Maureen Johnson — Fata si marea

Autoarea romanului pentru copii 
13 plicuri albastre 


r— 


MAUREEN JOHNSON 


Fata şi marea 


Traducere din limba engleză 
MONICA VLAD 


editura rao 


Pentru Mary Marguerite Johnson - cea mai minunată 
mamă din lume, 
cea mai mare apărătoare a sa 
şi persoana cea mai potrivită să descopere 
cele mai grave încălcări ale siguranţei din această 
poveste 


Londra, mai 1897 


Fulgerul căzu peste Big Ben, şi un întuneric violet se lăsă 
peste domul catedralei St Paul. Pe străzile Londrei, bubuituri 
neaşteptate de tunet făcură caii să tresară, şi trăsurile să se 
ciocnească. British Museum era înţesat de oameni care căutau 
adăpost din calea vremii vitrege în interiorul sălilor sale enorme, 
printre pietrele grandioase. Din nefericire, prea mulţi oameni 
împărtăşeau aceeaşi idee; de-abia dacă mai era loc pentru 
vreunul dintre ei. Presiunea din aer crescu în vreme ce copiii 
gălăgioşi alergau de la vitrine la mese, lovindu-se de acestea. 
Mulțimea se ciocnea în jurul nepreţuitelor marmuri Elgin de pe 
culmile Parthenonului. 

Marguerite Magwell, în vârsta de optsprezece ani, se strecură 
cu uşurinţă înăuntru, fără a observa foarte mult haosul din jurul 
ei. Nici măcar nu era conştientă de cerul ameninţător de afară. 
Întrebată în acel moment dacă în muzeu era cald, n-ar fi fost în 
stare să-ţi dea un răspuns. Tot trupul îi îngheţase până la oase. 
Umiditatea care îi pătrunsese prin rochia de culoarea 
albăstrelelor o făcea să-i fie foarte frig. N-avea nici pălărie şi nici 
mănuşi. Părul ei blond era neglijent prins la spate şi cădea în 
bucle sălbatice, răvăşit de acea vreme cumplită. Infăţişarea ei 
nu o preocupa; nu ştia cum arată, nici nu-i păsa. Singurul lucru 
care conta era o mică bucată de hârtie pe care o strângea în 
mână. In mintea ei nu era decât un singur gând: mergi la 
Jonathan. Jonathan Hill fusese studentul preferat al tatălui ei, în 
afară de ea, bineînţeles. Jonathan trebuia să ştie. Jonathan o 
putea ajuta acum, în singurul moment din viaţa ei, când nu ştia 
ce să facă. 

Ceilalţi oameni o observară. Chiar şi aşa, Marguerite era 
remarcabilă, în aceeaşi măsură sălbatică şi delicată, cu un chip 
ale cărui proporţii fine ar fi putut fi imortalizate în marmură. 
Oamenii se dădeau de o parte şi de alta în timp ce ea se 
îndrepta cu un pas apăsat spre statuia lui Ramses al II-lea din 
lunga galerie egipteană. Statuia ocupa un loc de cinste în sala 
cu coloane înalte de marmură. Marguerite îşi fixă privirea pe 
ochii aceia reci şi lipsiţi, de pupile, de deasupra capului ei, ochii 
unui rege mort cu mii de ani în urmă. Nu înţelesese niciodată, 
până în acel moment, de ce egiptenii se străduiau atât de tare 
să se conserve după moarte. Ce minunat trebuie să fi fost 


pentru ei să creadă atât de mult că mortul continua să trăiască, 
să creadă că se putea ajunge la el, că vor avea nevoie de 
trupurile acelea! 

Nu era vreme să se gândească la asta. 

Continuă să meargă, croindu-şi drum printre vitrinele înţesate 
şi printre oameni, trecând din încăpere în încăpere, simțind că 
are din ce în ce mai puţin aer. Uşa pe care o căuta era 
nemarcată. Majoritatea oamenilor n-ar fi fost în stare să-şi dea 
seama că nu era doar un panou de lemn între două vitrine pline 
cu cranii de maimuțe. În spatele acestor uşi secrete lucrau 
curatorii, nevăzuţi de gloată, în birouri şi mai aglomerare decât 
însăşi coridoarele muzeului. Pentru că practic crescuse în 
muzeu, Marguerite ştia exact ce căuta. li îndepărtă pe cei doi 
puşti care se sprijineau de panoul respectiv şi bătu încetişor cu 
palma în uşă. O clipă mai târziu, un chip cunoscut îşi făcu 
apariţia, zâmbitor si uşor ciufulit. 

Părul de culoarea nisipului a lui Jonathan avea, fără îndoială 
nevoie de mâna unui frizer, şi peste tot pe degetele lui lungi, 
avea pete de cerneală. 

— Marguerite ce te aduce la muzeu, azi? Scuze, de dimineaţă 
scriu întruna; nu vreau să te acopăr şi pe tine cu... Ah, tocmai 
mi-am pus cerneală pe gât, nu-i aşa? Nu contează... 

Marguerite nu-şi putea reveni încă în simţiri pentru a spune 
de ce anume venise. Avea gâtul uscat şi se simţea de parcă o 
mână nevăzută o apucase de beregată şi o strângea cu putere, 

— E foarte cald azi, zise el repede, observându-i chinul. N-ai 
vrea să faci o plimbare prin curte cu mine? In piaţă se vinde 
îngheţată de lămâie! 

— Îngheţată de ce? întrebă ea pe neaşteptate. 

— De lămâie? repetă el. 

— Ah. De lămâie. 

Prin ferestre se vedea că afară se întunecase de-a binelea şi 
un bubuit puternic de tunet se frânse deasupra muzeului, 
făcându-le pe multe doamne să ţipe. O clipă mai târziu, se auzi 
un răpăit pe acoperiş în timp ce ploaia se revărsa 

— la ascultă la asta, zise Jonathan, uitându-se în sus, înspre 
tavan. Parcă s-ar dezlănţui potopul afară. Bănuiesc că asta 
exclude îngheţata de lămâie. Dă-mi voie să-i spun portarului să 
înceapă să aprindă luminile, ca să nu... 

— Am veşti de la tata, îl întrerupse ea. 


— Minunat! 

El îi atinse mâna încetişor. 

— Cum merge treaba în Pompei? Când vine acasă? Te-am 
murdărit de cerneală? Ah, am facut-o. Nu-i aşa? Uite, dă-mi 
voie... 

— Nu vine acasă, îl întrerupse ea din nou. 

— Ce vrei să spui? întrebă el, luând batista şi tamponând uşor 
pata de cerneală de pe mâna ei, însă fără succes. 

— Vasul lui... reuşi ea să spună. 

— Vasul lui? repetă el. Ce-i cu vasul lui? Marguerite te simţi 
bine? Vrei sa te aşezi? Te-ai făcut foarte palidă. 

Ea ridică pumnul strâns pe hârtia care se vedea ieşind dintr-o 
parte. Jonathan i-l desfăcu încet, cu grijă. Ea îl urmări cum 
parcurgea cuvintele cu privirea. El întinse mâna şi se tinu de 
pragul uşii, apoi se uită la ea. 

— Marguerite, eu... 

Deasupra, se auzi un alt bubuit îngrozitor. Cerul vuia. Era ca şi 
cum apele ar fi venit să o înghită cu totul. Întreaga lume avea să 
fie înecată de ape. 

— El s-a dus, zise ea. 


Secretul care n-a putut fi mărturisit 

Ollie se afla în aripa cinci a Galaxy Art Supply aranjând 
vopsele pe bază de ulei în momentul în care Clio Ford îşi facu 
apariţia din biroul directoarei. Din poziţia ei avantajoasă de 
lângă raftul cu plastilină, îl putu urmări pentru câteva clipe 
absorbit întru totul de ceea ce făcea. 

Ollie Myers. Absurd de înalt la cei un metru nouăzeci şi şase 
de centimetri ai săi. Azi, avea părul nepieptănat. Purta o cămaşă 
bleumarin cu nasturi şi o cravată lată, după moda anilor 
şaptezeci. Privea în jos la deschizăturile în care intrau micile 
tuburi, asigurându-se cu foarte mare atenţie că respectivele 
culori nimereau în locurile unde trebuiau să nimerească. Îi păsa, 
şi lucrul ăsta o omora pur şi simplu. Putea sta să-l privească 
toată ziua cum aranja vopselele. Era o constatare tristă, însă 
extrem de adevărată. 

Era timpul ca spectacolul să înceapă. 

Îşi ţinea spatele încordat şi drept, aşa că se mai relaxă puţin, 
şi pe chipul ei apăru o expresie uşor melancolică. Se apropie 
încetişor de el. 

— Hei, zise ea. 

Ollie se  răsuci. Avea reflexe bune. (Obişnuia să facă 
skateboarding pe teren accidentat. Nu se pricepea deloc la asta, 
zicea el. Chiar, deloc. Mai era şi modest pe deasupra. li puteai 
oare cere mai mult unui bărbat? Nu. Era imposibil. Toate 
calităţile omeneşti se regăseau în el). 

De aceea, chestia asta n-ar putea niciodată să meargă. 
Probabil că visa. 

— Ei bine? zise el. 

— Ei bine... începu Clio. Eu sunt elevă şi se pare că 
majoritatea angajaţilor de la Galaxy sunt la colegiu. Şi n-am 
experienţă în vânzarea cu amănuntul. De fapt, până acum n-am 
mai avut nicio slujbă. 

— Of, zise Ollie şi îi căzu faţa. 

— Dar... continuă Clio. Am asta. 

Ea ridică braţul, arătându-şi tatuajul ce şerpuia de-a lungul 
antebraţului drept: un fermoar în nişte culori electrizante de 
albastru şi roz cu trei stele galbene cu negru ţâşnind prin 
deschizătura acestuia. 

— Ai primit slujba! zise el. 


— Nu mai spune! zise Clio, simțind că radiază de fericire. 

Clio se pregătise pentru interviu cu seriozitatea-i tipică. Jeanşi 
albi, uşor stropiţi cu vopsea de culoarea lavandei de pe vremea 
când îşi revopsise camera. Un tricou roz cu mâneci scurte de la 
un editor de benzi desenate. O curea lată pe care şi-o 
confecţionase singură, lipind capace lamelare de cutii de 
chibrituri la o curea veche şi banală de piele cumpărată de la un 
magazin cu haine la mâna a doua. Părul ei lung de culoarea 
mierii era ridicat şi prins cu două ace de păr verzi. Şi, lovitura de 
graţie, tatuajul pe care şi-l afişa cu foarte mare îndrăzneală. Nu 
purta un tricou cu mâneci lungi şi nici mănuși, şi nici nu-şi 
ascundea braţul la spate. Nu căuta niciun fel de scuză. Steagul 
ciudat era arborat nestingherit pe catarg. 

Telefonul mobil îi bâzâi în rucsac. Sunase de vreo patru ori în 
timpul interviului. Ea îl ignoră. 

— Sunt încă uimită, zise ea. Nu credeam că o să le placă să 
vadă tatuaje la interviuri. Doar dacă nu cumva soliciţi de lucru 
într-un laborator pentru alcool metilic. Sau la un salon de 
tatuaje. Bănuiesc că asta ar avea sens... 

— Sau într-un magazin de artă, spuse el. Ţi-am spus că treaba 
cu tatuajul o să funcţioneze. Lui Daphne îi place Masahiro Sato. 
Ai fost angajată din secunda în care a auzit că el a făcut tatuajul 
ăsta. 

— Chiar s-a entuziasmat, zise Clio, amintindu-și strălucirea din 
ochii directoarei magazinului când i-a spus numele celui care îi 
făcuse tatuajul. Era unul dintre artiştii manga faimoşi din Tokio. 
Avea o mulţime de adepţi. Asta ar putea fi un moment istoric, 
continuă ea. E prima dată când una dintre pornirile nebuneşti 
ale lui taică-meu chiar a funcţionat în ceea ce mă priveşte. 

— Tatăl tău a fost cel care a vrut să-ţi faci tatuajul? întrebă el. 

— Nu chiar, zise Clio. E o poveste lungă. O poveste lungă şi 
plictisitoare. 

— Mă îndoiesc de asta, răspunse el. Cred că trebuie să-ţi fac 
ecusonul. Il fac chiar în momentul ăsta. Vrei un ecuson? 

Ollie era din Texas şi avea o voce care se strecura uşor în 
urechile lui Clio. Putea spune un cuvânt precum „ecuson“ şi îl 
putea face să sune ca fiind ceva ce ţi-ai dori din tot sufletul să ai 
şi pe care l-ai îndrăgi pentru totdeauna. Se pomeni că 
încuviinţează cu toată convingerea. O duse într-un loc retras, 
undeva în spatele magazinului, unde se aflau un birou mic şi un 


computer. El băgă mâna într-unul dintre sertarele biroului şi 
scoase la iveală un aparat micuţ. 

— In regulă, zise el. E C-l-e-o, da? 

— C-l-i-o. 

— E numele de familie? întrebă el. 

— Nu chiar, spuse Clio. Mi-au pus numele unei muze. 

— Al unei muze? Ca muzele alea greceşti? 

— Da, zise Clio. Părinţi ciudaţi. Ce pot să-ţi spun. 

— Eşti o muză, rosti el. Intotdeauna mi-am dorit o muză. Mă 
poţi ajuta să pictez? 

— Sunt muza istoriei, spuse ea. Te ajută chestia asta cu ceva? 

— O muză ajută întotdeauna, zise el, scriind la maşinăria de 
făcut ecusoane. 

Muuuuză. Cum de nu observase ea înainte puterea magică a 
accentului sudist? În cele opt luni de când îl cunoscuse pe Ollie, 
îşi dăduse seama că accentul acela era atrăgător, însă nu-l 
auzise de prea multe ori. Schimburile lor de cuvinte avuseseră 
loc la ghişeu, când îi spunea cât costau anumite lucruri. Chiar şi 
aşa, el o făcea în aşa fel încât lucrurile care costau „opt dolari şi 
şaizeci şi patru de cenți“ să pară că meritau fiecare centimă. 

Abia în această ultimă lună, când el începuse să vorbească în 
timp ce reîmprospăta rafturile, apucase să-i audă accentul în 
toată splendoarea lui. El era pictor şi boboc la Penn+. Impărtăşea 
aceeaşi dragoste obsesivă pe care o avea şi ea pentru 
cernelurile frumoase şi scumpe. Purta de obicei o jachetă 
vintage în dungi, mergea cu o bicicletă veche roşu-închis şi 
mirosea ca un atelier de artă - un miros uşor chimic, extrem de 
familiar şi „ca de acasă“. li era dor de sora lui din Austin, n-avea 
bani şi nu era capabil să meargă la vernisaje care nu-i plăceau 
doar ca să capete o gustare. 

Clio, pe de altă parte, era o elevă cu un trecut şi cu foarte 
puţine de spus în legătură cu prezentul. Încercase să-şi facă 
propriile haine. (Din alte haine, aşa că nu prea conta. Nu era ca 
şi cum ar fi purtat haine ţesute în casă sau pulovere pe care le 
tricotase ea însăşi.) Locuia într-o casă în stil victorian, masivă şi 
dezordonată, chiar lângă campusul Penn. Şi, odată, demult, 
părinţii ei fuseseră căsătoriţi, iar ea şi tatăl ei inventaseră un joc 
pe care îl numiseră „Plonjează!“ care se dovedise a fi o chestie 
deosebită. Odată, demult, fusese aproape bogată, nu chiar 


1 Prescurtare de la University of Pennsylvania (n.tr.) 


celebră şi completamente fericită. Viaţa ei fusese neobişnuită. 
Călătorise mult. Un artist japonez de benzi desenate îi făcuse un 
tatuaj. Chestii de genul ăsta. 

Însă o viaţă neobişnuită nu e, prin definiţie, una minunată. Şi 
acum, la şaptesprezece ani, simţea că lipsurile îi fuseseră 
evidenţiate într-un fel mult prea dureros. Şi mai era o chestiune 
care o deranja pe Clio mai mult decât orice altceva. 

Nu fusese sărutată niciodată. 

Era ceva şocant. Era stânjenitor. Era extrem de inexplicabil, 
însă Clio ştia încotro să arunce vina. Însă şi asta era o poveste 
lungă. Una care era pe cale să se sfârşească, spera ea. 

Telefonul bâzâi din nou. ÎI vâri şi mai adânc în rucsac. 

Ollie desprinse cu grijă banda adezivă transparentă cu 
numele lui Clio imprimat pe ea şi şi-o lipi de obraz în timp ce 
cotrobăia într-o cutie după un ecuson nescris. După ce găsi 
unul, aplică banda adezivă pe el cu o grijă excesivă. Ecusonul 
părea micuţ în mâinile lui masive. 

— Gata, zise el. Vrei să ţi-l prind în piept? 

— Sigur, spuse ea, străduindu-se ca vocea ei să nu pară 
spartă. 

El se aplecă spre ea, lucru care presupunea într-adevăr un 
oarecare efort, dat fiind că era cu vreo treizeci de centimetri mai 
înalt decât ea. Acum, se afla cu faţa la nivelul ei. Îi apucă uşor 
cu vârful degetelor tricoul, alegând locul cu atenţie, chiar sub 
umărul ei stâng, direct deasupra inimii. Ea îi urmări chipul în 
vreme ce el străpungea delicat țesătura; îşi muşca colţul buzei 
de jos când lucra. Acul se închise cu o pocnitură, însă el nu se 
clinti. Doar o privi fix în ochi. 

Acesta era oare? Sărutul? Cel pe care îl aşteptase toată viaţa 
ei nefericită? Aici? Acum? Pe coridorul unui magazin de 
consumabile destinate artelor? Era oare posibil? El părea să se 
afle în poziţia corectă. Nivelul era corect. Expresia chipului era 
corectă. 

„Dă impresia că ştii ce faci, îşi spuse ea repede. Asta eo 
regulă generală bine de urmat în viaţă. Atunci când ai îndoieli, 
dă impresia că ştii ce faci. Lasă-te dusă de val. Fă ceva. Prefă-te 
până ce te prinzi cum stau lucrurile.“ 

Un bărbat apăru de după colţ şi rămase în spatele lui Clio, 
aşteptând răbdător. Olie se uită la el peste capul lui Clio şi se 
trase înapoi. 


— Trebuie să o ajut şi pe următoarea persoană, zise el cu o 
urmă de regret pe chip. Când vii din nou aici? 

— O să încep instruirea mâine, spuse ea. ă 

— O să te instruiesc chiar eu, rosti el. Dacă eşti de acord. Insă 
chiar te descurci aici destul de bine. Probabil mai bine decât toţi 
de aici. 

Zâmbi uşor, cu acel zâmbet sudist. 

Telefonul bâzâi din nou. 

— Cineva vrea să vorbească într-adevăr cu tine, zise el. 

— Îhî, încuviinţă ea. 

— Am priceput, rosti el, încheind discuţia cu un zâmbet 
înainte de a-şi îndrepta atenţia către bărbatul respectiv, care 
mormăia deja ceva despre un adeziv bun pentru mozaic. 

Telefonul continuă să băzâie, să se agite şi să zdrăngăne din 
toate piesele pe când Clio se îndrepta spre casă. Privi ecranul. 

Număr necunoscut. 

Număr necunoscut. 

Număr necunoscut. 

Maică-sa. 

Jackson. 

Număr necunoscut de alte patru ori. 

Era foarte populară azi, cel puţin având în vedere numărul 
necunoscut, care nu era deloc necunoscut. Era tatăl ei. Număr 
necunoscut plus insistența nebunească egal tatăl ei, de fiecare 
dată. El putea apăsa butonul pentru apelat şi să fie neîndurător 
cu acesta. Era ca un copil mic - odată ce-i intra o idee în cap, 
făcea mare tărăboi până ce obținea lucrul după care urla. 

Ei bine, putea aştepta. Avea nevoie de timp să savureze acest 
moment binecuvântat. Era o după-amiază de primăvară 
luminoasă şi splendidă şi voia să-şi deruleze în minte fantezia ei 
preferată... ` 

Se aflau la plajă, ea şi cu Ollie. Impărțeau acea pătură maro 
cu portocaliu pe care Clio şi-o luase din Peru cu cinci dolari - cea 
despre care crezuse că o să fie o pătură excelentă pentru plajă, 
doar că ea n-o luase la plajă niciodată. Acoperea scaunul de 
bambus din colţul camerei ei. Ollie purta nişte pantaloni scurţi 
albaştri, cu un model cu flăcări ce porneau de la capătul de jos 
al fiecărui crac. Ea purta un bikini roşu. Nici nu avea un bikini 
roşu, însă în imaginaţia ei purta unul. Uneori, creierul i se 
încingea prea tare în fantezia respectivă şi era încălţată şi cu 


nişte cizme roşii, şi trebuia să repare imaginea respectivă şi să o 
ia din nou de la capăt. 

Deci, se aflau pe plajă, împărțind pătura respectivă. Prietena 
cea mai bună a lui Clio, Jackson, stătea şi ea pe un prosop lângă 
ei. Jackson ar încerca să citească o revistă, însă, de fiecare dată 
când şi-ar ridica privirea, Clio şi Ollie s-ar săruta din nou. 
Evident, pentru că el era atât de înalt - era ca dl Torso -, ar 
trebui să-şi aplece gâtul ca să o sărute. 

— Zău aşa, ar spune Jackson. Voi ăştia doi. Trebuie să 
încetaţi. 

— Nu pot, ar zice Ollie. Haide, uită-te şi tu la ea! Nu pot. 

Şi apoi ceva s-ar întâmpla - Clio nu-şi putea da seama ce 
anume, însă ceva care l-ar îndepărta pe Ollie pentru o clipă. 
Poate ar salva vreun copilaş dintr-o uriaşă încâlceală de alge 
ucigaşe de New Jersey. Jackson s-ar da mai aproape de ea şi ar 
spune: 

— Scuze! Sunt doar geloasă. Voi doi sunteţi perfecţi 
împreună. Nu e drept. 

— Îhî, ar răspunde Clio. Ştiu. 

Un oftat lung. 

— Ai avut dreptate să-l aştepţi şaptesprezece ani pe tipul 
perfect care să te sărute, ar continua să spună Jackson. Eu, pur 
şi simplu, m-am întâlnit cu orice tip mi-a ieşit în cale. Acum, mă 
simt murdară. leftină. Ca un şerveţel mototolit dintr-o cafenea, 
pe care-l găseşti în fundul genţii şi e într-un fel... greu de 
suportat. Şi nu ştiu de ce. Aşa mă simt eu. Ca un şerveţel folosit. 

Clio ar zâmbi binevoitoare. 

Fireşte, adevărata Jackson n-ar spune niciodată asta, nici într- 
o mie de ani. Adevărata Jackson s-ar considera o cunoscătoare 
într-ale sărutului. De fapt, ea clasifica săruturile după aceeaşi 
metodă folosită în mod frecvent de către degustătorii de vinuri. 
Pretindea că aceasta era cea mai bună metodă. Un test al 
aspectului exterior. Un test al adulmecării. Un test al gustului. 
Un test al consistenţei. 

Unii tipi, explica ea, aveau o tehnică slabă, omogenă. Mişcări 
repezi şi fulgerătoare. Aveau tendinţa de a mirosi a mentă, 
pentru că erau obsedaţi de tehnică şi mestecau în mod 
obligatoriu gumă dacă credeau că aveau ceva şanse să 
marcheze. Alţii erau mai viguroşi. Cu ei, era o experienţă mai 
lentă, una despre care Jackson spunea mereu că avea „tonuri 


lemnoase“. 

Încetă brusc să se mai gândească la metafora cu degustarea 
vinului, pentru că ceva parcă se rupsese. 

Telefonul sună din nou. Număr necunoscut. Tocmai în acel 
moment, Clio ajunsese acasă. Apelul putea aştepta. Mai întâi, 
avea de dat nişte veşti bune. 


Unde e un balon, e întotdeauna şi un ac. 

Era o seară de joi, iar serile de joi erau serile de întâlnire ale 
mamei lui Clio. Serile de întâlnire durau de vreo opt luni - de 
fapt, de când începuse anul şcolar, când Rob (iubitul) şi-a făcut 
apariţia într-o excursie la Philadelphia Museum of Art? pe care 
mama ei îl conducea. Joi era singura seară liberă pe care o 
aveau în comun, aşa că devenise seara când Clio avea toată 
casa la dispoziţie, plus douăzeci de dolari de cheltuială pe 
mâncare thailandeză. Serile de joi miroseau a iasomie şi a 
ghimbir şi erau stropite din plin cu ceaiuri thailandeze dulci şi 
delicioase, cu gheaţă. Jackson îşi va face şi ea apariţia la un 
moment dat şi îşi vor face temele sau se vor uita la televizor. 
Sau vor da muzica tare şi vor arde gazul pe internet. 

Serile de joi erau frumoase, iar această seară în special era 
regina lor. 

Insă maică-sa era acasă şi nu părea nici pe departe să fie 
gata pentru întâlnire. Stătea în picioare la barul din bucătărie, 
îmbrăcată într-una dintre cămăşile alea mari bărbăteşti pe care 
le purta întotdeauna când lucra în atelier. Avea părul împletit în 
două cozi. Suki, motanul portocaliu a lui Clio, stătea pe un 
taburet părând profund şocat de un anumit lucru. Clio îl luă în 
braţe, îl aşeză uşor pe podea şi îi luă locul. La bar nu era nimic 
de mâncare în afară de nişte seminţe de susan pe care mama ei 
le lăsase afară după ce gătise cu o seară înainte legume călite 
în tigaie. Clio luă câteva în palmă şi le adună cu limba. 

— Sunt cu treizeci la sută mai adorabilă decât atunci când am 
plecat, zise ea, adunând ultimele seminţe care mai rămăseseră 
în mâna ei şi îndesându-şi-le triumfătoare în gură. Întreabă-mă 
de ce. 

— Imposibil, răspunse maică-sa. Deja eşti prea adorabilă. 
Tatăl tău nu te-a sunat? _ 

— Ba da, spuse Clio. De vreo şaizeci de ori. Insă sunt pe cale 
să devin insuportabil de adorabilă. Haide! întreabă-mă de ce. 

— Ai vorbit cu el? o întrebă maică-sa. 

— Nu încă. Haide! întreabă-mă de ce. „De ce eşti atât de 
adorabilă, Clio?“ Răspunsul te va uimi. 

— In regulă, zise maică-sa, oftând uşor. De ce? 

— Pentru că am impresia că tocmai am căpătat o slujbă la 


2 Muzeul de Artă din Philadelphia (in engl., in original) (n.tr.) 


Galaxy. Asta înseamnă o reducere de treizeci la sută. Am făcut 
calculul. Între noi fie vorba, cheltuim vreo trei sute de dolari pe 
lună acolo. Cu reducerea, asta înseamnă o sută de dolari în plus. 
O sută de dolari! Sau nouăzeci. Mă rog. Plus că Ollie zice că 
uneori avem voie să deschidem recipiente pe care sunt nevoiţi 
să le accepte ca retururi. 

— Cine-i Ollie? întrebă maică-sa, nepărând încă lămurită pe 
deplin. Vestea asta ar fi trebuit să producă ceva mai mult 
entuziasm. 

— E un tip care lucrează acolo, zise ea repede. 

Şi bineînţeles vara asta va deveni ceva mai mult de atât, 
spera Clio. Însă nu o să facă niciun anunţ până ce nu devenea 
totul oficial. 

— Ai auzit partea referitoare la reducere? Pentru că, dacă n-ai 
auzit-o, pot repeta. Pot să fac şi nişte mişcări de dans ca să fiu 
mai explicită. 

— Vrei o ceaşcă de cafea? o întrebă maică-sa. Tocmai am pus 
cafetiera la fiert. 

Cafetiera sâsâia şi picura într-un colţ de parcă ar fi vrut să-şi 
demonstreze existenţa şi rolul ei în acea conversaţie. Clio se 
uită la ea, apoi la maică-sa, care tot nu zâmbea. Expresia ei era 
asemănătoare cu aceea pe care o avusese după ce inhalase gaz 
ilariant la dentist, înainte de-a începe să aibă o discuţie aprinsă 
şi sentimentală cu canapeaua. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Clio. De ce nu sari în sus de 
bucurie? De ce nu eşti la întâlnire? De ce faci cafea la ora cinci 
după-amiază? Sper că nu... te-ai despărţit, nu-i aşa? 

— Nu, nu e asta. E altceva. 

Creierul lui Clio începu să caute semnificaţia lui „altceva“, şi 
răspunsul i se arătă pe dată. Maică-sa şi prietenul ei, Rob, se 
vedeau de opt luni. Maică-sa se întorsese acasă de fiecare dată, 
iar Rob nu rămăsese niciodată la ele acasă. Şi era numai o 
chestiune de timp până ce avea să aibă parte de discuţii de 
genul „Clio, atunci când un bărbat şi o femeie se iubesc foarte 
mult...“ sau „când unul locuieşte în University City, iar celălalt în 
Society Hill... uneori, se poate întâmpla ca unul să rămână peste 
noapte“. 

— Poate o să beau nişte cafea, zise Clio cu un aer deprimat în 
timp ce se ridica să ia o cană de pe raft. Mai avem laptele acela 
pentru cafea cu vanilie? 


— Nu. L-ai băut pe tot. Ascultă, Clio. la loc un minut. 

Clio se aşeză pe unul dintre taburetele de lângă blatul din 
bucătărie, unde mâncau. Se aşeză cum trebuie în scaun şi îşi 
spuse că, într-un minut, va trebui să zâmbească grațios şi să 
accepte inevitabilul. Era vremea să-l aibă la micul dejun în faţa 
ochilor ei pe Rob. lar în baie se va afla din nou aparatul de ras 
aparţinând unui bărbat. Ba o să vadă chiar şi o pereche de 
boxeri. 

— Azi am primit o scrisoare, începu maică-sa. 

Clio se mai calmă puţin. Discuţia o lua într-o direcţie stranie, 
una ce nu părea să aibă de-a face cu lenjeria intimă a lui Rob. 

— Acum câteva luni, continuă maică-sa, am solicitat o bursă 
pentru studii. O asociere pe termen lung cu ajutorul unui 
mecena particular. Nu m-am gândit niciodată că o voi obţine. 
Insă am obținut-o. 

— E minunat! zise Clio. Mă speriaseşi! Ce valoare are? O să ai 
şi salariu? 

— Da, bineînţeles. Şi încă unul foarte bun. Şi o să plătească 
restul taxelor de studii. Îmi achită chiar şi unul dintre 
împrumuturi. 

— Bun. M-ai luat cu reducerea mea de treizeci la sută. Mă dau 
bătută. 

— Şmecheria e, zise maică-sa, că va trebui să fac vara asta 
un proiect care se întinde pe zece săptămâni. Fundaţia care mi- 
a dat aceşti bani tocmai a cumpărat două tablouri olandeze din 
secolul al XVI-lea. Sunt într-o stare foarte proastă. Se pierduseră 
în cel de-al Doilea Război Mondial şi tocmai ce au fost 
redescoperite. Au fost păstrate în case şi magazii şi au tot 
umblat de colo-colo. Sunt harcea-parcea. Va trebui să le 
restaurez. 

— Asta nu pare a fi cine ştie ce mare şmecherie, spuse Clio. 
Asta e meseria ta. Chestia care-ţi place s-o faci. 

— Aşa e. E o ocazie extraordinară, de fapt. Necazul e... că 
tablourile se află într-o locuinţă particulară, un atelier nou care 
tocmai a fost amenajat. Acolo trebuie făcută treaba respectivă. 
Şi acesta se află în Kansas. 

Clio simţi cum i se strânge stomacul. 

— Kansas e departe de aici, reuşi ea să spună. 

— E ceva mai complicat, continuă maică-sa. Motivul pentru 
care taică-tău te tot sună... 


Clio îşi ridică privirea. Chestia asta n-avea niciun fel de sens. 
Felul în care maică-sa o spusese, cu o voce care creştea în 
volum, cu nişte cuvinte pronunţate tărăgănat şi cu o privire care 
o evita pe cea a lui Clio... Dacă nu se înşela, maică-sa era pe 
cale să-i sugereze să stea cu taică-său. lar asta era ceva 
imposibil. 

— A avut o idee, continuă maică-sa. Inflexiunea vocii ei era 
mai tristă şi oarecum vinovată. 

— Ştiu că pare ceva nebunesc, zise Clio, însă mie mi se pare 
că aproape vrei să-mi sugerezi să-mi petrec vara cu el, pe unde 
o fi. Şi tu ştii că e o idee oribilă. 

— Clio... 

— Însă nu mi-ai putea sugera niciodată acest lucru, urmă Clio. 
Tu niciodată, nici măcar într-un milion de ani, nu m-ai trăda în 
felul ăsta şi nu m-ai trimite să stau cu tata. Sau să-l laşi pe el să 
stea aici. În schimb, ai face ceva mai raţional şi m-ai trimite într- 
un orfelinat. 

— Uite ce e... 

— Am încredere deplină în tine, mamă, spuse Clio şi 
neliniştea-i crescu pentru că maică-sa nu reuşea să nege acest 
lucru. Ştiu că n-ai face asta. Aşa că, spune mai departe. 
Povesteşte-mi despre planul inteligent pe care l-ai gândit şi care 
mă lasă să rămân aici. Sunt pregătită de asta. Hai, şochează- 
mă! 

— A sunat după ce am primit vestea, zise maică-sa, 
sprijinindu-se cu toată greutatea de bar. Din pură coincidenţă, 
ca să vadă cum mai stau lucrurile pe aici. l-am dat vestea. A 
trebuit să i-o dau - are tot dreptul să ştie. El a obţinut dreptul să 
stea cu tine patru săptămâni în fiecare vară ca parte a 
înţelegerii asupra custodiei. 

— Îmi dau seama că nu făceai altceva decât să te supui legii, 
zise Clio. Ştie că o să te afli în Kansas. Bun. A fost informat. Deci 
eu unde o să stau? 

— Mi-a făcut o contraofertă. Una bună, Clio. 

Clio amuţi. Cafetiera sâsâi. Maică-sa îşi turnă încetişor cafea 
într-o ceaşcă. 

— Defineşte „contraofertă“, spuse Clio în cele din urmă. 

— Vrea să te ia în Italia pe timpul verii. Are o ambarcaţiune 
acolo. 

— Şi tu ai spus „în niciun caz“ şi i-ai închis telefonul, da? 


Acum, maică-sa amuţi, lovind cu linguriţa în ceaşca de cafea. 

Clio îşi sprijini capul de barul din bucătărie. Simţi cum 
firimituri de pâine i se lipesc de frunte. 

— De ce se întâmplă asta? şopti ea. 

— Cred că lucrul ăsta chiar o să meargă, murmură maică-sa. 

— Bine, replică repede Clio, ridicându-şi capul. Mă rog. O să 
merg în Kansas. Evident că asta voiai să mă determini să spun. 
Încercai să-mi arăţi că poate fi şi mai rău. Foarte inteligent! 

Clio se uită la maică-sa. Privirea aceea de parcă inhalase gaz 
ilariant dispăruse. Fusese înlocuită cu expresia pe care o 
avusese la avea şapte ani, şi maică-sa trebuise să-i spună că 
Ziggy, cățelul ei, murise când ea se afla la şcoală. 

— Problema e, începu ea, că nici măcar nu vom fi într-un oraş. 
Vom fi undeva departe, într-o fermă transformată în locuinţă. 
Am vorbit cu cineva care a fost acolo. Mi-a zis că nu e nimic prin 
împrejurimi. 

— Nu mă iei? O să mergi singură acolo? Şi cum rămâne cu... 
Rob? /ubitul tău? 

Această întrebare păru să-i provoace maică-sii una dintre cele 
mai mari suferinţe. 

— Şi-a manifestat dorinţa să vină cu mine. 

Era ca şi cum ar fi primit o palmă. O palmă tare peste faţă. 
Firimiturile începură să-i pice de pe frunte. 

— Îl iei pe Rob, şi pe mine mă laşi? 

— Nu e aşa, zise maică-sa cu hotărâre. Asta-i una dintre 
situaţiile acelea când lucrurile se asociază într-un mod foarte 
ciudat. Rob s-a hotărât să lucreze de acasă vreo câteva luni. O 
să se descurce acolo. Tu însă acolo... 

— ÎI alegi pe Rob în defavoarea mea? spuse Clio 
neîncrezătoare. 

— Nu. Spuneam că n-ai ce face acolo, Clio. Plus că taică-tău 
are dreptul legal. 

— Tu îl cunoşti pe tata, zise Clio. Nu-i aşa? Credeam că 
suntem de acord că a renunţat la orice drept pe care îl are 
asupra mea. Dacă vrea să mă vadă patru săptămâni, poate veni 
aici sau în Kansas, sau oriunde. Insă, sub nicio formă, n-am de 
gând să-mi petrec zece săptămâni cu el. 

— E în Italia, Clio! 

— Cui îi pasă? Îţi aminteşti de Grecia? Îţi aminteşti cum m-am 
ales cu asta? 


Clio îşi ridică braţul, răsucindu-l astfel încât maică-sa să-i 
poată vedea tatuajul. 

— Nu trebuie să-mi reaminteşti nimic, rosti maică-sa pe un 
ton hotărât. Crezi că aş face-o dacă aş şti că acest lucru îţi face 
rău în vreun anumit fel? Eşti în vacanţa de vară, aşa că nu te 
afectează cu nimic. Şi acum, eşti mai mare şi mai deşteaptă. Il 
poţi opri dacă îşi pierde controlul. 

— Îl pot oare opri? Tu n-ai prea avut noroc cu chestia asta. 

Era o lovitură sub centură, şi Clio o ştia bine. Discuţia 
ajunsese într-un punct dureros. Nu contează cum, toate visurile 
ei referitoare la această vară tocmai se năruiseră. Slujba, Ollie, 
sărutul, plaja, chiar şi inexistentele cizme roşii... 

Şi, din nou, problemele părinţilor ei intraseră prin viaţa ei ca 
un buldozer, spulberând totul în calea lui. 


Amintiri şi prevestiri 

Clio se cuibări în fotoliul preferat din camera ei de la 
mansardă, reflectând la dezastrul în care se transformase acum 
vacanţa ei de vară. Cu câteva ore mai devreme, tot ce-şi dorise 
fusese la o aruncătură de băț, iar acum se spulberase - ca orice 
lucru bun ce fusese distrus de taică-său. Asta includea şi sărutul. 

Clio nu-şi prea putea explica de ce nu fusese niciodată 
sărutată, însă ştia că toată treaba asta avea de-a face cu taică- 
său. Nu, tatăl lui Clio n-o oprise niciodată fizic să fie sărutată. 
Nu-şi făcuse pur şi simplu apariţia în scenă şi îi arsese o lovitură 
gen „kung fu“ peste buzele-i ţuguiate pentru sărut. Taică-său 
avea un mod mai important şi mult mai complet de a-i distruge 
viaţa. Era o chestiune mult mai cuprinzătoare. 

Casa lor era un bun exemplu de cum funcționau lucrurile. Era 
minunată şi în stil victorian. Cu două etaje. Cu două foişoare. Era 
frumoasă şi, în plus, se afla şi în inima oraşului Philadelphia. De 
asemenea, era gata-gata să se prăbuşească. Prin crăpăturile ei 
se prelingea apa. Vântul şuiera prin ea. Unul dintre foişoare 
devenise cămin pentru lilieci. Celălalt era aproape distrus şi 
ameninţa în mod serios să se dărâme. Şi întreaga structură se 
apleca înspre stânga cu aproape zece centimetri, ceea ce n- 
avea cum să fie un lucru tocmai bun. 

Cu toate astea, taică-său îşi dorise această casă. Avusese 
ideea să o recondiţioneze, să-i redea acestei mici bucăţi de 
istorie a Philadelphiei fosta ei glorie. Maică-sa se opusese 
acestei idei, însă cedase în faţa entuziasmului său contagios. 
Casa era a lor, însă transformarea nu se produsese niciodată. 
Banii şi timpul se duseseră, iar acum Clio locuia în ceea ce mai 
rămăsese din ea. Situaţia ei fusese nesigură, menită distrugerii 
încă de la început. Şi arhitectul acestei distrugeri era chiar tatăl 
ei. 

Oamenii ar considera-o norocoasă pentru că pleca în Italia. 
Dacă ar încerca să le spună că Italia n-avea cum să fie un lucru 
aşa de extraordinar, ar părea cel mai răzgâiat ţânc din lume. 
„Tati mă duce în Italia!“ Sâc! 

Nimeni nu ştia cum era să stea cu taică-său. Nimeni nu vedea 
lucrurile evidente din jurul ei. Nu numai casa, însă şi această 
cameră era plină de dovezi, mici frânturi din această poveste. 
Oriunde se uita, vedea semne ale sorții ei trecute şi prezente. 


Cutia cu suc acidulat de zmeură din Peru: cumpărată într-una 
dintre primele excursii după ce „Plonjează!“ fusese inventat. 
Nemulțumit de persoana oferită de hotel, taică-său angajase un 
ghid „expert“ ca să-i ducă prin pădurea tropicală. S-au rătăcit 
vreo patru ore. Sucul acesta acidulat fusese lucrul pe care ea şi-l 
cumpărase după ce, în cele din urmă, găsiseră drumul înapoi 
spre oraş. 

Castronelul japonez cu tăiţei: conţinuse tăiţeii pe care îi 
mâncase după ce-şi făcuse tatuajul. Ploua. Tatuajul o ardea şi o 
ustura ca naiba. Ea şi taică-său fugiseră peste stradă, într-unul 
dintre nenumăratele restaurante din Tokio unde se serveau 
tăiţei. Clio nu-şi amintea fiece moment din acea zi. Ea şi tatăl ei 
se înghesuiseră într-o dugheană din lemn de culoare deschisă, 
cu despărţitoare din hârtie roşie ce-i separa de lume şi care îi 
dădeau colţişorului lor o strălucire caldă. lar supa era şi ea bună, 
cu bucăţi de carne de porc prăjită şi proaspătă şi cu ceapă 
verde. Taică-său vorbea despre următorul lui proiect. Se gândea 
să deschidă o şcoală, un loc revoluţionar, fără clădiri. Aceasta ar 
oferi o preocupare constantă şi permanentă, asemănătoare 
vieţii pe care o ducea Clio. Pe atunci, o scosese de la şcoala 
normală. Ei îi plăcea ideea ca şi alţi copii să o urmeze. Plătise 
pentru castron, deci îl putea păstra. li plăcea nuanţa de roşu. 
Era o zi liniştită, aşa că taică-său îl plăti pe bucătarul-şef să o 
lase pe Clio să vină în spate, în bucătărie, şi să înveţe puţin cum 
se tranşează carnea şi cum se găteşte. Pe atunci, obişnuiau să 
cumpere o grămadă de lucruri. 

Când se reîntoarseră acasă din Japonia, descoperiră două 
lucruri. Unul, că tatuajul masiv de pe braţul lui Clio era departe 
de a fi pe gustul maică-sii. Şi al doilea, că „partenerul de 
afaceri“ al tatălui ei îi înşelase. Banii care nu fuseseră cheltuiţi 
dispăruseră. Petrecerea se terminase. 

Lui taică-său îi luă ceva timp să priceapă mesajul. Refuza să 
creadă. Refuza să se întoarcă la lucru. Incerca să facă lucrurile 
ca înainte. În fiecare noapte, avea loc o ceartă. Deveni ursuz. 
Maică-sa deveni tăcută. Şi, în cele din urmă, o luară deoparte 
să-i spună că uneori părinţii nu se mai înţeleg şi nu mai pot 
rămâne căsătoriţi. 

Atunci, Clio îl luase pe Suki în camera ei şi rămăseseră acolo 
tot restul zilei. Adusese înăuntru chiar şi cutia cu nisip şi 
mâncarea lui Suki. Când îşi făcuse din nou apariţia, tatăl ei 


plecase deja. Maică-sa îi spusese că se mutase într-un 
apartament cu Martin, prietenul lui de la serviciu. Clio nu ştia că 
taţii se pot muta de acasă şi că pot locui cu prieteni. Se pare că 
puteau. 

El ţinu legătura cu ea, bineînţeles, ivindu-se în viaţa ei în cele 
mai proaste momente. Nu dădea semne de viaţă cu 
săptămânile, şi apoi apărea în faţa şcolii, aşteptându-se ca ea să 
meargă cu el în vreun weekend nesăbuit unde se reconstituia 
vreo bătălie sau în vreo scurtă excursie până la New York, ca să 
facă un tur cu metroul prin staţiile pustii din Manhattan. 

Suki stătea acum pe marginea planşei de desen, uitându-se 
pe fereastră. Acesta era locul lui preferat. Cine va avea grijă de 
Suki dacă ele nu mai erau aici? O să se ducă Suki în Kansas? 
Evident, maică-sa trebuia să se ducă în Kansas. Chiar şi Rob 
mergea în Kansas. Clio s-ar putea opune dacă ar vrea. l-ar putea 
spune maică-sii nu, că voia şi ea să vină cu ei. Kansas. O linie de 
demarcaţie subţire şi întinsă. Niciun prieten la orizont. Maică-sa 
ar fi ocupată în atelier, iar ea... 

Se închipui stând pe un câmp pustiu, privind sutele de 
kilometri de teren necultivat. Ea fiind cel mai înalt lucru din acel 
peisaj. O ţintă sigură pentru un trăsnet. 

Nu. Poate că acolo o să fie un fel de siloz. Un siloz părăsit 
undeva în depărtare. Acela ar atrage trăsnetul. 

Nu contează, ea nu o să fie acolo. Şi nici Ollie nu va fi. 
Deschise cu un bobârnac caietul de schiţe. Incepuse cel de-al 
optulea portret al lui Ollie. Plănuia să-i dea şi lui unul. Aşa avea 
de gând să înceapă totul. li venea să plângă. De fapt, chiar 
începuse să plângă când auzi zgomot de paşi pe treptele care 
scârţâiau şi care duceau la camera ei. Îşi şterse ochii în timp ce 
maică-sa împingea cu mare atenţie uşa şi îi întindea meniul de 
la restaurantul ce aducea mâncare acasă. 

— Mă gândeam că am putea comanda împreună ceva, zise 
ea. 

— Nu mi-e foarte foame, spuse Clio. Semințele de susan au 
fost foarte săţioase. 

Măică-sa se aşeză pe o treaptă. 

— Şi eu aş fi supărată, rosti ea. Aş fi furioasă. Aş fi trântit uşile 
şi aş fi fugit afară din casă. Cred că tu suporţi destul de bine 
chestia asta. Sunt mândră de tine. 

Nimic nu e mai enervant decât maică-ta care îţi dă dreptate. E 


ceva care calmează furia complet. 

— Ce mai face de data asta? zise Clio. Ce fel de ciudaţi o mai 
avea cu el pe vas? E vorba cumva despre pirați? Va trebui oare 
să aduc şi un papagal cu mine? Să port ochiul acoperit? 

— A zis să-ţi aduci doar costumul de baie şi pantofi cu tălpi de 
cauciuc. 

— O să fie ceva ciudat, spuse Clio, privind-o în ochi. Şi tu ştii 
bine asta. 

Maică-sa oftă. Un oftat lung şi dureros. 

— Ştiu că nu mă crezi acum, zise ea. Insă ar putea fi un lucru 
bun pentru tine, Clio. 

Clio doar o privi timp de o clipă. 

— Mai întâi, trebuie să fac ceva, rosti ea, ridicând ecusonul de 
la Galaxy cu numele ei. Trebuie să retumez asta de vreme ce nu 
voi mai lucra acolo. 

— Deci, pot să-l sun pe taică-tău? Să-i spun da? întrebă 
maică-sa. Era o urmă oribilă de voioşie în vocea ei. 

— Maa, zise Clio. Ai face bine să-l suni. 

Magazinul era pustiu, aşa că în boxe se auzea puternic o 
melodie de-a lui Johnny Cash. Când Clio începuse să vină aici, 
Johnny Cash era doar un cântăreţ foarte vechi şi foarte enervant 
care o tortura în timp ce îşi alegea lucrurile de care avea nevoie. 
Insă ajunsese să-i placă vocea aceea profundă şi chitara rece, 
pentru că acestea erau fundalul unora dintre cele mai reuşite 
conversații avute cu Ollie atunci când magazinul era pustiu. Lui 
îi plăcea această muzică, şi ea descoperise că îi plăcea şi ei. 

Ollie nu era la ghişeu. Clio parcurse cu vederea casele de 
marcat. La una dintre ele se afla fata cea nouă. Avea păr scurt şi 
negru şi purta o vestă argintie din plasă peste un tricou cu un 
ecuson pe care scria Janine. Brusc, Clio le uri pe toate fetele 
care lucrau în magazinele de artă, deşi, în acel moment, practic 
şi ea era una dintre ele. Aceste fete ar face orice. Ar fi grămadă 
pe Ollie în absenţa ei. Şi în special această Janine s-ar ţine scai 
de el. Era nouă, iar el era amabil. Ollie ar sfârşi prin a-i arăta 
ceva ce ea n-a înţeles, vreo şmecherie referitoare la casă, şi 
asta ar fi. 

Clio scutură din cap. Această paranoia bruscă... nu era un 
lucru bun. 

Se agăţă strâns de teoria că oricine deţinea măcar o singură 
putere supranaturală idioată. A ei era un fel de semnal de 


ghidare. Putea, cu foarte mare uşurinţă, să găsească oameni şi 
lucruri. Dacă-l căuta pe Suki, de exemplu, întotdeauna părea să 
ştie cu exactitate unde se afla acesta. Şi, de asemenea, părea 
să ştie când anume Ollie era la Galaxy şi locul anume în 
magazin unde putea fi găsit. Nu era un lucru aşa de 
impresionant. Magazinul nu era deloc chiar atât de mare. 

Îşi adună toate simţurile să-l găsească. Era aici. Undeva într- 
un colţ al magazinului. Ce anume nu fusese oare livrat de ceva 
vreme? Se îndreptă spre culoarul doi, Terebentină şi Solventi, 
unul dintre culoarele cele mai întunecate şi mai puţin plăcute. 

— Deja te-ai întors? întrebă el. Ce s-a întâmplat? 

Clio deschise gura, însă nu putu să vorbească. Nu voia ca 
acest lucru să fie adevărat. Voia să-i sune telefonul, şi maică-sa 
să-i spună că totul se anulase. Însă nu suna. Acum, nenorocitul 
de telefon era tăcut. 

— Nu pot accepta postul, zise ea repede. 

— De ce nu? 

— E o poveste lungă, spuse Clio. Taică-meu... are drept de 
vizită. Trebuie să merg să mă întâlnesc cu el. 

— Şi e departe? întrebă Ollie. În alt stat sau ceva de genul 
ăsta? 

— În Italia, zise Clio. 

— Oh. E departe. Da’... ce bine de tine, nu? 

Şi, încă o dată, „darul“ ăla magic al lui taică-său de-a strica 
lucrurile strălucea în toată splendoarea lui. 

— Nu prea e ceea ce pare, rosti Clio. Însă, mda, e departe. 

El slobozi un oftat adânc. 

— Asta nu-i bine, zise el. 

— Poate reuşesc, răspunse, uitându-se în ochii lui şi sperând 
că înţelesese ce simţea ea. 

— Nu pare să fie ceva de care ai vrea să scapi, afirmă el. Și 
pentru ce? Ca să te întorci aici? 

Oare dezvăluise prea mult? 

— Nu, spuse ea repede. Cred că ai dreptate. Nu mă întorc. 
Adică, mă întorc acasă, însă... 

El încuviinţă încetişor. _ 

— O să-i spun eu lui Daphne dacă vrei, zise el. Imi pare rău. 

Deschise pumnul în care ţinea ecusonul. El puse mâna pe 
ecuson. 

— De ce nu-l păstrezi? rosti el. Poate vei avea nevoie de el. 


— Sau poate îmi uit numele, zise ea. E întotdeauna bine să ai 
un ecuson. In caz că uit cine sunt. 
— O să-ţi amintesc eu, spuse el. Promit! 


Genul tău de oameni 

Pentru Clio, să coboare din avion pe aeroportul din Roma era 
ca şi cum ar fi fost aruncată direct într-o competiţie de jocuri 
olimpice. Era un maraton până la serviciul de control al 
paşapoartelor, înspre care fu îndreptată, târâtă, împinsă şi 
izbită. Apoi, avu loc o luptă pentru bagaje şi o fugă până la 
vamă, care toate duseră la sprintul final către aeroportul 
propriu-zis, unde totul deveni o nebunie generală din care scapă 
cine poate. 

Însă, cel puţin, avea cu ea valiza cu rotiţe. 

Cu ceva vreme înainte, când aveau mulţi bani şi călătoreau 
mult, Clio îşi cumpărase o valiză roz, incredibil de scumpă, care 
avea ca model un trandafir şi nişte cercuri verzi. A cumpărat-o 
chiar cu ocazia primului cec „Plonjează!“ care venise pe numele 
ei. Era făcută dintr-un fel de plastic modern ultrauşor şi avea 
nişte roţi mai bune decât ale unui Mercedes. Era unul dintre 
acele lucruri din viaţă care îi dădeau o satisfacţie extraordinară 
de fiecare dată când se uita la el. Indiferent ce anume i se 
întâmpla, avea o valiză minunată. O valiză uşoară şi rapidă. 
Putea depăşi pe oricine cu această valiză, indiferent cât de 
multe bagaje ar fi avut. 

Fuga părea o idee foarte bună. Cu fiece pas pe îl făcea în 
direcţia tatălui său - să coboare din avion, să i se ştampileze 
paşaportul, să-şi ia bagajul -, simţea cum inima începea să-i 
bată mai tare şi mai repede. 

Şi apoi, în cele din urmă, îl zări în mulţimea de oameni, afară, 
în faţa uşilor de la intrare. Tatăl ei era întotdeauna uşor de 
reperat. Era tipul blond pe care vreo femeie îl urmărea cu un 
ochi viclean. Era întotdeauna puţin ciudat să ştii că ai un tată 
chipeş. Avea părul de culoarea nisipului, mereu puţin cam prea 
lung. El era (o durea să se gândească la asta) bine construit. 
Arăta mereu de treizeci de ani, deşi trecuse de mult de această 
vârstă. 

Azi, era şi mai uşor de reperat decât de obicei. Purta nişte 
jeanşi strâmţi şi rupţi, tăiaţi ciudat la jumătatea genunchiului, o 
cămaşă albastru-închis cu mânecile suflecate, tenişi negri şi, cel 
mai supărător dintre toate, o şapcă albă de marinar, cu un 
număr mai mare. 

— Of, Doamne Dumnezeule, îşi zise Clio, oprindu-se din mers. 


Nu putea să facă asta. Nu putea. Să se ducă pe un iaht. Să 
poarte o şepcuţă de marinar. Nu. Nu, trebuia să facă 
numaidecât cale întoarsă. 

Mulțimea fu cea care o împinse în faţă. Făcuse doar cincizeci 
de paşi, şi acum îi separa doar un perete de sticlă. Valiza 
alunecă de-a lungul podelei cu graţia şi viteza unui patinator 
olimpic. 

„Haide! părea să-i spună. Hai să continuăm să mergem. Suie- 
te pe mine şi te scot eu de aici.“ 

„Nu pot, replica mintea lui Clio.“ 

„De ce nu?“ 

„Pentru că nu am unde merge.“ 

„Lumea e mare, Clio. Suntem pe un aeroport italian. Ai putea 
să-ţi scoţi cartea de credit, ne-am putea urca într-un alt avion, 
am putea merge altundeva.“ 

„Limita mea de credit e mult prea mică.“ 

Lucrurile sunt destul de rele atunci când mintea ta are discuţii 
cruciale cu valiza. Clio perseveră şi, cu fiece pas, zâmbetul 
tatălui ei se lăţea. Şi avea o gură mare. Zâmbetul lui era practic 
la fel de mare ca laba piciorului ei. 

— Te rog, zise Clio, manevrând valiza roz prin mulţime, te rog, 
fă-l să fie oarecum normal. 

— Hei, puştoaico! răcni el. Ciao! Italia, eh? 

— Mda, mârâi Clio, pregătindu-se pentru uriaşa îmbrăţişare 
care o învălui. E Italia. 

— Zborul nostru către Napoli e într-o oră şi jumătate, deci e 
timp să înfulecăm ceva. Dă-mi mie asta, puştoaico! 

El întinse mâna după valiză. 

— O duc eu, zise ea. 

— Trebuie să fii epuizată. Lasă-mă pe mine să o duc. 

— E în regulă. Strânse şi mai tare de mânerul valizei. 

Ceva în ea refuza să renunţe la controlul asupra valizei. Era a 
ei. Valiza ei, lucrurile ei, viaţa ei. Ar insista chiar dacă ar avea 
mâna ruptă. Chiar dacă ar fi moartă. Ea, transformată în 
zombie, ar căra valiza mai degrabă decât să i-o dea tatălui ei. 

— Haide, spuse el. Dă-mi voie să te ajut cu asta, puştoaico. 
Calmează-te! 

Clio deja o zbughise înainte, ducând şi valiza roz. Victorie. 

— Noi tocmai am aterizat de la Londra, zise taică-său degajat, 
în timp ce o urma. 


— Care noi? întrebă Clio. 

— O să-ţi placă de ei. Sunt genul tău de oameni. 

Ea se îndoia serios că acei „noi“ erau „genul ei de oameni“. 
Ea nu făcea parte dintr-un grup. Sau, dacă făcea, era acel grup 
de fiinţe omeneşti normale. Şi numele ei nu era „puştoaico“. 
Asta era cea mai nouă şi mai enervantă chestie, tocmai 
descoperită în laboratoarele lui secrete şi enervante. 

— Avem o masă la unul dintre restaurantele din holul 
principal. Este timp suficient să luăm cina. Toată lumea moare 
de nerăbdare să te cunoască. Din Napoli, o maşină ne duce pe 
toţi la Sorrento, care e în josul coastei cam la o oră de mers. Ţi 
s-a desfăcut rucsacul. 

Clio se opri să-şi dea rucsacul jos, înainte ca taică-său să 
ajungă la el, şi realiză că fusese trasă pe sfoară. El apucă 
triumfător mânerul valizei şi o luă la goană înainte. Clio urmări 
cum preţioasa ei valiză roz o tuleşte prin faţa ochilor. 

— Ţi-am făcut-o! îi zise taică-său peste umăr. 

Clio îşi privi ceasul mare, roşu. Patru minute. Atât îi luase 
până să vrea să se întoarcă acasă. „Ollie, Ollie, salvează-mă!“ 
striga în capul ei o voce înnebunită. Însă nu era vreme să insiste 
asupra acestui lucru în timp ce taică-său o luase la goană şi 
dispăruse rapid în mulţimea de călători, persoane care aşteptau 
şi şoferi care se îngrămădeau lângă uşile de la intrare. El 
dispăru într-un restaurant ce avea o vitrină plină cu sticle de 
Chianti. 

— Uite-i! zise el. 

Făcu semn cu capul spre o masă mică undeva în spate. Acolo, 
stăteau trei persoane. Clio o recunoscu imediat pe una dintre 
ele. Acesta se ridicase deja în picioare şi venea în întâmpinarea 
ei. 

— Martin e aici? întrebă ea. 

Pe Martin îl putea suporta. Ăsta era semn bun. Martin fusese 
colegul lui taică-său atunci când acesta lucra pentru o companie 
de soituri. Era un bărbat scund, trecut de vârsta a doua, cu o 
barbă sură. Nu fusese niciodată căsătorit şi nici n-avea copii, aşa 
că îşi petrecea timpul făcând orice voia. Martin avea dovă 
doctorate şi ieşise la pensie devreme, pur şi simplu pentru că 
putuse. 

— Clio! exclamă el, strângând-o în braţe. Ai reuşit să ajungi. 

— Aproape, zise Clio. Arăţi diferit. 


— Am slăbit - zise el. De la cât am înotat în ultimul timp. 

Celelalte persoane erau femei şi erau străine. Nu semănau 
aproape deloc. Cu toate astea, Clio îşi dădea seama că între ele 
era o legătură de rudenie. Cea mai mică dintre cele două era o 
fată cu un păr blond, des şi lung, legat în vârful capului. Avea un 
trup plin şi cu forme rotunde, în genul lui Marilyn Monroe. Purta 
o bustieră bleumarin şi pantaloni scurţi, minusculi care-i 
expuneau bronzul arămiu. Avea nişte ochi extrem de mari, de 
un albastru marin, însă gura era mică. Era extrem de frumoasă 
şi strălucitoare. Nu purta niciun fel de machiaj. Lui Clio îi trecu în 
mod cu totul şi cu totul straniu prin minte că aşa trebuie să fi 
arătat persoana care inventase brânza - o zeiţă blondă. 

Se simţi brusc mult prea îmbrăcată aşa cum era în jeanşi (deşi 
erau zdrenţuiţi) şi în hanoracul albastru cu glugă, acoperit cu 
stele şi ideograme japoneze. Ea le făcuse, tăindu-le de pe nişte 
tricouri mai vechi şi cosându-le de mână. Hainele ei, de obicei 
un motiv de mândrie, păreau aici nepotrivite. Hanoracul îi ţinuse 
de cald în avion, însă acum se afla în Italia, unde era destul de 
cald, chiar şi în aeroport. Să-l scoată ar fi însemnat să îşi 
dezvăluie bustiera roz, de obicei acceptabilă, pe care o purta pe 
dedesubt. (Din nefericire, avusese loc incidentul cu sosul de 
salată atunci când nimeriseră un gol de aer, undeva deasupra 
Atlanticului. Il curăţase ea cât de bine putuse, însă pata de sos 
era mult prea mare pentru gustul ei.) 

Cu toate astea, şi-l scoase. Poate că nimeni nu va observa. 

Lângă fata cu brânza se afla o femeie care nu era deloc 
blondă. Avea părul roşu şi tuns scurt în nişte scări perfecte. 
Purta o rochie drăguță, neagră, cu nasturi, care îi scoteau în 
evidenţă constituţia osoasă, şi un şirag de mărgele africane cu o 
mască miniaturală cât se poate de înfiorătoare aşezată chiar în 
mijloc. Masca îi aruncă o uitătură urâtă, de parcă ar fi avertizat- 
o să nu se apropie prea tare, în momentul în care femeia se 
ridică în picioare şi-i veni în întâmpinare. În afară de asta, era un 
scaun gol la masă, cu o geantă albastră atârnată de spătar. Mai 
venea o persoană. Acesta era grupul. 

— Clio, începu taică-său, dumnealor sunt doctor Julia 
Woodward de la Cambridge University şi fiica ei Elsa Akerlund- 
Woodward. Julia predă arheologia. 

Julia era roşcata. Elsa era zeiţa brânzei. Şi avea un nume de 
familie diferit de al maică-sii. 


— Bună! zise Julia politicos. 

— Tu eşti Clio! spuse Elsa. Am auzit atât de multe despre 
tine! 

Accentul Juliei era rece şi englezesc. Al Elsei era englezesc 
într-un fel, ici şi colo pierzându-se în ceva căreia Clio nu-i putea 
ghici proveniența. 

— Ai avut tu grijă să comanzi ceva? o întrebă taică-său pe 
Elsa. 

— Totul e aranjat. Ţi-am comandat o pizza, Clio. Şi o coca- 
cola. M-am gândit că asta ţi-ar plăcea. 

Era ceva plăcut la fata asta. Clio îşi dădea seama că încercase 
să aleagă ceva care să-i placă ei, cu toate că n-o cunoştea încă. 

— Pizza şi coca-cola sunt excelente, mersi, zise Clio. 

— Elsa vorbeşte italiana, îi spuse tatăl ei. Ea se ocupă de 
conversaţie pentru noi. 

— Eu sunt traducătoarea, zise Elsa cu un zâmbet. Avea nişte 
dinţi mari şi rotunzi. Clio îşi dădea seama că Elsa nu purtase 
niciodată aparat dentar, pentru că dinţii ei erau puţin cam 
inegali, câţiva dintre ei puţin cam încălecaţi. Insă erau frumoşi şi 
adevăraţi. Nu erau albiţi artificial. Nu făcea prea mult caz de ei. 
Erau nişte dinţi de zeiţă a brânzeturilor. 

— Avem tot ce ne trebuie, îi spuse tatăl ei, uitându-se la Julia. 
O traducătoare. O artistă. 

— De fapt, n-aveam nevoie de artist, răspunse Julia. Nu că n- 
am vrea să avem unul în preajmă. 

Era ceva în spatele acestei remarci, ceva în zâmbetul stângaci 
- ceva care-i spuse lui Clio că Julia nu fusese prea încântată când 
auzise că şi Clio se alătură grupului. A fost recunoscătoare în 
momentul în care mica sticlă de coca-cola a sosit. Era puţin cam 
caldă, iar paharul care-i fusese adus avea doar două cuburi de 
gheaţă, dar era totuşi plăcută la gust şi îi dădu ceva de făcut. 
Întise mâna după pahar. 

— Ăla chiar e un tatuaj fain, zise Elsa. 

Clio tresări. Nu fusese atentă. De obicei, era conştientă de 
tatuajul ei şi atentă la felul în care-l prezenta altora prima dată. 
Întotdeauna, toată lumea făcea mare caz în privinţa tatuajului. 
Cu excepţia lui Ollie. El îl admirase doar şi trecuse mai departe. 

— Oh, da, rosti ea. E... nemaipomenit. Ştiu. 

— E realmente frumos, spuse Elsa. E făcut de curând? 

— Nu. Îl am de vreo câţiva ani. 


— De câţiva ani? Asta era Julia. E atât de evident atunci când 
un părinte îl judecă pe altul. 

—E o poveste foarte interesantă în spatele tatuajului 
respectiv, zise tatăl lui Clio. Fetei mele i s-a întâmplat un 
accide... oh. Ce s-a întâmplat? 

Ise adresa cuiva aflat chiar în spatele lui Clio. 

— A trebuit să stau pe banda pentru taxiuri ca să am 
conexiune wireless, grăi o voce bărbătească din spatele lor. 
Suntem pregătiţi de plecare. Totul aşteaptă să fie încărcat pe 
platformă. 

Un tip îşi făcuse apariţia lângă masă. O observă pe Clio şi se 
opri. Rece. O privi doar cu atenţie. Probabil că o aştepta, însă 
sosirea ei păru să-l surprindă. 

— Ea e Clio, explică taică-său. Clio, el e Aidan Cross. E 
asistentul Juliei. 

Era o schimbare interesantă. Era un tip în gaşca lui taică-său. 
Nu era masiv şi înalt ca bradul, aşa ca Ollie. În comparaţie cu 
Ollie, niciun tip n-ar putea vreodată să pară înalt. Era cu câţiva 
centimetri mai înalt decât Clio. Toate hainele îi erau cu câteva 
numere mai mari. Cămaşa lui polo de culoare roşie îi stătea 
lejer. Jeanşii îi erau puţin cam prea mari în talie şi genunchi şi se 
revărsau peste glezne pe bascheţii lui marca Chucktaylor, de 
asemenea de culoare roşie. Reuşise să-şi asorteze cămaşa cu 
bascheţii, fie că dorise sau nu acest lucru. Avea părul castaniu- 
deschis, iar tunsoarea fie fusese incredibil de scumpă, fie făcută 
pe de-a moaca de vreun prieten beat căruia-i căzuseră în mână 
nişte foarfece şi evaluase greşit propriul său talent. Dacă ar fi 
folosit produse de îngrijire corespunzătoare, părul ar fi arătat ca 
acele tunsori din revistele pentru stilişti, ce se află aproape în 
toate locurile posibile. Însă nu folosea niciun astfel de produs, 
aşa că părul îi stătea în tot atât de multe direcţii, însă fără niciun 
fel de ajutor. 

Însă niciunul dintre aceste lucruri nu era cu adevărat izbitor la 
Aidan. Lucrul cu adevărat frapant era chipul lui. Nu era 
extraordinar de chipeş. Nu era cald şi primitor ca al lui Ollie. Era 
doar uşor oval, ceva cam osos şi sever, şi ei i se păru că făcea 
un oarecare efort ca să rămână calm - de parcă ar fi făcut 
lucruri fără ştiinţa sau consimţământul lui. Avea ochii rotunzi, de 
un verde-închis, extrem de luminoşi şi aproape duri. Acei ochi 
nu ratau niciun fel de lucru. Era sigură de asta. 


Acei ochi o măsurau acum pe Clio din cap până-n picioare, şi 
asta o puse în gardă. 

— Deci... zise el, îndreptându-şi atenţia spre tatăl ei. Am 
luat... 

— O să vorbim despre asta mai târziu, spuse repede tatăl ei. 

— Ce anume aţi luat? întrebă Clio. 

— Oh, zise tăică-său, forţându-se parcă prea tare să pară 
dezinvolt. Doar nişte chestii pentru iaht. Maică-ta ţi-a spus 
despre iaht, da? Nişte chestii care ne trebuie la bord. 

Acum, că prezentările se încheiaseră, adevărata situaţie 
jenantă începea. Ochii Juliei hoinăreau pe pata unde fusese 
sosul pentru salată. Privirea fixă a lui Aidan ateriză pe tatuajul 
ei. 

Acum, Îşi dădeau cu toţii seama, erau pe cale de a se urca 
împreună în avion şi apoi pe un iaht. Clio urmări cum fiecare se 
uită în jurul său repede, nesigur de ce anume urmau să facă. 
Erau diferite niveluri de familiaritate. Ea şi tatăl ei. Tatăl ei şi 
Martin. Tatăl ei şi Julia. Tatăl ei era numitorul comun în toate 
acestea, iar asta era o matematică de rău-augur. 

Sosi un chelner şi începu să aşeze farfuriile. Majoritatea 
conţineau paste şi pizza mici. Cu o singură excepţie. Farfuria 
Elsei era încărcată cu stridii, încă în cochiliile lor tari. Cochiliile 
zomăiră în momentul în care fuseră aşezate pe masă. 

— Să mănânci crustacee crude e un act de nebunie, zise 
Aidan. Mai ales într-un aeroport. 

— Cred că sunt nebună, spuse ea cu un zâmbet, oferindu-i o 
stridie. 

— Şi eu cred că nu vreau să fac toxiinfecţie neurală, rosti el, 
ridicând mâna în semn de refuz către stridia ofensatoare. Sunt 
şi aşa destul de ciudat. 

— Eu sunt încă în viaţă. 

— Pentru moment, replică Aidan calm, iar ochii săi verzi se 
mutară de la Elsa la Clio. Ridică o sprânceană. 

— Stridie, Clio? oferi Elsa. Clio pare a fi genul de fată căreia îi 
plac stridiile. Stridiile sunt hrana dragostei. 

Cu coada ochiului, Clio o văzu pe Julia ridicând mâna şi 
arătându-i tatălui ei ceasul. 

— Oh! interveni taică-său. Ne cam grăbim. Toată lumea să 
mănânce repede. 

Elsa şi Aidan se uitau încă la Clio şi la stridia tremurătoare şi 


uşor vineţie pe care Elsa o ţinea în furculiţă. 

— la-o dintr-o înghiţitură, zise Elsa. Soarbe-o! Toată odată, 
încearcă să n-o mesteci. 

Părea să conteze foarte mult pentru ambii ei privitori dacă 
avea de gând sau nu să mănânce stridia. Fără să stea prea mult 
pe gânduri, se întinse în faţă şi înfulecă stridia. Instinctul îi urlă 
în urechi, „Mestecă!“ însă era prea târziu. Stridia o luase deja în 
jos pe beregată. Aşa că începu să tuşească şi să se înece pe 
când aceasta aluneca. 

— Oh... zise Elsa încet. Te-ai înecat. E în regulă, se mai 
întâmplă. 

Puse sticla de coca-cola în mâna lui Clio. Băutura acidulată 
mai calmă puţin reacţia şi împinse stridia în jos, acolo unde nu 
mai putea provoca niciun fel de neplăcere. Clio îşi şterse repede 
ochii care-i lăcrimau. 

— Eşti în regulă? o întrebă Aidan, lăsându-se pe spate şi 
petrecându-şi mâinile peste piept. 

Clio încuviinţă. Nu putea vorbi aşa de repede. Vocea i-ar fi 
sunat foarte răguşită şi dogită. 

— Te-am avertizat, spuse el, cu un zâmbet superior. 

— Dar iată! E în viaţă! zise Elsa, lingându-şi degetele. Nu e 
uimitor, Aidan? 

— E legea mediei. Una probabil că nu te omoară. Probabil. 

Insă zâmbi uşor în momentul în care spuse asta. Clio nu-şi 
dădea seama dacă era invitată la acest semiflirt sau era doar o 
unealtă. 

— Ştiam eu că eşti ca mine, rosti Elsa. O fată căreia îi plac 
stridiile. Ştiam asta. O să ne înţelegem bine. 

După acest interludiu bizar, urmară câteva minute de 
concentrare asupra mâncatului pizzei. Pizza era bună. Blatul era 
subţire, şi caşcavalul era afumat. Deasupra erau aşezate nişte 
frunze mari de busuioc aromat. După opt ore de stat în avion în 
timpul cărora mâncase doar pui unsuros la caserolă (şi puţin) şi 
o salată veştejită (din cauza incidentului cu sosul de salată), 
această pizza era raiul pe pământ. Clio trebui să se înfrâneze să 
mănânce prea repede, ca să nu-şi ardă limba. Tăie cu grijă pizza 
în bucățele. 

Aidan nu luă aceleaşi măsuri de precauţie. Clio ridică privirea 
şi descoperi că pe a lui şi-o tăiase în două jumătăţi egale, le 
împărturise şi le mâncase din vreo cinci înghiţituri fiecare, 


udând fiece bucată cu o înghiţitură zdravănă de coca-cola. 
Toată treaba se terminase înainte ca ea să înceapă să mănânce 
de fapt dintr-a ei. 

— Eşti fata de pe cutia „Plonjează!“, zise el, împingându-şi 
farfuria deoparte. 

Trecuse multă vreme de când Clio nu mai fusese numită fata 
de pe cutie, însă nu nega acest lucru. Imaginea ei apăruse pe 
cutia jocului respectiv şi pe carcasa jocurilor video. 

— Când aveam doisprezece ani, îl corectă ea. Am trecut de 
mult de acea vârstă. 

Se făcu un anunţ în italiană. Elsa ciuli urechile. 

— Noi suntem, zise ea. Trebuie să plecăm. Au început deja 
îmbarcarea. Cum de am ratat primul anunţ? 

— Să-i dăm bice! rosti tatăl lui Clio ridicându-se. Scoase 
portofelul, extrase un teanc mare de bancnote euro şi le lăsă să 
cadă pe masă. Asta ar trebui să acopere întreaga consumaţie. 

Îşi înhăţară toţi bagajele în grabă. Clio fu ultima care părăsi 
masa. În timp ce se îndepărta, chelnerul se apropie de masă şi 
luă banii. După privirea voioasă de pe chipul său, Clio îşi dădu 
seama că tatăl ei exagerase cu plata, dând vreo sumă ridicolă. 

„Unele lucruri nu se schimbă niciodată“, gândi ea. 


Invenţii periculoase 

Chestia care aştepta gata pregătită să-i ducă la Napoli putea 
cu greu să fie numită avion; semăna mai mult cu o furgonetă 
zburătoare. Clio şi mica gaşcă a tatălui ei, aşezaţi în grupuri de 
câte doi, ocupară aproape o treime din locuri. Clio şi Elsa se 
aşezară una lângă alta. Locurile lor aveau vedere chiar înspre 
una dintre aripile mici ale avionului. În locul motoarelor cu 
reacţie, erau propulsoare. 

Clio ştia din proprie experienţă că avioanele mici o apucau 
adeseori pe un drum nebunesc, plin de hârtoape şi era cât pe ce 
să spună asta în momentul în care propulsoarele începură să se 
învârtă şi să prindă viaţă, umplând cabina de un zumzăit slab şi 
un tremur uşor. Elsa se aplecă şi privi prin hublou. 

— Oh, Dumnezeule! exclamă ea. Ce e chestia asta? Cât de 
vechi e avionul ăsta? 

— Cred că nu puteau folosi un avion mai mare, pentru că eo 
călătorie scurtă, zise Clio. O să ajungem acolo într-o jumătate de 
oră. 

— Mie nu-mi prea place să zbor, spuse Elsa. Mama îmi zice că 
totul e în mintea mea, însă eu chiar urăsc chestia asta. Nu ştiu 
dacă am să pot face asta. 

Expresia din ochii ei era una de adevărată frică. 

— O să te ajut eu, rosti Clio, luând rucsacul Elsei, o chestie 
elegantă albă şi rotundă, genul de lucru care arăta de parcă ar fi 
trebuit să conţină o pălărie cu boruri largi, şi băgând-o în 
compartimentul microscopic de deasupra. Acesta nu voia să 
intre acolo, însă, în cele din urmă, Clio reuşi să-l îndese. Apoi, nu 
mai rămase loc pentru propriul său rucsac. In spatele lor, Aidan 
şi Martin încercau să-şi vâre şi ei rucsacurile. Aidan avea un 
computer şi un roman. Unul gros. Părea a fi ceva literatură 
ştiinţifico-fantastică. Voia să dea impresia că nu era atent la 
conversaţia lor, însă Clio văzu cum îşi îndreaptă ochii spre ele. 

— Pot să împart cu voi? întrebă ea. 

— E bine să împărţi, zise el. Ar trebui cu toţii să împărţim mai 
mult. 

— Am vrut să spun, dacă pot să-mi pun rucsacul în 
compartimentul vostru, zise ea, dându-şi ochii peste cap. 

— Păi, cred că poţi, însă nu ştiu ce să fac cu paraşuta aia care 
e înăuntru. E ciudat... 


Elsa se răsuci cu teamă. 

— Taci, Aidan! zise ea. Vocea îi deveni mai ascuţită şi căpătă 
un uşor accent britanic, însă nu părea să fie foarte mânioasă. Nu 
fi dobitoc! 

El zâmbi. Era un zâmbet uşor rezervat, dar buzele subţiri i se 
întinseră la maximum. Până atunci, Clio nu observase cât de 
mare era acea gură. Era ca şi cum ar fi avut o rezervă ascunsă 
de buze pentru momentul când dorea să expună unul dintre 
aceste rânjete de autosatisfacţie. 

Clio scoase caietul de schiţe şi îi trânti rucsacul în braţe. El îl 
puse în compartimentul respectiv pe care îl închise cu zgomot. 

— N-ai vrea să stai tu la fereastră? întrebă Elsa. Sub nicio 
formă nu pot să mă uit. 

— Sigur. 

Păşi pe deasupra picioarelor Elsei şi se aşeză pe locul de la 
fereastră. 

— Am avut parte de câteva zboruri destul de rele, zise Clio. 
Şmecheria e să te gândeşti la altceva. 

— Cum? 

— Haide să vorbim. Despre şcoală. Unde te duci la şcoală? 

— Tocmai am terminat joi şcoala. De-abia dacă am avut timp 
să merg acasă înainte de a veni aici. 

— Eşti la colegiu? întrebă Clio. 

— La un liceu particular. _ 

Clio făcu repede în minte transformarea. In Anglia, liceu 
particular însemna de fapt liceu cu internat. Pe când avionul 
începu să se pună în mişcare pe pistă, Clio o ţinu pe Elsa de 
vorbă punându-i o permanentă serie de întrebări. Şcoala la care 
mergea Elsa era una particulară, însă nu ultramodernă. Limbile 
străine erau punctul ei forte. Anul următor, avea să dea cinci 
examene de nivel A. Trebuia să facă sport ca parte din 
programa şcolară, aşa că îşi alesese hocheiul, însă nu o făcea cu 
plăcere. Îi plăcea să se uite la fotbal (nu fotbal american, o 
lămuri ea pe Clio). Avea o colegă de cameră pe nume Jenny, pe 
care toată lumea o striga Binkie. Era opusul Elsei - foarte slabă, 
brunetă, excelentă la matematică, groaznică la dans, bună la 
fotbal. Binkie băuse odată douăsprezece halbe de bere şi două 
pahare mici de votcă la o întrecere şi ajunsese la infirmerie. 

Elsa transmise toate aceste informaţii într-un şuvoi 
neîntrerupt şi pe nerăsuflate în timp ce treceau pe lângă 


avioane mari cu reacţie, ca acela din care Clio tocmai coborâse. 
Stomacul i se strânse uşor. Acesta era un avion foarte mic. Elsa 
îşi strânsese centura, să se sufoce şi mai multe nu. 

Acum, erau pe pistă. Propulsoarele mergeau cu viteză 
maximă. 

— Pot să te ţin de mână? întrebă ea. 

— Bineînţeles, zise Clio. 

— S-ar putea să fie cam greu de suportat pentru mine. Oh, 
Doamne Dumnezeule! 

Avionul se târa anevoie. Nu avea viteza şi forţa unui avion cu 
reacţie în timp ce înainta pe pistă, aşa că decolarea fu 
neaşteptată. Avionul păru că se repede brusc către cer, 
aruncându-se din ce în ce mai sus şi executând nişte mici salturi 
lipsite de graţie. 

Elsa începu să mormăie ceva cu voce joasă, într-o limbă 
străină. Vorbea prea încet, ca să-şi poată da seama în ce limbă. 
Odată ce se aflară în aer, era deja prea dificil să mai audă. 

— Cred că deja îţi închipui că sunt nebună, zise Elsa, 
strângând-o pe Clio de mână mai-mai să i-o rupă. E din cauza 
avioanelor. Nu mi-e frică de altceva. Cel puţin nu atât de tare. 
Odată, în Suedia, am luat un avion dintr-ăsta. Mă duceam să-l 
văd pe taică-meu. A fost oribil. 

— Tatăl tău e suedez? întrebă Clio. 

— Da. Sunt jumate-jumate. 

— În suedeză vorbeai mai adineaori? 

— Când îmi e frică, mă rog în suedeză, zise ea. Incă 
frică. 

— Continuă să vorbeşti. 

— Am fotografii, spuse Elsa, întinzând cu mare grijă mâna 
după geanta ei care se afla sub scaun. Vrei să le vezi? 

— Sigur, foşni Clio. 

Avionul făcu un uşor salt în timp ce Elsa căuta în geantă, 
făcând-o să se lovească uşor cu capul de scaunul din faţă. 
Înhăţă geanta şi o strânse cu putere la piept, închizând ochii. De 
îndată ce avionul se stabiliză, Elsa îi redeschise şi împinse 
geanta de la piept. Cotrobăi prin ea şi scoase o carte. O scutură, 
şi un morman de fotografii îi căzură în poală. | le înmână lui Clio. 

Trei dintre ele expuneau aceeaşi privelişte: un teren de sport 
enorm şi foarte verde şi, în fundal, o clădire mare ce semăna cu 
o biserică gotică, având vreo zece sau mai multe turnulețe 


A 


mi e 


ascuţite ţâşnind de-a lungul acoperişului. Persoane diferite erau 
în această fotografie, toate în uniforme asemănătoare: cămăşi 
albe, cravate roşii, sacouri gri. Toată lumea râdea sau se 
strâmba. Câteva poze fuseseră, evident, făcute la petreceri în 
camere de cămin. În alte poze erau câţiva tipi încinşi şi 
transpiraţi, ca după un meci de fotbal. 

În majoritatea acestor fotografii Elsa era de obicei în centru, 
cu formele ei pline şi părând fericită. În niciuna dintre ele nu era 
machiată, însă pielea ei avea strălucirea aceea, buzele aveau 
acea culoare roz naturală şi zâmbea cu toţi dinţii. Era de parcă 
Elsa s-ar fi dat jos din pat în fiecare dimineaţă şi ar fi nimerit fix 
într-un grup vesel. lat-o pe Elsa în mijlocul unei echipe de 
canotaj, râzând din toate puterile la ivirea zorilor. Mai departe, 
tot în acea zi, ţinea în mână o cană mare de cafea într-o 
bibliotecă. Şapte persoane în pijamale stăteau aşezate pe patul 
ei, zâmbind, chiar dacă îşi împuiau capul cu latină sau calcule, 
sau orice ar fi fost. 

Ultima fotografie era cu un iepure. Clio o luă. 

— Asta-i Alex, îi explică Elsa. E iepurele nostru de la şcoală. E 
un fel de copil al meu. l-am dat numele prietenului meu. Fostului 
meu. Îmi place să spun: „Du-te înapoi în cuşcă, Alex! Nu mai 
face caca pe podea, Alex!“ Mă rog, dar tu? Am tot vorbit despre 
mine. Ce e cartea aia? 

— E unul dintre caietele mele de schiţe, zise Clio. 

— Pot să-l văd? 

Unora nu le place ca alţii să se uite în caietul lor de schiţe, 
însă Clio n-avea nicio problemă în privinţa asta. Bineînţeles, 
uitându-se la el peste umărul Elsei, îşi dădu seama că o făcea să 
pară, într-adevăr, puţin cam ciudată. Aceleaşi persoane şi 
aceleaşi chipuri apăreau întruna. Jackson, prietena ei cea mai 
bună. Tipul care conducea camioneta cu mâncare turcească la 
pachet. Tipul ăla, Henry, de la ora de trigonometrie. Motanul ei, 
Suki. 

— Cine-i aici? întrebă Elsa, frunzărind cel de-al optulea desen 
cu Ollie. 

— Oh! exclamă Clio. E Ollie. El e... 

Ce era el? Un vis? O ţintă de atins? Premiul pentru că avea să 
supravieţuiască acestei veri? O şansă ratată. Viitorul. Trecutul. 
Sau doar un tip dintr-un magazin de artă. 

— Probabil că e iubitul tău, zise Elsa. E drăguţ. 


Clio îşi dădu seama că ar trebui să corecteze această 
afirmaţie, însă nu putu. Suna aşa de frumos! „Ollie e iubitul 
meu.“ 3 

Poate că ar fi fost adevărat dacă n-ar fi fost târâtă aici. Insă 
„poate“ că nu însemna nimic. Ca un lucru să existe, trebuie să 
ai o dovadă concretă. Ca, de exemplu, o întâlnire, un sărut sau 
măcar un schimb de cuvinte care promiteau o întâlnire. 
Obţinuse o slujbă acolo unde lucra Ollie, lucru care nu se 
interpreta, de regulă, ca fiind unul dintre semnele unei aventuri 
romantice aflate la început. Totuşi, el spusese că o să-şi aducă 
aminte de ea. Însemna oare că o aştepta? Probabil că da. 

Momentul negării trecuse de mult, şi ea încă nu vorbise. 
Avionul se înclina din nou, trimiţând-o iar pe Elsa la locul ei 
liniştit, cu ochii închişi, mormăind în suedeză. 

Clio se zgâi pe fereastră să vadă priveliştea supranaturală. 
Peisajul căpătase un sens oarecare, însă culorile erau toate 
altfel. Cerul avea culoarea unei piersici coapte, de sfârşit de 
vară. Norii erau de un albastru şters. Golful Napoli, care se 
întindea înaintea lor, era de culoarea levănţicii. La distanţă, se 
vedea o formaţiune uriaşă ce ieşea din apă. Semăna cu o cămilă 
care se scufundase, lăsându-şi cocoaşele la vedere. Clio ştiu 
imediat ce era: Muntele Vezuviu, vulcanul care domnea peste 
zona respectivă, acelaşi care îngropase oraşul Pompei în cenuşă 
şi lavă cu două mii de ani în urmă. Cu toate astea, ştia ea, era 
foarte activ. Fusese suspect de liniştit de ceva vreme şi se putea 
trezi din nou destul de curând. 

Aterizarea nu fu prea bună pentru Elsa. Avionul se înclină şi 
se ridică de bot, aruncat de contracurent în momentul în care se 
apropie de sol. Clio descoperi patru urme adânci şi vineţii de 
degete pe braţ când totul se termină, dar dobândi, îşi dădea 
foarte bine seama de acest lucru, şi prietenia pe viaţă a Elsei. 

În timp ce Elsa îşi scotea rucsacul din compartimentul de 
deasupra, Clio se uită prin deschizătura dintre locuri către cei 
din spatele locurilor lor. Aidan se afla în câmpul ei vizual. El îi 
zări privirea şi i-o fixă cu a lui, zâmbind într-un mod straniu. Se 
ridică în picioare şi se aplecă peste locurile lor. 

— A fost un zbor bun? întrebă el. 

— S-a terminat, zise Elsa. Era încă nesigură pe ea, însă 
zâmbea. Clio m-a ajutat să trec cu bine peste asta. 

— Am auzit. 


Clio se uită în spate să vadă ce făcea tatăl ei. El şi Julia 
stăteau sprijiniți unul de altul, vorbind în şoaptă. 

„Care e marele secret?“ gândi Clio. 

In secunda umătoare, avea să regrete această întrebare. 
Răspunsul veni din faptul că taică-său îşi lipi limba de urechea 
Juliei. Julia zâmbi şi râse uşor. 

Clio se răsuci pe călcâie cu inima bătându-i tare în piept. Simţi 
cum o năpădeşte sângele în obraji, fiecare vas de sânge 
pulsându-i în obrajii. Resimţi o zbatere dureroasă în ceafă, şi 
acuitatea auditivă îi scăzu. Pentru o clipă, avu impresia că ceva 
foarte rău avea să se întâmple cu capul ei din cauza acestei 
presiuni. Il auzea pe Aidan care făcea nişte glume jalnice cu Elsa 
despre paraşuta lui imaginară. 

— Ţi-e bine? întrebă Elsa. 

Clio o privi neajutorată. Elsa, căreia nu-i mai era teamă, 
redevenise acea zeiţă luminoasă a brânzeturilor, iar Clio era 
doar o fată confuză, aşezată pe un scaun mic într-un avion la fel 
de mic, gata-gata să se sufoce. 

— Mi s-a urcat sângele la cap, reuşi ea să îngaime. 

Nu se ridică şi nici nu se întoarse decât în momentul în care fu 
sigură că tatăl ei şi Julia terminaseră şi nu mai erau în câmpul ei 
vizual. Aidan se aplecă spre locurile lor, deasupra umărului ei. 
Poziţia asta bloca orice fel de privelişte, însă o făcu să se simtă 
captivă. 

— Frumos tatuaj, zise el, examinând de sus tatuajul în formă 
de fermoar. Ce ţii acolo? Mărunţiş? 

Nu era deloc gluma de care avea nevoie acum. lar acesta era 
exact genul de glumă pe care Ollie n-ar face-o. Ollie nu era un 
măgar. Ollie era perfecțiunea întruchipată. 

— Un mic suvenir de la victimele mele, spuse ea, ridicându-se 
repede în picioare. De obicei, un deget amputat. 

Clio nu trebui să se întoarcă pentru a şti că el îi arunca una 
dintre acele priviri cu sprânceana ridicată, care spunea parcă 
„mă rog, cum spui tu, ciudato“. Se ridică şi întinse mâna cât 
putu de sus, înspre compartimentul de deasupra, zăbovind cât 
mai mult înainte să-şi scoată rucsacul din locul care, de altfel, 
era gol. 

— Vezi? zise Elsa, torcând cu vocea ei cu accent britanic. De 
asta ai parte atunci când nu ştii să te porţi, domnule Cross. 
Acum, fă loc! Vrem să ieşim din această capcană a morţii. S-a 


terminat. 
Clio se bucura pentru Elsa, însă ştia că suferinţa ei se afla de- 
abia la început. 


Teroare psihologică şi glume care nu sunt amuzante 

Pe când ieşeau în soarele orbitor al oraşului Napoli, Clio se 
pomeni că-şi duce mâna la urechea stângă. Nu se putea abţine. 
Era ca şi cum, dacă şi-ar fi acoperit-o, făcea ca acea imagine 
oribilă, în care limba tatălui ei pătrundea în urechea Juliei, să nu- 
i mai intre în cap. 

Lucrurile nu aveau să mai fie la fel acum, că-l văzuse pe taică- 
său atingând cu vârful limbii urechea unei femei străine ei. Era 
genul de lucru care ţi se înşuruba ca un vierme în creier, se 
cuibărea între pliurile călduţe şi cenușii şi se înmulțea. 

— Ce se întâmplă, puştoaico? întrebă taică-său, apărând 
lângă ea şi îndepărtând apărătoarea pe care şi-o făcuse cu 
mâna. Ţi s-au înfundat urechile? încearcă să înghiţi. 

Verbul a înghiţi nu era chiar cuvântul pe care voia să-l audă în 
acest moment. 

— Mi-e bine, replică ea, luând-o înainte. 

Mijlocul lor de transport era un microbuz alb şi neînmatriculat. 
Şoferul părea asudat şi plictisit şi trăgea întruna de cămaşa udă 
de transpiraţie. Încărcă bagajele în spate în timp ce ei se urcară 
în maşină. Banchetele aveau găuri de la scrumul de ţigară. Clio 
se pomeni înghesuită între Elsa şi Aidan, pe locul din spate. 
Tatăl ei, Julia şi Martin se aşezară în faţă. Ca majoritatea tipilor 
pe care îi cunoştea, Aidan ocupă ceva mai mult spaţiu, stând cu 
picioarele depărtate, ţinând computerul între glezne şi coapsa 
stângă apropiată de coapsa ei dreaptă. 

Microbuzul slobozi un val de gaze de eşapament şi hurui în 
momentul în care pomi. Mişcarea aceasta nu fuse urmată de o 
explozie de aer condiţionat reconfortant, aşa cum spera ea să se 
întâmple. Şoferul pomi radioul fixat pe o emisiune interactivă pe 
care n-o înţelegea. Zgomotul şi căldura neutralizară orice 
conversaţie înainte ca măcar să înceapă. Aidan îşi puse căştile 
în urechi, iar Elsa îşi sprijini uşor capul de spătarul banchetei şi 
închise ochii. 

Prima porţiune de autostradă trecea pe lângă nişte aşezări 
prăfuite şi dărăpănate, o mulţime de panouri publicitare 
neinspirate ce făceau reclamă unor restaurante locale sau pe 
lângă vreo maşină de ocazie, supraîncălzită. Era şi mult beton şi 
o mulţime de bălării dese, întrerupte ici-colo de un petic verde 
perfect pătrat, de plante agăţătoare sau de vreun pâlc mic de 


copaci. Apoi, erau multe clădiri de beton cu o mulţime de rufe 
agăţate la uscat, camioane, autostrăzi, ieşiri, semne de 
circulaţie. Nu mai fusese niciodată în Italia şi se aşteptase la 
ceva mai mult de atât. N-avea cum să fie acesta locul după care 
oamenii erau atât de înnebuniţi. 

Prinsă în cutia asta mică şi încinsă cu doi tovarăşi de drum 
tăcuţi şi o banchetă din faţă pe care stăteau tatăl ei şi Julia, Clio 
nu prea avu la ce să se gândească. Îşi ţinu ochii lipiţi de ceafa 
lui taică-său de parcă ar fi vrut să-l ţină nemişcat cu intensitatea 
privirii ei. Ar fi bine să-i lase Juliei urechea în pace. Hotări în 
minte că, dacă vor încerca orice altceva, va începe să tipe şi să 
strige că în microbuz era o albină. 

Un lucru era clar: aceasta avea să fie cea mai rea vară a vieţii 
ei. Nimeni nu putea să o învinovăţească de asta când se va 
întoarce acasă şi va oferi explicaţii. O călătorie în Italia? Nu va fi 
niciun fel de compasiune pentru acest lucru. Să meargă în 
vacanţă împreună cu drăguţa lui taică-său? Mulţi ar zice pas la 
aşa ceva. Poate ar putea să o sune pe mama ei şi să-i 
povestească în momentul în care se opreau. Ea o să fie 
scandalizată şi o să vină să o salveze. Şi mai bine ar fi să-l sune 
pe Ollie. El ar înţelege totul. 

Între timp, Aidan îşi mişca, încetişor, capul în ritmul muzicii. 
Un ritm dur se auzea în căştile lui, ce acoperea destul de bine 
zgomotul vântului şi al traficului, care intra pe ferestrele pe 
jumătate deschise ale maşinii. Elsa aţipise şi se prăbuşise într-o 
parte; acum, stătea sprijinită de Clio. 

În avion nu avusese senzaţia că se ducea departe, pentru că 
avioanele nu-i dădeau acest sentiment. Nu prea poţi să-ţi dai 
seama unde mergi atunci când te afli în avion, pentru că, de 
obicei, nu vezi decât cer şi nori, iar acest lucru nu se schimbă 
niciodată. Dacă vezi vreun peisaj, e ceva ce are de-a face cu 
înălţimea şi cu perspectiva şi care te face să crezi că totul e o 
glumă. E doar o călătorie, şi nimic altceva. Însă, în momentul în 
care te afli într-un microbuz încins, cu nişte persoane străine, 
într-o călătorie mai lungă pe o autostradă din Italia, acest lucru 
e cu totul altceva. Olie, maică-sa, Suki, Jackson... toţi dispăreau 
din vedere. 

Reluă în minte ultimele clipe pe care le petrecuse cu Ollie. 
Trebuia să strângă ecusonul în mână. Işi puse rucsacul în poală 
şi căută în buzunarul unde era ascuns ecusonul. Nu trebuia sub 


nicio formă să-i permită lui Aidan să o vadă făcând asta, pentru 
că era ceva ciudat, fară doar şi poate. Elsa ar înţelege asta. 
Aidan ar ridiculi-za-o. Acest lucru era evident deja. 

Ollie îi dăduse ecusonul ca să-l păstreze şi îi spusese că o să- 
şi aducă aminte de ea. lar ea spusese... 

la stai puţin - nu făcuse niciun efort să-i spună că se întorcea, 
într-o fracțiune de secundă, îi trecu prin minte că, în încercarea 
ei de a părea calmă, îi spusese lui Ollie că nu se va mai întoarce. 
De ce spusese asta? Şi de ce nu-şi dăduse seama decât abia 
acum, într-un microbuz în Italia? 

Cotrobăi orbeşte prin rucsac, îşi găsi telefonul mobil şi îl porni. 
Nu avea semnal deloc. Şi, chiar dacă ar fi avut, să dea un 
telefon acasă ar fi costat probabil vreo sută de dolari minutul 
sau ceva mai oribil de atât. Totuşi, merita, însă acest lucru ar 
face-o să sufere. 

leşiră de pe autostradă, şi peisajul deveni imediat mai umbros 
şi mai verde. Ramuri de copaci zgâriau acoperişul microbuzului. 
Intrară într-un oraş cu străduţe înguste, pline de scutere Vespa 
şi prăvălii mici, însă foarte bine definite, adăpostite în ceea ce 
probabil fuseseră cândva nişte clădiri magnifice. O mulţime de 
ferestre înalte şi acoperite cu obloane, verande şi vopsea 
scorojită. La fel erau majoritatea fațadelor clădirilor. Europa 
devenise o ruină. 

Pe când cotiră pe lângă o spălătorie, microbuzul scoase un 
sunet înfundat şi motorul muri. Chestia asta îi zdruncină pe toţi. 
Aidan îşi scoase căştile. 

— Hei! zise taică-său, întorcându-se. Nu te deranjează să 
împingem puţin microbuzul, nu-i aşa, puştoaico? 

— Vrei să încetezi să-mi tot spui puştoaico? zise Clio. Am un 
nume. E puţin cam ciudat, însă tu mi l-ai ales. De ce nu-l 
foloseşti? 

El zâmbi, deşi puţin mai stins decât de obicei şi se întoarse. 
Julia, pe jumătate răsucită, îi aruncă şi ea o privire. „Deci asta e 
fiică-ta, părea să spună. Ce răzgâiată.“ 

Clio îşi muşcă buza inferioară. Tatăl ei o făcuse să devină 
țâfnoasă. Scotea tot ce era mai rău din ea. Trebuia să încerce 
să-şi înfrâneze aceste porniri. Erau mult prea multe persoane 
străine aici şi nu era spaţiu suficient. Aidan îşi pusese din nou 
căştile în urechi, însă ştia că auzise mica ei izbucnire de furie. 
Minunat, acum ea părea să fie persoana cea nesuferită. 


Trase cu putere aer în piept şi se uită în sus spre plafonul 
microbuzului. Tapiţeria era desprinsă şi deformată. Îi amintea de 
un cer în vreme de furtună. Incercă să memoreze culoarea şi 
felul şerpuit în care pânza se învăluia în mintea ei într-unul 
dintre multele sertăraşe pe care le păstra pentru viitoarele 
desene. Era un lucru care îi distrăgea atenţia în mod plăcut. 

Şoferul făcu o manevră complicată de schimbare a vitezelor şi 
încercă de vreo câteva ori contactul. Microbuzul scoase un sunet 
slab şi dureros şi îşi continuă efortul jalnic. 

Drumul nu făcea altceva decât să şerpuiască. Şerpuia prin 
oraşe, de-a lungul coastei, în jos pe dealuri. Intrară într-un tunel 
tăiat în munte şi, când ieşiră la lumină, sub cerul liber, totul era 
albastru, în partea dreaptă a microbuzului nu era nimic altceva 
decât aer, urmat de o cădere bruscă pe coasta unei stânci spre 
marea scânteietoare. Faleza se vedea în întregime, întinzându- 
se în faţa lor sub forma unui perete uriaş de rocă dantelată. 
Terenul era plin de copaci. La orizont, se vedeau ici şi colo pini 
cu coroanele ca nişte umbrele - nişte copaci ciudaţi care parcă 
erau desenaţi toţi cu nişte trunchiuri mari până în momentul în 
care explodau într-un frunziş bogat şi verde. Rămâneau în 
picioare, masivi şi singuratici pe marginea stâncilor, formând un 
relief ascuţit ce se îndrepta către cer. Oriunde te uitai, apa era 
înţesată de ambarcaţiuni. Bărci mici de pescuit, ca nişte puncte. 
Vapoare de croazieră imense şi mătăhăloase, ca nişte semne de 
exclamaţie. 

Această privelişte îi aduse la viaţă pe ocupanţii microbuzului. 
Priviră toţi pe geamul maşinii, în timp ce-şi croiau drum de-a 
lungul crestei stâncoase, atingând întruna crengile joase ale 
copacilor, şi, uneori, rămânând blocaţi în spatele vreunui 
autocar care părea prea mare pentru acel drumeag. Trecură 
prin alte trei sau patru oraşe, fiecare ceva mai mare decât 
celălalt, însă niciunul imens. 

In cele din urmă, ajunseră la o intersecţie mare ce însemna în 
mod evident ceva. Aici, clădirile nu se mai scorojeau - erau mari, 
aveau culori îndrăzneţe şi dungi albe. Erau cafenele luxoase 
unde lumea stătea afară pe terasă. Erau bănci, magazine şi 
mase de turişti care de bucurau de acea după-amiază târzie. 
Microbuzul viră pe un drum tăiat ca o despicătură direct în 
stâncă. Drumul se plia în această fisură până ajungea la capăt. 
Se opriră la nivelul apei, lângă un port pentru feriboturi utilitare. 


Oraşul se afla acum la vreo treizeci de metri deasupra lor, 
hotelurile erau construite chiar în buza stâncii, contribuind şi ele 
la acea înălţime impunătoare a stâncii, înaintea lor, apa era 
liniştită. Restaurante mari cu firme uriaşe ce urau bun-venit 
turiştilor erau aşezate pe piloni deasupra apei. 

— Acesta e Sorrento, îi zise tatăl ei. Am ajuns! 

Microbuzul îşi dădu duhul chiar în momentul în care aceste 
cuvinte fură rostite. 

— Ca Pheidippides, spuse taică-său, privind-o pe Julia. 

— Cine? întrebă Clio, alunecând afară din microbuz. 

— Prima persoană care a alergat la maraton, zise el. A alergat 
din oraşul Marathon până la Atena, ca să anunţe câştigarea unei 
bătălii. A alergat tot drumul, a transmis mesajul şi a murit. 
Poveste adevărată! ` 

O privi din nou pe Julia. In mod evident, acum, că se vedea cu 
o profesoară de arheologie, avea de gând să spună chestii dintr- 
astea mult mai des. Minunat. Clio se uită la Martin, care zâmbi şi 
scutură din cap. 

— De fapt, replică Julia, întinzându-şi mâinile deasupra 
capului, ăsta e probabil un mit. Nu există niciun fel de dovadă în 
sensul ăsta. _ 

O spusese simplu, nu sarcastic. Insă, în engleza ei cu accent 
pretenţios, care făcu ca tăică-său să pară şters şi mult prea 
entuziast. 

— Trebuie să sun acasă, îi spuse Clio tatălui ei. Trebuie să-i 
zic mamei că am ajuns cu bine. Am nevoie de un telefon sau de 
un computer. î 

Era adevărat. Acest lucru nu putea fi negat. Insă trebuia să 
rezolve şi chestia cu Ollie, acum. 

— Într-o clipă, rosti el. 

— E important, spuse Clio. Trebuie să sun cât mai curând 
posibil. k 

— Relaxează-te puş... ăă... Clio. Intinse mâna să o ajute pe 
Elsa, adormită şi înceată, să iasă ultima din microbuz. Mai întâi, 
trebuie să vedem ceva. 

— Gata? o întrebă Elsa pe Clio. Mi s-a rupt filmul de tot. Nu 
am realizat cât de frântă eram. 

— Cred că da, zise Clio. Însă nu ştiu unde suntem. 

— Lăsaţi bagajele! spuse taică-său. Urmaţi-mă! 

— Cred că e în direcţia aia, rosti Clio. 


— Îi zici tu şoferului că avem nevoie de cel puţin o oră să dăm 
jos bagajele din maşină? o întrebă el pe Elsa. O să-l plătesc. 

Elsa comunică acest lucru în italiană, şi oferta fu acceptată. 

Taică-său îi conduse în jos pe o potecă asfaltată care se 
termina brusc şi unde patru trepte duceau către o plajă cu nisip 
de culoare închisă. Clio se uită peste acea stâncă de lângă ei, 
însă nu prea înţelese ce anume vedea. Semăna cu cea mai 
grozavă prăjitură cu foi din lume. 

La nivelul plajei, construită în întregime în stâncă, se afla o 
construcţie pe trei nivele cu o faţadă de un galben ca de coajă 
de grepfrut. In unele locuri, vopseaua se luase, însă ferestrele 
înalte erau încadrate de un roşu îndrăzneţ şi nepătat. Dacă s-ar 
fi aflat pe o stradă, construcţia ar fi semănat cu un hotel vechi, 
dar avea un banner mare în faţă ce informa în engleză că acesta 
era un magazin cu articole pentru scufundare. In spaţiul de 
desupra lui, unde în mod normal s-ar fi aflat cerul, era mijlocul 
unei alte clădiri complet diferite, din nou construită chiar în 
inima stâncii. Aceasta arăta ca o fortăreață străveche din 
cărămidă cenuşie, completată cu mici deschizături pentru ca, de 
acolo, arcaşii să poată trage. Structura era întreruptă din nou, 
aproape de vârful stâncii, şi se transforma într-un adevărat hotel 
de lux, de asemenea galben şi cu arcade de un alb imaculat ce 
aveau vedere la mare şi o revărsare de verdeață de-a lungul 
marginii. 

Clio vru imediat să deseneze, numai să fi înţeles principiul 
acestei construcţii. Putea doar să admire nebunia celor care 
făcuseră un asemenea lucru sau cele trei lucruri. Insă tatăl ei 
începuse să bată step în nisip. 

— Doamnelor şi domnilor, zise el, legănâdu-şi braţele 
deschise. Bine aţi venit în noua voastră casă pe timpul verii! 

Toată lumea privi înjur către apă, stâncă şi scuterele Vespa 
parcate de-a lungul drumului. 

— Vorbeşti despre asta, nu? întrebă Aidan, cu vocea îngroşată 
de panică. 

Aşezată pe nisip, în faţa lor, chiar în spatele tatălui ei, era o 
ambarcaţiune dărăpănată din lemn, lungă de cincisprezece 
metri. Era ţinută în loc, într-o diagonală periculoasă, de butoaie 
de metal şi buşteni vârâţi sub ea, ce o ţineau aproape dreaptă. 
Aproape o treime din ea era acoperită cu o prelată, însă 
celelalte două treimi rămase constau din ferestre sparte şi lemn 


putrezit. 

— Îmi dau seama că o să trebuiască să lucrăm ceva la ea, zise 
tatăl ei. Însă are potenţial! i 

— Asta e iahtul nostru? întrebă Julia. Asta nu o să ne ducă... 

Elsei i se măriră ochii în cap. Pentru o clipă, Clio avu senzaţia 
că şi alte persoane simt ceea ce simţise ea toată viaţa. Era 
plăcut să vadă asta, dar acest lucru nu făcea să dispară epava 
din faţa ei. 

— Ben, începu Martin. Nu cred că treaba asta o să meargă. 

— E un adevăr spus doar pe jumătate, zise Aidan. 

Tatăl ei îi privi cu o confuzie sinceră. 

— Zău? întrebă el. Am făcut o afacere aşa de bună cu chestia 
asta. 

— Îmi închipui, rosti Julia. 

Clio îl fixă pe taică-său cu o privire de gheaţă. 

— Cu puţină muncă, zise el, o să fie excelentă. Nu e nici pe 
departe aşa de rea cum pare. 

Tăcere din partea grupului. Martin tuşi politicos. 

— Oh! râse taică-său, privind peste umăr. Imi pare rău. Mă 
uitam în direcţia greşită. Acolo e ambarcaţiunea noastră. Chiar 
acolo, la capăt. 

Se întoarseră toţi deodată către apa ce se unduia încetişor. 

În faţa lor, la un mai mult de patru metri şi jumătate - înot sau 
poate chiar pe jos - era un şir de cinci ambarcaţiuni 
extraordinare. Chiar la capătul şirului respectiv, era cea mai 
mare şi cea mai îndrăzneață dintre ele, fără doar şi poate un 
iaht. Ceva cu privire la ambarcaţiunea asta părea să spună cu 
voce tare: „Sunt un model foarte bine cunoscut în zonele 
petroliere ale lumii. Cost mai mult decât sufletul tău!“ 

— Bine aţi venit la bordul Fluturelui de Mare, zise el, schiţând 
unul dintre cele mai largi şi mai înfiorătoare zâmbete pe care le 
văzuse Clio vreodată. 


Fluturele de Mare 

Era clar că tatăl ei pregătise această glumă cu mult timp 
înainte şi acum o dezvăluia în toată splendoarea sa. 

— Ar trebui să vă fi văzut feţele, spuse el. 

Nimeni nu zise nimic. Contemplau încă magnificul iaht alb din 
faţa lor. Avea o lungime de cel puţin douăzeci şi patru de metri, 
era pe două nivele, plus o timonerie cu geamuri bombate şi 
fumurii din sticlă şi multe antene care se iţeau din aceasta mai 
ceva ca dintr-un zgârie-nori. 

— Cum ajungem acolo? reuşi să spună Elsa în cele din urmă. 

— Cu asta. 

Tatăl lui Clio îşi scoase pantofii şi făcu vreo câţiva paşi prin 
apa care îi ajungea până la jumătatea coapsei. Apucă o barcă 
pneumatică de culoare portocalie cu un motor mititel, ce stătea 
legată de un pilon în apă. 

— Va trebui să facem vreo câteva drumuri, ca să aducem 
totul la bord. 

Trase barca până la cea mai apropiată platformă de încărcare, 
făcându-le semn şi celorlaţi să vină acolo. 

— Clio! zise el. Urcă tu prima. 

O ajută să urce în barcă; aceasta se afundă puţin sub 
greutatea lor. După ce smuci de vreo două ori de cablul de 
pornire, motorul se trezi la viaţă cu un fornăit şi făcură o scurtă 
călătorie până la F/uturele de Mare, apropiindu-se prin spate. 

— Ai cumpărat un iaht, îi spuse Clio. 

— Ca să fiu cinstit, din punct de vedere tehnic iaht înseamnă 
o mulţime de lucruri. 

— Ilnseamnă asta. Că ai cumpărat un iaht. Noi nu ne 
permitem un iaht. Tată, noi nu putem nici măcar să ne 
permitem să reparăm acoperişul. 

— In spatele acestei chestiuni e o poveste destul de 
amuzantă, zise taică-său, schiţând acel zâmbet nebunesc înspre 
Fluturele de Mare în timp ce acesta se legăna în apă ca un dinte 
gigantic ce fusese supus unui tratament de albire. Eu doar 
aveam de gând să închiriez o ambarcaţiune. Însă, la Londra, am 
întâlnit o femeie care tocmai divorțase. E foarte bogată. 
Ambarcaţiunea asta era jucărioara bărbatului ei, aşa că a simţit 
o deosebită plăcere să mi-o vândă la un preţ infim faţă de cât 
costă ea de fapt. O voi vinde după ce ne terminăm treaba şi voi 


face o afacere monumentală. Ambarcaţiunea asta o să valoreze 
de zece ori mai mult. 

— Fluturele de mare? spuse Clio. E un nume cam ciudat. 

— E mai bun decât cel vechi, zise taică-său, ridicând barca pe 
platformă. Înainte se numea Vu/piţa”. Tipul care a avut-o înainte 
se numea Fox. 

— Ce nume vulgar, rosti Clio. 

— Ştiu. Ăsta e mult mai bun. lată, am ajuns! 

Legă barca de platforma din spatele iahtului şi o fixă bine. Clio 
zgârie uşor cu unghia platforma din spate, o fâşie alunecoasă de 
fibră de sticlă acoperită de apă. Urcă cele trei trepte către 
puntea propriu-zisă. 

— O.K., zise el. Rămâi aici. Vreau ca toată lumea să facă turul 
iahtului în acelaşi timp. _ 

ÎI privi cum îi aduse şi pe ceilalţi, câte doi deodată. Îi luă 
câteva minute. Nu după mult timp, stăteau cu toţii în picioare pe 
platforma din spate a ambarcaţiunii. Prima oprire a fost la 
jacuzzi care avea o învelitoare ce glisa dacă apăsai pe un buton. 

— Cada asta a fost spartă, spuse el. Aşa că a trebuit să o 
repar. O putem umple cu apă sau cu orice avem nevoie când o 
să... Am putea să o umplem cu apă şi peşte şi astfel am avea 
propriul nostru rezervor de fructe de mare proaspete! Destul de 
mişto, nu? 

În apropiere, erau nişte uşi glisante de sticlă, ce făceau parte 
dintr-un perete care era în totalitate din sticlă. Le deschise şi 
intrară. Clio nu văzu încă nimic, însă covorul spunea totul. 
Indiferent ce ar fi fost lucrul pe care stătea, acesta era atât de 
moale şi de pufos, că se simţea de parcă s-ar fi legănat fără 
efort pe un pat de bureţi de pe fundul oceanului. 

— Luminile sunt o chestiune complicată, zicea taică-său, 
orbecăind după ceva aflat pe perete. Oh. lată! 

Nişte spoturi cu o lumină bine direcţionată se aprinseră în 
vreo douăsprezece puncte aflate peste tot în tavan, dezvăluind 
un living şi o sufragerie spaţioase. Totul părea făcut din piele de 
culoare crem. Covorul pufos era de culoarea mierii şi se întindea 
în toate direcţiile. Aerul condiţionat emitea acel zgomot uşor pe 
care-l scot pisoii când dorm. 

— Livingul, spuse tatăl ei, întinzând braţele înspre canapea şi 
plasma TV. lar dincoace, sufrageria. 


3 „Foxy Lady“; fox (engl.) = vulpe (n.tr.) 


— E extraordinar! zise Elsa. 

Julia se apropie de tatăl lui Clio, fără să-şi încolăcească braţul 
în jurul braţului său, însă destul de mult pentru a-şi arăta 
aprobarea. 

— Incăpem cu toţii aici, continuă el. După o zi grea pe mare. 
Cambuza“ - bucătăria - e pe aici. 

li conduse spre o bucătărie complet utilată şi mobilată, cu 
instalaţii argintii cu negru încastrate în perete, ce străluceau 
extraordinar de tare. Jumătate din catalogul Williams-Sanoma 
era înghesuit acolo. Clio ridică o formă pentru glazură ce zăcea 
pe blatul de marmură. 

— Asta e pentru produsele alea de patiserie care ne plac? 
întrebă ea. 

— Toate astea au fost livrate odată cu ambarcaţiunea, zise 
taică-său repede. Toate. Şi n-aţi văzut nici jumătate din tot ce 
are locul ăsta. Haideţi! 

Chiar lângă bucătărie era o scară în spirală ce ducea atât în 
sus, cât şi în jos. Coborâră mai întâi într-un vestibul surprinzător 
de lung. Pereţii erau din lemn strălucitor, ca de vioară, iar 
coridorul iluminat mai slab, ca la cinematograf. De-a lungul 
acestui vestibul erau mai multe uşi. Taică-său le deschise 
aproape pe toate folosind un şperaclu şi dezvălui patru 
dormitoare confortabile. Clio simţi că se pune prea mult 
accentul pe faptul că Julia avea camera ei proprie. Mai trecu pe 
lângă alte câteva uşi şi ajunse la capătul vestibulului. 

— Ce e în astea? întrebă Clio. 

— Oh, sunt doar provizii şi diferite alte chestii. Apropo de... 
începe să se întunece şi încărcatul trebuie curând să ia sfârşit. 
Voi probabil că ar trebui să mergeţi să vă luaţi lucrurile din 
microbuz, apoi vă arăt restul. 

Urcară din nou scările, iar Martin, Elsa, Aidan şi Julia se 
întoarseră la barcă pentru a ajunge din nou pe platforma de 
încărcare. Tatăl lui Clio îi urmări prin uşile de sticlă, apoi se 
aplecă conspirativ la urechea fetei. 

— Voiam să-ţi arăt doar ţie asta, zise el. E partea cea mai 
frumoasă. 

— E partea cu telefonul şi computerul? întrebă ea. 

— Da' de unde! E camera ta. La etaj. 

Se întoarseră la scara circulară şi urcară. Ajunseră într-un 


4 Magazie de provizii pe bordul unei nave, amplasată de obicei sub punte (n.tr.) 


vestibul foarte mic, cu un perete înclinat şi acoperit până la 
jumătate de o fereastră ce dădea către pupa ambarcaţiunii, 
către apa de culoare întunecată şi către lună. În spatele lor era o 
uşă de culoarea mierii ce ducea către singura cameră de la acel 
nivel. 

— Haide, intră, spuse el încetişor. 

Camera din spatele acestei uşi era de vreo trei ori mai mare 
decât camerele de jos. Aici, covorul era mai gros ca o pajişte 
pufoasă din pluş, mai moale decât nişte papuci. Taică-său lovi 
uşor cu mâna un întrerupător, şi vreo duzină de lumini nevăzute 
se treziră la viaţă, scăldând camera într-o lumină blândă şi 
aproape  trandafirie. Pereţii aveau un tapet de culoarea 
şampaniei, cu un model embosat ce reprezenta nişte cercuri 
mititele. Era de parcă acea cameră ar fi fost foarte impresionată 
de ea însăşi şi emitea un oooooh, într-o fel uşor îmbătat. 

— Asta e lumina de seară, zise el. E, de asemenea, şi... 

O lumină gălbuie extrem de strălucitoare, ca în plină zi, apoi 
jumătate din asta, apoi câteva lumini cât un vârf de ac 
strălucind în diferite colţuri ale camerei. Îşi îndreptară atenţia 
spre două măsuţe de toaletă lucioase ce fuseseră zidite în 
perete, una pe partea cu fereastra, cealaltă pe latura opusă. 
Patul era lat. Tăblia capitonată şi semicirculară era strâns lipită 
de perete, iar baza acesteia părea să fie solid îmbinată de ceea 
ce era sub covorul de culoarea cafelei. Nu se mişca deloc, 
indiferent ce mişcare ar fi făcut această ambarcaţiune. 

— Partea cea mai bună e în spatele acestei uşi, zise el cu un 
zâmbet plin de mândrie. 

Era o uşă cu furnir de lemn într-o parte a camerei - lemnul cel 
mai strălucitor ce conţinea în textura sa extraordinare vârtejuri, 
văzute de ea cu excepţia bordului unei maşinii. Uşa aluneca într- 
o deschizătură în perete, dezvăluind o sală de baie nu foarte 
mare, însă, cu toate astea, una cu mult mai spațioasă decât 
fusese probabil vreodată sala de baie a unei ambarcaţiuni. Avea 
două lavoare cu nişte baterii strălucitoare din alamă care se 
deşertau în nişte bazine cu o suprafaţă perfect scobită. Era şi o 
oglindă mare cât tot peretele, înconjurată de becuri rotunde, în 
genul oglinzilor din cabinele de probă - atât de strălucitoare 
încât o făcu să se tragă înapoi alarmată, deoarece imaginea ei 
reflectată pe neaşteptate aproape o orbi. Pe perete era un 
tablou de comandă - ventilatoare, un reostat, un control al 


volumului pentru cine ştie ce sistem audio nevăzut. Suportul 
încălzit pentru prosoape, scânteietor şi semănând cu o scară, 
era suficient de mare ca să găzduiască cele mai groase 
prosoape. Piesa centrală a băii era o cadă în formă de păstaie cu 
o duzină sau vreo două de ţevi aurii în jurul părţii laterale şi a 
bazei. Era suficient de mare pentru două persoane şi era 
protejată de nişte panouri de sticlă rabatabile. Avea şi o uşoară 
proeminentă într-o parte, probabil pentru a oferi vizitatorilor un 
loc pentru a se aşeza sau pentru frapieră. Un duş larg de 
culoare aurie cobora direct din tavan, ca o trompetă divină ce-şi 
făcea apariţia pentru a anunţa că aceasta... era baia despre 
care se vorbea la începuturile lumii şi că da, într-adevăr, era un 
lucru extraodinar. 

— E pentru mine? întrebă ea. Această cameră? 

— Ştiu că ai făcut un drum lung să mă vezi, zise el. Ştiu ce 
crezi. Vreau să fii fericită. 

Chestia asta era ciudată pur şi simplu. Intenţia era bună, săi 
se dea cea mai frumoasă cameră de pe iaht şi cea mai 
strălucitoare dintre cele mai strălucitoare băi. Insă, cu toate 
astea, rămânea totuşi un iaht departe, foarte departe de casă, 
un iaht pe care el nu şi l-ar fi putut niciodată permite. Clio simţi 
cum o ia ameţeala. Fusese o zi foarte lungă - noaptea dispăruse 
undeva în timpul zborului şi schimbărilor de fus orar. Şi în 
această cameră nu era niciun telefon sau computer. 

— Ce părere ai de Fluture? întrebă el. l-am dat numele tău, la 
urma urmelor. 

— Cum? 

— Clio, spuse el pe un ton autoritar, e numele unei familii de 
fluturi de mare. Fluturii de mare sunt nişte creaturi frumoase şi 
pline de culoare. 

— Am crezut că eram o muză, zise ea. Muza istoriei. 

— Eşti şi un fluture de mare. 

— Adică, ce? întrebă ea. 

El se legănă puţin din genunchi şi păru oarecum frustrat. Ştia 
că nu-i oferise ceea ce-şi dorise el - multumirea adusă de o fiică 
pentru această jucărie -, şi lucrul ăsta începea să-l cam 
enerveze. Acesta era lucrul pe care el îl aşteptase. Vedea 
limpede asta. El crezuse că, în clipa în care ea va vedea iahtul, 
toate lucrurile vor fi bune şi inimoase între ei. 

Însă Clio nu muşcase momeala. Merse şi se aşeză pe pat, 


legănându-se pe el de vreo câteva ori. Ca şi covorul, patul era şi 
el elastic într-un fel costisitor. 

— Sunt cam obosită, zise ea. Şi cum sun acasă? Unde e 
computerul? Aidan avea unul. Mai e şi altul? 

Acum, părea de-a dreptul enervat. Se plimba de-a lungul şi 
de-a latul camerei, atingând spoturile mici din tavan. 

— Trebuie să cărăm lucrurile la bord, spuse el. O să-ţi aduc un 
telefon. Oricum, trebuie să stăm de vorbă. Pregăteşte-te şi hai 
să ne întâlnim pe platforma de încărcare în douăzeci de minute. 
O să-ţi aduc valiza. 

După ce plecă, Clio se întinse pe spate, lăsându-se învăluită 
de pilota pufoasă. Inchise ochii. Dintr-un motiv necunoscut, o 
dureau pleoapele. Patul acesta era plăcut şi, dacă şi-ar ţine ochii 
închişi, ar cădea într-un somn adânc şi nimic din toate astea n- 
ar deranja-o. 

Işi sili ochii să se deschidă şi se ridică din pat, ieşi pe uşă şi 
cobori scara îngustă. Era multă activitate pe puntea din spate, 
lucrurile erau date din mână în mână. Îşi recuperă valiza de pe 
covorul pufos din living şi o trase după ea. Scara în spirală era 
suficient de largă pentru a permite accesul unei singure 
persoane, însă nu uneia corpolente. Era şi destul de abruptă. 
Trebui să-şi ţină rucsacul în faţă, suind treaptă cu treaptă, 
aranjându-l de fiecare dată când treptele coteau. După câţiva 
paşi, îşi dădu seama că nu putea da drumul genţii nici măcar o 
singură clipă, pentru că ar fi însemnat să cadă peste ea. 

Cinci minute mai târziu, era încă la jumătatea drumului şi 
înjura destul de tare în momentul în care avu sentimentul că 
cineva o urmărea. 

Aidan stătea sprijinit de uşa cambuzei, ţinând o cutie mare de 
plastic. 

— Pari să ai ceva probleme, zise el, fără să facă nici cel mai 
mic efort să-şi ascundă un zâmbet. Încă o dată, fu izbită de ochii 
lui scânteietori. 

— Ba nu, spuse ea. Mă descurc foarte bine. 

— Vrei o mână de ajutor? 

— Mă descurc. 

— Tatăl tău m-a rugat să-ţi zic că trebuia să te întâlneşti cu el 
afară. 

— li poţi spune că m-am înţepenit aici? 

— Deci, nu te descurci foarte bine? zise el. E ciudat, pentru că 


pari să stăpâneşti bine situaţia. Însă înţeleg dacă nu eşti 
obişnuită să-ţi cari singură bagajele. 

— Eu... 

împinse din nou. Fără succes. 

— ... sunt obişnuită... să-mi car lucrurile. 

— Evident. Ştii, s-ar putea să meargă dacă ai întoarce-o în 
cealaltă direcţie. Insă spun pur şi simplu... 

Clio se uită la poziţia genţii. Avea dreptate. Dacă o răsucea 
uşor şi o împingea, se mişca. Era simplu şi evident. Atât de 
simplu şi de evident, că nu putea s-o împingă pur şi simplu în 
faţa lui şi să-i dea, în felul acesta, satisfacţie. 

— Ţi-e bine? întrebă el. 

— Excelent, zise ea. Îmi trag doar răsuflarea. 

— Şi eu. Am făcut ceva drum de pe punte încoace. 

Ştia ce avea ea de gând să facă, aşa că aştepta şi urmărea. 

— Deci, spuse el. laht, eh? Probabil că-ţi plac iahturile. 

— Nu prea, rosti ea. 

— Da’ ai făcut un joc cu un iaht. Aveţi de mult timp acest 
iaht? Frumos iaht. Foarte luxos. 

— E nou, zise Clio, lăsând să i se citească enervarea pe chip. 
E foarte nou. 

— E mai mare sau mai mic decât ultimul vostru iaht? 

Clio nu mai putea suporta. Împinse geanta. Zâmbetul lui 
Aidan 
i se lăţi şi mai tare pe chip. 

Îi luă alte câteva minute să urce valiza şi, cu un ultim ghiont, 
să o arunce în vestibulul din faţa uşii. Îşi lăsă geanta să cadă pe 
podeaua cu covor pufos. Abia dacă făcu un zgomot cât de mic. 

Când se întoarse pe punte, Aidan căra un monitor care, 
probabil, sosise cu barca pneumatică. Erau şi câteva 
componente de computer acolo - o cutie de plastic plină cu fire 
şi conectoare, o valiză argintie ce părea să conţină un fel de 
echipament. Martin era pe platforma plutitoare, înmânându-i 
Juliei echipamentul de scufundare. Erau mult mai multe chestii 
decât ar fi avut nevoie pentru câteva scufundări ocazionale. 

— Deci, îi zise lui Aidan, pentru ce anume sunt toate astea? 

El se clătină puţin pe când încerca să care atât monitorul, cât 
şi cutia. 

— Nu mă întreba pe mine, spuse el. Eu sunt doar cel care 
ajută. 


Cu colţul ochiului, îi văzu pe Julia şi pe Martin uitându-se la ea, 
apoi întorcându-se la recipiente şi bagaje. Era o rigiditate în 
bărbia lui Martin şi o expresie fixă pe figura osoasă a Juliei. De 
obicei, Martin era un tip vorbăreţ, aşa că această tăcere era 
ciudată. 

Tatăl ei păşea afară din barca pneumatică împreună cu Elsa şi 
cu bagajele ei. 

— Haide, o strigă el pe Clio în timp ce descărca. Urcă-te! Hai 
să mergem până în oraş. 

Clio se opri să o ajute pe Elsa să urce pe iaht. Martin îi luă 
rucsacul alb şi îl săltă peste peretele din spate al iahtului. Clio se 
sui în barca pneumatică. Îi fu mult mai greu să urce decât să 
coboare. Era alunecoasă şi se tot îndepărta de iaht, plus că nu 
avea de ce să se ţină. Taică-său păru să nu observe că aproape 
se rostogoli peste margine atunci când urcă. Martin fu cel care 
întinse mâinile şi o ajută să-şi menţină echilibrul. 

— Mergem să găsim un telefon? întrebă ea. 

— Sigur, zise taică-său, nedezlipindu-şi ochii de la platforma 
de încărcare. Şi o să luăm şi o ge/ato” Ştiu eu acolo un loc 
excelent. 

Zise acestea ceva mai tare decât era nevoie. Suna de parcă 
acest lucru era făcut pentru binele cuiva. 

— Tată, spuse ea în timp ce barca se îndepărta zgomotos de 
Fluturele de Mare. Ce e asta? 

— Hai să mergem în oraş, rosti el iar. O să luăm o îngheţată şi 
o să pălăvrăgim puţin. 

Era un singur lucru despre care Clio dorea să pălăvrăgească 
în acel moment, însă nu cu taică-său la o îngheţată. Trebuia să 
fie foarte atentă în momentul când lua legătura cu Ollie. Nu-l 
putea lăsa să creadă, din cauza disperării, că e nebună. 

Apoi, îi veni în minte un gând nou şi pozitiv pe când se ţinea 
strâns de marginea bărcii pneumatice. Poate această pauză în 
relaţia lor aproape inexistentă o ajutase. Poate că împinsese 
lucrurile înainte făcându-l pe Ollie să-i fie dor de ea. Poate că Îi 
era dor de ea chiar acum. Se presupune că distanţa face ca 
inima să fie mai îndrăgostită - nu că ai putea face mare lucru 
odată ce se întâmplă asta. Pentru că distanţa face, de 
asemenea, imposibil să te vezi cu persoana care îţi place. 

Clio scutură cu putere din cap şi privi în sus ţărmul stâncos. 


55 îngheţată (în ital., în original) (n.tr.) 


Prea multe gânduri i se învârtejeau în cap. Acum, trebuia doar 
să se concentreze şi să suie stânca, fără (dacă era posibil) să 
vrea să-l împingă pe taică-său de acolo. 

Toate la timpul lor. 


Reguli care trebuie respectate pe mare 

Oraşul era, fără îndoială, undeva sus. Pentru a ajunge acolo, 
Clio şi taică-său trebuiră să urce un şir nesfârşit de trepte tăiate 
în piatră. Urcuşul fu cât se poate de anevoios şi le tăie 
răsuflarea. Se dovedi a fi un lucru bun, pentru că îi împiedică să 
aibă cine ştie ce conversaţie până în momentul în care ajunseră 
în vârf. 

leşiră într-o piaţă aglomerată ce ducea către strada 
principală. Toate magazinele erau deschise şi foarte bine 
iluminate. Clio cercetă din priviri firmele luminoase, căutându-le 
pe acelea care făceau reclamă accesului la computer, însă nu 
găsi niciuna. Această stradă era pentru cumpărături şi mâncare, 
fără să facă legătura prin e-mail cu niciun potenţial iubit. Incepu 
să intre în panică. 

Câţiva paşi mai încolo, taică-său se opri în faţa unei vitrine 
frumoase ce expunea sculptura unei îngheţate la cornet. Partea 
din faţă a magazinului era deschisă, expunând un recipient lung 
plin cu nişte culori de-a dreptul uimitoare. 

— Au sute de arome, zise el. E cea mai bună gelaterie din 
oraş. 

Zâmbea şi încă încerca să impresioneze, însă comportamentul 
lui devenise puţin cam distant. Indiferent despre ce ar fi fost 
vorba în această conversaţie, el credea că îngheţata ar fi 
amortizat impactul. Tatăl ei n-o să-şi dea niciodată seama că nu 
mai era mică şi că acea îngheţată nu era capabilă să rezolve 
chiar totul. Nu că tactica asta n-ar fi funcţionat altădată. 

Totuşi, Clio nu se putea abţine să nu fie fermecată de acea 
varietate. Avea o slăbiciune pentru deserturile viu colorate şi 
aromele exotice. Parcurse oferta timp de cinci minute până să 
se decidă să-şi ia un cornet plin cu îngheţată de iasomie, doar 
pentru că i se păruse că sună înmiresmat şi straniu. Taică-său o 
agasă pe femeia ocupată din spatele tejghelei timp de vreo 
câteva clipe, insistând ca ea să le ofere să guste mai întâi. Ea fie 
nu înţelegea o boabă englezeşte, fie nu voia ca vreun turist idiot 
să o facă să aleagă ceva doar ca să-l audă că spune că nu-i 
place. Sau, pur şi simplu, avea lucruri mai bune de făcut decât 
să aleagă ea aromele în locul altora. El insistă în felul lui 
zgomotos şi binedispus. Credea, în mod obişnuit, că şi alţii se se 
amuzau împreună cu el, deşi ei în mod evident n-o făceau. 


Clio se decise să ia atitudine. 

— Aceasta, zise ea, făcând un pas înainte şi arătând înspre 
tăviţa de metal ce conţinea o îngheţată de culoare galben- 
deschis cu imaginea unei albine pe plăcuţă. Vreau o îngheţată 
medie. La cornet. 

Femeia părea să-i fie recunoscătoare. 

— Ce e asta? întrebă el în timp ce-şi primea îngheţata. Miere? 

— Da’ ce importanţă are pentru tine? întrebă Clio. Oricum, ai 
rugat-o pe ea să aleagă în locul tău. 

— Da, spuse el. Cred că n-are importanţă. Hai să ne plimbăm 
şi să stăm de vorbă. Sunt câteva lucruri pe care trebuie să le 
ştii. 

— Asta e momentul liniştit pe care l-ai ales ca să-mi 
povesteşti despre această Julia? întrebă Clio. Era mai uşor să 
spună asta cu cuvintele ei decât să-l lase pe el să se învârtă în 
jurul cozii, să formuleze situaţia respectivă într-o conversaţie 
lungă, ciudată, care o făcea să-i stea inima-n piept, referitoare 
la felul în care, uneori, adulţii aveau unele sentimente pentru 
alţi adulţi. N-avea absolut nicio îndoială că el i-ar fi prezentat 
situaţia de parcă ea ar fi avut doisprezece ani. 

El se opri şi se uită meditativ la ea. Părea ciudat de tânăr în 
lumina caldă a străzii cu părul lui ondulat, pălăria aia mică şi cu 
cornetul de îngheţată în mână. Era o situaţie destul de 
alarmantă. 

— De unde ai ştiut? întrebă el. De ce oare mă mai mir? Tu 
întotdeauna ai ştiut diverse lucruri. 

— Mda, zise ea. Am puteri magice. 

— E ceva în neregulă cu urechea ta? 

Clio îşi îndepărtă mâna pe care, din nou, şi-o pusese automat 
peste ureche. 

— Ştiu că lucrul ăsta e ciudat pentru tine, spuse el. Dacă te 
deranjează, ştii că poţi vorbi cu mine. 

Insă nu părea, cu siguranţă, să fie un lucru despre care să fi 
vrut să vorbească. Cuvintele fuseseră pronunţate băţos, de 
parcă ar fi fost citite de pe o foaie de către un actor 
neexperimentat. 

— Despre ce să vorbim? întrebă Clio. Ai voie. Nu mai locuieşti 
cu noi. Ne-ai părăsit. Chestia asta e cât se poate de legală. Poţi 
face ce vrei. 

— Clio, nu ştiu dacă maică-ta e... 


— Şi n-am de gând să te spun, i-o tăie Clio scurt. E în regulă. 
Pur şi simplu nu vreau să ştiu detaliile picante ale vieţii tale 
amoroase, bine? Îţi cer oare prea mult? 

În loc să se lanseze într-o apărare complicată a gestului acela 
tandru pe care-l făcuse cu urechea Juliei, taică-său se mulţumi 
să încuviinţeze din cap. Merseră câţiva paşi în tăcere. El duse 
mâna la buzunar şi scoase o mică staţie de emisie-recepţie de 
culoare portocalie. l-o înmână ei, apoi continuă să meargă mai 
departe. 

— Asta e staţia ta, zise el. Toată lumea de pe iaht o să aibă 
una şi toată lumea are un număr. Tu eşti numărul cinci. Trebuie 
să te identifici întotdeauna după numărul pe care-l ai. Ai şi o 
listă cu numerele pe spate. 

Clio răsuci staţia. Acolo, lipit pe spate, era un mic abţibild cu 
următoarea listă tipărită cu caractere extrem de mici: 

Ben Ford: 1 Martin Young: 2 Julia Woodward: 3 Aidan Cross: 4 
Clio Ford: 5 

Elsa Akerlimd-Woodward: 6 

— Ce facem de avem nevoie de astea? întrebă ea. 

Se separară pentru o clipă, pentru a lăsa o bicicletă să treacă 
printre ei. 

— O treabă legată de arheologie, zise el. 

— Şi pentru ce secretomania asta? întrebă ea. 

— E doar o măsură de precauţie, spuse el. 

— O măsură de precauţie împotriva a ce anume? 

— Clio, tot ce-ţi cer e să iei această staţie, să foloseşti un 
număr şi să nu dezvălui prea multe informaţii personale. Avem 
un iaht drăguţ care are lucruri scumpe în el. Asta-i tot. E o 
măsură de precauţie cât se poate de obişnuită. 

Clio se îndoia, fără doar şi poate, de acest lucru. Taică-său 
întotdeauna avea tendinţa de a împinge lucrurile puţin cam 
departe, doar ca să facă un joc din orice. 

— Şi de ce nu pot spune pur şi simplu: „Aici e Clio şi văd un 
calamar uriaş care atacă iahtul. Veniţi repede“. Ce e în neregulă 
cu asta? Şi care-i treaba cu numărul? Vrei pur şi simplu să ţi se 
spună Numărul Unu, aşa ca în Star Trek? 

— Numerele sunt mai uşor de înţeles. 

— Nu şi dacă trebuie să întorc staţia cu fundul în sus să văd 
cine e Numărul Patru, zise ea. 

— Vei învăţa numerele. 


— Da’ de ce? Asta-i întrebarea mea. Nu pot pur şi simplu să 
mă plimb toată vara şi să mă numesc Numărul Cinci. „Numărul 
Cinci a făcut arsuri solare azi“, „Numărului Cinci chiar i-a plăcut 
cartea pe care i-ai dat-o“. E stupid. 

— Clio, spuse el, pierzându-şi răbdarea, doar urmează regulile 
iahtului. Acum, cel de-al doilea lucru pe care trebuie să-l ştii. Ai 
ceva de făcut. Eşti bucătarul oficial. 

— Sunt ce? 

— Îți place să găteşti, zise el. 

— Ba nu, nu-mi place, rosti ea. Eu sunt regina mâncării 
comandate acasă. 

Taică-său se întoarse pe călcâie şi începu să meargă în 
aceeaşi direcţie din care tocmai veniseră. 

— Te pricepi la asta, spuse el. Întotdeauna ai fost pricepută la 
asta. Aminteşte-ţi de supa aia pe care întotdeauna obişnuiai să 
o faci, aia de perişoare? Era excelentă! Şi cursurile de gătit pe 
care le-ai luat în Japonia? 

— Doar pentru că pot, asta nu înseamnă că-mi şi place, zise 
ea. N-am mai făcut supă de perişoare de când aveam zece ani. 
Şi cursul de gătit a durat doar o zi. Am învăţat cum să tai 
legumele mai repede. Asta-i tot. 

— Toată lumea trebuie să facă ceva. Să conducă iahtul, să 
stabilească apoi cursul, să mânuiască echipamentul... cineva 
trebuie să facă toate astea. Cambuza e domeniu tău. Las asta 
complet în grija ta. 

— Şi treaba Elsei care e? întrebă ea. 

— Elsa e traducătoarea noastră. 

— Şi ce o să traducă? Noi toţi vorbim engleză. 

— Uite ce e, zise el. Elsa nu e fiică-mea. Nu-i pot spune ce să 
facă. , 

— Asta-i felul tău de a-mi spune că Elsa n-are niciun fel de 
treabă de făcut, zise Clio. Nu-i aşa? 

— Şi încă un ultim lucru. Imi dau seama că eşti la... acea 
vârstă. Şi că o să fii în preajma unui... băiat. Însă trebuie să ştii 
că acel lucru nu se poate întâmpla, bine? 

— Şi bănuiesc că aceste reguli nu sunt valabile şi în cazul tău, 
nu? zise ea. 

— În cazul meu e diferit, mormăi el. Clio, noi suntem adulţi 
şi... 

— Ţi-a trecut oare ţie vreodată prin minte că poate deja eu 


am pe cineva? continuă Clio. Şi poate că a trebuit să-l las baltă, 
ca să vin în această tabără de pirați sau ce-o fi pe care o 
organizăm pe iaht? Te-ai gândit vreodată la asta? 

— Ai pe cineva? bâigui el. Adică, maică-ta nu mi-a spus nimic. 

— Ai întrebat? 

— Mi-am închipuit că ea o să pomeneasă... 

— Nu. M-ai întrebat pe mine? Ai arătat tu vreun interes 
referitor la ceea ce se petrece în viaţa mea când m-ai târât de 
acasă aici? Mai ştii măcar cine sunt eu? 

— Păi, zise el. Te vedeai... cu cineva? 

— N-are importanţă, zise Clio, neavând idee cum să răspundă 
la întrebare. Adică, dacă am noroc, el încă o să mai fie acolo şi o 
să mă aştepte când mă întoarc. Insă nu asta era ideea. 

Lucrul acesta păru să-l mulţumească pe tatăl ei. Săgeţile 
usturătoare trecuseră vâjâind pe lângă urechile lui. Ideea 
esenţială îi scăpase în întregime. Ca de obicei. 

— Bineînţeles că te va aştepta! spuse el. Trebuie să ştii că 
aceasta nu e o croazieră unde se organizează petreceri. E o 
vacanţă lucrativă. Trebuie să iei lucrurile în serios. Ai o treabă 
de făcut. Deci, nu bei şi nu-ţi faci de cap. lar accesul în 
dormitoare e interzis. Nu intri în camera lui Aidan, şi el nu intră 
într-a ta. Şi cu asta basta. 

— Mă rog, cum zici tu, rosti ea. O să mă asigur că mă raportez 
doar la mine însămi atunci când vreau să mă distrez. ŞI 
bănuiesc că toate celelalte lucruri obişnuite sunt excluse - 
dansul, jocurile de cărţi, să port ceva roşu, să zâmbesc. 

— Înţelegi ce vreau să spun, zise el. 

— Nu - răspunse ea. Pe bune, chiar nu înţeleg. 

Tăcură amândoi în acelaşi timp şi îşi luară privirea unul de la 
altul, mergând împreună până ajunseră în punctul de unde 
porniseră, spărtura în stâncă, treptele întortocheate ce duceau 
în jos, către mare. 

— Şi cu e-mailul meu cum rămâne? întrebă ea. Sau cu 
telefonul? Chiar şi puşcăriaşii au dreptul să dea un telefon. 

În tot timpul cât merseseră, ea căutase o plăcuţă a unui 
internet cafe însă nu văzuse niciuna. Trebuia să existe pe 
undeva un telefon public. 

— l-am trimis deja maică-tii un mesaj în care-i spuneam că ai 
ajuns cu bine în momentul în care avionul a aterizat la Roma. La 
noapte, se aşteaptă să fie furtună. Trebuie să ne întoarcem şi să 


verificăm ca totul să fie în siguranţă. O să vedem cum facem cu 
telefonul când ne întoarcem pe uscat. 

Arătă către un nor negru şi încărcat ce zăbovea deasupra 
golfului. Era la doar câţiva kilometri depărtare, după cum arăta, 
ascuns în spatele vulcanului. Ducea cu el o furtună cu multe 
descărcări electrice şi trimitea nişte trăsnete subţiri ca un vârf 
de creion. 

Clio nu văzuse în toată viaţa ei o astfel de prevestire clară a 
unui necaz. Însă taică-său avea dreptate: nu le-ar mai rămâne 
prea mult timp să se întoarcă pe iaht până în momentul în care 
furtuna avea să lovească. Ollie va trebui să aştepte. Din nou. 


Apartamentul Şampaniei 

Când se întoarse pe iaht şi deschise uşa dormitorului, găsi o 
privelişte ciudată. Elsa stătea în faţa uneia dintre oglinzi, vâărând 
cu grijă fotografiile de-a lungul ramei acesteia. Valiza era 
deschisă pe podea şi hainele împrăştiate în toate direcţiile. 

— Bună, zise Clio. Asta e... asta e ca... 

— Presupun că tatăl tău nu ţi-a spus, zise Elsa. 

— Ce să-mi spună? 

— Că împărţim aceeaşi cameră, răspunse ea. Şi da, asta 
înseamnă că împărţim şi singurul pat. 

Clio se sprijini de cadrul uşii. 

— Se pare că împărţirea paturilor a fost o chestiune destul de 
dificilă, zise Elsa. S-a presupus că n-o să ne deranjeze să 
împărţim acelaşi pat. Pe mine nu mă deranjează. E un iaht. 
Spaţiul e limitat. lar eu sunt obişnuită să împart camere mici. 

— Nici pe mine nu mă deranjează, rosti Clio automat. E în 
regulă. 

Îngheţară pentru o clipă în acea atitudine politicoasă. Clio se 
uită în jurul ei prin cameră. Adevăratul haos se instalase deja în 
partea de încăpere ce-i aparţinea Elsei. Pe scaun se găseau o 
grămadă de chiloţi tanga. Covorul de culoarea cafelei era în 
întregime acoperit. Hainele Elsei erau pline de culoare. Erau 
scurte, luminoase, simple, vesele. Erau hainele unei zeițe a 
lactatelor, care se simţea bine în pielea ei. 

— Sunt puţin cam dezordonată, zise Elsa. Nu mă pricep să fac 
curăţenie. O să fac tot posibilul să ţin situaţia sub control. 

— Nu, nu, spuse Clio. Totul e în regulă. 

Asta era încă o lovitură, una dintre nenumăratele lovituri pe 
care le primise în ziua aceea, şi ea nu mai avea nicio putere să 
lupte. Acum, va trebui să înceapă să facă şi ea acelaşi lucru. 
Trase cu putere aer în piept, apoi deschise valiza şi se uită la 
hainele ei. Fără măcar să-şi dea seama, împachetase obişnuitele 
ei lucrări artistice. Erau vreo jumătate de duzină de tricouri 
vintage pe care le decupase ea însăşi şi le recususe, 
transformându-le în bustiere sau tricouri sfâşiate. O grămadă de 
pantaloni de pijama, obiectul vestimentar de vară preferat de ea 
- cu câteva numere mai mari şi cu modele ţipătoare, ca, de 
exemplu, buline colorate, cranii şi oase încrucişate. Toţi jeanşii 
ei erau pătaţi de vopsea. Toţi. Şi avea doar o singură fustă. 


Despachetară în linişte timp de vreo câteva minute, Elsa 
îngrămădind la întâmplare mormane întregi de chestii dantelate 
în sertarele dulapului, umplând şifonierul cu haine. Clio fu ceva 
mai metodică - aşezând hainele unele peste altele şi 
împăturindu-le, ţinând cont de locul fiecăreia. 

Elsa se prăbuşi cu zgomot pe pat, în faţa ei. 

— Bun, admise ea râzând. E groaznic. Chiar dacă e o cameră 
drăguță. Hai să o recunoaştem amândouă. O să ne simţim mai 
bine. Chestia asta e o mare porcărie! 

— E o mizerie, zise Clio, şi faţa i se lumină de un zâmbet. Şi, 
în acel moment, nici măcar nu vorbea serios. Comportamentul 
Elsei îi ridicase moralul. 

— Îmi pare rău dacă am fost puţin cam ţâfnoasă azi, spuse 
Elsa. Am fost cam indispusă şi nu eram prea încântată de 
vacanţa asta. Voiam doar să-mi cer scuze. 

Clio nu-şi putu ascunde confuzia care simţi că i se aşterne pe 
chip. De ce se scuza Elsa pentru că se purtase ciudat? Se 
întreba dacă nu cumva ea se comportase atât de rău, încât Elsa 
se scuza pentru a o face şi pe Clio să se scuze la rândul ei. 

Nu. Chestiunea era mult prea întortocheată şi nebunească. 
Evident, toată agitația provocată de zbor se liniştise acum în 
mintea ei. 

— Ba n-ai fost, zise Clio. 

— Ba da, insistă Elsa, ridicându-se de pe pat şi scotocind prin 
bagaje. Însă am de gând să mă revanşez. Uite. Am pescuit asta 
din aeroportul din Roma. 

Scoase două sticle dintr-o pungă de plastic. 

— E un vin spumant ieftin, spuse ea. Insă vom pretinde că e 
şampanie. E pe aproape. Şi e caldă. Hai s-o răcim şi s-o bem. 

Experienţa ei de băutoare de alcool consta în mare într-o 
perioadă foarte revoltată după despărţirea părinţilor ei când, în 
mod sistematic, golise tot din casă timp de vreo câteva 
săptămâni. Nimeni nu observase treaba asta până într-o noapte 
când mersese cam prea departe şi băuse aproape o sticlă 
întreagă de mărgărită direct din sticlă într-o singură după- 
amiază. Voma ce urmase durase o zi întreagă. Toată lumea 
exagerase în privinţa asta, însă aproape că o vindecase de viciul 
alcoolului. De atunci, nu i se mai întâmplase niciodată. 

Însă, acum i se părea momentul potrivit să-şi reconsidere 
opţiunile. Era o ocazie atât de bună să ia în râs noul ordin al 


tatălui ei. Şi, la urma urmelor, se afla în Italia. 

— Mă duc să aduc paharele şi gheaţa, zise ea. 

Tatăl lui Clio se învârtea prin camera de zi. Ea se furişă în 
cambuză. În bufet erau pahare solide de vin, însă Clio înhăţă 
două căni butucănoase. Aşezat pe un colţ al blatului dulapului, 
găsi un ceainic. Chestia asta o să ajute la căratul gheţei. Mai 
bâjbâi pe acolo, deschizând pe întuneric robinetul chiuvetei, 
dând impresia că folosea ceainicul. Tatăl ei îşi vâri capul în 
cadrul uşii. 

— Ne-ar prinde bine o mână de ajutor ca să aducem 
mâncarea înăuntru, zise el. 

— Elsa vrea o ceaşcă de ceai, răspunse Clio, făcând o mutră 
cât se poate de serioasă înspre ceainic. O doare burta pentru că 
i-a venit. 

— Oh, rosti el repede. OK. Fă-i un ceai. O să-l rog pe Aidan să 
ne dea o mână de ajutor. 

Era singurul lucru bun atunci când îţi venea ciclul: îi închidea 
pofta de conversaţie lui taică-său. Clio zâmbi, deşi se întreba 
dacă nu cumva folosise scuza asta prea devreme. Umplu 
ceainicul ochi cu cuburi de gheaţă şi îl luă sus împreună cu cele 
două căni. 

Puseră dopul unuia dintre cele două lavoare ale băii şi 
deşertară gheaţa. 

— Bună treabă, zise Elsa, cuibărind sticlele în baia aceea rece. 
O să le lăsăm acolo câteva minute. 

Clio se aşeză pe marginea căzii. 

— De ce ai crezut că te-ai comportat ciudat? întrebă ea. 

— Oh, spuse Elsa, nu încape nicio îndoială în privinţa asta. Am 
fost puţin cam ţicnită în ultima vreme. Şi nu eram foarte 
încântată nici de călătoria asta. Nu mi se acordă prea multă 
atenţie. 

— Nici mie, rosti Clio. 

— Îmi închipui. Da” tu măcar ai ştiut despre... 

Elsa îşi flutură mâna înspre podea. 

— Tata? întrebă Clio. Şi maică-ta? 

— Da. : 

— Nu, zise Clio. Asta a fost un alt lucru pe care el a uitat să-l 
menționeze. 

— Părinții tăi au fost căsătoriți? întrebă compătimitoare Elsa. 

Clio încuviinţă. 


— Şi s-au despărţit acum cât timp? 

— Acum doi ani şi ceva. 

— Chestia asta cu întâlnitul, spuse Elsa. O să te obişnuieşti. 
Te asigur. Maică-mea n-a fost măritată niciodată, însă a fost cu 
taică-meu o perioadă când eram eu mică. El era în consiliul de 
administraţie al unei bănci care i-a acordat împrumutul pentru 
a-şi putea face lucrarea de doctorat. Făcea o lucrare de 
cercetare despre un ţicnit care a trăit acum o sută de ani şi care 
credea că Atlantida se află în Suedia. A obţinut împrumutul, 
diploma şi pe mine. Apoi, l-a părăsit pe taică-meu. Mi-a fost dor 
de el o perioadă, însă, până la urmă, ajungi să te obişnuieşti cu 
asta. 

Elsa zâmbi şi răsuci sticla în gheaţă. Clio nu vru să spună că, 
atunci când părinţii sunt căsătoriţi, când ai familie, despărţirea 
nu prea e acelaşi lucru precum cel descris de Elsa. Dar ce ştia 
ea? Poate că a-ţi pierde tatăl de mică era şi mai rău. 

— Motivul pentru care am cumpărat această şampanie, 
continuă Elsa, răsucind sticla încetişor, a fost pentru că eram 
supărată şi voiam să sărbătoresc. 

— Ce să sărbătoreşti? 

— O să-ţi arăt, zise ea. Vino aici. 

Îi făcu semn cu mâna din pragul uşii de la baie şi o duse la 
oglinda unde erau expuse fotografiile. Scoase două dintre ele. 
Una era cu o fată, cealaltă era cu un iepure. 

— lepurele ăsta? Alex? Pe care l-am botezat cu numele 
fostului meu? El, fostul, nu iepurele, m-a părăsit acum trei 
săptămâni, ca să iasă cu... 

Ea schimbă fotografiile şi scoase una diferită, una pe care n-o 
mai arătase înainte. Acelaşi fundal, trei fete. Elsa era în partea 
dreaptă. Avea braţul pus în jurul taliei altei fete. 

— ... fata asta. Claire. 

Rosti numele cu mare precizie, accentul ei britanic adâncind 
a-ul din mijlocul cuvântului. Pleoapele i se lăsară grele când rosti 
numele. Clio nu mai auzise niciodată ca un nume să fie rostit 
atât de ameninţător. 

— Una dintre cele mai bune prietene ale mele, zise Elsa. O 
fostă bună prietenă. Şi, când spun că „m-a părăsit ca să iasă cu 
ea“, mă refer la faptul că deja se vedeau de vreo lună, atunci 
când i-am prins. E greu de ascuns lucrul ăsta la şcoală când 
locuim toate la un loc. 


Ea înlocui cu grijă fotografia cu iepurele, însă ezită cu cea a lui 
Claire. Pe aceasta o aruncă în cele din urmă sub masă. 

— Englezii sunt nişte tipi de nimic, spuse ea. De nimic. Cel 
puţin aşa sunt în şcoala unde învăţ eu. Englezii sunt nişte tipi 
obsedaţi de bere, sport şi maşini. În ordinea asta. Unii dintre cei 
de la mine de la şcoală extind asta spre ceva care include şi 
banii. Dacă găseşti unul deştept sau amuzant, de obicei e şi 
deprimat. Oricum, suedezii sunt mai buni. Însă de ăştia nu prea 
am parte. Nu. Eu îmi petrec nopţile în barul şcolii cu toţi fraierii. 

— Aveţi bar? întrebă Clio. La şcoală? 

— Nu e un lucru atât de extraordinar, zise Elsa. Ei fac în aşa 
fel încât să aibă un oarecare control asupra consumului de 
alcool. E o cămăruţă tristă unde se poate juca hochei de masă şi 
ai o limită de două halbe de bere. M-am săturat de porcăriile 
astea. 

Chiar şi cea mai groaznică experienţă a Elsei părea mult mai 
colorată decât viaţa obişnuită a lui Clio de la şcoală. Să locuieşti 
acolo, să ai un bar... era ca ceva dintr-un film. 

— Oricum, spuse Elsa. S-a terminat cu supărarea. O să 
sărbătorim. Toată vara. Lucrurile vor merge bine. M-am hotărât. 
De fapt, ar trebui să înceapă de acum. Hai să dăm o petrecere. 
Aici. În noaptea asta. 

— O petrecere? Cu cine? 

— O să-l invităm pe Aidan. M-am hotărât ca el să fie 
răzbunarea mea. 

Clio slobozi un oftat lung. 

— E în regulă, ai încredere în mine, zise Elsa. L-am cunoscut 
abia săptămâna trecută, însă, dacă are de-a face cu maică-mea, 
o să aibă o viaţă cam grea. Are nevoie de un pahar. Va fi 
distractiv. Promit. Şi e simpatic, nu-i aşa? 

— Sigur... Clio se uită în altă parte. Crezi că sticla aia s-a 
răcit? 

— O să se răcească într-o clipă, spuse Elsa. Ce crezi? îl putem 
invita? 

Cuvintele „nu e o croazieră unde se organizează petreceri“ 
sunau încă discordant în capul ei. Frustrarea pe care o 
provocaseră întrecea orice altă frustrare pe care Aidan ar fi 
putut-o provoca. Şi n-avea cum să o refuze pe Elsa. 

— Sigur, zise ea. Mă ocup eu. 

Clio scoase staţia portocalie din buzunar şi se uită pe spate 


după numărul lui Aidan. 

— Numărul Patru, rosti ea. Avem nevoie de tine sus. 

Tăcere. Apoi un tosnet şi vocea lui taică-său. 

— Numărul Cinci? Ai nevoie de Numărul Patru? 

— Oh, da. Te aud, spuse Clio, uitându-se la Elsa şi ridicând din 
umeri. Avem nevoie de Numărul Patru. Are ceva de la Numărul 
Şase. Avem aprobarea Numărului Trei. Terminat. 

Elsa se prăbuşi pe partea ei de pat şi râse înfundat în 
mormanul de haine. Clio ridică o mână, făcându-i semn să 
păstreze tăcerea. 

— OK, Cinci, zise taică-său. Patru se îndreaptă spre voi. 

— Recepţionat, Unu. Terminat. 

Clio închise staţia şi o aruncă triumfător peste umăr, pe pat. 

— Ce-a fost asta? întrebă Elsa. 

— Acesta a fost felul meu de a-i spune lui taică-meu să-l 
trimită pe Aidan aici şi că maică-ta a zis că e în regulă, răspunse 
Clio. Maică-ta probabil n-a citit nici ea ce e scris pe spatele 
staţiei, nu-i aşa? 

— Mă îndoiesc foarte tare. A fost o treabă foarte inteligentă. 
Vine? 

— Se îndreaptă spre noi. 

Elsa se duse la baie şi aduse una dintre sticle. Rupse folia de 
aluminiu din capăt şi răsuci învelişul de sârmă care ţinea dopul 
de plută. Dopul sticlei pocni triumfător, şi lichidul spumos se 
revărsă pe gâtul acesteia. O îndreptă repede spre cele două 
căni. 

— Hai să începem, zise ea, dându-i o cană lui Clio şi ridicând-o 
pe a ei pentru a ciocni. Pentru noua noastră cameră. Pentru 
Apartamentul Şampaniei! Noroc! 

Până îşi făcu Aidan apariţia, cinci minute mai târziu, ea simţea 
deja efectele şampaniei. Erau foarte plăcute - se simţea pur şi 
simplu foarte bine. Limbile li se dezlegaseră. Dădu uşa de 
perete. 

— Mi s-a spus că e nevoie de mine, zise Aidan cu hotărâre în 
glas. Părea puţin epuizat, urme de transpiraţie îşi făcuseră 
apariţia la subsori, probabil de la căratul alimentelor despre care 
taică-său tocmai menţionase. Cu toate astea, observă ea, tipii 
deveneau de obicei mai drăguţi atunci când erau puţin enervaţi. 
Şi puţin asudaţi... Mergea. Înţelegea de ce Elsa crezuse că era 
„gustos“. 


— Poţi s-o mai spui încă o dată, Număru' Trei! Clio îl îndrumă 
înăuntru, aruncându-i Elsei un zâmbet. El opuse o uşoară 
rezistenţă, de parcă ar fi încercat să-şi dea seama ce anume se 
întâmpla în această cameră înainte de a se apropia mai mult. 

— Hai să bei un pahar cu noi, zise Elsa. 

— Nu pot. Trebuie să aranjez biroul. 

— Poţi să tragi o duşcă mică, spuse ea. Hai, nu mai fi aşa 
scorţos şi ia loc aici. 

Se apropie de el şi îl luă de mână, trăgându-l înspre pat şi 
trântindu-l cu putere pe marginea acestuia. El nu se opuse prea 
tare. Se uită în jurul lui cu acea privire de veselie încrezută. Lui 
Clio ajunsese deja să-i fie antipatic. 

— Deci, zise el. Aţi primit camera cea frumoasă, fetelor. Sunt 
de-a dreptul impresionat. Da' am o singură întrebare - care 
dintre voi doarme în pat? 

— Da, corect, rosti Elsa, trecând în partea cealaltă şi 
aruncându-şi un braţ pe după umerii lui Clio. E doar un pat. Va 
trebui să-l împărţim. Aminteşte-ţi lucrul ăsta înainte să adormi- 
că, două etaje mai sus, două fete încântătoare împart acelaşi 
pat. 

El strânse din ochi, însă nu lăsă să se întrevadă nimic pe chip. 
Chiar arăta ca un fel de maşinărie umană ce absorbea 
informaţiile şi le analiza. 

Elsa merse până la dulap şi ridică sticla. 

— Aveţi aici şi șampanie? zise el. 

Întrebarea asta îi era adresată lui Clio. 

— Elsa a adus-o, rosti ea cu hotărâre. 

— Da’ am doar două căni, spuse Elsa. Doi dintre noi trebuie să 
împartă cana. Te deranjează? 

Se duse la Clio şi îi umplu cana din nou, apoi se aşeză lângă 
Aidan cu cana într-o mână şi sticla în cealaltă. 

— N-am microbi, zise ea. Pe cuvânt. Sau poate vrei sticla? 

— Cana e în regulă, rosti el. 

— Nu eşti englez, spuse Clio, aproape acuzatoare. De ce eşti 
la Cambridge? 

— Sunt la Yale, zise el. Şi era tare înfumurat din pricina asta, 
de parcă ar fi trebuit să fie evident, de parcă ar fi avut un Y 
mare şi albastru ce-i strălucea în frunte. 

— Oh! exclamă ea. N-ai intrat la Harvard? 

— Vrei să spui la Cambridge Community College? zise el, 


acceptând cana şi luând o înghiţitură. Dădu şampania pe gât de 
parcă ar fi băut un suc. 

— E foarte ciudat, rosti Clio. A fost cumva o păcăleală în 
pliantul de prezentare a colegiilor? 

El strânse şi mai tare din ochi. Cu asta, Clio îl nimerise din 
plin. Bău triumfătoare din cană. Şampania îi făcea bine. 

— Şi cu ce te ocupi? întrebă ea. Ai o grămadă de computere 
jos. 

— Sunt inginer, zise el. Însă studiez şi arheologia. Mă ocup de 
chestiile tehnice - o chestie ciudată şi experimentală care se 
face doar în câteva şcoli din lume. De aceea m-a adus Julia la 
Cam- bridge ca să-i fiu asistent. Trebuia să plec acasă vara asta, 
dar am primit un telefon că se întâmpla chestia asta. Şi astfel, 
nu m-am mai dus acasă. 

— Eu trebuia să lucrez într-un magazin de artă, spuse Clio. 

El nu dădu nicio replică. Afirmația ei păru că nici măcar nu 
fusese băgată în seamă. Parcă lucrul într-un magazin de artă n- 
ar fi fost la fel de important precum ce plănuise el să facă. Era 
cam prea arogant. Yale. Cambridge. Sigur, erau nişte lucruri 
impresionante, însă era mult prea sigur de acest fapt. Nu ştia 
cum să fie discret în privinţa aceasta. 

— La masă, începu Elsa, luând o înghiţitură zdravănă de 
şampanie, tatăl tău începuse să spună ceva despre tatuaj. A zis 
că are o poveste interesantă. Era pe cale să spună oare că ţi l-ai 
făcut dintr-un accident? Cam aşa a sunat. 

— Oh, sigur, rosti Clio, învâărtind lichidul în cană şi luând o 
înghiţitură mică. Aşa s-a întâmplat. Acum multă vreme. 

— Cum a fost posibil să-ţi faci un tatuaj dintr-un accident? 
întrebă Aidan. 

— Nu mi-am făcut tatuajul dintr-un accident. Clio simţi cum 
vocea i se îngroaşă puţin. Mi-am făcut tatuajul după aceea, 
pentru că am avut o cicatrice. 

— Evident, zise Elsa, râzând puţin cam prea tare şi 
înghiontindu-l pe Aidan. 

— Ce fel de accident? întrebă el. 

Clio luă o altă înghiţitură. Povestea asta cerea o grămadă de 
explicaţii. Însă cei doi care stăteau pe marginea patului o 
scrutară cu privirea, aşteptând să audă ce avea să le spună. lar 
lucrurile erau ceva mai simple datorită şampaniei. 

— Am fost lovită de o barcă cu motor, spuse ea. 


— Cum de te-a lovit o barcă cu motor? întrebă Aidan. 

— E o poveste lungă, zise Clio. 

— Avem timp, rosti Elsa. Avem timp berechet pentru asta. 

Clio ridică din umeri şi îşi goli cana, ridicând-o pentru a i se 
mai turna băutură. Elsa i-o umplu din nou. 

— OK, zise ea. Când am jucat prima dată jocul, taică-meu 
avea în minte ideea că şcoala normală nu era de-ajuns pentru 
mine. Aşa că ne-a dus în Kos - insula grecească -, într-o colonie 
unde trebuia să trăieşti precum grecii din Antichitate în jurul 
anului 300 înainte de Hristos. 

— Nu mă aşteptam să spui asta, rosti Aidan. Pentru prima 
oară, chiar părea surprins. 

— Purtam bucăţi de pânză şi stăteam în locuinţe fără aer 
condiţionat, continuă Clio. Majoritatea celor de acolo făceau asta 
ca să poată bea vin şi să stea dezbrăcaţi mai tot timpul. 

Se auzi un chicot al Elsei. 

— În fiecare zi, trebuia să iau lecţii de greacă. Profesorul meu 
obişnuia să ne ia la plimbare, pentru că el credea că aşa e mai 
clasic. Aşa că trebuia să ne plimbăm kilometri întregi în căldura 
toropitoare, printre stânci, cu chestiile alea alunecoase din piele 
în picioare. Era oribil. Singura fată de acolo de vârsta mea era o 
unguroaică şi unicul mod prin care puteam comunica era să 
aruncăm măsline crude una spre alta. În mare parte a timpului, 
încercam pur şi simplu să-mi ţin bucăţile de pânză pe mine şi 
să-i evit pe turişti. 

Audienţei îi plăcea povestea. Cel puţin, nefericirea ei făcea 
subiectul unei conversații de bună calitate. 

— După vreo săptămână, zise ea, maică-mea se săturase. Ne- 
am mutat la un hotel, am continuat lecţiile de greacă pe balcon, 
am avut room-service, prosoape pufoase şi lucruri de felul ăsta. 
Însă taică-meu încerca întruna să-mi lărgească orizonturile. Aşa 
că ne-a înscris pe amândoi la cursuri de scufundare. 

— Ţi-au plăcut scufundările? întrebă Elsa. Nu ştiu dacă mie 
mi-ar fi plăcut. 

— Ei bine, la început, a fost puţin cam enervant pentru că ai 
multe de învăţat. Trebuie să iei ore, să înveţi despre tabele de 
scufundare, rău de decompresiune şi chestii de genul ăsta. lar 
să îmbraci un costum ud nu e deloc amuzant. Însă, de îndată ce 
ti-au dat drumul în apă, e surprinzător într-un fel. 

— Deci eşti o scufundătoare cu acte în regulă? întrebă Elsa. 


— Am permis, zise Clio. Şampania o făcea să se simtă de 
parcă ar fi putut continua la nesfârşit să vorbească. Nu e aşa 
greu să înveţi. Sunt o înotătoare destul de bună. Plus că taică- 
meu chiar luase în serios treaba asta. Era un lucru nou pentru 
el. Ne-am antrenat mult, am învăţat mai mult decât lucrurile de 
bază. Nici măcar nu ştiu dacă mi s-a permis să fac unele dintre 
lucrurile pe care le făceam. Oricum, era într-o după-amiază şi ne 
scufundam. Acolo era o zonă marcată pentru scufundări, dar 
taică-meu a văzut nişte chestii şi a crezut că sunt coloane. Sunt 
o grămadă de chestii sub apă la care să te uiţi. Aşa că am 
părăsit zona şi am început să înotăm în afara ei. Nu foarte 
departe. Poate vreo cincisprezece kilometri în afara ei sau ceva 
de genul ăsta. Am ajuns la locul respectiv şi nu erau coloane. 
Erau doar nişte roci. Tata mi-a dat semnalul că vrea să se ridice. 
L-am urmat. Trebuie să te ridici în etape, ca să nu ai rău de 
decompresiune. Deci urcam împreună cu el. Eram poate lao 
distanţă de vreo trei metri unul de altul. Am ajuns prima la 
suprafaţă, şi acolo s-a întâmplat. 

— Ambarcaţiunea respectivă? întrebă Elsa. 

Îl apucă pe Aidan de jeanşi. 

— Ne aflam în locul nepotrivit, spuse Clio. Insă tipul care 
conducea barca cu motor băuse şi mergea mult prea repede. 
Nu-mi amintesc totul atât de bine. Ştiu că am încercat să mă 
dau la o parte din calea lui. Cred că, într-un fel, am făcut asta. 
Ar fi fost mai rău dacă m-aş fi aflat chiar în faţa lui. Nu-mi 
amintesc când am fost lovită, însă tata mi-a zis că am zburat 
destul de departe. Vreo patru metri şi ceva. 

— Oh, Doamne Dumnezeule! zise Elsa. Clio! Ai fi putut fi 
omorâtă. 

— Înî. Asta îmi spun ei tot timpul, că aş fi putut fi omorâtă. 
Chiar am fost norocoasă. Cu toate astea, mi-a făcut braţul 
harcea-parcea. A fost rupt în opt locuri. A trebuit să fac terapie 
de recuperare timp de un an de zile. Insă acum e bine. 

Elsa şi Aidan tăcură pentru câteva clipe, ţinându-şi amândoi 
mâinile pe singura cană cu şampanie. Clio fu surprinsă să 
observe că îşi golise iar cana. O ridică pentru a fi reumplută. 
Sticla era goală. Elsa se ridică şi o aduse pe cea de-a doua. 

Dintr-odată, Clio se simţi foarte obosită. Oboseala zborului se 
instalase repede, şi şampania îi pusese capac. Se ridică de pe 
podea, luând şi cana cu ea. Se lăsă să cadă cu zgomot în vârful 


patului şi se sprijini de perne. 

Aidan se răsuci şi se uită la ea. 

— Şi de unde ai tatuajul ăsta? întrebă el. Tot sarcasmul lui 
dispăruse. 

— Bună întrebare, rosti Elsa, scoțând dopul celei de-a doua 
sticle. Ţâşni mai multă spumă, vărsându-se pe covor, apoi pe 
pat în timp ce Elsa se aplecă să umple cana lui Clio. Elsa se lăsă 
pe burtă, ţinând sticla strâns cu ambele mâini, de parcă era o 
lumânare aprinsă, privind-o pe Clio pe deasupra sticlei. 

— Anul următor, am fost în Japonia pentru o conferinţă a 
jocurilor importante, zise Clio. Jocurile şi cărţile de benzi 
desenate tind să strângă la un loc acelaşi gen de oameni. Acolo 
era şi un celebru artist manga. Mie îmi plăceau lucrările lui. L- 
am întâlnit, el mi-a văzut cicatricea. l-am povestit istorioara. lar 
el a desenat peste cicatrice, pentru că i-am spus că o uram din 
tot sufletul. Taică-meu m-a lăsat să mă tatuez. Maică-mii 
aproape că-i venea să-l omoare. 

Îşi frecă gânditoare tatuajul. Elsa, văzând că-şi terminase 
povestea, arătă înspre Aidan. 

— E rândul tău să spui o poveste, zise ea. Noi suntem fete. 
Asta e camera noastră. Avem dreptul să spunem cine trebuie să 
zică o poveste. 

— N-am nicio poveste, refuză el. 

— Mare mincinos mai eşti, spuse Elsa, rostogolindu-se pe 
spate şi zâmbind. O poveste. Acum. 

— Despre ce? 

— Ei bine, habar n-am, rosti Elsa. Ţi s-a întâmplat vreodată 
vreun accident interesant? 

— Am căzut odată de pe bicicletă, zise el. Mi-am spart un 
dinte. 

— Asta nu e o poveste prea bună, comentă ea, făcând mutre. 

— Viaţa mea nu e aşa interesantă, spuse el, privind silueta 
tolănită a Elsei. Elsa era extraordinară - absolut naturală, era 
pur şi simplu ea însăşi - şi totuşi atât de „în călduri“. Asta 
însemna să fii sexy. Clio nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Elsa 
nu era o slăbănoagă. Nu se arunca grămadă pe nimeni. Era 
armonioasă, naturală, zâmbitoare, suedezo-englezoaică şi cam 
beată... Ca otipă dintr-un film din anii '40. 

Clio nu ştia dacă să ia notițe sau să renunţe. Era prea mult 
pentru bietul ei creier. Cum de trăise ea atât de mult timp fără 


să fie sărutată? 

De ce ea era aşa şi Elsa era altfel? 

Ollie... tot nu luase legătura cu el. Oh, sigur. Avusese un 
motiv întemeiat. 

— Ai un computer? îl întrebă ea pe Aidan. 

— Da, am, zise el, luându-şi ochii de la Elsa. 

— Trebuie să trimit un e-mail. 

El oftă şi puse cana pe podea. 

— N-am nimic instalat pe el, spuse el. Trebuie să mă întorc să 
fac asta. 

— Şi ce faci tu aici? întrebă ea. Care e treaba ta? 

— Trebuie să-l întrebi pe tatăl tău, zise el. Eu lucrez aici. 

— Oh, haide Aidan, rosti Elsa. Spune-i. 

— Spune-i tu. 

— N-am nici cea mai vagă idee. Maică-mea nu-mi spune 
nimic. Care e marele secret dat dracului? Maică-mea şi talentul 
ei de a dramatiza. 

— Taică-meu şi misiunile lui în viaţă, completă Clio. 

— Haide, Aidan! zise Elsa. Ne poţi spune. 

Priveliştea Elsei rostogolindu-se pe pat, cerând cu atâta 
insistenţă informaţiile pe care el nu voia să le dea, era prea mult 
pentru Aidan. Se ridică. 

— Trebuie să plec, rosti. Mulţumesc pentru şampanie. 
Anunţaţi-mă şi când e seara în care se serveşte caviar. 

După ce plecă, Elsa se rostogoli şi râse cu nasul în pilotă. 

— Un început bun, remarcă ea, ridicându-şi capul. Un joc 
amuzant. Am cu cine să mă joc. Frumuşel, însă puţin cam încet 
în privinţa manierelor. 

Clio simţi cum încep să i se închidă ochii. Efectele combinate 
ale şampaniei şi oboselii o doborâseră în cele din urmă. 

— Cred că sunt obosită... zise ea. 

— Oh, da! spuse Elsa râzând. Gata, s-a rupt filmu'. Moş Ene 
pe la gene. 

Clio fu conştientă de faptul că cineva îi scotea pantofii din 
picioare şi o învelea cu pilota, apoi un somn fără vise o năpădi 
asemenea unui val. 


Londra, noiembrie 1897 

Era o noapte de toamnă splendidă şi rece. Cerul devenise 
purpuriu-închis chiar înainte de a se întuneca, şi felinarele 
tocmai fuseseră aprinse de-a lungul Russell Square. 

Marguerite Magwell îşi sprijini mâna de unul dintre ochiurile 
de geam şi simţi răcoarea ce venea de afară. Apăsă mai tare şi 
îşi lipi nasul de fereastră, dorindu-şi să soarbă acel sentiment 
înainte de a se întoarce la căldura din cameră. 

Auzi zarvă în hol, nişte indicaţii de ultim moment adresate 
bucătăresei. Marguerite îşi întoarse privirea într-o parte şi 
urmări cum silueta mătuşii sale se reflecta pe peretele din 
salon. De la moartea tatălui ei, mătuşa se mutase cu ea. 

Mulţi ani, Marguerite fusese singura de femeie din casă. Nu 
trebuise să aibă de-a face cu pisălogeala specific feminină. 
Putea citi şi studia fără să fie certată referitor la felul în care îşi 
ţinea spatele sau cum purta hainele; îşi putea ţine părul 
despletit, fară să facă cineva vreun comentariu. 

Acum însă se terminase. 

— Aici erai, draga mea, zise mătuşa ei. Bucătăreasa a spus că 
pasărea e gata, şi acesta e un lucru extraordinar. O gâscă atât 
de mare pentru trei persoane. 

Marguerite se întorse de la locul de unde ţinea draperia cu 
mâinile. 

— Le rămâne şi servitorilor pentru cină. Oricine merită o masă 
bună într-o noapte rece ca asta. 

— Ei bine, o să se bucure de aşa ceva, spuse mătuşa. Eşti 
exact ca taică-tău. Obişnuia să spună acelaşi lucru. Domnul Hill 
a sosit? 

— Nu încă, zise Marguerite. Sunt sigură că vine direct de la 
muzeu. 

— E un tânăr care munceşte atât de mult! Oh, chiar îmi; place, 
Marguerite! Şi tatăl tău îl plăcea. 

— Ştiu, rosti Marguerite. 

— Cred că e foarte bine că l-ai chemat la cină. Vreau să cred 
că e un semn că ai de gând să ieşi din nou în lume. E timid, însă 
ţine atât de mult la tine. Dar cine nu ţine la tine? Şi rochia asta! 
Puţine fete pot purta negru, însă ţie îţi vine atât de bine. 

Marguerite privi maşinal în jos, la rochia ei, una dintre multele 
rochii negre pe care le purtase de la moartea tatălui ei. Lucrul 


pe care îl vedea de fiecare dată când se uita în jos era negru. 
Mătuşa încercase doar să o încurajeze; rochia nu era deloc aşa 
de drăguță cum spunea ea. 

— Constrastează atât de tare cu părul! continuă mătuşa. Deşi, 
draga mea, cred că e timpul să te întorci la culori mai vesele. 
Pentru cineva de vârsta ta, nu se aşteaptă nimeni să porţi doliu 
la nesfârşit. E de înţeles că trebuie să întâlneşti tineri şi că ai 
nevoie de rochii pentru baluri. Ce zici de albastru? De un 
bleumarin? 

Marguerite avea idei mult mai bune decât aceea că albastrul 
se potrivea atât de bine cu părul ei, iar mătuşa avea să le afle în 
curând. 

Soneria se auzi în hol. 

— Gata, a sosit, zise mătuşa. Hai să te aranjez, draga mea. 
Eşti puţin cam în dezordine. 

Marguerite îşi ridică răbdătoare bărbia în timp ce mătuşa îi 
aranja gulerul de dantelă de la gât şi îi punea în ordine câteva 
fire de păr rebele. ` 

Jonathan îşi făcu apariţia în cadrul uşii. Inalt. Prea slab. Foarte 
politicos şi extrem de ruşinos în prezenţa ei. Avea un fel de a fi 
atât de adorabil. Era păcat. Era interesată de el. Era singurul 
bărbat care o interesase vreodată. Insă trebuia să rămână la 
planul ei. 

— Bucătăreasa spune că totul e pregătit, zise mătuşa. 

Însă, în loc să se îndrepte spre sufragerie, Marguerite se duse 
către o măsuţă de lângă fereastră. Acolo, pe o bucată de fetru 
roşu era aşezată o colecţie de pietre şi fragmente de papirus. 

— Ţi-a arătat tata vreodată aceste lucruri? îl întrebă pe 
Jonathan, răvăşindu-le cu mâna. 

— Nu, zise el, urmând-o. Nu cred. 

El ridică una dintre pietre şi o privi îndeaproape. 

— Am mai văzut scrisul ăsta înainte, zise el. Avem câteva 
exemplare din astea la muzeu. Niciunul nu e expus, pentru că 
nu ştim ce reprezintă. De unde le-a avut? 

— Primea artefacte cu înscrisuri pe ele din când în când. Pe 
majoritatea le-a identificat. Acestea l-au năucit. Sunt complexe. 
Foarte bine organizate. Au o gramatică foarte precisă. Şi vrei să 
ştii care e partea cea mai stranie? 

Jonathan încuviinţă, privind-o fix în ochi. 

— Sunt de peste tot, spuse Marguerite. Acestea sunt din 


America de Sud. Unele din India şi Egipt. Două din Japonia. Cum 
ar putea fi scrisul ăsta din atât de multe locuri? 

— Nu ştiu, rosti el. 

— Şi iată un alt lucru straniu. Aproape toate au fost găsite de- 
a lungul unor coaste sau chiar în apă. Ce deduci tu din asta? 

— Sunt numeroase posibilităţi, zise el. 

— Ce părere ai de o revărsare de ape? întrebă ea. Apa 
ascunde ceva de noi, ceva la care noi n-avem acces, şi aruncă 
indicii din când în când, pur şi simplu pentru a-şi bate joc de noi. 
Dacă, bunăoară, cumva cei care au creat această limbă s-au 
înecat? 

— O revărsare de ape ar fi schimbat, cu siguranţă, peisajul, 
zise Jonathan. O revărsare de ape ar fi distrus oamenii care ar fi 
creat această limbă. 

Ea deschise un sertar şi scoase o scrisoare pe care i-o înmână 
lui Jonathan. 

— În dimineaţa călătoriei tatălui meu la Napoli, mi-a trimis 
asta. A sosit la o săptămână după ce am aflat de moartea lui. 
De-abia de curând am putut să-mi vin în simţiri şi să o deschid. 
Insă, când am făcut-o, am descoperit un lucru de o 
extraordinară importanţă. Vreau să o citeşti. 

Marguerite puse cu grijă hârtia în mâinile lui. Urmări cum ochii 
lui Jonathan parcurgeau pagina respectivă şi cum el îşi dădea 
seama de conţinut. 

— Chiar cred că trebuie să mergem la cină, spuse mătuşa ei. 
Nu înţelegea această conversaţie despre revărsări de ape şi, cu 
siguranţă, nu voia ca Marguerite să se gândească la moartea 
tatălui ei în seara aceea. Doar ştiţi ce tare se supără 
bucătăreasa. Ultima dată când am întârziat, a aruncat cu o 
lingură în Jenkins. 

Jonathan părea să nu audă niciun cuvinţel sau cel puţin nu 
părea să-i pese de Jenkins şi de lingură în acel moment. Se uita 
fix la scrisoare. 

— O civilizaţie străveche şi vastă pierdută sub ape, zise 
Marguerite. 

Se lăsă o tăcere în care fiecare se gândea la ceva anume, 
completată doar de aroma fripturii de gâscă, ce aştepta 
răbdătoare, şi de privirea plină de suferinţă a mătuşii. 

— Te-am rugat să vii aici în seara asta, pentru că vreau să-ţi 
spun ceva, zise Marguerite. Trebuie să termin ceea ce a început 


el. Într-o săptămână, plec spre Pompei. 


Pe mare 

Clio se trezi când întreaga lume s-a zgâlţâit. Privi în sus din 
culcuşul pilotei pufoase. Era o izbitură. Una puternică. 

Nu era un lucru prea bun. Voia ca lumea să tacă şi să fie 
liniştită, ca să nu i se mai învârtă capul atâta. Se uită în dreapta. 
Tot ce văzu fu un mic smoc de păr blond ivindu-se dintre pliurile 
celei de-a doua pilote. 

Se întoarse pe partea cealaltă şi fu orbită de o revărsare 
puternică de lumină ce intra prin hublou. Îşi acoperi ochii, cobori 
din pat, cufundându-se în covorul decadent, şi privi prin hublou. 
ltalia părea să fi dispărut, fiind înlocuită cu o apă de culoarea 
safirului ce se întindea cât vedea cu ochii. Se deplasau foarte 
repede prin acea apă, izbind valurile cu o viteză extraordinară şi 
obligându-le să se supună. 

Făcu un inventar scurt în privinţa propriei persoane şi a 
situaţiei în care se afla. Nu îi era chiar aşa de rău, cum i-ar fi fost 
după un cocteil margarita. Însă nu se simţea nici minunat. Se 
simţea de parcă cineva dansa step pe fruntea ei. O duruse 
stomacul mult mai tare după ce băuse prea multe ceaiuri 
thailandeze cu gheaţă; aşa că asta era doar o neplăcere minoră. 
In mare, se simţea confuză. Trebuia să facă un duş. Duşul chiar 
că ar ajuta-o. 

Făcu câţiva paşi, împleticindu-se până la baie. Pe lavoar se 
aflau o sticlă goală de şampanie, una pe jumătate plină şi două 
căni lipicioase. Duşul avea un termostat fixat în grade Celsius. 
Ghici cam ce temperatură ar fi dorit şi imediat se opări, apoi 
îngheţă şi iar se opări. Sfârşi prin a se ţine de marginea cabinei 
de duş şi a întinde mâna către apă. lahtul lovi nişte valuri 
agitate, obligând-o să se agaţe de bara din perete. După acest 
efort extrem de curajos, renunţă, se întoarse cu un mers legănat 
înapoi în dormitor şi îşi trase pe ea o cămaşă şi o pereche de 
pantaloni de pijama roz. 

Coborârea scărilor circulare fu un proces mult mai înfiorător 
decât atunci când iahtul era ancorat. În cambuză nu era nimeni, 
aşa că puse ceainicul la loc şi lăsă cănile în chiuvetă. Nu era 
nimeni în camera de zi, în sufragerie sau la pupa. Era clar că, 
evident, cineva trebuia să fi mânuit iahtul, aşa că ieşi pe punte 
şi urcă scările din spate. Viteza făcea ca aerul să fie rece şi se 
întrezărea o pânză subţire de ceaţă. Se ţinu strâns în timp ce 


urca treptele ce duceau spre timonerie. 

Timoneria se afla chiar în partea de sus a iahtului, o cameră 
îngustă cu trei pereţi de sticlă fumurie. Deschise uşa. Timoneria 
era la fel de elegantă ca şi restul ambarcaţiunii - erau multe 
scaune de piele şi o grămadă de chestii decorative. Martin 
stătea în faţa unui panou masiv de comandă cu ecrane mititele 
şi cadrane, cu o mână pe timonă. Julia, tatăl ei şi Aidan se uitau 
pe o hartă întinsă pe podea. Clio mai văzuse şi înainte astfel de 
hărţi, pe vremea când lucrau la „Plonjează!“ Erau hărţile unor 
epave şi obiecte scufundate folosite în mod obişnuit de către 
ambarcaţiunile militare şi comerciale pentru a evita ciocnirile. 
Era şi o cutie mică plină cu pietre jos, lângă piciorul Juliei. 

— Ne  mişcăm, zise Clio adresându-se grupului. Unde 
mergem? 

— E ora unsprezece, spuse tatăl ei, împăturind harta la 
repezeală. Nimeni nu a luat micul dejun încă. 

Clio se uită la fiinţele umane din faţa ei, care stăteau în patru 
labe, şi vru să le întrebe de ce nu mâncaseră, însă, după 
expresia de pe chipul lui taică-său, avu impresia că n-ar fi o idee 
prea bună. 

— Când ne întoarcem în seara asta? întrebă ea. Trebuia să o 
sun pe mama. 

Ea înconjură cu privirea toată camera. 

— O să vorbim despre asta la micul dejun, zise el. Sau la 
prânz. Anunţă-ne când e gata. 

Şi Clio fu astfel concediată. Nu voia să facă niciun comentariu 
în această privinţă, mai ales în prezenţa lui Aidan. 

— Nicio problemă, spuse ea băţoasă. Mă duc să pregătesc 
masa. 

Primul lucru pe care îl facu când cobori în cambuză fu să-şi 
cofecţioneze un coif dintr-o bucată de hârtie. O împături până ce 
arătă ca o versiune în miniatură a unui coif de fast-food. Dacă 
tai- că-său dorea ca ea să facă pe bucătarul-şef, atunci o să facă 
pe bucătarul-şef. 

În cambuză era mult mai multă mâncare decât cu o seară 
înainte. lahtul era încărcat ca o navă de provizii a Naţiunilor 
Unite. Opt pungi cu pâine feliată erau puse una peste alta într- 
un colţ. Trei cutii de carton pline ochi cu legume erau aşezate 
pe podea. Alte două erau pline cu fructe. O pungă de hârtie 
scotea la iveală bucăţi de carne. Doar carne, şi nimic mai mult. 


Frigiderul fusese umplut cu peşte proaspăt - cu tot cu capete şi 
restul - băgat în pungi transparente de plastic. Era ceva criminal 
în toată priveliştea asta. Ca şi cum Maña ar fi prins acest peşte. 
Peştii ăştia fuseseră măcelăriți. _ 

— Numărului Cinci nu-i plac deloc peştii ăştia, îşi zise ea. li 
mută în spate, făcând un perete de carne şi brânză ca să-i 
izoleze. Simţea cum privirea lor pătrunde prin peretele de 
mâncare, chiar şi prin uşa închisă a frigiderului. 

Cafea. Capul ei avea nevoie de cafea. li luă câteva minute 
până găsi cafeaua şi alte câteva minute să-şi dea seama care 
era recipientul pentru cafea şi curând cambuza se umplu de 
aroma bogată şi îmbătătoare a cafelei. Era prea mult să spere 
că cineva adusese lapte franțuzesc cu aromă de vanilie, pentru 
cafea, substanţa preferată a lui Clio dintre toate substanţele din 
lume. Însă tot răul spre bine, pentru că avea tendinţa să-l bea 
direct din recipient. 

De îndată ce înghiţi o ceaşcă de cafea şi simţi că se trezeşte, 
înclinația ei nativă spre ordine şi disciplină ieşi la iveală. Puse la 
locul lor diferitele dispozitive nefolositoare, ca, de exemplu, 
curăţătorul de coajă de lămâie, arzătorul pentru crema de zahăr 
ars şi termometrul pentru zahărul topit. Aranjă fructele într-un 
vas, înşirui roşiile pe pervazul ferestrei şi puse pâinea într-o 
arhitectură mai plăcută. Oricât de mult nu voia să admită acest 
lucru, chiar îi plăcea să gătească. Şi acestea erau produse bune 
şi proaspete. Căută prin cutii şi găsi o grămadă de ingrediente 
de bază. Scoase nişte ouă, şuncă afumată, ardei, ceapă, usturoi 
şi brânză şi se apucă de treabă. O să facă o frittata mare - o 
omletă mare gătită la cuptor. Asta o să le închidă gura tuturor. 

Bătu ouăle într-un castron, prăji şunca, o lăsă să se usuce 
bine, ca să fie crocantă, răzui apoi brânza pe o răzătoare 
ultramodernă şi sofisticată. Abia reuşise să taie legumele când 
Aidan se strecură în spatele ei. Nu o salută şi nici măcar nu-i ură 
bună dimineaţa sau măcar un „scuză-mă“. Pur şi simplu, se 
strecură în cambuză şi începu să cotrobăie prin frigider până 
găsi ce căuta, adică o coca-cola. 

— Comentezi în privinţa stridiilor, în schimb bei suc acidulat la 
micul dejun? întrebă ea. Asta e o alimentaţie destul de 
interesantă. 

— N-are nimic de-a face cu alimentaţia, zise el, sprijinindu-se 


e Tip de omletă italiană, care conţine carne, brânză şi legume, (n.tr.) 


de chiuvetă şi deschizând cutia de suc. Nimeni n-a murit 
vreodată că a băut o cutie de coca-cola. Însă fructele de mare 
crude reprezintă un adevărat risc pentru sănătate. Stridia ar 
trebui să fie lăsată în pace, ca să intre nisip în ea, şi ar trebui să 
fie stimulată suficient de mult ca să facă o perlă frumoasă. 

Purta nişte pantaloni scurţi cu buzunare laterale şi un tricou 
de la un eveniment de la Yale care se numea „Marţi la Mory“. 
(Clio bănui că probabil el avea o mulţime de tricouri care făceau 
referire la Yale.) Şi, din nou, hainele lui erau prea mari. Avea 
părul ceva mai pleoştit azi, i se lăsase puţin pe frunte. Lui Clio îi 
plăcea mai mult aşa. N-arăta rău deloc. Era doar puţin încrezut 
şi enervant. Elsa ar putea să se ocupe de aspectul ăsta. 

— Deci preferi nişte chimicale? întrebă ea. 

— Toate sunt chimicale, zise el dezarmant. Nu-mi pasă. Poţi 
să-mi dai sirop de porumb şi o cafea delicioasă în fiecare zi. Ce 
ai pe cap? 

— Un coif, spuse ea. 

— Îmi dai şi mie un coif? 

— Aşi, rosti ea. Obţii un coif doar atunci când ai ceva de făcut. 

— Am ceva de făcut, zise el. 

— Ce anume? 

— Nu-ţi pot spune, răspunse el cu un mic zâmbet. 

— Şi de ce nu? 

— Mi-a zis tatăl tău să nu-ţi spun. El e şefu'. Are şi el coif. _ 

Clio se întoase la tocătorul pentru legume şi la ceapa ei. Il 
simţea că o urmăreşte cum transformă ceapa într-o grămăjoară 
de pătrăţele tăiate egal. 

— Îmi dai impresia că ştii ce să faci cu cuțitul, zise el. 

— Am luat cursuri de gătit în Japonia mai demult. Sunt foarte 
serioşi în privinţa cuţitelor. 

— Oh, desigur, spuse el. Trebuie să fie o chestie tare mişto să 
fii bogat. _ 

— N-am de unde să ştiu, zise ea. li revenise durerea de cap şi 
îi amintise că nu se distra chiar deloc. 

— Vrei să-mi spui că nu eşti bogată? 

— Chiar asta îţi spun, zise ea, tăind ceapa egal, balansând 
cuțitul înainte şi înapoi pe tocătorul de lemn. 

— Suntem pe iahtul tatălui tău. Îţi dai, probabil, seama de ce 
nu mă simt deloc în largul meu. 

Clio puse ceapa în tigaia unde grăsimea fierbinte sfârâia. 


Apoi, amestecă uşor cu cuțitul. Aidan se trase câţiva paşi înapoi. 
— Sunt două lucruri la care ar trebui să te gândeşti, zise ea. 

Unu, că lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi. Doi, să nu o 

enervezi niciodată pe o fată care are în mână un cuţit mare. 

— M-am prins, spuse el. Tatăl tău e unul dintre tipii ăia bogaţi 
care nu fac prea mare caz de asta. Deci nu eşti foarte-foarte 
bogată. Eşti doar teoretic bogată. De aia ai o treabă şi un coif. ŞI 
un cuţit. Care e mare. 

Chestia asta nu era deloc un lucru prea drăguţ. Nu era deloc 
amuzant. Era jignitor. Clio ura ca oamenii să presupună că era 
bogată, ura că trebuia să explice că nu erau bogaţi. Şi nu din 
cauză că era supărată că nu era bogată, ci pentru că întrebările 
erau atât de iscoditoare. Făceau referire la ceva foarte dureros 
din viaţa ei: pierderea a tot ceea ce avuseseră, despărţirea 
părinţilor ei. Majoritatea oamenilor îşi dădeau seama că, poate, 
acesta nu era un subiect de discuţie extraordinar. Însă nu şi 
Aidan. 

O urmări cum călea legumele în tigaie, sorbindu-şi zgomotos 
coca-cola şi zâmbind afectat. 

— Lasă unele mai moi, zise el, făcând semn cu capul înspre 
ouă în timp ce se strecura afară din cambuză. Aşa îmi plac mie. 

Clio strânse din dinţi. Puse ouăle într-o tigaie, aşeză legumele 
cu grijă, presără şunca şi fărâmiţă brânza. Era o frittata 
perfectă. Sau ar putea fi. Insă, în timp ce o băga în cuptor, luă 
hotărârea să o ţină acolo până ce era absolut sigură că ouăle 
erau la fel de uscate şi tari ca radiera. 

— Ouăle astea sunt puţin cam uscate, spuse tatăl ei, înfigând 
furculiţa în bucata lui de frittata. E ceva în neregulă cu cuptorul? 

Soarele se strecura prin uşile cu ochiuri de geam, făcând a 
străluci canapelele de piele de un alb imaculat. Grupul se 
reunise pentru micul dejun-prânz la masa din sufragerie dată cu 
lac alb. Aidan îi aruncă lui Clio, pe deasupra mesei, una dintre 
privirile acelea cu ochii pe jumătate închişi. 

— Nu sunt bucătar adevărat, zise Clio. Deci rezultatele pot 
varia. 

Era într-adevăr păcat. Ar fi putut fi ceva bun. Cu toate astea, 
meritase să distrugă frittata ca să-l vadă pe Aidan cum mestecă 
mai mult la ea. 

— Deci, spuse taică-său. Ţi-ai ales deja toate cursurile pentru 
anul viitor? 


— De acum câteva luni. 

— Te-ai gândit să alegi facultativ şi greaca? 

— Nu prea. 

— Ce fel de greacă? interveni Julia. 

— Greaca... greacă, zise Clio. 

— Julia cunoaşte trei feluri de greacă, explică taică-său. 
Miceniană, veche şi Koine’. 

Clio nu prea ştia ce să răspundă. N-avea prea multe de spus 
în privinţa asta. 

— Asta predai? o întrebă ea în cele din urmă. 

— Nu, zise Julia. Predau metode de conservare, cum anume 
trebuie să ne ocupăm de manuscrise, de istorie. Nu predau 
greaca. 

— Julia e arheolog, interveni taică-său din nou. Se ocupă şi de 
conservarea obiectelor vechi. La fel ca maică-ta. 

Clio chiar nu voia să audă cum erau comparate maică-sa şi 
Julia, mai ales de taică-său. Va trebui să impună o regulă în 
privinţa asta. 

— E minunat că tatăl tău te-a luat să înveţi greaca, zise Julia, 
rupând tăcerea apăsătoare ce urmase acestei remarci. Ştiu totul 
despre asta. Ai dus o viaţă atât de interesantă. 

— S-ar putea spune, zise Clio. 

— Ketchup e? întrebă Aidan, înfigând trist furculita în bucata 
lui de frittata. 

— Nu cred, răspunse taică-său. 

Mirosul de mâncare o făcu şi pe Elsa să coboare din 
Apartamentul Şampaniei. Şi, din nou, nu era machiată şi nici 
îmbrăcată cu ceva foarte extravagant. Purta doar pantaloni 
scurţi mulaţi şi roşii, dintr-un material moale, şi o cămaşă albă. 
Părul desfăcut i se întorsese puţin la spate. Se lăsă să cadă pe 
un scaun la masă, scutură din cap la vederea ouălor şi întinse 
mâna după cafea. Clio urmări cum privirea lui Aidan se 
răsuceşte automat spre Elsa. Era un lucru absolut normal, ca 
atunci când eşti atras de un loc lângă şemineu într-o zi 
friguroasă. 

— Mergem undeva? întrebă ea, şi accentul ei britanic sună 
atât de sexy, dar şi de binedispus în acelaşi timp. 

— După voce, pari obosită, zise Julia. Ai adormit târziu? 


77 Greaca Koine este forma populară a limbii greceşti apărută în antichitatea post- clasică (cca 
300 î.Hr. - 300 d.Hr.) şi marchează a treia perioadă a istoriei limbii greceşti, (n.tr.) 


Un fior electrizant mamă-fiică se transmise între ele. Clio nu-şi 
dădea seama exact ce implica asta, însă părea că Julia ştia de 
şampanie. 

— Bun, spuse tatăl lui Clio. Te... simţi mai bine? 

Elsa avea un aer evident confuz. Clio nu-i pomenise de cazul 
monstru al durerilor de burtă pe care i-l pusese în cârcă cu o 
seară în urmă. 

— Unde mergem? întrebă Clio, schimbând subiectul. Şi când 
ne întoarcem în seara asta? N-am apucat încă să dau 
telefoanele pe care trebuia să le dau. 

— Corect... zise el, împingând farfuria deoparte. Vino cu mine 
în timonerie. 

Se ridicară de la masă şi urcară împreună acolo unde Martin 
aştepta singur, conducând iahtul. 

— Mă ocup eu, Martin, zise el, preluând timona. Du-te să 
înfuleci şi tu ceva. 

— De-abia aştept, spuse Martin cu un zâmbet. Tot adulmec de 
vreo jumătate de oră. Sunt lihnit de foame! 

Tatăl ei preluă comanda cu un aer semeţ. Nu era nicio 
îndoială că iahtul era plin de mofturi extravagante şi complicate, 
însă adevărul era că mica timonă şi luminile de pe panoul de 
comandă semănau cu butoanele unui joc video complicat. In 
plus, iahtul nu necesita o cârmuire complicată. GPS-ul oricum îi 
spunea încotro să se îndrepte. 

— Uite cum stă treaba, zise el. Timp de două săptămâni, o să 
fim pe mare. 

Evident, el crezuse că, dacă îi trântea chestia asta în locul 
acesta, la repezeală, avea să fie, într-un fel, în regulă. De parcă 
ar fi smuls un leucoplast de pe o rană. 

— Două săptămâni, repetă Clio. Ai plecat de la țărm fără să 
ne spui că o să fim pe mare dovă săptămâni? 

— Păi, dormeai, zise el. Din câte am înţeles, ai dormit din 
cauza şampaniei. Şi ştiu că Aidan a fost în camera ta. Să nu 
crezi că mi-a scăpat asta. Deja ai încălcat trei dintre reguli. Ai 
dormit până târziu şi nu ţi-ai făcut treaba. Deci n-ai voie să te 
plângi. 

Chiar dacă fusese descoperită, acest lucru era de neacceptat. 

— Dar acces la internet? întrebă ea, cu o disperare ce începea 
să crească. Cum putem avea? 

— N-avem, zise el. După cum ţi-am mai spus, maică-ta ştie că 


ai sosit. Ce trebuie să faci acum e să urmezi nişte reguli, Clio. 
Suntem împreună în treaba asta. 

— Nu pot să cred aşa ceva, rosti ea. Pur şi simplu, ne-ai tăiat 
orice legătură cu lumea. 

— E doar pentru două săptămâni, zise el. Îţi va face bine. 
Oamenii petrec prea mult timp cu ochii în ecrane, jucându-se cu 
tot felul de dispozitive. 

Clio se uită la ecranele şi dispozitivele de pe panoul de 
comandă. Tocmai el vorbea. Nu. Nu, asta n-avea cum să se 
întâmple. Dacă trebuia să aştepte două săptămâni până să-l 
sune pe Ollie, cine ştie ce se putea întâmpla? Cine ştie ce-i 
făcea târfuliţa aia de Janine lui Ollie chiar în acest moment? 

— Uite ce e, spuse el. Aş fi putut să tip la tine, însă cred că ți- 
ai învăţat lecţia, aşa că de ce nu te duci tu jos să-ţi termini micul 
dejun împreună cu ceilalţi? Hai să o luăm de la capăt de aici 
încolo. Acesta e începutul unei călătorii minunate. 


Răpirea 

— Ne-a răpit, zise Clio, uitându-se la farfuriile murdare de ou 
lăsate pe masa lăcuită. Tatăl meu ne-a răpit. Ne-a transformat 
în sclavi. Chestia asta e ilegală, nu? E o nebunie. 

Elsa căscă cu poftă, se frecă la ochi şi întinse mâna după 
cafea. 

— Trebuie să trimit cel puţin un e-mail, rosti Clio. Asta 
înseamnă război. Nu glumesc. 

— Ştii ceva, spuse Elsa. Chiar nu-mi pasă. Probabil că e mai 
bine aşa. 

— Cum să fie mai bine? întrebă Clio. 

— Păi, nu pot să sun. Nu pot să scriu. Sunt plecată, şi gata. 
Îmi amintesc că am citit undeva cum obişnuiau să se vindece 
oamenii de chestii ca heroina şi altele de genul ăsta prin faptul 
că obişnuiau să-i ţină pe vase care mergeau încet. Spre China, 
de exemplu, de unde nu puteau face rost de droguri. Trec prin 
sevraj, însă sosesc vindecaţi. 

— Alex? întrebă Clio. 

Elsa încuviinţă. 

— Nu ştii ce n-aş da să fiu vindecată de el, zise ea. N-am 
dormit bine. De ceva timp, nu reuşesc să dorm cum trebuie. Il 
visez mereu. E mai uşor dacă nu dorm. Aşa nu-l mai văd. Insă 
întotdeauna adorm şi îl văd în vis. Dacă visez pe cineva în 
fiecare noapte, înseamnă că sunt obsedată? 

— Nu, răspunse Clio. Inseamnă doar că eşti supărată. 

Elsa zâmbi. Chiar şi cu ochii umflaţi şi părul zburlit, era greu 
de imaginat cum cineva se putea despărţi de ea. 

— Deci, continuă Elsa. Atât timp cât suntem izolaţi aici, nu mă 
pot îmbăta şi nu pot suna sâmbătă noapte târziu sau nu pot 
trimite e-mailuri lungi despre cât de supărată sunt sau că îl 
înţeleg, sau că e un nenorocit... Starea mea de spirit se schimbă 
tot timpul şi chestiile pe care vreau să le scriu. Acum, nu mai 
pot face nimic. Şi, într-un fel, mă simt mai bine. 

— Păi acum, amândouă avem nevoie de Aidan pentru ceva. 
Tu ai nevoie de el să te ajute să-l uiţi pe Alex. Şi eu am nevoie 
de el pentru accesul la internet. 

— Tatăl tău tocmai a spus că nu există aşa ceva, zise Elsa. 

— Minte. Sunt sigură de asta. Plus că vasul ăsta are o 
grămadă de fire peste tot. Ar trebui să vezi timoneria. Parcă ar fi 


NORAD-ul acolo sus. Nu vor să folosim intemetul pentru că se 
comportă foarte, foarte ciudat. 

— Pfiu, spuse Elsa. Da’ tu chiar că eşti o bună observatoare. 
Şi cred că n-ar trebui să mă surprindă lucrul ăsta. Maică-mea e 
cam secretoasă referitor la munca ei. De data asta, mai mult 
decât de obicei. 

Staţia lui Clio se trezi la viaţă. 

— Numărul Cinci şi Numărul Şase! se auzi în staţie. Numărul 
Doi o să vă ia într-un tur de recunoaştere după ce terminaţi. 

Elsa încercă să ajute la spălatul vaselor, însă era prea obosită 
şi se mişca prea încet. Clio o instală pe canapea, unde în curând 
aţipi. li privi figura liniştită şi încercă să-şi dea seama dacă 
colega ei de pat era ori insomniacă, ori narcoleptică*. Apoi, îşi 
puse căştile în urechi şi se apucă să spele vasele. li luă o oră să 
facă ordine în cambuză. 

Martin cobori, aşa cum promisese, de la şedinţa cu uşile 
închise din timonerie. Aidan şi Julia făcură la fel, însă îşi 
continuară drumul mai departe. 

— Unde se duc? întrebă Clio. 

— Avem jos o cameră de lucru, zise el. Una mică. Haide! Hai 
să vă arăt caracteristicile de siguranţă. Tatăl tău mi le-a arătat 
şi mie aseară. 

Nu erau prea multe de văzut. Casa lor pentru următoarele 
două săptămâni n-avea nici măcar dimensiunile unei căsuțe. 
Ceea ce păruse o ambarcaţiune atât de extraordinară cu doar o 
seară înainte se redusese repede la dimensiunile unui ţarc 
plutitor. _ 

— E prea multă mobilă albă aici, spuse Clio. In afară de masa 
şi scaunele albe, cele două canapele, fotoliul şi jumătate din 
mobilier erau capitonate cu piele albă. 

— Toate au fost achiziţionate împreună cu vasul. 

— Nu prea am încredere în oamenii care cumpără mobilier din 
piele, zise Clio, uitându-se la silueta adormită a Elsei de pe 
canapea. Mobilierul ar trebui să fie moale şi primitor. Pielea e 
lipicioasă, se încinge sau e rece. E ceva inuman la o canapea de 
piele. Şi ce să mai spun de pielea a/bă. Nu e destinată nici unui 
fel de viaţă adevărată. E prea sterilă. Seamănă cu ceva dintr-un 
spital de boli mintale. De unde ziceai că provine vasul ăsta? 


8 Narcolepsie - boală provocată de tulburări ale sistemului nervos central, caracterizată prin 
necesitatea irezistibilă de a dormi (n.tr.) 


— A fost un divorţ destul de urât, spuse Martin, glisând uşile 
de sticlă şi conducând-o pe Clio, afară, pe punte. Vasul ăsta a 
fost jucărioara soţului, şi soţia l-a vândut la jumătate de preţ. Cu 
toate astea, a fost destul de scump, însă... se întâmplă lucruri 
nebuneşti în urma unui divorţ. 

— Ştiu, rosti Clio. 

— Sigur, zise Martin, dându-şi seama de ceea ce spusese. Ei 
bine, cred că divorţul ăsta a fost mult mai necivilizat decât acela 
al părinţilor tăi. In orice caz, hai să ne uităm la unele măsuri de 
protecţie. Mi-au plăcut întotdeauna prezentările acelea pe care 
personalul companiilor aeriene îl face înainte de decolare. 
Spune-mi cum să procedez. Acum, principala problemă pe mare 
o reprezintă în mod evident scufundarea. Şi focul reprezintă o 
problemă, însă sunt o grămadă de detectoare de fum şi de 
extinctoare. Trebuie să ştii ce se întâmplă dacă vasul se 
scufundă. Chiar acolo, lângă fereastră este EPIRB-ul?. 

El arătă un mic cilindru portocaliu prins de peretele exterior al 
cabinei. 

— E un dispozitiv destul de interesant. Are o serie unică de 
înregistrare. Dacă e activat, trimite două frecvenţe radio, una la 
406 megaherţi şi alta la 121,5 megaherţi... 

Clio îşi simţi ochii scânteind uşor. 

— Semnalul de 406 megaherţi ajunge la un satelit meteo 
geosincron, şi Paza de Coastă îţi poate determina poziţia exactă 
detectând seria respectivă. Frecvenţele de 121,5 şi 406 
megaherţi se transmit, de asemenea, către orice ambarcaţiune 
sau avion care se află în apropiere. In esenţă, EPIRB-ul permite 
salvatorilor să te detecteze imediat. Şi se activează singur. 

— Cum anume? 

— Hidraulic, când apa atinge trei metri, zise el, îndreptându- 
se spre partea din spate a vasului. Deci nu prea ţi-ai dori să fii 
aici dacă funcţionează. S-ar părea că regula pe mare e că nu 
trebuie să-ţi părăseşti vasul care se scufundă decât atunci când 
nivelul apei îţi ajunge la mijloc şi poţi să urci în chestia ce te 
ajută să scapi. Care e aceasta. 

Lovi uşor cu mâna o cutie portocalie fixată sub partea din 
spate a navei. 

— E o barcă pneumatică pentru şase persoane. N-ar fi deloc 


3 Emergency Position Indication Radio Beacon - echipament de semnalizare radio pentru nave, 
pentru a localiza ambarcaţiunile pierdute (n.tr.) 


amuzant să te afli într-una dintr-astea, însă probabil că ar trebui 
să ştii unde e. Ambii pereţi ai punţii din spate sunt căptuşiţi cu 
veste de salvare şi locuri de depozitare pentru vâsle. 

Intinse mâna şi apucă un mâner, inteligent camuflat într-un 
perete, încât de-abia dacă putea fi zărit, şi deschise un spaţiu de 
depozitare cu o lungime de trei metri unde erau înţesate, într-o 
manieră foarte îngrijită, nişte veste portocalii de salvare. 

— Cred că sunt vreo douăzeci şi ceva, zise el. Dacă cineva 
cade peste bord, aruncă vestele astea şi anunţă imediat prin 
staţie. 

Dacă e nevoie de barca de salvare, vom fi toţi în ea, decinu e 
nevoie de vestă. 

— Dar barca cu motor? întrebă Clio, arătând spre mica 
ambarcaţiune motorizată care îi plimbase înainte şi înapoi până 
la doc şi care se lovea acum de platofrma din spate. 

— E prea mică, spuse Martin. Asta poate căra doar trei 
oameni şi nu oferă niciun fel de protecţie. Asta-i tot. Acesta e 
sfârşitul excursiei. Sper că ţi-a plăcut. Nu trebuie să-mi dai 
bacşiş. 

Ea încercă să zâmbească. 

— Acum, că mi-am îndeplinit cele mai elementare îndatoriri în 
ceea ce priveşte siguranţa ta fizică, zise el, ce mai faci? 

— Supravieţuiesc, răspunse ea. Ar fi putut să-mi spună că are 
o iubită. 

— Şi-a făcut griji în privinţa asta, zise Martin. Însă chiar dorea 
să fii aici şi îi era teamă că n-ai fi venit dacă ştiai că o să-şi 
aducă şi iubita. 

— Oricum am încercat să nu vin, spuse Clio. 

Pe Martin nu trebuia să-l mintă. Martin fusese vocea raţiunii 
tot timpul, atunci când lucra cu tatăl ei şi chiar mai înainte. 

— Ei bine, chiar e încântat că eşti aici. Îi e tot timpul dor de 
tine. 

— Atunci n-ar fi trebuit să plece de acasă, lăsă Clio să-i scape 
fără să vrea. 

Martin oftă şi îi aruncă o privire care spunea „ştii că n-a fost 
atât de simplu“. 

— Ştiu, zise Clio, aşezându-se şi uitându-se peste marginea 
vasului. Las-o moartă. Deci, cum ai ajuns să fii aici? 

— Mă aflu între două slujbe chiar în acest moment, şi tatăl tău 
avea nevoie de ajutor. 


— Pentru ce? Ce facem? 

— Are legătură cu ceea ce face Julia, spuse Martin. 

— Şi ce anume, mai exact? 

— Mi-a zis să nu spun, zise Martin. 

— Ce oare am putea face de trebuie să păstreze el un secret 
aşa de mare? întrebă ea. Faţă de mine? Nu ţi se pare curată 
nebunie că n-are încredere în propria lui fiică? 

— E vorba despre un ştiu ce fel de secret academic. 

— Da’ tu ştii. Şi Aidan ştie. 

— Eu ştiu puţin din toate. Aidan lucrează pentru Julia. Şi, din 
câte îmi dau eu seama, nu e o slujbă prea plăcută. 

Clio ridică privirea cu un vădit interes. 

— Femeia asta mă sperie, zise Clio. Unde s-au cunoscut? 

— La o conferinţă. Ea o prezenta. Se pare că se potrivesc. 
Martin se uită gânditor la urma lăsată de vas. Deschise gura să 
mai spună ceva, apoi o închise la loc. 

— Şi acum tata plăteşte pentru munca pe care o face ea? 
întrebă Clio. Martin, chestia asta n-are sens. El n-are bani pentru 
vasul ăsta. 

— Plănuieşte să-l vândă. E o investiţie. 

— A împrumutat bani de la tine? întrebă Clio. 

Martin oftă din nou şi îşi frecă barba sură cu ambele mâini. 
Clio ştia că Martin avea o sumă de bani frumuşică din lucrurile 
pe care le făcuse, din investiţii. Când taică-său dăduse faliment, 
Martin fusese cel care îl lăsase să locuiască în casa lui timp de 
un an de zile fără să plătească niciun fel de chirie. 

— A fost o combinaţie, zise Martin. A avut şi el ceva bani puşi 
deoparte din jocul „Plonjează!“ Cred că ăştia erau ultimii lui 
bani. Restul i-am împrumutat eu. Însă chiar a făcut o afacere 
bună cu vasul ăsta. Ar trebui să obţină un profit în urma 
vânzării. 

— Şi Julia? întrebă Clio. 

El se ridică şi se îndreptă spre treptele ce duceau la 
timonerie. 

— Sunt sigur că o să o îndrăgeşti, Clio, spuse el, bătând-o 
uşor pe umăr. N-ar trebui să-ţi faci atât de multe griji. Profită pur 
şi simplu de acest voiaj. E un vas minunat, un loc extraordinar. 
Tatăl tău e în regulă. Ai încredere în mine. Nu-ţi face griji în 
privinţa Juliei. 

— Sigur, zise Clio zâmbind fără prea mare tragere de inimă. 


De ce mi-aş face griji? Toată situaţia asta are atât de mult sens. 


Detenţie, nu izolare 

Pe parcursul întregii zile, micuța lume pe care o reprezenta 
ambarcaţiunea se micşora şi mai mult. Clio se plimbă puţin, ca 
un animal la grădina zoologică într-o cuşcă prea mică. Televizor 
nu era, aşa că nu avea la ce să se uite. Telefon nu era. Singurul 
lucru care prezentă un oarecare interes pentru ea fu maşina de 
spălat cu uscător incorporat ce se afla într-o debara de lângă 
cambuză. Şi, când o maşină de spălat e tot ce găseşti mai 
interesant, atunci chiar că ai dat de belea. 

In ceea ce priveşte locurile unde putea sta, acestea erau 
realmente doar trei: dormitorul ei (care nici măcar nu-i 
aparţinea în totalitate), camera de zi albă şi oribilă şi puntea. 
Puntea era frumoasă, fără îndoială. Era însorită, caldă şi treceau 
pe lângă nişte insule impresionante ce se iveau din apă, ţărmuri 
presărate cu grote şi numeroase sătucuri. Insă aceste lucruri se 
făcură din ce în ce mai mici pe măsură ce înaintau. Şi apoi, nu 
rămase decât apa. 

— Trebuie să scap de aici, zise ea privind către orizont. 
Priveliştea nu-i dădu nicio replică. Doar îi dezvălui mai mult. Cu 
fiecare milă care trecea, Clio se gândea doar la faptul că se 
îndepărta şi mai mult de şansa de a-l contacta pe Ollie. Se afla 
într-un loc care dispăruse de pe hartă. Ă 

Elsa, pe de altă parte, se trezise foarte fericită. Işi făcu 
apariţia devreme în acea după-amiază, şi zâmbetul liniştit de pe 
chipul ei îi spuse lui Clio că acceptase în totalitate faptul că 
Fluturele de Mare era o clinică pentru cei cu inima franţă şi că 
ea era o pacientă. Dorea să fie închisă, sedată şi ţinută departe 
de obiectele ascuţite. Dorea ca lumea exterioară să dispară. Se 
aşeză pe punte cu o sticluţă de ojă în mână şi începu a-şi vopsi 
cu multă migală unghiile de la picioare în roz sidefat, apoi se 
întinse la soare să se bronzeze. 

Toţi ceilalţi aveau ceva de făcut şi stăteau foarte bine ascunşi. 
Ocazional, vreunul dintre ei ieşea din timonerie, însă se întorcea 
câteva minute mai târziu. Aidan apărea cel mai des, adeseori 
aducând tot felul de lucruri cu el. Nici măcar o singură clipă nu 
abandonă acea privire încrezută de autosuficienţă. Clio îşi putea 
dădea seama pur şi simplu că, indiferent ce făcea, el credea că 
acel lucru era cea mai importantă activitate din lume. Şi era atât 
de important încât de-abia dacă se uita la ea. 


În afară de gătit, Clio n-avea prea multe de făcut. Se duse sus 
şi-şi aduse caietul de schiţe. De obicei, desena în fiecare zi, aşa 
cum unii oameni practică un sport sau cântă la un instrument. 
Nu o mai făcuse în ultimele câteva zile şi deja îşi simţea mâinile 
tepene şi ciudate. Se aşeză pe un scaun de pe punte şi se uită 
fix la desenele care îl reprezentau pe Ollie. Desenase greşit 
umerii şi nasul în majoritatea schițelor, însă ochii şi bărbia erau 
foarte bine conturate. Profesorul ei de desen ar fi fost foarte 
mândru de ea. 

Ollie îi părea acum mai puţin real. Smulsă din mediul ei 
obişnuit, începuse să se simtă deja ca o persoană diferită, ca şi 
cum viaţa ei de acum o săptămână fusese un vis. Plus că vasul 
sălta întruna, făcând ca mâna să-i fugă de-a lungul paginii când 
se aştepta mai puţin. Inchise caietul de schiţe. Nu putea nici 
măcar să deseneze. 

— Ce se întâmplă? întrebă Elsa. 

— Nimic, minţi Clio. 

— Vino şi aşază-te lângă mine. O să ne bronzăm frumos. 

N-avea nimic altceva de făcut, aşa că urcă în cameră şi aduse 
câteva dintre prosoapele acelea groase şi îşi amenajă un loc. 
Insă, de îndată ce închise ochii şi soarele îi răspândi o urmă 
fierbinte pe pleoape, singurul lucru pe care îl văzu fu Ollie. 
Mintea ei reluă fantasma cu ei doi pe plajă. Era o glumă crudă. 

La patru, staţia lui Clio hurui. 

— Numărul Cinci! se auzi în staţie. Probabil ar trebui să 
pregăteşti cina. Cred ai o solicitare. 

— O solicitare? făcu Clio către Elsa. 

Elsa ridică din umeri. 

Oricum, n-avea nimic altceva de făcut. Se ridică în picioare. 
Pe blatul din granit negru al cambuzei, cineva lăsase o carte de 
bucate cu reţete indiene deschisă la o pagină care expunea o 
reţetă de pui korma. Un bileţel scris la repezeală cu nişte 
caractere înclinate solicita, de asemenea, reţeta de raita de 
castraveți (de la pagina 189), orez şi sos de tamarin!”. Răsfoi la 
repezeală prin paginile cărţii şi examină lista lungă de 
ingrediente. 

— Minunat, zise ea şi închise cartea cu un bobâmac hotărât. 


19 Arbore exotic din familia leguminoaselor, cu frunze compuse, alungite, cu flori galbene- 
roşietice, din ale cărui fructe se prepară o băutură răcoritoare, iar scoarţa este utilizată în 
medicină (Tamarindus indica), (n.tr.) 


Nicio problemă. Şi ce altceva mai vrei? Sculpturi în gheaţă? 

Îşi îndesă coiful pe cap. În timp ce făcea asta, îi trecu un gând 
prin minte, urcă în fugă treptele până în Apartamentul 
Şampaniei şi scoase din rucsac insigna cu numele ei de la 
Galaxy. O prinse de cămaşă. Nu numai că era o dovadă de la 
Ollie, dar era şi plăcută la atingere. Servitutea ei avea să fie 
remarcată. 

De fiecare dată când se ducea să caute ceva de pe listă - 
ceva puţin probabil de găsit, ca, de exemplu, lapte de cocos, unt 
lichid, seminţe de chimion sau ghimbir proaspăt, toate erau 
acolo. Cineva ştiuse că voiau curry şi se asigurase că vasul era 
dotat corespunzător preferințelor. 

Cu toate astea, îi luă lui Clio o oră întreagă şi o grămadă de 
verificări ca să ducă reţetele la bun sfârşit. Avea de pus la 
înmuiat şi la aburi orezul cu iasomie, o grămadă de legume de 
tăiat, mirodenii de prăjit şi de măcinat. Gătitul efectiv al curry- 
ului cerea aşezarea în straturi a uleiului, untului, mirodeniilor, 
puiului, legumelor, nucii de cocos, toate într-o ordine precisă. 
Puiul se încinse în cuptor. 

Fu extrem de mulţumită să adulmece ceva care mirosea în 
mod distinct a curry şi care provenea de la oala ei şi să vadă 
cum conţinutul se combinase pentru a da naştere unei fierturi 
groase şi aurii. Orezul era alb şi pufos. Raita era groasă, 
răcoroasă şi semăna cu iaurtul. Găsi borcanul cu sos englezesc, 
aşeză jumătate de pui deoparte, ca să caute castroane şi farfurii 
suficiente să servească toate preparatele deodată, şi reuşi să le 
care pe toate pe masă la doar cincisprezece minute după ce 
simţi că iahtul se oprise şi auzise cum ceilalţi se adunau pentru 
mult aşteptata cină. 

Aşa cum sperase, insigna cu numele fu observată. Deşi 
nimeni nu comentă nimic în privinţa aceasta. Toată lumea păru 
sincer impresionată de curry. Mâncară repede. Aerul sărat al 
mării le dăduse tuturor poftă de mâncare. 

După ce terminară de mâncat, tatăl lui Clio se ridică în 
picioare cu braţele desfăcute, pregătit să ţină un discurs. 

— Hai să dăm la o parte farfuriile astea, Clio, zise el. Avem 
nevoie de masă. 

Nici măcar un „mulţumesc“. Nimic despre efortul depus de 
ea. Doar un ordin să mute vasele murdare. Se ridică în picioare 
incapabilă să întâlnească privirea cuiva şi, fără să scoată un 


cuvânt, puse farfuriile una peste alta. 

— In seara asta, spuse el, mă gândeam că am putea petrece 
împreună puţin timp. Suntem împreună aici, la urma urmelor. M- 
am gândit că nimic altceva nu e mai bun decât să jucăm un 
„Plonjează!“ 

Se duse până la canapeaua mică şi albă ce se afla în spatele 
lui şi scoase o bine-cunoscută cutie uzată. După expresiile celor 
din cameră, nimănui nu-i surâdea prea tare această idee, cu 
excepţia Elsei, care ar fi acceptat orice. 

— Câţi dintre voi a mai jucat înainte? întrebă el. În afară de 
mine. 

Aidan admise că jucase pe mobil versiunea jocului video. 

— Puşt... Clio, ce-ar fi să le explici tu cum funcţionează? 

lahtul scârţâăi puţin în timp ce ei îşi schimbară locurile. Tatăl ei 
comanda acum unui grup de oameni să joace jocul lor. Clio simţi 
ceva moare înlăuntru ei. Spiritul ei? Poate. 

— Haide! zise el. 

— Obiectul jocului e să se obţină cât mai multe comori 
posibile şi să se aducă vasul înapoi în port, spuse ea sec. 
Trebuie să încercaţi să nu fiţi arestaţi, atacați sau scufundaţi. 

— E simplu, rosti Martin, încercând să fie de ajutor. 

— Tabla e împărţită în mări, unele născocite. Nu sunt mări 
reale. Toate plăcuţele astea reprezintă zonele cu apă. Unele au 
epave sub ele, altele nu. Scopul e să obţii cât mai multe comori 
posibile. Sunt o sută cincizeci de cărţi de joc cu comori. Te poţi 
scufunda ca să le obţii sau le poţi fura. Sunt o grămadă de feluri 
de a le obţine. 

— Fiecare joacă diferit, se amestecă taică-său în discuţie. Unii 
oameni fac troc. Altora le place să fure de la alţii. Poţi urmări 
siajul unei nave care face treabă bună. Stilul de joc depinde, 
într-adevăr, de fiecare persoană. 

— Şi cât durează? întrebă Julia. 

— Durează ceva, răspunse tatăl ei. Două sau trei ore. E 
excelent în astfel de împrejurări. Nimeni n-are unde să se ducă. 

Julia tăcu. Era genul de tăcere apăsătoare. 

— Putem juca în echipe? întrebă Elsa. 

— Sigur! zise el. Jocul în echipă funcţionează bine. Evident, 
Clio şi cu mine trebuie să ne separăm, deci... o să fiu în echipă 
cu Martin şi Elsa. Clio, Julia şi Aidan, voi puteţi fi cealaltă echipă. 

Sarcina de a le explica regulile lui Aidan şi Juliei nu era una de 


invidiat. Julia îşi compuse o figură neinteresată, nemişcată şi 
inexpresivă. Aidan critica logica jocului la fiecare mutare. Însă, 
în momentul în care Clio aranjă cărţile şi începu să explice, Julia 
se trezi la viaţă. 

— De ce asta valorează o sută de puncte? întrebă ea, ridicând 
o carte cu un vas grecesc. 

— Pentru că atâta valorează, zise Clio. 

— Ăsta e un vas grecesc cu mânere folosit pentru a amesteca 
apa cu vinul. Acesta de pe carte se întâmplă să se afle la Getty 
Museum. lar ăsta - aruncă o carte de cinci sute de puncte -e o 
farfurie cu peşti din perioada elenă. Nu e nici măcar ceva 
interesant. De ce valorează de cinci ori mai mult? 

— Pentru că mi-a plăcut desenul scoicii de pe el, răspunse 
Clio. 

— De aia n-are niciun sens. Însă ştiu că nu asta e ideea. E un 
joc. Şi încă unul bun din câte am auzit. 

— Exact, spuse Clio. E un joc. 

Şi a fost un joc lung, cel mai lung „Plonjează!“ pe care îl 
jucase ea vreodată. Grupul ăsta era supranatural. Taică-său 
încerca să flirteze cu Julia şi nu reușea. Julia îi azvârlea lui taică- 
său cel mai încordat şi în acelaşi timp cel mai fierbinte zâmbet. 
Farmecul Juliei devenea nimicitor de relevant. Julia era mică de 
statură, plină de viaţă şi evident inteligentă. Era o versiune mai 
autoritară a mamei lui Clio. Cu toate astea, era ceva puţin 
cam... deplasat la Julia. 

Aidan se apleca spre Elsa, fără să ascundă prea tare faptul că 
se uita la pieptul ei. Elsa cauza probleme făcând vreo mişcare 
magică, unduitoare, asigurându-se că sânii ei planau mereu 
peste tabla de joc, asemenea unui nor. Martin încerca să dea 
impresia că toată chestia asta era ceva normal. 

Clio purta un coif de hârtie şi o insignă cu numele ei şi îşi 
analiza trecutul. Se scursese multă vreme de când nu mai 
văzuse jocul. Erau mult prea multe amintiri păstrate în cutie, 
multe experienţe. Era cartea cu statuia de bronz care valora 
două sute de puncte. O luase pe aceasta din unul dintre 
manualele maică-sii. Era şi acel vârtej din colţul din stânga - un 
accident, pe bune. Cartonul se udase când îl pictase, aşa că 
ştersese colţul ud cu degetul. Şi - zbang! - o nouă provocare 
apăruse. Taică-său o integrase în joc. 

Pe vremea aceea, erau extraordinari. Extraordinari şi 


norocoşi. Acum, nu simţea prea mult acest lucru. Stând aici, în 
această noapte nesfârşită şi îngrozitoare, cu mirosul de la curry- 
ul care rămăsese şi care învăluia toată cabina, Clio avu senzaţia 
că făcuse deja cele mai bune lucruri din viaţa ei. Unsprezece şi 
doisprezece fuseseră anii ei de apogeu. De atunci, se dusese în 
jos. 

Şi lucrul care o lovise cel mai tare - văzuse cartonul acela, 
piesele în formă de ambarcaţiuni ce se mişcau prin pătratele ce 
reprezentau marea albastră şi îşi văzuse viaţa ei chiar în acel 
moment. Cum de nu zărise aceste lucruri înainte? Taică-său juca 
„Plonjează!“ în viaţa reală. Îşi păzea cărţile, îşi deplasa vasul, îşi 
aduna comorile... îi înşfăcase şi îi luase pe toţi cu el. 

Însă ce comoară căuta? 

Deşi de-abia dacă fusese atentă, îi condusese fără efort pe 
Julia şi pe Aidan de-a lungul acelei plăci de carton, fără să le dea 
deloc posibilitatea să ia ei decizii. Nu se putuse abţine. Cunoştea 
fiecare mişcare. Trucul de a-i evita pe pirați era să adune cât 
mai multe cărţi cu valoare mică. Trucul de a obţine multe 
comori era să facă o grămadă de mişcări rapide. Taică-său era 
la fel de bun şi avea acea strălucire dată de competiţie în ochi. 
Ea îi ţinea piept, mintea ei servindu-i prompt o mişcare de 
apărare la fiecare atac al lui. 

— Voi doi aveţi de gând să mai lăsaţi şi pe alţii să joace? 
întrebă Julia. 

Vocea calmă cu accent britanic tăie ceața deasă ce se 
aşternuse peste gândurile lui Clio. 

— N-are rost, zise Aidan ridicându-se în picioare. Nu poţi juca 
un joc cu cei care l-au inventat. 

Clio îi fu recunoscătoare. Trebuia să iasă din camera asta. Se 
ridică şi se îndreptă către scări. 

— Unde te duci? o întrebă taică-său pe când se retrăgea. 

— Sus? 

— Şi vasele? întrebă el. Cambuza e domeniul tău, îţi 
aminteşti? Şi trebuie să o păstrezi în perfectă stare. 

Auzind că trebuia făcută curăţenie, ceilalţi se risipiră. Clio 
rămase acolo, în picioare, fără vlagă şi stăpânită de o furie 
neputincioasă. Se reîntoarse în cambuză, unde fiecare suprafaţă 
era acoperită cu resturi de la cină. 

„E în regulă, gândi ea, trăgând cu putere aer în piept. Oricum, 
ai nevoie de timp de gândire. Fă chestia asta, şi gata.“ 


În curând, cambuza se transformă într-o mică saună jalnică, 
plină de săpun şi aburi. Tocmai atunci trecu şi Aidan întâmplător 
pe acolo, cu laptopul în mână. 

— Am observat că-ţi porţi numele, zise el. Ortografia era cam 
ciudată. Aşa că am căutat pe net. 

Deschise laptopul şi îl ţinu în echilibru în palmă. Venise să se 
dea mare cu faptul că avea acces on-line. 

— Clio, spuse el. la să vedem aici. Una dintre cele nouă muze, 
nouă surori. Fiica lui Zeus, stăpânul tuturor zeilor, şi zeiţă a 
amintirii. Invocată la începutul unei creaţii artistice. Muzele 
inspiră nebunia divină. Fără ele, creaţia - de orice fel ar fi ea - 
poate fi corectă din punct de vedere tehnic, însă nu va fi 
niciodată cu adevărat inspirată sau perfectă. Insă... văd aici că 
eşti şi un iaht. Clio, fluturele de mare. Nu m-am prins de asta 
înainte. Ne-am învârtit pe mare cu ajutorul tău. 

— Ştiu, rosti ea cu hotărâre. N-a fost ideea mea. 

— Ai văzut vreodată un fluture de mare? Sunt drăguţi. Sunt 
moluşte, deci eşti înrudită cu stridiile. Preferatele tale. Sunt şi 
hermafroditi. Asta e o chestie simpatică. Işi încep viaţa ca 
masculi şi la maturitate ajung femele. Hai să arunci o privire. 

El întoarse computerul să-i arate. Nu era ceva ce şi-ar fi dorit 
să vadă într-adevăr, însă se aplecă oricum. ŞI, în timp ce facea 
asta, el îi închise cu zgomot laptopul în nas. 

— Am glumit, zise el. 

O lăsă pe Clio fară cuvinte. Rămase acolo în picioare, uitându- 
se la el, cu o mână înmuiată în apa plină de săpun şi murdară de 
la curry, căutând în minte un cuvânt care să se potrivească 
acestui gen de comportament. El îşi dădu la o parte părul care îi 
căzuse peste frunte, zâmbi şi plecă. 

După alte cinci minute, ea era tot în picioare, exact în aceeaşi 
poziţie, cu gura uşor întredeschisă, forţându-şi creierul să 
născocească replica perfectă, când auzi şi ultima picătură de 
apă ce se scurgea. Ridică mâna şi şi-o examină. Avea pielea 
încreţită, acoperită cu baloane translucide de săpun de culoare 
galbenă. Nimeni, cu excepţia lui taică-său, nu o bulversase în 
asemenea hal până atunci. 

Gata! De acum înainte, scopul ei era clar. Să obţină acces on- 
line. Să scape de pe vas. lar Aidan - o s-o încurce. 


Băgăcioasa 

Dimineaţa următoare, Clio se trezi mai devreme decât o 
făcuse cu o zi înainte. Elsa încă dormea tun. Pe partea ei de pat 
era o carte. Probabil că iarăşi nu putuse să doarmă. 

Cu toate astea, Elsa fusese trează noaptea trecută şi îi 
depănase lui Clio întreaga poveste a despărțirii. Fusese o 
poveste destul de dură. Elsa fusese nebuneşte îndrăgostită de 
Alex, un tip pe care îl ştia de când avea doisprezece ani. Se 
vedeau deja de şapte luni când Elsa l-a găsit în bibliotecă 
sărutându-se cu una dintre cele mai bune prietene ale ei şi nu 
mai avusese ce să facă. 

In acea noapte, visele lui Clio fuseseră pline de imagini cu 
internate englezeşti - clădiri mari şi acoperite cu iederă ce 
semănau vag cu Hogwarts. Era şi un magazin cu consumabile 
pentru pictură la subsol, însă Ollie nu lucra acolo. Ciudat era că 
Aidan lucra. 

Se trezi neavând absolut nicio idee unde anume se afla. 

Vasul se oprise. Cobori şi îi găsi pe taică-său şi pe Martin 
îmbrăcaţi în costume ude de scafandri, pregătindu-şi 
rezervoarele cu oxigen. 

— Ce se întâmplă? întrebă ea, ieşind pe punte. 

— Facem o mică scufundare, zise el. Ne ducem în 
recunoaştere. O să ne întoarcem cam într-o oră. Pregăteşte 
ceva pentru micul dejun! 

— Sigur, spuse ea, fără prea mare tragere de inimă. 

Trecuse ceva timp de când nu mai văzuse această 
operaţiune. Erau atât de multe lucruri: rezervoare de oxigen şi 
labe de scafandru. Erau chiar şi câteva rezervoare de mici 
dimensiuni - cele pe care scafandrii le au cu ei în cazul în care 
rezervoarele principale încetează să mai funcţioneze. Vasul se 
legăna şi se zguduia din toate încheieturile acum, că era 
ancorat, făcând-o pe Clio să i se strângă puţin stomacul. Işi dădu 
seama că îşi apucase braţul cu mâna. 

Se întoarse înăuntru, puse cafeaua în filtru, îl porni şi îşi 
îndesă aiurea coiful pe cap. Era ziua a doua şi deja acest ritual 
devenise puţin cam învechit. 

Îi trecu prin minte că ceilalţi ar putea fi pe undeva prin 
preajmă, probabil în camera de lucru menţionată mai sus. | se 
păru că ar merita osteneala să arunce un ochi şi să vadă ce 


puneau la cale. 

Cobori scările cât putu de încet. Unele dintre uşile aflate de-a 
lungul coridorului erau deschise, însă singura de unde veneau 
zgomote era închisă bine. Se duse până la uşă şi îşi lipi urechea 
de ea cât putu de tare. 

— N-am început, zicea Aidan. Vocea lui suna defensiv. Nici 
măcar n-am instalat dispozitivul de vizualizare submarină. O să 
facă singur nişte măsurători care nu sunt atât de sigure. 

— Lasă-l să le facă, spuse Julia. Lasă-l să facă ce vrea. 

— Eu doar încercam să... 

— Ajunge! rosti ea. 

Clio se trase repede înapoi în momentul când auzi paşi 
apropiindu-se. Julia ieşi din cameră. 

— Am coborât să iau comanda pentru micul dejun! zise Clio 
voioasă. Am auzit că v-aţi trezit. 

Julia păru surprinsă să o găsească acolo, zâmbind şi purtând 
un coif de hârtie. 

— Doar cafea, spuse ea. Mulţumesc. 

— Nicio problemă, zise Clio. O să iau şi comanda lui Aidan. 

Era cât se poate de evident că Julia nu dorea ca fata să intre 
în acea cameră, însă nici nu avea de gând să se năpustească 
asupra ei şi să o trântească la pământ pentru a o opri. 

— Mă duc să văd ce fac ei, mormăi Julia, traversând coridorul. 

— OK! rosti Clio pe un ton vesel. 

Probabil era bine să o faci pe potenţiala viitoare mamă vitregă 
să creadă că eşti puţin sărită de pe fix. Asta îi va ţine atenţia 
sporită şi o va descuraja să o ia deoparte şi să aibă cu ea nişte 
discuţii extrem de sensibile. Nu că s-ar fi aşteptat la aşa ceva 
din partea Juliei. Julia părea genul de persoană care, la întâlniri, 
le dădea un cap în gură celorlalţi. 

Aidan era aşezat la computerul lui în camera mică şi îngustă, 
aplecându-se încetişor înainte şi înapoi, cu braţele strâns 
împreunate peste piept. Purta un tricou uzat şi rărit, iar părul îi 
era ud şi ciufulit. 

— Vrei să-mi iei comanda? întrebă Aidan, enervarea încă 
citindu-i-se în voce. OK. Vreau şuncă prăjită, ouă-jumări şi pâine 
prăjită, da' fără seminţe. 

— Trebuie să vorbim, zise ea. 

— Trebuie? 

— Da. Trebuie. Tu ai acces on-line. Ai venit aseară în 


bucătărie ca să te asiguri că ştiu şi eu acest lucru. 

— Nu, spuse el. Am venit să-ţi povestesc despre minunata 
semnificaţie a numelui tău şi să-ţi îmbogăţesc cunoştinţele. 

— Uite care e treaba, zise ea, aplecându-se. Trebuie să trimit 
cuiva un mesaj. Tu mă poţi ajuta să trimit un mesaj. 

Maxilarul lui Aidan deveni pentru o clipă foarte încordat. 

— Aş putea, rosti el. Însă nu pot. Din nou, e vorba despre 
regulile impuse de taică-tău. 

— De ce? 

— Dacă ţi-aş spune, ar însemna să încalc regula. Deci nu-ţi 
pot spune. 

— Ascultă, freză... 

— Mi-ai zis freză? întrebă el. 

— Da. Tu ştii că nu e niciun motiv ca să nu avem acces on- 
line. E curată nebunie. 

— De ce mi-ai zis freză? întrebă el, atingându-şi părul. E din 
cauză că am o tunsoare deosebită? 

— la ghici, răspunse ea. 

— Nu eu am făcut regulile astea, zise el. 

— Ei bine, nu mă poţi opri să stau aici, spuse ea. Trebuie să 
stau undeva şi să-mi exersez cântatul din gât în limba mongolă. 
Ştii şi tu cum suntem noi copii ăştia de bogătaşi. Facem o 
grămadă de cursuri ciudate. 

Începu să emită nişte triluri puternice de parcă ar fi făcut 
gargară. 

— OK, rosti el. Doar n-ai de gând să stai aici şi să faci lucrul 
asta. 

— Ai să fii uimit să afli ce aş putea face, zise ea. 

— Nu. Chiar n-aş fi. 

— Nu o să te pârăsc. Şi ar trebui să-ţi aminteşti un lucru. Eu 
sunt cea care fti pregăteşte mâncarea. 

Ea arătă înspre coiful de pe cap. El se ridică şi închise uşa. 

— Fie că-ţi place sau nu, spuse el, lucrez pentru Julia. Ceea ce 
înseamnă că, în acest moment, lucrez pentru taică-tău. Şi chiar 
am nevoie de slujba asta. Dacă încalc regulile, îmi pot pierde 
slujba. Şi nu pot lăsa să se întâmple acest lucru. Inţelegi? Te 
rog, nu-mi încurca iţele. 

Brusca seriozitate o lăsă interzisă. Indiferent ce făcea tatăl ei, 
poate că şi Aidan era la fel de prins în cursă ca şi ea. Tatăl ei 
prinsese şi slujba lui Aidan în schema asta, oricare ar fi fost 


aceea. 

— Glumeşti? întrebă ea. 

— Ţi se pare că glumesc? Taică-tău şi-a dat seama şi că am 
băut împreună acum două nopţi. Am avut parte de o predică din 
partea Juliei, care a ţinut cam o oră. Şi chiar nu mai vreau să 
aud încă una. 

Işi ţuguie buzele şi se uită fix la perete. Clio îşi dădea seama 
că-l deranjase să spună acest lucru. Nu era chiar aşa puternic 
cum îi plăcea să dea impresia. Şi el era la cheremul altcuiva. 

_ — Bine, freză, zise ea, ridicându-se. N-o să-ţi fac probleme. 
Insă vei mânca ceea ce pregătesc eu. Asta-i treaba mea. 

Scufundarea dură vreo patruzeci şi cinci de minute, după care 
tatăl lui Clio şi Martin ieşiră la suprafaţă. Toate pregătirile şi 
agitația generală nu duseseră la cine ştie ce rezultate. Îşi 
scoaseră cu grijă echipamentele şi costumele ude şi, în linişte, 
se întoarseră la ceea ce făcuseră mai înainte. 

Clio urmări toate aceste lucruri prin uşa de sticlă, îşi scutură 
capul deznădăjduită, luă caietul de schiţe şi se aşeză pe covorul 
pufos din camera de zi. Avea un subiect drăguţ şi satisfăcător: 
Elsa, dormind din nou. Işi băgă căştile în urechi şi deschise la o 
nouă pagină. Fără să-şi dea seama, petrecu o oră întreagă 
făcându-şi schiţa. Timpul se scurgea atât de repede atunci când 
era absorbită de desenele ei. Se mişcă puţin doar când Aidan îi 
trecu prin faţă ducând ceea ce părea să fie o cutie cu scule. Cu 
siguranţă, el avea o grămadă de jucării; în camera aceea de jos. 

— Bună, freză, zise ea. Te duci la pescuit? 

Acum, în comportamentul lui era o oarecare rigiditate. Şi se 
vedea clar că muncea. Puse caietul jos şi merse după el până pe 
punte. El aşeză cutia jos şi scoase din ea un mic cilindru. 

— Bănuiesc că asta e vreo piesă dintr-un echipament, spuse 
ea. E o cameră de luat vederi? 

El nu zise nimic. 

— Haide! rosti ea. Chiar nu dezvălui un mare secret dacă îmi 
spui şi mie. Sunt doar curioasă ce anume vrei să bagi în apă. Să 
ştii că nu fac în aşa fel încât să fii concediat. 

O pauză. Ochii lui scânteiară. Era încă setat pe modul serios. 

— E un dispozitiv de vizualizare submarină, zise el. E un cititor 
care pătrunde în apă şi trimite semnalul către scanerul 
radiolocatorului ultrasonic subacvatic. Radiolocatorul ultrasonic 
obţine o imagine a fundului mării sau oceanului. In funcţie de 


condiţiile atmosferice, de obicei, obţinem o imagine destul de 
clară. Nu e o fotografie - seamănă mai mult cu o ecografie. 

Clio cercetă amănunţit tubul lung şi modul precaut cu care 
Aidan îl mânuia. 

— Tata nu te-a ascultat de dimineaţă, spuse ea. Ar trebui să 
te obişnuieşti cu asta. 

Aidan introduse cablul conectat la dispozitiv ca să verifice 
conexiunea, dar nu îi răspunse lui Clio. Se ridică, îl cobori peste 
bord şi îl asigură cu foarte mare atenţie. 

— Nimeni nu-l place pe băiatul care se ocupă cu chestiile 
tehnice, zise el în cele din urmă. 

Îşi drese glasul şi îşi aranjă ceasul masiv de la mână. Era unul 
dintre acele chestii cu auriu şi cu argintiu şi cu şase discuri pe 
cadran. 

— Ce ceas serios, comentă ea. Seamănă cu ceasul unui 
astronaut sau ceva de genul ăsta. 

— Tu chiar trebuie să spui ceva tot timpul? întrebă el. Se opri 
conştient de faptul că-şi atingea ceasul şi îşi vâri mâna în 
buzunar. Era un buzunar adânc, aşa că îi intră toată mâna, până 
la încheietură. 

— Tu vorbeşti, zise ea. Se răsuci pe călcâie şi se întoarse 
înăuntru, aşezându-se din nou pe covor cu caietul de schiţe în 
braţe. Inima îi bătea ceva mai repede. Era de parcă ar fi fost 
alergică la el. Ar trebui să stea pur şi simplu departe de el. 

Intră şi el după câteva clipe, închizând încetişor uşa de sticlă. 

— Aş dori paste în seara asta, spuse el. Lasagna. 

Evident, remarca ei îl atinsese şi nu dorea să piardă acest joc. 
Ea nu ridică privirea. În loc de asta, îşi trecu degetele peste 
creioane cu o concentrare foarte intensă. 

— Dacă prin lasagna, zise ea, te referi la peşte, atunci ai 
noroc. 

Aidan se aplecă şi luă caietul de schiţe, răsfoindu-i paginile. 

— Asta trebuie să fie prietenul tău, nu? spuse el, legănând 
caietul deschis la una dintre paginile cu un desen de-al lui Ollie. 
Drăguţă cravată. Foarte neobişnuită. Îmi plac oamenii care se 
îmbracă neobişnuit. E o chestie atât de profundă, ştii? 

— Nu fi sarcastic, freză, îl repezi ea, luându-i din mână caietul. 
Chestia asta face să ţi se unească sprâncenele. 


Reguli şi încălcări 

Faptul de a fi ţinută într-un anumit loc fusese în avantajul lui 
Clio în trecut. De exemplu, să fie ţinută într-un anumit loc din 
cauza ploii. Tocmai în acest fel luase naştere jocul „Plonjează!“ 

În vara când Clio avea unsprezece ani, ea şi familia ei s-au 
dus pe litoral o săptămână. A plouat în fiecare zi, transformând 
mica grădină din faţa căsuţei lor închiriate într-un bazin plin cu 
noroi şi făcând să crească în mod alarmant nivelul oceanului. Au 
încercat să meargă de vreo câteva ori pe ponton, însă era prea 
deprimant să alergi de la un chioşc plin cu apă la altul sau să bei 
limonadă cu gheaţă când eşti ud până la piele şi îngheţi în aerul 
condiţionat. 

Mama lui Clio studia tehnici de restaurare pe artefacte 
descoperite în apă şi îşi petrecu aproape toată această 
săptămână ghemuită sub o pătură, citind din când în când 
pasaje cu voce tare. Clio începu să schiţeze traiectoria unei 
ambarcaţiuni pe caietul ei. Tatăl ei o urmări în timp ce făcea 
lucrul acesta. Îi sugeră ca, de vreme ce nu puteau merge 
nicăieri, să facă ceva. Un joc. Ceva bazat pe ceea ce Clio 
desenase. Aşa erau ei pe atunci, ea şi tatăl ei. Era de parcă ar fi 
fost o singură minte. 

Clio a fost cea care a desenat schiţa planşetei respective, 
lucrând cu grijă la ea cu o riglă şi un set de creioane. Taică-său 
întocmise regulile iniţiale. Lucraseră întruna, împrumutându-şi 
ideile unul altuia. Ceea ce începuse ca o distracţie a unei după- 
amieze deveni o obsesie copleşitoare tot restul excursiei, a 
întoarcerii acasă şi a următoarelor trei luni. Începură să-l 
practice în familie şi cu prietenii. Toată lumea făcu apoi 
comentarii referioare la cât era de bun. Cât de bun de jucat era. 
Cât de extraordinari erau Clio şi tatăl ei. 

Această încurajare îi dădu lui taică-său idei. Decise să-l pună 
la pachet şi să-l comercializeze. Clio îşi amintea încă ziua când 
au primit acel telefon că jocul fusese achiziţionat de Botzoo, o 
importantă companie de jocuri din New York. Versiunea video a 
jocului le aduse realmente bani. Oamenii îl jucau pe telefoanele 
mobile şi la computere. Era peste tot. 

Faptul că un joc cunoscut era făcut de un bărbat chipeş şi de 
fiica lui de unsprezece ani (şi că imaginea lor apărea pe cutie) 
deveni o poveste frumoasă. Timp de aproape un an, Clio şi tatăl 


ei au fost subiecte pentru poveşti din ziare, pentru programele 
de ştiri de dimineaţă şi pentru discuţiile nesfârşite ce aveau loc 
pe internet. Atunci, taică-său hotărî că şcoala obişnuită nu era 
suficient de bună pentru Clio, acum că aveau o creştere bruscă 
de capital şi nenumărate oportunităţi. Vor studia în mod direct 
arta şi cultura lumii. Aşa că, pe la doisprezece ani, Clio spusese 
la revedere prietenilor şi şcolii. De acum înainte, aveau să fie 
profesori particulari şi călătorii, lecţii de desen şi excursii. 

Şi, din câte îşi amintea ea, totul fusese extraordinar până la 
sfârşit. 

Stând la bordul F/uturelui de Mare, Clio încercă să împace 
toate aceste lucruri în mintea ei. Îşi aminti că atunci îi plăcuseră 
aceste călătorii. Totul părea perfect, ca într-o poveste. Viaţa ei 
era fermecată. Toamna veni însă atât de repede şi, de atunci, 
nimic nu mai fusese perfect. Această călătorie era pur şi simplu 
cea mai riguroasă exprimare a acestei „imperfecţiuni“ de până 
acum. 

Când şase oameni împart un spaţiu destul de mic şi îngrădit, 
două lucruri devin importante. Primul e spaţiul personal. Fiecare 
avea câţiva metri cubi doar pentru sine, un loc unde să se 
retragă. Chiar şi Clio şi Elsa, care nu aveau cu adevărat un 
spaţiu personal, ajunseseră la o înţelegere. 

Totul de pe partea dreaptă a camerei era al Elsei, totul de pe 
partea stângă era al lui Clio. O linie invizibilă separa centrul 
patului, marcat de marginile pilotelor împăturite. Uneori, Clio 
putea să stea mai mult în baie, cu scuza că vrea să aibă o 
vreme ceva timp doar pentru ea. Julia şi tatăl ei se foloseau de 
şiretlicul dormitoarelor separate şi, pentru că dormeau jos, Clio 
nu trebuia să-i vadă cum se duc în camera tatălui ei în fiecare 
noapte. 

Al doilea element al supravieţuirii era rutina. Rutina punea 
stăpânire pe ea de la o zi la alta şi, dacă se va putea deprinde 
cu asta, săptămânile vor trece uşor. Şi, dacă săptămânile vor 
trece, ea va ajunge în cele din urmă pe uscat. Şi uscatul 
însemna să-l contacteze pe Ollie. 

Dimineaţa, avea de pregătit micul dejun. Erau vase de spălat. 
Aţipitul de dimineaţă al Elsei. Prânzul. Clio făcu schiţe în timpul 
după-amiezii,  umplându-şi caietele. Pregătitul cinei şi 
debarasarea de după îi lua cel puţin două sau trei ore seara, 
după care urmau nişte conversații cu adevărat nepotrivite. Au 


fost încercări de a juca iarăşi cărţi şi o seară dezastruoasă când 
tatăl ei a sugerat să joace şarade, şi atunci oamenii s-au retras 
în cotloanele lor. Noaptea venea întotdeauna devreme. 

Clio urmări rutina celorlalţi. Pentru cei implicaţi în misiune, 
zilele erau pline. În general, Aidan şi Julia lucrau jos, deşi Julia 
putea fi găsită, de asemenea, citind sau scriind în camera de zi. 
Martin şi tatăl ei îşi petreceau majoritatea timpului în timonerie, 
controlând vasul sau făcând scufundări. Avea loc câte o 
scufundare aproape în fiecare zi. Opreau vasul, ridicau steagul 
pentru scufundări, iar Martin şi tatăl ei intrau în apă. Apoi, 
ieşeau din apă şi aveau loc şi mai multe discuţii cu uşile închise. 

Când nu dormea sau nu vorbea despre Alex, Elsa îşi petrecea 
timpul „recapitulând pentru nivelele A“, ceea ce Clio ghici în 
cele din urmă că însemna că se pregătea pentru nişte teste 
extrem de serioase care aveau să îi determine viitorul. Podeaua 
Apartamentului Şampaniei era adeseori înţesată cu notițe în 
limba franceză şi italiană. 

Elsa avea şi obiceiul de a suge felii de lămâie toată ziua şi de 
a lăsa resturile pe noptiera din partea ei de pat. Dacă o ţineai la 
soare cu un manual, o lămâie şi o loţiune pentru bronzat, Elsa 
era o fată fericită. Nu părea să-i pese deloc de ce făceau ceilalţi 
- singurul lucru care nu-i plăcea era că Aidan era evaziv şi 
frecvent se încuia cu maică-sa în aceeaşi cameră. 

Chestia cu încuiatul uşii era ceva căreia Clio îi acordase o 
atenţie foarte specială. Uşa de jos, către camera de lucru, era 
constant închisă. Când taică-său şi Martin făceau scufundări, 
Clio se ducea uneori şi stătea în faţa uşii şi o auzea pe Julia 
repezindu-l pe Aidan în legătură cu ceva. Camera era în mod 
clar teritoriul lui Aidan şi era sursa accesului la internet. Seara, 
el rămânea în acea cameră, poate lucrând, poate comunicând 
cu lumea exterioară. 

Şi aşa continua săptămâna. 

În cea de-a zecea după-amiază, Clio îşi dădu seama că tot ce 
plănuise ea să folosească la prânz nu prea era comestibil. 
Pâinea mucegăise şi rămăseseră doar nişte bucățele de caren şi 
brânză şi nicio conservă de ton. Niciun plic de supă, salată verde 
deloc şi paste ioc. Nicio lămâie pentru Elsa. Acesta era un semn 
clar şi hotărât că trebuiau să se întoarcă pe uscat - însă acest 
fapt trebuia prezentat cu mare grijă. Dacă ieşea şi îi spunea lui 
taică-său că nu mai era mâncare, el ar fi insistat că mai era. 


Şmecheria era să scoată la iveală mâncarea proastă, rezidurile 
şi să-l lase să-şi dea singur seama de acest lucru. 

— Oh, da, gândi Clio, prinzându-şi ecusonul cu numele. Acesta 
e semnul. 

Erau atâtea resturi din care putea alege. Măsline terciuite. O 
mână de biscuiţi. O ceaşcă de curry deja învechit. Nişte orez. O 
singură felie de şuncă. Clio le aranjă pe toate cu foarte mare 
atenţie, scoțând astfel în evidenţă factorul de sărăcie lucie. 
Când totul fii gata, se hotări să meargă şi să-l aducă personal pe 
Aidan. Ar simţi astfel o plăcere sporită să-l conducă spre prânzul 
Judecăţii de Apoi. 

Uşa camerei de lucru era descuiată, aşa că o deschise. Spre 
surprinderea ei, nu era nimeni înăuntru. Nu se auzea niciun 
zgomot de nicăieri de la nivelul de jos. Merse de-a lungul 
coridorului şi încercă uşile, ciocănind la fiecare şi încercând 
clanţele. Nu era nimeni în niciuna dintre acele camere. Doar 
Julia îşi ţinea dormitorul încuiat, însă era evident că ea nu se afla 
acolo. 

Clio se întoarse în camera de lucru. Singurele obiecte de pe 
masă erau două grafice mari ce arătau adâncimea apei şi 
blocajele. Alături, se afla un caiet de notite cu câteva cifre şi 
litere mâzgălite de o mână aspră şi masculină. Acesta era 
probabil scrisul lui Aidan şi era evident scrisul cuiva care folosea 
în mod frecvent tastatura computerului. Liniile literelor şi cifrelor 
erau grosolane şi tremurate. 

Laptopul lui Aidan se afla în colţul îndepărtat, la măsuţa 
improvizată. Lângă el erau cutii strivite de sucuri. Ecranul era pe 
jumătate coborât. 

A te uita în laptopul cuiva e o încălcare clară a intimităţii în 
orice altă circumstanţă. Însă, în acest mediu, infracţiunea era de 
zece ori mai mare. Însă, din nou, acestea nu erau nişte 
circumstanţe normale. Aceasta ar putea fi ocazia. Şi-ar putea 
verifica repede e-mailul şi ar putea să-i trimită un mesaj lui Ollie. 
Poate unul şi lui Jackson, cerându-i un sfat. Poate că Jackson o 
să fie de acord să-l supravegheze pe Ollie la magazin. De ce nu 
se gândise oare mai devreme la asta? 

Ridică grijulie ecranul laptopului. Screen-saverul era pornit. 
Atinse uşor tasta „space“, şi acesta se trezi la viaţă. Aidan era 
într-un program pe care nu-l mai văzuse niciodată - ceva 
evident ştiinţific. Era un grafic pe ecran, nişte creste de munţi 


ale căror vârfuri urcau şi coborau. Avea probabil legătură cu 
radiolocatorul ultrasonic submarin care fusese coborât în apă. 
Aproape de bază, era o legendă pe care scria Be//! Star”? şi o 
listă cu ceea ce păreau a fi măsurători. Se întrebă repede ce fel 
de clopote şi de stele ar studia Aidan. Chiar în partea de jos a 
ecranului, erau două ferestre închise, una în care era Google şi 
alta cu un sistem de e-mail de la Yale. 

— Oh, Doamne Dumnezeule! îşi zise Clio. 

Era chiar trist cât de palpitant putea fi acest lucru. Stătea 
acolo în picioare, nesigură ce anume să facă. Aceasta era 
evident lovitura ei - însă, din nou, însemna să-i invadeze 
intimitatea lui Aidan. Era posibil ca, dacă atingea computerul, să 
strice ceva la graficul de pe ecran. 

Tentaţia era dureroasă. Cu adevărat dureroasă. Se aşeză şi se 
uită fix la ecran, încercând să-şi dea seama ce anume să facă. 

— Ce faci? 

Clio se răsuci pe călcâie scoțând un mic scâncet şi o 
descoperi pe Julia în pragul uşii. 

— Nu era nimeni aici, spuse Clio. 

— Te rog să nu te atingi de asta, zise Julia făcând semn cu 
capul înspre computer. 

— Nu atingeam nimic, rosti Clio. Şi chiar nu atinsese. Nu am 
atins. 

Julia nu crezu asta nici măcar o clipă. 

— Am coborât să vă spun de prânz, zise Clio. E vremea 
prânzului. 

Aidan apăru în spatele Juliei, însă se opri când o văzu pe Clio 
stând pe scaunul lui. 

— Nu atingeam... spuse Clio din nou. 

— E vremea prânzului, îi zise Julia lui Aidan. Poate ar trebui să 
mergem cu toţii sus. 

Tristul bufet pe care îl aşternuse Clio nu avu un succes aşa de 
mare în aceste circumstanţe. Tatăl ei stătea în faţa acestuia, 
iară să pară deloc impresionat. 

— Trebuie să vorbim, rosti el. Sus. 

Nu e nimic mai umilitor pe lumea asta decât ca părinţii tăi să- 
ţi dea ordine de faţă cu alte persoane. Singurul lucru care ar 
înrăutăţi situaţia ar fi să te opui, aşa că ea ridică din umeri şi îl 


11 Clopot (în engl., în original) (n.tr.) 
12 Stea (în engl., în original) (n.tr.) 


urmă în timonerie. 

— Julia e supărată, zise el. Şi sincer, şi eu. Ai folosit 
computerul lui Aidan. E proprietatea lui şi e... 

— Nu i-am folosit computerul, i-o tăie ea. 

— Clio! Julia te-a găsit acolo. 

— Tot ce am făcut a fost să văd dacă e conectat la internet. 
Nu m-am uitat în computer. 

— E un lucru grav, spuse el, aşezându-se. Nu poţi să te duci 
să-ţi bagi nasul peste tot. 

— Să-mi bag nasul? repetă Clio. Am coborât să le spun că 
prânzul e gata şi nu era nimeni acolo. Am intrat în cameră, am 
văzut computerul şi l-am atins. Nu m-am folosit de el. Doar l-am 
atins. 

— Şi te aştepţi să te cred? zise el. 

— Da, rosti ea. Mă aştept. Dacă nu mă crezi, de ce nu te duci 
să-l întrebi pe Aidan dacă e ceva în neregulă cu computerul lui? 
Şi ştii ceva? Mă aştept să mă crezi pe mine, şi nu pe Julia. Doar 
sunt fiica ta. 

Fără să-şi dea seama, începuse să ridice vocea. 

— Gata, ajunge! zise el. 

— Nu, continuă ea. Nu ajunge deloc. Nu eu am cerut să fiu 
ţinută captivă aici. Nu cred că poţi spune că sunt băgăcioasă 
dacă sunt blocată pe vasul ăsta. Nu sunt prea multe locuri unde 
aş putea să mă duc. Şi de ce e ceva rău dacă vreau să contactez 
lumea exterioară? Niciuna dintre chestiile astea nu mi se pare 
corectă. Practic, m-ai răpit. 

— Bine! Fusese înfrânt de propria lui mânie. Tatăl ei se făcea 
foarte repede roşu la faţă atunci când era supărat, iar acum faţa 
lui avea culoarea zmeurei. Vreau să te duci sus în camera ta. 
Acum. 

— În camera mea? 

— Exact. Cred că trebuie să petreci ceva timp acolo sus. 

— Oh, cred că glumeşti. Cât de mult mă poţi oare izola? 

Vocea ei era spartă, pentru că se simţea înfrântă. 

— Unele fete ar fi recunoscătoare dacă ar putea să-şi 
petreacă vara în Italia! ţipă el. 

— Unele fete n-ar fi ţinute cu forţa aici, cu tine, zise ea. 

Această remarcă era mult prea nestăpânită. Nu dorise să o 
spună cu adevărat - cel puţin nu în felul ăsta. Insă acum replica 
plutea în cameră, pândind ca un şarpe veninos. Era timpul să se 


retragă şi să iasă din încăpere. i 
— Bine, rosti ea. O să merg în camera mea. Insă ştii ceva? S-a 
terminat mâncarea. 


Fuga 

Clio îşi petrecu după-amiaza sus, în Apartamentul Şampaniei, 
înfrânându-şi cel mai copleşitor impuls de a-şi striga toate 
nemulţumirile. Voia să mişte radiolocatorul ultrasonic subacvatic 
şi să sperie peştii, să-şi smulgă pielea de pe gât cu propriile 
mâini. 

Însă nu făcu nimic din toate astea, în mare pentru că nu era 
nebună şi, parţial, pentru că Elsa stătu cu ea din spirit de frondă 
şi o ajută să se calmeze. Mai precis, îi perie părul. O trânti cu 
zgomot pe Clio pe podea, se aşeză pe pat cu o perie în mână şi 
îi dezmierdă părul. Nu era ceva ce i-ar fi trecut prin cap lui Clio 
să facă sau ceva la care s-ar fi gândit în mod normal ca fiind un 
lucru de ajutor. Insă, într-o jumătate de oră, nervii ei erau 
domoliţi. Avu sentimentul că Elsa trecuse prin multe nopţi de 
nebunie la şcoală. Era pur şi simplu mult prea bine pregătită. 

Să o aibă pe Elsa era singurul lucru bun care apăruse din 
această experienţă ridicolă. Era de parcă ar fi câştigat o soră. 

Tot restul după-amiezii, Clio stătu în vârful patului şi făcu alt 
desen cu Ollie, observând că faţa lui începea să devină din ce în 
ce mai neclară în mintea ei. Precis că el se îndrăgostise lulea de 
fata de la magazinul de artă, Jaimee sau Janine, şi uitase 
complet de Clio. Elsa se întinse la capătul patului, copiind fraze 
italieneşti într-un caiet. 

Vasul se opri, şi Clio auzi micul uruit făcut de ancora ce 
cobora. Vasul se clătina liniştit înainte şi înapoi. Câteva minute 
mai târziu, Elsa se rostogoli de pe pat, se întinse şi merse la 
baie. leşi de acolo şi cotrobăi prin lucrurile din dulap, mişcându- 
se într-un mod evident plictisit. Se duse până la hublou şi scoase 
un mic țipăt. 

— Vino aici! îi zise lui Clio. Uite! 

Clio se ridică şi i se alătură. În depărtare, poate la vreo cinci 
sute de metri distanţă se vedea un oraş. 

— Oh, Doamne Dumnezeule! zise Clio. În sfârşit! 

— Hai să ne îmbrăcăm, zise Elsa. 

Euforia absolută de a fi pur şi simplu lângă un oraş le adusese 
pe amândouă într-o stare de nehotărâre frenetică. După câteva 
schimburi vestimentare, Elsa se hotărî asupra unei rochii albe 
fără bretele, cu o curea din piele fin împletită despre care spuse 
că aparținuse bunicii ei din Suedia. Ca machiaj, aplică pur şi 


simplu o cantitate neglijabilă de luciu de buze. 

Clio optă pentru o fustă şi un tricou deosebit: jumătate roşu, 
jumătate albastru. Era piesa cea mai complexă dintre toate 
creaţiile ei şi încă nu-l purtase în această excursie. Işi scoase 
tenişii din picioare şi se schimbă cu o pereche de papuci roşii şi 
lucioşi de plajă ce nu fuseseră scoşi încă din fundul şifonierului. 
li luă un minut să-şi găsească portofelul; n-avusese nevoie de el 
de la sosirea aici. Avusese o sută de euro înainte de plecare, în 
câte două bancnote de cincizeci. Incă n-avusese ocazia să 
cheltuiască nimic. Erau vârâţi în buzunarul din faţă al fustei. 

Coborâră să afle care era „planul de atac“, însă în camera de 
zi nu era nimeni. leşiră pe punte. Elsa urcă treptele către 
timonerie, în timp ce Clio se duse la pupa şi se uită meditativ 
înspre oraşul italian. Nu ştia ce oraş era, ştia doar că era un oraş 
care reprezenta uscatul. In acel oraş oamenii se plimbau. Erau 
magazine, maşini şi restaurante. Computere şi telefoane. 

Apoi, privi în jos. 

Barca cu motor nu mai era. 

— Nu sunt aici, sus, strigă Elsa. 

— Elsa, zise Clio, facându-i semn să vină lângă ea. Arătă în 
jos, către locul gol de pe platformă. Nu-mi vine să cred asta. 

— Poate mai e cineva aici, spuse Elsa. Jos. 

Toate uşile de pe coridorul de jos erau închise. Clio se duse şi 
bătu la fiecare. După o clipă, uşa lui Aidan se deschise. Stătea 
acolo în picioare, fără cămaşă pe el, în nişte pantaloni de 
trening care lăsau să i se vadă câţiva centimetri din boxeri. 

— Ce e? întrebă el, frecându-şi faţa. Avea cute adânci şi roşii 
formate în somn pe obrazul stâng. 

— Nici pe tine nu te-au luat, zise Clio. 

— Cine nu m-a luat unde anume? îşi scutură capul şi păru să 
devină conştient atât de faptul că vasul nu se mai mişca, cât şi 
că îi cădeau pantalonii în vine. Şi-i săltă repede. Am tras un pui 
de somn. Ne-am oprit? Unde suntem? 

— Chestia asta nu deranjează pe nimeni altcineva? întrebă 
Clio. 

— Ce anume să deranjeze? întrebă Aidan. Ce se întâmplă? 

Clio zărea deja scânteierea plină de speranţă din ochii Elsei. Ei 
trei fuseseră lăsaţi pe vas singuri. Putea să vadă fiorul ce trecea 
prin coloana vertebrală a Elsei, făcând-o pe aceasta să-şi 
îndrepte spatele, să-şi deplaseze şoldurile uşor spre stânga şi să 


împingă pieptul în faţă cu vreo câţiva centimetri. Era un fel de 
reacţie biologică, subtilă şi inconştientă. 

Clio nu suporta faptul că prostia tatălui ei chiar putea să aibă 
drept rezultat ceva plăcut pentru cineva. F/uturele nu fusese 
niciodată atât de restrictiv ca în acel moment. Era o închisoare 
frumoasă, cu multă piele şi lemn de tec, expresia cea mai 
exactă a tot ce era în neregulă cu tatăl ei. Exagerat, inexplicabil, 
prost conceput, nechibzuit... Şi, în fine, dăunător pentru Clio. 

— Trebuie... să plec de aici, zise Clio. Voi ăştia doi faceţi ce 
vreţi, însă eu mă duc în oraş. Trebuie să sun acasă. 

Se strecură între Elsa şi Aidan, care era încă buimac, şi urcă 
treptele. 

Când Elsa şi Aidan i se alăturară, el purta o cămaşă şi 
pantaloni scurţi. Figura Elsei era straniu de calmă. 

— Vedeţi chestia aia? întrebă Clio, arătând către întinderea de 
apă. Vedeţi cât de aproape suntem? Asta e felul lui taică-meu de 
a-mi arăta că încă e stăpân pe situaţie. Câinii fac chestii ca asta 
atunci când fac pipi în casă. 

— S-ar putea întoarce, zise Elsa. Vocea ei deveni puţin mai 
subţire şi mai veselă: Şi, chiar dacă nu se întorc, putem să 
profităm din plin. Avem tot vasul la dispoziţie! Haideţi! Am 
putea da o... petrecere sau ceva asemănător. 

Clio se întoarse automat înspre uşile de sticlă şi se uită la vas. 
Nu conta nici cât negru sub unghie pentru ea, în acel moment, 
că Fluturele de Mare se afla la dispoziţia lor. Expresia de pe 
chipul lui Aidan sugera că şi el simţea acelaşi lucru. 

— Ce fel de petrecere? întrebă Clio. Una fără mâncare? Sau 
fără distracţie? 

— Bine spus, zise Elsa. 

— Când ne-am urcat prima dată pe vas, au plecat fară să ne 
spună, zise Clio. Au ridicat ancora în timp ce dormeam. Ne ţin 
aici de zile întregi. Şi când, într-adevăr, ajungem la uscat, ne 
lasă aici. Suntem ca nişte prizonieri. Nu e asta o formă de 
tortură? Să-i opreşti pe oameni să se deplaseze unde vor? Să le 
întrerupi legătura cu lumea exterioară? 

— Da, rosti Aidan, aşezându-se pe marginea iahtului. E un 
iaht sudanez de tortură. Rar, scump şi diabolic. 

Clio îl ignoră şi se întoarse către Elsa. 

— Mereu face aşa, zise ea. Nu gândeşte. Nu-i pasă. Face doar 
ce-i place. Nu-i trece prin cap că există şi alţi oameni sau că 


aceştia au sentimente sau că pur şi simplu au alte /ucruri de 
făcut. 

— Deci, întrebă Aidan. Ce sugerezi să facem în privinţa asta? 
Au luat barca cu motor. 

Ea se întoarse spre apă şi socoti distanţa. 

— E uşor de înotat, spuse Clio. Totuşi, va trebui să înotăm. 

— Şi chestia asta n-ar fi deloc ceva ciudat, zise el. Tu în fustă 
ieşind din apă pe plajă, udă leoarcă. E o idee excelentă. 

— N-am zis că e ideea mea, rosti Clio. Eu doar gândeam cu 
voce tare. 

— Din câte o cunosc eu pe mama, zise Elsa, trebuie să fie 
vreo sticlă sau două de vin bun pe aici pe undeva. Eu zic să le 
deschidem şi să le savurăm. Nu prea văd ce altceva putem face. 

Stomacul lui Clio fierbea de nervi. Sub nicio formă n-avea de 
gând să stea cu mâinile în sân şi să accepte asta, nu acum când 
oraşul era atât de aproape. Acolo erau computere şi telefoane 
şi, undeva în visurile ei, un posibil mijloc de a scăpa. Un 
pescăruş zbură pe deasupra capetelor lor, scufundându-se în 
apă înainte de a-şi continua zborul către plajă. O altă 
ambarcaţiune trecu pufăind pe lângă ei, lăsând o dâră leneşă şi 
mare care îi facu să se balanseze în faţă şi în spate. 

— Asta e, zise Clio, arătând către ambarcaţiunea respectivă 
pe când aceasta îşi croia drum înspre doc. Oamenii se retrag 
pentru că vine noaptea. Ne rugăm de ei să ne ia. Vrem doar să 
mergem acolo. Se şi vede destinaţia. De ce nu? Tu le poţi 
explica. 

— Oh, e genial, spuse Elsa cu un hohot de râs. 

Un minut sau două mai târziu, o barcă foarte mică din lemn 
trecu la câţiva metri depărtare de ei, ducând un tânăr cu un 
năvod. Clio începu să-i facă semne disperate cu mâna. El 
rămase câteva clipe uitându-se la ei de la distanţă, apoi întoarse 
cu precauţie barca în direcţia lor şi apăru la câţiva metri mai în 
spate. 

— Ce-i spun? zise Elsa, uitându-se la Clio şi înăbuşindu-şi un 
hohot de râs. 

— Spune-i că avem nevoie să ne ducă în oraş, zise Clio. Că 
trebuie să ne întâlnim cu tata. 

Elsa îi comunică acest lucru. Pescarul nu păru în totalitate 
convins, însă părea interesat de Elsa. 

— Nu ştiu dacă o să meargă treaba asta, rosti Elsa încetişor. 


— Uite, zise Clio, scotocind în buzunar după bancnotele de 
cincizeci de euro. Le găsi şi scoase una. Spune-i că-i dăm asta 
dacă ne ia. 

Aidan îi aruncă lui Clio o privire piezişă. 

— Oh, eşti bună, rosti Elsa, luând banii. Ţinu bancnota în sus 
şi urmă o altă conversaţie scurtă. După zâmbetul bărbatului, 
Clio îşi dădu seama că oferta ei fusese acceptată cu bucurie. 
Cincizeci de euro pentru a merge înspre un loc unde el mergea 
oricum, un loc care se şi zărea, de fapt. Era ceva mult prea bun 
ca să-l rateze, întoarse barca, vâslind către pupa vasului. 

— O plimbare, zise Clio, ridicând braţul în direcţia bărcii de 
pescuit. 

— Nu-mi vine să cred că tocmai ai angajat un străin cu o 
barcă de pescuit, spuse Aidan. 

— Era o idee mai bună decât înotatul. 

— Cum ne întoarcem? întrebă el. 

— Ne luăm staţiile cu noi, răspunse Clio, ridicând-o pe a ei. Îi 
sunăm. 

Aidan scoase un suspin profund, îşi îndoi braţele şi se uită în 
sus, către timonerie. 

— Dacă plecăm, n-o să mai rămână nimeni pe vas, zise el. 

— Ar fi trebuit să se gândească la asta înainte de a pleca fară 
să ne spună, rosti Clio, deschizând trapa. Nimeni nu ne-a spus 
că trebuie să rămânem aici. Eu plec. 

Clio îi înmână bărbatului cei cincizeci de euro. El zâmbi şi 
încuviinţă, împăturind cu atenţie bancnota în două şi punând-o 
în buzunar. Clio păşi de pe platforma din spatele iahtului şi urcă 
în barcă. Aceasta nu era nici legată şi nici complet stabilă şi era 
un gol mare între ea şi F/uturele de Mare. De asemenea, era mai 
înaltă decât platforma, lucru care însemnă că trebui să facă un 
salt în barcă, ceea ce se dovedi a fi o faptă cu adevărat 
vitejească, având în vedere că alesese să poarte fustă. Singura 
modalitate prin care putea avea garanţia că nu-şi va pierde 
echilibrul şi că nu va ajunge în apă sau că nu se va lovi de 
platformă era să se azvârle înainte, pe o grămadă de năvoade 
puse unul peste altul. Acestea erau ude şi miroseau a peşte şi 
aveau prinse nişte resturi menajere în ele şi un cleşte de crab. 

Privi în sus la Elsa şi la Aidan, care erau deasupra ei acum, 
sus, pe puntea F/uturelui. În interiorul Elsei se dădea o bătălie 
vizibilă. Ambele opţiuni păreau atrăgătoare. Insă Clio îşi dădu 


seama că ea era cea care câştiga. 

— Haide, Aidan, zise Elsa, privindu-l cu nişte ochi mari. Ce e 
mai valoros? Un iaht sau noi? Fetele şefilor tăi? 

— Dacă e vorba despre bani? întrebă el. 

— Faci ce vrei, strigă Clio. Poţi să stai acolo singur, 
legănându-te uşor înainte şi înapoi. Aşa îţi petreci probabil multe 
nopţi. 

Aidan strânse uşor din buze. Elsa se afla între ei, mutându-şi 
privirea de la unul la altul. 

— Mda, zise el, ridicându-şi braţele. Bine. Bănuiesc că nu pot 
da vina pe noi dacă nu ne-au spus că pleacă. 

Elsa bătu din palme. 

— Mă duc să-mi iau geanta, zise ea. Mă întorc imediat. 

Aidan făcu un pas mare şi greoi care legănă barca şi aproape 
că-l trânti pe pescar peste bord. Se aşeză pe fundul ud al bărcii 
şi îi aruncă pescarului un zâmbet inexpresiv. Pescarul se uită la 
el, apoi la Clio. 

„Unde e blonda cu sânii mari, vorbitoare de italiană? întrebau 
ochii lui. Ea e singurul motiv pentru care am venit până aici în 
primul şi în primul rând.“ 

— Momento, zise Clio şi imediat regretă că spusese acest 
lucru. Era destul de sigură că nu era un cuvânt italian. Nu poţi 
pur şi simplu să adaugi un o la orice cuvânt englezesc şi să-l faci 
străin. 

Aidan se uită la bidonul de plastic de lângă el şi se dădu 
repede într-o parte. 

— Crabi, rosti el. Stau lângă nişte crabi. 

— Vezi? spuse Clio. Eşti cu ai tăi. Deja funcţionează chestia 
asta. 

— Fac asta doar ca să mă asigur că nu vi se întâmplă nimic 
vouă, zise el. 

— Mincinosule! 

Sprâncenele subţiri ale lui Aidan se ridicară, însă le cobori 
repede şi îşi compuse expresia aceea calculată ca de obicei. Se 
aplecă înainte, sprijinindu-şi coatele pe genunchi. Pescarul se 
uită de la unul la altul, în mod clar nesigur de ce se întâmpla. 

— Probabil că am rămas aici pentru că taică-tău era supărat 
pe tine, zise el. Ştii tu, din cauza chestiei cu computerul. 

— Nu ţi-am atins computerul, spuse ea. Ei bine, l-am atins. Și 
doar asta a fost. Nu m-am uitat în el sau să-i fi făcut altceva. 


Voiam să văd dacă era on-line. Nu am... intrat în vreunul dintre 
lucrurile tale personale. N-aş putea face asta. 

— Ştiu că n-ai intrat, zise el. Mi-aş fi dat seama dacă ai fi 
făcut-o. Însă probabil că tocmai acesta e motivul. 

— Deci dai vina pe mine? întrebă ea. 

— Nu. Nu fac decât să constat un fapt. 

Uşile se deschiseră, şi Elsa veni în fugă, cu încălţările 
clămpănindu-i sonor pe puntea din fibră de sticlă. Şi le 
schimbase în mod evident când se dusese să-şi ia geanta. Şi, pe 
când întindea un picior ca să păşească de pe platformă în barcă, 
Clio îi văzu încălţările - nişte sandale-platformă albe şi foarte 
înalte. Pe Clio o frapă că erau atât de scandinave. li plăceau la 
nebunie. 

Atât pescarul, cât şi Aidan doriră să o ajute să urce în barcă. 
Însă, din moment ce Aidan era aşezat, pescarul ajunse primul la 
ea. 

— Toată lumea e gata? întrebă Elsa, schiţând un zâmbet către 
pescar ce ar fi topit şi un ghețar. Hai să mergem. 


Scurtă istorie a ridicării fetelor în Florida 

Barca de pescuit nu se duse către doc; se îndreptă către 
plajă. Bărbatul îşi flutură braţele şi alţi trei tipi se îndreptară 
către barcă. Aceştia se uitară fix la Clio, Elsa şi Aidan. Se purtă o 
discuţie în italiană. 

— Întreabă despre noi, şopti Elsa în timp ce aceştia vorbeau. 

Proprietarul bărcii sări în apă, şi cei patru bărbaţi apucară de 
frânghia ce era legată de partea din faţă a bărcii şi o traseră 
către plajă. Era clar că prezenţa lor făcuse ca treaba să fie ceva 
mai dificilă decât de obicei. Însă, cu o ultimă smucitură şi un 
strigăt, barca poposi pe țărm cu un sunet înfundat. 

— Ce facem prima dată? întrebă Elsa, după ce îi mulţumi 
pescarului. El se uită după ea şi îi trimise o bezea. Ea schiţă acel 
zâmbet uşuratic şi radios de zeiţă a laptelui. 

— Trebuie să iau legătura cu cineva, zise Clio. 

— Cu prietenul tău! rosti Elsa, strângând-o de braţ. Biata de 
tine! Nu ai putut să vorbeşti cu el toată săptămâna! 

— De asta ne-am urcat pe bunul vas Crabu/ de Mare? întrebă 
Aidan, părând în mod sincer neimpresionat. Ca să poţi tu să-ţi 
suni prietenul? 

Chestia asta cu prietenul ajunsese deja prea departe pentru 
ca ea să o mai poată corecta. 

— Nu, spuse ea. Am facut-o ca să putem vizita acest frumos 
oraş italian. Oricare o fi ăla. 

La fel ca şi Sorrento, acest oraş era deasupra lor, însă nici 
măcar pe aproape la fel de cocoţat. Intr-o oarecare măsură, 
oraşul părea îngrămădit până în vârf, cu vreo şapte straturi de 
clădiri de culoarea şerbetului. Trebuiau să urce doar un singur 
şir de trepte ca să ajungă acolo, şi aceste trepte nu erau deloc 
atât de chinuitoare ca acelea pe care le urcase Clio ultima dată. 
Începură să se îndrepte spre ele. Elsa îşi scoase sandalele albe. 

Clio privi la şlapii ei roşii în nisipul de culoare închisă. Acest 
nisip lucea în mod bizar - erau mici puncte de culoare presărate 
prin el, sclipind în soare. Se lăsă în jos şi înşfâcă un pumn plin 
de nisip, alegând bucăţile colorate. Acestea erau mici pietricele 
perfect rotunde şi netede de culoare verde, acvamarin, roşu- 
ruginiu şi alb imaculat. 

— Cred că asta e sticlă, zise ea. 

— Pfiu, rosti Aidan. Sticlă. 


— Nu, spuse ea. Uite! Ai mai văzut vreodată o plajă ca asta? 
Cum a ajuns toată sticla asta în nisip? E peste tot! Şi e în 
totalitate netedă. 

— Bănuiesc că a fost asimilată de nisip, zise el. Uite! în nisip. 

— Dar e atât de multă, rosti ea, arătând înspre lunga 
întindere de plajă. 

— Cred că italienii aruncă multe sticle în mare, spuse el. Clio 
scutură din cap. De ce trebuia oare să fie el tot timpul atât de 
sarcastic? Şi de ce lăsa ea să ajungă acest sarcasm până la ea? 
Ollie ar fi apreciat toată această frumuseţe. Insă, într-un fel, Clio 
era chiar dezamăgită că Aidan părea să nu-şi dea seama. 
Încerca oare să fie încăpățânat? 

Elsa nu le dădea atenţie. Examină priveliştea din jur cu o 
privire gânditoare, apoi sări în faţa lui Aidan şi a lui Clio. 

— Voi ăştia doi, zise Elsa. N-aveţi atitudinea care vă trebuie în 
acest moment. Aşa că am să vă spun ce o să facem. O să 
mergem să luăm ceva de mâncat şi de băut. Apoi, suni acasă. 

Nu mai era mult până în oraş, indiferent care ar fi fost acela. 
Era o întindere de pavaj la capătul treptelor, cu o spoială de 
restaurante, standuri de ge/atto şi magazine cu articole de plajă. 
În afară de astea, erau clădiri care se cojeau, cu ferestre mari şi 
cu obloane larg deschise ce lăsau să se întrevadă interioarele 
apartamentelor, televizoare pornite şi rufe atârnate la uscat. In 
orice alt loc, toate astea ar fi fost foarte neatrăgătoare, însă, în 
Italia, era ceva diferit. 

Erau o grămadă de restaurante drăguţe de-a lungul străzii 
principale, dar trioul avea nevoie de ceva convenabil ca preţ, şi 
Clio fu cea care reuşi să ochească locul perfect. Avea mese albe 
de plastic, cu feţe de masă din vinilin, umbrite de umbrele roşii, 
aplecate într-o parte, ce făceau reclamă la ceva de care Clio nu 
mai auzise niciodată. Fiecare masă era decorată cu flori de 
mătase aranjate în sticle goale de Orangina. Meniul era pe o 
singură pagină laminată, scris atât în italiană, cât şi într-o 
engleză de baltă, şi era alcătuit numai din paste. 

Niciunul dintre ei n-avea prea mulţi bani, aşa că deciseră să 
comande acelaşi fel, ziti cu sos de roşii, cele mai simple şi cele 
mai ieftine paste din meniu. Elsa adăugă ceva la sfârşit, arătând 
către o secţiune diferită din meniu şi dăruindu-i ospătarului un 
zâmbet enorm. 

— Sărbătorim, zise ea, punând meniurile de-o parte. 


Chelnerul aduse două carafe cu vin roşu, trei pahare şi un coş 
cu pâine crocantă cu coaja închisă la culoare. Elsa turnă vinul. 

— Pentru fuga noastră! rosti ea, ridicând paharul. 

Toţi luară câte o înghiţitură de vin. Era cald. Şi, de îndată ce 
Clio trecu peste aroma iniţială stranie, peste lipsa totală de 
dulceaţă, aproape crezu că înţelesese ceea ce voiau unii oameni 
să spună atunci când se refereau la „tonuri lemnoase“. 

— Cred că ne place, spuse Elsa, urmărindu-l pe chelnerul care 
se îndepărta. Asta e ceva mai bun decât ce cred că am 
comandat. Aşa, acum planul nostru pentru seara asta? Din 
moment ce deja i-am enervat pe ceilalţi - şi, prin ceilalţi, mă 
refer la tatăl lui Clio -, cred că ar trebui să ne facem de cap pur 
şi simplu. De acord? 

— De acord, zise Clio. 

Fetele ciocniră paharele. 

Aidan nu zise nimic. Se lăsă doar pe spate în scaunul de 
plastic, cu părul căzându-i peste ochii pătrunzători. Îndepărtă o 
gânganie care aterizase în paharul lui şi se înecase. 

— Uite, zise Clio, scoţându-şi staţia şi punând-o în geanta 
Elsei. Nu vreau să-l aud când începe să strige după Numărul 
Cinci. 

— Exact, spuse Elsa, punându-şi un braţ pe după umărul lui 
Clio. E mai bine așa. 

Cât ai zice peşte, li se aduseră trei farfurii enorme. Deşi 
pastele erau simple, reuşiră să fie cele mai bune pe care le 
mâncase ea vreodată. Erau foarte proaspete şi doar puţin 
condimentate cu frunze mari de busuioc. Erau gustoase, 
perfecte şi ieşeau aburi fierbinţi din ele, de parcă tocmai atunci 
ar fi fost înhăţate de pe plita bunicii. 

— Nu eşti foarte manierat, zise Elsa, jucându-se cu furculiţa 
prin paste şi cercetându-l pe Aidan. El deja îşi „curăţase“ 
jumătate din farfurie, înainte ca ele măcar să fi început. 

— De ce? întrebă el, cu gura plină. 

— Pentru că stai aici la masă cu două fete, două fete destul 
de atrăgătoare... 

„Cum făcuse oare Elsa acest lucru? se întreba Clio. Cum 
spusese ea acest lucru fără să pară încrezută. Chestia asta era 
în mod categoric o supraputere.“ 

— ... Şi nu faci absolut nimic ca să ne impresionezi sau să ne 
distrezi. lar noi avem nevoie de distracţie. Amândouă suferim. 


— În regulă, zise el, strângând puţin din ochi. Am o poveste. 

— S-o auzim, spuse Elsa, ridicând paharul. 

— Am fost balerin. 

Paharul Elsei ateriză înapoi pe masă, şi ea slobozi un râs 
zgomotos şi vesel. 

— Minţi, rosti Clio, simțind că-i vine şi ei să zâmbească. 

— E sută la sută adevărat, zise el. Când eram copil, am avut o 
vecină ţicnită, pe nume doamna Chemonsky care îşi făcuse o 
sală de dans în pivniţă. Obişnuia mereu să treacă pe la noi şi să 
bea o cafea cu părinţii mei. Era una dintre acele persoane pe 
care nimeni nu vrea cu adevărat să o aibă prin preajmă, dar, cu 
toate astea, se pare că n-ai cum să o opreşti. Nimeni n-o putea 
refuza, pentru că ea insista pur şi simplu, insista şi insista. Se 
băga în toate casele din cartierul meu. Aşa că se tot plângea 
părinţilor mei că n-avea niciun băiat şi că dansul chiar era o 
chestie masculină, şi că ea îşi dorea într-adevăr ca mai mulţi 
părinţi să fie deschişi la minte în privinţa dansului, şi că ce-ar fi 
ca eu să trec pe la ea şi să iau parte la cursurile ei? l-a stresat 
de-a dreptul pe părinţii mei, iar eu am ajuns să merg acolo de 
două ori pe săptămână. 

— In colanţi? întrebă Elsa. Te rog, spune-mi că erau colanţi. 
Te rog să mi-i descrii în amănunt. 

— Oh, da, zise el, întinzând mâna după paharul cu vin. Erau 
colanţi. Şi erau verzi. g 

— Şi colanţii ăştia erau cu picior? întrebă Elsa. Imbrăcau tot 
piciorul? 

— Da, spuse el. Chiar mi-au afectat respectul de sine. 

Viziunea lui Aidan în colanţi verzi o înveseli foarte tare pe Clio. 

Cu cât îşi închipuia mai tare acest lucru, cu atât îşi dădea 
seama că n-ar fi probabil o privelişte prea rea. Avea într-adevăr 
nişte picioare musculoase. 

— Trebuia să fac asta doar o scurtă perioadă de timp, 
continuă el, însă nu ne-am putut opri, pentru că doamna 
Chemonsky venea la noi şi o hărţuia pe maică-mea. Şi maică- 
mea ura într-adevăr să fie hărţuită de doamna Chemonsky, aşa 
că am rămas acolo vreo trei ani. Eram la liceu când, în cele din 
urmă, am reuşit să scap. Nu vreţi să ştiţi ce mi s-ar fi putut 
întâmpla dacă cei de la liceu ar fi aflat că luam cursuri de balet. 
Sunt din Florida. În Florida nu faci balet dacă eşti tip. 

— Deci ştii să dansezi? întrebă Elsa. Şi o să ne arăţi, da? 


— Nu ştiu să dansez deloc, zise el. Talentul meu la dans e 
zero. Tot ce am făcut a fost să ridic. Asta fac tipii la balet - ridică 
fete. Şi am ridicat multe fete. 

— Nu-i rău pentru tine, spuse Elsa. 

— Ai putea crede asta, zise el, devenind mai însufleţit. Nu? 
însă chiar nu e cazul. În primul rând, la doamna Chemonsky nu 
veneau dansatoare serioase. Majoritatea erau fetiţe. Fetiţe şi eu. 
A fost în regulă când aveam, să zicem, treisprezece ani, şi fetele 
aveau zece. Însă când aveam cincisprezece, iar fetele aveau tot 
zece... atunci a început să devină înfiorător. Toată chestia asta a 
contat doar la interviul de la Yale, când m-au întrebat care erau 
hobby-urile mele. Nu erau prea mulţi balerini la Departamentul 
de inginerie. 

— Ei bine, e stabilit, zise Elsa. Mergem să dansăm după asta, 
şi tu ne ridici. Trebuie să încercăm acest talent foarte special al 
tău. 

— Dacă vrei, spuse el, dând din umeri. Cum vrei. Dacă vrei să 
fii ridicată, o să te ridic. 

Clio îşi dădu seama că, până atunci, nu vorbise deloc. Elsa 
fusese cea care întreţinuse şi purtase această conversaţie, 
învârtindu-se în jurul ei. 

— Sigur, rosti Clio. Ridică-mă. 

Aidan îşi înclină capul în semn de încuviinţare, iar ochii lui 
verzi i se luminară dintr-odată. 

— Dacă vrei să te ridic, cred că nu pot să refuz acest lucru. 

Acum, că-şi auzise propriile cuvinte spuse de altcineva, îşi 
dădu seama de greşeala pe care o făcuse. Insă el continuase în 
acelaşi stil şi în mod ciudat... ei îi plăcuse acest lucru. Pentru 
prima dată în vara aceasta, chiar simţi că făcea parte dintr-un 
grup, un grup în care voia să se afle. 

Când cina se sfârşi, şi ei strânseră împreună banii care 
trebuiau daţi pentru nota de plată, Elsa apucă pe fiecare de braţ 
şi o porniră în josul străzii cu piatră cubică, mergând cu un pas 
inegal. Clio nu-şi dădea seama dacă era din cauza pantofilor cu 
toc înalt ai Elsei sau dacă era din cauza vinului... însă Elsa chiar 
se sprijinea de Aidan. Asta o făcu pe Clio să-şi piardă puţin 
echilibrul. Dar ar fi putut fi şi din cauza vinului. 

— Acum, zise Elsa, uite cum o să fie. Găsim un loc de unde 
Clio să poată da telefon. lar tu şi cu mine... 

Era vorba despre Aidan. 


— ... găsim un loc unde să dansăm. Ai o promisiune pe care 
trebuie să ţi-o ţii. 

Clio alese să nu se aplece în faţă şi să se uite la reacţia lui 
Aidan. Era brusc mai puţin entuziasmată să dea telefon. N-avea 
sens - pentru că asta fusese tot ce dorise să facă mai mult de o 
săptămână. Cu toate astea, se pomeni vrând să spună că o să 
meargă cu ei pur şi simplu, că vor căuta împreună un loc unde 
să danseze. 

Între un stand de ziare şi un magazin cu haine fără nicio 
formă şi feţe de masă se afla o mică dugheană murdară ce 
făcea reclamă la te/efon şi acces la internet. 

— Gata, am găsit, spuse Elsa, dându-i drumul lui Clio. Ne vom 
întoarce să te luăm într-o jumătate de oră. E în regulă? 

— E perfect, zise Clio. Nu voia ca ei să plece şi să o lase în 
această dugheană. Însă, evident, ea aici trebuia să se afle. 

La fereastră erau două computere care funcționau pe bază de 
monede, şi în colţ - un telefon foarte uzat de culoare închisă cu 
un receptor plat. Clio cumpără o cartelă telefonică de zece euro 
de la bărbatul din spatele ghişeului, care urmărea un meci de 
fotbal la un televizor mic şi fuma o ţigară. 

Primul lucru pe care îl făcu fu să sune pe mobilul maică-sii, 
însă aceasta nu răspunse. Făcu repede calculul în minte - şase 
ore diferenţă până acasă şi încă una până în Kansas. In Kansas, 
era în jurul prânzului, iar maică-sa era vârâtă probabil în vreun 
colţ al atelierului. Clio lăsă un mesaj, dându-şi toată silinţa să 
exprime faptul că nu fusese ideea ei să nu sune timp de mai 
mult de o săptămână. Când închise, încă mai avea o grămadă 
de credit pe cartelă. 

Şi acum, Ollie. Avea două opţiuni: putea să mai cumpere 
credit şi să se aşeze la unul dintre computerele deteriorate sau 
putea folosi cartela din mâna ei şi să-l sune pur şi simplu. 

Împinse cartela în spaţiul dintre cei doi dinţi din faţă şi muşcă 
din ea gânditoare. Acum, când în sfârşit avea şansa să-l sune, 
era năpădită de îndoială. Ar fi oare prea ciudat să-l sune pe Ollie 
din Italia? Cum să explice acest lucru în aşa fel încât să nu dea 
impresia că e obsedată de el? „Bună, mă plimbam prin Italia şi 
m-am gândit că ar trebui să te sun... pentru că sunt 
completamente nebună.“ 

Însă, s-ar putea ca lui să-i placă într-adevăr asta. Ar avea 
totuşi nevoie de o scuză. Ar putea întreba dacă sosise albastrul 


de India numărul 7. Le lipsea mereu acea cerneală. Era o 
chestie forţată, însă simţi că putea să încerce. Ar putea să sune 
ca şi cum ea ar lucra la un desen şi chiar ar avea nevoie de acea 
cerneală şi i-ar putea cere lui Ollie să i-o pună deoparte. Apoi, ar 
putea specula situaţia şi i-ar spune cu tupeu că s-a tot gândit la 
el. 

Nu era rău, de fapt. Era sărită de pe fix, însă lucrul acesta o 
făcea să pară dedicată muncii ei. 

Fără să se gândească prea mult la asta, tastă codul de pe 
cartelă şi începu să formeze. Sună o dată. Sună de două ori. De 
trei... 

A treia oară însemna că n-o să se răspundă la telefon. Era 
pregătită să lase un mesaj când la telefon răspunse o voce 
ciudată. 

— Bună! zise Clio. Ollie? Eu sunt! 

— Cine e? întrebă o voce de fată. 

Clio se opri din vorbit şi îşi băgă degetul într-un strat gros de 
praf de lângă telefon. 

— E numărul de telefon al lui Ollie Myers? întrebă ea. 

— Da, spuse vocea feminină. Cine e la telefon? 

— Sunt Clio. 

— Nu e aici acum, Clio, zise fata. Nu părea supărată sau 
curioasă. Părea foarte prozaică. Vocea îi era vag familiară. Clio o 
mai auzise cu siguranţă înainte, însă nu-şi amintea unde anume. 
Trebuie să fi fost cineva de la magazin. 

Mintea ei făcu imediat un salt către fata cea nouă cu bustieră 
argintie. Janine. 

— Oh, rosti Clio. Treaba e că sunt în Italia şi... 

— Ai zis cumva că eşti în Italia? întrebă fata. Acum, vocea 
avea un ton ciudat. 

— Exact... poţi să-i spui că am sunat? zise ea. O să încerc altă 
dată. Mersi. Trebuie să închid. 

Închise telefonul. Ecranul gri cu negru arăta cât timp se 
scursese. Patru minute. Vorbise la telefon timp de patru minute. 
Marele moment fusese strivit ca un gândăcel. 

Clio rămase acolo şi se gândi să mai sune pe cineva. Ar putea 
să o sune pe Jackson. Însă, dacă Jackson nu era nici ea acasă, 
atunci s-ar simţi într-adevăr condamnată. Aşa că se duse şi 
aşteptă afară, cu speranţa că Elsa şi Aidan se vor întoarce mai 
devreme. 


Ei întârziară. Veniră cu cinci minute mai târziu. Şi, în acel 
timp, Clio învăţă un lucru, şi anume că, în Italia, dacă eşti fată şi 
stai singură timp de o jumătate de oră, oamenii se uită la tine. 
Întunericul cobora, făcând ca toate clădirile pastelat colorate să 
pară gri. 

Era ori vinul ori acel telefon, însă ei chiar i se învârtea capul. 
Scotoci printre toate vocile feminine pe care şi le îngrămădise în 
minte şi încercă să facă o asociere, însă nu ajunse la nicio 
concluzie. Încercă să-şi imagineze de ce ar putea cineva să aibă 
acces la telefonul lui Ollie. Poate că-l lăsase zăcând pe undeva 
prin magazin. Şi asta nu însemna neapărat că te vedeai cu 
cineva dacă îi /ăsai acelei persoane telefonul tău. Nu. Evident, 
era o întâmplare pur şi simplu. 

Încercă să se convingă de asta în timp ce stătea acolo, dar nu 
prea ţinea. Începu să o doară stomacul - poate era de la ziti. 
Poate nu fusese deloc o idee aşa de bună. 

— Am crezut că eşti încă la telefon! zise Elsa, venind în grabă 
către ea şi trăgându-l pe Aidan de mână. Haide! Am găsit ce/ 
mai bun loc. Nici n-o să-ţi vină să crezi. 

Clio se pomeni uitându-se la mâinile lor împreunate. Era cu 
siguranţă ceva ce Elsa tocmai făcuse, însă dădea şi impresia că 
ei ar putea fi... împreună. Elsa dorea acest lucru în mod clar. 
Aidan încă avea tot expresia aceea uşor rezervată, de parcă el 
ar fi fost deasupra a tot ceea ce s-ar putea întâmpla între ei. 

— E foarte elegant, spuse el sec. 

În acel moment, n-avea dispoziţie pentru răutăţile lui, aşa că îl 
ignoră şi apucă cealaltă mână pe care Elsa i-o întindea. O lăsă 
să o tragă după ea pe stradă, într-o stare de totală zăpăceală. 
Nimic n-avea sens. În mintea ei, continua să audă vocea de la 
telefon care întreba: „Cine e?“ 


Eurotrash!'*-ul se aude la nesfârşit 

Clubul se numea Fez. Trebuiră să coboare o scară îngustă 
luminată de lămpi de alamă cu geamuri multicolore din plastic 
pentru a ajunge acolo. Mirosea uşor a bere trezită, ţigări şi 
plastic - ca interiorul unei măşti al unui costum de Halloween. 
Un bărbat de la capătul scărilor ceru fiecăruia cinci euro înainte 
de a-i lăsa să intre. Le ştampilă pe mâini o imagine verde neon a 
unei cămile. 

Clio nu mai fusese niciodată într-un club adevărat. Se aştepta 
să găsească mulţi oameni mici de statură cu îmbrăcăminte la fel 
de mică, de-abia în stare să facă faţă greutăţii paharelor cu 
picior pe care le aveau în mâini. Însă n-avu parte de aşa ceva. 

Erau poate vreo douăzeci de persoane în club, şi lui Clio i-a 
fost clar că toţi erau turişti. În centrul încăperii se afla un ring de 
dans făcut din pătrate multicolore ce se aprindeau la 
întâmplare. Nimeni nu se apropia de ringul de dans. Pentru a da 
clubului tema lui marocană pe care o promitea numele, peste 
tot erau multe plante masive cu frunze ca de palmier. 

Clubul compensa lipsa de clienţi şi de activitate prin faptul că 
era foarte întunecat şi foarte zgomotos. Acum, se auzea o 
melodie dance pe care Clio n-o mai ascultase niciodată. Chestia 
asta era ceva ce-i amintea din călătoriile ei anterioare - muzica 
dance necunoscută era una dintre resursele naturale generoase 
ale Europei. 

Era prea tare ca să-şi dea seama dacă era ceva de capul ei. 
Elsa făcu semne că era timpul să meargă şi să ia ceva de băut. 
Nu prea exista altceva de făcut, aşa că îi urmă. Elsa strigă ceva 
către barman şi apărură trei sticle de bere italiană. Clio deschise 
portofelul să scoată nişte bani şi fu şocată să descopere cât de 
puţini mai avea acum. Ştiuse când şi cum anume îi cheltuise, cu 
toate astea nu i se părea posibil ca suta ei de euro să se reducă 
atât de repede la doar opt euro. Care imediat deveniră doi. 

Îşi băură berile repede şi în linişte, uitându-se în jurul lor şi 
făcând conversații din ochi şi din sprâncene unii către alţii, 
referitoare la lipsa de mişcare. Clio încercă apoi cu disperare să 
nu se gândească la discuţia pe care tocmai o avusese şi să nu 
lase ca aceasta să-i strice seara. Simţi cum berea înghițită dă 


B Subgen al muzicii electronice dance apărut la începutul anilor ’90. Combină mai multe 
elemente din muzica house, hip-hop şi hi - NRG. (n.tr.) 


naştere unui zumzet ameţitor. 

Elsa se legăna puţin în timp ce-şi bea berea, ţinându-şi părul 
în vârful capului cu o mână şi lăsându-l apoi să cadă. intinse 
mâna şi făcu acelaşi lucru şi cu părul lui Clio, care era mai des. 
Acesta i se revărsă peste faţă şi umeri. Apoi, îi ciufuli şi lui Aidan 
părul. Într-o oarecare măsură, acest gest îi provocă lui Clio un 
junghi incomod. Noaptea începea să-i scape din mâni. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Elsa, cât putu ea de încet. Ai o 
expresie ciudată pe chip. 

— Nimic, zise Clio, incapabilă să îi întâlnească privirea. 

Elsa îşi mişcă încet capul în ritmul muzicii şi îi ciufuli încă o 
dată părul lui Clio. 

Volumul muzicii se mai micşoră puţin în vreme ce melodiile se 
schimbau, şi un nou ritm îşi făcu intrarea. 

— E timpul să dansăm, spuse Elsa. Vă supăraţi dacă mă duc 
eu prima? 

Puse jos sticla de bere aproape goală şi îl ridică pe Aidan de 
pe scaun. În mod evident, ringul de dans era acolo pentru 
oricine avea curajul să vină pe el. Clio rămase în picioare pe 
margine şi privi cum Elsa îl făcea pe Aidan să-i demonstreze 
tehnica lui de dans. El chiar nu ştia să danseze sau nici măcar 
nu încerca, însă o ridica întruna în braţe. Elsa îşi făcu numărul 
râzând, ţopăind şi învârtindu-se. Îi făcea din când în când semn 
cu mâna lui Clio sau schiţa un gest care însemna „priveşte 
asta!“ Aidan îi arunca uneori o ocheadă scurtă în timp ce o lăsa 
pe Elsa jos. Cu cât trecea mai mult timp, cu atât se apropiară 
mai tare unul de altul, cu cât o ţinea mai mult în braţe - cu atât 
se uita mai puţin la Clio. 

Şi iat-o pe Clio, bând şi restul berii Elsei acum, încă 
întrebându-se cine fusese la telefon... la telefonul cuiva care nici 
măcar nu era prietenul ei. Cineva pe care n-avea niciun drept să 
fie geloasă. Cineva care nu-i aparţinea. 

Toată veselia de mai înainte, toate acele sentimente că 
aparţinea unui grup, că era fericită... se năruiră, dispărură în 
spaţiile dintre pătratele colorate ca penele unui papagal. Ceva 
nu era deloc în regulă cu ea. Termină berea Elsei şi urmări cum 
aceasta se apleacă spre Aidan şi îi spune ceva, apoi veni către 
Clio. 

— E rândul tău - zise ea. 

Aidan era în picioare, cu braţele întinse, aşteptându-şi cu 


răbdare următoarea parteneră. Zâmbea sau rânjea. Expresia de 
pe chipul lui era straniu de searbădă. Poate că el nu voia să 
danseze cu ea. Era prea mult. 

— Trebuie să plec, rosti Clio, înmânându-i Elsei sticla goală. 

— Unde să pleci? 

— Trebuie să dau un alt telefon. 

— Eşti sigură că ţi-e bine? întrebă Elsa. 

— Mi-e bine, zise Clio repede. Eu doar... mă întorc. 

Fugi de-a lungul ringului de dans. Aidan întinse mâna fără 
prea multă tragere de inimă, însă o lăsă să treacă mai departe. 

Afară, în stradă, Clio trase cu putere aer în piept. Era un aer 
prea cald şi apăsător. Işi croi repede drum până la dugheana cu 
computere. Cei doi euro ai ei nu îi ajungeau să dea un alt 
telefon. Erau suficienţi ca să cumpere zece minute la unul dintre 
computere. Când reuşi să se înregistreze cu adresa ei de e-mail, 
descoperi că avea o sută şaptesprezece mesaje în cutia poştală. 

Intră în nişte mesaje mai vechi. Avea pe undeva un e-mail de 
la Ollie, de acum câteva luni. Vorbiseră despre o expoziţie care 
avusese loc într-o mică galerie de artă din oraş. li luă câteva 
minute şi alte câteva încercări. Conexiunea era înceată, însă 
exista. Apăsă fereastra de răspuns şi se uită fix la ecran. 

In timp ce preţioasele ei minute se scurgeau, căută ceva în 
minte, ceva care să exprime ce dorea să-i spună lui Ollie. Nu 
voia să-l acuze. Nu voia să-l sperie. Se simţea ameţită. 

Reuşi să înceapă să tasteze ceva despre Italia şi cerneală, şi 
despre cum îi părea ei rău că telefonul pe care îl dăduse fusese 
confuz. Nimic n-avea sens. Propoziţiile nu voiau să se lege. Tot 
şterse şi rescrise şi observă doar în ultima clipă că îi mai 
rămăseseră doar trei secunde. Intr-un moment de panică, apăsă 
„trimite“. 

— Oh, Doamne Dumnezeule, zise ea cu voce tare. Ce am 
făcut? Tipul mărunt din spatele tejghelei se uită la ea şi ridică 
din umeri. 

Pe când mergea împleticindu-se înapoi spre clubul Fez, Clio 
ridică privirea printre clădiri la luna plină şi albă. Cineva 
spânzurase un cearceaf la o fereastră. Semăna cu o fantomă 
leneşă, goală şi tristă. 

La uşă, Clio îi arătă paznicului mâna ştampilată şi cobori în 
adâncimile triste şi pline de fum ale clubului Fez. Acum, pe 
ringul de dans erau cinci persoane. Lucrurile erau mai animate 


şi se transformaseră în nişte mişcări de braţe care biciuiau 
aerul. 

— E petrecere, mormăi Clio cu voce joasă. 

Elsa şi Aidan nu erau la această petrecere specială. Clio se 
uită către bar, în spatele unui palmier în ghiveci. Îi văzu într-un 
colţ îndepărtat. Se mutaseră ceva mai în spate. Incepu să 
meargă către ei, capul îi bubuia de la muzică, apoi îşi dădu 
seama cât de aproape stăteau unul de altul. De fapt, erau chiar 
foarte aproape. Elsa îşi puse braţul pe după gâtul lui Aidan şi 
începură să se sărute. 

Clio rămase acolo în picioare, ca trăsnită. Chestia asta avea 
sens. Ştiuse din primele clipe că aşa avea să se întâmple. Era 
clar ce anume voia şi avea nevoie Elsa şi în consecinţă Clio ar fi 
trebuit să fie fericită pentru ea. N-ar fi trebuit să fie o surpriză. 

Însă nu se simţea deloc aşa. Era un şoc - un şoc rece şi 
dezgustător. Stomacul i se strânse. Intoarse capul de la acea 
privelişte şi fugi afară din club. 


Omoară tot ce mişcă 

Clio se aşeză cu fusta direct pe nisipul ud şi întunecat, privind 
la apa rece şi neagră. Acum, era prea întuneric ca să vadă 
pietrele preţioase din nisip. Se lupta cu greaţa şi în gură simţea 
un gust de bere caldă, paste şi tonuri lemnoase... toate 
amestecate cu o oarecare senzaţie de dezgust. 

Avea atâtea probleme pe cap. Ollie. Tatăl ei. Aidan şi Elsa 
sărutându-se... 

Sărutul era un lucru care ar fi trebuit să fie simplu. Era ceva 
pe care alte persoane, ca Elsa şi Jackson şi... ei bine, toată 
lumea... îl considerau firesc. Chiar acum, în această secundă, 
singurele două persoane pe care le cunoştea aici se sărutau cu 
foc. lar ea era singură şi beată pe plajă. Nesărutată. Şi luptându- 
se din greu cu toată fiinţa ei să-şi înăbuşe hohotul de plâns care- 
i stătea înfipt în beregată. 

Jackson, de exemplu, era una dintre acele persoane 
enervante care se putea duce singură la orice petrecere dacă îi 
intra în cap chestia asta (şi o făcea în mod frecvent) şi se putea 
săruta pasional cu cineva suficient de atrăgător. In mintea lui 
Jackson, toţi tipii aveau permanent chef de a se săruta şi era un 
privilegiu feminin să facă selecţia şi să acţioneze. Jackson 
spunea întotdeauna că era o chestiune de concentrare să ştii 
dacă acel lucru era ceea ce-ţi doreai. Ea zicea că Clio pur şi 
simplu nu-şi îndeplinise obligaţia şi că, într-un anumit fel, se 
sabota pe ea însăşi. 

Insă putea fi oare autosabotare dacă, în cazul lui Clio, la o 
petrecere ajunge foarte aproape de momentul de a o face şi 
atunci cineva porneşte alarma de incendiu, ca să facă o glumă, 
şi, când toată lumea a trebuit să plece, prietenii potenţialului tip 
cu care trebuia ea să se sărute îi spun acestuia că doreau să 
plece? Şi că, din moment ce nu avea maşină, a plecat şi el cu 
ei? 

Nu. 

Sau atunci când a avut o conversaţie lungă şi închegată cu un 
tip la şcoală (cu Michael Flannigan) care a durat săptămâni 
întregi şi când ei, în cele din urmă, au plănuit să iasă la o cafea, 
el a făcut nu doar mononucleoză, ci şi sindrom postviral şi a 
lipsit de la şcoală în următoarele şase luni? 

Nu. 


Sau atunci când elevul elveţian cu bursă devenise obsedat de 
tatuajul lui Clio şi lucrurile mergeau bine între ei, însă ea a 
mâncat sendvişul ăla cu ton care zăcuse în frigider poate de o zi 
sau de mai multe. Şi, până ce ea terminase cu voma, el deja se 
întorsese în Zurich. 

Jackson totuşi insistă că lucrul acesta avea legătură cu voinţa 
lui Clio, o rezistenţă profundă şi interioară, dar Clio nu-şi dădea 
seama. 

Şi, din locul unde stătea, nici măcar nu prea putea să vadă 
vasul. Era un punct albastru cu roşu ce strălucea în depărtare. 
Oricât de mult îl urâse cu doar trei sau patru ore înainte, acum 
tânjea după el. Nu prea avea chef de inevitabila ceartă cu taică- 
său. Tot ce voia era să se urce în partea ei de pat, să-şi tragă 
pilota peste cap şi, poate, să intre în comă o perioadă. Opt 
săptămâni ar fi suficiente. 

Clio stătea pe nisip pe mal, lăsând apa să-i învăluie degetele 
picioarelor. Putea să închidă ochii pur şi simplu şi să doarmă 
aici. Bineînţeles, acest lucru era periculos din aproape un milion 
de motive, pe lângă faptul că era extrem de neatrăgător. Sau ar 
putea să meargă şi să-i bocească maică-sii la telefon, însă totuşi 
nu putea face nici asta. Trebuia să se întoarcă pe vas. Fusese 
înfrântă. 

Îi trecu un gând prin minte, genial şi simplu. Ar putea să 
înoate până acolo. Chiar dacă taică-său era acolo deja, poate se 
putea strecura pur şi simplu la bord şi lăsa impresia că nici 
măcar nu părăsise vasul. 

O trecu un fior la acest gând. Nu înotatul o îngrijora pe ea. 
Putea să se descurce fără probleme cu acea distanţă. Vasele o 
îngrijorau. g 

Odată ce ai fost /ovit de o barcă, le percepi diferit. Insă calea 
era liberă. Se părea că majoritatea vaselor se strânseseră la mal 
pentru noapte. În depărtare, se vedea un fel de ambarcaţiune 
mare de pasageri, probabil un iaht de croazieră. N-avea cum să 
se pună între ea şi F/uturele de Mare. 

Se uită în jurul ei. Nu se vedea nici ţipenie de om. Ruta însăşi 
era o linie dreaptă. Trebuia doar să intre în apă, să o ia pe sub 
frânghia care marca zona destinată înotului, pe lângă stânci şi 
apoi direct către vas. Erau numeroase plăcuţe indicatoare, toate 
în limba italiană, însă niciuna nu avea nimic care să indice ceva 
înfricoşător, cum ar fi o imagine mare reprezentând o înotătoare 


dorsală de rechin. 

— E uşor de înotat, îşi zise ea. Fă-o şi taci din gură. 

Fără să-şi acorde prea mult timp de gândire, Clio intră în apă. 
Şlapii se înfundară în pietricelele de pe fundul mării şi rămaseră 
captivi acolo; şi-i scoase din picioare. Va trebui să renunţe la ei. 
Pietrele îi intrară în piele şi înaintarea deveni alunecoasă şi 
dificilă, aşa că îşi luă avânt şi înotă ceva mai departe. Acum, 
fusta era o problemă, aşa că se răsuci şi îi dădu drumul în apă. 
Era mai bine să renunţe la nişte haine care valorau câţiva dolari 
decât să mai înfrunte această noapte, iar bustiera şi lenjeria 
intimă arătau oricum aproape ca un costum de baie. 

Deja nu mai avea cum să se întoarcă - fiindcă nu mai avea 
nici încălțări şi nici fustă. Chestia asta încheia discuţia fără drept 
de apel. Nu avea unde să se ducă decât în întunericul acela 
precum cerneala. 

Şi era într-adevăr o noapte perfectă pentru înotat. Apa era 
calmă, iar lumina lunii se revărsa peste ea. Aproape imediat, 
simţi cum capul începe să i se limpezească. Era imposibil să-şi 
facă griji în privinţa lui Olie sau să se întrebe de ce era un lucru 
atât de distrugător sărutul dintre Aidan şi Elsa. Trase cu putere 
aer în piept şi plonjă cu capul în apă, braţele descriind mişcări 
ritmice, iscusite şi prelungi. 

Câteva bărci de pescari similare celei cu care „făcuseră 
autostopul“ până la mal erau ancorate la o mică distanţă la 
suprafaţa apei. Clio înotă pe lângă ele şi drept înainte, cu ochii 
în patru la formațiunea de stânci răspândite în apă pentru a 
putea ţine calea dreaptă. Odată ce trecu de ele, o luă la 
dreapta. Fluturele de Mare se transformase dintr-un punct de 
lumină într-o siluetă întunecată. Era mai uşor decât crezuse. 
După câteva minute, se afla la jumătatea distanţei. Făcuse în 
cele din urmă un lucru inteligent pe ziua de astăzi. 

Făcu pluta pe spate. Era într-adevăr magic - cerul întunecat, 
nenumăratele stele, luna imensă şi apa caldă. lInotatul îi 
limpezise creierul şi îi domolise fierberea şi zbuciumul interior. 

Un val trecu peste ea, împroşcându-i faţa şi nasul cu apă. 
Scuipă din gură apa aceea sărată, îşi săltă capul şi se concentră 
asupra lunii. Aceasta era plină şi albă ca marmura şi vedea 
umbre neclare şi adâncituri pe suprafaţa ei. ` 

Încercă să-şi recompună în minte imaginea lui Ollie. Îl vedea 
în sacoul vintage cu dungi pe care-l purta cu jeanşi... îl vedea 


mergând cu bicicleta pe Chestnut Street, zâmbindu-i în timp ce 
se oprea în faţa magazinului. Limpezime. Apa îi limpezea 
amintirile. 

Se răsuci şi îşi verifică poziţia. Vasul se afla, poate, la o 
depărtare de cincisprezece metri. Luminile nu păreau să fie 
aprinse. Poate avusese noroc. Se putea urca la bord şi nimeni n- 
ar prinde de veste. Dacă se grăbea chiar în acest moment, 
noaptea avea să se încheie în pace. 

Pomi din nou spre iaht, înotând cu putere. Nu făcuse mai mult 
de câţiva metri când simţi o uşoară atingere pe picior, o tăietură 
fierbinte. 

O crampă musculară, se gândi ea. Încetini pentru câteva 
secunde, ca să îşi lase muşchiul să se relaxeze. 

O altă tăietură, mult mai fierbinte şi mai dureroasă decât 
prima. 

— Au! zise ea cu voce tare. Ce m-a... 

Incă una. Apoi alta, jos, lângă fund. Şi iar, în acelaşi loc. 

Apoi le văzu. Erau atât de drăguţe, ca nişte norişori purpurii şi 
transparenţi cu luminiţe galbene captive în interior. Drăguţe sau 
nu, nimeni nu vrea să se găsească înconjurat din toate părţile 
de meduze. Erau cel puţin vreo zece sau douăsprăzece chiar în 
spatele ei, alte câteva mai încolo, alte două într-o parte, alte 
patru în cealaltă parte. Înotase şi nimerise drept în grupul de 
meduze. 

O altă împunsătură, de data asta în cot. 

Nu avea unde să se ducă decât în direcţia care ar scoate-o din 
apă cel mai repede posibil. Problema era, că atunci când dădea 
din picioare şi se mişca, picioarele loveau din ce în ce mai multe 
tentacule. Simţea tăieturi şi arsuri pe coapse, fund şi glezne. Cu 
cât tremurul se înrăutăţi, cu atât înaintarea deveni mai dificilă. 
Panica începuse să se instaleze acum, inundându-i toate 
gândurile. Înainta frenetic, simţindu-şi trupul paralizat şi 
fierbinte. Dacă se oprea, ele vor continua să o înţepe, muşchii 
nu vor mai lucra şi s-ar putea îneca. S-ar îneca pe bune. Trupul 
ar înceta să mai funcţioneze şi s-ar îneca asemenea unui 
bolovan, chiar între uscat şi vasul tatălui ei. Probabilitatea era 
foarte, foarte mare. 

Aşa că se forţă şi înotă mai tare. Acum, simţea de parcă 
cineva i-ar fi zdrobit genunchiul cu un fier încins. Nu-l putea 
îndoi suficient ca să înoate atât de repede cum era nevoie. 


Oricum, îl forţă să se îndoaie. Înghiţi multă apă în timp ce 
deschidea gura ca să respire şi se înecă bineînţeles, cu apă. 
Panica o făcu să respire din ce în ce mai repede şi mai greu. 
Înghiţi şi mai multă apă. 

Simţea atât de multe împunsături în tot trupul, încât era 
imposibil să-şi dea seama dacă scăpase sau nu de meduze. 
Mişcările îi deveniră complet haotice. Singurul lucru pe care îl 
ştia sigur era că înaintase. Acum, înotatul părea ireal. Privirea ei 
se îndrepta doar înainte. Tot ce vedea era apa, platforma din 
spate care plutea, braţele ei care se mişcau ritmic. Vasul era 
aproape, la doar câţiva metri depărtare. 

Picioarele încetară să mai funcţioneze odată ce primiră 
mesajul că aproape ajunsese la vas. Trebuia să se bazeze pe 
braţe. Incepu să înoate, împingând apa cu braţele, târându-şi 
trupul prin mare. Strigă, însă nu era nimeni la bord care să o 
audă. 

Spre surprinderea ei, ajunse la platformă. Era atât de 
frumoasă această foaie albă din fibră de sticlă. Trebuia doar să 
se urce pe ea. Incercă să se ridice cu braţele, însă acestea erau 
epuizate acum şi o ardeau. Mai multă forţă. Avea nevoie de mai 
mulţă forţă. 

— In regulă, zise ea, adresându-se muşchilor. Trebuie să 
faceţi asta. Trebuie! 

Cu un efort supranatural, îşi aruncă trupul cu cât de multă 
forţă putu ea pe platformă. Bărbia i se izbi cu putere de aceasta, 
făcând-o să-şi muşte limba. Ţipă de durere. 

Era cu trupul încă pe jumătate în apă. Trebuia să urce 
treptele, ca să ajungă pe vas. Incercă să strige din nou, însă o 
lăsase vocea şi oricum nu era nimeni prin preajmă. 

Îşi înfipse vârfurile degetelor în marginea platformei şi îşi târî 
trupul de-a lungul ei până ajunse la rampă. Nu putea sta în 
picioare. Picioarele nu voiau să o asculte deloc. Reuşi să se 
târască doar, zgăriindu-şi genunchii de suprafaţa aspră şi dură a 
treptelor. Insă era cea mai mică dintre grijile ei. Când ajunse în 
capătul treptelor, îşi rostogoli trupul şi se prăbuşi pe puntea albă 
şi dură. 

Apoi, leşină. 


SS Bell Star 
Mai 1897 

Zgomotul îl trezi pe doctorul Magwell în toiul nopţii. Avea 
somnul foarte uşor. Aşa îl avusese de când îi murise soţia. Nu 
era un anumit zgomot neplăcut sau extrem de puternic. Era 
doar nepotrivit, straniu pentru o noapte pe mare. 

Se ridică în capul oaselor. Îl auzi din nou. O notă ascuţită... 
una pe care ar putea-o scoate o cântăreaţă de operă. lar 
prezenţa unei cântărețe de operă ar fi, cu siguranţă, deplasată 
aici. 

Se ridică în picioare şi pipăi în întuneric după halat. Primul 
lucru pe care îl observă fuse că vasul nu se mişca. Al doilea era 
că se înclina destul de mult într-o parte. Se împletici, întinzând 
mâna după un scaun care obişnuia să se afle lângă pat. 

Işi găsi halatul, şi-l trase pe el şi deschise uşa. 

Mirosul de pe coridor nu semăna cu nimic din ce întâlnise el 
vreodată. Părea să fie mirosul a ceva ce nu putea şi nu trebuia 
să ardă. Din direcţia scărilor venea o căldură care se ducea în 
jos, înspre compartimentele de la clasa a doua. Zgomotul acela 
jeluitor aparţinea vasului. Structura lui plângea şi se văicărea. 

Crezuse întotdeauna că o să-şi dea seama când o să vină 
moartea. Poate, pentru că o văzuse murind pe soţia lui după 
naşterea lui Marguerite şi i se păruse un lucru atât de inevitabil. 
O bucurie ca naşterea unui copil trebuise să fie însoţită de o 
durere la fel de mare. Sau, probabil, era pentru că lucrase în 
Pompei atât de mult timp, cioplind şi îndepărtând ceea ce 
făcuse doar o singură dimineaţă de dezastru. Avusese în mod 
constant viziuni cu acea dimineaţă din 79 Anno Domini când 
muntele de deasupra oraşului a erupt brusc, trimițând o coloană 
de cenuşă şi foc spre cer, obturând lumina soarelui, aruncând 
pietre şi aer care ardeau plămânii care-l respirau. Dezastrul 
căzuse peste Pompei, retezându-i viaţa la amiază. Locuitorii săi 
încercaseră să se ascundă în case, să se baricadeze. Însă 
catastrofa îi lovise. 

Acum, se auzeau strigăte de „foc!“ şi „apă!“ Nu-şi putea da 
seama dacă acest din urmă strigăt era o rugăminte sau o 
exclamaţie. 

Intră înapoi în camera sa şi închise uşa. Bâjbâi ceva timp prin 
întuneric, însă, în cele din urmă, găsi şi aprinse lampa cu gaz ce 


era fixată în peretele de lângă pat. Dacă avea să 
supravieţuiască, trebuia să ia două lucruri cu el. Primul era 
obiectul care se afla pe micul pupitru, înfăşurat în nişte straturi 
de postav aspru. Al doilea era cameea de alabastru de pe un 
lanţ de aur. Aceea reprezenta chipul fiicei sale, Marguerite. l-o 
dădea întotdeauna, ca să aibă grijă de el în călătoriile pe care le 
întreprindea. „Să-ţi poarte noroc, zicea ea. Ca să nu fii niciodată 
singur.“ 

Se mai auzi încă un vaiet ceva mai puternic, şi Bell Star se 
îndreptă, apoi căzu în cealaltă direcţie, lipindu-l de perete. 
Legătura alunecă de-a lungul măsuţei de scris şi el reuşi cu greu 
să ajungă la ea şi să o oprească să cadă pe podea. 

— Un loc sigur pentru tine, zise el, luând-o în mâini. Trebuie 
să te pun într-un loc sigur. 

Nu erau multe opţiuni în cabina aceea mică. Cel mai sigur loc 
era spaţiul de sub dulapul greu, fixat în colţ. Legătura încăpu 
acolo perfect. 

Se aşeză pe podea lângă ea, ascultând cum creşte haosul de 
afară. Simţea căldură sub podea şi nişte pocnete ciudat de 
vesele, ce se succedau unele după altele. 

— Draga mea, spuse el, adresându-se cameei. Am o 
presimţire foarte ciudată în legătură cu acest lucru. 

Cameea îi zâmbi liniştitor şi somnoros. 

— M-am întrebat întotdeauna cum va fi, zise el. Cu toate 
astea, momentul este foarte prost. Tocmai am descoperit ceva. 
Bănuiesc că zeii sunt nefericiţi. Istoria vrea ca secretele ei să fie 
bine păstrate. 

Nu era curajos, ci mai degrabă resemnat. Nu putea opune 
nicio rezistenţă. Va aştepta ca natura, zeii, istoria însăşi să-i 
hotărască soarta. 


Salvarea 

Ceva ţopăia pe lângă capul lui Clio. Era un sunet foarte 
puternic ca acela făcut de un cal. Un cal dansa lângă capul ei. 

Doar că nu era aşa. Pentru o clipă, nu ştiu exact unde se află 
şi nu deschise ochii, însă ştia că acel zgomot nu putea fi făcut 
de un cal. Lucrul ăsta n-avea deloc sens. Trebuie să fi fost 
zgomot de pantofi. Nişte pantofi foarte zgomotoşi. Şi, în spatele 
acelui zgomot, era un limbaj pe care nu-l cunoştea. Cineva 
mormăia ceva. 

— Clio! 

Deschise ochii şi îi descoperi pe Martin, Elsa şi Aidan aplecaţi 
deasupra ei. 

— Spune ceva, îi ceru Aidan. Clio. Vorbeşte. Spune ceva. 

Găsi puterea să scoată o silabă scurtă şi hotărâtă. 

— Bun, zise Aidan aprobator. Încearcă să vorbeşti întruna. 
Unde te doare? 

— Peste tot, îngăimă ea. Picioarele. Spatele. Degetele. 

Vorbise destul. 

Cunoscuse şi înainte durerea. Fusese dureros când o lovise 
barca cu motor. Insă chestia asta era ceva diferit. Era durerea a 
ceva ce părea să o urască. Ceva care părea că i se strecoară în 
sânge şi creşte. Era ceva mâlos şi ud. Cu toate astea, ardea. 
Contradicţia era atât de pronunţată, încât o speria. Ceva adânc 
programat în sistemul nervos al lui Clio îi spuse că acest lucru 
nu era bun pentru ea, că trebuia să-i fie frică. Trupul îi tremura, 
din aproximativ şase motive. 

Se întrebă aşa, într-o doară, dacă era pe moarte. Totuşi, 
gândul morţii era mai puţin înspăimântător. Să moară era ceva 
care, într-un fel, avea sens. Durerea aceasta era greu de înţeles. 

— Avem cheia de la timonerie, ca să chemăm un specialist? îl 
întrebă Aidan pe Martin. 

— Nu. Ben o are. Clio? 

— Poate vorbi, zise Aidan. Însă cred că are dureri foarte mari. 

Clio mormăi un alt răspuns afirmativ pe un ton uşor ascuţit. 

— Chestia asta e inutilă, zise Martin, închizându-şi staţia. Sunt 
în afara ariei de acoperire. O putem duce pe uscat, însă după 
aceea va trebui să ne dăm seama ce să facem de acolo şi ea nu 
pare să se poată mişca. Mă duc să încerc să găsesc un medic 
sau ceva asemănător. 


— Merg cu tine, spuse Elsa. O să vorbesc eu. 

— Stai tu cu ea? îl întrebă Martin pe Aidan. 

— O să am eu grijă de ea, răspunse el. 

— Ne întoarcem imediat, Clio, zise Elsa, luându-i mâna. Să nu- 
ţi fie teamă, da? O să aducem pe cineva care să te ajute. 

Plecară în grabă. Ea ridică privirea înspre Aidan. Capul lui 
oprea lumina lunii, însă tunsoarea sa trăsnită căpătase 
strălucirea aceea albă. 

— Ţi-e frig? întrebă el şi vocea îi suna nesigură. Tremuri. 
Rezistă! 

Avea dreptate. Tremura. Aidan dispăru pentru o clipă, 
întorcându-se cu o pătură albă, flauşată, ce decorase spătarul 
canapelei. Avea şi o pernă. 

— Ascultă, rosti el, învăluind-o în pătură. Mă duc să văd ce 
trebuie să facem. Plec câteva minute. O să fii în regulă? 

Ea clipi. Pătura făcuse ca lucrurile să fie un pic mai bune. Cel 
puţin, se simţea de parcă n-ar fi fost singură şi expusă. Totuşi, 
într-un fel, făcea ca durerea să fie resimţită mai acerb. 

— E în regulă, zise el. Promit că n-o să lipsesc mult. 

Clio zăcu acolo pe punte, acoperită cu mica pătură cu franjuri, 
uitându-se fix la cer. Aerul duhni brusc a peşte. Aidan se 
întoarse curând cu cel mai mare ibric pe care-l găsise în 
cambuză. Îl ţinea cu grijă de mâner. 

— E apă fierbinte, zise el, punându-l jos. E chiar fierbinte, însă 
ar trebui să îndepărteze durerea imediat. O să o torn pe tine, 
da? O să încep cu picioarele. 

Se uită la el şi încuviinţă uşor. El dădu pătura deoparte şi o 
aruncă. Clio simţi apa fierbinte ce se revărsa peste ea, începând 
din jurul taliei şi mergând în jos, către picioare. Apa făcu o 
băltoacă în jurul ei, udând leoarcă perna de sub cap. După 
prima arsură, observă că ajutase într-adevăr. Auzi un sunet 
straniu şi îşi dădu seama că ea scotea foarte încet un sunet 
tânguitor. 

— Mă duc să mai aduc, spuse el. 

Se întoarse cu alt ibric plin şi îl răsturnă peste ea. Ea îşi băgă 
faţa în băltoaca cu apă. Apa îi intră în nas. Simţi cum tricoul îi 
este ridicat puţin şi apa îi e vărsată în partea de jos a spatelui. 

— Dumnezeule, rosti el. Da’ chiar ţi-au venit de hac. N-am 
mai văzut în viaţa mea ceva asemănător. 

— Pot merge înăuntru? întrebă ea. Vocea ei părea şoptită şi 


lipsită de vlagă. Oarecum jalnic. 

— Sigur, zise el. Te poţi ridica? Lasă. Uite! 

Şi, înainte ca ea măcar să încerce, el îşi strecură braţele sub 
ea. Era inertă, cu toate astea, el reuşi să o ridice fără prea mare 
dificultate şi o duse înăuntru. În starea jalnică în care se afla, 
gândul întâmplător care-i trecu prin cap fuse: „Bănuiesc că e 
rândul meu să fiu ridicată“. 

În camera de zi era prea frig şi prea întuneric, iar canapeaua 
din piele pe care o aşeză era ca de gheaţă. | se lipi pielea de ea. 
Simţi ca o biciuire pe tot trupul. 

— Pătură, mormăi ea. Nu voia să pară atât de necioplită, însă 
era tot ce reuşi cu adevărat să spună. Nu putea fi subtilă şi 
volubilă. Fusese redusă la un nivel de vorbire Franken-Clio. El se 
repezi înapoi afară şi îi aduse pătura. 

— E udă toată, zise el. Mă duc să aduc una de pe patul tău. 

O aduse pe a Elsei, ceea ce i se păru extrem de ciudat. Insă 
nu era de parcă el ar fi trebuit să ştie care dintre cele două era a 
ei. Aceea avea şi mirosul Elsei, un miros de ierburi, mirosea a 
muşeţel. O învălui în pătură şi aprinse câteva lumini. 

Trupul ei se întorcea la viaţă acum. Durerea era încă 
puternică, dar pătura caldă care mirosea a Elsa, lumina - totul o 
făcu să pară mai umană. O revărsare de emoţii şi teamă, ceva 
uriaş ce nu mai simţise de când era mică, înflori brusc în 
interiorul ei. Voia ca tatăl ei să fie acolo. Voia ca maică-sa să fie 
acolo. Voia ca pisica să fie acolo. 

încercă să nu lase să se întâmple asta, însă era inutil. Erau 
prea multe adunate în ea - prea multe gânduri, prea multă 
teamă, prea multe meduze. Era cât pe ce să-şi dea seama dacă 
voia sau nu asta. Se sprijini cu putere de pliul canapelei cu 
speranţa că acesta ar putea să o înghită. Poate era acolo o 
cameră secretă unde putea muri singură şi în linişte. Nu-şi putea 
permite să piardă în faţa lui Aidan. Prea multe lucruri nu erau în 
regulă în acel moment. 

— Clio? întrebă el. 

Era, din câte se pare, semnul că plânsul putea să înceapă, 
într-o secundă, avea să izbucnească din plin, cu faţa lipită de 
pielea canapelei. 

Timp de câteva clipe, nu sesiză niciun fel de mişcare din 
partea lui Aidan, apoi Clio îl simţi că se aşază pe canapea, la 
câţiva centimetri de capul ei. Clio strânse unul dintre pumni şi 


reuşi să-l vâre în ochi, ca şi cum ar fi vrut să şi-i şteargă. 

— Sunt... în regulă, bâigui ea. 

— Mda, zise el cu tonul lui obişnuit. Văd asta. 

Clio trase cu putere aer în piept şi încercă să-şi înăbuşe 
plânsul. Reuşi să-şi oprească lacrimile vreme de câteva secunde 
şi săltă capul. 

— E în regulă... mormăi din nou. 

El se dădu mai aproape de ea, aşa că, în momentul în care ea 
îşi lăsă capul în jos, acesta ateriză în poala lui, chiar deasupra 
genunchilor. 

— Da’ tu chiar nu renunţi niciodată? întrebă el, de data asta 
ceva mai încet. Eşti rănită. Plângi doar, bine? 

Era ceva atât de blând şi de firesc, un lucru ce nu era deloc în 
firea lui Aidan, încât o prinse oarecum cu garda jos. Aşa că o 
făcu. Cu suspine puternice şi cu sughiţuri. Udă cu lacrimi 
pantaloni lui groşi de culoare kaki. În tot acest timp, Aidan îşi 
tinu mâna pe ceafa ei, mişcând-o doar puţin, descriind nişte mici 
cercuri. Nu zise nimic. Doar o ţinu acolo, până ce ea eliberă tot 
acel preaplin şi rămaseră numai nişte lacrimi care-i picurau din 
ochi şi sughiţuri de plâns care o înecau. 

Când simţi că a obţinut un oarecare control asupra ei înseşi, 
săltă capul cu precauţie. El stătea sprijinit de braţul canapelei şi 
o privea cu aceeaşi sarcastică expresie care îi era caracteristică. 

— Îmi dai puţină apă? îi ceru ea cu o voce răguşită. 

El se furişă în cambuză şi îi aduse un pahar cu apă. Ea încercă 
să-şi şteagă faţa. Era într-o stare de nedescris - lacrimile şiroiau 
pe bărbie, nasul îi curgea. Luă paharul, privind în jos, ca el să nu 
poată vedea nimic din toate astea, însă Aidan se aşeză pe 
podea, lângă ea, chiar la nivelul ochilor ei. 

— Uite! zise el, înmânându-i un şerveţel de hârtie. 

Îşi şterse repede nasul, însă asta îl făcu să curgă şi mai tare. 
Era ca o ţeavă spartă din care curgea ceva lipicios. Trebuia să 
existe o cale ca să iasă basma curată din povestea asta. 

— Am fost lovită, zise ea, ţinându-şi faţa în şeveţel. Cincizeci 
de puncte? 

— Lovită? 

— Un banc de meduze se numeşte o lovitură, spuse ea şi 
vocea îi sună puţin spartă. Ştii tu, ca în „Plonjează“!? Dacă intri 
într-unul, eşti lovit. Te costă cincizeci de puncte. 

Tăcere. Termină cu ştersul nasului cât putu ea de bine şi îşi 


sorbi apa. 

— De ce te porţi atât de frumos? întrebă ea. 

— Nu fi aşa şocată, zise el cu un zâmbet superior. Nu te-a dat 
încă pe spate şarmul meu natural? 

— Chestia asta a fost şarm? întrebă ea. Am crezut că e iritaţie 
solară. 

E| scoase un oftat şi scutură din cap. 

— Vrei să încetezi? rosti el. Ştiu că eşti dură. Ştiu că tu crezi 
că sunt o jigodie. Însă putem lăsa o clipă deoparte acest lucru? 

Şi, din nou, sinceritatea lui o făcu să-i fie ruşine. Simţi că 
roşeşte. Era imposibil să-şi dea sema dacă era stânjeneală sau 
dacă era o reacţie firească a întregului ei trup. 

— Scuze, spuse ea în cele din urmă. Am crezut că o să mă 
înec. Nu ştiu cum am reuşit să ajung până la vas. 

— Cu încăpățânare, răspunse el puţin cam prea repede. Sau 
adrenalină. Cred că unii oameni s-ar fi înecat. 

Câteva lacrimi rămase i se prelinseră pe faţă. Eli le şterse cu 
degetul mare. 

— Mersi, zise ea în final. 

— Pentru puţin. 

El rămase acolo, ţinându-şi genunchii cu mâinile, privind-o. 
Era o atmosferă straniu de calmă. Nu era nevoie să se spună 
nimic. Pomeţii lui proeminenţi şi ochii vioi şi strălucitori nu 
sfredeleau şi nu căutau nimic, aşa cum o făceau de obicei. 
Păreau doar... blânzi. Liniştitori. 

— Deci, zise el. Bănuiesc că telefonul către prietenul tău te-a 
tulburat. De aceea te-ai hotărât să înoţi? 

— Nu mi-am sunat prietenul, spuse ea repede. 

Era adevărat. Nu avea prieten. Şi, oricum, îi trimisese un e- 
mail. 

— Şi atunci ce-ai făcut? întrebă el. Sau e secret? 

— Mda. Sunt într-o misiune secretă, la fel ca şi voi. Am sunat 
la sediul central ca să primesc ordine. 

El întinse mâna şi îi îndepărtă o şuviţă de păr care aproape îi 
intrase în ochi şi o repuse la locul ei. Tot trupul îi fu străbătut de 
un fior. Poate era de la veninul de meduză sau poate de la 
adrenalină, sau poate că-i venise de hac şi vreun ţipar electric... 
însă acesta, de fapt, se zdrobise. Brusc, fu conştientă că, sub 
pilotă, se afla doar în lenjerie intimă şi o bustieră foarte udă. Și 
că el văzuse deja asta. 


— Indiferent cine o fi tipul ăsta, zise Aidan, trebuie să fie un 
mare fraier ca să te suporte. 

El ridică mâna, lăsând-o să se sprijine uşor de capul ei, şi cu 
un deget îi urmărea conturul părului. Era o mişcare atât de 
neînsemnată, însă Clio nu mai simţise niciodată ceva 
asemănător. Făcu să înceteze toată durerea sau cel puţin o făcu 
să înceteze să-i mai pese de ea. Nervi pe care nu ştia că-i are, 
unii care nu fuseseră stimulaţi înainte, se treziră la viaţă. 

— N-am spus niciodată... începu ea. 

— Ce anume? 

El se aplecase puţin. Se aflau împreună într-un ochi de lumină 
gălbuie de la lampa de pe măsuţa de cafea. In acea secundă, 
Clio ştiu că s-ar fi putut înclina mai mult pe canapea şi că Aidan 
ar fi putut-o săruta. Era o cunoaştere absolută a unui lucru pe 
care nu-l mai întâlnise înainte. 

Celălalt lucru era că... voia ca el să o facă. Voia foarte, foarte 
mult. 

Teoria asta trebuia testată. Ea se mută uşor înspre marginea 
canapelei. El se aplecă doar o jumătate de centimetru. 

Era uimitor. Între feţele lor se simţea de parcă ar fi fost un 
câmp magnetic. 

Şi apoi, chiar în momentul în care aluneca mai aproape de el, 
îi veni un uşor iz de Elsa de la pilotă. „Prietenă, zise creierul ei. 
Asta miroase a prietenă.“ 

Chiar aşa era. Mirosea a prietenă. O prietenă care se străduia 
să găsească ajutoare chiar în acel moment. 

Totuşi, nu putea renunţa. El se uita la ea. Acesta era 
momentul ei. Era ceea ce aşteptase de atâta timp. 

— Ce anume nu ai spus niciodată? întrebă el. 

Mirosul Elsei o copleşea acum. Nici măcar nu ştiuse că 
existase un miros Elsa. 

— Tu şi Elsa, lăsă ea să-i scape. 

El îşi retrase mâna, însă rămase pe loc. 

— Eu şi Elsa ce anume? întrebă el. 

Însă îşi dădea seama că el ştia ce anume voia ea să spună. Ea 
dorea să retragă această afirmaţie, să poată chema înapoi acea 
senzaţie, însă era imposibil. 

— Nu mă simt prea bine, zise ea, închizând ochii. Cred că 
sunt... Nu-şi dădea seama cum era. 

— Mda, spuse el iar. Ai dreptate în privinţa mea. Sunt o 


jigodie. Uneori, faci anumite lucruri... pentru că poţi. 

Ea îl auzi oftând. Îi apăru o altă lacrimă în colţul ochiului, dar 
el nu o şterse. 

— Mă duc să văd dacă vin, rosti el. 

Apoi, se ridică, deschise uşile de sticlă şi ieşi pe punte. 


Veninul 

Doctorul era un bărbat mărunţel şi politicos, îmbrăcat într-un 
costum de gabardină cafea cu lapte. Se aşeză pe fotoliul din 
piele albă, asudând din greu şi scriind ceva într-un carneţel. 
Apoi, făcu un anunţ oficial în italiană, fluturându-şi stiloul de 
parcă ar fi fost o baghetă fermecată. 

— Zice că au o problemă serioasă cu meduzele pe aici, 
traduse Elsa. Nimeni n-ar trebui să înoate în afara zonei special 
amenajate pentru înot. 

— Nu, mormăi Clio aşezată pe canapea. Pe bune? 

Examinarea lui Clio luase sfârşit. Avusese loc chiar în camera 
de zi. Doctorul dăduse la o parte pilota, dezvelind-o pe Clio care 
era în lenjerie intimă. Martin şi Aidan se retraseră pe punte cât 
timp avusese loc examinarea, însă Elsa rămăsese acolo ca o 
asistentă utilă, traducând întruna. 

Era imposibil să numeri înţepăturile de meduză - împunsături 
lungi ca nişte tentacule, încâlcite unele într-altele. Era de parcă 
cineva ar fi aruncat o învălmăşeală plină de noduri de aţă roşie 
şi încâlcită de-a lungul picioarelor şi spatelui ei. Işi croiau drum 
înspre tatuaj. Doctorul îi explică faptul că, dacă ar fi fost 
alergică, ar fi fost deja moartă. Deci faptul că era în viaţă era un 
semn foarte bun. Cu toate astea, continuase el să spună, şi Elsa 
să traducă, nu era deloc recomandabil să ai atâtea înţepături de 
meduză. 

Îşi deschise geanta şi amestecă nişte pilule într-un pahar de 
sticlă. Apoi, o injectă pe Clio în braţ, lăsă cartea de vizită pe 
scaun şi plecă. 

Elsa încercă să o ajute pe Clio să se îmbrace, însă era mult 
prea dureros. Aşa că fu din nou învelită în coconul ei de pilotă. 

— Cum v-aţi întors? întrebă Clio. 

— Am plecat să te căutăm. Am dat peste Martin în drumul 
nostru. Aducea barca cu motor înapoi. Mama şi tatăl tău au mai 
rămas în oraş. 

Drăguţ. Nu doar că fuseseră lăsaţi pe iaht, ci fuseseră 
abandonaţi acolo pentru ca taică-său să aibă o întâlnire 
romantică. Avea sentimentul că acest lucru ar trebui să o înfurie 
foarte tare, însă furia nu apăru. 

— Cred că mi-a pus ceva... interesant în acea injecție, zise ea. 

— Odihneşte-te, spuse Elsa. Da? O să stau chiar aici, lângă 


tine. 

Simţi cum Elsa îşi strecoară mâna sub pilotă, căutând-o pe-a 
ei. 

Aidan, care rămase în picioare în mijlocul camerei, se uită la 
ea şi apoi plecă. 

— Ştii, când te-am întâlnit prima dată, mi-ai părut o zeiţă a 
lactatelor, mormăi Clio către Elsa. Ţi-am spus vreodată acest 
lucru? 

— Sunt o zeiţă a lactatelor, zise Elsa. 

O mângâie pe Clio pe păr. 

— Eşti cam ţicnită, spuse Elsa. Ştii asta, da? 

— Maa, rosti Clio. 

— De ce ai fugit? întrebă Elsa. Ne-am făcut atâtea griji pentru 
tine. 

— E complicat, mormăi Clio. Însă gândurile îi deveneau moi şi 
grele, ca nişte saci mari şi uzi leoarcă. Saci uzi cu gânduri ce 
străluceau în interior asemenea meduzelor, de parcă ar fi fost 
un fulger captiv. Îl văzu pe Aidan intrând de pe punte şi privind- 
o peste umărul Elsei şi apoi închise ochii. 

Când îi redeschise, se simţea lipicioasă şi greoaie. Afară, cerul 
era senin şi avea culoarea levănţicii. Era dimineaţă, foarte 
devreme. Unul dintre fotoliile solide fusese tras aproape de 
canapea, şi în el stătea taică-său, urmărind prin uşile de sticlă 
răsăritul soarelui. Clio îl privi câteva clipe, apoi, incapabilă să-şi 
ţină ochii deschişi, adormi la loc. 

Când se trezi iar, era mult mai multă lumină. Fotoliul se afla la 
locul lui, şi tatăl ei dispăruse. În locul lui stătea Elsa, cu 
genunchii vârâţi sub bărbie şi cu o revistă pe care o ţinea în 
echilibru pe picioare. 

Era sigură că-l văzuse pe tatăl ei acolo în timpul nopţii. 

Era timpul să facă un control corporal. Ridică pătura puţin şi 
se uită pe sub ea. Ceea ce părea a fi o aţă roşie cu o noapte 
înainte se umflase până la dimensiunea unui şnur. De la glezne 
în sus, arăta ca o hartă rutieră nebunească. Trase repede pătura 
peste ea. 

— Sunt diformă, îi zise ea Elsei. Hidoasă. 

Elsa o privi şi lăsă revista să-i alunece de pe picioare în timp 
ce se ridica. Săltă un colţ al păturii şi se uită dedesubt. Făcu 
ochii mari, apoi lăsă încetişor pătura jos. 

— Eşti doar umflată puţin, spuse ea repede. O să-ţi treacă. 


Uite. Vrei pijamaua şi bluza de trening? 

Acum, Clio putea sta în capul oaselor şi acceptă hainele. 
Bustiera nu se uscase în totalitate în timpul nopţii. O simţea 
lipicioasă şi îmbâăcsită, însă nu-i păsa. Dezastrul era mult prea 
extins ca să-şi mai facă griji pentru ceva minor cum ar fi un 
tricou ud. Reuşi să se îmbrace cu pantalonii de pijama cu buline 
şi să-şi tragă bluza de trening. 

Era timpul să încerce să se ridice. Picioarele o dureau şi erau 
tepene, însă se putea ţine pe ele. Merse cu greutate până la 
uşile de sticlă şi privi afară. Fu surprinsă să descopere că iahtul 
trăsese la țărm. 

— Mai rămânem aici cel puţin o zi, explică Elsa. Taică-tău nu 
vrea să plece din port până nu e sigur că eşti în regulă, în cazul 
în care ai nevoie iarăşi de un doctor. 

— Tata a fost aici? întrebă Clio. 

— S-au dus să ia ceva de mâncare pentru micul dejun, zise 
Elsa. El şi cu Martin. Se întorc în câteva minute. 

— Bănuiesc că nu pot supravieţui fără mine, nu? spuse Clio. 
Nu puteau să pregătească ei micul dejun? 

— Nu la fel de bine ca tine, zise Elsa. 

— Îmi pare rău că te-am speriat seara trecută, rosti Clio. M- 
am întors, însă... 

— Ştiu, zise ea. 

— Ştii? 

— Te-am văzut, spuse Elsa. Te-ai întors la club. Ai plecat 
pentru că încercai să ajuţi. Şi ai făcut-o. 

Să ajute? încercase să ajute pe cineva? 

— Ai văzut ce s-a întâmplat, zise Elsa, incapabilă să-şi 
stăpânească zâmbetul. A fost bine. Nu e atât de nefolositor cum 
pare. Nu face nimic plictisitor. Nu e repezit şi nu-ţi bagă limba 
pe gât cu forţa. E exact cum trebuie. Băiatul e bun, ce să mai 
vorbim. 

Clio decise că era timpul să se aşeze iar, chiar în acel 
moment. Elsa se aşeză lângă ea. 

— Şi e prima noapte dintr-un lung şir de nopţi când nu l-am 
mai visat pe Alex deloc, continuă ea. Cred că sunt vindecată. 
Vindecată, Clio. Vindecată. 

— E... minunat, spuse Clio. 

Cineva urca scările. Era Aidan, proaspăt duşat, cu părul încă 
ud şi stându-i în toate direcţiile. 


— Ce mai faci, fraiero? întrebă el. 

Era vocea normală a lui Aidan. Ea căută o urmă din nebunia 
lui de noaptea trecută, însă nu mai zări nimic. Era vechea lui 
voce sarcastică şi arogantă. De fapt, acum, era ceva mai 
sarcastică şi mai arogantă. 

— Nimic, zise ea. Stau şi eu pe aici şi mă umflu. Ştii şi tu. Ca 
de obicei, dimineaţa. 

— Mă duc să-mi iau geanta, spuse Elsa. 

El încuviinţă şi se duse în cambuză, ieşind un minut mai târziu 
cu o cutie de suc acidulat. Nu-l sărutase. Nu-l înşelase pe Ollie, 
pentru că era imposibil să înşeli pe cineva cu care nu te 
întâlneşti şi mai ales fiindcă nu sărutase alt tip. Elsa şi Aidan nu 
se întâlneau încă, aşa că nici în privinţa asta nu era vorba 
despre trădare. 

Însă se simţea ciudat. Îi era greață. Era, probabil, de la ce-i 
dăduse doctorul ăla. 

Aidan se aşeză pe scaun şi se jucă o vreme cu inelul cutiei de 
suc. 

— Deci, zise el. Te simţi bine? 

— Într-un fel, răspunse ea. Nu e una dintre dimineţile mele 
cele mai bune. 

— Nu. Cred că nu. 

— Frumos dansul de aseară, spuse ea. Vocea ei suna foarte 
plăpând şi straniu, şi el doar dădu din cap, în loc să vorbească. 

— Deci, continuă ea. Voi doi... ieşiţi în oraş? 

— Mda, zise el, strângând în pumn cutia goală de suc şi 
făcând-o să scoată un zăngănit puternic. Elsa s-a gândit... ei 
bine, suntem aici. Deci. Mda. 

Apoi, ei părură că nu mai au ce cuvinte să-şi adreseze unul 
altuia, aşa că el se ridică şi se duse să arunce cutia goală la 
gunoi, în bucătărie. Nu o mai privi. 

Elsa se întoarse cu geanta. 

— Totul e stabilit, zise ea, aşezându-se pe marginea 
canapelei. Taică-tău tocmai a sunat. Vin încoace. Insă, dacă eşti 
de acord... aş vrea să plecăm înainte să se întoarcă ei. Presimt 
că, dacă suntem aici când ajunge maică-mea, o să-l pună pe 
Aidan să facă ceva, şi el n-o să mai poată pleca. 

— E în regulă, spuse Clio. 

— Îmi pare aşa de rău că tu eşti imobilizată aici, rosti Elsa. Ne 
întoarcem mai târziu. Tu încearcă să te odihneşti, da? 


— Am băgat asta la cap. 

Aidan se întoarse din cambuză. Mersul lui era ţeapăn şi ciudat 
şi îşi tot freca ceafa, obturând cu cotul orice imagine a lui Clio. 
Trebuie să fi fost ceva deliberat. Intr-un fel, acum nu mai dorea 
să aibă de-a face cu ea. 

Pe când plecau, Clio fu atinsă de o adiere rapidă de aer 
proaspăt ce venea de afară, apoi uşile de sticlă se închiseră şi fu 
lăsată singură în aerul condiţionat rece şi steril. 


Fata-Stridie 

Ceilalţi trei se întoarseră câteva minute mai târziu. Clio îi privi 
din tubul ei format din pilotă; era doar o pereche de ochi ce 
clipeau. Aduseseră cu ei mai multe plase cu produse italieneşti 
de patiserie. Şi vorbeau cu toţii foarte tare. Poate doar simplul 
fapt de a te plimba pe o stradă din ltalia te făcea să vorbeşti 
tare. 

— Puştoaico, zise taică-său în timp ce se apleca spre ea. M-ai 
speriat de moarte noaptea trecută. 

Clio continuă să privească în sus din coconul ei de pene, însă 
decise să nu vorbească. Nu prea mai avea chef să vorbească. 
Vorbitul nu ajutase la nimic. Să se prefacă n-o ajutase la nimic. 
Să nu se prefacă nu o ajutase la nimic. Era amărâtă, confuză şi 
umflată. Poate soluţia în viaţă era să te ascunzi într-o pilotă 
făcută sul şi să pretinzi că eşti un fel de moluscă negânditoare şi 
căreia îi lipseşte sistemul nervos. Era un fluture de mare, la 
urma urmelor. Era înrudită cu stridiile. Era privilegiul ei absolut. 

— Cred că ceea ce i-a dat doctorul a scos-o din circulaţie, zise 
tatăl ei. Pare buimacă. 

O mângâie pe păr. 

Îşi luară scaune şi se aşezară în jurul ei, de parcă ea ar fi fost 
un televizor la care se uitau toţi. Continuară discuţia lor 
gălăgioasă, care era despre piramida din Giza, uitându-se din 
când în când la ea, ca să vadă dacă avea de gând să facă ceva. 
Însă nu făcu. Îi privi şi ea la rândul ei. 

Julia purta o bustieră galbenă, şi Clio observă asemănarea 
surprinzătoare cu Elsa. Deşi Julia era mai osoasă, aveau aceleaşi 
trăsături senine şi extrem de vioaie. Cu excepţia faptului că la 
Julia acestea erau inexpresive. Elsa avea obraji cărnoşi şi 
îmbujoraţi care semănau cu nişte mere. In soarele dimineţii, 
părul Juliei avea o strălucire deosebită şi ireală. Culoarea roşie a 
părului trebuie să fi fost artificială. Sub acel roşu, era probabil la 
fel de blondă ca Elsa sau cel puţin destul de blondă. Dacă ar 
mânca nişte sendvişuri în plus, ar fi la fel de drăguță ca fiică-sa. 

Nu că în acel moment ea putea face comentarii în legătură cu 
aspecul fizic al altcuiva. 

Martin chicotea şi era acelaşi tip amuzant şi prietenos ca de 
obicei. Şi o privea cu o oarecare viclenie. Ştia că alesese să nu 
vorbească. Clio era sigură de asta. Comunica, de fapt, cu ea cu 


ajutorul unor ocheade scurte. 

— Aruncă-i tatălui tău un os, părea să spună expresia lui. A 
avut o noapte grea. 

— Ce aţi luat? întrebă ea. 

— Tarte cu migdale, zise taică-său repede. Tarte cu vişine şi 
cu prune, cred. Ştiu că sună rău, însă sunt chiar bune. 

— Îmi dai şi mie una cu vişine? 

O farfurie cu o tartă cu vişine i-a fost aşezată aproape de faţa 
ei, pe canapea. Clio se ridică încet şi o luă. Foitajul se risipi într-o 
învălmăşeală de firimituri în momentul în care muşcă din el, 
umplând-o de resturi, însă îşi spuse că nu-i păsa. Era deja 
acoperită de „funii“ şi se ascundea sub o pătură. Câteva 
firimituri de foitaj n-ar schimba nimic. 

Era extrem de evident că ea şi tatăl ei urmau să aibă o altă 
discuţie, aşa că, după ce terminară micul dejun, Martin şi Julia 
hotărâră să se întoarcă şi să se „uite la chestia aia“. Nici măcar 
nu se străduiră să găsească altceva. Chiar spuseră că aveau de 
gând să se „uite la chestia aia“. 

Tatăl ei îşi trase scaunul mai aproape. Clio se lăsă să alunece 
şi mai mult în tubul ei de pilotă. 

— Am stat aici azi-noapte, zise el, scoțând un alt foitaj din 
cutie. Deci nu fusese un vis. Fusese acolo. 

— lar acum o să ţipi la mine pentru că am înotat, iar eu o să-ţi 
spun că am înotat pentru că ne-ai lăsat pe vas? 

— Asta-i ideea, zise el. Însă cred că putem trece peste asta, 
nu? 

Aproape i se păru că încerca să fie rezonabil, dar Clio nu era 
atât de proastă. Ceea ce încerca el să facă de fapt era să scape 
de orice fel de responsabilitate pentru acţiunile sale. 

— Ne-aţi /ăsat aici, spuse ea. 

— Şi ne-am întors, rosti el. Însă voi plecaserăţi deja. Aşa că a 
trebuit să ne întoarcem şi să vă căutăm. Toată această situaţie 
ar fi putut fi evitată. 

— Dacă ne-aţi fi spus că plecaţi, adăugă Clio. 

El scoase un oftat lung şi îşi trecu mâinile prin păr, umplându-l 
cu firimituri. 

— Ştii ce doream eu mai mult decât orice? zise el. Doream să- 
ţi ofer ceva drăguţ. E frumos aici. Nu trebuia să stai închisă în 
casă toată vara şi să ai o slujbă idioată. 

— Însă eu doream să am acea slujbă idioată, spuse Clio. 


— În locul chestiei ăsteia? în loc să mergi în croazieră pe 
Mediterană, cu un iaht minunat? 

— Să merg în croazieră pe Mediterană? repetă Clio. O spui de 
parcă m-aş afla pe un ştiu ce vapor, bronzându-mă, jucând ping- 
pong şi oprind în locaţii exotice. Ştii ce sunt eu, de fapt? 
Bucătăreasa voastră într-o misiune ţicnită despre care nu o să- 
mi povesteşti niciodată. Îţi dai seama cât de ciudat e acest 
lucru? 

— Uite ce e, zise el. Această călătorie a fost fixată înainte ca 
eu să ştiu că tu poţi veni. Se bazează pe o lucrare de cercetare 
pe care Julia o face de foarte, foarte mult timp. O parte din 
motivul pentru care o facem aşa, şi nu prin nişte căi mai oficiale, 
este natura extrem de sensibilă a acestui lucru. 

— O arheologie extrem de „sensibilă“? întrebă Clio. 

— Când am aflat că poţi veni, continuă el, am întrebat-o pe 
Julia de asta. Bineînţeles, ea murea de nerăbdare să te 
cunoască, însă, aşa e, îşi făcea griji în legătură cu ce s-ar 
întâmpla dacă ai fi aici şi ai trimite e-mailuri celor de acasă. Tu 
stai lângă o universitate importantă, Clio. Mama ta e acolo. N- 
am vrut să se împrăştie amănuntele. 

— Deci soluţia ta e să nu-mi spui ce se întâmplă? întrebă ea. 
De ce nu vorbeşti pur şi simplu cu mine despre asta? Dacă mi- 
aţi spune să-mi ţin gura, atunci mi-aş ţine-o. 

— Clio, rosti el. Uită-te la tine în acest moment. Chiar ai făcut, 
până cum, ceea ce ţi-am cerut? 

Bine. Poate avea puţină dreptate în legătură cu asta. 

— Trebuie să încetezi cu chestia pe care o ai împotriva Juliei, 
zise el. Dacă ţi-e greu să accepti ideea că e iubita mea, spune-o 
pur şi simplu. O să facem ceva în privinţa asta. 

— Cum anume? întrebă Clio. Cum o să facem ceva în privinţa 
asta? 

El se lăsă în genunchi. Ea observă o şuviţă de păr sur în 
buclele sale dese, de culoarea nisipului. 

— Dă-mi voie să fiu sincer cu tine, spuse el. Căutarea asta a 
fost o provocare. Am ştiut că va fi complicat, însă... Ceea ce 
încerc să-ţi zic, Clio, e că eu cred că e posibil să reuşim aici dacă 
tu eşti de partea noastră. E o şansă pentru noi să fim aşa cum 
obişnuiam. Sau ceva asemănător. Vreau să faci un pact cu mine. 
Fii de partea mea, nu împotriva mea. Această călătorie ar putea 
dura luni întregi, însă ar putea fi mult mai scurtă dacă ni te 


alături. Există şansa să găsim ce căutăm în doar câteva 
săptămâni. Şi, dacă o facem, te poţi duce acasă dacă asta te-ar 
face fericită. O să o scot eu la capăt cu maică-ta într-un fel sau 
altul. Poate poţi sta cu o prietenă sau ceva de genul ăsta. O să 
am eu grijă de amănunte. 

— Ce va trebui să fac? întrebă ea, ridicându-se în capul 
oaselor. 

— Să mă ajuţi cu echipamentul de scufundare. Să-ţi iei în 
serios rolul de bucătar. Să urmezi regulile. Să nu mai bei. Să nu 
mai spionezi. Mă ajuţi să ţin vasul sub control şi obţii ce vrei. Nu 
vreau să mai faci nimic împotriva voinţei tale - vreau să 
ajungem la o înţelegere. Ce zici de asta? Ne ajuţi timp de două 
săptămâni şi pleci acasă. 

Să plece acasă în două săptămâni... şi tot ce trebuia să facă 
era să fie supusă. Se putea întoarce pe culoarele de la Galaxy, 
să fie departe de locul ăsta ridicol. Asta voia, nu? Să scape de 
aici. Dar de ce oare nu-i sălta inima de bucurie la ideea că va 
merge acasă? 

Sigur, fusese acel moment cu Aidan - însă nu că ar fi 
însemnat ceva. Nici măcar nu-l p/ăcea pe Aidan. Nu se purtase 
altfel decât ca un ticălos cu ea. Şi, colac peste pupăză, deja îl 
văzuse sărutându-se cu Elsa. 

Ollie era cel care îi era menit să o sărute. Clio ştia ce trebuia 
să facă. Să uite de acel telefon idiot. Să uite de acel e-mail. Ce 
trebuia să facă era să ajungă acasă cât mai repede posibil şi să 
obţină acel sărut de la Ollie. Momentul cu Aidan nu fusese 
altceva decât o reacţie de slăbiciune ulterioară atacului 
meduzelor. Şi, acum, taică-său îi făcea o ofertă de nerefuzat: să- 
| ajute să-şi găsească epava aceea idioată a lui sau ce-o fi fost 
aia şi atunci o să se întoarcă acasă în două săptămâni. Era ceva 
palpabil. Era un lucru pe care Clio îl putea face. 

— Tată, zise ea, întinzându-şi mâna, ca să o atingă pe a lui, 
facem pactul. 


Decizii 

Elsa părea să-şi fi cheltuit toţi euro pe care îi avea cumpărând 
cadouri pentru Clio, pe care i le prezentă în timp ce aceasta se 
odihnea pe patul din Camera Şampaniei. Erau trei reviste în 
limba engleză care costaseră de patru ori mai mult decât acasă, 
câteva batoane de ciocolată şi nişte limonade extravagante în 
sticle de sticlă. Triumful final, prezentat la sfârşit, era o cutie de 
pasteluri. Clio cunoştea marca. Erau extrem de scumpe. Nu 
avusese până atunci un astfel de set. 

— Ai zis că nu le ai pe astea, spuse Elsa. Sper că am luat ce 
trebuie. l-am povestit tipului de la magazin totul despre tine şi 
despre ce faci şi el a zis că de astea ai nevoie. 

— Sunt perfecte, rosti Clio. Elsa, nu trebuia să... 

Elsa făcu un semn cu mâna şi sări de pe pat. 

— Eşti bolnavă, zise ea. Eu sunt suedeză. Nu par atât de 
suedeză, însă, în adâncul sufletului, sunt. Englezii îţi spun să ţii 
fruntea sus când eşti bolnav, însă suedezii îţi dau să mănânci 
bine şi te pun să faci saună. Doar că nu ştiu dacă ar trebui să 
faci o baie cu semnele alea pe care le ai pe picioare, aşa că o să 
te fac să desenezi şi să mănânci ciocolată. Aşa că desenează! 
Eu totuşi o să fac o baie, ca să mă răcoresc. E prea cald afară. 

Caietul de schiţe al lui Clio ateriză pe pat, lângă ea. Elsa intră 
în baie şi dădu drumul la apă. 

— De asemenea, zise Elsa, scoțând capul pe după uşa de la 
baie, o să pregătesc eu cina. 

— Am auzit, spuse Clio. Mulţumesc. 

— Desenează! Mănâncă! 

Capul dispăru. 

Clio se uită fix la cutia cu pasteluri. Nu fuseseră uşor de găsit, 
chiar dacă erau italieneşti. Elsa căutase evident un magazin de 
artă (şi cine ar fi ştiut măcar că în oraşul ăsta exista unul) şi 
scotocise cu atenţie prin toate lucrurile din el. Fusese atentă la 
ce îi spusese Clio. Era un lucru atât de impresionant, încât 
aproape o durea. Clio alese un galben bambus şi deschise 
caietul la schiţa cu Elsa dormind şi, cu atenţie, începu să 
deseneze părul. Era o culoare atât de bună calitativ. Intra fără 
niciun fel de problemă în foaia de hârtie. Cei care făcuseră 
aceste pasteluri trebuie să le fi iubit mult. 

Nu le merita. Elsa i le luase pentru că presupuse că ea fugise 


ca să o ajute şi se rănise făcând acest lucru. Adevărul era că 
reuşise să păcălească pe toată lumea, nefăcând nimic concret. 
Nimeni, de-a lungul istoriei, nu făcuse atât de puţin şi, cu toate 
astea, făcuse atât rău. Fără să-şi înşele prietenul inexistent cu 
prietenul inexistent al unei prietene. Presiunea de a gândi un 
astfel de lucru o făcu să o doară trupul umflat. 

Clio puse pastelul înapoi în cutie. Acum, venea adevărata 
„distrugătoare de inimi“. Nu prea voia să ştie, însă era moral, 
legal, fizic obligată să întrebe. 

— Deci, strigă ea. Noaptea trecută. Cine a sărutat pe cine? 

Elsa zâmbi şi îşi îţi capul. Se ridică şi opri apa. Minunat. Acum, 

Clio o să aibă parte de detalii. De ce oare era o idioat aşa de 
mare? 

— Ei bine, zise Elsa. Ai plecat. Noi am continuat să dansăm. 
Cred că l-ai cam lăsat baltă pe Aidan când ai fugit şi i-am spus 
că păreai puţin supărată, că trebuia să stabileşti nişte lucruri cu 
prietenul tău... Cum a fost? Cu toate lucrurile care s-au 
întâmplat, am uitat să te întreb! 

Ea păru sincer supărată din cauza asta. 

— Totul e în regulă, rosti Clio repede. Cred. Ei bine, va fi 
curând, în orice caz. 

— Oh. Bine. Deci, am crezut că erai supărată şi îi spuneam 
asta. Părea afectat de asta. Se preface el că nu-i pasă, însă chiar 
îi pasă. 

Într-un iureş ciudat, Clio îşi aminti atingerea mâinii lui Aidan 
pe capul ei noaptea trecută. 

— Tocmai mi-am dat seama că e simpatic, deştept, amuzant. 
Şi, da, e proprietatea maică-mii. Însă ştii ceva? Maică-mea nu 
prea se prinde de multe lucruri. Nici măcar nu ştie de Alex. Nici 
măcar nu m-a întrebat vreodată ce e în neregulă cu mine, deşi 
trebuie să-şi fi dat seama că eram supărată. 

Această conversaţie luase o întorsătură neaşteptată. Clio nu 
se gândise la Aidan ca fiind proprietatea Juliei, însă bineînţeles 
că asta era el pe acest iaht. 

— Se poartă frumos cu el? întrebă Clio. 

— Frumos? se miră Elsa. Maică-mea nu se poartă frumos cu 
nimeni. Poate cu taică-tău. Şi, cu siguranţă, nu cu asistenții ei. 
Nu cred că-i vede ca pe nişte oameni. Universitatea i-a dat un 
birou, un computer, bursă şi un asistent. Toate astea sunt 
acelaşi lucru pentru ea. 


Era ceva în această... ceva ce Clio ştia că va dori să discute 
mai târziu. Însă, pentru moment, trebuiau să continue cu acest 
subiect complicat şi confuz. 

— Deci, voi... 

— Exact! Scuze. Deci, e evident că Aidan se află aici pentru a 
pune laba pe el. Şi n-aş vrea să fiu răutăcioasă. Insă e inginer. 
Nu iese prea des cu fete. Nu are o prietenă. E pe iahtul ăsta cu 
două tipe atrăgătoare şi a încercat cu disperare a se preface că 
n-a observat asta din cauza maică-mii. Însă ştii ceva? E cu limba 
scoasă. M-am sprijinit puţin de el, i-am pus mâna pe picior. 
Tipilor, nu le trebuie mult când ajung într-o anumită stare. 

Ea râse. 

Clio nu observase că Aidan era „cu limba scoasă“. Fusese 
prea ocupată să fie supărată pe taică-său ca să observe că tipul 
de aici era pregătit şi dornic. Ar putea oare acest lucru explica 
ce se întâmplase - ei bine, aproape se întâmplase - noaptea 
trecută? Despre ce era vorba? 

— Şi te-a sărutat? întrebă Clio. După ce i-ai pus mâna pe 
picior? 

— Nu chiar, zise Elsa. A trebuit să mă joc cu el puţin mai mult. 
Ştii şi tu cum e. Să-l aţâţ puţin. Nu prea mult, doar puţin. Ştii la 
ce mă refer. 

Da' de unde! Clio chiar n-avea nici cea mai mică idee. Acest 
lucru nu era ceva (a) ce făcuse ea vreodată sau (b) care să-i fi 
trecut prin cap să facă. Pentru că era foarte, foarte toantă când 
venea vorba despre băieţi. Chestia asta era demonstrată. 

— Sigur, minţi ea. 

— Şi m-am sprijinit şi mai tare pe el. Am vorbit puţin cu el. A 
fost distractiv, Clio. Flirtul a fost distractiv. Şi sărutul a fost şi 
mai bun. 

— Deci te-a sărutat? întrebă Clio, încercând să nu pară prea 
insistentă. Totuşi, acest lucru trebuia clarificat. 

— Mmmm, toarse Elsa ca o pisică. 

Clio înghiţi cu dificultate. 

— Azi, a fost diferit, continuă Elsa. Nu ne-am sărutat. A fost 
timid. Îşi face griji că o să afle maică-mea. Însă mă descurc eu 
cu asta. O să am grijă de tot. Acum, ceva mai grav. 

Elsa sări din pat şi deschise unul dintre sertarele dulapului ei. 
Scotoci printre nişte lucruri şi scoase o fotografie de pe fundul 
sertarului. 


— Te-am minţit, îi zise lui Clio. Ţi-am spus că am rupt toate 
fotografiile. N-am fâcut-o, am păstrat una. Uneori, o scot atunci 
când nu eşti aici. 

li trecu fotografia lui Clio. Elsa şi Alex stând pe un pat acoperit 
cu o cuvertură gri-închis, pe peretele din spate aflându-se un 
poster cu o maşină. Camera lui Alex. Elsa, ca de obicei, aceeaşi 
persoană radiantă, strângându-l tare în braţe şi părând fericită. 
Alex purta un echipament de fotbal - un tricou maro-închis cu 
gulerul în V şi pantaloni scurţi negri. Era arogant. Avea o faţă 
lungă, un gât gros şi puternic şi picioare musculoase. Avea părul 
aproape negru şi o creastă pe mijocul capului. Nu privea înspre 
aparatul de fotografiat. Rânjetul lui se îndrepta către ceva sau 
cineva care se afla lângă persoana care făcuse fotografia. Totul 
în el spunea că e o jigodie. Cu J mare. 

In mod ciudat, îi trecu prin cap că Aidan nu părea a fi o 
jigodie. Părea a fi altceva. Vederea acestei fotografii o făcuse să 
vadă clar diferenţa. 

— Adio, Alex, zise Elsa. Nu ştii ce pierzi. Labagiu/e. E vremea 
să scap de asta. Dă-mi-o înapoi. 

Clio i-o dădu înapoi. Elsa o rupse, apoi adună bucăţile şi le 
aruncă prin hublou. _ 

— Băieţaşul ăsta mi-a provocat multă suferinţă. Insă, după 
cum se spune... Se întoarse de la hublou şi zâmbi. Să te bucuri 
de viaţă e cea mai bună răzbunare. Am un alt bărbat acum. Şi te 
am şi pe tine. 


Tentaţii şi voci A 

Perspectiva eliberării o schimbă pe Clio. In următoarea 
săptămână, se strădui să se conformeze, rezumându-se la un 
program rigid. Se trezea foarte devreme, ca să ia micul dejun 
împreună, înainte de întâlnirea de la ora opt dimineaţa. Ajuta la 
căratul şi  pregătitul echipamentului de scufundare. De 
asemenea, deveni persoana oficială de la suprafaţă în timpul 
scufundărilor zilnice, aşteptând pe punte după ce taică-său şi 
Martin intrau în apă. Se strădui să stea şi să deseneze timp de 
patru ore în fiecare zi, antrenându-şi braţul ca să-i rămână 
nemişcat când vasul se legăna. Stabili meniurile şi aşeză la timp 
cina pe masă în fiecare seară. In vreme ce pregătea aceste 
feluri de mâncare, repetă diferite versiuni a ceea ce o să-i spună 
lui Ollie când avea să se întoarcă. Incercă să-şi amintească acea 
fantasmă de pe plajă, însă aceasta se estompa, aşa că începu 
să inventeze altele noi. Urmele de pe corp îi dispărură treptat, 
lăsând semne roşii şi subţiri ca firul de păianjen. li provocară o 
mâncărime îngrozitoare timp de câteva zile, însă până la urmă 
se obişnui şi cu asta. Curând, ajunse la o stare apropiată de Zen. 

În această perioadă, de mare ajutor a fost Aidan. Era absolut 
clar că el făcuse ca totul să fie confuz în capul ei, precum ceva 
ce interferează cu recepţionarea unor unde radio. Soluţia ei 
incredibil de ingenioasă fu să inventeze un mic joc pe care îl 
numi „Tu nu exişti“. 

Când Aidan venea în bucătărie, ca să o tachineze în legătură 
cu cina, ea zâmbea amabil şi se străduia să repete în minte 
cuvintele „tu nu exişti“ dincolo de orice ar fi încercat să-i 
transmită. Când el trecu şi se aplecă peste desenele ei cu Ollie 
şi făcu mai multe comentarii despre alegerile lui vestimentare 
ciudate, ea îi mulţumi şi îl ignoră. Pentru că el nu exista. 

Bineînţeles că exista. Şi simţea că pulsul i se accelerează 
atunci când stătea prea aproape de ea. li dădea o stare de 
nervozitate. Nu-şi putea da seama ce anume gândea el. 
Observase că încerca să o evite şi pe Elsa, alegând să se 
ascundă în camera de lucru şi să joace jocuri video la computer 
toată noaptea. Ştia că asta făcea pentru că ascultase la uşă. 
(Da, da, ascultase la uşă. E bine să ştii când sursa iritării tale se 
află într-o stare de toropeală.) 

Acum, Elsa era cea agitată. Din ziua aceea pe care o 


petrecuse cu Aidan în oraş, nu se mai întâmplase nimic între ei, 
din câte îşi dădea Clio seama. Calmul pe care îl afişase în zilele 
de început făcuse loc unor nervi tociţi. 

— Trebuie să fac ceva în legătură cu asta, îi zise ea lui Clio 
într-o dimineaţă, după ce cobori din cameră. Rămase în 
cambuză în timp ce Clio curăţă şi adună resturile de la micul 
dejun. 

— Ce trebuie să faci? întrebă Clio. 

_ — Trebuie să mă sărut, spuse ea. Trebuie să fie contact fizic. 
Insă e imposibil să faci ceva pe nenorocitul ăsta de vas. Suntem 
toţi claie peste grămadă. Toată lumea ştie ce fac ceilalţi. 

Clio frecă de zor o urmă de ou extrem de întărită şi încuviinţă 
compătimitoare. 

— Ceea ce nu înţeleg, continuă Elsa, e faptul că nu spune 
nimic. Fuge şi se ascunde. Din când în când se uită la mine şi 
asta-i tot. Adică, vreau să spun, ţie îţi place ce vezi, nu? 

Se dădu câţiva paşi înapoi şi se prezentă pentru inspecţie. 

— Eu aş ieşi cu tine, răspunse Clio. Insă nu ştiu ce e în 
neregulă cu el. Mie întotdeauna mi s-a părut un ciudat. 

— E vremea pentru scufundare, strigă taică-său în vreme ce 
trecea pe lângă cambuză. Poţi veni să ne dai o mână de ajutor? 

Pe punte, Martin se schimba în costumul lui ud, împleticindu- 
se în timp ce încerca să-şi bage piciorul în cauciucul strâmt. Clio 
întoarse capul pe când Julia îl ajuta pe tatăl ei să facă acelaşi 
lucru. 

— Cred m-am cam îngrăşat aici, îi zise Martin. Găteşti prea 
bine. Oh, pot să te rog ceva? 

Făcu un semn cu capul înspre cămaşa lui şi o cheie aflată pe 
un lanţ. 

— Să nu pierzi asta, spuse el zâmbind. E un şperaclu. 

— O să am grijă de el, rosti Clio, trecându-şi cheia pe după 
gât. 

Aidan li se alătură, mormăind ceva în legătură cu un fier. 
Când Martin şi tatăl ei dispărură sub apă, Aidan rămase pe 
punte, ghemuindu-se într-un colţ cu laptopul în braţe. Nici 
măcar nu se obosi să spună bună dimineaţa sau să se uite la 
Clio. 

Elsa târî după ea unul dintre manuale şi începu să peroreze 
fraze în limba italiană, cu faţa către soare. 

Şi Clio privi toată scena. Şi făcu nişte calcule în minte. 


Două persoane pe punte. Julia urcase în timonerie. Două 
persoane în apă. 

Şi o cheie în jurul gâtului. O cheie care se afla lângă inimă. 

Doar pentru că se purtase frumos toată săptămâna, asta nu 
însemna că era mai puţin interesată de ceea ce se afla în 
spatele acestei călătorii - doar că alesese să nu întreprindă 
nimic în acest sens. 

A ţi se da o cheie strălucitoare înseamnă tentaţie. Cheile 
deschid uşi. Şi, din momentul în care se află în jurul gâtului ei, 
simţurile ei fură stârnite. Aceleaşi simţuri îi spuseseră pe ce 
culoar să-l găsească pe Ollie sau sub ce scaun se afla ghemuit 
Suki - acestea erau simţurile care îi spuneau să ia cheia şi să 
facă ceva cu ea. 

Însă locul unde creierul ei îi spunea să se ducă nu era pur şi 
simplu unul bun. 

— Trebuie să mă duc să iau ceva, le zise ea Elsei şi lui Aidan. 
Puteţi voi să-i supravegheați puţin în locul meu? Sunaţi-mă pe 
staţie dacă vreunul dintre ei dă vreun semn. 

— Sigur! spuse Elsa. Zâmbetul ei radios însemna că se 
gândise că îi făcea o altă favoare, lăsând-o singură cu Aidan. 

Clio intră repede. Pe de o parte, creierul îi spunea nu. Nu, nu 
avea voie să facă asta. Aceasta era o oportunitate serioasă. Pe 
de altă parte, tot creierul o împingea repede jos, pentru că nu 
avea mult timp la dispoziţie ca să facă acest lucru, dacă avea de 
gând să-l facă. 

Se pomeni stând în faţa uşii Juliei, cu răsuflarea întretăiată, 
ţinând cheia în faţa încuietorii. Aici se aflau răspunsurile la 
enigmele acestui vas. Aici avea să fie descoperit ceva ce 
prezenta un adevărat interes. Ceva îi spuse că acest lucru era 
absolut necesar. 

Însă, dacă ar fi prinsă, nu ar mai avea pe unde scoate 
cămaşa. Era doar o toană nebunească. 

Simţi cheia strecurându-se în lăcaş ca şi cum o forţă 
supranaturală o pusese acolo, şi nu mâna ei. 

Camera Juliei era mică, însă foarte îngrijită. Părea cât se poate 
de nefolosită, cu excepţia lucrurilor depozitate acolo. Incepu 
prin a arunca o privire în jur, dar renunţă curând la asta şi 
începu să deschidă sertarele. În comoda de lângă pat era o cutie 
albastră cu anticoncepţionale. Clio se trase înapoi speriată 
parcă. Era aşezată pe o cutie transparentă din plastic, plină cu 


pietre. Puse, cu precauţie pilulele deoparte şi luă cutia. Pietrele 
erau diferite unele de altele, deşi majoritatea arătau de parcă 
fuseseră cioplite din nişte suprafeţe mai mari. 

Toate aveau scrise pe ele simboluri, aceleaşi simboluri - o 
grămadă de linii ce se întretăiau într-un fel lipsit de sens. Unele 
erau cioplite adânc, altele doar zgâriate. Câteva păstrau urme 
adânci, fiind făcute probabil în argilă udă şi apoi lăsată să se 
usuce. Una era o bucată mică de jad ce fusese cizelată cu 
minuţiozitate. Simbolurile reprezentau în mod evident o scriere. 
Se repetau şi erau făcute cu linii simple. Clio răsuci piatra în 
mână de vreo câteva ori. Văzuse caractere greceşti, şi Julia ştia 
bine greaca. Insă acestea, cu siguranţă, nu semănau cu 
caracterele greceşti. 

Puse cutia la loc şi pilulele peste ea şi continuă să caute. 
Peste tot în cameră erau vrafuri de hârtii, majoritatea dosare 
groase cu articole academice referitoare la limbi străine şi 
traduceri, câteva disertaţii. 

Multe fotocopii de documente greceşti. Lucrurile personale ale 
Juliei erau destul de simple. Avea haine îngrijit împăturite, o 
colecţie de bijuterii exotice, câteva romane groase ce păreau 
foarte literare şi despre care Clio nu auzise niciodată. 

Nimic interesant, pe bune. Şi se pare că nu prea îi mai 
rămăsese timp. 

Era cât pe ce să se întoarcă şi să plece în momentul în care 
observă o valiză neagră pe podea. Se lăsă în genunchi şi o 
deschise. Se desfăcu asemenea unui acordeon, scoțând la 
iveală câteva hârtii, în rest, era aproape goală. 

Clio scotoci prin buzunare. În spate, erau şi mai multe 
fotocopii ale unor simboluri ciudate pe tot felul de suprafeţe. | se 
păru că şi buzunarele din faţă erau goale, până ce le desfăcu şi 
se uită bine în fiecare dintre ele. In faţă de tot, era o bucăţică de 
hârtie într-o învelitoare de plastic. 

Lucrul care îi atrase atenţia în primul rând fu urma rotundă de 
ştampilă dintr-un colţ, care indica: ARHIVAT, 17 MARTIE 1926. 
Hârtia era veche, şi documentul fusese scris cu un toc defect ce 
cursese pe toată pagina, lăsând urme care se uscaseră în 
mijlocul unor propoziţii. 

Clio îşi putea da seama unde anume cel care scrisese trebuise 
să reînmoaie tocul şi să reînnoiască apoi cerneala. Scrisul era 
repezit, însă elegant. 


Draga mea Marguerite, 

Iti scriu această scrisoare din Napoli, de unde urmează să mă 
îmbarc la bordul vasului Bell Star în doar câteva clipe. 

Nu ştiu cine va ajunge primul la tine, această scrisoare sau 
eu. 

Cu toate astea, profit totuşi de ocazie. Emoţia mă îndeamnă 
să-ți scriu şi să-ți dau această veste. 

In vila în care am lucrat, în Pompei, se află o bibliotecă însă 
mai e şi altceva, ceva extrem de nemaipomenit. Pe unul dintre 
Ziduri, e fixată o bucată de marmură elegant gravată. Şi, doar 
dacă ochii nu mă înşeală foarte tare, e gravată cu acea scriere 
despre care am tot discutat noi de atât timp. 

Uite şi o parte interesantă - scrisul e apoi tradus în latină. 
Cred că proprietarul acestei vile a avut lucrări inscripționate cu 
această scriere, şi aceasta era un instrument de traducere. Am 
găsit mai multe bucăți de papirus. E posibil ca această 
bibliotecă să fie plină cu lucrări mai vechi şi mai importante 
decât tot ce cunoaştem noi. Şi acum, cu ajutorul acestei pietre, 
le putem citi. 

Marmura e albă, ovală şi are şaizeci de centimetri de la un 
capăt la altul. Măiestria scrisului e deosebită. Pentru că e atât de 
esențială, atât de nemaipomenită şi e cheia multor înțelesuri. l- 
am dat singurul nume ce i se potriveşte. Am numit-o piatra 
Marguerite. 

Am obținut permisiunea să o iau cu mine. Când ajung la 
Londra, o vom duce direct la Hill şi vom începe munca noastră. 
Până atunci, mă gândesc tot timpul la tine. 


Tatăl tău iubitor 


În mod evident, această scrisoare era importantă. Era veche. 
Avea o învelitoare de plastic şi un buzunar propriu în partea din 
faţă a dosarului. Lucrurile importante sunt puse întotdeauna în 
faţă. Insă, spre deosebire de hârţoagele împrăştiate peste tot în 
cameră, aceasta nu părea să fie folosită prea des. 

Rămase acolo, citind şi recitind scrisoarea. Câteva lucruri 
reieşeau din aceasta. Era vorba despre un vas în acea scrisoare 
- Bell Star. Căutau un vas. Era ceva important pe Be// Star - o 
piatră din Pompei, o piatră ce i-ar da posibilitatea găsitorului să 


traducă din nişte limbi necunoscute. 

Era exact genul de lucru pe care Julia l-ar dori. Mai ales având 
în vedere cutia cu pietre. Litere care nu erau în greacă. Insă 
fraza pe care nu şi-o putea scoate din minte era: „E posibil ca 
această bibliotecă să fie plină de lucrări mai vechi şi mai 
importante decât tot ce cunoaştem noi“. 

— Ce mai e şi asta? îşi zise ea. 

Trase cu putere aer pe nas, apoi închise dosarul şi prinse 
catarama, luând scrisoarea cu ea. Pe când urca scările, se uită 
prin uşile de sticlă şi văzu că scafandrii ieşiseră deja la 
suprafaţă. Julia şi Aidan erau amândoi în partea din spate a 
vasului. Se ascunse în cambuză o clipă şi strecură scrisoarea 
între paginile cărţii de bucate cu reţete indiene, apoi ieşi pe 
punte. Ceva nu era în regulă. Era prea multă agitaţie. Tatăl ei 
stătea în picioare pe punte, însă părea că trage ceva din apă. 

Doar că nu era ceva. Era Martin. 


Un fel de adevăr 

Martin era cadaveric la faţă şi stătea pe platformă cu capul 
între genunchi. 

— Sunt în regulă, zise el. Uneori, nu prea îţi face bine, asta-i 
tot. 

— Eşti sigur? întrebă tatăl ei. Nu arăţi prea bine. Ai dat peste 
vreun obstacol când te ridicai la suprafaţă? Încerci cumva o 
stare de narcoză!"? 

— Să chem un doctor? întrebă Aidan. 

— Nu, spuse Martin. Nu e aşa grav. Am cam ameţit la sfârşit. 
Lăsaţi-mă să-mi trag răsuflarea şi apoi mă duc să mă odihnesc 
toată după-amiaza. O să-mi fie bine. 

Aidan şi tatăl lui Clio îl ajutară să se ridice în picioare şi să 
meargă în cameră, unde rămase tot restul zilei. In acea seară, 
Clio, la cină, făcu tocană irlandeză. Părea genul de mâncare 
potrivită pentru cineva care nu se simţea bine. Toată ziua, a fost 
conştientă de scrisoarea ce se afla chiar acolo cu ea. 

Când îi aduse cina, Martin arăta mult mai bine. Stătea sprijinit 
în pat, în cabina lui mică, citind o carte la lumina unei mici 
veioze care-i cobora peste umăr. Această cameră nu era 
Apartamentul Şampaniei. Era mai mică şi decât a Juliei. 

— Îmi miroase a ceva bun, zise el. Şi nu prea am chef să mă 
ridic. Clio, eşti o sfântă. 

Acceptă tava şi şi-o aşeză în poală. 

— Te simţi mai bine? întrebă Clio. 

— Mult mai bine, spuse el, luând o lingură şi gustând 
mâncarea. Oh... e bună. 

Clio întinse mâna în spatele ei şi închise uşa. 

— Te simţi suficient de bine ca să te întreb ceva? zise ea. 

— Niciodată nu m-a omorât o întrebare. Dă-i bice. 

— Căutaţi vasul Be// Star? 

El zâmbi şi atinse cu lingura un morcov din castron. 

— Ce te face să întrebi asta? rosti el. 

Clio scoase scrisoarea din buzunarul din faţă al bluzei de 
trening. 


14 Stare caracterizată prin pierderea cunoștinței, relaxare musculară, diminuarea 
sensibilităţii şi a reflexelor, provocată artificial prin acţiunea substanţelor narcotice 
asupra centrilor nervoşi, în special în intervenţiile chirurgicale, (n.tr.) 


— Cine a scris asta? spuse ea. Cine e Marguerite? 

Una dintre multele calităţi ale lui Martin era că el considera 
inutil să piardă timpul cu întrebări ce nu l-ar fi dus în mod 
evident nicăieri, întrebări de genul „De unde ai chestia asta?“ 
Ştia deja răspunsul. 

— Scrisoarea din mâna ta e de la doctorul Alexander Magwell, 
zise el. Era profesor universitar pe la sfârşitul anilor 1800, având 
ca specialitate obiectele antice. A renunţat să mai predea, 
pentru a lucra la British Museum. A lucrat în Pompei câteva luni 
în fiecare an. Se întorcea dintr-o expediţie când s-a îmbarcat pe 
un vas ce se numea Bell Star. Înainte de a părăsi portul, a trimis 
această scrisoare fiicei sale, Marguerite. N-a mai ajuns niciodată 
acasă cu ce a descoperit. Această scrisoare a fost pusă la un loc 
cu hârtiile lui, care au ajuns la British Museum. 

— Deci, căutăm Bell Star, corect? întrebă ea. 

— Corect. 

— Şi căutăm această piatră? 

— Corect din nou, zise el. 

— Deci nu căutăm doar un vas, lucru destul de dificil. Căutăm 
o piatră de pe un vas. 

— Din nou, spuse el, ai pus punctul pe i. 

— Asta e... mâinile lui Clio se strânseră în semn de neputinţă. 
Nici măcar nu e un lucru nebunesc. E altceva. Un lucru 
nebunesc poate fi amuzant. Asta e rău. 

— Nu e imposibil, zise Martin. 

— Nu, nu e imposibil, rosti Clio. Însă crezi că o să funcţioneze? 

— S-au întâmplat şi lucruri mai stranii, spuse el. 

— Şi eu mi-am pierdut o şosetă foarte mişto acum câţiva ani, 
zise ea. Putem merge s-o căutăm după aceea? 

— Chiar ştim multe lucruri, spuse Martin. Bell Star era un vas 
construit în Anglia. În ultimii săi cinci ani de viaţă, a făcut 
călătorii între Napoli, Italia şi Marsilia, Franţa, ducând pasageri şi 
marfa. A plecat în ultima călătorie în 25 mai 1897. Nimeni nu 
ştie cu exactitate ce s-a întâmplat, însă s-a scufundat cu 
siguranţă între douăzeci şi şase şi douăzeci şi şapte. Se oprea 
adeseori în Civitavecchia, undeva la nord de aici. Erau aşteptaţi 
să se oprească acolo în această călătorie. Nu au mai făcut-o 
niciodată. Deci, folosind locul unde a fost zărit ultima dată Be// 
Star ca punct de referinţă, am ghicit trei posibile locuri unde ar 
trebui să se afle. Plus că avem câteva locuri potenţiale pe care 


le ştim de la scafandri şi nişte ponturi de la un pescar. 

— Vrei să spui coordonate de scufundare? întrebă Clio. 

— Asta vreau să spun, încuviinţă el. Exact. Epavele sunt 
adeseori găsite în locuri unde pescuitul e foarte intens, 
năvoadele rămân prinse sau sunt pierdute. Deja am dat peste 
primele patru. Mai avem destule încă. 

— Bine, zise Clio. Poate găsim vasul şi poate găsim şi piatra. 
Nu prea e posibil, însă de acord. Întrebarea e de ce? De ce noi? 
De ce ne pasă nouă? De ce finanţează tata chestia asta, şi nu 
Cambridge-ul sau British Museum, sau vreo altă mare 
organizaţie? 

— Asta e o întrebare ceva mai complicată, spuse el. Una la 
care chiar nu pot să răspund. 

— Şi ce e cu secretomania asta? continuă Clio. De ce se 
comportă toată lumea de parcă ar fi din CIA în legătură cu piatra 
asta veche? 

— Cred că e dorinţa Juliei, însă tatăl tău face acest lucru în 
stilul lui obişnuit. Puțin exagerat. 

— Martin, rosti Clio, aplecându-se puţin. Am fost în situaţii 
stranii în viaţa mea, însă asta e cu siguranţă campioana 
Olimpiadei Ciudăţeniilor. Şi scrisoarea asta? E un original. Nu o 
copie. Deci cum a fost scoasă de la muzeu? Mama lucrează în 
muzee. Sunt foarte serioşi în legătură cu păstrarea lucrurilor. 
Deci cum a ajuns la noi? 

— Julia a zis că un coleg a apărut într-o zi cu ea, că probabil 
fusese scoasă din muzeu cu mulţi ani în urmă, s-a amestecat 
printre hârţoage cândva înainte de apariţia computerelor, 
înainte de a exista o securitate sofisticată. Sunt multe 
documente la British Museum. Milioane peste milioane. Are una 
dintre cele mai mari colecţii de... tot felul de lucruri, zău aşa. ŞI 
nu e o scrisoare extrem de importantă pentru muzeu. Sunt sigur 
că nimeni n-a observat niciodată că a dispărut. Era doar o 
scrisoare personală de la un academiciam mort acum foarte 
mult timp. 

— Un coleg? repetă Clio. Chestia asta nu e foarte precisă. 
Cineva pur şi simplu şi-a făcut apariţia într-o zi şi i-a înmânat ei 
scrisoarea asta, şi ea i-a arătat-o tatei, şi atunci el a cumpărat 
iahtul şi s-a dus să găsească vasul? Haide, Martin. E timpul să- 
mi spui totul. 

— Tocmai ţi-am spus tot ce ştiu, zise el. Pe bune. Am vrut să- 


ţi spun de Bell Star mai devreme, dar mi s-a cerut să n-o fac. 
Chiar nu ştiu prea multe. Am venit şi eu în această călătorie 
pentru că am crezut că, poate, tatăl tău s-a ambalat cam prea 
tare în chestia asta. Dispuneam şi de timp şi am crezut că va fi 
distractiv să învăţ să mă scufund. Achiziţionarea iahtului a fost o 
mişcare cam deplasată, admit. Însă îl poate vinde. S-ar putea să 
fie foarte valoros. 

Întinse mâna înspre poliţa de lângă pat şi scotoci după cheie, 
pe care i-o înmână lui Clio. 

— Acesta e un şperaclu, spuse el. 

— Ştiu. 

— Mi-am dat seama că ştii. la-l şi pune scrisoarea acolo unde 
ai găsit-o. O să-mi mănânc tocana. 

Luă furculiţa şi începu să mănânce cum se cuvine. Clio zări o 
sticluţă ascunsă în spatele ceasului deşteptător. Stătuse 
ascunsă până în momentul în care el întinsese mâna după 
cheie. O ridică. 

— E nitroglicerină, zise ea, citind eticheta. Asta nu e pentru 
probleme de inimă? 

— Ce, rosti el cu un zâmbet. Eşti cumva doctor? 

— Nu, spuse Clio. M-am uitat mult la televizor. Am văzut 
reclame la medicamente. Plus că pe sticlă e un abţibild cu o 
inimă. 

— Ah, zise el. Foarte bine ochit. 

— Martin, te simţi... bine? Pe bune? 

— Am doar o mică durere în piept, spuse el. O am de ceva 
timp. Nu e nimic serios. 

— Şi ai voie să fii aici şi să faci asta? Să te scufunzi? întrebă 
ea. Tata ştie? 

— Exerciţiul îmi face bine, zise el. N-am făcut suficiente 
exerciţii înainte. Şi problema nu e serioasă. lau o grămadă de 
medicamente pentru asta, crede-mă. O să fie bine. M-am cam 
epuizat azi. Îţi faci prea multe griji, Clio. 

Părea obosit şi dornic să-şi termine cina. Clio se ridică în 
picioare. 

— Mănâncă, zise ea. O să-ţi mai aduc dacă vrei. Doar sună- 
mă pe staţie. 

— Clio, spuse el. Tatăl tău a fost foarte deprimat după divorţ. 
Foarte, foarte deprimat. 

— Toţi am fost, zise ea. 


— Ştiu. Însă a luat chestia asta ca pe ceva foarte personal. Mi- 
am făcut griji pentru el. Pentru mine, e ca un frate mai mic. Ştiu 
că n-o placi pe Julia. Nici nu mă aşteptam să o placi. Ştiu că tu 
consideri toată treaba asta cam extremă, însă aşa e taică-tău. E 
prima dată că-l văd să se comporte ca înainte. Am venit să mă 
asigur că rămâne aşa. Sunt de partea ta. De partea 
amândurora. Nu am de gând să las să i se întâmple nimic. 

Chestia asta era liniştitoare, deşi ea nu se putu abţine să nu 
se zbârlească puţin. Divorțul trebuie să-l fi rănit pe taică-său. 
Era vina lui, la urma urmelor. Ea era cea nevinovată. 

— O să-ţi aduc cheia înapoi, zise ea. 

Se duse până la uşa Juliei, puse cheia în broască şi apoi se 
opri. Să pună cheia la loc avea sens. Insemna că nu vor fi 
probleme. Însă, într-un fel, ştia că nu putea pune acea scrisoare 
înapoi, nu până ce ajungea să descopere adevărul în legătură cu 
asta. 

Strecură scrisoarea sub bluză în timp ce se ducea să 
înapoieze cheia. 


O dereglare generală 

A doua zi a fost ziua Prăbuşirii Fizice şi Mentale pe Fluturele 
de Mare. Nu exista niciun simţ real al momentului zilei, atât pe 
cer, cât şi în activitatea lor. Părea că timpul rămăsese fixat 
pentru totdeauna la o nenorocită oră patru. Eşecurile se adunau. 
Măcar acest lucru era palpabil. 

Nu se duseră nicăieri. Rămaseră ancoraţi între nicăieri şi 
niciunde. Nimeni nu-i spuse lui Clio de ce, însă bănui că făceau 
din nou planuri, încercând să reevalueze în ce locuri să se 
scufunde. Nu că ar fi putut, într-adevăr, să se scufunde acum, că 
Martin era la pământ. Scufundatul era ceva ce întotdeauna 
trebuia făcut în doi. 

Şi, în afară de asta, vremea era groaznică. Nu era furtună, 
însă era o burniţă nenorocită ce făcea ca apa şi cerul să devină 
gri şi să arate total neatrăgătoare. În interiorul vasului era prea 
frig cu aerul condiţionat pornit, dar, când îl opriră, atmosfera 
deveni mult prea umedă. 

În acea dimineaţă, Martin rămase în pat, şi Elsa îşi păstră 
obiceiul ei de a dormi. Tatăl lui Clio, Aidan şi Julia se ascunseră 
în timonerie. Clio îşi puse căştile în urechi şi încercă să-şi mai 
înveselească starea de spirit, însă fără folos. Creierul ei rumega 
încă discuţia din seara precedentă. Acum ştia ce anume, dar de 
ce nu-i era încă limpede. Care era rostul acestei misiuni 
importante şi secrete pentru căutarea unei pietre vechi? De ce 
nu putea toată lumea să ştie despre ea? De unde avea Julia 
scrisoarea? 

Era pe punctul de a se gândi la aceste întrebări şi de a 
reîncălzi tocana pentru cină când auzi un zăngănit, un scrâşnet 
şi sunetul de neconfundat al apei ce ajunge într-un loc unde n-ar 
trebui să fie. Se uită pe culoar şi văzu spumă ieşind din maşina 
de spălat cu uscător încorporat a F/uturelui de Mare. 

Ridică staţia încetişor. 

— Aici e Numărul Cinci, zise ea în staţie. Maşina de spălat 
tocmai s-a revoltat. Cred că suntem pe cale să ne cam udăm. 

Oricare fuseseră planurile lor pentru restul după-amiezii, 
acestea fură repede lăsate baltă. Locul de unde venea apa 
trebuia închis pentru a opri revărsarea ce umpluse cu spumă tot 
coridorul şi ceva din sufragerie, îmbibând covorul cu apă. 

Tatăl ei deveni arţăgos, repezindu-se la maşină şi aruncând 


dezgustat piesele pe jos. Aidan se ocupă de aceasta cu foarte 
mare calm, trimiţându-l înapoi în timonerie şi preluând controlul. 
Era, de fapt, destul de impresionant să-l urmărească pe Aidan 
stând pe covorul ud şi demontând maşina. Şi chiar părea să se 
priceapă. 

— Cum de ştii ce trebuie să faci? întrebă Clio. 

— E doar o maşină de spălat, zise el. Nu e atât de complicat. 

— Mda, dacă ai mai reparat una înainte. 

— Dispozitivele sunt, de obicei, destul de simple - spuse el, 
uitându-se la butonul rotativ din cauciuc cu o expresie uşor 
nedumerită. 

Se auziră nişte paşi răsunători pe scări, şi Julia îşi făcu apariţia 
de undeva, de jos. Aidan îi bloca accesul în camera de zi, şi ea 
călcă direct pe covorul ud. 

— Ce e asta? întrebă ea. De asta a fost oprită apa? 

— Da, zise Aidan. Lucrez la treaba asta. 

— Nu trebuie să faci tu asta. Lasă-l pe Ben să o facă. 

— Ben a încercat, spuse Aidan. Insă şi-a pierdut răbdarea. 

— Şi eu îmi pierd răbdarea, zise Julia. Avem o treabă serioasă 
de făcut. Termină cu asta şi vino jos. 

— E supărată în legătură cu ceva, rosti Aidan după ce Julia 
plecă. Extrem de supărată. 

— Şi tu ştii de ce anume? întrebă Clio. 

— Mda, zise Aidan, băgându-şi din nou capul în cuva maşinii 
de spălat. Clio se pomeni zgâindu-se la picioarele şi fundul lui. 

Apoi, scutură capul şi se frecă repede la ochi. Doamne 
Dumnezeule, poate chiar era disperată. 

Sus, în Apartamentul Şampaniei, Elsa stătea în pat, scriind 
ceva pe un caiet mare. 

— Ştii ce e asta? întrebă ea. 

— Nu, răspunse Clio. 

— E o scrisoare către Alex. Ştiu că n-ar trebui să-i scriu 
scrisori lui Alex, chiar dacă nu i le trimit, însă voiam doar să-l 
înştiinţez că mă simt mai bine. Voiam să mă bucur puţin. E 
lungă de unsprezece pagini. Şi asta? 

Ridică un alt teanc de hârtie. 

— E o scrisoare către Aidan. Asta are nouă pagini. Cred că-mi 
pierd iar minţile, Clio. Nu mă mai simt vindecată. 

Clio se aşeză lângă ea şi îşi puse mâna pe braţul ei. 

— Nu mai suport, zise Elsa, şi ochii i se umplură de lacrimi. Mi- 


e atât de scârbă de vasul ăsta. Mi-e atât de scârbă de Alex. Și 
vreau să se întâmple ceva cu Aidan. Nici măcar nu mai ştiu dacă 
mă place. E aşa o harababură în capul meu. 

Lacrimile începură să i se prelingă pe faţă. Işi trase nasul şi le 
şterse cu mâna. Clio se aşeză în capul oaselor pe perne şi o 
cuprinse cu braţul. 

— E în regulă! spuse Clio. Crede-mă. Ştiu cât de înnebunită 
trebuie să te simţi aici. 

Elsa îşi lăsă capul să se prăbuşească pe umărul lui Clio şi şi-l 
ascunse în scobitura gâtului. Părul ei mângâie bărbia lui Clio. 

— Pot să te întreb ceva? zise Elsa. 

— Da, răspunse Clio pe un ton liniştitor. Sigur. 

— Tu şi Aidan, spuse Elsa încetişor. Tu nu... 

— Eu nu ce anume? 

— Tu nu-l placi? 

— Poftim? zise Clio. Pe Aidan? Nu. Eu... nu. 

— Doar că sunteţi atât de asemănători, rosti ea. Uneori, mi se 
pare că voi doi ar trebui să fiţi împreună. 

— Aidan? întrebă Clio şi inima începu să-i bată cu putere. ŞI 
cu mine? Dumnezeule, nu. Elsa, nu. 

Negarea era rostită mult, mult prea repede decât se învârtea 
creierul ei. Insă chiar să o audă pe Elsa făcând sugestii era ceva 
ameţitor. Tulburător. Foarte, foarte neliniştitor. N-avea niciun 
sens! 

— Bine! zise Elsa, scoțând un oftat profund. Nici n-ai idee cât 
de mult m-am stresat ca să-ţi pun întrebarea asta. M-am gândit 
mult şi am o idee. Vreau să-ţi cer o favoare enormă. Şi nu poţi 
refuza. Pe bune. 

Vorbea repede acum, într-un şuvoi de uşurare. Se ridică în 
picioare şi se întoarse cu faţa la Clio. 

— Ce anume? întrebă Clio cu mintea încă depănând ceea ce 
spusese Elsa. Ea crezuse că Aidan şi Clio erau asemănători? Că 
ar trebui să fie împreună? 

— Ei bine, zise ea. Evident, cred că trebuie să se întâmple 
ceva. Şi simt că n-avem nicio şansă, ştii tu, să se întâmple ceva 
dacă suntem captivi pe vasul ăsta. Deci mă gândeam că poate 
ai vrea să facem un fel de... schimb? 

— Schimb? 

— De camere. Doar o singură noapte. Şi nu e asta - nu vreau 
doar să mă culc cu el. Ei bine... ceea ce vreau să spun e că 


vreau să rămână aici peste noapte. Ca şi cum ar fi o întâlnire 
romantică. Dar n-avem unde să ne ducem decât aici. N-am vrut 
să-l întreb pe el până nu te-am întrebat pe tine prima. 

Chestia asta o trezi pe Clio la realitate. Îşi văzu camera, patul, 
pătura de culoarea cafelei, vederea către baia magică. Lucruri 
care acum păreau acasă. Micul ei univers. 

Şi prietena ei care voia doar această mică favoare. Care, în 
mod ciudat, îi întorcea stomacul pe dos. Nu, într-adevăr. Nu voia 
ca Aidan să fie în patul ei şi să se culce cu Elsa. Să facă ceva cu 
Elsa. 

— Cum? zise Clio. În noaptea asta? 

— Nu, nu! rosti Elsa. Mâine. Trebuie să fac un plan de bătaie. 
Zău. E un fel de întâlnire romantică. Însă eşti liberă să refuzi. Îţi 
cer atât de mult! 

— Bineînţeles, se auzi Clio spunând. Sigur. 

— Asta e, zise Elsa, ridicând cea mai mică dintre cele două 
scrisori. Invitaţia. 

— E o invitaţie cam lungă, comentă Clio. 

— Lungă, însă foarte interesantă, spuse Elsa. Nu cred că o să-l 
deranjeze. Mai am o favoare pe care trebuie să ţi-o cer. l-o poţi 
da tu? Cred că s-ar simţi mai bine în legătură cu asta dacă ştie 
că eşti în totalitate de acord. Va trebui să fim vicleni, să facem 
cu foarte mare atenţie schimb de camere. Deci noi trei vom 
conspira pe bune. 

— Exact, zise Clio şi un milion de sentimente confuze se 
declanşară pe dată în interiorul ei. Nicio problemă. Niciun fel de 
problemă. 


Schimbul 

Repararea maşinii de spălat dură câteva ore, fiind întreruptă o 
scurtă perioadă de timp, când Aidan dădu drumul la apă pentru 
ca ea să poată pregăti cina pentru seara aceea. Clio stătea în 
camera de zi, ghemuită pe canapea, prefăcându-se că citeşte o 
carte. În buzunarul hanoracului avea două scrisori. Nervii ei 
întinşi la maximum faceau să o mănânce urmele de la 
înţepăturile meduzelor. 

Elsa stătea în mod intenţionat ascunsă. Problema o constituia 
tatăl lui Clio şi Julia care refuzară pur şi simplu să meargă la 
culcare la fel de devreme ca de obicei. Clio trebui să asiste la 
discuţii referitoare la maşini de spălat şi arheologie - un amestec 
şi mai rău decât orice auzise ea vreodată în viaţa ei. 

În cele din urmă, Aidan dădu liber ca apa să fie pornită, şi Julia 
zise că trebuia să meargă şi să facă un duş. In clipa în care 
taică-său dispăru, Clio se duse la Aidan care se afla lângă 
maşina de spălat. 

— Trebuie să vorbesc cu tine, zise ea. Afară. 

El ridică privirea din locul de unde se afla aşezat pe podea. De 
foarte aproape, Clio văzu că faţa lui era uşor lucioasă de la 
transpiraţie, iar ochii păreau obosiţi. 

— Afară? întrebă el. 

— Da. Acum. Haide. 

Se ridică apucându-se cu mâinile de maşină. Şezutul era 
complet ud din pricina statului pe covorul înmuiat de apă. Ea nu 
se putu abtine să nu zâmbească. Totul era atât de absurd. 

Îl duse în spatele punţii, cât putu ea de departe de ochii 
celorlalţi. Ştia că Elsa îi putea vedea din vestibul dacă se uita 
afară. Însă se părea că nu o făcea. 

— Te duci iar să înoţi? întrebă el. 

— Nu, zise ea. Vreau să aud ce anume ştii tu despre piatra 
Marguerite. 

El se sprijini de marginea iahtului şi o privi în ochi, întunericul 
umbrindu-i chipul, facându-i ochii şi mai strălucitori. Doar 
privindu-l cum stătea cu mâna sprijinită de balustrada vasului, 
inima începu să-i bată iarăşi cu putere. 

— Tatăl tău ţi-a pomenit despre asta? întrebă el. 

Ea ridică scrisoarea. Aceasta fâlfâi în bătaia vântului. O ţinu 
bine. Ochii lui Aidan se fixară pe scrisoare. 


— Cum naiba ai pus mâna pe asta? spuse el. 

— Unele lucruri se mai rătăcesc, zise ea. 

— Nu şi ăsta. 

— Oh, nu? Atunci cum a ieşit, în mod accidental, de la British 
Museum şi a ajuns pe vasul ăsta, la noi? Se pare că această 
scrisoare are o lungă istorie a rătăcirii. 

El îşi încrucişă braţele pe piept şi se uită spre cer, scoțând un 
oftat lung. 

— Juliei nu-i place asta, rosti el. Totuşi, eu n-am crezut că ai 
fost tu. Am crezut că a fost rătăcită pe undeva. Dacă descoperă 
că tu ai luat asta... _ 

— Nu va descoperi, zise Clio. Va reapărea. Insă nu înainte ca 
eu să aflu ce înseamnă toate astea. Ştiu că noi căutăm Bell Star. 
Ştiu că încercăm să punem mâna pe piatra Marguerite. Ceea ce 
vreau eu să ştiu e de ce anume. De ce e atât de importantă? 

— Clio... 

— Nu mă lua pe mine cu Clio. Am dreptul să ştiu şi nimeni nu- 
mi spune nimic. Dacă nu-mi explică cineva toate aceste lucruri, 
o să-mi pierd minţile. Ai priceput asta? Nu aţi avut încredere în 
mine din prima zi, însă fară motiv. 

— Şi de ce mă întrebi pe mine? zise el. 

— Pentru că, într-un fel, am încredere în tine, spuse ea. Cred 
că tu eşti sincer. Şi îţi promit că n-o să zic nimănui că mi-ai spus. 
Oricum, deja ştiu ce anume. Trebuie să ştiu şi de ce anume. 
Întreb cum anume am ajuns să fim toţi pe acest vas. Eu, tu, 
Elsa, tata, această scrisoare. Spune-mi ce înseamnă. Nimeni nu 
a zis că n-ai voie să faci asta. 

El trase cu putere aer în piept. 

— Dacă o să facem asta, zise el, trebuie să stabilim un cerc al 
încrederii. 

— În regulă, rosti Clio. E corect, indiferent ce înseamnă acest 
lucru. Cum facem asta? 

— Îţi pun nişte întrebări şi tu răspunzi sincer la ele. O să-mi 
dau seama dacă minţi. 

— Cum? 

— Eu îi recunosc din prima pe mincinoşi. 

— Asta e superputerea ta? întrebă ea. Toţi avem cel puţin 
una. 

— E una dintre ele, zise el. Hai să ieşim un pic din câmpul 
vizual. 


— Şi unde să mergem? 

— Jos, spuse el, făcând semn cu capul către spatele punţii, 
către apă. 

— Vrei să înoţi? Cred că eu o să sar peste asta. 

— Platforma, geniule, zise el. 

Coborâră scările din spate, dinspre platformă. Aceasta era la 
nivelul apei, afundându-se din când în când un centimetru sau 
doi sub suprafaţa mării. Trebuiră, de fapt, să se aşeze în barca 
portocalie legată de platformă. Aidan era deja ud, aşa că nu-i 
mai păsa. Clio se aşeză în apă, asigurându-se că scrisorile nu se 
udă. 

— Eşti pregătită? întrebă el. 

— Cred că da, zise Clio nesigură. Ce vrei să ştii? 

— Majoritatea fetelor pe care le cunosc vorbesc întruna 
despre iubiții lor. Tu nu pomeneşti niciodată despre al tău. De 
ce? 

— De ce ţi-aş spune tie despre e? întrebă ea defensiv. 

De ce oare o întreba el asta? 

— Nu i-ai spus nici Elsei. Eşti foarte misterioasă în legătură cu 
el. Unde v-aţi întâlnit? 

— Ce contează? răspunse ea. Am venit aici, jos, ca să vorbim 
despre piatră. 

— Nu spun că ar conta. Am spus că vreau să stabilesc un 
oarecare cerc al încrederii. II cheamă Ollie, da? 

Clio încuviinţă încetişor din cap. 

— Deci unde l-ai întâlnit pe acest Ollie. 

— Într-un magazin de artă, zise Clio. 

— Magazinul celebru. Acolo unde trebuia să lucrezi şi tu. 

— Exact, confirmă Clio. 

— Deci, el e... artist? 

— E pictor, spuse ea. 

— Ai vreuna dintre picturile lui? întrebă el, apropiindu-se ceva 
mai mult de marginea lui de platformă scufundată în apă. 

— Cu mine? întrebă Clio. 

— Nu, aşa... în general. 

O privea drept în ochi acum, aşa cum stătea ghemuită pe vine 
la câţiva centimetri distanţă de el. 

— Nu, zise ea. Însă mulţi pictori nu-şi dezvăluie lucrările. 

— Nici măcar iubitelor lor? 

— Nu, rosti Clio cu hotărâre. Nu atunci când îşi întemeiază 


portofoliul. Acum, e rândul tău. 

Măcar chestia asta era adevărată în legătură cu pictorii. Aici 
nu minţise. 

— Bine, spuse el. Uite cum e. Totul se dezvoltă, da? Oamenii 
moderni o fac de vreo două sute de mii de anii. Putem ţine 
socoteala a cinci sau şase mii de ani în termeni de civilizaţie. 
Ştim puţine despre activitatea de dinainte de asta - oamenii 
plantau seminţe şi îşi ascuţeau beţele. Însă civilizaţia actuală nu 
s-a ivit decât în jurul anului 3500 î.Hr. Deci o mie nouă sute 
cincizeci de ani au vânat căprioare şi au trăit în peşteri, făcând 
foarte puţine progrese şi apoi, brusc, îi avem pe sumerieni şi pe 
egipteni. Sumerienii au fost primii, egiptenii câteva sute de ani 
mai târziu. În mod esenţial, cea mai mare, cea mai inteligentă, 
cea mai veche civilizaţie este civilizaţia egipteană. Toată lumea 
ştie că ei ne-au dat mumiile, hieroglifele şi piramidele. Toată 
lumea îi iubeşte. Până aici, mă urmăreşti? 

Clio încuviinţă. El revenise puţin la acea voce a lui care parcă 
spunea „Merg la Yale şi Cambridge“, însă, de data asta, era 
straniu de suportabilă. Poate pentru că, dintr-odată, era 
interesată de ceea ce avea el de spus. Sau poate pentru că era 
greu să fii prea nesuferit atunci când stai ghemuit în câţiva 
centimetri de apă, în întuneric. Clio îşi aminti de noaptea când 
fusese „doborâtă“ de meduze. Cum Aidan turnase apă peste tot 
trupul ei. O trecură fiorii. 

— la gândeşte-te la asta, zise el. Cu fiecare an, tehnologia se 
îmbunătăţeşte. Gândeşte-te cât de departe am ajuns în doar o 
sută de ani. O lume complet diferită, corect? Acum, hai să ne 
uităm la Marea Piramidă din Giza. E una dintre minunile 
arhitecturale ale lumii. Majoritatea istoricilor o plasează în jurul 
anului 2560 î.Hr. E destul de devreme în istoria omenirii. Şi ştii 
ce? Tot nu ştim cum a fost construită şi tot nu ştim ce anume 
face. 

— Nu face nimic, spuse ea. Stă acolo pur şi simplu. E un 
mormânt. 

— E ceva mult prea complicat pentru a fi doar un simplu 
mormânt, spuse el. Pentru început, se află în locul unde se 
întâlnesc cel mai lung meridian şi axa est-vest. Marchează 
centrul exact al pământului - ceva ce oamenii nici măcar nu au 
început să identifice decât cu câteva sute de ani în urmă. E 
înaltă de aproape o sută cincizeci de metri şi e făcută din peste 


două mii de blocuri de piatră ce cântăresc între două şi 
cincisprezece tone fiecare. Au fost aşezate atât de perfect, încât 
marginile nu sunt niciodată în afară mai mult de douăzeci de 
centimetri. Interiorul e proiectat şi construit atât de perfect, 
încât nu-ţi prinzi niciodată unghiile în îmbinările blocurilor de 
piatră. Plus că întreaga chestie a fost proiectată şi construită 
într-o uimitoare armonie geometrică. Şi e îndreptată înspre 
nord, sud, est şi vest. Cum? De ce? Nu avem nici cea mai vagă 
idee. 

— Şi ce are asta a face cu noi acum? întrebă Clio. Adică, sunt 
impresionată că ştii toate aceste lucruri, însă nu vorbim despre 
Egipt. _ 

— Mi-ai cerut să-ţi explic, zise el. Aşa că-ţi explic. Inchipuiţi-l 
pe un puşti care se duce la grădiniţă. Puştiul trebuie să înveţe 
cifre şi litere, şi cum să-şi lege şireturile pentru că are cinci ani. 
Acum, închipuie-ţi că acel puşti începe să mâzgălească ecuaţii 
liniare avansate de algebră în cărţile lui de colorat, apoi 
desenează un set complet de schiţe arhitecturale pentru un 
zgârie-nori. Şi apoi, construieşte acel zgârie-nori. O să crezi 
probabil că s-a întâmplat ceva straniu. Tot aşa ciudaţi şi 
„nelalocul“ lor sunt şi egiptenii. Sunt atât de ciudaţi, încât există 
oameni care cred că extratereştrii i-au învăţat. 

— Deci... cum au învăţat toate aceste lucruri? 

— Dacă vrei să ştii răspunsul la asta, trebuie să-mi spui ceva 
mai mult despre misteriosul iubit. 

— Ăsta nu e un joc, Aidan! spuse ea. 

— Nu, rosti el. Ai dreptate. Nu e. Şi bănuiesc că ţi-ai da seama 
dacă ar fi. Însă, dacă ai înceta să mai fi atât de evazivă, ar fi mai 
uşor pentru mine să-mi pun fundul la bătaie pentru tine. Că doar 
nu-ţi cer să-mi spui codul PIN şi parola. 

Clio simţi cum roşeşte. Însă, probabil, el nu putea să vadă 
acest lucru. Era mult prea întuneric. 

— Ce vrei să ştii? zise ea. 

— Sunt captiv pe vasul ăsta fără televizor. Am nevoie de ceva 
divertisment. Aşa că haide. Adu-l aici, în faţa mea. 

Creierul ei simţea un înţeles oarecare în aceste vorbe. Fie 
Aidan era ciudat pur şi simplu şi o zăpăcea - cu totul posibil -, fie 
chiar încerca să stabilească un oarecare cerc al încrederii. Ceea 
ce era foarte... surprinzător. 

— E înalt, zise ea. 


— Mai înalt decât mine? 

— Nu cu mult, spuse ea cu un râs scurt. Însă da. Mult mai 
înalt decât tine. 

— Cu cât e mai înalt? 

— Are 1,95. 

Chiar şi în întuneric, Clio îşi dădu seama că Aidan nu părea să 
creadă. 

— Are 1,95, repetă ea. Acum, de unde au învăţat egiptenii 
toate aceste lucruri dacă e atât de imposibil? 

— Nimeni nu ştie, rosti Aidan. 

— Asta e răspunsul tău? 

— Acesta e răspunsul. Nimeni nu ştie. Fie erau pur şi simplu 
foarte, foarte deştepţi, fie... 

— Fie? 

— Fie a fost cineva înaintea lor despre care nu ştim prea 
multe. Nişte oamenii foarte inteligenţi. Aici treaba începe să se 
încurce, şi oamenii încep să se îndepărteze. 

— Ce vrei să spui? întrebă ea. 

— Vreau să spun că oamenii devin sensibili când începi să faci 
speculaţii despre istoria antică. Sunt o mulţime de teorii, şi 
unele dintre ele nu sunt luate prea în serios. 

— Cum ar fi? întrebă ea. 

— Cum ar fi că au fost cunoştinte care s-au pierdut. 
Cunoştinţe care provin de la o civilizaţie care a fost cel puţin 
parţial distrusă într-un fel de cataclism, cum ar fi un potop. 

— Stai puţin, vorbeşti despre Arca lui Noe? întrebă ea. In care 
au urcat animalele două câte două? 

— Arca lui Noe e una dintre multele poveşti care vorbeşte 
despre potop. Numeşte orice cultură străveche şi în aceasta se 
vorbeşte despre potop. Istoria potopului apare şi în Epopeea lui 
Gilgames, cea mai veche poveste cunoscută. Grecii au vorbit 
despre două inundaţii importante. Povestea asta apare în India, 
China, Europa... maiaşii, incaşii şi aztecii vorbesc despre ea. 
Poveştile vorbesc toate despre inundaţii importante şi uneori 
detaliile sunt asemănătoare. Şi nu spun să se ia povestea cu 
Arca lui Noe ad litteram. Spun doar că aici e un model precis. 
Poveştile despre inundaţii, despre un grup pierdut de oameni. 
De sub ape. Acum, mă mai poţi urmări? 

— Spune-mi, te rog, că nu vorbeşti despre Atlantida, zise ea, 
cufimdându-se pe locul ei. Atlantida, mitica civilizaţie 


completamente pierdută. Atlantida, chestia despre care se fac 
parcuri de distracţie? 

— Nu e Atlantida în felul în care te-ai putea gândi tu, spuse el. 
Tipul care a găsit primul piatra a crezut că era Atlantida. 
Atlantida era o teorie ceva mai viabilă la acea vreme. Acum, 
ştim că nu există continente scufundate. E mai mult ideea unei 
lumi care a fost înainte. Există urme de limbaje, fragmente şi 
piese găsite peste tot pe glob. Asta e partea ciudată. Limbajele 
sunt ceva local. Găsim dovezi a ceva mare, ceva răspândit la 
nivel mondial. O societate care ar putea călători prin lume 
înainte de a bănui cineva că ar putea-o face. Găsim mereu 
dovezi ale acestui lucru, însă nimeni nu poate descifra scrisul. 
Aici intervine piatra Marguerite. Indiferent ce crezi despre 
această teorie, piatra Marguerite ne poate ajuta să traducem o 
limbă antică pentru prima dată. lar acest lucru ar putea schimba 
istoria aşa cum o cunoştem noi. Ad litteram. 

— Uite ce e, zise Clio. Dacă a existat vreo vastă lume 
subacvatică, nu am fi aflat ceva mai multe lucruri despre ea 
până acum? _ 

— Poate. Însă scufundările au apărut abia în 1943. Înainte de 
asta, nu exista arheologie subacvatică. Adică şaptezeci la sută 
din suprafaţa pământului era inaccesibilă. Şi acest domeniu... se 
bazează pe amatori. Oameni care găsesc lucruri din întâmplare. 
Arheologia subacvatică e de fapt destul de nouă. Deci, nu. Acum 
ştii ce înseamnă piatra. Vrei să cunoşti şi altceva din ce ştiu eu? 

Clio aşteptă. Inima ei o luase iar la sănătoasa; în mod 
inexplicabil. 

El se aplecă până ce ajunse aproape de faţa ei, cu respiraţia 
aproape de nasul şi obrazul ei. Clio îşi auzea bătăile inimii 
răsunând în spaţiul din spatele urechii. Apa ce pătrundea prin 
pantalonii ei de pijama era rece, şi ea îşi simţea din nou toţi 
nervii din trup, ca în noaptea întâmplării cu meduzele. 

— Nu ai un iubit, zise el. Ai minţit. Ti-am spus doar. Pot dibui o 
minciună. 

Informaţiile veniseră toate prea repede, iar asta... asta era ca 
o palmă peste faţă. Nu avea un iubit. Era o mincinoasă nebună, 
dintr-o familie de dementi. Ochii lui verzi o sfredeleau acum. 

— Eşti un... începu ea. 

Insă nu ştia ce era el. 

— Am ştiut-o eu, spuse el. Din prima zi, am ştiut-o. 


El veni ceva mai aproape. Curentul, sentimentul ciudat pe 
care-l simţise pe canapea când el se aplecase atunci spre ea era 
din nou prezent. Însă expresia lui era atât de stranie şi dificil de 
citit prin întuneric. Auzea cum valurile izbeau barca. Chicoteau 
parcă. Umilirea ei era absolută. O prinsese. Răsese de ea în tot 
acest timp. Se întoarse şi se uită fix la marea întunecată. Apoi, 
se ridică în picioare, bălăbănindu-se în timp ce barca se unduia. 

— Uite, zise ea, apucând scrisoarea Elsei şi arătându-i-o. Asta 
e pentru tine. 


Întâlnirea romantică 

A doua zi dimineaţă, Clio se trezi simțindu-se rău. Stomacul îi 
era foarte sensibil şi capul îi vâjâia. Nu voia să se ridice din pat. 
Nu voia să pregătească micul dejun. Nu voia să târâie după ea 
echipamentul pentru scufundat sau să se zgâiască la hărţi în 
timonerie. Voia doar un pat, un televizor şi gustări reci. Voia ca 
şi pisica ei să fie acolo. 

Insă n-avea televizor, de pisica ei avea grijă o vecină poloneză 
în Philadelphia, patul ei actual era parţial ocupat şi îşi închiriase 
spaţiul personal pentru noaptea aceea. 

Aşa că se sculă. Nu făcu duş. Trase pe ea pantalonii de pijama 
cu cranii şi cu o bustieră neagră şi îşi prinse părul în vârful 
capului. 

Vremea se înseninase, dezvăluind o zi cu un soare orbitor. 
Proasta dispoziţie de ieri trecuse, şi Martin coborâse din pat şi 
se simţea bine, la fel ca de obicei. Julia părea fericită, probabil 
pentru că scrisoarea, în mod cu totul şi cu totul misterios, 
apăruse iarăşi în unul dintre teancurile ei de hârtii. Clio făcu 
pâine prăjită la micul dejun şi adormi pe canapea înainte de a 
da ochii cu cineva - cineva fiind Aidan, care nu-şi făcu apariţia. 
Când se trezi, Elsa stătea aplecată deasupra ei. 

— E enervant, zise ea. 

Asta însemna că era vorba despre Aidan. 

— E jos cu maică-mea, deci nu mi-a răspuns. Nici măcar nu 
ştiu dacă a citit-o. De ce nu poate pur şi simplu să spună da, ca 
să mă duc să pregătesc lucrurile? Poţi să pui la cale altă 
modalitate de a vorbi cu el? 

— Nu, spuse Clio. Chiar nu pot. 

— Te simţi bine? întrebă Elsa. 

— Pur şi simplu, nu mă simt bine, zise Clio. 

— Oh, rosti Elsa. Îmi pare rău. Eşti sigură că n-ai nimic 
împotrivă cu chestia asta? 

— Sunt sigură, spuse Clio, fără să fie sigură de nimic. 

Aidan reuşi să stea ascuns aproape toată ziua, ceea ce fu bine 
pentru Clio şi nu atât de bine pentru Elsa. Aceasta îl monitoriză 
toată după-amiaza şi, în cele din urmă, se întoarse cu nişte veşti 
pe când Clio strângea leneş resturile de la masa de prânz. 

— A zis da! spuse ea. Va trebui să găsim o soluţie când 
anume să facem schimb de camere. 


— Oricând vrei tu, zise Clio, încercând să pară fericită. Eu 
vreau doar să stau în pat. O să citesc sau o să văd ce-o să fac. 
De ce? De ce, of, de ce îi păsa de toate astea? 

Totuşi, simţea de parcă ceva ar fi fost viu şi ar fi pâlpâit în 
interiorul ei - un fel de speranţă, un fel de ceva anume ce 
tocmai fusese anihilat înainte ca ea să-şi dea măcar seama ce 
era. 

Îşi facu bagajele seara devreme cât timp era lumină afară - 
îngrămădind la un loc pijamale, cărţi şi ipod-ul. Ridică ecusonul 
de la Galaxy. | se părea că trecuse atât de mult timp de când 
Ollie i-l scrisese şi i-l prinsese de tricou. | se părea că era din altă 
viață. 

Toate uşile de jos erau închise când intră încetişor în camera 
lui Aidan. El nu era acolo - trebuie să se fi aflat în camera de 
lucru. 

Văzuse camera lui Aidan în prima seară, însă, intrând acum în 
ea, era ca şi cum ar fi descoperit o parte nouă a F/uturelui de 
Mare. Era cu mult mai mică decât Apartamentul Şampaniei; 
patul lor n-ar fi încăput acolo. Era mai întunecoasă, şi covorul 
mai puţin pufos. 

De asemenea, era în totalitate „plină de Aidan“. Mirosea a 
deodorant bărbătesc. Peste tot pe podea se aflau cabluri, un mic 
teanc de romane SF şi două manuale de inginerie ce arătau 
înfricoşător pe noptiera micuță. Lângă pat zăceau cutii goale şi 
mototolite de sucuri. În rest, camera era curată. 

Clio îşi goli rucsacul, aranjă cărţile şi ipod-ul pe noptieră, 
împingând deoparte staţia lui Aidan. Se urcă în pat. Observă că 
era mai tare decât al ei. Şi pătura nu era la fel de drăguță. 
Întinse mâna, luă pătura şi şi-o trase peste faţă. Mirosea a 
Aidan, ceea ce era de aşteptat. Insă în seara aceea, va dormi în 
acest miros pe când el va sta în patul ei. 

Să se gândească la acest lucru se dovedi a fi prea mult. 

Se ridică în picioare şi îşi trase pijamalele pe ea în momentul 
în care uşa se deschise. Aidan intră în cameră. 

— N-ai vrea să ciocăni şi tu la uşă? zise ea, trăgându-şi 
pantalonii în ultimul moment. 

— Scuze, zise el. 

— Te poţi duce, spuse ea, urcându-se în pat şi sprijinindu-se 
de perete. Să ai o noapte plăcută. Să nu faci ceva ciudat în patul 
meu, deşi ştiu că n-are sens să-ţi spun asta. 


— Mai întâi trebuie să vorbim, zise el, intrând în cameră şi 
închizând uşa încetişor în urma lui. 

— Despre ce? întrebă ea, deschizând cartea. Nu o să spun 
nimănui nimic despre voi doi, da? Du-te. 

Însă el nu se duse. Rămase acolo, în picioare, uitându-se fix la 
ea. 

— Oh, cred că-ţi place chestia asta la nebunie, zise ea, şi 
vocea îi sună răguşit. O fată în patul tău. O alta care te aşteaptă 
sus. 

— De ce eşti aşa? întrebă el. Emoţia lui era brusc atât de 
reală că aproape o făcu să tresară. Care e problema ta? 

Vorbeau amândoi încet, ca să nu-i audă nimeni. Când discuţia 
deveni mai aprinsă, se auzi ca un şuierat. Ea nici măcar nu ştia 
de ce mai stătea de vorbă cu el. Simţea această nevoie ridicolă 
ca el să înţeleagă. Trebuia să ia atitudine în cele din urmă şi 
realmente să dea nişte explicaţii. _ 

— Vrei să ştii care e problema mea? zise ea. In regulă, o să-ţi 
spun care e problema mea. Atunci când am făcut jocul, taică- 
meu a angajat un tip ca administrator al afacerii. Asta trebuia să 
aranjeze tot felul de investiţii, să încheie un contract pentru o 
emisiune de televiziune, tot felul de lucruri. Şi apoi, într-o zi, 
maică-mea şi-a dat seama că aproape ni se goliseră conturile. Şi 
că totul fusese făcut legal. Taică-meu semnase hârtiile. Nu 
numai că ne-a lăsat fără bani, însă am ajuns să fim şi datornici. 

— Şi atunci au divorţat părinţii tăi? 

— Nu, zise ea. Taică-meu m-a luat la scufundări, însă nu a 
respectat regulile. Am fost lovită. Apoi, am mers în Japonia şi m- 
a lăsat să-mi fac tatuajul ăsta. Ştii cât de sătulă sunt de chestia 
asta? Până aici. Asta a fost chestia care a pus capac. Mama a 
ştiut că nu mai putea avea încredere în el. Voia să avem o viaţă 
normală. Nu cred că ea s-a mai simţit... în siguranţă sau ceva 
asemănător. Nu ştii niciodată cu ce idee vine taică-meu sau 
unde o să se ducă, sau ce o să cumpere. Face pur şi simplu ceea 
ce vrea el. Şi acum? Acum, face din nou chestia asta. Julia 
cunoaşte un fraier când vede unul. Nu e prima dată când se 
foloseşte de oameni ca să o finanţeze. 

— Ce înseamnă asta? 

— Singurul motiv pentru care Elsa există e pentru că tatăl ei 
era la conducerea unei bănci care dădea bani pentru cercetare. 
Nu ştiai asta? lar tu ai o întâlnire romantică cu colega mea de 


cameră, în camera mea, în patul meu. Aşa că fă-mi, te rog, 
plăcerea şi lasă-mă în pace pur şi simplu şi du-te, şi fă ce vrei 
tu. Nu-mi mai da bătăi de cap, da? M-am săturat. M-am săturat 
de tot de tine. 

Aidan îşi supse obrajii. Strânse pumnul şi şi-l frecă de coapsă 
de vreo câteva ori. 

— Mă rog, zise el. Mă rog, cum vrei tu. 

După care plecă. _ 

Clio expiră cu putere şi îşi puse mâinile peste faţă. Incercă să- 
şi facă mintea să tacă, să blocheze acolo toate acele gânduri 
contradictorii. 

— Tu nu exişti, spuse ea cu o voce slabă. 

Doar că exista. Un minut mai târziu, el se întoarse, închise uşa 
şi continuă să se îndrepte spre ea. Clio ridică privirea, extrem de 
surprinsă. 

— În primul rând, rosti el cu voce joasă, ai pătruns în camera 
Juliei şi ce-ai găsit? O scrisoare veche? Asta e asul tău din 
mânecă? Uite ce e, Julia e puţin cam iritabilă. Nu e prea 
distractiv să lucrezi cu ea. Însă e deşteaptă, e profesoară la 
facultate şi taică-tău a găsit-o pe ea, şi nu invers. Şi ţi-am spus 
de ce această călătorie e justificată şi importantă. Se comportă 
ciudat în legătură cu asta? Da, se comportă. De ce? Nu ştiu. Insă 
nu da vina pe mine pentru asta. 

Nu-şi ascundea deloc agitația. Clio nu-l mai văzuse niciodată 
aşa - fără să se prefacă deloc, fără să deţină în totalitate 
controlul asupra lui însuşi. 

— În al doilea rând, zise el, serios, n-am nici cea mai vagă 
idee de ce mă place Elsa. Probabil pentru că sunt singurul tip 
disponibil de aici. Nu ştiu. Chestia asta mi se întâmplă pentru 
prima oară. Palmaresul meu în domeniul amorului e foarte, 
foarte prost, fie că mă crezi sau nu. Ar trebui să fac pe mine de 
emoție, însă nu e cazul. E frumoasă şi e plăcută, însă nu o plac 
în felul ăsta, deşi creierul îmi spune că sunt nebun. Sunt bărbat. 
N-ar trebui să fiu prea complicat. Dacă o tipă sexy mă place, ar 
trebui să o plac şi eu. E atât de simplu. Însă eu nu fac asta. 

Începu să meargă în sus şi în jos în cei câţiva metri de spaţiu 
pe care îi avea. 

— Motivul pentru care nu o plac e chiar în faţa mea, spuse el. 
O plac pe fata care stă pe patul meu chiar în această clipă şi 
care s-a ivit ca să mă urască din primul minut în care m-a văzut. 


Eu îi repugn atât de tare, încât inventează iubiţi, ca să se 
păzească de mine. Fuge /a propriu când trebuie să dansez cu 
ea. 

Aproape că se auzeau pocnete sonore în capul lui Clio pe 
când acele fragmente se aşezau la locurile lor. 

— Ai sărutat-o, reuşi Clio să îngaime. 

— Ştiu. Am sărutat-o pentru că... pentru că am făcut-o. Pentru 
că sunt bărbat. Pentru că era acolo şi pentru că e foarte 
frumoasă, şi pentru că voia să fie sărutată. lar tu nu păreai să 
vrei să fii în preajma mea. Atunci când te-ai rănit, nu ştiu... a 
fost atât de ciudat. Am simţit că se întâmpla ceva cu noi. Însă 
din nou m-ai respins. Deci ce să fac? Să accept oare invitaţia în 
legătură cu care sunt, într-adevăr, extrem de confuz? Sau să 
spun nu? Să stau... aici? 

„Nu, ţipă creierul lui Clio. El e al Elsei. Ţii minte? O mai ţii 
minte pe Elsa? Fata care crede că o să aibă o întâlnire 
romantică cu tipul ăsta CHIAR ACUM?“ 

Clio deschise gura, însă nu ieşi niciun cuvânt. Îi reveni în 
minte imaginea lui Ollie, dar fu repede înlocuită cu ceea ce era 
chiar acolo, în faţa ei. Tipul cu părul încâlcit şi hainele prea mari. 
Ţâfnos, deştept, enervant, frumos... El se aşeză brusc pe pat şi 
îşi trecu degetele prin părul ei. Degetele lui îi mângâiau capul, 
făcând ca fiecare fir de păr de pe trupul ei să se electrizeze. 
Fără să ştie ce face, întinse mâna şi o puse pe ceafa lui. Aidan 
avea ceafa mai puternică decât avusese ea impresia. Imediat, o 
năpădi sentimentul că, în ciuda tuturor lucrurilor, ceea ce făcea 
era bine. 

— Rămâi aici, şopti ea. 

El rămase tăcut o clipă. Degetul lui trasă un cerculeţ sub 
bărbia ei. 

— Speram să spui asta, zise el. Şi apoi, se aplecă spre ea. 
Acum, era lângă gura ei şi îi simţea respiraţia pe buze. 

Se auzi un ciocănit la uşă. El se trase puţin înapoi. Se uitară 
fix unul la altul. 

— Cine e? întrebă el, fără să-şi ia ochii de la Clio. 

Persoana care bătuse nu răspunse. 

— O secundă, strigă el, dându-se îndărăt şi ridicându-se. 

A fost un moment de confuzie - o confuzie ca într-o comedie 
proastă. Clio n-avea unde să se ascundă, aşa că se strecură mai 
mult sub pătură. Trase nişte haine peste ea. Oricine o fi fost, i-a 


auzit probabil, aşa că asta era o glumă inutilă. Privi de sub 
mâneca unui tricou. 

În picioare, acolo, era Elsa cu privirea în podea. 

— Ai fi putut să-mi spui pur şi simplu nu, îi zise ea lui Aidan. 
lar tu ai fi putut să-mi spui adevărul. 

Chestia asta îi era adresată lui Clio. Sau mormanului de haine 
sub care era Clio. Apoi, Elsa plecă. 

Aidan şovăi o clipă, închise cu grijă uşa şi se sprijini de ea, cu 
ochii în tavan. Clio se scutură de mormanul de haine. Inima-i 
bătea mult prea repede ca să mai fie în regulă. 

— Fac totul anapoda, rosti el. 

— Trebuie să mă duc să vorbesc cu ea, zise Clio. O să... noi o 
să... 

— Mda. Du-te. 

— Tu... 

Nici măcar nu ştia ce voia să întrebe. Îi era aproape frică să 
ştie. Se repezi pe hol şi urcă scările. 


Nu apăsa butonul portocaliu strălucitor 

Elsa încuiase uşa camerei. Clio rămase în vestibul în întuneric, 
cu mâna lipită de uşa dormitorului. Era dată afară din căminul ei 
actual, afară din viaţa Elsei. 

Se întoarse şi privi prin hubloul din vestibul. Tatăl ei ieşise pe 
punte. Privea la cerul purpuriu întunecat şi la ultimele rămăşiţe 
de soare - linia lungă şi aurie ce se scufunda în apă. Purta iarăşi 
chipiul ăla mic şi ridicol, însă acum îi era straniu de drag. După 
tot ceea ce spusese, după tot ceea ce se întâmplase, 
măruntaiele ei erau atât de zdruncinate, încât taică-său 
rămăsese singurul lucru ce avea sens. 

Oricât de inimaginabilă ar fi fost această idee acum câteva 
săptămâni, acum câteva zile... poate chiar acum câteva ore, 
Clio simţi dorinţa copleşitoare de a merge la el şi de a-l întreba 
ce trebuie să facă. Era tată/ ei. El ar fi putut să o ajute să 
găsească o cale de a scăpa din chestia asta. Avea nevoie de el. 

Goni pe scări şi trecu pe lângă Martin, care se uită la ea de la 
masa din camera de zi. 

— Clio, zise el. Ar trebui... 

— Mă întorc imediat, Martin, spuse ea. Stai puţin. 

leşi pe uşile de sticlă şi se duse direct la tatăl ei. Era pregătită 
- voia ca el să afle totul. 

— Ştii, zise el în timp ce ea se apropia, eşti întotdeauna 
dezamăgit atunci când ştii că fiica ta - fata pe care o iubeşti - 
crede că eşti un idiot. 

Clio se opri ca împietrită. 

— C... ce? se bâlbâi ea. N-am spus asta. 

— Înainte nu obişnuiai să mă minţi, spuse el, întorcându-se cu 
faţa către ea. Oare te-am judecat greşit? 

Mintea lui Clio începu să debiteze tot felul de gânduri. De 
unde ştia el asta? Chiar dacă fusese undeva pe punte, n-avea 
cum să fi fost suficient de aproape încât să o audă spunând 
asta. Cum... 

Era doar un singur mod şi îşi dădu imediat seama. Staţia de 
pe noptiera lui Aidan. Când împinsese cărţile peste ea... Trebuie 
să fi apăsat din greşeală butonul lateral. Staţia fusese pornită. ŞI 
transmisese toată discuţia cu Aidan. 

— Oh, Doamne Dumnezeule, zise ea. Îşi simţi stomacul exact 
la fel ca atunci când băuse amestecul acela cald de margarita 


acum doi ani. 

— Acum, ştiu ce gândeşti, spuse el. Şi cred că am ştiut-o 
dintot- deauna. Însă n-am auzit-o niciodată. 

— Tată... 

Veni mai aproape, însă el ridică mâna. 

— Stai puţin, zise el. Hai să ne lămurim în legătură cu asta. 
Hai să spunem toate lucrurile pe şleau. Deci tu crezi că eu sunt 
tras pe sfoară? Crezi că sunt un fraier? Ştiu că am pierdut mulţi 
bani, însă am şi făcut ceva bani. Am făcut mai mulţi bani decât 
văd mulţi oameni în toată viaţa lor. Am avut un parcurs bun, 
Clio. Şi să nu-mi spui tu mie că nu ţi-au plăcut acele lucruri pe 
care le-am făcut. Jumătate dintre ele au fost ideile tale. 

— Aveam doisprezece ani, reuşi Clio să spună. Erau ideile 
unei puştoaice de doisprezece ani. 

— Au fost ideile noastre. Au fost oare atât de proaste? 

— Poate nu proaste, însă... 

— Însă ce anume? întrebă el. 

— Mama nu a fost fericită, zise Clio. Viaţa noastră era ciudată. 
Apoi, am fost rănită... 

— Şi bănuiesc că tu crezi că e vina mea. Mi se pare corect. 
Trebuia să am grijă de tine. N-ar fi trebuit să te duc niciodată 
acolo. 

— N-a fost vina ta, spuse ea. A fosta tipului din barcă. 

— A fost vina mea, zise el. Mama ta şi-a dat, cu siguranţă, 
seama de lucrul ăsta. Şi tu ai ştiut-o. Ştii tu oare ce rău mi-a 
părut din cauza asta? Dacă ţi s-ar fi întâmplat ceva... ceva 
groaznic... aş fi murit. Te-ai făcut bine, însă ai urât mereu 
cicatricea. Mi-am dat seama cât de mult ai urât-o. Aşa că te-am 
lăsat să-ţi faci tatuajul ăla. Nu orice fel de tatuaj, ci unul desenat 
de un artist celebru. Am crezut că, dacă acopeream cicatricea 
cu ceva cu adevărat minunat... însă am stricat şi treaba asta. 

„Vina nu e întotdeauna o chestie raţională, îşi dădu Clio 
seama. Vina e o povară care te va zdrobi fie că o meriţi, fie că 
nu.“ 

— Dacă n-ai încredere în mine, asta e, spuse el. Nu vreau să 
fii captivă undeva unde nu vrei să fii. 

— Vreau să fiu aici, zise ea. Vreau să stau. 

— Ai intrat în camera Juliei. Ai cotrobăit prin /ucruri/e ei. 

— Tată, rosti Clio. Eram îngrijorată. Tu eşti singurul care n-ai 
avut încredere în mine. Tu nu mi-ai spus ce se întâmplă. Mi-am 


făcut griji. Ăsta e şi vasul meu. 

— Asta nu e vasul tău, zise el, ridicând vocea. Tu nu înţelegi 
ce înseamnă asta. Tu nu înţelegi nimic. Tu crezi că am plecat 
pur şi simplu? Mama ta mi-a spus să plec, Clio. Crezi că eu am 
vrut? 

Auzea cum vocea tatălui ei devine spartă. 

— Şi de ce n-ai spus nu? zise Clio. Simţea cum lacrimile i se 
preling pe chip. 

— Pentru că nu mi-a dat de ales. Mi-a spus să plec. Mi-a spus 
că am distrus totul pentru tine, pentru noi. Şi avea dreptate într- 
un fel, aşa cum ai spus şi tu. E vina mea că am pierdut toţi banii. 
E vina mea că ai fost rănită. N-am mai vrut să se întâmple asta. 

Părea resemnat acum şi nu se uita la ea. Era evident şi 
absolut clar că toţi de pe vas îi puteau auzi sau ştiau ce se 
întâmpla. Totul se dusese de râpă. 

— Nu merge, continuă el. N-ar fi trebuit să te aduc aici. Am 
mers prea departe şi la fel ai făcut şi tu. 

— Ce vrei să spui? 

— Ne întoarcem pe uscat mâine. Oricum, trebuie să plecăm. 
O să te debarc şi o să mă asigur că ajungi în siguranţă la 
aeroport. O să te urci în avion şi o să te îndrepţi direct spre 
Topeka. Te poţi întoarce la maică-ta. O să fii departe de mine. 
Felicitări! Ţi s-a împlinit dorinţa. 

Nu avu loc nicio îmbrăţişare. Nicio întâlnire de gală. El plecă 
pur şi simplu, lăsând-o singură. Mai singură decât se simţise 
vreodată. 


Identificare greşită 

N-avea unde să se ducă. Dormitorul era încuiat. Celelalte 
două etaje inferioare ale iahtului erau bântuite de ceilalţi. Aşa că 
se duse în timoneria întunecată. Se odihni pe scaunele din piele 
şi privi prin ferestrele fumurii la o noapte şi mai întunecată. 

Plânse singură ceva vreme, şi faţa i se lipi de pielea 
scaunelor. Apoi, trupul îi obosi şi nu mai avu putere nici să 
plângă. Nu venea nimeni să vadă ce face. Aşa că rămase acolo 
pur şi simplu şi îşi lăsă trupul să se lipească de acele scaune. 
Poate că faţa i se va lipi de scaun. Atunci, nimeni nu o să-i mai 
ceară să plece. 

Pentru că tocmai asta era ironia. Acum, voia să stea pe vasul 
ăsta nenorocit mai mult decât orice pe lume. Voia să se 
revanşeze faţă de Elsa şi faţă de tatăl ei. II voia pe Aidan. II voia 
pe Aidan atât de tare. N-avea nicio idee când anume se 
întâmplase asta cu ea - această dorinţă pentru Aidan. Nu 
semăna deloc cu fantasmele ei prosteşti cu Ollie. Insă cine ştie 
unde era Aidan acum? Poate în camera lui. Poate în camera ei. 

După ceva vreme, luminiţele de pe panoul de comandă se 
treziră iar la viaţă, dându-i camerei o plăcută strălucire tehnică. 
Clio simţi o afecţiune bruscă pentru acel panou, acele mofturi 
scumpe pe care taică-său le achiziţionase. Doar tatăl ei ar face 
ceva de genul ăsta, la o scară atât de importantă. Şi adevărul 
era că-i lipsise genul ăsta de lucru. Da, era o chestie tâmpită şi 
da, s-ar putea să-l ruineze sau să-l ucidă, însă nimeni nu putea 
greşi în stilul lui. _ 

Ar fi putut fi ca într-un basm. Insă basmele nu sunt reale. 
Lucrurile nu funcţionează aşa. Există un preţ pentru orice. 

Şi acum ea plătea alt preţ. Tocmai acum, când găsise ceva 
ce-şi dorea de atât timp, acest lucru îi fusese luat. Şi propriile ei 
cuvinte făcuseră asta. Ceea ce spusese nu fusese un lucru greşit 
sau nesincer. Era doar greu de ascultat atunci când cineva îl 
spunea cu voce tare. 

In afară de a aţipi o dată sau de două ori, nu dormi deloc 
toată noaptea. Pe la cinci, renunţă. Zorii se răspândiră peste 
mare, cuprinzători şi rozalii, mai frumoşi decât orice pe lume. 

Împleticindu-se, coborî scările ce duceau către camera de zi, 
unde tatăl ei bea o ceaşcă de cafea. 

— Ne întoarcem, zise el. Punem la cale ruta pe unde s-o 


apucăm. Probabil va trebui să-ţi strângi lucrurile. 

— Tată... 

— E hotărât, Clio. E cum ai spus şi tu, chestia asta a fost 
înainte. Acum e acum. 

Aidan îşi îţi capul la baza scărilor. 

— Cred că ar trebui să veniţi şi să vă uitaţi la ceva, zise el. 

Masa camerei de lucru era acoperită cu hărţi, imagini şi 
chestii scoase de pe internet. Erau multe cutii de suc strivite şi 
aliniate de-a lungul marginii mesei. Ochii lui Aidan erau foarte 
roşii şi purta aceleaşi haine pe care le avusese şi cu o seară în 
urmă. 

— Am rămas treaz noaptea trecută navigând pe nişte site-uri 
cu baze de date referitoare la epave, spuse el. Dacă facem un 
mic ocol, putem ajunge la acesta de aici, S537, vaporul cu aburi 
Pride of York'9. 

— Aşa şi? întrebă taică-său cu oboseală în glas. 

— Nu cred că ăsta e Pride of York, zise Aidan, iar insistența şi 
epuizarea îl făcură să ridice glasul. S-a scufundat în zona asta, 
ceea ce a dus la această identificare. Insă am strâns ceva 
informaţii referitoare la treaba asta şi nu cred că se potrivesc. 
Am făcut şi înainte o notă despre locul acesta, însă nu era în 
zona noastră de căutare şi nu prea merita să facem o călătorie 
aparte. 

Tatăl lui Clio îl privi o clipă, de parcă nu prea i-ar fi venit a 
crede. Aidan împinse în faţă o imagine neclară. 

— la uitaţi-vă aici. E destul de asemănător cu Bell Star. 
Acelaşi tip de vas, aceeaşi perioadă de timp. Insă această 
imagine, din câte îmi dau eu seama, arată un vas ceva mai lung 
decât era Pride of York şi are oarecum o formă diferită. 

Tatăl lui Clio se aplecă puţin. 

— Coca navei e aici, zise Aidan, arătând o pată mai 
întunecată. E îngropată câţiva metri în nisip. Coşul de fum e 
acolo. Pare să fie în poziţie aproape verticală, poate uşor înclinat 
spre stânga. În zona în care ne aflăm, apa nu e foarte adâncă. 
Adâncimea e de optsprezece metri. Identificarea a fost făcută 
de scafandri amatori. Ei nu au o dovadă solidă. Şi, dacă a existat 
vreodată ceva care să merite într-adevăr să fie luat, aceasta s-a 
întâmplat demult. E o epavă neobişnuită. Câteva asociaţii de 
scafandri fac scufundări aici. 

— Crezi că merită să mergem şi să aruncăm o privire? 


— Cred că, din tot ce am văzut, asta seamănă cel mai mult cu 
ce căutăm. Nu e nimic aici care să nu-mi spună că vasul ăsta nu 
e Bell Star. O să ne ia, probabil, cam o oră să ne abatem din 
drum, însă se află în direcţia bună. 

— Cred că n-ar strica, spuse tatăl ei. Ne vom îndrepta în acea 
direcţie. Mă duc să îmbrac costumul şi să fac nişte fotografii. 

Se opri la uşă. 

— Incercaţi să vă controlaţi cât sunt plecat, zise el. Clio, te rog 
să pregăteşti micul dejun! 

Faţa lui Aidan se făcu roşie ca focul. Se aşeză din nou la biroul 
lui şi se uită la conturul neclar de pe ecran. Clio se lăsă pe 
podea şi se agăţă cu mâinile de covor. 

— Deci bănuiesc că ai auzit, zise Clio. 

— Am auzit. Se pare că toată lumea a auzit. 

— Scuze! zise ea aproape şoptit. 

— Nu e vina ta, spuse el, ştergând ecranul cu degetul. Nu ştiu 
ce să zic. Se pare că tatăl tău s-a hotărât. 

— Mda, rosti Clio. Are tendinţa de a se comporta aşa. După ce 
termină scufundarea, o să-mi cumpere bilet şi o să mă trimită 
înapoi. Probabil că până diseară plec. 

Aidan se uita încă la imagini. 

— Nu cred că vei pleca până diseară, zise el. 

— Nu-l cunoşti pe tata, spuse ea. 

— Poate. Insă ştiu la ce mă uit. Am rămas aici toată noaptea, 
privind datele astea. 

— Ai fost aici toată noaptea? întrebă Clio. 

Nu că el ar fi fost bine-venit în acel moment, însă totuşi... nu 
urcase în timonerie. 

— Tatăl tău mi-a spus aseară că ne întoarcem, zise el, fără să 
o privească. Nu părea să fie prea încântat de prezenţa mea. Aşa 
că am venit aici. Imi amintesc că am marcat ceva de care eram 
interesat. Părea un lucru prostesc să nu profit de ocazie... 

Avea ochii încă aţintiţi asupra mesei, deci era imposibil să-şi 
dea seama ce voia el să spună într-adevăr. 

— Ei bine, rosti ea, ridicându-se în picioare. Mersi că ai 
încercat. Dacă ai făcut-o. 

Voia să spună mai multe, însă cum anume? 

Dimineaţa, nu era chiar cooperantă. Apa era agitată, şi cerul 
plin de nori. Era aproape frig. Martin aranja echipamentul. 
Probabil că tatăl ei se ocupa de scufundare. 


— Ascultă, zise Martin când Clio ieşi în dimineaţa rece şi 
ceţoasă. Am auzit ce s-a întâmplat. 

— Cine n-a auzit? întrebă Clio. 

— Tatăl tău poate fi rănit cu foarte mare uşurinţă. El chiar 
pune mare preţ pe ceea ce gândeşti. Părerea ta contează mai 
mult pentru el decât părerea oricui altcuiva. 

Clio privi în jos, către punte. Martin, indiferent cât de amabil 
era, fusese întotdeauna de partea tatălui ei. Nu părea să 
priceapă niciodată că şi altcineva fusese rănit de ce se 
întâmplase. 

— Însă îşi revine repede, continuă Martin. Dacă se scufundă 
azi şi are vreo veste bună, s-ar putea să uite toată tărăşenia. 

— Poate, zise Clio. Însă cam asta a fost problema tot timpul. 

Martin oftă. 

— O să se sfârşească totul cu bine, spuse el. Chiar dacă pleci. 
O să treacă peste asta. 

Ea îşi strânse braţele în jurul trupului şi începu să tremure. 
Afară, nu trebuia să fie aşa frig. Se aşeză pe punte, sprijinindu- 
se de perete, ca să se dea puţin deoparte din calea curentului. 

— Când ţi-ai continuat misiunea de cercetare, zise Martin în 
timp ce verifica un indicator de nivel, ai văzut ceva despre 
Marguerite? 

— Despre Marguerite aia după care a fost numită piatra 
respectivă? Fata tipului ăluia? 

— Exact. Fata profesorului Magwell. Poveştile despre ea mi-au 
amintit întotdeauna de tine. 

— De mine? întrebă Clio. Ce poveşti? 

— Profesorul Magwell o considera pe fiica lui cea mai bună 
elevă. Şi, mai mult de atât, pentru o femeie din vremurile 
respective, ea chiar era deasupra mediei. Era curajoasă, poate 
chiar puţin nebună. După moartea tatălui ei, a convins muzeul 
să o trimită să lucreze în Pompei. A locuit chiar aproape de locul 
de unde am plecat, la Sorrento. După ce a citit acea scrisoare, 
cred că a venit aici să continue munca tatălui ei, poate să 
încerce să găsească altă piatră. Câţiva ani după aceea, a 
devenit interesată de arheologia subacvatică, domeniu care era 
ceva extrem de rar la vremea respectivă. A început ca 
scufundătoare liberă, coborând în adâncuri fără nimic, fără 
clopot pentru scufundare sau costum. 

— Vrei să spui că sărea în apă pur şi simplu? întrebă Clio. 


— Da, zise Martin râzând. La început, a fost ridiculizată, însă, 
când a început să aducă obiecte de pe fundul mării, oamenii 
chiar au devenit interesaţi. A devenit un fel de legendă. Era 
numită sirena. 

— Şi chestia asta îţi aminteşte de mine? spuse Clio. 

— Ei bine, cred că ai aceeaşi trăsătură de caracter în tine. Tu 
singură îţi croieşti drumul. Eşti pregătită să o porneşti înot ca să- 
ţi atingi scopul. Şi eşti fiica tatălui tău, fie că-ţi dai seama de 
asta sau nu. 

El lovi uşor cu mâna rezervorul cu oxigen şi îl făcu să se 
rostogolească înspre margine. 

— Din fericire pentru noi, zise el, ne-am cam dat seama cum 
stă treaba cu scufundatul. Norocul ne surâde. Acum, vrei să-mi 
faci o favoare? Nu vrei tu să-mi aduci de jos labele de 
scafandru? 

Bătrânelul ăsta trebuie să îşi pună costumul de neopren, şi 
chestia asta îi ia ceva timp. 

Ajunseră la ţinta respectivă cam într-o oră. 

— Bine, zise taică-său. Aceasta e o scufundare de constatare. 
Vom filma vasul, ca să încercăm să obţinem o identificare şi să 
ne dăm seama de starea în care se află. 

Erau încărcaţi cu tot felul de jucăre/e. Adusese chiar şi 
motoraşele subacvatice manuale ca să-i ajute să se deplaseze 
mai repede. Săriră de pe platforma din spate şi dispărură sub 
apă. 

Aidan veni lângă ea, la o distanţă de o întindere de braţ. 
Rămaseră amândoi privind cerul cenuşiu. Apa părea şi ea 
cenuşie. 

— Mă duc să vorbesc cu Elsa, spuse ea încetişor. Vrei tu să 
vorbeşti primul cu ea? 

— Hai să vedem ce se întâmplă, zise el. Am sentimentul că 
ziua asta o să fie una nebună. S-ar putea să rămânem aici vreo 
câteva zile. Nu se ştie niciodată. 

— Cred că da, rosti Clio. Oricum, trebuie să încerc să vorbesc 
cu ea acum. 

Uşa de la Apartamentul Şampaniei era descuiată, însă Elsa nu 
era în cameră. Clio se uită în jurul ei şi simţi un imens val de 
tristeţe. Fusese bine să fie aici cu Elsa. Elsa era prietena ei. 

Văzu o pată stranie pe podea, pe care curând o recunoscu ca 
fiind noile ei pasteluri. Fuseseră aruncate şi călcate în picioare, 


strivite pe covorul de culoarea cafelei. Se aşeză pe podea şi 
adună resturile, încercând să găsească unul care să mai poată fi 
salvat. Erau câteva bucăţi. Le puse cu grijă înapoi în cutie. Simţi 
un nod în gât. 

Poate Elsa nu mai voia să-i vorbească. Niciodată. 

Făcu ceea ce probabil avea să fie ultimul ei duş în baia 
magnifică, se îmbrăcă şi merse în cambuză. Îşi puse coiful de 
hârtie şi începu să pregătească micul dejun. În mod straniu, voia 
să se ţină cu ghearele de iahtul ăsta - de tot ce ţinea de el. 
Voise atât de tare să plece de pe acest vas, încât niciodată n-ar 
fi crezut că era posibil, însă dorea ca acest mic dejun să ţină la 
nesfârşit. 

Se hotărî să facă ceva ca în prima dimineaţă - o frittata mare 
şi să nu o coacă prea tare. Poate, dacă venea cu un mic dejun 
bun, putea rămâne pe vas. Taică-său va vedea câtă nevoie avea 
de ea, cât de dedicată era ea încă. Se puse pe treabă, întorcând 
cambuza cu fundul în sus în căutare de ingrediente. Când punea 
ouăle în tigaie, auzi în spatele ei pe cineva urcând. Era Julia care 
se strecură în cambuză şi întinse mâna după cafetieră. 

— Bună dimineaţa, zise ea. Vocea ei suna politicoasă, chiar 
plăcută. 

— Bună, răspunse Clio. 

Julia se sprijini de blatul cambuzei şi îşi sorbi cafeaua fără 
zahăr. In dimineaţa asta, purta nişte pantaloni scurţi kaki şi un 
tricou polo roşu. Arăta aproape ca o femeie normală, una care 
era de fapt mama cuiva. 

— Ştii cumva unde e Elsa? întrebă Clio. 

— Doarme în camera mea, zise Julia. 

— Oh! 

Intre ele se lăsă tăcerea. Bulele de aer din caserola cu ouă se 
sparseră încetişor unul câte unul. 

— Ce ai spus a fost corect, zise Julia. Chiar l-am întâlnit pe 
tatăl Elsei când era în consiliul de administraţie al unei bănci. Şi 
da, tatăl tău finanţează această muncă. N-aş fi făcut niciodată 
legătura, însă e din cauză că am cunoscut şi alţi bărbaţi între 
aceste două relaţii. Probabil că mi-s dragi cei care îmi sprijină 
munca, însă cred că e ceva normal. Nu-i aşa? 

Spuse aşa, aceste lucruri o făceau pe Clio să dea dovadă de 
paranoia. Care anume fusese lucrul ce o atrăsese în primul rând 
la Ollie? Dragostea lui pentru cerneluri, dragostea lui pentru 


artă. Că el împărtăşea dragostea ei pentru artă. Şi sacoul. Şi 
bicicleta. Şi înălţimea lui de un metru nouăzeci şi cinci. Insă arta 
făcuse să înceapă totul. 

— Eu doar... 

— Tu îţi făceai griji în privinţa tatălui tău, zise Julia. Nu e nimic 
în neregulă cu asta. Admir acest lucru. 

Clio o examină cu foarte mare atenţie. Chipul Juliei era tot dur 
şi osos, însă cuvintele fuseseră rostite cât se poate de blând. Ei 
bine, cam prea blând. 

— l-am spus tatălui tău că ar fi dificil sau nedrept să te aducă 
aici, continuă ea. Elsa e obişnuită de mult cu faptul că eu mă 
întâlnesc cu alţi bărbaţi. Ea nu a stat niciodată cu tatăl ei, a stat 
de obicei prin internate. Nu o deranjează acest lucru. Insă tu nu 
ai avut timp să-ţi schimbi părerea. Aşa că da. Cred, într-adevăr, 
că trebuia să ţi se dea voie să rămâi acasă. |ţi înţeleg repulsia 
faţă de toată această excursie. _ 

Toate cuvintele erau corecte. Totul avea sens. Insă era ceva 
în toate astea care nu-i suna sincer lui Clio. 

— Nu eşti supărată? întrebă ea. In legătură cu... cealaltă 
chestie? 

— Te referi la Aidan? vru ea să ştie. Nu. Şi eu am avut 
şaptesprezece ani. Ştiu cum trebuie să te simţi. Cu voi, toţi trei 
pe vasul ăsta, exista un astfel de risc. 

Asta o făcu pe Clio să pară un fel de produs chimic periculos 
şi nesigur. Insă, din nou, poate chiar aşa era. Incepuse să pară 
în felul ăsta. 

— Te pot întreba ceva? zise Clio. 

— Chiar te rog. 

— Ai ceva în legătură cu Marguerite? spuse Clio. 

— Marguerite Magwell? Am câteva lucruri. O să le aduc. 

Julia părăsi cambuza, şi Clio se întoarse la frittata ei. Totul era 
pe dos acum. Acum, Julia era cea amabilă şi îşi punea lucrurile ei 
la dispoziţie în timp ce ea încerca să-l impresioneze pe taică-său 
cu gătitul. Fata tatălui ei... despre ce vorbea Martin? 

Puse toate bunătăţile pe care le găsi în cratiţă. Nu prea mai 
aveau ingredinte proaspete, însă avea un număr impresionant 
de chestii la borcan. Erau lucruri de calitate. Alimente italieneşti, 
ca, de exemplu, ardei şi măsline la borcan. Julia se întoarse cu 
un dosar de plastic ce conţinea un articol dintr-o revistă chiar în 
momentul în care Clio introducea capodopera la cuptor. 


— Uite, zise ea. Poţi păstra asta dacă te interesează. 

— Mersi, spuse Clio. Se sprijini de chiuvetă şi se uită peste 
articolul respectiv. Era dintr-o revistă de arheologie cu pagini 
mari şi lucioase. Imaginile o frapară pe Clio imediat. Erau nişte 
imagini de prin anii '20, nişte fotografii alb-negru cu o femeie 
care avea o tunsoare bob şi un costum de baie ce arăta ciudat - 
nişte pantaloni scurţi şi un maiou - şi care stătea pe marginea 
unei bărci cu pânze, pregătindu-se să sară în apă. Avea pe chip 
o privire de totală încredere în sine. Şi era frumoasă - înaltă şi 
puternică, nişte muşchi proeminenţi pe braţe. Părul ei era atât 
de blond încât în fotografie părea aproape alb, însă avea ochii 
de culoare închisă. Privirea lui Marguerite ieşea din pagină. 

Şi iat-o din nou într-un portret pe când avea doar 
şaptesprezece ani. Deşi era o fotografie extrem de veche, 
făcută în unul dintre acele cadre formale care întotdeauna par 
atât de false, chipul ei avea aceeaşi înverşunare. Emoţia 
transpărea, chiar dacă stătea rezervată pe scaun, purtând o 
rochie cu guler marinăresc şi părul îi era coafat într-un snop de 
bucle foarte bogate prinse în vârful capului, iar în mâini ţinea un 
bucheţel de flori. 

— A fost o femeie remarcabilă, zise Julia. O revoluţionară. 
Complet devotată muncii ei. 

— A fost scufundătoare, nu? 

— Da, a fost. Cu mult înainte să existe vreun echipament 
sigur. A început căutarea a ceea ce căutăm şi noi acum. Când a 
avut loc accidentul, căuta vasul pe care se îmbarcase tatăl ei. 

— Accidentul? întrebă Clio, ridicând privirea de la fotografii. 

— A murit în timpul unei scufundări, spuse Julia tăios. Încerca 
o piesă nouă de echipament de scufundare, însă ceva n-a fost în 
regulă. A murit înainte de a fi ridicată înapoi în barcă. Dar noi 
continuăm opera ei şi nu vom da greş în acelaşi fel. 

Era ceva rece în felul în care spusese acest lucru, fie că 
intenţionase sau nu. Ceva şocant de realist, de parcă pur şi 
simplu ai putea să treci peste faptul că cineva tocmai a murit şi 
să preiei fără nicio problemă lucrul pe care acea persoană îl 
făcea. De parcă nefuncţionarea corespunzătoare a 
echipamentului în timpul scufundării ar fi fost vina lui 
Marguerite. 

Sau poate că era doar din cauza accentului britanic. Era greu 
să-şi dea seama. Insă Clio simţi cum ochii i se strâng puţin, ca 


reacţie la ce spusese Julia. 

Se auzi un sunet pe punte. Scafandrii veneau la suprafaţă. 
Clio ieşi în grabă din cambuză şi se duse să li se alăture. Tatăl ei 
apăru primul. Martin stătea pe platformă, cu trupul încă 
jumătate în apă. 

— Cum a mers? întrebă Clio. 

Nu-i răspunseră. Tatăl ei era aplecat deasupra lui Martin, sco- 
ţându-i masca. Ceva nu era în regulă. 

— Clio, zise Martin slab, flaconul ăla. 

Lui Clio îi luă doar o secundă să-şi amintească de 
nitroglicerina ce se afla pe noptiera de lângă pat. Porni în fugă 
după ea, făcând să se legene treptele circulare, pentru că se 
ţinea de balustradă. Apariţia ei bruscă fugind pe holul de jos îi 
atrase atenţia lui Aidan. Scoase capul în pragul uşii camerei de 
lucru. 

— Ce... 

— E Martin, zise ea. 

Se întoarse cu flaconul în mai puţin de un minut şi cu Aidan 
imediat pe urmele ei. Martin luă flaconul, scoase o pastilă şi o 
înghiţi. 

— Să cer ajutor prin radio? întrebă tatăl ei. Să te ducem la 
spital? 

— E doar o durere în piept, zise Martin. Trebuie doar să... mă 
aşez puţin. 

Tatăl ei şi Aidan îl ajutară să urce de pe platformă şi îi 
desfăcură partea de sus a costumului ud. 

— Ar trebui să te ducem înăuntru, spuse Aidan. Nu arăţi prea 
bine. 

— Sunt în regulă, zise Martin pe un ton ţâfnos. Chestia asta s- 
a mai întâmplat şi înainte. Mă voi simţi mai bine îndată ce 
pastilele astea îşi fac efectul. la du-te şi uită-te la chestia aia. 

El arătă înspre camera video care se bălăbănea pe braţul 
tatălui lui Clio. Camera îi fu înmânată. 

— Da, ia aruncă un ochi, zise taică-său. Cred că e posibil să fi 
găsit ceva. 


Decizii luate în pripă 

În lumina camerei video, apa era de un verde neclar, cu pete 
aurii şi maronii ce zburau în toate direcţiile. Mici chestii bombate 
şi gelatinioase şi peşti se iveau din când în când. Epava însăşi 
era acoperită cu creaturi de mare în formă de păstaie, sute de 
cercuri mici ce-i distorsionau forma şi o făceau să pară rotundă. 
Însă era acolo. Acoperit de o crustă, dar era un vas. 

— Era grav avariat în partea din faţă, spuse Aidan, arătând 
către locul unde vasul părea să fuzioneze cu fundul mării. 
Metalul e îndoit. Cred că s-au lovit de ceva. 

Aidan stătea la computer, şi Julia se aplecase peste umărul 
lui. Clio stătea în picioare mai într-o parte, ochii ei urmărind 
când acea imagine, când chipul lui Aidan. Niciodată înainte nu 
fusese atât de concentrat. Avea ochii pierduţi, cufundaţi în 
cadrele filmate. , 

— Aidan, zise Julia. Asta e vasul nostru? 

Aidan nu răspunse. Se răsuci către masă şi începu să 
răsfoiască teancul de hârtii împrăştiate acolo, scoțând în cele 
din urmă o schiță tehnică a vasului, una ce părea destul de 
veche. Se uită la ea, apoi la ecran, apoi îşi frecă sprâncenele cu 
o mână, unindu-le. 

— Nu e o identificare certă, şovăi Aidan, sau e alta. Una 
greşită, cred. E ceva în legătură cu vasul ăsta. O să-l botez eu. 
Să zicem că ăsta e vasul nostru. 

Chestia asta o izbi pe Clio mai tare decât se aştepta. 
Genunchii îi cedară şi se lăsă puţin pe spate. Aidan începu să 
râdă, şi Julia schiţă primul zâmbet sincer pe care-l văzuse Clio la 
ea. 

— De unde ştii? întrebă Clio. 

— Mă uit la imaginile nenorocitului ăstuia de vas de luni de 
zile. Ştiu să interpretez imaginile radiolocatorului ultrasonic 
subacvatic. Cu asta mă ocup. _ 

— Hai să mergem să le spunem, zise Julia. Işi păstra vocea 
calmă, însă cu greu. 

Sus, lucrurile nu arătau la fel de bine. Martin nu mai avea pe 
el costumul ud, dar era prăbuşit pe canapea. Încă insista că n- 
avea nevoie de un medic. 

— Ce aveţi? întrebă taică-său când toţi trei se apropiară. 

— Marea lovitură, rosti Julia. 


— Glumeşti. 

Trebui să se aşeze lângă Martin. Chipul i se schimonosi într-un 
fel neobişnuit, fiind gata fie să izbucnească în râs, fie în lacrimi. 
Nu făcu niciuna, nici alta. Chipul îi rămase pur şi simplu 
încremenit. 

— Primul lucru pe care trebuie să-l rezolvăm, zise el. Martin. 

— îți spun, Ben. Chestia asta nu e nouă. E doar o durere în 
piept. 

— Însă nu mai faci scufundări, spuse tatăl ei. Sub nicio formă. 

— N-ar fi probabil un lucru prea înţelept, admise Martin. Nici 
nu mă simt în stare să fac asta. 

— Nu te poţi scufunda singur, zise repede Clio. Asta e prima 
regulă atunci când faci scufundări. 

— Cunosc regulile, rosti tatăl ei. Nu sunt nebun. 

Clio vedea lupta care i se citea în ochi. lată-i acolo, poate 
chiar deasupra vasului Be// Star, şi ei nu se puteau scufunda. Nu 
era postura în care voia ea să se afle. Şi totuşi... totuşi, ştia că 
avea să o facă oricum. 

— Dar pot merge eu cu tine, spuse ea. 

— Nu, zise el repede. Sub nicio formă. 

— Sunt singurul scafandru cu autorizaţie aici în afară de voi, 
insistă ea. 

— O autorizaţie care probabil a expirat. 

— Ştii ce vreau să spun. Şi nici măcar nu ştiu dacă, într- 
adevăr, expiră. Şi nu, n-o am /a mine, asta înainte de a o spune 
tu... dar hai să fim serioşi. Suntem chiar deasupra vasului. Şi, ai 
încredere în mine, sunt prudentă. 

Toate privirile se îndreptară către ea. 

— Sunt! zise ea. Am învăţat. Pot să fac asta. Voi merge cu 
tine. Tu nu vei permite să mi se întâmple ceva. 

Chiar dacă îi ieşeau aceste cuvinte pe gură, chiar dacă 
instinctul ei le confirma, urechilor ei nu prea le venea a crede. 
Era de acord - ba nu, chiar insista - să meargă să se scufunde 
împreună cu tatăl ei. 

— Cred că are dreptate, Ben, zise Julia. Se poate descurca. Tu 
mi-ai spus că accidentul ei n-a avut nimic de-a face cu ceva ce 
ea a făcut. 

Deci tatăl ei îi spusese Juliei despre accident. 

— Eşti sigură în legătură cu asta? întrebă el. 

— Sută la sută. 


Nimeni nu spuse nimic timp de trei sau patru minute, ceea ce 
însemnă o tăcere destul de îndelungată. Aidan se aşeză la masa 
din sufragerie şi se zgâi înspre cambuză, cu maxilarul inferior 
ieşit în afară. Era adâncit în gânduri în legătură cu ceva şi nu 
părea să-i placă foarte tare. 

În cele din urmă, tatăl ei trase cu putere aer în piept, apoi se 
ridică în picioare. 

— Bine, zise el. Vom face un plan - un plan detaliat - şi ne 
vom ţine de el. Vom face asta cu prudență. Aidan, vreau să-mi 
faci o hartă a vasului, să ne ghidezi înăuntru şi afară. Plus nişte 
planuri de rezervă. 

— Faceţi asta? întrebă Aidan. 

— Vom vedea, spuse el. Poate. Hai să facem planul împreună. 
Uitaţi-vă la calele acelea. Dacă e Bell Star, orice avea Magwell 
cu el se află probabil în zona aceea, în lăzi. Clio, tu du-te cu el şi 
fii atentă! întipăreşte-ţi bine în minte imaginea acestui vas! 

— Eşti hotărâtă? o întrebă Aidan pe Clio pe când coborau 
scările. 

— Extrem de hotărâtă, zise Clio. 

— la mai gândeşte-te la asta, spuse Aidan, întorcându-se pe 
trepte şi blocând calea. Să nu te dai mai dură decât eşti în 
realitate. 

— Îţi faci griji pentru mine? 

— Eu doar... 

— Uite ce e, zise ea. Tata a cheltuit o grămadă de bani cu 
instruirea mea. Am avut instructor particular. Am făcut ore de 
instruire. Am făcut exerciţii de scufundare cu un dement care 
fusese în marina greacă. Ştiu ce fac. Doar că n-am... mai facut-o 
de ceva vreme. 

Aidan oftă, apoi se întoarse şi continuă să meargă înspre 
camera de lucru. La masă, împinse deoparte majoritatea 
hârtiilor, selectând câteva şi aranjându-le în mijloc. 

— Fă cunoştinţă cu Bell Star, zise el, arătând mai multe 
fotografii cu puncte şi câteva schiţe structurale. Aceste schiţe 
sunt de fapt ale unui vas care se numea Daybreaker şi care era 
o navă-soră. Complet identice, doar că asta era cu vreo şaizeci 
de centimetri mai mare. Nu e un vas mare. Aici erau trei cabine 
pentru pasagerii de la clasa întâi. Următorul nivel de jos avea 
douăsprezece cabine pentru cei de la clasa a doua şi alte 
camere pentru căpitan şi echipaj. Chiar dedesubt, în faţa şi în 


spatele vasului, erau calele. Cea din faţă era mult mai mare. 
Cea din spate se afla lângă sala motoarelor şi magazia de 
cărbuni. 

Se întoarse către monitor, unde era afişată imaginea neclară 
a epavei. Întinse o mână şi o prinse pe Clio de umăr, trăgând-o 
mai aproape de ecran. Ea încercă să nu se gândească la faptul 
că feţele lor erau la distanţă de doar câţiva centimetri. 

— Mie mi se pare că asta e spărtura care i-a făcut să se 
scufunde, zise el, arătând înspre o umbră pe ecran. 

Lui Clio îi luă doar o secundă să se acomodeze cu acel punct 
de focalizare şi să descopere lucrul despre care vorbea Aidan. 

— Nu e enorm, însă era, cu siguranţă, suficient de mare. 

— Ce ar fi putut provoca un astfel de lucru? 

— N-avem cum să ştim cu exactitate, însă se pare că au intrat 
în ceva dur. O stâncă, o ambarcaţiune de pescuit. N-am idee. 

— Ai zis că ştiau ruta. 

— Căpitanul trebuie să o fi ştiut, da. Însă a fost o furtună în 
acea noapte. Ceva în mod evident nu a fost în regulă. 

— Crezi că au ştiut că se scufundă? întrebă ea. 

— O ambarcaţiune de dimensiunea asta? zise el. O lovitură ca 
asta? Probabil. Oamenii de pe Titanic nu au ştiu că se duc la 
fund, pentru că vasul era masiv. Unii dintre ei au simţit izbitura 
când vasul a lovit aisbergul, dar majoritatea nu i-au acordat 
nicio atenţie. Câţiva dintre ei chiar au luat gheaţă de pe punte şi 
şi-au pus-o în băutură. Insă acesta a fost vasul cel mai mare şi 
cel mai „de nescufundat“ din lume şi noaptea era cu cer senin. 
Bell Star nu era Titanic. Era un vas de pasageri mic. Şi a fost, 
evident, o lovitură destul de puternică să provoace o gaură în 
partea de jos a vasului. Tu nu crezi că ai simţi aşa ceva? 

— Mda, răspunse Clio. Aş simţi. 

— Bine, rosti el, ridicându-se şi întorcându-se la schiţele de pe 
masă. Bell Star ducea atât pasageri, cât şi cantităţi mici de 
marfă. Certificatul de încărcătură zicea că transportau mozaic şi 
corespondenţă. Mozaicul valora ceva bani. De asemenea, cred 
că greutatea a făcut ca vasul să fie tras în jos. Ai văzut, probabil, 
în imagine că prora e mult îngropată în fundul mării. 

Nu. Clio nu văzuse asta. 

— Eu bănuiesc că acolo era mozaicul, spuse el. Vasul trebuie 
să fi fost uşor dezechilibrat din pricina felului în care erau 
depozitate lucrurile. E doar bănuiala mea. O altă bănuială: 


mozaicul ar fi fost încărcat primul, cu mult înaintea pasagerilor 
şi a corespondenţei. Intuiţia îmi spune că magazia pentru 
obiectele personale şi bagajele pasagerilor, ca, de exemplu, 
piatra pe care o căutăm, se află în spatele vasului, adică aici. 

Trasă cu degetul un cerc invizibil în jurul unei secţiuni a 
diagramei. 

— Aici o să vă trimit pe voi, zise el. Va trebui să coborâţi 
câteva nivele. Şi vrei părerea mea sinceră? Da. Gândul ăsta mă 
sperie. Vor fi tot felul de muchii şi bucăţi de metal ce pot 
secţiona tuburile şi multe colţuri ciudate şi chestii dislocate care 
pot reprezenta capcane pentru scafandri. 

— Aveai de gând să-l trimiţi pe tatăl meu acolo, spuse ea. 

— Nu e acelaşi lucru, zise el. Trebuie să te gândeşti la asta. 

Uită-te la imaginea de pe ecran. E o harababură plină de 
rugină la o adâncime de douăzeci de metri. Chiar asta ţi-ai dori, 
într-adevăr, să fie prima ta scufundare după atât timp? Mi-ai 
spus că, uneori, tatăl tău nu e atent. Şi, în acest moment, tu şi 
apa n-aveţi o relaţie prea bună. N-aş vrea să vorbesc de parcă 
aş fi bunică-mea, însă nu e de glumit... 

Nu. Nu era deloc de glumit. Avea dreptate în legătură cu 
aceste probleme. Să ajungă la un astfel de vas, să coboare 
treptele acelea, să treacă de bucăţi contorsionate de metal 
aflate complet în întuneric. Clio simţi un nod în gât, de teamă. 
Însă lucrul cel mai compleşitor dintre toate era... acea bună 
dispoziţie din mintea ei. Îi plăcea această idee. Îi plăcuse să facă 
scufundări. Singurul motiv pentru care nu reluase scufundările 
era că braţul îi fusese rănit şi maică-să fusese speriată de 
moarte. Şi, apoi tatăl ei plecase. Insă le-ar fi reluat cu siguranţă. 
Nu-i aşa? 

Şi, dacă aveau dreptate şi această piatră era ceea ce se 
presupunea că e, nimic n-avea cum să o oprească pe ea să facă 
scufundarea. O piatră atât de importantă... 

— la stai o clipă, zise ea. De ce cauţi în cală? 

— Căutăm un obiect istoric voluminos care ar fi trebuit să fie 
depozitat undeva. Tocmai asta e definiţia încărcăturii. 

— Cât de mare se presupune că e piatra Marguerite? întrebă 
ea. 

— Scrisoarea zice că are o lungime de aproximativ şaizeci de 
centimetri. 

— Exact. Deci să presupunem că eşti profesorul Magwell şi ai 


piatra care te poate ajuta să traduci o limbă pe care nimeni n-a 
fost în stare să o descifreze înainte. Eşti pe un vas care se 
îndreaptă către Franţa şi o să stai zile bune pe acest vas. Acum, 
te afli pe un vas. E plictisitor, corect? 

— Nu întotdeauna, spuse el. 

— Ştii ce vreau să zic. Deci, dacă ai avea cu tine ceva de 
genul ăsta şi ai fi „captiv“ pe un vas, ce ai face? L-ai pune în 
cală? Sau l-ai ţine cu tine şi l-ai studia? 

Aidan bătu cu degetele în masă şi reflectă la acest lucru. 

— Bine, rosti el. E o pură speculație, hai să spunem că piatra 
se află în cabina lui. N-avem nicio idee care dintre ele era a lui. 

— A luat de multe ori vasul ăsta, corect? 

— În fiecare an. 

— Şi era bogat? 

— Avea o situaţie materială bună, zise Aidan. 

— Asta ne trimite aici, sus, spuse Clio, arătând înspre cabinele 
cu hublouri. La clasa întâi. Pe aici pătrundem, şi nu e atât de 
rău. Şi sunt doar câteva cabine. De aici începem. 

Il vedea pe Aidan cântărind bine acest lucru. Sub bretonul 
crescut peste măsură, ochii lui verzi se mişcau înainte şi înapoi 
de la o imagine la alta şi îşi ţinea buzele subţiri şi prelungi foarte 
strâns unite. 

— S-ar putea să ai dreptate, recunoscu el. Voi aranja chestiile 
astea şi voi încerca să găsesc nişte căi de intrare şi de ieşire. 
Mai eşti sigură că vrei să faci asta? 

— Chiar eşti îngrijorat? întrebă ea. 

— Trebuie să fiu, zise el. 

— De ce? 

— Pentru că, dacă mori, probabil Julia mă va obliga pe mine 
să fac treaba asta, fie că ştiu sau nu să fac scufundări. Deci e în 
interesul meu să te ţin în viaţă. Şi cred că eşti nebună. 

— Sunt nebună, spuse ea şi simţi cum ochii i se măresc. Sunt 
fata tatălui meu. 

I se păru că Aidan era gata să facă ceva - nu era însă sigură 
ce anume. Să se întindă până la ea. Să ţopăie. Insă, în loc de 
toate astea, el rămase la computerul lui, făcând un vizibil efort. 

— Da, zise Aidan. N-ai vrea să sari peste orice sună ca un fel 
de ultime cuvinte celebre acum? Te rog! 


Scufundătoarea 

Mai întâi avu loc un test. 

Despre fiecare părticică din echipament, fiecare semnalizator 
manual, folosirea computerului pentru scufundat, întrebări 
referitoare la opririle din cauza decompresiunii, ce era de făcut 
în cazul în care trebuia să pornească regulatorul secundar de 
aer dacă primul se termina. Clio fusese instruită bine cu ani buni 
în urmă şi reuşi să răspundă corect la aproape toate întrebările. 
Singura pe care nu o nimeri nu era foarte importantă, însă tot i 
se făcu un instructaj. 

Martin nu era un tip masiv, deci costumul lui nu-i venea chiar 
atât de rău. Uitase cât de neplăcută era partea asta, să fie dată 
cu talc din cap până în picioare, să-şi tragă cauciucul ăla peste 
picioare centimetru cu centimetru. Tatăl ei o ajută cu 
echipamentul, punându-i în spate egalizatorul de plutire ce 
semăna cu un rucsac şi centura de lestare în jurul taliei. Făcură 
o scufundare simplă, ca să se asigure că se putea descurca sub 
apă. 

să intre în apă nu era o problemă. Presupunea să facă un pas 
foarte mare de pe platforma din spatele vasului, să-şi ţină cu o 
mână masca şi regulatorul, ca să nu se deplaseze. Privi în faţă, 
nu în jos, aşa cum trebuia, şi urmări cum orizontul dispare 
brusc, doar pentru a fi înlocuit de o lume foarte tăcută de 
culoare verzuie. Greutatea pe care o ducea cu ea o trase în jos 
câţiva metri. Îşi echilibră presiunea din urechi se uită în jurul ei 
după meduze şi înotă treizeci de minute cu tatăl ei înjurai 
vasului, coborând vreo şase metri. 

Secunda în care ajunse sub apă a fost de parcă anii petrecuţi 
fără tatăl ei dispăruseră pur şi simplu şi ei erau exact acolo unde 
se aflaseră înainte. Era atât de multă libertate sub apă. Când 
reveni la suprafaţă, îl văzu pe Aidan stând aplecat peste 
marginea platformei. De acolo, de jos, părea foarte înalt, foarte 
grav. Lui tot nu-i plăcea această idee. În ceea ce o privea pe 
Clio, se simţea bine că el îşi făcea griji pentru ea. 

Se  odihniră puţin înainte de scufundarea propriu-zisă, 
revăzând planurile pe care Aidan le întocmise. 

— Azi, folosim butelii de securitate, zise tatăl ei în timp ce se 
echipau pentru scufundare. Vom avea mai mult oxigen decât 
avem nevoie. Şi tu vei avea cu tine un al doilea cuţit. 


Clio ducea un echipament egal cu greutatea ei. Trei butelii în 
spate, cuțite la coapsă şi pe braţ. O bobină de cablu-ghid. Genţi 
pentru artefacte, greutăţi, camera video, lanterna. Câte ceva 
atârna de fiecare parte a trupului ei pentru a spori greutatea. Îi 
era aproape imposibil să se mişte. 

— Incă o dată, spuse tatăl ei lui Aidan. 

Aidan scoase planurile şi le ţinu să nu fie luate de vânt. 

— Bine. Punctul de acces e aici, intrarea se va face pe sub 
coşul de fum care e intact. Se pare că este o trecere liberă, nu e 
nimic ce trebuie să daţi la o parte ca să vă croiţi drum. Duce la 
scările care coboară către cabinele pasagerilor. După a patra 
treaptă, scările fac o cotitură. Nu e prea largă, însă cred că 
puteţi trece fără prea mari probleme. De acolo, aveţi un coridor 
cu o serie de şase intrări. Cabina lui Magwell e posibil să fi fost 
de-a lungul acestui coridor. Dacă mergeţi pe coridor până la 
capăt, veţi ajunge în sufragerie. 

— Frumos şi simplu, zise tatăl ei. Însă chiar şi lucrurile simple 
pot arăta neclar în apă. 

— Ştiu, spuse ea. 

— In regulă, zise el. Hai să o facem! 

Clio făcu un pas mare. Fiind atât de grea, cobori sub apă mult 
mai repede. li luă o clipă să se stabilizeze, apoi să ajungă la 
tatăl ei. Acum, era uşoară. Liberă. Realitatea fizică se schimbă 
într-o clipită. 

Coborâră  încetişor de-a lungul cablului de ancorare. 
Vizibilitatea era bună, cu soarele ce pătrundea în apă şi făcea ca 
totul să strălucească. Insă, la aproximativ trei metri, începu să 
se mai întunece. La nouă metri, aprinseră lanternele. 

La aproximativ doisprezece metri, ea îl văzu clar - o chestie 
masivă şi înclinată sub ea. Lucrurile care au stat sub apă timp 
îndelungat încetează să mai arate normal. Pe fundul mării nu 
mai sunt muchii drepte, sunt doar forme ondulate cu nişte 
chestii rotunde şi pufoase şi cu vegetaţie ce creşte pe ele. Îți 
puteai oarecum da seama de forma vasului, însă aceasta era 
turtită şi neclară. 

Coborâră mai departe, făcând opriri regulate, ca să verifice 
monitorul conectat la rezervoarele ei, şi care îi spunea când 
trebuia să se oprească vreme de câteva minute şi să-şi lase 
trupul să se obişnuiască puţin cu presiunea. 

La cincisprezece metri, priveau la un coş de fum ruginit. 


Continuară să înainteze. 

Clio rămase suspendată la doar câţiva metri deasupra punţii 
vasului şi îl văzu pe tatăl ei umflând un sac de ridicare - un fel 
de balon subacvatic. Îi dădu drumul, şi acesta pluti uşor către 
suprafaţă, trăgând după el un cablu pe care deja îl legase de 
proră. El marca poziţia în care se aflau, astfel încât F/uturele de 
Mare să-i poată păzi de orice alte ambarcaţiuni ce s-ar fi aflat 
prin zonă. Apoi, legă ancora de epavă, fixându-i şi pe cei de la 
suprafaţă, şi ataşă o lampă stroboscopică de cablu. Aceasta clipi 
către ea ca o lumină de avarie a unei maşini. | se părea că are 
un mesaj repetitiv pentru ea: „Avertisment, avertisment, 
înfricoşător, înfricoşător, vasul morţii, vasul morții“. 

O teamă stranie ce o pătrundea până la oase o făcu să vrea 
să se tragă înapoi la suprafaţă, să-şi smulgă echipamentul de pe 
trup şi să se ghemuiască în pat, ca şi cum pilota ar fi putut-o 
proteja de povara eternității. Respirația i se poticnea în piept. 
Trebui să o menţină egală. Nu putea respira pe nas - avea doar 
muştiucul cu care să tragă aer pe gură şi de ea depindea să 
soarbă aerul în mod uniform. 

Închise ochii şi îşi îngădui să rămână acolo plutind, fără să se 
sprijine de nimic. Doar să plutească. Işi închipui că sâsâitul rece 
al aerului era o băutură, una răcoritoare care aluneca încet pe 
gât. Bea viaţă. O înghiţitură de viaţă. Înghite. Relaxează-te. 
Două înghiţituri de viaţă... 

Cineva o lovi cu palma pe braţ. 

Tatăl ei îi făcu semnul subacvatic care însemna „eşti în 
regulă?“ Uitase de codul subacvatic. Făcu semn că era. 

Merseră mai departe. Acum, partea de sus a vasului era la 
nivelul ochilor, şi ea se zgâia prin hublourile acoperite de rugină 
la întunericul total. Acolo avea să se ducă - în camerele ce 
fuseseră proprietatea mării timp de mai bine de o sută de ani. 

Tatăl ei îi făcu semn cu mâna în jos, către ceea ce fusese 
puntea şi înspre o deschizătură neagră ca smoala. Asigură un alt 
cablu chiar de aceasta şi îl testă pentru a-i verifica rezistenţa. 
Acesta va fi călăuza lor în caz că se rătăceau. În interiorul 
deschizăturii se afla casa scării. 

În viaţa de zi cu zi, scările nu erau ceva la care Clio să se 
gândească prea mult. Această scară însă, pe lângă faptul că era 
plină cu apă, era şi incredibil de îngustă. lar ea nu era atât de 
subţire cu toate aceste rezervoare agăţate de trup. Şi această 


scară nu cotea, ducea înainte doar. Şi n-avea cum să păşească, 
pentru că picioarele ei încălţate cu labe de scafandru erau prea 
mari pentru acele trepte. Trebui să plutească, ţinându-se cu o 
mână de fiecare perete, croindu-şi cu mare prudenţă drum în 
jos, cotind şi coborând mai departe. Avea prea mult de lucru 
pentru a se mai gândi că-i era teamă. 

Mai încercară o dată cablul şi făcură semne că e în regulă 
odată ce ajunseră pe coridor. Cel puţin presupuse ea că acela 
era coridorul. Nu semăna prea tare cu nimic şi părea foarte mic. 
Măcar aici, ea şi tatăl ei puteau sta faţă în faţă. Acolo, aşa cum li 
se raportase, erau şase uşi. Trei dintre ele erau închise. 
Incepură cu cele trei deschise. Camerele erau puţin diferite una 
de alta. Totul în ele era talmeş- balmeş, însă îşi putea da seama 
că acelea fuseseră dormitoare. Erau un candelabru, o parte 
dintr-un scaun, o bucată de geam. Era şi o formă întunecată 
care, probabil, fusese un pat. Cineva stătuse aici şi tot aici 
murise. 

Simţi o teamă uriaşă că ar fi putut vedea un cap înfricoşător 
de păpuşă. Văzuse imagini ale Titanicului şi în una dintre ele era 
un înfricoşător cap de păpuşă. Insă lucrul cel mai grav pe care îl 
văzu aici fu un pieptene care rămăsese prins în podea pentru 
totdeauna, sub un fel de formaţiune ruginită. : 

Aceste trei camere nu scoaseră nimic la iveală. Inapoi pe 
coridor, tatăl ei îi făcu semn că avea de gând să forţeze una 
dintre uşi şi-i arătă una dintre ele. 

Ea se uită în jos, la întunericul de nepătruns de la capătul 
culoarului. La lumina lanternei, arăta ca o furtună de zăpadă în 
farurile unei maşini, cu puncte misterioase. Apa era foarte plină. 
Fiecare părticică din ea susţinea forme de viaţă din ce în ce mai 
mici. 

Se întoarse în prima cameră în harababura aceea plină de 
bucăţi sparte şi ruginite ce o înconjura din toate părţile. Lăsând 
lumina lanternei să alunece de-a lungul pereţilor, reuşi să scoată 
la iveală doar o lampă prinsă în perete. Era răsucită într-o parte, 
însă abajurul de sticlă era încă intact. Acesta era singurul obiect 
familiar. Dar, acolo unde e un corp de iluminat, probabil că e şi 
un pat. Trebuie să fi fost forma aceea plină de umflături de 
alături. Îşi croi drum, încercând să localizeze în minte obiectele 
şi să dea un sens acestei lumi. 

Nu-şi dădu seama cum anume văzu acel lucru. Ceva care 


avea altceva mic şi strălucitor ataşat. Un mic cerc alb. Un mic 
cerc alb care nu aparţinea structurii din jurul ei. 

„Oh, nu, zise creierul ei. E un ochi de păpuşă.“ 

Poate propriul ei dezgust amestecat cu teamă o făcu să se 
uite, spre a se asigura că nu era ochiul de păpuşă izolat şi 
holbat ce se uita la ea fix în întunericul plin de apă. Indiferent ce 
era, se afla sub o grămadă de lemn pe jumătate putrezit. Adună 
rămăşiţele unui stâlp de metal a cărei funcţionalitate originală 
rămase un mister absolut pentru ea şi căută mai adânc în acea 
grămadă, trăgând de acea pată albă. Câţiva peşti mici ţâşniră 
afară, făcând-o să tresară şi să se tragă înapoi speriată. Însă 
tiparul uriaş sau peştele-viperă pe care se aştepta să-l vadă nu- 
şi făcu apariţia. Trase puţin de acea bucată de lemn, dislocând o 
parte din ea. Micul obiect era dificil de manevrat cu un băț 
grosolan. 

Acum, era obsedată. Indiferent ce gunoi era acest lucru, avea 
să pună mâna pe el. Scoase cuțitul de la gleznă şi străpunse 
acel obiect, trăgându-l spre ea. Se apropie mai mult de podea şi 
îndreptă lumina în jos. 

Şi atunci văzu ceva puţin mai mare, însă tot de culoare albă. 
Avea o grosime de aproximativ opt centimetri, dar era evident 
mai neted la atingere. Ar fi putut fi o grămadă de lucruri. Ar fi 
putut fi blatul de marmură prăbuşit al unei mese. Însă se afla 
sub lemnul putrezit. Ar fi putut fi tăblia mesei. 

Ridică din nou ţăruşul şi împunse mai departe bucata de 
lemn, fără să-i pese ce anume potenţiale creaturi avea să 
stârnească. Reuşi să îndepărteze lemnul putrezit. 

Indiferent ce era acel lucru, avea o lungime de aproximativ 
şaizeci de centimetri. Şi avea o formă ovală. 


Piatra 

Fluturele de mare de-abia se legănă cât stătură ei în Marea 
Mediterană. Piatra Marguerite rămase în partea din spate a 
punţii învăluită în apă. La fel ca un nou-născut, ieşise la lumina 
zilei acoperită cu o substanţă lipicioasă. Substanţa lipicioasă, în 
acest caz, era parţial vie şi nu putea fi îndepărtată pur şi simplu. 
Acest lucru urma să fie făcut cu grijă de către un expert. 

Se ţipă, se sări în sus de bucurie şi avură loc multe îmbrăţişări 
entuziaste din partea tatălui lui Clio. Fata chiar trebui să asiste 
la un sărut între Julia şi taică-său. Se simţea generoasă, aşa că 
nu-i mai veni să vomite. Fu găsită şi deschisă o sticlă de vin, şi 
toată lumea de pe punte primi câte un pahar. Chiar şi Clio primi 
puţin vin. Martin dormea, aşa că vestea cea bună mai trebuia să 
aştepte. Elsa nu-şi făcu apariţia. Probabil ei se vor alătura mai 
târziu grupului. 

Cameea era aşezată pe masă, iar fundalul din alabastru de 
culoarea piersicii se detaşa de emailul alb. Clio o studie. 

— Asta, zise ea. Chipul ăsta. E Marguerite. 

Julia veni lângă ea şi aruncă şi ea o privire. 

— Cred că ai dreptate, spuse ea. Probabil că a avut-o cu el 
când a murit. 

— Atunci se înţelege că persoana care a găsit piatra trebuie 
să poarte asta, rosti tatăl lui Clio, venind către ea. Lanţul se 
înnegrise rău, însă nu se rupse când taică-său i-l puse cu grijă 
pe după gât. Cameea ateriză chiar în mijlocul pieptului ei şi i se 
lipi de piele. 

— Luăm în consideraţie faptul că trebuie să existe mai multe 
lucruri acolo, jos, continuă el. Cel puţin trebuie să ne uităm dacă 
Magwell a adus înapoi cu el vreun lucru pe care nu l-a 
menţionat. Totuşi, mai întâi să ne întoarcem pe uscat. Cred că 
Martin trebuie să fie examinat de un medic. Şi trebuie umplute 
buteliile. 

— Ne îndreptăm spre Civitavecchia, confirmă Julia. S-ar putea 
să şi ajungem acolo. 

Clio începuse să simtă efectele unei nopţi nedormite, asta pe 
lângă cele ale scufundării. Se prăbuşi pe un scaun în camera de 
zi, însă nu adormi de tot. Se lăsă legănată de mişcarea vasului 
în timp ce aceasta se îndrepta către mal. Reuşise doar să 
moţăie până în momentul când se opriră deoarece ajunseseră în 


oraş. 

— Veşti proaste, zise taică-său, urcând din nou pe vas după o 
consultaţie pe doc. Locul ăsta e plin. Nu e niciun locşor 
disponibil pentru noi. Va trebui să ancorăm ceva mai departe. 
Câţiva dintre noi pot debarca aici. Putem aduce un doctor, ca 
să-l examineze sumar pe Martin şi ne putem strânge lucrurile de 
care avem nevoie. 

— Ei haide, Ben, spuse Julia. Trebuie să sărbătorim. Putem să 
luăm toţi barca cu motor. Ca să avem o cină aşa cum se cuvine. 
Să bem şampanie. 

Clio o examină surprinsă. În ochii Juliei era o privire ciudată în 
momentul în care sugeră acest lucru. Julia voia ca toţi să ajungă 
pe țărm... Să se distreze. Era, cu siguranţă, ceva straniu în 
legătură cu asta, însă era prea obosită ca să se gândească prea 
mult. 

— Nu, replică tatăl ei, scuturând din cap. Nu putem lăsa vasul 
nesupravegheat. E o idee bună, dar cineva trebuie să rămână 
pe vas. Aidan? Te deranjează? Ne laşi la mal şi te poţi întoarce 
aici cu barca. 

— Nicio problemă, zise el. 

— În regulă. Toţi ceilalţi merg. Avem nevoie şi de Elsa, ca să 
ne ajute să găsim un doctor. O să pregătesc buteliile. Cineva 
dintre voi va trebui să mă ajute să le duc până la un magazin cu 
articole pentru scufundat. 

Clio îl urmă pe tatăl ei pe punte. 

— Pot rămâne? întrebă ea, clătinându-se pe picioare. Sunt 
epuizată. 

— Aidan e cel care rămâne, spuse el. Tu vii cu noi. 

— Nu prea am dormit noaptea trecută. Şi scufundarea de azi 
a fost extraordinară... simt că mă prăbuşesc. Te rog! 

— Nu sunt idiot, Clio, zise el. Şi n-am uitat ce s-a întâmplat 
noaptea trecută. 

— Asta înseamnă că tot vrei să mă trimiţi acasă? 

— Nu vrei să te întorci acasă? întrebă el. 

— Nu, rosti ea. Mai ales pentru că vei avea nevoie de mine. 

— Clio... 

— Tot ce am făcut şi nu ţi-a convenit... a fost doar pentru că 
nu ai vrut să-mi spui ce se întâmpla. Am înotat doar pentru că tu 
m-ai abandonat pe vas. Am intrat în camera Juliei ca să 
descopăr ce se întâmpla. 


El luă o butelie, o ridică şi o puse pe doc. Clio îl urma 
îndeaproape. 

— Bine, zise ea. Trebuie să o spun. Am şaptesprezece ani. 
Sunt fată. Ceea ce înseamnă că da, tată, e posibil să fie vorba şi 
despre întâlniri romantice. Şi tu faci asta. Şi ştii că şi mama o 
face. O să o fac şi eu. Asta e realitatea. Am crescut. Însă în 
seara asta? Chiar sunt într-adevăr foarte obosită. Te rog, poţi, te 
rog, să ai suficientă încredere în mine încât să mă laşi singură 
cu un membru al speciei bărbăteşti timp de câteva ore? E vorba 
despre Aidan. Trebuie să ai încredere şi în el. 

Ben nu spuse nimic, însă îşi dădea seama că, acum, în mintea 
lui era o oarecare confuzie. 

— Tată, zise ea, ne-am scufundat împreună azi. Noi am găsit- 
0. 

De obicei, încercările repetate de a-şi convinge părinţii de 
ceva eşuau. Insă, de data asta, logica era inevitabilă, ziua 
fusese pur şi simplu prea bună. El se opri la jumătatea drumului 
spre următoarea butelie. 

— Haide, spuse el. 

Il urmă înăuntru, unde Julia o aducea pe Elsa jos din 
Apartamentul Şampaniei. Nu se uită nici la Aidan, nici la Clio. 
Infăţişarea ei nu era răutăcioasă. Era stânjenită şi tristă. Clio 
voia atât de mult să-i vorbească, să-i explice, să o facă să se 
simtă mai bine. 

Cheile îi fură înmânate lui Aidan. 

— Aidan şi Clio rămân aici, zise el. 

Elsa se uită în podea. Clio simţi un junghi în piept. Erau atâtea 
lucruri ce trebuiau reparate între ele. 

— Aidan, spuse Julia pe când se pregătea de plecare, dacă tot 
o să fii aici, te rog să scrii un raport cu ce s-a întâmplat azi. Va 
trebui să avem înregistrări. Să-mi arăţi ce ai scris când mă 
întorc. Şi poate pregăteşti şi câteva înregistrări din ceea ce s-a 
filmat. 

— De parcă ar muri dacă mi-ar da liber în noaptea asta, zise 
Aidan după ce barca cu motor se îndepărtă, chiar şi după ce am 
găsit piatra. 

— Cum ai ajuns să conduci vasul? întrebă ea. 

— Pentru că mi-au arătat cum se face, zise el. 

— Ei bine, poţi să-mi arăţi şi mie, spuse ea. 

Sus, în timonerie, răsucirea doar a unei chei aduse la viaţă 


toate micile panouri de comandă. Clio nu acordă nici cea mai 
mică atenţie când Aidan îi explică ce făcea şi îşi dădu seama că 
mintea lui nu prea era la treaba pe care o făcea. Se simţea 
foarte în largul lui în preajma echipamentelor şi nu trebuia să-şi 
stoarcă mult creierul când vorbea despre ele. Nu era mare lucru, 
însă o lăsă să preia timona câteva secunde. Era ca volanul unei 
maşini. 

Ajunseră într-un loc nu prea îndepărtat, totuşi departe de 
orice fel de trafic ce se desfăşura de-a lungul țărmului. Aidan 
atinse nişte butoane, ca să dea drumul ancorei, apoi opri 
motorul, şi luminiţele de pe tabloul de comandă se stinseră. 
Timoneria se cufundă în tăcere. 

— Nu e bine, zise el, privind prin sticla fumurie. 

— Ce nu e bine? 

— Nu ştiu, spuse el. E pur şi simplu ceva ciudat atunci când 
obţii ceea ce vrei. 

— Ciudat în sensul de rău? întrebă ea. 

— Pur şi simplu, nu te aştepţi la asta, zise el. 

Bătu cu degetul în tabloul de comandă, examinându-şi 
încălţările, apoi se uită la Clio. 

— Credeam că eşti obosită, spuse el. 

— M-am trezit. 

Niciunul dintre ei nu se mişcă. Rămaseră în mijlocul 
timoneriei, privind la tabloul de comandă. Ceva trebuia să se 
întâmple. 

Clio putea simţi spaţiul dintre ei. Era realmente vibrant. Unul 
dintre ei va trebui să facă ceva. Chiar şi o grămadă mare de 
dinamită are nevoie de o scânteie mică pentru a se aprinde. 

— Ţi-e foame? întrebă el. 

— Sunt lihnită. 

Părăsiră timoneria, coborâră şi intrară în camera de zi, lăsând 
uşile de sticlă deschise ca să intre briza serii. În cambuză, 
adunară ce resturi de mâncare găsiră. Farfuria lui Aidan sfârşi 
prin a fi în întregime plină cu carne, în timp ce a lui Clio avea un 
ciudat aranjament de chestii mici - ciupercuţe marinate, 
cubuleţe de brânză, colţuri de pâine, grămăjoare de salată. 

— Din moment ce eşti aici, zise el, mă poţi ajuta cu treaba pe 
care o am de făcut. Haide! 

Era aproape ca un joc pe care fuseseră de acord să-l joace 
împreună: un test ca să vadă cât de mult puteau să se detaşeze 


de asta. Câteva minute mai târziu, se instalară în camera jos, 
fiecare de-o parte şi de alta a mesei. 

— Tu ai fost acolo, jos, spuse el, împingând spre ea un 
blocnotes. Fă o relatare. O să pun laolaltă unele dintre datele 
acestea. 

Deschise computerul şi începu să lucreze. 

— Deci, zise Aidan, fără să-şi ia ochii de pe ecran. Ce urmează 
să se întâmple cu tine? 

— Poate mai stau câteva zile. Poate mă întorc acasă. Poate 
mergem cu toţii în Anglia. 

— Sunt cam mulţi de „poate“, zise el. 

— Cred că viaţa e plină de „poate“. 

Clio se uită la staţia ei. O închise cu mare grijă şi o împinse în 
linişte de-a lungul mesei. 

— De ce ai făcut asta? întrebă Aidan, şi ochii lui verzi 
scânteiară pe deasupra ecranului computerului. 

— Doar o împingeam mai într-o parte. 

El aruncă o privire cu coada ochiului înspre propria lui staţie, 
apoi continuă să tasteze. Se balansă în faţă pe scaun, şi 
genunchii lui se loviră de ai ei pe sub masă, repede, o singură 
dată. Şi apoi din nou. Clio rămase cu privirea în blocnotes şi îi 
comandă mâinii să rămână calmă. Se înclină şi ea uşor şi îl lovi 
cu genunchii. 

El nici măcar nu clipi. Îl auzi cum continuă să scrie la 
computer, însă întinse piciorul şi îi prinse glezna, trăgând-o ceva 
mai aproape de el. 

Unul din ei va trebui să ridice privirea. Unul din ei trebuia să 
acţioneze. Incetişor - foarte, foarte încetişor -, îşi descolăci 
piciorul. 

— Vrei să vezi ce am scris? întrebă ea. 

— Mda, zise el. Sigur. 

Ea întoarse blocnotesul cu fundul în sus, ca el să poată vedea 
ce e scris, însă nu-l aduse mai aproape. El cobori ecranul 
laptopului. 

— Ce i-ai promis tatălui tău? întrebă el, zâmbind uşor. 

— Că o să încui uşa dormitorului, spuse ea. Şi că n-o să fac 
nicio cascadorie ciudată. 

— Defineşte „cascadorie ciudată“, zise el. 

Acum, era de nesuportat. Ea se aplecă foarte puţin peste 
masă. El îşi împinse deoparte laptopul. Apoi, se ridică pe 


jumătate, aplecându-se. Se lăsă peste masă, sprijinindu-se pe 
coate. Şi apoi, făcu ceva de pe urma căruia Clio nu-şi reveni - 
întinse mâna şi, cu vârfurile degetelor, o atinse sub bărbie. 

— Ştii, spuse el, e într-adevăr greu să spui cuvintele „eşti 
frumoasă“ fără să pari un pacient cu probleme psihice. Insă 
chiar eşti frumoasă. 

Îşi apropie şi mai mult faţa de a ei, atingându-i buzele cu 
buzele lui, însă fără să apese. Doar atingându-i buzele. Şi 
atunci... 

Şi atunci se întâmplă ceva şi nu era lucrul la care Clio se 
aştepta. 

Vasul se trezi la viaţă şi începu să se mişte înainte cu viteză, 
aruncându-i pe amândoi în spate. Clio se prinse cu mâinile de 
marginea mesei, însă Aidan nu apucă să se ţină de nimic. Fu 
azvârlit în scaun şi apoi cu capul de perete. 

— Trebuie să se fi întors, zise el. Nu i-am auzit. Tu i-ai auzit? 

— Nu. 

Deasupra se auziră zgomote de paşi. Era evident că toată 
lumea se întorsese. Vasul se înclină, apoi făcu o mişcare rapidă 
în faţă. 

— l-am lăsat acolo, zise el. Cum s-au întors fără barca cu 
motor? 

Întreruperea bruscă a momentului respectiv combinată cu 
mişcarea o zdruncinară pe Clio. Se simţea uşor ameţită. 

— Nu ştiu, rosti ea nedesluşit. Tata... 

— Nu e bine, spuse Aidan. Nu-mi place chestia asta. 

Clio tocmai îşi amintea că el zisese acelaşi lucru şi înainte, sus 
în timonerie, când uşa se deschise. Un bărbat purtând un tricou 
cu Nirvana pătrunse în încăpere. Un străin. Era un tip cât se 
poate de scund, cu părul castaniu şi uşor ciufulit. Părea că se 
rătăcise. Se uită la Clio şi la Aidan. Privi în jurul lui la hărţi şi 
laptopuri. Le vorbi în italiană. Ei se uitară unul la altul. 

— Cine naiba eşti? întrebă Aidan. 

Străinul îşi ridică încet capul, apoi drept replică scoase din 
buzunar o armă şi o îndreptă spre Clio. 


_Prizonieri 

Clio avea o revelaţie. li exploda în minte, aşa cum fac toate 
revelaţiile. 

„Filmele nu te vor ajuta acum, spunea această revelaţie cu un 
ecou mistuitor. Vezi cum se înşală în privinţa asta? Asta e o 
armă şi e îndreptată către tine, şi oare chestia asta chiar ţi se 
pare ca fiind ceva dintr-un film? Nu.“ 

Creierul ei transformă arma în alte câteva obiecte. El ţinea în 
mână un capsator. Îi ameninţa cu un blender. Era o cheie fixă. 
Un furtun de grădină. 

— Hei, zise Aidan repede. E în regulă. Nu... Nu e nevoie să faci 
asta. 

Cuvintele lui părură doar să-l încurce pe bărbat. Intrusul 
observă staţia de pe masă şi o înşfăcă. Apoi, aruncă o privire în 
jurul lui şi în spate, uitându-se cu foarte mare atenţie pe coridor, 
însă ţinând în tot acest timp pistolul îndreptat spre ei. După 
aceea, ieşi şi închise uşa. 

Clio nici măcar nu se mişcă. 

— Ce naiba a fost asta? zise Aidan. 

Ea reuşi să se dea puţin mai înspre Aidan şi rămaseră 
împreună într-un colţ, privind la uşă. 

— Bine, zise el. Se pare că vasul a fost furat. Ce trebuie făcut? 
Care e regula? 

— Crezi că se mai întoarce? întrebă Clio, ochii ei aruncând 
priviri în toată camera. 

— N-am idee. Probabil? 

Se auziră voci pe coridor. Uşa se deschise din nou, şi bărbatul 
intră iarăşi. Un alt bărbat aruncă o privire prin cameră. Cei doi 
se sfătuiră între ei. Apoi, le făcură semn cu mâna lui Clio şi lui 
Aidan să iasă din cameră şi să urce scările. li obligară să se 
aşeze pe podeaua din camera de zi, cu spatele lipit de canapea. 

Ambii bărbaţi păreau nervoşi. Unul se tot strâmba şi râdea, 
plimbându-se prin cameră şi ridicând diverse lucruri. Era foarte 
bronzat, purta un tricou cu Campionatul Mondial de Fotbal din 
Italia şi se juca foarte mult cu o brichetă. Celălalt, cel care îi 
găsise, era cel mai mărunt dintre ei. Se aşeză la masă şi îi privi, 
bătând darabana cu degetele. Ţinea nepăsător pistolul cu 
cealaltă mână, aproape cu nepăsarea cu care cineva ar ţine o 
ţigară. Niciunul din ei, asta era limpede, nu vorbea engleză 


deloc. Clio avu impresia că, indiferent cine ar fi fost aceşti 
bărbaţi, nu se aşteptaseră să găsească pe cineva la bord. 

Dintre toate locurile ciudate unde fusese în viaţa ei, Clio nu se 
mai aflase niciodată în cătarea unui pistol. Şi adevărul e că era 
atât de  înfricoşător, încât aproape încetase să mai fie 
înfricoşător. Mintea ei părea să se fi scurtcircuitat de teamă, 
lăsând-o incapabilă să facă altceva în afară de a privi fix la 
fotoliul de piele, observându-i fiecare detaliu. Era de parcă ar fi 
invitat pe vas nişte oaspeţi foarte ciudaţi şi neobişnuiţi. Oaspeți 
care aduseseră pistoale, în loc de gustări. 

Timp de cel puţin o oră, Aidan nu-şi dezlipi deloc privirea de la 
uşile de sticlă. Apoi, Clio îl auzi vorbind cu o voce foarte joasă în 
momentul în care niciunul dintre bărbaţi nu se uita. 

— Prefă-te că eşti supărată, şopti el. 

Ea mimă din buze cuvântul: 

— Ce? 

— Prefă-te că eşti supărată. 

Clio făcu tot posibilul să-şi compună o expresie ce semăna cu 
o nefericire împinsă la extrem. Chestia asta ar fi trebuit să fie 
mai uşoară decât era de fapt. Chipul ei nu prea voia să se mişte. 
Aidan îşi strecură braţele înjurai ei şi o trase încurajator mai 
aproape de el. 

Tipul de la masă se uită iarăşi la ei, dar ceea ce văzu păru să 
aibă oarecare sens pentru el. Stăteau în continuare inofensivi pe 
podea, şi el avea pistolul îndreptat spre ei. 

Faţa lui Aidan era acum chiar lângă capul ei. 

— Indiferent ce spun, zise el, continuă să pari supărată, da? 

Ea încuviinţă. 

— Nu cred că tipii ăştia ştiu ce fac, mormăi el în părul ei, cu 
un fel de gângurit. Cred că ne îndreptăm spre vest. Poate uşor 
sud- vest. Şi mergem destul de repede. Am sentimentul că ne 
îndreptăm spre Corsica sau Sardinia. N-avem unde merge în altă 
parte, doar dacă nu cumva ne duc în mijlocul Mării Mediterane. 

Să se prefacă supărată deveni ceva mai uşor acum. 

— Dacă eşti hoţ de iahturi, zise Aidan, fredonând şi legănând- 
o uşor, şi dacă tocmai ai furat un iaht în valoare de un milion de 
dolari plin cu jucării scumpe, ce ai face cu doi indivizi pe care i- 
ai găsit ascunzându-se sub punte? 

— Nu ştiu, mormăi ea, păstrându-şi faţa tristă. 

— Astfel de oameni te împuşcă pe o stradă întunecată ca să-ţi 


ia portofelul. Cred că ar fi pregătiţi să facă asta pentru un iaht 
de douăzeci şi cinci de metri. Par nervoşi. Faptul că sunt nervoşi 
nu e un lucru bun pentru noi. Aşa că sugerez să luăm o decizie 
înainte de a se ajunge la asta. 

— Ce decizie? întrebă Clio, reuşind să verse câteva lacrimi. 

— Genul de decizie pe care n-am anticipat că o voi lua 
vreodată, spuse el. Trebuie să scăpăm de pe vasul ăsta. Şi cred 
că asta înseamnă să sărim în apă. 

— Asta sună ca un plan prost, zise ea. 

— E oribil, însă e singurul pe care îl am. N-avem prea mult 
timp la dispoziţie ca să-l dezbatem. Te bagi? 

— Mda, rosti ea. De fapt, cred că am auzit altele şi mai 
proaste. 

Acum, lacrimile nu mai erau o problemă. El o mai legănă 
puţin. 

Cel de-al doilea tip se întoarse în cameră şi se uită la ei, apoi 
începu să râdă. 

— Dacă reuşim să le distragem atenţia, zise Aidan, putem ieşi 
pe uşă şi apoi pe punte. Ştii cumva dacă sunt nişte dispozitive 
de plutire acolo? 

Clio îşi aminti de ziua în care Martin îi prezentase iahtul. 

— O plută, bolborosi ea. 

— Pluta e bună, spuse el. Insă trebuie să-i facem să se uite în 
altă parte vreme de câteva minute. Plângi mai tare şi gândeşte- 
te cum putem face asta. 

Ea îşi îngropă faţa în pieptul lui şi îşi lăsă mintea să gonească. 
O lăsă să hoinărească de-a lungul punţii principale. Cel mai logic 
loc unde putea merge era cambuza. Aceasta ar fi un loc 
strategic. Când oamenii sunt atacați, înşfacă imediat cuțite, 
corect? 

N-avea de gând să se bage într-o bătaie cu cuțite. Nu. Trebuia 
să fie ceva mai bun de atât. Însă nu-i venea în minte nimic. Îşi 
lăsă mintea să gonească peste toate lucrurile stupide şi 
nefolositoare ce se aflau acolo. Storcătorul de portocale, 
prăjitorul de pâine extravagant, arzătorul idiot pentru creme 
brilee::. 

Arzătorul idiot pentru creme brûlée. 

Un foc. In cambuză era o alarmă de incendiu. Chestia asta ar 
atrage cu siguranţă atenţia. 


15 crème brûlée (fr.) = cremă de zahăr ars (n.tr.) 


Acum, că avea pe ce să se concentreze, un plan începu să-i 
încolţească în minte. Găsi mental arzătorul. Se afla în dulapul cu 
căni. Avea un buton de siguranţă pe el şi singura modalitate de 
a-l pune în funcţiune era să apeşi dispozitivul respectiv. Dacă ar 
putea să înfăşoare ceva în jurul lui ca să-l ţină apăsat. 

Ca, de exemplu, un elastic de păr. 

— Scoate-mi  elasticul din păr, reuşi ea să spună pe 
nerăsuflate printre ce se voiau a fi hohote de plâns. Joacă-te cu 
părul meu. Dă-mi elasticul. 

Aidan ridică mâna şi scoase elasticul. Acesta se smulse şi se 
prinse de păr când el îl trase, însă reuşi să-l desprindă în cele 
din urmă. Îi răsfiră părul şi o mângâie pe cap. Apoi, o împinse cu 
cotul înainte şi îi strecură elasticul în palmă. 

— Mă întorc, zise ea. Când alarma porneşte, sărim. 

Ea se ridică, şi picioarele îi tremurau. 

„Care e simbolul internaţional pentru „vomă“?“ se gândi ea 
frenetic. 

Se apucă apoi cu mâinile de burtă şi arătă în direcţia băii, 
ţinând o mână la gură. Tipul care râdea o urmări, iar cel cu arma 
deveni mai rigid. Însă ea, probabil, părea suficient de inofensivă. 
Tipul care râdea o urmă, dar îi permise să se ducă la baie. 

Pe când trecea pe lângă cambuză, se opri şi făcu semn că 
vrea un pahar cu apă. Se prăbuşi înăuntru înainte de a obţine 
permisiunea. Se duse direct la chiuvetă, dând drumul apei şi 
punându-şi gura sub robinet. Chestia asta îl facu pe tip să râdă 
pe înfundate. 

„Râzi, nenorocitule“, gândi ea. 

Se prăbuşi de marginea chiuvetei, apoi făcu un semn slab 
înspre dulap, ca şi cum ar fi cerut o cană, părând complet 
terminată. El încuviinţă, însă o urmări cu foarte mare atenţie. 
Veni câţiva paşi în spatele ei, dar erau atât de puţine acolo, cu 
excepţia ceştilor şi a borcanelor cu mirodenii. Şi un arzător idiot 
pentru creme brûlée. 

Ea reuşi să-şi pună degetele în jurul acestuia în timp ce 
scotea cana. Acum, trebuia să şi-l bage sub bluza de trening. 
Era foarte uşor. Îşi ţinu mâna apăsată pe burtă, ca să-l împiedice 
să iasă de sub bluză. 

Acum, avea o cană şi, sub bluză un arzător idiot pentru creme 
brûlée. Minunat. Umplu cana şi rămase acolo, bând apă. Avea 
nevoie de o clipă ca să pregătească lovitura. 


Însă tipul se cam săturase. O apucă de braţ şi o obligă să iasă 
din cambuză. Părea că voia să o vadă înapoi în camera de zi, 
dar ea merse clătinându-se înainte şi făcu un salt în baie, 
încuind uşa în urma ei. 

Panica se instală. Capul începu să i se învârtă. Se lipi cu 
spatele de uşă, lovindu-se cu capul de cârligul pentru agăţat 
prosopul. Asta o făcu să se simtă bine. Era ceva solid, liniştitor. 
Îl lovi din nou cu capul. 

Încerca să îndepărteze doi bărbaţi - unul care avea un pistol - 
cu un aprinzător pentru creme brûlée. 

Îl aprinse. O mică limbă de flacără albastră pâlpâi. Era 
fierbinte, însă jalnică şi mică. Eliberă declanşatorul şi închise 
ochii. 

Probabil că ei se aşteptau să audă zgomote de vomă sau ceva 
asemănător. Încercă să scoată nişte sunete de tuse seacă şi de 
vărsătură şi se uită în jurul ei. Cum să aprinzi un foc într-o baie? 
Nu era chiar un loc prea bun pentru foc. Erau două prosoape 
groase de mâini. Hârtie igienică. Cam asta era tot. Pipăi 
prosoapele de sus în jos. Erau perfect uscate. 

Din experienţa ei limitată de a face focul, ştia că, de obicei, 
era nevoie de ceva care arde repede şi face flacără mare, care 
să aprindă lucrurile ce ard încet. Hârtia igienică s-ar aprinde 
foarte repede, însă nu ar arde destul timp cât să cuprindă 
prosoapele. Deci chestia asta nu era suficientă. 

Mai scoase alte câteva sunete ca de vărsătură în timp ce se 
uita cu disperare în jurul ei în mica încăpere. Ce altceva ar arde? 
Nu podelele sau pereţii - acestea erau acoperite cu gresie şi 
faianţă. Nu mai era nimic altceva. 

Bluza ei de trening. Asta ar arde. Şi-o smulse de pe ea. 

Acum, trebuia doar să asambleze toate astea. Luă hârtia 
igienică de pe suportul din perete şi o puse jos. Apoi, grupă 
neglijent cele două prosoape şi bluza de trening în jurul 
acesteia. 

Se auzi un ciocănit în uşă. 

Asta era. Acum ori niciodată. 

Scoase elasticul care îi ţinuse coada şi îl înfăşură strâns în 
jurul declanşatorului aprinzătorului, pentru a ţine aprinsă mica 
flacără. O strecură cu grijă pe podea în centrul grămezii, îndoind 
marginea prosopului în jurul ei. 

Apoi, trase apa, îşi aruncă nişte apă pe faţă şi deschise uşa. 


Tipul se uită la ea, se uită înăuntru, însă nu văzu prosoapele. 
Grămada nu se aprinsese... încă. 

O aduse înapoi în camera de zi şi o împinse în direcţia 
canapelei, unde Aidan o luă în braţe. De data asta, îmbrăţişarea 
păru foarte reală. Îl îmbrăţişă şi ea la rândul ei. El tremura puţin. 

— Ei bine? şopti el. 

— S-a făcut, zise ea. 

Ei bine, ceva se făcuse, oricum. Avea fie să funcţioneze, fie 
nu. 

Trecură cinci minute. Nu se simţi niciun miros de fum. Nu se 
auzi niciun zgomot. 

Apoi, tipul care râdea decise că era rândul lui să folosească 
baia. Asta era. Având în vedere că nu se declanşase nicio 
alarmă până acum, chestia asta urma să îi dea în vileag. El va 
găsi focul, şi ei vor fi împuşcaţi, şi toată vara va fi întreruptă de 
un glonţ. Punct. Sfârşitul. Mai rău decât şi-o imaginase la 
început, însă - aproape că-i veni să râdă - nu în halul ăsta de 
rău. f 

Gloanţele păreau rapide. Te-ar ciurui ca pe un balon. Incercă 
a se obişnui cu gândul în timpul care îi mai rămăsese. 

Bărbatul era la uşă. Într-o clipă, avea să observe. Va striga. 

Uşa se deschise. Nu se zări niciun nor de fum. 

Clio simţi mirosul de fum. El rămase acolo, privind în jos. Zise 
ceva în italiană, care îl făcu pe celălalt tip să se agite. De ridică 
şi se întoarse către primul. Făcu câţiva paşi înspre baie. 

Apoi, alarma se declanşă. Era pe coridor. Pe neaşteptate, 
Aidan o împinse înainte. 

— Acum! zise el. 

Cât ai clipi, se şi aflară lângă uşile de sticlă. Totul era ca un 
vis. leşiră înainte ca tipii să-şi dea într-adevăr seama de ce voiau 
să iasă pe punte sau dacă le păsa de asta. 

Aidan trânti uşile şi le închise cu zgomot. Avea deja cheia în 
mână, ca să-i încuie pe dinăuntru. Cei doi bărbaţi se repeziră 
acum la uşi, însă Aidan deja răsucise cheia pe jumătate, încuind 
uşa. 

Unul din bărbaţi izbi cu pumnul în sticlă. Când Aidan se 
îndepărtă, trase orbeşte în uşă, făcând o gaură, însă nereuşind 
să sfărâme niciunul dintre ochiurile groase de geam. 

Nu era vreme să se mai gândească la acest lucru. Clio scoase 
cutia portocalie de sub peretele din spate, şi mâinile îi 


tremurară când eliberă cele patru cleme de metal ce o ţineau 
acolo. Aceasta se prăbuşi la picioarele ei. O ridică şi o aruncă 
peste bord. 

Uşa de la timonerie se deschise şi un al treilea bărbat privi 
afară. Bărbatul din interior trase un alt foc în uşile de sticlă, 
făcând o gaură mare în ele. Aidan o împinse pe Clio către trepte. 
Ea se opri. Auzea motorul vasului puternic în urechi. Fără să se 
gândească de două ori, se azvârli către cădiţă şi ridică piatra, 
înfaşurând-o în tricou. 

— Clio! strigă Aidan, acoperind zgomotul apei şi al motorului 
de sub ei. 

Ea rămase în picioare, cu tricoul ud leoarcă, strângând cu 
putere piatra în braţe. Era grea, ca un bebeluş. 

Şi apoi se ridică în vârful picioarelor peste marginea vasului, 
piatra trăgând-o în jos. 


Lumea minunată de dincolo 

Şi iată, azi, o altă ocazie în care viaţa se diferenţiază serios de 
lumea filmelor. 

Nu e nimic grațios în a sări de pe un vas care se află în plină 
mişcare. Clio încercă să-şi controleze căderea, însă nu reuşi şi 
căzu chiar în siajul vasului, care o aruncă pe spate şi o băgă sub 
apă. Se izbi zdravăn în momentul în care atinse apa, deschise 
gura şi înghiţi apă. Forţa izbiturii o făcu să sară de câteva ori de- 
a lungul suprafeţei apei, ca o piatră azvărlită. Cu mult înainte de 
a-şi da seama în ce direcţie o lua, se scufundă, şi apa sărată îi 
mistui nasul şi gâtlejul. 

Sub apă e un loc ciudat. Lumea devine brusc tăcută - o 
pierdere  înspăimântătoare. Apa, care păruse atât de 
strălucitoare şi limpede sus, se întunecă repede. Acum, nu avea 
nimic cu ea. Nici măcar o butelie cu oxigen. Nici măcar o mască. 
Nimic care să împiedice apa să-i pătrundă în nas. 

Piatra, care se afla acum deasupra ei, o trase în jos. Reuşi să 
iasă de sub ea şi îşi depărtă picioarele pentru a încetini 
coborârea. Asta ceru foarte mult efort din partea ei, însă putu să 
împingă din picioare şi să se ridice, dar nasul o ustura de la apa 
sărată. 

Dacă scăpa piatra pur şi simplu, ar ajunge acolo. Să-i dea 
drumul doar, şi asta ar rezolva totul. 

Însă o tinu strâns, forţându-şi picioarele să împingă apa aşa 
cum n-o mai făcuseră înainte. Când, în cele din urmă, ajunse la 
suprafaţa apei, o dureau plămânii, şi Aidan nu se vedea nicăieri. 
Fluturele de Mare era o pată mică undeva la distanţă. 

îl strigă pe Aidan. După o clipă, îl văzu făcând semne 
disperate cu mâna în depărtare. Inotă spre ea cu mişcări 
dezordonate şi agitate. Avea răsuflarea tăiată şi tuşea. 

— Hai să... nu... mai facem chestia asta a doua oară, zise el 
gâfâind, după ce-şi recăpătă controlul. 

— Ai idee unde ne aflăm? strigă ea. 

El veni ceva mai aproape, picioarele lovindu-i-se de ale ei în 
timp ce călca frenetic apa. 

— Aş zice... undeva departe de Italia? Sunt de parcurs doar... 
El făcu o pauză pentru a respira... vreo trei mii patru sute de 
kilometri de coastă. 

Clio se răsuci în apă, ca să aibă o vedere completă. Din 


nefericire, tot ce văzu fu şi mai multă apă. Doar că, la distanţă, 
era o denivelare albă care i se păru a fi luminată. 

— Văd ceva în direcţia aia, zise ea. Poate o lumină. Uită-te şi 
tu! Ce crezi? 

— Ar putea fi uscat, spuse el, gâfâind. Ar putea fi şi un 
cargobot la o distanţă de o sută de mile marine. lar asta 
înseamnă să înotăm în ape mai adânci şi mai periculoase. Şi am 
muri. 

— Nu o să murim. Cineva ne va găsi. Şi, în afară de asta, dacă 
găsim cutia aia portocalie, avem pluta. 

Se uitară în jurul lor, însă nu era nici urmă de cutie portocalie. 

— Probabil că a fost dusă de curent, zise ea. Va trebui să 
înotăm după ea. 

— Să înotăm în ce direcţie? 

Ea strânse din ochi. F/uturele de Mare se vedea încă; se 
întoarse în direcţia opusă. 

— În direcţia asta, spuse ea. Te poţi descurca să înoţi? 

— Nu sunt sigur, zise el. 

— Eu pot, rosti ea. Poţi călca apa cu piatra în braţe? 

— Pot încerca. 

— Dacă te simţi slăbit, dă-i drumul, spuse ea. Dă-i drumul 
înainte de a-ţi pierde toată energia, în regulă? 

— Nu-i dau drumul, zise el, acceptând piatra. Piatra îl trase 
puţin în jos, însă îi opuse rezistenţă. 

— Mă întorc, rosti Clio. Şi poate o laşi mai moale puţin. Doar 
calcă apa suficient de puternic cât să te menţii la suprafaţă, de 
acord? 

El încetini puţin mişcarea, însă nu foarte tare. 

— Voi fi aici, zise el cu răsuflarea întretăiată. Încearcă să nu 
dai peste nicio meduză. 

Aidan nu scăpă piatra în jumătatea de oră cât îi luă lui Clio să 
recupereze cutia. Se sprijiniră pe rând de ea un răstimp, până 
ce-şi recăpătară forţele. 

Pe la amurg, barca lor pneumatică portocalie, în formă de 
piscină gonflabilă, se legăna undeva de-a lungul celor trei mii 
patru sute de kilometri de coastă italiană. Avea un cadru de 
metal ce trebuia îmbinat, o pompă micuță pentru a fi umplută 
cu aer. Şi niciunul dintre aceste lucruri nu era uşor de făcut în 
timp ce călcai apa cu picioarele. = 

Drăcovenia era, de fapt, destul de solidă când era umflată. li 


tinu cel puţin jumătate de metru deasupra apei şi avea o 
copertină din pânză de cort şi multe buzunare incorporate pe 
care le goliră de conţinut - trei torţe de semnalizare, două vâsle 
foarte mici (care avură nevoie de o oarecare asamblare), şase 
pastile împotriva răului de mare, un fluier, o oglindă de 
semnalizare, două sticle de o jumătate de litru pline cu apă şi o 
minitrusă de prim-ajutor. Aprinseră două dintre torţele de 
semnalizare, fără niciun rezultat. Cea de-a treia se afla în 
mâinile lui Aidan. Era şi o lampă solară pe partea din interior a 
bărcii pneumatice care se aprinse de îndată ce copertina fu 
deschisă, îi dădea spaţiului respectiv o strălucire slabă, însă 
intensă. 

Se aşezară în tăcere în barcă, revenindu-şi după acel chin. Un 
fir subţire de apă de mare rămăsese pe fundul bărcii, suficient 
ca să fie uzi şi să le fie frig. Piatra Marguerite se odihnea 
confortabil în acel fir de apă. Clio privi cu atenţie prin clapeta de 
acces la luna albă ce atârna deasupra mării. Incercă să se 
concentreze la aceasta, şi nu la groaza absolută a întunericului 
ce se răspândea în toate direcţiile împrejurul lor. Din acest 
unghi, întreaga lume era o apă întunecată cu o adâncime 
necunoscută, cu multe chestii care trăiau în ea. Acum, se afla 
chiar sub ea, la aproape o jumătate de metru. Putea să întindă 
mâna din mica ei barcă şi să atingă eternitatea. 

— E o privelişte chiar frumoasă, zise Clio, încercând să pară 
binedispusă. Vrei să vezi? Luna e surprinzător de mare şi albă, şi 
se află chiar deasupra apei. Dacă asta ar fi o cameră de hotel, ar 
costa o avere. 

— Nu chiar, spuse el. O să dureze doar vreo două ore. 

— ţi dai seama de asta după cer? întrebă ea. 

— Nu. Imi dau seama de asta după ceas. 

— Oh, rosti ea. 

Aidan nu se lăsa uşor păcălit de această manifestare de 
voioşie. Ea închise clapeta cu fermoarul şi se mută puţin mai 
departe. Aidan băgă mâna în buzunar şi scoase o sticlă cu apă şi 
pastilele împotriva răului de mare. Inghiţi două dintre ele cu o 
înghiţitură băută cu foarte mare grijă, apoi puse din nou capacul 
la sticlă şi o băgă la loc, în buzunar. 

Ceva se lovi de o margine a bărcii. 

— Ai simţit şi tu chestia asta? întrebă Aidan. 

— Hai să nu vorbim despre ce a fost. 


— În regulă. 

— Cât crezi că vom sta aici? întrebă ea. 

— Depinde de cât de repede îşi vor da ei seama că iahtul a 
fost furat. Tocmai atingem momentul când ar fi trebuit să ia 
legătura cu noi. Probabil că încearcă de ceva vreme să 
comunice cu noi prin staţie. 

— Deci ce facem? întrebă Clio. 

— Nu facem nimic, răspunse el. Aşteptăm. 

Era târziu. 

Cât de târziu, nu le era prea clar. Aidan îşi scosese ceasul de 
la mână şi îl aruncase în apă pentru că deveniseră obsedaţi de a 
se tot uita la el. Era mai bine să nu vadă orele care se scurgeau. 
Noaptea pe mare devine mai lungă şi mai întunecată, luna urcă 
mai sus, tot mai sus. La un moment dat, un peşte ateriză în 
barcă. Ţipetele pe care le scoaseră amândoi când acest 
eveniment neprevăzut avu loc ar fi putut cu uşurinţă să fie 
auzite de pe coastă, oriunde s-ar fi aflat aceasta. Clio îl azvârli 
înapoi în apă. 

Acum, stăteau amândoi în băltoaca cu apă călduţă, cu braţele 
lejer strânse unul în jurul altuia. Apa fie se încălzise de la 
trupurile lor, fie se obişnuiseră ei cu ea. Valurile deveniră ceva 
mai mari, clătinând neplăcut barca portocalie de colo-colo. Clio 
luase şi ea una dintre pastilele împotriva răului de mare, însă nu 
era sigură dacă avea, într-adevăr, să o ajute. Tot ce conta era să 
rămână acolo, ţinându-şi cald unul altuia cât timp puteau ei de 
mult. Simţea respiraţia lui Aidan în vârful capului în timp ce-şi 
ţinea faţa lipită de curbura gâtului său. 

— Eu zăresc cu ochişorul meu ceva care rimează cu sare, zise 


Clio. 

— E cumva mare? întrebă Aidan. 

— Înf. 

— Bine. Eu zăresc cu ochişorul meu ceva care rimează cu 
poțiune. 


— Ar trebui să ne oprim, zise el. 

— Înî, mormăi ea. Ai dreptate. Răule. 

Ceva o trezi pe Clio la viaţă. Nu era un zgomot sau o mişcare, 
era doar o senzaţie, poate una dintre cele mai subtile unduiri ale 
apei. 

— Vine ceva, spuse ea, ridicându-se şi sprijinindu-se pe o 
mână. Pluta fu clătinată de o mişcare bruscă. 


Aidan se ridică imediat. Deschiseră larg clapeta bărcii şi se 
uitară în jurul lor. 

— Unde? 

— Nu ştiu, zise ea. Ştiu doar că e ceva. 

Continuară să se uite până ce o luminiţă roşie apăru la 
distanţă. O urmăriră pe când creştea şi alte luminiţe se adunau 
în jurul ei, şi până ce deveni în cele din urmă o umbră în 
întuneric. O umbră extrem de mare. O umbră de dimensiunea 
unui vapor de croazieră care se îndrepta chiar în direcţia lor. 

— E ca... o stâncă, spuse Aidan. O stâncă ce ne trage în 
direcţia ei. Cum ne dăm la o parte din faţa chestiei ăsteia? 

Avea dreptate. Imensitatea absolută a vasului făcu ca o idee 
proastă să i se zbată în toate direcţiile prin cap. In orice direcţie 
ar fi luat-o ei, vaporul s-ar fi aflat şi el acolo. Această barcă n- 
avea pur şi simplu cum să evite acest vas. Acoperea toate 
sensurile de mers. 

— Nu cred că putem, zise Clio. Cred că fie ne ratează, fie 
trece peste noi. 

Aidan se întoarse şi o privi. 

— Oh, haide, spuse el, şi vocea îi deveni spartă de 
deznădejde. 

Clio ridică din umeri. Ajunseseră într-un punct în care anumite 
realităţi erau inevitabile, prea mari pur şi simplu ca să te mai 
îngrozească. Un vapor de croazieră care să-i răstoarne era una 
dintre aceste realităţi. 

— Haide! răcni el. Nu! Nu e corect! 

Intinse mâna după vâsla mică. 

— Ce crezi? întrebă ea. O să reuşim? 

— Cum aş putea eu să-mi dau seama? întrebă el. 

— Estimează din ochi. 

— Bine, zise el. Bine. O să estimez din ochi vasul de croazieră. 

Amenințarea albă se apropie şi mai tare. Acum, puteau vedea 
ferestrele de la babord, sute de astfel de ferestre, 
asemănătoare ocelilor!* de muscă. 

— Hristoase, chestia aia e mare, spuse el. E de cinci sute de 
ori mai mare decât barca noastră. Bine. Dacă o luăm puţin 
înspre dreapta, cred că s-ar putea să reuşim. 

— Eşti sigur? întrebă ea. 

— N-am nici cea mai vagă idee. Şi tu priveşti acelaşi lucru ca 


16 Ochi simplu, pe care îl au anumite artropode şi viermii, (n.tr.) 


şi mine. Ce crezi? 

Acum, vasul se apropia cu repeziciune, devenind din ce în ce 
mai mare. Ancora lui masivă, comparabilă ca dimensiune cu un 
Hummer sau cu un copac, se distingea clar. 

— Cred că... poate, zise ea. 

— Hotărăşte-te! 

— Bine! Bine! 

El vâsli ca un nebun. „Piscina“ acoperită cu copertină îi 
răspunse învârtindu-se în cerc. 

Oricum, nu prea conta, pentru că, pe măsură ce vasul se 
apropia, deveni evident că se aflau în direcţia acestuia la o 
distanţă de zece- doisprezece metri. Era o privelişte înfiorătoare, 
vreo treisprezece sau şaisprezece etaje ale unui vas monstruos 
de un alb imaculat, cu o provă uriaşă şi mătăhăloasă ce se 
înclinau pe suprafaţa apei şi se înălţau deasupra siglei de 
dimensiunea unei clădiri cu cinci etaje. Bărcile de salvare care 
se bălăbăneau de marginile vaporului şi păreau atât de firave nu 
erau deloc atât de mici ca barca în care se aflau ei. 

— Inapoi! spuse Aidan. Ţipă! 

Ţipară amândoi. Luminară cu lanternele. Îşi fluturară braţele. 

Un bărbat cu o pălărie mare conică stătea aplecat peste una 
dintre punţile de jos, fluturându-şi frenetic braţele în direcţia lor. 

— Ne vede! zise Clio. Ne vede! 

Numai că el nu-i văzu. Vasul îşi continuă drumul său 
impunător, lăsând un făgaş monstruos care îi zgâlţâi atât de 
rău, încât aproape simţiră că barca avea să se răstoarne. Când 
totul se sfârşi, ajunseră fiecare în altă parte a bărcii, ţinându-se 
cu mâinile de stomac şi depunând un efort concertat să nu 
vomite. 

— În caz că murim... începu Clio cu o voce răguşită. 

— Ai putea să nu spui asta? răspunse el, la fel de răguşit. Asta 
e o barcă de salvare. Salvare e cuvântul cel mai important. 

— În caz că murim, continuă Clio, e ceva ce trebuie să-ţi spun. 

— Ce? 

Ea se târi înspre el cu foarte mare atenţie, nevrând pentru 
nimic în lume să se încline sau să se mişte mai mult decât era 
necesar. 

— Secretul meu, zise ea. Singurul meu secret adevărat. 

— Dă, Doamne, să fie ăla că tu ai capacitatea de a te 
transforma în elicopter. 


— Nu, rosti ea. Ascultă-mă. Îţi spun asta doar pentru că mi-am 
văzut moartea cu ochii. Şi, dacă râzi, o să fac în aşa fel încât 
chestia asta să se mişte din nou. Şi o să ne ducem amândoi la 
fund. 

El îşi săltă capul pe care-l ţinea între genunchi şi o privi. 

— Nu râd, spuse el. Nu cred că voi mai râde vreodată. Cred că 
de-acum încolo am să vomit doar. 

— Bine, zise ea. Întinse mâna după sticla cu apă care se 
rostogolea lângă ea şi luă o înghiţitură bine drămuită. El îi făcu 
semn cu mâna că nu voia să bea apă. 

— Ai ghicit în legătură cu prietenul meu, o trânti ea scurt. Cel 
pe care nu-l am. Însă n-am minţit deloc. N-am zis niciodată că e 
prietenul meu. A fost doar ceva ce Elsa a crezut. Ar fi putut fi 
dacă rămâneam acasă. 

Se opri o clipă. Ar fi putut fi. Ollie. ÎI dorise toată vara. Când se 
schimbase totul? îl privi pe Aidan în ochi şi trase cu putere aer în 
piept: 

— Însă nu ăsta e secretul meu. 

— Bine, spuse el. Care e atunci? 

— N-am fost niciodată sărutată, zise Clio repede. 

Asta îl făcu să ridice capul mai sus. 

— Cum? 

— Nu ştiu de ce, continuă ea, scuturând din cap. Cred că mi s- 
a întâmplat ceva. Când eram copil, totul era atât de... uimitor. 
Pe bune. Am avut genul ăla de viaţă perfectă. Eu şi tata am 
făcut un joc. Totul ne mergea bine. Totul era captivant. Şi totul 
s-a dus de râpă într-o zi. Totul s-a sfârşit. Tata a plecat. Viaţa a 
venit peste noi şi ne-a strivit. Pur şi simplu, n-am mai vrut pe 
nimeni lângă mine. Nu pot explica mai mult de atât. Am avut 
prieteni. Prietenii au fost un lucru bun. Însă, dacă vreun tip 
măcar se uita la mine de două ori, începeam să fiu pur şi 
simplu... foarte răutăcioasă. 

— Ştiu, zise el. Am observat. 

— Nu ştiu de ce fac aşa, spuse ea. 

— Poate e un test, rosti Aidan. Ca să vezi cine îl trece. O 
cerceta îndeaproape. 

Clio ridică privirea. 

— Ca să văd cine mă suportă, zise ea. Oare mă urăsc atât de 
tare? 

— Poate, răspunse el. Sau poate eşti pretențioasă. Poate nu 


vrei să fii rănită, deci vrei să vezi cine vrea, într-adevăr, să-şi 
asume riscul. 

— Poate, acceptă ea, uitându-se în ochii lui. Simţi din nou 
acea senzaţie ca în noaptea când fusese rănită - energia aceea 
pe care Aidan o răspândea. Putea înţelege cu greu acea 
senzaţie. Căldura care era aproape ca şampania, doar că 
şampania nu era deloc atât de plăcută. Şampania făcea să ţi se 
învârtă capul. Chestia asta făcea ca totul să se învârtă. Se trase 
mai aproape, lipindu-se cu spatele de barcă. 

— Ai fi spus ceva de genul ăsta dacă n-am fi fost într-o barcă? 
întrebă ea. 

— Mă îndoiesc, zise el. Aş fi spus ceva mai răutăcios, însă mai 
amuzant. 

— Nu prea cred. Nu eşti atât de amuzant cum vrei să... 

Nu semăna cu nimic din ce îi fusese vreodată descris. Simţea 
acea senzaţie în gură. Îi simţea buzele peste buzele ei. Erau mai 
moi decât crezuse ea. Simţi mâna lui în părul ei, legănându-i 
capul în timp ce ea se lăsa pe spate. Aidan nu avea un gust 
lemnos, nu avea tonuri de fructe de pădure sau ceva 
asemănător. Avea gust de Aidan şi era un gust mai bun decât 
oricare altul pe care-l încercase vreodată. Un curent puternic 
trecu pe deasupra capului ei. Se simţea de parcă ar fi fost 
ameţită şi, în acelaşi timp, stăpână pe picioarele ei. Acest curent 
îi scutură trupul, făcând ca totul în jurul ei să se clatine. Totul se 
clătina. Totul se clătina foarte tare. 

Şi se auzi o voce, undeva adânc în mintea ei, care îi spunea: 

— Clio! Eşti acolo? Aidan? 

— Tată? întrebă ea în timp ce Aidan o săruta. 

— Bine, zise el. Mai târziu o să discutăm de ce nu trebuie 
niciodată să spui aşa ceva atunci când facem treaba asta. 

El începu să o sărute din nou. 

— Ai auzit chestia aia? 

Aidan părea uluit, şi părul i se ridicase în cea mai uluitoare 
formă. Vocea ajunse din nou până la ei. Nu era numai în mintea 
ei. Era a tatălui ei. Se apropia. Acum, barca se zgâlţâia cu 
putere şi o lumină pătrundea prin pereţii din țesătură industrială 
ai bărcii. Se repeziră amândoi la clapetă şi o deschiseră la timp 
pentru a fi orbiţi de proiectorul care venea dinspre o barcă 
portocaliu cu alb ce se oprise chiar în faţa lor. 


Ofițerii din Guardia Costiera” îi traseră repede sus. În câteva 
clipe gălăgioase şi pline de lumină, se aflară în picioare pe punte 
înfăşuraţi în pături ce arătau ca nişte foiţe de staniol, însă care 
se încălziră imediat. Şi, în clipa imediat următoare, tatăl lui Clio 
o strângea în braţe aşa cum n-o mai strânsese niciodată, ținând- 
o aproape de el. 

— Cum ne-aţi găsit? întrebă Aidan. 

— Un vas de croazieră ne-a anunţat prin radio, zise unul 
dintre ofiţeri. Un pasager a văzut ceva în apă. Au crezut că era 
beat, însă ceea ce a descris părea a fi o barcă de salvare. 

— lahtul, reuşi Clio să spună la pieptul lui taică-său. Imi pare 
rău. N-aveam ce altceva să facem. Nu ştiu dacă l-ai asigurat sau 
nu... 

— lahtul? Tatăl ei părea şocat. Crezi că-mi pasă de iaht? 

— A cam luat foc, continuă ea. 

— Clio, zise el, luându-i faţa în mâini. Nu-mi pasă ce se 
întâmplă cu iahtul ăla. Nu mi-ar păsa nici dacă aş încerca. Te am 
pe tine. Nimic altceva nu mai contează. 

Acum, tatăl ei o ţinea atât de strâns, încât nici nu observă 
măcar când unul dintre membrii echipajului aduse o bucată de 
marmură din barca de salvare. Ea se sprijini de umărul lui şi 
zâmbi. 


17 Paza de Coastă (în ital., în original) (n.tr.) 


Adevărul 

Vasul pazei de coastă goni de-a lungul țărmului întunecat, 
care se afla la o distanţă de doar zece minute. Continuară să 
meargă până ce ajunseră într-un mic port ce părea foarte oficial 
şi unde erau ancorate alte trei ambarcaţiuni de patrulare. 

Au fost întâmpinați pe mal de un bărbat aproape la fel de înalt 
ca şi Ollie, care purta ochelari de soare fumurii şi zâmbea de 
parcă i-ar fi fost adus propriul lui miniponei, în loc de câţiva 
americani uzi-leoarcă. 

— Acum, vă rog să veniţi pe aici, zise el cu engleza lui 
condimentată din plin cu italiană, însă pronunţată cu mare 
precizie şi mândrie. Vom avea un interviu. Da, bine? 

Au fost escortaţi până într-o clădire joasă şi lungă, acoperită 
cu mici tăblițe şi indicatoare. Înăuntru era o fâşie de coridor pe 
care o străbătură lipăind cu încălţările lor suprasaturate de apă. 
Clădirea n-avea aer condiţionat; era călduţă în mod plăcut, 
primitoare şi mirosea mângâietor a echipamente de salvare din 
cauciuc. Două siluete stăteau aşezate pe o bancă undeva mai 
departe pe coridor. Una stătea sprijinită de cealaltă. Pe măsură 
ce se apropiară, Clio distinse foarte clar părul blond. 

— Elsa? zise ea. 

Era evident că Elsa plânsese. Faţa ei era umflată toată, chiar 
şi în jurul gurii. Era, Clio observă, vârâtă sub braţul unui ofiţer 
foarte arătos din Guardia Costiera care părea foarte mulţumit de 
sarcina pe care o avea de îndeplinit în noaptea respectivă. Elsa 
se ridică în picioare şi se uită fix la amândoi un moment destul 
de lung, apoi îi îmbrăţişă pe fiecare, făcând să trosnească 
zgomotos păturile lor din mylar. 

— Sunt surprinsă că nu-ţi doreai să mă vezi moartă, zise Clio, 
încercând să pară degajată. 

— Nu spune asta, rosti Elsa. Să nu spui niciodată asta. Sub 
nicio formă. Şi mai ales... 

— E în regulă, Elsa, zise tatăl lui Clio, păşind repede înainte. 

— Pe aici, îi invită ofiţerul. Interviul acum. Doar voi doi. 

Aidan şi Clio fură introduşi într-o cameră mică fără ferestre, al 
cărei singur mobilier îl constituia o masă pătrată şi neagră. 
Ofiţerul se aşeză, ţinându-şi spatele foarte drept, îşi scoase 
chipiul şi îl puse pe masă în faţa lui cu un gest exact şi studiat. 
Avea părul foarte negru şi tuns în bucle scurte, însă cârlionţate, 


care se îndreptară spre tavan în momentul când fură eliberate. 
Nu îşi scoase ochelarii de la ochi. 

— In primul rând, zise el, zâmbind larg, vă vom aduce cafea şi 
paste. Mâncare caldă. 

Ridică receptorul şi vorbi într-o italiană  repezită, 
asemănătoare tirului de mitralieră, apoi închise şi îşi reluă 
zâmbetul şi pasul încet şi măsurat. 

— Vom începe cu începutul, bine, da? Şi îmi veţi spune cum vi 
s-a întâmplat acest lucru. Veţi spune totul. Nimic nu e plictisitor 
pentru mine. Şi acum, o să pornesc dispozitivul ăsta de 
înregistrare, în caz că îmi scapă ceva. 

Aşa că Aidan şi Clio începură să relateze povestea furtului, 
focul, evadarea şi timpul petrecut în barca de salvare. Li se ceru 
să repete câteva detalii de mai multe ori. Fură multe întrebări şi 
despre piatră. Au fost întrerupţi doar de sosirea celor două 
platouri cu paste aburinde şi fierbinţi, pe care le înfulecară în 
timp ce vorbeau. 

— Ne puteţi da piatra înapoi? întrebă Clio când ajunseră la 
sfârşitul povestirii. Ne-am riscat viaţa să o scoatem de pe acel 
vas. Am înotat cu ea în braţe. 

Ofiţerul îşi întinse mâinile şi făcu una dintre acele grimase 
„aceste lucruri sunt greu de spus“. 

— E un lucru foarte neobişnuit, zise el. Dacă provine din 
Pompei, aşa cum spuneţi, poate se va întâmpla ceva. Insă, dacă 
aparţine lui British Museum, chiar dacă asta a fost demult, 
atunci poate se va întâmpla altceva. Poate o să meargă la ei. 

— E mai bine decât nimic, spuse Aidan. Cel puţin, acolo, ei o 
vor studia. S-ar putea să nu o ia în serios, aşa cum o face Julia. 

— Vom vedea, zise ofiţerul. Sunt sigur că o să se întâmple 
ceva cu ea. Acum, trebuie să plec câteva clipe. Mai vreţi 
mâncare? 

Aidan încuviinţă cu tărie. Clio rămase gânditoare cu furculiţa 
în gură şi scutură din cap în semn de negare. Ofiţerul părăsi 
camera, închizând uşa. 

— Ce ai spus? întrebă Clio în vreme ce Aidan folosea furculita 
pentru a desprinde nişte resturi de sos din recipientul de tablă. 

— N-am spus nimic. 

— Nu. Acum un minut. Despre faptul că Julia ar lua piatra mai 
în serios decât British Museum. 

— Asta am zis, răspunse Aidan, întinzând furculita înspre 


recipientul gol al lui Clio. 

— De ce nu e şi Julia pe coridor? întrebă ea. De ce plânge Elsa 
atât de tare? 

— Mă întrebi toate chestiile astea şi eu habar n-am. De ce? 

— Când am ajuns în oraş, Julia aproape că a insistat să 
coborâm toţi de pe vas şi să mergem la cină. Ceea ce e un lucru 
nebunesc, corect? 

— Era fericită, zise el. 

— Vorbim despre Julia, i-o întoarse Clio. Crezi că o interesează 
să mergem şi luăm împreună o cină simandicoasă dacă asta 
înseamnă să lase vasul nesupravegheat? E ciudat, nu? 

— Acum, că ai pomenit asta, mda, este. Insă îşi doreşte 
această piatră de mult. Poate că, dintr-odată, se simţea fericită 
şi generoasă. 

— Exact, spuse Clio. Fragmente se uneau în capul ei, formând 
o imagine clară. Îşi dorea piatra de mult timp. Deci rămân doar 
doi dintre noi pe vas şi noi mergem la plimbare, apoi ancorăm 
vasul şi nişte tipi ne găsesc şi ne răpesc. N-aveam cum să fim 
atât de uşor de zărit de pe mal. Fie cineva ne-a urmărit, fie 
cineva ştia unde mergem. 

Aidan se opri din răzuit. 

— Ce spui? întrebă el. 

— Spun: dacă cumva a vrut să înhaţe piatra? Poate atunci 
când s-a dus pe uscata găsit nişte tipi care să urce pe vas şi să 
fure piatra, însă, când ei au văzut cât de înţesat de tot felul de 
lucruri scumpe era vasul, au hotărât să-l fure. 

— De ce ar fura ceva ce deja avea? întrebă el. 

— Pentru că povestea ar fi despre familia care a inventat jocul 
„Plonjează!“ şi care a găsit un lucru real şi preţios în timp ce 
făcea scufundări. N-ar fi despre ea şi despre munca ei. Deci, 
dacă ar fi luat-o de pe vas, ar fi putut pretinde că a găsit-o în 
orice alt loc. Şi povestea ar fi din nou despre ea. Toată această 
călătorie a fost neoficială. Singura dovadă pe care o avem e 
înregistrarea video pe care te-a rugat să o compilezi. Chiar nu-ţi 
dai seama? 

— Ai avut o noapte lungă, zise Aidan. Poate ar trebui să mai 
ceri şi tu nişte paste. 

— Aidan, vorbesc serios, spuse ea. Unde e acum? De ce nue 
chiar acum pe coridor împreună cu fiica ei care plânge şi cu 
iubitul ei înnebunit de durere. 


— Nu ştiu, admise el. Poate e cu Martin la spital? 

— i se pare că ar fi posibil? întrebă ea. Cu fiecare cuvânt pe 
care-l spunea, simţea cum, în interior, îi creşte temperatura, 
cum creierul îi funcţionează mai repede. Nu Elsa ar fi fost cea 
care ar fi rămas cu Martin? E singura care vorbeşte italiană. Ştiu 
că nu poţi crede asta, pentru că e şefa ta. Sunt sigură de asta, 
Aidan. Trebuie să-i spun tipului ăstuia. Trebuie să-i spun ce 
gândesc. 

— Nu cred că e o idee bună, zise el. 

Uşa se deschise din nou, şi Clio surprinse o altă imagine 
fugară cu Elsa şi cu marinarul. Erau foarte concentrați într-o 
conversaţie în italiană şi el îi ştergea lacrimile de pe faţă. 
Ofiţerul îl pofti înăuntru şi pe tatăl lui Clio, care veni în grabă şi 
se aşeză lângă ea, punându-şi protector braţul în jurul ei. îl 
apucă pe Aidan de umăr. 

— Unde e Julia? întrebă Clio cu inocentă în glas. De ce nu e 
aici? E cu Martin? 

— Nu, zise tatăl ei. A plecat. 

Clio îi aruncă o privire lui Aidan care spunea „ţi-am zis eu“. În 
replică, sprâncenele lui Aidan se ridicară şi rămaseră fixate în 
acea poziţie, şi o ţintui cu o privire care îi spunea să tacă în timp 
ce el deschidea gura să zică ceva. 

— Aduc veşti, rosti ofiţerul, întorcându-se la locul lui. Şi 
trebuie să vă mai pun tuturor nişte întrebări suplimentare. ÎI 
cunoaşteţi pe Jeffrey Fox? 

— Nu, spuse tatăl ei. N-am auzit niciodată de el. 

— Nu e proprietarul Vu/piței? zise Clio. 

Chipul tatălui ei se lumină în semn de aducere aminte. Începu 
să arate cu degetul înspre Clio în semn de încuviinţare. 

— Sigur, zise el. Fox. Am cumpărat vasul de la Angela Fox. 
Clio are dreptate. Inainte, se numea Vu/pița 

— Lucrurile devin mai clare, spuse ofiţerul, deschizând un 
dosar. Am scris aici că Jeffrey Fox e un bancher din Londra care 
lucrează la Roma. Insemnările noastre arată că a avut un vas 
care se numea Vu/piţa şi care era ancorat aici, în Civitavecchia. 

— Şi ce-i cu el? întrebă taică-său. Am cumpărat vasul. Totul a 
fost cât se poate de legal. 

— Da, zise ofiţerul. Asta ştiu. Avem numele lui Jeffrey Fox de 
la trei bărbaţi pe care tocmai i-am prins. 

— Deci, aţi găsit vasul? întrebă repede Clio. 


— Nu, spuse el, zâmbind. Vasul s-a scufundat. Am zis corect? 
S-a izbit de o stâncă după ce la bord a izbucnit un incendiu. Nu 
se uitau încotro se îndreptau. l-am scos pe bărbaţii aceştia din 
apă. 

A fost o noapte foarte agitată pentru noi. Jefifrey Fox îşi voia 
vasul înapoi. Le-a spus oamenilor din port să urmărească dacă 
vasul avea să se reîntoarcă aici şi, când acesta s-a reîntors, ei l- 
au sunat. l-a angajat pe aceşti trei bărbaţi să aducă vasul înapoi. 

Clio simţi cum se prăbuşeşte. Cu doar o secundă în urmă, vina 
Juliei i se părea lucrul cel mai clar din lume. Această realitate 
fusese desfiinţată. Nici măcar nu se putea aduna să-l privească 
pe Aidan în ochi. 

— Poliţiştii din Roma l-au găsit deja pe Jeffrey Fox, continuă 
ofiţerul. Şi, cu siguranţă, un astfel de vas, e asigurat. Totul se 
sfârşeşte cu bine. 

Tatăl lui Clio se cufundă puţin în scaunul lui. 

— Ei bine, zise el. Nu m-am aşteptat să-l ţin atât de mult şi 
puteam face o poliţă doar pe un an de zile. Şi costa foarte mult 
într-adevăr. 

— Vasul ăsta nu e asigurat? întrebă ofiţerul, părând 
înspăimântat, înţeleg. Trebuie să merg şi să mă ocup de aceşti 
bărbaţi. Vă voi lăsa aici câteva clipe. 

— Unde e Julia? îl întrebă Clio pe tatăl ei. 

— Şi-a sunat cunoştinţele din Roma, zise el. Sunt persoane 
acolo care înţeleg importanţa pietrei. l-au cerut să se ducă 
imediat acolo şi să-i ajute să strângă tot ce e necesar pentru 
transport. A luat trenul. Unul foarte rapid. O să fie atât de 
extenuată... 

Zise asta cu o voce stinsă, scuturând din cap. 

— Chiar nu-mi pasă, spuse el. De vas. De piatră. Vă am pe 
voi. Insă îmi vine greu să ştiu că am avut-o. Chiar am avut-o. 

— Tată, rosti Clio. 

— Ar fi schimbat atât de multe lucruri, continuă el. Am fi 
deschis o fereastră înspre o parte a lumii antice despre care nu 
ştim nimic. 

— Tată... 

— E în regulă, Clio, zise el. Cum am spus, nu contează. 

— Ben, începu Aidan. Noi... 

— Voi ăştia doi! spuse tatăl ei cu voce tare. Hai să uităm de 
asta şi să ne gândim cum să vă... 


— Am luat-o! strigă Clio în cele din urmă. 

— Ce aţi luat? întrebă el. 

— Pe ea. Piatra. Am luat-o de pe vas. 

Îi luă un minut să priceapă sensul cuvintelor. 

— Nu s-a dus la fund? reuşi el să întrebe. Cum aşa? 

— Am înotat într-un fel foarte interesant, zise Aidan. 

— Voi... aţi scăpat. Şi aţi luat şi piatra? Probabil aţi riscat mult 
făcând asta. Nu ştiu dacă ar trebui să vă îmbrăţişez sau să ţip la 
voi. 

— A fost într-adevăr foarte riscant, zise Clio, acceptând o altă 
îmbrăţişare puternică. 

Zâmbi în timp ce Aidan era şi el „zdrobit“ în acelaşi fel. 


Kosy Grecia, martie 1905 

Primul lucru care probabil atrase atenţia lui Marguerite fu 
acela că un bărbat gol stătea în picioare chiar pe marginea unei 
bărci foarte mici. Într-o mână ţinea un mic năvod. 

— Acolo e un bărbat gol, îi spuse ea lui Jonathan. Cu un 
năvod. 

In ultimii opt ani, Jonathan şi Marguerite lucraseră umăr la 
umăr în Pompei. Intotdeauna erau multe de făcut. Era un oraş 
mare - un sit de o dimensiune ce nu semăna cu nimic în lume. 
Şi, în fiecare zi, descopereau tot mai multe lucruri. 

Devenise mai puternică fizic în ultimii câţiva ani, obişnuită cu 
soarele arzător şi cu zilele lungi. Ştersese două mii de ani de 
cenuşă şi murdărie din mozaicuri şi fresce. Găsise bijuterii, bani 
şi, ocazional, rămăşiţe omeneşti. Invăţase tehnica de a pune 
ipsos în locurile libere din cenuşă, păstrând forma trupurilor ce 
erau îngropate acolo. 

Era o muncă serioasă şi grea. Şi nimic nu o făcea mai fericită 
decât faptul că lucra cu Jonathan. Cu toate astea, nu se putea 
abţine să nu simtă că îl dezamăgea pe tatăl ei. În opt ani de 
trudă, nu descoperise nimic atât de important ca piatra care îi 
purta numele. Ceva o frământa. Trebuia să facă mai mult. 

Nu ştiu ce anume până ce nu îl văzu pe bărbatul gol pe 
marginea bărcii. 

Bărbatul luă o piatră turtită în formă de clopot şi se scufundă 
cu capul înainte de pe marginea bărcii. De piatră era legată o 
sfoară. O urmări cum se rostogoleşte în apă în timp ce el se 
scufunda. 

— E un căutător de bureţi-de-mare, zise Jonathan, roşind 
puţin. Cred că cineva ar fi putut să ne pomenească faptul că pe 
aici sunt bărbaţi goi care sar în apă. 

Goliciunea nu o deranja pe Marguerite câtuşi de puţin. Îi 
înţelese pe dată rolul. Era pentru a face coborârea mai rapidă. Şi 
pentru asta era şi piatra. Cum altfel ai putea lua ceea ce vrei de 
pe fundul mării? Ar trebui să cobori acolo. 

In acel moment, totul căpătă înţeles pentru Marguerite. Tot ce 
căutase ea se afla dedesubt. Poate chiar însăşi piatra 
Marguerite. 

incepu să facă acest lucru chiar din momentul în care se 
întoarseră acasă, în ltalia. Pentru o femeie, Marguerite era o 


înotătoare excepţional de puternică, însă costumul tradiţional de 
înot îi ţinea spatele. Deci, primul lucru la care trebuia să renunţe 
era costumul de baie lălâu pe care trebuia să-l poarte. Avea un 
model făcut de o croitoreasă, un costum de baie special, unul 
dintr-o singură piesă care îi dezgolea picioarele, ceea ce 
însemna că trebuia să exerseze cu foarte mare grijă, în locuri 
unde nu putea fi zărită. 

Celălalt lucru de care avea nevoie veni de la un zidar din oraş. 
Îl puse să facă ceea ce văzuse în Grecia - o skandalopetra, o 
piatră în formă de clopot cu o gaură pentru sfoară. 

Din primul moment când ajunse pe fundul mării, Marguerite 
ştiu că iubea acest lucru la nebunie. N-avea nici mască pentru a- 
i proteja ochii, n-avea labe de scafandru care să o ajute să 
înoate. Plămânii o ardeau în mod dureros. Însă era minunat - o 
femeie stătea pe fundul mării, acolo unde o întreagă lume 
aştepta să fie explorată. 

Era atât de uimitor, încât aproape uită să numere în gând 
timpul care se scursese până ce panica lipsei de aer puse 
stăpânire pe trupul ei. Trase cu hotărâre de sfoară, apucă 
puternic piatra de scufundat şi simţi cum se ridică. Se ridica 
încet, însă se ridica. Expiră încetişor. 

Marguerite simţea că nu mai putea rezista în momentul când 
lumina soarelui îşi făcu apariţia prin suprafaţa apei. Dădu din 
picioare şi se îndreptă către aceasta, apoi străpunse suprafaţa, 
buimacă şi cu respiraţia întretăiată. Urale nemaipomenite 
izbucniră dinspre barcă. 

Nu mai era cale de întoarcere. 


Cea mai groaznică vară din viaţa mea 

Trei zile mai târziu, patru membri ai grupului stăteau în 
aeroportul din Roma. Îmbarcarea fusese un lucru uşor. Niciunul 
dintre ei nu avea valiză, ceea ce îi facu pe unii să ridice din 
sprâncene. Aveau pe ei doar ce aleseseră să poarte în ultimele 
câteva zile. 

Clio îşi surprinse imaginea într-o suprafaţă lucioasă. Trebuise 
să se descurce cu oferta săracă a magazinelor locale pentru 
turişti, aşa că îmbrăcămintea ei era constituită dintr-o pereche 
de pantaloni de trening care aveau scris cuvântul /ta/y în jos pe 
picior cu litere mari roşii, verzi şi albe şi un tricou pe care scria 
Ciao! 

„Cel puţin nu o să mă întrebe nimeni unde am fost“, gândi ea. 

Aidan o nimerise ceva mai bine, cumpărându-şi o pereche de 
pantaloni scurţi pentru surf. Totuşi, tricoul era ceva şi mai 
groaznic. Avea imprimată pe el o imagine a sculpturii lui David, 
de Michelangelo, ce ţinea un steguleţ italian în mână. Hainele 
Elsei nu fuseseră udate de apa mării şi distruse în încercarea de 
a scăpa de pe vas, aşa că şi le spălase. 

Lui Martin i se pusese diagnosticul de sănătos tun, însă i se 
dăduse un avertisment să fie mai atent şi să evite activităţile 
extenuante. Se odihnea la hotel. Julia rămăsese în Roma de 
îndată ce aflase că toată lumea era în siguranţă şi făcea tot felul 
de intervenţii - luptându-se cu birocraţia - ca piatra să revină în 
custodia lor. 

Neavând unde să stea şi fiind atât de multe lucruri de 
rezolvat, era normal ca Aidan şi Elsa să plece. Mamei lui Clio 
trebuia curând să i se spună întreaga poveste, însă ştia că ceva 
se întâmplase. Deci şi Clio pleca. Grupul se despărţi la fel de 
repede cum se adunase. 

Zborul Elsei către Stockholm era primul. După ce îmbrăţişă pe 
toată lumea în semn de bun-rămas, Elsa se agăţă de braţul lui 
Clio. 

— Mergi cu mine până la punctul de control? întrebă ea. 

— Sigur, zise Clio. 

Merseră în tăcere timp de câteva clipe, evitând cărucioarele 
pentru bagaje şi oamenii care alergau să se îmbarce. 

— Ar trebui să vorbim, spuse Elsa. Vreau să se lămurească 
lucrurile între noi. 


— Şi eu, rosti Clio. 

— Am fost supărată, zise Elsa. Nu pentru ceea ce ai făcut. Mi- 
am dat seama ce s-a întâmplat între voi. Vă stă bine împreună. 
A fost pentru că nu mi-ai spus adevărul. Dacă mi-ai fi spus, nu 
m-aş fi ţinut aşa după el. 

— Ştiu că sună ridicol, însă atunci nu ştiam că îl plăceam, zise 
Clio. Jur! 

— Ştiu, spuse Elsa. Totuşi, îmi pare rău că ţi-am distrus 
creioanele pentru desenat. 

— Tu mi le-ai cumpărat, zise Clio. 

— E adevărat, însă asta nu e o scuză. 

— Deci, rosti Clio, nu vrei să rămâi aici? Să mergi la Roma? 

— Nu, răspunse Elsa. Maică-mea e prinsă cu treburi acum. S- 
ar putea să merg să-l văd pe taică-meu şi pe familia lui. Imi 
place Stockholmul. 

— Nu o să încerci să-l contactezi pe Alex, nu-i aşa? 

— Ah, zise Elsa. Uite, sunt veşti bune de pe frontul ăsta. Nu 
cred că ţi-am arătat asta. 

Ridică telefonul mobil şi îi arătă lui Clio o fotografie şi un 
mesaj. Era de la marinarul din port care îşi ţuguia buzele, 
trimiţându-i un sărut. Era şi ceva în italiană scris dedesubt. 

— Nu se poate, zise Clio. y 

— Lucrează în Paza de Coastă, spuse ea cu un mic chicotit. Işi 
poate lua liber, ca în orice slujbă obişnuită. O să vină în Suedia 
să mă vadă în două săptămâni. Şi-a cumpărat deja bilet. Alex o 
să moară când o să audă că noul meu iubit e un marinar italian. 
De-abia aştept să-l iau să facă o plimbare în jurul terenului de 
fotbal într-o zi când Alex joacă. Chestia asta o să-l omoare cu 
zile! 

Elsa luă telefonul înapoi. 

__— Nu că măcar mi-ar păsa, adăugă ea repede, închizându-l. 
Insă întotdeauna răsare soarele. 

— Poţi să vii să mă vizitezi, zise Clio. Casa nu-ţi oferă deloc 
prea multe măsuri de siguranţă, însă e cu adevărat mare. Ajungi 
uşor în Philadelphia. Şi ti-ar plăcea pisica mea. Ai avea 
întotdeauna un loc unde să stai. 

— Poate voi veni, spuse Elsa. 

Se făcu un anunţ în italiană. 

— Asta e pentru mine, zise ea. O învălui pe Clio într-o altă 
îmbrăţişare, strângând-o cu putere. 


— Păstrează-l pe băiat, adăugă ea. Are nevoie de tine. 

Zise asta şi se îndepărtă. Plecă aşa cum apăruse - cu capul 
sus, zâmbind indiferent de lucrurile care i se întâmplaseră. 
Rămânând aceeaşi zeiţă, atrăgând privirile a jumătate dintre cei 
pe lângă care trecea. 

Când Clio se întoarse, lui Aidan şi tatălui ei le era foame. Se 
duseră la restaurantul de unde începuse întreaga călătorie. Fără 
Elsa, erau cam neajutoraţi. Tatăl lui Clio arătă doar către o pizza 
şi ridică trei degete. Singura conversaţie fu despre piatră. Clio îşi 
dădea seama că tatăl ei nu era încă pregătit să vorbească 
despre Julia. 

— Cât e ceasul? întrebă Aidan, uitându-se la urma de la 
încheietura mâinii unde obişnuia să fie ceasul. Exact. Am nevoie 
de un ceas nou. 

— Probabil, e timpul să pleci, zise tatăl lui Clio. O să plătim şi 
o să te conducem la avion. 

Era timpul. De fapt, era chiar momentul. 

— Ultima strigare, spuse Aidan, uitându-se sus, la ecran. Cred 
că ar trebui... 

Arătă cu degetul mare către masa de oameni de la punctul de 
control. Tatăl lui Clio încuviinţă şi întinse mâna ca să dea noroc 
cu el. 

— Ai grijă să ţii legătura, zise el. Ai e-mailul meu. 

— O să ţin legătura, Ben, spuse el. Trebuie să aflu cum se 
termină toate astea. 

Se întoarse înspre Clio. Ea simţi cum stomacul îi urcă în gât. 

— Tată, am putea... 

Tatăl ei clipi nedumerit. Nu înţelesese nimic. Va trebui să-i 
spună pe litere. 

— Tată, rosti ea. Uită-te la cravatele alea superbe de mătase 
de la magazinul de acolo. Nu vrei o cravată? 

— O cravată? Eu... 

Gata. Privirea pe care Clio o ştia avea să apară. El pricepuse. 

— Mă duc să mă uit la cravate, zise el, silindu-şi chipul să 
păstreze acea expresie extrem de serioasă. Aidan, îţi doresc un 
zbor plăcut! 

Cu o ultimă strângere de mână, plecă şi dispăru în magazinul 
cu cravate. 

— Probabil că va cumpăra una, spuse Clio. Nu face nimic doar 
pe jumătate. 


Simţi cum ochii încep să i se umple de lacrimi, aşa că privi 
repede în jos, la gresia strălucitoare de culoare cenușie. 

— O să-ţi fie dor de Cambridge? întrebă ea. 

— Nu, zise el. După Anglia, clima din New Haven pare chiar 
plăcută. Şi mâncarea e bună. Aş putea chiar să mă duc să iau un 
cheeseburger de la Doodle. Ţi-am povestit vreodată despre 
Doodle? 

— Nu, spuse ea. 

— Au cheeseburgeri buni. Ar trebui să mergem acolo. 

Se uită la ea, zâmbind pe jumătate. Ochii lui încă o mai 
studiau. Acum însă era ceva serios în privirea lui. 

— Vrei să-mi propui o întâlnire, freză? întrebă ea. După ce am 
să strâng cu mare greutate banii pentru biletul de tren? 

— Ce-ţi veni cu „freză“, puştoaico? întrebă el. Am crezut că 
am trecut peste asta. 

— Nu o să trecem niciodată peste asta, zise ea. 

— Şi care e treaba cu Ollie? întrebă el. 

— Ollie e un tip de treabă, admise Clio. Insă nu e iubitul meu. 

Aidan se strădui să nu zâmbească. 

— Ei bine, spuse el, întinzându-se şi expunându-şi abdomenul 
în timp ce ridica braţele cu un gest extrem de plictisit. Cred că e 
în regulă, atunci. Chiar am să vin în Philly!*. Am auzit că acolo 
aveţi nişte sendvişuri excelente cu brânză şi came. Mi-am dorit 
întotdeauna o relaţie care să se bazeze pe sendvişurile locale. 

Clio încercă să nu caşte gura la cuvântul relatie. Inghiţi cu 


greutate. 
— Deci, zise ea. Asta înseamnă că nu mai am un iubit 
imaginar? 
— Mi-ai făcut portretul? întrebă el. Se pare că ăsta e un semn. 
— De fapt... 


Scoase caietul de schiţe şi îl deschise la noul desen la care 
lucrase în ultimele câteva zile. De data asta, el nu mai avu nicio 
replică. Il privi doar. 

— Până acum n-am rupt nimic dintr-un caiet de schiţe, zise 
ea. Însă, dacă îl vrei... 

— Ihî, spuse el. Il vreau. 

Ea se lăsă pe vine şi rupse cu grijă pagina, îndepărtând-o de 
pe spirală, l-o înmână. 

El făcu un pas înapoi, legănându-se pe călcâie. 


18 Prescurtare de la Philadelphia (n.tr.) 


— E timpul, zise el. Mai bine aş... 

Se mişcă atât de repede, încât cu greu Clio îşi dădu seama ce 
se întâmpla. Se aplecă înainte, îi luă faţa în mâini şi o sărută 
apăsat pe buze. Ea trebui să se agaţe de mânecile tricoului lui, 
ca să nu se răstoarne. 

— La revedere, fată bogată! zise el, aşezându-i o şuviţă de 
păr după ureche. 

— Ne vedem mai târziu, snobule! 

Şi, apoi, îi mai fură două săruturi. 

Când tatăl ei îşi făcu apariţia din magazin, cincisprezece 
minute mai târziu, n-avea nicio cravată cu el. Îşi închidea 
telefonul. 

— Veşti bune de la Julia, spuse el. Piatra ne-a fost înapoiată. 
Şi a fost deja contactată în legătură cu ea. Povestea iese la 
suprafaţă. Dintr-odată, toată lumea e interesată. Chestia asta a 
devenit deja un lucru important, Clio. Canalele de ştiri au 
preluat povestea. 

Toată lumea vrea să ştie ce anume vom descoperi. Şi toate 
astea sunt posibile pentru că tu ai fost curajoasă într-un mod de- 
a dreptul prostesc. 

— lar tu ai idei idioate, adăugă Clio. 

— Bineînţeles, zise el. Ce crezi, puştoaico? Eşti pregătită să 
reintri în joc? Întotdeauna am avut o poveste interesantă. 

— Nu renunţi niciodată, nu-i aşa? întrebă ea. 

— Nu, admise el. Cred că nu. Cred că am făcut-o din nou. De 
ce te pun întotdeauna în pericol? 

— Nu m-ai pus, zise ea. Jeffrey Fox a făcut-o. 

El încercă să zâmbească, însă ea vedea bine că îi venea 
foarte greu să facă acest lucru. 

— Ştii ceva? spuse ea după o clipă. Am crezut că Julia i-a 
trimis pe tipii ăia. Chiar am crezut asta. Am crezut că voia piatra 
doar pentru ea. Eram cât pe ce să le spun totul poliţiştilor. Aidan 
m-a oprit. 

— Ai crezut că Julia a făcut asta? Râse. Ţi-o poţi închipui pe 
Julia mergând în port şi angajând nişte bandiți? Cu vocea aia a 
ei? 

— La momentul respectiv, chestia asta avea sens, zise Clio cu 
voce stinsă. Îmi pare rău că n-am avut încredere în ea. Credcă e 
drăguță. O să încerc să o plac mai mult. 

— Ei bine, ţi-aş fi putut-o prezenta în nişte circumstanţe mai 


bune, spuse el. De ce am avut nişte momente atât de dificile? 
Din cauza mea? 

— Suntem nişte persoane interesante, zise Clio. Suntem 
amândoi foarte dificili. 

— Ăsta e zborul? 

Ea se uită în sus la literele multicolore care afişau zborurile şi 
orele. Unul dintre ele însemna acasă - nu că ar fi vrut să meargă 
acolo atât de mult cum dorise înainte. 

— Ar trebui să pleci, puştoaico, spuse el. Ştii şi tu cum e la 
punctul de control. 

— Corect, zise ea cu un oftat. 

ÎI îmbrăţişă pentru ultima dată, apoi o porni către mulţimea 
de oameni de la poartă, care aşteptau să fie verificaţi, 
percheziţionaţi şi controlaţi cu detectorul pentru metale. La 
jumătatea drumului, se întoarse şi reveni la locul unde stătea el, 
cu mâinile adânc băgate în buzunarele noilor lui pantaloni scurţi 
de culoare albă, o altă achiziţie dintr-un magazin pentru turişti. 
Erau mai îngrozitori decât jeanşii ăia tăiaţi pe care îi văzuse 
prima dată la el, însă, acum, efectul era diferit. Cel puţin, 
dispăruse pălăria de marinar. 

Ea ridică mâinile, scoase cameea lui Marguerite pe care o 
purta încă în jurul gâtului şi i-o puse în palmă. 

— Uite, zise ea. O să-ţi ţină companie cât timp o să fiu eu 
plecată. Adică, Marguerite voia să termine treaba începută de 
tatăl ei. lar noi am încheiat-o pe a ei. Suntem, practic, o familie. 

— Da, spuse el, privind în jos, la camee şi apoi în sus, la Clio. 
Da, suntem. 


Mulţumiri 

Multe mulţumiri se cuvin: 

Lui Abby Meaden, Lexa Hillyer, Josh Bank, John Crowther şi lui 
Kate Schafer, care au fost cu toţii indispensabili pentru apariţia 
acestei cărţi. 

Tuturor scafandrilor care mi-au împrumutat din experienţa lor 
şi au avut răspuns la toate întrebările mele. 

Şi lui Hamish Young, care mi-a oferit cunoştinţele de viaţă, ale 
familiei lui de navigatori şi o scufundare memorabilă în 
adâncurile lacului Queen Elizabeth.