Luceafarul seria II, anul VI, nr. 8-10, august 1940

LUCEAFĂRUL 


ÎNCHINARE LUI VALERIU'CĂRDU 


AN. VIS. 1. TIMIŞOARA Nr, 8—10 


Valeriu Cârdu 


Inchinăm aceste rânduri amintirii poetului bănăţean Valeriu 
Cârdu, care s'a înnălţat prin sacrificiul vieţii sale nevinovate 
alături de nemuritorii martiri ai generaţiei de fier, asasinați tă- 
ră judecată, fiindcă şi-au iubit neamul şi pentrucă au crezut în 
izbânda unui ideal sfânt. Cu trup născut din glia Carașului, un- 
de vigoarea rustică a unui mediu de popor sănătos i-a oțelit 
puterea conștiinței româneşti, şi cu sufletul rodit din spiritul 
generos al unui tineret cu inepuisabile resurse de jertiire și de 
trudire pentru biruinţa naţionalismului, Valeriu Cârdu a primit 
botezul suferințelor din primele momente ale întrării sale în 
luptă. De pe băncile şcolii îşi frământa gândurile, pregătindu- 
se pentru marea acţiune de reînnoire, Sa împărtășit adesea din 
belşugul persecuțiilor, cari în loc să-l desnădăjduiască, au avut 
darul de a-l întări în perseverenţa şi în conduita sa. A pornit 
cu semnul predestinării de martir pe drumul muncii şi al iz- 
bândei. Munca şi jertfa au îost ale lui, iar izbânda a generaţiei 
care l-a urmat în străduinţele sale. Talentul si caracterul l-au 
ridicat în rândurile de conducere ale mișcării legionare, care 
avea nevoie de contribuţia fecundă a cugetului şi simţirii sale 
de naţonalist. A devenit unul dintre cei mai autentici doctrinari 
și luptători ai acțiunii cămăşilor verzi. Numeroasele articole 
şi versuri din presa bănăţeană şi din ziarul său dela Satu-Mare, 
dar mai ales acelea cari au animat şi luminat mai târziu paginile 
„Bunei Vestiri”, ne mărturisesc cât de proiuudă a fost sensibi- 
litatea creatoare a suiletului său, în care sălăşluia o forță nebă- 
nuită de mare tăuritor. Destinul i-a curmat prea de vreme fi- 
rul vieţii şi al activităţii, Dacă este valoroasă moştenirea sa 
literară, cu atât mai prețioasă poate îi succesiunea sa spiritua- 
lă, fiindcă a lăsat în urma sa nu numai rodul înflorit al serisu- 
lui, care va rămâne ca o podoabă în istoria poeziei româneşti, 

Hi 


ci a pregătit sufieteşte o pleiadă de scriitori tineri, cari s'au gru- 
pat în jurul lui, formând o şeoală de noui concepţii şi de largi 
perspective de mediiaţii pe orizontul naţionalismului preves- 
titor de zile glorioase pentru neamul nostru. Influinţa lui Va- 
leriu Cârdu a fost resimţită şi asupra literaturii bănăţene, 
fiindcă mulţi scriitori ai acestei provineii au fost crescuţi în 
taină la scoala gândirii şi scrisului său. Acum, când jertta şi 
truda lui Valeriu Cârdu, luminează suiletele şi cugetele atâtor 
condeie bănăţene, revista „Luceafărul” îi aduce memoriei saie 
omagiul unor pagini scrise de aceia care i-au fost prieteni şi 
admiratori. 

AUREL COSMA 


Inscripţie pe un zid de 
mânăstire 


In anul unamie șasesute, 

Voroava noastră simplă în piatră o zidim, 
Grăesc într'ânsa duhuri nevăzute 

Şi-am însemnat-o eu; nonahul Nicodim, 


In sSlova mea de caligrat domnese 
Voi veţi citi izvod de vremi mărite, 
Vor răsădi pliniri în meamul rumânesc, 
Voroavele de azi în piatră dăltuite, 


Prin vitregii şi ceasuri grele, 

Eu văd în cartea vremilor un an, 
Citesc în crugul înflorit cu stele, 
Poveste luminată şi chip de Căpitan, 


Voinicul ăsta din zodii şi proveşti, 
De-or trece veacuri trei, se va ivi, — 
Crescut din aspre zări moldoveneşti, 
Şi leagăn de mărire, cu spada, va zidi. 


Feciorii lui vor creşte din lanţuri şi zăbrele, 
Irozi, vor cere sânge la mesele cu vin. 
Dar, iată, lege mare în scrisurile mele: 
Nu voz muri feciorii. Vor învia. Amin, 
VALERIU CÂRDU 


Scrisoare dela graniţă 


Lui + VALERIU CÂRDU 


Vere, 

Această carte o trimit la tine 

Din satul dela margini de hotar, 

Tu 'să mă ierţi, de n'o îi scrisă bine, 


Vreo vorbă ?n jalba mea de ţărinar. 


Eu carte-am învăţat la dascălul Nicoară, 
Cu tine, patru ani, într'o scămnie, 

Dar într'o zi te-au rupt din primăvară 
Şi tea-au mânat să 'mveţi pe dăscălie. 


Prin ostrov încă ne jucam „de-a hoţii“, 
Dar nu mai era nime-așa isteţ. 


De dorul tău plângeam ades, cu toţii, 
Dar nimeni ea Ileana lu Musteţ. 


Măi vere, fata astu te-avea 'n drag 
Şi se gândea mereu numai la tine. 
Din chita ei de fragi, ţi-oprea un îrag, 


Şi îţi punea de-oparte jordoline. 


La rugăciune numele-ţi şoptea, 
Cu gene cuvioase de Domniţă; 
Ca iata mare 'm pragul casei sta 


Și turvenea c'un fir de romaniţă, 


Şi-atâta de frumoasă era, Vere! 
Flăcăii toţi o podideau în jur, 
Dar într'o zi, făr caznă, făr' durere, 


S'a înălțat ca îngerii 'n azur... 


La moartea ei a plâns întregul sat, 
Inmormântare-a fosi cum n'am văzut, 
De taina morții nici un doctor m'a aflat, 


Şi astăzi, vezi, se odihneşte n lui. 


Zie unii că S'ar fi făcut o îloare, 
Cu frunze de tămâe şi de vin, — 
lar alţii spun c'ar îi privighetoare, 
Cu eioc de stânjenel și-aripi de crin. 


Eu, Vere, cred că fruntea ei de nea 
Aicea n'a putut ca să rămână. 
Prea străluceşte, vânăt, sus, o stea, 


De-atuncea, peste cumpeni de fântână... 


Şi vezi, măi vere, că plecai să-ţi spun 
De vremea care ?*n veacul orb se pierde, 
Să şti că a murit şi Moş Păun, 

Cu barbă albă, dar cu sbilet verde, 
Rătrânul ăsta sfânt, ce cânta "n strană, 
Şi înţelept ea vorba din scrip/“ă. 

A lăsat înscris pe o iccar$ 


Vorbe de molidvă și-anurură. 


„Adevăr zic vouă "m leatul patruzeci 
Va răsări în 'Țară noul soare; 
Flăcăii frânţi pe roţi de lanţ si beci, 
Vor scoate primăvara din zăvoare. 


Răbufnet de furtună și de fulger 
Va curăţi în Ţară, Şi tăt natul 
Sa bucura de noul nostru sluger. 
Şi mare cinste va avea Bănatul”... 


Şi toţii cred, măi vere 'n legea nouă, 
Semn bun! Spre ea poporu 'ndrumă, 
Voioşi înalță cântece de rouă 


Şi sângeră prin toamnele cu brumă. 


Cât despre Sârbi: necaz pela hotar!.. - 
Avem atâţia îraţi în Ţări streine! 

Când veţi ajunge, puneţi stăvilar, 
Dinamitând porşurul de jivine, 


Cu sănătatea, bine... Şi la îel, 
Noi îţi dorim, vericule, cu toţii, 
Slava ta de jar și de oţel, 

Sii ardă şi să tae pe toţi oţii. 


Ne place scrisul izvorit din brazdă, 
De-aceea ne rugăm de sănătate multă, 
“Tu rănile le şti, nu ca cei gazdă, 

Cari îşi bat joc şi nici nu se ascultă, 


Să nu te mânii de săracul plic, 

lu care îţi trimitem cartea, noi. 
Am pus aici tot sufletul de piersic, 
Cn mână scrijălută de noroi, 


Şi-am vrea ca s'o primeşti cu bucurie, 
Ca pe-un buchet senin de romaniţă, — 
jar fiindcă nu mai am o leacă de hârtie, 
Mă iscălesc, îmbrăţişându-te, 
Gheorghiţă. 
PE PLIC: 
Să ne mai sesii și tu din Capitala Țării, 
Păn: vii la noi, ca zilele să număr. 
Și, uite, cât pe-aci să dau uitării: 
M'au împuşcat jandarii, cumpăraţi, în umăr, 


1937. PAVEL P. BELU 


Poesia lui Valeriu Cârdu 


de: GRIGORE BUGARIN 


Tinerii poeţi ai generaţiei noastre în fruntea cărora stă Radu Gyr, 
adâne pătrunşi de disciplina estetică a autenticului românese şi-au dublat 
personalitatea cu omul now, luptător. Unora li se poate impula lipsa de 
viziune în discernerea valorilor urcate la rang de conducere spirituală 
atunci când au atribuit unor umbre calitatea de a făuri epocă, Vina lor nu 
e atât de mare pe cât s'ar părea. Pentrucă toţi, dar absolut toţi creatorii 
tinerei generaţii au ars pe rugul aceluiaş dor de a se desjidovi gândirea 
românească. In sbuciumul lor au căntat să atragă atenţia celor care ur- 
mau să dea nume veacului acestuia românesc, celor care urmau să dea 
nume unui stil de cultură româneuscă, zbătându-se cu neliniștea omului 
conștient de prezenţa lui în lume, — Din înălțimea visului lor m'au putut 
privi decât strălucirea idealului împlinit vestindu-l și trăindu-l. Dar rea- 
litatea de jos a fost o permanentă minţire. Forme frumoase pentru aco- 
perirea unui fond putred, Şi acum, când vremile s'au sfărâmat, când de 
subt sulemeneala unui veac tâlhărit a ţişnit murdăria realităţilor, generaţia 
tânără se împarte între mucenici şi între naivi, Căci tâlharii nu sunt ai 
vremii noastre. Ei au îmbătrânit gândind hoţeşte, Mântuirea lor nu poate 
fi decât într'o întoarcere în conștiința martirajului şi pentru aşa ceva 
vieaţa nu le ajunge, 

Ei nu sunt înlăturați ci sunt pe deplin desfiinţaţi din gândirea ro- 
mânească. S'au prăbușit şi din dărâmăturile concepţiei lor nu se mai poate 


reconstrui nimic niciodată. — In gândurile lor patria a fost o întâmplare 
geografică. Erau universali, In inima lor cultura etnică a fost o încercare 
dabea. — Erau universali. Au fost aprigi propasgatori ai curentelor de 


Spiritualitate franceză şi engleză, Erau universali. Să nu ne mire faptul 
că astăzi sunt cei mai sârguineioşi propagandisti ai culturii germane și 
italiene în România, Au rămas tot universali, Dacă mâine un val de năvală 
galbenă sar abate peste Europa, ei ar frunzări cu migală toate lexicoanele 
ca să găsească nume marcante din cultura japoneză, ar afla atâtea ad- 
jective pentru definiţia acestei culturi câte ar îi de ajuns ca să seoboare 
în ridicol tot ce s'a gândit în Europa, căci ci sunt sortiţi să rămână pe 
veci universali, 

In faţa acestor măscărici ai noştri, România de azi opune creaţia 
unei generaţii din care face parte Valeriu Cârdu. Poesia sa încă neîntrată 
îm făgaşul personalităţii proprii, căci poetul a fost ucis în floarea anilor 
Săi tineri, la Vaslui, — păstrează nota puternică a unui suflet luptător, 

Am în faţa mea culegerea sa de poesii, întitulată cu modestie „Ver- 
suri“, pe care a botezat-o cu numele ce l-a dat paginei a doua dela zia- 
rul „Buna Vestire“: CUIBURI DE LUMINĂ, -— Cartea sa, cea dintâi şi 


6 


singura tipărită în vieaţă, este după cum poctul mărturiseşte, „reculegere, 
închinare, cinstire, legământ, pentru Sfânta jertiă a marilor Comadanţi 
ai Invierii: Ion 1. Moţa şi Vasile Marin“. A tipărit-o în 1937 în Satu-Mare, 
în acel oraș de graniţă unde a redactat cu focul iînimei sale revista „Cu- 
vântul Nou“. 

„Cuiburile de lumină“ pe marginea cărora încerc să scriu câte ceva, 
au filele îngălbenite şi putrede. Un camarad de-al lui Valeriu Cârdu, atunei 
când a fost încolţit de stăpânire, le-a îngropat în pământ pentru ca să nu 
fie nimicit de ucigaţii unui tineret întreg. In clipa aceasta, când trupul lui 
Valeriu Cârdu, ciuruit de mitralieră putrezeşte undeva prin părţile Vasiuiu- 
lut, sufletul său iese de subt pământul românesc, „cuib de lumină“ şi cântă: 


„De trec prin satul meu natal 
Când se ivesc bănuţi în floare, 
Mă urmăresc cu pasul ireal 
Străbunii îmbrăcaţi de sărbătoare. 


Opregul ţarinii scăldate 'n rouă 

E împletit cu versul meu din carte, 
Un cuc mi-a spus că nu-i departe 
Minunea şi nici ţara nouă. 


Odată, într'o zi de primăvară, 

M'a dus de mână un 'străbun 

Să văd cum plugurile vremii ară 

Şi 'n vers minunile să vi le spun“. 
(Precuvântare) 


Iubirea de neam, covârşitoarea dragoste din care Valeriu Cârdu şi-a 
tăurit nimb pentru suflet, se desprinde cu patimă din versurile sale şi intră 
în inimă, arzător: 


„Cobor din ţarini plugărite de străbunii mei 
Şi-aduc voința lor drept zestre ţărănească. 
Mi-am dăltuit povestea în inimă de stei 

Cu slovă simplă, dură, grea şi românească 


Copilărie n'am avut 

Căci mi-au furat-o hoţii tinereţilor şi-ai primăverii. 
Mi-aduc aminte... A căzut 

Subt crucea maşteră a caznei şi-a durerii. 


Un moş din neamul meu mi-a fost lăsat 
Pe fila brazdelor un testament roman: 
„Să fie, strănepoațe, blestemat 

Acel ce-şi lasă glia, ţara şi poporul“. 
De-atunci în fiecare an 

A povestit ogorul 

Invăţătura luminatului ţăran. 


Când trec prin satul meu dela hotar 

Mă 'nchin troiţelor crescute din lumină. 

Şi văd, aud şi simt pe drumul secular 

Cum trec străbunii mei şi se închină“, 
(Fragment autobiografic) 


Credinţa neîntemeiată în plinirea destinului românesc,: a prevestit-o 
atât de limpede: 


„Zidesc senin, în clipa grea 
Destin mai bun ţăranului 
Eu cred în Legiunea mea 
Şi 'n steaua Căpitanului“. 


Şi în această credință a așteptat ceeace s'a împlinit dar ceeace elma 
putut să vadă decât cu simţirea sa profetică: 


„Aştept şi eu o primăvară 
Să cânte val de flori prin luncă 
Ştiu: tabăra va fi o ţară 
Şi ţara tabără de muncă“. 
(Inscripţie pe o cărămidă) 


Pentru înţelegerea momentului pe care neamul îl trăeşte, Valeriu Câr- 
du a anticipat: 


„Vis înaripat, frumos ca sborul 

„Vulturilor profilaţi în zare. 

„Tinerețe oglindită 'n ape calde, 

„A căzut — în vijelie — vânzătorul. 
„Nimeni nu-l petrece. 


„Aur mult îi arde amintirea - 
„Şi aducerile-aminte tac. 
„Gândul vostru, fulger peste veac, 
„Vă ridică peste vremi vestirea. 
„A cântat o doină cu minuni: 
„E săpată clar pe lespezi de morminte. 
„Glas curat, subt patrafire sfinte, 
„Gândul lor, prin veacuri, să ni-l spuni. 
„Vremea ni-l cițeşte“. 
„După semnul lui Manole sfântul, — 
„Jertfă pentru trainice zidiri, 
„IN legendă mare, dezemviri, 
„Dăltuirăţi aprig legământul 
„Dur şi granitar“. 
(Decemvirii). 


Sau, în „inscripţie pe un mormânt“ îndeamnă: 


„Şi vom veni să scormonim pământul 
Să prăvălim o piatră de mormânt, 
Şi jertfa ta să fie. legământul 
Legionar, fulgerător şi sfânt“, 


— cuvinte de învăţătură, valabile pentru neamul românese de alungul 
vremii, ca să se găsească în ceeace are el AL LUI ca fond de simțire. 
Iar pentru cununia noastră cu duhul jertfei, Valeriu Cârdu serie: 


„Când vor trece biruinţele în marş 
„Tu tă-ţi aduci aminte 
„Că undeva, în zarea lor stelară 
„Trăesc şi legionarii din morminte“. 
- (Răvaş de luptă). 


Un puternic îndemn, ce ne vine acum de dincolo de vieaţă și pe care 
îl simţim străluminându-ne pentru a ne putea incadra în marșul victoriei 
definitive româneşti, aceia a transformării sufletului unui neam întreg, 
Valeriu Cârdu ni-l dă stăruitor şi ca o ultimă sentinţă: 


„Ascultă, Camarade, 
„Ceasul istoriei, peste vremuri, bate, 
„Timpul ridică uriaşe baricade, — 
„Ridică-te şi «pleacă, frate! 

(Ridică-te şi pleacă!) 


Legându-şi generaţia de sublima jertiă a lui Horia, Valeriu Cârdu 
scrie: 
„Hai, Horia, 

Adună-ţi oasele şi sângele şi chinul 

Şi să pornească toţi feciorii tăi prin munţi. 

Hai, Horia, 

Sărută 'nseninate frunţi 

De strănepoţi în haină verde, 

Prea huzureşte azi străinul... 

Hai, Horia, 

Adună-ţi oasele şi sângele şi chinul 

Că roata blestemată cere azi cuvânt. 

Eşti viu, eşti mare, neînfrânt 

Ne creşti în chip de Căpitan 

Şi-ţi bate inima în piept de munte ardelean“. 
(Horia). 


Din gândurile sale omul nou transformat suileteşte, se profilează clar: 


„Legea mea, merinde drumului, o scriu 
Cu spada vrerilor în veacul viu 

Aşa cum vreau, cum simt şi cum o ştiu. 
Căpătâiul vieţii mele“ faptă. 


Incăerat năprasnic — luptă dreaptă — 
Ure visul uriaş, din treaptă 'n treaptă. 
Voinic, vremilor odihnă nu le cer 
Mărşăluesc voios prin frig şi ger 
Cununând pământul cu semnele din cer, 
Cânt 
Imnul cel mai românesc şi cel mai sfânt 
Şoptit de străbunii mei din pământ. 
Trec, haiduc viforos, din rană 'n rană 
Şi luptei nu-i cer răgaz şi nici pomană, 
Geme, sub pasul meu, lumea vicleană. 
Aşa mă vreau: Istoriei cătană 
Năimesc vreri de străbuni neodihniţi 
Şi le port în pumnii sângeraţi şi chinuiţi 
Alături de camarazii mei huliţi“. 

(Om nou). — 


Poesia lui Valeriu Cârdu, retorică prin excelenţă, mu trebuie căutată 
în asemănare cu aceea poesie despre care lauda criticei „consacrale“ o 
situiză ca un fenomen. 

Valeriu Cârdu n'a fost nici un nebun ultramodernist și nici un per- 
vertit căutător de frumuseți lirice în lumea interlopă a societăţii contim- 
porane, 

E! a fost un îndrăgostit al pământului românese cu datinile sale şi 
cu vigoarea ţărănească a sa, El a mai fost un luptător dintre cei mai 
aprigi pentru încetăţenirea spiritului de autohtonism în creaţie şi un răs- 
colitor de suflete, 

In poesia sa noi nu găsim sarbede efecte „lirice“ după cum le-ar 
plăcea atâtor docţi, slui credincioase ale negaţiunilor de tot soiul şi mari 
admiratori ai destrăbălării sufleteşti. — Din poesia sa noi culegem vi- 
goarea rezistenţei noastre pe baricadele unei permanente lupte și avântul 
victoriilor româneşti de totdeauna, 

Alături de doctrina Statului legionar, poesia lui Valeriu Cârdu se si- 
tuieză pe primul plan. 

So învăţăm. 

GRIGORE BUGARIN 


bi 
= 


10 


Horia 


Ţăran cu inimă de aur şi şcoală din Albac, 

In loc de carte multă, — o spadă peste veac — 
Ai scris, cu sânge, truda neamului de Moţi. 
Călăii eraiului străin 

Te-au aşternut, în chin, pe roata blestemată. 


Te-au frânt în două pentru gloată. 


Pentru pădure, băişag, pentru pământ, 
Cu aurul turat te-au frânt. 


In faţa ta au stat, năuci, un Impărat, 
Magnaţii toţi, împărăţia lor întreagă, 
Incremeniţi în fulger de priviri, 


Şi n'au știut, măi, Horia, să te 'nţeleagă 
In meşteşugul tău de ciubărar al vremii. 


Horia, tu m'ai crezut în aur şi măriri, 

Ci, împărat sărac, i 

Cu vrerea ta de dac, 

Ai semănat în ţărine moţeşii, cu sânge, gloria, 
lar gândul tău, torent năvalnic, Horia, 

Te-a ridicat — magnifice ciubărar de veac, 


Plaivasul osului din tine, dumicat pe roată, 
Ne-a tălmăcit jelania din vatră, 


"Tăcerea ta a cuvântat în zarea albă, — 
Spăimântătoare şi moţească jalbă. 


Iată, din veacul nostru prea sărac şi fără har, 
Venim să-ţi ceremw, peniru vremi, abecedar. 

La Bălgrad, să nc ştie ţara toată, 

Vom tirage vremuri vechi pe roată 

Și vremuri noui, din roată vor porni, 

Te vei ivi, 

Cu glas de tulger, în Hăimaj, la Zlaina, la Abrud, 
Aud, 

Cum trec feciorii tăi din Brad, din Baia şi Albac, 
Cu spada de lumină şi suilete de dac, 


Hai, Horia, 
Adună-ţi oasele, și sângele şi chinul 
Şi să pornească toţi feciorii tăi prin munţi. 


ăi 


Hai, Horia, 
Sărută "'nseninate frunți, 
De strănepoţi în haină verde, 


Prea huzureşte azi străinul... 


Hai, Horia, 

Adună-ţi oasele şi sângele şi chinul, 

Că roata blestemată cere azi cuvânt, 

Eşti viu, eşti mare, neînfrânt. 

Ne cereşti, în- tânăr chip de Căpitan 

Şi-ţi bate inima în piept de munte ardelean. 


Deslez din tâlcul vremilor minunea 
Şi marş răscolitor, iluminat, aud, 


Hai, Horia, să vezi la Zlatna şi Abrud 

Cum trece, viu, spre 'Țebea ta, Legiunea, 

Te cheamă, pe poteci de codru flămândă, istoria 
Hai, Horia! a 


Zări verzi 


12 


Neistovit. Străiulgerând. Şi nectirânt. 
Frământ, 

In teascul gândului de dor şi foc 

Jcoana desenată 'n veac de ape 'nvolburate 
Şi desluşese o ţară mândră, de noroc, 

In glasui undei frământate. 


Şi chem să cânte'n zări cu mine şi cu ţara toată. 
Feciorii toţi un „Ştefan Vodă al Moldovei“, 
Ridică ochii ugirsită gloată, 

Să-ţi torn durerea'n jarul slovei! 


Ridică ochii'n zările străfulgarate de minuni, 
Să vezi cum cre:te mândru chip de Căpitan 
Ridică-ţi ochii, ţară, bucuria să-ţi aduni 

Şi să cânţi în slava luminatului Codreant 


Că Invierea neamului porneşte — primăvară,.,. 
Se-aud cohorte verzi cum tropotese în zare. 

Din lacrimile tale, ţară, ţară, 

Vom împleti cununi de bucurii legionare, 


Povestesc stejarii ... 


Am izvodit stejar de vis în visul meu, 
Luminat ca gândul şi cu Zrunze de lumină. 
Ştia să povestească, liw, de parcă Dumnezeu 
l-ar fi dat cuvânt din vorba Lui divină, 


Un ceteraș cânta sub poala lui de verde clar 

Şi-un părâu s'a pripăşit alături, numai să-l asculte 
Povestia spre seară, minunatul meu stejar, 

Despre slava ardeleană multe... 


Şi lam ascultat.., 

Tril din cântul ceteraşului frumos, 

Slovă depe scoarța sfântă şi din veae, 

Am furat din bogăţia lui de moș sfătos 
Şi-am ştiut s'ascult, să nu vorbesc, să tac. - 


M'a purtat pe cărăruie lungă — seculară 
Şi mi-a pus o îlintă de haiduc pe umăr, 
Să nu-mi fie drumul veacului povară, 

Mi-a turnat în suflet doruri fără număr, 


Şi ure pe munţii răsvrătirii ardelene, 
Cu pas înaripat și însetat de pisc. 
Arune, atletic gândul meu — un dise — 
Să spargă dur, urzelile viclene 


Pe aici au drumăit Nicola Ursu şi Crișan, 
Purtând desagă de izvor şi soare, 

Le-am împletit povestea în codul ardelean, 
Din frunze de stejar şi Jujere de floare, 


La casa pădurarului — un moţ spătos, — 

! Asculţi povestea Iancului, din fluer. 
i-o spune, simplu şi isteţ — e moş sfătos — 
Cu glas de vijelie, ca vânturile *n şuer. 


Şi creşti, în clipa sfântă cu inimă de veae 
y Soldat pe veșnicie armatei legionare, 

In cripta vremii s'a trezit un rege dac 

Şi trăese prin codri, viu, Jegende seculare, 


Povestese izvoare, îulzeră lumina, povestese stejari 
Calea veacului e mare, unică și sfântă. 

Scriu, pe scoarţe de stejar, azi cronicarii 

Şi pădurea toată s'a trezit şi cântă, 


Căprioare sprintene de gând legionar, 

Saltă și grăbesc urzeala ceasuriior ardelene 

A trecut furtuna peste codrul secular. 

Uite, cântă — cor de slavă — minunate Cosinzene. 


S'au trezit şi scriu întruna cronicarii, 

Doina Jancului străbate peste vreme şi — minune! — 
Toţi ascultă,., Povestese stejarii: 

A venit plinirea vremii, însorita Legiune, 


A pornit năpraznie, îulgerâud o veste 

Luminată ca lumina şi stejarul năzdrăvan; 

Au pornit în zări stejarii ca pădurea din poveste, 
Să salute visul minunatului Codrean. 


Crese năvălnic, piscuri mari de sărbătoare 
Şi'n cetatea de lumină, slava ardeleană, cântă. 
Oastea mare, verde, unică şi sfântă 

A pornit cu veacul şi stejarii toţi spre soare, 


S'a zidit din nou mândria'n tencuiri de veac 

Sau trezit şi scriu minunea, inspirați toţi cronicarii, 
Cântă Iancu 'mtr'o poiană. S'a trezit un rege dac... 
Despre slava ardeleană, povestec stejarii, 


Inscripiie pe o cărămidă 


14 


Din iut frământ o cărămidă 
Şi suilet torn în inimă de lut 
Că neamul meu e azi bătut 
De vremi şi ros de pălimidă. 


Sunt vesel, cânt şi iar frământ, 
Cu mine azi şi cărămida cântă, 
Spre zări porneşte cald avânt 
In melodii de muncă stântă, 


Zidese senin, în clipa grea 
Destin mai bun ţăranului 

Eu cred în Legiunea mea 
Sin steaua Căpitanului, 


Viaţă din Viaţă: două. 

Şi totuşi una peste vreme, 
Aş vrea gcurmu, o lege nouă 
Se aibă neamul care geme. 


indemn înscris în litere de toc, 
Cu mâna de cărămidar, 

Saducă ţării zile de noroc, 
Povestea mea de legionar, 


Aştept şi cu o primăvară 
Să cânte val de îlori prin luncă. 
Ştiu: tabăra va îi o ţară 
Şi ţara tabără de muncă. 


Fragment autobiografic 


Cobor din ţarini plugărite de străbunii mei 
Şi-aduc voinţa lor drept zestre ţărănească. 
Mi-am dăltuit povestea'n inimă de stei, 

Cu slovă simplă, dură, grea şi românească. 


Copilărie m'am avut 

Că mi-au furat-o hoţii tinereţilor şi-ai primăverii. 
Mi-aduc aminte... A căzut, 

Sub crucea maşteră a caznei și-a durerii. 


Au deşirat mărgelele de vis şi amintiri 

Şi mâna hoţului a stins luminile din pomul de Crăciun, 
Mau ferecat în îrângeri şi loviri, 

Cum l-au lovit, cândva, pe un străbun. 


Un moş din neamul meu mi-a fost lăsat 
Pe îila brazdelor un testament roman: 
„Să fie strănepoate, blestemat, 

Acel ce-şi lasă glia, ţara şi poporul“. 
De-atunci, în fiecare an, 

A povestit ozorui 

Invăţătura luminatului ţăran. 


Când tree prin satul meu dela hotar 
Mă'nchin troiţelor crescute din lumină. 
Şi văd, aud și simt, pe drumul secular, 
Cum trec străbunii mei şi se închină... 


Ei vin să toarne, darnic, pe *ntins de arătură, 
Potop de semne minunate şi slăvite. 

Desles străbuna lor învățătură 

Din ţarini românești, neprihănite, 


15 


Străbunii mei trăese și vin în fiecare an 


Să-mi slovenească testamentul moşului cuminie, 


Ei ară, nevăzuţi, cu pluguri sfinte 
Ogoarele din ţara străluminatului Codrean, 


Om MOU 


16 


Simt cum se despică vremurile două, 
Văd cum creşte peste vreme, ţară nouă, 


Mare, cât hotarul gândului însulițat spre zări. 


Dudue — aud — răscolitor, în depărtări. 
Glas de Căpitan, stăpân pe vânătări, 


Legea mea, merinde drumului, o scriu 
Cu spada vrerilor, în veacul viu, 
Aşa cum, vreau, cum simt şi cum o ştiu. 


Căpătâiu vieţii mele: faptă, 
Incăerat, năpraznic — luptă dreaptă, — 
Ure visul uriaş, din treaptă'n treaptă. 


Voinic, vremilor odihnă nu le cer 
Mărşăluiese voios prin îrig şi ger 
Cununând pământul eu semnele din Cer, 


Cânt, 

Imnul cel mai rumânese și cel mai sfânt 
Şoptit de străbunii mei din pământ, 
Trec, haiduc viforos, din rană 'm rană 
Şi luptei nu-i cer răgaz şi nici pomană. 


Geme, sub pasul meu, lumea vicleană 
Aşa mă vreau: Istoriei cătană, 


Năimese vreri de străbuni neodihniți 
Şi le port în pumnii sângerați și chinuiţi 
Alături de camarazii mei huliţi. 


Majadahonda, legământ şi spadă, 
O simt când vine moartea la paradă. 
Sunt gata oricând. Sănătate, baricad. 


VALERIU 


CÂRDU 


DIN PRIGOANĂ 


Despre Valeriu Cârdu 
și 
despre Legiune 


de: PAVEL P. BELU 


Se dezlănţuise prigoana anului 1938, Porniseră sbirii prin sate și, de- 
parte, la mânăstiri, mai apoi la ocnă, tânjeau mucenicii lui Hristos, 

Şi pare?a fost scris să înccapă în Vinerea Patimilor. Nu daseră bine 
mugurii în crengi, iar firul ierbii era mic şi firav. Şi, probabil presiimţină 
vârsările de sânge, cerul s'a înegurat şi au dat ploile peste Țară, Și ploua, 
ploua.., Ploi dese şi negre de primăvară.,., 

Doar noroaiele începuseră să crească mari. Pe străzile înguste ale 
Oraviţei lumea se târu sărac şi 'n suflete plutea, ca şi pe zări, fum ne- 
gru şi aburi de neliniște, ă 

Porniseră jandarmii. Porniseră agenţii. Casa comandantului legionar 
Octavian Roşu era înconjurată de jandarmi şi de poliţişti. La uu geam 
zăbrelit, în cămaşă ţărănească, apărea, când şi când, chipul întunecat și 
sever al comandantului legionar, 

Barba îi crescuse lung. Părul în dezordine și ochii mari, negri, îi 
dădeau o înfăţişare de sfânt și, în același timp, de vultur captiv. 

Şi-a siat aşa câteva zile, până când, într'o bună dimineaţă, străjile 
au dispărut, Comandantul fusese dus. 

Târziu, într'o lungă înşiruire de nume, J-am găsit şi pe el. 

Dar din Oraviţa pleease, Totuj părea mai trist, „Băeţii“ s'au strâns 
pe lângă Tata Ghili Epure, — „Tati“, cum îi spuneam toţi — şi incercau 
să facă golul neobservat. 

Dar toacele zărilor vesteau semne tot mai crude. Clopote mari de 
azur băteau în ceruri, zi şi noapte... In lumina limpede cernută a primă- 
verii de piersici înfloriţi, o inimă mare distingea neliniști. Şi parcă urca 
din adâncuri sunet de os sdrumicat, Zumzet de coasă bătută, Flucr de ne- 
bunie şi jale veninoasă din amintirea Scorocetului.,, 


Vine Vai. 


Seara, într'un Mai înverzit, Băeţii l-au înconjurat bucuroşi, ca pe un 
îrate şi ca pe o mândrie. Era Valeriu Cârdu, prim-redactor la „Buna 
Vestire”. Venea un om după care ni era dor. Venea seriitorul a cărui 


17 


Slovă o savura o Țară întreagă. Şi ne putea spune atâi de mulie! Venea 
din București, adus îorţat de agenţi până aci și predat controlului poli- 
țenese. Avea domiciliu obligatoriu, acasă, la părinţi, 

Şi cunoscuţii nu mai încetau să-i asculte vorba isteaţă, Zi şi noapte, 


— cu toate avertismentele poliţiei — era înconjurat de prieteni şi de cu- 
noscuţi, Val vorbea. Cine-l putea opri să nu vorbească? — Vorba lui era 


tunet şi spadă. Tăia şi ardea. Scurt! Precis! Fără reveniri, 


Cum era Valeriu Cârdu. | 


Pur şi simplu, un om extraordinar, Un spirit atât de limpede și de 
dinamic, n'am văzut, Cunose multă lume. Cunose oameni foarte inteligenţi 
şi eu voinţă, Chiar buni oratori, Nu exagerez însă, când spun că în fața 
lui Valeriu Cârdu sunt inexistenţi, El nu impunea şi nu se făcea respectat, 
El ULUIA şi se făcea VENERAT. Era un fulger rupt din cer şi. .mânuit, 
ca o spadă uriașă, de un braţ nemaipomenit de dibaci. Valeriu Cârdu era 
un OM-MINUNE, 

La chip era foarte îrumos. Faţa îi era mai mult lungă, ochii negri, 
nistuitori. La trăsături, aducea puţin cu Căpitanul. 

De statură, era potrivit. Mai mult înalt. Umbla puţin pe spate şi se 
clătina în mers, Prefera cămaşă verde, stil rusesc, închisă la gât. Haine, 
de obiceiu maro. Croială: sport, Totdeauna elegant şi foarte curat, 

Un semn care trebue remarcat, este PERMANENTUL LUI ZÂMBET. 
Incepând cu ochii, în jurul cărora pâlpăiau continuu mii de luminiţe, în- 
treaga lui faţă zâmbea. Bun, tăios, aspru, inteligent. Două tăeturi îi brăz- 
dau ambii obraji, împreunându-se sub bărbie, In asemenea momente, Val 
cra nemaipomenit de SARCASTIC, Ironiza şi tăia în carne vie. Altfel, era 
GROZAV DE BUN, Cum îl rugai, aşa făcea, El nu căuta niciodată să se 
împună. Făcea tuturor pe plac. Dar totdeauna împunea, Firea lui, bună- 
tatea lui, inteligenţa-i neobişnuită, te făceau să-l iubeşti ca pe un frate şi 
să-l admiri ca pe un maesiru. 

Combinații necurate n'a reuşit nimeni cu el. Era prea de CARACTER, 
ca măcar să se apropie cineva cu asemenea intenţii, Partidele politice au 
pus preţuri uluitoare pe el. Dar nu le-a dat nicio atenţie. Era prea idealist, 
prea se simţea Român, prea l-au durut rănile Moților lui dragi pentra 
ca să dea importanță banului. Era BOEM, nebun. Câteodată suferea de 
cea mai grozavă mizerie, Dar n'a cerut niciodată. Era foarte mândru şi 
dădea bacşişuri mari, Nu se uita la ban, nu-l pricepea şi nu-l preţuia. — 
EI era argint viu, în veşnică mişcare. Când se înfuria şi vorbea de Moţi, 
de Istorie, de Căpitan, era vulcan. Izbuenea cu o patimă nemaipomenită 
şi erupea strombolian: vitor, cutremur şi trăznet., Ardea întreg şi tuna. 

Atunei era de o măreție împunătoare, Şuviţele negre îi îulgerau pe 
înalta lui frunte, aspru adâncită între sprâncene, glasu-i bariton, tunet; 
faţa transfigurată şi străbătută de lumini; întreg ţintit ca o spadă, puternic 
înfipt pe picioare, — în timp ce mâna dreaplă gesticula scurt, tăind energie 
ficcare vorbă. 

Replicile lui erau spontane. In controverse, sdrobea pe oricine. „Auto- 
rităţile“ mai ales, au avut să cunoască această spontaneitate, Ii îrângea 


18 


pe agenţi tfoarie urit. — Ne povestea cum la Bucureşti, la locuinţa lui, 
Agenţii au găsit, printre cărți, numeroase volume comuniste. Mirarea lor 
a fost foarte mare. Nu ştiau ce să creadă: e legionar sau comunist? „Ca- 
pitalul“ lui Marx (fiindcă despre celelalte nu îndrăzneau să se pronunţe) 
i-a făcut să întrebe: 

— Cum? Dumneavoastră îndrăzniţi să. citiţi asemenea opere interzise? 

Valeriu Cârdu îi privea şi zâmbea. Na răspuns. Intrebarea s'a repetat. 

— Dece? — a întrebat calm poetul, 

— Păi dacă-i comunistă...? Ce?! Noi nu le cunoaştem? Toate e cărţi 
comuniste, _ 

— Ei şi?,.. 

— Cum „ei şi?*... la ascultă, domilet... 

— Ei şi dece nu-i voe? 

— Păi... 

— Ascultă! Dumneata şti când a apărut cartea asta? 


La această întrebare, agentul a început să se bâlbăe. A încercat so 
dlreagă cu „autoritatea“, dar n'a mers, Poetul şi-a bătut joc de ei, într'un 
stil măreț. — Când au înţeles pe ce mână au încăput şi cât sunt de in- 
«<ulţi, au muiat-o. Dar de înţeles n'au înţeles nimic. Habar n'aveau că 
poetul studia pe comuniști, ca să-i poată combate. Şi numai aşa, printre 
vorbe, au prins cum că Marx se studiază la Universitate, Și că, spre con- 
sternarea lor, cartea a apărut cam acum o sută de ani. 


Mai interesantă e o întâmplare din 1934, După pedepsirea lui Duca, 
Studenţii erau arestați pe capete, La Oraviţa toți erau depuşi la Cazarma 
Regele Fardinand. .Priveau dela geamuri în stradă. — In vremea asta, 
ine dela gară, pe picioare, grăbit şi clătinându-se foarte tare, Valeriu 
“Cârdu. L-au strigat ei de sus, dar poetul care era grăbit, nu i-a auzit. 

— Eh! Lasă-l că vine el singur, — a spus cineva. 

Şi în adevăr, după vreo. două ore, Valeriu Cârdu era arestat şi se 
Băsea la cazarmă. Căpitan de jandarmi era unui incult nevoe mare, 

Și cum proştii se vor şi autoritari, iacătă-ne în faţa autorităţii. Era 
amare şi tare. Striga, decidea şi adresa studenţilor injurii după injurii, II 
prinsese un mare zel. 


— Dumneaţa ce eşti? — se adresează el iui Cârdu, autoritar, ridi- 
cându-se dela masă. 

— Student, — răspunde acesta. 

— Deci, — face senfenţios căpitanul de jandarmi — asasin! 


— Cum?,.. Asasin?... a întrebat nedumerit Valeriu, 

—  Asasin, domnule! Asasin ordinar! Constantinescu, Caranica şi 
Belimace, asasinii, au fost studenţi. Dumneata, fiind student, înseamnă că 
eşti asasin. 

— Dar d-ta ce eşti? — întrebă bruse peetul, fulgerându-l. 

— Oiiţer, 

— Deci, spion! 

— Cum, dom'le? Indrăzneşti.,. 

— Domnule, cutare, cutare, cutare (a înşirat o serie de nume), ofi- 
seri, au fost spioni, — d-ta, fiind ofiţer, înscamnă că eşti spion. 


19 


i — PDomile, pe ce bază... 
— Pe aceiaşi bază pe care ai avut-o şi d-ta. 
Ofiţerul a început să documenteze că, deşi militar, nu-i spion. 
— Nici eu nu sunt asasin, — i-a tăiat-o scurt poetul, — deși-s student 
Intâmwlarea este autentică. 


Cum l-am cunoscut pe Valeriu Cârdu. 


Prin 1936. Eram în clasa V-a şi publicam; versuri, Intr'o zi, am 
văzut ia chioşcul de ziare din faţa prefecturii foarte multă lume cumpă- 
rând o revistă cu titlu alb, pe fond verde: „CUVÂNTUL NOU“, Director: 
Valeriu Cârdu. Nu ştiam cine-i, Am întrebat şi mi s'a spus că Valeriu. 
Cârdu e orăviţan, a terminat liceul la „General Drăgălina“ şi-i student la 
Drept. — seria versuri încă depe când era elev“, 

Am cumpărat şi eu revista. Era foarte neobișnuită pentru ochiul 
meu de elev, dar îmi plăcea: în ea era vorba de Moţi, de Babele de 
Muncă, de Căpitan, de Legiune... 

Toate erau scrise aşa cum numai Valeriu Cârdu ştia să serie, M'a 
uimit mai ales poezia lui, care se deosebea cu totul de poeziile pe care le 
citisem până atunci, 

M'am interesat mai mult despre poet, Toţi aveau un nemărginit res- 
pect pentru Valeriu Cârdu, Şi mi-am adus şi cu aminte de o întâmplaret 
eram în cl, II-a şi, Singuratic ca deobiceiu, mă plimbam prin „Grădina de 
“Tir, Un student cu şapcă roşie m'a chemat la el şi ma trimis după ţi- 
gări. M'am dus şi i-am cumpărat. Studentul era Valeriu Cârdu, pe cara 
urma să-l cunosc altiel, după trei ani. 

Zie, seriam versuri. Citind și alte gazete legionare, am făcut şi eu 
un marş, care se putea cânta pe melodia „Astăzi cu bucurie; Românilor, 
veniţi!“ 1 I-am dat comandantului legionar Octavian Roşu, care l-a publi- 
cat în revista „Gărzii de Fier“ a judeţului, sub pseudonimul I. Robescu. 

Intr'o zi, bunul comandant Roşu, m'a oprit şi ma îndemnat să voe- 
hese cu Valeriu Cârdu, „El e cu experienţă în această materie şi îţi poate 
da sfaturi cari or să-ţ prindă bine“, 

L-am ascultat. Vratul de versuri era mare şi tocmai îmi pregăteani 
volumul, după îndemnul d-lui Aurel Cosma, care, fără ştirea mea, scrisese 
în „Luceafărul“ o notiţă în acest sens. 

O zi de vară caldăă. In „Grădina de Tir“, umbră şi coliere de soare 
vărsate printre brazii înalţi, tămâioşi, Flori sfioase şi o curăţenie umedă, 
plăcută. 

Valeriu Cârdu şedea pe o bancă de brad, cu mâinile pe speteză, 
alungite. Sorbea vioriul zărilor din faţă, îluturate printre crengile pla- 
tanilor. , 

Atunci nam dus la el cu manuserisele şi m'am prezentat, Atunci 
mi-a dat primele sfaturi. De atunci l-am îndrăgit şi de atunci Valeriu Cârdu | 
a rămas în sufletul meu. Toate acestea le-a scris măiastra lui peană, la 


„Cuiburi de lumină“, în Buna Vestire, Şi atâta de frumos! Dar până atunei, 
îirul poveștii e mai lung. 

i-am dat, deci manuscrisul „CANDELABRELOR ALBASTRE“ şi i-am 
20 


a 


«erut o prefaţă. Mi-a notat versurile stângace şi mi-a arătat anumite bu- 
căţi pe care să le scot afară, Mi-a promis şi o prefaţă. 


— Ascultă, şti cum o întitulez? „Prezentare“! Scurt, Iţi scriu eu nişte 
Mucruri frumoase, Le meriţi. Pe când vrei s'o ai gata? 


— De-acuma "m şapte zile, 
— Bine! Să-mi vină într'o zi chef de scris şi-o fac. Poate chiar di- 
seară. O vei avea! 


I-am mulţumit sifios, din ochi, Dar poetul mergea îngândurat, Intrun 
târziu, mi-a spus: 

— Măi băete, mă gândesc dacă „Prezentarea“ mea nu ţi-o face rău. 
Cine-ţi editează cartea? 

— D. dr. Cosma, directorul revistei „Luceafărul“. 


— Hm... EI e deputat, nu?.., 

— Deputat. 

—- Mi-e să nu-ţi respingă volumul din cauza „prezentării“ mele... 

Nu înţelegeam, Eu nu prea ştiam de politică. 

— Bine, dar i-am scris că mi-o veţi face dumneavoastră, 

— Şi ce ţi-a răspuns? 

— Nimie până acuma. 

— Vezi?... 

Incepeam să fiu neliniștit. Nu puteam concepe ca cineva să aibe ură 
pe Valeriu Cârdu, 


Şi de fapt, d. Aurel Cosma nici ma avut.) A doua zi mi-a scris, Seri- 
soarea-i întârziase, Chiar se bucura şi cerea să vadă „Prezentarea“ lui Va- 
leriu Cârdu câi mai repede, — iar dacă nu poate Valeriu Cârdu so facă, 
din lipsă de vreme sau alte motive, o face chiar d-sa. Am avut co ocazie 
Și i-am şi trimis volumul, A doua zi, Valeriu Cârdu mi-a spus: 

— Mai bine aşa. Eu am început să-ţi seriu „prezentarea“, dar dacă- 
ți face D-nul Cosma, v las. Poate că aveai neplăceri şi la şcoală, din cauza 
În orice caz, voiumul să mi-l trimiţi şi mie la Satu Mare. Vreau 
să citese „Prefaţa“ şi să-ţi face o prezentare sub formă de recenzie, într'un 
ziar de acolo. 


mea. 


Şi vremea a trecut... Toamna ofticoasă şi-a scuipat frunzele în vânt, 
îar depe străzile pustii a dispărut! umbra poetului, Cartea i-am: trimis-o, 
de Crăciun, la Satu Mare şi poetul mi-a trimis o scrisoare îrumousă, de 
încurajare, I-am răspuns şi mi-a scris din nou. „CUVÂNTUL NOU“ al lui, 
însă, n'a mai apărut. Valeriu Cârdu a iost ckemat la „BUNA VESTIRE“. 
Și de-acolo,:ne încuraja pe toţi și ne creştea în duhul lui. Mustirea aceasta 
de suilet, a izbucnit sub forma „GENERAŢIEI DE MÂINE, revista noastră 
dela Jiceul din Oraviţa. Acolo ne-am cioplit condeiele, Aurel D,. Bugariu, 
Jon I. Mioc şi cu, La noi a venit, curată, slova dintâi a lui Petru Sietea și 
Pavel Butan, la „Generaţia de Mâine“, — acea „Generaţie“ huiduită, arsă 
dle eâţiva profesori fără inimă, dar pe care noi o purtam curată în sufet, 
Peste ea plutea duhui lui Valeriu Cârdu şi mişeii n'au putut pricepe nici- 
dată dece n'o poi dobori, cu toate eliminările şi cu toate persecuțiile. In 
„Generaţia de Mâine“, am publicat „SCRISOAREA DELA GRANIȚA“ de- 


21 


dieată lui Valeriu Cârdu, în numărul pe lanuarie-Februarie 1538 şi ea m'e 
costat o eliminare cam lungă, cu examene în toamnă. 
Dar vremurile-au trecut..., au trecut... 


1938. Poezia legionară. Criticile căpitanului. 


La „Buna Vestire“, cu fiecare articol, Valeriu Cârdu creştea în su- 
fletele cetitorilor, Printr'un. meșteşug care-i aparţine, turna în articole 
poezie, — dar atât de nmiăestru, încât ea părea crescută în pagini. Ne-a 
spus-o el mai. târziu: 

— A, în articole? E multă poezie acolo... Marterial din care pu- 
team face câte două-trei poezii, am preferat să-l încheg întrun articoh, 
Trebuia să scriu. Şi atunci toată poezia am vărsat-o în proză. 

Xată, dar. Articolele lui nu erau forţate, nu erau produsul unei ci- 
zelări. Ele erau înspiraţie pură, spontaneitate, răbufnet... Valeriu Cârde 
nu ștergea nimic. El scria direct. 

Şi, mai ales, scria oriunde. Pe „HORIA“ l-a scris la o masă de prie- 
leni, printre jocuri de table şi halbe de bere. Nu-l supăra zsomotul prie- 
tenilor. Când linia poeziei e luminvasă, poţi serie oriunde şi oricum, Dar 
să izbucnească ea, nu s'o cauţi. Poezia pură ţâșneşte ca izvorul. Prin: 
orice şi oriunde, Trebue doar ca izvorul să fie puternic. 

Şi Valeriu Cârdu avea o „vână poetică“ formidabilă, La el sentimea- 
tul e atât de pur, atât de liberat de formă, încât răsună limpede în su- 
fletul oricui, ca un glas de clopot apropiat, Citești şi vibrezi. Ficeare vers 
e o lovitură în clopotul de aramă al inimii fiecăruia, 

Nu admitea eliziuni, sforțări de frază, lipsuri. Mircea Streinul şi Ra- 


du Gyr îi duceau groaza, din această pricină. — „Păi, se suînţelege cu- 
vântol centare“, — „Nu se subinţelege nimic. Pune-j acoio. Corect, Nu 


trebue să îaci sacrifii pentru un ritm mecanic. Ritmul e al sentimentului; 
al suflului poeziei, EI nu cunoaşte măsuri fixe. Izbuenește mai puternic 
Sau mai slab, după natura explozivi lui, Fondul cere forina de care are 
nevoe. I-o dai. Nu ţii cont de uniformităţi metrice. Armonia nu vine dela 
măsuri egale, geometrice. GÂNDUL trebue să fie armonios, nu forma. 
Forma se supune gândului. E o îoiţă fină de mătase, pe care o pui pe 
irupul de aur al poeziei“... 

Aşa ne explicăm și poezia lui Valeriu Cârdu: aur pur. El nu seria 
versuri, EI scria POEZIE. Pe el versificaţia nu-l interesa. Dar, ea prin- 
tr'o minune, datorită perfecțiunii fondului, era perfectă şi forma. Per- 
feciă, dar nu seometrică, 

Această durere a uniformității metrice, a simţit-o mai mult Nelu 
Mânzatu, care-i cerea un marş, sau cel puţin să-i pună pe note o poezi», 

— Măi Valeriu, versurile tale îmi inspiră zeci de melodii. Dar poezia: 
nu se supune nici uneia. Fiecare vers cere o altă melodie. E un complex 
uluitor în poezia ta. Ea nu naşte un cântec, Ea pune în mişcare o orgă. 
Izbucneşte în ţăndări de aur, izvoare şi cureubee. Pocnei şi soare. Flinte 
şi haiduci. Moţi şi panduri. Dar toate acestea nu pot constitui un marşe 
Şi tu ai putea face cel mai grozav marș, dacă te-a! supune formei“. — 
Şi poetal s'a căznit. Dar n'a ajuns să reușească. Gloanţele ucigaşe au stins 


22 


lumina care încălzea o ţară, Gloanţele ucigaşe au stins marșul neamului 
românese, Dar victoria a izbucnit nudă, numai fond, ca şi poazia lui. 
Fără îormă fixă, Plină şi bubuind. Totul a fost o poezie uriașă, de Va- 
leriu Cârdu, 

% 


Nu contează, dacă amân întâmplări din vieaţa lui. Aş vrea să scriu 
tot. Dar am atât de multe! Cere, însă, să trec în goană peste toate. ȘI 
mă opresc o clipă asupra POEZIEI LEGIONARE, al cărei părinte este 
Valeriu Cârdu, întrucât „Cuiburile de lumină“ constituese opera de bază 
a poeziei legionare. Prin „Cuiburi de lumină“, V. Cârdu a creat STILUL 
DE POEZIE LEGIONARĂ, stil care până la el nu exista. 

Ne-a spus împrejurările, Ca și acum, băeţii scriau poezii pretinse 
„legionare“, Dacă bucata conţinea cuvâniul Verdes, „Garda de Fier” 
sau „Arhanghelul Mihai“, — dar mai les cuvântul VERDE — cra decre- 
tată, deşi nu mulțumea pe nimeni, „poezie legionară“, 

ŞI-ATUNCI, IN CÂTEVA SĂPTĂMÂNI, VALERIU CÂRDU A CON- 
STRUIYT „CUIBURILE DE LUMINĂ“, CREIND ADEVĂRATUL STIL AL 
POEZIEI LEGIONARE. Fondul poeziei trebue să fie legionar, — nu for- | 
ma, prin cele două-trei cuvinte sirecurate printre versuri. 

„Cuiburile de lumină“ au uluit, prin noutatea şi periceţionarea lor. 
Valeriu Cârdu a fost decretat ce mai mare poet legionar. Dar, deși cu o 
perfectă conştiinţă a valorii iui, poetul a refuzat să apară în presă arti- 
colele scrise în acesf sens. Valeriu ţinea la Radu Gyr şi nu voia să-l ră- 
nească, Dar azi lucrurile se pot spune limpede: VALERIU CÂRDU, alături 
de Radu Gyr, ESTE CEL MAI MARE POET LEGIONAR. Opera lui în Le- 
giune, contează cât opera lui Mihail Eminescu în lirica românească. Ea 
este piatra de bază, pe care se va construi viitoarea poezie românească, în 
țara victorioasă a lui Corneliu Codreanu, a „străluminatului Codrean“, 
cum scrie 'n versuri Valeriu Cârdu. 

E] avea o viziune de o limpezime uimitoare. O întuiţie perfectă. Uu 
instinet de o dezvoltare maximă. El ne spunea deseori: — „Am, măi, un 
instinct de animal. Simt totul, cu preciziune matematică“, Şi de tapi aşa 
a fost. Poetul a simţit totul. A simțit victoria, schingiurile, — DAR ŞI-A 
PRESIMȚIT CU O OARBĂ PRECIZIUNE MOARTEA, despre care ne vor- 
bea râzând, 

Nu punea temeiuri, pe critică, pe laude, A ţinut cont de o singură 
critică: A CĂPITANULUI. După apariţia „Cuiburilor de lumină“, Căpita- 
nul l-a întâlnit, i-a pus mâna pe umăr, — așa cum obişnuia EI, în ne- 
stârşita Lui dragoste — şi i-a spus doar atât: 

—— „Bine, Cârdule!“ 

Cartea plăcuse Căpitanului, Aceasta îi era de-ajuns, Căpitanul rosti- 
se neîndurata Lui vorbă. 

— „Nu mă mai interesa nici o critică, — spunea V. Cârdu. Acel 
„Bine, Cârdule!“ al Căpitanului, valora mai mult decât toţi criticii şi toate 
laudele Țării. Puteau să scrie toţi volume întregi despre „Cuiburi de lumi- 
nă“, — vorba Căpiianului era sfântă, Restul nu mă interesa“. 

Şi nici nu l-a interesat, 


23 


Tot în legătură cu Căpitanul, ne spunea de versurile albe ale taien- 
tatului poet Horia Stamatu, Pe Căpitan îl surprindau versurile albe. El 
ştia că poezia e poezie şi-i plăcea un anumit îel de poezie. „Se uita la 
versurile albe, de parcă erau cai albi. Citea şi clătina capul“... 

De Radu Gyr spunea că-i o privighetoare, „care numai dacă-i scoţi 
ochii cântă bine“. Se referea la imugismul exagerat al splendidului poct. 
Căpitanul doria fond, voia ca poezia să cutremure, să fie un răbuinet de 
furtună şi fulger, — nu măestrie de formă. Vroia o poezie energică, dură. 

Când i-a cerut lui Mânzatu şi lui Radu Gyr să-l facă un „Imn ul 
Muncitorilor“, le-a spus doar atât: 

— Să-mi distrugeţi „Internaționala“! 

Când mai apoi a venit Radu Gyr cu poezia plină de juvaere stilis- 
tice, ca „se-aprind pe umeri aurori“ şi altele, Căpitanul a citit-o, a elătinat 
capul şi a spus: „Muncitorii n'o pricep. E frumoasă, dar muncitairi n'o 
pricep. Serie pentru ei, aspru, dur, cu furnale, cu cazane, cu pâine aspră“, 

Apoi, luând condeiul, a şters și a așternut energic, primele versuri- 
model: 


„In trudă ne-am zbătut şin umilinţă, 
„„Tiranii pâinea ne-au luat“. 


Aşa că aceste versuri sunt ale Căpitanului, Şi, ne mai spunea Vale- 
riu, că încă un marş e al Căpitanului, O poezie întreagă. Nu-mi amintesc, 
însă, care, ă 


Domiciliu forțat. 


In vara anului 1938 m'am întâlnit din nou cu Valeriu, Şedeam cu 
el într'un colţ de parc, împreună cu Aurel D. Buzariu şi Damachin Mioc, 
Ne-a vorbit despre multe, Serile veneau să ne poleiască frunțile cu lună, 
iar vântul ne împletea degetele 'm păr. Şi-am petrecut aşa mai mult: cu 
Livi Neda, cu Tati Ghili Epure şi cu ceilalţi. 

Lu Valeriu nu-i plăcea deloc mentalitatea orăviţenilor şi nici oraşul, 
căruia-i zicea „SICRIU CU TREI SCÂNDURI“, întrucât Oraviţa v'are decâi 
o singură stradă, lungă de peste 7 km și foarte strâmtă. Doar împrejuri- 
mile Oraviţei sunt plăcute. Dealurile cu vii şi gutui, pădurile cu brazi, îz- 
voare şi peşteri, fac din împrejurimile Oraviţei unul din cele mai ferme- 
cătoare colţuri de Ţară. Şi pe acele dealuri, din care sorbi o nestăvilită 
poezie, hoinărea Valeriu Cârdu tot timpul, 

— Măi, eu când eram elev într'a şasea nu seriam versuri. Hoiniiream 
toată ziua pe dealuri. Premiant eram numai fiindcă ştiam, dar de învăţat 
nu învățam nimic“, 

Şi în viaţa de elev, Valeriu s'a distins ca cel mai dinamic spirit al 
şcolii, La Societatea de lectură „Simion Mangiuca“, depe lângă liceul „Ge- 
neral Drăgălina“ din Oraviţa, procesele verbale ale şedinţelor stau mărtu- 
rie. Valeriu Cârdu lua totdeuna cuvântul şi era cel mai combativ spirit. 
Pentru distrugerea adversarului se folosea adesea de ironic, dusă până la 
sarcasm. Inti'un proces verbal, preşedintele Societăţii de lectură roagă pe 
„d. Valeriu Cârdu din cl, VII-a“ să nu mai fie aşa de SARCASTIC, Se con- 
stată chiar că e PREA sarcastic, 


24 


In alt proces verbal, serie că în timpul unei pledoarii a lui Valeriu 
Cârdu, toţi elevii s'au ridicat în picioare şi 'n urale formidabile au strigat: 
„TRĂIASCĂ ROBESPIERRE CÂRDU!* Poetul se bucura de o mare popu- 
laritate, i 

Cu regretatul dr. Ion Jovu nu se avea bine, când era elev. Şi celălalt 
"era un spirit combativ şi energic şi sau izbit două eremeni. Dar Legiunea 
i-a împăcat şi-au devenit prieteni până la sânge. Mâna ucigaşă a cules 
floarea zilele lor de-opotrivă. D-rul Iovu, eare se căsătorise doar cu o lu- 
nă înainte de a îi arestat, a fost împuşcat şi ars la crematoriu, iar Valeriu 
curăţit la Vaslui, câteva luni mai târziu. 

De moartea jui, cum spuneam, Valeriu ne vorbea ades, Ii spunea Ghiţă 
Croitor: 


„Măi Valeriu, scrie, măi, că tu mori. Serie câi mai ai vreme, Dece 
pierzi timpul degeaba? 

La Oraviţa, Valeriu nu putea serie. Era abătut şi mereu urmării, 4- 
gentul se ţinea după el, ca un căţel. Dar când Ghiţă-i spunea că are să 
moară, Valeriu zâmbea: 

— „l-auzi cu câtă franeheţă îmi spune el că am să mor! Şi are drep- 
tate. Eu mor încurând. Ştie el ce spune“, Apoi întorcându-se spre Ghiţă 
Croitor, îi spunea cu luminiţele de zâmbet ce-i pâlpăiau în jurul ochilor: 

— „Ai dreptate, măi Ghiţă, Eu voi muri... 

— »Şi tu şti ce am să fac, Valeriu? — glumea Croitor. Am să dau 
interwiew-uri la, toată lumea: „Am cunoscut pe Valeriu Cârdu“, Cine vine 
la mine să-i povesiese de tine, trebue să plătească 100 de ei... 

Toţi râdeau. Dar maiales râdea Valeriu: 

— L-auzi, fi-re-ar al dracului, are să tragă şi foloase depe urma mor- 
ţii mele, 

Cine putea bănui atunci, că aceste glume sinistre se vor adeveri? Doar 
că iratele Ghiţă nu mai cere 100 de Iei, ci oferă el taieri mari de lacrimi, 
atunci când gândul ne duce amintirea, spre scumpul vostrul Val... 

Intr'o seară, am fost numai eu cu el şi cu Tati Ghili Epure. Un înce- 
put de toamnă. Lună mare şi albă pe străzi. Şi parcă văd: din discuţie în 
discuţie, am ajuns la moarte, Valeria sa oprit. A pus piciorul drept pe 
treptele unei măcelării din Oraviţa-Română şi prinzând pe Ghili cu stânga 
de umăr, i-a spus, privindu-l în ochi: 

— MĂI, TATI, MĂ, NOI TOT DE PLUMB MURIM. IN ȘANȚ AVEM 
Să MURIM, MĂI CA NIŞTE CÂINI, DA "1 FRUMOS... 

Şi-aşa a şi murit. Ghili i-a spus că dacă ar muri în pat de un rapure 
infectat, sar scula din mormânt să moară mai odată, de plumb, în şanţ, ca 
un câine, fiindcă altfel i-ar îi ruşine, 


Câteva intâmplări. 
Spuneam că era sareartie, că era numit PROBESPIERRE CÂRDU. ln 


scoală a avut conflicțe, în ultimul an, cu un profesor, la liceu. Valeriu era 
zel mai bun la chimie şi cum profesorul în ebestie nu-i prea strălucit la 


25 


acest siudiu, Valeriu îl ajuta udată, la experienţele ce le făcea elevilor 
particulari. Acolo, i-a atras atenţia că experiența nu e bine pregătită şi că 
aparâtul de sticlă se va sparge. 

— Dar taci, puiule. Tacă-te zmău, că eu ştiu ce fac, Na mă 'nvăţa 
tu pră mine. 

— Eu nu vă învăţ, domnule profesor! Vă spun numai. Fiindcă de spart 
se sparge! 

Profesorul a clătinat din cap, a zâmbit ironic şi a făcut cu ochiul 
elevilor. Valeriu tăcea. 

După câtva timp, i-a atras atenţia din nou: 

— Domnule profesor, se sparge aparatul? 

— Dar taci zmăului, taci, — că ştiu eu ce fac. 

— Biinee... 

N'au trecut câteva clipe şi pace! Aparatul s'a făcut țăndări. 

Vinet de mânie la râsetele copiilor şi la „Nu vam spus?“ al lui Va- 
leriu, a dat drumul elevilor şi l-a chemat pe Cârdu într'o camrră alăturată: 

— Tu! Nu ţi-i ruşine? Tu să mă înveţi pe mine, Tu să mă faci de 
râs în faţa elevilor!... 

— Bine, domnule profesor, dar eu nu vam făcut de râs... 

— Tu mă'mveţi.,. 

— + domnule profesor, eu nu vă'nvăţ, fiindcă în definitiv, eu far 
dela Dv am învăţat aceste lucruri (sie!) 

In fine! Din acea clipă, profesorul nu l-a mai putut suferi. Căuta pe 
orice cale să-l trântească, la studiul lui, Odată l-a chemat la oral şi l-a 
întrebat lapidar, mai mult în bătae de joc, după tonul cu care se exprima: 

— Să-mi spui, Cârdule, dece șopârla are picioare şi şarpele n'are?.. 

Intr'o fulgerare, poetul şia dat seama că totul e pregătit numai ca 
să-l încurce. Tonul, stupiditatea cu care a fost construită întrebarea, — 
şi în plus, ochii profesorului purtaţi pe jos şi prin colţurile clasei, faţa 
acestuia lividă, toate trădau intenţia, 

Fără a-şi pierde cumpătul şi cu desăvârșire calm, neturburat, poetul 
a construit spontan o teorie ad-hoc! 

— „Cunoscutul naturalist francez (a spus un nume îraţuzesc), în 
studiul său: „Nouvelles contributions sur“.., (şi a înşirai şi aci un tiilu 
de carte corespunzător, pe franțuzeşte) a emis următoarea îeorie: picioa- 
rele târâtoarelor cresc invers poporțional cu rădăcina patrată a lungimii, 
minus,..,, plus,,.. coeficient.., relaţii algebrice... formule matematice, 
ete. 


. 


In câteva clipe, poetul a construit cea mai nouă şi niiitoare teorie: 
cu ciire, date, formule, tot. 

Colegii de clasă nici ei nu ştiau dacă-i adevărat, Expunerea însă 
era foarte serioasă şi ascultau smirnă, Profesorul, care trăgea cu ochiuf 
la clasă, ca de obiceiu, a aprobat. Totuşi, nesiguranța l-a făcut să întrebe: 

— Dar de unde şti tu astea? 

— Mi-a căzut cartea întâmplător în mână, dela prietenul (a spus un 
nume), student, Ştiţi doar şi Dv, nu?... 

— Desigur, desigur! N'am văzut-o, dar am citit o recenzie despre ea... 

— Mă rog... 


26 


Cârdu a iuat 9, 

La plecarea din clasă: 

—— Măi, Cârdule, ia să mi-aduci şi mie cartea aia... 

— Cum să nu, domnule profesor! Cu plăcere! 

Orele-au trecut una după alta şi Cârdu n'a mai adus cartea. Ba că 
a uitat-o, ba că-i în altă parte, ba alt motiv. 

— Măi, mie mi se pare că nu există! 

— Imi pare rău, domnule profesor! N'aţi spus Dy că cexistă?.., 

Clasa, care fusese întormată, a râs cu hohote... ă 

«+. Dar, răzbunător din fire, profesorul şi-a propus să-l trântească 
la examene. Anul se sfârşise. Cârdu a fost informat de un prieten al pro- 
fesorului şi s'a apucat de carte: 

— Eu nu învăţam nimic, dar la materia lui am citit atunci. Ziua 
şi noaptea, Am împrumutat cursuri dela un student (nu mi-amintese cum 

- a spus că îl chema) şi m'am pregătit cum se cade, Ştiţi că x e cursist, n'a 
învăţat la Facultate. Ştiam, în orice caz, mai mult de cât el“, : 

Şi ce s'a întâmplat? La examen Valeriu a ştiut absolut totul. L-a 
examinat trei ore, 

— Poţi pleca! Ai terminat? 

— Dar ce notă mi-aţi dat, domnule profesor? 

-— Asta nu te interesează! 

— Ba mă interesează, fiindcă-i vorba de mine. 

— Na-ţi spun! 

— Ba vă rog să-mi spuneţi! 

— Ei, iaca 10! Eşii mulțumit? ... 

— SUNT MULȚUMIT NUMAI FIINDCĂ NU EXISTĂ O NOTĂ MAI 
MARE DECÂT 10. DACĂ AR EXISTA, N'AŞ FI!..., 

Anul s'a terminat, Valeriu s'a răzbunat apoi pe profesorul respectiv, 
domneşte: arătându-i într'o notiţă de ziar greşelile ce le-a făcut întruni 
articol, pe care profesorul îl scrisese în gazeta partidului, unde dădea 
sfaturi și tocmai în materie de chimie. Şi asta chiar după bacalaureat, 
când profesorul sa încumetat să intre iar în materie de îizico-chimice, 


se 
* 


O altă întâmplare, e dela Cluj, din vremea când Valeriu seria la 
„Patria“, Acolo, ca pretutindeni, se impusese prin talent şi caracter. Nu 
lăuda, nu se linguşea, dar șefii îl iubeau Ja nebunie. V. V. Tilea, actualul 
duşman al Țării, căuta mereu să-l sape în ascuns, iar faţă de el se arăta 
foarte prietenos, Valeriu ştia, Intro zi l-a încercat. L-a chemat la telefon, 
şi s'a prezentat drept un prieten al lui, întrebând tot de el: — „Mă nu 
cumva-i Cârdu la tine?“ E 

"-— „Cine? Cârdu?.., Licheaua aia?,,. 

Şi a început să-l înjure la aparat foarte urit, Tot cu voce sehimbafă, 
Valeriu i-a spus „Bine, măi. Atunci îl caut în altă parte“, 

A doua zi s'a întâlnit cu el. Tilea tot râzăreţ, tot bine voitor. Valeriu 
fără să trădeze nimic. Şi într'un moment când canalia făcea pe prietenul, 
Valeriu l-a întrebat: 

— „Bine, măi Tilea, aud că tu mă înjuri pe ascuns. Se poate, măi?“ 

— „Eu?! Să mă bată Dumnezeu pe mine dacă te-am înjurat. Să mă 


21 


bată“... ete. Toate cu mâna pe piept, căci, după expresia lui Valeriu, 
“Ţilea era „foarte rustic“ şi se jura ca pilăriţă. 

In faţa acestei fățărnicii, în faţa ipocriziei celei mai murdare, Va- 
leriu Cârdu i-a întors spatele şi nu i-a spus decât atât: 

— Taci, porcule, că EU am fost la aparat. Cu mine ai vorbit, 

Atât! Şi de-atunei, nici până acuma, Valeriu Cârdu wa mai vorbit 
eu el. I-a întors spatele pentru totdeauna. 

«Jar azi, eroul putrezeşte la Vaslui, — şi lieheaua bea şampanie la 
Englezi .., 

Cârdu a avut viziuni clare şi ştia cui să-i spună „poreule!“.,. 


Literatură şi altele. 


Era în vara anului 1938. Ca să vorbim cu Valeriu, trebuia să o luăm 
de-alungul dealurilor, să scăpăm cât de cât de agenţi. Aceştia aveau or- 
dine severe să-] ţină din scurt şi nu putea părăsi oraşul. Valeriu totuşi, 
trebuia să părăsească oraşul, Avea misiunile lui. Şi a făcut prima încer- 
care: a plecat în satul său naiai lam, delu frontiera Jugoslaviei. Primul 
pas. Mai apoi, înşelând pe agenţii, şi care-l păzeau și cei depe străzi și cei 
dela gară, a dispărut, 

Mi-amintese ce zarvă era la Poliţia din Oraviţa. Agenţii alergau pe 
străzi, ca morţi: a dispărut Cârdu. Am surprins pe doi vorbind sperios, 
Vorbeau mereu de: Cârdu. Se întrebau unde-i, Croiau ipoteze şi alergau în 
toate colțişoarele Oraviţei, prin pădure, peste tot, Mai mult: ca oameni 
pricepuţi, au telefonat tuturor poliţiilor din Ţară. Trenuri, autobuse, tre- 
buia totul percheziţionat, Dar de găsit, nu l-au gășit, - 

Ce sentâmplase? Valeriu a plecat la Timişoara cu acceleratul. In 
gară, droaie de agenţi, Bineînţeles, poeiul care avea o formidabilă aiură 
de Imptăior, nu s'a îâsticit, A trecut drept înainte, La o eşire, a luai la 
rost pe un gardian, întrebându-l unde-i nu ştiu ce autoritate. Gardianui 
n'a ştiut, 

— Cum, domnule, nu şti, — s'a răstit poetul — pentru ce eşti pus 
aci? 

Gardianul a luat poziţie de drepţi. Prea era uluitor tipul. Și când a 
plecat, a salutat respectuos, cu degetele la cozoroc,.. 

Câteva ziie, mai târziu, Valeriu s'a întors la Oraviţa, după ce, dela 
Timișoara, s'a dus la Bucureşti. — Ce ușurare pe bieţii gardieni când lau 
revăzut! Parcă văd... 

Aliiel, Valeziu se simțea foarte prost „în libertateie, Ardea de do- 
rinţa dea fi dus în lagăr, Li era dor de mulţi prieteni și nu putea admite, - 
ca ei să bucure de libertate și camarazii lui să putrezească la închisoare. 
Se voia cu ei. Şi ne spunea mereu; 

— Formele sunt toate în regulă la poliţie. Voi fi transportat la la- 
găr. Dar când, nu ştiu. Că uite-i mai mult de o lună, de când aștept să 
mă ridice. Şi nu mă ridică, Domnule!,,. 

Prea se dorea în lagăr, dar prea lucra inteligent, peniru ca să dea 
peazia aceasta. Şiiu că în vara aceea, când am plecat cu băeţii în lagăruj 
Frăţiilor de Cruce depe Semenic, m'a chemat deoparte şi mi-a dat multe 


28 


siaturi, Printre ele: să nu cântăm tare şi în pădure. Muntele e mare şi să 
căutăm loe deschis, unde să nu putem îi surprinşi în; şedinţă, de agenţi. 
Să tim prudenţi, căci „PĂDUREA ARE OCHI ŞI URECHI“, Fiecare copac 
şi fiecăre frunză te poate trăda. Şi aceste sfaturi ne-au prins bine. 

Fratele „Pedru“ Vârian nu s'a lăsat surprins. Ne aveam cu toţii 
pregătite răspunsurile la orice întrebări posibile și la schingiuri EI era.., 
„comandant străjer“, Şi nu mai uit bancul lui cu „omul e animal sociabil, 
dela Aristot, Prea sunt zilele de lagăr frumoase, pentru a trece în goană 
peste ele. Nopțile în cort, marşurile, cântecele, Să nu vă mire! Pe vremea 
lui Armand Călinescu, când prigoana era mai înfocată, fraţii de cruce din 
ținutul Timiş, cântau: 


„Vrem România legionară, 


„Vrem Căpitan conducător“. 


Și-alături de noi şi de cântecul nostru, bătea verde inima pădurii; 
Că apoi şi pădurarul şi ciobanii depe Semenic s'au făcut gardiști. N'au 
auzit nimic, nu le-am spus o vorbă, Dar nu știu cum vorbea cerul, foşne- 
tul copacilor şi privirile. Mut şi pe înţeles, deşi noi negam orice, Adulme- 
cau în aer alt suflet, atât. Şi cea mai bună înţelegere a oamenilor e dela 
suflet la suflet. 

Aceste lucruri, însă, de o măreție împunătoare, le las pentru altă- 
dată, Vreau să mă reîntore la Valeriu, la literatura făcută înainte şi după 
întoarcerea din lagărul F. d. C, —  Marşurile noastre de atunci au fost 
teribile: fără a cuneaşte nici unul drumul, fără nimic. Dar am ajuns, 90 
de Km cu un singur popas. Prin pădurile unde nu era ţipenie de om, 
cântam, mărşăluind, „De prin satele răzlețe“, „Ştefan Vodă“ şi toate ce- 
lelalte. „Siântă tinereţe“ se înţelege dela sine, “ 

In 1938 eram mai mare decât în 36. Puteam vorbi cu Valeriu mai 
limpede şi mai intim. Şi am vorbit de toate. Absolut de toate. Şi nu ştiu 
cum a lăcut, că şi de astădată îi dădeam un manuscris: „FLORI DE 
PIATRĂ“. Tot aşa: să-l răstoiaseă şi să-mi dea o prezentare nouă. A ră- 
mas din nou să serie, (sub pseudonim, bineînţeles, căci eu eram elev în- 
tra VIII-a) din nou să vedem un volum nou, Dar prefaţă n'a mai termi- 
nat-o. O săptămână după plecarea mea în Jugoslavia, la Damaschin, Va- 
leriu a fost dus în lagăr. Atunci a plecat și de atunci nu l-am mai văzut... 


Sfârşit 


Şi aşa spune lumea orăvițană, cum că pe Valeriu Cârdu, pe avocatul 
Chili Epure, pe inginerui Bărbat, şi pe ceilalţi, (parcă şi Livi Neda), 
jandarmii i-au dus ja gară ziua mămeaza mare, iar ei aveau toţi o bandă 
de tricolor cât reverul hainei. Le-a pus-o la toţi Valeriu Cârdu, ridicat bol- 
nav, cu o temperatură foarte mare, Numai el vorbea şi se bucura: —: 
„Aseultaţi, de-acuma înainte păşiţi în Pantheon. Nu mai e nimeni doctor, 
avocat, inginer, publicist sau altele; suntem toţi fără meserie, puşeăriaşi 
care păşese în Pantheon. Bucuraţi-vă!? De-acuma sunteți numai cariarazi, 
— atât, Toate celelalte rămân în afara baionetelor“, 


29 


Cordonul de jandarmi era foarte puternice. Şi cum ei au primii „or- 
den“ să nu-i lase să vorbească, l-au făcut atent, cu „bă”, pe „cremenalul: 
acela isteţ care vorbeşte. La care somare, Valeriu Cârdu a scos un pol şi 
l-a svârlit jandarmului: 

— „Hai sictir! Cu tine nu stau de vorbă, Tu du-te şi cumpără-mi 
țigări! 

Şi lumea îi privea dela geamuri cum trec. Intre jandarmi, încet. Dar 
cu fruntea sus, Şi nimeni din cei ce semgrozeau privindu-i n'au priceput 
dece zâmbesc? Ce văd? — Hei, vedeau ei ce nu vedea altă lume! Vedeau 
'Ţara verde, vedeau chipul Căpitanului... Şi Țara verde era cât un soare. 


ste 
* 


Triste sunt toate întâmplările de mai apoi. Singuri complect, pri- 
goana inteţită, Valeriu dus. Nimeni nu mai rămăsese, Nici Tati Ghili Epure, 
nici Tavi, nici Livi, — Cine ne mai spunea de nenea Mişu Polihroniade, 
de căpitanul Şiancu, de Mircea Eliade? Valeriu spunea că numai „cei 
mari“ să nu moară: Cantacuzino, Clime, Totu, Banea, „Noi cei mici, ne 
putem duce“.,, . 
El se număra printre cei mici! Dar, da! Vulcanul nu se cunoaşte, 
până nu erupe. De Căpitan nici o minte românească nu putea concepe 
să fie ucis. Acest lucru era cu desăvârşire exclus. In privirea lui, totuși 
Valeriu cra îngrijorat, II iubea pe. Căpitan fanatic şi se temea. Se temea, 
„cum Sau temut toţi, îmbucheiaţi întrun singur gând: „noi ne putem cu- 
“răţi până la unul, numai Căpitanul să rămână viu“, 

i Dar 29 Noemvrie a venit, peste orice putință de gând. Țara s'a zgu- 
duit, dar n'a putut pricepe şi n'a priceput. Căpitanui mort? — Era o neputinţă! 
Şi este o neputinţă, Căpitanul e veșnic viu și veşnic viu va rămâne. — 
Dar suiletul românese a plâns! Ți-aduci aminte, frate Damaschine, frate 
Aurele, cum ne-am întors dela proba de 1 Decemvrie plângând? Rămâ- 
neam fără de ţară, fără nimic. Streini la noi acasă, vânduți jidanilor și 
zilnic schingiuiţi sufletește. 

Şi-au iost totuşi oameni cari s'au bucurat! Jidanii se îelicitau şi se 
băteau pe pântece, Profesorul Buzea fremăta de bucurie, Spionii lui de 
director școlar, ne urmăreau pretutindeni, Să vadă ce zicem, cum rezcţio- 
năm, — Şi-a trebuit, măi Damaschine, să fugim şi să ne ascundem, ca să 
putem plânge, In pădure, cu îfrunţile în frunze uscate şi îmbrăţişând co- 
pacii, Şi iarna s'a lăsat tot mai cenușiu, tot mai sumbru... Ceţuri mari, 
iar opri îrig, îrig, pe cerul înroşit de sticlă... Vânt rece. Fluturi de ză- 
padă, Ger. 

Am așteptat semnaiui de răzbunare zadarnic. Toate ne mergeau, rău: 
exploziile dela laboratorul locotenentului Dumitrescu, căderea lui Victor 
Dragomirescu, prinderea lui Alecu, uciderea profesorului Cristescu, fugă- 
rirea lui Horia Sima, 

Toate ne loveau şi ne zguduiau, Semnele erau proasie. O singură 
dată am tresărit şi am explodat de bucurie ca un nebun: când am văzut 
afişat placatul în care se punea preţ pe capul lui Horia Sima, Te-am 
prins, Damaschine, de braţ şi am spart strigătul de bucurie în dinţi: 
„INVINGEM! Bestiile sunt slabe, Acesi placat e semn, că ei nu ştiu nimic 
de Horia Sima, i-au pierdut orice urmă. E primul semn al victoriei care 


30 


se apropie, A reînviat vremea ]ui Avram lancu. A reînviat speranţa. Nu- 
mai pe capul Iancului s'au mai pus preţuri, afișate, Idioţii! Acesta-i sem- 
mu] definitiv, că Horia Sima nu va putea fi prins“, 

Şi nici nu l-au prins, O îi citit şi el placatul şi o fi râs. Căci Horia 
era pretutindeni şi nicăeri. In sufletele noastre creşieau Ceahlăuri de 
mândrie şi râuri de înduioșare. 

— Dumnezeu ne-a dat un Mântuitor! Dumnezeu să ni-l ţină? Şi 
me rugam cald, copii nevinovaţi, să ni-l ocrotească Dumnezeu. Şi ni l-a 
ocrotit. 

Iar sufletele se ridicau, Pasul ni se îucorda mai drept, Orice fir de 
ărînă putea îi călcat de pasul lui Horia Sima. 

EI era e nălucă mare, peste Țară. Cioban, geamgiu, colector de bani 
pentru biserici, tot, Pretutindeni și nicăeri, Fum, dispărând dintre agenţi, 
Parcavea iarba fiarelor, parc'avea, peria, pieptenul şi năframa din basm. 
Imaginaţia noastră de copii îl închipuia oriunde, — iar de treceam pe 
lângă vreo troiță de Ţară, ne întrebam: oare la această troiță s'a rugat 
Horia Sima?.., Şi căutam, înduioșaţi şi fascinaţi, prin praful drumului, 
urma paşilor lui. 


% 


Valeriu sa dus. In acel 21 spre 22 Septemvrie, un an mai târziu, In 
„CĂLĂTORIA FANTOMĂ“, Fercheş: eu şapca albă de burete pre-o sprân- 
ceană, cu gulerul răsirânt bărbăteşte, cu hainele lui verzui, noni. — Aşa 
scrie 1, G, Dimitriu. Aşa îl vedem. In oraşul primei lui deputăţii. La Vas- 
lui. Şi cum a dorit: în şanţ, de plumb, ca un câine. Şi mitraliera ţăcănea 
tot aşa: ca un câine... 


Flori negre 


Flori negre, iîlori de suflet, aşterneţi-vă pe mormântul lui. Piscari 
mari de soare şi păduri, duceţi-vă şi încununaţi-i mormântul, Imbracă-i, 
Jegendă, numele în rama ta. Iar voi, amintiri, revedeţi manuscrisele şi pic- 
turile lui. Stau acasă, ja lam, între părinţii care-i caută chipul, cu degetele 
stoarse de durere şi de vremi, Şi tatăl său glăsueşte:;... „l-am spus pe 
câmpul Iamului, arătându-i dealul Coșteiului, în spre Jugoslavia, du-te 
dincolo, Valeriu! Dar nu ma ascultat. A râs şi a spus că pe el îl cheamă 
Valeriu Cârdu şi nu poate trece peste morminte. Preferă să fie mormânt. 
l-am spus, ca tată, că am simţit, că aul să-l împuşte. Dar a râs. Şi cum 
am simţit cu, aşa a fost. La gară, când l-au urcat în vagon şi m'a privit 
ultima dată, parcă mi-a spus cineva: „nu-l mai vezi“, Și nici nu l-am 
mai văzut“... 

Jar chipul mamei vlăguit de durere, icoana sfântă pe care o iubea 
Valeriu, îmi arată scaunul cu mâna: „laca, aci şedeam când au venit a- 
genţii. Au întrebat de Valeri. Le-am spus că nu-i acasă. Era în oraș. L-au 
aşteptat, Pe drum un poliţist i-a spus că acasă îl aşteapta agenţii să-l 
aresteze, L-a rugat să dispară. Dar el a venit acasă. Parcă-i văd: a întrat 
de peste ușă şi-a spus agenţilor „Bună seara!“, Mam uitat la cl. Nu m'a 
văzut decât cu coada ochiului, căci şi-a tras pălăria pe sprânceană şi l-u 


31 


durut privirea mea. A îngălbenit uşor. M'a sărutat. A dat mâna cu tată- 
su, cu frale-su. Ne-a sărutat pe toţi, Şi a comandat agenților, „haide!“ 
Bagajele şi le făcuse cu o săptămână înainte... Şi s'a dus Valeri, Iaca nu 
l-am mai văzut nici azi. Parc'am simţit atunci“... 

Vorbele cad grele, îndurerat, Fotografia Lui ne privește din ramă. 
Ochiu] i-e treaz, fulgerător. Iar în casă primăvara se sbate dureros. De- 
undeva, dintre nişte meri înfloriţi, a pornit un zumzet de vânt. Pătrun- 
de'n casă, tremură pe tavan în rotogoale de abur şi fotografia lui Valeriu 
se clatină, Un glas ne spune: i i 

„Nu vor muri feciorii. Vor învia, — Amin!“ 

Şi-apoi în casă, e linişte iar... 


PAVEL P. BELU 


a 


Unde-ţi sunt, raicule, bucuriile ? 


Tie zaicule, om fără bucuriie 


Taicule, taicule, 

Cum ţi-aș săruta părul albit de- supărare 
Acum când între noi e aşa depărtare, 
Cum aş vrea să mai fiu copil ca altădată 
Să-ţi mai simt bunătatea de tată!... 


Pe cine să mai dojenești, pe cine? 
Când eu sunt aşa de departe 
Şi slovele 'nerustate în carte, 
Au omorît copilul din mine, 


Prea devreme zăpada S'aşterne pe tâmple 
Cum nu-mi citeşte suflet nimenea? 
Dece durerea mă apasă grea? 

Dece otrava paharul mi-l umple — 

Şi plămânii mi-i roade oftica? 


Unde-ţi sunt, taieule, bucuriile tale 
Că m'ai crescut şi m'ai făcut mare? 
Unde-mi sunt, taicule, ceilalți fraţi 
Dece sunt toţi aşa de 'nstrăinaţi? 


Când vei avea şi tu bucurii, când, 
Nu te vei mai culca suspinând? 
MIRCEA GEORGESCU 


32 


NEASTÂMPĂR*) 


ZIUA INTÂIA. 
E fără margine a mea durere... 
O, nu am liniştea ce am visat-o... SE. 
Aud măicuţo, tu îndurerato. 
Doar plânsul tău în lumea de tăcere. 


Tu ai deschis fereastra ca să sboare 
In linişti sufletul meu desrobit,.. 

O, mamă bună, cât te-am fost iubit! 
— De-a ta durere inima mă doare... 


ZIUA A DOUA. 
Eu cine sunt? De unde am venit? 
Așa se "'ntreabă sufletu de-acum... 
Şi mama caută urma mea pe drum 
Nu crede ochiului că am murit... 


Se roagă pentru ; mine. îngerului meu 
Ca să-mi arate la 'nceput cărarea, 
De lacrimile ei mi-e stinsă lumânarea 
Şi îlorile se vestejese mereu. 


ZIUA A TREIA. 
Mi-e sete; 'n ciobul din fereastră 
Işi mosie sufletul buzele lui. 
A odihnit pe dunga blidului 
Ingerul pazei în haina lui albastră... 


Și îmi arată *'n zare nesfârşirea; 
Dar eu o văd în ochii tăi de mamă... 
-— Cu câtă "'ndurerare mă recheamă! 


A strălucit în ei nemărginirea. 
GRIGORE BUCARIY 


*) Din manuscrisul volumului „Moartea copilului“ ce va :pare în 
editura „Astra Bănăţeană'“. 


33 


IANCU BOBU, 
omul primitiv din Căraş 


de: VIRGIL BIROU 


Un învăţat arheolog german, întrun impozant volum, se 
ocupă de preistoria Bănatului începând din cele mai vechi tim- 
puri. Studiind cioburi, instrumente, totfelul de utensilii şi alte 
mărturii despre vieaţa omului primitiv, scoase la iveală de să- 
pături, ajunge la concluzia că tracii ar fi urmaşii direcţi ai o- 
mului din neolitic. Cum o ramură a tracilor a fost acasă în 
Căraş şi dată fiind continuitatea elementului autohton primor- 
dial, am plecat într'o zi să caut pe omul primitiv în Căraş. Şi 
l-am găsit. 

Il cheamă Iancu Bobu şi e din Ticvani. Statură potrivită, 
dar bine legată. Torace puternic, care spre mijloc se ingroaşă, 
ca la gorilă. Frunte nu prea înaltă şi teşilă. Pomeţi ieşiţi, fălci 
enorme. Poate zdrobi uşor oase cu ele. Gât scuri şi când stă 
în picioare, mâinile îi ajung aproape de genunchi. La capătul 
braţelor două palme enorme, care se joacă cu sacii de o sută 
de chilograme. Tocmai cum l-a descris savantul arheolog. 

Numaică omul meu mai avea ceva, ce ilustrul învăţat n'a 
putut reconstitui din resturile fosile. Omul meu avea doi ochi 
de culoare albastră, din care isvora un calm senin şi avea pe mus- 
taţa albă şi în cutele din jurul gurii un zâmbet blând şi prie- 
tenos, care aduna copii din vecini şi-i urca pe genunchii lui, 
când şedea, la sfârşitul lucrului, pe scaun în faţa casei. Este 
tocmai aşa, cum l-a reconstituit sculptorul Ladea, dupăce a fă- 
cu! adânci sondări şi cercetări în sufletul cald si viu al cără- 
şanului. 

— Ciacia Iancu, îi spun copii. 

„Ciacia“ înseamnă în limba satului frate mai mare. Pe cra- 
niul alungit omul meu are păr cărunt. dar pentru copii tot 
Ciacia lancu a rămas. Căci el le făcea cărucioare cu roți de 
dovleac, lăuţi cu două coarde din tulei de cucuruz şi cărăbi 
34 


din băşică de pore. Din tinereţe, de când s'a întors din cătănie. 

Viaţa lui Ciacia Iancu e simplă, ca a oamenilor primitivi 
în tot locul. La fetişi de piatră nu se mai închină, dar ziua, 
în care şi-a cules porumbul şi l-a urcat ţin podul casei, e săr- 
băloare pentru el. Afară de aceasta mai ţine vreo două, irei 
sărbători, măsuratul laptelui la oi, cam pe la Sit. Gheorghe, 
friptul rachiului toamna şi ziua Sâmtului, când face praznic. 
Asta e la Sft. Ion. 

Mănâncă orice, când are. Mai cu seamă vegetale. Curechiu, 
fasole, crumpi. O schimbă şi în brânză de oaie. Apoi iarăş 
crumpi, fasole şi curechiu. Câteodată însă are vădite manifestări 
de carnivor. La Crăciun, bunăoară, taie porci, iar la praznic 
omoară o oaie şi o sumedenie de găini. Atunci ies cin el şi 
semne de străvechiu cult idolatric, întrucât aduce straşnice 
jertfe unei zeietăți mitologice din produsele prunului şi ale vi- 
ței de vie. | 

Şi concepţiile sale politice sunt simple. Două lucruri ştie. 
Când îl cheamă împăratul, să se ducă. Iar toamna, când umblă 
comnii prin sat după bir, să plătească. El ştie, că dacă nu plă- 
leşte, domnii îi pot lua straiele din pat, sau geamurile de la 
ferestre. Ca lui Ion Popa. 

In consecinţă din timpuri imemoriale şi-a organizat vieaţa 
pentru umilă îndeplinire. Goarna l-a chemat de vreo câteva ori. 
S'a dus, unde lau trimis. Pentru demnii cu birurile îngrășa 
boi. Primăvara cumpăra doi juncani. Vara îşi făcea treburile 
cu ei, iar tomna, după terminarea lucrului, îi punea pe îngră- 
şat şi la târgul mare de la Sfântul Arhange! îi scotea la vân- 
zare. Câştiga două, trei mii de lei. Cu o mie şi şasă sute îşi 
împăca darea, de rest îşi cumpăra porc, îşi şândruia casa, ori 
îşi repara cocina şi grajdul. Pentru sare, tutun şi petrol ne- 
vastă-sa ducea pe cap la târg, în fiecare săptămână, un coş de 
ardei, de varză şi ceapă. Câteodată gutâi şi marmeladă de prune. 

Aşa a făcut şi în anul acela. Când a văzut, că s'au umplut 
scofurile la boi, i-a ţeselat, i-a periat frumos şi i-a dus la târg. 
Ji cumpărase în primăvară cu douăsprezece mii. Dupăcum stă- 
tean prețurile atunci, cu puţin noroc ar fi putut căpăta pe ei 
cincisprezece. Dar şi cu patrusprezece şi jumătate i-ar fi dat. 

Când a ieşit din curte cu boii, tocmai trecea spre târg un 
cârnecean. Cunoscuţi vechi, sau oprit de vorbă. 

— Tancule, io caut o pereche de boi buni. 


— Ai mei sunt de dat! 

— Ştii, ce? Să nu ne tocmim mult, îţi dau treisprezece şi 
mă întorc acasă cu boi. 

— Nu pot, vecine, cu: atâta. 

— Treisprezece şi jumătate! 

— "Tot suntem, departe. 

Vecinul se mai uită odată la boi, le pipăi spinarea; şi şol- 
durile apoi îi apăsă pe scofuri. 

— ţi dau patrusprezece şi niciun criţar mai mult! 

— Că nu-i pot da dela cincisprezece. 

— Apoi să ai târg bun, Iancule. Eu mi-aşi lua doi juncani 
mai mici. 

Aşa a ajuns Ciacia Iancu la Cacova la târg. Acolo s'a în- 
tâlnit cu alţi săteni. Şi-au cântărit din ochi boii, le-au potrivit 
preţurile şi s'au pus pe aşteptai. Fortfotea muliă lume prin târg, 
ticvănenţi cu iancăre şi cioareci vineţi, goruieni cu cojoc spă- 
lăcit, văleni cu şorţ vânăt în faţă, delureni cu şube de lână şi 
cu pâsle de oaie pe cap. Printre boi umblau şi doi, trei nemți 
cu căput scurti şi tureci, pilari din Reciţa şi Timişoara. Unul s'a 
apropiat de boii lui Ciacia Iancu, dar nu i-a spus nicio vorbă. 

Pe la zece oamenii se mai uitau pe furiş unul la altul. 
Nimeni n'a vândut nimic. La unsprezece au căzut pe gânduri 
Numai vrănenţii au reuşit să vândă patru perechi pentru Re- 
ciţa. : 

Iancu Bobu dădu funia boilor unuia care-şi aștepta noro- 
cul lângă ei: 

— "Ține-i o leacă, vecine. Trece drumul la Drincea, să mă 
desmurt, că mi-au înţepenit picioarele. Dacă aur întreba cineva, 
îi dau cu patrusprezece. 

leşi din birt înviorat. 

— N'ai întrebat nimeni, vecine? 

— Nimeni, lancule. 

— Ii şrecem noi Miercurea viitoare, vecine. Tu nu vrei să 
te încălzeşti? 

— Nu mă mai duc, că o veni fecioru-mio şi nu m'o găsi. 

Iancu uă boii de funie şi îşi împinse clăbățul pe ceafă. 

— Apoi sănătate bună şi mulțam, vecine. 

— Sănătate bună, Bobule. 

Miercurea viitoare iar s'a dus. Lume destulă şi acum, dar 
36 


nu ca săptămâna trecută. Boi însă nu sau căutat şi Iancu s'a 
intors cam. abătut. Vecinul dela deal l'a aşteptat în poartă. 

— Jar îi aduseşi acasă, Iancule? 

— Nu le-a venit lor omul, Ioane. Până Miercurea viitoare! 

Acasă nevastă-sa, Lena, gătea de prânz. Ea a trecut mai 
repede piparca şi verdeţurile şi cum! a sosit, a pus de turtă, 
Miros cald de mălai copt îl întâmpină pe Iancu şi asta îl um- 
plu de vorbă. Se aşeză lângă sobă să-şi încălzească oasele. Scui- 
pă ascuţit printre dinţi de câteva ori, apoi grăi: 

-- Imi pare rău, Leno, să-i vând. Aşa boi buni de mult uu 
am avut. Ar trage şi singuri la plug. 

— Sunt blânzi, Iancule, ca mieii. Nu dau din coarne şi nu 
smuncesc funia, când îi porţi în breazdă. 

Baba Lena şi acum simte între coaste locul, unde cu vre 
doi, trei ani mai înainte a lovit-o cu cornul un bou jucăuş, 

Turnă din strachină fasolea fierbinte în cele două blide de 
pământ, Scoase dinir'un dulap de scânduri un blid cu moare 
de curechiu şi desveli din şervet turta caldă de mălai. In fa- 
solea din blidul lui Iancu înota şi o costiță afumată, pe care 
Lena o rase de pe fundul oalei de untură. Faţa lui se umplu 
de poftă robustă. 

Mânca fără vorbă. O lingură de fasole, una de moare. Sub 
pielea prăjită de soare muşchii fălcilor se umflau şi se întindeau 
halos. 1... 

Mânea adâncit în gânduri. Dar mâncarea umplea stomacul 
şi-i vâra în membre putere şi căldură. Pe frunte apărură lro- 
boane de sudoare. 

Fruntea îşi trăia vieaţa separat. Pielea ei, adăpostită de pă- 
jăria şi de clăbăţul tras totdeauna pe ochi, a rămas fină şi al- 
bă. Geamul din faţa mesei arunca un reflex de lumină asupra 
ei. Totuşi părea nourată. Capul acesta, osos şi puternic, bătut 
de atâtea viscole şi ploi, lovit de atâtea năpaste, nu mai înţe- 
legea legătura dintre lucruri. Simţea nenorocirea, dar nu se în- 
dura să o încerce. 

Iancu termină fasolea şi pe fundul blidului rămase numai 
costița. Scoase din praşcie briceagul şi o tăie în bucăţi. Din- 
adins a lăsat-o pe urmă, ca să o guste cu mai mare plăcere. 

Iancu nu şi-a ridicat ochii din blid. Dacă i-ar fi ridicat, ar. 
fi văzut, că în blidul neveste-sii nu este costiță. De vreo câteva 
săptămâni nu mai este. EI ştie asta, căci a băgat de seamă de 

37 


prima dată. Ar fi putut, să o împartă în două. Atunci însă nici 
pe un dinte n'ar fi ajuns. Ar fi fost şi de prisos, căci Lena 
mar fi luat-o. Aşa e rostul lucrurilor, bucatele bune se cuvin 
celui puternic, celui ce duce greul. Costiţa însă l'a readus în 
iumea reală: 

— Dacă n'ar trebui să cumpăr porc de Crăciun, nici nu 
i-aş vinde. 

— Nu avem iernatic pentru ei, lancule. Ce ne facem, dacă 
vine o iarnă grea şi se isprăveşte frunza din frunzar şi va tre- 
bui să dăm fânul la oi? întrebă Lena. Ți-am spus să îaci frun- 
zar mai mult! 

Iancu nu răspunse. Adevărat, trebuia să facă frunză mai 
multă, dar a fost prea obosit. Nici el nu-şi da seama, cum de 
ma putut cumpăra astăprimăvară doi purcei. I-ar fi ţinut vara 
cu dovleci şi cu lobodă, iar dela Sfântămărie i-ar fi pus pe 
cucuruz. Dar nici cum nu a putut să facă în primăvara aceea 
şapte, opt sute de lei, cât ar fi costat purceii. Toamna trecută 
cucuruzul a fost slab, iar prune nu s'au făcut deloc. Altceva 
lancu nu avea ce să vândă. 

A treia Miercure s'a dus din nou la fârg. Pe la nouă sa 
pus o ploae măruntă de toamnă, care i-a întrat până la oase 
şi care a spart lumea dela târg. Când a sosit acasă, a găsit casa 
rece. Lena nu se întorsese. 

Iancu a legat boii în grajd şi s'a dus la vecin, care cu câ- 
teva zile mai înainte şi-a fiert ţuica. 

S'a întors beat lulea. Intre timp a venit şi Lena şi udă 
leoarcă se apucase de prânz. In Iancu clocotea mânia. Mintea 
i se întunecă. 

— Unde-mi stai gură căscată, Dumnezeii şi soarele tău, 
urlă din el amarul, caşti gura la târg şi pe mine mă fii pe 
drum? 

— Dar, Iancule, nu fi năbun, tu ştii ce a fost la târg. Nam 
putut trece nimic, am adus mai bine de jumătate de cotăriţă 
acasă Mi-am deşelat oasele degeaba. 

Omului i se făcu negru în faţa ochilor. O apucă pe biata 
Lena de beregată şi o bătu de doctor. 

A cincea Miercuri, într'o sloată de neauă şi ploaie, a vân- 
dut boii. Cu şasă mii şi cinci sute. De două mii a cumpărat 
porc. Cu o mie şi şasă sute şi-a împăcat darea. Vreo două sute 
a beut. 


AR 


La sfârşit i-au mai rămas vreo trei mii de lei, căci a mai 
avut prin casă câteva sute rămase dela varză. Cu banii aceştia 
a voit să-şi cumpere în primăvară viței. 

Primăvara Iancu Bobu cu trei mii n'a putut să-şi cumpere 
viței. Nici în anul următor şi nici în alt an, deatunci şi până 
azi. Banii s'au strecorat printre degete, în dare, pe bumbac şi 
pe multe altele. Pământul nu şi l'a mai putut lucra singur. L-a 
dat în parte. Mai târziu şi cu darea a rămas în restanţă. 

„__ Cutele din jurul gurei sale enorme s'au adâncit. Mustaţele, 
odinioară albe ca porumbelul, acum sau murdărit în cenușiu. 
Iar zâmbetul blând din ele a fugit şi în locul lui s'a aciuiat 
amărăciunea. 

Iancu Bobu ar mai face şi acum jucării copiilor, dar copii 
nu mai vin la el, căci albastrul senin din ochii săi acum sa 
tulburat. 


VIRGIL BIROU 


Icar către gândul său 


Vrăjită sburătoare fără trup 

Dece tot mai voioasă cerești în mine? 
Când paza îndoelii rob mă ţine 

Şi lanţul nevăzut uu pot să-l rup!.., 


Din ale vulturilor sboruri line 
Te naşști cu zarva din stârnitul stup, 
lar eu al Nopţii pas îl întrerup 

- Şi chip îţi sap în ceară de albine... 


La zeii mei nu află 'n veci iertare 
Cel ce sărută bolțile Tăriei 
Şi bea o clipă dulcea desfătare; 


Dar, Tu, nentrânt de armele mâniei, 
Te vei aprinde 'n oameni veşnic Soare; 
Cădea-vor scrum cetăţile robiei!... 
ADA CRIN 


39 


PRIETENULUI MEU 


Mi-ai rămas numai tn, prietene tâne; 

tu nu mă învidiezi petru cele câteva poezii ale mele, 
mu te enervează faţa mea vulgară 

şi nici faptul că beau — dece beau, știu numai cu, -- 
că sunt șomer, deşi — în altă parte — poate-mi aveam 
acuma visata casă din pădure; hai, prietene câne, 
să ne ducem după stele, să le bem lumina 

cure ne va răcori sufletul; luna na va răsări 

în inimă — oare dece n'a citit Pavel 

P. Belu „Viaţa n pădure“? — râurile 

cerului își vor revărsa grâiele-albastre 

peste umerii mei. Haide, câne, haide 

Salergăm după mânecile vântului. Lumea 

va spune c'am înehunit, dar e mai 

bine aşa. Doamne, binecuvâniată-i copilăria 
bătrânilor şi nebunia artistului. 

Nebunia mea, îrate câne, e sfinţită 

cu stelele nouilor continente ale visului. 

Cât de bun eşti cu mine, frate câne! 

Ochii tăi adăpostese mila, Inima ta 

bate omeneşte. Eşti fericit fiind 


câne, bunule frate câne. 


+ 
* * 


Totuşi, fiindcă aceasta 
e-un fel de fabulă, 
mă 'ntreb: oare nu cumva 
ai încerca să mă muşti 
dacă aş lătra cu tine? 
MIRCEA STREINUL 


Poeta Ada Negri 


Născută la 3 Februarie 1870 la Lodi pe Adda, în mănoasa 
câmpie lombardă, Ada Negri, mai glorioasă decât oricare altă 
poetă italiană, îşi poate serba, mulțumită şi în nedesminţită 
vigoare, nunta sa de aur' cu poezia. | 

La această faimă universal recunoscută a contribuit desi- 
gur nu numai talentul apărând cu primele volume Fatalită 
+Milano, Treves, 1892, şi Tempeste (Milano, Treves, 1896), în 
plină epocă socialistă, pozitivistă, naturalistă (sau veristă, cum 
i se spunea în literatura italiană), Ada Negri a entuziasmat pe 
toţi contemporanii săi, prin accentele energice şi revoluţionare 
cu care a ştiut să cânte mizeria lucrătorilor din fabrici (fusese 
numită, la 18 ani, învăţătoare în Motta Visconti, lângă râul 
Ticin, într'o regiune cunoscută prin industria textilă şi mama 
ei lucrase deasemeni într'o fabrică de mătase câte douăspreze- 
ce ore pe zi). Socialiştii şi-o revendicau, deşi poeta era doar o 
rebelă romantică, şi nu făcea niciun fel de politică; veriştii o 
admirau pentru crudele adevăruri ale lumii ei poetice, pozi- 
tiviştii îşi vedeau oarecum, poetizate crezurile lor filosofice, iar 
naționaliștii admirau şi ei deopotrivă curajul, vigoarea, origi- 
nalitatea şi sinceritatea literară a poetei învăţătoare. Pentru vo- 
lumul Fatalită în 1893 — avea douăzeci şi trei de ani — a obți- 
nui premiul de poezie „Giannina Milli“, iar numele ei începe 
să fie discutat, cu cele mai frumoase elogii, în toată lumea 
cultă. In România, de exemplu, a avut cel mai mare noroc po: 
sibil: fu prezentată şi tradusă de maestrul Alexandru Vlahuţă, 
la „Familia“, „Gazeta Săteanului“ şi mai ales la „Seminăto- 
rul“, de Constantin Calmuschi la „Convorbiri literare“, d Ni- 
colae Ţinc la „Revista literară“ şi „Universul literar“, de Octa- 
vian Goga şi Maria Cunţan la „Luceafărul“ din Sibiu, de Ana 
Codreanu la „Floarea darurilor“ şi la „Ramuri“, de Nicolae 
Pora ş. a. Cele 16 poezii traduse în versuri albe (2 din „Fatali- 

4i 


tăți“ şi 14 din „Furtuni“) se găsesc retipărite la sfârşitul volu- 
mului „Poezii de Vlahuţă (în ediţiile „Cartea Românească“). 
Căsătorită cu fabricantul Federico Jarlanda şi devenită ma- 
mă, poeta a cântat, în Maternită (Milano, Treves, 1904) senti- 
mente mai fireşti pentru o poetă: speranţe şi optimism, gingă- 
şie şi bucurii, frumuseți de-ale vieţii şi naturii. Separată de soţ, 
ne-a redat, în „Dal profondo“ (Milano, Treves, 1910), expe- 
rienţe intime şi desiluzii, iar în „Esilio“ (Milano, Treves, 1914; 
începe să se orienteze tot mai mult către misticism şi Dumne- 


zeire. 
E] 


Războiul cel mare a adus schimbări evidente atât în arta, 
cât şi în inspiraţia poetei. Cu acea pasionată elegie de dragoste, 
întitulată 1 libro di Mara (Milano, Treves, 1919, apoi Monda- 
dori, 1920), începe a doua perioadă în poezia Adei Negri. Sun- 
tem departe şi de lumea nefericită a muncitorilor și de ver- 
sul clasic şi tradiţional al Italiei poeta ni se Cartea Marei. 
Poem în traducere completă, în forma originalului. Cu portret, 
introduceri şi bibliografie italo-română, de Pimen Constanti- 
nescu, Focşani, Cartea Putnei, 1932, spovedeşte într'o adevărată 
carte de foc a „femeii“ şi a iubirii fără de margini. 

După „Cartea Marei“, poeta va slăvi, panteistă, în volumul 
1 canti dell' Isola (Milano, Mondadori, 1924), florile minunate ale 
insulei Capri, azurul golfului Napoli, splendorile fără seamăn 
ale cerului cald de miazăzi. 

In sfârşit, Ada Negri păşeşte către ultima sa etapă de 
poetă, cu volumele Vespertina (Milano, Mondadori, 1930) şi Il 
dono (Milano, Mondadori, 1936) al nouălea la număr — so- 
cotite de cei mai mulţi critici ca adevărata capodoperă a ei. 
„Amurgul'', cântat în versuri potolite, e mai mult decât al na- 


tarii, — al vieţii: „Darul“ e însăşi viaţa poetei, care a ştiut s'o 
trăiască, în mijlocul naturii înflorite, însorite şi binecuvântate 
de Dumnezeu, — cu pasiune altădată, cu seninătate şi evla- 


vie acum. Versul de data aceasta e endecasilab cizelat cu fine- 
țe până la spontaneitatea prozei, pătruns de sentimentul resem- 
nării, al sfârşitului, al păcii, — ca o coroană firească pentru 
o viaţă plină de zbucium' şi de muncă, plină de satisfacţie şi 
de glorie pentru ca însăşi şi pentru literatura italiană. 


PIMEN CONSTANTINESCU 


ADA NEGRI: 


SEÂRȘIT 


Se scutură *n tăcere, singuratic, 
In vas de sticlă, albul trandafir, 
Nebănuind. că moare şi că eu 
Il văd murind. Cad una câte una 
" Petalele: întregi, imaculate; 
Uşor se-aşează una lângă alta 
Și stau atente, poate vreo minune 
Le-o ridica şi le-o reda, vii încă 
Şi încă albe, crengii despuiate, 
Aşa-mi simt zilele vieţii mele 
Cum cad pe inimă, întregi, — și inima-mi 
Ar vrea, deşi nu poate, — să le'mbine 


Intr'un nou trandafir, pe-un trunchiu mai înalt, 


CLOPOȚŢELUL 


O, clopoțel de-argint, din mănăstirea 
Vecină: voce de copilărie-apusă 

E *n clinchetul tău clar, ce îmi ajunge 
Când da, când nu, în orele tăcute 

Din zf; şi mai ales în zori, când mute 
Sunt străzile şi mut e ceru-albastru, 

Mă ?ntore copilă: uite-am cozi pe spate, 
Picioare mici de căprioară, veseli 

Oehi plini de-april; la liturghie mama 
Mă îa, prin uliţi încă 'm visul primei 
Crăpări de zi, cuprinse de-o tăcere 

Pe care-o rupe doar un dang de clopot. 
Cc bine ar fi fost să nu mai vină, 


O, mamă, ziua, zorii să-i alunge... 


PIMEN CONSTANTINESCU 


43 


S Lj L) sv 
Piracmamaă 
de: MIRCEA ȘERBĂNESCU 


Tatălui meu 


Alexandru Cumpănă eşi gârbov din clădirea masivă a li- 
ceului. Portarul — gârbovit şi el de ani — îl salută respectuos 
C.umpănă hi răspunse, încercând să zâmbească. Nu reuşi decât 
să schiţeze o stâmbătură în colţul buzelor. 

Strada era scăldată în soare. Arbori firavi aşterneau din 
loc în loc, pe pământ, petece de umbră. Cumpănă se opri o 
clipă dezorientat, apoi porni nehotărît într'o parte. La colţul 
străzii, se opri privind cu tristeţe în urmă; privire de adio. 
Clădirea albă, masivă a liceului, îşi semeţea acoperișul către al- 
bastrul pur al cerului. Câteva ferestre deschise îmbrăţişau toată 
primăvara dinprejur. 

In minte-i răsări o imagine veche: venirea lui aici. Acum 
zece ani. Toamnă de aur. Intrebese emoţionat pe sergentul din 
colţ: 

— Mă rog, unde e liceul de băeţi? 

— Clădireai de colo... 

Ii arătase cu degetul. Urmărise arătătorul îngălbenit de tu- 
tun şi văzuse clădirea şcolii. | 


— Mulţumesc. 
Plecase. Sergentul îl salutase cu trei degete la cozorocul 
plesnit. — Pe-atunci fațada tocmai se repara. Schele de lemn, 


murdărite de var, se aflau alături de zid, acoperindu-l. Pe o fe- 
reastră deschisă răzbătea larmă veselă de glasuri tinere... 
Intrase emoţionat, deși voia să pară calm, în al treilea Ii- 
ceu, în care-şi îndeplinea sfânta misiune de profesor. Il primise 
portarul: numai zâmbet. Era, pe-atunci, mai tânăr şi-i plăcea 
— ca şi acum să bea. Il salutase cu trei degete la borul pălă- 
riei vechi — ca şi sergentul. 
— Unde-i cancelaria? — întrebase, căutând a-şi învinge 
tremurul glasului. 
44 


— La etaj, la dreapta... Dvs. sunteţi noul domn profesor 
Ge chimie? 

— Da. 

— Eu sunt portarul, 

Nu ştiuse ce atitudine să ia în faţa acestei prezentări. Ii 
întinsese nesigur mâna. Portarul îşi ridicase pălăria şi-i strâse- 
se stângaci mâna întinsă. De-atunci îi fusese devotat, ca un 
câine. | 

Alexandru Cumpănă oftă: Mai privi odtă clădirea liceului 
și pleca, fără destinaţie... 

P 

Azi dimineaţă îi comunicase directorul că fusese pensionat, 
adăogând: 

— Totodată, ministerul îmi comunică a-ţi cere şi un act, 
cu care să dovedeşti că ai făcut parte din corpul profesoral 
din T.... timp de lă ani. A 

—. Bine, dar ştie toată lumea că arhiva acelui liceu a ars 
întrun incendiu din timpul războiului, deci n'am de unde să 
iau o dovadă *). | 

— In acest caz o să fie cam greu cu aranjarea drepturilor. 

— Dar... 

— Eu nu pot face altceva, decât să te compătimesc... 

Cumpănă se simţi nenorocit. Rămase cu capul în pământ. 
Ce va face acum? Cum: va reuşi să-şi câştige existenţa pentru 
el şi copiii lui?... Lacrimi răsăriră de sub pleoape. 

— Imi pare rău, Alexandre — îşi îmbună directorul glasul, 
sesizând deprimarea celuilalt — dar datoria te pune uneori în 
situaţii delicate... Noi te iubeam cu toţii... 

Se opri încurcat: nu era obişnuit să vorbească decât sever, 
tuşi. Ar fi voit să mai spună câteva vorbe bune, dar nu-i mai 
veni nici unul pe buze. 

— Mulţumesc. 

Bălhăise bătrânul, cu lacrimi în glas şi plecase gârbov... 

* 

In parcul, în tare gânta şi râdea primăvara, în braţele 
unei bănci stinghere, Alexandru Cumpănă fşi găsi loc bun de 
odihnă şi cugetare. 

Nevasta îi murise de vreo trei ani, într'un accident de cale 
ferată. Plecase teafăr, la sora ei, care trăia într'un orăşel mol- 


*) După un caz seal, 
45 


dovenesc. O condusese la gară cu copii: Corneiuş — pe-atunci 
de 10 ani — şi Mioriţa, de 7 —. Se sărutaseră. Lacrimile ei se 
amestecau cu ale lui: se despărțeau întâia oară, de când se că- 
sătoriseră. Mioriţa şi Corneluș îi priveau miraţi, ţirându-se de 
mână. | 

— Şterge-ţi lacrimilă — îi şopiise ea — că sperii copii. 

Şi el încercase să zâmbească.... 
| Până dispăruse trenul după dealurile orizontului, fluturase 
alb batista ei... Apoi... Un nod dureros i se opri în gâtlej 
— prilejuindu-i durere vie. Incercă să-l înghită, dar nu reuşi. 
In gură simţea gust amar... 

Da, când se dusese s'o ia, o găsise bucățele: un braţ, ca- 
pul de nerecunoscut, un picior lipsă, iar corpul strivit. Incolo, 
sânge... 

— Fi, moşule, ai şi început să ai tabieturi de pensionar, 
care se respectă. 

Lebon, profesorul de franceză; vesel, înţelegător şi bun 
prieten stătea în faţa lui, ca totdeauna: zâmbitor. 

— Imi dai voe să stau şi eu puţin? 

— Cu plăcere. 

Faţa bătrânului se luminase de zâmbet bun. Lebon era aşa 
cum îl ştia de 10 ani. Doar pe la tâmple înfloriseră crinii bă- 
trâneţelor. Fusese singurul om, cu care se înţelesese perfect. 
Din primul moment se simţise atras spre acesta. Şi-au fost de- 
atunci prieteni. 

— Insfârşit ţi-ai încheiati activitatea. Te vei dedica exclu- 
siv odihnei. Vei fi fericit văzându-ţi copiii mari... 

Bătrânul zâmbi trist. Privea înainte, poate fără să vadă 
ceva. Lebon îl privi. Era obişnuit ca Alexandru să nu-i răspun- 
dă. Apoi continuă, parcă pentru el: 

— De-acum vieaţa se va scurge potolit. O zi va fi la fel 
ca cealălaltă. Cu necazuri mărunte — cu bucurii mărunte. Te 
vei scula dimineaţa, înainte de a răsări soarele, vei face focul 
$i vei prepara ceaiurile pentru copiii care vor pleca cuminţi la 
școală. Apoi, în papuci şi scufă călduroasă pe cap, vei citi zia- 
rele şi vei comenta cu vecinul — pensionar şi el — ştiri, eve-: 
nimente, fapte diverse. După masă, după ce ţi-ai făcut digestia 
pe canapeaua din pridvor, vii şontâc-şontâc, în parc şi vei visa 
pe-o bancă. Te întâlneşti cu Ionescu, Popescu, —— pensionari şi 
ei — şi vei vorbi despre scumpirea vieţii, copii şi pensie. Vă 
46 


veţi aminti de vremuri apuse şi veţi lăcrăma amintiedu-vă de 
ființe dragi... Dacă e timp urât, te duci la cafenea, unde vei 
discuta cu aceiaşi oameni, aceleaşi subiecte de eri, de alaltăieri 


şi de totdeauna... Seara, încui toate uşile, grijuliu, apoi te 
urci în vârful patului, cu nelipsita surfă pe cap şi — penirucă 
nu poţi adormi — vei gândi multe. Deseori vei simți perina 


umedă şi te vei mira: „de unde?“, fără să te că izvorul lacri- 
milor poate fi făcut asta.,. Vei adormi întrun târziu, liniştit. 
Pentruca a doua zi, totul să înceapă dela capăt, ca eri, ca mâi- 
ne, ca totdeauna... 

Lebon tăcu. Bătrânul nu spunea nimic. Părea că ascultase 
totul cu atenţie... Şi parcă între pleoape avea lumini jucăușe 
ce lacrimi... 

— Doar la 28 ale fiecărei luni, te duci să-ţi ridici pensia. 
Plăteşti chiria, lăplăresei, băcanului din colț... Şi viaţa e me- 
rtu aceiaşi... 

Lebon se opri brusc: 

— Iartă-mă, am fost prea sentimental. Dar asta va fi şi 
viaţa mea. Şi mi-e dragă... 

Bătrânul îvtoarse capul încet şi-l privi cu ochii umeziți 
Celălalt crezu că e înduioşai. Dar Cumpănă se gândea că vieața 
lui nu va fi aşa cum o descrise prietenul de alături... 

% 

Dar nimeni nu mai scoase un cuvânt. 

Dela ușă până la fereastră, nu erau decât câţiva paşi. To- 
tuşi Alexandru Cumpănă se simţea obosit, de parcă parcursese 
zeci de kilometri. Işi continua, însă, plimbarea — enervantă, 
ca o ploae de toamnă. 

Pe masă, ceştile de ceai, aşteptau să fie umplute. Alături 
un pacheţel, spre care ochii bătrânului se îndreptau des. 

— Imposibil! ... 

„„.Şi totuşi... Plimbarea se continua enervantă. Mâinile 
se frământau nervoase, iar faţa era săvâriştă de nesomn şi 
sbucium. 

Pentruce muncise el atâta vreme? Ca să fie aruncat pa 
drumuri, ca orice cârpă netrebnică? ... 

Privirea se aţinti iar asupra ceșştilor ce aşteptau să fie um- 
plute. Acum vor veni copiii lui — copilaşii lui dragi, cărora le 
închinase vieaţa ... Bătrânul se cutremură. Putea face el asta? 
Ce soartă îi aşteaptă pe copiii lui?... 

47 


Apa pentru ceai sfărâi, semn că fierbea. Bătrânul ridică 
uşurei capacul vasului. Aburul fierbinte năvăli, destrămându-se 
în aer. 

Ar putea copiii lui să-şi facă un rost în vieaţă, fără spri- 
jinul lui? Mai era el „sprijin“, acum?... Pe Cumpănă îl în- 
grozi gândul. Ce va face Mioriţa lui dragă? Ce viitor întunecat 
o aşteaptă? . 

Cu mișcări molatece umplu ceainicul de porcelan ciobit, in 
fundul căruia se aflau câteva fire negre de ceaiu. Apa se co: 
lora pe încetul în roşcat-cafeniu .. . 

Cine era vinovatul? Cine. . .Răspunsul însă, nu venea. Um. 
plu ceştile cu ceai. Tăie trei bucățele de lămâe. Apoi, puse 
mâna tremurândă pe pacheţel, privindu-l câtva cu tristeţe. Iată, 
ce va pune capăt firului vieţii: puţină strienină. 

Turnă cu mână nesigură o parte într'o ceaşcă. Zâmbi trist: 


asta va fi ceaşca lui... Mâine, poimâine, ziarele. vor scrie cu 
dispreţ despre tatăl, care se sinucide lăsându-și copiii pe dru- 
muri. Mioriţa lui?... Tot oraşul îl va condamna: laşul!... Nu 


era laş? Copiii lui?... 

Din camera vecină se auzi svon vesel de ceartă frăţească. 
Fără să-şi de-a seama, Cumpănă turnă restul conținutului în 
celelalte două ceşti. 

— Gata ceaiurile, taticule? 

— Gata, copii... MIRCEA ŞERBĂNESCU 

bi 
br 
MÂNGÂIERE... 
Taci, taci,. fată bănăţeană, 
Şterge-ţi lacrimile şi tristeţea depe geană... 


Taci, taci, nu mai vreau ca să te văd plângând, 
Vino, să drumuim în luminiş de gând... 


Culcă-ţi durerea pe salciile braţelor mele, 
Pe filele albe cu prundiș de vis şi pulbere de stele, 


Nu mai vreau ca să-ți văd iarăși pe gene 
Roua adunată din primăveri şi zări bănăţene. 


Apleacă-ţi surâsul — ramură 'nflorită de cais, 
Peste tinereţea mea, peste îmaculatul vis... 
ION 1. MIOC 


48 


Chemări pustii... 


lui N. Botez 


S'a destăcut iar mugurul tristeţii... 
II simt cum creşte ?n fiecare seară, 
mustind de sevă neagră şi amară. 
E singurul răsad al tinereţii, 


ce 'niloare 'm fiecare primăvară. 


Copilăria iarăş îmi trimite, 

răvaş de dor,., şi-aceleaş amintiri, 
mă “ochid în vraja altor regăsiri, 
Azi toate mi se par închipuite, 
căci azi mă dor aceste retrăiri, 


Ascult... În gând mă cheamă de departe, 
cu-acelaș glas, căsuţa *'nbătrânită... 

„Şi ulița „şi coasta înfrunzită. 

Cu lacrimi reci îmi serie mama carte 
şi-mi plânge tinereţea chinuită. 


Şi nu ştiu... poate numai mi se pare, 
Din zodii reci mă cheamă iar la sine, 
mormântul veşnieiilor haine, 

Dar cine ştie dintre toate, care 

mă va găsi vreodată și pe mine?! 


Mă cheamă casa 'n faptul dimineţii, 
cu uşa nemişeată 'ntre uluce, 

Din zodii îmi ciopleşte moartea cruce... 
In mine *nfloare mugurul tristeții 

şi nu ştiu înspre care mă voi duce, 


GH. C. CROITORU 
Miercurea Ciuc. 


49 


IN CODRII BOȘNEAGULUI 


Când se deşteptă din somn nu-şi dădu imediat seara 
unde se află. Credea stelele simple iluzii apărute pentru my. 
ment în ochii lui şi numai după ce şi-a frecat aproape invo- 
luntar, buimac, pleoapele, a văzut că nu le poate face să dis. 
pară undeva... că sunt aceleași stele sperioase împrăștiate în 
neregulă pe firmamentul clar, lucru care l-a tăcut să-şi pună 
brusc o întrebare lui însuşi că unde se găseşte; l-a făcut să se 
proptească imediat în coate spre a cerceta mai atent zările 
brumării. Dar foşnetul gorunilor răsfrângându-se monoton în li- 
niştea întunerecului cald, până încolo peste coline... gâlgâitul 
fantastic al Radimnei tremurându-şi cristalul înstelat în băuţe, 
mugetul blând al boulenilor, legaţi. de stulpezii carului şi ru- 
megând tolăniţi —- l-au dumerit cu. încetul. Şi abia târziu şi-u 
adus aminte că se află în codrii Boşneagului după lemne, că 
a plecat de acasă pe rouă, lăsase plăvanii să odihnească în 
vre-o trei-patru locuri după ce trecuse podul Nierganului în 
sus... urcase din greu la umbra gorunilor seculari un drum 
pietros, şi-acum se găseşte jos la Zăvoi, în marginile unui râu- 
leţ repejor de munte murmurându-şi poveşti cu stele somno- 
roase căzute în cristalul viu. | cs 

Nişte umbre se mişcau încet în dreapta lui... şi tot d'acolo 
se desprindeau uşor clinchete de zvon pierzându-și ecoul unde- 
va în gorunişul negru, şi un băiețaş învăluit în şubă a trecut 
încet pe dinaintea lui, îndemnând vacile cu o nuieluşă. Nu 
putea fi decât, acuş, acuş, revărsatul zorilor. Şi Păun s'a ridi- 
cat îndreptându-şi greoi irupul sdruncinat de hurducăiturile 
carului, dar Toma sforăia încă, nepăsător, cu palmele sub cap, 
pe căpătâiul pe care şi-l înjghebase lângă coardă, dintrun 
snop de tulei verzi aduşi pentru boi. 

— 'Tomo... n'auzi Tomo? hai, dezbuzumeneşte-te odaia. 
Dela deal se limpezeşte... Carul nu se mai vede, auzi?... 

Toma auzise ca prin vis cuvintele ortacului de codru, şi 


50 


când a auzit că au rămas fără car, a sărit ca ars în sus. Era 
sigur pe cele auzite, şi când sa ridicat, nu băgase de seamă 
carul, deşi era cât pe aci să-l ia pe umeri. 

— Carul?... ptui! bătu-i-ar Dumnezeu, dar hoţi au fest ăia 
ori glumă? Cum de nam simţit eu?... dar slavă Domnului, 
bine că nu ne-au luat boii... | 

Păun râdea înfundat şi, în râsetele lui, Toma şi-a încrun- 
tat fruntea. 

— Ce? adică tu râzi?.. Dricul dinapoi era al... 

-— Nu carul ăla, Tândală. Carul... 

— Care car? 

— Carul lui Dumnezeu... carul de stele, carul după care 
cunoaştem cât e de în noapte. Şti?... Carul. 

— A... mă pătrunse până în călcâie, Păune. 

Au râs amândoi... Ei râdeau, râulețul îşi gâlgâia cristalul 
prin băuţe, un vânt călduţ se strecura prin goruniş şi foşnetul 
frunzelor răsuna peste colinele mai joase... Câte o stea se des- 
prindea lăsând o dâră subţire ca un fir de in în urma ei, câ- 
teva clipe... albastrul s'a făcut tot mai străveziu dela deal... şi 
când soarele s'a ivit într'un târziu peste vârfuri uscate de fag, 
ei l-au salutat cu nişte izbituri grele de secare, pierzându-și 
ecoul undeva... 

Nouraşi răzleţi de ceaţă nai pluteau alene coborând în 
văi. Era atât de frumos şi acum, dar parcă nu ca atunci când 
Păun s'a frecat la ochi spre a face să dispară iluzia stelelor 
din ei... 


Aşa-i că e mai frumos noaptea, Tomo? 

— Eu n'am avut vreme să pândesc nopţile spre a le vc- 
dea frumoase ori nu... 

— Dar vezi, dacă nu pândeşti îţi fură carul... 

Şi Păun a râs din nou înfundat, căscând larg gura, pe so- 
-coteala Tomii. 

— Ei, las-a şi tu odată cu carul ăla. Toată prostia trece. 

— Bine, dar cum îţi plac nopţile la codru? mai bine îi 
de-ai dormi acas... 


x a 


— Şi lemnele să-ţi vină până între uşă... Dar nu ne-am 
făcut noi în ceasul ăsta, şi... îmi place să adorm în codru. 
Miros reavăn de frunză, miresme de răşină, îţi dau cumva pu- 


lângă codru, de voie, de nevoie. Pe noi treburile de ne maf 
aduc pe aici, încolo... vremea lotrilor fugind în codru de lu- 
me, o irecut... călugării nu stau nici ei în codru, ci umblă 
prin sate cu cărţi dela Maglavit, în loc să stea la mânăstiri 
Toată lumea nouă fuge de codru... 


Atunci când se prăbuşia câte un trunchiu plin de putregai, 
Păun fugea zece paşi în lături, dar Toma izbea cu muchia fă- 
ră nici un rost, mândru de ispravă, privind la mlădiţele din 
jurul lui. 

— Lasă-l să cadă... toate mlădiţele ăştia nu pot să creas- 
că de el. Toate vreau să se ridice drepte, să ia soarele în vârf. 

Când se întâmplă să frângă o mlădiță, Toma lăcrima de 
părere de rău. Şi din asta ar fi ieşit un gorun, un fag, un 
frasin... 


- Boulenii păşeau posomorâţi cu limbile scoase, împrăștiind 
balele prin praf. Soarele izbea cu valurilezi de foc parcă nu- 
mai în carul scârțâind, în bouleni şi în cei doi rumâni cu 
cămăşile desfăcute... 

” — De unde le aduceţi, nene: Tomo, aşa lemne,;. 
— De departe... tocmai din codrii Boşneagului, din Valea 
Radimnei... 


ION FRUMOS 


52 


Petruţă fară crescută la fară 


Petruţă fată crescută la ţară, 

Se opri ploaia din ropotit pentru frumuseţea ta 
Şi rămase cerul albastru cum îţi este basmaua. 
Uite, nu se mai vede pe el, nici un nor 

Şi de mare bucurie se "'ncinse cu brâu tricolor, 


Petruţă iată crescută la ţară, 

Pentru tine am să viu în fiecare vară 
Să-mi spă! în apa Jiului faţa şi picioarele 
Şi am să stau în fiecare seară 


Până când merge să se culee soarele. 


Peiruţă fată crescută la ţară, 

Vreau să te mai văd cum vii cu boi ia atăpst 
Seara târziu când lumea merge la culcat, 
Să te privese mult ca atunei 

Cum ţi se oglindesc în ochi râuri şi lunci, 
Seara când se uită soarele înapoi 

Şi ne cuprinde 'n braţe pe amândoi. 
“Când sunt coapte spicele la secară 

Pentru a te vedea pe tine am să viu iară, 
Când se preface apa Jiului în argint viu, 
Petruţă, fată crescută la țară am să viu. 


MIRCEA GEORGESCU 


53 


Istorie înir'umn col de lume 


de: ION ȚEICU' 


Intâmplările, ori cât de miraculoase ar fi, mor împreună cu 
cmul. Se spulberă în vânturi ca frunza plopului îngălbenită prea 
de vreme, ca visurile în revărsarea zorilor, se petrec cu toţii şi 
toate în marea depărtare a nefiinţei. Nimic mu rămâne în ur- 
ma lor, dacă nu cumva, cineva, undeva, nu le-a aşternut în trea- 
căt pe un petec de hârtie sau nu le-a cioplit pe vre-o lespede. 
Şi aceasta nu ca să oprească uitarea în loc, ci numai s'o facă 
să întârzie, o clipă, în lumea albă peste şirul a câteva genera- 
ţii de oameni. 

Acestea erau cuvintele de înaltă. şi vecinică înţelepciune a 
unui mare om al satului, loşca al Videi, după cum îl poreclise 
lumea. Erau vorbe triste şi desperate înaintea veciniciei ce pân- 
deşte viața omului atât de scurtă, amărâtă şi poznaşă, de te 
miri cum se mai leagă cineva de ea şi nu împinge rândul ani- 
lor mai de timpuriu în această eternitate. 

Până când Iosif Ania se frământa şi îşi chinuia zilele cu 
scurgerea lor, celălalt învăţat al satului, cuscrul său, aştepta în: 
tihnă trecerea lor atât de anevoioasă. 

Ioşca Videi măsura clipele pe ceasuri, pe umbrele pironiu- 
lui cercului solar, cât roata carului de pe zidurile oamenilor, 
pândea soarele când era să întârzie în mersul lui grăbit, fără să 
țină seama de socotelile lui. Măsura pe buturugile degetelor um- 
flate de sapă şi brazda pământului, zilele calendarului şi sărbă- 
torie creştinilor pe sute de ani înainte. 

Viaţa cuscrului, a lui Adam Livait, era fără de sfârşit. N'a- 
vea ceas, nu cunoştea mersul stelelor, nici învârteala soarelui pe 
păreţii bisericei. Trăia în plină natură, singur cu gândurile lui 
multe şi mărunte. Deși era amestecat cu lume mare şi vecinie 
îngrijorată şi plângătoare, bătătorind zilnic treptele cimitirului, 
râdea de prostia omului, văzându-l cum măsoară cu milimetri; 
54 


traiul şi cum prinde cu undiţa zilele şi anii din nemărginita şi 
eterna viaţă fără de sfârşit. 

Pentru Iosif Ania viaţa a trecut ca o bătaie de ochi, pentru 
Adam Livait anii nu voiau să se scurgă, aşa după cum sar fi 
cuvenit la o viaţă lungă, trăită în gânduri şi frământări. 

Amândoi erau păgâni: nu mergeau la biserică. Ascultau 
siujba de afară. Totuşi loşca al Videi rupea rânduiala, deve- 
nea eretic, odată pe an, la denia mare. Trăgea cismele negre şi 
creţe, îşi sufulca mustaţa sul, cu vârfurile în sus şi, după ce se 
mai ciorovăia cu baba Maria, pentru faldurile şi încreţiturile 
cămeșei albe ca smântână laptelui, pleca la biserică. 

Şi, aici, în struna mare, punându-și o mână la urechea 
dreuptă se avânta la cântarea dumnezeiască. Lungea silabele, 
chinuia bietele vocale pe „a” şi „i” până la epuizarea lor. Tă- 
răgăna cuvântul până la neesfârşite, înainte, până ce se pier- 
dta ca ecoul în imensitatea pustiei Arabiei sau după cum se 
picră gândurile omului care îngenunchiază cu suflet curat îna- 
intea Dumnezeirei. 

In seara mare de denie, odată pe an, Iosca Videi vorbea cu 
uceastă zeitate a creştinilor. Ca un, adevărat filosof, o înţălese 
pe deplin. 

Adam Livait nu putea pricepe acest zbucium al omului du- 
pă o cunoaştere din carte a rostului din marea fire a lui Dum- 
nezeu... Sgârcit la vorbă, cu lucruri adâncite în suflet, se bucu- 
ra dacă prindea vre-o întâmplare, ce, nici cu toată bătaia de 
cap, nu i se dădea atât de des şi de uşor ca lui loşca Videi. 

Dacă îi pica cumva i lui vre-o fărămătură de întâmplare, 
era mare minune. O primea ca pe un oaspe scump, o ascundea 
în ceie ma întunecate ascunzişuri ale sufletului. O desmerda, 
9 alinta mereu, ca pe un copilaş în leagăn, cântându-i pe şop- 
tite, vorbe de mângăieri, neînţălese de noi muritorii, din in- 
finitele simfonii ale tuturor muzicilor din lumea întreagă. 

Cătănie! Ce era pe vremuri cătănie? Nici nu se asemăna cu 
slujbele de astăzi a generaţiilor pipernicite. Nici poveste! 


= 


Istoria, pe care am să vo spun, sa întâmplat tocmai cu 
moş Adam, în tinereţe. Această miraculoasă poveste şi-au în- 
sușit-o nu numai contimporanii de acum optzeci şi mai bine 

55 


mult îşi dorm somnul de veci. lar la căpătâiul crucilor din 
mormânt, nu ştiu, dacă mâna pioasă lugojană de odinioară mai 
aşează în pământ vreun muc de lumânare. Nici asta n'am au: 
de ani, ci chiar şi generaţiile mai proaspete. dinaintea războ- 
iului popoarelor. 

Lugojenii. făloşi din fire, după cum le este viţa, şi de data 
aceasta, s'au grăbit să-şi rupă un colţ de glorie din această pe- 
irecanie tăman cu Adam Livait. 

Punem lucrurile la punct. Le aşezăm în curata lor lumină. 
aşa după cum ni le-a destăinuit eroul, clipind şiret din ochii 
lui negri înfundaţi în curcubăta capului. 

Povestea nu va suferi discuţie. Ceilalţi martori oculari de- 
zit-o, ca cineva, la cântecul cocoşului, după miezul nopţii, să 
le mai sloboadă apa de pomană acolo, undeva, lângă ieruga 
dela marginea satului, părâu ce curge şi astăzi acelaş, limpede, 
grăbit, neîncetat, ca întotdeauna, la al căror ţărmuri le plăcea 
sufletelor să se întâlnească, să se zborască, ori de câte orili 
era dor de ţară, de lumea aceasta mică, pe care au părăsit-o 
atât de îngrbă de dragul nemărginirei de dincolo. 

% 

Adam a lui Simion Livait ajunse la anii cătăniei. Mare eve- 
niment pe ţară. La asemenea ocaziuni, venite totdeauna fără 
ştire, la primul cântec al greerului prevestitor de toamnă, s2 
simţea tristețea clipelor de despărţire ce va să vină, şi atunci 
se lăsă tot lucrul la oparte. Lumea se ocupa numai cu prepa- 
rarea candidatului la miliţie. Era operaţie anevoioasă, compli- 
cată şi grea. Dădea multă bătaie de cap familiilor, cărora le 
căzuse pacostea ca să aibă odrasla la cătănie. 

— Ce să ne facem cu nămila asta de om? — zise Simion 
Livait către soţia-i speriată care tot osfăia, fără treabă, în sus 
şi în jos, pierzându-și rostul din casa cu multă învârteală, du- 
pă cum era la o gospodărie strămoşească mare. 

— Mă tot bat gândurile, ce-o mai fi şi cu Adam al nostru. 
In casă avem slastă şi Adam, sireacu, îi dă şi cu clisă şi cu 
alba de vin, — răspunse consoaţa îngândurată până la despe- 
rare, 

Pregătirea pentru recrutare sau intrare la oaste consta din 
fomat. Toţi fometau, anume, ca să nu ajungă în slujbe mari. 
Siujba şi gândul se alungă unul pe altul. Cu serviciul vine so. 
56 


coieala, apoi cuminţenia şi cu aceasta responsabilitatea şi al- 
teie câte şi mai câte. Niciodată nu mai eşti al tău. Totdeauna 
al altora. 

Din acest înalt cuget, toată lumea chemată la arme toma. 
Si ca fomatul să-şi aibe efect mai mare, nu dormea, ţineau bă 
gău în gură, sorbeau moarea ca pe apă şi mâncau curechiu 
până li se acrea sufletul în ei. Cine ar fi în stare să mai înşire 
numărul lung de sfaturi şi mirodenii pe cari trebuiau proscri:- 
şi să le înghită? 

Feciorii începuseră să capete aspecţe de sfinţi bizantini, 
aşa, dpuă cum se văd agăţaţi pe icoanele bisericilor, sfinţi us- 
caţi galbeni ca ceara şi vestejiţi ca frunzele de băgrin. 

E destul, că atunci, când flăcăii cerceitau pe Adam al nos- 
tru, Simion tatăl, îngălbenea de ciudă şi năcaz, iar baba înce- 
pea tânguiala, sfâşietoare de inimă: 

— Adame, Adame, cu maica, dar ce mi te faci, au păgâ- 
nule, dar de ce ne zdrobeşti sufletul, o nu vezi cu maica că 
eşti gras ca un purcel, până când prietenii tăi abea mai stau 
pe picioare de hârghii ce sunt. Au maichii, cum are să te ducă 
duşmanul şi să mi te cătănească!!. — se zdrobea într'una bia- 
ia femeie cu văicărerile. E. 

Zilele se scurgeau cu repeziciune. Funia se strângea mereu 
de parul ariei. Calendarul arăta ziua plecărei. Dinspre Potoc sc 
semnalaseră cântecele junilor pline de dor şi jale. Erau bocete 
iânguitoare de îţi rupeau inima în două de durere, după mân- 
dreţa asta de trai bun, după dragostea Ileanei pe inserate, du- 
pă turma de oi, sau freamătul frunzişului ce îşi tremura ra- 
murile uscate a milă goală după tinereţea ce pleacă departe, 
departe, în ţări străine, la cătănie. 

Pe cât de mare era desperarea părinţilor şi râsetele satului, 
că pe Adam Livait au să-l ducă nemţii la cătanie, cu atât mai 
dârz devenea şi candidatul la militărie. 

Ştia dânsul ce ştia. 

* 

Intrerupâud odată povestirea, l-am întrebat: 

— Taică Adame, dar de ce nu te-ai supus şi nai ascultat 
Mai hine a fost la cătănie? : 

Moş Adam clipea şiret din ochi zâmbind, şopti: 

—- Maică-ta poartă vina! Baba asta Ana, pe cât de babă 

57 


este acuma, pe atât de frumoasă a fost. Era chicoşă ca o mi- 
easă, sprintenă ca o căprioară, cu. ochii ei mari ma vrăjit şi 
cu nasul ei drept ca la vijlă se interesa de toate. Cum era să 
mă prezint la mândreţea ei de fată ca un sfânt fomat, uscat şi 
galben ca turta de ciară? | 

—- Fugi de aici păcătosule, — întrerupea baba, trecându-i 
pe faţa albă sbârcită de vreme şi muncă, un bujor de roşeaţă, 
—- fugi păcătosule, nu ţi-i ruşine să vorbeşti copiilor lucruri d'ăs- 
tea?! — se răstea indignată consoaţa de viaţă lungă. 

% 

— Ce ne facem cu copilul, o'l vezi, ba, că-i uriaş? — se în- 
trebară mereu soţii îngrijoraţi de soarta nemiloasă a flăcăului. 

In casa lui Simion Livait era mare petrecanie, lume multă 
“mişuna în dreapta şi în stânga, în sus şi în jos şi toată cu trea- 
bă mare. In fiecare început de toamnă se făcea zană, se tăiau 
sute şi suie de oi, în clacă. Satul întreg dădea zor la o aseme- 
nea operă măreaţă. Unii tăiau oile, alţii spintecau carnea, aşe- 
zând-o întinsă în carliţe, alții şi mai ales femeile, spălau lâna, 
“9 pieptănau, o chiteau în cozi... 

In altej:toamne era, mare, veselie, cântece, răcnituri dela 
unul la altul, cântece de jale, mai veneau din când în când şi 
banda lui Chercia cu lăuţile şi, atunci, ţine-mi-te lume. Vin era 
berechet. Vasele cu slăvinile înţepate vărsau foc şi pară peste 
inimă. 

Azi toată luma era necăjită şi amărâtă, văzându-l pe Adam 
Livait gras, ţeapăn, mândru la faţă, strecurându-se printre lu- 
me, parcă nici nu-i păsa de necazul mulțimilor de oameni se- 
ioşi şi cinstiţi 

-— Simioane!, grăi baba, nemaiputând răbda atâta nepăsa- 
ze criminală, -— Simioane!, isprăveşte cu mulțimea aceasta de 
oameni şi clacă și zană şi cu toate! Du-mi-te în drumurile tale 
și lasă blestematul în grija mea. li dau eu mâncare şi trai de 
crai! 

- Simion Livait din când în când, pe nesimţite, pleca de aca- 
să. Treceau zile, treceau săptămâni şi nimeni nu-l mai putea 
zări în scaunul bisericei la slujbă. Locul, fiindu-i gol, cu rân- 
dul, îl ocupa când unul când altul dintre finii lui mulţi la nu- 
măr, sfătoşindu-se în acest loc de frunte al bisericei. 

* 


58 


Lumea măruntă dealungul Dunărei cunoştea bine pe a.est 
omuleţ iute de fire, vesel, voios, cât şi pe prietenul său losum 
Catina, pe care l-a ars de viu haiducul Adam Neamţu. Nu era 
insă în curat cu învârtelile lor acolo. In chiamătul furtunilor, 
în nopţile de beznă fără lună, dispăreau cu lunirea lor îngustă 
şi lungă pe valurile fluviului în jos, ca, apoi, după o altă vi- 
jelie să reapară şi mai veseli şi mai voioşi. 

Pe şoptite, vă spun, erau neguţători. Din păcate clandes- 
tini. Oricum, dânşii făceau legătura între noi şi 'Țârvenia, na- 
tural, ocolind, ochii de pază atât de vigilentă a vameșilor. 

Aşa se întâmplă şi acum. Plecă, zăbovi două săptămâni 
şi apoi reveni cu o nouă turmă de oi cu părul creţ şi sucit și 
berbeci ce nu se aflau prin aretul acesta. Dar copilul Adam tot 
nu slăbi. Devenise, parcă, şi mai gras şi ţeapăn, cu tot chinul 
babei ce-l dusese ca să-l slăbească. 

li dădu moare, îi puse băgău în zeamă, îi descânta cu lin- 
gurile, îi aduse molitve dela al patrulea sat, unde se zvonise că 
preoiul e făcător de minuni. Cârpi prin toate buzunarele tă- 
mâie cu petece, de zdrențe vrăjite de cele mai vestite babe în 
arta descântecelor. Nimic nu ajută. Simion, întorcându-se ră- 
mase ca trăsnit când îi ieşi în cale feciorul, la faţă ca un trar- 
datir. 

Nimic nu-i de făcut cu băiatul acesta nemernic, — zise Si- 
mion. 

— Dar bine, ce se mă fac eu? Am postit, n'am durmit, şi 
totuşi... —- cerca bietul fecior să-şi mângăie părinţii disperaţi. 

Deşi, în realitate dâusul bău cât şapte şi mâncă cât zece. 
Viitoarea consoaţă, căreia i se ivi în boabe şi i se prevesti 
din alte descântece, un mare trai în persepectiva îndepărtată a. 
anilor, cu nepoți şi droiae de nepoate, nici în ruptul capului nu 
voia să-şi vadă alesu inimei sale ameţii de foame şi schilodit 
de case, poşovăindu-şi paşii. 

In ascuns îi dădea bietului om turte, croafne şi mirodenii 
ce ieşeau din mâna fetei, care ştia să învârtească fusul şi acu! 
cu aceiaşi iscusință ca şi lingura prin oale şi tigănii, una 
mai burtănoasă decât alta. Şi sărmanul proscris la militărie 
primea bucuros darul şi mânca, mânca, de era mai mare dra- 
gul fetei uitându-se la «el. 

59 


Ziua faimoasă a plecărei sosi. 

Dis de dimineaţă, junii satului se adunară înaintea biseri- 
zii, Zic junii satului, de fapt erau cadavre ambulante, cum ar 
trebui să-i numesc pe mare, în limba rafinată a celor din Capi- 
tală. Oase şi piele! Trebuiau să fie ridicaţi pe umăr ca pe sa-. 
«ii de grâu şi tăvăliţi unul lângă altul, întinşi pe spate, în tră- 
sura lungă de cucuruz, atât de înfometați şi nenorociţi se pre- 
zentuseră la chemarea împăratului, ia armată. 

Adam Livait păşea singur liniştit şi tihnit parcă ar pleca 
la oraş după treburi ca altă dată şi nu la oaste, poate, pe zeci 
de ani, între străini, în lumea mare şi păcătoasă de unde nu 
mai este reîntoarcere. Indura toate privirile batjocoritoare ale 
sătenilor, râsetele copiilor ce se adunaseră cu droaia ca să pe- 
ireacă feciorii până ia marginea satului. 
| Femeile îşi opriseră văicărările, gurile se desfăcură spre 
râs, când îl zăriră pe Adam zdupeş, lat în spate, rumen ca ma- 
cul în faţa-i bucălaie de grăsime, viaţă şi trai bun. 

Era urmat numai de Simion, tatăl. Mamă-sa rămase acasă 
de ruşinea lumei, care se prezenta cu adevăraţi soldaţi cum se 
cuvine pentru o familie cinstită într'un şat vestit. 

Adam nici nu clipea din ochi. Aceştia nici nu Sar fi văzut, 
căci la asemenea ocaziuni se înfundau în cap, lăsând o mică şi 
strâmtă portiţă numai pentru dânsul şi nu pentru alţii. 

Simion Livait grav şi îngândurat îşi trase la o parte odras- 
1a dându-i ultimele lecţii de ţinută între străini: 

— Adame, văd că maică-ta n'a putut să te facă om. Aşa 
ţi-e firea n'ai ce face! Norocul tău aşa ţi-a fost scris de ursitoa- 
re. Cine ştie, nu va fi mai bine? Ascultă odată sfatul meu, zise 
grav, apăsând fiecare silabă, dându-i greutatea solemnităţii de 
astăzi. 

— Cari sunt acelea? întreabă fiul blând. 

— Mai înainte de toate să nu te faci cel mai cuminte. Să-ţi 
închizi sufletul cum închid eu cletul dinaintea nasului oaspeţilor 
nepottiţi. Fi mai ascultător decât trebuie, nu cârti, nu te sfăto- 
şii ca toţi copiii din sat cari iau razna în oraşe şi se cred că 
ştiu totul. Nimeni nu ştie totul Nu se ştie nimic în lume şi ţa- 
ză. Auzit-ai? — se răsti tatăl la fiu, imprimându-i în forma a- 
ceasta definitiv sfaturile de comportare. 

x 

Soldatul Adam fu primit în ziua întâi cu mare bucurie. Nu 

:50 


sa mai dat de mult ca să se prezinte în halul acesta de sănă- 
tate şi putere un om dela ţară. Decepţia urmă în ziua urmă- 
toare. 

Când îl întrebară dacă ştie carte, răspunsul fu pronăpt: „Nur 
ştiu“, Când îi deteră poruncă să-și ridice piciorul stând şi mâna 
dreaptă, ca prin minune, nu află în grabă mână dreaptă, decât 
întorcându-se spre răsăritul soarelui, aruncând mătănii de cruce 
cu mâna dreaptă şi cu cele trei degete strânse unul de altul. Ui- 
tase numele comitatului, al ţărei şi apoi, ceea ce iese din co- 
mun, numele împăratului. 

La o asmenea neştiinţă se cutremură, dela caporal până la 
general, toată cazarma. Il scoaseră la raport. Ii porunciră să nu- 
mere până la douăzeci. Uitase. din greşeală, tocmai numărul de 
paisprezece. 

Il puseră cu picioarele întinse ca pe aţă, ca să păşească la 
crdine: stâng, drept. Nu era chip. Abea, după ce locotenentut 
îi legă la un genunchi paie şi la celălalt fân, îşi clinti genunchii, 
dar în nici într'un chip nu picioarele. Soldatul avea dreptate. 
Fânul şi paiele erau legate de genunchi şi nu de picioare Şi 
atunci?... | 

Copil ascultător. Urma sfatul tatălui său cu sfinţenie. Indu- 
ră palme. Zece zile de carceră până ce nu i se umflară picioa- 
rele. Suferi douăzeci şi patru de bâte, câte ceasuri sunt într'o 
nenorocită de zi, fără să clipească. 

Nimic nu-l clinti — din loc. Nici râsetele camarazilor, cari 
după un tratament mai blânzişor şi omenos, îşi reveniră repede 
în formă. Soldaţi nu glumă, unul mai ţanţoş, decât altul. Iar cej 
mai vechi aveau şi decoraţii şi cunoșteau cazarma şi domneama 
ca la ei acasă. 

Toţi îşi făceau un litlu de glorie ca să iscodească snoave şi 
păcăleli pe socoteala bietului Adam, istorisind câte o întâm- 
plate mai marilor îmbrăcaţi în ţoale sclipitoare şi cu guiere de 
stele aurite, despre multele şi măruntele treburi pe cari le exe- 
cuta camaradul lor cu precizitate de orologiu, de-a 'ndoaselea. 

- 

Intr'o zi de vară, când soarele vărsa văpăi de lumină dea- 
supra pustietăţii Banatului de pe Timiş, compania era în plin 
marş spre Arad. Mergeau soldaţii la poruncă, păşind, când cu 
stângul când cu dreptul, când „zuric“, când „forverz“. Pe fe- 
țele lor se vedea disciplina, nici o brazdă în jurul nasului, nici 


st 


o încreţitură pe frunte nu mai amintea de suferinţele şi gându- 
rile de acasă pentru ce, şi cine fomaseră săptămâni, alţii chiar 
luni de zile. 

După companie se târau ca stafiile renitenţii, cum îi plă- 
cea căpitanuhii ca să numească pe Adam şi încă câţiva camarazi 
de aceiaş conduită de nepricepere şi ignoranță ce numai la va- 
lzhimea întunecată din fundul Carpaţilor se putea găsi. Zic se 
târau după companie umbrele sinistre, între dânşii Adam a lui 
Simion Livait, ducându-şi în spate traista de piele grea cu perii. 
cămăși, gloanțe și alte utensile milităreşti. Primenea „,borneul“ 
când pe un umăr, când pe altul. Baioneta se bălbănea după vo- 
ia ei, când pe un şold, când pe spate, când trecea drumul de 
vis-ă-vis cu vârful întors în sus ca o ţeapă. 

Era cald, îşi dete chipiul cu pajura împăratului la o parte 
pe un ochi, așa, :cum făcea şi cu pălăria în sat, ori decâte ori 
se prezenta alesei inimei sale, Ana. Se grăbea, căci compania se 
aşezase la marginea drumului, în repaus, tocmai înaintea unui 
pod. 

Poziţia geografică a podului nu o pot fixa. Probabil că a 
fost pe undeva pe la Vinga, și nici decum nu Ja Timiş, ori cum 
ar vrea cineva dintre bănăţeni s'o aşeze, atribuindu-şi meritul 
şi gloria din această mare întâmplare. 

'Toemai, când, în fine, îşi făcu şi Adam apariţia, locotenen- 
tul scoase sabia și comandă „auf“, înainte, în rând. Săriră fe- 
ciorii dintr'o dată şi, cât ai bate din palmă, erau gata de marş. 
Adam stătea înaintea lor voind să-i ocolească ca să-şi ia pozi- 
ţia de drept în coadă. când, iată, deodată, se cutremurară toţi 
cu privirile, ţintă, înainte, înspre capătul celalt al podului. 

Ofiţerul rămase ca trăznit cu sabia sclipitoare în aer, întâr- 
ziind să dea comanda de „marş“, învârtindu-o, clătinându-o, “a 
apoi s'o vâre în teacă. 

— Ce să fie? se întrebară cu toţii. 

— Intrebară şi ofiţerul cu sabia: Ce să fie? 

“La capătul podului celalt se vedea o mogândeaţă de fiară. 
Această vedenie purta coarne, drepi semet, în sus, sfidând lume 
şi oameni. - 

— Ce să fie? se întrebară cu toţii. 

Adam al nostru fiind înaintea companiei, crezând că ofiţe- 
rul i s'a adresat şi lui, ca un bun şi ascultător soldat ce era, 
răspunse categoric, fără nici un. pic de îndoială: 

62 


— E bic! 

— Au! Bicul mare răspunseră cu toţii în cor. 

Ofiţerul, ca un adevărat comandant, neavând instrucţii de 
acasă, îşi luă libertatea de acţiune pentru asemenea împrejurări 
şi întâmplări neprevăzute. Comandă, de data aceasta pe limbu 
poporului „„Zuric, subt pod“. 

Era şi natural. Cum era să se întindă lupta tocmai la inij- 
locul podului? Dar nici nu mai era timp de pierdut ca să îa 
poziţia de atac prescrisă, căci bicul, ca un taur adevărat, se a- 
propia, cu capul în sus, fâlfăindu-şi coarnele a triumf, sigur de 
biruinţă. 

Cât te-ai şterge la ochi, vitejii fură subt pod. In graba şi în- 
ghesuiala mare, Adam nu mai avu loc sub pod ci, rezemându-se 
de stâlpul lui, aştepta cu linişte sufletească întâmplarea ce nu 
întârzie ca să se prezinte. 

— Psss, psss, linişte! — ordonă ofiţerul şoptind, — se apro- 
pie fiara! 

Taurul, văzând că oamenii cari îi atraseră atenţia încă din 
depărtare, s'au pitit prin șanțuri cu hainele şi obiectele lor scli- 
pitoare, traversă în paşi domoli, demn, cum'se cuvine unei vaci 
care îşi cară bunătăţile familiei de acasă, în satul vecin, podul. 

— Zuric, că vacă a fost! -— strigă comandantul companiei, 
executând de minune un exerciţiu de virtute militară neprevă- 
zută în carte. 

—- Bine mă, Adame. Cum dăduşi raportul de recunoaştere? 
-— se răsti locotenentul roşu la față de ruşine, turbat de mânie. 

— Apoi, de, Domnule ofiţer, pe la noi vacile nau ţâţe aşa 
mari ca pe aici cele nemţești, fu răspunsul calm al soldatului. 

Locotenentului i se -păru că faţa lui Adam Livait fuse stră- 
bătută de o umbră fulgerătoare de zâmbet pe marginea buzelor. 
Ne mai putându-şi stăpâni furia, răcni: 

— Zece zile la arest şi atâtea bâte zilnic câte zile sunt într”o 
săptămână! 

% 

Simion Livait, văzând că odrasla tot mai întârzie la cătănie, 
scormoni şi el o apucătură mai omenească şi convingătoare. 

Plecă cu trăsura lungă la oraş. Târi în curtea unui mare 
domn, cu multe stele, doui grăsuni, unul pentru anul nou, celalt 
bun de tăiat. La domnul cu stele mai puţine, stiindu-l cu muită 
petrecanie în oraş, îi tăvăli un vas de rachiu d'a profriptă şi altul 

63 


. 


de vin. Locotenentului îi vâri între degete o epistoală şi o căpri- 
oară într'o ladă grecească aşezată între brazi, după cum se 
cuvine. 

Adam. soldatul ieşi la raport. Somităţile regimentului, vizi- 
tându-l din nou şi cu mare băgare de seamă, îl declarară cu una- 
nimitate: „neapt pentru orice serviciu“. - 

-—— Bine că ne scăpăni de un asemenea element, — spuse 
colonelul, aprobat din capete de întreaga asistenţă cu mare res- 
ponsabilitate pentru paza disciplinei şi adevăratului spirit mili- 
iar ce se respectă totdeauna. 

se 

Simion Livait, zărindu-şi feciorul, trecând cu paşi măsuraţi 
şi liniştiţi poarta cazarmei cu table una mai sclipitoare decât 
alta, spânzurate pe pereţi, în dreapta şi în stânga, se repezi la 
el şi fără vorbă, îl strânse în braţe. Doar atât mai putu: şopti, 
căci îl podidiră lacrămile, iar vocea-i rămase agăţată pe gât: 

— Mândria tatii! Hai acasă!. 


ION ȚEICU 


Trag morţii clopotele 


Hei, cine i-a prădat seninului grădina 

şi umblă ca o fiară 'm lanurile pline, 

de i-a pălit în văz ca îrunzele lumina 
haiducului ascuns de nu ştiu când în mine? 
Pe unde visul dac a mers întâiul, 
păseându-și oile nădejdilor cu doina, 
strigoiul groi şi-a pus din nou călcâiul, 


să frângă aripile vrerilor și oina. 


Fug liniştile mele, căprioarele 
şi le petrece în păduri uimirea, 
Rămân să le aştept cu soarele 


şi să le chiue în mine amintirea, 


S'a nărait în ziuă vuliurul de aur 
și zării i-a pătat cu sângele năframa, 
Dar îfeţii de ţărână încă dorm pe laur, 


Mai strigă-i vântule ce pui în crengi arama. 


Luceajăr verde, dă îndemn de fier 
cuvântului, să umble ca un siâni, 
pe căi de chin, în şubă vânătă de cer, 


ca să împartă azima ce o irământ. 


Scurmăm cu inima în brazda amintirii, 
să ne 'ncălzim tristeţile cu foc din moaște 
și-i sărutăm cenușa mântuirii, 


Dar care stea ne mai cunoaşte? 


I-au înflorit ursitei maci de neodihnă 
cu zările rănite 'm geană. 

Vreau cântec tare, să-i aducă tihnă 
şi-l caut în lăuta năzdrăvană, 


66 


Aprind în noi nădejdile lumini, 

să nu ne ciugule trecuiul vre-un erete 
şi sorb avântul ce musteşte 'p rădăcini, 
cu toate curcubeele de sete. 


De ce nu pot cu visele să doarmă 
stihiile de fraţi culcate în zăvoi? 
Fac vânturile negre larmă 


şi sângele le cheamă înapoi. 


Se *ntoarce duhul Iancului în trişcă, 
trag morţii clopotele în baladă. 
Nici frunzele tăcerii nu mai mişcă 


şi fiecare gând se face spadă. 


PETRE BORTOȘŞ 


Ţine, Doamne, șetrele... 


— Schiţă de moravuri bănățene — 


I. 


In marginea dinspre Soare-apune a Vălenilor, sub o râ- 
pă de deal nisipos, plină de tufişuri dese de băgrini si de mă- 
cieşi în cari primăvara cântă paserile de o frumuseţe rară, e 
aşezată o căsuţă scundă, sărăcăcioasă, cu acoperiş de trestie, cu 
pereţii strâmbi, cu ferestrele mici cât pumnul şi cu uşa zdren- 
4uită de vreme. 

In curtea casei acesteia, o şură adăpost pentru doi juncani 
si o poiată, — cvartirul unui purcel, — amândouă făcute din 
nuele şi acoperite cu pae. Este gospodăria lui Mitru Vucan, 
toată avuţia sa pe lumea aceasta. 

In lăuntrul casei, în odaia cu pereţii vineţi, plini de sără- 
cie şi cu tavanul jos, de ajungi cu capul în grinzile-i înegrite 
de vechimea anilor ce au trecut peste ele, Mitru, stăpânul ei, 
întors în seara aceasta flămând, prăfuit şi frânt de oboseala 
muncei de peste zi, stă trântit într'o mână pe marginea patu- 
lui coperit cu o scoarță de poneavă toată petecită, gândindu.: 
se la viaţa lui amărâtă, plină de lipsuri şi necazuri, frămân.- 
tându-se cu gândul cum s'o mai dreagă cu afurisita de sărăcie, 
care se ţine morţiş de el de când sa născut şi până astăzi, în 
tocmai ca scaiul de oae. Eva, nevastă-sa, în vatră, la foc, răs- 
coleşte cu o lingură de lemn fasolea dintr'o oală mare de lut, 
gustându-i din când în când bobul, iar Aniţa, singurul lor odor 
de fată mare, aşezată pe scândura războiului cu sulul gol, îji 
visează viitorul. 

Dela o vreme, în această linişte apăsătoare, Mitru cu 
“oce lenevoasă întreabă: 

— Muere, mai ai mult cu fasolea aceia, că foame nebună 
a început să facă revoluţie în burta mea? | 

— E gata, — răspunde nevasta, dar n'am strop de unsoa- 
re s'o prăjesc, că Iancu Durăin pentru ziua de coasă, ce i-ai 
făcut, nu mi-a dat untura. 

67 


— Atunci o svântăm neprăjită, — porunceşte Mitru ridi- 
cându-se de pe pat, ameţit de foame şi oboseală. 

Fără multă vrobă se aşezară cu toţii la masă. Apucă fie- 
care cu mâna stângă câte o bucaţă mare de mămăligă, iar cu 
cea dreaptă lingura, şi încep a sorbi câte-şi trei pe nerăsuflate 
fasolea din blid. Când au fost pela jumătate, Eva zice către 
Mitru: | 

— Bărbate, şti ce m'am gândit: mâine e târg mare la Ca- 
coveni şi cum ruga e pe aproape, mă duc să-i cumpăr un 
rând de haine noui lu Aniţa noastră, fiindcă am de gând a- 
tunci s'o prind în joc 

— Ba la dracu muere! se răsteşte Mitru cu mânie. O-vrei 
să le faci de petrecanie şi bănişorilor luaţi pe văcuța noastră 
Joiana. Am chinuit vre-o câţiva ani de zile cu dânsa până cc 
am crescut-o şi acum s'o dai jidanului pe nişte zdrenţe. 

— Aşa!... Pe zdrenţe... Nu ţi-e ruşine obrazului... Atâta 
" Gdor avem şi crezi că eu mi-s proastă s'o las de ruşinea satu- 
lui, să se gătească şi la rugă toi cu haine de cele vechi, ca so 
vâdă bogătanele, par'că ele-s mai frumoase. Tu întotdeauna asa 
ai fost şi oree haină tot cu/sfadă mare i-am făcut dar dacă 
n'ai fost vrednic de muere şi de copii, atunci să nu te fi însu 
rat. Şi vrei tu, o nu vrei, eu am să-i cumpăr măcar să ştiu că 
mănânc tot neprăjit şi nesărat. 

Eva e o femee rea de gură, întocmai ca o căţea şi cine 
întră odată în fabrica ei, cu greu mai poate scăpa. Mitru 
ştiind aceasta, supărat aruncă lingura pe masă cât colea di: 
mâna-i osoasă şi neagră de lucru, rămânând pe jumătate nr. 
mâncat. Se ridică de pe scaun şi dădu să iasă pe uşă afară, 
dar muerea îl prinse de mâneca cămăşii şi-l trase imediat, răc- 
pind către el ca o sgripţoroaică: 

__— Afurisitule!... Unde pleci? Stai şi-ţi ţine casa! Las că 
mai bine plec eu decât tu, — şi plângând cu sughiţuri, mâ- 
pioasă c'o falcămn cer şi cu una pe pământ, eşi cu Aniţa pe 
uşă afară ca un val spumos din alvia sa, zvânlind din gură 
pentru Mitru cuvinte de ocară de parcă voeşte să-şi asvârle 
inima odată cu ele, 

Rău cu răul, dar şi mai rău fără de el, zice o vorbă hâ- 
trânească. Mitru rămas singur în odae, se trânteşte ca un bu- 
tuc în pat, cercând să adoarmă, dar somnul nici vorbă să se 
prindă de el, ci se svârcoleşte amărât în toate părţile intocmai 


63 


ca peştele pe uscat. Gânduri negre îl chinuesc grozav, casa si 
pare pustie şi aşternutul patului ghiaţă fără de Eva, când în. 
tr'un târziu, după un răstimp oarecare de sbucium, sufletesc, un 
sgomot încet şi paşi uşori îi pare c'aude prin curte. Se ridică 
din pat, deschide uşa şi în pragul tinzii, vede în întunerec pe 
Eva împreună cu Aniţa stând jos ca două mogâldeţe şi plân- 
gând cu capul între palme de par'că cine ştie ce mare neno- 
rocire a dat peste ele. Recunoscându-le, le grăeşte rugător şi 
cu blândeţe: 

— Evo! Haideţi în casă nu fiți proaste! Nu mai plângeţi 
înzadar Iacă facem! cum ai zis tu şi de nu ţi-or ajunge banii 
de pe Joiana, atunci măcar vindem şi purcelu! 

— Imi “ajung îmi ajung! — grăbi Eva a-i răspunde —. 
că mai am şi eu vre-o câţiva lei adunaţi pe ouă şi vre- două- 
trei perechi de pui de vânzare. 

Intră apoi cu toţii în casă voioşi, liniștiți, mulțumiți şi îm- 
păcaţi, punând la cale până târziu noaptea când au adormit, 
fel de fel de planuri pentru viitorul şi fericirea Aniţei lor. 


II. 


In ziua următoare, dis de dimineaţă, prin mijlocul dru- 
mului mare dintre Văleni şi târguşorul Cacoveni, desculţă, în 
cămaşă şi cu un coş în cap plin cu pui de găină, Eva, nevasta 
lui Mitru Vucan din Văleni, păşeşte grăbită, plină de praf si 
sudori, printre şirele de trăsuri încărcate cu de toate, pentru 
târg, pipăindu-şi cu mâna dreaptă din când în când sânul să 
vază de-i mai stau bănişorii depe Joiana ori ba. 

In târgul Cacoveni abia te mai poţi mişca în vre-o parte. 
Lume multă mişună în toate părţile, întocmai ca întrun fur- 
nicar, iar zarva mare de voci omeneşti, de mugetul vitelor şi 
unuitul trășurilor, te asurzesc şi-ţi pare o frământare can iad. 
Ajunsă în acest viermăt de norod, femeea îşi face cu greu drum 
printre mulţime, până la piaţa paserilor de casă, târgueşte pui! 
şi apoi porneşte cercetătoare prin târg să vază la care şatră 
găseşte mai din belşug, aceea ce dânsa doreşte după pofta ini. 
mei. Rătăcind astfel printre mulţime, se trezeşte în faţa şetrei 
1ui Leiba Goldstein dela Orăvicieni, una dintre cele mai mari 
şi asortate şetre din întreg târgul. Jupânul văzând-o cum îi 
priveşte ca înmărmurită şi cu ochii înholbaţi pânzeturile pes- 
trițe din rafturi, o întreabă linguştor. 

69 


— Noa! Nefasia ce pofteşti? 

— Domnule, o ai mătasă d'a crudă? răspunde întrehător 
femeea. 

La auzul acestor cuvinte Leiba îşi duce mâna dreaptă la: 


faţă şi apasă gânditor cu degetul arătător pe vârful nasului, de 
par'că voeşte să-l mai coroeze de cum e, gândindu-se poate şi 


el: „ce fi şi cum fi şi asta nou matasa“. Se uită lung cu şme- 
eherie la femee, apoi cu un surâs şiret pe buze şi cu o voce 


dulceagă o întreabă din nou: 

— Di care fre, eros o subţire şi ce farpa? 

— Albă şi subţire. Şti cât de faină să fie, îi răspunde 
femeea,. 

— No ia! Chiar numa di asta matasa faine iu are acum. 

— Apoi ia-m' ad-o s'o văd, îi îzice nevasta şi jidanul gră- 
bit de îndată aduce un sul de pânză numai bună de făcut o- 
brăzare la stupină de groasă ce-i, zicându-i: 

— No! O nu iaste chiar di asta cum fre dumita? 

Femeea o mai caută puţin şi-i răspunde: 

— Ba chiar de aceea. Şi cum e de scump metru'? 

— Chit metăru fre'să | ia dumita? 

— Vre... vre,..-0 patru. 

— Pinie... Aste matasa este tare fain şi nu di mult zo 
adus iu pre el dintr'un altu ţara. Pintru dumita las mai lezne, 
numa 250 lai metăr. 

Femeea după ce se mai răsgândeşte puţin, socoteşte prin 
sân, scoate o cârpă înodată, o desface şi numără să vază câţi 
bani are, apoi iarăşi întreabă: 

— Cât face pe patru metri? 

— Ta câţi panii ai dumila? 

— Am 1500 lei de pe Joiana văcuţa noastră, 100 strânşt 
de pe ouă şi 100 de pe pui. 

— Di tăt 1700 lai... Ai distul şi înche îţi mai ramun. Tot 
matasa faşe numa 1000 lai. Să tae iu? 

— Tae!... poruncește femeea cu o jumătate de gură şi 
foartecele jidanului începură a ţăcăni îndată, întocmai ca în- 
tr'o pânză de paiajen. 

Dup'aceea împachetând-o jupânul o mai întreabă: 

— Pintru şine ia dumniia asta matasa aşa frumos şi fain? 

— Pentru o fată mare, a mea domnule. 


— Ai vei! Atunşi să porce sanatos. Haina să se rupe şi 
fata să traiasca ca să faşeţi un altu nou. Asculta, mai are iu 
papucile di lac, ştrimfili şi manuşi di matasa, tăt aşa di fain 
şi tăt farpa aste, iu vege che la voi iste panii tistui, di şe nu 
ia şi di asta să faşe la fata tăt nou, cum n'are să fie la nime 
un altu. 

— Nu ştiu, domnule, că eu aşi lua, dar nam bani înde- 
ajuns şi or fi scumpi. 

— Tracu!... Nu scump. 500 lai pereche di papucile, 100 
lai ştrimfili şi 100 manuşili, chiar chit mai rămas la dumita. 

— Adu-i, dee! — îi zice molatec femeea —, să-i iau şi de 
aăștea lu Aniţa mea, barem s'o fac odată toată nouă, din ereş- 
tet până în tălpi. 

Leiba zorit de îndată o serveşte cu generozitate, iar femeea 
îi întinde cu mâna tremurândă 1700 lei, bani adunaţi de dânsa 
și bărbatul ei, cu multă trudă şi necaz. 


II. 


In sfârşit, a sosit şi Sântă-Măria mică „nigiăia“ în Văleni, 
aşteptată cu ardoare un an de zile. 

După ce cu săptămâni înainte, sătenii s'au întrecut care de 
care, în pregătiri pentru această zi de praznic mare, bărbaţii 
să le fie casele frumos văruite şi curţile curate, iar femeile cu 
pregătirea hainelor noui anume pentru rugă şi cu orânduirea 
odăilor pentru primirea oaspeţilor veniţi de prin satele vecine. 
Astăzi respiră uşuraţi că şi-au isprăvit treburile pe deplin. 
Munca, grijile şi necazurile greului vieţii le-au uitat într'atât că 
nu vezi nicăiri figuri desnădăjduite, ori feţe îngrijorate pentru 
ziua de mâine. 

Incă din revărsatul zorilor, când „piva“ cu detunătura ei 
puternică vestea ziua rugei până departe peste șapte sate, iar 
ciopotul cel mare din turnul bisericii, chema creştinii la rugă- 
ciunea de dimineaţă, ca un roiu de albine, oamenii foesc pe 
uliţi în toate părţile, plini de veselie. 

Acum, în dup'ameaza acestei zile senine de toamnă, cu un 
cer impestriţat ici colea de nouraşi albi ca zăpada ce se fugă- 
resc zburdalnici unii pe alţii şi cu un soarte plin de tristeţă în 
priviri — tineri şi bătrâni, fete şi flăcăi, îmbrăcaţi în haine de 
sărbătoare, trec grăbiţi în grupuri spre curtea bisericii, la horă, 

7I 


In curtea bisericii, împrejmuită frumos de jur împrejur cu 
meri, peri şi tei cu frunza deasă, prin a căror frunziş nici ra- 
zele soarelui dogoritor de Iulie nu străbat, la mijloc sub poalele 
unui măr rolat, muzica satului cântă cu foc, iar tineretul, gătit 
ca în poveşti în mătăsuri şi fireturi cumpărate pe bani grei, 
pluteşte lin în valurile horei întinse roată ca o cunună de flori 
împestriţate pe pajiştea verde a curţii bisericii, desprinzându-se 
din când în când dintre rândurile lor câte o strigătură a vre- 
unui flăcău mai îndrăzneţ: 


Dragu-mi-i cu cine joc, 
Că miroase a busuioc; 
Dragu-mi-i cu cine săr 
Că miroase-a călăpăr. 


Incolo la doi paşi dela muzică, şade inteligenţa satului: pre- 
otul, învățătorul, notarul, primarul şi alţi intelectuali, îinpreună 
cu doamnele lor, spunând în gura mare că aşa rugă frumoasă 
n'ai să mai afli de-i umbla ori cât prin lume şi că: 


„Subl lumina ha şierească 
Pră largu pământului 

In bătaia vântului 

Firie dulşie omenească, 
Graiu blând şi cumpătat 
Ca în dulşile Bănat. 

Nu mai cred să se găsească 


[ee 


Pela margine, pe sub umbrarul dimprejur, cei bătrâni stau 
şi potrivesc perechile tineretului prins în horă, mai vorbind de 
munca câmpului, de bucate şi de vreme, în timp ce de către 
uşa întrării un grup de cheflii stau roată împrejurul unei me- 
se pline de sticle cu vin, bere şi rachiu, bând zdravăn şi cân- 
tând ameţiţi de beuiură cu un glas răguşit: 


Vinu-i bun, răchia-i dulce, 

De lângă sticlă nu m'aşi mai duce, 
Ci aşi tot bea şi-aşi cânta, 

De lângă ea n'aşi mai pleca... 

Mai deparate, în cealaltă margine a horei, într'un grup de 
femei veştejite, Eva lui Mitru Vucan şade şi se uită cu ochii 
plini de bucurie la Aniţa ei prinsă acum pentru prima oară în 
horă, cum joacă cu câte un ffăcău voinic şi mândru ca un 
72 


bujor, gătită ca o cucoană de neam mare cu hainele cele noui 
cumpărate de pe văcuţa lor Joiana, lăudându-se către toate fe- 
meile depe lângă ea, că o a doua fată ca a ei, aşa frumoasă, 
harnică şi de omenie, nu se găseşte pe aproape. 

Intr'o altă parte, răzleţit de lume, îmbrăcat curat dar să- 


răcăcios, şade singur cu sufletul amărât, Mitru Vucan plecat 
de acasă necăjit şi nemâncat, din cauza gurei rele a nevestei 


sale care-l certase straşnic, pentru că n'a făcut rost de banii 
trebuincioşi Aniţei la horă, să joace „înaince“. 

Privind blând mulţimea cum se distrează plină de sănăta- 
te şi voe bună, în ciuda greutăților vieţii, îşi zice în sine of- 
tând: 

— Rău-i când eşti sărac! Să fi oricât de sârguincios, de 
cinstit şi de omenie, nimeni nu ţine seamă de tine, nimeni nu 
te respectă, ci toţi te dispreţuesc şi te batjocoresc. lar ca să 
ai ce mânca, trebue să munceşti crunt pentru a bucată de 
pâine, însă şi mai rău e când ai pe cap o femee netrebnică, 
care îţi risipeşte pe nimicuri tot biet mult-puţinul agonisit cu 
amar şi sudori. 


PETRU PETRICA 


73 


La mormântul scriitoarei 
Mia Cerna 


de: AUREL COSMA 


Am fost deunăzi la mormântul proaspăt al scriitoarei bănăţene Mia 
Cerna, Pe aleia umbrită a cimitirului istoric din Lugoj, străjuită de şirul 
impresionant aj crucilor de marmoră cari evocă atâtea figuri măreţe din 
acest colţ de ţară cu vechi iradiţii româneşti, paşii mei mă purtau pios 
spre acel loc de odihnă veşnică, piin de verdeață și de flori, în care îşi 
doarme somnul lin trupul chinuit de o vieaţă sbuciumată al marei noastre 
îăuritoare de versuri şi de poveşti. Adieri de vânturi uşoare storceau din 
petalele multicolore, ce împodobeau așternutul pământese, un parfum de 
grădină divină. Parcă era mireasma naturii pe care o poetiza atât de fer- 
mecător în minunatele ei povestiri. Mia Cerna a iubit natura mai muli 
decât orice şi în această iubire şi-a ailat rostul vremelnicului ei popas 
printre oameni. Vieaţa pentru ea n'avea altă semnificaţie decât a pătrunde 
şi a înţelege cu cvlavie poetică dărniciile creaţiilor dumnezeeşti, Deaceea: 
prefera să respire aerul pădurilor şi să asculte muzicalitatea ritmică a râu- 
rilor de munte, decât să se lase capturată de preocupările câteodată atât 
de mărunte ale oamenilor. Poate aşa i-a fost destinul ca să îndure nedrep- 
tăţi şi să trăiască o vieață cu totul alta decât a visat-o firea ei artistică 
sau a dorit-o suiletul ei generos şi bun. Inima ei, bogată în sentimente, 
n'a putut găsi răsunet şi leagăn de vibraţie decât în acea adoraţiune pen- 
tru frumuseţile naturii, din care şi-a tras toată vraja imaginaţiei şi izvorul 
îmbelşugat al viziunilor poetice. Ii plăcea să stea ore întregi în faţa îlo- 
rilor şi să le contempleze, Numeroase manuscrise inedite mărturisesc cât 
de mult a iubit Mia Cerna trandafirii şi crinii, pe cari i-a divinizat sim- 
bolic în cuvinte de o profundă sensibilitate. Prea era atașată de vieaţa şi: 
podoahele naturii, căci în clipa fatală a deslegării, sufletul ei a îost cu- 
prins de îmbrăţişarea gingașă a florilor şi de sărutul matinal al soarelui. 
Şi-a dat duhul în dimineaţa zilei de 3 Iulie 1940, când zările dimineţii de 
vară aprindeau pe orizontul ţării româneşti luminile doliului naţional pen- 
tru pierderea Basarabiei. Sufletul ei s'a înnălțat pe drum de lumină şi de 
îlori până în grădina divină a eternității. Paradisul şi-a deschis porţile în 
faţa ei, fiindcă Mia Cerna idealizând natura, a reuşit să dăruiască oame- 
nilor o minunată parte din imaginea raiului cerese. Adesea îmi spunea 
melancolic și cu privirea pierdută în adâncimea gândurilor ce o frământau: 
„Iubesc mai mult un arbore, un pârâu, decât un om; mai mult o stea, o 
floare, decât o femeie, iar ultimul şi cel mai mare regret al meu pe lume 
va fi, când voiu închide pe veci ochii, că voiu fi pierdut divinul azur at 


74 


cerului“. Mia Cerna a plecat în lumea cternă a liniștei şi a odihnei după 
o vieaţă atât de sbuciumată şi atât de chinuită suileteşte, Fericirea şi bu- 
curia, de cari nu avusese parte pe pământ, poate îi vor lumina drumul ve- 
einiciei. Albasiruj dumnezeesc al cerului însă nu l-a pierdut, fiindcă lumea 
dreptăţii sfinte şi-a deschis acum calea azură înaintea sufletului ei ca să 
o ridice pe culmile acelor fericiri şi bucurii din cari oamenii n'au vrut să 
o împărtășească. 

Mia Cerna a îiost cea mai viguroasă și fecundă poetă din bătrâna 
pleiadă de scriitori bănăţeni, Talentul ei plin de energie creatoare a dat 
la iveală numeroase versuri şi poveşti de o emoţionantă imaginaţie şi de o 
splendidă structură literară. Cu volumele de poezii ce le-a publicat, dar 
mai ales cu acelea ce p'au putut încă vedea lumina tiparului, Mia Cerna 
şi-a cucerit un loc de mărire alături de Maria Cunţan, în epoca de stră- 
lucire a serisului românese din Transilvania. A colaborat la „Luceafărul“ 
lui Octavian Goga şi a dus în paginile acestei reviste toată vraja satului 
bănăţean pe care a cântai-o cu atâta muzicalitate poetică în neperitoarele 
ei strofe. A mai publicat poezii în revista „Consinzeana“ dela Orăștie şi în 
ziarul „Drapelul“ dela Lugoj, unde a fost şi redacieare întrun timp „Nau- 
fragiul căsătoriei şi moartea tatălui“, — după eum spunea, — i-a croit e 
altă vieaţă, trebuia să înceapă iupia pentru existenţa ei şi a fetiţei Ange- 
lina Popovici. Puţini i-au cunoscut tainele frământărilor ei cotidiane, fi- 
indcă Mia Cerna prefera să-şi trăiască tragedia vieţii în intimitatea sufle- 
tului, nepătruns şi ncînţeles de nimeni. Născută la 18 Ianuarie 1883 în 
satul Labaşinţ din sudul Lipovei, unde tatăl ei, bunul român Florescu, era 
notar comunal, de mică a crescut întrun spirit naţionalist şi a fost învă- 
țată să îndure toate capriciile destinului. Trecând tatăl ei la notariatul eo- 
munei Coştei de lânsă Lugoj, unde a dirijat corul de plugari, Mia Ceena 
şi-a trăit copilăria „în parfumul violetelor, smirna salcâmilor şi vâjâitul 
apelor din parcul canalului Bega“. Tot în comuna Coştei a urmat şi cla- 
sele primare. Prima lovitură e sorții a primit-o când era de şase ani. A- 
tunei i-a murit mama, chiar în ziua Sfinţilor Mucenici. A fost cea mai 
zauduitoare durere a copilăriei, care i-a lăsat pentru înireg restul vieţii o 
tvisteţe nestinsă în suflet. După meoeariea mamei, S'a mutat cu tată] ei în 
comuna Dubeşti, unde firea ei visătoare a găsit o regiune romantică, cu 
dealuri, izvoare şi păduri. Studiile secundare le-a făcut apoi la Arad şi la 
Sibiu. „Visul meu era, — mărturisea Mia Cerna în datele ei autobiografice, 
— să mă fac protesoară de limba şi literatura română, crezând că aşa 
îmi slujesc mai bine neamul, în era apăsătoare ungurească, dar din cauza 
sărăciei şi a boalei țatălui meu, îui nevoită să mă căsătoresc de foarte 
tânără şi frumosul plan se nărui“... Vitregia destinului i-a pregătit o altă 
lovitură, Şi-a legat vieața de un om, care wa înţeles-o. Nenorocirea matri- 
monial: i-a distrus atâtea setimente şi i-au deschis larg drumul calvaru- 
lui suiletese, 

Cu multă duioşie i-am recitit acum una intre scrisorile ei în care 
îmi destăinuia debutul şi originea pseodonimului, căci adevăratul ei nume 
era Maria Florescu: „Primele poezii lirice le-am scris pe malul Cernei, 
la Băile Herculane, ca adolescentă îndrăgostită. -. Tu eşti ca Cerna, îmi 
zicea o prietenă, confidentă a sbuciumului meu, când sglobie, când tristă, 


75 


"ca apele ei adânci pe alocurea. Şi iată că pseodonimul meu fu gata“. Pri- 
mele versuri erau oglindirea sentimentalismului ei inspirat de o iubire ideală, 
care nu putea ajunge la desăvârşirea fericirii, din cauza nevoilor cari i-au 
împus o căsătorie nenorocită, După unire, condeiul ei a străbătut alte dru- 
muri de îăurire, abordând genul povestirii, pe care ea l-a întrodus cu mai 
multă amploare în ritmul de evoluţie al literaturei noastre din Banat. La 
„Luceafărul“ condus de mine şi la „Astra Bănăţeană“, Mia Cerna a fost o 
colaboratoare neobosită, îmbogăţind| paginile revistei şi seria cărților edi- 
tate, cu preţioase caiete şi volume de poveşti. Stilul curgător şi captivant, 
precum şi sonoritatea cuvintelor orânduite cu atâta măestrie pe portativul 
versificărilor sau al viziunilor poetice, au avut darul să dea o exteriori- 
zare şi mai armonioasă minunatelor ei creaţii. Mia Cerna a excelat ea 
scriitoare atât prin fond, cât şi prin formă. In afară de volumele de ver- 
suri şi de mulţimea de poezii publicate în diferitele reviste şi ziare, Mia 
“Cerna a dat tiparului în 1936 o poveste „Bătălia Impăratului Frunză Verde“ 
apărută în colecția de povești a „Bibliotecii Luceafărul“ fondată de mine. 
Apoi în 1938 „Astra Bănăţeană“ i-a editat două volume de povești şi anu- 
me: „Inel-lrinel şi Domnița Iconiţa“ şi „Galbănul Impăratului“. Ultimii 
ani ai vieţii, Mia Cerna i-a consacrat povestirilor, realizând în acest do- 
meniu de literatură opere de mare valoare, cari pot îi puse alături de pre- 
țioasele creaţii ale celor mai de seamă povestitori. Abia, când se vor putea 
aduna la un loc toate manuscrisele ci inedite cu cele publicate, şi abia după 
o adâncă pătrundere a sensibilităţii poetice care vibrează din fiecare parte 
a scrisului ei, abia atunci se va putea înţelege cât de viguros a fost talentul 
ei şi cât de imensă este moştenirea Jiterară pe care ne-a lăsat-o. Dintre 
numeroasele manuscrise inedite, pe cari le pregătise pentru tipar, Mia 
Cesna a selecționat mai multe și le-a întocmit în următoarele cinci volume 
cari aşteaptă un editor generos: 1) un volum cu patru nuvele lungi („ln 
recunoaştere“, „Sora Violeta“, „Casa cu doi muci“ şi Preoteasă Dolora”); 
2) primul volum din „Clopoţeii amintirilor“, lucrare proiectată în patra 
volume, reprezentând fiecare câte o; generaţie (acest prim volum conţine 
«inci nuvele: „Arome de îragi“, „Albu dela Chizdia“, „Canupeaua roşie”, 
„La tanti Titi şi „La tata-moșu“); 3) un volum de Miniaturi“ sau mici 
icoane din natură şi din vieaţa sufletească; 3) un volum de „Pastele“ şi în 
sfârşit 5) un volum cu scrisori către femei, conferinţe, cuvântări, etc 

Când i-am solicitat datele biografice pentru o lucrare asupra litera- 
turii bănăţene Mia Cerna mi-a răspuns cu o mărturisire de melancolică 
sinceritate: „Când ajungi să ţi se ceară o autobiografie, eşti de regulă pe 
panta vieţii, cobori încet dealul şi un zâmbet trist îţi strânge buzele: per- 
spectiva de pe culmea cu soare şi azur n'o mai ai decât în amintire, iar 
amintirile totdeauna sunt dureroase, căci dacă ai avut parte de fericire, 
regreţi c'a trecut şi dacă ţi-a fost soarta vitregă, te înduioşezi c'ai trebuit 
să suferi atâta“... 

Soarta ei a fost vitregă, Din duioşia amintirilor şi-a găsit calea tre- 
cerii în lumea drepţilor, „Am fost săracă şi umilită toată vieaţa mea — 
Spunea Mia Cerna pe patul agonici. De cele mai multe ori mi-am mâncat 
pâinea fără unt şi mi-am băut paharul de apă neamestecat cu vin, iar în, 
anii critici am umblat în haine uzate, ghete stâlcite şi pălării demodate 


'76 


peniru a cruța pe cele bune. Dar oricare ar fi fost înfăţişarea mea cei 
mai ilustri fii ai Banatului și-au ridicat cu respect pălăria în faţa mea. 

Dar ce folos că au stimat-o şi s'au închinat cu respect în faţa ei până 
şi omnipotenţii vieţii politice de atunci, căci nici unul nu S'a îndurat şi nu 
şi-a luat timp să o piaseze într'o funcţie potrivită firii ei poetice. Cu câtă 
amărăciune şi-a făcut ultima spovedanie în notele autobiografice pe cari 
mi le-a lăsat: „Consider ca cea mai mare insultă ce mi-a adus destinul că 
m'a aşezat să-mi fărimiţez puterea de muncă şi de energie într'un dome- 
niu cu totul străin de sufletul meu; am fost 20 de ani funcţionară la Ser- 
viciul zootechnic al judeţului Severin. Ador lăstunii, porumbeii; mie drag 
un căţeluş, o pisică nostimă, dar cabalinele, bovinele, ovinele şi porcinele, 
cu numărătoarele, statisticile, boalele şi buletinele lor m'au apăsat ca tot 
atâtea pietre de moară dealungul anilor... De câte ori am implorat cu 
noscuţii şi prietenii sus-puşi: faceţi-mă o directoare la un orfelinat, redac- 
toare la un ziar, un organ de control peste cineniatograte, o inspectoare 
a portului naţional sau altceva. Glasul meu însă a răsunat în pustiu. Fi- 
reşte, nu. eram bărbat, membru în partidul lor, care trebuia satisfăcut cu 
un post. O biată femeie-scriitoare necăjiiă, o frunză pe creasta valurilor, 
ce însemna? Se înneacă? Ei, ce să-i facem! Dar toate trec pe lume, a tre- 
cut şi calvarul meu, după ce am ajuns la vârful Golgotei. Răstignirea va 
urma de aci înainte: cu două mii de Lei pensie, cu bătrâneţea şi boalele 
ei. Deja destinul m'a încercat cu o boală de şase luni în pat. Nimeni 
dintre: confraţi nu mi-a făcut o vizită, nu mi-a adresat un şir, la spitalul 
unde mă aflu... Toată vindecarea rănilor; sufleteşti, din trecut aştept să 
mi-o aducă cele 20 de feluri de flori din grădiniţa mea“. 

Ultima ei dorinţă s'a împlinit, Rănile sufleteşti ale Miei Cerna au. fost 
vindecate sub aşternutul floral al petalelor parfumate cari i-au împodobit 
sicriul, 

AUREL COSMA 


Seraficul Valeriu Cârdu 


Dumnezeu a vrut, poate, ca în jerita de sânge care a scăldat drumul 
spre învierea României legionare, Banatul să-și de tribut, pe cei mai buni 
flăcăi, 

Formidabila şi ireparabila pierdere pe care România a suferit-o priu 
uciderea lui Valeriu Cârdu în noaptea de iad a lui 22 Septemvrie, se va 
resimţi peste veacuri. 

In acest titan de gând şi simţire adâne românească, flacăra geniului 
a izbucnit năvalnic, Verva selipitoare, tăioasă, a lui Valeriu Cârdu, a fost 


1? 


pur şi simpiu uimitoare. Era un jongleur în strictul înțeles ai cuvântului. 
Nimeni ma putut să-l prindă vreodată cu vorba. I-au prins în schimb lutul 
ca să-l redea ţărânei din care a fost plămădit. In ura lor de bestii demente 
şi chioare, setoşi de sânge, au prăvălit la pământ brazii cei mai frumoşi, 
eei mai uriași, din pădurea cea fără de marginii a Legiunei... 


Nu voiu uita niciodată noaptea aceia de basm pe care am petrecut-o 
alături de marele meu prieten, Valeriu Cârdu, Nicioduiă nu pot crede în 
realiatatea acelei nopţi. A fost prea nepămânieană, desprinsă cine ştie din 
ce filă a celor o mie şi una de nopţi. 


Plecasem din Oraviţa într'o dupămasă călduroasă şi sufocaniă a acelei 
vacanțe, a singurei şi ultimei vacanțe pe care am petrecut-o aproape zi 
de zi alături de Valeriu Cârdu, departe de sgomotul citadin al oraşului, | 
departe de privirile și iscodiriie impertinente ale agenţilor poliţieneşti ce 
ne urmăreau la fiecare pas, ca să respirăm din plin, în mijlocul pădurii, 
să ne putem deschide liniștiți baerele inimei şi să ne spovedim îrăţeşte, 

Am urcat încei dealul Marilei. Şi ne-am tot dus... Seara ne-a învăluit 
la Aurora Banatului, pe terasa restaurantului, printre tuberculoşi. In faţa 
noastră, printse vârfurile bazilor, răsăreu luna, Era o lună mare şi clară 
cum niciodată m'am mai văzut alta, 

Am vorbit mult despre Legiune şi despre Căpitan, despre Omul nou 
în concepţia legionară a Căpitanului și despre literatura legionară. Pe 
urmă, ax început să vorbim! despre biruinţă, l-am spus atunci: „Valeriu, 
dacă datorită agresiunilor celor dela cârmă, ceasul acestei mult aşteptate 
Invieri nu va veni, o uliimă și supremă protestare ză fie sinuciderea noastră 
în massă., i 

Valeriu Cârdu s'a uitat adânc în ochii mei, Se transfigurase la faţă. 
Mi-a prins braţul drept şi m'a strâns cu putere, m'a sărutat, apoi mi-a 
spus: „Nu! Niciodată n'o vom face. Ar fi întradevăr un protest mars, 
uluitor, dar laş. Vom lupta şi vom muri mai bine toţi, până la unul. Așa 
vom cuceri istoria“, 

Când spunea aceste cuvinte, Valeriu Cârdu nu mai crea om. Se pră- 
vălise în el dinamica divinității. Era o umbră seratfică ce plutea între cer 
şi pământ. 

Şi Valeriu Cârdu a luptat, A murit luptând. Intr'o noapte. Intr'o „că- 
lătorie fantomă“, 

„CARTEA PĂMÂNTULUI“ pe care o avea în gând, n'a mai ajuns s'o 
scrie cu peana, dar a seris-o cu însuși trupul său, acolo, înir'o margine de 
şanţ, la Vaslui. 

AUREL D, BUGARIU 


ua 
e 


78 


PAVEL P. BELU: 


„FLORI DE PIATRĂ“ 


Editura „Ăstra BRănăţeană“ 


Cu acest al doilea volum Pavel, P. Belu dovedeşte că a fâ- 
cut un simțitor pas înainte pe greul drum al poeziei. Se poate 
chiar spune că acesta este adevăratul volum de afirmare al 
tânărului confrate. Insuşi titlul arată că poezia adunată în a- 
ceste pagini, va trebui să rămână: 

»„Nu v'am scris pe scoarţe de copac, 
Nici pe coli de nufăr nu, v'am. pus; 
Ci în cleanţ de piatră -— peste veac 
"Să îmi rămâneţi cu fruntea sus“, 
(Flori de piatră, p. 5) 


De aici vedem că destinul poeziei lui nu şi-l vrea vremel- 
nic, ci să înfrunte veacurile, săpate fiind „în cleanţ de piatră“ 
„Las deci gândul meu cu voi ca să rămâe, 
Pe când fărnii grea dau trupul meu; 
Fiţi-mi seară, fiţi-mi bulgări de tămâe, 
Să mă 'nalţ, prin voi, spre Dumnezeu“, 
(p. 6.) 
Mai mult, încă, poetul nu doreşte numai rezistarea peste 
veac, ci să-i fie poezia mijloc de înălțare către Dumnezeu. Re- 
zultă din această constatare că P. P. Belu îşi consideră poezia 
purificatoare de suflet, apropiindu-l astfel mai mult de Dum- 
nezeu. 
In ciclul „Inimi şi zăpezi“, găsim comori de gingăşie şi 
sensibilitate. Cum ar fi în versurile: 
„Lumina lin se stoaree, ea mierea dintr'un stup. 


Să vii când îngenuuche pădurea la amiaz, — 


79 


Că din arama zării o creangă am să rup 


Şi am să-ţi scutur, gingaş, tot soarele'n obraz“, 


(p. 9. 
Sau: 
„Ce liniștit e astăzi cimitirul? 
Pe lespezi ilorile se elatină stioase. 
Din marmoră, fotografiile privese duioase, 
Cum toamna-şi scutură pe-o cruce trandafirul, 
(p. 16.) 


In poema „Regret“ e foarte bine prinsă firea poetului: 


„Eu înţeleg c'ai vrea să fiu cu tine, 
In colțul genei să sdrobese o lume; 
Dar glasul ursitoarelor a fost ciudat cu mine, 
Căci nu mi-au sorocit decât un cap şi-un nume“, 
(p. 14.) 


Poetul nu se poate înzestra în anume distracţii burgheze: 
„Te duci la bal... Zâmbesc cu resemnare!...* (p. 15). El--— 
poetul, pentru care vieaţa nu-i decât „o. treaptă de durere“ — 
iubeşte alte lucruri, decât balurile: i i 


„Eu port în portmoneu bănuţi de licurici, 
Şi-am podgorii de rime şi cucută!, 
(p. 14.) 


“Am insistat atât asupra acestor poeme, pentru o cât mai 
mare cunoaștere a poetului. Trecem acum mai departe. 


Ciclul cel mai bun al volumului este întitulat: „Fluere de 
lumină“. Aici Pavel P. Belu a adunat o serie de poezii în stil 
popular, — adevărate bogății de folclor. E foarte interesant fe- 
nomenul, că în timp ca în restul ţării, poeţii năzuiau spre o 
poezie nouă influenţată de Verlaine, Charles Baudelaire, Edgar 
Allan Poe, aici în Banat, tinerii poeţi căutau motive de inspi- 
raţie în folclor, în vieaţa de la ţară, natura românească. Așa 
ne-au dăruit C, Miu-Lerca minunate poezii (amintzsc: Joc), Gri- 
gore Bugarin (volumul „La nana 'n vale). Aşa a publicat Pavel 
P. Belu: „„[oaca, toca, nelele“.... „Pasăre de pe izvor“, „„Haidu- 
cească“, ete. El a reuşit tot aşa de bine ca şi Bugarin şi ca și 
Miu-Lerca. Toate aceste poezii ale lui sunt adevărate şi reale 
perle. 


80 


„Toaca, toaca, nelele, 

pe toate muncelele 

plouă aur stelele, — 

dară nu mi-s stelele 

ci mi-s păşticelele, i 

să le pască mielele, 

Joi — Joi — Joi mărelele“, 


(p. 3.) 


Sau: 
„Pasăre depe izvor, 
rău m'ai blestemat să mor; 
rău mai blestemat odată, 
ca să mor pe pal de piatră, 
fără lună, fără stele, 
fără mâna maicii mele, 
în cătuşe, sub zăbrele, 
împuşcat de cinci oţele, 


(p. 77.) 


„„„In care arată toată seninătatea în faţă morţii a omului-nou, 
pe care poetul îl cântă în multe dintre poeziile lui şi care îşi 
are rădăcina în creştinism şi în haiducia de altădată. 

Astfel, găsim suferința „Omului-nou“ simbolizată prin 
Isus, în ciclul „Golgota“, de o frumuseţe rară. 


»Nalt-sfântul cap senclină — veşted mac“. 

— »Hăăă! Mântueşte-te de poţi!“ — „Mi-e sete“... 
Pe-un vârf de trestie se'nalţă un burete, 

— „Părinte iartăii, că nu ştiu ce fact“... 


(Crucea, p. 27.) 


4 


Trecem mai deparie, la ciclul „Țară“, în care se reliefea- 
za perfect poezia legionară. Cunoscându-l de aproape, pe Vale- 
riu Cârdu, cel mai bun poet al Legiunii, — fiindu-i chiar prieten 
— era un fapt firesc, ca Pavel P. Belu să se resimtă şi astfel să 
ne dea versuri, ca cele din „Ciclul codrului“. 


De Iancu brazii şi Horia-mi spun 

Atunci, — poveste falnică de mândrii căpitani; 
Destinul rumânesc e, peste ani, 

Inerustat la Țebea, pe gorun.,. 


si 


i Şi au stejarii vechi săîmi mai spună 
ă De Daci, de Moţi, de mârşăvia trădătorilor. 
Şi voi verea ce vis! — în drumuirea Legiunilor 
Speranţele arcând poteci de plină Lună, 
(Spre Codru, p. 52.) 


Sau ultimele versuri din aceiaşi poezie: 


„Doar s'o aprinde, printre zecile de mii de stele, 
Şi pentra Ţara ta, o altă stea!., * 


Potrivit spiritului nou legionar, care voia un român nou, 
care să semene mult cu haiducii de pe vremuri, Pavel P. Belu 
sc simte şi el legat de păduri, de verde, de haiduci. 

»„Pe cărare, dorul meu pocneşte foae după foae, 

Ca haiducii, 

Şi-ar vrea să tragă 'n ochiul soarelui un glonte de pistol“, 
(In codru, p. 53). 


- Şi, ca pe ori care haiduc, destinul săracului român îl doare: 


„Prea i-e, de-o vreme, miersul aplecat, ca de iobag. 
Ce Dumnezeu! — Că doar îi țara noastră“, 


(p. 53.) 
Insă „Nu are drept! Azi nu mai poți să plângi!“ Căci: 


„Haiducii-au mers cu cuşeua pe sprânceană,. 


Şi'n pieptul nostru-i sânge de haiduc!“ 


Destinul "Ţării, îl preocupă şin poema „Rugăciune“: 
— „Părinte, paşii mi-i îndrumă! Şi mă vredniceşte, 
Spre slujirea Țării mele și cinstirea Ta, — ă 
Amin... 
(p. 56). 


Acest destin nu trebue bocit. EI: 
se scrie-acum cu spada, 
Nu cade lumea, de s'o înroşi zăpada — 
Intre goruni va fi aceiași umbră groasă, 
De s'o irângi, 


: (p. 54). 


Inainte de a încheia rândurile acestea, mai irebue remarcată 
bogăţia şi puritatea imaginilor autorului, visipite dealungul ce- 
lor 80 de pagini, cu multă largheţă. lată câteva exemple: 

82 | 


- „Când soarele citeşte biblii de lumină“, 


(Spre Codru p. 51.) 
„Şi-un piersic bate toaca, cu degetelen cer“, 


(Amiază, p. 78.) 
„Musti-va'n fagi tăcerea, ca strugurii sub roată“, 
(Chemare, p. 9.) 
„Izvor ascuns în ramuri, rar: vre-un pocnet, 


Cârpeșie liniştea, cu petece de aur“... 
Nici o stridenţă, nimic care să nu-ţi placă. Totul e pur, 
ajelicat, i 
Incontestabil că viitorul volum al lui Pavel P. Belu, va în- 
semna o surpriză. Il aşteptăm... 
MIRCEA ŞERBĂNESCU 


VICTOR POPESCU: 


S'a sfârşit primăvara 


Editura „Cartea Românească“ 


In «ditura „Carlea românească“ din Bucureşti a apărut un nou vo- 
4um de nuvele, datorit d-lui Viclor Popes:u, tânărul conducător al revistei 
„Universul literar“. i 

In noua gardă de scriitori, cari s'a ridicat impunându se atenţiunii 
generale, cei mai mulţi cultivă poemul, sau dacă scriu în proză, au. tre: 
„cut direct la roman. Foarte puţini sunt cei cari =ultivă nuvela, deşi posi. 
Dilităţile ei de manifestare, cadrul şi „priza“ pentru cititori, sunt mult! 
mai prielnice acesteia decât romanului şi poeziei, cari se pot adresa unei 
«ategorii mai reduse de cititori 

Această predilecție pentru poezie a tinerilor scriitori. Îşi găseşte ex- 
plicaţia în ambianța socială, dar mai ales în actualele stări de lucruri. 
Pare paradoxal, dani adevărul este acesta cu cât epocile sunt mai legate 
de materie şi interesul material primează totul, cu atât creatorii se apro- 
pie mai mult de poezie, găsind în formele superioare ale artei o mângăere 
şi o evadere din cotidianul legat de materie. 

Cultivarea nuvelei în aceaste împrejurări este nu numai o singulari- 
zare, dar mai mult o adaptare la situaţie. In epoca sintezei, cititorul vrea 
să aibă în: minimum de spaţiu, maximum de intensitate şi emoţii. De aceia 
romanele voluminoase, se citesc din ce în ce mai puţin. Hărțuit de vieaţă, 
cititorul nu, mai are timpul necesar cititului, de aceea trebuie să-i dea pe 
scurt, ceeace altădată era „en vogue“, multe pagini, a ajuns azi o sperie- 
toare pentru cititori. 


83 


__D. Victor Popescu şi-a inaugurat activitatea literară, în paginile re- 
vistelor, unde s'a remarcat prin schiţe şi nuvele, pe cari le-a închegat în 
volumul apărut anul trecut în colecţia „Universul literar“ sub titlul „Bi- 
seriea neagră“, Dela primul său volum s'a făcut cunoscut prin claritatea 
expunerii şi fineţea stărilor sufleteşti alese. Scriitorul simţea că trebuie 
să spună ceva, iar aceasta era făcută nu numai pe gustul cititorului, dar 
şi cu respectarea formelor celor mai pretenţioase, literare. 

Critica a primit volumul său de debut, nu cu îngăduinţă, dar cu se- 
rioasă atenţiune, recunoscând lui Victor Popescu calităţi de prozator 

Dela acest volum până la al doilea, „S'a sfârşit primăvara“ d. Victor 
Popescu a făcut un real progres, câștigându-și un loc defrunte în noua 
generaţie de scriitori. Scrisul său, maturizat, este nu numai o înlănţuire 
armonioasă de idei şi imagini, dar el conturează o pătrunzătoare analiză 
sufletească. Scriitorul ne desvăluie îndemânarea sa de a diseca stări su- 
fleteşti, conflicte, situaţii, frământări, pe cari le redă în mod natural, fă- 
când ca ele să trăiască în imaginaţia cititorului, care ia parte, cu emoție, 
alături de eroii d-lui Victor Popescu, la toate preocupările lor. 

Subiectele nuvelelor sale sunt recrutate din mediile cele mai diferite, 
cari sunt bine descrise, desvăluind nu numai o amănunţită cunoaştere a: 
realităţilor sociale, dar şi o pătrunzătoare analiză sufletească. Astfel, în 
nuvela „In liniștea drumului“, ne dovedeşte reale calităţi descriptive, zu-. 
grăvind marea în imagini rare, Pe foarte mulţi din scriitori i-a mişcat 
misterul şi liniştea valurilor nesfârşite, dar foarte puţini au ştiut să facă 
să trăiască imaginile prinse. La Vicţor Popescu, marea nu este numai un 
nesfârşit de apei, ci „ondulări liniștite, spinări rotunde, blânde şi armo- 
mioase, ca dealurile acoperite cu vii“. Dar el nu priveşte marea numai ca 
un întin sde ape albastre, ci ca o manifestare a infinitului, o apropriere 
de aşezările definitive ale naturii. Iată cum prezintă acest aspect al mării: 
„O privire asupra mării este o aspirație spre nemurire, un ochiu deschis 
în asecunzişurile sufletului, 

Dar autorul nu se mărgineşte numai la aceste frumoase descrieri ale 
mării şi călătoriei, pe care a fericit o întitulează: „Im liniştea drumului, 
ci pe ele brodează un subiect de dragoste cu totul deosebit de aceea ce 
S'ar aştepta cititorul, o dragoste la înălțimea mării, o dragoste irizată 
prin brizele valurilor şi misterelor ei. 

Descrierea mării este numai un prilej pentru autor, de a încopcia 
acest mediu o femeie, cu totul alta decât femeile pe cari le cunoaştem, 
o femeie, care ruptă din mediul ei; nordic, aleargă peste ape şi mări, 
nu pentru a-şi căuta o linişte, ci mai mult pentru a împlini un destin. 

Apariţia Gunniei în descrierea mării are în ea ceva de nimfă, care 
răsare din valurile mării, pentruca să dispară odată cu ele. 

Această apariţie are în ea ceva tainic, poartă un mister pe care în- 
cerci să-l descifrezi, să-l pătrunzi în toate ascunzișurile, lui, dar cu cât 
te aproprii mai mult de el, cu atât se depărtează de tine, dispare, pur- 
tând pecetea unui destin, pe care trebuie să-l împlinească. i 

Te apropii de misterioasa fiică a nordului Gunnia, descifrezi miste- 
rul din jurul ei, îl pătrunzi, te socoţi câştigător şi tocmai în momentul 


Pee: = VAN PN N NN RD RI a e Ia E 


când te crezi mai fericit, ea dispare lăsând în urmă doar mângăierea 
unui adevăr, cuprins în acest dicton francez „Puissez tu tre aimâ, ne pas 
aimer“, . 

D. Victor Popescu are o predilecție din a-şi recruta eroinele din me- 
dii diferite, deosebite de vieaţa omului comun, care pe lângă misterul şi 
“distincţia socială caută să descifreze în manifestările lor, ceace este etern 
“şi comun tuturor femeilor: dragostea Eroinele sale nu doresc să fie inac- 
“cesibile, pentru a fi interesante şi deci mai dorite de bărbaţi, ci urcă pro- 
priul lor destin, care le mână în căutarea liniștei sufleteşti, pe care n'o 
găsesc decât în dragoste. 

D. Victor Popescu ni se desvăluie ca un bun cunoscător al mediului 
bucureştean, din care ne desprinde câteva siluete de femei, foarte bine 
conturate. 

Astfel prezentările Yollandei, Adinei, Gettei Laurian nu sunt numai 
simple apariţii, pentru decorul nuvelei cu personagii femenine, ci ele 
sunt desprinse dintrun mediu, pe care autorul îl înfăţişează cu toate pă- 
«atele şi cu tot farmecul lui. Ele nu sunt numai femei în căutarea dra- 
gostei, ca divertisment contra plictiselei, ci Yollanda Pancu se ridică de- 
asupra acestei bănuieli, prin dragostea ei pentru Paul, căruia i se dărui- 
eşte nu ca prietenele ei, pentru a fi la pas cu moravurile societăţii ci 
prin dragostea care o ridică deasupra oricăror suspiciuni 

Dar farmecul nuvelelor d-lui Victor Popescu nu poate fi redat în 
aceste rânduri, el trebuie gustat, citindu-l. Numai aşa cineva îşi poate 
face o părere cât mai. reală despre scrisul d-sale, 


OCTAVIAN METEA 


THEODOR RĂSȘCANU: 


Ruginoasa 


Eeditura „Vremea“ 


Descendent dintr'o veche familie de boeri moldoveni, autorul a făcut 
„un nepreţuit dar literaturii istorice scriind şi de data asta episoade din 
“frământările boereşti ale veacului trecut. 

Intro limbă dulce cronicărească, povesteşte toate câte s'au petrecut 
la Ruginoasa, lângă Iaşi, în castelul gotic durat în 1811 de logofătul 
Sandul Sturza, după modelul castelelor leşeşti. : 

Se zugrăveşte iscusit fâlfăirea unui blestem peste castelul Ruginoasa. 
Stăpânii nu-l prea locuiră timp de mai multe generaţii până în 1862, când 
“castelul şi moşia au fost cumpărate de Alexandru Jon Cuza, Domn al 
Principatelor Unite. | ia 

Dar autorul enarează amănunte interesante din. vremea lui Mihai 
Sturza, domnitorul moldovean, care a pus temelie „Academiei Mihăilene“. 

Se povesteşte apoi despre o frumoasă Marghioliţă născută Ghica- 
Comăneşti, care era muza delicatului poet Alexandru Beldiman. E descris 
foarte plastic traiul de huzureală şi petrecanie al boerilor de odinioară 


85 


Romantismul abundă. Marghioliţa; — deşi soţie a logofătului Costache 
Sturza, — e răpită haiduceşte dela Ruginoasa de către Nicolae Rosnovanu, 
un boer putred de bogat şi berbani, pretendent la scaunul domnesc, în 
1849. 

Ni se mai desvălue apoi o latură omenească a lui Vodă-Cuza, atașa- 
mentul său față de ţărani, precum şi dragostea lui extraconjugală, cu 
Maria Obrenovici, dini zare au rodit două vlăstare, Alexandru şi Dimitrie, 
înfiaţi de domnitor. 

E descrsă epoca de glorie a domnitorului, abdicarea lui, moartea 
la Heidelberg (1873) şi înmormântarea la Ruginoasa. 


Cei doi copii muriră în floarea tinereţii, țărâna lor este alături de 
a lui Vodă Cuza, sub pedeapsa bisericii din Ruginoasa. Dimitrie s'a sinu- 
cis peniru o dragoste ce nutrea unei parizience uşuratice, iar Alexandru 
a sucombat în timpul voiajului său de nuntă, între Madrid şi Barcelona. 

Castelul a rămas văduvei neferisitului mire. Elena Doamna a fost 
nevoită să părăsească locurile dragi din pricina purtării nesuferite ce o 
avea nora, o fiică a Moruzeştilor. 

Nu peste mult timp lonel Brătianu ca tânăr inginer, se căsătoreşte 
cu tânăra văduvă. Prin căsătorie, aceasta pierde dreptul de proprietate 
asupra castelului şi moşiei, în favorul unui spital, potrivit voinţei fostului 
domnitor. 

Azi, la Ruginoasa, alături de cele trei morminte, în castel este um 
spital pentru ceferiștii tuberculoşi. 

Toate acestea sunt autentice. Cu nimic! n'a fost sacrificată istoria în 
favoarea povestirei. Dacă totuș exală un romantism; e datorită faptului 
că aşa s'au petrecut lucrurile aevea. Se desprind evenimente pe cari isto- 
ria nu le-a înregistrat şi ele sunt de preţ pentru conturarea caracterelor” 
domnitorilor noştri. Nu se ştia, de pildă, că Vodă Carol 1 a făcut două 
vizite la Ruginoasa având un îndueşător şi semnificativ dialog cu Elena 
Doamna, 


Stilul şi forma acestui roman modest sunt deasupra oricărei critici, 
deoarece nimic nu e ficţiune, totul se sprijină pe date autentice cari auw 
ştiut fi inşiruite cu maestrită priceperea înlăturându-se baiastul de note, 
trimiteri, citate şi bibliografie pe care de obicei îl au scrierile istorjce 
inaccesibile marelui public. 

„Ruginoasa“ satisface şi istoricul şi frumosul literar, -— două lucrurt 
greu de cumpănit spre a nu se înălța unul în detrimentu) celuilalt, 

AUREL BUGARIU 


Nichita Tomescu: ,(GENUNI: poezii 


Cartea lui Nichita Tomescu, „Genuni“ ne aduce imaginea Bărăga- | 
nului, — întindere nesfârşită/ cul braţele fântânilor ridicate spre cer, cu 
sălcii ce-şi plâng însetarea când Fata Morgana se arată 'n zare... Iată 
întâia imagine a Bărăganului lui Nichita Tomescu, răsfrântă în sufletul 
lui plin de nostalgii şi daruri: 


86 


„Moşii mei vânau dropiile tăcerilor 

»„Moşii mei vânau dropiile tăcerilor. 

Din rădvanuj singurătăţii. Le mustea durere rana, 
Săpată adânc, dimineaţa, de Fata Morgana 

Şi ?ncereau so vindece cu iarba depărtărilor, 


Bărăganul le-a aninat, de inimi, salbe 

De nesfârşit pustiu. Drumul 

Le-a fost frate și tovarăș, iar salcâmul, 

Le păzea visele, argintat, în nopţi albe, 
s »Atavism“ 


Sau ce minunat a prins Nichita Tomescu satul de pe Bărăgan, cu 
boldele „podoabe de aur“ cu oamenii simplii şi cuminţi: 


„Oamenii de aici sunt simpli. Gândul lor 
Se 'ndreaptă spre zeul pământurilor. 

Se roagă mereu să aibă ploaie 

Dar spinarea lor nu se 'ncovoaie. 


Prietene, 
La mine în sat săleiile plângătoare 
Nau râuri; nu au unde să stea în picioare 
Să-şi plângă destinul. Ele dar sunt chinul 
Ce-l dă soarele, uscând pământul. 
„Dintrun sat din Bărăgan“ 


Dar Nichita Tomescu, aduce în „Genuni“ strofe de maturitate poeti- 
că, în cari metafora e împletită în imagini de o gingăşie rară. Nimic 
artificial, nimic forţat: 


„Un ban de aur înroşit pe cer 

Şi seara-și arată umerii goi. 

Amurgul se plimbă pe mirişti stingher, 
Anină de cumpeni tăceri, apoi 


Noaptea adună oile luminii 

Şi trimite, pe-a cerului livadă, 

Stelele la păscut, Ca de zăpadă 

E vălu *'ntins de lună pe ochii grădinii, 
„Fugăriri“* 


Sau aceste imagini de o gingăşie rară, în cari Nichita Tomescu se 
ridică la creaţii de minunate subtilităţi poetice, în cari sufletul lui se 
destramă ca lumina lunii, în nopţi clare: 


„Când luna sapă, cu hârleț de aur, 
In huma nopţilor, de toamnă, triste 
Şi stelele mici ca ţipătul de graur. 


87 


Vor îlutura din cerul mort, batiste 
De topaz, de tâmpla gândurilor reci 
De-amintiri te vei lovi. Cum ai să pleci?“ 


Pe alocuri însă, Nichita Tomescu e trist, e tristeţea tinereţii noastre, 
pe care poetul în „lugenunchere“ prinde aşa de minunat, — „tinereţe, 
primăvară frântă“ — că svâcnetul inimii se cpreşte: 

„Strisătul inimii nimeni nu-l aude. - 

Gândul mă îndreaptă, gândul mă răstoarnă. 

Cerurile tac. Toarnă 

Venin în pahare, durere, tâmplele's ude, 

Strigătul tinereţii nimeni nu-l aude“. 
(Ingenunchere). 


Pentru această tinereţe sbuciumată, care se frânge la răspântii, 
plânge sufletul lui Nichita Tomescu: 
„Cerurile sunt departe... 
la-ţi vioara, lăutar, : 
Şi mai plânge-mi, iar, de moarte. 
Cu acest ultim pahar, 
Toate câniele's irânte“. 
i (Cântec amar). 


Nichita Tomescu e un poet. Un poet al Bărăganului, al „tinereţii, 
„primăvară frântă“ cu nebănuite resurse de creaţie II aşteptăm cu o nouă 
apariţie şi vom | însemna aici cu bucurie, -sbuciumul acesta de gând şi 
suflet. 

Dacă în volumul „Genuni“ cu subtitlurile: „Bărăganul anilor „Sau 
strunit viorile“ şi „Toamne“ Nichita Tomescu, aduce sbuciumul tinereţii 
melancolia întinderii Bărăganului, poate în viitor vom avea ocazia să 
strigăm bucuria noastră şi a lui, către cerul lui Dumnezeu, către cerul 


tinereţii noastre. 
DORIAN GROZDAN 


[us 
* 


88 


Valeriu Cârdu 's?a; născut în. anul 
1911, în comuna lam, din Valea Ca- 
vaşului, din părinţi ţărani. Liceu] l-a 
urmat la Lugoj şi la Oraviţa, iar Fa- 
cultatea de Drept la Cluj. 

A început să serie încă depe când 
era elev, Ca absolvent de liceu, a re- 
dactat gazeta „OPINIA NOASTRĂ“ 
din Oraviţa. Apoi a mai lucrat în re- 
dacţiile gazetelor: „Ecoul“, „Patria“, 
„Viaţa socială C. FE, R.“ şi altele. A 
fost directorul gazetei „CUVÂNTUL 
NOU“, pe care a întemeiat-o. De aci, 
a irecut la „Buna Vestire“, unde ală- 
turi de Mihail Polihroniade, a Tuica 
ţionat ca redactor-şef. 

În noaptea de 21 spre 22 Septen:- 
yrie 1939, a fost ucis la Vaslui, — se 
spune, dintr'un ordin special al lui 
Victor Iamandi. 

Seniptorul Romul Ladea lucrează 
ia un bust al marelui nostru poet. 


— Căpitanul a fost un inspirat al 


lui Dumnezeu. Ca şi lisus, credea în 
bunătatea oamenilor şi în dreptatea 
legilor. Bunătatea Lui a fost supra 
omenească, ca şi dragostea peniru 
semenii săi. 

In prima Lui închisoare, sa rugat 
lui Dumnezeu Să-i dea puterea să is- 
păşească EI toate păcatele neamului 
acestuia. Şi le-a ispăşit. 

„Profesorul Raushofer, 
rul ştiinţei geopolitice, consideră pe 
Căpitan 'drept cel mai idealist om al 
Sud-estnlui european“. 


întemeeto- 


Minunea se va desfăşura mâine, în 
toată măreţia ei creştinească. Versu- 
rile de azi, vor fi realitate: 
„Menire ?naltă ai de 'roplinit, 

„Să aduci pacea în răsărit; 
„Să fi un soare strălucitor, 
„Să dai lumina ta tuturor" 


% 


— Despre iondul religios al Mişcări 
Legionare, se va scrie mult. Adver- 
sarii nu vor pricepe niciodată adân- 
cimea legionarismului. De aceea vor 
Jovi în toate chipurile, — cum au şi 
lovit. Rezultatul a fost şi va fi întă- 
rirea Legiunii. Legătura celor vii cu 
morţii, este zeala de aur, a cărui 
sens puţini o prind. Când la o ma- 
nifestaţie legionară s'a făcut apelul 
morţilor, un ziarist italian, "profund 
mişcat, a scris că „brațele păreau o 
pădure de pumnale“, Iar scena apelu- 
luj, cutremurâtoare, 
şi religiositatea ei. 


prin misticismul 


Am impresia, că am reuşit să ne 
întoarcem la cultul fraților Cabiri. 
Moţa ar fi fost supărat dacă Dumne- 
zeu nu i-ar fi primit jertfa, — ca şi 


89 


Dacii. lar azi dacă se faca apel, ca 


şi strămoşii noştri, ne îmbulzim toţi 
la onoarea jertfei. Ea a deveniţ pen- 
tru noi un cult şi o armă: arma pro- 
priei noastre cenuşe, despre care 


vorbea Moţa. 
+ 


— Legionarismul este „tinereţe îă- 
ră bătrâneţe“, Nici un suflet bătrân 
nu poate rezista asprilor codrii ai 
Legiunii. Fa cere mlădiere sufleteas- 
că şi vigoare. Un suflet curat, căruia 
să i se dea forma cuvenită. 

Tinerii noştri bătrâni — sau, mai 
corect, deşi cu acelaşi sens, bătrânii 
noştri tineri — n'au fost şi nu sunt 
prea mulţi. Fără îndoială că cel mai 
mare şi cel dintâiu e Generalul Can- 
tacuzino. El era sufleteşte cu desă- 
vârşire tânăr. lată cum îl înfăţişează 
în Buna-Vestire, camaradul oman- 
dant I. Diaconescu: Generalul Canta- 
cuzino a fost erou, pentrucă a fost 
întâiu un temperament tragic. 

Duelismul lui se situiază pe aceiași 
linie de simţire şi trăire a primejdici 
frumoase, 

Nu se bătea în duel pentrucă era 
zurbagiu din îire, cum afirmau lalâii 
din generaţia sa, 

Ci pentrucă plăcea primejdia, aven- 
tura tragică, 

Adversarul era pentru el numai o 
încarnare a primejdiei. 

Inainte de război, după numeroase 
dueluri în ţară, nu mai găsea nici un 
partener serios, pentru o partidă ca- 
pe să merite osteneala de a pune mâ- 
na pe spadă, 

Bătaia cu poltronii n'ar îi adăogat 
nimic tezaurului său de victorii stră- 
lucite, 

Atunci îşi căuta parteneri în străl- 
năiate. 

Deseori pleca dela Sinaia, unde era 
comandantul gărzii Peleşului, la Pre- 
deal, în Ungaria. 

Intâlnea ofițeri maghiari la câţiva 
paşi de frontieră. 


90 


Născocea prilejuri de a-i provoca. 

Şi duelu] era gata. 

Ungurii se băteau prost. 

Căpitanul Cantacuzino îi: făcea 
harcea-parcea în doi timp şi trei mi. 
cări. 

Nici în străinătatea apropiată nu 
găsea oameni de talia lui. 

Nu-i rămânea decât să încerce a- 
părarea în massă, i 

Căuta anume grupuri de 4-5 of- 
ţeri de honvezi sau de husari, 

Le râdea în nas, îi sfida anume, 
îi provoca în toate chipurile. 

Odată s'a bătut cu şapte. 

N*a fost un duel, ci un masacru. 

El a scăpat teafăr“, 


Fi 
— „Scrisoare“ se numeşte ultimul 
sonet al lui Valeriu Cârdu, scris în 
lagărul dela Vaslui, în luna Iulie 
1939. E vorba de moarte. [i scrie 
mamei lui şi Ţării (ce superbă reîn- 
viere romană!) Nu 'ndrăznim să-l a- 
nalizăm. Pentru respectul nostru faţă 
de slova lui Valeriu Cârdu, ne mul- 
ţumim să-l reproducem: i 


Vrăjit, pe drumul meu cu îlori de 
nalbă 

Sui crestele de îlacără polară, 

De când au răsărit, în primăvară, 

Un drum sfinţit şi-o simionie albă. 


Când vor 'veni iar toumnele să-mi 

i ceară 
Zălog de sânge pe năirama albă, 
Să-mi numeri anii răvăşiţi din salbă 
Şi să-i cununi cu inima de ţară. 


Tai vânătările, în salt de dise i 
Şi ure neodihnit. Mai sus! Spre pisc! 
Îspitele nu mă opresc în loc. 


LT ——..— 
Iar dacă nu mă 'ntore, nu plânge, | 

mamă 
S'a prăbuşit în zările de foc, 


O frunte sângerată pe năframă. 


— Atitudinea legionarilor în faţa 
morții, nu este aceea pe care o în- 
scamnă prin gazete scribii parveniţi 
peste noapte în tabăra gândului le- 
gionar. Ea este eroică, mândră şi 
creştinească. lată cum înfăţişează 
drul Şerban  Milcoveanu, atitudinea 
marelui Traian Cotigă: 

Traian Cotigă se repede la căpita- 
nul de jandarmi şi-l prinde de piept: 

— Spune d-ta, domnule căpitan ce 
este? | 

Sub presiunea întrebării, căpitanul 
şovăie, îşi duce batista la ochi şi fu- 
ge afară. 

-— Am înţeles... 

Apoi adresându-se colonelului: 

— Ei bine, domnule colonel, dacă 
trebue să ne împuşcaţi, să mergem 
la moarte! 

Domnule colonel, legionarului nu-i 
este frică de moarte, legionarul sfi- 
dează moartea. Eu sunt comandant 
legionar şi am îmbrăcat cămaşa 
morţii din momentul în care am iin- 
trat în Legiune. 

Vă dau cuvântul meu de legionar 
că nu voiu Încarca nici un; gest de 
evadare. Vă cer în schimb o favoa- 
re: să fiu împuşcat primul, din faţă 
şi nelegat, căci vreau să vă arăt cum 
moare un comandant legionar. 

Domnule colonel, duceţi-vă şi co- 
municaţi regelui cu care am stat de 
vorbă într'o audienţă de cinci orc, 
că el care n'are gloanţe pentru duş- 
mani, are gloanţe şi împuşcă pe ce? 
mai buni ostași ai Ţării, pe legionari. 

Apoi, cătră soldaţi: 


— Jar tu frate jandarm, să mă lo- 
vești drept în irunte. Să știi că nu-mi 
este teamă de moarte, însă să nu uiţi 
că împuşti un frate de-al tău, un 
îrate care ar fi putut lupta alături de 
tine împotriva dusmanului. Să nu uiţi 
nici odată că eşti sluga mişeilor care 
duc Țara la pieire. 


La despărţire, întorcându-se către 
noi, în poziţia legionară pentru onor: 

— Trăiască Legiunea şi Căpitanul! 

In Spania, cei şapte purtau la ei 
sticluțe cu otravă, pentru cazul când 
ar fi prinşi. La Râmnic, bădiţa Ne- 
culai Totu a strigat: „Murim pentru 
Patrie, fraţilor!“ Iar când revolverul- 
mitralieră a încetat să mai împrăştie 
gloanţe în ei, s'a ridicat muiat în 
sânge şi a tunat, de sa cutremurat 
închisoarea: —- „Mai trage! Trage, că 
încă nu am murit!“ 

Victor Dragomirescu a fost ars de 
viu, Nicolae Făgădaru tăiat cu firi- 
zul, bucată cu bucată, iar ceilalți toţi 
schinguiţi cum nici Satana n'ar fi 
putut-o face. Căpitanul însuşi a fost 
supus celor mai grozave chinuri, de- 
la mormântul în care a fost îngropat 
de viu: Doftana, până la schingiurea 
sufletească şi la sfâşierea Lui 

Dar nimeni n'a plâns şi nu s'a văi- 
cărit — Moartea lor ni-i pildă ori- 
când. Dar proştii şi lichelele nu pri- 
cep acest lucru. „Există o limită a 
răbdării şi o limită a demnităţii unui 
neam“. Dar ei nu disting linia acestei 
limite, f 

i pare 

— In ziua de 3 Septemvrie 1940, a 
inurit poetul Constantin 1. Goga, în 
vârstă de 27 ani. Alături de Valeriu 
Cârdu şi de Radu Gyr, 
I. Goga este unul din luminoşii pocţi 


Constantin 


ai Legiunii Crezul lui a fost curmat: 
în versurile-i gingașe, mândre şi tra- 
gice, dar frumoase prin tragismul 
lor, din acel 1933, Scria de prigoa- 
nă de arestări: 

Dar înir'o zi a fost adus şi Con- 
stautin al lui Ilie c'un cerb în piepl 
și giuri de mândrie, 

Poesiile lui trebuesc strânse toate 
într'o înmănunchere unică. 


9i 


— Cea mai vie gazetă din Banat, 
„ste „Reşiţa“, de sub conducerea d-lui 
G. C. Bogdan. Ultimile numere, rs- 
dactate cu sârgul confratelui Aurel 
D. Bugariu şi Sfatul plin de dragoste 
al d-lui G. C. Bogdan, au fost deo 
mare frumuseţe şi valoare artistică. 
Menţionăm în mod decsebit, numă- 
vul închinat lui Valeriu Cârdu, un- 
de, în şase pagini, au fost publicate 
fotografii, poezii şi, articole inedite 
„de-ale lui şi despre Valeriu Cârdu. 
Au semnat camarazii şi în acelaş 
timp, admiratorii poetului: Octavian 
Roşu, Liviu Jurchescu, Mihai Novac. 
C Tunei. Ion 1. Mioc, Gh. C. Croito- 
1u, Vasile Vărădeanu, Pavel P. Belu 
si Aurel D. Bugariu. Am însemnat 
numele lui Aurel D. Bugariu anume 
ia urmă, pentru a menţiona reporta- 
jul asupra vizitei făcute părinţilor 
poetului. Scrisoarea ideschisă a co- 
mandantului Oct. Roşu este iarăşi 
impresionantă, Poezia inedită a lui 
“Valeriu Cârdu, „Inscrinţie pe o icoa- 
mă bizantină“, este de o rară frumu- 
sețe. Ea e una din marile creaţii ale 
iui Valeriu Cârdu. 

Străduinţa d-lui G. C. Bogdan, de 
a închina un costisitor şi documen- 
tat număr de gazetă lui Valeriu Câr- 
du, inerită dragostea caldă a sufle- 
telor noastre. 


Şi aceasta, credem noi, este mai 
prețioasă decât  aphecierile unor 
domni cari înţeleg greu. Şi înţeleg 
greu, nu din vina noastră. Ci fiind- 


că aşa sunt făcuţi ei. 
i 

— De o splendidă frumuseţe, a fosi 
numărul din „Prepoem“, închinat lui 
Nicolae Miicu Acesta, după cum scria 
„o revistă, a fost o „boabă de mărgă- 
xitar. dintr'o salbă de bune publicaţii 
româneşti“. Acel. număr poate servi 
le model şi-i frumos ca revista să 
nai revină cu asemenea închinări. 


92 


-— Una din valoroasele cărţi cari pri- 
vesc literatura bănăţeană, este scrisă 
de d. Ioan Dimitrie Suciu şi apare în 
editura „Astrei Bănăţene“, luna acea- 
sta. Ea este întitulată „Literatura bă- - 
năţeană dela început până la unire“ 
şi cuprinde, în peste 360 de pagini, 
biografiile;  bibliografiile şi bucăţi 
alese din autorii bănăţeni. — Aportul 
ei, în cunoaşierea literaturii româ- 
neşii, e foarte însemnat. 
E] 

— Tot în acest domeniu, a scris 
şi 4. Ion B. Mureşianu, alt element 
de valoare al tinerei istoriografii bă- 
năţene, volumul „Diri trecutuj Siovei 
bănăţene“, Cartea se recomandă sin- 
gură 


EX 
— In domeniul monografiei istori- 
ce, d. I. D. Suciu a tipărit în editura 
revistei „Societăţii de mâine“, „Mo- 
nograiia comunei Alioş, E. o lucrare 
de valoare, pe care o menţionăm cu 


bucurie, urmând a reveni — ca şi 
asupra celorlalte cărţi — printr'o re- 
cenzie. 


construe- 
Intr'o epocă în care 
e constructiv, este firesc să 
ceară şi presei să fie con- 
structivă.  Reportagiile  senzaţionale,. 
articolele fulminante şi fără noimă, 


— Se vorbeşte 
tivismul presei, 
toiul 
i se 


despre 


sunt oprite şi este cu desăvârşire in- 
terzis să se mai facă în presă „ţigă- 
nie“. 

Am văzut gazetari nedumeriţi, cari 
se înțrebau ce va să însemne „con- 
structivism“ în presă? Cred că nu 
greşesc, dacă spun colaborare cu con- 
ducătorii vieţii publice, poată găsi 
observaţii obiective şi propuneri cu- 
minţi, făcute cu dragoste 


Gazetarii fiind mereu în mijlocul 


“ poporului, aud dorinţi pe cari poate 


publicul nu îndrăzneşte să le spună 


conducătorilor. Dacă împlinirea lor 
cste necesară, gazetarii le pot semna- 
la, -— după cum este de dorit ca tot 
ei, în coloanele lor cuminţi, să domo- 
lcască publicul şi să-l lămurească de 
greutăţile prin care trecem şi de ati. 
tudinea pe care trebue s'o ia. 

Fiecare îşi poate da seama ceeace 
este şi ceeace nu este publicabil. Nu 
trebue să aşteptăm continui forfecări 
din partea cenzurii. Tot ceeace-i scris 
plin prismă legionară, — serios, do- 
cumentat şi cu suflet, nu poate fi 
decât bun. Dar metodele vechi, tre- 
buesc părăsite. 

Gazetarii nu trebue să se vulgari- 
zeze, — ei irebue să culturalizeze. 
Nn noi să ne supunem anumitor gus- 
turi ale pubiicului, noi să impuneru 
anumite gusturi publicului. Acesta nu 
poate fi, în nici un caz, ce cale greşită. 

3 
_— D-1 Colonel Volhură Poiană 
Năsturaş şi-a dat demisia din comi- 
tetul de redacţie al revistei „„Lucea- 
fărul“. Comitetul a luat act, şi a pri- 


mit demisia. In locul d-sale a fost 


numit d. Virgil Birou. 
p.p.bh. 
Ei 
— Cuiburi de lumină, volumul de 
versuri al marelui poet şi scriitor le- 
gionar, Valeriu Cârdu, va fi reeditat 
de către d-l IL. G. Dimitriu, bibliote- 
car al Academiei române, camaradul 
cu care Valeriu Cârdu a trăit ulti- 
mele zile în temniţa dela Vaslui. 
Pe lângă poesiile ce constituiau 
primul volum, apărut în 1937, înain- 
tea marei prigoane, ediţia aceasta a 
Cuiburilor de lumină va cuprinde şi 
o serie de poesii inedite, parte din 
ele fiind scrise în lagărul dela Vas- 
lui. ” 


Aşa cum au fost şi la început, Culi- 


n E SI ET E EEE CR n E PIE i E a N CI d E SC ARI ESI 


buri de lumină va însemna şi azi pia- 
tra de unghiu a întregii poezii legio- 
nare. 
Cartea se va vinde în folosul fami- 
liei poetului. 
Ei 


— Imtoarcere se numeşte volumut 
de versuri al dinamicului poet arde 
lean Ion Th. Ilea, ce va apare în cu 
rând într'o editură bucureşteană. 

Volumul acesta de versuri ce tre- 
buia să apară: acum doui ani — îna- 
inte deci de prigoană — aduce spo 
vedania sinceră a unui suflet integraf 
perfect în mişcarea legionară, după- 
ce mai înainte căutase mântuirea îm 
formulele sterpe ale socialismului. 

Mărturisirea acestei adevărate în- 
toarceri, alături de duhul marilor 
mucenici legionari, străbate fiecare 
vers al d-lui Ilea. Este firească deci 
curiozitatea cu care se aşteaptă apa: 
riția acestui volum de versuri, dat 
fiind şi faptul că personalitatea scrii- 
toricească a d-lui Ion Th. Ilea este 
recunoscuiă de cele mai competente 
cercuri literare româneşti. 


ii 


„— Orice bun român citeşte presa: 
naționalistă: Cuvântul, Buna Vestire. 
Vremea, Sfarmă piatră, Libertatea, 
Insemnări sociologice, etc. 

Cel ce are conştiinţă curat româ- 
nească nu-şi dă banul pe otrepele 
ctrăvite ale :udeo-masoneriei. Numai 
cei cu conştiinţa putredă mai spriji- 
nesc presa direct vinovată de ucide. 
rea camarazilor şi fraţilor noştrii, 
presa care ne-a scuipat în fiecare zi 
sirigându-ne „trădători“ şi care a 
cerut pentru noi ca loc de exilare 
Insula Şerpilor 

Nu cereţi să se purceadă la fapie 


93 


ilogice. Dreptatea legionară, primează 
înainte de orice. Voi, cetitorii, masele 
înari de cetitori, trebue să vă treziţi 
si să fiţi conştienţi. A voastră este 
menirea să stârpiţi hidra din mijlo- 
cul nostru, ignorând-o. 


> 


— Flamura, răbojul tinerei gene- 
Taţii, a reapărut, având ca redactori 
pe d-nii: Mihu Dragomir şi Constan- 
tin Pârlea. 

Flamura, sincer vorbind, este una 
dintre puţinele reviste tinereşti seri- 
să şi redactată frumos. Mai mult, în 
jurul acestei tribune a reuşit să se 
grupeze un mănunchiu de condee de 
o reală şi incontestabilă valoare. C. 
Pârlea, Mirela Dragomirescu, Pavel 
P. Belu, Mihu Dragomir, Petru Sfet- 
«a, Cristian Sârbu, etc. 

E 


— D-1 Gh. C. Croitoru, prietenul şi 
camaradul nostru, a repurtat un fru- 
Mos succes pentru el şi peniru colţul 
nostru de ţară, fiind menţionat la 
concursul literar al marei gazete bu- 
cureştene „Chemarea Vremii“ cu nu- 
vela „Logodnicul inorţii“ desprinsă 
din viaţa crâncenă a minierilor. 

Remarcăm faptul, că din comisia 
de cercetare a manuscriselor a făcut 
parte pe lângă d-l Ion Sân-Giorgiu 
directorul gazetei, marele nostru ro- 


mancier Liviu Rebreanu. 


E i 


— Una din dorinţele lui Valeriu 
„Cârdu, era ca după moartea lui priete- 
nii să-i înmănuncheze întrun volum 


notele ideologice, publicate la rubrica 


„Zidire nouă“, din „Buna Vestire“, 
Ne spunea ades această dorință — 
„Sunt acolo lucruri cari ori când pot 
fi actuale“, 

lată că această dorinţă a lui Vale- 
riu Cârdu se înfăptueşte. Camaradul 
I. G. Dimitriu, Bibliotecarul Acade- 
miei Române, alcătueşte o operă, ca- 
re să cuprindă vieaţa zbuciumată, 
idealul, moartea şi tot ceeace a scris 
Valeriu Cârdu. Desigur că acest vast 
volum va cuprinde şi notele lui din 
„Cuvânţul nou“, ele fiind premergă- 
toare celor cari urmau să fie scrise 


ze 


la „Zidire nouă“. Şi, în plus, toatear- 
ticolele lui Valeriu Cârdu. E greu să 
laşi un singur rând neînmănunchiat, 
In fiecare e gând, suflet, stil 

Numai dacă i se va aduna întreagă 
producţa literară, luminoasa  perso- 
nalitate a marelui poet va putea fi 
conturată precis. 

In afară de aceasta, în studiul ge- 
nezei sale literare, .vor fi folositoare 
cele câteva volume în manuscris ale 
lui Valeriu Cârcu, depe când era de 
20 de ani 


ceeace a scris Valeriu Cârdu, mă gân- 


Dată fiind valoarea e tot 


desc că e cu neputinţă să rămână 
ceva afară. 

De aceea, pentru ca această operă 
să fie complectă, toţi cei ce au foto- 
grafii, poezii inedite, articole rare şi 
amintiri personale, care să-l înfăţi- 
șeze în lumina strălucirii lui, sunt 
rugaţi a trimite materialul camara- 
dului I. G. Dimitriu bibliotecarul A- 
cademiei Române. 

Cartea se va vinde în folosul fami- 


liei poetului. 


Şcoala de Arte Frumoase din Timișoara 


Asupra şcoalei de arte frumoase 
din Timişoara se vorbesc multe în 
ultimul timp. Ba chiar circula svonul 
— înainte de tragedia ardeleană — 
că şcoala ar fi bine să se mute la 
Cluj. Ar fi fost o soluţie meritorie, 
ca să zicem așa, pentru a nu fi lă- 
sată să decadă. Azi unii caută pe toa.- 
te cărările motivul, pe care și-l în- 
chipuie că ar putea fi, pentru a-i stri- 
ca rosturile, din interes meschin şi 
personal. Ceeace ne bucură însă, este 
faptul că ori cari ar fi încercările din 
umbră ele nu pot duce la nici un 
sfârşiţ căci oameni îndrăgostiţi de 
cultura românească, ei înşişi creatori, 
apără instituţia de toate loviturile ce 
le primeşte cu competinţa şi cu dem- 
nitatea cuvenită. 


Mutată recent în Palatul Lloyd, 
Şcoala de Arte Frumoase şi-a găsit 
un local adequat în toiul cerinţelor. 

Asupra rostului acestei şcoale, d-l 
arhitect Ing. Victor Vlad a binevoit 
să ne spună următoarele: 

De trei ani şcoala funcţionează cu 
două secţii: a) Secţia pedagogică şi 
b) Secţia, artistică Pentru a nu se 
creia un număr prea mare de profe- 
sori absolvenţi, al căror rost nu pri- 
mează, secția pedagogică s'a desfin- 
ţat, rămânând cea artistică. De atun- 
ci şcoala se găseşte pe linia cea co- 
rectă. 

Cu toate că mai instităm la mi- 
mister să repare greşala din trecut 
de a ne scoate dintre şcolile de stat 
lăsându-ne doar 


în condiţiile unei 


şcoli particulare — calificările date 


şcoalei ne fiind scop principal ci a- 
cest scop susstă într'o educaţie veri. 
tabilă în artele plastice — cu toate 
acestea nu ne-ar mira dacă din acea.- 
stă şcoală ia fiinţă una pe care ţara 
nu o are, adecă o școală a artelor 
aplicate, a a:telor industriale. 
Folklorul plastic românesc pe care 
şi noi şi străinii îl afirmăm ca pe cel 
mai bogat din tot ce are Europa, nu 
este criteriu decorativ în interiorul 
clădirilor parţiculare şi al stabilimen- 
telor publice. Introducerea acestui 
folklor în arta decorativă ar da fru- 
mosul aspect de autohtonism aşezări- 


lor de, vieaţă românească. 


Pe plan de beleartă fiecăruia din 
studenţii şcolii li se desvoltă puterile 
pentru-a face uz de artă aplicată în 
domeniile următoare: 

a) Arhitectura de interior. Această 
ramură a fost cultivată în şcoala de 
arte frumoase din Timişoara un an 
de zile, timp suficient pentru a puțea 
verifica importanţa şi utilitatea ei. 

b) Secţia gratică, 


chime şi s'a dovedit tot atât de tre- 


are aceiaş ve- 
buincioasă. ă 

c) "Ceramica, porcelan, vitrou şi 
mozaie. 

d) 'Textilele, 

In senzul acestei şcoli s'a solicitat 
ministerului tițlul şi dreptul de a de- 
riva din legea învăţământului indus- 
trial, care prevede şcoli speciale cu 
dându-se 


dreptul şi susținerea cu 2 sau 3 ca- 


caracter supra secundar, 


tedre,. 


Aranjându-şi ateliere şcoala va pu- 
95 


tea să execute comenzi de utilitate 
publică sau particulară, pentru ca 
lumea. să meargă paralel cu şcoala şi 
să se formeze o legătură intimă în- 


tre public şi şcoală. 


TO- 


Este, prin urmare, o trebuință 


mânească ca şcoala de arte frumoase 
să acțiveze cu toată sârguinţa şi să 
fie lăsată în pace de toţi cei care 
caută să-şi satisfacă anumite ambiţii 


personale păgubind interesul general. 


(sr. b.) 


LUCEAFĂRUL 


REVISTĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ 
A 
REGIONALEI BĂNĂȚENE A ASTREI 


Redacţia şi Administraţia: Timişoara I, Str. Alba Iulia No. 2 (Palatul Cultural) Et. 1 


Inscris în reg. publ. per. a Tr. Timiş-Tor., sub numărul 82. 


Apare lunar sub îngrijirea următorului comitet de redacţie: 


Preşedinte: 


Dr. AUREL COSMA 


vicepreş. al „Astrei Bănățene'“ 


Redactor: Secretar de redacţie: 


Prof. TRAIAN TOPLICEANU | PAVEL P. BELU 


secr. general al „Astrei Bănăţene“ 


MEMBRI: 


VICHENTE ARDELEANU 
VIRGIL BIROU 
GRIGORE BUGARIN 
Dr. NICOLAE URSU 
PETRU SFETCA 


ABONAMENTE: Orice corespondenţă, cât şi revistele 
Pentru particulari . , . . 1501 de schimb, se vor trimite pe adresa 
Du erei scutite ȘI. Acali, printi. «40071 cedacţiei. Materialul se primeşte până 
Pi. despărţăminte şi şcoli sec. 300L. ) , în i 
Autorităţi, instituţii 500 1. la cel mai târziu 5 al lunii respective, 
Abonament de sprijin . . , 1000, orice alt manuscris, sosit după aceas. 
Preţul acestui exemplar, a- tă dată, contând pentru numărul care 


părut pe luna August—Sep- 
temvrie—Octomvrie 1940, es- 
te de . . ., . . . . . . BlLei se distruge, 


urmează. Tot ceeace nu se publică 


INSTITUT DE ARTE GRAFICE „TIPOGRAFIA ROMÂNEASCA“ TIMIŞOARA 


IVCEAFARVL 


Aurel Cosma 
Valeriu Cârdu 
Pavel P. Belu 
Grigore Bugarm 
Pavel P. Belu 
Mircea Georgescu 
Grigore Bugarin 
Virgil Birou 
Ada Crin 

Mircea Streinul 

" Pimen Constantinescu 
Ada Negri 

Mireea Șerbănescu 
Ion Ik. Mioe 

Gh. C. Croitoru 
Ion Frumosu 

Ion Țeicu 

Petre Bartoș 
Petru Petrica 


CUPRINSUL: . 


Valeriu Cârdu ee, Ă a 
Poesii 

Scrisoare dela graniţă (versuri) 

Poesia lui Valeriu Cârdu 

Despre Valeriu Cârdu și despre Legiune 
Poesii - 

Neastâmpăr (versuri) 

Iancu Bobu, omul primitiv din Caraș 


- Icar către gândul său 


Prietenului meu (versuri) 

Poeta Ada Negri 

Poesii 

Stricnină (nuvelă) 

Mângăere (versuri) E 
Chemări pustii (versuri) 

In codrii Boşneagului 

Istorie într'un cot de lume 
Trag morţii clopotele (versuri) 


Ţine, Doamne, şetrele... 


Li 


Cronici: 


AUREL COSMA: La mormântul scriitoarei Mia Cerna; AUREL D. BUGA- 
RIU: Seraficul Valeriu Cârdu; MIRCEA ŞERBĂNESCU: Flori de piatră; 
OCTAVIAN METEA: S'a sfârşit primăvara; AUREL BUGARIU: Ruginoasa; 
DORIAN GROZDAN: Genuni; INSEMNĂRI: Pavel P Belu, Grigore Bugarin, 


Aurel D. Bugariu