în întreg braţul, şi 
deschise uşa. 

Creatura scoase un țipăt nepământesc. Kali se clătina în 
lumina orbitoare a soarelui, clipind. 

Omul nu mai era de găsit. 

Pterodactilul de cristal se rotea pe cer, deasupra ei, scrutând 
străzile cu ochii purpurii şi strălucitori. Kali îl privi aspru. 

— Ce eşti? strigă ea. Ce se întâmplă? Răspunde-mi! 

Pasărea o întâmpină cu aceeaşi privire rece ca şi călugărițele 
de cristal de mai devreme, apoi îşi luă zborul către orizont 
purtată de o rafală de vânt ce o răpuse pe Kali la pământ. 

Cel puţin acum ştia că nu mai era singură. Tot ce trebuia să 
facă era să-l găsească pe acel om pe care-l zărise înainte. 


O plajă în Chile 


„Aşa e mai bine.” 

Învăluit în lumină, Tigre se trezi. Privi chiorâş printre razele 
orbitoare ale soarelui, în timp ce Quetzie îşi ridică aripa şi ţâşni 
înapoi în apa care inundase plaja pe o porţiune destul de mare, 
iar acum părea să se retragă. După poziţia soarelui pe cer, se 
gândi că era aproape înainte de amiază. 

Vezi? Nu e parcă totul mai frumos când e insorit? 

Tigre se ridică, clipind către pasărea uriaşă. 

— Um, mormăi el. 

Deci, m-am gândit şi mi-au venit câteva idei geniale, cum se 
întâmplă de altfel cam întotdeauuuuna, despre locurile unde am 
putea merge, dar apoi m-am gândit că poate tu ai vrea să 
meeergi la aceste creaturi, la ceilalți oaaaaameni, şi s-ar putea 


să fie destul de departe, dar neoquatzalii nu spun niciodată nu! 
Aşa că vom călători cu atenție şi ne vom mai şi odihni din când 
în când şi... 

— Quetzie, zise Tigre pe un ton răguşit, dă-mi o secundă să 
mă dezmeticesc, te rog! 

Sigur, răspunse ea veselă. Urmă o clipă de tăcere, cât Tigre 
se frecă la ochi. Pasărea se scufundă şi apoi ţâşni din apă, 
împrăştiind, dintr-o scuturare a cozii, stropi mărunți şi sclipitori. 
Gata? Eşti gata de drum? 

— Ha. Da, sigur. Se ridică împleticindu-se, punându-şi foarte 
prudent picioarele la încercare. Erau într-o stare mai bună decât 
se aşteptase; putea chiar să stea drept în picioare fără să cadă. 
Nu voia totuşi să se gândească prea mult la mers. De fapt, nu 
prea voia să se gândească la nimic. Poate dacă pur şi simplu nu 
s-ar mai gândi la nimic, lucrurile s-ar aranja de la sine. 

Murea de sete. Oare cât timp se scursese de când o tulise de 
la şcoală? Nu avea cum să afle sigur - nu obişnuia să poarte 
ceas de când pierduse vreo două în fugile lui nebune. Nu 
mâncase şi nu băuse nimic de la prânzul întrerupt cu o zi 
înainte. 

— Quetzie, unde pot găsi nişte apă? o întrebă el. 

Apă din belşug! Apă peste tot! Cât vezi cu ochii! Priveşte 
această apă minunată! 

— Nu, adică vreau să spun, apă proaspătă. Apă de băut. 

Ei bine, nici că se putea să fii mai norocos! Intâmplarea face 
să călătoreşti cu cel mai istet, ingenios, deştept neoquatzal din 
lume. Quetzie se înfoie. Lâncezeam pe aici, gândindu-mă la câtă 
ploaie minunată ai adus. Şi apoi mi-am spus, ei bine, pun pariu 
că atunci când o să se trezească va dori o parte din toată 
această apă. 

— Mi-ai păstrat nişte apă de ploaie? zise Tigre. 

Ei bine, am încercat. A trebuit să mă descurc cu ce aveam la 
îndemână, ştii? Şi arătă cu o aripă către nisip. 

Trei mari cochilii era aranjate într-un semicerc şi puse pe 
spate, ca să strângă apa de ploaie. Recunoscător, Tigre se 
aplecă şi bău. 

Deeeeci? Călătoriiim? Distracţieeee? Locuri îndepărtateeee? 

— Bine, dar mai întâi vreau să-mi spui ceva, zise Tigre. Ai 
spus că undeva acolo sunt şi oameni, în nord. Ştii cumva exact 
unde? 


Departe, în nord! Unde inainte era rece. Unde domnesc uriaşi 
sclipitori şi marea şi-a luat tribut părți din oraş. Unde oamenii 
trebuie să stea ascunşi, neputând să plece de acolo, iar totul e 
întunecat şi strălucitor. 

Tigre se holbă la ea. Quetzie îl privi sfioasă. 
sufletul acestei lumi muribunde. Quetzie chicoti brusc şi stârni 
un val imens de apă către Tigre. Te-ai prins? Arta şi sufletul? 

— Foarte ingenios! zise Tigre, scuturându-şi capul ca să-şi 
scoată apa din urechi. 

Desigur că nu am avut până acum cui să împărtăşesc 
toaaaate acestea, adăugă ea nostalgică. Specia mea este atât 
de rară şi splendidă, încât e foarte dificil să găseşti vreun 
specimen. Aşa că trebuie să mă multumesc câteodată cu 
pterodelfinul hoinar. Nu se compară deloc cu mine - mult mai 
mic, nu aşa prietenos, nicicuuuuum aşa de deştept, are niscaiva 
probleme de atitudine. Vorbesc cu pterodelfini doar când mă 
plictisesc de-a binelea. Şi îl stropi dând din coadă. Ei acum, 
domnule, nu trebuia să plecăm undeva? 

— Bine, fie. Tigre zâmbi în ciuda situaţiei. Lăsând la o parte 
faptul că Quetzie putea să comunice telepatic, ea îi amintea lui 
Tigre de câinii pe care îi îngrijise la Clinica Harris pentru Animale 
şi la cât de încântați erau când îi ducea afară la plimbare. 

Bău şi ultimii stropi de apă din ultima cochilie şi se ridică 
nesigur pe două picioare. 

— Din descrierea ta, locul acela nu-mi aminteşte de nimic din 
ce am auzit până acum, dar dacă spui că poţi ajunge acolo, sunt 
de acord. 

„Trebuie să-i găsesc pe mama şi pe tata. Trebuie să aflu nişte 
răspunsuri.” 

Quetzie scutură voioasă din pene. S-a făcut! Hai, hopa sus! 

Tigre înaintă încet şi cercetă neoquatzalul. Hmmmm. Tigre 
era înalt, dar nu chiar atât de înalt. 

— Ummm... eşti puţin cam... mare - adică, nu ştiu sigur cum 
să... poate dacă ai fi un pic mai în larg în apă. 

Siguuuuuur, zise Quetzie, ţopăind înapoi în ocean. 

Tigre înotă pe lângă ea până ajunseră la aproape cinci metri 
de mal. Aici a putut să se urce pe spatele ei, deşi penele ei erau 
netede şi alunecoase, trebuind să-şi proptească genunchii în 
omoplaţii ei ca să nu alunece. La ceafă avea o creastă de pene 


tepene unde puful de culoare verde intens de pe cap se întâlnea 
cu penele de un turcoaz pal de pe spate. Îşi îngropă mâinile în 
penele crestei, ţinându-se cât putu de bine. 

Aripile lui Quetzie se desfăcură complet şi începură să bată în 
aer, ca ale unei adevărate păsări de apă ce decolează. Tigre 
închise ochii şi se lipi şi mai tare de ea. „Ce fac? gândi el. De ce 
las un animal ciudat să mă ducă în locuri total necunoscute?” Ca 
să spunem drept, era mai uşor aşa decât să se gândească el la 
un plan. 

În orice caz, era prea târziu să se mai răzgândească. 

Quetzie îşi luă maiestuos zborul de pe apă, avântându-se în 
înaltul cerului. 

„Spre nord, ei? gândi Tigre. Ei bine, nordule, păzea că vin. 
Cred că sunt la mâna destinului acum.” 


Los Angeles, California 


„O avea ceva dacă iau şi CD-urile ei cu mine? Va observa? Se 
va supăra?” Gus le pipăi neliniştit, după care îndesă trei dintre 
favoritele lui în micul sac de mână pe care îl scosese din fundul 
dulapului. Işi împachetase deja fotografiile cu mama şi tata şi 
mica gorilă de pluş pe care i-o aduseseră din călătoria lor în 
Africa; nu-i păsa dacă Diana ar fi crezut că tot ce face e stupid, 
deşi bănuia că nu va crede asta. 

Era atât de obosit! Pesemne că era în jur de trei dimineaţa şi 
se trezise foarte devreme în acea zi (azi? acum câţi ani?) ca să 
ajute la montarea reflectoarelor. Nu „funcţiona” niciodată la 
parametri maximi dacă nu dormea cel puţin zece ore. Plus că i 
se făcuse şi foarte foame - pizza pe care o comandaseră în 
culise ar fi fost urmată în mod normal de un castron uriaş cu 
îngheţată când ar fi ajuns acasă, poate şi cu nişte morcovi tăiaţi 
ca beţigaşele, dacă şi-ar fi băgat coada şi Andrew. 

Işi împachetă nişte tricouri, perechea de rezervă de ochelari şi 
încă nişte haine. Cum era vremea în Kansas? Să ia oare haine 
mai groase sau... of. Trebuia să nu se mai gândească atât. Nu 
era timp de şovăit. Diana ar fi furioasă dacă el nu şi-ar termina 
de făcut bagajul înainte ca ea să se înapoieze. 

Uşa de la intrare fu izbită de perete, iar el sări în sus trei 
metri. 


— N-am avut noroc, zise Diana, dând buzna în cameră. Au 
mai rămas câteva maşini în parcare, însă sunt numai rable - 
cauciucuri dezumflate, baterii descărcate, rugină peste tot. Ştii 
vreun service auto prin zonă? 

— Cred că da, spuse din instinct Gus, întorcându-se către 
computer să caute pe internet până să-şi dea seama că nu mai 
avea la ce computer să se uite. 

Oare cum se descurca lumea fără internet? 

— Păi, hai să mergem să-l găsim, spuse ea, ridicându-i 
rucsacul şi punându-l în spate, făcând ca uneltele din el să 
zornăie. 

— Mă simt dator să te avertizez că nu ştiu nimic despre 
maşini, zise el. 

— Ei bine, atunci ai noroc că te-ai pricopsit cu mine, zise ea, 
în timp ce el o aproba în gând. Tatăl meu e mecanic auto, aşa 
că am învăţat câte ceva despre maşini uitându-mă la el - ştii tu, 
până să ne părăsească. Nu sunt chiar un as în materie, dar sper 
să îi dau de capăt problemei până la urmă. 

— Sunt impresionat. 

Îndesă câteva perechi de şosete în traistă şi închise 
fermoarul. „Am impresia că uit ceva!” 

— N-ai nevoie decât de o periuţă de dinţi, ei? întrebă ea. 
Glumesc, adăugă ea repede în timp ce el se îndrepta către baie. 
Chiar dacă Andrew ţi-ar fi lăsat periuţa de dinţi aici, gândeşte-te 
puţin cam în ce stare ar fi acum - ah, scârbos! O să facem rost 
de una pe drum. 

— Cred că da. 

Se opri, părând indecis, întrebându-se ce mai uitase să ia. 

— Crede-mă, în momentul în care vedem un mall, o să mă 
schimb de hainele astea oribile de pe mine. Dacă aş mai putea 
să împrumut nişte cămăşi de la tine până atunci, ar fi grozav. 
Hiiii, un sac de dormit - o idee bună, zise ea, ridicându-l. 

— Nu poţi să ştii niciodată, spuse el, simțindu-se stânjenit. 
Diana, ai vreo idee încotro mergem? Sau de ce sau de cine 
fugim? 

Dintr-odată toată luminile din apartament se stinseră. Diana 
şi Gus se treziră într-o beznă ca smoala. Pentru o clipă Gus simţi 
că se sufocă. 

— Sunt aici, şopti Diana, iar Gus aproape că izbucni în râs 
fiindcă totul semăna cu o scenă dintr-un film de groază. Simţi 


cum un fior de panică aproape isterică îşi croi drum din stomac 
către gât, însoţit de o furie năvalnică. Dacă ar încerca cineva 
sau ceva să-i facă vreun rău Dianei, l-ar sfâşia în bucăţi cu 
propriile... 

O mână îi atinse umărul, apucându-l puternic de mânecă, iar 
Gus fu cât pe-aci să înceapă să lovească cu pumnii, când simţi 
mirosul de liliac şi înţelese că era de fapt Diana. 

— Există cumva vreo ieşire de incendiu? îi şopti ea. 

— De pe fereastra din camera lui Andrew, îi şopti el înapoi. 

— Bine, ia-ţi bagajul şi arată-mi drumul. 

Diana îşi cobori mâna de-a lungul braţului lui Gus împletindu- 
şi degetele cu mâna lui. Gus trase adânc aer în piept, iar furia i 
se domoli, ca un clopoțel pe care el îl opri din sunat. 

Bâjbâi cu mâna liberă după bagaj, pe care şi-l aruncă pe 
umăr. Nici nu se îndreptară bine către uşă că de jos se şi auzi un 
bubuit puternic. Diana îl strânse de mână şi îngheţară amândoi. 

Trop trop trop trop trop. 

Pocnet. 

— Zgomot de paşi, şopti ea. Mai mulţi. 

— Dărâmă uşile de la apartamente. 

— Şi nici măcar nu încearcă să nu facă zgomot, rosti cu vocea 
tremurând de spaimă. Parcă ar şti că nu avem scăpare. 

— Hai, spuse el, trăgând-o după el în hol şi traversând camera 
lui Andrew. Cei care-i căutau aveau câte cinci apartamente pe 
etaj şi două etaje de acoperit, aşa că s-ar putea să aibă suficient 
timp să iasă din casă până ca ei să spargă uşa. 

Diana se repezi la fereastră, în timp ce Gus închise uşa în 
urma lor. 

— Hai, şopti ea, lăsând să cadă sacul de dormit şi împingând 
cu forţă tocul vechi de lemn al ferestrei. Deschide-te, tâmpenie 
ce eşti! 

Auziră un nou pocnet, de data asta mai aproape decât cel de 
dinainte, iar Gus intui că intruşii se aflau deja la etajul al doilea. 
Gus se duse lângă Diana şi începu şi el să împingă în tocul 
ferestrei. 

Fereastra se deschise cu un scârţâit înfiorător. 

Zgomotele de jos încetară. „Ne-au auzit”, îi trecu lui Gus prin 
minte până ca paşii să se audă din nou, de data aceasta 
îndreptându-se clar către ei. Diana ieşi pe fereastră, târând 
după ea sacul de dormit. Coborâse deja jumătate din treptele 


şubrede până ce Gus ieşi şi el pe fereastră, iar când acesta o 
ajunse din urmă, ea se lupta deja de ceva vreme cu scara de 
fier ce ar fi trebuit să gliseze până în stradă. 

— E înţepenită, zise ea gâfâind. Va trebui să sărim, Gus! 
STAŢI PE LOC. Ă 

Diana se uită în sus şi scoase un țipăt. In lumina lunii, de pe 
fereastra lui Andrew, puteau zări două capete ce îi fixau cu 
privirea. Erau de formă triunghiulară, netede, ca şi capetele de 
şerpi, şi din sticlă, astfel că Diana putea vedea prin ele zidul. 
Ambele aveau ochi strălucitori purpurii. 

STAŢI PE LOC, VĂ TERMIN. Părea că vocea vine simultan de la 
cele două creaturi, sunând artificial, ca şi cea de la telefon. 

— Sigur, uite acum, mormăi Gus, înşfăcând sacul de dormit 
din mâna Dianei şi desfăşurându-l dintr-o smucitură. Uite! 
aruncă un capăt al sacului peste marginea treptelor, prinzându-l 
pe celălalt între corpul lui şi scara de fier. Coboară pe aici, ca să 
fii mai aproape de pavaj atunci când sari. Dacă sari de la 
înălţimea la care eşti acum o să-ţi luxezi probabil ambele glezne 
cu cizmele din picioare. 

— Şi tu? 

— O să fiu chiar în urma ta. 

Diana nu mai comentă. Îşi înfăşură mâinile în jurul sacului de 
dormit şi începu astfel să coboare. În ciuda groazei, Gus simţi o 
încântare stranie, gândindu-se cât de uşor şi-a încredinţat Diana 
viaţa în mâinile lui. Nu era grea, însă muşchii i se încordaseră 
zdravăn în timp ce ţinea de capătul sacului de dormit cât de 
tare putea. 

Capătul celălalt al sacului de dormit se eliberă exact când Gus 
simţi cum o bufnitură puternică zgudui scara de incendiu. Nu 
îndrăzni să se uite în sus, aşa că aruncă repede sacul de dormit 
şi sări pe asfalt. 

— Of! 

Când ateriză, alunecă pe sacul de dormit. Diana îl apucă iute 
de mână şi îl ridică. Gus se întinse după sac, însă Diana îi şopti: 

— Lasă-l! 

Apoi începură să fugă, ocolind siluetele greu de desluşit de pe 
alee, în timp ce în urma lor alte zgomote anunțau că cele două 
creaturi atinseseră şi ele asfaltul. 

Diana alerga repede, fără să ezite, ca şi cum ar simţi dinainte 
obstacolele din calea lor. Gus aproape că simţi că poate să 


închidă ochii şi să se lase călăuzit de ea. Părea că aleargă doar 
de câteva minute printr-o ceaţă de umbre şi raze de lună când, 
dintr-odată, Diana îl trase după ea într-o clădire şi îl împinse în 
spatele unei tejghele. Se ghemui lângă el, iar Gus observă cu 
stupoare că Diana respira calm şi în linişte, pe când el aproape 
gâfâia. 

— Șşşşşşşt, zise ea, lipindu-şi mâna uşor de buzele lui. 

Gus îşi tinu respiraţia, întrebându-se dacă se putea muri de 
spaimă şi sufocare în acelaşi timp. 

Afară puteau auzi trosnete şi zăngănituri, însă se îndepărtau. 

După o clipă Diana spuse în şoaptă: 

— Cred că ne-au pierdut urma. Ce Dumnezeu erau chestiile 
alea? 

Gus eliberă aerul din plămâni cu un şuierat. 

— Nu ştiu şi nici nu cred că vreau să ştiu. Se întinse pe 
podeaua de gresie, ascultând cum inima îi bătea să-i sară din 
piept. A fost extraordinar, şopti el apoi. Poţi vedea prin 
întuneric? 

— Da, sunt de fapt Femeia-Pisică, îi răspunse ea şoptit. Venus 
e doar acoperirea mea. 

— De ce nu mă miră asta? spuse el. Mi se pare normal că m- 
am îndrăgostit de un superstar care e pe deasupra şi supererou. 

Cuvintele îi zburară din gură înainte să-şi dea seama ce 
spunea şi se simţi pe loc cel mai mare idiot de pe planetă. Diana 
se bucură că întunericul îi ascundea zâmbetul. Vocea raţională 
din mintea ei îi şopti: „Ti-am spus eu, nu trebuia să-l încurajezi, 
uite ce ai făcut!”, însă în sufletul ei jubila de încântare, şi acum, 
când venise sfârşitul lumii, se părea că partea afectivă va 
învinge. Întinse mâna, lăsându-şi degetele să poposească o clipă 
pe faţa lui, într-un gest care spera să-i transmită: „Mulţumesc şi 
să nu te simţi jenat”, fără însă să spună şi: „Fă ceva în legătură 
cu asta”, fiindcă ea nu era încă pregătită pentru aşa ceva. 

Gus îşi drese vocea, iar ea îşi retrase repede mâna. 

— Cred că ar trebui să ne ascundem câteva ore aici, în caz că 
încă pândesc zona, zise ea, vorbind repede pentru ca el să nu 
aibă timp să spună altceva. O să văd dacă pot găsi sau repara 
ceva cu care să ne continuăm călătoria, iar tu poţi să dormi între 
timp. Să sperăm că până dimineaţa creaturile vor pleca, iar noi 
vom putea ieşi de aici. EST, îi şopti din nou o voce în minte. 

Gus se ridică încet, privind în jur, însă lumina lunii nu 


pătrundea foarte adânc în cameră. 

— Stai, unde suntem? întrebă el. 

— În garajul de care ai vorbit, răspunse ea. 

— Da, dar nu-mi amintesc să-ţi fi spus unde era, spuse el, 
aranjându-şi ochelarii pe nas. Nici măcar eu nu ştiam precis, tu 
cum l-ai găsit? 

— Pur noroc, spuse ea, ridicând din umeri. Probabil m-am luat 
după mirosul de ulei de motor. _ 

De fapt, nici ea nu ştia ce se întâmplase. In clipa în care 
ieşiseră pe fereastră, ea ştiuse exact unde să meargă şi cum să 
ajungă acolo cât mai repede cu putinţă. Se gândea că poate e 
una dintre acele situaţii în care adrenalina pune stăpânire pe 
tine, făcându-te capabil de lucruri pe care în mod normal nu le- 
ai putea face. 

— Poate că eşti într-adevăr Femeia-Pisică, zise el, dar ei nu-i 
plăcu tonul plin de venerație din vocea lui. 

— Taci din gură, zise ea, dându-i un brânci. Hai să vedem 
dacă găsim vreo maşină în spate şi poate te poţi întinde şi tu 
pentru câteva ore pe vreo banchetă. 

— Tu nu vrei deloc să te odihneşti? o întrebă el în timp ce se 
ridicau în picioare. 

— Nu sunt obosită, spuse ea şi chiar era adevărat. 

Era o fiinţă nocturnă şi de obicei nu putea adormi decât la 
apropierea orelor dimineţii, dacă mai adormea vreun pic. 
Programul ăsta era destul de incomod în perioada când mama 
ei o punea să facă exerciţii fizice dimineaţa devreme sau când 
trebuia să apară la vreo emisiune TV de dimineaţă, dar în rest 
se potrivea de minune cu orarul ei artistic. li plăcea să fie trează 
noaptea târziu, când toţi ceilalţi dormeau. 

Gus scoase din rucsac o lanternă şi o aprinse doar după ce 
trecură prin uşa de pe peretele din spate, închizând-o în urma 
lor, pentru a nu fi observați din stradă. 

Prin raza de lumină, praful se ridica într-un vârtej, pe măsură 
ce ei înaintau într-un spaţiu ce răsuna la cel mai mic zgomot şi 
care mirosea a vaselină şi metal, trezind amintiri în mintea 
Dianei - despre vremea când îşi ajuta tatăl la lucru, stând sub 
rampă cu el, verificând maşinile şi dându-i sculele în timp ce le 
repara, murdărindu-se pe mâini astfel încât mama strâmba 
mereu din nas când ajungeau acasă şi-i trimitea direct la 
bucătărie. 


În sală se aflau şase maşini în stadii diferite de reparaţie. Una 
dintre ele era o maşină mare de teren. Diana ar fi fost judecată 
de întreaga presă şi de fani dacă ar fi condus un asemenea 
monstru dăunător naturii, însă bancheta din spate ar fi probabil 
cel mai confortabil loc pe care l-ar putea găsi pentru a dormi. 

Gus ezită puţin înainte să se urce pe banchetă. 

— Eşti sigură de asta? o întrebă el. Vei fi bine de una singură 
dacă eu dorm? 

— Sunt întotdeauna bine, spuse ea. Sunt mai obişnuită decât 
crezi să fiu de una singură. 

— Da, dar cu creaturile alea mişunând pe afară... 

— Nu-ţi face griji, dacă vor veni încoace, cred că îţi vei da 
seama. Zâmbi şi plecă luând lanterna cu ea, în timp ce Gus 
încerca să-şi aranjeze rucsacul pe post de pernă. 

Diana şi-ar fi dorit să aibă mai multă lumină, dar era mai bine 
probabil să nu aprindă şi becul din încăpere. Ferestrele erau 
înalte până în tavan şi orice lumină mai puternică decât cea de 
la lanternă ar fi fost vizibilă de afară. 

Orice ar fi fost creaturile alea care îi urmăriseră, nu voia să le 
mai întâlnească. 


CEVA NU E ÎN ORDINE. 
AŢI PIERDUT DEJA CONTROLUL? 

AM ÎNTÂMPINAT... NIŞTE OBSTACOLE NEPREVĂZUTE 
ŞI A NOASTRĂ E FOARTE DIFICIL DE CONTROLAT. 
REZISTĂ CU STOICISM SUGESTIILOR NOASTRE. 

S-AR PUTEA SA AVEM PROBLEME ÎN A O DUCE 
LA PUNCTUL DE ÎNTÂLNIRE. 

SE POATE COMPENSA ASTA. ŞTIU SIGUR 
CĂ AL MEU E DORNIC SĂ MEARGĂ ORIUNDE. 
LOCUL DE ÎNTÂLNIRE POATE FI SCHIMBAT. 
ALTE PĂRERI? 

AL NOSTRU POATE FI... CONVINS. 


ŞI AL NOSTRU. 


PUTEŢI ARĂTA ÎNGĂDUINŢĂ. 
CEL PUŢIN PENTRU MOMENT. 


ASTA E TOT? 
AVEM BĂNUIELI CĂ CINEVA TRIŞEAZĂ. 
MEREU GÂNDIŢI AŞA... 
E ABSURD... 
ŞI DACĂ AR TRIŞA?... 
Călătoria 
New York 


Apusul se revărsa peste oraş după o zi întreagă în care nu se 
realizase nimic. 

Kali era tentată să meargă de-a lungul bulevardului şi să facă 
ţăndări toate vitrinele de la magazinele de lux care îi ieşeau în 
cale şi care o priveau înfumurate. Poate aşa va reuşi să atragă 
atenţia şi creaturile vor veni să investigheze. l-ar plăcea la 
nebunie să le înfurie pe acele creaturi, să le facă oarecum să 
reacționeze. Până acum, singurul lucru pe care îl descoperise, 
din ziua în care toată lumea dispăruse, era că acei monştri erau 
hotărâți să o ignore. 

La început ea îi evitase, dar cum căutase îndelung să mai 
găsească şi alţi oameni şi totul fusese în zadar, ba chiar 
devenise enervant, încercase din nou să treacă de creaturile- 
insectă de pe pod. Era ca şi cum s-ar fi certat cu pereţii. Refuzau 
să răspundă şi în acelaşi timp refuzau să o lase să treacă podul. 
Cât despre păsările acelea cu coadă, mai văzuse câteva care îi 
trecuseră pe deasupra capului, dar niciuna nu era la fel de mare 
ca aceea pe care o întâlnise prima oară. Chiar şi când stătea în 
mijlocul străzii acele păsări abia dacă-i îi aruncau o privire 
înainte să se îndepărteze. 

Inainte, acest oraş o înfuriase la culme, o făcuse să se simtă 
mică, insignifiantă, un nimeni, însă niciodată nu o făcuse să se 


simtă atât de neputincioasă. 

O împingea să vrea să distrugă lucrurile din jurul ei. 

Apăsă cu încheieturile degetelor de la mâna dreaptă în vitrina 
goală a magazinului, privind cum razele soarelui ce apunea se 
răsfrângeau în vârfurile clădirilor. Noaptea se lăsa, nici urmă de 
bătrân sau de vreun alt om... doar păsări şi insecte de cristal. 
Singurul pod pe care Kali nu încercase să-l treacă era Podul 
George Washington, care presupunea o traversare dificilă a 
Harlemului şi care se îndrepta către vest în orice caz, exact 
direcţia în care vocile îi spuneau să se îndrepte şi în care ea nu 
voia să meargă. 

— Bine, fie, te voi cruța pentru moment, mormăi ea către 
vitrină. Dar numai să încerci să mă priveşti aşa şi mâine, şi... 

Ajunsese acum să vorbească cu vitrinele? 

Se întoarse brusc şi rămase fără respiraţie. 

El era aici. 

Ei erau aici. 

Reuşiseră cumva să se furişeze în spatele ei, toţi cei cinci. 
Erau incredibil de bătrâni, iar lui Kali îi era greu să spună cu 
exactitate cât de bătrâni erau pentru că, în general, pentru ea, 
toţi cei care aveau peste treizeci de ani erau prea în vârstă să le 
dea atenţie. Părul lung şi alb li se adunase în pâlcuri încâlcite şi 
murdare împrejurul feţelor lor palide şi bolnăvicioase. Se 
deplasau târşâindu-şi picioarele, ca şi omul pe care îl văzuse 
mai devreme, aproape lipiţi de perete, legănându-se nedesluşit. 
Era greu să-i fixezi cu privirea, pentru că aveau un contur 
neclar. Singurul detaliu clar erau ochii lor aspri. Pupilele le erau 
dilatate la maximum, aşa că ochii lor păreau a fi complet negri 
şi o ţintuiau cu privirea. Fiinţele arătau a oameni fără adăpost, 
însă mult mai nebuni decât aceştia. In ciuda faptului că îşi 
petrecuse întreaga zi căutând alţi oameni, Kali era îngrozită. 

— Ea... 

— Ea-care... 

— Creează-distruge... 

Kali recunoscu vocile şoptite care o treziseră în acea 
dimineaţă. lată-le. Oameni. lar ea nu avea idee ce să le spună. 

Bătrânul pe care îl văzuse mai devreme se apropie şovăitor, 
măsurând-o din priviri. După un minut Kali realiză că de fapt 
acesta făcea o plecăciune. 

— Cum, rosti el şi izbucni într-o tuse groaznică. 


Ceilalţi nu-i aruncară nicio privire; continuau să se holbeze la 
Kali, legănându-se. În Kali se dădea o luptă între dorinţa de a-l 
ajuta şi cea de a o rupe la fugă. In schimb, rămase lipită cu 
spatele de vitrină, privindu-l precaută. Treptat, bătrânul îşi 
reveni şi încercă din nou. 

— Cum scăpat inundație scări de unde cum tânără cum 
vânătorii creează-distruge tu tânără cum, rosti el în aceeaşi 
suflare. Apoi făcu o pauză, uitându-se la ea întrebător. Ceilalţi se 
apropiară timid, plini de nerăbdare. 

— Nu vă apropiaţi, izbucni Kali. 

Ei se opriră, păstrându-şi mina plină de speranţă. 

— Acum. Tu. Ai pus o întrebare, sau ce-a fost aia? 

Ochii omului se îngustară, ca şi cum ar fi meditat la ce fusese 
întrebat, trase adânc aer în piept, după care îşi reluă exact 
spusele: 

— Cum scăpat inundație scări de unde cum tânără cum 
vânătorii creează-distruge tu tânără cum. 

Rânji ştirb. 

Mine nerăbdătoare. 

„Frate, oamenii în vârstă sunt ciudaţi.” 

— Bine, hai să mai încercăm o dată. Aşteaptă. O luăm treptat. 
Mai vorbeşte cineva engleză? 

Bătrânul păru jignit. Ceilalţi consimţiră, înclinând din cap. 

— Bun, vrea altcineva să-mi spună ce se întâmplă aici? 

— Ea-care, începu o femeie. 

— Creează-distruge, întrerupse un bărbat. 

Femeia îl împinse, aproape doborându-l. 

— Creează-distruge pereţi, concluzionă ea triumfător. 

— Care creează şi distruge pereţi? Despre ce vorbiţi? 

Bătrânul îşi drese glasul cu un horcăit oribil. Arătă spre Kali, 
insistând: 

— Tu. Tânără. Cum? 

Vădit mândru de efortul său, aruncă o privire rapidă celorlalţi, 
care începură să-l aprobe, înclinându-şi capul. 

Kali ridică din sprâncene. Cum de era tânără? Ce fel de 
întrebare mai era şi asta? 

O femeie întinse mâna şi culese aerul din apropierea lui Kali, 
ca şi când i-ar fi fost frică să o atingă. 

— Vânători. Tu.  Scăpat. Cum? spuse ea cu o voce 
tremurândă. 


— Ce vânători? întrebă Kali. Au venit cumva nişte vânători 
noaptea trecută? Ei i-au răpit cumva pe oameni? 

Bătrâna se arătă dezamăgită. 

— Uite ce e, zise Kali, nu înţeleg. Ai idee ce se întâmplă? Ce 
au pățit oamenii? Se izbi de un zid de expresii confuze. Bun, nu 
ştiu cum să mă exprim exact ca să înţelegeţi. Oameni. Ce s-a 
întâmplat cu ei? Înţelegeţi? Peste noapte? Au dispărut? 

Se opri supărată. Nu avea să ajungă nicăieri ţipând la nişte 
bătrâni. 

Cling-clang. Un nou sunet răzbătu de sub pământ. Ochii 
bătrânilor se făcură mari ca nişte farfurioare. Feţele li se 
luminară prevăzătoare, întorcându-se să se uite la cea mai 
apropiată ieşire de la metrou. 

Cling-clang. Cling-clang. Se auzea ca şi cum cineva ar urca 
scările cu nişte picioare de metal. C/ing-clang. Se apropia. 

Şovăind, bătrânii făcură un pas în spate, eliberând drumul 
către Kali. Aceasta observă că apa de la metrou scăzuse, iar 
scările erau acum libere. Şi cineva chiar le urca, încet, dar sigur. 

Era un alt bătrân, dar nu chiar atât de bătrân ca toţi ceilalţi - 
după ea, avea poate în jur de şaizeci şi cinci sau şaptezeci de 
ani. Avea un păr gri, tern, tuns periuţă, iar ochii îi erau la fel de 
aspri şi negri ca şi ai celorlalţi. Mergea însă puţin mai sigur pe 
sine, chiar dacă se folosea de un baston. Pe măsură ce se 
apropia de ea, Kali băgă de seamă că nu avea un baston de 
lemn, ci o ţeavă de metal, care putea fi folosită şi ca o cârjă, şi 
ca o armă la nevoie. 

Omul se opri în capătul scărilor, privind-o. Ceilalţi începură să 
se legene, rânjind macabru. 

— lartă-i, spuse el cu o voce groasă. Sunt destul de bătrâni 
încât să-şi mai amintească de înainte, şi asta le-a sucit minţile 
cumva. Asta şi o viaţă prigonită, plină de întuneric. 

Kali suspină uşurată. 

— Poţi să vorbeşti! 

— Da, le-am spus să nu-ţi vorbească până nu vin eu, însă s-au 
entuziasmat într-atât... înţelegi... 

— Um, sigur. Pielea îi era palidă, cu riduri crestate în jurul 
ochilor, ce îl făceau să pară extenuat. Ceilalţi bărbaţi aveau 
bărbi zburlite, pe când bărbia lui era îngrijită, proaspăt rasă, mai 
mult sau mai puţin - îi scăpaseră câteva tuleie. 

— Îmi cer iertare; ar trebui să încep cu prezentările. Eu sunt 


Generalul Pepper. 

— Generalul Pepper? râse ea. Ce, ai fost promovat? 

Acesta rămase fără cuvinte, de parcă nu ar fi auzit până 
atunci de melodia Sergentul/ Pepper sau de formaţia Beatles, 
sau chiar de conceptul de umor. 

— Ştii... mda, lasă. Eu sunt Kali. 

— Kali, Kali, repetară bătrânii cu vocile lor şoptite. 

— Kali, trebuie să te rog să mă urmezi, spuse generalul. 

— Să te urmez? Unde? întrebă Kali alertată. 

— Să vezi Miracolul, desigur, spuse el, ca şi cum ar fi fost 
ceva de la sine înţeles. 

— Miracolul, Miracolul, începură ceilalţi să şoptească din ce în 
ce mai tare. 

— Ce Miracol? întrebă Kali. Nu merg nicăieri până nu îmi 
explică cineva ce se întâmplă. 

— Miracolul va explica tot. 

— Ei bine, măcar începe tu până la Miracol. 

El începu să o studieze, ochii întunecându-i-se. Soarele 
apusese demult. Kali nu-şi dădu seama când se aprinseseră 
luminile de pe stradă, acelea care mai funcționau desigur, iar 
acum, generalul şi acoliţii săi erau scăldaţi într-un luciu straniu 
portocaliu. 

— Nu suntem în siguranţă la suprafaţă. Ar trebui să vii cu noi. 

— De ce nu suntem în siguranţă? 

— Vânătorii de cristal conduc oraşul, dar ei nu intră niciodată 
în tunelele din subteran. Vino cu noi şi vei fi în siguranţă. 

— În tunelele de la metrou? Glumeşti? Era cât pe-aci să mă 
înec acolo! 

— Ah, dar nu te-ai înecat. Ai creat în schimb o ieşire acolo 
unde nu exista una, ai dărâmat pereţii ca şi când ar fi fost din 
carton, ai găsit scările de mult îngropate în pământ. Miracolul ar 
vrea să ştie cum ai făcut asta, spuse el. 

— Ea care creează-distruge... 

Kali se uită cu neîncredere în jur la cei care şopteau, simțind o 
oarecare nelinişte. Sperase să nu fi aflat nimeni despre ce 
făcuse. 

— De unde ştii ce s-a întâmplat? îl întrebă ea. Dacă erai acolo, 
de ce nu m-ai ajutat? 

Asta se adăuga la lista cu motive pentru care să nu aibă 
încredere în el. 


— Te-ai descurcat fără ajutorul nostru. 

— Ascultă, nu am creat nimic. Acele scări erau acolo - eu doar 
am spart peretele ca să ajung la ele. Fuseseră blocate doar 
acum câteva zile. Şi peretele era oricum fragil. Nu spun că a fost 
uşor să scap dintr-un tunel inundat, dar nu a fost la mijloc niciun 
fel de scamatorie sau magie, dacă asta insinuezi. 

Generalul Pepper rămase consternat. 

— Nu te juca cu noi! 

— Nu m-aş juca decât dacă aţi fi din plastilină şi aţi avea 
accesorii drăguţe. 

— Să înţeleg că ai o explicaţie la fel de plauzibilă şi pentru 
modul în care ai reuşit să scapi de vânătorii de cristal? 

— Ah, la păsări te referi? Sau la insecte? Nu cred că îi 
interesează oamenii. M-au ignorat toată ziua. A fost de-a dreptul 
enervant, izbucni ea, deranjată de privirile stranii adulatoare ale 
celorlalţi. Bine. Acum cred că e rândul vostru să-mi răspundeţi la 
nişte întrebări. Spre exemplu: Unde e toată lumea? 

— Toată lumea? 

— Da... ştii tu... locuitorii New Yorkului. Masele mişunânde ale 
omenirii. Oamenii care locuiesc aici? De obicei? Mai exact, acum 
douăzeci şi patru de ore? 

— Noi suntem singurii locuitori ai New Yorkului. Noi am rămas 
când toţi ceilalţi au fugit ca să scape de vânători şi de inundatie. 
Ziua stăm în tunele, pentru că atunci vânătorii cutreieră pe la 
suprafaţă, iar noaptea, când aceştia se odihnesc sau îşi refac 
forţele, ieşim din ascunzătoare. Dar nu suntem în siguranţă 
pentru că până şi în beznă pot ataca dacă vor asta neapărat. 

Kali simţi cum pulsul i se accelerează. Nimic din toate astea 
nu avea sens. 

— Dar toţi cei care lucrează aici? Cum ar fi cele zece milioane 
de oameni obişnuiţi, care erau aici ieri? 

Generalul Pepper făcu un pas către ea, îngustându-şi ochii. 

— Suntem doar noi, câţiva, în tunele. Aşa e de ani de zile. 
Ziua de ieri a fost exact ca cea de azi şi ca cea de alaltăieri. 
Nimic nu se schimbă. Vânătorii de cristal ne vânează şi ne ţin 
blocaţi aici, iar noi încercăm să supravieţuim, așteptând ca 
Miracolul să ne salveze. Nimic nu se schimbă. Până să apari tu. 

Kali se holbă la el. Ceilalţi începură să se legene şi mai 
violent, şoptindu-i numele. 

— Nu. Ea scutură din cap. Nu. Eşti nebun. 


— Trebuie să vii cu noi. 

El se întinse să-i apuce mâna rănită, iar ea se smuci, 
încercând să-şi ascundă durerea. 

— Nu cred, psihopatule, mârâi ea. 

Ar fi vrut să dărâme o întreagă clădire pe ei. Dacă nu ar scăpa 
de ei acum, şi-ar putea da seama că au avut dreptate în privinţa 
ei - în cel mai rău mod cu putinţă. Cu o lovitură puternică, ea 
scoase din pământ conducta care se afla sub el, doborându-l. 
Ceilalţi icniră, apropiindu-se, însă ea îi împinse la o parte, 
apucând-o furioasă în josul străzii. Nu încercară să o 
urmărească, dar Generalul Pepper strigă după ea: 

— Nu poţi sta singură la nesfârşit. Şi tu ai nevoie de noi. 
Miracolul vrea să te vadă. 

Kali îşi îndesă mâinile în buzunar şi îşi vâri capul între umeri, 
continuându-şi mersul. 


Los Angeles 


Sunetul geamului făcut ţăndări îl determină pe Gus să iasă din 
maşină într-o clipită cu ochelarii îndoiţi şi părul zburlit în toate 
direcţiile. 

— Îmi pare rău! strigă Diana din celălalt capăt al camerei, 
abţinându-se să râdă de mina lui panicată. O lumină palidă se 
strecura prin fereastra de deasupra, proiectând umbre stranii, 
mecanice. Eu eram. Nu mi-am dat seama cât de mult zgomot ar 
face. 

— Ce ai făcut? întrebă el, încă speriat. Cât am dormit? 

— Aproape toată ziua, iar eu mor de foame, zise ea uşor 
mâhnită. Aşa că m-am gândit să sparg vitrina automatului cu 
gustări. 

Se apropie de el şi trânti pe podeaua dintre ei un braţ plin de 
snacks-uri şi sticle cu apă. Gus observă că ea se murdărise pe 
faţă şi îşi strânsese părul cu o bucată de sfoară de la el din 
ghiozdan. Chiar dacă avea acei pantaloni de piele pe ea, arăta 
ca o colegă cu care el ar fi putut lejer lucra în culise - o fată de 
care s-ar putea îndrăgosti fără tăgadă. 

— M-am gândit, adăugă ea, că, dacă tot au trecut atâţia ani, 
probabil singura mâncare comestibilă a mai rămas cea din 
automat. 

— Uau, zise Gus, în timp ce stomacul lui scotea sunete 


capabile să trezească morţii, nu cred c-am fost niciodată mai 
fericit ca acum să văd covrigei cu aromă de muştar şi miere. 

— Nu uita de chestiile astea care se vor brioşe cu ciocolată, 
zise Diana, aşezată acum cu picioarele încrucişate pe podea. 
Sau de Life Savers. 

— Sper că avem şi biscuiţi cu unt de arahide. 

— Cu mix crocant pe margine. Ea aruncă spre el o stafidă, 
care îi lovi nasul, iar apoi ricoşă, amândoi izbucnind în râs. 

„Drăguţă reacţie la sfârşitul lumii, se plânse o voce din mintea 
Dianei. Totul se duce de râpă, iar tu stai aici şi flirtezi cu un fan.” 
Imaginea creaturilor din noaptea de dinainte îi reveni în minte, 
iar zâmbetul i se stinse. Îl privi pe Gus întinzându-se şi 
aşezându-se lângă ea. 

— Gus, cât de departe în viitor crezi că suntem? Adică, cât 
timp crezi că... a trecut...? 

Scutură din cap, desfăcând cu dinţii o cutie de peşte suedez. 

— Nu ştiu. Singurul indiciu sunt „lunile” menţionate de 
Andrew în scrisoare. Poate... poate un an? Sau doi? 

Ea îi aruncă o privire sugestivă. 

— Bine, poate mai mult. 

— Gus, chiar crezi că toate astea s-au întâmplat doar într-un 
an? Los Angeles-ul complet evacuat, atâta distrugere în jur, 
apariţia acestor monştri ciudaţi din sticlă? 

— Bine, ştiu, ai dreptate. Atunci poate puţin mai mult. 

Ea rămase tăcută, sprijinindu-şi capul într-o mână, culegând 
alune dintr-o punguţă. 

— Ce crezi că s-a întâmplat, Diana? De ce au plecat cu toţii? 

— Ei bine, aşa cum a spus şi fratele tău, din cauza 
cutremurelor şi monştrilor. Cred că se referea la chestiile alea 
care ne-au urmărit şi pe noi. 

Se înfioră. 

— Păi, şi de unde au venit? Din cosmos? 

— Da, sigur. Poate au fost create de vreun geniu malefic şi 
din greşeală au scăpat în lume. Acum, avem nevoie doar de 
nişte supereroi: eu Femeia-Pisică, tu... hmmm, Robin? 

— Serios acum Diana, dacă astea sunt urmările unei invazii 
extraterestre? 

Ea-şi dădu ochii peste cap. 

— Dacă Pământul ar fi fost invadat de extratereştri, nu crezi 
că Andrew ar fi menţionat asta în scrisoarea lui? Cred că e mult 


mai complicat decât atât. Sincer, mă tem că ne-am făcut asta 
cu mâna noastră. 

— Noi? Vrei să spui oamenii? Crezi că oamenii au creat 
chestiile alea de cristal şi i-au izgonit pe toţi din Los Angeles? El 
îi aruncă o privire. Nu ştiu. Niciodată nu am crezut în scenariile 
alea în care ne autodistrugeam. În adâncul sufletului, pentru 
oameni e cel mai important aspect al vieţii. M-am gândit 
întotdeauna că, orice s-ar întâmpla, vom găsi noi o soluţie. Nu- 
mi pot imagina să se fi întâmplat ceva atât de rău încât oamenii 
să renunţe pur şi simplu şi să piară. 

— Ştiu, spuse ea. Nici eu. 

Maşinile dezmembrate din jurul lor păreau că devin uriaşe în 
acea linişte, privindu-i ca nişte santinele scheletice dintr-un 
cimitir de piese mecanice. 

— Aproape s-a întunecat, spuse Diana. 

— Ar fi trebuit să mă trezeşti mai devreme. 

— Nu am reuşit să fac nicio maşină să funcţioneze mai 
devreme de acum. A trebuit să găsesc cauciucuri noi, să 
înlocuiesc bateria... „Să mai învăţ câte ceva din manualele pe 
care le-am găsit în biroul din spate”, adăugă ea în minte. Dar 
cred că maşina aceea bleu din spate ne va scoate din oraş, şi să 
sperăm că ne va duce chiar până în Kansas. 

— Vii cu mine în Kansas? o întrebă el rânjind. 

— Bineînţeles. Adică, nu de tot, adăugă ea repede. Dar din 
moment ce nu-mi pot suna mama, iar Los Angeles-ul e pustiu, 
dacă tu tot mergi într-acolo, m-am gândit să vin şi eu. Poate îl 
pot căuta pe unchiul meu în Tennessee. 

Un căscat o luase prin surprindere. 

— Nu ai dormit de ore întregi, zise Gus pe un ton îngrijorat. 

— Sau poate de ani întregi, spuse ea. Păi, oricum nu pot 
conduce, aşa că voi dormi pe drum. 

Se ridică, scuturându-şi bluza de firimituri. 

— Ştii să schimbi o baterie de maşină, dar nu ştii să conduci? 

— Viaţă de vedetă, zise ea. Nu am avut timp să învăţ lucruri 
pe care un adolescent obişnuit le învaţă. 

In timp ce Gus îşi strângea lucrurile şi restul mâncării de la 
automat, Diana îi spuse despre scările pe care le găsise mai 
devreme, în acea dimineaţă, scări ce duceau pe acoperiş. De 
acolo, priveliştea era uimitoare parţial şi din cauză că 
majoritatea clădirilor înalte din preajmă nu se mai aflau în 


picioare. Se urcase acolo când răsărise soarele şi zărise o 
hoardă a acelor creaturi de sticlă, erau vreo douăzeci sau 
treizeci la număr. Erau aranjaţi în zigzag în jurul clădirii unde 
locuia Gus, având capul plecat şi stând nemişcaţi. 

În lumina ce devenea tot mai puternică, Diana putea vedea 
mai multe detalii decât în noaptea precedentă. Capetele lor ca 
de şarpe erau cocoţate în vârful unor trupuri alungite cu două 
perechi de braţe cu încheieturi multiple, pe care le ţineau 
îndoite în faţa lor, ca o insectă călugăriţă. Impresia ei că acele 
creaturi erau din sticlă era cumva corectă, dar nu pe deplin: 
arătau a fi făcuţi mai mult din cristal decât din sticlă obişnuită, 
cu multe particule înăuntrul lor care erau aşezate în diferite 
unghiuri pentru a prinde lumina şi a o reflecta cât mai mult. 
Picioarele lor se terminau cu patru gheare ca ale vulturilor. 

Când soarele începuse să se înalțe pe cer, ea se întinsese pe 
acoperiş şi-şi ridicase ochii puţin deasupra marginii acestuia, 
pentru a-i privi. Înconjuraseră apartamentul, deşi cu siguranţă 
ştiau că ea şi Gus reuşiseră să iasă de acolo. De ce mai erau 
acolo şi de ce nu se mişcau? 

Răspunsul veni odată cu răsăritul soarelui. Pe măsură ce 
lumina se furişa pe străzi şi îi lovea, aceştia reveneau la viaţă 
unul câte unul. Un luciu purpuriu lua naştere de fiecare dată 
când soarele răsărea şi razele sale îi atingeau, împrăştiindu-se 
haotic în trupul lor, ca nişte fulgere. În momentul în care erau 
complet scăldaţi în lumină, ochii lor reveniseră deja la viaţă, iar 
ei stăteau drepţi, atenţi, ca nişte soldaţi la raport. Apoi auzi o 
bufnitură, apoi o alta şi o alta, iar Diana înţelese că ceva foarte 
mare se apropia. Nu avu timp să fugă înapoi înăuntru, aşa că se 
lipi de suprafaţa acoperişului, sperând să nu fie observată. Nou- 
venitul se ivi dintre două clădiri. Ca şi creaturile insecte, acesta 
răspândea scântei de lumină, având un luciu purpuriu. Spre 
deosebire de insecte, nou-venitul era înalt cât o clădire cu patru 
etaje, semănând cu un urs ce ridică greutăţi. In braţe avea ceva 
lung, în formă de cilindru, ce aducea cu o conductă imensă de 
beton. 

Nu-i mai povesti şi restul lui Gus - adică felul în care creatura 
se căţără greoi până în dreptul apartamentului lui Gus, ridică în 
aer o labă enormă şi strivi peretele clădirii cu conducta pe care 
o ţinea în braţe, trecând prin cărămizi, mortar şi ciment ca şi 
cum ar fi lovit cu o bâtă un castel de nisip. 


Distruge, striga hoarda. Distruge, distruge. Clădirea începu să 
se sfărâme, iar Diana nu mai putu privi. Se târî înapoi în clădire, 
tremurând, hotărând să nu-i spună nimic lui Gus. Ar fi mai fericit 
dacă ar crede în continuare că încă mai are camera intactă, 
aşteptându-l. 

— Crezi că ar trebui să verificăm dacă mai sunt afară 
creaturile? o întrebă Gus, întrerupându-i şirul gândurilor. 

— Am verificat eu, spuse Diana. Am urcat eu până să te 
trezeşti tu să văd cum putem ajunge la autostradă. 

Ursul uriaş plecase, împreună cu majoritatea insectelor de 
cristal, deşi două încă mai împungeau în molozul rămas în locul 
unde se aflase casa lui Gus. 

Ea nu mai văzuse niciun alt semn de viaţă între ei şi 
autostradă. 

Est, îi şopti vocea în minte. /ROSEȘTI TIMPUL. 

„Nu-ţi face griji, gândi ea. Orice ai fi, sunt pe drum.” 


Mexic 


Tigre era convins că va muri de foame până când Quetzie se 
hotărî, într-un târziu, să aterizeze. Zburaseră o zi întreagă şi 
noaptea următoare, însă ea refuză cu orice preţ să aterizeze în 
America de Sud, insistând că era „periculoooos” şi că oricum 
acolo nu avea să găsească nimic de mâncare. Era cât pe-aci să 
aţipească de câteva ori, fiind atât de confortabil în puful penelor 
lui Quetzie, dar tresărea şi se trezea de fiecare dată îngrozit că 
ar putea să alunece de pe spatele ei. 

In sfârşit, în dimineaţa târzie din a doua zi de când îl răpise, 
Quetzie cobori într-o spirală pe o plajă, undeva prin America 
Centrală. Familia lui Tigre făcuse odată o călătorie la Cancun 
pentru un sfârşit de săptămână, astfel că acum credea că sunt 
în apropiere de acel loc, deşi jungla cu încrengătură ei 
impenetrabilă de liane şi copaci se întindea chiar de la marginea 
plajei. 

„Aşa arăta pesemne continentul când au ajuns prima dată 
conchistadorii spanioli în Mexic, gândi Tigre. O sălbăticie 
neîmblânzită. 

O lume complet nouă.” 

Se cutremură. 

Să nu zăboveşti mult, mormăi Quetzie cu nervozitate. Nuuuu- 


mi plaaaace zoooona asta. Pterodelfinii işi petrec muuuuult timp 
în aceste ape troooopicale. Nişte bruuute ticăloaaaaase. Scutură 
din cap repede, astfel că penele îi stăteau acum ţanţoşe şi 
zburlite, formând un halou. 

— Voi fi rapid, promise Tigre, mişcându-şi grijuliu picioarele. 
Aproape că îşi reveniseră din goana aceea nebună din urmă cu 
două zile, însă acum se împleticea de foame. Nişte apă 
proaspătă şi nişte fructe, şi voi fi cel mai fericit tip de după 
apocalipsă. 

Avea noroc; un fir de apă îl conduse de pe plajă într-o zonă 
mai puţin acoperită de vegetaţie, unde dădu peste o băltoacă 
cu apă destul de proaspătă pe care să o bea, un ciorchine de 
banane coapte şi un alt fruct, pe care nu-l recunoştea, dar care 
arăta ca nişte prune mari galbene cu gust de ananas. Inghiţi cât 
putu de repede, ştiind că probabil în curând se va alege cuo 
durere de stomac, dar nu se putu opri. 

Voia să plece de acolo cât mai rapid. Zgomotele din jurul lui 
erau tare neliniştitoare - ţipete şi croncănituri care ar fi putut fi 
făcute de păsări, însă în acelaşi timp, dat fiind ce a văzut în 
ultimele zile, ar fi putut la fel de bine să fie scoase de monştri cu 
dinţi ascuţiţi. 

Tigre îngenunche să-şi dea cu apă pe faţă, fiind cu ochii pe 
tufişurile din jurul lui. Nu-i trecuse prin cap să privească de 
cealaltă parte a băltoacei. 

— Oau, rosti o voce ca din văzduh. Vreau numele tipului tău. 

Tigre sări în sus şi, pierzându-şi echilibrul, mai că nu ateriză în 
apă. Se strădui şi se ridică în picioare pentru a vedea un tip 
stând vizavi de el, aproape ascuns de umbra copacilor de pe 
cealaltă parte a băltoacei. Un om! Un om în carne şi oase, după 
două zile în care nu văzuse decât animale stranii. Tigre se 
simţea atât de uşurat încât aproape izbucni în lacrimi. 

— Oh, slavă Domnului, rosti el în engleză, din moment ce şi 
celălalt vorbise în această limbă. Am fost atât de confuz... nu 
am mai găsit pe nimeni. Am nevoie de ajutor, de un telefon... 
sau poate îmi poţi spune tu ce s-a întâmplat? Eu... şi se opri, 
băgând de seamă că străinul se bălăbănea ciudat în sus şi în 
jos, ca şi cum ar fi auzit în cap o orchestră de muzică calypso?. 

— Serios, omule, zise străinul cu o voce tremurată. Asta e, 
cum să zic, cea mai bună treabă din câte am văzut. Omule, nu 


3 Calypso - stil de muzică folk specifică regiunii Caraibelor (n. tr.) 


arăţi că ai avea o zi peste şaptesprezece ani. 

Şi-şi legănă capul încet înainte şi-napoi. 

— Am şaptesprezece ani, zise Tigre năucit. 

— Sigur, omule, râse străinul. lar eu sunt un zybrid. Nu eşti de 
pe aici, nu? Îi ştiu pe toţi şi n-a făcut unu’ o treabă la fel de bună 
ca tine. N-ai fost pe la nimeni de prin zonă, nu? l-am încercat eu 
pe toţi, da' nici unu' n-a putut să facă una ca asta. Sunt, nu ştiu, 
omule, sunt năucit complet, m-ai dat pe spate. 

— Nu sunt de pe aici, nu, zise Tigre rar. Ceva era în neregulă 
cu acest tip. Scuză-mă, dar nu sunt sigur ce se întâmplă. 

— E în regulă, e în regulă, spuse celălalt, legănându-se. 

Faţa îi alunecă în lumină pentru o clipă, iar apoi căzu din nou 
în umbră. Tigre miji ochii. Ce... ce nu era în regulă cu faţa lui? 

— La noi vizitatorii sunt bine-veniţi, omule, zise străinul. Ne 
cam plictisim pe aici, ştii ce zic? Poţi să bagi în tine câtă 
eliberează-mintea vrei, dar din când în când tot simţi nevoia să 
discuţi şi cu o persoană reală, în loc de caprele astea roz. 

— Capre... roz? repetă Tigre. 

— Vino la Petrecerea Centrală, spuse celălalt. Hei, frigem o 
lamă, şi-avem şi destulă e/iberează-mintea. Şi poţi să stai în 
complexul lui Rudy, el a... a cam murit zilele trecute, frate, ce 
deprimant! Aşa că locul unde stătea el e liber şi nu s-ar supăra 
dacă ai sta acolo. Hai înapoi cu mine! 

Străinul se aplecă în faţă, întinzând mâna peste băltoacă, iar 
Tigre făcu, fără să vrea, un pas înapoi. Faţa omului era brăzdată 
de mici cicatrice, având pielea portocalie şi foarte întinsă. Ochii 
erau mari şi luceau, de parcă i-ar fi ieşit din orbite şi ar fi stat 
prea mult cu ei bulbucaţi. Rânjetul larg semăna cu cel al unui 
răufăcător din desene animate, iar părul îi era ca un acoperiş de 
paie, ca şi când fibre sintetice castanii i-ar fi fost plantate pe 
creştet aşa cum plantezi un gazon, firele având vârfurile arse. 
Trupul arăta ca nişte saci de făină umpluţi cu baloane care se 
dezumflau încet. Era îngrozitor. 

Tigre nu ştia ce să facă. Numai el putea păţi ca singurul om 
pe care îl văzuse de zile întregi să fie un lunatic ciudat. Dacă 
minţea în legătură cu Petrecerea Centrală? Ce era eliberează- 
mintea? Şi spusese cumva că un individ tocmai murise? Tigre se 
trezi că vrea să fugă înapoi la Quetzie. 

„Tipic pentru Tigre, gândi el, aleg compania animalelor în loc 
de a oamenilor.” Aproape ca o şi auzea pe Vicky cum îi spunea 


asta zeflemitor. 

Ei bine, dacă trebuia să se ducă cu acel tip ca să-i arate că se 
înşală, atunci aşa va face. Plus că a zis ceva în legătură cu a 
frige o lamă. Tigre simţi că e în stare să omoare una cu mâinile 
goale dacă aşa ar putea face rost de nişte carne. 

— Bine, vin cu tine, zise Tigre. Trebuie doar să mă întorc ca 
să-mi anunţ prietenul unde merg. 

— Prieten, ha? zise străinul. Dacă e doctorul tău atunci vreau 
să-l întâlnesc. 

— Doc... doctorul meu? zise Tigre. Nu, Quetzie e doar un 
prieten. 

Se întoarse, îndreptându-se către plajă, iar străinul îl urmări, 
călcând apăsat prin apă, împroşcând-o în toate direcţiile, ca şi 
când nici nu ar fi observat că se udă. 

— Bine, bine, zise omul, legănându-şi capul şi rânjind ca un 
nebun. Ţine-l tu secret cât vrei. Da’ să ştii că pot fi foarte 
convingător când îmi propun. Vei da pe guşă totu' mai devreme 
sau mai târziu. 

— Apropo, eu sunt Tigre, zise Tigre, încercând să aducă 
discuţia pe un făgaş mai plăcut. 

— Numele este Honking Buffalo“, zise străinul. Dar poţi să-mi 
spui Honk. 

Tigre se holbă la el, întrebându-se dacă trebuia oare să râdă. 
Dar Honk continua să-şi legene capul cu aceeaşi expresie 
pierdută; cu siguranţă nu glumea. Cutreierară prin pădure în 
linişte, până ajunseră la plajă. 

— E atâta linişte, zise Tigre când păşiră pe nisip. Tot mă 
aştept să aud deasupra capului trecând cel puţin avioanele. 

— Ce vorbeşti, omule? întrebă Honk. Ştii doar că toată tehnica 
a fost rasă de pe faţa Pământului în Marea Extincţie din anul 
patruzeci. Avem reţeaua automatizată acum care transportă 
electricitatea şi apa pentru cei care sunt prea în vârstă pentru a 
şi le procura singuri, dar reţeaua e creată de aşa natură încât nu 
poate căpăta inteligenţă artificială sau fi transformată pentru 
alte scopuri. Gata cu computerele sau cu deştepţii care s-au 
jucat cu viruşii şi cu chip-urile, ha-ha... 

Vocea lui Honk se stinse într-un mormăit şi începu să lovească 
cu piciorul în nisip. 

Tigre îl privi chiorâş, încurcat, dar nu foarte sigur dacă să 


+ Honking Buffalo - Bivolul care grohăie (în limba engleză în orig.) 


continue şirul întrebărilor pe această temă. 

— Anul patruzeci? zise el cu precauţie. Şi... acum în ce an 
suntem? 

— Cine ştie, frate? zise Honk, rânjind voios. Trăim clipa, ştii? 
Dacă ar trebui să ne gândim cât timp s-a scurs, ar trebui atunci 
să ne gândim şi la noi fiind, ştii, atât de bătrâni, lucru care este 
complet contrar cu filosofia noastră Forever Young”. 

— Forever Young e o filosofie? zise Tigre. Credeam că e un 
cântec. 

— De fapt, e o persoană. Forever a întemeiat această 
comunitate. Nu-mi vine să cred că nu ştiai asta. Trebuie totuşi 
să fii un adept al acestei filosofii, altfel nu ai arăta atât de tânăr. 
Omule, vreau mai mult ca orice să-ţi ştiu secretul! Mănânci ceva 
anume? Somon, nu-i aşa? Toată lumea spune că, dacă mănânci 
somon, scapi de riduri, frate, da' e mult prea scârbos şi roz 
pentru mine. 

Tiger, băiatule, îi răsări în minte vocea lui Quetzie. Privi în 
largul mării şi zări o sclipire verde de pene lucitoare care 
spărgeau valurile la câţiva metri depărtare de mal. Cine e acolo 
lângă tine? răsună îngrijorată vocea ei. 

Tigre îşi duse palmele la gură în formă de pâlnie şi ţipă cât îl 
ţinură plămânii: 

— E în regulă, Quetzie, e om ca şi mine! 

Honk îşi împreună mâinile la ceafă şi privi uimit în jur, însă nu 
păru să-l observe pe neoquetzal. Tigre nici măcar nu era sigur 
că omul se uita după ceva anume, ci mai degrabă aştepta să-i 
zboare ceva prin câmpul vizual. 

Sunt muuult prea frumoaaaaasă ca să fiu văzută de un om 
obişnuit, murmură Quetzie. Tu ai fost binecuvântat, dar nu mă 
pot arăta acestei simple creaturi. Descotoroseşte-te de el ca să 
ne putem vedea de drum. 

— Să mă descotorosesc de el? ţipă Tigre. Dar asta căutam, îţi 
aminteşti? Alţi oameni. 

Dar nuuu aceştiaaa. 

— De ce? strigă Tigre. Ce nu e în regulă cu ei? 

II privi pe Honk, care acum se învârtea pe loc, cu ochii pironiţi 
asupra mâinilor pe care le ţinea întinse în faţa lui. Nu părea să-i 
pese că Tigre purta o conversaţie de unul singur cu oceanul. 

Nu sunt în regulă, zise Quetzie. Cei din nord cât de cât încă 


> Forever Young - de-a pururi tânăr (în limba engleză în orig.) 


mai vorbesc cu ceva sens. Aceştia, deloc. 

Şi Tigre simţea că ceva nu era în ordine cu acest loc. Nu ăsta 
era locul unde vocea din mintea lui îi spusese să se ducă. 

Acest lucru în sine era suficient pentru a-l determina să 
rămână şi să investigheze, însă mai mult decât orice vinovată 
de asta era imaginea lui Vicky râzând batjocoritor: „In sfârşit, 
găseşti un om, şi ce faci? Fugi!” A 

Chiar şi acum ideea de oameni îl neliniştea. Insă nu-şi putea 
permite să se lase pradă fobiilor lui, mai ales că avea nevoie de 
orice informaţie, mâncare, un duş, dacă era posibil, şi chiar un 
schimb de haine. 

— Mă voi duce doar să văd, bine? îi strigă lui Quetzie. Mă voi 
întoarce repede. Mă aştepţi? 

Ea scoase un sunet ca şi cum o mulţime de baloane mari şi 
grase s-ar fi înălţat în capul lui. 

Biiiine. Ai cinci ooore. După aceea va trebui să pleeec mai 
departe. 

Îi mulţumi făcându-i semn cu mâna şi se întoarse spre Honk, 
care îşi mijise ochii privind orizontul. 

— Scuze pentru asta, zise Tigre. 

— Scuze pentru ce? întrebă Honk. la zi-mi, omule, cumva 
marginea cerului ţi se pare ondulată? 

Tigre se uită în direcţia indicată de Honk, adică acolo unde 
cerul se contopea cu valurile oceanului. 

— Ummm, sigur, Honk. 

— Eşti gata să mergem? îi zâmbi fericit Honk. Petrecerea 
Centrală va sări în sus în această seară! Va fi apocaliptic. Stai 
să-i cunoşti şi pe ceilalţi. Forever te va îndrăgi, omule. Eşti cel 
mai bun exemplu al filosofiei noastre. Dacă televiziunea ar mai 
fi existat, cu siguranţă te-am fi pus în reclamele noastre. 

— Nu mai există televiziune? zise Tigre, simțind că leşină. Nu 
din cauză că nu s-ar mai difuza Lege şi Ordine, ci pentru că o 
lume fără televiziune e o lume în care s-a întâmplat cu adevărat 
ceva rău, la nivel global. 

— Nu-ţi face griji omule, îi spuse Honk, bătându-l pe umăr. 
Lovitura fu surprinzător de firavă, ca şi cum ar fi fost atins cu o 
felie de pizza. Aici ne distrăm singuri. 

Fornăind şi gâgâind în acelaşi timp, porni de-a lungul plajei, 
cu acelaşi mers legănat haios. 

Tigre privi oceanul, regretându-şi decizia. Se va întoarce 


curând, iar atunci el şi Quetzie vor putea să-şi continue 
călătoria. 

Insă mai întâi trebuia să vadă ce era cu acea Petrecere 
Centrală. 


New York 


Kali îşi dădu repede seama că oamenii în vârstă ieşeau pe 
stradă doar noaptea, şi chiar şi atunci mergeau mai mult prin 
zonele întunecate. Spera ca astfel să-i poată evita mai uşor, din 
moment ce ei nu ştiau unde se afla ea. În cea de-a doua zi de 
când găsise New Yorkul pustiu, în timp ce ei se ascundeau în 
subteran, Kali se îndreptă către centrul oraşului şi-şi găsi un nou 
apartament. Fu atentă să nu lase nicio urmă şi alese o clădire 
mai frumoasă - până la urmă, dacă tot avea întreg oraşul la 
dispoziţia ei, putea măcar să stea într-o zonă în care nu şi-ar 
permite în mod normal. Chiar şi în cartierele mai dichisite nu 
întâmpină dificultăţi în a găsi un apartament neîncuiat. 

li era greu să înţeleagă de ce era atât de ostilă faţă de acei 
oameni care şopteau. Păreau inocenți, cu excepţia Generalului 
Pepper, şi totuşi de fiecare dată când îi vedea se simţea 
vinovată şi în defensivă. Nu se putea aduna ca să stea de vorbă 
cu ei şi, deşi voia nişte răspunsuri, nu avea încredere în 
explicaţiile pe care Generalul Pepper i le-ar fi dat. 

Işi petrecu restul celei de-a doua zi căutând provizii în 
magazine, adunând grămezi de conserve cu mâncare încă bună 
sau alegând haine de firmă pe care în mod normal nu şi le-ar fi 
permis şi de care ar fi râs, haine care nu se dovediră a fi la fel 
de şic sau stilate precum sperase - se pare că simţul modei 
dispăruse odată cu oamenii. Totul era acoperit de praf, însă 
câteva maşini de spălat din clădirea de vizavi încă mai 
funcționau şi reuşi chiar să găsească vreo câteva fise într-o casă 
de marcat distrusă. 

Mâna o durea de fiecare dată când o mişca şi se gândea chiar 
să meargă la un spital să găsească bandaje adevărate şi nişte 
medicamente. Insă primul spital peste care dăduse răspândea o 
duhoare bolnăvicioasă şi putredă, iar ceva îi spunea că nu vrea 
să descopere cauza. Până va ajunge acasă însă va trebui să se 
mulţumească cu Advilul furat şi cu fâşiile rupte din haine, pe 
care şi le putea bandaja strâns în jurul braţului. 


Merse, de asemenea, până în apropierea Podului George 
Washington, însă nu se apropie de creaturile insecte de acolo, 
parţial şi din cauză că vocea din capul ei insista să se ducă într- 
acolo. Le privi pentru o vreme, dar nu păreau a se clinti din acel 
loc sau măcar a comunica între ele. 

Descoperi şi că alte santinele de cristal, care arătau la fel de 
neplăcut, se postaseră la intrările în tunelele Lincoln and 
Holland. 

Cel mai ciudat i se păru nu doar că nu găsea niciun telefon 
care să funcţioneze, ci că nu găsea niciun computer pentru a-şi 
verifica e-mailul sau a intra pe internet - nici măcar în 
bibliotecile sau în birourile în care intrase. Nu putea înţelege. NU 
ar fi trebuit să fie computere peste tot? Unde dispăruseră? De 
ce odată cu oamenii ar dispărea şi computerele? Oamenii 
depindeau de computere; lumea practic nu putea exista fără 
ele. 

Ei bine, poate asta nu se putea numi chiar „existenţă”. 

Către sfârşitul zilei începu să se înfurie. Trebuia să ajungă în 
Brooklyn. Trebuia să-şi găsească mama şi surorile. Nu ar fi 
părăsit oraşul fără ea. Nu ar fi putut să părăsească oraşul fără 
ea - mama ei nu mai putea face nimic fără ajutorul lui Kali de 
când murise Bill. Aşa că ea trebuia să ajungă acasă să vadă 
dacă sunt bine. 

Şi, dacă într-adevăr tunelele de la metrou nu erau 
periculoase, cum spuseseră acei oameni nebuni, poate ar putea 
ajunge acasă pe acolo. 

Alese staţia First Avenue a metroului L, ştiind că tunelul de 
acolo duce direct în Williamsburg, Brooklyn. l-au trebuit aproape 
douăzeci de minute pentru a se hotărî să coboare treptele de la 
metrou; apa se retrăsese, însă ele erau încă umede, ca şi când 
fuseseră spălate de ocean de curând, astfel că ea începu să-şi 
imagineze cum valuri uriaşe se ridicau din senin, măturând totul 
în cale şi trăgând-o în adâncurile întunecate. 

Când într-un târziu îşi făcu destul curaj să coboare scările, 
descoperi că poarta de jos fusese închisă şi legată cu lanţuri, 
dar cineva - probabil unul dintre stăpânii subteranului - rupsese 
lanţurile şi le lăsase acolo să atârne. 

Kali se strecură înăuntru cu grijă, ţinând bine de poartă ca să 
nu scârţăie. Dincolo de ea erau barele de trecere, încă un set de 
scări şi apoi beznă. In această staţie toate becurile erau sparte, 


noroc că se gândise să ia cu ea o lanternă. O aprinse şi se 
avântă înainte, escaladând portiţele şi încercând să atenueze 
clipocitul pe care-l făceau cizmele sale când păşea prin stratul 
subţire de noroi şi apă de pe trepte. 

Şinele erau ascunse de un râu de întuneric, un fir sinistru de 
apă curgând lent chiar dedesubtul marginii peronului iluminat 
de raza firavă de la lanterna ei. 

Kali îndreptă lumina lanternei către adâncurile tunelului, spre 
Brooklyn - nimic - apoi către cealaltă parte a sa, spre 
Manhattan. Era cât pe-aci să facă un atac de cord când lumina 
dezvălui în acel întuneric o siluetă. Un metrou - un tren L - 
staţiona chiar la marginea tunelului, pe jumătate scufundat în 
apă, placid şi lugubru, ca şi când ar fi aşteptat ceva. Era ca şi 
cum ar fi văzut cum se ridică o stafie din apele oceanului. Îşi 
acoperi lanterna şi închise ochii, inspirând adânc. „E în regulă. 
Calmează-te.” Putea să-şi păstreze calmul. 

Cling-clang. 

Făcu ochii mari. 

Cling-clang. 

Bezna sufocantă, sunetele rău prevestitoare ale apei şi 
gândul unei eventuale confruntări cu Generalul Pepper aici în 
subteran erau prea mult pentru ea. Fugi înapoi pe scări cât putu 
de repede. 

Mai târziu în acea seară, în timp ce soarele apunea, iar ea se 
întorcea la apartament pentru a-i evita pe cei bătrâni, îi veni o 
idee care, după ea, era singura idee sclipitoare din ultimele zile. 
Un mod de a-i dovedi generalului că se înşală, spera ea. 

Se opri la băcănia de la colţul clădirii unde stătea acum. Da, 
sigur, iată-le, într-o grămadă, chiar înăuntru - cum de nu s-a 
gândit la asta mai devreme? Pentru că nu citea ziarele, nu 
obişnuia deloc să citească ziare; afla ştirile de pe internet sau de 
la mama ei. Conceptul de ziar era învechit, iar ziarele o făceau 
să se simtă penibil, plus că se şi murdărea pe mâini de la 
cerneală şi hârtia nu era deloc plăcută la pipăit. Ca să nu mai 
spunem că nu credea deloc că sunt „obiective”, nu în acea eră. 

Dacă cumva trecuse într-adevăr multă vreme, cum credea 
Generalul Pepper, atunci poate că data ziarelor ar oferi vreun 
indiciu. Dacă nu, atunci ea avea dreptate şi toate vor data de 
acum două zile, când dispăruse toată lumea. 

Nu era promiţător deloc faptul că hârtia era galbenă, iar 


scrisul pălise. De asemenea, foile păreau mult mai subţiri decât 
de obicei şi aveau o înfăţişare destul de vetustă. Apucă primul 
ziar din grămadă, iar acesta foşni ca un roi de molii. 

Se uită la dată. 

Se mai uită încă o dată. 

Verifică şi celelalte ziare din grămadă. Nu era o greşeală. 

Apoi citi titlurile. 

Merse acasă, cu o frică teribilă în suflet, şi se urcă în pat. Nici 
măcar pterodactilii strălucitori din sticlă nu o mai văzură preţ de 
două zile. 


Pe drum în Nevada 


— Diana? 

Ea nu răspunse. Gus îşi luă privirea de la drum pentru a se 
uita la ea şi observă că dormea, ghemuită în scaun, cu mâna 
sprijinită în geam şi cu un zâmbet firav întipărit pe faţă. Oare 
chiar putea cineva să doarmă şi să zâmbească în acelaşi timp? 
Părea a fi un lucru pe care îl vezi numai în filme. Se gândi pentru 
o clipă la cât de ciudat era totul - doar în decursul a două zile se 
întâlnise cu fata pe care o plăcea atât de tare, descoperise că 
era o celebritate mai mare decât bănuia, iar apoi se trezise 
aruncat înainte în viitor, într-o lume apocaliptică, unde traversa 
ţara alături de ea. Nu era sigur că putea numi asta „noroc”, dar 
nici nu putea fi pe deplin nefericit; atâta doar să-l găsească pe 
Andrew cât mai repede. 

Nu voia să o trezească, însă condusese aproape toată 
noaptea, iar dacă nu se odihnea cât mai curând, ar putea face 
vreun accident. 

Plus că tornada violentă dinlăuntrul lui, în loc să se 
domolească, lua proporţii, inundându-i stomacul şi pieptul. 

— Diana? 

Întinse mâna, ezitând, şi îi atinse umărul. 

Ea se trezi instantaneu, tresărind şi trăgându-se înapoi cu un 
chip îngrijorat. 

— Gata. Pe scenă. Ce... cine... oh! Clipi de câteva ori, uitându- 
se la el, la maşină şi la bezna de afară. Oh! 

— Scuze, cred că am nevoie să opresc puţin şi să... dorm. 
Doar puţin. 

Ea căscă şi se întinse, făcând să scârţâie costumul de piele de 


pe dedesubtul cămăşii de la el. 

— Sigur. Se întoarse să se uite prin geamul din spate al 
maşinii. Nici urmă de acei monştri ciudaţi, nu? De cât timp 
mergem? 

— AŞ zice opt ore, dar mi s-a stricat ceasul, iar cel de la 
maşină nu e potrivit. Cu siguranţă însă ne-am îndepărtat destul 
de mult de Los Angeles. Cred că suntem aproape de celălalt 
capăt al Nevadei, deşi multe dintre indicatoare sunt căzute ori s- 
au şters, aşa că nu pot spune cu siguranţă. 

Gus nu întâlnise lumini pe drum, aşa că nu putuse desluşi 
nimic în afara conului de lumină produs de farurile maşinii. 
Autostrada asta traversa o regiune cam pustie a Nevadei, însă 
el sperase să găsească semne de civilizaţie. 

— Atunci e probabil îngrozitor de devreme. Da, trebuie 
neapărat să dormi. Apoi ezită. Ai... ai văzut... vreo urmă de 
oameni? 

Gus clătină din cap. Nu mai era nicio altă maşină pe drum. 
Acum se aflau pe autostradă, însă chiar şi refugiile şi 
benzinăriile întâlnite pe drum erau închise, iar luminile erau 
stinse, ca şi când ar fi fost părăsite de ceva vreme. 

— Bine, suspină ea. Poate vom da peste vreun hotel unde să 
putem înnopta. Şi putem căuta benzină mâine-dimineaţă la 
prima oră. 

— Putem lăsa banii pe tejghea, sugeră el. Am nişte bani în 
portofel. Vreau să spun că... nu mă simt bine luând pur şi simplu 
lucrurile. 

— Ştiu, nici eu. Poate ar fi o idee mai bună să scriem tot, să 
ţinem socoteala tuturor lucrurilor pe care le luăm, pentru ca mai 
apoi să pot trimite cecuri. Ştii, ca să ne păstrăm banii acum. 

Gus înţelese mesajul nerostit - ea avea bani de rezervă, iar el, 
nu -, dar chiar nu o putea contrazice aici. 

— Mi se pare corect. Voi trage pe dreapta când văd ceva. 

— Bine. 

Se ghemui înapoi în scaunul de la maşină, îşi înfăşură braţele 
în jurul picioarelor şi privi afară pe fereastră. 

Drumul se derula rapid, întunecat şi neprimitor, fără urmă de 
vreo lumină cât vedeau cu ochii. Gus se întreba cât de adânc în 
interiorul ţării fugiseră oamenii şi cât de curând vor întâlni pe 
cineva. 

— Uite acolo unul, zise Diana, arătând cu degetul. 


Un indicator de un galben intens se ivi din beznă chiar în faţa 
lor, luminat de farurile maşinii. Gus trecu pe banda de ieşire - 
semnalizând din obişnuinţă, deşi îşi dădu seama că era stupid - 
şi o luă pe drumul care ducea în parcarea motelului. 

— Crezi că vom găsi camere libere? glumi cu nervozitate 
Diana în timp ce parcau maşina. 

Locul arăta modest; Gus se trezi întrebându-se din nou oare 
ce credea „Venus” despre împrejurimile sărăcăcioase, însă ea 
se comportă ca şi cum nici măcar nu ar fi observat. 

Diana deschise drumul către hol. 

— E cineva aici? strigă ea. 

Locul era în beznă şi acoperit de praf şi arăta de parcă ar fi 
fost părăsit de secole. Tejgheaua era goală, şi uşa din spate ce 
ducea către restul clădirii era încuiată. 

— Bleah, zise ea, strâmbându-se. Pun pariu că nu servesc mic 
dejun continental. 

— Pari straniu de încântată de situaţia asta cu sfârşitul lumii, 
remarcă Gus. 

Încercă să zâmbească, însă simţi un junghi în piept care îl 
obligă să-şi tragă sufletul. Diana nu observă. 

— Cred că mă simt mai bine după acel pui de somn. Şi, 
oricum, nu ajungem nicăieri cu o atitudine pesimistă. Eu zic să 
privim partea bună a lucrurilor: cel puţin această întreagă 
anihilare a speciei umane îmi dă posibilitatea de a mă plimba 
nestingherită prin ţară, fără a fi asaltată de fani. Ea îi observă 
expresia şi-şi dădu ochii peste cap: G/umesc, Gus! 

El se întrebă dacă nu cumva ar găsi spusele ei mai amuzante 
dacă nu şi-ar simţi pieptul ca şi când raci nervoși cu târnăcoape 
ar încerca să i-l spargă. 

Diana sări sus pe tejghea şi alunecă pe partea cealaltă, 
lăsând o urmă în stratul de praf. In stânga ei se afla un perete 
plin cu cârlige de care atârnau chei. Le privi şi ridică din umeri. 

— Cred că putem lua câteva şi încerca apoi camerele până 
găsim una care ne place, nu? 

Gus încuviinţă, înghițind în sec şi cu inima bătându-i mai tare. 
„Nici măcar nu te gândi că vei sta singur cu ea într-o cameră de 
hotel sau la faptul că sunteţi singurii supraviețuitori de pe Terra. 
Nu e nimic romantic în sfârşitul lumii. Încetează să te mai 
gândeşti la asta chiar acum.” 

— Gus? Diana se uita la el încurcată. Hai! 


Evitară liftul şi o luară pe scări, păşind încet pe holuri, şi 
încercară diferite uşi. Prima cameră în care intrară era un 
dezastru: aşternuturi rupte, perne sfâşiate şi aruncate prin 
cameră; televizorul era răsturnat şi făcut bucăţi, iar becurile 
erau sparte; păreau urmările unui uriaş acces de furie. 

Următoarea cameră era ordonată şi îngrijită sub stratul de 
praf. Chiar în centru se afla un imens pat nuptial. Diana şi Gus 
roşiră amândoi la vederea lui. 

— Cred că putem găsi o cameră mai bună, spuse ea în grabă 
şi închise uşa. 

Câteva uşi mai încolo găsiră o cameră care părea mai puţin 
prăfuită decât celelalte. Spre uşurarea lor, aceasta avea două 
paturi. 

— Grozav, zise Diana. 

— Da, spuse Gus. 

— E perfectă, adăugă ea. 

— Sigur, zise Gus. 

Amândoi rămaseră tăcuți o clipă în pragul uşii. 

— Mă duc să văd dacă găsesc aşternuturi curate în vreun 
dulap, zise Diana, cât timp tu, hmm, te speli sau faci ce vrei. 

Se dădu înapoi şi plecă pe hol. 

Gus îşi lăsă jos bagajul şi privi împrejur. Se avântă în baia cu 
lumină slabă fluorescentă şi şterse o bucată din oglinda prăfuită 
cu un prosop. Arăta ostenit. Ochelarii îi erau strâmbi, iar părul îi 
stătea ridicat în toate direcţiile. De asemenea, părea şi mai 
bătrân, ca şi cum s-ar fi maturizat în această ultimă zi şi 
jumătate, deşi nu se simţea în niciun caz mai matur decât 
înainte. De fapt, încă se simţea rău, ca şi cum ceva ar fi clocotit 
înlăuntrul lui. Îşi dădu cu apă pe faţă, însă se simţea prea 
extenuat să continue. 

Când Diana se întoarse, el dormea deja dus într-unul din 
paturi. 

Fata închise uşa încet în urma ei şi-şi aşeză pe masă 
„achiziţiile” - lucruri pe care reuşise să le găsească în dulapurile 
cu aşternuturi şi în farmacia aproape goală de la parter. Gus nu 
tresări nici măcar când ea scăpă pe jos din greşeală periuţele de 
dinţi. Ezită la început, dar apoi îi ridică rucsacul şi-l puse pe 
patul ei. Cu siguranţă, nu se va supăra dacă împrumută şi ea 
ceva în care să doarmă. Poate că mâine vor putea opri undeva 
ca să-şi găsească şi ea nişte haine. Insă până atunci va trebui să 


se mulţumească cu unul dintre tricourile lui foarte mari (cu titlul 
unui film de Science fiction de care ea nu auzise). 

Diana îl privi o vreme pe Gus cum doarme. Fără ochelari arăta 
complet străin, iar neastâmpărul dat de timiditatea sa fusese 
acum domolit şi învăluit în linişte. „Mi-e complet străin, îşi 
reaminti ea. Nu ştiu nimic despre el.” Cu excepţia faptului că 
părea nepericulos şi de încredere şi era singurul lucru cât de cât 
familiar în toată acea mare de confuzie. 

Dar era ridicol. Doug ar fi îngrozit de această prietenie cu un 
fan oarecare. Să stea în hotel cu cineva pe care tocmai l-a 
întâlnit. Ce poveşti ar mai scrie şi tabloidele! Aproape că îi putea 
auzi ţipetele ascuţite certând-o din cauza asta, aşa că se întinse 
în pat şi-şi îngropă faţa într-una dintre perne pentru a-şi opri 
gândurile. 

Poate lucrurile o să capete mai mult sens mâine-dimineaţă. 

Poate se va trezi şi toate lucrurile vor fi revenit la normal. 


Mexic 


Dacă mâine ar veni apocalipsa, câţiva oameni ar încerca să se 
împotrivească. Alţii ar plânge. Alţii s-ar întinde pe jos şi ar 
renunţa pur şi simplu. 

lar alţii ar petrece. 

Se pare, descoperi Tigre, că aceştia din urmă ar fi în Mexic. 

Tigre îl urmă pe Honk şi trecu o dună de nisip, iar după 
aceasta în faţa lor se ivi cea mai ciudată şi totodată cea mai 
normală privelişte pe care o văzuse de când fugise de la şcoală, 
de acum două zile. 

De-a lungul plajei, înfloriseră umbrele colorate intens, care îi 
aminteau de sticluţele cu pastile aliniate în dulăpiorul de la baie 
al mamei lui. Mai în spate, aproape de linia copacilor, se afla un 
complex uriaş de odihnă, cu ferestre ce reflectau imaginea mării 
şi piscine verzi-albăstrui de forme ciudate. 

Şi toţi cei de acolo erau oameni - stând întinşi sub umbrele, 
jucându-se în valuri, stând pe marginea piscinelor, fumând. La o 
primă vedere, părea o zi normală la o staţiune oarecare de 
odihnă de la mare. 

Asta până te uitai mai atent la oameni. 

Ca şi în cazul lui Honk, ceva era în neregulă cu ei. Pielea le 
era groasă şi tare, portocalie, întinsă şi presată şi cojită într-o 


mie de feluri. Ochii erau un pic cam prea mari, iar părul le era 
cam prea blond. 

Pe măsură ce Tigre şi Honk alunecau prin nisip pe peretele 
dunei, câteva perechi de ochi se întoarseră către ei, apoi altele 
şi altele. Când ajunseră la marginea zonei cu umbrele, un mic 
grup se adunase şi se holba acum la ei. 

— Fantastică treabă! rosti o femeie cu nişte buze pufoase 
gigantice. De unde vii? 

Se întinse şi îi dădu lui Gus un ghiont în braţ, apoi fluieră sau 
încercă să fluiere până ce buzele i se puseră în cale. 

— Chemaţi-l pe Forever! zise Honk, radiind de fericire. Avem 
un nou adept. 

— Uimitor, spuse unul dintre bărbaţi, al cărui păr era lung, 
aţos şi roşcovan. 

Se grăbi către complex. 

— Şi nişte e/iberează-mintea pentru al nostru oaspete! zbieră 
Honk după el. Să fie de calitate! Se întoarse către Tigre şi rânji. 
Hei, am făcut o rimă. Hai, relaxează-te, alege-ţi un scaun, ai de 
unde, vorba aia, că Rudy, Zappi şi Pink au încasat-o luna asta şi 
nimeni nu a vrut scaunele lor. Îl conduse către un şezlong de 
sub o umbrelă cu dungi albe şi verzi. 

— Cine sunteţi? întrebă Tigre. Ce e locul ăsta? 

— Noi suntem cei pe care îi căutai, omule, zise Honk. Aici e 
lăcaşul sfânt al adepților filosofiei noastre. Aici trăieşte marele 
pooh-bah, unde există „eliberează-mintea” şi unde sunt instruiți 
toţi doctorii. Doctorul tău pesemne că a trecut pe la noi la un 
moment dat. El te-a trimis aici? De unde vii? 

— Santiago, zise Tigre. E în Chile. 

Privirile stăruitoare ale mulţimii indicau de la neîncredere 
până la ostilitate. 

— Huoooo, zise un bărbat costeliv cu un nas ca al lui Michael 
Jackson. Nu e ca lumea să ne minţi, prietene! Asta e o 
comunitate cu principii morale. 

— Dar nu mint, protestă Tigre. M-am trezit acum câteva zile şi 
toată lumea dispăruse. Nu am nici cea mai vagă idee despre ce 
se întâmplă. 

— Ahhhhh, ziseră în acelaşi timp mai mulţi dintre ei, dând din 
cap ca şi cum spusele lui le-ar fi sunat familiar. 

— Mda, zise Honk, clătinându-şi capul. Şi eu am avut nişte 
experienţe destul de urâte de la eliberează-mintea. E ca şi cum 


ar dispărea întreaga lume, omule. De fapt ăsta-i şi scopul, nu? Ai 
nevoie de o marfă de calitate mai bună; asta nu se joacă chiar 
atât cu mintea ta. 

— Nu are rost să ne omorâm între noi, zise Buze-Pufoase. Din 
moment ce suntem şi ultima generaţie. 

— Skate, zise o voce plăcută ca de bunicuţă, dar care trimise 
fiori pe şira spinării lui Gus. Ştii doar că nu vorbim despre asta. 

Tigre se învârti cu şezlongul şi zări o femeie care apăruse în 
spatele lui, îmbrăcată din cap până-n picioare în veşminte de 
albastrul cerului ce se asortau cu ochii ei senini. Avea părul 
castaniu-închis şi tuns scurt, iar pielea îi era puţin mai palidă 
decât a celorlalţi. Arăta aproape normal, cu excepţia faptului că 
avea pielea feţei extrem de fină şi lipsită de expresie. In spatele 
ei un bărbat îi ţinea un parasolar alb imens deasupra capului. 

— lertare, Forever, rostiră buzele lui Puffy, care căzu în 
genunchi tresărind. Eu, rea. 

Privirea lui Forever se îndreptă către Tigre, zâmbindu-i fără 
să-şi dezvelească dinţii, abia mişcându-şi colţurile gurii. Tigre îşi 
dădu seama dintr-odată stânjenit că poartă aceleaşi haine de 
două zile. Probabil că duhnea îngrozitor. 

— Deci acesta e oaspetele nostru. Văd acum de ce toată 
lumea e atât de agitată. 

— Il vrem pe doctorul lui! zise tipul cu nasul ca al lui Michael 
Jackson. Oricine ar fi şi oriunde ar lucra, ar trebui să-i aducem 
aici! 

— Poate vizitatorul nostru poate fi convins să ne 
împărtăşească secretul său, zise Forever. Vino înăuntru pentru 
nişte răcoritoare. 

Îşi îndreptă braţul cu o mişcare amplă şi lentă către complex, 
apoi se întoarse şi începu să lunece uşor către complex fără să 
aştepte să vadă dacă o va urma. 

Tigre se uită la Honk, care rânji şi se legănă de câteva ori. 

— Ştiam eu că o să te placă, omule! Hai! 

Clădirea în care stătea Forever se afla cel mai aproape de 
plajă, cu o privelişte minunată a sclipitorului Golf Mexic ce putea 
fi zărită printr-o fereastră înaltă. Când intrară, Tigre observă că 
ea stătea în colţurile îndepărtate ale camerei, evitând razele 
soarelui, iar pe el şi Honk îi plasă pe o canapea joasă albă, unde 
îi putea privi pe îndelete, fără ca soarele să-i între în ochi. Tigre 
se aşeză încet, dorindu-şi ca blugii săi să nu-i miroasă atât de 


îngrozitor a peşte sau să nu fie atât de murdari de la sarea din 
mare. 

Forever se aşeză delicat pe o minge mare de exerciţii din 
cauciuc. Stătea cu spatele perfect drept şi capul ridicat, 
holbându-se la ei. Tigre era oarecum agitat din cauza privirii ei 
inexpresive. Nu-i putea intui deloc sentimentele; ar fi putut fi 
extaziată, furioasă, uneltitoare, plictisită sau disperată, însă 
nimic de pe faţa ei nu trăda vreuna dintre aceste stări. 

Honk începuse să se agite din clipa în care se aşeză pe 
canapea, holbându-se nerăbdător la uşă. 

— S-a întâmplat ceva, Honk? întrebă Forever, rămânând cu 
ochii aţintiţi la Tigre. 

— Nu, doamnă, dar tocmai aţi zis ceva de nişte băuturi 
răcoritoare, nu? 

Forever îşi înclină uşor capul şi o femeie cu un tatuaj încreţit 
cu caractere chinezeşti apăru printr-o perdea de mărgeluţe, 
cărând o tavă cu băuturi şi frigărui din carne. 

— Desigur. Sper că vă veţi servi şi dumneavoastră, 
domnule...? 

— Montenegro, zise Tigre. Vă rog, Spuneţi-mi Tigre. 

— Ha! zbieră Honk, ca şi cum ar fi uitat că Tigre se mai 
prezentase o dată pe plajă, mai devreme. Ce nume haios, 
omule! 

Tigre zise reţinut: 

— Înseamnă „tigru” în spaniolă. E o poreclă. 

Claudia îi spusese aşa prima din cauza pisicilor sălbatice din 
cartierul lor care pur şi simplu îl adorau. Doar ce ieşea din casă 
şi toate pisicile fugeau spre el, torcând şi tăvălindu-se la 
picioarele lui. Tigre se consideră în schimb norocos, fiindcă la 
cum îşi ştia sora, ar fi fost mari şanse ca ea să aleagă „mâncare- 
pentru-pisici” ca poreclă, şi nu „tigre”. Dar se hotărî să nu între 
prea mult în detalii. Luă câteva frigărui şi descoperi că friptura 
avea o aromă ciudată de ierburi afumate, dar era prea flămând 
ca să-i pese. 

— Asta e „eliberează-mintea” în stare lichidă, zise Honk, 
înşfăcând un pahar. O să-ţi placă la nebunie, omule! lţi ascute 
mintea, ştii? Te menţine conectat la univers. Forever are de cea 
mai bună calitate. 

Tigre simţi cum alcoolul se ridică în valuri de pe tavă. 

— Mersi, zise Tigre, dar eu nu beau. 


mA 
| 


Femeia care servea se întoarse către el şi rămase uimită. 
Honk rămase şi el cu gura căscată. Până şi sprâncenele lui 
Forever tresăriră puţin. 

— De ce? întrebă Forever. 

— Păi, în primul rând, sunt încă minor, zise Tigre. 

Honk izbucni în râs. 

— Ho, ho, ho. Asta a fost bună, omule! Joci bine teatru! Place! 

Forever se holba pur şi simplu la el. Tigre se foia, jenat. 

— Nella, zise Forever, te rog du-l pe Honk în pivniţa mea şi 
lasă-l să-şi aleagă o sticlă de acolo. 

— Bestial! zise Honk, sărind în picioare. Mersi foarte mult, 
Forever. Eşti foarte drăguță. Hei, frate, ne vedem mai târziu. 
Petrecem la noapte pe plajă, omule! Facem un foc mare în aer 
liber! O să fie grozav! Bestial! Teribil! 

Şi pe măsură ce vocea i se pierdea în josul holului, el continua 
să înşire sinonime pentru „grozav”! 

Tigre se trezi singur cu Forever şi, acum că Honk nu mai era 
aici ca să facă atmosferă, simţi cum se scufunda în moliciunea 
învăluitoare a canapelei. 

— Uite, zise Forever, aplecându-se şi clătinându-i un pahar 
prin faţă. la-l pe al meu. E doar limonadă. 

— Serios? Tigre îl mirosi şi ea părea într-adevăr că spune 
adevărul. Tu de ce nu bei - şi făcu un semn către băuturile 
alcoolice, nesigur pe numele de „eliberează-mintea”. 

— Alcoolul şi drogurile fac rău tenului, zise ea. Ca să nu mai 
vorbim de ce le fac organelor interne. Te îmbătrânesc mai 
repede decât orice altceva. Am încercat să le spun asta iniţial 
nerozilor ăstora, dar nu m-a crezut niciunul sau, cel puţin, 
nimeni nu voia să renunţe la singurul lucru care îi făcea să uite, 
iar acum e prea târziu pentru ei ca să se lase oricum. Şi cu 
lumina soarelui e aceeaşi poveste. Şi făcu un gest lent către 
fereastră. Tigre sorbi puţin din limonadă, care era dulce şi 
mentolată. Determină apariţia ridurilor şi a cancerului de piele şi 
a altor semne de îmbătrânire. Dar ce poţi să convingi „ultima 
generaţie” să nu mai stea în soare? Niciunul nu e cumpătat. Dar 
sunt sigură ca ştii toate astea. 

Tigre clătină din cap. 

— Nu, doamnă. Când aceasta nu reacţionă, el adăugă: Dar îmi 
par sfaturi bune! 

Ea îşi împreună mâinile şi le aşeză în poală, privindu-l cum 


bea din limonadă. Femeia îi amintea lui Tigre de un şarpe mic 
de grădină pe care clinica îl salvase de pe veranda cuiva în 
urmă cu doi ani. Spre deosebire de atitudinea prietenoasă a 
câinilor şi pisicilor pe care îi salvau în fiecare zi, şarpele ăsta era 
rece, tăcut şi enigmatic şi nu făcea decât să se holbeze la ei prin 
geamul terariului, parcă urzind ceva. 

Forever se aplecă în faţă. 

— Tigre, de ce crezi ca arăt aşa de tânără, iar ceilalţi nu? 

— Să fiu sincer, n-am nici cea mai vagă idee ce au păţit 
oamenii ăştia, zise Tigre. Nu vreau să fiu nepoliticos, dar mie mi 
se par puţin cam săriţi de pe fix. 

— Da. Şi în ochi îi apăru o licărire. Sunt adepţii imperfecţi ai 
filosofiei mele. Soţul meu şi cu mine suntem singurii adepţi 
legitimi, şi chiar nici el nu s-ar fi descurcat atât de bine fără 
supravegherea mea. 

— Nu înţeleg, zise Tigre. De ce sunt aşa? 

— Incearcă să se agaţe cu disperare de tinereţe, dar nu au 
înţeles niciodată ce presupune cu adevărat să rămâi tânăr. Ei 
cred că totul constă în a fi cât mai blond, cât mai bronzat şi cât 
mai slab. Nu-şi dau seama că trebuie de fapt să fii atent la ce 
mănânci, la ce faci, la cum te mişti şi cum arăţi în fiecare 
secundă din zi. Işi cheltuiesc toţi banii pe operaţii estetice şi 
chimicale pentru a arăta aşa cum arătau când eram toţi lipsiţi 
de griji în epoca de aur. Stau permanent sub influenţa ultimelor 
tipuri de droguri, pentru a nu se gândi că suntem ultimii oameni 
de pe Pământ. 

Tigre simţi cum îl trec fiorii. 

— U-ultimii oameni de pe Pământ? zise el. 

— Chiar nu ştii, zise ea încet. Ce vârstă crezi că am eu, Tigre? 

Se holbă la ea năucit. Poate că şi ea era la fel de nebună ca şi 
ceilalţi. Trebui să între în joc, dar nu prea putea să ghicească 
câţi ani are. Era una dintre acele persoane care nu-şi trădează 
vârsta, plus că atunci când era vorba de ghicit, Tigre nu nimerea 
deloc. Işi termină limonada, încercând să tragă de timp pentru a 
găsi un răspuns. 

Poate avea vreo patruzeci de ani? Ar putea fi de vreo 
patruzeci şi cinci de ani, ca şi mama lui. Însă femeilor le plăcea 
să ghiceşti o vârstă mai mică decât aveau în realitate. Auzise 
asta într-o conversaţie în sala de aşteptare de la clinica 
veterinară. Aşa că ar trebui să spună o vârstă mai mică. 


— Treizeci şi doi? se hazardă el. 

— Hmmmm, zise ea. E de-a dreptul măgulitor. lar tu câţi ani 
ai? 

Tigre spera ca toate astea să nu conducă la ceva înfiorător. 

— Eu am şaptesprezece. 

— Chiar ai şaptesprezece, nu? murmură ea. Ce minune! 

O zarvă ce venea din cealaltă cameră îl făcu să tresară. 

— Way? strigă Forever. Pentru prima dată Tigre zări o urmă 
de emoție pe faţa ei, deşi neidentificabilă şi de foarte scurtă 
durată. Se ridică şi traversă camera până la draperii, dându-le la 
o parte. leşi afară, dragule, să ne cunoşti oaspetele. 

Lângă ea îşi făcu apariţia un om ce apucase tocul uşii pentru 
sprijin. Arăta asemănător cu Forever - aceeaşi piele palidă, 
acelaşi păr castaniu şi aceiaşi ochi albaştri luminoşi. Insă faţa îi 
era contorsionată trădând agonie, iar trupul îi era îndoit pe 
jumătate, ca şi când ar fi încercat să restrângă durerea într-un 
singur loc. Forever îşi trecu mâna încet peste fruntea lui, apoi 
încă o dată, de data asta mai ferm, ca şi când ar fi încercat să-i 
întindă ridurile. 

— Opreşte-te, izbucni el. Nu mă pot abţine să nu mă încrunt şi 
nici nu vreau. 

— Soţul meu, Always, zise Forever ca şi când el nu ar fi scos 
niciun sunet mai devreme. 

Omul gemu şi şchiopătă până ajunse lângă un fotoliu în care 
se şi prăbuşi. Forever îl urmă şi se cocoţă pe braţul fotoliului, 
continuând să-i atingă fruntea, până când acesta se lăsă pe 
spate, destinzându-şi faţa. 

Always - Mereu (în limba engleză în orig.) 

— Nu se simte bine, îi explică Forever lui Tigre, fără ca figura 
să-i trădeze vreo emoție. Dar vom găsi o cale să-l facem să se 
simtă bine din nou. 

— Prefer să mă laşi să mor! mârâi Always, deschizându-şi 
ochii. Dacă vreodată în viaţa ta ai fi avut vreo durere, ai înţelege 
prin ce trec eu acum. 

— Dar am experimentat şi eu durerea, Way, zise calm 
Forever. Insă pur şi simplu nu am lăsat-o să preia controlul 
asupra mea. 

— Dacă ai impresia că eu am vreun control asupra durerii 
ăsteia - şi faţa i se făcu roşie. 


€ Always - Mereu (în limba engleză în orig.) 


— Nu te agita, Way! Ştii că nu-ţi face bine la inimă. 

Căzu înapoi pe spate în fotoliu, închizând ochii şi oftând 
resemnat. E ca şi când te-ai certa cu luna. 

Tigre începu să se simtă puţin confuz. Ciudăţenia situaţiei, 
moliciunea canapelei şi oboseala lui acumulată îl istoveau şi 
simţi cum îi cad pleoapele de somn. Dar chiar nu ar fi vrut să 
adoarmă şi să se lase astfel pe mâinile lunaticilor ăstora. 

Observă că Forever îl privea atentă. 

— Mă scuzati, zise el, încercând să se ridice. Ar trebui să ies 
puţin la aer, să mă dezmorţesc puţin. 

Picioarele îi cedară şi ateriză din nou în canapea. Se nelinişti. 
Se simţea atât de obosit ca de obicei doar după una din 
alergările sale. 

— Prostii, dragule, zise Forever. Trebuie să te odihneşti puţin. 
Vom da o petrecere mare în onoarea ta diseară, nu ai auzit? 

Imaginea ei devenea tot mai neclară. O vedea ca prin apă. 

— Trebuie să... să mă întorc la Quetzie, murmură el. 

Dar de ce să se împotrivească? Era obosit... putea să lase 
garda jos şi să doarmă puţin... atât de obosit... 

— Mă bucur că m-am gândit s-o pun şi pe Nella să facă 
limonada, aşa ca să fie dacă avem nevoie, îi spuse Forever 
soţului ei, ca şi când Tigre nu s-ar fi aflat lângă ei. Way, 
scumpule, fii atent! Vreau să faci cunoştinţă cu noul tău ficat. 

Acestea fură ultimele cuvinte pe care Tigre le auzi înainte să 
leşine. 


Nevada 


Diana simţi că pluteşte şi ştiu că are din nou acelaşi vis. Se 
împotrivi pentru o clipă, dar fu trasă fără milă în acea lume 
imaginară, cum păţise de altfel de fiecare dată când adormise 
de la cutremur. Era acelaşi vis pe care îl tot avea de un an şi, 
până la cutremur, când visul căpătase o altă formă pe care nu 
era sigură că o plăcea, ea îl aştepta nerăbdătoare. 

lată visul ei: Se făcea că se găsea într-un parc care îi era 
familiar. Era înconjurată de copaci şi iarbă, dar se afla într-un 
parc - putea vedea la marginea spaţiului verde clădirile, ca nişte 
spectatori uriaşi ce o priveau. În visul iniţial, parcul era de fapt o 
pădure singuratică şi neatinsă. O dată sau de două ori fusese un 
deşert, dar nici acesta nu o îngrijorase pe cât o făcuse acest 


parc. Cel puţin deşertul era sălbatic. Deşertul şi pădurea 
reprezentau libertate. Aceste clădiri o nelinişteau din cauza 
celor ce o puteau vedea, a ce credeau ei, a reputației şi carierei 
ei, toate acele lucruri de care voia să fugă. Se simţea captivă şi 
claustrofobă. 

Dar iată că apare el, chiar la ţanc, alunecând pe iarbă către 
ea, ca şi când ar fi avut nişte role în picioare cu care plutea prin 
aer. În visul iniţial, şi ea simţea că se mişcă la fel de grațios, dar 
în acesta era stânjenitor de conştientă. Părea că el alunecă pe 
raze de soare, despicând uşor aerul ca şi când ar fi fost urmat 
de acoliţii lui, norii. 

Străinul ei de aur. 

— Te voi aştepta, şopti el. 

— Spui asta de parcă ai fi real, răspunse ea încet. 

— Dar am fost întotdeauna real. 

— Poate nu ar trebui să fii. 

— Vei veni la mine. 

Îi luă mâinile şi începu să danseze cu ea în cerc, pe o muzică 
auzită doar de el. 

— Nici măcar eu nu ştiu unde merg. 

— Eu ştiu unde mergi, Venus. 

Rămase nemişcată în braţele lui şi se trase înapoi. El îi studie 
faţa, cu acei ochi căprui ce păreau străini, dar familiari în acelaşi 
timp. 

— Nu mă cheamă aşa, zise ea. 

— Te cheamă şi aşa. 

El ridică din umeri, mult prea indiferent. 

— Nu mi-ai mai spus aşa până acum. 

De fapt, nu-i spusese în niciun fel până atunci, iar ei tocmai 
asta îi plăcea. 

— Lucrurile se schimbă, Venus. N-ai observat? Vremea 
noastră se apropie. 

— Nu-mi mai spune aşa! 

Se îndepărtă de el, iar el îşi lăsă mâinile să cadă pe lângă 
corp. O umbră de zâmbet îi traversă rapid faţa. 

— Dar nu o poţi renega. Şi ea e parte din tine. 

— Ba nu face cu adevărat parte din mine. Credeam că ai 
înţeles asta. 

— Şşşşşt! Vom fi împreună în curând, Venus. 

Se întinse după ea, dar ea se dădu cu un pas înapoi. 


— Ori eu, ori Venus. Nu ne poţi avea pe amândouă. 

Se întoarse şi începu să meargă pe iarbă. 

— Mai vedem noi, strigă el în urma ei. 

larba îi mângâia picioarele şi apoi se dizolva într-o ceaţă sub 
paşii ei. 

De-a lungul ultimului an, Diana aşteptase cu nerăbdare 
întâlnirile nocturne cu acest misterios „băiat al visurilor ei”. Era 
înalt, încrezător şi fermecător... dar acum ceva se schimbase. 
Nu doar visul, ci ea. Când dansă cu el, simţi că e puţin cam prea 
încrezător, puţin cam prea fermecător. 

Şi-ar fi dorit ca măcar din când în când el să ridice din umeri 
şi să-şi întoarcă apoi capul cu un zâmbet timid. Şi-ar fi dorit să 
poarte ochelari şi să se joace cu ei când era nervos. Sau să o 
facă să râdă şi să o ia în serios când vorbea aiurea. Şi-ar fi dorit 
să-i îndrăgească muzica. 

De fapt, şi-ar fi dorit să fie Gus. 

Nu ar fi putut fi împreună cu Gus în viaţa reală, însă el chiar 
acolo se afla, pe când „băiatul visurilor ei” trăia doar în visele ei. 

Asta era. Reali sau nu, nu se putea implica într-o relaţie 
romantică cu niciunul dintre ei. Nici n-ar trebui să se gândească 
la asta. Era vremea să se trezească. 

Diana clipi încet, înălțându-se treptat din parc şi din ceaţă şi 
părăsind lumea visurilor. Lumina se revărsa în camera de motel. 
Gus încă mai dormea în celălalt pat, întorcându-se agitat de pe 
o parte pe alta, scoțând sunete ciudate din adâncul gâtului. 
Diana se ridică din pat şi se întinse, întrebându-se dacă să-l 
trezească. 

„Lasă-l să doarmă. Pe dată ce se trezeşte, lucrurile se vor 
complica din nou. 

Dar îmi place când e treaz. Şi vreau pe cineva cu care să 
vorbesc. Plus că ar putea avea un coşmar chiar acum.” 

— Gus? zise ea, întinzând mâna şi atingându-i umărul. 

— NU! ţipă el, trezindu-se din somn atât de brusc, încât ţipă şi 
ea şi fu gata să fugă, doar că el întinse mâna şi o apucă puternic 
de braţ. 

Diana îşi simţi trupul inundat de o explozie de căldură. Gus 
deschise ochii ce aveau o licărire ciudată... nu părea a fi el 
deloc. 

Gus clipi, coşmarul se risipi, dar emoţiile rămaseră la fel de 
intense. Băgă de seamă că stătea pe jumătate ridicat în pat, 


ţinând-o pe Diana de braţ, care aproape că îngenunchease 
lângă el. Privirea îi era şocată, iar ea arăta ca şi cum tocmai se 
trezise. Îi purta unul dintre tricouri peste pantalonii de piele. 

Gus se lupta să controleze furia ce clocotea înlăuntrul lui. De 
unde provenea oare? Întotdeauna a avut vise plictisitoare 
despre rechizite sau în care întârzia la şcoală - nimic care să-l 
afecteze atât de tare. Senzaţia violentă de rău din piept nu-l 
părăsise încă, deşi se domoli într-un vuiet stins pe măsură ce o 
ţinea de mână pe Diana şi respira adânc. 

— Ce e cu tine?! exclamă Diana, împingându-i mâinile. 

Încercă să se ridice în picioare, dar el o opri, luând-o de mână. 

— Stai, zise el, iar ceva din expresia lui o făcu să se oprească. 
Se uită la Gus în timp ce acesta închise ochii şi clătină din cap. 
Îmi pare rău. Am visat doar. Îi întoarse mâna şi îşi trecu uşor 
degetele peste locul de unde o înşfăcase puternic. Sper să nu-ți 
rămână vânătaie, zise el plin de remuşcări. 

Îl lăsă să o ţină de mână puţin mai mult fiindcă îi plăcea să-i 
simtă mâinile pe pielea ei, ştiind însă că nu ar trebui să-l 
încurajeze. 

Într-un târziu îşi retrase mâna şi se ridică, frecându-şi braţele. 

— Ei bine, spuse ea alintându-se, nu am mai cunoscut pe 
nimeni care să arate mai înspăimântător decât mine dimineaţa. 

Îi zâmbi. 

— Nu am mai păţit niciodată aşa ceva, zise Gus frecându-şi 
faţa. Deşi n-am fost niciodată o persoană matinală. 

— Să fiu sinceră, am o bănuială că ar fi ceva mai târziu decât 
dimineaţa, zise Diana, arătând spre fereastră. 

Soarele care se furişa printre draperii era puternic şi părea că 
e destul de sus pe cer. Probabil că dormiseră până trecuse de 
prânz. Sau cel puţin el dormise atât. Se uită din nou la Diana. 

— Te-ai trezit de mult? o întrebă el. 

Se sperie de gândul ca ea l-ar fi putut privi în timp ce dormea. 
O fi sforăit? Dacă o fi arătat stupid sau o fi salivat pe pernă? Nu 
toată lumea arată perfect chiar şi în somn ca ea. 

— Nu, răspunse ea. Cred că creierul meu nu a considerat că 
sfârşitul lumii ar fi un motiv bun să mă trezesc. Sări înapoi în 
pat, rămânând totuşi atentă la el. M-am trezit, nu ştiu, acum 
câteva minute şi am observat că tremurai şi... continuă ea, 
ridicându-şi capul spre el. 

— Şi ce? 


— Şi... mărâiai. Şi apoi ai început să te agiţi, aşa că m-am 
gândit că ai un coşmar şi că ar trebui să te trezesc. Îi atinse uşor 
mâna. Nu mi-am dat seama că eşti atât de puternic. 

El îi aruncă o privire plină de căinţă. 

— Păi, ridic o grămadă de greutăţi la teatru. Îmi pare sincer 
tare rău! 

— Nu-ţi face griji, ridică ea din umeri. Şi eu am avut nişte vise 
foarte ciudate azi-noapte. 

„Mai mult decât ciudate, de fapt”, gândi ea. El o privi atent. 
„Lasă-l să se întrebe.” Nu avea să-i spună sub nicio formă de 
străinul ei de aur. Revistele de scandal ar fi în culmea fericirii să 
aibă posibilitatea să trateze un asemenea subiect. 

Ei bine, era timpul să revină la realitate. Ea aduse una din 
hărţile pe care o studiase cu o noapte înainte. 

— Cred că am descoperit cel mai bun traseu pentru destinaţia 
noastră, presupunând că nu s-au schimbat prea multe de când 
au fost lăsate aceste hărţi jos în hol. 

Gus oftă afectat. 

— Nu aş putea şi eu să mă dezmeticesc mai întâi şi abia apoi 
să discutăm despre drumuri? 

— Sigur. Vreau doar să pornim la drum cât mai repede, ştii... 
ne-ar putea lua zile întregi să ajungem în Kansas. Fâşâia agitată 
colţul hărţii. Ştiu, mă pot duce să aduc ceva de mâncare pentru 
micul dejun cât te îmbraci tu. 

Sări din pat, îşi trase cizmele şi ieşi pe uşă când el încă 
bâjbâia după ochelari. 

Gus căscă, se dezveli, se încruntă la imaginea lui în oglindă. 
Bun. Un duş. Poate că asta îl va ajuta să se simtă mai puţin 
bolnav. Ea purta tricoul lui de rezervă aşa că va avea nevoie de 
unul nou din maşină. Se uită prin împrejur până ce găsi cheile 
de la maşină, apoi porni către parcare. 

Pe măsură ce păşea afară, în lumina orbitoare a prânzului, 
clipind rapid, observă din nou liniştea. Nu auzea niciun claxon 
de maşină sau vreo vorbă omenească. Nu auzea nici măcar 
ciripitul păsărilor. Era pur şi simplu... linişte. 

Şi totuşi, pe măsură ce se apropia de maşină, avu un puternic 
sentiment că e urmărit. Se opri şi privi în jur. 

— E cineva? strigă el, ezitând. Niciun răspuns. Diana? 

Tăcere. 

— Biiine, mormăi pentru el, deschizând portbagajul. 


INLLILILLLLLLLLLIILILIIILAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA! 

Un țipăt ce-ţi zgâria timpanul despică dintr-odată văzduhul. 
Gus sări în sus, lovindu-se cu tibia de maşină şi prăbuşindu-se la 
pământ o fracțiune de secundă înainte ca o siluetă enormă, 
orbitoare să se năpustească din înaltul cerului către locul unde 
doar ce se aflase. Gus încercă să se îndepărteze împleticindu-se 
şi urlând de frică, în timp ce monstrul tăcu, virând ca să mai 
încerce o dată. Strălucea în lumină, aproape orbindu-l, însă Gus 
desluşi totuşi ceva asemănător unui pterodactil uriaş din 
gheaţă. Era de mărimea unui frigider şi ameninţător exact ca un 
frigider care se azvârle din înaltul cerului către capul tău. 

Gus alergă în zigzag prin parcarea abandonată. Va trebui să 
dea o roată poate ca să găsească o altă intrare. Pterodactilul 
scoase un țipăt furios şi îşi strânse aripile, îndreptându-se în 
picaj către capul său. 

— GUS! 

Privi peste umăr şi se aruncă la pământ, monstrul ratându-l şi 
de data asta la milimetru. 

— Diana, pleacă de aici! Ea îl ignoră, alergând prin parcare 
către ei. Du-te înapoi! Du-te înăuntru! 

Dacă ea ar păți ceva, el nu şi-ar ierta-o niciodată. 

In timp ce alerga, îşi îndesă mâna în punga de plastic pe care 
o avea la ea, scoase ceva din ea şi aruncă spre creatură cu o 
ţintă teribilă. Pasărea se feri de proiectil, croncănind şi sâsâind. 

— Hai! strigă Diana, ajutându-l pe Gus să se ridice de jos. 

Se întoarseră pentru a fugi în direcţia uşii, însă monstrul 
ateriză şi le blocă drumul, scrâşnind din dinţii sticloşi. Ochii 
creaturii radiau acelaşi purpuriu ca al insectelor de sticlă care îi 
fugăriseră în Los Angeles. Sâsâi din nou, făcând un pas către ei 
cu ghearele de cristal ce luceau ameninţător. 

— Nu-i nimic, un nou plan, zise ea. Ne vom despărţi să-i 
distragem atenţia şi încercăm să o ocolim. Fără să-i mai aştepte 
răspunsul, îl împinse în dreapta, iar ea se întoarse către stânga. 
Creatura de cristal se înălţă în adâncurile cerului, se roti şi se 
năpusti asupra lui Gus. 

„Minunat, se gândi el, e momentul să fiu erou. Norocul meu.” 
Toată furia rămasă în urma visului se întoarse vuind împreună 
cu acea durere violentă, făcându-l să se oprească în mijlocul 
parcării pentru a înfrunta pterodactilul. Nu va fi sub nicio formă 
vânat de chestia asta din sticlă. Va lupta pentru a trăi sau va 


muri pentru a o salva pe Diana. 

ITT T AAAAAAAAAAAAAAAA! 

Diana privi peste umăr şi văzu cum monstrul se rotea în aer 
pregătindu-se să se năpustească asupra lui Gus, care stătea, din 
cine ştie ce motive nebuneşti, nemişcat. „În niciun caz nu era 
ăsta planul!” Se opri brusc, alunecând, şi o rupse la fugă înapoi. 

— Gus, fugi, idiotule! ţipă ea. 

Acesta scoase un zbierăt neinteligibil încruntându-se către 
creatură şi pufnind ca o cobră furioasă, însă aparent asta nu avu 
niciun efect. Monstrul se îndrepta direct către el, iar Diana nu 
avea cum să ajungă la timp. 

— GUS! ţipă ea. 

In ultimul moment Gus sări la o parte din calea lui, dar 
pterodactilul îşi deschise gura şi un şir de dinţi ascuţiţi şi 
strălucitori îi zgâriară spatele în timp ce acesta se rostogolea la 
pământ. Simti ca şi cum spatele îi fu ars, ca şi cum cineva ar fi 
început să-l taie în două cu fierăstrăul. Urlă de durere şi încercă 
să se ridice în genunchi, însă simţi cum în locul tăieturii fu 
străpuns de şocuri electrice care îl paralizaseră. Încă mai pulsa 
de furie, dar asta nu-l făcea mai puternic. 

— Hei! ţipă Diana către pterodactil, alergând în jurul lui Gus. 
Suntem doi aici, ştii? 

Creatura continua să se rotească pe cer ca şi când nu ar fi 
auzit-o. 

— Mă ignori cumva, reziduu transparent al evoluţiei? îşi 
îndesă mâna în pungă din nou. Nimeni nu mă ignoră pe mine! 

Azvârli obiectul din mână cu toată puterea fiinţei ei exact 
când monstrul se năpusti încă o dată asupra lui Gus. Proiectilul 
izbi creatura într-o parte a capului cu un şfichiuit puternic, şi o 
flamă purpurie, ca de fulger, străbătu sticla. Furios, monstrul 
scoase un țipăt ascuţit de durere şi se îndepărtă clătinându-se şi 
alunecând nesigur prin aer. 

Diana îi apucă braţul lui Gus şi-l ridică în picioare, luându-l 
după umeri cu celălalt braţ şi practic târându-l înăuntru în 
motel. Intrară în motel clătinându-se şi fugiră pe scări. Exact 
când coteau pe scări, auziră în spatele lor o bufnitură puternică, 
de parcă blocuri de gheaţă s-ar fi izbit de un perete de sticlă. 

— Am câştigat puţin timp cu asta, zise Diana. Dacă reuşim să 
ajungem în camera noastră, s-ar putea să renunţe să ne mai 
caute cu atâtea camere de verificat. 


— Sigur, o aprobă Gus, concentrându-se să păşească în ciuda 
arcelor de durere care îi străbăteau spatele. 

Ajunseră în cameră şi zăvorâră uşa în urma lor. 

Acolo aşteptară, încercând să-şi înăbuşe respiraţia şi, 
sprijinindu-se de uşă să audă dacă au fost urmăriţi. 

Linişte. Până şi bufniturile încetaseră. 

Gus şi Diana se priviră şocaţi. 

— A fost destul de neplăcut, zise Diana. 

— Mie-mi spui! răspunse Gus. Hai să tragem draperiile. 

— De acord. Lui Gus i se înmuiară genunchii, iar ea sări peste 
pat să-l prindă să nu cadă. Gus, ce-a fost în capul tău? 

— Incercam să te protejez, murmură el, întinzându-se lent pe 
pat. 

— Gus, zise ea exasperată, dar nici măcar nu mă ataca! 
Chestia aia te-ar fi putut ucide şi eu ce m-aş fi făcut atunci? 
Izolată într-un motel de pe marginea drumului şi poate ultima 
persoană în viaţă de pe Pământ. Ar fi trebuit atunci să învăţ 
singură cum să conduc o maşină. Şi nu aş mai avea cu cine să 
vorbesc. Ea îi atinse umărul uşor, iar el tresări. Pot să-mi port 
singură de grijă, Gus. Aş aprecia dacă nu ţi-ai mai pune viaţa în 
pericol. 

Întreg trupul îi tremura şi se întreba dacă nu cumva intră în 
stare de şoc. 

— Ceva s-se întâm-mmplă cu mine, rosti el printre dinţii ce 
dârdâiau. Mă s-simt r-rău şi tot am impulsul s-să at-t-ac. Eu n-nu 
s-sunt aşa. 

Diana îl ţinea de mână, privindu-l îngrijorată. Căldura pe care 
ea simţea că el o emana în mod normal începuse să pălească. 

— Gus, ai nevoie de îngrijiri medicale. lar eu habar nu am de 
aşa ceva. 

— V-voi fi b-bine, spuse el, înecându-se. 

— Iți voi da jos tricoul, îi spuse ea, dându-i drumul la mână. 

li apucă tricoul, care era aproape despicat în două şi îmbibat 
de sânge, şi îl dezlipi încet de pe spatele lui. Gus îşi strânse ochii 
de durere, suferinţa oglindindu-i-se pe chip. Işi ridică pieptul de 
pe saltea atât cât să-i poată ea trage tricoul peste umeri şi cap, 
iar apoi, cu un scâncet, leşină. 

„Oh, Dumnezeule”, îşi zise Diana. Sângele i se scurgea din 
rana care îi străbătea de-a curmezişul spatele, de la şoldul stâng 
până la umărul drept, unde ea descoperi surprinsă un tatuaj. 


Scântei mici albăstrui îi ţâşneau de pe marginea tăieturii, astfel 
că spatele avea un luciu ciudat ca secvențele cu lumini din 
videoclipul ei Rule the world. Nu ştia de unde să înceapă. Poate 
dacă ar fi fost o maşină, l-ar fi putut repara, dar asta... 

„Cred că ar trebui să spăl rana, nu?” se gândi ea, ridicându-se 
în picioare şi mergând către baie. Udă o cârpă cu apă rece şio 
aduse înapoi cu ea în cameră, îngenunchind lângă Gus. 

Insă exact când se aplecă pentru a-i pune cârpa udă pe 
rană... 

NU! 
Diana sări în sus speriată, aproape scăpând cârpa din mână. 
NU FACE ASTA! 

O voce îi şoptea în minte. 

Nu semăna deloc cu certurile pe care le avea în minte cu ea 
însăşi. Şi nu era nici vocea care îi comandase să meargă către 
est, deşi se asemăna foarte mult cu ea... însă aceasta era mai 
subtilă, îi şoptea, pe când cealaltă aproape că zbiera. Era destul 
de rău că auzea o voce în cap, dar două - erau cumva conectate 
între ele? 

— Cine-i acolo? şopti ea. | , 

NU VORBI. PREFĂ-TE DOAR CĂ AI ÎNDOIELI. 

Stătu nemişcată o clipă, aşteptând parcă să se mai întâmple 
ceva. „Mai sunt şi alte voci în capul meu care vor să-şi dea cu 
părerea?” In cele din urmă clătină din cap şi se aplecă asupra lui 
Gus. 

— Sunt sigură că trebuie să curăţ rana, spuse tare, în caz că 
vocea o putea auzi. | 5 

ASTA E ADEVARAT PENTRU MAJORITATEA RANILOR. 

Diana se opri. 5 

ÎNSĂ RANA ASTA CONŢINE FULGERUL-DE-CULOAREA-MARII. 

Diana îşi coborî privirea către spatele lui Gus. Fulger - oare 
vocea se referea la electricitate? 

— Oh, zise ea, dându-şi seama. Apa şi electricitatea - oh, 
Dumnezeule! Se dădu repede înapoi, îndepărtând cârpa udă cât 
putu de mult de Gus. Era cât pe-aci să-l electrocutez. 

Niciun răspuns. Dianei aproape că îi venea să plângă. Nu ştia 
ce să-i facă unei râni obişnuite, darămite uneia provocate de o 
pasăre uriaşă de sticlă care mai împrăştia şi electricitate. Işi 
dădu părul pe spate şi-şi frecă fruntea, inspirând adânc. 

SA NU REACŢIONEZI LA VOCEA MEA. 


URMEAZĂ-MI INSTRUCŢIUNILE, ÎNSĂ ÎN AŞA FEL ÎNCÂT PARCĂ 
TIE ŢI-AR FI VENIT IDEILE. 

„Sunt oare urmărită? rosti Diana în minte cât putu de tare. De 
cine ne ascundem? De unde ştiu că mă pot încrede în tine?” 
Insă ori şmecheria asta cu telepatia nu funcţiona în ambele 
sensuri, ori ajutorul ei misterios alese să nu răspundă. 

VEI AVEA NEVOIE DE PROSOAPE USCATE. 
DE AC ŞI AŢĂ. CABLURI. 
ȘI DE CEVA CARE SA ÎNDEPĂRTEZE SCÂNTEILE DE FULGER. 

Diana se gândi la ce trebuie să facă în timp ce adună toate 
prosoapele din baie. Erau câteva truse de cusut prin proviziile 
pe care le strânsese cu o noapte înainte din motel. Cât despre 
cabluri... se uită prin baie şi observă un uscător de păr agăţat 
de perete. Poate ar putea să-l dezmembreze. Şi apoi - ceva care 
să îndepărteze curentul electric. 

Făcu o grămăjoară la marginea patului din toate prosoapele 
şi-i duse unul lui Gus, a cărui respiraţie devenea tot mai 
imperceptibilă. Presă cu grijă prosopul de rană şi imediat, pe 
materialul alb apăru o pată de un roşu-închis. Se cutremură şi 
privi în sus, apoi ochii îi căzură pe noptiera pe care se găseau un 
ceas cu radio şi o lampă de birou. 

— Poate pot scurge electricitatea într-una dintre astea, 
murmură ea, sperând că ajutorul ei misterios o asculta. 

DA. SUNT BUNE. ACUM ASCULTA. 


New York 


Ţipătul o făcu pe Kali să iasă din nou din clădire. 

Oricum, nu era sigură cât ar mai fi putut sta în pat - şi aşa 
proviziile ei de granola aproape că se terminaseră şi mai avea 
nevoie şi de nişte zahăr pentru ceai. Plus că devenea tot mai 
neliniştită fiindcă braţul rănit nu o mai durea, ci o mânca. Două 
zile nu făcuse decât să zacă în pat, gândindu-se doar la durerea 
pe care o simţea în braţ, imaginându-şi cum muşchii şi oasele se 
uneau la loc fără probleme. Poate că era doar o iluzie gândul că 
asta chiar ar fi putu avea un efect; poate că s-ar fi vindecat la 
fel de bine şi fără să se gândească la asta. Insă, când se trezi în 
a cincea dimineaţă după ce toţi dispăruseră, putu să-şi mişte 
degetele şi să-şi strângă pumnul, fapt care o determină să vrea 
să pocnească pe cineva. 


Apoi începu zbierătul. /////777711/11///III7IIII111111- N, 
precum cea mai zgomotoasă şi mai enervantă alarmă de 
incendiu din lume. Işi putu da seama că nu era un sunet 
omenesc; de la zgomotul metalic o dureau orbitele ochilor şi 
dura mult mai mult decât ar fi putut striga un om. 

La început, încercă să-şi îngroape capul sub perne, însă după 
aproape zece minute îngrozitoare, se dezveli, deschise fereastra 
şi începu să strige obscenităţi. Oamenii din Brooklyn făceau asta 
tot timpul, dar pentru cartierul ăsta select era o premieră. 

O creatură imensă, de mărimea unui avion, zbura deasupra 
ei, urmată de nişte pterodactili mai mici de cristal, aşezaţi în V. 
Kali se întreba dacă se deranjase cineva să dea un nume 
grupurilor ăstora de vânători de cristal - o familie de lei, un cârd 
de gâşte sau un stol de ciocârlii. Dacă ar fi după ea, le-ar numi o 
adunătură nenorocită de pterodactili de sticlă, iar apoi i-ar 
extermina până la ultimul. 

Totul părea să fie un fel de ritual: şeful ţipa: ///////IIIII1 iar apoi 
ceilalţi ţipau şi ei în cor: ///////IIIIII| iar apoi şeful făcea un luping şi 
se întorcea în cealaltă direcţie pentru a ţipa din nou: MII şi 
ceilalţi îl urmau şi zbierau: ////////////1, amintindu-i lui Kali de trupa 
de cercetaşe a lui Josephine care cântau încontinuu melodia 
Row, Row, Row Your Boat în sufragerie, numai că de data asta 
Kali nu ar fi avut remuşcări dacă ar fi omorât pterodactilii. 

Inchise fereastra brusc şi plecă ţanţoşă să facă un duş, care 
ar fi estompat măcar puţin zgomotul. Când se întoarse în 
dormitor, răsucindu-şi părul pe degete, pacostea se mutase mai 
departe de clădirea ei şi se rotea deasupra unei alte regiuni. Kali 
decise că ţipetele ar fi mai uşor de suportat dacă ar fi măcar 
afară, făcând ceva, şi nu captivă aici înăuntru, unde nu-i 
rămânea decât să asculte acele zbierete. lar soarele continua să 
urce pe cer, aşa că „cei-ce-şoptesc“ ar trebui să fie în subteran. 
Deci avea tot oraşul la dispoziţia ei. 

Să încerce din nou să ajungă în Brooklyn? Acum că braţul i se 
vindecase, se simţea mai mult de când oricând pregătită să facă 
faţă tunelelor sau acelor insecte. Dar mai avea acum rost să se 
întoarcă acasă? Dacă se silea să înfrunte adevărul, ştia - familia 
ei dispăruse de mult. 

Inţelese, cu o licărire ciudată de emoție care îmbina şi frica, şi 
încântarea, că toate responsabilităţile ei dispăruseră. Pentru 
prima dată în viaţă era liberă - nu tu serviciu, nu tu familie şi nu 


tu acele hoarde de oameni pe care le ura atât de mult. „Exact 
cum ţi-ai dorit întotdeauna. Suspect, nu crezi? 

Nu aşa. Nu am vrut să se întâmple aşa. Nu aş fi făcut 
niciodată aşa ceva... nu intenţionat.” 

Kali izbi de perete uşa apartamentului şi cobori treptele două 
câte două, hotărâtă să-şi reducă la tăcere creierul găsindu-şi o 
ocupaţie. Avea nevoie de mai multe informaţii. Dacă ar afla cum 
s-au întâmplat toate astea, atunci ar dovedi că nu e vina ei. Cu 
siguranţă că lumea a fost capabilă să se distrugă singură, fără 
ajutorul ei. 

Nu mai exista internet, aşa că va trebui să apeleze la 
metodele mai vechi şi demodate. Incepu cu biblioteca publică, 
cea mare de pe Forty-second Street, cea în care şi-a dorit mereu 
să-şi petreacă timpul, dacă ar fi avut ceva timp liber. Adora 
mirosul cărţilor şi acea pace dată de faptul că trebuia să 
păstrezi liniştea. Nu mai avea nimeni nevoie de arhivă aşa că, 
dacă va găsi vreun articol, ar putea să-l ia. Poate ar putea să le 
pună în Caietul ei cu întâmplări Stranii... însă asta ar însemna să 
admită că toate astea s-au întâmplat din vina ei... aşa că le va 
ţine separate, pentru moment. 

Kali merse legănat pe lângă perete şi ajunse în Central Park, 
care nu mai era deloc parcul curat şi impecabil întreţinut cum îl 
ştia înainte. The Ramble”, de exemplu, era un labirint de cărări 
printr-o pădure dintr-o zonă deluroasă pe unde Kali obişnuia să 
se „piardă” atunci când oamenii o scoteau din minţi. Acum însă 
un hăţiş des de mărăcinişuri şi crengi blocau intrarea, astfel că 
nu puteai pătrunde acolo fără o macetă. Prin alte locuri se 
păstraseră nişte cărări pavate ce se puteau zări printre copaci, 
însă iarba se furişare printre crăpăturile din ciment şi din loc în 
loc gardurile fuseseră doborâte de tufişuri pline de zel. 

Nu recunoscu nimic până ce nu ajunse în Marea Pajişte, un 
oval imens de iarbă din centrul parcului, care rămăsese deschis 
către cer şi la fel de mare precum şi-l amintea, deşi iarba îi 
ajungea până la genunchi şi se gândi dacă nu cumva îşi poate 
da seama după asta de perioada anului. 

In timp ce traversa pajiştea, îndreptându-se către est, un nou 
sunet slab se alătură ţipetelor din depărtare. Kali se opri şi 
scrută zona: sigur nu putea auzi ce credea ea că aude. Semăna 
cu... ei bine, semăna cu casa mătuşii sale Callista, unde trei 


7 The Ramble - Hoinăreala (în limba engleză în orig.) 


căţei Chihuahua făceau mereu scandal din cauza unor zgomote 
pe care nimeni altcineva nu le auzea sau a unor intruşi pe care 
nimeni nu-i vedea. Acest sunet era identic cu acel schelălăit 
ascuţit, numai că de zece ori mai puternic. 

O mişcare în stânga ei îi atrase atenţia şi se întoarse pentru a 
vedea un val de blană ce traversa iarba. Pe măsură ce se 
apropia şi zgomotul se intensifica, înţelese că avusese dreptate 
- era un schelălăit. Era de fapt o haită de aproximativ treizeci de 
câini micuţi, niciunul mai înalt decât iarba, toţi lătrând din 
rărunchi. In fruntea lor se afla un căţel micuţ şi alb care părea a 
fi din rasa malteză, urmat de alţii din rase ca Terrier Yorkshire, 
pudeli, cockeri spanioli maro şi albi sau o pereche ce părea că 
se trage din rasa şoricarilor. Lui Kali îi plăceau câinii de când se 
ştia. De obicei, dacă întâlnea vreun câine afară în stradă, 
aşteptându-şi stăpânul prin faţa vreunui magazin, se oprea să-i 
vorbească. Insă ceva din haita asta gălăgioasă de mici creaturi 
fioroase îi spunea că nu prea îşi doreau biscuiţi sau să fie 
mângâiaţi pe burtică. Mai bine să fie precaută decât să ajungă 
mâncare pentru căţeluşi. O luă la fugă către copaci. Avu noroc 
că pornise cu un avans, pentru că, deşi aveau picioarele scurte, 
unii câini erau cu siguranţă mai rapizi decât ea. Kali se prăbuşi 
în nişte tufişuri cam la o distanţă de o lungime de autobuz de ei, 
fiind cât pe-aci să fie decapitată de o creangă. Işi croi drum prin 
desişul de frunze, încercând să-şi aducă aminte cât de departe 
era şoseaua. Tot ce vedea în faţa ei erau şi mai multe frunze, şi 
mai multe tufişuri, şi mai multe... ăla e cumva un zid? 

Se opri brusc, pipăind un zid de sticlă din faţa ei. Ce naiba? 
Reflexia luminii de afară o împiedică să vadă ce era în spatele 
lui. Tufişurile acopereau tot zidul şi se înălţau până sus către 
capătul lui, după care se uneau, ascunzând cerul deasupra ei. 
Se simţea captivă ca într-unul dintre visele ei cu junglă, 
înconjurată din toate părţile de sălbăticie, dar dând peste ceva 
cu totul nebunesc, cum ar fi un zid, chiar în mijloc. 

Poate ar putea trece prin el, dar asta însemna că şi câinii ar 
putea trece. Ar fi excelent dacă ar găsi o uşă, o uşă pe care să 
le-o închidă în bot scandalagiilor. Când îi veni ideea asta, deja 
pipăia de-a lungul zidului, auzind cum, pufnind şi lătrând, câinii 
se apropiau de ea. Se simţea mai mult decât ridicol că era 
alergată de o haită de potăi. Poate că ar fi prietenoase dacă ar 
încerca să vorbească cu ele, dar nu voia să rişte. 


Dintr-odată dădu cu degetele peste o balama, apoi peste o 
clanţă, rupse iedera care acoperea uşa până ce o putu deschide, 
sări înăuntru şi trânti uşa în urma ei. 

Uaaa! 

Se găsea într-o curte din piatră cufundată în linişte, 
înconjurată de coloane din marmură şi din loc în loc 
ornamentată cu sculpturi. Era ordonată şi curată ca o bucătărie 
machetă şi diferită de sălbăticia din afara ei, cum e pasta de 
dinţi faţă de tigri. O fântână clipocea calmă în dreapta ei, în 
fiecare colţ se aflau nişte ghivece mari, pătrate, cu iederă, iar 
un balcon de la etajul al doilea atingea marginea de sus a 
camerei, de la el ramificându-se holuri în toate direcţiile. Pe 
măsură ce ecourile uşii trântite se estompau, lui Kali i se păru că 
auzi pe cineva şoptind: „$$S$sSsss$ssşs” şi recunoscu pe dată că 
se afla în Muzeul Metropolitan de Artă. Mai fusese o dată aici, 
într-o excursie cu şcoala, în clasa a şaptea. Treizeci şi cinci de 
copii de doisprezece ani plictisiţi parcurgeau apatic camerele cu 
impresionişti sau cu portrete vetuste şi plictisitoare americane, 
însă Kali reuşi să se „rătăcească de turmă” pentru o clipă, iar 
această grădină cu sculpturi era unul din locurile pe unde se 
abătuse înainte ca un părinte însoțitor furios să o recupereze. 
Insă era impecabilă - atât de perfectă, ca şi cum nu ar fi simţit 
patina atâtor ani de neglijenţă şi ruină de dincolo de zidurile 
sale. Era exact la fel cum o văzuse prima dată Kali, de la iedera 
din ghivece până la cerul albăstrui vizibil prin tavanul de sticlă. 

Înaintă precaută, ezitând să rupă tăcerea. Mai era oare cineva 
aici? Mai avea oare cineva grijă de muzeu? „Cei-ce-şopteau“ nu 
păreau a fi capabili de asta, dar poate că rămăsese o prioritate 
ciudată pentru Generalul Pepper. Urcă pe scara veche din lemn 
din dreapta ei şi merse de-a lungul balconului. Işi aminti că aici 
erau nişte vitrine de sticlă în care se aflau vaze Tiffany şi linguri 
de argint. Încă mai găsi o parte din vitrine, însă erau sparte şi 
goale, deşi nu era nici urmă de cioburi pe podea, iar interiorul 
vitrinei era perfect curat. Kali trecu pragul uşii din capătul 
balconului şi ajunse într-un hol lung unde stăteau aliniate multe 
ceasuri mecanice. Lăsându-se purtată de o amintire de care nici 
măcar nu avea habar, intră pe prima uşă din dreapta şi se găsi 
în aripa cu artă asiatică, unde paravane pictate şi statuete cu 
Buddha zâmbind luceau în întuneric sub lumina unor mici 
reflectoare. Privea o fântână din lespezi ce era cocoţată pe o 


grămăjoară de pietricele şi a cărei apă abia dacă se unduia, 
când se uită în sus şi zări înspăimântată un chip ce se holba la 
ea exact în locul unde ea credea că era o oglindă. 

Kali putu să vadă că avea părul închis la culoare şi nişte ochi 
migdalaţi speriaţi, iar apoi chipul dispăru. 

— Hei, ţipă Kali şi tresări la zgomotul puternic pe care îl făcu 
vocea ei pe acele holuri solemne. Stai, strigă ea puţin mai încet 
şi fugi către cealaltă parte a fântânii, însă dădu peste un zid, aşa 
că trebui să ocolească întreaga expoziţie până să ajungă pe 
partea cealaltă, dar persoana, oricine ar fi fost, deja dispăruse. 
Într-un capăt al camerei o uşă stătea întredeschisă. Kali o 
împinse şi dădu într-un hol de la etaj. Zări în dreapta ei nişte 
scări ce coborau şi nişte uşi ce duceau în toate direcţiile - către 
Grădina Japoneză Zen, către sălile cu Artă din Asia de Sud sau 
înapoi către aripa cu Artă Americană. Nimic nu arăta că ar fi 
trecut cineva pe aici, sau încotro ar fi luat-o. 

Kali se încruntă. Nu avea de gând să urmărească pe cineva 
care nu voia să fie găsit. Ştia cum era. Aşa că se împotrivi 
instinctului ei natural de a rămâne şi investiga şi cobori scările 
în căutarea unei ieşiri. Poate ar putea să se întoarcă mai târziu 
şi să mai încerce când acea persoană va fi mai puţin speriată. 

În aripa cu Artă Egipteană văzu mai multe urme de neglijenţă 
decât la etaj; foarte puţine piese se mai aflau la locul lor în 
vitrine şi multe din etichetele care fuseseră lăsate în urmă 
indicau că obiectele care lipseau erau din aur. Atinse capetele 
fine şi negre ale sfincşilor şi se gândi oare ce fel de persoane au 
putut să prade un muzeu în timpul apocalipsei. 

Curând, labirintul de camere o introduse în liniştea 
mormântală a foaierului enorm de la intrare. Uşile magazinului 
de cadouri erau închise, dar putea zări prin geam că rafturile 
erau goale. 

În centrul holului, o lampă mică lucea pe o tejghea rotundă, 
deasupra căreia atârna o plăcuţă pe care scria: INFORMAŢII. 

— Ha-ha, zise Kali, ridicând plictisită o hartă a muzeului. 
Măcar de-ai avea vreo informaţie de care eu... rosti ea în timp 
ce zări mai multe teancuri de hârtie în spatele tejghelei. 

Arătau a articole decupate din reviste sau ziare, toate la fel 
de vechi şi ciudate ca acelea la care se uitase în urmă cu două 
zile, teancurile fiind separate între ele prin elastice. 

Dădu roată tejghelei şi atinse cu grijă hârtiile, de frică să nu i 


se dezintegreze în mână, însă erau tipărite pe ceva mai 
rezistent decât hârtia, ca un amestec de plastic şi material. 
Fiecare teanc era sortat după subiect, şi majoritatea lor se 
refereau la catastrofele din ultimele decenii. Un teanc era 
despre vânătorii de cristal; articolul de la suprafaţă nu specifica 
de unde veneau aceştia, însă dezlega misterul despre structura 
hoardelor lor, precizând că fiecare turmă avea un conducător 
care aparent îi controla - Kali se gândi că pterodactilul uriaş pe 
care îl văzu mai devreme era conducătorul local. Un alt teanc 
era despre o companie numită Eternally Met care oferea 
îmbunătăţiri cibernetice pentru oamenii bătrâni şi încă un teanc 
acoperea întâmplările misterioase din Africa. 

Un strănut înfundat se auzi deasupră-i, iar Kali privi în sus, 
descoperind două capete cu părul închis la culoare dispărând 
din capul scărilor mari. Deci erau cel puţin două persoane. 

— Hei, nu-ţi fac nimic, strigă ea. 

Se auzi doar ecoul. 

Se uită în jos la teancul de articole. Erau exact ce-i trebuia. 

— Hei, strigă ea din nou. Am înţeles, nu vrei să vorbeşti cu 
mine, dar te superi dacă iau astea? 

Tot niciun răspuns, deşi i se păru că aude nişte şoapte. 

— Le voi aduce înapoi, zise ea, desfăcând fermoarul de la 
rucsac şi începând să le vâre înăuntru. Vreau doar să aflu ce se 
întâmplă. 

Dacă acelor oameni misterioşi le-ar păsa atât de mult de 
articolele astea atunci ar cobori să vorbească cu ea. Dacă nu, 
atunci ea tot ar afla nişte răspunsuri la întrebările ce o 
frământau. 

Nu cobori nimeni să o împiedice cât vâri în rucsac tot ce era 
pe birou. Simţi o oarecare remuşcare la cât de gol arăta biroul 
după ce împachetase totul, însă oricum informaţiile astea nu 
ajutau nimănui dacă stăteau aici pe birou în întuneric. 

— Mulţumesc, strigă ea către scări. Poate vrei să vorbim când 
mă voi întoarce să aduc astea înapoi. 

Îşi puse rucsacul în spinare şi trase zăvorul, deschizând una 
dintre uşile care duceau în stradă. Cu puţin noroc, ţipetele vor fi 
încetat, iar haita de căţei pufoşi se va fi retras deja în pădure 
până acum, dar o va lua totuşi pe drumul mai lung până acasă, 
ca să fie sigură. 


3 Eternally Me - Eternul Eu (în limba engleză în orig.) 


Mexic 


Lui Tigre nici nu-i trecuse vreodată prin minte că ceva ar fi 
putut fi mai înfricoşător decât să se trezească singur, pierdut, în 
întuneric, şi la kilometri depărtare de casă, până când nu se 
trezi cu adevărat singur, pierdut în întuneric, la kilometri 
depărtare de casă şi legat, întins pe o suprafaţă rece. 

Stătu nemişcat pentru un minut, simțind cum treptat îşi vine 
în fire şi încercând să-şi dea seama unde e. Avea impresia că 
animale sălbatice încercau să-şi croiască drum cu ghearele 
afară din capul său. Un fel de țesătură de chingi îi intra în mâini 
şi îşi dădu seama că nu mai avea cămaşa pe el. Blugii îi fuseseră 
înlocuiţi cu nişte pantaloni care erau mai moi şi mai largi, iar el 
se simţea mai curat decât înainte, însă asta nu-l înveselea prea 
mult. Nu voia să-şi imagineze cum se întâmplase asta. 

Treptat începu să observe detaliile. Suprafaţa pe care era 
întins avea o textură ciudată - era tare, dar cu un strat superior 
din catifea. În aer era un amestec ciudat de mirosuri: ca de 
chimicale, amintindu-i de sala de operaţie a doctorului Harris, 
dar şi un iz ca după o petrecere, de bere trezită şi transpiraţie. 
Foarte slab se simţea şi un miros sărat de ocean. 

Îşi dădu seama că nu era singur în cameră. 

Tigre îşi ţinu respiraţia, încercând să stea nemişcat. După un 
minut, auzi un geamăt firav şi apoi un pufăit la câţiva paşi 
depărtare. Apoi din nou liniştea. 

Tigre se încordă, încercând să desfacă legăturile. Părea să fie 
țintuit la orizontală de o plasă ţesută în jurul lui şi a suprafeţei 
pe care se afla. Nu era nicio cale de scăpare, deşi încercă să se 
răsucească, să se încordeze şi să se agite în toate părţile. 
Renunţă să mai stea liniştit, iar cealaltă persoană din cameră nu 
reacţionă deloc la agitația lui. 

Poate dacă ar încerca să se ghemuiască, atunci ar reuşi să se 
strecoare pe sub plasă. Tigre trase aer în piept şi se rostogoli 
într-o parte. Părea că funcţionează - reuşi să se mişte, dar nu 
foarte mult. 

Se dădu bătut şi expiră tot aerul. Nu mai putea face nimic. Va 
trebui să stea întins acolo şi să vadă ce planuri au cu el! Poate 
asta făcea parte din ritualurile lor, ca şi eliberează-mintea sau 
operaţiile estetice. Peste ce colonie ciudată mai dăduse şi el. Se 


întreba de ce nu auzise înainte nimic despre acest cult. Nu 
puteau fi periculoşi, nu? Păreau a fi oarecum duşi cu capul, dar 
totuşi inofensivi, poate în afară de Forever. Insă Honk nu i-ar 
face niciodată rău, nu? 

„Tigre, ai fost drogat şi legat de o masă. [i se pare asta un 
lucru inofensiv?” 

Şi-ar fi dorit acum să fi ascultat de Quetzie. Inima i se strânse 
când îşi dădu seama că ratase întâlnirea cu ea. A zburat de 
acolo, cu gândul că el i-a ales pe aceşti oameni în locul ei. Acest 
gând adăugă o doză de vinovăţie regretului său. 

— Doare, şopti o voce în întuneric. Îmi vine să omor pe 
cineva. _ 

Tigre simţi cum îl trec fiori reci prin tot corpul. Încercă să-şi 
stăpânească inima să nu-i mai bată atât de tare şi să-şi 
domolească şi respiraţia. Fiecare sunet îl apropia şi mai tare de 
panică. Se întreba dacă nu cumva afară se apropia vreo furtună 
şi-şi dorea să aibă o putere utilă, cum ar fi o super-forţă sau 
puterea de a fi invulnerabil la răpiri de către ciudaţi. 

Dintr-odată auzi paşi, mulţi paşi călcând deodată pe podeaua 
de gresie. Apoi auzi cum se deschide o uşă şi o lumină 
fluorescentă i se aprinse deasupra capului. Tigre tresări şi 
închise ochii brusc. 

— Ha, ha, pacienţi, rosti o voce nefamiliară de bărbat. Ador 
pacienţii noi. 

— Cu ăsta vreau să termini repede, Slice?, se auzi vocea lui 
Forever. Way nu mai are mult timp. 

— Nu apelaţi foarte des la serviciile mele domnişoară Young, 
spuse prima voce, apropiindu-se de Tigre. 

— Însă atunci când o fac, mă aştept să acţionaţi cu 
profesionalism, îndemânare şi mai ales discreţie, spuse Forever 
cu o uşoară urmă de ameninţare în voce. 

— Desigur, desigur, dar nu pot crede că... 

Şi vocea i se stinse cu un icnet. Tigre voia cu disperare să 
deschidă ochii, să vadă ce se întâmplă, însă era în avantaj dacă 
ei îl credeau inconştient. Era totuşi greu să se prefacă, mai ales 
când nişte degete osoase îl pipăiau şi împungeau. Se strădui să 
le ignore. 

— Hmmm, spuse omul pe nume Slice. Extrem de fascinant. 
De asemenea incredibil şi cu totul imposibil. 


? Slice - felie (în limba engleză în orig.) 


— Vezi, ţi-am spus adevărul, zise Forever. Ne-a fost trimis ca 
să-l salveze pe Always. 

— Pot fi multe întrebuinţări ale unui asemenea individ, medită 
Slice. Ar putea fi un subiect vrednic de cercetarea mea. Un 
studiu măreț. 

— Poţi face ce doreşti cu ce va rămâne, spuse Forever. Mă 
interesează doar părţile de care are nevoie Always. 

Tigre se încordă fără voie. Părţi? Urmează să fie folosit pentru 
părți din el? Ca o maşină veche? Cum pot face una ca asta lui 
sau oricui? 

— Hmmm, zise din nou Slice. Împunsăturile încetară şi vocea i 
se depărtă de Tigre. Soţul tău pare într-adevăr bolnav. 

— Bineînţeles că par bolnav, izbucni din senin o voce din 
partea cealaltă a camerei. Tigre înţelese că vocea din întuneric 
era a lui Always. Am optzeci şi şapte de ani, am dus o viaţă 
mizerabilă, iar acum mor de o boală care mă face să-mi simt 
măruntaiele ca sfârtecate de animale sălbatice, şi ce face atunci 
soţia mea? Mă leagă de o masă de biliard ca să mă mai ţină în 
viaţă pentru încă o plictisitoare şi neplăcută zi şi pentru încă o 
interacţiune cu faţa ei stupidă de robot, o interacţiune care te 
împinge la sinucidere. 

— Durerea îl determină să vorbească aşa, zise calm Forever. 
Îl face să se poarte câteodată destul de ciudat. Always dragă, 
doar ştii că filosofia Forever Young respinge erezia 
îmbunătăţirilor robotice. Nu vrem ca vreo oribilitate din aia 
electronică să ne pună stăpânire pe trup, cum au păţit acei 
lunatici Eternally Me, nu-i aşa, Slice? 

— Aşa e, spuse Slice. Oricum dacă oamenii ar începe să 
apeleze toţi la chestiile alea cibernetice în loc să facă operaţii 
estetice aş rămâne pe drumuri. He, he, he! 

— Era o metaforă, psihopatule, pufni Always. Ce încerc să 
spun este: Lăsaţi-mă odată să mor! 

— Mai bine mă apuc de treabă, spuse Slice, cred că se 
apropie furtuna. 

— Cât de neaşteptat, zise Forever. Era atât de senin de 
dimineaţă. Adepții vor fi dezamăgiţi să li se stângă focul de 
tabără. 

Paşii ei traversară camera, iar Tigre simţi cum o briză rece de 
mare îl mângâie pe frunte, ca şi când ea ar fi deschis o 
fereastră. Putea auzi clar sunetul oceanului. „Pesemne că sunt 


LU 


încă aproape de plajă.” Oceanul şi vocile oamenilor... lumea 
normală... sau cel puţin mai normală decât camera în care se 
afla acum. Simţi cum o lacrimă îi coboară obrazul până să o 
poată opri. Ar da orice ca să fie acum înapoi la cursuri, în clasa 
înăbuşitoare, lipit de un scaun de plastic. 

„Nu vreau să mor”, îşi spuse el în gând. 

„Şi ce ai de gând să faci în legătură cu asta?” îi răspunse 
creierul său. 

„Ce pot face în legătură cu asta? Sunt legat de o masă de 
biliard şi un chirurg nebun se pregăteşte să mă taie ca să ia 
părţi din mine.” Putea auzi clinchetul instrumentelor de oţel şi 
asta îl îngrozea atât de tare încât nu-şi mai putu ţine ochii 
închişi. Riscă şi deschise un pic ochii şi văzu că Forever şi omul 
numit Slice stăteau cu spatele la el. Slice era bătrân, mic şi 
noduros, cu un păr blond şi subţire. Era îmbrăcat cu un halat de 
laborator roz pastelat şi în mâini avea nişte mănuşi de cauciuc 
tot de un roz pal. Stătea aplecat peste o măsuţă cu rotile şi 
examina nişte bisturie foarte ciudate. Forever stătea în dreptul 
unei ferestre, la doar câţiva paşi de Tigre, holbându-se la cerul 
înstelat. Fiindcă trăsese draperiile la o parte, Tigre putea zări 
acum scânteile focului de tabără din depărtare. 

Tigre îşi roti ochii către cealaltă parte a camerei şi văzu că se 
afla într-un fel de cameră de relaxare, plină cu mese de biliard, 
canapele, un televizor, o grămăjoară de DVD-uri şi diverse 
jocuri. Always se afla în celălalt colţ al camerei, întins pe o masă 
de biliard şi legat cu ceva ce părea a fi un fileu de volei. Omul 
avea o grimasă ce-i trăda suferinţa chinuitoare şi pufnea 
încontinuu înspre tavan. 

— Ştii, Forever, dacă mi-ai da puţin mai mult timp, aş putea 
face asta ceva mai ordonat, zise Slice. Sunt părţi pe care aş 
putea să le iau cât încă e în viaţă, părţi pe care le-aş congela ca 
să ţină mai mult. Dacă mă duc direct la ficat, cum mi-ai spus, ar 
fi o adevărată risipă de organe, pentru că nu le-am mai putea 
salva şi nu ştii cine ar putea avea nevoie de ele mai încolo. 

— Acolo se întâmplă ceva, zise Forever gânditoare. Ceva nou. 

Slice se opri din pregătiri şi privi în sus, ciulind urechile. 

— E cumva... un țipăt ce aud? întrebă el neliniştit. 

— Da, răspunse Forever. Pesemne că pterodelfinii au fost 
atraşi de lumina focului. De obicei nu atacă în grupuri ca acum. 
Mă întreb oare pe cine vor mânca de data asta. Privi apoi în 


depărtare pentru câteva minute fără a i se citi vreo expresie pe 
chip. Într-un târziu se întoarse către chirurg. Fă-o acum, nu 
putem risca să fim întrerupţi. 

— Stai, izbucni Tigre. Te rog, nu face asta! 

— Ah, donatorul se trezeşte! exclamă Slice. Ce ghinion pentru 
tine! Nu avem destul anestezic ca să-l risipim pe cei ce vor muri. 

— Te rog, imploră Tigre. Sunt doar un copil. 

— Exact, zise Forever. E chiar uimitor. Aş avea atâtea să te 
întreb dacă nu am avea nevoie urgentă de organele tale 
interne. 

— Scuteşte-mă, gemu Always. Nu am nevoie de ficatul unui 
neisprăvit. Vreau doar să mor. 

Slice ascuţi un cuţit subţire şi curbat. 

— Mi-aş dori să-ţi pot spune că nu te va durea prea rău, 
puştiule, zise el, dar cel puţin gândeşte-te că se va termina... cel 
puţin la un moment dat. 

— Dumnezeule, sper ca idiotul ăsta să mă omoare din 
greşeală, murmură Always. 

— Dar dacă v-aş spune secretul de a vă menţine tineri? strigă 
Tigre, minţind disperat. Dacă v-aş spune că există un oraş întreg 
cu oameni de vârsta mea? 

Un țipăt ascuţit sfredeli aerul, ca şi cum s-ar fi auzit chiar de 
partea cealaltă a ferestrei. Slice sări aproape treizeci de 
centimetri în aer şi scăpă cuțitul pe jos. Inainte să reacționeze 
cineva, o mână se întinse, ridică cuțitul şi-l înfipse în pieptul lui 
Slice. 

Chirurgul urlă surprins de durere. Uimit, Tigre văzu cum 
Always se ridică şi trage cuțitul afară din Slice, lăsând în urmă o 
fântână de sânge. Slice se prăbuşi pe podea, unde fileul de volei 
zăcea în bucățele. Pesemne că Always găsise o cale să se 
elibereze cât fuseseră lăsaţi în întuneric şi se prefăcuse legat, 
aşteptând momentul oportun să atace. 

— Vai, Way, suspină Forever. Pe deasupra mai era şi un 
doctor excelent. Acum va trebui să-l pun pe Saw! să te opereze 
şi doar ştii că nu mai e întreg la minte de când pterodelfinii i-au 
smuls piciorul. 

— Păpuşă Barbie dezaxată ce eşti, şuieră Always printre dinţi. 
Refuz să te las să-mi faci asta. Refuz să te las să mă ţii în viaţa 
împotriva dorinţei mele. 


10 Saw - fierăstrău (în limba engleză în orig.) 


Always îşi apropie cuțitul de gât. 

„Hei, nu vrei totuşi să mă eliberezi şi pe mine înainte de asta? 
gândi disperat Tigre. Înainte să-ţi tai gâtul sau mă rog orice ai 
vrea să faci?” Însă înainte să spună ceva, de cealaltă parte a 
ferestrei se auzi încă un țipăt ascuţit, urmat de o bufnitură 
puternică, de parcă ceva ar fi lovit clădirea. 

Tigre, băiatule? îi răsări în minte o voce prea bine cunoscută. 
Eşti înăuntru? 

— QUETZIE! ţipă Tigre din toţi rărunchii, simțind cum o 
senzaţie de relaxare îi umple corpul. AJUTA-MA! 

Şi începu din nou să se lupte cu legăturile ce îl ţineau țintuit. 

Urmă un moment de confuzie în care Forever traversă rapid 
încăperea, încercând să-i ia din mână cuțitul lui Always. Acesta 
ripostă şi amândoi alunecară în balta de sânge ce le pătă 
hainele. Chipul lui Forever era tot o mască impasibilă, însă 
marginile păreau că se ascut, ca şi când o expresie ar fi vrut să 
iasă la iveală. 

Cu o bufnitură, fereastra, cadrul ferestrei şi o parte din zidul 
din jurul ei se prăbuşiră. Prin gaura nou formată apăru capul lui 
Quetzie. 

Cred că e timpul să meeeeeeergem, bolborosi ea. Pterodelfinii 
petreceri. 

— Nu mă pot mişca, ţipă Tigre. Quetzie, sunt legat! 

Queztie plescăi din cioc de câteva ori şi reteză plasa. Tigre se 
ridică rapid de pe masa de biliard, dădu la o parte plasa ce-l 
ţinuse legat şi-i mulţumi cerului că încă mai avea tenişii în 
picioare. Îşi aruncă manile în jurul gâtului lui Quetzie, iar 
aceasta îşi desfăşură coada într-o spirală de încântare. 
văzuuut că nu te mai întorci, m-am gândit că poaaaate nu mă 
placi. Aproape că am vrut să plec singuuuuură, dar îţi simțeam 
lipsaaaaaa. 

— Bineînţeles ca te plac, Quetzie, zise Tigre. Te plac mult mai 
mult decât pe oricare om pe care l-am întâlnit vreodată. Mă 
bucur nespus că te-ai întors după mine. 

Ei bine, se făli ea, sunt muuuuuult mai frumoaaaaaasă şi mai 

Tigre se întoarse să arunce o privire spre Forever şi Always, 
care acum îngenuncheaseră în balta de sânge şi ţineau strâns 


cuțitul, încercând să-l încline unul spre celălalt. Niciunul nu-l 
văzuse pe Tigre sau pasărea mare care apăruse dintr-odată în 
camera de operaţie. 

— Şi eşti şi mai de încredere, zise Tigre. Îmi pare rău, Quetzie, 
ar fi trebuit să te ascult. 

Quetzie îşi cobori capul de un verde intens, iar Tigre folosi 
masa de biliard pentru a se căţăra pe spatele ei. 

Și de asemenea sunt şi mai deşteaptă, observă ea. Şi mai 
hazlie. Şi o poetă mai bună. Şi ţi-am spus cumva că sunt şi mai 
frumoaaaaaaasă? 

— Da, mi-ai spus, zise Tigre, întinzându-se pe spatele ei în 
timp ce aceasta îşi croia cu grijă drum printre dărâmături. Şi 
chiar aşa şi e. 

Afară, Quetzie îşi desfăşură coada, dădu de câteva ori din 
aripi şi se ridicară în văzduhul care mirosea a ploaie, bătând 
puternic din aripi şi lăsând un vârtej de praf în urmă. 

Quetzie dădu ocol de câteva ori în jurul focului de pe plajă 
pentru a-l putea vedea şi Tigre înainte să plece. 

— Veeezi? bolborosi ea. Frumooooos! 

Tigre privi în jos la focul ce trosnea şi în jurul căruia figurile 
îngrozitoare portocalii ale lui Honk şi prietenilor lui dansau, 
cântau, fumau şi se schimonoseau în fel şi chip. Siluete înaripate 
ciudate vuiau şi ţipau în umbrele din jurul lor, ochind câte un om 
şi apoi trăgându-l în întuneric pentru a-l sfârteca. 

Dar adepţii continuau să danseze. 


Undeva în Colorado 


Gus fugea, desculţ şi tăcut, printre ferigile de pe solul pădurii. 
Un urlet gros şi ameninţător sfredelea copacii. Sări peste un 
trunchi doborât de copac, întregu-i corp radiind de energie şi 
forţă de viaţă. Pădurea era aproape complet cufundată în 
întuneric în jurul lui, în acel moment înspăimântător al zilei, la 
crepuscul, când umbrele prind viaţă. El însuşi se simţea o 
umbră, calm în interior şi totuşi condus de sentimentul că 
trebuie să rezolve ceva urgent. 

li putea simţi pe ceilalţi în jurul lui, împrăştiaţi printre copaci şi 
adunându-se în spatele lui, aşteptându-i semnalul. Aceştia îl 
urmară, aceşti ceilalţi, iar el ştia că sunt a; lui, războinicii lui. 
Simţi cum se umple de exaltare şi începu să alerge şi mai 


repede, simțind viteza şi mişcările celorlalţi care acționau în 
funcţie de mişcările lui. El căuta ceva, iar ei vor fi acolo când îl 
va găsi. 

— Acolo! 

Printre copaci zări o lumină străină, albă, ce strălucea 
aproape ireal în amurg. Incetini pasul, rămânând ascuns pe 
măsură ce se apropia. Erau acolo în luminiş: duşmanii lui. 
Venise să-i distrugă. 

Se aşeză ghemuit în spatele unei ferigi mari, din întuneric 
zărindu-i-se doar ochii strălucitori. Se aflau chiar în faţa lui: un 
bărbat şi o femeie. Femeia era cu spatele la el, dar bărbatul era 
cu faţa. Lumina venea de la ei: de la ea un licărit argintiu, iar de 
la el - o văpaie aurie. Era destul de puternică pentru a le 
ascunde trăsăturile şi înceţoşa totul. Însă nu avea importanţă. El 
ştia cine sunt. În el creştea furia, care începuse lupta cu acel 
calm interior, încercând să preia controlul. 

Omul auriu se întinse şi apucă mâna femeii argintii. Aceasta 
făcu un pas către el, însă se opuse să se apropie mai mult, 
punându-şi uşor o mână pe pieptul lui dezgolit şi scoțând un 
râset ce amintea de sunetul zurgălăilor. Păreau complet 
absorbiți unul de celălalt, neacordând atenţie întunericului, 
războinicilor sau ochilor aţintiţi asupra lor. 

Gus se încordă, devenind dintr-odată conştient de sulița din 
lemn pe care o înşfăcase, cu un cuţit înfiorător şi ascuţit dintr-un 
os de balenă prins în vârf. Acum era momentul. Se ridică în 
picioare, ridicând şi sulița în semn de atac, clipă în care 
perechea privi în sus şi rămase holbându-se la el. 

Ochii omului îl priveau batjocoritor, ca şi cum ar fi ştiut în tot 
acel timp că Gus se afla acolo, şi toată scena nu fusese decât o 
tărăşenie. Expresia de pe chipul femeii trăda confuzia, ca şi 
când îl mai văzuse pe Gus înainte şi acum încerca să-şi 
amintească numele lui. 

Clocotea de furie şi de durere în clipa în care o recunoscu. 

Era Diana. Diana, prinsă în capcană de acest om auriu, Diana 
atât de captivată încât nu-şi dădea seama cine era Gus. 

Furia ce creştea în sufletul lui îl catapultă înainte, mugind, cu 
sulița gata să lovească. Venise timpul bătăliei, timpul când va 
curge sânge. Străinul auriu o trase pe Diana lângă el şi ridică o 
palmă către Gus, ca şi când ar fi vrut astfel să-l oprească, însă 
lui Gus i se păru că întrezăreşte un licăr de frică în ochii lui. 


Înainte se mai întâmplase asta. Mai fusese atât de aproape, 
dar eşuase. Mai încercase să o salveze pe Diana, însă... ceva... 
ceva se întâmplase... ceva... cum ar fi... să se trezească. 

Şi se trezi. 

Dormea pe o parte, pe un sac de dormit, stând cu faţa către o 
suprafaţă fină, gri, acoperită cu material. In jurul lui, peste tot, 
erau înghesuite prosoape şi aşternuturi care îl împiedicau să se 
mişte, deşi i se părea că totul vibrează uşor. Încercă să se 
întoarcă pe partea cealaltă, însă durerea îngrozitoare din spate 
îl făcu să-şi amintească tot. 

Nu era un războinic cu o sulița într-o pădure. Era doar un idiot 
care încercase să se lupte cu o pasăre uriaşă de sticlă cu dinţi 
imenşi şi ascuţiţi. 

— Oh, zise el. 

— Te-ai trezit! răsună vocea Dianei de undeva de deasupra 
lui, clipă în care suprafaţa pe care stătea Gus făcu o mişcare 
spre dreapta, după care se opri. 

Aha. Se afla pe bancheta din spate a maşinii. 

Diana opri maşina pe mijlocul autostrăzii, îngenunchind pe 
scaunul şoferului şi privindu-l peste tetieră. 

— Cum te simţi? îl întrebă ea. 

— Ca şi cum un monstru ar fi încercat să mă mănânce, 
mormăi el. 

— Mă bucur atât de mult că te-ai trezit, în sfârşit, zise ea. Ai 
dormit aproape o zi şi jumătate. Incă puţin şi ajungem în 
Kansas. [i-e sete? 

— Da, spuse el. 

Ea luă o sticlă cu apă şi ochelarii lui de pe scaunul de lângă 
şofer, deschise portiera şi se dădu jos din maşină pentru a veni 
lângă el pe bancheta din spate şi a-l ajuta să se ridice. In timp 
ce se urca pe banchetă, dând prosoapele la o parte, Gus 
observă jenat că nu avea cămaşa pe el. Dar nu prea mai avea 
nevoie de cămaşă la câte bandaje îi acopereau pieptul. 

— Uite, zise Diana, sprijinindu-l de umărul ei şi desfăcându-i 
sticla de apă. Să nu bei foarte repede. 

Îi ridică ochelarii şi îi puse pe nasul lui Gus în timp ce acesta 
se străduia să bea. 

El lăsă lichidul să-i alunece pe gât pentru o clipă, înainte să 
vorbească din nou. 

— M-ai vindecat, zise el. Credeam că nu ştii cum. 


— Sunt o fată cu foarte multe abilităţi, Gus, zise ea, făcându-i 
cu ochiul. 

— Şi ai mai învăţat şi singură cum să conduci. 

„Cred că până la urmă nu prea are nevoie de mine.” 

— Nu ştiu foarte bine, zise ea. Avem noroc că nu mai sunt şi 
alte maşini pe drum. Insă tot am făcut un lucru deştept, rânji ea. 
M-am furişat într-un depozit unde am găsit o canistră de 
benzină, aşa că am făcut plinul maşinii. II împunse pe Gus în 
coastă în joacă. Nu-i aşa că a fost un lucru isteţ din partea mea? 

— Foarte isteţ, aprobă el. Probabil că el nu s-ar fi gândit la 
asta până să rămână cu rezervorul gol. li aruncă din nou o 
privire în timp ce mai luă o gură de apă. Cu ce naiba eşti 
îmbrăcată? o întrebă el. 

— Nu-i aşa că e ridicol? zise ea, întinzându-şi braţele pentru a 
se făli cu puloverul imens azuriu de bumbac pe care îl purta. 
Probabil Gus credea că era destul de cald afară pentru pulovere, 
însă ei îi era permanent frig, aşa că îi plăcea să poarte haine 
mai groase tot anul, chiar şi atunci când locuia în California. 

Ea condusese până în parcarea unui mall abandonat ca să 
poată fi atentă la Gus cât îşi căuta ceva cu care să-şi schimbe 
costumaţia aceea penibilă din piele. Insă nimerise în cel mai 
ciudat mall din câte văzuse vreodată. Nu putu găsi niciunde un 
departament cu îmbrăcăminte pentru adolescenţi, iar toate 
hainele păreau că fuseseră făcute de şi pentru oameni în vârstă, 
fără niciun pic de simţ al modei. Aşa că trebui să se 
mulţumească cu câteva pulovere şi tricouri lălâi şi vreo două 
perechi de blugi, care deşi erau confortabili, dacă vreun 
specialist în modă ar fi văzut-o purtându-le, probabil că ar fi 
catapultat-o direct pe lista Celor mai Prost îmbrăcate Celebrităţi 
şi i-ar fi distrus cariera definitiv. 

Din fericire, dădu peste doi saci de dormit şi o grămadă de 
prosoape şi aşternuturi încă în ambalaj. De asemenea, găsi şi 
câteva produse cosmetice, deşi nu mărcile pe care le folosea de 
obicei, aşa că se mulţumi cu un şampon ciudat care mirosea ca 
bunica ei. 

— M-am temut că zdruncinăturile maşinii ţi-ar putea face rău, 
zise ea, schimbând vorba, dar m-am gândit că cel mai bine ar fi 
să părăsim motelul până când dihania aia înfricoşătoare ar fi 
găsit o cale de a pătrunde înăuntru. 

„Plus că a trebuit să merg către est”, îşi zise ea în gând cu 


vinovăţie. Acea voce suavă care o ajutase să-l vindece pe Gus 
nu îşi mai făcuse simțită prezenţa, însă cealaltă voce, aceea 
zgomotoasă, continua să spună: „EST, EST, EST”. 

— Cum ai reuşit să scapi de creatură? 

Diana ridică din umeri. 

— Nu era interesată de mine şi te-am furişat afară cât încă 
era întuneric - m-am gândit că pe întuneric nu atacă din 
moment ce nu ne observase nici când ajunseserăm. 

— Doar dacă nu ne-a urmărit de la Los Angeles. 

— Nu, stătea pe un acoperiş când am ajuns noi la motel, am 
văzut-o înainte. 

El o privi uimit. 

— Şi nu te-ai gândit că poate acest mic detaliu trebuia 
menţionat? O pasăre monstruoasă, care se plimbă pe deasupra 
capetelor noastre? 

— De unde era să ştiu că e ca şi celelalte creaturi? protestă 
ea. Nu am văzut-o să se mişte deloc până nu ai ieşit tu din 
motel. Credeam că e vreun fel de statuie ciudată. Nu aveam 
habar că era vie. Eu am tot ieşit şi intrat în motel şi nu s-a 
mişcat deloc. Se opri şi se gândi o clipă. Hei, poate ai supărat-o 
cu ceva. 

— Dar nu am făcut nimic! zise el supărat, simțind cum îi revin 
puterile. 

— Poate nu i-a plăcut părul tău, sugeră ea, izbucnind în râs. 

— Fir-ar, îşi pipăi părul cu mâinile şi descoperi dezastrul din 
capul său. Nu se putu abţine să nu-i zâmbească înapoi. Se 
simţea uşurat şi buimac şi nu-i venea să creadă că trăieşte. Ei 
bine, mă bucur că ai fost acolo cu micile tale grenade. 

— Grenade? 

— Da, ştii tu, arsenalul ăla cu care ai aruncat în pasăre. 
Pesemne că erau nişte ghiulele zdravene dacă ai reuşit să o 
loveşti aşa de tare în cap. 

— Oh, zise ea şi îl privi sfioasă. De fapt alea... nu era niciun 
arsenal. 

— Păi, şi ce erau? 

— Micul dejun, mărturisi ea, luând de pe podea o pungă albă 
de hârtie. În spatele hotelului am găsit un copac. 

În pungă se aflau cinci mere. Stomacul lui Gus ghiorţăi 
zgomotos în clipa când acesta le văzu. 

— Da, poţi să iei unul, zise ea, râzând. 


— Pun pariu că dihania aia zburătoare nu a mai fost doborâtă 
până acum cu produse agricole, zise Gus, luând un măr. Arma 
secretă a Femeii-Pisică: Roşie şi Delicioasă! 

— Hei, nu ar trebui să mă iei peste picior, protestă Diana. Ar 
trebui să mă copleşeşti cu mulţumiri. 

— Iti mulţumesc, zise el. 

— Hmmm, răspunse ea. 

— Îţi mulțumesc, zise el pe un ton serios. Îţi mulţumesc foarte 
mult. 

— Ei bine, să nu mă mai pui din nou în situaţia asta, zise ea, 
hotărându-se să nu sufle o vorbă despre vocea care o ajuta. Nu 
voia să spună nimic nici despre acel îndemn: „Mergi către est”, 
ca nu cumva să o împiedice Gus. Cel mai bine ar fi să tacă mâlc 
şi să se comporte ca şi cum rana lui nu ar fi fost aşa o mare 
scofală. E neplăcut să vezi sânge, plus că tatuajul tău m-a cam 
speriat. Nu credeam ca eşti genul de tip pasionat de arta 
corporală. 

Gus clipi. 

— Dar nu sunt. Adică, nu am niciun tatuaj. 

— Ba da, ai. Pe spate, nu ştii? 

Se holbară unul la celălalt pentru un moment. Confuz, Gus îşi 
răsuci spatele şi încercă să zărească ceva folosindu-se de 
oglinda retrovizoare. Despre ce vorbea oare Diana? 

— Chiar nu ai habar că pe spate ai un tatuaj? 

— Nu. Pesemne că e vreo zgârietură sau ceva de genul ăsta. 

Ea scutură din cap. 

— E o formă. E chiar foarte clară. 

— Cum arată? 

Gus se îngrijoră. Cum de se manifesta aşa sfârşitul lumii? 

— E un fel de spirală, dar nu chiar cu cercuri concentrice - 
sunt nişte cercuri aproape întretăiate, înţelegi? Nu ştiu cum să 
descriu. Cu nişte valuri poate? În interiorul cercurilor? 

Gus îşi sprijini coatele pe genunchi şi-şi puse capul în mâini, 
încercând să respire normal. Lucrul ăsta îl speria chiar mai tare 
decât pterodactilul. Un semn pe corpul său care a apărut pur şi 
simplu? Durerea din spate se contopea cu acea furie din piept 
care îl răscolea, pe care nu o simţise la trezire aşa încât sperase 
că toată mânia dispăruse. 

— Este chiar aici, zise Diana grijulie, întinzându-se şi 
atingându-i omoplatul drept. Aici începe. Şi apoi merge în 


spirală către interior, uite aşa. 

Ea urmări conturul spiralei cu degetul, aparent inconştientă 
de efectul atingerii sale pe pielea lui. Lui Gus îi venea să leşine. 
Aproape că imediat putu simţi ceea ce descrisese Diana, clar, ca 
şi cum ar fi avut totul în faţa lui - de un verde-închis (cum a ştiut 
asta?), liniile îi gravaseră spatele, margini spiralate cu ecoul 
distant al unei dureri abia amintite la atingerea uşoară a 
degetelor ei. Gus nu ar fi vrut ca ea să se oprească, însă când 
ajunse în centrul spiralei, întreg corpul îi fu străbătut de o 
durere chinuitoare, de la umeri până la vârtejul din piept şi apoi 
înapoi, şi tresări fără să vrea. Diana se trase înapoi instantaneu. 

— Imi pare rău. Te doare? Pare recent făcut. 

— Mă doare puţin, da. Gus se răsuci din nou, încercând să îl 
vadă în oglindă, deşi acum era sigur că ştie cum arată. Unde 
mai văzuse oare acea formă? Undeva, de curând... nu cumva îl 
desena mai înainte în praful din dulapul de acasă? Oare de ce Îi 
venea în minte această formă? 

— Cum te-ai ales cu un asemenea tatuaj, atât de mare, fără 
să-ţi dai seama? îl întrebă ea. 

— Nu ştiu, zise el. Dar tu? 

— Eu ce? spuse ea îngrijorată. 

— Tu ai vreun tatuaj? Poate e o urmare legată de sfârşitul 
lumii. Nu ar avea sens? 

— Nu chiar, zise ea. Insă, crede-mă, nu am niciun tatuaj. „Şi 
asta-i un lucru bun, căci altfel Doug m-ar muştrului teribil.” Nici 
măcar pe spate, zise ea repede, înainte ca el să apuce să o 
întrebe. 

Gus se înspăimântă. Ea îl îmbrăţişă şi apoi se retrase. 

— Nu-ţi face griji, Gus! Sunt convinsă că există o explicaţie 
cât se poate de normală. Poate ţi-a jucat cineva o festă şi nu ai 
ştiut. Nu avem de unde şti dacă asta are de-a face cu sfârşitul 
lumii. 

Gus îşi frământă mâinile, gândindu-se la ultimele zile. Nu era 
ceva firesc. De asta era sigur. 


Deasupra Americii de Nord 
Tigre aprecia ajutorul lui Quetzie, fiindu-i chiar foarte 


recunoscător. Singur nu ar fi putut să scape de acolo. Însă i se 
părea că aventura lor, călătoria la nord de Petrecerea Centrală, 


durează prea mult, mai mult decât ar fi fost normal, ca şi cum 
lui Quetzie i-ar fi fost frică să nu-l piardă din nou şi nu putea să 
n-o suspecteze că nu tărăgănează totul. 

Poate că de vină erau opririle prea dese pentru ca el să poată 
mânca şi toate celelalte, când cercetau marile oraşe sau livezile 
sălbăticite căutând resturi de mâncare. Luase dintr-un mall din 
America vreo câteva tricouri albe, însă nu reuşi să găsească 
nicio pereche de blugi, aşa că se văzu nevoit să rămână 
îmbrăcat cu pantalonii verzi de la „operaţie”. 

Făcea mereu ocoluri, ca să-i „arate locuri şi lucruri 
interesante”, cum ar fi cirezile de creaturi ciudate cu coarne ca 
bivolii, pene maro ciufulite şi cozi lungi biciuitoare sau cele o 
sută de lacuri din sudul Americii, despre care ştia că nu ar fi 
trebuit să fie acolo, dacă îşi amintea corect lecţiile de geografie 
de la şcoală. 

Poate că era felul în care îi tot evita întrebările despre 
oameni. 

Tigre începea să-şi piardă răbdarea. Fulgerele despicau zările 
şi de fiecare dată când se apropia o furtună, Quetzie insista să 
caute adăpost şi să aştepte să treacă înainte de a porni iar la 
drum. Apoi se comporta ca şi cum nu ar fi observat că starea lui 
se modifică, pretinzând că furtunile erau perfect normale. lar el 
nu se putea aduna să discute cu ea despre toate acestea. Nu 
voia să îndepărteze singura fiinţa din câte întâlnise care nu 
părea să-i vrea moartea. 

Din câte îşi putea da seama, se îndreptau către nord-est, 
oarecum în zigzag. Nu mai fusese niciodată în Statele Unite, 
însă zburară pe deasupra a ceva ce părea a fi Monumentul 
Washington, iar câteodată mai zări şi câteva indicatoare de pe 
autostradă ce arătau direcţia către Virginia sau Tennessee. Linia 
coastei nu se potrivea totuşi cu cea pe care o ştia din hărți; 
părea să fie mai multă apă decât ar fi trebuit. 

Intr-un târziu, cam după patru zile de la plecarea de la 
Petrecerea Centrală, Quetzie cobori în spirală deasupra unei 
insule, pe care Tigre o recunoscu din filme ca fiind Manhattan. 
Când îşi dădu seama încotro mergeau, se simţi inundat de un 
val de speranţă: aici era plecată sora sa la studii pentru a 
deveni avocat. Poate o găsea aici! Şi-a dorit întotdeauna să 
viziteze New Yorkul, deşi nu-şi imagina aşa momentul. lar oraşul 
arăta diferit faţă de cum şi-l imaginase... nici urmă de forfota şi 


agitația continuă la care se aşteptase. Ca şi Santiago era părăsit 
şi liniştit, cu străzile goale. 

Quetzie dădea târcoale unor zgârie-nori, ciripindu-şi poemul 
închinat oraşului şi desfăşurându-şi coada, în timp ce Tigre 
căuta un semn de viaţă. Era miezul zilei şi lumina orbitoare a 
soarelui ilumina întreg oraşul, dar totuşi nu putu zări pe nimeni. 
După vreo jumătate de oră Tigre chiar se săturase să tot audă: 
Tărâmul unde a fost frig, dar nu mai e. Unde marea şi-a 
recuperat părți de uscat şi uriaşi strălucitori domnesc. Unde 
oamenii se ascund şi nu pot fugi şi totul este intunecat şi 
strălucitor. 

— Queztie, eşti sigură ca sunt oameni aici? întrebă el. 

— Da, ştiu, mormăi el. Şi sunt oameni normali? Nu sunt 
înspăimântători? 

Ce poate fi înspăimântător la oameni? zise Queztie. Dacă te 
referi la cei care mânuiesc cuțite, atunci nu, nu sunt precum cei- 
ce-vorbesc-fără-noimă. 

Tigre suspină. 

— Cred că cel mai bine ar fi să încep de la Universitatea 
Columbia. Acolo îmi pot căuta sora. 

Uuuuniversitateaaa ? Unde e asta? 

Tigre îşi dădu seama că nu are nici cea mai vagă idee. 

Deeeeci, continuăm să zburăm în cercuri, zise Queztie 
mulţumită. Doar nu te grăbeşti să mă părăseşti, nu? 

— Nu, nu, zise Tigre. Dar nu rămâi? 

Noooooo, Tigre băiatule, nu poooooot. E periculos aici pentru 
neoquetzali. Şi începu să dea din coadă, aproape dându-l jos pe 
Tigre. Nu-i deranjează dacă zbor pe deasupra, dar odată ce am 
aterizat trebuie să pleeec imeeediaaaaat. 

— Pe cine nu deranjează? zise Tigre. Pe oamenii de aici? 

Nuuu, nu pe oameni. Pe ne-animale. Pe chestiiile alea reci şi 
lucitoare. Nu-mi plac deloc. Nici ele nu mă plac. Cam păstrăm 
distanța unii de alţii. 

Dintr-odată Tigre sări brusc şi se întinse în faţă, aproape 
catapultându-se de pe spatele lui Quetzie. Aia era cumva o 
siluetă ce se mişca pe sol? Se înclină mai în faţă şi zări o siluetă 
micuță ce străbătea strada la câteva blocuri distanţă de ei... o 
siluetă micuță ce putea fi un om. Spusele lui Quetzie despre 
pericol şi despre neanimale i se risipiră pe loc din minte. Chiar şi 


după experienţa sa de la Petrecerea Centrală tot era extaziat la 
gândul că a întâlnit un alt om. Nu aveau cum să facă toti parte 
dintr-un cult scrântit ce fură organe. 

— Acolo! strigă el. Quetzie, acolo, e cineva! 

Bine, zise Quetzie, pe un ton dezamăgit. Urmăriră silueta pe o 
distanţă de câteva străzi. El sau ea părea să meargă alene pe 
mijlocul unui bulevard. 

— Nu putem ateriza acolo? întrebă Tigre nemulţumit. Dacă îl 
pierdem? 

Nu ar trebui să zbor atât de jos, dar nu te agita, Tigre 
băiatule, zise Quetzie. Te voi lăsa pe cel mai apropiat acoperiş şi 
vei putea ajunge jos pe stradă cât ai zice peşte. 

Tigre respiră uşurat în timp ce neoguetzalul se îndreptă către 
o piscină de pe acoperişul unui bloc înalt de apartamente. La 
câteva străzi către vest, Tigre zări o zonă verde întinsă, despre 
care presupuse că era Central Park. 

Neoquetzalul deveni agitat imediat ce ateriză, dând din aripi 
şi privind către cer. 

Ei bine, iată-te, în oraşul scânteilor, lucirilor şi a lucrurilor rele, 
al pericolelor şi al oamenilor care se ascund şi se furişează, şi se 
zbat. Dacă vrei neapărat, îi poți găsi, deşiii nu prea văd de ceee 


toate direcţiile, în timp ce îşi învârtea penele din coadă. 

Tigre încercă sa atingă marginea piscinei fără să se ude, dar 
sfârşi prin a bâjbâi prin apă în capătul mai puţin adânc. leşi din 
piscină, se scutură de apă şi alergă către marginea acoperişului. 
Silueta era încă acolo, doar la o stradă distanţă. 

Ar fi bine să plec. Tigre se întoarse când Quetzie tocmai îşi lua 
zborul. 

— Chiar trebuie să pleci? zise el. Nu mai poţi sta, nici măcar 
puţin - până aflu dacă şi această persoană vrea să mă omoare? 

Îmi pare rău, Tigre băiatule! Ne-animalele se vor înfuria. 

— Dar nu te voi ruga să rămâi dacă nu eşti în siguranţă, zise 
Tigre. Nu ştiu, nu ştiu cum aş putea să-ţi mulţumesc că m-ai 
adus aici. Şi că mi-ai salvat viaţa. Eşti un neoquetzal foarte 
nobil. 

Quetzie îşi înfoie penele şi-şi desfăşură coada. 

Plăcerea a fost de partea mea, Tigre băiatule. 

— Te voi revedea vreodată? Te mai poţi întoarce vreodată? 


Poate. Voi încercaaa. Dacă vei găsi un mod să mă chemi, voi 
veni. Poţi încerca să trimiti un mesaj printr-un pterodelfin, asta 
dacă nu te mănâncă mai întâi. Mai vin pe aici uneori în căutare 
de resturi. Deşi, după cum am spus, nu sunt deloc prietenoşi. 
Poate cel mai bine ar fi... 

O întrerupse o voce stridentă, electronică, ce părea ca vine 
din fiecare colţ al cerului. , , 

NU AI VOIE AICI. Al MAI FOST AVERTIZATA, PASARE. 

Raze puternice au luat cu asalt acoperişul. Cu un țipăt speriat, 
Quetzie se avântă în înaltul cerului, răsucindu-se pentru a evita 
razele de lumină. Porni către sud, fără să se uite înapoi. 

Tigre se aruncă în spatele unui parapet şi-şi acoperi capul cu 
braţele. Razele continuau să danseze pe deasupra piscinei ca 
nişte lasere. 

După câteva minute luminile se stinseră brusc. Băzâitul scăzu 
în intensitate până deveni un zumzet uşor şi începu să se 
îndepărteze. 

Tigre ridică uşor capul şi văzu cum atacatorul se 
îndepărtează, însă nu reuşi să distingă în lumina orbitoare a 
soarelui decât un licăr ca de cristal, dinţi şi aripi. 

Rămase ghemuit pentru încă un minut, însă creatura părea că 
nu-l văzuse, aşa că într-un târziu se ridică în picioare şi se 
sprijini de marginea acoperişului. 

Silueta umană era la trei străzi distanţă. În timp ce o privea, 
aceasta coti pe o străduţă şi dispăru către Central Park. Acum 
trebuia să alerge dacă voia să o prindă din urmă înainte să 
dispară. 

Stătu o clipă pentru a-şi fixa în minte imaginea străzilor, apoi 
se îndreptă către scări. 


Kansas 


Diana se întreba dacă ar fi fost o idee bună să încerce să-şi 
ţină pleoapele deschise cu nişte scobitori. Nu cumva citise 
cândva o povestire în care oamenii reuşeau astfel să stea treji? 
Nu îşi permisese să doarmă când au oprit ultima dată să se 
odihnească ieri în zori. Se săturase să tot fie vizitată de străinul 
ei auriu şi noua lui găselniţă de a-i spune Venus. Nemernicul. 
Era visul ei; nu ar trebui să facă ce vrea ea? 

In loc de asta, ea făcu toate exerciţiile posibile ca să rămână 


trează: genoflexiuni, flotări, yoga, pillates. Şi îl privi pe Gus, care 
încă se zvârcolea şi gemea în somn. În seara aceea, când îi 
schimbase bandajele, pregătindu-se să plece din nou, ea 
observase că tatuajul i se... mărise. Ca şi cum ar fi crescut, 
cuprinzându-i întreg omoplatul şi îndreptându-se către coloana 
vertebrală, aproape intersectându-i rana. Era sigură ca tatuajul 
nu era înainte mai mare decât un CD, iar acum părea foarte 
aproape de mărimea unui disc de pick-up. Însă cu siguranţă asta 
era imposibil. Era probabil un efect al lipsei de somn. 

Deci scobitori. Hmmm. Cu siguranţă nu prea părea a fi o idee 
grozavă. Probabil că ar sfârşi înţepându-şi ochiul. 

Cel puţin imaginea asta înfiorătoare o mai trezi puţin. Clipi 
rapid, schimbându-şi mereu poziţia corpului pentru a putea sta 
dreaptă. 

— Eşti sigură că nu vrei să conduc eu? zise Gus pentru a mia 
oară. Acesta se ţinea strâns de cotieră de fiecare dată când ea 
lua o curbă cu maşina sau când mergea cu puţin peste 100 de 
km/oră. 

— Hei, cel puţin nu voi leşina la volan, zise Diana, aruncând o 
ocheadă la harta ce stătea în scaunul dintre ei. Plus că aproape 
am ajuns. 

Se uită din nou la drum, unde un ştir sălbatic gigant apăru de 
nicăieri. 

Gus scoase un sunet ascuţit când ea îl ocoli brusc. 

— Voi citi eu harta, zise el. Şi nu am mai leşinat decât atunci, 
o dată. : 

— Te-ai trezit doar de o zi, sublinie ea. Hai să nu riscăm. In 
mod deliberat ea nu dădea ascultare gândului care o prevenea 
că, dacă l-ar lăsa pe el să conducă, nu s-ar mai simţi jignit în 
orgoliul lui de bărbat şi ar plăcea-o mai mult. Altfel, îi plăcea să 
conducă. Îi plăcea să decidă unde să meargă în loc să decidă 
alţii pentru ea. Întotdeauna i se păruseră plictisitoare filmele de 
călătorie, însă acum descoperea că era încântător să simtă 
vântul răvăşindu-i părul. Dacă ar fi stilişti prin preajmă - 
probabil că ar prefera s-o vadă cu scobitori în ochi. 

Maşina străbătea acum un orăşel de preerie; conform hărţii 
lăsate de Andrew, trebuiau să ajungă la o fermă, undeva la 
marginea orăşelului abandonat. Era aproape de răsărit şi totul 
era poleit în acea culoare argintie asemănătoare perlelor. Totul 
în jurul lor era pustiu şi părea să fie aşa de zile întregi. 


La marginea oraşului trecură pe lângă un cimitir, unde Gus 
observă ca erau câteva gropi săpate goale. Se întreba dacă 
oamenii le-au săpat, anticipând că o să aibă nevoie de ele mai 
târziu sau fuseseră întrerupţi în timp ce săpau. 

Gus nu se putu abţine să nu-şi amintească înmormântarea 
părinţilor săi: florile, oamenii solemni în doliu, groparii care 
stăteau pe margine cu capetele plecate, sicriele şlefuite maro- 
închis ce se asortau cu întregul cadru funebru, pietrele funerare 
pe care Andrew trebuise să le aleagă. Il năpădi un gând sumbru: 
oare cine va fi prin preajmă să-l îngroape când va muri? se 
gândi la toţi acei oameni care trăiseră aici şi care probabil că se 
întrebaseră acelaşi lucru. 

Parcurseră în linişte drumul pietruit şi şerpuit până ieşiră din 
oraş, oprindu-se lângă un indicator pe care scria cu litere roşii, 
şterse: Vila DULCE VILA. 

Intr-un târziu se opriră în faţa unei construcţii ce semăna cu o 
fermă oarecare. De fapt, gândi Diana, semăna groaznic de tare 
cu un obiect de decor din Vrăjitorul din Oz - înainte de Oz, 
desigur. Tufişuri încâlcite se agăţau cu disperare de pământ, 
încercând să reziste vântului ce părea hotărât să smulgă orice 
nu era ancorat bine. Un oblon desprins al casei se legăna 
încoace şi încolo. Locul părea părăsit. 

— Gus... şopti ea, brusc speriată. 

Ceva nu era în regulă cu locul acela. Şi nu era asta destinaţia 
ei; simţea acest lucru. Trebuia să meargă mai adânc către est şi 
trebuia să pornească acum la drum. Să se oprească aici ar fi 
periculos. 

— Să mergem, zise Gus, deschizând cu greu portiera. 

— Gus, stai. Se întinse şi-i apucă braţul. Dacă... dacă elnue 
aici? Dacă e periculos... vreau să spun... 

— El va fi aici, promise Gus, cu ochii verzi sclipind de 
speranţă. Sau cel puţin mi-a lăsat un mesaj. Aşa face. Sunt 
sigur. 

Şi Diana observă că el nu se îndoia de spusele lui. Avea 
încredere deplină în fratele său. Diana se întreba oare cum era 
să poţi avea încredere deplină în cineva. 

Gus cobori din maşină şi porni către verandă. Nu avea de 
ales, trebuia să-l urmeze sau să rămână singură în maşină. 

Uşa din plasă de țânțari era ruptă şi aproape smulsă din 
balamale. Diana o ţinu deschisă cât Gus bătu puternic în uşa 


roşie de lemn de la intrare. 

Aşteptară. 

Nu se întâmplă nimic. 

Diana răsuflă uşurată fără să-şi dea seama cât era de 
încordată şi spuse: 

— Bun, acum hai să mergem. 

— Ai auzit? zise Gus. Înăuntru e cineva. 

— Ce să aud? Nu am auzit nimic. 

— Se mişcă ceva. Îşi lipi urechea de uşă, ascultând o clipă, 
apoi apăsă clanţa. 

Uşa se deschise uşor cu un scârţâit, ridicând în aer un nor de 
praf. 

— Gus... 

Gus păşi înăuntru. Aruncând o privire neliniştită către cerul 
luminos, Diana se strecură înăuntru după el. Se găseau în 
mijlocul unui hol întunecos care ducea în dreapta şi-n stânga. In 
dreapta se afla un salon rece, luminat de raze pale ce se 
strecurau prin ferestrele soioase. În încăpere se găseau o masă 
uriaşă de lemn cu bănci lungi prăfuite, câteva oale de inox 
atârnând pe pereţi şi... cam atât. Doi şoareci ce se aflau pe 
masă în momentul în care intrară în încăpere fugiră într-un colţ. 
În stânga era o cameră mai întunecată, unde toate ferestrele 
aveau obloanele trase şi din colţuri păreau să se ridice umbre. 
Instinctiv, Gus întinse mâna în urmă-i, către Diana. Aceasta îi 
apucă mâna. 

Pe măsură ce ochii i se obişnuiră cu lumina, Diana putu vedea 
că de toţi pereţii din camera întunecată erau lipite canapele 
îndreptate cu faţa către centrul camerei, unde era aşezat un 
scăunel. Pereţii de deasupra canapelelor erau căptuşiţi cu 
covoraşe şi pături, însă nu urmăreau vreun tipar anume - părea 
că au fost pur şi simplu fixate acolo, pentru a acoperi cât mai 
mult spaţiu, poate pentru a face camera mai călduroasă. De 
unul dintre covoraşe erau agăţate două postere cu filmele: 
Întoarcerea regelui şi X-Men 5. Gus trase puternic aer în piept 
când le văzu. 

Arătă către uşa din capătul îndepărtat al încăperii, uşă ce era 
întredeschisă. Diana îşi ţinu respiraţia şi ascultă. 

Se auzeau clar nişte sunete. 

Veneau din spatele acelei uşi. 

Semăna cu respiraţia, dar o respiraţie greoaie şi obosită. 


Gus porni nesigur către uşă. 

„Clar nu vreau să intru acolo, gândi Diana. Însă nu-l pot lăsa 
să între singur.” În minte îi treceau nenumărate imagini de 
coşmar cu ce ar putea găsi acolo. 

Se furişară pe lângă canapele. Acum puteau auzi clar 
respiraţia. Gus se întinse şi împinse uşor uşa, încordarea fiindu-i 
trădată doar de forţa cu care o strângea pe Diana de mână. 

Camera era cu faţa către est, iar fereastra era deschisă, 
lăsând să pătrundă câteva raze slabe. În încăpere se găseau un 
birou, un scaun şi un pat de campanie. 

Şi un om. 

La început, deşi îl putea auzi respirând, Diana se gândi că 
trebuie să fie mort. Era mai bătrân decât orice om pe care îl 
cunoscuse vreodată, cu părul alb îmbâcsit şi chipul brăzdat de 
riduri. Stătea ghemuit într-un colţ al patului, înfăşurat într-o 
pătură, cu faţa la soare şi cu ochii închişi, scoțând acele sunete 
groaznice. 

Gus se apropie de om, trăgând-o şi pe Diana lângă el. 
Podeaua scârţâi sub paşii lor, iar omul deschise ochii, privindu-i 
uimit. Ochii erau de un căprui pal, foarte pal şi păreau slăbiţi, ca 
şi cum nu ar fi fost foarte des folosiţi; se făcură însă mari la 
vederea lui Gus şi a Dianei. 

— Cum? croncăni el. 

— Imi caut fratele, zise Gus. Ştii cumva dacă e aici? 

Omul se întinse către ei, cu chipul complet schimonosit. Diana 
se trezi deodată cuprinsă de impulsul de a-şi înfăşura braţele în 
jurul lui şi de a-l îngriji. 

— Este în regulă, zise ea, făcând un pas către el şi luându-i 
mâna în mâinile sale. Este în regulă, nu-ţi face griji, acum 
suntem aici. Ai nevoie de ceva? Eşti bine? 

Străinul se holbă la ea, apoi îşi mută privirea către Gus care 
se apropia în spatele ei. _ 

— Da, spuse Gus plin de căinţă. Imi cer scuze. Te putem ajuta 
cu ceva? 

— Tu eşti, şopti bărbatul. 

„Oh, Doamne”, gândi Diana, cu câteva clipe înainte ca Gus 
să-şi dea seama. 

Nu era un străin. Ci Andrew. 

Degetele lui Gus se înfipseră în umărul Dianei, apoi o trase 
lângă el în timp ce îngenunchea lângă fratele său. 


— Andrew? rosti el. 
Bătrânul se întinse şi-i atinse mâna. 
— Gus... Gus, şopti el. Ştiam că ai să vii. 


New York 


Era o fată. 

Tigre se ghemui în spatele unui zid al unei fântâni secate, 
simțind că se sufocă de emotie. Ei bine, la ce se aştepta? Venise 
aici în căutarea oamenilor şi iată că acum găsise unul, o fată, şi 
trebuia să vorbească cu ea. Asta era consecinţa inevitabilă a 
faptului de a găsi oameni. 

Dar de ce trebuia să fie fată? Şi pe deasupra şi una frumoasă, 
dacă îţi plac cele care ies din tipare şi te cam înspăimântă. În 
general, obişnuia să evite toate fetele, cu excepţia surorii lui, 
Claudia - şi Vicky, desigur, însă ultima conversaţie pe care o 
avusese cu ea cam anulase orice şansă de reuşită a acelei 
relaţii. 

Trase iar cu ochiul pe după zid. Fata asta era mai înaltă decât 
Vicky şi cu doar vreo câţiva centimetri mai măruntă decât el. 
Părea oricum mai bine legată decât ea, mai vânoasă, ca şi cum 
ar fi fost rodul pământului. Părul ei negru şi ondulat îi atingea 
talia şi se legăna într-o coadă de cal. Pielea ei era brună-aurie, 
sus pe braţ avea un tatuaj întruchipând o viță-de-vie, iar în 
urechi, nas şi buric avea piercing-uri pe care le putea vedea 
cum sclipesc între maioul negru şi pantalonii cu imprimeu cargo. 
Fata se mişca asemenea unei pisici uriaşe, dominând strada şi 
săgetând totul din jur cu ochii ei negri. 

In timp ce Tigre se gândea la aceste lucruri, ea se opri cu 
spatele la el, la doar câţiva paşi distanţă. Îşi ridică privirea către 
soare, închizând ochii şi deschizându-şi braţele ca şi când s-ar fi 
dăruit complet, absorbind lumina soarelui pe măsură ce 
dimineaţa umplea spaţiile goale dintre clădirile din Mahnattan. 

Ei bine. Nu putea să stea acolo holbându-se întreaga zi. 
Făcându-şi curaj, se ridică în picioare şi sări peste zid chiar pe 
treptele din spatele ei. 

— Scuză-mă, rosti el în engleză. 

Ea tresări instantaneu, abia privindu-l din cauza luminii 
orbitoare a soarelui, apoi o rupse la fugă. Nu se aşteptase lao 
asemenea reacţie. 


— Hei! HEI! ţipă el, apoi sări treptele pentru a o urmări. 

Era surprins cât de rapidă putea fi. La un colţ aproape că o 
pierdu, apoi o zări cum dispare peste zid în parc. Ce nu era în 
regulă cu fata asta? Poate că şi ea avusese o întâlnire cu nişte 
hoţi de ficat. Se catapultă peste zid şi peste un deal. Cu puţin 
noroc, fata va obosi repede; altfel va fi foarte uşor s-o piardă 
acolo. 

Îşi croi drum printr-un pâlc de copaci, dar nu o mai zări 
nicăieri. Mai alergă o vreme după care se opri şi cercetă din 
priviri împrejurimile. Unde oare...? 

O crenguţă trosni, iar el se întoarse la timp ca s-o vadă cum 
se năpusteşte asupra lui. Işi ridică braţele scoțând un țipăt, dar 
nu reuşi să se dea la o parte destul de repede. Ea se lovi de el şi 
inerția îi împinse la vale. Se rostogoleau, lovindu-se unul de 
celălalt. 

Într-un târziu, se opriră la poalele dealului, într-un morman de 
frunze, Tigre fiind imobilizat la pământ. Se forţă să nu se mai 
zbată, de frică să nu o sperie din nou. Ea se holba la el. 

— Slavă Domnului! zise ea. Eşti cât se poate de real. _ 

El aprobă din cap, sperând că acela era răspunsul bun. li era 
greu să se concentreze; simţea ca şi cum ea ar fi emis nişte 
scântei care erau peste tot în jurul lui, creând o electricitate ce-i 
ciupea pielea. 

— Tu eşti cel de la muzeu? îl întrebă ea. 

— Nu, spuse el confuz. Ce muzeu? 

— Câţi ani ai? 

— Ah, şaptesprezece, reuşi el să articuleze. De ce mă tot 
întreabă oamenii asta? 

— Pentru că e imposibil, zise ea, ridicându-se în picioare într-o 
mişcare legată, ca şi cum un leu ar fi sărit catapultat de 
pernuţele labelor. 

— De ce? Tu câţi ani ai? o întrebă el, hotărându-se să mai 
stea o clipă la pământ. 

— Optsprezece, dar eu sunt un caz special. 

— Poate că şi eu sunt. 

Ea începu să-l studieze suspicioasă. 

— Eu sunt Kali, spuse ea într-un târziu, întinzându-i mâna. 

El i-o apucă şi se ridică în picioare. Ciudata energie le pulsa 
între palme, iar ea îi dădu drumul la mână rapid, făcând un pas 
înapoi. 


— Eu sunt Tigre, zise el. 

— Oh, răspunse ea. 

Urmă o pauză stânjenitoare. 

— Şi, locuieşti aici? întrebă el, încercând să rupă tăcerea. 

— Da... Adică în mod normal locuiesc în Brooklyn şi făcu un 
semn discret arătând către est, însă acum nu pot ajunge acolo. 
De ce? Tu vii din altă parte? 

— Da - Santiago, Chile. 

— Serios? Chipul lui Kali se lumină. Cum ai ajuns aici? Cum ai 
trecut de vânătorii de cristal? 

El îi povesti despre Quetzie şi despre monstrul ciudat care o 
alungase. Kali îl aproba din cap pe măsură ce el explica. 

— Da, chestia aia e un pterodactil. Huh! îşi dădu capul pe 
spate. Nu m-am gândit că aş reuşi să le evit dacă trec pe 
deasupra capetelor lor. Îşi mută din nou privirea spre el şi ridică 
din umeri. Oricum nu prea văd diferenţa. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii şi tu, cu toată catastrofa şi vânătorii, şi haosul... 
continuă ea să spună când îi prinse expresia nedumerită. Vrei să 
zici că nu ştii? 

— Tot ce ştiu este că acum o săptămână eram la şcoală şi 
apoi m-am trezit şi totul era schimbat. Ah, şi într-o staţiune din 
Mexic am dat şi peste un cult de scrântiţi obsedaţi de operaţii 
estetice. Ştii tu cumva ce se întâmplă? 

Ea aprobă din cap, iar Tigre simţi cum i se ridică o povară de 
pe suflet, în sfârşit cineva avea să-i spună ce se întâmplase. 

— Ştiu ce s-a întâmplat... dar nu am idee de ce! Ea făcu o 
pauză. E destul de greu de explicat. Vino, îţi voi arăta. 


Kansas 


Diana îi lăsă singuri pe Gus şi pe Andrew, închizând uşor uşa 
în spatele ei. În cealaltă parte a casei găsi un fel de bucătărie 
rudimentară şi nişte trepte şubrede care duceau la etajul al 
doilea. Dacă treceai de acestea, la capătul unui hol îngust şi 
întunecos dădeai peste o uşă din plasă, ce se deschidea către 
curtea din spate. 

Diana ezită, privind înapoi. Ar fi o idioţenie completă dacă ar 
ieşi ziua în amiaza mare afară cât timp Gus era ocupat? Era 
ferm convinsă că creaturile de cristal nu erau interesate de ea; 


păreau să atace doar în prezenţa lui Gus. Plus că avea mare 
nevoie să iasă puţin la lumina soarelui. 

Impinse uşa, tresărind la scârţâitul scos de balamale. Curtea 
din spate era la fel de pustie ca şi partea din faţă a casei, având 
aceeaşi tristețe, tufişuri încăpăţânate şi praf. O roabă 
abandonată era sprijinită de un gard strâmb ce împrejmuia 
curtea. Diana dădu un ocol perimetrului, uitându-se încontinuu 
spre cer să nu apară alte creaturi. Într-un colţ mai îndepărtat 
zări un scuar, odinioară o grădină de legume, acum sălbăticită. 
Se afundă mai adânc în curte şi dădu peste o fântână de piatră, 
însă scripetele era ruginit şi înţepenit, iar găleata - putrezită şi 
găurită. Diana spera să mai aibă ceva provizii de la ultimul lor 
raid prin supermarket, din moment ce bănuia că nu vor părăsi 
acel loc chiar azi. 

Işi ridică privirea către soarele ce răsărea, încercând să ignore 
acel îndemn pe care îl simţea în întreg corpul şi care-i ordona să 
meargă spre sud. Era aproape asemănător cu o durere pe care 
o putea înăbuşi doar mişcându-se permanent. Cât timp 
condusese, totul fusese în regulă, însă acum se simţea pur şi 
simplu copleşită de vocea din capul ei. Se aşeză pe treptele din 
spate ale casei, punându-şi capul între mâini. 

Acum ştia cel puţin câţi ani trecuseră. Cam şaptezeci şi cinci, 
le zisese Andrew, care acum avea aproape nouăzeci şi şapte. 

Ceea ce însemna - şi simţi că se sufocă - că mama ei ar avea 
aproape o sută douăzeci de ani. De fapt, asta însemna că mama 
ei murise. Şi tata la fel. Şi Doug. Şi probabil şi ameţitul ăla de 
star de cinema după care mama ei era înnebunită şi cu care ar 
fi vrut ca Diana să se ducă la întâlnire, şi probabil toate celelalte 
celebrităţi cu care se prefăcea că e prietenă pe la petreceri, şi 
toată echipa de lucru de la albumele ei, şi toţi oamenii care 
veniseră vreodată la concertele ei. Oricum avea certitudinea că 
aşa se întâmplase. Era într-o lume în care toţi cei ce o 
cunoşteau nu mai existau. 

Insă mai erau atâtea pe care voise să le facă! Toate acele e- 
mailuri de la vechii ei prieteni la care voia să răspundă imediat 
cum ar fi avut un moment liber. Tipul de la colegiu care-i 
mărturisise că făcuse o pasiune pentru ea şi căruia dorise să-i 
dedice o melodie ca să-şi ceară scuze că nu a rămas o prietenă 
bună după ce a devenit faimoasă. Toate acele cântece pe care 
ar fi vrut să le compună, despre dragoste şi frică, despre 


cunoaşterea celorlalţi şi înţelegerea celor de lângă tine, cântece 
care aveau să schimbe lumea şi să-i transforme pe toţi cei care 
le ascultau în oameni mai buni şi mai fericiţi. Toţi acei oameni 
cărora simţea nevoia să le ceară iertare, toţi oamenii pe care-i 
admira în secret şi toţi cei care nu vor şti niciodată cât au 
însemnat pentru ea. Toţi dispăruseră, iar ea nu va mai putea să 
le transmită nimic. 

Cel mai mult îşi dorea să mai fi apucat să-şi vadă tatăl o dată. 
Îşi aminti cum era când era mică, când tatăl ei o ducea peste 
tot. Pe atunci mama ei încă se străduia cu propria carieră 
muzicală, aşa că de cele mai multe ori erau doar ea şi tatăl ei, 
mâncând spaghete şi uitându-se la hochei. Odată el o îndrăgea, 
asta înainte ca ea să devină un superstar şi să-şi schimbe 
numele, iar el să decidă că nu vrea să mai aibă nimic de-a face 
cu ea. Îşi dorea să-i fi putut spune că ar fi renunţat la tot doar 
pentru încă o zi în care să stea cu el şi să repare maşini. Işi 
dorea să-şi fi dat seama de asta atunci. 

Diana se ridică în picioare, ştergându-şi lacrimile şi dându-şi 
părul la o parte de pe faţă. Şi-ar fi putut petrece toată ziua 
înecată în regrete dacă nu ar fi ieşit repede din acea stare. Insă 
chiar şi aşa nu ar putea să-i ajute cu nimic pe Gus şi pe Andrew, 
nu s-ar apropia prea mult de acea destinaţie din est şi nici nu ar 
găsi răspuns la întrebările pe care le avea. 

Intră din nou în casă şi se opri în faţa uşii camerei lui Andrew, 
ascultând murmurul de voci ce se auzea dinăuntru. Il auzi pe 
Andrew spunând: 

— Ştiu că nu ai apucat să-ţi iei rămas-bun de la mama şi tata 
aşa că... Am vrut să aştept... doar ca să fiu sigur. 

| se părea că-l aude pe Gus plângând şi, simțind că nu are ce 
căuta acolo, Diana făcu cale întoarsă. 

Singura parte a casei care rămăsese neexplorată era etajul, 
aşa că începu să urce scările însufleţită, testând fiecare treaptă. 
Se trezi într-un hol ca un balcon, slab luminat, cu vedere spre 
salon. De-a lungul holului erau şase uşi, trei pe fiecare parte, 
toate închise. 

Trase aer adânc în piept şi deschise prima uşa de pe stânga, 
descoperind un dormitor gol, cu un pat dublu, grijuliu aranjat 
sub o pătură fină de praf care începu să se ridice în aer, făcând- 
o să tuşească. Traversă camera către fereastră şi o deschise, 
lăsând să pătrundă înăuntru lumina palidă a soarelui şi aerul 


curat. Pe noptieră găsi o carte de care nu mai auzise până 
atunci; titlu era destul de şters: Earth Abides, de un anume 
George R. Stewart. 

Cealaltă uşă era de fapt uşa de la toaletă, în care faianta 
verde cu galben se asorta cu cea din baia mai mică de la parter. 
Spre surprinderea ei apa încă mai curgea - în ţâşnituri 
neregulate, având o culoare ruginie, însă îşi puse totuşi mâinile 
sub jetul de apă şi-şi udă părul, care i se ciufulea cu fiecare zi în 
care era departe de stiliştii ei. Pe de altă parte, observă că 
cearcănele de sub ochi îi dispăruseră. Incepuse să creadă că le 
va avea toată viaţa, cel puţin după ultimii trei ani. În niciun caz 
toată chestia asta cu sfârşitul lumii nu avea cum să fie mai puțin 
stresantă decât viaţa ei de star pop, dar apucase să doarmă mai 
mult în ultimele zile. 

Ultima uşă de pe partea asta a holului era înţepenită, iar 
Diana trebui să împingă cu umărul în ea de câteva ori până 
reuşi să o deschidă şi să între. 


Diana se holba la lumina albastră a focului de pe aragaz, 
aşteptând să fiarbă apa, când cineva luă cana de pe tejgheaua 
de lângă ea şi o azvârli în perete. 

Diana se întoarse rapid chiar în momentul în care Gus înşfăcă 
o farfurie pe care o trânti cu forţă pe podea. Putea vedea în 
ochii lui ceva ce nu părea a fi pământesc, o furie ce-l alungase 
pe Gus pe care îl ştia ea. 

— Ce faci? ţipă ea. 

— Nu mai contează, urlă el. Nimic nu mai contează. Apucă şi 
cealaltă cană pe care Diana o pregătise şi o azvârli cu toată 
puterea în peretele din spatele ei. Hei, DOAMNE! urlă el către 
tavan. Ai uitat unul! Nu vrei să ne ai pe toţi? Nu poţi uita şi de 
fratele mai mic! 

Înşfăcă încă o farfurie, însă Diana i-o smulse din mână şi-l 
împinse. 

— Opreşte-te, zise ea ferm. Trebuie să-ţi menţii cumpătul 
pentru Andrew. 

— Diana, dar e pe moarte, zise Gus. Am ajuns exact la timp 
să-l văd cum moare. 

— Dar cel puţin ai ajuns la timp să-ţi iei rămas-bun, zise ea. 

Gus închise ochii şi se îndepărtă de ea, acoperindu-şi faţa cu 
mâinile. 


— Trebuie să-l luăm de aici, zise Diana. Locul ăsta pur şi 
simplu deprimant şi înspăimântător, şi... şi insalubru. Trebuie 
să-l ducem undeva unde să poată muri cu demnitate şi unde să- 
| îngropăm cum se cuvine, lucru de care oamenii din generaţia 
lui nu prea au avut parte. 

— Noi? Dar cum rămâne cu Tennessee şi unchiul tău? 

— Haide, Gus, ştii la fel de bine ca şi mine ce vom găsi acolo. 

— Dar unde putem merge? Creaturile alea... 

Ea ar fi vrut să spună către est, dar în loc de asta ridică din 
umeri. 

— Întreabă-l pe Andrew. Trebuie să fie vreun loc în care să 
vrea să meargă înainte să moară. Du-te şi întreabă-l acum, cât 
eu fac ceaiul. Ar trebui să plecăm cât mai repede. 

El o aprobă din cap, îndepărtându-se de tejghea, şi se opri, 
privind-o din nou. Ochii îi reveniseră la normal - privirea îi era 
tristă, dar nu periculoasă. 

— Ai văzut ceva, nu-i aşa? zise el. Vrei să plecăm cât mai 
repede de aici pentru că ai găsit ceva, nu? 

Diana încercă să-şi reprime imaginea ce-i venea în minte, însă 
aceasta reveni, fără să o poată opri, şi trecu în grabă pe lângă 
el, ieşi în curte şi vărsă din nou. 

Când intră înapoi în casă, Gus o aştepta cu un prosop umed şi 
o expresie îngrijorată. 

— În camera de sus e... e un cuplu, zise Diana şoptit, luând 
prosopul. Sunt morţi. Şi sunt aşa de ceva vreme. Bănuiesc că 
Andrew era prea slăbit să-i mai poată îngropa când au murit. 
Camera e plină de bulgări de naftalină, însă mirosul - şi simţi că 
îl va mirosi toată viaţa, ca şi cum i s-ar fi impregnat în piele în 
cele douăzeci de secunde cât stătuse acolo şi în care simţi că 
totul se învârte în jurul ei. 

Gus îi atinse umărul, iar ea îşi cuprinse trupul cu braţele, 
sprijinindu-se de el şi închizând ochii. Furia din sufletul lui Gus 
se domoli. Acum liniştit, băiatul o îmbrăţişă, lăsându-se în voia 
unui sentiment nou, plăcut şi învăluitor simțind cum părul ei i se 
revarsă peste braţe, iar fata îşi îngroapă capul la pieptul lui. 

— Este groaznic, şopti ea. Trebuie să-l scoatem pe fratele tău 
de aici. 

— Da, spuse el. Îl vom scoate de aici. 


New York 


Tigre lăsă în jos ziarul şi o privi înmărmurit pe Kali. Se aflau în 
sufrageria apartamentului unde se adăpostise Kali, care era 
căptuşit cu reviste şi articole decupate, toate aranjate în 
teancuri, pe categorii. Majoritatea arătau destul de ciudat şi 
fuseseră tipărite pe o hârtie stranie, durabilă, pe care nu o mai 
văzuse înainte. 

— Deci suntem în viitor, zise el. 

— Aşa se pare. Un viitor cam scrântit şi lipsit de speranţă. 

— Cum e... Tigre se opri. Cum de s-a întâmplat asta? 

— Se pare că nimeni nu ştie, răspunse Kali. Se lasă pe 
spătarul canapelei şi-şi trase picioarele desculţe sub ea. Se pare 
că pur şi simplu... nu s-au mai născut oameni. Nu au mai existat 
bebeluşi, nici copii, dintr-odată, pe întreg globul. Pur şi simplu 
ne-am luat adio dintr-odată de la reproducere. Şi sayonara!! de 
la supraviețuirea speciei. Ea ridică din umeri, chipul devenindu-i 
o mască a indiferenţei. Tigre nu ştia ce să creadă. Bănuiesc că 
planeta pur şi simplu ne-a abandonat. 

— Bun. Deci oamenii au realizat ce se întâmplă şi atunci... 

Se uită din nou la ziarul din faţa lui. 

— Şi apoi au urmat o groază de chestii, zise ea. Oamenii au 
luat-o puţin razna încercând să găsească o soluţie. 

— Clonarea? sugeră el. 

Ea îi aruncă o privire plictisită. 

— Nu-ţi aminteşti câte legi anti-clonare intraseră în vigoare 
până în 2012? 

— Ba da, dar asta era o urgenţă, zise el. 

— Da, spune-i tu asta unei anumite jumătăţi a Americii, zise 
ea. Dar stai, nu poţi - sunt toţi morţi. Bănuiesc că e şi o parte 
bună a chestiei ăsteia. 

— Vrei să-mi spui că nici măcar nu au încercat? 

— Au încercat câţiva, în alte ţări, în mod ilegal, dar nu au 
reuşit. 

„Ai fi putut să-mi spui asta fără să-mi ţii şi predica”, gândi el. 

— Bine, zise el, luând un alt articol dintr-o altă grămadă. Deci 
creaturile de cristal... au fost făcute de oameni de ştiinţă? 

— Da. Ideea iniţială era să se creeze creiere computerizate 
avansate, care să păstreze întreaga noastră memorie. 


11 Sayonara - adio (japoneză) 


— Şi care să ne înlocuiască după ce vom dispărea ca specie, 
zise el încet. 

— Însă bineînţeles că au zbârcit-o, spuse Kali. Creaturile au 
prins singure viaţă. Au început să construiască singure alte 
versiuni mai puternice ale lor, cum ar fi acele păsări sau 
insectele străjer, îmbunătăţindu-şi mereu creaţiile şi devenind 
tot mai puternice. Multe sunt legate între ele, nu toate deodată, 
ci în haite, fiecare haită având propriul conducător. Oamenii au 
intrat în panică socotind că aceste creaturi se vor putea conecta 
la reţeaua noastră de computere şi astfel ne vor distruge, aşa că 
în 2052 a urmat Marea Distrugere. Toată lumea s-a descotorosit 
de computere, iar sistemele mari automatizate care stăteau la 
baza lucrurilor importante, cum ar fi reţeaua de curent electric, 
au fost închise, pentru a nu putea fi schimbate sau afectate de 
viruşi. Până la urmă, vânătorii s-au întors împotriva celor care i- 
au creat. Acum ei domnesc peste aceste ţinuturi şi îi vânează pe 
puţinii oameni care au mai rămas din plictiseală, de ciudă sau, 
mă rog, dintr-un oricare alt motiv. Vestea bună e că aceste 
creaturi funcţionează doar cu lumină solară, aşa că preferă să 
nu iasă noaptea la iveală, deşi ar putea dacă îşi depozitează în 
timpul zilei destulă energie cu ajutorul captatorilor-de-soare, 
acele cristale din care sunt făcute. Până acum am observat că 
mă ignoră, asta dacă nu-i înfrunt direct. Ea îl privi gânditoare. 
Mă întreb oare cum vor reacţiona la tine? 

Tigre se cutremură. 

— Nu sunt sigur că vreau să aflu. Deci aceşti vânători de 
cristal au cam pus stăpânire pe America de Nord, nu? 

— Şi pe Europa, potrivit articolelor pe care le-am citit. 

— Dar America de Sud? Acolo nu am văzut deloc vreo 
creatură din cristal, doar nişte animale hibride 
înspăimântătoare. 

— Exact asta şi sunt, deşi majoritatea oamenilor le spun 
zibrizi, pentru că noi le-am creat şi pe acelea, zise Kali, arătând 
cu degetul spre un alt teanc de articole din colţ. Poţi să citeşti tu 
însuţi despre asta. Un grup de cercetători s-a gândit că, studiind 
animalele, ar putea găsi o soluţie pentru omenire. Insă, 
încercând să descopere ce s-a întâmplat, au cam exagerat cu 
genetica experimentală, creând o specie de super-animal care 
să ne înlocuiască. 

— Poate că exact asta sunt neoquetzalii, zise Tigre. Poate că 


Quetzie avea dreptate când spunea că este apogeul evoluţiei - 
un super-animal, înzestrat cu inteligenţă umană, dar fără 
trăsăturile negative ale omului. 

— Cred că oamenii de ştiinţă nu au gândit aşa, zise Kali. Nu 
au considerat că au avut succes. Au sfârşit prin a-şi lăsa creaţiile 
în America de Sud - mă rog, cel puţin pe cele care au stat acolo. 

— Ai aflat toate astea din articole? 

— Aproape. Câte ceva am mai şi dedus. 

Tigre se aşeză pe podea nemulţumit. Acele hârtii nu-i trezeau 
decât şi mai multe întrebări, iar el nu prea era un cititor înrăit. 

— Unde ai găsit chestiile astea? 

Ea se fâstâci pentru o clipă, iar el îşi dădu seama înainte chiar 
ca ea să spună ceva că avea să-l mintă. 

— Ei, Ştii şi tu, de pe ici, de pe colo, de la bibliotecă, zise ea. 

Se întreba oare de ce îl minte în legătură cu atâta lucru şi 
care ce îi mai ascunde. 

— Şi cât de departe în viitor suntem? Mai sunt şi alţi oameni 
în afară de noi? 

— Ultimul ziar pe care l-am găsit datează de la începutul 
anului 2072, deci la aproximativ şaizeci de ani după timpul 
nostru, când New Yorkul a fost evacuat în mod oficial din cauza 
inundaţiei subterane de la metrou şi a sosirii Vânătorului-Şef. 

— Vânătorul... zise Tigre. 

— O pasăre de sticlă foarte furioasă şi mare, îl întrerupse Kali. 
Conducătorul haitei din New York. Ai să vezi, e tare enervant. 
Are obiceiul, cam o dată la trei zile, să scoată un țipăt ascuţit; e 
un fel de ritual. În fine, după mine, cred că au trecut cam zece 
ani sau poate chiar mai mult de la Marea Evacuare. Multe dintre 
conserve sunt încă bune, dar trebuie totuşi să fii atent. lar dacă 
te întrebi dacă mai sunt şi alţi oameni - mă rog se poate spune 
şi aşa, mai mult sau mai puţin. De fapt, mai puţin. Kali se aşeză 
în genunchi pe canapea şi aruncă o privire pe fereastră. Aceştia 
nu ies afară cât e soarele sus pe cer de frica vânătorilor, însă în 
tunelele metroului sunt câţiva oameni bătrâni de tot. Ei sunt 
adevărații newyorkezi, cei care au refuzat să plece şi care acum 
sunt blocaţi aici. Ca şi mine. Şi schiţă un zâmbet amar. Cei mai 
mulţi dintre ei sunt cam scrântiţi la minte şi nu pot vorbi corect. 
Singurul pe care l-am cunoscut să poată comunica e de-a 
dreptul înfricoşător şi vorbea întruna despre nu ştiu ce 
„Miracol”. Voia să merg cu ei în tunele, dar i-am spus că mai 


degrabă mă ofer mâncare pentru tigri psihopaţi decât să merg 
acolo. 

— De ce? Elo privi curios. Nu ţi-ar fi explicat şi ei toate astea? 

— La fel de bine m-ar fi şi putut lega să-mi fure rinichii, zise 
ea înţepat. 

Tigre roşi, dorindu-şi să nu-i fi povestit chiar tot prin ce 
trecuse. 

— A fost vorba de ficatul meu, mormăi el. Dar poate că 
oamenii ăştia ştiu ceva ce trebuie să aflăm şi noi. Acum că mă 
ai pe mine să-ţi apăr spatele... 

Kali pufni. 

— Da, ai dreptate, mă simt într-adevăr mult mai în siguranţă, 
zise ea. 

— Gândeşte-te numai, zise el. 

— Mai trebuie totuşi să vezi ceva, spuse ea, schimbând 
subiectul. Uită-te la datele la care s-au născut ultimii copii. 
Scotoci printr-un alt teanc de articole şi scoase o listă cu nume 
scrise de mână. l-o înmână. Observi ceva? 

El scană lista cu privirea. Răspunsul îl lovi dintr-odată. 

— Uau, zise el uimit. 

— Da. Nouă luni după data „dispariţiei” noastre sau cum vrei 
să-i spui. 

— Dar ce înseamnă? întrebă el. 

— Păi, gândeşte-te puţin. Dacă s-a întâmplat ceva care ne-a 
împiedicat să mai avem copii, dar toate femeile care erau 
gravide şi-au dus sarcina la bun sfârşit, asta înseamnă că ceva 
s-a petrecut exact cu nouă luni înainte, adică exact atunci când 
am dispărut noi. 

— Crezi că cele două evenimente au legătură? 

— Tu, nu? 

Ea se opri, reprimându-şi nişte gânduri pe care nu voia să le 
împărtăşească. 

— Deci, ce ne-a trimis pe noi în viitor a cauzat toată chestia 
asta cu copiii? Nu ştiu ce să zic... Nu prea mi se pare plauzibil. 

— Mai puţin plauzibil decât tot ce ţi s-a întâmplat săptămâna 
asta? 

Kali se ridică, se duse la bucătărie şi începu să zăngănească 
vasele. 

— Adevărat. Tigre observă un caiet cu spiră ce zăcea sub 
geamul măsuţei de cafea. Coperta era neagră, cu flăcări 


portocalii pe margini, şi paginile caietului erau acoperite cu 
articole, dintre file ieşind în afară colţuri de ziar. Ce e asta? 
întrebă Tigre, întinzându-se către caiet. 

— Ce? se auzi vocea ei din bucătărie. 

El răsfoi primele pagini uimit. Articolele astea nu păreau a 
avea vreo legătură cu sfârşitul lumii. Ele datau de dinainte de 
saltul lor în timp. 

Unul dintre titluri suna cam aşa: i ` 

MAGAZINUL UNIVERSAL DIN NEW JERSEY S-A PRABUŞIT IN 
MOD MISTERIOS. TREISPREZECE MORŢI; O FETIŢA DE PATRU ANI 
ŞI MAMA El SUPRAVIEȚUIESC ÎN MOD MIRACULOS. 

Un alt titlu anunţa: 5 5 

ÎN MIJLOCUL UNUI TEREN DE JOACA S-A FORMAT O GAURA; 
ŞAPTE COPII AU FOST RĂNIŢI. 

Înmărmurit, continuă să dea paginile, dând peste câteva file 
ce cuprindeau mai multe rapoarte medicale. Pacientul Bill 
Nichols dezvoltase un cancer la plămâni galopant. Tigre îşi 
înclină capul să citească însemnările de mână ale doctorului, 
când dintr-odată caietul îi fu smuls din mâini. 

— Să nu mai atingi niciodată ăsta, mârâi Kali. 

— Dar ce e? întrebă Tigre, mirat şi puţin impresionat de 
expresia furioasă a fetei. 

— În niciun caz nu e treaba ta, izbucni ea, întorcându-se 
furioasă în bucătărie. 

— Îmi cer scuze, spuse el. Nu am ştiut. 

Nu primi niciun răspuns, decât zăngănitul furios al vaselor. Se 
ridică în picioare să o urmeze şi observă o fotografie pe podea. 
Pesemne că îi căzuse din caiet. 

Să îndrăznească să o ridice? Oare îl va omori dacă îl va prinde 
uitându-se la ea? Curiozitatea lui însă îşi spuse cuvântul, aşa că 
o înşfăcă rapid, având privirea aţintită către uşa bucătăriei. 

În fotografie erau trei fete micuţe blonde care chicoteau atât 
de tare încât păreau că o să cadă de pe canapeaua în care 
stăteau. Deasupra lor, în spatele canapelei, se afla o siluetă cu 
un păr negru lung bogat, a cărei faţa era acoperită de un X 
marcat cu bandă adezivă neagră. Tigre ştiu până să dezlipească 
banda adezivă că acea siluetă era Kali. Kali, care avea întipărit 
pe buze un zâmbet, un zâmbet adevărat, o ipostază în care nu o 
văzuse încă. 

De data aceasta auzi din timp când zăngănitul vaselor încetă, 


aşa că reuşi să vâre poza în buzunar şi să-şi ia o mutră inocentă. 
Kali apăru în cadrul uşii de la bucătărie şi îl cercetă suspicioasă 
cu privirea. 

— Ce e? zise el, încercând să pară nonşalant. 

— Vrei ceai? întrebă ea brusc. 

— Ah, sigur. 

El o urmă în bucătărie, în timp ce ea luă un ceainic şi-l puse 
pe aragaz. 

— Ştii care e lucrul cel mai prostesc care îmi lipseşte? zise ea. 
Laptele. Sunt o groază de chestii care nu s-au stricat şi pot fi 
mâncate, însă urăsc laptele condensat şi bineînţeles că lapte 
proaspăt nu am de unde să iau, decât poate dacă reuşesc să 
plec de pe insula asta nenorocită şi mă apuc să vânez vaci. 

Se opri din vorbit, fiind preocupată să scoată zahărul şi cănile 
din dulap. El bănui că ăsta e felul ei de a face pace şi de a trece 
peste incidentul de mai devreme. 

— Crezi că mai sunt şi alţii ca noi? întrebă el. 

— De unde să ştiu? Până să apari tu, credeam că eu sunt 
singura. 

— Păi, şi crezi că e vreun motiv pentru care suntem aici? o 
întrebă el. Avem oare noi ceva anume, care ne face speciali? Ea 
nu-i răspunse. Adică, vreau să spun, ăsta e cumva doar un 
accident bizar, sau facem parte dintr-un plan şi, dacă da, atunci 
ce putem face în legătură cu asta? Dacă am putut să călătorim 
în viitor, atunci nu ne putem şi întoarce în trecut? Există oare 
vreo cale prin care să putem repara răul făcut? 

— Nu ştiu, Tigre, izbucni ea, apoi se opri la mijlocul frazei, 
ducându-şi mâinile la tâmple. 

Vocea îi exploda în minte, mai tare ca niciodată: 

TOATE ÎNTREBĂRILE TALE ÎŞI VOR AFLA RASPUNSUL. 
VREMEA SE APROPIE. 


— Ah, dispari, se răsti ea. 

Privi în sus şi-l descoperi pe Tigre şocat. 

— Şi tu ai auzit asta? întrebă el. Kali se holbă la el. Vocea care 
spunea că toate întrebările noastre îşi vor găsi răspuns? 

— Deci nu mi s-a părut, zise ea. 

— Bănuiesc că nu. 

— Asta înseamnă că nu putem fi amândoi nebuni. Ea ridică 
din umeri. Sau tu eşti în imaginaţia mea. 


Kali se întoarse către aragaz. 

— Ei bine, dacă sunt produsul imaginaţiei tale, ţin să-ţi spun 
că ai o imaginaţie tare plictisitoare, încercă el să glumească. Eu 
m-aş fi imaginat măcar un pic mai arătos. 

Ea pufni. 

— Bine atunci, deci tu eşti real şi vocile sunt reale. Ce facem 
acum? 

— Nu ştiu. Tigre se sprijini de masă, holbându-se pe fereastră. 
Bănuiesc că aşteptăm. 


O plajă în New Jersey 


La sfârşitul lumii, 

La marginea lumii, 

Unde nu sunt decât stele, 
Voi fi oare acolo? 

Vei fi şi tu? 


Nu, nu era în regulă. Sunetul Oceanului Atlantic şi noaptea 
tăcută şi înstelată îi umpleau capul Dianei cu muzică, însă toate 
versurile ei se tot întorceau sub formă de cântece de dragoste, 
lucru pe care ea chiar nu şi-l dorea. Scoase un pufnet, vădit 
nemulțumită. 

— Ce naiba se tot întâmplă în căpşorul ăla al tău? o întrebă 
Gus. Nu ai mai scos un cuvânt de o jumătate de oră. 

— Scuze, zise Diana. N-am nimic. Fire de nisip îi alunecară pe 
mână când Gus se ridică lângă ea, proptindu-se în coate şi 
privind-o prin întuneric. Stăteau pe plajă de câteva ore deja, de 
la apus chiar, şi era o linişte deplină în comparaţie cu ultimele 
două nopţi de condus nonstop. 

— Scrii un cântec, nu-i aşa? 

— Poate, încuviinţă ea nemulțumită. 

— Cântă-ni-l şi nouă, zise Andrew de după Gus. 

— Oh, dar nu l-am terminat. Poate mai târziu. 

Păstrară tăcerea pentru un moment, iar Diana se întrebă dacă 
nu cumva fusese nepoliticoasă. Nu prea era obişnuită cu 
oamenii în vârstă, pentru că toţi bunicii ei muriseră când ea era 
încă mică. Pe deasupra, Andrew se purta cu ea ca şi când ar fi 
fost încă vedeta pop - de exemplu nu-i putea spune decât 
Venus - şi asta o făcea să se simtă ciudat. Faţă de Gus se 


obişnuise să fie o adolescentă ca oricare alta, iar faptul că 
altcineva se purta din nou cu ea ca atunci când era un star pop 
îi dădea o stare de nelinişte. 

— Cred că mă duc să fac o plimbare, spuse ea încet. 

— Bine, zise Gus. Dar nu te duce prea departe. 

Diana se ridică în picioare şi cobori dunele, către ocean. 

Când zgomotul paşilor ei se stinse, Andrew spuse: 

— Eşti îndrăgostit până peste urechi, frăţioare. 

— Eu? zise Gus. Nu, suntem doar amici - adică e cam ciudat 
cu toată chestia asta cu sfârşitul lumii, nu e cum crezi. 

Mototoli un ambalaj de la un baton granola şi, distrat, îl puse 
în buzunar, tresărind, ca şi când rana din spate l-ar fi junghiat. 
Avuseseră noroc şi găsiseră cutii de suc, batoane granola şi 
jambon de vită într-una dintre alimentarele din oraş, aşa că 
aveau ce să mănânce şi nu aveau nevoie de foc pentru asta. 

— Venus nu e cum m-am aşteptat, zise Andrew. E mult mai 
normală decât credeam. 

— Nu ţi-am spus şi eu asta? 

„Acum şaptezeci şi cinci de ani.” 

Andrew tăcu pentru o clipă, jucându-se cu nisipul printre 
degetele-i înţepenite. 

— iți mulţumesc că m-ai adus aici. Chiar mi-a lipsit oceanul. 
Nu mi-am dat seama cât de mult îl iubesc până nu am părăsit 
California. 

— Imi pare rău că e alt ocean, zise Gus, însă ne-am dat 
seama că ăsta era mai aproape. 

— Omule, în ultimii patruzeci de ani am stat în Kansas. Şi o 
băltoacă mai mare m-ar fi făcut fericit. Oricum, cel mai mult îmi 
place sunetul pe care-l fac valurile. 

Gus privea stelele, întrebându-se cât se îndepărtase Diana şi 
dacă a păţit ceva, fiind singură în tot acel întuneric. Ar trebui să 
se ducă ea? Sau asta ar înfuria-o? Oricum nu putea să-l lase pe 
Andrew singur. 

— Am crezut c-o s-o urăsc, zise Andrew cu o voce joasă. De 
fapt, am şi urât-o până aţi apărut. Ştii, mi-am petrecut ultimii 
şaptezeci de ani învinuind-o pentru dispariţia ta. Ea a avut parte 
de toată atenţia, de toată drama, tragedia, toţi s-au agitat în 
legătură cu dispariţia ei, dar nimeni nu a pomenit vreodată şi de 
tine. Ar fi trebuit să vezi ce îndruga mama ei reporterilor, te 
învinuia că ai răpit-o, pe tine, Gus! Poliţia m-a interogat ca şi 


cum ai fi fost un infractor, şi nu o persoană dispărută. 

— Dar nu a fost vina Dianei, Andrew! 

— Diana, zise Andrew. Ştii, am ştiut mereu că nimeni nu-şi 
poate boteza copilul Venus, nici măcar vrăjitoarea aia psihopată. 
Suspină. Ei bine, ai dreptate. Uitasem cum e în viaţa de zi cu zi. 
E destul de greu să o urăşti, nu-i aşa? 

— Cam da, zise Gus rânjind. 


Mereu am crezut 

Că sfârşitul lumii 

Va fi rapid, 

Va fi brusc, 

Va fi într-o clipită 

Și nu va mai fi nimeni, 
Nici eu 

Și nici tu. 


Aaaargh. lar începu. Diana îşi întoarse faţa către briza 
oceanului şi închise ochii. 

Era ciudat să-l vadă pe Gus cu Andrew. Părea să se simtă atât 
de bine în pielea lui acum, ca şi cum s-ar fi redescoperit pe sine. 

Diana s-a simţit întotdeauna norocoasă că e singură la părinţi. 
Ura să-şi vadă unchii şi mătuşile certându-se. Mama ei era una 
din cei cinci fraţi şi surori care se certau tot timpul, încercând 
toţi să iasă în evidenţă. Chiar şi după ce deveniseră adulţi tot 
încercau să nu rateze nicio şansă de a-şi umili fraţii sau surorile 
şi de a fi în centrul atenţiei. 

Andrew şi Gus, pe de altă parte, se înțelegeau foarte bine şi 
râdeau mult împreună. Chiar şi acum, când diferenţa de vârstă 
dintre ei devenise de optzeci de ani, se tachinau mult şi aveau 
glumele lor. Andrew se însufleţise deodată de când îl găsiseră, 
ca şi cum Gus ar fi fost un fel de energizant pentru el. 

Cel mai ciudat i se părea Dianei cât de uşor acceptase 
Andrew ideea că ei făcuseră un salt în viitor. Clar că Diana nu 
văzuse destule filme science-fiction. Cei doi fraţi făcuseră fel de 
fel de speculaţii despre când se produsese saltul în timp pe tot 
drumul cu maşina. Tot spuneau cât de ciudat era că nu fuseseră 
implicaţi extratereştrii sau vreun incident nuclear. Diana 
începuse să se simtă vinovată că nu i-a pomenit nimic lui Gus 
despre vocile pe care le auzea, din moment ce părea a fi un 


subiect pe care le-ar plăcea să-l introducă în teoriile lor, însă 
acum nu ştia cum să aducă vorba despre asta. 

Diana privea către nord, întrebându-se oare cât de departe 
era New Yorkul. Acum că mersese cât putu de mult către est pe 
uscat, acel îndemn interior devenise mai puternic şi mai bine 
definit, ca şi cum capul i-ar fi pulsat de durere şi apoi brusc şi l- 
ar fi simţit ca străpuns de un ac. Credea acum că acel îndemn o 
trimitea în nord. 

Oare era doar în imaginaţia ei, sau în depărtare chiar zărea 
nişte luminiţe? Poate ar trebui să continue să meargă de-a 
lungul plajei, apoi să se îndepărteze de ocean, să încerce să 
găsească o altă maşină pe care să o repare şi să plece de una 
singură. 

Până la urmă acum Gus îl avea pe Andrew. Nu mai are nevoie 
de ea. Şi, stând în preajma lui Andrew, îşi reaminti toate 
motivele pentru care nu ar trebui să se îndrăgostească de Gus. 
Desigur că era o situaţie specială, era sfârşitul lumii, tabloide nu 
mai existau, dar dacă ar putea găsi o cale să se întoarcă în 
timpul lor? (Asta era tema centrală a teoriilor celor doi fraţi.) 
Atunci ar fi de-a dreptul nemilos din partea ei să-i spună că nu 
pot fi împreună decât când nu mai e nimeni altcineva să-i vadă. 
Plus că într-un fel nu ar fi vrut să se implice într-o relaţie. Ideea 
de a fi nevoit să ai încredere în cineva, să te bazezi pe cineva, 
chiar dacă era vorba despre Gus, în care avea încredere 
deplină... însemna totuşi să renunţe la independenţa ei... mai 
bine să plece acum, cât încă nu ar răni pe nimeni. 

FĂ-O! îi spuse vocea. MERGI ÎNTR-ACOLO. MERGI ACUM. 
ACEŞTIADOI NU TE VOR LÂNGĂ EI. LOCUL TĂU E ÎN ALTĂ PARTE. 
DU-TE! 


— Şi ce au făcut oamenii? Şi-au petrecut zilele pur şi simplu 
aşteptând sfârşitul? Nu au încercat să facă nimic în legătură cu 
asta? întrebă Gus. 

Îşi vâri mâinile în nisip, pe care îl strânse într-o grămăjoară, 
îngropându-şi în ea picioarele. ` 

— Bineînțeles că au încercat să facă ceva, zise Andrew. Insă 
nimeni nu şi-a dat seama ce s-a întâmplat. 

— Bine, nici eu nu ştiu ce aş fi făcut, zise Gus. Pun pariu că 
cei de vârsta mea nu au zis la început că e mare scofală. Adică, 
oricum nu aveau de gând să facă încă copii şi s-au gândit că, 


până va veni vremea, oamenii vor descoperi un leac. 

— Da, aşa am zis şi eu. Nu am crezut că mă va afecta. Atunci 
nu voiam decât să te găsesc. Apoi am întâlnit-o pe Ella - ţi-am 
spus despre ea, nu, Gus-Gus? 

— Hmmm, lasă-mă să mă gândesc puţin, glumi Gus. Ella, Ella, 
hmm, nu-mi spune nimic numele ăsta... deşi cuvintele ad 
nauseam?” îi veneau în minte. 

— Bine, bine, zise Andrew. Însă ea era a/easa, ştii? 

— Da. Ca Neo, adăugă Gus solemn. 

Andrew încercă să-l pocnească, însă Gus se feri, bucuros că 
din cauza întunericului Andrew nu-i putu vedea reacţia când 
acesta observă cât de subţiri şi slăbite îi erau mâinile. 

— Nu, mai degrabă ca... Arwen, zise Andrew visător. Arwen 
era o polițistă de la brigada pentru persoane dispărute. A fost 
singura care nu a crezut că tu ai răpit-o pe Venus. Luni de zile 
m-a ajutat să urmez piste fără speranţă. Într-un târziu, într-o zi 
m-a invitat la cină şi m-a forţat să vorbesc şi despre altceva 
decât despre tine. Un an mai târziu am cerut-o în căsătorie, dar 
atunci deja devenise evident că se întâmplase ceva rău cu 
omenirea, iar ea voia să mai aştepte până lucrurile s-ar mai fi 
stabilizat. Ne-am făcut o groază de planuri pentru momentul în 
care totul va reveni la normal. Amândoi voiam doi copii, un 
băiat şi o fată. 

Andrew suspină. 

— Le-aţi ales şi numele? întrebă Gus, încercând să-l împiedice 
pe Andrew să cadă în butoiul cu melancolie. 

Rana din spate îi durea din nou şi îşi ridică tricoul ca să lase 
briza rece a oceanului să pătrundă la ea. 

— Am discutat mult pe tema asta, zise Andrew, zâmbind din 
nou. Faptul că ştiam că nu vom putea avea copii niciodată ne 
făcea să vorbim tot timpul despre ei. Bineînţeles că băiatul avea 
să se numească Gus. Vocea îi şovăi o clipă, apoi reveni la 
normal: Insă pe fată ea voia să o cheme Margaret sau Rachel şi 
nimic din ce spuneam nu o putea convinge să ia măcar în calcul 
numele Kara sau Leia. Se încruntă. Kara... Nu-mi amintesc exact 
de ce îmi place numele ăsta... 

— Asta era numele mic al lui Starbuck din Battlestar 
Galactica, zise Gus. Andrew, era filmul tău favorit. Ne uitam la 


12 Ad nauseam - expresie din latină folosită atunci când un argument a 
tot fost repetat până a ajuns să creeze greață ascultătorului. 


toate părţile cel puţin o dată pe an. 

— Ah, da, zise Andrew, însă Gus nu-şi putea da seama dacă 
acesta îşi aminteşte cu adevărat. 

— Ai rămas un tocilar, nu? glumi Gus. 

— Asta a fost atât de mult timp în urmă! zise Andrew 
nostalgic. Nu am avut cu cine să vorbesc despre filmele şi 
serialele noastre preferate... Cred că de zeci de ani nu am vorbit 
cu nimeni despre asta. 

Andrew şi Gus aveau un ritual în fiecare vineri seara, pe 
vremea când părinţii lor trăiau, când îşi pregăteau tacos şi se 
uitau pe canalul de science-fiction. Gus se gândi că ultima dată 
pentru el a fost acum o săptămână, însă pentru Andrew se 
scurseseră trei sferturi de secol. Ura să se gândească la toate 
serile de vineri pe care le-ar fi putut petrece împreună, toate 
serile care acum erau pierdute. 

— Mai explică-mi o dată, te rog, ce s-a întâmplat cu celelalte 
continente. 

Gus privea plaja luminată de lună, ascultând valurile şi 
sperând ca Diana să nu fi păţit nimic. Plecase de ceva vreme de 
lângă ei. 

— Africa a fost primul continent pe care l-am pierdut, în jurul 
lui 2025, zise Andrew, horcăind. Devenise prea periculos să se 
mai meargă acolo; toţi care încercau dispăreau şi nu se mai 
auzea nimic de ei niciodată. Nimeni nu ştia de ce. In alte locuri 
avuseseră loc imense dezastre naturale, pe care cercetătorii le- 
au considerat normale având în vedere schimbările majore de 
climă. Însă nimeni nu se aştepta la ce s-a întâmplat cu Insulele 
Polineziene. Noua Zeelandă, Hawaii, Tahiti, până şi Australia au 
fost toate distruse de cutremure şi valuri tsunami. Îşi trecu 
mâinile încreţite de riduri peste faţă, ca şi când ar fi vrut să 
şteargă amintirea lacrimilor. Pur şi simplu au fost înghiţite de 
ape. 

Gus ridică din umeri. 

— Ca acel mit, dar pe dos, zise Gus. 

— Ce mit? întrebă Andrew. 

— Mitul maur despre semizeul Maui. Acesta era într-o zi la 
pescuit când cârligul i s-a prins de o stâncă sub apă, ce era de 
fapt o întreagă lume, astfel că a scos la suprafaţă insula Noii 
Zeelande. Deci e ca şi cum marea şi-a luat insula înapoi. 

— Căpşorul ăla al tău ştie nişte lucruri foarte ciudate, zise 


Andrew cu glas răguşit. 

Gus ridică din umeri, aproape încruntându-se. 

— Mda, nu mă întreba de unde am născocit asta. Se aplecă şi 
strânse mâna firavă a lui Andrew. Poate ar trebui să nu mai 
discutăm despre lucrurile astea triste şi înfricoşătoare. 

— Poţi să te duci să o cauţi, zise Andrew. Nu voi păţi nimic, 
oricum mai e până se luminează, iar vânătorii nu ies aproape 
niciodată noaptea. 

— Nu, nu va păţi nimic. Trebuia să vezi cum s-a luptat cu 
ultima arătare care ne-a atacat, zise Gus. Începuse totuşi să-şi 
facă griji pentru ea, dar nu voia să-l lase singur pe Andrew. Sunt 
sigur că trebuie să se întoarcă dintr-o clipă într-alta. 


New York 


— E o idee proastă, zise Kali pentru a suta oară. 

Tipul ăsta chiar nu ştia să se ferească de ciudaţi? De unde 
naiba moştenise abilitatea asta stranie de a avea încredere în 
oameni? Doar pentru că ea nu l-a înjunghiat pe loc nu însemna 
că toţi ceilalţi din oraş nu prezentau vreun pericol. Mai ales 
bătrânii aceia înfricoşători. 

Şi ce e cu planul ăsta de a merge în tuneluri? În întunericul 
ăla unde nu ştii ce pândeşte? Plus că în orice moment poate 
avea loc o inundație. Simţi cum se sufocă doar la gândul ăsta. 
Era însă bucuroasă că nu-i spusese nimic despre oamenii din 
muzeu. Probabil că, dacă ar afla, ar vrea să dea buzna peste ei. 
In plus, ei îi plăcea să aibă un secret. 

— E singurul mod de a afla ce s-a întâmplat! insistă Tigre. Nu 
vrei să ştii dacă s-a schimbat ceva de când s-au scris acele 
ultime articole? 

— Nu prea, mormăi Kali. Arătă către străzile pustii din jurul 
lor: mi se pare destul de neschimbat totul, nu crezi? 

— Ei bine, vom afla, zise el, oprindu-se în faţa unei intrări la 
metrou. Aruncă o privire către cerul brăzdat de auriu şi roz; 
soarele apunea în spatele lor. Clădirile ce se conturau în 
preajma lor erau reci şi amenințătoare, cu excepţia ultimului 
etaj, unde soarele se reflecta în geamuri radiind o lumină 
portocalie intensă. Un țipăt ascuţit din depărtări anunţa 
retragerea vânătorilor de cristal. 

— Deci, ce propui, isteţule? întrebă Kali, sprijinindu-se de 


balustradă şi încrucişându-şi mâinile. Să hoinărim prin subteran, 
strigând: Hei, minune, suntem gata să te vedem acum? 

Tigre o privi îngândurat, porni lanterna pe care ea i-o dăduse 
şi începu să coboare scările. Cu un suspin exasperat, Kali îl 
urmă. „Da' cine l-a făcut pe el şef? gândea ea îmbufnată. Şi eu 
de ce sunt de acord cu asta?” Insă continuă să meargă înainte, 
ţinându-se foarte aproape de Tigre. _ 

Scările se terminau într-un spaţiu vast din subteran. In 
dreapta lor se afla cabina de informaţii, însă stratul de praf era 
atât de gros pe ferestre, încât nu puteau zări nimic înăuntru, iar 
de un perete al cabinei era lipit un automat de cartele de 
metrou ce avea ecranul spart, iar în spate toate firele îi ieşeau 
pe dinafară. 

În stânga lor erau barele de trecere. Poarta neagră de fier 
care ar fi trebuit să le blocheze calea era dată la o parte şi avea 
lacătul spart. Pe pereţi şi pe coloane erau pictaţi alţi peşti 
argintii şi mesaje ca acelea pe care Kali le văzuse în staţia de 
metrou unde era cât pe-aci să se înece: ACESTA-I SFARSITUL. 
JUDECATA SE APROPIE, şi alte chestii în genul ăsta. Kali văzu 
cum ochii lui Tigre se fac din ce în ce mai mari la această 
privelişte, însă acesta nu spunea nimic. 

Săriră cu uşurinţă peste bare. Tigre se oferi să o ajute pe Kali 
să treacă peste ele, dar aceasta îi împinse mâna la o parte. 
Tigre ridică din umeri şi începu să cântărească opţiunile pe care 
le aveau. 

Dădură peste alte trepte ce coborau pe peron, anume două 
scări, în stânga şi în dreapta lor. Ezită, simțindu-se dintr-odată 
nesigur pe sine. 

— Centru, zise Kali. Pun pariu că sunt în centrul oraşului. El o 
privi intrigat. Ei bine, dacă aş fi un cult nebun subteran al 
sfârşitului lumii, care trăieşte în tunelurile de la metrou, probabil 
că aş stabili cartierul general acolo unde toate tunelurile se 
întâlnesc, nu? În felul ăsta ar fi mai uşor pentru bătrânii mei 
nebuni să revină la sediu, indiferent cât de nebuni sau bătrâni ar 
fi. Deci, evident: Times Square. Adică de aici trebuie să ne 
îndreptăm către centru. Se îndreptă hotărâtă spre scările din 
stânga. Tigre rămase nemişcat o secundă, după care ţâşni după 
ea. 

— E un lucru inteligent ce spui tu acolo, zise el. 

Ea îşi dădu ochii peste cap. Preţ de câteva clipe coborâră 


scările în linişte. 

Dintr-odată Tigre râse pe înfundate. 

— Ce e? zise Kali. 

— Mi se pare amuzant... adică, ştii, am putea folosi oricare 
dintre aceste tunele ca să ajungem în centru. Însă instinctiv te 
îndrepţi către peron. E amuzant, atât, continuă el să spună ca 
reacţie la expresia de pe chipul ei. 

— Hmmm, încuviinţă ea. 

— Deci, încotro e centrul? întrebă el. 

— Adu-mi aminte încă o dată de ce am luat fie şi doar în 
calcul posibilitatea de a lua tu deciziile? îi smulse lanterna din 
mână şi îl depăşi, ajungând la capătul peronului, unde tunelul se 
pierdea într-o beznă rău prevestitoare. Poarta cu semnul 
ACCESUL INTERZIS era deschisă şi pironită de perete, astfel că 
în faţa lor se deschidea un peron îngust ce mergea paralel cu 
şinele de tren. 

Kali obişnuia adesea să privească aceste peroane înguste 
lipite de pereţii subterani, imaginându-şi cum muncitorii le 
cutreierau, la doar câţiva centimetri de tren. Însă acum, gândul 
că va merge ea însăşi pe acolo o neliniştea. Se întreba dacă mai 
erau atâţia şobolani câţi ştia că erau odată. La suprafaţă nu 
zărise niciunul, lucru care o surprinse - credea că animalele de 
genul lor ar fi năpădit oraşul în absenţa oamenilor. Dar se pare 
că aveau nevoie de oameni ca să supravieţuiască... sau poate 
că erau acolo, adânc în subteran, aşteptând ca ea să facă primul 
pas în întuneric pentru a i se putea căţăra pe picioare şi a o 
muşca de degete şi a-i da boli şi tot felul de lucruri de genul 
asta. 

Auzind paşii lui Tigre tot mai aproape, se grăbi să pătrundă în 
întuneric, pipăind cu o mână zidul. Nu avea să-l lase să-şi dea 
seama cât de neliniştită era. Cu cât întunericul devenea mai 
negru, cu atât lui Kali îi era mai greu să respire. Îşi tot imagina 
cum apa năvăleşte peste ei, şi-şi ciulea urechile, aşteptând 
sunetul valurilor. Ce s-ar face dacă acum ar veni inundația? Ar 
avea oare timp să fugă? Oare îi va mătura şi îi va izbi de pereţi? 
Inchise ochii pentru o clipă, încercând să-şi domolească bătăile 
inimii. 

— Kali!? Eşti bine? 

— Mda. E cam claustrofobic aici, spuse ea peste umăr şi 
continuă să meargă înainte. 


Trecură pe lângă încă un peron pustiu şi întunecat, cu scări la 
ambele capete ce duceau către suprafaţă. Kali respiră mai uşor 
cât îl traversară; cel puţin aici aveau o cale de scăpare. 

La câteva minute după ce intrară în următorul tunel Kali zise: 

— A fost o idee stupidă. 

Tigre suspină. 

— Ştiu, ai mai spus asta... 

Kali îl întrerupse: 

— Nu, adică vreau să spun că ar fi trebuit să mergem pe la 
suprafaţă până să ajungem în Times Square şi abia acolo să 
coborâm la metrou. 

— Hmmm, zise Tigre. Speram să ne găsească cineva dacă am 
fi stat destul în subteran. Putem ieşi, dacă vrei, la următoarea 
staţie şi să mergem pe la suprafaţă de acolo. 

— Staţia următoare e chiar Times Square, tontule! 

— Ah! 

Kali se opri brusc şi-l prinse de mână. 

— Ai auzit asta? 

— Ce? 

Ea ascultă atentă pentru o clipă. 

— Asta! Apă care năvăleşte. Şi vânt. Nu auzi? 

— Dar s-a auzit tot timpul, nu? 

— Nu! Trebuie să ieşim de aici. 

ÎI împinse înapoi pe unde veniseră. 

— Să ne întoarcem pe acolo? Nu ar fi mai bine să mergem 
înainte? 

— Nu ştim ce e în faţa noastră sau cât de departe e, izbucni 
ea. 

— Dar sunetul vine din spatele nostru. Avem mai multe şanse 
să-l întrecem dacă mergem înainte, şi o împinse înainte. 

— Bine. 

Kali se întoarse şi începu să alerge cât putea de repede pe 
marginea îngustă şi alunecoasă din tunel. Tigre înjura şi alerga 
în spatele ei, uitându-se la lumina ce licărea în faţa lor. Kali 
avusese dreptate; sunetul valurilor devenea din ce în ce mai 
puternic, reverberând în pereţii ce-i înconjurau. lar apa de pe 
şinele de lângă ei se adunase în vârtejuri, mişcându-se dintr-o 
parte în alta. Kali scoase un țipăt înfundat, iar lumina dispăru. 


New Jersey 


— Îi mai dăm cinci minute, zise Gus disperat. 

— Gus, omule, a plecat de câteva ore. Nu se mai întoarce. Şi 
trebuie să ne adăpostim până nu ies vânătorii. Nu e de joacă cu 
ei, Gus! 

— Ştiu asta, doar mi-ai văzut spatele, Andrew. Rana părea că 
i se vindecă mai repede decât era normal, însă tatuajul îl 
îngrijora. l-I arătase lui Andrew, dar nici acesta nu ştia ce 
înseamnă. Dar, oricum, vânătorii ăştia nu mănâncă oameni, nu? 
zise Gus. Sunt maşinării, pentru numele lui Dumnezeu. Suntem 
mai inteligenţi decât ele. 

— Dacă artrita mea mi-ar permite, te-aş pocni chiar acum 
peste cap, zise Andrew. 

Gus îşi strânse ochii din cauza razelor ce începuseră să se 
ivească deasupra oceanului, luminând valurile. Diana nu era de 
văzut pe plaja care se întindea pe mulţi kilometri. Dar 
bineînţeles că ea nu-l lăsase în urmă. Să fi plănuit asta din timp? 

— Aşteaptă! zise el. Ce e acolo, în depărtare? 

Arătă spre ceva care se apropia de ei de la mare distanţă. De 
la depărtare părea o oglindă îngustă, lungă cât douăsprezece 
case şi înaltă cât un om. Lumina reflectată de ea începu să 
pâlpâie ca un cod Morse. 

Andrew păli de groază şi-l apucă de mână pe Gus cu „gheara” 
lui încreţită de riduri. 

— Fugi, Gus, zise el. Fugi cât poţi de repede şi nu privi înapoi! 

— Ce e? întrebă Gus. 

— Fugi odată! 

— Şi să te las aici? ţipă Gus. Acele sentimente stranii de furie, 
greață şi clocot interior, pe care nu le mai simţise de la criza din 
bucătăria din Kansas, se iviră din nou. Ai înnebunit? Ridică-te şi 
fugi cu mine, nemernicule! 

— Te voi încetini, ţipă Andrew, opunându-se în timp ce Gus se 
chinuia să-l ridice în picioare. Pleacă de aici! Trebuie să te 
adăposteşti! 

— Care mai e rostul? zbieră Gus. Azvârli unul din braţele 
slăbănoage ale lui Andrew pe după umărul său, ignorând 
durerea ce-i sfâşia spatele, şi încercă să-l târască până la 
maşină. Se poticni în nisip şi scrâşni din dinţi. Nu mai am nimic 
pe lumea asta, decât pe tine, Andrew! Trebuie să rămâi în viaţă. 


— Nu, tu trebuie să rămâi în viaţă, zise Andrew. Trebuie să fii 
aici pentru un motiv, Gus. Oricum s-ar fi întâmplat, oricine sau 
orice ar fi în spatele chestiei ăsteia cu călătoria în timp, trebuie 
să însemne ceva, nu? Ştii doar cum merg treburile astea. Eşti ca 
Frodo sau Quadrillion, sau Angel. 

— Sau Bill şi Ted, mormăi Gus. Aruncă o privire înapoi şi văzu 
că oglinda se apropia tot mai mult. Acum putea vedea că erau 
de fapt mai multe oglinzi mai mici, aranjate în formaţie, ca nişte 
gâşte sau bombardiere, iar apoi îşi dădu seama că era un stol 
de vânători de cristal, din multi vânători de cristal, exact ca cel 
de la motel, numai că multiplicat de şaptezeci, optzeci, nouăzeci 
de ori. 

Injură cu glas tare şi începu să alerge şi mai repede, 
străduindu-se să menţină drept trupul fragil al lui Andrew. 
Maşina era la câţiva metri distanţă de ei, în parcarea plină de 
spărturi şi măturată de vântul puternic. 

— Tu eşti aici ca să schimbi ceva, insistă Andrew, şi nu te voi 
lăsa să mori încercând să salvezi un moşneag ca mine. 

Incercă să se desprindă de el, dar Gus se agăţă de el 
încăpățânat. 

— Andrew, sunt un nimeni, ţipă Gus. Nu suntem într-un film 
science-fiction - e o festă urâtă pe care ne-o joacă universul, 
bine? Aşa că obişnuieşte-te cu ideea şi fugi! 

Ajunseră în parcare exact când primul val de vânători atinse 
marginea plajei. Mulţumind zeilor că nu încuiase maşina aşa 
cum obişnuia din instinct, Gus smulse uşa din spate şi-l azvârli 
pe Andrew înăuntru. Un țipăt scrijelitor răsună din văzduh exact 
când Gus se vâri în scaunul şoferului trântind uşa în urma lui 
pentru ca pe capota maşinii să aterizeze cu o bufnitură 
înfundată un pterodactil de sticlă, ceva mai mic decât însăşi 
maşina. Îl privi răuvoitor pe Gus cu ochii săi purpurii; aripile îi 
erau străbătute de şuvoaie de electricitate ca nişte vene ce 
trosneau; pasărea se dădu înapoi, pregătindu-se să străpungă 
parbrizul cu ciocul. 

Gus reuşi să pornească maşina la timp şi să dea cu spatele, 
sfărâmând creatura de asfalt cu un zgomot îngrozitor. Andrew 
răsuflă uşurat şi se întinse pe bancheta din spate, agăţându-se 
de centura de siguranţă. Gus ţâşni din parcare şi ieşi în stradă, 
conducând la viteza maximă a maşinii, însă păsările continuau 
să-i urmărească, înclinându-şi aripile pentru a ocoli clădirile 


asemenea avioanelor de vânătoare. 

— Ţine-te bine, Andrew! ţipă Gus. 

Aruncă o privire la oglinda retrovizoare şi văzu că o pasăre 
plonja direct către maşină. Gus viră rapid la o intersecţie, astfel 
că pasărea se izbi de drum, trimițând cioburi în toate direcţiile. 

— Aşa, strigă Andrew. Aşa-ţi trebuie, creier de găină! 

— Am doborât două, zise Gus rânjind. Mai avem doar vreo 
nouăzeci şi opt. Vreo sugestie, Andrew? Ce fac oamenii de 
obicei în situaţii ca asta? 

— Nu am văzut niciodată atât de mulţi ca acum, horcăi 
Andrew. De obicei e nevoie doar de cinci sau şase ca să distrugă 
un batalion întreg de soldaţi. 

— Ah, mersi, m-ai liniştit atunci. 

Gus învârti din nou volanul, urmând semnele ce indicau 
autostrada. Va fi mai expus acolo, dar în acelaşi timp va putea 
merge mult mai repede, fără să-i fie teamă că poate intra cu 
maşina în vreun obstacol. Nu avea o altă idee decât aceea dea 
încerca să fugă de ei. Ţinti cu privirea indicatorul de benzină şi 
înjură. Nu puteau să ajungă foarte departe cu ce mai aveau în 
rezervor. 

Acel zbucium interior de furie îi şoptea să se întoarcă şi să se 
lupte cu ei, să lupte şi să omoare, însă îşi aduse aminte spusele 
Dianei despre a fugi şi a rămâne în viaţă. Trebuia să încerce 
asta, pentru ea şi pentru Andrew. O smucitură puternică zgudui 
maşina când o pasăre o lovi din partea stângă. O altă pasăre 
veni din dreapta, izbind maşina cu capul şi târând-o pe şosea. 

— Gus, ai grijă! ţipă Andrew, răsucindu-se ca să se uite în 
urma lor. 

Gus aruncă o privire la timp ca să vadă cum trei vânători se 
pregăteau să plonjeze în grup asupra lor. Dacă toţi trei ar lovi 
maşina deodată, nu ar mai rămâne nimic din ea, decât nişte 
bucățele mici din Gus, Andrew şi sticlă. 

Roţile scoaseră un scârţâit asurzitor când Gus apăsă puternic 
pe frână. Cei trei vânători plonjară cu forţă, iar doi dintre ei se 
izbiră de asfalt într-o explozie de cioburi şi scântei. Al treilea 
reuşi să evite impactul şi în ultimul moment se ridică din nou 
către cer. 

— HA-HA! urlă Andrew. Nu vă comparaţi cu frăţiorul meu! El 
este Alesul! 

— Pentru ce naiba eşti atât de entuziasmat? ţipă Gus, 


apăsând din nou pe acceleraţie. 

— Ripostăm! 

— De fapt, majoritatea oamenilor ar numi asta fugă, urlă Gus. 

leşirea pe autostradă era chiar în faţa lor. Vedea deja vreo 
douăzeci de păsări care dădeau târcoale locului ca vulturii. 

— Nu e modul corect de a privi lucrurile, zise Andrew. Chestia 
asta ne depăşeşte pe amândoi, Gus. Trebuie să îţi accepţi 
destinul. 

— Bine, Yoda, zise Gus, încercând să pară calm de dragul lui 
Andrew. Sper doar ca puterea mea extraordinară să nu vină şi 
cu o responsabilitate pe măsură sau ceva în ceva în genul ăsta. 

Să o ia pe autostradă? Nu cunoştea deloc străduţele din oraş, 
iar autostrada cel puţin era mare şi liberă. Însă, atunci, douăzeci 
de păsări ar putea să se năpustească asupra lor ca nişte bombe, 
toate deodată, sau chiar şi doar câteva ar fi de-ajuns pentru a 
răsturna maşina. Ce să facă? Mâinile îi tremurau pe volan. 

— Nu glumesc, Gus, zise Andrew. Trebuie să... 

— TACI DIN GURA ŞI LASA-MA SA CONDUC! explodă Gus. 

De pe bancheta din spate nu mai veni niciun sunet. 

Autostrada era prea riscantă. Ochii lui Gus se zbăteau rapid în 
sus şi-n jos şi chiar când voia să vireze la dreapta, zări cum ceva 
se mişcă şi îi sare în faţă. 

Un pterodactil de cristal? Viră larg de-a lungul drumului 
înainte să-şi dea seama că era de fapt o altă maşină. Un Bettle 
mic galben care mergea cu aceeaşi viteză ca şi el, făcând semn 
cu farurile. Gus înţelese că maşina îl conducea către autostradă. 

— Andrew, vânătorii ăştia de cristal nu pot conduce maşini, 
nu? ţipă el. 

— Nu. Nu au nevoie să conducă maşini, zise Andrew. 

— Da, asta am vrut să aud, zise Gus şi rămase aproape de 
cealaltă maşină când ţâşniră pe autostradă, trimițând un întreg 
stol de vânători în înaltul cerului în ţipete şi agitaţie. 

In clipa imediat următoare, doi dintre ei îşi lipiră aripile de 
trup şi se aruncară în picaj către maşină, însă aici avea destul 
spaţiu pentru a vira în ultimul moment, iar un vânător sfârşi izbit 
de asfalt într-o mare de cioburi. 

Celelalte păsări rămase deasupra lor începură să bată din 
aripi mai repede, între ele apărând arce purpurii de electricitate. 
Apoi trei se separă de stol, urcând în înaltul cerului. Se răsuciră 
şi începură să plonjeze unul după altul, lăsând destul loc între ei 


pentru a putea vedea unde va vira. 

— De ce nu îl atacă şi pe tipul ăla? ţipă Gus, ţinând strâns de 
volan şi balansând maşina dintr-o parte în alta a şoselei. 

Maşina galbenă mergea drept înainte, iar păsările o ignorau 
complet. 

— Crezi că e Venus? întrebă Andrew, aplecându-se în faţă 
atât cât îi permise centura de siguranţă. Ea zicea că vânătorii o 
ignoră pur şi simplu, nu? 

Gus clătină din cap. 

— Nu are cum. În mod sigur nu poate conduce așa, încercase 
să nu se gândească la ce se putuse întâmpla cu Diana, însă nu 
putea să nu-şi imagineze că a fost atacată acolo pe plajă, 
singură, în întuneric. 

— Semnalizează! Semnalizează! strigă Andrew. Uite, va vira 
la următoarea ieşire! 

Gus apăsă pe frână şi unul dintre pterodactili se izbi de asfalt 
în faţa lui. Când viră, auzi un trosnet puternic sub maşină, după 
care unul dintre cauciucuri explodă cu un sunet groaznic care 
aproape îi trimise clătinându-se în parapet. 

Cu un efort nebunesc Gus reuşi să rămână pe drum, însă 
creaturile îi simţiră slăbiciunea şi se apropiară şi mai tare, 
înconjurând maşina, astfel că Gus abia mai zărea în faţă, şi- 
ncepu să-nşire înjurături. 

— Unde e? strigă Gus. 

— Pe acolo! ţipă Andrew, arătând spre o stradă laterală care 
ducea către plajă. 

La capătul străzii se afla o clădire enormă care, bănuia Gus, 
era un depozit. O uşă mare de garaj dintr-o parte a clădirii se 
ridica pe măsură ce ei se apropiau în viteză de ea. 

— Nu vom reuşi să intrăm la timp pentru a şi închide uşa în 
urma noastră, zise Gus. 

— Poate că nu asta urmăreşte, zise Andrew, arătând cu 
degetul. 

Maşina galbenă se oprise lângă bordura din apropierea 
depozitului. 

— Chiar vrea să parchez când chestiile astea ne urmăresc? 

— Tu eşti cel care trebuie să ia o decizie, zise Andrew, pe un 
ton ca de un Obi-Wan Kenobi puţin scrântit. Soarta umanităţii e 
în mâinile tale. 

Apoi izbucni într-un acces de tuse, însă ochii îi luceau de 


entuziasm. 

Portiera de pe partea şoferului de la Bettle se deschise şi se 
ivi o persoană: înaltă, deşirată, cu nişte ochelari mari de 
protecţie, o cască de aviator, o salopetă de culoarea şofranului 
şi vreo doisprezece eşarfe de culorile toamnei. Când Gus opri 
maşina în spatele Beattle-ului, şoferul acestuia scoase din 
maşină o puşcă mare pe care o îndreptă către ei. 

— AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAANH!!! 

Ţipă Gus, aruncându-se pe podeaua maşinii. 

POC POC POC POC POC POC POC POC! 

Un haos de zgomote erupsese afară. Zbierete de pterodactil 
se amestecau cu pocniturile puştii şi strigătul cuiva. 

Din cauza ţârâitului din urechi Gus abia auzea ploaia de 
cioburi din jurul lor. Ţinea ochii strâns închişi, rugându-se să se 
termine totul repede dacă va fi să moară. 

Dintr-odată portiera de la maşina lor fu smulsă şi două mâini 
îi înconjurară talia trăgându-l afară. Incepu să se zbată, apoi 
băgă de seamă că mâinile erau de fapt ale Dianei. 

— Ce... cum... ce faci? ţipă el. 

— Ajută-mă să-l iau pe Andrew, strigă ea. Reuşi să se 
strecoare afară din maşină la timp să-i apuce celălalt braţ al lui 
Andrew şi împreună cu Diana începură să-l târască către o uşă 
mică laterală a depozitului. 

— Ce se întâmplă? ţipă Gus. 

Aruncă o privire înapoi şi i se păru că zăreşte nişte creaturi 
ciudate foarte colorate care se luptau cu păsările de cristal. Apoi 
Diana îl împinse înăuntru, după Andrew, trântind cu putere uşa 
în urma lor. Gus se trezi brusc într-o încăpere pătrată cafenie, în 
care se găseau un birou de lemn masiv, trei scaune pliante şi o 
lustră cu ventilator la care nu funcţiona decât un bec. Diana îl 
aşeză pe Andrew pe unul din scaune, iar Gus se sprijini de uşă, 
aşteptând ca bătăile inimii să i se domolească. Incăperea nu 
avea nimic special şi era atât de liniştită! Era plictisitoare, dar 
funcţională, un loc perfect pentru îndosarieri, dactilografieri sau 
calcule contabile, zi de zi, şi nimic altceva. Palele ventilatorului 
se învârteau iar şi iar, ca şi când nu ar fi existat monştri, nimeni 
nu ar încerca să omoare pe nimeni, afară nu ar fi fost acea lume 
nebună şi ostilă. Aproape că simţea că ar fi făcut un nou salt în 
timp. 

— A fost fenomenal! urlă Andrew. A fost uimitor! Nu am văzut 


aşa ceva în viaţa mea! După primii zece ani în care au încercat 
să riposteze oamenii pur şi simplu au renunţat şi au murit, îi 
explică el Dianei. 

— Nu şi Gus, zise ea. 

— Nu şi Gus, repetă el mândru. 

Gus reuşi într-un târziu să-şi tragă suflul. 

— Diana, unde ai fost? Şi cine era acea persoană? 

Înainte să răspundă, îi dădu un pahar de apă lui Andrew care 
îl primi cu mâinile tremurânde. 

— Păi, am plecat la o plimbare, zise ea stingherită. Şi m-am 
îndepărtat mai mult decât am crezut. Tocmai când voiam să mă 
întorc l-am întâlnit pe Justin. 

Arătă către colţul îndepărtat al camerei, iar Gus tresări când 
zări că nu sunt singuri. 

Omul era la fel de înalt şi deşirat ca şi cel cu puşca, avea 
aceiaşi ochelari şi cască, însă salopeta era cu imprimeu de 
camuflaj, iar eşarfele erau de un albastru marin, plus că părea 
mai rigid şi mai mofluz decât celălalt. 

Acesta se uita prin ceva ce semăna cu un binoclu montat pe o 
oglindă neagră de pe perete. Un păr alb şi zburilit se ivea de sub 
cască. 

— Monitorizează pterodelfinii. Vă fac prezentările imediat, 
zise Diana. 

— Ptero... ce? zise Gus. 

Andrew făcu ochii mari. 

— Justin şi Treasure conduc un centru de studiu al 
pterodelfinilor. Sunt specialişti în capturarea şi dresarea lor. 

— Greşit, draga mea! zise bărbatul din colţ, fluturându-şi 
eşarfele pe după umăr în timp ce se întoarse către ei. Avea un 
accent ciudat, o combinaţie între unul sud-african şi unul 
scoţian. Suntem specialişti în capturarea pterodelfinilor şi 
încercarea de a-i dresa, mă tem. Sunt mult mai nesupuşi decât 
delfinii. Partea lor pterodactilă e destul de pronunţată şi 
agresivă, ca să nu mai vorbesc despre dinţi. Işi clătină mâna 
stângă acoperită de o mănuşa de piele din care îi lipseau două 
degete. Nu a fost un plan prea strălucit, trebuie să spun, nu? 

Uşa din spatele lui Gus se deschise brusc şi se închise la loc 
aproape imediat, în spatele unei siluete portocalii. 

— Treasure, zbieră Justin, traversând camera din doi paşi. 
Încă o operaţiune fantastică! 


Cei doi îşi scoaseră ochelarii şi căştile, dezvelind o piele de 
culoare închisă şi nişte şuviţe de păr alb, apoi se îmbrăţişară, 
sărutându-se ca şi când nu s-ar fi văzut de ani buni. 

Gus se uita şocat la Diana care ridică din umeri. 

— Treasure”? este soţia lui Justin. A fost ultima persoană 
născută pe pământ - de aici şi numele. Justin, Treasure, zise ea, 
vorbind un pic mai tare, ei sunt Gus şi Andrew. 

— O, bună, zise silueta îmbrăcată în portocaliu, desprinzându- 
se din îmbrăţişarea lui Justin. Avea un chip zâmbitor şi brăzdat 
de riduri care îi amintea lui Gus de bunicuţele de la televizor. Îmi 
face plăcere să te cunosc. Ai condus excelent, tinere! 

— Nu-i aşa că a fost senzaţional? zise Andrew. Apropo, 
mulţumim că ne-ai salvat, nu că Gus nu s-ar fi descurcat şi 
singur. 

Incercă să se ridice în picioare însă întreg corpul îi tremura ca 
varga, aşa că Diana îl împinse uşor la loc în scaun. Treasure îşi 
flutură mâinile prin aer. Gus observă că şi ei îi lipseau câteva 
degete. 

— Pentru nimic, scumpilor! Nu am mai avut o astfel de ocazie 
de... practic de ani de zile - o adunătură atât de grozavă de 
vânători pe care să ne testăm batalionul de pterodelfini. 

— Ne tot chinuim să-i dresăm să lupte împotriva vânătorilor 
de cristal, zise Justin entuziasmat. Iniţial, am crezut că pot fi un 
fel de câini de pază, antrenați să apere oamenii, însă nu prea ne 
plac, oh, nu, nu, nu. 

— Aşa că i-am antrenat să-i urască pe vânătorii de cristal şi 
lucrurile par să fie pe calea cea bună, interveni Treasure. De 
fiecare dată când văd unul îl atacă, chiar dacă prin preajmă se 
află vreun om apetisant. 

— Este cel mai uimitor sistem de apărare care a fost inventat 
vreodată, adăugă Justin încântat. Noi încercăm să transformăm 
greşelile umanităţii într-un viitor şi o lume mai bună pentru 
generaţiile următoare! 

Gus o observă pe Diana cum scutura din cap către el, însă 
cuvintele îi părăsiră buzele până să poată face ceva: 

— Dar... nu există generaţii viitoare, zise el. 

— Ce?! exclamă Treasure. 

— Ce ai zis, băiete? întrebă Justin. 

— Nu există nici lumea de mâine, adăugă Gus. Nu mai există 


13 Treasure - comoară (în limba engleză în orig.) 


copii, nu va mai fi nimeni care să vă aprecieze munca. 

Diana ridică mâinile în aer şi se încruntă. 

Treasure şi Justin se holbau încurcaţi la ei. Apoi, pe chip, 
pentru o clipă, li se întipăriră două zâmbete identice. 

— Oh! exclamă Treasure. 

— Oho! făcu şi Justin. 

— Te referi la noi, zise Treasure. Desigur, dragul meu, că no; 
ne-am decis să nu avem copii. Munca e viaţa noastră şi chiar nu 
avem nevoie de nimeni altcineva în afară de noi înşine. Suntem 
fericiţi să ne putem dedica întru totul pentru binele celorlalţi. 

— Acum, hai să vă servesc cu nişte ceai şi biscuiţi! spuse 
vesel Justin, iar cei doi dispărură prin cealaltă uşa a camerei 
într-un vârtej colorat de eşarfe. 

Diana îl apucă pe Gus de braţ cu o expresie fermă şi îi şopti 
printre dinţi: 

— Nu le vorbi despre sfârşitul lumii. Ei nu cred că are loc chiar 
acum. 

— Cum e posibil? Dar nu văd ce se întâmplă afară? 

— Minţile lor nu pot accepta asta, aşa că nu cred nimic, spuse 
ea. Şi, în caz că nu ai observat, sunt foarte fericiţi aşa. Aşa că 
lasă-i în pace, te rog! 

— Dar nu sunt în siguranţă în felul ăsta. 

— Hei, şaptezeci şi cinci de ani de supravieţuire nu sunt chiar 
de colo, replică ea. Cred că se descurcă mai bine decât 
majoritatea oamenilor. 

Andrew o aprobă: 

— Mulţi oameni au sfârşit aşa, în negare. lar alţii, care oricum 
nu plănuiau să aibă copii, au fost fericiţi aşa. Mai ales cei care s- 
au născut ultimii - au crescut obişnuiţi cu ideea că nu vor avea 
copii, aşa că destui s-au împăcat bine cu gândul... nu ca noi, 
oamenii care am apucat şi vremea de dinainte. Aceştia nu au 
trebuit decât să înveţe să facă faţă vânătorilor de cristal, 
dezastrelor naturale, revoltelor, distrugerii computerelor... Bine, 
până la urmă poate că nu s-au împăcat destul de bine cu 
situaţia. Totuşi, am trăit cu un cuplu - Zaharia şi Fiona, care 
erau perfect fericiţi să fie doar ei doi. 

Pe chipul Dianei se citea tristeţea, iar Gus ghici că probabil îşi 
aminteşte de cuplul pe care ea îl găsise la etaj, gândindu-se 
dacă acei doi nu erau cumva chiar Zaharia şi Fiona. Deodată îi 
veni în minte următorul gând: 


— Dacă nu cred că sfârşitul lumii a venit, cum de ştiu atunci 
că Treasure a fost ultima persoană născută de pe pământ? 

— A primit chiar o plăcuţă onorifică. Nu, serios acum. E pe 
podeaua maşinii, sub un teanc de grafice. Cred că pur şi simplu 
şi-au imaginat că nu există. 

Diana îngenunche pentru a trece braţul lui Andrew peste 
umărul ei, iar Gus o ajută să-l ducă în camera alăturată, care era 
de asemenea slab luminată. Diana îl aşeză pe Andrew într-un 
fotoliu foarte îndesat. Justin şi Treasure se tot agitau, aranjând 
ceşcuţe ciobite de ceai şi biscuiţi încă în ambalaj. Gus desluşi în 
încăpere mai multe fotolii aşezate peste tot şi un banc de lucru 
lung, acoperit cu teancuri de hărtii şi ciorne. Şi mai multe ciorne 
şi schiţe erau întinse pe jos, iar pe pereţi, în afară de unul singur 
care rămăsese gol, erau agăţate alte grafice, tabele şi 
diagrame. 

Descoperi de ce, când Treasure se îndreptă către acel perete 
şi apăsă un întrerupător. Raze de lumină pătrunseră în cameră 
prin acel perete, care era de fapt o fereastră. Gus şi Andrew 
rămaseră cu gura căscată. 

Spaţiul dincolo de fereastră era cavernos. Arăta ca o cuşcă de 
la grădina zoologică, însă foarte dărăpănată, ca şi cum ar fi fost 
aruncată în aer de câteva ori. Peste tot pe podea se găseau 
excremente de animale şi resturi de mâncare, iar un sfert din 
încăpere era ocupat de un uriaş bazin cu apă. De-a lungul 
pereţilor şi tavanului se agăţaseră plante şi ramuri încovoiate, 
ca într-o cuşcă pentru maimuțe, însă creaturile care stăteau 
atârnate de ele sau care înotau în bazin nu păreau deloc 
drăguţe sau paşnice. 

Arătau ca nişte prototipuri eşuate de delfini, înzestrați în mod 
înfiorător cu aripi de pterodactil, picioare sfrijite, gheare enorme 
şi coadă de peşte. Aveau ciocurile mai lungi decât cele de 
pterodactil şi zimţate de dinţi fioroşi. În loc de culoarea roz- 
cenuşie a delfinilor obişnuiţi, aceştia erau bălţaţi în nuanţe de 
verde, albastru, galben şi roşu, ca peştii sau papagalii. La 
mărimea corpului se asemuiau cu vânătorii de cristal. 

Erau peste o sută. Când s-a aprins lumina, majoritatea dintre 
ei şi-au tras capul înapoi deschizându-şi ciocurile şi începând să 
tipe. Alţii au început să bată din aripi în grup şi să sâsâie furios, 
bălăbănindu-se agitaţi de pe un picior pe altul. 

Pe peretele din partea stângă a camerei Gus observă o uşă 


din bare metalice pe care putea încăpea probabil doar câte o 
creatură pe rând. Se gândi atunci că Justin şi Treasure foloseau 
acea uşă pentru a elibera exact atâţia pterodelfini câţi aveau 
nevoie. Următoarea încăpere ducea probabil la uşa de la garaj 
pe care o deschideau pentru a da drumul în lume acelor 
creaturi. Se întreba oare cum mai decurgea lupta cu vânătorii 
de cristal. De asemenea, se mai întreba dacă Justin şi Treasure 
aveau de gând să-şi recupereze pterodelfinii dresați, şi, dacă da, 
atunci cum? 

Capul îi pulsa de durere din cauza zarvei. Treasure stinse 
lumina, iar întunericul readuse liniştea în încăpere. 

— Rodul muncii noastre! zise Justin. Nu-i aşa că sunt nişte 
animale încântătoare, de-a dreptul încântătoare? 

Încântătoare nu era chiar cuvântul pe care l-ar fi ales Gus, 
însă aprobă din cap politicos. 

— Momentan sunt puţin enervate, explică Treasure. Ştiu că 
tovarăşii lor sunt afară în acel iureş de bătălie cu vânătorii şi, 
Doamne, ce invidioase mai sunt! E chiar drăguţ, nu crezi? 

— La câţi aţi dat drumul de data asta? întrebă Diana. 

— Douăzeci şi trei, zise Justin, pironind-o cu privirea. O risipă 
de altfel justificată şi glorioasă de resurse, căci, dacă nu le 
folosim acum, atunci când? Şi pare că se ţin destul de bine pe 
poziţii - ce zici, dragă? 

— Au fost pur şi simplu extraordinare, zise Treasure. Doar 
Periwinkle părea puţin învineţit când am intrat în casă. 

— Periwinkle? zise Andrew. Părea obosit, însă ochii îi erau 
luminoşi şi rânjea. Au şi nume? 

— Bineînţeles! spuse Treasure. Cum i-am putea deosebi 
altfel? 

Gus şi Andrew îşi aruncau priviri. 

— Ceai? îi îmbie Justin. 

— Biscuiţi? îi pofti Treasure. 

Diana se uită la Andrew, întrebându-se dacă într-adevăr era 
bine. Părea încântat, cam prea agitat şi respira mai repede 
decât era normal pentru un om de vârsta lui. Desigur că toată 
acea goană pe străzi cu pterodactilii de sticlă pe urmele lor nu 
avea cum să nu-i fi dăunat unei inimi de nouăzeci şi şapte de 
ani. 

Îşi întoarse privirea către Gus, care se aşezase vesel într-un 
fotoliu, având ceaiul în mână. Se întreba dacă o bănuia că nu 


plecase „doar la o plimbare”. Oricum, în afară de acest mic 
detaliu, spusese adevărul. Tocmai se pregătea să se întoarcă 
sau cel puţin aşa se amăgea acum. Insă exact atunci era să 
calce peste Justin, care stătea întins pe plajă, acoperit complet 
cu nisip, în afară de creştetul capului şi vârful nasului care-i 
ieşeau afară. Aproape că era să facă atac de cord când acesta 
ţâşni din nisip, agitându-şi frenetic mâinile în aer. 

— STOP! STAI PE LOC! zbieră el. 

Se întoarse, întrebându-se dacă nu cumva era una din acele 
situaţii când trebuie doar să fugi fără să te uiţi în urmă. Insă 
Justin părea inofensiv şi era absolut încântător şi palpitant faptul 
că mai întâlnise pe cineva. Inţelese de ce îi spusese să stea pe 
loc în momentul în care acesta se repezi să înlăture stratul de 
nisip din faţa ei. 

Fusese cât pe-aci să calce peste un cuib de pterodelfini. 

Justin îi explică toate detaliile biologice ale cuibului într-un 
tumult exaltat de cuvinte, trăgând-o în jos, pe nisip lângă el, 
îndemnând-o să privească atentă. Cuibul era un fel de cochilie 
transparentă cu trei ouă înăuntru. Cochilia era tare ca plasticul, 
însă pe măsură ce momentul eclozării se apropia ea devenea 
permeabilă, marcând clipa în care puii de pterodelfini erau cel 
mai mult expuşi prădătorilor sau „musafirilor” nepoftiţi. 

Era fascinant, poate şi pentru că era un proces reproductiv 
care încă mai funcţiona, spre deosebire de cel al oamenilor. 
Desigur, aceste spuse i-au adus Dianei nişte priviri tare ciudate 
şi câteva replici precum: „Ce ai zis?” din partea lui Justin, lucru 
care o făcu să înţeleagă că acesta nu voia să admită deloc că 
apocalipsă era aproape. Asta, precum şi lipsa lui de surprindere 
la apariţia ei. 

Apoi apăru Treasure care îi zărise prin telescopul ce-l aveau 
instalat pe plajă. Exact când se făceau prezentările şi schimbul 
de informaţii şi se strângeau mâinile, dintr-odată a început să 
sune o sirenă dinspre depozit. Chipurile lui Treasure şi Justin s- 
au aprins precum Centrul Rockefeller de Crăciun. 

— Un atac! zise Treasure voioasă. 

Diana se ţinu după ei când aceştia o luară la goană cu o 
viteză incredibilă pentru nişte oameni de vârsta lor. Când i-a 
prins din urmă Diana, Treasure deja încărca pușca în maşină. 

— Justin spune că atacă undeva la orizont, zise Treasure, 
arătând în direcţia din care venise Diana. Va trebui să-i 


ademenim în direcţia noastră ca să ne putem testa pterodelfinii. 
Cred că au găsit nişte tovarăşi în viaţă pe acolo. 

Diana se îngălbeni. „Gus.” 

— Pri... prietenii mei sunt acolo, se bâlbâi ea. Dumnezeule, 
prietenul meu, l-am lăsat acolo, iar vânătorii de cristal tot 
încearcă de zile întregi să-l omoare - trebuie să mă întorc. 

— Ei bine, atunci hai, îmbarcarea, draga mea, şi hai să 
mergem să vânăm nişte vânători! 

Era greu de crezut că cineva ar putea chiar să plece în 
căutarea creaturilor, însă cel puţin le indicau locul unde erau 
Gus şi Andrew. Se întreba dacă Gus găsea toată această situaţie 
la fel de stranie ca şi ea - ei doi stând cufundaţi în nişte fotolii în 
laboratorul unui cuplu de oameni de ştiinţă scrântiţi, ascultând 
lupta crâncenă de afară dintre pterodelfini şi vânătorii de cristal. 

— Nu mă... zise Andrew... nu mă simt foarte bine. 

Gus şi Diana săriră ca arşi din fotolii. 

— Nu, sunt convins câ... n-am nimic... e doar... „motoraşu 
meu bătrân care-şi arată vârsta. 

Işi odihni mâinile pe piept, încercă să inspire adânc şi se 
răsturnă din scaun. 

— Andrew, ţipă Gus, traversând într-o clipă încăperea şi 
îngenunchind ca să-şi rezeme fratele de un fotoliu. Eşti bine? 

— Nu cred, băiete, spuse Treasure, privind îngrijorată pe după 
umărul lui Gus. 

Cu chipul cenuşiu, Andrew îl strângea agitat de mână pe Gus. 

— E numai vina mea. Pe Gus îl năpădiră de lacrimi. Dacă nu 
te-aş fi adus aici, dacă nu te-aş fi convins să rămânem pe plajă 
şi după răsăritul soarelui sau dacă nu te-aş fi forţat să intri în 
maşină şi în toată acea goană nebună... 

Andrew îi făcu semn să termine. 

— Dacă nu ai fi fost tu, atunci ultima mea zi pe pământ nu ar 
fi fost cea mai frumoasă şi distractivă din ultimii ani. 

— Distractivă? strigă Gus. Era să fim omorâţi de nişte monştri 
uriaşi. 

— Exact, zise Andrew. A fost exact ca atunci când Frodo şi 
Sam s-au luptat cu Nazgulul la Fell Beasts la Minas Tirith. 

Gus îşi înăbuşi cu greu un zâmbet. 

— Chiar şi pe moarte şi tot te comporţi ca un prostuţ. 

— Cin' se-aseamănă se-adună, şopti Andrew. 

— Nu pleca! imploră Gus. Nu ştiu ce mă fac fără tine. 


|” 


— Sigur că ştii, spuse încet Andrew. Ai venit tocmai până în 
Kansas ca să mă găseşti. Şi o ai şi pe Diana ca să te ajute să 
salvezi lumea. 

— Chiar dacă aş putea, dar nu pot, nu aş vrea să salvezo 
lume dacă tu nu vei mai fi în ea, zise Gus. 

— Haide, Gus, crezi că Frodo sau Angel ar spune aşa ceva? 

Gus suspina. Diana era împietrită, ştergându-şi lacrimile şi 
aruncând câte o privire către Justin şi Treasure. Aceştia clătinară 
din cap şi o urmară afară din cameră, iar ea închise uşa în urma 
lor pentru a le oferi un ultim moment de linişte celor doi fraţi. 


Deasupra Elveţiei 


CE FACI? 
Amon se rostogoli pe spate, plutind cu faţa către cer. 
— Ce ţi se pare că fac? spuse el. 5 
MI SE PARE CA Al UITAT CE TREBUIE SA FACI, MISIUNEA. 
SI VORBEŞTE MAI ÎNCET. 
NU SUNTEM PE TERITORIUL NOSTRU. 
AR PUTEA ASCULTA ORICINE. 


— Mă-ndoiesc. Amon se întoarse ţinându-se drept, cârmind 
rafalele de vânt din jurul lui. Locul ăsta e complet părăsit. 
POATE PENTRU TINE. 
— Nu am văzut nici măcar o creatură din aia sclipitoare de-a 
ta în ultima vreme. Credeam că sunt peste tot în Europa. 

DAR NU SUNT JUCĂRIILE NOASTRE. OAMENII AU CREAT 
SINGURI ACESTE CREATURI. DIN FERICIRE, S-AU DOVEDIT A FI 
TOTUŞI FOLOSITOARE... LE CONTROLAM MAI UŞOR DECÂT TINE. 

— Ah, dar nici eu nu am avut probleme cu ele, zise Amon. 
Plutea deasupra a ceea ce credea el că fusese Elveţia, fascinat 
de imaginea încreţită a Alpilor de sub el. O rafală bruscă de vânt 
îl lovi cu putere în stomac, iar acesta icni de durere. 

NU Al AVUT PROBLEME PENTRU CĂ LE-AM ORDONAT SA TE 
LASE ÎN PACE NU ÎŢI SUPRAESTIMA ABILITĂŢILE. 

— Cred că pot face faţă câtorva roboţi transparenti, spuse 
furios printre dinţi Amon. 

FAPTUL CĂ Îl CONSIDERI ROBOȚI E PRIMA TA GREŞEALA. 

SUNT MULT MAI EVOLUAŢI DECÂT NIŞTE SIMPLI ROBOȚI, DEȘI 

ÎNCĂ NU SUNT CONŞTIENŢI DE ASTA. I-AM PROGRAMAT ÎN AȘA 


FEL ÎNCÂT El SĂ CREADĂ ACEST LUCRU, IAR OAMENII DE 
ŞTIINŢA SA NU POA TĂ ÎNŢELEGE SAU INVERSA PROCESUL. 
ÎNSĂ, ÎN REALITATE, El NE SERVESC PE NOI. 
O altă rafală de vânt îl răsturnă pe spate pe Amon. 
ŞI CÂND VOM ALEGE SĂ NE SERVEASCĂ, 
VOR ATACA PE CINE VOM VREA NOI. CHIAR ȘI PE TINE. 

Amon se chinui să revină în poziţie verticală, clocotind. Nu se 
cuvenea ca cineva de rangul lui să fie tratat în aşa hal. Însă va 
veni şi vremea răzbunării. 

— Deci, ce vreţi de fapt să spuneţi, preamăriţi binefăcători? 
dori el să ştie. 5 5 

NU TREBUIA SA FII UNDEVA? TE SFATUIM 
SA MERGI ACOLO. ACUM. 
— Dar au ajuns şi ceilalţi? Vreau să-mi fac o intrare 
grandioasă, zise Amon cu înfumurare, lăsându-se pe spate. 
AI GRIJĂ SĂ NU TE ÎNSTRĂINEZI, AMON. 
S-AR PUTEA ÎNTÂMPLA ORICE CÂT NU EŞTI AICI. 
S-AR PUTEA FORMA ŞI NOI ALIANȚE. 
— Noi alianţe? întrebă Amon alarmat dintr-odată. Dar a 
noastră? Nu o vor destrăma, nu? Nu au cum. Mi s-a promis... 
PROMISIUNILE NU ÎNSEAMNĂ NIMIC ÎN ACEASTĂ BĂTĂLIE. 
NU CONTEAZĂ DECÂT SĂ ÎNVINGEM. 
CINE ŞTIE LA CE AR PUTEA RECURGE ALIATUL NOSTRU 
ÎN CIRCUMSTANŢE NEOBIȘNUITE. 
— Ce circumstanţe neobişnuite? întrebă Amon cu suspiciune. 
Ceva anume? 5 
DA. A APARUT UN NOU ADVERSAR SAU E POATE 
DOAR O ANOMALIE. NATURA LUI NE E ÎNCĂ NECLARĂ. 
ÎNSĂ MERGE SI EL CĂTRE DES TINAŢIE. 
ȘI CREDEM CĂ E O AMENINȚARE MAI MARE 
DECÂT NE-AM PUTEA IMAGINA. 

— El? Amon întinse braţele, adunând rafalele. Nu cred. Nu 
vom fi perturbaţi. Doresc ceea ce mi s-a promis. Şi nu-ți face 
griji, şi tu vei primi ce vrei. Mă voi ocupa eu de acest intrus. Se 
ridică brusc în aer, îndreptându-se cu viteză către vest. Cred că 
a venit timpul pentru intrarea mea dramatică. 


S-AU ADUNAT APROAPE TOŢI. INSTRUCTORII 
TREBUIE SĂ-I CONTACTEZE ÎN ORICE CLIPĂ. 


INSISTĂM CA ANOMALIA SĂ FIE ELIMINATĂ. 
NE DISTRAGE, NE POATE ÎNTÂRZIA 
ŞI E O PACOSTE. 
SUNTEŢI CIUDAT DE INTERESAT DE ACEASTĂ ANOMALIE, 
DAT FIIND CĂ DRUMURILE | SE VOR INTERSECTA 
CU REPREZENTATUL VOSTRU. 
__ NICIUNUL DINTRE NOI NU-ŞI POATE PERMITE 
SĂ NE ÎNDEPĂRTEZE DE LA PLAN ÎN ACEST MOMENT. 
ESTE PENTRU BINELE TUTUROR. 
CU EXCEPŢIA LUI, DESIGUR. 


POATE CĂ A VENIT TIMPUL PENTRU 
O TENTATIVĂ MAI CONCRETĂ. 


ULTIMA NU A FOST CHIAR REA. 
DA, DAR DE DATA ASTA NU VOM DA GREŞ. 
FĂRĂ GREŞELI, FĂRĂ SURPRIZE. 
ACESTEA SUNT REGULILE ASUPRA CĂRORA AM CONVENIT. 
AŞA ESTE. TREBUIE SĂ FIM CORECŢI. 


PENTRU NOI NU PREA CONTEAZĂ. 
OCUPAŢI-VĂ DE EL DUPĂ CUM DORIŢI. 


ATUNCI, NE-AM PUS DE A CORD. DACĂ ANOMALIA 
VA AJUNGE LA LOCUL ADUNARII... 


_VA FI ELIMINATĂ 
O DATĂ PENTRU TOTDEAUNA. 


Adunarea 
New York 


— KALI! strigă Tigre, şi dintr-odată se simţi înşfăcat de nişte 
mâini care se luptau să-l imobilizeze - „de unde veneau oare” 


mâini de nicăieri ce în beznă îi ţineau braţele pironite la spate, 
în timp ce el se zbătea, gata să alunece în apă, pentru ca apoi 
să-l tragă înspre ele, izbindu-i de perete sau de locul unde 
credea că fusese cu câteva minute în urmă un perete. O tot 
striga pe Kali. Cel care-l ţinea strâns nu se deranja să-l mustre 
fiindcă ştia că oricum strigătele îi sunt în zadar. 

Fu aruncat pe podea, iar cimentul îi zgârie genunchii. Auzi 
clinchete şi pocnituri şi un geamăt ascuţit. Apoi, spre uşurarea 
sa, îi auzi vocea lui Kali, care înjura şi blestema în timp ce era 
evident şi ea târâtă în încăpere şi aruncată pe podea lângă el. 

— Miracolul insistă să te vadă acum, spuse o voce sinistră. Nu 
îl mai poţi evita acum. 

— Pentru Dumnezeu, da' de ce credeai că am coborât aici? 
izbucni Kali furioasă. Ca să admirăm împrejurimile? Ca să facem 
o baie? 

La dreapta lui Tigre se aprinse o lumină. O femeie cu părul alb 
şi umerii gârboviţi se apropie de ei cu o lampă veche de gaz pe 
care i-o oferi lui Kali, apoi se retrase la locul ei, cu un mers 
legănat. 

Kali ridică lampa şi cercetară camera: mică, de beton, goală şi 
cu foarte mulţi peşti de argint pictaţi pe pereţi. Tigre băgă de 
seamă că intraseră pe o uşă din oţel ranforsat din tunel care se 
confunda cu peretele. O altă uşă de pe peretele din stânga 
ducea într-un loc şi mai întunecat, însă nu pustiu - auzea 
foşnete şi şoapte şi putea distinge licărul unor perechi de ochi. 
Stăpânii tunelelor se înghesuiră şi mai aproape, dar nu trecură 
pragul uşii. 

Lângă el şi Kali, în încăpere se mai aflau încă trei bărbaţi în 
costume militare care păreau combinate aiurea de la diferite 
magazine de uniforme. Unul dintre bărbaţi se sprijinea de o 
ţeavă de metal, privind-o aspru pe Kali. Tigre bănui că era 
Generalul Pepper. Kali îl privi la fel de sever. 

— Deci, gata, zise ea. Am venit. Duceţi-ne la blestematul 
vostru miracol. 

— Cine este acesta? întrebă Generalul Pepper. L-ai creat şi pe 
el? 

— Nu! zbieră Kali. Nu pot crea lucruri! Trebuie să-ţi găseşti o 
altă obsesie! 

— lartă-ne întrebările, tu cea-care-creează-distruge. Ti-am 
văzut puterea. Nu ni se pare improbabil să-ţi creezi un tovarăş. 


Tigre o privi uimit. Aceasta fusese foarte atentă să nu-i 
menţioneze nimic despre vreo super-putere. Il privi înapoi cu 
ochii plini de furie. 

— Dar nu m-ai creat. Nu m-a creat, spuse el în grabă. 

— Vedeţi? îi provocă ea. Se aplecă şi-l ridică pe Tigre în 
picioare, ignorând arcele de electricitate care le scânteiară 
trupul când mâinile li se atinseră. Deci, haideţi la miracol! 

Generalul Pepper le indică uşa din peretele din stânga. Unul 
din ceilalţi doi bărbaţi îi conduse, iar Kali şi Tigre îl urmară, fiind 
urmaţi la rândul lor de cel de-al doilea. 

— Cea-care-creează-distruge? murmură Tigre când traversară 
cea de-a doua cameră. 

— Adu-ţi aminte, ăăă... sunt nebuni, spuse ea printre dinţi. 
Logic că delirează. 

Pentru moment, Tigre lăsă la o parte acest gând şi se 
concentră să vadă pe unde păşeşte. Tavanul era destul de jos, 
aşa că amândoi trebuiau să meargă aplecaţi pentru a nu se lovi. 
Ochii lui Kali scrutau pereţii laterali pentru a găsi o ieşire, însă 
singurele uşi păreau a fi cele care conectau între ele camerele 
prin care treceau. Câteva dintre ele erau puţin mai mari decât 
nişte holuri. Pereţii zgrunţuroşi, nefinisaţi îi păreau lui Tigre a fi 
pur şi simplu săpaţi cu dalta în beton. 

Într-un târziu ajunseră într-o încăpere care nu se mai continua 
cu o uşă. In centru se găsea o scară de fier ce ducea la o gaură 
în tavan. Bărbatul care deschidea calea urcă scara. Kali se opri 
şi privi lampa pe care o ducea în mână. 

— Cum o să urc şi cu asta? 

Se uită din nou la picioarele de pe scară ale ghidului lor, care 
acum dispăruseră, acesta avântându-se în noua încăpere fără 
nicio sursă de lumină. Celălalt rămăsese în prag, privindu-i fără 
să scoată o vorbă. Tigre observă că Generalul Pepper nu era cu 
ei, aşa cum crezuse. 

— Ştii, zbieră Kali înspre gaura din tavan, ar fi fost mult mai 
uşor acum dacă nu m-ai fi făcut să pierd lanterna în râul ăla 
subteran! 

Niciun răspuns. Ă 

Kali oftă exasperată şi-şi scoase elasticul de păr. Il învârti pe 
mânerul lămpii, trecând bucla elasticului şi pe încheietura 
mâinii, astfel că lampa îi atârna acum de mână; apoi sări pe 
scară. Tigre o urma îndeaproape. 


Şi urcară, iar şi iar, prin ceea ce părea a fi o conductă imensă. 
Curând nu-l mai auziră deloc pe cel din faţa lor. Tigre îl simţea 
pe celălalt, care îi urma, cum se mişcă încet, oprindu-se din 
când în când pentru a-i aştepta pe ei să urce. 

Într-un târziu zăriră o lumină strălucitoare şi argintie ce 
pâlpâia. Pătrunseră într-un spaţiu deschis, de aproape zece 
metri pătraţi, pavat cu faianţă. Tigre gâfâia. 

— Oamenii ăştia în vârstă trebuie să fie tare sprinteni, spuse 
el cu răsuflarea întretăiată. 

Când aceasta nu-i răspunse, Tigre se uită în sus şi văzu la ce 
se holba Kali. 

În celălalt capăt al camerei se ridica o platformă, înconjurată 
de nişte lumini micuţe de toate felurile - lumânări, lămpi, până 
şi nişte lumini de noapte ce mergeau pe baterie. Străluceau şi 
împrăştiau lumină pe bucăţile de faianţă de pe pereţi, dintre 
care unele erau vopsite argintii, iar altele erau de fapt bucăţi 
mici de oglindă ce reflectau lumina într-un dans lucios. De 
asemenea, putură distinge şi nişte fragmente de mozaicuri, 
aranjate atent ici şi colo: o şopârlă, o pălărie, Alice în Ţara 
Minunilor. Tigre se întreba dacă acestea din urmă fuseseră luate 
din alte staţii de metrou. 

În colţul cel mai îndepărtat, în faţa unui perete acoperit cu o 
draperie neagră, stătea Generalul Pepper, holbându-se la 
platformă, care era înconjurată de tot felul de ofrande ciudate: 
grămezi de monede, jucării în ambalaj, cărţi învechite, panglici, 
bijuterii şi mărgele de toate soiurile, aranjate frumos pe 
margine. 

În centrul altarului, o persoană stătea cu picioarele 
încrucişate. Era imposibil de zis dacă era femeie sau bărbat. 
Nişte ochi imenşi negri se conturau pe un chip alb de o simetrie 
perfectă. El (sau ea) era complet chel, iar capul îi strălucea ca o 
lună plină în tot acel întuneric. O robă purpurie îi acoperea 
trupul de la umeri în jos, cu excepţia celor două mâini care se 
iveau din mâneci şi care i se odihneau liniştite pe genunchi. 

Femeie ori bărbat, nu ştiau, dar în mod sigur era foarte tânăr 
- chiar mai tânăr decât erau ei doi, avea poate treisprezece sau 
paisprezece ani. 

— Miracolul, spuse Generalul Pepper reverenţios, în şoaptă. 
Arătaţi-vă respectul. 

— E în regulă, spuse Miracolul cu o voce înaltă şi pură, ce 


părea a fi de femeie. Nu sunt supuşii mei. Nu ne ştiu obiceiurile. 

Fiinţa îi privea îngândurată. 

— Dar, Miracle, protestă Generalul Pepper. 

— Lasă-ne singuri, Generale, spuse încet Miracle!. 

Generalul se împăună, apoi făcu un gest către ceilalţi doi 
bărbaţi. Toţi trei dispărură în spatele draperiei. Miracolul închise 
ochii, ca şi când ar asculta ceva. 

Tigre o privi neliniştit pe Kali, care părea că nu-şi poate 
desprinde ochii de la Miracle. 

— Singuri acum, zise Miracle, deschizând ochii. Puteţi sta jos. 

Îşi deschise larg braţele arătând către câteva perne întinse pe 
podea lângă altar. 

— Ce e asta? întrebă hotărâtă Kali. Cum de... exişti? 

— Te-aş putea întreba acelaşi lucru, replică Miracle cu un 
zâmbet liniştit întipărit pe chip, însă lui Tigre i se păru că aude 
un tremur în vocea ei. 

Se aşeză pe o pernă, iar Kali îi urmă exemplul. 

— Am ajuns aici printr-un accident, începu Kali. 

Miracle îşi lărgi zâmbetul şi mai mult. 

— Accidentul unei persoane este miracolul alteia, murmură 
ea. 

— Dar nu suntem miracole, răspunse enervată Kali. Sunt o 
persoană obişnuită. 

— Hei, dar şi eu sunt la fel, obiectă Tigre. 

— Venim din anul 2012, explică apoi Kali, ignorându-l pe 
Tigre. Se pare că am călătorit cumva prin timp. 

Miracle făcu ochii mari. 

— 2012? inspiră ea. Din viitor? 

— Ce? Nu, din trecut - despre ce vorbeşti? Ce an e acum? se 
răsti Kali. 

Miracle zâmbi. 

— Suntem şi sunteţi în anul Miracolului Nostru, 13 d.N. 

— D.N.? întrebă Tigre. 

— După Naştere. Naşterea mea. 

Kali strâmbă din nas. 

— Oamenii ăştia măsoară timpul în funcţie de când te-ai 
născut tu? 

— Credeam... şovăi Miracle, părând pentru prima dată 
neliniştită. Mi s-a dat de înţeles că toţi oamenii fac asta. Doar eu 


14 Miracle - miracol (în limba engleză în orig.) 


sunt Miracolul. 

— Oh, înţeleg, zise Tigre brusc. Kali, suntem idioţi. Miracolul - 
adică cel născut atunci când nimeni nu mai credea că se vor 
mai naşte copii. Nu scria despre asta nimic în ziarul pe care l-am 
citit noi, aşa că se pare că s-a întâmplat după Marea Evacuare, 
la aproape şaizeci de ani după vremea noastră. 

— Atunci, cine sunt părinţii tăi? întrebă Kali. Înseamnă că erau 
tare bătrâni când te-au avut. 

— Mama mea a murit când încă mă avea în pântece, zise 
Miracle, şi într-adevăr era foarte bătrână. Spunea că sunt un 
dar. 

— Şi tatăl tău? E cumva Generalul Pepper? întrebă Tigre. 

Miracle zâmbi uşor. 

— Aş fi vrut să fie aşa. Generalul Pepper este cam singurul om 
care nu a pretins că ar fi tatăl meu. 

— Pretins? 

— Desigur. Ar fi putut fi mai mulţi oameni; mama nu a ştiut 
niciodată sigur. Însă mulţi dintre partenerii ei au încercat să 
profite de această oportunitate de a fi cunoscuţi ca singurul om 
de pe planetă capabil să facă copii. Un astfel de bărbat ar fi fost 
foarte solicitat. 

— Vrei să spui? zise Tigre. 

— Ei, zise Kali. 

— Sunteţi într-adevăr din Timpul de Odinioară? întrebă 
Miracle. Chiar nu ştiţi nimic din toate astea? 

— Da, suntem din Timpul de Odinioară. Nu ştim cum am ajuns 
aici. 

— Mai sunt şi alţii ca tine? interveni Kali. Adică, alţi oameni de 
vârsta ta? 

— Eu sunt singura, spuse mândră Miracle. Eu sunt salvarea 
rasei noastre. 

— Uau, zise Tigre. Tigre şi Miracle se uitară la el. E... adică... 
Kali, imaginează-ţi cum e să fii singurul copil de pe planetă. Și 
să nu ai pe nimeni în jurul cu care să te joci sau cu care să 
vorbeşti, fiindcă toţi au peste şaizeci de ani. E trist. 

— Dar eu nu sunt niciodată tristă, spuse tăios Miracle. Nu e 
potrivit ca un Miracol să fie trist. Eu sunt speranţa întregii 
omeniri. 

„Bla-bla-bla”, gândi Kali. 

— Deci tu poţi avea copii? o întrebă Kali. 


Faţa lui Miracle se pleoşti, iar ochii mari i se închiseră. Urmă o 
pauză stranie. Într-un târziu, Miracle inspiră adânc şi deschise 
ochii. 

— Nu. Încă e incert cum voi salva specia noastră. Doctorii 
spun că nu sunt... înzestrată fizic cu capacitatea de a concepe 
copii, însă pot fi în alt fel de folos. Trebuie. Doar sunt Miracolul. 
Se aplecă în faţă, dintr-odată exaltată. Trebuie să existe un 
motiv pentru care exist. 

— Sunt sigur că aşa e, se grăbi Tigre să consimtă. 

Kali o privi sceptică, însă nu răspunse. 

Miracle se trase înapoi şi rămase aşa privindu-i. 

— Trebuie, de asemenea, să existe şi un motiv pentru care 
voi sunteţi aici. 

— Nu sunt salvarea omenirii sau alte prostii din astea, spuse 
ferm Kali. 

Tigre îşi imagina o posibilă reacţie a lui Vicky la acea idee. 
Cineva care crea nori de furtună atunci când se enerva... nu era 
chiar ceea ce avea nevoie omenirea acum. In cap îi răsăreau 
imagini pe care reuşise să şi le reprime de zile întregi - sânge, 
ploaie, un pardesiu vechi maro sfâşiat -, apoi clipi. 

— Nici eu, spuse Tigre încet. 

Dintr-odată Miracle icni. Se încovoie ca şi când ar fi fost 
înjunghiată, tremurând şi contorsionându-se pe altar. Kali şi 
Tigre săriră în picioare, însă când începură să meargă, capul lui 
Miracle se deschise. Ochii negri dispărură, şi în loc apăru o 
pieliţă fină fosforescentă care îi privea aspru. Kali şi Tigre 
îngheţară. 

O nouă voce se auzi din gura lui Miracle, incredibil de gravă, 
inuman de respingătoare, răsunând în toată încăperea. 

— OMENIREA, explodă dintr-odată batjocoritor. Miracle îşi 
aruncă braţele în aer şi se ridică în picioare, înălțându-se parcă 
peste ei, în ciuda faptului că era mai măruntă. OMENIREA NU 
MERITA SA FIE SALVATA. Şi, arătând cu degetul ameninţător 
către fiecare dintre ei, adăugă: NU AR TREBUI SA VA PIERDEŢI 
TIMPUL CU MURITORII AŞTIA NEÎNSEMNAŢI. 

Tigre era prea şocat ca să spună ceva, însă Kali replică: 

— Ei bine, şi-atunci ce ar trebui să facem? Să stăm şi să 
aşteptăm ca vocile din minţile noastre să ne comande? 

— CEILALŢI SUNT APROAPE, VOR FI AICI PÂNĂ LA RASARITUL 
SOARELUI. GASIŢI-I ŞI PREGATIŢI-VA; BATALIA VA AVEA LOC 


CURÂND. ACUM PĂRĂSIŢI ACEST LOC. Nu AVEŢI NEVOIE DE 
ACEST „VAS” 

— Dar de ce aveţi nevoie de ea? izbucni Tigre. Ştiţi cumva de 
ce s-a născut? Care e rolul ei? 

Urmă o pauză. Raze de lumină păreau să se unduiască prin 
mâinile palide ale lui Miracle. Într-un sfârşit se auzi: 

— EA ESTE AICI DOAR PENTRU AMUZAMENTUL NOSTRU, 
chicoti răutăcios vocea. DISPERAREA ESTE UN SENTIMENT 
AMUZANT, ÎNSĂ DACĂ MAI E ŞI AMESTECAT CU O SPERANŢĂ 
DEŞARTĂ - şi râse. 

Licărul fosforescent strălucea din ochii lui Miracle din ce în ce 
mai tare, ca şi când interiorul ei ar fi fost cuprins de flăcări. 
Lumina se revărsa, inundând camera. Kali şi Tigre îşi acoperiră 
ochii, pe măsură ce lumina devenea orbitoare şi, chiar când era 
să devină insuportabilă, se stinse brusc. In acelaşi moment, 
Miracle scoase un țipăt şi ei îşi lăsară mâinile în jos pentru a o 
vedea cum se prăbuşeşte pe altar. 

Tigre sări înainte, dădu la o parte harababura de pe altar şi 
aşeză capul lui Miracle în poala lui. Kali îngenunche lângă el, în 
timp ce el îi verifica pulsul. Era rapid, dar nu anormal. Îi frecă 
încheieturile şi se uită la Kali. Aceasta se holba la Miracle cu un 
amestec de sentimente de milă, furie şi confuzie. 

Miracolul gemu încet. Ochii-i negri, reveniţi acum la normal, i 
se deschiseră. 

— Eu... întinse mâna şi îşi atinse fruntea, apoi se ridică brusc. 
O vizită! Am avut o altă vizită, nu? Se întoarse să-i privească, 
încântarea  întinerindu-i chipul şi mai mult. Am spus vreo 
profeție nouă? Am avut vreun mesaj de la zei? V-au îngăduit 
vreun cuvânt despre scopul vostru? îl înşfăcă pe Tigre de mână. 
Dar despre scopul meu au spus ceva? zâmbi mândră. Vorbesc 
doar prin mine. Eu sunt „vasul” ales. 

— Ei... hm... 

Tigre nu prea ştia ce să spună. 

Deschise gura pentru a rosti timid ce auziră când Kali îl 
întrerupse: g 

— Au spus că scopul tău e încă un secret, zise ea. Insă că au 
încă nevoie de tine pentru a ne transmite nouă un mesaj. 

Kali se uită la Tigre, care aprobă dând din cap. 

— V-am spus eu că sunt utilă la ceva, şopti ea. Care era 
mesajul pentru voi? 


— Uh, au fost destul de misterioşi, zise Kali. 

— În general zeii aşa sunt, încuviinţă solemnă Miracle. 

— Trebuie să mergem să găsim pe cineva şi să dăm un soi de 
luptă, cândva curând, spuse Tigre, încercând să iasă din 
încurcătură. 

— Mai sunt şi alţi oameni ca noi, care au apărut pur şi simplu 
în acest timp? întrebă Kali. Mai cunoşti şi alţii? 

— Acest lucru nu mi s-a arătat, spuse Miracolul. Sunt sigură 
că Generalul Pepper mi-ar fi spus dacă i-ar fi văzut. Poate că 
trebuie să-şi facă apariţia. 

— Poate, zise Tigre cu îndoială. 

Kali era gata să pronunţe ceva când auziră nişte pocnete din 
spatele cortinei. 

— Miracolule! Cea slăvită! strigă Generalul Pepper. Sunteţi 
bine? Vă rugăm, îngăduiţi-ne să fim în prezenţa dumneavoastră! 

Miracle suspină şi aproape că-şi dădu ochii peste cap. Se 
aşeză din nou pe altar şi le făcu semn lui Kali şi Tigre să se 
aşeze şi ei la loc pe perne. Cu o zvâcnire a capului activă un 
dispozitiv, iar ei auziră sunetul unei uşi care se deschide. Cei trei 
bărbaţi dădură buzna agitaţi. Se opriră când o văzură pe Miracle 
privindu-i senină. 

— Ni s-a părut că auzim ţipete, mormăi Generalul Pepper, 
holbându-se la resturile ce fuseseră măturate de pe altar. 

Miracle se ridică în picioare şi se întoarse către el. 

— Zeii au vorbit! Ne-au binecuvântat musafirii cu un crâmpei 
din gloria lor. Îşi desfăcu mâinile cu palmele întoarse în sus, 
înălţându-şi capul către tavan. Trebuie să ne arătăm 
gratitudinea pentru dărnicia lor! 

Cei trei bărbaţi se aruncară în genunchi şi-şi lăsară privirea în 
pământ. Kali şi Tigre schimbară priviri. Miracle ridică o mână, 
arătând către ei doi. 

— Vă dau voie să porniţi la drum, zise ea. Fie ca misiunea 
voastră sacră să fie încununată de succes şi fie ca prezenţa 
voastră să aducă glorie nouă, tuturor. Mergeţi plini de speranţă. 

Mergeti plini de speranţă. Răsunau batjocoritor în depărtare 
spusele ei pe măsură ce Tigre şi Kali coborau scara, afundându- 
se din nou în bezna tunelelor. 


Diana privi cerul, apoi se uită la Gus. Conducea mecanic, cum 
făcuse de altfel întreaga noapte. Părea să nu-şi fi dat seama 


unde mergeau şi îi urma îndrumările fără a le pune la îndoială. 
Erau pe drum de câteva ore şi nu se oprise nici măcar o dată să 
se odihnească. 

Îl îngropaseră pe Andrew într-un parc de lângă plajă, 
înconjurat de copaci. Putuseră să facă asta chiar în mijlocul zilei, 
în ziua în care murise - ieri - pentru că pterodelfinii lui Justin şi 
Treasure alungaseră vânătorii de cristal. Indată ce Treasure 
reuşi să-i adune cu lasoul pe pterodelfinii ce supravieţuiseră, le 
spuse că cel puţin pentru câteva ore erau în siguranţă afară. 

De atunci, Gus fusese foarte tăcut. Pe Diana o bătuse gândul 
să-l lase cu Justin şi Treasure, însă vocea din minte devenea din 
ce în ce mai puternică cu fiecare minut şi voia ca Gus să fie 
alături de ea atunci când va fi să se confrunte cu... ce trebuia să 
se confrunte. În afară de asta, cu siguranţă că puţină activitate îi 
va face bine lui Gus, decât să stea să-şi jelească fratele la 
mormânt. Şi, oricum,nu-i prea surâdea ideea de a-l lăsa cu nişte 
dresori cam scrântiţi de pterodelfini. 

El nici măcar nu o contrazise. Dormise restul zilei după ce îl 
îngropaseră pe Andrew, însă se târî ascultător din sacul său de 
dormit după ce soarele apusese, când Diana venise să-l 
trezească. Acceptă amorţit cheile de la maşina galbenă şi 
rămase în picioare, fără să scoată un cuvânt, cât Diana îşi luă 
rămas-bun de la Justin şi Treasure. Treasure îi asigură că era 
mai bine să ia Beetle-ul lor galben decât să încerce să repare 
maşina cu care veniseră ei şi care fusese grav avariată în timpul 
urmăririi. Justin le ură mult succes în „expediţia” lor, invitându-i 
să revină în vizită oricând vor vrea. 

El şi Treasure promiseră să meargă la mormântul lui Andrew 
cât de des vor putea. 

Abia după două ore de mers Gus rosti primele cuvinte. 

— Unde mergem? întrebă el fără intonaţie. 

— La New York, răspunse ea, simțindu-se uşurată, ca şi când 
ar fi fost cea mai bună decizie. 

Spera ca noua destinaţie să-i inspire o reacţie lui Gus, poate 
chiar să-l determine să înceapă o conversaţie, însă acesta 
clătină aprobator din cap şi îşi văzu mai departe de condus. 

lată-i acum, după multe ore de condus şi mulţi kilometri 
depărtare, cu Podul George Washington Conturându-se în 
depărtare, iar el tot nu întrebase de ce sunt acolo. 

Diana privi din nou cerul. Se lumina de ziuă, dar oare cât mai 


era până să răsară soarele? Aveau timp să între în oraş? „Putem 
ajunge acolo până în zori, gândi ea. Cel puţin nu mai e trafic.” 

Zâmbi, apoi se opri, dorindu-şi să-i poată spune gluma şi lui 
Gus. 

— Hai să mergem pe autostrada de vest, zise ea, studiind una 
din hărţile pe care i le dăduse Justin. 

„Nu puteai să fii puţin mai precisă, New Yorkul e mare”, gândi 
ea, adresându-se vocii din minte. 

— Putem intra în oraş pe la mijlocul lui. E bine? 

Gus ridică din umeri. 

— Gus, nu renunţa, adu-ţi aminte ce ţi-a spus Andrew. 
Trebuie să fie un motiv pentru care suntem aici. lar eu cred că 
aici, în New York, putem găsi răspunsul. Poate că până diseară, 
când va trebui să ne culcăm, vom avea deja un million de 
răspunsuri şi vom şti exact cum să reparăm totul. Gândeşte-te 
la asta, bine? 

Gus se uită la ea pieziş. 

— Poate că în New York se ascunde o colonie secretă de 
oameni de ştiinţă super-deştepţi, continuă ea, care încearcă să- 
şi aducă aminte măcar câteva dintre teoriile trăsnite ale lui 
Andrew. Poate că şi-au dat seama cum să ne aducă dinapoi din 
timp şi ştiu că le putem fi cumva de ajutor. Poate că putem face 
ceva în legătură cu vânătorii de cristal, să-i oprim cumva, sau... 
Nu ştiu. 

Scenariile extravagante nu erau punctul ei forte. Făcu o 
pauză. 

— Poate că ne putem întoarce în timp, izbucni dintr-odată 
Gus, speriind-o. Cine ne-a adus în viitor trebuie să fie capabil să 
ne trimită înapoi în trecut. 

— Inapoi în trecut? zise Diana. Poate, nu ştiu, Gus. Cred că 
aici vom găsi motivul pentru care ne aflăm aici. 

— Nici tu nu-ţi poţi explica cum de au putut să ne trimită în 
viitor, nu? Trebuie să fie o cale. 

— Dar, Gus, de ce ai vrea? Doar l-ai auzit pe Andrew ce ne 
povestea. Dacă ne întoarcem, va trebui să trecem şi noi prin tot 
acel calvar. Dacă rămânem, atunci poate vom găsi o cale să 
îndreptăm lucrurile. 

— Dacă ne întoarcem, cel puţin voi mai avea încă şaptezeci şi 
cinci de ani alături de fratele meu, aşa cum trebuia de fapt să 
fie. 


Diana suspină. 

— Ei bine, hai să aflăm mai întâi dacă e posibil. 

Trecură în linişte podul, îndreptându-se către partea de vest a 
Manhattanului. Dianei i se păru că zăreşte cu coada ochiului 
sclipiri de cristal care îi pândeau, însă de fiecare dată când se 
întorcea acestea dispăreau. Gus era tăcut, însă în sfârşit părea 
mai însufleţit. 

Soarele începuse să se ivească la orizont când ei ajunseră la 
ieşirea pentru Strada Şaptezeci şi nouă. 

— Aici, ce zici? întrebă Gus. 

— Sigur. Avem nevoie de un loc unde să ne ascundem pe 
timp de zi oricum, aşa că nu văd de ce nu am putea începe să-l 
căutăm de aici. Sau, stai, am putea sta la Four Seasons. Râse 
uşor. Doug se bucura mereu că Hotelul Piaza se închisese. Cred 
că se temea că, dacă voi sta acolo prea mult, voi începe să 
semăn şi mai mult cu Eloise. 

Gus o privi încurcat. 

— Eloise? Fetiţa care locuieşte în Hotelul Piaza? Fetiţa din 
faimoasa carte de copii? Gus rămase la fel de încurcat. Uau, eşti 
oficial fără speranţă. Eloise e unul dintre personajele mele 
favorite. Ideea e că e puţin cam obraznică şi foarte 
independentă. 

— Şi tu pari destul de independentă, zise Gus, ocolind gropile 
cu maşina. 

— Sigur. Şi schimbarea numelui a fost ideea mea. 

— Nu a fost? 

— Bineînţeles că nu. Am vrut să merg pe ideea cu Diana, 
zeiţa lunii, a vânătorii şi a căprioarelor. Mi s-a părut mult mai 
tare şi că se potriveşte mult mai mult cu muzica mea, ştii? 

Se simţea ciudat când îi spunea toate astea, însă nu se opri, 
fericită că măcar acum Gus vorbea. 

— Ştii, aveam cam doisprezece ani când mi-au inventat 
personajul vedetă. Nici măcar mama nu mă asculta, ce să mai 
zic de toţi producătorii, cei care trag sforile. A avut loc un fel de 
„întrunire de imagine”, atunci când am semnat contractul cu 
casa de producţie şi în două ore persoana mea a dispărut. M-au 
înlocuit pur şi simplu cu altceva. Cu a/tcineva, această zeiţă a 
iubirii. Se cutremură. Eu nu sunt deloc aşa. Dar asta vinde 
albume. 

— Cred că nu eşti aşa cum mă aşteptam, admise Gus. 


Îl privi pieziş. 

— Nu te-aşteptai să-mi cunoşti partea întunecată. 

— Nu, eu... eu cred că eşti chiar mai interesantă acum. 

„Nu se poate să fie adevărat”, gândi Diana. Gus o văzuse 
acum îmbufnată, rea, autoritară, somnoroasă, mofturoasă, 
frustrată şi complet nearanjată. Nu se putea să nu creadă că e 
cea mai puţin atrăgătoare persoană de pe planetă, mai ales 
dacă o compara cu scumpa, fermecătoarea, perfecta Venus. 

Se uită pe fereastră şi văzu că treceau pe la sud de Central 
Park. Nu mai văzuse niciodată oraşul New York aşa. Arăta ca un 
orăşel liniştit de ţară, care întâmplător avea nişte clădiri mult 
prea mari şi nişte străzi goale mult prea largi. Central Park 
părea animat şi plin de speranţă, spre deosebire de 
împrejurimile  dezolante prin care trecuseră până atunci. 
Vegetaţia crescuse foarte mult, însă într-un mod sălbatic şi 
exuberant. Brusc se simţi inundată de un sentiment de 
optimism. 

— Intr-acolo, arătă ea. Hotelul Piaza e pe colţul opus, în 
partea de sud a parcului. 

— Crezi că vom fi în stare să găsim parcarea? întrebă Gus, cu 
o mină inexpresivă. 

— Hei, asta e gluma mea, protestă ea, lovindu-l uşor în braţ. 

— Ce nai... Gus apăsă brusc pe frână. Ai văzut? 

— Ce să văd? 

Diana privi în jur, însă nimic nu părea neobişnuit. 

— Puteam să jur că am văzut o persoană, zise el, răsucindu- 
se în scaun. Cineva care se mişca prin parc. 

— Serios? Diana studie copacii cu frunze portocalii, galbene şi 
verzi, care parcă luaseră foc în lumina tot mai puternică a 
soarelui. Işi simţi pieptul răscolit de un sentiment de nelinişte. 
Nu ştiu, Gus. Poate ar trebui mai întâi să ne adăpostim şi apoi să 
căutăm alţi oameni, la lăsarea nopţii. 

— Nu vreau să aştept atât de mult, insistă el. Plus că mai ai 
nişte mere din alea grenade, nu? 

Rânji. Diana era îngrijorată că se putuse înveseli atât de 
repede după moartea fratelui său, însă sentimentul de uşurare 
fu mai puternic decât îngrijorarea, iar ea îi zâmbi înapoi. 

— Aşa e; mi le-a dat Justin din livada lor. Deşi nu aş fi refuzat 
o puşcă, dacă Treasure ar mai fi avut una în plus. 

Gus trăgea deja pe dreapta. Coborâră în strada liniştită, iar 


Diana începu tremure. Pentru prima dată se întreba ce lună era 
şi cât de mult se schimbase vremea în ultimii şaptezeci şi cinci 
de ani şi dacă temperatura avea să crească sau să scadă de aici 
înainte. Culoarea frunzelor sugera că venise deja toamna, însă 
nu era destul de răcoare afară. Nu se pricepuse niciodată să 
estimeze temperatura din moment ce mai tot anul îi era frig. 

— Alo! strigă Gus. E cineva acolo? 

Puse mâna streaşină la ochi, pe care îi strânse pentru a 
distinge ceva în parc. Deasupra lor, nu se auzea decât trosnetul 
crengilor sub rafalele de vânt. 

Neliniştea o cuprinse din nou pe Diana. 

— Poate nu ar trebui să strigăm, şopti ea. Poate ar trebui să 
plecăm pur şi simplu. 

— Da, ştiu, consimţi Gus, însă rămase nemişcat, privind 
parcul. 

Dintr-odată, se auzi slab un sunet nou în văzduh. Diana privi 
către cer. 

— Gus, ai auzit ceva? spuse ea. 

— Cum ar fi...? 

Se îndepărtă de ea, mergând spre parc. 

— Cam ca... nişte clopoței de vânt? 

— Poate, zise el, înclinându-şi capul. 

Inainte să-l poată opri, Gus se căţără pe zidul parcului. 

— Gus, dă-te jos, spuse ea printre dinţi. 

Sunetul ca de clopoței de vânt devenea tot mai puternic. 
Clopoţei de vânt - sau cristale. 

— Vânătorii, ţipă Diana. Gus! 

O rafală puternică de vânt se năpusti de-a lungul străzii, 
lovindu-se de Diana şi împroşcându-i faţa cu noroi. Pentru o 
clipă îşi închise ochii şi înaintă clătinându-se. Punga cu mere 
fusese smulsă din braţele ei. Când putu să deschidă ochii, un 
pterodactil enorm plonja asupra lor. Era incredibil de mare, mai 
mare decât putea concepe creierul ei, cam cât un avion mic - 
de nouă sau zece ori mai mare decât aceia care îi atacaseră ieri. 

Se avântă asupra lui Gus, care stătea ghemuit pe zid, agăţat 
de pietre, cu ochii strâns închişi. 

Diana simţi cum îşi părăseşte corpul, ca şi când ar urmări 
totul de departe. Aripile vânătorului păreau să acopere întreg 
cerul. Linii subţiri ca de neon străbăteau trupul creaturii ai cărei 
ochi strălucitori şi siniştri erau aţintiţi asupra lui Gus. 


Deşi momentul părea să dureze secole, nu avură nici măcar 
timp să ţipe. 

Nişte gheare imense se înfăşurară în jurul trunchiului lui Gus, 
ridicându-l în aer. Diana îl vedea cum ţipă, atârnând în ghearele 
creaturii, însă vuietul vântului şi sunetul ca de clopoței îi înecau 
glasul. Pterodactilul viră leneş, apoi se îndepărtă în linişte, cu tot 
cu Gus. 

Vântul se domoli la fel de brusc precum şi începu. 

Diana rămase cu răsuflarea tăiată de groază. Nu se putuse 
întâmpla una ca asta. Nu se putea ca Gus să dispară aşa, dintr-o 
dată. Nu era posibil ca vânătorii de cristal să iasă învingători, nu 
după cât s-au străduit să fie mereu cu ochii în patru sau să se 
ascundă, să lupte şi să fugă. 

Fugi înapoi la maşină, pe care, din fericire, Gus o lăsase 
pornită. Trimiţând zeilor, acelora care ascultau, o mică 
rugăciune, Diana smuci schimbătorul de viteze şi-l puse în 
poziţia de demaraj, împingând până-n podea pedala de 
acceleraţie. Maşina porni în grabă, iar ea înşfăcă volanul, gonind 
în josul străzii, în direcţia în care se îndreptase vânătorul de 
cristal. 

NU TE MAI AGITA, îi spuse vocea din cap. NU TREBUIE SĂ-ŢI 
PESE DE EL, IAR ACUM E ORICUM PREA TÂRZIU PENTRU EL. 
PORNEŞTE ÎNDATĂ CĂTRE LOCUL ADUNĂRII. 

„Îmi pare rău, voce misterioasă, gândi Diana. De data asta ai 
dat greş. Îl voi găsi pe Gus, fie că-ţi place sau nu.” 


Tigre nu scosese un cuvânt de când ieşiră în lumina palidă a 
zorilor din staţia de metrou Times Square. Apucă pur şi simplu 
pe drumul ce ducea în centru, la apartamentul „închiriat” de 
Kali. Tăcerea o prindea pe Kali - nu avea oricum nicio idee ce să 
spună. 

Nu era obişnuită să-i compătimească pe oameni. Miracolul îi 
amintea de Beth, surioara ei vitregă de şase ani şi jumătate, 
căreia îi plăcea să joace rolul prinţesei, dar care permanent voia 
ca oamenii să o iubească. Kali se gândi din nou la cum a 
reacţionat familia ei când a aflat de dispariţia ei, acum multe 
decenii. Oare mama a trebuit să lucreze din nou? Cine a avut 
grijă de fete? Au fost toate în siguranţă? Cum au supravieţuit ele 
fără ea? Oare mai trăia vreuna dintre ele? se întreba oare ce se 
alesese de fete, cum fuseseră ele în perioada adolescenţei şi ce 


deciseseră să facă cu viaţa lor, şi pentru prima dată simţi că 
pierduse ceva important. 

Capul lui Tigre tresări dintr-odată. 

— Ai auzit asta? întrebă el. 

— Ce? 

Kali căscă leneş, dându-şi seama cât de obosită era. 

— Mi s-a părut că aud o maşină. 

Rămase  nemişcat, privind încruntat pământul. Kali îşi 
încrucişă mâinile şi aşteptă un moment până să vorbească. 

— Probabil, ai halucinaţii. În primele zile şi mie mi s-a părut că 
aud tot felul de chestii. De cele mai multe ori s-au dovedit a fi 
zgomote făcute de acei oameni ciudaţi în vârstă sau de 
creaturile înfiorătoare cu aripi. Insă niciodată o maşină. 

— Nu, sunt sigur că am auzit ceva. Privi în susul lui Fifth 
Avenue şi o rupse la fugă. Hai, strigă el peste umăr. Il putem 
prinde din urmă! 

— Pe cine să prindem din urmă? rosti Kali exasperată. 

Nu avea de gând sub nicio formă să alerge prin oraş după 
maşini fantomă. 

Tigre încetini când o rafală de vânt luă cu asalt strada. Kali o 
observă, şi recunoscu şi acel zăngănit care o însoțea. Privi în sus 
şi-l văzu pe Vânătorul-Şef, care dădea târcoale în aer, şi fu 
bucuroasă că măcar de data asta nu scotea acele sunete 
ascuţite. Se obişnuise să-l tot vadă până acum, însă era 
curioasă să vadă cum reacţionează când îl va vedea şi pe Tigre. 

Se dovedi că nu are nicio reacţie nici la el. Vânătorul trecu de 
ei, fără măcar să-i ia în seamă. 

„Căra cumva ceva?” Kali se întoarse şi-l zări plutind deasupra 
străzii. Părea că duce în gheare o persoană. Oare capturase pe 
vreunul dintre acei oameni în vârstă? Dar de ce ar fi vreunul 
afară în timpul zilei? 

Dintr-odată auzi în spatele ei un scârţâit de frâne. Instinctul ei 
de pieton din New York reacţionă şi se aruncă pe trotuar când o 
maşină trecu în viteză pe lângă ea. 

Un Volkswagen Bettle galben. O mașină, în adevăratul sens al 
cuvântului. Cu cineva la volan care o conducea. Nu foarte bine, 
dar o conducea. 

Tigre fugea acum înapoi, către ea, având pe chip o expresie 
de uimire. 

— Nici măcar nu a oprit! strigă el. Pesemne că m-a văzut, dar 


pur şi simplu a continuat să meargă! 

— Deşteaptă femeie, răspunse Kali cinică, în timp ce se ridică 
în picioare. 

— Vino, hai s-o urmărim! 

Grăbi pasul, privind înapoi. 

— Sau, zise Kali, înşfăcându-i mâna şi trăgându-l înapoi, ne 
folosim creierele, fugim în direcţia opusă şi sperăm să nu ne 
găsească. 

— Ce? se holbă la ea Tigre. Eşti nebună? Probabil e una din 
acele persoane cu care trebuie să ne întâlnim. De ce naiba am 
fugi de ea? 

— Şi ce dacă e una dintre persoanele pe care trebuie să le 
întâlnim? lţi aduci aminte acea mică parte care spunea ceva 
despre o bătălie îndată ce le întâlnim? Poate sunt periculoase. 
Poate se află aici doar ca să ne ucidă. 

— Mă îndoiesc, spuse Tigre cu o voce enervant de calmă. Fata 
care conducea acea maşină era minionă. Pun pariu că e 
inofensivă. Acum hai, până să o pierdem! _ 

— Nu avem cum s-o pierdem, zise Kali. Il urmăreşte pe 
vânătorul de cristal. lar eu ştiu exact încotro se îndreaptă. 


Tigre îşi întinse gâtul încântat, privind cum pereţii clădirii se 
înălţau către culmile cerului de deasupra. Când era în spinarea 
lui Quetzie, nici măcar nu se gândise să se uite după ea: Empire 
State Building. 

— Vezi? zise Kali, arătând cu degetul. Pesemne că vânătorii 
au dărâmat vârful clădirii la un moment dat, aşa că acum e 
deschisă câtre cer toată acea zonă de unde turiştii priveau 
panorama. lar, din moment ce e cea mai înaltă clădire din New 
York, mi se pare normal ca cel mai mare şi mai nesuferit 
vânător de cristal să-şi facă cuibul acolo. Privi cu ochii strânşi 
din cauza luminii către marginea de sus a clădirii, unde aripile 
vânătorului erau abia vizibile, strălucind în razele soarelui. Îi 
spun Vânătorul-Şef, pentru că am observat că toţi ceilalţi îl 
tratează cu respect ori de câte ori e printre ei. 

— Chiar crezi că ducea un om în gheare? întrebă el din nou. 

Evident, ea se enervă. 

— Doar ţi-am spus că asta cred, izbucni ea. 

— Dar ce fac vânătorii cu oamenii pe care îi prind? Se 
cutremură. Nu-i mănâncă, nu-i aşa? 


— Haide, foloseşte-ţi creierul! Sunt nişte maşinării - nu au 
nevoie de mâncare. Nu am idee cum îi omoară pe oamenii pe 
care îi prind sau ce fac cu cadavrele. Ziarele scriau codificat şi 
foloseau doar cuvinte ca „dispariţii” sau „eliminări”. Subiectul 
era timid atins. 

— Nu m-ajută deloc asta, zise Tigre şi-şi aruncă din nou 
privirea către stradă, uitându-se după fata din maşină. 

— Aici e intrarea principală, zise Kali. 

Dădu la o parte cu piciorul o grămadă de cioburi şi intră 
strecurându-se prin nişte uşi sparte. Tigre o urmă în holul de la 
intrare, care era capitonat cu vitralii înfăţişând Minunile Lumii; în 
mod curios, aproape toate erau încă intacte. In faţă se găsea o 
placă în relief cu Empire State Building acoperită de praf şi 
mizerie, însă, chiar şi aşa era mai strălucitoare decât tot ce 
văzuse prin oraş. 

Kali arătă în tăcere către colţul îndepărtat al holului. Şi Tigre 
putea auzi: o voce înăbuşită. Se apropiară până o văzură clar pe 
fată. 

Era măruntă, având puţin peste un metru cincizeci, estimă 
Tigre, cu un păr roşcat-auriu lung până la umeri, un corp atletic 
şi o faţă surprinzător de drăguță. Purta blugi şi o flanelă gri- 
albăstruie, care îi era prea mare. | se părea cunoscută, dar Tigre 
nu-şi dădea seama de ce. 

Fata găsise intrarea de la casa scărilor şi se lupta cu o uşă 
încuiată, înjurând. 

Tigre ezită, amintindu-şi prima reacţie a lui Kali când l-a 
întâlnit, însă Kali păşi înainte cu repezeală. 

— Nu vei reuşi aşa, zise ea. 

Cealaltă fată ţipă şi se întoarse brusc, punându-şi mâna la 
inimă. Făcu ochii mari când îi zări pe Kali şi pe Tigre. 

— Oh Dumnezeule, oameni! strigă ea. Tineri! Eu sunt Diana. 
Voi cine sunteţi? De unde veniţi? 

Zâmbetul era cât se poate de natural şi trăda încântare, iar 
Tigre se simţi pe dată uşurat. Până şi purtarea glacială a lui Kali 
păru să se mai îndulcească puţin. 

— Kali. Tigre. Vrei să spui că nu ne-ai observat când era 
aproape să dai cu maşina peste noi? întrebă Kali, arătând cu 
mâna către stradă. A 

— Nu, serios? Am făcut eu asta? Imi pare rău. De unde - nu, 
lasă. Trebuie să ajung sus. Apucă clanţa uşii şi începu s-o 


zgâlţâie furioasă. Arătarea aia l-a luat pe prietenul meu şi 
trebuie să-l salvez. 

— Lifturile nu merg? întrebă Tigre şi se simţi îndată stupid 
când fetele îl priviră sceptic. 

— Chiar dacă ar merge, în niciun caz nu o să mă urc într-o 
cutie suspendată pe nişte cabluri, când arătarea aia zboară 
chiar deasupra capetelor noastre, zise Kali. 

— Vă rog, trebuie să ne grăbim, spuse Diana. Se poate ca 
Gus... se poate să-l... 

— Lasă-mă pe mine să încerc, zise Kali, mutându-se în faţa 
uşii. Tu şi Tigre începeţi să căutaţi şi alte căi de a ajunge acolo 
sus. 

Fata se întoarse ascultătoare şi începu să meargă spre 
capătul holului. Tigre o urmă, însă ceva îl făcu să-şi întoarcă 
privirea şi să se uite peste umăr. 

Kali ţinea ochii închişi. Îşi proptise un picior de zidul de lângă 
uşă, înfăşurându-şi degetele în jurul clanţei. În timp ce o privea, 
în aerul din jurul ei începu să licărească ceva, ca un val de aer 
cald ce se ridică vara de la suprafaţa trotuarului. Cu o smucitură 
puternică, Kali se trase înapoi, iar uşa se desprinse cu zgomot 
din perete, zdrenţuindu-l şi provocând o avalanşă de bucăţi de 
marmură. 

Tigre rămase cu gura căscată. ` 

— Ai reuşit! strigă Diana, fugind înapoi către Kali. lţi 
multumesc, îţi multumesc! 

Îşi aruncă mâinile în jurul lui Kali şi o îmbrăţişă scurt. Trupul 
lui Kali se încordă, iar ambele fete simţiră o străfulgerare, ca 
aceea pe care o simţise Kali cu Tigre mai devreme. Diana sări 
speriată cu un pas înapoi, apoi se întoarse şi începu să urce 
scările în grabă. 

Deci, orice ar fi fost, se gândi Kali, nu era străin de niciunul 
dintre ei. Ceea ce era mai bine. Ar fi fost... ciudat să aibă o 
conexiune specială electrică cu Tigre. li făcu semn acestuia. 

— Haide, doar a fost ideea ta, strigă ea. Cred că am devenit 
salvatori acum. 

Porni în urma fetei micuţe, urcând câte două trepte deodată. 
Tigre ieşi din starea de uimire şi plecă după ele. Insă nu se 
putea abţine să nu-şi spună: „Deci bătrânii au avut până la 
urmă dreptate în legătură cu puterile lui Kali”. 


— Ne va lua o veşnicie! se auzi cu năduf vocea Dianei pe scări 
pe când ajunse la etajul douăzeci şi nouă. Kali o recunoscuse 
imediat pe Venus, desigur, deşi nu era chiar un fan al muzicii ei. 
Care erau şansele ca cineva atât de faimos să se afle aici? 
Totuşi, cu siguranţă, ea era Venus: era ceva în felul în care fata 
asta se mişca, ca şi când ar fi fost obişnuită să fie privită, ceva 
care striga de la o poştă „superstar”. Şi numele fals era 
interesant. Diana. 

Spera oare ca nimeni să nu o recunoască în lumea asta? Nu 
ştia oare că nu mai rămăsese nimeni căruia să-i pese despre 
aşa ceva? 

Totuşi, Kali era impresionată de rezistenţa ei fizică. În ciuda 
faptului că avea picioarele foarte lungi, Kali abia se putea ţine 
după ea, iar Diana nici măcar nu începuse să respire greu. La 
cealaltă extremă, câteva etaje mai jos, îl putea auzi pe Tigre 
care pufnea şi gâfâia. Se lăudase că alerga mult, dar, aparent, 
nu era obişnuit să urce atâtea scări. 

— De fapt, strigă Kali către Diana, încercând să nu pară 
epuizată, recordul pentru a ajunge în vârf pe scări este de nouă 
minute şi treizeci şi şapte de secunde. Sau cel puţin atât era 
acum şaptezeci şi cinci de ani. 

— Serios, răspunse cântăreaţa. Bine atunci, îl putem atinge şi 
noi. 

Şi, cu un tropăit de adidaşi, o luă la goană. 

Kali se opri pentru o clipă, ţinându-se de balustradă şi trăgând 
adânc aer în piept. Toate instinctele ei îi spuneau să nu o placă 
pe acea fată, însă avea ceva irezistibil. Kali chiar voia s-o ajute, 
şi nu era un sentiment cu care era obişnuită. 

— Fac doar ce trebuie, mormăi ea pentru sine. Tipul are 
nevoie de ajutor. Oricine ar face asta. 

Trase adânc aer în piept şi se forţă să continue urcuşul, 
încercând să ignore faptul că din ce în ce mai puţine lumini 
funcționau pe măsură ce urcau. 

Nu fuseseră chiar nouă minute şi treizeci şi şapte de secunde, 
însă Kali aproximă că atinse capătul scărilor în cincisprezece 
minute, deşi muşchii ei de la picioare protestau şi avea impresia 
că trecuseră cu vreo trei milenii mai mult. 

Diana o aştepta în vârf, ghemuită lângă uşă. Kali abia îi 
distingea conturul trupului în lumina slabă a ultimului bec, care 
era cu două etaje mai jos. 


— Îţi mulţumesc că ai venit, spuse cu căldură Diana. Apreciez 
tare mult. Nu vreau să vă pun şi pe voi în pericol... 

— Stai liniştită, zise Kali. Vânătorii nici nu mă iau în seamă. 
Probabil că aş putea chiar acum să ies la o plimbare prin faţa 
Şefului, iar el m-ar ignora pur şi simplu, aşa cum face mereu. 

Şi-ar fi dorit să se şi simtă la fel de încrezătoare pe cât părea. 
Până la urmă, nu mai „defilase” până acum prin faţa cuibului 
şefului. 

— Pun pariu că nu o să continue să te ignore dacă o să încerci 
să-i furi prada, zise Diana. Privi neliniştită printre zăbrelele 
balustradei. Sunetul unei respiraţii grele se auzea de la etajele 
inferioare. Ar trebui să-l... să-l aşteptăm? 

Kali rânji fără voia ei. 

— Se aude ca şi când i-ar mai lua ceva vreme până ajunge la 
noi. 

— Ce să facem? spuse Diana, depărtându-şi braţele ca şi când 
tocmai ar fi băgat de seamă că nu are niciun fel de armă. Mi-am 
imaginat că o să vin pur şi simplu aici şi o să-l înşfac din 
ghearele lui, însă acum - tremură - nu ştiu. 

— Nu putem concepe un plan fără să ştim în ce ne băgăm, 
zise Kali. Hai să crăpăm puţin uşa, să vedem ce se întâmplă 
acolo. 

Diana încuviinţă şi apăsă uşor clanţa. Kali constată cu uşurare 
că nu era încuiată - se gândi că trucul cu zidul sfărâmat nu ar fi 
fost chiar cea mai subtilă intrare. Deschise uşa un centimetru şi 
ambele fete priviră pe furiş prin crăpătură. Uşa dădea într-o alee 
în aer liber, unde un gard mic de fier era aşezat deasupra unui 
zid micuţ, pentru ca oamenii să admire priveliştea fără să cadă. 
În partea opusă se afla un zid interior de ferestre care se 
întrerupea brusc acolo unde vârful clădirii fusese dărâmat. Un 
morman de moloz se odihnea în centru, acolo unde se aflase 
paratrăsnetul, şi era o imitație ridicolă şi grotescă a unui cuib. 

În capătul îndepărtat al aleii, Vânătorul-Şef era cocoţat pe 
zidul exterior, zgâriind cu ghearele şi ciocul, ca şi când ar fi vrut 
să facă o gaură în el. Chiar sub pterodactil, un băieţel zăcea pe 
alee, aparent inconştient. Diana suspină când îl văzu. Dintr- 
odată capul pterodactilului tresări. Kali o trase repede pe Diana 
înapoi şi dădu drumul uşii, lăsând-o să se închidă încet. 

— Crezi că ne-a văzut? şopti Diana. 

— Nu ştiu, răspunse încet Kali. 


Se ghemuiră în acel semiintuneric, ascultând, însă nu se 
auzea niciun sunet dincolo de uşă. 

— Crezi că Gus e mort? întrebă Diana cu vocea tremurândă. 

— Nu, răspunse Kali. L-am văzut mişcând. 

— Serios? spuse Diana uşurată. Ce crezi că are de gând cu el 
arătarea aia? N 

— Nu am nici cea mai vagă idee. Insă mă îndoiesc că o să fie 
amuzant. Pentru Gus vreau să spun. 

— Mi-aş dori să existe o cale să distrugem arătarea, zise 
Diana vehement. Asta i-ar învăţa minte şi pe ceilalţi vânători. 
Pun pariu că, dacă îl distrugem pe cel mai mare, toţi ceilalţi l-ar 
lăsa apoi în pace, pentru totdeauna. 

— Probabil că i-am dezamorsa pe toţi ceilalţi din zona asta, 
dacă le-am omori conducătorul, spuse Kali, dusă pe gânduri. 
Poate atunci ar putea şi Miracle să vadă o rază de soare. 

Nu că ar fi fost problema lui Kali, desigur. Nu că i-ar păsa de 
soarta unei adunături de răpitori lunatici din subteran. 

— Miracle? repetă Diana uimită. 

— Iţi zic mai încolo, spuse Kali. Bine, am o idee. 

Tigre urcă şi ultimele scări cu un ultim efort şi se prăbuşi 
odată ajuns sus, exact când Kali îşi expunea planul. 

— Ne-ar fi de ajutor dacă am avea ceva cu care să-l 
distragem, încheie ea. 

Se uită atent la Tigre, care stătea aplecat, răsuflând din greu. 

— Nu... uu, spuse Tigre gâfâind, ghicindu-i gândurile. Nu am 
cum să-l întrec. Nu pot să fug. Muuuult preaaa... obosit... abia 
răsuflu. 

— Hmm, zise Kali. Dar e ceva ce poți face? Poate ceva despre 
care nu ai suflat nicio vorbă până acum? 

— Orice? se rugă Diana, practic fluturând din gene. 

Tigre închise ochii. După un moment spuse: 

— Câteodată eu... provoc furtuni. 

— Provoci furtuni? zise Diana. Vorbeşti serios? Adică eşti un 
fel de vraci aducător de ploaie? 

— Cred că vorbeşte serios, zise Kali. 

Era ceva în legătură cu el, în legătură cu acea electricitate, 
care o făcuse să se întrebe dacă nu cumva Tigre era ca ea. Se 
abţinu să le numească „puteri”, însă cuvântul stătea la pândă, 
acolo în subconştientul ei. lar dacă şi Diana fusese adusă în 
acest timp - putea oare şi ea să fie ca ei? Mda, de parcă ar fi 


corect să-i dai cuiva şi celebritate, şi superputeri în aceeaşi 
viaţă. 

— Oricum nu sunt de folos, mormăi Tigre. 

Se târi pe podea lângă ele. 

— De fapt, ai putea fi, zise Kali. Aceşti vânători se hrănesc cu 
energie solară, ţi-aduci aminte? Dacă poţi chema o furtună, să 
blochezi soarele - ei bine, poate nu l-ar opri pe Vânătorul-Şef, 
dar poate l-ar încetini sau măcar l-ar distrage îndeajuns ca 
Venus să-l ia pe Gus de acolo. 

Diana tresări când Kali îi pronunţă numele. 

— Cu Venus semănai, da! strigă Tigre. 

— Dar nu seamănă, chiar ea este, spuse Kali. Scuze că te-am 
demascat. 

— AŞ prefera dacă mi-aţi spune Diana, zise ea. Asta e numele 
meu real şi mă simt ciudat să fiu Venus într-o lume care nu îmi 
mai cumpără albumele. 

— Nu-mi vine să cred că nu te-am recunoscut, izbucni Tigre. 
Sora mea adoră albumele tale. 

— Mersi, zise Diana, atingându-i braţul. 

Îşi trase mâna înapoi repede şi, chiar şi în lumina slabă, Kali 
putu vedea, din expresiile de pe chipul lor, că simţiseră şi ei 
acelaşi şoc electric. 

— Atunci hai să facem aşa, spuse ea. Tigre, cât îţi ia ca să 
provoci o furtună? 

— Hm. Tigre se frământa nervos. Să fiu sincer, nu am făcut-o 
niciodată conştient şi la comandă. Nu sunt sigur dacă pot. 

Kali se încruntă. 

— Voi... voi încerca totuşi. Închise ochii. Lăsaţi-mă doar un 
minut. 

— Nu sunt sigură că avem un minut, zise Diana, uitându-se 
din nou pe furiş prin deschizătura uşii. Uite. 


Gus se ridică ameţit. Capul îl durea de la impactul cu 
cimentul, atunci când pterodactilul îl azvârlise la podea. Acel 
sentiment de furie care se mai domolise în ultimele trei zile cât 
stătuse cu Andrew se întorsese în plină forţă acum, iar el abia 
putea să respire din cauza durerii ce-i strângea în ghearele ei 
pieptul şi spatele. Deschise puţin ochii, băgând de seamă că-şi 
pierduse ochelarii, şi-l zări pe imensul vânător de cristal ce îl 
privea. Se simţi năvălit de un val de groază. 


NU ÎNSEMNI NIMIC, BĂIETE. 

Îşi prinse capul între mâini. Să fi fost asta o voce? Părea că 
vine din capul lui, nu de la vânătorul de cristal, care nu se 
clintise deloc. Se holba la el cu nişte ochi purpurii ca nişte 
mărgele, cocoţat pe zid, acolo unde gardul fusese îndoit şi rupt. 
Dincolo de gard se deschidea larg prăpastia înaltă de optzeci şi 
şase de etaje. 5 5 

EŞTI O RISIPA INUTILA DE SPAŢIU ŞI ENERGIE. 
POŢI LA FEL DE BINE SA FII ȘI MORT. 

Gus privi în jur. Era singur cu monstrul. Şi totuşi, auzea clar o 
voce. 

POATE AR TREBUI SĂ-ŢI ÎNSOŢEŞTI FRATELE. 

Cu un croncănit electric, vânătorul de cristal sări pe o 
grămada de moloz şi merse de-a lungul ei până se puse între 
Gus şi uşă. Singura cale de scăpare a lui Gus era să se îndrepte 
către gard şi apoi să coboare. E E 5 

DAAAAAA, şopti vocea. COBOARĂ. FĂ CA DUREREA SĂ 
DISPARĂ. DINTR-ODATĂ, VA DISPĂREA DE TOT: E ATÂT DE 
UȘOR! 

— Taci din gură! ţipă Gus. 

Creatura reacţionă, deschizându-şi aripile şi scoțând un 
zbierăt furios, însă vocea continua calmă. 5 

„STII CA ASTA E CEA MAI UŞOARA CALE. 
NIMANUI NU-I PASA DE TINE. NUMAI AI PE NIMENI. 
AR TREBUI SA FII ŞI TU MORT CA TOŢI CEILALŢI. 

— Opreşte-te! ţipă Gus, îngropându-şi capul în mâini. Opreşte- 
te doar! Nu va merge! Nu voi sări, orice ai spune! 

EU CRED CĂ DA. MAI DEVREME SAU MAI TÂRZIU. 

Vânătorul de cristal ţopăi ameninţător către el, arătându-şi 
dinţii sclipitori din maxilarul de cristal. 

— Dacă mă vrei mort, atunci de ce nu mă omori chiar tu? zise 
Gus. Ai fi putut să mă arunci de la înălţime de o mulţime de ori 
până să mă aduci aici. 

NU CREATURA ASTA ÎȚI VORBEŞTE, IGNORANTULE. 
NU E CAPABILĂ SĂ POARTE O CONVERSAŢIE LA NIVELUL 
ASTA. 

ESTE DOAR O UNEALTĂ A NOASTRĂ. AM PUTEA CU UŞURINŢĂ 
SĂ O PUNEM SĂ TE OMOARE, ÎNSĂ NOUĂ NU NE PLACE SĂ 
LUCRAM AŞA. AR FI UN SACRIFICIU MAI PUTERNIC DACA AR FI 
VOLUNTAR. AM VREA CA SINGUR SA ALEGI 


CUM SĂ MORI - ÎNSĂ AI GRIJĂ SĂ NU FACI VREO GREŞEALĂ. 
DACĂ NU TE OMORI, IAR NOI NE PLICTISIM, ÎȚI VOM GĂSI O 
MODALITATE ȘI MAI ORIBILĂ DE A SFÂRŞI. 

Ghearele vânătorului sclipeau în soare. Se aplecă spre el, iar 
Gus se îndepărtă agitat până ce atinse cu spinarea zidul de pe 
margine, de sub gardul sfărâmat. 

Poate că era inutil. Poate că era singur. Însă Andrew ar fi vrut 
ca el să lupte. Aruncă din nou o privire la uşa din celălalt capăt 
al aleii şi observă cu uimire că aceasta se crăpa uşor. Şi prin 
deschizătură se ivi - Diana! Aceasta îl privi drept în ochi şi-şi 
duse degetul la buze, făcându-i semn să tacă, în timp ce se 
apropia pe furiş. 

Gus nu avu nicio reacţie pentru a nu o da de gol. 

— Ah, da, halcă de sticlă ce eşti! tachină el pterodactilul. Şi 
cam cât îţi ia să te plictiseşti? i 

NU FOARTE MULT. ŞI FII ATENT, BAIETE - NOI VEDEM TOTUL. 

Vânătorul de cristal se întoarse rapid răcnind şi-şi desfăşură 
aripile cât de mult putu, năpustindu-se asupra Dianei. 

Gus abia dacă avu timp să vadă că în spatele Dianei mai era 
cineva până să se ridice şi să o rupă la fugă, ocolind creatura 
cât timp aceasta nu se uita la el. 

Aripa îi cobori ca un perete de sticlă, iar Gus se izbi direct de 
ea. 

— Gus! ţipă Diana. 

Creatura îl doborâse, dar nu păruse să observe asta. Continua 
asaltul, clănţănind din maxilare spre Diana. 

Kali o ocoli pe Diana şi ajunse la zidul interior. Îşi lipi mâinile 
pe ferestre şi închise ochii, concentrându-se. 

— Hai, Tigre, murmură Diana. O diversiune ar fi chiar foarte 
folositoare acum. 

Privi cerul. Un noruleţ gri, care părea mai mult un rotocol de 
fum, îşi croia drum către ei şi se pornise şi un vânt uşor. In 
depărtare se adunau şi mai mulţi nori, însă nu îndeajuns de 
repede. 

Ochii pterodactilului scânteiau şi se întoarseră către Gus, care 
era cu faţa în jos pe ciment. Clădirea se cutremură. 

— Kali, strigă disperată Diana. Nu ajung la el. 

Kali deschise ochii şi văzu cum vânătorul de cristal îşi întindea 
o gheară către Gus. 

Pufnind de supărare, îşi dezlipi mâinile de pe geamuri. 


Clădirea nu se mai cutremura. 

— Haide, strigă Kali, fugind către creatură. 

Diana spuse o rugăciune în gând şi ţâşni în cealaltă direcţie, 
încercând să împartă atenţia vânătorului. Pterodactilul răcni. 

Dintr-odată soarele sparse cortina firavă de nori. O rază 
strălucitoare lovi creatura. 

— Nu mă ajuţi deloc, Tigre! strigă Kali. 

— Priviţi! comandă o voce de deasupra lor. 

Diana se uită în sus şi rămase cu gura căscată. 

Era străinul auriu din visele ei. 

Apăruse de nicăieri, deasupra mormanului de moloz care se 
voia cuib, stând chiar pe direcţia razei de lumină şi 
supraveghind lupta ce avea loc sub ochii săi. 

Pterodactilul îşi înălţă capul către lumină, ca şi când ar fi 
sorbit din ea. Diana privea, iar lumina devenea din ce în ce mai 
puternică, până când fu dureros să se mai uite la ea. Liniile 
purpurii ca de neon ce străbăteau trupul creaturii începură să 
strălucească foarte tare, ca şi când centrii săi de energie s-ar fi 
supraîncărcat. 

Kali se uita când la străin, când la vânător, apoi întâlni 
privirea Dianei. Se uita fără cuvinte la Gus; merse către peretele 
interior şi-şi lipi din nou mâinile de el. 

Diana ocoli creatura, ce acum stătea ca vrăjită, împietrită de 
lumina soarelui, şi îngenunche lângă Gus. Acesta abia mai 
respira, iar o vânătaie masivă începuse deja să i se contureze pe 
frunte. 

— Gus, trezeşte-te, îi şopti ea, încercând să nu atragă atenţia 
vânătorului. Trebuie să plecăm de aici. 

Ochii îi tresăriră şi scoase un geamăt. 

— Hai, spuse ea, înfăşurându-şi braţul în jurul trupului său şi 
încercând să-l ridice de jos. Trebuie să ne îndepărtăm de 
creatură până ce Kali reuşeşte să facă ce are de gând. 

Clădirea începu din nou să tremure. 

— Mmmmmmmm, mormăi Gus, ducându-şi mâinile la cap. 
Deschise încet ochii. Au! 

— Ei, nimeni n-a spus că nu e dureros să te izbeşti de un 
perete de sticlă, zise Diana, încercând să nu pară panicată. 

Acum hai, ridică-te! Te vom lăsa să te odihneşti după ce trece 
sfârşitul lumii, bine? 

— Credeam că a trecut deja, mormăi el. 


Diana îl ajută să se ridice. 

Acoperişul se cutremură, el se împletici, iar ea îl prinse. 
Privirea li se întâlni. 

— Îţi mulţumesc că ai venit după mine, şopti el. 

— Îţi mulţumesc că ai rămas în viaţă pană am ajuns, răspunse 
ea. 

Diana îşi ridică instinctiv capul şi îl sărută. Gus nu se sperie şi 
nici nu se trase înapoi, aşa cum ea s-ar fi aşteptat, ci îşi strânse 
braţele în jurul trupului ei. 

Clădirea se cutremura din rărunchi, iar Diana se dădu un pas 
înapoi, simțind cum se înroşeşte. „Ti-ai controlat impulsul în 
mod impecabil”, se mustră Diana. 

Gus părea uimit. Diana privi în sus şi observă uşurată că 
străinul ei nu le acorda atenţie, ci se uita doar la creatură. 
Respiră adânc, trăgându-l pe Gus după ea în timp ce ocoleau cu 
grijă pterodactilul, fără ca acesta să aibă vreo reacţie. Tigre veni 
grăbit în întâmpinarea lor, ajutându-i pe Diana şi pe Gus să între 
în casa scărilor. 

— Cine e tipul ăla? întrebă Tigre. Sunt sigur că mai aveam 
nevoie doar de câteva minute ca să creez o furtună, însă, orice 
ar face el, pare să-l fi imobilizat imediat pe pterodactil. Nu am 
apucat nici măcar să pornesc la atac. 

— Important e că funcţionează, zise Diana, simțindu-se 
vinovată când zări privirea dezamăgită a lui Tigre. II cheamă 
Amon, adăugă ea. 

— ÎI cunoşti? întrebă Gus. 

— Hm, da şi nu, zise ea. E complicat. Clădirea se zgâlţâi din 
nou puternic. Cred că ar trebui să coborâm. 

— Nu fără Kali, zise cu încăpățânare Tigre. Mergeţi voi doi 
înainte, iar eu mă voi asigura că vine şi ea. 

Diana îl ajută din nou pe Gus să se ţină pe picioare cât timp 
Tigre le deschise din nou uşa, iar toţi trei avură din nou o 
imagine clară a pterodactilului paralizat. Mâinile lui Kali erau 
lipite de peretele interior de sticlă în timp ce întreaga clădire se 
cutremura în jurul ei. Amon stătea cocoţat pe cuib, cu braţele 
împreunate, privind totul calm. 

Când tremurul se înteţi, Kali îşi retrase mâinile. 

— Pleacă de aici! strigă ea către Amon. Se va prăbuşi! 

Bucăţi de zidărie începuseră să se desprindă din cuib, 
prăvălindu-se pe asfalt, însă el nu se mişca deloc. 


— Hai! strigă Kali. 

— Nu voi păţi nimic, spuse pe acelaşi ton calm, destul de 
puternic totuşi, încât Diana şi ceilalţi îi auziră spusele. Dar tu vei 
păţi ceva dacă mai zăboveşti mult, adăugă el. 

— Cum doreşti! strigă Kali, ferindu-se din calea unui bloc de 
ciment. 

Îşi puse mâinile deasupra capului şi alergă către casa scării. 
Diana ar fi putut să jure că prin perdeaua de praf îl zări pe Amon 
ridicându-se direct către înaltul cerului. O rază puternică de 
lumină îi împăienjeni vederea, iar când văzu din nou observă că 
acesta dispăruse. 

Întregul cuib se pornise la vale cu un zgomot infernal, 
îndreptându-se către pterodactilul încremenit, prinzând viteză şi 
izbindu-i cu sunetul a mii de clopoței de sticlă. 

Tigre se întinse şi o trase înăuntru pe Kali exact când o bucată 
mare de zid se prăbuşi în spatele ei. 

— Repede, pe scări, spuse ea într-o suflare. Nu ştiu câte 
stricăciuni am provocat. 

— Dar cum ai reuşit asta? întrebă Tigre mirat. 

— Acum fugi, vorbim mai târziu, zise Kali. Ajută-mă cu Gus! 

Ridică braţul acestuia, punându-şi-l după umeri, în timp ce 
Diana îi sprijini celălalt braţ de Tigre, urmându-i în goană pe 
scări. Văzură bucăţi mari de zid cum se prăbuşeau la etajele 
superioare, însă reuşiră să ajungă teferi în stradă. Tigre îl lăsă 
jos pe Gus, în umbra unei uşi vizavi de Empire State Building, iar 
Kali îl putu analiza pentru prima dată: era destul de comun ca 
înfăţişare, avea nişte ochi verzi istoviţi şi un păr castaniu 
ciufulit. Indiferent dacă stătea jos, în picioare sau mergea, îşi 
ţinea trupul uşor într-o rână, iar Kali observă că nu o scăpa din 
priviri pe Diana, chiar şi atunci când vorbea cu altcineva. 

— Am terminat de tot chestia aia! spuse Diana jubilând. Pun 
pariu că vânătorii de cristal nu vor mai avea acum tupeu să se 
pună cu noi! 

— Dar de mine nu se luaseră deloc înainte, zise Kali, ridicând 
din umeri. Mă surprinde că au venit după tine. 

— Nu după mine - doar după Gus, zise Diana. 

— Hei, protestă el uşor, zâmbind. Nu am fost niciodată de 
acord cu teoria asta. 

— Vrei să o contrazici acum? zise ea, ridicând din sprâncene. 

— Neah, răspunse el. 


— Pun pariu că am făcut lumea un pic mai sigură pentru toţi, 
continuă entuziasmată Diana. Vreau să spun că, dacă am putut 
dobori ceva de o asemenea dimensiune, atunci e clar că i-am 
putea distruge şi pe ceilalţi vânători mai mici. Poate că de asta 
suntem aici. Să ne luptăm cu vânătorii de cristal şi să redăm 
lumea oamenilor! 

— Chiar că l-am bătut măr! admise Kali. 

— Ei bine, voi două l-aţi bătut, zise Tigre. 

— Dar nici eu n-am contribuit prea mult, zise amabilă Diana. 
Dacă îmi amintesc bine, am tipat foarte mult după ajutor. 

— Ei bine, dacă nu ai fi cerut ajutor, atunci nu am fi ştiut că 
Gus trebuie salvat, în primul rând, spuse Kali. 

— lar planul tău ar fi mers, Tigre, dacă nu ar fi apărut Amon, 
spuse Diana. 

— Chiar îl cunoşti? întrebă Gus. 

— Cam aşa ceva, răspunse jenată Diana. Nu am crezut că 
este real. Imi apare câteodată în vise. 

— În vise? zise Gus. 

Şi atunci îl izbi. Nu apucase să se uite bine la tip - însă 
observase lumina aurie pe care o radia. Putea oare să fie acelaşi 
tip din visele sa/e? Acela pe care tot încerca să-l omoare? 

— Cred că ar trebui să te ducem într-un loc unde să fii în 
siguranţă, undeva la adăpost, interveni Kali. Haideţi să mergem 
acolo unde stau eu momentan, către periferie. 

Nu. Rosti vocea din capul lui Kali, mai tare ca niciodată. De 
fapt, părea chiar furioasă. Când tresări, văzu că şi Diana şi Tigre 
tresar deodată. z 

VEŢI MERGE LA LOCUL ADUNARII. ACUM. 

— Mai lasă-mă, strigă Kali către cer. 

— Care loc al adunării? zise Tigre simultan. 

Diana era încântată. 

— Şi tu auzi? Credeam că doar eu! 

— Ce să audă? întrebă Gus. 

— Nişte voci aparent atotştiutoare şi autoritare, izbucni Kali. 

— Le-ai mai auzit şi înainte? De ce nu ai spus nimic? o întrebă 
Gus pe Diana. Aşa ai ştiut să vii aici? 

— Da, spuse Diana. Mi-era frică să nu mă crezi nebună dacă 
îţi spuneam. 

Gus părea jignit. 

— Ştie cineva unde ar trebui să mergem? întrebă Tigre. 


— Cui îi pasă? izbucni Kali. Doar nu vrei să facem ce ne spun, 
nu? 

— Hei, poate nu e chiar cel mai tare şi la modă lucru de făcut 
în New York, dar dacă ne aduce nişte răspunsuri, atunci da, cred 
că ar fi o idee bună. K 

— Scuză-mă atunci, zise Kali înțepată. Imi pare rău dacă 
instinctul meu de supravietuire ţi se pare demodat. 

— Deci, oricine ar vorbi în capul nostru controlează evident 
toată chestia asta, zise Tigre. De ce s-ar agita atâta doar ca să 
ne omoare? De ce nu ar folosi mai degrabă un vânător de cristal 
pentru asta, în loc să ne aştepte pe noi să ajungem într-un 
anumit loc? 

— Tragi concluzii grăbite, zise Kali. Habar n-ai cine sunt 
aceste voci sau ce legătură au cu saltul nostru în timp sau cu 
vânătorii de cristal. lar dacă într-adevăr chiar e; controlează 
situaţia, asta mă face să am mai puţină încredere în ei, nu mai 
multă, şi mi se pare de-a dreptul o tâmpenie să facem ce ne 
spun, ca nişte oiţe ascultătoare. 

— Ei bine, eu cred că eşti paranoică! pufni Tigre. 

— Oricum vă certaţi degeaba, îi întrerupse Gus. Din moment 
ce nu avem idee unde să mergem. 

— De fapt, zise Diana, cred că s-ar putea să ştiu eu. Ei bine, 
am o idee, adăugă ea. Mi-am dat seama abia când l-am văzut 
pe Amon. Nu e prea departe de aici, dacă nu mă înşel. Am putea 
măcar să mergem până acolo, iar dacă ceva ni se pare dubios, 
atunci plecăm. 

— Sunt de acord, zise Tigre, clătinând din cap. 

— Duceţi-vă, spuse Kali, împreunându-şi braţele. Vă voi 
aştepta la mine, asta dacă veţi supravieţui. 

În depărtare se auzea vuietul tunetelor, şi toţi îşi îndreptară 
privirea către cer, surprinşi să vadă nori negri ce se furişau 
deasupra lor. Kali îl privi suspicioasă pe Tigre, în timp ce acesta 
se străduia să-şi domolească nervii. 

— Chiar nu vrei să vii? întrebă Tigre. 

— Chiar nu vreau să vin, şmecherule! Am socializat destul azi. 
Mult noroc cu vocile alea scrântite şi sper să nu vă întoarceţi 
posedaţi sau altcumva, că vă voi omori dacă îmi treziţi 
suspiciuni de genul ăsta. 

Tigre simţea plin de nelinişte că nu minte deloc. 

Maşina Dianei era parcată în mijlocul străzii, după colţ. Ploaia 


începuse să cadă când Tigre se urcă pe bancheta din spate, 
trântind uşa în urma lui. Prin parbriz îi putea zări expresia iritată 
a lui Kali privind spre cer şi continuându-şi drumul. 

— Tu faci asta? îl întrebă Diana pe Tigre în timp ce pornea 
maşina. E cumva vreo reacţie întârziată? 

— Ce să facă? întrebă Gus. 

— Tigre poate provoca furtuni, răspunse Diana. 

— Huh, zise Gus. Nu ar fi fost mai de ajutor dacă ar fi putut 
risipi furtunile? 

ŞI-I privi pe Tigre în oglinda retrovizoare. 

Tigre tresări şi închise ochii, concentrându-se. „Ţine-ţi furia în 
frâu, domoleşte-o, ţine-o ferecată în tine.” Furtunile nu-l mai 
făcuseră să-şi piardă firea din acea noapte cu maimuţele, însă 
ceva din situaţia de faţă îl agita. Era ceva în legătură cu Gus şi 
Diana. Asta era mai mult decât straniu, era de-a dreptul 
prostesc. Poate că se simţea doar vinovat de cât de inutil fusese 
mai devreme. Tunetele bubuiau din nou afară. 

— Strada Şaptezeci şi nouă? întrebă Gus în timp ce Diana 
încetinise după ce trecuse de o curbă. 

— Da. De aici vom merge pe jos. 

Intrară încet în Central Park, privind în jur. Coronamentul 
copacilor era atât de gros şi încâlcit încât ploaia abia atingea 
pământul, iar hainele aproape că nu li se udaseră deloc în 
timpul urcuşului lor de-a lungul unei poteci ce abia răsărea 
dintre buruieni. 

Merseră o vreme fără să scoată vreun sunet, înconjurați de 
verdeață. Aproape că Tigre îşi imagina deja că e înapoi în 
junglele din afara Santiago-ului. Totul era cuprins de o linişte 
absolută. 

— Deci, de ce aici? întrebă Gus. 

— Mergem către Marea Pajişte. În acel loc ne-am tot întâlnit în 
ultima vreme în visele mele. Ştiu că sună nebuneşte, adăugă 
Diana în apărarea ei. 

— Tu şi tipul ăla? zise Gus. Şi nu l-ai mai întâlnit şi înainte, în 
viaţa reală? 

Nu ştia de ce această informaţie îl frământa atât şi trezea 
atâta furie în el. 

Ea clătină din cap. Chiar atunci, desişul de copaci se deschise 
în faţa lor, iar Tigre fu orbit pentru o clipă de o rază de lumină. 

O rază de lumină care îl conţinea şi pe străinul care îi salvase. 


Totul se întâmpla exact ca în visele ei. 

Numai că de data asta totul era real. 

Raza de lumină îl cobora încet pe Amon pe pajişte, 
străpungând perdeaua de nori. Rafale de vânt măturau locul, 
îndepărtând picăturile de ploaie şi lăsând în urmă, pentru toţi, 
un spaţiu uscat. 

Străinul ei auriu. 

Avea părul negru şi pielea arămie, însă nu atât de închisă ca a 
lui Kali şi Tigre şi nişte ochi pătrunzători şi întunecaţi, în care 
citeai trecerea secolelor. Nu era atât de înalt ca şi Kali sau Tigre, 
însă avea o prezenţă autoritară, de parcă ar fi fost obişnuit ca 
toţi cei din jur să i se supună. De-a lungul braţelor avea 
înfăşurate, ca doi şerpi, două brățări de aur, iar pe cap purta o 
coroniţă, tot de aur, cu un soare strălucitor în centru. Era 
îmbrăcat cu o cămaşă cu mâneci scurte albă şi nişte pantaloni 
albi din in, având în picioare sandale poleite cu aur. 

Atinse pământul şi-şi întinse braţele către ea. 

— Amon, rosti ea. 

Nu-i venea să creadă că era real. De un an tot avea visul ăsta 
şi credea că semnifică ceva, însă doar din punct de vedere 
simbolic, ezoteric - în niciun caz nu ar fi bănuit că e o profeție a 
unor evenimente ce aveau să aibă loc exact aşa cum văzuse. 

— Salutări, zise el, cu un zâmbet orbitor. 

— Mulţumim pentru ajutorul de mai devreme. Mă bucur că nu 
ai păţit nimic, zise ea, mergând către el, dar oprindu-se destul 
de departe pentru ca mâinile lui să o poată atinge. Chiar eşti 
real? şopti ea. 

— Bineînţeles că sunt real, zise el, cu răsunetul unei furtuni 
de nisip în deşert. Ţi-am tot spus asta, nu-i aşa, Venus? 

— Diana, răspunse ea. Şi eu ţi-am mai spus să nu-mi mai spui 
Venus. 

— Dar, Venus e destinul meu, zise Amon, cu un tremur în 
voce. 

Făcu un pas către ea, însă se opri brusc când Gus se plantă 
între ei. Gus era acum sigur că acesta era tipul din visele lui. Şi, 
poate că în viaţa reală nu voia să-l omoare, însă era cert că nu-l 
plăcea deloc. 

— Numele ei este Diana, răcni Gus. Şi nu e deloc destinul tău. 

Amon îl privea ca pe o urechelniţă, încolăcindu-şi cu dispreţ 


buzele. 

— Tu trebuie să fii anomalia, spuse el înţepător. Nu-mi dau 
seama de ce ei şi-au făcut atâtea griji. Evident, nu pari să fii 
deloc vreo ameninţare. 

— Mai vedem noi, răspunse Gus. 

— Stai, îl întrerupse Diana. Cine ei? Care ei? Ce anomalie? Ai 
idee ce se întâmplă? 

— Vrei să spui că nu ştiţi? zise Amon surprins, privindu-i. 

— Ce să ştim? întrebă Tigre. 

— Cine ar fi crezut că ceilalţi au un aşa de mare respect 
pentru reguli? rosti amuzat băiatul soarelui. Deci eu sunt 
singurul care ştie? 

— Încetează, Amon, zise Diana. Ce ar trebui să ştim? 

— Că noi, răspunse Amon, deschizându-şi larg braţele, 
suntem toţi zei. 


PARE CĂ Al EŞUAT. 
SE PARE CĂ E ALTFEL DE CUM NE-AM AŞTEPTAT 


NU CONTEAZĂ. AMON NE VA SCĂPA 
DE EL MAI DEVREME SAU MAI TÂRZIU. 


ACUM S-AU ADUNAT., 
PUTEM ÎNGĂDUI INSTRUCTORILOR SĂ-I CONTACTEZE 
ŞI SĂ ÎNCEAPĂ PREGĂTIRILE PENTRU BĂTĂLIE. 


ȘI ABIA APOI ÎNCEPE 
CU ADEVĂRAT ROLUL NOSTRU. 


DA. APOI NOI ŞASE VOM FI JURIUL 
ACESTEI INTRECERI, AŞA CUM NE-AM INŢELES. 


ȘI VOM VEDEA CINE SUPRAVIEŢUIEŞTE. 
Avataruri 
— Ei bine, toţi mai puţin el, şi arătă spre Gus. 


— Zei? zise Tigre, gândindu-se la ploaie şi sânge. Mă îndoiesc. 
— Chiar aşa? spuse Amon ironic. Chiar nu simţi puterea 


dinlăuntrul tău? Nu te-ai întrebat niciodată de ce se întâmplă 
lucruri ciudate când eşti tu prin preajmă? 

Tigre îi privi neliniştit pe Diana şi pe Gus. 

— Nu înţeleg, zise Diana. 

— Eu înţeleg, spuse Gus către Amon. Ai probleme la 
mansardă. Sfârşitul lumii te-a transformat într-un lunatic scrântit 
cu iluzii despre superputeri. Sau poate te-ai născut aşa. Se 
întoarse către Diana. Nu văd de ce am avea încredere în spusele 
tipului ăstuia. 

— Păi, a coborât într-adevăr din cer pe o rază de lumină, 
spuse Diana. Îl privi încruntată pe Amon. Ce vrei să spui prin 
„Zei"? 

— Noi suntem avatarurile panteonurilor noastre. Amon se 
amuză de expresia de pe chipurile lor. Nu ştiţi ce e un avatar? 
Este o manifestare pământească a unei fiinţe nemuritoare. 
Imaginaţi-vă un panteon de zei. Aceştia sunt preamăriţi şi 
preaslăviţi; li se aduc jertfe şi civilizaţii întregi se roagă la ei şi îi 
venerează. Sunt fiinţe supreme, omnipotente şi nemuritoare. 
Aşa au fost zeii - toţi zeii - creaţi. Însă, apoi, acele civilizaţii 
decad sau se transformă. Şi noi idoli se ridică... monoteismul 
înlocuieşte panteonul, secolele se scurg, iar tehnologia devine 
noul atotputernic, noul „zeu“ venerat. Cum crezi că ne-am 
simţit? şuieră el printre dinţi, cu chipul întunecat de furie. Cum 
crezi că ne-am simţit să fim dați uitării? Să fim ignoraţi, înlocuiţi 
- să fim trataţi ca un basm, o fantezie, o poveste spusă copiilor 
înainte de culcare? Oh, acele vechi mituri, nu-i aşa că erau 
amuzante, nu-i aşa că erau distractive? Toţi acei zei care se 
înşelau unii pe alţii, care smulgeau inimi din piept, care se 
luptau cu monştri străvechi - ce încântător! Cât de creativ! Îşi 
îngustă ochii. Insă, cel puţin zeii egipteni au fost cândva 
puternici! Vom fi din nou! 

— Zeii egipteni? repetă Gus. Adică cei care aveau capete de 
animal şi după moarte deveneau mumii? Se întorc acum să 
conducă din nou lumea, ăsta e marele plan? 

— Exact, spuse Amon rece. Le-ar plăcea zeilor voştri să 
conducă ei lumea în schimb, însă vă asigur că eu voi câştiga. 

Gus râse. Asta e chiar o nouă scrânteală. 

— Credeam că am văzut şi mi-am imaginat cam toate 
modurile posibile în care cineva să o ia razna la sfârşitul lumii, 
dar ăsta e cel mai spectaculos de departe. 


— Gus, zise Diana încet, poate ar trebui să auzim ce are de 
spus. = 

— Diana, nu poţi vorbi serios! izbucni Gus. Asta crede că e 
Zeu! 

— Nu ai cum să înţelegi, zise Amon. Nu simţi puterea pe care 
noi, ceilalţi, o simţim. Se întoarse către Tigre. Să ştii că furtunile 
nu sunt o coincidenţă. Le-ai simţit puterea, chiar dacă nu le-ai 
putut controla. Undeva, adânc înlăuntrul tău, ştii că eşti 
Catequil, zeul incaş al tunetului şi fulgerului. Eşti reprezentatul 
zeităților mezoamericane. lar tu - şi se întoarse către Diana. De 
ce crezi că oamenii te îndrăgesc atât? De ce crezi că ai devenit 
faimoasă la o vârstă atât de fragedă? De ce crezi că te 
venerează? 

Diana simţi că leşină. Ar fi vrut să răspundă: „Din cauza 
muzicii mele” sau: „Din cauză că şi eu îi îndrăgesc la rândul 
meu” sau: „Pentru că muncesc foarte mult la ceea ce fac”. Il 
privi pe Gus. Nu voia să se gândească... 

— Pentru că eşti Venus, zeiţa iubirii şi a frumuseţii, zise Amon 
neînduplecat. Vedeta zeităților greco-romane. Cum de s-ar 
putea abţine cineva să nu te iubească? Asta e puterea ta - 
nimeni nu-ţi poate rezista. 

Diana se întreba mereu îngrijorată: „Dacă te iubesc doar 
pentru bani sau celebritate?” Nu s-ar fi întrebat niciodată: „Dar 
dacă te iubesc fiindcă oricum nu au de ales - fiindcă super- 
puterea ta le comandă asta?” 

Oare doar de asta ţine Gus la mine? 

Ah şi apropo, mersi de cea mai jalnică super-putere din 
univers. De ce nu mi-ai putut da puteri să zbor sau să fiu 
invizibilă, sau să pot comunica telepatic? De ce-am primit „toată 
lumea te iubeşte”? 

— Ah, da? zise Gus nervos. Şi tu cine ar trebui să fii atunci? 

Băiatul auriu făcu o plecăciune. 

— Eu sunt Amon-Ra, lord, zeul soarelui şi al războiului din 
panteonului egiptean. Reveni în poziţie verticală, privind în jur, 
în interiorul acelei bule strălucitoare în care se aflau şi care îi 
apăra de picăturile de ploaie. 

— Deci tu eşti răspunzător pentru tot ce s-a întâmplat? zise 
Diana. De ce? Care-i rostul? De ce să distrugi omenirea? 

— Cu toții am luat decizia asta, chiar dacă nu vă mai aduceţi 
aminte. De ce? Din dorinţa de răzbunare, zise Amon. Şi de 


putere. Şi de plictiseală. 

— Numai motivații nobile, zise Gus. 

— Niciun panteon nu ar fi putut face asta de unul singur, nu 
după atâtea milenii în care puterea ne-a slăbit şi am decăzut 
atât. Aşa că, cele mai vechi şi mai puternice panteonuri au decis 
să se alieze - cel egiptean, cel grecesc, mezoamerican, nordic şi 
indian - pentru a aduce lumea în acest stadiu. lar acum, fiindcă 
omenirea a fost îngenuncheată, e timpul ca noi să ne luptăm. 

— Să ne luptăm - unii cu alţii? interveni pentru prima dată 
după mult timp Tigre. 

Părea uluit şi nesigur. 

— Cu siguranţă vă daţi seama că nu putem împărţi sceptrul 
puterii. Cine ar fi stăpân peste mare - zeul vostru sau al nostru? 
Cine ar crea tunetul - tu, Catequil sau Thor? Cine ar fi zeul 
morţii - Anubis sau Hades? Nu este decât o singură cale să 
decidem. 

Făcu o pauză. 

— Dar, zise Gus. Cum rămâne cu Dumnezeu? Ştii, Dumnezeu, 
Dumnezeul cel unic. Singurul care... hm... este stăpân peste 
toate. 

Diana îl privi surprinsă, iar el ridică din umeri jenat. Nimeni 
din cunoscuţii lui nu spusese vreodată că ar crede în Dumnezeu, 
însă el îşi formase părerile lui, singur, după moartea părinţilor 
lui. 

Amon pufni. 

— Poţi crede ce vrei legat de o fiinţă supremă invizibilă - 
câteva panteonuri chiar ar fi de acord cu tine. Insă, dacă există 
într-adevăr unul, văd că nu s-a amestecat deloc în treburile 
noastre. Avem exact aceleaşi dovezi despre existenţa Lui pe 
care le au şi muritorii. Nu prea pare interesat de bătălia asta, nu 
crezi? 

Gus se înroşi, iar Diana îl luă de mână, încercând să-l 
liniştească. 

— Despre ce bătălie vorbeşti? îl întrebă ea pe Amon. 

— Nu ne-am strâns încă toţi. Odată ce ne adunăm cu toţii, va 
avea loc o luptă între avataruri care va decide ce panteon va 
domni în următoare eră. 

— Va domni peste ce? îl întrerupse Gus. Care e rostul unui 
panteon dacă nu mai aveţi oameni care să vă venereze? 

Amon îl privi pe Gus ca şi cum acesta ar fi fost o gânganie 


nesuferită. 

— Acest lucru va fi remediat după bătălie, zise el. 

— Deci există o modalitate de a-i aduce pe toţi înapoi? zise 
Diana. De a salva umanitatea? 

— Nu ne interesează să salvăm umanitatea. Însă avem un 
plan prin care ne-am asigurat că vom avea credincioşi. 

— Însă nu ştii care e planul, nu-i aşa? insistă Gus. Ca şi noi, nu 
ai deloc habar? 

— Ba am ceva habar, zise Amon. De exemplu, ştiu că cel care 
va învinge va absorbi puterile celorlalţi, devenind cea mai 
puternică ființă nemuritoare din istoria acestei planete 
nenorocite. Acest lucru îi va asigura supremaţia asupra tuturor 
celorlalte fiinţe nemuritoare din celelalte panteonuri. Avatarurile 
care vor fi înfrânte vor rămâne, desigur, muritori, şi aşa vor şi 
sfârşi... pierzându-se în neant. Se cutremură, pălindu-i pentru o 
clipă acea mină rece. Ilmaginaţi-vă, murmură el, după secole 
întregi de nemurire, să riscăm totul, având aceste trupuri 
muritoare... dar asta era singura cale. 

Ceilalţi se holbau la el. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă până la urmă Tigre. 

Amon ridică din umeri agitat. 

— Ar fi stupid dacă nemuritorii s-ar lupta între ei. Noi nu 
putem muri. Abia dacă putem fi răniţi. Ar fi o bătălie inutilă, ce 
ar dura o veşnicie, fără vreo speranţă de încheiere. Singura cale 
era de a lua înfăţişare omenească, de a deveni aceste carapace 
efemere - trupuri ce pot simţi durerea, ce pot fi rănite şi, în 
ultimă instanţă, ce pot muri. 

— Ei bine, zise Gus, e de-a dreptul încântător. 

— Fiecare panteon şi-a ales câte un reprezentant, continuă 
Amon netulburat. Fiecare avatar a renăscut ca fiinţă umană, 
fără a păstra vreo amintire a vieţii lor anterioare nemuritoare, ci 
doar fărâme din puterea pe care o deţinuseră. 

Diana observă că pumnii i se încleştau inconştient în timp ce 
auzea aceste lucruri, ca şi când ar fi simţit atunci intens 
„fărâmele” puterilor sale. 

— De ce artrebui să credem toate astea? întrebă Gus. 

— Panteonul meu a păstrat legătura cu mine în ultimul an, 
zise Amon, ridicând din umeri. Nu înţeleg de ce ceilalţi nu au 
vrut să vă pregătească şi pe voi, chiar dacă ar fi fost practic 
împotriva regulilor. 


— Ştiai că asta urmează? întrebă Diana. Ai ştiut în tot acest 
timp? Nu mi-ai spus nimic despre asta când mi-ai apărut în vise. 

— Ţi-am dat totuşi nişte indicii, nu? Plus că nu aveaţi nevoie 
să ştiţi. Credeam că zeii voştri vă vor pune la curent odată ce 
schimbarea a avut loc. Bănuiesc că aşteaptă sosirea şi ultimelor 
avataruri. Insă slăbiciunea lor ne creşte puterile, mie şi ţie, 
Venus. 

— Nu există niciun noi, insistă Diana. 

— Vom mai vedea. 

Amon zâmbi, cu o expresie satisfăcută şi îngâmfată. 

— Dar cu mine, cum rămâne? întrebă deodată Gus. Nu credea 
- nu putea crede - nimic din ce auzea. Însă poate că exista un 
motiv pentru senzaţia de rău pe care o avea uneori, pentru vise 
sau pentru tatuaj, şi poate că tipul ăsta avea răspunsurile, chiar 
dacă nu-l putea suferi. Să spunem că toate astea ar fi 
adevărate, eu al cui avatar sunt? 

— Al nimănui, răspunse cu încântare Amon. Nu eşti unul 
dintre cei aleşi. Eşti un accident, şi nimic mai mult. 

Gus avu sentimentul că e lovit în stomac. Diana era o zeiţă. 
Tipul ăsta era un zeu. Se întâlniseră în vise. lar el nu era nimic. 

Amon continuă, zâmbind cu viclenie: 

— Tu eşti un simplu muritor, un accident care nu ar fi trebuit 
să se întâmple. 

ASTA NU E CHIAR... ÎNTREGUL ADEVĂR. 

Kali păşea agale pe străzi, cu gluga hanoracului trasă pe cap, 
dar udată amarnic de ploaie. După ce parcurse doar două străzi, 
ploaia o udase până la piele. Numai prostul ăla de Tigre e de 
vină şi furtuna lui proastă şi întârziată. Nu se sinchisea să se 
grăbească, gândindu-se că oricum nu avea cum să se ude mai 
mult decât atât. 

Ura faptul că îşi dorea cu ardoare să se întoarcă la ceilalţi, la 
singurii oameni normali care mai rămăseseră în lume, deşi 
„norma!” era uşor exagerat. Totuşi, erau reali, întregi la minte 
(chiar dacă aveau uşoare tendinţe suicidale) şi tineri. Şi nu 
credeau că e vreun demon distrugător, cum susțineau bătrânii. 
Bineînţeles, nu o cunoşteau încă destul de bine. 

KALI... 

Kali se înfioră şi sări într-una dintre bălțile proaspăt formate în 
gropile de pe asfalt. Refuza să se întoarcă. Nu se va întoarce. 

Nimeni, nici vocile din cap, nici vreun individ antic în uniformă 


de armată şi nici măcar vreunul dintre amicii ei adolescenţi, 
prietenoşi de altfel, dar poate şi ei un pic scrântiţi, nu-i vor 
spune ce să facă. Aşa că nu avea de gând să ia parte la jocul 
ăsta pe care-l punea la cale universul. Poate că, în schimb, va 
merge la Muzeul Metropolitan, să vadă dacă îşi poate face alţi 
prieteni. 

KALI... EU SUNT... 

Se opri şi privi împrejur. Putea să jure că a auzit o voce şi nu 
era ca acelea înfiorătoare pe care la auzea în minte. Asta părea 
să vină de afară, însă vorbise în şoaptă, aşa că nu putea fi 
foarte sigură. 

Deasupra ei se înălţau, anoste şi ude, clădiri din sticlă şi oţel. 

Zări un licăr cu coada ochiului şi se întoarse alertată 
instantaneu. Distingea cumva o siluetă nemişcată în umbra unei 
clădiri? 

Kali îşi dădu la o parte părul ud din ochi, încercând să vadă 
ceva prin perdeaua de ploaie. Ar putea fi unul dintre bătrânii ăia 
nebuni. Cel mai probabil nu avea cum să fie un vânător de 
cristal, din moment ce îi ştia numele. Însă va investiga. Până la 
urmă, ar putea fi un alt adolescent pierdut, care aude voci. 

KALI... 

Cercetă primprejur până ce zări o ţeavă sprijinită de o uşă. 
Era mică, însă destul de rigidă şi ar fi putut să provoace răni 
grave cu ea dacă se va găsi într-o situaţie dificilă. Ocoli o parte 
a clădirii şi intră într-o curte mică de pe colţ. In centru stătea 
ghemuită o mică sculptură modernă tristă, pleoştită, ca şi când 
ar fi ştiut că e ultima operă de artă creată de omenire. 

Dincolo de curte se afla un atriu înalt de sticlă. Ferestre 
uriaşe, majoritatea sparte, închideau un interior întunecat. 

— Mda, mi se pare o idee extraordinar de inteligentă, mormăi 
Kali ca doar pentru ea. Urmăreşte silueta misterioasă în clădirea 
abandonată. In niciun caz chestia asta nu s-ar putea termina 
rău. 

KALI... AM AŞTEPTAT... 

Se auzi vocea din nou. Parcă din acel atriu, din câte îşi putea 
da seama, însă tăcu atât de brusc, încât i se părea că e doar în 
imaginaţia ei. Nu era decât un singur mod de a afla. 

Lovi cu piciorul cele câteva cioburi care mai rămăseseră în 
cadrul uşii şi păşi înăuntru, strivind cu ghetele resturile de pe 
jos. Sunetul răsuna slab în încăperea vastă. Norii de afară se 


adunaseră într-un strat atât de gros, încât aveai impresia că e 
noapte, mai ales aici, unde nu pătrundea aproape deloc lumina. 
Kali îşi dorea să fi avut cu ea felinarul pe care-l folosiseră în 
tunelele de la metrou, însă bătrânii îl luaseră înapoi. Sau măcar 
acea lanternă pe care o scăpase în râul subteran când fuseseră 
capturați de aceştia. 

Dintr-odată, o parte de întuneric se mişcă, detaşându-se de 
umbre, venind către ea. Kali încremeni, fiori de gheaţă 
furişându-i-se pe şira spinării. 

KALI, răsuflă vocea, cu mai multă forţă acum, dar nu foarte 
tare. ÎNTOTDEAUNA RĂZVRĂTITĂ. ÎNTOTDEAUNA ATÂT DE 
SINGURA. 

— Cine eşti, mărâi Kali, pe un ton jos, ca să nu se simtă că 
vocea îi tremura. 

Adevărata întrebare e... Cine eşti tu? 

— Nu, sună într-adevăr poetic şi drăguţ şi cum mai vrei tu, 
însă nu e asta întrebarea. De exemplu, pare că-mi ştii deja 
numele, lucru care îţi conferă un avantaj. 

Scrută cu privirea silueta, ce părea a fi cam de înălţimea ei, 
însă fără un contur clar, ca un om decupat din ceaţă. Când se 
opri din mişcare, îl pierdu din vedere, pentru că se topi în 
umbrele ce o înconjurau. 

KALI, KALI. CHIAR NU ŞTII CINE SUNT? 

— Hmmm, lasă-mă o clipă să cuget. Inalt, întunecat, obscur... 
nu, cred că mi-aş fi amintit dacă aş fi cunoscut pe cineva ca 
tine. 

Chiar păru că se auzi un chicot, dacă putea fi numit aşa acea 
expiraţie. i 

CREDEAM CĂ ÎMI VEI RECUNOAŞTE ESENȚA. 

— Scuze, nu prea cunosc multe „esenţe”. 

NU. DOAR PE A MEA. 

— Fie. Sigur. Şi, mai zi-mi o dată... tu eşti...? , 

NU MAI E VREME. BATALIA CE SE APROPIE E DE IMPORTANȚA 
SUPREMA. AM RISCAT TOTUL PENTRU ASTA. M-AM RISCAT PE 
MINE, MI-AM RISCAT SUFLETUL, CEALALTĂ JUMĂTATE A MEA. 
Silueta făcu din nou un pas către ea, iar Kali îi zări pentru o clipă 
ochii şi ceea ce păreau a fi raze de lună prinse în păr. Se decise, 
era un el. 

— Mda, eşti a doua persoană pe ziua de azi care îmi spune 
ceva despre o bătălie care se apropie. Insă nimeni nu a spus cu 


cine mă voi lupta sau de ce ar trebui să mă intereseze. Poate că 
nu-mi pasă deloc de acest mic război. 
NU Al DE ALES. 

— Priveşte-mă doar! răspunse furioasă Kali. 

UNUL E DEJA MULT PREA PUTERNIC; AVATARUL LOR ŞTIE 
PREA MULTE; A FOST PREGATIT ŞI E PERICULOS. UNUL 
PLANUIEŞTE CEVA, DAR E PREA SLAB; ALŢII SE JOACA CU 
AVATARUL LOR, CARE E DISTRUS ŞI NU ÎNŢELEGE NIMIC. UNUL 
SE AMESTECA ÎN TREBURILE PROFEŢIEI, ÎNDREPTÂNDU-SE 
VERTIGINOS CATRE PROPRIA LOR DISTRUGERE. UNUL E 
IMPENETRABIL; MIŞCĂRILE NU-I SUNT PREVIZIBILE, NU POATE FI 
MANIPULAT, NU POATE FI ÎMBLÂNZIT. UNUL E SLĂBIT ŞI 
ABANDONAT; El SUNT PREGĂTIŢI SĂ-ŞI SACRIFICE AVATARUL ŞI 
SĂ AŞTEPTE DIN NOU, DAR NU VA FI UŞOR. APOI MAI E ŞI 
ANOMALIA. 

ŞI APOI MAI EŞTI ŞI TU. 

— Hm, sunt ceva persoane, zise Kali, numărând în gând. Îți 
dai seama că nimic din ce mi-ai spus nu are niciun sens pentru 
mine, nu? 

VA AVEA. NU AVEM TIMP DE EXPLICAŢII PE LARG. 
TREBUIE SA ACŢIONAM ACUM, DEŞI E PERICULOS ŞI 
DEZONORABIL. ÎNSĂ E SINGURA CALE PRIN CARE VEI ÎNŢELEGE 
ŞI SINGURA CALE PRIN CARE VOM ÎNVINGE. 

ŞI TREBUIE SĂ ÎNVINGEM. 

— Cum adică periculos şi dezonorabil? zise Kali îngrijorată, 
când, dintr-odată, întunericul se rupse în două, iar silueta se 
năpusti asupra ei. 

Se trase ţipând înapoi, împiedicându-se de pragul uşii şi 
căzând, odată cu ţeava din mâna ei. Prea repede pentru a fi 
real, silueta se aşeză deasupra ei şi văzu că era de fapt un 
tânăr, cu părul bogat, lung şi negru, cu un şarpe strălucitor 
negru încolăcit în jurul gâtului şi cu un al treilea ochi în centrul 
frunţii. Era unul dintre cele mai înspăimântătoare lucruri pe care 
le văzuse vreodată, iar în acelaşi timp o copleşi senzaţia că-l 
cunoştea dinainte, ceea ce o înfricoşă aproape la fel de mult ca 
tânărul însuşi. 

— Dă-te jos de pe mine! ţipă ea, îmbrâncindu-l şi ridicându-se 
agitată în genunchi. Însă mâinile i se afundară în el, ca într-o 
cascadă,  primind-o înlăuntrul lui, dar în acelaşi timp 


întâmpinând şi rezistenţă. El îi prinse capul între mâini, 


apăsându-i tâmplele. 
AMINTEŞTE-ŢI. AMINTEŞTE-ŢI TOTUL. 


Tigre începu când vocea le răsuna din nou în cap. 

Amon şi Diana şi-au dus mâinile din reflex spre tâmple. 

— Ce e? zise Gus, recunoscând reacţia lor. Era vocea? Ce a 
spus? 

— Isis, ştiu că tu eşti. Cum adică nu e întregul adevăr? mârâi 
Amon către cer. Ai spus că nu ştii ce e! 

— Deci nici tu nu ştii, insistă Diana. Poate că e şi el un avatar. 

— Nu, spuse ferm Amon. Cunosc panteonurile. El nu face 
parte din plan. 

NU, NU FACE PARTE DIN PLAN, 
DAR NICIUN SIMPLU MURITOR NU E. 

— Ce vă tot spun? întrebă agitat Gus. 

— Încetează cu jocurile astea Isis, sâsâi Amon, aţintindu-şi 
ochii de-a lungul pajiştii. Ştiu că te poţi arăta. Arată-te! 

Urmă o clipă de acalmie. Ploaia se domoli devenind burniţă. 

Dintr-odată Tigre gemu, iar Diana îl strânse de mână pe Gus. 
Amon îşi îngustă ochii. 

Nişte siluete se materializau într-un cerc în jurul lor. Câteva 
începură să se contureze din spirale de ceaţă ce se înălţau din 
iarbă; altele păreau să se formeze din razele de soare. Câteva 
începură să se ivească prin contopirea picăturilor de ploaie. 
Toate erau strălucitoare, vaporoase, cu forme nedesluşite. Pe 
măsură ce se materializau, deveneau din ce în ce mai 
luminoase, fapt ce le ascundea trăsăturile. 

Tigre şi Gus îşi acoperiră ochii uimiţi. Privind printre degete, 
Tigre îl văzu pe Amon îndreptându-se către una dintre siluetele 
luminoase. 

— Explică asta, ordonă băiatul egiptean, arătând spre Gus. 

Silueta căpătă un contur clar, devenind tot mai puţin 
strălucitoare. Acum vedeau că era o femeie înaltă şi 
impunătoare, cu părul drept şi negru şi nişte ochi enormi 
întunecaţi, puternic conturaţi cu negru şi auriu. Purta o robă 
lungă albă şi o năframă ce avea în vârf o pasăre de pradă 
înfricoşătoare; îşi ţinea braţele împreunate şi îl privea rece pe 
Amon. 

— Nu eşti Zeul Suprem, Amon-Ra, spuse ea cu o voce din care 
răsunau puterile străvechi. Să nu ai pretenţia să ne comanzi din 


poziţia în care te afli. Adu-ţi aminte că tu ai ales să fii avatarul 
nostru. 

Chipul lui Amon se întunecă, încordându-se în încercarea de a 
părea mai înalt decât femeia, însă nu-i reuşi. 

— Când voi reveni la forma iniţială, sâsâi el... 

— Vom vorbi atunci, încheie ea. 

Ochii i se opriră asupra lui Gus, şi clipi o dată, încet, cu o 
mişcare ca de felină, ca şi cum ar visa să-l mănânce. 

— Deci tu eşti intrusul. 

Lui Tigre îi părea rău de Gus. Tipul părea paralizat de frică. 
Tigre n-ar fi vrut să fie în locul lui. 

— Bănuiesc că eu sunt, spuse Gus, aproape bâlbâindu-se. Nu 
am vrut să... 

— A fost o pură întâmplare. Îşi plimba ochii când la Gus, când 
la Amon. Pentru unii vreau să zic. Şi expuse un rânjet care ÎI 
făcu pe Tigre să vrea să o ia la fugă înapoi, către America de 
Sud. 

Una dintre siluetele din spatele femeii începu să se mişte şi să 
capete contur, la fel cum făcuse şi ea. Tigre îşi ţinu respiraţia. 

Şi noua siluetă era tot o femeie. Era cea mai frumoasă femeie 
pe care o văzuse vreodată, şi cea mai stranie în acelaşi timp. 
Pielea ei era ca albastrul de catifea al unei seri de vară, ce 
strălucea de fiecare dată când păşea, ca şi când mici steluțe ar 
fi fost încastrate în ea. Pe spate îi alunecau şuviţe de păr negre- 
albăstrui, iar când îl privi pe Tigre, pupilele îi păreau ca nişte 
mici sori în fântâni întunecate, atrăgându-l într-un ţinut de vis 
fără sfârşit. 

Ea îi zâmbi delicat, aproape tachinându-l, când văzu că o 
priveşte, apoi se întoarse către prima femeie, întinzându-şi 
braţul albăstrui către ea. Când ochii ei îl părăsiră pe Tigre, 
acesta se simţi eliberat, însă şi cu sentimentul că a pierdut ceva 
irecuperabil. Îşi scutură brusc trupul, încercând să se 
descotorosească de acel sentiment. 

— Isis, murmură femeia albastră. Nu fi prea crudă, nu este 
vina băiatului. 

— Dar este vina a ce se află înlăuntrul lui, răspunse sis, 
continuând să se holbeze la Gus. 

— Dar şi noi avem o parte din vină. Dacă nu am fi încercat de 
la bun început să-i excludem... 

— Dar nu au fost bine-veniţi, Nut, întrerupse Isis. Nu sunt 


destul de puternici ca să concureze. Ar fi trebuit să accepte 
asta. 

— Ei bine, e prea târziu acum, rosti o voce, care ar fi fost de 
altfel chiar jovială, dacă nu ar fi zbierat aşa de tare şi dintr- 
odată. O altă figură se îndrepta către ei, căpătând formă pe 
parcurs. Băiatul a reuşit să ajungă până aici. Se pare că trebuie 
lăsat să concureze. 

— Fără un instructor? răspunse batjocoritor Isis. Fără un 
membru în juriu, un demolator, un iluzionist, un conducător? 
Singur? Ce şanse poate avea? 

Noua siluetă ajunse lângă ei, privind în jos către Gus. Era cea 
mai înaltă siluetă dintre toate, avea poate aproape doi metri 
jumătate. Se mişca asemenea unui nor de furtună, plutind şi 
sfârâind de energie. Avea barba lungă şi gri, iar ochii ascuţiţi 
erau de un verde mohorât, precum cerul de dinaintea unei 
tornade. 

— Ce şanse poate avea? Niciuna! lătră el încântat. Aşa că, ce 
rău poate face? Va fi omorât încă de la început, astfel că vom 
putea continua nestingheriţi. 

Gus rămase cu gura căscată. 

— Omorât? ţipă Diana furioasă. Ce tot îndrugaţi acolo? Nimeni 
nu-l va omori pe Gus! Se postă protectoare în faţa lui şi privi 
ameninţător cele trei zeități. Voi aţi trimis vânătorii ăia de cristal 
după el, nu? Voiaţi să scăpaţi de el! 

— Nu a fost nevoie să îi trimitem după el, explică zeiţa cu 
pielea albastră. Toţi ceilalţi eraţi protejaţi de panteonurile 
voastre. El este singur, deci nu are cine să-l protejeze. S-au 
năpustit asupra lui din instinct, cum s-ar fi năpustit asupra 
oricărui alt muritor. 

— Ei bine acum, poate şi noi i-am încurajat puţin, zise Isis. 

— Draga noastră Venus! izbucni omul cu barbă, coborându-şi 
privirea către Diana. Fire războinică şi vulcanică. 

Adorabil! Se lăsă în jos s-o ciupească de obraz, dar ea se dădu 
înapoi îngrozită. 

— Nu sunt Venus, protestă Diana. Faceţi o greşeală. E doar o 
imagine inventată pentru public. Nu sunt nu ştiu ce zeiţă a 
iubirii. Nu vreau să fiu! 

Bărbatul înalt se holba la ea, studiindu-i trăsăturile. 

— Spiritul Dianei este încă puternic în tine, nu? zise el curios. 
Credeam că poate şi-a pierdut influenţa până acum. Interesant! 


— Ce? zise Diana. 

— Um, zise Tigre, atrăgând atenţia lui Isis şi a bărbatului 
pentru prima oară asupra lui. Deci, staţi puţin, spuneţi că Gus e 
un accident? Dar e un cum-ziceţi-voi - un avatar, oricum? Pentru 
cine? 

Zeul bărbos îl privi uşor încurcat. Apoi se întoarse către Isis. 

— Ăsta e incaşul? mormăi el. 

Isis îşi îngustă ochii. 

— Da, Zeus, răspunse ea nerăbdătoare. Nu prea arată ca un 
viking, nu? 

Tigre recunoscu numele zeităţii conducătoare a panteonului 
grecesc. Tipul ăsta părea să se încadreze în tiparele zeilor ca 
înfăţişare, dar se comporta mai degrabă ca un unchi beţivan 
belicos, decât ca zeul rege al tunetului. Se întreba de ce Zeus îşi 
păstrase numele grecesc, în timp ce Venus îl folosea pe cel 
roman în loc de Afrodita. Poate că zeii şi-au ales singuri ce nume 
au vrut. Nu că astea ar fi fost cele mai importante întrebări fără 
răspuns acum. 

Nut, zeiţa albastră, îl privi din nou pe Tigre, zâmbind delicat, 
iar el îşi luă cu greu privirea de la ea. 

— Ei bine, vezi tu, băiatul meu, spuse Zeus, întorcându-se din 
nou spre el, când am conceput această întrecere, bineînţeles că 
nu am putut include toate panteonurile care au existat 
vreodată. Unele dintre ele pur şi simplu nu mai sunt atât de 
puternice încât să poată conduce lumea în noua epocă. Clătină 
din cap către Gus. Am făcut nişte înţelegeri cu unele dintre ele. 
Să luăm spre exemplu Africa. Mulţi, muuuult prea mulţi zei, ca 
să nu mai vorbim de alte chestii ciudate care se întâmplă pe 
acolo. Foarte periculos şi extrem de derutant. Aşa că am făcut o 
înţelegere. Ei rămân cu Africa, iar noi cu restul lumii. Noi nu-i 
deranjăm pe ei, ei nu ne deranjează pe noi. Mi se pare 
rezonabil, atâta timp cât ne înţelegem cu ei. Apoi, mai erau şi 
alţii nu atât de puternici. În cazul de faţă - şi aruncă o privire 
funestă asupra lui Gus - zeii polinezieni. 

Gus îşi duse brusc mâna la umăr. Rămase încremenit, ca şi 
când tocmai ar fi avut o revelaţie. 

Zeus continuă, fără să bage de seamă: 

— Polinezienii erau împrăştiaţi de-a lungul mai multor insule. 
Religiile din aceste insule aveau câteva idei comune, însă 
panteonul întregii populaţii era un amestec de idei, nume, mituri 


diverse care abia dacă semănau vreun pic unele cu celelalte. 
Era de altfel normal să se întâmple aşa, din moment ce erau 
atât de împrăştiaţi şi despărțiți de ape, nu? Deci nu exista 
coeziune între triburi şi nu erau destul de puternici ca să ia 
parte la această bătălie. Astfel i-am eliminat. Şi, ca să fim siguri 
că nu ne vor crea probleme, le-am distrus casa. 

Şi-i făcu semn cu ochiul părinteşte Dianei. 

Urmă o pauză. Diana părea că va începe curând să plângă, iar 
Tigre părea şi el destul de îngrozit. 

— Apele şi-au luat înapoi pământul, murmură Gus. 

— Da, spuse Zeus cu o voce asurzitoare. Fratele meu, 
Poseidon, se pricepe de minune la chestii de genul ăsta. Un 
adevărat campion când vine vorba de insule înghiţite de ape. 

— Insă polinezienii nu au fost mulţumiţi când şi-au aflat 
poziţia, interveni fermă Isis. Au vrut să-şi trimită totuşi avatarul. 
Nu au avut la dispoziţie anii noştri de pregătire. Când ne-au 
descoperit planul, nu au mai avut timp să parcurgă procesul de 
renaştere a zeului ca entitate muritoare. Ci au trebuit să profite 
de circumstanţele din timpul Schimbării pentru a crea asta. 

Şi arătă spre Gus. 

— O conexiune fizică accidentală le-a permis să-l aducă aici, 
adăugă Nut. Când în timpul Schimbării, a atins un avatar 
adevărat, panteonul polinezian a putut să-şi verse întreaga 
energie şi esenţă şi să trimită aici un zeu de-al lor. Nu au ales 
acest muritor. Dar acum el este al lor. 

— Au trebuit să-şi înghesuie zeul în acest recipient uman, 
observă Isis. Va fi... interesant de văzut ce va ieşi din lupta 
interioară dintre cele două suflete, unul muritor şi celălalt 
nemuritor, asta presupunând că va trăi îndeajuns de mult ca să 
vedem asta. 

Toţi se uitau la Gus care, în clipa asta, era mai palid decât 
roba lui Amon. 

— Deci... spuse el încet. A fost într-adevăr o întâmplare. Dar, 
asta înseamnă că şi eu sunt un fel de zeu, nu - un zeu 
polinezian. 

Nut se holbă la el. 

— Chiar ultimul, zise ea şoptit. 


Kali ţipă. 
In minte i se derulau o mulţime de imagini ca un potop 


clocotind. Un verde de smarald foarte intens, jungle înceţoşate. 
Tigri răcnind, vălurele de blană portocalie. Elefanţi gemând în 
câmpuri aburinde de oase, mişcându-şi greoi şi în linişte 
trunchiurile mari peste rămăşiţele strămoşilor din cimitirele de 
elefanţi. Temple de piatră răsărind dintre copaci, sculpturi 
străvechi răsucindu-se la suprafaţă. Rubine sclipind în întuneric. 

Şi distrugere. Animale murind. Temple năruindu-se. Oameni 
ce fug în toate părţile urlând de frică. Demoni zvârcolindu-se în 
întuneric. Un ocean de sânge revărsându-se peste omenire. 

Peste toate, o singură siluetă domnea. Era înaltă, de treizeci 
de metri, de trei sute de metri, cu zece braţe şi arme în fiecare 
mână. Purta un colier de cranii şi o curea de membre umane. 
Ochii îi străluceau ameninţător a roşu sângeriu, inclusiv un al 
treilea, care se afla în centrul frunţii. Era înspăimântătoare. Era 
atotputernică. Era întruchiparea distrugerii şi haosului. 

Era Kali. 

Nu erau imagini. Erau amintiri. 

Kali ţipă. 


— Diana, şopti o voce. 

Diana privi în jur speriată. Una dintre siluetele strălucitoare se 
ghemuise în apropiere, având capul întors către ea. Diana se 
uită la Zeus şi Isis, dar aceştia erau prea ocupați cu Gus şi nu 
observară când aceasta păşi între mulţimea de siluete 
strălucitoare din jurul lor. 

Apropiindu-se, silueta se dovedi un băiat, care părea de 
vârsta ei. Nişte ochi albaştri luminau o piele bronzată, familiară, 
încadrată de o claie de păr blond. Rânji la ea, dezvelind nişte 
dinţi perfecţi, albi. 

Ea se ghemui lângă el şi pricepu de ce îi părea atât de 
cunoscut. Semăna foarte mult cu ea. 

— Diana, şopti el. Mi se pare minunat să te văd! Arâţi mult 
mai bine decât mă aşteptam - chiar mă întrebam care o să fie 
efectele, însă arăţi neschimbată, bine, puţin diferită, adică nu 
mai semeni deloc cu ea şi pari mai prietenoasă decât de obicei. 
Nu că n-ai fi - de fapt, nu erai, decât cu mine, bineînţeles, ei. 
Eşti bine? 

Vorbea cu un ropot de cuvinte care îi amintea Dianei de unul 
dintre cântecele ei favorite de pe primul album, Lumina 
Soarelui, unde notele muzicale se prăvăleau unele peste altele 


rapid. Nimic din ce spunea nu avea sens, însă simţea o căldură 
ciudată din partea lui, care o făcea să se apropie şi mai mult de 
el. 

Contururile strălucitoare ale celorlalte zeități erau peste tot 
împrejurul lor, iar lumina lor orbitoare îi ascundea de ceilalţi. 

— Cine eşti? îi şopti ea. 

— Am încercat să-i opresc, spuse el grăbit, fără să-i răspundă 
la întrebare. Trebuie să mă crezi - ştii mai bine decât oricine că 
eu spun numai adevărul. M-am luptat pentru tine; am făcut tot 
ce mi-a stat în putinţă. Le-am spus că asta ne va slăbi puterile şi 
mai ales le-am spus că eu nu îi voi lăsa în veci să facă asta, de 
aceea, într-un târziu, au trebuit să mă păcălească. 

— Ce vrei să spui? 

— Dionysos a fost - ştii cum e el, şiret, prietenos, făţarnic şi 
convingător. Credeam că era de partea mea, de partea noastră, 
pentru că nu vedeam de ce nu ar fi fost. Intotdeauna a fost de 
părere că eşti minunată şi că ar fi trebuit să-şi dea seama că 
eşti de încredere, însă consider că Venus l-a convins. Ar fi 
trebuit să ştiu că o să-i cadă în plasă. Nu mi-a trecut prin gând, 
adică, mă ştii cum sunt, nu-mi pot da seama când cineva spune 
o minciună. Mă gândesc mereu că toţi ceilalţi spun numai 
adevărul, pentru că ştiu că eu nu mint niciodată şi nu pot 
pricepe de ce cineva nu ar spune adevărul. Eşti singura 
persoană cinstită, în afara mea, pe care o ştiu, deşi cine ştie în 
ce fel te-a schimbat persoana lui Venus. In fine, aşa m-au păcălit 
- Dionysos mi-a strecurat ceva în băutură, iar când m-am trezit, 
fapta era deja săvârşită şi nu mai puteam face nimic, nici măcar 
nu-i pot spune Atenei, judecătorul nostru, pentru că atunci te-ar 
descalifica şi apoi ai putea muri şi ai dispărea pentru totdeauna, 
aşa că a trebuit pur şi simplu să mă împac cu ideea. lartă-mă, 
Diana! 

— Opreşte-te, stai, stai, stai, zise ea într-un târziu, 
întrerupându-i tirada de cuvinte. Simţea nevoia să-l protejeze, 
ca şi când asta ar fi fost slujba ei. Era un sentiment ce o 
neliniştea, din moment ce nu-l cunoştea deloc şi părea să spună 
numai aiureli. Nu am idee despre ce vorbeşti. Ce-ar fi să începi 
cu: cine eşti? 

— Nu, ah, bineînţeles că nu ştii, zise el. Face parte din 
procesul prin care ai devenit muritoare, ţi-ai pierdut toate 
amintirile, aşa că au zis că, din moment ce nu îţi vei mai aminti, 


nu te vei supăra. Dar am avut dreptate, nu? Îmi dau seama că 
ştii că lucrurile nu sunt în regulă. Ştiam că nu vei vrea asta. 

— Ce să nu vreau? 

— Combinația, spuse el, luând-o de mână. Când ne-am ales 
avatarul, noi te-am ales pe tine, Diana, zeiţă a vânătorii şi a 
lunii, pentru că toţi am căzut de acord că eşti o luptătoare 
neînfricată, care ne-ar putea apăra şi reda puterea. Din toate 
propunerile noastre, tu ai fost cea mai puternică şi mai pură şi 
devotată, ca să nu mai spunem una dintre puţinii care au vrut 
să-şi asume riscul, ceea ce nu pot spune despre anumiţi zei. 
Ochii îi scânteiară spre Zeus cu o privire amară, ce părea 
nelalocul ei pe acel chip prietenos. Insă conducătorilor noştri le 
era frică, continuă el în şoaptă. Bănuiesc că ar fi trebuit să ne 
aşteptăm la asta. Niciodată nu au câştigat nimic cinstit dacă au 
putut să trişeze în schimb, aşa că, desigur, când s-au gândit că 
s-ar putea să pierdem, au găsit o cale să „ocolească” regulile. 
Cred că a fost ideea Herei, tipic pentru ea. Nu a plăcut-o deloc 
pe Venus, mai ales de la toată treaba aia cu mărul de aur şi 
tragedia cu Războiul Troian, aşa că a profitat de ocazia asta de 
a scăpa de ea. 

— Ah, spuse Diana, încercând din răsputeri să-şi aducă 
aminte câte ceva din mitologia greacă. 

— Şi nici pe tine nu te-a plăcut vreodată, din moment ce erai 
fiica lui Zeus cu altă femeie. De fapt, nu cred că place pe 
cineva, rosti el, pierzându-se cu gândul. Hera l-a convins pe 
Zeus să facem o alianţă - şi îl ştii cum e, face aproape orice îi 
spune - desigur, bineînţeles, nu şi să nu se mai culce cu alte 
femei. Hera i-a spus că am mai împărţit o dată domnia asupra 
lumii cu zeii egipteni, aşa că de ce nu din nou? Adică, nu sunt 
chiar aşa de diferiţi de noi ca, de exemplu, zeii incaşi, plus că 
avatarul pe care îl au e cel mai puternic zeu al lor, fapt care i-a 
şocat pe toţi, adică un zeu de talia lui Amon-Ra să rişte totul 
atât de prostesc, şi atunci ne-am întrebat, ar putea oare cineva 
să-l învingă? Desigur că şi panteonul egiptean ştia acest lucru, 
aşa că nu aveam vreo şansă la o alianţă dacă nu mituiam pe 
cineva. 

Şi se uită la ea cu înţeles. 

— Pe mine? zise ea cu glas pierdut. 

— Nu pe tine cum eşti tu; Amon-Ra nu ar putea-o convinge 
niciodată pe Diana, avatarul ales de noi. Egiptenii au fost de 


acord cu planul Herei cu condiţia ca lui să-i fie dăruită Venus, 
zeiţa noastră a iubirii, până la ultima bucăţică din ea. ŞI 
bineînţeles că ea a fost nespus de încântată de ideea de a fi şi 
vedeta, dar şi premiul - o ştii cum face, că vrea mereu să fie în 
centrul atenţiei, ca să nu mai spunem că el e exact tipul ei, 
adică destul de arogant încât să creadă că totul se învârte în 
jurul lui. Rămase o clipă pe gânduri, apoi adăugă: Şi, practic, 
cam aşa e, din moment ce e regele soarelui, dar oricum nu e 
singurul, iar noi nu suntem chiar atât de plini de noi, nu? 

— Credeam, zise Diana, scotocind în negurile amintirilor, că în 
mitologia greacă, Venus era măritată sau cam aşa ceva. 

— Cu Vulcan? Tipul ăla? Zeul pufni dispreţuitor, arătând către 
cealaltă parte a cercului. Toţi ştiu că Venus nu a luat relaţia aia 
în serios. El a fost probabil singurul care a făcut asta. 

Diana îi urmări privirea şi se opri asupra unei siluete ce părea 
să aibă o lumină mai întunecată decât ceilalţi. 

In timp ce-l privea, acesta îşi întoarse faţa să o înfrunte, iar ea 
tresări, fără să ştie exact de ce. 

— Dar dacă am fost - sunt Diana...? 

— A fost nevoie de multă putere. Nu cred că ar fi reuşit fără 
mine, ce-i drept. Insă au conspirat împreună Zeus, Marte, 
Dionysos, Poseidon, Hades, până şi Demetra - însă cred că-cţi 
aminteşti cum e Demetra, ar fi de acord cu orice, numai să ţină 
pasul cu ceilalţi. Toţi ceilalţi au crezut că asta ne e singura 
speranţă; pur şi simplu nu au crezut că micuța noastră zeiţă a 
lunii va fi destul de puternică pentru a-l învinge pe regele 
întregului panteon egiptean. Aşa că au băgat-o pe Venus în 
trupul tău. Au făcut în aşa fel încât tu să o accepţi, fără să ai 
habar de ce se întâmplă. Au făcut o combinaţie între tine şi 
Venus şi, treptat, cele două părţi ale tale s-au unit. 

Capul Dianei se scălda într-o mare de noi informaţii. Aşa se şi 
simţise ani de-a rândul, că trebuie să se împartă între firea 
Dianei şi imaginea lui Venus. Oare ăsta era motivul? 

— Amon-Ra speră desigur ca la sfârşitul luptei tale interioare 
să iasă învingătoare Venus, pentru a o avea alături pe partenera 
mult dorită, continuă el. Însă tot cu ea semeni. Întinse mână şi-i 
dădu părul la o parte de pe faţă trist. Surioara mea războinică. 

— Surioară, sări ea, dându-şi în sfârşit seama. Dumnezeule, 
eşti Apollo. 

— Zeul soarelui, spuse el, zâmbind. Însă un zeu mai vrednic 


decât Amon-Ra; eu aş şti că n-ar fi bine să mă combin cu o zeiţă 
a iubirii. Sunt mulţi zei mai răi decât mine - iar cel mai rău 
dintre toţi este Amon-Ra, cu „vâslitul” lui prin văzduh şi modul 
în care dă ordine, crezând că le ştie pe toate. Să stai departe de 
el, Diana! Nu avem nevoie de nicio alianţă ca să învingem în 
lupta asta, iar el va face orice ca să-ţi distrugă adevărata 
personalitate. Însă acum că ştiu că adevărata ta natură a 
rezistat, e încă înlăuntrul tău, te voi ajuta să te menţii puternică. 

Diana tremură din nou şi-şi strânse mai bine pe trup flanela. 

— Tu m-ai ajutat, şopti ea. Când Gus a fost rănit de vânător. 

— Sunt, de asemenea, şi zeul medicinei, spuse el voios. M-am 
gândit că e important pentru tine, mai ales că Zeus şi Isis au 
vrut atât de tare să scape de el. Ascultă, nu ştiu în cine putem 
avea încredere acum. Dar dacă le faci pe plac pe moment, vei 
observa că sunt foarte uşor de păcălit pe termen lung. Ştiu că o 
parte din tine, partea Diana, urăşte ideea asta, dar crede-mă, 
dacă dai cărţile pe faţă şi te lupţi cu ei de la bun început îi vei 
împinge să recurgă la măsuri disperate. Dacă vor găsi o cale, s- 
ar putea chiar să o scoată complet pe Diana din tine. 

Diana se cutremură. Să-i elimine jumătate din ea, din 
personalitatea ei? Şi, culmea, exact partea care îi plăcea? 

— Aminteşte-ţi mereu, sunt aici lângă tine, şopti Apollo, 
strângându-i mâna. 

Se întoarse să se ducă înapoi la ceilalţi şi-l surprinse pe Amon 
care o privea de pe marginea cercului. Un zâmbet şiret îi cresta 
obrajii. 


— Ce sunt acum? întrebă Gus. 

— Oro, zeul polinezian al războiului, repetă cu calm femeia 
albastră. Însă schimbarea a fost forţată şi bruscă, deci e 
imposibil de spus cât de mult sau ce anume din puterile lui ai 
absorbit. 

— Da, într-adevăr, probabil ai puteri foarte limitate, izbucni cu 
voioşie Zeus. 

— Poate ar trebui să-ţi accepţi soarta şi să ne laşi să te 
omorâm acum, sugeră Isis, privindu-l de sus. 

— Tăceţi cu toţii, zise Gus furios, strângându-şi capul între 
mâini. Nu putea gândi. Nu era un zeu, dar se dovedi că totuşi 
era. Însă era tot singur, azvârlit într-o bătălie pe care nu avea 
cum s-o câştige, posedat de nu ştiu ce zeu mânios al războiului 


din mitologia unui popor care acum nici măcar nu mai exista. Nu 
sunt deloc aşa, zise el. Eu sunt doar un tip normal. Sunt chiar un 
tip drăguţ. Sunt ultima persoană pe care cineva ar alege-o să 
întruchipeze zeul războiului. 

Se întoarse din instinct către Diana, însă aceasta se 
îndepărtase şi stătea printre siluetele luminoase care îi 
înconjurau. Egipteanul se dăduse şi el într-o parte, fixând cu 
privirea mulţimea ca şi când şi el ar fi căutat-o. Lui Gus nu-i 
plăcea deloc expresia de pe chipul lui. 

— Eu cu siguranţă că nu te-aş fi ales, zise Isis. 

— Nici eu, încuviinţă Zeus, măsurându-l din cap până-n 
picioare cu o mină sceptică. În primul rând, zeii războiului sunt 
chiar un pic mai înalţi. Au muşchii mult mai bine definiţi. Par 
posedaţi chiar de o autoritară încredere în sine, care îi face pe 
ceilalţi să-i urmeze orbeşte în luptă. Sunt nişte nemernici 
aroganti. De fapt, chiar enervanţi. Cu toate astea, îşi îndeplinesc 
scopul, nu? 

Isis expiră lung, apoi se întinse şi-şi propti degetul pe fruntea 
lui Gus, împingându-i capul pe spate. 

— Lasă-mă-n pace, izbucni Gus, tresărind. 

— Da, spuse ea. Nu mai e nicio speranţă pentru acesta. Nici 
pentru celălalt, adăugă ea, arătând spre Tigre, care îşi privea 
picioarele trist. 

— De ce te-am crede? întrebă Gus. Unde sunt ceilalţi 
„reprezentanţi ai panteonurilor”, sau ce naiba sunt? Pun pariu 
că comitetul lui de primire incaş nu crede asta. 

„Deşi, la cât e de pleoştit, probabil că nu are prea multe 
speranţe”, îşi zise Gus. 

— M-aş mira, zise Isis. Sunt recunoscuţi că renunţă foarte 
uşor şi că sunt foarte slabi. După cum vezi, nu au fost nici măcar 
în stare să ni se alăture la această întâlnire. 

— E nevoie de multă putere pentru a te materializa atât de 
clar cum am făcut-o noi, interveni Nut. Îşi conservă puterile. 

— Un semn clar de slăbiciune, dudui Zeus, făcându-i semn cu 
ochiul lui Amon-Ra. 

— Adevărat, zise Isis. Cauza lor e aproape la fel de lipsită de 
speranţă ca şi a polinezienilor. Şi îi aruncă încă o privire lui Gus, 
rânjind amuzată. Poţi la fel de bine să renunţi şi tu de pe acum, 
incaşule! 

Tigre îşi ţinu în continuare ochii în pământ şi nu răspunse. 


— Ascultă, niciunul dintre noi nu va renunţa, zise Gus, 
încercând să pară mai curajos decât de simţea. Cred că 
încercaţi să ne intimidati, pentru că vă e frică să nu câştigăm. 

— Nu mi-e frică de nimic, şuieră vocea lui Isis, amintindu-i lui 
Gus de sunetul şerpilor târându-se printre umbrele stâncilor. 
Veţi muri, într-un fel sau altul. 

— Şi cu cât mai repede, cu atât mai bine, adăugă jovial Zeus. 
Toată vorbăria asta mi-a indus un sentiment de nelinişte. Hai să 
ne luăm avatarurile şi să începem pregătirea pentru luptă. 

Îşi depărtă braţele, aproape lovind-o pe Diana când aceasta 
revenea în cercul lor. 

— Să vă luaţi avatarurile? repetă Gus, pălindu-i curajul. Să le 
duceţi unde? 

— La bazele noastre de antrenament, rosti Isis alunecos. Noi 
ne-am ales-o pe a noastră în urmă cu ceva timp. Voi nu aveţi. 

ŞI-I privi apoi pe Amon-Ra. 

Zeul egiptean părea posac, însă o urmă, întorcându-şi privirea 
din când în când pentru a o fixa pe Diana, în timp ce se 
îndepărta de ea. 

— Tu va trebui să te îndrepţi către sud, pe drumul principal, îi 
zise Nut lui Tigre. Când soarele va fi la zenit, instructorul tău se 
va materializa şi de acolo te va îndruma el. 

Îi salută graţioasă pe toţi şi se pierdu într-o ceaţă albăstruie în 
aer, care apoi dispăru. 

— Hai, Venus, zise Zeus. Avem o groază de planuri drăguţe de 
bătălie de conceput. 

Şi îi făcu insistent semn cu ochiul. 

— Vreau ca Gus să vină cu mine, spuse ea încăpăţânată. 
Adică, nu are unde să se antreneze şi niciun instructor care să-l 
îndrume, nu? 

— Mă tem că nici nu se pune problema, draga mea, făcu zeul 
tunetelor. Alianţele nu sunt permise, după cum bine îţi 
aminteşti. 

Îşi dădu ochii peste cap cu înţeles de câteva ori şi-i făcu din 
nou semn cu ochiul. Gus avu impresia că zeul încerca să-i spună 
ceva de care ceilalţi nu trebuiau să afle. Din expresia indignată 
a Dianei, bănuia că aceasta ştia despre ce era vorba. 

— Dar... zise ea. 

— Hai, hai. Să nu ne mai certăm în faţa celorlalte echipe. Hai 
să mergem undeva unde să putem discuta în particular. 


Zeus se întinse să o ia de mână, dar Diana se smuci brusc. 

— Diana, nu eşti obligată să mergi cu el, spuse Gus ferm. Nu 
trebuie să-i lăsăm să ne ordone. Noi încă suntem oameni, chiar 
dacă avem nu ştiu ce super-zei înlăuntrul nostru. 

— Aşa e, zise ea. lar eu sunt avatarul vostru, domnule Zeus, 
aşa că bagă la cap! Trebuie să ştiu că Gus va fi în siguranţă, că 
vânătorii nu-l vor ataca. 

— Dar asta nu e treaba ta, zise Zeus. Cui îi pasă ce se 
întâmplă cu avatarul polinezian? 

— Mie, zise ea, încrucişându-şi braţele. 

Gus simţi o căldură ciudată în piept. 

Zeul grecesc al tunetului o privi mânios. Diana nu cedă deloc, 
continuând să-l privească ţintă. 

— Prea bine, zise el. Poate fi şi el protejat. E o amărâtă de 
vrajă de electricitate. 

— Şi apoi poate veni şi el cu noi? insistă Diana. 

— Nu. Avatarurile trebuie să se antreneze separat. Astea sunt 
regulile. 

Diana închise ochii, reflectând. 

Gus ar fi vrut să-i spună să uite de tipul ăsta, să uite totul, să 
fugă cu el şi să uite că le-ar fi spus vreodată nişte zei ce să facă 
sau că ar fi vrut ca ei să se omoare între ei pentru supremaţia 
peste pământ. Nu-i păsa dacă toţi răufăcătorii ar fi pornit pe 
urma lui. S-ar putea întoarce la Justin şi Treasure şi ar putea trăi 
toată viaţa ajutându-i să se lupte cu vânătorii de cristal. Chiar ar 
fi atât de groaznic să fie ultimii oameni în viaţă de pe pământ, 
dacă ar putea astfel să fie împreună? 

Insă cuvintele nu voiau să iasă. Nu-i putea spune ce simte şi 
nu-i ştia gândurile şi simţea cum toată viaţa îi e în cumpănă. 

— Bine, zise într-un sfârşit Diana, deschizând ochii. Voi veni 
cu voi, dar cu două condiţii. 

— Care sunt? tună Zeus, mijindu-şi ochii. 

— Mai întâi trebuie să-i oferiţi lui Gus aceeaşi protecţie pe 
care noi toţi ceilalţi o avem - mi se pare corect să pornim toţi de 
pe picior egal în luptă. Şi a doua: vreau să-mi spuneţi Diana, şi 
nu Venus. Şi voi, şi eu ştim că şi ea e o parte din mine, iar eu 
asta vreau. Aţi înţeles? _ 

Zeul pufni şi-şi mângâie barba pentru câteva clipe. Il privi cu 
coada ochiului pe Gus, apoi se uită la Diana şi îşi îndreptă 
privirea către cer. Răsuflă lung şi clătină din cap. 


— Bine, îţi accept condiţiile pentru moment, deşi va trebui să 
renegociem în viitor, fata mea. 

Scârbit, Gus le întoarse spatele şi dădu cu piciorul într-un 
petic de iarbă. Prea bine. Dacă vrea să plece, atunci să plece. 
Era singur, exact cum spuseseră şi zeițele egiptene. 

Acel sentiment de furie din piept deveni tot mai puternic şi-i 
era tot mai greu să respire. 

— Oferiţi-i protecţie! zise Diana. 

Gus avea de gând să fugă dacă zeul se apropia de el, însă 
Zeus se mulţumi să ridice mâna mişcând-o, ca şi cum ar fi 
împins o masă de aer către el. Il lovi un val de greață şi simţi mii 
de şocuri în întreg trupul şi căzu în genunchi, strângându-şi 
pieptul cu mâinile. Când valul trecu, simţi cum se domoli şi acea 
furie interioară. 

— Gus? Diana stătea îngrijorată lângă el. Eşti bine? 

li atinse umărul şi amândoi tresăriră, străbătuţi de un ghimpe 
de electricitate. ă 

— Oh, zise ea, uitându-se lung la Tigre. Inţeleg. 

— Dorinţa ţi-a fost îndeplinită, spuse Zeus. Trebuie să 
mergem. 

— Ne vom revedea curând, bine, Gus? zise Diana. Ai grijă. Şi 
tu, Tigre! Spune-i lui Kali - nu ştiu. Spune-i că măcar nu sunt 
extratereştrii de vină. 

— Bine, zise Tigre. Mult noroc sau ce vrei tu. 

Gus se uită în sus, sperând măcar să-i poată surprinde 
privirea o clipă, însă ea întorsese deja capul şi, după câteva 
clipe, dispăru între copaci cu zeul bărbos. 

Cercul strălucitor care îi înconjurase începu să pălească, iar 
siluetele se evaporau în văzduh sau se înşurubau din nou în 
pământ precum vaporii de ceaţă. Aerul se răcise, căpătând un 
aspect mat, iar deasupra nori cenuşii începuseră să se adune. 

Gus se ridică în picioare; întregul trup îl durea; se întoarse 
către Tigre care stătea cu mâinile în buzunar şi, încruntat, 
privea spre cer. 

— Bănuiesc că vei porni către sud acum, nu? zise Gus. Ca să 
te întâlneşti cu instructorul tău. 

— Nu ştiu. Nici măcar nu ştiu ce vor să zică prin: „către sud, 
de-a lungul drumului principal”. Tigre tresări, dorindu-şi să 
poată vorbi cu Quetzie, care îl plăcea şi care nu îl lăsa la greu. 
Se întreba cum să ia legătura cu ea. Cred că, într-adevăr, Kali a 


avut dreptate. Poate ar trebui să nu mai dăm ascultare acestor 
ordine. Oricum, aş vrea să ştiu care e părerea ei despre toate 
astea înainte să mă dau bătut. Plec să o caut să-i povestesc ce 
s-a întâmplat. 

— Bine, zise Gus, venindu-i puţin inima la loc. Vin şi eu cu 
tine. 

Cei doi porniră în tăcere, unul lângă altul, părăsind parcul. 


Kali stătea întinsă, respirând adânc. 

Shiva îngenunche lângă ea, studiindu-i cu atenţie chipul, în 
timp ce o mână i se odihnea pe încheietura ei. 

Trecură câteva clipe. 

— Acum îţi aminteşti, idolul meu? spuse el într-un târziu. 

Ochii ei negri de abanos se întoarseră încet către el. El zări 
flăcări în adâncul lor. 

— Îmi amintesc, zise ea. 

— Înţelegi acum? De ce a fost necesar să fac asta? 

Kali îşi îndreptă ochii către cerul ce se zărea prin acoperiş, 
unde norii cenuşii fugeau din calea razelor de soare ce tocmai 
răsăreau. 

— Inţeleg, zise ea încet. 

Urmă o pauză. 

— Însă, tot te-ai înşelat, zise Kali. Nu e încă vremea ca lumea 
să se sfârşească. 

— Ştiu că ciclul nu s-a încheiat, zise Shiva împăciuitor. Dar ne- 
ar fi distrus dacă nu am fi participat. Nu am avut de ales. _ 

— Aveam nevoie de mai multă credinţă, zise ea. Inainte 
aveam milioane care ne susțineau. Acum nu avem de ales. 

O privi precaut cum se unduieşte, ridicându-se în picioare cu 
mişcările calculate ale unei pantere. 

Îl privi din picioare şi-i întinse mâna. 

— Vino, soţul meu, zise ea. Hai să distrugem ce a mai rămas 
din această lume.