Bernard Werber — 3 Revolutia Furnicilor

Revoluţia furnicilor 


de Bernard Werber 


1+1=3 

(cel puţin aşa sper din tot sufletul) 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, 
EDMOND WELLS 


PRIMA PARTIDĂ: 
INIMĂ 


1. SFÂRŞIT 


Mâna a deschis cartea. 

Ochii încep să alerge de la stânga la dreapta, apoi coboară 
când ajung la capătul rândului. 

Ochii se deschid mai larg. 

Treptat, cuvintele interpretate de creier dau naştere unei 
imagini, o imagine imensă. 

In fundul capului se aprinde ecranul panoramic intern al 
creierului. 

Prima imagine reprezintă... 


2. PLIMBARE ÎN PĂDURE 


„.. Universul imens, albastru ca marea şi îngheţat. 

Să examinăm mai de aproape imaginea şi să facem un 
zoom pe o regiune presărată cu miriade de galaxii multicolore. 

La capătul braţului uneia dintre aceste galaxii: un soare 
bătrân şi sclipitor. 

Imaginea alunecă înainte. 

In jurul acestui soare: o planetă mică şi călduţă 
împresurată de nori sidefii. 

Sub aceşti nori: oceane mov mărginite de continente de 
culoare ocru. 


Pe aceste continente: lanţuri de munţi, câmpii, volburi de 
păduri de culoarea peruzelei. 

Sub ramurile copacilor: mii de specii de animale. Şi printre 
ele, două specii deosebit de evoluate. 

Paşi. 

Cineva mergea prin pădurea trezită la viaţă de primăvară. 

Era o tânără. Părul ei negru era lung şi neted. Purta o 
haină neagră peste o fustă lungă de aceeaşi culoare. Pe irisul 
cenuşiu deschis al ochilor erau desenate motive complicate, 
aproape în relief. 

Mergea repede în acea dimineaţă de martie. Din când în 
când, pieptul îi tresălta din cauza efortului. 

Câteva picături de sudoare se prelingeau de pe fruntea ei 
şi de deasupra gurii. Când acestea din urmă au alunecat la 
comisurile buzelor, ea le aspiră brusc. 

Această fată cu ochii de un cenuşiu deschis se numea Julie 
şi avea nouăsprezece ani. Mergea prin pădure împreună cu tatăl 
ei, Gaston, şi cu câinele Ahile, când se opri brusc. In faţă se 
înălța, ca un deget, o stâncă enormă de gresie, deasupra unei 
râpe. 

Se apropie de stâncă. 

| se păru că distinge jos un drum care ducea la o cuvetă, 
în afara cărărilor bătătorite. 

Işi duse mâinile la gură şi strigă: 

- Hei, tată! Cred că am descoperit un nou drum. Vino după 
mine! 


3. ÎNLĂNŢUIRE 


Furnica aleargă drept înainte. Coboară panta. Face un 
adevărat slalom ca să se ferească de mugurii plopului care se 
înalţă ca nişte fuse purpurii în jurul ei. 

Aplauze de aripioare. Fluturii îşi desfăşoară velele 
pastelate şi bat aerul urmărindu-se unul pe altul. 

Deodată, o frunză frumoasă îi surprinde privirea. Este 
genul de frunză delicioasă, care te face să uiţi tot ce aveai de 
gând să faci. Işi întrerupe cursa şi se apropie. 

O frunză grozavă. Va fi de ajuns s-o taie în pătrate, s-o 
frământe puţin, apoi s-o acopere cu salivă ca să fermenteze 
până la formarea unei biluţe albe plină de micelium cu arome 


suave. Bătrâna furnică roşie secţionează cu tăişul mandibulei 
baza frunzei şi saltă frunza deasupra capului, ca pe o pânză 
mare. 

Numai că insecta nu cunoaşte legile navigaţiei cu pânze. 
Imediat ce înalţă frunza, vântul se loveşte de ea. În ciuda tuturor 
muşchilor ei mici, bătrâna furnică e prea uşoară ca să o poată 
ţine pe loc. Se clatină dezechilibrată. Se agaţă cu toate ghearele 
de creangă, dar briza e prea puternică. Furnica îşi ia zborul 
purtată de vânt. 

Abia are timp să dea drumul la frunză ca să nu fie dusă 
prea sus. 

Frunza coboară domol, planând în zig-zag. 

Bătrâna furnică o priveşte cum cade şi îşi zice că nu e nici 
o nenorocire. Mai sunt şi alte frunze, mai mici. 

Frunza coboară la nesfârşit, legănându-se în aer şi, într-un 
târziu, se aşterne molcom pe pământ. 

Un limax remarcă această frunză de plop atât de 
interesantă. O gustare buna! 

O şopârlă zăreşte limaxul, se pregăteşte să-l înghită apoi 
remarcă şi ea frunza. Mai bine să aştepte ca limaxul s-o 
mănânce, după aceea va fi mai rotofei. Pândeşte de departe 
mâncărica limaxului. 

O nevăstuică vede şopârlă şi se pregăteşte s-o devoreze, 
dar îşi dă seama că pare să aştepte ca limaxul să mănânce 
frunza, şi se hotărăşte să aibă şi ea răbdare. Sub ramuri se 
pândesc trei fiinţe ecologic complementare. 

Deodată, limaxul vede alt limax apropiindu-se. Şi dacă 
noul venit vrea să-i fure comoara? Fără să mai piardă timp, 
limaxul se repede la frunza apetisantă şi o devorează până la 
ultima nervură.. 

Nu termină bine de mâncat, că şopârlă sare asupra lui şi-l 
înghite ca pe o spaghetă. A venit acum momentul ca nevăstuică 
să se avânte şi ea ca să prindă şopânlă. Aleargă, sare deasupra 
rădăcinilor dar, brusc, se loveşte de ceva moale... 


4. UN NOU DRUM 


Tânăra cu ochii cenuşii nu văzuse venind nevăstuică. 
Animalul ţâşnise dintr-un desiş şi se lovise de picioarele ei. 


Tresări din cauza şocului şi piciorul îi alunecă pe marginea 
stâncii de gresie. Se dezechilibră şi privi la prăpastia de sub ea. 
să nu cadă. Să nu cumva să cadă. 

Tânăra dă din mâini, bate aerul cu braţele ca să-şi 
păstreze echilibrul. Puțin mai lipsea. Timpul părea că trece cu 
încetinitorul. 

Va cădea? Nu va cădea? 

Un moment a crezut că va putea să scape, dar o briză 
uşoară i-a transformat brusc părul negru şi lung într-o pânză 
scămoşată. 

Totul s-a unit ca s-o facă să cadă în partea în care nu 
trebuia. Vântul o împingea. Piciorul îi alunecă şi mai mult. 
Pământul îi fugea de sub picioare. Ochii se deschid larg, pupilele 
se dilată. Genele se agită. _ 

Tânăra cade în râpă. In cădere, părul lung îi acoperă faţa 
vrând parcă s-o protejeze. 

Incearcă să se agaţe de plantele care cresc pe pantă dar Îi 
alunecă printre degete, lăsându-i doar florile şi iluziile. Se 
rostogoli pe pietriş. 

Denivelarea era prea abruptă ca să-i permită să se 
redreseze. 

Simţi arsura unui pâlc de urzici, se zgârie într-un tufiş de 
rugi, se rostogoli până la o perdea de ferigi unde spera că se va 
opri. Dar ferigile mascau o a doua râpă, şi mai prăpăstioasă. Se 
agăţă cu mâinile de piatră. O altă perdea de ferigi se dovedi la 
fel de înşelătoare. _ 

Trecu de ea ca să cadă mai departe. In total, traversă 
şapte perdele de plante, zgăriindu-se de rugii de zmeură 
sălbatică, făcând să-şi ia zborul într-un nor de steluțe un buchet 
de flori de păpădie. Aluneca, aluneca mereu. 

Lovi cu piciorul o stâncă mare şi ascuţită şi o durere 
fulgerătoare îi sfredeli călcâiul. La capătul rostogolirii o aştepta 
o băltoacă de noroi bej, asemenea unui port cu apă cleioasă. 

Se ridică şi se şterse cu firele de iarbă. Toată bej! Hainele, 
faţa, părul, totul era plin de pământ noroios. Avea noroi şi în 
gură, iar gustul era amar. i 

Fata cu ochii luminoşi îşi masă călcâiul. Incă nu-şi revenise 
din stupoare când simţi ceva rece şi vâscos alunecându-i sub 
încheietura mâinii. Se înfioră. Un şarpe. Şerpi! Căzuse într-un 
cuib de şerpi şi şerpii se târau peste ea! Ţipă de spaimă. 


Şerpii nu sunt dotați cu auz, dar limba lor extrem de 
sensibilă le permite să perceapă vibraţiile aerului. Pentru ei, 
acest strigăt răsună ca o detunătură. Speriaţi şi ei, o luară la 
fugă în toate direcţiile. Mame şerpuitoare îngrijorate îşi 
acopereau şerpişorii Străduindu-se să formeze S-uri nervoase! 

Fata îşi trecu o mână peste faţă, ridică şuviţa care îi jena 
privirea, scuipă jos pământul amar şi se strădui să urce panta. 
Era prea abruptă şi o durea călcâiul. Se resemnă, se aşeză jos şi 
începu să strige: 

- Ajutor! Tată, ajutor! Sunt aici, jos de tot. Vino să mă 
ajuţi. Ajutor! 

Strigă astfel multă vreme. Zadarnic. Era singură şi rănită 
în fundul unei prăpăstii iar tatăl ei nu intervenea. Să se fi rătăcit 
şi el? În acest caz, cine o va descoperi în străfundul acelei 
păduri, dincolo de atâtea tufişuri de ferigi? 

Tânăra brunetă cu ochi luminoşi respiră puternic, 
Străduindu-se să-şi liniştească inima care îi bătea cu putere. 
Cum să iasă din acea capcană? 

Şterse noroiul care încă îi mai murdărea fruntea şi se uită 
în jur. În dreapta, pe marginea şanţului, zări o zonă mai 
întunecată care trecea prin ierburile înalte. Se îndreptă spre acel 
loc. Tufe de scaieţi şi cicoare ascundeau intrarea într-un fel de 
tunel săpat direct în pământ. Se întrebă ce animal putuse să 
construiască acel bârlog uriaş. In acea pădure nu erau urşi. Să fi 
fost vizuina unui lup? 

Totuşi, locul acela cu plafonul jos era destul de spaţios ca 
să lase să treacă o persoană de talie mijlocie. Nu se simţea 
deloc bine aventurându-se înăuntru, dar spera ca acel pasaj s-o 
ducă undeva. Aşa că, în patru labe, pătrunse în acel culoar 
noroios. 

Înainta pe bâjbâite. Înăuntru era din ce în ce mai întuneric 
şi mai frig. O masă acoperită cu ţepi lungi se strecură sub palma 
ei. Un arici fricos se făcuse ghem ca apoi să fugă în sens invers. 
Continuă să înainteze prin beznă şi percepu vânzoleală în jurul 
ei. 

Ce ceafa în jos, tânăra înainta pe coate şi pe genunchi. 
Când era mică, învățase foarte greu să stea în picioare şi apoi să 
meargă. În timp ce majoritatea copiilor mergeau de la vârsta de 
un an, ea aşteptase optsprezece luni. Şederea verticală i se 
păruse prea aleatorie. Erai mult mai în siguranţă în patru labe. 


Vedeai mai de aproape tot ce se afla pe podea şi, dacă cădeai, 
cădeai mai de jos. Şi-ar fi petrecut bucuroasă restul existenţei la 
nivelul mochetei dacă părinţii nu ar fi constrâns-o să stea în 
picioare. 

Tunelul acela nu se mai sfârşea... Ca să-şi facă curaj să 
meargă mai departe, tânăra se forţă să fredoneze un cântecel 
de când era mică: 

Un şoricel verde 

Care aleargă-n iarbă 

II apuci de coadă 

ŞI-I arăţi la toţi. 

Şi-atunci ei ne spun: 

Bagă-l în ulei, 

Bagă-l şi în apă 

Şi te vei alege cu-n melc-codobelc! 

A repetat cântecelul de trei-patru ori, din ce în ce mai 
tare. Profesorul ei de muzică, domnul lankelevici, o învățase să 
se învăluie în vibraţiile vocii ca într-un cocon protector. Dar aici 
era mult prea frig ca să poată cânta foarte tare. Cântecelul se 
transformă în curând într-un abur care ieşea din gura ei 
îngheţată, apoi se transformă într-o respiraţie răguşită. 

Ca un copil încăpățânat să meargă până la capătul lucrului 
rău pe care îl făcea, tânăra nu se gândi deloc să se întoarcă. 
Julie se târa pe epiderma planetei. 

| se păru că vede în depărtare o geană de lumină. 

Epuizată, îşi zise că probabil e vorba de o halucinație. Dar 
în acel moment lumina se diviză în scânteieri galbene multiple şi 
minuscule, unele dintre ele clipind. 

Tânăra cu ochii luminoşi îşi imagină o clipă că în acel 
subsol se aflau diamante dar, apropiindu-se, recunoscu licuricii, 
insecte fosforescente, aşezaţi pe un cub perfect. 

Un cub? 

întinse degetele şi, imediat, _licuricii se stinseră şi 
dispărură. Julie nu putea să se bizuie pe vederea ei în acel 
întuneric total. Pipăi cubul, făcând apel la toată fineţea simțului 
său tactil. Era neted. Era tare. Era rece. Şi nu era nici piatră, nici 
o bucată de stâncă. Un mâner, o broască... era un obiect 
fabricat de mâna omului. 

O mică valiză de formă cubică. 


În cele din urmă, frântă de oboseală, ieşi din tunel. 
Lătratul vesel pe care îl auzi sus îi aduse la cunoştinţă că tatăl ei 
o găsise. Era acolo, cu Abile, şi striga cu o voce moale şi 
îndepărtată: 

- Julie, eşti acolo, fata mea? Răspunde, te rog, fă-mi un 
semn. 


5. UN SEMN 


Face cu capul o mişcare în formă de triunghi. Frunza de 
plop se rupe. Bătrâna furnică roşie apucă alta de la capătul de 
jos al copacului şi o degustă, fără să o mai lase să fermenteze. 
Dacă mâncarea nu are gust bun, cel puţin e întăritoare. Oricum, 
nu-i plac în mod special frunzele de plop, preferă carnea, dar 
pentru că încă nu mâncase nimic de când evadase, nu era 
momentul să facă mofturi. 

După ce înghite hrana, nu uită să se curețe. Apucă antena 
dreaptă cu capătul ghearei şi o apleacă înainte până când o 
aduce la nivelul labialelor. Apoi, sub mandibule, o dirijează spre 
tubul bucal şi suge tija ca s-o spele. 

După ce amândouă antenele sunt umezite cu spuma 
salivei, le netezeşte în fanta micii perii plasată sub tibii. 

Bătrâna, furnică roşie îşi pune în mişcare articulațiile 
abdomenului, ale toracelui şi ale gâtului până la punctul lor 
extrem de torsiune. Cu ghearele, curăţă apoi sutele de fațete 
ale ochilor. Furnicile nu au pleoape ca să-i protejeze şi să-şi 
umezească ochii; dacă nu s-ar gândi să-şi curețe prin frecare în 
permanenţă lentilele oculare, după un moment nu ar mai 
distinge decât imagini neclare. 

Cu cât faţetele sunt mai curate, cu atât vede mai bine 
ceea ce se află în faţa ei. la uite, parcă e ceva! Ceva mare, ba 
chiar imens, plin de ace, şi mişcă! 

Atenţie, pericol: un arici enorm iese dintr-o cavernă! la-o 
repede la sănătoasa! Ariciul, ghem impozant plin de ace, o 
atacă, cu gura deschisă. 


6. ÎNTÂLNIRE CU CINEVA UIMITOR 

Avea înţepături în tot corpul. Instinctiv, îşi spălă cu puţină 
salivă rănile mai adânci. Mergând şontăc, duse valiza cubică 
până în camera ei. Se aşeză o clipă pe pat. Deasupra, pe perete, 


se înşirau de la stânga la dreapta postere cu Callas, Che 
Guevara, Doors şi unul Attila. 

Julie se ridică cu greutate ca să se ducă în sala de baie. 
Făcu un duş foarte cald şi se frecă viguros cu săpun parfumat cu 
lavandă. Apoi se înfăşură într-un prosop mare, îşi puse în 
picioare nişte papuci de buret şi îşi curăţi hainele negre de 
pământul bej care le murdărea. 

Nu putea să-şi mai încalţe pantofii. Călcâiul rănit îşi 
dublase volumul. Căută într-un dulap o pereche de sandale de 
vară, ale căror curele prezentau dublul avantaj că nu apăsau pe 
călcâi şi lăsau degetele libere. Julie avea picioare mici dar foarte 
late. Or, marea majoritate a fabricanţilor de pantofi nu imaginau 
pentru femei decât pantofi cu forme înguste şi alungite, ceea ce 
avea deplorabilul efect de a înmulţi bătăturile dureroase. 

Îşi masă din nou călcâiul. Pentru prima dată, avea 
impresia că simte tot ce era în interiorul acelei părţi a piciorului 
de parcă oasele, muşchii şi tendoanele ar fi aşteptat acest 
incident ca să se manifeste. Acum erau acolo, toate, în plină 
efervescenţă la extremitatea piciorului. Existau. Se manifestau 
prin semnale SOS. 

Salută cu glas scăzut: "Bună ziua, călcâiule". 

O distra să salute astfel o părticică din corpul ei. Nu se 
interesa de călcâi decât atunci când o durea. Dar, dacă se 
gândea mai bine, când se gândea oare la dinţi dacă nu atunci 
când aveau carii? La fel, nu descoperi existenţa apendicelui 
decât în momentul crizei. Probabil că în corpul ei existau o 
mulţime de organe cărora le ignora existenţa, pur şi simplu 
pentru că nu avuseseră impoliteţea să-i trimită semnale 
dureroase. 

Îşi întoarse privirea spre valiză. Era fascinată de acel 
obiect ieşit din măruntaiele pământului. O luă şi o scutură. 
Valiza era grea. Un sistem de cinci rotiţe, fiecare prevăzută cu 
un cod, apăra broasca. 

Valiza era făcută din metal gros. Ar fi fost nevoie de un 
picamer ca s-o găureşti. Julie se uită la broască. Fiecare rotiţă 
avea gravate pe ea cifre şi simboluri. Le mişcă la întâmplare. 
Avea poate o şansă la un milion să descopere cifrul. 

O scutură din nou. Înăuntru era ceva, un singur obiect. 
Misterul începea să-i exacerbeze curiozitatea. 


Tatăl ei intră la ea împreună cu câinele. Era un bărbat 
înalt şi solid, roşcovan şi mustăcios. Pantalonii de golf îl făceau 
să semene cu un paznic de vânătoare scoţian. 

- Te simţi mai bine? întrebă el. 

Ea dădu din cap. 

- Ai căzut într-o zonă în care nu se poate ajunge decât 
traversând un adevărat zid de urzici şi de rugi, explică el. E un 
fel de 
luminiş pe care natura parcă l-a ferit de curioşi şi de cei care se 
plimbă pe-acolo. Nici măcar nu e trecut pe plan. Noroc că Ahile 
a mirosit că erai acolo! Ce ne-am face fără câini? 

Mângâie cu afecţiune setterul irlandez care, drept 
răspuns, îşi etală balele argintii în partea de jos a pantalonilor 
stăpânului său şi lătră vesel. 

- Ah, ce poveste! continuă el. E ciudată broasca asta 
protejată de un cifru. Poate că e vorba de un seif pe care hoţii n- 
au reuşit să-l deschidă. 

Julie scutură capul. 

- Nu, zise ea. 

Tatăl cântări în mâini valijoara. 

- Dacă înăuntru ar fi fost monede sau lingouri, ar fi atârnat 
mai greu, iar dacă ar fi fost teancuri de bancnote, le-am fi auzit 
ciocnindu-se între ele. Poate că e un sac cu droguri, abandonat 
de traficanţi. Sau poate o... bombă. 

Julie dădu din umeri. 

- Şi dacă înăuntru ar fi un cap de om? 

- În acest caz, înseamnă că cineva şi-a dat osteneala să-i 
reducă dimensiunile, replică tatăl. Valijoara ta nu este destul de 
mare ca să conţină un cap de om normal. 

Se uită la ceas, îşi aminti de o întâlnire importantă şi 
plecă. Câinele, fericit fără vreun motiv precis, îl urmă dând din 
coadă şi gâfâind zgomotos. 

Julie scutură din nou valiza. Fără îndoială că era ceva 
moale, iar dacă înăuntru ar fi fost un cap de om, tot zdruncinând 
valijoara în toate chipurile, cu siguranţă că îi rupsese nasul. 
Imediat simţi repulsie faţă de valijoara şi îşi zise că ar face mai 
bine să nu se mai ocupe de ea. Peste trei luni, avea examenul 
de bacalaureat, şi dacă nu voia să mai facă încă un an în 
aceeaşi clasă, trebuia să se apuce de recapitulări. 


Julie scoase deci cartea de istorie şi începu s-o recitească. 
1789. Revoluţia franceză. Căderea Bastiliei. Haosul. Anarhia. 
Marii oameni. Marat. Danton. Robespierre, Saint-Just. Teroarea. 
Ghilotina... 

Sânge, sânge şi iar sânge. "Istoria e doar un şir de 
măceluri", îşi zise ea, punând un plasture pe una din juliturile 
care se deschiseseră. Cu cât citea mai mult, cu atât era mai 
scârbită. Gândul la ghilotină îi aminti de capul tăiat din interiorul 
valizei. 

Cinci minute mai târziu, înarmată cu o şurubelniţă mare, 
Julie atacă broasca. Valiza rezista. Luă un ciocan, bătu în 
şurubelniţă ca să-i sporească capacităţile de pârghie, dar nu 
reuşi nimic. Îşi zise: "Mi-ar trebui un cleşte". Şi apoi: "La naiba, 
n-am să reuşesc". 

Se întoarse la cartea de istorie şi la Revoluţia franceză. 
1789. Tribunalul poporului. Convenţia. Imnul lui Rouget de Lisle. 
Steagul  albastru-alb-roşu. Libertate.  Egalitate-Fraternitate. 
Războiul civil. Mirabeau. Chenier. Procesul regelui. Şi iar 
ghilotina... Cum să fii interesată de atâtea masacre? Cuvintele îi 
intrau pe un ochi şi îi ieşeau pe celălalt. 

O râcâială în lemnul unei grinzi îi atrase atenţia. Acea 
termită în plină activitate îi dădu o idee. 

să asculte. 

Lipi urechea de broasca valizei şi mişcă încet prima rotiţă. 
Percepu un foarte slab declic. Rotiţa dinţată îşi găsise perechea. 
Julie repetă de patru ori aceeaşi operaţiune. Mecanismul 
funcţiona şi broasca cedă. Acolo unde violenţa şurubelniţei şi 
ciocanului nu dăduse rezultate, sensibilitatea urechii fusese de 
ajuns. 

Sprijinit cu spatele de tocul uşii, tatăl ei zise mirat: 

- Ai reuşit s-o deschizi? Cum? Examină broasca care 
formase: "1 + 1=3". 

- Nu-mi spune. Ştiu. Te-ai gândit. E un şir de cifre, un şir 
de simboluri, un şir de cifre, un şir de simboluri şi un şir de cifre. 
Ai dedus că e vorba de o ecuaţie. Pe urmă te-ai gândit că cineva 
care ar vrea să păstreze un secret nu ar folosi o ecuaţie logică 
de tipul 2 + 2 = 4. Ai încercat deci 1 + 1=3. Această ecuaţie 
este deseori întâlnită în vechile rituri. Ea înseamnă că două 
talente reunite sunt mai eficace decât simpla lor adunare. 

Tatăl ridică din sprâncenele roşii şi-şi netezi mustaţa. 


- Aşa ai făcut, nu? 

Julie se uită la el cu o luminiţă ironică în ochii luminoşi. 
Tatălui nu-i plăcea ca cineva să râdă de el, dar nu zise nimic. 
Fata zâmbi şi zise: 

- Nu. 

Apăsă pe buton. Arcul ridică brusc capacul valizei cubice. 

Tatăl şi fiica se aplecară spre interior. 

Mâinile zgâriate ale fetei apucară ce se găsea în interior şi 
aduseră acel obiect sub lumina lămpii de la birou. 

Era o carte. O carte groasă din care ieşeau din loc în loc 
bucățele de foi lipite. 

Pe copertă era caligrafiat un titlu cu litere mari stilizate: 


Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute 
de profesorul Edmond Wells 


Gaston mormăi. 

- Ciudat titlu. Lucrurile sunt sau relative, sau absolute. Nu 
pot fi şi una şi alta în acelaşi timp. Aici este o antinomie. 

Dedesubt, şi cu litere mai mici, se preciza: 


volumul Ill 


lar dedesubt se putea vedea un desen: un cerc care 
închide în el un triunghi, cu vârful în sus, conţinând el însuşi un 
fel de Y. Dacă te uitai mai bine, braţele Y-ului erau formate din 
trei furnici care îşi atingeau reciproc antenele. Furnica din 
stânga era neagră, furnica din dreapta era roşie, iar furnica din 
centru, care constituia trunchiul inversat al Y-ului, era jumătate 
albă şi jumătate neagră. 

In sfârşit, sub triunghi era repetată formula care declanşa 
deschiderea valizei cubice: 1 + 1 = 3. 

- Ai zice că e o veche carte de farmece, mormăi tatăl. 

Julie se uită mai bine la copertă şi consideră că era foarte 
recentă. Mângâie coperta. Era netedă şi catifelată când o 
atingeai. 

Bruneta cu ochii luminoşi deschise la prima pagină şi citi: 


7. ENCICLOPEDIE 


BUNĂ ZIUA: Bună ziua, cititor necunoscut. 

Bună ziua pentru a treia oară sau bună ziua pentru prima 
oară. 

La drept vorbind, nu are nici o importanţă dacă descoperi 
această carte pentru prima sau pentru ultima dată. 

Această carte este o armă destinată schimbării lumii. 

Nu, nu zâmbi. E posibil. Poţi face asta. Este de ajuns ca 
cineva să vrea cu adevărat ceva pentru ca acel ceva să se 
producă. O cauză foarte mică poate să aibă un efect 
considerabil. Se spune că bătaia unei aripi de fluture la Honolulu 
este de ajuns ca să provoace un taifun în California. Or, tu ai un 
suflu mai puternic decât cel provocat de baterea unei aripi de 
fluture. Am dreptate? 

Eu sunt mort. Îmi pare rău, nu voi putea să te ajut decât 
indirect, prin intermediul acestei cărţi. 

Iti propun să faci o revoluţie. Sau, mai curând, ar trebui să 
spun o "evoluţie". Căci revoluţia noastră nu are deloc nevoie să 
fie violentă sau spectaculoasă, ca revoluțiile de altădată. 

O văd mai degrabă ca o revoluţie spirituală. O revoluţie de 
furnici. Discretă. Fără violenţă. Serii de tuşe mici care s-ar putea 
considera neînsemnate dar care, adăugate unele la altele, 
sfârşesc prin a răsturna munţii. Cred că vechile revoluţii au 
păcătuit prin nerăbdare şi prin intoleranţă. Utopiştii nu au 
raţionat decât pe termen scurt. Pentru că voiau cu orice preţ să 
vadă în timpul vieţii roadele lucrării lor. 

Trebuie să accepţi să plantezi pentru ca alţii să recolteze 
în alte părţi şi mai târziu. 

Să vorbim despre asta. Atâta vreme cât va dura dialogul 
nostru, eşti liber să mă asculţi sau să nu mă asculţi. (Ai ştiut 
deja să asculţi broasca? Asta ar fi o dovadă că ştii să asculţi.) 

Este posibil să mă înşel. Nu sunt un maestru al gândirii, 
nici un guru, nici o fiinţă sfântă. Sunt doar un om conştient că 
aventura umană este doar la început. Suntem doar nişte oameni 
preistorici. Ignoranţa noastră nu are limite şi totul rămâne de 
inventat. 

Sunt atâtea lucruri de făcut... Şi tu eşti în stare de atâtea 
minuni! 

Eu sunt doar o undă care intră în interferenţă cu unda ta 
de cititor. Interesantă este această întâlnire-interferenţă. Astfel, 
pentru fiecare cititor, această carte va fi diferită. De parcă ar fi 


vie şi şi-ar arăta sensul în funcţie de cultura, de amintirile şi de 
sensibilitatea ta de cititor deosebit. 

Cum voi acţiona în calitate de "carte"? Pur şi simplu 
povestindu-ţi istorioare simple despre revoluțiile, utopiile, 
comportamentele oamenilor sau animalelor. Tu va trebui să 
deduci ideile care decurg din ele. Tu trebuie să-ţi imaginezi 
răspunsuri care te vor ajuta pe drumul tău personal. Eu n-am să- 
ţi propun nici un adevăr. 

Dacă vrei, această carte va deveni vie. Şi sper că va fi 
pentru tine un prieten, un prieten în stare să te ajute să te 
schimbi şi să schimbi lumea. 

Acum, dacă eşti pregătit şi dacă doreşti, îţi propun să 
facem imediat împreună ceva important: să întoarcem pagina. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III. 


8. PE PUNCTUL DE A EXPLODA 


Degetul mare şi arătătorul mâinii drepte atinseră uşor 
colţul paginii, îl apucară şi se pregăteau să întoarcă foaia, când 
o voce răsună în bucătărie: 

- La masă! strigă mama ei. 

Nu mai avea timp. 

La nouăsprezece ani, Julie era o fată zveltă. Un păr negru, 
strălucitor, tare şi mătăsos, cădea ca o perdea până la şolduri. 
Pielea albă, aproape translucidă, lăsa uneori să apară venele 
albăstrui abia ascunse la mâini şi la tâmple. Ochii ei palizi erau 
totuşi vioi şi calzi. Migdalaţi, părând că sunt stăpâniţi de o viaţă 
plină de furii şi mereu în mişcare, ei îi confereau un aer de mic 
animal neliniştit. Uneori se fixau într-o direcţie precisă ca şi cum 
o rază de lumină strălucitoare avea să ţâşnească din ei ca să 
lovească ce n-ar fi fost pe placul fetei. 

Julie se considera fizic neînsemnată. De aceea nu se uita 
niciodată în oglindă. Niciodată nu-şi dădea cu parfum şi nu se 
machia. Niciodată nu-şi dădea cu ojă pe unghii. De altfel, la ce 
bun? Tot timpul şi le rodea. 

Nici în privinţa vestimentaţiei nu făcea vreun efort. Îşi 
ascundea corpul sub haine largi şi închise la culoare. 


Parcursul ei şcolar fusese inegal. Până în ultima clasă de 
liceu, Julie fusese în avans cu o clasă şi profesorii se felicitau 
pentru nivelul ei intelectual şi pentru maturitatea de gândire. 
Dar, de trei ani, nimic nu mai mergea. La şaptesprezece ani 
căzuse la bacalaureat. La fel la optsprezece ani. lar la 
nouăsprezece ani se pregătea să susţină pentru a treia oară 
acest examen, deşi notele de la şcoală erau mai mediocre ca 
niciodată. 

Degringolada sa şcolară coincisese cu un eveniment: 
"moartea profesorului ei de muzică, un om bătrân surd şi tiranic, 
care preda după metode originale arta vocală. Il chema 
Yankelevici, era convins că Julie avea talent şi că trebuie să-l 
cultive. 

O învățase să-şi stăpânească suflul pântecelui, suflul 
plămânilor, diafragma şi până şi poziţia gâtului şi a umerilor. 
Totul influenţa calitatea cântatului. 

În mâinile lui, Julie avea uneori sentimentul că e un cimpoi 
pe care un maestru al muzicii se străduia, se încrâncena să-l 
facă perfect. Acum ştia să-şi armonizeze bătăile inimii cu 
umflatul plămânilor. 

Yankelevici nu omisese nici masca. O învățase cum să-şi 
modifice formele feţei şi ale gurii pentru a-şi desăvârşi 
instrumentul corpului. Eleva şi profesorul se completaseră de 
minune. Chiar surd, dacă îi observa mişcările gurii şi îi punea 
mâna pe pântece, profesorul cărunt putea să recunoască 
calitatea sunetelor pe care le emitea tânăra. Vibraţiile vocii sale 
răsunau în toate oasele. 

- Sunt surd? Şi! Şi Beethoven era surd şi asta nu l-a 
împiedicat să facă treabă bună, spunea el deseori. 

O învățase pe Julie că cântatul deţinea, o putere care 
depăşea cu mult simpla create a unei frumuseți auditive. O 
învățase să-şi moduleze emoţiile ca să învingă stresul, să-şi uite 
temerile ajutându-se doar cu vocea. O învățase să asculte 
cântecul păsărilor pentru că şi ele participau la formarea ei. 

Când Julie cânta, o coloană de energie ţâşnea ca un copac 
din pântecele ei, şi asta era pentru ea o senzaţie uneori 
apropiată de extaz. 

Profesorul nu se resemna să fie surd. Se informa tot 
timpul despre noile metode de vindecare. într-o zi, un chirurg 


tânăr deosebit de priceput a reuşit să-i implanteze sub craniu o 
proteză electronică care venise de hac surzeniei. 

Din acel moment, bătrânul profesor de muzică percepuse 
zgomotele lumii aşa cum erau ele. Adevăratele sunete. 
Adevărata muzică. Yankelevici a auzit vocile oamenilor şi topul 
niturilor de la radio. A auzit claxoanele maşinilor şi lătratul 
câinilor, şiroirea ploii şi susurul râuleţelor, zgomotul paşilor şi 
scârţâitul uşilor. A auzit strănuturile şi râsetele, suspinele şi 
hohotele de plâns. A auzit peste tot în oraş televizoarele aprinse 
neîntrerupt. 

Ziua vindecării sale, care ar fi trebuit să fie o zi fericită, a 
fost una a disperării. Bătrânul profesor de muzică a constatat că 
adevăratele sunete nu semănau deloc cu cele pe care le 
imaginase el. Totul era numai tărăboi şi cacofonie, totul era 
violent, ţipător, imposibil de auzit. Lumea nu era plină de 
muzică, ci de zgomote discordante. Bătrânul nu putuse să 
suporte o decepţie atât de mare. Îşi inventase o sinucidere 
conformă cu idealurile sale. Urcase până sub clopotul catedralei 
Notre Dame din Paris. Işi pusese capul sub limba clopotului. La 
douăsprezece fix ziua era mort, răpus de energia teribilă a celor 
douăsprezece vibrații monumentale şi perfect muzicale. 

In urma acestei dispariţii, Julie pierduse nu numai un 
prieten, ci şi îndrumătorul care o ajuta să-şi dezvolte principalul 
talent. 

Sigur, găsise un alt profesor de muzică, unul dintre aceia 
care se limitează să-şi pună elevii să facă game. O forţase pe 
Julie să-şi ridice vocea până la registre prea violente pentru 
laringele ei. O duruse tare rău. 

Puțin după aceea, medicul diagnosticase noduli pe 
coardele vocale ale lui Julie. Îi ceru să-şi întrerupă lecţiile. 
Urmase o operaţie şi, vreme de câteva săptămâni, până la 
cicatrizarea coardelor vocale, Julie nu scosese nici un sunet. 
Apoi, urmase o reeducare dificilă pentru a reînvăţa să 
vorbească. 

De atunci, Julie era în căutarea unui adevărat profesor de 
muzică capabil s-o îndrume aşa cum făcuse Yankelevici. Şi 
pentru că nu mai găsise nici unul, treptat se închisese în sine. 
Yankelevici spunea că, dacă ai un talent şi nu-l foloseşti, eşti ca 
acei iepuri care nu rod decât ceva tare: treptat, incisivii li se 
lungesc, se curbează, cresc nemăsurat, traversează cerul gurii şi 


sfârşesc prin a le străpunge creierul de jos în sus. Pentru a 
vizualiza acest pericol, profesorul păstra la el acasă un craniu de 
iepure ai cărui incisivi ieşeau prin partea de sus ca două coarne. 
Îi plăcea să arate când se ivea ocazia elevilor slabi acest obiect 
macabru ca să-i încurajeze să lucreze. Mersese până acolo încât 
scrisese cu cerneală roşie pe fruntea craniului acelui iepure: 

A nu-ţi cultiva talentul natural este cel mai mare păcat. 

Lipsită de posibilitatea de a-şi cultiva talentul, Julie trecuse 
printr-o perioadă de anorexie după o primă fază de mare 
agresivitate. Urmase apoi o fază de bulimie în timpul căreia 
mânca kilograme de prăjituri, cu privirea pierdută în gol, cu 
laxative sau vomitive la îndemână. 

Nu mai repeta lecţiile, aţipea în timpul orelor. 

Julie îşi ruina sănătatea. Respira prost şi de puţină vreme 
suferea de crize de astm. Tot binele pe care i-l adusese cântarul 
se transforma în rău. 

Mama lui Julie se aşeză prima la masa din sufragerie. 

- Unde aţi fost în după-amiaza asta? întrebă ea. 

- Ne-am plimbat prin pădure, răspunse tatăl. 

- Acolo şi-a făcut toate zgârieturile astea? 

- Julie a căzut într-un şanţ, îi explică tatăl. N-a păţit nimic 
rău, doar şi-a rănit călcâiul. Şi a mai descoperit o carte ciudată 
în şanţul ăla... 

Dar mama nu era interesată decât de mâncarea fierbinte 
din farfuria ei. 

- Îmi povesteşti puţin mai târziu. Să mâncăm repede, 
prepeliţele fripte îşi pierd toată savoarea dacă nu sunt fierbinţi. 

Mama lui Julie se repezi să înghită prepeliţele fripte servite 
cu stafide. 

Lovind cu furculiţa într-un loc precis, prepelita se dezumflă 
ca o minge de rugby plină de abur. Mama lui Julie apucă pasărea 
friptă, o supse prin găurile ciocului, desprinse aripile care căzură 
imediat între buzele ei, în sfârşit roase zgomotos cu molarii 
micile oase recalcitrante. 

- Nu mănânci? Nu-ţi place? o întrebă ea pe Julie. 

Fata se uita la pasărea friptă, legată de o sforicică subţire, 
aşezată în farfuria ei. Avea capul acoperit cu stafide care păreau 
că formează un fel de joben. Privirile goale şi ciocul întredeschis 
lăsau să se creadă că pasărea fusese smulsă brusc de la 


ocupațiile ei de un eveniment teribil, ceva în genul erupției 
bruşte a vulcanului la Pompei. 

- Nu-mi place carnea..., zise Julie. 

- Nu e carne, e pasăre, replică mama. Apoi zise vrând să 
fie conciliantă: 

- Doar n-ai să intri iar într-o criză de anorexie. Trebuie să 
fii sănătoasă ca să treci examenul de bacalaureat şi să intri la 
facultatea de drept. Pentru că a făcut dreptul, tatăl tău conduce 
acum serviciul juridic de la Ministerul Apelor şi Pădurilor, şi 
pentru că conduce serviciul juridic de la acest minister ai 
beneficiat de pila necesară pentru ca liceul să accepte să repeţi 
a treia oară ultima clasă de liceu. Acum e rândul tău să studiezi 
dreptul. 

- Mă doare-n cot de drept, zise Julie. 

- Trebuie să-ţi faci studiile ca să faci parte din societate. 

- Mă doare-n cot de societate. 

- Atunci ce te interesează? vru să ştie mama. 

- Nimic. 

- Atunci cu ce-ţi pierzi timpul? Eşti îndrăgostită? Julie se 
sprijini de speteaza scaunului. 

- Mă doare-n cot de dragoste. 

- Mă doare-n cot, mă doare-n cot... Numai asta ştii să spui. 
Trebuie totuşi să te intereseze şi pe tine ceva sau cineva, insistă 
mama. Drăguţă cum eşti, cred că băieţii roiesc în jurul tău. 

Julie se strâmbă în mod ciudat. 

- N-am nici un iubit şi te anunţ că sunt tot virgină. 

O expresie de stupoare indignată apăru pe faţa mamei. 
Apoi izbucni în râs. 

-Numai în cărţile de SF mai găseşti fete virgine la 
nouăsprezece ani. 

-... N-am intenţia să-mi iau un amant, nici să mă mărit, 
nici să am copii, continuă Julie. Şi ştii de ce? Pentru că mi-e frică 
să nu-ţi 
semăn. 

Mama îşi regăsise aplombul. 

- Biata mea fiică, eşti un pachet de probleme. Noroc că ți- 
am stabilit o întâlnire cu un psihoterapeut! Pentru joi. 

Mama şi fata erau obişnuite cu astfel de hărţuieli. Aceasta 
dură încă o oră şi, de la această cină, Mie consumă doar cireaşă 
care împodobea crema de ciocolată. 


Tatăl, în ciuda numeroaselor semne cu piciorul făcute fetei 
sale, ca de obicei, îşi păstră o faţă nepăsătoare şi se feri să 
intervină. 

- Haide, Gaston, spune ceva, îi ceru în cele din urmă soţia 
lui. 

- Julie, ascult-o pe mama ta, spuse scurt tatăl împăturindu- 
şi şervetul. 

Şi, ridicându-se de la masă, spuse că vrea să se culce 
devreme, căci a doua zi de dimineaţă avea de gând să plece în 
zori ca să facă un drum lung cu câinele. 

- Pot să vin şi eu? întrebă fata. Tatăl scutură din cap. 

- De data asta, nu. Aş vrea să examinez mai de aproape 
acea râpă pe care ai descoperit-o şi vreau să fiu puţin singur. Şi 
apoi, mama ta are dreptate. In loc să te plimbi prin pădure, ai 
face mai bine să înveţi pentru bac. 

In timp ce se apleca ca s-o sărute şi îi ura noapte bună, 
Julie îi şopti: 

- Tată, nu mă lăsa baltă. 

El se prefăcu că nu auzise nimic. 

- Vise plăcute, zise el. 

leşi trăgându-şi după el câinele în lesă. Foarte expansiv, 
Ahile vru să plece ca o săgeată, dar ghearele sale prea lungi şi 
neretractile îl făcură să patineze pe parchetul lustruit cu grijă. 

Julie nu vru să mai zăbovească singură cu mama ei. 
Pretextă o nevoie presantă şi alergă la toaletă. 

După ce încuie uşa, aşezată pe capacul wc-ului, tânăra 
brunetă cu ochii luminoşi avu impresia că se rostogoleşte într-o 
prăpastie mult mai adâncă decât cea din pădure. De data asta, 
nimeni nu o mai putea scoate de acolo. 

Stinse lumina ca să rămână singură numai cu ea însăşi. Ca 
să se îmbărbăteze, fredona: "Un şoricel verde, care aleargă-n 
iarbă...". Dar în ea totul era gol. Se simţea pierdută într-o lume 
care o depăşea. Se simţea mică de tot, minusculă ca o furnică. 


9. DESPRE DIFICULTATEA DE A TE IMPUNE 
Furnica galopează cu toată puterea celor şase picioare, şi 


merge atât de repete încât vântul îi apleacă antenele pe spate. 
Bărbia atinge uşor muşchiul şi lichenii. 


Se  învârteşte cu repeziciune printre gălbenele şi 
catifeluţe, dar urmăritorul nu renunţă. Ariciul, mastodont 
cuirasat cu ace ascuţite, se încăpăţânează s-o urmărească cu 
mirosul lui îngrozitor de mosc care împute atmosfera. Pământul 
se cutremură la fiecare pas al lui. Câteva rămăşiţe de inamici 
mai sunt şi acum agăţate de ţepii lui, iar dacă furnica ar fi avut 
timp să se uite bine la el, ar fi văzut roiuri de purici urcând-şi 
coborând pe spinii lui. 

Bătrâna furnică roşie sare pe deasupra unui taluz în 
speranţa că va scăpa de urmăritor. Dar ariciul nu se opreşte. 
Ţepii îl protejează de căderi şi îi folosesc drept amortizor la 
nevoie. Se face ghem ca să sară mai bine, apoi se ridică din nou 
pe cele patru picioare. 

Bătrâna furnică roşie aleargă mai repede. Deodată zăreşte 
în faţa ei un fel de tunel neted şi alb. Nu identifică imediat 
despre ce e vorba. Intrarea e suficient de mare ca sa lase să 
treacă o furnică. Ce-ar putea să fie? E prea mare ca să fie o 
gaură de greier sau de lăcustă. Poate adăpostul unei cârtiţe sau 
al unui păianjen? 

Prea aplecate pe spate, antenele nu-i permit să adulmece 
lucrul acela. Este constrânsă să se folosească numai de vedere 
care nu-i oferă o imagine clară decât de foarte aproape. Tocmai 
a ajuns şi acum vede. Acel tunel alb nu seamănă deloc cu un 
adăpost. E gura deschisă a unui... şarpe! 

Un arici în spate, un şarpe în faţă. Lămurit lucru, lumea 
asta nu e făcută pentru indivizii singuri. 

Bătrâna furnică roşie nu vede decât o singură salvare: o 
rămurică de care să se agaţe şi să urce. Deja, ariciul cu bot lung 
intră în gura reptilei. 

Abia are timp să se retragă în grabă şi să muşte gâtul 
şarpelui. Acesta din urmă s-a încolăcit imediat în jurul lui. Nu-i 
place să-i fie vizitat fundul gâtului. 

De sus de pe crenguţă, bătrâna furnică roşie observă, 
uluită, lupta dintre cele două animale de pradă. 

Tubul lung şi rece împotriva ghemului cald şi înţepător. 
Privirea viperei nu exprimă nici teamă, nici ură, doar o 
preocupare pentru eficacitate. Se străduieşte să-şi plaseze bine 
gura mortală. Ariciul intră în panică. Se cabrează şi încearcă să 
lovească cu ţepii în pântecele reptilei. Animalul are o agilitate 
incredibilă. Micile lui labe cu gheare lovesc solzii care rezistă la 


tepi. Dar biciul rece se răsuceşte şi se strânge. Gura viperei se 
deschide şi îşi scoate la iveală dinţii dubli cu venin din care 
transpiră o moarte lichidă. Ariciul rezistă foarte bine la 
muşcăturile veninoase ale viperelor, mai puţin atunci când 
acestea îi ating exact zona moale de la vârful botului. 

Înainte de a afla soarta bătăliei, bătrâna furnică roşie se 
simte luată pe sus. Spre marea ei surpriză, crenguţa de care se 
agăţase începe să se mişte lent. Crede la început că vântul o 
face să se aplece şi, când crenguţa se desprinde de ramură şi 
începe să înainteze, nu mai înţelege nimic. Crenguţa se 
deplasează lent legănându-se şi urcă pe altă creangă. După o 
scurtă oprire, începe să urce pe trunchi. 

Bătrâna furnică, surprinsă, se lasă purtată de crenguţa 
ambulantă. Priveşte sub ea şi înţelege. Crenguţa are ochi şi 
picioare. Nu e nici un miracol arboricol. Nu e o crenguţă, ci o 
insectă care practică mimetismul. 

Aceste insecte cu corpul alungit şi fragil se protejează de 
duşmani împingând mimetismul până la adoptarea aspectului 
unor crenguţe, ramuri, frunze sau tije pe care se aşează. Insecta 
care o poartă pe bătrâna furnică roşie şi-a reuşit atât de bine 
camuflajul încât corpul ei este imprimat cu urme de fibre de 
lemn, cu pete şi cu crestături maro de parcă o termită ar fi 
deteriorat-o puţin. 

Un alt atu al acestor insecte: încetineala lor ajută 
mimetismul. Nu te gândeşti să ataci ceva lent, chiar aproape 
nemişcat. Bătrâna furnică mai asistase deja la o paradă 
amoroasă a acestor insecte. Masculul, de talie mai mică, se 
apropiase de femelă deplasând un picior la fiecare douăzeci de 
secunde. Femela se depărtase puţin iar masculul era atât de 
lent încât nici măcar nu fusese în stare să se ţină după ea. Nu 
avea importanţă! Tot aşteptându-şi masculii cu încetineala lor 
legendară, femelele au sfârşit prin a se adapta. Unele specii au 
găsit o soluţie originală la problema reproducerii: 
partenogeneza. Fără probleme de acuplare. Acea specie de 
insecte nu are nevoie să găsească un partener ca să se 
reproducă, ci îşi face progenitura aşa, dorind-o. 

Crenguţa pe care s-a îmbarcat se dovedeşte a fi o femelă 
căci, brusc, începe să ouă. Unul câte unul, foarte lent, ea 
eliberează ouăle care sar din frunză în frunză ca nişte picături 


de ploaie întărite. Arta camuflajului este atât de mare încât 
ouăle seamănă cu nişte seminţe. 

Furnica muşcă puţin crenguţa ca să vadă dacă e 
comestibilă. Dar insecta nu dispune de mimetism doar ca să se 
apere; mai ştie să facă şi pe moarta. Astfel, imediat ce insecta 
simte vârful mandibulei, intră în catalepsie şi îşi dă drumul să 
cadă pe pământ. 

Furnica nu se lasă. Pentru că şarpele şi ariciul nu mai sunt 
acolo, cade după insectă şi o mănâncă. Animalul acela 
exasperant nu-i oferă nici măcar o tresărire de agonie. Pe 
jumătate devorată, insecta rămâne nemişcată, ca o adevărată 
crenguţă. Un detaliu o trădează totuşi: extremitatea crenguţei 
continuă să elimine ouă-seminţe. 

Destule emoţii pentru ziua aceea! Se răcoreşte, a venit 
ora hibernării zilnice. Bătrâna furnică roşie se refugiază într-un 
adăpost de pământ şi de muşchi. Mâine va porni din nou în 
căutarea unui drum care să o ducă la cuibul ei natal. Trebuie cu 
orice preţ să "le" avertizeze mai înainte de a fi prea târziu. 

Calm, cu tibiile, îşi spală antenele ca să perceapă bine ce-i 
în jurul ei. Apoi îşi închide cu o pietricică micul adăpost ca să nu 
mai fie deranjată. 


10. ENCICLOPEDIE 


DIFERENŢĂ DE PERCEPŢIE: Nu percepem din lume decât 
ceea ce suntem pregătiţi să percepem. Pentru o experienţă de 
fiziologie, nişte pisici au fost închise de la naştere într-o mică 
încăpere tapisată cu motive verticale. După trecerea perioadei 
de formare a creierului, aceste pisici au fost scoase de acolo şi 
puse în nişte cutii tapisate cu linii orizontale. Aceste linii indicau 
amplasamentul ascunzătorilor cu hrană şi trape de ieşire, dar 
nici una dintre pisicile educate în camerele cu motive verticale 
nu a reuşit să se hrănească sau să iasă. Educaţia le limitase 
percepţia la evenimente verticale. 

Şi noi funcţionăm cu aceleaşi limitări ale percepţiei. Nu 
mai ştim să percepem unele evenimente căci am fost perfect 
condiţionaţi să percepem lucrurile numai într-un singur mod. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III. 


11. PUTEREA CUVINTELOR 


Mâna ei se deschise şi se închise nervos înainte de a se 
crispa pe sulul de la capătul patului. Julie visa. Visa că eo 
prinţesă din Evul Mediu. Un şarpe enorm o capturase ca s-o 
mănânce. O aruncase în nisipuri mişcătoare mocirloase pline de 
pui de şerpi care se târau şi ea se ducea tot mai mult la fund. Un 
prinţ tânăr, protejat de o armură din hârtie imprimată, galopa pe 
bidiviul lui alb şi se bătea cu şarpele enorm. Prinţul avea o sabie 
lungă, roşie şi ascuţită şi o implora pe prinţesă să reziste. Venise 
s-o salveze. 

Dar şarpele enorm se folosea de gura lui ca de un lansator 
de flăcări. Armura de hârtie nu a fost de prea mare folos 
prinţului. O singură scânteie a fost de ajuns ca să-i dea foc. 
Legaţi cu o sfoară, el şi calul lui au fost serviţi prăjiţi într-o 
farfurie, cu o garnitură de piure gălbui. Frumosul prinţ îşi 
pierduse măreţia: avea o piele de un maroniu-negricios, orbitele 
goale şi capul plin cu stafide. 

Şarpele enorm a apucat-o apoi pe Julie cu dinţii lui 
veninoşi, a tras-o afară din noroi şi a aruncat-o într-o spumă de 
ciocolată. 

Julie a vrut să ţipe dar spuma albă de ciocolată o înghiţea 
deja, îi intra în gură şi îi împiedica ieşirea oricărui sunet. 

Fata se trezi tresărind. Spaima ei era atât de mare încât 
imediat vru să se convingă că nu devenise afonă. "A-a-a-a, A-a- 
a-a", ieşi din fundul gâtului. 

Acest coşmar al dispariţiei vocii se repeta din ce în ce mai 
des. Uneori era torturată şi i se tăia limba. Alteori i se umplea 
gura cu alimente. Şi se mai întâmpla ca nişte foarfeci să-i taie 
coardele vocale. Chiar era indispensabil ca în somn să fie vise? 
Spera că va adormi din nou şi nu se va mai gândi la nimic toată 
noaptea. 

Îşi trecu o mână fierbinte peste gâtul jilav, se ridică pe 
pernă, se uită la ceas şi constată că era şase dimineaţa. Afară 
era încă întuneric. Dincolo de fereastră stelele încă mai sclipeau. 
Auzi jos zgomote, paşi şi lătrături. După cum anunţase, tatăl ei 
pleca de dimineaţă să se plimbe în pădure împreună cu câinele. 

- Tată, tată... 

Drept răspuns: trântitul uşii de la intrare. 


Julie se întinse din nou în pat, încercă să doarmă dar nu 
mai reuşi. 

Ce să fie oare după prima pagină a Enciclopediei 
cunoaşterii relative şi absolute a profesorului Edmond Wells? .. 

Luă cartea aceea mare. Era vorba despre furnici şi despre 
revoluţie. Cartea aceea recomanda deschis revoluţia şi amintea 
despre o civilizaţie paralelă care ar putea s-o ajute. Printre texte 
scurte, aşternute pe hârtie cu un scris crispat, apăreau, ici şi 
colo, în mijlocul unei fraze, o majusculă sau un mic desen. Citi la 
întâmplare: 

Planul acestei lucrări este copiat după cel al templului lui 
Solomon. Fiecare cap de capitol are drept primă literă cea care 
corespunde cifrei uneia dintre dimensiunile templului. 

Se încruntă. Ce legătură putea să existe între scriere şi 
arhitectura unui templu? 

Dădu pagina. 

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute era un 
amestec uriaş de informaţii, de desene, de schiţe diverse. 
Conform titlului, conţinea texte didactice, dar erau şi poeme, 
prospecte, reţete de bucătărie, listing-uri de programe de 
informatică, extrase din reviste, imagini din actualitate sau 
fotografii erotice cu femei celebre aşezate acolo ca nişte 
miniaturi. 

Existau calendare care apreciau la ce date trebuie 
semănate grânele şi plantată o anumită legumă sau un anumit 
fruct; găseai acolo colaje de stofe şi de hârtii rare, hărţi ale 
boitei cereşti sau planuri ale reţelelor de metrou din marile 
oraşe, fragmente din scrisori personale, enigme matematice şi 
scheme de perspective provenite din tablouri datând din 
Renaştere. 

Unele imagini erau foarte dure, reprezentări ale violenţei, 
ale morţii sau catastrofe. Unele texte erau scrise cu cerneală 
roşie sau albastră sau parfumată. Alte pagini păreau că au fost 
completate cu cerneală simpatică sau suc de lămâie. Şi erau 
unele redactate cu nişte litere atât de mici încât ar fi fost nevoie 
de o lupă ca să le poţi descifra. Julie văzu planurile unor oraşe 
imaginare, biografiile unor personaje istorice uitate de Istorie şi 
sfaturi pentru fabricarea unor maşini ciudate... 

Adunătură sau comoară, Julie îşi zicea că i-ar fi trebuit cel 
puţin doi ani ca să citească tot, când privirea i se opri asupra 


unor portrete insolite. Ezită, dar nu, nu se înşela: era într-adevăr 
vorba de nişte capete. Nu nişte capete umane, ci nişte capete 
de furnici reprezentate bust în maniera unor personaje 
impozante. Nici o furnică nu era identică cu alta. Mărimea 
ochilor, lungimea antenelor, forma capului variau în mod clar. 
De altfel, fiecare avea un nume format dintr-un şir de cifre 
alăturate portretului. Trecu mai departe. 

Printre holograme, colaje, reţete şi planuri, tema furnicilor 
revenea ca un laitmotiv. 

Partituri de Bach, poziţii sexuale recomandate de 
Kamasutra, un manual de codificare folosit de cei din Rezistenţa 
franceză în timpul celui de al doilea război mondial... Ce minte 
eclectică şi pluridisciplinară adunase toate acele lucruri? 

Răsfoi mai departe acel mozaic de cunoştinţe. Biologie, 
utopii, ghiduri, îndreptar, mod de folosire, anecdote despre tot 
felul de oameni şi de ştiinţe, tehnici de manipulare a maselor, 
hexagrame şi Yi king. 

Citi o frază. Yi king este un oracol care, contrar a ceea ce 
credem de obicei, nu prevede viitorul, ci explică prezentul. Mai 
departe, Julie găsi strategii inspirate de Scipio Africanul şi de 
Clausewitz. 

Se întrebă o clipă dacă nu cumva era un manual de 
îndoctrinare apoi, pe o pagină, citi acest sfat: 

Fereşte-te de orice partid politic, sectă, corporație sau 
religie. Nu trebuie să aştepţi ca alţii să-ţi spună ce trebuie să 
gândeşti. Învață să gândeşti singur fără să fii influenţat. 

Şi mai departe, o vorbă spusă de cântăreţul Georges 
Brassens: 

Decât să vrei să-i schimbi pe alţii, încearcă mai bine să te 
schimbi pe tine însuţi. 

Privirea îi fu atrasă de alt pasaj: 

Mic tratat despre cele cinci simţuri interioare şi cele cinci 
simţuri exterioare. Există cinci simţuri fizice şi cinci simţuri 
psihice. Cele cinci simţuri fizice sunt văzul, mirosul, pipăitul, 
gustul şi auzul. Cele cinci simţuri psihice sunt emoția, 
imaginaţia, intuiţia, conştiinţa universală şi inspiraţia. Dacă 
trăieşti doar cu cele cinci simţuri fizice, este ca şi cum ai folosi 
doar cele cinci degete de la mâna stângă. 

Citate în latină şi greacă, reţete noi de bucătărie, 
ideograme chinezeşti, cum să fabrici un cocteil Molotov, frunze 


uscate de copaci, caleidoscop de imagini, furnici şi revoluţie. 
Revoluţie şi furnici. 

Simţi că o furnică ochii. Se simţea ameţită de acel delir 
vizual şi informativ. Se opri la o altă frază: 

Să nu citeşti această lucrare în ordine, ci foloseşte-o mai 
bine în felul următor. Când simţi nevoia, iei o pagină la 
întâmplare, o citeşti şi încerci să vezi dacă îţi aduce o informaţie 
interesantă despre problema ta actuală. 

Şi mai departe: 

Nu ezita să sari peste paginile care ţi separ prea lungi. O 
carte nu e ceva sfânt. 

Julie închise lucrarea şi îi promise că o va folosi după cum 
îi propusese cu atâta amabilitate. Aranja cuvertura şi, de data 
asta, respiraţia deveni regulată, temperatura scăzu uşor şi 
adormi încetişor. 


12. ENCICLOPEDIE 


SOMN PARADOXAL: În timpul somnului, trecem printr-o 
fază deosebită numită “somn paradoxal". Ea durează 
cincisprezece-douăzeci de minute, apoi se întrerupe ca să revină 
mai îndelung o oră şi jumătate mai târziu. De ce a fost numită 
astfel această perioadă de somn? Deoarece este paradoxal să ai 
o activitate nervoasă intensă chiar în momentul celui mai 
profund somn. 

Dacă nopţile bebeluşilor sunt adesea foarte agitate, asta 
se datorează acestui somn paradoxal (proporţii: o treime de 
somn normal, o treime de somn uşor, o treime de somn 
paradoxal). În timpul acestei faze a somnului lor, bebeluşii 
prezintă deseori mimici ciudate care îi fac să ia mina unui adult, 
chiar a unui bătrân. Pe fizionomia lor se zugrăveşte rând pe rând 
furia, bucuria, tristeţea, frica, surpriza, deşi n-au cunoscut încă 
astfel de emoţii. S-ar zice că trec în revistă expresiile pe care le 
vor avea mai târziu. 

După aceea, în cursul vieţii de adult, fazele de somn 
paradoxal se reduc cu vârsta, ajungând la numai o zecime, dacă 
nu şi mai puţin, din totalitatea timpului de somn. 

Experienţa este trăită ca o plăcere şi poate să provoace 
erecţii la bărbaţi. 

S-ar părea că, în fiecare noapte, avem de primit un mesaj. 


S-a făcut o experienţă. Un adult a fost trezit în mijlocul 
somnului paradoxal şi a fost rugat să povestească ce visa în acel 
moment. Apoi a fost lăsat să adoarmă din nou ca să fie iar trezit 
la următoarea fază de somn paradoxal. Astfel s-a constatat că, 
chiar dacă povestea celor două vise era diferită, prezenta totuşi 
un nucleu comun. Totul se petrece de parcă visul întrerupt s-ar 
repeta într-un mod diferit ca să transmită acelaşi mesaj. 

Recent, cercetătorii au emis o teorie nouă. Visul ar fi un 
mijloc de uitare a presiunilor sociale. Visând, uităm ceea ce am 
fost constrânşi să învăţăm în timpul zilei şi vine în contradicţie 
cu convingerile noastre profunde. Toate condiţionările impuse 
de exterior dispar. Atâta vreme cât oamenii visează, este 
imposibil să-i manipulezi complet. Visul este o frână naturală a 
totalitarismului. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumului. 


13. SINGUR PRINTRE COPACI 


S-a făcut dimineaţă. E încă întuneric dar e deja cald. E un 
paradox al lunii martie. 

Luna luminează frunzişul ca un astru albăstrui. Această 
lumină o trezeşte şi îi insuflă energia necesară ca să-şi continue 
drumul. De când merge singură prin acea pădure imensă, n-a 
prea cunoscut odihna. Păianjenii, păsările, insectele care 
mănâncă furnici, şopârlele, aricii şi chiar şi insectele care 
practică mimetismul parcă se înţeleseseră ca s-o necăjească. 

Nu se lovea de toate aceste necazuri când trăia acolo, în 
oraş, cu celelalte. Creierul ei se branşa atunci la "mintea 
colectivă" şi nici măcar nu trebuia să facă un efort personal ca 
să gândească. 

Dar acum se afla departe de cuib şi de ai ei. Creierul ei era 
obligat să funcţioneze "individual". Furnicile au capacitatea 
formidabilă de a dispune de două moduri de funcţionare: 
colectiv şi individual. 

Deocamdată, modul individual este singura ei posibilitate 
şi i se pare destul de penibil că trebuie tot timpul să se 
gândească la ea ca să supravieţuiască. Gândul la tine, pe 
termen lung, duce la frica de moarte. Poate că e prima furnică 


care, trăind singură, a reuşit să-i fie în permanenţă teamă de 
moarte. 

Ce degenerare! 

Merge pe sub ulmi. Zbârnăâitul unui cărăbuş burtos o face 
să ridice capul. 

Reînvaţă cât de extraordinară e pădurea. Sub clarul de 
lună, toate vegetalele îşi schimbă culoarea în mov sau în alb. Îşi 
ridică antenele şi reperează o violetă de pădure acoperită de 
fluturi care îi sondează mijlocul. Mai departe, omizile cu spate 
vărgat pasc frunze de soc. Natura pare că se face şi mai 
frumoasă ca să-şi sărbătorească întoarcerea la viaţă. 

Se împiedică de un cadavru uscat. Se trage înapoi şi 
observă. Acolo există o mulţime de furnici moarte, grupate în 
spirală. E vorba de furnici negre secerătoare. Cunoaşte acest 
fenomen. Aceste furnici s-au depărtai; de cuib şi când a căzut 
rouă rece a nopţii, neştiind încotro să apuce, s-au aşezat în 
spirală şi s-au învârtit întruna până la sfârşit. Când nu înţelegi 
lumea în care trăieşti, te învârteşti în loc până la moarte. 
Bătrâna furnică roşie se apropie ca să examineze mai bine 
catastrofa cu vârful antenelor. Furnicile de pe marginea spiralei 
au murit primele, apoi cele din centru. 

Se uită la acea ciudată spirală a morţii, scoasă în evidenţă 
de lumina mov a lunii. Ce comportament primitiv! E destul să te 
pui la adăpostul unei buturugi sau să sapi un bivuac în pământ 
ca :să te protejezi împotriva frigului. Acele proaste de furnici 
negre n-au imaginat nimic altceva decât să se învârtească în loc 
de parcă dansul ar fi putut să alunge pericolul. 

E clar că poporul meu mai are multe de învăţat, gândeşte 
bătrâna furnică roşie. 

Trecând pe sub ferigi negre, recunoaşte parfumuri din 
copilăria ei. Exhalările de polen o ameţesc. 

A fost nevoie de timp ca să se ajungă la o astfel de 
perfecţiune. 

Mai întâi, algele verzi marine, "strămoşul" tuturor 
vegetalelor, au aterizat pe continent. Ca să poată rămâne aici, 
s-au transformat în licheni. Lichenii au pus apoi la punct o 
strategie de ameliorare a solului ca sa creeze un teren favorabil 
unei a doua generaţii de plante care, datorită rădăcinilor lor mai 
adânci, au putut să crească mai înalte şi mai solide. 


Fiecare plantă posedă de acum înainte zona ei de 
influenţă, dar încă se mai menţin arii de conflict. Bătrâna furnică 
vede o liană de smochin sugrumător pornind cu curaj la asaltul 
unui cireş impasibil, În acest duel, bietul cireş nu are nici o 
şansă. În schimb, alţi smochini sugrumători care îşi închipuie că 
sunt în stare să vină de hac unui puiet de măcriş se ofilesc, 
otrăviţi de seva lui toxică. 

Mai departe, un brad lasă să-i cadă acele ca să facă solul 
mai acid astfel încât să extermine toate ierburile parazite şi 
micile plante concurente. 

Fiecare are arma lui, fiecare are sistemul lui de apărare, 
fiecare are propria strategie de supravieţuire. Lumea plantelor 
nu cunoaşte mila. Singura diferenţă poate faţă de lumea 
animală: asasinatele vegetale se derulează mai lent şi, mai ales, 
în tăcere. 

Unele plante preferă arma albă otrăvii. Lucrul ăsta îi este 
amintit furnicii plimbăreţe de ghearele frunzelor de ilex, lamele 
de brici ale scaieţilor, cârligele pasiflorei şi acele salcâmului. 
Trece printr-un boschet care seamănă cu un culoar plin de lame 
lungi şi subţiri. 

Bătrâna furnică îşi spală antenele apoi le ridică ca un 
panaş deasupra capului ca să capteze mai bine toate 
frecvențele care circulă prin aer. Caută o urmă de pistă 
mirositoare care duce la ţinutul ei natal. Căci acum fiecare 
secundă contează. Trebuie cu orice preţ să-şi avertizeze cetatea 
mai înainte de a fi prea târziu. 

Valuri de molecule odorante îi aduc tot felul de informaţii 
despre viaţa şi despre obiceiurile animalelor din zonă. 

Îşi adaptează totuşi ritmul mersului ca să nu piardă nimic 
din mirosurile care o intrigă. Se strecoară în fluxul curenților de 
aer ca să identifice parfumurile necunoscute. Dar nu ajunge la 
nici un rezultat şi caută o metodă. 

Urcă promontoriul format de vârful unui trunchi de pin, se 
cambrează şi, încetişor, îşi roteşte apendicii senzoriali. In funcţie 
de intensitatea mişcărilor antenare, captează o întreagă gamă 
de frecvenţe odorante. La 400 vibraţii-secundă, nu percepe 
nimic special. Accentuează mişcările radarului său olfactiv. 600, 
1000, 2000 vibraţii-secundă. Nimic interesant. Nu captează 
decât frecvenţe de vegetale şi de insecte care nu sunt furnici: 


parfumuri de flori, spori de ciuperci, miresme de coleoptere, de 
lemn putred, de frunze de izmă sălbatică... 

Accentuează şi mai mult vibraţiile. 10 000 vibrații- 
secundă. Rotindu-se, antenele creează curenţi de aer aspiranţi 
care atrag la ele toate felurile de praf. Trebuie să le curețe 
înainte de a-şi relua eforturile. 

12 000 vibraţii-secundă. În sfârşit, captează molecule din 
depărtare care dovedesc prezenţa unei piste a furnicilor. A 
câştigat. Direcţia: vest-sud-vest, în unghi de 123 grade faţă de 
lumina lunii, Înainte. 


14. ENCICLOPEDIE 


IMPORTANŢA DIFERENȚEI: Toţi suntem nişte câştigători. 
Căci toţi provenim din acel spermatozoid campion care şi-a 
împins cei trei sute de milioane de concurenţi. 

A câştigat dreptul de a-şi transmite seria lui de cromozomi 
care au făcut să exişti tu şi nu altul. 

Spermatozoidul tău a fost cu adevărat dotat. Nu s-a rătăcit 
în nu ştiu ce ungher. A ştiut să găsească drumul cel bun. Poate 
că a făcut în aşa fel ca să bareze calea altor spermatozoizi rivali. 

Multă vreme s-a crezut că spermatozoidul cel mai rapid 
reuşea să fecundeze ovulul. Nici vorbă de aşa ceva. Câteva sute 
de spermatozoizi ajung în acelaşi timp în jurul oului. Şi stau 
acolo aşteptând, agitându-şi filamentul. Numai unul dintre ei va 
fi ales. 

Deci ovulul alege spermatozoidul câştigător din toată 
masa de spermatozoizi solicitanţi care se înghesuie la uşa lui. 
Conform căror criterii? Cercetătorii şi-au pus mult timp această 
întrebare. Recent au găsit soluţia. Ovulul îl alege pe acela care 
“prezintă caracteristicile genetice cele mai diferite de ale sale". 
Problemă de supravieţuire. Ovulul nu ştie nimic de cei doi 
parteneri care fac dragoste deasupra lui, aşa că încearcă pur şi 
simplu să evite problemele de consanguinitate. Natura face ca 
cromozomii noştri să tindă să se îmbogăţească cu ceea ce e 
diferit de ei, nu cu ceva similar lor. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


15. SE VEDE DE DEPARTE 


Paşi pe pământ. E şapte dimineaţa şi stelele palpită încă 
sus pe cer. 

Mergând împreună cu câinele său pe cărări abrupte, în 
inima acelei păduri de la Fontainebleau, în aer curat, Gaston 
Pinson se simţea cât se poate de bine. Işi netezi mustăţile 
roşcate. Era destul să vină în acea pădure ca să se simtă în 
sfârşit un om liber. 

În stânga, o cărare în spirală urca până la o îngrămădire 
de pietre. La capătul ascensiunii, ajunse la turnul Denecourt, la 
extremitatea stâncii Cassepot. De acolo de sus vederea era 
extraordinară. La acel revărsat de zori cald şi încă înstelat, o 
lună imensă era de ajuns ca să dezvăluie panorama. 

Se aşeză jos şi îşi sfătui câinele să facă la fel. Câinele 
rămase în picioare. Dar contemplară împreună cerul. 

- Vezi, Ahile, pe vremuri, astronomii întocmeau hărţi ale 
cerului ca şi cum ar fi fost vorba de o boltă plată. O împărţiseră 
în optzeci şi opt de constelații, cam ca un fel de optzeci şi opt de 
departamente care ar fi format statul celest. Cele mai multe 
dintre ele nu sunt vizibile în fiecare noapte, cu excepţia uneia 
singure (pentru locuitorii din emisfera nordică): Ursa Mare. 
Seamănă cu o tigaie care ar fi formată dintr-un pătrat de patru 
stele, prelungit cu un mâner de trei stele. Grecii au numit-o Ursa 
Mare, ca un omagiu adus prinţesei Calisto, fiica regelui Arcadiei. 
Era atât de frumoasă încât, cuprinsă de gelozie, Hera, soţia lui 
Zeus, a transformat-o într-o ursoaică mare. Ei, da, Ahile! aşa 
sunt toate femeile, geloase unele pe altele. 

Câinele dădu din cap şi se tângui molcom. 

- Este interesant de reperat această constelație căci, dacă 
prelungeşti profilul tigăii cu de cinci ori distanţa ei, descoperi că 
deasupra zboară un pop-corn, la fel de uşor de observat: Steaua 
Polară. Vezi, Ahile, în felul ăsta dispui de direcţia nord, ceea ce 
te ajută să nu te rătăceşti. 

Câinele nu înţelegea nimic din aceste explicaţii. Auzea 
doar "bedebedebede Ahile bedebedebede Ahile". Din tot 
limbajul oamenilor nu înţelegea decât îmbinarea de silabe A-hi- 
le, care ştia că îl denumeşte pe el. Exasperat de atâta 
flecăreală, setterul irlandez luă hotărârea să se culce cu un aer 


plin de compasiune. Dar stăpânului său îi ardea prea mult de 
vorbă ca să se limiteze numai la atât. 

- A doua stea, pornind de la mânerul tigăii, continuă el, e 
formată nu de una, ci de două lumini. Pe vremuri, războinicii 
arabi îşi măsurau claritatea vederii după aptitudinea de a 
distinge aceste două stele, Alcor şi Mizar. 

Gaston miji ochii spre cer, câinele căscă. Soarele începea 
deja să-şi arate razele şi discret stelele păliră apoi dispărură ca 
să îi cedeze locul. 

Scoase ceva de mâncare din tolbă, un sandviş jambon- 
brân-ză-ceapă-comişon-piper, pe care îl consumă în loc de mic 
dejun. Suspină de plăcere. Nu exista nimic mai plăcut decât să 
te scoli astfel, dimineaţa devreme, şi să pleci în pădure ca să 
asişti la răsăritul soarelui. 

Splendid festival de culori. Astrul solar deveni roşu, apoi 
roz, portocaliu, galben şi în sfârşit alb. incapabilă să rivalizeze 
cu atâta măreție, luna preferă să bată în retragere. 

Privirea lui Gaston trecu de la stele la soare, de la soare la 
copaci, de la copaci la panorama văii. Întreaga întindere a 
imensei păduri sălbatice apărea acum cu claritate. 
Fontainebleau era formată din câmpii, coline, zone de nisip, de 
gresie, de argilă, de calcar. Mai erau acolo şi o mulţime de râpe 
şi de codri bătrâni de mesteceni. 

Peisajul era de o varietate uimitoare. Era, în mod sigur, 
pădurea cea mai diversificată din Franţa. Era populată de sute 
de specii de păsări, de rozătoare, de reptile şi de insecte. De 
mai multe ori, Gaston întâlnise pui de mistreţ şi mistreți şi, o 
dată, chiar o căprioară cu puiul ei. 

La nici şaizeci de kilometri de Paris., ai fi putut crede că 
aici civilizaţia umană rămăsese intactă. Nici maşini, nici 
claxoane, nici poluare. Nici o grijă. Numai linişte, foşnetul 
frunzelor înfiorate de vânt şi ciripitul păsărilor certăreţe. 

Gaston închise ochii şi aspiră cu nesaţ aerul proaspăt al 
dimineţii. Aceste douăzeci şi cinci de mii de hectare de viaţă 
sălbatică îmbălsămau aerul cu miresme încă neidentificate de 
specialiştii în parfumuri. Risipă de bogății gratuite. 

Directorul serviciului juridic al Apelor şi Pădurilor luă 
binoclul şi privi ansamblul decorului. Cunoştea fiecare colţişor al 
acelei păduri. Gaston reglă binoclul şi îl îndreptă spre copacul lui 


Jupiter, un stejar înalt şi bătrân de patru sute de ani care 
ajunsese la o înălţime de treizeci şi cinci de metri. 

- Ce frumoasă e pădurea! exclamă el încântat punând la 
loc binoclul. 

O furnică tocmai se instalase pe tocul instrumentului. Vru 
s-o alunge dar i se agăţă de mână înainte de a i se urca pe 
pulover. Îi zise câinelui: 

- Furnicile mă îngrijorează. Până acum, cuiburile lor erau 
izolate. Dar furnicarele lor se grupează din motive misterioase. 
S-au unit în federaţii iar federaţiile se unesc între ele ca să 
formeze imperii Ca şi cum furnicile s-ar fi dedat unei experienţe 
pe care noi, oamenii, n-am fost niciodată în stare s-o ducem la 
bun sfârşit, cea a "supersociabilităţii”. 

Intr-adevăr, Gaston citise în ziare că erau reperate din ce 
în ce mai multe supercolonii de furnicare. Gaston era convins că 
furnicile erau pe cale de a duce experienţa societăţii până la 
stadiul desăvârşirii. 

În timp ce examina împrejurimile, privirea i-a fost atrasă 
de un spectacol insolit. In depărtare, în direcţia stâncii de gresie 
şi a râpei descoperită de fata lui, între copaci strălucea un 
triunghi. De data asta nu era vorba de un furnicar. 

Forma scânteietoare era mascată de crengi, dar era dată 
de gol de laturile prea drepte. Natura nu cunoştea liniile drepte. 
Trebuia deci să fie vorba fie de un cort ridicat de turiştii care nu 
aveau nimic de făcut, fie de un deşeu mare lăsat în plină pădure 
de nişte poluatori inconştienţi. 

Enervat, Gaston cobori cărarea în direcţia acelei 
luminiscenţe triunghiulare. Mintea continua să-i prezinte 
ipoteze: un model nou de rulotă, o maşină metalizată, un dulap? 

Avu nevoie de o oră ca să traverseze rugii şi scaieţii ca să 
ajungă până la forma misterioasă. Era ostenit. 

De aproape, forma era şi mai insolită. Nu era nici cort, nici 
rulotă, nici dulap. In faţa lui se ridica o piramidă înaltă de 
aproape trei metri, cu laturile acoperite în întregime cu oglinzi. 
lar vârful era translucid precum cristalul. 

- Măi, să fie! Ce zici de surpriza asta, Ahile? 

Câinele îi dădu dreptate lătrând. Mârâi arătându-şi colții 
cariaţi şi folosi arma lui secretă: o răsuflare fetidă care pusese 
pe fugă multe pisici maidaneze. 

Gaston dădu ocol acelei construcţii. 


Copaci înalţi şi tufe de ferigă ascundeau destul de bine 
piramida la prima vedere. Dacă soarele dimineţii nu şi-ar fi 
trimis razele direct spre ea, Gaston nu ar fi remarcat-o 
niciodată. 

Funcţionarul privi cu atenţie edificiul: nici uşi, nici ferestre, 
nici coş, nici cutie de scrisori. Nici măcar o cărare pe care să te 
apropii de ea. 

Setterul irlandez mârâia întruna adulmecând pământul. 

- Eşti şi tu de părerea mea, Ahile? Am mai văzut chestii 
de-astea la televizor. Poate că sunt nişte... extratereștri. 

Dar câinii mai întâi adună informaţii înainte de a emite 
ipoteze. Mai ales setterii irlandezi. Ahile părea interesat de 
peretele-oglindă. Gaston îşi lipi urechea de el. 

- Ei, drăcie! 

Auzea zgomote în interior. Ba chiar i se păru că aude 
vocea unui om. Bătu cu mâna în perete: 

- E cineva acolo? 

Nici un răspuns. Zgomotele încetară. Aureola de abur 
lăsată de frază pe petele-oglindă se risipi. 

Dacă te uitai mai bine la ea, piramida nu avea nimic 
extraterestru. Fusese construită din beton şi după aceea fusese 
acoperită cu plăci de oglindă aşa cum găseşti în orice magazin 
de profil. 

- Cine a putut să aibă ideea construirii unei piramide în 
mijlocul pădurii Fontainebleau? Ai idee, Ahile? 

Câinele îi răspunse printr-un lătrat, dar omul nu prea îl 
înţelese. 

În spatele lui se auzi un zbârnâit uşor. 

Bzzz... 

Gaston nu-i dădu nici o atenţie. Pădurea era plină de 
țânțari şi de tăuni de tot felul. Zbârnâitul se apropie. 

Bzzz... Bzzz... 

Simti o înţepătură uşoară pe gât, ridică mâna vrând să 
alunge insecta inoportună, dar nu reuşi să-şi ducă gestul până 
te capăt. Deschise larg gura şi se întoarse în loc. Dădu drumul 
lesei câinelui şi făcu ochii mari în momentul în care se prăbuşi, 
cu capul înainte, într-un boschet de ciclame. 


16. ENCICLOPEDIE 


HOROSCOP: În America de Sud, la mayaşi, exista o 
astrologie oficială şi obligatorie. În funcţie de ziua naşterii, 
copilului i se dădea un calendar profesional specific. Acest 
calendar povestea toată viaţa lui viitoare: când va găsi de lucru, 
când se va căsători, când va avea un accident, când va muri. | 
se fredona în leagăn, îl învăţa pe de rost şi el însuşi îl fredona ca 
să ştie unde ajunsese în existenţa lui. Acest sistem funcţiona 
destul de bine, căci astrologii mayaşi se descurcau ca să facă să 
coincidă previziunile lor. Dacă un tânăr avea în cuvintele 
cântecului său întâlnirea cu o anumită fată într-o anumită zi, 
întâlnirea avea loc căci fata deţinea şi ea acelaşi cuplet în 
cântecul-horoscop personal. Tot aşa şi în cazul afacerilor. Dacă 
un cuplet anunţa că în cutare zi te vei duce să cumperi o casă, 
vânzătorul avea în cântecul lui obligaţia să o vândă în acea zi. 
Dacă o încăierare trebuia să izbucnească la o anumită dată, toţi 
participanţii erau informaţi despre asta de multă vreme. 

Totul funcţiona de minune, sistemul întărindu-se de la 
sine. 

Războaiele erau anunţate şi descrise. Învingătorii erau 
cunoscuţi şi astrologii precizau câţi răniţi şi câţi morţi vor 
rămâne pe câmpul de bătălie. Dacă numărul de morţi nu 
coincidea exact cu previziunile, erau sacrificați prizonierii. Cât 
de mult uşura existenţa aceste horoscoape cântate! Nici un 
lucru nu era lăsat la întâmplare. Nimănui nu-i era frică de ziua 
de mâine. Astrologii descriau viaţa fiecărui om de la început şi 
până la sfârşit. Fiecare ştia unde să-şi . ducă viaţa şi chiar şi 
cum era a celorlalţi. 

Culmea  previziunii, mayaşii prevăzuseră... momentul 
sfârşitului lumii. Ea va avea loc într-o anumită zi din secolul al 
zecelea a ceea ce în altă parte se numeşte era creştină. 
Astrologii erau toţi de acord asupra orei exacte. Astfel încât în 
ajun, decât să suporte catastrofa, oamenii şi-au dat foc la oraş, 
şi-au ucis ei înşişi familiile şi apoi s-au sinucis. Puţinii rămaşi au 
părăsit oraşele în flăcări şi au ajuns nişte rari rătăcitori în 
câmpie. Totuşi, această civilizaţie era departe de a fi opera unor 
indivizi simpli şi naivi. Mayaşii cunoşteau cifra zero, roata (dar 
nu au înţeles importanţa unei astfel de descoperiri), au construit 
drumuri; calendarul lor, cu un sistem de treisprezece luni, era 
mai precis decât al nostru. 


Când spaniolii au ajuns în Yucatan, în secolul al XVI-lea, nu 
au avut nici măcar satisfacția de a distruge civilizaţia maya, 
deoarece aceasta se autodistrusese cu mult timp înainte. Totuşi, 
există în zilele noastre indieni care se pretind descendenţii 
îndepărtați ai mayaşilor. Sunt numiţi lacondoni. Şi lucru ciudat, 
copiii lacondonilor fredonează melodii vechi care enumeră toate 
evenimentele unei vieţi, omeneşti. Dar nimeni nu le mai 
cunoaşte semnificaţia precisă. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


17. ÎNTÂLNIRE SUB COPACI 


Unde duce acest drum? E ostenită. Merge deja de câteva 
zile înconjurată de acele mirosuri de pistă de furnică. 

La un moment dat, i s-a întâmplat ceva ciudat, nu ştie ce 
s-a petrecut. Deodată a urcat pe un obiect neted şi întunecat, 
apoi a fost ridicată în aer, a mers pe un pustiu roz plantat cu 
copaci negri şi rari, a fost aruncată pe fibre vegetale împletite, 
s-a agăţat disperată, după care a fost aruncată departe în aer. 
Trebuie să fi fost unul dintre "Ei". "Ei" vin din ce în ce mai mulţi 
în pădure. Nu avea importanţă. Era încă în viaţă şi asta conta. 
Mai întâi slabe, parfumurile feromonale se confirmă. Se află într- 
adevăr pe un drum mirmecean. Nici o îndoială: între iarba- 
neagră şi cimbrişor se simt mirosurile de pistă pe care le degajă 
acel drum. Adulmecă şi identifică imediat acel cocteil de 
hidrocarbonaţi: C10H22, provenind din glandele emițătoare 
plasate sub abdomenul furnicilor exploratoare belokaniene. 

Cu soarele în spate, bătrâna furnică roşie se ţine scai de 
acest fir olfactiv. Înjur, ferigi mari formează boite verzi. 
Mătrăgunele se înalţă ca nişte adevărate coloane de clorofilă. 
Copacii de tisă îi oferă umbra lor. Percepe mii de antene, de ochi 
sau de urechi care o urmăresc, ghemuite în iarbă sau în frunziş. 
Atâta vreme cât nici un animal nu se iveşte în calea ei, poate să 
considere că ea este cea care sperie şi intimidează. Îşi trage 
capul în gât ca să-şi accentueze alura de războinică şi câţiva 
ochi dispar. 

Deodată, după un pâlc de cafeluţe albastre, apar 
douăsprezece siluete mirmeceene. Ca şi ea, ele sunt furnicile 


roşii din păduri. Le recunoaşte până şi mirosul cetăţii lor natale: 
Bel-o-kan. Sunt din aceeaşi familie. Surorile ei mai mici! 

Cu mandibulele în faţă, bătrâna furnică roşie aleargă spre 
acele prezenţe civilizate. Cele douăsprezece se opresc şi îşi 
ridică antenele de surprindere. Sunt soldaţi tineri, furnici 
asexuate, aparţinând sub-castei care se ocupă cu explorarea şi 
vânătoarea. Bătrâna furnică roşie se adresează celei mai 
apropiate şi îi cere o trofalaxie. Cealaltă îi arată că acceptă 
îndoindu-şi cele două antene pe spate. 

Imediat insectele trec la ritualul imuabil al schimbului de 
hrană. Bătându-se reciproc cu vârful antenelor în creştetul 
capului, cele două furnici se informează, una despre nevoile 
interlocutoarei sale, cealaltă despre ce vrea să-i propună. Apoi, 
cu mandibulele depărtate, se plasează faţă în faţă, gură lângă 
gură. Donatoarea face să iasă din guşa socială hrana lichidă şi o 
preface într-o bilă mare pe care o transmite celei înfometate, 
care o aspiră cu lăcomie. 

O parte în stomacul principal ca să-şi recapete imediat 
forţele, o alta ca rezervă în guşa socială, ca să fie în stare, în caz 
de nevoie, să o reconforteze şi ea pe una dintre surorile ei. 
Bătrâna furnică roşie freamătă de plăcere în timp ce furnicile 
tinere îşi agită antenele ca să-i ceară să se prezinte. 

Fiecare din cele unsprezece segmente  antenare 
eliberează un feromon specific, asemenea a unsprezece guri 
apte să se exprime simultan pe unsprezece tonalități olfactive 
diferite. Aceste unsprezece guri emit dar pot şi să primească, 
asemenea unor urechi. 

Tânăra furnică donatoare atinge primul segment, pornind 
de la cap, al bătrânei furnici roşii şi îi descifrează vârsta: trei ani. 
Pe al doilea descoperă casta şi sub-casta: soldat, asexuată, 
explorare şi vânătoare exterioară. Al treilea precizează specia şi 
cetatea natală: furnică roşie de pădure, provenind din cetatea- 
mamă Bel-o-kan. Al patrulea oferă informaţii despre numărul 
pontei şi deci numele acesteia: al 103 683-lea ou făcut în 
primăvară de Regina care i-a dat naştere. Se numeşte deci "103 
683". Al cincilea segment dezvăluia starea de spirit a celei care 
se pretează acestor atingeri: 103 683 este obosită şi agitată în 
acelaşi timp pentru că deţine o informaţie importantă. 

Tânăra furnică opreşte în acest punct decriptarea 
olfactivă. Celelalte segmente nu sunt emițătoare. Al cincilea 


serveşte pentru detectarea moleculelor de piste, al şaselea, 
pentru a purta conversațiile de bază, al şaptelea este rezervat 
dialogurilor complexe, al optulea, numai pentru dialogul cu 
Regina mamă outoare. Ultimele trei segmente pot să fie folosite 
la nevoie ca nişte mici măciuci. 

La rândul ei, 103 683 le sondează pe cele douăsprezece 
exploratoare. E vorba de soldaţi tineri, în vârstă de nouăzeci şi 
opt de zile. Sunt gemene şi totuşi foarte diferite unele de altele. 

5 este, cu câteva secunde mai mare. Cu capul alungit, 
toracele îngust, mandibulele lungi, abdomenul în formă de 
baston, este o furnică lungă şi gesturile ei sunt precise şi 
chibzuite. Cuirasele coapselor sunt masive, iar ghearele sunt 
lungi şi foarte depărtate. 

6, sora ei, este, dimpotrivă, rotundă: cap rotund, abdomen 
rotund, tasat de la torace până la antene care prezintă nişte 
spirale uşoare la extremităţi. 6 are un tic, îşi trece mereu 
piciorul drept peste ochi ca şi cum ar vrea să se scarpine. 

7, cu mandibulele scurte, cu picioarele groase şi o aură 
foarte distinsă, este spălată perfect. Chitina e atât de lucitoare 
încât cerul se oglindeşte în ea. Are gesturi graţioase şi, cu 
capătul abdomenului, nu se poate împiedica să nu traseze cu 
nervozitate semnul Z care nu înseamnă nimic. 

8 este păroasă peste tot, chiar şi la frunte şi mandibule. 
Puternică şi grea, gesturile ei sunt stângace. Molfăie o rămurică 
pe care, ca să se distreze, o trece uneori de la mandibule la 
antene apoi o aduce din nou în mandibule. 

9 are un cap rotund, un torace triunghiular, un abdomen 
pătat şi picioare cilindrice. O maladie infantilă i-a ciuruit cu găuri 
toracele arămiu. Are articulaţii frumoase, ştie asta şi o arată 
mereu. Zgomotul pe care îl face nu e deloc neplăcut. 

10 este cea mai mică. Abia dacă seamănă cu o furnică. 
Totuşi, antenele ei sunt foarte lungi, ceea ce face din ea radarul 
activ al grupului. Mişcările apendicelor ei senzoriale exprimă de 
altfel o mare curiozitate. 

1,12,13,14,15 şi 16 sunt la fel în cele mai mici amănunte. 

După terminarea inspecției, bătrâna furnică roşie se 
adresează lui 5. Nu numai că e cea mai mare ca vârstă, dar 
antenele ei sunt deja năclăite de informaţii olfactive, semn de 
mare sociabilitate. 

Cele două insecte îşi ating antenele şi dialoghează. 


103 683 află că cele douăsprezece furnici aparţin unei noi 
sub-caste militare, grupurile de comando de elită ale cetăţii Bel- 
o-kan. Sunt trimise ca avangardă pentru a se infiltra în liniile 
inamice. Luptă, când e cazul, împotriva altor cetăţi de furnici şi 
participă şi la vânarea prădătorilor voluminoşi, precum 
şopârlele. 

103 683 o întreabă ce fac acele furnici atât de departe de 
cuibul natal. 5 răspunde că au primit misiunea unei explorări la 
mare distanţă. Merg de câteva zile spre vest, în căutarea 
marginii orientale a lumii. 

Pentru cei din furnicarul Bel-o-kan, lumea a existat 
totdeauna şi va exista totdeauna. Neavând naştere, nu va 
cunoaşte moartea. Pentru ei, planeta este cubică. Îşi închipuie 
acest cub mai întâi înconjurat de aer, apoi împresurat de 
covoare de nori. Dincolo de asta, cred ei, există apă care uneori 
trece prin nori, şi de aici, ploile. Asta e cosmogonia lor. 

Cetăţencele din Bel-o-kan cred că se află foarte aproape 
de marginea orientală şi, de milenii, trimit expediţii ca să 
determine amplasamentul exact. 

103 683 semnalează că şi ea este o furnică exploratoare 
belokaniană. Se întoarce din orient. A reuşit să ajungă la 
marginea lumii. 

Pentru că cele douăsprezece refuză să o creadă, bătrâna 
furnică roşie le propune, la adăpostul unei scobituri de rădăcină, 
să formeze un cerc atingându-şi antenele. 

In felul acesta le va istorisi repede povestea vieţii ei şi 
astfel toate vor putea să cunoască incredibila ei odisee spre 
marginea orientală a lumii. Şi cu aceeaşi ocazie vor afla şi 
ameninţarea sumbră care planează asupra cetăţii lor. 


18. SINDROMUL VIERMELUI 


Drapelul negru flutura în partea din faţă a limuzinei 
parcate în faţa casei. La etaj se terminau pregătirile. 

Fiecare se apropia de cadavru ca să-i sărute pentru ultima 
dată mâna. 

Apoi, rămăşiţele pământeşti ale lui Gasiton Pinson au fost 
puse într-un sac mare din plastic, prevăzut cu fermoar şi plin cu 
bulgări de naftalină. 


- De ce naftalină? întrebă Julie pe unul dintre angajaţii de 
la pompele funebre. 

Omul în negru avea pe faţă o expresie foarte profesională. 

- Pentru omorârea viermilor, explică el cu o voce înţepată. 
Carnea umană moartă atrage larvele muştei de carne. Din 
fericire, datorită naftalinei, cadavrele moderne pot să fie 
protejate. 

- Nu ne mai mănâncă? i 

- Imposibil, o asigură specialistul. In plus, sicriele sunt 
acum acoperite cu plăci de zinc care împiedică pătrunderea 
animăluţelor. 

Nici termitele nu reuşesc să intre. Tatăl tău va fi 
înmormântat curat şi aşa va rămâne multă vreme. 

Oamenii cu şepci negre instalară sicriul în limuzină. 
Cortegiul funerar aşteptă câteva ore în abuteiajele pline de 
fumul ţevilor de eşapament înainte de a ajunge la cimitir. Acolo 
intră în ordine limuzina-dric, apoi maşina unde se afla familia, 
cea în care se aflau rudele mai depărtate, apoi maşinile 
prietenilor şi, la coadă, vehiculele colegilor de serviciu ale 
defunctului. 

Toată lumea era îmbrăcată în negru şi se arăta foarte 
tristă. Patru gropari duseră pe umeri sicriul până la groapa 
deschisă. Ceremonia se derulă foarte lent. Tropăind pe loc ca să 
se încălzească, oamenii îşi şopteau cuvinte de circumstanţă: 
"Era un om formidabil", "A murit prea devreme", "Ce pierdere 
pentru serviciul juridic al Apelor şi Pădurilor", "Era un om sfânt, 
de o bunătate şi o generozitate extraordinare", "Odată cu el 
dispare un profesionist fără pereche, un mare protector al 
pădurii". 

Interveni în sfârşit şi preotul şi spuse cuvintele care se 
cuveneau a fi spuse: "Ţărână eşti, şi în ţărână te întorci... Acest 
soţ şi tată de familie remarcabil era un exemplu pentru noi toţi... 
Amintirea lui va trăi veşnic în inimile noastre... Era iubit de toţi... 
este sfârşitul unui ciclu, amin". 

Acum toată lumea se înghesuia în jurul lui Julie şi al 
mamei ei pentru condoleanţe. 

Prefectul Dupeyron se deplasase în persoană. 

- Vă mulţumesc că aţi venit, domnule prefect. 

Dar perfectul părea deosebit de doritor să se adreseze 
fetei: 


- Condoleanţele mele, domnişoară. Această pierdere e 
probabil cumplită pentru dumneata. 

Apropiindu-se foarte mult de ea, îi şopti fetei la ureche: 

- Dat fiind stima pe care o aveam pentru tatăl dumitale, aş 
vrea să ştii că voi avea totdeauna pentru dumneata un loc în 
cadrul serviciilor prefecturii. Te aştept după ce termini studiile 
de drept. Îţi voi găsi un post bun. 

Apoi înaltul funcţionar se adresă mamei: 

- Am şi încredinţat unuia dintre cei mai buni specialişti ai 
noştri misiunea de a elucida misterul morții soțului 
dumneavoastră. E vorba de comisarul Linart. Un as. Cu ajutorul 
lui vom afla totul foarte repede. 

Apoi adăugă: 

- Evident, vă respect doliul, dar uneori nu e rău să te mai 
gândeşti şi la altceva. Cu ocazia înfrăţirii oraşului nostru cu 
oraşul japonez, Haşinoe, sâmbăta viitoare va avea loc o recepţie 
în sala de gală a palatului de la Fontainebleau. Veniţi cu fiica 
dumneavoastră. Îl cunoşteam bine pe Gaston. Cred că i-ar fi 
făcut plăcere să vă vadă că vă distraţi. 

Mama dădu din cap în timp ce unii şi alţii aruncau câteva 
flori pe sicriu. 

Julie veni la marginea mormântului deschis şi murmură 
printre dinţi: 

- Regret că n-am reuşit niciodată să vorbim cu adevărat 
unul cu celălalt. Sunt singură că erai un tip cumsecade, tată... 
Se uită o clipă fix la sicriul de brad. 

Îşi roase unghia degetului mare. Era cel mai dureros. Când 
îşi rodea unghiile, putea să hotărască momentul în care durerea 
se oprea. Acesta era unul dintre avantajele pe care le vedea în a 
se face să sufere ea însăşi: controla suferinţa în loc s-o suporte. 

- Păcat că au existat atâtea bariere între noi, mai zise ea. 
Sub sicriu, infiltrat printr-o mică crăpătură a betonului, un grup 
de larve înfometate lovea în placa de zinc. Şi ele îşi ziceau la fel: 
Ce păcat că există atâtea bariere între noi. 


19.ENCICLOPEDIE 


Întâlnirea între două civilizaţii diferite este totdeauna un 
moment delicat. 


S-ar fi putut întâmpla ce era mai rău la 10 august 1818 
când căpitanul John Ross, şeful unei expediţii polare britanice, i- 
a întâlnit pe locuitorii din Groenlanda: inuiţii (inuit înseamnă 
"fiinţă umană", în timp ce eschimos înseamnă, mai peiorativ, 
"mâncător de carne crudă"). Inuiţii se credeau din totdeauna 
singuri pe lume. Cel mai bătrân dintre ei a agitat o bâtă şi le-a 
făcut semn să pornească. 

John Saccheus, interpretul sud-groenlandez, a avut atunci 
ideea să-şi arunce cuțitul la picioarele lor. Cum să te lipseşti 
astfel de armă aruncând-o la picioarele unor necunoscuţi! 
Gestul i-a derutat pe inuiţi care au luat de jos cuțitul şi au 
început să strige ciupindu-se de nas. 

John Saccheus a avut prezenţa de spirit să-i imite imediat. 
Ce fusese mai greu trecuse. Nu-ţi mai vine să omori pe cineva 
care prezintă acelaşi comportament ca al tău. 

Un bătrân inuit s-a apropiat şi, pipăind pânza cămăşii lui 
Saccheus, l-a întrebat ce animal avea o blană atât de subţire. 
Interpretul i-a răspuns cum a ştiut mai bine (folosindu-se de 
limbajului pidgin apropiat de limbajul inuiţilor). Celălalt i-a pus 
imediat altă întrebare: "Veniţi din lună sau din soare?" Întrucât 
inuiţii considerau că sunt singuri pe pământ, nu vedeau altă 
soluţie pentru sosirea acestor străini. 

După ce Saccheus a reuşit în sfârşit să-i convingă să se 
întâlnească cu oficialii englezi, inuiţii au urcat pe nava lor şi, 
acolo, au fost mai întâi cuprinşi de panică descoperind un porc, 
apoi au început să râdă când s-au văzut într-o oglindă. S-au 
minunat rău de tot în faţa unui ceas şi au întrebat dacă era 
comestibil. Atunci li s-au oferit biscuiţi, pe care i-au mâncat cu 
neîncredere şi i-au scuipat cu dezgust. In cele din urmă, în semn 
de înţelegere, l-au chemat pe şamanul lor care a implorat 
spiritele să alunge toate spiritele rele care s-ar fi putut afla la 
bordul vasului englez. 

A doua zi, John Ross înfigea drapelul naţional pe acel 
teritoriu şi îşi însuşea bogăţiile lui. Inuiţii nu şi-au dat seama dar, 
într-o oră, deveniseră supuşii coroanei britanice. După o 
săptămână, ţara lor apărea pe toate hărţile în locul menţiunii 
terra incognito. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


20. FRICA DE DEASUPRA 


Bătrâna furnică roşie solitară le vorbeşte de pământuri 
necunoscute, de o călătorie, de o lume ciudată. Celor 
douăsprezece exploratoare le vine greu să-şi creadă antenelor. 

Totul a început atunci când 103 683, simplu soldat, se 
plimba pe culoarele cetăţii interzise Bel-o-kan, în apropiere de 
loja regală. Două sexuate, un mascul şi o femelă, s-au ivit brusc 
şi i-au solicitat ajutorul. Spuneau că o expediţie de vânătoare 
fusese exterminată în întregime de o armă secretă capabilă să 
distrugă vreo zece soldaţi deodată. 

103 683 făcuse o anchetă şi dedusese că isprava fusese 
opera inamicelor lor ereditare, furnicile pitice din cetatea Shi- 
gae-pu. Fusese declanşat un război împotriva lor, dar piticele nu 
folosiseră în bătălie arme gigantice aplatisante. Deci nu 
deţineau astfel de arme. 

Atunci s-a luat hotărârea să se caute aceste arme la alt 
duşman ancestral: termitele. Ilmpreună cu o expediţie de 
vânătoare, 103 863 plecase spre termitiera de est. Acolo 
găsiseră doar o cetate distrusă de gaz colorat otrăvit. Regina 
termitelor era singura supraviețuitoare. Ea declarase că toate 
catastrofele care se înmulţeau de puţină vreme se datorau 
operei unor "monştri gigantici păzitori ai capătului lumii”. 

103 683 s-a îndreptat deci spre est, dincolo de fluviul cel 
mare, şi după mii de peripeții, a descoperit această faimoasă 
margine a lumii orientale. 

Mai întâi, deoarece lumea nu e cubică, marginea ei nu 
constă într-o prăpastie vertiginoasă. După părerea ei, marginea 
lumii e plată. 103 863 încearcă să o descrie. Îşi aminteşte de o 
zonă cenuşie şi neagră cu duhori puternice de benzină. Imediat 
ce o furnică se aventurează în această zonă, e pulverizată de o 
masă neagră care miroase a cauciuc. Multe furnici încercaseră 
să forţeze trecerea şi pieriseră acolo. Marginea lumii e plată, dar 
e o zonă de moarte instantanee. 

103 683 se pregătea să facă cale întoarsă când i-a venit 
ideea să sape un tunel sub această bandă infernală. În felul 
acesta trecuse dincolo de marginea lumii şi descoperise ţinutul 
exotic unde trăiau acele faimoase animale gigantice, paznicii 
capătului lumii de care pomenise regina termitelor. 


Povestirea le  fascinează pe cele douăsprezece 
exploratoare. 

Cine sunt aceste animale gigantice? întreabă 14 foarte 
mirată. 

103 683 ezită, apoi răspunde cu un sigur cuvânt: 

DEGETE. 

Imediat, cele douăsprezece furnici obişnuite totuşi să 
vâneze cei mai răi predatori, tresar şi, de surprindere, se 
debranşează de la cercul de comunicaţie. 

Degetele? 

Pentru ele, acest cuvânt înseamnă un coşmar întruchipat. 

Toate furnicile cunosc poveşti unele mai îngrozitoare 
decât altele despre Degete. Degetele sunt monştrii cei mai 
înspăimântători din toată Creaţia. Unii spun că se deplasează 
totdeauna în cete de cinci. Alţii pretind că ucid furnicile aşa, fără 
motiv, fără măcar să le mănânce după aceea. 

In universul pădurii, moartea e totdeauna legitimată. Se 
ucide pentru hrană. Se ucide pentru apărare. Se ucide pentru 
mărirea teritoriului de vânătoare. Se ucide pentru cucerirea unui 
cuib. Dar Degetele au un comportament absurd. Extermină 
furnicile... degeaba! 

In consecinţă, Degetele au dobândit în lumea mirmeceană 
o reputaţie de animale demente, al căror comportament 
depăşeşte oroarea absolută. Fiecare cunoaşte anecdotele 
îngrozitoare care circulă despre ele. 

Degetele... 

Unele furnici spun că Degetele distrug cetăţi întregi şi 
sapă în interior ca să scoată ciorchini de cetăţene îngrozite. 
Ciopârţesc chiar şi zonele creşelor. 

Degetele... 

La Bel-o-kan, se spune că Degetele nu respectă nimic, nici 
măcar reginele. Devastează totul. Se spune că sunt oarbe şi că 
ucid pe toţi care văd ca să se răzbune pentru că ele sunt oarbe. 

Degetele... 

Toate relatările le descriu ca pe nişte sfere imense de 
culoare roz, fără ochi dar şi fără gură, fără antene, fără picioare. 
Nişte sfere mari şi roz şi netede dotate cu o putere fenomenală, 
care asasinează totul în calea lor şi nu mănâncă nimic. 

Degetele... 


Nimeni nu mai ştie ce e adevărat şi ce e legendă. În 
cetăţile mirmeceene li se dau mii de porecle: "sfere roşii 
ucigaşe", "moarte năpraznică care vine din cer", "stăpânii 
sălbăticiei", "teroarea roz", "ferocitatea netedă", "“distrugătorii 
de cetăţi", '"nenumăraţii"... 

Degetele... 

Mai există furnici care cred că nu există cu adevărat, ci că 
doicile pomenesc despre ele ca să sperie larvele precoce care 
vor să iasă prea devreme din cuib. 

Nu ieşiţi afară, marele exterior e plin de Degete! 

Cine nu a auzit asta în copilăria lui? Şi cine nu a auzit 
mitologia marilor războinice eroice care au plecat să vâneze 
Degetele cu mandibulele goale? 

Degetele... 

Cele douăsprezece furnici tremură numai când se gândesc 
la ele. Se mai spune că Degetele nu sunt aşa înverşunate doar 
pe furnici. Atacă toate fiinţele vii. Trag în ţeapă viermişorii pe 
nişte spini curbați şi îi cufundă în apa fluviului până când peştii 
generoşi vin să-i elibereze! 

Degetele... 

Se spune că, în câteva clipe, doboară copacii milenari. Se 
pretinde că desprind picioarele din spate ale broaştelor înainte 
de a le arunca, mutilate dar încă vii, în balta lor. 

Şi dacă ar fi numai asta! S-a auzit că Degetele crucifică 
fluturii cu sulițe. Doboară tântarii din zbor. Ciuruie păsările cu 
pietricele rotunde, transformă şopârlele în terci, smulg pielea 
veveriţelor. Jefuiesc stupii albinelor. Sufocă melcii în grăsime 
verde care miroase a usturoi... 

Cele douăsprezece furnici se uită cu atenţie la 103 683. 
Prin urmare, această bătrână războinică pretinde că s-a apropiat 
de ele şi s-a întors nevătămată. 

Degetele... 

: 103 683 insistă. Se răspândesc de jur împrejurul lumii. 
Incep să bântuie pădurea. Nu se poate să nu mai fie luate în 
seamă. 

5 rămâne circumspectă. Işi mişcă antenele: 

De ce nu sunt văzute? 

Bătrâna furnică roşie are o explicaţie: 

Sunt atât de mari şi înalte încât devin invizibile. 


Cele douăsprezece exploratoare amuţesc de uimire. Ar fi 
posibil ca această furnică bătrână să nu spună baliverne... 

Deci Degetele chiar există? Antenele lor olfactive tăcute 
nu ştiu ce să mai emită şi ce să primească. E uluitor. Degetele 
ar exista cu adevărat şi s-au pregătit să invadeze pădurea. 
Incearcă să-şi imagineze marginea lumii şi Degetele care o 
păzesc. 

5 o întreabă pe bătrâna furnică exploratoare de ce vrea să 
se întoarcă la Bel-o-kan. 

103 683 vrea să le informeze pe toate furnicile de pe 
planetă că Degetele se apropie şi că acum nimic nu va mai fi la 
fel. Trebuie s-o creadă. 

Emană molecule din ce în ce mai grele şi mai 
convingătoare. 

Degetele există. 

103 683 se încăpăţânează. Trebuie alarmat universul. 
Toate furnicile trebuie să ştie că, acolo sus, ascunse undeva 
deasupra norilor, Degetele le pândesc şi se pregătesc să 
schimbe totul. Cele douăsprezece să formeze din nou cercul, 
103 683 mai vrea să le spună şi alte lucruri. 

Căci povestea ei nu se opreşte aici. După prima odisee, 
când s-a întors la Bel-o-kan, cetatea ei natală, şi şi-a povestit 
aventurile noii regine, aceasta s-a alarmat şi a luat hotărârea să 
pornească o mare cruciadă ca să spulbere toate Degetele de pe 
suprafaţa pământului. 

Belokanienele au ridicat rapid o armată de trei mii de 
furnici cu abdomenele supraîncărcate cu acid formic. Dar 
drumul era lung şi, deşi porniseră trei mii, la marginea lumii au 
ajuns doar cinci sute. Acolo a urmat o bătălie memorabilă. Tot 
ce mai rămăsese din acea armată glorioasă a pierit sub jeturi de 
apă cu săpun. 103 683 a fost una dintre rarele furnici care au 
reuşit să scape, poate chiar singura. 

Atunci a luat hotărârea să se întoarcă la cuib, să le aducă 
celorlalte vestea cea rea, dar curiozitatea ei a fost mult mai 
puternică. In loc să se întoarcă, s-a străduit să-şi stăpânească 
frica şi să meargă drept înainte ca să viziteze cealaltă parte a 
lumii, ţinutul unde trăiesc Degetele gigantice. Şi le-a văzut. 

Regina din Bel-o-kan se înşela. Trei mii de soldaţi n-ar fi 
putut să vină de hac tuturor Degetelor din lume căci sunt mult 
mai numeroase decât se crede. 


103 683 le descrie lumea. În zona lor, Degetele au distrus 
natura şi au înlocuit-o cu obiecte pe care le fabrică chiar ele, 
obiecte ciudate căci sunt perfect geometrice. 

Peste tot, în ţinutul Degetelor, lucrurile sunt netede, reci, 
geometrice şi moarte. 

Dar bătrâna exploratoare se întrerupe. Adulmecă în 
depărtare o prezenţă ostilă. Repede, fără să se mai gândească, 
dă fuga să se ascundă împreună cu celelalte douăsprezece. Cine 
ar putea să fie? 


21. LOGICĂ PSY 


Pentru ca pacienţii să se simtă în voia lor, medicul îşi 
concepuse cabinetul ca un salon. Nişte tablouri moderne cu 
pete mari şi roşii reuşeau de minune să nu se potrivească deloc 
cu mobilele vechi din acaju. În centrul încăperii, o vază Ming, tot 
roşie, se străduia să-şi păstreze echilibrul pe un gheridon fragil 
dintr-un metal aurit. 

Acolo îşi adusese mama lui Julie fata de la prima criză de 
anorexie. Specialistul bănuise imediat ceva sexual. Abuzase 
tatăl ei de ea pe când era mică? Sau un prieten al familiei şi-a 
permis unele libertăţi? Adolescenta fusese cumva pipăită de 
profesorul ei de canto? i 

Această idee o consternase pe mamă. lşi imagina fata 
luptându-se cu acel bătrân. Deci de aici venea totul... 

- Poate că aveţi dreptate, căci mai prezintă o tulburare, ca 
o fobie. Nu suportă să fie atinsă. 

Pentru specialist era evident că micuța suferise un şoc 
psihologic puternic şi îi era greu să creadă că el se datora lipsei 
vocalizelor. 

De fapt, psihoterapeutul era convins că cei mai mulţi 
dintre clienţii săi fuseseră abuzaţi sexual în copilărie. Era atât de 
convins de asta încât, când nu putea să descopere un astfel de 
traumatism în spatele unui comportament maladiv, propunea 
pacientelor sale să-şi autosugereze unul. După aceea era uşor 
să fie tratate şi deveneau abonatele lui pe viaţă. 

Când mama telefonase pentru o programare, o întrebase 
dacă fata mânca acum normal. 

- Nu, nici acum, răspunsese ea. Face mofturi, refuză să 
înghită tot ce seamănă mai mult sau mai puţin cu carnea. După 


părerea mea, trece în continuare printr-o fază anorexică chiar 
dacă manifestările sunt mai puţin spectaculoase ca înainte. 

- lată ce explică amenoreea ei. 

- Amenoreea? 

- Da. Mi-aţi spus că la cei nouăsprezece ani ai ei, fata nu a 
avut niciodată ciclu. Asta constituie o întârziere anormală în 
dezvoltarea ei. Asta e probabil cauza că mănâncă atât de puţin. 
Amenoreea este deseori legată de anorexie. Corpul deţine 
propria lui înţelepciune. Nu produce ovule dacă nu se simte în 
stare să hrănească apoi un fetus ca să-l ducă până la naştere. 
N-am dreptate? 

- Dar de ce se comportă astfel? 

- Julie prezintă ceea ce, în limbajul nostru, numim un 
"complex Peter Pan". Vrea să-şi menţină stadiul de copilărie. 
Refuză să devină adultă. Speră, nemâncând, că corpul ei nu se 
va mai dezvolta şi că va rămâne pentru totdeauna o fetiţă. 

- Inţeleg, spuse mama suspinând. Probabil că ăsta e şi 
motivul pentru care nu vrea să reuşească la bacalaureat. 

- Evident, bac-ul însemnă şi el trecerea la vârsta adultă. Şi 
nu poate să devină adultă. Atunci, Julie se cabrează ca un cal 
îndărătnic care nu vrea să sară peste un gard viu. 

O secretară anunţă prin interfon sosirea lui Julie. 
Psihoterapeutul o rugă s-o poftească înăuntru. 

Julie venise însoţită de câinele Ahile. Profita de această 
şedinţă ca să asigure plimbarea zilnică a animalului. 

- Cum ne mai simţim, Julie? o întrebă psihoterapeutul. 
Tânăra se uită la acel bărbat masiv, care transpira totdeauna şi 
care îşi legase părul rar cu un şnur la spate. 

- Julie, mă aflu aici ca să te ajut, o asigură el cu o voce 
fermă. Ştiu că în adâncul inimii suferi din cauza morţii tatălui 
tău. Dar fetele tinere au pudoarea lor şi nu îndrăzneşti să-ţi 
exprimi durerea. Trebuie totuşi să ţi-o exprimi ca să te eliberezi. 
Dacă nu, se va macera în tine ca o fiere şi vei suferi şi mai mult. 
Mă înţelegi, nu-i aşa? 

Tăcere. Nici o expresie pe faţa ei. 

Psihoterapeutul se ridică din fotoliu şi o prinse de umeri. 

- Sunt aici ca să te ajut, Julie, repetă el. Mi se pare că ţi-e 
frică. Eşti o fetiţă căreia îi este frică singură în întuneric, şi care 
trebuie să fie liniştită. Cu asta mă ocup eu. Sarcina mea este să- 


ţi redau încrederea în tine, să-ţi alung temerile şi să-ţi permit să 
exprimi tot ce ai mai bun în tine. Nu-i aşa? 

Cu un semn discret, Julie îi indică câinelui Ahile că 
preţioasa vază chinezească conţinea un os. Câinele o privi cu 
atenţie, cu pleoapele căzute, aproape că înţelese, dar nu 
îndrăzni să se mişte în acel decor necunoscut. 

- Julie, ne aflăm aici ca să dezlegăm împreună enigmele 
trecutului tău. Vom examina unul câte unul toate episoadele 
existenţei tale, chiar şi cele pe care îţi închipui că le-ai uitat. Te 
voi asculta şi, împreună, vom vedea cum să spargem buba şi să 
cauterizăm rana. Nu-i aşa? 

Julie continua să-l aţâţe discret pe câine. Câinele se uita la 
Julie, se uita la vază şi încerca cum putea mai bine să înţeleagă 
legătura dintre ele. Creierul lui de câine era foarte dezamăgit 
căci simţea că fata îi indica că avea de făcut ceva foarte 
important. 

Ahile-vază. Vază-Ahile. Care e legătura? Ceea ce îl întrista 
mult pe Ahile în viaţa lui de câine era faptul că nu găsea 
legăturile între lucrurile sau evenimentele lumii oamenilor. Îi 
trebuia mult timp ca să înţeleagă, de exemplu, legătura între 
factorul poştal şi cutia de scrisori. De ce acel om umplea cutiile 
de scrisori cu bucăţi de hârtie? In cele din urmă îşi dăduse 
seama că acel naiv lua cutia de scrisori drept un animal care se 
hrănea cu hârtie. Toţi oamenii îl lăsau să-şi facă de cap, probabil 
din milă. 

Dar ce voia Julie în acel moment? 

Pentru că nu înţelegea, setterul irlandez lătră. Poate că 
asta va fi de ajuns ca s-o satisfacă. 

Psihoterapeutul se uită fix la fata cu ochii cenușii. 

- Julie, fixez două obiective principale ale activităţii 
noastre comune. Mai întâi, să-ţi redau încrederea în tine. Apoi, 
problema mea va fi să te învăţ umilinţa. Increderea este 
acceleratorul personalităţii, umilinţa este frâna. Din momentul în 
care stăpâneşti şi acceleratorul şi frâna, îţi controlezi destinul şi 
profiţi deplin de drumul vieţii. Poţi să înţelegi asta, Julie, nu-i 
aşa? 

Julie consimţi în sfârşit să se uite în ochii medicului şi zise: 

- Mă doare-n cot de frâna şi de acceleratorul dumitale. 
Psihanaliza a fost concepută doar ca să-i ajute pe copii să nu 
reproducă schemele ratate ale părinţilor lor, asta e tot. Şi, în 


general, asta merge o dată la o sută. Nu vă mai adresaţi mie ca 
unei copile inculte. Ca şi dumneata, am citit şi eu Introducere în 
psihanaliză de Sigmund Freud şi cunosc toate şmecheriile 
psihanaliştilor. Nu sunt bolnavă. Dacă sufăr, nu sufăr de o lipsă, 
ci de exces. Am înţeles foarte bine ce e îmbătrânit în lumea 
asta, reacţionar, sclerozat. Aşa zisa psihoterapie este doar un 
mijloc de a macera iar şi iar trecutul. Nu-mi place să mă uit 
înapoi, iar când mă aflu la volan, nu stau cu ochii fixaţi la 
oglinda retrovizoare. 

Medicul fu surprins. Până atunci, Julie fusese totdeauna 
discretă. Nici unul dintre clienţii săi nu-şi permisese să-l 
admonesteze direct. 

- Nu spun să te uiţi înapoi, spun să te uiţi bine la tine 
însăţi, nu-i aşa? 

- Nu vreau să mă văd nici pe mine. Când conduci maşina, 
nu te uiţi la tine, şi dacă nu vrei să ai un accident, e mai bine să 
te uiţi înainte, şi cât mai departe posibil. În realitate, vă supără 
faptul că sunt prea... lucidă. Atunci preferaţi să credeţi că eu nu 
sunt normală. Dumneata îmi pari bolnav cu mania de a puncta 
fiecare frază cu un "nu-i aşa?" 

Julie continuă netulburată: 

- Şi felul în care a fost decorat acest cabinet. V-aţi gândit 
la asta? Culoarea asta roşie, tablourile, mobilele, vazele roşii... 
Sunteţi fascinat de sânge? Şi coada asta de cal! V-aţi făcut-o ca 
să vă exprimaţi mai bine tendinţele feminine? 

Specialistul făcu un pas înapoi. Pleoapele lui se agitară ca 
două scuturi intermitente. A nu intra niciodată în conflict cu un 
pacient pe propriul său teren constituia o regulă de bază a 
profesiunii. Trebuia să se degajeze repede. Acea fată urmărea 
să-l destabilizeze întorcând împotriva lui propriile lui arme. 
Probabil că citise câteva cărţi de psihologie. Culoarea roşie... e 
adevărat că îl făcea să se gândească la ceva precis. Şi coada de 
cal... 

Vru să alunge aceste gânduri dar presupusa lui pacientă 
nu-i 
dădu răgaz. 

- De altfel, alegerea meseriei de psihoterapeut este în 
sinea ei un simptom. Edmond Wells a scris: "Vezi ce specialitate 
şi-a ales un medic şi vei înţelege care e problema lui. 
Oftalmologii poartă în general ochelari, dermatologii suferă 


frecvent de acnee sau de psoriasis, endocrinologii prezintă 
probleme hormonale iar 
psihoterapeuţii sunt..." 

- Cine e Edmond Wells? întrebă medicul întrerupând-o, 
prinzând din zbor ocazia de a abate discuţia. 

- Un prieten care îmi vrea binele, replică tăios Julie. 

Acea clipă îi fusese de ajuns medicului ca să-şi revină. 
Reflexele profesionale erau prea înrădăcinate ca să nu fie gata 
să reacționeze în orice moment. La urma urmelor, fata din faţa 
lui era doar o clientă, 
specialistul era el. 

- Totuşi? Edmond Wells... Există vreo legătură cu H.G. 
Wells, autorul Omului invizibili 

- Nici una. Wells al meu e mult mai tare. A scris o carte 
care "trăieşte şi vorbeşte". 

Acum vedea cum să iasă din impas. Se apropie. 

- Şi ce spune "cartea care trăieşte şi vorbeşte" a acestui 
domn Edmond Wells? 

Acum se afla atât de aproape de Julie încât fata îi putea 
simţi răsuflarea. Nu-i plăcea să simtă răsuflarea nimănui. Işi 
întoarse faţa în altă parte cum putu mai bine. Mirosul era 
puternic şi se simţea parfumul unei loţiuni mentolate. 

- Exact la ce mă gândeam şi eu. În viaţa ta există cineva 
care te manipulează şi te perverteşte. Cine este Edmond Wells? 
Şi poţi să-mi arăţi "cartea care trăieşte şi vorbeşte"? 

Treptat, medicul prelua conducerea conversaţiei. Julie îşi 
dădu seama de asta şi refuză să mai continue această 
înfruntare. 

Practicianul îşi şterse fruntea de sudoare. Cu cât acea 
mică pacientă îl sfida mai tare, cu atât o găsea mai frumoasă. 
Era uimitoare, cu aerul ei de puştoaică de doisprezece ani, 
aplombul unei femei de treizeci de ani şi un fel de ciudată 
cultură livrescă care îi sporea farmecul. O mânca din ochi. li 
plăcea să i se opună rezistenţă. Totul în ea era încântător, 
parfumul, ochii, sânii. Îşi impuse să n-o atingă, să n-o mângâie. 

Dar fata se depărtase deja şi stătea lângă uşă. li adresă 
un zâmbet provocator şi îşi puse bretelele genţii pe spate după 
ce verifică pipăâind că Enciclopedia cunoaşterii relative şi 
absolute, volumul III, se afla la locul ei. 

Plecă trântind uşa. 


Ahile o urmă. 

Afară, îi trase animalului o lovitură de picior. Asta îl va 
învăţa să spargă vaza Ming pe care i-o indicase în momentul în 
care îi arăta asta. 


22. ENCICLOPEDIE 


STRATEGIE IMPREVIZIBILĂ: O minte atentă şi logică este în 
stare să prevadă orice strategie umană. Există totuşi un mijloc 
de a rămâne imprevizibil: este de ajuns să introduci un 
mecanism aleator într-un proces de decizie. De exemplu, să 
încredinţezi sorții unei aruncări de zaruri direcţia în care va fi 
lansat următorul atac. 

Introducerea a puţin haos într-o strategie globală nu 
numai că permite efecte-surpriză ci, în plus, oferă posibilitatea 
de a păstra secretă logica care stă la baza deciziilor importante. 
Nimeni nu poate să prevadă rezultatul unei aruncări de zaruri. 

Evident, în timpul războaielor, puţini generali îndrăznesc 
să supună capriciilor hazardului alegerea viitoarei manevre. 
Cred că este de ajuns inteligenţa lor. Totuşi, zarurile sunt cu 
siguranţă cel mai bun mijloc de a îngrijora adversarul care se va 
simţi depăşit de un mecanism de gândire căruia nu-i sesizează 
logica. Dezamăgit şi dezorientat, el va reacţiona cu teamă şi din 
acel moment va deveni complet previzibil. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


23. TREI CONCEPTE EXOTICE 


Ridicându-şi antenele deasupra adăpostului, 103 683 şi 
cele douăsprezece însoţitoare ale sale le reperează pe noile 
venite. Sunt furnici pitice din cetatea Shi-gae-pu. Furnici de talie 
mică, foarte arţăgoase şi foarte combative. 

Se apropie. Au reperat mirosul scadrei belokaniene şi 
caută înfruntarea. Dar ce caută acolo, atât de departe de cuibul 
lor? 

103 683 crede că se află acolo din aceleaşi motive ca şi 
noile ei însoţitoare: curiozitatea. Piticele vor şi ele să exploreze 
limitele geografice orientale ale lumii. Le lasă să treacă. 


Formează din nou cercul sub o rădăcină de fag, 
atingându-se uşor doar cu vârful antenelor. 103 683 îşi continuă 
relatarea. 

Deci, s-a pomenit singură în ţinutul Degetelor. Acolo a 
mers din descoperire în descoperire. La început a întâlnit nişte 
libărci care pretindeau că au domesticit Degetele astfel încât 
acestea le depuneau zilnic cantităţi enorme de ofrande în cupe 
verzi monumentale. 

103 683 a vizitat apoi cuiburile Degetelor. Erau evident 
gigantice dar mai aveau şi alte caracteristici. Erau complet dure 
şi paralelipipedice. Era imposibil să le sapi pereţii. In fiecare cuib 
de Degete circulă apă caldă, apă rece, aer şi hrană moartă. 

Dar nu ăsta e lucrul cel mai extraordinar. Din fericire, 103 
683 descoperise un Deget care nu manifesta ostilitate faţă de 
furnici. Un Deget incredibil care voia ca cele două specii ale lor 
să intre în comunicare. 

Acest Deget fabricase o maşină care permitea 
transformarea limbajului olfactiv al furnicilor în limbajul auditiv 
al Degetelor. Chiar el îl pusese la punct şi ştia să-l folosească. 

14 se retrage din cercul antenelor. 

Ajunge. A auzit destul. Această furnică vrea să spună că a 
"vorbit" cu un Deget! Celelalte douăsprezece sunt de acord: nu 
încape nici o îndoială că 103 683 e nebună. 

103 683 cere să fie ascultată fără idei preconcepute. 

5 aminteşte că Degetele spărgeau cetăţile. A dialoga cu 
im Deget, înseamnă a colabora cu cel mai mare duşman al 
furnicilor, probabil cel mai monstruos. 

Tovarăşele ei îşi mişcă antenele în semn de asentiment. 
103 683 răspunde că totdeauna trebuie să-ţi cunoşti bine 
duşmanii, măcar ca să ştii cum să lupţi cu ei. Dacă prima 
cruciadă anti-Degete s-a transformat într-un masacru, asta s-a 
datorat faptului că furnicile nu ştiau nimic despre Degete şi îşi 
făcuseră despre ele închipuiri himerice. 

Cele douăsprezece ezită. Nu prea au chef să mai asculte 
urmarea relatării bătrânei furnici solitare pentru că li se pare 
neînchipuit de stupefiantă. Dar la furnici, curiozitatea este de 
ordin genetic. Cercul se formează din nou. 

103 683 povesteşte despre conversaţia ei cu "Degetul 
care ştie să comunice". Datorită explicaţiilor sale, ea va putea 
acum să aducă o mulţime de lucruri la cunoştinţa surorilor ei 


mai mici! Ceea ce văd furnicile din Degete nu e decât 
prelungirea vârfului labelor lor. Degetele sunt dincolo de orice 
închipuire a furnicilor. Sunt de o mie de ori mai mari decât ele. 
Dacă nu au descoperit nici ochi şi nici gură la Degete, acest 
lucru se datorează faptului că acestea sunt situate atât de sus 
încât nu le pot vedea. 

Totuşi degetele au şi ele gură, ochi şi picioare. Nu au 
antene pentru că nu au nevoie de ele. Simţul auzului le permite 
să comunice iar simţul văzului le este suficient ca să perceapă 
lumea. 

Dar astea nu sunt singurele lor caracteristici. Există ceva 
şi mai extraordinar. Degetele stau vertical în echilibru pe cele 
două membre posterioare. Numai pe două! Au sânge cald, sunt 
sociabile şi trăiesc în cetăţi. 

Câte sunt? Mai multe milioane. 

5 nu-şi crede antenelor. Milioane de giganţi ocupă totuşi 
foarte mult loc, e ceva care se vede de la o poştă. Cum de n-au 
avut cunoştinţă mai devreme de existenţa lor? 

103 683 explică faptul că pământul este mult mai mare 
decât cred furnicile şi că majoritatea Degetelor locuieşte 
departe. 

Degetele constituie o specie animală foarte tânără. 
Furnicile populează planeta de o sută de milioane de ani, iar 
degetele, de numai trei milioane de ani. Mult timp au rămas 
subdezvoltate. Abia foarte recent, cu numai câteva mii de ani în 
urmă, au descoperit agricultura şi creşterea vitelor şi au început 
să construiască oraşe. 

Cu toate acestea, chiar dacă Degetele constituie o specie 
relativ întârziată, ea are totuşi un imens avantaj asupra tuturor 
celorlalţi locuitori ai planetei: extremitatea membrelor lor, ceea 
ce ei numesc mâini, este formată din cinci degete articulate 
capabile să ciupească, să agaţe, să rupă, să strângă, să 
strivească. Acest atu le serveşte la compensarea relativă a 
lacunelor corpurilor lor. Deoarece nu au carapace solidă, îşi 
fabrică nişte "haine" cu fragmente de fibre vegetale împletite. 
Fiindcă nu au mandibule ascuţite, folosesc cuțite fabricate din 
minerale cioplite şi lustruite până când pot să taie. Cum n-au 
multe picioare care să le propulseze cu mare viteză, se folosesc 
de maşini, adică de nişte cuiburi mobile puse în mişcare de o 
reacţie dintre foc şi hidrocarbură. Astfel, datorită mâinilor lor, 


Degetele au reuşit să recupereze întârzierea faţă de speciile 
cele mai avansate. 

Celor douăsprezece furnici tinere le vine greu să creadă 
tot ce spune sora lor mai în vârstă. 

Cu " maşina de tradus ", Degetele i-au spus tot felul de 
bazaconii, emite 13. 

6 consideră că vârsta înaintată pe cart; o are 103 683 îi 
tulbură înţelegerea. Delirează, Degetele nu există, sunt doar 
invenţia doicilor care vor să sperie puietul. 

Bătrâna furnică îi cere atunci să lingă acel semn pe care îl 
poartă pe frunte. E un semn special, făcut de Degete, ca s-o 
recunoască din toate furnicile de pe acest Pământ. 6 acceptă 
experienţa, linge şi adulmecă. Nu e găinaţ de pasăre, nici un 
rest de mâncare. 6 recunoaşte că întâlneşte acea materie 
pentru prima dată. 

Normal, triumf pentru 103 683! Acea substanţă tare şi 
lipicioasă este unul din lipiciurile misterioase pe care ştiu să le 
fabrice Degetele. 

Degetele numesc asta "lac de unghii" şi e unul dintre cele 
mai rare produse ale lor. Onorează cu acest unguent fiinţele 
care li se par importante. 

103 683 profită de această dovadă concretă a 
cunoştinţelor ei despre Degete ca să-şi împingă şi mai departe 
avantajul. Pentru ca aventura ei să fie bine înţeleasă, insistă ea, 
trebuie să fie crezută pe cuvânt. 

Asistenţa ascultă din nou. 

În ţara lor pentru giganți,  Degetele prezintă 
comportamente aberante, de neconceput pentru o furnică 
normală. Dar din toate ideile lor insolite, trei au interesat-o în 
mod deosebit pe 103 683 şi i s-au părut demne de a fi 
aprofundate. 

Umorul, arta, dragostea, enunţă ea. 

Umorul, explică ea, este acea nevoie maladivă pe care o 
au unele Degete de a spune poveşti care provoacă la ei nişte 
spasme nervoase şi le permite să suporte mai bine viaţa. Nu 
înţelege prea bine despre ce e vorba. Chiar şi Degetul cu care a 
comunicat i-a istorisit "glume" care nu au avut nici un efect 
asupra ei. 

Arta este o nevoie la fel de intensă pe care o au Degetele 
de a confecţiona lucruri pe care le consideră foarte drăguţe şi 


care totuşi nu folosesc la nimic. Nici la mâncat, nici la protejat... 
Cu "mâinile" lor, Degetele produc forme, zugrăvesc cu culori sau 
asociază sunete care, legate unele de altele, li se par deosebit 
de melodioase. Şi asta le provoacă spasme şi le permite să 
suporte mai bine viaţa. 

Şi dragostea? întreabă 10, foarte interesată. 

Dragostea e şi mai enigmatică. 

Dragostea este atunci când un Deget mascul îşi 
înmulţeşte comportamentele ciudate ca să reuşească ca un 
Deget femelă să-i acorde o trofalaxie. Căci, la degete, 
trofalaxiile nu sunt automate. Uneori chiar şi le refuză! 

Să refuzi o trofalaxie... furnicile sunt din ce în ce mai 
uimite. Cum poţi refuza să îmbrăţişezi pe cineva? Cum poţi 
refuza să regurgitezi hrană în gura celuilalt? 

Cercul de audienţă devine şi mai strâns pentru a încerca 
să înţeleagă. 

După cum spune 103 683, dragostea provoacă la ei 
spasme şi le permite să suporte mai bine viaţa. 

Asta e parada nupţială, sugerează 16. 

Nu, e altceva răspunde 103 683, dar nu poate să spună 
mai mult căci, şi în această privinţă, nu e sigură că a înţeles 
totul foarte bine. Dar i se pare un sentiment exotic necunoscut 
de insecte. 

Mica trupă şovăie. 

10 ar vrea să le cunoască mai bine. E curioasă să ştie 
exact ce e dragostea, umorul şi arta. 

N-avem ce face cu dragostea, cu umorul şi cu arta, 
răspunse 15. 

16 doreşte să le situeze regatul, măcar pentru hărţile 
chimice. 

13 spune că e timpul de a asmuţi universul, de a aduna 
într-o armată imensă toate furnicile şi toate animalele şi, 
împreună, să distrugă aceste Degete monstruoase. 

103 683 scutură din cap. Asta e o sarcină imposibilă. Ar fi 
mult mai simplă... domesticirea lor. 

Domesticirea tor? se întreabă uimite interlocutoarele ei. 

Sigur! Furnicile au domesticit deja o mulţime de animale: 
păduchii-de-frunze, coşenile... de ce nu şi degetele? La urma 
urmelor, Degetele hrănesc deja libărcile. Ceea ce au reuşit 
libărcile, s-ar putea reproduce aici la o scară mult mai mare. 


103 683, care a dialogat cu Degetele consideră că nu era 
vorba doar de nişte monştri lipsiţi de judecată şi aducători de 
moarte. Trebuie să se stabilească cu ele relaţii diplomatice, să 
se coopereze pentru ca Degetele să beneficieze de cunoştinţele 
furnicilor şi, reciproc, furnicile de cunoştinţele Degetelor. 

S-a întors ca să transmită această sugestie întregii sale 
specii. Cele douăsprezece exploratoare să fie susţinătoarele ei. 
Chiar dacă nu e uşor să le faci pe furnici să accepte această 
idee, efortul merită toată osteneala. 

Escadra e stupefiată. Şederea printre acele fiinţe bizare i-a 
tulburat lui 103 683 puterea de înţelegere. Să coopereze cu 
Degetele! Să le domesticească ca pe nişte simpli păduchi-de- 
frunze! 

Mai bine să se alieze cu cei mai feroci locuitori ai pădurii, 
de exemplu cele mai mari şopârle. De altfel, furnicile nu au 
obiceiul să încheie alianţe cu oricine. Şi aşa se înţeleg destul de 
greu între ele. Lumea e plină de conflicte. Războaie între caste, 
războaie între cetăți, războaie între cartiere, războaie 
fratricide... 

lar această bătrână exploratoare cu fruntea murdară şi cu 
carapacea marcată de loviturile primite în întreaga ei existenţă 
propune să se facă o alianţă cu... Degetele! Nişte fiinţe atât de 
colosale încât nu li se zăresc nici gura şi nici ochii! Ce idee 
stranie! 

103 683 insistă. Repetă iar şi iar că, acolo sus, Degetele, 
unele Degete, susţin acelaşi obiectiv: ajungerea la o cooperare 
furnici-Degete. Susţine că aceste animale nu trebuie dispreţuite 
sub pretext că sunt diferite şi necunoscute. 

Totdeauna ai nevoie de cineva mai mare decât tine, spune 
ea. În fond, Degetele ştiu să doboare foarte repede un copac 
întreg şi să-l taie în bucăţi. Ar putea să devină nişte aliaţi militari 
foarte interesanţi. În caz de coaliţie, ar fi suficient să li se indice 
ce cetate să atace ca s-o spargă imediat. 

Războiul constituind prima preocupare a furnicilor, 
argumentul are greutate. Bătrâna furnică roşie îşi dă seama de 
asta şi insistă: . 

Vă daţi seama de ce forţă am dispune dacă într-o bătălie 
am alinia o legiune de o sută de Degete domesticite! 

Ghemuită în scobitura fagului, escadra e conştientă că 
trăieşte un moment crucial din istoria furnicilor. Dacă această 


furnică bătrână reuşeşte să le convingă, poate că într-o zi va 
reuşi să convingă întreg furnicarul. Şi atunci... 


24. BAL MAGIC LA CASTEL 


Degetele se unesc. Dansatorii îşi iau în braţe cu fermitate 
partenerii. 

Bal la castelul de la Fontainebleau. 

În onoarea înfrăţirii oraşului Fontainebleau cu oraşul nipon 
Hashinoe, în vechea clădire istorică avea loc o petrecere. 
Schimb de drapele, de medalii, de cadouri. Reprezentaţii de 
dansuri folclorice.  Coruri locale. Prezentarea panoului 
FONTAINEBLEAU-HASHINOE: ORAŞE ÎNFRĂȚITE, care va marca 
de acum înainte intrarea în ambele oraşe. 

Degustări de sake japonez şi de rachiu de prună 
franțuzesc. 

Maşini care arborează ambele drapele parchează în curtea 
centrală şi din ele coboară perechi de întârziaţi în haine de gală. 

Îmbrăcate în haine negre, Julie şi mama ei intră în sala de 
bal. Tânăra cu ochii cenuşii nu era deloc obişnuită cu o 
asemenea revărsare de lux. 

În centrul încăperii luminate, o orchestră de coarde cânta 
un vals de Strauss şi perechile se învârteau, amestecând negrul 
smochingurilor bărbăteşti cu albul rochiilor de seară ale 
femeilor. 

Servitori în livrea circulau prin sală, ducând pe tăvi de 
argint şiruri de prăjiturele multicolore, aranjate în cuiburi de 
hârtie colorată. 

Orchestra acceleră ritmul: vârtejul final al Dunării albastre. 
Perechile se transformară în sfârleze negre şi albe emanând 
parfumuri grele. 

Primarul aşteptă pauza ca să-şi ţină discursul. Radiind de 
mulţumire, el îşi declară satisfacția pentru înfrăţirea dragului 
său oraş Fontainebleau cu Hashinoe. Lăudă strânsa prietenie 
franco-japo-neză şi speră că aceasta va dura veşnic. Enumeră 
principalele personalităţi prezente: mari industriaşi, profesori 
universitari eminenţi, funcţionari importanţi, ofiţeri, artişti 
renumiţi. Toată lumea aplaudă foarte tare. 


Primarul oraşului japonez răspunse printr-o scurtă 
expunere asupra temei înţelegerii între culturi, indiferent cât de 
diferite sunt ele. 

- Avem totuşi, dumneavoastră aici şi noi acolo, aceeaşi 
şansă de a trăi în mici oraşe liniştite; frumuseţea naturii creşte 
la noi în ritmul anotimpurilor şi se adaugă talentelor omului, 
declară el. 

După aceste cuvinte şi după alte aplauze, începu din nou 
valsul. Greu te puteai înţelege într-o asemenea hărmălaie. Julie, 
mama ei şi Ahile se aşezară la o masă într-un colţ unde 
prefectul veni să le salute, Era însoţit de un bărbat destul de 
înalt, blond, cu ochii mari şi albaştri. 

- VI-l prezint pe comisarul divizionar Maximilian Linart, 
despre care v-am vorbit, preciză prefectul. El conduce ancheta 
asupra morţii soţului dumneavoastră. Puteţi avea deplină 
încredere în el. E un poliţist fără pereche. Predă la şcoala de 
poliţie din Fontainebleau. Va şti să stabilească cu rapiditate 
cauzele morţii lui Gaston. 

Bărbatul întinse mâna. Schimb de sudori metacarpiene. 

- Încântată. 

- Încântată. 

- Şi eu la fel. 

Nemaiavând ce să adauge, cei doi se retraseră. Julie şi 
mama ei contemplară de la distanţă petrecerea care era în toi. 

- Dansaţi, domnişoară? 

Un japonez tânăr se înclina în faţa lui Julie. 

- Nu, mulţumesc, răspunse ea. 

Surprins de acest refuz, japonezul rămase o clipă 
nehotărât, întrebându-se care erau cerinţele politeţii franţuzeşti 
când un cavaler era respins în cadrul unei manifestări oficiale. 

Mama îi veni în ajutor: 

- Scuzaţi-o pe fiica mea. Suntem în doliu. În Franţa, negrul 
e culoarea doliului. 

Uşurat că nu el era motivul şi încurcat totodată de 
greşeala făcută, băiatul se aplecă exagerat de mult în faţa 
mesei. 

- lertaţi-mă că v-am deranjat. La noi e invers, albul este 
culoarea doliului. 

Prefectul povestea o glumă unui mic grup de invitaţi: 


- Un eschimos sapă o gaură în gheaţă. Aruncă firul de 
plastic cu cârlig şi momeală. Aşteaptă, când, deodată, se aude o 
voce foarte puternică care face să se cutremure solul: "Aici nu e 
peşte!" Speriat, eschimosul pleacă ceva mai departe şi sapă altă 
gaură. Aruncă fanionul şi aşteaptă. Vocea răsună din nou: "Nici 
aici nu e peşte!" Eschimosul se duce şi mai departe şi sapă a 
treia gaură. Vocea se aude din nou: "Nu-nţelegi c-aici nu e 
peşte!" Eschimosul se uită cu atenţie în jur, nu vede pe nimeni 
şi, din ce în ce mai speriat, ridică o privire spre cer şi întreabă: 
"Cine-mi vorbeşte? Dumnezeu?" lar vocea răsună din nou: "Nu, 
directorul patinoarului..." 

Câteva râsete. Felicitări. Apoi al doilea val de râsete 
pentru cei care au înţeles cu întârziere. 

Ambasadorul Japoniei vrea să istorisească şi el ceva: 

- E vorba de povestea unui om care se aşează la o masă, 
deschide un sertar, scoate o oglindă şi se uită îndelung la ea, 
crezând că vede imaginea tatălui său. Nevasta lui vede că se 
uită mereu la acea ramă şi se nelinişteşte, imaginându-şi că e 
vorba de fotografia unei amante. într-o după-amiază, profită de 
absenţa soţului ei ca să se convingă. Va vedea imaginea pe care 
soţul ei o ţine ascunsă. Cum se întoarce bărbatul acasă, femeia 
îl întreabă geloasă: "Poţi să-mi spui şi mie cine e femeia aia 
bătrână şi urâtă căreia îi păstrezi portretul în sertar?" 

Alte hohote de râs politicoase. Al doilea val de râsete 
pentru cei care au înţeles cu întârziere. Al treilea val de râsete al 
celor care au cerut să li se explice poanta. 

Prefectul Dupeyron şi ambasadorul Japoniei, încântați de 
succesul lor, spuseră şi alte glume. Işi dădură seama că nu era 
prea uşor să găsească glume care să fie la fel de amuzante 
pentru amândouă popoarele, glumele pline de referinţe 
culturale care au sens doar în ţara lor de origine. 

- Credeţi că există un umor universal capabil să facă toată 
lumea să râdă? întrebă prefectul. 

Calmul reveni abia atunci când majordomul sună 
clopoţelul ca să anunţe că toată lumea se putea instala la masă 
căci urma să se servească cina. În faţa fiecărei farfurii erau 
aşezate nişte pâini mici şi rotunde. 


25. ENCICLOPEDIE 


REȚETĂ DE PÂINE: Pentru cei care au uitat-o. 

Ingrediente: 

600 g făină. 

1 pachet de drojdie uscată 

1 pahar de apă 

2 linguriţe de zahăr 

1 linguriţă de sare, puţin unt. 

Puneţi drojdia şi zahărul în apă şi lăsaţi-le să stea aşa o 
jumătate de oră. Se formează o spumă groasă bătând în 
cenuşiu. Turnaţi făina într-o strachină, adăugaţi sarea, şi faceţi o 
gaură în centru ca să turnaţi lent lichidul. Amestecaţi totul în 
timp ce turnaţi. Acoperiţi strachina şi lăsaţi să se liniştească un 
sfert de oră într-un loc călduţ şi la adăpost de curenţi de aer. 
Temperatura ideală este de 27 de grade Celsius dar, dacă nu se 
poate, e mai bine o temperatura mai joasă. Căldura ar ucide 
drojdia. Când coca a crescut, frământaţi-o puţin cu amândouă 
mâinile. Apoi lăsaţi-o din nou să crească timp de treizeci de 
minute. Pe urmă o puteţi pune la copt timp de o oră într-un 
cuptor sau în cărbuni de lemn. 

Dacă nu aveţi cuptor şi nici cărbuni, coaceţi-o pe o piatră 
lăsând-o în bătaia soarelui. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


26. O AMENINŢARE 


103 683 cere iar puţină atenţie din partea însoţitoarelor 
sale. N-a spus totul. Vrea neapărat să ajungă cât mai repede în 
cetatea natală pentru că Bel-o-kan este pândit de o primejdie 
teribilă. 

Degetele care comunică sunt foarte pricepute. Pot să 
lucreze mult timp ca să producă ceea ce au nevoie. Astfel, vrând 
s-o facă cu orice preţ să înţeleagă lumea lor de visu, au lucrat ca 
să-i fabrice un mini-televizor la scara ei. 

Ce-i acela un televizor? întreabă 16. 

Bătrâna furnică se străduieşte să se facă înţeleasă. Îşi 
agită antenele ca să deseneze un pătrat. Televizorul e o cutie 
prevăzută cu o antenă care, în loc să perceapă mirosurile, 
percepe imaginile din aerul lumii Degetelor. 


Degetele au deci antene? întreabă 10 uimită. 

Da, dar antene deosebite, care nu sunt în stare să 
dialogheze între ele. Servesc doar la recepţionarea imaginilor şi 
a sunetelor 

Le explică că acele imagini arată tot ce se petrece în 
lumea  Degetelor. Sunt reprezentarea sa şi aduce toate 
informaţiile necesare pentru înţelegerea ei. 103 683 ştie foarte 
bine că nu e uşor de explicat. Şi în această privinţă trebuie să fie 
crezută pe cuvânt. Datorită televizorului, şi fără să fie nevoie să 
te deplasezi, bătrâna furnică roşie a reuşit să vadă totul şi să 
cunoască totul despre lumea Degetelor. 

Or, într-o zi, a văzut la televizor, într-o emisiune regională, 
o pancartă albă înfiptă exact la câteva sute de paşi de marele 
furnicar Bel-o-kan. 

Cele douăsprezece cercetaşe îşi ridică antenele surprinse. 

Ce-i aia o pancartă ? 

103 683 explică. Când Degetele pun pancarte albe 
undeva, asta înseamnă că se pregătesc să taie copaci, să 
distrugă cetăţi şi să strivească totul. In general, pancartele albe 
anunţă construirea unuia dintre cuiburile lor cubice. Pun una şi 
întreaga regiune este repede transformată într-un deşert plat, 
tare, fără iarbă, pe care se înalţă curând un cub pentru Degete. 

Ceea ce se întâmplă acum. Trebuie neapărat anunţat la 
Bel-o-kan mai înainte de a începe lucrările de distrugere şi de 
moarte. 

Cele două se gândesc. 

La furnici, nu există şef, nu există ierarhie, nu există decât 
ordine date sau primite, nu şi obligaţia de supunere. Fiecare 
face ce vrea şi când vrea. Cele douăsprezece se sfătuiesc. 
Această bătrână exploratoare le-a semnalat faptul că cetatea 
natală e în pericol. Nu se poate acţiona cu o minuţiozitate 
excesivă. Renunţă să mai exploreze marginea lumii şi iau 
hotărârea să se întoarcă rapid la Bel-o-kan ca să-şi anunţe 
surorile de pericolul pe care îl reprezintă înfricoşătoarea 
"pancartă a Degetelor”. 

Inainte spre sud-vest. 

Totuşi, chiar dacă e cald, vine noaptea şi e prea târziu ca 
să mai pornească la drum. A sosit ceasul mini-hibernării 
nocturne. Furnicile se grupează în scobitura unui copac, îşi 
îndoaie picioarele şi antenele şi se ghemuiesc unele în altele ca 


să mai beneficieze câteva clipe de căldura lor. Apoi, aproape 
simultan, antenele se lasă uşor în jos şi ele adorm visând lumea 
ciudată a Degetelor, acei giganţi cu capetele pierdute departe 
sus, spre vârful copacilor. 

12 şi le închipuie mâncând. 


27. ÎNCEPE SĂ SE VORBEASCĂ DESPRE PIRAMIDA MISTERIOASĂ 


La masă, primarul oraşului japonez vorbi despre unul 
dintre locuitorii din Hashinoe. Era un ermit născut fără braţe 
care trăia pictând cu picioarele. Şi nu numai că ştia să picteze, 
ci îşi controla destul de bine degetele de la picioare ca să tragă 
cu arcul şi să se spele pe dinţi. 

Nevrând să rămână mai prejos, prefectul spuse că şi 
oraşul Fontainebleau avea locuitorii lui deosebiți. Dar, dintre 
toţi, cel mai extravagant fusese un savant nebun, pe nume 
Edmond Wells. Acest pseudo-om de ştiinţă încercase să-şi 
convingă concetăţenii că furnicile constituiau o civilizaţie 
paralelă cu care oamenii ar fi avut tot interesul să comunice pe 
un plan de egalitate! 

La început, lui Julie nu-i veni să creadă, dar prefectul 
pronunţase într-adevăr numele lui Edmond Wells. Se aplecă ca 
să audă mai bine. Alţi invitaţi se apropiau şi ei ca să audă 
povestea savantului obsedat de furnici. Incântat că reuşise să 
capteze atenţia celor din jur, prefectul continuă: 

- Acest profesor Wells era atât de convins de realitatea 
obsesiei sale încât a luat contact cu preşedintele republicii ca 
să-i propună să creeze... să creeze... Nu cred că v-ar putea trece 
prin minte! 

Făcu o scurtă pauză după care pronunţă lent: 

-...O ambasadă a furnicilor. Cu un ambasador al furnicilor 
la noi! 

Urmă o tăcere lungă. Fiecare încerca să înţeleagă cum se 
putea concepe aşa ceva... 

- Dar cum i-a venit această idee stranie? întrebă soţia 
ambasadorului japonez. 

Prefectul explică: 

- Acest profesor Edmond Wells spunea că pusese la punct 
o maşină capabilă să traducă cuvintele furnicilor în cuvinte 


umane şi viceversa. Credea că astfel va fi posibil un dialog între 
civilizațiile oamenilor şi cea mirmeceeană. 

- Ce înseamnă "mirmeceeană"? 

- Asta înseamnă "furnică" în greceşte. 

- Şi e adevărat că se poate dialoga cu furnicile? întrebă 
altă doamnă. Prefectul dădu din umeri. 

- Haida-de! După părerea mea, acest savant excelent 
băuse puţin cam mult din rachiul nostru local. 

După care făcu semn să fie umplute din nou paharele. 

La masă se afla directorul unui birou de studii, foarte 
doritor să obţină comenzi şi subsidii din partea primăriei. Se 
folosi de această ocazie ca să atragă asupra lui atenţia edililor. 
Acesta interveni: 

- Eu am auzit că s-a ajuns la unele rezultate fabricându-se 
feromoni de sinteză. Se pare că ştim să le spunem două cuvinte: 
"Alarmă" şi "Urmează-mă"..., semnale bazice, într-un fel. E 
suficient să se reconstituie molecula. Am învăţat să facem acest 
lucru din 1991. Se poate deci imagina că o echipă a putut să 
dezvolte această tehnică în aşa măsură încât să extindă acest 
vocabular la alte cuvinte, poate chiar la fraze întregi. 

Seriozitatea cu care fusese făcută această remarcă îi 
stupefie pe cei din jur. 

-Sunteţi sigur de asta? îşi luă inima în dinţi să întrebe 
prefectul. 

- Am citit într-o revistă ştiinţifică foarte serioasă. 

Şi Julie citise asta, dar nu putea să citeze ca sursă 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 

Inginerul continuă: 

- Pentru a reconstitui moleculele limbajului furnicilor este 
suficient să se folosească două maşini: un spectrometru de 
masă şi un cromatograf. E o simplă analiză-sinteză de molecule. 
Se poate spune că fotocopiem un parfum. Feromonii limbajului 
furnicilor sunt parfumuri. E ceva la îndemâna oricărui ucenic în 
ale parfumurilor. Cu ajutorul unui computer, se asociază apoi 
fiecărei molecule odorante un cuvânt audibil şi viceversa. 

- Am auzit de descifrarea limbajului dansat al albinelor dar 
nu de limbajul olfactiv al furnicilor, spuse alt invitat. 

- Lumea se ocupă mai mult de albine pentru că prezintă 
un interes economic, produc miere, în timp ce furnicile nu 


produc nimic util omului. Poate că asta e şi cauza pentru care au 
fost ignorate studiile despre limbajul lor, replică inginerul. 

- Şi poate şi pentru faptul că studiile despre furnici nu sunt 
finanţate decât de cei care fac insecticide, remarcă Julie. 

Urmă o tăcere jenantă pe care prefectul se grăbi s-o 
alunge. La urma urmelor, oaspeţii lui nu veniseră la castel ca să 
primească lecţii de entomologie. Veniseră ca să râdă, să 
danseze şi să mănânce bine. Prefectul abătu discuţia în altă 
direcţie, revenind la aspectele comice ale propunerii lui Edmond 
Wells. 

- Totuşi, vă închipuiţi scena, dacă am crea o ambasadă a 
furnicilor la Paris? Eu mi-o închipui foarte bine. O furnică mică în 
frac şi cu papion ar circula printre invitaţi cu ocazia unei recepții 
oficiale. "Pe cine trebuie să anunţ?" întreabă uşierul. - Pe 
ambasadorul lumii furnicilor, răspunse mica insectă înaintând 
minuscula sa carte de vizită. - Oh, scuzaţi-mă, ar zice de 
exemplu ambasadorul Guatemalei, cred că v-am călcat 
adineauri. - Ştiu, ar răspunde furnica, sunt noul ambasador al 
furnicilor, al patrulea care a fost strivit de la începutul mesei!" 

Gluma improvizată stârni râsul tuturor. Prefectul era 
mulţumit. Acaparase din nou atenţia. 

Apoi, după ce râsetele încetară, zise: 

- Şi... admițând că le-am putea vorbi, ce interes am avea 
să creem o ambasadă a furnicilor? întrebă soţia ambasadorului 
Japoniei. 

Prefectul le ceru celor din jur să se apropie de parcă ar fi 
vrut să le încredinţeze un secret. 

- N-o să vă vină să credeţi. Acest tip, acest profesor 
Edmond Wells, pretindea că furnicile formează o putere 
economică şi politică terestră, la o scară mai mică decât a 
noastră, dar considerabilă. 

Prefectul făcu o pauză înainte de a continua. Ca şi cum 
informaţia în sine era atât de uluitoare încât era nevoie de ceva 
timp ca să poată să fie digerată. 

- Anul trecut, un grup din aceste "furnici nebune", raliate 
acestui savant, a contactat Ministerul Cercetării şi chiar pe 
preşedintele republicii ca să le ceară realizarea acestei 
ambasade a furnicilor. Staţi puţin! Preşedintele ne-a trimis o 
copie. Du-te şi adu-mi-o, Antoine. 


Secretarul prefectului se duse să scotocească într-o 
servietă şi veni cu foaia. 

- Ascultaţi ce spune. 

Aşteptă să se facă linişte şi începu să citească: 

Trăim de cinci mii de ani cu aceleaşi idei: democraţia 
fusese deja inventată de grecii din Antichitate; matematica, 
filozofia şi logica datează toate de cel puţin trei mii de ani. Nimic 
nou sub soare. Nimic nou pentru că totdeauna funcţionează în 
acelaşi fel aceleaşi creiere omeneşti. În plus, aceste creiere nu 
sunt folosite la randamentul maxim, căci sunt ţinute în frâu de 
oamenii de la putere care, fiindu-le teamă că-şi vor pierde 
locurile, rețin emergenţa unor concepte sau idei noi. lată de ce 
sunt aceleaşi conflicte pentru aceleaşi cauze. lată de ce există 
aceeaşi neputinţă de înţelegere între generaţii. 

Furnicile ne oferă un alt mod de a vedea şi de a reflecta 
asupra lumii noastre. Au o agricultură, o tehnologie, opţiuni 
sociale ciudate susceptibile să ne lărgească orizontul. Au găsit 
soluţii originale la probleme pe care noi nu ştim să le rezolvăm. 
De exemplu, trăiesc în cetăţi de câteva zeci de milioane de 
indivizi fără periferie periculoasă, fără ambuteiaje şi fără 
probleme de şomaj. Ideea unei ambasade a furnicilor este 
mijlocul de a crea o punte oficială între cele mai evoluate două 
civilizaţii terestre care s-au ignorat reciproc prea mult timp. 
Ne-am disprețuit destul de mult timp. Ne-am înfruntat destul de 
mult timp. A venit vremea ca oamenii şi furnicile să coopereze 
de la egal la egal. 

După ultima frază urmă o tăcere. Apoi râsul prefectului fu 
reluat de invitaţi şi amplificat. Chicotelile lor încetară abia când 
se aduse felul următor de mâncare. 

- După toate aparențele, acest domn Edmond Wells era 
puţin deranjat mintal! zise soţia ambasadorului Japoniei. 

- Da, un nebun! 

Julie ceru scrisoarea. Voia s-o examineze. Medită îndelung 
cu ochii la ea, de parcă ar fi vrut s-o înveţe pe de rost. La desert, 
prefectul îl trase de mânecă pe comisarul Maximilian Linart şi îl 
pofti să discute cu el la adăpost de urechile indiscrete. Acolo îl 
informă că nu numai din prietenie între popoare se deplasaseră 
toţi acei industriaşi japonezi. Erau reprezentanţii unui mare grup 
financiar, care dorea să ridice un complex hotelier în pădurea 
din Fontainebleau. Situat printre copaci centenari şi în mijlocul 


unei naturi încă sălbatice, apropiat de un castel istoric, 
Complexul avea să atragă, după părerea lor, turişti din lumea 
întreagă. 

- Dar pădurea din Fontainebleau a fost declarată 
rezervaţie naturală prin hotărârea prefecturii, zise mirat 
comisarul. 

Dupeyron dădu din umeri. 

- Evident, aici nu suntem în Corsica sau pe Coasta de Azur, 
unde promotorii imobiliari incendiază flora ca să poată parcela 
zone protejate. Dar trebuie să ţinem cont de miza economică. 

Văzând că Maximilian Linart era în continuare uimit, 
prefectul preciză cu un ton pe care îl dorea convingător: 

- Ştii cu siguranţă că zona are un procent mare de şomeri. 
Asta atrage după sine insecuritate. Atrage după sine criza. 
Hotelurile noastre se închid unul după altul. Regiunea noastră 
moare. Dacă nu reacţionăm rapid, tinerii vor pleca din ţinut iar 
impozitele locale nu vor mai fi suficiente ca să mai facă faţă 
nevoilor şcolilor, administraţiei şi poliţiei. 

Comisarul Linart se întreba unde voia să ajungă prefectul 
cu acest mic discurs ţinut numai pentru el. 

- Ce aţi vrea să fac eu? Prefectul îi oferi prăjituri cu 
zmeură. 

- Unde ai ajuns cu ancheta asupra decesului directorului 
serviciului juridic al Apelor şi Pădurilor, Gaston Pinson? 

- E un caz ciudat. Am cerut serviciului medico-legal 
efectuarea autopsiei, răspunse polițistul acceptând desertul. 

- Am citit în raportul dumitale preliminar că cadavrul a fost 
găsit în apropierea unei piramide din beton înaltă de aproape 
trei metri, neobservată până în acel moment deoarece era 
camuflată de copacii înalţi. 

- Exact. ŞI? 

- Şi! Există deci deja oameni care nu ţin cont de interdicţia 
de a construi în mijlocul unei rezervaţii protejate. Au construit 
foarte liniştiţi, fără ca cineva să ia atitudine, ceea ce constituie 
un precedent interesant în ceea ce-i priveşte pe prietenii noştri 
investitori din Japonia. Ce-ai aflat despre acea piramidă? 

- Nu mare lucru, doar că nu figurează în registrul de 
cadastru. 

- Trebuie neapărat să ştim mai multe, insistă prefectul. 
Nimic nu te împiedică să anchetezi asupra decesului lui Pinson 


dar şi a ridicării acestei misterioase piramide. Sunt sigur că cele 
două evenimente sunt legate între ele. 
Tonul era imperativ. 


28. LECŢIE DE MATEMATICĂ 


- Da, doamnă. 

- Dacă ai înţeles, repetă întrebarea. 

- Cum faci patru triunghiuri echilaterale de mărime egală 
cu şase bețe de chibrit. 

- Bine. Apropie-te de catedră ca să dai răspunsul. 

Julie se ridică din bancă şi se duse la tablă. 

Profesoara o domina de la înălţimea catedrei. Julie se uită 
pierdută în jur. Cei din clasă se zgâiau la ea rânjind. Probabil că 
toţi ceilalţi elevi cunoşteau soluţia. 

Se uită la clasă, sperând ca cineva să-i vină în ajutor. 

Pe feţele elevilor se putea citi indiferenţă amuzată, milă 
sau uşurarea că ea era la tablă şi nu altul. 

In primul rând tronau fiii de bani gata, impecabili şi 
studioşi. În spate se aflau cei care îi invidiau şi se pregăteau 
deja să le dea ascultare. Urmau apoi cei cu stare medie, 
truditorii, care munceau mult pentru rezultate puţine. lar în 
fund, lângă radiator, se lăfăiau marginalii. 

Se aflau acolo cei "Şapte Pitici", după numele grupului 
rock pe care îl formaseră. Aceşti elevi nu prea se amestecau cu 
restul clasei. - Deci, care e răspunsul? insistă profesoara. Unul 
din cei "Şapte Pitici" îi adresă nişte semne. Îşi lipea şi îşi 
dezlipea degetele ca şi cum ar fi compus o formă căreia ea nu-i 
înţelegea semnificaţia. 

- Haide, domnişoară Pinson, înţeleg că eşti afectată de 
moartea tatălui dumitale, dar asta nu schimbă cu nimic legile 
matematicii care guvernează lumea. Repet. Şase chibrituri 
formează patru triunghiuri echilaterale de mărime egală cu 
condiţia... să fie aşezate cum? lIncearcă să gândeşti altfel. 
Deschide-ţi imaginaţia. Şase chibrituri, patru triunghiuri, cu 
condiţia să fie aşezate în... Julie mijea ochii. Ce formă era cea de 
colo? Acum băiatul articula cu grijă ceva, detaşând bine silabele. 
Se strădui să citească pe buzele lui. Pi...ro... ni... dă. 

- Pironidă, zise ea. 


Toată clasa izbucni în râs. Aliatul ei avu un aer disperat. - 
Nu ţi-a suflat bine, zise profesoara. Nu "pironidă". Pi-ra-mi-dă. 
Această formă reprezintă a treia dimensiune, ea reprezintă 
cucerirea reliefului. Ea aminteşte că e posibil să deschizi lumea 
ca să treci de la o suprafaţă plană la un volum. Nu-i aşa... 
David? 

Din doi paşi ajunse în fundul clasei lângă respectivul elev. 

- David, află că în viaţă poţi să trişezi, cu condiţia să nu fii 
prins. i-am văzut manevrele. Treci la loc, domnişoară. 
Profesoara scrise pe tablă: timpul. 

- Azi am studiat a treia dimensiune. Relieful. Mâine vom 
vorbi despre a patra: timpul. Noţiunea de timp îşi are şi ea locul 
în matematică. Unde, când, cum ceea ce are loc în gândire îşi va 
produce efectul în viitor. Astfel aş putea mâine să vă pun 
întrebarea: "De ce a luat Julie Pinson un zero, în ce împrejurări şi 
când va obţine altul?" Câţiva din primele rânduri izbucniră în 
râs. Julie se ridică în picioare. 

- Stai jos, Julie. Nu ţi-am cerut să te ridici. 

- Nu, vreau să rămân în picioare. Vreau să vă spun ceva. 

- În legătură cu zero? spuse ironic profesoara. E prea 
târziu. Am trecut deja acest zero în carnetul tău de note. 

Julie se uită ţintă la profesoara de matematică. 

- Aţi spus că e important să gândim altfel, dar 
dumneavoastră gândiţi constant în acelaşi fel. 

- Te-aş ruga să fii cuviincioasă, domnişoară Pinson. 

- Sunt cuviincioasă. Dar predaţi o materie care nu corespunde 
cu nimic practic în viaţă. Vreţi doar să ne frângeţi spiritele ca să 
le faceţi docile. Dacă ne băgăm în cap istoriile astea cu cercuri 
şi cu triunghiuri, pe urmă suntem gata să admitem orice. 

- Vrei să mai primeşti un zero, domnişoară Pinson? 

Julie dădu din umeri, îşi luă servieta şi ieşi trântind uşa 
spre uimirea tuturor. 


29. ENCICLOPEDIE 


DOLIUL BEBELUŞULUI: La vârsta de opt luni, bebeluşul 
este cuprins de o angoasă pe care pediatrii o numesc "doliul 
bebeluşului". De fiecare dată când mama lui pleacă, el crede că 
nu se va mai întoarce niciodată. Această teamă provoacă 
deseori crize de lacrimi şi simptomele angoasei. Chiar dacă 


mama lui revine, va fi din nou angoasat când ea va pleca iar. La 
această vârstă bebeluşul învaţă că în lumea aceasta există 
lucruri care se petrec şi pe care el nu le domină. "Doliul 
bebeluşului" se explică prin conştientizarea atoniei sale faţă de 
lume. Dramă: "eu" e diferit de tot ce-l înconjoară. Bebeluşul şi 
mama lui nu sunt legaţi în mod iremediabil, deci te poţi pomeni 
singur, poţi să fii în contact cu "străini care nu sunt mama" (este 
considerat străin tot ce nu este mama şi, la o adică, chiar şi 
tata). 

Va trebui să se aştepte ca bebeluşul să ajungă la vârsta 
de optsprezece luni ca să accepte dispariţia momentană a 
mamei sale. 

Cele mai multe dintre celelalte angoase pe care omul la 
va cunoaşte mai târziu, până la bătrâneţe (teama de 
singurătate, teama de pierdere a unei fiinţe dragi, teama de 
străini etc.) vor decurge din această primă disperare. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


30. PANORAMIC 


E frig, dar teama de necunoscut le dă putere. Cele 
douăsprezece exploratoare şi bătrâna furnică roşie au pornit la 
drum de dimineaţă. Trebuie să se grăbească pe piste ca să-şi 
pună în gardă cetatea natală împotriva amenințării "pancartei 
albe". 

Ajung la o faleză care domină o vale. Se opresc ca să 
contemple peisajul şi caută cel mai bun pasaj ca să coboare. 

Furnicile au o percepţie vizuală diferită de cea a 
mamiferelor. Fiecare dintre globii lor oculari este format din mai 
multe lentile optice. În loc să zărească o imagine fixă şi clară, 
ele percep o multitudine de imagini neclare, care, prin numărul 
lor, ajung în sfârşit la o percepere clară. Astfel ele percep mai 
puţin bine detaliile dar detectează mai bine cele mai mici 
mişcări. 

De la stânga la dreapta, exploratoarele văd turbăriile 
negricioase ale ținutului sudic, peste care zboară muşte 
castanii-aurii şi tăuni agasanţi, apoi marile stânci, de un verde 
ca smaraldul, ale muntelui cu flori, pajiştea galbenă a 


pământurilor nordice, pădurea neagră populată de ferigi şi 
cintezoi înfocaţi. 

Aerul cald stârneşte tântarii care pornesc imediat să 
vâneze silvia cu cap negru şi reflexe cian. 

În privinţa spectrului de culori, sensibilitatea furnicilor este 
la fel de deosebită. Disting perfect ultravioletele şi mai puţin 
bine infraroşiile. Informaţiile ultraviolete fac să apară flori şi 
insecte prin verdeață. Mirmiceenele văd pe flori chiar linii care 
sunt adevărate piste de aterizare pentru albinele culegătoare. 

După imagini, mirosuri. Exploratoarele îşi agită antenele- 
radar olfactive la 8000 de vibrații pe secundă ca să adulmece 
mai bine mirosurile din jur. Făcând să se rotească tija frontală, 
ele detectează prăzi depărtate şi prădători în apropiere. 
Adulmecă emanaţiile copacilor şi pământului. Pământul are 
pentru ele un miros tare şi totodată dulce. Nici o legătură cu 
gustul sărat şi acid. 

10, care are cele mai lungi antene, se ridică pe cele patru 
picioare posterioare pentru ca, astfel înălţată, să poată capta 
mai bine feromonii. În jurul ei, însoţitoarele ei scrutează cu 
antenele lor mai scurte formidabilul decor olfactiv care se 
întinde în faţa lor. 

Furnicile ar dori să aleagă drumul cel mai rapid ca să 
ajungă la Bel-o-kan, să treacă prin boscheţii de campanule care 
îşi împrăştie mireasma până la ele şi peste care zboară roiuri de 
fluturi cu aripile pictate cu ochi miraţi. Dar 16, specialistă în 
cartografie chimică, semnalează că acel colţ este infestat de 
păienjeni săritori şi de şerpi cu nas lung. In plus, hoarde de 
furnici canibale migratoare tocmai traversează acel loc, şi chiar 
dacă grupul lor ar încerca să treacă pe sus, pe crengi, ar fi cu 
siguranţă capturat de furnicile sclavagiste pe care furnicile 
pitice le-au respins până la nord. 5 consideră că cel mai bun 
drum rămâne coborârea falezei prin dreapta. 

103 683 ascultă cu atenţie aceste informaţii. Multe 
evenimente politice s-au petrecut de când a părăsit federaţia. 
Întreabă cum arată noua regină din Bel-o-kan. 5 răspunde că 
are un abdomen mic. Ca toate suveranele cetăţii, îşi zice Belo- 
kiu-kiuni, dar nu are anvergura reginelor de altădată. După 
nenorocirile din anul trecut, furnicarul a dus lipsă de sexuate. 
Atunci, ca să asigure supraviețuirea reginei fecundate, avusese 
loc o copulaţie fără zbor într-o sală închisă. 


103 683 remarcă că 5 nu pare să acorde prea multă stimă 
acestei ouătoare dar, la urma urmelor, nici o furnică nu e 
obligată să-şi aprecieze regina, chiar dacă e propria ei mamă. 

Cu ajutorul perniţelor plantare adezive, furnicile coboară 
faleza aproape la verticală. 


31. MAXIMILIAN ÎŞI SERBEAZĂ ANIVERSAREA 


Comisarul Maximilian Linart era un om fericit. Avea o soţie 
încântătoare pe nume Scynthia şi o fată adorabilă de 
treisprezece ani, Marguerite. Trăia într-un oraş frumos şi se 
bucura de două elemente, simboluri ale prosperității: un acvariu 
mare şi un şemineu foarte mare. La patruzeci şi patru de ani,i 
se părea că reuşise în toate. Elev bun, plin de diplome, era 
mândru de cariera lui. Rezolvase atât de multe cazuri, încât 
fusese chemat să predea la şcoala de poliţie din Fontainebleau. 
Superiorii aveau încredere în el şi nu interveneau în anchetele 
pe care le conducea. De puţină vreme se interesa chiar şi de 
politică. Făcea parte din cercul intim al prefectului, care, pe 
deasupra, îl aprecia şi ca partener de tenis. 

Intors acasă, îşi aruncă pălăria şi îşi scoase haina. 

In salon, fiica sa se uita la televizor. Cu cozile blonde pe 
spate, fata stătea cu mutrişoara întinsă spre ecran. Cu 
telecomanda în mână, fata schimba canalele în căutarea 
emisiunii ideale. 

Canalul 67. Documentar. Comportamentul sexual 
complicat al cimpanzeilor din Zair a reținut atenția zoologilor. 
Masculii se bat între ei folosindu-se de sexul aflat în erecţie ca 
de o spadă. Dar în afara acestor momente, cimpanzeii nu se 
încaieră niciodată. Mai mult de atât, se pare că această specie a 
reuşit să inventeze non-violenţa prin sex. 

Canalul 46. Social. Angajaţii serviciului de salubritate sunt 
în grevă. Gunoierii nu vor relua ridicarea pubelelor decât după 
ce le vor fi satisfăcute revendicările. Cer o mărire a salariilor şi a 
pensiilor. 

Canalul 45. Film erotic. "Da. Ahahaaa, aah, ooohaah, aah, oooh, 
oh nu! oh, da! Daa! Hai, hai... Ohahah... nu, nu, nu, bine, hai, 
da, 
da." 


Canalul 110. Informaţii. Ultima oră. Măcel la o şcoală, în 
apropierea căreia a fost garată o maşină cu explozibili. Bilanţul 
actual este de nouăsprezece morţi şi şapte răniţi în rândul 
copiilor şi doi morţi în rândul personalului. Cuie şi şuruburi 
fuseseră adăugate explozibililor ca să provoace pagube şi mai 
mari în curtea de recreaţie. Atentatul a fost revendicat, într-un 
mesaj trimis presei, de un grup care declară că se numeşte 
"|.P.", "Islam Planetar". Textul precizează că ucigând un număr 
cât mai mare de necredincioşi, militanţii lui sunt siguri că vor 
ajunge în rai. Ministrul de Interne cere populaţiei să-şi păstreze 
calmul. 

Canalul 345. Divertisment. Emisiunea "Gluma zilei". Şi iată 
povestioara noastră hazlie zilnică pe care o puteţi istorisi şi voi 
ca să vă distraţi prietenii. Un om de ştiinţă studia zborul 
muştelor. Taie un picior şi zice: "Zbori". Şi vede că musca zboară 
chiar şi fără acel picior. Apoi taie două picioare şi zice: "Zbori". 
Musca zboară din nou. Taie o aripă şi repetă: "Zbori". Acum însă 
vede că musca nu mai zboară. Atunci scrie în carneţel 
următoarea constatare: "Dacă tai o aripă unei muşte, ea devine 
surdă". 

Canalul 201. Muzică. Noul clip al cântăreţei Alexandrine: 
"... lumea e dragoste, numai dragoste, dragosteeee, te iubesc, 
totul e numai..." 

Canalul 62. Jocuri. A 

Marguerite pune jos telecomanda. li plăcea mult acel joc 
televizat, "Capcana gândirii", unde trebuia să rezolvi o enigmă 
numai prin logică. Considera că era lucrul cel mai decent care se 
putea face la televiziune. Prezentatorul salută mulţimea care îl 
ovaţionează şi lasă să treacă în faţa lui o femeie plinuţă, destul 
de în vârstă şi îmbrăcată cu o rochie de nylon cu flori. Părea 
pierdută în spatele ochelarilor mari cu ramă de baga. 

Prezentatorul avea o dantură de un alb strălucitor. Luă 
microfonul şi zise: 

- E bine, doamnă Ramirez, vă voi enunţa noua noastră 
enigmă. Având tot şase chibrituri, aţi putea să construiți nu 
patru, nici şase, ci OPT triunghiuri echilaterale de mărime egală? 

- Am impresia că de fiecare dată ajungem la o dimensiune 
suplimentară, zise suspinând Juliette Ramirez. Întâi a trebuit să 
descoperim a treia dimensiune, apoi fuziunea complementarelor 
şi acum... 


- Al treilea pas, interveni prezentatorul. Trebuie să găsiţi al 
treilea pas. Dar avem încredere în dumneavoastră, doamnă 
Ramirez. Sunteţi campioana campionilor la "Capcana... 

-... Gândirii", completă publicul la unison. 

Doamna Ramirez ceru să-i fie aduse cele şase chibrituri. 
Imediat i s-au înmânat şase bucăţi de lemn subţiri şi lungi, cu un 
capăt roşu, pentru ca spectatorii să poată vedea foarte bine 
mânuirea lor. 

Doamna Ramirez ceru o frază ajutătoare. Prezentatorul 
deschise un plic şi citi: 

- Prima frază care vă va ajuta este: "Trebuie să-ţi extinzi 
câmpul de conştiinţă". 

Comisarul Maximilian Linart asculta numai cu o ureche. În 
acel moment privirea lui se opri asupra acvariului. Peşti morţi 
pluteau la suprafaţă cu burta în sus. 

Oare le dăduse prea multă mâncare? Sau muriseră din 
cauza luptelor intestine? Cei puternici îi exterminau pe cei slabi. 
Cei mai rapizi îi exterminau pe cei mai lenți decât ei. În lumea 
închisă a cuştii de sticlă domnea un darwinism deosebit: 
supravieţuiau numai cei mai răi şi mai agresivi. 

Profită de faptul că avea mâna în apă ca să ridice, de pe 

fundul acvariului, vasul piraţilor din stuc şi câteva plante marine 
din plastic. In fond, poate că peştii credeau drept autentic acel 
decor de operetă. 
Polițistul remarcă faptul că pompa filtrului nu mai funcţiona. 
Curăţă cu degetele bureţii încărcaţi de excremente. "Doamne 
câtă mizerie puteau să producă douăzeci şi cinci de guppy!" 
Apoi adăugă apă de la robinet. 

Dădu puţină hrană supravieţuitorilor, verifică temperatura 
apei şi îşi salută populaţia. 

Peştii din acvariu erau complet nepăsători faţă de 
eforturile stăpânului lor. Nu înțelegeau de ce nişte degete 
luaseră cadavrele pe care le puseseră aşa cum se cuvenea în 
locul exact unde aveau să fermenteze cel mai bine, până când 
carnea lor devenită moale ar fi devenit mai uşor de devorat. Nu 
aveau dreptul nici măcar să-şi mănânce reciproc excrementele 
pentru că erau imediat aspirate de pompă. Cei mai inteligenţi 
dintre ocupanţii acvariului reflectau de multă vreme la sensul 
vieţii lor fără să reuşească să înţeleagă de ce hrana apărea 


zilnic ca printr-un miracol la suprafaţa apei, şi nici de ca această 
hrană era totdeauna inertă. 

Două mâini acoperiră ochii lui Maximilian. 

- La mulţi ani, tată! 

- Am uitat complet că e azi, zise el îmbrăţişându-şi soţia şi 
fiica. 

- Noi, tată, ţi-am pregătit ceva care o să-ţi placă, zise 
Marguerite. 

Aduse un tort de ciocolată şi cu cuiburi de nucă în care era 
înfiptă o adevărată pădure de lumânări aprinse. 

- Am scotocit prin toate sertarele dar n-am găsit decât 
patruzeci şi două, zise ea. 

Suflă o dată şi stinse toate lumânările, apoi se servi cu o 
porţie de tort. 

- Şi ţi-am cumpărat şi un cadou! 

Soţia lui îi întinse o cutie. După ultima înghiţitură de tort 
comisarul desfăcu cutia de carton şi scoase la iveală un 
computer portabil din ultima generaţie. 

- Ce idee excelentă! zise el superîncântat. 

- Am ales un model uşor, rapid şi dotat cu o mare 
capacitate de memorie, preciză soţia lui. Sper să te distrezi bine 
cu el. 

- Cu siguranţă. Mulţumesc, dragele mele. 

Până atunci se mulţumise cu computerul voluminos de la 
birou pe care îl folosise ca maşină de prelucrare a textelor şi ca 
instrument contabil. Cu acest mic computer portabil în mână, 
acum putea în sfârşit să exploreze toate posibilităţile 
informaticii. Soţia lui se pricepea de minune să descopere 
cadoul ideal. 

Fiica sa pretindea că are şi ea un cadou pentru el. 
Adăugase computerului un program de jocuri care se intitula 
Evoluție. "Recreaţi în mod artificial o civilizaţie şi înţelegeţi 
lumea ca şi cum aţi fi Dumnezeul ei", spunea anunţul publicitar. 

- Îţi petreci atâta timp cu îngrijitul acvariului, zise 
Marguerite, încât m-am gândit că te va distra să ai o întreagă 
lume virtuală la 
dispoziţia ta, cu oameni, oraşe, războaie, totul! 

- Oh, ştii, eu cu jocurile..., zise el sărutându-şi fiica ca să 
nu o dezamăgească. 


Marguerite introduse CD-ul şi îşi dădu multă osteneală ca 
să-i explice regulile acestui ultim joc ieşit pe piaţă, foarte la 
modă. Se deschise cu o câmpie întinsă unde, în 5000 î.e.n., 
jucătorul avea misiunea să-şi instaleze tribul. Apoi trebuia să-şi 
creeze singur satul, să-l protejeze cu o palisadă apoi să-şi 
extindă teritoriul de vânătoare, să construiască alte sate, să 
domine războaiele cu celelalte triburi vecine, să dezvolte 
cercetările ştiinţifice şi artistice, să construiască drumuri, să 
deseneze câmpuri, să pună în practică o agricultură, să 
transforme satele în oraşe pentru ca tribul să formeze o naţiune, 
să supravieţuiască şi să evolueze cât mai rapid posibil. 

- In loc să te distrezi cu douăzeci şi cinci de peşti, vei 
dispune de sute de mii de oameni virtuali. lţi place? 

- Bineînţeles, răspunse polițistul, nu prea convins, având 
însă grijă să nu-şi dezamăgească fata. 


32. ENCICLOPEDIE 


COMUNICAREA LA BEBELUŞI: În secolul al XIII-lea, regele 
Frederic al II-lea a vrut să facă o experienţă ca să afle care era 
limba "naturală" a omului. A instalat şase bebeluşi într-o creşă şi 
le-a ordonat doicilor să-i alimenteze, să-i culce, să-i scalde, dar 
să nu care cumva să le vorbească vreodată. Frederic al Il-lea 
spera astfel că va descoperi ce limbă vor alege în mod natural 
aceşti bebeluşi "fără influenţe exterioare". Credea că va fi 
greaca sau latina, singurele limbi originare pure după părerea 
sa. Totuşi, experienţa nu a dat rezultatul scontat. Nici un 
bebeluş nu a început să vorbească în vreo limbă şi, mai mult 
decât atât, toţi au murit. Bebeluşii au nevoie de comunicare ca 
să supravieţuiască. Laptele şi somnul nu sunt de ajuns. 
Comunicarea este şi ea un element indispensabil vieţii. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


33. PURICI DE PĂDURE, TRIPŞI ŞI MELOIZI 
Lumea falezei are vegetaţia ei şi fauna specifică. 


Coborând de-a lungul stâncii verticale, cele douăsprezece tinere 
exploratoare şi bătrâna războinică descoperă un decor 


necunoscut. Florile agăţate de perete sunt garofiţe roz cu 
caliciul cilindric şi roşiatic, iarba-faptului cu frunze cărnoase şi 
cu miros piperat, genţiane cu petale lungi şi albastre, iarbă-de- 
şoaldină cu frunze rotunde şi netede şi flori mici şi albe, 
anghinare de stâncă cu petale ascuţite şi frunze strânse. 

Cele treisprezece furnici coboară acel perete de gresie 
cramponându-se de el cu ajutorul perniţelor adezive ale 
picioarelor. După o piatră mare, trupa mirmeceeană nimereşte 
peste o turmă de purici de pădure. Aceste insecte mici, 
provenite din puricii de stâncă, au ochi compuşi foarte 
proeminenţi, o gură care taie şi antene atât de fine încât la 
prima vedere crezi că nu au aşa ceva. 

Puricii de pădure, ocupați cu linsul algelor galbene care 
cresc pe stâncă, n-au perceput apropierea furnicilor. Pentru că e 
ceva rar să întâlneşti furnici alpiniste în acel loc. Puricii de 
pădure au crezut totdeauna până în acel moment că lumea lor 
verticală le asigura o anumită linişte. Dacă furnicile se apucă 
acum să urce şi să coboare falezele, unde o să ajungem! O iau 
la fugă speriaţi. 

În ciuda vârstei înaintate, 103 683 reuşeşte câteva tiruri 
cu acid formic care de fiecare dată îi nimereşte pe puricii de 
pădure în plină cursă. Insoţitoarele ei o felicită. Are anusul încă 
foarte precis pentru vârsta ei. 

Escadrila mănâncă puricii de pădure şi constată cu mare 
surprindere că au aproape aceeaşi savoare ca şi ţânţarii 
masculi. Mai exact, gustul lor se situează între ţânţarul mascul şi 
libelula verde, dar fără aromele mentolate tipice ale acesteia din 
urmă. 

Cele treisprezece furnici roşii ocolesc flori noi: 
paracherniţe albe, coroniţe cu coamă şi ochii-şoricelului cu 
petale mici şi imaculate. 

Mai departe, dau iama într-o turmă de tripşi. 103 683 nici 
măcar nu-i recunoscuse. Trăită atât de mult printre Degete, a 
uitat multe specii. Adevărul e că sunt şi foarte multe. Tripşii, 
erbivore mici cu aripi franjurate, pocnesc sub labiale. Sunt tari 
dar, după ce sunt înghiţiţi, lasă un gust de lămâie care nu prea 
încântă papilele belokanienelor. 

Exploratoarele mai omoară purici ţopăitori, pirali purpurii, 
care sunt nişte fluturi nu prea frumoşi dar graşi, şi odonate 


leneşe - toate specii paşnice şi fără alt interes decât să fie 
comestibile pentru furnicile roşii. 

Ucid şi meloizi, insecte durdulii al căror sânge şi organe 
genitale conţin cantaridă, substanţă excitantă, chiar şi pentru 
furnici. Pe perete, vântul le culcă pe spate antenele ca pe nişte 
şuviţe de păr rebele. 14 trage într-un pui de gărgăriţă portocalie 
cu două puncte negre. Din animal se scurge un sânge galben şi 
puturos prin toate articulațiile picioarelor. 

103 683 se apleacă ca să-l examineze mai bine. E o 
păcăleală. Puiul de gărgăriţă se preface mort, căci tirul cu acid a 
ricoşat din carapacea lui emisferică fără să-l rănească. Bătrâna 
furnică solitară cunoaşte stratagema. Unele insecte secretă un 
lichid, de preferinţă urât mirositor, imediat ce se simt în pericol, 
ca să-şi alunge agresorii. Uneori acest lichid ţâşneşte prin toţi 
porii, alteori se umflă nişte băşici care se sparg la nivelul 
articulaţiilor. În toate cazurile, acest fenomen taie pofta de 
mâncare a prădătorilor înfometați. 

103 683 se apropie de animal. Ştie că hemoragiile lui 
voluntare vor înceta de la sine, totuşi asta o impresionează. Le 
semnalează celor douăsprezece furnici tinere faptul că această 
insectă nu e comestibilă şi puiul de gărgăriţă îşi continuă 
drumul. 

Dar belokanienele nu se ocupă numai cu coborâtul, ucisul 
şi mâncatul. Ele caută şi cel mai bun drum. Se deplasează între 
cornişe şi pereţi netezi. Uneori sunt obligate să stea suspendate, 
să se ţină cu picioarele şi cu mandibulele ca să poată depăşi 
trecători abrupte. Formează cu corpurile un fel de scară sau 
punte. Încrederea e nezdruncinată. Dacă o singură furnică nu se 
ţine suficient de bine, tot podul lor viu se prăbuşeşte. 

103 683 a pierdut obiceiul să facă eforturi atât de mari. 
Acolo, dincolo de marginea lumii, în universul artificial al 
Degetelor, totul era la îndemâna mandibulelor. 

Dacă n-ar fi evadat din lumea lor, ar fi fost amorfă şi 
trândavă ca un Deget. Căci - a văzut la televizor-sunt totdeauna 
partizanele celui mai mic efort. Nu ştiu nici măcar să-şi fabrice 
propriul cuib. Nu mai ştiu să vâneze ca să se hrănească. Nu mai 
ştiu să alerge ca să fugă de prădătorii lor. De altfel, nici nu mai 
au. 

După cum spune un proverb mirmeceean: Funcţia face 
organul, dar absenţa funcţiei distruge organul. 


103 683 îşi aminteşte de viaţa ei acolo, dincolo de lumea 
normală. 

Ce făcea în fiecare zi? 

Mânca hrana moartă care îi cădea din cer, se uita la mini- 
televizor şi discuta la telefon (cel al maşinii care îi traducea 
feromonii în cuvinte auditive) cu Degetele. "Mâncat, telefonat, 
privit la televizor": principalele trei ocupaţii ale Degetelor. 

Nu spusese totul celorlalte douăsprezece furnici. Nu le 
spusese că acele Degete care comunicau erau poate foarte 
vorbăreţe fără ca să fie şi eficace. Nici măcar nu reuşiseră să 
convingă alte Degete despre interesul de a lua în considerare 
civilizaţia furnicilor şi să dialogheze cu ele de la egal la egal. 

Pentru că eşuaseră, 103 683 ţinea acum să reuşească 
proiectul în sens invers: să le convingă pe furnici să facă alianţă 
cu Degetele. Oricum, era convinsă că era interesul acestor două 
civilizaţii cele mai mari de pe pământ să existe prin adunarea 
talentelor lor şi nu prin opunerea acestora. 

Îşi amintea de evadare. Nu fusese uşor. Degetele nu voiau 
s-o lase să plece. Aşteptase să se anunţe la mini-televizor un 
timp frumos şi profitase de un interstiţiu al plasei superioare ca 
să fugă dimineaţa devreme. 

Acum rămânea de făcut lucrul cel mai greu: să le convingă 
pe surorile ei. lar faptul că cele douăsprezece tinere 
exploratoare nu respinseseră din capul locului proiectul ei i se 
părea de bun augur. Bătrâna furnică roşie şi însoţitoarele ci au 
terminat mişcarea pendulară pentru atingerea celeilalte margini 
a crevasei. 103 683 le semnalează celorlalte că, pentru a le fi 
mai comod, pot s-o numească ca pe războinicii plecaţi în 
cruciadă, cu un diminutiv odorant mai scurt. 

Numele meu este 103 683. Dar îmi puteţi spune 103. 

14 semnalează că acela nu era numele de furnică cel mai 
lung pe care îl cunoscuse. Din grupul lor făcuse parte înainte o 
furnică foarte tânără cu numele 3 642 451. Pierdeau o grămadă 
de timp spunându-i numele. Din fericire, fusese mâncată de o 
plantă carnivoră în timpul unei vânători. 

Îşi continuă coborârea. 

Furnicile fac o oprire într-o cavernă stâncoasă şi îşi aplică 
trofalaxii cu purici de pădure şi meloizi tocaţi. Bătrâna se 
înfioară dezgust. E clar că meloidul nu e bun. E prea amar. 


34. ENCICLOPEDIE 


CUM SĂ TE INTEGREZI: Trebuie să ne imaginăm că 
conştientul este partea aparentă a gândirii noastre. Avem 10% 
de conştient aparent şi 90% de inconştient ascuns. 

Când vorbim, trebuie ca cei 10% ai conştientului nostru să 
se adreseze celor 90% ai inconştientului interlocutorilor noştri. 

Ca să reuşim acest lucru, trebuie să trecem de bariera 
filtrelor de neîncredere care împiedică informaţiile să coboare 
până la inconştient. 

Unul dintre mijloacele de a reuşi acest lucru constă în 
mimarea ticurilor celorlalţi. Ele apar foarte clar în momentul 
meselor. Profitaţi deci de acest moment crucial ea să vă 
observați cu atenţie interlocutorul. Dacă vorbeşte punând o 
mână la gură, imitaţi-l. Dacă mănâncă cartofii prăjiţi cu 
degetele, faceţi la fel, iar dacă îşi şterge des gura cu prosopul, 
adoptați aceeaşi mişcare. 

Puneţi-vă întrebări simple precum: "Se uită la mine când 
vorbeşte?", "Vorbeşte când mănâncă?" Reproducând ticurile pe 
care le manifestă în momentele cele mai intime, hrănirea, îi 
transmiteţi în mod automat mesajul inconştient: 

"Sunt din acelaşi trib cu tine, avem acelaşi fel de 
comportament şi deci probabil aceeaşi educaţie şi aceleaşi 
preocupări". 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


35. LECŢIA DE BIOLOGIE 


După matematică, biologia. Julie se duse direct în sectorul 
"ştiinţelor exacte", cu mese acoperite cu faianţă, borcane în 
care se aflau fetuşi animali în formol, eprubete murdare, becuri 
Bunsen şi microscoape stânjenitoare. 

La auzul soneriei, elevii şi profesorii intrară în sala de 
biologie Fiecare ştia că, pentru acest curs, trebuia să se 
deghizeze îmbrăcând o bluză albă. Indeplinirea acestui gest 
dădea impresia îmbrăcării uniformei "celor care ştiu". 

Profesorul alesese pentru prima dată tema "lumea 
insectelor" Julie îşi scoase caietul, hotărâtă să noteze totul cu 


grijă ca să verifice dacă spusele lui corespundeau cu pasajele 
respective din Enciclopedie. 

Profesorul începu: 

- Insectele constituie 80% din regnul animal. Cele mai 
vechi. libărcile, au apărut în urmă cu cel puţin trei sute de 
milioane de ani; apoi furnicile, apărute acum o sută de milioane 
de ani. Ca să vă daţi mai bine seama de anterioritatea prezenţei 
insectelor pe planeta noastră, este de ajuns să vă amintiţi că 
apariţia celui mâi îndepărtai strămoş al nostru cunoscut este 
fixată în urmă cu cel mult trei milioane de ani. 

Profesorul de biologie sublinie faptul că insectele nu erau 
numai cei mai vechi locuitori ai Pământului, ci şi cei mai 
numeroşi. 

- Entomologii au descris în jur de cinci milioane de specii 
diferite, şi zilnic se descoperă alte vreo sută necunoscute. Ca o 
comparaţie, trebuie să ştiţi că tot zilnic se descoperă numai o 
singură specie de mamifere. 

Scrise pe tablă, foarte gros, "80% din regnul animal". 

- Deci, insectele sunt, din toate animalele de pe planetă, 
cele mai vechi, cele mai numeroase şi, aş adăuga, cele mai 
puţin cunoscute. 

Se opri şi un bzzz invadă încăperea. Cu un gest precis, 
profesorul prinse insecta care îi tulbura ora şi arătă tuturor 
corpul ei strivit, asemănător cu o sculptură strâmbă din care 
încă mai ieşeau două aripi şi capul prevăzut cu o singură 
antenă. 

- Era o furnică zburătoare, explică profesorul. Probabil o 
regină. La furnici, numai sexuatele au aripi. Masculii mor în 
momentul copulaţiei în zbor. Reginele continuă să zboare fără ei 
în căutarea unui loc unde să ouă. După cum puteţi constata 
chiar voi, odată cu creşterea generală a temperaturii, prezenţa 
insectelor se face simțită din ce în ce mai mult. Se uită la corpul 
stâlcit al reginei. 

- Sexuatele îşi iau în general zborul exact înainte de 
izbucnirea unei furtuni. Prezenţa acestei regine printre noi ne 
indică faptul că mâine s-ar putea să plouă. 

Profesorul aruncă corpul reginei drept hrană unui grup de 
broaşte care trăiau într-un acvariu lung de aproape un metru şi 
înalt de cincizeci de centimetri. Batracienele se îmbrânciră ca să 
apuce prada. 


- În general, continuă profesorul, asistăm la o înmulţire 
exponențială a insectelor, şi insecte din ce în ce mai rezistente 
la insecticide. In viitor, e foarte posibil să avem mai mulţi 
gândaci de bucătărie prin dulapuri, furnici în zahăr, termite în 
lambriuri, țânțari şi furnici zburătoare în aer. Procuraţi-vă 
produse insecticide ca să scăpaţi de ele. 

Elevii luară notițe. Profesorul anunţă că venise timpul să 
se treacă tea "lucrări practice" a orei. 

- Azi ne vom ocupa de sistemul nervos şi în special de 
nervii periferici. 

Le ceru celor din primul rând să vină să ia borcanele care 
conţineau broaşte şi să le împartă colegilor lor. Apoi luă şi el un 
borcan şi le spuse ce manevre aveau de urmat. Ca să-şi 
adoarmă broaştele, toţi urmau să arunce în borcan o bucată de 
vată îmbibată în eter, să scoată apoi broasca, să o crucifice cu 
ajutorul unor ace într-un recipient, pe o placă de cauciuc, apoi 
să o spele la robinet ca să nu fie jenaţi de firişoarele de sânge. 

După care urma scoaterea pielii cu ajutorul unui cleştişor 
şi al unui bisturiu, degajarea muşchilor apoi, cu o baterie şi doi 
electrozi, se căuta nervul care comanda contracția piciorului 
drept. 

Toţi cei care ar fi reuşit să provoace mişcări sacadate ale 
piciorului drept al broaştei, ar fi obţinut automat nota zece. 

Profesorul controla pe rând felul în care lucrau elevii. 

Julie se uita tăcută la broasca ei şi, o clipă, avu impresia 
că animalul se uita ţintă la ea din borcan. Lângă ea, Gonzague 
străpunsese deja broasca lui cu vreo douăzeci de ace 
inoxidabile. 

Gonzague se uită la victimă. Animalul semăna cu sfântul 
Sebastian. Nu prea bine adormită, broasca încerca să se zbată 
dar acele, bine înfipte, o împiedicau să se mişte. 

- Auzi, să-ţi spun una bună. Ştii care e nervul cel mai lung 
al corpului omenesc? întrebă Gonzague pe unul din vecinii lui. 

- Nu. 

- Ei bine, nervul optic. 

- Serios? De ce? 

- E de ajuns să te tragi de un fir de păr de la fund ca să-ți 
dea 
lacrimile! 


Râseră amândoi şi, satisfăcut de gluma lui, Gonzague 
jupui rapid pielea şi găsi nervul. Aplică cu abilitate electrozii şi 
piciorul drept al broaştei fu clar agitat de o tresărire. Animalul se 
răsuci între acele care îl străpungeau şi deschise gura, fără însă 
să scoată vreun sunet 

- Bine, Gonzague, ai zece, îl anunţă profesorul. 

Pentru că terminase, nemaiavând ce să facă, cel mai bun 
elev al clasei porni în căutarea altor nervi susceptibili să 
provoace alte mişcări reflexe la fel de interesante. 

Julie închise ochii cuprinsă de oroare. Propriul ei sistem 
nervos se transforma într-un râuleţ de acid clorhidric. Nu mai 
avea curajul să stea acolo. 

Luă borcanul cu broasca şi părăsi clasa fără o vorbă. 

Traversă în fugă curtea şcolii. Puse jos borcanul şi se 
hotărî să aprindă un foc la gunoi. Se strădui de mai multe ori cu 
bricheta dar nu reuşi. Aprinse o bucată de hârtie şi o aruncă 
într-o pubelă, dar foaia se stinse imediat. 

- Când te gândeşti ca jurnalele scriu tot timpul că e destul 
un chiştoc de ţigară aruncat neglijent în pădure ca să ducă la 
despădurirea a hectare întregi, iar eu, cu o hârtie şi cu o 
brichetă, nu reuşesc nici măcar să dau foc la o pubelă! murmură 
ea în timp ce persevera. 

În fine, se produse un început de incendiu, la care ea şi 
broasca se uitară la fel de atente. 

- Focul e frumos, o să te răzbune, broscuţo..., îi zise ea. 

Se uită la pubela care ardea. Focul e ceva negru, roşu, 
galben şi alb. Pubela ardea transformând gunoaiele în căldură şi 
culori. Flăcările înnegriră zidul. Un fum înţepător începu să se 
înalțe în aer din zona gunoiului. 

- Adio liceu plin de cruzime, zise Julie suspinând în timp ce 
se depărta. 

Dădu drumul broaştei care, fără să mai contemple 
incendiul, se grăbi cu salturi mari să se ascundă într-o gură de 
canalizare. 

Julie aşteptă, de la depărtare, ca să vadă dacă liceul avea 
să fie cuprins în întregime de flăcări. 


36. LA CAPĂTUL DE JOS AL FALEZEI 


Gata, s-a terminat. 


Cele treisprezece furnici au ajuns la capătul de jos al 
falezei. Deodată, 103 este cuprinsă de sughiţuri. Mişcă antenele. 
Celelalte se apropie. Bătrâna exploratoare e bolnavă. Vârsta... 
Are trei ani. O furnică roşie asexuată avea în mod normal o 
durată de viaţă de trei ani. 

A ajuns deci la capătul existenţei. Numai sexuatele, şi mai 
exact reginele, trăiesc până la cincisprezece ani. 

5 este îngrijorată. Se teme ca nu cumva. 103 să moară 
mai înainte de a fi povestit totul despre lumea Degetelor şi 
ameninţarea pancartei albe. Trebuie neapărat să fie cunoscute 
mai bine. Stingerea din viaţă acum a bătrânei furnici roşii ar 
însemna o pierdere cumplită pentru întreaga civilizaţie 
mirmeceeană. Furnicile consideră preţioase mai ales ouăle, nu 
bătrânele dar, pentru prima dată, 5 presimte un concept comun 
în altă parte, exprimat într-o altă dimensiune: "Un bătrân care 
moare, e o întreagă bibliotecă care arde". 

5 o supraalimentează pe bătrână printr-o trofalaxie cu 
purici de pădure. Mâncarea nu a încetinit vreodată bătrâneţea, 
dar a facut-o mai confortabilă. 

Să căutăm toate o soluţie ca s-o salvăm pe 103, dă ordin 
5; 

În lumea furnicilor, se pretinde că există soluţie pentru 
orice. Dacă nu se găseşte soluţie, înseamnă că nu s-a căutat 
bine. 

103 începe să emită mirosuri de acid oleic, miresme de 
moarte caracteristice furnicilor bătrâne aflate la capătul 
existenţei. 

5 îşi îndeamnă însoţitoarele la o comunicare absolută. 
Comunicarea absolută constă în branşarea propriului creier la 
creierele străine. Se aşează în cerc, antenele se ating doar cu 
extremităţile, cele douăsprezece creiere constituind unul singur. 

Întrebare: Cum să fie dezamorsată bomba biologică cu 
explozie întârziată care o ameninţă pe această exploratoare atât 
de prețioasă? 

Răspunsurile se înghesuie. Se exprimă ideile cele mai nebune. 
Fiecare vrea să propună un remediu. 

6 propune îmbuibarea lui 103 cu rădăcini de salcie 
plângătoare, acidul salicilic vindecând, după părerea ei, toate 
afecțiunile. Dar i se răspunde că bătrâneţea nu-i o boală. 


8 sugerează că, având în vedere că în creierul ei se află 
informaţii preţioase, să-i fie scoase din cap şi să fie puse într-un 
corp tânăr şi sănătos. Cel al lui 14 de exemplu. 14 nu e deloc 
încântată de această idee. Nici celelalte. Grupul consideră că ar 
fi prea hazardat. 

De ce să nu se aspire cât mai repede toţi feromonii 
antenelor sale? emite 14. 

Sunt prea mulţi, răspunse suspinând 5. 

103 tuşeşte şi labialele îi tremură. 

7 aminteşte celorlalte că dacă 103 ar fi fost o regină, ar 
mai fi avut de trăit încă doisprezece ani. 

Dacă 103 ar fi fost o regină... 

5 cântăreşte ideea. Să se facă din 103 o regină n-ar fi 
complet imposibil. Toate furnicile ştiu că există o substanţă 
saturată de hormoni, lăptişorul de matcă, care are virtutea de a 
transforma o insectă asexuată în sexuată. 

Comunicarea se accelerează. Imposibil să se folosească 
lăptişorul de matcă folosit de albine. Cele două specii au 
caracteristici genetice prea diferite. Totuşi, albinele şi furnicile 
au un strămoş comun: viespea. Viespile încă mai există şi unele 
dintre ele ştiu cum să fabrice lăptişor de matcă ca să creeze în 
mod artificial regine-viespe de substituire în cazul în care unica 
lor regină ar deceda accidental. 

În sfârşit un mijloc de a alunga bătrâneţea! Antenele celor 
douăsprezece furnici se agită cu frenezie. Cum să găsească 
lăptişor de matcă de viespe? 

12 spune că ar cunoaşte un sat de viespi. Pretinde că a 
asistat, o dată, din întâmplare, la metamorfoza unei asexuate în 
femelă. Regina murise de o maladie necunoscută şi lucrătoarele 
aleseseră una dintre ele ca să-i ia locul. li dăduse să ingurgiteze 
un amestec închis la culoare şi respectiva începuse să degaje 
după câteva clipe mirosuri de femelă. Atunci, o altă lucrătoare 
fusese stabilită ca să-i servească drept mascul. li fusese dată o 
substanţă similară şi degajase într-adevăr arome de mascul. 

12 nu asistase la unirea celor două sexuate arificiale 
create în stare de urgenţă, dar, la câteva zile, când trecuse din 
nou pe-acolo, constatase că acel cuib era în continuare activ şi 
populaţia lui crescuse 

Ar putea să găsească acel loc în care trăiesc acele viespi 
chimiste? 5. 


Se află lângă marele stejar septentrional. 

103 este cuprinsă de o mare agitaţie. Să devină sexuată... 
Să aibă un sex... Ar fi deci posibil? Niciodată n-ar fi îndrăznit să 
spere într-un astfel de miracol. Asta îi redă imediat curajul şi 
sănătatea. Dacă chiar e posibil, vrea un sex! La urma urmelor, 
este nedrept ca unele - pur şi simplu prin hazardul naşterii - să 
aibă totul şi altele nimic. Bătrâna exploratoare roşie îşi ridică 
antenele şi le îndreptă în direcţia marelui stejar. 

Rămâne totuşi o problemă importantă: marele stejar se 
înalţă departe de acolo şi, ca să ajungă la el, trebuie să 
traverseze marea zonă aridă a teritoriilor septentrionale, cea 
care e numită deşertul uscat şi alb. 


37.PRIMA PRIVIRE ASUPRA PIRAMIDEI MISTERIOASE 


Peste tot copaci umezi şi verdeață. 

Comisarul Maximilian Linart se îndreptă cu paşi prudenţi 
spre piramida misterioasă din pădure. 

Zărise un şarpe plin de înţepături de arici, dar ştia că în 
pădure pot fi întâlnite tot felul de ciudăţenii. Poliţistului nu-i 
plăcea pădurea. Pentru el era un mediu ostil, infestat de 
animale târâtoare, zburătoare, viermuitoare şi vâscoase. 

Pădurea era locul farmecelor rele. Pe vremuri, călătorii 
erau abătuţi din calea lor de tâlhari. Aici se ascundeau 
vrăjitoarele ca să se dedea practicilor esoterice. Cele mai multe 
mişcări revoluţionare aici îşi organizau lupta de gherilă. Robin 
Hood se folosise cu succes de ea ca să-i facă zile fripte şerifului 
din Sherwood. 

Când era mai tânăr, Maximilian visase să vadă pădurea 
dispărând. Toţi aceşti şerpi, țânțari, păienjeni îşi râseseră de om 
din cale-afară de mult. Visa la o lume din beton unde să nu fie 
nici urmă de junglă. Numai dale cât vedeai cu ochii. Ar fi fost 
mai igienic. In plus, asta ar fi permis circulaţia cu patine cu rotile 
pe distanţe mari. Ca să treacă neobservat, Maximilian se 
îmbrăcase ca un tip ieşit la plimbare. 

"Cel mai bun camuflaj nu este acela care copiază peisajul, 
ci acela care se integrează în mod natural în peisaj". Totdeauna 
le spusese asta elevilor de la şcoala de poliţie. In deşert remarci 
mai uşor un om în haine de culoarea nisipului decât o cămilă. 

In fine, reperă construcţia suspectă. 


Maximilian Linart scoase binoclul şi observă piramida. 

Imaginea copacilor se multiplica pe plăcile mari de oglindă 
care camuflau clădirea la prima vedere. Dar un detaliu trăda 
acel loc. Erau doi sori. Unul în plus. 

Se apropie. 

Oglinda era o alegere excelentă ca înveliş. Cu ajutorul 
oglinzilor fac prestidigitatorii să dispară fete în cufere străpunse 
cu săbiile ascuţite. Simplu efect optic. 

Scoase carneţelul şi notă cu grijă: 

1. Anchetă asupra piramidei din pădure. 

a) Observare de la distanţă. 

Reciti ce scrisese şi se grăbi să rupă foaia. Nu era vorba 
de o piramidă, ci de un tetraedru. Piramida are patru feţe 
laterale, plus cea de la suprafaţa solului. Adică în total cinci feţe. 
Tetraedrul are trei feţe laterale plus suprafaţa solului. Adică în 
total patru feţe. Patru se spune tetra în greceşte. 

Corectă deci: 

1. Anchetă asupra tetraedrului din pădure. 

Una din marile calităţi ale lui Maximilian Linart era capacitatea 
de a descrie exact ceea ce vedea, nu ceea ce credea că vede. 
Acest dar al "obiectivităţii" îl ajutase să evite multe greşeli. 

Studiul desenului îi întărise această aptitudine. Când 
desenezi, dacă vezi un drum, te gândeşti la un drum şi eşti 
tentat să trasezi două linii paralele. Dar dacă retrasezi "obiectiv" 
ceea ce vezi, perspectiva face ca, din faţă, un drum să fir 
reprezentat printr-un triunghi, cele două margini folosind ca linii 
de fugă, împreunându-se în fund, la orizont. 

Maximilian Linart îşi reglă binoclul şi reîncepu examinarea 
piramidei. Era uimit. Chiar şi el se lăsase obsedat de termenul 
"piramidă". Era adevărat că "Piramidă" avea o conotaţie 
enigmatică şi sacră. Rupse deci foaia. De data asta avea să facă 
o excepţie. 

1. Anchetă asupra piramidei din pădure. 

a) Observare de la distanţă. 

- Edificiu destul de înalt. În jur de trei metri. Camulflat de 
arbori şi arbuşti. 

După ce termină schiţa, polițistul se apropie şi mai mult. 
Ajuns la câţiva metri de piramidă, comisarul reperă pe pământul 
afânat urme de paşi omeneşti şi de labe de câine, probabil lăsaţi 
de Gaston Pinson şi de setterul său irlandez. Le desenă şi pe ele. 


Maximilian dădu ocol edificiului. Nu avea uşă, nici ferestre, 
nici coş, nici cutie de scrisori. Nimic care să evoce o locuinţă a 
unui om. Numai beton acoperit de oglinzi şi un vârf translucid. 

Se dădu cinci paşi înapoi şi se uită îndelung la construcţie. 
Proporţiile şi forma erau armonioase. Indiferent cine fusese 
arhitectul care înălţase acea piramidă ciudată în mijlocul 
pădurii, respectivul ajunsese la o perfecţiune arhitecturală. 


38. ENCICLOPEDIE 


NUMĂRUL DE AUR: Numărul de aur este un raport precis 
datorită căruia se poate construi, picta, sculpta, îmbogăţind 
opera cu o forţă ascunsă. 

Pornind de la acest număr au fost construite piramidele lui 
Keops, templul lui Solomon, Partenonul şi majoritatea bisericilor 
romane. Multe tablouri din Renaştere respectă şi ele această 
proporţie. 

Se pretinde că tot ce e construit fără a respecta această 
proporţie sfârşeşte prin a se nărui. 

Acest număr de aur se calculează în felul următor: 

(1 + radical(5))/2 

Adică 1,6180335. 

Acesta este secretul milenar. Acest număr este produsul 
imaginaţiei umane. El se verifică şi în natură. Este, de exemplu, 
raportul de ecartament dintre frunzele copacilor pentru a evita 
să-şi facă umbră reciproc. Este numărul care defineşte locul 
buricului faţă de ansamblul corpului omenesc. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


39. DEŞERTUL 


Orizontul se întinde la infinit, netulburat de o verticală cât 
de mică. 

103 merge în căutarea sexului promis. Articulațiile îi 
trosnesc, antenele i se usucă tot timpul şi pierde multă energie 
lubrefiindu-le nervos cu _ laibialele tremurătoare. Cu fiecare 
secundă care trece, bătrâna furnică simte şi mai mult povara 
timpului. 103 simţea moartea planând asupra ei ca o 


ameninţare permanentă. Ce scurtă e viaţa pentru oamenii 
simpli! Ştie că dacă nu obţine un sex, toată experienţa ei nu va 
fi servit la nimic, va fi învinsă de cel mai implacabil adversar: 
timpul. 

În urma ei vin cele douăsprezece exploratoare care au 
luat hotărârea să o însoţească în odiseea ei. 

Furnicile nu se opresc din mers decât atunci când nisipul 
fin devine fierbinte sub picioarele lor. Pleacă mai departe 
imediat ce primul nor acoperă soarele. Norii nu-şi cunosc 
puterea. 

Peisajul e format alternativ din nisip fin, pietriş, pietre, 
stânci, praf de cristale. Există acolo toate formele de minerale şi 
practic nici o formă vegetală sau animală. Când apare o stâncă, 
furnicile o escaladează. Când se iveşte o "băltoacă" de nisip atât 
de fin încât devine lichid, corpul expediționar preferă s-o 
ocolească decât să se înece. In jurul celor treisprezece furnici se 
întind panoramele splendide ale sierelor roz sau al văilor de un 
gri deschis. 

Nu pierd direcţia nici atunci când sunt obligate să facă 
ocoluri mari ca să evite lacurile de nisip prea fin. Furnicile 
dispun de două mijloace de orientare privilegiate: feromonii- 
pistă şi calculul unghiului orizontului în raport cu raza de soare. 
Dar pentru călătoria în deşert mai folosesc unul: organul lui 
Johnston, format din mici canale craniene pline cu particule 
sensibile la câmpurile magnetice terestre. Oriunde s-ar afla pe 
această planetă, ele ştiu să-şi determine poziţia în funcţie de 
câmpurile magnetice invizibile. Tot în acest fel ştiu să repereze 
şi râurile subterane, căci apa uşor sărată modifică aceste 
câmpuri. 

Deocamdată, organele lui Johnston le spun că nu există 
apă: nici deasupra, nici dedesubt, nici de jur împrejur. Şi dacă 
vor să ajungă la stejarul imens, trebuie să meargă drept înainte. 

Exploratoarele le este din ce în ce mai mult foame şi sete. 
În acel deşert uscat şi alb nu există prea mult vânat. Din fericire, 
disting o prezenţă animală care le poate fi utilă. Un cuplu de 
scorpioni în plină paradă amoroasă. Acele arahnide mari sunt 
considerate periculoase, de aceea furnicile preferă să aştepte 
să-şi termine zbânţuiala ca să-i omoare când vor fi obosiţi. 

Parada începe. Femela, uşor de recunoscut după 
pântecele burduhănos şi culoarea brună, îşi apucă alesul cu 


cleştişorii şi îl strânge de parcă ar vrea să-l atragă într-un 
tangou. Apoi îl împinge înainte. Masculul, mai deschis la culoare 
şi mai mic, merge înapoi cu spatele, supus femelei. Plimbarea 
lor e lungă şi furnicile îi urmează fără să îndrăznească să le 
tulbure dansul. Masculul se opreşte, apucă o muscă uscată deja 
ucisă de el şi o oferă femelei. Pentru că nu are dinţi, femela 
duce hrana cu ajutorul cleştişorilor la şoldurile echipate cu 
margini tăioase. După ce musca e făcută feliuţe, femela le suge. 
Apoi, cei doi scorpioni se prind din nou de picioare şi reîncep să 
danseze. În sfârşit, ţinându-şi partenera de un cleştişor, 
masculul sapă cu celălalt o grotă. Ajutându-se cu picioarele şi cu 
coada, scorpionul mătură şi sapă. 

După ce grota e destul de mare ca să adăpostească 
cuplul, masculul îşi invită partenera în micul "apartament". Intră 
împreună sub pământ şi închid grota. Curioase, cele 
treisprezece furnici sapă alături ca să vadă. Spectacolul 
subteran nu e lipsit de interes. Burtă lângă burtă, ac lângă ac, 
cei doi scorpioni se acuplează. Şi apoi, pentru că acţiunea a 
stârnit foamea femelei, ea îl ucide pe masculul epuizat şi îl 
înghite fără ezitare. Apoi iese singură, ghiftuită şi veselă. 

Furnicile consideră că a sosit momentul să atace. Cu 
resturi ale masculului lipite încă pe părţile laterale, femela nu 
are totuşi chef să lupte cu acele furnici pe care le presimte 
ostile. Preferă să fugă. Aleargă mai repede decât furnicile. 

Cele treisprezece furnici regretă că nu au profitat de 
acuplare ca să o atace. Trag în ea cu acid formic dar carapacea 
femelei-scorpion este suficient de blindată ca să reziste acestui 
atac. Grupul se resemnează cu resturile masculului. 

Asta ca învăţătură de minte să nu mai tragă cu ochiul! 
Carnea de scorpion nu are gust bun şi încă le mai e foame. 

Şi merg, merg şi iar merg prin deşertul infinit. Nisip, 
stânci, pietre şi iar nisip. In depărtare zăresc o formă sferică 
ciudată. 

Un ou. 

Ce caută un ou în mijlocul deşertului? Să fie un miraj? Nu, 
oul pare foarte real. Insectele îl înconjoară ca şi cum ar fi vorba 
de un monolit sacru, aşezat în mijlocul drumului lor ca să le dea 
prilej de meditaţie. Adulmecă. 5 recunoaşte mirosul. E vorba de 
un ou făcut de o pasăre din sud, un ou de jijisă. 

Jijisa seamănă cu o rândunică albă, cu ciocul şi ochii negri. 


Această pasăre prezintă o particularitate. Femela face 
doar un singur ou şi nu are cuib. Îşi pune deci oul oriunde, chiar 
oriunde. De cele mai multe ori în dezechilibru pe o creangă, pe o 
frunză în vârful unei stânci, fără ca să caute o nişă sau o stâncă 
protejată. Atunci nu e de mirare că prădătorii care îl descoperă 
apoi - şopârle, păsări sau şerpi - îl devorează într-o veselie. Şi 
dacă nu se ocupă de el prădătorii, o pală de vânt este destul ca 
să-l răstoarne pe acesta în echilibru. Când un pui norocos poate 
să iasă fără să fi răsturnat chiar el oul, trebuie să aibă mare grijă 
să nu cadă de pe creangă sau de pe marginea stâncii. Dar de 
cele mai multe ori, puiul face ca oul să cadă în timp ce se 
străduieşte să-l spargă şi acesta cade. Este foarte ciudat că 
această pasăre neîndemânatică a putut să supravieţuiască până 
în zilele noastre! 

Furnicile se învârt în jurul acelui obiect insolit. 

De data asta, oul a fost adus de o jijisă dintre cele mai 
nepăsătoare. Şi-a lăsat unicul şi preţiosul moştenitor în mijlocul 
deşertului, la îndemâna oricui. 

Deşi... 103 îşi zice că, la urma urmelor, nu e chiar o 
prostie. Căci în plin deşert e locul unde un ou nu poate să cadă 
de sus. 

5 se repede şi loveşte cu capul suprafaţa tare a cochiliei. 
Oul rezistă. Tot grupul îl loveşte. Zgomote mici de grindină fără 
rezultat. E enervant la culme să fii atât de aproape de o rezervă 
atât de mare de hrană şi de lichid şi să nu o poţi consuma! 

103 îşi aminteşte atunci de un documentar ştiinţific. Era 
vorba de principiul levierului şi de utilizarea lui pentru ridicarea 
celor mai mari greutăţi. E momentul să pună în practică această 
cunoştinţă. Sugerează să se ia o rămurică uscată şi să fie 
plasată sub ou. Apoi cele douăsprezece să înainteze progresiv 
pe levier astfel încât să formeze un ciorchine care va servi drept 
contragreutate. 

Furnicile îi dau ascultare, se agaţă în gol şi agită picioarele 
ca să crească impulsul. 8, complet fascinată de acest concept 
este cea mai activă. Sare uşor ca să atârne cât mai mult. Merge: 
ovoidul monumental e dezechilibrat şi începe să se încline până 
când cade. 

Problemă: oul s-a răsturnat uşor pe nisipul afânat, dar s-a 
stabilizat intact în poziţie orizontală. 5 are unele îndoieli în 
privinţa tehnicilor Degetelor şi ia hotărârea să revină la 


practicile furnicilor. Îşi închide strâns mandibulele până când 
formează un triunghi ascuţit pe care îl aplică cochiliei răsucind 
capul de la stânga la dreapta ca un sfredel. Dar coaja e tare: 
rezultatul a o sută de mişcări e doar o zgârietură deschisă la 
culoare. Câte eforturi pentru un rezultat atât de neînsemnat! La 
Degete, 103 se obişnuise să vadă lucrurile funcţionând imediat 
şi a pierdut răbdarea şi tenacitatea pe care o au însoţitoarele ei. 

5 este epuizată. 13 îi ia locul, apoi 12, apoi alta. Işi 
transformă pe rând capul în sfredel. E nevoie de câteva zeci de 
minute ca să apară o mică fisură şi dinăuntru să ţâşnească un 
gheiser ca un fel de aspic transparent. Furnicile se reped asupra 
lichidului hrănitor. 

Satisfăcută, 5 îşi leagănă antenele. Tehnicile Degetelor 
sunt originale, dar ale furnicilor şi-au dovedit eficacitatea. 103 
amână pentru mai târziu această dezbatere. Are ceva mai bun 
de făcut. Îşi vâră capul în gaură ca să aspire şi ea substanţa 
galbenă suculentă. Solul e atât de fierbinte şi uscat încât oul se 
transformă într-o omletă albă pe nisip. Dar furnicilor le e prea 
foame ca să observe acest fenomen. 

Mănâncă, beau, dansează în ou. 


40. ENCICLOPEDIE 


OUL: Oul de pasăre este o capodoperă a naturii. Să 
admirăm mai întâi structura cochiliei. E formată din cristale de 
săruri minerale triunghiulare. Extremităţile lor ascuţite vizează 
centrul oului. Astfel încât, când cristalele primesc o presiune din 
exterior, intră unele în altele, se strâng, iar peretele devine şi 
mai rezistent. Asemenea bolților catedralelor romane, cu cât 
presiunea e mai puternică, cu atât structura devine mai solidă. 
În schimb, dacă presiunea provine din interior, triunghiurile se 
separă şi ansamblul se năruie cu uşurinţă. 

Astfel, oul este, din exterior, destul de solid ca să suporte 
greutatea unei mame care cloceşte, dar şi suficient de fragil din 
interior ca să permită puiului să spargă coaja. 

Aceasta mai are şi alte calităţi. Pentru ca embrionul de 
pasăre să se dezvolte perfect, trebuie totdeauna să fie plasat 
deasupra gălbenuşului. Se întâmplă totuşi ca oul să se 
răstoarne. Nu are importanţă. Gălbenuşul este încadrat de două 
cordoane, fixate lateral membranei şi care foloseşte drept 


suspensie. Efectul lor de resort compensează mişcările oului şi 
restabileşte poziţia embrionului. 

După ce a fost ouat, oul suferă o răcire bruscă, care duce 
la separarea celor două membrane interne şi la formarea unei 
pungi de aer. Aceasta va permite puiului să respire câteva 
secunde ca să poată avea forţa să spargă coaja şi chiar să piuie 
ca să-şi cheme mama în ajutor în caz de dificultate. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


41. "UMORUL TÂNĂR" 


În timp ce-şi pregătea o omletă în bucătăria institutului 
medico-legal, medicul legist fu deranjat de o sonerie. Era 
comisarul Maximilian Linart care venise să afle cauzele 
decesului lui Gaston Pinson. 

- Vreţi puţină omletă? îl întrebă medicul. 

-Nu, mulţumesc, am mâncat. Aţi terminat autopsia lui 
Gaston? 

Omul îşi hăpăi repede omleta, bău un pahar cu bere, apoi 
îmbrăcă o vestă albă ca să-l conducă pe poliţist până la 
laborator. 

Scoase un dosar. 

Expertul analizase unii compuşi ai sângelui defunctului şi 
îşi dăduse seama că se produsese o reacţie foarte alergică. 
Descoperise un semn roşu pe gâtul cadavrului şi ajunse la 
concluzia că moartea survenise în urma... înţepăturii de viespe. 
Morţile provocate de înţepătura de viespe nu erau ceva rar. 

- Este destul ca viespea să înţepe întâmplător o venă 
legată direct de inimă pentru ca veninul ei să devină mortal, 
spuse medicul legist. 

Explicaţia îl surprinse pe poliţist. Astfel, ceea ce crezuse 
că fusese un asasinat se dovedea un simplu accident în pădure. 
O înţepătură banală de viespe. 

Rămânea totuşi piramida. Chiar dacă era vorba doar de o 
simplă coincidenţă, nu era normal să mori dintr-o înţepătură de 
viespe la baza unei piramide construită fără autorizaţie în 
mijlocul unei păduri protejate. 


Polițistul îi mulţumi medicului legist şi plecă în oraş 
cufundat în gânduri. 

- Bună ziua, domnule! 

Trei tineri se apropiau de el. Maximilian îl recunoscu 
printre ei pe Gonzague, nepotul prefectului. Avea faţa plină de 
vânătăi şi avea o urmă de muşcătură pe obraz. 

- Te-ai bătut? îl întrebă polițistul. 

- Puțin! exclamă Gonzague. Am pocit o bandă de anarhişti. 

- Te interesează politica? 

- Facem parte din Şobolanii Negri, avangarda mişcării de 
tineret a noii extreme drepte, preciză un alt băiat întinzându-i 
un manifest. 

"Afară cu străinii!", citi polițistul care mormăi: 

- Înţeleg, înţeleg. 

- Problema noastră e că nu avem armament, spuse al 
treilea acolit. Dacă am avea un revolver ca al dumneavoastră, 
domnule, lucrurile ar fi "politic" mult mai uşoare pentru noi. 

Maximilian Linart constată că arma i se vedea din haina 
deschisă şi se grăbi s-o încheie. 

- Să ştii că revolverul nu înseamnă nimic, replică el. E doar 
un instrument. Ceea ce contează este nervul de la vârful 
degetului care apasă pe trăgaci. E un nerv foarte lung... 

- Nu cel mai lung, zise strâmbându-se de râs unul dintre 
cei trei. 

- Ei bine, bună seara, conchise polițistul zicându-şi că ăsta 
era probabil "umorul tânăr". 

Gonzague îl reţinu. 

- Domnule, să ştiţi că noi susţinem ordinea, insistă el. 
Dacă aveţi într-o zi nevoie de noi, anunţaţi-ne fără ezitare. 

intinse o carte de vizită pe care Maximilian o puse 
politicos în buzunar continuându-şi drumul. 

- Suntem totdeauna gata să ajutăm poliţia, îi mai strigă 
liceanul. Comisarul dădu din umeri. Timpurile se schimbau. In 
tinereţea lui, nu şi-ar fi permis niciodată să oprească un poliţist, 
această funcţie impresionându-l foarte mult. Şi iată că, tineri 
fără nici o pregătire se ofereau să facă pe poliţiştii benevoli! 
Grăbi pasul ca să ajungă mai repede la soţia şi la fiica lui. 


42. COCTEIL MOLOTOV 


După ce în sfârşit ajunse acasă, Julie se întinse pe pat şi, 
cu ajutorul lanternei, începu să citească din Enciclopedia 
cunoaşterii relative şi absolute. Voia să înţeleagă despre ce fel 
de revoluţie vorbea acest Edmond Wells. 

Gândirea scriitorului i se părea confuză. Uneori vorbea de 
"revoluţie", alteori vorbea de "evoluţie", şi în toate cazurile "fără 
violenţă" şi "evitând  spectaculosul". Voia să schimbe 
mentalităţile în mod discret, aproape în secret. 

Toate acestea erau cel puţin contradictorii. Existau pagini 
care povesteau revoluţii, şi fu nevoită să întoarcă multe altele 
înainte de a afla că, până atunci nici una nu reuşise. Ca şi cum 
ar fi fost fatal ca o revoluţie să se descompună sau să eşueze. 

Julie găsi, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când 
deschidea cartea, câteva pasaje interesante şi, printre altele, 
câteva reţete pentru fabricarea cocteilurilor Molotov. Existau 
mai multe feluri. Unele iau foc datorită dopului lor de pânză, 
altele, mai eficace, se declanşează cu pastile care, spărgându- 
se, eliberează compuşi chimici inflamabili, "În sfârşit sfaturi 
practice pentru a face revoluţia", îşi zise Julie. Edmond Wells 
preciza dozele compuşilor cocteilurilor. 

Simţi o durere în genunchiul unde se lovise. Ridică 
pansamentul şi se uită la rană. Percepea fiecare os, fiecare 
muşchi, fiecare cartilagiu. Zise cu voce tare: 

- Bună ziua, genunchiule. Şi adăugă: 

- Te doare vechea lume. Te voi răzbuna. 

Se duse în remiză unde se aflau produsele şi uneltele 
pentru grădinărit. Găsi acolo toate ingredientele necesare 
pentru confecţionarea unei bombe incendiare. 

Julie confecţionă o bombă artizanală. Fortăreaţa liceului nu 
putea să-i reziste la infinit. 


43. TIMPUL NISIPULUI 


Sunt istovite. Exploratoarele n-au mai mâncat de multă 
vreme şi încep să sufere de primele chinuri ale lipsei de 
umezeală: antenele devin rigide, articulațiile picioarelor se 
sudează, sferele oculare se acoperă de o peliculă de praf şi nu 
au salivă de prăpădit ca să le spele. 

Cele treisprezece furnici iau informaţii despre direcţia în 
care se află stejarul cel mare de la o colembolă de nisip. Şi o 


mănâncă imediat ce primesc răspunsul. Există momente în care 
"mulţumesc" e un lux mai presus de forţele noastre. 

Sug până şi articulațiile picioarelor animalului ca să 
recupereze cea mai mică moleculă de umiditate. 

Dacă deşertul se întinde în continuare pe o distanţă mare, 
vor pieri. 103 are dificultăţi la mers. 

Ce n-ar da pentru măcar o jumătate de picătură de rouă! 
Dar de câţiva ani, temperatura a crescut mult pe planetă. 
Primăverile sunt calde, verile caniculare, toamnele călduţe şi 
abia iarna se mai fac simţite frigul şi umiditatea. 

Cunoşteau din fericire un mod de a merge care cruţă 
extremitatea picioarelor. E vorba de tehnica furnicilor din oraşul 
Yedi-bei-nakan. Trebuie să înaintezi folosind doar patru din cele 
şase picioare apoi alternând cu alte patru. Dispui astfel tot 
timpul de două picioare odihnite şi ferite de fierbinţeala solului. 

103, interesată de speciile străine, admiră acarienii, acele 
"insecte ale insectelor", care bântuie în linişte acel deşert, 
departe de predatorii lor. Se îngroapă când e cald şi ies afară 
când se răcoreşte. Furnicile se hotărăsc să-i imite. 

Probabil că sunt la fel de minusculi pentru noi cum suntem 
noi pentru Degete, şi totuşi, în acest caz, ne dau un exemplu de 
supravieţuire. 

Asta îi dovedeşte lui 103 că nu trebuie să subestimezi nici 
dimensiunile superioare şi nici dimensiunile inferioare. 

Ne aflăm în echilibru între acarieni şi Degete. 

Răcorindu-se, furnicile ies din adăpostul nisipului. 

O coleopteră roşie trece prin faţa lor. 15 vrea să tragă dar 
103 îi spune că doborârea ei n-ar folosi la nimic. Acea insectă nu 
e roşie din întâmplare. Trebuie să se ştie că, în natură, tot ceea 
ce prezintă culori care frapează este toxic sau periculos. 

Insectele nu sunt nebune. Doar n-au să se afişeze în roşu 
stacojiu în faţa tuturor din plăcerea de a atrage pe prădători. 
Fac asta ca să le semnaleze tuturor că e inutil să le caute nod în 
papură. 

14 pretinde că unele insecte se fac roşii ca să se creadă că sunt 
toxice deşi nu sunt. 

7 adăugă că a văzut evoluţii paralele şi complementare. 
Două specii de fluturi au exact aceleaşi desene pe aripi. Una are 
aripi toxice, cealaltă nu. Dar specia toxică este la fel de 


protejată ca şi cealaltă, căci păsările recunosc desenele de pe 
aripi şi, crezând că sunt toxice, le evită. 

103 crede că, atunci când există o îndoială, e mai bine să 
nu rişti să te otrăveşti. 

15, lasă coleopteră să plece cu părere de rău. 14, mai 
tenace o urmăreşte şi o doboară. Gustă din ea. Toate cred că va 
muri, dar nu. Era într-adevăr un mimetism care urmărea ca 
ceilalţi să creadă în toxicitatea ei. 

Mănâncă toate din insecta roşie. În timp ce merg, furnicile 
discută despre mimetism şi despre semnificaţia culorilor. De ce 
unele fiinţe sunt colorate şi altele nu? 

Pe acea caniculă şi uscăciune, o astfel de discuţie despre 
mimetism pare nepotrivită. 103 crede că de vină ar putea să fie 
influenţa ei proastă, latura degenerată în contact cu Degetele. 
Dar recunoaşte că, chiar dacă a vorbi înseamnă risipă de 
umiditate, asta prezintă avantajul că nu mai simţi oboseala şi 
durerea. 

16 povesteşte că a văzut o omidă luând forma unui cap de 
pasăre ca să sperie altă pasăre. 9 pretinde că a- văzut o muscă 
luând forma unui scorpion ca să respingă un păianjen. 

Era în metamorfoză completă sau metamorfoză 
incompletă? întreabă 4. 

La insecte, această temă de discuţie e frecventă. Le place 
să vorbească despre metamorfoză. A existat totdeauna un clivaj 
între insectele cu metamorfoză completă şi cele cu 
metamorfoză incompletă. Cele care au metamorfoza completă, 
cunosc patru faze: ou, larvă, nimfă, adult. E cazul fluturilor, 
furnicilor, viespilor, albinelor, dar şi a puricilor şi gărgăriţelor. 
Cele care au metamorfoza incompletă, cunosc doar trei faze: ou, 
larvă şi adult. Se nasc în stadiu de adult în miniatură şi cunosc 
transformări graduale. Cam ăsta ar fi cazul lăcustelor, 
urechelnițelor, termitelor şi libărcilor. 

Nu se prea ştie asta, dar "metamorfozatele complete" au 
un fel de dispreţ faţă de "metamorfozatele incomplete". Sunt 
bebeluşi care devin bebeluşi bătrâni, nu bebeluşi care devin 
adulţi. 

Era o muscă cu metamorfoză completă, răspunde 9 ca şi 
cum ar fi fost vorba de ceva foarte evident. 

103 merge şi se uită la soare care dispare lent la orizont 
într-o mare de galben şi de portocaliu. In minte îi vin idei 


ciudate, provocate poate de o insolaţie. Soarele e un animal cu 
metamorfoză completă? De ce natura a pus-o în contact cu acei 
monştri, pe ea şi numai pe ea? De ce un singur individ are o 
responsabilitate atât de mare? 

Se îndoieşte pentru prima dată de misiunea ei. Doreşte un 
sex, vrea să ajute la evoluţia lumii, să creeze o alianţă între 
Degete şi furnici... Oare au vreun sens toate astea? Şi dacă da, 
de ce foloseşte natura căi atât de hazardate ca să-şi atingă 
scopurile? 


44. ENCICLOPEDIE 


CONŞTIINŢA VIITORULUI: Ce deosebeşte omul de celelalte 
specii animale? Faptul că are un deget opozabil celorlalte 
degete ale mâinii? Limbajul? Creierul hipertrofiat? Poziţia 
verticală? Poate că pur şi simplu conştiinţa viitorului. Toate 
animalele trăiesc în prezent şi trecut. Analizează ceea ce se 
întâmplă şi compară cu ceea ce au experimentat deja. Omul 
însă încearcă să prevadă ce se va întâmpla. Această înclinaţie 
de control a viitorului a apărut probabil atunci când omul, în 
neolitic, a început să fie interesat de agricultură. Renunţă din 
acel moment la cules şi la vânătoare, surse de hrană aleatoare, 
ca să prevadă recoltele viitoare. Prin urmare, era logic ca 
viziunea viitorului să devină subiectivă, şi deci diferită pentru 
fiecare fiinţă umană. Oamenii au început deci cât se poate de 
natural să elaboreze un limbaj ca să descrie acest viitor. Cu 
conştiinţa viitorului s-a născut limbajul care îl descria. 

Limbajele vechi dispuneau de puţine cuvinte şi de o 
gramatică simplistă ca să vorbească despre viitor, în timp ce 
limbajele moderne îşi perfecţionează continuu gramatica. 

Pentru a confirma promisiunile de viitor, trebuia, în mod 
logic, să se inventeze tehnologia. Asta a fost începutul 
angrenajului. 

Dumnezeu este numele dat de oameni la tot ceea ce le 
scapă din stăpânirea viitorului. Dar tehnologia permițându-le să 
controleze din ce în ce mai bine acest viitor, Dumnezeu va 
dispărea progresiv, înlocuit de meteorologi, futurologi şi toţi cei 
care cred că ştiu, datorită folosirii maşinilor, cum va arăta ziua 
de mâine şi de ce acest mâine va fi aşa şi nu altfel. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


45. GREUTATEA OCHILOR 


Maximilian Linart se uită multă vreme la piramidă. O 
desenă din nou pe carneţel ca să-i sesizeze mai bine forma şi 
existenţa ei nepotrivită în mijlocul acelei păduri. Apoi îşi 
examină cu grijă desenul ca să se asigure că era asemănător 
întru totul cu ceea ce vedea în faţa lui. La şcoala de poliţie, 
comisarul Linart spunea că dacă observi îndelung pe cineva sau 
ceva, până la urmă primeşti mii de informaţii preţioase. Şi 
uneori asta era de ajuns ca să rezolvi orice enigmă. 

Numea acest fenomen "sindromul lericon". 

Aceeaşi tehnică o folosise pentru a-şi seduce soţia, 
Scynthia. Aceasta era genul de femeie de o mare frumuseţe 
care obişnuia să-i trimită la plimbare cu semeţie pe toţi 
pretendenţii. 

Maximilian o remarcase la o defilare de manechine unde 
era de departe cea mai atrăgătoare şi deci cea mai râvnită de 
toţi bărbaţii prezenţi. El se uitase îndelung la ea. La început, 
această privire fixă şi pătrunzătoare o jenase pe tânăra femeie, 
apoi o intrigase. Şi numai privind-o, Maximilian Linart 
descoperise tot felul de elemente care, mai apoi, îi permisese să 
se branşeze pe lungimea de undă a Scynthiei. Tânăra femeie 
purta un medalion cu semnul ei astrologie: Peştii. Purta cercei 
care îi infectau lobii. Folosea un parfum foarte greu. La masă, 
se aşezase lângă ea şi începuse să vorbească despre astrologie. 
Analizase forţa simbolurilor, diferenţa dintre semnele de apă, de 
pământ şi de foc. Scynthia, după o neîncredere iniţială, începuse 
să-şi expună părerile cât se poate de natural. Apoi discutaseră 
despre cercei. Şi amintise despre o substanţă nouă antialergică 
care permitea suportarea bijuteriilor din cele mai diferite aliaje. 
Conversaţia abordase apoi alte subiecte: parfumuri, machiaj, 
regim alimentar. "La început, trebuie să-l faci pe celălalt să se 
simtă în largul lui plasându-te pe propriul său teren." 

După ce abordase subiectele cunoscute de ea, Maximii ian 
Linart trecuse la cele pe care ea nu le cunoştea: filme rare, 
gastronomic exotică, cărţi cu tiraj limitat. Mişcarea următoare, 
în strategia sa amoroasă, fusese simplă: exploatase un paradox 


pe care îl remarcase. Femeilor frumoase le place să le vorbeşti 
de inteligenţa lor; femeilor inteligente le place să le vorbeşti de 
frumuseţea lor. 

A treia mişcare: îi ghicise în palmă. Nu se pricepea deloc 
dar îi spusese tot ce doreşte să audă orice om: avea un destin 
deosebit, va cunoaşte o mare dragoste, va fi fericită, va avea 
doi copii - doi băieţi. 

În sfârşit, ultima mişcare: se prefăcuse că se interesează 
de cea mai bună prietenă a ei, ceea ce stârnise imediat gelozia 
tinerei femei. După trei luni erau căsătoriţi. 

Maximilian se uita la piramidă. Acel triunghi avea să fie 
mai dificil de cucerit. Se apropie de ea. O atinse. O mângâie. 

| se păru că aude un zgomot în interiorul construcţiei. Işi 
puse carnetul în buzunar şi îşi lipi urechea de latura-oglindă. 
Percepu glasuri. Era clar că erau oameni în interiorul acelei 
clădiri ciudate. Ascultă cu atenţie şi auzi deodată o împuşcătură. 

Surprins, comisarul făcu un pas înapoi. Era totuşi sigur că 
detunătura provenea din interiorul piramidei. Îşi lipi din nou 
urechea de perete şi, de data asta, auzi strigăte urmate de 
zgomotul unor roţi de trăsură. Muzică clasică. Aplauze. Nechezat 
de cai. Ţăcănitul unei mitraliere. 


46. CALOPTERIXUL ULTIMEI ŞANSE 


Cele treisprezece furnici nu mai pot. Nu mai emit nici cea 
mai mică frază feromonală. Trebuie să economisească chiar şi 
umiditatea acelor vapori care le permit să comunice. 

103 discerne deodată o mişcare pe cerul uniform. Un 
calopterix Acele mari libelule, a căror existenţă datează din 
negura timpului, sunt pentru furnici cum sunt pescăruşii pentru 
marinarul rătăcit: indică proximitatea unei zone vegetale. 
Furnicile recapătă curaj. Îşi freacă ochii ca să-şi ascută vederea 
şi să urmărească mai bine mişcările calopterixului. 

Libelula coboară şi aproape că le atinge cu cele patru aripi 
nervoase. Furnicile se opresc ca să observe insecta 
maiestuoasă. În fiecare dintre nervuri circulă sânge care 
pulsează. Libelula este cu adevărat regina zborului. Nu numai că 
e în stare să se stabilizeze în zbor geostaţionar, dar cu cele 
patru aripi independente, e singura insectă care ştie să zboare 
înapoi. 


Umbra imensă se apropie, se stabilizează, demarează din 
nou, se roteşte în jurul lor. Pare că vrea să le conducă spre 
salvare. Zborul ei liniştit indică faptul că corpul nu suferă de 
lipsă de umiditate. 

Furnicile o urmează. Simt în sfârşit aerul răcorindu-se 
puţin. O friză cu firişoare întunecate apare în vârful unei coline 
golaşe. larbă. larbă! lar acolo unde e iarbă, e sevă şi deci 
răcoare şi umiditate. Sunt salvate. 

Cele treisprezece furnici gonesc spre acel loc. Se 
ghiftuiesc cu purici şi alte câteva insecte prea mici ca să-şi 
revendice dreptul la supravieţuire. Deasupra ierbii, câteva flori 
se oferă antenelor lor avide: melise, narcise, ciuboţica-cucului, 
zambile, ciclame. Mai sunt şi afine pe arbuşti şi soc, merişor, 
măceşi, aluni sălbatici, păducel şi coarne. Un adevărat paradis! 

N-au mai văzut niciodată o regiune atât de luxuriantă. 
Peste tot numai fructe, flori, ierburi şi vânat mic alergând mai 
încet ca un jet de acid formic. Aerul e plin de polen iar pământul 
e presărat cu seminţe în germene. 

Furnicile se hrănesc pe săturate, umplându-şi la refuz 
guşa care digeră şi guşa socială. Totul li se pare suculent. 
Foamea şi setea dau alimentelor un gust extraordinar. Cel mai 
mic grăunte de păpădie se impregnează cu mii de savori, de la 
dulce la sărat trecând prin amar. Până la rouă pe care o aspiră 
pe pistilul florilor şi care e plină de nuanţe gustative cărora 
furnicile nu le acordaseră până atunci nici o importanţă. 

5, 6 şi 7 îşi trec una alteia staminele numai pentru 
plăcerea de â le linge sau de a le mesteca ca pe o chewing- 
gum. Se scaldă în polenul unei părăluţe şi, ameţite, aruncă una 
în alta cu bulgări galbeni la fel ca bulgării de zăpadă. 

Emit feromoni acidulaţi care le pişcă atunci când îi 
recepționează. 

Mănâncă, beau, se spală apoi mănâncă iar, beau iar şi din 
nou se spală. Ostenite în cele din urmă, furnicile se freacă în 
iarbă şi rămân acolo, savurând fericirea de a fi în viaţă. 

Cele treisprezece războinice au traversat marele deşert 
alb septentrional şi au scăpat nevătămate. Sunt ghiftuite, se 
calmează, se ating şi discută. 

În sfârşit liniştite, 10 îi cere lui 103 să le mai vorbească 
despre Degete. Poate se teme că bătrâna exploratoare va muri 
fără să le fi dezvăluit toate secretele. 


103 aminteşte despre o invenţie ciudata a Degetelor: 
semafoarele tricolore. E vorba de nişte semnale pe care le pun 
pe piste în scopul de a evita ambuteiajele. Când semnalul are 
culoarea verde, toate Degetele înaintează pe pistă. Când apare 
culoarea roşie, toţi se opresc pe loc ca şi cum ar fi morţi. 

5 spune că ar putea să fie un bun mijloc pentru oprirea 
invaziilor Degetelor. Ar fi de ajuns să se fixeze peste tot semnale 
roşii. Dar 103 le spune imediat că există Degete care nu 
respectă semnalele. Merg cum îi taie capul. Va trebui găsit 
altceva. 

Dar umorul ce-i? întreabă 10. 

103 consimte să le povestească o glumă de-a Degetelor, 
dar constată că, neînţelegând nici una, nu a reţinut nici una. Işi 
aminteşte vag de o istorioară cu un eschimos pe o banchiză, dar 
nu a reuşit niciodată să afle ce era acela un eschimos şi nici o 
banchiză. 

Şi totuşi, e posibil să fie una care să poată fi povestită. 
Gluma cu furnica şi cu greierul. 

Un greier cântă toată vara şi se duce să ceară de mâncare 
la o furnică. Furnica răspunde că nu, nu vrea să-i dea nimic. 

În acest moment al naraţiunii, cele douăsprezece 
exploratoare nu pricep de ce furnica încă nu l-a devorat pe 
greier. 103 răspunde că astea sunt glumele. Nu înţelegi 
niciodată nimic şi, totuşi, le. provoacă spasme Degetelor. 10 
vrea să afle sfârşitul acestei istorioare ciudate. 

Greierele pleacă şi moare de foame. 

Cele douăsprezece furnici consideră sfârşitul dezolant. Pun 
întrebări în încercarea de a prinde un fir. De ce greierele cântă 
toată vara deşi toată lumea ştie că greierii nu cântă decât ca să- 
şi atragă partenerii sexuali şi apoi tac după acuplare? De ce nu 
încearcă furnica să recupereze cadavrul greierului mort de 
foame ca să-l taie în bucăţi şi să facă din el pateu? 

Discuţia se întrerupe brusc. Mica trupă a simţit iarba 
fremătând, petalele  crispându-se, zmeura  modificându-şi 
savoarea sevei. Animalele din jur amuţesc. În aer pluteşte 
primejdia. Ce se întâmplă? Cele treisprezece furnici roşii de 
pădure îi sperie atât de rău? 

Nu. O ameninţare înăbuşită face rămurişul să vibreze. Se 
simte un miros de teamă. Cerul se întunecă. E doar ora 
prânzului, e cald şi totuşi soarele, resemnat parcă în faţa unui 


adversar superior, dispare. Cele treisprezece furnici îşi ridică 
antenele. Un nor negru se apropie, sus, departe pe cer. Cred la 
început că norul aduce furtună. Dar nu. Nu e vorba nici de ploaie 
şi nici de vânt. 103 crede că e posibil să treacă pe-acolo 
întâmplător Degete zburătoare. Dar nu e nici asta. 

Furnicile nu se bucură de o vedere suficientă ca să vadă 
foarte bine departe, dar treptat înţeleg ce înseamnă acel nor 
lung şi negru la altitudine. Se aude un zbârnâit. Acel nor e 
format din... Lăcuste-de-fâneţe! Un nor de lăcuste migratoare! 

În mod normal, prezenţa lor este excepţională în Europa. 
Se cunosc doar câteva rare invazii în Spania şi în Franţa, pe 
Coasta de Azur dar, de când temperatura generală a crescut, 
animalele din sud trec Loara. Monoculturile au sporit şi mai mult 
mărimea acestor nori periculoşi. 

Lăcuste migratoare! Lăcustele pe care: le întâlneşti 
singure sunt nişte insecte încântătoare, graţioase, amabile şi 
delicioase la gust, dar în grup reprezintă cel mai rău flagel. 

Când e singură, lăcusta migratoare adoptă o culoare 
cenuşie şi o atitudine foarte modestă. Dar imediat ce ajunge 
împreună cu alte lăcuste, îşi schimbă culoarea în roşu, apoi în 
roz, apoi în portocaliu şi în cele din urmă în galben. Culoarea 
şofranului indică faptul că a ajuns în culmea fazei de excitație 
sexuală. Din acel moment se ghiftuieşte şi se acuplează cu 
toate femelele pe care la are la îndemână. Frenezia ei sexuală 
este la fel de spectaculoasă ca şi frenezia alimentară. Ca să şi le 
satisfacă pe amândouă, e gata să distrugă totul în calea ei. ` 

Singură, lăcusta trăieşte noaptea sărind de colo-colo. In 
grup, lăcusta trăieşte ziua zburând. Lăcusta singuratică se 
târăşte prin deserturi, fiind adaptată la uscăciune. Lăcusta 
gregară suportă perfect umiditatea şi invadează fără teamă 
culturi şi păduri. 

să fie asta o manifestare a ceea ce televiziunea Degetelor 
numeşte "puterea mulțimilor"? Numărul aboleşte inhibiţiile, 
distruge convențiile, afectează respectul faţă de viaţa celorlalţi. 

5 lansează ordinul să facă cale întoarsă dar toate ştiu că 
este deja prea târziu. 103 priveşte cum se apropie norul morţii. 

Sunt sus în văzduh, miliarde, şi, peste câteva secunde, se 
vor abate asupra solului. Cele treisprezece belokaniene îşi ridică 
antenele curioase şi speriate. 


Norul întunecat se roteşte pe cer vrând parcă să ucidă mai 
întâi prin spaimă tot ce palpită sub el. Curenţii aerieni 
antrenează acea masă în volute asemănătoare cu banda lui 
Mobius. Câteva exploratoare doresc tare mult, fără să creadă cu 
adevărat în asta, că s-au înşelat şi că nu e decât un nor de praf, 
de praf foarte des. 

Norul întunecat se întinde şi formează simboluri esoterice, 
anunţătoare de ruină. 

Pe pământ nu mai mişcă nici una. Toate aşteaptă. 
Aşteaptă mai ales ca 103, atât de experimentată, să găsească o 
soluţie originală. 

103 nu are nici o soluţie. Îşi verifică rezerva de acid formic 
din abdomen şi se întreabă câte lăcuste va putea să omoare cu 
ea. 

Norul coboară încetişor, învârtejându-se. Se aude din ce în 
ce mai distinct clămpănitul a miriade de mandibule avide. larba 
se ghemuieşte, ştiind instinctiv că acele lăcuste vorace 
înseamnă sfârşitul ei. 

103 constată că cerul se întunecă din ce în ce mai mult. 
Cele treisprezece se grupează în cerc, cu abdomenul ridicat, 
gata să tragă. 

Gata, ca nişte paraşutişti ai unei armate colosale veniţi cu 
cercetaşi, primele lăcuste cad pe pământ ricoşând în salturi 
pline de stângăcie. Dar se stabilizează repede pe picioare şi 
încep să înghită tot ce trăieşte în jur. 

Mănâncă şi se împerechează. 

Cum ajunge pe pământ o lăcustă femelă, un mascul sare 
la ea pentru acuplare. Imediat ce acuplarea se termină, 
femelele încep să ouă pe pământ cu o stupefiantă şi teribilă 
fecunditate. Marea armă a lăcustei este promptitudinea cu care 
îşi răspândeşte masiv ouăle. 

Mai puternic decât jetul de acid al furnicilor, mai 
înspăimântător decât vârful roz al Degetelor: sexul lăcustelor! 


47. ENCICLOPEDIE 


DEFINIŢIA OMULUI: Cu toate membrele dezvoltate, un 
fetus de şase săptămâni este deja un om? Dacă da, atunci un 
fetus de trei săptămâni este un om? Un ovul abia fecundat este 
un om? Un bolnav în comă, care nu a mai devenit conştient de 


şase ani, dar căruia inima îi bate şi plămânii îi respiră, mai e 
încă un om? 

Un creier omenesc, viu dar izolat într-un lichid nutritiv, e 
un om? 

Un computer capabil să reproducă toate mecanismele 
gândirii unui creier uman este demn să fie numit uman? 

Un robot exterior similar cu un om şi dotat cu un creier 
similar cu cel al omului este o fiinţă omenească? 

Un om clonat, fabricat prin manipulare genetică ca să 
constituie o rezervă de organe pentru a face faţă unor eventuale 
deficienţe ale fratelui său geamăn, e o fiinţă omenească? 

Nimic nu este evident. Din Antichitate şi până în Evul 
Mediu, s-a considerat că femeile, străinii şi sclavii nu erau fiinţe 
omeneşti. În mod normal, legislatorul se consideră a fi singurul 
capabil să perceapă ceea ce e şi ceea ce nu e o "ființă 
omenească". Ar trebui să i se mai alăture biologi, filozofi, 
informaticieni, geneticieni, oameni ai Bisericii, poeţi, fizicieni. 
Căci, în realitate, noţiunea de "a fi uman" va deveni din ce în ce 
mai greu de definit. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


48. TRECERE LA ROCK 


Julie ajunse în faţa uşii mari şi solide de stejar din spatele 
liceului şi se debarasează de micul rucsac. Scoase cocteilul 
Molotov megşterit de ea. Acţionă bricheta, dar bricheta nu scoase 
nici o flacără, ci numai câteva scântei. Piatra era uzată. Căută în 
micul rucsac şi găsi o cutie de chibrituri. Acum nimic nu o mai 
putea împiedica să arunce sticla incendiară asupra uşii. Aprinse 
chibritul şi: 

- Ah! Ai venit, Julie? 

Julie puse repede la loc bomba incendiară. Cine o deranja? 
Se întoarse şi îl zări pe David. 

- Te-ai hotărât să intri în grupul nostru? întrebă el. 

Portarul se apropia de ei. 

- Exact, răspunse ea ascunzând mai bine sticla. 

- Atunci, hai cu mine. 


David o conduse pe Julie spre mica sală de sub cafenea 
unde cei Şapte Pitici îşi desfăşurau activitatea. Unii îşi acordau 
deja instrumentele. 

- la uite, avem vizitatori! zise Francine. 

Încăperea era mică. Abia era loc pentru o estradă plină de 
instrumente muzicale. Pereţii erau acoperiţi cu fotografii ale 
grupului lor, la aniversări sau la serate dansante. 

Ji-woong închise uşa ca să nu-i deranjeze nimeni. 

- Credeam că n-ai să vii, îi zise Narcis ironic. 

- Am vrut să văd doar cum cântaţi, atâta tot. 

- N-ai ce căuta aici. N-avem nevoie de turişti! exclamă 
Zoe. Suntem un grup rock, ori cânţi cu noi, ori pleci! 

Văzând că Julie nu se mişcă, Ji-woong interveni: 

- Ştii să cânţi la un instrument? întrebă el. 

- Nu. Dar am luat lecţii de canto. 

- Şi ce cânţi? 

- Am o voce de soprană. Cânt mai ales arii de Purceii, 
Ravel, Schubert, Faure, Satie... Voi ce gen de muzică cântaţi? 

- Rock. 

- Rock şi-atât nu mai spune nimic azi. Ce fel de rock? Paul 
îi explică: 

- Referințele noastre sunt Genesis prima perioadă, 
albumele Nursery Crime, Foxtrot, The Lamb Lies Down On 
Broadway, până la A Trick of Tail... şi tot Yes, cu o preferinţă 
pentru albumele Close to the Edge, Tormato... şi tot Pink Floyd, 
şi aici cu preferinţă pentru Animals, Wish You Were Here şi The 
Wall. 

Julie dădu din cap ca o cunoscătoare. 

- Aha! Melodii de rock progresiv foarte vechi, plin de praf, 
din anii şaptezeci! 

Remarca nu le căzu bine celorlalţi. Asta era muzica lor de 
referinţă. David o întrebă: 

- Zici că ai făcut canto. De ce n-ai încerca să cânţi cu noi? 

- Nu, mulţumesc. Am fost operată de noduli şi medicul m-a 
sfătuit să nu forţez coardele vocale. 

David insistă: 

- Am putea încerca un blues. Nu eşti obligată să forţezi 
vocea. E destul să fredonezi. 


Toţi fură de acord, cu excepţia lui Zoe care rămânea 
sceptică. Fiecare îşi ocupă locul, iar Paul se apropie de masa de 
sonorizare şi regla potenţiometrele. 

Julie luă microfonul. O clipă i se păru că timpul se opreşte 
apoi buzele i se dezlipiră, maxilarele se destinseră, gura i se 
deschise şi se avântă. 

Pe acea melodie lentă, Julie fredonă primele cuvinte care îi 
trecură prin minte. 

La sfârşit urmă o tăcere lungă. Francine se depărtă de 
claviatură şi aplaudă prima, urmată repede de toţi ceilalţi. 

- Sigur nu e ceea ce facem noi în mod obişnuit, dar e 
interesant, constată Narcisse cu un ton serios. 

- Ai trecut examenul, o anunţă David. Dacă vrei, poţi să 
rămâi cu noi şi să faci parte din grup. 

- Oricum, noi te-am adoptat, sublinie Ji-woong. Dacă vrei, 
de acum înainte poţi să fii solistul nostru vocal. 


- Păi, ştiţi... 
-Nu mai face mofturi, îi şopti Zoe la ureche. O să ne 
oboseşti. 


- Ei bine..., de acord. 

- Bravo! exclamă David. 

Apoi cântară alte câteva melodii, după care hotărâră să 
plece acasă. 

- M-am certat cu mama şi nu prea am chef să mă întorc la 
domiciliul familial în seara asta. Poate să mă găzduiască vreunul 
dintre voi în noaptea asta? întrebă Julie. 

- David, Zoe, Leopold şi Ji-woong dorm la căminul liceului. 
Dar Francine, Narcisse şi cu mine suntem externi. Te vom 
găzdui pe rând dacă ai nevoie. Poţi veni la mine în seara asta, îi 
propuse Paul. Avem o cameră pentru prieteni. 

Ideea nu păru s-o entuziasmeze pe Julie. Francine înţelese 
că nu avea nici un chef să stea la un băiat şi o invită să doarmă 
în apartamentul ei. Julie acceptă imediat. 


49. ENCICLOPEDIE 
MIŞCARE DE VOCALE: În câteva limbi vechi - egipteană, 


ebraică, feniciană - nu există vocale, ci doar consoane. Vocalele 
reprezintă vocea. Dacă, printr-o reprezentare grafică i se dă 


voce cuvântului, i se dă prea multă forţă, căci i se dă în acelaşi 
timp viaţă. 

Un proverb spune: "Dacă ai fi în stare să scrii perfect 
cuvântul şifonier, te-ai trezi cu mobila în cap". 

Chinezii au avut acelaşi sentiment. În secolul II e.n., cel 
mai mare pictor al timpului său, Wu Daozi, a fost chemat de 
împărat care i-a cerut să deseneze un dragon perfect. Artistul l- 
a pictat în întregime, mai puţin ochii. "De ce-ai uitat ochii?" l-a 
întrebat împăratul. "Pentru că dacă i-aş desena ochii, şi-ar lua 
zborul", a răspuns Wu Daozi. Împăratul a insistat, pictorul a 
desenat ochii şi legenda spune că dragonul şi-a luat zborul. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


50. EMISARII NORILOR 


103 şi însoţitoarele ei se extenuează de câteva minute în 
bătălia împotriva lăcustelor. Buzunarul abdominal cu acid al lui 
103 este aproape gol. Bătrâna furnică nu mai poate decât să 
lovească cu mandibula, ceea ce este şi mai obositor. 

Lăcustele nu opun o adevărată rezistenţă. Nici măcar nu 
luptă. Mulțimea lor constituie o ameninţare căci, fără încetare, 
plouă din cer ca o grindină sinistră de picioare şi mandibule 
înfometate. 

O ploaie ternă fără oprire. 

În mai multe straturi, cu o grosime de şase-şapte lăcuste 
migratoare, pământul e acum acoperit de insecte cât vezi cu 
ochii 103 atacă cu mandibulele şi taie, taie, taie corpurile ca o 
seceră. Nu a depăşit cu bine atâtea obstacole ca să cedeze în 
faţa unei specii a cărei singură inteligenţă constă în a produce 
cantităţi imense de copii. 

La Degete, îşi aminteşte ea, când apare suprapopulare 
umană, femeile înghit hormoni, numiţi pilule, ca să fie mai puţin 
fertile Asta ar trebui făcut. Toate acele lăcuste invadatoare ar 
trebui îndopate cu pilule. Ce merit e să fabrici douăzeci de copii 
acolo unde nu e nevoie decât de unul sau doi? In ce constă 
interesul să faci la ouă din care să iasă o populaţie masivă, când 
ştii foarte bine că nu o vei putea îngriji şi nici educa, şi că nu va 
putea să crească decât parazitând toate celelalte specii? 


103 refuză să se supună dictaturii acelor ouătoare 
frenetice. Bucăţi de lăcuste zboară în jurul ei. De prea multă 
activitate, mandibulele au început s-o doară. 

O rază de soare străpunge deodată norul întunecat şi 
luminează un afin. E un semn. 103 se grăbeşte să se caţere 
împreună cu însoţitoarele ei. Ca să-şi recapete vigoarea, 
furnicile se hrănesc cu afine care pocnesc sub ascuţişul 
mandibulelor. 

Fuga e singura soluţie. 

103 încearcă să-şi regăsească calmul. Ridică antenele 
spre cer. Pământul e o spumă de elitre, dar ploaia de lăcuste s-a 
oprit şi a reapărut soarele. Ca să-şi recapete curajul, fredonează 
vechiul cântec belokanian: 

Soare, intră în carcasele noastre scobite Pune-ne în 
mişcare muşchii care ne dor Şi uneşte-ne gândurile divizate. 

Cele trei furnici stau suspendate la extremitatea celor mai 
de sus rămurele ale afinului şi valul de lăcuste vine spre ele. 
Sunt ca pe un ac în mijlocul unei mări agitate. 


51. ACASĂ LA FRANCINE 


Etajul şapte. E foarte obositor fără ascensor. Îşi trag 
sufletul pe palier. Ce bine e când ajungi. Acolo sus se simțeau la 
adăpost de pericolele străzii. 

Era penultimul etaj, totuşi ajungea şi până acolo mirosul 
gunoaielor părăsite de gunoierii aflaţi în grevă. Tânăra blondă îşi 
căută cheile în buzunarul mare care îi ţinea loc de geantă şi, 
după ce scotoci într-o masă de obiecte heteroclite, scoase 
victorioasă cheile. Descuie cele patru broaşte ale uşii apoi lovi 
puternic cu umărul "pentru că lemnul s-a umflat din cauza 
umidității şi uşa se blochează". La Francine nu vedeai decât 
computere şi scrumiere. Ceea ce numea pompos "apartament" 
era în realitate doar o mică garsonieră. O inundație veche a 
vecinilor de deasupra împodobise tavanul cu un fel de aureolă. 
Asta e o regulă la bloc: vecinii de deasupra lasă totdeauna apa 
să dea afară din cadă. lar cei de dedesubt blochează toboganul 
de gunoi cu saci prea voluminoşi. Hârtia tapetului era maro. 
Probabil că Francine nu se ocupa prea mult de menaj. Peste tot 
era praf. Julie consideră totul puţin cam deprimant. 


- Simte-te ca acasă, fă-te comodă, îi zise Francine 
arătându-i un fotoliu hodorogit, luat probabil de la vechituri. 

Julie se aşeză şi Francine observă că genunchiul ei supura. 

- Asta e rana căpătată de la Şobolanii Negri? 

-Nu mă doare. E ca şi cum am devenit conştientă de 
genunchii mei. 

Francine examină rana şi se întrebă dacă nu cumva Julie 
era masochistă. Părea că-i place rana pentru că îi amintea că 
genunchiul ei exista... 

- O să mă ocup de rana ta, zise Francine. Cred că am ceva 
în casa. 

Apoi Francine îi vorbi despre pasiunea ei pentru 
computere şi pentru jocuri. 

- Poate că nu ştiu să fac mare lucru, mărturisi Francine, 
dar am învăţat să trăiesc în mai multe realităţi paralele, şi, 
crede-mă, e grozav să poţi alege. În viaţă totul te dezamăgeşte, 
dar dacă reuşeşti să treci astfel dintr-o realitate în alta, totul 
devine mai suportabil. 

Se îndreptă spre computere. Când aprinse ecranele, 
încăperea se transformă într-o cabină de avion supersonic. 

- Ai o colecţie superbă de computere, zise Julie cu 
admiraţie. 

- Da, în ea mi-am investit toată energia şi toate 
economiile. Pasiunea mea sunt jocurile. Pun o melodie veche 
cântată de Genesis ca fond sonor, aprind o ţigărică cu 
marijuana, după care mă distrez fabricând lumi artificiale. În 
acest moment, cel mai mult îmi place jocul Evoluţia. Cu 
programul ăsta poţi să reconstitui civilizaţii şi să le trimiţi să se 
războiască unele cu altele. În acelaşi timp, le dezvolţi un 
artizanat propriu, o agricultură, o industrie, un comerţ tot! Nu e 
greu. După o fază lungă de despotism, urmează o fază de 
monarhie, apoi, când poporul începe să devină responsabil, 
slăbesc hăţurile în vederea democraţiei. Şi apreciază asta. Dar 
statele democratice sunt foarte fragile... O să-ţi dai seama de 
asta când o să joci. 

Jucară o vreme după care musafira se plânse că o dor 
ochii. Francine stinse computerul şi îşi frecă pleoapele. 

- Tu, Julie, ai şi alte pasiuni în afară de cântat? 

- Eu am ceva mai bun decât computerele. Se ţine în 
buzunar, cântăreşte de o sută de ori mai puţin decât acesta, 


oferă un ecran foarte lat, dispune de o autonomie practic 
nelimitată, funcţionează imediat ce-l deschizi, conţine milioane 
de informaţii şi nu rămâne niciodată în pană. 

- Un supercomputer? Mă interesează, zise ea. Julie zâmbi. 

- Am ceva "mai bun decât computerele". Şi nici nu te face 
să te doară ochii. 

Scoase volumul gros al Enciclopediei cunoaşterii relative şi 
absolute. 

- O carte? zise mirată Francine. 

- Nu orice carte. Am descoperit-o în fundul unui tunel din 
pădure. Se intitulează Enciclopedia cunoaşterii relative şi 
absolute şi a fost scrisă de un bătrân înţelept, care probabil că a 
făcut turul lumii ca să poată acumula astfel toate cunoştinţele 
timpului său despre toate ţările, toate epocile şi în toate 
domeniile. 

- Exagerezi. 

-Recunosc că nu ştiu nimic despre cel care a scris-o, dar 
citeşte puţin şi sunt sigură că vei fi surprinsă. li întinse cartea şi 
o răsfoiră împreună. 

Francine descoperi un pasaj care spunea că informatica 
era un mijloc de a transforma lumea dar că, pentru a reuşi acest 
lucru, trebuia să ai un computer cu o putere foarte mare. 
Computerele obişnuite erau dotate cu capacităţi limitate pentru 
că erau ierarhizate. Ca într-o monarhie, un microprocesor 
central dirija componentele electronice periferice. Era deci 
necesar să se creeze o democraţie chiar şi în cadrul cipurilor de 
computere. 

In locul unui mare microprocesor central, profesorul 
Edmond 

Wells propunea folosirea unei multitudini de mici 
Microprocesoare care ar lucra simultan, s-ar armoniza în 
permanenţă şi ar lua decizii pe rând. Acest aparat dorit de el era 
numit "computerul cu arhitectură democratică". 

Francine era foarte interesată. Examină planurile. 

- Această maşină a viitorului, dacă îşi ţine promisiunile, 
trimite la muzeu toate computerele existente. Tipul tău avea 
idei şucare. Descrie aici un computer de un gen nou, dotat nu cu 
unul sau chiar cu patru creiere funcţionând în paralel, ci cu cinci 
sute care lucrează împreună. |ţi închipui puterea unui astfel de 
aparat? Francine înţelese că Enciclopedia nu era doar o culegere 


de aforisme, ci o lucrare branşată direct la viaţă, propunând 
soluţii cât se poate de practice şi realizabile. 

- Acum se fabrică doar computere cu arhitectură paralelă. 
Dar maşina pe care o descrie enciclopedia ta, cu această 
"arhitectură democratică", orice program îşi va înmulţi de cinci 
sute de ori posibilităţile. 

Cele două fete se priviră fix în ochi. Se născuse o 
complicitate foarte puternică. În acel moment, fără să-şi 
vorbească, amândouă ştiură că totdeauna vor putea conta una 
pe cealaltă. Julie se simţea mai puţin singură. Izbucniră în râs 
fără motiv. 


52. ENCICLOPEDIE 


REŢETA MAIONEZEI: E foarte greu să amesteci materii 
diferite. Totuşi, există o substanţă care dovedeşte că 
adiţionarea a două substanţe diferite dă naştere unei a treia 
care le sublimează: maioneza. Cum să faci o maioneză? Bateţi 
cremă într-o salatieră gălbenuşul unui ou şi muştar cu ajutorul 
unei linguri de lemn. Adăugaţi ulei progresiv, în cantităţi mici, 
până când emulsia devine perfect compactă. Când maioneza 
creşte, adăugaţi sare, piper şi doi centilitri de oţet. Important: să 
se ţină cont de temperatură. Marele secret al maionezei: oul şi 
uleiul trebuie să fie exact la aceeaşi temperatură. Ideal: 15 
grade Celsius. Ceea ce va lega de fapt cele două ingrediente, 
vor fi minusculele bule de aer pe care le vom introduce bătând. 

1+1=3. 

Dacă maioneza s-a tăiat, o putem drege adăugând o 
linguriţă de muştar, pe care îl vom pune puţin câte puţin, 
mestecând, în acel amestec de ulei şi ou prost amalgamat în 
salatieră. Atenţie: totul este în progresie. 

Pe lângă aliment, tehnica maionezei stă la baza faimosului 
secret al picturii în ulei a flamanzilor. În secolul al XV-lea, fraţii 
Van Eyck au avut ideea să folosească acest tip de emulsie ca să 
obţină culori de o opacitate perfectă. Dar în pictură nu se 
întrebuinţează un amestec apă-ulei-gălbenuş de ou, ci un 
amestec apă-ulei-albuş de ou. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


53. A TREIA VIZITĂ 


Pentru a treia vizită la piramidă, comisarul Maximilian 
Linart se echipase cu un material de detecție pe care îl scoase 
din tolbă. Ajuns lângă construcţie, scoase un microamplificator 
pe care îl aplică pe perete şi ascultă. 

lar detunături, râsete, o sonatină la pian, aplauze. 

Îşi încordă auzul. Nişte oameni vorbeau. 

-... um cu numai cu şase chibrituri se pot desena nu patru, 
nici şase, ci opt triunghiuri echilaterale de mărime egală, fără să 
lipeşti, să îndoi sau să rupi chibriturile? 

- Puteţi să-mi daţi o nouă frază ajutătoare? 

- Bineînţeles. Cunoaşteţi principiul jocului nostru. Aveţi 
dreptul să reveniţi câteva zile la rând şi, de fiecare dată, vă 
furnizăm un nou element care să vă ajute. Azi, fraza este 
următoarea: "Ca să găseşti... e destul ca să gândeşti". 

Maximilian recunoscu enigma celor şase chibrituri propusă 
în acel moment de emisiunea "Capcana gândirii". Toate acele 
sunete... 

Cel, cea sau cei care se aflau în interiorul acelei piramide 
fără uşă şi fără ferestre se uitau pur şi simplu la televizor. 
Polițistul făcu diferite presupuneri. Cel mai probabil ar fi fost 
vorba de pustnic închis acolo ca să-şi poată petrece restul zilelor 
în faţa televizorului, fără să fie deranjat. Probabil că avea 
provizii de hrană, poate chiar era sub perfuzie, şi stătea acolo, 
cu faţa la ecran şi sonorul dat la maxim. 

"În ce lume de nebuni trăim!" îşi zise comisarul. Sigur, 
televiziunea căpăta din ce în ce mai multă importanţă în viaţa 
oamenilor, peste tot vedeai antene "înflorind" pe acoperişuri, 
dar de aici până la a te închide într-o închisoare fără uşă şi fără 
ferestre ca să te uiţi mai bine la televizor... Ce fiinţă omenească 
era atât de dementă încât să aleagă o astfel de formă de 
sinucidere? 

Maximilian Linard îşi puse mâinile căuş la gură şi se lipi de 
perete. 

- Oricine aţi fi, strigă el, nu aveţi dreptul de a sta aici. 
Această piramidă a fost construită într-o zonă protejată, unde 
construcţiile sunt interzise. 


Zgomotele încetară brusc. Sonorul fusese oprit. Nu se mai 
auzeau aplauze şi nici râsete. Nici împuşcături de mitralieră. Nici 
o emisiune şi nici un răspuns. 

Comisarul strigă din nou: 

- Poliţia! leşiţi! E un ordin! 

Auzi un zgomot înăbuşit, ca o mică trapă care se deschide 
undeva. Scoase revolverul pentru orice eventualitate, se uită în 
jur şi dădu ocol piramidei. 

Faptul că simţea mânerul pistolului în mână îi provoca un 
sentiment de invincibilitate. Dar revolverul nu era un atu, ci un 
handicap. Îl făcea mai puţin atent. Maximilian nu percepu deci 
băzâitul uşor din spatele lui. Bzzz... bzzz. 

Nu fu atent nici la mica înţepătură de la gât decât cu o 
fracțiune de secundă prea târziu. 

Mai făcu trei paşi şi deschise gura mare, fără să poată 
vorbi. Apoi făcu ochii mari şi se prăbuşi pe genunchi, dădu 
drumul la armă şi, cu capul înainte, se întinse cât era de lung. 

Înainte de a închide ochii văzu cei doi sori, cel adevărat şi 
cel reflectat de oglinda peretelui. Pleoapele îi căzură ca o cortină 
grea de teatru. 


54. SUNT MILIOANE 


Nivelul mării de lăcuste creşte continuu. Repede, repede, 
să găsească o idee. Când eşti furnică, totdeauna trebuie să 
găseşti idei originale ca să supravieţuieşti. Suspendate de 
extremitatea ultimelor crengi ale afinului, cele treisprezece 
furnici se grupează şi îşi unesc antenele. Mintea lor colectivă e 
dominată de panică şi de dorinţa de a ucide. Unele s-au 
resemnat deja să moară. Nu şi 103. Poate că are o soluţie: 
viteza. 

Carapacele lăcustelor formează jos un covor discontinuu, 
dar gonind pe el destul de repede, de ce să nu se folosească de 
el ca de un suport? La traversarea fluviului, bătrâna războinică a 
văzut insecte alergând pe suprafaţa apei fără să se ducă la 
fund, făcând pur şi simplu un nou pas de fiecare dată când erau 
gata să se scufunde... 

Ideea pare stranie, spatele lăcustelor nu seamănă deloc 
cu suprafaţa unui fluviu. Dar pentru că nimeni nu are altă 


sugestie iar copăcelul începe sa cedeze sub asalturile lăcustelor, 
se ia hotărârea să se joace totul pe o singură carte. 

103 se avântă prima. Goneşte pe spatele lăcustelor atât 
de brusc încât nu au timp să înţeleagă ce se petrece. Oricum, 
sunt foarte ocupate cu mâncatul şi cu reprodusul încât acordă 
doar puţină atenţie acelei prezenţe trecătoare de pe spatele lor. 

Celelalte douăsprezece furnici o urmează pe prima. 
Gonesc în zig-zag între antenele şi cuirasele coapselor îndoite 
care se ridică mai sus de spate. La un moment dat, 103 alunecă 
pe o carapace în mişcare şi 5 o prinde în ultima clipă. 
Belokanienele galopează cum pot mai bine, dar distanţa e mare. 

Spinări de lăcuste cât vezi cu ochii. Un lac, o mare, un 
ocean. Furnicile roşii gonesc deasupra mulţimii. Lângă ele, 
arbuştii se topesc sub mandibulele lăcustelor. 

În sfârşit, trupa mirmeceeană zăreşte în depărtare umbra 
liniştitoare a marilor copaci. Aceştia formează nişte donjonuri de 
rezistenţă greu de ros. Valul de lăcuste a fost oprit acolo de 
aceşti potentaţi vegetali. Incă un efort şi vor reuşi! 

Gata! Au ajuns! Exploratoarele abordează o creangă lungă 
şi joasă şi se grăbesc să urce. 

Sunt salvate! Lumea îşi regăseşte momentan 
normalitatea. Cât e de plăcut să păşeşti pe un copac tare după 
ce ai navigat atât de mult în lacurile de nisip ale deşertului şi pe 
marea mişcătoare a lăcustelor! Se revigorează schimbând 
mângâieri şi hrană. Omoară o lăcustă izolată şi o mănâncă. Cu 
captatorii de câmpuri magnetice, 12 stabileşte poziţia şi 
determină direcţia marelui stejar. Trupa porneşte imediat. Ca să 
evite solul, unde marea de lăcuste este încă răspândită 
deasupra rădăcinilor, furnicile se deplasează la altitudine, din 
creangă în creangă. În sfârşit, în faţa lor se ridică un copac 
imens. Dacă copacii mari sunt nişte donjoane, marele stejar este 
cu siguranţă cel mai lat şi cel mai înalt dintre aceste turnuri. 
Trunchiul lui este atât de lat încât pare plat. Ramurile sunt atât 
de înalte încât maschează cerul. Cele treisprezece furnici calcă 
pe mocheta de catifea formată de colonia de licheni care 
acoperă faţa septentrională a marelui stejar. Printre furnici se 
spune că acest stejar mare are o vârstă de douăsprezece mii de 
ani. E mult. Dar copacul e într-adevăr deosebit. In toate 
punctele sale adăposteşte viaţă. Jos, belokanienele întâlnesc o 
întreagă faună de stejar. Gărgăriţe forează găuri în noduri cu 


ciocurile lor ca să facă ouă de câteva miimi de milimetru. 
Cantaride cu elitre ca metalul degustă ramurile încă fragede în 
timp ce larvele marelui capricorn de stejar sapă galerii în partea 
centrală a scoarţei. Omizile se îngraşă în frunze răsucite în 
formă de cornete şi legate în pachete de părinţii lor. 

Mai departe, omizile moliei verde a stejarului se lasă să 
atârne în gol de capătul unui fir ca să ajungă la crengile de jos. 
Furnicile le taie firul şi le mănâncă cât ai zice peşte. Când hrana 
atârnă de crengi, nu există motive ca să te lipseşti de ea. 
Copacul, dacă ar vorbi, le-ar spune mulţumesc. 

103 îşi zice că furnicile cel puţin îşi asumă rolul de 
predatori. Ucid şi mănâncă toate speciile fără sentimentalisme. 
Degetele însă vor să-şi uite locul în ciclul ecologic. Nu pot să 
mănânce animalul pe care îl văd mort. De altfel, nu mănâncă cu 
poftă decât alimentele care nu le amintesc animalul din care 
provin. Totul e deci tăiat, tocat, colorat, amestecat ca să nu fie 
identificabil. Degetele vor să fie considerate nevinovate, chiar şi 
de asasinarea animalelor pe care le mănâncă. 

Dar nu e timp de reflecţii. În faţa lor se aliniază în 
semicerc ciuperci, ca nişte trepte de scară în jurul trunchiului. 
Furnicile îşi trag sufletul şi urcă. 

103 zăreşte semne gravate direct pe copac: "Richard o 
iubeşte pe Liz". Totul e scris într-o inimă străpunsă de o 
săgeată. 103 nu ştie să dezlege scrisul Degetelor, înțelegând 
doar că agresiunea unui briceag face copacul să sufere. Săgeata 
nu declanşează hohotele de plâns ale inimii fictive, în schimb 
zgârietura adâncă face copacul să plângă cu o lacrimă de răşină 
portocalie. 

Furnicile ocolesc un cuib de păienjeni sociali. Corpuri 
fantomatice stau agăţate acolo, fără cap sau fără membre, 
pierdute într-o pădure de mătase albă. Belokanienele urcă şi 
mai sus pe turnul gros al stejarului. În sfârşit, pe la etajele de 
mijloc descoperă un fel de fruct rotund, cu baza prelungită de 
un tub. 

E viesparul marelui stejar, indică 16 îndreptându-şi antena 
dreaptă în direcţia fructului. 

103 se opreşte. Se face noapte; furnicile iau hotărârea să 
se pună la adăpostul unui nod. Se vor întoarce a doua zi. 

103 nu poate să doarmă. 


E posibil ca viitorul ei sex să se afle în acel "fruct"? E oare 
posibil ca ascensiunea la statutul de prinţesă să fie acolo, la 
îndemână? 


55. ENCICLOPEDIE 


MOBILITATE SOCIALĂ: Incaşii credeau în determinism şi în 
caste. La ei, nu existau probleme de orientare profesională: 
profesiunea era determinată prin naştere. Fiii de agricultori 
aveau să devină în mod obligatoriu agricultori, fiii de soldaţi, 
soldaţi. Pentru a evita orice risc de greşeală, casta era de la 
început înscrisă în corpul copiilor. Pentru asta, incaşii puneau 
capul noului-născut într-o menghină specială din lemn care le 
modela craniul. Aceste menghine plate dădeau astfel forma 
dorită capului copiilor: pătrate pentru cele de rege, de exemplu. 
Operaţiunea nu era dureroasă, în orice caz nu mai dureroasă ca 
purtatul unui aparat dentar pentru a obliga dinţii să crească într- 
un anumit sens. Capetele se modificau după forma de lemn. 
Astfel, chiar goi şi părăsiţi. fiii de rege rămâneau regi, uşor de 
recunoscut de către toţi căci erau singurii care puteau să poarte 
coroanele, şi ele tot pătrate. Cât priveşte capetele copiilor de 
soldaţi, acestea erau astfel modelate încât să ia o formă 
triunghiulară. În cazul copiilor de ţărani era vorba de o formă 
ascuţită. 

Societatea incaşă devenea astfel imuabilă. Nici un risc de 
mobilitate socială, nici cea mai mică ameninţare de ambiţie 
personală, fiecare purtând imprimat pe viaţă, pe cap, rangul 
social şi funcţia profesională. 


Edmond Wells. 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


56. LECŢIA DE ISTORIE 


Elevii se instalară fiecare la locul lui, îşi scoaseră caietele 
şi stiloul. Era ora de istorie. 

Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic seara trecută, 
Gonzague Dupeyron şi complicii săi nu aruncară nici o privire 
spre Julie şi spre cei Şapte Pitici când se aşezară unii lângă alţii. 


Profesorul de istorie scrise pe tablă cu litere groase: 
"Revoluţia franceză de la 1789". Apoi, ştiind că nu trebuie să 
stai niciodată prea mult cu spatele la clasă, se întoarse spre 
elevi şi scoase un teanc de foi din servietă. 

- V-am corectat lucrările. 

Trecu printre bănci şi le împărţi autorilor, făcând un mic 
comentariu pentru fiecare. "Mai multă grijă pentru ortografie", 
"Ai făcut progrese", "Îmi pare rău, Cohn-Bendit n-a fost în 1789 
ci în 1968". 

Începuse cu notele cele mai mari şi continua în ordine 
descrescătoare. 

- Julie, ţi-am dat totuşi patru căci ai formulat o teorie 
destul de deosebită legată de Saint-Just care ar fi, după părerea 
ta, cel care a stricat Revoluţia. 

Vrând parcă să arate că-şi asuma în totalitate opiniile, 
Julie ridică capul şi zise: 

- Într-adevăr, aşa cred. 

- Ce-ai împotriva acestui Saint-Just, un om încântător, 
cultivat şi care probabil că a luat note mai bune decât tine la 
şcoală? 

- Saint-Just, răspunse Julie fără să-şi părăsească calmul, 
credea că o revoluţie nu poate să reuşească fără violenţă. A 
scris: "Revoluţia urmăreşte ameliorarea lumii iar cei care nu 
sunt de acord cu ea trebuie eliminaţi". 

- Constat cu plăcere că nu eşti total ignorantă. Cel puţin ai 
memorat câteva citate. 

Fata nu-i putea mărturisi că luase ideile despre Saint-Just 
din Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 

- Dar asta nu schimbă cu nimic fondul, continuă 
profesorul. Evident, Saint-Just avea dreptate în privinţa fondului, 
căci e imposibil să faci o revoluţie fără violenţă... 

Julie insistă: 

- Eu cred că atunci când ucizi, când forţezi oamenii să facă 
ceea ce nu vor să facă, dai dovadă de lipsă de imaginaţie, 
dovedeşti că eşti incapabil să foloseşti alte modalităţi de a-ţi 
răspândi ideile. Există cu siguranţă mijloace de a face o 
revoluţie fără violenţă. 

Interesat, profesorul îşi provocă tânăra interlocutoare: 

- Im-po-si-bil. Istoria nu cunoaşte revoluţie neviolentă. 
Cele două cuvinte sunt practic antinomice. 


- În acest caz, rămâne de inventat, zise Julie fără să se 
piardă. 

Zoe îi veni în ajutor: 

- Rock'n'roll-ul, informatica... sunt nişte revoluţii fără 
violenţă care au transformat mentalităţile fără vărsare de 
sânge. 

- Astea nu sunt revoluţii! se zborşi profesorul. Rock'n'roll- 
ul şi informatica n-au schimbat cu nimic politica ţărilor. N-au 
alungat dictatori şi n-au dat mai multă libertate cetăţenilor. 

- Rock-ul a schimbat mai mult viaţa cotidiană a indivizilor 
decât Revoluţia din 1789 care, până la urmă, nu a dus decât la 
mai mult despotism, zise Ji-woong. 

- Cu rock-ul putem răsturna societatea, interveni David. 
Ceilalţi elevi erau miraţi că Julie şi cei Şapte Pitici se agăţau de 
nişte convingeri care nu se aflau în cartea lor de istorie. 

Profesorul se întoarse la catedră şi se aşeză confortabil pe 
scaun, sigur pe el, 

-Foarte bine, să deschidem dezbaterea. Deoarece grupul 
nostru rock ţine să pună în discuţie Revoluţia franceză, nu ne 
opunem. Să vorbim despre revoluţii. 

Işi plimbă rigla pe mapamondul de pe perete. 

- De la revolta lui Spartacus şi până la războiul de 
independenţă al americanilor, fără a uita Comuna din Paris din 
secolul al XIX-lea, Budapesta 1956, Praga 1968, Revoluţia 
Garoafelor din Portugalia, revoluțiile mexicane ale lui Zapata şi 
ale predecesorilor săi, Lungul Marş al lui Mao şi alor lui în China, 
revoluţia sandinistă din Nicaragua, venirea la putere a lui Fidel 
Castro în Cuba, toţi cei care au vrut să schimbe lumea, convinşi 
că ideile lor erau mai juste decât ale celor de la putere, toţi au 
fost nevoiţi să se bată şi să lupte ca să şi le impună. Mulţi au 
murit. Nimic nu se naşte din nimic: ăsta e preţul ce trebuie 
plătit. Revoluţiile se fac cu vărsare de sânge. Asta e şi motivul 
pentru care drapelele revoluţionarilor arborează totdeauna 
culoarea roşie. 

Julie refuză să cedeze acestui asalt de elocinţă. 

- Societatea noastră s-a schimbat, răspunse ea. Trebuie să 
putem ieşi dintr-o scleroză fără o mişcare bruscă. Zoe are 
dreptate. Rock-ul şi informatica constituie într-adevăr exemple 
de revoluţii de catifea. Nu au culoarea roşie pe drapelele lor şi 
încă nu li s-au putut evalua dimensiunile exacte. Informatica 


permite milioanelor de oameni să comunice repede şi departe, 
fără control guvernamental. Următoarea revoluţie se va face 
datorită acestui gen de instrument. 

Profesorul dădu din cap, suspină şi, cu un ton detaşat, se 
adresă clasei: 

- Credeţi? Ei bine, o să vă spun o istorioară despre aceste 
“revoluţii de catifea" şi despre reţelele de comunicaţii moderne. 
În 1989, în piaţa Tien An Men, studenţii chinezi credeau că pot 
să facă uz de tehnologie de vârf ca să inventeze o revoluţie 
diferită. În mod natural s-au gândit să se folosească de faxuri. 
Ziarele franceze le-au sugerat cititorilor lor să trimită faxuri 
pentru susținerea  conjuraţilor. Rezultatul:  supraveghind 
apelurile din Franţa, poliţia chineză i-a reperat şi arestat unul 
câte unul pe revoluționarii echipați cu computere şi cu faxuri! 
Acei tineri chinezi care sunt închişi în temnițe, torturați, şi 
cărora, acum ştim asta, li s-au luat organe sănătoase care să fie 
grefate unor conducători bătrâni, uzaţi de timp, sunt cu 
siguranţă foarte recunoscători faţă de acei francezi care, prin 
fax, le-au adresat mesaje de "susținere"! Consideră ăsta un 
frumos exemplu al aportului adus de tehnologia de vârf reuşitei 
revoluțiilor... 

Eleva şi profesorul se priviră ochi în ochi. Istorioara o cam 
tulburase pe Julie. Confruntarea încântase clasa şi pe profesor. 

Julie simţi o mână pe umăr. 

- Renunţă, şopti Ji-woong. Nu te va lăsa să ai ultimul 
cuvânt. Profesorul se uită la ceas. 

- Ora s-a terminat. O să vă pară bine căci săptămâna 
viitoare vom studia revoluţia rusă de la 1917. lar foamete, 
masacre, suverani măcelăriți dar, cel puţin, pe fondul unui decor 
de zăpadă şi muzică de balalaică. Până la urmă, revoluțiile 
seamănă una cu alta, numai mediul înconjurător şi folclorul sunt 
diferite. Apoi îi făcu cu ochiul lui Julie şi zise: 

- Aştept să vii cu argumente interesante, domnişoară 
Pinson. Tu, Julie, faci parte dintre cei pe care i-aş putea numi 
“antiviolenţii" violenţi. Ei sunt cei mai răi. Ei fierb homarii la foc 
domol pentru că n-au curajul să-i arunce dintr-o dată în apa 
clocotită. Rezultatul: animalul suferă de o mie de ori mai mult şi 
pe o durată de timp mai mare. Şi pentru că eşti atât de dotată, 
Julie, încearcă să găseşti cum ar fi putut bolşevicii să se 


debaraseze "fără violenţă" de ţarul tuturor ruşilor. O ipoteză de 
lucru interesantă... 


57. VIESPARUL 


Seamănă cu un clopot cenuşiu. Viespile santinele cu ace 
negre şi ascuţite se rotesc în jurul lui. 

Aşa cum libărcile sunt strămoşii termitelor, tot aşa viespile 
sunt strămoşii îndepărtați ai furnicilor. La insecte, speciile vechi 
şi speciile evoluate continuă uneori să coabiteze. E ca şi cum 
oamenii de azi ar coabita încă cu australopitecii din care se trag. 

Deşi primitive, viespile sunt totuşi sociale. Trăiesc în 
grupuri în cuiburi de carton, chiar dacă aceste eboşe de cetăţi 
nu seamănă deloc cu marile cetăţi de ceară ale albinelor sau de 
nisip ale furnicilor. 

103 şi însoţitoarele ei se apropie de cuib. Li se pare prea 
uşor. Viespile construiesc acest tip de sat cu pastă de hârtie 
mestecând îndelung fibrele de lemn mort cu saliva lor. 

Viespile cercetase eliberează feromoni de alarmă când 
zăresc furnicile care urcă în direcţia lor. Işi adresează semnale 
cu antenele şi se reped, cu acul ridicat, gata la orice ca să le 
respingă pe intrusele mirmeceene. 

Contactul între cele două civilizaţii este totdeauna un 
moment delicat. Violenţa este uneori primul reflex. Atunci 14 
imaginează o stratagemă ca să le îmblânzească pe viespi. Eşti 
totdeauna surprins când cineva considerat duşman îţi oferă un 
cadou. 

Viespile aterizează şi înaintează bănuitoare. 14 îşi lasă 
antenele pe spate ca semn al absenței dorinţei de înfruntare. O 
viespe îi pipăie capul cu vârful antenelor ca să vadă cum va 
reacţiona; 14 nu reacţionează. Celelalte belokaniene îşi lasă şi 
ele antenele pe spate. 

O viespe emite în limbaj olfactiv că furnicile se află pe 
teritoriul viespilor şi că nu au ce căuta acolo. 

14 explică că una dintre ele vrea să aibă sex şi că această 
operaţiune este indispensabilă supravieţuirii întregului lor grup. 

Viespile cercetaşe dialoghează între ele. Felul lor de a 
conversa este foarte deosebit. Nu numai că emit feromoni, ci îşi 
vorbesc şi prin mişcări mari de antene. Îşi exprimă surpriza 
ridicându-le în sus. neîncrederea îndreptându-le înainte şi 


interesul agitând o singură antenă. Uneori, extremitatea 
antenelor moi mângâie extremitatea antenelor interlocutoarei. 

103 vine şi ea în faţă şi se prezintă. Ea este cea care 
doreşte sexul. 

Viespile îi pipăie capul apoi îi propun să le urmeze. Să 
vină, dar singură. 

103 pătrunde în interior şi constată că este într-adevăr un 
cuib. 

Intrarea este păzită de un număr mare de santinele. E 
normal Nu mai există altă ieşire, numai pe acolo pot inamicii să 
atace cuibul şi tot prin acea gaură se poate controla 
temperatura internă a cetăţii Santinelele îşi agită aripile, tocmai 
pentru a crea curenţi de aer în interior. 

Deşi sunt strămoşii furnicilor, aceste viespi par foarte 
evoluate. Cuibul este format dintr-un fel de rafturi paralele din 
hârtie, orizontale, fiecare cu un şir de alveole. Ca în stupii 
albinelor, aceste alveole au formă hexagonală. 

Pilaştrii de dantelă cenuşie, fin molfăiţi, leagă între ei 
diferitele rafturi. Câteva straturi de hârtie şi carton protejează 
pereţii externi de frig şi de şocuri. 103 cunoaşte puţin viespile. 
La Belokan, furnicile care se ocupau cu hrănirea şi instruirea 
puietului o învăţaseră cum trăiesc insectele. 

Invers unui stup de albine, cetate permanentă, viesparul 
nu durează decât un anotimp. În primăvară, o regină viespe, 
încărcată cu o mulţime de ouă, pleacă în căutarea unui loc unde 
să-şi implanteze cuibul. Când îl găseşte, construieşte o alveolă şi 
hrăneşte larvele cu prada pe care o vânează zilnic. Larvele au 
nevoie de cincisprezece zile ca să se transforme în lucrătoare 
operaţionale. După care, mama fondatoare se ocupă numai cu 
depusul ouălor. 

103 vede ouăle. Cum pot ouăle şi larvele să stea fără să 
cadă în alveole îndreptate în jos? 103 observă şi înţelege. 
Viespile care se ocupă cu hrănitul lipesc ouăle şi larvele de 
tavan cu o secreție adezivă. Viespile nu numai că au inventat 
hârtia şi cartonul, dar au descoperit şi lipiciul. 

Trebuie spus că, în lumea animalelor, cuiul şi şurubul 
nefiind inventate, lipiciul constituie mijlocul cel mai răspândit 
pentru a lega materiile. Unele insecte ştiu să fabrice un lipici 
atât de rezistent şi cu uscare atât de rapidă încât se transformă 
în materie rigidă într-o secundă. 


103 străbate culoarul central. Există pasarele de carton la 
fiecare etaj. Fiecare nivel are în centru o gaură care le permite 
să comunice cu celelalte. Ansamblul este totuşi mult mai puţin 
impresionant decât marele stup auriu al albinelor. Aici totul e 
cenuşiu şi uşor. Lucrătoare în culori de galben şi negru, cu 
fruntea acoperită de desene înspăimântătoare, fabrică pastă de 
hârtie strivind lemn. Apoi fabrică ziduri sau alveole, verificând în 
mod regulat grosimea cu ajutorul antenelor curbate în formă de 
cleşte. 

Altele transportă carnea: muşte şi omizi anesteziate care 
abia mai târziu îşi vor înţelege ghinionul. O parte din această 
pradă este destinată larvelor, acei viermi înfometați care se 
răsucesc tot timpul cerând de mâncare. Viespile sunt singurele 
insecte sociale care îşi hrănesc progenitura cu carne crudă, nici 
măcar mestecată. Regina viespe circulă printre fiicele ei. E mai 
mare, mai grea, mai nervoasă, 103 o strigă cu câţiva feromoni. 
Regina consimte să se apropie şi bătrâna furnică roşie îi explică 
motivul vizitei sale. Are mai mult de trei ani şi moartea e 
aproape. Or, ea este singura deţinătoare a unei informaţii 
capitale pe care trebuie să o transmită cetăţii sale natale. Nu 
vrea să moară mai înainte de a-şi fi îndeplinit misiunea. 

Regina viespilor o pipăie pe 103 cu vârful antenelor ca să-i 
perceapă bine mirosurile. Nu înţelege de ce o furnică cere 
ajutorul unei viespe. In mod normal, fiecare se descurcă singur. 
Intre specii nu există întrajutorare. 103 insistă asupra faptului că 
în cazul ei îi este cu neputinţă să acţioneze fără să se adreseze 
unor străine. Furnica nu ştie să pregătească jeleul hormonal 
indispensabil supravieţuirii. 

Regina viespilor răspunde că, într-adevăr, aici ştiu să facă 
un jeleu regal saturat de hormoni, dar nu vede motivul pentru 
care ar da din el unei furnici. Produsul este un bun preţios ce nu 
trebuie irosit. 

103 emite cu multă greutate o frază feromonală care 
decolează de pe antenele sale şi ajunge o secundă mai târziu la 
antenele reginei viespilor. 

Ca să am un sex. 

Regina e uimită. De ce să vrei un sex? 


58. ENCICLOPEDIE 


TRIUNGHI OARECARE: Uneori este mai dificil să fii 
oarecare decât extraordinar. Nu e şi cazul triunghiurilor. Cele 
mai multe triunghiuri sunt isoscele. (2 laturi de aceeaşi 
lungime), dreptunghiulare (cu un unghi drept), echilaterale (3 
laturi de aceeaşi mărime). 

Există atâtea triunghiuri definite încât devine foarte 
complicat să desenezi un triunghi care să nu fie deosebit sau ar 
trebui să desenezi un triunghi cu cele mai inegale laturi posibile. 
Dar nu e uşor. Triunghiul oarecare nu trebuie să aibă unghi 
drept, nici egal şi nici să depăşească 90 de grade. Cercetătorul 
Jacques Loubczanski a ajuns cu multă greutate să pună la punct 
un adevărat "triunghi oarecare". Acesta are caracteristici 
foarte... precise. Ca să obţii un bun "triunghi oarecare" trebuie 
să asociezi jumătate dintr-un pătrat secţionat: de diagonala sa şi 
jumătate dintr-un triunghi echilateral secţionat de înălţime. 
Punându-le una lângă alta, trebuie să obţinem un bun 
reprezentant al unui triunghi oarecare. Nu e simplu să fii simplu. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


59. ÎNCERCAREA 


De ce să vrei un sex? 

Nu există nici o nevoie biologică pentru o asexuată, 
născută într-o castă asexuată, să simtă brusc dorinţa de a avea 
un sex, în ciuda originii sale naturale. 

103 înţelege că regina viespilor o supune unui examen. 
Caută un răspuns inteligent, nu găseşte şi se mulţumeşte să 
amintească faptul că "un sex îţi permite să trăieşti mai mult". 

Poate că ascultând prea mult dialogurile anodine şi lipsite 
de informaţii ale telenovelelor Degetelor, a uitat cum să 
comunice mergând drept la esenţă. 

În schimb, regina viespilor ştie foarte bine să introducă o 
mare intensitate în frazele ei odorante. Se încheagă un dialog. 
Ca toate reginele, această sexuată e capabilă să vorbească şi de 
altceva decât de hrană şi de securitate. Ştie să evoce idei 
abstracte. Regina viespilor se exprimă prin mirosuri dar şi 
rotindu-şi antenele în toate direcţiile ca să-şi accentueze mai 
bine intenţiile. La furnici, asta se numeşte "a vorbi cu antenele". 


Regina semnalează faptul că, oricum, furnica va sfârşi prin a 
muri. Atunci de ce să vrei să trăieşti mai mult? 

103 îşi dă seama că partida e mai grea decât crezuse. 
Interlocutoarea sa nu e convinsă de validitatea planului ei. Şi 
cam are dreptate. De ce-ar fi mai interesantă o viaţă lungă 
decât una scurtă? 103 pretinde că vrea un sex ca să se bucure 
de calităţile emoţionale ale sexuatelor: o mai mare sensibilitate 
a organelor senzoriale, o mai bună aptitudine pentru simţirea 
emoţiilor... Viespea îi răspunde că asta îi apare mai mult ca ceva 
stânjenitor decât ca ceva plăcut. Cei mai mulţi care au simţuri 
rafinate şi sunt capabili de emoţii puternice trăiesc într-o teamă. 
De aceea masculii nu supraviețuiesc mult timp şi femelele 
trăiesc închise şi protejate de lume. Sensibilitatea este o sursă 
de durere permanentă. 

103 caută noi argumente mai convingătoare. Vrea un sex 
pentru că un sex îţi permite să te reproduci. 

De data asta, regina viespilor pare interesată. De ce să 
doreşti să te reproduci? De ce existenţa ei ca specimen unic nu-i 
este de ajuns? Ciudată întorsătură! În general, la insecte, şi în 
special la himenopterele sociale precum furnicile şi viespile, 
noţiunea de "de ce" nu există. Există doar noţiunea de "cum". 
Nu se caută să se cunoască motivul evenimentelor, se încearcă 
doar să se înţeleagă cum să fie controlate. Faptul că acea 
viespe întreabă "de ce", înseamnă pentru 103 că acea viespe a 
avut şi ea un traseu spiritual dincolo de norme. 

Bătrâna furnică roşie explică că doreşte să-şi transmită 
codul genetic altor fiinţe vii. 

Regina viespilor îşi agită antenele cu mişcări dubitative. 
Sigur, asta legitimează dorinţa de a avea un sex. Dar, o întreabă 
ea pe furnică, de ce-ar fi interesantă transmiterea codului ei? În 
fond, a fost ouată de o regină care a conceput cel puţin zece mii 
de indivizi gemeni dotați cu specificităţi genetice aproape 
identice cu ale sale. Toate surorile gemene dintr-o cetate se 
aseamănă şi au aceeaşi valoare. 

103 înţelege unde vrea să ajungă viespea. [Ţine să-i 
demonstreze că nici o fiinţă nu are importanţă singură. Există 
pretenţia că combinaţia propriilor gene este suficient de 
prețioasă ca să fie demnă de a fi reprodusă? Un astfel de gând 
implică faptul că îţi acorzi o mai mare importanţă ţie însuţi decât 


celorlalţi. La furnici, şi chiar şi la viespi, acest tip de gândire are 
un nume, se numeşte "boala individualismului"”. 

103, care a purtat atâtea dueluri fizice, se află pentru 
prima dată în situaţia de a face faţă unui duel spiritual. Şi e mult 
mai greu. 

Viespea aceea e foarte subtilă. Foarte bine, bătrâna 
ţăzboinică trebuie să facă faţă! Incepe o frază feromonală cu 
cuvântul tabu "eu". Articulează lent în mintea ei un feromon 
odorant înainte de a-l emite prin segmentele antenelor. 

Eu sunt cineva deosebit. 

Regina tresare. În jur, viespile care au perceput mesajul, 
se trag înapoi, derutate. O insectă socială care pronunţă "eu" e 
ceva împotriva tuturor convenienţelor! 

Dar acest duel dialogat începe să o amuze pe regina 
viespilor. Nu ripostează împotriva lui 103 pe tema lui "eu", ci 
mai curând a terenului pe care i l-a oferit. Îşi clatină antenele şi 
îi cere să enumere calităţile personale. Viespile vor evalua apoi 
dacă bătrâna furnică este destul de "deosebită" ca să merite să- 
şi transmită codul genetic unei descendenţe. În acest dialog, 
regina foloseşte o formulă feromonală corespunzătoare 
expresiei "noi viespile prelucrătoare de hârtie". Vrea să arate 
prin asta că rămâne în tabăra celor care sunt în comunitate cu 
semenele lor şi nu de partea celor care caută să obţină avantaje 
numai pentru ele. 

103 a mers prea departe ca să mai poată da înapoi. Ştie 
că pentru toate acele viespi, ea apare acum ca o furnică 
degenerată care nu se gândeşte decât la ea. Merge totuşi până 
la capăt. Işi va enumera calităţile personale. 

Are capacitatea, puţin răspândită în lumea insectelor, să 
studieze lucruri noi. 

Are talente de războinică şi de exploratoare a lucrurilor 
necunoscute care vor îmbogăţi cunoştinţele speciei ducând la 
fortificarea ei. 

Conversaţia o încântă din ce în ce mai mult pe regina 
viespilor. Prin urmare, această furnică ajunsă în pragul morţii 
consideră calităţi curiozitatea şi aptitudinile războinice? Regina 
semnalează faptul că cetăţile n-au nevoie de indivizi belicoşi, şi 
mai ales de belicoşi care se amestecă în toate închipuindu-şi că 
înţeleg totul. 


103 lasă antenele în jos. Regina viespilor e mult mai 
şireată decât şi-ar fi închipuit. Bătrâna furnică e din ce în ce mai 
tristă. Situaţia asta îi aminteşte de încercarea impusă de libărci 
în lumea Degetelor. O puseseră cu faţa la o oglindă şi apoi 
spuseseră: Ne vom comporta cu tine aşa cum tu te vei comporta 
cu tine însăţi. Dacă te lupţi cu tine în oglindă, ne vom lupta cu 
tine, dacă te aliezi cu individul care apare în oglindă, te vom 
accepta printre noi. 

Acea încercare ştiuse s-o rezolve intuitiv. Libărcile o 
învăţaseră să se iubească pe sine. lar această viespe îi propune 
acum o sarcină mult mai grea: să-şi justifice această dragoste. 
Regina repetă întrebarea. 

Bătrâna furnică revine de mai multe ori asupra celor două 
principale calităţi - combativitatea şi curiozitatea - care i-au 
permis să supravieţuiască acolo unde toţi ceilalţi au pierit. Cei 
morţi aveau deci un cod genetic mai puţin eficace decât al ei. 

Regina viespilor remarcă faptul că multe războinice 
neîndemâ-natice sau fără curaj supraviețuiesc în războaie din 
întâmplare. în timp ce războinice abile şi curajoase mor. Asta nu 
înseamnă nimic, aici e implicat hazardul. 

Dezorientată, 103 emite în cele din urmă argumentul-şoc: 
Eu sunt diferită de celelalte pentru că m-am întâlnit cu 
Degetele. Regina are o ezitare. Degetele? 

103 explică faptul că fenomenele ciudate care apar din ce 
în ce mai des în pădure se datorează de cele mai multe ori 
apariţiei unei noi specii animale, gigantică şi necunoscută: 
Degetele. Ea, 103, s-a întâlnit şi chiar a dialogat cu ele. Le 
cunoştea forţa şi părţile slabe. Regina viespilor nu se lasă 
impresionată. Răspunde că şi ea cunoaşte Degetele. Nu e nimic 
excepţional în asta. Viespile se întâlnesc deseori cu ele. Sunt 
mari, lente, moi şi transportă tot felul de materiale dulci inerte. 
Uneori, închid viespile într-o grotă transparentă, dar când grota 
se deschide, viespile înţeapă degetele. Degetele... Reginei nu i-a 
fost niciodată teamă de ele. Pretinde chiar că a şi ucis. Sigur, 
sunt mari şi grase, dar nu au ca noi carapace şi e deci foarte 
uşor să le străpungi cu acul epiderma moale. Nu, îi pare rău, dar 
o întâlnire cu Degetele nu i se pare un argument suficient ca să 
justifice dorinţa de a ştirbi cât de puţin comoara de jeleu 
hormonal regal a viesparului. 


103 nu se aştepta la asta. Toate furnicile cărora li se 
vorbeşte de Degete cer din ce în ce mai multe informaţii. Or, 
iată că aceste viespi îşi închipuie că ştiu totul. Ce semn de 
decadenţă! Probabil că ăsta e motivul pentru care natura a 
inventat furnica. Viespile, strămoşii lor vii, şi-au pierdut 
curiozitatea originară. 

In orice caz, asta nu o avantajează deloc pe 103. Dacă 
viespile fabricante de hârtie refuză să-i dea jeleu, asta înseamnă 
sfârşitul. Făcuse atâtea eforturi ca să supravieţuiască pentru ca 
până la urmă să fie secerată de cel mai nenorocit adversar: 
bătrâneţea. Păcat. Ultima ironie a reginei viespilor: semnalează 
că dacă 103 ar fi avut sex, nimic n-ar fi putut să certifice că 
copiii ei ar fi avut şi ei această capacitate de a se întâlni cu 
Degetele. 

Evident, a te întâlni cu Degetele nu este o calitate 
ereditară. 103 a căzut în cursă. 

Deodată se produce agitaţie. Viespi nervoase aterizează şi 
decolează de la intrarea din carton. 

Cuibul este atacat. Un scorpion urcă spre clopotul de 
hârtie cenuşiu. 

Probabil că arahnida a fost alungată de mareea de lăcuste 
şi caută şi ea refugiu în frunziş. În mod normal, viespile îi 
resping pe asediatori atacându-i cu acele otrăvite, dar chitina 
scorpionilor este prea groasă pentru ele şi deci de nepătruns. 

103 propune să se ocupe ea de duşman. 

Dacă reuşeşti singură, îţi voi da ceea ce ceri, emite regina 
viespilor. 

103 iese pe tubul culoar central al viesparului şi zăreşte 
scorpionul. Antenele recunosc mirosurile. E vorba de acel 
scorpion femelă întâlnit de belokaniene în deşert. Poartă pe 
spate douăzeci şi cinci de scorpioni micuţi, reproducere în 
miniatură a mamei lor. Se distrează sâcâindu-se cu vârful 
cleştilor şi acul codai. 

Furnica se hotărăşte să intercepteze scorpionul pe terasa 
circulară, mică arenă plată formată de un nod al stejarului 
imens. 

103 provoacă scorpionul cu un jet de acid. Scorpionul 
vede în mica furnică o pradă la îndemână. Îşi lasă jos 
progeniturile şi se apropie de furnică ca s-o mănânce. 


A DOUA PARTIDĂ 
PICĂ 


60. ACŢIUNE ASUPRA. PIRAMIDEI MISTERIOASE 


Vârf translucid. Triunghi alb. Maximilian se afla din nou în 
faţa piramidei misterioase. Ultima dată, cercetarea lui fusese 
întreruptă de înţepătura unei insecte care îl făcuse groggy preţ 
de o oră. Azi era foarte decis să nu se mai lase surprins. Se 
apropie cu paşi precauţi. Atinse piramida. Era tot călduţă. Lipi 
urechea de perete şi auzi zgomote. Se concentră ca să le 
înţeleagă şi i se păru că percepe o frază inteligibilă în franceză. 

- Păi, Billy Joe, ţi-am spus să nu te mai întorci. lar 
televizorul. Probabil un western american. Polițistul auzise 
destul. Prefectul cerea rezultate şi avea să le obţină. Maximilian 
Linart era echipat cu un material indispensabil reuşitei misiunii 
sale. Deschise tolba mare şi scoase un ciocan lung de lemn cu 
două capete şi îl agită în direcţia propriei sale reflexii Lovi cu 
toată puterea. 

Cu un zgomot ameţitor, oglinda se fărâmă în fragmente 
ascuţite. Se dădu repede înapoi ca să nu fie atins de un ciob. 

După ce praful se împrăştie, comisarul inspectă peretele 
de beton Nici acum nu se vedea vreo uşă sau fereastră. Numai 
vârful translucid. Două feţe ale piramidei rămâneau camuflate 
de oglinzi. Le sparse şi pe ele fără să descopere nici o 
deschizătură. Lipi urechea de peretele de beton. Televizorul din 
interior amuţise. Cineva reacţiona la prezenţa lui. 

Trebuie totuşi să fie o ieşire pe undeva... o uşă 
basculantă. Un sistem oarecare... Altfel cum ar fi intrat în 
piramidă cel care se afla acum înăuntru? 

Aruncă un lasou spre vârful piramidei. După câteva 
tentative nereuşite, reuşi să agaţe lasoul. Cu încălţările lui 
antiderapante, polițistul escaladă suprafaţa plană de beton. 
Examină peretele de aproape dar nu descoperi nici cea mai 
mică fisură, nici cea mai mică gaură, nici cea mai mică 
zgârietură care să permită afumarea celui sau a celor dinăuntru. 
Privi din vârf cele trei feţe: betonul era gros şi omogen peste tot. 


- leşiţi afară, altfel vă garantez că vom găsi un mijloc ca să 
vă 
alungăm de-aici! 

Maximilian îşi dădu drumul în jos pe frânghie. 

Era convins că un ermit se închisese în acea construcţie 
de beton Ştia că în Tibet, unii călugări deosebit de zeloşi puneau 
să fie astfel închişi în cabane din cărămidă ermetice, fără uşă şi 
fără ferestre, şi stăteau acolo timp de ani de zile. Dar aceşti 
călugări lăsau cel puţin deschisă o mică trapă pentru ca să 
primească alimente din partea credincioşilor. 

Polițistul îşi imagina viaţa acestor închişi de vii într-un 
spaţiu de doi metri cubi, stând printre excremente, fără aer 
curat şi fără încălzire. 

Bzzz... bzzz. 

Maximilian tresări. 

Deci nu era o întâmplare că, la prima sa intervenţie, 
fusese înţepat de o insectă. Polițistul era acum convins că asta 
era legată de piramidă. Nu se va mai lăsa încă o dată învins de 
micul înger păzitor al edificiului. 

Originea  băzâitului era o insectă mare zburătoare. 
Probabil o albină sau o viespe. 

- Plecă de-aici, zise el agitând mâna. 

Trebui să se răsucească ca s-o urmărească cu privirea. Ai 
fi zis că acea insectă înţelegea că, pentru a-l ataca, trebuia mai 
întâi să scape de ochii acestui om. 

Insecta începu să facă opturi. Urcă brusc şi se repezi în 
picaj asupra lui. Încercă să-şi înfigă acul în creştetul capului, dar 
părul blond al lui Maximilian era aspru şi nu reuşi să treacă ceea 
ce pentru ea era o pădure de grape aurii. 

Maximilian se pocnea cu mâna peste cap. Insecta îşi luă 
iar zborul dar nu renunţă la picajele de kamikaze. 

O înfruntă cu vocea: 

- Ce vrei? Voi, insectele, sunteţi ultimii prădători ai omului, 
nu? Nu reuşim să vă eliminăm. Ne supăraţi, pe noi şi pe 
strămoşii noştri, de trei milioane de ani. Şi cât timp veţi mai 
continua să ne supăraţi şi copiii? 

Insecta nu părea că acordă atenţie micului discurs al 
poliţistului El nu îndrăznea să se întoarcă cu spatele la ea. 
Insecta se menținea în opoziţie geostaţionară, gata să atace 
imediat ce găsea o fisură în apărarea antiaeriană a inamicului. 


Maximilian luă un pantof şi, ţinându-l ca pe o rachetă de 
tenis, se pregăti să smaşeze insecta în momentul în care ar fi 
atacat. 

- Cine eşti tu, viespe mare? Paznica piramidei? Ermitul ştie 
să domesticească viespile? 

Ca un răspuns, insecta atacă. Apropiindu-se de gâtul lui, 
viră, ocoli omul, cobori spre pulpa piciorului dezgolită, dar mai 
înainte de a putea să-l atingă cu acul, primi în frunte o talpă 
enormă de pantof. 

Maximilian se aplecase ca pentru a face un lob şi, cu o 
mişcare scurtă a încheieturii mâinii, reuşise să-şi intercepteze 
micul adversar zburător. 

Insecta sări din talpă complet turtită. 

- Unu la zero. Joc, set şi meci, zise polițistul, mulţumit de 
lovitură. 

Înainte de a se depărta, Maximilian apropie din nou gura 
de perete. 

Tu, dinăuntru, să nu-ți închipui că voi renunţa atât de 
uşor. Voi veni mereu până când voi afla ce se ascunde în 
această piramidă. O să vedem cât timp vei putea să rezişti izolat 
de lume în betonul tău, domnule ermit amator de televiziune! 


61. ENCICLOPEDIE 


MEDITAȚIE: După o zi de muncă şi de griji, e bine să-ţi 
regăseşti singur calmul. 

lată o metodă simplă de meditaţie practică. 

Mai întâi, te culci pe spate, cu picioarele uşor depărtate, 
cu braţele întinse pe lângă corp fără să-l atingi, cu palmele in 
sus. Te destinzi. 

Incepi exerciţiul concentrându-te asupra sângelui uzat 
care revine de la extremităţile picioarelor, de la fiecare deget, 
ca să urce să se curețe în plămâni. 

La expiraţie, vizualizează buretele pulmonar îmbibat de 
sânge care împrăştie sânge curat, purificat, bogat în oxigen, 
spre picioare, până în vârful degetelor. 

La o nouă inspiraţie, te concentrezi asupra sângelui uzat 
din organele abdominale ca să-l duci până la plămâni. La 
expirare, vizualizează acest sânge filtrat şi plin de vitalitate care 


revine ca să hrănească ficatul, splina, sistemul digestiv, sexul, 
muşchii. 

La a treia inspirare, aspiraţi sângele de pe vasele mâinilor 
şi degetelor, curăţaţi-l şi trimiteţi-1 curat de unde a venit. 

La a patra inspiraţie, respirând şi mai profund, aspiraţi 
sângele creierului, curăţaţi-l de toate ideile stagnante, trimiteţi- 
1 să se purifice în plămâni, apoi aduceţi sângele curat, plin de 
energie, de oxigen şi de vitalitate în cap. 

Trebuie să vizualizezi bine fiecare fază. Trebuie să asociezi 
bine respiraţia la ameliorarea organismului. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


62. DUELUL 


Acul otrăvit al scorpionului loveşte nu departe de bătrâna 
furnică roşie care simte cum îi trece pe lângă antene. 

Eschivează a treia lovitură de cleşti şi a patra lovitură de 
ac. De fiecare dată e destabilizată şi evită în ultima clipă arma 
fatală a monstrului arămiu. 

103 vede acum de foarte aproape acel scorpion 
supraechipat cu arme de luptă. În faţă, doi cleşti ascuţiţi, 
chelicerele, au rolul de a bloca victima înainte de a primi 
lovitura de croşeu veninos. 

Pe laturi, se pot vedea opt picioare pentru a se mişca cu 
toată viteza în toate direcţiile şi chiar lateral. În partea din 
spate, o coadă lungă, articulată în şase segmente flexibile, care 
se termină cu un ac ascuţit, ca un ghimpe de mărăcine, un spin 
enorm de culoare galbenă, plin de un suc lipicios şi mortal. 

Unde se află organele de simţ ale animalului? Furnica nu 
distinge practic deloc ochii, numai nişte oceli frontali; nu are nici 
urechi şi nici antene. Prefăcându-se că se fereşte în continuare 
de monstru, ea îi dă ocol şi înţelege. Adevăratele organe 
senzoriale ale scorpionului sunt cleştii săi acoperiţi de cinci 
perişori senzitivi. Datorită lor, scorpionul percepe cele mai 
infime mişcări ale aerului din jurul lui. 

103 îşi aminteşte de o coridă la televiziunea Degetelor. 
Cum scăpau? Cu o capă roşie? 


103 apucă o petală de floare purpurie adusă de vânt şi-şi 
face o muletă pe care o agită cu mandibulele. Ca să nu prindă 
vântul şi să fie răsturnată de această pânză improvizată, are 
grijă să se plaseze totdeauna în sensul curenților de aer. 
Bătrâna războinică obosită îşi înmulţeşte mişcările, eschivând, în 
ultimul moment, cornul adversarului. 

Loviturile de ac devin din ce în ce mai precise. La fiecare 
tentativă, 103 vede lancea năclăită ridicându-se, apoi venind 
spre ea ca un harpon. Un ac e mai greu de evitat decât două 
coarne, şi-şi zise că dacă un Deget toreador ar fi trebuit să 
înfrunte un scorpion gigantic, i-ar fi fost mult mai greu decât în 
lupta din arenă. 

Când 103 încearcă să se apropie de duşman, cleştii 
deschişi se reped spre ea. Când încearcă să tragă un jet de acid 
cu abdomenul, cleştii se închid ca un scut. Sunt armă de atac şi 
de apărare. Cele opt picioare rapide îl aduc totdeauna pe 
scorpion în cea mai bună poziţie pentru a para sau a ataca. 

La televizor, toreadorul gesticula tot timpul ca să-şi 
deruteze taurul. Tot aşa, furnica se repede în toate direcţiile 
încercând să-şi epuizeze adversarul ferindu-se în acelaşi timp de 
loviturile de cleşti şi de harpon. 

103 se concentrează şi încearcă să-şi amintească tot ce a 
văzut în această privinţă. Care erau comentariile legate de 
strategia toreadorului? Totdeauna e unul care se află la mijloc şi 
celălalt care se învârte în jurul lui. Cel care se învârte oboseşte 
mai repede dar are posibilitatea să-l prindă pe celălalt pe picior 
greşit. Toreadorii foarte dotați reuşesc să-şi facă adversarii să se 
împiedice fără ca măcar să-i atingă. 

Deocamdată, petala-muletă îi foloseşte lui 103 mai ales ca 
scut. De fiecare dată când harponul loveşte, îl interceptează cu 
petala stacojie. Dar petala nu e rezistentă şi vârful acului o 
străpunge cu uşurinţă. 

Să nu moară. În numele cunoştinţelor sale despre Degete. 
să nu moară. 

În înverşunarea ei de a trăi, bătrâna furnică roşie uită de 
vârstă şi-şi recapătă agilitatea tinereţii. 

Se roteşte mereu în acelaşi sens. Scorpionul e agasat de 
rezistenţa pe care i-o opune acea fiinţă plăpândă şi cleştii săi 
clămpăne din ce în ce mai zgomotos. lşi accelerează mişcarea 
picioarelor când, brusc, furnica se opreşte şi începe să se 


rotească în sens invers. Mişcarea dezechilibrează scorpionul 
care se împiedică, cade şi se pomeneşte pe spate, dezvăluindu- 
şi astfel părţile cele mai fragile pe care furnica le stropeşte cu 
un jet precis de acid formic. Scorpionul nu pare să sufere prea 
mult. Se întoarce pe picioare şi atacă. Urmat de doi cleşti 
cheliceri, harponul loveşte la câţiva milimetri de capul lui 103. 
Repede, o altă idee. 

Bătrâna războinică îşi aminteşte că scorpionii nu sunt 
imunizaţi împotriva propriului venin. În legendele mirmeceene, 
se spune că, atunci când le este frică, în special când sunt 
încercuiți de foc, scorpionii se sinucid înţepându-se cu propriul 
ac. 103 nu ştie să fabrice foc atât de repede. 

Efluviile de pesimism ale spectatoarelor viespi nu-i susţin 
moralul. 

Altă idee, repede. 

Bătrâna furnică studiază situaţia. În ce constă forţa ei? În 
ce constă slăbiciunea ei? 

Talia ei mică In asta constă forţa şi slăbiciunea ei. 

In creierul bătrânei furnici se intersectează mii de sugestii 
şi sunt cântărite cu cea mai mare urgenţă. Memoria propune 
întreg stocul ei de riposte de luptă. Imaginaţia le adună ca să 
dea naştere altora noi, mai bine adaptate la o înfruntare cu un 
scorpion. În timp ce ochii urmăresc adversarul, antenele se 
străduiesc să descopere o soluţie în decorul de rămuriş. Acesta 
este avantajul de a dispune de un sistem dublu de percepţie a 
mediului înconjurător: vizual şi olfactiv. 

Deodată vede o gaură în scoarță. Furnica dă fuga şi intră 
în tunelul de lemn. Scorpionul o urmăreşte. Începe să intre în 
tunel dar curând e blocat de pântece. În afara găurii i-a rămas 
numai apendicele codai. 

103 merge mai departe prin tunelul de lemn şi iese prin 
altă parte în aclamaţiile aliatelor ei. 

Acul otrăvitor ţâşneşte din scoarță ca un mugure sinistru. 
Scorpionul se zbate ca să iasă, întrebându-se dacă e mai bine să 
forţeze înainte sau să încerce să iasă dându-se înapoi. 

Micii scorpioni, prea puţini încrezători în reuşita mamei lor. 
preferă să se depărteze. 

103 se apropie calmă. Nu mai are decât să secţioneze pur 
şi simplu acul periculos cu mandibulele crenelate. Apoi, având 


grijă să nu atingă veninul, ridică sus arma otrăvită şi îşi înţeapă 
adversarul blocat în gaură. 

Legendele furnicilor sunt adevărate. Scorpionii nu sunt 
imunizaţi împotriva propriului lor venin. Arahnida se zbate, 
cuprinsă de convulsii, apoi moare. 

Totdeauna să-ţi ataci duşmanii cu propriile lor arme, 
fusese învățată când era mică. Asta şi făcuse. 


63. UN CÂNTEC 


Julie făcu semn de oprire. Toată lumea cânta fals. 

- N-ajungem departe cu asta. Cred că trebuie să înfruntăm 
o problemă de fond. E o prostie să interpretăm muzica altora. 

Cei Şapte Pitici nu înțelegeau unde voia să ajungă 
cântăreaţa. 

- Ce propui? 

- Suntem noi înşine creatori. Trebuie să inventăm propriile 
noastre cuvinte, propria noastră muzică, propriile noastre 
bucăţi. Zoe dădu din umeri. 

- Drept cine te crezi? Suntem un mic grup rock de liceu. 
Nu suntem Beatles! 

Julie scutură din cap. 

- Din momentul în care creem, suntem creatori printre alţi 
creatori. Nu trebuie să avem complexe. Muzica noastră poate să 
fie la fel de valoroasă ca a altora. Trebuie doar să încercăm să 
fim originali. Putem să compunem ceva "diferit" faţă de ce 
există deja. 

Cei Şapte Pitici, surprinşi, nu ştiau cum să reacționeze. Nu 
erau convinşi şi unii începeau să regrete că o lăsaseră pe 
această străină sa pătrundă în grupul lor. 

- Julie are dreptate, spuse Francine. Mi-a arătat o lucrare, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, care conţine sfaturi 
ce ne vor permite să concepem lucruri noi. Eu am şi descoperit 
planurile unui computer capabil să depăşească şi să trimită la 
gunoi tot ce există în comerţ. 

- Informatica nu poate să fie îmbunătăţită, obiectă David. 
Cipurile informatice circulă în toată lumea cu aceeaşi viteză şi 
nu se pot fabrica altele mai rapide. 

Francine se ridică. 


- Cine spune să se facă cipuri mai rapide? Este evident că 
nu putem să facem noi cipuri electronice. În schimb, le vom 
aranja altfel. 

Îi ceru lui Julie Enciclopedia şi începu să caute paginile cu 
planurile. 

- Uite. În locul unei ierarhii de cipuri electronice, aici este 
reprezentată o democrație de cipuri. Nu mai există 
microprocesor superior care să domine cipurile executante, toţi 
şefii se află la acelaşi nivel. Cinci sute de cipuri 
microprocesoare, cinci sute de creiere egale şi la fel de eficace 
care, în consecinţă, comunică în permanenţă. 

Francine desenă o schiţă într-un colţ. 

-Problema este să le găseşti poziţia. Aşa cum stăpâna 
casei, la masă, se întreabă cum îşi va aşeza invitaţii. Dacă aşezi 
oamenii normal în jurul unei mese lungi dreptunghiulare, cei de 
la capete nu-şi vor vorbi, numai cei de la mijloc vor acapara 
auditoriul. Autorul Enciclopediei cunoaşterii relative şi absolute 
recomandă dispunerea tuturor cipurilor în cerc ca toate să fie 
faţă în faţă. Cercul e soluţia. Şi le arătă alte grafice. 

- Tehnologia nu e un scop în sine, zise Zoe. Computerul 
tău nu răspunde la preocuparea de creativitate muzicală. 

- Înţeleg ce vrea să spună. Dacă tipul ăsta are idei ca să 
reînnoiască unealta cea mai sofisticată care există, computerul, 
cu siguranţă că poate să ne ajute să reînnoim muzica, spuse 
Paul. 

- Julie are dreptate. Trebuie să elaborăm muzica noastră, 
accentua Narcisse. Poate că această carte ne va ajuta. 

Francine, care încă mai avea cartea în mână, o deschise 
la întâmplare şi citi cu glas tare: 

Sfârşit, acesta e sfârşitul. 

să ne deschidem simţurile. 

Un vânt nou bate în dimineaţa asta, 

Nimeni nu va putea să-i încetinească vârtejul nebun, 

În lumea asta adormită vor avea loc mii de metamorfoze. 

Nu e nevoie de violenţă ca să distrugem valorile rigide 

Fiţi surprinşi: realizăm pur şi simplu "Revoluţia furnicilor”. 

Toţi căzură pe gânduri. 

- "Revoluţia furnicilor"! se miră Zoe. Asta nu spune nimic. 

Nimeni nu-i răspunse. 


- Dacă vrem să facem din asta un cântec, lipseşte 
refrenul, spuse Narcisse. 

Julie închise ochii o clipă şi sugeră: 

Nu mai există vizionari Nu mai există inventatori. 

Puțin câte puţin, cuplet după cuplet, au pus la punct 
cuvintele unui cântec, luând din paragrafele Enciclopediei. Apoi 
compuseră şi muzica. 

Julie fredona melodia, apoi atacă al doilea cuplet, provenit 
din alt pasaj al cărții: 

N-ai visat niciodată altă lume? N-ai visat niciodată altă 
viaţă? N-ai visat niciodată că într-o zi omul îşi va găsi locul în 
Univers? 

N-ai visat niciodată că într-o zi omul va comunica cu 
natura, întreaga natură, şi că îi va răspunde ca o parteneră, nu 
ca inamică învinsă? 

N-ai visat niciodată să vorbeşti animalelor, norilor şi 
munţilor, să lucraţi împreună, nu unii împotriva altora? 

N-ai visat niciodată că oamenii se grupează pentru a 
încerca să creeze o cetate unde raporturile umane să fie 
diferite? 

Reuşita sau nereuşita n-ar mai avea importanţă. Nimeni 
nu s-ar apuca să-l judece pe celălalt. Fiecare ar fi liber de faptele 
sale şi preocupat totuşi de reuşita tuturor. 

Se întrerupse şi David se lansă într-un incredibil solo la 
chitară. Leopold luă flautul ca să dialogheze cu el. Julie zâmbi şi 
încheie al treilea cuplet: 

N-ai visat niciodată o lume căreia să nu-i fie teamă de 
ceea ce nu-i seamănă? 

N-ai visat niciodată o lume în care fiecare ar şti să-şi 
găsească în el însuşi perfecțiunea? 

Eu, ca să schimb vechile obiceiuri, am visat o Revoluţie. 

O Revoluţie a celor mici, o revoluţie a furnicilor. 

Mai mult decât o revoluţie: o evoluţie. 

Am visat, dar e doar o utopie. 

Am visat să scriu o carte ca să povestesc şi că această 
carte ar trăi în timp şi spaţiu cu mult după viaţa mea. 

Dacă voi scrie această carte, va fi doar o povestire. Un 
basm care nu se va realiza niciodată. 

Se uniră într-un cerc şi fu ca şi cum s-ar fi format un cerc 
magic care ar fi trebuit să existe de mult timp. 


Apoi toţi se opriră brusc căci cineva bătea la uşă. 

Paul deschise uşa directorului. 

- Faceţi prea mult zgomot, se plânse el. 

Apoi, spre surprinderea tuturor, le spuse că fratele său 
inaugura un centru cultural în cartierul Francisc | şi invita 
formaţia lor să participe la această ceremonie. 

- Aşa că pregătiţi-vă, le spuse directorul. Trebuie să 
cântaţi sâmbăta viitoare. 

- Sâmbăta asta? 

- Da, sâmbătă. 


64. ENCICLOPEDIE 


CONSTRUCŢIA MUZICALĂ - CANONUL: În muzică, 
"canonul" prezintă o structură de construcție deosebit de 
interesantă. Exemplele cele mai cunoscute: "Frere Jacques", 
"Vent frais, vent du matin" sau canonul lui Pachelbel. 

Canonul este construit în jurul unei teme unice ai cărui 
interpreţi îi exploatează toate fațetele confruntând-o cu ea 
însăşi. O primă voce începe prin a expune tema. După un timp' 
stabilit dinainte, o a doua voce o repetă, fiind apoi preluată de a 
treia voce. 

Pentru ca ansamblul să funcționeze, fiecare notă are de 
jucat trei roluri: 

1. Să țeasă melodia de bază. 

2. Să adauge un acompaniament la melodia de bază. 

3. Să adauge un acompaniament acompaniamentului şi 
melodiei de bază. 

E vorba deci de o construcție pe trei nivele în care fiecare 
element este, în funcţie de amplasarea lui, atât vedetă cât şi rol 
secundar şi figurant. 

Canonul poate să fie sofisticat fără să se adauge nici o 
notă, doar prin modificarea înălţimii, un cuplet în octava de sus, 
un cuplet în octava de jos. 

Mai e posibil să se complice canonul prin intervenţia unei 
a doua voci, mai sus cu o jumătate de octavă. Dacă prima temă 
este în do, a doua va fi în sol etc. 

Canonul poate să fie complicat şi mai mult acţionând 
asupra rapidităţii cântecului. Mai repede: în timp ce prima voce 
interpretează tema, a doua o repetă de două ori mai repede. 


Mai lent: în timp ce prima voce interpretează melodia, a doua o 
repetă de două ori mai lent. 

La fel, a treia voce accelerează sau încetineşte şi mai mult 
tema, de unde un efect de expansiune sau de concentrare. 

Canonul poate să fie sofisticat şi mai mult prin inversarea 
melodiei. Când prima voce se ridică cântând tema principală, a 
doua coboară. 

Toate astea sunt foarte uşor de realizat când desenezi 
liniile cântecului precum săgețile unei mari bătălii. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


65. MAXIMILIAN TRECE ÎN REVISTĂ SITUAŢIA 


Nu se auzea decât zgomotul mandibulelor. Maximilian îşi 
consuma în tăcere mâncarea. 

In sânul familiei se plictisea rău de tot. Dacă se gândea 
bine, se căsătorise cu Scynthia ca să-i impresioneze pe colegii 
lui. Reprezenta un trofeu şi era adevărat că ceilalţi îl invidiaseră. 
Scynthia era frumoasă, dar ce se mai plictisea! Zâmbi, sărută pe 
toată lumea, apoi se ridică şi se închise în birou unde jucă pe 
computer jocul Evoluţia. 

Jocul ăsta îl pasiona din ce în ce mai mult. Se grăbi să 
creeze o civilizaţie aztecă pe care reuşi să o ducă până în anul 
500 i.e.n., clădind zeci de oraşe şi trimițând galerele aztece să 
cutreiere mările în căutarea unor noi continente. Credea că 
exploratorii săi azteci vor descoperi Occidentul pe la 450 î.e.n., 
dar o epidemie de holeră îi decimă cetăţile. Invazii barbare 
sfârşiră prin a distruge definitiv oraşele bolnave, astfel încât 
civilizaţia aztecă a comisarului Linart fu distrusă înainte de anul 
1 al calendarului său. 

- Joci prost. Te preocupă ceva, semnală Mac Yavel. 

- Da, recunoscu omul. Munca mea. 

- Vrei să-mi vorbeşti despre asta? propuse computerul. 
Polițistul tresări. Până atunci, computerul nu era pentru el decât 
un fel de majordom care îl primea atunci când aprindea aparatul 
şi îl ghida în meandrele jocului. Faptul că părăsea domeniul 
virtualului ca să se integreze în viaţa lui "adevărată", i se părea 
cel puţin neaşteptat. Totuşi Maximilian se lăsă în voia lui. 


- Sunt poliţist, zise el. Fac o anchetă. O anchetă care-mi 
dă multă bătaie de cap. Trebuie să rezolv o poveste cu o 
piramidă care a apărut ca o ciupercă în mijlocul pădurii. 

- Poţi să-mi vorbeşti despre asta sau e secret? 

Tonul glumeţ, vocea aproape fără accent sintetic îl 
surprinseră pe Maximilian, dar îşi aminti că de puţină vreme 
existau pe piaţă "simulatoare de conversaţie" capabile să 
răspundă făcând să se creadă într-un dialog natural. In realitate, 
aceste programe se limitau doar la a reacţiona la nişte cuvinte- 
cheie şi răspundeau cu ajutorul unor tehnici de dicţie simple. 
Inversau întrebarea: "Crezi cu adevărat că. Sau recentrau: "Să 
vorbim mai degrabă despre tine...". Nici o vrăjitorie în toată 
treaba asta. Maximilian era conştient că acceptând să 
converseze cu computerul său, stabilea o legătură privilegiată 
cu o simplă maşină. 

Ezită. In fond nu avea pe nimeni cu care să vorbească. Nu 
putea să discute de la egal la egal nici cu elevii lui de la şcoala 
de poliţie, nici cu subordonații, care considerau cea mai mică 
"relaxare" drept un semn de slăbiciune. Cu prefectul, superiorul 
său, era imposibil să dialogheze. Cum îi izola ierarhia pe 
oameni! Şi nu reuşise niciodată să comunice nici cu fiica şi nici 
cu soţia lui. Din comunicare, Maximilian nu cunoştea până la 
urmă decât dialogul unilateral propus de televizor. Televizorul îi 
povestea în permanenţă o mulţime de lucruri simpatice dar nu 
voia să audă nimic. 

Poate că această nouă generaţie de computere era 
destinată să umple acest gol. Maximilian se apropie de 
microfon. 

- E vorba de o construcţie clădită fără autorizaţie într-o 
zonă protejată a pădurii. Când lipesc urechea de perete, aud în 
interior zgomote care par că provin de la nişte emisiuni 
televizate. Dar imediat ce bat, zgomotele încetează. Nu există 
uşă, ferestre, nici cea mai mică gaură. Aş vrea tare mult să aflu 
cine stă înăuntru. 

Mac Yavel îi puse câteva întrebări precise legate de 
problema lui. Irisul i se îngustă, semn de atenţie intensă. 
Computerul reflectă un moment apoi îi semnală faptul că nu 
vedea nici o altă soluţie decât să se întoarcă la piramidă cu o 
grupă de artificieri să arunce în aer pereţii de beton. 

Era clar că computerele nu umblau cu nuanţe. 


Maximilian încă nu ajunsese la această concluzie extremă, 
dar admise că ar fi ajuns la ea. Mac Yavel nu făcuse decât să-i 
accelereze analiza. Polițistul mulţumi maşinii. Voia să continue 
jocul, dar în acel moment aparatul îi aminti că uitase să 
hrănească peştii. 

In acel moment, pentru prima dată, Maximilian îşi zise că 
computerul era pe cale de a deveni un prieten şi asta îl îngrijoră 
puţin, căci nu avusese niciodată prieteni adevăraţi. 


66. COMOARA SEXUALĂ 


103 i-a venit de hac scorpionului. Micii scorpioni orfani, 
care urmăreau scena de departe, erau conştienţi că de acum 
înainte vor fi nevoiţi să se descurce singuri într-o lume care nu 
avea alte legi decât cele pe care vor reuşi să le impună prin 
forţa biciului lor codai otrăvit. 

Cele douăsprezece furnici care au fost invitate să intre îşi 
ovaţionează olfactiv bătrâna campioană. Regina viespilor 
consimte să le dea din jeleul ei hormonal. O duce pe 103 într-un 
ungher al cetăţii sale cenușii din hârtie şi îi arată un loc unde să 
aştepte cu răbdare. 

Apoi, regina viespilor se concentrează şi regurgitează o 
salivă maronie care miroase puternic. La himenoptere, 
lucrătoarele, soldaţii şi reginele îşi controlează perfect chimia 
internă. Sunt în stare să crească sau să scadă după dorinţă 
secreția hormonală, pentru a-şi dirija bine funcţiile digestive 
precum şi adormirea, perceperea durerii şi nervozitatea. 

Regina viespilor reuşeşte să producă jeleul regal format 
din hormoni sexuali aproape puri. 103 se apropie, vrea să 
adulmece cu antenele înainte de a gusta, dar regina viespilor se 
lipeşte de ea şi o constrânge la o transmitere gură la gură. 

Sărut între specii. 

Bătrâna furnică roşie aspiră şi înghite. Alimentul magic 
pătrunde brusc în ea. Toate viespile ştiu să fabrice jeleu regal în 
caz de necesitate, dar e clar că cel al unei regine este mult mai 
puternic şi mai delicat decât produsul unei simple lucrătoare. 
Mirosurile sunt atât de grele încât în jur, celelalte belokaniene, îi 
simt vaporii opiacei. 

E ceva tare. Acid, dulce, sărat, picant şi amar în acelaşi 
timp. 


103 înghite. Jeleul maroniu se răspândeşte în sistemul ei 
digestiv. In stomac, pasta se diluează şi se răspândeşte în sânge 
şi urcă prin vene ca să ajungă la creier. 

La început, nu se întâmplă nimic şi bătrâna exploratoare 
crede că experienţa a eşuat. Dar apoi, deodată, simte. E ca un 
fel de vijelie. Senzaţia e mai curând neplăcută. 

Se simte murind. 

Regina viespilor i-a dat pur şi simplu venin şi ea l-a 
înghiţit! Simte produsul împrăştiindu-se în corp, răspândind 
acea impresie de negru şi de arsură în toate arterele. Regretul 
că a avut încredere în regină. Viespile urăsc furnicile, e un lucru 
bine cunoscut. N-au recunoscut niciodată că verişoarele lor 
genetice le-au depăşit. 

103 îşi aminteşte de toate dăţile când, în timpul tinereţii 
sale, a jefuit cuiburi de hârtie cenușie, trăznindu-le cu acid pe 
apărătoarele dezorientate care încercau să se ascundă în 
spatele bucăţilor de carton. 

E o răzbunare. 

Totul se întunecă cumplit. 

În mintea ei totul e numai durere. Îi vine greu să-şi 
ordoneze gândurile. Întunericul, acidul, frigul, moartea pun 
stăpânire pe ea. Tremură. Mandibulele se deschid şi se închid 
fără să le poată controla. Nu mai e stăpână pe corpul ei. 

Vrea s-o atace pe regina otrăvitoare. Inaintează dar se 
prăbuşeşte pe picioarele din faţă. 

| se modifică percepţia timpului, i se pare că totul se 
petrece cu încetinitorul şi că se scurge un moment foarte lung 
între clipa în care decide să mişte un picior şi clipa în care 
acesta se mişcă. 

Renunţă să se mai ţină pe picioare şi se prăbuşeşte 

Se vede ca şi cum ar fi în exteriorul corpului. 

Apar din nou imagini din trecut. Mai întâi din trecutul 
direct, apoi din trecutul mai depărtat. Se vede luptând cu 
scorpionul, se vede alunecând pe spatele lăcustelor, se vede 
traversând deşertul. 

Se vede fugind din lumea Degetelor, se vede dialogând 
pentru prima dată cu Degetele. Cuvintele sunt olfactiv 
ameţitoare. Totul defilează ca într-un film proiectat invers pe 
ecranul unui televizor. 


O revede pe 24, prietena ei de cruciadă, care şi-a creat 
cetatea liberă din insula Salcâmului, în mijlocul fluviului. Se vede 
din nou zburând pentru prima dată pe spatele unui scarabeu- 
rinocer şi făcând slalom printre picăturile de ploaie tari şi 
periculoase ca nişte coloane de cristal. 

Revede prima expediție spre ţara Degetelor şi 
descoperirea marginii lumii, zonă mortală, drumul pe care 
maşinile lor elimină orice formă de viaţă. 

Se vede iar luptând cu şopâria, luptând cu pasărea, 
luptând cu surorile ei cu miros de stâncă care complotau în 
furnicar. 

Îl revede pe prinţul 327 şi pe prinţesa 56 vorbindu-i pentru 
prima dată de Mister. Acolo începea explorarea, descoperirea 
celeilalte dimensiuni, cea a Degetelor. 

Memoria i se rostogoleşte fără ca ea s-o poată încetini. Se 
revede în războiul Macilor, omorând ca să nu fie omorâtă. Se 
vede iar în mijlocul mulţimii de milioane de soldaţi, care-şi tăiau 
reciproc picioarele, capetele şi antenele în lupte cărora le uitase 
rezultatul. 

Se vede din nou alergând prin iarbă, urmând piste 
odorante, îmbibate de parfumul surorilor ei. 

Se vede furnică tânără pe culoarele cetăţii Bel-o-kan, 
certându-se cu alţi soldaţi mai în vârstă. 

103 se întoarse şi mai mult în trecut. Se revede nimfă, se 
revede larvă! E o larvă care se usucă în solarul domului de 
crenguţe. Se vede incapabilă să se mişte singură, răcnind 
feromoni pentru ca doicile să se ocupe de ea nu de larvele 
vecine. 

Mâncare! Doicilor, daţi-mi repede de mâncare, vreau să 
mănânc ca să mă fac mare! striga ea. 

Şi e adevărat că în acea perioadă nu spera decât să 
îmbătrânească mai repede... Se revede în cocon, din ce în ce 
mai mică. 

Se revede ou, îngrămădit în sala de stocare a ouălor. Ce 
efect ciudat să se vadă redusă la o sferă sidefie atât de mică 
plină de un lichid limpede. Era deja ea. A fost asta. 

Înainte de a fi furnică, eram o sferă albă. 

Gândul rotund se impune. 

Crede că nu se poate ajunge mai departe de ou în trecutul 
ei. Ba da! Memoria continuă să-i trimită imagini! 


Revede momentul când a fost ouată. Urcă în abdomenul 
matern şi se vede ovul. Ovul care tocmai a fost fecundat. 

Inainte de a fi o sferă albă, am fost sferă galbenă. 

Inapoi. Şi mai departe, tot mai departe. 

Asistă la întâlnirea dintre gametul mascul şi gametul 
femelă în centrul ovulului. Şi acolo, 103 se pomeneşte în acea 
clipă imperceptibilă unde se face alegerea între masculin, 
feminin şi neutru. 

Ovulul freamătă. 

Masculin, feminin, neutru? Totul vibrează în ovul. 
Masculin, feminin, neutru? 

Ovulul dansează. Lichide ciudate se amestecă, se 
descompun în nucleu, formând sosuri moi cu reflexe de moar. 
Cromozomii se amestecă ca nişte labe mari. X, Y, XY, XX? În cele 
din urmă câştigă cromozomul feminin. 

Gata! Jeleul regal a modificat cursul propriei sale evoluţii 
celulare urcând până la primul "macaz", cel care i-a stabilit 
sexul. 

103 este acum femelă. 103 este acum prinţesă. 

In capul ei se dezlănţuie un foc de artificii ca şi cum, 
brusc, creierul şi-ar deschide toţi porii mici ca să lase să intre 
lumina. 

Toate vanele se deschid. Toate simţurile devin mult mai 
sensibile. Simte totul mai puternic, mai dureros, mai profund. Îşi 
percepe corpul ca un ansamblu foarte sensibil, care vibrează la 
cea mai slabă undă exterioară. Ochii ei sunt invadaţi de pete 
multicolore, antenele; o înţeapă de parcă ar fi fost acoperite 
brusc de alcool pur şi se teme să nu le piardă. 

Nu e foarte plăcut dar e o senzaţie foarte puternică. 

Se simte atât de impresionabilă încât îi vine să sape 
pământul ca să se ascundă şi să se protejeze de acele miriade 
de informaţii auditive, olfactive, luminoase care vin de peste tot 
ca să se reverse în creierul ei. Percepe emoţii necunoscute, 
senzaţii abstracte, mirosuri care se exprimă prin culori, culori 
care se exprimă prin muzică, muzică care se exprimă prin 
senzaţii tactile, senzaţii tactile care se exprimă prin idei. 

Aceste idei vin din creierul ei ca un râu subteran care 
ţâşneşte ca să devină fântână. Fiecare picătură a acestei fântâni 
este o clipă din trecutul ei care revine, dar luminată de noile ei 
simţuri şi capacitatea ei nouă de a percepe emoţii şi abstracții. 


Totul apare într-o lumină nouă. Totul e diferit, mai subtil, 
mai complex, totul emite mult mai multe informaţii decât şi-ar fi 
închipuit. 

Devine conştientă că până atunci a trăit doar pe jumătate. 
Creierul se extinde. Îl folosea numai la 10% din capacitate; cu 
ajutorul acelei mixturi hormonale, poate că a trecut la 30%. 

Cât de plăcut e să ai simţurile atât de ascuţite! Cât e de 
plăcut pentru o furnică, care a fost atât de mult timp asexuată, 
să devină brusc, prin magia chimiei, o sexuată sensibilă. ` 

Reia treptat contact cu realul. Se află într-un viespar. In 
căldura artificială a acelui cuib de hârtie cenușie, nici măcar nu 
ştie dacă e noapte sau ziuă. Probabil că e noapte. Poate că s-a 
făcut deja dimineaţă. 

Câte ore, zile, săptămâni au trecut de când a ingurgitat 
jeleul regal? N-a simţit timpul trecând. Îi e frică. 

Regina îi spune ceva. 


67. LECŢIE DE FILOZOFIE 


Profesorul intră în clasă. Totdeauna destins, glumet, 
profesorul de filozofie este foarte popular în şcoală. Dădea 
impresia că ştie tot şi că se plimba leneş prin existenţă ignorând 
angoasa. Multe fete erau mai mult sau mai puţin îndrăgostite de 
el. Unele mergeau până acolo încât îi mărturiseau problemele 
lor de adolescente şi atunci juca la perfecţie rolul de confident. 

Tema zilei: "revolta". Scrise cuvântul magic pe tablă, făcu 
o pauză apoi începu: 

- Se constată repede în existenţa noastră că cel mai uşor 
este să spui totdeauna "da". "Da" permite integrarea perfectă în 
societate. Dacă răspunzi afirmativ la cererile lor, ceilalţi te 
primesc bucuros printre ei. Totuşi, vine un moment în care acest 
"da" care, până atunci, deschidea uşile, ni le închide brusc. 
Poate că asta e trecerea la adolescenţă: momentul în care 
învăţăm să spunem "nu". 

Încă o dată reuşise să-şi captiveze elevii. 

- "Nu" are cel puţin tot atâta putere ca şi "da". "Nu" 
înseamnă libertatea de a gândi diferit. "Nu" întăreşte caracterul. 
"Nu" îi sperie pe cei care spun "da". 


Profesorul de filozofie prefera să se plimbe prin clasă în 
timp ce vorbea. Din când în când se oprea, se aşeza pe 
marginea unei bănci şi se adresa unui elev. Continuă: 

- Dar la fel ca şi "da", "nu" are limitele lui. Dacă spui "nu" 
la toate, te pomeneşti blocat, izolat, fără portiţă de salvare. 
Trecerea la vârsta adultă este momentul când ai învăţat să-l 
alternezi pe "nu" cu "da", fără a mai aproba totul sau refuza în 
mod simetric. Nu mai e vorba de a te integra în societate cu 
orice preţ sau de a o respinge în bloc. Două criterii trebuie să 
motiveze alegerea lui "da" sau "nu": 1) analiza consecinţelor 
viitoare pe termen mediu şi lung; 2) intuiţia profundă. A împărţi 
în stânga şi în dreapta "da" şi "nu" cu uşurinţă ţine mai mult de 
artă decât de ştiinţă. Cei care ştiu să spună "da" sau "nu" cu 
bună ştiinţă ajung să-şi conducă nu numai anturajul, ci - ceea ce 
e şi mai important- şi pe ei înşişi. 

Fetele din primul rând îi sorbeau vorbele, mai atente la 
sunetul vocii decât la cuvintele pe care le pronunţa. Profesorul 
de filozofie băgă mâinile în buzunarele blugilor şi se aşeză pe 
banca lui Zoe. 

- Ca să rezumăm, vă voi aminti o veche zicală populară: "E 
stupid să nu fii anarhist la douăzeci de ani... şi e şi mai stupid 
dacă mai eşti după treizeci de ani". 

Scrise această frază pe tablă. 

Stilourile avide să noteze totul alunecau pe paginile 
caietelor. Unii elevi pronunţau în tăcere fraza ca să-i memoreze 
mai bine silabele pentru cazul în care ar fi fost întrebaţi la oralul 
de la bac. 

- Şi ce vârstă aveţi, domnule? întrebă Julie. Profesorul de 
filozofie se întoarse: 

- Am douăzeci şi nouă de ani, răspunse el zâmbind. Se 
apropie de fata cu ochi cenușii. 

- „„. Mai sunt deci anarhist pentru o vreme. Profitaţi. 

- Şi ce înseamnă să fii anarhist? întrebă Francine. 

- Să nu ai nici dumnezeu şi nici stăpân, să te simţi un om 
liber. Eu mă simt un om liber şi am intenţia să vă învăţ şi pe voi 
să fiţi la fel. 

- Nici dumnezeu şi nici stăpân, e uşor de spus, interveni 
Zoe. Într-un fel, sunteţi stăpânul nostru, şi suntem obligaţi să vă 
ascultăm. 


Profesorul de filozofie nu avu timp să răspundă. Uşa se 
deschise brusc şi directorul intră în trombă în clasă. Apoi îi 
anunţă că, după semnele foarte clare descoperite, un piroman 
dădea târcoale şcolii. Drept pentru care fuseseră luate măsuri 
speciale şi fusese instalat un sistem de alarmă împotriva 
incendiilor. 

Deodată se auzi o sirenă asurzitoare şi elevii acceptară cu 
bucurie să participe la exerciţiul de evacuare, încântați de 
această diversiune. 

În sfârşit, după ce sirena amuţi, Julie şi cei Şapte Pitici se 
grăbiră spre spaţiul lor de repetiţie. În acea după-amiază puseră 
la punct alte melodii. Acum aveau trei, plus două în curs de 
elaborare. Luau cuvintele din Enciclopedie, după care se 
străduiau să le doteze cu muzica aptă să le pună în valoare. 


68. ENCICLOPEDIE 


INSTINCT RĂZBOINIC: iubeşte-ţi duşmanii. E cel mai bun 
mijloc de a-i călca pe nervi. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


69. SĂ PĂRĂSIM TURNUL STEJARULUI 


Trebuie să pleci. 

Regina viespilor repetă mesajul sub formă de semne 
antenare. În timp ce cu o antenă pipăie cu nerăbdare capul 
furnicii, cu cealaltă îi arată orizontul. Semne uşor de înţeles 
pentru toată lumea. Trebuie să plece. 

La Bel-o-kan, bătrânele doici spuneau: 

Fiecare fiinţă ar trebui să cunoască o metamorfoză. Dacă 
ratează această etapă, nu trăieşte decât jumătate din viaţa ei. 

103 îşi începe deci a doua parte din viaţă. Acum dispune 
de doisprezece ani de existenţă suplimentari şi are intenţia să 
profite de ei. 

103 are acum un sex. E prinţesă şi ştie că dacă întâlneşte 
un mascul, va putea să se reproducă. 

Cele douăsprezece o întreabă pe noua lor prinţesă în ce 
direcţie s-o ia. Solul e încă plin de lăcuste şi Prinţesa 103 


consideră că e mai bine să meargă mai departe pe sus pe crengi 
şi să se îndrepte spre sud-est. 

Cele douăsprezece sunt de acord. 

Coboară de-a lungul imensului turn pe care îl formează 
stejarul şi cotesc spre o creangă lungă. Merg astfel din ramură 
în ramură, sărind uneori ca să se prindă din urmă, suspendându- 
se de picioare ca nişte trapeziste ca să ajungă, cu ajutorul unei 
mişcări pendulare, la o frunză depărtată. Merg aşa mult timp 
până când nu mai simt mirosul amar al lăcustelor. 

Prudent, cu Prinţesa 103 în frunte, grupul coboară de-a 
lungul unui sicomor şi atinge pământul. Pânza de lăcuste nu e 
mai departe de zece metri. 

5 semnalează celorlalte să se fofileze discret în sens 
invers, dar această prudenţă se dovedeşte inutilă. Deodată, 
răspunzând parcă unui apel invizibil, toate lăcustele se ridică în 
aer. Norii morţii îşi iau zborul. 

Spectacolul e impresionant. Lăcustele au la picioare 
muşchi de o mie de ori mai puternici decât cei ai furnicilor. 
Astfel că pot să sară până la înălţimi egale cu de douăzeci de ori 
lungimea corpului lor. Ajunse în vârful saltului, îşi desfac cât mai 
larg posibil cele patru aripi şi le agită cu o viteză foarte mare ca 
să se ridice şi mai sus în aer. Atâta mişcare produce un vacarm 
incredibil. Din cauza numărului imens al lăcustelor, în nor, 
aripile lor se lovesc unele de altele. Unele sunt strivite în masa 
propriei lor populaţii. 

În jurul lor, lăcustele decolează la nesfârşit. Au mâncat 
totul de pe pământ şi lasă în urma lor un teren ruinat unde se 
mai înalţă încă câţiva copaci goi, pe care nu mai sunt nici 
frunze, nici flori, nici fructe. Uneori, excesul de viaţă ucide viaţa, 
emite 15 privind cum se depărtează lăcustele. Dar e o reflecţie 
de vânător obişnuit tocmai cu luarea vieţii celor din jurul lui. 
Totuşi, Prinţesa 103, care şi ea se uită cum îşi iau zborul, nu 
înţelege ce interes are natura să producă un astfel de specimen 
cum e lăcusta. Poate că se aliază cu deşertul ca să distrugă 
viaţa animală şi vegetală şi să nu lase să subziste decât viaţa 
minerală? Pe unde trec ele se extinde deşertul, animalele şi 
vegetalele se trag înapoi. 

Prinţesa 103 întoarce spatele spectacolului dezolant al 
câmpiei devastate. Deasupra ei, curenţii bruşti de aer dau 
norului de lăcuste forma unei feţe care se strâmbă şi se 


alungeşte în toate sensurile, după care vântul îl împinge spre 
nord. 

Acum trebuie să se gândească la cele trei specificităţi ale 
Degetelor: umorul, dragostea, arta. 10, care îi aude gândurile, 
se apropie şi îi propune să producă un feromon-memorie 
zoologică, în care va aduna tot ce Prinţesa 103 îi va încredința 
acum când memoria şi capacităţile sale de analiză sunt 
supradezvoltate. la coaja de ou a unei insecte, cu intenţia de a 
stoca acolo lichidul odorant. 

103 este de acord. 

Pe vremuri şi ea se gândise să compună un astfel de 
obiect dar, prinsă în tumultul aventurilor, rătăcise oul plin cu 
informaţii. Îi pare bine că 10 preia ştafeta. 

Cele treisprezece furnici pornesc spre sud-vest, spre 
civilizaţie, spre cetatea natală: Bel-o-kan. 


70. ADIO CU TRECUTUL 


Era înainte de seara cea mare. Julie dormea. Mama ei 
deschise brusc uşa dormitorului. 

- E nouă, Julie, ştiu că nu mai dormi. Scoală-te, trebuie să 
vorbim. 

Julie se ridică pe coate şi se frecă la ochi. Mama ei se opri 
în prag. 

- Haide, scoală-te. 

- Oh, nu, mamă! Nu acum, nu aşa devreme! 

- Vreau să-ţi spun două vorbe. De la moartea tatălui tău, 
trăieşti de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Ai inimă? E totuşi 
tatăl tău! 

Julie îşi vâră capul sub pernă ca să nu o mai audă. 

- Te distrezi, te-ai înhăitat cu o bandă de liceeni ca şi cum 
nu s-ar fi întâmplat nimic. Ba noaptea trecută nici n-ai venit 
acasă. Aşa că, Julie, trebuie să stăm de vorbă. 

Julie ridică un colţ al pernei şi se uită la mama ei. 

- Haide, Julie, nu te prosti! Scoală-te! 

Julie se ghemui cu degetele în urechi. Dar mâna realităţii 
ridică cuvertura şi apăru faţa mamei. 

- Julie, vorbesc serios. Trebuie să vorbim sincer, faţă în 
faţă. 

- Lasă-mă să dorm, mamă. 


Mama ei ezită. In acel moment văzu o carte deschisă pe 
noptieră. 

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute de profesorul 
Edmond Wells, volumul III. 

Psihoterapeutul dăduse vina pe carte. Fata ei era tot sub 
cuvertură, aşa că îi luă cartea. 

- Bine, mai dormi o oră, dar pe urmă trebuie să stăm de 
vorbă. Mama luă cartea în bucătărie şi o răsfoi. Era vorba de 
revoluţie, de furnici, de revizuirea societăţii, de strategii de 
luptă, de tehnici de manipulare a maselor. Ba erau chiar şi 
reţete care te învățau cum să faci un cocteil Molotov. 

Psihoterapeutul avea dreptate. Făcuse bine că îi 
telefonase ca s-o pună în gardă împotriva acestei pretinse 
enciclopedii care îi pervertea fata. Cartea aceea era un manual 
subversiv, era sigură de asta. 

O ascunse în dulap, pe etajera de sus. 

- Unde. e cartea? 

Mama lui Julie se felicită. Descoperise cheia problemei. 
Dacă suprimi drogul, intoxicatul începe să-i ducă lipsa. Fiica ei 
era în căutarea unui stăpân sau a unui tată. La început fusese 
acel profesor de canto, acum această enciclopedie misterioasă. 
Avea de gând să distrugă cartea pagină cu pagină pentru ca 
fiica ei să înţeleagă că nu-i mai rămânea decât ea, mama ei. 

- Am ascuns-o, şi asta pentru binele tău. într-o zi o să-mi 
mulţumeşti. 

- Dă-mi înapoi cartea, se răsti Julie. 

- E inutil să insişti. 

Julie se îndreptă spre dulap; mama ei punea acolo 
aproape tot. 

Repetă, apăsând pe cuvinte: 

- Dă-mi-o înapoi imediat. 

- Cărţile pot să fie periculoase, pledă mama ei. Capitalul 
ne-a adus şaptezeci de ani de comunism. 

- Da, şi din cauza Noului Testament, am avut cinci sute de 
ani de Inchiziţie. Din care te tragi şi tu. 

Julie descoperi Enciclopedia şi o scoase din dulapul unde 
era prizonieră. Cartea avea nevoie de ea la fel de mult cât avea 
şi Julie de carte. Julie întoarse spatele mamei sale. Din cuierul de 
pe culoar îşi luă impermeabilul negru care îi ajunge până la 


glezne, şi-l puse peste cămaşa de noapte, îşi luă geanta de 
spate, puse cartea în ea şi ieşi în fugă. 

Ahile fugi după ea, destul de satisfăcut că cineva 
înţelesese în sfârşit că prefera să-şi facă plimbarea dimineaţa şi 
în pas alergător. 

- Julie, întoarce-te imediat! strigă mama ei din pragul 
casei. Tânăra opri un taxi aflat în trecere. 

- Unde merge domnişorica? 

Îi dădu adresa liceului; trebuia neapărat să ajungă la unul 
din cei Şapte Pitici. 


71. PE DRUM 


BANII. 

Banii sunt un concept abstract unic inventat de Degete. 
Degetele au găsit acest mecanism ingenios ca să nu mai 
schimbe obiecte stingheritoare. 

În loc să transporte un mare volum de alimente, ele 
transportă bucăţi de hârtie vopsite şi aceste hârtii au aceeaşi 
valoare ca alimentele. 

Având în vedere că toată lumea este de acord, aceşti bani 
pot fi schimbaţi pe hrană. 

Când vorbeşti despre bani cu Degetele, toate vă spun că 
n-au bani şi că regretă că societatea lor e construită numai pe 
importanţa banilor. 

Totuşi, după cum arată documentarele lor istorice, înainte 
de banii, singurul mijloc de a face să circule bogăţiile era... jaful. 
Adică Degetele cele mai violente ajungeau într-un loc, ucideau 
masculii, violau fetele şi le furau toate bunurile. 

10 profită de un moment de odihnă datorat unui exces de 
răcoare ca să-i pună întrebări lui 103. La adăpostul unei grote, 
ea înregistrează după dictare informaţiile preţioase despre viaţa 
şi obiceiurile Degetelor ca să-şi umple feromonul-memorie 
zoologic. Prinţesa 103 nu se lasă rugată. 

Celelalte furnici se apropie ca să beneficieze şi ele de 
relatare. 

103 vorbeşte apoi de reproducerea Degetelor. 

Când se uita la televizor, lui 103 îi plăcea în mod deosebit 
să vadă ceea ce ele numeau "filme pornografice". 


Cele douăsprezece se apropiară şi mai mult ca să 
adulmece mai bine această nouă trăsătură a obiceiurilor 
Degetelor. Ce sunt "filmele pornografice"? întreabă 16. 103 
explică faptul că Degetele acordă multă importanţă copulaţiei 
lor. Îi filmează pe cei mai buni copulatori ca să-i dea drept 
exemplu copulatorilor proşti. 

Şi ce se poate vedea în filmele pornografice? 

103 nu a înţeles tot dar, în general, apare o femelă care 
mănâncă sexul masculului. Apoi se împreunează uneori mai 
mulţi, ca ploşniţele de lemn. 

Nu copulează planând, cu aripile desfăcute? întreabă 9. 
Nu, 103 spune că Degetele copulează pe sol, rostogolindu-se ca 
limacşii. Dealtfel, de cele mai multe ori le dau balele ca la 
limacşi Furnicile sunt foarte interesate de această formă de 
sexualitate primitivă. Toate ştiu că strămoşii furnicilor, în urmă 
cu peste 120 de milioane de ani, aveau şi ei o sexualitate de 
acest tip. Furnicile îşi spun că, în acest domeniu, Degetele sunt 
foarte înapoiate. Dragostea în zbor, planând în cele trei 
dimensiuni, e mult mai exaltată decât dragostea în două 
dimensiuni, lipiţi de sol. Afară se încălzeşte din nou. 

Furnicile şi prinţesa lor n-au timp de pierdut cu flecărelile. 
Trebuie să acţioneze repede dacă vor să salveze Cetatea de 
ameninţarea cumplită a pancartei albe. 

Înainte! Prinţesa 103 e încă ameţită de fericirea de a avea 
un sex. Chiar şi organul lui Johnston, sensibil la câmpurile 
magnetice terestre, funcţionează mai bine. 

Viaţa e frumoasă. Lumea e frumoasă. 

Datorită acestui organ deosebit, furnica percepe cu o 
acuitate uimitoare undele telurice. 

Pământul este, la suprafaţă, traversat de unde vibratoare. 
Scoarța terestră este parcursă de vine de energie magnetică pe 
care 103 abia le percepea când era asexuată, dar acum aproape 
că le vizualizează ca pe nişte rădăcini lungi. 

Le sfătuieşte pe cele douăsprezece să meargă mai 
departe fără să se abată de la unul dintre acele canale 
vibratoare. 

Urmând vinele invizibile ale Pământului, îl respectăm şi, în 
schimb, el ne protejează. 

Se gândeşte la degete care nu ştiu să discearnă câmpurile 
magnetice. Îşi construiesc autostrăzile oriunde, taie cu ziduri 


pistele ancestrale ale migraţiilor animalelor. Îşi construiesc 
cuiburile în zone nefaste magnetic şi se miră pe urmă că au 
migrene. 

Totuşi, unele Degete, aşa se pare, cunoşteau pe vremuri 
secretul vinelor magnetice ale Pământului. Auzise despre asta la 
televizor. Până în Evul Mediu, cele mai multe popoare aşteptau 
ca preoţii lor să detecteze un nod magnetic pozitiv înainte de a 
construi un templu. Ca şi furnicile, care, înainte de a-şi construi 
cetatea, caută un "nod magnetic". Şi apoi, în Renaştere, 
Degetele au început să creadă că numai cu raţiunea puteau să 
înţeleagă totul şi că deci nu mai aveau nevoie să consulte 
natura înainte de a întreprinde ceva. 

Degetele nu mai încearcă să se adapteze Pământului, vor 
ca Pământul să se adapteze lor, îşi zise prinţesa. 


72. ENCICLOPEDIE 


STRATEGIE DE MANIPULARE A CELORLALŢI: Populaţia se 
împarte în trei grupe. Cei care vorbesc având drept referinţă 
limbajul vizual, cei care vorbesc având ca referinţă limbajul 
auditiv, cei care vorbesc având drept referinţă limbajul corporal. 
Vizualii spun cât se poate de natural: "Vezi". Şi asta pentru că 
vorbesc numai prin imagini. Ei arată, observă, descriu cu culori, 
precizează "e clar, e vag, e transparent". Folosesc expresii 
precum "viaţa în roz", "nu mai avem ce vedea", "cai verzi pe 
pereţi". 

Auditivii spun cât se poate de natural: "Auzi". Vorbesc cu 
cuvinte sonore care evocă muzica şi zgomotul: "surdină", 
"clopoţire". lar adjectivele lor sunt "melodios", "discordant", 
"audibil", "răsunător". 

Senzitivii corporali spun cât se poate de natural: "Simți". 
Vorbesc prin senzaţii: "te-ai prins", "ai încasat-o", "te-ai turtit". 
Folosesc expresii de genul: "sunt sătul până-n gât". Adjectivele 
lor sunt "rece", "călduros", "excitat/calm". 

Apartenența la unul dintre aceste grupuri se recunoaşte 
după felul în care un interlocutor mişcă ochii. 

Dacă, atunci când i se cere să-şi amintească ceva, începe 
prin a ridica ochii în sus, înseamnă că e un vizual. Dacă îşi 
îndreaptă privirea într-o parte, atunci e un auditiv. Dacă lasă 


ochii în jos, vrând parcă să-şi caute mai bine senzațiile în el 
însuşi, atunci e un senzitiv. 

O astfel de cunoaştere permite să se acţioneze asupra 
tuturor tipurilor de interlocutori folosind cele trei registre 
lingvistice. 

De aici, se poate merge mai departe creând puncte de 
ancorare fizice. Acţiunea constă în a aplica un punct de presiune 
pe o parte a interlocutorului când vrem să-l stimulăm în 
momentul în care îi transmitem un mesaj important, de felul 
"contez pe tine pentru a duce la bun sfârşit această treabă". 
Dacă, în acel moment, exercităm o apăsare pe antebraţul său, 
va fi stimulat la fiecare nouă apăsare pe acelaşi antebraţ. o 
formă de memorie senzorială. 

Atenţie însă să nu-l faceţi să funcţioneze invers! Să luăm 
exemplul unui psihoterapeut care îşi primeşte pacientul 
bătându-l uşor pe umăr şi plângându-se: "Deci, prietene, nu ţi-e 
mai bine". Medicul respectiv poate să practice cea mai bună 
terapie din lume, căci pacientul său va reveni brusc la toate 
angoasele lui dacă, înainte de a-l părăsi, repetă gestul. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


73. PORCI ŞI FILOZOFI 


Şoferul era un om de viaţă. Probabil că se plictisea de 
moarte singur în taxiul lui, căci vorbea fără să se mai oprească 
clientei sale. În cinci minute omul îi povesti toată viaţa care, 
natural, era deosebit de interersantă. 

Văzând că Julie nu zice nimic, îi propuse imediat un banc. 
"Trei furnici se plimbau la Paris pe Champs-Elysees. Deodată, 
lângă ele se opreşte un Rolls Royce având înăuntru un greier 
îmbrăcat într-un costum de gală. "Salut fetelor" le zice el lăsând 
în jos geamul. Furnicile se uită cu mirare la greierele care 
mănâncă caviar şi bea şampanie. «Salut, răspund furnicile. S-ar 
părea că ai reuşit foarte bine în viaţă! - Ah, da! Show-biz-ul 
rentează nemaipomenit în zilele noastre. Sunt un star. Vreţi 
puţin caviar?-AĂăă, nu, mulţumim», răspund furnicile. Greierele 
ridică geamul şi dă ordin şoferului să demareze. După plecarea 


limuzinei, furnicile se uită una la alta, iar una dintre ele exprimă 
ceea ce toate gândesc: «Ce prost şi La Fontaine ăla!»" 

Taximetristul râde singur. Julie schiţează o strâmbătură 
descurajantă şi îşi zice că cu cât criza spirituală a civilizaţiei se 
apropie, cu atât oamenii spun mai multe bancuri. Asta evită 
adevăratul dialog. 

- Să-ţi mai spun unul? 

Strada principală din Fontainebleau era blocată de o 
manifestare a agricultorilor, care cereau subvenţii mai mari, mai 
puţine pământuri în pârloagă şi oprirea importurilor de carne din 
străinătate:. Pe pancartele lor scria: "Să salvăm agricultura 
franceză" şi "Moarte porcilor de import". 

Puseseră mâna pe un camion care transporta porci din 
Ungaria şi turnau benzină peste cuştile animalelor. Apoi au 
aruncat chibrituri aprinse. 

Julie voia să se depărteze de acel loc cât mai repede 
posibil, Aruncă o bancnotă şoferului, părăsi maşina şi o luă la 
fugă. Ajunse la liceu şi se îndreptă direct spre sala de muzică, 
sperând că nu o va remarca nimeni. 

- Julie! Ce cauţi aici? N-ai ore. 

Filozoful zări un colţ al cămăşii de noapte roz sub gulerul 
impermeabilului. 

- O să răceşti. 

li propuse o băutură caldă la cafenea şi, pentru că ceilalţi 
încă nu sosiseră, fata acceptă. 

- Sunteţi un tip cumsecade. Nu semănaţi cu profa de 
mate. Ea vrea să mă umilească. 

- Să ştii că profesorii sunt şi ei oameni ca toţi ceilalţi. Unii 
sunt mai cumsecade şi alţii mai puţin cumsecade, inteligenţi şi 
mai puţin inteligenţi, amabili şi mai puţin amabili. Problema este 
că profesorii au ocazia să influenţeze zilnic cel puţin treizeci de 
fiinţe tinere şi deci maleabile. Enormă responsabilitate! Noi 
suntem grădinarii societăţii de mâine. Înţelegi? Ş 

- Mie mi-ar fi frică să fiu profă, zise Julie. In plus, când văd 
cum râd elevii de profa de germană, parcă mă ia cu fiori. 

- Ai dreptate. Ca să-i înveţi pe alţii, trebuie nu numai să-ţi 
cunoşti bine materia, ci şi să fii puţin psiholog. Între noi fie 
vorba, cred că toţi profesorii sunt îngrijoraţi la gândul înfruntării 
unei clase. Aşa că unii se dau autoritari, alţii fac pe savanții sau, 
ca mine, se dau colegi cu voi. 


Îşi împinse în spate scaunul de plastic şi îi dădu un inel cu 
chei. 

- Acum am ore, dar dacă vrei să te odihneşti sau să 
mănânci puţin, locuiesc în imobilul de-acolo, din colţul pieţii. 
Etajul trei pe stânga. Te poţi duce acolo dacă vrei. După ce-ai 
fugit de-acasă, ai nevoie de un loc liniştit. 

Ea îi mulţumi refuzând totuşi. Aştepta dintr-o clipă în alta 
să sosească colegii ei din grupul rock care o vor găzdui fără 
probleme. 

Profesorul se uita la era cu o privire sinceră şi cordială. Se 
simţi obligată să-i dea ceva în schimb. O informaţie. Mai mult 
gura vorbi decât capul. 

- Eu am pus focul de la pubele. 

Mărturisirea nu păru să-l surprindă în mod deosebit pe 
profesorul de filozofie. 

- Mmm... Ai greşit adversarul. Ai vederea scurtă. Liceul nu 
este un scop şi un mijloc. Nu trebuie să-i suporţi povara, ci să te 
foloseşti de el. Acest sistem şcolar a fost totuşi conceput ca să 
vă ajute. Educaţia face fiinţele mai puternice, mai conştiente, 
mai solide. Ai noroc că frecventezi acest liceu. Chiar dacă nu te 
simţi bine aici. el te îmbogăţeşte spiritual. Ce greşeală enormă 
faci vrând să distrugi ceva pe care nu ştii să-l foloseşti! 


74. DIRECŢIA: FLUVIUL ARGINTIU 


Cele treisprezece furnici folosesc o rămurică ca să treacă 
o râpă abruptă. Trec printr-o junglă de păpădie. Coboară în 
trombă o pantă abruptă plină de ferigi. 

Jos zăresc o smochină care s-a spart după ce a căzut din 
copac. Acel vulcan de zahăr în erupție bogat colorat în violet, 
verde, roz şi alb atrage deja muşte isterice. Furnicile iau o pauză 
de masă. Ce bun e fructul! 

Există întrebări pe care Degetele nu şi le pun. De 
exemplu: de ce fructele au gust bun? De ce florile sunt 
frumoase? 

Noi, furnicile, ştim. 

Prinţesa 103 îşi zice că ar trebui să existe, ca 10, un Deget 
care să-şi dea osteneala într-o zi să facă un feromon zoologic 
despre ştiinţa mirmeceeană. Ar putea afla astfel de ce fructele 
au gust bun şi de ce florile sunt frumoase. 


Dacă va întâlni acest Deget, îi va spune că florile sunt 
frumoase şi mirositoare ca să atragă insectele. Căci insectele 
sunt cele care le împrăştie polenul şi le permit reproducerea. 

Fructele sunt delicioase în speranţa că vor fi mâncate de 
animalele care le vor digera şi vor da afară miezul sau sâmburii 
tari mai departe printre excremente. Subtilă strategie vegetală: 
nu numai că sămânţa copacului fructifer e răspândită astfel, ci 
este şi aprovizionată imediat cu compuşi pentru fertilizare. 

Toate fructele se concurează pentru a fi mâncate şi deci 
să se răspândească în lume. Pentru ele, a evolua înseamnă a-şi 
ameliora şi mai mult savoarea, aspectul şi parfumul, cele mai 
puţin tentante fiind sortite să dispară. 

La televiziune totuşi, 103 văzuse că De getele reuşeau să 
producă fructe fără seminţe: pepeni sau struguri fără sâmburi. 
Doar din lene de a scuipa sau de a digera sâmburii, Degetele 
erau pe cale de a face sterile specii întregi. Işi zise că data 
viitoare când va avea ocazia să vorbească cu Degetele, le va 
sfătui să lase fructelor sâmburii, chiar dacă asta le va obliga să 
le scuipe. 

În orice caz, acea smochină proaspătă pe care o devorau 
nu va avea dificultăţi în a se face mâncată şi digerată. Cele 
treisprezece se scaldă în sucul ei dulce. Işi vâră capul în carnea 
ei moale, îşi scuipă în faţă sâmburii, înoată în jeleul pulpei. 

După ce-şi umplu până la refuz guşa socială şi stomacală 
cu fructoză, furnicile pornesc din nou la drum. Străbat cărări 
împresurate de cicoare şi ruje. 16 strănută. E alergică la polenul 
de rujă. 

În curând zăresc în depărtare o linie argintie: fluviul. 
Prinţesa 103 ridică antenele şi reperează poziţia. Se află la nord- 
est de Bel-o-kan. 

Din fericire, fluviul curge de la nord la sud. Ajung pe o 
plajă de nisip negru. Turme de gărgăriţe fug la apariţia lor, 
abandonând cadavre de  păduchi-de-frunze pe jumătate 
ciopârţite. 103 nu a înţeles niciodată de ce Degetele găseau 
gărgăriţele "simpatice". Sunt nişte fiare sălbatice care 
devorează şeptelul de păduchi-de-frunze. Altă strategie a 
Degetelor: acordă virtuţi pozitive trifoiului, deşi orice furnică ştie 
foarte bine că trifoiul e o plantă a cărei sevă este toxică. 
Exploratoarele înaintează pe plajă. 


În jur, papura zveltă ascunde broaşte râioase ale căror 
orăcăituri sinistre răsună în aer. 

Prinţesa 103 sugerează să coboare pe fluviu în 
ambarcaţiune. Cele douăsprezece exploratoare nu ştiu ce este 
aceea o "ambarca-ţiune" şi îşi zic că trebuie să fie vorba tot de o 
invenţie a Degetelor. 

Prinţesa 103 le arată că o frunză poate să fie folosită ca 
suport pentru a înainta pe apă. Pe vremuri, ea a traversat fluviul 
pe frunze de nu-mă-uita, dar acolo unde se află acum nu există 
nu-mă-uita. Cercetează împrejurimile cu ochii şi cu antenele în 
căutarea unei frunze insubmersibile. Apoi evidenţa se impune: 
nuferii. Plutesc pe apă din noaptea timpurilor. Te poţi gândi la 
un insubmersibil mai bun? Cu un nufăr, vom traversa fără să ne 
înecăm. Furnicile urcă pe un mic nufăr alb şi roz rezemat moale 
de mal. Frunzele lui, cu pețiol lung, au o formă ovală. Suprafaţa 
superioară formează un fel de platformă verde şi rotundă, 
netedă şi parcă dată cu lac, ceea ce facilitează scurgerea apei. 
Sub frunza principală, frunze tinere cufundate încă în apă se 
înfăşurate în formă de cornet. Peţioalele sunt suple şi prevăzute 
cu un număr de tubuleţe pline de aer care asigură o şi mai bună 
plutire. 

Furnicile urcă pe plantă dar aceasta nu se mişcă. O 
inspecţie dezvăluie o ancoră care o imobilizează. Nufărul se 
prelungeşte printr-un rizom lung care intră în apă ca o frânghie. 
Acest apendice foarte solid are o grosime de peste cinci 
centimetri şi coboară în apă până la un metru ca să fixeze 
planta de pământ. Prinţesa 103 se apleacă sub apă ca să-l taie, 
întrerupându-şi din când în când lucrul ca să respire. 

Celelalte o ajută dar, înainte de a da ultima lovitură 
eliberatoare. Prinţesa 103 le semnalează că trebuie să 
captureze gândaci de apă. Aceste coleoptere acvatice vor servi 
drept propulsoare. Furnicile îi ademenesc cu ceva pradă moartă 
capturată la suprafaţa fluviului. Când gândacii se apropie, 103 
provoacă un contact antenar şi găseşte feromoni ca să-i 
convingă să le ajute în croaziera pe fluviu. 

Prinţesa 103 constată, cu noua ei vedere sexuată, că 
malul din faţă este foarte depărtat şi că, în plus, frunzele moarte 
care plutesc pe apă se rotesc foarte repede, semn că există 
vârtejuri. Nici o ambarcatiune n-ar putea să traverseze pe-acolo. 


E mai bine să coboare mai jos în căutarea unui loc unde fluviul 
se îngustează. 

Belokanienele încep să amenajeze ambarcaţiunea şi o 
umplu cu alimente care le vor ajuta să suporte vicisitudinile 
croazierei. In cea mai mare parte, rezervele lor sunt formate din 
gărgăriţele care n-au fugit destul de repede şi din gândaci de 
apă care au refuzat să coopereze. 

Prinţesa 103 afirmă că nu foloseşte la nimic să plece 
acum, nu vor putea să navigheze noaptea. Ea recomandă 
îmbarcarea a doua zi dimineaţă. Viaţa fiind o succesiune de zile 
şi de nopţi, amânarea nu era prea mare. 

Se refugiază deci sub o stâncă şi mănâncă gărgăriţele ca 
să-şi recapete forţele. Se pregăteşte o mare călătorie. 


75. ENCICLOPEDIE 


CĂLĂTORIE SPRE LUNĂ: Există momente când visele cele 
mai nebuneşti par realizabile cu condiţia să îndrăzneşti. 

În China, în secolul al XIII-lea, sub domnia împăraţilor din 
dinastia Song, s-a produs o mişcare culturală vizând admirarea 
lunii. Cei mai mari poeţi, cei mai mari scriitori, cei mai mari 
cântăreţi nu mai aveau altă sursă de inspiraţie decât această 
planetă de pe cer. 

Unul dintre împărații din dinastia Song, el însuşi poet şi 
scriitor, a vrut să aibă sufletul împăcat. Admira atât de mult luna 
încât a dorit să fie primul om care să pună piciorul acolo. 

Le-a cerut savanților săi să fabrice o rachetă. Chinezii 
ştiau deja foarte bine să se folosească de praful de puşcă. Au 
plasat deci nişte petarde voluminoase sub o căbănuţă în centrul 
căreia trona împăratul Song. 

Ei sperau ca puterea exploziei să-l proiecteze pe suveran 
până pe lună. Cu mult înainte de Neil Armstrong, cu mult înainte 
de Jules Verne, aceşti chinezi fabricaseră astfel prima rachetă 
interplanetară. Dar probabil că cercetările preliminare fuseseră 
mult prea sumare căci, imediat ce fitilele reactoarelor au fost 
aprinse, acestea s-au comportat exact ca nişte focuri de artificii, 
adică au făcut explozie. 

împreună cu vehiculul său, împăratul Song a fost 
pulverizat printre aceste enorme jerbe colorate şi incandescente 
care ar fi trebuit să-l propulseze până la astrul nopţilor. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


76. INSOMNIE 


E noapte şi totuşi furnica nu doarme. Un zgomot şi o 
lumină au trezit-o pe 103. În jurul ei, cele douăsprezece 
exploratoare moţăie mai departe. 

Pe vremuri, tot ce se petrecea noaptea, nu exista, căci 
somnul îi "stingea" complet corpul cu sânge rece. Dar, de când 
are un sex, în timpul somnului e dominată de o stare de semi- 
toropeală. Se trezeşte la cel mai mic semnal. E unul dintre 
inconvenientele de a fi dotat cu simţuri mai subtile. Ai o uşoară 
tendinţă spre insomnie. 

Se ridică. 

E frig dar ieri a mâncat destul de mult ca să dispună de 
rezervele de energie necesare pentru a se menţine trează. lese 
în pragul cavernei ca să vadă ce se petrece afară. Trece un nor 
roşu. 

Broaştele nu mai Orăcăie. Cerul e negru şi luna, 
descoperită pe jumătate, se oglindeşte în romburi mici în fluviu. 

103 vede o linie de lumină brăzdând cerul. O furtună. 
Furtuna seamănă cu un copac înalt cu multe crengi care creşte 
din cer ca să mângâie pământul. Existenţa lui est totuşi atât de 
efemeră încât prinţesa deja nu o mai vede. 

După tunet se aşterne o tăcere şi mai apăsătoare. Cerul e 
şi mai întunecat. Cu organele lui Johnston, 103 percepe 
electricitate magnetică în aer. 

Apoi cade o bombă. O sferă enormă de apă care face 
explozie pe pământ şi o stropeşte. Ploaia. Această sferă mortală 
este urmată de o multitudine de altele la fel. Fenomenul este 
mai puţin periculos decât lăcustele, dar 103 preferă să se dea 
totuşi trei paşi înapoi. Prinţesa priveşte ploaia. 

Până atunci considerase singurătatea, frigul, noaptea ca 
nişte valori contrare spiritului furnicarului. Or, noaptea e 
frumoasă. Chiar şi frigul are farmecul său. 

A treia bubuitură. Un copac mare de lumină creşte din nou 
între nori şi moare atingând pământul. De data asta e mai 


aproape. Caverna este luminată de un flash care, o secundă, le 
transformă pe cele douăsprezece exploratoare în albinoase. 

Un copac negru de pe pământ a fost lovit de copacul alb 
din cer. la imediat foc. 

Focul. 

Furnica priveşte focul care mistuie treptat copacul. 
Prinţesa ştie că, acolo sus, Degetele şi-au bazat tehnologia pe 
stăpânirea focului. A văzut unde a dus asta: roci topite, alimente 
carbonizate şi, mai ales, războaie cu foc. Masacre cu foc. Focul e 
tabu la insecte. 

Toate insectele ştiu că pe vremuri, în urmă cu câteva zeci 
de milioane de ani, furnicile controlau focul şi se dedau unor 
războaie cumplite care uneori distrugeau păduri întregi. De 
aceea, într-o zi. toate insectele au convenit să proscrie acest 
element mortal. Poate că ăsta e motivul pentru care insectele n- 
au dezvoltat niciodată tehnologia metalului şi nici a 
explozibililor. 

Focul. 

Oare, ca să evolueze, vor fi şi ele constrânse să încalce 
acest tabu? 

Prinţesa îşi îndoaie antenele şi adoarme iar, legănată de 
ploaia care cade pe pământ. Visează flăcări. 


77. ENCICLOPEDIE 


NOOSFERA: Fiinţele omeneşti au creiere independente: 
emisfera dreaptă şi emisfera stângă. Fiecare dispune de un 
spirit propriu. Creierul stâng este hărăzit logicei, este creierul 
cifrelor. Creierul drept este hărăzit intuiţiei, e creierul formelor. 
Pentru aceeaşi informaţie, fiecare emisferă va avea o analiză 
diferită, putând să ducă la concluzii complet contrare. 

S-ar părea că numai noaptea emisfera dreaptă, consilier 
inconştient, prin intermediul viselor, îşi dă acordul emisferei 
stângi, realizator conştient, după modelul unei perechi în care 
soţia, intuitivă, şi-ar strecura pe furiş părerea soţului materialist. 

După părerea savantului rus Vladimir Vernadski, 
inventatorul cuvântului "biosferă" şi â filozofului Teilhard de 
Chardin, acest creier feminin intuitiv ar mai avea o calitate, 
aceea de a putea să se branşeze la ceea ce ei au numit 
"noosferă". Noosfera ar fi un nor mare care înconjoară planeta 


ca şi atmosfera sau ionosfera. Acest nor sferic imaterial ar fi 
format din inconştientele umane emise de creierele drepte. 
Ansamblul ar forma un mare Spirit imanent, Spiritul uman global 
într-un fel. 

Astfel credem că ne imaginăm sau că inventăm lucruri pe 
care, în realitate, creierul nostru drept le ia pur şi simplu de 
acolo. lar când creierul nostru stâng ascultă cu atenţie creierul 
drept, informaţia trece şi duce la o idee aptă să se concretizeze 
în fapte. 

Conform acestei ipoteze, un pictor, un muzician, un 
inventator sau un romancier n-ar fi decât nişte receptori radio 
capabili, cu creierul lor drept, să ia din inconştientul colectiv 
apoi să lase emisferele dreaptă şi stângă să comunice destul de 
liber ca să reuşească să pună în practică aceste concepte care 
se găsesc în noosferă. 


Edmond Wells, 

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 
78. CONCERT 
Căldură. 


Julie se simţea bine în acea mare de oameni. 

Francine îşi agita părul blond. Zoe dansa din buric, David 
îşi lega părţile de solo de cele ale lui Leopold, iar Ji-woong, cu 
ochii în sus, lovea cu beţişoarele în toate tobele. 

Nu mai erau opt, ci unul singur, iar Julie ar fi dorit ca acest 
moment preţios să dureze veşnic. 

Concertul trebuia să se termine la unsprezece şi jumătate, 
dar senzațiile erau prea puternice. Julie avea energie cu carul şi 
mai avea încă nevoie de acel contact colectiv fabulos. Avea 
impresia ca zboară şi refuza să aterizeze. 

Ji-woong îi făcu semn să reia "Revoluţia furnicilor". Fetele 
de la clubul de aikido scandau: 

Cine sunt noii vizionari? Cine sunt noii inventatori? 

Aclamaţii. 

Noi suntem noii vizionari! Noi suntem noii inventatori! 

Privirea fetei îşi schimbă uşor culoarea. În capul ei se 
declanşau câteva mecanisme, deschizând porţi, vane, grilaje. 
Un nerv primi un mesaj de transmis gurii. O frază de pronunţat. 


Nervul se grăbi să facă să circule mesajul, maxilarul fu rugat să 
se deschidă, limba se agită şi cuvintele fură pronunţate: 

- Sunteţi gata.... să faceţi revoluţia... aici şi acum? 

Toată lumea se linişti brusc. Mesajul perceput era 
transmis de nervii auditivi până la creiere care descompuneau 
sensul şi greutatea fiecărei silabe. Apoi urmă răspunsul: 

- Daaaaa! 

Nervii, deja încălziţi, funcționau mai repede. 

- Sunteţi gata să schimbaţi lumea aici şi acum? 

Sala răspunse şi mai tare: 

- Daaaaa! 

Trei bătăi de inimă; Julie ezită. Avea ezitarea cuceritorilor 
care nu îndrăzneau să-şi asume victoria. Simţea aceeaşi 
angoasă ca şi Hanibal la porţile Romei. 

"Pare prea uşor, să nu mergem mai departe." 

Cei Şapte Pitici aşteptau de la ea o frază sau măcar un 
gest. Nervul era pregătit să transmită foarte repede semnalul. 
Publicul îi pândea gura. Acea revoluţie despre care vorbea 
Enciclopedia părea foarte aproape. Toţi se uitau la ea. Ar fi fost 
de ajuns să spună: "Haide". 

Totul era parcă suspendat în timp. 

Directorul opri sunetul, reduse lumina pe scenă şi aprinse 
lumina în sală. Urcă pe scenă şi zise: 

- Concertul a luat sfârşit. Să-i aplaudăm. Să le mulţumim 
încă o dată lui Albă ca Zăpada şi celor Şapte Pitici. 

Clipa de graţie trecuse. Farmecul fusese rupt. Sala 
aplaudă fără entuziasm. Viaţa îşi relua cursul. Fusese doar un 
simplu concert, un concert reuşit, sigur, cu oameni care 
aplaudau dar care apoi pleacă, se despart şi se întorc acasă ca 
să se culce. 

- Bună seara şi mulţumesc, murmură Julie! 

În cabină unde se demachiau, simţiră cu toţii un val de 
amărăciune. 

Directorul intră în culise, o luă pe Julie în braţe şi o sărută 
pe amândoi obrajii. 

- Aţi fost cu adevărat formidabili! 

- Dar... 

- În sfârşit se petrece ceva interesant şi în acest mic oraş 
de provincie... Mă aşteptam la ceva modest iar voi aţi creat un 
happening. Ceilalţi directori de centre culturale au să crape de 


gelozie. N-am mai văzut niciodată până acum un public atât de 
entuziasmat. Vreau să mai veniţi, şi destul de repede. 

- Serios? 

Directorul scoase un carnet de cecuri, se gândi puţin şi 
scrise: cinci mii de franci. 

- lată cecul pentru concertul vostru din seara asta şi ca să 
vă ajute să vă pregătiţi viitorul spectacol. Trebuie să vă ocupați 
mai mult de costume, să puneţi afişe, poate să vă gândiţi la 
fumigene, la un decor.. Nu trebuie să vă mulţumiţi cu mica 
victorie din seara asta. Data viitoare vreau un concert trăznet! 


79. PRESA 


TRÂM BIŢA DE FONTAINEBLEAU 

(Rubrica culturală) 

CENTRUL CULTURAL 

UN CONCERT INAUGURAL DISTRACTIV 

Tânărul grup de rock francez Albă ca Zăpada şi cei Şapte 
Pitici a făcut o prezentare foarte simpatică ieri seară în noua 
sală de muzică a centrului cultural din Fontainebleau. Asistenţa 
era foarte animată. Tânăra cântăreaţă a grupului, Julie Pinson, 
are toate calităţile ca să reuşească în show-business: un corp de 
zeiţă, nişte ochi cenuşii care ar corupe şi un sfânt şi o voce 
foarte jazzy. 

Pe bună dreptate putem regreta ritmurile modeste şi 
insipiditatea cuvintelor. 

Dar, cu entuziasmul ei comunicativ, Julie face să se uite 
aceste mici imperfecţiuni datorate tinereţii. 

Unii pretind chiar că s-ar putea dovedi o rivală pentru 
celebra cântăreaţă Alexandrine. 

Nu trebuie să exagerăm. Alexandrine, cu formula ei de 
glamour rock, a ştiut deja să cucerească un public larg care 
depăşeşte cu mult centrele culturale provinciale. 

Fără complexe, Albă ca Zăpada şi cei Şapte Pitici anunţă 
totuşi apariţia apropiată a unui album cu titlul evocator: "Treziţi- 
vă!" Poate că în curând va intra în concurenţă cu noul succes al 
cântăreţei Alexandrine, "lubirea mea, te iubesc", premiată deja 
în toate topurile. 

Marcel Vaugirard 


80. ENCICLOPEDIE 


CENZURĂ: Pe vremuri, pentru ca unele idei considerate 
subversive de către puterea de atunci să nu ajungă la marele 
public, fusese înfiinţată o instituţie poliţienească: cenzura de 
stat, care avea sarcina să interzică pur şi simplu propagarea 
operelor prea "subversive". 

Azi, cenzura şi-a schimbat faţa. Acum nu mai acţionează 
lipsa, ci abundența. Sub avalanşa neîntreruptă de informaţii 
neînsemnate; nimeni nu mai ştie de unde să ia informaţiile 
interesante. Difuzând cu tona tot felul de muzici similare, 
producătorii de discuri împiedică apariţia unor noi curente 
muzicale. Tot aşa, prin miile de cărţi care apar pe lună, editorii 
împiedică apariţia unor noi curente literare. Mulțimea unor 
insipidităţi similare blochează creaţia originală, şi nici criticii 
care ar trebui să filtreze această masă nu mai au timp să 
citească, să vadă sau să asculte totul. 

Astfel se ajunge la paradoxuri. Cu cât sunt mai multe 
canale de televiziune, de radio, ziare, suporturi mediatice, cu 
atât diversitatea de creaţie e mai mică. Se răspândeşte tenta 
cenuşie. 

Toate astea fac parte din vechea logică: nu trebuie să apară 
nimic "original" care să poată pune în discuţie sistemul. Se 
cheltuieşte o energie imensă pentru ca totul să rămână imobil. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


81. COBORÂREA PE FLUVIU 


Fluviul argintiu alunecă spre sud. Nava exploratoarelor s-a 
avântat dimineaţa devreme pe valurile neospitaliere şi despică 
cu o viteză destul de mare acea panglică strălucitoare. In partea 
din spate, la nivelul suprafeţei irizate, gândacii de apă înoată cu 
mişcări graţioase. Carapacea lor verde are margini portocalii. 
Fruntea gândacului de apă este împodobită cu un simbol galben 
în formă de V. Naturii îi place uneori să introducă o notă 
decorativă. Desenează motive complicate pe aripile fluturilor şi 
mai simple pe carapacea gândacilor de apă. 


Pulpele lungi şi păroase ale gândacilor de apă se îndoaie şi 
se desfac ca să propulseze ambarcaţiunea mirmeceeană. 
Prinţesa 103 şi cele douăsprezece exploratoare, cocoţate pe 
cele mai înalte petale roşii al nufărului, se bucură de peisajul 
imens din jurul lor. 

Micul nufăr este într-adevăr o navă perfectă care 
protejează de apa rece ca gheaţa. Nu atrage atenţia nimănui, 
căci este normal să vezi un nufăr alunecând pe apă; Furnicile îşi 
inspectează vasul. Frunza de nufăr formează o plută mare de 
culoare verde, solidă şi plată. Floarea nufărului este destul de 
complexă. Ea e formată din patru sepale verzi şi din numeroase 
petale inserate în spirală, a căror mărime se diminuează până 
când se transformă în stamine în centrul florii. 

Furnicile se distrează urcând şi coborând pe aceste pânze 
mari de culoare roz. Din punctul cel mai de sus al florii acvatice, 
furnicile zăresc obstacolele din depărtare. 

Mereu avidă de senzaţii tari, Prinţesa 103 gustă rizomul 
nufărului şi e mirată că imediat are un sentiment puternic de 
pace. Rizomul conţine o substanţă anafrodisiacă care acţionează 
ca un calmant. Sub efectul acestei licori, totul pare mai paşnic, 
mai senin, mai blând. Nu poate să zâmbească dar se simte bine. 

Fluviul dimineaţa e ceva foarte frumos. Soarele stacojiu le 
scaldă pe belokaniene cu o ploaie de reflexe rubinii. Bobiţele de 
rouă scânteiază pe plantele acvatice care se deplasează în 
derivă. 

La trecerea navei, sălciile plângătoare îşi apleacă frunzele 
lor lungi şi moi. Castanii de apă îşi oferă fructele, nişte nici nuci 
înconjurate de un caliciu împodobit cu spini mari laterali. 
Narcisele seamănă cu nişte steluțe galbene şi parfumate. 

Pe stânga, o stâncă are suprafaţa acoperită cu săpunariţă 
care împrăştie arome delicate. Işi lasă în apă capsulele care, 
căzând, eliberează saponină, substanţă care face spumă şi bule. 
Această dezordine pe apă îi irită pe gândaci, care ridică capul şi 
scuipă jeturi apte să alunge săpunul din tubul lor pulmonar. 

Partea de sus a nufărului atinge uşor frunzele unei flori de 
cucută care degajează miros de ţelină şi supurează un suc 
gălbui care se închide la culoare în contact cu aerul. Furnicile 
ştiu că acel suc e dulce dar conţine un alcaloid puternic, 
cicutina, care paralizează creierul. Multe exploratoare au plătit 


cu viaţa pentru ca această informaţie să ajungă în memoria 
colectivă a semenelor lor. Nimeni să nu se atingă de cucută! 

Deasupra lor se rotesc libelulele. Tinerele furnici le 
urmăresc cu admiraţie. Marile insecte, vechi şi demne, se dedau 
dansului lor nupţial. Fiecare mascul supraveghează şi apără 
împotriva celorlalţi masculi partea sa de teritoriu. Se înfruntă 
între ei ca să-şi mărească posesiunile. 

Femela libelulă este evident atrasă de masculul care îi 
oferă cea mai mare suprafaţă pentru dansul copulator şi ouatul 
care va urma. Totuşi, fie că un mascul a reuşit sau nu prin 
eforturile lui să atragă o femelă, rivalitatea nu s-a terminat. O 
femelă poate să păstreze timp de câteva zile sperma proaspătă 
a masculului în abdomen. Dacă se acuplează de mai multe ori 
cu amanți diferiţi, va putea după aceea să producă ouă 
provenite de la primul, al doilea sau al treilea partener. 

De altfel, masculii libelulă ştiu asta şi, geloşi, se grăbesc, 
înainte de a se acupla, să golească femela de sperma rivalilor. 
Asta nu o va împiedica totuşi pe doamna libelulă să găsească alt 
mascul care şi el o va goli la rândul lui. Onoare spermei ultimului 
mascul. 

Cu noile sale simţiri de sexuată, privirea Prințesei 103 
străpunge apa. Vede, sub suprafaţa fluviului, un animal care 
înoată invers, pe spate. Celălalt o observa printr-un geam. E o 
ploşniţă de apă. Inaintează târându-se cu picioarele din spate şi 
pare că galopează de cealaltă parte a oglinzii suprafeţei 
fluviului. Ca să respire, ea înmagazinează sub coate bule de aer 
care sunt treptat aspirate de stigmate. 

Deodată se iveşte un cap. E o larvă de libelulă al cărui cap 
iese la suprafaţa apei ca să hăpăie o efemeridă. Prinţesa 103 
înţelege ce s-a întâmplat. Larva libelulă este dotată cu o primă 
mască-faţă legată la o articulaţie lungă care îi foloseşte drept 
bărbie. Se apropie de pradă care nu fuge deoarece crede că 
dispune de destulă distanţă ca să poată fugi. Atunci libelula îşi 
desface masca brusc cu bărbia-braţ articulată. Aceasta pleacă 
ca o catapultă, prinde prada apoi o aduce la restul capului care 
îşi înfige în ea maxilarele. 

Ambarcaţiunea-floare alunecă şi evită în ultimul moment 
stâncile-recife. 

Aşezată în mijlocul galben al navei-nufăr, 103 se gândeşte 
la marea istorie a furnicilor. Din fericire, cunoaşte toate vechile 


mitologii transmise din totdeauna de la o antenă la alta. Ştie 
cum au făcut furnicile să dispară dinozaurii de pe Pământ 
invadându-i prin intestine. Ştie cum, pentru dominarea 
Pământului, furnicile s-au războit cu termitele timp de zeci de 
milioane de ani. 

Asta e istoria lor. Degetele nu o cunosc. Nu ştiu cum au 
adus furnicile, din ţinuturile Soarelui-răsare, spre alte ţinuturi 
seminţe de flori şi de legume care nu se aflau acolo înainte: 
mazărea, ceapa sau morcovul. 

Fu cuprinsă de o mare mândrie pentru specia ei la 
vederea acelui fluviu maiestuos, vedere pe care Degetele nu o 
vor avea niciodată. Sunt prea mari, prea grase, prea puternice 
ca să vadă acele narcise galbene, acele sălcii plângătoare, aşa 
cum le vede ea. Nu vor percepe aceleaşi culori ca ea. 

Degetele văd foarte departe cu claritate, dar raza lor 
vizuală este prea îngustă, îşi zise ea. 

Într-adevăr, clacă furnicile văd după un unghi de 180 de 
grade, Degetele văd doar după un unghi de 90 de grade, şi nu-şi 
pot fixa atenţia decât pe 15 grade. 

Din documentarele televizate, a aflat că Degete au 
descoperit că Pământul e rotund, deci finit. Dispun de hărţile 
tuturor pădurilor, tuturor pajiştilor... Nu pot să-şi mai spună: 
"merg spre necunoscut". Şi nici: "Plec departe într-un ţinut 
străin". Toate ţările de pe planetă sunt la o zi de mers cu 
maşinile lor zburătoare! Într-o zi, Prinţesa 103 speră să le arate 
Degetelor tehnologiile din Bel-o-kan, cum se prelucrează 
lăptişorul păduchilor de frunze, cum se respectă fructele, cum 
să te faci înţeles de animale şi atâtea şi atâtea lucruri despre 
care Degetele nu ştiu nimic. 

În timp ce soarele devine din roşu portocaliu, se aud o 
mulţime de cânturi. Greieri, bineînţeles, dar şi broaşte şi broscoi, 
păsări... 

E ora dejunului. 

Când era la Degete, 103 căpătase obiceiul de a mânca de 
trei ori pe zi la oră fixă. Furnicile se apleacă ca să strângă 
larvele de țânțari suspendate la nivelul suprafeţei fluviului, cu 
capul în jos şi sifonul respirator în sus. A picat bine, tuturor le e 
foame. 


82. ENCICLOPEDIE 


ARTA FUGII: "Fuga" este o evoluţie în comparaţie cu 
canonul. Canonul "torturează" aceeaşi temă în toate sensurile, 
ca să vadă cum reacţionează cu ea însăşi pe toate planurile. 
Fuga în schimb poate să prezinte mai multe teme diferite. 

Fuga e mai mult o progresare decât o repetare. 

Ofranda muzicală, de Johan Sebastian Bach, constituie 
una dintre cele mai frumoase arhitecturi de fugă. Ca multe 
dintre ele, porneşte în do minor dar, la sfârşit, printr-o 
"scamatorie" demnă de cel mai bun prestidigitator, se termină 
în re minor. Şi asta fără ca urechea celui mai atent auditoriu să 
descopere clipa în care a avut loc metamorfoza. 

Cu ajutorul acestui sistem de "salt" de la o tonalitate, 
Ofranda muzicală s-ar putea repetai la infinit, până când se va fi 
metamorfozat în toate notele gamei. "La fel e şi gloria regelui 
care se ridică continuu în acelaşi timp ca modulaţia", explica 
Bach. 

Un fel de summum al acestei opere consacrate fugii este 
bucata Arta fugii în care, exact înainte de a muri, Johann 
Sebastian Bach a vrut să explice muritorilor de rând tehnica 
progresiei muzicale care, pornind de la simplitatea totală, se 
îndreaptă spre complexitatea absolută. A fost oprit în plin elan 
de probleme de sănătate (în acea perioadă era aproape orb). 
Această fugă este deci neterminată. 

Trebuie subliniat că Bach a semnat-o folosind drept temă 
muzicală cele patru litere ale numelui său. În solfegiul german, 
B corespunde notei si bemol, A, lui la, C, lui do, şi H, lui si 
simplu. 

Bach = si bemol, la, do, si. 

Bach a pătruns astfel chiar în interiorul muzicii sale şi 
conta pe ea ca să se ridice şi el ca un rege nemuritor spre 
Infinit. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


83. ATACUL PATINATORILOR ACVATICI 


În timp ce vasul-nufăr roşu lunecă uşor pe apă, furnicile 
zăresc un grup de insecte care merg pe apă. Sunt păienjenii de 
apă, insecte acvatice care seamănă cu tântarii de apă dulce. 

Au capul mai lung decât corpul şi cei doi ochi sferici, 
situaţi ca două perle în părţi, îi fac să semene cu nişte măşti 
africane alungite. Faţa inferioară a pântecelui este acoperită cu 
peri argintii, catifelaţi şi hidrofugi. Datorită lor, pot să circule 
liniştiţi pe apă fără teama că se vor duce la fund. 

Păienjenii de apă caută dafnii, cadavre de țânțari sau larve 
de ploşniţe. Deodată percep vibrația ambarcaţiunii furnicilor. 
Atunci, în mod ciudat, se grupează într-o legiune acvatică şi 
atacă. 

Patinează pe suprafaţa apei, folosindu-se de ea ca deo 
pânză solidă. Sprijinindu-se cu tot torsul, îşi asigură o stabilitate 
excelentă pe fluviu care reacţionează ca o membrană întinsă. 

Furnicile, înțelegând pericolul, îşi aliniază abdomenul pe 
flancurile navei, ca pe vremuri vikingii lăncile şi scuturile. Foc. 

Abdomenele  mirmeceene îşi trag salvele. Numeroşi 
păienjeni de apă, atinşi, se prăbuşesc şi pornesc în derivă acolo 
unde pântecele lor hidrofug îi menţine la suprafaţă. Patinatorii 
supraviețuitori se deplasează în zig-zag printre jeturile de acid 
formic. 

Mulţi păienjeni sunt doborâţi de la primele rafale. Totuşi 
câţiva reuşesc să se apropie de navă şi, doar sprijinindu-se de 
ea cu picioarele lor lungi, inundă frunza de nufăr. Toate furnicile 
sunt în apă. Unele încearcă să imite păienjenii mergând pe 
unde, dar acest exerciţiu cere o gestionare perfectă a 
repartizării greutăţii pe fiecare picior iar furnicile au totdeauna 
unul care se duce la fund. In cele din urmă se pomenesc deci cu 
bărbia şi pântecele în contact cu apa rece, plutind şi agitându-şi 
inutil picioarele. 

Atâta timp cât apa nu le trece de bărbie, furnicile nu riscă 
să se înece, în schimb pot să fie înghiţite de orice animăluţ. 
Trebuie să se organizeze repede. Cele treisprezece se agită în 
toate sensurile şi se stropesc reciproc. Se străduiesc să se agaţe 
de marginea nufărului, în timp ce patinatorii continuă să le 
îmbrâncească şi să le calce pe cap ca să le facă să se ducă la 
fund. 

Tot agitându-se, furnicile sfârşesc prin a se agăța una de 
alta într-o platformă plutitoare, pornind de la care se arcuiesc ca 


să urce pe vasul nufăr. După câteva încercări, reuşesc să urce 
din nou pe nava lor. 

Sunt recuperate şi celelalte furnici şi sunt capturați câţiva 
păienjeni agresori. 

Înainte de-i mânca, 103 îi întreabă pe prizonieri de ce 
atacă în hoardă deşi specia lor este cunoscută ca fiind formată 
din animale solitare. Un păianjen de apă povesteşte că din 
cauza unui individ, un patinator pe care îl numeşte Fondator. 

Fondatorul trăia într-un loc unde curentul era foarte 
puternic. Acolo, păienjenii de apă nu puteau patina decât pe 
distanţe mici apoi, foarte repede, erau nevoiţi să se agaţe de 
papură căci, altfel, erau luaţi de curent. Fondatorul îşi zisese că- 
şi vor consacra cea mai mare parte a energiei luptând împotriva 
curentului deşi nimeni nu ştia unde ducea acel curent. În loc să- 
şi petreacă viaţa ca să se protejeze după papură, el a decis să 
se lase purtat de curent. Toţi vecinii săi păienjeni i-au prezis 
moartea căci curentul puternic avea să-l arunce de stânci. 
Fondatorul s-a încăpățânat totuşi, a plecat şi, după cum 
preziseseră semenii lui, fu luat, zgâlţâit, scufundat, rănit. Dar a 
supravieţuit. Patinatorii de la capătul de jos al fluviului, văzându- 
| cum trece, au considerat că un păianjen de apă capabil de 
atâta curaj era un exemplu. L-au făcut şeful lor şi au luat 
hotărârea să trăiască în colectivitate. 

Astfel, îşi zise Prinţesa 103, o singură fiinţă este de ajuns 
ca să modifice comportamentul unei întregi specii. Ce 
descoperise acel patinator? Încetând de a-ţi mai fi teamă de 
curent, încetând de a te mai agăța de o securitate imaginară şi 
lăsându-te dus înainte, rişti poate să primeşti o mulţime de 
lovituri dar, până la urmă, îţi poţi ameliora propriile condiţii de 
existenţă precum şi pe cele ale întregii tale comunităţi. 

Cunoaşterea acestui lucru dă un nou curaj prinţesei. 

15 se apropie. Vrea să mănânce păianjenul de apă dar 
Prinţesa 103 o opreşte. Spune că trebuie eliberat ca să se 
întoarcă la poporul lui recent socializat. 15 nu înţelege de ce-ar 
trebui să fie cruțat, e un păianjen de apă şi are un gust bun. 

Poate că ar trebui să-l căutăm pe faimosul Fondator ca să- 
| ucidem, adăugă ea. 

Celelalte furnici sunt de acord. Dacă păienjenii de apă 
încep să lupte în grup şi dacă mirmeceenele nu-i opresc chiar de 


acum, peste câţiva ani, îşi vor construi cetatea lor lacustră şi vor 
deveni stăpânii fluviilor. 

103 este conştientă de asta, dar îşi spune că, la urma 
urmelor, fiecare specie cu şansa ei. Nu-ţi păstrezi avansul 
distrugând concurenţii, ci mergând mai repede decât ei. 

Prinţesa se adăposteşte în spatele noilor sale simţuri de 
sexuată ca să-şi justifice compasiunea; ştie totuşi că este o nouă 
dovadă a degenerescenţei sale datorată lungului contact avut 
cu Degetele. 

Prinţesa 103 ştie că în capul ei există o problemă. Chiar şi 
înainte avea tendinţa să fie egoistă. Dezvoltarea şi mai mult a 
simţurilor, datorită sexului, i-a agravat defectul. În mod normal, 
o furnică se branşează în permanenţă la mintea colectivă şi nu 
se debranşează decât foarte rar pentru rezolvarea unor 
probleme "personale". Or 103 este aproape constant debranşată 
de mintea colectivă. E în pielea ei, în mintea ei, în închisoarea 
propriului cap şi nu mai face nici un efort ca să gândească în 
grup. Dacă continua aşa, în curând se va gândi numai la ea. Va 
deveni egocentrică ca Degetele. 

5 simte foarte bine că în timpul CA-urilor, Comunicaţiile 
Absolute, prinţesa refuză să lase să fie vizitate zone întregi din 
creierul ei. Nu mai joacă jocul colectivităţii. 

Dar nu e momentul potrivit pentru astfel de reflecţii. 
Prinţesa 103 remarcă faptul că petalele-pânze ale vasului-nufăr 
şuieră. Fie e vânt, fie... iau viteză. Toată lumea în vârf. 

Câteva furnici urcă în vârful celei mai înalte petale de 
nufăr. De acolo de sus se simte foarte bine viteza. Toate firele 
de păr de pe faţa şi antenele lor sunt îndoite spre spate ca o 
simplă iarbă. Prinţesa are dreptate să fie îngrijorată căci, în 
depărtare, se vede un zid de spumă. La viteza cu care se 
deplasează, le va fi greu să-l evite. 

Numai să nu fie o cascadă, îşi zice furnica. 


84. ÎNAINTE PENTRU AL DOILEA CONCERT 


David se instalase în faţa computerului din sala de 
repetiţii. Descoperi în programele grafice o textură care semăna 
cu cea a vechilor pergamente şi alese majuscule răsucite, 
groase şi roşii pentru primele litere şi minuscule negre cu o 
umbră albă pentru celelalte. 


Examinară imaginea de pe coperta Enciclopediei 
cunoaşterii relative şi absolute, cu cele trei furnici în formă de Y, 
aşezate în centrul unui triunghi înscris într-un cerc. Era destul să 
fie reconstituit cu un program grafic şi simbolul grupului lor era 
gata. 

Se aplecară asupra computerului. Sus scriseră "Furnicile", 
iar mai jos, între paranteze: "Noua denumire a grupului Albă ca 
Zăpada şi cei Şapte Pitici", pentru ca primii lor fani să nu fie 
derutaţi. 

Dedesubt: "Sâmbătă 1 aprilie, concert la centrul cultural 
din Fontainebleau". 

Apoi cu litere groase: REVOLUŢIA FURNICILOR. 

Examinară rezultatul obţinut. Pe ecran, viitorul lor afiş 
semăna perfect cu un pergament vechi. 

Zoe trase două mii de copii pe xeroxul color al directorului 
şcolii. Ji-woong apelă la sora lui mai mică cerându-i să le 
lipească în tot oraşul cu colegii ei de clasă. Micuța acceptă cu 
condiţia să li se ofere locuri gratuite la concert, apoi plecă cu 
prietenii ei să lipească afişele. Oamenii vor avea astfel la 
dispoziţie trei zile ca să cumpere bilete. 

- Să punem la punct un spectacol total, zise Francine. 

- Cu fumigene şi spoturi luminoase pentru efecte speciale, 
propuse Paul. 

- Am putea fabrica nişte obiecte enorme ca să umplem 
scena, spuse şi Jo-woong. 

- Pot să fac o carte din polistiren înaltă de un metru, zise 
Leopold. 

- Cu o pagină mobilă în centru şi un set de diapozitive, 
oamenii vor avea impresia că văd dându-se paginile sugeră 
David. 

- Formidabil! Eu o să fac o furnică gigantică de cel puţin 
doi metri, promise Ji-woog. 

Paul le sugeră să împrăştie un parfum corespunzător 
ambianţei deosebite a fiecărei bucăţi. Se considera destul de 
dotat în chimie ca să fabrice o orgă de parfumuri rudimentară. 
De la mirosul de lavandă până la cel de pământ, de la mirosul 
de iod până la cel de cafea, Paul avea de gând să învăluie astfel 
fiecare temă într-un adevărat decor olfactiv. 

Narcisse avea să creeze nişte costume sofisticate şi va 
concepe măşti şi machiaje care vor sublinia fiecare cântec. 


Repetiţia începu şi David se plânse de solo-ul de la 
"Revoluţia furnicilor". Nu era deloc pus la punct. Remarcă atunci 
un târâit, considerat la început a se datora sistemului electric. 
Apropiindu-se de amplificator ca să-l regleze, descoperiră un 
greier instalat acolo, atras de căldura transformatorului. 

David avu atunci ideea să fixeze micul microfon de la una 
din coardele lui de harpă pe elitrele insectei. Paul făcu reglajul şi 
în curând obţinu un sunet cu un efect dintre cele mai bizare. 

- Cred că în sfârşit am găsit muzicianul perfect pentru 
"Revoluţia furnicilor", le zise David. 


85. ENCICLOPEDIE 


VIITORUL APARȚINE ACTORILOR: Viitorul aparţine actorilor. 
Ca să se facă respectaţi, actorii ştiu să mimeze mânia. Ca să se 
facă adulaţi, actorii ştiu să mimeze dragostea. Ca să se facă 
invidiaţi, actorii ştiu să mimeze bucuria. Toate profesiile sunt 
infiltrate de actori. 

Alegerea lui Ronald Reagan în postul de preşedinte al 
Statelor Unite în 1980 a consacrat definitiv domnia actorilor. 
Inutil să ai idei şi să ştii să guvernezi; e destul să ai în jurul tău o 
echipă de specialişti pentru redactarea discursurilor şi după 
aceea să-ţi interpretezi bine rolul sub obiectivul camerelor de 
luat vederi. 

De altfel, în majoritatea democraţiilor moderne, candidatul 
nu mai e ales în funcţie de programul său politie (toată lumea 
ştie foarte bine că, oricum, promisiunile nu vor fi ţinute, căci 
ţara are o politică globală de la care nu poate devia), ci după 
alură, zâmbet, voce, felul de a se îmbrăca, familiaritatea cu cei 
care îi iau interviuri şi glumele pe care le spune. 

În mod inexorabil, în toate profesiunile, actorii au câştigat 
teren. Un pictor bun actor este capabil să convingă că o pânză 
monocromă este o operă de artă. Un cântăreţ bun actor nu are 
nevoie să aibă voce dacă îşi interpretează convenabil clipul. 
Actorii controlează lumea. Problema e că, tot punându-i înainte 
pe actori, forma capătă mai multă importanţă decât fondul, a 
părea devine mai tare decât a fi. Nu mai ascultăm ce spun 
oamenii. Ne mulţumim doar la a ne uita cum spun, ce privire au 
când spun şi dacă au cravata asortată cu haina. 


Cei care au idei dar nu ştiu să le prezinte sunt, treptat, 
excluşi de la dezbatere. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


86. PURTATE DE VALURI 


Cascada! 

Stupoare; furnicile îşi ridică antenele. 

Până aici, curentul leneş le legănase molcom de-a lungul 
malului, dar acum totul se accelerează. 

Au intrat în zona repezişurilor. 

O denivelare plină de pietre formează o linie crenelată de 
spumă albă. Un zgomot asurzitor invadează spaţiul. Din cauza 
vitezei, pânzele roşii ale nufărului tremură şi plesnesc. 

Prinţesa 103, cu antenele încrucişate pe faţă, indică prin 
gesturi că e mai bine să treacă prin stânga, acolo unde curentul 
pare mai puţin violent. 

Gândacii, aflaţi în partea din spate, sunt rugaţi să înoate 
mai rapid. Furnicile cele mai mari iau rămurele lungi, le strâng 
între mandibule şi se folosesc de ele ca stabilizeze 
ambarcaţiunea. 

13 cade în apă şi e adusă la bord în ultima clipă. 

Mormolocii stau adiba în speranţa unui naufragiu. Acei 
mâncători de cadavre de apă dulce sunt mai vorace decât 
rechinii, păstrând proporţiile. 

Nava-nufăr ia viteză şi se îndreaptă spre trei pietre mari. 
Gândacii înoată atât de puternic încât toată nava e stropită. 

Ambarcaţiunea deviază, vârful din faţă al frunzei de nufăr 
pierde direcţia. In consecinţă, piatra loveşte în plin flancul 
ambarcaţiunii. Frunza moale resimte şocul. Nufărul freamătă şi 
pare pe punctul de a se întoarce în loc, dar un vârtej îl trimite în 
cealaltă direcţie. O petală le loveşte în cap apoi cade din 
ambarcaţiune. 

Furnicile au trecut de prima cascadă dar apare deja al 
doilea zici de spumă. La vânarea belokanienelor, în afară de 
mormoloci, participă acum şi coleoptere acvatice: gândaci-vârtej 
netezi şi negri şi ploşniţe-de-apă cu picioare fine şi ascuţite. Unii 
au venit să se înfrupte, alţii sunt acolo doar pentru spectacol. 5 


trimite feromoni  gândacilor de apă ca să orienteze 
ambarcaţiunea spre o trecere care i se pare mai puţin 
tumultuoasă. 

Nişte musculiţe, cărora nu li s-a cerut nimic, pleacă să 
inspecteze locul şi se întorc pesimiste. 

Nu se poate trece. 

Pe canal, curentul este şi mai puternic. Cele de pe nava- 
nufăr nu mai ştiu ce să facă: să încerce să schimbe cursul cu 
riscul de a pierde controlul ambarcaţiunii, să păstreze direcţia şi 
să se străduiască să treacă cât mai bine de a doua cascadă? 

Prea târziu! Viitorul nu aparţine nehotărâţilor. 

Când ajung pe pietre, furnicile nu mai controlează 
ambarca-ţiunea. Nava plată e luată în mare viteză. Frunza de 
nufăr se loveşte de acel şir de dinţi ai fluviului şi, la fiecare şoc, 
trei-patru exploratoare, dezechilibrate, sunt gata să cadă peste 
margine. Din fericire, frunzele de nufăr sunt destul de fibroase 
ca să suporte loviturile. Toată lumea se adăposteşte printre 
staminele galbene din mijlocul plantei acvatice şi strânge din 
mandibule. 

Ambarcaţiunea "se loveşte încă o dată de pietre, e gata să 
se rotească, se clatină, apoi se... stabilizează. A trecut de al 
doilea torent fără stricăciuni. 103 îşi zice că, în fiecare 
operaţiune, primul factor de reuşită este şansa. 

O stâncă triunghiulară zgârie frunza pe dedesubt şi 
trasează un fel de movilă în mijlocul plutei vegetale, scuturându- 
le foarte puternic pe furnici care abia au timp să-şi recapete 
echilibrul când nufărul îşi accelerează din nou deplasarea, 
aspirat de a treia cascadă. 

Întreaga pădure începe să Orăcăie ca broaştele râioase de 
parcă ar fi fost vie, iar fluviul ar fi fost limba ei umedă. 

Între petalele de nufăr, Prinţesa 103 urmăreşte 
dezlănţuirea elementelor naturii. Sus cerul este foarte albastru, 
foarte senin, iar jos, după ce treci de o anumită linie a 
orizontului, totul e furtună. O piatră mare îşi aruncă umbra 
asupra lor. 

Gândacii de apă, speriaţi, preferă să lase totul, 
abandonând definitiv vasul-nufăr mirmeceean. 

Lipsit de sistemul de propulsie, ambarcaţiunea se 
transformă în titirez. In interior, furnicile, copleşite de forţa 
centrifugă, nu reuşesc nici măcar să se mai ridice în picioare. Nu 


mai văd nimic afară. Sus e cerul, deasupra vârfurile roz ale 
nufărului, iar jos totul se învârteşte. Prinţesa 103 şi 5 sunt lipite 
una de alta. Totul se învârteşte, se învârteşte. Şi apoi se izbesc 
de piatra mare. Ambarcaţiunea floare e poate într-un hal fără 
hal dar nu s-a dus la fund. 103 ridică cu precauţie capul şi vede 
că nava se îndreaptă direct spre o nouă cascadă vertiginoasă cu 
adevărat impresionantă, atât de abruptă încât nu se mai vede 
fluviul dincolo de linia de spumă. Niagara asta mai lipsea! 

Ambarcaţiunea capătă o viteză din ce în ce mai mare. 
Vacarmul torentului le asurzeşte pe pasagere. Furnicile au 
antenele lipite de faţă. 

De data asta, cu siguranţă că vor plonja. Nu se mai poate 
face nimic. Se îngrămădesc în mijlocul galben al nufărului roşu. 

Ambarcaţiunea este proiectată în aer. Prinţesa zăreşte, 
foarte departe, jos de tot, panglica argintie a fluviului. 


87. ENCICLOPEDIE 


DOUĂ GURI: Talmudul spune că omul are două guri - cea 
de sus şi cea de jos. 

Cea de sus permite, prin vorbire, rezolvarea problemelor 
corpului. Cuvântul nu numai că face să se transmită informaţii, 
ci serveşte şi la vindecare. Cu ajutorul limbajului gurii de sus, ne 
situăm în spaţiu, ne situăm faţă de ceilalţi. Talmudul recomandă 
de altfel să se evite luarea a prea multe medicamente, acestea 
efectuând un traseu invers faţă de cel al cuvântului. Cuvântul nu 
trebuie împiedicat să iasă, altfel se va transforma în maladie. 

A doua gură este sexul. Prin sex se rezolvă problemele 
corpului în timp. Prin sex, şi deci prin plăcere şi reproducere, 
omul îşi creează un spaţiu de libertate. Se defineşte în raport cu 
părinţii şi cu copiii săi. Sexul, "gura de jos", serveşte la crearea 
unui nou drum, diferit de cel al liniei familiale. Fiecare om are 
puterea în a face să se încarneze prin copiii săi alte valori decât 
cele ale părinţilor lui. 

Gura de sus acţionează asupra celei de jos. Prin cuvânt 
este sedus celălalt şi i se pune în funcţiune sexul. Gura de jos 
acţionează asupra gurii de sus, prin sex îţi vei găsi identitatea şi 
limbajul. 


Edmond Wells, 


Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 
88. PRIMA TENTATIVĂ DE DESCHIDERE 


- Suntem gata. 

Maximilian examina diferitele încărcături explozive care 
fuseseră fixate pe flancurile piramidei. 

Construcţia aceea nu putea să-l sfideze la nesfârşit. 

Artificierii desfăşurară lungul fir electric care lega diferitele 
încărcături de detonator şi se traseră la o anumită distanţă de 
piramidă. 

Comisarul făcu un semn. Artificierul şef ridică maneta 
detonatorului şi zise: 

- Cinci... patru... trei... doi... 

Bzzzz... 

Brusc, omul căzu în faţă. Adormit. Avea un semn la gât. 
Viespea care păzea piramida. 

Maximilian Linart ordonă tuturor oamenilor să-şi protejeze 
bine zonele de piele neacoperite de haine. Polițistul îşi trase 
gâtul în guler, băgă mâinile în buzunare, apoi, cu cotul, apăsă 
pe detonator. 

Nu se întâmplă nimic. 

Merse pe fir şi constată că fusese secţionat de ceea ce 
numim "nişte mandibule mici". 


89. APĂ 


Nufărul planează o clipă în aer. Timpul e suspendat. La 
acea altitudine, de pe ambarcaţiunea lor suspendată în gol, 
mirmeceenele văd lucruri pe care rareori au ocazia să le vadă. 
Păsări-muscă. Un sfrâncioc la pândă. 

Aerul le şuieră pe faţă şi în pânzele roz ale nufărului. 

Prinţesa 103 se uită la însoţitoarele ei zicându-şi că 
aceasta va fi ultima imagine cu care va pleca în moarte. Toate 
au antenele ridicate de stupoare. 

Vasul-floare se află la altitudine. În faţa lor câţiva nori 
dezlânaţi ascund manejul amoros a două privighetori. 

Ei bine, asta e ultima mea călătorie, îşi zice 103. Dar după 
ce a rămas în aer, ambarcaţiunea este supusă din nou legii 
gravitaţiei care, după cum indică şi numele, nu e deloc ceva 


hazliu. Nufărul coboară cu mare viteză. Furnicile îşi înfig 
ghearele în ascensorul nebun care le duce la etajele inferioare. 
Nufărul mai pierde două petale roz care preferă să-şi trăiască 
propria viaţă în loc să rămână pe o ambarcaţiune invadată de 
furnici. 

Căderea se accelerează. 12 îşi vede picioarele 
desfăcându-se din cauza vitezei şi se pomeneşte la verticală, 
ţinându-se numai într-o singură gheară. Are picioarele din spate 
în aer şi capul în jos. Prinţesa 103 îşi înfige bine mandibulele în 
frunza ambarcaţiunii ca să nu-şi ia zborul. 7 îşi ia zborul. E 
prinsă însă în ultima clipă de 14, care e ţinută de 11. 

Marginile nufărului se îndoaie în sus ca să formeze un fel 
de bol. Astronauții care aterizează în capsulele lor probabil că 
simt acelaşi lucru. De altfel, în urma frecării cu aerul, podeaua 
nufărului începe să se încălzească. 

Prinţesa 103 îşi simte ghearele care cedează una după 
alta. Ştie că în curând va fi ejectată. 

Şoc. Vasul-floare aterizează cu toată coca pe apă. Se 
scufundă puţin, dar totul e atât de rapid încât nici măcar nu ia 
apă. Totuşi, o fracțiune de secundă, 103 vede un spectacol unic. 
Gaura făcută în apă de căderea lor le pune aproape faţă în faţă 
cu locuitorii subacvatici. 

Abia au timp să vadă un murgoi cu ochi rotunzi şi doi 
tritoni cu creastă, că sunt stropite de un val, care le udă 
antenele şi le întrerupe pentru câteva secunde toate percepțiile. 

Au trecut torentul! Fluviul argintiu s-a liniştit ca şi cum s-ar 
fi săturat să le mai chinuie. S-au salvat toate şi nu se mai vede 
nici o cascadă. 

Exploratoarele îşi scutură antenele, acoperite încă de 
feromoni de panică şi de apă. 

5 se linge ca să ia apa. 

Se dedau la trofalaxii dulci care le apropie. Au supravieţuit 
pericolelor fluviului. Totul reintră în normalitate. Un păstrăv 
devorează o libelulă. 

Vasul-floare lunecă din nou pe panglica argintie, dus de 
curentul care îl duce spre sud. Dar e târziu, soarele a obosit. 
Coboară domol în bârlogul lui. Intră în pământ în timp ce totul în 
jur devine cenuşiu. Se împrăştie o ceaţă murdară. Abia mai vezi 
la câţiva centimetri. Vaporii de apă le împiedică pe furnici să-şi 
folosească radarul olfactiv. Chiar şi viermii de mătase se duc să 


se ascundă. O perdea de ceaţă invadează totul vrând parcă să 
ascundă laşitatea soarelui. 

Deasupra furnicilor zboară fluturi-păun. Prinţesa 103 le 
urmăreşte mişcările maiestuoase. E foarte mulţumită că mai eo 
încă în viaţă, iar fluturii sunt foarte frumoşi. 


90. ENCICLOPEDIE 


FLUTURE: După al doilea război mondial, doctorul 
Elizabeth Kubbler Ross a fost chemată să îngrijească copiii evrei 
supraviețuitori din lagărele de concentrare naziste. 

Când a intrat în baraca unde încă mai zăceau, a remarcat 
faptul că pe lemnul paturilor era gravat un desen repetat pe 
care l-a regăsit după aceea în alte lagăre unde suferiseră aceşti 
copii. 

Acest desen reprezenta un singur desen simplu: un 
fluture. 

Doctoriţa s-a gândit la început la un fel de fraternitate 
care s-ar fi manifestat astfel între copiii bătuţi şi înfometați. A 
crezut că găsiseră în fluture modul de a-şi exprima apartenenţa 
la un grup aşa cum pe vremuri primii creştini aveau simbolul 
peştelui. 

l-a întrebat pe câţiva copii ce semnificaţie aveau acei 
fluturi dar ei au refuzat să-i răspundă. Un puşti de şapte ani i-a 
dezvăluit până la urmă sensul: "Aceşti fluturi sunt ca noi. Noi toţi 
ştim, în străfundul nostru, că acest corp care suferă e doar un 
corp intermediar. Suntem omizi şi într-o zi sufletul nostru îşi va 
lua zborul departe de toată mizeria şi durerea asta. Desenând 
fluturele, ne reamintim reciproc acest lucru. Suntem nişte 
fluturi. Şi în curând ne vom lua zborul". 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


91. SCHIMBAREA AMBARCAŢIUNII 


Deodată, în faţa lor apare o stâncă. Furnicile vor s-o 
ocolească dar stânca deschide doi ochi şi îşi dezvăluie o gură 
enormă. Atenţie. Pietrele astea sunt vii! vociferează olfactiv 10. 
Toate o iau la fugă pe bastingaj. Se lasă să alunece pe colţurile 


frunzei de nufăr ca nişte pompieri. 15 îşi potriveşte abdomenul, 
gata să tragă. Nu pot avea nici o clipă de linişte. 

Toate furnicile strigă sfaturi diferite şi contradictorii. 
Prinţesa 103 se apleacă peste marginea nufărului. Nu e posibil 
ca nişte minerale să înoate şi să deschidă o gură. Scrutează cu 
atenţie stânca şi i se pare că are nişte forme mult prea regulate. 
Nu e o piatră, e o broască ţestoasă! Totuşi, aceasta nu seamănă 
cu nici una cunoscută de ea: înoată. Furnicile nu au mai văzut 
niciodată asta. 

Nu ştiu asta, dar adevărul e că acea broască ţestoasă 
acvatică provine din Florida. In dimensiunea superioară, exista 
moda ca copiii să se joace cu acest tip de broaşte țestoase 
acvatice. Având o formă ciudată şi un nas cârn, ele au devenit 
cu uşurinţă favoritele micuţilor care le instalează pe false insule 
pustii transparente din plastic. Dar când copiii se plictisesc de 
micile lor animale-jucării, nu îndrăznesc să le arunce la gunoi, ci 
în lac, în iaz sau în râul cel mai apropiat. 

Broaştele țestoase se reproduc acolo fără nici o greutate. 
In Florida, broaştele țestoase au ca duşman o pasăre al cărei 
cioc e dotat cu o formă specială care îi permite să spargă 
carapacea. Evident, nimeni nu s-a gândit să aducă şi predatorul 
natural în acelaşi timp cu broasca ţestoasă decorativă, astfel 
încât aceste animale din Orient s-au dovedit o adevărată teroare 
pentru lacurile şi râuleţele din Europa. Au masacrat viermii de 
noroi, peştii şi broaştele țestoase autohtone. Şi exact una dintre 
aceste sperietori înfruntă în acel moment 103 împreună cu 
însoţitoarele sale. Monstrul plat se apropie clămpănind din 
maxilare. Gândacii de apă înoată cu toată viteza în speranţa că 
vor scăpa. 

Incepe o cursă între pluta-nufăr şi monstrul cu ochii 
galbeni. Acesta din urmă e mai greu, mai rapid, mai 
acvadinamic. Prinde deci din urmă fără greutate vasul-floare. 
Unul câte unul, broasca ţestoasă ronţăie gândacii de apă de 
propulsie apoi îşi arată gura deschisă, invitându-le pe furnici mai 
bine să se lase mâncate decât să încerce o rezistenţă inutilă. 

Amintindu-şi de un serial cu aventurile lui Ulise şi multele 
lui peripeții, cu o mare prezenţă de spirit, Prinţesa 103 îşi 
organizează trupa. Propune să apuce o creangă joasă care 
trece. Insectele care au cele mai mari mandibule, să-i cioplească 
capătul ca să facă din el un ţăruş! 


Broasca ţestoasă muşcă uşor pupa ambarcaţiunii, 
existând în orice moment riscul de a o scufunda. Câteva 
exploratoare se străduiesc să ţină monstrul la distanţă ţintindu-i 
botul cu tiruri de acid formic, trase din vârful petalelor nufărului. 
Fără nici un rezultat. În partea din faţă se ciopleşte lancea de 
lemn. Când 103 consideră că e gata, toate o apucă şi pornesc în 
galop pe suprafaţa nufărului. Şo pe bestie! 

Ţintiţi ochiul! strigă Prinţesa 103, amintindu-şi de episodul 
în care Ulise îl înfruntase pe ciclop. 

Ţăruşul loveşte faţa broaştei țestoase acvatice dar nu 
intră. Se rupe. Gura deschisă a animalului se pregăteşte să 
secţioneze partea din spate a ambarcaţiunii. 103 plasează în 
poziţie verticală bucata rămasă din crenguţa-ţăruş şi se repede 
înainte. Când monstrul încearcă să închidă gura, rămurică 
rămâne blocată de-a curmezişul. Ca toate broaştele țestoase, şi 
aceasta. încearcă cât se poate de natural să-şi tragă capul sub 
carapace, dar gura larg deschisă o împiedică, şi cu cât se 
străduieşte mai mult să vâre capul înăuntru, cu atât mai mult 
ţăruşul i se înfige în cerul gurii. 

15 crede că se poate profita de situaţie. Face semn către 
6, 7, 8, 9, şi 5 să dea fuga la abordaj. Mai înainte ca animalul să 
fi avut timp să se depărteze, îşi iau elan, aleargă, sar de pe 
ambarcaţiune, aterizează pe limba albă şi calcă în salivă. 

Broasca ţestoasă plonjează ca să-şi clătească gura şi îşi 
îneacă invadatoarele. 15, intrepridă, le indică tovarăşelor ei să 
dea fuga în culoarul esofagului. Acesta se închide în urma lor ca 
să înghită, protejându-le astfel de apa care invadează gura. 

Totul se petrece foarte repede. Înţelegând că furnicile nu 
sunt înecate şi că sunt în gura ei, broasca ţestoasă înghite o 
porţie de apă 
care se revarsă în esofag. 15 are un simţ instinctiv al geografiei 
organice a animalelor mari. Ea indică să nu meargă drept 
înainte ca să nu cadă în stomacul plin de sucuri digestive 
corozive. Sapă cu mandibula un drum transversal şi ajung într- 
un tub paralel: traheea. Uf! Porţia de apă trece fără să le atingă. 
Traheea este netedă şi fără mucozităţi; cilii care filtrează aerul 
le încetineşte căderea. Se lasă să cadă în partea de jos la baza 
buzunarelor pulmonare. 15, ca un vânător experimentat, le 
conduce pe celelalte spre inimă. Furnicile o fac bucăţi cu 


mandibula şi, după câteva spasme, totul încetează de a bate şi 
de a mai mişca. 

Broasca ţestoasă din Florida revine la suprafaţă, ucisă din 
interior. Prinţesa 103 crede că monstrul nu trebuie abandonat. 
Ar putea să constituie o navă mai bună decât nufărul. Marele 
talent al furnicilor este că ştiu să profite de orice ca să facă 
orice. 

Cu răbdare, cele treisprezece furnici sapă o gaură în vârful 
carapacei ca să se doteze cu un habitaclul. Mănâncă carnea 
albă ca să aibă mai multă energie la treabă. Obţin în sfârşit o 
gaură circulară unde se instalează. Locul miroase foarte 
puternic a carne moartă dar furnicile nu sunt deranjate. 

Se ia contact cu alţi gândaci de apă propulsori. Deoarece 
sunt devoraţi în mod regulat, li se pot promite mii de 
recompense sub formă de hrană. Gândacii încep să înoate ca să 
împingă înainte broasca ţestoasă moartă. Sunt nemulţumiţi că o 
țestoasă e mai greu de împins decât o frunză de nufăr. Prinţesa 
103 le oferă puţină hrană tocată şi mai aduce şi alţi gândaci ca 
să le crească puterea de propulsare. 

Nu mai e o ambarcaţiune de agrement, ci un adevărat 
cuirasat de război. E greu, e blindat, e solid şi dificil de mânuit, 
dar cele treisprezece belokaniene se simt mai în siguranţă. Işi 
continuă drumul spre sud, purtate de curent. Intră într-o altă 
zonă de ceaţă. 

Ţestoasa pluteşte cu o privire încremenită şi plină de 
mânie, cu gura deschisă ca proră, speriind insectele care o văd 
ivindu-se din ceaţă. Mirosul cadavrului care intră în putrefacție 
întăreşte efectul de descurajare provocat de vasul fantomă plin 
de furnici, adevăraţi pirați ai fluviului. 16 se instalează la proră, 
în vârful acelui cap înspăimântător. De acolo speră că va reuşi 
să prevină eventualele obstacole. 

Vasul de război alunecă pe apă asemenea unei maşini 
infernale. 


92. AL DOILEA CONCERT 


A 


Deodată vocea lui Julie răsună în întuneric. Julie cântă 
singură, a capella. 


Fredonează o melodie fără cuvinte, improvizată. Vocea ei 
e atât de intensă, de puternică şi plină de relief încât toată 
lumea o ascultă. 

După ce termină, mulţimea aplaudă furtunos. 

Bateria lui Ji-woong începe să branşeze palpitaţiile 
cardiace ale mulţimii la acelaşi ritm în doi timpi. Pim, pam. Pim, 
pim, pam. Pim, pam. Pim, pim pam. Ai fi zis că tânărul coreean 
marca ritmul văslaşilor de la galere. Mâinile se ridicau în ritmul 
propus. Pim, pam. Pim, pim, pam. 

Se aprinseră brichetele. Încetini uşor ca să treacă de la 90 
la 100 de bătăi pe minut. 

Interveni acum şi chitara-bas a lui Zoe. Bateria acţiona 
asupra cuştii toracice iar chitara controla pântecele. 

Un reflector îl lumină pe Ji-woong şi tobele lui cu o lumină 
roşie. Un alt reflector o lumină pe Zoe cu o lumină roşie. 

O lumină verde o aureolă pe Francine, aşezată în faţa orgii 
sintetizator, care începea să cânte Simfonia din Lumea Nouă de 
Dvorak. 

În sală se răspândi imediat un miros de stropi de mare şi 
de iarbă tăiată. 

Totdeauna trebuie să începi cu bucăţi clasice ca să arăţi 
că stăpâneşti, şi ştiinţa celor vechi. Aşa sugerase David. În 
ultimul moment alesese Lumea Nouă şi nu o fugă de Bach. Îi 
plăcea mai mult titlul. 

O lumină galbenă şi ştafeta fu reluată de Leopold la nai. 
Acum aproape toată scena era luminată. Numai în centru mai 
persista un cerc întunecat. Şi în acea zonă se putea distinge o 
formă. 

Julie se făcea aşteptată. Publicul îi auzea respiraţia în 
microfon. Chiar şi acest sunet era cald şi melodios. 

In momentul în care introducerea simfoniei lui Dvorak 
ajungea la sfârşit, David intră şi el în joc. Cu harpa lui electrică 
suprasaturată, se ţinu după naiul lui Leopold. Opera clasică 
traversase brusc deceniile. Era noua simfonie a noii-noii lumi. 

Bateria  acceleră ritmul. Melodia lui Dvorak se 
metamorfoza treptat în ceva foarte modern şi foarte metalic. 
Mulțimea îşi manifesta plăcerea. 

David îi zgândărea cu harpa electronică. De fiecare dată 
când îi mângâia coardele, simţea un fior parcurgând covorul de 
capete din faţa lui. 


Naiul reveni ca să-l susţină. 

Nai şi harpă. Cele două instrumente cele mai vechi şi cele 
mai răspândite. Naiul, căci orice om preistoric a auzit vântul 
suflând în beţele de bambus. Harpa, căci orice om preistoric a 
auzit pocnetul coardei arcului său. Până la urmă, sunetele se 
gravaseră în inima celulelor. 

Când cântau astfel, harpă şi nai simultan, istoriseau cea 
mai veche poveste a omenirii. 

lar spectatorilor le plăcea să li se spună poveşti. 

Paul diminuă intensitatea sunetului. Julie vorbi din umbră. 
Zise: "În fundul unei râpe am găsit o carte". 

Reflectorul lumină cartea enormă din spatele orchestrei 
iar Paul făcu cu abilitate să i se întoarcă paginile. Sala aplaudă. 

- Această carte spunea că trebuie să schimbăm lumea, 
această carte spunea că trebuie să facem o revoluţie... pe care 
o numea "Revoluţia celor mai mici", "revoluţia furnicilor”. 

Un alt reflector puse în valoare furnica din poliester care 
îşi agită cele şase picioare şi clătină din cap. Lămpile care îi 
serveau drept ochi se aprinseră domol, dându-i viaţă. 

- Această revoluţie trebuia să fie nouă. Fără violenţă. Fără 
şef. Fără martiri. Numai o simplă trecere de la un vechi sistem 
sclerozat la o societate nouă în care oamenii ar comunica între 
ei şi ar aplica împreună idei noi. În carte existau texte care 
explicau cum trebuie procedat. 

Avansă spre centrul scenei, tot în umbră. 

- Primul se intitula "Bună ziua". 

Ji-woong se agită deasupra bateriei. Toţi începură melodia 
şi Julie cântă: 

Bună ziua, spectator necunoscut. 

Muzica noastră este o armă pentru schimbarea lumii. 

Nu, nu zâmbi. E posibil. 

Poţi. 

O lumină albă, strălucitoare o dezvălui pe Julie care, 
insectă superbă, ridică braţele şi îşi desfăcu mânecile în formă 
de aripi de fluture. 

Paul porni imediat vântul artificial care făcu să-i fluture 
aripile şi părul. Simultan împrăştie un miros de iasomie. 

La sfârşitul acestui prim cântec sala era deja captivată. 
Paul crescu puterea reflectoarelor. Acum se vedeau mai bine 
ţinutele lor care evocau insecte. 


93. ENCICLOPEDIE 


UTOPIA LUI THOMAS MORUS: Cuvântul "utopie" a fost 
inventat în 1516 de englezul Thomas Morus. De la grecescul u, 
prefix negativ, şi topos, loc, "utopie" înseamnă deci "care nu se 
află în nici un loc". (Pentru unii, cuvântul ar proveni de la 
prefixul eu, care înseamnă "bun", în acest caz "utopie" ar 
însemna "locul potrivit"). Thomas Morus era un diplomat, un 
umanist prieten cu Erasmus, având funcţia de cancelar al 
regatului Angliei. În cartea sa intitulată Utopia, el a descris o 
insulă minunată pe care a numit-o Utopia şi unde înflorea o 
societate idilică care nu ştia ce sunt acelea impozitele, mizeria şi 
furtul. El credea că prima calitate a unei societăţi "utopice" era 
să fie o societate de "libertate". 

El a descris astfel o lume ideală: o sută de mii de persoane 
trăind pe o insulă cu cetăţenii grupaţi pe familii. Cincizeci de 
familii formau un grup care îşi alegea şeful, Syfograntul. 
Sifogranţii se constituiau ei înşişi în consiliu, care alegea un prinţ 
pe baza unei liste de patru candidaţi. Prinţul este ales pe viaţă 
dar, dacă devine tiranic, poate să fie demis. In războaiele ei, 
insula Utopia foloseşte mercenarii, zapoleţii. Aceşti soldaţi se 
consideră că vor pieri masacrați împreună cu inamicii lor în 
timpul bătăliei. Astfel, unealta se distruge în timpul folosirii. Nici 
un risc de puci militar. 

Pe insula Utopia nu există bani, fiecare se serveşte la 
piaţă în funcţie de nevoile proprii. Toate casele sunt identice. Nu 
există broaşte la uşi şi fiecare este constrâns să se mute la 
fiecare zece ani ca să nu se rigidizeze în obiceiuri. Trândăvia 
este interzisă. Nu există preoţi, nobili, valeţi, cerşetori. Ceea ce 
permite reducerea zilei de muncă la şase ore. 

Toată lumea este obligată să îndeplinească un serviciu 
agricol de doi ani pentru aprovizionarea pieţei gratuite. 

În caz de adulter sau de tentativă de evadare din insulă, 
cetăţeanul din Utopia îşi pierdea calitatea de om liber şi 
devenea sclav. După care trebuia să muncească şi să asculte de 
ordinele foştilor săi concetăţeni. 

Căzut în dizgrație în 1532 pentru că dezavua divorţul 
regelui Henric al VIil-lea, Thomas Morus a fost decapitat în 1535. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


94. CONCERTUL CONTINUĂ 


După primele melodii, sala e în delir. 

Cântăreaţa trece la strofa a doua a altei melodii. Cere ca 
muzica să scadă cu un ton, se apropie de marginea scenei, 
aproape de public, şi modulează: 

Nimic nou sub soare, 

Privim mereu aceeaşi lume şi în acelaşi fel. 

Nu mai există inventatori 

Nu mai există vizionari... 

Surpriză: sala reacţionează imediat şi, ca un ecou, 
spectatorii prezenţi la primul concert repetară imediat: 

- Noi suntem noii vizionari! 

Julie nu prevăzuse o astfel de reacţie, un asemenea grad 
de comunicare. Pentru toţi cei care fuseseră la primul concert, 
acest cântec devenit imn însemna că seara continua de acolo de 
unde, prima dată, se oprise mult prea devreme. Julie întrebă: 

- Cine suntem? 

- Suntem noii inventatori! 

Fără ca ea să le dea semnalul, spectatorii reluară imnul 
"Revoluţia Furnicilor”. Îl auziseră o singură dată, şi totuşi îi 
cunoşteau pe dinafară cuvintele. Julie era uluită. Ji-woong îi făcu 
semn să nu lase hăţurile, să ţină sala în priză. Julie ridică 
pumnul. 

- Vreţi să terminaţi cu lumea veche? 

Julie fu conştientă că ajunsese acolo de unde nu se mai 
putea întoarce. Spectatorii se ridicau arătând pumnul. 

- Vreţi Revoluţia aici şi acum? 

O doză enormă de adrenalină, care îi exprima teama, 
excitaţia, dorinţele, curiozitatea, îi irigă creierul. Să nu stea să 
se gândească! Lăsă gura să vorbească în locul ei. 

- Haideţi! strigă ea. Toată lumea se ridică. 

Directorul centrului cultural încercă să potolească 
spiritele. leşi din culise şi luă microfonul. 

- Vă rog, staţi jos. Nu vă mişcaţi. Nu e târziu, e abia opt şi 
un sfert, iar concertul abia a început! 


Cei şase tipi solizi de la serviciul de ordine încercară 
zadarnic să potolească mulţimea. 

- Ce facem? şopti Zoe la urechea lui Julie. 

- Vom încerca să construim o... utopie, răspunse tânăra cu 
o strâmbătură războinică aruncându-şi părul lung şi negru pe 
spate. 


95. INSULA DEVASTATĂ 


Chiar dacă e târziu, e încă senin şi cald. Prinţesa 103 şi 
cele douăsprezece furnici tinere coboară fluviul. Nici un peşte nu 
are curajul să le atace nava-ţestoasă fortăreață. Uneori, 
exploratoarele se opresc ca să vâneze, trăgând cu acid, câteva 
libelule pe care după aceea le mănâncă pe cuirasatul lor. 

Se schimbă pe rând la proră ca să vadă ce se petrece 
drept în faţă. Prinţesa 103, cocoţată pe capul monstrului, 
remarcă un păianjen acvatic care coboară sub apă ducând cu el 
o bulă de aer închisă într-o minge de mătase de care se 
foloseşte ca de un batiscaf. 

E destul să observi ca să te minunezi. 

Puţine insecte întârzie în faţa acelei ambarcaţiuni de 
coşmar. Apare un gândac-vârtej. Această coleopteră care înoată 
la nivelul suprafeţei este echipată cu patru ochi. Doi privesc sub 
apă şi doi deasupra. Poate astfel să compare cele două imagini 
pe care le are despre acea navă ciudată. li vine greu să 
înţeleagă ce caută furnicile deasupra acelei țestoase acvatice şi 
gândacii-de-apă dedesubt, dar, până la urmă, preferă să nu se 
apropie şi să mănânce câţiva păduchi de apă. 

Mai departe, nişte ierburi lungi le încetinesc înaintarea. 
Furnicile trebuie să se degajeze cu ghearele. Inaintarea pe 
fluviul argintiu continuă. 

Ceaţa devine mai puţin opacă. Pământ la orizont! anunţă 
12. Prin ceața târâtoare, Prinţesa 103 recunoaşte în depărtare 
salcâmul cornigera. 

Prin urmare, fluviul a adus-o din nou la 24. 

24. 

Prinţesa 103 îşi aminteşte de 24, care era foarte timidă şi 
rezervată. În timpul cruciadei împotriva Degetelor se afla mereu 
în spate şi avea prostul obicei să se rătăcească pe drum, ceea 
ce încetinise de mai multe ori înaintarea trupei. Rătăcirea era o 


a doua natură la acea mică războinică asexuată. Când 
descoperiseră insula Salcâmului, 24 zisese: 

M-am rătăcit destul toată viaţa. Insula asta mi se pare 
locul perfect ca să creez o societate nouă cu fiinţe de bună 
voinţă, aici şi acum. 

Trebuie spus că insula Salcâmului prezenta 
particularitatea de a fi ocupată de un salcâm cornigera mare. 
Or, această specie de copac trăieşte în totală simbioză cu 
furnicile. Salcâmul are nevoie de ele ca să se protejeze de 
atacurile omizilor, păduchilor-de-frunze şi a altor ploşniţe 
devoratoare de sevă. Atunci, ca să atragă furnicile, această 
vegetală a conceput, în scoarţa ei, compartimente scobite şi 
culoare. Mai mult decât atât, secretă în unele dintre aceste 
compartimente un lichid hrănitor perfect pentru ouăle furnicilor. 
Cum a putut o vegetală să se adapteze organic unei cooperări 
cu furnicile? 

103 îşi zisese totdeauna că exista o diferenţă mai mare 
între un salcâm şi o furnică decât între o furnică şi un Deget. 
Prin urmare, dacă furnicile reuşeau să coopereze cu copacii, de 
ce n-ar fi reuşit şi cu Degetele? 

Pentru 24, insula însemna paradisul. La umbra salcâmului 
gigant şi protector voia să creeze o societate utopică bazată pe 
un singur numitor comun: dragostea pentru poveşti frumoase. 
Căci insectele rămase pe insulă dezvoltaseră o nouă 
perversiune: inventarea de poveşti ca să-şi încânte la culme 
antenele. Trăiau deci astfel, vânând doar ca să se hrănească, 
mâncând şi petrecându-şi cea mai mare parte a timpului 
inventând istorisiri imaginare. Prințesei 103 îi pare foarte bine 
că curenţii de apă au adus-o spre prietena ei de altădată. Ar 
vrea să ştie cum a evoluat societatea ei utopică de când s-au 
despărţit. Copacul prieten tronează în centrul insulei ca un 
simbol liniştitor şi protector. 

Totuşi, pe măsură ce cele treisprezece navigatoare 
mirmeceene înaintează şi ceţurile se risipesc, prinţesa are o 
presimţire ciudată. 

Prora cuirasatului loveşte bilute de culoare închisă: 
cadavre de furnici. Corpurile lor sunt ciuruite de găuri provocate 
de acid. Asta nu prevesteşte nimic bun... 

Totul e mort. Salcâmul fără furnici este devorat de pădu- 
chii-de-frunze. Prințesa face semn gândacilor-de-apă să 


acosteze. furnicile saltă vasul-ţestoasă pe plajă. Chiar şi tritonii 
şi salamandrele care trăiau aici au fost distruşi. Nu a mai rămas 
decât o singură furnică care are abdomenul şi picioarele tăiate. 
Se zvârcoleşte ca o râmă. Navigatoarele fac presiuni asupra 
unicei supraviețuitoare să vorbească. Ea povesteşte că au avut 
de-a face cu un atac surpriză al piticelor. Armata furnicilor pitice 
a lansat o cruciadă spre orient. La instigarea noii lor regine Shi- 
gae-pou, aceste pitice au intenţionat să cucerească estul 
îndepărtat. 

Aşa se explică faptul că am întâlnit furnici pitice 
cercetaşe, semnalează 5. 

Prinţesa 103 o somează pe supraviețuitoare să mai 
vorbească puţin. 

Cercetaşele pitice reperaseră insula şi au debarcat aici. 
Tot povestindu-şi istorii imaginare în lumea lor închisă, protejată 
de un copac, prietenele lui 24 pierduseră obiceiul de a se bate şi 
de a se apăra în lumea reală. Un animal care nu ştie să se bată 
nu are altă alegere decât fuga. Fusese un adevărat masacru. 
Numai 24 şi un mic grup au reuşit să fugă şi să se ascundă în 
masa de trestii de pe malul occidental. Dar piticele le 
încercuiesc ca să le ucidă. 

Furnica mutilată are un ultim sughiţ, A muri spunând o 
poveste constituia o moarte frumoasă pentru o furnică din 
această comunitate care îşi construise coeziunea pe plăcerea de 
a povesti şi de a asculta. 

Prinţesa 103 urcă sus în salcâm şi îşi întinde antenele ca 
să detecteze informaţiile din depărtare. Caută prin stuf, cu noile 
sale simţuri de sexuată, supravieţuitoarele din Comunitatea 
Liberă a Salcâmului. 

Reuşeşte să le descopere, acolo unde i-a indicat 
muribunda Totuşi, sunt încercuite de soldaţii din regatul 
furnicilor pitice aflaţi pe nuferi, care trag cu acid imediat ce văd 
furnicile roşii scoțând un capăt de antenă din orificiile stufului. 
Prinţesa 103 observă faptul că piticele şi-au recuperat 
întârzierea. Pe vremuri nu ştiau să-şi folosească glanda cu venin 
ca să proiecteze acid formic. 

103 îşi aminteşte că piticele, mai mici şi mai fecunde, au o 
capacitate de a învăţa mai rapidă decât furnicile roşii de pădure. 
Faptul că aceste furnici (cărora Degetele le spun furnici de 
Argentina, căci pretind că au fost importate din întâmplare în 


hârdaie de dafini-roz, în intenţia de a înveseli drumurile de pe 
Coasta de Azur), venite vrând-nevrând dintr-o ţară îndepărtată, 
au ştiut să se adapteze pădurii din Fontainebleau e o dovadă 
clară a inteligenţei lor. Furnicile negre şi furnicile secerătoare au 
văzut pe pielea lor ce a însemnat asta căci, vrând să le atace pe 
noile venite, au fost eliminate. 

103 a considerat totdeauna că furnicile pitice vor fi într-o 
zi stăpânele pădurii. Era însă important ca acel moment să fie 
cât mai mult întârziat, inovând, riscând, explorând şi testând 
mereu idei noi. 

Dacă furnicile roşii arătau cea mai mică slăbiciune, 
furnicile pitice le-ar fi trimis la lada de gunoi ca pe o specie 
depăşită. 

Deocamdată, cele care sufereau de pe urma piticelor erau 
24 şi prietenele ei de utopie. Bietele de ele sunt asediate în 
vârful stufului. Trebuie să le vină în ajutor. Prinţesa 103 repune 
pe apă ţestoasa-cuira-sat. Exploratoarele se umplu de acid, gata 
să-şi pună în funcţiune artileria. În partea din spate, gândacii de 
apă iau poziţie, gata să dirijeze ţestoasa-fregată de război spre 
stuf şi nuferi, terenul de bătălie navală. 

Prinţesa 103 îşi ridică apendicele senzoriale. Acum îşi 
vede clar adversarele. Furnicile pitice sunt postate pe petalele 
mari de culoare albă şi roz ale nuferilor din jur. Prinţesa încearcă 
să le numere. Sunt pe puţin vreo sută. 

La una contra zece, treaba se anunţa delicată. Gândacii 
de apă trec la viteză maximă şi se avântă. Abia ajung în raza 
vizuală a nuferilor că un şir de abdomene se iveşte deasupra 
petalelor. Sunt mai mult de o sută. Se trage o salvă de acid 
formic. Cele douăsprezece exploratoare sunt obligate să se 
adăpostească în ţestoasa blindată ca să evite tirurile mortale. 

103 îndrăzneşte să-şi aventureze capul deasupra 
adăpostului şi să tragă. Ucide o pitică dar încasează jeturile de 
acid a cel puţin cincizeci de adversare. 

13 propune să se intre în grămadă cu vasul-ţestoasă, apoi 
să se împrăştie pe nuferi şi să lupte cu mandibula. Astfel 
furnicile roşii vor putea să profite de avantajul pe care li-l oferă 
talia. Dar 5 ridică antenele. Aerul era plin de umiditate. 
Semnalează că va ploua. Împotriva ploii nu poate lupta nimeni. 

Cele treisprezece furnici şi nava lor întorc deci în direcţia 
insulei şi se ascund în corpul salcâmului cornigera care, încă o 


noapte, le va servi drept adăpost. Tânărul copac nu foloseşte 
limbajul feromonal al insectelor dar totul în atitudinea crengilor 
şi în mirosul modificat al sevei indică bucuria revederii furnicilor 
roşii. 

În consecinţă, cele treisprezece exploratore pun stăpânire 
pe copacul scobit pe dinăuntru, ocupă culoarele vii şi se grăbesc 
să ucidă paraziţii care îl macină. E o muncă lungă. Sunt acolo 
viermi, păduchi-de-frunze şi coleoptere precum ceasul-morţii, 
numite astfel pentru că fac un zgomot de tic-tac când scobesc 
lemnul. Acolitele prinţesei îi hăituiesc unul după altul. Apoi sunt 
devoraţi. Salcâmul respiră; recapătă viaţă şi mulţumeşte în felul 
lui furnicilor secretând sevă cu ajutorul căreia ele fac un sos cu 
care mănâncă carnea. 

Afară a început să plouă aşa cum lăsa să se prevadă 
întunecimea cerului. Furnicile se cuibăresc în adâncul copacului. 

Bubuie tunetul. Ţâşnesc fulgere de lumină şi flash-urile se 
strecoară prin orificiile copacului care folosesc drept hublouri. 
Prinţesa 103 se instalează ca să contemple spectacolul magnific 
al cerului dezlănţuit îmblânzind natura pământului. Vântul îndoia 
copacii şi răpăieli de picături mari le biciuie pe insectele 
nepăsătoare care încă nu s-au gândit să se pună la adăpost. 

În vârful papurii scobite, 24 şi însoţitoarele sale vor fi 
protejate măcar de atacul ploii. 

Furtana se dezlănţuie. Fulgerele rănesc ochii lui 103. 
Vacarmul tunetului pare să ţâşnească de dincolo de acoperişul 
norilor. Probabil că şi Degetele se supun acestei forţe. Trei 
striuri paralele despică întunericul, făcând decorul complet alb. 
Florile, copacii, frunzele, suprafaţa apei strălucesc proiectând 
umbre imense negre, apoi îşi recapătă culoarea originală. Cea 
mai mică narcisă galbenă capătă contururi neliniştitoare în 
timpul furtunii. Rămurelele sălciilor plângătoare "pâlpâie". Când 
credeau că totul se linişteşte, se aude un zgomot enorm. 
Înlănţuite, fulgerele brăzdează cerul de cărbune. Chiar şi 
pânzele de păienjeni se transformă în cercuri albe în care 
proprietarii lor, în plină psihoză de apă, galopează în toate 
direcţiile. 

O scurtă pauză după care cerul se dezlănţuie şi mai tare. 
Toate simţurile magnetice ale furnicilor le informează că furtuna 
se apropie. Fulgerele sunt urmate din ce în ce mai aproape de 


tunete. Cele treisprezece belokaniene se ghemuiesc una în alta 
şi îşi amestecă antenele. 

Deodată copacul tresare. Ca şi cum ar fi fost electrocutat. 
Toată scoarţa freamătă. 5 sare cuprinsă de panică. 

Foc! 

Un fulger a atins salcâmul care e pe cale de a fi cuprins de 
flăcări. Asta mai lipsea! O lumină mare apare în vârful copacului 
în timp ce, de peste tot, seva secretată de scoarță indică 
suferinţa vegetalei. Exploratoarele nu pot să facă nimic pentru 
a-l salva. Aerul devine otrăvit pe culoarele rănite. 

Dopate de căldura ambiantă, furnicile fug spre partea de 
jos. spre rădăcini şi sapă pământul cu mandibulele ca să-şi facă 
un adăpost protejat de apă şi de foc. Au nisip ud de jur 
împrejurul capului, ceea ce le face să arate ca nişte monştri cu 
cap pătrat. 

Se cuibăresc şi aşteaptă. 

Salcâmul arde şi îşi strigă durerea de copac în agonie 
emițând mirosuri pestilenţiale de sevă. Crengile se crispează de 
parcă copacul ar vrea să danseze ca să-şi arate durerea. 
Temperatura creşte. Afară, flacăra este atât de înaltă încât 
furnicile văd lumina prin grosimea nisipului care le serveşte 
drept acoperiş. 

Copacul arde foarte repede şi, după căldura prea mare, 
urmează un frig brusc. Tavanul lor de nisip s-a vitrificat şi 
exploratoarele nu-l mai pot străpunge cu mandibulele. Ca să 
iasă, se văd obligate să facă un mare ocol subteran. 

Ploaia s-a oprit la fel de brusc cum a început. Totul e 
pustiu. Insuliţa avea drept bogăţie numai acel salcâm cornigera, 
transformat acum în cenuşă. 

6 cheamă pe toată lumea. Vrea să arate ceva. 

Mirmeceenele dau fuga spre gaura de pământ unde 
palpită un animal roşu care pare că respiră amplu. Nu, nu e un 
animal. Nu e nici vegetal, nici mineral. 103 recunoaşte imediat 
despre ce e vorba. E un cărbune încă aprins. A căzut într-o 
gaură şi ceilalţi cărbuni l-au protejat de ploaie. 

6 îşi apropie piciorul. Ghearele ating materia de un roşu 
portocaliu şi, oroare, ghearele i se topesc. Imagine cumplită: 
piciorul drept devine lichid şi se scurge. Acolo unde fusese un 
picior şi două gheare, acum a rămas un ciot perfect rotunjit şi 
cauterizat. 


Exploratoarea îşi oblojeşte ciotul cu salivă dezinfectantă. 

Ăsta ar putea să fie mijlocul de a le învinge pe furnicile 
pigmee, emite prinţesa. 

Toate celelalte freamătă de surpriză şi de frică. 

Focul? 

103 le spune că fiecăruia îi e teamă de ceea ce nu 
cunoaşte. Insistă: putem folosi focul. 5 răspunde că, oricum, nu 
poate fi atins, 6 a rămas ciungă din cauza asta. 103 le spune că 
trebuie respectat un întreg ceremonial. E posibil de luat acel 
jăratic, dar e interzisă atingerea lui directă, trebuie pus pe o 
piatră scobită. Focul n-are nici o putere împotriva pietrelor 
scobite. 

lar insula e înconjurată de astfel de pietre. Cu nişte tije 
lungi folosite pe post de pârghii, cele treisprezece furnici 
reuşesc să ridice jăraticul şi să-l introducă într-o bucată de silex. 
Aşezat în acel sipet de piatră, jăraticul seamănă acum cu un 
rubin preţios. 

Prinţesa 103 le explică tuturor că focul e puternic dar 
fragil. Paradoxul focului: are puterea să distrugă un copac şi 
chiar o pădure întreagă cu locuitorii ei; totuşi, uneori e destulă o 
simplă bătaie de aripi a unei musculiţe ca să-l stingă. 

Focul ăsta pare bolnav, remarcă războinica experimentată 
arătând zonele roşii care se înnegresc, semn după părerea ei de 
boală pentru orice flacără. Va trebui să i se redea viaţa. 

Cum? Reproducându-l. Focul se reproduce prin contact. 
Aprinzi o frunză uscată, nu sunt multe în jur, dar se găsesc sub 
pământ, şi furnicile obţin un mare spectru galben. Copilaşul-foc 
e mai impresionant decât mama lui jăraticul. 

Cele mai multe furnici nu au văzut niciodată foc şi cele 
douăsprezece exploratoare se trag înapoi speriate. ` 

Prinţesa 103 le conjură să nu se dea înapoi. Inalță 
antenele şi emite clar vechea frază feromonală: 

SINGURUL NOSTRU DUŞMAN ADEVARAT ESTE FRICA. 

Toate furnicile cunosc sensul şi povestea acestei fraze. 
"Singurul nostru duşman adevărat este frica" este ultima frază 
pronunţată de cea de a 234-a regină Belo-kiu-kiuni din dinastia 
Ni a furnicilor roşii, cu mai bine de opt mii de ani în urmă. 
Nefericita a emis această frază pe când se îneca încercând să 
domesticească nişte păstrăvi. Regina Belo-kiu-kiuni credea că 
face o alianţă între furnici şi păstrăvii din fluviu. De atunci s-a 


renunţat la orice contact cu poporul peştilor fluviului, dar fraza a 
rămas ca un strigăt de speranţă în posibilităţile infinite ale 
furnicilor. 

Singurul nostru duşman adevărat este frica. 

Vrând parcă să le liniştească, după ce se ridicase foarte 
sus, flacăra îşi reduse dimensiunile. 

Trebuie s-o transmitem unui material mai gros, propune 6, 
deloc ranchiunoasă faţă de elementul foc. 

Astfel, de la frunza uscată la rămurică uscată, de la 
rămurica uscată la bucata de lemn, furnicile reuşesc să facă o 
mică vatră pe care o întreţin în fundul unei cuvete de piatră. 
Apoi, după sfaturile Prințesei 103, furnicile aruncă în vatră mici 
bucățele de rămurele din care focul se grăbeşte să muşte cu 
voracitate. 

Jăraticul obţinut astfel este după aceea depus cu multe 
precauţii în acele mici pietre scobite, şi ele găsite tot în pământ. 
In ciuda piciorului ei carbonizat, 6 se dovedeşte cel mai bun 
inginer al focului. Fiindcă l-a atins, ştie să se ferească. La 
recomandările ei, celelalte formează o comoară de jăratic. 

lată cu ce le vom ataca pe pitice! exclamă Prinţesa 103. 

Noaptea începe să pălească, dar fabricarea focului le 
fascinează. Îmbarcă pe vasul lor ţestoasă opt pietre scobite 
prevăzute cu jăratic aprins. Prinţesa 103 ridică antena şi 
lansează feromonul înţepător care înseamnă: 

La atac! 


96. ENCICLOPEDIE 


CRUCIADA COPIILOR: În Occident, prima cruciadă a 
copiilor a avut loc în anul 1212. Tinerii fără ocupaţie şi-au zis 
astfel: "Adulții şi nobilii au eşuat în tentativa de eliberare a 
lerusalimului pentru că au spiritul impur. Or noi, noi suntem 
copii, deci suntem puri". Elanul a cuprins în special Sfântul 
Imperiu romano-germanic. Un grup de copii l-a părăsit ca să se 
răspândească pe drumuri în direcţia Ţării Sfinte. Nu aveau hărţi. 
Îşi închipuiau că merg spre est dar, în realitate, se îndreptau 
spre sud. Au coborât valea Ronului şi, pe drum, mulţimea lor a 
crescut până la câteva mii de copii. 

În drumul lor, aceşti copii îi jefuiau şi îi furau pe ţărani. 


Mai departe, locuitorii le-au spus că se vor lovi de mare. 
Asta i-a liniştit. Erau convinşi că, ca şi în cazul lui Moise, marea 
se va deschide ca să lase să treacă acea armată de copii şi o va 
duce până la Ierusalim. 

Toţi au ajuns la Marsilia, unde marea nu s-a deschis în faţa 
lor. Zadarnic au aşteptat în port. Apoi doi sicilieni le-au propus 
să-i ducă cu vasul la lerusalim. Copiii au crezut că e vorba de un 
miracol. Nu a fost nici un miracol. Cei doi sicilieni aveau legături 
cu o bandă de pirați tunisieni, astfel că nu i-au dus la lerusalim, 
ci la Tunis, unde toţi au fost vânduți ca sclavi, pe un preţ bun, în 


piaţă. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


97. MARELE CARNAVAL 


- Să nu mai aşteptăm. Să mergem! strigă o voce dintre 
spectatori. 

Julie nu ştie unde o va duce acest elan, dar curiozitatea fu 
mai tare. 

- Înainte! zise ea. 

Directorul centrului cultural rugă pe toată lumea să stea 
cuminte la locul ei. 

- Liniştiţi-vă, vă rog să vă liniştiţi. E doar un concert! 
Cineva îi luă sunetul microfonului. 

Julie şi cei Şapte Pitici se pomeniră în stradă, înconjurați 
de o mică mulţime entuziastă. Trebuia să dea repede un scop, o 
direcţie, un sens acelei mulţimi în mişcare. 

-La liceu! strigă Mie. O să petrecem! 

- La liceu! reluară ceilalţi. 

Adrenalina urca mereu în venele cântăreţei. Era pur şi 
simplu dopată. 

Acum când nu mai era despărțită de publicul ei de focurile 
rampei, Julie putea să le vadă feţele. Erau acolo oameni de toate 
vârstele, bărbaţi şi femei, foarte tineri şi persoane mature. 
Acum erau probabil cinci sute în jurul lor formând o mare 
procesiune multicoloră. Julie intonă "Revoluţia Furnicilor". În 
jurul lor lumea cânta şi se agita de-a lungul arterei principale din 


Fontainebleau într-o sarabandă de carnaval. Oamenii clamau în 
cor: 

Noi suntem noii inventatori. Noi suntem noii vizionari. 

Fetele de la clubul de aikido improvizară un serviciu de 
ordine care imediat împiedică să mai treacă maşinile care ar fi 
putut să tulbure petrecerea. Foarte repede, marea arteră fu 
blocată iar grupul rock şi fanii lui putură să înainteze liber. 

Mulțimea creşte mereu. Nu prea erau alte distracţii în 
seara aceea la Fontainebleau. Gură-cască se alăturau trupei şi 
se informau despre ce se petrecea. 

Nici o pancartă. Nici o banderolă în faţă, numai fete şi 
băieţi care se legănau pe melodii de harpă şi de nai. 

Vocea caldă şi puternică a lui Julie scanda: 

Noi suntem noii inventatori. Noi suntem noii vizionari. 

Era regina şi idolul lor, sirena care îi fermeca. Ba chiar îi 
aducea în stare de transă. Era şamanul lor. 

Julie era ameţită de popularitatea ei şi de mulţimea care o 
înconjura şi împingea înainte. 

Un prim cordon de poliţişti apăru brusc în faţa lor iar fetele 
din primele rânduri înaintară şi imaginară o strategie ciudată: 
începură să-i sărute. 

Cum să loveşti cu bastonul în aceste de condiţii? Cordonul 
apărătorilor ordinii se destrămă. Mai departe, o dubă a poliţiei 
se apropie dar renunţă să intervină în faţa amplorii pe care o 
căpăta evenimentul. 

- E petrecere mare! striga Julie. Doamnelor, domnilor, 
domnişoarelor, ieşiţi în stradă, uitaţi-vă necazurile şi alăturaţi-vă 
nouă. 

Ferestrele se deschideau şi oamenii se plecau afară ca să 
vadă acea lungă cohortă pestriță. 

- Ce revendicaţi? întrebă o bătrână. 

- Nimic. Nu revendicăm nimic, răspunse o luptătoare de la 
clubul de aikido. 

- Nimic? Dacă nu revendicaţi nimic, atunci nu e revoluţie? 

- Ba tocmai că e, doamnă. În asta constă originalitatea. 
Suntem prima revoluţie fără revendicări. 

Era ca şi cum spectatorii ar fi refuzat ca spectacolul să se 
limiteze la două ore de muzică plătită cu o sută de franci locul. 
Toţi voiau să mai continue în timp şi spaţiu. Toţi repetau cât îi 
ţinea gura: 


Noi suntem noii vizionari. Noi suntem noii inventatori. 

Printre cei care li se alăturau în fugă, unii se înarmaseră 
cu propriile lor instrumente muzicale ca să participe la fanfară. 
Alţii aduseseră lucruri din bucătărie pe post de tobă şi beţişoare. 
Alţii luaseră cu ei serpentine şi confeti. 

Tot oraşul răsuna de cântecul lor: 

Noi suntem noii vizionari. 

Noi suntem noii inventatori. 

Suntem furnicile mici care ronţăie vechea lume sclerozată. 


98. ENCICLOPEDIE 


REVOLUŢIA COPIILOR DIN CHENGDU: Până în 1967, 
Chengdu, capitala provinciei chineze Sichuan, era un oraş 
liniştit. La o mie de metri altitudine pe flancul lanţului 
himalayan, această cetate veche fortificată număra trei milioane 
de locuitori care, majoritatea, habar nu aveau ce se petrecea la 
Pekin sau la Shanghai. Or, la vremea aceea, aceste mari 
metropole începeau să fie suprapopulate şi Mao Zedong luase 
hotărârea să le golească. Familiile au fost despărțite, părinţii 
trimişi să trudească la ţară pe ogoare şi copiii în centre de 
formare ale gărzilor roşii, ca să facă din ei nişte buni comunişti. 
Aceste centre erau adevărate lagăre de muncă. Condiţiile de 
viaţă erau foarte grele. 

Copiii erau prost hrăniţi. Se experimentau pe ei alimente 
celulozice pe bază de rumeguş şi mureau ca muştele. 

În acest timp, la Pekin aveau loc dispute de palat. 
Întâmplarea a făcut ca Lin Piao, "delfinul" oficial al lui Mao şi cel 
care răspundea de gărzile roşii, să cadă în dizgrație. Cadrele 
partidului i-au incitat atunci pe copiii gărzii roşii să se revolte 
împotriva temnicerilor lor. Subtilitate cât se poate de chineză: 
copiii aveau datoria să evadeze din lagărele maoiste şi să-şi 
stâlcească în bătaie instructorii în numele maoismului! 

Eliberaţi, copiii gărzii roşii s-au răspândit în toată ţara sub 
pretextul că propovăduiesc maoismul împotriva statului corupt. 
În realitate, cei mai mulţi încercau mai ales să evadeze din 
China. Au luat cu asalt gările şi au plecat spre vest unde unele 
zvonuri spuneau că ar exista o filieră care permitea copiilor să 
treacă clandestin frontiera pe teritoriul indian. Or, toate trenurile 
care se îndreptau spre vest, aveau ca staţie terminus Chengdu. 


Deci în acest oraş muntos au ajuns mii de copii între 
treisprezece şi cincisprezece ani. La început, lucrurile n-au mers 
prea rău. Copiii au povestit cât de mult au suferit în lagărele 
gărzilor roşii şi populaţiei din Chengdu i-a fost milă de ei. Li s-au 
oferit dulciuri, au fost hrăniţi şi li s-au dat corturi unde să 
doarmă şi cuverturi cu care să se învelească. Dar alte valuri de 
copii se revărsau în gara de la Chengdu. De la o mie câţi 
fuseseră la început, acum ajunseseră la două sute de mii de 
fugari. 

Din acel moment, buna voinţă a locuitorilor nu a mai fost 
de ajuns ca să-i satisfacă. Şterpelelile s-au generalizat. 
Comercianţii care nu se lăsau furaţi, erau bătuţi. Aceştia s-au 
plâns primarului oraşului, care nu a avut timp să reacționeze 
căci copiii au venit la el ca să-l oblige la o autocritică publică. 
După care a fost snopit în bătaie şi obligat să plece. Copiii au 
organizat atunci alegerea unui nou primar şi au prezentat 
"candidatul" lor, un puşti buclat de treisprezece ani, părând 
puţin mai mare decât vârsta pe care o avea, care avea destulă 
carismă ca să fie respectat de celelalte gărzi roşii. Oraşul s-a 
umplut de afişe care îi îndemna pe cetăţeni să voteze pentru el. 
Deoarece nu era un bun orator, alţii şi-au luat sarcina să-i facă 
cunoscute proiectele. A fost ales fără greutate şi a instituit o 
conducere formată din copii, dintre care cel mai în vârstă era un 
consilier municipal de cincisprezece ani. 

Şterpelitul nu mai era un delict. Toţi comercianții au fost 
obligaţi să plătească un impozit inventat de noul primar. Fiecare 
locuitor trebuia să ofere un adăpost gărzilor roşii. Deoarece 
oraşul era foarte izolat, nimeni nu a fost informat de victoria 
electorală a copiilor. Burghezii din acel loc s-au îngrijorat totuşi 
şi au trimis o delegaţie ca să-l anunţe pe prefectul regiunii. 
Prefectul a luat povestea foarte în serios şi a cerut de la Pekin să 
intervină armata pentru a-i domoli pe insurgenți. Împotriva a 
două sute de mii de copii, capitala a trimis sute de tancuri şi mii 
de soldaţi înarmaţi până în dinţi. Copiii au încercat să reziste în 
acel oraş fortificat cu cinci ziduri de incintă, dar nu au fost 
susținuți de populaţia din Chengdu. Erau preocupaţi mai ales să- 
şi protejeze propriii copii pe care i-au trimis în munţi. Timp de 
două zile a durat războiul adulţilor împotriva copiilor. Armata 
Roşie a fost nevoită să apeleze în final la bombardamente 


aeriene ca să nimicească ultimele focare de rezistenţă. Toţi 
copiii au fost ucişi. 

Povestea nu s-a răspândit căci, la puţin timp după aceea, 
preşedintele american Richard Nixon se întâlnea cu Mao Zedung 
şi nu mai era cazul să se critice China. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


99. PIRAMIDA MISTERIOASĂ E ARUNCATĂ ÎN AER 


De data asta avea să sară în aer! Maximilian şi poliţiştii lui 
se întorseseră şi încercuiseră piramida misterioasă. 

Comisarul luase hotărârea să acţioneze pe timp de noapte 
căci, după părerea lui, era mai eficace să-i surprindă în somn pe 
cei aflaţi în interiorul clădirii. 

Trupa lumina cu lanternele monumentul forestier. Ca nişte 
marinari, oamenii purtau ţinute de protecţie din pânză cerată şi 
aleseseră de data asta un fir electric rezistent care să nu poată 
fi ronţăit de mandibule. Maximilian era pe punctul de a ordona 
declanşarea dispozitivului când se auzi bâzâitul. 

- Atenţie la viespe! strigă comisarul. Protejaţi-vă gâtul şi 
mâinile. 

Un poliţist scoase pistolul şi vru să ochească. [inta era 
prea mică. Făcând gestul de a trage, omul îşi descoperi o parte 
din piele şi fu imediat înţepat. 

Insecta înţepă imediat alt poliţist, apoi îşi luă zborul ca să 
se pună la adăpost de acele mâini care se agitau în aer. Toţi 
pândeau acum anxioşi, aşteptând să surprindă cel mai mic 
sunet pe care îl putea emite o viespe. 

Insecta îi surprinse atacând brusc un al treilea poliţist, 
căruia îi ocoli urechea dreaptă ca să-şi înfigă acul în jugulară. 
Omul se prăbuşi. 

Maximilian îşi scoase pantoful şi ca la prima vizită, reuşi să 
lovească insecta în zbor. Agresorul eroic căzu pe pământ inert. 

- Doi la zero. 

Se uită mai atent la victima lui. Nu era o viespe; insecta 
semăna mai curând cu o furnică zburătoare. Îi făcu plăcere s-o 
strivească cu talpa pantofului. 


Poliţiştii dădeau ajutor celor prăbuşiţi la pământ. Îi 
scuturau ca să-i împiedice să adoarmă. Maximilian luă hotărârea 
să grăbească explozia mai înainte de a apărea alt paznic 
minuscul şi periculos. 

- Toate încărcăturile explozive sunt gata? Artificierul 
verifică contactele pe detonator şi aşteptă ordinul comisarului. 

- Gata? 

Soneria telefonului mobil  întrerupse numărătoarea. 
Prefectul Dupeyron îi cerea să vină de urgență. In oraş aveau loc 
incidente. 

-  Manifestanţii au ocupat artera principală din 
Fontainebleau. Sunt în stare să spargă totul. Lasă ce faci acum, 
întoarce-te imediat în oraş şi împrăştie-i pe smintiţii ăştia. 


100. ÎN CĂLDURA STUFULUI 


E cald. Luna luminează pământul. După ploaie, solul 
încălzeşte corpurile. Nava-ţestoasă mirmeceeană se îndreaptă 
spre stufăriş. 

Furnicile pitice o văd venind. Căldura şi lumina jăratecului 
au fost destul ca să le alarmeze. Vârfurile frunzelor roz 
imaculate sunt înţesate cu artileriste gata să tragă. In depărtare, 
de pe papura ei deteriorată, 24 lansează apeluri de ajutor. 

Asediatele vor fi copleşite de numărul mare al inamicului. 
În partea de jos a papurii, o mulţime de cadavre umflate de apă, 
astfel încât nu se mai poate şti din ce tabără fac parte, plutesc, 
martori siniştri ai durității luptelor precedente. 

Furnicile roşii de pe insulă îşi închipuiau că se poate trăi 
doar istorisindu-şi poveşti. Se înşelau. Poveştile nu e destul să ţi 
le povesteşti, trebuie să le şi trăieşti. 

În cockpit-ul cuirasatului-ţestoasă, 103 şi exploratoarele îşi 
dau mare osteneală. Focul nu e o armă practică de folosit de la 
distanţă. 

Caută un mijloc de a-l propulsa până la nuferii ocupați de 
furnicile pitice. 

Furnicile raţionează prin tatonări. Fiecare emite propria sa 
sugestie. 6 propune să se expedieze în direcţia inamicului 
frunze plutitoare încărcate cu jăratic şi împinse de gândacii de 
apă. Dar gândacilor de apă le e prea frică de foc. Pentru ei focul 
rămâne o armă tabu. Refuză să se apropie de el. 


Prinţesa 103 încearcă să-şi amintească de un mecanism al 
Degetelor care permite trimiterea la depărtare a focului. 
Degetele numesc asta catapultă. Cu vârful antenei, 103 
desenează forma acelui lucru, dar nimeni nu înţelege de ce focul 
şi-ar lua zborul prin aer dacă ar fi plasat într-un astfel de 
ansamblu. Se renunţă. 

5 vrea să dea foc capătului uneia dintre acele crenguţe 
lungi de care se folosesc ca de nişte lănci şi să atingă nuferii. 
Ideea este reţinută. 

Furnicile opresc motoarele gândăceşti şi încep să caute 
cea mai lungă crenguţă. Găsesc una care le convine printre 
crengile care ating uşor apa şi o urcă la bordul cuirasatului- 
țestoasă. 

Când testoasa este destul de aproape, salve de acid 
ţâşnesc cu putere. Pe navă, echipajul se lasă în jos şi are grijă să 
nu dea drumul din mandibulă crenguţei lungi. Prinţesa 103 
anunţă că e timpul să se pună extremitatea în contact cu 
jăraticul. Capătul ia foc. Ridică imediat catargul de foc. 

Gândacii de apă accelerează, provocând o mişcare de 
spumă pe puntea din spate a navei. Cuirasatul porneşte la atac. 
Deasupra, capătul incandescent, sub influenţa vitezei, se 
alungeşte ca o flamură luminoasă fără sfârşit. 

14 scoate antena-periscop ca să repereze bine 
adversarele şi le indică celorlalte în ce direcţie să îndrepte 
catargul. 

Lancea cu capăt aprins atinge carnea petalelor de nufăr. 
Vegetala este destul de umedă ca să nu ia foc imediat, dar şocul 
provocat de acel harpon este destul de mare ca să 
dezechilibreze toate artileristele care cad imediat în apă. In 
acest caz, focul nu a servit la nimic, poate doar ca să 
dovedească determinarea războinicelor roşii de a folosi şi alte 
arme tabu. 

In faţa acestei reuşite, asediatele recapătă încredere. Trag 
cu rezervele de acid păstrate pentru ultima şarjă şi provoacă 
multe victime în rândul furnicilor pitice. 

La rândul ei, Prinţesa 103 a înţeles cum să folosească mai 
bine lansatorul de flăcări şi incendiază nuferii unul după altul. 
Asta provoacă mult fum. Speriate de mirosul de nufăr 
carbonizat, asediatoarele preferă să se întoarcă pe uscat şi să 
se retragă. Din fericire, căci crenguţa începuse să ia şi ea foc. 


Asta e problema cu focul. Poate să provoace pagube atât celor 
împotriva cărora este folosit cât şi celor care îl folosesc. 

Belokanienele nu se mai pot deda nici acelei lupte 
tumultuoase corp la corp, în care furnicile îşi arată reciproc arta 
de a practica scrima mandibulară. 13, cea mai războinică dintre 
ele, e dezamăgită. 

Prinţesa 103 face semn ca crenguţa cuprinsă de foc să fie 
aruncată în apă cât mai departe posibil. 

Cuirasatul-ţestoasă ajunge la papura asediată. 

Măcar să fi supravieţuit 24, îşi zice Prinţesa 103. 


101. BĂTĂLIA LICEULUI 


Plecaseră cinci sute de la centrul cultural şi ajunseseră opt 
sute în piaţa mare din faţa liceului. 

Manifestarea lor nu semăna deloc cu o defilare 
revendicativă; era un adevărat carnaval, în sensul iniţial al 
cuvântului. 

În Evul Mediu, carnavalul nu avea o semnificaţie precisă. 
Era ziua nebuniilor, cea în care se eliberau toate tensiunile. În 
ziua marelui carnaval, toate regulile erau călcate în picioare. 
Aveai dreptul să-l tragi de mustăţi pe jandarm şi să-i îmbrânceşti 
pe edili în râu. Puteai să suni la uşi şi să arunci făină pe faţă 
oricui. Apoi era ars Carnavalul, o marionetă enormă umplută cu 
paie, simbolul tuturor autorităţilor. 

Cei aflaţi la putere erau respectaţi tocmai pentru că exista 
ziua carnavalului. 

În zilele noastre, a fost uitat sensul real al acestei 
manifestări sociologic indispensabilă. Carnavalul e acum doar o 
petrecere pentru comercianţi, ca şi Crăciunul, petrecerea taţilor, 
a mamelor şi a bunicilor - nişte sărbători hărăzite consumului. 

S-a uitat rolul iniţial al carnavalului: a da populaţiei iluzia 
că rebeliunea e posibilă, măcar preţ de o zi. 

Pentru toţi acei tineri şi chiar pentru cei mai puţini tineri 
acum era prima dată în viaţa lor când li se oferea ocazia să-şi 
exprime pofta de serbare, dar şi revoltele şi frustrările. Opt sute 
de persoane care îşi rodeau zăbala din totdeauna se dezlănţuiau 
brusc într-o mare sarabandă 

Amatorii de rock şi gură-cască înaintau într-o cohortă 
lungă zgomotoasă şi pestriță. Ajunşi în piaţa liceului, 


descoperiră şase dube ale CRS-ului (Compania Republicană de 
Securitate) care le barau drumul. 

Se opriră. 

Manifestanţii se uitară la forţele de ordine. Forţele de 
ordine se uitară la manifestanți. Julie cumpăni situaţia. 

Comisarul Maximilian Linart cu brasardă deasupra cotului, 
se afla postat în faţa oamenilor, înfruntând masa de oameni 
zgomotoşi. 

- Împrăştiaţi-vă! strigă el la portavoce. 

- Nu facem nimic rău, răspunse Julie fără portavoce. 

- Tulburaţi ordinea publică. E trecut de orele zece seara. 
Locuitorii doresc să doarmă şi voi faceţi scandal nocturn. 

- Nu vrem decât să facem o petrecere la liceu, replică 
Julie. 

- Liceul este închis noaptea şi nu aveţi permisiunea de a-l 
deschide. Aţi făcut destul zgomot. Împrăştiaţi-vă, întoarceţi-vă la 
casele voastre. Vă repet că oamenii au dreptul să doarmă. 

Julie ezită o secundă, dar îşi reveni repede şi zise: 

- Nu vrem ca oamenii să doarmă. Lumea să se trezească! 

- Tu eşti, Julie? întrebă comisarul. Întoarce-te acasă, mama 
ta e probabil îngrijorată. 

- Sunt liberă. Toţi suntem liberi. Nimic nu ne va opri. 
Înainte la... 

Nu reuşi să pronunţe cuvântul. Slab la început, apoi cum 
mai multă convingere, reuşi să articuleze: 

- Înainte la... Revoluţie. 

Lumea aclamă. Toţi erau gata să intre în joc. Căci nu era 
decât un joc, chiar dacă acea prezenţă a poliţiei putea să-l facă 
periculos. Fără ca Julie să le ceară, oamenii ridicară pumnul şi 
intonară imnul concertului: 

Sfârşitul, ăsta e sfârşitul. 

să ne deschidem simţurile. 

Un vânt nou bate în dimineaţa asta. 

Depărtând braţele, şi luându-se de mâini ca să-şi arate 
numărul şi să ocupe toată piaţa, oamenii înaintară spre liceu. 

Maximilian se puse de acord cu subordonații săi. Vremea 
negocierilor trecuse. Ordinele prefectului erau clare. Pentru 
restabilirea ordinii publice, cei care o tulburau trebuia să fie 
împrăştiaţi cât mai repede. Propuse să se folosească tactica 
cârnatului, care consta în a ataca în centru pentru ca 


manifestanţii să se împrăştie pe laturi. Julie îi adună pe cei 
Şapte Pitici ca să discute despre urmarea evenimentelor. Luară 
hotărârea să formeze opt grupuri autonome de manifestanti, 
conduse fiecare de unul dintre muzicieni. 

- Ar trebui să putem comunica între noi, zise David. 

Întrebară pe cei din jurul lor dacă unii dintre ei aveau 
telefoane mobile de împrumutat Revoluţiei. Aveau nevoie de 
opt. Li se oferiră chiar mai multe. După toate aparențele, chiar şi 
atunci când mergeau la concert, oamenii nu erau în stare să se 
despartă de aparatul lor. 

- Vom folosi tehnica conopidei, zise Julie. 

Şi explică strategia pe care o improvizase. 

Manifestanţii îşi reluară înaintarea. În faţa lor, poliţiştii îşi 
puseră planul în aplicare. Spre marea lor surprindere, nu 
întâmpinară nici o rezistenţă. Conopida, inventată de Julie, se 
desfăcu în bucăţi. Imediat ce poliţiştii s-au apropiat, 
manifestanţii s-au împrăştiat în opt direcţii diferite. 

Rândurile compacte ale poliţiştilor se desfăcură ca să-i 
urmărească. 

- Rămâneţi grupaţi! Protejaţi liceul! ordonă Maximilian în 
portavoce. 

Poliţiştii, înțelegând pericolul, formară la loc plutonul în 
centrul pieţii, în timp ce manifestanţii îşi continuau manevra. 

Julie şi fetele de la clubul de aikido erau cel mai aproape 
de forţele de ordine cărora le adresau zâmbete şi sărutări 
provocatoare. 

- Puneţi mâna pe instigatoare, zise comisarul arătând spre 
Julie. 

Plutonul de poliţişti se îndreptă imediat spre Julie şi 
amazoanele din jurul ei. Exact asta dorise şi fata cu ochi cenuşii. 
Dădu ordin de fugă grupată şi zise la telefon: 

- Gata. Pisicile urmăresc şoriceii. 

Ca să-i destabilizeze pe poliţişti, amazoanele îşi rupseseră 
tricourile, descoperindu-şi câte ceva din farmecele feminine. 
Înfruntarea fu invadată de parfumuri feminine. 


102. ENCICLOPEDIE 


STRATEGIA LUI ALYNSKI: În 1970, Saul Alynski, agitator 
hippie şi figură importantă a mişcării studenţeşti americane, a 


publicat un manual în care enunţa zece reguli practice pentru 
ducerea la bun sfârşit a unei revoluţii. 

1. Puterea nu este ceea ce posezi, ci ceea ce adversarul 
tău îşi închipuie că posezi. 

2. leşi din câmpul de experienţă al adversarului tău. 
Inventează noi terenuri de luptă în care încă nu ştie cum 
să se comporte. 

3. Luptă împotriva duşmanului cu propriile lui arme. Ca să- 
| ataci, foloseşte elementele din propriul său cod de referinţă. 

4. In cazul unei confruntări verbale, umorul este arma cea 
mai eficace. Dacă se reuşeşte ridiculizarea adversarului sau, şi 
mai bine, constrângerea adversarului de a se ridiculiza singur, îi 
va fi foarte greu să depăşească acest handicap. 

5. O tactică nu trebuie niciodată să devină o rutină, mai 
ales atunci când funcţionează. Repet-o de mai multe ori, ca să-i 
evaluezi forţa şi limitele, apoi schimb-o. Chiar dacă adopţi o 
tactică exact contrară. 

6. Ţine adversarul în defensivă. Nu trebuie niciodată să-şi 
spună: "Bine, dispunem de un răgaz, să profităm ca să ne 
reorganizăm". Trebuie să se folosească toate elementele 
exterioare posibile ca să se menţină presiunea. 

7. Să nu blufezi niciodată dacă nu ai mijloacele necesare 
ca să treci la fapte. Altfel îţi pierzi orice credibilitate. 

8. Handicapurile aparente se pot transforma în cele mai 
bune atuuri. Fiecare dintre aceste specificităţi trebuie 
revendicată ca o forţă, nu ca o slăbiciune. 

9. Focalizează ţinta şi n-o schimba în timpul bătăliei. 
Această ţintă trebuie să fie cea mai mică, cea mai precisă şi cea 
mai reprezentativă posibil. 

10. Dacă obţii victoria, trebuie să fii în stare să ţi-o asumi 
şi să ocupi terenul. Dacă nu ai nimic nou de propus, nu foloseşte 
la nimic să încerci să răstorni puterea. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


103. REGĂSIREA 


Fac joncţiunea pe un nufăr cruțat de foc şi de tirul 
artileriei. Furnicile eliberate se dedau  trofalaxiilor cu 


eliberatoarele. Deoarece întunericul şi noaptea încep să devină 
anchilozante, se încălzesc şi îşi fac lumină cu jăratic. 

24 est e teafără. 

Prinţesa 103 se apropie lent de tovarăşa ei de cruciadă. 

Se întâlnesc în centrul galben al florii de nufăr. În spatele 
lor, o petală translucidă lasă să treacă lumina şi căldura unui 
jăratic portocaliu. 

Prinţesa 103 îşi îmbrăţişează prietena ca să-i ofere o 
trofalaxie dulce. 24 îşi apleacă timid antenele pe spate în semn 
de acceptare, apoi, înfometată, înghite alimentele pe jumătate 
digerate păstrate în guşa socială a furnicii roşii. 

24 s-a schimbat. Nu e numai epuizată de luptele recente. 
Chiar şi fizicul i s-a modificat. Totul în mirosul, atitudinea şi felul 
în care îşi poartă gâtul e diferit. 

Prinţesa 103 îşi zice că aceste schimbări importante se 
datorează poate vieţii în mica ei comunitate utopică. 

24 vrea să explice, dar lucrul cel mai simplu pentru cele 
două mirmeceene este să folosească o CA. 

Prinţesa 103 este de acord ca să-şi branşeze creierele 
reciproc. Dialogul lor va căpăta astfel o intensitate, o 
profunzime şi o rapiditate inegalabile. Amândouă îşi apropie 
încet segmentele senzoriale, se caută şi se pipăie, ca şi cum ar 
vrea să se creadă că au uitat cum trebuie să procedeze ca să 
comunice intens. 

Gata! Cele patru antene sunt lipite două câte două. 
Gândirea uneia intră în contact direct cu a celeilalte. 

Prinţesa 103 înţelege că ceea ce a luat drept o uşoară 
schimbare la 24 este cu mult mai mult. Tânăra exploratoare s-a 
dotat cu un... sex! Şi ea! 24 explică. Pasiunea pentru poveştile 
frumoase a facut-o să-şi dorească să se bucure de o mai mare 
sensibilitate. A pornit deci în căutarea unui cuib de viespi. Și 
până la urmă a reuşit să obţină jeleu hormonal regal în mijlocul 
unui cuib de viespi. 

Din motive nedeterminate, poate temperatura, poate 
modul cum a asimilat acel cocteil de hormoni, s-a pomenit cu un 
sex... masculin. 

24 este acum un mascul. 

24 este acum un prinţ. 

Şi tu te-ai schimbat. Antenele tale emană miresme 
diferite. Ai... 


Prinţesa nu-l lasă să termine. 

Şi eu, datorită jeleului viespilor, am dobândit un sex. 
Acum sunt femelă. 

Antenele se opresc dezorientate. E atât de ciudat. S-au 
despărţit amândouă ca soldaţi asexuaţi, indivizi neutri lipsiţi de 
importanţă, programaţi să trăiască cel mult trei ani. Acum, 
datorită unui artificiu minunat al strămoaşelor lor viespile, au 
ajuns prinţ şi prinţesă mirmeceene, dotate cu acea capacitate 
formidabilă de a-şi transmite  specificităţile viitoarei lor 
progenituri. 

Fără să mai stea pe gânduri, cele două furnici se dedau 
unei noi trofalaxii dulci, mult mai profundă de data asta. 

Prinţul 24 trimite în sens invers hrana pe care i-a dat-o 
Prinţesa 103, apoi Prinţesa 103 oferă din nou o porţie de pastă 
alimentară.. 

Unele alimente au făcut deja de trei ori traseul dus-întors 
de la o guşă socială la alta. E foarte liniştitor. În timp ce în jurul 
lor, celelalte se agitau istorisindu-şi propriile aventuri, cele două 
metamorfozate se izolează printre staminele nufărului sidefiu. 

În mare grabă, Prinţesa 103 explică ce a aflat despre 
Degete, explică televiziunea, maşina de comunicat cu Degetele, 
invențiile lor, angoasele lor etc. 

Cele două sexuate se gândesc cu aviditate să se acupleze. 

Totuşi 103 are un moment de ezitare. 

Nu mă vrei? 

Nu, e altceva. Cele două furnici ştiu foarte bine asta. In 
societăţile de insecte, masculii mor cu ocazia actului amoros. 
Poate că Prinţesa 103 fusese pervertită de romantismul 
Degetelor, dar nu vrea să-l vadă pe prietenul ei 24 pierind. 
Supravieţuirea lui e mai importantă pentru ea decât acuplarea. 

Hotărăsc deci de comun acord să nu se mai gândească la 
acuplare. 

Se face noapte. Furnicile din Comunitatea salcâmului şi 
furnicile din cuirasatul-ţestoasă adorm în scobitura cavernei 
unui cuib de şerpi. Mâine, drumul va fi lung. 


104 ENCICLOPEDIE 


UTOPIA ADAMIŢILOR: În 1420 a avut loc în Boemia revolta 
husiţilor. Precursori ai protestantismului, ei cereau reforma 


clerului şi plecarea seniorilor germani. Din mişcare s-a detaşat 
un grup mai radical: adamiţii. Ei voiau să schimbe nu numai 
Biserica, ci şi întreaga societate. Consideram că cel mai bun 
mod de a se apropia de Dumnezeu ar fi ca toţi să trăiască în 
aceleaşi condiţii ca Adam, primul om de dinaintea păcatului 
originar. De aici şi denumirea lor. S-au instalat pe o insulă a 
fluviului Moldau, nu departe de Praga. Au trăit aici goi, în 
comunitate, punându-şi toate bunurile în comun şi făcând ce le 
stătea în putinţă ca să recreeze condiţiile de viaţă din Paradisul 
terestru de dinainte de "Păcat". 

Toate structurile sociale erau anulate. Suprimaseră banii, 
munca, nobilimea, burghezia, administraţia, armata. Işi 
interziceau cultivarea pământului şi se hrăneau cu fructe şi 
legume sălbatice. Erau vegetarieni şi practicau cultul direct al lui 
Dumnezeu, fără Biserică şi cler intermediar. 

Adamiţii îi iritau în mod evident pe vecinii lor husiţii care 
nu erau deloc înclinați spre radicalism. Sigur, cultul Domnului 
putea să fie simplificat, dar nu în aşa măsură. Seniorii husiţi şi 
armatele lor i-au încercuit pe adamiţi şi i-au masacrat, până la 
unul, pe aceşti înaintaşi ai celor care aveau să se numească mai 
târziu hippies. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


105. MAI DEPARTE SPRE LICEU 


În timp ce poliţiştii le urmăreau pe Julie şi pe amazoane, 
celelalte şapte grupuri de manifestanți, conduse fiecare de un 
Pitic, făceau un ocol mare pe străzile învecinate şi se regrupau 
în spatele liceului, unde nu exista nici picior de poliţist. 

Ji-woong scoase cheia pe care i-o dăduse directorul ca să 
le faciliteze repetițiile, şi deschise uşa cu noul blindaj împotriva 
incendiilor. Fără prea mult zgomot, mulţimea pătrunse în liceu. 
Când Maximilian îşi dădu seama de stratagemă, văzând cum 
apar feţe vesele după poarta mare de la intrarea din faţă, era 
deja prea târziu. 

- Intră prin spate! strigă el în portavoce. 

Oamenii lui se întoarseră, lăsându-le baltă pe Julie şi 
semenele ei. Dar mai mult de şapte sute de persoane intraseră 


deja în liceu şi Ji-woong se grăbise să încuie broaştele solide ale 
uşii blindate. Poliţia era neputincioasă în faţa acelei uşi 
protejate. 

- Faza 2 terminată, zise David la telefon. 

Grupul lui Julie se adună atunci în faţa porţii mari de fier 
părăsită de poliţişti. David veni să le deschidă şi vreo sută de noi 
"revoluționari" se adăugară celorlalţi în interiorul liceului. 

- Intră prin faţă, întoarceţi-vă! ordonă Maximilian. 

Tot alergând în toate direcţiile cu tot ce aveau pe ei - 
cască, scut, lansator de grenade, vestă anti-glonţ şi bocanci grei 
-, poliţiştii se simțeau extenuaţi. În plus, liceul era destul de 
mare ca să nu ajungă la intrare la timp. 

Găsiră poarta de fier închisă, iar în spatele ei amazoanele 
atrăgătoare şi ironice care îşi băteau joc de ei. 

- Sunt toţi înăuntru, şefule, şi s-au şi baricadat. 

Astfel, opt sute de persoane ocupaseră liceul. Julie era cu 
atât mai mulţumită pentru că reuşise această ispravă fără nici o 
încăierare, doar epuizându-şi adversarii prin mişcări tactice. 

Maximilian nu era obişnuit să-i vadă pe manifestanți 
practicând strategii de gherilă. Totdeauna avusese de-a face cu 
mulţimi care înaintau drept înainte, fără să gândească. 

Faptul că nişte manifestanți, fără să aibă în fruntea lor un 
partid politic sau un sindicat clasic, putuseră să se mişte astfel 
în legiuni compacte, îl impresiona şi îl îngrijora. 

Nici faptul că nu existau răniţi în nici una dintre tabere nu 
era de ajuns ca să-l liniştească. În acest gen de înfruntare, se 
înregistrau cel puţin trei de o parte şi de alta. Chiar dacă era 
vorba de cei care se împiedicau când o luau la fugă. Or în acest 
caz, când unui număr de opt sute de persoane îi fusese opus un 
număr de trei sute de poliţişti, nu existase nici un accident. 

Maximilian postă jumătate din poliţişti în faţă şi cealaltă 
jumătate în spate, apoi îl sună pe prefectul Dupeyron ca să-i 
anunţe situaţia. Acesta îi ceru să cucerească liceul, fără să facă 
valuri. Trebuia să aibă grijă să nu fie acolo nici urmă de jurnalist. 
Maximilian îi confirmă că, deocamdată, nu era prezent nimeni 
din presă.  Liniştit, prefectul îi ceru să acţioneze rapid, de 
preferinţă fără violenţă, având în vedere că peste câteva luni 
aveau loc alegerile prezidenţiale şi că printre manifestanți se 
aflau cu siguranţă şi copii de familii bune. 


Maximilian îşi adună micul stat-major şi făcu ceea ce 
regretă că nu făcuse de la început: ceru un plan al liceului. 

- Trageţi cu grenade lacrimogene printre gratii. Afumaţi-i 
bine, au să iasă până la urmă. 

Ochii plini de lacrimi şi accesele de tuse îi slăbiră pe 
asediați. 

- Trebuie să facem repede ceva, şopti Zoe. 

Leopold spuse că era destul să facă grila mai puțin 
permeabilă. De ce să nu folosească cuverturile de pe paturile 
din dormitoarele internatului, ca nişte perdele protectoare. 

Zis şi făcut. Cu batista umedă la nas, ca să nu inhaleze 
gaz, şi armate cu capacele pubelelor ca să-şi protejeze faţa, 
fetele de la clubul de aikido fixară cuverturile pe grile cu ajutorul 
unor sârme găsite în cămăruța paznicului. 

Poliţiştii nu mai putură să vadă ce se petrece în curtea 
liceului. Maximilian luă portavocea şi se adresă din nou 
manifestanţilor: 

- Nu aveaţi dreptul să ocupați aceasta clădire. E un loc 
public, Vă ordon să-l evacuaţi cât mai repede posibil. 

- Suntem aici, şi aici vom rămâne, răspunse Julie. 

- Acţiunea voastră este complet ilegală. 

- Veniţi să ne daţi afară. 

După o rundă de discuţii, poliţiştii retraseră dubele iar ei 
se postară pe străzile din vecinătate. 

- S-ar zice că renunţă, zise Francine. 

Narcisse le aduse la cunoştinţă că poliţiştii abandonau şi 
intrarea din spate. 

- Poate că ara câştigat, spuse Julie fără să fie prea 
convinsă. 

- Să mai aşteptăm puţin înainte de a striga victorie. Poate 
că e vorba de o manevră de diversiune, remarcă Leopold. 

Aşteptară, scrutând piaţa pustie, luminată de felinare. 

Cu privirea lui pătrunzătoare de navajo, Leopold detectă în 
cele din urmă o mişcare şi toţi văzură în curând o mulţime de 
poliţişti mergând cu hotărâre în direcţia porţii de fier. 

- Atacă. Vor să ia cu asalt intrarea! strigă o amazoană. 

O idee. Era nevoie repede de o idee. Poliţiştii se apropiau 
de poartă. Zoe găsi soluţia. Le spuse celor Şapte Pitici şi câtorva 
dintre amazoane. 


Când poliţiştii se pregăteau să spargă broaştele solide ale 
porţii mari de fier de la intrare, ţâşniră pe neaşteptate furtunele 
de incendiu pe care directorul le instalase pentru lupta 
împotriva unui eventual sinistru. 

- Foc! zise Julie. 

Furtunele intrară în acţiune. Presiunea era atât de 
puternică încât amazoanele fură obligate să ţină câte trei sau 
patru acele adevărate tunuri cu apă ca să poată ţinti ca lumea. 

În piaţă, poliţiştii şi câinii lor zăceau la pământ seceraţi. 

- Stop! 

Dar forţele de ordine se regrupau în depărtare pentru un 
nou atac care se anunţa şi mai violent. 

- Aşteptaţi semnalul, zise Julie. 

Poliţiştii atacau în pas alergător, venind din unghi mort, 
unde furtunele nu-i puteau atinge. Ajunseră la poartă cu 
bastoanele ridicate. 

- Acum, zise Julie strângând din dinţi. 

Furtunele cu apă făcură adevărate minuni. Amazoanele 
aclamară victorioase. 

Maximilian primi un telefon de la prefect. Dupeyron voia 
să ştie care era situaţia. Comisarul îl informă că manifestanţii 
erau în continuare baricadaţi în liceu şi opuneau rezistenţă 
forţelor de ordine. 

- Ei bine, încercuieşte-i fără să-i mai ataci. Atâta timp cât 
această mini-răzmeriţă rămâne izolată la liceu, nu sunt cu 
adevărat probleme. Ceea ce trebuie evitat cu orice preţ este 
răspândirea ei. 

Atacurile poliţiei încetară. 

Julie repetă consemnele: "Fără violenţă. Nu spargeţi nimic. 
Fiţi ireproşabili“. Doar pentru a-l contrazice pe profesorul de 
istorie, Julie voia să vadă dacă era cu adevărat posibil să 
reuşească o revoluţie fără violenţă. 


106. ENCICLOPEDIE 


UTOPIA LUI RABELAIS; În 1532, Francois Rabelais a propus 
propria viziune a cetăţii utopice descriind, în Gargantua 
mănăstirea Theleme. 

Fără conducere căci, crede Rabelais: "Cum am putea să-i 
conducem pe cei din jurul nostru când nu ştim să ne conducem 


noi înşine?" Fără conducere, thelemiţii acţionează deci "după 
propria lor voinţă", având ca deviză: "Fă ce vrei". Pentru ca 
utopia să reuşească, oaspeţii abației Theleme sunt aleşi pe 
sprânceană. Nu sunt primiţi decât bărbaţi şi femei liberi 
spiritual, instruiți, virtuoşi, frumoşi şi "de natură bună". Femeile 
erau admise la zece ani şi bărbaţii la doisprezece. 

In timpul zilei, fiecare face deci ce vrea, munceşte dacă 
asta vrea, iar dacă nu, se odihneşte, bea, se distrează, face 
dragoste. Ceasurile au fost desfiinţate, ceea ce anulează 
noţiunea de timp care trece. Fiecare trăieşte după poftă şi 
mănâncă când îi e foame. Agitaţia, violenţa, certurile sunt 
interzise. Servitori şi artizani instalaţi în exteriorul abației sunt 
însărcinaţi cu muncile grele. 

Rabelais îşi descrie utopia. Abația trebuie să fie construită 
pe malul Loarei, în pădurea Port-Huault. Ea va avea nouă mii trei 
sute treizeci şi două de camere. Fără ziduri de incintă, căci 
"zidurile întreţin conspirații". Abația va avea şase turnuri 
rotunde. Fiecare clădire va avea o înălţime de zece etaje. Un 
canal de scurgere se va vărsa în fluviu. Apoi multe biblioteci, un 
parc cu un labirint şi o fântână arteziană în centru. 

Rabelais nu se înşela însă. Ştia că abația lui va fi neapărat 
distrusă de demagogie, doctrinele absurde şi discordie, sau pur 
şi simplu de nişte fleacuri, dar era convins că merita măcar să 
se încerce. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


107.0 NOAPTE FRUMOASĂ 


103 nu reuşeşte să doarmă. 

Incă o insomnie de sexuată, îşi zice ea. Asexuatele au cel 
puţin avantajul că dorm uşor. 

Ridică antenele, se scoală şi distinge o lumină roşie. Asta 
a trezit-o. Nu e un răsărit de soare, reflexul vine din interiorul 
cuibului de şerpi care le foloseşte drept adăpost. 

Înaintează spre lumină. 

Câteva furnici stau în jurul jăraticului care le-a adus 
victoria. Generaţia lor nu a cunoscut focul şi sunt evident 
fascinate de acea prezenţă caldă. 


O furnică spune că ar fi mai bine să-l stingă. Prinţesa 103 
spune că, oricum, sunt confruntate cu o alternativă pe care nu o 
pot evita: "tehnologia şi riscurile ei" sau "ignoranţa şi liniştea". 

7 se apropie. Pe ea nu focul o interesează, ci umbrele 
dansânde ale furnicilor pe care lumina jăraticului le proiectează" 
pe pereţii cuibului. Incearcă să lege o conversaţie cu ele apoi, 
constatând că e imposibil, o întreabă pe 103 care îi răspunde că 
fenomenul face parte din magia focului. 

Focul ne fabrică gemeni întunecaţi care rămân lipiţi de 
pereţi. 

7 întreabă ce mănâncă acei gemeni întunecaţi şi Prinţesa 
103 răspunde că nu mănâncă nimic. Se mulţumesc să 
reproducă exact gesturile gemenului lor şi nu vorbesc. 

A doua zi vor putea să discute despre toate astea, dar 
acum era mai bine să aţipească ca să recupereze din forţe 
pentru călătoria care le aştepta. 

Prinţul 24 nu are somn. E prima noapte în care frigul nu-l 
constrânge să hiberneze şi vrea să profite. 

Se uită ţintă la jăraticul roşiatic care palpită la nesfârşit. 

Mai vorbeşte-mi despre Degete. 


108. REVOLUŢIA ÎN MIŞCARE 


Degetele căutau vreascuri uscate ca să aprindă un foc. 

Manifestanţii găsiră în vechea remiză a grădinarului şi 
vrură să aprindă un foc mare în centrul peluzei ca să danseze în 
jurul lui. 

Lemnele uscate au fost aşezate grămadă şi câţiva tineri 
au adus hârtie. Nu reuşeau totuşi să aprindă focul. 

După ce ardeau hârtiile, vântul stingea imediat flăcările. 
Din cele opt sute de persoane care înfruntaseră şi respinseseră 
trupele poliţiei, nimeni nu ştia să aprindă un simplu foc! 

Julie căută în Enciclopedie dacă nu cumva se găsea un 
pasaj care să le explice cum se aprinde un foc. Deoarece 
lucrarea nu avea cuprins şi nici index, nu prea ştia unde să 
caute printre toate aceste texte. Enciclopedia cunoaşterii 
relative şi absolute nu era un dicţionar. Nu răspundea în mod 
obligatoriu la întrebările pe care i le puneai. Leopold le veni în 
cele din urmă în ajutor, explicând că trebuia să construiască un 
zid scund ca să adăpostească sursa flăcărilor, apoi să pună trei 


pietre sub buşteni ca să dispună de o alimentare inferioară cu 
aer. 

Totuşi focul refuza cu încăpățânare să se aprindă. Julie 
jucă atunci totul pe o singură carte şi căută în laboratorul de 
chimie ingredientele necesare pentru un cocteil Molotov. 
Reîntoarsă în curte, ea îl aruncă peste lemne şi de data asta, în 
sfârşit, flăcările se extinseră. 

În curte se auziră un fel de aclamații tribale. 

Manifestanţii coborâră de pe catarg drapelul care avea 
deviza: "Din inteligenţă se naşte raţiunea". Apoi îl urcară din 
nou, după ce lipiră pe ambele feţe sloganul concertului: cercul 
cu cele trei furnici. 

Venise momentul discursului. Terasa directorului de la 
primul etaj, constituind un podium ideal, Julie se duse acolo ca 
să se adreseze mulţimii adunate în curte. 

- Declar în mod solemn deschisă ocuparea liceului de o 
bandă specimene umane avide numai de veselie, de muzică şi 
de petrecere. Pentru un timp nedefinit, vom înfiinţa aici un sat 
utopic al cărui obiectiv este să-i facă pe oameni mai fericiţi, 
începând cu noi înşine. 

Aprobări şi aplauze. 

- Faceţi ce vă place dar nu distrugeţi nimic. Dacă trebuie 
să rămânem mult timp aici, mai bine să profităm de tot 
materialul în stare bună de funcţionare. Pentru cei care au 
nevoie, toaletele sunt în fundul curţii, la dreapta. Dacă unii 
dintre voi vor să se odihnească, dormitoarele şi paturile 
internatului vă stau la dispoziţie la etajele trei, patru şi cinci ale 
clădirii B. Celorlalţi, le propun imediat o mare petrecere şi să 
dansăm şi să cântăm de să ne crape bojogii! 

Adevărul era că trupa şi cântăreaţa erau obosiţi şi simțeau 
nevoia să evalueze situaţia. Îşi lăsară instrumentele în sala de 
repetiţii şi patru tinere puseră stăpânire pe ele cu mult 
entuziasm. Grupul "furnicilor" merse să se răcorească la 
distribuitorul de băuturi din apropierea cafenelei, loc de 
destindere obişnuit al elevilor liceului. 

- Ei bine, prieteni, de data asta, am reuşit, zise Julie. 

- Ce facem acum? întrebă Zoe. 

- Oh, chestia asta nu se va prelungi prea mult. Mâine se 
va sfârşi tot, răspunse Paul. 

- Şi dacă durează? întrebă Francine. 


Toţi se uitară unul la altul cu o umbră de îngrijorare în 
privire. 

- Trebuie să facem tot ce ne stă în putere ca să dureze, 
interveni Julie energic. N-am nici un chef ca de mâine dimineaţă 
să mă apuc din nou de pregătirea bac-ului. Avem o şansă să 
construim ceva, aici şi acum, şi trebuie să profităm de ea. 

- Şi la ce te gândeşti exact? întrebă David. Nu putem să 
petrecem la nesfârşit. 

- Dispunem de un grup de oameni şi de un loc închis şi 
protejai ca să ne adăpostim. De ce să nu încercăm să organizăm 
un sat utopic? 

- Un sat utopic? zise mirat Leopold. 

- Da, un loc unde să încercăm să inventăm relaţii noi între 
oameni. Să încercăm o experienţă, o experienţă socială ca să 
ştim dacă e imposibil de inventat un loc în care ne-am putea 
simţi mai bine împreună. 

Furnicile chibzuiră un moment la vorbele pronunţate de 
Julie În depărtare se auzea muzica; fetele şi băieţii râdeau şi 
cântau. 

- Evident, ar fi formidabil, recunoscu Narcisse. Numai că, 
nu e uşor să conduci o mulţime. Am fost instructor într-o colonie 
de adolescenţi şi te asigur că e tare greu să controlezi oamenii 
când se află în grup. A 

- Erai singură, noi suntem opt, îi aminti Julie. Impreună 
suntem mai puternici. Coeziunea ne sporeşte talentele 
individuale. Am impresia că împreună putem răsturna munții. 
Opt sute de persoane ne-au urmat deja în muzica noastră. De ce 
nu ne-ar urma şi în utopie? 

Francine se aşează jos ca să se gândească mai bine. Ji- 
woong îşi scărpină fruntea. 

- O utopie? 

- Sigur, o utopie! Enciclopedia vorbeşte mereu de ea. 
Propune inventarea unei societăţi mai... 

Ezită. 

- Mai ce? întrebă ironic Narcisse. Mai amabilă? Mai blândă? 
Mai hazlie? 

- Nu, doar mai umană, pronunţă Julie cu vocea ei profundă 
şi caldă. 

Narcisse izbucni în râs. 


- Am călcat cu stângul, copii. Julie ne-a ascuns ambitiile ei 
umanitare. 

David voia să înţeleagă: 

- Şi ce înţelegi tu printr-o societate mai umană? 

- Încă nu ştiu. Dar voi găsi. 

- Auzi, Julie, ai fost rănită în înfruntarea cu poliţiştii? o 
întrebă Zoe. 

- Nu. De ce? zise fata surprinsă. 

- Ai o... pată roşie pe costum. 

Julie întoarse rochia uimită. Zoe avea dreptate. Avea într- 
adevăr o pată de sânge provenită de la o rană pe care nici 
măcar nu o simţea. 

- Nu e o rană, e altceva, spuse Francine. O trase pe culoar 
şi Zoe veni şi ea după ele. 

- Ţi-a venit pur şi simplu ciclul, o informă organista. 

- Ce? 

- Ciclul, interveni Zoe. Nu ştii ce e ciclul? 

Julie încremeni. O clipă avu impresia că propriul ei corp o 
asasina. Acel sânge provenea de la asasinarea copilăriei sale. 
Prin urmare se terminase! În acea secundă, în acel moment 
crezut de ea un moment de fericire, organismul o trădase. O 
adusese la ceea ce ura mai mult: obligaţia de a deveni adult. 

Deschise gura larg şi aspiră aerul cu aviditate. Pieptul i se 
ridică cu greutate. Faţa îi deveni stacojie. 

- Repede, strigă Francine, cheamă-i pe ceilalţi. Julie are o 
criză astm. Are nevoie de Ventolină. 

Scotociră în geanta fetei, care din fericire se găsea lângă 
bateria lui Ji-woong, descoperiră aerosolul, îl introduseră în gura 
lui Julie, apăsară dar nu ieşi nimic. Era gol. 

- Ven... to... lină, zise gâfâit Julie. Aerul se rarefia în jurul 
ei. 

Aerul, prima obişnuinţă. La început îţi desfaci ventriculele 
respiratorii pentru primul țipăt, după care nu te mai poţi lipsi de 
asta tot restul vieţii. Aerul. Douăzeci şi patru de ore din douăzeci 
şi patru e nevoie de aer, de preferinţă aer pur. Acolo nu era 
destul. Era obligată să facă eforturi nemăsurate ca să obţină o 
cantitate respirabilă. Zoe se duse în curte să întrebe dacă 
cineva avea la el Ventolină. Nu. 

Pe telefonul celular, David sună la SOS-Medici şi la SOS- 
Primul ajutor. Suna numai ocupat. 


- Trebuie să fie o farmacie deschisă în cartier, zise 
Francine enervată. 

- Ji-woong, du-te cu ea, zise David. Eşti cel mai puternic 
dintre noi. Dacă nu reuşeşte să meargă pe picioarele ei până 
acolo, o poţi duce pe sus. 

- Dar cum să ieşim de-aici? Poliţia e în ambele părţi. 

- Mai rămâne o uşă, răspunse David. Urmaţi-mă. li duse în 
încăperea unde făceau repetiţii. 

Dădu la o parte un dulap şi descoperi o ieşire. 

- Am găsit-o din întâmplare. Culoarul ăsta probabil că duce 
în pivniţa unei case vecine. 

Julie se tânguia încetişor. Ji-woong o ridică pe sus şi 
pătrunseră în subterană. Ajunseră la o bifurcaţie. La stânga 
mirosea a canal. La dreapta mirosea a aer închis de pivniţă. O 
luară la dreapta. 


109. ÎN JURUL FOCULUI 


La lumina jăraticului, Prinţesa 103 vorbeşte despre 
Degete. Vorbeşte de obiceiurile, de tehnologia şi de televiziunea 
lor. 

Şi pancarta albă, anunţătoarea morţii, îi aminteşte 5 care 
nu a uitat de acest flagel. 

În jurul focului, furnicile roşii se înfioară aflând că cetatea 
lor natală avea să fie distrusă. În afară de această ameninţare, 
Prinţesa 103 subliniază că acum este convinsă că Degetele au 
multe de adus civilizaţiei mirmeceene. Faptul că numai 
treisprezece, cu ajutorul focului, au învins o mulţime însemnată 
de pitice, susţine această idee. 

Sigur, nu ştie foarte bine să se folosească de o pârghie, nu 
ştie să reproducă sistemul catapultei... Dar consideră că, ca şi în 
cazul artei, umorului şi dragostei, nu e în fond decât o problemă 
de timp. Dacă Degetele acceptă să intre în joc, va reuşi în cele 
din urmă să înţeleagă. 

Nu e periculos să te apropii de Degete? întreabă 6 care îşi 
freacă ciotul carbonizat. 

103 răspunde că nu. Furnicile sunt destul de şirete ca să 
reuşească să le domine. 

24 ridică o antenă. 

Le-ai vorbit de Dumnezeu? 


Dumnezeu? Toate vor să ştie despre ce e vorba. E o 
maşină? Un loc? O plantă? 

Prinţul 24 le povesteşte că în trecut, la Bel-o-kan, au 
existat Degete care, ştiind să comunice cu furnicile, le-au făcut 
să creadă că erau stăpânii şi creatorii lor. Aceste Degete au 
cerut de la furnici să le asculte orbeşte sub pretextul că erau 
gigantice şi omnipotente. lar aceste degete se pretindeau "zeii" 
furnicilor. 

Toate insectele se apropie. 

Ce înseamnă "Dumnezeu"? 

Prinţesa 103 explică tuturor că această noţiune este unică 
în lumea animală. Degetele cred că există deasupra lor o forţă 
invizibila care le controlează după dorinţa ei. O numesc 
Dumnezeu şi cred în ea, chiar dacă nu o văd. Civilizaţia lor este 
bazată pe această idee a unei credinţe într-o forţă invizibilă care 
le controlează întreaga existenţă. 

Furnicile încearcă să-şi imagineze ce poate să fie 
Dumnezeu fără să aibă un interes practic. La ce le ajută să 
creadă că există un Dumnezeu deasupra lor? 

Prinţesa 103 răspunde că poate pentru că Degetele sunt 
nişte animale egoiste şi că, pe termen lung, acest egoism le 
apasă şi le devine insuportabil. Şi atunci au nevoie de modestie 
şi să se simtă creaturile umile ale unui animal, şi mai mare: 
Dumnezeu. 

Problema e că unele Degete au vrut să ne insufle şi nouă 
aceeaşi noţiune şi deci s-au dat drept zeii furnicilor! emite 24. 
Prinţesa 103 încuviinţează. 

Ea recunoaşte că nu toate Degetele sunt lipsite de voinţa 
de a controla toate speciile vecine. Ca şi la furnici, există printre 
ele duri şi blânzi, imbecili şi inteligenţi, generoşi şi profitori. 
Acele furnici au dat probabil peste nişte profitori. 

Dar Degetele nu trebuie judecate negativ după faptul că 
unele dintre ele s-au prezentat ca zeii furnicilor. Această 
diversitate de comportament indică bogăţia spiritului lor. 

Cele douăsprezece exploratoare, care acum înţeleseseră 
vag noţiunea de Dumnezeu, întreabă cu naivitate dacă nu 
cumva Degetele ar fi cu adevărat... zeii lor. 

Prinţesa 103 spune că, după părerea ei, cele două specii 
urmează traiectorii paralele şi că, deci, Degetele nu puteau să 
creeze furnicile. 


Măcar din motive de anterioritate, deoarece furnicile au 
apărut pe Pământ înaintea Degetelor. La fel, i se pare puţin 
probabil ca furnicile să fi creat Degetele. 

O îndoială totuşi persistă printre furnicile de faţă. 
Avantajul credinţei în Dumnezeu este că ea permite să se 
explice inexplicabilul. Unele furnici sunt deja gata să ia trăsnetul 
sau focul drept manifestări ale zeilor lor Degete. 

Prinţesa 103 repetă că Degetele sunt o specie apărută 
recent, în urmă cu aproape trei milioane de ani, în timp ce 
furnicile se află acolo de o sută de milioane de ani. 

Cum să apară supuşii înaintea creatorilor lor? Cele 
douăsprezece exploratoare o întreabă de unde ştie şi Prinţesa 
103 repetă că a auzit în unul din documentarele lor la televizor. 

Asistenţa e uluită. Chiar dacă nu toate furnicile prezente 
sunt convinse că Degetele sunt creatorii lor, toate sunt obligate 
să recunoască că acest "tânăr" animal este supradotat şi că 
cunoaşte multe lucruri faţă de insectele ignorante. 

Prinţul 24 e singurul care nu e de acord. Pentru el, poporul 
furnicilor nu are de ce să invidieze Degetele. În caz de întâlnire, 
furnicile vor avea să le înveţe mult mai multe lucruri pe Degete 
decât Degetele pe furnici. În ceea ce priveşte cele trei mistere - 
arta, umorul şi dragostea -, imediat ce furnicile vor înţelege 
despre ce este vorba, vor şti imediat să le reproducă şi să le 
amelioreze. E convins de asta. 

Într-un colţ, furnicile de pe Insula Salcâmului, care au fost 
impresionate de folosirea lăncii de foc în bătălia papurii, au târât 
un jăratic pe o frunză. Testează efectul jăraticului pe mai multe 
materiale. Ard pe rând o frunză, o floare, pământ, rădăcini. 6 se 
face mentorul lor. Obţin împreună fum albăstrui şi mirosuri 
neplăcute-; probabil că aşa au procedat şi primii inventatori din 
lumea Degetelor. 

Degetele sunt totuşi probabil nişte animale complicate..., 
zice suspinând o furnică de pe insula Salcâmului care începe să 
cam fie sătulă până peste antene de poveştile astea cu lumea 
superioară. Se ghemuieşte şi adoarme, lăsându-le pe celelalte 
să discute cât poftesc şi să se joace cu focul. 


110. ENCICLOPEDIE 


TORTUL ANIVERSAR: A sufla în lumânări cu ocazia 
aniversării este unul dintre riturile cele mai revelatoare ale 
speciei umane. Omul îşi aminteşte astfel, la intervale regulate, 
că e în stare să creeze focul apoi să-l stingă cu suflarea lui. 
Controlul focului constituie unul dintre riturile de trecere pentru 
ca un copil să se transforme în fiinţă responsabilă. lar dacă 
persoanele în vârstă nu mai au suflul necesar stingerii 
lumânărilor, asta dovedeşte însă că ele sunt de acum înainte 
socialmente excluse din lumea umană activă. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


111. LIPSĂ DE AER 


Ji-woong răsuflă uşurat când văzu că acea pivniţă dădea 
departe de dubele poliţiştilor. Se grăbi să găsească, ducându-o 
pe sus pe Julie, o farmacie deschidă la trei dimineaţa. 

In timp ce Ji-woong, în disperare de cauză, bătea la uşa 
unui magazin închis, o fereastră se deschise deasupra şi un 
bărbat în pijama se aplecă în afară şi zise: 

- Nu e cazul să scoli pe toată lumea. Singura farmacie 
deschisă la ora asta se află în localul de noapte. 

- Glumeşti? 

- Deloc. E un serviciu nou. Au ajuns la concluzia că e mai 
simplu să pui farmacii în localuri de noapte, măcar pentru 
vânzarea prezervativelor. 

- Şi unde e localul ăsta de noapte? 

- La capătul străzii la dreapta e o fundătură. Acolo e. N-ai 
cum să nimereşti în altă parte. Îi zice "Infernul". 

Intr-adevăr. "Infernul" clipea cu litere de foc, având în jur 
drăcuşori cu aripi de lilieci. Julie gemu: 

- Aer! Aer! 

De ce era atât de puţin aer pe această planetă? 

Ji-woong o puse jos şi plăti intrarea pentru amândoi, ca şi 
cum ar fi fost o pereche de dansatori printre ceilalţi. Portarul, cu 
faţa plină de tatuaje, nu fu deloc surprins să vadă o fată într-o 
stare atât de tristă. Cei mai mulţi dintre clienţii localului 
ajungeau acolo pe jumătate ameţiţi de droguri sau de alcool. 


În sală, vocea tinerei Alexandrine şoptea | loveuue you, 
mon amour, je t'aimeeue şi perechile se strângeau în braţe în 
halouri de fumigene. Volumul sonor crescu până când nimeni nu 
se mai putu auzi. In sală nu mai rămaseră decât nişte puncte 
luminoase roşii care clipeau. Ştia ce însemna asta. În acel 
întuneric şi în acel vacarm asurzitor, cei care nu aveau nimic de 
spus şi cei care nu erau prea, avantajaţi de natură aveau 
aceleaşi şanse ca şi ceilalţi să profite de slow ca să seducă. 

ji-woong  traversă pista  îmbrâncind perechile fără 
menajamente, preocupat doar s-o tragă după el pe Julie cât mai 
repede până la farmacie. 

Acolo, o tipa în bluză albă citea o revistă siropoasă şi 
mesteca gumă. Când îi zări, ridică unul din tampoanele care îi 
proteja urechile, Ji-woong răcni ca să domine vacarmul şi ea îi 
făcu semn să închidă uşa. O parte din decibeli rămaseră afară. 

- Ventolină, vă rog. Repede, e pentru domnişoara. Are o 
criză de astm. 

- Aveţi reţetă? întrebă cu calm farmacista. 

- Vedeţi foarte bine că e o problemă de viaţă şi de moarte, 
Plătesc cât trebuie. 

Julie nu era nevoită să facă vreun efort ca să stârnească 
compasiune. Dar femeia nu se lăsă înduioşată. 

- Îmi pare rău. Aici nu e băcănie. Nu avem voie să 
eliberăm Ventolină fără reţetă, ar fi ilegal. Nu eşti primul care vii 
să joci aici teatru. Toată lumea ştie că Ventolina este un 
vasodilatator foarte util pentru domnii în neputinţă! 

Ji-woong o apucă pe farmacistă de gulerul bluzei şi, pentru 
că nu avea nici o armă, apucă cheia apartamentului său şi 
apăsă capătul ascuţit pe gâtul ei. 

Apoi zise cu un ton ameninţător: 

- Nu glumesc. Te rog, Ventolină, sau dumneata vei avea 
nevoie de medicamente cu sau fără reţetă. 

În acel tumult, ar fi fost inutil să cheme pe cineva în ajutor 
care, de altfel, în acel loc ar fi fost mai curând de partea celor 
doi. Farmacista dădu din cap resemnată, luă un aerosol şi îl 
întinse. 

Era şi timpul. Ji-woong fu nevoit să-i întredeschidă buzele 
şi să-i introducă muştiucul în gură. 

- Haide, respiră, te rog. 


Ea făcu un mare efort şi aspiră. Fiecare apăsare o 
readucea la viaţă. Plămânii i se deschideau ca o floare uscată în 
apă. 

- Formalităţile voastre! zise Ji-woong farmacistei, care 
apăsa discret pe pedala legată direct de serviciul de noapte al 
poliţiei. Sistemul fusese prevăzut pentru cazul în care ar fi fost 
atacată de drogaţi în lipsă de droguri. 

Julie se aşeză pe bancă ca să-şi revină. Ji-woong plăti 
aerosolul. 

O luară pe drumul de întoarcere. Traversau în sens invers 
sala. Julie, dându-şi în sfârşit seama unde se afla, ar fi dorit ca 
tânărul să o ia în braţe. Se uită în ochii coreeanului. 

Ji-woong era frumos. Avea ceva de felină. Imprejurările şi 
acel loc ciudat îi sporea farmecul. 

Era asaltată de ruşine, de teama de a fi o femeie 
"întârziată" şi de dorinţa nouă, aproape animalică, faţă de Ji- 
woong. 

- Ştiu, zise Ji-woong, nu te uita aşa la mine. Nu suporţi nici 
un contact epidermic cu nici un bărbat. Nu-ţi fie teamă, n-am să- 
ţi propun un dans. 

Vru să-l contrazică dar, chiar în acel moment, apărură doi 
poliţişti. Farmacista îi descrise pe cei doi agresori şi le arătă pe 
unde plecaseră. 

Ji-woong o trase pe Julie în centrul pistei de dans, unde era 
întunericul mai mare, şi, fiind obligat, o cuprinse în braţe. 

Dar chiar în acel moment se aprinseră luminile. Toată 
lumea se agita cu faţa plină de sudoare. Poliţiştii circulau printre 
dansatori. 

Dacă le-ar fi recunoscut pe cele două "furnici", le-ar fi 
arestat. Julie îşi dădu seama de asta şi făcu ceva de neînchipuit. 
Prinse între mâini faţa coreeanului şi îl sărută cu putere pe gură. 
Poliţiştii se mişcau în jurul lor. Sărutul lor continua. Un poliţist se 
uită la ei bănuitor. Amândoi închiseră ochii, ca struţii care nu vor 
să vadă pericolul. Julie ar fi vrut ca băiatul s-o strângă şi mai 
tare în braţe. Dar poliţiştii plecaseră deja. Ca doi magneţi care s- 
ar fi apropiat din întâmplare prea mult unul de celălalt, tinerii se 
dezlipiră unul de altul jenaţi. 

- Scuză-mă, îi strigă el la ureche ca să se poată face auzit. 

- Am fost obligaţi de împrejurări, răspunse ea. 


El o luă de mână, părăsiră localul şi se întoarseră la 
Revoluţie prin aceeaşi pivniţă pe unde ieşiseră. 


112. ENCICLOPEDIE 


DESCHIDEREA PRIN JOCURI: În Franţa, prin anii şaizeci, un 
crescător de cai de prăsilă a cumpărat patru cai cenuşii care se 
asemănau perfect. Dar aveau un caracter prost. Când erau 
lăsaţi unul lângă altul, se băteau şi era imposibil să fie înhămaţi 
împreună căci fiecare pornea în altă direcţie. 

Un veterinar a avut ideea să le alinieze cele patru boxe, cu 
jocuri pe pereţii dintre ele: rulete care puteau fi rotite cu botul, 
mingi ce puteau fi lovite cu copita ca să treacă dintr-o parte în 
alta, forme geometrice pestriţe atârnate de sfori. 

El a inversat în mod regulat caii pentru ca toţi să se 
cunoască şi să se joace unii cu alţii. După o lună, cei patru cai 
deveniseră inseparabili. Nu numai că acceptau să fie înhămaţi 
împreună, dar lăsau impresia că găseau un aspect ludic al 
muncii lor. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


113. ÎN PLINĂ EFERVESCENŢĂ 


Remarcând că focul proiectează o umbră mărită a celor 
mai apropiate insecte, 7 apucă un capăt de cărbune răcit de 
lângă vatră şi se hotărăşte să reproducă pe un perete o formă 
nemişcată. După ce termină treaba, o prezintă celorlalte care, 
crezând că au de-a face cu o insectă adevărată, încearcă să-i 
vorbească. 

7 le explică, nu fără greutate, că e vorba de un desen. 
Astfel se dezvoltă un mod de a reprezenta lucrurile care, la 
început, seamănă mult cu gravurile rupestre din grotele de la 
Lascaux, dar în cele din urmă evoluează spre un stil deosebit. 
Cu trei trăsături de cărbune, 7 a creat pictura mirmeceeană. Işi 
priveşte îndelung opera şi îşi zice că negrul nu este de ajuns ca 
să redea bine lucrurile, şi că trebuie adăugate culori. 

Dar cum să adauge culori? 


Prima idee care îi vine este să ia sânge de la o furnică 
cenuşie venită să admire opera. Obține astfel alb cu sângele ei 
care, întins, dă relief feţei şi antenelor. E destul de reuşit. lar 
furnica cenuşie nu prea avea de ce se plânge, căci fusese primul 
sacrificiu pe altarul artei insectelor. 

Văzând asta, furnicile au fost cuprinse de frenezie 
creatoare. Intre cele care testează focul, cele care desenează, 
cele care studiază pârghia apare o emulaţie rară. 

Totul li se pare posibil. Societatea lor, pe care şi-o 
închipuiau totuşi ajunsă la apogeul politic şi tehnologic, se 
dovedeşte brusc foarte întârziată. 

Cele douăsprezece exploratoare şi-au găsit acum fiecare 
domeniul predilect. Prinţesa 103 le oferă impulsul necesar şi 
experienţa. 5 a devenit principala ei asistentă. 6 este cea mai 
pricepută dintre inginerii focului. 7 este pasionată de desen şi 
pictură. 8 studiază pârghia şi 9, roata. 10 redactează feromonul- 
memorie zoologic despre obiceiurile Degetelor. 11 este 
interesată de arhitectură şi de diferitele moduri de a construi un 
cuib. 12 este atrasă de arta navigaţiei şi ia note despre diferitele 
lor ambarcaţiuni fluviale. 13 reflectează la noile lor arme, 
crenguţa aprinsă, cuirasatul-ţestoasă... 14 e interesată de 
dialogul cu speciile străine. 15 disecă şi gustă noile alimente pe 
care le-au cunoscut în cursul periplului. 16 se străduieşte să 
cartografieze diferitele piste pe care au mers ca să ajungă până 
acolo. 

Prinţesa 103 vorbeşte de ceea ce ştie despre Degete. 
Vorbeşte de televiziunea care transmite poveşti care nu sunt 
adevărate. 10 reia feromonul-memorie zoologic ca să 
consemneze noile informaţii despre Degete: 

ROMANE. 

Degetele inventează uneori poveşti neadevărate pe care 
le numesc romane sau scenarii. 

Inventează personajele, inventează decorurile, inventează 
regulile unor lumi fictive. 

Or, lucrurile despre care vorbesc nu există nicăieri sau 
aproape nicăieri. 

Ce interes au ca să vorbească despre ceea ce nu există? 

Doar ca să istorisească poveşti frumoase. 

E o formă de artă. 

Cum sunt construite aceste poveşti? 


După filmele pe care le-a văzut 103, se pare că ascultă de 
aceleaşi reguli ca şi bancurile, acele mici anecdote misterioase 
care provoacă starea de "umor". 

E destul să aibă un început, un mijloc şi un sfârşit 
neaşteptat. 

Prinţul 24 o ascultă cu atenţie pe Prinţesa 103 şi, chiar 
dacă nu-i împărtăşeşte în întregime entuziasmul faţă de 
descoperirea lumii Degetelor, îi vine ideea de a povesti ce-i 
spusese despre Degete, dar punând în scenă sub forma unei 
poveşti adevărate, un "roman". 

În realitate, Prinţul 24 doreşte să creeze primul roman 
feromonal al furnicilor. Vede totul foarte bine. O saga a 
Degetelor, construită în maniera marilor povestiri mirmeceene. 
Cu noua sa sensibilitate de sexuat, se simte în stare să 
imagineze o poveste de aventuri pornind de la ceea ce crede că 
înţelege despre Degete. 

A şi găsit titlul, unul foarte simplu: Degetele. 

Prinţesa 103 se duce să examineze pictura lui 7. 

Artista îi declară că are nevoie de pigmenţi colorați diferit. 
103 îi sugerează să folosească polenul pentru galben, iarba 
pentru verde şi petalele macilor pentru roşu. 7 le amestecă cu 
salivă ca să lege totul şi, cu alte două furnici pe care le-a 
convins s-o ajute, începe să reprezinte, pe o frunză de platan, 
lunga procesiune a contra-cruciadei. Desenează trei furnici apoi, 
în depărtare, o sferă roz pe care reuşeşte s-o coloreze 
amestecând cretă şi o petală de mac tocată. Cu polen trasează 
o linie între furnici şi Degete. 

E focul. Focul este o legătură între Degete şi furnici. 

Contemplând opera lui 7, Prinţesa 103 are o idee. În loc să 
numească expediţia lor contra-cruciadă, de ce să nu-i zică 
"Revoluţia Degetelor'? In fond, cunoaşterea lumii Degetelor ar 
duce cu siguranţă la răsturnări spectaculoase în societatea 
furnicilor, iar acest titlu este deci mai potrivit. 

Disputele continuă în jurul focului. Insectele care se tem 
de jăratic cer să fie stins şi să fie tabu pentru vecie. Se iscă o 
ceartă între cei care susţin şi cei care sunt împotriva focului. 

Prinţesa 103 nu reuşeşte să le separe pe antagoniste. 
Trebuie să aştepte să se înregistreze trei morţi ca să se poată 
relua în mod serios dezbaterea. Câteva strigă cu insistenţă că 
focul este tabu. Altele răspund că e vorba de o evoluţie 


modernistă şi că dacă Degetele îl folosesc fără să le fie frică de 
el, e logic ca şi furnicile să facă la fel. Spun că decretând focul 
tabu, au pierdut mult timp în evoluţia lor tehnologică. Dacă, în 
urmă cu peste o sută de milioane de ani, furnicile ar fi studiat în 
mod obiectiv focul, dacă ar fi cântărit cu seriozitate ce are bun 
şi ce are rău, poate că şi ele ar fi avut acum "artă", "umor" şi 
"dragoste". 

Cele care sunt împotriva focului răspund că, după cum a 
dovedit-o trecutul, folosind focul se putea distruge dintr-o dată o 
întreagă porţiune de pădure. Furnicile, pretind ele, nu sunt 
destul de experimentate ca să-l folosească în mod inteligent. 
Cele care susţin focul ripostează că de când mânuiesc focul, nu 
s-a produs nici o pagubă. Le-au învins pe furnicile pitice şi au 
reuşit să fabrice tot felul de paste şi de produse ciudate care 
trebuie acum studiate. 

Se cade deci de acord să se continue studierea focului dar 
sporind măsurile de securitate. Se va săpa un şanţ în jurul 
jăraticului pentru ca focul să nu se propage prea uşor la acele 
de pin care acoperă solul. Un incendiu se aprinde foarte 
repede... 

O furnică care susţine focul a avut ideea să frigă o bucată 
de lăcustă şi le anunţă că această carne e mult mai bună aşa. 
Nu are timp însă să le dea şi celorlalte să guste, căci unul dintre 
picioare, pe care l-a apropiat prea mult de vatră, ia foc şi, în 
câteva secunde, insecta se topeşte cu delicioasa cină în stomac. 

Prinţesa 103 urmăreşte toată această agitație. 
Descoperirea Degetelor şi a obiceiurilor lor constituie pentru 
toate o bulversare atât de mare încât nu ştiu cu ce să mai 
înceapă. 103 se gândeşte că sunt puţin cam ca acele insecte 
însetate care, zărind o băltoacă de apă, se reped, beau prea 
repede şi mor imediat. E mai bine să bei progresiv ca să-ți 
reobişnuieşti organismul. 

Dacă cei din Revoluţia Degetelor nu iau seama, e posibil 
ca totul să degenereze, iar 103 nu ştie în ce sens. 

Nu poate decât să constate că e prima noapte în care, cu 
un întreg grup de semene, nu doarme deloc. Soarele e în 
interior şi, printr-o fisură a cavernei, vede noaptea de afară. 


14. A DOUA ZI A REVOLUŢIEI FURNICILOR 


Noaptea a trecut. Soarele urcă pe cer lent ca în toate 
zilele în care e hotărât să facă asta. 

E şapte dimineaţa şi liceul din Fontainebleau începea a 
doua zi a revoluţiei. 

Julie încă mai dormea. 

II visa pe Ji-woong, care îi desfăcea unul câte unul nasturii 
de la bluză, apoi îi descheia sutienul în care avea sânii strânşi, o 
dezbrăca lent şi, în sfârşit, îşi lipea buzele de buzele ei. Asta o 
trezi brusc. 

- Julie s-a trezit, veniţi repede, zise cineva. O mână o ajută 
să se ridice. 

Julie constată că dormise afară în mijlocul unor grămezi de 
cartoane şi de hârtii vechi aşezate chiar pe peluză. Intrebă unde 
se află şi ce se petrecea. In jurul ei erau cuibăriţi oameni 
necunoscuţi, cel puţin vreo douăzeci, care păreau că vor s-o 
protejeze. 

Văzu mulţimea, îşi aminti totul şi simţi o durere puternică 
de cap. 

Cei Şapte Pitici o duseră la poarta mare de la intrare. 
Leopold ridică o parte de cuvertură şi Julie zări poliţişti care 
atacau. Fetele de la clubul de aikido puseră din nou în funcţiune 
furtunele cu apă şi poliţiştii fură respinşi. Aproape că devenise o 
rutină. Victoria era din nou de partea asediaţilor. 

Julie fu dusă mai mult pe sus pe balconul de la primul etaj 
şi începu să vorbească. 

- În dimineaţa asta, forţele de ordine au încercat din nou 
să ne alunge de-aici. li jenăm pentru că am creat un spaţiu de 
libertate care a scăpat de sub controlul ordinii stabilite. Acum 
dispunem de un laborator formidabil ca să încercăm să facem 
ceva cu vieţile noastre. 

Julie înaintă până la marginea balconului şi adăugă: 

- Să inventăm o nouă formă de revoluţie, o revoluţie fără 
violenţă, o revoluţie care va propune noi viziuni ale societăţii. 
Revoluţia este înainte de orice un act de dragoste, spunea pe 
vremuri Che Guevara. El n-a reuşit, dar noi vom încerca. 

- Mda, revoluţia asta e şi e revoluţia periferiei şi a tinerilor 
care s-au săturat de poliţai. Ar fi trebuit să le dăm la cap! strigă 
cineva. 

Altă voce zise: 


- Nu, această revoluţie e revoluţia ecologiştilor împotriva 
poluării şi a experienţelor nucleare. 

- Ba e revoluţia împotriva rasismului, spuse a treia voce. 

-Nu, este o revoluţie a claselor împotriva deţinătorilor 
marelui capital, protestă altcineva. Ocupăm acest liceu pentru 
că este simbolul exploatării poporului de către burghezi. 

Se produse zarvă. Mulţi voiau să recupereze această 
manifestare în profitul unor cauze diferite şi uneori opuse. In 
unele priviri se putea vedea deja ura. 

- Sunt ca o turmă fără păstor şi fără ţintă. Sunt gata să 
facă orice. Atenţie, pericol! murmură Francine la urechea 
prietenei sale. 

- Trebuie să definim o dată pentru totdeauna sensul 
revoluţiei noastre ca să nu mai poată fi însuşită, conchise Ji- 
woong. 

Julie se afla în încurcătură. 

Ridică mâinile ca să domolească mulţimea. 

- Nu. Nu. Să nu ne dispersăm din cauza acestor cauze 
vechi care au arătat deja cât sunt de sterile. O revoluţie nouă 
are nevoie de obiective noi. 

Nici o reacţie. 

- Da. Suntem ca furnicile. Mici, dar puternici prin unirea 
noastră. Chiar ca nişte furnici. Privilegiem comunicarea şi 
invenţia faţă de formalism şi de mondenităţi. Suntem ca 
furnicile. Nn ne este teamă să-i atacăm pe cei mari, să atacăm 
citadelele cele mai greu de cucerit căci, împreună suntem mai 
puternici. Furnicile ne arată un drum de urmat care s-ar putea 
dovedi benefic. Oricum are avantajul că nu a fost testat 
niciodată. 

Mişcare în rândul mulţimii sceptice. Maioneza nu se 
închega! Julie continuă: 

- Furnicile propun nu mimai nişte valori diferite, ci şi o 
organizare socială diferită, o comunicare diferită, o gestionare a 
relaţiilor între indivizi diferiţi. 

- Şi poluarea? 

- Şi rasismul? 

- Şi lupta claselor? 

- Şi problemele periferiei? 

.- Da, au dreptate, strigară deja unii dintre cei prezenţi. 


Julie îşi aduse aminte de o frază din Enciclopedia 
cunoaşterii relative şi absolute: "Atenţie la mase. In loc să 
depăşească calităţile fiecăruia, mulţimea tinde să le micşoreze. 
Coeficientul de inteligenţă al unei mulţimi este inferior sumei 
coeficienţilor indivizilor care o compun. Când e vorba de 
mulţime, nu mai e valabil 1 + 1 = 3, ci 1 + 1 = 0,5". 

O furnică zburătoare trecu pe lângă Julie. Ea consideră 
venirea insectei ca o aprobare a naturii. 

- Aici este Revoluția furnicilor şi numai Revoluţia furnicilor. 

Urmă un moment de ezitare. Acum se hotăra totul. Dacă 
nu mergea, Julie era pregătită să renunţe la tot. 

Julie făcu semnul victoriei cu degetele şi furnica 
zburătoare se aşeză pe unul din degetele ei. Toţi au fost 
impresionați de acest lucru. Dacă chiar şi insectele o aprobau... 

- Julie are dreptate. Trăiască Revoluţia furnicilor! strigă 
Elisabeth, lidera amazoanelor, fostele membre ale clubului de 
aikido. 

- Trăiască Revoluţia furnicilor, reluară cei Şapte Pitici. 
Trebuia să-i ţină în priză: 

- Unde sunt vizionarii? 

De data asta nu au mai fost ezitări. Mulțimea reluă 
sloganul: 

- Noi suntem vizionarii! 

- Unde sunt inventatorii? 

- Noi suntem inventatorii! Julie intonă: 

Noi suntem noii vizionari, 

Noi suntem noii inventatori! 

Noi suntem micile furnici care ronţăie vechea lume 
sclerozată! 

Urmă un entuziasm general. Mulțimea începu să cânte 
încântată imnul furnicilor. 

Cei care nu fuseseră însă de acord scuipară în jos şi 
murmurară injurii dar, simțind că sunt în minoritate, nu 
îndrăzniră să mai insiste. 

Julie îşi zise că trebuia să canalizeze mulţimea. Să-i 
extragă energia şi s-o canalizeze ca să obţină ce era mai bun ca 
să construiască. Problema era că nu ştia ce să construiască. 

Deodată cineva veni în fugă şi murmură la urechea fetei: 

- Poliţiştii au blocat tot perimetrul, în curând nu vom mai 
putea ieşi. 


Se auzi rumoarea mulţimii. 

Julie luă microfonul şi zise: 

- Am fost anunţată că poliţiştii au blocat perimetrul din jur. 
Ne aflăm aici ca pe o insulă pustie şi totuşi în centrul unui oraş 
modern. Cei care vor să plece, ar fi bine să se hotărască 
imediat, mai înainte ca acest lucru să devină imposibil. 

Trei sute de persoane se îndreptară spre poarta mare de 
fier. Cei mai mulţi erau oameni mai maturi care se temeau de 
îngrijorarea familiilor lor, oameni pentru care munca lor avea 
mult mai multă importanţă decât ceea ce, la urma urmelor, 
pentru ei nu fusese decât o distracţie. Mai erau şi tineri care se 
temeau de reacţia părinţilor după o noapte în care nu veniseră 
acasă, fără să anunţe, şi alţii cărora le plăcea foarte mult rock- 
ul, dar pe care îi durea în cot de acea revoluţie a furnicilor. 

În sfârşit curtea şcolii fu părăsită şi de liderii care 
susţinuseră ecologia, periferia, lupta claselor şi care încercaseră 
să confişte manifestarea. 

Poarta fu deschisă. Afară, poliţiştii se uitară indiferenți la 
cei care plecau. 

- Şi acum, când am rămas numai oameni de bună voinţă, 
să înceapă cu adevărat distracţia! exclamă Julie. 


115. ENCICLOPEDIE 


UTOPIA INDIENILOR DIN AMERICA: Indienii din America de 
Nord, indiferent de felul lor, au aceleaşi principii. 

Mai întâi, se consideră ca făcând parte integrantă din 
natură şi nu stăpâni ai naturii. După ce epuizau vânatul dintr-o 
zonă, tribul lor migra pentru ca vânatul să se poată reconstitui. 
Astfel intervenţia lor nu epuiza Pământul. 

În sistemul de valori al indienilor, individualismul era mai 
curând sursă de ruşine decât de mândrie. Era obscen să faci 
ceva numai pentru tine. Nu posedau nimic, nu aveau drepturi 
asupra nici unui lucru. Chiar şi în zilele noaste, un indian cure 
cumpără o maşină ştie că va trebui să i-o împrumute primului 
indian care i-o va cere. 

Copiii lor erau educați fără constrângeri. De fapt, se 
autoeducau. 

Descoperiseră altoirea plantelor pe care o foloseau pentru 
a obţine porumb hibrid. Descoperiseră principiul de a face 


impermeabile pânzele cu ajutorul unei seve de hevea. Ştiau să 
fabrice haine din bumbac a căror fineţe era inegalabilă în 
Europa. Cunoşteau efectele benefice ale aspirinei (acidul 
salicilic), al chininei... 

În societatea indiană din America de Nord nu exista putere 
ereditară şi nici putere permanentă. Pentru fiecare decizie, 
fiecare îşi expunea punctul de vedere în cadrul unui consiliu al 
tribului, pow-wow. Era înainte de orice (şi cu mult înaintea 
revoluțiilor republicane europene) un regim de adunare. Dacă 
majoritatea nu avea încredere în şef, acesta se retrăgea singur. 

Era o societate egalitară. Sigur, exista un şef, dar nu erai 
şef decât dacă oamenii te urmau în mod spontan. A fi lider era o 
problemă de încredere. O decizie luată în pow-wow nu era 
obligatoriu să fie respectată decât de cei care votaseră pentru 
această decizie. Ca şi cum la noi, o lege n-ar fi respectată decât 
de cei care ar considera-o dreaptă! Chiar şi în perioada 
splendorii lor, amerindienii nu au avut niciodată o armată 
formată din soldaţi de meserie. Toată lumea lua parte la bătălie 
atunci când era nevoie, dar războinicul era înainte de orice 
recunoscut socialmente ca vânător, cultivator şi tată de familie. 

In sistemul indian, orice viaţă, indiferent de forma ei, 
merită să fie respectată. Menajau deci viaţa duşmanilor lor 
pentru ca şi ei să facă la fel. Mereu această idee de 
reciprocitate: ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. 

Războiul era considerat ca un joc unde trebuia să-ţi arăţi 
curajul. Nu se dorea distrugerea fizică a adversarului. Unul 
dintre scopurile luptei războinice era mai ales atingerea 
inamicului cu extremitatea bastonului cu capăt rotund. Era o 
onoare mai mare decât a-l ucide. Se numărau "atingerile". Lupta 
se oprea la prima vărsare de sânge. Rareori existau morţi. 

Principalul obiectiv al războaielor interindiene consta în a 
fura caii inamicului. Din punct de vedere cultural, le-a fost greu 
să înţeleagă războiul de masă practicat de europeni. Au fost 
foarte surprinşi când au văzut că albii omorau pe toată lumea, 
inclusiv bătrâni, femei şi copii. Pentru ei nu era numai îngrozitor, 
era mai ales aberant, ilogic, de neînțeles. Totuşi, indienii din 
America de Nord au rezistat relativ multă vreme. 

Societăţile sud-americane au fost mai uşor de atacat. Era 
destul să fie tăiat capul regelui pentru ca societatea să se 
prăbuşească. Aceasta este marea slăbiciune a sistemelor cu 


ierarhie şi administraţie centralizată. Sunt dominate prin 
monarh. În America de Nord, societatea avea o structură mai 
disparată. Toţi acei cow-boy au avut de-a face cu sute de triburi 
care migrau. Nu exista un mare rege nobil, ci sute de şefi în 
mişcare. Dacă albii reuşeau să "imblânzească" sau să distrugă 
un trib de o sută cincizeci de persoane, erau nevoiţi să atace din 
nou alt trib de o sută cincizeci de persoane. _ 

Cu toate astea a fost un mare masacru. In 1492, 
amerindienii erau zece milioane. In 1890, erau o sută cincizeci 
de mii, cei mai mulţi murind de boli aduse de occidentali. 

La bătălia de la Little Big Horn, de la 25 iunie 1876, s-a 
putut vedea cea mai mare adunare de indieni: zece până la 
douăsprezece mii de indivizi dintre care trei-patru mii de 
războinici. Armata amerindiană a înfrânt armata generalului 
Custer. Dar era greu să hrăneşti atâtea persoane pe un teritoriu 
mic. După victorie, indienii s-au despărţit. Considerau că, după 
ce au suferit o astfel de umilire, albii nu vor mai îndrăzni 
niciodată să nu-i respecte. 

In realitate, triburile au fost reduse unul după altul. Până 
în 1900, guvernul american a încercat să le distrugă. După 
1900, a crezut că amerindienii se vor integra în melting-pot 
precum negrii, irlandezii, italienii. 

Dar asta era o viziune redusă. Amerindienii nu vedeau 
deloc ce-ar fi putut să înveţe de la sistemul social şi politic 
occidental pe care îl considerau cu mult mai puţin evoluat decât 
al lor. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


116. ARTA 


Imediat ce lumina soarelui de afară se face mai puternică 
decât lumina jăraticului din interior, furnicile se grupează pe 
mal, apoi pornesc spre pământurile întinse din vest. 

Sunt doar vreo sută, dar au impresia că pot, împreună, să 
schimbe lumea. Prinţesa 103 este conştientă că după ce s-a 
lansat într-o cruciadă în urma căreia a descoperit misterioasa 
ţară a Degetelor, acum face alta în sens invers ca să explice 


celorlalte această misterioasă ţară a Degetelor şi să ajute astfel 
la evoluţia civilizaţiei sale. 

Un vechi proverb mirmeceean spune: Tot ce pleacă într-o 
direcţie, se întoarce din direcţia opusă. 

Degetele n-ar fi în stare să înţeleagă acest gen de proverb 
şi Prinţesa 103 îşi zice că furnicile au totuşi o cultură specifică. 

Cohorta traversează câmpii urât mirositoare, unde ploile 
de samare, acele fructe de frasin şi de ulm, sunt ca nişte căderi 
de stânci prăvălite din cer. Trec prin păduri de ferigi care 
invadează totul Roua le biciuieşte pe furnici şi face să le cadă 
antenele lipicioase pe obraji. 

Toate se străduiesc să păstreze jăraticul protejându-l cu 
frunze. Numai Prinţul 24, care refuză să venereze ca celelalte 
lumea Degetelor, rămâne mai la o parte, Străduindu-se să 
rămână în simbioză numai cu lumea lui. 

E dimineaţă şi căldura devine sufocantă. Când canicula 
devine insuportabilă, furnicile se refugiază la adăpostul unei 
buturugi scobite. 

Tehnicienele focului ard ceva urât mirositor. O gărgăriţă 
întreabă ce este şi i se răspunde că e coleopteră. Fiind ea însăşi 
coleopteră, insecta nu insistă şi, ca să se destindă, se duce să 
mănânce câteva turme de purici de frunze care treceau pe- 
acolo. 

7 începe o frescă mare în mărime naturală unde are de 
gând să reprezinte procesiunea "revoluţia Degetelor". Ca să 
reproducă bine forma exactă a fiecărei insecte, le cere să 
pozeze în faţa focului şi le reproduce umbrele pe frunză. 
Problema e menţinerea pigmenţilor. Imaginea ameninţă să se 
şteargă dintr-un minut în altul. Se ajută cu salivă dar asta nu 
face decât să dilueze nuanțele. Trebuie căutat altceva. 

7 reperează un limax pe care îl asasinează cu voioşie în 
numele artei. Testează balele de limax. Efectul obţinut este 
superior celui al salivei sale. Balele de limax nu diluează 
pigmenţii şi se usucă întărindu-se. E un lac excelent. 

Prinţesa 103 vine să vadă şi spune că, da, asta este arta. 
Acum îşi aduce bine aminte, arta înseamnă fabricarea de 
desene şi de obiecte care nu folosesc la nimic, dar care 
seamănă cu ceea ce există deja. Arta este încercarea de a 
reproduce na tura, rezumă 7 din ce în ce mai inspirată. 


Furnicile lichidaseră primul mister al Degetelor. Mai aveau 
de descoperit "umorul" şi "dragostea". 

7 este cuprinsă de o exaltare care o îndeamnă să se 
cufunde şi mai profund în munca ei. Lucrul cel mai formidabil în 
artă este că cu cât faci mai multe descoperiri, cu atât apar mai 
multe probleme noi şi pasionante. 

7 se întreabă cum să reproducă efectul de profunzime al 
teritoriilor vizitate. Şi se mai întreabă cum să surprindă în 
imagine decorurile vegetale din jur. 

Prinţul 24 şi 10 o ascultă pe Prinţesa 103 care le vorbeşte 
despre Degete. 

SPRÂNCENE: 

Degetele au ceva foarte practic la nivelul ochilor, adică 
sprâncenele. 

E vorba de o linie de peri situată deasupra ochilor şi care 
opreşte apa de ploaie. 

Dar dacă asta se dovedeşte insuficient, mai au ceva: 
cavitățile lor oculare sunt uşor înfundate în raport cu capul, ceea 
ce face ca apa să cadă în jurul ochilor, nu în ei. 

10 ia notițe. 

Dar 103, care a observat foarte bine, spune că asta nu e 
tot. 

LACRIMI: 

Ochii Degetelor au şi lacrimi. E un sistem de injectare de 
salivă oculară care permite lubrifierea şi în acelaşi timp spălarea 
lor. 

Datorită pleoapelor, un fel de perdele mobile care cad la 
fiecare cinci secunde, ochii lor sunt în permanenţă acoperiţi de o 
peliculă fină lubrifiantă transparentă care îi protejează de praf, 
de vânt, de ploaie şi de frig. 

Astfel încât Degetele au totdeauna ochii curaţi fără să aibă 
nevoie să-i frece sau să-i lingă. 

Furnicile încearcă să-şi imagineze aceşti ochi foarte 
complicaţi ai Degetelor. Dar le vine greu să-şi reprezinte un 
organ atât de complex. 


117. SĂ FIARBĂ ÎN SUC PROPRIU 


- Pari preocupat, emise computerul. Tot din cauza 
piramidei din pădure? 


Ca întotdeauna, Maximilian fu uimit de calităţile acelei 
maşini capabilă să treacă drept un interlocutor adevărat doar 
legând frazele între ele. 

-Nu. De data asta e vorba de o răzmeriţă într-un liceu, 
răspunse Maximilian. 

- Vrei să vorbeşti despre asta? 

Maximilian se scărpină în barbă gânditor. Apoi descrise 
problemele de la liceu şi computerul îi propuse să facă pentru el 
cercetări în istoria asediilor fortăreţelor din Evul Mediu. Cu 
ajutorul  modemului, maşina se branşă pe reţeaua de 
enciclopedii istorice: şi îi prezentă imagini şi texte. 

Maximilian urmări uluit imaginile care defilau pe ecran. 
Existau sute de tehnici de asediu. Trebuia să o inventeze pe cea 
care corespundea cuceririi unui liceu de beton în formă pătrată, 
din timpul nostru. 

Sună telefonul. Prefectul voia să ştie cum se prezenta 
situaţia. Comisarul Linart îl informă că manifestanţii erau blocaţi 
în liceu, împresuraţi de poliţie, şi că nimeni nu mai putea să 
intre sau să iasă. 

Prefectul îl felicită. Lucrul cel mai important era să 
împiedice ca răzmeriţa să ia amploare. 

Comisarul Linart îşi anunţă intenţia de a pune la punct o 
tehnică de asalt pentru cucerirea liceului. 

- Nici vorbă! exclamă înspăimântat prefectul. Sper că nu 
vrei să transformi nişte mici zurbagii în martiri? 

- Dar vorbesc de răsturnarea lumii, de revoluţie. Toţi 
oamenii din cartier aud discursurile instigatoarei lor şi sunt 
îngrijoraţi. Am promit plângeri oficiale. In plus, zi şi noapte, 
cântecele lor împiedică pe toată lumea să doarmă... 

- Nu există problemă care să nu se rezolve, insistă 
prefectul. Totul este să aplici o anumită tactică: să nu faci nimic 
şi să-i laşi să fiarbă în suc propriu. Aşa că lasă-i să fiarbă în suc 
propriu, dragul meu Linart. Timpul este duşmanul lor cel mai 
mare. Prefectul sublinie faptul că de fiecare dată când îşi 
trimitea oamenii să atace, Linart suda şi mai mult rândurile 
asediaţilor şi îi făcea şi mai solidari. Mai bine să-i lase în pace şi 
până la urmă se vor sfâşia între ei, ca nişte şobolani închişi într- 
o cutie. 

- Să ştii, dragul meu Maximilian, că e foarte greu să 
trăieşti în societate. Societatea începe deja să devină dificilă 


când într-un apartament locuieşte mai mult de o persoană. 
Cunoşti multe perechi care nu se ceartă? Închipuie-ţi atunci ce 
înseamnă ca cinci sute de oameni să trăiască într-un liceu 
blocat! Probabil că deja au început să se certe pentru apă, 
pentru lucruri furate, din cauza televizorului care s-a stricat sau 
din cauza unora care fumează lângă alţii care nu suportă fumul. 
E greu să trăieşti în grup. Acolo va fi în curând un adevărat iad. 


118. REGULILE REVOLUŢIEI 


Julie se duse în laboratorul de biologie şi sparse toate 
sticlele pentru experienţe. Eliberă apoi şoarecii albi care 
foloseau drept cobai şi broaştele țestoase. 

Un ciob de sticlă o răni la antebraţ şi supse sângele care 
picura. 

Apoi se refugie în sala în care profesorul de istorie o 
provocase să inventeze o revoluţie fără violenţă capabilă să 
schimbe lumea. 

Singură în clasa pustie, Julie consultă Enciclopedia 
cunoaşterii relative şi absolute în căutarea pasajelor care se 
refereau la revoluţii. 

Era obsedată de o frază din lecţia de istorie: "Cei care n- 
au înţeles greşelile trecutului sunt condamnaţi să le repete". 

Răsfoi cartea în căutarea tuturor experienţelor posibile. 
Trebuia să afle cum reuşiseră sau nu reuşiseră ceilalţi şi să-şi 
facă revoluţia să beneficieze de această experienţă. Poate că 
toţi acei utopişti din trecut nu muriseră degeaba. Poate că putea 
să profite de eşecurile şi de iniţiativele lor. 

Julie devoră istoria revoluțiilor cunoscute şi cea a 
revoluțiilor necunoscute consemnată de Edmond Wells. 
Revoluţia din Chengdu, cruciada copiilor... Revoluţia din Renania 
şi cea a Urechilor-Lungi din Insula Paştelui. Până la urmă, 
revoluţia era o materie ca oricare alta, care nu figura în cadrul 
examenului de la bac, dar foarte interesantă şi care putea să fie 
studiată ca atare. 

Vru să ia notițe. La sfârşitul cărţii erau pagini albe la 
începutul cărora scria: "Notează aici propriile tale descoperiri". 
Edmond Wells se gândise la toate. Realizase o adevărată lucrare 
interactivă. Citeşti şi pe urmă scrii chiar tu. Julie scrise: 
"Contribuţia lui Julie Pinson. Cum să reuşeşti în mod practic o 


revoluţie. Fragmentul nr. 1, adăugat după experienţa la liceul 
din Fontainebleau. 

Consemnă în scris concluziile şi părerile despre viitor. 

Regula revoluţionară nr. 1: Concertele de rock degajă 
destulă energie şi generează destulă antipatie ca să provoace 
mişcări de mulţime de tip revoluţionar. 

Regula revoluţionară nr. 2: O singură persoană nu este de 
ajuns ca să mânuiască o mulţime. Deci, în fruntea unei revoluţii 
trebuie să fie cel puţin şapte-opt persoane. Măcar pentru a avea 
timp de reflecţie şi de odihnă. 

Regula revoluţionară nr. 3: Este posibil să conduci o 
mulţime în timpul unei confruntări divizând-o în grupuri mobile, 
având fiecare în fruntea lui un şef care să dispună de mijloace 
de comunicare rapide cu ceilalţi şefi. 

Regula revoluţionară nr. 4:0 revoluţie reuşită provoacă 
neapărat invidii. Trebuie cu orice preţ să se evite confiscarea 
revoluţiei de la cei care au inventat-o. Chiar dacă nu se ştie 
exact ce este revoluţia, trebuie neapărat ştiut ceea ce nu este. 
Revoluţia noastră nu este violentă. Revoluţia noastră nu e 
dogmatică. Revoluţia noastră nu e înrudită cu nici o veche 
revoluţie. 

Chiar era sigură de asta? Bifă această ultimă frază. Până 
la urmă, ar fi vrut s-o înrudească cu o veche revoluţie cu 
condiţia să găsească una simpatică. Dar existaseră în trecut 
revoluţii "simpatice"? 

Luă iar Enciclopedia de la început. Niciodată nu fusese o 
elevă atât de asiduă. Invaţă pe de rost pasaje întregi. Studie 
revolta lui Spartacus, Comuna din Paris, revolta lui Zapata din 
Mexic, revoluțiile din 1789 din Franţa şi din 1917 din Rusia, cea 
a cipailor din India... Existau constante. În general, la originea 
revoluțiilor existaseră numai sentimente bune. Apoi apărea 
totdeauna un şmecheraş care profita de confuzia generală ca să 
confişte elanul tuturor şi să instaureze tirania. Utopiştii erau 
masacrați în timpul acţiunii şi serveau drept martiri peste care 
îşi aşezau jilţurile aceşti şmecheraşi. Che Guevara fusese 
asasinat, dar Fidel Castro domnise. Leon Troțki, creatorul 
Armatei Roşii, fusese asasinat, dar losif Stalin domnise. Danton 
fusese asasinat, dar Robespierre domnise. 

Julie îşi spuse că în lume nu exista morală, nici în cea a 
revoluțiilor. Mai citi câteva pasaje şi îşi zise că, dacă exista un 


Dumnezeu, probabil că avea foarte mare respect faţă de om 
dacă îi lăsa atâta liber arbitru şi îi permitea să făptuiască un 
număr atât de mare de nedreptăţi. 

Deocamdată, revoluţia ei era o bijuterie nou-nouţă pe care 
trebuia s-o apere de prădătorii interni şi externi. Îi îndepărtase 
pe confiscatorii din prima zi, dar ştia că alţii puteau să apară 
dintr-un moment în altul. Trebuia să te porţi dur înainte de a-ţi 
putea permite luxul blândeţii. Şi, din deducție în deductie, 
ajunse la concluzia că statele precare nu-şi pot permite deliciile 
exerciţiului democraţiei. Să fii mână forte era o datorie, chiar 
dacă mai târziu slăbeai frâul, pe măsură ce comunitatea învăţa 
să se autoadministreze. 

Zoe intră în clasă. Aduse o pereche de blugi, un pulover şi 
o cămaşă albastră. 

- Nu mai poţi să te plimbi de colo-colo cu rochia ta de 
fluture. li mulţumi lui Zoe,. luă hainele, închise acea 
enciclopedie de care nu se mai despărţea şi plecă spre duşuri. 
Sub apa fierbinte, Julie se frecă cu un săpun tare, vrând parcă 
să-şi smulgă vechea piele. 


119. MIJLOCUL POVEŞITII 


Acum Julie Pinson era curată. Îmbrăcă hainele aduse de 
Zoe. Blugii erau albaştri, la fel şi cămaşa. Pentru prima dată în 
viaţa ei nu mai era îmbrăcată în negru. 

Şterse cu mâna aburul de pe oglinda chiuvetei şi, tot 
pentru prima dată, îşi zise că e frumoasă. In orice caz, nu arăta 
rău deloc. Se privi în oglindă. Şi asta îi dădu o idee. 

Apropie, deschisă larg, Enciclopedia cunoaşterii relative şi 
absolute, şi constată nu numai că Enciclopedia era simetrică în 
modul de aranjare al capitolelor, ci şi că unele fraze întregi erau 
lizibile. 


PARTIDA A TREIA 
CARO 


120. ENCICLOPEDIE 


CÂND TREBUIE SĂ PLANTEZI: Când întreprinzi ceva, nu 
trebuie să te înşeli asupra momentului potrivit. Înainte e prea 
devreme, după e prea târziu. Cazul e foarte clar în ceea ce 
priveşte legumele. Dacă vrei să ai o grădină de legume, e 
neapărat necesar să cunoşti momentul propice plantării şi 
recoltării lor. 

Sparanghelul: se plantează în martie şi se recoltează în 
mai. 

Vinetele: se plantează în martie (bine expuse la soare şi 
se recoltează în septembrie. 

Sfecla roşie: se plantează în martie şi se recoltează în 
octombrie. 

Morcovul: se plantează în martie şi se recoltează în iulie. 

Castravetele: se plantează în aprilie şi se recoltează în 
septembrie. 

Ceapa: se plantează în septembrie şi se recoltează în mai. 

Prazul: se plantează în septembrie şi se recoltează în 
iunie. 

Cartoful: se plantează în aprilie şi se recoltează în iulie. 

Tomatele: se plantează în martie şi se recoltează în 
septembrie. 


Edmond Wells. 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


121. FRÂU LIBER 


Revoluţia Degetelor progresează, alune când ca un şarpe 
printre bălării. Ocoleşte câteva plante de sparanghel sălbatic. 
Prinţesa 103 se află în fruntea micii mulţimi pestriţe. Pentru că 
timpul se răcoreşte, furnicile urcă într-un pin înalt şi se 
adăpostesc într-o gaură a scoarţei, probabil un cuib de veveriţă 
părăsit. 

În acel adăpost, Prinţesa 103 vorbeşte mai departe de 
Degete. Relatările ei devin din ce în ce mai epice. 10 începe să 
redacteze un feromon-memorie complet despre tema zilei. 

FIZIOLOGIA DEGETELOR 

Degetele nu sunt în realitate numai extremitatea 
picioarelor lor. In loc să aibă ca noi, două gheare la capătul 


fiecăruia dintre cele şase picioare ale noastre, sunt dotate cu o 
terminaţie tentaculară cu cinci extremităţi. 

Fiecare Deget se articulează în trei bucăţi, ceea ce-i 
permite să adopte forme diferite şi să se joace cu celelalte. Cu 
două Degete pot să formeze un cleştişor. Strângând cele cinci 
Degete, pot să formeze un mic receptacul ca să adune lichid. 

Întinzând un singur Deget, dispun de un pinten cu capăt 
rotunjit capabil să strivească pe oricare dintre noi. Întinzând şi 
strângând Degetele, au un tăiş. Degetele sunt un instrument 
formidabil. Cu Degetele lor, fac lucruri extraordinare: înnoadă 
fire, rup frunze... 

Degetele sunt, în plus, terminate cu nişte gheare plate, 
ceea ce le permite să zgârie sau să taie cu multă precizie. 

Dar la fel ca degetele, trebuie să admirăm şi ceea ce ei 
numesc "picioare". 

Ele permit Degetelor să stea în poziţie verticală pe cele 
două picioare din spate fără să cadă. Picioarele lor calculează în 
permanenţă echilibrul cel mai bun. 

În poziţie verticală pe două picioare! 

Toate insectele prezente încearcă să-şi imagineze cum se 
poate merge pe două picioare. Sigur, au văzut deja veveriţe sau 
şopârle aşezându-se fără să cadă pe picioarele din spate, dar de 
aici până la i merge numai pe două picioare... 

5 vrea să încerce să meargă ca Degetele pe cele două 
picioare din spate. 

Sprijinindu-se de peretele adăpostului cu cele două 
picioare mijlocii şi folosind picioarele din faţă ca să rămână în 
echilibru, ea reuşeşte să se menţină aproape două secunde 
practic dreaptă. 

Toate celelalte insecte contemplă spectacolul. 

De acolo de sus, văd ceva mai departe şi zăresc mai multe 
lucruri, semnalează ea. 

Informaţia o face pe 103 să reflecteze. Prinţesa îşi punea 
de mult timp întrebări despre gândirea exotică a Degetelor. Un 
moment îşi închipuise că de vină este talia lor mare, da copacii 
sunt şi ei foarte înalţi şi nu au televizor şi nici maşină. Apoi a 
crezut că configuraţia mâinilor, care le permite să fabrice 
obiecte complicate, se află la originea civilizaţiei lor, dar şi 
veveriţele au două mâini cu degete şi nu fabrică nimic cu 
adevărat interesant. 


Poate că felul ciudat în care gândesc Degetele se 
datorează menţinerii în echilibru pe cele două picioare din 
spate. Cocoţate astfel. văd mai departe. Pe urmă, totul s-a 
adaptat: ochii, creierul, felul în care îşi administrează teritoriile 
şi până şi ambițiile. 

Intr-adevăr, după cunoştinţa ei, Degetele sunt singurele 
animale care merg în permanenţă pe cele două picioare din 
spate. Nici şopârlele nu stau mai mult de câteva secunde în 
această poziţie precară. 

Prinţesa 103 încearcă să se ridice pe picioarele din spate. 
E foarte greu, articulațiile gleznelor se răsucesc şi se albesc din 
cauza presiunii. Invingându-şi durerea, încearcă să facă câţiva 
paşi. Picioarele o dor cumplit şi se arcuiesc. 103 îşi pierde 
echilibrul şi cade în faţă. Agită zadarnic cele patru picioare ca să 
se stabilizeze şi cade pe o parte, abia reuşind să amortizeze 
şocul cu picioarele din faţă. 

Işi zice că nu va mai repeta figura. 

5, sprijinită pe un trunchi, reuşeşte să se menţină pe 
picioare puţin mai mult timp. 

Pe două picioare e de-a dreptul fantastic, anunţă ea 
celorlalte înainte de a cădea şi ea. 


122. DĂ ÎN CLOCOT 


- Totul e foarte instabil! 

Erau de acord. Revoluţia trebuia acum susţinută: prin 
întronarea disciplinei, stabilirea unor obiective şi organizare. 

Ji-woong sugeră să se facă un inventar complet cu tot ce 
conţinea liceul. Câte cearceafuri, câte cuverturi, câte alimente, 
totul era important. 

Incepură prin a se număra. Liceul era ocupat de cinci sute 
două zeci şi una de persoane, în timp ce dormitoarele 
internatului fuseseră concepute doar pentru două sute de elevi. 
Julie propuse să se ridice corturi în centrul peluzei cu ajutorul 
cearceafurilor şi al măturilor cu coadă. Din fericire, dispuneau de 
un număr mare de astfel de articole. 

Trecură la treabă. Tinerilor care voiau să alinieze corturile, 
Leopold le spuse să le plaseze în cercuri concentrice. Ansamblul 
va forma o spirală având în centru focul, catargul cu drapel şi 
totemul furnicilor confecţionat din poliester. 


Pe latura dreaptă a liceului instalară un podium lipind mai 
multe birouri. Avea să servească la discursuri şi la concerte. 

Fetele de la clubul de aikido se organizaseră în serviciu de 
ordine şi contribuiau la buna funcţionare a revoluţiei. 

Paul trecu în revistă rezervele cantinei. Asediaţii nu vor 
suferi de foame. Liceul dispune de congelatoare imense pline cu 
tone de alimente diverse. 

Masa fu servită la cafenea. Un liceu nu era într-adevăr un 
loc practic de făcut revoluţie; avea electricitate, telefon, 
bucătărie, mese pe care să mănânci, dormitoare unde să dormi, 
cearceafuri ca să faci corturi şi toate uneltele necesare pentru 
meşterit. 

După masă, un băiat urcă pe podium şi începu să cânte 
melodii languroase. Perechile începură să danseze lent pe 
peluză. Conştienţi că situaţia era efemeră, toţi încercau să 
profite. Perechile se sărutau. Julie se uita la ele încântată şi 
geloasă în acelaşi timp. 

Îşi zise: "Regula revoluţionară nr. 5: În fond, revoluţia este 
destul de afrodisiacă". 

Apoi se duse în sala de geografie. Voia neapărat să devină 
expertă în revoluţie şi deschise Enciclopedia ca să studieze noi 
experienţe revoluţionare. Lectura invers în oglindă îi dezvălui 
noi texte ascunse printre texte. 

Pentru fiecare dintre aceste experienţe, Julie făcu o notă 
pe margine, sublinie greşelile şi inovațiile. Cu multă asiduitate şi 
atenţie, Julie spera să descopere marile reguli revoluţionare şi 
să găsească ce formă de societate utopică ar fi putut să 
funcţioneze aici şi acum. 


123. ENCICLOPEDIE 


UTOPIA LUI FOURIER: Charles Fourier a fost fiul unui 
postăvar născut la Besancon în anul 1772. De la revoluţia din 
1789, el a dat dovadă de ambiţii uimitoare pentru omenire. A 
vrut să schimbe lumea. Fourier şi-a explicat proiectele în 1793 
membrilor Directoratului care au râs de el. 

Atunci s-a hotărât să se căsătorească şi a devenit casier. 
Când avea timp liber, Charles Fourier îşi cultiva obsesia căutând 
o societate ideală pe care a descris-o în cele mai mici detalii în 
câteva cărţi printre care şi Noua Lume industrială şi societară. 


Conform acestui utopist, oamenii ar trebui să trăiască în 
comunităţi mici de o mie şase sute până la o mie opt sute de 
membri. Comunitatea, pe care o numeşte falangă, înlocuieşte 
familia. Fără familie, nu mai există raporturi parentale, nu mai 
există raporturi de autoritate. Conducerea este restrânsă la 
strictul minim. Hotărârile importante se iau în comun, de la o zi 
la alta, în piaţa centrală. 

Fiecare falangă este adăpostită într-o casă-cetate pe care 
Fourier o numeşte 'falanster'. El descrie foarte precis 
falansterul ideal: un castel de trei până la cinci etaje. La primul 
nivel, străzi răcorite vara cu jeturi de apă şi încălzite iarna cu 
cămine de mari dimensiuni. În centru se află un Turn de Ordine, 
unde sunt instalate observatorul, clopotul, telegraful Chappe, 
paznicul de noapte. 

A dorit să se facă încrucişări între lei şi câini ca să creeze o 
nouă specie domesticită. Aceşti câini-lei ar fi servit atât la călărit 
cât şi la paza falansterului. 

Charles Fourier era convins că dacă ideile sale erau 
aplicate întocmai peste tot în lume, locuitorii falansterelor ar 
cunoaşte o evoluţie naturală, vizibilă pe organismul lor. Această 
evoluţie s-ar manifesta în special prin creşterea unui al treilea 
braţ la nivelul pieptului. 

Un american a construit un falanster respectând întocmai 
planurile lui Fourier. Din cauza problemelor arhitecturale, 
încercarea a fost un fiasco total. Porcăria, cu pereţii ei de 
marmură, era locul cel mai îngrijit, dar se uitase să se prevadă 
uşi şi porcii trebuia să fie introduşi cu ajutorul macaralelor. 

Falanstere aproximative sau comunităţi de acelaşi gen au 
fost create de discipolii lui Fourier peste tot în lume, mai ales în 
Argentina, în Brazilia, în Mexic şi în Statele Unite. 

La moartea sa, Fourier şi-a renegat toţi discipolii. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


124. A DOUA ZI A REVOLUŢIEI DEGETELOR 
Feromon de alarmă. 


Trezirea e bruscă. leri seară, toate s-au culcat visând 
tehnologiile futuriste ale Degetelor şi infinitatea aplicaţiilor lor, 


iar în dimineaţa asta, feromoni înţepători se revarsă peste 
tabăra revoluţionarelor pro-Degete. Alarmă. 

Prinţesa 103 ridică antenele. De fapt, nu e dimineaţă. 
Acea lumină şi acea căldură nu provenea deloc de la răsăritul 
soarelui. Furnicile au un mic soare al lor în adăpostul lemnului 
de pin. Care se numeşte... incendiu. 

leri seară, furnicile inginere ale focului au adormit lăsând 
jăraticul lângă o frunză uscată. Asta a fost destul ca s-o aprindă 
şi, în câteva secunde, au luat foc şi alte frunze. Nimeni nu a avut 
timp să reacționeze. Acum, acele frumoase lumini irizate 
galbene şi portocalii s-au transformat în monştri carnivori 
luminoşi. Să fugim. 

E panică. Toată lumea vrea să iasă cât mai repede din 
gaura copacului. Ca lucrurile să fie şi mai complicate, se 
dovedeşte că ceea ce luaseră drept un cuib de veveriţă era într- 
adevăr un cuib de veveriţă, numai că ceea ce crezuseră că e 
muşchi în adâncul scorburii, era de fapt chiar veverita. 

Trezit de foc, marele animal sare brusc afară din gaură, 
răsturnând totul în calea lui şi prăbuşind furnicile în fundul 
trunchiului scobit. 

Sunt prinse în capcană. Aţâţat de curentul căderii, focul 
sporeşte şi le înconjoară cu fum, fum care începe să le asfixieze. 

Prinţesa 103 îl caută cu disperare pe Prinţul 24. Emite 
feromoni de apel. 24! 

Dar îşi aminteşte. În timpul primei cruciade, biata creatură 
se rătăcea tot timpul, indiferent de locul unde se afla. Focul ia 
proporții. 

Fiecare încearcă să se salveze cum poate. Insecte xilofage 
sapă pereţii cavernei de lemn cu mandibulele. 

Focul creşte în intensitate. Flăcări lungi ating pereţii 
interiori. Furnicile care fuseseră în împotriva focului semnalează 
că ar fi fost mai bine dacă ar fi fost ascultate: focul trebuie să 
rămână tabu. Li se răspunde că nu e momentul pentru astfel de 
discuţii. Nu mai are importanţă cine a avut dreptate şi cine nu, 
trebuie să-şi salveze cu orice preţ chitina. 

Revoluţionarele pro-Degete încearcă să urce peretele dar 
multe cad. Corpurile li se prăbuşesc printre frunzele uscate 
aprinse şi ard imediat. Carapacele se topesc. 


Totuşi, focul nu prezintă numai inconveniente. Furnizează 
un plus de energie insectelor a căror vioiciune depinde de 
temperatură 

24! emite Prinţesa 103. 

Nici urmă de Prinţul 24! 

Scena aceasta teribilă îi aminteşte Prințesei 103 de un 
mare moment din filmul Pe aripile vântului, incendiul din 
Atlanta. Nu e însă momentul să fie nostalgică după televiziunea 
Degetelor. Uite unde a ajuns vrând să le copieze prea repede. 

Nu-l vom găsi. Să încercăm să ieşim de-aici, emite 5 în 
confuzia generală. 

Şi pentru că Prinţesa 103 pare că vrea. să întârzie în 
căutarea sexuatului, 5 o îmbrânceşte şi îi indică o gaură în lemn 
făcută de o insectă xilofagă şi astupată deja de o coleopteră 
prea mare. Lovesc cu capetele şi împing cu picioarele ca s-o 
scoată afară, dar nu au destulă forţă. 

103 se gândeşte. Răul pe care îl poate provoca tehnologia 
Degetelor prost controlată, poate cu siguranţă să fie reparat de 
o altă tehnologie a Degetelor bine controlată. Cere celor 
douăsprezece exploratoare să-ia o crenguţă şi să o introducă în 
interstiţiu ca s-o folosească ca pârghie. 

Escadra, care fusese martoră rezultatelor nule ale pârghiei 
asupra oului gigantic, nu prea se arată entuziasmată în ciuda 
strigătelor lui 103. Oricum, nimeni nu are altă soluţie şi nu e 
timp de gândit la alte idei. 

Furnicile introduc deci crenguţa şi se caţără la capătul ei 
ca să facă din ea o pârghie. 8 se lasă să atârne în gol şi face 
tracţiuni ca să atârne mai greu. De data asta treaba merge. 
Forţa lor e înzecită Coleoptera e scoasă din gaură. In sfârşit, o 
ieşire din acel focar. 

E ciudat să părăseşti acea lume vie şi caldă ca să dai afară 
peste frig şi întuneric. Dar noaptea nu rămâne întunecoasă 
multă vreme căci, brusc, întreg copacul se transformă în torţă. 
Toată lumea îşi ia picioarele la spinare, cu antenele lăsate pe 
spate. Deodată, suflul fierbinte al unei explozii le aruncă înainte. 

In jurul lor, tot felul de insecte fug cuprinse de panică. 

Focul şi-a pierdut din timiditate. S-a transformat într-un 
monstru imens care se măreşte cotinuu şi se întinde şi, deşi nu 
are picioare, se încăpăţânează să le urmărească. 5 simte cum i 
se aprinde capătul abdomenului şi îl stinge frecându-l de iarbă. 


Natura freamătă şi se împodobeşte cu nuanţe purpurii. 
larba e roşie, coacşii sunt roşii, pământul e roşu. Prinţesa 103 
aleargă, cu focul roşu pe urmele ei. 


125. ÎN PLINĂ FIERBERE 


În seara celei de a doua zile, grupurile de rock se formau 
spontan şi se succedau pe podium. Cele opt "furnici" nu mai 
cântau. Se adunaseră la clubul lor de muzică şi ţineau sfat. 

Julie avea un ton din ce în ce mai hotărât. 

- Trebuie să dăm avânt Revoluţiei furnicilor. Dacă nu 
acţionăm, evenimentul o să moară. Suntem aici cinci sute 
douăzeci şi unu de oameni. Să profităm. Să folosim la maximum 
ideile şi imaginaţia tuturor. Trebuie ca împreună energiile 
noastre să fie supradimensionate. 

Se întrerupse apoi adăugă: 

-., 1 + 1 = 3. Asta ar putea să fie deviza Revoluţiei 
Furnicilor. Dar asta fusese deja înscris pe drapelul care flutura în 
vârful catargului. Redescopereau ceea ce aveau deja. 

- Da, se potriveşte mai bine decât '"Libertate-Egalitate- 
Frater-nitate", recunoscu Francine. 1 + 1=3 înseamnă că 
fuziunea talentelor este superioară simplei lor însumări. 

- La asta ar duce un sistem special funcţionând la apogeul 
său. E o utopie frumoasă, admise Paul. 

- Acum noi trebuie să dăm impulsul pentru ca toţi ceilalţi 
să ne urmeze, spuse Julie. Sugerez să ne gândim la asta toată 
noaptea şi mâine dimineaţă să ne întâlnim pentru ca fiecare să- 
şi propună capodopera, adică un proiect original exprimând cel 
mai bine ceea ce poate să facă. 

- Fiecare proiect reţinut va trebui să aibă aplicabilitate 
practică pentru a alimenta cu finanţe Revoluţia, preciză Ji- 
woong. 

David spuse că în liceu existau computere. Branşate la 
Internet, ele ar fi putut să răspândească ideile Revoluţiei 
furnicilor. Computerele mai puteau fi folosite şi la crearea de 
societăţi comerciale şi, deci, pentru a câştiga bani fără a ieşi din 
liceu. 

- De ce să nu ne dotăm cu un serviciu telematic? sugeră 
Francine. Oamenii vor putea astfel să ne susţină de la distanţă, 


să ne trimită donaţii, să ne propună proiecte. Cu ajutorul acestei 
mesagerii, vom putea să ne exportăm revoluţia. 

Propunerea fu aprobată. In lipsa unui releu mediatic, vor 
exploata un releu informatic ca să-şi răspândească ideile şi să 
ţeasă o reţea de calculatoare. 

Afară, distracţia din a treia seară era şi mai delirantă 
decât în zilele precedente. Julie şi prietenii ei nu participau. 
Fiecare într-o sală de clasă, "furnicile" îşi perfecţionau 
proiectele. Pe la trei dimineaţa, Julie le spuse tuturor că era 
timpul să se culce. Se întinseră cu toţii în încăperea unde 
obişnuiau să facă repetiţii. 


126. ENCICLOPEDIE 

DESCHIDEREA PRIN LOCURI: Sistemul social actual nu e 
bun: el nu permite tinerelor talente să iasă la lumină, sau nu le 
dă voie să iasă la lumină decât după ce îi pune să treacă prin tot 
felul de site care, treptat, le anulează tot farmecul. Ar trebui să 
se organizeze o reţea de "locuri deschise" unde fiecare să 
poată, fără diplome şi fără recomandări deosebite, să-şi prezinte 
operele publicului. Cu aceste locuri deschise, totul devine 
posibil. De exemplu, într-un teatru deschis, toată lumea şi-ar 
prezenta propriul număr sau scena lui fără selecţii prealabile. 
Singurele imperative: să se înscrie cu cel puţin o oră înainte de 
începerea spectacolului (fără să prezinţi acte, fiind destul să-ţi 
spui prenumele) şi să nu depăşeşti şase minute. 

Cu un astfel de sistem, publicul riscă să suporte unele 
afronturi, dar numerele proaste vor fi huiduite şi cele bune 
reţinute. Pentru ca acest tip de teatru să fie viabil economic, 
spectatorii şi-ar cumpăra locul la preţurile normale. Ei ar 
consimţi de bună voie la asta căci, în două ore, vor avea dreptul 
la un spectacol de o mare diversitate. Pentru a susţine interesul 
şi ca să se evite ca cele două ore să fie, la o adică, doar o 
defilare de debutanţi plini de stângăcie, profesionişti confirmaţi 
ar veni la intervale regulate ca să-i susţină pe debutanţi. Ei s-ar 
folosi de acest teatru ca de o trambulină, chiar dacă ar anunţa: 
"Dacă vreţi să vedeţi urmarea piesei, veniţi în cutare zi şi în 
cutare loc". 

Acest tip de loc deschis ar putea să se numească astfel: 

- cinema deschis: cu scurt-metraje de zece minute propuse de 
cineaşti debutanţi; 


- sală de concerte deschisă: pentru cântăreţi şi muzicieni 
începători; 

- galerie deschisă: unde pictorii şi sculptorii încă necunoscuţi să 
dispună fiecare liber de doi metri pătraţi; 

- galerie de invenţii deschisă: aceleaşi imperative de spaţiu 
pentru inventatori ca şi pentru artişti. 

Acest sistem de prezentare liberă ar trebui să fie valabil şi 
pentru arhitecţi, scriitori, informaticieni, publicişti. Profesioniştii 
ar dispune astfel de locuri de unde să recruteze talente noi, fără 
să treacă prin agenţiile tradiţionale care sunt veşnic pe post de 
sas. 

Copii, tineri, bătrâni, frumoşi, urâţi, bogaţi, săraci, 
autohtoni sau străini, toţi ar dispune atunci de aceleaşi şanse şi 
ar fi judecaţi numai după singurele criterii obiective: calitatea şi 
originalitatea muncii lor. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III. 


127. LIPSĂ DE APĂ 


Ca să se avânte şi să se întindă, focul are nevoie de vânt 
şi de combustibil apropiat. Negăsind, incendiul s-a mulţumit să 
mistuie copacul. O burniţă neaşteptată l-a redus la tăcere. Păcat 
că această apă nu a căzut mai devreme. 

Revoluţionarele pro-Degete se numără. Rândurile sunt 
rărite. Multe au murit, iar pentru cele care au reuşit să scape, 
emoția a fost mult prea mare, aşa că preferă să se întoarcă la 
cuiburile lor ancestrale sau la jungla lor preistorică unde vor 
dormi noaptea fără teama de a fi trezite de flăcări carnivore. 15, 
expertă în vânătoare, propune tuturor să pornească în căutare 
de hrană, căci focul a pus pe fugă vânatul pe o rază de câteva 
sute de metri. 

Prinţesa 103 le spune că, acolo sus, Degetele mănâncă 
alimentele arse. 

Degetele spun chiar că sunt mai bune decât carnea crudă. 

Furnicile şi Degetele fiind omnivore, este posibil ca ceea 
ce e comestibil pentru Degete să fie şi pentru furnici. Cele din 
jur nu sunt convinse. 15 apucă cu curaj rămăşiţa unei insecte 


calcinate. Desprinde cu mandibulele o ciosvârtă de lăcustă friptă 
şi îşi apropie vârful labialelor. 

N-are timp să guste nici măcar o bucăţică pentru că sare 
în sus de durere. E caldă. 15 a descoperit o primă lege a 
gastronomiei, Dacă vrei să mănânci ceva fript, mai întâi trebuie 
să aştepţi să se răcească puţin. Preţul acestei lecţii: nu-şi mai 
simte extremitatea labialelor şi, timp de câteva zile, singurul 
mod de a recunoaşte gustul unui aliment va fi să adulmece cu 
antenele. 

Ideea însă prinde. Toate gustă din insecta friptă şi găsesc 
că e bună. Fripte, coleopterele sunt mai crocante, carapacea se 
sfărâmă şi se mestecă mai uşor. Fripţi, limacşii îşi schimbă 
culoarea şi sunt mai uşor de tăiat. Fripte, albinele se 
caramelizează: un adevărat deliciu! 

Furnicile se reped să-şi mănânce tovarăşii de aventură, cu 
o poftă de mâncare sporită. 

Prinţesa 103 e totuşi anxioasă. Antenele îi atârnă pe ochi 
şi lasă capul în jos. 

Unde e Prinţul 24? 

Îl caută peste tot. 

Unde e 24? repetă ea alergând în dreapta şi în stânga. 

S-a ataşat mult de această 24, semnalează o tânără 
belokaniană. 

Prinţul 24, precizează alta. 

Acum toate ştiu că 24 este mascul şi 103 femelă. Şi astfel, 
în urma acestei conversații, se naşte un nou comportament 
mirmeceean:  bârfa despre viaţa persoanelor cunoscute. 
Deoarece încă nu există presă la revoluţionarele pro-Degete, 
fenomenul nu ia o amploare prea mare. 

Unde e Prinţul 24? emite prinţesa, din ce în ce mai 
angoasată. 

Şi rătăceşte printre cadavre în căutarea prietenului ei 
rătăcit. Uneori chiar le cere unor furnici să-şi lase hrana ca să 
vadă dacă nu e cumva vorba de prinţul 24. Alteori, lipeşte un 
cap la o bucată de torace în încercarea de a-şi reconstitui 
tovarăşul pierdut. 

În cele din urmă renunţă şi rămâne foarte abătută. 

Prinţesa 103 îi zăreşte ceva mai departe pe inginerii 
focului. În caz de catastrofă, cel mai bine scapă totdeauna 
responsabilii. Se stârneşte o încăierare între cele care sunt pro 


şi cele care sunt anti foc, dar pentru că furnicile nu cunosc încă 
culpabilitatea, nici aducerea în judecată, şi le plac tare mult 
acele bunătăţi fripte, cearta nu durează. 

Prinţesa 103, fiind ocupată cu căutarea lui 24, 5 ia 
conducerea trupei. 

Grupează escadra şi sugerează îndepărtarea de acel loc al 
morţii ca să descopere noi păşuni verzi, tot spre vest. Spune că 
ameninţarea pancartei albe planează în continuare asupra 
cetăţii Bel-o-kan şi că dacă Degetele controlează focul şi 
pârghia, două tehnici ale căror ravagii le-a putut evalua, cu 
siguranţă că sunt în stare să le distrugă cetatea şi împrejurimile. 

O furnică ingineră a focului insistă să se recupereze puţin 
jăratic care să fie întreţinut într-o piatră scobită. La început, 
toate vor s-o împiedice, dar 5 înţelege că ăsta ar putea să fie 
ultimul lor atu ca să supravieţuiască până la cuib. Trei insecte se 
ocupă deci cu transportarea pietrei scobite şi a jăraticului 
portocaliu, de parcă ar fi fost un chivot al legii, zălog de alianţă 
cu zeii Degetelor. 

Două furnici sunt furioase că văd focul, atât de 
distrugător, întreţinut de trupă şi preferă să renunţe. În cele din 
urmă nu mai sunt decât treizeci şi trei de furnici, cele 
douăsprezece exploratoare şi 103, plus câteva furnici din Insula 
Salcâmului. Ele urmăresc deplasarea soarelui sus pe cer. 


128. CELE OPT LUMÂNĂRI 


Ziua a treia. Cei opt se treziseră în zori ca să-şi 
perfecţioneze proiectele. 

- Ar fi bine să ne întâlnim în laboratorul de informatică în 
fiecare dimineaţă la nouă ca să trecem în revistă situaţia, 
propuse Julie. 

Ji-woong începu primul. Anunţă că serverul "Revoluţia 
furnicilor" fusese instalat pe reţeaua Internet. Pornise la treabă 
de la şase dimineaţa şi avea deja câteva apeluri. 

Aprinse un ecran şi arătă serverul. Pe pagina de afişaj se 
afla simbolul lor cu cele trei furnici în formă de Y, deviza 1 + 1 = 
3 şi titlul cu litere groase: REVOLUŢIA FURNICILOR. 

Ji-woong le arătă serviciul agora care permitea dezbaterile 
publice, serviciul de informaţii care anunţa activităţile lor 


cotidiene, şi serviciul susţinere, care permitea contactaţilor să 
se înscrie în programul în curs. 

Cei Şapte Pitici aprobară. 

ji-woong îi mai anunţă că, tot prin intermediul 
computerului şi fără să iasă din liceu, înregistrase numele 
"Revoluţia furnicilor" şi înființase un SRL care le permitea să 
dezvolte proiecte. Bătu pe tastatură. Pe ecran apăru statutul 
societăţii şi contabilitatea viitoare. 

Toţi se uitau la ecran. 

- E bine, zise Julie, dar SRL-ul nostru trebuie să se sprijine 
pe baze economice solide. Dacă doar o să ne distrăm, mişcarea 
se va stinge repede. Aţi elaborat proiecte care să permită SRL- 
ului nostru să funcţioneze? Narcisse luă cuvântul. 

- Ideea mea este să creez o colecţie de haine "Revoluţia 
furnicilor", inspirată de la insecte. Voi privilegia materialele 
made in Insectland, nu numai mătasea viermelui de mătase, ci 
şi cea a păianjenului, care este atât de solidă de uşoară şi de 
suplă încât foloseşte la fabricarea vestelor antiglont ale armatei 
americane. Am de gând să reproduc motive de aripi de fluturi pe 
ţesături şi să le folosesc pe cele ale carapacei scarabeilor pentru 
nişte seturi de bijuterii. 

Le prezentă apoi câteva schiţe şi eşantioane. Toţi fură de 
acord. Ji-woong deschise un modul de gestiune rezervat 
producţiilor realizate de Narcisse. Nume de cod: "Societatea 
Fluturele". Cree şi o vitrină virtuală unde urmau să fie 
prezentate contactaţilor modelele inventate de Narcisse. 

Apoi fu rândul lui Leopold să-şi prezinte proiectul, 

- Ideea mea este să înfiinţăm o agenţie de arhitectură ca 
să fabricăm case inserate în coline. 

- Ce interes ar prezenta asta? 

- Pământul protejează ideal de căldură, de frig dar şi de 
radiaţii, de câmpuri magnetice şi de praf, explică el. Colina 
rezistă la vânt, la ploaie şi la zăpadă. Pământul este cel mai bun 
material. 

- Adică vrei să construieşti nişte case troglodite. N-ar fi 
cam întunecoase? întrebă Julie. 

- Deloc. E destul să se sape o fereastră mare la sud ca 
solarium, iar în vârf, o fereastră zenitală care permite să se vadă 
în permanenţă succesiunea zilelor şi nopţilor. Astfel, locuitorii 
acestui tip de case vor trăi deplin în mijlocul naturii. Ziua vor 


profita de soare. Se vor putea bronza la fereastră. Noaptea vor 
adormi privind stelele. 

- Şi la exterior? întrebă Francine? 

- Va fi peluză, flori, copaci pe pereţii exteriori. Aerul va fi 
plin de mireasma verdeţii. E o casă bazată pe viaţă, nu ca cele 
din beton! Pereţii vor respira. Pereţii îşi vor face propria 
fotosinteză. Pereţii vor fi acoperiţi cu viaţă vegetală şi animală. 

- Nu e rău deloc. În plus, construcţiile tale nu vor distruge 
peisajul, remarcă David. 

- Şi surse de energie? întrebă Zoe. 

- Captatori solari instalaţi în vârful colinei vor furniza 
electricitate. 

Le prezentă planurile casei sale ideale. Era o formă de 
dom şi părea într-adevăr confortabilă şi spațioasă. 

Această a doua filială a fost botezată "Societatea 
Furnicarul”. 

Urmă Paul. 

- Ideea mea este de a crea o linie de produse alimentare 
pe bază de produse de la insecte: miere, lăptişor, ciuperci, dar şi 
propolis, jeleu regal... Furnicile fabrică pornind de la mierea de 
purici de frunze un alcool care seamănă mult cu hidromelul 
nostru. De aici ideea de a realiza mai multe varietăţi de 
hidromel. 

- Să începem prin a înregistra o marcă de hidromel, zise Ji- 
woong tastând la computer. Apoi îl vom vinde prin 
corespondenţă. 

Societatea şi linia ei de alimente au fost botezate 
"Hidromel". Fu rândul lui Zoe. 

- În Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, Edmond 
Wells pretinde că furnicile reuşesc CA-uri, Comunicări Absolute, 
unindu-şi antenele şi branşându-şi astfel creierele unul la 
celălalt. Dacă furnicile reuşesc, de ce n-ar reuşi şi oamenii? 
Edmond Wells sugerează fabricarea unor proteze nazale 
adaptate la sistemul olfactiv uman. 

- Vrei să instaurezi un dialog feromonal uman? 

- Da. Ideea mea e de a încerca să fabric această maşină. 
Dotându-se cu antene, oamenii s-ar comporta mai bine. 

Luând Enciclopedia de la Julie, Zoe le arătă tuturor 
planurile aparatului ciudat desenat de Edmond Wells: două 
conuri sudare de la care porneau două antene fine şi curbe. 


Noroc că liceul dispune de o secţie tehnică şi astfel avem 
la îndemână un adevărat atelier echipat cu instrumente de 
înaltă tehnologie. 

Deoarece ideea lui Zoe îi amuza pe toţi ceilalţi, se luă 
hotărârea să i se aloce un buget "de cercetare" ca să înceapă 
să-şi meşterească "antenele umane". 

- Proiectul meu, zise Julie la rândul ei, nu e mai rentabil 
decât cel dinainte. Şi el este legat de o invenţie bizară descrisă 
în Enciclopedie. 

Dădu paginile şi le prezentă o schemă, un plan cu multe 
indicaţii. 

- Maşina lui Edmond Wells descompune moleculele 
odorante ale feromonilor furnicilor astfel încât să le transforme 
în cuvinte inteligibile pentru oameni. Tot aşa, în sens invers, ea 
descompune cuvintele noastre ca să le traducă în feromoni de 
furnică. Ideea mea este să încerc să construiesc această 
maşină. 

- Glumeşti? 

- Deloc! De multă vreme este posibil să se descompună şi 
să să recompună feromoni de furnică; numai că nimeni nu a 
înţeles importanţa. Problema e că toate studiile ştiinţifice 
referitoare la furnici au drept scop exterminarea lor ca să 
scăpăm de ele din bucătăriile noastre. E ca şi cum ai încredința 
studiul dialogului cu extratereştrii unor abatoare. 

- De ce materiale ai nevoie? întrebă Ji-woong. 

- Un spectrometru de masă, un cromatograf, un computer 
şi, bineînţeles, un furnicar. Avem tot ce ne trebuie, iar un 
furnicar am văzut în grădina liceului. 

Grupul nu părea entuziast. Până la urma cedară şi Ji- 
woong alocă un al doilea buget pentru "cercetare teoretică". 
Veni rândul lui David. 

- Ideea mea este de a crea o efervescenţă de comunicaţii 
asemănătoare cu cea dintr-un furnicar. 

- Explicații. 

- Am numi asta "Centru de Întrebări". În realitate, este un 
server informatic care îşi propune să răspundă la toate 
întrebările pe care şi le poate pune un om. Este conceptul 
Enciclopediei cunoaşterii relative şi absolute: adunarea la un loc 
a cunoaşterii unei epoci şi distribuirea ei pentru ca toţi să poată 


profita de ea. Asta au dorit să realizeze şi Rabelais, Leonardo da 
Vinci şi enciclopediştii din secolul al XVIII-lea. 

- Încă un proiect care nu ne va aduce nimic! zise Ji-woong 
suspinând. 

- Nici vorbă! protestă David. Orice întrebare are un preţ şi 
vom factura răspunsul în funcţie de complexitatea şi de 
dificultăţile găsirii lui. 

- Nu înţeleg. 

- În zilele noastre, adevărata bogăţie este cunoaşterea. Au 
fost pe rând agricultura, producerea de obiecte manufacturate, 
comerţul, serviciile; acum e cunoaşterea. Eu propun să creem o 
bancă de date absolute, cea care va răspunde, repet, la toate 
întrebările pe care şi le poate pune un om. 

- Cum se face supa de praz şi când se plantează 
legumele? zise cu ironie Narcisse. 

- Şi asta. De la "Cât e ora exactă?", facturată ieftin, până 
la "Care este secretul pietrei filosofale", care va costa cu mult 
mai mult. 

- Nu ţi-e teamă să dezvălui secrete ce nu trebuie să fie 
dezvăluite? întrebă Paul. 

- Când nu eşti pregătit să auzi sau să înţelegi un răspuns, 
nu poţi profita de el. Dacă ţi-aş spune în clipa asta secretul 
pietrei filozofale sau a Graalului, n-ai şti ce să faci cu el. 

Acest răspuns îl convinse pe Paul. 

- Şi cum vei face ca să ai răspuns la toate? 

- E nevoie de organizare. Ne vom branşa la toate băncile 
de date informatice curente, bănci de date ştiinţifice, istorice, 
economice etc. Vom folosi şi telefonul ca să cerem informaţii la 
institutele de sondaje, bătrânilor înţelepţi, să verificăm 
informaţii, să recurgem la agenţii de detectivi şi la bibliotecile 
din lumea întreagă. În fond, propun să folosim în mod inteligent 
reţelele şi băncile de date care există deja. i 

- Foarte bine, deschid filiala "Centrul de Intrebări", spuse 
Ji-woong. 

- Proiectul meu, zise Francine, este legat tot de furnici. Ce 
sunt ele pentru noi? O dimensiune paralelă dar mai mică, deci 
nu-i dăm atenție. Nu deplângem moartea lor. Şefii, legile, 
războaiele, descoperirile lor ne sunt necunoscute. Totuşi, prin 
natură, suntem atraşi de furnici căci, intuitiv, din copilărie, ştim 
că observarea lor ne oferă date despre noi. 


- Unde vrei să ajungi? Francine nu se grăbea. 

- Ca şi noi, furnicile trăiesc în cetăţi brăzdate de drumuri. 
Cunosc agricultura. Se dedau unor războaie de masă. Trăiesc în 
caste... Lumea lor este asemănătoare cu a noastră, doar că e 
mai mică, atâta tot. 

- De acord, dar asta duce la un proiect? întrebă Ji-woong. 

- Ideea mea este de a crea o lume mai mică pe care s-o 
urmărim ca să beneficiem de lecţii practice. Proiectul meu 
constă în formarea unei lumi informatice virtuale în care vom 
implanta locuitori virtuali, un timp probabil virtual, cicluri 
ecologice virtuale pentru ca tot ce se petrece acolo să fie similar 
cu ce se petrece în lumea noastră. 

- Ca în jocul Evoluţia? întrebă Julie. 

- Da. Numai că în acel joc locuitorii fac ce le comandă 
jucătorul. Eu am de gând să împing mai departe similitudinea cu 
lumea noastră. In Infra-World - ăsta e numele pe care l-am dat 
proiectului meu - , locuitorii vor fi complet liberi şi autonomi. Îţi 
aminteşti, Julie, ce-am vorbit despre liberul arbitru? 

- Da. Spuneai că cea mai mare dovadă a dragostei pe care 
Dumnezeu o are faţă de noi este că ne lasă să facem prostii. ŞI 
spuneai că e mai bine decât un Dumnezeu care să ne traseze 
direcţia, căci asta îi permite să vadă dacă suntem capabili să ne 
comportăm bine şi să găsim singuri calea cea bună. 

- Exact. "Liberul arbitru"... cea mai mare dovadă de 
dragoste a lui Dumnezeu faţă de oameni: neintervenţia lui. Ei 
bine, intenţionez să ofer acelaşi lucru locuitorilor mei din Infra- 
World. Liberul arbitru. Să-şi hotărască singuri evoluţia fără ca 
cineva să-i ajute. Astfel vor fi cu adevărat ca noi. Şi extind 
această noţiune de liber arbitru asupra tuturor animalelor, 
vegetalelor, mineralelor. Infra-World este o lume independentă 
şi cred că prin asta va fi similară cu a noastră. Şi în felul ăsta 
urmărirea ei ne va aduce informaţii cu adevărat preţioase. 

- Vrei să spui că, spre deosebire de jocul Evoluţia, nimeni 
nu le va indica nimic? 

- Nimeni. Doar îi vom observa şi, în ultimă instanţă, vom 
introduce elemente noi în lumea lor ca să vedem cum 
reacţionează. Copacii virtuali vor creşte singuri. Oamenii virtuali 
vor culege instinctiv fructele. Uzinele virtuale vor face din ele, 
logic, dulceţuri virtuale. 


-... Care apoi vor fi mâncate de consumatori virtuali, 
continuă Zoe, foarte impresionată. 

- Şi prin ce s-ar deosebi de lumea noastră? 

- Prin timp. care va trece de zece ori mai repede decât în 
lumea noastră. Asta ne va permite să observăm 
macrofenomenele. Ca şi cum am observa lumea noastră într-un 
mod accelerat. 

- Şi în ce constă interesul economic? întrebă Ji-woong 
preocupat de rentabilitate. 

- Interesul e enorm, răspunse David, care înţelesese deja 
toate implicaţiile proiectului conceput de Francine. În Infra- 
World am putea testa orice. Închipuiţi-vă o lume informatică în 
care toate comportamentele locuitorilor virtuali nu mai sunt 
programate, ele provenind în mod liber din mintea lor! 

- Tot nu înţeleg. 

- Dacă vrem să ştim dacă numele unei mărci de detergent 
interesează publicul, e de ajuns să-l introducem în Infra-World şi 
vom şti cum reacţionează oamenii. Locuitorii virtuali vor alege 
sau vor respinge în mod liber produsul. Astfel se vor obţine 
răspunsuri mult mai fidele şi mult mai rapide decât cele 
furnizate de institutele de sondaj căci, în loc să se testeze o 
marcă pe un eşantion de o sută de persoane reale, ea va fi 
testată pe populaţii întregi de milioane de indivizi virtuali. 

Ji-woong se încruntă uşor şi întrebă: 

- Şi cum vei introduce detergenţii tăi în Infra-World? 

- Prin oameni-punţi. Indivizi cu aparenţă normală - 
ingineri, medici, cercetători din lumea lor - cărora le vom livra 
produsele de testat. Numai ei vor şti că universul lor nu există şi 
că nu are drept finalitate decât realizarea unor experienţe în 
beneficul dimensiunii superioare. 

- Am putea testa chiar şi politici, zise Francine. Am verifica 
ce rezultate produc pe termen scurt., mediu şi lung liberalismul, 
socialismul, anarhismul, ecologismul... Deputaţii vor vedea 
efectele unei legi. Vom avea la dispoziţia noastră o mini- 
omenire cobai care ne va permite să câştigăm timp cruţând 
omenirea în mărime naturală de drumuri greşite. 

Cei opt erau acum foarte entuziasmați. 

- Fantastic! exclamă David. Francine avea o privire de 
vizionară. David o bătu uşor pe spate şi îi zise: 


- Te crezi Dumnezeu? O să creezi o mică lume completă şi 
o vei urmări cu acea curiozitate cu care Zeus şi zeii din Olimp 
scrutau acest pământ? 

- Poate că şi la noi detergenţii sunt testaţi pentru o 
dimensiune superioară, interveni Narcisse cu ironie. 

Pufniră, apoi râsul lor deveni mai puţin natural. 

- ... Poate, murmură Francine căzând pe gânduri. 


129. ENCICLOPEDIE 


JOCUL DE LA ELEUSIS: Scopul jocului de la Eleusis este de 
a-i găsi... regula. Pentru o partidă e nevoie de cel puţin patru 
jucători. In prealabil, unul dintre jucători, care e numit 
Dumnezeu, inventează o regulă şi o scrie pe o bucată de hârtie. 
Această regulă este o frază numită "Regula lumii". Apoi două 
seturi de cincizeci şi două de cărţi sunt distribuite până la 
epuizare jucătorilor. Un jucător începe partida punând jos o 
carte şi zicând: "Lumea începe să existe". Jucătorul numit 
Dumnezeu anunţă că "această carte e bună" sau "această carte 
nu e bună". Cărţile care nu sunt bune sunt date la o parte, iar 
cele bune sunt aliniate ca să formeze un şir. Jucătorii acceptă 
suita de cărţi acceptată de Dumnezeu şi se străduiesc, în timp 
ce joacă, să găsească ce logică guvernează această selecţie. 
Când cineva crede că a găsit regula jocului, ridică mâna şi se 
declară "profet". la cuvântul în locul lui Dumnezeu ca să le 
spună celorlalţi dacă ultima carte e bună sau nu. Dumnezeu ÎI 
supraveghează pe profet şi, dacă acesta se înşeală, este dat 
afară. Dacă profetul reuşeşte să dea răspunsul bun pentru zece 
cărţi la rând, enunţă regula pe care a dedus-o şi ceilalţi o 
compară cu cea scrisă pe hârtie. Dacă cele două se potrivesc, a 
câştigat, altfel e dat afară. Dacă cele o sută patru cărţi au fost 
date jos şi nimeni nu a găsit regula, iar toţi profeţii s-au înşelat, 
Dumnezeu a câştigat. 

Dar regula lumii trebuie să fie uşor de descoperit. 
Interesant este să se găsească o regulă simplă şi totuşi greu de 
găsit. Astfel, regula "alternarea unei cărţi mai mare decât nouă 
şi alta care e mai mică sau egală cu nouă" este foarte greu de 
descoperit, căci jucătorii au tendinţa să-şi îndrepte întreaga 
atenţie asupra figurilor şi a alternanţelor culorilor roşu şi negru. 
Regulile "numai cărţi roşii cu excepţia cărţii a zecea, a 


douăzecea şi a treizecea" sau "toate cărţile cu excepţia lui şapte 
de inimă" sunt interzise ca fiind prea greu de descoperit. Dacă 
regula lumii e imposibil de găsit, atunci este descalificat 
jucătorul "Dumnezeu". Trebuie urmărită o “simplitate la care nu 
te gândeşti din prima". Care e cea mai bună strategie ca să 
câştigi? Fiecare jucător are interesul să se declare cât mai 
repede profet, chiar dacă e riscant. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


130. REVOLUŢIA ÎN MERS 


Prinţesa 103 se apleacă ca să urmărească mişcarea unei 
turme de acarieni care se deplasează printre ghearele piciorului 
din faţă spre o gaură a unei buturugi de brad. 

Probabil că aceşti acarieni sunt pentru noi la fel de mici pe 
cât suntem noi pentru Degete, îşi zice ea. 

Se uită la ei cu mare curiozitate. Scoarța de un cenuşiu 
palid se fisurează longitudinal în plăci scurte şi înguste, râpe 
mici pline de acarieni. 103 se apleacă şi asistă la războiul dintre 
cinci mii de acarieni, pe care îi recunoaşte ca fiind oribaţi, şi trei 
sute de acarieni hidrahnizi. Prinţesa 103 se uită la ei un 
moment. Oribaţii sunt deosebit de impresionanţi cu ghearele lor 
plantate peste tot, pe coate, umeri şi chiar pe faţă. 

Prinţesa se întreabă de ce hidrahnizii care trăiesc în 
special în apă, au venit să invadeze copacii. Aceste infime 
crustacee păroase înarmate cu cârlige, dăltiţe, stilete şi ciocuri 
complicate se dedau unor bătălii epice. Păcat că nu poate să-şi 
continue studiul. Nimeni nu va cunoaşte războaiele, invaziile, 
dramele şi tiranii poporului de acarieni. Nimeni nu va şti care 
dintre oribaţi sau hidrahnizi au câştigat minuscula bătălie de la a 
treia fisură verticală a bradului. Poate că, în altă fisură, alţi 
acarieni şi mai  spectaculoşi, sarcopţii, tiroglifii,  ixozii, 
dermacentorii sau argaşii, se dedau la bătălii şi mai fantastice 
pentru mize şi mai pasionante. Dar nimeni nu se interesează de 
ei. Nici măcar furnicile, nici măcar 103. 

Ea a luat hotărârea să se intereseze de Degetele gigantice 
şi de ea însăşi. E destul. 

Porneşte mai departe. 


În jurul ei, coloana Revoluţiei Furnicilor continuă să 
crească. Erau treizeci şi trei după incendiu, în curând vor fi o 
sută de insecte de diferite feluri. Departe de a-i speria, fumul 
produs de acel brasero atrage curioşii. Au văzut focul de care au 
auzit atât de mult vorbindu-se. Auziseră şi relatări despre 
odiseea lui 103. 

Prinţesa 103 îi întreabă mereu pe noii sosiți dacă nu au 
văzut o furnică mascul ale cărui mirosuri-paşaport corespund 
numărului 24. Nimeni nu se gândeşte la acest număr. Toţi vor să 
vadă focul. 

Deci ăsta e teribilul foc. 

Prizonier în ganga lui de piatră, monstrul pare aţipit, dar 
mamele coleoptere îşi avertizează micuţii să nu se apropie că e 
periculos. 

Deoarece brasero e greu, 14, specialistă în contactele cu 
popoarele străine, propune să fie purtat de un melc. Reuşeşte 
să se facă înţeleasă de un gasteropod şi să-l convingă că a avea 
o căldură în spate e foarte bine pentru sănătate. Melcul acceptă 
mai mult de frica furnicilor decât de altceva. Satisfăcută, 5 
sugerează să fie încărcaţi în acelaşi fel alţi melci cu hrană şi alţii 
cu brasero. 

Melcul este un animal lent care prezintă avantajul că se 
poate deplasa pe orice teren. Modul de locomoţie este foarte 
ciudat. Lubrifiază solul cu balele apoi alunecă pe patinoarul 
creat astfel în faţa lui. Furnicilor, care până atunci îi mâncau fără 
să-i observe, nu le vine să creadă văzând acele animale 
producând bale la infinit. 

Evident, substanţa pune o problemă furnicilor care merg 
în spate şi se pomenesc că tropăie prin ea. Asta le obligă se 
înainteze pe două coloane de fiecare parte a liniei de bale. 

Această procesiune a furnicilor, în care se intercalează 
melci stacojii şi fumegând, impresionează. Insecte, majoritatea 
furnici, ies din hăţişuri, cu antenele întrebătoare şi abdomenul 
retras. Nu există certitudini în această lume la nivelul 
pietricelelor. Ideea de a merge împreună pentru a rezolva o 
enigmă cosmică exaltă câteva exploratoare străine blazate şi 
câteva tinere războinice impertinente. 

De la o sută, au ajuns cinci sute. Revoluţia pro-Degete 
începe să arate a mare armată de transhumanță. 


Singurul element surprinzător: entuziasmul foarte scăzut 
al prinţesei eroine. Insectele nu reuşesc să înţeleagă că se poate 
acorda atâta importanţă unui individ în special, chiar dacă e 
vorba de prinţul 24. Dar 10 întreţine bine legenda şi le explică 
tuturor că asta este încă o boală tipică Degetelor: ataşamentul 
faţă de fiinţele deosebite. 


131. O ZI FRUMOASĂ 


Revoluţionarii furnicilor petrecură a treia zi a ocupării 
liceului construind standuri ca să-şi prezinte proiectele. La 
început se gândiseră să le amenajeze în sălile de clasă, dar Zoe 
spusese că ar fi mai bine să le instaleze jos, pe peluza curţii, în 
apropierea corturilor şi a podiumului. Astfel toată lumea ar fi 
putut să le vadă şi să participe. 

Un cort indian, un computer, un cablu electric şi un fir de 
telefon sunt suficiente pentru a crea o celulă economică viabilă. 
Datorită computerelor, în câteva ore, majoritatea celor opt 
proiecte erau gata să funcţioneze. Dacă revoluţia comuniştilor 
era "soviete plus electricitate", revoluţia lor era "furnicile plus 
informatică". 

Distracţiile nu lipseau. Mesele fuseseră lăsate la locul lor 
în sala de ping-pong unde se organizau adevărate turnee. 
Laboratorul de limbi, cu aparatura video, era acum pe post de 
sală de cinematograf. Ceva mai departe cei interesaţi jucau 
jocul Eleusis, dezvăluit de Enciclopedia cunoaşterii relative şi 
absolute. Obiectivul, descoperirea regulii, era perfect pentru 
dezvoltarea imaginaţiei şi a devenit foarte repede jocul fetiş. 

O amazoană veni s-o informeze pe Julie că era căutată la 
telefon de un anume Marcel Vaugirard, jurnalist local. Individul 
voia să vorbească cu "şeful revoluţiei”. li spusese că nu exista 
şef, dar Julie putea să fie considerată ca purtătoarea lor de 
cuvânt. Jurnalistul cerea deci un interviu. Julie răspunse. 

- Bună ziua, domnule Vaugirard. Telefonul dumneavoastră 
mă surprinde. Parcă vorbeaţi mai bine despre evenimente fără 
să le cunoaşteţi. 

El răspunse: 

- Aş vrea să cunosc numărul manifestanţilor. Poliţia mi-a 
spus că vreo sută de vagabonzi s-au blocat într-un liceu, 


împiedicând funcţionarea lui normală. Aş vrea să ştiu şi cealaltă 
estimare. 

- Veţi face media între cifra poliţiei şi cea pe care o să v-o 
dau eu? Inutil. Aflaţi că suntem exact cinci sute douăzeci şi unu. 

- Şi sustineti stângismul? 

- Deloc. 

- Liberalismul? 

- Nici. 

Bărbatul de la capătul celălalt al firului părea agasat. 

- Păi, trebuie să fii ori de stânga, ori de dreapta, zise el. 

- Nu păreţi a fi în stare să judecaţi decât în două direcţii, 
răspunse Julie. Nu avansezi numai la stânga sau la dreapta. Poţi 
la fel de bine să te deplasezi înainte sau înapoi. Noi suntem cu 
"înainte". Marcel Vaugirard reflectă la acest răspuns, dezamăgit 
că nu corespundea cu ceea ce scrisese deja. 

Zoe, care asculta lângă Julie, luă receptorul şi zise: 

- Dacă ar trebui să ne asociem unui partid politic, ar trebui 
să-l inventăm şi să-l numim partidul "evoluționist", îl informă ea. 
Noi vrem ca omul să evolueze mai repede. 

- Mda, exact la ce mă gândeam, sunteţi stângişti, conchise 
jurnalistul local liniştit. 

Şi închise, mulţumit că încă o dată înţelesese dinainte. 


132. ENCICLOPEDIE 


METODA ANTI-CELIBAT: Până în 1920, În Pirinei, ţăranii din 
unele sate rezolvau într-un mod direct problema cuplului. În 
cursul anului exista o seară numită "noaptea căsătoriilor”. În 
seara aceea erau adunaţi toţi bărbaţii şi toate fetele care aveau 
şaisprezece ani. Se făcea în aşa fel încât să fie acelaşi număr de 
bărbaţi şi de fete. 

Se organiza un mare banchet în aer liber, pe coasta 
muntelui, şi toţi sătenii mâncau şi beau din belşug. 

La o anumită oră, fetele plecau primele, cu un anumit 
avans. Alergau să se ascundă în tufişuri. Apoi băieţii plecau în 
căutarea lor. Primul care descoperea o fată, şi-o însuşea. Cele 
mai drăguţe erau, bineînţeles, cele mai căutate, şi nu aveau 
dreptul să-l refuze pe primul care le descoperea. 

Or, nu neapărat cei mai frumoşi erau primii care le 
descopereau, ci totdeauna cei mai iuți, cei mai atenţi, cei mai 


şireţi. Ceilalţi erau obligaţi să se mulţumească cu fetele mai 
puţin seducătoare, căci nici un băiat nu avea voie să se întoarcă 
în sat fără fată. Dacă unul era mai lent sau mai puţin 
descurcăreţ şi nu voia să se mulţumească cu o urâtă, 
întorcându-se cu mâinile goale, era gonit din sat. 

Din fericire, cu cât se făcea mai întuneric, cu atât asta era 
în avantajul celor mai puţin frumoase. 

A doua zi se trecea la căsătorii. 

Inutil să mai spunem că în aceste sate nu existau holtei şi 
nici fete bătrâne. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


133. PRIN FOC ŞI MANDIBULĂ 


Lunga cohortă de furnici revoluţionare pro-Degete 
grupează acum o masă de treizeci de mii de indivizi. 

Ajung în faţa oraşului Yedi-bei-nakan. Cetatea refuză să le 
lase să intre. Revoluţionarele pro-Degete vor să dea foc acelui 
furnicar, dar acest lucru se dovedeşte imposibil căci cetatea 
este acoperită cu un dom din frunze verzi neinflamabile. 
Prinţesa 103 decide atunci să profite de mediul înconjurător. O 
faleză cu o stâncă mare în vârf domină oraşul. E destul să se 
folosească o pârghie pentru a proiecta acea piatră mare şi 
rotundă peste oraş. 

Piatra se hotărăşte în sfârşit să se mişte, se clatină înainte 
de a porni şi aterizează exact peste domul cu frunze moi. E cea 
mai mare şi cea mai grea bombă căzută peste un oraş cu peste 
o sută de mii de locuitori. 

Acum nu mai rămâne decât să supună oraşul, sau cea 
mai rămas din el. 

Seara, în acea cetate turtită, Prinţesa 103 vorbeşte iar de 
obiceiurile Degetelor şi 10 ia notițe odorante. 

MORFOLOGIE 

Morfologia Degetelor nu evoluează. 

In timp ce la broaştele țestoase, viaţa subacvatică duce 
după un milion de ani la apariţia membranelor la extremitatea 
picioarelor ca o mai bună adaptare la viaţa în apă, la om, totul 
se rezolvă prin proteze. 


Pentru adaptarea la apă, omul fabrică labe palmate pe 
care le pune şi le scoate după dorinţă. 

Astfel, nu există nici un motiv pentru o adaptare 
morfologică la apă şi aşteptarea unui milion de ani ca să-i apară 
nişte membrane naturale. 

Ca să se adapteze aerului, fabrică nişte avioane care imită 
păsările. 

Ca să se adapteze la căldură sau la frig, fabrică haine pe 
post de blană. 

Ceea ce o specie realiza altădată cu propriul ei corp în 
milioane de ani, omul fabrică artificial în câteva zile, doar 
manipulând materialele din jurul lui. 

Această abilitate înlocuieşte definitiv evoluția lui 
morfologică. 

Nici noi, furnicile, nu mai evoluăm de multă vreme, căci 
reuşim să ne rezolvăm problemele altfel decât prin evoluție 
morfologică. 

Forma noastră exterioară este aceeaşi de o sută de 
milioane de ani, dovadă a reuşitei noastre. 

Suntem un animal desăvârșit. 

În timp ce toate celelalte specii vii sunt supuse selecţiilor 
naturale - prădători, climat, boli -, numai omul şi furnica au 
scăpat de această presiune. 

Datorită sistemelor noastre sociale, amândoi am reuşit. 

Aproape toţi nou-născuţii noştri ajung la vârsta adultă şi 
speranţa de viaţă creşte. 

Totuşi, omul şi furnica sunt confruntaţi cu aceeaşi 
problemă. Deoarece au încetat de a se mai adapta la mediul 
înconjurător, nu le mai rămâne decât să forţeze mediul 
înconjurător să li se adapteze lor. 

Trebuie să imagineze lumea cea mai confortabilă pentru 
ei. Nu mai e vorba de o problemă de biologie, ci de o problemă 
de cultură. 

Mai departe, inginerele focului îşi reiau experienţele. 5 
încearcă să meargă pe două picioare ajutându-se de crenguţe 
ca de nişte cârje. 7 îşi continuă fresca în care figurează odiseea 
lui 103 şi felul în care a descoperit Degetele. 8 încearcă să 
fabrice pârghii cu contragreutăţi din pietriş cu ajutorul unor 
rămurele şi platouri de frunze tasate. 


După ce a vorbit îndelung despre Deget:e, Prinţesa 103 se 
simte ostenită. Se gândeşte din nou la saga pe care voia s-o 
scrie: 24: Degetele. Acum când prinţul a pierit în incendiu, s-au 
dus şansele de a vedea născându-se acest prim roman al 
furnicilor. 

5 se apropie de 103 după ce încă o dată a căzut la pământ 
încercând să meargă pe două picioare. Ea semnalează faptul că 
problema cu arta e că este fragilă şi greu de transportat. Oul pe 
care 24 îl umpluse cu romanul său nu era oricum transportabil 
pe distanţe mari. 

Ar fi trebuit să-l punem pe un melc, emite 103. 5 
aminteşte că melcii mănâncă ouăle de furnici. După părerea ei, 
trebuie inventată o artă romanescă mirmeceeană uşoară, 
transportabilă şi, de preferinţă,  necomestibilă pentru 
gasteropode.. 7 ia o frunză ca să înceapă un nou element al 
frescei. Nici asta nu va putea să fie transportată, îi zice 5, carea 
descoperit problemele “stingheritoare" ale artei. 

Cele două furnici se consultă şi, brusc, 7 are o idee: 
scarificarea. De ce să nu deseneze, cu vârful mandibulei, motive 
direct pe carapacea celorlalţi? 

Ideea îi place lui 103. Ştie că Degetele au şi ele o artă de 
acest gen pe care o numesc "tatuaj". Deoarece epiderma lor e 
moale, sunt obligaţi să introducă un colorant, în timp ce, în cazul 
unei furnici, nimic nu e mai simplu decât să zgârie chitina cu 
vârful mandibulei ca şi cum ar fi vorba de o bucată de 
chihlimbar. 

7 vrea imediat să sacrifice carapacea lui 103 dar, înainte 
de a fi tânără prinţesă, furnica roşie fusese o bătrână 
exploratoare şi carapacea ei are deja multe zgârieturi încât cu 
greu s-ar mai putea distinge ceva. 

Decid deci s-o cheme pe 16, cea mai tânără furnică din 
trupă, cel puţin cea a cărei carapace este impecabilă. Apoi, cu 
multă trudă, cu vârful mandibulei drepte folosită ca stilet, 7 îi 
incizează motive care îi trec prin cap. Prima idee este să 
prezinte un furnicar în flăcări. Îl desenează pe abdomenul tinerei 
belokaniene. Liniile formează arabescuri şi volute destul de lungi 
care se combină ca nişte fire. Furnicile, care percep în special 
mişcarea, sunt mai interesate de traiectorii decât de detaliile 
formelor flăcărilor. 


134. DISTRACŢIE 


Treptat, Revoluţia deveni o harababură inventivă. 

La Fontainebleau, cei opt iniţiatori erau puţin depăşiţi de 
amploarea pe care o lua distracţia. În afară de podium şi de cele 
opt standuri ale lor, peste tot în curte apăruseră estrade şi mese 
ca ciupercile. 

Luaseră astfel fiinţă standurile "pictură", "sculptură", 
“invenţii”, "poezie", "dans", “jocuri pe computer" unde tinerii 
revoluționari îşi prezentau în mod spontan operele. Liceul se 
transformă puţin câte puţin într-un sat pestriţ ai cărui locuitori 
se tutuiau, se abordau liber, se distrau, clădeau, testau, 
experimentau, observau, gustau, se jucau sau pur şi simplu se 
odihneau. 

Pe paginile albe de la sfârşitul Enciclopediei, Julie notă: 
"Regula revoluționară nr. 54: Anarhia este o sursă de 
creativitate. Eliberaţi de presiunile sociale, oamenii inventează 
şi creează în mod cât se poate de natural, cultivă frumuseţea şi 
inteligenţa, comunică între ei cum pot mai bine. Dacă pământul 
e bun, chiar şi cele mai mici seminţe dau copaci mari şi fructe 
frumoase". 

În sălile de clasă se formau spontan grupuri de dialog. 

Julie era conştientă că trebuie să introducă puţină ordine 
în acea harababură, altfel Revoluţia s-ar fi autodistrus. Trebuia 
să propună un sens. 

Julie petrecu o oră întreagă ca să privească, în acvariul lor, 
furnicile destinate experienţelor de comunicare feromonală. 
Edmond Wells spunea că observarea comportamentului 
mirmeceean era de mare ajutor dacă voiai să inventezi o 
societate ideală. 

Ea nu văzu decât nişte gângănii mici şi negre, destul de 
respingătoare care toate păreau că se agită prosteşte pentru 
nişte ocupaţii prosteşti. În cele din urmă îşi zise că probabil se 
înşelase pe toată linia. Poate că Edmond Wells vorbea în 
simboluri. Furnicile erau furnici, oamenii erau oameni, şi nu li se 
puteau aplica regulile de viaţă ale unor insecte de o mie de ori 
mai mici decât ei. 

Urcă la etaj, se aşeză la biroul profesorului de istorie, 
deschise Enciclopedia şi căută alte exemple de revoluţii din care 
s-ar fi putut inspira. 


Descoperi istoria mişcării futuriste. Prin anii 1900-1920, 
apăruseră cam peste tot mişcări artistice. Dadaiştii în Elveţia, 
expresioniştii în Germania, suprarealiştii în Franţa şi futuriştii în 
Italia şi în Rusia. Aceştia din urmă erau artişti, poeţi şi filozofi 
care aveau ca punct comun admiraţia pentru maşini, viteză şi în 
general pentru orice tehnologie avansată. Erau convinşi că omul 
va fi într-o zi salvat de maşină. Futuriştii au montat piese de 
teatru în care actori deghizați în roboţi apăreau ca să-i salveze 
pe oameni. Or, aproape de al doilea război mondial, futuriştii 
italieni raliaţi lui Marinetti au aderat la ideologia propovăduită 
de principalul reprezentant al maşinilor, dictatorul Benito 
Mussolini. La urma urmelor, ce altceva făcea el decât să 
construiască tancuri şi alte maşini destinate războiului? In Rusia, 
şi din aceleaşi motive, unii futurişti s-au alăturat partidului 
comunist al lui losif Stalin. Au fost folosiţi în ambele cazuri 
pentru propaganda politică. Stalin i-a trimis în gulag când nu a 
pus să fie asasinați. 

Julie citi apoi despre mişcarea suprarealistă. Cineastul Luis 
Bunuel, pictorii Max Ernst, Salvador Dali şi Rene Magritte, 
scriitorul Andre Breton, toţi credeau că vor putea să schimbe 
lumea prin arta lor. În această privinţă, ei semănau puţin cu 
grupul lor de opt, fiecare acţionând în domeniul său predilect. 
Totuşi, suprarealiştii erau prea individualişti ca să nu se piardă 
foarte repede în certuri intestine. 

| se păru că a găsit un exemplu interesant în cazul 
situaţioniştilor francezi din anii şaizeci. Ei susțineau revoluţia 
prin farsă şi, refuzând "societatea spectacolului", stăteau practic 
departe de orice joc mediatic. Ani de zile mai târziu, liderul lor 
Guy Debord, avea să se sinucidă după ce acordase primul 
interviu televizat. În consecinţă, situaţioniştii au rămas practic 
necunoscuţi cu excepţia câtorva specialişti ai mişcării din mai 
'68. 

Julie trecu la revoluțiile propriu-zise. 

Printre revoltele recente, se numărau cea a indienilor din 
Chiapas, în sudul Mexicului. În fruntea acestei mişcări zapatiste, 
se afla comandantul Marcos, încă un revoluţionar care îşi 
permitea să facă fapte de vitejie plasându-le sub semnul 
umorului. Mişcarea lui se baza totuşi pe probleme sociale foarte 
reale: mizeria indienilor mexicani şi strivirea civilizaţiilor 
amerindiene. Dar Revoluţia furnicilor iniţiată de Julie nu era 


însufleţită de o mânie socială veritabilă. Un comunist i-ar fi spus 
“revoluţie  mic-burgheză" şi avea drept singură motivaţie 
lehamitea de imobilism. 

Trebuia găsit altceva. Dădu iar paginile Enciclopediei 
ieşind din cadrul revoluțiilor pur militare ca să abordeze 
revoluțiile culturale. Bob Marley în Jamaica. Revoluţia asta era 
apropiată de a lor, în măsura în care amândouă porniseră de la 
muzică. Se mai adăuga un discurs pacifist, o muzică branşată la 
bătăile inimii, folosirea generalizată a ţigării cu ganja, o 
mitologie care îşi avea rădăcinile şi simbolurile dintr-o cultură 
veche. Revoluţionarii rastas aveau drept referinţă istoria biblică 
a regelui Solomon şi a reginei din Saba. Dar Bob Marley nu 
încercase să schimbe societatea, vrusese doar ca adepţii lui să 
nu mai fie crispaţi şi să-şi uite agresivitatea şi grijile. În Statele 
Unite, unele comunităţi de quakeri sau amish stabiliseră moduri 
de coexistenţă interesante, dar se izolaseră în mod voluntar de 
lume şi îşi bazau regulile de viaţă numai pe credinţă. În fond, 
nişte comunităţi laice funcţionând corect şi deja de oarecare 
timp, erau doar kibbutzurile din Israel. Kibbutziştii îi plăceau lui 
Julie pentru că formau sate în care nu circulau bani, unde uşile 
nu aveau broaşte şi unde toată lumea se Inţelegea. 
Kibbutzismul cere în schimb fiecărui membru să lucreze 
pământul; or aici nu era nici pământ de arat, nici vaci şi nici viţă 
de vie. 

Se gândi, îşi roase unghiile, se uită la mâini şi, brusc, avu 
impresia unui flash. 

Găsise soluţia. O avea sub nas de multă vreme. Cum de 
nu se gândise mai demult la ea? Exemplul de urmat era... 


135. ENCICLOPEDIA 


ORGANISMUL VIU: Nimeni nu are nevoie să demonstreze 
armonia perfectă care domneşte între diferitele părţi ale 
corpului nostru. Toate celulele noastre sunt la egalitate. Ochiul 
drept nu este gelos pe ochiul stâng. Plămânul drept nu este 
invidios pe plămânul stâng. In corpul nostru, toate celulele, 
toate organele, toate părţile au unul şi acelaşi obiectiv: să 
servească organismul global astfel încât acesta să funcţioneze 
cât mai bine. 


Celulele corpului nostru cunosc, în mod reuşit, şi 
comunismul şi anarhismul. Toate egale, toate libere, dar cu un 
scop comun: să trăiască împreună cât mai bine posibil. Datorită 
hormonilor şi impulsurilor nervoase, informaţia circulă 
instantaneu prin corpul nostru, dar nu e transmisă decât părților 
care au nevoie de ea. 

In corp nu există şef, nici administrație, nici bani. 
Singurele bogății sunt zahărul şi oxigenul, şi numai organismul 
global decide ce organe au mai multă nevoie de ele. Când e frig, 
de exemplu, corpul uman dirijează mai puţin sânge spre 
extremităţile membrelor ca să alimenteze zonele cele mai 
vitale. Acesta este motivul pentru care degetele de la mâini şi 
de la picioare se albăstresc primele. 

Copiind la scară macrocosmică ceea se petrece în corpul 
nostru la scară microcosmică, am lua exemplu de la un sistem 
de organizare care şi-a dovedit viabilitatea de mult timp. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


136. BĂTĂLIA DE LA BEL-O-KAN 


Revoluţia Degetelor se întinde ca o iederă. Insectele sunt 
acum mai multe de cincizeci de mii. Melcii sunt supraîncărcaţi 
cu poveri şi alimente. Marea modă artistică în cadrul acestei 
hoarde imense în transhumanță este scrijelirea motivului focului 
pe torace. 

Furnicile au impresia că sunt ca un incendiu care cuprinde 
treptat pădurea, numai că în loc s-o distrugă, ele răspândesc 
cunoaşterea existenţei şi a modului de viaţă al Degetelor. 

Revoluţionai ele furnici ajung într-o câmpie de ienupăr 
unde pasc liniştiţi o mie de purici de frunze. În timp ce încep să-i 
vâneze urmărindu-i şi bombardându-i cu acid formic, sunt 
surprinse de ceva: absenţa oricărui zgomot. 

Chiar dacă principalul mod de comunicare la furnici este 
mirosul, nu sunt mai puţin sensibile la această tăcere. 

Incetinesc pasul. În spatele unor ierburi văd profilându-se 
umbra uluitoare a capitalei lor: Bel-o-kan. 

Bel-o-kan, cetatea mamă. 

Bel-o-kan, cel mai mare furnicar din pădure. 


Bel-o-kan, unde s-au născut şi murit cele mai mari 
legende mirmeceene. 

Oraşul lor natal li se pare şi mai întins şi mai înalt. Ca şi 
cum, îmbătrânind. Cetatea se umfla. Mii de mesaje olfactive 
emana din acel loc viu. 

Nici 103 nu-şi poate ascunde emoția revederii. Astfel deci, 
totul fusese doar ca să plece şi să se întoarcă tot aici. 

Recunoaşte mii de mirosuri familiare. Prin iarba aceea se 
juca atunci când era doar o tânără exploratoare. Sunt pistele ei 
pe care le-a urmat ca să plece la vânătoare primăvara. Se 
înfioară. Senzaţiei de tăcere i se adaugă un alt fenomen 
surprinzător: absenţa activităţii la marginea metropolei. 

103 văzuse totdeauna marile piste care duc acolo 
arhipline de furnici plecate la vânătoare, care îşi cărau comorile 
încurcând căile de intrare şi de ieşire. Acum nu e nimeni. 
Furnicarul e încremenit. Oraşul-mamă nu pare mulţumit că-şi 
vede întorcându-se fiica turbulentă, cu un sex nou, un grup de 
revoluţionare pro-Degete şi un jăratic fumegând cărat de melci. 

Voi explica totul, emite 103 în direcţia cetăţii imense. Dar 
e prea târziu pentru asta. Din spatele piramidei apar, din 
ambele părţi, două şiruri lungi de soldaţi. Sub ochii prinţesei, 
aceste două coloane militare lungi arată ca mandibulele Bel-o- 
kan-ului. 

Surorile lor vin în grabă nu ca să le felicite, ci ca să le 
oprească definitiv. Într-adevăr, nu fusese nevoie de mult timp ca 
în pădure să se răspândească vestea apropierii furnicilor 
revoluţionare  pro-Degete, care foloseau focul tabu şi 
propovăduiau alianţa cu monştrii de sus. 

5 vede inamicul şi se îngrijorează. 

În faţă, legiunile adverse se organizează în formaţie de 
luptă, conform tacticilor învăţate de 103 din cea mai fragedă 
pruncie. În faţă, artileristele care vor declanşa salvele de acid 
formic; pe flancul drept, cavaleria; pe flancul stâng, soldaţii cu 
mandibule lungi şi tăioase; în spate, soldaţii cu mandibule mici 
care vor da lovitura de graţie răniților. 

103 şi 5 îşi agită antenele cu 12 000 de vibrații pe 
secundă ca să-şi identifice bine adversarele. Nu vor face faţă. 

Sunt doar cincizeci de mii de revoluţionare pro-Degete din 
specii diferite iar în faţa lor se află o sută douăzeci de mii de 
soldaţi belokanieni omogeni şi experimentați. 


Prinţesa încearcă o ultimă conciliere. Emite foarte tare: 
Suntem surorile voastre. Şi noi suntem tot belokaniene. 

Ne întoarcem la cuib ca să informăm cetatea de un mare 
pericol. Degetele vor invada pădurea. Nici o reacţie. 

Cu antena, Prinţesa 103 arată pancarta albă. Spune că 
este un simbol al amenințării. 

Vrem să vorbim cu Mama. 

De data asta, mandibulele belokaniene se ridică 
zgomotos. Trupele federale sunt hotărâte să atace. Nu mai e 
timp de parlamentat. Trebuie să pună repede la punct o 
strategie de apărare. 

6 propune o mişcare de convergenţă pe flancul drept 
pentru a-i ataca pe soldaţii cu mandibule mari. Speră că cu 
ajutorul focului vor crea destulă panică ca să semene spaima în 
rândul acelor animale mari şi pântecoase astfel încât să se 
întoarcă şi să-şi atace propriile trupe. 

Prinţesa 103 crede că ideea e bună, dar că jăraticul ar fi şi 
mai eficace împotriva legiunilor cavaleriei. 

Se nasc discuţii. Problema revoluţiei Degetelor este că e 
formată din insecte heteroclite cărora nu le poţi cunoaşte 
reacţia în timpul unei lupte de masă. Ce vor face furnicile mici 
care nici măcar nu sunt echipate cu mandibule de război? Fără a 
mai vorbi de melcii care transportă jăraticul şi care se mişcă 
atât de lent... Ei vor fi primii cuprinşi de panică când vor fi 
copleşiţi de furnicile ostile. 

Armata federală înaintează inexorabil, cu regimentele bine 
liniate pe caste, mărimea mandibulelor şi în funcţie de gradul de 
sensibilitate al antenelor. Apar noi întăriri. Câte sunt? Probabil 
sute şi sute de mii. 

Pe măsură ce inamicul se apropie, revoluţionarele pro- 
Degete înţeleg că bătălia este pierdută dinainte. Multe dintre 
cele mai mici insecte venite ca turiste preferă să renunţe şi fug. 
Armata federală e din ce în ce mai aproape. 

Melcii-caravană, care înţeleg în sfârşit ce se petrece, 
deschid larg gurile ca să-şi urle spaima. Melcii au 25 600 de dinţi 
mici şi ascuţiţi care le permit să ciopârţească frunzele de salată. 

Melcii stângaci, uşor de recunoscut după cochiliile 
înfăşurate spre dreapta, sunt cei mai nervoşi. Îşi ridică sus de 
tot coarnele şi fac să apară la capăt sferele oculare ca nişte 
muguri. Unii melci îşi ridică torsul şi lovesc puternic cochilia ca 


să facă să cadă mirmeceenele şi obiectele lor inutile. Apoi fug 
de pe câmpul de bătălie. 

Prima linie de artilerie inamică este deja pe poziţie. Ea 
formează un şir compact aproape perfect. Abdomenele se ridică 
şi lansează salve de picături corozive care pornesc ca nişte 
rachete galbene şi cad în primele rânduri ale revoluţionarelor. 
Corpurile atinse se zvârcolesc de durere. 

A doua linie de artilerie o înlocuieşte imediat pe prima, 
trage şi provoacă cel puţin tot atâtea pagube ca şi prima. 

In rândul revoluţionarelor pro-Degete e o adevărată 
hecatombă. Numărul dezertorilor creşte în partea din spate a 
cohortei. Interesul lor faţă de Degete nu e până la urmă destul 
de puternic ca să-i împingă să înfrunte marea federaţie de 
furnici roşii. 

Melcii atinşi de acid, înnebuniţi de spaimă, îşi întind gâtul 
spre cer apoi se răsucesc arătându-şi dinţii mici şi ochii 
exorbitant de lungi. Când sunt în această stare de panică, 
produc de două ori mai multe bale, probabil un reflex ca să 
poată fugi mai repede. Revoluţionarele pro-degete aflate prea 
aproape de melci se împotmolesc. Unele sunt muşcate de dinţii 
fini ca nişte ace ai acestor ierbivore. 

Cele două armate stau faţă în faţă ca două animale 
imense cuprinse de mânie. Deocamdată, încă totul e calm. Toţi 
ştiu că în curând va începe lupta corp la corp. 

Două sute douăzeci de mii contra a mai puţin de cincizeci 
de mii. Bătălia se anunţă grandioasă! O furnică federată ridică o 
antenă. Un ordin odorant. Atacaţi! Imediat un răcnet de mirosuri 
de război se ridică deasupra miilor de antene înălțate. 

Revoluţionarele îşi înfig adânc ghearele în sol ca să 
suporte şocul. 

Sute de legiuni federate se năpustesc drept înainte. 
Călăreţele  galopează. Artileristele se grăbesc. Spadasinele 
aleargă ridicând capul ca să nu se jeneze reciproc cu lungile lor 
săbii labiale. Infanteria măruntă aleargă pe corpul marii 
infanterii ca să se deplaseze mai repede, de parcă ar fi vorba de 
un covor rulant. Pământul se cutremură sub numărul lor. 

Cele două armate sunt pe punctul de a intra în contact 
direct. 

Urmează şocul. Mandibulele primei linii federate se înfig în 
mandibulele primei linii a revoluţionarelor. 


După acest prim sărut negru, legiunile celor două armate 
se desfăşoară pe flancuri ca să lungească zâmbetul funebru. 
Mandibulele goale scotocesc într-o adevărată pădure de picioare 
ca să taie genunchii. Un vârtej de legiuni federate pătrunde într- 
o linie de apărare a revoluţionarelor. 

Douăzeci de furnici revoluţionare pro-Degete dintre cele 
mai viguroase saltă o crenguţă aprinsă cu care menţin la 
distanţă cavaleria federată. Gestul stârneşte spaimă în 
apropiere, dar nu este destul ca să compenseze inferioritatea 
numerică. In plus, călăreţele fuseseră probabil prevenite şi se 
aşteptau ca focul transportat prin pădure să apară în bătălie, 
căci îşi revin repede şi se limitează să dea ocol acelei lănci lungi 
aprinse. 

S-a dezlănţuit marea încăierare. Aerul e plin de mirosuri 
amenințătoare. Furnicile se strâng ca să crape cu maxilarele 
armura inamică. Bucăţele de chitină spartă dau la iveală carnea 
vie. Se înjunghie, se omoară. Se aruncă în faţă mirosuri bogate 
în cuvinte grele. Se pune piedică. Se înfig antenele în articulaţii. 
Se taie capete, Se răsucesc ochi. Se îndoaie mandibule. Se trage 
de labiale. 

Furia ucigaşă a ajuns la paroxism şi unele furnici, cuprinse 
de nebunie, omoară fără deosebire aliaţi şi inamici. 

Corpuri fără cap continuă să galopeze pe câmpul de 
bătălie, sporind confuzia generală. Capete fără corp se 
rostogolesc, înțelegând în sfârşit porcăria războiului de masă. 
Dar nimeni nu le ascultă. 

De pe un mungel, 15 trage în rafale. Fundul ei scoate fum. 
După ce abdomenul s-a golit, atacă lovind cu vârful spinos al 
capului. 5, ridicată pe patru picioare, preferă să împartă palme, 
folosindu-şi cele două picioare din faţă ca pe nişte bice 
terminate cu cârligele ghearelor. 8, complet dezlănţuită, apucă 
un cadavru inamic şi îl învârteşte asupra capului, apoi îl aruncă 
cu putere peste linia de cavalerie. 8 crede că catapulta ar trebui 
să permită într-o zi generalizarea acestei isprăvi. Vrea să mai 
repete figura, dar e deja copleşită de numărul duşmanilor. 

Furnicile se ascund în găurile pământului ca să-şi 
surprindă mai bine duşmanul. Se rotesc în jurul ierburilor ca să- 
şi obosească adversarele. 14 încearcă să convingă o inamică să 
dialogheze. Fără succes. 16 e acoperită de combatante şi, deşi 
are nişte organe ale lui Johnston excelente, nu mai reuşeşte să 


se repereze pe câmpul de bătălie. Nu-i mai rămâne decât să le 
taie antenele mai înainte de a-şi veni în fire. Fără antene, 
furnicile nu mai pot lupta. Mulțimea de asediatori e prea densă. 

Prinţesa 103 este puternic afectată de acea exterminare 
între membrii aceleiaşi familii. La urma urmelor, aliate sau 
adversare, pe acel câmp de bătălie deja foarte îndoliat, sunt 
totuşi surori. Trebuie totuşi să câştige. 

103 le face semn celor douăsprezece însoţitoare ale ei să i 
se alăture şi le explică ideea ei. Escadrila se plasează imediat în 
centrul celei mai mari mase de revoluţionare şi, protejate de 
zidul corpurilor lor, sapă un tunel. Trei dintre ele poartă un 
jăratic în suportul lui de piatră. Ca să iasă de pe câmpul de 
bătălie, cele treisprezece exploratoare sapă îndelung drept în 
faţa lor. Căldura focului le dă energie. Se orientează cu organele 
lor sensibile la câmpurile magnetice terestre. Direcţia Bel-o-kan. 

Deasupra lor, pământul vibrează de zgomotele luptei. Ele 
sapă la subsol cu toată forţa mandibulelor. La un moment dat, 
jăratecul slăbeşte şi se opresc ca să-şi agite repede antenele 
deasupra, pentru a crea micul curent de aer propice revitalizării 
lui. 

Descoperă în sfârşit o zonă friabilă. Dau la o parte 
pământul şi nimeresc pe un culoar. Se află în cetatea Bel-o-kan. 
Urcă cu rapiditate etajele. Sigur, câteva lucrătoare întâlnite în 
cale se întreabă ce fac acele furnici în oraşul lor, dar ele au altă 
menire şi nu e rolul lor să asigure siguranţa urbană. Nu 
îndrăznesc să intervină. 

Arhitectura Cetăţii s-a schimbat mult de la ultima vizită 
făcută de 103. Bel-o-kan este acum o metropolă mare unde se 
agită în mod vizibil multă lume. Furnica ezită o clipă. Nu va 
comite oare ceva ireparabil? 

Şi îşi aminteşte de colegele ei de revoluţie care se lasă 
exterminate afară şi îşi zice că nu are de ales. la de jos o frunză 
uscată şi o apropie de jăratic până când ia foc. Apoi pune 
rămurele în contact cu flăcările şi le strânge în mănunchi între 
mandibule. Imediat se declanşează incendiul. Sinistrul se întinde 
cu violenţă la rămurelele domului. Se stârneşte panică. 
Lucrătoarele se reped în creşe ca să scape progenitura. 

Trebuie fugit repede mai înainte de a fi blocate de 
incendiu. Escadra abandonează jăraticul, se repede spre etajele 


inferioare şi străbate în sens invers tunelul pe care l-au săpat. 
Aud deasupra răpăitul picioarelor. 

Prinţesa 103 iese la suprafaţă şi, scoțând capul ca un 
periscop deasupra solului, între picioarele inamicului, observă ce 
se petrece. Federatele sunt pe cale de a părăsi câmpul de 
bătălie şi aleargă ca să stingă incendiul. 

103 întoarce capul. Incendiul a cuprins vârful cetăţii. Peste 
tot în jur se răspândeşte un fum înţepător, cu miros de lemn ars, 
de acid formic şi de chitină topită. 

Lucrătoarele evacuează deja ouăle pe ieşirile de serviciu. 
Peste tot, belokanienele se îndârjesc să stropească flăcările cu 
jeturi de acid slab concentrat. 103 iese din pământ şi indică 
trupelor sale, atât cât a mai rămas din ele, să aştepte. Focul 
luptă în locul lor. 

Prinţesa 103 se uită cum arde Bel-o-kan. Ştie că Revoluţia 
pro-Degete este abia la început. O va impune prin forţa 
mandibulelor şi impetuozitatea flăcărilor. 


137. ÎN VÂRTEJUL IDEALURILOR 


Drapelul Revoluţiei furnicilor flutura deasupra liceului din 
Fontainebleau şi în dimineaţa celei de a cincea zile. 

Ocupanţii debranşaseră soneria electrică care intra în 
funcţiune din oră în oră şi, treptat, toată lumea se debarasase 
de ceasuri. Acesta era unul dintre aspectele neprevăzute ale 
revoluţiei. Nu le mai era indispensabil să se situeze exact în 
timp. Grupurile şi soliştii care se schimbau pe podium 
constituiau un indiciu suficient că ziua înainta. 

De altfel, mulţi aveau impresia că fiecare zi dura o lună. 
Nopțile lor erau scurte. Datorită tehnicilor de control a somnului 
profund citite în Enciclopedie, învăţaseră să-şi găsească ciclul 
precis de adormire. Astfel, ajungeau să recupereze oboseala în 
trei ore în loc de opt. Şi nimeni nu părea obosit din această 
cauză. 

Revoluţionarii îşi abandonaseră ceasurile dar şi cheile de 
la apartament, maşină, garaj, dulap, birou. Aici nu existau furturi 
pentru că nu era nimic de furat. Îşi puseseră într-un sertar 
actele de identitate pentru că toţi se cunoşteau între ei. 

Revoluţia nu cerea nimic nimănui, şi totuşi, fără să-şi dea 
seama, cei mai mulţi dintre acei tineri nu fuseseră niciodată atât 


de ocupați. La orele nouă, Julie se urcă pe podium pentru 
discursul zilnic. Îi anunţă că găsise în sfârşit un exemplu de 
urmat pentru revoluţia ei: organismul viu. 

- În interiorul corpului nu există nici rivalitate şi nici lupte 
intestine. Conexiunea perfectă a tuturor celulelor noastre 
dovedeşte că în interiorul nostru există deja o societate 
armonioasă. Este deci suficient să reproducem în exterior ceea 
ce avem în interior. Oamenii erau atenţi. Julie continuă: 

- Furnicarele funcţionează deja ca nişte organisme vii 
armonioase. De aceea aceste insecte se integrează atât de bine 
în natură. Viaţa acceptă viaţa. Naturii îi place ceea ce-i 
seamănă. 

Julie arătă spre totemul din poliester din centrul curţii şi 
zise: - lată exemplul, iată secretul: "1 + 1 = 3". Cu cât vom fi 
mai solitari, cu atât conştiinţa noastră se va ridica şi cu atât mai 
mult vom intra în armonie cu natura, interior şi exterior. De 
acum înainte, obiectivul nostru este să reuşim să transformăm 
acest liceu într-un organism viu complet. 

Deodată totul i se părea simplu. Corpul ei era un mic 
organism, liceul ocupat, un organism mai mare, revoluţia 
răspândindu-se în lume cu ajutorul reţelelor informatice, trăia 
astfel un organism şi mai important. 

Julie avu ideea să redenumească totul în jurul lor conform 
acestui concept de organism viu. 

Zidurile liceului erau pielea, uşile erau porii, amazoanele 
de la clubul de aikido, limfocitele, cafeneaua, intestinul. Banii de 
la SRL-ul "Revoluţia furnicilor" erau glucoza indispensabilă 
pentru insuflarea energiei. Reţeaua informatică era sistemul 
nervos care contribuia la circulaţia informaţiilor. 

În privinţa creierului, Julie avu ideea să creeze două 
emisfere. Creierul drept, intuitiv, va fi faimosul lor pow-wow de 
dimineaţă, o adunare inventivă în căutare de noi idei. Creierul 
stâng, cel metodic, va fi o altă adunare, care va avea sarcina să 
trieze ideile creierului drept şi să le pună în practică. 

- Şi noi opt? întrebă Ji-woong. 

Ei erau fondatorii, trebuiau să continue să formeze un 
grup autonom, un organ care să gândească separat. 

- Noi opt, răspunse Julie, suntem cortexul, creierul primitiv 
de la originea celor două emisfere. Vom continua să ne adunăm 


pentru dezbaterile noastre în încăperea unde făceam repetiţii, 
sub cafenea. 
Totul era perfect. Totul era la locul lui. 


138. ENCICLOPEDIE 


NOUĂ LUNI: Pentru mamiferele de tip superior, timpul 
complet de gestație este în mod normal de optsprezece luni. 
Este mai ales cazul cailor, ai căror pui se nasc capabili să 
meargă. 

Dar fetusul uman are un cap care se măreşte prea repede. 
Trebuie să fie expulzat la nouă luni din corpul mamei sale, altfel 
n-ar mai putea să iasă. Se naşte deci prematur, neterminat şi 
neautonom. Primele sale nouă luni externe sunt doar o copie 
perfectă a celor nouă luni interne. 

O singură diferenţă: copilaşul a trecut dintr-un mediu 
lichid într-un mediu aerian. Pentru aceste prime nouă luni în aer 
liber, are deci nevoie de un alt pântece protector: pântecele 
psihic. Copilul se naşte tulburat. El seamănă întrucâtva cu cei 
care au arsuri foarte grave şi trebuie ţinuţi sub un cort artificial. 
Pentru el, această protecţie artificială este contactul cu mama, 
laptele mamei, atingerea mamei, sărutările tatălui. 

La fel cum un copil are nevoie de un cocon protector solid 
în timpul celor nouă luni care urmează naşterii sale, tot aşa un 
bătrân în agonie are nevoie de un cocon psihologic de susţinere 
în timpul celor nouă luni dinaintea morţii. Pentru el este vorba 
de o perioadă esenţială căci, intuitiv, ştie că a început 
numărătoarea inversă. În timpul acestor ultime nouă luni, 
muribundul se dezbracă de vechea lui piele şi de cunoştinţe, ca 
şi cum s-ar deprograma. Îndeplineşte un proces invers celui al 
naşterii. La sfârşitul traiectoriei, ca şi copilaşul, bătrânul 
mănâncă alimente pasate, poartă scutece, nu are dinţi, nu are 
păr şi îngână cuvinte greu de înţeles. Numai că, dacă în general 
copilaşii sunt înconjurați cu toată atenţia în timpul primelor nouă 
luni care urmează naşterii, rareori ne gândim să acordăm 
aceeaşi atenţie bătrânilor în ultimele lor nouă luni care preced 
moartea. În mod logic, ar avea nevoie de o infirmieră care să 
joace rolul mamei, "pântece psihic". Aceasta ar trebui să se 
poarte foarte frumos pentru a le furniza coconul de protecţie 
indispensabil ultimei lor metamorfoze. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


139. BEL-O-KAN ASEDIAT 


Mirosea a cocon fript. Cetatea Bel-o-kan nu mai scoate 
fum. Soldaţii belokanieni au reuşit să stingă focul. Armata 
revoluţionarelor pro-Degete, cel puţin ce a mai rămas din ea, și- 
a aşezat tabăra de jur împrejurul capitalei federate. Umbra 
cetăţii se proiectează ca un mare triunghi negru calcinat peste 
trupele asediatoare. 

Prinţesa 103 se ridică pe patru picioare şi 5, sprijinindu-se 
greoi pe o crenguţă-cârje, se ridică pe două picioare ca să vadă 
mai sus. Astfel, cetatea pare mai mică şi mai accesibilă. Ştiu că 
în interior pagubele trebuie să fie importante, dar nu au 
posibilitatea să le evalueze. 

Trebuie să dăm asaltul final, emite 15. 

Prinţesa 103 nu se arată entuziastă. lar război! Mereu 
război! A omori este mijlocul cel mai complicat şi cel mai 
obositor de a te face înţeles. 

Totuşi este conştientă că războiul rămâne deocamdată cel 
mai bun accelerator al istoriei. 

7 sugerează asedierea cetăţii ca să se obţină timp pentru 
pansarea rănilor şi pentru reorganizare. 

Prințesei 103 nu-i prea place tactica asediului. Trebuie să 
aştepţi, să blochezi căile de aprovizionare ale oraşului, să pui 
santinele în jurul zonelor delicate. Nimic glorios pentru nişte 
războinice. O furnică epuizată se apropie de ea şi îi întrerupe 
gândurile. Prinţesa 103 sare imediat recunoscându-l pe prinţul 
24 plin de praf. 

Cele două insecte schimbă o mie de trofalaxii. Prinţesa 
103 spune că îl credea mort şi Prinţul 24 îi povesteşte aventura 
lui. În realitate, a plecat de la începutul incendiului. Când 
veverița a sărit spre ieşire, din reflex, s-a agăţat de blana ei, 
astfel că, galopând din creangă în creangă, rozătoarea l-a dus 
până departe. 

Prinţul 24 a mers apoi mult timp. Apoi şi-a zis că, dacă o 
veveriţă l-a rătăcit, tot o veveriţă îl va reorienta. Astfel se 
obişnuise să se folosească de veveriţe drept mijloc de 


locomoţie. Problema e că nu poţi comunica cu aceste rozătoare 
ca să le indici unde vrei să mergi sau măcar să ştii unde se duc. 
Astfel că fiecare veveriţă l-a dus într-o direcţie necunoscută. 
Asta explică întârzierea lui. 

Prinţesa 103 îi istoriseşte şi ea cum au evoluat lucrurile 
acolo. Bătălia de la Bel-o-kan. Atacul grupului de comando care 
a provocat incendiul. Şi acum asediul. 

Destule întâmplări ca să scrii un roman, remarcă Prinţul 
24, şi scoate feromonul-memorie pe care şi-a început povestirea 
ca să scrie un nou capitol. 

Ar putea să fie citit romanul tău? întreabă 103. Numai 
după ce va fi gata, răspunde 24. Şi spune că, mai târziu, dacă 
constată că romanul lui feromonal le interesează pe furnici, 
poate că va scrie şi o urmare. S-a şi gândit la un titlu: Noaptea 
Degetelor. Şi dacă va plăcea, va încheia trilogia cu Revoluţia 
Degetelor. 

De ce o trilogie? întreabă prinţesa 103. 24 îi explică faptul 
că în primul roman va povesti contactul între cele două 
civilizaţii, furnici şi Degete, iar al doilea va fi relatarea 
confruntării lor. În sfârşit, pentru că nu s-au putut distruge una 
pe cealaltă, ultimul roman va fi cel al cooperării între cele două 
specii. "Contact, confruntare, cooperare". Am impresia că 
acestea sunt cele trei stadii logice ale unei întâlniri între două 
gândiri diferite, emite Prinţul 24. 

Are deja o idee foarte precisă a modului în care va scrie 
povestea. 

Are de gând să se bazeze pe trei intrigi paralele, 
reprezentând trei puncte de vedere diferite: cel al furnicilor, cel 
al Degetelor şi cel al unui personaj care cunoaşte cele două lumi 
paralele, de exemplu 103. 

Toate astea îi par puţin cam confuze lui 103, dar ascultă 
cu atenţie căci, cât se poate de evident, de când a trăit pe 
Insula Salcâmului, Prinţul 24 e obsedat să scrie o poveste lungă. 

Cele trei intrigi vor deveni convergente spre sfârşit, 
precizează doct tânărul prinţ. 

Deodată apare 14. A spionat de aproape cetatea şi a 
descoperit un pasaj. Crede că poate să fie trimis un comando. 
Mai putem încerca o ofensivă subterană. Prinţesa 103 ia 
hotărârea s-o urmeze, la fel şi Prinţul 24, doar ca să găsească 
idei pentru scenele de acţiune din romanul său. 


Vreo sută de furnici pătrund astfel în pasajul care duce la 
cetate. Inaintează cu prudenţă. 


140. PUNERE ÎN PRACTICĂ 


Standurile progresau foarte bine. Cel mai spectaculos era 
cel conceput de Francine. 

Infra-World avea activitatea cea mai lucrativă dintre toate. 
Prin reţeaua informatică, din ce în ce mai multe agenţii de 
publicitate cereau consultanţă pentru sondarea impactului la 
detergenţi, produse congelate şi medicamente, sau pentru noi 
mărci de maşini. 

O altă reuşită era şi "Centrul de întrebări" al lui David. 
Oamenii luau permanent contact cu el. 

Leopold obținuse comanda unei vile înserată într-o colină 
şi, neputând să se deplaseze fizic, trimitea planurile prin 
computer clientului său în schimbul numărului cărţii sale de 
credit. 

Paul inventa noi arome pentru hidromel şi Narcisse crea o 
linie de modă cu totul nouă. 

Numai cele două maşini complicate ale Juliei şi ale lui Zoe 
prezentau rezultate dezamăgitoare. Maşina de dialogat cu 
furnicile omorâse deja vreo treizeci de insecte cobai. În ceea ce 
priveşte - protezele olfactive concepute de Zoe, ele răneau atât 
de puternic nările încât nimeni nu le putea suporta mai mult de 
câteva secunde. Julie urcă pe balconul directorului şi contemplă 
curtea şi revoluţia. Drapelul fâlfâia în vânt şi muzicienii reggae 
cântau într-un nor de fum de marijuana. Totuşi oamenii erau 
activi în jurul standurilor. 

- Am reuşit totuşi ceva simpatic, zise Zoe care venise 
după ea. 

- La nivel colectiv, încuviinţă Julie. Acum ar trebui să 
reuşim şi la nivel individual. 

- Ce vrei să spui? 

- Mă întreb dacă nu cumva dorinţa mea de a schimba 
lumea nu este în realitate decât constatarea incapacității mele 
de a mă schimba eu însămi. 

- Asta-i acum! Funcţionezi foarte bine, poţi să fii fericită. 
Julie se întoarse spre Zoe şi o privi în ochi. 


- Adineauri am citit un pasaj din Enciclopedie. Era ciudat. 
Se numea "Sunt doar un personaj" şi spunea că poate suntem 
singuri pe lume într-un film care se derulează doar pentru noi. 
După ce am citit asta, am avut un gând ciudat. Mi-am zis: Şi 
dacă eram singura persoană vie? Dacă eram singura fiinţă vie 
din tot universul... 

Zoe începu să se uite la ea cu îngrijorare. Julie continuă: 

- Dacă tot ce mi se întâmplă nu este la urma urmelor 
decât un mare spectacol care se joacă numai pentru mine? Toţi 
aceşti oameni. tu, aţi fi doar nişte actori şi nişte figuranţi. 
Obiectele, casele, copacii, natura formează un decor bine imitat, 
făcut ca să mă liniştească şi să mă facă să cred că există o 
anumită realitate. Dar poate că sunt ca într-un program din 
Infra-World. Sau poate într-un roman. 

- Hei! Ce-ai mai inventat? 

- N-ai remarcat niciodată că în jurul nostru oamenii mor in 
timp ce noi rămânem în viaţă? Poate că suntem observati, poate 
că ni se testează reacţiile în faţa unor situaţii date. Ni se 
testează gradul de rezistenţă la anumite agresiuni. Ni se 
testează reflexele. Această revoluţie, această viaţă este doar un 
circ imens construit ca să fiu testată. Poate că cineva mă 
observă chiar în acest moment de departe, citeşte viaţa mea 
într-o carte şi mă judecă. 

- In acest caz, profită. Tot ce e pe pământ e pentru tine. 
Lumea asta, actorii, figuranţii, cum spui tu, se află aici ca să te 
satisfacă, să-ţi îndeplinească dorinţele. Îşi fac griji. Viitorul lor 
depinde de tine. 

- Tocmai asta mă îngrijorează. Mi-e teamă că nu voi fi la 
înălţimea... personajului meu. 

De data asta, Zoe fu cea care căzu pe gânduri. Julie îi puse 
o mână pe umăr. 

- Scuză-mă. Uită ce-am spus. Cui îi pasă! 

Apoi o luă pe prietena ei la bucătărie, deschise frigiderul şi 
turnă hidromel în două pahare. 


141. FEROMON ZOOLOGIC: FRIGIDER 
Salivatoare: 10. 


FRIGIDER: Degetele nu au guşă socială, totuşi pot să 
stocheze mult timp hrană fără ca ea să se deterioreze. 


În locul stomacurilor noastre secundare, Degetele se 
echipează cu o maşină pe care o numesc "frigider". E vorba de o 
cutie în care este foarte frig. In ea înghesuie hrana până la 
refuz. 

Cu cât un Deget e mai important, cu atât frigiderul lui e 
mai mare. 


142. ÎN BEL-O-KAN 


Sunt surprinse de un miros de cărbune. 

Crenguţele calcinate miros urât de tot. Peste tot zac 
cadavrele calcinate ale războinicelor surprinse de incendiu. 
Imagine oribilă: există ouă şi larve de furnici care n-au putut să 
fie evacuate la timp şi care au ars devii. 

Totul e ars şi nu se semnalează nici o prezenţă. E foarte 
posibil ca incendiul să fi mistuit toţi locuitorii şi apoi întreaga 
armată venită să-l stingă? 

Furnicile înaintează pe culoarele uneori vitrificate de foc. 
Căldura focului a fost atât de intensă încât insectele au pierit 
brusc, în plină muncă. Au rămas încremenite în poziţia în care se 
aflau înainte ca un val fierbinte să le împietrească definitiv. 

Când 103 şi trupa ei le ating, aceste furnici se 
fărâmiţează. Focul. Furnicile nu sunt pregătite pentru foc. 5 
murmură: 

- Focul e o armă prea pustiitoare. 

Toţi înţeleg acum de ce focul a fost interzis de atâta amar 
de vreme în lumea insectelor. Din păcate, există unele prostii pe 
care fiecare generaţie trebuie să le comită, măcar pentru a-şi 
aminti de motivele pentru care nu trebuie să le facă. 

Prinţesa 103 ştie acum că focul este o armă mult prea 
distrugătoare. Intensitatea flăcărilor a fost atât de puternică în 
unele locuri încât umbra victimelor s-a imprimat pe pereţi. 

Prinţesa 103 păşeşte în oraşul ei transformat în cimitir. În 
ciupercării nu mai sunt decât vegetale calcinate. În grajduri sunt 
numai păduchi-de-frunză prăjiţi zăcând cu picioarele în sus. În 
sălile lor, furnicile-cisternă au făcut explozie. 

15 mănâncă puţin din cadavrul unei furnici-cisternă şi 
constată că are o savoare delicioasă. A descoperit gustul 
caramelului. Dar nu au nici timp şi nici dorinţa de a se minuna în 
faţa acelui nou aliment, căci cetatea lor natală fusese pustiită. 


103 lasă în jos antenele. Focul e o armă cu două tăişuri. A 
folosit-o pentru că era în inferioritate pe câmpul de bătălie. A 
trişat. E posibil ca Degetele să fi vrăjit-o ca să ajungă să nu mai 
suporte înfrângerea, să-şi omoare regina, să-şi distrugă 
semenele şi chiar să-şi pustiiască propria cetate! 

Şi când te gândeşti că făcuseră călătoria aceea lungă şi 
periculoasă tocmai ca să avertizeze Bel-o-kan că risca să fie... 
incendiată de Degete! Istoria este paradoxală. 

Merg pe culoare încă pline de fum. În mod ciudat, cu cât 
înaintează prin acel dezastru, cu atât au impresia că acolo s-au 
petrecut evenimente insolite. Pe un perete a fost desenat un 
cerc. E oare posibil ca belokanienele să fi descoperit şi ele arta? 
O artă minimalistă, fireşte, căci consta doar în reproducerea 
unor cercuri, dar totuşi o artă. 

Prinţesa 103 are un presentiment rău. 10 şi 24 se învârt în 
toate direcţiile de teama unei capcane. 

Urcă în cetatea interzisă. Acolo, 103 speră s-o găsească 
pe regină. Remarca faptul că lemnul buturugii de pin care 
adăposteşte cetatea interzisă abia dacă a fost atins de incendiu. 
Trecerea e liberă. Furaicile-portar care aveau sarcina să 
păzească ieşirile au murit din cauza căldurii şi a emanaţiilor 
toxice. 

Trupa intră în încăperea regală, regina Belo-kiu-kiuni se 
află acolo. Dar în trei bucăţi. Ea nu a fost nici arsă, nici asfixiată. 
Urmele de lovituri sunt recente. A fost asasinată de puţin timp. 
De jur împrejurul ei se află cercuri gravate cu mandibula. 

103 se apropie şi palpează antenele capului decapitat. 
Chiar şi în bucăţi, o furnică poate să continue să emită. Regina 
moartă şi-a păstrat un cuvânt odorant în vârful antenelor. 
Deistele. 


143. ENCICLOPEDIE 


KAMERERE: Scriitorul Arthur Koestler a luat într-o zi 
hotărârea să consacre o lucrare imposturii ştiinţifice. l-a 
chestionat pe cercetători care l-au asigurat că cea mai 
mizerabilă dintre imposturile ştiinţifice era cea la care se dedase 
doctorul Paul Kamerere, Kamerere a fost un biolog austriac care 
şi-a realizat principalele descoperiri între 1922 şi 1929. Elocvent, 
fermecător, pasionat, el spunea că "orice fiinţă omenească era 


capabilă să se adapteze unei schimbări a mediului în care 
trăieşte şi să transmită această adaptare descendenţei sale". 
Această teorie era exact contrară celei lui Darwin. Atunci, ca să 
dovedească temeiul aserţiunilor sale, doctorul Kamerere a pus 
la punct o experienţă spectaculoasă. 

A luat ouă de broască râioasă cu pielea uscată care se 
reproduc pe uscat şi le-a pus în apă. 

Or, animalele ieşite din aceste ouă se adaptau şi 
prezentau caracteristicile broaştelor acvatice. Aveau astfel o 
umflătură neagră copulatoare pe deget, umflătură care 
permitea broaştelor acvatice masculi să se agaţe de femela cu 
piele alunecătoare ca să se poată acupla în apă. Această 
adaptare la mediul acvatic era transmisă progeniturii lor, care 
se năştea direct cu o umflătură de culoare închisă pe deget. 
Viaţa era deci capabilă să-şi modifice programul genetic ca să 
se adapteze la mediul acvatic. 

Kamerere îşi apără teoria în lume cu un oarecare succes. 
Totuşi, într-o zi, nişte oameni de ştiinţă şi universitari au dorit să 
examineze "obiectiv" experienţa lui. În amfiteatru s-a înghesuit 
multă lume şi numeroşi jurnalişti. Doctorul Kamerere avea de 
gând să demonstreze că nu era un şarlatan. 

În ajunul experienţei, în laboratorul său a avut loc un 
incendiu şi toate broaştele lui au ars cu excepţia uneia singure. 
Kamerere a prezentat deci acest supravieţuitor şi umflătura lui 
de culoare închisă. Oamenii de ştiinţă au examinat animalul cu 
lupa şi s-au stricat de râs. Se vedea perfect de bine că petele 
negre ale umflăturii degetului broaştei fuseseră în mod artificial 
desenate prin injectare de tuş sub piele. Inşelătoria era 
descoperită. Sala râdea. Într-un minut, Kamerere şi-a pierdut tot 
creditul şi orice şansă de a-şi vedea recunoscute lucrările. Toţi 
semenii lui l-au respins. Darwiniştii au câştigat şi pentru multă 
vreme. Acum era admis că fiinţele vii erau incapabile de a se 
adapta la un nou mediu. 

Kamerere a părăsit sala huiduit. Disperat, s-a refugiat într- 
o pădure unde şi-a tras un glonţ în gură, nu fără să lase un text 
lapidar în care reafirma autenticitatea experienţelor sale şi 
declara că "vrea să moară mai bine în natură decât printre 
oameni". Această sinucidere l-a discreditat complet. 

S-ar putea crede că e vorba de o impostură ştiinţifică mai 
mult decât nulă. Totuşi, cu ocazia anchetei pentru lucrarea sa 


Împerecherea broaştei râioase, Arthur Koestler s-a întâlnit cu 
fostul asistent al lui Kamerere. Omul i-a dezvăluit faptul că el se 
afla la originea dezastrului. El fusese cel care, la ordinul unui 
grup de savanţi darwinişti, dăduse foc laboratorului şi înlocuise 
ultima broască mutantă cu alta căreia îi injectase tuş în deget. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


144. DEISTELE 


Deistele? 

Regina murise. Un grup de belokaniene se iveşte timid în 
pragul uşii. Existau deci câteva care scăpaseră. O furnică se 
desprinde de celelalte şi se apropie de noile venite, cu antenele 
înainte. Prinţesa 103 o recunoaşte. Este 23. 

Prin urmare 23 a supravieţuit şi ea primei cruciade 
împotriva Degetelor. 23. Această războinică aderase imediat la 
religia deistă. 

Cele două furnici nu se apreciaseră niciodată prea mult, 
dar faptul că se aflau acolo, în cetatea lor natală, amândouă 
supraviețuitoare a mii de aventuri, le apropie brusc. 

23 percepe imediat că 103 a devenit o sexuată şi o felicită 
pentru această metamorfoză. 23 pare şi ea în mare formă. Are 
sânge transparent pe mandibule, dar lansează feromoni de bun 
venit întregului ei grup de comando. 

Prinţesa 103 stă în defensivă dar cealaltă emite că totul a 
reintrat în ordine. 

Se dedau unei trofalaxii. 

23 îşi istoriseşte povestea. După ce a abordat lumea 
zeilor, 23 s-a reîntors la Bel-o-kan ca să propovăduiască. 
Prinţesa 103 remarcă faptul că 23 nu spune niciodată "Degete" 
ci foloseşte denumirea "zei". 

Ea povesteşte că la început, Cetatea, încântată că există 
măcar o supraviețuitoare a acestei prime cruciade, i-au făcut o 
primire bună şi, treptat, 23 dezvăluise existenţa zeilor. Se 
aşezase în fruntea religiei deiste. Ceruse ca morţii să nu mai fie 
aruncaţi la depozitul de gunoaie şi nişte săli să fie amenajate în 
cimitire. 


Această inovaţie nu a fost pe placul noii regine Belo-kiu- 
kiuni, care a interzis practicarea cultului deist în cetate. 

23 se refugiase atunci în cel mai adânc cartier al 
metropolei şi acolo, înconjurată de mica ei trupă de fidele, a 
putut continua să propovăduiască. Religia deistă îşi alesese 
drept simbol cercul. Căci astfel le văd furnicile pe Degete înainte 
de a fi strivite de ele. Prinţesa 103 dă din cap. 

Aşa se explicau deci toate acele senine de pe culoare. 
Furnicile înghesuite în spate psalmodiau: 

Degetele sunt zeii noştri. 

Prinţesa 103 şi însoţitoarele ei sunt de-a dreptul uimite. 
Ele care voiau să promoveze interesul faţă de Degete fuseseră 
cu mult depăşite de această 23. 

Prinţul 24 întreabă de ce totul este pustiu. 23 explică cum 
noua regină Belo-kiu-kiuni s-a supărat în cele din urmă pe 
omniprezenţa  deistelor. Le-a interzis religia. A urmat o 
adevărată vânătoare de deiste în cetate şi multe martire 
muriseră. 

Când îşi făcuse apariţia armata lui 103 care aducea cu ea 
focul, 23 s-a folosit imediat de această ocazie. S-a avântat spre 
încăperea regală şi a asasinat-o pe regina ouătoare. 

Atunci, pentru că nu mai exista regină, întreaga cetate s-a 
plasat în fază de autodistrugere şi, una câte una, toate 
cetăţencele belokaniene îşi întrerupseseră bătăile inimii. Acum, 
în capitala incendiată nu mai erau decât ele, deistele, pentru a 
le întâmpina pe revoluţionare, ca să construiască împreună o 
societate bazată pe veneraţia Degetelor. 

Prinţesa 103 şi Prinţul 24 nu prea împărtăşesc fervoarea 
profetesei, dar pentru că de acum înainte oraşul e la dispoziţia 
lor, profită de asta. 

Prinţesa 103 lansează totuşi un feromon: 

Pancarta albă din faţa oraşului Bel-o-kan este semn de 
mare pericol. 

Poate că e doar o problemă de secunde. Trebuie să plece 
fără întârziere. 

Este crezută. 

În câteva ore, toată lumea se pune în mişcare. 
Exploratoarele pleacă ca cercetaşe ca să găsească altă 
buturugă de pin propice construirii unei cetăţi. Melcii care au 


cărat jăraticul transportă cele câteva ouă, larve şi ce a mai 
rămas din ciupercile şi puricii de frunze scăpaţi de incendiu. 

Din fericire, avangarda descoperă o buturugă locuibilă 
numai la o oră de mers. 103 consideră distanţa destul de mare 
ca să fie la adăpost de cataclismul care se va produce în jurul 
pancartei albe. 

Buturuga e plină de tunele săpate de viermi şi chiar este 
posibil să se implanteze în lemnul ei o Cetate interzisă şi o 
încăpere regală. Pornind de la această buturugă, 5 face planuri 
în vederea construirii rapide a unui nou Bel-o-kan. Toate 
furnicile se agită. 

103 sugerează să se construiască o cetate ultramodernă, 
cu artere mari pe care să poată circula fără ambuteiaje vânatul 
mare şi obiectele indispensabile noilor tehnologii. Crede că 
trebuie instalat un mare şemineu central ca să poată fi degajat 
fumul provenit de la laboratoarele focului. Mai are în vedere şi 
canale pentru aducerea apei de ploaie la grajduri, la ciupercării 
precum şi la laboratoarele care vor avea nevoie de ea pentru 
spălarea obiectelor utilizate. 

Chiar dacă nu este încă ouătoare, fiind singura femelă 
sexuată din Bel-o-kan, Prinţesa 103 este numită regină nu 
numai a oraşului lor care renaşte, ci şi a întregii federaţii de 
furnici roşii din regiune, care numără şaizeci şi patru de cetăţi. 

E pentru prima dată când un oraş se dotează cu o prinţesă 
incapabilă să ouă. Pentru că nu se poate reînnoi populaţia, se 
face apel la un nou concept: "oraşul deschis". Prinţesa 103 
crede că ar fi interesant să dea voie altor specii de insecte 
străine să se instaleze aici ca să îmbogăţească cetatea cu 
propriile lor culturi. 

Dar nu este uşor. Diferitele etnii ocupă treptat cartiere 

separate. Negrele se instalează la sud-est de etajele cele mai 
adânci, galbenele, la vest de etajele de mijloc, secerătoarele la 
etajele superioare ca să fie mai aproape de recoltă şi 
ţesătoarele se duc în nord. 
A In noua capitală se lucrează peste tot la inovaţii tehnice. 
In modul specific furnicilor, adică fără logică, testând totul şi 
orice după cum le trece prin minte şi văzând apoi rezultatul. 
Inginerele focului construiesc un mare laborator în subsolul cel 
mai adânc al cetăţii. Acolo ard tot de au la îndemână ca să vadă 
în ce material se transformă şi ce fel de fum se produce. 


Ca să prevină riscul unui incendiu, încăperea este tapisată 
cu frunze de iederă foarte puţin inflamabile. 

Inginerele în domeniul mecanicii amenajează o sală 
spațioasă unde testează pârghii, ba chiar combinaţii de mai 
multe pârghii legate prin fibre vegetale. 

Prinţul 24 şi 7 se pronunţă pentru atelierele de "artă" la 
etajele minus cincisprezece, minus şaisprezece şi minus 
şaptesprezece. Acolo se practică pictura pe frunze, sculptura în 
excremente de scarabeu şi, fireşte, scarificarea pe carapace. 

Prinţul 24 intenţionează să dovedească că folosind 
tehnicile Degetelor, se pot foarte bine obţine obiecte de stil tipic 
mirmeceean. Vrea să creeze "cultura furnicilor" şi, mai precis, 
cultura belokaniană. Intr-adevăr, fie că e vorba de romanul său 
sau de picturile mai curând naive ale lui 7, încă nu există nimic 
asemănător pe Pământ. 

11 se hotărăşte să inventeze muzica furnicilor. Cere mai 
multor insecte să ţârâie ca să formeze un cor pe mai multe voci. 
Poate că rezultatul nu e prea încurajator, dar asta nu înseamnă 
că nu e o muzică tipică pentru furnici. Dealtfel, 11 nu-şi pierde 
speranţa în armonizarea tuturor acelor sunete până la obţinerea 
unei bucăţi cu mai multe nivele de game. 

15 creează bucătării unde gustă toate rămăşiţele arse în 
laboratorul focului. Frunzele sau insectele calcinate care i se 
pare că au gust bun sunt puse la dreapta, cele care au gust rău, 
la stânga. 

10 creează un centru de studii asupra comportamentului 
Degetelor, în apropiere de sala inginerelor. 

Practicarea tehnologiei Degetelor le conferă un avans în 
lumea insectelor. E ca şi cum ar fi câştigat o mie de ani într-o 
singură zi. Un lucru o supără însă pe 103. De când nu mai sunt 
constrânse la clandestinitate, deistele se afişează peste tot în 
oraş devenind din ce în ce mai zeloase. În seara primei zile mai 
ales, 23 şi susţinătoarele ei merg în pelerinaj în zona pancartei 
albe şi, acolo, începe să se roage zeilor superiori care au instalat 
acel monument sacru. 


145. ENCICLOPEDIE 


UTOPIA LUI HIPPODAMOS: În anul 494 î.e.n., armata lui 
Darius, regele perşilor, a distrus şi ras de pe faţa pământului 


oraşul Milet, situat între Halicarnas şi Efes. Foştiii locuitori i-au 
cerut atunci arhitectului Hippodamos să reconstruiască dintr-o 
dată o întreagă cetate. E vorba de o ocazie unică în istoria 
epocii. Până atunci, oraşele erau doar târguşoare care se 
întindeau progresiv în cea mai mare dezordine. Atena, de 
exemplu, era formată dintr-o încâlceală de străzi, adevărat 
labirint care apăruse fără ca cineva să ţină cont de un plan de 
ansamblu. A primi sarcina să construieşti, în totalitate, un oraş 
de talie mijlocie, însemna să ţi se ofere un cec în alb sau ocazia 
de a inventa oraşul ideal. 

Hippodamos nu a scăpat acest noroc, şi a desenat primul 
oraş gândit geometric. 

Hippodamos nu voia doar să traseze străzi şi să 
construiască case, el era convins că regândind forma oraşului, 
se poate regândi şi viaţa socială. 

A imaginat o cetate cu zece mii de locuitori, repartizaţi în 
trei clase: artizani, agricultori şi soldaţi. 

Hippodamos a dorit un oraş artificial, fără nici o legătură 
cu natura, având în centru o acropolă de unde porneau 
douăsprezece raze care îl tăiau, ca pe un tort, în douăsprezece 
bucăţi. Străzile noului Milet erau drepte, pieţele rotunde şi toate 
casele erau perfect identice ca să nu existe gelozie între vecini. 
De altfel, toţi locuitorii erau cetăţeni egali în drepturi. Nu existau 
sclavi. 

Hippodamos nu a vrut nici artişti. Artiştii, după părerea lui, 
erau oameni imprevizibili, generatori de dezordine. Poeţii, actorii 
şi muzicienii erau alungaţi din Milet, iar oraşul era interzis şi 
celor săraci, celibatarilor şi leneşilor. 

Proiectul lui Hippodamos voia să facă din Milet o cetate cu 
un sistem mecanic perfect care să nu rămână niciodată în pană. 
Ca să evite orice lucru dăunător, nu se admitea inovaţia, 
originalitatea, capriciul. Hippodamos a inventat noţiunea de 
"bine rânduit". Un cetăţean bine rânduit în ordinea cetăţii, o 
cetate bine rânduită în ordinea statului, el însuşi neputând să fie 
decât bine rânduit în ordinea cosmosului. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


146.0 INSULĂ ÎN MIJLOCUL OCEANULUI 


În a cincea zi de ocupaţie a liceului din Fontainebleau, 
Maximilian luă hotărârea să le taie liceenilor apa şi 
electricitatea. 

Ca să rezolve problema apei, Leopold puse să se 
construiască cisterne în care să adune apa de ploaie. Îi învăţă 
pe ceilalţi să se spele cu nisip şi să sugă bucățele de sare ca să 
fixeze apa în corp şi să micşoreze astfel nevoile. 

Mai arzătoare era însă problema electricităţii. Toate 
activităţile lor erau bazate pe reţeaua informatică mondială. 
Câţiva tipi pricepuţi scotociră în atelierul de electronică unde 
descoperiră plăci solare fotosensibile. Ele aduseră un prim flux 
electric pe care îl completară cu dispozitive eoliene fabricate în 
grabă cu stinghiile smulse clin birouri. 

Fiecare cort indian avea în vârf dispozitivul lui eolian. 

Dar pentru că nu era suficient, David branşă câteva 
biciclete de la clubul de promenadă la dinamuri. Astfel, când nu 
era nici soare şi nici vânt, erau căutaţi câţiva sportivi ca să 
pedaleze şi să furnizeze energie. 

Fiecare problemă îi obliga să-şi pună în funcţiune 
imaginaţia şi îi lega şi mai mult pe ocupanţii liceului. 

Constatând că datorită liniilor lor telefonice, reţeaua lor 
informatică funcţiona în continuare, Maximilian luă hotărârea să- 
i lase fără ea. David nu fu multă vreme îngrijorat pentru "Centrul 
de întrebări" căci o ocupantă adusese în geantă un telefon 
celular special, extrem de puternic ca să recreeze un contact 
hertzian branşându-se direct la sateliții de telecomunicaţii. 

Julie îşi convocă prietenii în camera de repetiţii unde 
discutară despre noile condiţii de viaţă impuse de embargoul 
poliţist. Propuseră tot felul de soluţii. Departe de a le slăbi 
revoluţia, această presiune exterioară strângea şi mai mult 
legăturile dintre ei. 


147. MICA BĂTĂLIE DIN FAPTUL SERII 


Pe măsură ce tehnologiile se dezvoltă în Bel-o-kan aflat în 
plină transformare, religia ia avânt. Deistele nu se mai 
mulţumesc doar să deseneze peste tot cercuri, ci depun pe 
pereţi mirosul religiei lor. 


În acea a doua zi de domnie a Prințesei 103,23 pronunţă o 
predică în care declară că scopul religiei deiste este să 
convertească la venerarea zeilor toate furnicile din lume şi 
înseamnă să le faci un serviciu asasinând laicele. 

Se constată că deistele au început să se comporte în 
cetate deosebit de agresiv. Le avertizează pe laice. Dacă nu 
adoră zeii, Degetele le vor strivi şi, în cazul în care Degetele nu 
le vor strivi, ele, deistele, îşi vor lua această sarcină. 

În Noul Bel-o-kan se ajunge la o atmosferă ciudată, la o 
separare între furnicile "tehnologice", care trăiesc admirând 
Degetele pentru ceea ce au reuşit să facă datorită stăpânirii 
focului, a pârghiei şi a roții, şi celelalte, furnicile "mistice" care 
trăiesc doar în rugăciuni şi pentru care numai gândul de a 
reproduce actele Degetelor constituie deja o blasfemie. 

Prinţesa 103 este convinsă că un conflict e inevitabil. 
Deistele sunt prea intolerante şi prea sigure de ele. Nu mai vor 
să înveţe nimic, nu depun eforturi decât pentru a-şi converti 
anturajul. Moartea câtorva laice este imputată deistelor, dar nu 
se vorbeşte prea mult despre asta ca să se evite un război civil. 

Cele douăsprezece furnici exploratoare, prinţul şi prinţesa 
s-au adunat în încăperea regală. Prinţul 24 rămâne încrezător. 
Vine de la laboratoare şi este încântat de progresele făcute. 
Inginerele focului reuşesc acum să pună jăraticul în cutii uşoare 
de frunze împletite cu un fund de pământ, ceea ce permite 
transportarea fără pericol pentru luminarea sau încălzirea unei 
zone. 5 remarcă că deistelor nu le pasă de ştiinţă şi de 
cunoaştere. Tânăra exploratoare este îngrijorară de faptul că, în 
lumea religioasă, nimic nu are nevoie să fie dovedit. Când o 
ingineră spune că focul permite întărirea lemnului, e posibil să 
rateze experienţa şi nimeni să nu mai aibă încredere în ea, dar 
când o mistică spune că "Degetele sunt atotputernice şi se află 
la originea existenţei furnicilor", trebuie să fii la faţa locului de 
fiecare dată ca să dezminţi asta. Prinţesa 103 murmură: 

Poate că religia este totuşi o fază de evoluţie a 
civilizaţiilor. 5 consideră că trebuia să se ia ce e bun de la 
Degete şi să lase ce nu e bun, cum ar fi religia. Dar cum să iei 
una fără alta? 103, 24 şi cele douăsprezece exploratoare se 
adună. în cerc şi reflectează. Dacă în a doua zi a noului lor stat 
există ciocniri cu deistele, atunci tulburările se vor extinde. 
Trebuie oprite cât mai repede. Omorâte? 


Nu, nu pot ucide nişte surori doar pentru că îşi închipuie 
că degetele sunt nişte zei. Expulzate? 

Intr-adevăr, poate că e mai bine să-şi creeze propriul lor 
stat, subdezvoltat, mistic şi intolerant, departe de furnicarul Bel- 
o-kan, care este îndreptat spre modernitate şi spre tehnologiile 
de vârf. 

Dar nu au timp să-şi prelungească discuţia. Lovituri 
înăbuşite se aud în zidurile cetăţii. Alarmă. 

Furnicile aleargă în toate direcţiile. Circulă un miros. Atacă 
furnicile pitice! 

Locuitoarele cetăţii se organizează ca să facă faţă 
asediatoarelor. Trupele piticelor sosesc prin trecătoarea nordică 
şi e prea târziu ca să se încerce pulverizarea lor cu pârghiile 
aruncătoare de pietre. Nu se va putea folosi nici focul. 

Piticele formează o armată lungă plină de antene, de ochi 
şi de mandibule. Mirosurile lor sunt calme şi decise. Pentru ele, 
simpla vedere a unui furnicar care scoate fum fără să ardă este 
suficient de şocantă ca să legitimeze un masacru. 103 ar fi 
trebuit să-şi dea seama că e imposibil să manipulezi atâtea 
lucruri noi fără a stârni neîncredere, gelozie şi teamă. 

Prinţesa urcă în vârful domului, având grijă să nu se 
apropie prea mult de fumul şemineului principal, şi, cu noile ei 
simţuri, observă marea armată care se desfăşoară. 

li face semn lui 5 să scoată legiunile de artilerie şi să le 
plaseze în avangardă ca să împiedice înaintarea inamicului. 
Prinţesa 103 s-a săturat de câtă moarte a văzut. Se pare că 
scârba în faţa violenţei este semn de îmbătrânire, dar nu are ce 
face. Este paradoxul acelei furnici să aibă capul bătrân şi corpul 
tânăr. Sub ea, domul palpită de loviturile de abdomen pe care le 
dau lucrătoarele ca să semnaleze faza a doua a alarmei. 

Cetăţii îi este frică. Armata inamică se întinde la nesfârşit, 
cu rândurile îngroşate de nenumărate furnicare vecine care s-au 
aşezat în spatele piticelor ca să vadă prăbuşindu-se federaţia 
arogantă a furnicilor roşii. Mai mult decât atât, în rândurile lor se 
află şi furnici roşii din propria lor federaţie. Probabil că sunt 
îngrijorate de ce se pune la cale în Noul Bel-o-kan. 

Prinţesa 103 îşi aminteşte de un documentar văzut de ea 
despre un scriitor din lumea Degetelor, Jonathan Swift. Acest om 
spunea cu aproximaţie că "îţi dai seama că a apărut un nou 


talent după faptul că în jurul lui se creează în mod spontan o 
conjurație de imbecili ca să-l frângă". 

Prinţesa 103 vede această conjurație de imbecili 
ridicându-se acum în faţa ei. Atâţia şi atâţia imbecili gata să 
moară pentru ca nimic să nu se mişte, pentru ca totul să fie ca 
înainte, pentru ca mâine să fie un alt ieri. Prinţul 24 se 
ghemuieşte lângă prinţesă. Îi este frică şi are nevoie de 
prezenţa liniştită a celeilalte sexuate. 

Prinţul 24 îşi apleacă antenele. 

De data asta s-a terminat. Sunt prea numeroase. 

Primele legiuni de artileriste belokaniene se aliniază ca să 
apere capitala. Sunt pregătite să tragă. In faţă, armata inamică 
se întinde până departe. Sunt milioane. 

103 regretă că s-a îngrijit atât de puţin de relaţiile 
diplomatice cu cetăţile vecine. La urma urmelor, Noul Bel-o-kan 
primise la început multe reprezentante. Dar, cu gândul la 
preocupările tehnice, nu şi-a dat seama că cetăţi întregi treceau 
printr-o perioadă dificilă. 

5 vine şi anunţă o veste proastă. Deistele refuză să 
participe la bătălie. Consideră că nu e cazul să se bată pentru 
că, oricum, zeii decid soarta bătăliilor. Promit totuşi că se vor 
ruga. 

Să fie asta lovitura de graţie? lar coloana inamică se 
întinde la nesfârşit. 

Inginerele focului, ale pârghiei şi ai roții i se alătură. 
Prinţesa le cere ca toţi să-şi unească antenele. Trebuie să 
inventeze împreună o armă care să le salveze. 

Prinţesa 103 scoate din creierul ei toate imaginile de 
război ale Degetelor care i-au rămas în memorie. Cu ceea ce se 
cunoaşte deja, focul, pârghia, roata, trebuie să se improvizeze 
ceva nou. Cele trei noţiuni se învârtesc în creierele insectelor şi 
se amestecă unele cu altele. Dacă nu găsesc rapid o idee, ştiu 
foarte bine că urmează moartea. 


148. ENCICLOPEDIE 


ASTFEL S-A NĂSCUT MOARTEA: Moartea a apărut exact 
acum şapte sute de milioane de ani. Până atunci, şi timp de 
patru miliarde de ani, viaţa se limitase la monocelularitate. Sub 
forma ei monocelulară, era nemuritoare deoarece era capabilă 


să se reproducă la fel şi la infinit. În zilele noastre, încă se mai 
găsesc urme de astfel de sisteme monocelulare nemuritoare în 
barierele de coral. 

Totuşi, într-o zi, două celule s-au întâlnit, şi-au vorbit şi au 
decis să funcţioneze împreună, în complementaritate. Atunci au 
apărut forme de viaţă multicelulare. Simultan, şi-a făcut apariţia 
şi moartea. Prin ce sunt legate cele două fenomene? 

Când două celule doresc să se asocieze, ele sunt 
constrânse să comunice şi comunicarea lor le duce la a-şi 
repartiza sarcinile ca să fie mai eficace. Ele vor decide, de 
exemplu, că nu mai e nevoie ca amândouă să trudească la 
digerarea hranei: una va digera iar cealaltă va repera 
alimentele. 

Mai târziu, cu cât numărul celulelor adunate era mai mare, 
cu atât specializarea lor era mai precisă. Cu cât specializarea lor 
era mai desăvârşită, cu atât mai mult fiecare celulă devenea 
mai fragilă şi, această fragilizare accentuându-se, celula a 
sfârşit prin a-şi pierde importanţa iniţială. 

Astfel s-a născut moartea. In zilele noastre vedem 
ansambluri animaliere constituite din imense agregate de celule 
extrem de specializate şi care dialoghează în permanenţă. 
Celulele ochilor noştri sunt foarte diferite de celulele ficatului şi 
primele se grăbesc să semnaleze că zăresc o mâncare caldă 
pentru ca celelalte să poată imediat să se apuce să fabrice bilă 
cu mult înainte ca mâncarea să ajungă în gură. Intr-un corp 
omenesc, totul este specializat, totul comunică şi totul este 
muritor. 

Necesitatea morţii se poate explica şi dintr-un alt punct de 
vedere. Moartea este indispensabilă pentru asigurarea 
echilibrului între specii. Dacă o specie pluricelulară ar fi 
nemuritoare, ar continua să se specializeze până la rezolvarea 
tuturor problemelor, şi ar deveni atât de eficace încât ar 
compromite perpetuitatea tuturor celorlalte forme de viaţă. 

O celulă canceroasă a ficatului produce în permanenţă 
bucățele de ficat fără să ţină seama de celelalte celule care îi 
spun că nu mai este necesar. Celula canceroasă are ambiția să 
revină la acea veche nemurire, şi din acest motiv ucide 
ansamblul organismului, cam ca acei oameni care vorbesc 
singuri în permanenţă, fără să asculte pe cei din jurul lor. Celula 
canceroasă este o celulă autistă şi pentru asta e periculoasă. Se 


reproduce fără încetare, fără să ţină cont de celelalte şi, în 
dorinţa ei nebună de nemurire, sfârşeşte prin a ucide totul în 
jurul ei. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


159. MAXIMILIAN EXPLOREAZĂ 


- Hei, Maximilian, iar ai necazuri cu acea revoluţie a 
furnicilor? îl întrebă computerul. 

- Da. Mai poţi să mă ajuţi? 

- Bineînţeles. 

Computerul îşi lansează modemul de autoprogramare ca 
să se branşeze la reţea. Apoi, destul de curând, afişează: 

"Server al SRL-ului Revoluţia furnicilor”. 

Maximilian se apleacă spre ecran. Computerul său a găsit 
ceva foarte interesant. 

"Deci aşa continuă să-şi exporte revoluţia lor de doi bani", 
îşi zice el. Şi-au procurat o conexiune telefonică prin satelit şi 
informaţiile lor circulă fără probleme pe reţea. 

Meniul serverului semnalează că SRL-ul "Revoluţia 
furnicilor" avea filiale şi forumuri unde fiecare putea să discute 
temele şi obiectivele Revoluţiei furnicilor. 

Computerul preciză că vreo zece licee din lume se 
branşaseră la Fontainebleau, reproducând, într-o măsură mai 
mare sau mai mică, manifestarea lor. 

Computerul se branşă pe mai multe lunii telefonice şi făcu 
să apară infrastructura SRL-ului Revoluţia furnicilor. 

Computerul afişă fişierele unul după altul şi Maximilian 
înţelese totul. Folosind reţelele informatice şi tehnicile cele mai 
moderne, aceşti copii făceau o revoluţie de un gen cu totul 
diferit. 

Maximilian crezuse totdeauna că pentru a face o revoluţie, 
în zilele noastre, trebuia să dispui de susţinerea mediilor de 
informare în masă şi mai ales a televiziunii. Or aceşti liceeni 
reuşiseră fără ajutorul posturilor naţionale, şi nici măcar al celor 
locale. 


A doua surpriză era de ordin economic. "Revoluţia 
furnicilor" era pe punctul de a acumula beneficii. Totuşi nu 
cuprindea companii mari, ci o galaxie de filiale mici. 

Asta se dovedea mult mai rentabil decât o singură şi mare 
companie, în general încremenită în propria ei ierarhie. În plus, 
în aceste mici filiale, toată lumea se cunoştea bine şi toţi ştiau 
că pot conta unul pe celălalt. Nu exista loc pentru o 
administraţie inutilă sau pentru potentaţi de birou. Această 
organizare diminua riscul falimentului. Dacă o filială se dovedea 
deficitară sau puţin rentabilă, ea dispărea ca să fie imediat 
înlocuită. 

Poate că ăsta era mesajul Revoluţiei furnicilor: societăţile 
dinozaur îşi pierduseră locul, viitorul era al societăţilor furnici. 

Până atunci trebuie însă să se pună capăt reuşitei 
insolente a acelei bande de puştani mai înainte de a deveni o 
realitate economică incontrolabilă. 

Maximilian ridică receptorul telefonului şi îl sună pe 
Gonzague Dupeyron, şeful Şobolanilor Negri. 


150. BĂTĂLIA LAMPIOANELOR 


Primul asalt al marii armate a piticelor din Shi-pae-pou 
este catastrofală pentru neo-belokaniene. După două ore de 
lupte îndârjite, apărarea lor cedează în toate punctele şi sunt 
tăiate în bucăţi de coalizate. Satisfăcute, asediatoarele nu 
împing mai departe avantajul şi organizează tabăra pentru 
noapte, aşteptând să dea a doua zi lovitura de graţie. 

În timp ce în cetate sunt aduse rănitele, amputatele şi 
muribundele, Prinţesa 103 are în sfârşit o idee. Adună în jurul ei 
ultimele trupe valide şi le arată cum să fabrice lampioane. Crede 
că dacă nu foloseşti focul ca armă, poţi totuşi să te serveşti de 
el ca mijloc de încălzire şi de luminat. într-adevăr, acum 
inamicul lor nu mai e constituit din acele miriade de furnici 
pitice, ci noaptea. Or focul învinge noaptea. 

Astfel, pe la miezul nopţii, se poate vedea un spectacol 
incredibil. Mii de luminiţe se înghesuie la ieşirile din Noul Bel-o- 
kan. Purtând lampioane fabricate cu frunze de plop, încălzite şi 
luminate de acele cutii pe care le transportă în spate, 
războinicele roşii pot să vadă şi să acţioneze în timp ce 
adversarele lor dorm. 


Tabăra lor seamănă cu un fruct mare de culoare neagă, 
dar în realitate este un oraş viu. Zidurile şi culoarele sunt 
formate de corpul insectelor amestecate unele cu altele şi 
cufundate într-un somn recuperator. 

Prinţesa 103 le face semne războinicelor sale să pătrundă 
în tabără cu lampioanele. Ea însăşi se aventurează în interiorul 
taberei vii a inamicului. Din fericire, noaptea este destul de rece 
şi asediatoarele sunt bine anesteziate. 

Ce senzaţie ciudată să înaintezi printre ziduri, podele şi 
tavane făcute din adversare gata să te taie în bucăţi! 

Singurul nostru duşman adevărat este frica, îşi zice ea. 
Dar noaptea este aliata lor, ea le mai menţine câteva ore 
adormite pe pitice. 

5 spune că nu trebuie să stea prea mult în acelaşi loc, 
altfel lampioanele vor trezi pereţii şi va trebui să înceapă să se 
lupte. Pentru a evita înfruntarea, războinicele neo-belokaniene 
se grăbesc. Nu folosesc decât o mandibulă cu care taie, unul 
după altul, gâturile adversarelor lor nemişcate. 

Trebuie să evite să taie prea adânc căci, uneori, un şir de 
capete proaspăt tăiate se poate prăbuşi peste ele strivindu-le. 

Gâturile trebuie tăiate numai pe jumătate. Războiul de 
noapte este pentru furnici o faptă de arme atât de nouă încât 
trebuie să improvizeze şi să-i descopere regulile clipă de clipă. 

Şi nu trebuie nici să pătrundă prea adânc în cetate. 

Lipsite de aer, lampioanele se sting. Mai întâi trebuie 
masacrate furnicile-ziduri exterioare pentru a fi degajate aşa 
cum ai curăța o ceapă, şi abia după aceea să se treacă la atacul 
stratului de furnici pitice de dedesubt. 

Prinţesa 103 şi însoţitoarele ei ucid neobosit. Căldura şi 
lumina lampioanelor sunt pentru ele ca un fel de drog excitant 
care le sporeşte înzecit furia de a ucide. Uneori se trezesc bucăţi 
întregi de zid şi atunci trebuie să lupte cu înverşunare. 

În mijlocul acelui masacru, prinţesa 103 nu ştie ce să mai 
creadă. 

Oare este necesar să se treacă prin asta pentru a impune 
progresul? se întreabă ea. 

Mai sensibil, Prinţul 24 preferă să renunţe şi să se retragă. 
Masculii sunt totdeauna mult mai delicaţi, asta e bine cunoscut. 

Prinţesa 103 îl roagă să le aştepte afară, fără să se 
depărteze. 


Războinicele roşii sunt epuizate de atâta ucis. Nemişcarea 
adversarelor le sporeşte jena. Pentru furnici este normal să 
masacreze adversarele în duel, de aceea au scrupule pentru că 
le extermină în astfel de condiţii. 

Au impresia că seceră. Mirosul de acid oleic pe care îl 
degajă cadavrele îngrămădite ale piticelor începe să devină 
insuportabil. Neo-belokanienele sunt deseori constrânse să iasă 
din tabără ca să respire puţin aer curat, după care intră din nou 
ca să atace un nou strat. 

Prinţesa 103 cere accelerarea mişcării căci nu au la 
dispoziţie decât acea noapte ca să acţioneze. 

Mandibulele se împlântă în articulațiile chitinoase şi fac să 
ţâşnească sângele transparent. E atât de mult sânge pe 
culoarele vii încât, uneori, stropeşte şi stinge lampioanele. Neo- 
belokanienele, lipsite de foc, adorm atunci în mijlocul masei 
compacte a inamicului. 

Prinţesa 103 nu-şi slăbeşte efortul dar, în timp ce ucide la 
pitice, mii de idei se îngrămădesc în creierul ei. 

E posibil ca comportamentele Degetelor să fie contagioase 
pentru ca să le facă pe furnici să se războiască astfel? 

Ştie totuşi că toate războinicele inamice care nu vor fi 
ucise în noaptea asta se vor arunca asupra ei în bătălia de a 
doua zi. 

Nu prea are de ales. Războiul este cel mai bun accelerator 
al istoriei. În bine sau în rău. 

De atâta omorât, 5 are un cârcel la mandibule. Se 
întrerupe un moment, mănâncă un cadavru inamic: şi îşi curăţă 
antenele înainte de a-şi relua activitatea sinistră. 

Când apar primele raze de soare, războinicele neo- 
belokaniene sunt obligate să se oprească. Trebuie să se 
grăbească să se retragă mai înainte de trezirea adversarului. Şi 
pleacă în mare viteză, în timp ce zidurile, podelele şi plafoanele 
încep să caşte. 

Epuizate şi năclăite de sânge, războinicele roşii se întorc 
în cetatea lor anxioasă. 

Prinţesa 103 îşi reia locul în vârful domului ca să observe 
reacţia inamicului la trezire. Aceasta nu se lasă aşteptată. In 
timp ce soarele se ridică pe cer, ruinele vii se dezagregă. 
Piticele nu sunt în stare să înţeleagă ce li s-a întâmplat. Au 
adormit şi, dimineaţă, tovarăşele lor au murit aproape toate. 


Supravieţuitoarele o pornesc înapoi pe drumul spre cuibul 
lor, iar câteva minute mai târziu, cetăţile federate care se 
revoltaseră împotriva capitalei lor, se prezintă ca să-şi depună 
feromonii de supunere. 

Toate furnicarele din vecinătate află despre înfrângerea 
piticelor, astfel că o armată ce câteva milioane de războinice vin 
să ceară să adere la federaţia neo-belokaniană. 

Prinţesa 103 şi Prinţul 24 le primesc pe noile sosite, le 
arată laboratoarele focului, pârghiei şi roții, dar nu le spun nimic 
despre invenţia lampioanelor. Nu se ştie niciodată. E posibil să 
mai fie adversare de redus la tăcere şi o armă secretă este mult 
mai eficace decât o armă cunoscută de toată lumea. 

La rândul ei, 23 vede sporindu-i simţitor rândurile 
credincioşilor. Deoarece în afară de războinicele care au luat 
parte la bătălia nopţii, nimeni nu ştie cum s-a obţinut victoria, 
23 clamează sus şi tare că Degetele le-au ascultat rugăciunile. 

Pretinde că Prinţesa 103 nu are nici un amestec în acest 
succes şi că numai adevărata credinţă este salvatoare. 

Degetele ne-au salvat căci ne iubesc, emite ea sentenţios 
fără să ştie ce înseamnă acest cuvânt. 


151. ENCICLOPEDIE 


CUM SĂ SCAPI DE ŞOBOLANI: La sfârşitul secolului al XIX- 
lea, în Bretagne, fabricile de conserve erau infestate de 
şobolani. Nimeni nu ştia cum să se debaraseze de acele mici 
animale. Aducerea pisicilor nu putea intra în discuţie, căci ele ar 
fi preferat să mănânce sardele "cuminţi" decât să alerge după 
rozători. Atunci cineva a avut ideea să se coase fundul unui 
şobolan viu cu un fir gros de păr de cal. Aflat în imposibilitate de 
a elimina în mod normal ceea ce consuma, şobolanul, 
continuând să mănânce, devenea nebun de durere şi de furie. 
Se transforma astfel într-o mică fiară sălbatică, adevărată 
teroare pentru semenii lui pe care îi rănea şi îi punea pe fugă. 
Muncitoarea care accepta să facă această treabă urâtă intra în 
grațiile conducerii, se bucura de o mărire de salariu şi era 
promovată pe postul de contramaistru. Dar pentru celelalte 
muncitoare din fabrica de conserve, cea care cosea fundul 
şobolanului era o trădătoare. Căci atâta timp cât una dintre ele 


accepta să coase fundurile şobolanilor, această practică 
respingătoare se perpetua. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


152. EMOŢII 


Atât de multe concepte noi se năşteau în creierul drept al 
Revoluţiei furnicilor încât creierul stâng încerca foarte greu să le 
trieze şi să le pună în practică. În cea de a opta zi, SRL-ul se 
putea lăuda că este una dintre companiile cele mai diversificate 
din lume. 

Liceul se transformase într-un adevărat furnicar cu 
ocupanţii săi grupaţi peste tot în unităţi de producţie, fiecare 
lucrând la un proiect precis. 

În laboratorul de biologie, Ji-woong se distra distilând un 
fel de coniac pornind de la hidromelul lui Paul. 

Julie veni lângă el, se uită să vadă ce face, apoi luă un tub 
şi îi goli pe nerăsuflate conţinutul spre marea surprindere a 
băiatului g 

- Eşti prima care guşti. Iți place? 

Fără să răspundă, Julie luă alte trei tuburi pline şi le bău 
conţinutul cu aceeaşi sete. 

- O să te îmbeţi, o preveni Ji-woong. 

- Vreau..., vreau..., se bâlbâi fata. 

- Ce vrei? 

- Vreau să te iubesc în seara asta, zise ea dintr-o răsuflare. 
Băiatul se dădu înapoi. 

- Eşti beată. 

- Am băut ca să am curaj să-ţi spun asta. Nu-ţi plac? 
întrebă ea. 

Lui i se părea sublimă. 

Julie era în întregime goală când, cu blândeţe, îşi apropie 
mâna de pantalonii lui Ji-woong, căruia îi venea din ce în ce mai 
greu să-şi ascundă emoția. 

Se sărutară. 

Deodată, Julie zări ceva. Prin fereastră trecuse o cometă 
imensă în vârf cu flăcări vioaie. Dar nu era o cometă. Era un 
cocteil Molotov. 


153. ENCICLOPEDIE 


ŞAMANISM: Aproape toate culturile omenirii cunosc 
şamanismul. Şamanii nu sunt nici şefi, nici preoţi, nici vrăjitori, 
nici înţelepţi. Rolul lor constă pur şi simplu în a-l reconcilia pe 
om cu natura. 

La indienii din Surinam, faza iniţială a uceniciei şamanice 
durează douăzeci şi şapte de zile, divizată în patru perioade de 
trei zile de instruire şi trei zile de odihnă. Tinerii ucenici, în 
general şase tineri ajunşi la pubertate, - căci e vârsta la care 
personalitatea e încă maleabilă - , sunt iniţiaţi în tradiţii, cântece 
şi dansuri. Observă şi imită mişcările şi strigătele animalelor ca 
să le înţeleagă mai bine. Pe toată durata uceniciei, practic nu 
mănâncă, ci mestecă frunze de tutun şi beau suc de tutun. 
Nemâncatul şi consumul de tutun le provoacă febră puternică şi 
alte tulburări fiziologice. Iniţierea este, în plus, presărată cu 
probe fizice periculoase care îl plasează pe individ la limita vieţii 
şi a morţii şi îi distrug personalitatea. După câteva zile ale 
acestei iniţieri extenuante, periculoase şi intoxicante, ucenicii 
reuşesc să vizualizeze unele forţe şi să se familiarizeze cu starea 
de transă extatică. 

Iniţierea şamanică este o reminiscență a adaptării omului 
la natură. În stare de pericol, fie te adaptezi, fie dispari. În stare 
de pericol, observi fără să judeci şi fără să intelectualizezi. Înveţi 
să uiţi. 

Urmează apoi o perioadă de viaţă singuratică de aproape 
trei ani în pădure, în timpul căreia ucenicul şaman se hrăneşte 
singur din natură. Dacă supravieţuieşte, reapare în sat epuizat, 
murdar, aproape în stare de demenţă. Un şaman bătrân îl va lua 
atunci în grija lui pentru continuarea iniţierii. Maestrul va încerca 
să trezească la tânăr facultatea de a-şi transforma halucinaţiile 
în experienţe "extatice" controlate. 

Este paradoxal că această educaţie prin distrugerea 
personalităţii umane pentru reveniirea la un stadiu de animal 
sălbatic îl transformă de fapt pe şaman în super-gentleman. 
Şamanul, la sfârşitul iniţierii, este un cetăţean mai puternic atât 
în ceea ce priveşte stăpânirea de sine, capacităţile intelectuale 
şi intuitive, cât şi în ceea ce priveşte moralitatea. Şamanii iakuţi 


din Siberia au o cultură şi un vocabular de trei ori mai bogate 
decât concetăţeanul lor mediu. 

După părerea profesorului Gerard Amzallag, autorul cărţii 
Filozofia biologică, şamanii sunt depozitarii şi probabil autorii 
literaturii orale. Aceasta prezintă aspecte mitice, poetice şi 
eroice care vor constitui baza întregii culturi a statului. 

În zilele noastre, în pregătirea pentru transe extatice, se 
constată folosirea din ce în ce mai răspândită a narcoticelor şi a 
ciupercilor halucinogene. Acest fenomen indică o scădere a 
calităţii educaţiei tinerilor şamani şi o slăbire progresivă a 
puterilor lor. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


154. APUSUL REVOLUȚIEI FURNICILOR 


Cocteilul Molotov fusese aruncat de Şobolanii Negri ai lui 
Gonzague  Dupeyron. Urmară şi alte cocteiluri Molotov. 
Cuverturile luară foc şi, după arderea lor, porţile mari de fier 
deveniră permeabile. 

Julie se îmbrăcă în mare grabă. O luă la fugă pe culoare. 
Peste tot se stârnise panică. Şobolanii Negri văzură acum prin 
poartă amenajarea satului şi ţintiră standurile. 

In curte se formă un lanţ de oameni care îşi dădeau din 
mână în mână găleți de apă. Dar cisterna era aproape goală şi 
risipeau un lichid foarte preţios. David îi sfătui să folosească mai 
bine nisipul. 

Un cocteil Molotov lovi furnica-totem şi dădu foc insectei 
de polistiren. Luă foc standul produselor alimentare al lui Paul. 
Poliţiştii din duba aflată în faţa liceului nu făceau nici o mişcare. 
Revoluţionarii erau tentaţi să riposteze atacurilor Şobolanilor 
Negri, dar Julie transmisese tuturor: "Să nu se răspundă la 
provocări". 

- În numele cărei legi trebuie să luăm palme fără să 
ripostăm? întrebă o amazoană enervată. 

- In numele voinţei noastre de a reuşi o revoluţie fără 
violenţă, răspunse Julie. Şi pentru că suntem mai civilizaţi decât 
aceşti derbedei. Dacă ne comportăm ca ei, devenim ca ei. 
Stingeţi focul şi fiţi calmi! 


Fu atins şi standul de haine făcut de Narcisse. 

- E o colecţie unică! Trebuie salvată! strigă el. 

Dar totul era deja cuprins de flăcări. Turbat de furie, 
stilistul luă o bară de fier, deschise poarta şi se repezi la 
Şobolanii Negri. Act de bravură inutil. Se bătu cu curaj dar, 
repede dezarmat, căzu sub loviturile bandei lui Dupeyron şi fu 
lăsat lat pe pavaj. Ji-woong, Paul, Leopold şi David ajunseră prea 
târziu. Şobolanii Negri se împrăştiau şi o ambulanţă, apărută ca 
din întâmplare, îl luase imediat pe Narcisse ducându-l de acolo 
cu sirenele pornite. 

Julie nu mai rezistă: 

- Narcisse! Vor violenţă, o vor avea! 

Ordonă amazoanelor să pună mâna pe Şobolanii Negri. 
Dar golanii împrăştiaţi pe toate străzile nu erau uşor de prins. 

Ji-woong, David, Leopold şi Paul fură şi ei bătuţi. 

Comisarul urmărea de la depărtare situaţia cu binoclul şi 
observă că acum aproape toţi apărătorii liceului ieşiseră. Porţile 
erau întredeschise şi ultima forţă vie a revoluţionarilor era 
ocupată cu stingerea incendiilor. 

Tânărul Gonzague îi uşurase treaba. Maximilian regretă că 
nu apelase la el mai devreme. lar revoluționarii erau mult mai 
puţin şireţi decât şi-ar fi închipuit. Abia dacă agitase o cârpă 
roşie în faţa lor, că se şi repeziseră prosteşte cu capul înainte! 

- Răniţi grav? 

- Da, şi poate chiar un mort. E la spital. Prefectul se gândi. 

- In acest caz, zise el, au căzut în capcana violenţei. Nu noi 
am ales-o. Ai mână liberă să cucereşti cât mai repede liceul. 


155. FEROMON ZOOLOGIC: REGLARE 


Salivatoare: 10. REGLARE: 

Degetele au o creştere de populaţie exponențială şi 
practic nu mai au prădători. Cum se face reglarea populaţiei în 
aceste condiţii? Această reglare se face în felul următor: 

- Prin războaie. 

- Prin accidente de maşină. 

- Prin meciuri de fotbal. 

- Prin foamete. 

- Prin droguri. 


Se pare că Degetele nu au descoperit ca noi controlul 
biologic al naşterilor: produc prea mulţi copii şi numai după 
aceea fac prelevări. 

Această tehnică arhaică ar merita să fie ameliorată căci 
pierd foarte multă energie la fabricarea unui puiet excedentar 
ca şi la eliminarea mai târziu a aceluiaşi puiet excedentar. 

În ciuda acestor mecanisme de compensare, populaţia lor 
creşte în mod exponențial. 

Sunt deja peste cinci miliarde. 

Sigur, această cifră ar putea să pară derizorie faţă de 
numărul furnicilor de pe planetă, dar problema este că un Deget 
distruge o masă considerabilă de vegetale şi de animale, şi 
murdăreşte o mare cantitate de aer şi de apă. 

Dacă planeta noastră poate să suporte cinci miliarde de 
Degete, mai mult nu va fi în stare să suporte. 

Faptul că numărul Degetelor creşte permanent înseamnă 
dispariţia a câtorva specii de animale şi vegetale. 


156. RĂZBOI RELIGIOS 


Prinţesa 103 percepe spiritul colectiv al populaţiei din jurul 
ei, tânăr, proaspăt, entuziast şi curios. Nu i-a fost uşor să-l 
făurească. Numai copiii sunt dispuşi să înveţe. 

La gurile de aerisire, furnicile-soldat reglează intrarea 
aerului şi a ceţii. În hambare se acumulează hrana. Lucrătoarele 
duc la depozitul de gunoaie cadavrele şi produsele experienţelor 
ratate ale inginerelor. Eşecurile inginerelor focului prezintă 
forme deosebit de hidoase şi urât mirositoare: lăcuste cu 
cuticule răsucite în forme de sculpturi abstracte, frunze sau 
crengi carbonizate, pietre fumegânde. 

Dar, dincolo de acest entuziasm colectiv, Prinţesa 103 
percepe şi un fel de tulburare. Efluviile sunt slabe. Să fie numai 
tulburare sau frică? 

În acea a patra zi a noii ere, 103 decretează că deistele au 
comis destule pagube. Toate culoarele sunt pline de cercurile lor 
mistice şi put de rugăciunile lor sterile. 

Prinţesa mirnieceeană a văzut lumea de sus. Ştie că 
Degetele nu sunt zei, ci numai nişte animale mari şi grase cu un 
comportament diferit de al lor. Are stimă faţă de Degete, dar 
crede că cele care le venerează vor strica totul. Sprijinită 


puternic de casta ştiinţifică şi militară, 103 ia hotărârea să pună 
capăt o dată pentru totdeauna influenţei religioaselor. 

Dacă o iederă parazitează un arbust şi nu e smulsă, iedera 
ucide arbustul. 

Prinţesa 103 preferă să extirpe religia din furnicar încă de 
acum, mai înainte de a fi invadat cu totul. Este foarte uşor să 
întreţii superstiţia şi cultul unor zei invizibili. Ştie că în felul ăsta, 
dacă nu intervine rapid, nu va avea ultimul feromon. 

Le cheamă pe cele douăsprezece exploratoare. 

Deistele trebuie ucise. 

Cu 13 în frunte, o întreagă trupă se pune în mişcare. Micile 
lor creiere sunt hotărâte să reuşească această misiune. 


157. ENCICLOPEDIE 


MALIŢIA DELFINILOR: Delfinul este mamiferul care are cel 
mai mare volum cerebral în comparaţie cu mărimea lui. Pentru 
un cap de aceeaşi mărime, creierul cimpanzeului cântăreşte în 
medie 375 de grame iar cel al omului 1450 de grame, cel al 
delfinului cântărind 1700 de grame. Viaţa delfinului este o 
enigmă. 

Ca şi oamenii, delfinii respiră aer, femelele nasc pui vii şi îi 
alăptează. Sunt mamifere căci altădată au trăit pe uscat. Da, aţi 
citit bine: altădată delfinii aveau picioare şi mergeau şi alergau 
pe uscat. Probabil că semănau cu focile. Au trăit pe uscat şi 
apoi, într-o zi, din motive necunoscute, s-au săturat şi s-au 
întors în apă. 

Ne imaginăm cu uşurinţă ce ar fi devenit în zilele noastre 
delfinii, cu creierul lor mare de 1700 de grame dacă ar fi rămas 
pe uscat: nişte concurenţi. Sau mai probabil nişte precursori. De 
ce s-au întors în apă? Apa prezintă avantaje pe care nu le are 
mediul terestru. Te poţi mişca în trei dimensiuni, în timp ce pe 
uscat rămâi lipit de sol. În apă, nu e nevoie de haine, de casă 
sau de încălzire. 

Examinând scheletul delfinului, se poate observa că 
înotătoarele sale anterioare încă mai conţin osatura unor mâini 
cu degete lungi, ultime vestigii ale vieţii sale terestre. Totuşi, 
mâinile lui transformându-se în înotătoare, delfinul putea să se 
mişte cu mare viteză în apă, dar nu mai putea să fabrice unelte. 
Poate că fiind foarte prost adaptaţi mediului nostru de viaţă am 


inventat noianul de obiecte care ne completează posibilităţile 
organice. Delfinul, fiind perfect adaptat mediului său, nu are 
nevoie de maşină, de televizor, de puşcă sau de computer. In 
schimb, se pare că delfinii au dezvoltat un limbaj propriu. Au un 
sistem de comunicare acustic care se întinde pe un foarte larg 
spectru sonor. Vorbirea omului se întinde de la frecvenţa 100 la 
5000 de hertzi. Asta permite multe nuanţe! După doctorul John 
Lilly, directorul laboratorului de cercetare a comunicării din 
Nazareth Bay, delfinii sunt de multă vreme doritori să comunice 
cu noi. Se apropie spontan de oamenii aflaţi pe plajă şi de 
ambarcaţiuni. Sar, se mişcă, şuieră ca şi cum ar dori să ne facă 
să înţelegem ceva. "Uneori chiar par agasaţi când persoana nu-i 
înţelege", remarcă acest cercetător. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


158. ATACUL LICEULUI DIN FONTAINEBLEAU 


Violenţă. Ţipete. Flăcări. Obiecte sparte. Ameninţări, 
invective. Urlete. Oameni agitaţi. După cocteilurile Molotov, 
urmează gazele lacrimogene ale forţelor de ordine: După focul 
care distruge, fumul care orbeşte şi irită. 

Mulțimea de revoluționari fuge în toate direcţiile. Poliţiştii 
atacă. 

Corturile erau acum părăsite. Asediaţii alergau pe culoare 
- băieţi şi fete -, înarmaţi cu bastoane, mături, cutii de conserve. 
Se împarte tot ce ar putea să servească drept arme de apărare. 

După ce-i urmăriseră zadarnic pe Şobolanii Negri, fetele 
de la clubul de aikido care nu fuseseră rănite în încăierare se 
întorseseră în grabă la liceu, în acelaşi timp cu cei Şase Pitici, 
rămaşi fără Narcisse. 

Nu mai puteau folosi furtunele împotriva incendiului, apa 
fiind oprită. Nimic nu mai oprea intrarea pe poarta de fier. Un 
grup mic de poliţişti făcu o diversiune în faţa intrării principale, 
în timp ce grosul trupei apărea pe acoperiş. Urcaseră pe 
frânghii. Fusese o idee a lui Maximilian: să nu-i atace din faţă, ci 
să-i abordeze de sus. 

- Grupaţi-vă în legiuni! strigă David de la o fereastră. 


De la primul atac, poliţiştii pătrunseră în curte. Apărătorii 
erau neputincioşi cu armele lor ridicole. 

In picioare pe balconul unei case din faţă, Maximilian 
urmărea predarea liceului, precum Scipio în faţa Cartaginei în 
flăcări. Încă sub efectul precedentelor înfrângeri, Maximilian îşi 
mişca oamenii cu prudenţă. Nu voia să repete greşeala de a 
subestima-tinerii adversari. 

Maximilian ordonă pornirea de urgenţă a apei. În fumul 
corturilor şi al standurilor incendiate, ultimilor apărători le venea 
foarte greu să mai menţină ultimele puncte strategice. 

Julie plecă în căutarea celor Şase Pitici. Găsi doi în 
laboratorul de informatică. David şi Francine voiau să scoată 
discurile din computere. 

- Trebuie să ne salvăm memoriile! strigă tânărul. 

- Şi dacă ne prind cu discurile? întrebă Julie. Ar fi mai rău. 

- Cel mai bine, zise Francine, ar fi să expediem toate 
fişierele spre un computer prieten din străinătate. Spiritul 
"Revoluţiei furnicilor" va găsi astfel un adăpost temporar. 

Francine puse repede la loc discurile. 

- Studenţii de la facultatea de biologie din San Francisco 
ne susţin şi dispun de un computer enorm capabil să ne 
primească "memoria", spuse David. 

Îi contactară imediat prin telefonul celular pe studenţii 
americani şi le transmiseră toate fişierele. 

Pe culoar se auzi zgomot de cizme. Poliţiştii se apropiau. 

Datele erau acum transmise şi Julie răsuflă uşurată. 
Aruncă o privire pe fereastră şi constată că un ultim grup de 
amazoane deosebit de îndârjite încă mai ţinea piept poliţiştilor. 

- Nu cred că s-a terminat cu noi. Atâta timp cât mai există 
rezistenţă, este şi speranţă. 

Francine luă perdelele din care făcu o frânghie pe care o 
legă de balcon. Cobori prima şi căzu în curte. 

Asediatorii reuşiseră să rupă o stinghie din uşa blocată şi 
să arunce în cameră o bombă lacrimogenă. 

Julie şi David tuşiră. Printre lacrimi, tânărul arătă că mai 
aveau ceva de făcut: să distrugă fişierele ca să nu pună mâna 
pe ele poliţia. Tânărul se grăbi să lanseze peste tot comanda de 
formatare a discurilor. 

Gaura din uşă devenea din ce în ce mai mare. Tinerii se 
repeziră spre perdele. Alunecară fără probleme până în curte. 


- E acolo! Puneţi mâna pe ea! strigă în portavoce 
Maximilian care conducea manevra. 

O grenadă lacrimogenă căzu lângă Julie şi fu învăluită de o 
ceaţă groasă. Prin ceaţă apăru o mână viguroasă care o trase 
după ea. 

- Vino, îi zise David. Fă ca furnicile. Reginele lor fug prin 
subterane. 

David o duse pe Julie la clubul lor de muzică, în faţa acelei 
ieşiri secrete care ducea în pivniţă. Julie se uită la deschizătura 
întunecoasă din faţa ei. 

- Enciclopedia! 

Pipăi cuverturile cuprinsă de panică. 

- Las-o, vin poliţiştii. 

- Niciodată! 

Un poliţist apăru în cadrul uşii. David îşi agită măciuca ca 
să câştige timp. Reuşi să-l respingă şi chiar să tragă zăvorul la 
uşă. 

- Gata, am găsit-o! zise Julie arătându-i cartea şi geanta 
de spate. 

În labirintul format de pivniţa liceului, poliţiştii le pierdură 
urma. Julie şi David alergau. Ajunseră la intersecţie. La stânga 
era pivniţa imobilului vecin, la dreapta era canalizarea. David o 
împinse la dreapta. 

- Unde mergem? 


159. MOARTE DEISTELOR 


Pe aici! Grupul condus de 13 înaintează pe culoar. 
Datorită indiscreţiei feromonale, au descoperit pasajul secret 
care duce la bârlogul deistelor. Acesta este situat la nivelul 
patruzeci şi cinci în subsol. E destul să ridici un bulgăre de 
ciuperci ca să intri. 

Furnicile-soldat, toate foarte bine echipate în materie de 
mandibulă, se deplasează cu paşi prudenţi pe culoar. Cei care 
au oceli cu infraroşii disting graffiti ciudate pe pereţi. Aici, tu 
vârful mandibulei, furnicile au făcut nu numai cercuri, ci şi 
adevărate fresce. Pot fi văzute cercuri care ucid furnici. Cercuri 
hrănind furnici. Cercuri discutând cu furnicile. lată imaginea 
zeilor în acţiune. 


Trupa ucigaşă înaintează şi se loveşte de un prim sistem 
de securitate. E o furnică-portăreasă al cărei cap mare astupă 
ieşirea. Imediat ce percepe efluviile celor care sosesc, animalul- 
poartă îşi agită cleştişorii şi emite feromoni de alarmă. Faptul că 
deistele au reuşit să convertească furnici atât de deosebite 
precum cele din casta portăreselor, indică foarte clar amploarea 
puterii lor. 

Sub loviturile laicelor, uşa blindată vie sfârşeşte prin a-şi 
da sufletul. In locul frunţii late a portăresei e acum un tunel 
fumegând. Războinicele pătrund. O furnică deistă artileristă, 
care se află acolo din întâmplare, se grăbeşte să tragă, dar e 
doborâtă mai înainte de a fi putut să provoace vreo cât de mică 
pagubă. 

In agonia ei, furnica deistă se târăşte şi gesticulează puţin 
ca să-şi întindă picioarele. Deodată se crispează în formă de 
cruce cu şase braţe mai mult sau mai puţin rigide. Cu un ultim 
efort, muribunda emite cât poate de puternic: 

Degetele sunt zeii noştri. 


160. ENCICLOPEDIE 


PARADOXUL LUI EPIMENIDE: Fraza "această frază este 
falsă" constituie paradoxul lui Epimenide. Care frază este falsă? 
Această frază. Dacă spun că e falsă, spun adevărul. Deci nu e 
falsă. Deci e adevărată. Fraza trimite la propriul ci reflex 
inversat. Şi tot aşa la nesfârşit. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


161. FUGA PRIN CANALIZARE 


Înaintau în întuneric. Mirosea urât, alunecau şi nu aveau 
nici un mijloc de orientare, deoarece nu se aventuraseră 
niciodată până acolo. Ce era acel lucru moale şi călduţ pe care 
Julie îl pipăise cu vârful degetului? Un excrement? Mucegai? Un 
animal? Ceva vegetal? Era viu? 

Mai departe era o porţiune ascuţită, apoi un rotund umed. 
Călcau pe soluri poroase, aspre, lipicioase... 


Simţul pipăitului nu era încă destul de sensibil ca să le 
furnizeze informaţii precise. 

Ca să-şi facă curaj, fără să-şi dea seama, încetişor, Julie 
începu să fredoneze: "Un şoricel verde, care aleargă-n iarbă". Şi 
îşi dădu seama că datorită reverberaţiei vocii, putea mai mult 
sau mai puţin să evalueze spaţiul de care dispunea în faţa ei. 
Simţul pipăitului era deficitar, dar era compensat de auz şi de 
voce. 

Constată că în întuneric vedea mai bine dacă închidea 
pleoapele. De fapt, funcţiona ca un liliac care, într-o grotă, îşi 
dezvoltă capacitatea de a percepe volumele datorită emisiei şi 
recepţiei sunetelor. Cu cât acestea erau mai ascuţite, cu atât 
reuşea să discearnă mai bine forma locului unde se aflau şi 
până şi obstacolele din faţa lor. 


162. ENCICLOPEDIE 


ŞCOALA SOMNULUI: Petrecem douăzeci şi cinci de ani din 
viaţă dormind şi, totuşi, nu ştim cum să stăpânim calitatea şi 
cantitatea somnului nostru. 

Adevăratul somn profund, cel care ne permite să ne 
recuperăm forţele, durează doar o oră pe noapte şi este împărţit 
în mici secvenţe de cincisprezece minute care, la fel ca refrenul 
unui cântec, se repetă la fiecare oră şi jumătate. 

Uneori, unele persoane dorm zece ore la rând fără să aibă 
acest somn profund şi se trezesc după aceste zece ore complet 
epuizate. Dar, am putea foarte bine, dacă am şti să cădem cât 
mai repede în acest somn profund, să nu dormim decât o oră pe 
zi profitând de această oră de regenerare completă. Cum se 
poate proceda în mod practic? 

Trebuie să reuşeşti să-ţi recunoşti propriile cicluri de 
somn. Pentru asta, e de ajuns, de exemplu, să notezi la minut 
acea oboseală care survine în general pe la orele optsprezece, 
ştiind că va reveni după aceea la fiecare oră şi jumătate. Dacă 
oboseala survine de exemplu la orele 18:36, următoarele vor 
urma în mod normal la 20:06, 21:36, 23:06 etc. Vor fi momente 
precise când apare somnul profund. 

Dacă ne culcăm fix în acele momente şi ne obligăm să ne 
trezim trei ore mai târziu (cu ajutorul eventual al unui ceas 
deşteptător), putem să ne învăţăm progresiv creierul să 


comprime faza de somn ca să nu păstreze decât partea lui 
importantă. Astfel ne recuperăm perfect forţele în foarte puţin 
timp şi ne sculăm în plină formă. Probabil că într-o zi copiii vor 
învăţa la şcoală cum să-şi controleze somnul. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


163. CULTUL MORȚILOR 


Războinicele înaintează cu paşi mici pe culoarele care duc 
la bârlogul deistelor. Pe pereţi, cercurile gravate sunt din ce în 
ce mai numeroase. Cercuri mistice, cercuri malefice. 

Trupa ajunge într-o sală mare. Peste tot sunt sculpturi 
ciudate: corpuri de furnici golite de carnea lor şi încremenite în 
atitudini de luptă. 

13 şi trupa ei se dau înapoi. Toate acele cadavre expuse 
constituie un lucru foarte indecent. Războinicele ştiu că deistelor 
le place să păstreze rămăşiţele pământeşti ale defunctelor lor ca 
să-şi amintească de existenţa lor. Există o expresie proprie a 
furnicilor care spune asta, dar e greu de tradus: 

Morţii trebuie să se reîntoarcă în pământ. 

Acele cadavre trebuie să fie aruncate. Încăperea pute a 
acid oleic, un parfum de descompunere organică insuportabil 
pentru orice furnică sensibilă. 

Războinicele contemplă cu spaimă spectacolul acelor 
corpuri nemişcate care par că le sfidează deşi nu sunt animate 
de nici un suflu de viaţă. 

Poate că asta este marea forţă a deistelor: sunt şi mai 
puternice moarte decât vii, îşi zice 13. 

Prinţesa 103 îi povestise lui 10 că Degetele îşi datează 
naşterea civilizaţiei din momentul în care au încetat de a-şi mai 
arunca morţii la gunoi. E logic. Atunci când începi să acorzi 
importanţă cadavrelor, asta înseamnă că crezi într-o viaţă 
dincolo de moarte şi deci visezi să ajungi în paradis. A nu-ți 
arunca morţii la gunoi este un act mult mai puţin anodin decât 
pare. 

Cimitirul este ceva propriu Degetelor, îşi zise 13 
contemplând acel muzeu pietrificat. 


Războinicele sparg cu furie corpurile goale. Calcă cu 
ghearele antenele uscate, găuresc craniile goale, aruncă bucăţi 
de torace. Carcasele pocnesc ca sticla, dar cu zgomote 
înăbuşite. După această acţiune, în sală nu a mai rămas decât o 
îngrămădire de bucăţi inutilizabile. 

Războinicele au impresia că s-au bătut cu un inamic prea 
uşor de învins. 

Se avântă pe un culoar transversal şi ajung în sfârşit într-o 
încăpere spațioasă unde o adunare de furnici ascultă, cu 
antenele ridicate, pe una dintre ele urcată pe o înălţime. 
Probabil că e sala profeţiilor amintită de spioane. 

Din fericire, alarma olfactivă dată de furnica-portăreasă şi 
de  artileristă nu a fost percepută până aici. Asta e 
inconvenientul ascunzătorilor situate la capătul unor culoare 
prea întortocheate: vaporii feromonali circulă foarte prost. 

Războinicele intră cu mare discreţie şi se amestecă printre 
auditoriu. Furnica care emite este 23, cea pe care deistele o 
numesc "profetesa". Ea predică că sus, cu mult deasupra 
antenelor lor, trăiesc Degetele gigantice care le supraveghează 
toate faptele şi le supun unor încercări ca să le facă să 
progreseze. 

E prea mult. 13 lansează semnalul. 

Toate aceste deiste bolnave trebuie ucise. 


164. URMĂRIREA CONTINUĂ 


În canalizare, cântecelul nu mai este de ajuns ca s-o 
liniştească pe Julie. 

Deodată aud zgomote înăbuşite. Văd apropiindu-se nişte 
puncte roşii. Ochi de şobolani. După Şobolanii Negri, acum 
veneau adevăratele rozătoare şi se pregătea o nouă înfruntare. 
Aceştia erau mai mici, dar mai numeroşi. 

Julie se lipi de David. 

- Mi-e frică. 

David învârteşte bâta şi alungă şobolanii, pe câţiva 
lovindu-i zdravăn în trecere. 

Încearcă să profite de acel răgaz ca să se odihnească, dar 
deja aud alte zgomote. 

- De data asta nu mai e vorba de şobolani. 


Fasciculele unor lanterne luminează tunelul. David îi ceru 
fetei să stea pe burtă. 

- Mi se pare că în partea asta a mişcat ceva, zise o voce 
de bărbat. 

- Vin spre noi. Nu avem de ales, murmură David. 

O împinse pe Julie în apă şi o urmă. 

- Parcă cineva s-a aruncat în apă, zise iar vocea gravă. 
Cizmele aleargă pe mal. Poliţiştii luminează suprafaţa apei chiar 
deasupra capetelor lor. 

David şi Julie abia dacă au timp să se afunde în lichidul 
mizerabil. David menţinu capul fetei sub apă. Intră instinctiv în 
apnee. lar nu mai avea aer şi mai simţise şi o coadă de şobolan 
care îi atinsese uşor obrazul. 

Ochii i se deschiseră instinctiv. Văzu două cercuri de 
lumină care luminau tot felul de mizerii care pluteau deasupra 
frunţii lor. 

Poliţiştii se opriseră şi îşi plimbau lanternele puţin mai 
departe peste mizeriile plutitoare. 

- Să aşteptăm. Dacă sunt sub apă, până la urmă vor ieşi la 
suprafaţă, ca să respire, zise unul. ` 

David avea şi el ochii deschişi sub apă. li arătă lui Julie 
cum să-şi țină numai nările afară din apă. Din fericire nasul era o 
protuberanţă a feţei şi putea să fie scos afară menținându-se 
restul feței sub apă. 

- Dacă ar fi fost în apă, ar fi ieşit deja la suprafață, 
răspunse al doilea polițist. Nimeni nu poate sta atâta timp la 
fund. Probabil că au fost şobolanii. 

După ce luminile lor albe se depărtară destul de mult, Julie 
şi David scoaseră capul în întregime din apă şi respirară 
zgomotos. 

Deodată fură luminaţi de o lumină puternică. 

- Stop. Nici o mişcare, ordonă vocea comisarului 
Maximilian Linart. Polițistul ţinea îndreptate spre ei lanterna şi 
pistolul. 

Se apropie. 

- la uite-o pe regina revoluţiei, domnişoara Julie Pinson în 
persoană. 

Îi ajută pe cei doi prizonieri să iasă din apa murdară. 

- Mâinile sus, admiratori ai furnicilor. Sunteţi arestaţi. Se 
uită la ceas. 


- N-am făcut nimic ilegal! protestă Julie. 

- Asta va stabili judecătorul. Părerea mea este că aţi făcut 
ce era mai rău, adică aţi introdus o zonă de haos într-o lume 
ordonată. Eu v-aş da pedeapsa maximă. 

- Dar dacă lumea nu e puţin îmbrâncită, devine rigidă şi 
nu mai evoluează, zise David. 

- Şi cine vă cere s-o faceţi să evolueze? Vreţi să vorbiţi 
despre asta? Foarte bine, am timp berechet. Părerea mea e că 
din cauza unor oameni ca voi, care îşi închipuie că sunt în stare 
să amelioreze lumea, ne ducem tot timpul direct spre 
catastrofa. Cele mai rele calamităţi au fost opera unor pretinşi 
idealişti. Cele mai rele nebunii ucigaşe au fost comise în numele 
libertăţii. Cele mai mari măceluri au fost făptuite în numele 
dragostei de oameni. 

- Putem schimba lumea în bine, zise Julie care căpăta 
siguranţă. Maximilian dădu din umeri. 

- Lumea nu vrea nimic altceva decât să fie lăsată în pace. 
Oamenii nu aspiră decât la fericire şi fericirea înseamnă 
imobilism şi lipsa oricărei revizuiri. 

- De ce mai trăim dacă nu pentru ameliorarea lumii? 
întrebă Julie. 

- Pur şi simplu ca să profităm, replică comisarul. Să 
profităm de confort, de fructele copacilor, de ploaia călduţă de 
pe faţă, de iarbă, de soarele care încălzeşte, şi asta încă de la 
Adam, primul om. Cretinul ăla a stricat totul pentru că voia 
cunoaşterea. Nu avem nevoie să ştim, avem nevoie doar să ne 
bucurăm de ceea ce avem deja. Julie scutură din cap. 

- Permanent totul se măreşte, se ameliorează, totul devine 
mai complex. E normal ca fiecare generaţie să încerce să facă 
mai bine decât precedenta. 

Maximilian nu se lăsă impresionat. 

- Vrând să facem mai bine, am inventat bomba nucleară şi 
bomba cu neutroni. Cred că ar fi mai rezonabil să încetăm de a 
mai vrea să "facem mai bine". In ziua în care toate generaţiile 
vor face la fel ca precedentele, vom avea în sfârşit pace. 

In aer se auzi deodată un bzzz. 

- Oh, nu! Nu iar, nu aici! exclamă comisarul. 

Se întoarse brusc şi se grăbi să-şi descheie pantoful. 


- Ai poftă de o nouă partidă de tenis, insectă mizerabilă? 
Agită braţul în aer, ca şi cum s-ar fi luptat cu o fantomă, si, 
brusc, duse o mână la gât. 

- De data asta m-a înţepat, zise el înainte de a cădea în 
genunchi şi de a se prăbuşi. 

Uluit, David se uită la pistolul care zăcea în faţa lui. 

-Cu cine s-a luptat? 

Cu sânge rece, David luă lanterna comisarului şi îi lumină 
capul. O insectă se plimba pe obrazul lui. 

- O viespe. 

- Nu e o viespe, e o furnică zburătoare! Şi se agită de 
parcă ar vrea să ne spună ceva, zise Julie. 

Cu mandibula, insecta străpungea pielea poliţistului. Cu 
sângele purpuriu care ieşi pe piele, furnica zburătoare scrise: 
"Urmaţi-mă" 

Julie şi David erau şocaţi, dar era clar că nu visau. 

- Să urmezi o furnică zburătoare care scrie în franceză cu 
mandibula? zise Julie sceptică. 

- În situaţia în care ne aflăm, sunt în stare să-l urmez şi pe 
iepuraşul alb al micuţei Alice în Ţara Minunilor. 

Se uitară fix la furnica zburătoare, aşteptând să le indice 
direcţia, dar insecta nu avu timp să-şi ia zborul. O broască 
oribilă, acoperită toată de negi şi pustule, sări afară din apă. 
Scoase limba şi le înghiţi ghidul. 

Julie şi David o porniră din nou prin labirintul canalizării. 

- Şi acum unde mergem? întrebă fata. 

- De ce nu la mama ta? 

- Niciodată. 

- Atunci unde? 

- La Francine? 

- Imposibil. Cu siguranţă că poliţiştii ne cunosc toate 
adresele. Probabil că se află deja acolo. 

Prin mintea lui Julie trecură tot felul de posibilităţi. 
Deodată îi veni o idee. 

- La profesorul de filozofie! Mi-a propus o dată să mă 
odihnesc la el şi mi-a dat adresa. E foarte aproape de liceu. 

- Foarte bine, zise David. Să ieşim la suprafaţă şi să 
mergem la el. "Mai întâi acţionează şi apoi filozofează". 

Porniră în pas alergător. 


Un şobolan speriat preferă să se arunce în apă decât să 
rişte să fie strivit. 


165. ENCICLOPEDIE 


MOARTEA REGELUI ŞOBOLANILOR: Unele specii de ratus 
norvegicus practică ceea ce naturaliştii numesc "alegerea 
regelui şobolanilor". Timp de o zi, toţi tinerii masculi se bat în 
duel cu incisivii lor tăioşi. Cei mai slabi sunt înlăturați treptat 
până când nu mai rămân pentru finală decât doi şobolani, cei 
mai abili şi cei mai combativi din lot. Învingătorul este ales rege. 
Dacă a câştigat, asta înseamnă că este cel mai bun din trib. Toţi 
ceilalţi se prezintă în faţa lui, cu urechile pe spate, cu capul 
plecat sau arătându-şi posteriorul în semn de supunere. Regele 
le muşcă uşor nasul ca să spună că el este stăpânul şi că le 
acceptă supunerea. Grupul îi oferă cea mai bună hrană pe care 
o are, îi prezintă femelele cele mai în călduri şi cele mai 
odorante, îi rezervă nişa cea mai adâncă unde îşi va sărbători 
victoria. 

Dar imediat ce aţipeşte, epuizat de plăceri, are loc un 
ritual ciudat. Doi-trei din acei masculi tineri, care totuşi îşi 
declaraseră supunerea, vin să-i gâtul şi să-i spintece burta. Apoi, 
cât se poate de delicat, cu labele şi cu ghearele, îi deschid 
craniul ca pe o nucă cu dinţii. Scot de acolo creierul şi distribuie 
câte puţin tuturor membrilor tribului. Cred probabil că astfel, 
prin ingurgitare, toţi vor beneficia câte puţin din calităţile 
animalului superior pe care îl aleseseră drept rege. 

Tot aşa şi oamenilor le place să-şi aleagă regi ca apoi să-i 
facă bucățele cu o şi mai mare plăcere. Aşa că nu aveţi 
încredere dacă vi se oferă un tron, s-ar putea să fie cel al regelui 
şobolanilor. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


166. HĂITUIREA 
Distrugeţi. 


Războinicele laice le atacă pe religioase. Profetesa 23 
înţelege prea târziu ce-se petrece. Feromonii de alarmă zboară 


în toate direcţiile. Deistele se prăbuşesc peste tot, îşi întind 
picioarele ca să formeze o cruce cu şase braţe şi emit, 
agonizând, efluviile lor mistice: 

Degetele sunt zeii noştri. 

De bine, de rău, adunarea se organizează ca să reziste 
efectului de surpriză. Trag cu jeturi de acid. Chitinele se topesc. 
jeturi rătăcite fac să se prăbuşească bucăţi întregi de tavan. 23 
îşi interpelează câteva însoţitoare. Trebuie să fug. 

Religia nu a creat doar cultul morţilor, ci a născut şi 
întâietatea preoţilor. Războinicele deiste se grăbesc să se 
grupeze în jurul lui 23, ca să formeze un baraj cu corpurile lor, în 
timp ce trei lucrătoare mari sapă în mare grabă o ieşire care să-i 
permită să fugă. Degetele sunt zeii noştri. 

Un covor de stele încremenite începe să acopere solul şi, 
ca să nu fie hărăzite cultului martirilor, laicele le taie capul. 

Aceste decapări le încetinesc ofensiva. Profetesa 23 
profită de această şansă şi, cu câteva conjurate scăpate de la 
masacru, fuge prin tunel. 

Mica trupă fuge pe culoare; războinicele laice sunt pe 
urmele lor. În acea cursă de urmărire, deistele se lasă să moară 
ca să-şi protejeze profetesa. E pentru prima dată în istoria 
mirmeceeană când atâtea furnici se lasă omorâte ca să o apere 
pe una singură dintre ele, cea mai prețioasă dintre ele. Nici 
măcar reginele nu au avut parte de atâta fervoare. 

Degetele sunt zeii noştri. 

Fiecare cadavru încremeneşte într-o cruce şi scoate un 
strigăt de moarte. Cadavrele ocupă uneori în întregime trecerea, 
obligându-le pe urmăritoare să le taie picioarele ca să poată 
trece mai departe. 

Deistele nu sunt mai mult de zece, dar cunosc mai bine 
locul decât asediatoarele şi ştiu exact unde să cotească ca să 
scape de ele. Deodată sunt blocate. O râmă le barează drumul. 
23 îşi încurajează însoţitoarele epuizate şi rănite: 

Urmaţi-mă. 

Profetesa se năpusteşte spre râmă şi, spre marea 
stupefacţie a credincioaselor, cu o lovitură de mandibulă, sapă o 
brazdă în flancul lui şi arată spre acea rană ca spre tambuchiul 
unei ambarcaţiuni. Asta e ideea ei, să se folosească de acel 
anelid ca de o maşină subterestră. Din fericire, viermele e foarte 


gras. Întregul grup reuşeşte să intre în corpul lui fără să-l 
omoare. 

Animalul se cabrează când simte atâtea prezenţe străine 
pătrunzând în corpul lui dar, pentru că e dotat doar cu un sistem 
nervos restrâns, îşi continuă drumul cu aceşti noi paraziți. 

Enormul tub lipicios se târăşte deja pe pereţi când 13 şi 
războinicele ei ajung la faţa locului. Laicele nu pot să ştie în ce 
direcţie se îndreaptă. Urcă? Coboară? 

Mirosul de anelidă nu este chiar atât de tare ca să poată 
să fie bine detectat în labirintul de culoare al metropolei 
mirmeceene. Fiinţa lipicioasă alunecă deci liniştită, ducându-le 
cu ea pe deistele fugare. 


167. ACASĂ LA PROFESORUL DE FILOSOFIE 


Profesorul de filosofie nu fu deloc surprins să-i vadă 
sunând la uşa lui. Se oferi să-i găzduiască. 

Julie se repede să facă un duş. Işi aruncă hainele murdare 
de regină la gunoi şi îmbracă un trening al profesorului. Apoi se 
întinde pe canapeaua din salon. 

- Mulţumesc, domnule. Ne-aţi salvat, zise David care şi el 
îmbrăcase un trening. 

Profesorul le dădu ceva de băut şi o pungă de alune. Apoi 
se duse să le pregătească ceva de mâncare. 

Le aduse sandvişuri cu somon, cu ouă şi clătite. 

Profesorul deschise televizorul. Se vorbea despre ei. 
Marcel Vaugirard lua un interviu unui poliţist care spunea că 
această aşa-zisă "Revoluţie a furnicilor" era de fapt isprava unui 
grup de anarhişti, răspunzători printre altele de rănile care îl 
aduseseră în stare de comă pe un tânăr licean. 

Pe ecran apăru fotografia lui Narcisse. 

- Narcisse e în comă! exclamă Julie. 

Julie ştia că Narcisse fusese bătut de Şobolanii Negri şi 
luat apoi din drum de o ambulanţă. Dar de aici şi până la a şi-l 
închipui în comă! 

- Trebuie să-l vizităm la spital, zise Julie. 

- Nu se poate, răspunse David. Ne vor prinde şi pe noi. 
Apoi pe ecran apărură fotografiile tuturor membrilor formaţiei 
rock şi aflară cu satisfacţie că toţi scăpaseră. Precum şi 
Elisabeth, conducătoarea fetelor de la şcoala de aikido. 


- Ce poveste, măi copii! zise profesorul de filosofie. Cel 
mai bine ar fi să staţi aici până când lucrurile se vor domoli. 

Apoi se duse să facă cafea. 

Julie era indignată pentru că toate distrugerile de la liceu 
erau puse pe seama "Revoluţiei furnicilor" 

- Aţi eşuat, zise profesorul aducând cafelele. 

- Totuşi am pus pe picioare afaceri comerciale solide. Din 
punct de vedere economic, revoluţia noastră a fost o reuşită, 
zise David. 

- Şi? Oamenilor nu le pasă. Dacă nu sunt camere de luat 
vederi ca să înregistreze evenimentul, e ca şi când n-ar exista. 

- Deci nu vă place revoluţia noastră? întrebă Julie uimită 
de tonul profesorului. 

-Nu, deloc. În materie de revoluţie, ca în toate privinţele, 
exista nişte reguli care trebuie respectate. Dacă ar trebui să vă 
dau note, abia dacă v-aş da 4. Sunteţi nişte revoluționari de 
bâlci! În schimb, Şobolanilor Negri le-aş da nota opt. 

- Nu înţeleg, murmură Julie năucită. 

Profesorul de filosofie luă un trabuc dintr-o cutie, îl aprinse 
fără grabă şi trase primul fum cu voluptate. Julie înţelese abia 
după ce remarcă că profesorul se uita mereu la ceasul din 
perete. Toate acele vorbe provocatoare aveau drept scop să le 
distragă atenţia şi să-i reţină acolo. 

Julie sări în picioare, dar era prea târziu. Auzi sirenele 
maşinii de poliţie. 

- Ne-ai denunţat! 

- Era necesar, zise profesorul de filosofie, ferindu-se de 
privirile lor acuzatoare şi trăgând neglijent din trabuc. 

- Am avut încredere în dumneata şi ne-ai denunţat! 

- Nu fac decât să vă ajut să treceţi la etapa următoare. E 
indispensabil. Perfecţionez educaţia voastră de revoluționari. 
Următoarea etapă: închisoarea. Toţi revoluționarii au trecut prin 
asta. Veţi arăta mult mai bine ca martiri decât ca utopişti, iar 
jurnaliştii se vor ocupa intens de voi. 

Julie era scârbită. David o prinse de braţ. 

A - Nu vezi că vrea să pierzi timp? Haide să fugim de-aici. 
Incă mai putem reuşi. Mulţumim pentru sandvişuri şi la 
revedere, domnule. 

David o împinse pe Julie pe scară. O trase după el până la 
ultimul etaj. Trecură printr-o trapă şi urcară pe acoperiş, apoi pe 


altul şi iar pe altul. Julie îşi recăpătă toate reflexele în momentul 
în care porni în jos pe un burlan de scurgere. 

Apoi o luară la fugă. David şchiopăta puţin dar bastonul îl 
ajuta să se mişte destul de repede. 

Seara era frumoasă şi era lume multă pe străzile din 
Fontainebleau. Poliţia era pe urmele lor. 

Luminile unui supermarket clipiră lângă ei şi Julie îşi aduse 
aminte că Enciclopedia recomanda să fii atent la toate semnele. 
"Veţi găsi aici tot ce aveţi nevoie", spunea firma. 

- Să intrăm, zise ea. 

În colţul jucăriilor îi aştepta un cort de indian. Julie şi David 
intrară acolo, se acoperiră cu jucării şi aşteptară să se facă 
linişte în jurul lor ca să adoarmă, ghemuiţi unul în altul şi 
temători ca doi pui de vulpe. 


168. PRIN ÎNTUNERIC 


Furnicile deiste călătoresc în întunericul urât mirositor şi 
vâscos al măruntaielor râmei. Stau în jurul viscerelor palpitânde 
care miros îngrozitor, dar ştiu că afară e moarte sigură. 

Din interior, furnicile înţeleg cum se propulsează anelidul. 
Prin gură, înghite pământ, îl face să-i treacă prin corp cu ajutorul 
sistemului său digestiv, apoi îl aruncă aproape instantaneu prin 
anus. Viermele e ca un reactor care aspiră şi aruncă afară nisip. 

Furnicile se depărtează ca să lase să treacă cocoloaşele 
de pământ. Afară, râma îşi umflă capul apoi respinge umflătura 
până la coadă, ceea ce-i sporeşte viteza. Şi astfel, umplut cu 
deiste, traversează Noul Bel-o-kan. 

întâmplarea face ca râmele şi furnicile să fi încheiat 
acorduri de bună înţelegere. Furnicile nu mănâncă decât foarte 
puţin şi le permit să circule prin cetatea lor. Le hrănesc şi, în 
schimb, ei sapă galerii mai uşor de consolidat pentru lucrătoare. 
Totuşi, în acel mediu vâscos, deistele nu se simt deloc bine. 

Unde mergem? întreabă una dintre ele pe profetesa lor. 

23 spune că, acum, ar fi nevoie de un miracol ca să le 
salveze. Şi se roagă ca zeii să intervină în favoarea lor. 

Viermele iese din dom. Dar, imediat ce scoate capul afară, 
un piţigoi se repede de sus şi îl prinde, fără să ştie că e plin de 
locatari furnici. 


Ce s-a întâmplat? întreabă o furnică, simțind cu sistemul 
din urechea internă că ia altitudine. 

Cred că de data asta zeii ne-au auzit. Ne invită în lumea 
lor, răspunde sentenţios profetesa 23, alunecând împreună cu 
toate însoţitoarele ei în stomacul acelui piţigoi care urca sus 
spre nori. 


169. ENCICLOPEDIE 


INTERPRETAREA RELIGIEI ÎN YUCATAN: În Mexic, într-un 
sat indian al Yucatanului numit Chicumac, locuitorii au un mod 
ciudat de a practica religia. Au fost convertiți cu forţa la 
catolicism de spaniolii din secolul al XVI-lea. Dar misionarii din 
primele timpuri au murit şi, cum această regiune e izolată de 
restul lumii, nu au fost reaprovizionaţi cu preoţi noi. Timp de 
aproape trei secole, locuitorii din Chicumac au ţinut toţi slujba 
catolică dar, pentru că nu ştiu nici să scrie şi nici să citească, au 
transmis rugăciunile şi ritualul prin tradiţie orală. După revoluţie, 
după ce s-a restabilit puterea mexicană, guvernul a luat 
hotărârea să pună peste tot prefecţi ca să creeze o 
administraţie care să controleze cu adevărat ţara. Unul dintre ei 
a fost deci trimis, în 1925, la Chicumac. Prefectul a asistat la 
slujbă şi a băgat de seamă că, prin tradiţia orală, locuitorii au 
reuşit să reţină perfect cântecele latineşti. Totuşi, timpul a dus 
la o mică derivă. Pentru a înlocui preotul şi cele două ajutoare 
ale sale, locuitorii din Chicumac luaseră trei maimuțe. Şi această 
tradiţie a maimuţelor se perpetuase de-a lungul timpului, 
ajungând să fie singurii catolici care venerau la fiecare slujbă... 
trei maimuțe. 


Eduard Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


170. SUPERMARKET 


- Mamă, e cineva în cortul indian! Un copil îi arăta cu 
degetul. 

Julie şi David nu-şi permiseră luxul de a se mira că se 
trezeau în trening într-un cort indian şi ieşiră mai înainte ca 
cineva să anunţe serviciul de securitate. 


Supermarketul era înţesat de lume încă de dimineaţă. 
Privirile le fură atrase de etichetele roşii "promoţional", "solduri", 
sau "două la un preţ de unul singur”. Pentru majoritatea 
clienţilor, atâtea alimente etalate părea ceva mult prea frumos 
ca să fie permanent. Citind ziarele, toţi erau convinşi că trăiesc 
într-o epocă intermediară dintre două crize şi că trebuia 
neapărat să profite. 

În mod paradoxal, cu cât pacea era mai trainică în 
Occident, cu atât oamenii se extaziau mai mult în faţa 
alimentelor şi se temeau de lipsa lor. 

La standul de biscuiţi, câţiva copii devorau pachetele pe 
care le luau direct de pe rafturi, ca apoi să le arunce pe jos. 

Pentru că nu aveau bani la ei, David şi Julie făcură şi ei la 
fel. Erau cam prea multe dulciuri pentru un mic dejun, dar 
fugarilor le era prea foame ca să facă mofturi. 

După ce mâncară astfel, Julie şi David se îndreptară 
discret spre ieşire, trecând prin zona "ieşire fără cumpărături". 
Locul era supravegheat de două camere video. 

Un agent de securitate se luă după ei şi David îi sugeră lui 
Julie să se grăbească puţin. 

Julie grăbi pasul. leşirea părea la îndemâna lor. O luară la 
fugă. David ştia că niciodată nu trebuie să fugi în faţa unui 
poliţist sau în faţa unui câine, dar teama fu mai tare. Imediat ce 
începură să alerge, agentul de securitate scoase un fluier şi 
dădu un semnal care sfredeli timpanele tuturor clienţilor din jur. 
Câţiva vânzători îşi părăsiră imediat treaba şi se îndreptară spre 
suspecti. 

Acum erau iar nevoiţi să se mişte repede. 

Julie şi David îşi luară elan ca să treacă printr-un cârd de 
casieri şi ajunseră în stradă unde îşi continuară cursa. După 
câteva clipe ajunseră într-o fundătură. Erau prinşi în capcană. 
Aveau să fie capturați de vânzătorii de la supermarket. Atunci 
apăru o maşină care îi îmbrânci pe vânzători şi pe toţi acei gură- 
cască care începuseră să se adune. Se deschise repede o 
portieră. 

- Urcaţi repede! spuse o femeie cu faţa ascunsă de un 
fular şi de nişte ochelari mari de soare. 


171. DOMNIA 


Toate deistele sunt exterminate. Nu a mai rămas decât 
totemul lor alb, acea pancartă pe care o venerează furnicile 
religioase. 

Prinţesa 103 le cere inginerelor focului să o facă să 
dispară. Ele pun deasupra frunze uscate şi, cu mii de precauţii, 
apropie un jăratic roşiatic. Panoul arde imediat cu secret cu tot. 
Totuşi, dacă ar fi ştiut să citească literele acelei scrieri, ar fi 
descifrat cuvintele: "Atenţie! Nu aruncaţi pe jos chiştoacele! 
Pericol de incendiu!" Furnicile privesc monumentul Degetelor 
cum se transformă în fum. Prinţesa 103 e liniştită. Marele totem 
alb este acum cenuşă, şi odată cu el unul dintre principalele 
simboluri ale deismului. 

Ştie că profetesa 23 a reuşit să scape de trupa condusă de 
13, dar Prinţesa 103 nu este îngrijorată. Preoteasa nu mai este 
destul de influentă ca să le creeze necazuri. Ultimii ei susţinători 
vor fi obligaţi să se supună. 

24 se apropie de ea. 

De ce trebuie totdeauna ca oamenii să se situeze între "a 
crede" şi "a nu crede". Este stupid să vrei să ignori Degetele şi 
la fel de stupid să te încăpăţânezi să le venerezi. 

Pentru prinţesa 103, singura atitudine inteligentă faţă de 
Degete înseamnă: "a discuta" şi "a încerca să se înţeleagă 
reciproc". 24 aprobă cu antenele. 

Prinţesa a urcat deja în vârful domului, acaparată de grijile 
unei vieţi noi în plină expansiune. În plus, are şi probleme 
fiziologice. Ca la toate sexuatele, pe spate au început să-i 
crească două aripi şi, prin semnul ei galben de lac de unghii, un 
triunghi de trei ochi cu recepţie în infraroşu îi apare acum în 
frunte ca trei negi. 

Noul Bel-o-kan se măreşte continuu. Deoarece furnalele 
provocaseră câteva incendii, s-a hotărât să nu se mai păstreze 
decât unul singur în interiorul metropolei iar celelalte să fie 
instalate în cetăţi periferice. într-o altă societate, asta se 
numeşte descentralizare industrială. 

Faptul că învăţaseră să învingă noaptea constituia 
principala inovaţie. De acum înainte, frigul serii nu le mai 
anchilozează pe doici şi pot să lucreze douăzeci şi patru de ore 
din douăzeci şi patru fără cel mai mic răgaz cu ajutorul 
lampioanelor. 


Prinţesa 103 spune că Degetele folosesc metale pe care le 
găsesc în natură şi care, odată topite, le permit să fabrice 
obiecte dure. Trebuie căutate. Cercetaşele scotocesc peste tot 
şi aduc pietricelele cele mai ciudate, inginerele le aruncă în foc, 
dar nu reuşesc să producă metale. 

24 îşi continuă saga romanescă, Degetele, inventând 
scene în care aceste animale se bat sau se reproduc. Când are 
nevoie de detalii precise, se consultă cu 103, în rest dă frâu liber 
imaginaţiei. La urma urmelor, e doar un roman... 

Simultan, 7 conduce serviciul artistic. În cetate nu mai 
există furnică care să nu-şi fi gravat pe torace un motiv de 
păpădie, de incendiu sau de brânduşă. 

Dar rămâne o problemă. 103 şi 24 sunt poate virtual 
regina şi regele Noului Bel-o-kan, dar nu sunt suverani reali. Nu 
au progenitură. Tehnica, arta, strategia războiului de noapte, 
eradicarea religiei le-au conferit, fireşte, un fel de aură care 
depăşeşte cu mult pe cea a reginelor obişnuite, dar sterilitatea 
lor începe să devină subiect de discuţie. Chiar dacă se importă 
mână de lucru străină ca să se facă faţă crizei demografice, 
insectele nu se simt bine într-o cetate în care genele nu sunt 
transmise. 

Prinţul 24 şi Prinţesa 103 ştiu asta şi, pentru a face să se 
uite această carenţă, încurajează cu dragă inimă arta şi ştiinţa. 


172. FEROMON ZOOLOGIC: MEDICINĂ 


Salivatoare:10. 

MEDICINĂ: Degetele au uitat virtuțile naturii. Au uitat că 
există leacuri naturale pentru cauza bolilor lor. Aşa că au 
inventat o ştiinţă artificială pe care o numesc "medicină". 

Asta constă în inocularea unei boli la sute de şoareci apoi 
administrarea unui produs chimic diferit fiecărui şoarece. 

Dacă există unii care se simt bine, acelaşi produs chimic 
este dat şi Degetelor. 


173. AJUTORUL 
Uşa maşinii era larg deschisă şi oamenii de la supermarket 


se apropiau. Nu mai aveau de ales. Mai bine să se arunce în 
necunoscut decât să fie prinşi de serviciul de securitate al 


magazinului care probabil că avea să-i dea pe mâna poliţiei 
locale. 

Femeia cu faţa ascunsă apăsă pe acceleraţie. 

- Cine sunteţi? întrebă Julie. 

Necunoscuta de la volan reduse viteza, lăsă în jos 
ochelarii negri şi îşi descoperi trăsăturile în oglinda retrovizoare. 
Julie se trase brusc înapoi. 

Mama ei. 

Voia să coboare din maşina în mers, dar David o ţinu cu 
fermitate pe loc. Familia era mult mai bine decât poliţia. 

- Ce cauţi aici, mamă? bombăni ea. 

-Te căutam. N-ai mai venit acasă de câteva zile. Am dat 
telefon la poliţie şi mi-au spus că la vârsta ta poţi să dormi 
unde-ţi place. Apoi am avut veşti despre tine din ziare şi de la 
televizor. 

Conducea din nou foarte repede. 

- Apoi m-am gândit că dacă te porţi atât de agresiv cu 
mine, asta înseamnă că am greşit pe undeva. Ar fi trebuit să te 
stimez ca fiinţă omenească, nu pentru că erai fata mea. Ca fiinţă 
omenească cu drepturi egale, cu siguranţă că ai fi devenit 
prietena mea. Aşa că dacă am ratat sarcina mea de mamă, 
poate că o voi reuşi pe cea de prietenă. Pentru asta te caut şi 
pentru asta mă aflu aici. 

Julie era mai mult decât uimită. 

- Cum m-ai găsit? 

- Adineauri am auzit la radio că fugiseşi în partea de vesta 
oraşului. Am dat fuga să cercetez zona, rugându-mă cerului să 
te găsesc înaintea poliţiştilor. Domnul mi-a auzit ruga... 

- Poţi să ne: adăposteşti acasă? întrebă Julie. 

Ajunseră în faţa unui baraj. Poliţiştii voiau neapărat să 
pună mâna pe ei. 

- Întoarceţi, zise David. 

Dar mama lui Julie preferă să accelereze şi să forţeze 
barajul ca să treacă. Poliţiştii săriră imediat într-o parte ca să 
evite bolidul. Sirenele răsunară din nou în spatele lor. 

- Sunt pe urmele noastre, zise mama lui Julie, şi cu 
siguranţă că au luat numărul maşinii. Ştiu că eu am venit în 
ajutorul vostru. In două minute, poliţiştii vor fi acasă. 


Mama lui Julie pătrunse pe o stradă cu sens interzis, intră 
brusc pe un drum perpendicular, opri motorul şi aşteptă ca 
maşinile poliţiei să treacă mai departe ca să întoarcă. 

- Nu pot să vă mai ascund la mine. Trebuie să vă ascundeţi 
acolo unde poliţiştii nu vă vor găsi. 

Mama lui Julie optase pentru o direcţie precisă. Spre vest. 
Copacii se aliniau ca o armată în continuă creştere pe măsură ce 
se apropiau. 

Pădurea. 

- Tatăl tău spunea că copacii îi protejează pe cei care le 
cer asta în mod politicos. Nu ştiu dacă ai avut timp să-ţi dai 
seama de asta, Julie, dar tatăl tău era un tip formidabil. 

Opri şi întinse fetei sale o bancnotă de cinci sute de franci 
ca să nu rămână fără bani. Julie scutură din cap. . 

- Nu prea ai ce să faci cu banii în pădure. lţi voi da veşti 
despre mine imediat ce voi putea. 

Coborâră din maşină şi femeia de la volan le făcu semn cu 
mâna. 

- Nu e nevoie. Trăieşte-ţi viaţa. Sunt mulţumită dacă te 
ştiu liberă. 

Julie nu ştia ce să spună. Cele două femei se îmbrăţişară. 

- La revedere, Julie! 

- Mamă, încă ceva... 

- Ce, fata mea? 

- Mulţumesc. 

Ca să scape de eventualii urmăritori, David alese 
sistematic cărările nemarcate. Atenţia lui Julie fu brusc atrasă de 
o furnică zburătoare care parcă îi urmărea de câtăva vreme. Se 
opri şi insecta plană la început deasupra capului ei, după care 
zbură în jurul fetei. 

- David, cred că furnica asta zburătoare e interesată de 
noi. 

- Crezi că e o insectă de acelaşi gen ca cea din canalizare? 

- Vom vedea. 

Fata întinse mâna cu palma desfăcută, cu degetele 
depărtate, ca formeze un teren de aterizare pentru furnica 
zburătoare. Insecta se aşeză pe mâna ei şi se plimbă puţin. 

- Vrea să scrie, ca şi cealaltă! 

Julie luă bacă din desiş, o strivi puţin şi, imediat, insecta îşi 
înmuie în ea mandibulele. "Urmează-mă." 


- Fie e aceeaşi care a reuşit să iasă din broasca râioasă, 
fie e sora ei geamănă, zise David. 

Se uitară la insecta care părea că îi aşteaptă ca un taxi. 

- Nu mai încape nici o îndoială. E sigur că voia să ne 
îndrume prin canalizare, iar acum vrea să ne conducă prin 
pădure! Exclamă Julie. 

- Ce facem? întrebă David. 

- În situaţia în care suntem... 

Insecta zbură în faţa lor, ghidându-i spre sud-vest. Trecură 
printre tot felul de copaci ciudaţi, carpeni cu ramuri întinse în 
formă de umbrelă, plopi-tremurători cu scoarţa galbenă plină de 
vinişoare negre, frasini cu frunze mirosind a mentă. 

Făcându-se noapte, la un moment dat pierdură insecta din 
vedere. 

- Nu vom mai putea să ne ţinem după ea prin întuneric. 

În faţa lor văzură imediat o luminiţă. Furnica zburătoare îşi 
“aprinsese" ochiul drept ca un far. 

- Credeam că licuricii sunt singurele insecte în stare să 
emită lumină, spuse Julie. 

- Mmmm... Să ştii că am impresia că amica noastră nu eo 
furnică adevărată. Nici o furnică nu scrie franţuzeşte şi nu-şi 
aprinde ochii. 

- Atunci? 

- Atunci poate să fie vorba de un mic robot teleghidat în 
formă de furnică zburătoare. Am văzut un reportaj la televizor 
despre acest gen de maşinării. Arătau furnici robot fabricate de 
NASA în vederea cuceririi planetei Marte. Dar ale lor erau mai 
mari. Nimeni nu a reuşit până acum un astfel de nivel de 
miniaturizare, spuse David r 

În spatele lor se auzi un fel de lătrat furios. Începuse 
hăituiala şi poliţiştii dăduseră drumul la câini. 

Tinerii o luară la fugă. Furnica zburătoare îi lumina cu 
fasciculul ei luminos, dar câinii alergau mai repede decât ei. 

Urcară pe un taluz, de unde David, cu ajutorul bastonului, 
se strădui să ţină câinii la distanţă. Animalele săreau ca să-şi 
înfigă colții şi încercau să prindă şi furnica zburătoare care 
lumina această scenă. 

- Să ne despărţim, zise Julie. Poate ca aşa măcar unul din 
noi va reuşi să scape. 


Şi, fără să aştepte răspunsul lui, Julie plecă sărind peste 
un boschet. O întreagă haită de dulăi porni pe urma ei, lătrând, 
hotărâți s-o facă bucățele pe fată. 


174. ENCICLOPEDIE 


CURSA DE FOND: Când ogarul şi omul aleargă împreună, 
câinele ajunge primul. Ogarul este dotat cu aceeaşi capacitate 
musculară comparativ cu greutatea sa ca şi omul. In mod logic, 
amândoi ar trebui să alerge cu aceeaşi viteză. Totuşi ogarul este 
totdeauna primul. Motivul e că omul, atunci când aleargă, 
vizează o linie de sosire. Aleargă cu un obiectiv precis de atins 
în cap. Ogarul aleargă doar ca să alegre. 

Tot fixând obiective, tot crezând că voinţa e bună sau rea, 
pierdem multă energie. Nu trebuie să ne gândim la obiectivul 
urmărit, trebuie să ne gândim numai să avansăm. Avansăm şi 
apoi ne modificăm traiectoria în funcţie de evenimentele care 
apar. Astfel, tot avansând, atingem sau depăşim obiectivul fără 
măcar să ne dăm seama. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


175. LEGĂTURA 


Prinţesa 103 stă nemişcată în încăperea ei. Prinţul 24 se 
învârte în jurul ei fără motiv. În cetate, unele doici spun că 
atunci când masculul se învârteşte în jurul femeii fără să se 
producă o copulaţie, asta generează o tensiune erotică 
perceptibilă ca energie pură. 

Prinţesa 103 nu prea crede în aceste legende citadine, dar 
recunoaşte că 24, învârtindu-se astfel în jurul ei, îi provoacă 
oarecare tensiune. 

Asta o enervează. 

Se străduieşte deci să se gândească la altceva. Ultima ei 
idee este să construiască un zmeu. Amintindu-şi de frunza de 
plop care nu a căzut la verticală ci deplasându-se în zig-zag, 
crede că e posibil să dea drumul unor furnici în echilibru pe nişte 
frunze, care ar călători alunecând pe curenţi de aer. Mai 
rămânea de rezolvat problema controlului direcţiei. Câteva 


exploratoare îi aduc la cunoştinţă că alte cetăţi din est s-au 
alăturat federaţiei Noului Bel-o-kan. Ea care nu număra până 
atunci decât şaizeci şi patru de cetăţi fiice populate doar de 
furnici roşii, cuprinde acum aproape trei sute cincizeci, de cel 
puţin zece specii diferite. Fără a mai vorbi de ceva cuiburi de 
viespi şi de câteva termitiere care duc deja tratative în vederea 
aderării lor. 

Fiecare cetate nou integrată primeşte drapelul odorant 
federal precum şi un jăratic cu instrucţiunile de folosire. Să nu 
se apropie frunze de foc. Să nu se aprindă focul când bate 
vântul. Să nu se ardă frunze în interiorul cetăţii, căci se produce 
un fum asfixiant. Să nu fie folosit pentru război fără autorizaţia 
cetăţii-mamă. Furnicile sunt instruite şi în privinţa pârghiei şi a 
roții, pentru cazul în care vor găsi în propriile lor laboratoare 
utilizări interesante ale acestor două concepte. 

Unele furnici ar dori ca Noul Bel-o-kan să-şi păstreze 
secretele tehnologice, dar Prinţesa 103 crede că, dimpotrivă, 
ştiinţa trebuie să fie răspândită la toate insectele, chiar dacă 
într-o zi unele se vor folosi de ea ca să le atace. E o alegere 
politică. 

Magia focului şi rezultatele surprinzătoare care se pot 
obţine ca energie în folosul civil le fac pe furnici să înţeleagă mai 
bine avansul luat de Degete, care stăpânesc aceste lucruri de 
mai bine de zece mii de ani. 

Degetele. 

Acum toate cetăţile federate ştiu că Degetele nu sunt nici 
monştri, nici zei, şi că Prinţesa 103 este în căutarea unui mijloc 
de a încheia o alianţă cu ele. In romanul său, 24 explică 
problema în două fraze lapidare: 

Două lumi se privesc, cea a celor foarte mici şi cea a celor 
foarte mari. Vor şti oare să se înţeleagă? 

Unele furnici aprobă proiectul, altele îl dezaprobă, dar 
toate gândesc la mijlocul de a suscita o alianţă şi la pericolele şi 
la avantajele pe care le-ar putea prezenta. Poate că în afară de 
foc, pârghie şi roată, Degetele cunosc şi alte secrete pe care 
furnicile nu sunt în stare să le imagineze. 

Numai piticele şi unele dintre aliatele lor se mai 
încăpăţânează încă să distrugă federaţia şi ideile nesănătoase 
pe care le răspândeşte în natură. După înfrângerea cumplită pe 
care au suferit-o în noaptea Bătăliei Lampioanelor, nu 


îndrăznesc să mai atace deocamdată cetatea Noul Bel-o-kan. 
Dar nu e decât o amânare. Reginele lor ouătoare - piticele au 
câteva sute - se străduiesc să aducă pe lume o nouă generaţie 
de războinice care, imediat ce vor fi în stare să lupte, adică 
peste o săptămână, vor ataca din nou ca să spulbere federaţia 
furnicilor roşii. 

Nu scrie nicăieri că tehnologia Degetelor va fi veşnic mai 
eficace decât câteva pântece fertile capabile să producă 
războinice cu carul. 

Noul Bel-o-kan ştie de această ameninţare. Se ştie că vor 
avea loc multe războaie între cele care vor să schimbe lumea şi 
cele care vor ca totul să rămână ca înainte. 

În încăperea ei, Prinţesa 103 îşi zice că trebuie să 
grăbească cursul istoriei. Fără instaurarea unei cooperări între 
principalele două specii pământeşti, nu va exista evoluţie 
durabilă. Îl convoacă pe Prinţul 24, pe cele douăsprezece 
exploratoare şi tot atâtea reprezentante ale speciilor străine 
raliate. Toată lumea îşi uneşte antenele pentru o CA colectivă. 

Prinţesa spune că trebuie să acţioneze cu orice preţ. 
Pentru că Degetele nu reuşesc să intre în contact cu furnicile, 
atunci trebuie ca furnicile să li se adreseze primele. Crede că 
singurul mijloc de a impresiona Degetele, ca să le considere ca 
partenere cu drepturi egale, este să se apropie de ele în număr 
mare. 

Insectele chemate la sfat înţeleg ce vrea sexuata: o nouă 
mare cruciadă. Prinţesa 103 explică. Nu propune o cruciadă; nu 
mai vrea războaie inutile, preferă un mare marş pacifist al 
furnicilor. Prinţesa este convinsă că Degetele vor fi intimidate 
devenind conştiente de masa enormă de insecte care trăiesc 
alături de ele. Speră că şi alte cetăţi se vor alătura lor în timpul 
marşului şi că toate împreună se vor impune ca un interlocutor 
indispensabil pentru Degete. Vii şi tu? întreabă prinţul 24. 
Evident. 

103 ia chiar ea conducerea acestui mare marş. Speciile 
străine sunt îngrijorate. Vor să ştie cine va rămâne în acest timp 
la Noul-Bel-o-kan ca să asigure siguranţa cetăţii şi să fructifice 
munca lor. 

Un sfert din populaţie, propune 103. 


Insectele branşate consideră că e un mare risc. Piticele 
vor ataca în curând şi în împrejurimi mai sunt şi deistele. Forţele 
reacționare sunt considerabile. Nu trebuie subestimate. 

Părerile sunt împărţite. Multe au început să aprecieze 
liniştea şi reuşita Noului Bel-o-kan. Nu înţeleg de ce trebuie să 
rişte. Altele se tem că întâlnirea cu Degetele va lua o întorsătură 
proastă pentru furnici. Până acum au fost doar eşecuri. La ce 
bun să investească atâta energie pentru un marş pacifist ale 
cărui rezultate sunt aleatorii? 

Cum vor putea să facă Degetele diferenţă între un marş 
pacifist şi o cruciadă militară? 

Prinţesa 103 spune că nu au de ales. Această întâlnire 
este din punct de vedere cosmic indispensabilă. Dacă nu va 
organiza ea marşul, asta va rămâne ca sarcină generaţiei 
viitoare, sau celei care va urma. Mai bine să rezolve această 
problemă cât mai repede şi să nu lase această povară altora. 

Insectele discută îndelung. Prinţesa 103 reuşeşte să 
convingă mai ales datorită carismei feromonilor săi. Se foloseşte 
de anecdotele din propria ei legendă. Insistă: în caz de eşec, 
acţiunea lor va aduce totuşi informaţii preţioase pentru cele 
care vor dori să repete manevra. 

Le convinge pe rând pe cele care o contrazic despre 
temeiul deciziei sale. Există foarte multe speranţe la orizontul 
acestui marş. Poate că Degetele le vor învăţa alte minunăţii şi 
mai impresionante decât focul, roata şi pârghia. 

Adică ce? întreabă 24. 

Umorul, răspunde 103. 

Şi pentru că nici una dintre furnicile prezente nu ştie 
despre ce este vorba, îşi imaginează "umorul" ca pe o invenţie 
tipică Degetelor, conferind o putere incredibilă celui care ştie s-o 
mânuiască. 5 zise că umorul e probabil o catapultă ultimul 
răcnet. 7 îşi zice că umorul e probabil un foc şi mai distrugător. 
Prinţul 24 îşi zice că umorul e probabil o formă de artă. Celelalte 
cred că umorul e probabil un nou material şi o tehnică inedită de 
stocare a hranei. 

Din motive diferite, toate sunt atrase de acest Graal 
nedefinit care este umorul. Prin urmare, susţin în unanimitate 
propunerea Prințesei 103. 


176. SINGURĂ ÎN PĂDUREA ÎNTUNECOASĂ 


Nu mai era de glumit. Singura ei salvare era un brad. Julie 
era intimidată de verticalitatea lui, dar haita constituia cel mai 
bun impuls. 

Se aruncă printre crengi. Julie aruncă de sus cu conuri de 
brad peste boturile câinilor. 

- Plecaţi! Căraţi-vă de-aici, animale rele! 

Câinii renunţaseră să-şi mai înfigă colții în fugară, dar 
stăteau pe loc şi lătrau ca să-şi anunţe stăpânii că fata se afla 
acolo. Imediat îşi făcu apariţia un nou personaj. De departe ai fi 
zis că e un câine, dar mersul său era mai liniştit, şi avea un 
miros mai puternic. Nu era un câine, ci un lup. Un adevărat lup 
sălbatic. 

Câinii se uitară cum se apropie acea fiinţă excepţională. Ei 
erau o haită şi lupul era singur, totuşi câinii erau impresionați. 
Lupul este într-adevăr strămoşul tuturor câinilor. El nu a 
degenerat în urma contactului cu omul. 

Toţi câinii ştiu asta. Toţi îşi amintesc vag de o zi în care 
trăiau fără oameni şi că în acel moment aveau o formă şi o 
minte diferite. Erau liberi: erau lupi. 

Câinii îşi lăsară capul şi urechile în jos în semn de 
supunere, şi băgară coada între picioare ca să-şi ascundă 
mirosurile şi să-şi protejeze sexul. Urinară, ceea ce, în limbaj 
canin însemna: "Nu am teritoriu definit, de aceea urinez oricând 
şi oriunde". Lupul mârâi, ceea ce voia să însemne că el urina 
numai în cele patru colţuri ale unui teritoriu precis şi că aceşti 
câini se agitau tocmai pe teritoriul lui. 

Nu e vina noastră, oamenii ne-au făcut aşa, pledă un 
ciobănesc german. 

Lupul răspunse cu un rictus sfidător: 

Totdeauna ai posibilitatea să-ţi alegi viaţa pe care vrei s-o 
ai. 

Şi se avântă cu colții gata să ucidă. 

Câinii înţeleseră şi o luară la sănătoasa chelălăind. Lupul o 
luă la fugă după unul dintre ei. 

- Mulţumesc Natură că ai trimis un lup să mă salveze, 
murmură Julie, cocoţată în copac. 

Nu se mai auzea decât foşnetul frunzelor scuturate de 
vânt. Julie se ghemuli şi simţi că îi e frig la picioare. Deodată zări 
o luminiţă. 


"Furnica zburătoare care voia să ne ghideze...", îşi zise ea 
ridicând capul. 

Dar de data asta erau licurici. Fetei îi era frig. Avea mare 
nevoie de odihnă. Ştia că somnul ei avea toate şansele să fie 
scurt şi îşi programă mintea pentru somnul profund recuperator. 

La şase dimineaţa o trezi un lătrat. Dar nu era lătratul 
câinilor poliţişti. Era Ahile. O găsise. Se gândiseră să-l folosească 
pe Ahile ca să dea de ea. 

Bărbatul îşi puse lanterna sub haină. Luminată de 
dedesubt, faţa lui Gonzague apărea de-a dreptul diabolică. 

- Gonzague! 

- Mda. Poliţiştii nu ştiau cum să dea de tine, dar mie mi-a 
venit o idee. Câinele tău. Bietul animal era singur în grădină. Nu 
a fost nevoie de eforturi prea mari ca să înţeleagă ce se aştepta 
de la el. | s-a dat să adulmece bucata de fustă pe care am 
păstrat-o de la ultima "întâlnire" şi a pornit imediat în căutare. 
Câinii sunt într-adevăr cei mai buni prieteni ai omului. 

O prinse pe Julie şi o legă de copac. 

- Ah, de data asta o să fim mai liniştiţi. S-ar zice că acest 
copac e un stâlp de tortură indian. Ultima dată aveam un cutter, 
de atunci însă am schimbat echipamentul... 

Îşi arătă revolverul. 

- E mai puţin precis, dar are avantajul că acţionează de la 
distanţă. Poţi să ţipi, în pădure nu te poate auzi nimeni în afară 
de prietenele tale... "furnicile". 

Julie se zbătu. 

- Ajutor! 

- Strigă cu vocea ta frumoasă! Hai, strigă! Julie se opri şi îl 
privi drept în ochi. 

- De ce faci asta? 

- Ne place să-i facem pe ceilalţi să sufere. 

Şi trase un glonţ în laba lui Ahile care se arătă surprins. 
Mai înainte ca animalul să fi înţeles că se înşelase în privinţa 
aliatului său, Gonzague îl împuşcă în fiecare labă, apoi în şira 
spinării şi în cap. 

Gonzague reîncărcă pistolul. 

- Acum e rândul tău. Ridică pistolul. 

- Nu. Las-o. Gonzague se întoarse. David! 

- Viaţa se repetă! David vine mereu în ajutorul prinţesei. E 
foarte romantic. Numai că de data asta vom schimba povestea. 


Îşi îndreptă revolverul spre David, trase piedica şi... 
Gonzague se prăbuşi la pământ. 

- Atenţie, furnica zburătoare! exclamă unul dintre 
complicii lui. 

Într-adevăr, furnica zburătoare îi ataca deja pe acoliţii lui 
Gonzague Dupeyron. 

Încercară să se protejeze, dar în jurul lor erau multe 
insecte zburătoare şi nu ştiură să repereze insecta-robot. 
Furnica zburătoare se avântă în trei picaje şi cei trei Şobolani 
Negri se prăbuşiră. David o dezlegă pe Julie. 

- De data asta am crezut că s-a zis cu mine! exclamă Julie. 

- Imposibil. Nu rişti nimic. 

- Da? De ce? 

- Pentru că tu eşti eroina. Şi în romane eroinele nu mor, 
zise el glumind. 

Acest raţionament ciudat o miră pe fată. Se aplecă spre 
câine. 

- Bietul Ahile. Credea că oamenii sunt cei mai buni prieteni 
ai câinilor. 

Săpă repede o groapă şi îl îngropă. 

Furnica zbura în continuare în jurul lor, bâzâind parcă 
nerăbdătoare. Totuşi Julie voia să-şi revină puţin. Se lipi de 
David. Apoi, dându-şi seama de ce făcuse, se depărtă de el. 

- Trebuie să mergem, furnica zburătoare pare că se 
enervează, remarcă tânărul. 

Apoi se înfundară şi mai adânc în pădurea întunecoasă, 
ghidaţi de insectă. 


177. ENCICLOPEDIE 


PROBLEMĂ DE SCARĂ: Lucrurile nu există decât după felul 
în care le percepem la o anumită scară. Matematicianul Benoit 
Mandelbrot, în afară de a fi descoperit atât de minunatele 
imagini fractale, a demonstrat faptul că nu recepţionăm decât 
viziuni parcelare ale lumii care ne înconjoară. Astfel, dacă 
măsurăm o conopidă, vom obţine, de exemplu, un diametru de 
treizeci de centimetri. Dar dacă îi vom urmări fiecare 
circumvoluţiune, rezultatul se va multiplica cu zece. 

La fel, o masă netedă, dacă o examinăm cu microscopul, 
se va dovedi a fi un şir de munţi care, dacă le urmărim 


denivelările, i-ar multiplica mărimea până la infinit. Totul 
depinde de scara aleasă pentru examinarea acestor mese. 
Văzută la o anumită scară, ea va avea o anumită mărime şi o 
mărime dublă la altă scară. 

Benoit Mandelbrot ne permite să afirmăm că nu există, în 
absolut, o singură informaţie ştiinţifică sigură, că atitudinea cea 
mai justă, la un om modern onest, constă în a accepta în orice 
ştiinţă o parte enormă de inexactitate, care va fi redusă de către 
generaţia următoare, dar niciodată complet eliminată. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


178. MARELE MARŞ 


Încă din zori, pregătirile de plecare acaparează întreg Noul 
Bel-o-kan. Peste tot în cetate se vorbeşte numai de marele marş 
pacifist spre Degete. 

De data asta, nu numai o furnică, ci o întreagă mulţime 
merge la întâlnirea cu dimensiunea superioară, la întâlnirea cu 
Degetele..., poate la întâlnirea cu zeii. 

In sala războinicelor, fiecare se alimentează cu acid 
formic. 

Chiar crezi că Degetele există? 

O războinică dă din cap perplexă. Recunoaşte că nu e 
total convinsă, dar emite că singurul mijloc de a şti este tocmai 
de a participa la acest marş. Dacă Degetele nu există, se vor 
întoarce pur şi simplu la Noul Bel-o-kan ca să continue ce 
începuseră. 

Mai departe, alte furnici discută cu şi mai multă îndârjire. 

Crezi că Degetele ne vor accepta ca egalele lor? 

Cealaltă se scarpină la rădăcina antenelor. 

Dacă nu acceptă, vom intra în război şi ne vom apăra 
până la capăt. 

La suprafaţă sunt pregătiţi melcii care iau parte la 
călătorie. Aceste pachiderme enorme băloase sunt cele mai 
indicate în astfel de situaţii. Poate că sunt cam lenți, dar merg 
pe orice fel de teren, iar dacă furnicile rămân fără mâncare, unul 
singur dintre ei e de ajuns ca să hrănească o mulţime dintre ele. 


În timp ce sunt încărcaţi cu bagaje, melcii cască, desfăcându-şi 
cei douăzeci şi cinci de mii şase sute de dinţişori. 

Melcii sunt încărcaţi cu poveri mari, jăratic cald şi rezerve 
de hrană. 

Pelerinii se aliniază în jurul Noului Bel-o-kan. 

Pe unii sunt încărcate ouăle goale pe dinăuntru care sunt 
pe post de amfore pline cu hidromel. Furnicile au băgat de 
seamă că, consumat în doze mici, acest alcool de miere te face 
să rezişti mai bine la frigul nopţii şi dă curaj în dueluri. 

Pe alţi melci sunt încărcate furnici-cisternă, acele 
faimoase insecte nemişcate încărcate până la refuz cu miericică 
astfel încât abdomenul lor este de cincizeci de ori mai voluminos 
decât restul corpului şi umflat ca un balon. 

E aici hrană destulă pentru două hibernări, spune prinţul 
24. 

Prinţesa 103 răspunde că, traversând deja deşertul, ştie 
că lipsa de alimente poate să distrugă expediţia cea mai eficace 
şi, cum nu crede că traseul va fi plin cu vânat pe toată lungimea 
lui, preferă să fie precaută. 

Deasupra furnicilor care se ocupă cu pregătirile, noi 
escadrile de viespi şi de albine au grijă ca nici o specie să nu 
profite de ocazie ca să le atace. 

7 instalează pe al său melc-al-artei o frunză lungă de 
cânepă cu care are intenţia să realizeze o tapiserie care să 
zugrăvească lungul marş spre ţara Degetelor. Depozitează 
câţiva pigmenţi cu care să coloreze fresca: polen, sânge de 
coleopteră şi praf de rumeguş. 

Cea mai mare dezordine domneşte în faţa celei de a treia 
intrări a Noului Bel-o-kan, unde o întreagă mulţime se 
organizează şi se grupează pe popor, pe castă, pe laboratoare 
de studiu sau pe melc. 

Lucrătoarele din casta inginerelor consolidează 
harnaşamentele ierboase care vor servi la menţinerea pietrelor 
pline cu jăratic. Nu pentru că s-ar teme că vor provoca un 
incendiu, cel mai mult le e teamă să nu piardă jăraticul. De 
altfel, iau cu ele şi lemne mici şi uscate pentru întreţinerea lui. 
Ştiu că focul este un animal vorace. 

În sfârşit, toată lumea e gata şi temperatura destul de 
ridicată ca să pornească. Se ridică o antenă. 

Înainte. 


Caravana imensă de cel puţin şapte sute de mii de indivizi 
se pune în mişcare. Furnicile cercetaşe se află în primele 
rânduri, dispuse în triunghi. Fac cu schimbul în partea din faţă a 
caravanei ca să aibă antena odihnită. Ca şi cum nasul acelui 
animal lung ar fi permanent înnoit. 

In spatele cercetaşelor se află războinicele roşii din casta 
artileristelor. Dacă cercetaşele dau alarma, acestea din urmă se 
vor pune automat în poziţie de atac. Urmează apoi primul melc. 
E un melc de război cu încărcătura lui de jăratic fumegând. Mai 
multe artileriste sunt gata să tragă din înălţimea acestui 
promontoriu mobil. 

Apoi vin trupele de infanterie, gata să atace în pas 
alergător. Aceste războinice se deplasează şi pentru a vâna în 
împrejurimi, căci membrele procesiunii trebuie să fie constant 
hrănite. 

In spate se află al doilea melc. Şi el e încărcat cu jăratic 
fumegând şi cu artileriste. 

Apoi merg câteva legiuni străine. În special furnici roşii, 
negre şi galbene. 

Abia spre centrul procesiunii se află lucrătoarele inginere 
şi lucrătoarele artiste. 

Prinţesa 103 şi Prinţul 24 au propriul lor melc de călătorie, 
ceea ce le permite să nu se epuizeze prea mult mergând. În 
sfârşit, în coada procesiunii se află o legiune de artilerie şi doi 
melci de război gata să apere partea din spate a trupei. 

Războinicele se deplasează pe flancuri, încurajându-le pe 
mărşăluitoare, controlând zonele suspecte, menținând 
coeziunea marşului. 5 şi colegele sale le supraveghează pe 
supraveghetoare,  ghidând ghizii. Ele sunt adevăratele 
promotoare ale acestui marş. 

Toate au impresia că săvârşesc ceva foarte important 
pentru specia lor. Pământul se cutremură sub masa acestei 
trupe, iarba se îndoaie şi nici copacii nu sunt indiferenți. 
Niciodată, de când îşi amintesc copacii, nu au văzut atâtea 
furnici la un loc mergând împreună în aceeaşi direcţie. Şi nimeni 
nu mai văzuse vreodată melci alăturându-se furnicilor ca să care 
nişte poveri fumegânde. 

Seara, insectele din procesiune se adună într-o imensă 
tabără. In centru, jăraticul permite să se păstreze activitatea, în 
timp ce furnicile de la periferie dorm. Prinţesa 103, ridicată pe 


patru picioare, povesteşte enormei mase a însoţitoarelor sale 
ceea ce crede că cunoaşte despre Degete. 


179. FEROMON ZOOLOGIC: MUNCA 


Salivatoare: 10. 

MUNCA: 

Degetele s-au bătut la început pentru mâncare. 

Apoi, după ce toate au avut ce mânca, s-au bătut pentru 
libertate. 

După ce au obţinut libertatea, s-au bătut ca să se 
odihnească cât mai mult posibil fără să muncească. 

Acum, datorită maşinilor, Degetele au atins acest obiectiv. 

Rămân la ele acasă ca să profite de mâncare, de libertate 
şi de absenţa muncii. Dar în loc să-şi spună "Viaţa e frumoasă, 
poţi să-ţi petreci zilele fără să faci nimic", ele se simt nefericite 
şi votează pentru şeful care le promite că o să le redea de lucru 
reducând şomajul. 


180. SANCTUARUL 


Boscheţi de rugi încercuiau o cuvetă. În centru se afla o 
colină deasupra căreia se afla o altă colină mai mică. Păsări 
planau  fredonând melodii folclorice.  Chiparoşii  fremătau 
ascultându-le. 

Căţărată pe o stâncă mare de gresie, Julie mormăi: 

- Parcă aş recunoaşte locul ăsta. 

Locul o recunoscu şi el. Se simţea spionată. Nu de copaci, 
ci chiar de pământ. Cele două coline erau ca un ochi cu o pupilă 
protuberantă, gardul viu al rugilor formând un fel de gene. 

Totuşi furnica zburătoare nu-i ghidă spre ele, ci spre un 
şanţ plasat sub degetul de gresie. 

Julie înaintă. De data asta nu mai încăpea nici o îndoială. 
Acolo descoperise Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 

- Dacă coborâm acolo jos, nu vom mai putea urca, zise 
David. Furnica zburătoare se rotea în jurul lor, îndemnându-i 
totuşi să sară. Zonele unde înflorise rochiţa-rândunicii aduceau 
o notă mai veselă acelui mediu sălbatic. i 

Furnica zburătoare îi conduse spre o gaură. In patru labe, 
ca nişte cârtiţe, intrară în pământ. 


Furnica zburătoare lumina tunelul cu ochiul ei far. David o 
urma de bine de rău fără să dea drumul la baston. 

- Acolo e o fundătură. Ştiu pentru că am mai coborât aici, 
spuse Julie. 

Într-adevăr, tunelul era închis la capăt. Furnica zburătoare 
ateriză ca şi cum şi-ar fi încheiat misiunea de ghid. 

- Acum va trebui să ne întoarcem, zise Julie suspinând. 

- Stai, cu siguranţă că această insectă robot nu ne-a adus 
degeaba până aici, spuse David. 

Examină locul cu mare atenţie. Pipăi peretele şi simţi ceva 
tare şi rece. Scutură nisipul şi degajă o placă rotundă de metal 
pe care furnica zburătoare se grăbi s-o lumineze. Pe panoul 
metalic era gravată o enigmă şi încadrată o claviatură pentru 
răspuns. 

Descifrară împreună: "Cum faci din şase chibrituri opt 
triunghiuri echilaterale egale?" 

Acum geometrie! Julie îşi prinse capul în mâini. Nu puteai 
scăpa, sistemul şcolar punea mâna pe tine peste tot. 

- Să ne gândim. Asta e enigma de la televizor, zise David 
căruia îi plăceau foarte mult enigmele. 

- Serios? Să ştii că femeia aceea de la televizor, care era 
foarte pricepută, n-a reuşit să găsească soluţia. Aşa că noi... 

- Cel puţin, atâta timp cât căutăm soluţia, suntem la 
adăpost, insistă David. 

Băiatul smulse o rădăcină. O rupse în şase bucăţi şi le 
aşeză în toate sensurile. 

- Şase chibrituri şi opt triunghiuri... Ar trebui să se poată. 
Se jucă mult timp cu chibriturile. Deodată zise: 

- Gata, am găsit! 

Îi explică soluţia. Tastă cuvântul şi, cu un zgomot metalic 
uşor, uşa de metal se deschise. 

În spatele ei era o lumină şi nişte oameni. 


181. FEROMON ZOOLOGIC: INSTINCT GREGAR 


Salivatoare: 10 

INSTINCT GREGAR: 

Degetele sunt nişte animale foarte gregare. 
Suportă greu să trăiască singure. 

Imediat ce pot, ele se adună în turme. 


Unul din locurile unde strângerea lor la un loc este dintre 
cele mai spectaculoase se numeşte "metrou". 

În el, Degetele sunt în stare să suporte ceea ce nici o 
insectă din lume n-ar fi în stare să suporte. Se îngrămădesc, se 
strivesc şi se înghesuie până când nu se mai pot mişca din 
cauza mulţimii din jurul lor. 

Fenomenul metrou pune o problemă. Oare Degetul 
dispune de o inteligenţă individuală sau este pus în mişcare de 
îndemnuri auditive sau vizuale care îl obligă la acest gen de 
comportament gregar? 


182. DECI El ERAU 


Prima dată, Julie zări faţa lui Ji-woong. Apoi îi văzu şi pe 
Francine, Zoe, Paul şi Leopold. Cu excepţia lui Narcisse, formaţia 
"furnicilor" era completă. 

Prietenii le întinseră braţele şi îi ajutară să intre. 

Ji-woong le povesti aventura lor. Scăpaţi de bine de rău, 
dar nevătămaţi, din nebunia de la liceu, vruseseră să-l răzbune 
pe Narcisse şi-i urmăriseră pe Şobolanii Negri pe străzile mici 
din jurul pieţei, dar indivizii erau deja departe. Poliţiştii porniseră 
pe urmele lor şi se străduiseră mult ca să scape de ei. Pădurea li 
se păruse un refugiu foarte bun, iar aici, o furnică zburătoare 
venise la ei şi îi condusese până acolo. 

Se deschise o uşă şi în cadrul ei apăru o siluetă scurtă şi 
îndesată: un domn în vârstă cu o barbă lungă şi albă care 
semăna cu Moş Crăciun. 

- Ed... Edmond Wells? zise Julie. Bătrânul scutură din cap. 

- Edmond Wells a murit în urmă cu trei ani. Eu sunt Arthur 
Ramirez. La dispoziţia voastră. 

- Domnul Ramirez ne-a trimis furnici-robot zburătoare ca 
să ne aducă aici, spuse Francine. 

Julie se uită fix la salvatorul lor. 

- L-ai cunoscut pe Edmond Wells? întrebă ea. 

- Nici mai mult şi nici mai puţin decât voi. Îl cunosc numai 
din textele pe care ni le-a lăsat. Dar, la urma urmelor, a citi ce-a 
scris un om, nu e cea mai bună metodă de a-l cunoaşte? 

Le explică faptul că acel loc exista datorită Enciclopediei 
cunoaşterii relative şi absolute a lui Edmond Wells. Asta era un 
obicei al lui Edmond Wells, să facă subterane şi uşi care să se 


deschidă cu rezolvarea unor enigme pe bază de chibrituri şi 
triunghiuri. Lui Edmond Wells îi plăcea să sape astfel de 
bărloguri unde să-şi ascundă secretele şi comorile. 

- In fond, cred că era un copil mare, zise bătrânul cu un 
ton maliţios. 

- El a pus cartea în fundul tunelului. 

- Nu, eu am pus-o. Edmond avea obiceiul să creeze 
parcursuri care să ducă la aceste bârloguri. Din respect pentru 
opera lui, l-am imitat. Când am descoperit al treilea volum al 
Enciclopediei sale, la început i-am fotocopiat paginile, după care 
am pus originalul la intrarea în bârlog. Eram convins că nimeni 
nu-l va găsi vreodată. Apoi, într-o zi, am constatat că dispăruse. 
Il găsiseşi tu, Julie. Deci tu trebuia să preiei ştafeta. 

Se aflau într-un fel de vestibul îngust. 

- În valiză era un mini-emiţător. Nu mi-a fost greu să te 
identific. Din acel moment, furnicile mele nu te-au mai părăsit, 
supraveghindu-te tot timpul. Voiam să văd ce vei face cu 
cunoştinţele din Enciclopedia lui Edmond Wells. 

- Ah, de-asta o furnică s-a aşezat pe mâna mea în timpul 
discursului din prima zi! 

Arthur zâmbi cu bunăvoință. 

- Felul în care interpretezi gândirea lui Edmond Wells, 
este, pe legea mea, destul de "picant"! Aici, datorită, furnicilor- 
spion, puteam urmări desfăşurarea "Revoluţiei furnicilor”. 

- Din fericire! Căci dacă ar fi trebuit să aşteptaţi ca 
jurnaliştii de la televizor să vorbească despre ea..., spuse David 
dezamăgit. 

- Urmăream totul ca pe un serial. Cu ajutorul furnicilor 
mele teleghidate, se poate repera tot ce nu atrage atenţia 
mediilor de informare în masă. 

- Dar dumneavoastră cine sunteţi? 

Arthur îşi spuse povestea. 

Pe vremuri fusese specialist în robotică. Imaginase pentru 
armată lupi-robot de război teleghidaţi. Aceste maşini permiteau 
ţărilor bogate care doreau să facă economie de propriile vieţi 
omeneşti să poarte război cu ţările sărace suprapopulate, care 
îşi trimiteau cu bucurie la moarte surplusul de guri de hrănit. 
Constatase totuşi că soldaţii însărcinaţi să mânuiască lupii erau 
cuprinşi de un fel de frenezie şi ucideau într-o veselie ca într-un 
joc video. Scârbit, demisionase şi deschisese un magazin de 


jucării: "La Arthur, Regele Jucăriilor". Talentul său de specialist 
în robotică îi permisese să inventeze păpuşi vorbitoare care îi 
reconfortau pe copii mult mai bine decât părinţii lor. Erau mini- 
roboţi, prevăzuţi cu o voce sintetică şi cu un program informatic 
care îşi adapta răspunsurile le ceea ce spunea copilul. Se 
gândise că astfel o întreagă generaţie va putea să crească mult 
mai puţin stresată decât precedenta. 

- Războiul este esențialmente o poveste a oamenilor prost 
educați. Sper ca micile mele jucării să participe la un început de 
educaţie corectă. 

Într-o zi ajunse la el din greşeală un pachet, probabil din 
vina  poştaşului. Pachetul conţinea volumul al doilea al 
Enciclopediei cunoaşterii relative şi absolute iar destinatarul era 
Laetiţia Wells, fata profesorului. Un mesaj preciza că acel volum 
era tot ce-i lăsa ca moştenire. Arthur şi Juliette, soţia lui, se 
gândiseră imediat să-i trimită lucrarea, dar curiozitatea lor 
fusese mult mai tare. La început o răsfoiseră. Cartea vorbea de 
furnici, dar şi de sociologie, de filozofie, de biologie şi mai ales 
de înţelegerea între diferite civilizaţii şi locul omului în timp şi 
spaţiu. 

Pasionat de ceea ce scrisese Edmond Wells, Arthur se 
lansase în fabricarea faimoasei maşini de tradus limbajul olfactiv 
al furnicilor în limbajul vorbit al oamenilor. În felul acesta reuşise 
să dialogheze cu insectele, şi mai ales cu o furnică foarte 
evoluată numită 103. 

Apoi, ajutat de Laetiţia Wells, fiica savantului, de un 
poliţist pe nume Jacques Melies, precum şi de ministrul 
Cercetării din acea perioadă, Raphael Hisaud, luase legătura cu 
preşedintele ţării în încercarea de a-l convinge să deschidă o 
ambasadă furnico-umană. 

- Dumneavoastră aţi trimis deci scrisoarea lui Edmond 
Wells? întrebă Julie. 

- Da. Doar am recopiat-o. Se afla deja în Enciclopedie. Julie 
ştia cât de puţin credit se acordase acestei misive. 

Arthur  recunoscu că preşedintele nu-i  răspunsese 
niciodată şi că ministrul care îi susţinuse proiectul fusese 
constrâns să demisioneze. De atunci îşi pusese toată energia 
pentru inaugurarea unei ambasade furnico-umane care ar fi 
permis în sfârşit celor două civilizaţii să coopereze pentru binele 
tuturor. 


- Tot dumneavoastră aţi construit şi această vizuină? 
întrebă Julie ca să schimbe subiectul. 

Bătrânul dădu din cap afirmativ, precizând că dacă ar fi 
venit cu o săptămână mai devreme, ar fi constatat că, din 
exterior, locul semăna mai mult cu o piramidă. 

încăperea în care intraseră Julie şi David era doar un 
vestibul. Mai departe, o uşă dădea într-o încăpere mai mare. Era 
o sală mare şi rotundă, în centru cu o coloană din sticlă care 
urca până în vârful tavanului ascuţit, şi care aducea în interiorul 
piramidei lumina naturală a zilei. 

În jur, dispuse în formă de cerc, se aflau module de 
laborator unde se îngrămădeau maşini complexe, computere, 
birouri. 

- Maşinile din sala mare sunt aparate obişnuite care se pot 
conecta între ele. Uşile pe care le vedeţi ici şi colo dau spre 
laboratoare unde prietenii mei lucrează la proiecte care cer mult 
mai multă linişte. 

Arthur arătă cu mâna un palier, deasupra lor, unde se puteau 
zări mai multe uşi. 

- În total sunt trei etaje. La etajul unu se fac experienţe, se 
testează proiecte. La al doilea, trăim în comun, ne odihnim. 
Acolo se află sufrageriile şi sălile de agrement, precum şi 
rezervele alimentare. La etajul trei sunt instalate dormitoarele 
comune. 

Câteva persoane ieşiră din laboratoare ca să se prezinte 
“revoluţionarilor furnicilor". Se aflau acolo Jonathan Wells, 
nepotul lui Edmond, precum şi soţia lui Lucie, fiul lor Nicolas şi 
bunica Augusta Wells. Şi mai erau profesorul Rosenfeld, 
cercetătorul Jason Bragel, precum şi poliţiştii şi pompierii care 
porniseră în căutarea lor. 

Se prezentară ca "cei din primul volum" al Enciclopediei 
cunoaşterii relative şi absolute. 

Laetiţia Wells, Jacques Melies şi Raphael Hisaud, ca şi 
Arthur Ramirez de altfel, erau "cei din al doilea volum". Se aflau 
acolo douăzeci şi una de persoane, cărora li se alăturase Julie şi 
cei şase prieteni ai ei. 

- Pentru noi, voi sunteţi "cei din volumul trei", zise 
Augusta Wells. 

Jonathan Wells le spuse că după dezinteresul suscitat de 
propunerea unei ambasade furnico-umane, oamenii din volumul 


unu şi doi luaseră hotărârea să se izoleze de lume rămânând 
împreună, ca să pregătească condiţiile întâlnirii indispensabile. 
În cea mai mare discreţie, alegând un loc deosebit de înţesat de 
vegetaţie din pădure, înălţaseră o piramidă înaltă de douăzeci 
de metri. În pământ cobora până la şaptesprezece metri şi trei 
metri ieşeau deasupra solului. Cam ca un aisberg căruia nu i se 
vedea decât vârful. Asta explica de ce locul era atât de mare 
pentru o piramidă atât de mică. Ca să camufleze partea expusă, 
o acoperiseră cu plăci de oglindă. 

În acel refugiu esențialmente subteran, se puteau 
consacra liniştiţi cercetărilor, puteau să perfecţioneze mijloacele 
de comunicare cu mirmeceenele şi aveau posibilitatea să 
fabrice acele furnici zburătoare teleghidate care protejau 
piramida de inoportuni. 

larna însă, căderea inevitabilă a frunzelor a dus la 
dezvăluirea piramidei. Ocupanţii ei aşteptaseră cu nerăbdare 
primăvara şi creşterea frunzelor, dar lucrul acesta nu se 
întâmplase destul de repede ca să protejeze edificiul de 
curiozitatea tatălui lui Julie. 

- Voi l-aţi ucis? Arthur lăsă ochii în jos. 

- A fost un accident regretabil. Incă nu avusesem ocazia 
să testez acele-seringă cu efect somnifer ale furnicilor mele 
zburătoare. Când tatăl tău s-a apropiat, ne-am temut să nu 
dezvăluie autorităţilor existenţa clădirii noastre. Am intrat în 
panică. Am lansat asupra lui pe una dintre insectele mele 
teleghidate care i-a inoculat un anestezic. 

Bătrânul suspină şi-şi mângâie barba albă. 

- Era vorba de un anestezic folosit în mod curent în 
chirurgie şi nu m-am gândit că ar putea să fie mortal. Voiam 
doar să-l adorm pe intrus. Probabil că am calculat greşit doza. 

Julie dădu din cap. 

- Nu e asta. Nu aveaţi de unde să ştiţi că tata era alergic la 
anestezicele care conţin etilclorenă. 

Arthur era surprins că fata nu-i purta pică. Continuă. 
Locuitorii piramidei instalaseră camere video în copacii din 
vecinătate. Astfel văzuseră că acea persoană prea curioasă 
murise. Mai înainte de a fi putut să iasă ca să îndepărteze 
cadavrul, câinele alarmase o altă persoană care anunţase 
poliţia. 


După câteva zile, un poliţist venise să dea târcoale 
piramidei. Reuşise să scape de furnicile zburătoare strivindu-le 
cu pantoful şi adusese o echipă de artificieri ca să dinamiteze 
pereţii. 

- În cele din urmă, voi ne-aţi salvat, cu revoluţia voastră, 
zise Jonathan Welss. Cu câteva secunde înaintea dezastrului, aţi 
creat o diversiune care l-a făcut pe poliţist să plece. 

În mod normal, cei din piramidă ar fi trebuit să profite de 
acest răgaz ca să se mute. Dar aveau prea mult material greu 
instalat. 

- Branşându-ne la serverul vostru "Revoluţia furnicilor", 
am găsit soluţia, explică Laetiţia Wells. O casă inclusă într-o 
colină. Ce idee formidabilă de camuflaj! 

- N-am avut nevoie să săpăm casa în colină. A fost de 
ajuns să transformăm piramida în colină acoperind-o cu nisip. 

Ji-woong interveni: 

- A fost ideea lui Leopold dar, în realitate, ea este foarte 
veche. În ţara mea, Coreea, în secolul | e.n., regii din civilizaţia 
Paikche au construit morminte gigantice piramidale după 
modelul impus de faraonii egipteni. Deoarece toată lumea ştia 
că acolo se aflau bogăţiile şi bijuteriile defuncţilor, ele erau în 
mod regulat jefuite. Atunci, suveranii şi arhitecţii lor au imaginat 
acoperirea lor cu pământ ca să le ascundă. Astfel, mormintele 
se confundau cu colinele, iar eventualii jefuitori ar fi fost nevoiţi 
să sape toate colinele din ţară ca să pună mâna pe comorile 
funerare. 

-Am profitat deci că poliţia era ocupată la liceu ca să 
acoperim piramida cu pământ. Şi în patru zile totul a fost 
terminat, conchise Laetiţia. 

- Aţi făcut totul manual? 

- Nu. Arthur, meşterul nostru de serviciu, a fabricat cârtiţe- 
robot capabile să lucreze foarte repede şi noaptea. 

- Am instalat apoi un copac scobit conţinând o coloană de 
sticlă în vârf ca să beneficiem de lumina zilei. Lucie şi Laetiţia au 
împodobit colina cu arbuşti smulşi şi replantaţi, pentru ca 
ansamblul să aibă un aspect sălbatic. ă 

- Nu e uşor să dispui copaci în mod total anarhic. In mod 
normal, avem tendinţa să aliniem, zise Laetiţia. Dar am reuşit. 
Acum trăim sub pământ, în "cuibul" nostru, la adăpost de lume. 


- La noi, indienii navajo, zise Leopold, pretind că pământul 
protejează de toate pericolele. Când cineva se îmbolnăvește, 
este băgat în pământ până la gât, lăsându-i doar capul afară. 
Pământul e mama noastră şi e normal să ne protejeze şi să ne 
vindece. 

Arthur era totuşi mirat. 

- Să sperăm că atunci când acel poliţist va reveni, nu ne 
va dejuca stratagema... 

Bătrânul le arătă mai departe "cuibul". Electricitatea 
ajungea în piramidă cu ajutorul a mii de frunze artificiale 
echipate cu celule fotoelectrice, plasate în vârful copacilor de pe 
colină, asemănătoare cu cele adevărate. Astfel dispuneau de 
energie suficientă ca să pună în mişcare toate maşinile. 

- Noaptea nu mai aveţi electricitate? 

- Ba da. In apropiere curge un râu subteran. Nu a fost greu 
să-l canalizăm până aici. 

- Am conceput şi o reţea de conducte care să asigure 
buna aerisire a clădirii, zise Jonathan Wells. 

- In sfârşit, am pus în aplicare programul nostru agricol pe 
bază de ciuperci care ne permite să obţinem recolte la subsol. 

Ceva mai departe, Arthur Ramirez le prezentă laboratorul 
său. Intr-un acvariu lung de doi metri, furnicile alergau pe 
bulgări de pământ. 

- Le numim "spiriduşii" noştri, îi informă Laetiţia. La urma 
urmelor, furnicile sunt adevărații spiriduşi ai pădurii. 

Julie avu din nou impresia că se află într-un basm. Arthur 
le arătă furnicile care manipulau cu febrilitate rotiţe metalice şi 
componente electronice. 

- Sunt foarte descurcăreţe. la priveşte! 

Julie era uluită. Furnicile îşi dădeau una alteia piese din 
care unele erau atât de mici încât nici un ceasornicar cu lupă 
poate că nu le-ar fi zărit prea bine. 

- A fost nevoie să le iniţiem în tehnologia noastră înainte 
de a le putea folosi, preciză Arthur. La urma urmelor, chiar şi 
atunci când instalezi o uzină într-o ţară din lumea a treia, eşti 
obligat să recurgi la instructori. 

- Pentru lucrările din lumea microscopică, ele sunt mai 
precise decât cei mai buni meşteri ai noştri, zise Laetiţia. Numai 
ele pot să fabrice furnicile noastre zburătoare. Nici un om n-ar fi 
în stare să manipuleze nişte angrenaje atât de miniaturizate. 


Cu ajutorul unei lupe, Julie urmări insectele care lucrau la 
elaborarea unei furnici-robot zburătoare cu unelte de mărimea 
lor. Micile tehniciene roboteau în jurul aparatului ca nişte 
ingineri în aeronautică în jurul unui avion de vânătoare. 
Agitându-şi în mod nervos antenele, îşi treceau una alteia o 
aripă pe care două dintre ele o fixau cu lipici. 

În partea din faţă, alte furnici implantau două becuri în 
locul ochilor. În partea din spate, alte furnici încărcau rezervorul 
de venin cu un lichid galben transparent. A treia echipă instala o 
pilă electrică la nivelul toracelui. 

Micile  inginere  verificau apoi buna funcţionare a 
ansamblului declanşând un ochi-far, apoi pe celălalt. Branşară 
contactul şi aripile se agitară la viteze diferite. 

- Impresionant, zise David. 

- Simplă microrobotică, răspunse Arthur. Dacă am fi fost 
mai abili cu degetele noastre, am fi reuşit şi noi să facem asta. 

- Probabil că toate astea v-au costat foarte mult, remarcă 
Francine. De unde aţi luat banii necesari construirii piramidei şi 
tuturor aparatelor? 

- Când eram ministru al Cercetării, răspunse Raphael 
Hisaud, mi-am dat seama că foarte mulţi bani se cheltuiau 
pentru studierea unor lucruri inutile. În special pe extratereștri. 
Preşedintele republicii, pasionat de această temă, a lansat un 
program foarte oneros de tip SETI (Search for ExtraTerrestrial 
Intelligence). Nu mi-a fost deloc greu să deturnez unele sume 
înainte de a demisiona. Căci este mai probabilă comunicarea cu 
infratereştrii decât cu extatereştrii. Cel puţin furnicile suntem 
siguri că există, toată lumea a putut să constate asta. 

- Vreţi să spuneţi că toate astea au fost construite cu banii 
contribuabilului? 

Ministrul făcu o strâmbătură care voia să spună că nu era 
vorba decât de o sumă foarte mică faţă de ce putuse el să 
constate cu ocazia mandatului său. 

- Şi, într-o măsură mai mică, la toate astea au contribuit şi 
banii aduşi de Juliette, adăugă Arthur. Soţia mea, Juliette, a 
rămas în afara cuibului. Serveşte drept port-avion furnicilor 
noastre zburătoare în oraş şi joacă la "Capcana gândirii". Vă 
asigur că jocurile televizate aduc mulţi bani. 

- Acum e însă într-o situaţie mai proastă, zise David, 
amintindu-şi de enigma pe care doamna Ramirez se străduia din 


greu s-o rezolve şi care era chiar cea gravată pe uşa de la 
intrare. 

- Nu vă fie teamă, răspunse Laetiţia, jocul e trucat. Noi 
trimitem enigmele. Juliette ştie dinainte toate răspunsurile. Nu 
face decât să crească suma la fiecare emisiune ca să avem un 
câştig cât mai mare. 

Julie contempla cu admiraţie ceea ce acei oameni numeau 
"cuibul" lor. 

- Acum Odihniţi-vă. Mâine am să vă arăt alte minuni ale 
laboratoarelor noastre. 

- Arthur, chiar eşti sigur că nu eşti Edmond Wells? întrebă 
Julie. 

Bătrânul izbucni într-un râs care se transformă repede 
într-un acces de tuse. 

- Nu trebuie să râd, nu-mi face bine. Nu, nu, nu, din 
păcate, te asigur că nu sunt Edmond Wells. Sunt doar un bătrân 
bolnav care s-a refugiat într-o vizuină împreună cu prietenii lui 
ca să lucreze liniştit la un proiect care îl distrează. 

Apoi îi conduse spre locul de odihnă. 

- Am prevăzut aici vreo treizeci de încăperi, un fel de 
camere mici pentru "cei din al treilea volum". Nu ştiam câţi veţi 
fi când veţi veni aici. Aveţi deci destul loc. 

Fiecare îşi amenajă încăperea înainte de cină. Apoi se 
duseră în sala de televiziune unde se afla Jacques Melies. 

- Jacques e mort după televizor. E ca un drog pentru el şi 
nu se poate abţine să nu se uite, zise Laetiţia Wells cu ironie. 
Uneori îl luăm cam tare şi îl certăm. Nu e uşor să trăieşti în 
comunitate într-un loc limitat. Dar, de un an, a izolat fonic sala 
televizorului cu muşchi şi acum e mai bine. 

La actualități, după alte ştiri, prezentatorul abordă 
revoluţia furnicilor. Poliţia îi căuta în continuare pe instigatori. Pe 
ecran apărură fotografiile lor. 

- Nu vă fie teamă, aici, sub pământ, nu va veni să vă 
caute, zise Arthur. 

Şi începu să râdă. Râs care se transformă într-un nou 
acces de tuse. 

Le explică că tuşea din cauza cancerului pe care îl avea. 
Făcuse studii ca să poată lupta împotriva bolii, dar fără nici un 
rezultat. 

- Ţi-e frică de moarte? întrebă Julie. 


- Nu. Mi-e frică doar să nu mor fără să fi îndeplinit lucrul 
pentru care m-am născut. Toţi avem o misiune, oricât de mică, 
şi dacă nu ne-o îndeplinim, atunci am trăit degeaba. 

Râse şi tuşi din nou. 

- Dar nu vă faceţi griji, am multă putere. Şi apoi... nu v-am 
arătat totul. Mai am încă un mare secret ascuns... 

Lucie îi aduse trusa farmaceutică. li dădu jeleu regal de 
albine în timp ce bătrânul îşi injecta morfină ca să nu sufere 
inutil. Oamenii din cuib îl duseră în încăperea lui ca să se 
odihnească. 


183. ENCICLOPEDIE 


CURAJUL SOMONILOR: De la naştere, somonii ştiu că au de 
făcut un drum lung. Îşi părăsesc râuleţul natal şi coboară până 
la ocean. Ajunşi acolo, aceşti peşti de apă dulce temperată îşi 
modifică respiraţia ca să suporte apa rece şi sărată. Se îndoapă 
cu hrană ca să-şi întărească muşchii. Apoi, răspunzând parcă 
unui apel misterios, somonii se hotărăsc să se întoarcă. Parcurg 
oceanul, găsesc gura de vărsare a fluviului care duce la râul ce 
duce la râuleţul unde s-au născut. 

Cum se orientează în ocean? Nimeni nu ştie. Somonii sunt 
probabil dotați cu un miros foarte fin care le permite să 
detecteze în apa de mare gustul unei molecule provenite din 
apa lor dulce natală, doar dacă nu se orientează în spaţiu cu 
ajutorul câmpului magnetic terestru. Această a doua ipoteză 
pare totuşi mai puţin probabilă căci în Canada s-a constatat că 
somonii greşesc râul când acesta a devenit prea poluat. 

Când cred că au regăsit cursul de apă de origine, somonii 
pornesc să-l străbată în sus până la izvor, Intreprinderea lor e 
cumplită. Timp de câteva săptămâni, vor lupta împotriva 
curenților de apă, vor sări ca să înfrunte cascade (un somon e în 
stare să sară până la o înălţime de trei metri), să reziste la 
atacurile prădătorilor: ştiuci, lutrii, urşi sau pescari. Uneori, 
somonii sunt blocaţi de baraje construite după plecarea lor. 

Cei mai mulţi dintre somoni vor muri pe drum. Cei care în 
cele din urmă vor reuşi să ajungă în râul de origine, îl vor 
transforma în lac de dragoste. Epuizaţi şi slăbiţi, se vor repezi să 
se reproducă cu femelele supraviețuitoare. Ultima energie le va 


folosi la apărarea ouălor. Apoi, când din acestea vor ieşi micii 

somoni gata să repete aventura, părinţii se vor lăsa să moară. 
Se întâmplă ca unii somoni să mai aibă destulă forţă ca să 

revină vii în ocean şi să înceapă încă o dată marea călătorie. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


184. SFÂRŞITUL PRIMEI ENIGME 

În jeep-ul său oprit în mijlocul pădurii, Maximilian scoase 
din compartimentul de bord un sandviş cu somon afumat. 

În jurul lui, poliţiştii vorbeau în aparatele lor de emisie- 
recepţie. Maximilian se uită la ceas şi se grăbi să apese pe 
butonul micului televizor de bord. 

- Bravo, doamnă Ramirez, aţi descoperit soluţia! 

Aplauze. 

- E mai simplu decât îmi închipuiam. Mi s-a părut imposibil 
să formezi opt triunghiuri egale numai cu şase chibrituri. Şi 
totuşi... Aţi avut dreptate, e destul să gândeşti. 

Maximilian era furios la culme. Ratase soluţia enigmei. 

- Bine, doamnă Ramirez, să trecem acum la următoarea 
enigmă. Vă previn că este puţin mai spinoasă decât precedenta. 
lată enunţul. "Apar la începutul nopţii şi la sfârşitul dimineţii. Pot 
să fiu zărit de două ori pe lună şi mă puteţi distinge foarte bine 
privind luna. Cine sunt?" 

Maximilian îşi notă pe carneţel datele problemei. Îi plăcea 
să aibă în minte o enigmă de rezolvat. 

Un poliţist îi întrerupse gândurile bătând în portieră. 

- Gata, şefule. Le-am descoperit urma. 


185. SUNT MILIOANE 


Picioarele lor lasă urme pe pământ. Marele marş atrage 
tot timpul lume. Acum sunt milioane de insecte care înaintează 
în direcţia ţării Degetelor. Furnicile merg mult timp pe 
contraforţii stâncoşi şi pe inelele de scoarță ale rădăcinilor. 

Prinţesa 103 percepe imensul spirit colectiv al trupei lor 
dezvoltându-se ca un animal conştient că acum câştigă în 
influenţă şi totuşi anxios de ceea ce va descoperi. 


Este o întâlnire, şi pentru această întâlnire furnicile ştiu că 
trebuie să fie la înălţimea talentelor lor. 

Toate au senzaţia că participă la minutele cele mai 
grandioase ale planetei. În lunga lor existenţă, furnicile au 
cunoscut deja momente planetare. A fost mai întâi moartea 
dinozaurilor, dar a fost ceva confuz şi disperat în spaţiu. Apoi a 
fost înfrângerea termitelor, dar a fost ceva lung şi laborios. 
Acum e întâlnirea cu Degetele. 

Ultima "mare întâlnire". 

Cu jăraticul lor portocaliu care fumegă, melcii conferă 
acelei procesiuni interminabile forma unui şarpe format din 
luminiţe întrerupte. În jurul cochiliilor care alunecă lent, în iarbă 
se întind umbrele furnicilor. 

Bine instalată în vârful unui melc care se leagănă dar care 
scoate bale din abundență, 7 începe fresca marelui marş spre 
Degete. Îşi înmoaie gheara în salivă apoi o bagă în pigmenţi 
înainte de a desena motive pe frunza mare care îi serveşte 
drept suport. Deocamdată, se mulţumeşte să facă schiţe de 
furnici ca să dea o impresie de mulţime. 


186. ÎN SFÂRŞIT ÎMPREUNĂ 


Prima noapte petrecută în piramidă a fost foarte plăcută. 
Poate din cauza oboselii, poate din cauza formei cuibului, poate 
datorită protecţiei oferite de stratul de pământ de deasupra dar, 
pentru prima dată de multa vreme, Julie reuşi să doarmă 
aproape fără teamă. 

Dimineaţă luă micul dejun în sala de mese comună, apoi 
se plimbă prin piramidă. Descoperi în bibliotecă, aşezate pe o 
masă mare, două cărţi asemănătoare cu a ei. Se uită la primul şi 
la al doilea volum al Enciclopediei, se duse să-l aducă şi pe al 
treilea din geanta ei şi îl aşeză lângă celelalte. 

Cele trei volume erau în sfârşit împreună. 

Era ciudat să te gândeşti că toată aventura lor fusese 
determinată de un om care, doar scriind trei cărţi, reuşise să-i 
influenţeze pe cei care îi supravieţuiseră. 

Arthur Ramirez se apropie de ea. 

- Eram sigur că te găsesc aici. 

- De ce a scris trei volume? De ce n-a făcut unul singur? 
întrebă Julie. 


Arthur se aşeză pe scaun şi răspunse: 

- Fiecare dintre cărţi este consacrată raporturilor cu o 
civilizaţie sau o lume cu o gândire diferită. Reprezintă cei trei 
paşi spre înţelegerea Celeilalte. Prima carte, prima etapă: 
descoperirea existenţei Celuilalt şi primul contact. A doua carte, 
a doua etapă: confruntarea cu Celălalt. A treia carte, a treia 
etapă: dacă confruntarea s-a terminat fără înfrângerea sau 
victoria uneia dintre părţi, atunci e în mod natural timpul să se 
treacă la cooperarea cu Celălalt. 

Puse teanc cele trei volume. 

- Contact. Confruntare. Cooperare. Trilogia s-a încheiat, 
întâlnirea cu Celălalt este completă. 1 + 1 =3... 

Julie deschise volumul doi. 

- Spuneţi că aţi construit maşina de vorbit cu furnicile. E 
adevărat? 

Arthur dădu afirmativ din cap. 

- Ne-o poţi arăta? 

Arthur ezită apoi acceptă. Julie îşi chemă prietenii. 
Bătrânul îi conduse spre o încăpere unde lumini discrete 
luminau nişte acvarii pline de flori, de plante şi de ciuperci. 
Ansamblul semăna cu cel descris în Enciclopedie. 

Arthur aprinse un computer. 

- Este computerul cu “arhitectură democratică" despre 
care vorbeşte Enciclopedia? întrebă Francine. 

Arthur încuviinţă cu o mişcare a capului, mulţumit că avea 
de-a face cu nişte cunoscători. Julie recunoscu spectrometrul de 
masă şi cromatograful. În loc să fie branşate în serie cum făcuse 
ea, Arthur le branşase în paralel, astfel încât analiza şi sinteza 
moleculelor se făcea simultan. Julie înţelese de ce propriul său 
prototip nu funcţionase. 

Arthur mânui diferite manete, apoi luă încetişor o furnică 
şi o puse într-o cutie de sticlă transparentă conţinând o furnică 
de plastic. Insecta îşi plasă din instinct antenele în contact cu 
antenele artificiale Arthur articulă în microfon: 

- Dialog dorit între om şi furnică. 

Fu nevoit să repete de mai multe ori fraza şi să regleze 
câteva butoane. Fiolele de parfum eliberară gazele care serveau 
drept feromoni emiţători. Se uniră înainte de a fi propulsaţi până 
la antenele artificiale. Se produse un hârâit în boxe şi vocea 
sintetică a computerului răspunse în limbaj auditiv: 


- Dialog acceptat. 

- Bună ziua, furnică 6142. Am aici câţiva oameni din 
poporul meu care vor să te asculte vorbind. 

Arthur făcu alte reglări pentru a îmbunătăţi recepţia. 

- Ce oameni? întrebă furnica 6142. 

- Nişte prieteni care nu ştiu că suntem în stare să 
dialogăm. 

- Ce prieteni? 

- Nişte invitaţi. 

- Ce invitaţi?! 

- Nişte... 

Arthur începea să-şi piardă răbdarea. Recunoscu totuşi că 
în general era foarte dificil să dialoghezi cu insectele. Nu tehnica 
punea probleme, nu, acum ambele părţi reuşeau să dialogheze, 
ci mai curând sensul asupra căruia se puneau mai greu de 
acord. 

- Chiar dacă reuşim să vorbim unui animal, asta nu 
înseamnă că şi înţelege ce spunem. Furnicile nu au aceeaşi 
percepţie a lumii ca noi şi mereu trebuie redefinit şi descompus 
totul până la cea mai simplă expresie. Ca să faci să se înţeleagă 
cuvântul "masă", trebuie să explici "suport plat de lemn, 
prevăzut cu patru picioare şi folosit pentru a mânca". Noi, 
oamenii, folosim între noi o masă enormă de subiînţelesuri şi 
abia când ne adresăm altei specii inteligente ne dăm seama că 
nu ştim să vorbim clar. 

Arthur le mai spuse că această 6124 nu se număra printre 
cele mai proaste furnici. Unele nu făceau decât să emită "ajutor" 
imediat ce erau puse în cutia de dialogat. 

- Totul depinde de individ. 

Bătrânul aminti cu nostalgie de 103, o furnică extraordinar 
de dotată pe care o cunoscuse cândva. Nu numai că întreținea 
conversații cu un mare simţ al replicii prompte, ci şi reuşea să 
sesizeze unele concepte abstracte tipice omului. 

- 103 era Marco Polo al furnicilor. Dar mai mult decât 
acest explorator, furnica avea o deschidere spirituală 
incredibilă. Curiozitatea ei era insaţiabilă şi nu avea nici o idee 
preconcepută despre noi, îşi aminti Jonathan Wells. 

- Şi ştiţi cum ne numea? zise Arthur suspinând. 
"Degetele". Pentru că furnicile nu ne văd în întregime. Furnicile 


nu văd din oameni decât degetele care vin spre ele ca să le 
strivească. 

- Ce imagine îşi fac despre noi! exclamă David. 

- 103 voia să ştie în mod sincer dacă suntem nişte monştri 
sau nişte "animale simpatice". l-am fabricat un televizor pe 
măsură ca să îi vadă pe oameni în activităţile lor peste tot în 
lume. 

Julie încercă să-şi închipuie ce şoc avusese furnica. Era ca 
şi cum ei i-ar fi fost prezentată, din interior, societatea furnicilor 
dintr-o mulţime de unghiuri. Războaiele, comerţul, industria, 
legendele... 

Laetiţia Wells se duse să aducă un portret al acestei 
furnici excepţionale. Cei din al treilea volum se miră la început 
că fotografia unei furnici putea să fie diferită de fotografia altei 
furnici dar, uitându-se fix, reuşiră să distingă câteva trăsături 
deosebite pe "fața" lui 103. 

Arthur se aşeză pe scaun. 

- Frumos profil, nu? Furnica 103 era prea aventurieră, prea 
vizionară, prea conştientă de rolul ei planetar ca să se 
mulţumească să stea închisă într-un acvariu şi să asculte 
bancurile noastre, să se uite la filme romantice făcute la 
Hollywood şi să vadă tablourile de la Luvru. A evadat. 

După tot ce-am făcut pentru ea! Crezusem că era prietena 
noastră, şi ea ne-a părăsit, zise Laetiţia. 

- Adevărat, ne-am simţit părăsiţi de 103. Apoi, ne-am mai 
gândit, spuse Arthur. Furnicile sunt animale sălbatice. Nu vom 
putea niciodată să le domesticim. Toate fiinţele de pe această 
planetă sunt libere şi egale în drepturi. Nu aveam nici un motiv 
s-o ţinem pe 103 prizonieră. 

- Şi unde este acum această furnică specială? 

- Undeva în natură... Înainte de a pleca, ne-a lăsat un 
mesaj. Arthur luă cochilia unui ou de furnică şi o puse în contact 
cu antenele sintetice. Computerul traduse mesajul olfactiv ca şi 
cum oul ar fi fost viu şi s-ar fi adresat lor. 

Dragă Degete, 

Aici nu sunt de nici un folos. 

Plec în pădure ca să-i anunţ pe-ai mei că existaţi şi că nu 
sunteţi nici monştri şi nici zei. 

Pentru mine, sunteţi doar "altceva", ceva paralel cu noi.. 


Civilizaţiile noastre trebuie să coopereze şi voi face totul 
ca să-i conving pe-ai mei să intre în contact cu voi. 

Incercaţi să faceţi la fel la rândul vostru. Semnat 103. 

- Vorbeşte tare bine limba noastră, zise Julie mirată. 

- Computerul aranjează frazele, dar pe undeva se mai 
pierde din sensuri în urma traducerii, recunoscu Laetiţia. În 
timpul şederii sale aici, 103 şi-a dat multă osteneală ca să 
înţeleagă principiile limbajului nostru vorbit. A înţeles totul, cu 
excepţia a trei noţiuni, după mărturisirea ei. 

- Care? 

- Umorul, arta şi dragostea. 

Ochii Laetiţiei se îndreptară spre faţa coreeanului. 

- Aceste noţiuni sunt foarte greu de înţeles de cei care nu 
sunt oameni. În ultima vreme, colecţionam cu toţii bancuri 
pentru 103, dar umorul nostru este prea "uman". Ar trebui să 
ştim dacă există un umor tipic mirmeceean. De exemplu, 
poveşti cu cărăbuşi care îşi încurcă picioarele în pânze de 
păianjen sau cu fluturi care îşi iau zborul cu aripile încă umede şi 
şifonate şi care cad... 

- Aici e o adevărată problemă, recunoscu Arthur. Ce-ar 
putea să facă o furnică sa râdă? 

Se întoarseră la maşina de dialogat şi la furnicile cobai 
care se agită continuu. 

- De la evadarea lui 103, suntem obligaţi să conversăm cu 
furnicile pe care le avem, zise Arthur. 

Apoi zise furnicii aflate în cutia de sticlă: 

- Tu ştii ce este umorul? 

- Ce umor? emise furnica. 


187. MARELE MARŞ 


Probabil că umorul e ceva extraordinar. 

In căldura  bivuacului, Prinţesa 103 evocă pentru 
tovarăşele ei un alt aspect al lumii giganţilor cu care se vor 
întâlni în curând. Ca să nu fie strivite de căldură, s-au grupat în 
masă suspendate de o creangă. De jur împrejurul sexuatei, s-a 
adunat întreaga mulţime a marelui marş într-o sferă vie, 
ascultându-i dezvăluirile. 


Din cauza umorului, Degetele sunt scuturate de spasme 
când aud povestea "unor eschimoşi pe o banchiză" sau a 
"muştei căreia i se taie aripile". 

Cele câteva muşte prezente nu pricep nimic. 

Prinţesa 103, după efluviile care vin spre ea, îşi dă seama 
că umorul nu interesează deloc auditoriul şi, ca să-i păstreze 
atenţia, schimbă tema. 

Ea explică faptul că Degetul nu are carapace tare ca să-şi 
protejeze exteriorul organismului, este deci mult mai fragil 
decât o furnică. O furnică este în stare să ducă greutăţi de 
şaizeci de ori mai mari decât propria greutate, în timp ce 
Degetul ridică cel mult o greutate egală cu a lui. În plus, o 
furnică poate să cadă fără probleme de la o înălţime de două 
sute de ori mai mare decât mărimea ei în timp ce un Deget va 
muri dacă se întâmplă să cadă de la o înălţime de numai trei ori 
mai mare decât înălţimea lui. 

Auditoriul urmăreşte cu atenţie vaporii feromonali ai 
prinţesei 103 şi toate furnicile sunt bucuroase să audă că, în 
ciuda taliei lor impozante, Degetele sunt totuşi foarte plăpânde. 

Prinţesa explică apoi cum Degetele stau în echilibru 
vertical pe picioarele lor din spate şi 10 ia notițe pentru 
feromonul ei zoologic. 

MERS 

Degetele merg pe cele două picioare din spate. 

Pot astfel să-şi zărească semenii pe deasupra desişurilor. 

Ca să reuşească această ispravă, Degetele îşi depărtează 
uşor membrele inferioare, îşi îndoaie uşor articulaţia abdominală 
ca să-şi deplaseze centrul de gravitație spre partea din faţă şi se 
ajută cu membrele superioare ca să-şi menţină echilibrul. 

Deşi această poziţie nu este confortabilă, Degetele pot sta 
aşa foarte mult timp. 

Când se simt în dezechilibru, Degetele deplasează un 
membru înainte şi se echilibrează în ultimul moment. Asta se 
numeşte "mers". 

5 face o mică demonstraţie. Acum reuşeşte să meargă 
vreo zece paşi la rând cu ajutorul cârjelor din crenguţe. 

Sunt multe întrebări, dar 103 nu zăboveşte prea mult 
asupra subiectului. Are foarte multe elemente de comunicat 
trupei sale. Povesteşte că la Degete există o ierarhie a puterii şi 
10 consemnează cu o antenă febrilă: 


PUTERE: 

Nu toate degetele sunt egale. 

Unele au drept de viaţă şi de moarte asupra altora. 

Aceste Degete "mai importante" pot să ordone să fie 
bătute măr Degetele inferioare sau să fie închise în închisori. 

O închisoare este o încăpere închisă care nu are ieşire. 

Fiecare Deget are un şef, el însuşi supus unui şef, el însuşi 
supunându-se unui şef... şi asta până la şeful naţional care îi 
domină pe toţi subşefii. 

Cum sunt numiţi şefii? 

E vorba de o castă şi şefii sunt aleşi pur şi simplu dintre 
copiii şefilor aflaţi deja la putere. 

Acestea fiind zise, 103 aminteşte că nu a înţeles totul din 
lumea Degetelor. E nerăbdătoare să se întoarcă acolo ca să-şi 
completeze cunoştinţele căci au rămas multe de descoperit. 

Imensa tabără îşi agită antenele. Zidurile vorbesc 
podelelor, uşile discută cu tavanele. 

Prinţesa 103 îşi croieşte drum printre corpuri până la o 
fereastră vie. Contemplă orizontul spre est. Procesiunea nu se 
mai poate întoarce. S-a aventurat deja prea departe. Nu mai 
există alternativă decât reuşita sau moartea. 

Melcii care pasc jos nu iau parte la discuţiile însufleţite. Ei 
savurează liniştii trifoiul proaspăt. 


PARTIDA A PATRA 
TREFLA 


188. ENCICLOPEDIE 


JOC DE CĂRŢI: Cu cincizeci şi două de figuri, jocul de cărţi 
obişnuit este în sine o învăţătură, o istorie. Mai întâi, cele patru 
culori semnifică cele patru domenii de mutații ale vieţii. Patru 
anotimpuri, patru emoţii, patru influenţe ale planetelor... 

1. Inima: primăvara, afectivul, Venus. 

2. Caroul: vara, călătoriile, Mercur. 

3. Trefla: toamna, munca, Jupiter. 

4. Pica: iarna, dificultăţile, Marte. 


Cifrele şi personajele nu sunt alese la întâmplare. Toate 
înseamnă o etapă a existenţei umane. De aceea jocul de cărţi 
banal a fost folosit ca şi tarotul pentru ghicit. De exemplu, se 
pretinde că şasele de inimă înseamnă primirea unui cadou; 
cinciul de caro, ceartă cu o fiinţă dragă; regele de treflă, 
celebritatea; valetul de pică, trădarea unui prieten; asul de 
inimă, o perioadă de odihnă; dama de treflă, un noroc; şaptele 
de inimă, căsătorie. Toate jocurile, chiar şi cele mai simple, 
conţin ceva din înţelepciunea antică. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


189. EMISARII ZEIŢEI 

Julie şi prietenii ei din al treilea volum văzuseră atâtea 
lucruri în timpul zilei încât erau prea tulburaţi ca să doarmă. 

Drept calmant, Paul deschise plosca cu hidromel pe care o 
salvase de la liceu. Ji-woong le propuse să joace Eleusis. Beau 
pe rând din hidromel. Se simțeau bine jucând împreună acel joc. 
Vorbeau despre tot ce li se întâmplase şi evitau să abordeze 
absenţa lui Narcisse. 

Arthur intră în încăpere. 

- Am reuşit să intru în contact cu universitatea voastră 
americană de la San Francisco. 

Se repeziră în sala computerelor. Francine îi ceruse 
bătrânului să caute memoria serverului lor "Revoluţia furnicilor". 
Acum se afişa pe micul ecran. Francine se instala la tastatură şi 
discută cu cei de la San Francisco. După ce se identifică, cei de 
la San Francisco fură de acord să le transmită în sens invers 
ansamblul datelor. 

În cinci minute, computerul piramidei se umplu cu 
memoria Revoluţiei. Julie nu înţelegea cum de eşuaseră la liceul 
din Fontainebleau. 

Toţi îşi lansară programele. Francine fu ultima care îşi 
lansă programul. 

- Sunt tare curioasă să văd cum a evoluat Infra-World. 

Constată că lumea ei virtuală cunoscuse o creştere 
exponențială. Locuitorii depăşiseră timpul de referinţă al lumii 
reale şi acum trăiau în 2130. Descoperiseră noi moduri de 
locomoţie pornind de la energia electromagnetică şi leacuri noi 


bazate pe unde. Francine observă acea lume paralelă şi percepu 
ceva care nu era în regulă. Zoom-ul pe intrarea oraşelor o făcu 
să tresară. 

- Au ucis "oamenii-punţi"! 

Într-adevăr, la intrarea oraşelor, spionii fuseseră 
spânzurați şi expuşi la vedere. 

Politicienii, publiciştii şi jurnaliştii nu putuseră să oprească 
mâinile răzbunătoare, ca şi cum locuitorii din Infra-World 
ţinuseră să adreseze un mesaj locuitorilor lumii superioare. 

- Au înţeles deci că sunt doar o iluzie informatică. Poate au 
dedus că exist, spuse Francine foarte tulburată. 

Circulă în Infra-World ca să înţeleagă mai bine ce se 
petrecea şi, peste tot, zări inscripţii care le cereau zeilor, în 
cazul în care îi vedeau, să redea libertatea locuitorilor virtuali. 
"Zei, lăsaţi-ne în pace." 

Ca zeiţă, Francine le oferise liberul arbitru. Nu intervenea 
în viaţa lor. Locuitorii puteau să-şi aleagă un tiran sângeros, 
dacă asta doreau. Francine luase hotărârea să nu impună nici o 
morală şi să le respecte alegerea, chiar dacă era proastă sau 
sinucigaşă. 

Nu era asta cea mai mare dovadă de respect a unui zeu 
pentru poporul lui emancipat? Nu-i deranja decât ca să testeze 
detergenţii şi concepte noi, şi nici asta nu acceptau... Popor 
ingrat. 

Francine continuă să circule prin oraşe. Peste tot, corpurile 
oamenilor-punte erau expuse, mutilate în mod cumplit, şi 
locuitorii cereau să se emancipeze de tutela ei. Se uita cu mare 
atenţia la ecran. În acel moment, brusc, ecranul îi explodă în 
faţă. 


190. ENCICLOPEDIE 


MIŞCAREA GNOSTICĂ: Dumnezeu are un Dumnezeu? 
Primii creştini din antichitatea romană au fost nevoiţi să lupte 
împotriva unei mişcări eretice care era convinsă de acest lucru, 
gnosticismul. Într-adevăr, în secolul al Il-lea e.n., un anume 
Marcion a afirmat că Dumnezeul la care se rugau nu era 
Dumnezeul suprem, ci exista altul, superior lui, căruia trebuia 
să-i dea socoteală. Pentru gnostici, divinităţile se îmbucau una 


în alta ca păpuşile ruseşti, zeii celor mai mari lumi incluzându-i 
pe zeii lumilor mai mici. 

Această credinţă, numită şi biteism, a fost combătută în 
special de Origene. Simplii creştini şi creştinii gnostici s-au 
înfruntat multă vreme ca să determine dacă Dumnezeu avea şi 
el un Dumnezeu. În cele din urmă, gnosticii au fost masacrați iar 
puţinii care au mai rămas îşi practică cultul în cea mai totală 
discreţie. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


191. TRECEREA FLUVIULUI 


lată-le din nou în faţa fluviului. Totuşi, de data asta 
furnicile au atuul numărului. Sunt atât de multe încât corpurile 
lor lipite pot să formeze un pod plutitor pe care trec milioane de 
alte furnicii. 

Chiar şi melcii care transportă jăraticul cald trec podul viu 
fără ca vreunul să se înece. 

Ajunse pe celălalt mal, furnicile din marele marş fac o 
nouă tabără şi 103 le relatează alte lucruri despre Degete. Într- 
un colţ, 7 face schiţe ale acestei scene pe o frunză în timp ce 10 
nu pierde nici un cuvinţel pentru feromonul zoologic. 

LIPSA DE OCUPAŢIE: 

Degetele au o mare problemă: lipsa de ocupaţie. Sunt 
singura specie animală care îşi pune întrebarea: "Bine, şi acum, 
ce-aş putea să fac ca să-mi omor timpul?" 

5 continuă să se rotească în jurul taberei cu cârjele- 
crenguţe. 5 e convinsă că mergând mult pe două picioare, 
corpul ei se va adapta până la urmă la această poziţie ciudată şi 
va evolua în formă bipedă cu caractere genetice pe care le va 
transmite copiilor ei când, şi ea, va gusta într-o zi din jeleul regal 
al viespilor. 

24 se ocupă numai de saga lui, Degetele. 

De fapt, ca să scrie ultimele capitole despre acele animale 
mari atât de puţin cunoscute, 24 aşteaptă să se întâlnească cu 
Degetele. 


192. NEHOTĂRÂREA UNEI FEMEI 


Francine abia avu timp să-şi pună mâinile la faţă ca să 
evite cioburile tubului catodic. Ochelarii îi protejaseră ochii şi nu 
se alesese decât cu câteva zgârieturi, dar tremura de frică şi de 
furie. Oamenii din Infra-World încercaseră să-şi asasineze zeiţa 
creatoare! Un deicid! 

Lucie o pansă pe blondă, în timp ce Arthur cerceta 
componentele în spatele ecranului spart. 

- Incredibil! Au trimis un mesaj informatic conceput să- 
înşele recunoaşterea de ecran. Au modificat identificarea 
aparatului. Cartela electronică a crezut că aparatul funcţiona la 
220 de volţi în timp ce el era la 110. Suprasarcina a provocat 
explozia ecranului. 

- Au găsit deci mijlocul de a avea acces la reţeaua noastră 
informatică..., zise Ji-woong îngrijorat. Au găsit mijlocul de a 
acţiona în lumea noastră. 

- Nu te poţi juca la nesfârşit de-a ucenicul vrăjitor, spuse 
Leopold. 

- E mai bine să deconectăm total Infra-World. Acei oameni 
ar putea să fie periculoşi pentru noi..., propuse David. 

Făcu o copie pe dischetă apoi şterse programul de pe hard 
disk. 

- Sunt inactivaţi. Popor rebel, iată-te redus la cea mai 
simplă expresie! O dischetă de plastic magnetizată protejată de 
un înveliş rigid. 

Toţi se uitară la dischetă de parcă ar fi fost un şarpe 
veninos. 

- Ce facem cu lumea asta, o distrugem? întrebă Zoe. 

- Nu! exclamă Francine, care îşi revenea din şoc. Chiar 
dacă au devenit agresivi faţă de noi, experienţa trebuie 
continuată. 

Îi ceru lui Arthur alt computer. Unul vechi. Avu grijă ca 
acest computer să nu aibă nici un modem, nici o conexiune cu 
alt aparat. Instala Infra-World pe hard disk şi îl porni. 

Infra-World reîncepu imediat să trăiască fără ca miliardele 
de locuitori să fie conştienţi că un timp trecuseră pe o simplă 
dischetă. Mai înainte de a fi putut să repete agresiunea, 
Francine scoase ecranul, tastatura şi mausul. De acum înainte 
Infra-World funcţiona în circuit închis şi nu mai avea putinţa să 
ia legătura cu zeii lui sau cu altcineva. 


- Au vrut să fie emancipaţi, acum sunt. 

- De ce-i laşi să trăiască? întrebă Julie. 

- Poate că într-o zi va fi interesant de văzut unde au 
ajuns... După atâtea emoţii, cei din volumul trei, se culcară 
fiecare în încăperea lui. Julie se înfăşură în cearceafurile ei noi. 

lar singură. 

Era sigură că Ji-woong va veni la ea. Trebuia să continue 
de unde fuseseră întrerupţi. Acum când totul se accelera şi 
devenea periculos, voia să cunoască dragostea. 

Bătăi discrete în uşă. Julie se ridică repede şi deschise. Era 
Ji-woong. 

- M-am temut tare mult că n-am să te mai văd, zise el 
luând-o în braţe. 

Ea rămase nemişcată şi tăcută. 

- Trăiam un moment atât de feeric atunci când... 

O lipi mai strâns de el. Ea se desprinse din braţele lui. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă tânărul dezamăgit. Credeam 
că... Ea răspunse aproape fără să vrea: 

- Magia te învăluie doar o dată, apoi... 

Când tânărul vru s-o sărute pe umăr, ea se dădu înapoi. 

- S-au petrecut atâtea lucruri de atunci... magia s-a risipit. 
Ji-woong nu înţelegea comportamentul fetei. Şi nici ea. 

- Dar tu veniseşi la..., începu el. Apoi o întrebă cu 
blândeţe: 

- Crezi că magia va reveni? 

- Nu ştiu. Acum vreau să rămân singură. Te rog să pleci. 

II sărută pe obraz, îl împinse afară şi închise încet uşa. Se 
întinse din nou în pat şi se gândi la noua situaţie. De ce-l 
respinsese dacă îl dorea atât de mult? 

Acum, îl aştepta să se reîntoarcă. 

Cineva bătu la uşă. Julie sări din pat. Dar era David. 

- Ce cauţi aici? 

Fără să răspundă, de parcă n-ar fi auzit întrebarea, David 
se aşeză pe marginea patului şi aprinse veioza. Avea în mână o 
cutie mică. 

- M-am plimbat puţin prin laboratoare, am tras cu ochiul şi 
am găsit asta. 

Puse cutia în lumină. Julie era puţin tulburată că se afla în 
încăperea ei unde îl aştepta pe Ji-woong să apară dintr-o clipă în 
alta. Dar curiozitatea se dovedi mult mai puternică. 


- Ce-ai găsit? 

- Antene artificiale pentru o comunicare absolută între 
oameni! Julie se ridică pe perne. 

În cutie, David îi arătă două antene mici de culoare roz 
terminate cu un capăt nazal. 

- Ai vorbit cu Arthur? întrebă ea. 

- Lumea din piramidă doarme. N-am vrut să deranjez pe 
nimeni. Am găsit două perechi de antene şi le-am luat, atâta tot. 

Se uitară la antene ca la fructul oprit. 

- Îţi aminteşti? Edmond Wells spune că în cazul unei CA, 
cele două furnici nu se limitează doar la schimbul de informaţii, 
ci îşi branşează direct creierul la celălalt. Prin intermediul 
antenelor, hormonii circulă apoi de la un cap la celălalt ca şi 
cum ar fi unul singur şi, astfel, se înţeleg în întregime, total, 
perfect. 

Privirile li se întâlniră. 

- Încercăm? 


193. ENCICLOPEDIE 


EMPATIE: Empatia este calitatea de a simţi ceea ce simt 
ceilalţi, de a percepe şi a le împărtăşi bucuriile sau durerile. (lu 
greceşte, pathos înseamnă "suferinţă".) Şi plantele percep 
durerea. Dacă punem electrozii unui galvanometru, aparat de 
măsurare a rezistenţei electrice, pe scoarţa unui copac, iar 
cineva care se sprijină pe el se taie la un deget cu cuțitul, se 
constată o modificare a acestei rezistenţe. Copacul percepe deci 
distrugerea celulelor în cazul unei răni omeneşti. Asta înseamnă 
că atunci când un om este asasinat într-o pădure, toţi copacii 
percep acest lucru şi sunt afectaţi. După scriitorul american 
Philip K. Dick, autorul romanului Blade Runner, dacă un robot e 
capabil să perceapă durerea unui om şi să sufere din cauza 
asta, merită să fie numit uman. În schimb, dacă un om nu e în 
stare să perceapă durerea altuia, ar fi justificat să i se retragă 
calitatea de om. Pornind de aici, s-ar putea imagina o nouă 
sancţiune penală: privarea de titlul de fiinţă umană. 

Astfel ar fi pedepsiţi torţionarii, asasinii şi teroriştii, toţi cei 
care provoacă durere semenilor lor fără să fie afectaţi de ea. 


Edmond Wells, 


Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 
194. GREUTATEA PICIOARELOR 


Maximilian era convins că descoperise în sfârşit o pistă 
serioasă. Urmele de paşi erau clare. O fată şi un băiat trecuseră 
pe-acolo. Vârsta lor tânără era uşor de recunoscut după faptul 
că deplasau spre partea din faţă greutatea picioarelor, 
imprimând astfel o urmă mai adâncă la nivelul degetelor decât 
la călcâi. Comisarul determinase sexul după câteva fire de păr. 
Oamenii îşi pierd părul peste tot fără să-şi dea seama. Firele de 
păr lung şi negru semănau cu părul lui Julie. Urma lăsată de 
vârful bastonului lui David îl convinse că dăduse într-adevăr de 
urma lor. 

Pista îl duse la o cuvetă încercuită de rugi, în centrul 
căreia se înălța o colină. 

Maximilian recunoştea locul. Acolo se luptase cu viespile. 
Dar unde era piramida? 

Se uită la degetul de gresie care părea că răspunde la 
întrebarea lui indicând colina. Lumea e plină de semne care te 
ajută de fiecare dată când ai necazuri. Numai că creierul său nu 
era încă pregătit să-i acorde atenţie. 

Maximilian încerca să înţeleagă cum dispăruse piramida. 
Scoase carnetul şi se uită la schiţa pe care o făcuse ultima dată. 

In spatele lui, poliţiştii se agitau nerăbdători. 

- Şi acum ce facem, domnule comisar? 


195. CONŞTIINŢA PREZENTULUI 


- Haide! 

David desfăcu două perechi de antene nazale. Apendicele 
semănau cu două mici coarne roz din plastic, sudate la 
despărţitura nărilor şi prelungite cu două tije fine de 
cincisprezece centimetri. 

Părţile destinate să servească drept antene propriu-zise 
erau formate din unsprezece segmente cu micropori şi 
prevăzute cu un şanţ ca să se poată uni cu cele din faţă. 

David luă Enciclopedia şi căută pasajul despre CA. Citi: 

- Antenele trebuie introduse în nări, ceea ce va spori 
enorm, În emisie şi recepţie, simţul nostru olfactiv. Cavitatea 


nazală fiind o mucoasă străbătută de mici vene permeabile, 
toate emoţiile noastre trec deci rapid în sânge. Vom comunica 
direct nas la nas. În spatele cavităţilor nazale se află 
neurocaptatori care vor transmite direct creierului informaţiile 
chimice. 

Julie se uită la antene neîncrezătoare. 

- Totul prin simţul olfactiv? 

- Bineînţeles. Simţul olfactiv este primul nostru simţ, 
simţul nostru originar, simţul nostru de animal. Este deosebit de 
dezvoltat la nou-născut, care poate să recunoască mirosul 
laptelui mamei sale. 

David luă o antenă. 

- Conform schemei din Enciclopedie, trebuie să conţină un 
sistem electronic, probabil o pompă care aspiră şi propulsează 
moleculele noastre odorante. 

Tânărul apăsă pe micul buton pe care scria on, îşi 
introduse o pereche de antene în nări şi o invită şi pe Julie să 
facă la fel. 

La început fu puţin mai greu, căci plasticul comprima 
peretele nazal. Dar se obişnuiră, închiseră ochii şi inspirară. 

Julie fu imediat asaltată de mirosul sudorilor lor. Spre 
marea sa surprindere, aceste mirosuri de sudoare îi transmiseră 
nişte informaţii pe care se dovedi în stare să le decodifice 
treptat. Recunoscu frica, dorinţa şi stresul. 

Era minunat şi îngrijorător totodată. 

David îi făcu semn să inspire foarte puternic şi să lase 
miresmele să urce până la creier. 

Când amândoi reuşiră să stăpânească acest exerciţiu, îi 
ceru fetei să se apropie. 

- Eşti gata? 

- E ciudat, am impresia că vei pătrunde în mine, murmură 
Julie. 

- Vom cunoaşte doar ceea ce oamenii visează de mult 
timp, o comunicare totală şi sinceră, o linişti David. 

Julie se trase puţin înapoi. 

- Îmi vei afla gândurile cele mai intime? 

- Ce-i? Ai ceva de ascuns? 

- Ca toată lumea. La urma urmelor, capul e ultima mea 
fortăreață. 


David o prinse uşor de ceafă şi o rugă să închidă ochii. Îşi 
apropie de ea apendicele senzorial. Antenele lor se Căutară o 
clipă, se atinseră. după care se fixară una de alta. Julie râse 
nervos. Acum se simţea puţin ridicolă cu acea proteză de plastic 
la vârful nasului. Probabil că semăna cu o langustă. 

David o prinse cu fermitate de cap. Frunţile lor se atinseră 
pe toată suprafaţa. Inchiseră ochii. 

- Ascultă-ne senzațiile, zise David încetişor. 

Nu era uşor. Lui Julie îi era teamă de ce avea să descopere 
David în ea. 

- inspiră, şopti David. 

Inspiră şi fu năpădită brusc de un miros cumplit de nas, 
mirosul nasului lui David. Fu gata să se desprindă de el. Se 
reţinu căci, imediat după aceea, percepu altceva, o ceaţă roşie, 
atrăgătoare şi parfumată. Deschise iar ochii. 

În faţa ei, cu pleoapele închise, David respira armonios pe 
gură. Julie se grăbi să-l imite. 

Respirau în acel ritm cât se poate de natural. 

Julie simţi apoi nişte furnicături ciudate în cavitatea 
nazală, ca şi cum ar fi introdus acolo suc de lămâie. Vru iar să se 
retragă, dar aciditatea lămâii lăsă locul imediat unui miros greu 
de opiu. Îl vizualiză. Ceaţa roşie se transformase într-o materie 
groasă care curgea spre ea ca o lavă care încerca să pătrundă 
cu forţa în nările ei. 

Prin minte îi trecu un gând neplăcut. În Antichitate, înainte 
de a-i mumifica, egiptenii scoteau creierul faraonilor lor cu 
ajutorul unor tije băgate prin nări. Aici era invers: creierul intra 
în cavitatea nazală. 

Inspiră puternic şi, brusc, gândurile lui David pătrunseră în 
emisferele ei cerebrale. Julie era şocată. Ideile lui David circulau 
cu viteza gândului în propriul ei creier. Percepea imaginile, 
sunetul, muzica, mirosurile, proiectele, amintirile care ieşeau din 
creierul vecin. Uneori, în ciuda rezistenţei tânărului, un gând mic 
cu o culoare care gâdila, apărea ca un iepure speriat şi dispărea 
imediat. 

David vizualiză un nor albastru şi o uşă care se deschide 
în acel nor. În spatele uşii alerga o fetiţă şi se luă după ea. ÎI 
conduse la o vizuină astupată de un cap enorm, capul lui Julie, 
plin de circumvoluţiuni şi de culoare. Faţa ei se deschise ca o 


uşă şi dădu la iveală un creier în formă de furnicar. Văzu un mic 
tunel în care intră. 

David circulă prin creierul lui Julie. Imaginile se şterseră şi 
o voce ţâşni din interiorul ei. 

- Ai ajuns, nu? Ș 

Julie se adresa direct minţii lui. li arătă cum îl vedea şi fu 
foarte mirat. Îl considera un tânăr plăpând şi timid. 

Îi arătă şi el cum o vedea. Pentru el, ea era o fată deo 
frumuseţe şi o inteligenţă extraordinare. 

Îşi explicară totul, îşi dezvăluiră totul, îşi înţeleseră 
adevăratele sentimente reciproce. 

Julie simţi ceva nou. Neuronii ei pactizară cu neuronii lui 
David: vorbiră unii cu alţii, se apreciară şi deveniră prieteni. 
Apoi, din ceața lui roşie, iepuraşul atât de speriat se ivi din nou, 
rămase nemişcat, cu blana palpitândă şi de data asta fata 
înţelese. Era afecțiunea pe care David o avea pentru ea. 

Era o afecţiune pe care o avusese pentru ea din prima 
clipă în care o zărise. Ea crescuse odată cu suflarea soluţiei la 
ora de matematică. Ea îi dăduse tot curajul ca s-o scape din 
ghearele lui Gonzague Dupeyron şi a bandei sale. Ea Îi 
împinsese s-o includă în grupul lui de rock. 

ÎI înţelegea pe David, acum era în mintea lui. 

1+ 1 = 3. Erau trei, David, Julie şi complicitatea lor. 

Un val rece le trecu pe şira spinării când comunicarea 
încetă. Îşi scoaseră antenele nazale şi Julie se ghemui lângă 
David ca să se încălzească. El îi mângâie uşurel faţa şi părul şi, 
în marele sanctuar triunghiular, cu tandreţe, adormiră unul 
lângă altul. 


196 ENCICLOPEDIE 


TEMPLUL LUI SOLOMON: Templul lui Solomon din 
lerusalim reprezenta modelul formelor geometrice perfecte. Era 
format din patru platforme înconjurate fiecare cu un zid de 
piatră. Ele reprezentau cele patru lumi care formează existenţa. 

- Lumea materială: corpul. 

- Lumea emoţională: sufletul. 

- Lumea spirituală: inteligenţa. 

- Lumea mistică: partea de divinitate care există în fiecare 
dintre noi. 


În cadrul lumii divine, trei porticuri reprezentau: 

- Creaţia. 

- Formarea. 

- Acţiunea. 

Forma generală a monumentului era un dreptunghi mare, 
lung de o sută de coţi, lat de cincizeci de coţi şi înalt de treizeci 
de coţi. Situat în centru, templul era lung de treizeci de coţi şi 
lat de zece coţi. În fundul templului era plasat cubul perfect al 
Sfintei Sfintelor. 

În Sfânta Sfintelor se afla altarul din lemn de salcâm. Era 
perfect cubic cu laturile de cinci coţi. Aşezate pe suprafaţa lui, 
douăsprezece pâini reprezentau fiecare lună a anului. Deasupra, 
sfeşnicul cu şapte braţe simboliza cele şapte planete. 

După textele vechi şi mai ales cele ale lui Filon din 
Alexandria, templul lui Solomon este o figură geometrică 
calculată ca să formeze un câmp de forţe. La început, numărul 
de aur a fost măsura dinamică sacră. Tabernacolul se considera 
că condensează energia cosmică. Templul fusese conceput ca 
un loc de trecere între două lumi: vizibilă şi invizibilă. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


197. HAIT, DRAGOSTEA! 


Acolo se pierdeau urmele. Maximilian se plimba de colo 
până colo pe colină fără să înţeleagă cum dispăruse astfel o 
piramidă de beton. Avea impresia că îi lipsea un element ca să 
poată înţelege ce se petrecuse în jurul lui. Bătu solul cu talpa 
pantofului. 

Sub pantoful lui Maximilian, o talpă, sub talpă, iarbă; sub 
iarbă, pământ. 

Sub pământ, rădăcini, pietre, nisip. Sub nisip, un perete de 
beton. Sub beton, tavanul încăperii unde se afla Julie. Sub tavan, 
aer. 

Sub aer, un cearceaf de bumbac. Sub cearceaf, o faţă 
adormită. Sub pielea feţei, vene, muşchi, sânge. 

Cioc, cioc! 


Julie se trezi tresărind. Arthur băgă capul pe uşă. Venise 
să o trezească şi nu fu deloc deranjat de prezenţa lui David în 
patul fetei. Văzu antenele pe noptieră şi înţelese că le folosiseră. 

Arthur îi întrebă pe cei doi tineri care se frecau la ochi 
dacă funcţionaseră bine. 

- Da, răspunseră ei la unison. 

Atunci Arthur izbucni în râs. Tinerii se uitară la el fără să 
înţeleagă în timp ce bătrânul îşi înăbuşea accesul de tuse ca să 
le explice că acelea erau abia nişte prototipuri. In realitate, 
locuitorii piramidei nu avuseseră timp să ducă la bun sfârşit 
acest proiect. 

- Probabil că va trebui să mai aşteptăm câteva secole 
până când oamenii se vor putea deda unei Comunicări Absolute. 

- Vă înşelaţi, sistemul vostru e foarte bine pus la punct, a 
mers perfect, replică David. 

- Serios? 

Bătrânul păru bucuros, demontă antenele şi arătă un loc 
gol. -M-ar mira să fi putut merge fără baterii. Cum să se 
declanşeze pompele olfactive? 

Duş rece pentru cei doi tineri. 

Arthur era tare amuzat. 

- V-aţi închipuit că merge, copii, atâta tot. Dar e deja 
foarte mult. În realitate, lucrurile s-au întâmplat ca şi cum chiar 
ar fi funcţionat. Când crezi foarte tare în ceva, chiar şi imaginar, 
e ca şi cum ar exista cu adevărat. V-aţi închipuit că cu această 
jucărioară, oamenii vor putea să aibă şi ei CA-ul lor şi aţi trăit o 
experienţă unică. Trebuie să ştiţi că în felul ăsta s-au întemeiat 
multe religii. 

Arthur puse cu grijă prototipul în cutie. 

- Şi când vor putea funcţiona, oare e bine ca aceste 
antene artificiale să se răspândească? Inchipuiţi-vă ce s-ar 
întâmpla dată toată lumea ar fi în stare să citească în mintea 
celorlalţi... Părerea mea e că ar fi o adevărată catastrofă. Nu 
suntem pregătiţi pentru asta. 

După expresia de pe feţele lor, Arthur înţelegea foarte 
bine că Julie şi David erau foarte dezamăgiţi. 

- Ai naibii copii, mormăi el pe scară. 


198. CADAVRE DIN CE ÎN CE MAI ARSE 


Prinţul 24 ceru precizări despre sexualitatea Degetelor, 
probabil pentru că scria un pasaj pe această temă. 

SEXUALITATE: 

Degetele sunt specia animală cea mai sexuată. 

În timp ce toate celelalte animale îşi limitează activitatea 
sexuală la o scurtă perioadă a anului numită "perioadă 
nupţială", Degetele sunt în permanenţă dispuse să facă 
dragoste. 

O şi fac de altfel oricând, sperând că vor nimeri momentul 
potrivit pentru fecundare: nici un semn exterior nu-l informează 
pe mascul despre ovulaţia femelei. 

Degetul mascul este capabil să stăpânească actul sexual 
şi să-l prelungească cât de mult doreşte în timp ce, la 
majoritatea mamiferelor, actul reproductiv depăşeşte rareori 
două minute. 

In ceea ce priveşte femela Deget, ea scoate strigăte la 
paroxismul actului. Nu se ştie de ce. 

Prinţesa 103 şi Prinţul 24, zdruncinaţi uşor de melcul lor 
de călătorie, discutau despre lumea Degetelor fără să acorde 
atenţie decorului din jur şi nici coarnelor oculare ale melcului lor 
care uneori se uita la ei. 

Sub ei, masa întunecată a pelerinilor furnici înaintează pe 
două coloane ca să nu calce în bale. Când se opresc, taberele 
lor sunt acum atât de importante încât nu mai atârnă ca nişte 
fructe, ci acoperă brazi întregi. Peste tot e jăratic fumegând. 

Prinţesa 103 simte în spatele ei mirosul enorm şi greoi al 
mulţimii aflate în mers. Feromonii relatărilor ei nu ajung 
totdeauna până la capătul şirului lung şi, ici şi colo, alte insecte 
sunt pe post de relee. Ca şi transmisia orală, transmisia 
odorantă nu funcţionează nici ea perfect şi informaţiile ajung 
uneori puţin cam deformate. 

Prinţesa a zis că femelele Degetelor scot ţipete în timpul 
copulării. 

Nu le miră nimic din partea Degetelor. Există însă insecte 
care adaugă în trecere interpretarea lor personală: 

De ce ţipă femelele Degetelor? 

Li se răspunde: 

Ca să-şi facă prădătorii să fugă ca să nu le deranjeze în 
timpul copulării. 


Insectele din coada procesiunii primesc versiunile cele mai 
deformate ale mesajului originar. 

Degetele îşi alungă prădătorii prin ţipete. 

Prinţesa 103 nu se vrea deloc deistă, şi totuşi, din ce în ce 
mai multe participante la marş încep să considere Degetele ca 
pe nişte zei şi au impresia că participă la un pelerinaj. 

Prinţul 24 cere şi alte informaţii. De exemplu, cum dau 
alarma. 

ALARMA: 

Deoarece Degetele nu cunosc limbajul odorant, nu dispun 
de feromoni de alarmă. 

In caz de pericol, declanşează semnale auditive: sirene 
(care funcţionează cu pompe de aer) sau semnale vizuale 
(lumini roşii care clipesc). 

In general, antenele de televiziune sunt primele informate 
şi semnalează populaţiei existenţa unui pericol. 

Toată lumea se uită la ele cum trec prin pădure. Cei care 
nu intră în procesiune sunt din ce în ce mai îngrijoraţi. Nu numai 
că acest marş consumă din ce în ce mai mult vânat, dar vânatul 
este şi din ce în ce mai mult... fript. 


199. OUL SPART 


Julie vru să-l sărute din nou pe David. În acel moment 
auzi, de afară, o voce foarte cunoscută: 

- leşiţi imediat! Sunteţi încercuiți. 

In piramidă răsună alarma. Toată lumea o luă la fugă spre 
sala de control. Ecranele video erau pline de siluetele poliţiştilor 
care luau poziţie pe colină. 

Arthur Ramirez suspină şi zise: 

- lar blestemul Cromagnon... 

În încăperea lui Julie, alarma se manifesta printr-o lamă 
roşie care clipea. 

- S-a terminat! murmură David. 

- Să continuăm totuşi, spuse Julie. Era foarte bine. Ji- 
woong întredeschise uşa, aruncă o privire surprinsă şi, fără 
comentarii, strigă: 

- Suntem atacați. Repede, trebuie să mergem. 


Jonathan şi  Laetiţia aduseră o valiză cu eticheta 
"Observaţie" Era plină de muşchi. În interstiţii mici, numerotate, 
se aflau alte furnici zburătoare. 

Patru dintre aceste minuni ale micromecanicii fură duse 
spre gurile de aerisire. Jonathan Wells, Laetiţia Wells, Jason 
Bragel şi Jacques Melies se instalară în faţa ecranelor de control 
şi apucară maneta de pilotare. Ca nişte torpile submarine, cele 
patru insecte fură lansate în tuburi, în timp ce cei patru le 
supravegheau teleghidarea şi traiectoria prin videoperiscoape. 

În curând, aceşti spioni zburători transmiseră teleimagini 
mai apropiate. Toţi locuitorii piramidei urmăreau cu anxietate 
mişcările poliţiştilor în jurul cuibului lor. 

Maximilian dădea ordine precise într-un aparat de emisie- 
recepţie. Sosi un camion încărcat cu unelte de escavat. Se 
apropiau oameni înarmaţi cu picamere. 

Jonathan şi Laetiţia se grăbiră să scoată altă valiză care 
purta eticheta "Luptă". Alţi locuitori ai cuibului li se alăturau în 
faţa ecranelot de control. Arthur nu pilota căci mâinile îi 
tremurau prea tare, iar furnicile zburătoare nu puteau să fie 
eficace decât dacă aveau o traiectorie foarte precisă. 

Un picamer începu să lovească colina. Pământul atenua 
zguduiturile, dar toţi ştiau că în cele din urmă vor atinge 
peretele cuibului. O furnică de luptă, pilotată cu îndemânare, 
ateriză pe gâtui poliţistului care mânuia picamerul şi îi inoculă 
un anestezic. Omul se prăbuşi. 

Maximilian striga ordine în aparatul de emisie-recepţie şi, 
după câteva minute, o camionetă aduse costume complete de 
apicultori. Poliţiştii arătau ca nişte scafandri. Nu mai puteau fi 
atinşi de acele mirmeceene. 

Oamenii din piramidă nu mai dispuneau de alte arme 
decât furnicile zburătoare iar ele deveniseră acum inofensive. 
Se uitară unii la alţii neputincioşi. 

- Suntem terminati, zise Arthur. 

Protejaţi astfel, poliţiştii străpunseră fără greutate 
pământul. Oţelul picamerelor atingea acum betonul. În piramidă 
totul începu să vibreze iar inimile bătură mai tare. 

Deodată, picamerele se opriră. Poliţiştii puneau dinamită 
în găurile de beton. Maximilian se gândise la toate. Puse mâna 
pe detonator şi începu repede numărătoarea inversă: 

- Şase, cinci, patru, trei, doi, unu... 


200. ENCICLOPEDIE 


ZERO: Deşi găsim urmele lui zero în calculele chinezilor 
din secolul al II-lea e.n. (notat cu un punct), precum şi la mayaşi, 
cu mult înainte, (notat cu o spirală), zero aşa cum îl folosim noi 
este originar din India. In secolul al VIl-lea, perşii l-au copiat 
după indieni. Câteva secole mai târziu, arabii l-au copiat de la 
perşi şi i-au dat numele pe care îl cunoaştem. Dar abia în secolul 
al XIII-lea conceptul de zero a ajuns în Europa prin intermediul 
lui Leonard Fibonacci (probabil o abreviere a lui Filio di Bonacci), 
zis Leonardo din Pisa, care era, contrar poreclei sale, un 
negustor venețian. 

Când Fibonacci a încercat să le explice contemporanilor 
săi interesul pe care îl prezenta zero, Biserica a considerat că 
asta va răsturna multe lucruri. Unii inchizitori au considerat 
acest zero diavolesc. Trebuie spus că, dacă adăuga putere unor 
cifre, le făcea nule pe toate cele care încercau să se 
înmulțească cu el. 

Se spunea că 0 este marele anihilator, căci transforma în 
zero tot ce se apropie de el. In schimb, 1 era numit marele 
respectuos căci lăsa intact ceea ce era înmulţit cu el. O înmulţit 
cu cinci face 0. 1 înmulţit cu 5 face 5. în cele din urmă, lucrurile 
s-au aranjat totuşi. Biserica avea prea mare nevoie de contabili 
buni ca să nu înţeleagă interesul cât se poate de materialist al 
folosirii lui zero. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


201. MARELE PELERINAJ 


Prinţesa 103 recunoaşte drumul. În curând vor zări cuibul 
uman de unde a evadat. Se apropie de Marea Întâlnire. 

Prinţesa cere să se semnaleze în partea din spate a 
procesiunii că primele rânduri se pregătesc să-şi încetinească 
mersul. Ştie că procesiunea a devenit acum atât de lungă încât, 
dacă se opreşte brusc, până când informaţia va ajunge până la 
capăt şi va fi tradusă în toate limbile cetăților străine, multe 


furnicile vor fi călcate în picioare de cei care nu vor putea să se 
oprească destul de prompt. 

Prinţesa 103 priveşte peisajul şi e uimită. Nu mai există 
cuib. l-a luat locul o colină şi de jur împrejur domneşte o mare 
dezordine. Aerul e plin de mirosuri de frică, de mirosul 
Degetelor. Ultima dată când a perceput atâta tumult şi stres 
fusese atunci când întrerupsese, doar mergând pe o pânză, 
ceea ce Degetele numesc "picnic". 


202. FEROMON ZOOLOGIC: MASĂ 


Salivatoare: 10. 

MASĂ: 

Degetele sunt singurele animale care mănâncă după un 
ritm precis. 

În timp ce, peste tot în lumea animalelor, toţi mănâncă 1) 
când le e foame, 2) când zăresc mâncare în câmpul lor vizual, 3) 
când sunt capabili să alerge destul de repede ca să captureze 
această hrană, Degetele, fie că le e foame sau nu, mănâncă de 
trei ori pe zi. 

Acest sistem de trei mese pe zi permite probabil 
Degetelor să-şi separe zilele în două părţi. 

Prima masă deschide dimineaţa, a doua masă o închide şi 
deschide după-amiaza, a treia masă închide după-amiaza şi 
pregăteşte somnul. 


203. BUNĂ ZIUA 


Sunt acolo. Degetele sunt acolo. Şi după mirosurile pe 
care le reperează, 103 crede că sunt multe. Moleculă de 
salutare. 

Toate insectele participante la pelerinaj emit feromonul lor 
de prezentare. Nimic agresiv, nimic ostentativ în aceste 
semnale olfactive. 

Moleculă de salutare către toate Degetele prezente. 

Cum feromonul Deget seamănă mult cu cel care însemnă 
Zeu, multe se înşeală. 

Alungat, iraţionalul se întoarce în galop şi cum se petrece 
ceva de-a dreptul extraordinar, a şi pus stăpânire pe el! 

Moleculă de salutare către toţi zeii prezenţi. 


Escaladând zeii, furnicile emit feromonii cei mai 
prietenoşi. Au înţeles foarte bine că de acum înainte, când te 
apropii de un Deget, trebuie să te adresezi lui cu mult respect. 

Moleculă de salutare tuturor zeilor prezenţi, emit ele la 
unison urcând pe acele animale călduţe cu mirosuri tari. 


204. ENCICLOPEDIE 


UTOPIA LUI SHABBATAIZEVI: După ce au făcut mii de 
calcule şi interpretări esoterice ale Bibliei şi Talmudului, marii 
erudiţi ai cabalei din Polonia au prezis că Mesia va apărea foarte 
precis în anul 1666. In acea perioadă, moralul evreilor din 
Europa de Est era foarte scăzut. Cu câţiva ani înainte, hatmanul 
cazac Bogdan Hemelniţki luase conducerea unei armate de 
ţărani ca să pună capăt dominaţiei marilor proprietari feudali 
polonezi. Neputând să ajungă la ei în castelele lor bine 
fortificate, hoarda, cuprinsă de o frenezie ucigaşă, s-a răzbunat 
pe micile târguşoare ale evreilor considerate prea fidele 
suzeranilor lor. Câteva luni mai târziu, când aristocrații polonezi 
au lansat raiduri sângeroase de represalii, satele evreilor au fost 
încă o dată pedepsite şi s-au înregistrat mii de victime. "Este 
semnul ultimei lupte a Armaggedonului", au spus cabaliştii. 
"Este preludiul venirii lui Mesia". 

Oricum, acesta a fost momentul ales de Shabbatai Zevi, 
un tânăr blând cu privirea pătrunzătoare, ca să se declare ca 
fiind Mesia. Omul vorbea bine, ştia să liniştească oamenii şi să-i 
facă să viseze. Se pretindea că putea să facă miracole. A 
suscitat rapid o mare fervoare religioasă printre comunităţile de 
evrei puse la grea încercare din Europa de Est. Mulţi rabini 
strigau desigur că era un uzurpator şi un "rege fals". Au apărut 
schisme între evreii care îl susțineau pe Shabbatai Zevi şi cei 
care îl contestau. Totuşi, sute de persoane au luat hotărârea să 
părăsească totul, să-şi abandoneze căminul şi să-l urmeze pe 
acest nou mesia care îi ducea să construiască o nouă societate 
utopică pe Pământul Sfânt. Totul s-a sfârşit brusc. într-o seară, 
spionii sultanului l-au răpit pe Shabbatai Zevi, care a scăpat de 
moarte convertindu-se 1a islam. Unii dintre discipolii săi, dintre 
cei mai fideli, l-au urmat pe această cale. Alţii au preferat să-l 
uite. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


205. ARMATA DE SPIRIDUŞI 


Un țipăt. Un poliţist se prăbuşi la vederea acelei maree 
negre şi viermuitoare care se îndrepta spre ei şi părea că vrea 
să-i escaladeze. Erau acolo douăzeci de oameni. Trei muriră pe 
loc de o criză cardiacă. Ceilalţi o luară la sănătoasa. 

Pe cele trei corpuri ale Degetelor care zac întinse la 
pământ, exploratoarele emit molecula de salutare şi nu înţeleg 
de ce nu li se răspunde. Prinţesa 103 le-a spus totuşi că unele 
Degete cunosc limbajul olfactiv al furnicilor. 

- Ce mai e şi asta? izbucni Julie cu ochii ţintă la ecranul 
video. 

Prinţesa 103 se uită în jurul ei la furnicile care se urcă pe 
Degete urându-le bun venit şi înţelege brusc că, deşi ea se află 
la originea mişcării, acum aceasta o depăşeşte. 

Cere tuturor să se calmeze. Ştie că Degetele pot să se 
sperie de prezenţa lor masivă. La urma urmelor, Degetele sunt 
foarte timide. 

Cele douăsprezece exploratoare aleargă de-a lungul 
coloanei şi le roagă pe participantele la marş să stea la o bună 
distanţă de Degete. 

În faţă, furnicile se caţără pe cele trei Degete lungite la 
pământ, 
munţi călduţi şi ţepeni. 

De jur împrejur, sunt deplânse miile de furnici care, 
urcându-se pe zei, au fost luate cu ei într-o cursă nebună. 

Prinţesa 103 sfătuieşte pe toată lumea să-şi păstreze 
calmul. Interzice tuturor să mănânce Degetele sau măcar să le 
muşte. Cere ca nimeni să nu intre în panică în faţa importanţei 
acelei clipe delicate. 

Apoi, după ce calmul revine, încearcă să-şi mascheze 
panica şi inspectează colina. 24 şi cele douăsprezece 
exploratoare percep faptul că ceva nu este în regulă. Totul a 
fost atât de brusc şi acum totul e aşa de liniştit. Prea liniştit. 

Melcii îşi scot capul din cochilie. 


Prinţesa 103 rătăceşte printre ferigi şi găseşte gura de 
aerisire de la nivelul solului prin care a fugit din cuibul 
Degetelor. 

Se caţără pe o stâncă şi se adresează mulţimii. Spune că 
acea colină este unul dintre cuiburile lor şi că Degetele care 
trăiesc acolo se numără printre foarte puţinele care ştiu să 
folosească limbajul olfactiv. E un noroc care nu trebuie scăpat. 

Mai întâi va cobori acolo singură ca să dialogheze cu ei, 
după care se va întoarce să le spună cum a decurs întrevederea. 

Între timp, încredinţează responsabilitatea lungului marş 
lui 24 şi celor douăsprezece exploratoare. 

În timp ce furnicile zburătoare-teleghidate filmau covorul 
negru care acoperea colina, la una dintre gurile de aerisire se 
auzi un fel de râcâit. Arthur se duse să vadă ce este şi zări o 
furnică destul de mare echipată cu nişte aripi mici. Ţinea o 
rămurică între mandibule ca să bată mai tare. 

Ceru să fie lăsată să intre. Pe fruntea ei se putea zări un 
semn galben şi faţa bătrânului se lumină brusc. 

103! 

103 se întorsese. 

- Bună ziua, 103, spuse el foarte emoţionat. Prin urmare ti- 
ai ţinut promisiunea, te-ai întors... 

Furnica roşie, incapabilă, fireşte, să înţeleagă aceste 
cuvinte auditive, îşi mişcă pentru orice eventualitate antenele 
pentru recepţionarea mirosurilor bucale ale lui Arthur. 

- Şi acum ai aripi! se minună bătrânul. Cred că avem 
multe lucruri să ne spunem! 

O luă între degete cu mare grijă pe 103 şi o duse până la 
aparat. 

Toţi oamenii din piramidă se adunară în jurul aparatului în 
care 103 se instala comod şi îşi punea, ca altădată, antenele în 
contact cu tijele din cutie. 

- Bună ziua, 103. 

Maşina hârâi şi vocea sintetică răspunse: 

- Salutări, Arthur! 

Arthur se uită la ceilalţi cu o privire înfrigurată şi le ceru să 
se întoarcă la ecranele lor. Prefera să vorbească singur cu 
prietena lui. 

Toţi înţeleseră că bătrânul era foarte tulburat de această 
întâlnire şi se depărtară. 


Ca să fie sigur că numai el asculta furnica, Arthur îşi puse 
o cască audiofonică şi, împreună, îşi spuseră ce aveau să-şi 
spună. 


206. ENCICLOPEDIE 


DIFERIŢII NOŞTRI ALIAŢI: Istoria a cunoscut numeroase 
cazuri de colaborare militară între oameni şi animale, fără ca 
primii să-şi fi dat vreodată osteneala să ceară părerea celorlalţi. 

În timpul celui de al doilea război mondial, sovieticii au 
dresat câini antitanc. Echipaţi cu o mină, câinii aveau sarcina să 
se strecoare sub tancurile inamice şi să le facă să sară în aer. 
Sistemul nu a funcţionat foarte bine, căci câinii aveau tendinţa 
să se întoarcă prea devreme la stăpânii lor. 

In 1943, doctorul Louis Feiser a imaginat să lanseze la 
asaltul navelor japoneze lilieci echipați cu bombe incendiare 
miniaturizate. Acesta ar fi fost răspunsul aliaţilor la aviatorii 
kamikaze niponi. Dar, după Hiroshima, aceste arme au devenit 
depăşite. 

In 1944, britanicii au conceput proiectul de a se folosi de 
pisici pentru a pilota nişte avioane mici înţesate cu explozibili. 
Credeau că felinele, temându-se de apă, vor face totul ca să-şi 
orienteze aparatul spre un port-avion. Nu s-a ajuns la nimic. 

În timpul războiului din Vietnam, americanii au încercat să 
se folosească de porumbei şi de vulturi ca să expedieze bombe 
asupra vietnamezilor comunişti. lar eşec. Când oamenii nu 
urmăresc să folosească animalele ca soldaţi, ei încearcă să le 
folosească ca spioni. Astfel, în timpul războiului rece, CIA a făcut 
experienţe destinate să marcheze suspecţii aflaţi sub filaj cu 
hormonul femelei gândacului de bucătărie, peripalon B. Această 
substanţă este atât de excitantă pentru un gândac de bucătărie 
mascul încât o poate detecta şi veni la ea de la distanţă de 
câţiva kilometri. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


207. CONVORBIREA 


Nimeni nu a ştiut vreodată ce şi-au zis în acea zi Arthur şi 
103. Probabil că furnica i-a explicat de ce a fugit din laborator. 
Probabil că Arthur a rugat-o să stea acolo cu trupele sale ca să 
protejeze piramida de viitorul atac al Degetelor. Probabil că 103 
l-a întrebat în ce stadiu se afla proiectul de cooperare între cele 
două lumi. 


208. COMUNICAREA APOSTOLILOR 


Afară cele douăsprezece  exploratoare instalează 
douăsprezece tabere în vârful colinei având fiecare un jăratic în 
centru. 

În fiecare tabără, una dintre cele douăsprezece povesteşte 
toată noaptea ceea ce crede că se petrece În interiorul cuibului 
uman. Toți cred că Prințesa 103 s-a dus la zeii care ştiu să 
vorbească, nu ca cele trei grămezi de carne incapabile să 
dialogheze care s-au prăbuşit imediat ce au fost abordate. 

Prinţesa 103 cere acum să se instaureze un pact 
irevocabil între Degete şi furnici, anunță Prinţul 24 ca să 
liniştească pe toată lumea. 

La ora asta este probabil un lucru deja făcut. 

Dimineaţă, primul zgomot e perceput de 5, cocoţată pe 
cârjele ei. Nişte pale agită aerul deasupra taberei. Ințelege 
imediat că acele viespi mari constituie o amenințare, dar zboară 
prea sus ca să poată fi atinse cu jetul de acid. Tirurile 
artileristelor furnici nu bate mai departe de douăzeci de 
centimetri iar acele viespi sunt la mult mai mult de douăzeci de 
centimetri de antenele mirmeceene. 

Pe ecranele video ale piramidei, amenințarea era şi mai 
spectaculoasă. Minusculelor furnici-robot zburătoare, forțele de 
ordine le răspund cu nişte elicoptere enorme. 

Erau nişte elicoptere folosite în general în agricultură. Era 
prea târziu ca s-o mai trimită pe 103 să dea alarma în rândul 
trupelor sale. Ploaia gălbuie de cristale de acid cădea deja 
asupra tovarăşelor ei. 

La contactul cu cristalele de otravă, durerea e 
îngrozitoare. Carapacele se topesc, iarba se topeşte, copacii se 
topesc. 

Elicopterele împrăştie un amestec de exfoliant şi de 
pesticid extrem de concentrat. 


Oamenii din cuib erau furioşi la culme. Milioane de furnici 
veniseră ca să pactizeze cu oamenii şi acum mureau fără nici un 
mijloc de apărare. 

- Nu-i putem lăsa să facă asta! exclamă Arthur. 

Toate eforturile lor n-ar fi dus decât la acest masacru. 
Prinţesa 103 urmărea evenimentul pe un mic ecran de control şi 
nu înţelegea 
nimic. 

- Şi-au pierdut minţile, murmură Julie. 

- Nu, le e teamă, atâta tot, răspunse Leopold. Jonathan 
Wells strânse pumnii şi zise: 

- De ce trebuie totdeauna ca nişte forţe de neînvis să se 
impună pentru a-i împiedica pe oameni să cunoască ceea ce e 
nou şi diferit? De nu vor oamenii să studieze creaturile din 
mediul lor înconjurător decât tăiate feliuţe şi aşezate pe lamela 
microscopului? 

In acel moment, observând lichidul gălbui care distrugea 
peste tot viaţa, lui Arthur îi fii ruşine că e om. Zise cu o voce 
care se dorea fermă: 

- Gata. Ne-am jucat destul. Să ne predăm şi să punem 
capăt acestui masacru. 

Înaintară împreună pe tunel, ieşiră din piramidă şi se 
predară forţelor de ordine. Nimeni nu ezită. Nu se putea face 
altfel. Sperau ca prin capitulare să oprească baletul elicopterelor 
care semănau otravă. 


209. FEROMON ZOOLOGIC: CORIDA 


Salivatoare: 10. 

CORIDA: 

Degetele sunt cei mai puternici prădători. 

Totuşi, se pare că, uneori, cuprinşi de îndoieli, simt dorinţa 
de a-şi confirma acest lucru. 

Atunci organizează "coride". 

E vorba de un ritual ciudat în cursul căruia un om înfruntă 
animalul care i se pare cel mai puternic: taurul. 

Se înfruntă timp de câteva ore; taurul înarmat cu coarnele 
lui ascuţite, Degetul, cu o ţepuşă fină de metal. 

Degetul câştigă totdeauna şi nu este prevăzută eliberarea 
taurului, chiar dacă ar învinge. 


Ritualul  coridei le oferă  Degetelor ocazia să-şi 
reamintească că sunt învingătorii naturii. 

Doborând un taur mare şi furios, îşi conferă din nou titlul 
de stăpâni ai tuturor animalelor. 


210. PROCESUL 


Procesul a început trei luni mai târziu. În sala de şedinţă a 
curţii cu juri de la tribunalul din Fontainebleau e lume multă. 
Toţi cei care nu fuseseră prezenţi în momentele de glorie ale 
acuzaților, veniseră să asiste la condamnarea lor. De data asta 
se deplasase şi televiziunea naţională. Erau prezente toate cele 
şase canale naţionale. Nu asistaseră la reuşita revoluţiei, dar 
aveau să asiste la execuţia ei. Pentru spectatori, înfrângerea 
este totdeauna mai interesantă şi mai telegenică decât victoria. 

In sfârşit, puseseră mâna pe instigatorii Revoluţiei 
furnicilor şi pe savanții nebuni ascunși în piramida din pădure. 
Faptul că printre ei se era un fost ministru al Cercetării, o 
eurasiatică frumoasă şi un bătrân bolnav, sporea latura 
folclorică a procesului. 

jurnaliştii, cameramanii şi fotografii se îmbulzeau. Băncile 
rezervate spectatorilor erau pline şi altă lume se înghesuia în 
faţa uşilor tribunalului. 

- Doamnelor şi domnilor, curtea, anunţă uşierul. 
Preşedintele intră flancat de cei doi asesori, urmaţi de procuror. 

Grefierul se afla deja la locul lui precum şi cei nouă juraţi. 
Juriul era format dintr-un băcan, un agent poştal ieşit la pensie, 
o îngrijitoare de câini, un chirurg fără clientelă, o controloare de 
metrou, un distribuitor de pliante, o învăţătoare în concediu 
medical, un contabil şi un plăpumar. Fiecare mirosea altfel. 
Aprodul zise: 

- Ministerul public împotriva grupului zis "Revoluţia 
furnicilor" asociat cu conjuraţii numiţi "oamenii piramidei din 
pădure". 

Judecătorul se instală confortabil pe fotoliul său, conştient 
că procesul avea să dureze. Avea părul alb, o barbă spicată, 
ochelari pe nas şi totul în el respira maiestatea justiţiei, zburând 
foarte sus deasupra intereselor particulare. 

Cei doi asesori erau în vârstă şi păreau că veniseră să se 
distreze între două partide de belotă. Toţi trei luară loc la o 


masă lungă din lemn de ulm pe care se afla o statuie alegorică 
reprezentând "Justiţia în acţiune" sub forma unei femei 
înfăşurată într-o togă foarte decoltată, legată la ochi şi în mână 
cu o balanţă. 

Grefierul se ridică şi făcu apelul acuzaților care erau 
încadraţi de patru poliţişti. Erau douăzeci şi opt cu toţii. Erau 
acolo cei şapte instigatori ai Revoluţiei furnicilor, cele 
şaptesprezece persoane din primul volum şi cele patru din 
volumul doi. 

Preşedintele curţii întrebă unde este avocatul acuzaților. 
Grefierul răspunse că unul dintre acuzaţi, Julie Pinson, avea 
intenţia să servească drept avocat şi toţi ceilalţi acuzaţi erau de 
acord. 

- Cine e Julie Pinson? 

O fată tânără cu ochii cenușii ridică mâna. 

Preşedintele o invită să ocupe locul rezervat apărării. Doi 
poliţişti o încadrară imediat pentru a preveni o eventuală 
tentativă de evadare. 

Poliţiştii erau zâmbitori şi simpatici. 

Julie o căută cu privirea pe mama ei, o găsi în rândul trei şi 
îi adresă un mic semn cu capul. 

Ciocanul din fildeş al preşedintelui lovi în masa de lemn. 

- Şedinţa e deschisă. Grefier, citeşte actul de acuzare. 
Omul făcu un scurt rezumat al episoadelor precedente. 
Concertul care se transformase în răzmeriţă, ciocnirea cu poliţia, 
ocuparea liceului, distrugerile costisitoare, primii răniţi, fuga 
instigatorilor, urmărirea prin pădure, refugierea în piramidă, în 
sfârşit, decesul a trei dintre poliţiştii însărcinaţi cu arestarea lor. 
Arthur fu primul chemat la bară. 

- Sunteţi Ramirez Arthur, şaptezeci şi doi de ani, negustor, 
domiciliat în strada Phoenix din Fontainebleau? 

- Da. 

- Spuneţi: da, domnule preşedinte. 

- Da, domnule preşedinte. 

- Domnule Ramirez, l-aţi asasinat în ziua de 12 martie, 
anul trecut, pe domul Gaston Pinson folosind ca armă un robot 
minuscul ucigaş în formă de muscă zburătoare. Acest robot 
ucigaş fiind teleghidat este asimilabil cu o rachetă şi clasificat 
deci ca o armă din a cincea categorie. Ce aveţi de răspuns la 
acest cap de acuzare? 


Arthur îşi trecu mâna peste fruntea umedă. Statul în 
picioare îl epuiza pe bătrânul bolnav. 

- Nimic. Îmi pare rău că l-am omorât. Voiam doar să-l 
adorm. Nu ştiam că era alergic la anestezice. 

- Vi se pare normal să atacați oamenii cu muşte-robot? 
întrebă procurorul ironic. 

- Furnici-zburătoare teleghidate, îl corectă Arthur. Este 
vorba de o versiune ameliorată a modelului meu de furnică 
căţărătoare teleghidată. Aş vrea să înţelegeţi că eu şi prietenii 
mei doream să lucrăm în pace, fără să fim deranjaţi de curioşi. 
Am construit acea piramidă în scopul de a conversa cu furnicile 
şi de a ajunge la o cooperare între culturile noastre. 

Preşedintele îşi răsfoi hârtiile din faţă. 

- Aşa! Construcţie ilicită fără permis într-o zonă protejata 
în mijlocul parcului natural naţional. 

Răsfoi mai departe. 

- Văd aici că liniştea vă este atât de dragă încât aţi 
recidivat trimițând una dintre "furnicile zburătoare" să atace un 
funcţionar însărcinat cu ordinea publică, comisarul Maximilian 
Linart. 

Arthur confirmă. 

- El voia să distrugă piramida. Era legitimă apărare. 

- Toate argumentele vi se par bune ca să omorâţi oamenii 
cu mici roboţi zburători, remarcă procurorul. 

Arthur fu scuturat de un acces violent de tuse. Nu mai 
putea să vorbească. Doi poliţişti îl duseră înapoi în boxa 
acuzaților unde se prăbuşi greoi între prietenii săi care, 
îngrijoraţi, se aplecară spre el. Medicul de serviciu se apropie în 
grabă şi declară că acuzatul va continua să răspundă 
întrebărilor peste câteva momente dar că nu trebuia să fie prea 
solicitat. 

- Acuzatul următor. David Sator. 

David se prezentă în faţa magistratului fără baston, cu 
spatele la public. 

- David Sator, optsprezece ani, licean. Eşti acuzat de a fi 
fost strategul acestei „,Revoluţii a furnicilor". Deţinem fotografii 
în care apari dirijând trupele manifestanţilor ca un general de 
armată. Te-ai crezut un nou Troțki reînviind Armata Roşie? 

David nu avu timp să răspundă. Judecătorul continuă: 


- Voiai să creezi o armată, nu? De altfel, explică juraţilor 
de ce aţi înfiinţat mişcarea voastră imitând insectele? 

- Am început să mă interesez de insecte când am integrat 
un greiere în grupul nostru rock. Era cu adevărat un muzician 
foarte bun. 

Rânjete în rândul publicului. Preşedintele ceru să se facă 
tăcere, dar David nu se tulbură. 

- După greieri care au o comunicare de la individ la 
individ, am descoperit furnicile care au o comunicare în toate 
azimuturile. Într-o cetate a furnicilor, fiecare individ îşi 
împărtăşeşte emoţiile întregului furnicar. Solidaritatea lor e 
totală. Ceea ce societatea umană încearcă să reuşească de 
milenii, furnicile au reuşit cu mult înainte de apariţia noastră pe 
pământ. 

- Ai vrea ca toţi să purtăm antene? întrebă procurorul în 
zeflemea. 

De data asta, râsetele din sală nu mai fură oprite şi David 
fu nevoit să aştepte să se facă linişte ca să răspundă: 

- Cred că dacă am dispune de un sistem de comunicare la 
fel de eficace ca cel al furnicilor, n-ar mai exista atâtea 
neînţelegeri şi minciuni. O furnică nu minte pentru că nici măcar 
nu e în stare să-şi închipuie interesul de a minţi. Pentru ea, a 
comunica înseamnă a transmite informaţii celorlalţi. 

Publicul reacţionă murmurând şi judecătorul lovi cu 
ciocanul de fildeş. 

- Acuzatul următor. Mie Pinson. Ai fost instigatoarea 
acestei Revoluții a furnicilor. În afară de pagubele importante, 
au fost şi răniţi. Printre ei numărându-se şi Narcisse Arepo. 

- Cum se simte Narcisse? întrebă tânăra întrerupându-l. 

- Aici eu pun întrebări. lar politeţea şi regulamentul cer să 
mi te adresezi cu "domnule preşedinte". Am mai spus asta 
adineauri unuia dintre complicii tăi. Domnişoară, mi se pare că 
sunteţi foarte neştiutoare în ceea ce priveşte procedura 
judiciară. Cred că v-aş face un serviciu dacă v-aş numi din oficiu 
un avocat profesionist. 

- Vă rog să mă scuzaţi, domnule preşedinte. Judecătorul se 
mai îmblânzi, luând un aer de bunic bombănitor. 

- Bine. Ca să-ţi răspund la întrebare, trebuie să ştii că 
starea domnului Narcisse Arepo este staţionară. Din cauza ta se 
află în 


situaţia asta. 

- Totdeauna am susţinut o revoluţie neviolentă. Pentru 
mine, ideea de Revoluţie a furnicilor este sinonimă cu 
acumularea unor mici acte discrete care, împreună, răstoarnă 
munţii. 

Întorcându-se spre mama ei, dorind să o convingă măcar 
pe ea, Julie îl zări profesorul de istorie dând din cap în semn de 
încuviinţare. Nu era singurul profesor al liceului care" se 
deplasase la tribunal. Se aflau acolo profesorii de matematică, 
de economie, de gimnastică şi de biologie. Nu mai lipseau decât 
profesorii de filozofie şi de germană. 

- Dar de ce acest simbolism al furnicilor? insistă 
preşedintele. În sală erau mulţi jurnalişti. De data asta avea 
posibilitatea să se adreseze unui auditoriu imens. Miza era 
enormă. Trebuia să-şi aleagă bine cuvintele. 

- Furnicile formează o societate în care cetăţenii sunt puşi 
în mişcare de aceeaşi voinţă de a contribui la mai buna vieţuire 
a tuturor. 

- Viziune poetică, fără mare legătură cu realitatea! zise 
procurorul întrerupând-o. Un furnicar funcţionează perfect, dar 
la fel ca un computer sau ca o maşină de spălat. Ai pierde 
timpul căutând aici inteligenţă sau o conştiinţă. E vorba doar de 
comportamente imprimate genetic. 

Zarvă pe banca presei. Repede reprimată. 

- Vă este teamă de furnicar pentru că el reprezintă o 
reuşită socială pe care nu vom reuşi niciodată s-o egalăm. 

- E o lume militară. 

- Deloc. Seamănă cu o comunitate hippie unde fiecare 
face ce-i place, fără şef, fără generali, fără preoţi, fără 
preşedinte, fără poliţie, fără represiune. 

- Atunci care e secretul furnicarului? întrebă procurorul 
foarte iritat. 

- Tocmai că nu există nici un secret, răspunse cu calm 
Julie. Comportamentele furnicilor sunt haotice şi trăiesc într-un 
sistem dezordonat care funcţionează mai bine decât un sistem 
ordonat. 

- Anarhisto! exclamă cineva. 

- Eşti anarhistă? întrebă preşedintele. 

- Sunt anarhistă dacă acest cuvânt înseamnă că e posibil 
să trăieşti în societate fără şef, fără ierarhie, fără promisiuni de 


creştere a salariului, fără promisiunea paradisului după moarte. 
In realitate, adevăratul anarhism este un sumum de simţuri 
civice. Or, furnicile trăiesc aşa de milenii. 

Câteva fluierături, câteva aplauze. Asistenţa era împărţită. 
Juraţii făceau însemnări. 

- De fapt, tot raţionamentul tău se rezumă la a da 
societatea furnicilor drept exemplu de imitat. Adevărat? 

- Trebuie să luăm de la ele ce au bun şi să renunţăm la ce 
au rău. Adevărat, în unele privinţe, pot să vină în ajutorul 
societăţii noastre umane care, după ce a explorat totul, bate 
pasul pe loc. Să încercăm şi vom vedea ce iese. Şi dacă nu va 
merge, să încercăm alte sisteme de organizare. Poate că delfinii, 
maimuţele sau sturzii ne vor învăţa cum să trăim mai bine în 
colectivitate. 

- Totuşi, într-un furnicar, toată lumea este constrânsă să 
muncească. Cum se împacă asta cu spiritul tău de... libertate? 
întrebă preşedintele, 

- Incă o greşeală. Numai 50% dintre furnici muncesc în 
mod eficace într-o cetate, 30% au o activitate neproductivă de 
tip autocurăţire, discuţii etc., iar 20% se odihnesc. Formidabil e 
faptul că cu 50% de trândavi şi fără poliţie, nici guvern, nici plan 
cincinal, furnicile reuşesc să fie mult mai eficace decât noi şi 
mult mai în armonie cu oraşul lor. Furnicile sunt admirabile şi 
deranjante căci ne arată că o societate nu are nevoie de 
constrângeri ca să funcţioneze bine. 

In rândul asistenţei se auzi un murmur de aprobare. 
Judecătorul îşi netezi barba. 

- O furnică nu e liberă. Ea este obligată biologic să 
răspundă unui apel olfactiv. 

- Dar dumneavoastră, cu telefonul celular? Superiorii 
ierarhici vă contactează tot timpul ca să vă dea ordine pe care 
trebuie să le îndepliniţi. Unde e diferenţa? 

Magistratul ridică ochii la cer. 

- Destul cu apologia societăţii insectelor. Juraţii au auzit 
destul ca să-şi facă o părere despre acest subiect. Poţi să stai 
jos, domnişoară. Să trecem la acuzatul următor. 

Poticnindu-se la fiecare silabă, preşedintele îngână: 

- Ji... woong... Chi. Coreeanul se prezentă la bară. 


- Domnule Ji-woong, eşti acuzat că ai creat reţeaua 

informatică care a răspândit cam peste tot ideile subversive ale 
pretinsei voastre revoluţii. 
_ Coreeanul zâmbi. Doamnele din juriu deveniră interesate. 
Invăţătoarea în concediu medical nu se mai uită la unghii şi 
controloarea de metrou nu mai bătu darabana cu degetele în 
masă. 

- Ideile bune, spuse Ji-woong, merită să fie răspândite cât 
mai mult posibil. 

- Era propaganda "mirmeceeană"? zise procurorul. 

- Se inspira dintr-o formă de gândire care nu era proprie 
omului ca să reformeze gândirea omenească. Oricum, le-a 
plăcut mult contactaţilor. 

Procurorul se ridică în picioare. 

- Aţi auzit, doamnelor şi domnilor juraţi. Acuzatul voia să 
mineze bazele societăţii noastre impunând idei false. Căci ce 
este o societate a furnicilor altceva decât o societate de caste? 
Furnicile se nasc lucrătoare, soldaţi sau sexuate şi în nici un caz 
nu-şi pot schimba soarta care le-a fost destinată. Nu există 
mobilitate socială, nici avansare pe merit, nimic. E societatea 
bazată pe cea mai mare inegalitate din lume. 

Coreeanul era amuzat. 

- La furnici, când o lucrătoare are o idee, vorbeşte despre 
ea tuturor celor din jurul ei. Celelalte o testează şi, dacă o 
consideră bună, o realizează. La noi, dacă nu eşti plin de 
diplome, dacă n-ai ajuns la o anumită vârstă, dacă nu faci parte 
dintr-o bună categorie socială, nimeni nu te va lăsa să-ţi exprimi 
ideea. 

Preşedintele nu avea intenţia de a oferi o tribună acelor 
puştani răzvrătiți. Juraţii ca şi majoritatea celor din sală 
urmăreau cam prea atenţi argumentele tânărului. 

- Următorul acuzat. Francine Tenet. Domnişoară, ce v-a 
împins să susţineţi această Revoluţie a furnicilor? 

Tânăra blondă se strădui să-şi domine timiditatea. Aruncă 
o privire spre Julie ca să-şi facă curaj. 

- Ca şi prietenii mei, domnule preşedinte... 

- Vorbiţi mai tare, ca sa. vă audă juraţii. Francine îşi drese 
glasul. 

- Ca şi prietenii mei, domnule preşedinte, consider că 
avem nevoie de alte exemple de societăţi ca să ne mărim 


orizontul imaginaţiei. Observându-le pe ele, ne observăm pe noi 
înşine în miniatură. Oraşele seamănă cu oraşele noastre şi 
drumurile lor cu drumurile noastre. Ne permit să ne schimbăm 
punctul de vedere. Măcar pentru asta şi ideea Revoluţiei 
furnicilor îmi plăcea. 

Procurorul scoase din dosare nişte teancuri de hârtii pe 
care le flutură cu convingere. 

- Înainte de a trece la audierea învinuiţilor, am luat 
informaţii de la oameni de ştiinţă adevăraţi, entomologi 
specialişti în furnici. 

Apoi continuă cu un aer doct: 

- Vă asigur, doamnelor şi domnilor juraţi, că furnicile nu 
sunt deloc animaluţele drăguţe şi generoase despre care 
vorbesc acuzații. Dimpotrivă, societăţile de furnici sunt 
permanent în război. De o sută de milioane de ani sunt în 
expansiune peste tot în lume. S-ar putea spune chiar că furnicile 
sunt deja stăpânele planetei pentru că ocupă practic toate 
nişele ecologice. Numai banchizele n-au reuşit să le colonizeze. 

Julie se ridică de pa banca apărării. 

- Recunoaşteţi deci, domnule procuror, că furnicile n-au 
nici o nevoie să mai cucerească ceva? 

- Într-adevăr. De altfel, dacă un extraterestru ar debarca 
brusc pe planeta noastră, ar avea mai multe şanse să 
întâlnească o furnică decât un om. 

- ... Şi deci să se adreseze ei ca reprezentant al populaţiei 
terestre, completă Julie. 

Râsete în sală. 

Preşedintele tribunalului era deranjat de întorsătura pe 
care o luau dezbaterile. De la începutul audienței, nu era vorba 
decât de furnici şi de societăţile furnicilor. Magistratul ar fi 
preferat ca interogatoriile să fie aduse pe terenul mai concret al 
vandalismului din liceu, al răzmeriţelor şi mai ales al decesului 
poliţiştilor. Dar procurorul intrase în jocul acestor puştani cu idei 
extravagante iar juriul părea interesat de această dezbatere 
ciudată. În plus, colegul său care reprezenta acuzarea îşi dăduse 
osteneala să se documenteze stând de vorbă cu specialiştii şi 
acum voia să-şi etaleze noile cunoştinţe. 

- Furnicile luptă peste tot împotriva noastră, continuă 
procurorul cu însufleţire. Am aici documente care dovedesc că 
actualmente asistăm la o grupare a cetăților mirmeceene. 


Grefier, distribuie copii juraţilor precum şi doamnelor şi domnilor 
din presă. Nu se cunoaşte încă motivul acestui fenomen, dar 
este evident că această coalizare le va accentua dominaţia. 
Oraşele furnicilor apar peste tot ca ciupercile. Furnicile pătrund 
peste tot. Reuşesc să-şi sape cuiburi în beton. Nici o bucătărie 
nu e la adăpost. Julie ceru să vorbească. 

- Ceea ce conţin bucătăriile noastre provine din pământ. 
Pământul nu a precizat niciodată căruia dintre copiii lui i-a 
rezervat bogăţiile. Nu există nici un motiv să le dea mai curând 
oamenilor decât furnicilor. 

- Suntem în plin delir! exclamă procurorul. Domnişoara 
Pinson ar vrea acum să introducă un drept de proprietate al 
animalelor... Şi de ce nu al vegetalelor şi al mineralelor, la o 
adică? Oricum, oraşele furnicilor invadează totul! zise el ca să 
câştige timp. 

Julie replică: 

- Oraşele lor sunt admirabile. Nu există ambuteiaje deşi nu 
există reguli de conducere. Fiecare îi percepe pe ceilalţi şi se 
adaptează ca sări jeneze cât mai puţin posibil. Dacă nu se 
poate, furnicile sapă un nou culoar. Nu există insecuritate, căci 
întrajutorarea este totală. Nu există periferii sărace, căci nu 
există săraci. Nimeni nu deţine nimic şi nici nu se plimbă gol. Nu 
există poluare căci o treime din activitate constă în curăţare şi 
reciclare. Nu există suprapopulare căci regina îşi adaptează 
ouatul calitativ şi cantitativ în funcţie de nevoile cetăţii. 

Procurorul zise provocator: 

- Insectele n-au "inventat" nimic. Notează, grefier. 

- Dacă-mi daţi voie, domnul grefier nu va nota acest lucru 
Căci hârtia a fost inventată de o insectă. Dacă doriţi, pot să vă 
explic şi cum. În secolul I, în China, un eunuc de la palat a 
remarcat că viespile luau mici bucățele de lemn pe care le 
mestecau şi le udau cu salivă. A avut ideea să le copieze. 

Preşedintele nu avea nici un chef ca dezbaterile să 
continue pe această cale. 

- Aş vrea să amintesc că furnicile voastre ne-au ucis trei 
poliţişti. 

- Nu i-au ucis, vă asigur, domnule preşedinte. Am asistat 
la întreaga scenă urmărind ecranele de control din piramidă. 
Poliţiştii au murit de frică când s-au pomenit acoperiţi de o masă 
de insecte. Imaginaţia lor i-a omorât. 


- Nu ţi se pare plin de cruzime să acoperi oamenii cu 
furnici? 

- Cruzimea este ceva specific omului. Omul este singurul 
animal care provoacă suferinţe fără motiv, doar pentru plăcerea 
de a vedea o altă fiinţă suferind. 

Juraţii erau de acord. Şi ei simțeau în mod confuz că 
furnicile nu omorau din plăcere, ci din necesitate. Se feriră totuşi 
să-şi manifeste acest sentiment. Preşedintele îi dăscălise bine în 
această privinţă. Juraţii erau obligaţi să păstreze o atitudine 
nepăsătoare. 

Preşedintele îşi trezi cu cotul asesorii care aveau tendinţa 
să aţipească şi discută un moment cu ei. Îl chemă la bară pe 
comisarul Maximilian Linart. 

- Domnule comisar, v-aţi aflat la conducerea trupelor de 
ordine atât în momentul asaltului asupra liceului din 
Fontainebleau cât şi a asaltului asupra piramidei. 

- Da, domnule preşedinte. 

- Aţi fost prezent în momentul decesului celor trei poliţişti. 
Ne puteţi preciza circumstanţele acestui fapt? 

- Oamenii mei au fost copleşiţi de o maree de furnici 
ostile. Ele i-au asasinat. De fapt, regret că nu sunt prezenţi în 
boxa acuzaților toţi vinovaţii. 

- Vă gândiţi la Narcisse Arepo, dar bietul băiat e încă în 
spital. Comisarul avea un aer ciudat. 

-Nu, mă gândesc la adevărații asasini, la adevărații 
instigatori ai acestei pretinse revoluţii. Mă gândesc la... furnici. 

Rumoare în sală. Preşedintele se încruntă apoi bătu cu 
ciocanul în masă ca să se facă din nou tăcere. 

- Precizaţi-vă ideea, domnule comisar. 

- După predarea oamenilor din piramidă, am umplut saci 
întregi cu furnici prezente la locul crimei. Ele i-au ucis pe 
poliţişti. Ar fi fost normal să apară şi ele în faţa acestui tribunal 
ca să fie judecate. 

Acum asesorii discutau între ei, părând a fi în dezacord 
asupra problemelor de procedură judiciară şi de jurisprudenţă. 
Judecătorul se aplecă înainte şi zise cu jumătate de glas: 

- Mai aveţi încă aceste furnici pe care le-aţi făcut 
prizoniere? 

- Bineînţeles, domnule preşedinte. 


- Dar se aplică dreptul francez şi animalelor? întrebă Julie. 

Comisarul se întoarse spre ea cu intenţia de a-i distruge 
argumentul. 

- Există antecedente foarte precise ale unor procese 
făcute animalelor. Am adus de altfel hotărârile pentru cazul în 
care curtea ar avea unele îndoieli în această privinţă. 

Puse un dosar greu pe masa preşedintelui. Magistraţii se 
uitară la teancul mare de hârtii din faţa lor şi se consultară 
îndelung. În cele din urmă preşedintele bătu cu ciocanul în masă 
şi zise: 

- Şedinţa se suspendă. Cererea comisarului Linart a fost 
admisă. Audienţa se reia mâine. Cu furnicile. 


211. ENCICLOPEDIE 


PROCESELE ANIMALELOR: Din toate timpurile, animalele 
au fost considerate demne de a fi judecate de justiţia oamenilor. 
În Franţa, în secolul al X-lea erau torturați, spânzurați şi 
excomunicați sub diferite pretexte măgari, cai sau porci. In 
1120, pentru a le pedepsi pentru pagubele pe care le provocau, 
episcopul de Laon şi marele vicar de Valence au excomunicat 
omizile şi şoarecii-de-pădure. Arhivele de justiţie din Savigny 
conţin minutele procesului unei scroafe, vinovată de moartea 
unui copil de cinci ani. Scroafa fusese găsită la locul crimei în 
compania a şase purceluşi cu râturile încă pline de sânge. Erau 
complici? Scroafa a fost spânzurată de picioarele din spate, în 
piaţa publică, şi lăsată aşa până când a murit. lar purceluşii au 
fost puşi sub supraveghere la un ţăran. Pentru că nu prezentau 
un comportament agresiv, au fost lăsaţi să crească ca să fie 
mâncaţi "în mod norma!" la vârsta adultă. 

În 1474, la Bale, în Elveţia, a avut loc procesul unei găini, 
acuzată de vrăjitorie pentru că ouase un ou fără gălbenuş. 
Găina a avut dreptul la un avocat care a susţinut că actul ei 
fusese involuntar. Zadarnic. Găina a fost condamnată la ardere 
pe rug. Abia în 1710, un cercetător a descoperit că ouatul unor 
ouă fără gălbenuş este consecinţa unei maladii. Dar procesul nu 
a fost revizuit. 

În Italia, în anul 1519, un ţăran a făcut proces unei 
"bande" de cârtiţe distrugătoare. Avocatul lor, deosebit de 
elocvent, a reuşit să demonstreze că acele cârtiţe erau foarte 


tinere, deci iresponsabile, şi că, în plus, ele erau utile ţăranilor 
pentru că se hrăneau cu insecte care le distrugeau recoltele. 
Sentința de condamnare la moarte a fost deci comutată în 
părăsire pe viaţă a câmpului celui păgubit. 

In Anglia, în 1662, James Potter, acuzat de acte frecvente 
de sodomie asupra animalelor sale familiare, a fost condamnat 
la decapitare dar judecătorii, considerându-i victimele drept 
complici, au aplicat aceeaşi pedeapsă unei vaci, la două scroafe 
şi două oi. 

In sfârşit, în 1924, în Pennsylvania, un labrador mascul pe 
nume Pep a fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru că a 
omorât pisica guvernatorului. Şi a fost închis într-un penitenciar 
unde a murit de bătrâneţe, şase ani mai târziu. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


212. LECŢIE DE DIALECTICĂ 


A doua şedinţă de judecată. În faţa acuzaților, poliţiştii 
aşezaseră un acvariu plin cu o mare cantitate de furnici, acum 
coinculpate. 

Unul câte unul, juraţii au venit să examineze acvariul 
luminat de reflectoare. 

Se strâmbau la mirosul de măr în descompunere care se 
degaja din acvariu, închipuindu-şi că acela era mirosul natural al 
furnicilor. 

- Pot să asigur curtea că toate aceste furnici au participat 
la atacul împotriva oamenilor mei, spuse comisarul Maximilian 
Linart, foarte satisfăcut că i se acceptase cererea. 

Julie se ridică în picioare. Acum îşi îndeplinea cu multă 
uşurinţă rolul de avocat şi lua cuvântul de fiecare dată când 
considera că se impune. 

- Aceste furnici duc lipsă de aer. Aburul de pe geamuri 
arată că se sufocă. Dacă nu vreţi să moară înainte de încheierea 
dezbaterilor, atunci trebuie făcute mai multe găuri în capacul de 
plastic. 

- Dar ar putea să fugă! exclamă Maximilian, care, după 
toate aparențele, îşi dăduse deja multă osteneală ca să ţină în 
detenţie vinovatele şi să le aducă în sala tribunalului. 


- Curtea are datoria să vegheze la sănătatea tuturor celor 
care sunt deferiţi justiţiei, şi asta e valabil şi pentru furnici, 
declară sentenţios judecătorul. 

Ceru unui aprod să facă găuri suplimentare. 

Julie luă cuvântul. 

- Se crede că furnicile nu suferă pentru că nu urlă când 
simt o durere. Dar nu e adevărat. Şi ele au, ca şi noi, un sistem 
nervos, deci suferă. Asta e încă o tară a egocentrismului nostru. 
Ne-am obişnuit să avem compasiune doar pentru cei care ţipă 
când îi doare ceva. 

Procurorul înţelegea cum reuşise Julie să însufleţească 
masele. Elocvenţa şi înflăcărarea ei erau foarte convingătoare. 
El rugă totuşi juraţii să nu ţină cont de vorbele ei care erau tot 
propagandă în serviciul pretinsei sale revoluţii. 

Se auziră câteva proteste iar preşedintele ceru tăcere ca 
să-i dea din nou cuvântul lui Maximilian Linart. Dar Julie nu 
terminase. Ea spuse că furnicile erau perfect capabile să 
vorbească şi să se apere şi că nu era normal să li se facă acest 
proces fără să li se dea şi lor cuvântul, pentru a le permite să 
răspundă pentru acuzaţiile care li se aduceau. 

Procurorul rânji. Judecătorul ceru explicaţii. Julie dezvălui 
atunci existenţa aparatului de conversat şi expuse modul de 
întrebuințare. Comisarul confirmă faptul că confiscase în 
piramidă un aparat conform cu descrierile tinerei. Preşedintele 
ceru să fie adus. Urmă o nouă suspendare a şedinţei, în timp ce 
Arthur, mitraliat de flash-urile aparatelor foto ale reporterilor, îşi 
instala în centrul sălii computerele, tuburile şi fiolele cu esenţă 
parfumată, precum şi cromatograful şi spectrometrul de masă. 
Julie îl ajută pe Arthur să facă ultimele reglări. Totul era instalat. 
Curtea, juraţii, jurnaliştii şi chiar poliţiştii erau foarte curioşi să 
vadă dacă tot acel talmeş-balmeş funcţiona şi dacă vor asista cu 
adevărat la un dialog între oameni şi furnici. 

Preşedintele ceru să se treacă la o primă audiere. Arthur 
ceru să se reducă lumina în sală şi să fie luminată maşina lui, 
noua vedetă a acelui proces plin de surprize. 

Un aprod luă o furnică la întâmplare şi Arthur o puse într-o 
eprubetă în care introduse sonda cu cele două antene. Mai 
învârti câteva butoane apoi făcu semn că totul este gata. 

Imediat o voce sintetică răsună în difuzor. Furnica vorbea. 


Arthur mai făcu câteva reglări. Ajutor. Scoate-mă de-aici)! 
Mă sufoc! repeta furnica. Julie puse lângă ea o firimitură de 
pâine pe care furnica o ronţăi imediat. Arthur îi trimise un mesaj 
întrebând-o dacă era pregătită să răspundă la nişte întrebări. 

Ce se întâmplă? întrebă furnica prin intermediul maşinii. 

- Luaţi parte la procesul vostru, răspunse Arthur. Ce-i 
acela proces? 

- Justiţie. 

Ce-i aceea justiţie? 

- Adică se examinează dacă ai dreptate sau nu. 

Ce-i dreptate sau nu? 

- Dreptate e când ai acţionat bine, iar nu e contrariul. Ce-i 
aia acţionat-bine? 

Arthur suspină. Chiar şi în piramidă era dificil să dialoghezi 
cu furnicile pentru că tot timpul trebuia să redefineşti cuvintele. 

- Problema, zise Julie, este că furnica, neavând simţ moral, 
nu ştie ce e binele şi răul. Lipsite de simţ moral, furnicile nu pot 
fi considerate răspunzătoare de actele lor. Trebuie deci 
eliberate. 

Şuşoteli între judecători şi asesori. Responsabilitatea 
animalelor se afla în centrul dezbaterilor. Erau foarte tentaţi să 
se debaraseze de acele creaturi trimiţându-le în pădure dar, pe 
de altă parte, în viaţă nu erau chiar atât de multe distracţii şi 
rareori se întâmpla ca jurnaliştii să fie atât de interesaţi de 
audierile şi de protagoniştii proceselor care se derulau la 
tribunalul din Fontainebleau. Din moment ce numele lor va fi 
citat în presă... 

Procurorul se ridică în picioare şi zise: 

- Nu toate animalele sunt atât de imorale precum spui. De 
exemplu, se ştie că la lei, există o interdicţie: să nu se mănânce 
maimuţă. Un leu care mănâncă maimuţă este exclus din rândul 
celorlalţi. Cum se poate explica acest comportament dacă nu 
prin faptul că există "o morală a leilor"? 

Aparatul hârâi: Ajutor! 

Procurorul se apropie de eprubetă. Probabil că furnica 
percepu o siluetă căci imediat emise: 

Ajutor. Oricine ai fi, scoate-mă de-aici! Locul e plin de 
Degete! 

Cei din sală începură să râdă. 

Julie profită de buna dispoziţie a auditoriului. 


- Eliberaţi-le. Trebuie să le eliberaţi sau să le omorâţi, dar 
nu le putem lăsa să sufere în acest acvariu. 

Procurorul luă cuvântul: 

- Aceste furnici nu sunt în fond decât nişte unelte! 
exclamă el. Dacă vrem să pedepsim adevărații vinovaţi, trebuie 
să lovim capul şi deci s-o judecăm pe instigatoare, pe 103, 
regina lor. 

Acuzaţii erau miraţi că procurorul cunoştea existenţa lui 
103 şi rolul jucat de ea în apărarea piramidei. 

Preşedintele spuse că dacă pentru asta trebuia să 
vorbească ore în şir fără să se înţeleagă unii cu alţii, ar fi mai 
bine să renunţe. 

- Am impresia că această regină 103 ştie să vorbească 
foarte bine limba noastră! spuse procurorul agitând o carte 
mare cartonată. 

Era volumul doi al Enciclopediei cunoaşterii relative şi 
absolute. 

- Enciclopedia! exclamă Arthur. 

-Da, domnule preşedinte! Pe paginile albe de la sfârşitul 
acestei enciclopedii, se află jurnalul zilnic al lui Arthur Ramirez. 
A fost găsit cu ocazia celei de a doua percheziţii cerută de 
judecătorul de instrucţie. Povesteşte toată istoria oamenilor din 
piramidă şi ne informează despre existenţa unei furnici extrem 
de dotate, 103, cunoscătoarea lumii şi culturii noastre. Ea ar fi în 
stare să dialogheze fără să fie nevoie să i se explice fiecare 
cuvânt. 

Maximilian spumega. Pusese mâna pe atâtea comori cu 
ocazia primei percheziţii încât neglijase cărţile din sertare, care i 
se păruse că nu conţin decât simple calcule matematice sau 
formule chimice destinate amenajării aparatelor. 

Acum, acel procuror ştia mai multe decât el. Magistratul 
deschise cartea la pagina cu semn şi citi cu glas tare: 

-103 a sosit azi împreună cu o armată imensă ca să ne 
salveze. Ca să-şi prelungească existenţa pentru a putea să-şi 
transmită experienţa lumii oamenilor, a dobândit un sex şi acum 
e Regină. Pare să arate destul de bine în ciuda tuturor 
peregrinărilor şi şi-a păstrat semnul galben pe frunte. Am 
discutat prin intermediul maşinii. 103 este într-adevăr cea mai 
dotată dintre furnici. A ştiut să convingă milioane de insecte s-o 
urmeze ca să se întâlnească cu noi. Murmure în sală. 


Preşedintele îşi frecă mâinile. Cu aceste furnici care 
vorbesc, spera să ajungă în analele Facultăţii de Drept ca fiind 
cel care instrumentase primul proces modern care implica 
animale. Cu o mare siguranţă, scriind pe o hârtie, declară: 

- Mandat de aducere pentru această... -103, suflă 
procurorul. 

- Exact! Mandat de aducere pentru 103, regina furnicilor. 
Poliţişti, duceţi la îndeplinire acest mandat. 

- Dar cum speraţi să daţi de ea? întrebă primul asesor. O 
furnică în pădure! Asta înseamnă să cauţi acul în carul cu fân! 

Maximilian se ridică în picioare. 

- Lăsaţi-mă pe mine. Am o idee. Preşedintele suspină şi 
zise: 

- Tare mi-e teamă că asesorul are dreptate. Un ac în carul 
cu fân... 

- E doar o problemă de metodă, răspunse comisarul. Vreţi 
să ştiţi cum găseşti un ac în carul cu fân? Simplu. Dai foc fânului 
şi treci un magnet prin cenuşă. 


213. ENCICLOPEDIE 


MANIPULAREA CELORLALŢI, EXPERIENŢA PROFESORULUI 
ASCH: În 1961, profesorul american Asch a adunat şapte indivizi 
într-o încăpere. Li s-a spus că vor fi supuşi unei experienţe 
privind percepțiile. În realitate, dintre cei şapte indivizi numai 
unul era testat. Ceilalţi şase erau asistenţi plătiţi ca să-l inducă 
în eroare pe adevăratul subiect al experienţei. 

Pe perete era desenată o linie de douăzeci şi cinci de 
centimetri şi alta de treizeci de centimetri. Liniile erau paralele 
şi era evident că cea de treizeci de centimetri era cea mai 
lungă. Profesorul Asch a întrebat pe fiecare ce linie era mai 
lungă, iar cei şase asistenţi au răspuns invariabil că cea de 
douăzeci şi cinci de centimetri. Când în sfârşit a fost întrebat şi 
adevăratul subiect al experienţei, în 60% din cazuri acesta 
afirma şi el că cea mai lungă era linia de douăzeci şi cinci de 
centimetri. 

Dacă o alegea pe cea de treizeci de centimetri, cei şase 
asistenţi îl ironizau şi, sub presiune, 30% sfârşeau prin a admite 
că se înşelaseră. 


Experienţa, repetată pe o sută de studenţi şi de profesori 
de universitate (deci un public nu foarte credul), a dovedit că 
nouă persoane din zece sfârşeau prin a fi convinse că linia de 
douăzeci şi cinci de centimetri era mai lungă decât cea de 
treizeci de centimetri. 

lar dacă profesorul Asch le repeta de mai multe ori 
întrebarea, mulţi apărau acest punct de vedere cu vigoare, 
mirându-se că insista. 

Lucrul cel mai surprinzător este că atunci când li se 
dezvăluia sensul testului şi că cei şase participanţi jucau un rol, 
tot mai erau 10% care susțineau în continuare că linia de 
douăzeci şi cinci de centimetri era cea mai lungă. 

Cât priveşte pe cei care erau obligaţi să-şi admită 
greşeala, aceştia găseau tot felul de scuze: probleme de vedere, 
un unghi de observare înşelător. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


214. TENACE 


Cu toate simţurile în alertă, Maximilian se întoarse la locul 
unde se afla piramida acoperită cu pământ. Cobori în cuveta de 
sub colina înconjurată de rugi şi găsi râpa care ducea la tunel. 
Cu lanterna între dinţi, se târî ca să ajungă la uşa metalică. 

Placa metalică şi tastatura erau la locul lor, dar deveniseră 
inutile. După capitularea insurgenților, oamenii comisarului 
deschiseseră uşa cu aparatul de sudură. 

La prima  percheziţie, poliţiştii  confiscaseră toate 
aparatele. Materialul de transportat fusese foarte greu şi, 
obosiţi, nu-şi continuaseră cercetările. A doua percheziţie, 
cerută de judecătorul de instrucţie, permisese procurorului să 
adune o nouă "recoltă", dar Maximilian observă că încă mai 
rămăseseră multe obiecte. 

Cu siguranţă că piramida nu-şi dezvăluise toate secretele. 
Dacă era cazul, avea de gând să cheme buldozere şi artificieri şi 
să facă totul bucățele. Lumină cu lanterna locul părăsit. 

Priveşte. Observă. Ascultă. Simte. Gândeşte. 

Deodată, privirea îi fu atrasă de... o furnică. Mergea în 
colţul acvariului care folosise pentru dialogare cu ajutorul 


aparatului. Insecta intră într-un tub de plastic transparent care 
intra în... sol. 

Maximilian o urmări discret. Furnica cobora fără să ştie că 
ducea lupul la stână. 

Maximilian tăie cu briceagul tubul la nivelul solului şi îşi 
apropie ochiul, apoi urechea de gaură. Percepu nişte lumini 
depărtate şi auzi zgomote. Cum să coboare la subsol? Ar fi fost 
nevoie de dinamită ca să arunce în aer acea dală groasă. 

Se plimbă nervos prin încăpere. Îi lipsea un element. 
Exista o enigmă, deci trebuia să fie şi o soluţie. 

Urcă la etaje şi examină toate obiectele. Intră într-o sală 
de baie şi se răcori. Se uită în oglindă. Cobori privirea şi văzu un 
săpun triunghiular. 

Oglinda... 

Priveşte. Observă. Ascultă. Simte... Gândeşte. 

Gân-deş-te. 

Maximilian izbucni în râs, singur în piramida părăsită. 

Soluţia era atât de evidentă! 

Cum să construieşti opt triunghiuri echilaterale egale 
numai cu şase chibrituri? Pur şi simplu punând piramida, 
tetraedrul mai curând, pe o oglindă. Scoase cutia cu chibrituri, 
compuse forma şi o aşeză pe oglindă. 

Reprodusă invers, piramida forma un romboid. 

Îşi aminti de celelalte enigme de la televizor. Prima 
enigmă: "Să faci patru triunghiuri cu şase chibrituri”. Se obținea 
astfel o piramidă. Era primul pas, descoperirea reliefului. 

A doua enigmă: "Să faci şase triunghiuri cu şase 
chibrituri". Era fuziunea complementarelor, triunghiul de jos şi 
triunghiul de sus. Al doilea pas. 

A treia enigmă: "Să faci opt triunghiuri cu şase chibrituri". 
Era destul să urmăreşti pătrunderea triunghiului de jos în 
triunghiul de sus şi se obținea al treilea pas: o piramidă aşezată 
pe o oglindă, deci două piramide, una invers, una dreaptă, 
formând un fel de romb în spaţiu. 

Evoluţia triunghiului... Evoluţia cunoaşterii. Exista deci o 
piramidă inversă sub piramida dreaptă.... şi totul forma un zar 
gigantic cu şase fațete. 

Smulse imediat toate mochetele şi găsi în sfârşit trapa de 
oţel. Trase de mâner şi dădu de o scară. 


Stinse lanterna devenită inutilă. Înăuntru totul era 
luminos. 


215. ENCICLOPEDIE 


STADIUL OGLINZII: La douăsprezece luni, copilaşul trece 
printr-o fază ciudată: stadiul oglinzii. 

Înainte, copilul credea că mama lui, el însuşi, sânul, 
biberonul, lumina, tatăl lui, mâinile lui, universul şi jucăriile 
formau un tot. Totul era în el. Pentru un bebeluş, nu există nici o 
diferenţă între ce e mare şi ce e mic, ce e înainte şi ce e după. 
Toate formează un tot şi totul se află în el. 

Survine apoi stadiul oglinzii. La un an, copilul începe să 
stea în picioare, motricitatea mâinii câştigă în abilitate şi 
reuşeşte să rezolve nevoile care înainte îl copleşeau. Oglinda îi 
va indica acum că există şi alţi oameni şi o lume în jurul lui. 
Oglinda va duce atunci la o socializare sau la o închidere în sine. 
Copilul se recunoaşte, îşi face o imagine despre sine pe care o 
apreciază sau nu. Efectul este imediat vizibil. Fie se răsfaţă în 
oglindă, se sărută, râde în hohote, fie se strâmbă la el. 

In general, se identifică ca fiind o imagine ideală. Se va 
îndrăgosti de el însuşi, se va adora. Îndrăgostit de imaginea lui, 
se va proiecta în imaginar şi se va identifica cu un erou. Cu 
imaginaţia dezvoltată prin intermediul oglinzii, va începe să 
suporte viaţa, sursă permanentă de . frustrări. Va suporta 
inclusiv faptul că nu e stăpânul lumii. 

Chiar dacă copilul nu descoperă oglinda sau imaginea lui 
în apă, tot va trece prin această fază. Va găsi un mijloc de a se 
identifica şi de a se izola de univers, înțelegând în acelaşi timp 
că trebuie să-l cucerească. 

Pisicile nu cunosc niciodată faza oglinzii. Când se uită într- 
o oglindă, încearcă să treacă dincolo ca să prindă cealaltă pisică 
care se află acolo şi acest comportament nu se va schimba 
niciodată, nici cu vârsta. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


216. BAL TRAGIC ÎN CAVOU 


Ce spectacol! 

La început, polițistul îşi zise că era vechiul său vis de copil 
de a avea un trenuleţ electric. Căci în faţa lui avea o fantastică 
machetă a unui oraş la scară redusă. 

Partea de sus era ocupată de Arthur şi de oamenii cuibului 
iar partea de jos era o cetate mirmeceeană. 

Jumătate pentru oamenii care trăiau ca nişte furnici, 
jumătate pentru furnicile care trăiau ca nişte oameni. Şi ambele 
părţi comunicau prin tuburi-culoare şi fire electrice care le 
transportau mesajele. 

Precum Gulliver, Maximilian se aplecă asupra acelui oraş 
liliputan. Işi plimbă degetele pe străzi şi le opri în grădini. 
Furnicile nu păreau îngrijorate. Probabil că erau obişnuite cu 
vizitele frecvente ale lui Arthur şi ale prietenilor lui. 

Ce capodoperă! Erau acolo străzi luminate de felinare, 
şosele. case. La stânga, câmpuri de crengi de măceşi unde 
păşteau turme de purici-de-frunze; la dreapta, o zonă industrială 
cu uzinele care scoteau fum. În centrul oraşului, în faţa unor 
imobile frumoase, străzile pietonale îşi aşteptau muşterii. 


"MIRMECOPOLIS", oraşul furnicilor, scria pe un panou la 
intrarea pe strada principală. 

Furnicile circulau cu maşina pe autostrăzi şi pe străzi. În 
loc? să aibă volan, vehiculele erau dotate cu o cârmă, mai 
practic de mânuit cu ghearele. 

În şantiere, furnicile construiau clădiri noi cu mini- 
buldozere cu abur. In mod intuitiv, furnicile optaseră pentru 
acoperişuri rotunjite. 

Mai erau un metrou aerian şi stadioane. Maximilian miji 
ochii. | se păru că două echipe mirmeceene jucau un fel de 
fotbal american, numai că nu zărea mingea. În realitate, era mai 
curând o luptă colectivă. 

Nu-i venea să-şi creadă ochilor. 

MIRMECOPOLIS. 

Deci ăsta era marele secret ascuns al piramidei! Ajutate 
de Arthur şi de complicii lui, furnicile cunoscuseră aici cea mai 
fulgerătoare dintre evoluţiile civilizaţiilor. În câteva săptămâni, 
trecuseră de la preistorie la epoca cea mai modernă. 

Maximilian găsi o lupă pe jos şi o luă ca să vadă mai bine. 
Pe un canal mare se deplasau ambarcaţiuni cu aburi, 


asemănătoare cu cele de pe Mississippi. Pe deasupra zburau 
zeppeline pline cu furnici. 

Era feeric şi înspăimântător. 

Polițistul era convins că regina 103 era acolo, printre 
locuitorii acelui furnicar SF. Cum să o găsească pe acea sexuată 
şi să o ducă la tribunal? Acul în carul cu fân. Chibritul şi 
magnetul. Descoperirea metodei. 

Maximilian scoase din buzunarul hainei o linguriţă şi o 
mică fiolă. 

Ca să găseşti o regină a furnicilor era de ajuns să 
urmăreşti traseul ouălor şi să ajungi la sursă. Or aici nu se 
vedeau ouă. Poate că regina 103 era sterilă! 

Atunci îşi aminti că procurorul spusese că acea sexuată 
avea un semn galben pe frunte. Foarte bine, dar toate acele 
case puteau să ascundă sute de furnici cu semne galbene pe 
frunte. Trebuia deci să le scoată ca să le adune într-un loc 
deschis unde nu se afla acoperiş care să le ascundă. 

Urcă, scotoci şi găsi un bidon cu petrol. 

Când sunt cuprinşi de panică, oamenii îşi dezvăluie 
totdeauna secretele. Maximilian ştia că la primele efluvii ale 
veninului negru, furnicile se vor grăbi să-şi salveze regina. 
Oricât de degenerate ar fi fost acele insecte iniţiate în secretele 
oamenilor, trebuia să fi păstrat în ele nevoia de a salva regina. 

Vărsă petrolul începând din colţul drept cel mai ridicat. 
Lichidul negru, vâscos şi puternic mirositor, curse încet, 
coborând pe străzi, înecând casele, inundând grădinile şi 
uzinele. Un val seismic negru se abătu peste oraş. 

Se stârni panică. Furnicile ţâşniră afară din case ca să sară 
în maşini şi să ajungă cât mai repede pe autostrăzi. Dar 
autostrăzile erau deja năclăite. 

Canalul nu era nici el într-o stare mai bună, apa lui 
limpede devenise uleioasă şi închisă la culoare şi roţile mari ale 
ambarcaţiunilor se împotmoleau. 

Furnicile păreau surprinse că Degetele, care le ajutaseră 
atât de mult, permit acum o astfel de catastrofă. Aveai impresia 
că se aşteptau la o intervenţie rapidă a cerului ca să le salveze, 
dar singura intervenţie fu cea a unei lingurite de inox care 
patrula deasupra mareei negre. 

Maximilian scotocea străzile oraşului. Deodată remarcă 
agitaţie în jurul unui imobil mai înalt decât celelalte. 


Comisarul îşi apropie lupa. Acum era sigur că regina îşi va 
face apariţia. Şi, într-adevăr, nişte furnici ţâşniră afară, ducând o 
altă furnică cu un semn galben pe frunte. 

Regina 103. Polițistul pusese mâna pe ea! 

Profitând de efectul de surpriză şi de circulaţia blocată, 
băgă linguriţa şi o prinse pe suverană. Apoi o aruncă într-un plic 
de plastic pe care îl lipi la gură. După care goli tot bidonul de 
petrol peste Mirmecopolis. înainte de a muri, furnicile din oraşul 
modern îşi ziseră că greşiseră crezând că alianţa între furnici şi 
Degete era posibilă. 


217. ENCICLOPEDIE 


1 + 1 = 3; 1 + 1=3 poate să fie deviza grupului nostru 
utopic. Asta înseamnă că unirea talentelor depăşeşte simpla lor 
adunare. Asta înseamnă că fuziunea principiilor masculin şi 
feminin, mic şi mare, sus şi jos, care guvernează universul, dă 
naştere la ceva diferit de unul sau de altul care le depăşeşte. 

1+1=3. 

Întreg conceptul de credinţă din copiii noştri care sunt 
neapărat mai buni decât noi este exprimat în această ecuaţie. 
Deci credinţă în viitorul omenirii. Omul de mâine. 

Dar 1 + 1 = 3 mai exprimă şi întreg conceptul că 
colectivitatea şi coeziunea socială sunt cele mai bune mijloace 
de a sublima statutul nostru de animal. 

Acestea fiind zise, 1 + 1=3 poate să stingherească mulţi 
oameni care vor spune că acest principiu filozofic este nul 
deoarece e fals matematic. Voi fi deci obligat să vă dovedesc că 
este adevărat matematic. Căci nu sunt la primul meu paradox. 
Vă voi distruge certitudinile din mormântul meu. Vă voi dovedi 
că ceea ce consideraţi a fi adevărul, nu este decât un adevăr 
printre atâtea altele. Să vedem. 

să luăm ecuaţia (a +b)*(a-b)=a2-ab+ba-b2. 

La dreapta - ab şi +ba se anulează, şi avem:(a + b) * (a - 
b) = a2 - b2. 

Dacă împărţim ambii termeni la (a - b), obţinem: ((a + 
b)x(a-b))/(a-b) = (a2-b2 )/(a-b) 

Simplificăm termenul din stânga: (a+b)=(a2-b2 )/(a-b) 
Dacă punem a = b = 1, obţinem: 1+1=(1-1)/(1-1) 


Când avem acelaşi termen în partea de sus şi în partea de 
jos a unei diviziuni, aceasta = 1. Deci ecuaţia devine: 2 = 1 şi, 
dacă adăugăm 1 în ambele părţi, obţinem: 3 = 2, deci, dacă 
înlocuiesc 2 cu un 1 + 1 obţin... 3=1 + 1. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


218. STRATEGIE MIRMECEEANĂ 


Trei bătăi de ciocan. Pentru prima dată în istoria 
oamenilor o regină furnică urma să depună mărturie. 

Pentru ca publicul să nu piardă nimic din spectacol, 
camere de luat vederi cu micro-obiectiv aveau s-o filmeze pe 
acuzată a cărei imagine era apoi proiectată în direct pe ecranul 
alb instalat deasupra boxei acuzaților 

- Linişte. Invinuita să fie adusă în faţa aparatului. 

Cu o pensetă fină cu capetele protejate de muşchi, un 
poliţist aşeză furnica cu semn galben pe frunte în eprubetă. 
Deasupra se aflau cele două antene din plastic legate la aparat. 

Interogatoriul începu imediat. 

- Te numeşti 103 şi eşti regina furnicilor roşii? 

Furnica se aplecă peste antenele receptoare. Părea 
perfect familiarizată cu acel instrument. Îşi mişcă antenele şi 
emise un mesaj, imediat decriptat şi tradus de vocea sintetică a 
maşinii. 

Nu sunt regină, sunt prinţesă. Prinţesa 103. 

Preşedintele tuşi uşor, deranjat că greşise. Ordonă 
grefierului să modifice în procesul verbal al audierii denumirea 
acuzatei. Foarte impresionat totuşi, spuse cu mare grijă: 

- Alt... Alteța voastră 103... vrea să răspundă la întrebările 
noastre? 

Foială ironică în rândul asistenţei. Dar cum să te adresezi 
unei regine, fie ea şi furnică, dacă vrei să respecţi protocolul? 

- De ce aţi ordonat trupelor voastre să omoare trei poliţişti 
aflaţi în exerciţiul funcţiunii? întrebă mai direct magistratul. 

Arthur interveni ca să ceară folosirea unor termeni mai 
simpli, mai uşor de înţeles pentru o furnică şi îl sfătui pe 
preşedinte să renunţe la vocabularul uzual al justiţiei. 

- Bine. De ce voi, Alteță, aţi ucis oameni? 


Arthur semnală faptul că limbajul tip "negru mic" nu se 
potrivea nici el furnicilor. Puteai rămâne simplu fără să renunţi 
la exprimarea normală. 

Judecătorul, care nu ştia cum să se mai exprime, zise: 

- De ce aţi ucis oameni? Furnica emise: 

Înainte de a continua această dezbatere, zăresc aici 
camere de luat vederi care mă filmează. Voi mă vedeţi mai 
mare, dar eu nu vă văd deloc. 

Arthur confirmă faptul că 103 era obişnuită să folosească 
televizorul în timpul conversaţiilor ei cu oamenii şi, pentru 
respectarea echităţii, după o scurtă discuţie cu asesorii, 
preşedintele acceptă să pună la dispoziţia acuzatei unul dintre 
receptoarele miniaturale confiscate din piramidă. 

Prinţesa 103 se aplecă asupra televizorului pus în faţa 
eprubetei Văzu faţa interlocutorului ei judecător şi remarcă 
faptul că era un Deget în vârstă. Constatase deja faptul că 
Degetele cu păr alb depăşiseră în general trei sferturi din 
existenţă. În general, la Degete, persoanele în vârstă sunt 
trecute pe linie moartă. Se întrebă dacă chiar era obligată să 
dea socoteală acelui Deget bătrân deghizat într-o ţinută neagră 
şi roşie. Apoi, văzând că nimeni nu contesta autoritatea 
personajului, îşi îndreptă antenele spre receptorul feromonic. 

Am văzut procese în filmele de la televizor. În mod 
normal, martorii sunt puşi să jure pe Biblie. 

- Ai văzut prea multe filme americane, replică preşedintele 
care era obişnuit cu acest gen de dispreţ la învinuiți dar 
totdeauna era agasat din cauza asta. Aici nu se jură pe Biblie. 

Apoi îi explică cu răbdare: 

- În Franţa există separarea Bisericii de Stat de mai bine 
de un secol. Se jură pe onoare, nu pe Biblie, care, în ţara 
noastră, nu este o carte sfântă pentru toată lumea. 

Prinţesa 103 înţelegea. Şi aici erau deişti şi nedeişti şi 
incompatibilităţi între ei. Totuşi i-ar fi plăcut chestia cu Biblia... 
Dar, pentru că ăsta era obiceiul la Fontainebleau, se resemnă. 

Jur să spun adevărul, doar adevărul şi numai adevărul. 

Imaginea furnicii ridicate pe cele patru picioare din spate, 
cu un picior din faţă aşezat pe peretele de sticlă din faţa ei era 
impresionantă. Aparatele foto se declanşară cu violenţă. 
Evident, ţinând să rămână fidelă obiceiurilor Degetelor, pe care 


le studiase atâta timp, 103 marcase un punct. De fapt, un 
proverb spunea: "Când eşti la Degete, poartă-te ca Degetele". 

Aprozii îi împrăştiară pe fotografi. Toate persoanele 
prezente în sală erau acum conştiente că asistau la un moment 
istoric. 

Preşedintele se simţi depăşit de situaţie, dar se strădui să 
nu lase să se vadă. 

- Repet întrebarea. Alteța Voastră, de; ce aţi ordonat 
trupelor voastre să omoare poliţiştii? 

Furnica răspunse: 

N-am ordonat nimic. Noţiunea de "ordin" nu există la 
furnici. Fiecare acţionează cum i se pare mai bine, când i se 
pare mai bine. 

- Dar trupele voastre au atacat nişte oameni! Nu negati 
asta! Nu am trupe. După câte am putut să văd, Degetele s-au 
aflat în mijlocul mulţimii noastre. Numai mergând, probabil că 
au ucis mai mult de trei mii dintre ai noştri. Vă purtaţi foarte 
nedelicat cu noi. Nu vă uitaţi niciodată unde vă aşezaţi 
extremităţile. 

- Dar nu aveaţi ce căuta pe acea colină! exclamă 
procurorul. 

Computerul îi transmise fraza. Pădurea este deschisă 
tuturor, după câte ştiu. Venisem în vizită la nişte prieteni Degete 
cu care începusem să leg relaţii diplomatice. 

- Nişte prieteni "Degete"! Relaţii "diplomatice"! Dar aceşti 
oameni nu reprezintă nimic. Nu dispun de nici o autoritate 
oficială. Sunt doar nişte nebuni care s-au închis într-o piramidă 
din pădure! se răsti procurorul. 

Furnica explică cu răbdare: 

Pe vremuri am încercat să stabilim relaţii oficiale cu 
conducătorii oficiali ai lumii voastre, dar au refuzat să 
dialogheze cu noi. Procurorul se apropie ca s-o amenințe pe 
furnică cu degetul. 

- Adineauri ai cerut să depui jurământ pe Biblie. Ştii măcar 
ce înseamnă pentru noi Biblia? 

Biblia înseamnă cele zece porunci, emise furnica care îşi 
amintea perfect de filmul lui Cecil B. De Miile cu Charlton 
Heston, difuzat atât de des. 

Arthur suspină uşurat. Puteai conta pe 103. 


Ca şi preşedintele, procurorul se strădui să-şi ascundă 
surprinderea şi continuă repede: 

- Să admitem. Atunci înseamnă că ştii că printre aceste 
zece porunci este una care spune: "Să nu ucizi". 

Arthur zâmbi în sinea lui. Procurorul nu era conştient în ce 
dezbatere se băga. 

Dar voi înşivă aţi făcut din asasinarea vitelor şi găinilor o 
adevărată industrie. Şi nu mai vorbesc de coride unde 
transformați moartea unei vaci într-un spectacol. 

Procurorul se enervă: 

- A ucide în sens biblic, nu înseamnă "a nu ucide animale", 
ci "a nu ucide oameni". 

Prinţesa 103 nu se tulbură. 

De ce viaţa Degetelor ar fi mai prețioasă decât cea a 
găinilor, a vitelor sau a furnicilor? 

Preşedintele suspină. În procesul ăsta era imposibil să 
menţii dezbaterile numai la fapte, tot timpul se aluneca în 
dezbateri filozofice. 

Procurorul era enervat la culme. Se adresă juraţilor şi 
arătă ecranul pe care apărea capul lui 103. 

- Ochii globuloşi, mandibule negre, antene, ce urâtă eo 
furnică! Nici chiar cei mai răi monştri din filmele noastre 
fantastice sau SF n-au fost vreodată atât de hidoşi. Şi aceste 
animale de o mie de ori mai urâte şi de o mie de ori mai 
respingătoare ar vrea să ne dea nouă lecţii? 

Răspunsul nu se lăsă aşteptat: 

Dar tu te crezi frumos? Cu cele câteva fire de păr de pe 
cap, pielea palidă şi găurile nasului în mijlocul feţei? 

Asistenţa izbucni în râs în timp ce respectiva piele palidă 
devenea stacojie. 

- Se descurcă ca o mare campioană, şopti Zoe la urechea 
lui David. 

- Totdeauna am spus că 103 e de neînlocuit, murmură 
Arthur, foarte emoţionat de comportamentul elevei sale. 

Procurorul îşi regăsi răsuflarea şi reveni la atac, şi mai 
furibund: 

- Pe lume nu e numai frumuseţea, zise el în microfonul 
aparatului, ci şi inteligenţa. Inteligența este proprie omului. 
Viaţa furnicilor nu este importantă pentru că furnicile nu sunt 
inteligente. 


- Au forma lor de inteligenţă, răspunse Julie. Procurorul 
jubila. Căzuseră în capcană. 

- În acest caz, dovediţi-mi că furnicile sunt inteligente! 

Replica lui 103 răsună cu putere în sală: Dovedeşte-mi că 
omul este inteligent. 

Sala era acum în fierbere. Fiecare era de partea cuiva, 
fiecare îşi dădea cu părerea. Juraţilor le era din ce în ce mai greu 
să-şi păstreze calmul şi preşedintele bătea mereu cu ciocanul în 
masă. 

- Pentru că asta e situaţia, deoarece se pare că această 
audiere nu mai poate continua în linişte, audierea se amână. 
Dezbaterile se reiau mâine dimineaţă la orele zece. 

Seara, la radio ca şi la televiziune, comentatorii o 
considerau în avantaj pe Prinţesa 103. 

De furie, Maximilian dădu cu pumnul în perete. 


219. FEROMON MEMORIE: LOGICA DEGETELOR LOGICA: 


Logica este un concept al Degetelor foarte original. 

Evenimentele logice sunt evenimentele care se înlănţuie 
în mod acceptabil pentru societatea Degetelor. 

Exemplu. Pentru un Deget este logic ca unii cetăţeni din 
acelaşi oraş plin de mâncare să moară de foame fără ca cineva 
să-i ajute. 

In schimb, nu e logic să opreşti hrana celor care sunt 
bolnavi din exces de hrană. 

Pentru Degete e logic să pui hrană bună la gunoi, fără ca 
măcar să fie stricată. 

In schimb, nu e logic ca această hrană să fie redistribuită 
celor care ar putea să fie interesaţi de consumarea ei. De altfel, 
ca să fie siguri că nimeni nu se atinge de gunoiul lor, Degetele îl 
ard. 


220. TEAMA 


Curtea părăseşte sala. Un poliţist prinde de braţ un 
asesor. Avea în mână eprubeta în care se afla Prinţesa 103. 

- Şi cu această acuzată ce facem? Nu pot s-o duc înapoi la 
închisoare cu duba, împreună cu oamenii. 

Asesorul ridică ochii la cer. 


- Pune-o cu celelalte furnici, răspunse el la întâmplare. 
Oricum, e uşor de recunoscut după semnul galben. 

Polițistul deschide capacul acvariului, răstoarnă eprubeta 
şi 103 cade din cer în mijlocul tovarăşelor ei de captivitate. 

Furnicile prizoniere fură foarte mulţumite să-şi vadă din 
nou eroina. S-au lins, şi-au făcut trofalaxii apoi se adunară ca să 
dialogheze. 

Printre cele închise acolo se aflau 10 şi 5. Ele explicară că, 
văzând că Degetele le puneau în saci, se grăbiseră să urce 
înăuntru pentru că îşi închipuiseră că era o invitaţie de a veni în 
lumea lor. 

Oricum, sunt hotărâți să ne omoare, orice am face, zise o 
furnică care îşi pierduse două picioare din spate când poliţiştii le 
vârâseră fără menajamente în nişte saci mari. 

Păcat. Cel puţin o dată am putut să prezentăm, în 
dimensiunea lor, argumentele pentru apărarea modului nostru 
de viaţă, spune Prinţesa 103. 

Dintr-un colţ, o furnică mică se apropie de ele. 

Prinţul 24. 

Prin urmare, furnica veşnic rătăcită se rătăcise de data 
asta în direcţia bună. Uitând condiţiile dure care permiseseră 
această întâlnire, Prinţesa 103 se lipi de Prinţul 24. 

Ce plăcută era regăsirea! 103 înţelesese deja arta, acum 
începea să descopere vag ce însemna dragostea. 

Dragostea e atunci când iubeşti pe cineva şi îl pierzi. Şi pe 
urmă îl regăseşti, îşi zice ea. 

Prinţul 24 se aşeză lângă 103. Doreşte o CA. 


221. INTELIGENŢĂ 


Preşedintele loveşte cu ciocanul în masă. 

- Cerem probe obiective ale inteligenţei lor. 

- Sunt în stare să-şi rezolve toate problemele, răspunse 
Julie. Procurorul dă din umeri. 

- Nu cunosc nici măcar jumătate din tehnologiile noastre. 
Nu cunosc nici măcar focul. 

Pentru această şedinţă, fusese construită o mică estradă 
de plexiglas cu televizorul şi antenele direct în acvariu. 


Prinţesa 103 se ridică pe cele patru picioare din spate ca 
să se fac bine înţeleasă. Emite o frază destul de lungă. 
Computerul o descifrează. 

Pe vremuri, furnicile au descoperit focul şi l-au utilizat în 
războaiele dintre ele. Dar într-o zi, ele nu au reuşit să 
stăpânească un incendiu care a luat amploare şi a distrus tot. 
Atunci insectele au luat hotărârea de comun acord să nu se mai 
atingă de foc şi să-i excludă pe cei care ar folosi această armă 
prea devastatoare... 

- Ah, vedeţi! Prea proaste ca să controleze focul, zise cu 
ironie procurorul. 

Dar computerul nu terminase de transmis mesajul. 

În timpul marşului meu pacifist în direcţia lumii voastre, 
am explicat surorilor mele că, folosit cum se cuvine, focul poate 
să deschidă o nouă cale de progres tehnologic. 

- Asta nu dovedeşte că sunteţi inteligente, doar că aveţi 
ocazia să imitaţi inteligenţa noastră. 

Furnica păru că se enervează brusc. Antenele ei au 
început să se agite. p 

DAR, LA URMA URMELOR, CE DOVEDEŞTE CA VOI, 
DEGETELE, SUNTEŢI INTELIGENTE? 

Rumoare în sală. Câteva râsete reţinute. Furnica părea că 
mitraliază acum cu feromoni. 

Am înţeles foarte bine că, pentru voi, criteriul care vă face 
să decretaţi că un animal este inteligent e... să vă semene! 

Nimeni nu se mai uita la acvariu. Toţi ochii erau îndreptaţi 
spre ecran şi cameramanul o încadră ca pe o persoană, în prim- 
plan. 

Pentru noi, voi sunteţi proşti şi noi inteligente. Ar trebui să 
se recurgă la o a treia specie, nici Deget şi nici furnică, ca să ne 
departajeze obiectiv. 

Toată lumea era conştientă, inclusiv curtea, că problema 
era crucială. Dacă furnicile erau inteligente, erau răspunzătoare 
de faptele lor. Dacă nu, erau iresponsabile ca un bolnav mintal 
sau oricare alt minor. 

- Cum să dovedeşti inteligenţa sau lipsa de inteligenţă a 
furnicilor? se întrebă cu glas tare preşedintele netezindu-şi 
barba. 

Şi cum să dovedeşti inteligenţa sau lipsa de inteligenţă a 
Degetelor - completă furnica cu aceeaşi siguranţă. 


- În această împrejurare, e important să definim ce specie 
e mai inteligentă faţă de cealaltă, replică un asesor. 

O curte de judecată seamănă mai mult sau mai puţin cu 
un teatru. Din noaptea timpurilor, justiţia a fost concepută ca un 
spectacol, dar niciodată judecătorul nu avusese atât de puternic 
impresia că era un regizor. El era cel care trebuia să ritmeze 
bine intervenţiile pentru ca publicul să nu se plictisească, el 
trebuia să distribuie bine rolul martorilor, acuzaților şi juraţilor. 

Fapt rar, un jurat ridică mâna. 

- Dacă îmi daţi voie... Sunt mare amator de jocuri de 
gândire, zise agentul poştal ieşit la pensie. Şah, cuvinte 
încrucişate, enigmistică, bridge etc... Părerea mea este că cel 
mai bun mod de a departaja două minţi ca să vezi care e mai 
subtilă, este de a le confrunta într-un joc, un fel de turnir al 
inteligenţelor. 

Preşedintele îşi aduse aminte că în Evul Mediu, justiţia 
depindea de o astfel de înfruntare. Părţile se înarmau şi se 
băteau pe viaţă şi pe moarte, lăsându-l pe Dumnezeu să decidă 
învingătorul. Totul era mai simplu, supravieţuitorul avea 
dreptate. Judecătorii nu se temeau nici că vor greşi şi nu aveau 
nici remuşcări. 

Evident, în situaţia de faţă nu se putea organiza un duel 
om-furnică. 

Judecătorul preciză acest detaliu. Juratul insistă. 

- Este destul să se inventeze o probă obiectivă faţă de 
care o furnică să aibă tot atâtea şanse de reuşită ca şi omul, 
zise el. 

Ideea înfierbântă asistenţa. Judecătorul întrebă: 

- Şi la ce gen de probă vă gândiţi? 


222. ENCICLOPEDIE 


STRATEGIA CALULUI: În 1904, comunitatea ştiinţifică 
internaţională era în fierbere. Se credea că se descoperise în 
sfârşit "un animal la fel de inteligent ca omul". Animalul 
respectiv era un cal de opt ani, educat de un savant austriac, 
profesorul von Osten. Spre marea surprindere a tuturor celor 
care îl vizitau, Hans, calul, părea să fi înţeles perfect 
matematica modernă. Dădea răspunsuri exacte la ecuaţiile care 
i se propuneau, dar mai ştia să indice cu precizie şi cât e ceasul, 


să recunoască în fotografii oamenii care îi fuseseră prezentaţi cu 
câteva zile mai înainte şi să rezolve probleme de logică. 

Hans arăta obiectele cu vârful copitei şi comunica cifrele 
bătând în pământ. Literele erau bătute una câte una ca să 
formeze cuvinte. O bătaie pentru "a", două pentru "b", trei 
pentru "c" şi aşa mai departe. 

Hans a fost supus la tot felul de experienţe şi calul şi-a 
dovedit permanent calităţile. Zoologi, biologi, fizicieni şi, în cele 
din urmă, psihologi şi psihiatri au venit din lumea întreagă ca să- 
| vadă pe Hans. Veneau sceptici şi plecau foarte tulburaţi. Nu 
înțelegeau în ce consta manipularea şi sfârşeau prin a admite că 
acel animal era într-adevăr "inteligent". 

La 12 septembrie 1904, un grup de treisprezece experţi a 
publicat un raport care respingea orice posibilitate de 
înşelătorie. Cazul a făcut mare vâlvă în epocă şi lumea ştiinţifică 
începea să se obişnuiască cu ideea că acel cal era cu adevărat 
la fel de inteligent ca un om. 

Oskar Pfungst, unul dintre asistenții lui von Osten, a 
înţeles în sfârşit misterul. El a remarcat că Hans greşea 
răspunsurile de fiecare dată când soluţia problemei care se 
prezenta era necunoscută de persoanele prezente. La fel, 
greşea de fiecare dată când i se acopereau ochii şi nu putea să 
vadă asistenţa. Singura explicaţie era deci că Hans era un 
animal extrem de atent care, în timp ce bătea din copită, 
percepea schimbările de atitudine ale oamenilor din jur. Simţea 
excitarea lor când se apropia de soluţia corectă. 

Concentrarea lui era motivată de speranţa unei recom- 
pense alimentare. 

Când misterul a fost descoperit, comunitatea ştiinţifică a 
fost atât de vexată că fusese atât de uşor înşelată încât a căzut 
într-un scepticism sistematic în faţa oricărei experienţe legate 
de inteligenţa animală. În multe universităţi se mai aminteşte şi 
acum de cazul calului Hans ca de un exemplu caricatural de 
înşelăciune ştiinţifică. Totuşi, bietul Hans nu a meritat nici atâta 
glorie şi nici atâta oprobriu. La urma urmelor, acel cal ştia să 
decodifice atitudinile oamenilor astfel încât să poată fi 
considerat temporar drept egalul omului. 

Dar poate că unul dintre motivele urii atât de mari faţă de 
Hans este şi mai profund. E foarte neplăcut pentru specia 
umană să se ştie "transparentă" pentru un animal. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


223. Întâlnire pe trepte 


Juratul specialist în jocuri de gândire se oferi să elaboreze 
un test pe care, după consultări, curtea şi apărarea îl 
considerară acceptabil. 

Acum trebuia să fie numit un reprezentat al speciei umane 
şi altul din partea furnicilor pentru această competiţie. 

Procurorul îl propuse pe comisarul Maximilian Linart, iar 
Julie pe 103. Preşedintele îi recuză din oficiu pe amândoi. Linart, 
care preda la şcoala de poliţie şi era un poliţist reputat, era 
departe de a fi un om reprezentativ pentru specia lui. La fel şi 
103, după toate filmele pe care le văzuse la televiziunea 
oamenilor, nu mai era deloc o furnică banală. 

Magistratul considera indispensabil ca cei doi concurenţi 
să fie aleşi la întâmplare din rândul populaţiei lor. Judecătorul 
era conştient că inventa o jurisprudenţă în materie şi îşi lua rolul 
foarte în serios. 

Un poliţist şi un aprod fură trimişi în stradă cu sarcina de a 
aduce primul om întâlnit în cale cu un aspect convenabil. Acesta 
a oprit un om de vreo patruzeci de ani, cu părul negru, cu o 
mustață mică, divorţat şi cu doi copii. l-au explicat ce se aştepta 
de la el. 

Omul fu cuprins de trac la gândul că va deveni campionul 
speciei umane şi se temea că va fi ridicol. Polițistul se întreba 
dacă nu cumva va trebui să recurgă la forţă ca să-l aducă în faţa 
curţii, dar aprodul a avut buna idee să-i spună cobaiului că în 
acea seară va apărea la televizor. La gândul că îşi va impresiona 
vecinii, individul nu a mai ezitat şi i-a urmat. 

Furnicii aduse din grădina tribunalului, de aceeaşi echipă, 
nu i-a cerut nimeni părerea. Puseră mâna pe prima zărită, o 
insectă de 3,2 mg, lungă de 1,8 cm, cu mandibule mici şi chitina 
neagră. Se convinseră că avea toate membrele intacte şi 
antenele i se agitară când o aşezară pe o foaie de hârtie. 

Materialul de măsurare a inteligenţei inventat de jurat era 
deja instalat în sala de judecată. Era vorba de douăsprezece 
bucăţi de lemn care trebuiau îmbinate ca să formeze un 


promontoriu permiţând să se atingă o pară electrică roşie 
suspendată deasupra lor. 

Primul dintre cei doi competitori care o va atinge va 
declanşa o sonerie electrică şi va fi declarat învingător. 

Bucăţile de lemn erau perfect asemănătoare pentru ambii 
concurenţi, diferită fiind numai mărimea. Odată montat, 
eşafodajul uman se ridica până la trei metri, iar cel al furnicilor, 
la trei centimetri. Ca furnica să fie interesată la această treabă, 
juratul unse întrerupătorul roşu cu miere. Existau camere de 
luat vederi în faţa fiecărui concurent şi preşedintele dădu 
startul. 

Omul, familiarizat din cea mai fragedă copilărie cu jocul de 
construcţie, a început imediat să îngrămădească metodic 
bucăţile de lemn, uşurat că i se propusese un test atât de 
simplu. 

Furnica se rotea însă în cerc, cuprinsă de panică pentru că 
se afla într-un loc străin, cu atâtea mirosuri şi lumină, departe 
de reperele ei obişnuite. Se plasă sub pară, adulmecă aroma 
dulce a mierii şi fu imediat tentată. Se ridică pe cele patru 
picioare din spate, încercând să apuce para şi nu reuşi. 

Procurorul îl lăsă pe aprod să apropie bucăţile de lemn de 
insectă ca s-o facă mai bine să înţeleagă că trebuia să le 
asambleze ca să ajungă la pară. Furnica se uită la bucăţile de 
lemn şi, în râsul asistenţei, le atacă cu mandibulele ca să le 
mănânce, căci erau uşor impregnate cu miros de miere. 

Furnica se agita, se menținea sub para roşie dar nu 
prezenta nici un comportament susceptibil de a-i permite să 
ajungă la ea. 

În schimb, încurajat de semenii lui, omul era pe punctul de 
a-şi termina lucrarea în timp ce furnica nu făcuse încă nimic, 
poate doar să îşi strice bucăţile de lemn şi să revină mereu sub 
pară şi să încerce să ajungă la ea ridicându-se pe picioarele din 
spate şi agitându-şi în aer membrele din faţă. Clămpănea din 
mandibule dar nu reuşea să facă nimic. 

Omul mai avea doar patru bucăţi de lemn de asamblat 
când, foarte enervată, furnica părăsi brusc poziţia de sub pară şi 
plecă. Nimeni nu se gândise să-i pună un perete. 

Asistenţa era convinsă că furnica renunţase dar, spre 
surprinderea tuturor, ea se întoarse, însoţită de o altă furnică. li 


spuse ceva cu antenele iar cealaltă se plasă în aşa fel încât să-i 
servească drept punct de sprijin. 

Omul zări cu coada ochiului manevra şi acceleră lucrul. 
Aproape că reuşise când, cu o secundă mai înainte, soneria 
furnicii răsună prima, 

In sală se declanşă tumultul. Unii huiduiau, alţii aplaudau. 

Procurorul luă cuvântul: 

- Aţi văzut cu toţii. Furnica a trişat. A cerut ajutorul unei 
complice, ceea ce dovedeşte că inteligenţa mirmeceeană este 
colectivă, nu individuală. O furnică nu e capabilă de nimic 
singură. 

- Nu-i adevărat, îl contrazise Julie. Pur şi simplu, furnicile 
au înţeles că în doi o problemă se rezolvă mult mai uşor. De 
altfel aceasta e şi deviza revoluţiei noastre: 1 + 1=3. Adunarea 
talentelor depăşeşte simpla lor sumă. 

Procurorul rânji. 

-1 + 1 = 3 este o minciună matematică, un păcat 
împotriva bunului simţ, o insultă adusă logicii. Dacă aceste 
prostii se potrivesc furnicilor, cu atât mai bine pentru ele. Noi, 
oamenii, nu avem încredere decât în ştiinţa pură, nu în 
formulele lor esoterice. 

Judecătorul lovi cu ciocanul în masă. 

- Acest test nu este concludent. Trebuie imaginat altul în 
care să fie implicaţi un singur om şi o singură furnică. 

Magistratul îl convocă pe psihologul de pe lângă curtea de 
judecată şi îi ceru să fabrice testul obiectiv şi incontestabil cu 
pricina. 

Apoi acordă un interviu în exclusivitate jurnalistei de la 
principalul canal naţional. 

- Ceea ce se întâmplă aici este foarte interesant, şi cred că 
parizienii ar trebui să vină în număr mare la Fontainebleau ca să 
asiste la audienţe şi să susţină cauza oamenilor. 


224. FEROMON ZOOLOGIC: OPINIE 


Salivatoare: 10. OPINIE: 

Degetele sunt din ce în ce mai puţin capabile să aibă o 
opinie personală. 

În timp ce toate animalele gândesc pentru ele însele şi îşi 
fac o opinie faţă de ceea ce văd şi ceea ce le-a învăţat 


experienţa, Degetele gândesc toate acelaşi lucru, adică iau ca 
fiind a lor opinia emisă de prezentatorul jurnalului televizat de la 
orele opt. 

Asta poate fi numit spiritul lor colectiv. 


225. SE VEDE DE DEPARTE 


Psihologul se gândi îndelung. Îşi consultă colegii, 
responsabilii rubricilor de jocuri din reviste şi inventatorii de 
jocuri apărute în comerţ. Trebuia creată o regulă de joc valabilă 
atât pentru oameni cât şi pentru furnici! Şi apoi, ce joc ar fi 
dovedit în mod incontestabil inteligenţa? 

Existau go, şah, dame. Dar cum să explici regulile unei 
furnici. Ele aparţineau culturii umane precum mah-jongul, 
pocherul sau şotronul. Ce-ar putea să joace furnicile? 

Psihologul se gândi la început la mikado. Furnicile aveau 
probabil obiceiul să scoată crenguţele de care aveau nevoie 
dintre alte crenguţe inutilizabile pentru ele. Dar a fost nevoit să 
renunţe. Mikado era un joc de dexteritate, nu de inteligenţă. Ce 
joacă furnicile? 

Jocul îi păru psihologului o specialitate umană. Furnicile nu 
se joacă. Ele descoperă terenuri, se bat, rânduiesc ouăle şi 
alimentele. Fiecare dintre gesturile lor are o utilitate precisă. 

Expertul deduse de aici că trebuia găsită o încercare 
corespunzătoare unei situaţii practice, familiară tuturor 
furnicilor. De exemplu explorarea unui drum necunoscut. 

După multă chibzuinţă, psihologul a sugerat un test carei 
se părea universal: o cursă într-un labirint. Orice creatură 
închisă într-un loc pe care nu-l cunoaşte caută să iasă de-acolo. 

Omul va fi plasat într-un labirint pe măsura lui, iar furnica 
într-un labirint după mărimea ei. Cele două labirinturi vor fi 
dispuse exact în acelaşi fel, vor fi trasate după acelaşi plan, dar 
la scări diferite. În felul acesta, cei doi concurenţi aveau de 
înfruntat aceleaşi dificultăţi pentru a găsi ieşirea. 

Concurenţii au fost schimbaţi. S-a procedat ca prima dată, 
polițistul şi aprodul luând de pe stradă un student blonduţ. 
Pentru a le reprezenta pe furnici, cei doi luară prima furnică 
venită într-un ghiveci cu flori, aflat pe fereastra portăresei de la 
tribunal. 


Pentru a avea mai mult loc, labirintul pentru om cu 
barierele lui metalice acoperite de hârtie, a fost instalat în faţa 
tribunalului. 

Pentru furnică s-a construit un labirint identic cu pereţi de 
hârtie în interiorul unui mare acvariu transparent, inaccesibil 
oricărei alte furnici provenită din afară. 

La ieşire, cei doi concurenţi trebuiau să declanşeze un 
întrerupător electric. 

Aprozii şi asesorii erau arbitrii de linie. Preşedintele apucă 
cu fermitate cronometrul şi dădu startul. Omul porni imediat 
printre palisadele de hârtie şi un poliţist dădu drumul furnicii în 
acvariu. 

Omul mergea foarte repede. Furnica nu se mişca. Pe un 
teren necunoscut, totdeauna să eviţi gesturile precipitate, 
spunea o veche recomandare mirmeceeană. 

Furnica începu prin a se spăla, alt consemn de bază. 

Pe un teritoriu necunoscut, îţi ascuţi simţurile. 

Omul lua avans. Julie era foarte îngrijorată, la fel şi 
oamenii din piramidă. Se uitau ţintă la ecranele care arătau 
evoluţia cursei. 103, 24 şi prietenele lor, care urmăreau 
competiţia la micul lor televizor, îşi ascundeau cu greu 
anxietatea. Vrând să aleagă o furnică absolut la întâmplare, 
poate că dăduseră peste o furnică redusă la minte. 

Haide, porneşte! strigă olfactiv Prinţul 24. 

Dar furnica nu se mişca. Lent, cu prudenţă, începu în 
sfârşit să adulmece solul în jurul picioarelor. 

La rândul său, omul grăbit apucă pe un drum greşit şi 
ajunse într-o fundătură. O porni la fugă în sens invers căci, 
neştiind că furnica încă nu se hotărâse să pornească, se temea 
să piardă timp. 

Furnica făcu câţiva paşi, se învârti în cerc apoi, brusc, îşi 
ridică antenele. 

Furnicile spectatoare ştiau ce înseamnă asta. 

Julie, care urmărea întrecerea din boxa acuzaților, îl 
strânse de braţ pe David. 

- Gata, a simţit mirosul de miere! 

Furnica porni drept înainte în direcţia bună. Omul, afară, 
descoperise şi el drumul cel bun. Pe ecrane, amândoi păreau că 
înaintează cu aceeaşi viteză. 


- În sfârşit, şansele par egale, constată judecătorul, 
preocupat de menţinerea suspansului ca să satisfacă mass- 
media. 

Din întâmplare, omul şi furnica luau aceleaşi viraje 
aproape simultan. 

- Pariez pe om! exclamă grefierul. 

- Eu pe furnică! zise primul asesor. 

Cei doi concurenţi evoluau aproape paralel. 

La un moment dat, furnica porni spre o fundătură şi 
antenele furnicilor din acvariu fremătară. 

Nu, nu, nu pe acolo! strigară ele din toţi feromonii. 

Dar mesajele lor olfactive nu putea să circule liber în 
spaţiu. Erau blocate de tavanul de plexiglas. 

-Nu, nu, nu pe-acolo! strigară la fel de zadarnic Julie şi 
prietenii ei. 

Omul se îndreptă şi el spre o fundătură şi, de data asta, 
asistenţa strigă: 

- Nu, nu, nu pe-acolo! 

Ce doi concurenţi se opriră, gândindu-se încotro s-o 
apuce. 

Omul înaintă în direcţia bună. Furnica apucă într-o direcţie 
care nu ducea nicăieri. Apărătorii speciei umane se simțeau 
liniştiţi. Concurentul lor mai avea încă două viraje de făcut ca să 
ajungă la capăt. În acel moment, furioasă că se învârte pe loc 
într-o fundătură, furnica avu o iniţiativă neaşteptată. 

Urcă pe peretele de hârtie. 

Ghidată de mirosul mierii din apropiere, gonea drept spre 
întrerupătorul roşu, sărind peste pereţi, ca într-o cursă cu 
obstacole, În timp ce omul lua virajele în pas alergător, furnica 
sări peste ultimul perete, se căţără pe întrerupătorul roşu uns cu 
miere şi declanşă soneria. 

Un strigăt de victorie răsună simultan în boxa acuzaților şi 
în acvariul unde furnicile îşi atingeau antenele de bucurie. 
Preşedintele ceru asistenţei să ia loc în sala de judecată. 

- A trişat! protestă procurorul apropiindu-se de masa 
magistratului. A trişat ca şi cealaltă. Nu avea dreptul să urce pe 
pereţii labirintului! 

- Maestre, vă rog să staţi jos, îi ceru preşedintele. Julie se 
întoarse pe banca apărării. 


- Bineînţeles că nu, zise ea, n-a trişat. S-a folosit de modul 
ei original de a gândi. Trebuia să atingă un obiectiv, şi l-a atins. 
A dovedit că e mai inteligentă adaptându-se mai repede la 
problemă. Nici un moment nu s-a spus că e interzisă 
escaladarea pereţilor. 

- Atunci ar fi putut şi omul să facă asta, nu? întrebă 
procurorul. 

- Evident. A pierdut pentru că nu i-a trecut prin minte că 
putea acţiona şi altfel în afară de a înainta drept pe culoare. A 
fost incapabil să gândească altfel decât după nişte reguli pe 
care şi le închipuia obligatorii dar care, în realitate, nu fuseseră 
specificate niciodată. Această furnică a câştigat pentru că a dat 
dovadă de mai multă inteligenţă decât omul. Atâta tot. Trebuie 
să recunoaştem. 


226. ENCICLOPEDIE 


SINDROMUL BAMBI: A iubi este uneori la fel de periculos 
ca a urî. În parcurile naturale din Europa şi din America de Nord, 
vizitatorii întâlnesc deseori căpriori. Aceste animale par izolate 
şi solitare chiar dacă mama lor nu este departe. Induioşaţi, 
fericiţi că se pot apropia de un animal blând, vizitatorul e tentat 
să mângâie animalul. Gestul nu are nimic agresiv, dimpotrivă; 
blândeţea animalului provoacă această mişcare de tandreţe din 
partea omului. Or, această atingere constituie un gest mortal. In 
timpul primelor săptămâni mama nu-şi recunoaşte puiul decât 
după miros. Contactul cu omul, oricât de afectuos ar fi, va 
impregna căpriorii cu efluvii umane. Aceste emanaţii poluante, 
chiar infime, distrug actul de identitate olfactiv al căpriorului 
care va fi imediat abandonat de toată familia. Nici o căprioară 
nu-l va mai accepta şi căpriorul va fi în mod automat condamnat 
să moară de foame. Această mângâiere asasină este numită 
“sindromul Bambi" sau "sindromul Walt Disney". 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


227. SINGUR 


Comisarul Maximilian Linart nu vru să vadă mai mult şi se 
întoarse în grabă la el acasă. Îşi aruncă pălăria în cuier, îşi 
scoase haina şi se închise la el în birou. Porni jocul Evoluţia cu 
parametri deosebiți. Voia să vadă la ce putea să ajungă o 
civilizaţie de furnici beneficiind de tehnologiile oamenilor. 

Avansa în mare viteză, din ce în ce mai captivat. 

În douăzeci de minute, Maximilian parcurse un mileniu de 
civilizaţie a furnicilor bogată în cunoştinţe umane. Rezultatul era 
şi mai terifiant decât îşi imaginase polițistul. 

Nu putea să se comporte ca un simplu spectator. Era decis 
să treacă la acţiune, cu orice preţ. 

Se puse imediat pe treabă. 


228. SOARE PARADOXAL 


Profitând de un moment de calm înainte de reluarea 
audierilor, Prinţesa 103 şi Prinţul 24 hotărăsc să încerce o 
acuplare în acvariu. De la începutul audierii, intensitatea 
reflectoarelor televiziunii fac să le clocotească hormonii sexuali 
ca un soare de primăvară. 

Această lumină, această căldură este totuşi foarte 
excitantă pentru cele două sexuate. 

Nu e simplu să te dedai unei acuplări într-un loc închis dar, 
încurajată de toate furnicile prezente, Prinţesa 103 se avântă şi 
începe să deseneze cercuri între pereţii închisorii de sticlă. 

La rândul său, Prinţul 24 îşi ia zborul în urmărirea ei. 

Evident, e mai puţin romantic decât zburând spre cer, sub 
copaci, printre efluviile forestiere, dar cele două insecte sunt 
convinse că, de acum înainte, totul s-a sfârşit pentru ele. Dacă 
nu fac dragoste aici şi acum, niciodată nu vor şti cum este. 

Prinţul 24 zboară în spatele Prințesei 103. Ea zboară prea 
repede şi el nu reuşeşte s-o prindă din urmă. El e obligat să-i 
ceară să zboare mai încet. 

In sfârşit, ajunge deasupra ei, se agaţă bine de partea din 
spate a corpului ei şi se arcuieşte ca să reuşească să se 
împreuneze. Nu e uşor. Preocupată de acuplare, Prinţesa 103 
uită să fie atentă la zbor şi se loveşte de un perete transparent. 
Din cauza şocului, Prinţul 24 se desprinde şi trebuie sa 
pornească din nou la cucerirea frumoasei sale. Prinţesa 103 
fusese amuzată de comportamentul nupţial al Degetelor, dar în 


acel moment ar fi preferat să se comporte ca ele şi să se 
rostogolească pe jos. E mai simplu decât să încerci o joncțiune 
între două apendice minuscule, şi pe deasupra în plin zbor. 

La a treia tentativă, Prinţul 24, uşor obosit, reuşeşte în 
sfârşit să se acupleze cu Prinţesa 103. Atunci se petrece în ei 
ceva foarte nou, foarte intens. Cu atât mai intens cu cât e vorba 
de două sexuate care şi-au obţinut sexul prin mijloace artificiale. 

Antenele lor se împreunează de parcă s-ar deda încă o 
dată unei CA. Comuniunea dintre spirite se adaugă celei a 
corpurilor. 

Ca să nu se mai lovească din nou de peretele de sticlă, 
prinţesa 103, care conduce zborul, face mici cercuri concentrice 
în centrul închisorii lor, numai la câţiva centimetri de tavanul de 
plexiglas plin de găuri. 

Imaginile psihedelice devin mai clare. Sunt emise de 103, 
de ea care are încă în memorie marile scene romantice din 
filmul Pe aripile vântului. În lumea mirmeceeană, dragostea este 
legată doar de funcţia de reproducere. Inainte de a fi văzut 
filmul Degetelor, 103 nu se gândise niciodată să considere 
dragostea ca o emoție deosebită, independentă de funcţia 
procreatoare. 

Jos, celelalte furnici le privesc cu admiraţie cum se rotesc. 
Înţeleg că se petrece ceva diferit. 10 notează pe un "feromon 
mitologic" tot ce-i inspiră acest moment de pură poezie 
romantică. 

Deodată, sus totul se complică. Prinţul 24 se simte rău. 
Antenele lui se agită în mod ciudat. Inima îi bate din ce în ce mai 
tare. Un imens val roşu de plăcere pură şi de durere intensă îl 
acoperă ca un val seismic. Are impresia că inima s-a stricat şi 
bate tare de tot. 

Pan... pan, pan, pan, pan, pan... pan! 

Pan, pan, pan! 

Judecătorul bătu scurt de câteva ori cu ciocanul ca să 
avertizeze asistenţa că se relua audierea. 

- Doamnelor şi domnilor juraţi, vă rog să luaţi loc. 
Preşedintele îi informă pe juraţi că furnicile, deoarece li se 
recunoscuse inteligenţa, erau de acum înainte răspunzătoare. 
Vor avea deci să stabilească soarta lui 103 şi a tovarăşelor ei. 

- Nu înţeleg! exclamă Julie. Furnica a câştigat totuşi. 


- Da, replică judecătorul, dar această victorie dovedeşte 
că furnicile sunt inteligente, nu că sunt nevinovate. Are cuvântul 
acuzarea. 

- Am aici câteva probe care dovedesc, doamnelor şi 
domnilor din juriu, în ce măsură furnicile sunt inamicii omului. 
Mai ales un articol despre invaziile furnicilor de foc în Florida 
care ar trebui să-i edifice pe juraţi. 

Arthur se ridică în picioare. 

- Uitaţi să precizaţi cum au fost oprite aceste furnici de 
foc. Prin intermediul unei alte specii de furnici: solenopsis 
daugerri. Ea ştie să reproducă feromonii unei regine a furnicilor 
de foc. Ea le înşeală astfel pe lucrătoarele care o hrănesc în 
timp ce propria lor regină moare. Morala: omul e de ajuns să se 
alieze cu unele furnici prietene ca să vină de hac altor specii de 
furnici duşmane... 

Procurorul îl întrerupse pe Arthur părăsindu-şi scaunul ca 
să se aşeze în faţa juraţilor. 

- Nu dezvăluindu-ne secretele insectelor ne vom debarasa 
de ele. Dimpotrivă, trebuie să eliminăm cât mai repede aceste 
furnici deja prea informate mai înainte să poată transmite ceea 
ce ştiu întregii specii. 

Extazul din acvariu continuă. Cuplul mirmeceean se 
roteşte din ce în ce mai repede, prinşi parcă într-un vârtej 
infernal. Inima Prințului 24 bate din ce în ce mai haotic. Pan, 
pan... pan... pan, pan, pan... pan... Culoarea valului roşu de 
plăcere se modifică pe măsură ce creşte. Devine mov, violet, 
apoi negru. 

Judecătorul cere procurorului să conchidă şi să-şi anunţe 
cererile. 

- Pentru conjuraţii de la liceu, cer condamnarea la şase 
luni închisoare, pentru distrugere de materiale educative şi 
tulburarea liniştii publice. Pentru conjuraţii din piramidă cer, 
pentru complicitatea la crimă, o condamnare la şase ani 
închisoare. Pentru Prinţesa 103 şi complicele ei, pentru 
insurecție şi asasinarea poliţiştilor, cer... condamnarea la 
moarte. 

Publicul se manifestă imediat. Judecătorul lovea cu 
ciocanul aproape fără să gândească. 


- Îmi permit să amintesc colegului meu care reprezintă 
acuzarea că pedeapsa cu moartea a fost abolită de mult timp în 
ţara noastră, zise el cu un ton doct. 

- Pentru oameni, domnule preşedinte, pentru oameni. Am 
căutat cu mare atenţie. Nimic în codul nostru penal nu interzice 
pedeapsa cu moartea pentru animale. Câinii care muşcă copiii 
sunt injectaţi cu otravă. Vulpile care transmit turbarea sunt 
împuşcate. De altfel, cine dintre noi se poate lăuda că nu a 
omorât niciodată o furnică? 

Chiar şi cei care nu-l aprobau erau obligaţi să admită că 
acuzatorul public avea dreptate. Cine nu omorâse furnici chiar 
fără să vrea? 

- Decretând pedeapsa cu moartea pentru Prinţesa 103 şi 
semenele ei, nu putem decât să îndeplinim un act de civism şi 
de legitimă apărare, reluă procurorul. Documentele confiscate 
din piramidă atestă faptul că lansaseră o mare cruciadă 
împotriva noastră. Să ştie natura că speciile care vor să dăuneze 
omului sfârşesc prin a plăti cu viaţa. 

Prinţul 24 îşi îndreaptă antenele. Prinţesa 103 îl simte, îl 
vede, dar propria ei plăcere e atât de lungă şi atât de mare încât 
nu reuşeşte să se preocupe de partenerul ei. 

Dacă el e copleşit de un val roşu care se transformă în 
negru, ea este invadată de un val roşu care se transformă în 
portocaliu apoi se luminează din ce în ce mai mult până când 
capătă o nuanţă mai galbenă şi mai caldă. Acum nu mai e 
prinţesă, e regină. 

Prinţul 24 se simte din ce în ce mai rău. 

Presiunea creşte. Inima i s-a oprit. 

Presiunea creşte. Se desprinde brusc de 103, încearcă să 
bată din aripi ca să-şi încetinească căderea şi... 

Preşedintele dă cuvântul apărării. 

Julie face apel la resursele tuturor neuronilor ei. 

- Ceea ce se petrece aici nu este un proces. E mai mult 
decât atât. Este o ocazie unică care ni s-a oferit ca să înţelegem 
un sistem de gândire ne-uman. Dacă nu reuşim să pactizăm cu 
furnicile, aceste infraterestre, cum vom putea spera ca, într-o zi, 
să comunicăm cu extratereştrii? 

În aer răsună un mie pocnet. Presiunea era prea 
puternică, plăcerea prea intensă. Imediat ce-şi proiectase 
garneţii în femelă, prinţul explodase de plăcere. Bucăţile de 


chitină se împrăştie în toate direcţiile şi cad ca bucăţile unui 
avion care face explozie în aer. 

Julie avea impresia că, după ce citise atât de mult 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, acum Edmond 
Wells vorbea uneori prin vocea ei. 

- Furnicile se pot dovedi o trambulină pentru evoluţia 
noastră. Decât să încercăm să le distrugem, mai bine să ne 
folosim de ele. Suntem complementari. Controlăm lumea la 
înălţimea de un metru, ele la înălţimea de un centimetru. Arthur 
a demonstrat că, cu ajutorul mandibulelor, fabrică obiecte de 
dimensiunile lor pe care nici cei mai abili dintre ceasornicari nu 
le-ar putea reproduce. De ce să ne lipsim de nişte aliaţi atât de 
preţioşi? 

Regina 103 mai zboară puţin, apoi aterizează brusc în 
receptorul feromonal. 

Un mic zgomot răsună din difuzoarele aparatului, dar 
dezbaterile fiind în toi, nimeni din sala de judecată nu acordă 
vreo atenţie. 

Julie continuă: 

- Nu se poate să ne condamnaţi pentru că am dorit să 
ameliorăm statutul speciei noastre. Nu se poate să omorâm 
furnicile. 

Căzând, regina îşi pierde aripile. 

Moartea prinţului şi pierderea aripilor constituie preţul 
regalității mirmeceene. 

-  Achitându-ne însă şi eliberând aceste insecte 
nevinovate, veţi arăta că drumul pe care am început să-l 
explorăm merită toată atenţia posibilă. Furnicile, fie că vrem sau 
nu, sunt... 

Rămase cu gura deschisă. Fraza rămase neterminată. 


229. ENCICLOPEDIE 


PUTEREA CIFRELOR: 12 3456 78910 

După forma lor, cifrele ne istorisesc evoluţia vieţii. Tot ce 
e curb indică dragostea. Tot ce e linie dreaptă indică 
ataşamentul. Tot ce e încrucişare indică încercările prin care 
treci. Să le examinăm. 

0: este golul. Oul originar închis. 


1: este stadiul mineral. E doar o linie. E starea de 
nemişcare. E începutul. A fi, doar a fi, aici şi acum, fără a gândi. 
E primul nivel a conştiinţei. Acolo e ceva care nu gândeşte. 

2: este stadiul vegetal. Partea inferioară e formată dintr-o 
linie, vegetalul este deci ataşat pământului. Vegetalul nu-şi 
poate mişca piciorul, e sclavul solului, dar e dotat cu o curbă în 
partea de sus. Vegetalul iubeşte cerul şi lumina, şi pentru ele se 
face frumoasă floarea în partea ei superioară. 

3: este stadiul animal. Nu mai există linie. Animalul, 
desprins de pământ, se poate mişca. Are două rotunduri; 
iubeşte în partea de sus şi în partea de jos. Animalul 
reacţionează ca sclav al sentimentelor sale. lubeşte, nu iubeşte. 
Egoismul este principala lui calitate. Animalul este prădător şi 
pradă. Îi este teamă în permanenţă. Dacă nu reacţionează în 
funcţie de interesele sale directe, moare. 

4: este stadiul uman. Este nivelul de deasupra nivelelor 
mineral, vegetal şi animal. Se află la răscruce de drumuri. Este 
prima cifră cu încrucişare. Dacă 4 reuşeşte propria schimbare, 
trece în lumea superioară. lese din stadiul de sclav al 
sentimentelor prin liber arbitru. Fie îşi realizează destinul, fie nu- 
| realizează. Dar noţiunea de libertate de alegere îi dă voie şi să 
nu-şi realizeze misiunea de cucerire a libertăţii şi a dominării 
propriilor sentimentelor. 4 îţi dă voie să rămâi în mod liber 
animal sau să treci la etapa următoare. Aceasta este miza 
actuală a omenirii. 

5: este stadiul spiritual. Este contrariul lui 2. 5 are linia 
sus, este legat de cer. Are o curbă în partea de jos: iubeşte 
pământul şi pe locuitorii lui. A reuşit să se elibereze de pământ, 
dar nu şi de cer. A trecut de încercarea crucii lui 4 dar planează. 

6: e o curbă continuă fără unghiuri, fără linie. E dragostea 
totală. E aproape spirală, se pregăteşte să meargă spre infinit. 
S-a eliberat de cer şi de pământ, de orice blocaj superior sau 
inferior. Este pur canal vibrator. Mai are de împlinit însă un 
lucru: să treacă în lumea creatoare. 6 este şi forma fetusului în 
gestație. 

7: este cifra de trecere. Este un patru inversat. Şi în acest 
caz ne aflăm la o răscruce. S-a încheiat un ciclu, cel al lumii 
materiale; trebuie deci să se treacă la ciclul următor. 

8: este infinitul. Dacă îl desenezi, nu te mai opreşti 
niciodată. 


9: este fetusul în gestație. 9 este inversul lui 6. Fetusul se 
pregăteşte să se întoarcă în real. Va da naştere lui... 

10: este acel zero al oului originar, dar la o dimensiune 
superioară. Acest zero al dimensiunii superioare va lansa din 
nou un ciclu de cifre dar la o scară superioară. Şi aşa mai 
departe. 

De flecare dată când scriem o cifră, transmitem această 
înţelepciune. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


230. DIFERENŢĂ DE PERCEPŢIE 


Pe ecranul video de deasupra boxei acuzaților apăruse 
faţa lui Maximilian. Avea un zâmbet ciudat, aproape pofticios. 
Acest prim-plan o ţintuise pe Julie locului. 

Maximilian, cu o privire înfrigurată, era înarmat cu o 
unghieră. Lua furnicile şi le decapita una după alta, în 
apropierea obiectivului camerei de luat vederi. 

- Ce se întâmplă? Ce e mascarada asta? întrebă 
judecătorul. Aprodul se apropie şi îi murmură câteva cuvinte la 
ureche. Maximilian se închisese la el în casă şi, datorită unei 
simple camere video şi releului computerului său, retransmitea 
această scenă prin intermediul liniilor telefonice. 

Decapitarea furnicilor continua. Apoi, obosit probabil după 
ce asasinase vreo sută dintre ele, zâmbi spre camera de luat 
vederi, adună corpurile moarte şi le aruncă neglijent în coşul de 
hârtii. Apoi lupă o foaie şi, plasându-se în faţa camerei video, 
zise: - Doamnelor şi domnilor, trăim un moment grav. Lumea 
noastră, civilizaţia noastră, specia noastră sunt amenințate de 
dispariţie. În faţa noastră se ridică un duşman cumplit. Cine ne 
pune astfel în pericol? Cealaltă, cealaltă mare civilizaţie, cealaltă 
mare specie de pe planetă. M-am referit la furnici. Le-am studiat 
de câtăva vreme, am studiat influenţa lor asupra oamenilor. 
Dar, mai cu seamă, am instalat pe un simulator de civilizaţie un 
program destinat să ne arate ce s-ar întâmpla cu lumea dacă 
furnicile ar avea acces la cunoştinţele noastre tehnologice. Am 
constatat astfel că furnicile, care ne sunt superioare prin număr, 
combativitate şi modul de comunicare, n-ar avea nevoie de mai 


mult de o sută de ani ca să ne aducă în stare de sclavie. Cu 
aportul tehnologiilor noastre umane, toate puterile lor vor fi 
supradimensionate. Ştiu, doamnelor şi domnilor, că asta, pentru 
unii dintre dumneavoastră, va părea aberant. Cred totuşi că nu 
putem risca verificarea acestei ipoteze. Făcu o scurtă pauză şi 
apoi continuă: 

- În consecinţă, trebuie să distrugem furnicile şi, cu 
prioritate, aceste faimoase furnici "civilizate" care şi-au însuşit 
pădurea din Fontainebleau. Ştiu, unii dintre dumneavoastră le 
vor găsi simpatice. Alţii consideră că pot să ne ajute şi că avem 
multe de învăţat de la ele. Dar se înşeală. Furnicile sunt flagelul 
cel mai rău pe care l-a cunoscut omenirea vreodată. O singură 
cetate de furnici ucide zilnic proporţional mai multe animale 
decât o întreagă ţară de oameni. Întâi înfrâng şi apoi folosesc ca 
vite toate speciile învinse. De exemplu, puricilor-de-frunze le 
taie aripile ca să-i poată exploata mai bine. După ei va veni şi 
rândul nostru. Conştientizând pericolul pe care îl reprezintă 
furnicile inteligente pentru omenire, am decis ca om, eu, 
Maximilian Linart, să distrug partea din pădurea Fontainebleau 
care, din cauza nepăsării unui grup de oameni, colcăie de furnici 
iniţiate în tehnologia noastră. Şi dacă va fi necesar, voi 
transforma în cenuşă întreaga pădure. 

Făcu din nou o pauză, după care zise: 

- Am reflectat îndelung la viitor. Dacă nu distrugem acum 
aceste douăzeci şi şase de mii de hectare de pădure 
contaminate, într-o zi va trebui poate să distrugem toate 
pădurile. Deocamdată, această infimă amputare va evita o 
cangrenă generală. Cunoaşterea este ca o boală contagioasă. 
Biblia ne spune că Adam s-ar fi opus tentaţiei de a muşca din 
mărul cunoaşterii. Eva însă l-a împins să comită ireparabilul. Dar 
noi putem împiedica furnicile să cunoască acest blestem. Am 
instalat bombe incendiare în zona forestieră unde se află 
furnicarele contaminate de ideile furnicii 103. Orice încercare de 
a mă opri e inutilă. Sunt solid baricadat în casă iar sistemul de 
aprindere al bombelor incendiare, sub controlul computerului 
meu, va fi debranşat de la reţea imediat după acest mesaj, deci 
nu există riscul modificării lui din exterior. Nu încercaţi să mă 
opriţi. Dacă, din cinci în cinci ore, nu tastez o formulă codificată 
pe tastatura computerului meu, totul va exploda, la mine acasă 
şi în pădure. Nu mai am nimic de pierdut. Imi sacrific viaţa 


pentru specia mea. Azi plouă şi voi aştepta să se facă frumos ca 
să declanşez incendiul forestier. Dacă va fi să pier în urma unui 
asalt lipsit de judecată, omenirea să considere asta ca un 
testament şi altul să preia ştafeta. 

Jurnaliştii dădeau fuga să transmită ştirea. Oameni care 
nu se cunoşteau discutau aprins în sala de judecată. 

Prefectul Dupeyron, care se deplasase ca să audă 
verdictul acestui proces fără precedent, rechiziţionă imediat 
biroul judecătorului, rugându-se cerului ca nu cumva comisarul 
să-şi fi întrerupt telefonul. 

Linart răspunse imediat. 

- Ce te-a apucat, comisare? 

- De ce vă plângeţi, domnule prefect? Doreaţi să vă 
debarasaţi de o parte din pădure ca să lăsaţi locul liber pentru 
planurile hoteliere ale unui grup japonez. Dorinţa vi se va 
împlini. Aveaţi dreptate. Asta va crea locuri de muncă şi va 
reduce şomajul. 

- Dar nu aşa, Maximilian. Există metode mai discrete... 

- Incendiind această pădure blestemată, voi salva întreaga 
omenire. 

Prefectul simţi un nod în gât. Avea mâinile umede de 
sudoare. 

- Ţi-ai pierdut minţile, zise el suspinând. 

- Unii vor crede asta la început, dar într-o zi voi fi înţeles şi 
mi se va ridica o statuie ca salvator al omenirii. 

- Dar de ce te încăpăţânezi să extermini aceste furnici 
total neînsemnate? 

- Nu m-aţi auzit? 

- Ba da, ba da, te-am auzit. Chiar te temi atât de mult de 
concurenţa altor animale inteligente? 

- Da. 

În vocea poliţistului era atâta hotărâre încât prefectul 
căută un argument forte ca să-l convingă. 

- Îţi imaginezi ce s-ar fi întâmplat dacă dinozaurii, 
înțelegând că oamenii vor forma într-o zi o civilizaţie de talie 
mai redusă dar supraputernică, ar fi eliminat în mod sistematic 
mamiferele? 

- Asta e comparaţia cea mai bună. Cred, într-adevăr, că 
dinozaurii ar fi trebuit să se debaraseze de noi. Ar fi trebuit să 


existe un dinozaur eroic, ca mine, care să înţeleagă miza pe 
termen lung. Poate că la ora asta ar mai fi trăit, răspunse Linart. 

- Dar nu erau adaptaţi vieţii pe planetă. Erau prea mari, 
prea greoi... 

- Şi noi? Poate că şi pe noi ne vor considera într-o zi 
furnicile prea mari şi prea greoi. Şi dacă li se va da posibilitatea, 
ce vor face? 

Şi închise. 

Prefectul îşi trimise cei mai buni oameni să repereze 
bombele cu fosfor împrăştiate în pădure. Aceştia găsiră vreo 
zece, dar nu ştiau câte sunt şi pădurea era imensă. 

Situaţia părea pierdută. Populaţia se uita spre cer. Fiecare 
ştia acum că, imediat ce ploaia va înceta, pădurea va lua foc. 

Cineva, undeva, murmură cu glas scăzut: "Poate că amo 
idee..." 


231. ENCICLOPEDIE 


ŞANTAJ: Totul fiind exploatat, nu mai există decât un 
singur mijloc de a crea noi bogății într-o ţară deja bogată: 
şantajul. Totul începe de la comerciantul care minte spunând că 
ăsta e ultimul articol pe care îl mai are şi că dacă nu Îl iei 
imediat are alt client care e interesat şi până la cel mai înalt 
nivel, adică la guvernul care decretează că: "Fără petrolul care 
poluează, nu vom avea mijloacele necesare încălzirii întregii 
populaţii din ţară în iarna asta". Şi atunci, teama de a scăpa 
ceva sau de a rata o afacere va genera cheltuieli artificiale. 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


232. PE PUNCTUL DE A FACE IMPLOZIE 


A plouat toată ziua de sâmbătă. Seara,, cerul s-a umplut 
de stele şi meteorologii au anunţat că duminică va fi frumos şi 
că vântul va sufla cu putere în zona pădurii din Fontainebleau. 

Deşi nu era credincios, Maximilian îşi zise că în această 
împrejurare Dumnezeu era de partea lui. Se cuibări în fotoliu cu 
faţa la computer, fericit şi conştient de misiunea lui pe pământ. 
Apoi adormi. 


Uşile erau încuiate, obloanele blocate. În timpul nopţii, un 
vizitator reuşi să intre pe neştiute în biroul comisarului. 
Vizitatorul căută computerul. Aparatul era în stare de veghe, 
gata să declanşeze bombele în cazul în care tastarea codului nu 
avea să-l împiedice. Vizitatorul se apropie de el ca să-l 
neutralizeze. Din cauza grabei, răsturnă un obiect. Maximilian 
dormea iepureşte, iar zgomotul, deşi foarte slab, îl trezi de-a 
binelea. De altfel, se aştepta la un atac disperat. Îndreptă 
revolverul spre vizitator şi apăsă pe trăgaci. Toată încăperea 
vibră. 

Vizitatorul se feri cu vioiciune de glonţ. Maximilian trase 
încă o dată şi vizitatorul se feri din nou. 

Enervat, comisarul reîncărcă arma şi ţinti din nou. 
Vizitatorul îşi zise că era mai bine să se ascundă undeva. Se 
repezi în salon şi se ascunse după perdele. Polițistul trase dar 
vizitatorul lăsă capul în jos şi gloanţele trecură pe deasupra 
frunţii sale. 

Maximilian aprinse luminile. Vizitatorul înţelese că trebuia 
să-şi schimbe imediat ascunzătoarea. Se strecură în spatele 
unui fotoliu cu spetează înaltă în care nimeriră câteva gloanţe. 

Unde să se adăpostească? 

Scrumiera. Alergă să se ghemuiască în spaţiul dintre un 
chiştoc vechi de trabuc rece şi margine. Polițistul ridică zadarnic 
perne, tapiserii şi covoare, de data asta nu-l mai găsi. 

Regina 103 profită ca să-şi tragă sufletul şi să se calmeze. 
Trecu la o spălare rapidă a antenelor. O regină este în general 
prea prețioasă ca să-şi rişte astfel viaţa. Ea trebuie să stea şi să 
ouă în încăperea nupţială. Totuşi, 103 înţelesese că era sigura 
pe lume suficient de "deget" şi suficient de furnică ca să 
reuşească această misiune de o importanţă capitală. Deoarece 
miza era distrugerea pădurii şi deci a furnicarelor, luase 
hotărârea să rişte totul. 

Maximilian, cu revolverul în mână, trăgea uneori în câte o 
pernă. Pentru o ţintă atât de mică, ar fi fost totuşi nevoie de alt 
fel de armă. 

Maximilian căută un spray în dulapul de la bucătărie şi 
pulveriză un adevărat nor de insecticid în salon. Aerul se umplu 
de mirosuri mortale. Din fericire, pungile, pulmonare ale furnicii 
dispuneau de o mare autonomie. Deoarece insecticidul se dilua 
într-un mare volum de aer din salon, în acel loc se putea respira 


suportabil. Ar fi putut să stea acolo vreo zece minute, dar nu 
avea timp de pierdut. 

Regina 103 se deplasă în viteză. 

Maximilian îşi zise că dacă autorităţile şi prefectul nu 
găsiseră un alt adversar pentru el decât o furnică, asta însemna 
că nu aveau nici o idee. Deodată se stinse lumina. Cum era cu 
putinţă? O furnică atât de mică nu era în stare să apese pe un 
întrerupător. 

Inţelese că furnica intrase în centrala casei. Să însemne 
asta că era în stare să descifreze un circuit imprimat şi să 
recunoască firul electric care trebuia tăiat? 

"Să nu subestimezi niciodată adversarul." Era primul lucru 
pe care îl spunea elevilor săi de la şcoala de poliţie. Şi acum 
chiar el făcuse această greşeală doar pentru că adversarul era 
de o mie de ori mai mic decât el. 

Luă o lanternă don sertarul comodei. Lumină ultimul loc 
unde i se păruse că îşi văzuse vizitatorul. Apoi se îndreptă spre 
cutia comutatorului şi constată că firul electric fusese într- 
adevăr tăiat cu mandibula. 

Işi zise că o singură furnică era în stare să facă asta: 103, 
regina lor degenerată. 

In întuneric, cu simţul ei olfactiv foarte bine dezvoltat şi 
vederea în infraroşu detectoare de căldură, furnica dispunea 
acum de un uşor avantaj. Numai că era într-o zi cu lună plină şi 
Maximilian fu de ajuns să deschidă obloanele, acum inutile, ca în 
încăpere să se reverse o lumină de un albastru violet. 

Trebuia acţionat rapid. Furnica se îndreptă spre birou şi 
computer. Francine o învățase cum să se strecoare prin micul 
grilaj de aerisire aflat în partea din spate. Urmă întocmai 
instrucţiunile fetei. 103 era acum înăuntru. Nu-i mai rămânea 
decât să dezactiveze conexiunile care îi fuseseră indicate. Merse 
pe plăcile electronice. Aici hard-disk-ul. Acolo, procesorul. Trecu 
peste condensatori, tranzistori, rezistenţe, potenţiometre şi 
radiatori. Totul vibra în jurul ei. 

Regina 103 simţea că se mişcă într-o structură ostilă. 
Computerul îi cunoştea prezenţa. Nu avea ochi intern dar 
percepea scurtcircuite infime de fiecare dată când furnica îşi 
punea picioarele pe o conexiune din cupru. 


Dacă ar fi avut mâini, computerul ar fi masacrat-o deja. 
Dacă ar fi avut stomac, ar fi digerat-o. Dacă ar fi avut dinţi, ar fi 
mestecat-o deja. 

Dar computerul era doar o maşină inertă, formată din 
componente de origine minerală. Regina 103 se afla în el şi îşi 
rememora planul circuitului imprimat pe care i-l indicase 
Francine când, brusc, cu vederea ei în infraroşu, zări prin grilajul 
aerisirii ochiul imens al duşmanului ei uman. 

Maximilian recunoscu semnul galben de pe frunte şi îi 
trimise un nor de insecticid. Orificiile respiratorii ale furnicii era 
încă deschise şi tuşea când un al doilea nor transformă complet 
interiorul computerului într-un port englez învăluit în ceaţă. 
Aerul acid îi coroda interiorul. Era insuportabil. 

Aer, repede. 

leşi prin trapa de citire a dischetelor şi fu întâmpinată cu 
alte focuri de armă. Se deplasă în zig-zag printre gloanţele care 
pentru ea erau ca nişte rachete. Lanterna o lumina tot timpul şi 
alerga într-un cerc de lumină. 

Ca să scape de acel reflector, se refugie sub uşa biroului 
ca să ajungă iar în salon şi intră sub cuta covorului. Covorul fu 
ridicat. Se ghemui sub un fotoliu. Fotoliul fu răsturnat. 

Furnica alergă în pantofi, cuprinsă de panică. Era căutată 
de mai multe Degete. Cel puţin zece. Se refugie în jungla de 
nylon a Unei margini de mochetă groasă. 

Şi acum? 

Agită antenele şi reperă un curent de aer cu miros de 
cărbune. Părăsi în mare viteză mocheta şi se repezi spre tunelul 
vertical din faţa ei. Un adăpost excelent. Da, dar lanterna o 
urmărise. 

- Eşti în cămin, 103, de data asta ai căzut în mâna mea, 
furnică  afurisită! exclamă Maximilian luminând interiorul 
căminului cu fasciculul lanternei. 

Furnica se ridică pe imensul tunel vertical, călcând în 
trecere pe cenuşă. 

Maximilian vru să pulverizeze peste ea un nor de 
insecticid dar sprayul era gol. Căminul era destul de larg în 
partea sa de jos ca să intre în el corpul unui om adult, drept 
pentru care se decise să-l escaladeze ca să strivească furnica. 
Până când nu va vedea corpul acelei blestemate de furnici făcut 
bucățele, nu putea să fie sigur de nimic. 


Omul se agăţă de pietrele vechi. Cu cât căminul se 
îngusta, cu atât era mai uşor de escaladat. Sprijinindu-se în 
coate şi genunchi, Maximilian înainta fără probleme, ca un 
alpinist. 

Regina 103 nu se aşteptase să fie urmărită. Urcă mai sus. 
Urcă şi el. Furnica percepe mirosul uleios al degetelor 
urmăritorului. Pentru furnici, degetele miros a ulei de peşte. 

Maximilian gâfâia. Urcatul în patru labe într-un şemineu 
vertical nu se mai potrivea cu vârsta lui. Lumină partea de sus a 
şemineului şi i se păru că zăreşte două antene minuscule care 
păreau că îl sfidează. Se mai ridică câţiva centimetri. Şemineul 
se îngusta din ce în ce mai mult. Nu mai putea înainta cu tot 
corpul odată. 

Regina 103 se ascunse în scobitura unei cărămizi pe care 
Maximilian o lumină imediat. Accesul în adăpost era dificil, dar 
nu avea de gând să renunţe, s-o lase pe 103 să-i scape după ce- 
şi dăduse atâta osteneală. Deoarece braţul nu mai putea 
înainta, îşi trimise pumnul la atac. Furnica se trase înapoi. Un 
deget se apropia şi ea se afla într-o fundătură. 

- Acum eşti în mâna mea, mormăi Maximilian strângând 
maxilarele. 

Avea impresia că atinsese uşor furnica şi regreta că nu 
lovise mai tare. Îşi înfipse degetul în cavitate, dar Regina 103 
făcu un mic salt într-o parte şi muşcă degetul cu mandibulele 
până la sânge. 

- Au! 

Sângele picură din mica rană. Furnica ştia că acum nu-i 
mai rămânea decât să tragă cu acid în rană. Glanda abdominală 
era plină de acid cu o concentrație de 70%, deci jetul ar fi putut 
să fie suficient de corosiv ca să provoace o reacţie. 

Regina 103 luă poziţie de tragere şi rată ţinta. Veninul ei 
lovi unghia fără să provoace nici cea mai mică stricăciune. 
Degetul biciui aerul. Nu mai era decât o furnică mică şi obosită 
care lupta împotriva unui deget agresiv. Armele furnicii: punga 
abdominală de tir plină cu acid formic şi tăişul micilor 
mandibule. 

Armele degetului: tăişul unghiei, latul unghiei şi puterea 
muşchilor. 


Maximilian gâfâia. Voia să atace şi cu alte degete. Îşi 
zgârie mâna dar reuşi să bage patru degete în scobitura 
cărămizii. 

Duel. Ca o caracatiţă enormă din romanul lui Jules Verne 
Douăzeci de mii de leghe sub mări, mâna lui Maximilian Linart 
încerca să ucidă micul adversar biciuind aerul în toate sensurile. 

Furnica era speriată dar admira în acelaşi timp acea mână 
de luptă redutabilă. Degetele nu erau în stare să-şi dea seama 
de norocul de a avea astfel de apendice! Se ferea cum putea 
mai bine de tentacule lungi de culoare roz care se întindeau ca 
s-o strivească. Trase câteva salve, fără să reuşească să atingă 
ţinta. Atunci luă hotărârea să înmulțească rănile. Tăie din plin 
pielea. 

Degetele deveneau din ce în ce mai nervoase, dar nu 
renunţau. Furnica le subestimase îndârjirea. Primi o lovitură în 
faţă şi fu proiectată în fundul adăpostului. 

Mâna era deja înarmată pentru un nou bobârnac. 

Singurul meu duşman este frica. g 

Se gândi la Prinţul 24, soțul ei de o zi. O însămânţase. In 
curând va oua. Murise pentru ea. Trebuia să trăiască măcar 
pentru el. 

Reperă tăietura cea mai largă şi, cu toată forţa, expedie 
acolo acidul. 

Din cauza arsurii, degetele se retraseră uşor, omul îşi 
pierdu echilibrul şi se prăbuşi greoi. Ramase acolo cu vertebrele 
cervicale rupte. 

Sfârşitul duelului. Nici o cameră de luat vederi nu filmase 
isprava. Cine ar fi putut să creadă asta într-o zi? O furnică, o 
furnică mică de tot îl învinsese pe Goliat. 

Îşi linse rănile. Apoi, după cum obişnuia, după lupte, 
începu rapid să se curețe. Îşi linse antenele, îşi netezi părul, îşi 
linse picioarele şi îşi reveni din emoție. 

Acum trebuia să termine treaba. Dacă peste câteva 
minute nu primea codul, computerul declanşa bombele 
incendiare. 

În timp ce alerga, 103 zări o umbră care o urmărea. Se 
întoarse şi văzu monstrul zburător enorm. Era învăluit cu aripi 
fine, lungi şi moi ale căror culori - carmin şi negru - sporeau 
aspectul înspăimântător. 103 tresări de frică. Nu era o pasăre. 
Animalul avea nişte ochi mari şi globuloşi care se rotiră în toate 


sensurile ca în cele din urmă să se oprească asupra furnicii. 
Deschise gura şi balonaşe inodore se ridicară în aer. 

Un peşte! 

Destul cu aiureala! _ 

Se întoarse la atacul asupra computerului. lnăuntru încă mai 
mirosea a insecticid, dar suportabil. Computerul încercă s-o 
împiedice cu mici descărcări electrice care s-o electrocuteze, 
dar furnica sări ca să evite aceste capcane. Se concentră asupra 
sarcinii sale prioritare. Trebuia să taie firele legate la emițătorul 
radio care comanda bombele. Nu trebuia să greşească. Să nu 
greşească firul. O singură greşeală şi, în loc să dezamorseze, ar 
fi declanşat dezastrul. Epuizată de duelul pe viaţă şi pe moarte, 
mandibulele îi tremurau uşor. Aerul impregnat de otravă o 
împiedica să gândească limpede. Furnica parcurse un drum de 
cupru la fel de fin ca unul din firele ei de păr. Numără trei 
microprocesoare şi coti la o intersecţie plină de rezistenţe şi de 
condensatori. Conform instrucţiunilor, trebuia să taie al treilea 
fir din fund. 

Crestă învelişul de plastic, apoi cuprul şi turnă pe el acid. 
Dar, pe când se afla pe la jumătatea secţionării, îşi zise că nu, 
nu acela era al patrulea, ci unul dintre cele două de lângă el. 

Computerul declanşă ventilatorul de răcire ca să aspire şi 
să forţeze insecta cu palele sale. Furtună! 

Ca să nu fie luată pe sus de acea vijelie, Regina 103 se 
agăţă de componente. După ce învinsese omul, acum trebuia să 
învingă maşina. Computerul zbârnâi şi începu numărătoarea 
inversă pentru a declanşa explozia bombelor din pădure. 

Contorul numeric se afla în faţa furnicii, luminând-o cu 
formele roşii a fiecăreia din cifre. 

10, 9, 8... Nu mai erau decât două fire dar, pentru furnică, 
cu vederea ei în infraroşu, verdele şi roşul apăreau amândouă 
maro deschis. 

Ter Ore PEN 

Regina tăia unul dintre ele la întâmplare. Numărătoarea 
inversă continua. 

Nu fusese firul bun! 

Repede, îl tăie cu disperare pe ultimul. 

4 3 2 

Prea târziu! Firul era tăiat doar pe jumătate. Totuşi, 
numărătoarea inversă se opri la 2. Computerul era în pană. 


Furnica se uită uimită la contorul blocat la cifra 2. 

În 103 se produse atunci ceva neobişnuit, o presiune 
înţepătoare care se deplasa în creier. Poate că, datorită tuturor 
emoţiilor prin care trecuse până atunci, un amestec hormonal 
ciudat dădea naştere unei molecule necunoscute de mintea ei. 
Regina 103 era incapabilă să controleze ce i se întâmpla. 
Presiunea creştea, dar nu era deloc neplăcută. 

Toate tensiunile provocate de pericolele prin care trecuse 
începură să dispară unele după altele, ca prin minune:. 

Presiunea ajunsese acum la antene. Semăna cu ceea ce 
simţise când făcuse dragoste cu 24. Nu era dragoste. Era, era... 

Umorul! 

Izbucni în râs, ceea ce la ea se manifestă prin mişcări de 
cap incontrolabile, prin bale şi tremurături de mandibule 


233. ENCICLOPEDIE 


UMOR: Singurul caz de umor animal cunoscut în analele 
ştiinţifice a fost raportat de Jim Anderson, primatolog la 
universitatea din Strasbourg. Acest om de ştiinţă a consemnat 
cazul lui Koko, o gorilă iniţiată în limbajul gestual al surdo- 
muţilor. într-o zi, când un experimentator a întrebat-o ce culoare 
avea un prosop alb, gorila a făcut gestul care înseamnă "roşu". 
Experimentatorul a repetat întrebarea agitând prosopul în faţa 
ochilor maimuţei. A obţinut acelaşi răspuns şi nu a înţeles de ce 
Koko se încăpăţâna să greşească. Omul începea să-şi piardă 
răbdarea. Atunci gorila a luat prosopul şi i-a arătat micul tiv roşu 
de pe marginea lui. El a prezentat atunci ceea ce primatologii 
numesc "mimica jocului", adică un rictus, cu buzele răsfrânte, 
arătându-şi dinţii din faţă şi holbând ochii. Poate că era vorba de 
umor... 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


234. ÎNTÂLNIRE CU CINEVA UIMITOR 


Degetele se amestecară. Dansatorii se prinseră în braţe. 
Bal la castelul din Fontainebleau. 


In onoarea înfrăţirii oraşului cu oraşul danez Esjberg, la 
castel se dădea o petrecere. Schimb de fanioane, de medalii, de 
cadouri. Dansuri folclorice. Coruri locale. Prezentarea panoului 
FONTAINEBLEAU - HASHINOE - ESJBERG: ORAŞE ÎNFRĂȚITE, care 
de acum înainte va fi pus la intrarea în cele trei oraşe. 

Degustări de băuturi locale. 

Maşini cu fanioanele celor două naţii încă mai veneau în 
curtea centrală, aducând perechi de întârziaţi în haine de gală. 

Oficiali danezi se aplecau în faţa omologilor lor francezi, 
care le strângeau mâna. Apoi se schimbau zâmbete, cărţi de 
vizită şi erau prezentate soțiile. 

Ambasadorul Danemarcei se apropie de prefect şi îi spuse 
la ureche: 

- Am urmărit pe cât am putut povestea aceea cu procesul 
furnicilor. Cum s-a terminat de fapt? 

Prefectului Dupeyron îi pieri zâmbetul de pe buze. Se 
întreba cât de atent fusese interlocutorul lui la toată povestea 
asta. Probabil că citise câteva articole în ziare. 

- Bine, bine, răspunse el. Sunt măgulit că vă interesaţi de 
problemele noastre locale. 

- Dar aţi putea să-mi spuneţi mai multe. Oamenii din 
piramidă au fost condamnaţi? 

- Nu, nu. Juraţii au fost foarte îngăduitori. Li s-a cerut doar 
să nu mai construiască case în pădure. 

- Dar mi s-a spus că li se vorbea furnicilor cu o maşină? 

- Exagerările jurnaliştilor. S-au lăsat înşelaţi şi ştiţi că sunt 
în stare să inventeze orice ca să-şi vândă fiţuicile. 

Ambasadorul Danemarcei insistă. 

- Dar a existat totuşi o maşină care permitea să se 
vorbească prin transformarea feromonilor furnicii or în cuvinte 
omeneşti. 

Prefectul Dupeyron izbucni în râs. 

- Ah! Aţi crezut asta? A fost doar o farsă. Un acvariu, o 
eprubetă, un ecran de computer. Maşina aceea nu funcţiona. 
Unul dintre complicii lor, care stătea afară, răspundea dându-se 
drept o furnică. Poate că naivii au crezut, dar totul s-a dat pe 
faţă. 

Danezul se servi cu hering şi alcool. 

- Deci furnica nu vorbea? 

- Furnicile vor vorbi în ziua în care găinile vor avea dinţi! 


- Hmmm..., zise ambasadorul. S-ar părea că găinile sunt 
descendentele îndepărtate ale dinozaurilor, aşa că poate au 
avut deja 
dinţi... 

Prefectul era din ce în ce mai agasat de această 
conversaţie. Incercă să se eschiveze. Dar ambasadorul îl prinse 
de braţ şi insistă. 

- Şi acea furnică, 103? 

- După proces, toate furnicile au fost eliberate în natură. 
Nu puteam fi ridicoli condamnând furnicile! Vor fi oricum strivite 
de copii şi de cei care se plimbă prin pădure! 

In jurul lor, din ce în ce mai multe persoane îşi deschideau 
antena telefonului portabil. Fiecare, cu ajutorul acestor antene 
artificiale, dialoga cu alte persoane aflate la depărtare, stând pe 
loc. 

Ambasadorul se scărpină în creştetul capului. 

- Şi tinerii care au ocupat liceul în numele Revoluţiei 
furnicilor? 

- Au fost eliberaţi şi ei. Nu cred că şi-au continuat studiile, 
ci au pus pe picioare nişte mici firme de informatică şi de 
servicii. Şi se pare că le merge foarte bine. Eu sunt pentru 
încurajarea tinerilor care vor să realizeze proiectele care îi 
interesează. 

- Şi comisarul Linart? 

- A căzut rău de tot pe scară. Ambasadorul începea să-şi 
piardă răbdarea. 

- După tot ce spuneţi, s-ar putea zice că nu s-a întâmplat 
nimic! 

- Cred că povestea asta cu "Revoluţia furnicilor" şi 
procesul insectelor a fost foarte mult exagerată. Între noi... 

li făcu cu ochiul şi-continuă: 

-... Adevărul e că era necesar ca să mai înviorăm puţin 
turismul în regiune. După povestea asta, prin pădure se plimbă 
un număr dublu de persoane. E bine. Asta aeriseşte plămânii 
oamenilor şi face să trăiască micul comerţ local. În plus, dorinţa 
de a vă înfrăţi cu oraşul nostru se datorează într-o oarecare 
măsură şi acestui fapt. Nu? 

- Da, într-o oarecare măsură, recunoscu danezul. În ţara 
noastră, acest proces ciudat a interesat pe toată lumea. Unii 
chiar au crezut că într-o zi ar putea cu adevărat să existe o 


ambasadă a furnicilor pe lângă oameni şi una a oamenilor pe 
lângă furnici. Prefectul râse diplomatic. 

- E important să întreţinem aceste legende. Oricât de 
extravagante ar fi ele. Eu regret că de la începutul secolului XX 
nu mai există autori de legende. S-ar zice că acest gen de 
literatură a căzut în desuetudine. Dar nu e mai puţin adevărat 
că această "mitologie" a furnicilor din pădurea Fontainebleau s-a 
dovedit bună pentru turism. 

Prefectul se uită la ceas. Era ora discursului. Urcă pe 
estradă. După cuvintele de rigoare, invitaţii avură voie să se 
reîntoarcă la farfuriile lor. 

- O să mă credeţi naiv, dar eu chiar am crezut că e posibil! 
continuă danezul. 

- Ce? 

- O ambasadă a furnicilor. 

Exasperat, Dupeyron se uită fix în ochii interlocutorului 
său. 

- Putem să ne imaginăm foarte bine scena. O primesc pe 
Regina 103, îmbrăcată în strai de suverană, cu mica ei rochie de 
lame şi cu diademă. Îi înmânez medalia agricolă a oraşului 
Fontainebleau. 

- De ce nu? Aceste furnici ar putea să fie pentru voi o 
mare baftă. Dacă vă faceţi din ele aliaţi, vor putea lucra la nişte 
tarife imbatabile. Le veţi trata ca pe nişte locuitori din lumea a 
treia. Nu asta s-a întâmplat şi cu amerindienii? 

- Sunteţi cinic, zise prefectul. 

- Ai putea visa o mână de lucru mai ieftină, mai 
numeroasă şi cu gesturi mai precise? 

- Adevărat, ar putea lucra în masă ogoarele. Ar putea să 
găsească izvoarele unor ape subterane. 

- Ar putea să fie folosite în industrie pentru lucrările 
periculoase sau delicate. 

- S-ar putea dovedi nişte auxiliari militari excelenți, pentru 
spionaj sau sabotaj, supralicită prefectul. 

- Furnicile ar putea să fie trimise şi în spaţiu. 

- Probabil. Dar... rămâne o problemă. 

- Care? 

- Comunicarea cu ele. Maşina nu merge. N-a mers 
niciodată. După cum v-am spus, era o maşină trucată. 

Ambasadorul danez părea foarte dezamăgit. 


- Aveţi dreptate. Până la urmă, din toată povestea asta 
rămâne doar o legendă. O legendă modernă. 
Ciocniră paharele şi vorbiră de lucruri mai serioase. 


235. ENCICLOPEDIE 


UN SEMN: leri s-a petrecut ceva ciudat. Mă plimbam când, 
brusc, la un buchinist, privirea mi-a fost atrasă de o carte: 
Thanatonauţii. 

Am citit-o. Autorul ei spune că ultima frontieră 
necunoscută omului este propriul său sfârşit. A imaginat nişte 
pionieri care plecau să exploreze paradisul,, aşa cum Cristofor 
Columb pleca să descopere America. 

Peisajele şi mediul înconjurător sunt inspirate de 
paradisurile descrise de cartea tibetană şi egipteană a morţilor. 
Ideea e ciudată. L-am întrebat despre ea pe librar, care mi-a 
spus că această carte nu a avut nici un răsunet în epocă. 
Normal. Moartea şi paradisul sunt în ţara noastră subiecte tabu. 
Dar, cu cât mă uitam mai mult la această carte, Thanatonauţii, 
cu atât mai mult aveam o senzaţie ciudată. Nu subiectul mă 
tulbura, ci altceva. Prin minte mi-a trecut o idee cumplită: "Și 
dacă eu, Edmond Wells, nu exist?" Poate că n-am existat 
niciodată. Poate că nu sunt decât personajul fictiv al unei 
catedrale de hârtie. Ca şi eroii din Thanatonauţii. 

Ei bine, voi trece prin acest zid de hârtie ca să mă adresez 
direct cititorului meu. "Bună ziua, ţie, care ai norocul de a fi real. 
E ceva rar, profită de asta!" 


Edmond Wells, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul III 


236. UN NOU DRUM 


În computer, Infra-World, lumea virtuală creată cândva de 
Francine, persistă să trăiască ca într-un vas închis. Nimeni nu se 
mai interesează de ea. 

În această lume care aproape că nu există, cam peste tot, 
oamenii Bisericii şi oamenii de ştiinţă se avântă la asaltul unei 
dimensiuni superioare pe care au admis-o în cele din urmă. Un 
autor de romane SF a emis ipoteza, care a fost confirmată cu 


ajutorul rachetelor şi al telescoapelor. Ceea ce numesc "lumea 
cealaltă" este, de acum înainte sunt convinşi de asta, o lume de 
o altă dimensiune. Acolo trăiesc oameni ca ei dar care percep 
total diferit timpul şi spaţiul. 

Oamenii din Infra-World au dedus că cei din dimensiunea 
superioară se folosesc de un computer conţinând un program 
care descrie lumea lor în cele mai mici detalii şi că descriind-o, o 
fac să existe. Locuitorii din Infra-World au înţeles că nu sunt 
reali decât într-o lume iluzorie, creată de cineva dintr-o altă 
dimensiune, deţinătorii unei tehnologii capabile să-i inventeze. 
Toată mass-media lor a informat populaţia. 

Locuitorii clin Infra-World au mai înţeles că nu există 
materialmente. Sunt doar şiruri de O şi 1 pe un suport magnetic, 
o înşiruire de Yin şi de Yang pe un lanţ lung de informaţie, un 
ADN electronic care le descrie şi programează universul. La 
început fuseseră foarte tulburaţi că erau atât de puţin 
"existenţi", după care s-au obişnuit. 

Acum doresc să ştie de ce există. Toţi ştiu că pe vremuri 
şi-au detectat zeul, un zeu femelă pe nume "Francine". Toţi ştiu 
că l-au ucis sau, cel puţin, l-au rănit grav. Dar asta nu le este de 
ajuns. Vor să înţeleagă lumea de deasupra. 


237. ÎNLĂNŢUIRE 


Alerga drept înainte. Cobori în fugă panta. Făcu slalom 
printre plopii care se înălţau ca nişte săgeți purpurii în jurul ei. 

Aplauze de aripi. Fluturii îşi deschideau aripile pestriţe şi 
agitau aerul urmărindu-se. 

Trecuse un an. Julie, paznica Enciclopediei, pusese la loc 
cartea în valiza ei cubică şi o aducea înapoi exact în locul în care 
o descoperise. Făcea asta pentru ca şi altul la rândul său să se 
poată folosi de "Cunoaşterea Relativă şi Absolută”. 

Acum, ea şi prietenii ei nu mai aveau de ce să ţină la ei 
acea lucrare. Toţi opt purtau în ei conţinutul Enciclopediei. 
Înainte de a închide valijoara, Julie citi sfârşitul celui de al treilea 
volum, ultima pagină. Mâna lui Edmond Wells tremurase când 
scrisese aceste ultime fraze. 

S-a sfârşit. Şi totuşi e doar începutul. Acum e rândul 
vostru să faceţi revoluţie. Sau evoluţie. E rândul vostru să vă 
făuriţi o ambiţie pentru societatea şi civilizaţia voastră. E rândul 


vostru să inventaţi, să construiți, să creaţi pentru ca societatea 
să nu rămână încremenită şi să nu o mai ia niciodată înapoi. 

Completaţi Enciclopedia Cunoaşterii relative şi absolute. 
Inventaţi lucruri noi, moduri noi de viaţă, metode noi de 
educaţie pentru ca copiii voştri să poată face lucrurile şi mai 
bine decât voi. Extindeţi-vă decorul viselor voastre. 

încercaţi să întemeiaţi societăţi utopice. Creați opere din 
ce în ce mai îndrăzneţe. Adunaţi-vă talentele căci 1 + 1 = 3. 
Porniţi la cucerirea altor dimensiuni de reflecţie. Fără orgoliu, 
fără violenţă, -fără efecte spectaculoase. Doar acţionaţi. 

Suntem numai nişte oameni preistorici. Marea aventură se 
află în faţa noastră, nu în spate. Folosiţi enorma bancă de date 
pe care o reprezintă natura din jurul vostru. E un adevărat 
cadou. Fiecare formă de viaţă poartă în ea o lecţie. Comunicaţi 
cu tot ce e viaţă. Amestecaţi cunoştinţele. 

Viitorul nu aparţine nici celor puternici şi nici celor care se 
arată strălucitori. 

Viitorul aparţine neapărat inventatorilor. 

Inventaţi! 

Fiecare dintre voi este o furnică care îşi aduce crenguţa 
pentru înălţarea edificiului. Găsiţi mici idei originale. Fiecare 
dintre voi este atotputernic şi efemer. Motiv în plus ca să vă 
grăbiţi să construiți. Poate că va dura mult, nu veţi vedea 
niciodată roadele muncii voastre dar, ca şi furnicile, săvârşiţi 
pasul vostru. Un pas înainte de a muri. O furnică va prelua 
discret ştafeta şi apoi alta, apoi alta, apoi alta... 

Revoluţia furnicilor se face în capete, nu în stradă. Eu am 
murit, voi trăiţi. Peste o mie de ani, eu voi fi tot mort dar voi, voi 
veţi trăi. Profitaţi că sunteţi vii ca să acţionaţi. 

Faceţi Revoluţia furnicilor! 

Julie amestecă codul încuietorii şi, cu ajutorul unei 
frânghii, se lăsă a alunece în râpa unde căzuse mai demult. 

Se agăţă de stânci, de mărăcini, de ferigi. 

Regăsi şanţul cu noroi şi tunelul care intra în colină. 

Intră în patrii labe şi, cu impresia că punea o bombă cu 
explozie întârziată, aşeză valijoara exact în locul unde o găsise. 

Revoluţia furnicilor se va repeta în altă parte, diferit şi în 
alte timpuri. Ca şi ea, cineva va descoperi într-o zi valijoara şi va 
inventa propria lui Revoluţie a furnicilor. 


Julie ieşi din tunel şi urcă taluzul ajutându-se de frânghie. 
Cunoştea drumul de întoarcere. 

Se lovi cu capul de stânca de gresie care înainta deasupra 
râpei şi îmbrânci o nevăstuică care, fugind, îmbrânci o pasăre, 
care îmbrânci un limax, care deranjă o furnică exact în 
momentul în care urma să secţioneze o frunză. 

Julie respiră adânc şi mii de informaţii năvăliră în creierul 
ei. Pădurea conţinea multe bogății. Tânăra femeie cu ochii 
luminoşi nu avea nevoie de antene ca să perceapă sufletul 
pădurii. Ca să pătrunzi spiritul celorlalţi este destul să vrei. 

Spiritul nevăstuicii era suplu, numai ondulaţii şi dinţi 
ascuţiţi. Nevăstuică ştia să-şi mişte corpul în trei dimensiuni 
situându-se perfect în peisaj. 

Julie îşi plasă atenţia în spiritul păsării şi cunoscu plăcerea 
de a şti să zbori. Vedea de sus. Spiritul păsării era incredibil de 
complex. 

Spiritul limaxului era senin. Nici urmă de frică, numai 
puţină curiozitate şi puţin abandon faţă de ceea ce se ridica 
înaintea lui. Limaxul nu se gândea decât să mănânce şi să se 
târască. ă 

Furnica plecase deja; Julie nu o căută. In schimb frunza 
era acolo şi simţea ceea ce simţea frunza, plăcerea de a fi la 
lumină. Senzaţia de a lucra permanent la fotosinteză. Frunza se 
credea extrem de activă. 

Julie încercă apoi să intre în empatie cu colina. Era un 
spirit rece. Greoi. Vechi. Colina nu era conştientă de trecutul 
recent. Ea se situa în istorie între permian şi jurasic. Avea 
amintiri din perioada glaciaţiunilor, a sedimentărilor. Viaţa care 
se derula pe spatele ei nu o interesa. Numai ferigile mari şi 
copacii erau vechii ei tovarăşi. Pe oameni îi vedea trăind şi 
imediat murind, căci viaţa lor era foarte scurtă. Pentru ea, 
mamiferele erau doar nişte meteori lipsiţi de interes. Se năşteau 
şi imediat deveneau bătrâni şi agonizau. 

"Bună ziua, nevăstuică." "Bună ziua, frunză." "Bună ziua, 
colină." 

Julie zâmbi şi porni mai departe. leşi de sub pământ, ridică 
ochii spre stele şi... 


238. PLIMBARE ÎN PĂDURE 


Univers imens, albastru ca marea şi îngheţat. 

Imaginea alunecă înainte. 

In centrul Universului apare o regiune presărată cu 
miriade de galaxii multicolore. 

Pe marginile unui braţ al uneia dintre aceste galaxii se află 
un soare bătrân şi sclipitor. 

In jurul acestui soare: o planetă mică şi călduţă 
împresurată de nori sidefii. 

Sub aceşti nori: oceane mov mărginite de continente de 
culoare ocru. 

Pe aceste continente: lanţuri de munţi, câmpii, volburi de 
păduri de culoarea peruzelei. 

Sub ramurile copacilor: mii de specii de animale. Şi printre 
ele, două specii deosebit de evoluate. 

Paşi. 

E iarnă. 

Cineva merge prin pădurea acoperită de zăpadă. 

De departe se zăreşte o pată mică şi neagră, cu picioarele 
pe jumătate înfundate în praful alb, care totuşi se străduieşte să 
înainteze. E destul de lată. Are coapse masive şi gheare lungi şi 
foarte depărtare. Este o furnică tânără de tip asexuat. Faţa ei 
este foarte palidă, ochii, negri şi globuloşi. Antenele sunt negre 
şi mătăsoase. 

Este 5. 

E prima dată când merge prin zăpadă. Alături de ea, 10 
merge cu un jăratic într-un lampion ca să-i permită să reziste 
frigului. Jăraticul nu trebuie ţinut prea jos, altfel topeşte zăpada. 

In imensitatea albă şi îngheţată, furnica mai face câţiva 
paşi gâfâind. Paşii mici pentru o furnică, paşi mari pentru specia 
ei. 

Merge şi, pentru că s-a săturat să vadă zăpadă rece sub 
bărbie, cu un efort uriaş, se ridică pe cele două picioare din 
spate: 

Face patru paşi în această poziţie nu prea confortabilă 
apoi se opreşte. Işi zice că a merge prin zăpadă este deja un 
lucru extraordinar. Dar a merge prin zăpadă în două picioare e 
prea greu. Darnu renunţă. 

Se întoarce spre 10 şi emite: 

Cred că am descoperit un nou mod de a merge. Urmează- 


239. ÎNCEPUT 


Mâna întoarce ultima pagină a cărţii. 

Ochii îşi întrerup deplasarea de la stânga la dreapta şi 
pleoapele îi acoperă o fracțiune de secundă. 

Ochii se redeschid. 

Putin câte puţin, cuvintele devin un şir de desene. 

În adâncul capului, ecranul panoramic al creierului se 
stinge. E sfârşitul. 

Totuşi, poate că e doarun... 

ÎNCEPUT 


POSTFAŢĂ 


Unele persoane şi-l închipuie pe Bernard Werber ca un 
monstru chitinos echipat cu şase picioare, două antene şi 
mandibule. Se înşeală. Când îl ai în faţă, îţi dai seama că eo 
creatură cât se poate de umană. Numai că face parte dintr-o 
specie pe cale de dispariţie, cea a romancierilor francezi citiţi în 
străinătate. Şi nu numai în campusurile universitare. Insectele 
lui s-au revărsat peste lume şi există ţări unde el este unicul 
reprezentant al literaturii noastre... împreună cu Marguerite 
Duras. 

Fenomenul a început cu apariţia Furnicilor în martie 1991. 
Lucrarea a frapat prin originalitate, deoarece animăluţele sunt 
prezentate ca nişte personaje pozitive, iar oamenii ca nişte 
prădători orbi. Această inversare a rolurilor şi seriozitatea 
informaţiei ştiinţifice stau fără îndoială la originea succesului 
imediat şi masiv (aproape 600 000 de exemplare vândute în 
Franţa, toate ediţiile la un loc). 

Bernard Werber, care adăpostea la el acasă o colonie de 
furnici roşii, recidivează anul următor cu Ziua furnicilor. 
Minusculele eroine descoperă de data asta religia. Marele public 
îi conferă autorului Marele Premiu al cititoarelor revistei Elle pe 
anul 1933, apoi Marele Premiu al cititorilor colecţiei Livre de 
Poche pe anul 1995. 


Între timp, invazia a căpătat proporţii planetare. În 
Europa, Spania şi Danemarca sunt principalele victime. Dar în 
Coreea de Sud ravagiile sunt cu mult mai spectaculoase. Hong 
Ji-woong, un editor care nu ştie nici un cuvânt franțuzesc dar are 
mult fler, îşi ipotechează casa şi maşina ca să finanţeze lansarea 
Furnicilor. Coreea de Sud este cuprinsă imediat de o gravă criză 
de werberomame pe care scriitorul o descrie încântat: "In 
Coreea am de zece ori mai mulţi cititori decât în Franţa. Când 
cobor din avion, toată lumea de la vamă mă recunoaşte! 
Autorităţile sunt obligate să-mi pună la dispoziţie gărzi de corp. 
Când dau autografe, e nevoie de un cordon de poliţişti ca să ţină 
pe loc mulţimea! E incredibil. Uneori mă întreb dacă toţi acei 
oamenii vin într-adevăr să mă vadă pe mine. 

De la Seul, fenomenul s-a propagat spre Bangkok şi 
Tokyo. Partea amuzantă e că datorez intrarea mea în Japonia 
unei femei de menaj coreene. Ea a vorbit despre cartea mea 
patroanei sale şi datorită acestui fapt a fost tradusă". 

Werber a devenit şi succesorul lui Jean-Henri Fabre, 
entomologul legendar care se studiază de un secol în şcolile 
japoneze. 

Cu toate acestea lumea anglo-saxonă a fost foarte 
refractară la farmecul furnicilor. Bernard Werber va trebui mai 
întâi să triumfe în Extremul Orient ca să fie în sfârşit tradus şi în 
Statele Unite. 

“Toată lumea spune: Tinerii nu mai citesc. Dar poate că ar 
trebui să ne întrebăm ce le propunem." 

El le propune un roman care seamănă cu un joc video 
având ca fond sonor muzica plutitoare gen Pink Floyd sau 
Genesis, conceput 100% la computer. "Prelucrarea textului 
permite o altă scriitură. Tastez atât de repede încât nu mai 
există frecare. Ceea ce gândesc apare direct pe ecran. Sunt ca 
într-un vis, trăiesc momente de extaz. Nu mai am mâini, nu mai 
am creier, nu mai sunt acolo, sunt în poveste. In fazele de 
incitare maximă, reuşesc să scriu douăzeci de pagini pe oră. E o 
primă versiune, natural, dar totul este deja prezent. Cel mai 
greu pentru mine este când mă apuc să tai." 

Furnicile s-au născut dintr-o nuvelă de şapte pagini 
publicată la vârsta de şaisprezece ani într-un ziar de liceu. Au 
urmat doisprezece ani de muncă încăpăţânată, ani marcați de 


numeroase respingeri din partea editorilor parizieni, în cele din 
urmă recompensaţi. 

Totuşi, pericolul cel mai cumplit la care se expune Bernard 
Werber este acela de a avea soarta acelor miliarde de 
nevertebrate aduse în stare de sclavie în adâncul furnicarelor. A 
încercat o primă evadare cu Thanatonauţii, povestea unor 
exploratori ai vieţii de după moarte. Eşecul (exceptând Coreea) 
acestui roman fără insecte l-a determinat să-şi încheie trilogia. 
Dar de data asta a jurat că s-a terminat: "Mă opresc aici! Orice 
s-ar întâmpla, mă opresc! Ar trebui să am cinci-şase eşecuri în 
serie ca să mă întorc la insecte". 

Să-i urăm noroc, căci se pare că furnicile nici nu vor să 
audă să-l elibereze...