Terry Pratchett — Pamantul lung

„O colaborare fascinantă între doi giganţi SRi 
“Adam Roberts l 


g Ne 


= g 


Terry Pratchett (1948-2015), prolific autor fantasy britanic, a crescut cu 
cărţile lui H.G. Wells şi Arthur Conan Doyle şi a scris literatură încă din 
copilărie. A debutat în 1971 cu The Carpet People şi, din 1983, când i-a 
apărut romanul Culoarea magiei, care deschide seria Lumea disc, a scris cam 
două cărţi pe an. Pasionat de astronomie, calculatoare şi ştiinţe naturale, 
scriitorul s-a impus uşor, volumele sale fiind traduse în multe ţări şi admirate 
de milioane de cititori. Una dintre calităţile incontestabile ale literaturii sale 
este, fără îndoială, umorul. În anii 1990 a fost cel mai vândut autor britanic. 
Seria Lumea Disc fascinează şi azi, Trilogia Nomilor e şi ea cunoscută, ca şi 
celelalte scrieri, de altfel, care au beneficiat de multe adaptări pentru film, 
radio şi televiziune. Recompensat cu premiile cele mai prestigioase şi cu 
titluri nenumărate, Terry Pratchett rămâne unul dintre cei mai citiţi autori 
contemporani. 

Stephen Baxter s-a născut pe 13 noiembrie 1957 la Liverpool, în Anglia, a 
studiat matematica la Cambridge University şi a devenit doctor în inginerie. 
Inainte de 1995, când s-a dedicat în întregime scrisului, a predat matematica 
şi fizica. Astăzi se numără printre cei mai cunoscuţi autori SF din lume, 
volumele lui fiind numeroase şi încadrându-se în mai multe subgenuri. 
Consacrarea i-a adus-o în anul 1995 volumul Time Ships, recompensat cu o 
mulţime de premii, după care autorul a publicat constant şi romane, şi 
povestiri. A semnat mai multe serii apreciate, a scris împreună cu Arthur C. 
Clarke seria A Time Odyssey, iar cu Terry Pratchett a colaborat la seria 
Pământul Lung. 


Terry Pratchett & Steven Baxter 


Pământul Lung 


Pentru Lyn şi Rhianna, ca întotdeauna, 
T.P. 


Pentru Sandra, 
S.B. 


1 

Într-o poiană, în mijlocul unei păduri: 

Soldatul Percy se trezi în cântec de păsărele. De multă vreme 
nu mai auzise cântecul păsărilor, din pricina împuşcăturilor. Se 
mulţumi să rămână lungit astfel o vreme, în liniştea 
binecuvântată. 

Totuşi, se întrebă cu o oarecare nelinişte de ce zăcea în iarba 
aceasta umedă şi înmiresmată în loc să se afle pe patul lui de 
campanie. O da, mireasma ierbii; nu prea avusese parte de 
miresme plăcute în locul de unde venea! Praf de puşcă, ulei 
încins, carne arsă şi duhoarea bărbaţilor nespălaţi, cu astea era 
obişnuit. 

Se întrebă dacă murise. La urma urmei, fusese un 
bombardament înfiorător. 

Dacă într-adevăr murise, atunci locul acesta nu era prea rău 
pentru un rai, după tot zgomotul, urletele şi nămolul infernal de 
care avusese parte. Dacă nu se afla în rai, atunci sergentul i-ar 
fi tras vreo două după ceafă acum, l-ar fi înşfăcat de pe jos, l-ar 
fi măsurat din cap până-n picioare şi l-ar fi trimis la popotă 
pentru o cană de ceai şi un pansament. Dar nu se afla niciun 
sergent prin preajmă, şi nu se auzea niciun zgomot, în afară de 
ciripitul păsărilor prin copaci. 

lar când lumina zorilor se ivi pe cer, se întrebă: „Care 
copaci?” 

Când văzuse ultima oară un copac care să aducă măcar a 
copac, ca să nu mai vorbim de unul cu toate frunzele la locul lor, 
care să nu fie zdrobit în fărâme de tunuri? Şi totuşi, aici erau 
copaci, o sumedenie de copaci, o pădure întreagă de copaci. 

Soldatul Percy era un tânăr pragmatic şi metodic, aşa că 
decise ca în acest vis să nu-şi bată capul cu copacii, că doar 
copacii nu încercaseră până acum să-i facă de petrecanie. Se 
întinse pe spate şi pesemne că-l luă somnul, fiindcă atunci când 
deschise din nou ochii, soarele era sus pe cer şi-i era sete. 

Dar unde se afla oare? Probabil în Franţa. Trebuie să fi fost 
Franţa. Aşadar, în Franţa, însă lipsită de sunetele ei specifice, ca 
bubuitul armelor şi urletele oamenilor. Percy nu putea să fi fost 
azvârlit prea departe de bombardamentul care l-a făcut să-şi 
piardă cunoştinţa; deci se afla încă în Franţa, dar într-o pădure 
care nu avea ce căuta acolo. 


Era o dilemă. lar Percy murea după o înghiţitură de apă. 

Aşa că, în liniştea aceasta ireală parcă, bântuită de cântecul 
păsărilor, îşi strânse necazurile în ce-i mai rămăsese din vechea 
raniţă şi găsi un sâmbure de adevăr în vechiul cântec: chiar aşa, 
ce rost avea să se dea de ceasul morţii? Chiar nu merita, mai 
ales când tocmai ai văzut cu ochii tăi oameni pulverizaţi, 
dispăruţi ca roua dimineţii. 

Însă atunci când se ridică în picioare, simţi durerea aceea 
familiară din piciorul stâng muşcându-i adânc în os, urma unei 
răni care nu fusese suficient de gravă ca să fie trimis acasă, dar 
îi asigurase un post mai călduţ alături de băieţii de la camuflaj şi 
o cutie uzată cu vopsele în raniţă. Deci vis nu era dacă îl durea 
încă piciorul! Dar nici în locul de unde venise nu se mai afla, de 
asta era sigur. 

Croindu-şi drum printre copaci în direcţia în care pădurea 
părea să se rărească, fu străfulgerat de un gând ascuţit, tăios: 
De ce cântam noi oare? O luaserăm razna? Ce naiba era în 
capul nostru? În jurul nostru zburau braţe şi picioare, oamenii se 
prefăceau într-o ceaţă de carne şi os văzând cu ochii! lar noi 
cântam! 

Ce nătărăi eram! 

O jumătate de ceas mai târziu soldatul Percy cobora panta 
spre un pârâu dintr-o vale lină. Apa era cam sălcie, dar în clipa 
asta ar fi fost în stare să bea cot la cot cu un cal din troacă. 

Urmă firul apei până se întâlni cu un râu. Soldatul Percy era 
flăcău de la ţară şi bănuia că râul, deşi nu foarte larg, ascundea 
pe fund raci împlătoşaţi. lar peste altă jumătate de ceas, racii 
mai sus menţionaţi se frigeau de zor. Nici nu mai văzuse unii 
aşa de mari până acum! Şi aşa de mulţi! Şi aşa de gustoşi! Se 
îmbuibă până simţi că plesneşte, învârtindu-şi prada înfiptă într- 
un băț verde deasupra focului făcut în grabă şi smulgând carnea 
cu mâinile. Se gândi: Poate chiar am murit şi am ajuns în rai. Eu 
aş fi mulţumit de-ar sta aşa lucrurile, că, Doamne-Dumnezeule, 
mi-a ajuns cât iad am văzut. 

În noaptea aceea se culcă într-o poiană, lângă râu, cu vechea 
raniţă pe post de pernă. lar când stelele răsăriră pe cer, mai 
strălucitoare decât le văzuse vreodată, Percy începu să cânte: 


Strânge-ți necazurile în ranita veche 
Și zâmbeşte, zâmbeşte, zâmbeşte. 


Câtă vreme luceafărul vă luminează calea, 
Zâmbiţi, bărbați, aşa-i cântarea...” 


Nu mai apucă să termine cântecul, căci îl luă somnul şi dormi 
ca un prunc. 

Când razele soarelui îi mângâiară din nou chipul, Percy se 
deşteptă odihnit, se ridică în capul oaselor şi înlemni, rămânând 
nemişcat ca o statuie sub privirile calme care îl cercetau. În faţa 
lui se afla un şir de doisprezece inşi care îl priveau. 

Cine erau? Ce erau? Aduceau pe departe cu nişte urşi, dar nu 
aveau feţe de urşi, sau mai degrabă cu nişte maimuțe, doar că 
erau mai solizi. Şi nu făceau decât să-l scruteze placid. Cu 
siguranţă nu erau francezi. 

Încercă totuşi pe franţuzeşte mai întâi: 

— Parlei vu fronsei? 

Se holbară la el indolenţi. 

In mijlocul tăcerii aşternute, simțind că se aştepta ceva mai 
mult de la el, Percy îşi drese glasul şi se porni să cânte 
„Strânge-ţi necazurile”. 

Indivizii ascultară absorbiți până la sfârşit. Apoi se uitară unii 
la alţii. In cele din urmă, ca şi cum ar fi ajuns la cine ştie ce 
consens, unul dintre ei făcu un pas înainte şi-i cântă lui Percy 
acelaşi cântec cu o precizie perfectă. 

Soldatul Percy ascultă uluit. 


Şi, un secol mai târziu: 

Stepa era netedă, verde, cu o vegetaţie bogată şi pâlcuri 
risipite de stejari. Cerul de deasupra era albastru, cum se zicea 
de obicei. La orizont se vedea mişcare, ca umbra unui nor: o 
turmă imensă de animale care se deplasau. 

Se auzi un fel de suspin, ca răsuflarea cuiva. Un spectator 
care ar fi stat suficient de aproape ar fi putut simţi mângâierea 
unei adieri pe piele. 

lar în iarbă era întinsă o femeie. 

Numele ei era Maria Valiente. Era îmbrăcată cu pulovărul ei 
preferat de angora roz. Avea doar cincisprezece ani, însă era 
însărcinată, iar copilul trebuia să vină pe lume dintr-o clipă într- 
alta. Durerea provocată de contracţii îi străbătea ritmic corpul 
firav. Cu o clipă în urmă nu era sigură dacă era mai 
înspăimântată de naştere sau de mânia Maicii Stephanie, care îi 


confiscase brăţara cu maimuțe, singurul lucru pe care Maria îl 
mai avea de la mama ei, şi îi spusese că era o zorzoană 
păcătoasă. 

lar acum, asta. Se afla sub cerul liber, când deasupra ei ar fi 
trebuit să fie un tavan de ipsos cu pete de nicotină. larbă şi 
pomi, unde ar fi trebuit să fie un covor ponosit. Totul era cu 
susu-n jos. Unde se afla? Mai era în Madison? Cum era cu 
putinţă să fie ea aici? 

Dar toate astea nu mai contau acum. Durerea o străfulgeră 
din nou şi simţi cum vine copilul. Nu era nimeni s-o ajute, nici 
măcar maica Stephanie. Închise ochii, urlă şi împinse. 

Copilul alunecă în iarbă. Maria ştia că trebuie să aştepte să 
iasă şi placenta. Când se sfârşi totul, avea o baltă caldă între 
picioare, şi un copil acoperit într-o gelatină lipicioasă, 
amestecată cu sânge. Băiatul deschise gura şi scoase un 
scâncet subţire. 

Din depărtare se auzi un zgomot ca de tunet. Un răget ca 
dintr-o grădină zoologică. Ca de leu. 

Un leu? Maria ţipă din nou, de data aceasta de spaimă... 

Ţipătul fu retezat, de parcă cineva ar fi apăsat un 
întrerupător, Maria dispăruse. Copilul rămăsese singur. 

Singur, cu excepţia întregului univers, care îl împresura şi-i 
vorbea pe nenumărate voci. Şi dincolo de toate acestea, o 
Linişte imensă. 

Urletele se potoliră şi începu să gângurească. Liniştea era 
chiar mângâietoare. 

Se simţi un soi de suspin de jur-împrejur, ca şi cum ar fi 
răsuflat cineva. Maria revenise pe pajişte, sub cerul senin. Se 
ridică şi privi speriată de jur-împrejur. Era lividă. Pierduse mult 
sânge. Însă copilul ei se afla aici. 

Ridică băiatul cu tot cu placentă - nici măcar nu tăiase 
cordonul ombilical - şi îl înfăşură în pulovărul ei de angora, 
strângându-l la piept. Feţişoara lui părea neobişnuit de calmă. 
Crezuse că l-a pierdut. 

— Joshua, spuse ea. Numele tău este Joshua Valiente. 

Dispărură cu un pocnet uşor. 

Pe câmp nu rămase decât o baltă de sânge şi secreţii; în jur 
iarba şi deasupra cerul. Însă în curând mirosul de sânge avea să 
atragă atenţia. 


Şi, demult, într-o lume apropiată ca o umbră: 

O versiune foarte diferită a Americii de Nord adăpostea o 
uriaşă mare interioară sărată, care colcăia de microorganisme. 
Toate aceste forme de viaţă microscopice deserveau un singur 
organism colosal. 

Şi în această lume, sub un cer înnorat, întregul cuprins al 
mării tulburi rumega un singur gând. 

Eu... 

Acest gând fu urmat de un altul. 

In ce scop? 


2 


Bancheta, poziționată lângă un dozator de băuturi cu aspect 
modern, era extrem de comodă. Joshua Valiente nu prea mai 
era obişnuit cu confortul la ora actuală. Nu mai era obişnuit cu 
senzaţia caldă de a se afla în interiorul unei clădiri, unde mobila 
şi covoarele insuflă o anumită linişte asupra lumii. Lângă 
bancheta luxoasă se afla un teanc de reviste cu pagini lucioase, 
dar Joshua nu prea avea nimic în comun nici cu hârtia lucioasă. 
Cărţi? Cărţile erau în regulă. Lui Joshua îi plăceau cărţile, mai 
ales ediţiile de buzunar: uşoare şi simplu de transportat, şi dacă 
nu aveai de gând să le reciteşti, ei bine, se găsea oricând ceva 
de făcut cu nişte hârtie acceptabil de subţire şi moale. 

În general, când nu avea altceva de făcut, asculta Liniştea. 

Liniştea era foarte slabă aici. lnecată aproape complet de 
sunetele acestei lumi banale. Oare oamenii din clădirea aceasta 
lustruită îşi dădeau seama cât de mult zgomot era în jur? 
Zbârnâitul aparatelor de aer condiţionat şi al ventilatoarelor 
computerelor, rumoarea atâtor voci indescifrabile, ţârâitul 
înfundat al telefoanelor, urmat de răspunsul robotului, care îi 
informa pe apelanţi că persoana cu care aveau treabă nu era de 
fapt acolo, dar să-şi lase numele după semnalul sonor, după 
care urma bineînţeles semnalul sonor. Acesta era sediul 
Institutului transTerra, o ramură a Corporaţiei Black. Peste biroul 
impersonal, făcut numai din rigips şi crom, trona un logo imens 
- un cal de şah. Dar nu era lumea lui Joshua. Nimic din toate 
acestea nu aparţineau lumii /u;. In fond, el nu aparţinea niciunei 
lumi, însă toate lumile îi aparţineau lui. 

Întregul Pământ Lung. 


Pământuri, nenumărate Pământuri. Mai multe Pământuri 
decât puteai socoti, după unii. Nu aveai decât să pășeşti lateral 
ca să ajungi acolo, în aceste Pământuri, unul după altul, într-un 
şir interminabil. 

lar asta spre suprema exasperare a unor experţi, precum 
Profesorul Wotan Ulm de la Universitatea Oxford. 

— Toate aceste Pământuri paralele, declară el pentru BBC, 
sunt identice pe toate planurile, exceptând detaliile. Ei, şi în 
afara faptului că sunt pustii. De fapt, majoritatea sunt acoperite 
de păduri şi mlaştini. Păduri vaste, întunecate, cufundate în 
tăcere, şi mlaştini adânci, vâscoase şi mortale. Pustii, în sensul 
că sunt lipsite de oameni. Pământul este suprapopulat, iar 
Pământul Lung e pustiu. Ghinionul lui Adolf Hitler, care n-a 
izbutit să-şi câştige războiul niciunde! 

Oamenilor de ştiinţă le este imposibil să vorbească despre 
Pământul Lung fără să îndruge câte ceva despre m-brane 
multiple şi multiversuri cuantice. Uitaţi: poate că universul se 
bifurcă de fiecare dată când cade o frunză, şi în fiecare clipă 
apar un miliard de ramuri noi. Asta pare că încearcă să ne spună 
fizica cuantică. Ei, însă nu este vorba de experimentarea unui 
miliard de realităţi; stările cuantice se suprapun precum 
armonicile realizate de o singură coardă de vioară. Dar poate 
există împrejurări - freamătul unui vulcan, sărutul unei comete, 
trădarea unei mari iubiri - în care se poate crea efectiv o 
realitate senzorială separată, o împletitură de fire cuantice. ŞI 
poate aceste împletituri sunt apoi atrase şi îmbinate pe baza 
similarităţii într-o dimensiune suplimentară,  declanşând 
autoorganizarea unui lanţ de lumi. Sau aşa ceva! Poate că toate 
astea nu sunt decât un vis, un produs al imaginaţiei colective a 
umanităţii. 

Adevărul este că suntem la fel de consternaţi în faţa acestui 
fenomen cum ar fi fost Dante dacă s-ar fi pomenit brusc 
confruntat cu imaginea universului în expansiune, oferită de 
Hubble. 

Nici limbajul utilizat pentru a-l descrie nu este probabil cu 
nimic mai exact decât analogia pachetului de cărţi, pe care 
majoritatea oamenilor o percep ca familiară: Pământul Lung ca 
un pachet imens de coli tridimensionale, stivuite într-un spaţiu 
multidimensional, fiecare carte reprezentând un Pământ 
autonom. 


Şi, cel mai însemnat detaliu este acela că, pentru majoritatea 
oamenilor, Pământul Lung este deschis. Aproape oricine poate 
călători în sus şi-n jos de-a lungul pachetului, perforând, ca să 
spunem aşa, cărţile una după alta. Oamenii se extind, luând în 
primire tot acel spaţiu liber. E şi normal! E un instinct primar. Ca 
maimuțe de câmpie, încă ne temem de ameninţarea leopardului 
în beznă; dacă ne răspândim, nu ne poate înhăţa pe toţi. 

Toată chestiunea este extrem de confuză. Nimic nu se 
potriveşte! Şi de ce i s-a înmânat omenirii acest formidabil 
pachet de cărţi tocmai acum, când avem nevoie de spațiu mai 
mult decât oricând? Pe de altă parte, ştiinţa nu este decât o 
serie de întrebări care conduc la şi mai multe întrebări, ceea ce 
nu strică, fiindcă altfel - nu-i aşa? — nu ar fi cine ştie ce carieră. 
În orice caz, indiferent de răspunsul la aceste întrebări, luaţi 
aminte la ce vă spun, totul se va schimba pentru omenire... E 
suficient, Jocasta? Un tâmpit s-a apucat să păcăne un pix în timp 
ce ziceam partea despre Dante. 

Joshua înţelegea că transterra fusese înfiinţat ca să profite, 
bineînţeles, de pe urma tuturor acestor schimbări. lar acesta era 
probabil şi motivul pentru care Joshua fusese adus aici, mai mult 
sau mai puţin împotriva voinţei sale, fiind pescuit dintr-o lume 
aflată la mare depărtare. 


Uşa se deschise în sfârşit. Intră o femeie tânără, ţinând cu 
grijă un laptop subţire ca o foiţă de aur. Joshua avea şi el un 
astfel de aparat la Cămin, un model mai vechi şi mai 
burduhănos, pe care îl folosea de cele mai multe ori ca să caute 
reţete pentru prepararea hranei sălbatice. 

— Domnule Valiente? Sunteţi amabil că aţi decis să ne faceţi 
o vizită. Mă numesc Selena Jones. Bine aţi venit la Institutul 
transterra. 

Era atrăgătoare, fără îndoială, se gândi Joshua. Îi plăceau 
femeile; îşi amintea cu plăcere de puţinele şi scurtele sale 
relaţii. Însă nu petrecuse prea mult timp în preajma femeilor, 
aşa că nu se simţea în largul lui în prezenţa lor. 

— Bine aţi venit?! N-am avut de ales. Mi-aţi găsit cutia 
poştală. Ceea ce înseamnă că sunteţi de la stat. 

— De fapt şi de drept, vă înşelaţi. Lucrăm uneori cu statul, 
însă nu suntem în niciun caz de la stat. 

— Şi e legal? 


— Lobsang v-a găsit codul de la cutia poştală, răspunse ea 
zâmbind cu reproş. 

— Şi cine e Lobsang? 

— Eu, spuse dozatorul de băuturi. 

— Tu eşti un dozator de băuturi, spuse Joshua. 

— Supoziţia ta este eronată, cu toate că aş putea produce în 
doar câteva secunde orice băutură ai dori. 

— Dar pe tine scrie Coca-Cola mare şi lat! 

— Te rog să-mi scuzi simţul umorului. Dacă s-ar fi întâmplat 
să cheltuieşti un dolar în speranţa de a obţine o băutură 
răcoritoare gazoasă, ţi-aş fi returnat indiscutabil banii. Sau ţi-aş 
fi furnizat băutura. 

Joshua se chinuia să înţeleagă ceva din întâlnirea asta. 

— Lobsang şi mai cum? 

— Nu am nume de familie. În vechiul Tibet numai aristocrații 
şi Buddha cel Viu aveau nume de familie, Joshua. Eu nu am 
asemenea pretenţii. 

— Eşti un computer? 

— De ce întrebi? 

— Pentru că sunt al naibii de sigur că nu se află nicio fiinţă 
umană acolo înăuntru. Plus că vorbeşti ciudat. 

— Domnule Valiente, mă exprim mai elocvent şi mai corect 
decât oricare din cunoştinţele dumitale. Şi într-adevăr, eu nu mă 
aflu în interiorul dozatorului de băuturi. Sau, mai bine zis, nu în 
întregime. 

— Lobsang, nu-l mai tachina pe bietul om, spuse Selena, 
întorcându-se către Joshua. Domnule Valiente, ştiu că vă aflaţi... 
altundeva când lumea a aflat despre Lobsang. Este un caz unic. 
Din punct de vedere fizic, este un computer, însă înainte era - 
cum să zic? — un mecanic de motociclete tibetan. 

— Şi cum a ajuns din Tibet în interiorul unui dozator de 
băuturi? 

— Asta chiar este o poveste lungă, domnule Valiente... 

Dacă Joshua n-ar fi fost plecat atâta vreme, ar fi aflat ce era 
cu Lobsang. Era prima maşinărie care a izbutit să convingă un 
tribunal că este o fiinţă umană. 

— Desigur, spuse Selena, şi alte maşinării din generaţia a 
şasea au mai încercat asta înainte. Atâta timp cât se află în altă 
încăpere şi îţi vorbesc printr-o boxă, pot părea cel puţin la fel de 
umani ca şi tolomacii pe care îi avem printre noi, dar asta nu 


dovedeşte nimic în faţa legii. Numai că Lobsang nu pretinde că 
este o maşinărie inteligentă. Nu cu argumentul acesta şi-a 
revendicat drepturile. Ci a afirmat că este un tibetan decedat. ŞI 
lasă-mă să-ţi zic, Joshua, cu asta i-a avut la degetul mic. 
Reîncarnarea încă reprezintă o piatră de temelie a credințelor 
lumii; iar Lobsang pur şi simplu a susţinut că s-a reîncarnat ca 
un program de computer. După cum a fost depus ca probă la 
proces - dacă vrei, îţi arăt transcrierile - software-ul în cauză a 
pornit exact în microsecunda în care a decedat un mecanic de 
motociclete din Lhasa cu un nume imposibil de pronunţat. Se 
pare că pentru un suflet imaterial, douăzeci de mii de teraflopşi 
de magie tehnologică pe un substrat de gel arată identic cu 
câteva kilograme de ţesut cerebral spongios. O serie de experţi 
judiciari au confirmat precizia uluitoare a amintirilor lui Lobsang 
din viaţa anterioară. Eu însămi am asistat la conversaţia dintre 
Lobsang şi un bătrânel slăbuţ cu faţa ca o piersică stafidită, un 
văr îndepărtat al mecanicului; câteva ore bune au depănat 
amintiri şi au vorbit cu nostalgie de vremurile bune petrecute în 
Lhasa. A fost o după-amiază încântătoare. 

— De ce? întrebă Joshua. Ce-ar avea el de câştigat din asta? 

— Sunt chiar aici, spuse Lobsang. £E/nu e din lemn, să ştii. 

— Pardon! 

— Ce am câştigat? Drepturi civile. Protecție. Dreptul de 
proprietate. 

— Şi dacă ai fi scos din priză, asta s-ar califica drept crimă? 

— Întocmai. În paranteză fie spus, e şi imposibil din punct de 
vedere fizic, dar hai să nu intrăm acum în detalii. 

— Deci tribunalul a acceptat că eşti om? 

— De fapt, nu a existat niciodată o definiţie legală pentru 
„om“. 

— lar acum lucrezi pentru transterra. 

— Deţin o parte din companie. Douglas Black, fondatorul, nu a 
avut nici cea mai mică ezitare în a-mi oferi un parteneriat. Şi nu 
numai pentru notorietatea mea, deşi este un aspect care ÎI 
atrage. Ci pentru intelectul meu transuman. 

— Măi, să fie! 

— Hai să ne întoarcem la subiectul nostru, spuse Selena. Nu 
aţi fost deloc uşor de găsit, domnule Valiente. 

Joshua o privi şi îşi propuse să fie şi mai greu de găsit data 
viitoare. 


— Veniţi foarte rar în vizită pe Pământ în ultima vreme. 

— Sunt tot timpul pe Pământ. 

— Ştiţi foarte bine la ce mă refer. Pe Pământul acesta, 
clarifică Selena. Pe Pământul Datum sau chiar şi pe Pământurile 
Inferioare. 

— Nu sunt disponibil pentru angajare, spuse Joshua repede, 
încercând să-şi înlăture o urmă de nervozitate din voce. Imi 
place să lucrez singur. 

— E puţin spus, nu credeţi? 

Joshua prefera viaţa printre palisadele lui, pe Pământuri 
îndepărtate de Datum, prea departe pentru ca majoritatea să 
călătorească până acolo. Şi chiar şi aşa, avea grijă să evite 
compania. Despre Daniel Boone se zicea că îşi ridica tabăra şi 
pleca mai departe imediat ce vedea în zare fumul care se ridica 
de la focul altcuiva. În comparaţie cu Joshua, Boone era anormal 
de sociabil. 

— Însă tocmai acesta este avantajul pe care vrem să-l 
valorificăm. Ştim că nu aveţi nevoie de oameni, spuse Selena 
ridicând mâna, preîntâmpinând o eventuală reacţie de protest. 
Nicio grijă, nu sunteţi antisocial. Dar gândiţi-vă aşa: înainte de 
descoperirea Pământului Lung, nimeni, pe parcursul întregii 
istorii a omenirii, nu a fost niciodată singur - adică realmente 
singur. Chiar şi cel mai cutezător marinar era conştient că 
undeva, acolo, cât de departe, mai e cineva. Până şi astronauții 
care au păşit în trecut pe Lună puteau vedea Pământul. Cu toţii 
ştiau că, la o oarecare distanţă, se aflau alţi oameni ca ei. 

— Da, şi cu Stepperele e acelaşi lucru: e de-ajuns un simplu 
pas, ca mutarea calului la şah, ca să dai de restul oamenilor. 

— Şi totuşi, instinctele noastre nu pot percepe asta. Ştiţi câţi 
oameni se aventurează să pornească singuri la drum? 

— Nu. 

— Nimeni. În orice caz, extrem de puţini. Să fii singur pe o 
planetă întreagă, probabil singura minte dintr-un întreg univers? 
Nouăzeci şi nouă din o sută de oameni nu pot face faţă unei 
astfel de provocări. 

Însă el nu era niciodată singur, se gândi Joshua. Nu atâta 
vreme cât Liniştea era permanent prezentă acolo, dincolo de 
cer. 

— După cum a menţionat şi Selena, acesta este avantajul tău, 
ceea ce te face util, interveni Lobsang. Asta, şi alte câteva 


calităţi, despre care putem vorbi mai târziu. Ei, şi mai e şi faptul 
că te avem la mână cu ceva. 

Totul deveni deodată clar pentru Joshua. 

— Vreţi să fac cine ştie ce călătorie. Pe Pământul Lung. 

— Acesta este lucrul la care te pricepi mai bine decât oricine, 
spuse Selena mieros. Vrem să călătoreşti în Meggarele 
Superioare, Joshua. 

Meggarele Superioare: termenul folosit de unii pionieri pentru 
lumile aflate la mai mult de un milion de paşi depărtare de 
Pământ, cele mai multe din ele cufundate încă în legendă. 

— De ce? 

— Pentru cel mai inocent motiv cu putinţă, spuse Lobsang. Ca 
să vedem ce se află acolo. 

Selena zâmbi. 

— Informaţiile referitoare la Pământul Lung reprezintă 
capitalul companiei transterra, domnule Valiente. 

Lobsang elaboră: 

— Imaginează-ţi, Joshua. Până acum cincisprezece ani 
omenire nu avea decât o lume şi visa la alte câteva - lumile 
sistemului nostru solar, toate sterpe şi necesitând investiţii 
financiare obscene. lar acum deţinem cheia pentru a pătrunde 
în mai mult lumi decât putem număra! Şi abia dacă am 
explorat-o chiar şi p cea mai apropiată dintre ele. Acum avem 
şansa să facem asta. 

— Avem şansa? repetă Joshua. Ar trebui să te iau şi pe tine cu 
mine? Ăsta e şpilul? O să fiu plătit de un computer să-i fiu şofer? 

— Da, în linii mari aşa stau lucrurile, încuviinţă Selena. 

Joshua se încruntă. 

— Şi motivul pentru care aş face treaba asta...? ziceaţi că mă 
aveţi la mână cu ceva...? 

Selena răspunse pe un ton suav: 

— O să ajungem şi la asta. Ţi-am studiat cazul, Joshua. De 
altfel, prima menţiune referitoare la tine în documente oficial 
este dintr-un raport întocmit de agenta Monica Jansson de la 
Poliţia din Madison, depus chiar a doua zi după Ziua Marelui Pas, 
în care se vorbeşte de băiatul misterios care s-a întors, 
aducându-i cu el şi pe ceilalţi copii. Ce să mai, parcă ai coborât 
direct din povestea cu fluieraşul fermecat! Odată ca niciodată ai 
fi fost considerat o celebritate. 

— Şi tot odată ca niciodată, interveni Lobsang, ai fi fost 


considerat vrăjitor. 

Joshua oftă. Oare câtă vreme avea să-l mai urmărească ziua 
aceea? Nu şi-a dorit nicio clipă să fie un erou; nu-i plăcea felul 
ciudat în care se uitau oamenii la el. De fapt, în orice fel s-ar fi 
uitat. 

— A fost o harababură, asta-i tot, spuse el. Cum aţi aflat? 

— Din rapoartele poliţiei, precum cel al lui Jansson, spuse 
dozatorul de băuturi. Vezi tu, treaba cu poliţia e că 
documentează tot. lar eu ador documentele. Documentele sunt 
o sursă de informaţii. Mă informează, de pildă, cine era mama 
ta, Joshua. C chema Maria, nu-i aşa? 

— Mama mea nu te priveşte pe tine. 

— Joshua, toată lumea mă priveşte şi toată lumea se află la 
dosar. Şi tot din dosare am aflat şi de tine. Cum că s-ar putea să 
fii foarte special. Şi că ai fost acolo în Ziua Marelui Pas. 

— Toată lumea a fost acolo în Ziua Marelui Pas. 

— Da, dar tu te-ai simţit ca acasă, nu-i aşa, Joshua? Te-ai 
simţit ca şi cum ai fi ajuns în sfârşit acasă. Pentru prima dată în 
viaţă ştiai că te afli la locul potrivit... 


3 


Ziua Marelui Pas. Cu cincisprezece ani în urmă. Joshua ave 
doar treisprezece ani. 

Mai târziu, toată lumea şi-a amintit unde se aflau în Ziua 
Marelui Pas. Majoritatea se aflau în rahat. 

La vremea aceea, nimeni nu ştia cine încărcase pe interne 
schema de asamblare a Stepperului. Dar pe măsură ce seara își 
arunca vălul peste lume, copii de pretutindeni începură să 
construiască Steppere, câteva zeci numai în cartierul în care se 
afla Căminul din Madison. Toată lumea dăduse buzna la Radio 
Shack. Componentele electronice necesare păreau ridicol de 
simple. La fel de caraghios părea şi cartoful pe care trebuia să-l 
instalezi î; centrul dispozitivului, dar era important, fiindcă era 
sursa de energie. După care urma întrerupătorul, care era vital. 
Unii copii crezuseră că nu era neapărată nevoie de un 
întrerupător, ci era de-ajuns să faci direct contact cu firele. Dar 
tocmai ei ajunseseră să ţipe. 

Joshua îşi construise cu grijă primul Stepper. Mereu făcea 
lucrurile meticulos. Era genul de băiat care întotdeauna, dar 
absolut întotdeauna, vopsea înainte să asambleze, iar apoi 


asambla piesei în ordinea corectă, pregătindu-şi fiecare 
componentă cu grijă înainte de a iniţia operaţiunea. Joshua 
întotdeauna iniția lucrurile Implica mai mult o acţiune deliberată 
decât „a începe”. La Cămin când făcea câte unul din puzzle-urile 
vechi, uzate şi incomplete întotdeauna sorta mai întâi piesele, 
separând cerul, marea şi marginile, înainte de a asambla fie şi 
numai două piese. Uneori, dacă nimerise un puzzle incomplet, 
se ducea după aceea în micul lui atelier şi fasona piesele lipsă 
din bucăţi de lemn pe care le adunase el, apoi le vopsea în aşa 
fel încât să se potrivească în peisaj. Dacă nu ştiai dinainte, nici 
prin gând nu ti-ar fi trecut că lipseau piesele originale. Alteori 
gătea, supravegheat de maica Serendipity. Strângea laolaltă 
toate ingredientele de care avea nevoie, le pregătea tacticos 
dinainte, iar apoi parcurgea pas cu pas reţeta. Făcea chiar şi 
curat după el pe parcurs. li plăcea să gătească şi îl încânta şi 
atitudinea aprobatoare pe care i-o câştiga în Cămin. 

Acesta era Joshua. Aşa făcea el lucrurile. Şi de aceea nu 
fusese primul copil care păâșise afară din lume: nu doar că 
lăcuise cutia Stepperului, ci aşteptase şi să se usuce lacul. De 
aceea fusese cu siguranţă primul copil care se întorsese fără să 
facă pe el de frică, sau mai rău. 

Ziua Marelui Pas. Copiii dispăreau de pretutindeni. Părinţii 
cutreierau cartierele în căutarea lor. Doar ce-i văzuseră ocupați 
cu jucăria asta nouă cu o clipă în urmă, iar în secunda 
următoare parcă intraseră în pământ. Când un părinte alarmat 
întâlneşte alt părinte alarmat, alarmarea se transformă în 
groază. Au chemat poliţia, dar ce să facă? Pe cine să aresteze? 
Unde să caute? 

Apoi spășit şi Joshua, pentru prima oară. 

Cu o clipă în urmă se aflase la el în atelier, în Cămin. lar acum 
era într-o pădure deasă, apăsătoare, unde razele lunii abia dacă 
pătrundeau prin frunziş. Din toate părţile auzea alţi copii 
vomitând, plângând după părinţi, unii ţipând ca şi cum ar fi fost 
răniţi. Se întrebă ce era cu toată văicăreala asta. £/ nu vomita. 
Într-adevăr, totul era straniu. Dar era o noapte caldă. Auzea 
bâzâitul ţânţarilor. Singura întrebare era: o noapte caldă unde? 

Plânsetele din jur îi distraseră atenţia. O fetiţă din apropiere 
striga după maică-sa. | se păru că e Sarah, care locuia tot la 
Cămin. O strigă pe nume. 

Fata se opri din plâns, iar el îi auzi vocea destul de aproape. 


— Joshua? 

Se gândi o clipă. Era seara târziu. Sarah fusese probabil în 
dormitorul fetelor, care se afla la vreo douăzeci de metri de 
atelierul lui. Nu se mişcase, însă se afla cu siguranţă în alt loc. 
Nu era Madison. Madison era plin de zgomote, maşini, avioane, 
lumini, în timp ce acum se afla în mijlocul unei păduri desprinse 
parcă dintr-o carte, fără urmă de vreun felinar ori încotro privea. 
Dar Sarah se afla şi ea aici, orice ar fi însemnat aici. Gândul se 
formă treptat, bucăţică cu bucăţică, ca un puzzle incomplet. 
Gândeşte, nu te panica. In raport cu locul în care te afli tu, sau 
te aflai adineauri, ea trebuie să se afle tot în locul în care se afla 
mai devreme. Nu trebuie decât să urmezi culoarul către camera 
ei. Cu toate că, aici şi acum, nu e niciun culoar şi nicio cameră. 
Gata, s-a rezolvat problema. 

Numai că, pentru a ajunge la ea, ar trebui să treacă prin 
trunchiul copacului răsărit în faţa lui. Un copac foarte gros. 

Ocoli copacul, croindu-şi drum prin desiş, prin mărăciniş şi 
printre crengile prăbuşite ale acestei păduri atât de sălbatice. 

— Vorbeşte în continuare, spuse el. Nu te mişca din loc. Vin la 
tine. 

— Joshua? 

— Uite, îţi zic eu cum facem. Cântă. Cântă întruna. Aşa o să te 
pot găsi pe întuneric. 

Joshua îşi aprinse lanterna. Era suficient de mică încât să-i 
încapă în buzunar. Noaptea umbla întotdeauna cu lanterna la el. 
Evident. Doar era Joshua. 

Fata nu cânta. Incepuse să spună o rugăciune. 

— Tatăl nostru care eşti în ceruri... 

Îşi dorea ca măcar uneori oamenii să-l asculte. 

Din toate direcţiile, din pădure, din beznă, începură să se 
ridice şi alte glasuri. 

— Sfinţească-se numele tău... 

Bătu din palme şi strigă: 

— Faceţi linişte! O să vă scot de aici. Aveţi încredere în mine! 

Nu putea spune de ce ar fi trebuit să aibă încredere în el, însă 
tonul autoritar avu efectul scontat, aşa că celelalte voci se 
potoliră. Inspiră adânc şi strigă: 

— Sarah, tu prima, bine? Restul - mergeţi spre locul din care 
auziţi rugăciunea. Nu spuneţi nimic. Doar îndreptaţi-vă în 
direcţia aia. 


Sarah reîncepu: 

— Tatăl nostru care eşti în ceruri... 

Pe măsură ce înainta cu mâinile întinse în faţă, strecurându- 
se printre mărăcini şi sărind peste rădăcini, păşind cu grijă, 
auzea mişcare de jur-împrejur, şi alte şi alte voci. Unii se 
plângeau că s-au rătăcit. Alţii se plângeau că n-au semnal la 
telefon. Zări câteva ecrane de telefon care luminau ca nişte 
licurici. Şi mai erau şi cei care plângeau deznădăjduiţi sau chiar 
gemeau de durere. 

Rugăciunea se sfârşi cu un „amin”, care fu repetat ca un ecou 
de alte voci din pădure, iar Sarah spuse: 

— Joshua? Am terminat. 

Şi eu care credeam că e isteaţă, se gândi Joshua. 

— Atunci ia-o de la capăt. 

Dură câteva minute bune să ajungă la ea, deşi nu era prea 
departe. Însă îşi dădu seama că desişul acesta de pădure era de 
fapt destul de mic. Puțin mai departe, zări la lumina lunii ceea 
ce păreau a fi flori de câmp, cum văzuse la grădina botanică. 
Dar nu zărea nicăieri Căminul sau Allied Drive. 

În cele din urmă, Sarah ajunse împleticindu-se până la el şi se 
agăţă strâns de el. 

— Unde suntem? 

— În altă parte, presupun. Ştii, ca Narnia. 

În lumina lunii văzu cum i se prelingeau lacrimile pe faţă, cum 
îi curgea nasul, şi simţi mirosul de vomă de pe cămaşa ei de 
noapte. 

— Da’ eu n-am intrat în niciun şifonier! 

El izbucni în râs, iar ea îl privi fix. Dar pentru că el râdea, 
începu şi ea să râdă. lar râsetele lor inundară deodată mica 
poiană. Ceilalţi copii veneau înspre ei, atraşi de lumina 
lanternei, şi pentru moment groaza păru să se risipească. Era 
una să fii pierdut şi singur, şi cu totul altceva să fii pierdut într-o 
mulţime şi să râzi. 

Îl mai apucă cineva de braţ. 

— Josh? 

— Freddie? 

— A fost oribil. Era întuneric şi am căzut, m-am prăvălit până 
jos. 

Freddie avea un virus la stomac, îşi aminti Josh. Fusese la 
infirmeria Căminului, la etajul unu. Probabil căzuse pur şi simplu 


prin clădirea dispărută. 

— Eşti rănit? 

— Nu... Josh? Cum ajungem acasă? 

Joshua o luă de mână pe Sarah. 

— Sarah, ai făcut un Stepper? 

— Da. 

El aruncă o privire la componentele încâlcite din mâna ei. Nici 
măcar nu erau într-o cutie, fie şi o cutie de pantofi, orice fel de 
cutie, ca să nu mai vorbim de una care să fi fost confecţionată 
cu acest scop precis. 

— Unde ţi-e întrerupătorul? 

— Care întrerupător? Am făcut contact cu firele. 

— Păi, instrucţiunile spuneau clar să ataşezi un întrerupător. 

Luă cu mare grijă Stepperul ei în mână. Întotdeauna trebuia 
să ai grijă pe lângă Sarah. Nu era o Problemă, însă avea 
tendinţa să atragă probleme. 

Cel puţin erau trei fire. Desluşi conexiunile după pipăit. 
Petrecuse ore întregi studiind schema de asamblare; o ştia pe 
dinafară. Separă firele şi îi puse înapoi în braţe grămada de 
piese încropită la repezeală. 

— Fii atentă: când îţi spun eu, atinge firele astea două. Dacă 
te trezeşti înapoi la tine în cameră, aruncă chestia asta pe jos şi 
du-te la culcare. Ne-am înţeles? 

— Dar dacă nu merge? îl întrebă ea, trăgându-şi nasul. 

— Atunci înseamnă că o să fii tot aici, cu mine. Şi nu ar fi 
chiar aşa de rău, nu? Eşti gata? Haide să numărăm invers de la 
zece. Nouă, opt... 

La zero, fata dispăru cu un pocnet uşor, ca şi cum s-ar fi spart 
un balon de săpun. 

Ceilalţi copii se holbară la locul în care se aflase fata, apoi la 
Joshua. Unii dintre ei erau necunoscuţi: multe dintre chipurile pe 
care reuşea să le desluşească îi erau complet străine. Habar n- 
avea cât de mult merseră prin beznă. 

În momentul acesta era un erou. Copiii ăştia ar fi făcut orice 
le-ar fi zis. Nu-i plăcea sentimentul ăsta. Era o corvoadă. 

Se întoarse către Freddie: 

— Bun, Freddie, tu urmezi. O ştii pe Sarah. Spune-i să nu-şi 
facă griji. Spune-i că o mulţime de copii o să ajungă acasă prin 
dormitorul ei. Spune-i că Joshua a zis că e singura cale să-i 
trimită acasă şi te roagă să nu te superi. Acuma arată-mi 


Stepperul tău. 

Unul câte unul, pocnet după pocnet, fetele şi băieţii pierduţi 
se făcură nevăzuţi. 

Când dispăru şi ultimul dintre cei aflaţi în apropiere, încă se 
mai auzeau voci din inima pădurii sau poate chiar din zone mai 
îndepărtate. Pe aceştia Joshua nu-i putea ajuta. Nici măcar nu 
era sigur dacă procedase bine până acum. Rămas singur în 
tăcere, ascultă cu atenţie în jurul lui. În afară de vocile din 
depărtare şi de bâzâitul subţire ar ţânţarilor, nu se mai auzea 
nimic. Oamenii ziceau că ţânţarii puteau ucide şi un cal, cu 
timpul. 

Apăsă comutatorul propriului Stepper, construit cu grijă. 

Se pomeni instantaneu înapoi la Cămin, lângă patul Sarei, în 
camera ei mică şi înghesuită, chiar la timp pentru a o zări de la 
spate pe ultima fată pe care o trimisese acasă, încă destul de 
panicată, dispărând pe coridor. Şi auzi glasurile piţigăiate ale 
maicilor, care îl strigau. 

Apăsă iar comutatorul în pripă, pentru ca în clipa următoare 
să se afle din nou singur în pădurea pustie. Pădurea Mui. 

Acum se auzeau mai multe voci din apropiere. Plângeau în 
hohote. Ţipau. Un puşti rosti foarte politicos: 

— Nu vă supăraţi, mă poate ajuta cineva? 

Apoi cineva vomită. 

Mai mulţi nou-sosiţi. Se întrebă de ce li se făcea greață 
tuturor. Mai târziu, când avea să-şi amintească de Ziua Marelui 
Pas, amintirea avea să fie marcată de această amprentă 
olfactivă. Toată lumea vomitase. Nu şi el. 

Porni prin întuneric, căutându-l pe ultimul copil pe care-l 
auzise strigând. 

lar după copilul acela, urmă altul, şi altul. Şi încă o fată care 
îşi rupsese braţul căzând de la un etaj superior. Şi apoi altul 
întotdeauna mai apărea câte un copil. 


La primul semn al zorilor, desişul începu să răsune de 
cântecel păsărilor în întâmpinarea luminii. Oare şi acasă se 
crăpa de ziuă? 

Acum nu se mai auzea niciun sunet omenesc, cu excepţia 
suspinelor ultimului băiat rămas, care se rănise la picior într-o 
bucată ascuţită de lemn. Băiatul nu putea în niciun caz să-şi 


acţioneze propriul Stepper. Era păcat, pentru că era bine făcut, 


după cum remarca Joshua cu admiraţie în lumina palidă. Puştiul 
petrecuse fără îndoială o bucată bună de vreme în Radio Shack. 
Un puşti isteţ, dar nu suficient de isteţ ca să ia cu el o lanternă 
sau spray împotriva ţânţarilor. 

Joshua se aplecă, îl luă în braţe, apoi se ridică. Băiatul gemu. 
Cu o singură mână liberă, Joshua pipăi după întrerupătorul 
propriului Stepper, felicitându-se încă o dată că urmase 
instrucţiunile întocmai. 

De data aceasta, când păș/ră înapoi, fură întâmpinați cu 
lumini puternice care le băteau în ochi, iar în câteva secunde un 
autovehicul al Poliţiei din Madison se opri cu un scârţâit în faţa 
lor Joshua rămase stană de piatră. 

Din maşină coborâră doi poliţişti. Unul din ei, un bărbat tânăr 
într-o vestă fluorescentă, luă cu băgare de seamă băiatul rănit 
din braţele lui Joshua şi-l aşeză pe iarbă. Celălalt poliţist, o 
femeie, se pironise în faţa lui, întinzându-i braţele şi zâmbind, 
ceea ce îl nelinişti, pentru că aşa zâmbeau maicile în faţa unei 
Probleme. Braţele întinse binevoitor puteau deveni cât ai clipi 
nişte braţe care te înşfăcau. Din spatele poliţiştilor se vedeau o 
mulţime de lumini, ca pe un platou de filmare. 

— Bună, Joshua, spuse poliţista. Numele meu este Monica 
Jansson. 


4 


Pentru agenta de poliţie Jansson totul începuse chiar mai 
devreme, cu o zi în urmă: era a treia oară în ultimele luni când 
venea la casa incendiată a familiei Linsay de pe Mifflin Street. 

Nu era sigură de ce se întorsese aici. De data asta nu 
primiseră niciun apel. Şi, cu toate acestea, se pomeni din nou 
scotocind prin grămezile de cenuşă şi mobilă carbonizată, 
aplecându-se peste resturile unui televizor vechi cu ecran plat, 
păşind cu băgare de seamă peste un covor pârjolit, îmbibat şi 
pătat de spumă, în care se mai distingeau încă urmele paşilor 
grei ai pompierilor şi poliţiştilor, frunzărind din nou rămăşiţele 
făcute aproape scrum a ceea ce fusese cândva un carnet întreg 
de notițe elaborate, ecuaţii matematice scrise lizibil. 

li zbură gândul la partenerul ei, Clancy, bându-şi a cincea 
cafea de la Starbucks pe ziua de azi în maşina de serviciu. Cât 
de fraieră era! Ce mai putea găsi acolo, după ce detectivii 
examinaseră fiecare cotlon şi criminaliştii îşi făcuseră şi ei 


treaba? Chiar şi fiica, Sally, o studentă cam aiurită, reacţionase 
fără surprindere sau tulburare, dând calm din cap când i se 
spusese că tatăl ei era căutat pentru a fi interogat în legătură cu 
bănuielile de incendiere premeditată, instigare la terorism, 
cruzime împotriva animalelor, nu neapărat în ordinea aceasta. 
Dăduse pur şi simplu din cap, ca şi cum toate astea erau 
chestiuni la ordinea zilei în familia Linsay. 

Nu-i păsa nimănui altcuiva. În curând casa avea să iasă de 
sub jurisdicţia poliţiei ca locul desfăşurării unei infracţiuni, iar 
proprietarul putea să înceapă curăţenia şi ciorovăielile cu 
agenţia de asigurări. În orice caz, nu fusese nimeni rănit, nici 
măcar Willis Linsay, deoarece nu existau semne că ar fi murit în 
incendiul de proporţii destul de reduse. Era o enigmă căreia 
probabil nu avea să i se dea niciodată de capăt, genul de 
enigmă peste care poliţiştii cu experienţă dădeau tot timpul, 
spusese Clancy, aşa că mai bine să nu-ţi baţi capul mai mult 
decât trebuie. Poate că la douăzeci şi nouă de ani, Jansson nu 
avea încă suficientă experienţă. 

Sau poate era din cauza a ceea ce văzuse atunci când 
răspunseseră acelui prim apel, cu câteva luni în urmă. Pentru că 
primul apel venise de la o vecină care reclamase că văzuse un 
bărbat care băgase o capră în casa aceasta cu un singur etaj, 
aici, chiar în centrul oraşului Madison. 

O capră? Aici bineînţeles că urmă un schimb previzibil de 
replici înţepătoare între Clancy şi dispecer: poate caprele îi 
arătaseră tipului cornul etc. etc., ha ha. Însă aceeaşi vecină, o 
femeie cam agitată, mai declarase că alte dăţi văzuse cum 
bărbatul băgase în casă, pe uşa din faţă, vitei şi chiar şi un 
mânz. Ca să nu mai vorbim de o cuşcă cu găini. Şi totuşi, nu 
exista nicio plângere de zgomot sau de duhoare de grajd. Nici 
urmă de animale vii înăuntru. Ce învârtea tipul ăsta: se 
împerechea cu ele sau le gătea? 

Se pare că Willis Linsay locuia singur de câţiva ani, de când îi 
murise soţia într-un accident rutier. Avea o fiică de optsprezece 
ani, Sally, studentă la Universitatea Wisconsin-Madison, care 
locuia cu o mătuşă. Linsay fusese om de ştiinţă, iar pe vremuri 
ocupase chiar un post de profesor de fizică teoretică la 
Princeton. În prezent îşi câştiga existenţa ca meditator ambulant 
la Universitatea Wisconsin, iar în restul timpului... nimeni nu ştia 
de fapt cu ce se ocupa în restul timpului. Pe de altă parte, 


Jansson descoperise menţiuni prin documentele oficiale că 
lucrase la un moment dat pentru Douglas Black, marele 
industriaş, sub un alt nume. Dar asta nu era cine ştie ce 
surpriză. In ziua de azi, aproape toată lumea ajungea să lucreze 
pentru Black, într-un fel sau altul. 

Orice ar fi pus la cale Linsay, nu implica creşterea caprelor în 
propria sufragerie. Poate existaseră intenţii duşmănoase de la 
bun început din partea vreunui vecin băgăreţ care n-avea altă 
treabă decât să-i provoace necazuri vecinului mai ciudat de 
alături. Se mai întâmpla uneori. 

Însă următorul apel fusese diferit. 

Cineva publicase online planul pentru confecţionarea unui 
dispozitiv pe care persoana cu pricina îl numea „Stepper”. Îi 
puteai modifica aspectul exterior, dar în esenţă trebuia să fie un 
dispozitiv portabil cu un comutator mare cu trei poziţii 
deasupra, cu diverse componente electronice în interior şi cu un 
cablu de alimentare înfipt într-un... cartof? 

Autorităţile se sesizaseră şi erau în stare de alertă. Arăta ca 
genul de drăcie pe care şi-ar fi lipit-o pe piept un terorist 
sinucigaş chiar înainte de a face o plimbare pe State Street. De 
asemenea, arăta ca genul de drăcie care ar fi tentat pe oricare 
puşti din lume, care ar fi putut încropi aşa ceva din piese găsite 
la el în cameră. Toată lumea îşi imaginase că termenul „cartof” 
era cu siguranţă un cod pentru altceva, cum ar fi o bucată de 
exploziv Semtex. 

Însă până să ajungă o maşină de poliţie la domiciliul Linsay, 
pentru întâlnirea cu agenţii de la Siguranţă Naţională la faţa 
locului, primiră un al treilea apel, fără nicio legătură cu restul: 
casa luase foc. Jansson făcuse parte din echipa care răspunsese 
acestui ultim apel. lar Willis Linsay dispăruse fără urmă. 


Fusese o incendiere premeditată. Criminaliştii găsiseră cârpa 
îmbibată cu benzină, bricheta ieftină, grămada de hârtii şi 
bucăţile sparte de mobilier de la care începuse totul. Scopul 
incendiului părea să fi fost distrugerea mormanelor de notițe şi 
alte materiale ale lui Linsay. Făptaşul ar fi putut fi chiar Linsay 
sau cineva care avea un dinte împotriva lui. 

Jansson avea sentimentul că însuşi Linsay era responsabil. 
Nu-l întâlnise niciodată, nici măcar nu văzuse o fotografie cu el. 
Insă contactul tangenţial pe care îl avusese cu el îi crease o 


anumită impresie. Fără îndoială, era cumplit de inteligent. Altfel 
nu ajungeai să faci fizică la Princeton. Dar ceva lipsea. Casa lui 
era întoarsă cu susul în jos. Tentativa de incendiu fără un 
scenariu clar se potrivea, de asemenea, în peisaj. 

Dar ceea ce nu pricepea ea era motivul pentru toate astea. C 
pusese la cale? 

Acum Jansson găsi Stepperul lui Linsay, prototipul, pesemne. 
Se afla în salon, cocoţat pe policioara căminului, în care nu mai 
fusese făcut focul de ani întregi. Poate că îl lăsase intenţionat în 
urmă, pentru a fi găsit. Criminaliştii îl găsiseră şi îl 
abandonaseră acolo, după ce îl examinaseră minuţios pentru a 
preleva amprente Probabil că avea să fie preluat în custodia 
poliţiei odată ce ave să fie distrus locul faptei. 

Jansson se aplecă să-l studieze. Nu era decât o cutie de 
plastic transparentă, în formă de cub, cu latura de vreo zece 
centimetri Criminaliştii credeau că era posibil să fi conţinut 
cândva dischete d pe vremuri. Linsay era în mod clar genul de 
persoană care să păstrez asemenea vechituri. Prin pereţii 
transparenţi se vedeau component electronice, condensatoare, 
rezistoare, relee şi bobine, conectate cu sârmă de cupru 
răsucită şi sudată. Pe capac era un comutator mare cu trei 
poziţii, etichetate de mână cu un marker negru: 

VEST - OPRIT - EST 

Comutatorul era acum pe poziţia OPRIT. 

Restul volumului cutiei era ocupat de... un cartof. Un simpli 
cartof, fără Semtex, fiole de acid, cuie sau alte elemente din 
arse naiul modern al terorii. Unul dintre băieţii de la 
criminalistică sugerase că era posibil să fi fost folosit ca sursă de 
energie, ca îi cazul clasic al ceasului pe bază de cartof. 
Majoritatea considerai că era un simptom de scrânteală sau 
poate făcea parte din vreo farsă bizară. Orice ar fi fost, acesta 
era obiectul pe care se grăbeai să-l asambleze la ora actuală 
copiii de pe tot mapamondul. 

Lângă Stepper fusese găsit un bileţel pe care scria, cu acelaşi 
marker şi cu acelaşi scris de mână: ÎNCEARCĂ-MĂ. Foarte à /a 
Alice în Ţara Minunilor. Numărul final de scamatorie al lui Linsay, 
un soi de rămas-bun. Jansson realiză că niciunul dintre colegii ei 
nu urmase, de fapt, instrucţiunile de pe bilet: ÎNCEARCĂ-MĂ. 

Luă cutia în mână; era foarte uşoară. Deschise capacul. 
Înăuntru mai era o bucată de hârtie pe care scria TERMINĂ-MĂ şi 


dedesubt erau nişte instrucţiuni simple, însoţite de ceea ce 
părea a fi o ciornă a schemei de asamblare care sfârşise pe 
internet. Trebuia să nu foloseşti nicio piesă din fier, citi ea, ceea 
ce era subliniat. Trebuia să termine de răsucit câteva fire de 
sârmă de cupru pe bobine, iar apoi să facă nişte contacte pentru 
a ajusta bobinele cumva. 

Se puse pe treabă. Răsucirea bobinelor era o activitate curios 
de plăcută, deşi nu ar fi putut spune de ce. Nu mai era decât ea 
şi cu piesele respective, ca un copil care asambla un radio de 
cristal. Ajustarea fu, de asemenea, o operaţiune uşoară; într-un 
fel, simţi când contactul fu potrivit tocmai bine - deşi, din nou, 
nu avea o explicaţie pentru asta, şi nu o încânta deloc 
perspectiva de a scrie toate astea într-un raport. 

Când termină, închise capacul, atinse întrerupătorul, dădu cu 
banul în minte, şi trase butonul spre VEST. 

Casa dispăru şi se pomeni sub cerul liber. 


Peste tot în jurul ei erau flori de câmp înalte până la brâu, ca 
într-o rezervaţie naturală. 

Şi se simţea ca şi cum ar fi primit un pumn în stomac. Se 
aplecă, gemând de durere, şi scăpă cutia din mână. Pantofii ei 
lustruiţi călcau acum pe iarbă. In nări simţea un aer tare, curat, 
iar duhoarea de cenuşă şi spumă dispăruseră. 

O atacase vreun infractor? îşi pipăi arma. Se afla în toc, la 
locul ei, dar se întâmplase ceva ciudat: carcasa de polimer şi 
magazia pistolului Glock păreau în ordine, însă arma zăngănea. 

Se îndreptă de spate cu grijă. Incă o durea stomacul, dar îi era 
mai degrabă greață decât se simţea lovită. Aruncă o privire în 
jur. Nu mai era nimeni, ameninţător sau nu. 

Nu mai era înconjurată de patru pereţi, iar casa de pe Mifflin 
Street dispăruse cu totul. Nu erau decât flori de câmp, un pâlc 
de copaci de treizeci de metri şi un cer albastru, neîntinat de 
dârele avioanelor şi de smog. Era ca la grădina botanică - 
reconstrucţia vegetației din preria Hercules în interiorul oraşului 
Madison. O grădină botanică ce înghiţise oraşul. Şi dintr-odată, 
ea se afla aici, înconjurată de toate astea. 

— Vai! fu reacţia ei, dar i se păru nepotrivit de scurtă, aşa că 
după ce se gândi puţin, adăugă: Doamne! După care încheie cu: 
Dumnezeule! deşi îşi descalifica astfel convingere agnostice cu 
puternice tente de ateism, de-o viaţă-ntreagă. 


Îşi puse arma la loc şi încercă să gândească aşa cum face un 
poliţist. Să vadă ca un poliţist. Observă gunoi pe pământ, la 
picioarele ei, lângă Stepperul pe care îl scăpase din mână. 
Mucuri de ţigară. Ceva ce arăta ca o grămadă de bălegar. Deci 
aici se dusese Willis Linsay? Dacă aşa stăteau lucrurile, nu era 
nici urmă de el sau de animalele lui aici... 

Chiar şi aerul era diferit. Consistent. Tare. Se simţea de parcă 
s-ar fi îmbătat doar respirând. Totul era magnific. Era imposibil. 
Unde se afla? râse tare, uluită de tot acest miracol. 

Apoi realiză că fiecare puşti din Madison avea să aibă în 
curând o cutie ca asta. De fapt, fiecare puşti de peste tot. Şi o 
să înceapă să apese pe buton. Peste tot în lume. 

Şi abia după aceea se gândi că poate ar fi o idee bună să se 
întoarcă acasă. 

Ridică Stepperul de pe jos, unde îl scăpase. Era încă acoperit 
de praful folosit pentru prelevarea amprentelor. Butonul 
revenise la poziţia OPRIT. Cu emoţii, atinse comutatorul, închise 
ochii, numără invers de la trei, şi apăsă butonul spre EST. 

Se afla din nou în casa lui Linsay, iar la picioarele ei, pe 
covorul deteriorat, erau împrăştiate componentele metalice ale 
pistolului, plus alte fragmente de metal a căror dispariţie nici nu 
o remarcase: insigna, ecusonul, chiar şi acul de cravată. 

Clancy o aştepta afară, în maşină. Începu să-şi pună gândurile 
în ordine şi încercă să găsească o modalitate în care să-i explice 
ceea ce se întâmplase. 


Când se întoarse la bază, panoul de urmărire al lui Dodd, şeful 
de secţie, indica unul-două rapoarte de persoane dispărute pe 
fiecare cartier. Încetul cu încetul, începură să se aprindă 
luminiţele de pe întregul panou. 

Apoi începură să între mesaje de alertă din întreaga ţară. 

— Şi aşa e peste tot în lume, spuse Dodd pe un ton de 
consternare, după ce schimbă canalul, oprindu-se la CNN. O 
epidemie de persoane dispărute. Chiar şi în China. Ei, poftim! 

In noaptea aceea lucrurile se complicară şi mai mult pentru 
toată lumea. Avu loc o serie de spargeri, una chiar şi dintr-un 
seif din clădirea Capitoliului. Departamentul de Poliţie din 
Madison avu probleme chiar şi cu distribuirea unităţilor pe teren. 
lar asta fusese înainte să înceapă să sosească directivele de la 
Departamentul de Siguranţă Naţională şi de la FBI. 


Jansson izbuti să-l oprească pe sergentul responsabil. 

— Ce se întâmplă, comisare? 

Harris se întoarse spre ea cu faţa pământie: Ș 

— Pe mine mă întrebi? Ce ştiu eu, terorişti? Aştia de la 
Siguranţa Națională tot vehiculează posibilitatea asta. 
Extratereştri din spaţiu? Pe hol e un tip cu o pălărie din folie de 
aluminiu care insistă că ăştia ar fi de vină. 

— Deci eu ce ar trebui să fac, comisare? 

— Fă treaba care ţi se pare cea mai urgentă, spuse el, şi se 
grăbi să plece. 

Reflectă la asta. Dacă ar fi un cetățean oarecare, ce anume ar 
preocupa-o cel mai tare? Copiii dispăruţi, chiar aşa! Părăsi 
comisariatul şi se apucă de treabă. 

Găsi copiii, vorbi cu ei, cu unii la spital, şi aproape jumătate 
din ei pomeneau de un anume băiat calm, un erou, care îi 
îndruma spre casă, la fel ca Moise - doar că nu-l chema Moise, ci 
Joshua. 

Joshua se dădu un pas înapoi din calea polițistei. 

— Tu eşti Joshua, nu-i aşa? Mi-am dat seama. Eşti singurul 
puşti de pe aici fără urme de vomă pe față. 

El nu răspunse. 

— Mi-au zis că Joshua i-a salvat. Mi-au zis că i-a luat în braţe şi 
i-a purtat înapoi acasă. Eşti ca băiatul din De veghe în lanul de 
secară. Ai citit cartea? Ar trebui s-o citeşti, deşi poate că e 
interzisă la Cămin. Da, ştiu de Cămin. Cum ai făcut-o, Joshua? 

— N-am făcut nimic rău. Nu sunt o Problemă, spuse el, dându- 
se şi mai mult înapoi. 

— Ştiu că nu eşti o Problemă. Dar ai făcut ceva diferit. Vreau 
doar să ştiu ce anume ai făcut. Spune-mi, Joshua. 

Joshua nu suporta când cineva îi repeta numele întruna. Era 
strategia pe care o adoptau ca să te calmeze atunci când 
credeau că eşti o Problemă. 

— Am urmat instrucţiunile. Asta-i tot. Oamenii nu înţeleg: 
trebuie doar să urmezi instrucţiunile. 

— Eu vreau să înţeleg, spuse ea. Spune-mi. Nu ai de ce să te 
temi de mine. 

— Uite, spuse Joshua, chiar dacă faci o simplă cutie de lemn, 
trebuie să o lăcuieşti, altfel se udă şi se umflă, şi din cauza asta 
se poate dezintegra. Orice lucru ai face, e nevoie să-l faci cum 
trebuie. Să urmezi instrucţiunile. De-aia sunt puse acolo. 


Vorbea prea mult şi prea repede. Tăcu. Asta funcţiona mai 
mereu. Şi în orice caz, ce ar fi putut să zică? 

Jansson era fascinată de Joshua. Toată lumea se panicase pe 
întuneric, evident, copiii ţipau, vomitau, făceau pe ei de frică, 
erau muşcaţi de țânțari şi se loveau de copaci. Dar nu şi Joshua. 
Joshua era calm. Il privi acum. Era slăbuţ, înalt pentru vârsta lui, 
avea faţa albă, însă părul de un negru intens, mediteranean. Era 
o enigmă, calmul întruchipat. 

Spuse cu voce tare: 

— Ştii, Joshua, după poveştile lor, aş fi zis că unii din copiii 
ăştia au luat ceva droguri. Numai că erau cu toţii plini de frunze 
şi zgârieturi. Ca şi cum ar fi făcut într-adevăr o plimbare prin 
pădure, chiar aici, în mijlocul oraşului. 

In timp ce ea făcu un mic pas înainte, el făcu un mic pas 
înapoi. 

Jansson nu mai înaintă şi lăsă mâinile în jos. 

— Uite ce e, Joshua, Ştiu că spui adevărul. Pentru că am fost 
şi eu acolo. Gata cu aiurelile. Vorbeşte cu mine. Cutia pe care o 
ţii în mână arată foarte bine în comparaţie cu celelalte. Pot să 
arunc o privire? Doar las-o jos şi dă-te un pas înapoi, nu vreau 
să te păcălesc. Incerc doar să descopăr de ce puştii din tot 
oraşul ajung într-o pădure misterioasă şi se împotmolesc acolo, 
îngroziţi că o să fie mâncaţi de orci! 

In mod curios, asta îl impresionă pe Joshua. Puse cutia pe jos 
şi se dădu un pas înapoi, aşa cum îl rugase ea. 

— Aş vrea să mi-o înapoiaţi. Nu am bani să mă duc din nou la 
Radio Shack, spuse el, apoi întrebă după o scurtă ezitare: Chiar 
credeţi că sunt orci acolo? 

— Nu, nu cred că sunt orci. Dar nu ştiu ce să cred. Uite, 
Joshua, tu mi-ai pus jos cutia, aşa că o să fac şi eu la fel şi o să- 
mi las aici cartea de vizită, de unde o poţi lua, bine? Cu numărul 
meu de telefon personal. Am senzaţia că tu şi cu mine ar trebui 
să păstrăm legătura. 

Se dădu câţiva paşi înapoi, ţinând cutia în mână. 

— Bine lucrată! 

Insă acum se îndrepta spre ei o altă maşină, orbindu-i cu 
farurile. Jansson se uită în jur. 

— Sunt doar alţi poliţişti care patrulează, spuse ea. Nu-ţi face 
griji... 

Se auzi un poc încet. 


Poliţista se uită la cutia din mâna ei şi la trotuarul pustiu. 
— Joshua? 


Joshua realiză imediat că-şi lăsase cutia în urmă. 

Păşise fără cutie! Şi, ce-i mai rău, poliţista aceea îl văzuse 
păşind fără cutie. Acum chiar dăduse de necaz. 

Aşa că fugi. Păşi mai departe, din ce în ce mai departe, orice 
ar fi însemnat acel departe. Nu se opri şi nici nu încetini. 
Continuă să facă un pas după altul, simțind fiecare pas ca pe un 
uşor ghiont în măruntaie. O lume după alta, ca şi cum ar fi 
traversat un şir de camere. Pas după pas se îndepărta de 
agenta Jansson. Se adâncea în acest culoar de pădure. 

Nu mai rămăsese nici urmă de oraş, de clădiri, de lumini sau 
de oameni. Nu mai era decât pădurea, însă o pădure care se 
schimba la fiecare pas. Copacii apăreau şi dispăreau din senin, 
ca şi cum ar fi făcut parte din decorul culisant al unei piese de 
teatru asemenea celor ce jucau copiii la Cămin, însă toţi copacii 
păreau reali, solizi şi stabili şi bine înfipţi în pământ. Uneori era 
ceva mai cald, uneori ceva mai frig. Însă pădurea persista în 
jurul lui. Şi peste tot se revărsau zorile. Aşadar, unele lucruri nu 
se schimbau: pământul neclintit de sub picioarele lui, cerul la 
răsărit. Descoperea cu încântare ordinea acestei lumi. 

Instrucţiunile de pe internet nu menţionaseră nimic despre 
păşitul fără cutie, şi totuşi asta era ceea ce făcea. Gândul îi 
provocă o senzaţie de vertij, ca şi cum s-ar fi aflat la doi paşi de 
o prăpastie. 

Dar simţea şi un fior, fiorul pe care ţi-l dă încălcarea regulilor. 
Ca atunci când el şi Billy Chambers împrumutaseră o sticlă de 
Budweiser de la zidarii care veniseră să repare fereastra spartă 
şi o băuseră într-un colţ, în camera boilerelor, apoi o făcuseră 
ţăndări şi o aruncaseră la coşul de gunoi. Amintirea îl făcu să 
zâmbească cu gura până la urechi. 

Merse pur şi simplu mai departe, ferindu-se din calea 
copacilor atunci când era nevoie. Insă copacii se schimbau 
treptat. Acum era înconjurat de trunchiuri cu scoarţa mai dură şi 
de crengi joase cu ace ascuţite. O pădure de pini. Era mai 
răcoare. Dar tot într-o pădure se afla, aşa că păși grăbit mai 
departe. N 

Ajunse la un Zid. Intr-un loc de unde nu putea păşi mai 
departe, indiferent în ce fel mergea lateral. Făcu chiar câţiva 


paşi înapoi şi încercă să-şi ia cumva avânt, să forţeze bariera. 
Nu-l duru; era ca şi cum s-ar fi izbit de o palmă uriaşă ridicată. 
Însă nu putu avansa. 

Dacă nu putea să treacă prin pădurea aceasta deasă, poate 
ar avea sorţi de izbândă sărind peste ea. Găsi un copac înalt, cel 
mai înalt din zonă. Se agăţă de crengile cele mai de jos, apoi se 
căţără din ce în ce mai sus. Acele de pin îi înţepau mâinile. Cam 
la fiecare doi metri încerca să păşească în lături, doar să vadă 
dacă ar putea, însă Zidul tot îl împiedica. 

lar apoi, dintr-odată, reuşi. 

Se prăvăli înainte, pe o suprafaţă plană, ca din beton 
neregulat, netezit, dur, uscat şi gri. Nici urmă de copaci sau de 
pădure. Nu era decât aerul, cerul şi această suprafaţă. Şi era 
frig, un frig care-i pătrundea prin materialul subţiat la genunchi 
al blugilor, şi-i îngheţa mâinile. Gheaţă! 

Se ridică în picioare. Răsuflarea i se transforma în aburi. Frigul 
îl înţepa prin haine ca nişte pumnale. Lumea întreagă era 
acoperită de gheaţă. Se afla într-un soi de defileu larg, săpat în 
gheaţă; în jurul lui se ridicau movile gri compacte. Gheaţă 
veche, murdară. Cerul senin era de un cenuşiu-albăstrui, vestind 
zorile. Nu se simţea nicio mişcare, nicio pasăre, niciun avion, iar 
pe pământ nu zări nicio clădire, nicio vietate şi nici măcar un 
singur fir de iarbă. 

Rânji. 

Apoi păşi înapoi în pădurea de pin, dispărând cu un poc, ca şi 
cum s-ar fi spart un balon de săpun. 


5 


Lobsang spuse: 

— Jansson, agenta aceea de poliție, a stat tot timpul cu ochii 
pe tine. Ştii asta, Joshua, nu? 

Joshua fu adus brusc înapoi în prezent. 

— Eşti destul de deştept pentru un dozator de băuturi. 

— Ai fi uimit. Selena, poţi, te rog, să-l conduci pe Joshua jos? 

Femeia tresări speriată. 

— Dar, Lobsang, Joshua nu a trecut încă de verificarea de 
securitate. 

Dozatorul de băuturi scoase un ţăcănit, după care căzu o 
cutie de Dr Pepper cu o bufnitură surdă. 

— Care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla? Aş vrea 


ca noul nostru prieten să mă cunoască cum se cuvine. Apropo, 
Joshua, băutura asta e pentru tine. Fac eu cinste. 

Joshua se ridică în picioare. 

— Nu, mulţumesc. Mi-am pierdut pofta de sucuri 
carbogazoase acum mulţi ani. 

Şi chiar dacă nu ar fi fost aşa, mi-aş fi pierdut-o chiar acum, 
când am văzut cum o excretezi, îşi spuse Joshua în gând. 

Când se îndreptau spre scări, Selena spuse: 

— Drăguţ din partea ta că te-ai bărbierit. Serios, se pare că 
bărbiile nu mai sunt deloc la modă în vremurile acestea de 
pionierat pe care le trăim. Oamenii sunt plini de toane. Cred că 
ne aşteptam să avem de-a face cu un soi de sălbatic. 

— Probabil că eram şi eu aşa cândva. 

Această reacţie oarecum indiferentă o irită în mod evident; 
părea să aştepte mai mult de la el. 

Ajunseră pe un palier unde se aflau numai uşi de metal 
nemarcate. Una dintre acestea glisă, deschizându-se pentru ea, 
şi se închise la loc fără zgomot la câteva secunde după ce o 
urmase şi el dincolo de prag. O luară apoi pe nişte scări în jos. 

— Joshua, ca să fiu sinceră - încercă ea să glumească - ţi-aş 
da un brânci pe scările astea! Şi ştii de ce? Fiindcă abia ce-ai 
ajuns şi ai deja nivel de securitate zero, mare şi lat, ceea ce 
teoretic înseamnă că ai acces la toate informaţiile de aici. Eu, pe 
de altă parte, am nivel de securitate cinci. Eşti deasupra mea, 
deşi eu lucrez pentru transterra şi celelalte filiale chiar de la 
început! Cine eşti, mai exact, de-ţi permiţi să intri aici şi, 
hodoronc tronc, să afli toate secretele? 

— Îmi pare rău, ce pot să zic? Sunt pur şi simplu Joshua, atâta 
tot. În orice caz, cum adică „chiar de la început”? Eu am fost 
începutul! De asta mă şi aflu aici, nu-i aşa? 

— Da, bineînţeles. Dar presupun că primul pas al oricărei 
persoane reprezintă începutul pentru acea persoană... 


6 


Mânat de ambiţie, Jim Russo făcuse primul pas în ceea ce 
utilizatorii fervenţi ai internetului începuseră curând să 
numească Pământul Lung. Şi pentru că, ajuns la vârsta de 
treizeci şi opt ani, după o viaţă de ghinioane şi trădări, se gândi 
că avea în sfârșit un as în mânecă. 

La puţină vreme după Ziua Marelui Pas îşi încropise planul 


stabilise ce avea de făcut. Venise glonţ în această regiune 
Californiei. Luă cu el hărţi, fotografii şi alte materiale care să 
ajute să localizeze punctul exact în care Marshall îşi făcuse 
descoperirea cu mulţi ani în urmă. Ştia foarte bine că sistemele 
GI nu funcționau în lumile Pământului Lung, aşa că trebuia să ai 
toate datele pe hârtie. Desigur, nu aveai nevoie de nicio hartă 
să găseşti Moara lui Sutter pe malul râului South Fork, sau cel 
puţin nu pe Pământul Datum. Făcea parte dintr-o Rezervaţie 
Istorică a Statului. Locul cu pricina era desemnat Monument 
Istoric al Statului California.  Ridicaseră o construcţie 
comemorativă pentru a indica locul unde fusese iniţial fabrica 
de cherestea şi puteai vedea locul unde zărise james Marshall 
primii fulgi de aur, în jgheabul morii. Puteai să stai chiar acolo, 
exact în acela loc unde stătuse el. Jim Russo tocmai asta făcea 
acum, în timp ce i se învârteau rotiţele în cap. 

Apoi păşi în Vest 1 şi deodată construcţia dispăruse. Peisajul 
era la fel de sălbatic cum îl găsiseră Sutter cu ai lui atunci când 
veniseră să-şi construiască fabrica de cherestea. Sau poate 
chiar şi mai sălbatic, pentru că nici măcar amerindienii nu 
trecuseră pe aici înainte să înceapă pășitul. Bineînţeles, astăzi 
erau şi alţi oameni pe aici, turişti de pe Pământul Datum care 
vizitau împrejurimile. Erau chiar şi câteva plăcuţe cu informaţii. 
Sutter Vest şi Est 1 fuseseră deja anexate ca o prelungire a 
monumentului istoric de pe Pământul Datum. Jim zâmbi 
uitându-se la mâna de turişti fraieri, cu ochii cât cepele, 
gândindu-se la lipsa lor de imaginaţie. 

De îndată ce se simţi în stare, după ce i se atenuă senzaţia de 
greață după vreo zece-cincisprezece minute, păşi mai departe. 
Şi încă o dată. Şi încă o dată. 

Se opri în Vest 5, care se gândi că era suficient de departe. 
Nimeni prin preajmă. Râse tare şi chiui. Niciun răspuns. Doar 
ecoul şi o pasăre în depărtare. Era singur. 

Nici nu aşteptă să-i treacă greaţa. Se aplecă lângă râu, îşi 
scoase sita din rucsac, inspirând adânc pentru a-şi calma 
stomacul. Chiar în locul acela, pe 24 ianuarie 1848, James 
Marshall observase nişte pietre cu forme ciudate în apă. În 
decursul aceleiaşi zile, Marshall strecura deja fulgi de aur din 
râu. Goana după aur din California tocmai începuse. Jim visase 
să găsească exact acelaşi fulg de aur pe care îl găsise Marshall 
şi care era acum în custodia Institutului Smithsonian. Ce mai 


ispravă ar fi! Dar aici nu era nicio moară, desigur, deci niciun 
canal de evacuare, iar albia râului nu fusese răscolită, ca pe 
vremea lui Marshall, pe Pământul Datum. In plus, era foarte 
puţin probabil să găsească fulgul identic. Oricum, se mulțumea 
să se îmbogăţească. 

Acesta era planul lui măreț. Ştia exact unde se afla aurul de la 
Moara lui Sutter, fiindcă fusese deja descoperit şi extras de 
minerii care îi urmaseră lui Marshall. Avea hărţi ale straturilor, 
care aşteptau încă netulburate, chiar aici! Căci în lumea aceasta 
nu existase nici Sutter, nici Marshall, nici moara şi nici Goana 
după aur. Toată bogăţia aceea, sau o copie a ei, dormea încă în 
subterană, aşteptându-l pe Jim să o stăpânească. 

Auzi râsete în spatele lui. 


Se întoarse valvârtej, încercând să se ridice, dar se împiedică 
şi picioarele îi alunecară în râu. 

În faţa lui se afla un bărbat care purta haine aspre din denim 
şi o pălărie cu boruri largi. Avea un rucsac portocaliu voluminos 
şi un soi de târnăcop. Râdea la Jim, arătându-şi dinţii albi ce 
contrastau cu faţa lui tuciurie. În jurul lui apărură din senin şi alţi 
bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi asemănător, cu un aspect soios şi 
istovii. Rânjiră când dădură cu ochii de Jim, în ciuda greţurilor 
provocate de păşit. 

— Nu se poate, încă unul? spuse o femeie. 

Sub stratul de mizerie, părea atrăgătoare. O femeie 
atrăgătoare care râdea de el. Jim îşi feri privirea, înroşindu-se la 
faţă. 

— Aşa se pare, spuse primul bărbat. Care-i treaba, băiete? Ai 
venit să te căpătuieşti cu aurul lui Sutter? 

— Ce te priveşte pe tine? 

Bărbatul dădu din cap dezaprobator. 

— Care-i treaba cu ăştia ca tine? Vă gândiţi la o singură 
mişcare înainte, dar nu şi la următoarea şi la aia de după. 

Lui Jm i se părea că vorbeşte ca un student de colegiu 
îngâmfat şi batjocoritor. 

— Ţi-a picat fisa că e aur neexploatat în locul ăsta. Sigur că e, 
ai dreptate. Dar ce zici de acelaşi loc din Vest 6 şi 7 şi 8 şi toate 
celelalte? Şi ce te faci cu toţi tipii ca tine, care spală nisipul în 
toate lumile alea îndepărtate? La asta nu te-ai gândit, nu? 

Scoase din buzunar o pepită de aur de mărimea unui ou de 


porumbel. 

— Toată lumea a avut aceeaşi idee, prietene! 

— Hai, nu fi aşa dur cu el, Mac. O să facă nişte bani dacă se 
mişcă repede. Aurul nu s-a devalorizat complet încă; nu s-a adus 
prea mult înapoi. Şi poate până la urmă să-l vândă ca pe orice 
marfă. Problema e că aurul nu mai valorează cât greutatea lui în 
aur! 

Alte râsete. 

Mac dădu din cap aprobator. 

— Un alt exemplu pentru valoarea economică surprinzător de 
mică a tuturor acestor lumi. Un adevărat paradox. 

Îngâmfarea aceea de băieţaş de colegiu îl înfurie pe Jim. 

— Bine, deşteptule, şi dacă nu valorează nimic, voi ce mai 
căutaţi aici? 

— Aaa, şi noi ne-am apucat de minerit, spuse Mac. Am 
reconstituit paşii lui Marshall şi ai celorlalţi, ca şi tine. Am mers 
mai departe. Am construit chiar o replică a morii şi o forjă, ca să 
facem unelte de fier, ca să găsim aurul şi să-l extragem exact ca 
pionierii. E o reconstituire istorică - o să fie pe Discovery la anul, 
să te uiţi. Dar noi nu am venit aici pentru aur în sine. Ţine! 

Îi aruncă oul de aur lui Jim. Ateriză la picioarele lui, pe 
pietrişul umed. 

— Tâmpiţilor! 

Lui Mac i se şterse zâmbetul de pe figură şi făcu o mutră 
dezamăgită parcă de lipsa de maniere a lui Jim. 

— Nu cred că noul nostru prieten ştie să piardă cu demnitate, 
domnilor şi domniţelor. Asta e... 

Jim se repezi stângaci la membrii grupului, agitându-şi 
pumnii. Râdeau în continuare de el, în timp ce dispărură unul 
câte unul. Nu reuşi să lovească pe nimeni. 


7 


Pentru Sally Linsay, plecarea de pe Pământul Datum, la un an 
după Ziua Marelui Pas, nu fusese nicidecum primul ei pas. Părăsi 
lumea deoarece tatăl ei făcuse asta înaintea ei. lar înaintea lui, 
plecase majoritatea familiei. Ea avea nouăsprezece ani. 

Făcuse pregătirile pe îndelete. Işi acordase timp pentru 
bagaje, pentru strângerea echipamentului, timp ca să-şi pună 
toate treburile în ordine. În fond, nu plănuia să se mai întoarcă. 

Apoi, într-o bună zi, dimineaţa devreme, îşi trase pe ea vesta 


de pescar cu multe buzunare, îşi luă rucsacul în spate şi ieşi 
pentru ultima oară din camera ei şi din casa mătuşii. Mătuşa 
Tiffany era plecată, ceea ce îi convenea lui Sally; nu-i plăceau 
despărţirile. O luă pe Park Street şi trecu prin campus. Nu era 
nici ţipenie de om, nici măcar un îngrijitor; Universitatea 
Wisconsin era cufundată în somn. Acum era mult mai linişte 
dimineţile, era sigură de asta. Poate că păşiseră mai mulţi 
oameni decât îşi imaginase. Ajungând la malul lacului, o tăie pe 
scurtătură, pe lângă bibliotecă, luând-o pe Lakeshore Path spre 
vest, către Picnic Point. Pe Lacul Mendota, în larg, erau câteva 
bărci cu pânze, un windsurfer temerar într-un costum portocaliu 
ţipător şi câteva bărci ale Clubului de Canotaj al Universităţii 
Wisconsin, din care se auzeau până la mal comenzile 
antrenorilor prin portavoce. Orizontul era înrămat de o linie 
verde. 

Pentru unii, universitatea înconjurată de vegetaţie, pe malul 
lacului, era un cadru idilic. Nu şi pentru Sally. li plăcea natura, 
însă în starea ei autentică. Pentru ea, Pământul Lung nu era 
doar un capriciu ultramodern, un parc de distracţii care fusese 
deschis publicului în Ziua Marelui Pas. Ea copilărise acolo. Acum, 
privind bărcile cu vâsle şi surferul, nu vedea decât nişte idioţi 
care perturbau natura şi speriau păsările. La fel cum începea să 
se întâmple şi în celelalte lumi, pe măsură ce mai mulţi idioţi şi 
căscaţi se trezeau şi ei păşind. Chiar şi apa limpede a acestui 
lac nu reprezenta decât nişte deversări diluate pentru ea. Cel 
puţin îşi alesese o zi frumoasă ca să-şi ia rămas-bun de la locul 
acesta, de la oraşul de pe malul lacului, în care nu fusese 
întotdeauna cu totul nefericită, iar aerul era curat. Insă era şi 
mai curat acolo unde se ducea ea. 

Găsi un loc ferit în care se abătu de la cărare, intrând în 
umbra copacilor. Işi verifică echipamentul pentru ultima oară. 
Luase cu ea şi arme, inclusiv o arbaletă uşoară. Stepperul ei era 
într-o cutie de plastic, ca aceea folosită de tatăl ei. Pe lângă 
mecanismul esențial, era înţesată cu piese de rezervă, 
instrumente optice delicate, o legătură de fire de sârmă de 
cupru, coli cu schemele de asamblare. In mijlocul 
componentelor electronice uzate şi încâlcite trona, desigur, 
cartoful. Ce idee isteaţă: o baterie comestibilă, în cazul în care 
prânzul devenea o prioritate. Era echipamentul unui călător 
profesionist. Din spirit de nostalgie, lipise un abţibild cu „UW“ pe 


cutie. 

Însă cutia era o simplă acoperire. Sally nu avea nevoie de un 
Stepper pentru a păâşi. 

Cunoştea Pământul Lung şi ştia cum să-l străbată. Acum 
pornea la drum să-şi găsească tatăl. Şi să afle răspunsul la o 
întrebare care nu-i dăduse pace de când era de-o şchioapă şi se 
juca pe lângă baraca tatălui ei, într-un alt Wyoming: ce rost 
aveau toate astea? 

Nehotărârea nu o caracteriza. Alese la nimereală o direcţie, 
zâmbi şi păşi. În jurul ei rămăseseră încă pâlcurile de copaci şi 
lacul. Dar poteca, bărcile şi idiotul de pe placa de surf 
dispăruseră. 


8 


Oamenii începuseră să pășească care-ncotro în acele prime 
zile fie cu un scop anume, fie doar de dragul de a o face. Insă 
nimeni nu ajunsese mai departe decât Joshua. 

În primele luni, pe când avea doar treisprezece-paisprezece 
ani, îşi construise adăposturi în Pământurile superioare. Le nu 
mea palisade. lar cele mai izbutite dintre ele chiar erau palisade 
ca ale lui Robinson Crusoe. Lumea îşi făcuse o idee greşită 
despre Robinson Crusoe. Imaginea lui populară era aceea a unui 
bărbat hotărât, voios, cu o preferinţă neîndoielnică pentru 
indispensabilii din piele de capră. Dar la Cămin se găsea un 
exemplar vechi şi ponosit al cărţii, iar Joshua, fiindcă era Joshua, 
îl citise din scoarţă-n scoarță. Robinson Crusoe stătuse pe insula 
lui mai bine de douăzeci şi şase de ani, iar cea mai mare parte a 
timpului şi-o petrecuse construind palisade. Lui Joshua i se 
părea o idee bună, Robinson ăsta era sigur un om cu scaun la 
cap. 

Îi fusese mai greu la început. În Madison, Wisconsin, de partea 
cealaltă a zidurilor realităţii, către Est şi către Vest, găseai 
aproape numai prerie. Joshua ştia acum că avusese noroc că nu 
era iarnă prima dată când pășise, căci asta l-ar fi azvârlit 
nepregătit în mijlocul unor temperaturi în jur de zero grade, şi 
că nu aterizase în vreo mlaştină, care pe Datum fusese asanată 
şi transformată în teren agricol cu mult înainte de a se fi născut 
el. 

Prima dată când se dusese singur în lumile sălbatice şi 
încercase să înnopteze acolo fusese o experienţă destul de 


dură. Singura hrană pe care o recunoscuse fuseseră murele, 
însă se orientă să bea apa de ploaie strânsă în potirele florilor. 
Işi luase cu el o pătură şi, deşi fusese prea cald ca să se 
învelească, o folosise ca plasă de țânțari. Pentru siguranţă, 
dormi într-un copac. Abia mai târziu află că pumele se pot 
căţăra în copaci... 

După aceea împrumutase nişte cărţi de la Cămin şi de la 
biblioteca publică, pentru a putea recunoaşte speciile de plante, 
îi ceruse informaţii maicii Serendipity, care era expertă în arta 
culinară de-a lungul secolelor, şi-şi dăduse seama că ar trebui să 
fii destul de prostovan ca să mori de foame pe acolo. Se găseau 
tot soiul de fructe de pădure, ciuperci, ghinde, nuci şi papură - 
nişte tulpini verzi, înalte, cu rădăcinile bogate în carbohidrați. Se 
găseau şi plante medicinale, în caz că te îmbolnăveai - chiar şi 
chinină sălbatică. Lacurile colcăiau de peşte, iar capcanele erau 
lesne de făcut. Işi încercase mâna la vânătoare o dată sau de 
două ori. Cu iepurii se descurca, dar vânatul mai mare - 
căprioarele cu coadă albă şi elanii - trebuia să mai aştepte până 
când avea să mai crească. Chiar şi curcanii îţi dădeau de furcă, 
fiindcă te puneau să alergi după ei de-ţi ieşea limba de-un cot. 
Dar de ce să-ţi baţi capul, când unii porumbei călători erau atât 
de netoţi, încât stăteau şi aşteptau să vii să-i prinzi? Animalele, 
chiar şi peştii, păreau atât de inocente. Încrezătoare. Joshua 
căpătase obiceiul să-i mulţumească prăzii pentru darul vieţii ei, 
ca să afle abia mai târziu că aşa îşi tratau prada vânătorii 
amerindieni. 

Trebuia să te pregăteşti. Luai cu tine chibrituri sau o lentilă 
Fresnel ca să faci focul; învățase singur cum să confecţioneze 
un arc în caz de urgenţă, dar nu merita efortul pentru uzul 
cotidian. Obţinuse nişte spray împotriva ţânţarilor, pe gratis, de 
la Clean Sweep, printr-o campanie pentru produse chimice 
menajere. Şi înălbitor de uz casnic pentru purificarea apei. 

Bineînţeles, trebuia să ai grijă să nu devii tu însuţi pradă 
pentru alte animale - însă pentru cine? Sigur, existau animale 
care te puteau dobori la pământ. Râşi - nişte pisici mari cât un 
câine - care se holbau la tine, apoi o luau la sănătoasa în 
căutarea unei prăzi mai uşoare. Pume - nişte animale de 
mărimea unui ciobănesc german şi cu o fizionomie ce amintea 
de pisică. O dată văzuse o pumă doborând o căprioară, sărindu-i 
în spinare şi înfigându-şi colții în carotidă. În lumile mai 


îndepărtate zărise lupi şi animale mai exotice - ceva ce aducea 
cu un castor uriaş şi un leneş greoi şi nătâng, care îl făcuse să 
râdă. Toate aceste vieţuitoare, presupuse el, existaseră în 
Madison de pe Datum înainte să-şi facă oamenii apariţia, iar 
acum erau specii în mare parte dispărute. Niciuna din creaturile 
acestor lumi nu văzuse picior de om şi chiar şi vânătorii feroce 
se fereau de ceea ce nu cunoşteau. De fapt, tântarii îţi dădeau 
mai mult de furcă decât lupii. 

La început, Joshua nu rămânea niciodată prea mult, ci doar 
câteva nopţi consecutive. Uneori îşi dorea în mod pervers să-i 
dispară abilitatea de a păşi, ca să rămână blocat acolo şi să 
vadă cum ar supravieţui. Când se întorcea acasă, maica Agnes îl 
întreba: 

— Nu ţi-e urât şi frică acolo, de unul singur? 

Dimpotrivă, nu se simţise suficient de singur. Şi de ce anume 
să-ţi fie frică? La fel de bine ai fi putut spune că cineva care abia 
şi-a înmuiat degetele de la picioare în apă, pe o plajă a 
Pacificului, ar trebui să se simtă înspăimântat de întregul ocean. 

In plus, la scurtă vreme, în Pământurile inferioare nu mai 
aveai loc să arunci un ac de excursioniştii care veneau să vadă 
ce şi cum. Unii dintre ei, indivizi cu privirea glacială, tăioasă, în 
pantaloni scurţi sobri şi cu genunchii fermi, mărşăluiau prin 
acest teritoriu nou sau cel puţin se împotmoleau prin tufăriş. 
Indivizi care puneau întrebări de genul: 

— Cui îi aparţine pământul acesta? Ne mai aflăm încă în 
Wisconsin? Sau cel puţin în Statele Unite? 

Cei mai nesuferiţi erau cei care fugeau de mânia lui 
Dumnezeu sau poate o căutau cu lumânarea. Astfel de 
personaje se găseau cu duiumul. Oare Pământul Lung era un 
semn că venea sfârşitul lumii? Era un semn ar distrugerii vechii 
lumii şi al creării uneia noi, doar pentru cei aleşi? Prea mulţi se 
vedeau printre cei aleşi şi prea mulţi se aşteptau ca Domnul să 
le dea totul de-a gata în aceste lumi paradiziace. Dumnezeu 
dăduse, într-adevăr, din belşug, hrană pe care o vedeai 
alergând pe toate drumurile. Însă tot Dumnezeu îi ajuta pe cei 
ce se ajutau şi singuri şi era de presupus că se aşteptase ca 
aleşii să ia cu ei haine groase, tablete pentru purificarea apei, 
nişte medicamente strict necesare, o armă, cum erau cuţitele 
de bronz care se vindeau atât de bine la ora actuală, eventual 
un cort - pe scurt, să contribuie şi ei cu nişte bun-simţ la toată 


distracţia. lar dacă nu făceai asta, şi dacă aveai noroc, îţi 
veneau de petrecanie doar ţânţarii. Doar atât. După părerea lui 
Joshua, dacă voiai să extrapolezi metafora biblică, apocalipsa 
aceasta avea propriii ei patru călăreţi, iar numele lor erau: 
Lăcomia, Nerespectarea Regulilor, Deruta şi Trauma. Joshua se 
cam săturase să-i salveze pe cei Salvaţi. 

De fapt, curând era sătul de toţi. Cu ce drept tropăiau oamenii 
ăştia prin toate locurile /u; secrete? 

Şi ceea ce era mai rău, stăteau în calea Liniştii. Deja o numea 

astfel. Înecau pacea. Înecau prezenţa aceea distantă, profundă, 
aflată dincolo de desişul de lumi, o prezenţă pe care i se părea 
că o simţise dintotdeauna, şi pe care o recunoscuse odată ce se 
aflase suficient de departe de Datum pentru a o auzi. Incepu să 
deteste fiecare vilegiaturist bronzat, fiecare copil gălăgios şi tot 
zgomotul pe care-l făceau. 

Totuşi, se simţea silit să-i ajute pe toţi oamenii aceştia pe 
care îi dispreţuia, ceea ce îl deruta. De asemenea, îl deruta 
faptul că îi plăcea să petreacă atât de mult timp singur. Tocmai 
de aceea abordă subiectul cu maica Agnes. 


Maica Agnes era fără îndoială evlavioasă, în modul ei ciudat. 
La Cămin, pe pereţii camerei sale înghesuite, maica Agnes avea 
două fotografii: una cu o reprezentare a Preasfintei Inimi, iar 
cealaltă cu Meat Loaf. Şi dădea prea tare vechile discuri cu Jim 
Steinman, pentru gustul celorlalte măicuţe. Joshua nu se 
pricepea la motociclete, dar Harley-ul maicii Agnes i se părea că 
arăta atât de antic, încât probabil Sfântul Pavel însuşi călătorise 
odinioară în ataşul ei. Motociclişti extrem de păroşi veneau din 
când în când în pelerinaj la garajul ei de la Cămin, pe Allied 
Drive. li servea cu cafea şi avea grijă să nu atingă nimeni 
vopseaua. 

Toţi copiii o plăceau, iar ea îi plăcea pe ei, dar mai ales pe 
Joshua şi mai ales după ce-i vopsise dumnezeieşte Harley-ul, 
adăugându-i inclusiv sloganul „Bat Into Heaven”, caligrafiat 
impecabil şi cu mare efort pe rezervor, într-un scris pe care îl 
găsise el într-o carte de la bibliotecă. După asta, Joshua era fără 
pată în ochii ei şi îi dădea voie să-i folosească uneltele oricând 
dorea. 

Dacă era cineva în care avea încredere, atunci era maica 
Agnes. lar dacă fusese plecat prea multă vreme, uneori, în 


prezenţa ei, reținerea lui taciturnă obişnuită se transforma într-o 
avalanşă de cuvinte, ca şi cum s-ar fi spart un baraj, iar tot ceea 
ce avea nevoie să fie spus ţâşnea într-un şuvoi năvalnic. 

Aşadar, îi împărtăşise cum se simţea trebuind să-i salveze pe 
rătăciţi, pe tolomaci şi pe enervanţi şi felul în care ei se holbau, 
întrebându-l: 

— Tu eşti ăla, nu-i aşa? Puştiul care poate să păşească fără să 
se simtă ca dracu’ cinşpe minute. 

Nu ştia de unde aflaseră, însă vestea se răspândise cumva, în 
ciuda asigurărilor agentei Jansson. lar asta îl făcea să fie diferit, 
ceea ce însemna că este o Problemă. lar asta era ceva rău, ceva 
ce nu putea uita prea uşor, nici măcar aici, în biroul maicii 
Agnes, fiindcă deasupra celor două imagini cu Preasfânta Inimă 
şi Meat Loaf era statueta unui om care fusese răstignit pe cruce 
pentru că fusese o Problemă. 

După părerea ei, era încătuşat pesemne într-o vocaţie nu 
foarte diferită de a ei. Ştia cât de greu e să-i faci pe oameni să 
înţeleagă ceea ce nu vor să înţeleagă; de pildă, insistenţele ei 
că „For Crying Out Loud“ era unul dintre cele mai divine cântece 
compuse vreodată. Îl sfătui să-şi asculte inima şi-i mai spuse că 
putea veni şi pleca după cum poftea, deoarece Căminul era 
căminul lui. 

Şi-i mai zise că putea să aibă încredere în agenta Jansson, 
pentru că era o polițistă bună şi un fan Steinman exemplar 
(introdusese sintagma „fan Steinman” în conversaţie într-un 
punct în care alte maici ar fi folosit cuvântul „catolic”), care 
venise la maica Agnes şi-i ceruse permisiunea să se întâlnească 
cu Joshua şi să-i solicite ajutorul. 


9 


Între timp, la şase luni după Ziua Marelui Pas, cariera Monicăi 
Jansson luase o turnură decisivă. 

Se afla în faţa clădirii Poliţiei din Madison, Districtul de Sud, 
când îşi luase inima în dinţi şi apăsase butonul Stepperului, 
după care fusese lovită de obişnuita senzaţie a pumnului în 
stomac. În locul comisariatului, care dispăruse ca prin farmec, 
erau acum arbori înalţi care aruncau o umbră deasă. Intr-o 
poiană tăiată în acest colţ de pădure primitivă se afla o 
ambarcaţiune mică de lemn cu sigla Departamentului de Poliţie 
din Madison pe uşă, o bancă joasă la intrare şi steagul Statelor 


Unite agăţat de un arbore tânăr despuiat de crengi. Jansson se 
aşeză pe bancă, se aplecă şi aşteptă să-i treacă greaţa. Tocmai 
acesta era rostul băncii: să-ţi revii înainte să dai ochii cu colegii. 

De la Ziua Marelui Pas lucrurile se derulaseră cu o viteză 
fulgerătoare. Tehnicienii realizaseră un Stepper pentru uz 
polițienesc, din componente solide şi o cutie de plastic neagră, 
lucioasă, care ar fi rezistat chiar şi la o împuşcătură de la mică 
distanţă. Desigur, ca în cazul tuturor Stepperelor - după cum 
descoperise la început, cu prototipul lui Linsay -, ca să 
funcţioneze pentru tine, trebuia să termini tu însuţi de asamblat 
componentele. Era un instrument de calitate, numai că trebuia 
să ignori glumele pe seama cartofului-baterie: 

— Doriţi şi o porţie de cartofi prăjiţi? 

Ha ha. 

Nimeni nu reuşise însă să elimine problema celor zece- 
cincisprezece minute de greață care îi doborau pe majoritatea 
după ce pășeau. Exista un medicament care se presupunea că 
diminuează senzaţia, dar Jansson evitase tot timpul să devină 
dependentă de pastile; plus că îţi făcea urina albastră. 

Când ameţelile şi greaţa începură să-i mai dispară, se ridică în 
picioare. Vremea - cel puţin în Madison Vest 1 - era rece, fără 
vânt. Nu era soare, dar nici nu ploua. Această lume era încă, în 
mare parte, aşa cum o găsise prima oară când păşise aici dintre 
dărăpănăturile casei lui Willis Linsay: acelaşi foşnet al frunzelor, 
acelaşi aer curat, acelaşi cântec de păsări. Insă se schimba 
puţin câte puţin; din ce în ce mai multe poieni începuseră să 
muşte din pădure, florile de câmp erau retezate de proprietarii 
de locuinţe, care îşi „extindeau“ proprietăţile, de antreprenori 
care se dumireau cum să exploateze o lume bogată în lemn de 
înaltă calitate şi o natură sălbatică exotică, apăruseră prezenţe 
oficiale precum Departamentul de Poliţie din Madison, care îşi 
înfiinţau avanposturi în lumile vecine, sub formă de anexe la 
sediile principale. Se zvonea că deja începuse să se vadă smog 
în zilele fără vânt. Jansson se întreba peste rât timp vor brăzda 
şi dârele avioanelor cerul acesta imaculat. 

Se întrebă şi unde ar putea fi Joshua Valiente în momentul 
acela. Joshua, taina ei vinovată. 

Aproape întârzie la întâlnirea cu Clichy. 


În interiorul barăcii domnea un miros puternic de cafea fiartă 


îndelung. 

Erau doi agenţi de serviciu aici: locotenentul Clichy - în 
spatele biroului său, privind în monitorul laptopului modificat în 
aşa fel încât să conţină numai componente neferoase - şi un 
agent de patrulă începător, care scria sârguincios de mână un 
raport oarecare într-un registru gros de hârtie galbenă liniată. 
Lipsiţi încă în cea mai mare parte de tehnologie, pretutindeni în 
tară poliţiştii se vedeau nevoiţi să înveţe să scrie din nou lizibil 
sau măcar cât de citeţ scriau înainte. 

Clichy îi făcu semn cu mâna, fără să-şi ridice ochii din laptop. 

— Cafea. la loc. 

Işi luă o cană de cafea atât de densă, încât îi trecu prin minte 
că ar putea dizolva lingurita de bronz cu care o amesteca şi se 
aşeză pe scaunul din lemn, cioplit manual, din faţa biroului. Jack 
Clichy era un bărbat mic şi îndesat, cu o faţă ce-ţi amintea de o 
valiză uzată. Nu se putu abţine să nu-i zâmbească. 

— Păreţi să vă simţiţi ca acasă, domnule locotenent. 

li aruncă o privire scurtă. 

— Nu-mi veni mie cu baliverne dintr-astea, Jansson. Cine crezi 
că-s eu, Davy Crockett? Ascultă, eu am crescut în Brooklyn. 
Pentru mine, centrul Madisonului e vestul sălbatic. lar ăsta e un 
parc de distracţii. 

— De ce voiaţi să mă vedeţi, domnule? 

— Pentru strategie, Jansson. Ni s-a cerut să contribuim la un 
raport realizat la nivelul întregului stat, referitor la modul în care 
intenţionăm să abordăm toată tevatura asta cu noile Pământuri. 
Planurile noastre pe termen scurt, mediu şi lung. O copie o să 
ajungă şi mai sus, la nivel federal. lar comisarul îmi suflă în 
ceafă pentru că, după cum a ţinut să-mi menţioneze, nu avem 
niciun fel de planuri, nici pe termen scurt, nici mediu, nici lung. 
Deocamdată, tot ce am făcut a fost să reacţionăm la 
evenimentele care au avut loc. 

— Şi pentru asta m-aţi chemat? 

— Stai să găsesc documentele... 

Tastă ceva la laptop. 

Radioul lui Christopher cârâi, iar el murmură ceva ca răspuns. 
Telefoanele mobile nu funcționau aici, bineînţeles. Radio- 
emiţătoarele tradiţionale erau în regulă, cu condiţia să fi fost 
eliminate piesele din fier, pentru a putea ajunge transportate în 
lumile vecine în stare intactă. Se vehicula crearea unei reţele de 


modă veche de cabluri de telefonie din cupru. 

— Uite aici, spuse Clichy, rotind laptopul, pentru ca Jansson să 
poată vedea ecranul. Am nişte cazuri arhivate aici, nişte 
înregistrări video. Încerc să pun lucrurile cap la cap. Tot apare 
numele tău prin ele, Jansson, aşa că de-asta te-am chemat. 

Văzu link-uri cu rapoartele ei despre incendiul domiciliului 
Linsay şi despre panica din prima noapte, cauzată de 
adolescenţii dispăruţi. 

— Aşadar, primele zile au fost dificile pentru noi. Cu toţi copiii 
ăia dispăruţi, cu ăia care s-au întors cu mădulare rupte după ce 
au căzut din clădiri înalte sau muşcaţi de cine ştie ce lighioane. 
Evadări din închisori. Un val de absenteism din şcoli, din 
companii, din sectorul public. Economia a fost lovită în plin, la 
nivel naţional, chiar global. Ştiai asta? Mi s-a spus că a fost 
echivalentul unui concediu de Ziua Recunoştinţei, până când 
mârlanii s-au sinchisit să se întoarcă la lucru, sau cel puţin 
majoritatea dintre ei... 

Jansson dădu din cap aprobator. Majoritatea Stepperilor din 
primele zile se întorseseră rapid înapoi. Nu toţi. Săracii tindeau 
mai degrabă să rămână plecaţi, pe când oamenii înstăriți ar fi 
trebuit să renunţe la mai mult pe Datum. Din oraşe precum 
Mumbai şi Lagos, chiar şi din câteva oraşe americane, păşiseră 
cete de copii ai străzii, derutaţi, nepregătiţi, în lumi sălbatice, 
însă lumi care nu aparţineau deja altcuiva, aşa că de ce nu le-ar 
fi aparţinut lor? Crucea Roşie Americană şi alte agenţii 
trimiseseră echipe de îngrijire după ei, pentru a da de capăt 
haosului rupt parcă din /Impăratul muştelor. 

În mintea lui Jansson, aceasta era principala caracteristică a 
Pământului Lung. Comportamentul lui Joshua Valiente o 
demonstrase chiar de la început. Oferea spatiu. lţi oferea un loc 
în care puteai să evadezi, un loc unde să fugi la infinit, după 
câte se părea. De peste tot din lume se scurgea un şuvoi de 
oameni, care pur şi simplu plecau fără niciun plan, fără nicio 
pregătire, înspre lumile verzi. lar acasă fuseseră semnalate deja 
probleme cu minoritatea mâhnită şi nemulțumită care aflase că 
nu poate pâşi cu niciun chip, indiferent ce Stepper avansat ar fi 
avut. 

Prioritatea locotenentului Clichy era, desigur, modul în care 
noile lumi erau folosite împotriva Pământului Datum. 

— Vită-te şi tu la rapoarte, spuse el. După câteva zile oamenii 


încep să se prindă cum merge treaba asta şi începem să ne 
confruntăm cu din ce în ce mai multe infracţiuni premeditate. 
Spargeri complicate. Un val de sinucigaşi cu bombă în oraşele 
mari. Şi asasinatul Brewer, sau cel puţin atentatul. lar aici, în 
contextul ăsta, a început să tot apară numele tău, Jansson. 

Jansson îşi aminti. Mel Brewer era soţia înstrăinată a unui 
magnat al drogurilor, care făcuse o înţelegere cu procurorul să 
depună mărturie împotriva soţului ei şi care urma să între în 
programul de protecţie a martorilor. Scăpase ca prin urechile 
acului de primul atentat la viaţa ei făcut de un asasin care 
păşise. Jansson fusese cea care venise cu ideea de a o ascunde 
într-un beci. În Vest 1 şi Est 1, locul ocupat de pivniţă era 
pământ compact, aşa că nu aveai cum să pășești direct de 
acolo. Ar fi trebuit fie să sapi o groapă paralelă, fie să păşeşti la 
nivelul solului şi să pătrunzi cumva de la suprafaţă. Oricum, 
elementul-surpriză se pierdea. Până în dimineaţa următoare, 
subsolurile tuturor secţiilor de poliţie, chiar şi cel din clădirea 
Capitoliului, începuseră să fie amenajate ca adăposturi. 

— Nu ai fost singura care şi-a dat seama de asta, Jansson. Dar 
ai fost printre primii, chiar la nivel naţional. Am auzit că până şi 
doamna preşedinte doarme acum într-un buncăr sub Casa Albă. 

— Mă bucur să aud asta, domnule. 

— Da, da. Dar apoi lucrurile au început să ia o întorsătură mai 
exotică. 

— E ciudat să vă aud pronunţând cuvântul ăsta fără 
„dansatoare” înainte, domnule. 

— Nu-ţi forţa norocul, Jansson. 

Îi arătă rapoarte despre diverşi ţicniţi religioşi. Puhoaie de 
adepţi ai Apocalipsei începuseră să ia cu asalt „noile Edenuri”, 
convinşi că neaşteptata lor „apariţie” este un semn al sfârşitului 
lumii. O sectă creştină credea că Hristos supravieţuise răstignirii 
şi păşise din mormânt înainte ca discipolii să vină să-i caute 
trupul, iar concluzia se afla şi ea la doi paşi: probabil că încă se 
afla undeva în lumile Pământului Lung. Poliţia se confrunta 
astfel cu noi provocări legate de ordinea publică. 

Clichy dădu laptopul într-o parte şi-şi frecă vârful nasului său 
borcănat. 

— Cine sunt eu, Stephen Hawking? Mi s-a încins creierul. Pe 
când tu, Jansson, te-ai adaptat de minune la toată situaţia, îţi 
vine ca o mănuşă. 


— N-aş zice chiar aşa, domnule... 

— Spune-mi pur şi simplu cum vezi tu lucrurile. Problema cea 
mai elementară - pentru minţile cele mai strălucite din Madison 
- este că nu ne putem transporta echipamentul intact. Aşa e? 

— Nici măcar un Glock, din pricina pieselor de oţel. Niciun 
aliaj metalic cu fier nu poate fi transportat dincolo, domnule. 
Nici oţelul. În afară de asta, poţi lua cu tine orice poţi căra. Dar 
există minereuri de fier în celelalte lumi, care pot fi extrase şi 
poţi prelucra fierul acolo, dar nu ai cum să-l transporţi în 
celelalte lumi. 

— Deci ar trebui să construieşti o forjă în fiecare lume în care 
te stabileşti. 

— Da, domnule. 

— Am să-ţi spun ce anume îi dă bătaie de cap chiar şi unui 
tâmpit ca mine, Jansson. Credeam că avem cu toţii fier în sânge 
sau aşa ceva. Cum se face că pe ăla îl putem lua cu noi? 

— În sânge, fierul este ataşat prin legături chimice de 
molecule organice. În interiorul hemoglobinei, câte o moleculă, 
separat. Moleculele de fier pot trece dincolo dacă se află în 
compuşi chimici ca aceştia, dar nu sub formă de metal. De 
pildă, rugina poate fi transportată, fiindcă este un compus de 
fier cu apă şi oxigen. Nu vă puteţi transporta arma, domnule, cu 
excepţia ruginii de pe ţeavă. 

— Sper că asta nu e vreo observaţie obscenă, Jansson, spuse 
el fixând-o cu privirea. 

— Nici prin gând nu mi-ar trece aşa ceva, domnule. 

— Ştie cineva de ce stă aşa situaţia? 

— Nu, domnule. 

Urmărise discuţiile îndeaproape, cât de atent se pricepuse. 
Unii fizicieni precizaseră că nucleul atomului de fier era cel mai 
stabil din natură; fierul era rezultatul final al proceselor 
complicate de fuziune din inima soarelui. Poate că refuzul 
acestuia de a călători între lumi avea vreo legătură cu asta. 
Poate că păşitul între lumi era ceva similar cu efectul de tunel 
cuantic: un canal de transmisie, cu probabilitate redusă, între 
stări energetice. Având în vedere că fierul avea cel mai stabil 
nucleu atomic, îi lipsea poate energia pentru a evada din sursa 
sa energetică de pe Datum Earth... Sau poate că explicaţia era 
magnetismul. Sau altceva. Nimeni nu știa. 

Clichy, om pragmatic cum era, dădu doar din cap. 


— Cel puţin cunoaştem regulile. Totuşi, e o lovitură cam 
nasoală pentru majoritatea americanilor să li se impună dintr- 
odată controlul armelor. Ce altceva? Nu există oameni în 
celelalte lumi, nu? Adică în afara celor care s-au scurs din a 
noastră. 

— Aşa este, domnule. Cel puţin după câte se ştie la ora 
actuală. Nu s-au explorat sistematic nici măcar lumile cele mai 
apropiate până acum. N-avem de unde să ştim ce se ascunde 
dincolo de următoarea culme. Însă au fost trimise câteva 
baloane de recunoaştere cu camere aeriene. Nici urmă de 
oameni în locurile vizibile. 

— Bun. Deci există un lanţ întreg de astfel de lumi, corect? În 
două direcţii: spre Est şi spre Vest. 

— Da, domnule. Trebuie doar să păşeşti din una în alta, ca şi 
cum ai traversa un coridor. Te poţi îndrepta fie într-o direcţie, fie 
în cealaltă, spre Est sau spre Vest, deşi acestea sunt doar nişte 
denumiri arbitrare. Nu corespund direcțiilor reale din lumea 
noastră. 

— Nu există scurtături? Nu pot să mă teleportez direct în 
lumea cu numărul două milioane? 

— Din câte se ştie, nu, domnule. 

— Câte lumi din astea există? Una, două, nenumărate? Un 
milion, un miliard? 

— Nici asta nu se ştie, domnule. Nici nu ştim cât de departe 
au pășit oamenii. Totul este... necontrolat, spuse ea, trasând un 
gest vag cu mâna prin aer. 

— Şi fiecare din lumile astea este un întreg Pământ separat, 
aşa-i? 

— Da, din câte ştim. 

— Şi Soarele? Marte, Venus, Luna? Sunt aceleaşi ca ale 
noastre Vreau să zic... 

— Fiecare Pământ vine cu propriul univers, domnule. lar 
stelele sunt aceleaşi. Data este aceeaşi în toate lumile. Chiar şi 
momentul zilei. Astronomii au calculat asta cu ajutorul hărților 
astronomice; şi-ar da seama dacă ar exista o decalare de un 
secol de exemplu. 

— Hărţi astronomice. Secole. Sfinte Sisoe! Ştii ceva, după- 
amiază trebuie să particip la o conferinţă prezidată de 
Guvernator, pe tema jurisdicției. Dacă săvârşeşti o infracţiune în 
Madison Vest 14, la dracu-n praznic, am sau nu autoritatea să te 


arestez? 

Jansson dădu din cap. Nu la multă vreme după Ziua Marelui 
Pas, în timp ce unii dispăruseră pur şi simplu în sălbăticie, alţi 
începuseră să ridice pretenţii. Te instalai la casa ta, îţi băteai 
numele în cui şi te pregăteai să-ţi plantezi culturile şi să-ţi creşti 
copiii pe ceea ce părea pământ virgin. Dar cine stăpânea ce, de 
fapt? Tu puteai face o revendicare, însă întrebarea era dacă 
statul avea de gând s-o accepte. Americile acestea paralele 
erau oare măcar teritorii ale Statelor Unite? Ei bine, acum 
administraţi; decisese să ia atitudine. 

Clichy spuse: 

— Se zvoneşte că doamna preşedinte o să declare că toate 
Americile din toate lumile paralele sunt teritorii suverane ale 
Statelor Unite, în care se aplică legile Statelor Unite. Teritoriile 
lumilor Pământului Lung se află „sub egida guvernului federal” 
aceasta e formularea. Presupun că asta va simplifica lucrurile, 
Dacă prin „simplificare” înţelegi a avea un domeniu infinit de 
controlat. Suntem cu toţii întinşi la maximum, toate agenţiile. 
Armata este rechemată înapoi acasă din zonele de război. Celor 
de la Siguranţa Naţională li se tot năzar noi şi noi posibile căi de 
atac ale teroriştilor, iar între timp corporaţiile explorează pe şest 
celelalte lumi ca să vadă ce mai pot înhăţa... Fir-ar a naibii de 
treabă! maică-mea mi-a zis că trebuia să fi rămas în Brooklyn. 

Continuă, aplecându-se în faţă cu mâinile împreunate, foarte 
concentrat: 

— Ascultă, agent Jansson, uite cum stă treaba. Am să-ţi spun 
de ce te-am chemat aici. Oricare ar fi perspectiva legislativă, 
sarcina noastră rămâne aceea de a menţine ordinea şi pacea în 
Madison. Şi, după cum se vede că ne este norocul, Madison e un 
soi de magnet pentru demenţii de felul acesta. 

— Ştiu, domnule... 

Madison era în primul rând locul unde fusese creată 
tehnologia Stepperului, şi tocmai din acest motiv era firesc să 
fie un soi de nucleu. Dar Jansson, examinând rapoartele despre 
persoanele care veneau aici pentru a-şi începe lungile expediţii 
în celelalte lumi, începuse să se întrebe dacă nu cumva mai era 
şi altceva care îi atrăgea la zona aceasta. Pentru cine ştie ce 
motiv, era mai uşor să păşeşti de aici. Poate că stabilitatea era 
ceva esenţial pentru Pământul Lung. Poate că cele mai vechi şi 
mai stabile regiuni ale continentului erau locurile din care se 


păşea cel mai lesne - la fel cum fierul avea nucleul cel mai 
stabil. lar Madison, poziţionat în inima Americii de Nord, era unul 
dintre cele mai stabile puncte de pe planetă, din punct de 
vedere geologic. Dacă avea să-l mai întâlnească din nou pe 
Joshua, avea de gând să-l întrebe asta. 

— Aşadar, avem o provocare ieşită din comun. Tocmai de- 
asta am nevoie de tine, Jansson, spuse Clichy. 

— Nu sunt nici pe departe expertă, domnule. 

— Dar continui să-ţi faci treaba normal, chiar şi în toiul 
rahatului ăstuia demn de Zona Crepusculară. Chiar şi în acea 
primă noapte, ţi-ai păstrat sângele rece şi ai judecat limpede, 
te-ai concentrat pe priorităţile poliţieneşti, în timp ce unii dintre 
preastimaţii tăi colegi se învredniceau să facă în pantaloni sau 
să-şi borască covrigeii. Vreau să preiei tu cârma în situaţia asta. 
înţelegi? Vreau să investighezi atât incidentele izolate, cât şi 
tiparele care se ascund în spatele lor. Pramatiile alea o să 
descopere cu siguranţă alte şi alte moduri de a folosi toată 
povestea asta împotriva noastră. Vreau să fii un soi de Mulder al 
meu, agent Jansson. 

— Scully! ar fi mai potrivit, zâmbi ea. 

— Cum o fi. Uite ce e, nu-ţi promit nicio recompensă. Este o 
sarcină neconvenţională. Contribuţia ta va fi dificil de reliefat în 
fişa ta. Dar o să fac ce pot. S-ar putea să petreci mult timp 
departe de casă. Chiar singură. Viaţa ta privată... 

— Am o pisică. Se descurcă şi singură, spuse ea ridicând din 
umeri. 

Apăsă o tastă, iar ea îşi închipui că îi citeşte fişa personală. 

— Douăzeci şi opt de ani. 

— Douăzeci şi nouă, domnule. 

— Născută în Minnesota. Părinţii locuiesc încă acolo. Fără 
fraţi, fără copii. O căsnicie gay eşuată? 

— La ora actuală sunt mai mult celibatară, domnule. 

— Jansson, sincer să fiu, nici nu vreau să ştiu. Aşadar, 
întoarce-te pe Datum, revizuieşte-ţi sarcinile cu sergentul tău, 
dumireşte-te ce-ţi trebuie ca să te instalezi în secţia asta şi în 
cea din Est 1... mă rog, arată-te şi tu ocupată, de ochii 
primarului. 

— Da, domnule. 


1 Agenţii Mulder şi Scully, personajele principale ale serialului de 
televiziune Dosarele X (n. tr.). 


Una peste alta, privind înapoi, Jansson fusese mulţumită de 
întâlnire şi de noua ei misiune. Dedusese că tipii precum Clichy 
şi cei aflaţi la putere deasupra lui reacţionau la acest fenomen 
extraordinar, această deschidere neaşteptată a Pământului 
Lung, atât de bine pe cât se putea aştepta. Ceea ce nu se putea 
spune şi despre celelalte ţări de pe glob, după cum aflase de la 
ştiri şi din alte surse. 


10 


— Domnule prim-ministru, am putea să interzicem, pur şi 
simplu, păşitul. Este un risc de securitate vădit! 

— Geoffrey, am putea la fel de bine să interzicem respiratul. 
Până şi propria mea mamă a păşit! 

— Dar populaţia îşi ia tălpăşiţa. Centrele metropolelor au 
ajuns oraşe-fantomă. Economia e la pământ. Trebuie să facem 
ceva... 

Hermione redactă o minută plină de tact a convorbirii. 

Hermione Dawes era foarte pricepută la redactat minute. Se 
mândrea cu această abilitate; era o artă să cearnă ce voiau să 
spună oamenii de ceea ce spuneau ei de fapt, iar ea exersase 
această artă în mod satisfăcător timp de aproape treizeci de ani, 
pentru diverşi conducători politici de toate orientările. Nu se 
măritase niciodată şi părea foarte împăcată cu asta, spunându- 
le amuzată colegelor ei secretare că inelul de aur pe care îl 
purta tot timpul pe deget juca rol de centură de castitate. Era 
demnă de încrederea pe care i-o acordau şefii, iar singurul ei 
defect minor pe care îl detectaseră aceştia era că deţinea 
absolut toate piesele înregistrate de Bob Dylan, până la ultima. 

Era convinsă că nimeni din oamenii cu care lucra nu o 
cunoştea cu adevărat. Nici măcar domnii care intrau prin 
efracţie în apartamentul ei şi-l percheziţionau, la intervale 
regulate, atunci când ştiau că se află la serviciu, întotdeauna cu 
mare atenţie, schimbând fără îndoială câte un zâmbet scurt 
când puneau la loc cu grijă bucăţica de lemn pe care o 
introducea în fiecare zi între uşa de la intrare şi toc. Foarte 
asemănător cu propriul ei zâmbet când observa că striviseră cu 
picioarele lor mari şi de data aceasta fărâma de bezea pe care o 
lăsa întotdeauna pe covor, dincolo de uşa de la sufragerie, e 
fărâmă pe care ei n-o băgau niciodată de seamă. 

Cum nu-şi dădea niciodată jos inelul de aur, doar ea şi bunul 


Dumnezeu ştiau că în interior fusese gravat, la un preţ 
considerabil, un vers dintr-un cântec al lui Dylan numit „It's 
Alright Ma (I'm Only Bleeding)”. În ultima vreme începuse să se 
întrebe dacă vreunul din băgăreţii cu care lucra, inclusiv 
majoritatea miniştrilor, ar recunoaşte măcar de unde provine 
citatul. 

lar acum, la câţiva ani după Ziua Marelui Pas, în timp ce în 
biroul Ministerial avea loc cea mai recentă discuţie panicardă, se 
întrebă dacă era prea bătrână ca să dobândească o slujbă la 
maeştri, ca s-o termine cu fraierii. 

— Atunci ar trebui aprobate prin licenţă. Cutiile acelea: 
Stepperele. Din punctul de vedere al mirificei noastre economii, 
Pământul Lung e ca o ţeavă spartă, însă penalizarea uzului 
cutiilor necesare pentru a-l accesa ne-ar aduce cel puţin un 
supliment de venit la buget! 

— Haide, nu fi absurd, ripostă prim-ministrul, lăsându-se pe 
spate în scaun. Să fim serioşi! Nu putem interzice un lucru doar 
pentru că nu îl putem controla. 

Ministrul responsabil cu sănătatea şi siguranţa tresări uimit. 

— Nu văd de ce nu. Asta n-a constituit o piedică înainte. 

Prim-ministrul bătu uşor cu pixul în masă. 

— Centrele metropolelor se golesc văzând cu ochii. Economia 
se duce de râpă. Există, desigur, şi o parte bună: imigrația nu 
mai constituie o problemă... 

Râse, însă părea gata să se prăbuşească. Când îşi reluă 
cuvântul, lui Hermione i se păru că detectează o undă de 
disperare în glasul lui. 

— Dumnezeu să ne ajute, domnilor! Băieţii de la ştiinţe mă 
informează că este posibil să existe mai multe versiuni ale 
Pământului decât întreaga populaţie a planetei. Dacă ne 
confruntăm cu așa ceva, ce fel de strategii putem concepe? 

Ajunge! Brusc, Hermione fu scuturată de această convingere 
imperativă: până aici! 

În timp ce discuţia înainta greoaie, absurdă, zadarnică, 
Hermione, schiţând un zâmbet discret, scrise câteva rânduri 
impecabile în sistemul stenografie Pitman, aşeză caietul în faţa 
ei, pe birou, şi, după o aprobare din cap a prim-ministrului, se 
ridică şi părăsi încăperea. Probabil nimeni altcineva nu observă 
că ieşise. Ajunsă afară, în Downing Street, păşi în Londra vecină, 
unde trecu fără probleme pe lângă puzderia de gărzi după ce le 


arătă ecusonul, fiind o figură familiară după atâţia ani. 
Apoi păşi încă o dată. Şi încă o dată şi încă o dată... 


Mult mai târziu, când i se observă în sfârşit lipsa, una dintre 
celelalte secretare fu chemată să traducă mesajul scurt pe care 
îl redactase cu linii şi bucle delicate. 

— Arată ca o poezie, domnule. Sau un vers dintr-un cântec. 
Ceva despre oamenii care critică ceea ce nu sunt în stare să 
înţeleagă, spuse ea ridicându-şi privirea către prim-ministru. Vă 
spune ceva, domnule? Domnule? Vă simţiţi bine? 

— Sunteţi căsătorită, domnişoară...? îmi cer scuze, nu ştiu 
cum vă numiţi... 

— Caroline, domnule. Am un prieten; e băiat de nădejde, 
îndemânatic. Pot să vă chem un doctor, dacă doriţi. 

— Nu, nu. Problema e că suntem cu toţii pe dinafară, Caroline. 
Ce farsă mai e şi treaba asta cu guvernarea! Ce naivitate să ne 
închipuim că am fost vreodată la cârma destinului! În locul tău, 
Caroline, m-aş mărita chiar acum cu băiatul acela de nădejde, 
dacă crezi că e omul potrivit, şi aș pleca, m-aş duce în altă 
lume. Oriunde altundeva, dar nu aici. 

Se afundă în scaun şi închise ochii. 

— Şi Dumnezeu să ajute Anglia şi pe noi toţi! 

Nu era sigură dacă adormise sau era treaz. Se strecură afară 
încet, cu băgare de seamă, luând şi caietul lui Hermione cu ea. 


11 

La o săptămână după întâlnirea ei cu Clichy, colegii o 
porecliseră pe Jansson „Baubau”. 

lar în luna care urmă, îşi făcuse o programare la Cămin, cum îi 
zicea Joshua. Era un complex de apartamente convertit în 
orfelinat, dărăpănat, finanţat prin Paragraful 8, aflat pe Allied 
Drive, într-una dintre cele mai rău-famate zone din Madison. Dar 
se vedea de la o poştă că locul era bine întreţinut. Acolo se 
întâlni încă o dată, în linişte, cu Joshua Valiente, care avea 
paisprezece ani pe atunci. Făgăduise că Joshua nu va fi tratat ca 
o Problemă dacă avea să vorbească cu ea - garanta personal 
pentru asta ci mai degrabă ca un erou care putea da o mână de 
ajutor, ca Batman. 

Astfel fusese împinsă pe făgaşul ei viaţa tânărului Joshua 
pentru câţiva ani de la Ziua Marelui Pas. 


— Probabil ţi se pare că a trecut multă vreme de atunci, 
observă Selena mieros, conducându-l pe Joshua mai adânc în 
măruntaiele complexului transterra. 

El nu răspunse. 

— Deci ai devenit erou. Ai purtat şi mantie? întrebă Selena. 

Joshua nu suferea sarcasmul. 

— Aveam o pelerină impermeabilă pentru zilele ploioase. 

— Am glumit. 

— Ştiu. 

În faţa lor se deschise încă o uşă amenințătoare, permiţându- 
le să mai traverseze un coridor. 

— Locul ăsta face Fort Knox să pară o strecurătoare, nu-i aşa? 
spuse Selena încordată. 

— Fort Knox chiar este o strecurătoare în ziua de azi, replică 
Joshua. Norocul lor că oamenii nu pot căra în braţe lingouri de 
aur. 

— Era o simplă comparaţie, Joshua, pufni ea. 

— Da. Ştiu. 

Selena se opri. Pauza aceea pe care o făcuse în mijlocul 
răspunsului o irită cu atât mai mult cu cât ceea ce voia să 
exprime era pur şi simplu că toată treaba asta cu lumile 
multiple era, chiar şi acum, înfricoşătoare. Nu şi pentru Joshua, 
după câte se părea. Selena se sili să zâmbească. 

— Te las aici, pentru moment. Eu nu am voie să mă apropii 
prea mult de Lobsang. Foarte puţini oameni au permisiunea 
asta. Ştiu că Lobsang doreşte să discute despre dificultăţile pe 
care le-ai întâmpinat în cadrul anchetei Congresului care 
examinează deznodământul mai vechii tale escapade în lumile 
îndepărtate ale Pământului Lung. 

Aruncase, desigur, momeala la nimereală. Joshua bănuia că 
acesta era, de fapt, atuul cu care Lobsang îl avea la mână şi 
spera să-l recruteze. 

Joshua nu răspunse, aşa că nu-i putu citi reacţia. 

Îl conduse îndatoritoare în încăpere. 

— Mă bucur că am avut plăcerea să te cunosc, Joshua. 

— Îţi doresc să obţii nivelul de securitate pe care ţi-l doreşti, 
Selena. 

Ea fixă cu privirea uşa care i se închidea în faţă. Era sigură că 
faţa aceea impasibilă schiţase un zâmbet. 


Încăperea ascunsă în măruntaiele acestei fortărețe era 
decorată asemenea unei camere de lucru în stil edwardian, 
până la cele mai mici detalii, inclusiv focul care ardea în 
şemineu. Focul era însă fals, şi nici măcar absolut convingător, 
cel puţin nu pentru Joshua, care făcea focul în fiecare seară în 
sălbăticie. Dar pielea care îmbrăca fotoliul aşezat îmbietor lângă 
foc era cât se poate de reală. 

— Bună ziua, Joshua, se auzi o voce prin aer. Îmi pare rău e 
nu mă poţi vedea, dar de fapt, nu e mare lucru de văzut aici. Ş 
sunt încredinţat că ar fi oricum o privelişte anostă. 

Joshua se aşeză pe scaun. Pentru un timp se lăsă o tăcere 
aproape amicală. Focul trosnea artificial lângă el. Îţi dădeai 
seama de asta dacă ascultai cu atenţie, deoarece anumite 
secvenţe sonor se repetau la un interval regulat de patruzeci şi 
una de secunde. 

Vocea lui Lobsang răsună catifelată: 

— Ar fi trebuit să fiu mai atent la acest detaliu. Într-adevăr, 
mă refer la foc. O, nu-ți face griji, Joshua, nu pot citi gândurile, 
ce puţin deocamdată. Aruncai câte o privire în direcţia focului la 
câteva secunde şi ai tendinţa de a-ţi mişca buzele atunci când 
numeri. E interesant că nimeni altcineva nu a remarcat acest mi 
neajuns cu focul. Dar, desigur, Joshua, tu ai observat. Tu priveşti 
atent, asculţi şi analizezi, iar în interiorul craniului tău spaţios 
creezi mici filmuleţe cu toate posibilele urmări ale situaţiei de 
faţă pe care le poţi concepe. S-a spus la un moment dat despre 
un politician englez că, dacă îi dădeai un şut în fund, nu i se 
clintește nici măcar un muşchi pe faţă până nu decidea ce 
reacţie să adopte Această vigilenţă a ta este una dintre calităţile 
care te fac util. Şi nu eşti nici temător de fel, nu-i aşa? Nu 
detectez niciun semn d frică la tine, absolut niciunul. Presupun 
că asta se datorează faptului că eşti singura persoană care a 
pătruns în această fortăreață convins că poate evada în orice 
clipă. De ce? Pentru că poţi pâși fără un Stepper - a, da, sigur, 
ştiu asta. In plus, nici măcar nu a greţuri după aceea. 

Joshua nu catadicsi să răspundă provocării. 

— Selena mi-a transmis că ai avea să-mi spui ceva în legătură 
cu ancheta Congresului...? 

— Aşa este, ceva legat de expediţie. Ai dat de necaz atunci, 
nu-i aşa, Joshua? 


— Uite ce e, suntem doar noi doi aici, corect? Deci, dacă te 
gândeşti puţin, nu există absolut niciun motiv pentru care să-mi 
spui întruna cum mă numesc. Ştiu de ce o faci: crezi că astfel 
mă poţi domina. 

Acesta era un detaliu care îl iritase dintotdeauna pe Joshua. 

— N-oi fi eu prea strălucit, Lobsang, dar nici nu e nevoie să fii 
strălucit ca să-ţi dai seama care sunt regulile jocului! 

Un răstimp nu se auzi decât trosnetul repetat al focului fals. 
Mai târziu, Joshua înţelese că pauzele din conversațiile cu 
Lobsang erau intenţionate şi urmăreau obţinerea unui anumit 
efect. La vitezele ameţitoare cu care procesa informaţia, 
Lobsang ar fi putut răspunde la orice întrebare într-o fracțiune 
de secundă, care pentru el era simultan echivalentul unei 
contemplări de-o viaţă. 

— Ştii, prietene, tu şi cu mine gândim la fel, spuse Lobsang. 

— Hai să nu depăşim stadiul de „cunoştinţe” deocamdată. 

Lobsang râse. 

— Desigur. Mă înclin în faţa judecății tale. Sau, mai bine zis, 
plutesc în imaterialitatea mea spectrală în faţa judecății tale. 
Dar aş dori să-ţi devin prieten. Pentru că, în teorie, în orice 
situaţie imaginabilă, sunt convins că amândoi vrem să aflăm, 
mai mult decât orice, care sunt regulile jocului. Te consider un 
individ extrem de valoros. Eşti suficient de inteligent, Joshua, 
altminteri nu ai fi putut supravieţui atâta vreme singur pe 
Pământul Lung. Fără îndoială că sunt alţii mai deştepţi decât 
tine, care se înghesuie prin universităţi, neizbutind să realizeze 
mare lucru. Însă inteligenţa trebuie să aibă două dimensiuni: 
atât profunzime, cât şi întindere. Anumite tipuri de inteligenţă 
tratează problemele cu lejeritate. lar alte tipuri macină îndelung, 
neînchipuit de lent şi fin, precum morile lui Dumnezeu, iar 
atunci când dau un răspuns, acesta a fost cu siguranţă şi testat. 
Aşa eşti şi tu, Joshua. 

Lobsang râse din nou. 

— Apropo, râsul meu nu este o înregistrare. Fiecare râset este 
un produs unic al momentului respectiv, în mod neîndoielnic 
diferit de orice alt râset al meu. Acesta a fost un râset doar 
pentru tine. Am fost şi eu om cândva, să ştii. Incă mai sunt. 
Joshua, haide să ne cunoaştem. Vreau să te ajut. Şi, desigur, 
vreau să mă ajuţi şi tu pe mine. Nu-mi trece prin minte o 
persoană mai potrivită decât tine care să mă însoţească în 


expediţia pe care o plănuiesc, care de altfel va necesita să 
păşim extrem de departe. Mă gândesc că te-ar tenta. ți place 
să stai departe de lumea dezmăţată, nu-i aşa, Joshua? 

— Titlul lui Thomas Hardy era despre lumea dezlănţuită. 

— A, da, sigur că aşa era. Dar e bine să fac din când în când 
câte o mică greşeală, ca să nu par atotştiutor. 

Joshua începuse să-şi piardă răbdarea cu acest joc stângaci 
de seducţie. 

— Lobsang, cum ai de gând să mă ajuţi tu pe mine? 

— Ştiu că ceea ce s-a întâmplat în expediţia congresională nu 
a fost din vina ta. Pot s-o dovedesc. 

Acum am intrat în sfârşit în miezul problemei, se gândi 
Joshua. 

— Maimuţoii! exclamă el. 

— A, da, nişte maimuţoi, încuviinţă Lobsang, şi tot astfel i-ai 
descris şi în faţa comisiei preliminare de anchetă. O specie 
necunoscută de primate semănând cu nişte babuini carnivori 
extrem de dezagreabili. Dar mă tem că Societatea Linneană nu 
va aproba denumirea ta. Maimuţoii! 

— Nu eu i-am ucis pe oamenii ăia! Sigur, aşa e, mă descurc 
foarte bine şi fără oameni în jur. Dar nu aveam niciun motiv să 
omor pe nimeni. Ai citit raportul? Maimuţ... 

— Joshua, putem, te rog, să-i numim babuini? Arată mai bine 
pe hârtie. 

Fusese o expediţie plătită pentru Joshua, o slujbă aranjată de 
vechea lui prietenă, agenta Jansson. 

— Tu ai crescut, iar eu am îmbătrânit, Joshua, îi spusese ea. 
Ţi-am găsit o slujbă plătită de guvern. O să fii un soi de escortă 
şi ghid... 

Era o deplasare oficială în lumile îndepărtate din Vest a unui 
grup din care făceau parte oameni de ştiinţă, avocaţi şi un 
Membru al Congresului, însoţiţi de un pluton de soldaţi. Se 
sfârşise cu un măcel. 

Oamenii de ştiinţă colectaseră date. Avocaţi îi făcuseră 
fotografii Membrului Congresului în fiecare dintre lumi, ca un soi 
de revendicare vizuală a Americilor Pământului Lung, pentru a 
stabili în mod simbolic egida guvernului federal de pe Datum. 
Soldaţii se plângeau de calitatea mâncării şi de dureri de 
picioare. 

Joshua acceptase cu plăcere să ajute grupul în schimbul 


remuneraţiei oferite, însă fusese suficient de grijuliu să se 
asigure că nu-şi va da în vileag capacitatea de a păşi fără 
Stepper şi fără efectele secundare de rigoare. Aşa că luase cu el 
o licoare - un amestec de lapte acru şi legume tocate - care să 
treacă drept vomă. În fond, cine avea să se uite îndeaproape? 

Totul mersese strună. Traversaseră mii de Pământuri 
lamentându-se, ciorovăindu-se şi văicărindu-se, iar la fiecare 
pas Joshua simulase greţurile, stropindu-se cu înlocuitorul de 
vomă. Apoi urmase atacul ucigaş. 

Sau cel puţin aceasta era versiunea lui referitoare la ce se 
întâmplase cu grupul. Problema era că nu existau martori care 
să-i ateste povestea, iar locul faptei se afla într-o lume mult 
prea îndepărtată pentru a putea trimite o echipă de investigaţie 
la faţa locului, cel puţin până la ora actuală. 

— Creaturile alea afurisite chiar se pricepeau să plănuiască 
un atac! Pe mine m-au lăsat în pace după ce am omorât două 
dintre ele, dar soldaţii au fost copleşiţi, iar tipii cu ştiinţa nici 
măcar nu s-au putut apăra cât de cât. 

— Şi cadavrele le-ai lăsat babuinilor? 

— Să ştii că nu e chiar floare la ureche să sapi un mormânt cu 
o lopată de lemn într-o mână, ţinând simultan un pistol de 
plastic în cealaltă mână. Am incendiat tabăra şi am şters-o de 
acolo. 

— Părerea mea este că verdictul provizoriu al comisiei de 
anchetă a fost destul de injust faţă de tine. A lăsat loc de 
îndoială. Acum vreau să ştii că eu pot dovedi veridicitatea 
spuselor tale. Pot dovedi existenţa unui afloriment de rocă 
neagră la aproximativ un kilometru de tabără, lângă baltă, exact 
cum ai spus, în spatele căruia încă zace cadavrul specimenului 
alfa împuşcat de tine. Că tot veni vorba, roca era cărbune 
inferior. 

— De unde ştii toate astea? 

— Ţi-am reconstituit paşii. Însemnările pe care le-ai restituit 
sunt foarte amănunțite. M-am dus înapoi acolo, Joshua. 

— Tu te-ai dus înapoi? Când? 

— leri. 

— leri te-ai întors de acolo? 

— M-am dus şi m-am întors tot ieri, clarifică Lobsang 
răbdător. 

— Nu se poate! E imposibil să păşeşti atât de rapid. 


— Asta crezi acum, Joshua. Însă vei vedea cum stau lucrurile 
la timpul potrivit. Ai încercat, ce-i drept, să acoperi cadavrele cu 
pietre şi ai marcat mormintele, exact cum ai menţionat la 
interogatoriu. Am adus cu mine fotografii - dovezi care confirmă 
declaraţiile tale, înţelegi? De fapt, am reconstituit întregul 
episod. Am utilizat un detector de feromoni, am verificat 
unghiurile locului, poziţia corpurilor. Am găsit toate gloanţele 
folosite. Şi am luat, bineînţeles, mostre de ADN. Am adus cu 
mine până şi craniul masculului alfa, precum şi glonţul care l-a 
ucis. Totul se potriveşte mărturiei tale. Niciunul dintre soldaţi nu 
a ripostat serios atacului maimuţoilor-babuini, nu-i aşa? 
Superbuinii sunt nişte maniaci, chiar şi după standardele lumii 
animale. Înfiorător de agresivi. Dar nu cred că ar fi atacat dacă 
una din gorile nu şi-ar fi luat nasul la purtare şi ar fi deschis 
focul. 

Joshua se făcu mic de jenă. 

— Dacă ai aflat toate astea, înseamnă că ştii şi că am făcut pe 
mine de frică în timpul confruntării. _ 

— Şi ar trebui să te desconsider pentru asta? In regnul animal 
a fost dintotdeauna o mişcare înţeleaptă să scapi de încărcătură 
în caz de primejdie. Câmpurile de bătălie stau martore, ca de 
altfel, toate păsările cântătoare care săgetează văzduhul. Dar 
după aceea te-ai întors şi ai înjunghiat unul dintre superbuini în 
creier, i-ai alungat pe restul şi nu te-ai oprit până nu le-ai 
împuşcat şi ucis căpetenia. Te-ai întors, iar asta răscumpără 
multe. 

Joshua căzu pe gânduri câteva clipe. _ 

— Bun. Ai într-adevăr un as în mânecă. Imi poţi demonstra 
nevinovăția. Dar, în fond, de ce vrei să mă recrutezi? 

— Am vorbit deja despre asta. Din acelaşi motiv pentru care 
Jansson te-a recomandat pentru expediţia Congresmanului 
Popper. Ai sindromul Daniel Boone, Joshua, ceva foarte rar 
întâlnit. Nu ai nevoie de oameni. Îţi plac, cel puţin unii dintre ei, 
însă nu devii anxios în absenţa lor. lar asta va fi foarte util acolo 
unde ne ducem noi. Nu mă aştept să întâlnim prea mulţi 
membri ai speciei umane odată ce pornim expediţia. Sprijinul 
tău mi-ar fi de mare ajutor datorită acestei calităţi: eşti capabil 
să te concentrezi, neobişnuita izolare cu care trebuie să te 
confrunţi pe Pământul Lung nu te nelinişteşte. Şi, aşa cum a 
observat de la bun început agenta Jansson, talentul tău unic de 


a păşi, capacitatea ta de a păşí fără Stepper şi mai ales 
rapiditatea cu care-ţi revii după fiecare pas, vor fi de mare folos 
dacă e să intrăm în bucluc - iar asta se va întâmpla cu 
certitudine. In cazul în care accepţi să mă însoţeşti, te aşteaptă 
recompense extrem de generoase, în funcţie de preferinţele tale 
personale. Printre acestea se numără şi un raport oficial 
referitor la masacrul cercetătorilor congresionali, care te 
exonerează complet şi care va fi înmânat autorităţilor în ziua 
plecării noastre. 

— Sunt chiar atât de valoros? 

Lobsang râse din nou. 

— Ce este valoarea, Joshua? Ce mai înseamnă valoarea acum, 
când aurul e apreciat doar pentru strălucire, din moment ce 
fiecare poate avea propria lui mină de aur? Proprietatea? Legile 
fizice care guvernează Pământul Lung sunt de aşa natură încât 
fiecare dintre noi poate avea o lume întreagă numai a lui, dacă 
îşi doreşte asta. Aceasta este o nouă eră, Joshua, care va aduce 
cu sine valori noi, concepţii noi despre ce înseamnă bogăţia, 
iubirea, cooperarea, adevărul şi, mai presus de toate - chiar 
aşa, mai presus de toate - prietenia lui Lobsang. Ar trebui să mă 
asculţi pe mine, Joshua Valiente. Mi-am propus să călătoresc 
până la capătul Pământului - nu, până la capătul Pământului 
Lung. Şi vreau să fac asta cu tine. Vrei să vii? 

Joshua şedea în fotoliu privind în gol. 

— Ştii că focul tău trosneşte acum absolut întâmplător? 

— Da. A fost uşor de remediat. M-am gândit că o să te ajute 
să te simţi mai în largul tău. 

— Deci dacă vin cu tine, mă scapi de ancheta aia federală? 

— Absolut. Îţi garantez. 

— Şi ce se întâmplă dacă aleg să nu merg cu tine? 

— O să mă ocup oricum de problema cu ancheta. Consider e 
ai făcut tot ceea ce se putea face în circumstanţele date, iar 
pierderea oamenilor acelora nu a fost în niciun caz vina ta. O să 
prezint comisiei probe în acest sens. 

Joshua se ridică în picioare. 

— Răspuns corect. 


În noaptea aceea, la Cămin, Joshua se aşeză în faţa unui 
ecran şi citi despre Lobsang. 
După câte se părea, sau cel puţin asta era convenţia general 


acceptată, Lobsang domicilia într-o unitate de stocare 
computerizată de înaltă viteză şi densitate de la MIT, aşadar în 
niciun caz în perimetrul transterra. Citind asta, Joshua avu 
certitudinea clară că orice s-ar fi aflat în acea cutie şmecheră la 
MIT, nu era Lobsang, nu întregul Lobsang. Dacă Lobsang ar fi 
fost inteligent, şi fără îndoială că era, s-ar fi distribuit 
pretutindeni. Măsură preventivă împotriva unui buton de 
închidere. Astfel s-ar afla într-o poziţie în care nu i-ar putea da 
nimeni ordine, nici măcar Douglas Black, partenerul său cu 
atâta influenţă. lată pe cineva care cunoştea într-adevăr 
regulile, se gândi Joshua. 

Tânărul stinse ecranul. Încă o regulă: maica Agnes credea cu 
religiozitate că orice ecran care rămânea pornit vreme 
îndelungată avea să explodeze mai devreme sau mai târziu. Se 
cufundă în liniştea încăperii şi se gândi. 

Oare Lobsang era într-adevăr o fiinţă umană sau doar o 
inteligenţă artificială care imita umanitatea? Un emoticon, se 
gândi: o linie curbă şi două puncte şi vezi un chip omenesc. 
Care erau condiţiile minime ca să vezi; o fiinţă umană? Ce 
trebuie spus, la ce trebuie râs? În fond, toţi oamenii sunt făcuţi 
din lut şi nimic altceva - metaforic vorbind, deşi Joshua nu se 
pricepea prea bine la metafore, considerându-le un soi de 
şmecherie. În plus, era evident că lui Lobsang îi venea destul de 
lesne să-i anticipeze gândurile lui Joshua, exact ca un om 
perspicace. Poate că singura diferenţă de o anumită 
însemnătate între o simulare foarte inteligentă şi un om în carne 
şi oase era sunetul pe care îl scoteau atunci când le trăgeai un 
pumn zdravăn. 

Şi totuşi... până la capătul Pământului Lung? 

Oare exista un capăt? Oamenii ziceau că Pământurile formau 
un cerc, pentru că Stepperul te ducea fie către Est, fie către 
Vest, şi toată lumea era încredinţată că Estul trebuie neapărat 
să se întâlnească undeva cu Vestul! Dar nimeni nu ştia. Şi, în 
primul rând, nimeni nu ştia ce căutau acolo toate celelalte 
Pământuri. Poate venise momentul ca să încerce cineva să afle. 

Joshua se uită la ultima cutie-Stepper pe care tocmai o 
terminase de construit, pentru care folosise un întrerupător 
dublu cumpărat de pe internet. Cutia roşu cu argintiu aşezată 
pe birou avea un aspect foarte profesionist, spre deosebire de 
primul lui Stepper, care avea un comutator luat de la servoscara 


pentru vârstnici a maicii Regina. Purtase tot timpul un Stepper 
la el din clipa în care realizase că, de vreme ce nu ştia cum 
făcea ca să păşească, ar fi mai înţelept să ia tot timpul un 
Stepper la el pentru orice eventualitate. Un talent care apăruse 
într-un mod subit şi inexplicabil putea la fel de bine să dispară 
tot aşa. În plus, cutia îi oferea acoperire. Nu voia să iasă în 
evidenţă faţă de cei care pășeau. 

Învârtind cutia în mână, Joshua se întrebă dacă Lobsang 
realizase care era partea cea mai interesantă în construirea unui 
Stepper. Era un mic detaliu bizar pe care îl observase în Ziua 
Marelui Pas, care era la mintea cocoşului când te gândeai, dar 
pe care nimeni nu părea să-l considere important. Joshua fusese 
întotdeauna convins că detaliile contează. Agenta Jansson 
observa astfel de detalii. Totul se reducea la respectarea 
instrucţiunilor. Un Stepper nu funcţiona decât dacă îl construiai 
tu însuţi sau cel puţin îl terminai de asamblat. 

Bătu toba cu degetele pe carcasă. Avea de ales între a merge 
cu Lobsang sau nu. Joshua avea douăzeci şi opt de ani; nu 
trebuia să ceară permisiunea nimănui. Insă nu-şi putea scoate 
din minte blestemata aia de anchetă federală. 

Şi îi plăcuse întotdeauna ideea de a fi de negăsit. 

În ciuda promisiunilor lui Jansson de atunci, cu ani în urmă 
personajele negative fuseseră totuşi la un pas să pună mâna pe 
el în câteva ocazii. La scurt timp după Ziua Marelui Pas, avusese 
loc episodul acela neplăcut când nişte gealaţi cu insigne 
dăduseră buzna în Cămin şi încercaseră să-l narcotizeze ca să-l 
ia cu ei, la maica Agnes îl pălise pe unul dintre ei cu un levier de 
schimba pneuri. Nici poliţia nu întârziase să apară, inclusiv 
agenta Jansson apoi se implicase şi primarul, al cărui fiu era 
pasămite unul dintre puştii pe care îi ajutase Joshua în Ziua 
Marelui Pas, iar cu asta s încheiase toată povestea şi cele trei 
maşini negre neidentificate o şterseseră din oraş... După aceea 
se instituise regula ca oricine avea treabă cu Joshua trebuia să 
vorbească mai întâi cu agenta Jansson Nu Joshua era problema, 
spusese primarul, problema erau cri mele, evadările din 
închisori şi lipsa siguranţei în lume. După cum se menţionase în 
cadrul consiliului local, Joshua era poate puţin ciudat, însă era în 
acelaşi timp înzestrat cu un dar extraordinar şi, conform 
mărturiei agentei Jansson, fusese de mare ajutor poliţiei din 
Madison. Aceasta era poziţia oficială. 


Însă de multe ori asta nu era o consolare pentru Joshua, care 
detesta să fie în centrul atenției, precum şi faptul că un număr 
din ce în ce mai mare de oameni ştiau că este diferit, indiferent 
dacă î considerau o Problemă sau nu. 

În ultimii ani, Joshua pășise singur, pătrunzând din ce în ce 
mai adânc în Pământul Lung, depăşind de mult lumile în care 
construise palisade, adolescent fiind, şi ajungând în lumi atât de 
îndepărtate, încât nu mai trebuia să se teamă de demenţi, nici 
măcar de demenţii cu insigne şi mandate. lar când se întâmplă 
totuşi să-i întâlnească, pur şi simplu pășea mai departe; până 
când terminau ei în sfârşit de vomitat, Joshua putea să fie deja 
la o sută de lumi distanţă. Deşi uneori se întorcea ca să le 
înnoade şireturile în timp ce vărsau. Trebuia să se şi distreze 
cumva. Făcea expediţii din ce în ce mai lungi şi din ce în ce mai 
departe. Le numea concedii. Un mod de a scăpa de mulţimi, 
precum şi de presiunea bizară pe care o simţea în cap atunci 
când se întorcea pe Pământul Datum sau chiar şi pe 
Pământurile Inferioare în ultima vreme. O presiune care îl 
împiedica să mai asculte Liniştea. 

Aşadar, era ciudat. Însă maicile spuseseră că întreaga lume 
devenea din ce în ce mai ciudată. Maica Georgina îi spusese 
cam acelaşi lucru, cu accentul ei englezesc politicos: 

— Joshua, se prea poate s-o fi luat-o doar puţin înaintea 
restului rasei umane. Îmi închipui că primul Homo sapiens s-a 
simţit exact ca tine când te uiţi la noi, ceilalţi, cu Stepperele şi 
vărsăturile noastre. Ca Homo sapiens care se întreba de ce oare 
tovarăşilor lui le ia atâta amar de vreme să lege două vorbe. 

Dar Joshua nu era sigur că-i plăcea să fie diferit, chiar dacă 
asta implica o anumită superioritate. 

Totuşi, îi plăcea de maica Georgina aproape la fel de mult ca 
de maica Agnes. Maica Georgina îi citea din Keats, Wordsworth 
şi Ralph Waldo Emerson. Maica Georgina studiase la Cambridge 
sau, cum îi plăcea ei să spună: 

— Nu la ăla din Massachusets, ci la Universitatea Cambridge, 
ştii tu, aia adevărată din Anglia. 

Uneori Joshua îşi dădea seama că maicile care se ocupau de 
Cămin nu semănau deloc cu cele care apăreau la televizor. 
Când îi spusese asta maicii Georgina, ea răspunsese amuzată: 

— Asta poate pentru că suntem întocmai ca tine, Joshua. Ne 
aflăm aici pentru că nu prea ne-am potrivit în altă parte. 


Avea să-i fie dor de ele în călătoria cu Lobsang. 
Decizia venise cumva de la sine. 


12 


La o săptămână după interviul lui la transterra, maica Agnes îl 
duse pe Joshua la Aeroportul Regional Dane County călare pe 
Harley-ul ei - o onoare rară. Avea să-şi aducă aminte mereu că, 
odată ajunşi la destinaţie, îi spusese că era cu siguranţă voia lui 
Dumnezeu ca el să prindă avionul acela, fiindcă toate 
semafoarele întâlnite pe drum se schimbaseră în verde chiar 
înainte să fie nevoită să încetinească. (Asta în măsura în care 
maica Agnes chiar încetinea vreodată.) Joshua, pe de altă parte, 
bănuia că erau mai degrabă programele lui Lobsang la mijloc, 
decât mâna lui Dumnezeu. 

Joshua păşise pe nenumărate Pământuri, însă de zburat nu 
mai zburase niciodată. Maica Agnes cunoştea procedura, aşa că 
îl conduse până la biroul de check-in. De îndată ce îi introduse 
datele, funcţionarul amuţi brusc şi ridică receptorul, iar Joshua 
începu să înţeleagă ce înseamnă să fii prieten cu Lobsang, în 
timp ce era condus departe de cozile de pasageri, pe coridoare 
separate, cu deferenţa pe care ai adopta-o faţă de un demnitar 
dintr-o ţară care deţine arme nucleare şi o politică lejeră în ceea 
ce priveşte lansarea lor. 

Fu poftit într-o încăpere cu un bar lung cât tejgheaua de 
burgeri din Disney World. Oricât de impresionant ar fi fost, 
Joshua nu obişnuia să bea prea des şi ar fi preferat de fapt un 
burger. Când îi menţionă asta în glumă tânărului care se 
învârtea agitat în jurul lui, neştiind cu ce să-l mai servească, 
primi, după numai două minute, un burger perfect, atât de 
îndesat cu toate cele, încât nici nu ar fi simţit lipsa chiftelei. 
Joshua nu-l terminase de digerat, când tânărul reapăru şi-l 
conduse la avion. 

Locul său era chiar în spatele cabinei, ascuns discret de 
ceilalţi pasageri de o draperie de catifea. Nu îi ceruse nimeni 
paşaportul, pe care oricum nu îl avea la el. Nimeni nu se 
sinchisise să verifice dacă avea explozibile în pantofi. Şi, odată 
ce îşi luă locul în avion, nimeni nu îi mai adresă niciun cuvânt. 
Se uită în linişte la un buletin de ştiri. 

La Chicago O'Hare fu condus departe de terminalul principal, 
la un alt avion, surprinzător de mic. Înăuntru, ceea ce nu era 


îmbrăcat în piele era mochetat, iar ceea ce nu era nici îmbrăcat 
în piele, nici mochetat părea să fie eclipsat de strălucirea 
danturii impecabile a tinerei care, odată instalat la locul lui, îi 
aduse o coca-cola şi un telefon. Işi îndesă micul bagaj de mână 
sub scaunul din faţă, unde îl putea vedea. Apoi deschise 
telefonul. 

Lobsang sună imediat. 

— Bine ai venit la bord, Joshua! Ai avut o călătorie plăcută 
până acum? Avionul e la dispoziţia ta astăzi. În spatele tău vei 
găsi un dormitor, care, după cum mi s-a spus, este deosebit de 
confortabil. Şi nu te sfii să foloseşti cabina de duş. 

— O să fie o călătorie lungă, să-nţeleg? 

— O să ne întâlnim în Siberia, Joshua. Într-un loc unde 
operează pe şest Corporaţia Black. Ştii ce înseamnă asta? 

— Inseamnă că nu e prea uşor de găsit. 

Oare ce or învârti pe-acolo? se întrebă Joshua. 

— Bun. Deci am menţionat că e în Siberia, da? 

Porniră motoarele. 

— Apropo, ai un pilot în carne şi oase. Oamenilor le place, 

pare-se, să vadă la cârmă un corp în uniformă. Dar nu te 
nelinişti. De fapt şi de drept, eu sunt cârma. 
_ Joshua se lăsă pe spate în scaunul luxos şi-şi adună gândurile. 
li trecu prin minte că Lobsang era plin de el, după cum ar fi spus 
maicile. Dar poate că avea motivele lui. Joshua era acum închis 
în interiorul lui Lobsang ca într-un cocon, într-un fel. Pe Joshua 
nu îl pasionau computerele şi nici civilizația această 
interconectată electronic într-un mod aproape miraculos. În 
lumile Pământului Lung nu aveai semnal la mobil, aşa că până la 
urmă, singurul lucru care conta erai tu însuţi, ceea ce ştiai şi 
ceea ce puteai face. Cu ajutorul preţiosului său cuţit de sticlă 
dură putea supravieţui, indiferent de circumstanţe. Îi plăcea 
sentimentul. Poate avea să apară o anumită încordare între el şi 
Lobsang pe tema asta - sau cu partea din Lobsang care era 
alocată călătoriei. 

Avionul decolă silențios, făcând doar zgomotul pe care l-ar fi 
făcut maşina de cusut a maicii Agnes din camera alăturată. În 
cursul zborului, Joshua se uită la primul episod din Star Wars, 
sorbind gin tonic şi lăsându-se răpit de nostalgia copilăriei. Apoi 
făcu un duş - nu că ar fi avut nevoie - şi încercă patul uriaş. În 
urma lui intră domnişoara de mai devreme şi îl întrebă de 


câteva ori dacă mai dorea şi altceva, părând dezamăgită că nu 
ceruse decât un pahar de lapte cald. 

Mai târziu, se trezi când stewardesa încerca să-i pună centura 
de siguranţă. O refuză; nu suporta să fie legat. Il dojeni cu 
răceala cordială specifică meseriei, însă fu întreruptă de un 
telefon. 

— Îmi cer scuze, domnule. Se pare că regulamentele de 
siguranţă au fost temporar suspendate. 


Se aşteptase ca Siberia să fie o câmpie nesfârşită biciuită de 
vânturi puternice şi geroasă. Dar acum era vară. Avionul cobori 
către un peisaj de dealuri line acoperite de fire de iarbă de un 
verde-închis şi presărate din loc în loc cu pete de culoare: roşul, 
galbenul şi albastrul florilor de câmp şi al fluturilor. 

Avionul ateriză pe nesimţite, sărutând parcă pista. 

Sună telefonul. 

— Bine ai venit în Locul Care Nu Există, Joshua. Sper că vei 
mai zbura pe viitor cu Compania Aeriană Care Nu Există. In 
şifonierul de lângă uşă vei găsi lenjeria termică şi echipamentul 
de care ai nevoie. 

Roşu ca racul, Joshua refuză sugestia stewardesei de a-l ajuta 
să îmbrace lenjeria termică. Totuşi, acceptă oferta de a-l ajuta 
cu hainele voluminoase, deşi i se părea că-l fac să arate ca 
rotofeiul Pillsbury Doughboy, erau surprinzător de uşoare. 

Cobori din avion şi se alătură unui grup de oameni îmbrăcaţi 
ca şi el. Joshua începu să transpire imediat în aerul călduţ. 

— Vest! îi strigă unul dintre ei lui Joshua cu un accent evident 
din Boston, rânjind, după care apăsă un buton de pe cutia 
ataşată la centură şi dispăru. O secundă mai târziu îi urmară, pe 
rând, şi colegii lui. 

Joshua păși spre Vest şi se pomeni în mijlocul unui peisaj 
similar, doar că în toiul unui viscol, aşa că înţelese de ce avea 
nevoie de echipamentul de iarnă. In apropiere se afla o mică 
baracă, iar bărbatul din Boston îl striga prin uşa întredeschisă. 
Arăta ca un popas pentru călători de felul celor care apăruseră 
ca ciupercile după ploaie în lumile Pământului Lung. Insă avea o 
funcţie exclusiv utilitară - era un loc unde te puteai adăposti de 
vânt ca să vomiţi în linişte înainte să păşeşti mai departe. 

Bostonianul, cu greaţa citindu-i-se pe faţă, închise uşa în 
urma lui Joshua. 


— Chiar tu eşti ăla, nu-i aşa? Te simţi bine, să-nţeleg. Nici eu 
nu sunt foarte afectat, dar ceilalţi... spuse el fluturând o mână 
prin aer. 

Joshua se uită în partea cealaltă a barăcii, unde doi bărbaţi 
zăceau cu faţa în jos pe marginea paturilor înguste, fiecare cu 
câte o găleată sub nas. Mirosul nu mai avea nevoie de explicaţii 
suplimentare. 

— Uite ce e, dacă chiar te simţi în regulă, ia-o înainte. Tu eşti 
VIP-ul aici. Nu e nevoie să stai după noi. Mai trebuie să faci încă 
trei paşi spre Vest. Sunt popasuri în toate lumile, dar presupun 
că nu o să ai nevoie de ele... E pe bune? Adică, vreau să zic: 
cum reuşeşti? 

Joshua ridică din umeri. 

— Habar n-am. E un dar, presupun. 

Bostonianul deschise uşa. 

— Hei, înainte să pleci, uite cum ne place să spunem prin 
părţile astea: pe locuri, la pas, pășiți! 

După ce Joshua se sili vizibil să râdă, Bostonianul se scuză: 

— Îţi dai seama că nu avem parte de prea mulţi musafiri pe 
aici. Mult noroc! 

— Bine aţi venit, domnule! îl salută ea cu un puternic accent 
rusesc. Cum vă place vremea pe la noi? în Siberia din lumea 
asta sunt cu două grade mai mult şi nimeni nu ştie de ce. Eu 
trebuie să aştept şi restul echipei, dar puteţi urma drumul pavat 
cu cărămidă galbenă, spuse ea, arătându-i nişte bețe cu 
marcaje galbene. E puţin de mers până la şantier. 

— Ce fel de şantier? Ce se construieşte? 

— Credeţi-mă, o să vă sară în ochi. 

Şi într-adevăr, nu se putea să nu-ți sară în ochi. Hectare 
întregi de pădure de pin fuseseră defrişate, iar deasupra 
pământului golaș plutea ceva ce la prima vedere semăna cu o 
clădire suspendată Printre picăturile de ploaie reuşi să 
desluşească cablurile cu care era ancorată. Arăta ca o balenă 
uriaşă a văzduhului. Corpul parţial umflat confecţionat din nişte 
fibre rezistente, pe care fusese aplicat în mai multe locuri 
simbolul transterra, era ataşat la o gondolă desprinsă parcă 
dintr-o fantezie art deco, un miraj cu mai multe punți, lemn 
lustruit, hublouri şi sticlă. 

Un dirijabil! 

În timp ce se holba absorbit, un alt muncitor veni în grabă 


spre el, întinzându-i un telefon. 

— Tu eşti Joshua? Sunt foarte încântat să te cunosc! spuse 
bărbatul cu un accent european, poate belgian. Urmează-mă! 
Să te ajut cu bagajul? 

Joshua îşi trase rucsacul înapoi cu repeziciune. 

— Scuze, scuze. Ţine-ţi bagajul, nu e absolut nicio problemă; 
regulile de securitate nu ţi se aplică ţie. Haide cu mine. 

Joshua îl urmă pe pământul ud, până sub balonul amorf al 
dirijabilului. Gondola, având forma unei corăbii de lemn, era 
ancorată la o rampă de lansare construită probabil din oţel local. 
La baza scheletului metalic aştepta un lift rudimentar. Ghidul 
urcă precaut în cuşca deschisă şi, după ce Joshua făcu acelaşi 
lucru, apăsă un buton. 

Dură foarte puţin să ajungă sub burta nacelei, după care se 
strecurară printr-un chepeng, adăpostindu-se de ploaie. Joshua 
se trezi într-un compartiment îngust, inundat de un miros 
puternic de lemn lustruit. Prin hublouri se zărea vremea 
neprietenoasă. 

— Ce-aş mai pleca şi eu cu tine, băiete! spuse vesel 
muncitorul. M-aş duce văzând cu ochii oriunde m-ar purta nava 
asta - noi nu trebuie să ştim, desigur. Dacă ai ocazia, uită-te 
cum e făcută. Neferoasă, bineînţeles, cu schelet de aluminiu... 
In fine. Suntem cu toţii mândri de ea. Drum bun şi bucură-te de 
călătorie! 

Liftul începu să coboare cu el, în timp ce chepengul se închise 
automat. 

Vocea lui Lobsang răsună în aer: 

— Incă o dată, bun venit la bord, Joshua! Ce vreme haină, nu-i 
aşa? Nu-ţi face probleme, ne vom ridica sau, mai bine zis, ne 
vom îndepărta de ea cât ai clipi. 

Se simţi o smucitură şi podeaua se mişcă. 

— Ne-am desprins de platformă. Am decolat deja? 

— Nu ai fi fost adus aici dacă nu eram gata de plecare. 
Dedesubt probabil au şi început să strângă tabăra, iar locul 
acesta va suferi o versiune minoră a exploziei de la Tunguska. 

— E o măsură de securitate, presupun. 

— Sigur. Cât priveşte muncitorii, sunt un grup pestriţ: ruşi, 
americani, europeni, chinezi. Nu sunt genul de oameni care să 
se aibă bine cu autorităţile. Sunt oameni inteligenţi care au 
muncit la mulţi stăpâni, aşa că sunt foarte folositori şi au o 


memorie admirabil de scurtă. 

— Cine a furnizat avionul? 

— Ah, ţi-a plăcut să zbori cu Lear? E proprietatea unei 
companii de holding care îl închiriază din când în când unei 
vedete rock, care astă-seară nu mai poate de nervi că avionul 
nu-i stă la dispoziţie, din cauza unei revizii generale. Dar va uita 
de asta imediat ce va afla că ultimul ei album a urcat două 
locuri în topuri faţă de poziţia în care se afla aseară. Lunge 
braţul lui Lobsang. Acum că am pornit la drum... 

O uşă interioară se deschise fără zgomot, conducând către un 
coridor cu pereţii de lemn, luminat discret, la capătul căruia se 
găsea o uşă albastră. 

— Bine ai venit pe Mark Twain. Te rog, simte-te ca acasă. Pe 
coridorul acesta vei găsi şase cabine identice, cu toate dotările 
necesare. Poţi s-o alegi pe oricare doreşti. Îţi poţi da jos 
echipamentul de iarnă. În spatele uşii albastre se află, printre 
altele, un laborator, un atelier şi o fabrică. Pe fiecare punte se 
află câte o uşă albastră de acelaşi fel. Aş prefera să nu intri 
decât dacă te poftesc eu înăuntru. Ai întrebări? 


Joshua se schimbă într-una din camere, aleasă la întâmplare 
apoi îşi începu explorările pe Mark Twain. 

Balonul colosal, care se unduia sub forţa de presurizare 
parţială era evident învelit la exterior cu o peliculă de celule 
fotovoltaice pentru furnizarea energiei. Aerostatul avea şi unităţi 
de propulsie ventilatoare mari, aparent fragile, care se puteau 
roti şi înclina Nacela avea un aspect la fel de luxos în interior ca 
şi la exterior Avea mai multe punti, fiecare cu mai multe cabine 
de clasa întâi o timonerie, o punte de observaţie, precum şi o 
bucătărie cu o cambuză la fel de bine dotată ca bucătăria unui 
restaurant de lux şi o sală atât de spațioasă, încât se putea 
transforma într-un restauram cu cincizeci de locuri sau chiar, în 
mod extraordinar, într-un cinematograf. lar pe fiecare punte se 
găsea câte o uşă albastră încuiată. 

Gândindu-se mai bine, Joshua începu să înţeleagă avantajele 
de a păşi într-o navă - atâta vreme cât reuşeai să o faci într- 
adevăr să pășească, un fenomen pe care încă nu îl pricepea. 
Dacă păşea, rapid, te confruntai inevitabil cu anumite obstacole 
fizice. 

Descoperise, chiar din prima noapte în care explorase 


Pământul Lung, că existau obstacole pe care pur şi simplu nu le 
puteai ocoli de pildă calota glaciară, pe alocuri înaltă de câţiva 
kilometri, care acoperea o mare parte a Americii de Nord în 
timpul unei ere glaciare. Aerostatul era o încercare de a depăşi 
această problemă: zbura deasupra unor piedici precum ghețarii 
sau inundaţiile, înlemnind astfel o călătorie mult mai lină. 

Întrebă, adresându-se aerului din încăpere: 

— Dar era oare necesar fie chiar atât de grandioasă, 
Lobsang? P 

— Şi de ce să nu fie grandioasă, mă rog? In definitiv, nu ne 
putem ascunde. Vreau ca vasul meu de cercetare să fie 
asemenea navelor cu comori ale chinezilor, care îi făceau să 
înmărmurească pe localnicii indieni şi arabi în secolul al 
cincisprezecelea. 

— Şi cum să nu rămâi înmărmurit? Şi nu are nici urmă de fier, 
presupun...? 

— Mă tem că nu. Impermeabilitatea barierei realităţii faţă de 
fier continuă să fie un mister până şi pentru oamenii de ştiinţă ai 
Corporaţiei Black. S-au avansat o grămadă de teorii, dar prea 
puţine rezultate empirice. 

— Ştii, când mi-ai zis de călătoria asta, mă gândeam că eu o 
să trebuiască să te transport pe tine, într-o formă sau alta. 

— A, în niciun caz. Eu sunt conectat la sistemele navei. 
Întregul dirijabil îmi serveşte, într-un fel, drept trup. Eu sunt cel 
care te va transporta pe tine, Joshua. 

— Dar numai fiinţele vii pot păâși... 

— Într-adevăr. lar eu, ca şi tine, sunt o fiinţă vie! 

Atunci Joshua înţelese. Nava era Lobsang sau cel puţin trupul 
lui; când Lobsang păşea, carcasa navei îl urma, exact aşa cum 
Joshua îşi „transporta” propriul trup şi propriile haine atunci 
când păşea. În modul acesta putea o aeronavă să pășească. 

Lobsang era infatuat şi lăudăros. 

— Evident că asta nu ar funcţiona dacă eu nu aş fi o fiinţă vie. 
lar Aceasta este o dovadă în plus care îmi întăreşte afirmaţia că 
sunt o persoană în adevăratul sens al cuvântului, nu ţi se pare? 
Am testat deja tehnologia - ştii asta, după cum ţi-am spus - 
atunci când ţi-am reconstituit expediţia mai veche. Totul e 
foarte palpitant, nu-i aşa? 

Joshua ajunse la nivelul inferior al gondolei şi se duse pe 
puntea de observaţie pe care o ochise mai devreme - o cupolă 


de sticlă blindată ce oferea o privelişte magnifică asupra Siberiei 
acestui Pământ Inferior. Şantierul se întindea imens sub ei, cu 
construcţii auxiliare care pătrundeau până în pădure, depozite 
de aprovizionare, dormitoare comune şi o pistă de aterizare. 

Reflectând în continuare, Joshua îşi dădu seama ce lucru 
extraordinar reuşise să realizeze Lobsang - asta dacă şi numai 
dacă nava chiar avea să păşească, după cum i se făcuse 
reclamă. Nimeni nu găsise până acum o modalitate de a 
determina un vehicul să păşească între lumi aşa cum o făceau 
oamenii, iar asta împiedica dezvoltarea comerţului de orice fel 
pe Pământul Lung. În anumite zone din Estul Apropiat, şi chiar şi 
în Texas, existau lanţuri umane care cărau petrol cu găleata. 
Dacă Lobsang găsise într-adevăr o rezolvare, devenind el însuşi 
mijlocul de transport, ar fi fost un soi de pionier modern al căilor 
ferate. Avea să schimbe lumea; avea să schimbe toate lumile. 
Nu era de mirare că se punea atâta accent pe securitate. Dacă 
mergea. Intregul proces era, desigur, în stadiul experimental. lar 
Joshua avea să parcurgă Pământul Lung în burta unei balene 
argintii. 

— Serios? Te aştepţi să-mi risc viaţa în chestia asta? 

— Mai mult. Dacă „chestia” asta eşuează, mă aştept să mă 
aduci înapoi acasă. 

— Eşti ţicnit. 

— Se prea poate. Dar avem un contract. 

Una din uşile albastre se deschise şi Joshua rămase uluit: în 
faţa lui îşi făcuse apariţia Lobsang în persoană, sau mai bine zis 
în unitate ambulantă. 

— Bun venit din nou! M-am gândit să mă îmbrac la înălţimea 
ocaziei, pentru călătoria inaugurală. 

Robotul avea înfăţişarea unui bărbat zvelt, sportiv, trăsăturile 
unui star de cinema, o perucă de păr negru şi des, şi purta un 
costum negru. Arăta ca o copie de ceară după James Bond, iar 
mişcările şi, mai rău, zâmbetul nu îi diminuau cu nimic alura 
artificială. 

Joshua se holbă, străduindu-se să-şi stăpânească râsul. 

— Joshua? 

— Scuze! încântat să te cunosc în persoană... 

Puntea vibră din pricina accelerației motoarelor. În mod 
curios, Joshua se simţea ca un copil bucuros şi nerăbdător să 
pornească în călătorie. 


— Ce crezi că o să găsim pe acolo, Lobsang? Cred că orice e 
posibil, dacă ajungem suficient de departe. Crezi că am putea 
să dăm peste dragoni? 

— Părerea mea este că ne putem aştepta să întâlnim orice ar 
putea să existe în condiţiile de pe planeta aceasta, în limitele 
legilor fizicii, luând, de asemenea, în calcul, faptul că planeta nu 
a fost dintotdeauna atât de calmă cum este acum. Toate 
creaturile de pe Pământ, au fost, de pildă, influențate de 
gravitație, în ceea ce priveşte morfologia şi dimensiunile. Aşa că 
mă îndoiesc că vom găsi reptile cu armură de solzi, care să 
poată zbura şi scuipa flăcări. 

— Sună cam anost. 

— Cu toate acestea, nu aş fi o fiinţă umană în toată regula 
dacă nu aş admite un factor important, şi anume faptul că mă 
pot înşela complet. lar asta ar fi foarte palpitant. 

— Vom afla. In cazul în care chestia asta chiar poate păzi. 

Chipul sintetic al lui Lobsang schiţă un zâmbet. 

— De fapt, păşim deja de aproximativ un minut. 

Joshua se uită pe fereastră şi i se confirmară spusele lui 
Lobsang. Şantierul dispăruse. Probabil depăşiseră cele câteva 
lumi cunoscute din primii pași, deşi cuvântul „cunoscute” era o 
exagerare ridicolă. Chiar şi lumile vecine cu Datum abia dacă 
fuseseră explorate; omenirea coloniza Pământul Lung în firicele 
subţiri desfăşurate de-a lungul lumilor. Cine ştie ce vietăţi trăiau 
în inima codrului?... lar el avea să se afunde, de bună seamă, 
mai adânc decât oricine altcineva în codrii aceia. 

— Ce viteză prinde chestia asta? 

— O să fii plăcut surprins, Joshua. 

— Cu tehnologia asta o să schimbi lumea, Lobsang. 

— Ooo, da, ştiu asta. Până acum Pământul Lung a fost 
cutreierat pe jos, ca în perioada medievală sau chiar mai rău, 
având în vedere că nu am putut folosi nici cai. Ca în epoca de 
piatră! Dar bineînţeles, chiar şi pe jos, oamenii au început să 
circule încă din Ziua Marelui Pas, visând la un nou orizont, la 
comorile noilor lumi... 


13 


Monica Jansson înţelesese întotdeauna foarte bine că 
perspectiva comorilor era ceea ce-i atrăgea pe alde Jim Russo 
să-şi încerce norocul pe Pământul Lung, iar şi iar, luând uneori 


legea drept un obstacol neînsemnat în calea ambiţiei lor. 

În prima ei vizită în Portage Est 3, la zece ani după Ziua 
Marelui Pas, Jansson avu nevoie de un răgaz de câteva minute, 
chiar şi după ce-i trecuseră simptomele specifice de greață, ca 
să se dumirească ce anume îi părea atât de familiar la locul 
acesta. Noul Portage avea ferăstraie mecanice masive, hornuri 
care scuipau fum, topitorii care răspândeau un miros de metal 
ars. Auzea strigătele muncitorilor, şuieratul coşurilor, bubuitul 
regulat al ciocanelor fierarilor. Parcă era o scenă ruptă dintr-o 
carte de aventuri pe care o citise cândva, în copilărie. Ah, dar în 
niciun roman pe care l-ar fi citit nu ar fi apărut echipe de 
muncitori care să ridice pe umeri bârne de zece metri, iar apoi 
să dispară brusc. Acum vedea însă cu ochii ei cum firma numită 
modest Compania de Comerţ a Pământului Lung transforma un 
colţ dintr-un Wisconsin paralel într-un parc de distracţii cu 
tematică steampunk. 

Şi iată că se apropia bărbatul care conducea operaţiunile. 

— Sergent Jansson? Vă mulţumesc că aţi trecut pe aici să-mi 
vedeţi mica afacere. 

Jim Russo era mai scund decât ea. Purta un costum gri 
creponat, avea părul de un castaniu suspect de intens şi un 
zâmbet larg între nişte obraji care nu era exclus să fi avut parte 
de ceva ajutor cosmetic ca să rămână aşa fermi. Ştia că Russo 
avea patruzeci şi cinci de ani, dăduse faliment de trei ori până 
acum, însă de fiecare dată se redresase, iar de curând îşi 
ipotecase propria locuinţă pentru a obţine un cheag iniţial, pe 
care să-l investească în noua lui afacere inter-lumi. 

— Nu e nevoie să-mi mulţumiţi, domnule. Ştiţi că avem 
datoria să investigăm când primim reclamaţii. 

— Ah, sigur că da, mai multe văicăreli din partea angajaţilor. 
E la ordinea zilei. 

Traversară terenul noroios, sperând în mod vădit să o 
impresioneze cu anvergura operaţiunii desfăşurate aici. 

— Deşi mai degrabă m-aş fi aşteptat la o vizită din partea 
poliţiei din Portage. Acela e departamentul local responsabil. 

— Sediul dumneavoastră declarat este în Madison. 

In plus, „Baubau” Jansson era solicitată pentru cazurile mai 
importante care aveau de-a face cu probleme pe Pământul Lung 
de pe întregul teritoriu statului Wisconsin. 

Se opriră să se uite la un alt grup de muncitori care ridicau un 


buştean uriaş dintr-o grămadă; şeful de echipă începu 
numărătoarea inversă - „trei, doi, unu“ - după care păşiră cu 
toţii, cu o uşoară implozie. 

— Vedeţi şi dumneavoastră câtă treabă avem aici, sergent 
Jansson, spuse Russo. Am început de la zero, bineînţeles. Doar 
cu ce puteam aduce cu noi când pășeam şi fără niciun fel de 
unelte de fier. La început, turnătoriile erau o prioritate esenţială, 
după ferăstraie. Acum avem o producţie stabilă de fier şi oţel de 
bună calitate, iar în curând vom construi utilaje specializate cu 
care vom intra în pădurile astea ca un cuţit fierbinte în unt. Și 
tot lemnul ăsta e transportat pe Datum, unde aşteaptă convoaie 
întregi de camioane. 

O conduse către o cabană de buşteni deschisă, care servea 
drept un soi de magazie de prezentare. 

— Ne extindem în multe alte domenii, nu doar materie prim 
Uitaţi-vă la asta, spuse el, arătându-i ceva ce aducea cu o armă 
automată cu o strălucire arămie. Nu conţine nicio piesă din fier, 
e făcut special pentru noua piaţă a pionierilor. Ştiu că 
deschiderea Pământului Lung ne-a tras economia în jos, însă 
asta va fi doar pe termen scurt. Pierderea unui procent din 
mâna de lucru ieftin saturarea pieţei cu anumite metale 
preţioase - toate astea vor trec Pe Pământul Datum, Statele 
Unite au ajuns de la stadiul de colon până la aselenizare doar în 
câteva secole. Nu există niciun motiv să nu se repete istoria pe 
mai multe Pământuri. Eu, unul, sunt foarte entuziasmat. Trăim o 
nouă eră, sergent Jansson, iar cu produse bunuri de felul acesta 
intenţionez să mă plasez în avangardă... 

La fel sperau şi alte sute şi mii de întreprinzători aflaţi la 
ananghie după cum ştia Jansson. lar majoritatea erau mai tineri 
decât Russo, mai inteligenţi, nedoborâţi încă de eşecuri 
anterioare - în cazul lui Russo acestea începând cu naiva 
tentativă de a extrage aur dintr-o versiune paralelă a Morii lui 
Sutter, ceea ce reprezenta aproape un tipar pentru 
neînţelegerea realităţilor economice ale noii ere. 

— Domnule Russo, nu-i aşa că aveţi o problemă cu 
menţinerea unui echilibru satisfăcător între profitul pe care îl 
obţineţi şi presiunea asupra angajaţilor dumneavoastră? 

Zâmbi nestingherit, pregătit pentru întrebare. 

— Nu construiesc piramide aici, sergent Jansson. Nu biciuiesc 
sclavi. 


Dar nicio fundaţie filantropică nu conducea, Jansson era 
convinsă de asta. Muncitorii, majoritatea tineri şi neşcoliţi, de 
cel mai multe ori nu aveau habar de mersul lucrurilor pe 
Pământul Lung înainte să vină să lucreze în locuri ca acesta. De 
îndată e realizau că ar putea să-şi folosească resursele ca să 
construiască ceva pentru ei, tindeau să facă valuri ca să se 
alăture vreunei dintre noile Companii şi să străbată de-a 
curmezişul lumile pentru a înfiinţa colonii. Alţii, pricepând în 
sfârşit că exista o infinitate de lumi care nu erau proprietatea 
unora ca Jim Russo, plecau pur și simplu mai departe, în 
întinderile necuprinse. Unii oameni pur şi simplu mergeau şi tot 
mergeau, supraviețuind cu ce le ofere natura. Numiseră acest 
tip de comportament Sindromul Pământului Lung. Tocmai din 
direcţia aceea veneau reclamaţiile împotriva lui Russo. Ziceau 
că le impunea angajaţilor contracte severe pentru a-i împiedica 
să fugă, iar dacă încălcau totuşi condiţiile, trimitea nişte 
zdrahoni după ei ca să le dea o lecţie. 

Jansson avu brusc intuiţia că acest om avea să eşueze din 
nou, ca mai înainte. lar când îşi va da seama că falimentul îi 
suflă din nou în ceafă, va deveni din ce în ce mai zgârcit. 

— Domnule Russo, trebuie să analizăm în detaliu reclamaţiile 
împotriva dumneavoastră. Putem discuta undeva în particular? 

— Sigur... 

Jansson ştia că pe toate Pământurile învecinate, în lumi care 
deveneau peste noapte ateliere de exploatare a angajaţilor, 
oamenii visau la o scăpare, la libertate. Aşteptându-şi cafeaua, 
Jansson zări un fluturaş în teancul de corespondenţă adresată 
lui Russo - doar o pagină imprimată prost pe hârtie ieftină - ce 
anunţa formarea încă unei Companii care avea să pornească o 
expediţie spre Vest. Vise despre noua frontieră, chiar şi aici, în 
biroul acestui neînsemnat om de afaceri. Apropiindu-se acum de 
patruzeci de ani, Jansson se întreba uneori dacă nu cumva ar fi 
mai bine să-şi pună coada pe spinare şi să lase în urmă 
Pământul Datum şi Pământurile Inferioare, care deveneau din ce 
în ce mai sumbre. 


14 


Vise despre Pământul Lung. Vise despre noua frontieră. Da, la 
zece ani după Ziua Marelui Pas, Jack înţelesese în sfârşit. 
Fuseseră și visele soţiei sale, iar Jack se temuse că aveau să-i 


dezbine familia. 


1 ianuarie. Madison Vest 5. Am venit să petrecem Revelionul 
la o cabană aici, după ce am petrecut Căeiunu Crăciunul acasă, 
dar va trebui să ne întuareerm întoarcem pe Datum când începe 
şcoala. 

Pe mine mă cheamă Helen Green. Am unspe unsprezece ani. 
Mama (Dr Tilda Lang Green) zice că ar trebui să tin un jorna 
jiurna! jurnal în agienda agenda aceasta, care a fost cadu cadou 
de Crăciun de la mătuşa Meryl pentru că sar s-ar putea să nu fie 
nimic electric electronic chestia asta nare verificare automata o 
i-au RAZNAAA!... 


Jack Green întoarse cu grijă paginile jurnalului fiicei sale Arăta 
ca o carte groasă, copertată, cu hârtie grunţuroasă care s 
producea aici, în Vest 5. Era o după-amiază însorită de duminică 
și era singur în camera lui Helen, care plecase să joace softball 
în Park Zone Patru. Şi Katie era plecată - nu ştia exact unde. lar 
Tilda era jos şi stătea de vorbă cu un grup de prieteni şi colegi 
pe care reuşise cumva să-i convingă să formeze o Companie 
pentru o expediţie spre Vest. 


— ...imperiile se ridică şi se prăbuşesc. Uitaţi-vă la Turcia. 
Cândva a fost un imperiu măreț, iar acum nici nu-ţi vine a crede 
în ce stadiu a ajuns... 

— ...Dacă faci parte din clasa mijlocie, te uiţi în stânga şi vezi 
activişti care subminează valorile americane, te uiţi în dreapta şi 
vezi cum comerţul liber ne-a exportat locurile de muncă... 

— „„noi am crezut în America. Acum se pare că ne-am 
înnămolit în mediocritate, în timp ce chinezii ne-au luat-o înainte 
în pas alergător... 

Vocea Tildei: 

— Sintagma de „Destin manifest” este, evident, suspectă din 
punct de vedere istoric. Însă nu poate fi negată importanţa 
experienţei frontierei pentru crearea conştiinţei americane. Ei 
bine, acum frontiera se deschide încă o dată, pentru generaţia 
noastră şi, cine ştie? poate pentru nenumărate generaţii care 
vor urma... 

Vocile grupului se  amestecară, devenind un murmur 
nedesluşit, iar Jack simţi o aromă puternică. Era timpul pentru 


cafea şi fursecuri. 

işi întoarse din nou atenţia către jurnal. În sfârşit, ajunse la un 
pasaj în care apărea fiul lui. Citi mai departe, ignorând greşelile 
şi tăieturile. 


23 martie. Ne-am mutat în noua noastră casă din Madison 
Vest 5. 

O să fie distractiv aici vara. Tata şi mama fac cu rândul, 
trebuie să st întoarcă pe Datum să muncească pentru bani. Şi 
iar a trebuit şi-l lăsăm pe Rod cu mătuşa Meryl, pentru că e 
phobic (a vrut să spună fobie, un non-stepper - Jack se 
împiedică de greşeala ei) și nu poate păşi e trist am plâns de 
data asta când am plecat, dar Rod n-a plâns, sau poate a plâns 
după ce am păşit noi. O să-i scriu vara şi o să mă întorc să-l văd. 
ESTE TRIST fiindcă e distractiv aici vara, iar Rod nu poate veni... 


— Tt-tł! Asta e personal, auzi el vocea soţiei. 

Se întoarse către ea cu o mină vinovată. 

— Ştiu, ştiu. Dar trecem prin nişte schimbări atât de mari. 
Simt nevoia să aflu ce se petrece în căpşoarele lor. Deocamdată 
cred că asta e mai important decât intimitatea lor. 

— Asta e părerea ta, spuse ea ridicând din umeri. 

li adusese o ceaşcă de cafea plină-ochi. Se întoarse spre 
fereastra înaltă, de unde aveau o privelişte frumoasă şi care era 
cea mai bună din casă, confecţionată din sticla cu cele mai 
puţine imperfecţiuni pe care o găsiseră la producătorii locali. 
Priviră afară la Madison Vest 5, peste care începuseră să se lase 
umbrele după-amiezii. Părul ei blond-roşcat, uşor încărunţit, era 
tuns scurt iar linia delicată a gâtului i se contura în lumina 
ferestrei. 

— Ce zi frumoasă, spuse ea. 

— Într-un loc frumos... 

— Da. Aproape perfect. 

Aproape perfect. In spatele acestor cuvinte se ascundea o 
capcană. Madison Vest 5 se suprapunea lejer cam peste acelaşi 
peisaj dominat de fratele său mai în vârstă de pe Datum. Însă 
acesta era un loc elegant, luminos, plin de spaţii libere, care 
găzduia doar e tracţiune din populaţia adevăratului Madison. 
Dar asta nu însemna că nu existau şi multe clădiri masive. 
Stilurile arhitectonice predominante pe Pământurile Inferioare 


din Est şi din Vest aveau un astfel de caracter masiv. Materia 
primă se obținea la preţuri de nimic în lumile virgine, ceea ce 
făcea ca edificiile şi obiectele de mobilier să aibă adesea un 
aspect greoi. Primăria avea, de pildă, nişte ziduri groase ca de 
catedrală, iar grinzile erau tăiate cu laserul din trunchiuri întregi. 
Dar, pe de altă parte, existau şi o grămadă de electronice şi tot 
felul de dispozitive deştepte, foarte uşoare, lesne de importat de 
pe Datum. Micile cabane din lemn ale pionierilor, cu vopsea 
fotovoltaică pe acoperiş, constituiau, aşadar, o privelişte des 
întâlnită. 

Însă nu puteai uita nicio clipă că nu te aflai pe Pământ, sau 
cel puţin nu pe Datum. La periferie, oraşul era prevăzut cu un 
sistem bine pus la punct de garduri şi şanţuri, menite să stea în 
calea sălbăticiunilor mai exotice. Migraţia unei turme de mamuti 
columbieni pricinuise la un moment dat o operaţiune de 
evacuare urgentă a zonelor suburbane. 

In primii ani după Ziua Marelui Pas, multe cupluri ca Jack şi 
Tilda Green, cu cariere, copii şi economii în bancă începuseră să 
se orienteze către noile lumi cu intenţia de a cumpăra încă o 
proprietate, un loc unde să zburde copiii lor. Au descoperit rapid 
că Madison Vest 1 era mult prea tributar Pământului Datum, 
înţesat cum era de anexe ale caselor şi clădirilor de birouri, 
construite în grabă. Iniţial, familia Green închiriase o cabană 
mică în Vest 2. Dar în curând se văzură înconjurați de o 
atmosferă de parc de distracţii. Mult prea organizat şi prea 
aproape de casă. lar terenul îi aparţinea deja altcuiva. 

Insă  descoperiseră apoi proiectul de dezvoltare pentru 
Madison Vest 5, care pornea de la zero, cu tehnologie avansată, 
ecologic, propunându-şi să fie altceva decât un simplu oraş. Plini 
de entuziasm amândoi, investiseră în asta o bună bucată din 
economiile lor, implicându-se încă de la început. Jack şi Tilda 
contribuiseră foarte mult la perfecţionarea proiectului, el ca 
programator,  îmbunătăţind sistemele informaționale ale 
oraşului, iar ea ca profesor de istoria culturii, concepând noi 
modele de guvernare locală şi adunări comunitare. Din 
nefericire, nu le ajungeau resursele de aici, astfel că fură nevoiți 
să-şi păstreze slujbele de pe Datum. 

— Acesta e oraşul nostru. Dar e doar „aproape perfect”? 
spuse el. 

— Înî! Trăim într-un vis, dar e visul altcuiva. Vreau propriul 


meu vis. 

— Dar băiatul nostru, care e fobie... 

— Nu folosi cuvântul ăla. 

— Păi, ăsta e cuvântul folosit de toţi, Tilda. £/ nu o să poată 
face parte din acel vis. 

Ea luă o înghiţitură de cafea. 

— Trebuie să avem în vedere ce e mai bine pentru toţi. 
Inclusiv pentru Katie şi Helen, nu doar pentru Rod - nu ne putem 
lăsa descurajaţi de asta. E o ocazie unică, Jack. La ora actuală, 
conform prevederilor noilor Legi ale Proprietății, statul dă practic 
pe gratis terenul din Americile Pământului Lung. E o fereastră 
care nu o să rămână deschisă veşnic. 

— Totul e ideologie, mormăi Jack. 

Noua Frontieră: acesta era sloganul, împrumutat dintr-un 
vechi discurs electoral al lui John F. Kennedy. Guvernul federal îi 
încuraja pe americani să emigreze în noile lumi, şi chiar şi alte 
naţionalităţi, singura condiţie fiind aceea ca, aflat sub egida 
americană, să respecţi legile americane şi să plăteşti taxe 
americane: astfel, erai american. 

— Guvernul federal nu vrea decât să se asigure că ajungem 
noi primii acolo să colonizăm toate versiunile Statelor Unite, să 
nu cumva să ne-o ia altcineva înainte. 

— Nu e nimic în neregulă cu asta. O motivaţie de aceeaşi 
natură a impulsionat expansiunea spre vest în secolul al 
nouăsprezecelea. De altfel, este un amănunt interesant din 
punct de vedere intelectual faptul că majoritatea americanilor 
aleg să se îndrepte spre Vest, deşi aceasta nu este decât o 
etichetă întâmplătoare, care nu are nicio legătură cu vestul 
geografic. De asemenea, am auzit că majoritatea emigranților 
chinezi aleg Estul... 

— Doamne, numai călătoria în sine durează luni în şir. Şi toate 
astea pentru şansa de a ne târi copiii în mijlocul sălbăticiei, 
departe de civilizaţie. Şi la ce e bun un programator acolo? Sau 
un profesor de istoria culturii, dacă e să ne gândim mai bine. 

Ea îi zâmbi galeş. Începuse să-l scoată din sărite: îşi dădea 
seama că nu-l lua în serios absolut deloc. 

— O să învăţăm tot ce va fi nevoie, spuse ea, punând ceaşca 
jos și încolăcindu-şi braţele în jurul lui. Cred că trebuie să facem 
asta, Jack. E şansa noastră. A generaţiei noastre. E şansa 
copiilor noştri. 


Copiii noştri, se gândi el. Toţi, în afară de bietul Rod. Până şi 
soţia lui, una dintre cele mai inteligente persoane pe care le 
cunoscuse vreodată, avea capul împuiat de idealism şi îşi făcea 
tot felul de iluzii pentru viitorul Americii şi al omenirii, plănuind 
în acelaşi timp să-şi abandoneze propriul fiu. Îşi atinse obrazul 
de părul ei încărunţit şi se întrebă dacă va putea s-o înţeleagă 
vreodată. 


15 


Vise despre Pământul Lung, pe tot cuprinsul lumii vechi. 
Unele vise erau noi, însă în acelaşi timp, incredibil de vechi... 

Tovarăşii stăteau jos, lângă maşină, în mijlocul sălbăticiei, 
beau bere şi se gândeau la lumea în schimbare şi la cutiile de 
păşit pe care le construiseră, care acum zăceau pe nisipul 
roşiatic. Deasupra lor, cerul Australiei Centrale era atât de 
înţesat de stele, încât parcă făceau cu rândul să licărească. 

După un răstimp, unul dintre ei spuse posomorât: 

— Cine ştie ce i-a scos maţele lui Jimbo şi l-a lăsat să arate ca 
o canoe scobită. Ştiţi, nu? Nu-i de glumă! S-a dus şi un poliţai! 
Ala s-a ales cu faţa halită! 

Billy, care nu scotea de obicei nicio vorbuliţă până nu o 
pritocea îndelung, cam la o săptămână, aşa, spuse: 

— Se întâmplă chestii ca în Vremea Viselor, frate, ca înainte 
să vină strămoşii noştri aici. Nu mai ştii ce ne-a zis atunci tipul 
ăla, omul de ştiinţă? Au săpat şi au dat de oase de animale 
uriaşe peste tot, cât de mari poţi să-ţi închipui! Hrană mare şi 
lentă, dar cu dinţi mari de tot. Toate lumile astea noi sub acelaşi 
cer! Şi nici ţipenie de om nicăieri, aşa-i? Ca lumea asta înainte 
să fie făcută varză! Gândiţi-vă numai ce-am putea să facem 
dacă am ajunge acolo! 

Cineva aflat de partea cealaltă a focului spuse: 

— Da, frate, am putea să le facem pe toate varză. Da' mie-mi 
place cum îmi stă cu faţa la locul ei! 

Râsete. Insă Albert spuse: 

— Ştiţi ce s-a întâmplat? Strămoşii noştri i-au omorât ai dracu’ 
pe toţi şi i-au păpat. l-au şters de pe faţa pământului şi ne-a 
rămas doar ce ştim. Dar nu-i musai să facem şi noi asta, nu? 
Oamenii zic că lumile alea sunt exact ca asta, doar că fără 
bărbaţi, fără femei, fără poliţai, fără oraşe, fără arme, doar 
pământ şi iar pământ. Balta de aici e şi balta de acolo şi toate 


stau bine mersi şi ne aşteaptă pe noi! 

— Nu-i chiar aşa. Balta e o juma’ de milă ma; încolo. 

— Tot cam pe-acolo, ştii ce vreau să zic. De ce nu încercăm și 
noi, fraţilor? 

— Da, dar asta e ţara noastră. Asta de-aici. 

Albert se aplecă înainte cu o scânteie în ochi. 

— Da, dar ştii ceva? Și celelalte sunt tot ale noastre! Toate! l|- 
am auzit pe tipii ăia savanţi vorbind. Fiecare bolovan, fiecare 
pietricică, tot. Chiar aşa! 


Dimineaţa, micul grup, suferind de o uşoară mahmureală 
dădu cu banul ca să decidă cine o să încerce primul. 

Billy se întoarse o jumătate de oră mai târziu, vomând 
straşnic, ieşit ca din pământ. L-au ajutat să se ridice, i-au dat 
apă şi au aşteptat. Deschise ochii şi spuse: 

— E pe bune, dar plouă cu găleata acolo, fraţilor! 

Se uitară unii la alţii. 

Cineva spuse: 

— Da, bine, dar cum rămâne cu toate lighioanele de care an 
auzit, alea de demult? Canguri cu coli! Mari de tot! Lighioane 
uriaşe cu gheare! 

Tăcere. Apoi Albert spuse: 

— Păi, noi nu suntem la fel de tari ca strămoşii noştri? Ei au 
scăpat de pacoste! Ce, noi nu suntem în stare? 

Ceilalţi şovăiră. 

În cele din urmă, Albert spuse: 

— Uitaţi cum stă treaba, mâine eu plec de tot. Cine-i cu mine? 
Ne-aşteaptă totul acolo, fraţilor. A stat acolo şi ne-a aşteptat de 
la bun început... 


Până la apusul zilei următoare drumurile cântecelor 
începuseră să se lărgească, pe măsură ce „niciodată” devenea 
„vreodată”. Totuşi, băieţii se mai întorceau din când în când 
pentru câte o bere. 

După o vreme începură să apară oraşe, unele neobişnuite, ce- 
i drept; noi moduri de viaţă; trecutul se împreuna cu prezentul, 
iar vechile obiceiuri se împleteau pe nesimţite cu cele noi. Și 
mâncarea era bună. 

După încă o vreme sondajele arătau că aborigenii australieni 
erau grupul etnic care părăsise definitiv Pământul Datum în cea 


mai mare proporţie de pe planetă. 


16 


Fragmente din Jurnalul lui Helen Green, corectate poililtees 
politicos de Tata, zis şi DIJ. Green: 


Aceasta este povestea 
drumului familiei Green 
prin Pământul Lung 
spre noua noastră casă. 


11 februarie 2026. Am mers cu elicopterul, ura! O să începem 
drumul din Richmond Vest 10, adică din Richmond Virgina 
Virginia, pentru că trebuie să începi călătoria de la sud de toată 
gheața din lumile din Era Glaciară, şi ne-am întors pe Datum şi 
am luat elicopterul spre Richmonăa!! Dar a trebuit să ne luăm 
adio de la Rod la aeroportul din Chicago, iar asta a fost tare 
trist... 


Jack Green fusese întotdeauna nevoit să călătorească foarte 
mult datorită meseriei lui de programator, dar în ultimii ani 
călătoriile deveniseră mult mai interesante. Toată lumea făcuse 
lungi călătorii geografice pe Datum, cu rețelele lui complicate de 
transport. Un Stepper te putea duce la o mie de lumi distanță, 
dar nu te clintea nici cu un centimetru în spaţiu. Aşa că 
transporturile deveniseră unul dintre puținele domenii 
înfloritoare ale economiei post-Marele Pas aflate în derivă. 
Datum începea, în fond, să devină intersecția unde se întâlneau 
toate drumurile Pământului Lung. 

Aşadar, nu ştiai niciodată cu cine te-ai putea întâlni în gara 
următoare. Erau oameni de toate felurile: pionieri care se 
întorseseră să-şi cumpere un nou set de unelte de bronz şi să-şi 
repare dinţii; hipioţi hi-tech, făcând troc cu brânză de capră 
pentru alifie împotriva mastitei; o dată văzuse o femeie 
îmbrăcată ca Pocahontas, ţinând în braţe fericită o rochie albă 
de mireasă înfăşurată într-o folie de celofan; oameni care 
îmbrăţişaseră noi moduri de viaţă, toţi împreună, de-a valma, pe 
Datum, cel puţin pe durata călătoriei lor. 

Aşa că pentru această ultimă călătorie, spre Richmond, Jack şi 
Tilda se hotărâseră să le facă o surpriză fetelor şi să ia 


elicopterul. Pe viitor aveau să meargă - cine ştie - în care cu boi 
şi pirogi; de ce să nu se bucure de puţină tehnologie avansată, 
atât cât mai puteau? 

În plus, le luase gândul de la scena neplăcută de la heliport, 
când şi-au luat rămas-bun de la Rod. Meryl, sora Tildei, era 
dispusă să ia băiatul în grijă, dar nu se obosi să-şi ascundă 
dezaprobarea pentru separarea familiei. lar Rod, care avea doar 
treisprezece ani, era lipsit de orice expresie. Jack bănui că se 
simţiseră cu toţii uşuraţi în momentul în care elicopterul se 
ridică în sfârşit; îi văzu faţa mică îndreptată în sus şi părul blond- 
roşcat, tuns scurt, care semăna atât de mult cu al mamei lui. Işçi 
începuseră călătoria, iar fetele scoteau chiote de bucurie. 


Richmond Vest 10 îşi câştiga existenţa ca punctul de pornire 
al expedițiilor către versiunile estice ale Statelor Unite. Tot de 
aici pornea şi Compania Tildei. Jack habar nu avea la ce să se 
aştepte. 

Se trezi în mijlocul unei străzi nepavate, înconjurat de case 
construite din buşteni masivi, şindrilă şi chiar şi bulgări de 
ţărână. Firmele scrise de mână îl informau că printre clădirile de 
pe strada principală se găseau biserici, bănci, hanuri, hoteluri, 
magazine alimentare, magazine de haine şi alte lucruri esenţiale 
pentru expedițiile care începeau aici. Pe stâlpi şi acoperişuri 
flutura drapelul Statelor Unite, iar din loc în loc se zărea şi câte 
un steag al Confederaţiei. Peste tot forfoteau oameni, unii, cei 
nou-veniţi, curaţi, îmbrăcaţi în materiale sintetice în culori 
ţipătoare, asemenea familiei Green, însă cei mai mulţi purtau 
haine uzate, în „stil de frontieră”: geci şi pantaloni peticiţi şi 
răspeticiţi, chiar şi haine şi pelerine din piele confecţionate 
manual. Totul părea să imite epoca apusă în care Datum 
Richmond fusese un centru pentru comerţul cu blănuri, piei 
netăbăcite şi tutun, la marginea unui continent pustiu. 

Arăta ca un platou de filmare unde se turna un western vechi. 
Jack se simţea complet buimăcit. Se frecă pe burtă, încercând 
să scape de greaţa post-păşit. 

Hanul Prairie Marble Inn îşi datora numele materialului din 
care era construit - „marmură de prerie”: chirpici susţinut de un 
schelet de lemn. Era un loc întunecos, umed şi rece, dar foarte 
spaţios şi foarte aglomerat. Femeia de la recepţie îi anunţă că 
restul grupului se adunase în „salonul de bal” - un hambar cu 


mobilă din lemn nefinisat şi un covor împletit. Încăperea era 
ticsită: erau în jur de o sută de oameni, majoritatea adulţi, şi 
câţiva copii. Un bărbat cu o coamă blond-cenuşie impresionantă 
vorbea tare, ţinând o cuvântare despre necesitatea de a lucra în 
schimburi. Unii se întoarseră prudenţi către nou-sosiţi, schiţând 
un zâmbet. 

Tilda le zâmbi înapoi. 

— Cu majoritatea am vorbit online, când am organizat totul. 
Nu i-am cunoscut în persoană până acum... 

Aceştia, gândi Jack, ar putea fi oamenii cu care avea să-şi 
petreacă restul vieţii. Nişte necunoscuţi. Jack lăsase totul în 
seama Tildei, însă înţelese că aveai nevoie de o anume 
pricepere pentru a aduna o Companie care să se preteze unei 
expediţii. Aveai nevoie de căpitani profesionişti care să conducă 
grupul, precum şi de cercetaşi, călăuze, hamali; toţi aceştia erau 
destul de uşor de găsit şi de tocmit. Insă grosul grupului era 
reprezentat de oamenii care aveau să ridice o aşezare 
împreună, la o sută de mii de lumi depărtare. Aveai nevoie de 
oameni cu meserii complementare: croitori, dulgheri, dogari, 
fierari, rotari, proiectanți, ţesători, tâmplari. Medici, desigur, un 
dentist, dacă puteai găsi unul. După ce fusese refuzată de 
primele Companii pe care le abordase, Tilda se prezentase de 
data aceasta ca profesor şi istoric. Jack se oferise să ajute ca 
fermier - se simţea suficient de în formă pentru asta - şi să 
asigure asistenţă medicală de bază. 

După ce aruncă o privire în jur la noii lui tovarăşi, prima 
impresie a lui Jack fu că erau, în mare, /a fel ca el şi Tilda. Cu 
toate că aparţineau unor etnii diverse, toţi păreau destul de 
înstăriți, de bună-credinţă, puţin îngrijoraţi - oameni din clasa 
mijlocie pe punctul de a se avânta în necunoscut. Acesta era 
profilul clasic al pionierului Pământului Lung, după cum fusese şi 
cel al pionierului Vestului Sălbatic. Cei foarte bogaţi n-aveau de 
gând să călătorească, pentru că o duceau prea bine pe Datum şi 
nu voiau să renunţe la tot ce aveau. lar cei foarte săraci nu-şi 
puteau permite să facă parte dintr-un astfel de grup organizat, 
deoarece le lipseau mijloacele materiale ca să plătească pentru 
expediţie. Aşadar, membrii clasei mijlocii erau cei care porneau 
către Vestul îndepărtat, mai ales cei afectaţi de situaţia 
economică dificilă. 

Fanfaronul care-şi dădea atâta importanţă se numea Reese 


Henry, află Jack, şi era un soi de comerciant, iar în timpul liber, 
supraviețuitor. Trecuse acum mai departe, depăşise subiectul 
muncii în schimburi la latrine. 

— lată că încă o dată tinerii americani se avântă în sălbăticie, 
în locuri unde nu bate lumina felinarelor, unde nu dai de un 
poliţist la celălalt capăt al firului. Urbanizaţi, conectaţi, civilizaţi, 
răsfăţaţi şi spilcuiţi - iar acum azvârliţi înapoi în natură în fundul 
gol, spuse el, rânjind. Doamnelor şi domnilor, bine aţi revenit la 
realitate! 


17 


Unicul librar din Richmond Vest 10 jubila de fiecare dată când 
le vindea ceva pionierilor amatori aflaţi în trecere. Cărţi, tipărite 
pe hârtie, absolut toate! Tehnologia copacilor morţi! Informaţie 
care, depozitată corespunzător, va dura milenii întregi! Nu 
necesită baterii. Asta ar trebui să scrie pe un panou publicitar 
uriaş, se gândi el. 

Dacă lucrurile ar fi stat după cum şi-ar fi dorit Humphrey 
Llewellyn al Iil-lea, fiecare carte scrisă vreodată ar fi trebuit 
păstrată cu sfinţenie; cel puţin un exemplar ar fi fost legat în 
piele de oaie şi anluminat de călugări (mai degrabă de maici 
goale, având preferinţe destul de precise în chestiunea 
aceasta). Aşa că acum spera să aibă şansa de a readuce 
omenirea pe calea iubitoare de cărţi. II desfăta ideea că nu 
exista încă aparatură electronică în lumile pionierilor. Unde-ţi 
era internetul acum? Ha! Unde era Google? Unde era vechiul 
Kindle al lu’ mă-ta? Preţiosul iPad 25? Unde ţi-era Frichipedia? 
(O numise întotdeauna astfel, afectat, ca să-şi arate disprețul; 
foarte puțini  observau.) V-aţi ras pe bot de toate, 
necredincioşilor! Toate jucăriile alea fandosite zac în sertare, cu 
ecranele stinse ca ochii de mort, abandonate. 

Cărţile - o, da, cărţile adevărate - se dădeau acum ca pâinea 
caldă. Pe tot cuprinsul Pământului Lung, lumea o lua de la 
capăt, ca în epoca de piatră. Avea nevoie să-şi redobândească 
vechile cunoştinţe şi competenţe. Avea nevoie să ştie ce să 
mănânce şi ce să nu mănânce. Avea nevoie să afle cum să 
construiască o latrină în aer liber şi ce cantităţi de excremente 
umane şi animale putea folosi ca îngrăşământ pe câmp. Trebuia 
să ştie cum stă treaba cu fântânile. Cu cizmăria! Da, trebuia să 
ştie cum să găsească minereu de fier, dar şi cum să prelucreze 


grafitul şi cum să facă cerneală. Astfel că tiparniţele lui 
Humphrey se încingeau de la atâta activitate. Tipărea hărţi 
geologice, studii de specialitate, cărţi obişnuite, almanahuri, 
repunând în drepturi hârtia tipărită, care redevenise o 
modalitate convenabilă de stocare a unor informaţii aproape 
pierdute. 

Mângâie un volum legat în piele. Of, mai devreme sau mai 
târziu, toată această cunoaştere va fi iarăşi la cheremul 
electricităţii. Însă deocamdată venise din nou rândul cărţilor, că 
doar aşteptaseră destul! 


Între timp, în altă zonă din Richmond Vest 10 se organizase 
un fel de târg al forţei de muncă, unde Companiile încercau să-şi 
găsească membrii care le mai lipseau. Franklin Tallyman se 
strecură cu grijă prin mulţime, ţinându-şi pancarta deasupra 
capului. Era o zi caniculară şi se gândi cu regret că ar fi trebuit 
să fi băut mai multă apă. 

Fu abordat de un grup restrâns condus de un bărbat între 
două vârste. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Tallyman, fierarul? V-am 
văzut anunţul la Prairie Marble Inn. 

— Da, domnule, eu sunt ăla, spuse el, dând din cap. 

— Încercăm să ne întregim compania, explică bărbatul, 
întinzându-i o mână. Numele meu e Green, Jack Green. Acesta 
este domnul Batson, Căpitanul nostru. Tallyman - ăsta nu-i un 
nume din Caraibe? 

— Nu, domnule, e numele unei meserii din Caraibe, din câte 
ştiu eu. S-ar putea să mă înşel. N-am fost niciodată acolo; m-am 
născut în Birmingham. În Anglia, nu în Alabama. Ăla original şi 
cel mai tare, adăugă el, însă remarca îi fu întâmpinată cu nişte 
priviri indiferente. Deci mi-aţi citit CV-ul? 

O femeie care părea neliniştită îl întrebă: 

— Chiar ştii să faci ce-ai scris acolo? Ştii să faci bronz? Mai 
sunt oameni care fac asta în ziua de azi? 

— Da, doamnă. Am petrecut patru ani în Vest 1 ca ucenic la 
nişte fierari foarte pricepuţi. Cât despre fier, pot să-ncep de la 
zero, am nevoie doar de minereu. Pot să-mi fac propria forjă şi 
propriul furnal, ştiu să trefilez. Pe deasupra, sunt şi un bun 
electrician; dacă-mi daţi o roată de apă, pot să vă trag curent 
electric în toată colonia. A, şi mă pricep şi la arme: ştiu să fac o 


muschetă bunicică - nu se compară cu cele moderne, dar merge 
la vânătoare. Eu caut un post pentru trei ani, continuă el, vizibil 
încălzit acum. Sub legile egidei, voi avea cetăţenie americană 
până la sfârşitul celui de-al treilea an. Domniile voastre veţi fi 
câştigaţi, în comparaţie cu alţii. 

Le întinse un carneţel şi le indică pagina deschisă. 

— lar aceasta este leafa pe care o cer, cu învoiala 
dumneavoastră. 

Viitorii cetăţeni ai Noii Frontiere icniră în cor de uimire. În cele 
din urmă, Green întrebă: 

— E negociabil? 

— Mă tem că doar în sus. Puteţi depune suma la Fondul 
Pionierilor. A, şi în cazul în care vreţi să-mi iau un ucenic pe care 
să-l învăţ meserie, asta o să vă coste în plus, ţinând seama că 
mai mult o să mă încurce decât să mă ajute. 

Remarcă expresia lor neîncrezătoare şi zâmbi. Hotări că nu 
era momentul să ţină la preţ. Păreau oameni de treabă, dornici 
să păşească spre Vest cu alţii care gândeau ca ei, care căutau 
un loc în care să se stabilească, un loc în care să te poţi încrede 
în vecini, într-o lume cu aer curat unde o puteai lua de la capăt 
pentru a-ţi construi un viitor mai bun. Fusese visul tuturor, 
dintotdeauna. Chiar şi copiii lor păreau isteţi nevoie mare. 

— Ascultaţi, domnule Green, mi-am făcut şi eu temele. Am 
citit broşura Companiei dumneavoastră şi mi-am dat seama că 
v-aţi gândit bine la toate: aveţi un medic, un dulgher, un 
farmacist. Îmi place stilul dumneavoastră. Nu ar fi prima ofertă 
pe ziua de azi, dar păreţi oameni serioşi, cu capul pe umeri. 
Deci vin cu dumneavoastră dacă vreţi. Batem palma? 

Au bătut palma. 

In seara aceea Franklin îşi făcu bagajele şi cutia cu unelte 
neferoase pentru călătorie. Acum tot ce avea de făcut era să se 
asigure că nu-i afla nimeni secretul cât dura expediţia, iar asta 
însemna să nu încerce să pășească fără să aibă un cartof în 
Stepper. 

Aflase de pe internet de stepperii înnăscuţi. Apoi, într-o 
noapte, pe când era în Vest 1, încercase de curiozitate să 
păşească cu cartoful afară din cutie, cu o cutie lipsită de sursa 
de energie. Fu uimit să descopere că funcţionase. In mod bizar, 
tot avea nevoie de cutie, ca să apese pe buton. Avea nevoie să 
audă acel clic ca să poată păşi, după câte se părea. Ce ciudat, 


nu-i aşa? 

Da, auzise zvonuri despre oameni ca el. Şi alte zvonuri despre 
bătăile pe care le încasau oamenii ca el. De parcă erai un 
ciudat, un anormal. Aşa că avea de gând să ţină asta pentru el 
pe tot parcursul expediției, să schimbe cartoful, să-şi simuleze 
greata şi tot tacâmul. Nu era atât de greu, odată ce te obişnuiai. 

Dar, ce-i drept, nu te puteai abţine să nu te întrebi câţi oare 
făceau la fel în jurul tău. 

Dormi bine în noaptea aceea; visă forje încinse şi coline 
îndepărtate. 


18 


Ziua trei (din Richmond Vest 10). 

Au trecut deja trei zile! Dar Căpitanul Batson spune că o să ne 
ia o sută de zile să traversăm Centura Glaciară. lar apoi; o să ne 
mai ia luni bune să traversăm Centura Minieră, ce-o mai fi şi aia. 
Trebuie să ajungem la destinaţie înainte să vină iarna. Şi iarna 
vine în acelaşi timp în toate lumile. 

Facem aproximativ un pas pe minut cam şase ore pe zi. Luăm 
pastile ca să nu vomăm întruna, dar tot e greu. Încearcă să ne 
ducă în locuri unde nivelul solului nu se schimbă prea mult de la 
o lume la alta. Te cam zguduie dacă te prăbuşeşti de prea sus şi 
nu poţi păși deloc dacă gleznele ţi-ar fi la zece centimetri sub 
pământ. Dar e o privelişte destul de tare să vezi două sute de 
oameni cu toate rucsacurile şi cu tot calabalâcul cum dispar pur 
şi simplu din senin, iar apoi reapar din senin în lumea 
următoare, iar şi iar. 

Mi-e dor de internet. 

Mi-e dor de telefonul meu!!! 

Mi-e dor de şcoală. Sau cel puţin de unii din oamenii de acolo. 
Nu şi de alţii. 

MI-E DOR DE ROD. Chiar dacă era un ciudat uneori. 

Mi-e dor să fiu majoretă. 

Tata zice că ar trebui să scriu şi câte ceva din lucrurile care 
îmi plac. Altfel, jurnalul acesta nu va fi o lectură plăcută pentru 
nepoţii lui. Nepoţi!? îşi face iluzii. 


Ziua cinci. 
Imi place să fac camping! 
Făceam asta înainte, în Vest 5 şi la şcoală, la studiul 


pionierilor, dar e mult mai distractiv aici. 

După câteva zile ne-am împrietenit cu familia Doak. Au patru 
copii, doi băieţi şi două fete, şi ne-am organizat în aşa fel încât 
eu stau cu cele două fete. Le cheamă Betty şi Marge. Şi fiecare 
noapte e ca o petrecere în pijamale! 

Am învăţat să fac focul! Am o lupă ca să fac scânteia şi ştiu 
despre iască, cum trebuie aţâţat şi ce lemn arde cel mai bine. 
Ştiu să găsesc chestii de mâncat, buruieni, rădăcini, ciuperci. Mă 
pricep la alune de pădure, la fructe şi la altele, dar acum nu e 
sezonul. Pot să fac un fir de undiţă din aţă veche sau chiar din 
tulpini de urzici. Ştiu unde să caut peşte. Ce tare! 

Astăzi domnul Henry ne-a arătat cum să facem o capcană 
pentru păstrăv în râu. Faci un fel de piscină îngrădită, ei înoată 
înăuntru şi nu mai pot ieşi. Domnul Henry rânjeşte când omoară 
peştii cu bâta. Mie îmi vine să plâng. Domnul Henry spune că 
Tineretul Trebuie Să înveţe. 

Marge Doak a fost şi ea majoretă! Repetăm numere 
împreună. 


Ziua opt. 

leri am dat peste o zonă îngheţată. 

Urmărim o rută anume. E marcată şi tot ce trebuie, sunt şi 
pietre de hotar şi stâlpi care-ţi arată numărul lumii în care te 
afli, ca semnele de pe autostradă, şi uneori găsim şi ascunzători 
cu tot felul de lucruri. Sunt chiar şi nişte cutii mici în care poţi 
să-ţi pui corespondenţa pe care vrei să o trimiţi spre Est sau 
Vest, în funcţie de cine trece pe acolo. 

La un moment dat am ajuns la un indicator care zicea 
URMEAZĂ GHEAŢĂ. Am traversat câteva lumi care erau în Era 
Glaciară în primele zile, dar erau izolate, aşa că puteai să treci 
repede de ele. Acum urma o serie întreagă. A trebuit să ne 
oprim cu toţii, iar hamalii au venit şi au distribuit gecile şi 
pantalonii pentru clima arctică, măştile de schi şi alte chestii. In 
dimineaţa următoare Căpitanul Batson ne-a pus să ne legăm 
între noi cu frânghii, în grupuri de câte opt sau zece, şi s-a 
asigurat că sugarii erau feriţi şi nu le ieşea niciun deget de la 
mâini sau de la picioare din port-bebe-urile lor. 

Am păşit şi a fost orbitor, nu era niciun nor pe cerul albastru 
strălucitor. Şi nu era foarte multă gheaţă, dar pământul era 
îngheţat bocnă sub picioarele mele. Apoi m-a pătruns frigul, am 


început să simt ca nişte ace mici care mă înţepau în obraji. 

Şi am păşit mai departe, încă o dată şi încă o dată. Alte lumi 
în care era iarnă. Uneori nimeream în mijlocul unei furtuni de 
zăpadă sau a unui viscol. Alteori era un pic mai cald şi era 
mocirlă pe jos, aşa că lăsam urme dacă mergeam. Erau copaci 
pitici ciudaţi, aplecaţi. Liliputani! Am văzut că o căprioară uriaşă, 
cu nişte coarne ca un candelabru (scris de tata). Ben Doak zice 
că a văzut un mamut blănos, dar nimeni nu crede ce zice el. 

De asta a trebuit să venim atât de departe în sud, până în 
Richmond, ca să mergem spre Vest. Pentru că Pământul Datum 
e în mijlocul Centurii Glaciare, o serie de lumi în care este Era 
Glaciară, aşa că trebuie să o luăm pe la sud de gheaţă, pe unde 
e posibil să pâșim. Dar chiar şi ceva mai departe de calotele 
glaciare, întreaga lume e afectată de frig. 

Unii oameni s-au întors după prima noapte petrecută în frig. 
Au zis că nu i-a avertizat nimeni de asta, deşi li s-a spus foarte 
clar, de fapt, şi ar fi trebuit să asculte. 


Ziua Douăzeci şi Cinci. 

Noaptea trebuie să te înghesui în nişte corturi mici. Stăm cam 
îngrămădiţi. Până la urmă, oamenii ăştia sunt nişte străini. 
Marge Doak e în regulă, dar Betty se scobeşte în dinţi. Şi 
sforăie. 

Mama s-a certat cu domnul Henry, care zice că doar femeile 
ar trebui să gătească şi să facă curat! Căpitanul Batson zice că 
nu domnul Henry comandă. Dar nu i-a zis-o în faţă, aşa spune 
tata. 

Drame şi iar drame, vai, vai! 


Ziua patruzeci şi trei. 

Tot uit să mai scriu. Sunt prea obosită. Plus că se întâmplă 
prea multe. 

Printre lumile glaciare mai întâlneşti şi lumi cu un climat mai 
blând, ca acasă, lumi „interglaciare” (scris de tata). Lumile 
„inter-glaciare” sunt PLINE de animale. Am văzut turme uriaşe 
care s-au dovedit a fi cai, nişte vaci mai ciudate, antilope, 
cămile. Cămile! Tata zice că probabil seamănă cu animalele 
care existau în America înainte să apară oamenii. Lupi. Coioţi. 
Elani. Corle. Urşi! Căpitanul Batson zice că prin pâlcurile de 
copaci sunt urşi grizzly, aşa că nu ne ducem pe acolo. Peste tot 


sunt şerpi, de aceea trebuie să fim atenţi pe unde păşim. Ciori, 
corbi, condori, bufniţe. Ziua auzi păsările, iar noaptea orăcăitul 
broaştelor şi băzâitul ţânţarilor dacă eşti pe lângă vreo apă. 
Uneori bărbaţii vânează. lepuri, rațe şi chiar antilope. 

Sunt şi tatu! Unii mari, nu ca la zoo. Tata spune că e posibil să 
fi migrat din America de Sud, unde au evoluat. Se pare că 
oamenii au văzut maimuțe în America. Uneori continentele se 
unesc, iar animalele traversează de pe un continent pe altul, iar 
alteori nu se unesc. Nimeni nu ştie de fapt. Nimeni nu are o 
hartă cu toate lumile astea. 

În unele lumi nu găsim niciun fel de copaci. lar atunci trebuie 
să adunăm „chipsuri de bizon“ ca să facem focul. Bă/egar! Arde 
bine, dar îţi imaginezi cum miroase, pfui! 

Şi mai sunt şi lumi ciudate, unde totul e ca cenuşa sau ca un 
deşert. Doar câte o lume. De obicei, sunt indicatoare dacă 
urmează ceva periculos, şi trebuie să ne punem căştile şi să ne 
acoperim gurile cu măşti de protecţie. Căpitanul Batson le zice 
Jokeri acestor lumi. 

Câteodată îţi dai seama pe unde au mai trecut oameni 
înainte. Locuri murdare, ruinele barăcilor, corturi arse. Chiar şi 
cruci înfipte în pământ. Pe Pământul Lung nu e suficient să fii 
optimist, după cum spune domnul Batson. 


Ziua şaizeci şi şapte. 

Ben Doak s-a îmbolnăvit. A băut dintr-o baltă care nu fusese 
verificată. Unele bălți sunt poluate cu pipi de bizon. L-au îndopat 
cu antibiotice. Sper că se simte bine acum. S-au mai îmbolnăvit 
câţiva oameni, dar nimeni nu a murit. 

Mai mulţi oameni au făcut cale întoarsă. Căpitanul Batson 
încearcă să-i convingă să rămână, iar domnul Henry râde de ei 
şi îi face slabi. Eu nu cred că înseamnă că eşti slab dacă 
recunoşti că ai greşit. După părerea mea, e mai degrabă o 
dovadă de curaj. 

Probabil că arătăm foarte ciudat pentru animalele care trăiesc 
aici şi nu au mai văzut niciun om până acum. Cu ce drept venim 
noi aici şi stricăm toată rânduiala? 


Ziua o sută doi. 
Am ieşit din Centura Glaciară! Şi avem doar două zile 
întârziere! 


E ciudat când te gândeşti că am traversat treizeci şi şase de 
mii de lumi, dar nu am acoperit decât o suprafaţă de câţiva 
kilometri. Dar acum, pe Pământul pe care suntem acum, o să 
călătorim de-adevăratelea câteva sute de kilometri spre nord, 
până în Statul New York. Apoi o să mai pășim peste încă vreo 
şaizeci de mii de lumi până în locul în care avem de gând să ne 
stabilim. 

Credeam că va trebui să mergem pe jos. Nu! Aici există un 
oraş normal, unul mic, un punct comercial, unde putem să dăm 
la schimb echipamentul nostru din Centura Glaciară pentru 
lucruri mai utile în lumile Centurii Miniere. 

Şi ne aşteaptă un convoi de căruţe mari cu coviltir! Tata zice 
că se numesc căruţe Conestoga. Arată ca nişte bărci pe roţi, 
trase de cai - nişte cai tare caraghioşi, dar sigur sunt cai. Există 
o topitorie aici care face fierul de care e nevoie, iar roţile 
căruţelor au cauciucuri pe ele, ca roţile de maşină. Când am 
văzut căruțele, am sărit în sus, am chiuit şi am zbughit-o într- 
acolo! Conestoga! Mă întreb dacă o să fie mai distractiv decât 
cu elicopterul. 


Ziua o sută nouăzeci şi nouă. 

Suntem pe Pământul Vest Şaptezeci de Mii Plus Mărunţişul, 
cum ar zice tata. Scriu dis-de-dimineaţă, înainte să ridicăm 
tabăra. Azi-noapte adulţii au stat până târziu şi s-au certat pe 
tema împărţirii sarcinilor. Dar când ei trăncănesc în întrunirile 
lor de Grup, noi, copiii, putem să o ştergem pentru o vreme. 

Nu că am face vreo boroboaţă. Sau cel puţin, nu în mod 
obişnuit. In cea mai mare parte a timpului pur şi simplu 

(Pauză de gândire. Caut cuvântul.) 

observăm. Asta-i tot. Observăm. Ştiu că tata e neliniştit la 
gândul că devenim toţi nişte zombi, pentru că nu avem nimic de 
făcut aici decât treabă şi învăţătura pe care încearcă să ne-o 
impună. Dar nu-i aşa. Pur şi simplu observăm, fără nimic care să 
ne distragă atenţia. De asta suntem tăcuţi. Nu pentru că avem 
creierele făcute pilaf. Ci pentru că observăm. 

Şi vedem lucruri pe care adulţii nu le văd. 

Nişte animale şi plante foarte stranii care nu se potrivesc în 
nicio carte de evoluţie naturală pe care am citit-o vreodată. 

Lumile Jokeri, în mijlocul acestor lumi anoste şi aride ale 
Centurii Miniere. Adulții le cred moarte. Nu sunt deloc moarte, 


credeţi-mă. 

Şi mai sunt şi Cenuşiii. 

Le zicem aşa, deşi ei sunt portocalii. Arată ca nişte copii mici 
şi păroşi, dar dacă vezi unul de aproape şi vezi ce echipament 
au între picioarele lor portocalii, îţi dai seama imediat că nu sunt 
deloc copii. Şi au nişte ochi mari, ca extratereştrii din desene 
animate. Apar şi dispar ca nişte scântei pe lângă tabără. Acuma- 
i vezi, acuma nu-i mai vezi. Păşesc, e evident. 

Animale care păşesc! 

Pământul Lung este mai ciudat decât îşi imaginează oricine. 
Chiar şi tata. Chiar şi Căpitanul Batson. Chiar şi domnul Henry. 

Mai ales domnul Henry. 


Ziua două sute optzeci şi unu. 

Suntem deja în noiembrie? Tata ştie sigur. 

Am ajuns! 

Am ajuns pe Pământul Vest 100 000! — sau Suta de Miare, 
cum îi zicem noi, ăştia, pionierii căliţi. De aici începe Centura 
Porumbului. 

Suta de Miare are un magazin de amintiri, de unde poţi să 
cumperi tricouri şi căni cu „Am păşit tocmai până la Suta de 
Miare”, dar pe etichete scrie: Fabricat în China! 

Lumile începuseră să se schimbe în ultima vreme. Au devenit 
mai verzi. Mai umede. Animalele sunt diferite. Şi, cel mai 
important, au apărut copacii. De copaci, de lemn ai nevoie mai 
presus de orice ca să construieşti o colonie şi un oraş şi toate 
acareturile. De aceea a trebuit să mergem atât de departe. In 
Centura Minieră nu sunt suficienţi copaci. Aici e prerie, sunt ploi, 
şi sunt copaci: e un loc bun pentru agricultură. Nimeni nu ştie 
cât de adâncă este Centura Porumbului. E o grămadă de spaţiu 
aici şi e greu să-ţi închipui că s-ar putea umple prea curând. 

In orice caz, am ajuns. Şi ca să demonstreze că se poate, în 
spatele magazinului au nişte câmpuri unde creşte porumb, care 
e încă mic, şi nişte oi care pasc, exact ca acasă. Oi! Tata a spus 
că la început au adus nişte miei mici, pe care i-au cărat în braţe 
oamenii care păşeau de pe Datum până aici, pentru că în 
America de Nord nu există oi native şi în niciuna dintre celelalte 
lumi pe unde au ajuns oameni. 

La magazin, toată lumea a tăbărât pe noi, copiii, şi ne-a 
copleşit cu atenţie. Aveau bere şi limonadă, din aia făcută în 


casă, cu tot cu sâmburi - a fost cea mai delicioasă băutură pe 
care am gustat-o vreodată. Ne-au întrebat ce se mai aude de 
prin Est, pe Datum şi Pământurile Inferioare. Am turuit şi ne-am 
lăudat şi le-am povestit cum a fost călătoria. Se pare că în 
fiecare an se schimbă un pic lucrurile. 

O englezoaică, Hermione Dawes, ne-a notat povestirea într-un 
fel de registru mare, într-un loc ce aducea cu o mică bibliotecă 
plină de astfel de registre. Doamna Dawes i-a spus mamei că 
toată viaţa luase notițe, cu asta se ocupase, aşa că îi pare bine 
că se află aici şi poate să înregistreze istoria adevărată pe viu. 
Probabil că o să rămână pentru totdeauna acolo şi o să noteze 
toate poveştile trecătorilor. Unii oameni sunt ciudaţi, dar dacă 
ea se simte bine, atunci e minunat. Cică e căsătorită cu o 
cowgirl. 

Am făcut cumpărături! Ce lux! 

Intre timp, adulții s-au dus să-şi depună dosarele cu 
pretențiile. E un funcționar al guvernului SUA aici, care se 
schimbă o dată la câțiva ani, însărcinat cu verificarea şi 
validarea certificatelor de proprietate funciară pe care le-am 
cumpărat de pe Datum înainte să pornim la drum. Ne-am 
comparat cu toţii actele ca să vedem încotro să ne îndreptăm. În 
cazul de faţă, adulţii au ales o lume la întâmplare: Vest 101753. 
O plimbare lejeră de o săptămână. Ne-am grupat: familia Doak, 
Harry Bergreen şi vioara lui - ce bine! —, Melissa Harris - ei, 
asta e! — şi Reese Henry - mai bine nu mai zic nimic! O sută de 
oameni în total. 

Şi am pornit la drum. Am păşit şi am campat atât de 
disciplinat, încât Căpitanul Batson ar fi fost mândru de noi. Deşi 
doamna Harris tot n-a spălat rufe când i-a venit rândul. 

O săptămână mai târziu, când am ajuns pe 101753, ploua. 
Aşa că ne-am uitat toţi unii la alţii, ne-am luat de mână şi am 
păşit la soare. 

Şi astfel am ales o lume întreagă în defavoarea alteia. Fiindcă 
s-a întâmplat să fie însorit când am ajuns noi acolo! Poate că 
erau munţi de diamante în Australia din 753, iar noi nu vom afla 
niciodată. Nu a contat. Pământul Vest 101754: Pământul nostru. 

În sfârşit, am ajuns! 


19 
În acea primă după-amiază de zbor, Mark Twain păşi iar şi ia: 


dându-i fiori pe şira spinării lui Joshua cu fiecare tranziţie. Viteza 
cu care păşeau creştea treptat, pe măsură ce Lobsang explora 
capacităţile navei sale. Joshua număra lumile pe care le 
traversau pe micile monitoare pe care Lobsang le numea 
terrametre, montat în pereţii fiecărei cabine. Observă că aveau 
suficiente cifre, astfel încât numărătoarea putea ajunge de 
ordinul milioanelor. 

În timp ce păşea, nava călătorea şi lateral, traversând Eurasia 
spre vest. Pe monitoare era afişată şi o mică hartă pe care 
Joshua putea urmări cursul; poziţia lor era dedusă în funcţie de 
configuraţia stelelor, însă aşezarea formelor de relief pe care le 
survolai de-a lungul acestor lumi virgine era făcută la nimereală. 

Şezând faţă în faţă cu Joshua pe puntea de observaţie, 
Lobsang afişă zâmbetul lui de plastic. Fiecare ţinea în mână câte 
o cafea - Lobsang bea şi el câte o înghiţitură din când în când, 
iar Joshua îşi închipuia cum i se umple un rezervor în burtă. 

— Cum ţi se pare zborul? întrebă Lobsang. 

— In regulă până acum. 

De fapt, era mai mult decât în regulă. Ca întotdeauna când 
lăsa Pământul Datum în urmă, Joshua simţea cum i se disipa 
rapid senzaţia de îngrădire pe care o avea acolo fără excepţie: o 
presiune de care nu fusese conştient când era mai mic, ci abia 
mai târziu când începuse să dispară. Presiunea unei lumi 
aglomerate de alte minţi, bănuia el, de alte conştiinţe umane. 
Părea să fie un simţ ascuţit; chiar şi în lumile îndepărtate 
percepea prezenţa altor oameni aflaţi oriunde în apropiere, fie 
că era vorba de un grup cât de mic. 

Dar nu discutase cu nimeni - cu excepţia maicii Agnes - 
despre această abilitate sau dizabilitate cvasitelepatică, nici 
măcar cu agenta Jansson, şi nu intenţiona să-i pomenească nici 
lui Lobsang de ea acum. Cu toate astea, avea aceeaşi senzaţie 
de eliberare, de descătuşare. Şi, în plus, această presimţire 
bizară a Tăcerii, ca o minte aflată la mare depărtare, percepută 
surd, precum dangătul unui clopot uriaş, străvechi, în creierii 
munţilor... Prezenţa aceasta era însă estompată din cauza vocii 
lui Lobsang, pe care o auzea acum. 

— Vom urmări, în mare, paralela, îndreptându-ne către vest. 
Putem atinge fără probleme cincizeci de kilometri pe oră. Un 
ritm lejer. Doar ne aflăm aici ca să explorăm. In ritmul ăsta, ar 
trebui să ajungem deasupra corespondentului continentului 


american în câteva săptămâni... 

Chipul lui Lobsang nu arăta tocmai real, se gândi Joshua, ci 
semăna mai degrabă cu o simulare generată de computer, uşor 
eronată. Însă aici, în acest vehicul fenomenal, în burta acestui 
uluitor vis împlinit al lui Lobsang, Joshua simţea, în mod 
neaşteptat, o apropiere faţă de el. 

— Ştii, Lobsang, am citit despre povestea ta când m-am întors 
la Cămin, după interviul de la transterra. Lumea zicea că cea 
mai inteligentă mişcare pe care ar putea s-o facă orice 
supercomputer în momentul în care este pornit, ar fi să se 
asigure că nu va mai putea fi niciodată oprit. Şi că povestioara 
cu tibetanul reîncarnat nu ar fi fost decât un paravan, tocmai ca 
să-i împiedici să te mai oprească. Am discutat cu toţii 
chestiunea atunci, iar maica Agnes a spus că, în fond, dacă un 
computer îşi manifestă dorinţa de a nu fi oprit, asta înseamnă că 
are un simţ al propriului sine, ceea ce e echivalent cu a avea un 
suflet. Ştiu că Papa a decretat altceva mai târziu, însă aş ţine cu 
maica Agnes împotriva Vaticanului la orice oră. _ 

— M-aş bucura să o cunosc pe maica Agnes cândva. Inţeleg 
ce vrei să spui. Mulţumesc, Joshua, răspunse Lobsang după ce 
medită o vreme. 

Joshua şovăi o clipă. 

— Dacă tot îmi mulţumeşti, poate mă şi lămureşti într-o 
privinţă. Acesta eşti tu, Lobsang? Sau tu eşti undeva pe Datum. 
Vreun subsol la MIT? Are sens întrebarea? 

— O, desigur că are sens. Joshua, pe Datum sunt distribuit 
mai multe unităţi de stocare şi procesare. Parţial din raţiuni 
siguranţă, parţial din raţiuni de accesare şi procesare eficient 
datelor. La o adică, aş putea considera că sinele meu este 
distribuit în mai mulţi centri, în mai multe puncte focale de 
conştiinţă. Însă în esenţă, sunt om, sunt Lobsang. Îmi amintesc 
cum era să privesc din adâncul unei peşteri de oase, dintr-un 
singur punct de conștiință. Şi aşa am păstrat lucrurile. Nu există 
decât un singur „eu sunt Joshua, un singur Lobsang, cu toate că 
am unităţi de stocare a memoriei împrăştiate în mai multe lumi. 
lar acel „eu“ este prezent în această călătorie alături de tine. 
Sunt dedicat trup şi suflet acestei misiuni. Apropo, atunci când 
sunt întrupat în unitatea ambulantă, şi acela sunt, temporar, tot 
„eu”, deşi rămâne suficient din „mine“ în afara acelei cochilii 
pentru a pune în mişcare aer statul. Dacă aş eşua sau aş fi 


pierdut, atunci o copie de siguranţă ar fi iniţiată pe Datum şi ar 
fi sincronizată cu ceea ce ai reuşi recuperezi din unităţile mele 
de memorie stocate pe navă. Dar acela ar fi un alt Lobsang; şi- 
ar aminti de mine, însă nu ar fi eu. Sper că e limpede cât de cât. 

— Mă bucur că sunt doar un om standard, spuse Joshua după 
ce se gândi puţin la ceea ce tocmai auzise. 

— Mai mult sau mai puţin, în cazul tău, spuse Lobsang se 
Apropo, acum că suntem deja pe drum, poţi să fii sigur că 
raportul meu referitor la măcelul din expediţia congresională a 
ajuns deja în mâna autorităţilor. Şi, ca să fim precauţi, a fost 
transmis şi unor publicaţii pe care le consider de încredere. 
Inclusiv Fortean Times, o binecuvântare pentru toţi cercetătorii 
fenomenului Pământului Lung. Poţi să accesezi detaliile de pe 
monitorul din cabina ta... E rezolvat. O înţelegere e o înţelegere. 

— Mulţumesc, Lobsang. 

— Aşadar, iată-ne pe drum! Apropo, nu te alarma dacă filtrul 
de cafea începe să-ţi vorbească; este o inteligenţă artificială în 
faza de testare beta de la unul dintre asociaţii noştri. Ah, şi ai 
ceva împotriva pisicilor? 

— Mă fac să strănut. 

— Nu şi Shi-mi. 

— Shi-mi? 

— O altă premieră pentru transterra. Ai văzut dimensiunile 
acestei gondole; e înţesată de cotloane greu accesibile, iar 
animalele dăunătoare s-ar putea să ne creeze probleme. Nu le- 
ar fi deloc greu să ne facă varză cablurile de ancorare când 
aterizăm. Ultimul lucru pe care ni-l dorim e un şobolan care să 
ne roadă firele. Aşadar, fă cunoştinţă cu Shi-mi. Pis, pis, hai vino 
aici... 

Pe punte îşi făcu apariţia o pisică suplă, silenţioasă, aproape 
convingătoare, însă în centrul fiecărui ochi verde îi sclipea un 
LED. 

— Pot să-ţi spun că ea... 

— „Ea”, Lobsang? 

— Ea poate să emită, la cerere, un sunet plăcut, asemenea 
torsului, programat special pentru a fi optim de liniştitor pentru 
urechea umană. Poate detecta şoarecii prin infraroşu şi are un 
auz excelent. Îşi va imobiliza prada prin electrocutare uşoară, o 
va înghiţi într-un stomac special, în care va găsi hrană şi apă, iar 
apoi o va transfera cu grijă într-un vivariu, unde şoarecele va 


putea trăi fericit până la mutarea lui într-un loc sigur. 

— Mare bătaie de cap pentru un şoarece. 

— Aceasta este calea budistă. Prototipul acesta este curat şi 
igienic, nu-şi răneşte prada şi, în general, va face majoritatea 
lucrurilor pe care le-ai aştepta de la o pisică domestică, iar pe 
deasupra nici nu-ţi va defeca în căşti - mi s-a spus că asta este 
o plângere curentă. A, şi conform setărilor originale, va dormi pe 
patul tău. 

— O pisică-robot pe o navă-robot? 

— Are avantajele ei. Are un creier învelit în gel, exact ca 
unitatea mea ambulantă, şi este mult mai inteligentă decât o 
pisică obişnuită. Plus că are păr sintetic. N-o să strănuţi, îţi 
promit... 

Brusc, se opriră din păşit, iar Joshua simţi o hurducătură 
ciudată, ca şi cum ar fi fost propulsaţi înainte. Puntea fu 
inundată de lumină. Joshua privi pe fereastră. Evident, se aflau 
într-o lume însorită, dar nu numai: însorită şi acoperită de 
gheaţă. 

— De ce ne-am oprit? 

— Vită-te în jos. O să găseşti un binoclu în cheson. 

Pe întinderea albă se zărea un punct multicolor minuscul, care 
se dovedi a fi un cort portocaliu Day Glo, în formă de dom, şi 
câţiva oameni care se mişcau ţepeni de colo colo, în costumele 
arctice groase ca de Doughboy. Pe gheaţă fusese amplasată o 
instalaţie portabilă de foraj, iar pe un stâlp flutura vlăguit un 
steag al Statelor Unite. 

— Cercetători? 

— Un grup universitar din Rhode Island. Studiază biomul, 
prelevează probe de gheaţă şi aşa mai departe. Fireşte, 
înregistrez toate urmele de prezenţă umană pe care le găsesc. 
Mă aşteptam să dăm peste domnii aceştia, dar au călătorit cu 
câteva lumi mai încolo de destinaţia oficială raportată. 

— Dar i-ai găsit chiar şi aşa. 

— Vederea mea este atotcuprinzătoare, Joshua. 

Privind în jos, Joshua nu era sigur dacă tipii de la universitate 
observaseră măcar zepelinul, ca o balenă care plana dintr-odată 
deasupra lor. 

— Coborâm? 

— N-ar avea niciun rost. Deşi am putea să vorbim cu ei fără 
să aterizăm. Avem o întreagă gamă de echipamente de 


comunicaţie, de la radiouri cu unde scurte şi medii, care ar 
trebui să ne permită să transmitem şi să recepţionăm mesaje pe 
cuprinsul aceleiaşi lumi, până la... mijloace mai simple, cum s-ar 
zice. Un heliograf, produs pentru Marină. Chiar şi un megafon. 

— Un megafon! Lobsang, tunând din văzduh ca lahve. 

— Echipamentul are un rol pur şi simplu practic, Joshua. Nu 
orice acţiune are o încărcătură simbolică. 

— Orice acţiune omenească are o astfel de încărcătură. lar tu 
eşti om, Lobsang, sau mă înşel? 

Lobsang reîncepu să pășească fără niciun avertisment 
prealabil, cu o altă uşoară hurducătură. Tabăra de cercetare 
dispăru într-o clipită, înghițită de neant, după care se iviră şi se 
şterseră noi şi noi lumi. 

După prima sa noapte pe zepelin, Joshua se trezi dintr-un 
somn profund. Nava păşea constant, iar diversele ei mecanisme 
scoteau nişte sunete asemenea torsului unei pisici. De fapt, 
descoperi că torsul chiar provenea de la pisica încovrigată la 
picioarele lui. Când îşi schimbă poziţia, ea se ridică graţioasă, se 
întinse şi sări jos din pat. 

îndemnat de chiorăiturile din stomac, Joshua se duse să 
cerceteze bucătăria navei. 

La ora actuală, îi era destul de uşor să încropească o masă în 
lumile Pământului Lung; pionierilor care pășeau le făcea plăcere 
să-l aibă în preajmă, îi cunoşteau numele şi reputaţia şi îl tratau 
ca pe o mascotă norocoasă. lar la oricare din hanurile care 
răsăriseră pentru călători de-a lungul Pământurilor mai 
apropiate nu avea decât să ceară o masă şi i se oferea fără 
probleme. Dar nu se cuvenea să facă pe milogul, după cum 
spusese întotdeauna maica Agnes, aşa că lua întotdeauna cu el 
o căprioară pe care tocmai o vânase sau vreo pasăre sălbatică. 
Pionierilor mai neexperimentați le plăcea carnea proaspătă, dar 
nu acceptaseră încă ideea de a-l măcelări pe Bambi, aşa că 
Joshua avea nevoie de ceva vreme pentru a-şi eviscera şi 
pregăti prada. In general primea poate câteva săculeţe de făină 
şi câte un coş cu ouă, asta în cazul în care chiar avea un coş în 
care să le pună. 

Insă după câte se vedea, cambuza aerostatului era mult mai 
bine dotată decât orice han. Frigiderul era plin cu şuncă şi ouă, 
iar într-un dulap era o stivă de saci cu sare şi piper. Joshua 
rămase impresionat: pe multe lumi, cu un pumn de sare ţi-ai fi 


putut plăti cina şi cazarea pentru o noapte, iar piperul era chiar 
mai valoros. Joshua se apucă să taie şunca. 

Vocea lui Lobsang îl sperie. 

— Bună dimineaţa, Joshua! Sper ca ai dormit bine. 

Joshua întoarse felia de carne în tigaie şi spuse: 

— Nici măcar nu-mi amintesc să fi visat. Mă simt de parcă nici 
nu ne-am fi mişcat. Unde suntem acum? 

— Am ajuns la mai mult de cincisprezece mii de paşi de casă. 
Am scăzut viteza cu care pășim cât mănânci, pentru confortul 
tău, şi am fixat cursul la o altitudine constantă de nouă sute de 
metri, coborând ocazional, în cazul în care senzorii detectează 
ceva interesant. În multe dintre lumile locale este o dimineaţă 
însorită şi iarba mai păstrează încă broboane de rouă, aşa că 
sugestia mea e să-ţi termini micul dejun şi apoi să cobori pe 
puntea de observaţie ca să admiri priveliştea. Apropo, sunt şi 
nişte saci de musli în cămară - sunt sigur că maica Agnes ar dori 
să ai scaune regulate. 

Joshua aruncă o căutătură cruntă în aer, în lipsa unui 
destinatar mai concret, şi replică: 

— Maica Agnes nu-i aici. 

Chiar şi aşa, mânat de conştiinţă şi aducându-şi aminte că 
maicile ştiau cumva ce făceai, indiferent unde te aflai, scotoci 
prin cămară şi ronţăi nişte fructe uscate şi nuci, cu o garnitură 
de pepene verde. 

Apoi se întoarse la şunca lui. 

Şi îşi mai prăji o felie care să absoarbă restul de grăsime lăsat 
de prima. În fond, era răcoare acolo sus, avea nevoie de 
combustibil. i 

Cu acest gând în minte, se întoarse în cabină. In şifonierul 
spaţios, lângă echipamentul de iarnă pe care îl purtase la sosire, 
găsi o selecţie de haine intermediare, unele cu imprimeu de 
camuflaj. Lobsang se gândise la tot, era evident. Alese un 
hanorac şi cobori pe puntea de observaţie, de unde privi singur 
cum se perindau Pământurile prin faţa lui ca o peliculă a zeilor. 

Fără nicio avertizare, nava traversă un mănunchi de lumi 
îngheţate. 

Joshua fu izbit de lumina orbitoare a soarelui, reflectată de 
tipsia de gheaţă şi aprinzând aerul, ca şi cum întreaga punte ar 
fi devenit dintr-odată un bec, iar Joshua o insectă prinsă 
înăuntru. Lumile de sub ei erau nişte câmpuri îngheţate, netede, 


dezvelind numai pe alocuri câte o culme mai înaltă, ca o coastă 
neagră străpungând mantaua albă de gheaţă. Trecură apoi prin 
nori, grindină, iarăşi soare, în funcţie de vremea fiecărei lumi pe 
care o traversau. Lumina pâlpâitoare era obositoare pentru ochi. 
De la un Pământ la altul, nivelul calotei de gheaţă creştea şi 
scădea, după cum observă el, asemenea unei maree colosale. 
Pătura enormă de gheaţă care acoperea Eurasia pulsa, domurile 
de gheaţă îşi schimbau poziţia, limita sudică se unduia înainte şi 
înapoi de la un secol la altul; iar el traversa frânturi din acel flux 
continental formidabil. 

lar după ce trecură de cordonul de lumi îngheţate şi începură 
să navigheze prin lumile interglaciare, singurul lucru pe care îl 
mai putea vedea erau vârfurile copacilor. Pământul Lung era 
înţesat de arbori, lume după lume. 

Joshua se plictisea arareori. Insă pe măsură ce se scurgea 
dimineaţa, fu surprins că începuse deja să se plictisească, atât 
de curând. In fond, avea o privire panoramică asupra a mii de 
peisaje peste care probabil nimeni nu-şi mai aruncase ochii 
niciodată. Işi aminti de maica Georgina şi de gustul ei pentru 
Keats: 


Mă simtii... 

„.„„precum vajnicul Cortes, ce cu ochi vultureşti 
Pacificul scrută - iar oamenii săi toți 

Unii la altii c-un fior sălbatic se uitară - 

Tăcut, pe-o culme în Darien. 


Pe atunci credea că „fiorul sălbatic” era vreo specie de pasăre 
exotică. Ei bine, acum privea lumile noi cu un oarecare fior 
blând. 

Auzi paşi în spatele lui. Unitatea ambulantă a lui Lobsang îşi 
făcu apariţia. De data aceasta era îmbrăcat în pantaloni şi 
cămaşă de safari. Şi cât de repede, reflectă Joshua, devenise 
dintr-un obiect o persoană. 

— Poate fi destul de debusolant, nu-i aşa? Îmi amintesc de 
propriile reacţii din timpul zborului meu de pionierat. Pământul 
Lung pare să nu se mai sfârşească, Joshua. Suprasaturată de 
minunâţii, mintea este cuprinsă de amorţeală. 

Făcură o pauză, la întâmplare, într-o lume în jur de douăzeci 
de mii. Aici, soarele era acoperit de nori, anunțând ploaia. 


Lipsite de strălucirea soarelui, colinele erau de un verde şters, 
cenuşiu, cu petice mai întunecate de pădure. În această lume, 
Joshua nu observă nicio urmă de prezenţă omenească, nici 
măcar un firicel de fum. Şi cu toate astea, se vedea forfotă. La 
nord văzu o turmă imensă lunecând peste întinderea peisajului. 
Cai? Bizoni? Cămile, poate? Sau ceva mai exotic? Zburară pe 
deasupra unui lac pe al cărui mal desluşi mai multe grupuri de 
animale, ca un tiv negru la marginea apei. 

Acum că se opriseră, sistemele de pe Mark Twain îşi începură 
activitatea. Chepengurile nacelei şi cele din partea superioară a 
învelitoarei se deschiseră pentru a elibera baloanele şi balizele 
care se agitară în aer atârnate de paraşute, fiecare dintre ele 
inscripționată cu logoul transterra şi steagul Statelor Unite. Fură 
eliberate chiar şi mici rachete sonore care ţâşniră în sus 
şuierând şi lăsând în aer dâre de fum. 

— Aceasta va fi procedura de rutină atunci când ne oprim 
pentru a preleva mostre de pe un anumit Pământ, spuse 
Lobsang. Este o modalitate de a-mi extinde cercetarea asupra 
unei lumi oarecare dincolo de acest punct de vedere aerian. Voi 
aduna câteva date acum, care vor fi descărcate din sonde pe 
drumul de întoarcere, când vom trece din nou prin această lume 
sau când va trece pe aici vreo altă navă, în viitor. 

Printre vietăţile de pe ţărmul lacului erau şi un fel de rinoceri, 
nişte animale imense cu picioare neobişnuit de subţiri. Se 
îngrămădeau la marginea apei, împingându-se unele într-altele, 
încercând fiecare să se adape. 

— Găseşti binocluri şi aparate foto peste tot pe puntea de 
observaţie, spuse Lobsang. Animalele acelea par să fie o specie 
de elasmoteriu. Sau un descendent mult mai evoluat. 

— Asta nu-mi spune nimic, Lobsang. 

— Sigur că nu. Vrei o specie proprie? Denumeşte-i tu, dacă 
vrei; eu înregistrez tot ce vedem, auzim, spunem şi facem, iar la 
întoarcere voi depune propunerile. 

— Hai să mergem mai departe. Pierdem timpul, spuse Joshua, 
lăsându-se pe spate. 

— Timpul? Avem tot timpul din toate lumile. Şi cu toate 
acestea... 

Începură să păşească din nou, iar turma de pseudo-rinoceri 
dispăru. Joshua simţi o uşoară smucitură; avea acum senzaţia 
că se află într-un automobil cu suspensii bune, rulând pe un 


drum denivelat. 

Calculă că traversau acum câte un Pământ la câteva secunde, 
peste patruzeci de mii de noi lumi pe zi, dacă aveau să menţină 
acest ritm fără întrerupere (ceea ce sigur nu avea să se 
întâmple). Joshua era impresionat, dar nu avea de gând s-o 
mărturisească. Peisajele goneau unul după altul pe sub prova 
navei, distingându-se formele doar în mare - lumi întregi care se 
succedau în cadenţa propriului său puls. Turme şi animale 
solitare apăreau şi dispăreau fulgerător, măturate în irealitatea 
celorlalte lumi paralele. Chiar şi pâlcurile de copaci îşi schimbau 
forma şi mărimea de la o lume la alta, ţac, ţac, ţac. Uneori 
mijeau licăre subite, căderi instantanee în beznă, săgeți de 
lumină, pete de culoare bizare, împroşcate peste întinderile de 
pământ. Lumi excepţionale, smulse din raza lui vizuală înainte 
de a le putea măcar percepe pe de-a-ntregul. Alteori se succeda 
un şir monoton de Pământuri, constrânse la uniformitate de 
mişcarea egală a navei. 

— Joshua, te întrebi vreodată unde te afli? 

— Ştiu unde mă aflu: aici. 

— Da, dar ce înseamnă aici? La fiecare câteva secunde 
pătrunzi într-o altă lume paralelă. Unde se află deci această 
lume în raport cu Datum? Şi următoarea şi următoarea? Cum 
poate să fie loc pentru toate aceste lumi? 

De fapt, Joshua îşi pusese şi el întrebarea aceasta. Era 
imposibil să păşeşti fără să-ţi pui astfel de întrebări. 

— Ştiu că Willis Linsay a lăsat un bilet: „Următoarea lume se 
află la distanţă de un gând.” 

— Din nefericire, acela a fost singurul lucru oarecum inteligibil 
pe care l-a notat. Mai departe, ne-a lăsat să ne zbatem ca 
peștele pe uscat. Aşadar, unde este lumea aceasta, acest 
Pământ anume? Se află în exact acelaşi spaţiu şi timp ca şi 
Pământul Datum. E ca un mod de vibraţie alternativ al aceleiaşi 
coarde de chitară. Singur diferenţă este că acum putem vizita 
aceste lumi; până nu de mul nici nu le puteam detecta. Cam 
aceasta este cea mai bună explicaţie pe care o pot oferi 
fizicienii anoşti de la transterra. 

— Toate chestiile astea ştiinţifice se află în notițele lui Linsay. 

— Nu ştim. Pare să-şi fi inventat propria matematică. 
Universitate Warwick încearcă să-i dea de capăt. In plus, a 
comprimat tot ceea ce a scris într-un cod grozav de abscons. 


IBM nici nu concepe să-l descâlcească. Pe deasupra, are un scris 
de mână înfiorător. 

Lobsang continuă să vorbească, însă Joshua nu-l mai asculta 
Era o deprindere, bănui el, pe care va fi necesar să o dezvolte. 

Puntea fu inundată de muzică - notele glaciale ale unui 
clavecin. 

— Ai putea, te rog, să opreşti muzica? 

— E Bach, spuse Lobsang. O fugă. O alegere stereotipică 
pentru o entitate matematică de felul meu, ştiu. 

— Prefer liniştea. 

— Bineînţeles. 

Muzica amuţi. 

— Sper că nu te deranjează dacă ascult în continuare în minte 
ca să zic aşa? 

— Fă cum doreşti. 

Joshua se uită în gol, dincolo de peisajul actual. Şi de 
următorul şi de următorul... 

Se ridică anevoie de pe canapea şi încercă baia de pe punte. 
Era o toaletă ecologică, cu un spaţiu îngust de duş, în interiorul 
unu compartiment cu pereţii din plastic. Joshua se întrebă dac 
Lobsang avea ochi şi în locul acesta. Evident că avea. 

Astfel se scurse ziua. În sfârşit, se lăsă seara peste toate 
Pământurile, miriadele de sori apunând după propriile orizonturi. 
— Trebuie neapărat să mă duc sus, în cabină, ca să mă culc? 

— Canapeaua este extensibilă. Trage de mânerul din dreapta 
ta. În ladă sunt pături şi perne. 

Joshua îi urmă instrucţiunile şi probă canapeaua. Se simţea ca 
într-un loc de clasa întâi dintr-un avion transatlantic. 

— Trezeşte-mă dacă se întâmplă ceva interesant. 

— Totul e interesant, Joshua. Hai, culcă-te. 

Joshua se cuibări confortabil sub plapuma grea, ascultând 
zumzetul motoarelor şi simțind mişcările vertiginoase ale navei 
care păşea în continuare. Pentru Joshua Valiente, această 
legănare între lumi era aproape liniştitoare. Adormi cu uşurinţă. 

Când se trezi, aerostatul se oprise din nou. 


20 


Dirijabilul coborâse în apropierea unei grămezi de bolovani, 
unde Lobsang aruncase ancora. Era devreme, în zori, iar cerul 
de un albastru intens era presărat din loc în loc cu nori. Aceasta 


era o lume tipică pentru Centura Glaciară, iar câmpurile 
îngheţate te orbeau cu strălucirea lor. Puţin mai încolo însă se 
afla o întindere de apă. 

Joshua nici nu catadicsi să se uite pe fereastră până nu-şi bău 
cafeaua. 

— Bine ai venit în Vest 33157, Joshua. Staţionăm încă de 
dinainte de răsărit. Am aşteptat să te trezeşti. 

— Să înţeleg că ai găsit ceva interesant. 

— Uită-te-n jos. 

In locul în care ancoraseră, pe bolovanii negri care se iţeau 
din zăpadă, se găsea un monument natural: un pin singuratic, 
mare, bătrân şi izolat. Insă copacul fusese tăiat aproape de 
rădăcină; partea superioară a trunchiului şi crengile încurcate 
zăceau abandonate pe jos, iar discul de lemn palid era acum 
expus exteriorului. Era limpede că fusese folosit un topor. 

— Mă gândeam că vei fi atras de această urmă de umanitate. 
lar al doilea motiv: a venit vremea să-mi testez unitatea 
ambulantă de rezervă. 

Joshua aruncă o privire prin gondolă. 

— Care este...? 

— Tu. 

Echipamentul se afla într-o ladă. Pe piept trebuia să poarte un 
rucsac uşor care conţinea o mască de respirat şi un tub de 
oxigen pentru urgenţe, o trusă de prim-ajutor, o lanternă, o 
armă dintr-un metal neferos, o bucată de funie foarte subţire şi 
alte articole. În spate avea să ducă un rucsac din pânză care 
conţinea un modul misterios într-o carcasă etanşă, dură şi 
rezistentă. Avea să poarte o cască bluetooth de modă veche ca 
să comunice cu Lobsang, însă bănuia că echipamentul avea şi 
alte difuzoare şi microfoane integrate. 

Se întoarse în cabină, se echipă din nou cu voluminosul 
costum al lui Pillsbury şi îşi puse în spinare rucsacul. 

— Drăcia asta e grea. 

— Il vei purta tot timpul când nu te afli la bordul navei. 

— Şi în modulul închis etanş din rucsac ce e? 

— Eu sunt, răspunse Lobsang concis. Sau o unitate externă. 
Poţi să o consideri o rezervă. Atâta vreme cât supravieţuieşte 
nava, modulul va rămâne sincronizat cu procesoarele principale 
de la bord. Dacă aerostatul este distrus, modulul îmi va găzdui 
memoria până vei reuşi să ajungi acasă. 


Joshua râse. _ 

— Ţi-ai irosit banii degeaba, Lobsang. In ce condiţii îţi închipui 
tu că va fi utilă treaba asta? De la o anumită depărtare încolo, 
dacă nava e distrusă, niciunul dintre noi nu se mai întoarce 
acasă. 

— Nu strică niciodată să te pregăteşti pentru toate 
circumstanţele imaginabile. Tu eşti principala mea măsură de 
siguranţă, Joshua. De aceea te afli aici. În orice caz, 
echipamentul tău nu este încă în formă completă. 

Joshua se uită din nou în ladă şi scoase încă un articol: un 
suport care gemea de tot felul de lentile, microfoane şi alţi 
senzori cocoţaţi în vârful unei rame care se punea pe umăr. 

— Cred că glumeşti! 

— E mai uşoară decât pare. Unitatea senzorială se fixează 
sigur pe umăr şi mai ai şi un cablu de date care intră în rucsac... 

— Te aştepţi să explorez Pământul Un Milion cu. Papagalul 
ăsta pe umăr? 

Lobsang răspunse pe un ton jignit. 

— Dacă papagal vrei tu să-l numeşti... Nu mă aşteptam să i 
vanitos, Joshua. Cine o să te vadă? În plus, e foarte practic. Voi 
vedea ceea ce vezi tu, voi auzi ceea ce auzi tu; vom fi 
permanent în legătură. lar dacă întâmpini necazuri... 

— Ce-o să facă, o să depună un ou? 

— Te rog, Joshua, doar poart-o. 

| se potrivi la fix pe umărul drept şi era într-adevăr uşoară, 
după cum promisese Lobsang. Dar Joshua ştia că nu va putea să 
facă abstracţie vreo clipă de faptul că Lobsang îi stătea la 
propriu pe umăr fiecare suflare. La naiba, ce era să facă! Nu se 
aşteptase oricum să f o călătorie de plăcere, iar papagalul nu 
înrăutăţea într-atât lucrurile Oricum, probabil că drăcovenia 
avea să se şi strice în curând. 

Fără să mai comenteze, Joshua se duse pe una din punţile de 
acces, deschise uşa, opintindu-se puţin din pricina uşoarei supra 
presiuni din cabină - presiunea aerului era menţinută la nivelul 
ridicate, pentru a evita ca atmosfera externă să pătrundă în 
interiorul navei înainte ca Lobsang să verifice dacă este sigură - 
şi păși într-un mic lift ca o cuşcă. Un troliu îl cobori uşor pe 
pământ lângă aflorimentul stâncos. 

Odată aflat jos, cu picioarele afundate până la genunchi î 
zăpadă, trase adânc în piept aerul acestui Pământ rece şi se 


răsuci încet. Cerul era acum acoperit de nori, iar atmosfera 
părea străvezie, prevestind ameninţarea ninsorii. 

— Presupun că receptezi asta. Un câmp normal plin de 
zăpadă. 

Lobsang îi şopti în ureche. 

— Il văd. Ştii că papagalul are filtre nazale care mi-ar permit 
să miros... 

— Las-o baltă. 

Joshua făcu câţiva paşi, se întoarse şi se uită apoi în direcţi 
dirijabilului. 

— Vezi asta? Îţi ofer ocazia să verifici gradul de uzură. 

— Bine gândit, murmură papagalul. 

Joshua îngenunche? lângă copac. 

— Sunt nişte steguleţțe care marchează inelele trunchiului. 
Scoase unul şi descifră scrisul. 

— Universitatea din Cracovia. Nişte oameni de ştiinţă au făcut 
asta. Ce sens are? 

— Prelevarea datelor climaterice cu ajutorul inelelor, Joshua. 
La fel ca pe Datum. Ceea ce este interesant e că diferenţa între 
lumile învecinate e de obicei de cincizeci de ani, cam cât este 
durata medie de viaţă a unui pin. Desigur, asta ridică 
numeroase întrebări. 

Joshua auzi un soi de bubuit, un pleoscăit şi un sunet ascuţit 
ca de trompetă. Se întoarse încet; evident, nu era singur în 
lumea aceasta. La mică distanţă de locul unde se afla zări o 
scenă dintre prădător şi pradă: o creatură ca o pisică, având 
nişte colţi atât de grei, încât abia putea să-şi ridice capul, după 
câte se părea, urmărea o bestie cu un mers legănat cu 
posteriorul cât un tanc. Erau primele animale pe care le vedea 
în lumea aceasta. 

Lobsang vedea tot ce vedea şi el. 

— Creaturile înarmate excesiv în urmărirea celor cu armură 
excesivă: rezultatul unei curse evolutive a înarmării. Un 
scenariu care s-a desfăşurat pe Pământul Datum de multe ori, în 
diverse contexte, până când ambele părţi au căzut pradă 
dispariţiei, începând cu era dinozaurilor şi chiar mai devreme. 
Este o lege universală, după câte se pare. Se aplică atât pe 
Datum, cât şi pe Pământul Lung. Joshua, ocoleşte pietroaiele şi 
o să ajungi la întinderea de apă. 

Joshua se întoarse şi merse cu uşurinţă pe lângă stânci. 


Zăpada era adâncă şi greu de călcat, însă era plăcut să-şi mişte 
picioarele după atâtea ore petrecute în nacelă. 

Intreaga suprafaţă a lacului se deschidea acum înaintea lui. 
Lacul în sine era acoperit cu un strat de gheaţă, însă aproape de 
mal era şi apă accesibilă, iar aici era forfotă: animale masive, 
însă graţioase - o familie de elefanţi blănoşi cu pui printre 
picioarele falnice. Unii se bălăceau în apa mică. Adulții aveau 
nişte colţi impresionanţi ca nişte lopeţi cu care scurmau pe 
fundul lacului, înnămolind apa pe o distanţă de câţiva metri 
împrejur. O mamă se juca cu puiul ei sub un jet de sclipire 
cristalină. Incepu să ningă cu fulgi mari şi grei care se aşezau pe 
blana pahidermelor nepăsătoare. 

— Membri ai familiei Gomphotheriidae, şopti Lobsang. Sau 
rude sau descendenţi. In locul tău, aş sta departe de apă. 
Bănuiesc că sunt crocodili. 

Joshua se simţi, în mod bizar, mişcat de această scenă; 
creaturile masive îi inspirau un sentiment de linişte. 

— Pentru asta ne-ai adus jos? 

— Nu. Deşi lumile acestea sunt pline de diverse soiuri de 
elefanţi. O puzderie de pahiderme. In mod normal, nu ţi-aş fi 
atras atenţia asupra lor, însă sunt o specie-pradă de rang 
superior şi se pare că sunt urmărite. Ca şi tine, de altfel, în mod 
interesant. 

Joshua rămase nemişcat. 

— Mersi că-mi zici şi mie. 

Se uită împrejur, privind încordat prin perdeaua groasă de 
zăpadă, dar nu văzu nicio altă mişcare. 

— Doar spune-mi când să o iau la fugă, bine? Nu mă supăr 
dacă spui chiar acum... 

— Joshua, creaturile care se îndreaptă prudente în direcţia ta 
poartă o conversaţie despre tine, deşi mă îndoiesc că o poţi 
auzi, având în vedere că are o frecvenţă foarte înaltă. S-ar putea 
să-ţi tremure plombele. 

— Nu am plombe. M-am spălat întotdeauna pe dinţi cum 
trebuie. 

— Bineînţeles. Comunicarea este, de asemenea, destul de 
complexă şi devine din ce în ce mai iute, ca şi cum ar ajunge la 
o concluzie cu privire la modul în care au de gând să acţioneze. 
Apare şi dispare, pentru că pășesc încontinuu. Se întâmplă 
aproape prea rapid ca să poată fi observat, cel puţin de tine. Din 


comportamentul acesta pot deduce că au o metodă foarte 
ingenioasă prin care calculează coordonatele exacte la care toţi 
vânătorii lor principali vor împresura victima, adică, în cazul de 
faţă, pe tine... 

— Stai, stai puţin. Mai zi o dată. Ai spus că. Pășesc? Animale 
care păşesc, prădători care păşesc? Joshua avu senzaţia că se 
învârte lumea cu el. Asta chiar e ceva nou. 

— Aşa e. 

— Creaturile astea sunt motivul pentru care ne-am oprit aici, 
nu-i aşa? 

— Apropo, nu cred că ai motiv să te temi. 

— Tu nu crezi că eu am vreun motiv să-mi fie frică? 

— Par să fie nişte creaturi curioase. Spre deosebire de nişte 
creaturi înfometate. Poate chiar mai speriate de tine decât tu de 
ele în momentul de faţă. 

— Pe ce eşti dispus să pariezi? Pe viaţa mea, de pildă? 

— Hai să vedem cum se desfăşoară lucrurile. Joshua, flutură-ţi 
mâinile în aer, te rog. Aşa, foarte bine. Lasă-i să te vadă. 
Zăpada reduce vizibilitatea, evident. Acuma târşâie-ţi picioarele 
şi mergi în cerc. Aşa, bun, stai acolo până îţi zic eu să te mişti. 
Nu-ţi face griji, am situaţia sub control. 

Asigurarea aceasta nu însemna nimic pentru Joshua. Stătu cât 
putu de nemişcat. Ningea puternic acum. Dacă se panica, putea 
păşi din greşeală şi atunci ar fi păşit în... cine ştie ce? Ţinând 
cont de prezenţa unor animale de pradă care puteau păâş;, ar fi 
putut nimeri într-o situaţie şi mai gravă. 

Lobsang îi şopti în ureche, conştient de încordarea lui, 
încercând să-l calmeze: 

— Joshua, aminteşte-ţi că Mark Twain a fost construit de 
mine, ceea ce înseamnă că nava, adică eu, nu te pierde din ochi 
nicio clipă. Orice percep ca o ameninţare la adresa ta va fi mort 
înainte să-şi dea seama. Eu sunt, desigur, un pacifist, dar Mark 
Twain deţine numeroase tipuri de arme, de la cele mai mici şi 
invizibile la cele mai mari şi invizibile. Nu voi pronunţa cuvântul 
„nuclear”, bineînţeles. 

— Nu, chiar te rog să nu pronunţi cuvântul „nuclear”. 

— Atunci ne-am înţeles. Aşa stând lucrurile, ai vrea, te rog, să 
cânţi acum un cântec? 

— Un cântec? Ce fel de cântec? 

— Orice cântec! Alege un cântec şi cântă. Ceva vesel... cântă 


pur şi simplu un cântec! 

Porunca lui Lobsang, oricât de nebunească ar fi părut, avea 
autoritatea vocii maicii Agnes atunci când se afla la limita 
răbdării, moment în care până şi gândacii ştiau că trebuie să o 
şteargă din oraş. Aşa că Joshua începu să cânte primul cântec 
care îi veni în minte: 


Salutare şefului! 

EI este şeful şi trebuie să-l salutăm. 
Salutare şefului! 

El e cel pe care trebuie să-l salutăm. 


Când termină, se lăsă liniştea peste pătura de zăpadă. 

— Interesantă alegere, spuse Lobsang. Tot o moştenire de la 
călugărițele tale, fără îndoială. Se aprind când vine vorba de 
dezbateri politice, nu-i aşa? Bun, asta ar trebui să fie suficient. 
Acum aşteptăm. Te rog, nu te mişca. 

Joshua aşteptă. Şi tocmai când deschidea gura să declare că 
ajunge, se văzu înconjurat de nişte siluete întunecate. Erau 
negre ca noaptea, făceau găuri în zăpadă, aveau nişte piepturi 
late, capete mari şi labe enorme, sau mai degrabă mâini, care 
din fericire nu păreau să fie dotate cu gheare şi arătau mai mult 
ca nişte mănuşi de box sau de baseball. 

Şi cântau. lar gurile lor imense şi roz se deschideau şi se 
închideau, arătând o vădită plăcere. Insă aceasta nu era 
prostioara politică pe care o cântase Joshua, şi nu era nici vreun 
un urlet de animal sălbatic. Erau sunete de natură umană, putea 
înţelege toate cuvintele, care erau repetate iar şi iar de 
cântăreții ce interveneau cu diferite armonii şi repetiţii, polifonii 
suspendate în aer ca nişte ornamente de Crăciun. Continuară 
astfel minute în şir, până ce într-un final magistralele şi orbitele 
acestei muzici ireale se uniră într-o linişte măreaţă şi caldă. 

Refrenul principal fusese: 


Ce faci? au strigat vecinii. 

Cu cin’ te-ntâlneşti, Bill? 

Ai cumpărat strada, Bill? 

Râzi? — Am crezut c-am murit. 
I-am doborât pe Old Kent Road... 


Înmărmurit, Joshua abia mai putea respira. 

— Lobsang... 

— Interesantă alegere. E un cântec scris de un oarecare 
Albert Chevalier, născut în Notting Hill, Londra. În mod curios, a 
fost înregistrat mai târziu de Shirley Temple. 

— Shirley Temple... Lobsang, presupun că există un motiv 
serios pentru care aceşti Mighty Joe cântă vechi cuplete comice 
din Anglia în plin viscol. 

— O, bineînţeles. 

— Şi presupun, de asemenea, că tu ştii care este motivul 
acela serios. 

— Am o idee destul de plauzibilă, Joshua. Toate la timpul lor. 

Acum una dintre creaturi se îndrepta spre el cu mâinile cât 
nişte rachete de tenis făcute căuş ca şi cum ar fi legănat ceva. 
Avea gura deschisă şi încă respira greoi, după efortul cântatului; 
se vedeau mulţi dinţi înăuntru, însă expresia generală era un 
zâmbet. 

— Fascinant, murmură Lobsang. Face parte din familia 
primatelor, fără îndoială, e probabil vreo specie de maimuţă 
antropoidă. Deşi poziţia bipedă, verticală este suficient de 
convingătoare pentru a fi hominizi, nu înseamnă că au neapărat 
legătură cu evoluţia speciei umane... 

— Lobsang, nu e momentul pentru o prelegere, şopti Joshua. 

— Sigur, ai dreptate. Trebuie să profităm de moment. Acceptă 
darul. 

Joshua făcu precaut un pas înainte şi întinse mâinile. Creatura 
păru încântată, ca un copil care a primit o sarcină importantă şi 
vrea să o îndeplinească exact aşa cum trebuie. Puse ceva 
potrivit de greu în mâinile lui Joshua. Joshua privi în jos. Tinea în 
mână ceea ce părea să fie un somon mare, frumos şi irizat. 

Auzi vocea lui Lobsang. 

— Excelent! Nu pot să spun că mă aşteptam la asta, dar în 
mod cert este ceea ce speram. Apropo, s-ar cuveni să le oferi şi 
tu un lucru de-al tău. 

Fostul deţinător al impresionantului peşte îi zâmbea radios şi 
încurajator lui Joshua. 

— Păi, am cuțitul meu de sticlă, dar nu prea cred că tipul ăsta 
ar avea ce să facă cu un cuţit. 

Ezită, simțindu-se stingherit. 

— Şi, în fond, e cuțitul meu. L-am cioplit chiar eu dintr-o 


bucată de obsidian importat. 

Fusese un cadou din partea cuiva căruia îi salvase viaţa. 

— Îl am de mult. 

Lobsang spuse nerăbdător: 

— Gândeşte-te aşa. Acum câteva minute te aşteptai să fii 
atacat cu sălbăticie, da? lar acum e evident că acela era peştele 
lui, iar el ţi l-a dat ţie. Bănuiesc că, în cazul de faţă, actul de a 
dărui este mai important decât darul în sine. Dacă te simţi gol 
fără o armă, te rog să-ţi alegi mai târziu unul din cuţitele 
laminate din arsenal, de acord? Dar acum dă-; cuțitul. 

— Nici nu ştiam că avem un arsenal, spuse Joshua, furios mai 
mult pe sine. 

— Omul cât trăieşte învaţă, prietene, aşa că fii recunoscător 
că încă mai ai şansa să le faci pe amândouă. Valoarea unui dar 
are prea puţin de-a face cu orice fel de unitate monetară. 
Înmânează-i-l cu un zâmbet larg pentru camere, Joshua, pentru 
că trăieşti un moment istoric: primul contact cu o specie 
extraterestră, deşi una care a avut decenţa să evolueze pe 
Pământ. 

Joshua îi oferi creaturii preţiosul său cuţit. Aceasta îl luă cu o 
grijă excesivă, îl ridică în lumină, îl admiră şi îi testă prudent 
lama. Apoi auzi în cască nişte sunete dizarmonioase, ca şi cum 
nişte mingi de bowling ar fi fost zdrobite într-o betonieră. 

Din fericire, sunetele încetară după câteva secunde, pentru a 
fi înlocuite de vocea binedispusă a lui Lobsang: 

— Interesant! Ţie îţi cântă folosind frecvențele pe care noi le 
considerăm normale, în timp ce între ei par să comunice prin 
ultrasunete. Ceea ce ai auzit a fost tentativa mea de a traduce 
conversaţia în ultrasunete la un nivel sonor care poate fi 
perceput de o fiinţă omenească, cu toate că nu şi înţeles. 

Apoi, într-o clipită, dispărură. Nu exista niciun semn care să 
ateste prezenţa acestor fiinţe acolo, cu excepţia unor urme de 
paşi uriaşi în zăpadă, care începuseră deja să fie nivelate de 
viscol. Şi, desigur, somonul. 

Întors pe navă, Joshua puse grijuliu peştele imens în frigiderul 
din bucătărie. Apoi se aşeză cu o cafea în mână în salonul de 
lângă bucătărie, adresându-se aerului din jur: 

— Vreau să vorbesc cu tine, Lobsang. Nu cu o voce din 
văzduh. Ci cu o faţă căreia să-i pot da un pumn. 

— Înţeleg că eşti supărat. Dar te asigur că nu ai fost nicio 


clipă în pericol. După cum probabil ţi-ai dat seama, nu eşti 
prima persoană care a întâlnit aceste fiinţe. Conform ipotezei 
mele temeinice, prima persoană care le-a întâlnit a crezut că 
erau ruşi... 

lar Lobsang îi spuse lui Joshua povestea soldatului Percy 
Blakeney, aşa cum fusese reconstituită din notițele din jurnalul 
său şi din remarcile făcute unei surori medicale foarte surprinse, 
într-un spital din Franţa de pe Datum, unde fusese internat după 
ce apăruse acolo din senin în anii '60. 


21 


Soldatului Percy, înconjurat de acest cor de străini impasibili 
în mijlocul pădurii verzi care încă nu fusese culcată la pământ, îi 
picase rapid fisa. 

Desigur! Erau negreşit ruşi! Ruşii erau acum în război, nu? Şi 
nu circulase oare prin tranşee un număr al revistei Punch, în 
care ruşii erau înfăţişaţi arătând exact aşa, ca nişte urşi? 

Bunicul său, tot un Percy, fusese odată luat prizonier în 
Crimeea şi era tot timpul dispus să-i vorbească despre ruşi unui 
băiat care ştia să asculte. 

— Aşa de tare puţeau, băiete, nişte împuţiţi şi jumătate erau, 
nişte sălbatici, veniţi Dumnezeu ştie de pe ce coclauri, n-am mai 
văzut aşa ceva de când sunt! Atâta blană şi aşa nişte bărbi de 
puteai să bagi o capră înăuntru, deşi fac rămăşag că până şi 
capra ar fi sărit afară una-două, că nici caprele nu se 
întovărăşesc aşa cu orişicine. Tiii, dar ce mai ştiau să cânte, 
băiete, cu toată putoarea lor cu tot, cântau mai bine decât 
galezii, îţi zic! Da, da, ăștia chiar ştiau să cânte! Dar de nu ti-ar 
fi zis nimenea altminteri, ai fi zis că-s dobitoace, nu alta. 

Percy se uită acum la şirul de chipuri păroase şi indiferente, 
dar nu tocmai ostile, şi articulă neînfricat: 

— Eu, englez, da? De partea voastră! Trăiască Ţarul! 

Le atrase astfel atenţia bărbaţilor păroşi, care se uitară 
politicoşi unii la alţii. 

Poate mai voiau un cântec. În fond, nu-i spusese mama lui că 
muzica era limbajul universal? Şi, cel puţin, nu se apucaseră să-l 
ia prizonier, să-l împuşte sau altele de felul acesta. Aşa că le 
oferi o reprezentaţie răsunătoare a refrenului la Tipperary şi 
încheie cu un salut şi strigând „Trăiască Regele!”. 

După câteva momente, ruşii îl luară prin surprindere, 


fluturându-şi mâinile masive şi păroase în aer şi tunând 
„Trăiască Regele!” cu deosebit entuziasm şi cu nişte voci care 
parcă strigau într-un tunel. Apoi îşi apropiară ţestele hirsute ca 
şi cum ar fi ajuns la o concluzie şi se-apucară din nou să cânte 
Strânge-ţi necazurile. 

Numai că aceasta nu mai era aceeaşi raniţă şi nici aceleaşi 
necazuri nu mai erau defel. Soldatul Percy se strădui din greu să 
priceapă ce anume asculta. A da, era acelaşi cântec, însă îl 
interpretau ca un cor bisericesc. Cântăreţii îi demontaseră 
cumva cântecul, care prinsese acum, în mod ciudat, o viaţă 
proprie, etalând armonii care izbucneau şi se împleteau ca nişte 
tipari în febra împerecherii şi care se despărţeau apoi în sunete 
ca o furtună de baloane de săpun. Cu toate acestea rămânea tot 
vechiul cântec pe care îl ştia el. Nu, era o versiune mai bună, 
era mai prezent, mai real. Soldatul Percy, care nu mai auzise 
niciodată o asemenea muzică, aplaudă, gest care fu imitat şi de 
ruşi, bubuind ca nişte tunuri. Aplaudau la fel de entuziasmați 
precum cântau, poate chiar şi mai şi. 

lar acum lui Percy îi trecu prin minte că racii de cu o seară 
mai-nainte fuseseră mai mult o gustărică decât o masă. Dacă 
ruşii ăştia îi erau prieteni, poate aveau, în fond, şi nişte raţii 
ruseşti pe care să le împartă cu el... Arătau destul de solizi sub 
paltoanele acelea miţoase. Nu strica măcar să încerce, aşa că 
Percy se frecă pe burtă, îşi îndreptă arătătorul în mod sugestiv 
spre gură şi afişă o expresie plină de nădejde. 

După ce isprăviră de cântat, se îngrămădiră iar laolaltă ca 
pentru un consiliu secret. Unicul sunet pe care îl putu distinge 
era un bâzâit ca de ţânţar, precum ţiuitul acela supărător care 
te ţine treaz toată noaptea. Însă după ce ajunseră la cine ştie ce 
înţelegere, izbucniră din nou în cântec. De data aceasta, 
scoteau mai mult fluierături şi triluri, ca şi cum ar fi imitat nişte 
păsări - iar imitaţia era chiar foarte bună. Un ton de 
privighetoare ici, o notă de graur colo - era cel mai melodios cor 
matinal pe care îl auzise vreodată. Şi totuşi, avea senzaţia că 
vorbeau, sau mai bine zis cântau, despre el. 

Apoi unul din ei veni mai aproape de el, urmărit cu atenţie de 
ceilalţi, şi cântă Tipperary perfect şi până la capăt, cu vocea lui 
Percy, cu propria lui voce, era sigur de asta, chiar şi mama lui ar 
fi recunoscut-o. 

După aceea câţiva dintre ruşi dispărură în pădure, lăsându-i 


pe restul şezând liniştiţi în jurul lui Percy. 

Când se aşeză pe jos lângă ruşi, Percy se simţi dintr-odată 
cuprins de un val de osteneală. Avusese parte de ani întregi de 
război şi nici măcar de o singură zi verde şi liniştită ca aceasta - 
merita poate să tragă şi el un pui de somn. Aşa că bău nişte apă 
din râu, strânsă în căuşul palmelor, şi, în ciuda prezenţei ruşilor 
păroşi de jur-împrejurul lui, se întinse pe iarbă şi închise ochii. 


Dură o vreme până să se dezmeticească. 

Soldatul Percy era un tânăr realist şi pragmatic. Astfel că, 
stând încă întins în iarbă, consideră ca, în aceste circumstanţe 
rupte parcă dintr-o reverie, să nu-şi facă griji din pricina acestor 
ruşi, atâta vreme cât ruşii nu încercau să-i facă de petrecanie. 
Ţineţi-vă grijile pentru cizme, flăcăi, obişnuiau să spună 
veteranii. 

Cizme! Creierul său adormit îi aminti. Alea erau importante! 
Ai grijă de cizmele tale, iar cizmele o să aibă grijă de tine! 
Petrecuse nespus de multă vreme gândindu-se la cizmele lui. 

Gândul următor care trecu prin mintea încă greoaie de somn 
a soldatului Percy - care nu se trezise încă de-a binelea, istovit 
încă de războiul lui şi rătăcit în timp şi spaţiu - fu întrebarea 
dacă mai avea oare picioare cu care să-şi încalţe cizmele. Puteai 
să-ţi pierzi picioarele şi nici să nu-ţi dai seama până nu trecea 
şocul, sau cel puţin aşa auzise. Ca bătrânul Mac, bietul de el, 
care nu ştiuse că nu le mai avea până nu încercase să se ridice 
în picioare. 

Îşi amintea, desigur, că mersese prin pădurea aceasta, dar 
poate şi acela fusese tot un vis şi că, de fapt, se întorsese în 
balta de nămol şi sânge din care venise. 

Astfel, cu băgare de seamă, încercă să se ridice în capul 
oaselor, încurajat cel puţin de faptul că-şi păstrase ambele 
mâini. Mişcându-şi uşor trupul care îl durea peste tot, izbuti să 
se ridice suficient de mult ca să-şi vadă, da, cizmele! 
Binecuvântate cizme! Care păreau să fie încă înfipte în nişte 
picioare care îi aparţineau şi care, după toate probabilitățile, ca 
bonus, încă erau legate de propriul corp. 

Şi cizmele puteau fi înşelătoare, întocmai ca picioarele. Ca 
atunci când o bombă lovise o cutie de muniții, iar el făcuse 
parte din echipa însărcinată cu rânduiala. Sergentul îi vorbise pe 
un ton scăzut şi neobişnuit de liniştitor când Percy fusese 


tulburat de descoperirea unei singure cizme azvârlite cât colo în 
nămolul răscolit, pentru care nu găsise şi un picior la care să se 
potrivească. lar sergentul îi spusese, bătându-l pe umăr: 

— Ei bine, băiete, de vreme ce nu are nici cap, nu cred că o 
să observe, nu eşti de acord? Uită-te numai după ce ţi-am zis 
eu, băiete: condici, ceasuri, scrisori, orice ne ajută să-i 
identificăm pe  bieţii flăcăi. Şi dup-aia înfige-i cu capetele 
ridicate deasupra tranşeului. Da, da, fă cum îţi zic, pune-le 
cadavrele acolo! S-ar putea să mai primească câte un glonţ, 
dar, pe cinstea mea, nu o să mai simtă nimic acolo unde s-au 
dus şi astfel măcar o să fie un glonţ mai puţin pentru tine sau 
pentru mine. Bravo, aşa te vreau. Ce zici, vrei o duşcă de rom? 
E doctorie curată pentru ce te necăjeşte pe tine. 

Aşadar, descoperirea propriilor picioare ataşate încă la 
propriul corp, conform cu modelul original, îl umplu de încântare 
pe soldatul Percy, pe care camarazii îl ştiau drept Băşicuţă. 
Când te cheamă nici mai mult, nici mai puţin decât Percy 
Blakeney, pronunţat „Blec-nii”, şi pe deasupra mai ai acnee 
explozivă după douăzeci de ani, te împaci cu porecla de 
Băşicuţă şi mulţumeşti cerului că nu te-ai pricopsit cu ceva şi 
mai rău. Se întinse din nou pe spate şi pesemne aţipi un 


răstimp. 
Când deschise iarăşi ochii, era încă în plină zi şi-i era sete. Se 
ridică. Ruşii erau tot acolo, aşteptând răbdători. Il priveau 


aproape cu blândeţe pe feţele acelea păroase, se gândi el. 

Poate că începea să gândească niţel mai limpede. li trecu în 
sfârşit prin minte că ar trebui să-şi verifice echipamentul. 

Işi deschise raniţa şi îi goli conţinutul pe pajiştea verde. Şi 
constată că cineva îl jefuise! li dispăruseră plosca, baioneta, 
lama lopeţii de tranşeu... Şi dacă se gândea mai bine, nici casca 
nu era de găsit; nu-şi amintea s-o fi avut când se trezise, deşi 
cureluşa încă îi mai atârna la gât. Măi să fie, îi luaseră până şi 
cataramele de la cizme şi cuiele din flecuri! Toate bucăţelele de 
oţel. Şi ceea ce era mai ciudat era că din gamelă îi lipsea, de 
fapt, doar recipientul din oţel, pentru că husa de piele zăcea 
intactă în iarbă. De condică, de cei câţiva penny din raniţă şi 
chiar şi de sticla cu raţia sa de rom nu se sinchisise nimeni. Ce 
hoţ ciudat! încă mai avea vopselele, dar cutia de metal în care 
fuseseră tuburile dispăruse. In plus, cineva se chinuise să 
desfacă bandele metalice care ţineau laolaltă perii pensulelor, 


astfel că perii zăceau împrăştiaţi pe fundul sacului de pânză. De 
ce? 

Şi cu armele lui ce se întâmplase? îşi verifică pistolul de la 
centură. Tot ce mai rămăsese din el era patul de lemn. De ce 
oare? Să furi un pistol, înţelegea, dar ar fi al naibii de greu să-l 
foloseşti fără pat. N-avea nicio noimă. Dar pe de altă parte, ce 
avea? Unde era chiar şi un strop de noimă de întâlnit pe Frontul 
de Vest? 

Ruşii îl priveau în tăcere, părând nedumeriţi de felul în care îşi 
învârtea pe toate părţile toate fleacurile acelea. 

Amintirile începură să-i iasă încetişor la iveală din văgăuna în 
care se ascunseseră până atunci. 

Soldatul Percy fusese repartizat la corpul de camuflaj, după 
ce suferise rana la picior. Oricât de uimitor ar părea, armata 
luase la cunoştinţă meseria sa precedentă de desenator. lar 
armata aceasta care avea nevoie de oameni care puteau ţine o 
armă în mână - şi de şi mai mulţi care să servească drept carne 
de tun - avea nevoie uneori şi de oameni care puteau să 
mânuiască un creion şi se pricepeau să aleagă din paleta 
curcubeului lui Dumnezeu tocmai nuanţa potrivită de vopsea 
pentru a transforma un tanc Mark / într-o inofensivă căpiţă de 
fân, cu toate că se putea întâmpla să mai iasă şi câte un firicel 
de fum din ea dacă băieţii fumau o ţigară în spate. Fusese 
recunoscător pentru acest răgaz. De aceea purta cu el o cutie 
cu vopsele, ca să potrivească culorile şi să mai facă anumite 
retuşuri după ce aplicase grosul de verde de camuflaj. 

Ce altceva îşi mai amintea? Ultimul lucru dinaintea 
bombardamentului? A da, sergentul mustrându-l pe puştiul cel 
nou pentru că avea unul dintre acele jalnice volume cu Noul 
Testament, care îi încăpea în buzunarul de la piept, genul acela 
de lucru pe care mamele şi iubitele îl trimiteau pe front, în 
speranţa că vorbele sfinte le vor ocroti băieţii, iar dacă vorbele 
singure nu-şi făceau treaba, atunci poate învelitoarea de metal 
izbutea acolo unde credinţa nu era de ajuns. lar Percy, punându- 
şi echipamentul în bagaj pentru următoarea misiune, îşi aminti 
că sergentul urla şi flutura obiectul în cauză în faţa băiatului de 
parcă era lovit de dambla: 

— Imbecilule care eşti, maică-ta n-a auzit la viaţa ei de 
şrapnel? Era un pionier, băiat bun - l-a nimerit un glonţ direct în 
afurisitul ăla de Nou Testament al lui şi i-a smuls inima din 


piept, săracul nenorocit! 

Apoi fusese întrerupt atât de grosolan de bombardament. De 
ce dispăruseră sergentul şi puştiul roşcovan în explozie, când 
bomba explodase atât de aproape de Percy, care în schimb se 
trezise în această lume paşnică, în compania acestor ruşi 
binevoitori, ascultând cântecul păsărilor? In adâncul lui, Percy 
ştia că nu avea să primească niciodată răspunsul la aceste 
întrebări. 

Atunci era mai bine să nici nu mai întrebe. 

Ruşii şedeau în continuare pe pajiştea verde şi îi urmăreau 
răbdători ascensiunea din gaura neagră a propriei minţi. 


Când cei doi ruşi se întoarseră de la vânătoare, unul din ei 
căra fără efort o căprioară proaspăt ucisă - un animal mare şi 
bleg. 

Un om mai slab de inimă ar fi fost stupefiat la vederea unui 
cadavru de căprioară azvârlit în faţa lui de un rus uriaş şi păros. 
Dar  îndeletnicirea ca braconier în scurta adolescenţă a 
soldatului Percy şi anii petrecuţi pe front la limita subnutriţiei se 
coagulau în jurul unui singur scop. Măcelăria era treabă murdară 
dacă n-aveai instrumentele potrivite, cu lamă de oţel, dar în 
micul lui bagaj avea o rangă de cupru subţire, care îi servi 
scopul, la fel ca sticla spartă care conţinuse ultimele picături din 
raţia lui de rom, obţinând astfel nişte muchii tăioase. 

Fu uluit de modul în care mâncau ruşii cu mâinile, alegând cu 
grijă măruntaiele şi plămânii animalului - pe care Percy, de mic 
copil, îi numise bojoci - şi îndesându-le apoi pe toate în gură. Se 
gândi însă indulgent că amărâţii de ei probabil nu văzuseră 
altceva la viaţa lor. Nu văzu niciun obiect din oţel şi, în orice caz, 
nicio puşcă asupra lor, ceea ce era ciudat. Doară ruşii se 
alăturaseră englezilor în luptă, nu? Fără îndoială, ar fi trebuit să 
aibă nişte arme de vreun soi, căci cine a mai pomenit soldat 
fără armă? 

Soldatul Percy avu o revelaţie. Cu siguranţă, unii ar spune că 
el însuşi era un dezertor, deşi doar bunul Dumnezeu ştia ce se 
petrecuse într-adevăr cu el. Poate că ruşii aceştia erau 
dezertori. Sigur îşi azvârliseră armele pe undeva şi-şi păstraseră 
doar paltoanele miţoase enorme. Şi chiar dacă aşa ar fi stat 
lucrurile, ce treabă avea Percy? Era problema lor şi a ţarului. 

Aşa că se servi cu o halcă de carne de căprioară, se 


îndepărtă, plin de tact, ca să nu trebuiască să se holbeze la 
manierele execrabile ale ruşilor, găsi nişte iarbă uscată, rupse 
nişte rămurele uscate de pe crengile pe jumătate putrezite ale 
unui copac prăbuşit, şi întrebuinţă încă un chibrit preţios ca să 
aprindă un al doilea foc. 

După cinci minute, în timp ce i se făcea friptura, se adunaseră 
în jurul lui privindu-l ca pe un rege. 

lar mai târziu, când plecară împreună cu el, cântând pe drum, 
îi delectă cu absolut toate cântecele de varieteu pe care le 
cunoştea. 


22 


— De unde ştii toate astea, Lobsang? 

— Despre soldatul Percy? Cea mai mare parte, din revista 
aceea dedicată fenomenelor inexplicabile, Fortean Times. |n 
numărul din decembrie 1970 este relatat cazul unui bărbat 
vârstnic îmbrăcat cu haine milităreşti britanice scoase din uz, 
care fusese internat într-un spital din Franţa cu câţiva ani 
înainte. Părea să încerce să comunice prin fluierături. Conform 
condicii Armatei Britanice pe care au găsit-o în tunica lui, era 
soldatul Percy Blakeney dintr-un regiment din Kent, raportat ca 
dispărut în luptă după bătălia de la Vimy. Totuşi, părea bine 
hrănit şi într-o stare de spirit bună, deşi era cam nedumerit 
după zdruncinătură, având în vedere că fusese rănit grav de un 
tractor care dăduse peste el. Fermierul care îl conducea şi care 
fusese şi cel care îl adusese la spital protestase în declaraţia 
dată poliţiei, susţinând că omul stătuse pur şi simplu neclintit în 
mijlocul câmpului, ca şi cum n-ar mai fi văzut în viaţa lui un 
asemenea vehicul, iar fermierul nu izbutise să oprească la timp. 
În ciuda eforturilor personalului spitalului, Percy a decedat din 
cauza rănilor suferite în urma coliziunii. Ce sfârşit ironic! Dar 
înainte să moară, o infirmieră care vorbea engleza îl auzise 
spunând ceva de felul acesta: „In final le-am zis ruşilor că vreau 
să mă întorc, ca să văd cum mai merge războiul. Erau băieţi de 
treabă, mi-au găsit un drum spre casă. De treabă băieţi, şi ce le 
mai plăcea să cânte. Foarte prietenoşi.” Şi aşa mai departe. 
Simplul fapt că bărbatul purta resturile unei uniforme militare 
britanice şi pronunţase cuvântul „ruşi” fusese suficient pentru a 
ridica preocupări legate de securitate, astfel că jandarmeria fu 
chemată să facă investigaţii. Aşadar, conform Legiunii Britanice, 


existase într-adevăr un Percy Blakeney implicat în lupta de la 
Vimy, care fusese declarat dispărut după bombardamentul 
iniţial. Se pare că nu a existat nicio încercare de a oferi vreo 
explicaţie oficială pentru apariţia condicii lui, după decenii 
întregi, în mâinile unui călător misterios îngropat acum într-un 
cimitir din centrul Franţei. 

— Dar presupun că tu ai explicaţie. 

— Sunt sigur că-ţi dat şi tu seama, Joshua. 

— A pășit acolo? In pădure, cu ruşii lui? 

— Posibil, spuse Lobsang, sau poate unul din troli se afla din 
întâmplare în tranşee şi l-a ajutat să fugă. 

— „Troli”? 

— Acesta pare să fie termenul mitologic care ar descrie cel 
mai bine aceste creaturi, dacă e să ne luăm după legende care 
îşi au probabil sursa în observaţii şi mai vechi: creaturi zărite 
fugitiv în lumea noastră, doar ca să dispară din nou, complet 
neînţelese, izvor de legende... un termen deja uzual prin unele 
părţi ale Pământului Lung, Joshua. Percy nu a fost singurul care 
le-a întâlnit. 

— Deci să înţeleg că tu ai anticipat că ne vom întâlni cu 
aceşti... umanoizi care păşesc? 

— Printr-o extrapolare logică. Şi am anticipat partea cu 
cântatul, din relatarea lui Percy. Gândeşte-te: oamenii pot păzi; 
cimpanzeii nu pot - s-au făcut experimente pentru a stabili asta. 
Dar poate că rudele noastre hominide din trecut, sau mai 
degrabă urmaşii lor moderni, erau, sau sunt capabili să 
păşească. De ce nu? Faptul că am întâlnit aceste fiinţe atât de 
devreme în cursul periplului nostru reprezintă, fără îndoială, 
atingerea unui ţel extrem de important. Şi trebuie să ne 
aşteptăm, sau cel puţin să sperăm, să întâlnim multe alte 
grupuri de felul acesta pe măsură ce înaintăm. Ce aventură 
intelectuală, Joshua! 

— Deci l-au ţinut pe Percy în viaţă, în toţi anii aceia? 

— Aşa se pare. Aceşti „ruşi” l-au găsit pe Percy rătăcit într-o 
Franţă fără francezi şi au fost milostivi cu el, zeci de ani. Poate 
chiar pe parcursul mai multor generaţii. Extraordinar. Din câte 
ştiu eu, nu a descoperit niciodată adevărul despre prietenii lui. 
Însă Percy probabil că nu văzuse niciodată pe nimeni din altă 
ţară înainte de a fi detaşat în Franţa şi, bineînţeles, fiind englez 
şi incult, era probabil deja pregătit să creadă că un străin poate 


arăta în orice fel. De ce nu ar arăta şi un rus ca o maimuţă mare 
şi păroasă? Restul vieţii Percy şi l-a petrecut cutreierând 
împreună cu „ruşii” lui o lume liniştită, împădurită, cu apă din 
belşug, iar ei l-au hrănit cu carne şi legume, tratându-l cu cea 
mai mare grijă, din toate punctele de vedere. Şi toate astea 
până în ziua în care le-a comunicat - trebuie să recunosc că nu 
ştiu cum s-a făcut înţeles - că vrea să se întoarcă în locul de 
unde a venit. > 

— Cântecele pot fi foarte expresive, Lobsang. lţi poţi cânta 
dorul de casă. 

— Se poate. Şi, după cum am văzut şi noi, au învăţat bine 
acele cântece şi chiar şi le amintesc. Probabil au fost transmise 
din generaţie în generaţie, poate şi de la un grup la altul de 
troli... Fascinant. Trebuie să aflăm mai multe despre viaţa 
socială a acestor creaturi. Ei bine, în cele din urmă trolii l-au dus 
înapoi acasă, ca nişte zâne bune, înapoi în Franţa, dar din 
fericire nu într-o epocă în care oamenii se aruncau reciproc în 
aer. 

În punctul acesta unitatea ambulantă se strecură prin uşa 
albastră de la capătul punţii şi continuă conversaţia în mod 
neîntrerupt, aproape imperceptibil şi oarecum sinistru, preluând 
cuvântul de la omologul său eteric. 

— Mai ai alte întrebări, Joshua? 

— Am citit despre războiul ăla. Nu a durat aşa mult. De ce nu 
s-a întors mai devreme? 

Unitatea ambulantă îşi aşeză mâna rece pe umărul lui Joshua. 

— Tu te-ai fi întors? A fost un conflict monstruos, inuman, un 
război devenit o maşinărie de masacrare a tinerilor într-un mod 
cât mai eficient şi oribil cu putinţă. Tu cât de dornic ai fi să te 
întorci pentru aşa ceva? Şi nu uita că nu ştia, de fapt, că poate 
Credea că explozia îl proiectase în altă zonă a Franţei. In plus, 
„ruşii” se bucuraseră să-l întâlnească. Îmi închipui că i-a cucerit 
cu cântatul. Spune că le plăcea să-l asculte cântând. l-a învăţat 
toate cântecele pe care le ştia - iar tu, Joshua Valiente, ai auzit 
astăzi unul din ele. Aşadar - prima noastră ieşire pe teren. Poate 
că se impune un raport operaţional. Ai crezut că te-am pus în 
pericol, nu-i aşa? Te rog să mă crezi că nu aş face asta. Nu ar fi 
în interesul meu, nu? 

— Ştii al naibii de multe detalii despre toate chestiile peste 
care dăm pe drum, chiar înainte de a ne confrunta cu ele. Ai fi 


putut să mă previi şi pe mine în legătură cu ce urma să se 
întâmple. 

— Da. Ai perfectă dreptate. Trebuie să ne îmbunătăţim 
comunicarea. Ascultă - abia am început această călătorie 
fenomenală, nici nu ne cunoaştem încă. Ce-ai zice să ne 
dedicăm puţin timp unul altuia? 

Uneori, singura reacţie pe care o poţi avea este să priveşti în 
gol. Să dedicăm timp, spuse omul sintetic! Joshua cunoştea 
desigur termenul, fie şi numai pentru că maica Agnes îşi ieşea 
din pepeni de fiecare dată când îl auzea. Dar ieşitul ei din 
pepeni nu era de natură vulcanică: nu arunca prea multe 
cuvinte urâte - în afară de „republican”, care era o insultă 
teribilă, venit din partea maicii Agnes - şi în niciun caz nu se 
arunca niciodată cu obiecte, sau cel puţin nu foarte tare, şi 
niciodată cu obiecte contondente. Dar când auzea expresii de 
felul acesta, ca „timp pentru mine” şi „să dedicăm timp”, îi 
sărea ţandăra. 

— Termeni făcuţi din ceaţă! Ajungi să diluezi cuvintele până 
nu mai rămâne nimic din ele, şi atunci înseamnă orice vrei tu să 
însemne, aşa că într-un final nimic nu mai înseamnă nimic, şi 
nimic nu mai e precis! 

Işi aduse aminte de ziua în care cineva de la televizor folosise 
expresia fatală „Să gândeşti dincolo de limite”. Unii dintre copii 
s-au dus să se ascundă preventiv, înaintea exploziei. 

Să-i dedic timp lui Lobsang! 

Joshua privi chipul simulat al unităţii ambulante. În mod 
ciudat, părea îngrijorat sau stresat, în măsura în care expresia 
feţei sale putea fi interpretată cât de cât corect. 

— Tu dormi vreodată, Lobsang? 

Acum chipul adoptă o expresie jignită. 

— Toate componentele mele au un ciclu staționar, în care 
sistemele mele secundare preiau sarcinile necesare. Presupun 
că acesta ar putea fi considerată o formă de somn. Văd că te 
încrunţi. Nu te satisface răspunsul? 

Joshua percepea toate sunetele subtile ale navei, scârţâitul şi 
gemetele ei organice, huruitul subsistemelor - Lobsang, 
permanent în funcţiune. Oare cum e să ai un asemenea nivel de 
conştienţă neîntreruptă? Ca şi cum Joshua ar trebui să-şi 
controleze fiecare respiraţie în parte sau să-şi regleze fiecare 
bătaie a inimii. Lobsang sigur trebuia să controleze pășitu/, un 


artefact al conştiinţei. 

— Lobsang, te supără ceva anume? 

Masca schiţă un zâmbet. 

— Sigur că da. Totul mă supără, mai ales lucrurile pe care nu 
le ştiu şi pe care nu le pot controla. Să ştiu este, în fond, treaba 
mea, sarcina mea, raţiunea mea de a fi. Sănătatea mea mintală 
este optimă, în orice caz. Cred că este nevoie să spun asta. Nu 
ştiu unde aş putea găsi o bicicletă pentru două persoane, deşi 
sunt sigur că aş putea confecţiona în câteva ore un tandem care 
să prindă o viteză acceptabilă... N-ai idee despre ce vorbesc, nu- 
i aşa? Diseară o să încercăm opţiunea cinematografică, iar 
Odiseea spațială: 2001 va fi pelicula principală. Trebuie să-ţi 
întregim educaţia, Joshua. 

— Dacă admitem pentru moment că eşti într-adevăr uman, cu 
slăbiciuni omeneşti, nu e posibil să fii şi tu stresat? Dacă aşa 
stau lucrurile, atunci ţi-ar prinde bine să te detaşezi de tine 
însuţi din când în când. Sigur, hai să ne dedicăm puţin timp 
împreună. Numai nu-i spune maicii Agnes că am zis asta. 

Îi veni o idee năstruşnică. 

— Ştii să te baţi? 

— Joshua, eu aş putea să pustiesc întinderi întregi. 

— Nu, nu, mă refer la lupta corp la corp. 

— Explică-te. 

— Puțin box din când în când te menţine în formă. Acasă, unii 
dintre noi, băieţii, ne antrenam doar ca să nu ne ieşim din 
mână, înţelegi tu, pe stradă. Chiar şi o sesiune de antrenament 
cu un sac de box pare să te tonifice. Ar putea fi distractiv. Ce 
zici? E o chestie foarte omenească. Şi ar fi o ocazie bună pentru 
tine să explorezi reacţiile corpului ăstuia al tău. 

Iniţial, nu avu nicio reacţie. 

— Haide, ce zici? 

Lobsang zâmbi. 

— Scuză-mă. Mă uitam la The Rumble in the Jungle. 

— Ce făceai?! 

— Da, lupta dintre George Foreman şi Muhammad Ali. Eu îmi 
fac întotdeauna temele, Joshua. Văd că Ali a câştigat cu ajutorul 
vicleniei, fiind mai în vârstă şi mai experimentat. Excelent! 

— Vrei să zici că ai absolut toate meciurile de box televizate 
vreodată într-un fel de memorie portabilă? 

— Da, bineînţeles. De ce nu? Anticipez şi extrapolez. Tocmai 


am început să confecţionez două perechi de mănuşi de box, 
bandajele de mâini aferente, două şorturi, două protecţii 
dentare, aşa, pentru aspect, şi un scut protector din plastic 
pentru organele tale genitale. 

Joshua auzea activitatea accelerată pe punţile unde se afla 
fabrica. Având în minte protecţia organelor lui genitale ca 
prioritate, spuse: 

— The Rumble in the Jungle nu a fost un simplu meci de box, 
Lobsang, ca să ne-nţelegem. A fost un mic război. L-am urmărit 
de câteva ori. Maica Simplicity se uită uneori la luptele 
importante. Cu toţii credem că are o slăbiciune pentru bărbaţii 
solizi şi transpiraţi... 

— Am studiat regulile boxului suficientă vreme, spuse 
Lobsang, ridicându-se în picioare. Două milionimi de secundă, 
ca să fiu mai exact. Scuze, am părut infatuat? 

Joshua oftă. 

— De fapt, a sunat ca o exagerare de dragul unui efect comic. 

— Bun! spuse Lobsang. Exact asta a fost intenţia mea. 

— Asta a sunat a infatuare. 

— Asta e, trebuie să recunoaştem că datorită calităţilor mele 
sunt îndreptăţit să fiu infatuat, nu crezi? Te rog să mă scuzi o 
clipă... 

Lobsang se îndepărtă. Prima dată când Joshua văzuse 
unitatea ambulantă deplasându-se, i se păruse că are nişte 
mişcări oarecum sacadate, evident artificiale, însă acum 
observă că se mişca asemenea unui atlet. Era clar că Lobsang 
era un mare adept al autodezvoltării. Îşi făcu din nou apariţia 
după câteva minute, îmbrăcat cu un halat alb, gros şi îi întinse 
lui Joshua echipamentul. Joshua se întoarse cu spatele şi începu 
să se schimbe. 

Lobsang recită: 

— Box: o modalitate sănătoasă de antrenament fizic care 
solicită simultan zonele creierului responsabile pentru 
observaţie, deducție şi anticipație şi care, nu în ultimul rând, 
dezvoltă spiritul de fairplay. Propun să ne ghidăm după regulile 
pentru o şedinţă de antrenament, mai degrabă decât pentru un 
meci în toată regula, aşa cum au fost stabilite de generalul de 
brigadă Houseman, în 1891. Care, după cum văd, a fost 
împuşcat în cap accidental la scurtă vreme după aceea, în 
Sudan, chiar de unul dintre propriii subordonați - un incident de 


la care, de altfel, nici cel mai avansat nivel de pricepere la box 
nu l-ar fi putut salva. Ironia sorții! Am mai identificat, în plus, mii 
de alte menţiuni ale sportului. Serios, Joshua, îţi apreciez 
pudoarea, dar chiar nu e necesar să te întorci cu spatele la mine 
când îţi îmbraci şortul. 

Intorcându-se, Joshua dădu cu ochii de un nou Lobsang. Când 
îşi dădu jos halatul şi rămase numai în maiocul şi şortul de box, 
dezvălui un trup care l-ar fi speriat chiar şi pe Arnold 
Schwarzenegger. 

— Tu chiar iei totul în serios, Lobsang, nu-i aşa? 

— La ce te referi? 

— N-are importanţă. Bun, spuse el. Facem aşa: ne atingem 
mănuşile, ne dăm un pas înapoi, după care începem... 

Privi pe fereastră la lumile care defilau pe lângă ei. 

— Dar n-ar trebui să te ocupi şi de Mark Twain? Nu ştiu dacă 
îmi place ideea ca noi să ne luptăm, în timp ce nava păşeşte 
orbeşte înainte. 


— Nu-ţi face griji din pricina asta. Am subunități autonome 
care se vor ocupa de navă pentru o vreme. Şi apropo, Mark 
Twain însuşi ar considera situaţia de faţă deosebit de potrivită! 
O să-ţi dau mai multe detalii despre asta după ce voi fi câştigat. 
Dansăm, Joshua? 

Joshua nu fu surprins să descopere că se pricepea să boxeze 
încă destul de bine. In fond, pe Pământul Lung, ori te menţineai 
în formă şi cu reflexele ascuţite, ori te duceai pe copcă. Acum 
părea să dea mai multe lovituri decât primea. Parând 
următoarea lovitură, spuse: 

— Sigur te străduieşti cât poţi, Lobsang? 

Se îndepărtară, iar Lobsang rânji. 

— Te-aş putea ucide cu o singură lovitură. În caz de nevoie, 
braţele acestea ar putea folosi pe post de sonetă pneumatică. 

Se apără cu grijă în faţa unei încercări de atac din partea lui 
Joshua. 

— De aceea te-am lăsat să mă loveşti primul, ca să pot regla 
corespunzător forţa de reacţie. Mi-am adaptat forţa în funcţie de 
forţa ta, însă, din păcate, nu şi viteza, a ta fiind mai bună încă 
din naştere, din cauza fenomenului de memorie musculară - 
cogniţie întrupată, muşchii ca element component al inteligenţei 
individului, uimitor! Va trebui să ţin cont de asta pentru propria 


mea anatomie, să creez un design de procesare mai bine 
distribuit pentru următoarea versiune a acestui corp. In plus, 
Joshua, te pricepi destul de bine să mă induci în eroare, în ciuda 
limbajului tău corporal limitat. Jos pălăria! 

Ceea ce era adevărat, fiindcă în acel moment Joshua îl lovi în 
plin în pieptul acela enorm. 

— Nu sunt sigur că e tibetană, dar există o zicală veche care 
sună aşa: „Dacă lupţi, luptă, nu vorbi!” 

— Desigur, ai dreptate. Trebuie să lupţi cu întreaga minte. 

Brusc, lui Joshua îi ateriză un pumn fix între ochi. De fapt, nu 
se produse impactul; Lobsang executase lovitura cu o precizie 
uluitoare, astfel încât Joshua simţi doar o presiune uşoară pe 
puful de pe nas. 

Lobsang replică: 

— Există într-adevăr o veche zicală tibetană foarte nimerită, 
care spune: „Nu sta prea aproape de un tibetan care taie 
lemne.” Eşti mult prea lent în toate privinţele, Joshua. Totuşi, 
poate reuşeşti să mă învingi prin viclenie încă o bucată de 
vreme, până depăşesc nivelul tău de îndemânare. Exerciţiul 
acesta mi se pare terapeutic, revigorant şi educativ. 
Continuăm? 

Joshua reintră în joc, respirând greoi. 

— Deci chiar îţi place treaba asta, să-nţeleg. Deşi, ţinând cont 
de proveniența ta, mă aşteptam mai degrabă să încerci nişte 
mişcări de kung fu. 

— Te-ai uitat la filmele greşite, prietene. Adu-ţi aminte că eu 
am fost mecanic de motociclete, aşa că eram mult mai priceput 
la treburi mecanice şi electrice decât la lupte. O dată am 
conectat un inductor la uşa atelierului meu, astfel că domnul de 
alături, care intra tot timpul să fure de la mine, s-a ales cu un 
şoc electric de toată frumuseţea. Un pic de justiţie personală. lar 
aceea a fost singura ocazie când am pus pe cineva la pământ. 
N-am avut nevoie de box. 

Se îndepărtară din nou. 

Lobsang continuă: 

— lar acum tu, prietene, ai jucat un rol esenţial, ajutându-mă 
să-l imit pe originalul Mark Twain, care, dacă e să dăm crezare 
cărţii sale autobiografice, s-a luptat cu un alt cârmaci, pe o navă 
cu zbaturi în plină viteză, fiindcă bărbatul se luase de un 
cârmaci ucenic. Din când în când trebuia să părăsească lupta ca 


să se asigure că nava îşi urma cursul corect - ca mine acum, 
care ghidez aerostatul prin toate aceste lumi, chiar în timp ce 
boxăm. Ţinând cont de tendinţa lui Twain de a da o întorsătură 
veselă oricărei anecdote, nu sunt tocmai convins de 
veridicitatea poveştii, însă îl admir ca om, motiv pentru care am 
şi botezat nava după el... De fapt, el ar fi vrut ca titlul cărţii sale 
să fie Păşind spre vest, dar din păcate fusese deja folosit de 
William Wordsworth. Bătrânul romantic din Ţara Lacurilor: un 
poet minunat, însă „expediţia de pe Wordsworth” nu prea sună 
bine, nu crezi? 

— Wordsworth a avut şi el momentele lui de sclipire, după 
părerea maicii Georgina. Încântător amurg, tăcut şi limpede... 

— Cunosc sonetul, desigur. Timpul sacru tace ca o măicuță în 
adorație cufundată. Foarte potrivit! Ne duelăm şi în versuri, 
Joshua? 

— Taci şi boxează, Lobsang! 


23 


Când terminară, soarele apunea deja peste toate lumile. 

Joshua făcu un duş, contemplând toate sensurile şi uzurile 
cuvântului „ciudat”. Să boxezi ca un căpitan de vas cu aburi din 
secolul al nouăsprezecelea cu un om sintetic, în timp ce 
dedesubt se succedau o sumedenie de lumi. Oare viaţa lui 
putea deveni şi mai bizară de atât? Cel mai probabil, se gândi el 
resemnat. 

Începuse să-i placă de Lobsang, deşi nu ştia cu certitudine de 
ce. La fel cum nu ştia sigur, nici până acum, ce anume era de 
fapt Lobsang. Ciudat - asta da, fără urmă de îndoială. Dar în 
fond, şi pe el în numeau o grămadă de oameni „ciudat”, sau 
chiar mai rău. 

Se şterse, îşi puse un şort nou şi un tricou curat cu sloganul 
„Nicio grijă! Pe alt Pământ s-a întâmplat deja” şi se duse înapoi 
pe puntea salon. Nu-i plăceau cabinele goale pe lângă care 
trecea; îl făceau să se simtă ca şi cum Mark Twain ar fi fost un 
vas-fantomă, iar el era prima şi poate ultima fantomă. 

Intră în bucătărie, unde îl găsi pe Lobsang, îmbrăcat într-o 
salopetă anostă, stând în picioare, răbdător ca o statuie. 

— Ora cinei, Joshua? Conform unei analize preliminare, 
somonul tău nu este, în sens strict, chiar un somon, dar e 
suficient de somon ca să-l punem pe grătar. Avem toate 


condimentele necesare. Avem, de asemenea, „tracklements”, şi 
pariez că de astea n-ai mai auzit până acum. 

— „Tracklements” sunt acele elemente care complementează 
ingredientul principal al unui fel de mâncare şi, în mod 
tradiţional, cel puţin, se găsesc în vecinătatea ingredientului 
respectiv - ca, de exemplu, hreanul în mâncărurile cu vită. Sunt 
impresionat, Lobsang. 

Lobsang amuţi de uimire... 

— Păi, dacă aşa se pune problema, şi eu sunt la fel de 
impresionat, având în vedere că sunt un geniu cu acte în regulă 
şi am acces la toate dicționarele publicate vreodată. Pot să te 
întreb unde ai întâlnit un astfel de cuvânt arhaic? 

— Maica Serendipity este o expertă de talie mondială în arta 
culinară de-a lungul istoriei. În special, are o carte scrisă de o 
anume Dorothy Hartley, numită Bucătăria engleză. Serendipity 
o ştie pe dinafară; poate să facă o masă bună din orice. Ar 
trebui să vezi ce tocană grozavă îi iese cu animalele ucise în 
accidente rutiere, e preferata tuturor. De la ea am învăţat multe 
despre cum să-mi găsesc hrana în natură. 

— Este admirabil că o femeie de o asemenea pricepere îşi 
dedică timpul unor tineri defavorizaţi. Câtă abnegaţie! 

Joshua încuviinţă din cap. 

— Da, aşa e. Şi poate are legătură şi cu faptul că este căutată 
de FBI, motiv pentru care nici nu prea iese în lume şi doarme la 
subsol. Maica Agnes a spus că totul nu a fost decât o mare 
neînțelegere şi în orice caz glonţul l-a ratat de departe pe 
senator. Nu prea vorbesc despre asta. 

Lobsang începu să meargă în sus şi-n jos pe punte, 
întorcându-se prompt când dădea de câte un perete despărțitor 
şi măsurând din nou încăperea de la un capăt la altul, ca o 
santinelă. 

Joshua începu să pregătească somonul, însă mersul continuu 
al lui Lobsang şi scârţâitul podelei îl călcau uşor-uşor pe nervi. 
Când Lobsang trecu pe lângă el pentru a douăsprezecea oară, îi 
spuse: 

— Căpitanul Ahab avea acelaşi obicei, ştiai? Şi uite ce i s-a 
întâmplat! Ce te preocupă, la ce te gândeşti acum, Lobsang? 

— La ce mă gândesc eu?! Practic la tot şi toate. Deşi trebuie 
să recunosc că acel antrenament uşor de box face într-adevăr 
minuni pentru procesele cognitive. O observaţie foarte umană, 


de altfel, nu ţi se pare? 

Mărşăluitul continuă neîntrerupt. 

Intr-un final, pseudosomonul fusese pus la fript, dar Joshua tot 
trebuia să fie atent la el. 

Lobsang se opri în cele din urmă. 

— Te concentrezi foarte uşor, Joshua, nu-i aşa? Poţi să ignori 
orice ţi-ar putea distrage atenţia, ceea ce este o abilitate foarte 
utilă. Şi în plus, îţi asigură o anumită linişte. 

Joshua nu răspunse. Prin fereastră văzu o flamă puternică: un 
vulcan îndepărtat pierdut în verdele nemărginit al Eurasiei 
scânteie pentru o clipă, pentru a fi imediat smuls din peisaj, pe 
măsură ce păşeau fără oprire. 

— Ascultă, Joshua, spuse Lobsang. Haide să discutăm despre 
stepperii înnăscuţi. Ca tine. 

— Şi ca soldatul Percy? _ 

— M-ai întrebat de cercetările mele. Incă de la Ziua Marelui 
Pas, m-am străduit să explorez toate aspectele acestui 
remarcabil fenomen nou. Ca să-ţi dau un exemplu, am trimis 
cercetători peste tot în lume pentru a studia sistemele de 
peşteri folosite de omul primitiv. Aveau sarcina să inspecteze 
peşteri similare din lumile vecine, pentru a investiga eventualele 
aşezări omeneşti paralele, în măsura în care acestea existau. A 
fost o operaţiune costisitoare, însă a dat roade. La scurtă vreme, 
într-o peşteră de lângă Chauvet, într-o Franţă paralelă, 
cercetătorii mei au găsit, printre altele, o pictură. Mai exact, era 
emblema unui anumit regiment din Kent, din timpul Primului 
Război Mondial, reprodusă chiar cu o mare precizie. 

— Soldatul Percy? 

— Exact. Oricum, ştiam deja de el şi de abilitatea lui de a 
păşi. Dar la scurtă vreme după aceea, într-o versiune paralelă a 
peşterilor de la Defileul Cheddar din Somerset, Anglia, 
cercetătorii mei neobosiţi au descoperit scheletul întreg al unui 
bărbat de vârstă mijlocie, în posesia căruia se aflau o carafă de 
cidru sigilată, câteva monede şi un ceas de aur confecţionat la 
mijlocul secolului al optsprezecelea, din care nu mai rămăsese 
decât aurul şi alama din piesele metalice. Era o peşteră umedă, 
însă cizmele îi supravieţuiseră, acoperite, la fel ca şi scheletul, 
cu o peliculă lucioasă de carbonat de calciu depozitată de 
picăturile scurse din tavan. Un detaliu interesant: ţintele de la 
cizme şi vârfurile de la şireturi lipseau. 


— Vârfurile de la şireturi? 

— Micii cilindri de metal care se puneau odată la capetele 
şireturilor... încerc să zugrăvesc un tablou pentru tine, Joshua. 

— E un tablou cam plicticos, Lobsang. 

— Răbdare. Partea curioasă cu privire la această descoperire 
este că scheletul a fost găsit doar pentru că avea degetele de la 
mână înfipte într-un spaţiu foarte îngust din podeaua peşterii. 
Agenţii mei l-au găsit pe domnul în cauză în timp ce explorau, 
de fapt, o peşteră inferioară. Au văzut oasele care ieşeau din 
tavan, ca şi cum bărbatul ar fi încercat în zadar să mărească 
acea crevasă îngustă. Totul pare stilul lui Edgar Allan Poe, nu 
crezi? Desigur, şi-au săpat drum din peştera de dedesubt, iar 
restul poveştii îl poţi deduce şi singur. Omul era un hoţ notoriu 
şi un derbedeu, cunoscut în regiune ca Passover. 

— Era stepper, nu-i aşa? întrebă Joshua impasibil. Şi pariez că 
peştera nu avea nicio altă intrare. 

Pentru o clipă îşi imagină picăturile de apă rece ca gheaţa 
cum se preling pe degetele însângerate, în beznă - un om 
încercând disperat să-şi sape o cale de ieşire din acea peşteră 
ca un sicriu... 

— Poate că băuse şi el ceva. Maica Serendipity mi-a spus o 
dată că cidrul din Somerset e făcut din plumb, mere şi 
fierăstraie. Era dezorientat, a păşit, a nimerit într-o peşteră 
strâmtă, fără măcar să-şi dea seama că a păşit, ceea ce l-a 
derutat probabil şi mai tare. A început să orbecăie încercând să 
găsească o ieşire, s-a lovit la cap, şi-a pierdut cunoştinţa. Cum 
mă descurc? 

— Splendid. Craniul era, ce-i drept, uşor lovit, spuse Lobsang. 
O moarte oribilă. Şi mă întreb câţi alţi indivizi ajung să fie prinşi 
în câte un ungher, fără scăpare, până să-şi dea seama ce li se 
întâmplă efectiv. Stepperi înnăscuţți, Joshua. Istoria Pământului 
Lung este plină de asemenea personaje, dacă ştii unde să cauţi. 

Dispariţii misterioase. Apariţii misterioase! Tot felul de 
enigme legate de încăperi încuiate. Unul din exemplele mele 
preferate este Thomas Versificatorul, profetul scoţian, care, 
conform legendei, a sărutat-o pe regina elfilor şi a părăsit 
această lume... În epocile mai recente există numeroase cazuri 
documentate în literatura ştiinţifică ocultă, desigur. 

— Desigur. 

— Vezi tu, Joshua, eşti special, dar nu eşti unic. 


— De ce-mi spui acum toate astea? 
— Pentru că nu vreau să existe secrete între noi. Şi pentru că 
acum voi păşi pe un teren minat. ţi voi povesti despre mama ta. 


Nava păși în continuare spre Vest, silențios, neauzindu-se de 
cât şuieratul aerului care se retrăgea din calea lor. 

Precaut, Joshua scăzu temperatura flăcării pe care gătea 
peştele şi spuse, adoptând un ton cât de nonşalant putea: 

— Ce-i cu mama? Maica Agnes mi-a povestit tot ce e de ştiut. 

— Nu cred, pentru nici ea nu cunoştea întreaga poveste. Eu 
însă o cunosc. Şi lasă-mă să încep prin a spune că adevărul 
complet este, în ansamblu, pozitiv şi explică multe lucruri. Cred 
că ar fi bine pentru tine să-l afli. Dar mi-l voi scoate din minte 
dacă îmi vei cere asta. Adică îmi voi şterge subiectul cu totul din 
memorie, definitiv. Alegerea îţi aparţine. 

Calm, Joshua continuă să fie atent la peşte. 

— Cum aş putea spune orice altceva decât: „Povesteşte-mi 
despre ea”? 

— Prea bine. Ştii, cu siguranţă, sau cel puţin ai dedus, cel mai 
probabil, că maica Agnes a preluat conducerea Căminului în 
primul rând din pricina circumstanțelor controversate şi 
scandaloase din jurul naşterii tale. A fost o asemenea lovitură, 
încât, prin comparaţie, episodul izgonirii zarafilor din Templu 
pare o simplă petrecere de burlaci. Am văzut documentele, 
crede-mă; mă îndoiesc că o adunare a cardinalilor ar încerca să 
o depună pe Agnes din funcţie acum. Ştie toate detaliile sordide 
despre ei. Mai mult, ştie şi ce se află dedesubtul lor... Mama ta 
era tânără când a rămas gravidă cu tine, mult prea tânără. 
Căminul a eşuat în misiunea lui în ceea ce o priveşte, asta e 
evident. Şi apropo, nu se ştie cine este tatăl tău, nici măcar eu 
nu ştiu asta. 

— Ştiu. Maria nu a vrut să vorbească deloc despre el. 

— Sub vechiul regim, lumea ei era una de penitenţă zilnică. 
Există  depoziţii pertinente care demonstrează modul de 
administrare a acestei penitenţe, atât în seiful personal al maicii 
Agnes, cât şi, desigur, printre propriile mele documente, 
aşteptând momentul oportun pentru a fi dezvăluite. Regimul era 
total necorespunzător pentru epoca modernă şi ar fi fost la fel 
de necorespunzător în oricare altă epocă, deşi poate că 
odinioară ar fi fost tolerat. 


joshua se întoarse către Lobsang şi rosti cu o voce 
inexpresivă: 

— Ştiu că cineva i-a confiscat brăţara cu maimuțe. Era o 
bagatelă, dar îi fusese dăruită de mama ei. Intr-un fel, era 
singurul lucru pe care îl avea pe lume. Mi-a povestit maica 
Agnes. Presupun că era considerată ca o chestie superstiţioasă 
sau ceva de genul ăsta. 

— Da, chiar aşa gândeau. Deşi mai era vorba şi de pură 
cruzime meschină. Maria era gata să nască la vremea aceea. 
Pare un incident banal, însă pentru ea a fost picătura care a 
umplut paharul, tocmai în cel mai inoportun moment cu putinţă. 
În seara aceea, când au început durerile facerii, Maria a încercat 
să fugă de la Cămin, s-a panicat şi a păşit. lar aici intri tu în 
scenă. De fapt, a păşit de dovă ori. Te-a născut pe tine, apoi a. 
Păşit înapoi pe Datum, apărând pe strada de lângă Cămin, unde 
a şi găsit-o maica Agnes. Agnes a încercat s-o liniştească; Maria 
se afla, fireşte, într-o stare cumplită. Însă a realizat ce făcuse, 
aşa că a pășit din nou. lar când s-a întors, te-a adus şi pe tine cu 
ea, înfăşurat în pulovărul ei de angora roz, şi te-a pus în braţele 
maicii Agnes, care rămăsese înmărmurită, neînţelegând nimic 
din ce se petrecuse. Abia în Ziua Marelui Pas, când păşitul a 
ajuns la ordinea zilei, a început să bănuiască adevărul. lar Maria 
a murit în urma hemoragiei post-natale, Joshua. Îmi pare nespus 
de rău. Maica Agnes, deşi a reacţionat prompt, nu a putut s-o 
salveze. Incidentul acesta, prietene, te face unic, prin faptul că, 
la momentul naşterii, chiar şi numai pentru câteva minute, ai 
fost, aproape fără urmă de îndoială, singura persoană dintr-un 
întreg univers. Complet solitar, absolut singur! Mă întreb ce 
efect o fi avut asta asupra conştiinţei tale de nou-născut... 

lar Joshua, care fusese toată viaţa conştient de prezenţa 
distantă şi solemnă a Liniştii, îşi puse aceeaşi întrebare. 
Naşterea mea miraculoasă, se gândi el. 

Lobsang continuă: 

— Aşadar, nu erai la curent cu toate detaliile acestea, nu-i 
aşa? Te ajută să te înţelegi mai bine pe tine însuţi? 

Joshua privi absent în direcţia lui Lobsang. 

— Ar fi bine să servesc peştele înainte să se răcească. 


Lobsang îl privi în tăcere pe Joshua, care mâncă o porție 
serioasă de peşte, preparat cu ceapă tăiată mărunt (în lipsa 


cepei verzi de la bord), cu fasole verde şi un sos cu mărar, de a 
cărui compoziţie nici măcar nasul ultrasensibil al lui Lobsang nu 
era complet sigur, deşi conţinea indiscutabil o cantitate 
considerabilă de fenicul. Îl urmări pe Joshua spălând şi ştergând 
metodic fiecare farfurie şi tacâm până străluceau şi punând 
toată vesela la locul ei într-o ordine desăvârşită. 

Apoi Lobsang îl urmări pe Joshua trezindu-se, scăldat parcă în 
realitate ca într-un torent primăvăratic. 

Lobsang spuse blând: 

— Am ceva pentru tine. Un lucru pe care cred că mama ta şi- 
ar fi dorit să-l ai. 

Scoase un pacheţel înfăşurat într-o hârtie moale, pe care îl 
aşeză uşor pe masă. In acelaşi timp, descărcă nişte lucrări 
relevante pe tema pierderii umane şi a modului de a face faţă 
durerii ulterioare, operând simultan verificări de rutină ale 
sistemelor navei. 

Joshua deschise pachetul cu grijă, scoțând la iveală brăţara 
prețioasă din plastic ieftin a mamei sale. 

Lobsang îl lăsă singur pe Joshua. 

Se plimbă de la un capăt la altul al navei, descoperind din nou 
cu surpriză cât de mult ajuta mersul în procesul reflecţiei, după 
cum observase şi Benjamin Franklin cândva. Un aspect al 
întrupării, presupuse, cogniţie întrupată, un fenomen pe care ar 
trebui să-l studieze sau cel puţin să şi-l amintească. In urma lui, 
luminile se estompară, iar nava intră în modul de funcţionare 
nocturn. 

Când ajunse în timonerie, deschise ecranul de protecţie şi se 
bucură de aerul proaspăt şi rece al succesiunii de lumi, 
învăluindu-i  nanosenzorii din pielea artificială. Contemplă 
Pământul Lung în lumina acestor multiple luni. Peisajul prezenta 
arareori variaţii semnificative: formele generale ale dealurilor, 
albiile râurilor, deşi ocazional apărea activitate vulcanică pentru 
a transforma cerul într-o văpaie sau vreo pădure în flăcări, 
aprinsă de fulgere, despicând întunericul. Luna, soarele, 
geometria esenţială a Pământului - toate acestea alcătuiau o 
scenă statică pe care se profilau configuraţiile biologice 
fremătătoare, în permanentă schimbare, ale lumilor care se 
succedau. Dar nici măcar lumina lunii nu era o constantă peste 
toate lumile. Lobsang urmărise cu atenţie lunile, observând 
chipul acela străvechi într-o continuă preschimbare, 


transformându-se aproape imperceptibil pe măsură ce traversau 
lumile. În timp ce mările magmatice primitive supravieţuiau 
neschimbate, în scoarţa selenară erau săpate modele distincte 
de cratere şi nervuri, de către alte şi alte roci cosmice aleatorii, 
de la o realitate la alta. Ştia că mai devreme sau mai târziu se 
impunea cu necesitate să dea peste o lume cu o lună negativă, 
în care luna să lipsească. In fond, existenţa însăşi a lunii era o 
întâmplare, rezultatul coliziunilor accidentale produse pe 
parcursul formării sistemului solar. Absența lunii era inevitabilă, 
cu condiţia să te afunzi suficient de adânc în lumile Pământului 
Lung. Lobsang nu trebuia decât să aştepte, la fel ca în cazul 
multor alte fenomene pe care le anticipase. 

Inţelegea extrem de mult. Şi totuşi, cu cât înaintau mai mult, 
cu atât Lobsang devenea din ce în ce mai neliniştit din pricina 
misterelor Pământului Lung. Acasă avusese de-a face cu 
profesoraşi inofensivi care vorbeau despre Pământul Lung ca şi 
cum ar fi fost un simplu construct al fizicii cuantice, fiindcă tipul 
acela de limbaj ştiinţific păruse cel puţin să descrie cât mai 
corect realitatea. Insă începuse să creadă că, dimpotrivă, 
aghiotanţii lui nu numai că nu zugrăviseră un tablou corect, ci 
păreau să se afle într-un cu totul alt muzeu. Şi că Pământul Lung 
era, de fapt, ceva cu mult mai bizar. Nu ştia şi detesta să nu ştie 
ceva. În seara aceasta ştia că avea să-şi facă griji până aveau să 
apună toate lunile, apoi avea să-şi facă griji până la ivirea zorilor 
şi venea din nou vremea activităţilor cotidiene, care în cazul lui 
includeau şi mai multe... griji. 


24 


A doua zi, Joshua îi ceru lui Lobsang, aproape cu timiditate, 
mai multe informaţii despre stepperii înnăscuţi. Despre alţi 
oameni ca el şi ca mama lui. 

— Nu legende istorice, ci exemple din perioada modernă. Îmi 
închipui că ai destul material. 

Aşa că Lobsang i-a povestit lui Joshua despre Jared Orgill, unul 
dintre primii stepperi înnăscuţi care au ajuns în atenţia 
autorităţilor. 


Fusese un simplu joc de Clovnu' din Cutie: aşa îl numeau în 
Austin, Texas, deşi copiii inventaseră variante independente ale 
jocului pe întreaga planetă, denumindu-l în diferite feluri. lar în 


ziua cu pricina era rândul lui Jared Orgill, care avea zece ani, să 
fie Clovnu'. 

Jared şi prietenii lui găsiseră un frigider vechi pe colina 
interzisă. O ladă compactă şi greoaie din oţel inoxidabil, zăcând 
pe spate. 

— Arată de parcă ar fi un coşciug de robot, observă Debbie 
Bates. 

Odată ce scoaseră rafturile şi compartimentele din plastic, 
arăta mai mult decât încăpător pentru oricare dintre ei. 

Jared nu a fost forţat să între în cutie, deşi, mai târziu, părinţii 
lui aveau să susţină contrariul. De fapt, se pare că ar fi insistat 
că era rândul lui. Îi înmână telefonul lui mobil lui Debbie - 
niciodată nu luai un telefon înăuntru, desigur se urcă în cutie şi 
se întinse pe spate. Nu era deloc confortabil, muchiile şi 
protuberanţele dinăuntru îl înţepau peste tot şi puţea a ceva 
chimic. Capacul masiv se trânti cu zgomot deasupra lui, 
acoperind cerul şi feţele zâmbitoare ale camarazilor lui. Nu-l 
deranja, avea să dureze doar câteva minute. Pentru o vreme, 
auzi bubuituri, pocnituri şi hârşăieli, câtă vreme ceilalţi urmară 
procedura obişnuită, blocând capacul cu tot felul de gunoaie 
găsite prin preajmă. 

Apoi urmă un moment de linişte, din nou nişte hârşâieli, iar 
frigiderul începu să se zdruncine. Ceilalţi copii găsiseră o 
modalitate şi mai bună să-l blocheze înăuntru. Le luă câteva 
clipe să se organizeze, însă nu după mult, vreo şase dintre ei se 
aliniară şi se opintiră, ridicând frigiderul masiv, zguduindu-l cu 
fiecare mişcare. Frigiderul se rostogoli şi ateriză pe partea din 
faţă, astfel că uşa se afla acum pe pământ şi nu mai putea fi 
deschisă. Jared, zguduit de rostogolitul pe întuneric, se trezi cu 
faţa în jos peste partea interioară a uşii... şi auzi un scârţâit. 
Stepperul pe care îl avea legat în talie, la curea, era doar o cutie 
de plastic plină de piese amestecate alandala - cam fragil. 

Jocul era aşa: trebuia să aştepte cinci minute sau zece - sau 
poate chiar şi o oră. Sigur că habar n-avea cât timp trecea 
exact. Apoi trebuia să pășească în Vest 1 sau Est 1, să se 
îndepărteze de frigider, şi apoi să pășească înapoi - şi voilà! — 
iată-l pe Clovn ieşit din cutie. 

Dar aterizase pe Stepper. 

Poate că funcţiona încă. Nu încercă, nu imediat. Nu voia să 
pară un iepure fricos ieşind prea repede. In plus, nu voia să ştie 


că Stepperul era stricat şi că era blocat acolo. 

Nu ştia cât timp trecuse. Aerul devenise deja încins şi 
înăbuşitor. Poate trecuseră zece minute, poate mai mult. 

Pipăi butonul Stepperului, închise ochii şi apăsă pe Est. Nimic. 
Doar bezna sufocantă. Frica îl străpunse ca o săgeată. Apăsă 
butonul spre Vest, fără rezultat. Îl apăsă frenetic într-o parte şi- 
ntr-alta până i se rupse în mână. Se abţinu să nu ţipe. Se 
întoarse pe spate şi începu să bată cu pumnii în pereţii 
frigiderului. 

— Ajutor! Hei! Scoateţi-mă de aici! Debbie! Mac! Ajutaţi-mă 
să ies de aici! 

Aşteptă, ascultând. Nimic. 

Ştia ce ar face copiii, fiindcă asta ar face şi el. Ar aştepta 
câteva minute, o jumătate de oră, o oră, poate şi mai mult. Ar 
începe să se agite, gândindu-se că s-a întâmplat ceva, după 
care s-ar despărţi şi s-ar întoarce fiecare pe la casele lor. În cele 
din urmă, cineva ar vorbi şi toţi s-ar urca în maşină şi ar veni pe 
colină, iar tata ar urla la ceilalţi să-i spună unde mama naibii era 
frigiderul ăla şi ar ridica gunoaiele de deasupra cu mâinile lui... 

Problema era că până atunci puteau să treacă ore întregi. 
Aerul devenise deja cleios, îl durea pieptul când respira. Fu din 
nou cuprins de panică. Trase de Stepperul stricat până când i se 
desfăcu în mâini. Ţipă, bubui în pereţii frigiderului, făcu pe el. 
Incepu să plângă. 

Apoi, epuizat, se linişti din nou şi pipăi resturile Stepperului 
prin beznă: cartoful, cablul de alimentare, bucăţile din placa de 
circuit. N-ar fi trebuit s-o smucească aşa. Ar fi trebuit să încerce 
s-o repare. Poate dacă şi-ar aminti cum îl construise, ar fi în 
stare să-l reasambleze acum. Îşi aminti schema de asamblare, 
aşa cum o văzuse strălucind pentru prima dată pe ecranul 
telefonului. Avea o memorie bună pentru chestii de felul ăsta. 
Urmări cu gândul liniile schemei, bobinele, reglajul şi... 

Şi se prăbuşi, cam de la o înălţime de treizeci de centimetri, 
aterizând cu o bufnitură surdă pe pământul moale. Dintr-odată, 
deasupra lui apăru cerul, luminos, orbitor, iar plămânii inspirară 
avizi aerul curat. 

Afară! Se ridică în picioare tremurând. Nişte bucăţi din 
Stepper căzură pe jos. Se simţea ameţit de la aerul curat. Ca şi 
cum ar fi fost mort, iar acum revenise la viaţă. Spre ruşinea lui, 
avea pantalonii umezi. 


Se uită împrejur. Se afla într-un desiş de pădure, dar vedea 
luminile strălucind printre copaci: Austin Est 1 sau Vest 1, nu 
ştia sigur. Trebuia să ajungă acasă. Dar cum? Stepperul era şi 
mai distrus decât înainte. Totuşi, se îndepărtă câţiva metri de 
locul în care ar fi fost frigiderul... 

lar în secunda următoare se afla în vârful unei grămezi de 
gunoi împuţit, lângă o altă grămadă de resturi sub care probabil 
era frigiderul. Păşise înapoi pe Datum. Nu înţelesese cum. De 
data asta nici măcar nu atinsese Stepperul. Nici măcar nu-i era 
greață. 

Nu mai conta. Era acasă! O luă la goană, îndepărtându-se de 
frigider. Poate că părinţii lui nu-şi dăduseră încă seama că 
lipsea. Entuziasmat, începu să-şi facă planuri să-şi recupereze 
telefonul şi să se dea mare la prieteni. 

Din nefericire pentru Jared, i se observase dispariţia. Părinţii 
lui chemaseră deja poliţia, iar unul din poliţişti se dovedise 
suficient de isteţ ca să observe Stepperul dezmembrat şi să 
pună întrebarea esenţială: cum reuşise să păşească dintr-o lume 
în alta fără Stepper? Spre nenorocirea lui Jared, nu fu lăsat să se 
întoarcă imediat la şcoală, i se făcură tot felul de controale 
medicale şi trebui să meargă la şedinţe de consiliere cu nişte 
„experţi” în domeniul pășitului şi al Pământului Lung, un fizician, 
un psiholog şi un neurolog. 

Un site de ştiri locale publică un articol cu toată întâmplarea, 
care fu însă şters la scurtă vreme. După aceea, guvernul 
american, expert în materie de operaţiuni de muşamalizare, 
negă incidentul, discredită martorii, inclusiv pe Jared, şi îngropă 
toată povestea în dosare secrete. 

Lobsang cunoştea, bineînţeles, conţinutul acelor dosare. 


— Atunci de ce mai au nevoie oamenii de Steppere? întrebă 
Joshua. 

— Poate că au nevoie de ele într-un mod mult mai indirect 
decât se presupune, Joshua. Notiţele concise lăsate de Linsay 
insistă că poziţia fiecărei componente este crucială şi necesită o 
precizie de ceasornicar, astfel încât atenţia constructorului este 
complet absorbită de această sarcină. Nevoia de a alinia cele 
două bobine îmi aminteşte de reglajul detectoarelor de metal 
timpurii. Cât priveşte celelalte componente, par să aibă un 
simplu rol estetic, iar aparențele pot fi foarte importante. 


Reglarea bobinelor este un gest hipnotic. Dacă-mi permiţi să fiu 
tibetan pentru o clipă, aş zice că avem de-a face cu un soi de 
mandala tehnologică, concepută de aşa natură încât să împingă 
mintea într-o stare uşor diferită şi deghizată ca un dispozitiv 
tehnologic occidental comun. Vezi tu, actul de a construi un 
Stepper este acela care îi permite constructorului său să 
păşească, nu aparatul în sine. Eu însumi am experimentat 
procesul fizic de asamblare a unui Stepper, prin intermediul unei 
unităţi ambulante. Mă hazardez să sugerez că acest lucru 
descuie în noi o uşă de a cărei existenţă majoritatea dintre noi 
nici nu sunt conştienţi. Dar după cum ilustrează povestea lui 
Jared Orgill - sau chiar şi a ta - unii oameni descoperă că nu au 
deloc nevoie de Steppere atunci când păşesc din greşeală cu o 
cutie stricată sau pășesc fără cutie atunci când sunt în stare de 
panică. 

— Suntem cu toţii stepperi înnăscuţi, spuse Joshua meditativ. 
Doar că majoritatea nu ştim asta. Sau avem nevoie de 
dispozitivul acesta ajutător ca să punem în mişcare „muşchii” 
necesari din cap. 

— Ceva de genul acesta. Dar nu chiar toti, la partea asta te 
înşeli. S-au efectuat suficiente studii pe stepperi până acum 
pentru a ajunge la nişte statistici preliminare. Se crede că 
aproximativ o cincime din oameni sunt stepperi înnăscuţi, 
pentru care Pământul Lung este la fel de accesibil ca un parc 
urban - fără niciun fel de instrumente ajutătoare, poate cu puţin 
antrenament sau exerciţii de disciplină mentală precum cel pe 
care l-a descoperit Jared din întâmplare atunci când a vizualizat 
schema de asamblare. Pe de altă parte, tot cam o cincime din 
oameni nu pot părăsi niciodată Pământul Datum, decât dacă 
sunt duşi în spate, în mod umilitor, de către altcineva. 

Joshua reflectă la implicaţii. Dintr-odată, omenirea apărea 
divizată în mod esenţial, chiar dacă nu o conştientizase încă. 


25 


Joshua privea lumile care se succedau ca şi cum ar fi frunzărit 
o carte cu poze. Îndreptându-se constant în direcţia vestului 
geografic, traversară o graniţă naturală care le servea şi drept 
reper de orientare: Munţii Ural, o centură de teren încreţit, 
întinsă de la nord la sud, care supravieţuise în majoritatea 
lumilor. 


Însă lumile erau diferite acum. Lăsaseră de mult în urmă atât 
Centura Glaciară, cât şi Centura Minieră. Acum lumile care se 
perindau pe sub ei aparţineau Centurii Porumbului, după cum le 
plăcea ghizilor şi şefilor de expediţii americani să le numească. 
Erau lumi îmbelşugate, cu un climat cald şi, cel puţin pe 
suprafaţa Americii de Nord, erau acoperite de păşuni şi stepe, 
presărate cu arbori şi arbuşti familiari şi înţesate de turme de 
animale cu un aspect sănătos. Lumi tocmai bune pentru 
agricultură. Pământurile de sub această limită ajungeau la cifre 
de peste o sută de mii pe terrametrul lui Lobsang. Călătorilor 
obişnuiţi le lua nouă luni să ajungă atât de departe, pe jos. 
Aerostatul parcursese toate aceste lumi în patru zile. 

De fiecare dată când se opreau, Lobsang scana după 
transmisiuni radio de unde scurte, care ar trebui să poată fi 
propagate de-a lungul curbei oricărui Pământ cu o ionosferă. 
Făcură câte o pauză în diverse lumi din Centura Porumbului 
pentru a asculta, una dintre acestea fiind Vest 101754, unde 
prinseră transmisiunea unei puştoaice guralive, originare chiar 
din Madison, aflată într-o colonie dintr-o New England paralelă, 
care citea din propriul jurnal. Joshua îşi imagina că aceasta era 
doar una dintr-un şir întreg de comunităţi pline de speranţă, 
presărate de-a lungul continentelor Pământului Lung. Fiecare, îşi 
închipuia el, cu povestea ei... 


Salut, dragii mei ascultători fideli. Helen Green aici, bloggeriţa 
voastră de modă veche, care acaparează din nou undele. 
Fragmentul care urmează e de acum trei ani. Era 5 iulie - adică, 
după cum v-aţi dat seama deja, ziua care urmează imediat după 
4 lulie. Să-i dăm drumul... 

Asta înseamnă mahmureală? 

Doamne Dumnezeule! 

leri a fost Ziua Independenţei! Uraa! Suntem aici de opt luni şi 
n-a murit nimeni încă, ura! Asta e un pretext la fel de bun ca 
oricare altul pentru o petrecere. Suntem americani, iar asta este 
oficial America... şi a fost 4 Iulie... şi cu asta basta. 

Deşi dacă te uiţi acum la noi, în prima noastră vară aici, ai 
zice că suntem amerindieni. Locuim cu toţii în adăposturi 
rudimentare, corturi, case comunale mari şi pătrăţoase, iar unii 
oameni mai stau încă în corturile de călătorie. Peste tot aleargă 
pui de găină şi căţeluşi pe care i-au cărat oamenii după ei în 


spinare tot drumul. Încă nu am început să cultivăm pământul. La 
anul o să fie prima recoltă. Facem cu schimbul ca să curăţăm 
ogoarele - pârjolim, tăiem buruienile, mutăm pietroaiele - munci 
fizice grele, pentru care nu avem la dispoziţie decât propriii 
muşchi. Am adus seminţe pe care să le plantăm pe viitor: 
porumb, fasole, în şi bumbac - destule cât să ne ajungă pentru 
ani întregi de recolte ratate, dacă e cazul. Ah, am plantat deja 
bostani, dovlecei şi fasole în pământul curăţat din jurul caselor, 
în „grădinile” noastre. 

Dar pentru moment suntem vânători-culegători! Şi e un ţinut 
îmbelşugat în care să tot vânezi şi să culegi. larna am pescuit 
biban din râu. În pădure am vânat animale care seamănă cu 
iepurii şi cu căprioarele şi nişte căluţi caraghioşi, deşi ne-a fost 
cam greu să-i mâncăm, pentru că seamănă prea mult cu poneii. 
Acum, vara, petrecem mai mult timp pe coastă, unde pescuim şi 
adunăm scoici. 

Te simţi într-adevăr ca în sălbăticie. Acasă, pe Datum, trăiam 
pe spinarea a secole întregi de eforturi ale altor oameni de a 
domestici totul. Aici, pădurea nu a fost niciodată defrişată, 
mlaştinile nu au fost niciodată asanate, nu s-au construit 
niciodată baraje sau diguri pe râu. E ciudat. Şi periculos. 

Cred că tata îi consideră periculoşi şi pe unii oameni. Aflăm 
din ce în ce mai multe unii despre ceilalţi, dar încet-încet. Și 
uneori aparențele înşală. Unii au venit aici, nu ca să ajungă 
undeva, ci ca să fugă de ceva. Un veteran din armată. O femeie 
despre care mama crede că a fost maltratată când era copil. O 
femeie care şi-a pierdut copilul. Mă rog, eu n-am nimic împotriva 
lor! 

În orice caz, ne aflăm aici. Şi dacă faci o drumeţie prin pădure 
sau pe malul râului, vezi firicelele de fum care se ridică din 
hornurile caselor şi auzi vocile lucrătorilor de pe câmp. Observi 
diferenţa dacă pășeşti chiar şi numai o lume sau două în oricare 
direcţie. O lume cu oameni, în comparaţie cu una fără. Sinceră 
să fiu, chiar aşa e: simţi asta în cap. 

Am avut o controversă în legătură cu numele pe care ar 
trebui să-l poarte noua noastră comunitate. Adulții au avut o 
întrunire pe tema asta şi a ieşit mare tămbălău, ca de obicei. 
Melissa susţinea înfocată că ar trebui să fie un nume lung şi 
optimist, de genul: „Noua Independenţă” sau „Izbăvirea” sau 
poate pur şi simplu „Noua Speranţă”, dar tata a râs de ultima şi 


a făcut o glumă legată de Războiul Stelelor. 

Nu mai ştiu sigur dacă a fost sugestia mea sau a lui Ben 
Doak, dar am găsit un nume care a avut succes. Sau cel puţin 
unul care nu a fost detestat de nimeni suficient, încât să fie 
respins. După ce s-a convenit asupra lui, tata şi încă câţiva au 
făcut un indicator, pe care l-au plasat pe drumul dinspre coastă. 


BINE AŢI VENIT ÎN REBOOT 
ÎNFIINȚAT: 2026 D.HR. 
POPULAŢIE: 117 


— Acum tot ce ne mai lipseşte e un cod poştal, a spus tata. 

lar acum urmează un pasaj scris un an mai târziu de tata! M-a 
ajutat cu jurnalul ăsta, inclusiv cu corectatul greşelilor de scris. 
Aşa că mersi, tata!... 


Numele meu e Jack Green. Dacă citiţi aceste rânduri, 
înseamnă că ştiţi deja că sunt tatăl lui Helen. Am permisiune 
specială din partea ei ca să adaug câteva observaţii în jurnalul 
ei, care a devenit un obiect valoros în sine. În momentul de faţă, 
Helen e ocupată cu alte treburi, dar astăzi e ziua ei de naştere şi 
voiam să mă asigur că ocazia este marcată cum se cuvine. 

Aşadar, de unde să încep? 

Casele sunt gata, în mare parte. Încetul cu încetul curăţăm şi 
câmpurile. De obicei, stau aplecat şi muncesc. Ca de altfel, noi 
toţi. Dar din când în când mai dau o raită în jurul oraşului şi 
observ cum muşcăm din ce în ce mai mult din spaţiul verde. 

Fabrica de cherestea vuieşte întruna. Acesta a fost primul 
nostru proiect comunal. O aud şi acum, în timp ce scriu - 
încercăm să o menţinem în funcţiune zi şi noapte; face zgomotul 
acela specific în doi timpi, transformând încet pădurea în oraş. 
Avem un cuptor de ars oale, un cuptor de var şi un cazan de 
fiert săpun şi, bineînţeles, forja noastră proprie, datorită lui 
Franklin, copilul-minune al britanicilor. Hărțile geologice au fost 
cum nu se poate mai exacte. Într-un fel, e incredibil cât de rapid 
am reuşit să progresăm. 

Insă am avut parte şi de ajutor din exterior. O familie de 
amish a venit la noi, urmând instrucţiunile reverendului Herrin, 
pastorul nostru itinerant. Sunt oameni în vârstă, dar de treabă şi 
foarte pricepuţi la ceea ce fac. Ne-au ajutat, de pildă, să 


construim cuptorul de ars oale, care e un cuptor pătrăţos cu 
horn. Oalele noastre sunt teribil de rudimentare, dar nici nu vă 
puteţi imagina cât de mândru te simţi când aşezi o vază făcută 
de tine pe un raft construit de tine, plin de flori pe care le-ai 
cultivat în propria grădină, pe care ai săpat-o cu mâna ta. 

Dar toate astea nici nu se compară cu primele unelte de fier 
ieşite din forja lui Franklin. Nu am fi putut supravieţui cum 
trebuie fără uneltele de fier şi oţel. Dar fierul a avut un impact 
bizar asupra economiei noastre locale. Când am sosit, la 
început, ne-am împrăştiat prin mai multe lumi vecine, nu am 
rămas cu toţii într-una singură. De ce nu? Aveam destul spaţiu. 
Dar bineînţeles, cum nu poţi transporta fierul dintr-o lume în 
alta, nici măcar obiectele făurite aici, oamenii au început să se 
întoarcă treptat în 754, lumea cu forja. Preferă să facă asta, 
decât să reînceapă întregul proces altundeva (cu toate că 
Franklin s-a oferit să facă asta, cu condiţia să i se multiplice 
onorariul). 

Mă uimeşte că modul în care omenirea explorează Pământul 
Lung este modelat de un factor simplu: imposibilitatea de a 
transporta fier dintr-o lume în alta. De exemplu, ne-a venit ideea 
să cultivăm ogoare paralele în Pământurile vecine, ca să evităm 
să pierdem o recoltă întreagă din cauza manei sau a vremii 
potrivnice. Dar nu merită; mai degrabă folosim uneltele pe care 
le-am făcut deja aici şi ne extindem culturile pe 754. 

Modalitatea în care recompensăm vizitatorii, precum acei 
membri amish, pentru serviciile lor, este foarte interesantă. Sau 
cel puţin, aşa mi se pare mie. Banii! Ce anume are valoare aici, 
pe Pământul Lung? Ce anume reprezintă valoarea, în situaţia în 
care fiecare poate avea propria mină de aur? O întrebare 
teoretică interesantă, dacă stai să te gândeşti, nu-i aşa? 

Între noi folosim, ce-i drept, banii de pe Datum. De când ne- 
am confruntat cu recesiunea cauzată de Pământul Lung, yenul 
şi dolarul american s-au menţinut tare pe poziţii, mai ales 
pentru că sunt imposibil de falsificat. Lira sterlină s-a prăbuşit 
mai devreme, când jumătate din populaţie a părăsit insula 
aceea arhipopulată, inclusiv Franklin, fierarul nostru nepreţuit. 
Cu toate acestea, Marea Britanie a ştiut să iasă din strâmtoare, 
şi nu pentru prima dată. În timpul anilor cu o situaţie economică 
proastă, britanicii au introdus „favoarea”, o valută cu valoare 
flexibilă. Pe scurt, era o monedă de o unitate, a cărei valoare 


era stabilită de comun acord de cumpărător şi vânzător la 
momentul tranzacţiei, ceea ce impunea dificultăţi de impozitare, 
aşa că a funcţionat foarte prost pe Datum. Insă în lumile noi 
este valuta ideală, ceea ce nu este deloc surprinzător, având în 
vedere că sistemul cu pricina a fost utilizat cândva în perioada 
incipientă a Statelor Unite ale Americii, pe când nu exista nicio 
altă monedă şi niciun guvern care să-i valideze uzul. 

În locuri ca Reboot, în viaţa cotidiană au loc tot felul de mici 
tranzacţii. Fierbi grăsimi animale şi faci seu şi, dacă faci prea 
mult, te gândeşti că poate ar avea şi vecinul tău nevoie, cum se 
şi întâmplă de fapt, aşa că îţi oferă la schimb o jumătate de 
kilogram de minereu de fier. Ţie nu-ți foloseşte fierul, însă îi 
trebuie lui Franklin, fierarul, aşa că i-l dai lui în schimbul unei 
favori, pe care ţi-o va plăti pe viitor. Aşa că acum ţi se datorează 
o favoare, care ar putea consta în ceva concret sau într-un 
serviciu, ca de pildă, să-ţi aducă nişte cumpărături de la 
magazin data următoare când are drum până pe Pământul o 
Sută de Mii sau pe Datum. Sau orice altceva. 

Nu este un sistem pe baza căruia să poţi construi o civilizaţie 
întreagă, dar e destul de bun pentru o colonie de o sută de 
oameni care se cunosc cu toţii între ei. Nu are sens să păcăleşti 
pe nimeni: nu va merge decât pentru scurtă vreme. În fond, nu- 
ţi doreşti să fii persoana căreia i se închide uşa-n nas atunci 
când ai nevoie disperată de ajutor. 

Aşa că în fiecare zi îţi socoteşti favorurile, atât pe cele 
pozitive, cât şi pe cele negative, iar dacă eşti pe plus, poţi foarte 
bine să-ţi iei o zi liberă şi să te duci la pescuit. Infirmierele şi 
moaşele o duc binişor. Câte favoruri valorează o naştere 
reuşită? Ce preţ se poate pune pe o mână rănită, tratată atât de 
conştiincios, încât să poţi munci din nou? 

Bunul-simţ funcţionează foarte bine într-o comunitate 
restrânsă ca aceasta, unde în cele din urmă fiecare depinde de 
bunăvoința şi bună-dispoziţia tuturor celorlalţi. lar atitudinea 
aceasta se aplică inclusiv hoinarilor, cum îi numim noi, care trec 
din când în când prin părţile noastre. Nomazi care cutreieră 
lumile Pământului Lung, fără nicio intenţie de a se stabili undeva 
ca noi, din câte îmi dau seama, ci hoinărind pur şi simplu pe 
coclauri şi servindu-se din ce le oferă natura sau norocul. Şi de 
ce nu, la urma urmei? Pământul Lung se pretează şi la un astfel 
de trai. Vin la noi, fiind atraşi de fumul de la focuri, iar noi îi 


primim cu braţele deschise, le dăm ceva de-ale gurii şi îi rugăm 
pe doctorii noştri să-i trateze, dacă au nevoie. 

Ne facem din capul locului înţeleşi că aşteptăm ceva în 
schimb, de obicei să muncească puţin cot la cot cu noi, sau 
alteori poate doar şi veşti interesante de acasă. Majoritatea 
acceptă învoiala. Oamenii care nu sunt constrânşi de nimic ştiu 
cum să trăiască şi cum să se poarte unii cu alţii. Îmi închipui că 
omul de Neanderthal a învăţat toate astea. Presupun că uneori 
lecţia nu se lipeşte bine. Câteodată par năuci, ca şi cum s-ar fi 
holbat prea mult în zare, şi le vine greu să rămână prea multă 
vreme pe acelaşi Pământ. Sindromul Pământului Lung se 
cheamă, din câte am auzit. 

Am avut şi vizitatori mai oficiali de acasă. Un poştaş face 
traseul! Un bărbat de treabă numit Bill Lovell. Din 
corespondenţa primită am aflat că o anume agenţie federală ne- 
a validat revendicările de pământ. Cea mai importantă scrisoare 
pe care am primit-o eu a fost o declaraţie de la Fondul 
Pionierilor, agenţia guvernamentală înfiinţată pentru a se ocupa 
de problemele emigranților. Conturile mele bancare şi fondurile 
de investiţii sunt încă funcţionale. Îi asigur banii necesari lui 
Rod, fiul nostru „fobic”, „singuraticul” nostru de acasă, după 
câte am înţeles că se zice acum în jargonul de pe Datum. Tilda 
are senzaţia că, într-un fel, trişăm. Că asta nu e în spiritul 
pionieratului. Dar nu am avut niciodată intenţia ca vreunul 
dintre noi să vină aici ca să sufere. Pentru ce? Asta este soluţia 
pe care am găsit-o eu, compromisul pe care îl fac pentru a mă 
asigura că familia mea este în siguranţă. 

Nu am primit nicio scrisoare de la Rod, nici măcar una. Noi îi 
scriem lui, el însă nu ne-a răspuns până acum. Nu abordăm 
subiectul între noi. Însă îmi sfâşie inima încet-încet. 

Vreau să închei într-o notă optimistă. 

Au trecut mai bine de douăzeci şi patru de ore de când Cindy 
Wells a intrat în travaliu - prima naştere din colonie. Cindy şi-a 
chemat prietenele şi s-a dus şi Helen, care se pregăteşte ca să 
devină moaşă, deşi nu are decât cincisprezece ani. Travaliul a 
durat mult, însă naşterea s-a desfăşurat bine, fără complicaţii. 
lar acum când scriu, abia au mijit zorile şi toţi sunt încă la Cindy. 

Nici nu pot să-ţi spun ce mândru mă simt. Şi s-a întâmplat 
chiar de ziua lui Helen. (Mersi, tata!) 

Aşa că pe ziua de azi mai am de făcut o treabă. Trebuie să 


modific indicatorul acela cu numele oraşului: 


BINE AŢI VENIT ÎN REBOOT 
ÎNFIINȚAT: 2026 E.N. 
POPULAŢIE: +47 118 


De partea cealaltă a lumii, un dirijabil extravagant şi puțin 
cam ţipător plutea prin văzduh, în lumina aurorei, ascultând 
aceste poveşti şoptite, înainte să dispară, adâncindu-se în alte 
realităţi paralele. 


26 


Joshua se deşteptă. Pledul mare de lână sub care-i plăcea să 
doarmă mirosea puţin a stătut, era destul de greu şi-i oferea un 
sentiment de siguranţă. Prin fereastra cabinei văzu Pământurile 
care se succedau cu repeziciune; pădurea eurasiatică nesfârşită, 
uneori cuprinsă de flăcări, alteori acoperită de omăt. O nouă 
dimineaţă pe Mark Twain. 

Nu se grăbi să se scoale din pat. În cele din urmă, îşi făcu un 
duş, se şterse şi îşi puse la mână brăţara cu maimuțe. Era 
singurul lucru de la mama lui pe care îl avusese vreodată. Era 
făcut dintr-un plastic de proastă calitate, elasticul îl cam 
strângea la încheietură, dar pentru el valora mai mult decât tot 
aurul din lume. 

Simţi acea uşoară mişcare de inerție caracteristică pentru 
Mark Twain atunci când se oprea din păşit. Teoretic, ştia că nu 
exista niciun motiv pentru această mişcare, însă, în fond, fiecare 
navă îşi are chiţibuşurile ei. Privi din nou pe fereastră. 

Acum, în ciuda aşteptărilor sale, nava plutea deasupra unui 
ocean, care, din câte putea vedea cu ochiul liber, nu se mai 
sfârşea. De zile întregi traversau vastele întinderi ale Eurasiei. 
Joshua crescuse în Madison, înconjurat de lacuri. Doamne, se 
gândi el, ce bună ar fi o baie. Se dezbrăcă până la şort. 

Apoi, fără să se consulte cu Lobsang, alergă la liftul gondolei 
şi cobori până aproape de suprafaţa albastră a apei acestui 
ocean la fel de calm ca un lac. 

Unitatea ambulantă îşi făcu apariţia în cadrul deschizăturii de 
deasupra. 

— Aici erai. Dacă intenţionezi să faci o baie în această mare 
sărată, îţi recomand să te mai gândeşti o dată. Mi-am lansat 


baloanele şi rachetele de cercetare obişnuite şi sunt aproape 
sigur că, în cazul în care există uscat pe planeta aceasta, nu are 
o suprafaţă prea mare. Nivelul mării este foarte ridicat: probabil 
plutim deasupra unor continente scufundate. 

— Deci e o lume oceanică. 

— Nici măcar n-am idee dacă prin apa asta înoată organisme 
la fel de complexe precum peştii. Nu pare să existe altceva 
decât alge, unele dintre ele de un verde foarte aprins. Este o 
lume fascinantă şi ar fi excelent să o explorăm. Cu toate 
acestea, deşi nu-ţi pot interzice să înoţi aici, te sfătuiesc 
insistent să aştepţi cel puţin până verific dacă este un mediu 
sigur. 

Marea liniştită sclipea ademenitor. 

— Ei, haide, n-are ce să se întâmple. 

Auzi zgomote care trădau o activitate mecanică sus, în navă. 

Lobsang spuse: 

— Aşa crezi? Dar cine ştie ce turnură a luat evoluţia într-o 
astfel de lume? Joshua, înainte să fac verificările necesare, ne 
putem aştepta ca orice creatură să ţâşnească din adâncuri, iar 
tu vei fi şters de pe faţa acestui Pământ şi a tuturor celorlalte, 
lăsând în urmă un simplu sunet, cu tot ceea ce exprimă el: 
„pâldâbâc”. 

Acum Joshua auzi un chepeng deschizându-se pe navă, urmat 
de zgomotul unui obiect aruncat în apă. 

— O persoană atât de deosebită ca tine nu are dreptul să se 
ofere drept cobai, când există entităţi mult mai potrivite pentru 
această sarcină - în cazul de faţă, unitatea mea ambulantă 
subacvatică, spuse Lobsang. lată! 

Ceva ce semăna cu un delfin mecanic sări din apă, rămase un 
moment în aer, apoi se scufundă din nou. 

Joshua se uită în sus la Lobsang. Se întrebă încă o dată dacă 
expresiile chipului aceluia artizanal erau oare atent studiate sau 
dacă erau cumva autentice şi oglindeau emoţii reale. Oricare ar 
fi fost răspunsul, cert era că Lobsang jubila acum neîndoielnic, 
privindu-şi noua creaţie. Avea într-adevăr o slăbiciune pentru 
jucăriile sale. 

Însă zâmbetul i se şterse rapid de pe faţă. 

— Am detectat diferiţi peşti, spuse Lobsang, am prelevat 
mostre de apă, am identificat planctonul, distanţa până la 
fundul oceanului este incertă... ceva se apropie de suprafaţă... 


cred că ar fi o idee bună să revii la bord - ţine-te bine! 

Liftul urcă brusc, oprindu-se cu zgomot. Joshua văzu cum 
nemaipomenita unitate subacvatică desenă o ultimă piruetă în 
aer, înainte de a fi înghițită de nişte fălci uriaşe, nelăsând în 
urmă nicio fărâmă de speranţă că ar putea fi vreodată revăzută. 

Se cutremură, întorcându-se spre Lobsang: 

— Asta e ceea ce ai numi tu un „bâldâbâc”? 

— De fapt, după o analiză mai profundă, cred că ar putea fi 
considerat chiar un „BÂLDÂBÂC” în toată regula!! 

— Poţi să mă consideri mustrat. Imi pare rău pentru 
submarinul tău de jucărie. Era scump? 

— Teribil de scump şi plin de brevete, dar, din nefericire, nu şi 
blindat. Insă mai avem înlocuitori. Haide, fac eu micul-dejun de 
data asta. 


Când Joshua termină de mâncat, Lobsang îl aştepta pe puntea 
de observaţie. 

— Deocamdată, l-am clasat ca rechin pe musafirul nostru cel 
înfometat. Pe Pământ au existat cu siguranţă specii de rechini 
uriaşi. L-am prins foarte bine în poză, aşa că ihtiologii pot să 
decidă. Te rog să te bucuri în continuare, cu felicitările mele, de 
uzul neîntrerupt al membrelor tale. 

— În regulă. Am priceput. Îţi mulţumesc... 

Mark Twain reîncepuse deja să pășească mai departe. 
Dedesubt, Joshua vedea iar întinderi întregi de pădure. Lumea 
oceanică rămăsese de mult în urmă. Adio ape scânteietoare, 
adio lumină strălucitoare. Lobsang şi Joshua îşi petrecură 
vremea în tăcere, ceea ce începuse să devină un obicei. Deşi 
aveau o relaţie acceptabilă acum, puteau să treacă astfel ore în 
şir, fără să-şi adreseze măcar un cuvânt unul altuia. 

Indreptându-şi din nou gândurile spre Vest, Joshua simţi o 
presiune bizară în interiorul craniului. Ca şi cum s-ar fi îndreptat 
spre casă, spre Datum, şi nu din ce în ce mai adânc în Pământul 
Lung. 

Pentru prima dată îi trecu prin minte un potenţial final al 
acestei călătorii. 

— Lobsang, cât de departe intenţionezi să mai mergi? O să te 
însoțesc pe termen nelimitat, aşa ne-am înţeles. Dar am şi eu 
răspunderi acasă. Maica Agnes şi celelalte nu mai sunt la fel de 
sprintene cum erau odată... 


— Interesantă reacţie din partea marelui singuratic, remarcă 
Lobsang sec. Mi se pare că tu, Joshua, te asemeni foarte mult cu 
iscoadele şi vânătorii de pe vremuri, din Vestul Sălbatic. La fel 
ca Daniel Boone, cu care te-am comparat înainte, eviţi 
compania oamenilor, dar nu tot timpul. Şi să nu uităm că până şi 
Daniel Boone avea o doamnă Boone şi o grămadă de mici 
Boone. 

— Cu toate că unii dintre micii Boone nu erau, de fapt, ai lui, 
ci ai fratelui său, dacă e să mă încred în ceea ce am citit 
cândva. 

— Te înţeleg, Joshua. Asta încerc să-ţi spun. 

— Mă îndoiesc serios că înţelegi ceva în ceea ce mă priveşte, 
omule de tinichea, se zbârli Joshua. 

— Ce zici de o învoială? Dacă nu dăm peste nimeni cu care să 
poţi conversa, să zicem în următoarele două săptămâni, întorc 
nava şi o luăm înapoi. Avem deja fără îndoială suficiente date ca 
să-i facem mai mult decât fericiţi pe amicii mei din universităţi. 
Tu o să te poţi recrea, iar eu o să încep planurile pentru Mark 
Trine, sperând să mă scuze spiritul domnului Clemens. 

Observând expresia nedumerită de pe faţa lui Joshua, se 
înduplecă de o explicaţie: 

— In acelaşi dialect în care „twain“ înseamnă „doi”, „trine“ se 
referă la numărul trei. O mică glumă de-a mea. 

— Credeam că ai distrus atelierul în care ai creat aerostatul. O 
versiune minoră a exploziei de la Tunguska, după cum te-ai 
exprimat tu. 

— Corporaţia Black deţine numeroase proprietăţi clandestine, 
Joshua. Mi se pare un detaliu demn de luat în seamă că ai 
sugerat să ne întoarcem, tocmai acum, când am aflat că şi 
prietenii noştri cântăreţi din lumea aceea îngheţată au avut 
exact aceeaşi idee. 

— Trolii? Ce vrei să spui? 

— Am urmărit diferite grupuri răzlețe care călătoresc între 
lumi. Atât troli, cât şi ceea ce par să fie nişte specii înrudite sau 
diverse variaţii ale lor. Ar fi dificil să mă pronunt doar în urma 
observaţiilor noastre sporadice; rămâne enorm de cercetat. Însă 
o simplă analiză demografică arată că, în ansamblu, se 
îndreaptă înapoi, aşadar în direcţia din care venim noi. Şi sunt 
chiar foarte mulţi. Se poate să fie un soi de migraţie. 

— Hmm, făcu Joshua, simțind acea vagă presiune în cap. Sau 


poate că fug de ceva. 

— În orice caz, e fascinant, nu crezi? Umanoizi care păşesc! Şi 
mă întreb ce se va întâmpla atunci când şi mai mulţi troli 
migratori vor ajunge pe Datum. 

— Mai mulți? Ce vrei să spui cu asta? 

— Ţi-am menţionat existenţa unor însemnări fragmentare ale 
unor vechi tradiţii - apariţii fugare ale unor fiinţe vremelnice, 
coborâte din poveşti mitologice. Sunt convins că trolii şi alte 
specii ne vizitează Pământul de milenii întregi, fiind doar în 
trecere sau poate pentru alte scopuri. Frecvența unor astfel de 
întâlniri a scăzut vertiginos pe parcursul ultimelor secole, poate 
datorită dezvoltării ştiinţelor. 

Sau pur şi simplu din pricina creşterii presiunii mentale, se 
gândi Joshua, pe măsură ce se înmulţise populaţia globului, în 
cazul în care trolii şi rudele lor aveau aceeaşi reacţie ca şi el în 
prezenţa mulțimilor. 

— Însă în ultimele decenii, şi chiar începând de la Ziua Marelui 
Pas, astfel de relatări au început din nou să sporească. Poate că 
noi suntem martorii acestui val migrator în faza lui incipientă. 
Lasă-mă să-ţi dau ca exemplu un caz care acum începe parcă să 
aibă un oarecare sens... 


27 


Conform declaraţiei oferite ulterior de cei doi studenţi - 
clasată şi prompt muşamalizată graţie Legii Secretelor Oficiale - 
noaptea incidentului fusese înnorată, cerul complet negru. Se 
aflau în Oxfordshire, în miezul Angliei, într-o beznă deplină. La 
lumina lanternei, Gareth îşi desfăcu rucsacul de pânză şi scoase 
instrumentele: un baston de crichet şi nişte bețe, o bâtă de 
baseball, bețe de tobă sustrase de la secţiunea de percuție a 
orchestrei colegiului, chiar şi un ciocan de crochet. Obiecte cu 
care să lovească pietroaiele. 

În timp ce Lol se dădea cu capul de trunchiul unui stejar. 

Stejarul, împreună cu camarazii lui, trona deasupra 
bolovanilor aşezaţi în cerc, care arătau ca nişte dinţi de uriaşi 
înfipţi în pământ. Acesta se presupunea a fi unul dintre cele mai 
vechi monumente din ţară - era posibil să fi precedat chiar 
epoca fermierilor care au realizat majoritatea marilor 
monumente de piatră din Marea Britanie. Însă nimeni nu ştia cu 
certitudine, deoarece nu se făcuseră cercetări arheologice 


serioase în sit. Nu exista nicio cărare frumos demarcată, nu 
existau plăcuţe cu tot felul de informaţii presărate pe traseul 
pentru turiştii care nu apăreau oricum niciodată prin zonă. Nu 
erau decât pietrele şi pădurea care aproape le înghiţise şi o 
legendă - şi anume că aceste pietre ar cânta pentru a ţine effii 
şi alţi demoni departe de lumea aceasta. Legenda care, de fapt, 
îl şi adusese pe Gareth aici. 

Lol cuprinse cu braţele trunchiul noduros al copacului. 

— Copacii! Copacii ne înrădăcinează, Gaz. Ne hrănesc. Există 
copaci pe planeta asta de trei sute de milioane de ani. Ştiai? 
Copaci-ferigi uriaşi, falnici, încă din Carbonifer. Un copac este 
definit de forma lui, nu de specie. Cândva /ocuiam în copaci. 
Copacii sunt în miezul tuturor miturilor noastre! Peste tot în 
lume există poveşti despre copaci ca scări spre cer. 

Ambii aveau douăzeci de ani şi studiau ştiinţele exacte. Lol 
studia fizică cuantică, iar Gareth acustica. Lui Lol nu-i dădeai 
decât vreo cincisprezece ani, deşi se îmbrăca în haine scumpe 
de motociclist. Încă locuia cu părinţii. În ciuda tuturor 
subiectelor de mitologie ecologistă pe marginea cărora îi plăcea 
să pălăvrăgească, nu trebuia să uiţi că Lol avea o minte 
ascuţită. Lui Gareth i se păreau destul de dificile ecuaţiile 
mecanicii fluidelor pe care se baza acustica, însă fizica cuantică 
a lui Lol era de-a dreptul grea... 

Gareth auzi un poc, ca şi cum ar fi pășit cineva. Se întoarse. | 
se păru că vede mişcare printre umbrele lungi pe care le 
aruncau bolovanii în lumina felinarului. Poate nişte vietăţi din 
pădure care ieşiseră să găsească hrană? 

— Dă-mi o bere, spuse Lol. 

— Tu trebuia să aduci berea, răspunse Gareth privindu-l fix. 

— Batu. 

— Eu am adus ciocanele. La naiba! Tu nu faci niciodată cinste 
când e rândul tău. 

Aruncă un băț de tobă în direcţia lui Lol, aproape nimerindu-l 
în cap. 

— Dacă n-avem băutură, hai să terminăm treaba asta mai 
repede şi să ne întoarcem la pub până nu ne trezim de tot din 
beţie. 

— Îmi pare rău, frate. 

Lol ridică băţul de jos. 

Gareth se scotoci după telefon şi îl setă să înregistreze 


sunetele pe care aveau să le facă atunci când aveau să înceapă 
să lovească pietrele. 

Făcea toate astea ca să fie remarcat de o fată. 

Era studentă la Arte, iar Gareth o vedea uneori în autobuz, 
dar nu avea despre ce să vorbească cu ea. În orice caz, nu 
putea să-i vorbească despre studiile lui plictisitoare de inginerie. 
Işi închipuia vag că experimentul lui de arheo-acustică ar putea- 
o impresiona. 

Secole întregi arheologii ignoraseră aspectul sunetului în 
monumentele pe care le studiaseră. Gareth ascultase o dată un 
cvartet barbershop cântând într-o încăpere mortuară neolitică. 
Impresionant; locul fusese în mod cert construit astfel pentru 
acustică. Acum încerca să cânte la aceste pietre înfipte în 
pământ pentru a vedea dacă fuseseră aşezate în această 
configuraţie pentru proprietăţile lor acustice - idee care 
provenea, desigur, de la indiciul oferit de numele local, 
tradiţional, al bolovanilor: Pietrele Cântătoare, şi de la legenda 
asociată acestora, şi anume că pietrele ar cânta pentru a 
îndepărta spiritele malefice. Voia şi să cerceteze superficial 
modul în care legendele cu fantome şi spirite şi alte apariţii 
căpătaseră noi interpretări în această epocă a Pământului Lung, 
când realitatea devenise dintr-odată permeabilă. 

Poate că era un experiment prea de tocilar. Şi nici nu-şi 
atinsese obiectivul principal: se afla aici cu Lol, nu cu ea. Dar cel 
puţin era o manieră mai inventivă de a aborda chestiunea noilor 
lumi, decât cele pe care le întâlneai de obicei în Marea Britanie. 
Toate astea se întâmplau doar la câţiva ani de la Ziua Marelui 
Pas. Gareth petrecuse o vară în Statele Unite, unde se vorbea 
despre călătorii serioase spre lumile îndepărtate, despre 
clădirea unei infinităţi de Americi paralele. Pe când în Anglia 
atitudinea era una de plictiseală sterilă. Pământul Lung nu-l 
însufleţise deloc pe englezul de rând. Desigur, condiţiile 
nefavorabile erau şi ele un factor: Angliile paralele erau sufocate 
de păduri compacte şi tot ceea ce puteai vedea în Anglia Vest 
sau Est erau mici parcele de pământ decupate în inima pădurii, 
care corespundeau exact grădinilor din spatele caselor 
suburbane, unde familiile din clasa mijlocie îşi creşteau fasolea 
sau se duceau să mai facă nişte băi de soare când ploua acasă, 
şi care, doar arareori, erau răscolite de câte vreun mistreţ 
sălbatic. In acelaşi timp, oamenii defavorizaţi, tineri şi bătrâni, 


dispăreau de la slujbele lor mizere, lipsite de orice perspectivă, 
sau de la traiul din ajutorul de şomaj şi pășeau pur şi simplu în 
nesfârşitele întinderi verzi, iar oraşele mureau dinspre suburbii 
în exterior şi economia se prăbuşea văzând cu ochii... 

Lol fusese tăcut multă vreme - sau cel puţin multă vreme 
pentru el. Gareth privi în sus. 

Lol se holba la ceva. 

Exact în centrul cercului de pietre se afla un grup de siluete 
scunde şi îndesate care nu fuseseră acolo înainte. La prima 
vedere, lui Gareth i se părură tot pietroaie, tot nişte monoliţi 
aşezaţi într-un cerc aproximativ. Dar nu erau monoliţi. Aveau 
chipuri de cimpanzei şi trupuri negre, păroase, şi stăteau în 
poziţie verticală, în două picioare. Ca nişte copii în costume de 
maimuţă.  Felinarul nu lumina prea bine, umbrele erau 
cufundate în beznă. 

— Probabil că au pășit aici, şopti Lol. 

— Asta ar trebui să fie vreo glumă? O păcăleală ieftină? Nu e 
Halloween, fraierilor. 

Gareth era agitat; aşa i se întâmpla întotdeauna când se afla 
în preajma unor copii nesupravegheaţi. 

— Ascultaţi, puştanilor, dacă nu... 

lar atunci, piticii şi-au deschis gurile şi toţi deodată, parcă 
într-o singură suflare, au început să cânte. S-au lansat direct 
într-o armonie complexă, pe care au susţinut-o pentru un 
interval imposibil de lung, iar apoi au început cântecul propriu- 
zis, sau ceva ce părea să fie un cântec. Era foarte alert şi 
schimbător, părea să nu aibă o formă stabilă pentru urechile lui 
Gareth. Însă armoniile erau perfecte şi nespus de frumoase, 
încât pe Gareth îl apucă ameteala. _ 

Lol, aflat pe partea cealaltă a cercului, arăta îngrozit. Işi 
astupă urechile cu palmele. 

— Fă-i să se oprească! ` 

Gareth avu o idee inspirată. Işi luă ciocanele. 

— Loveşte pietrele! Haide! 

Lovi pietroiul cel mai apropiat de el cu bâta de baseball. 
Răsună. 

El şi Lol loveau bolovanii cu frenezie, producând nişte sunete 
înfundate, urâte, discordante. Cu toate că îi era frică de 
creaturile-maimuţe, Gareth simți un soi de satisfacție 
triumfătoare, se simţi răzbunat. Avusese dreptate. Pietrele chiar 


erau litofoane, aşezate astfel pentru sunetele pe care le 
scoteau, nu pentru aspect. Aşa că bătu cu patos pietroaiele, iar 
Lol îi urmă exemplul. 

Creaturile-maimuţe fură perturbate. Rupseră formaţia aceea 
strânsă, îşi încreţiră feţele acelea ca nişte măşti, îşi dezveliră 
dinţii, iar cântecul li se destrămă în ţipete şi murmure. Începură 
să dispară una câte una, pășind spre altă lume. Aceasta să fi 
fost menirea Pietrelor Cântătoare? Să producă aceste sunete 
neplăcute, discordante, pentru a descuraja aceste creaturi- 
maimuțe să păşească în lumea noastră întocmai cum pretindea 
legenda? 

Curând poiana dintre pietre era din nou goală. Gareth rămase 
cu privirea fixată asupra pietrelor din jur şi a umbrelor prelungi. 
Pereţii dintre lumi păreau acum foarte subţiri. 

Examinând mărturii ale unor astfel de incidente, Lobsang şi 
Joshua aflară că pionierii migraţiei forţate a trolilor pătrunseseră 
deja mai departe decât şi-ar fi închipuit cineva. 


28 


Joshua şi Lobsang se grăbiră să înainteze din ce în ce mai 
adânc pe Pământul Lung şi îşi extinseră investigaţiile pe teren. 

Centura Porumbului, de altfel destul de monotonă, era totuşi 
presărată cu numeroşi Jokeri. Acum se aflau într-o lume a 
lăcustelor; nava nimeri chiar în mijlocul unui nor gros de insecte 
greoaie care se izbeau de pereţii nacelei. Întârziară ceva mai 
mult într-o lume în care, conform supoziţiilor lui Lobsang, nu se 
formase încă podişul Tibet, care era în fond o urmare 
accidentală a coliziunii plăcilor tectonice. Datorită dronelor lui 
aeriene aflară că, în lipsa Munţilor Himalaya, climatul întregii 
Asii Centrale şi de Sud, chiar şi cel al Australiei, era complet 
diferit. 

Mai erau şi lumi cărora nu le puteau găsi nicio noimă. O lume 
învăluită într-o permanentă furtună de praf roşiatic, aducând cu 
o versiune de coşmar a planetei Marte. O altă lume ca o bilă de 
bowling, absolut netedă, iar deasupra un cer albastru intens, 
fără urmă de nori. 

Se opriră din nou din păşit. Se simţi iarăşi acea smucitură 
uşoară, ca şi cum ai cădea din leagăn. Joshua privi în jos. Se 
aflau într-o lume cu iarba îngălbenită şi nişte copaci subţiratici. 
Aerostatul trecu încet pe deasupra unui râu aproape secat în 


matcă, ce-şi dezgolea malurile albicioase de noroi uscat. La 
marginea apei se înghesuiau nişte animale care-şi aruncau 
ocheade îngrijorate. Joshua privi la cadranului terrametrului, 
care afişa 127487. Un şir de cifre aleatorii. 

— După cum poţi observa, lumea aceasta se confruntă cu un 
sezon extrem de secetos, spuse Lobsang. Ceea ce a atras un 
număr neobişnuit de mare de animale în jurul apei. lar asta ne 
oferă nouă ocazia de a aduna date într-un mod cu atât mai 
eficient. Probabil că ai remarcat deja că mi-am făcut un obicei 
din a opri în astfel de locuri convenabile. 

— Sunt o groază de cai aici. 

Intr-adevăr, erau o sumedenie de soiuri şi mărimi, unii mici 
cât nişte ponei Shetland, alţii mari cât nişte zebre, toţi cu 
înfăţişări uşor diferite, unii mai miţoşi, alţii mai dolofani, unii cu 
două degete la picioare, alţii cu trei sau patru... Niciunul nu 
arăta chiar ca un cal autentic, ca un cal de pe Datum. 

Dar amestecate printre hergheliile de cai mai erau şi alte 
animale care se împingeau să ajungă la apă. O familie de 
dobitoace înalte şi subţiri arătau ca nişte cămile reconstruite 
după planul unei girafe. Odraslele lor aveau picioare ca nişte 
paie şi păreau atât de firave, că ţi se făcea şi milă când le 
vedeai. Erau şi elefanţi cu felurite tipuri de colţi, nişte animale 
care aduceau cu rinocerii, altele care aduceau cu hipopotamii... 
Aceste erbivore, forţate de împrejurări a se alătura temporar, 
erau agitate şi nervoase, deoarece printre ele se aflau infiltrate 
şi carnivore. Întotdeauna se aflau şi carnivore. Joshua distinse 
ceva ce părea a fi o haită de hiene şi o felină asemănătoare cu 
un leopard. Aşteptând, pândind puzderia de animale speriate 
care se adăpau în lac. 

Acum se apropie o creatură care semăna cu un strut 
musculos. O familie de dobitoace care aduceau a rinoceri se 
dădu în lături prevăzătoare. Însă pasărea întinse gâtul, deschise 
ciocul la maxim şi lansă o bilă ca o ghiulea de tun, care îi zdrobi 
coastele unui rinocer mascul masiv, ce se prăbuşi gemând. 
Familia se împrăştie care-ncotro, iar pasărea se apropie de 
victimă pentru a se ospăta. 

Lobsang se folosi de o puşcă cu tranchilizante montată pe 
gondolă pentru a dobori pasărea şi-şi trimise unitatea 
ambulantă la sol pentru a o examina. Pasărea avea un sac 
stomacal separat, plin cu un amestec de fecale, oase, pietriş, 


fragmente de lemn şi alte materiale nedigerabile, coagulate cu 
guano şi modelate într-o bilă voluminoasă şi dură ca lemnul de 
tec. Pământul Lung era într-adevăr plin de minunăţii şi 
ciudăţenii, iar pasărea-tun îşi merita cu prisosinţă locul în 
această galerie. 

Lumea fu arhivată, iar nava porni mai departe. În seara aceea 
era rândul lui Lobsang să aleagă filmul: Ga/axy Quest. Joshua nu 
se putea concentra la acţiune, însă, legănat de mişcarea subtilă 
a păşitului şi murmurând „Nu ne dăm bătuţi! Nu ne predăm!”, îl 
fură somnul. 


Se trezi când soarele răspândea deja o lumină puternică. 
Nava se oprise din nou, iar rachetele de cercetare străpungeau 
deja cerul. 

In această lume, ceva mai caldă decât cele de dinainte - 
Lobsang observase o tendinţă constantă de încălzire pe măsură 
ce înaintau spre vest - un şir de lacuri fuseseră decupate din 
pădurea ca o plapumă. Lobsang teoretiză că acestea apăruseră 
ca urmare a căderii unor meteoriți. Două dintre lacuri erau 
despărțite de o limbă îngustă de pământ, un aspect frapant care 
îi aminti lui Joshua de istmul dintre Mendota şi Monona din 
Madison. 

— Acesta este Pământul Vest 139171. Ne aflăm încă în 
Centura Porumbului, anunţă Lobsang. 

— De ce ne-am oprit? 

— Priveşte spre nord. 

Joshua văzu fumul care se ridica într-o coloană neagră şi 
subţire la câţiva kilometri spre nord-est. 

— Nu e nici foc de tabără, nici incendiu forestier. S-ar putea 
să fie o aşezare în flăcări. 

— Deci sunt şi oameni în jur. 

— Cu siguranţă. Şi receptez şi un semnal radio. 

Lobsang redă un fragment din înregistrare - o voce plăcută de 
femeie care-şi anunţa prezenţa într-o lume tăcută, în engleză, 
rusă şi franceză. 

— Colonişti din Spindrift. Conform semnalului, fac parte din 
Prima Biserică Celestă a Victimelor Păcălelii Cosmice. Suntem 
departe de casă; nu pot să fie prea multe aşezări de aici 
înainte... Focul acela provine de la nişte clădiri în flăcări. În mod 
cert, ceva a luat o întorsătură urâtă aici. 


— Hai să mergem să vedem. 

— Nu ştim la ce fel de pericol să ne aşteptăm. E incalculabil. 

Joshua poate că era el un singuratic, dar exista o regulă 
nescrisă în depărtările Pământului Lung conform căreia îţi ajutai 
aproapele, îi ajutai pe călători la nevoie şi comunităţile la 
ananghie. 

— Mergem. 

Marile rotoare ale navei îşi începură activitatea. Acum se 
îndreptau în direcţia coloanei de fum. 

— Vrei să-ţi spun câte ceva despre Victimele Păcălelii 
Cosmice? 

Joshua află că, în timp ce religiile tradiţionale rămăseseră 
concentrate pe Pământurile Inferioare, datorită proximităţii cu 
lăcaşurile sfinte de pe Datum - Vaticanul, Mecca - multe alte 
comunităţi religioase desprinse de ramurile principale se 
afundaseră adânc în Pământul Lung, toate avide de libertate de 
exprimare. La fel procedaseră şi alte comunităţi asemănătoare 
timp de milenii pe Pământ. Astfel de pelerini alegeau adesea 
chiar locuri izolate şi din punct de vedere geografic (conform 
perspectivei de pe Datum), cum era şi cazul de faţă: chiar şi pe 
acest Pământ îndepărtat se aflau la estul extrem faţă de 
coordonatele Moscovei. Şi totuşi, chiar şi printre aceste grupări 
nonconformiste, Victimele Păcălelii Cosmice ieşeau cumva în 
evidenţă. 

— Consideră că religia lor reflectă adevărul despre univers, 
adică absurditatea lui fundamentală. Adevăratele Victime cred 
că în fiecare minut apare un Născut-din-Nou. Şi că trebuie să 
crească, să se înmulțească şi să umple pământul, pentru a crea 
mai multe minţi umane care să aprecieze Gluma. 

— Nu cred că Gluma asta a avut o poantă prea bună, 
murmură Joshua. 

Traversară câţiva kilometri pătraţi defrişaţi de pădure 
împrejurul unei aşezări centrale, construite în jurul unui dâmb, 
singurul punct înalt de pe istm. În vârful dâmbului se înălța o 
clădire destul de impunătoare. Ogoarele arate erau împărţite în 
brazde demarcate cu pietre. Lobsang remarcă un anumit tip de 
cultură: plante de marijuana, acri întregi - ceea ce spunea multe 
despre această comunitate. 

Erau cadavre peste tot. 

Lobsang ridică nava la o sută cincizeci de metri şi rămaseră 


plutind pe loc. Perturbaţi, corbii bătură din aripi şi îşi luară 
zborul, doar pentru a ateriza din nou puţin mai încolo. Din câte 
se putea vedea, Victimelor Păcălelii Cosmice le plăcea să poarte 
robe verzi, astfel că piaţa centrală şi drumurile nepavate care 
porneau din ea erau presărate cu pete de culoarea smaraldului. 
Cine ar veni tocmai până aici pentru a ucide sute de suflete 
paşnice, a căror singură excentricitate era să creadă că viaţa 
este o glumă proastă? 

— Eu o să cobor, spuse Joshua. 

Lobsang răspunse: 

— Ceea ce vedem aici s-a întâmplat recent. Această crimă, 
acest atac. După cum poţi să observi, cadavrele nu au fost încă 
sfârtecate de animale. Ceva sau cineva a măcelărit trei sute de 
oameni, Joshua. E posibil ca atacatorii să se afle încă acolo jos. 

— Şi poate al trei sute unulea mai este încă în viaţă. 

— Clădirea mare din centrul satului, de pe acel dâmb - de 
acolo provine transmisiunea radio. 

— Lasă-mă la câteva sute de metri mai departe, calculă 
Joshua. Apoi sari câteva lumi mai încolo, schimbă-ţi puţin 
poziţia, apoi pășeşte înapoi. Poate dacă se mai află încă cineva 
aici, poţi să-i momeşti să iasă din ascunzătoare. 

— „Să-i momesc să iasă“ - nu e o idee care să mă liniştească 
defel. 

— Haide, Lobsang, fă aşa cum zic eu. 

Nava cobori. 


Duhnea a grăsime, a carne arsă. 

Joshua, cu papagalul pe umăr, o luă pe o stradă nepavată, 
tăiată în linie dreaptă. Câţiva corbi deranjaţi de prezenţa lui se 
ridicară în aer. Era o comunitate surprinzător de bine dezvoltată, 
având în vedere la ce mare depărtare de Datum se aflau. 
Clădirile erau făcute din nuiele împletite, aveau structuri 
rezistente de lemn şi erau aliniate ordonat în şiruri drepte. Işi 
imagină că pionierii care demarcaseră parcelele şi strada 
visaseră ca întregul oraş să fie într-o zi construit după planul lor. 
Acum multe din clădiri erau arse; puţin mai departe, un întreg 
cartier ardea încă. 

Dădu peste primul cadavru - o femeie între două vârste cu 
beregata sfârtecată. Cu siguranţă, nu era opera unei fiinţe 
umane. 


Joshua merse mai departe. Găsi mai mulţi oameni: într-un 
şanţ, în pragurile uşilor, în case; bărbaţi, femei şi copii. Unii 
arătau ca şi cum ar fi fugit în momentul în care fuseseră atacati. 
Nimeni nu părea să poarte un Stepper, însă nu era nimic 
neobişnuit în asta. Erau acasă la ei aici, în lumea aceasta; se 
credeau în siguranţă. 

Ajunse la clădirea centrală de pe dâmb. Dacă locul acesta 
urma modelul celor mai multe colonii bazate pe religie, aceasta 
era cel mai probabil biserica, lăcaşul sfânt, prima structură 
permanentă care a fost înălţată şi care ar fi trebuit să 
găzduiască multe dintre proprietăţile deţinute de întreaga 
comunitate, precum postul de radio şi orice sursă de energie 
electrică. Servea, de asemenea, drept refugiu în caz de 
dezastru, aşa cum se întâmplase cu bisericile de-a lungul istoriei 
occidentale. In jurul clădirii era plin de cadavre. Poate că atacul 
avusese loc chiar după rugăciunea de dimineaţă sau oricare o fi 
fost ceremonia echivalentă specifică a Victimelor. Poate 
genuflexiunile de dimineaţă. 

Uşile erau închise. lnăuntru putea să se afle absolut orice. La 
apropierea lui Joshua, se ridicară în aer nori negri de muşte, în 
timp ce corbii priveau agasaţi de pe acoperişuri. 

Aerostatul reapăru chiar deasupra lui. 

— Lobsang, ai văzut vreo mişcare? 

— Niciun focar în apropierea ta. 

— O să mă uit în biserică sau templu sau ce-o fi. 

— Ai grijă. 

Ajunse la uşa dublă fixată într-un zid solid din piatră tencuită. 
Joshua lovi uşa cu piciorul, încercând să o deschidă, însă 
aproape că-şi rupse glezna. Se pregăti pentru o a doua 
încercare. _ 

— Cruţă-ţi endoscheletul fragil, spuse Lobsang sec. In spatele 
clădirii e o uşă deschisă. 

Uşa din spate era de fapt smulsă din ţâţâni şi atârna în afară, 
spre stradă. Joshua trecu pragul şi se găsi într-o mică încăpere 
din care un transmiţător radio îşi emitea încă mesajul nevinovat 
către univers. Joshua îl opri din respect. O altă uşă ducea într-un 
soi de încăpere utilitară, o combinaţie de bucătărie cu depozit, 
tipică pentru o biserică; văzu un samovar şi nişte jucării 
rudimentare din lemn. Pe pereţi erau agăţate chiar şi desene 
pictate cu degete de copii şi un program de curăţenie, scris în 


engleză. Săptămâna viitoare ar fi fost rândul maicii Anita 
Dowsett. 

O altă uşă dădea în sala principală. Aici se aflau cele mai 
multe cadavre. Podeaua era acoperită cu o peliculă de sânge 
închegat, pereţii erau stropiţi cu sânge. Muştele bâzâiau în roiuri 
pe deasupra formelor încovoiate, neclintite. 

Intrând în încăpere, Joshua se văzu nevoit să sară peste 
cadavre, ţinând o batistă la gură. Pe unele le întoarse pentru a 
examina rănile. Iniţial crezuse că fugiseră din calea atacului şi 
se adăpostiseră aici, căutând protecţia oferită de zidurile groase 
şi uşile masive - chiar şi aceşti pionieri temerari şi-ar urma 
instinctele ancestrale. Insă era ceva ciudat cu întreaga scenă. 

— Joshua? 

— Sunt aici, Lobsang. 

Ajunse la un altar. În mijlocul lui trona o mână mare argintie 
care ţinea un trandafir auriu între degetul mare şi cel arătător. 

— Oamenii ăştia erau nişte ateişti comici. Sigur era distractiv 
să locuieşti aici. Nu meritau o asemenea soartă. Dacă este 
vorba despre crimă, dacă oamenii au făcut asta, va trebui să o 
raportăm când ne întoarcem. 

— Nu au fost oameni, Joshua. Uită-te în jur, la tipul de răni: 
muşcături, cranii strivite. Aceasta a fost opera unor animale, a 
unor animale înfricoşate. lar uşa aceea din spatele tău a fost 
spartă din interior, nu din exterior. Orice ar fi făcut asta nu a 
intrat pe uşă. A păşit aici şi şi-a făcut drum ca să iasă pe uşă. 

Joshua aprobă din cap. 

— Deci poate că localnicii nu au căutat să se adăpostească 
aici. Se aflau deja înăuntru, participând la slujba de dimineaţă. 
lar atacatorii au apărut din senin în mijlocul lor. Animale care 
păleau, fugeau de ceva - orice ar fi fost. 

— Creaturile s-au panicat, evident. Insă mă întreb ce efect au 
avut asupra lor reziduurile de marijuana pe care le detectez în 
aer... 

Joshua se pomeni holbându-se în jos la unul dintre cadavrele 
sfârtecate. Era gol, acoperit cu păr - nu era o fiinţă omenească. 
Un corp cu aproximativ aceleaşi proporţii ca ale unui om, zvelt, 
fără îndoială biped, vânos, la care era ataşat un cap mic, ca de 
cimpanzeu, cu un nas aplatizat, de maimuţă. Nu era un trol, ci 
alt tip de umanoid. Murise din cauza unei răni de cuţit la gât; 
avea pieptul îmbibat de sânge coagulat, care începuse să se 


usuce. Aşadar, cineva avusese curajul să riposteze în faţa 
atacului sălbatic al oamenilor-maimuţă super-puternici îngroziţi, 
care păşiseră, trezindu-se printre membrii familiei lui sau ei. 

— Vezi asta, Lobsang? 

Camerele de luat vederi ale papagalului ţiuiră şi măriră 
imaginea. — Văd. 

Joshua se îndepărtă de cadavru şi închise ochii, imaginându-şi 
scena. 

— Suntem în vârful unui deal, care este cel mai înalt punct din 
împrejurimi. O pădure deasă este un loc dificil în care să pășeşti 
atunci când te grăbeşti. Dacă ai vrea să fugi împreună cu toată 
familia şi să traversezi mai multe lumi, nu ai avea încotro decât 
să-i aduni într-un spaţiu deschis, un punct înalt, pentru că 
altminteri v-ar sta în cale copacii. Însă în lumea aceasta, 
localnicii şi-au construit biserica tocmai în punctul cel mai înalt. 
Chiar în drum. 

— Continuă. 

— Cred că aceste creaturi păşeau. Se adunaseră în vârful 
dealului şi se îndreptau spre est, fugind din lumile vestice, la fel 
ca trolii. Fugeau orbeşte, ca lovite de streche. 

— Dar de ce anume fugeau? întrebă Lobsang. Aceasta este o 
întrebare căreia va trebui să-i aflăm răspunsul înainte de a ne 
putea întoarce acasă, Joshua. 

— Brusc, s-au pomenit aici, într-un spaţiu închis, cu toţi aceşti 
oameni. S-au panicat. Au sosit din ce în ce mai mulţi, 
îmbulzindu-se... l-au ucis pe toţi care erau înăuntru, iar apoi au 
spart uşile şi i-au vânat pe toţi ceilalţi. 

— Din ceea ce ştim despre ei, Joshua, trolii nu ar face aşa 
ceva. Gândeşte-te cum s-au purtat cu soldatul Percy, când ar fi 
putut, în fond, să-l ucidă cu mare uşurinţă. 

— Poate că ai dreptate. Dar aici nu au fost troli. 

— Propun să numim aceste creaturi e/fi. Mă inspir din nou din 
mitologie, din relatări parţiale ale unor întâlniri neînţelese, 
interpretate greşit, cu creaturi misterioase, slabe, cu aspect 
aproape omenesc, care au traversat prin lumea noastră ca nişte 
fantasme. Existenţa a diverse specii de umanoizi glacial care 
păşesc ar putea justifica aspecte fundamentale ale mitologiei, 
Joshua. 

— Şi sunt sigur că te bazezi şi pe alte întâlniri de pe Pământul 
Lung, pe care nu mi le-ai menţionat, remarcă Joshua sec. 


— Aşa este. Apropo, spuse Lobsang cu o urmă de încordare în 
glas, am mai observat ceva. La aproximativ jumătate de 
kilometru vest de poziţia ta curentă. 

— Oameni? Troli? Ce anume? 

— Du-te să vezi. 


29 


leşi în grabă din biserică, bucuros să se afle iar în aer liber, 
departe de duhoarea sângelui. 

La jumătate de kilometru spre vest, spusese Lobsang. Joshua 
înregistră poziţia soarelui, se întoarse şi o luă la fugă în direcţia 
indicată. Înainte să parcurgă nici două sute de metri, auzi 
geamătul. 

Era o femelă umanoidă care zăcea în noroi, pe spate. Nu era 
un trol, poate o varietate de elf, conform definiţiei lui Lobsang 
bazate pe descoperirea din templu, însă nu era identică cu 
specimenul pe care îl examinase acolo - în orice caz, era o 
specie nouă, necunoscută lui Joshua. Să fi avut vreun metru 
cincizeci înălţime, slabă, acoperită cu păr, întinsă în lungime, ca 
un cimpanzeu biped cu un chip şocant de asemănător cu cel al 
unui om, în ciuda nasului ei plat ca de maimuţă. Şi, spre 
deosebire de creatura din templu, capul ei părea să iasă în 
evidenţă, craniul era disproporționat de mare faţă de trup, după 
ochiul lui Joshua - creierul era în mod clar mai mare decât cel al 
unui om. Şi era la ananghie. Era foarte gravidă. Abia dacă mai 
era conştientă; gemea şi se zvârcolea, smulgându-şi blana de 
pe burta umflată, iar dintre picioare i se scurgea nişte sânge 
decolorat. 

Când Joshua se aplecă deasupra ei, deschise ochii. Avea nişte 
ochi mari şi oblici ca ai unui extraterestru din desene animate, 
însă căprui ca ai maimutelor, lipsiţi de albul din jur, caracteristic 
oamenilor. Ochi care i se măriră alarmaţi pentru o clipă, 
privindu-l rugător. 

Joshua îi palpă burta. 

— Mai are puţin şi trebuie să nască. Ceva nu e în regulă. 
Copilul ar fi trebuit să se nască până acum. 

— M-aş încumeta să sugerez că din pricina capului 
supradimensionat al copilului, îi este imposibil să-i dea naştere, 
spuse Lobsang încet. 

— Ce-ai pus în rucsacul ăsta? 


Înainte ca Lobsang să apuce să răspundă, Joshua îşi 
deschisese deja rucsacul de pe piept şi cotrobăia după trusa de 
prim-ajutor. 

— Lobsang, ştii ceva? Aterizează. O să am nevoie de mai 
multe lucruri până o să termin. 

— Cu ce să termini? 

— O să moşesc copilul ăsta. 

Mângâie obrazul femelei. Mama lui zăcuse şi ea la fel, într-o 
lume străină, în durerile facerii. 

— Nu poţi să împingi? Eee, lasă că o facem în stil american. 

— Ai de gând să efectuezi o cezariană? întrebă Lobsang. Nu ai 
abilitatea necesară. 

— Poate că nu, dar sunt convins că tu o ai. Şi o să facem asta 
împreună, Lobsang. 

Răsturnă conţinutul trusei medicale, încercând să-şi pună 
gândurile în ordine. 

— O să am nevoie de morfină. Lichid de sterilizare. Bisturie. 
Ace, aţă... 

— Suntem foarte departe de casă. O să consumi tot 
echipamentul medical pe care îl avem pentru cascadoria asta. 
Am posibilitatea de a fabrica altul, dar... 

— Trebuie să fac asta. 

Nu mai putea face nimic pentru Victime, însă putea să o ajute 
pe această femelă de elf - sau cel puţin putea să încerce. Era 
modul lui Joshua de a face lumea mai bună, măcar puţin. 

— Ajută-mă, Lobsang. 

O pauză care păru să dureze veacuri întregi. Apoi: 

— Desigur, sunt în posesia unor fişiere care descriu 
majoritatea procedeelor medicale. Inclusiv din domeniul 
obstetricii, deşi nu mi-am închipuit că vom avea nevoie de ele în 
cursul acestei expediţii. 

Joshua fixă mai bine papagalul, pentru ca Lobsang să poată 
vedea exact ce făcea, şi îşi ordonă instrumentele. 

— Lobsang, spune-mi. Ce trebuie să fac mai întâi? 

— Trebuie să stabilim dacă să facem o incizie longitudinală 
sau o secţiune uterină inferioară... 

Joshua rase în grabă partea inferioară a burţii femelei. Apoi, 
străduindu-se să-şi menţină mâna fermă, ridică bisturiul de 
bronz deasupra peretelui abdominal. Şi chiar în clipa în care se 
pregătea să facă tăietura, copilul dispăru. Îi simţi absenţa - era 


ca şi cum uterul ar fi făcut implozie. 

Tresări şocat. 

— A păşit! La naiba - copilul a păşit! 

Apoi au sosit adulţii. Două femele: mama, sora? Se mişcau ca 
prin ceaţă, păşind înainte şi înapoi, dintr-un loc în altul, apărând 
şi dispărând ameţitor de repede în jurul lui. Lui Joshua nu-i 
venea să creadă că este cu putinţă să pășească cu o asemenea 
viteză. 

— Nu te clinti, şopti Lobsang. 

Adulții îl fixară cu privirea pe Joshua, după care o ridicară pe 
mamă în braţe şi dispărură cu sunetul unui balon de săpun care 
se sparge. 

Joshua se prăbuşi uluit. 

— Nu-mi vine să cred! Ce s-a întâmplat? 

— Evoluţia, Joshua, răspunse Lobsang entuziasmat. Evoluţia 
s-a întâmplat. Toţi umanoizii bipezi au naşteri dificile. Doar ştii 
asta - mama ta a experimentat asta pe propria piele. Pe măsură 
ce am evoluat, pelvisul femelei s-a îngustat pentru a facilita 
poziţia bipedă, însă în acelaşi timp creierul copilului s-a mărit - 
motiv pentru care ne naştem atât de neajutoraţi. Din momentul 
în care venim până ajungem să fim independenţi, e nevoie de o 
lungă perioadă de creştere. Dar se pare că în cazul acestei 
specii, problema pelvisului a fost sărită. La propriu, râse el încet. 
Aici, copilul nu se naşte prin canalul vaginal, ci păşeşte afară din 
uter, Joshua. Cu tot cu placentă şi cordon ombilical, îmi închipui. 
Pare logic. Capacitatea de a păşi poate modela toate aspectele 
existenţei unei fiinţe, atâta vreme cât evoluţia a avut suficientă 
vreme să dezvolte metodele necesare. Deci dacă nu trebuie să 
treci prin corvoada de a te naşte, creierul tău poate creşte oricât 
de mult. 

Joshua se simţi gol pe dinăuntru. 

— Au grijă de bolnavii lor. Dacă aş fi făcut operaţia, mama nu 
ar fi supravieţuit rănii pe care i-aş fi cauzat-o. 

Lobsang îi susură în ureche: 

— N-aveai de unde să ştii. Te-ai străduit să ajuţi. Acum hai 
acasă. Ai nevoie de un duş. 


30 


Înaintând spre vest, Pământul Lung devenise treptat din ce în 
ce mai verde, iar lumile aride se răriseră. Lumile împădurite 


erau acoperite de codri deşi de arbori asemănători cu stejarii, 
care se întindeau din văile râurilor până la altitudini mai mari, 
urcând ca un val verde. Animalele pe care le vedea din când în 
când pe câmpiile din ce în ce mai rare îi păreau încă destul de 
familiare lui Joshua: soiuri de cai, de căprioare, de cămile. 
Totuşi, uneori mai zărea şi specii mai ciudate: animale de pradă 
scunde şi îndesate, care nu erau nici câini, nici pisici, turme de 
erbivore uriaşe cu gâtul lung, care arătau ca o corcitură între 
elefanţi şi rinoceri. 

In ziua a nouăsprezecea, când se aflau undeva prin preajma 
Pământului Vest 460000, Lobsang declară, în mod oarecum 
arbitrar, că au atins limita Centurii Porumbului. Lumile de aici 
aveau fără îndoială o climă prea caldă şi păduri prea dese 
pentru a fi propice agriculturii. 

Şi cam la aceeaşi vreme traversară coasta europeană a 
Oceanului Atlantic, prin apropierea  latitudinii Marii Britanii. 
Călătoria, care devenise o promenadă monotonă de-a lungul 
unui covor verde şi compact de pădure, deveni şi mai monotonă 
deasupra întinderii nesfârşite de apă. 

Joshua lâncezea pe puntea de observaţie ore în şir. Lobsang 
vorbea arareori, ceea ce era o binecuvântare pentru Joshua. 

Nacela era aproape complet silenţioasă, cu excepţia susurului 
pompelor de aer şi al torsului elicelor suspendate care cârmeau 
zeppelinul când într-o direcţie, când în alta. Închis în acest bazin 
de izolare senzorială plutitor, Joshua începuse să-şi facă griji în 
privinţa pierderii tonusului muscular şi a condiţiei fizice. Uneori 
făcea exerciţii de întindere, se aşeza în diverse poziţii de yoga 
sau alerga pe loc. Una din lipsurile navei era o sală de fitness, 
iar Joshua nu voia să-l roage pe Lobsang să fabrice vreun 
echipament special; sigur avea să sfârşească luându-se la 
întrecere cu unitatea ambulantă în aparatul de vâslit. 

Lobsang crescuse viteza laterală pentru a străbate mai rapid 
oceanul. În cea de-a douăzeci şi cincea zi traversară coasta de 
est a Americii, undeva în preajma latitudinii New Yorkului, şi se 
treziră deasupra unui nou peisaj împădurit. 

Nici nu se mai punea problema să se oprească sau să se 
întoarcă. Amândoi acceptaseră necesitatea de a merge cât de 
departe va fi cu putinţă, până când aveau să descopere nişte 
indicii clare care să elucideze misterul migraţiei umanoizilor. 
Joshua se cutremură, închipuindu-şi măcelul şi panica din oraşul 


Victimelor Păcălelii Cosmice dezlănţuite în Madison, Wisconsin. 

Însă, aflaţi din nou deasupra unei întinderi de pământ, făcură 
o înţelegere. Lobsang putea continua călătoria noaptea, ceea ce 
nu îi perturba somnul lui Joshua, mai ales că simţurile lui 
Lobsang erau infinit mai ascuţite chiar şi în beznă decât ale lui 
Joshua la lumina zilei. În schimb, în cursul zilei, Joshua negocie 
un popas de cel puţin câteva ore pe zi, când putea să stea cu 
picioarele pe binecuvântatul Pământ, oricare Pământ s-ar fi 
întâmplat să fie acela. Uneori Lobsang îl însoțea şi el, sub forma 
unităţii ambulante. Spre surprinderea lui Joshua, se descurca cu 
uşurinţă chiar şi pe teren accidentat. Se plimba, din când în 
când înota într-un lac - totul într-o manieră foarte realistă. 

În mare, cuvertura de pădure se întindea neîntreruptă şi în 
aceste lumi îndepărtate. În timpul popasurilor sale zilnice, 
Joshua observa diferenţe de detaliu, diverse specii de erbivore şi 
carnivore şi o schimbare treptată de decor şi de atmosferă: 
gradual, plantele cu flori se împuţinau, ferigile se înmulţeau, 
lumile păreau din ce în ce mai sumbre. Joshua acoperea 
douăzeci sau treizeci de mii de lumi într-o zi şi o noapte. Insă, în 
realitate, pe măsură ce i se perindau prin faţa ochilor alte mii şi 
mii de lumi, avea senzaţia că odată ce a văzut una, le-a văzut 
pe toate. În orele dintre popasuri, în timp ce Lobsang îşi 
cataloga observaţiile şi îşi nota datele tehnice, Joshua moţăia pe 
canapea sau îşi lăsa mintea slobodă să cutreiere prin vise 
învăluite în verde, în care dinţii reprezentau o prezenţă 
constantă, vise atât de vii, încât uneori nici nu mai era sigur 
dacă era treaz sau visa. 

Din când în când mai apărea câte o noutate. O dată, în 
apropierea a ceea ce ar fi fost Tombstone - asta dacă s-ar fi 
găsit cineva acolo să-i dea un nume - Joshua prelevă 
conştiincios mostre din nişte ciuperci enorme, înalte cât un stat 
de om, care ar fi reprezentat cu siguranţă nişte obstacole 
serioase pentru Wyatt Earp şi Doc Holliday, dacă şi-ar fi făcut 
chiar atunci apariţia pe cărare. Ciupercile erau moi şi catifelate 
şi, fără a exagera, miroseau minunat - ceea ce remarcaseră şi 
micile creaturi ca nişte şoricei care le găuriseră ca pe nişte 
bucăţi de şvaiţer. 

Auzi vocea lui Lobsang în cască: 

— Dacă vrei, gustă. În orice caz, adu-mi o bucată suficient de 
mare ca s-o testez. 


— Vrei să le gust înainte să afli dacă sunt otrăvitoare? 

— Cred că e foarte puţin probabil. Intenţionez chiar să le 
încerc şi eu. 

— Nici nu mă mai mir. Cafea am văzut că bei, deci de ce nu ai 
şi mânca? 

— Sigur că da! Este esenţial să consum o anumită cantitate 
de materie organică. Însă în timp ce diger ciuperca, o voi 
descompune şi îi voi analiza compoziţia. Un proces destul de 
lent şi anost. Mulţi oameni cu diete speciale trebuie să urmeze 
aceeaşi procedură, dar fără să facă uz de un spectrometru de 
masă, instrument care face parte din anatomia mea. Ai fi 
surprins să afli câte elemente nutritive conţin diverse soiuri de 
nuci... 

În seara aceea, verdictul lui Lobsang stabili că doar câteva 
kilograme din pulpa ciupercilor gigante conţineau suficiente 
proteine, vitamine şi minerale pentru a menţine un om în viaţă 
săptămâni întregi, deşi, din perspectivă culinară, avea să-l 
plictisească teribil. 

— Cu toate acestea, adăugă el, ceva care creşte atât de 
repede, care conţine toate substanţele nutritive necesare 
organismului uman şi care poate creşte aproape în orice condiţii 
este fără îndoială o descoperire valoroasă pentru industria fast 
food-ului. 

— Bravo, Lobsang, aşa îi ajuţi şi pe amărâţii ăia de la 
transterra să mai facă şi ei un ban în plus. 

Pentru a ieşi din rutină, în noaptea aceea Joshua rămase treaz 
pentru a vedea călătoria pe întuneric. Din când în când, 
întinderile peisajelor scufundate în beznă erau aprinse de câte 
un incendiu. Dar nu era nimic notabil în asta: peste tot pot 
izbucni incendii dacă sunt copaci, fulgere şi iarbă uscată. 

Se plânse de monotonia peisajului. 

— La ce te aşteptai? întrebă Lobsang. În general, mă aştept 
ca, la prima vedere, multe Pământuri să fie destul de anoste. Şi 
nu uita, Joshua, că în cele mai multe cazuri avem parte numai 
de o primă vedere. Îţi aminteşti de imaginile alea cu dinozauri 
din Jurasic de când erai mic? Toate speciile acelea diferite 
grupate într-un singur cadru ordonat, în care un tiranozaur se 
luptă cu un stegozaur în prim-plan? Natura nu arată aşa de 
obicei, iar era dinozaurilor nu a făcut excepţie. Natura, în 
general vorbind, este fie excepţional de liniştită, fie incredibil de 


zgomotoasă. Prădătorii şi prăzile lor sunt de găsit doar ici şi 
colo. De aceea mi-am păstrat obiceiul de a opri în lumi relativ 
secetoase, unde numeroase specimene se adună în jurul 
surselor de apă, fie şi în condiţii artificiale. 

— Dar cât de mult ratăm în felul ăsta, Lobsang? Chiar şi când 
ne oprim într-o lume, abia dacă aruncăm o privire cum trebuie 
înainte de a goni mai departe, făcând abstracţie de toate 
sondele şi rachetele. Dacă nu ne alegem decât cu o succesiune 
de priviri superficiale... 

In urma propriilor experienţe din timpul expedițiilor sale 
solitare, Joshua rămăsese cu senzaţia profundă şi instinctivă că 
era necesar să trăieşti într-o lume pentru a o putea înţelege; nu 
era de ajuns să o scanezi la repezeală, din goana salturilor, 
tăind de-a curmezişul întinderile Pământului Lung. Astăzi era a 
treizeci şi treia zi a călătoriei. 

— Deci unde suntem acum? 

— Presupun că întrebi din punctul de vedere al geografiei 
terestre? Prin nordul Californiei. De ce? 

— Hai să luăm o pauză mai lungă. Stau de mai bine de o lună 
în hotelul ăsta zburător. Hai să petrecem măcar o zi întreagă 
într-un singur loc ca să ne relaxăm, ce zici? Şi să trăim. O zi 
întreagă şi o noapte. Ai putea să-ţi realimentezi rezervoarele cu 
apă. Şi, ca să fiu sincer, încep să o iau razna de plictiseală. 

— De acord. Nu am de ce să obiectez. O să mă opresc din 
păşit atunci când dau peste o lume suficient de fascinantă. Dacă 
tot ne aflăm deasupra Californiei, ai vrea să-ţi confecţionez o 
placă de surf? 

— Ha ha. 

— Te-ai schimbat, Joshua, ştii? 

— Pentru că te contrazic? 

— Chiar aşa. Sunt uimit: eşti mai agil, mai puţin şovăitor, nu 
mai pari o persoană adâncită în gânduri. Sigur, eşti tot tu. De 
fapt, mă întreb dacă nu cumva eşti chiar mai mult tu însuţi 
decât ai fost foarte multă vreme, acum că ai aflat condiţiile 
naşterii tale. 

Joshua dădu din umeri şi replică tăios: 

— Nu exagera, Lobsang. Mersi pentru brățară. Dar nu eşti 
psiholog. Poate pur şi simplu călătoria mi-a lărgit orizontul... 

— Joshua, dacă orizontul tău ar fi mai larg decât e deja, ar 
începe să-ţi iasă pe urechi. 


Cu toate că era miezul nopţii, Joshua nu avea somn, aşa că se 
apucă să facă ceva de mâncare. 

— Ce zici de un film, Joshua? 

— Aş prefera să citesc ceva. Ai vreo sugestie? 

Ecranul cu cărţi se aprinse. 

— Nu mă pot gândi la un titlu mai potrivit decât ăsta! 

Joshua citi: 

— Sub cerul liber? 

— Din multe puncte de vedere, îmi spun adesea că este opera 
cea mai bună a lui Twain, deşi voi avea întotdeauna o slăbiciune 
pentru Viața pe Mississippi. Citeşte-o. Este exact ceea ce 
promite titlul: o incursiune în teritorii necunoscute, presărată din 
loc în loc cu un umor înţepător. Lectură plăcută! 

Şi Joshua avu într-adevăr o lectură plăcută. ÎI luă somnul 
citind, iar de data aceasta visă la atacuri ale indienilor. 


A doua zi pe la amiază, se opriră din pășit cu acea uşoară 
smucitură familiară. Joshua se trezi privind în jos la un lac, o 
oglindă albastră-cenuşie decupată în mijlocul pădurii. 

Lobsang anunţă: 

— Hai la surf! 

— O, Doamne! 

La sol, pădurea era un loc foarte plăcut. Stoluri de lilieci se 
lansau după muşte prin aerul verzui, care mirosea a lemn umed 
şi frunze mucegăite. Sunetele estompate din jurul lui Joshua 
erau, în mod surprinzător, mult mai calme decât dacă ar fi fost 
linişte deplină. Joshua aflase că liniştea absolută în natură era o 
stare atât de neobişnuită, încât nu numai că îţi atrăgea atenţia, 
ci era chiar amenințătoare. Însă murmurul din inima acestei 
păduri era un zgomot alb natural. 

Lobsang spuse: î 

— Joshua, uită-te în stânga ta. Incetişor. 

Erau un soi de cai, nişte creaturi timide, discrete, cu gâturi 
ciudate, încovoiate, şi cu picioare acoperite de blană, de 
mărimea unor căţeluşi. Mai era şi un soi de elefant cu o trompă 
scurtă şi groasă, dar care abia dacă avea un metru înălţime. 

— Drăgălaş, comentă Joshua. 

— Lacul e drept înainte, spuse Lobsang. 

Lacul era înconjurat de un zid de trunchiuri de copaci şi de o 
fâşie de teren liber. Apa liniştită era înţesată de stuf şi papură, 


iar în lumina strălucitoare a soarelui, sub un cer albastru, 
coborau în zbor păsări exotice în nori de aripi roz. Pe malul 
opus, Joshua zări un animal ce aducea cu un câine, extrem de 
mare - să fi avut vreo patru-cinci metri lungime - cu un cap 
masiv şi fălci enorme, lungi şi ele poate de un metru. Inainte să 
apuce să-şi ridice binoclul la ochi, bestia fusese deja înghițită de 
umbrele pădurii. 

— Era sigur un mamifer, spuse Joshua. Dar avea fălci ca de 
crocodil. 

— Intr-adevăr, un mamifer. De fapt, bănuiesc că este o rudă 
îndepărtată a balenei - balena noastră, adică. lar în apă sunt 
crocodili adevăraţi, Joshua, ca de obicei. O lege universală. 

— Parcă s-ar fi jucat cineva de-a evoluţia şi ar fi combinat 
alandala diferite părţi din diverse animale. ) 

— Ne aflăm acum la sute de mii de paşi de Datum, Joshua. In 
această lume îndepărtată putem observa reprezentanţi ai 
multor ordine de animale pe care le întâlnim în arborele 
probabilităților, dar în forme parcă reinventate. Evoluţia este, 
fără îndoială, un fenomen haotic, ca şi vremea... 

Auzi un soi de guiţat de porc - din spatele lor se apropia un 
porc enorm, cu un piept masiv. Ă 

— Joshua. Nu fugi. In spatele tău. Intoarce-te foarte încet. 

Ascultă. Vizualiză armele pe care le avea asupra lui: cuțitul de 
la curea, pistolul cu aer comprimat din rucsacul de pe piept. lar 
deasupra lui se afla aerostatul - Lobsang, cu un întreg arsenal 
aerian la dispoziţia lui. Incercă să se liniştească. 

Porci mistreți uriaşi. Asta era prima impresie. Şase la număr, 
de statura unui om, cu picioare viguroase, cu cocoaşe ţepoase 
pe spate, cu nişte ochi mici şi negri ca de cărbune şi fălci lungi 
şi puternice. lar fiecare purta în spinare câte un umanoid: nu 
erau troli, ci nişte siluete slăbănoage, bipede, cu feţe de 
cimpanzei şi păr ruginiu. Stăteau călare pe porcii lor sălbatici ca 
pe nişte cai hidoşi uriaşi. 

Joshua era departe de adăpostul copacilor. 

— Alţi elfi, şopti Lobsang. 

— Aceeaşi rasă care a decimat Victimele? 

— Sau nişte veri primari. Pământul Lung este o arenă 
încăpătoare, Joshua. Probabil că există numeroase variante ale 
aceleiaşi specii. 

— M-ai trimis aici ca să dau nas în nas cu creaturile astea, 


recunoaşte! Asta numeşti tu un moment de tihnă? 

— Nu poţi să negi că este interesant, Joshua. 

Unul din elfi scoase un urlet ca de cimpanzeu şi-şi înghionti 
porcul în coaste. Cele şase dobitoace se apropiară de Joshua 
grohăind. 

— Lobsang, ai vreun sfat? 

Porcii începuseră să accelereze. 

— Lobsang... 

— Fugi! 

Joshua o luă la fugă, dar porcii erau mai rapizi. Nu reuşise să 
se apropie prea mult de nava care cobora sau de pădure, când 
un corp uriaş se aruncă asupra lui. Joshua simţi miros de 
pământ, sânge şi fecale, şi un iz puternic de grăsime. Un pumn 
mic îl izbi în spate şi-l azvârli cât colo. 

Porcii începură să zburde jucăuşi în jurul lui, în ciuda 
dimensiunii şi a aspectului lor masiv. Forţa şi violenţa lor 
haotică, imprevizibilă, era înspăimântătoare. Se aşteptă să fie 
strivit sau sfârtecat de caninii înfipţi în vârfurile râturilor lor. În 
schimb, porcii Continuară să alerge în jurul lui, iar umanoizii 
călare, elfii, chiuiau şi urlau, aplecându-se şi încercând să-l 
atace cu lame de piatră! Se feri şi se rostogoli. 

In cele din urmă se retraseră, poziţionându-se într-un cerc 
larg în jurul lui. Se ridică în picioare tremurând, pipăindu-şi 
armele. Işi dădu seama că nu fusese rănit, cu excepţia micilor 
tăieturi de pe faţă şi de pe umăr, unde îl atinsese una din lame, 
trecând prin materialul salopetei. Însă îi retezaseră rucsacul de 
pe piept şi îi sustrăseseră chiar şi cuțitul de la brâu. Fusese 
dezarmat cu deosebită pricepere. Nu-i lăsaseră decât papagalul 
de pe umăr. 

Elfii se hârjoneau cu el. 

Acum se ridicaseră în picioare pe spinările armăsarilor lor 
bizari. Nu semănau cu trolii, erau mult mai slabi, mai graţioşi, 
mai sprinteni, mai puternici, trupurile lor bipede păroase 
semănau cu cele ale unor copii gimnaşti. Aveau braţe lungi cu 
care se puteau căţăra în copaci cu uşurinţă, picioare foarte 
omeneşti, şi nişte capete mici cu chipuri zbârcite de cimpanzei. 
Toţi păreau să fie masculi. Unii din ei aveau chiar şi erecţii 
minuscule. 

Joshua încerca să privească partea bună a lucrurilor. 

— Măcar sunt mai mici decât mine. Să aibă cam un metru 


cincizeci? 

— Nu-i subestima, îl avertiză Lobsang în cască. Sunt mai 
puternici decât tine. Şi nu uita că aceasta este lumea lor. 

Urletele şi chiotele se porniră din nou şi păreau să atingă un 
apogeu. Apoi unul din elfi îşi lovi porcul între coaste. Bestia, cu 
ochii fixaţi asupra lui Joshua, o luă la goană în direcţia lui. Elful 
îşi dezgoli dinţii, foarte asemănători cu cei omeneşti, şi şuieră. 

De data asta nu se mai jucau. 

Există momente în care groaza este ca o melasă care 
încetineşte timpul. O dată, pe când era copil, Joshua alunecase 
peste marginea unei cariere de calcar, aflată la doar zece 
minute cu bicicleta de Cămin, iar prietenii lui nu putuseră să-l 
ridice, aşa că trebuise să rămână atârnat şi să se ţină bine cât 
se duseseră ei să caute ajutor. Îl duruseră îngrozitor braţele. 
Insă detaliul pe care şi-l amintea cel mai bine era aspectul rocii 
pe care o avusese în faţa ochilor, urmele de mică şi licheni, o 
pădure miniaturală, îngălbenită şi uscată de soare. Acel mic 
peisaj devenise întreaga lui lume, până când auzise strigăte şi 
simţise mâinile cuiva în jurul propriilor încheieturi şi fusese tras 
în sus de nişte braţe ca de plumb încins... 

Elful făcu un salt în aer şi dispăru. Porcul lui alergă în 
continuare, grohăind şi accelerând. Joshua realiză dintr-odată, 
cu toată limpezimea unei pete de mică pe o piatră încinsă de 
soare, că elful îl hăituia. Şi păşise. 

Porcul continua să se apropie. Joshua rămase pe loc, neclintit. 
În ultima clipă, porcul ezită, se poticni şi îl ocoli. 

lar elful reveni, întinzându-se, cu picioarele bine înfipte în 
spinarea animalului şi cu mâinile încleştate în jurul gâtului lui 
Joshua - îi sărise direct la beregată, chiar în momentul în care 
păşise din nou în această lume. Joshua era uluit de precizia 
manevrei. 

Dar acum mâinile puternice de maimuţă îl strangulau, iar 
Joshua se prăbuşi la pământ cu răsuflarea tăiată. Întinse mâna 
să se apere, însă braţele elfului erau mai lungi decât ale sale. 
Dădea neputincios din mâini, încercând zadarnic să-i lovească 
mutra rânjită a creaturii. | se înceţoşă privirea. Încercă să 
gândească. Armele, rucsacul îi fuseseră furate şi împrăştiate, 
dar mai avea încă papagalul pe umăr. Îl prinse cu ambele mâini 
şi-l izbi cu el în faţă pe elf. Săriră bucăţi de sticlă şi plastic, elful 
se dădu înapoi urlând şi, din fericire, cleştele letal din jurul 


gâtului lui Joshua dispăruse. 

Însă ceilalţi elfi, călare pe porcii lor, ţipară şi se apropiară 
rapid. 

— Joshua! auzi o voce din aer, bubuind prin boxe. 

Nava cobora încet, greoaie, iar ataşată de ea se legăna o 
scară de frânghie. _ 

Se ridică în picioare gâfâind prin gâtul vătămat. Intre el şi 
scară se ridica un perete compact de elfi călare pe porci, iar 
elful rănit, doborât la pământ, îşi urla furia cu o voce 
sfredelitoare. Singura deschizătură în cercul care îl înconjura era 
în direcţia din care sosise liderul elfilor. 

Aşa că fugi într-acolo, îndepărtându-se de navă, însă evadând 
din cercul în care îl împresuraseră elfii. Papagalul distrus era 
încă ataşat de salopeta lui cu cabluri; îl târa după el prin ţărână. 
Elfii urlară şi o luară la goană în urma lui. Dacă ar fi putut face 
cale-întoarsă sau măcar să ajungă în pădure... 

— Joshua! Nu! Ai grijă la... 

Pământul îi fugi brusc de sub picioare. 

Căzu cam un metru în gol şi se pomeni într-o groapă, 
înconjurat de câini - nu, erau o corcitură de câini şi urşi, îi mai 
văzuse înainte. Aveau corpuri ca de câini cu capete puternice şi 
boturi ca de urşi. Trupurile lor acoperite de blană neagră ale 
femelelor şi puilor lor se agitau în jurul lui. Era un soi de bârlog, 
nu o capcană. Dar chiar şi puii erau extrem de agresivi, mârâiau 
şi încercau să-l muşte. Cel mai mic dintre ei, un specimen 
aproape drăguţ, îl înhăţă pe Joshua de picior. Încercă să se 
elibereze din strânsoarea în care îl ţinea prizonier mica creatură. 
Ceilalţi câini-urşi lătrau şi mârâiau ameninţător, iar Joshua se 
aştepta să fie sfârtecat în orice clipă. 

Însă îşi făcură apariţia şi elfii călare pe porcii lor. Haita de 
câini adulţi se repezi afară din bârlog şi se năpusti asupra 
mistreţilor. 

Lupta izbucni într-un nor de schelălăieli, lătrături, grohăieli, 
urlete, chiote, hârşâit de dinţi, ţipete de durere şi împroşcături 
de sânge, în timp ce elfii tot apăreau şi dispăreau din această 
lume, de parcă i-ar fi privit printr-o lumină stroboscopică. 

Joshua se căţără afară din bârlog şi fugi de încăierare, sau cel 
puţin încercă. Însă cățelul acela căpos se ţinea încă cu colții de 
piciorul lui, iar el tot mai căra prosteşte după el resturile 
papagalului. Privi în sus. Nava aproape ajunsese deasupra lui. 


Joshua făcu un salt şi se prinse de scara de frânghie, 
scuturându-şi violent piciorul, descotorosindu-se în sfârşit de 
râia de căţel. Aerostatul se ridică imediat. 

Dedesubt, câinii încercuiseră acum mistreţii uriaşi, care 
ripostau cu ferocitate. Joshua văzu cum unul dintre câinii-urşi îşi 
înfipse colții în beregata unui mistreţ, care urlă în agonie şi se 
prăbuşi la pământ. Insă un alt mistreţ ridică în colţi şi azvârli în 
aer un câine care schelălăi sfâşietor cu pieptul spintecat. În 
acelaşi timp, elfii apăreau şi dispăreau fulgerător în mijlocul 
măcelului. Joshua văzu cum unul din elfi îi ţinu piept unui câine 
care se repezise la beregata lui. Elful dispăru, iar apoi reapăru 
chiar lângă câine, în timp ce acesta zbura prin aer, se roti cu o 
graţie de balerin şi şfichiui pieptul animalului cu o lamă subţire 
de piatră, iar acesta se izbi de pământ cu maţele revărsate. Elfii 
se luptau pentru supravieţuire, însă Joshua avea impresia că 
luptau individual, nu colaborau. Nu era atât o bătălie, cât mai 
degrabă o serie de dueluri personale. Era fiecare om pentru el. 
Sau ar fi fost, dacă ar fi fost oameni. 

Aerostatul câştigă altitudine, se ridică deasupra coroanelor 
copacilor, în lumina soarelui. Lupta nu mai era acum decât un 
punct sângeriu învăluit într-un nor de praf, în mijlocul unui peisaj 
peste care umbra aerostatului aluneca lejer. Joshua, care abia 
dacă mai putea respira, urcă scara şi se prăbuşi în nacelă. 

— Ai lovit un căţeluş, spuse Lobsang acuzator. 

— Adaugă-mi-o la cazier, replică Joshua cu răsuflarea tăiată. 
Lobsang, data viitoare când mai alegi vreo destinaţie de 
recreere, gândeşte-te la ceva gen Disneyland. 

Ceaţa care îl pândise încă de la confruntarea cu elful îl învălui 
într-un final, întunecându-i privirea. 


31 


Fusese rănit destul de grav, după cum află mai târziu. Avea o 
mulțime de răni superficiale, pe care nici nu le observase la 
momentul respectiv. Rana de la ceafă şi de la gât. Zgârieturi, 
chiar şi o urmă de muşcătură pe umăr - nu de la cățelul care îl 
înşfăcase de gleznă, ci era o urmă de dinţi omeneşti. Unitatea 
ambulantă a lui Lobsang îi îngriji rănile, îi administră antibiotice 
şi îl adormi cu calmante. 

Dormea şi se trezea câteva clipe, buimac, zărea ca prin ceaţă 
stelele albe strălucind deasupra sau mocheta verde care se 


întindea dedesubt. Ritmul egal şi legănat în care păşeau îl 
liniştea. Dormi astfel zile în şir. 

Însă cu cât înaintau mai mult spre vest, cu atât Joshua simţea 
mai puternic în cap presiunea aceea ciudată, chiar şi în timpul 
somnului. Era aceeaşi senzaţie sufocantă pe care o resimțea de 
fiecare dată când se întorcea pe Datum: presiunea acelei 
învălmăşeli de minţi care înecau Liniştea prin simpla lor 
prezenţă. Era oare posibil, după cum presupuneau unii, ca 
Pământul Lung să fie un soi de buclă care se închidea la un 
moment dat, iar acum se îndreptau spre punctul iniţial al 
călătoriei, înapoi pe Datum? Ar fi fost bizar, ce-i drept. Dar dacă 
nu era aceasta explicaţia, atunci oare ce-i aştepta mai departe? 
Şi ce anume îi împingea pe troli să străbată atâtea lumi? 

Când se trezi de-a binelea într-un final, se opriseră din nou din 
păşit. Se ridică în capul oaselor pe canapea şi privi în jur. 

— Uşurel, Joshua, auzi vocea eterică a lui Lobsang. 

— Ne-am oprit. 

Era răguşit, dar cel puţin mai avea încă voce. 

— Ai dormit adânc, Joshua. Mă bucur că te-ai trezit. Trebuie să 
stăm de vorbă. Sper că realizezi că nu ai fost nicio clipă în vreun 
pericol real, nu-i aşa? 

Işi masă gâtul. 

— La momentul ăla nu prea am avut senzaţia asta. 

— Aş fi putut să-i dobor pe toţi elfii aceia în orice moment. 
Dispun de arme cu laser... 

— Şi de ce nu ai făcut-o? 

— Voiai să petreci timp la sol. Credeam că te simţi bine! 

— După cum ai mai zis, trebuie să ne ameliorăm 
comunicarea, Lobsang. 

Joshua dădu pledul la o parte, se ridică în capul oaselor şi se 
întinse. Era îmbrăcat în pantaloni scurţi şi un tricou pe care nu-şi 
amintea să şi le fi pus singur. Nu se simţea în formă ca să alerge 
la un maraton, dar pe de altă parte, nici nu era gata să leşine. 
Păşind cu băgare de seamă, se duse şi-şi făcu un duş rapid ca 
să scape de sudoarea cu care era acoperit. Micile cicatrice 
păreau să se vindece, iar beregata nu-l mai durea aproape 
deloc. Când ieşi de sub duş, se îmbrăcă cu haine curate din 
dulap. 

Prin fereastra cabinei observă că nava era ancorată deasupra 
unei păduri tropicale care se întindea până în depărtare, 


îmbrăcând orizontul într-o manta de un verde-intens. Deasupra 
văilor pluteau fuioare de ceaţă. Soarele nu se ridicase încă prea 
mult; Joshua bănui că era dimineaţă devreme. Aerostatul se afla 
la o altitudine de vreo treizeci de metri. 

— Nu ne-am oprit în fiecare zi, însă e dificil să observăm prea 
multe de la înălţimea asta, spuse Lobsang. 

— Din pricina desimii pădurii? 

— Am tot trimis la sol unitatea ambulantă. Ne aflăm departe 
de casă, Joshua. Am făcut peste nouă sute de mii de paşi până 
acum. Închipuie-ţi. Vezi cum arată flora aici: o pădure cât se 
poate de reprezentativă pentru acest tip de peisaj, care se 
întinde cât vezi cu ochii. Probabil acoperă întregul continent. E 
greu să facem prea multe constatări. 

— Dar e clar că te interesează ceva aici, am dreptate? 

— Uită-te la transmisiunea din camere, spuse Lobsang. 

Imaginea afişată de ecranul din perete era tremurată, 
neclară, înregistrată de o cameră aflată la mare depărtare de ei. 
Arăta ca o deschizătură în mijlocul pădurii, o tăietură printre 
coroanele compacte ale copacilor cauzată fără îndoială de 
căderea unui arbore uriaş, al cărui trunchi zăcea întins în 
mijlocul luminişului, îmbrăcat în licheni şi ciuperci exotice. 
Datorită luminii care reuşise să străbată zidul de verdeață, 
răsăriseră puieţi şi tot felul de tufe mici. 

lar vegetaţia aceasta crescută de curând atrăsese umanoizi. 
Joshua zări ceva ce părea să fie un grup de troli. Şedeau sub 
cerul liber îngrămădliţi laolaltă, curăţându-se meticuloşi unii pe 
ceilalţi, fiecare culegând insectele de pe spinarea celui din faţa 
lui. În tot timpul acesta cântau frânturi dintr-un soi de melodii pe 
jumătate uitate - armonii abia schiţate din două, trei, patru 
părţi, improvizate pe loc şi date imediat uitării, sunete 
înregistrate vag de microfoanele aflate prea departe. 

— Troli. 

— Aşa s-ar părea, îngăimă Lobsang. Muzicologilor le-ar lua un 
secol întreg să descifreze structura acelor cântece. Priveşte mai 
departe. 

Pe măsură ce i se obişnuiră ochii cu imaginile mişcate, Joshua 
începu să observe mai multe grupuri de umanoizi pe marginea 
poienii şi printre umbrele pădurii unele tipuri pe care nu le 
recunoştea. Se jucau, lucrau, se curăţau, poate vânau. Toţi 
păreau să fie umanoizi, fără excepţie, şi nu maimuțe. Când se 


ridica câte unul în picioare, îţi dădeai seama de poziţia lor clar 
bipedă. 

— Nu par să fie incomodaţi unii de prezenţa altora. Diferitele 
tipuri, remarcă Joshua. 

— Desigur că nu. Dimpotrivă chiar. 

— De ce s-au adunat aici? În fond, sunt specii diferite. 

— Bănuiesc că această comunitate funcţionează pe baza 
relaţiilor de codependenţă. Se folosesc unii de alţii. Probabil că 
au raze senzoriale uşor diferite, astfel încât una din specii poate 
detecta un anumit pericol înaintea celorlalţi. De pildă, ştim că 
trolii utilizează ultrasunete. În mod asemănător, există diverse 
specii de delfini care înoată împreună. Vezi, Joshua, îţi urmez 
sfatul: investesc mai mult timp pentru a explora minunăţiile 
Pământului Lung, cum ar fi această aglomerare de umanoizi. 
Este o privelişte uimitoare, nu-i aşa? Ca un vis al trecutului 
evolutiv al umanităţii - mai multe tipuri de hominide împreună. 

— Şi în viitor, Lobsang? Ce-o să se întâmple când o să ajungă 
aici coloniştii în cele din urmă? Cum poate supravieţui această 
ordine? 

— Asta e o altă chestiune. Şi ce se întâmplă dacă migrează cu 
toţii, în masă, spre est? Vrei să cobori la sol? 

— Nu. 

Mai târziu, după ce nava îşi reluă cursul, abordară tema 
bizarei singularităţi a speciei umane pe cuprinsul Pământului 
Lung. lar Lobsang relată cum, la scurtă vreme după Ziua Marelui 
Pas, iniţiase căutări pe o mie de Pământuri în vederea 
descoperirii vreunor veri ai speciei umane, iar Joshua află 
povestea unui anume Nelson Azikiwe. 


32 


Conform versiunii oficiale a familiei, fusese botezat Nelson 
după faimosul amiral. Dar în realitate, fusese probabil botezat 
astfel după Nelson Mandela. Potrivit mamei lui, ace/ Nelson se 
afla acum la dreapta Tatălui, iar Nelson junior crescuse cu ideea 
că acesta era un lucru pozitiv, deoarece astfel Mandela se afla 
acum într-o poziţie influentă, din care putea împiedica 
împovărarea omenirii cu şi mai multe necazuri de către 
dumnezeul răzbunător al israeliților. 

Mama lui îl educase creştineşte, după cum îi plăcea ei să zică, 
şi, de dragul ei, el urmase în continuare această cale, pentru ca, 


la capătul ei, după o carieră destul de complicată şi un şi mai 
complicat peregrinaj filosofic, să fie hirotonisit preot. La un 
moment dat fu invitat în Marea Britanie pentru a împărtăşi 
Cuvântul Domnului şi păgânilor: dovada incontestabilă a faptului 
că lucrurile se întorc întotdeauna de unde au plecat. Îi plăceau 
englezii. Îşi cereau întruna scuze, ceea ce era de înţeles, dacă 
ne gândim la istoria lor şi la crimele comise de înaintaşii lor. Din 
motive numai de ea ştiute, Arhiepiscopul de Canterbury îl 
trimise într-o parohie rurală ai cărei membri erau atât de albi, 
încât te orbeau. Poate că Arhiepiscopul avea simţul umorului 
sau poate voia să demonstreze ceva anume sau pur şi simplu 
era curioasă să vadă ce avea să se întâmple. 

Nu încăpea îndoială că aceasta nu mai era Marea Britanie pe 
care o ştia din poveştile pe care i le spusese mama lui când era 
mic. Mama lui murise de mult, iar acum Londra găzduia o 
populaţie multicoloră. Abia dacă mai vedeai vreun buletin de 
ştiri care să nu fie prezentat de un reporter ai cărui strămoşi 
recenți se născuseră sub stelele Africii. Şi tot bărbaţi şi femei 
negre anunțau când urma să plouă peste leagănul democraţiei. 
Toate astea în ciuda atmosferei bizare care însoțea depopularea 
treptată a ţării şi abandonarea capitalei suburbie după suburbie. 

Îşi exprimă aceste observaţii într-o conversaţie cu actualul 
preot paroh din St John on the Water, Preacuviosul David 
Binecuvântatul, care avea să iasă în curând la pensie. Omul era, 
în mod neîndoios, dovada vie că numele pe care îl purtăm este 
semn prevestitor. Chiar de prima dată când dăduse cu ochii de 
Nelson Azikiwe, îi spusese: 

— Fiule, nu o să duci lipsă de invitaţii la cină pentru cel puţin 
următoarele şase luni! 

lar profeția se împlini. Reverendul David avea să se 
pensioneze înainte de vreme şi să se retragă la casa lui, cu 
ajutorul unor bani moşteniţi din partea familiei, pentru a fi 
„prezent la distracţie când o să-ţi oficiezi prima slujbă”, după 
cum se exprimase el. 

Îi predă casa parohială lui Nelson, care locuia singur, cu 
excepţia unei femei în vârstă care îi gătea prânzul în fiecare zi şi 
deretica prin casă. Nu era prea vorbăreaţă, iar lui nu-i trecea 
prin minte niciun subiect de conversaţie pe care l-ar putea 
aborda cu ea. În plus, îi dădeau destulă bătaie de cap lipsa 
oricărui sistem de izolare termică a casei şi un sistem de ţevi pe 


care până şi Domnului i-ar fi venit greu să-l priceapă; uneori se 
trăgea apa singură în toiul nopţii, din motive absolut 
misterioase. 

Acesta era un colţişor de Anglie care rămăsese în mod 
miraculos neafectat de descoperirea Pământului Lung. Şi, din 
câte putea observa Nelson, nici secolul al douăzeci şi unulea nu- 
| zdruncinase prea tare. Ajunse la concluzia că englezii din 
Midlands erau pentru britanci echivalentul triburilor zuluse. Din 
câte aflase, unul din doi săteni fusese ostaş încercat, adesea de 
rang înalt. leşiţi la pensie, acum îşi îngrijeau grădinile şi săpau la 
cartofi, nu mai săpau gropile altora. Insă fu uluit de amabilitatea 
lor. Soţiile lor îi făceau atâtea prăjituri, încât nu mai prididea să 
le consume singur şi se văzu nevoit să le împartă cu Reverendul 
David (pensionat de acum), care - bănuia Nelson - primise ordin 
să-i raporteze progresele autorităţilor de la Palatul Lambeth. 

Stăteau de vorbă acasă la David, în vreme ce soţia lui era 
plecată la o întrunire ţinută de Institutul Femeilor. 

— Sigur că vor exista întotdeauna indivizi veşnic iremediabili, 
spuse David. Dar nu o să dai peste prea mulţi pe aici, pentru că 
se activează reflexele sistemului englez de clase. Vezi tu, eşti 
înalt, chipeş şi vorbeşti o engleză mult mai bună decât propriii 
lor copii. lar când ai citat pasajele acelea din Viaţa Păstorului de 
W.H. Auden la înmormântarea bătrânului Humphrey, după 
slujbă - pe care ai oficiat-o splendid, apropo - unii dintre ei au 
venit la mine şi m-au întrebat dacă eu te-am pus să faci asta. 
Bineînţeles, le-am spus că nu era meritul meu. Şi crede-mă, 
când s-a răspândit vestea asta, te-ai calificat. Au înţeles că nu 
eşti doar foarte fluent în engleză, ci şi în Anglia, ceea ce e 
important prin părţile acestea. lar apoi, ca cireaşa de pe tort, ai 
luat în primire o parcelă, şi lumea te vede săpând şi plantând şi 
lucrând în general solul Bunului Pământ, ceea ce i-a făcut pe toţi 
să te simpatizeze. Inţelegi tu, lumea era cam îngrijorată când a 
auzit că vii. Se aşteptau să fii ceva mai, cum să zic... mai zelos? 
Pari excepţional de bine pregătit pentru misiunea ta printre noi. 

— Aşa e, într-un fel întreaga mea viaţă de până acum m-a 
pregătit pentru asta, spuse Nelson. Am fost un copil norocos, 
am avut mult noroc pentru un bongani ca mine, care se 
zbenguia prin Africa de Sud a acelor vremuri. Însă părinţii mei 
ştiau că pe cei dispuşi să muncească din greu îi aştepta un viitor 
mai bun. Ai fi zis că sunt nişte părinţi duri şi probabil că ai fi avut 


dreptate. Dar au avut grijă să nu umblu pe străzi şi m-au obligat 
să mă duc la şcoală. lar apoi Corporaţia Black şi-a anunţat 
programul „In Căutarea Viitorului”, pe care mama l-a remarcat 
şi s-a asigurat că voi obţine un interviu. După aceea, a fost ca şi 
cum aş fi fost ales de soartă. Am trecut cu brio toate testele pe 
care le-au conceput. Dintr-odată, Corporaţia s-a pomenit cu un 
băiat reprezentativ, un biet puşti african cu un coeficient de 
inteligenţă de 210. Mi-au dat de înţeles că mi-ar fi dat şi luna de 
pe cer dacă mi-o doream. Dar eu nu ştiam ce vreau să fac. Până 
în Ziua Marelui Pas... Unde erai în Ziua Marelui Pas, David? 

Bătrânul preot se duse la un birou masiv de stejar, scoase o 
agendă voluminoasă, o răsfoi şi răspunse: 

— Văd că mă pregăteam pentru vecernie când am auzit ce se 
petrecea. La ce m-am gândit în momentele acelea? Cine avea 
timp să gândească atunci? Dar nu a fost aşa catastrofal aici. La 
tară e altfel decât la oraş. Lumea nu se panichează aşa lesne şi 
nu cred că le plăcea prea multor copii de aici să-şi bată capul cu 
componente electronice. In fond, locul cel mai apropiat de unde 
te-ai putea aproviziona e Swindon. Dar toată lumea a urmărit la 
televizor ceea ce se întâmpla. Pe aici oamenii se uitau în sus, la 
cer, ca să încerce să vadă aceste noi lumi - ca să vezi cât de 
puţin pricepeam. Dar vântul adia încă prin pomi, vacile erau 
mulse şi cred că pur şi simplu ne treceam vremea când 
ascultând buletinele de ştiri, când uitându-ne la The Archers. 
Nu-mi amintesc să fi adoptat vreo poziţie anume până nu s-a 
anunţat cu certitudine că există într-adevăr şi alte Pământuri, 
milioane de alte Pământuri, aflate la un simplu gând distanţă şi 
care păreau să fie accesibile oricui. Ideea asta i-a făcut pe unii 
de aici să ciulească urechile. Era vorba despre pământ! La ţară, 
pământul e un bun care atrage atenţia. 

Işi privi paharul de coniac, observă că era gol şi ridică din 
umeri. 

— Pe scurt, trebuie să mărturisesc că m-am minunat: „Ce 
lucruri mari a făcut Dumnezeu!” 

— Din Cartea Numerilor, spuse Nelson instinctiv. 

— Bravo, Nelson! De asemenea, o coincidenţă plăcută face ca 
acestea să fi fost şi primele vocabule oficiale transmise de 
Samuel Morse prin telegraful electric, în 1838. 

Işi umplu paharul de coniac şi, printr-un gest subtil, dori să 
afle dacă şi Nelson ar mai dori un pahar. 


Însă tânărul nu era atent. 

— Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu? Hai să-ţi spun eu ce 
lucruri mari a făcut, David, zău aşa. A venit Ziua Marelui Pas, am 
aflat de Pământul Lung şi dintr-odată lumea s-a umplut de noi 
întrebări. Citisem deja despre Louis Leakey şi cercetările făcute 
împreună cu soţia lui în Defileul Olduvai. Eram absolut încântai 
la gândul că fiecare locuitor al planetei era african în 
străfunduri. Aşa că i-am comunicat Corporaţiei că aş vrea să aflu 
cum a ajuns omul să fie om. Voiam să înţeleg de ce. Mai mult 
decât orice, îmi doream să aflu ce anume ar trebui să facem 
acum, în această situaţie nouă, în contextul Pământului Lung. 
Ca să n-o mai lungesc, voiam să ştiu pentru ce anume am fost 
creaţi. Desigur, mama şi credinţa ei mă pierduseră la momentul 
acela. Eram prea deştept pentru propriul meu Dumnezeu, ca să 
zic aşa. Avusesem timp să citesc până atunci despre ceea ce s-a 
întâmplat în cele patru secole care au urmat naşterii pruncului 
lisus şi să analizez evoluţia haotică a creştinismului după aceea. 
Ajunsesem la concluzia că, oricare ar fi fost adevărul 
universului, cu siguranţă nu era ceva ce ar fi putut fi pătruns de 
o şleahtă antică de habotnici cârcotaşi. 

David izbucni într-un ropot de râs. 

— Şi îmi plăcea la culme paleontologia. Eram fascinat de oase 
şi de ceea ce ne puteau transmite. Mai ales în ziua de azi, când 
avem instrumente la care cercetătorii nici nu visau cu doar 
douăzeci de ani în urmă. Aceea era calea spre adevăr. Şi mă 
pricepeam la asta. Mă pricepeam foarte bine la asta, mă 
simţeam de parcă oasele îmi cântau poveştile lor... 

Reverendul Blessed îşi păstră cu înţelepciune tăcerea. 

— Aşa că, la scurtă vreme după Ziua Marelui Pas, am primit 
un telefon din partea Corporaţiei Black. M-au informat că îmi 
ofereau posibilitatea de a organiza şi de a conduce expediţii în 
oricâte zone omoloage Defileului Olduvai mi-ar fi permis 
fondurile. Îl leagănul naşterii speciei umane, în noile lumi. Când 
ai de-a face cu Corporaţia Black, fondurile sunt aproape 
nelimitate. Problema cu care ne-am confruntat a fost însă 
penuria de oameni competenţi. Era momentul perfect să fii 
paleontolog, aşa că am pregătit mulţi tineri. Oricine avea o 
diplomă corespunzătoare şi se afla în posesia unei mistrii putea 
obţine un defileu doar pentru el în care să lucreze. Indiferent de 
celelalte împrejurări, era clar că vânătorii de oase îşi 


descoperiseră propriul Eldorado. Pe o mare parte a Pământului 
Lung persistă o formaţiune similară Riftului Africii Orientale; 
configuraţia geologică este relativ fixă. Şi, după cum am sperat, 
am găsit în numeroase ocazii, în zona prospectată, oase de 
provenienţă indubitabil hominidă. Am lucrat la acest proiect 
timp de patru ani. Ne-am extins ariile de cercetare şi aveam 
parte succesiv de acelaşi scenariu: peste tot găseam oase, 
absolut pretutindeni unde căutam. Am ales alte zone de pe glob 
care ar fi putut fi obârşia unei alte Lucy - o ramură chineză, de 
pildă, rezultatul unei migrații timpurii din Africa. Dar după mai 
bine de două mii de excavații în Pământuri învecinate, în cadrul 
unor expediţii finanţate de Corporaţia Black şi de alţii, nu am 
găsit absolut nicio urmă care să ateste evoluţia umanităţii în 
formare, dincolo de acele oase timpurii, unele deformate, altele 
molfăite de animale, majoritatea foarte mici. Nu apăruse nimic 
după australopiteci, nu-i urmase nimeni lui Lucy. Leagănele 
umanităţii erau goale. Mai sunt şi acum muncitori răzleţi pe 
acolo, care mai caută încă, şi până mai anul trecut conduceam 
încă programul. Dar în cele din urmă, vidul Pământului Lung, vid 
de oameni cel puţin, m-a tulburat în asemenea măsură, încât m- 
am retras. Am acceptat suma generoasă oferită de Corporaţia 
Black ca dar de despărţire, deşi ştiu că speră că într-o bună zi 
mă voi întoarce la stână ca o oiţă rătăcită. Mă săturasem de 
toate craniile acelea goale. De oscioarele acelea minuscule. 
Vedeai strădania, dar nu şi roadele. Şi într-o bună zi m-am 
pomenit întrebându-mă unde oare fusese buba, de ce eşuaseră 
oare în toate celelalte lumi. Sau poate eşecul avusese loc aici? 
Poate că evoluţia speciei umane este o eroare cosmică 
abominabilă. 

— Aşa se face că te-ai întors în sânul Bisericii? Ţi-ai schimbat 
drumul serios, nu glumă. 

— Mi s-a spus că nimeni nu a mai fost hirotonisit atât de rapid 
ca mine în istoria recentă. Din câte ştiu, în trecut Biserica 
Anglicană era îngăduitoare cu cei care, pe vremea aceea, erau 
consideraţi filosofi ai naturii. Numeroşi vicari îşi petreceau 
satisfăcuţi după-amiezile de duminică prinzând noi specii de 
fluturi în borcane. Mereu mi-am imaginat ce viaţă minunată 
aveau cu Biblia într-o mână şi o sticlă pântecoasă de eter în 
cealaltă. 

— Nu aşa şi-a început şi Darwin cariera? 


— Darwin nu a ajuns atât de departe încât să fie hirotonisit. l- 
au distras gândacii atenţia... De aceea mă aflu aici. Am nevoie 
de un nou cadru, presupun. M-am gândit: de ce să nu mă apuc 
de teologie? S-o iau în serios. Să văd ce pot să extrag din ea. 
Apropo, concluzia mea preliminară provizorie este că nu există 
Dumnezeu. Fără supărare! 

— Ei, dar nu mă supăr deloc. 

_ — lar asta înseamnă că trebuie să aflu ce există totuşi în loc. 
Insă la ora actuală, cât priveşte propria filosofie, există un citat 
care o însumează destul de exact: „Când te trezeşti dimineaţa, 
gândeşte-te ce privilegiu nepreţuit este să fii viu, să respiri, să 
gândeşti, să te bucuri, să iubeşti.” 

Reverendul David zâmbi. 

— O, dragul de Marcus Aurelius! Nelson, dar el era păgân! 

— Ceea ce îmi întăreşte convingerea. Pot să mă servesc cu 
încă un strop de coniac, David? 


— Nelson avea în fond dreptate, îi spuse Lobsang lui Joshua. 
Linia hominidelor şi cea a maimutelor din care se trag au avut 
un potenţial evolutiv incontestabil. Însă dacă abilitatea de a păşi 
a apărut mai întâi pe Datum, e limpede că umanoizii care aveau 
capacitatea de a păşi s-au îndepărtat rapid de Pământul Datum, 
lăsând prea puţine fosile în urmă. Doar pe Datum vei găsi oase 
care să ilustreze înaintarea lentă către omenire. 

— Dar ce înseamnă toate astea, Lobsang? Asta a fost 
întrebarea lui Nelson. Pentru ce există Pământul Lung? 

— Presupun că suntem aici ca să aflăm tocmai asta. Mergem 
mai departe? 


33 


Navigară mai departe, lăsând în urmă comunitatea aceea 
umanoidă complexă. Deocamdată călătoreau spre est, 
îndepărtându-se de Pacific şi adâncindu-se din nou în interiorul 
continentului. 

Şi, aproape pe nesimţite, mai depăşiră încă un jalon 
important: un milion de pași depărtare faţă de Datum. Nu avu 
loc nicio schimbare dramatică de decor, ci doar alunecarea 
silenţioasă a unei noi cifre pe cadranele terrametrelor. Însă 
acum se aflau în lumile pe care pionierii cei mai temerari le 
numeau Meggarele Superioare. Nimeni, nici chiar Lobsang, nu 


ştia cu certitudine dacă mai păşise cineva atât de departe 
înainte. 

Jungla care acoperea America de Nord deveni treptat din ce în 
ce mai deasă, mai întunecoasă, mai umedă. Din văzduh nu 
vedeai mare lucru decât o plapumă verde, presărată ici-colo cu 
mici ochiuri de apă. Dronele aeriene de supraveghere ale lui 
Lobsang sugerau că în aceste lumi era posibil ca pădurile să se 
întindă chiar până la poli, care erau lipsiţi de gheaţă. 

Ca şi înainte, Lobsang făcea în fiecare zi o pauză pentru a-i 
permite lui Joshua să coboare ca să exploreze şi să se mai 
dezmorţească. Joshua se pomenea într-o pădure deasă de ferigi 
de toate dimensiunile şi de copaci atât familiari, cât şi 
necunoscuţi, pe care se încovoiau plante agăţătoare precum 
caprifoiul şi viţa-de-vie. Florile erau întotdeauna o explozie de 
culoare. În unele zile, Joshua se întoarse cu nişte ciorchini de 
boabe care semănau cu strugurii, mai mici şi mai dure decât 
soiurile domesticite, dar la fel de dulci. Pădurea deasă împiedica 
apariţia animalelor mari, însă erau nişte vietăţi ciudate care 
ţopăiau, care aduceau puţin cu cangurii, dar cu nişte boturi 
lungi şi flexibile. Joshua începu să aibă încredere în aceste 
animale, ale căror poteci tăiate prin desiş duceau tot timpul la 
apă. In frunzişul copacilor observă şi vietăţi aeriene cu aripi 
uriaşe. O dată văzu şi o creatură moale şi contorsionată, care 
semăna teribil de mult cu o caracatiţă, rotindu-se ca un disc de 
frisbee printre  coroanele copacilor. Cum dumnezeu mai 
ajunsese şi chestia asta acolo? 

Petrecu şi câteva nopţi afară din aerostat, de dragul 
vremurilor de altădată. Se simţea aproape ca în concediile lui de 
odinioară, mai ales dacă pășea o lume sau două departe de 
Lobsang, însă patronu' nu aproba. Totuşi, când prindea ocazia, 
stătea la foc şi asculta Liniştea. In nopţile fericite avea impresia 
că simte celelalte Pământuri ca pe nişte spaţii vide de jur- 
împrejurul lui, care începeau imediat dincolo de micul cerc de 
lumină al văpăii. Posibilităţi negrăite. Apoi se întorcea pe navă, 
lăsând în urmă o lume întreagă, cu misterele sale unice abia 
atinse. 

Înaintau întruna, către alte şi alte lumi. 

lar apoi, după cincizeci de zile, la mai bine de un milion trei 
sute de mii de lumi depărtare de casă, pământul şi văzduhul 
începură parcă să licărească. Pădurea părea să se topească 


odată cu lumile lăsate în urmă, lăsând locul unei mări care se 
întindea cât vedeai cu ochii, sclipitoare şi brăzdată de spumă, în 
inima Americii de Nord. 


Păşind în continuare, Lobsang cârmi spre sud, căutând 
pământ. 

Marea persista lume după lume, clocotind de viaţă: muguri 
verzi de alge, forme de un alb-străveziu care ar fi putut fi recife 
de corali, şi vietăţi care săreau şi înotau, care ar fi putut fi 
delfini. Descinderi precaute până la suprafaţă stabiliră că apa 
era sărată. Dar asta nu însemna neapărat că această Mare 
Americană comunica cu restul lumii sau cu oceanul; mările 
interioare puteau deveni saline prin evaporare. Mostrele de apă 
prelevate de Lobsang musteau de şuviţe de alge şi de crustacee 
exotice, cel puţin pentru un specialist. Lobsang stocă specimene 
şi imagini. 

Îndreptându-se spre sud, dădură în cele din urmă de uscat. 
Lobsang încetă să mai păşească, aşa că inspectară una din 
lumile din această ultimă serie, aleasă la întâmplare. Trecură 
mai întâi printr-un banc de ceaţă, zăriră apoi un soi de păsări 
uriaşe care planau aproape de suprafaţa apei, după care 
ajunseră la țărm, unde pădurea deasă se revărsa aproape până 
la marginea apei. Lobsang presupuse că forma de relief mai 
înaltă de care se apropiau ar putea fi o rudă a Podişului Ozark. 

De aici, navigară spre est, până ajunseră la o vale 
impresionantă, săpată poate de un văr îndepărtat al râului 
Mississippi sau Ohio. Urmară cursul acestei ape spre nord, până 
la un estuar unde râul se vărsa în marea interioară. Apa dulce 
care se amesteca cu oceanul sărat era vizibilă datorită unei 
decolorări care persista la kilometri întregi depărtare de coastă. 

lar aici, în spaţiul deschis, animalele veneau să se adape la 
malul râului de apă dulce. Când începură din nou să pășească, 
Joshua zări turme întregi de animale masive apărând şi 
dispărând într-o clipită, patrupede şi bipede, nişte creaturi care 
aproape că ar fi putut fi elefanţi, altele care aproape că ar fi 
putut fi păsări inapte pentru zbor, cu nişte vietăţi mai mici 
alergându-le printre picioare. Câteva secunde, apoi urma o altă 
scenă nepământeană, extraordinară, urmată de o alta şi o alta. 

— Ca animaţiile lui Ray Harryhausen, comentă Lobsang. 

— Cine e Ray Harryhausen? întrebă Joshua. 


— Filmul din seara aceasta este /ason şi argonauții în versiune 
originală, urmat de o discuţie ilustrată. Nu rata programul. Ce 
descoperire, Joshua! Această Mare Americană. Tot acest țărm. 
Ce loc incredibil de colonizat! Această Americă de Nord are o a 
doua Mediterană, o mare interioară, cu toată bogăţiile şi 
legăturile culturale pe care le promite. Cât priveşte potenţialul 
de colonizare, câştigă detaşat în comparaţie cu Centura 
Porumbului. Ce să mai, acesta ar putea fi chiar leagănul unei noi 
civilizaţii. Ca să nu mai vorbim de potenţialul turistic. Fie şi una 
singură din aceste lumi ar fi mai mult decât suficientă - iar noi 
am traversat deja câteva sute. 

— Poate va primi denumirea de „Centura Lobsang”. 

Lobsang nu dădu niciun semn că ar fi priceput gluma. 


Încă o noapte de somn profund pentru Joshua. 

lar când se trezi a doua zi de dimineaţă, pe monitorul din 
camera lui era afişată imaginea a ceea ce părea să fie un foc de 
tabără filmat de foarte aproape. 

Joshua sări din pat. Lobsang intră în cameră chiar în timp ce-şi 
trăgea pantalonii pe el, ceea ce-i precipită mişcările. Avea de 
gând să-l înveţe pe Lobsang sensul expresiei a bate /a uşă. 

Lobsang zâmbi. 

— Bună dimineaţa, Joshua. Se anunţă o zi promițătoare. 

— Da, da, cum zici tu. 

Joshua nu avea vreme de pierdut cu aiurelile lui Lobsang 
astăzi. Ideea de companie omenească autentică, neîndoielnică, 
era electrizantă. Şosete, cizme solide... 

— Bun, sunt gata de coborâre. Lobsang, focul ăla este făcut 
de om? 

— Se pare că da. E posibil ca ea să stea acum la soare cu 
dinozaurii. 

— Dinozauri! Ea! La soare! 

— Va trebui să vezi singur. Dar fii prudent, Joshua. Dinozaurii 
arată destul de prietenoşi. Dar ea s-ar putea să muşte. 

In afara liftului, exista acum o a doua metodă pentru a cobori 
la sol: un sistem foarte tehnologizat care consta într-un cauciuc 
vechi de maşină (găsit întâmplător într-un morman de gunoaie 
de tot felul din depozitul încăpător al navei), o funie şi un buton 
de urgenţă simplu integrat în rucsacul de pe piept al lui Joshua, 
prin apăsarea căruia putea face funia cu cauciucul să coboare 


şi, mai important, să urce rapid în caz de pericol. Joshua se 
simţea mai bine după ce instalase acest mecanism de evadare 
ca măsură de siguranţă, după incidentul cu elfii ucigaşi, iar în 
ultima vreme insistase ca pneul să rămână mereu la sol, pentru 
a-l putea folosi în caz de urgenţă. 

Acum cobora iarăşi pe un nou Pământ. lar aici... undeva, se 
afla încă o fiinţă umană. O simțea. Fără îndoială. Joshua putea 
simţi prezenţa oamenilor într-o lume. 

| Lobsang decise să aplice şi de această dată tactica ce 
devenise obișnuinţă, de a-l cobori pe Joshua la o oarecare 
depărtare de ţintă, pentru a-i înlesni o apropiere prudentă, în 
contrast cu o eventuală aterizare directă. Astfel că nava pluti 
deasupra marginii estuarului, peste o zonă cu copaci răsfiraţi, 
arbuşti, bălți şi mici lacuri. Aerul era curat, însă încărcat de 
mirosul de sare şi un soi de iz umed de putregai care venea de 
la marginea junglei, plus un miros mai subtil şi mai uscat, pe 
care Joshua nu-l putea identifica. Pădurea densă se întindea 
până la marginea acestei câmpii mlăştinoase, rostogolindu-se 
parcă dinspre zonele mai înalte către sud. Lat firicelul acela de 
fum se ridica de undeva dinspre uscat. 

Joshua se apropie de malul apei, încă la adăpostul pădurii. 
Odată aflat la sol, se îndreptă cu băgare de seamă în direcţia 
din care se zărea fumul. p 

— Miroase a ceva... uscat. A rugină. Imi aminteşte de 
habitatul reptilelor de la grădina zoologică. 

— Se poate ca lumea aceasta să fie foarte diferită de Datum, 
Joshua. Ne-am aventurat foarte adânc printre ramurile arborelui 
posibilităților. 

Pădurea lăsă locul unei fâşii de plajă, pe care se prelingeau 
limbile leneşe ale apei. Pe un promontoriu, Joshua dădu peste 
nişte animale mari şi grase ca nişte foci, care trândăveau la 
soare; erau vreo zece în total, cu tot cu pui. Trupurile lor greoaie 
erau acoperite de păr galben-pai, aveau un cap aproape conic, 
cu ochi negri, guri mici şi nări turtite ca de cimpanzeu. Arătau ca 
nişte foci cu chipuri umanoide. Papagalul de pe umărul lui 
Joshua fusese reparat după folosirea lui pe post de bâtă, iar 
acum zumzăia în timp ce lentilele focalizau şi măreau imaginea. 

Aşa-zisele foci observară musafirul cu mult înainte să se 
apropie. Priviră în sus, rotindu-şi capetele de maimuţă şi 
scoțând strigăte alarmate, coborâră de pe stâncile lor şi se 


târâră pe nisip până la apă, iar puii se străduiră să ţină pasul cu 
adulţii. Joshua observă că membrele lor reprezentau un soi de 
compromis între braţe şi picioare de maimuţă şi înotătoare 
autentice, cu mâini şi labe îndesate, ale căror degete erau 
conectate printr-o membrană. Alunecară cu uşurinţă în apă, în 
mod vădit mult mai graţioase în apă decât pe uscat. 

Apoi, dintr-un jet de spumă care ţâşni în toate direcţiile se 
ridică un maxilar de mărimea unei mici bărci. Animalele-foci se 
împrăştiară cuprinse de panică, schelălăind şi zvârcolindu-se. 

— Crocodili, mormăi Joshua. Sunt peste tot, ai naibii să fie! 

Apucă o piatră plată şi se duse aproape de marginea apei. 

— Joshua, ai grijă... 

— Hei, tu de colo! 

Aruncă piatra cât de tare putu, făcând-o să sară intermitent 
pe suprafaţa apei. Fu satisfăcut să vadă că nimerise ochiul drept 
al crocodilului. Bestia se scufundă înapoi cu zgomot. 

Dar apoi ţâşni din mare, ridicându-se pe picioarele puternice 
dinapoi. Avea probabil vreo zece metri în lungime. Se repezi 
spre țărm cu viteza unei bărci cu motor. Joshua simţi pământul 
cutremurându-se sub paşii crocodilului uriaş, care se îndrepta 
direct spre el, înfuriat. 

— La naiba! 

Joshua se întoarse pe călcâie şi o luă la goană. 

Ajunse la adăpostul unui alt pâlc de arbori, cufundându-se cât 
mai adânc în umbra umedă a pădurii. Impiedicată de copaci să 
înainteze, bestia urlă, îşi întoarse nedumerită capul masiv, după 
care se îndepărtă în salturi uriaşe pe plajă, în urmărirea vreunei 
alte prăzi. 

Joshua se rezemă de trunchiul unui copac, abia trăgându-şi 
sufletul. Pământul şi arborii din jurul lui erau acoperiţi cu flori; 
locul era plin de culoare, în ciuda umbrei. Şi de pretutindeni se 
auzeau zgomote, ţipete ascuţite de păsări din coroanele 
copacilor, mormăieli mai groase în depărtare. 

— Ai avut noroc că ai scăpat de super-crocodilul ăla, spuse 
Lobsang. Ai făcut o tâmpenie, dar ai fost norocos. 

— Dar dacă se înfruptă din umanoizii ăia acuma, eu sunt de 
vină. Chiar erau umanoizi, nu-i aşa, Lobsang? 

— Presupun. Însă sunt adaptaţi doar parţial - două milioane 
de ani nu sunt de-ajuns ca să transformi o maimuţă bipedă într- 
o focă. Aceşti umanoizi sunt asemenea cormoranilor inapţi 


pentru zbor ai lui Darwin... 

Nişte umbre uriaşe se mişcară pe lângă Joshua. Câmpul vizual 
îi fu întunecat de o formă uriaşă, ca o clădire în mişcare. Un 
picior rotund ca de elefant zgudui pământul; gamba şi coapsa 
erau groase cât un trunchi de stejar şi îl depăşeau în înălţime. 
Făcu ochii mici, neîndrăznind să iasă de la adăpostul copacilor, 
şi zări o epidermă groasă şi ridată, brăzdată de vechi cicatrice 
ca nişte cratere, cauzate parcă de nişte obuze. 

Apoi îşi făcu apariţia din senin un animal de pradă ca un 
tiranozaur, cu picioare posterioare solide şi membre anterioare 
mici, cu gheare, cu un cap ca un buldozer - o bestie cu gabaritul 
şi viteza unei locomotive cu aburi. Joshua se făcu şi mai mic la 
adăpostul frunzişului. Vânătorul se repezi la animalul uriaş pe 
care îl urmărea, îşi încleştă fălcile gigantice şi smulse o bucată 
de carne cât trunchiul lui Joshua. Victima scoase un urlet ca 
sunetul îndepărtat al unui corn de ceaţă de pe un petrolier, însă 
continuă să meargă, ignorând rana uriaşă, aşa cum Joshua ar fi 
ignorat o ciupitură de purice. 

— Lobsang! 

— Am văzut. Văd. Masă desprinsă parcă direct din Jurasic. 

— Mai degrabă gustare, spuse Joshua. Am găsit dinozaurii, 
Lobsang? 

— Nu sunt dinozauri. Deşi am bănuit că o să foloseşti 
termenul. În cazul de faţă evoluţia a mers prea departe pentru 
a-i mai putea numi astfel. Unele dintre aceste specii sunt poate 
descendenţii foarte evoluaţi ai reptilelor din Cretacic, care s-au 
menţinut într-un grup de lumi în care nu s-a prăbuşit asteroidul 
care a exterminat dinozaurii. Aici a existat poate doar o vagă 
întâlnire cu moartea... Însă scenariul nu este deloc simplu, 
Joshua. Erbivorul masiv care aproape te-a strivit nu este o 
reptilă, ci un mamifer. 

— Serios? 

— Era o femelă, un soi de marsupial, cred. Dacă ai fi avut 
ocazia, ai fi văzut un pui mare cât un cal de povară în marsupiul 
ei. O să-ţi arăt mai târziu imaginile. Pe de altă parte, morfologia 
aceasta - erbivore masive vânate de prădători feroce - era într- 
adevăr caracteristică pentru epoca dinozaurilor şi ar putea fi o 
altă lege universală. Joshua, nu uita, nu ai călătorit înapoi în 
timp şi nici înainte. Ai călătorit printre nenumărate ramuri ale 
arborelui posibilităţilor, pe o planetă unde formele de viaţă sunt 


şterse periodic de pe faţa pământului de extincţii în masă 
dramatice şi semialeatorii, lăsând loc pentru inovaţii evolutive. 
Pe fiecare Pământ, rezultatele vor fi însă diferite, fie mai mult, 
fie mai puţin... Te afli în apropierea focului de tabără acum. 
Indreaptă-te spre apă. 

Păşind zgomotos printre tufe, un alt grup de animale traversă 
pădurea, îndreptându-se spre estuar şi spre sursa de apă dulce. 
Joshua zări printre copaci nişte trupuri scunde, coarne şi coame 
colorate impresionante. Adulții acestei specii îi treceau de umăr 
lui Joshua. Puii se împleticeau printre picioarele adulţilor - stâlpi 
în mişcare. Erau nişte bestii imense, dar pe lângă marsupialul 
uriaş de mai devreme, nu erau decât nişte pitici. Îşi croiau drum 
spre apă, aşa că Joshua încercă să se ţină după ele. 

Ajunse la marginea pădurii, lângă un fir de apă dulce. Pe 
întinderea mlăştinoasă a estuarului se plimbau ţanţoşe stoluri 
uriaşe de păsări sau creaturi ce aduceau cu nişte păsări, care se 
ciorovăiau şi se hrăneau. Florile mlaştinii arătau ca nişte pete 
compacte de culoare sub cerul de un albastru intens. Lui Joshua 
i se păru că vede mai multe spinări striate de crocodilieni 
furişându-se pe unde era apa mai adâncă. La malul apei, 
dobitoacele cu coame imense se îmbulzeau să se adape. 

La marginea unei plaje cu nisip alb, nişte şopârle bipede 
leneveau la soare. Alte specimene mai mici se fugăreau de colo- 
colo pe nisip şi din când în când se îmbăiau în valurile care se 
spărgeau la mal. Comportamentul lor jucăuş, uimitor de uman, 
părea al unor adolescenţi din California. Apoi unul din bipezii 
mai mari îl observă pe Joshua şi-şi înghionti vecinul. Schimbară 
câteva şuierături, după care dinozaurul miniatural îşi văzu mai 
departe de moţăiala lui, în timp ce tovarăşul său se ridică în 
capul oaselor şi făcu ochii mari, urmărindu-l cu interes crescut 
pe Joshua. 

— Simpatici, nu-i aşa? întrebă o voce de femeie. 

Joshua se răsuci valvârtej, cu inima bătându-i să-i spargă 
pieptul. 


Femeia era scundă şi robustă; avea părul blond, prins într-un 
coc practic. Purta o vestă eficientă care părea făcută numai din 
buzunare. Arăta puţin mai în vârstă decât Joshua: să fi avut vreo 
treizeci şi ceva de ani. Avea o faţă pătrăţoasă, regulată, care 
inspira mai degrabă forţă decât graţie, bronzată intens. Îl privi 


cercetătoare, măsurându-l din cap până-n picioare. 

— Sunt inofensivi dacă nu sunt atacați, spuse ea. Şi sunt 
inteligenţi; au un sistem de diviziune a muncii şi confecţionează 
obiecte pe care le-ai putea numi unelte. Beţe de săpat, cel 
puţin, pe care le folosesc ca să mănânce scoici. Pe deasupra, fac 
şi nişte bărci rudimentare care îşi îndeplinesc totuşi scopul şi 
nişte capcane complexe de prins peşte. Asta înseamnă 
capacitate de observare, deducție, deliberare şi cooperare, iar 
conceptul de a-şi dedica prezentul în folosul unui viitor mai 
bun... 

Joshua rămăsese înmărmurit, holbându-se la ea. 

— Nu crezi că ar fi vremea să închizi gura? râse ea, 
întinzându-i mâna. 

Joshua o privi de parcă ar fi fost o armă de război. 

— Te cunosc. Eşti Joshua Valiente, nu-i aşa? Mă gândeam eu 
că o să dau peste tine la un moment dat. Ce lumi mici, nu? 

Joshua era în continuare înlemnit. 

— Tu cine eşti? 

— Poţi să-mi spui... Sally. 

Joshua auzi vocea insistentă a lui Lobsang în ureche: 

— Invit-o pe navă! Ademeneşte-o cu ceva! Avem o 
gastronomie rafinată, cam irosită pe tine, în paranteză fie spus. 
Oferă-i sex! Fă ce-oi face şi adu-o neapărat pe nava asta! 

— Lobsang? Eşti complet pe dinafară când vine vorba de 
relaţii omeneşti, şopti Joshua. 

Lobsang replică pe un ton vexat: 

— Am lecturat toate tratatele despre sexualitatea umană care 
au fost scrise vreodată. Şi am deţinut cândva un trup. Cum crezi 
că se fac bebeluşii tibetani? In fine, nu contează. Trebuie să o 
aducem pe tânăra aceasta la bord. Gândeşte-te şi tu! Ce caută 
o fată drăguță ca ea în Meggarele Superioare? 

Lobsang avea dreptate. Indiferent cine era, se punea 
întrebarea: cum ajunsese ea aici, la mai mult de un milion de 
lumi depărtare de Datum? Era şi ea un stepper înnăscut, ca 
Joshua, care nu suferea de greţurile obişnuite? In regulă. Dar 
într-o singură zi nu puteai să păşești de atâtea ori. E/ putea pâşi 
de o mie de ori pe cont propriu. Oricine are nevoie să doarmă şi 
să mănânce, nu? Puteai să vânezi o căprioară naivă prin metoda 
păşitului odată ce  căpătai deprinderea necesară, însă 
eviscerarea şi gătitul îţi luau ceva timp, ceea ce te încetinea 


considerabil... Ar fi durat ani de zile ca să pășeşti atât de 
departe. 

Femeia îl privea suspicioasă. 

— Ce-ţi trece prin minte? Cu cine vorbeai adineauri? 

— Cu ăăă... căpitanul navei mele. 

Nu era tocmai o minciună; iar cum măicuţele nu aveau o 
politică foarte drastică împotriva minţitului, Joshua se simţi 
uşurat. 

— Serios? Presupun că te referi la balonul ăla ridicol cu gaz. ŞI 
cât de mare e echipajul monstruozităţii ăleia? Apropo, domnule 
Robur Cuceritorul, sper că nu ai vreun plan pentru lumea asta. 
M-am cam ataşat de micuţii ăştia. 

Joshua privi în jos. Dinozaurii miniaturali se strânseseră în 
cerc în jurul celor doi, ţinându-şi atenţi echilibrul pe două 
picioare, ca nişte suricate a căror curiozitate depăşea precauţia. 

— Căpitanul ar dori să te invite la bordul unei nave, reuşi 
Joshua să îngaime. 

— La bordul chestiei ăleia? întrebă ea zâmbind. Nici în ruptul 
capului, băiete, fără supărare... Totuşi, continuă ea pe un ton 
mai şovăitor, ai cumva săpun? Eu îmi fac singură săpun de leşie, 
dar sigur că nu aş refuza ceva mai blând cu pielea. 

— Sunt convins că... 

— Poate ceva cu miros de trandafiri...? 

— Ai mai vrea şi altceva? 

— Şi nişte ciocolată. 

— Sigur. 

— Ofer... informaţie la schimb. În regulă? 

Vocea lui Lobsang îi răsună din nou în ureche lui Joshua: 

— Întreab-o ce fel de informaţie ar putea ea să ne ofere, pe 
care nu am putea-o descoperi şi pe cont propriu. 

Sally pufni când auzi întrebarea. 

— Nu ştiu. Ce anume puteţi afla pe cont propriu? După cum 
arată antenele alea parabolice, mai mult ca sigur puteţi să 
spargeţi şi contul de email al lu’ Doamne-Doamne. 

Joshua răspunse: 

— Uite cum facem: mă duc să-ţi aduc nişte săpun şi ciocolată 
de pe navă şi mă întorc imediat, bine? Numai nu pleca nicăieri. 

Sally izbucni în râs când văzu cât de stingherit era Joshua. 

— Vai de mine şi de mine, un adevărat domn. Pun pariu că ai 
fost Cercetaş. 


În timp ce urca spre Mark Twain, Lobsang îi şopti în ureche: 

— Dacă există o metodă mai eficientă de a păşi, este vital să 
o aflăm! 

— Ştiu, Lobsang, ştiu! Asta încerc să fac. 

Însă enigma aceasta era ultimul lucru care îl preocupa acum 
pe Joshua. 


Luară prânzul pe plajă: scoici proaspete gătite la foc de 
tabără. 

Întâlnirea îl şocase destul de serios pe Joshua. Nu era obişnuit 
cu compania femeilor, sau cel puţin a femeilor cu capul 
descoperit. La Cămin, toate fetele erau mai mult sau mai puţin 
ca nişte surori pentru el, iar maicile aveau toate ochi de şoim şi 
auz extrem de ascuţit: când era vorba de sexul opus, erai sub 
supraveghere continuă. lar dacă petreceai o bucată bună de 
vreme pe noile Pământuri, dând rareori cu ochii de vreo altă 
fiinţă umană, aveai senzaţia că orice persoană pe care o 
întâlneai în cele din urmă era o pacoste şi îţi răpea din spaţiul 
tău preţios. 

Acum se adăugase la ecuaţie încă un element de confuzie: un 
cerc de mini-dinozauri care îşi întindeau întruna gâturile şi se 
zgâiau în toate părţile ca să nu piardă niciun detaliu. Erau ca o 
gloată de ţânci curioşi. Avea senzaţia că ar trebui să le dea nişte 
bani ca să se ducă să vadă un film la cinema. 

Dar trebuia să stea de vorbă cu Sally, această femeie 
misterioasă. Simţea o tensiune crescândă în el, o puternică 
nevoie nesatisfăcută. Privind-o, se gândi că şi ea simte acelaşi 
lucru. 

— Nu-ţi face griji din cauza dinozaurilor, spuse ea. Nu 
reprezintă un pericol, deşi sunt destul de isteţi. Şi se pricep de 
minune să se ţină la distanţă de dinozaurii mai mari şi de 
crocodili. Mi-am făcut un obicei din a-i vizita din când în când ea 
să văd cum o mai duc. 

— Cum? Cum ai ajuns aici, Sally? 

Sally scormoni cu băţul cenuşa din foc, iar micile creaturi 
săriră înapoi speriate. 

— Asta nu te priveşte. Aşa era codul în Vestul Sălbatic - poţi 
să fii sigur că se aplică şi aici. Scoicile astea perpelite sunt 
grozave, nu-i aşa? 

Aşa era. Joshua era deja la a patra. 


— Au gust de şuncă. Am văzut multe animale asemănătoare 
cu porcii, par să fie o constantă. Dar astea au parcă gust de sos 
Worcester. Am dreptate? 

— Mai mult sau mai puţin. Călătoresc pregătită. 

Sally se uită la el, în timp ce sosul de scoici ă la Kilpatrick i se 
prelingea de pe buze. 

— Hai să facem o înţelegere, ce zici? Eu o să fiu sinceră cu 
tine, iar tu o să fii sincer cu mine. Mă rog, în limitele 
posibilităţilor. Hai să-ţi zic ce cred eu că ştiu deja despre tine. In 
primul rând, bănuiesc că chestia aia mare şi umflată care 
pluteşte deasupra nu mai are decât o singură persoană la bord. 
Altminteri, când m-aţi găsit, întregul echipaj ar fi roit în jurul 
meu şi ar fi împânzit mica mea lume. Aşa că, cu tot cu tine, 
sunteţi doi în total. O navă cam mare pentru doi oameni, nu? În 
al doilea rând, arată extrem de scumpă, şi cum universităţile nu 
au atâţia bani, iar guvernele nu au atâta imaginaţie, aparţine 
probabil vreunei corporaţii. Douglas Black... presupun? spuse ea 
zâmbind. Nu te învinovăţi, nu te-ai dat de gol eu nimic. Black e 
un tip deştept, iar ăsta e pur şi simplu stilul lui. 

Joshua nu auzi niciun crâcnet în cască. 

Sally îi citi ezitarea pe faţă. 

— Niciun semn de la cartierul general? Hai să fim serioşi! 
Oricine are vreun talent de care e interesat Douglas Black 
ajunge să lucreze pentru el mai devreme sau mai târziu. Chiar şi 
tata a lucrat pentru el. Dar de fapt, nu banii sunt momeala. 
Dacă eşti cuminte, prietenul tău Douglas îţi dă un sac întreg de 
jucării, ca zeppelinul ăla. Am dreptate? 

— Nu sunt angajatul lui Black. 

— Eşti doar un colaborator - asta e portiţa, nu? spuse ea pe 
un ton dezaprobator. Ştiai că la sediul lor central din New Jersey 
fiecare angajat al Corporaţiei poartă o cască mică exact ca a ta, 
pentru ca Douglas însuşi să-i poată contacta individual oricând i 
se năzare. Cică până şi tăcerea lui are un iz ameninţător. Aşa că 
într-o bună zi, tata a zis: „N-am de gând să mai port drăcia 
asta.” lar acum, Joshua, o să-mi faci şi tu plăcerea să ţi-o scoţi. 
Nu mă deranjează să vorbesc cu tine. Am auzit cum ai salvat 
copiii ăia în Ziua Marelui Pas, e clar că eşti un om de treabă. Dar 
scoate-ţi lanţul ăla sclavagist modern. 

Joshua o ascultă, simțindu-se vinovat. 

Sally încuviinţă satisfăcută din cap. 


— Acum putem să stăm de vorbă. 

— Nu avem niciun plan sinistru, spuse Joshua într-o doară, 
deşi nu era cu totul sigur de adevăr. Suntem aici ca să 
explorăm. Ca să observăm şi să învăţăm, să cartografiem 
Pământul Lung. Cel puţin, acesta este scopul expediției. 

Sau era, se gândi el, înainte de a se concentra pe problema 
migraţiilor umanoide - anomalia pe care au descoperit-o pe 
cuprinsul Pământului Lung. 

— Nu este intenţia ta. Tu nu eşti explorator, Joshua Valiente, 
orice-ai zice. Pentru ce te afli tu aici? 

Joshua ridică din umeri. 

— Eu sunt doar o măsură de siguranţă. Jucătorul de rezervă. 

— Ha! exclamă ea rânjind. 

— Ziceai că tatăl tău a lucrat pentru Black, spuse el. 

— Da. 

— Cu ce anume se ocupa? 

— A inventat Stepperul. Deşi a făcut asta în timpul liber. 

— Tatăl tău este Willis Linsay? 

Joshua rămase cu privirea în gol, gândindu-se la Ziua Marelui 
Pas şi la schimbarea pe care o provocase în viaţa lui invenţia lui 
Linsay. 

— Aşadar, spuse ea zâmbind, vrei să auzi toată povestea? Fac 
parte dintr-o familie de stepperi. Stepperi înnăscuţi... Haide, 
închide gura, Joshua. Bunicul meu putea păşi, mama putea păşi 
şi eu pot păşi. Insă tata nu putea şi tocmai de-aia a venit cu 
ideea Stepperului. Eu am păşit pentru prima dată când aveam 
patru ani. Şi am descoperit curând după aceea că şi tata putea 
păşi dacă mă ţinea de mână. Avem şi o poză aşa împreună. N- 
am avut nicio problemă cu ideea de portal magic şi toată treaba 
asta datorită mamei. Mama citea mult şi mi-a citit Tolkien, Larry 
Niven, E. Nesbit şi o grămadă de cărţi de felul ăsta. E de la sine 
înţeles că nu am mers la şcoală, mi-am primit educaţia acasă. Și 
am crescut cu propria mea Narnia! Ca să fiu sinceră, de la Ziua 
Marelui Pas mi-a fost ciudă că trebuie să împărtăşesc secretul 
meu cu restul lumii. Insă la vremea aceea, mama mi-a explicat 
că nu trebuie să spun nimănui niciodată ce pot eu să fac. 

Joshua asculta încremenit. Abia dacă-şi putea închipui cum ar 
fi fost să facă parte dintr-o familie de stepperi înnăscuţi, o 
familie la fel ca el. 

— A fost o perioadă frumoasă. Petreceam mult timp împreună 


cu tata în baraca lui, pentru că baraca era în altă lume - deşi, 
desigur, eu eram cea care trebuia să-l ducă şi să-l aducă înapoi 
din acel Wyoming. Dar tata nu dădea prea des pe-acasă, pentru 
că era tot timpul la cheremul oamenilor lui Black, care îl 
trimiteau ba colo, ba dincolo... putea să fie oriunde, de la MIT 
până la cine ştie ce laborator de cercetare de prin Scandinavia 
sau Africa de Sud. Câteodată apărea din senin câte un elicopter 
în toiul nopţii, se urca în el, iar peste o oră putea să fie deja 
înapoi acasă. Când îl întrebam ce făcuse, răspunsul lui era tot 
timpul acelaşi: „Am avut puţină treabă, nimic special.” Dar nu 
mă deranja, pentru că, din punctul meu de vedere, tata ştia cel 
mai bine ce are de făcut. Tata ştia totul. Nu aflasem nimic 
despre proiectele la care lucra. Dar nu am fost surprinsă când a 
izbutit să inventeze Stepperul. Tata era o combinaţie rară de 
teoretician excepţional şi inginer pragmatic. Cred că s a 
apropiat mai mult decât oricine altcineva de descoperirea 
naturii Pământului Lung... Însă moartea mamei l-a doborât. 
Tehnologia nu i-a servit la nimic atunci. Lucrurile au luat o 
întorsătură bizară după asta, spuse Sally ezitând. Adică mai 
bizară decât până atunci. A continuat să lucreze. Dar aveam 
senzaţia că nu-i mai păsa de proiectele lui, de finalitatea lor. 
Fusese întotdeauna o persoană morală, înţelegi? Un hipiot care 
se trăgea dintr-un lung şir de hipioţi. lar acum nu-i mai păsa. 
Insă trăia o viaţă dublă. A ţinut ascunse anumite lucruri, cum a 
fost Stepperul. Lui tata i-a plăcut tot timpul să ascundă chestii. 
Zicea că a căpătat obiceiul în perioada lui hipiotă, când şi-a 
dosit plantaţia de marijuana în beci. Mi-a şi arătat o dată. Avea o 
uşă secretă care se deschidea doar dacă împingeai un anume 
cui puţin ieşit în afară până într-un anumit punct şi întorceai o 
anume găleată de vopsea nouăzeci de grade, iar apoi se 
deschidea un panou şi descopereai un spaţiu imens, incredibil, 
unde se simţea încă mirosul plantelor de altădată... Asta e 
povestea mea. Am păşit dintotdeauna, de mic copil. Ziua 
Marelui Pas a fost doar o problemă minoră pentru familia mea. 
Pe de altă parte, tu ai descoperit pe cont propriu că poţi să 
păşeşti, nu-i aşa, Joshua? Am auzit că ai fost crescut de maici - 
aşa zice legenda... 

— Nu vreau să fiu o legendă. 

— Aşa deci, maici? Te-au bătut sau au încercat vreo chestie... 
necurată? 


Joshua făcu ochii mici. 

— Nu a fost nicio clipă vorba de aşa ceva. Mă rog, în afară de 
maica Mary Joseph, pe care însă maica Agnes a dat-o afară cât 
ai zice peşte. Habar n-avea ea cu cine are de-a face. Dar aşa e, 
privind înapoi, era într-adevăr un loc ciudat. Dar ciudat în sensul 
bun. 

— Libertate. Partea asta o înţeleg. Tocmai ăsta a fost motivul 
pentru care tata n-a mai vrut să lucreze pentru Douglas Black. 
Douglas a aflat la un moment dat de existenţa Stepperului, l-a 
obligat cumva pe tata să-i dezvăluie secretul. De când murise 
mama, tata începuse oricum să urască oamenii. Dar ce-a făcut 
Black a fost ultima picătură. Într-o bună zi, tata pur şi simplu a 
dispărut. Şi-a găsit un post la Princeton sub o identitate falsă. 
Dar era un post destul de important şi şi-a dat seama că Black îi 
luase urma. Aşa că s-a mutat în Madison şi s-a angajat la 
universitate sub un alt nume fals. A luat cu el şi tehnologia 
Stepperului, la care lucra atunci. lar eu m-am ţinut după el şi m- 
am înscris la universitate acolo. Nu l-am văzut prea des, dar 
într-un fel sau altul am stat cu ochii pe el. Apropo, Willis Linsay 
nu e numele lui adevărat. 

— Nici nu-mi închipuiam că ar fi. 

— Când a început să suspecteze că Black era din nou pe 
urmele lui, a decis să împărtăşească posibilitatea de a păș; cu 
întreaga lume, pentru a se asigura că nicio corporație nu va 
deţine în exclusivitate tehnologia şi nu va pune vreo taxă pe ea. 
Nu putea să sufere moygulii industriali şi nu putea să sufere 
guvernele. Cred că spera că lumea va fi un loc mult mai bun 
dacă oricine va avea capacitatea de a păși dincolo de propriile 
limite. Din câte ştiu, e încă în viaţă pe undeva. 

— Şi tu pentru asta te afli aici? Ca să dai de el? 

— E unul din motive. 

Atmosfera se schimbă brusc. Micii dinozauri se ridicară pe 
două picioare, întinzându-şi gâturile şi scrutând văzduhul. 
Joshua se uită la Sally, care nu reacţionă; era concentrată să 
pescuiască cu un băț ultima scoică rătăcită pe fundul tigăii. 

— Crezi că a procedat bine? o întrebă el. Mă refer la treaba cu 
Stepperul. 

— Poate, cine ştie... Cel puţin le-a oferit oamenilor o nouă 
opţiune. Pe de altă parte, a spus că oamenii vor fi obligaţi să 
înveţe să gândească atunci când o să fie pe Pământul Lung. O 


dată mi-a zis: „li ofer omenirii cheia care descuie lumi 
nesfârșite. Posibilitatea de a pune capăt lipsurilor şi, sa sperăm, 
războaielor. Şi poate un nou sens al vieţii. Las în seama 
generaţiei tale explorarea tuturor acestor lumi, draga mea, deşi, 
sincer sa fiu, sunt convins că o s-o sfecliţi în stil mare.” De ce te 
uiţi aşa la mine? 

— Tatăl tău ţi-a spus asta? 

Sally ridică din umeri. 

— Ţi-am zis doar: era un hipiot care provenea dintr-un şir de 
generaţii de hipioţi. Tot timpul zicea chestii de genul ăsta. 

Chiar în momentul acela bubui din văzduh vocea lui Lobsang, 
prin megafon, speriind din nou mici dinozauri de pe plajă. 

— Joshua! înapoi pe navă acum! Urgenţă! 

In aer plutea un nou miros ciudat, ca de plastic ars. Joshua 
privi la orizont, spre nord, de unde se ridicase un nor cenuşiu 
care continua să crească. 

— Eu le zic sugative, îl informă Sally calmă. Seamănă cu nişte 
libelule. injectează un venin în orice fel de organism, care 
descompune celulele, lăsând în urmă un burduf de supă pe care 
o sug, ca şi cum ar bea cu paiul. Habar n-am de ce, dar nu se 
ating de dinozauri. Prietenul tău electronic are dreptate că eo 
urgenţă, Joshua. la-o din loc, ca un băiat cuminte ce eşti. 

Apoi dispăru. 


34 


În secunda în care Sally păși în altă lume, Joshua făcu şi el un 
pas înapoi, spre est, în direcţia opusă rutei aerostatului. Atunci 
când erai în pericol, instinctul îţi dicta să păşeşti înapoi în lumea 
din care veniseşi, pentru că în lumea următoare te-ar fi putut 
aştepta ceva şi mai rău. Acum se afla într-o lume a lemnului 
destul de comună, înţesată de copaci cât vedeai cu ochii - adică 
nu prea departe, doar la vreo sută de metri, tocmai din pricina 
copacilor menţionaţi mai sus. Nu tu fată, nu tu dinozauri, nu tu 
zepelin. 

Din dreapta se vedea ceva mai multă lumină, aşa că porni 
într-acolo. Ajunse într-o zonă întinsă plină de cioturi arse de 
arbori şi câmpuri de cenuşă; nu fusese un incendiu recent, 
deoarece răsăriseră deja noi puieţi din mormanul negru şi 
puturos de funingine, iar pe ici, pe colo se iţiseră frunze verzi. 
Fusese doar un incendiu forestier care pârjolise vegetaţia. Totul 


făcea parte din marele ciclu al naturii, care începea să te cam 
calce pe nervi odată ce l-ai observat în trei milioane de variante. 

Aerostatul apăru dintr-odată deasupra lui, învăluind în umbră 
întregul luminiş, asemenea unei eclipse bruşte. Joshua îşi puse 
din nou casca. 

Lobsang se văicări pe un ton agasant: 

— Am pierdut-o! Nu puteai s-o ademeneşti pe navă? E 
limpede că a descoperit o nouă modalitate de a păâşi! Şi pe 
deasupra... 

Joshua îşi scoase din nou casca. Se aşeză pe un buştean 
îmbrăcat într-un strat colorat şi sfărâmicios de ciupercă. Se 
simţea zăpăcit de întâlnirea cu Sally şi de vijelia de cuvinte pe 
care şi-o înăbuşise în mod clar atâta vreme. Călătorea singură, 
cum călătorise şi el înainte. Era un gând care îl înfiora întru 
câtva. În expedițiile lui solitare reuşise să supravieţuiască într-o 
mulţime de lumi ca aceasta. 

Realiză dintr-odată nu că nu mai avea nici dorinţa, nici nevoia 
să aibă o navă burduhănoasă deasupra capului, care să-i 
întunece văzduhul. 

Joshua îşi băgă din nou casca în ureche şi se gândi ce să zică. 
Care era expresia aia pe care o folosea maica Agnes când vreo 
faţă bisericească sus-pusă umbla cu nasul pe sus şi încerca să 
dea ordine prin Cămin? 

— Mă auzi, Lobsang? Nu eşti tu şefu' meu, ai înţeles? Tot ce ai 
putea să faci acum ar fi să mă omori, şi tot n-ai fi şefu' meu. 

Niciun răspuns. 

Se ridică şi porni agale la vale. Era o pantă foarte lină, abia 
perceptibilă, însă acolo unde era o pantă, trebuia să fie şi un 
râu, ceea ce însemna teren deschis, adăpost şi vânat de-un fel 
sau altul. Singurele condiţii de care avea nevoie ca să 
supravieţuiască aici. 

Lobsang răspunse în sfârşit: 

— Ai dreptate, Joshua. Nu sunt şeful tău şi nici nu-mi doresc 
să fiu. Pe de altă parte, nu-mi vine să cred că te gândeşti serios 
să abandonezi misiunea. [in să-ţi reamintesc că expediţia 
noastră are un scop. 

— Orice scop ai avea, Lobsang, nu am de gând să răpesc pe 
nimeni pentru asta. 

Se opri. 

— În regulă, mă întorc la bord. Dar cu anumite condiţii. 


Nava se afla acum chiar deasupra lui. 

— În primul şi în primul rând, o să cobor la sol şi o să mă 
întorc oricând poftesc, ne-am înţeles? 

De data aceasta, vocea lui Lobsang bubui la megafon, de 
parcă s-ar fi deschis porţile cereşti. 

— Tu încerci să negociezi cu mine, Joshua? 

— De fapt, spuse el scărpinându-şi nasul, cred că încerc să 
formulez nişte revendicări. În ceea ce-o priveşte pe Sally, am 
senzaţia că o s-o revedem în curând, indiferent de dorinţele şi 
planurile tale. Tu nu ai cum să găseşti o fiinţă umană singură în 
toate lumile astea împădurite; în schimb pentru ea o să fie 
floare la ureche să vadă o navă supradimensionată plutind pe 
cer. Ea o să ne găsească pe noi. 

— Dar călătoreşte singură, ca şi tine. În fond, a călătorit chiar 
mult mai departe pe cont propriu. Poate că nu are nevoie de 
oameni şi nu va avea absolut nicio motivaţie să ne găsească. 

Joshua păşi pe cenuşa umedă pentru a ajunge la roata.-lift 
care tocmai cobora la sol. 

— Nu are nevoie de oameni. Dar cred că își doreşte compania 
lor. 

— Din ce ai dedus asta? 

— Din felul în care mi-a vorbit. Din toată avalanşa aceea de 
vorbe pe care simţea nevoia să le spună. Pentru că scumpii tăi 
oameni din creierii munţilor erau probabil la fel atunci când s-au 
întâlnit. Pentru că şi eu sunt la fel. Pentru că umanoidul ăsta pe 
nume Joshua continuă să se întoarcă acasă când şi când ea să-şi 
viziteze semenii. În fond, pentru a fi... om. lar Daniel Boone n- 
are decât să mă scutească. 

— Am mai spus-o şi cu altă ocazie, Joshua: călătoria aceasta 
ţi-a lărgit orizontul, dacă nu şi vocabularul. A 

— Pe deasupra, mai e ceva, Lobsang. Ceva ce-ţi scapă. Iti 
închipui cumva că Sally a apărut din pură întâmplare sub nasul 
nostru, cu focul ei de tabără fumegând? 

— Păi... 

— Ştia că urma să sosim, Lobsang. Sunt convins. Vrea ceva 
de la noi. Întrebarea e ce anume? _ 

— S-ar putea să ai dreptate. O să reflectez la asta. In altă 
ordine de idei, am capturat şi am disecat câteva din lighioanele 
acelea zburătoare. Par să aibă foarte mult în comun cu viespile, 
deşi comportamentul lor este mai degrabă similar cu al 


albinelor. Un nou ordin. Tocmai de aceea trebuie să avem grijă 
să nu aplicăm în mod arbitrar etichete precum „dinozauri”. 

— Ţi-ai modificat cumva vocea? 

— Da, chiar aşa. Acum e caldă şi contemplativă, nu ţi se pare? 

— Parcă ai fi un rabin! 

— O, nu eşti departe de adevăr. De fapt, e vocea lui David 
Kossoff, un actor evreu activ în anii '50 şi '60. Mi se pare că 
tonul pe alocuri ezitant şi aerul afabil şi oarecum pierdut în 
gânduri are un efect cordial şi liniştitor. 

— Aşa e, dar nu cred că ar trebui să-mi spui asta. E ca şi cum 
un scamator ţi-ar dezvălui secretul din spatele trucului... 

Fir-ar să fie! Lobsang îl făcuse din nou să râdă. Era greu să 
rămână supărat pe el. 

— Bine, vin la bord. Acum avem o înţelegere? 

Roata se ridică lin. 

La bord, unitatea ambulantă a lui Lobsang îl aştepta pe 
Joshua în cabina lui. Mai făcuse nişte îmbunătăţiri. 

În ciuda a ceea ce se întâmplase înainte, Joshua izbucni în râs. 

— Arăţi ca un portar de hotel. Care-i treaba? 

Lobsang răspunse pe un ton languros: 

— Speram să evoc imaginea unui majordom englez de pe la 
1935, şi unul chiar fercheş, dacă domnul nu are nimic de 
obiectat. Consider că efectul creat nu este atât de şocant ca 
acela provocat de stilul unui replicant ucigaş şic din Blade 
Runner, pe care l-am încercat mai devreme. În orice caz, sunt 
deschis sugestiilor. 

Fercheş. 

— Cel puţin e şocant în alt fel. Merge, ce să zic... Dar las-o 
mai moale cu „domnul”, bine? 

Majordomul făcu o plecăciune. 

— Mulţumesc...Joshua. Dă-mi voie să spun, Joshua... sunt de 
părere că învăţăm amândoi câte ceva în călătoria asta. 
Deocamdată vom continua să pășim cu viteza medie cu care 
poate păşi o fiinţă umană, până când tânăra noastră va dori să- 
şi facă apariţia. 

— Bun plan. 

joshua avu pentru câteva clipe uşoara senzaţie de 
dezorientare care însoțea de obicei pășitu/. Traversând 
Pământul Lung într-un ritm lejer de doar câteva lumi pe oră, 


peisajele care se desfăşurau acum sub ei îi amintiră lui Joshua 
de un proiector cu diapozitive pe care îl găsise odată în pod, la 
Cămin, printre alte vechituri. Apăsai o dată butonul şi-ţi apărea 
Fecioara Maria, apăsai de două ori şi-ţi apărea lisus. Tu 
rămâneai pe loc, în timp ce diverse lumi se perindau prin faţa 
ta. N-aveai decât s-o alegi pe cea care-ţi convenea. 

În seara aceea, pe ecranul imens de pe punte rula un vechi 
film britanic selectat de Lobsang, numit Șoarecel/e de pe Lună. 
Unitatea mobilă şedea lângă Joshua şi se uita la film, iar Joshua 
se gândi că, prin ochii lui Sally, scena aceasta ar fi părut foarte 
bizară, însă voiajul lor depăşise de mult regiunea bizarului, 
îndreptându-se cu toate pânzele sus spre tărâmuri din aria 
semantică a neverosimilului. Cu toate acestea, se uitară 
netulburaţi la pelicula aceea învechită - o parodie despre cursa 
explorării spaţiale din secolul XX -, iar Joshua îl identifică 
imediat pe David Kossoff. Lobsang îl imita la perfectie. 

După ce se termină filmul, Joshua fu sigur că zărise un 
şoarece care traversă puntea în fugă şi se pitise pe undeva. 

— „Şoarecele de pe Pământul un milion”, glumi Joshua. 

— O s-o trimit pe Shi-mi să-l vâneze. 

— Pisica? Chiar mă întrebam unde a dispărut. Ştii, Sally mi-a 
povestit că a crescut într-o familie de stepperi. Stepperi 
înnăscuţi, vreau să zic. Nu era niciodată singură în lumile 
celelalte. Dar familia ei a pus-o să ţină secretă toată treaba, aşa 
cum făcuseră cu toții din generaţie în generaţie. 

— Bineînţeles, Joshua. Şi tu ai încercat întotdeauna să ascunzi 
asta despre tine. E un instinct natural. 

— Presupun că nimeni nu-şi doreşte să fie diferit. 

— Fără îndoială. Pentru o astfel de putere, cândva ai fi fost 
luat drept vrăjitoare şi ai fi fost ars pe rug. Şi chiar la ora 
actuală, de la Ziua Marelui Pas din ce în ce mai mulţi oameni 
privesc cu suspiciune abilitatea de a păși şi Pământul Lung. 

— Cine? 

— Chiar n-ai niciun pic de simţ politic, nu-i așa, Joshua? Toţi 
cei incapabili să pășească, desigur. Ei sunt cei ce detestă 
Pământul Lung și pe cei care îl pot străbate, și toate urmările 
acestei enorme deschideri. La fel și cei care au început să iasă 
în pagubă, din pricina noii situaţii create. Desigur din ăștia se 
găsesc întotdeauna... 


35 


La cincisprezece ani după Ziua Marelui Pas, viaţa agentei 
Monica Jansson fusese dată peste cap în aceeaşi măsură ca a 
oricui altcuiva. Se străduia să ţină pasul cu vremurile, în timp ce 
lumea din jur se transforma cu repeziciune, iar ea îmbătrânea. 
In iureşul tuturor acestor schimbări, poliţia încerca să menţină 
ordinea. În această seară, fixa posomorâtă cu privirea ecranul 
de unde Brian Cowley - o personalitate tot mai proeminentă din 
fruntea unei mişcări nefaste numite Umanitatea Prioritară - îşi 
profera mizeriile  înveninate şi  manipulatoare, anecdote 
populiste fără haz, impregnate cu nişte idei politice inteligente 
şi periculoase care instigau la dezbinare. Din reflex, opri 
sunetul. Însă duşmănia acestui individ continua parcă să-i iasă 
prin piele ca sudoarea. 

Nu era totuşi de mirare: întregul fenomen al Pământului Lung 
fusese marcat de vrajbă şi violenţă încă de la început. 

La doar două zile după Ziua Marelui Pas, Pentagonul şi 
clădirea Parlamentului Britanic fuseseră deja atacate de 
terorişti. Ar fi putut fi mai rău. Băiatul care păşise în interiorul 
Pentagonului nu-şi calculase cum trebuie distanţele şi 
unghiurile, aşa că bomba lui artizanală fusese detonată pe un 
culoar, singura victimă fiind creatorul însuşi. Teroristul britanic 
fusese cu siguranţă mai atent la ora de geometrie, fiindcă 
apăruse direct în mijlocul sălii Camerei Comunelor, dar cum nu- 
şi făcuse totuşi temele cum trebuie, ultima imagine pe care o 
văzu vreodată fu aceea în care cinci Membri ai Parlamentului 
dezbăteau un proiect de lege destul de neînsemnat despre 
pescuitul de hering. Dacă s-ar fi gândit să-și facă apariţia la 
barul Camerei Comunelor, ar fi recoltat mult mai multe suflete. 

Cu toate acestea, ştirile referitoare la ambele explozii au făcut 
înconjurul lumii, iar autorităţile au intrat în panică. Cetăţenii s-au 
panicat deopotrivă: nu trebuia să fii cine ştie ce savant ca să-ţi 
dai seama că, dintr-odată, oricine putea păâşi la tine în casă în 
timp ce dormeai. lar unde e panică, e rost de câştig. De pe o zi 
pe alta, începuseră să se fabrice tot felul de dispozitive 
antistepper în ateliere și locuinţe de pretutindeni - unele isteţe, 
multe neroade, iar altele se dovedeau de-a dreptul letale, în 
cele mai multe cazuri pentru proprietar, mai degrabă decât 
pentru posibilii spărgători. Incercările de a înţesa spaţiile libere 
din camere cu capcane antistepper sfârşeau prin a prinde 


degetele copiilor şi a răni animalele de casă. Oamenii 
descoperiră în curând că metoda cea mai bună de-a ţine 
departe intruşii era să îndese cât mai multă mobilă într-o 
încăpere, ca în epoca victoriană, pentru a nu mai lăsă loc pentru 
păşit. 

De fapt, ameninţarea unei avalanşe de spargeri-prin-pășit nu 
avea atât de mult de-a face cu realitatea, cât mai degrabă cu 
fricile urbane. Într-adevăr, mulţi o ştergeau în alte lumi pentru a 
fugi de datorii, obligaţii şi răzbunări şi întotdeauna se găseau 
suficienţi agenţi care să-i urmărească, iar alţii violau şi ucideau 
pe drumul lor de-a curmezişul lumilor până îi împuşca cineva. 
Însă în general, rata criminalităţii era scăzută pe Pământul Lung, 
unde erau absente presiunile sociale care generau atâtea dintre 
infracțiunile și tulburările de pe Datum. 

Sigur că guvernele nu erau prea încântate că atâţia 
contribuabili alegeau să spele putina. Totuşi, singurele state 
care încercaseră să interzică păşitul fuseseră Iran, Birmania şi 
Marea Britanie. Iniţial, majoritatea statelor din lumea liberă au 
adoptat un plan echivalent cu planul de egidă al Statelor Unite, 
revendicând suveranitatea asupra amprentei corespunzătoare 
propriei ţări în toate celelalte lumi, ajungând la infinit. Franţa, de 
pildă, declarase că toate amprentele franceze erau disponibile 
pentru colonizatorii care doreau să fie francezi şi erau pregătiţi 
să subscrie unui document atent întocmit care definea ce 
anume însemna să fii francez. Fusese o idee ambițioasă, însă 
proiectul fusese dejucat de faptul că, în ciuda unei dezbateri 
naţionale, nu existau nici măcar doi francezi care să cadă de 
acord cu privire la ceea ce însemna, în fond, să fii francez. Alţii 
susțineau că, dimpotrivă, tocmai imposibilitatea de a ajunge la 
un consens asupra a ceea ce însemna să fii francez făcea parte 
din definiţia acestei noţiuni. In practică, însă, nu conta ce regim 
fusese impus, fiindcă nu-ţi lua prea mult să pășeşti într-o lume 
în care statul nu avea nicio putere, pentru simplul motiv că 
statul nu era prezent acolo, fie el binevoitor sau altminteri. 

lar oamenii? Pur şi simplu păşeau - aici, acolo, pretutindeni - 
îndreptându-se nu atât spre locurile unde-şi doreau să ajungă, 
cât mai degrabă îndepărtându-se de locurile în care refuzau 
categoric să mai rămână. In mod inevitabil, mulţi porneau la 
drum nepregătiţi şi fără niciun plan, suferind consecinţele. Insă 
treptat asimilară lecţiile învăţate, de pildă, de comunităţile de 


amish de altădată, şi anume că aveai nevoie de alţi oameni şi 
de pregătire. 

Cincisprezece ani mai târziu, existau deja comunităţi prospere 
în mijlocul peisajelor pustii şi îndepărtate ale Pământului Lung. 
Se credea că valul de emigrare începuse să se mai domolească, 
dar, conform estimărilor, mai bine de o cincime din populaţia 
Pământului plecase în căutarea unei noi lumi, ceea ce 
reprezenta o deplasare demografică comparabilă cu un război 
mondial sau cu o pandemie de mari proporții. 

Totuşi, după părerea lui Jansson, se aflau încă în stadiile 
incipiente. Într-un fel, omenirea abia începea să se obişnuiască 
încet cu ideea de nesfârşit belşug. Fără ameninţarea sărăciei, de 
pământ sau de resurse, deveneau posibile noi moduri de viaţă. 
Cu câteva seri în urmă, Jansson urmărise la televizor un 
antropolog teoretic care făcuse un experiment mental. 

— Să luăm în calcul următoarea ipoteză. Dacă Pământul Lung 
chiar este infinit, după cum pare să reiasă până acum, atunci 
întreaga omenire şi-ar putea permite să trăiască pentru 
totdeauna în comunităţi de vânători-culegători, pescuind, 
adunând scoici și pur și simplu plecând mai departe atunci când 
se terminau scoicile sau după chef. Fără agricultura, Pământul 
ar putea hrăni poate un milion de oameni în felul acesta. 
Suntem zece miliarde, deci avem nevoie de zece mii de 
Pământuri. Dar dintr-odată, ne-am trezit că avem chiar mai mult 
de atât. Nu avem nevoie de agricultură pentru a hrăni acest 
număr copleşitor de oameni. Dar atunci mai avem nevoie de 
oraşe? Sau chiar de alfabetizare şi de aritmetică? 

Însă, pe măsură ce soarta umanităţii continua să fie 
perturbată astfel, devenea din ce în ce mai clar că existau o 
sumedenie de oameni pentru care presupusele comori ale 
Pământului Lung aveau să rămână pe veci inaccesibile, fapt 
care începea să-i nemulţumească. 

Aceasta era ceea ce o preocupa acum pe Monica Jansson, la 
cincisprezece ani de la Ziua Marelui Pas, privindu-l exasperată 
pe Brian Cowley. 


36 
Aerostatul se opri din nou, de data aceasta într-o lume aridă, 
cu un aer aproape respirabil, mirosind puternic a scrum, şi cu 
un cer mohorât. Joshua auzi sunetul rachetelor lansate, cu care 


se obişnuise deja. 

— O lume care a suferit un cataclism, comentă Lobsang. 
Poate impactul unui asteroid, deşi presupunerea mea ar fi mai 
degrabă o erupție vulcanică masivă de tipul celei din 
Yellowstone, care a avut loc aproximativ acum un secol. E 
posibil să existe viaţă în emisfera sudică, însă munca de 
curăţare a naturii o să dureze multă vreme. 

— E un deşert. 

— Desigur. Pământul îşi ucide copiii de nenumărate ori. Dar 
regulile s-au schimbat acum. Ştim cu certitudine că vulcanul de 
sub Parcul Naţional Yellowstone de pe Datum va deveni activ şi 
ameninţător în viitorul apropiat. Şi ce se va întâmpla atunci? 
Oameni vor păşi în alte lumi. Pentru prima oară în istoria 
umanităţii, o calamitate de asemenea proporţii nu va mai 
reprezenta o tragedie, ci mai degrabă o simplă neplăcere. Atâta 
vreme cât va exista soarele, vor exista şi alte lumi, iar omenirea 
va dăinui, undeva pe Pământul Lung, imună la pericolul 
dispariţiei. 

— Mă întreb dacă pentru asta este Pământul Lung. 

— Nu am încă date suficiente ca să-ţi răspund. 

— De ce ne-am oprit, Lobsang? 

— Pentru că am detectat un semnal pe o frecvenţă AM, dar cu 
o recepţie destul de slabă. Emiţătorul e foarte aproape. Vrei să 
vezi cine transmite? întrebă Lobsang, iar chipul lui sintetic 
simulă perfect un rânjet. 


Restaurantul navei se mândrea cu o masă destul de robustă, 
iar Joshua se văzu nevoit să recunoască asta. În orice caz, era 
preferabilă raftului improvizat de pe puntea de observaţie pe 
care îl folosea atunci când nu aveau musafiri. Felul principal 
consta într-un tip de carne albă, destul de delicată. 

Ridică privirea, întâlnindu-i ochii lui Sally. 

Ea adusese carnea. 

— E un fel de curcan sălbatic destul de comun prin lumile 
locale, spuse ea. Sunt gustoşi. Asta dacă eşti dispus să depui 
efortul necesar ca să-i prinzi. Sunt animale de pradă şi pot 
alerga chiar mai repede decât un lup. Câteodată prind un grup 
întreg şi-l vând pionierilor... 

Vorbea mult pentru o pustnică, se gândi Joshua. Dar o 
înţelegea. Între timp, Joshua doar mânca. Se simţea bine. Poate 


începea să se deprindă cu compania femeilor. Sau cel puţin cu 
compania acestei femei. 

Lobsang intră ducând o tavă. 

— Sorbet de portocale. Portocalele nu sunt indigene în Lumea 
Nouă, dar am adus seminţe pentru a le planta în zone 
favorabile. Poftă bună! 

După ce îi servi, se întoarse pe călcâie şi dispăru de cealaltă 
parte a uşii albastre. 

Sally reacţionase politicos la aflarea identităţii şi naturii lui 
Lobsang. Asta după ce se oprise din râs, în orice caz. Acum 
întrebă pe un ton scăzut: 

— Care-i treaba cu valetul Jeeves? 

— Cred că vrea să te facă să te simţi bine-venită. Eram sigur 
că o să trimiţi un semnal, să ştii. 

— De ce? 

— Pentru că şi eu aş fi făcut-o în locul tău. Haide, Sally, tu ne- 
ai contactat de data asta, deci ne-am închipuit că vrei ceva de 
la noi. Aşa că hai să facem un schimb. Ştii deja ce vrem noi să 
aflăm de la tine: cum ai ajuns atât de departe? 

Îl ţintui cu privirea. 

— O să-ţi dau un indiciu. Nu sunt singura. Suntem mai mulţi 
decât ţi-ai imagina. Din când în când, câte un Stepper se 
bâlbăie, ca să zic aşa. Am întâlnit pe cineva la douăzeci de mii 
de paşi depărtare de Datum care era sigur că nu se afla decât la 
un pas de Pasadena şi nu pricepea de ce nu poate să ajungă 
acasă. L-am condus la un popas şi l-am lăsat acolo. 

— M-am întrebat mereu de ce dau peste atâţia oameni 
derutaţi. Credeam că sunt pur şi simplu tâmpiţi. 

— Se prea poate ca mulţi chiar să fi fost. 

Vocea lui Lobsang pluti în aer: 

— Sunt la curent cu fenomenul pe care îl descrii, Sally, şi aş 
vrea să profit de ocazie pentru a-ţi mulţumi pentru această 
denumire oportună cu care l-ai etichetat. Bâ/bâia/ă. Însă nu am 
reuşit să-l reproduc. 

Sally aruncă o privire aspră în aer. 

— Ai ascultat tot ce am vorbit până acum? 

— Bineînţeles. Nava mea, regulile mele. Poate binevoieşti să 
răspunzi la întrebarea lui Joshua. Ai oferit doar un răspuns 
parţial. Misterul persistă. Cum ai ajuns până aici? într-un mod 
ceva mai intenţionat decât bâlbâitul, aş zice eu. 


Sally se uită pe fereastră. Stelele străluceau intens în bezna 
compactă. 

— Încă nu am deplină încredere în voi. Pe Pământul Lung 
toată lumea are nevoie de un avantaj, iar ăsta e avantajul meu. 
Dar pot să vă zic altceva. Dacă vă aventuraţi mult mai departe, 
o să aveţi probleme să vă întoarceţi. 

Joshua era aproape tot timpul conştient de senzaţia aceea 
care îi pulsa în cap. 

— Ce anume se apropie? 

— Nici eu nu ştiu asta. Cel puţin, nu încă. 

— A provocat migraţia trolilor și a celorlalţi umanoizi, nu-i 
așa? 

— Deci ştiţi despre asta? Presupun că ar fi fost și greu să n-o 
observați. 

observați. 

— Eu şi Lobsang suntem de părere că trebuie să investigăm. 
să aflăm care e cauza. 

— Pentru ce? Ca să salvaţi lumea? 

Joshua începea să se obişnuiască cu stilul ei sarcastic. 
Rămăsese rece la dirijabilul opulent al lui Lobsang şi nu fusese 
deloc impresionată de vorbăria şi de visele lui grandioase şi nici 
de reputaţia lui Joshua. 

— Atunci de ce-ai mai venit la noi? Ca să râzi de noi sau ca să 
ne ajuţi? Sau pentru că ai nevoie de noi? 

— Printre altele. Dar îţi spun altă dată, spuse ea ridicându-se 
de la masă. Noapte bună, Joshua. Spune-i, te rog, lui Jeeves să 
pregătească o altă cabină. Una care nu e vecină cu a ta, dacă se 
poate. Nu-ţi face griji, onoarea ta e în siguranţă. Pur şi simplu 
sforăi, asta-i tot... 


37 


Nava păşi toată noaptea şi pentru prima dată Joshua avu 
senzaţia că simte fiecare pas. Aţipi cu greu abia spre dimineaţă 
şi prinse poate o oră de somn înainte ca Sally să-i bubuie la uşă. 

— Scularea, matroz! 

— Ce e? mormăi el. 

— Aseară i-am dat nişte coordonate lui Lobsang. Am ajuns la 
destinaţie. 

Odată îmbrăcat, Joshua se grăbi să coboare pe puntea de 
observaţie. Nava nu se mai mişca. Se aflau destul de aproape 


de coasta Pacificului din această versiune a Statului 
Washington. lar dedesubt, adânc în Pământul Lung, mult dincolo 
de ultimele presupuse aşezări ale colonizatorilor, se afla o 
aşezare într-un loc în care nu te aşteptai să se afle nicio 
aşezare. Joshua făcu ochii mari. De-a lungul malului unui râu 
destul de mare erau îngrămădite mai multe clădiri, de unde 
porneau cărărui care se ramificau prin pădurea deasă şi umedă. 
Dar nu era niciun ogor prin preajmă, nici urmă de agricultură. 
Peste tot erau oameni, care făceau ce făceau oamenii de regulă 
când apărea din senin un dirijabil deasupra lor, adică arătau cu 
degetul şi comentau cu însufleţire. Dar fără ferme, cum puteau 
trăi într-o comunitate atât de numeroasă? 

Între timp, la râu apăruseră nişte siluete gârbovite familiare... 
Nici întru totul umane, nici întru totul animale. 

— Troli. 

ÎI privi surprinsă. 

— Aşa li se zice pe aici. Dar, evident, ştii deja asta. 

— Lobsang o ştia chiar dinainte să pornim. 

— Presupun că ar trebui să fiu impresionată. l-ai întâlnit, nu-i 
așa? Joshua, dacă vrei să înţelegi trolii, dacă vrei să înţelegi 
Pământul Lung, ar trebui să înţelegi locul acesta. De aceea te- 
am adus aici. Ca să te poţi orienta, Joshua... dacă am fi pe 
Datum, am pluti deasupra unei aşezări numite Humptulips din 
Grays Harbor County. Nu ne aflăm prea departe de coasta 
Pacificului. Sigur că există diferenţe de amănunt între peisaje, 
iar albia râului este alta. Sper că au pus deja pe foc supa de 
scoici. 

— Supa de scoici? Eşti de-a casei? 

— Sigur că da. 

În felul ei, era uneori la fel de enervant de îngâmfată ca şi 
Lobsang. 

Nava cobori deasupra unei fâşii de pământ întinse şi pătrate 
din inima oraşului. Joshua observă cu surprindere casele vechi, 
din lemn degradat de vânt şi de ploi, unele aşezate pe nişte 
fundaţii de piatră erodată. Avu imediat senzaţia că acest orăşel 
de câteva sute de oameni se aflase aici cu mult înainte de Ziua 
Marelui Pas. Asupra pieţei trona o clădire comunală solidă, din 
lemn, care, după spusele lui Sally, era pur şi simplu cunoscută 
drept „Primăria”. Îi conduse într-acolo. Pe dinăuntru clădirea îşi 
etala structura impresionantă din bârne de cedru; avea un 


tavan înalt, podele lustruite de lemn, ferestre fără geam la 
nivelul ochilor şi nişte uşi masive la fiecare capăt. Focul ardea 
îmbietor în vatra din centrul încăperii, răspândind o lumină 
caldă. 

Lobsang îi însoţise şi el sub forma unităţii sale ambulante 
înveşmântate într-o rasă galbenă ca şofranul. In ciuda 
conformaţiei sale musculoase de culturist din anii '80, nu 
arătase niciodată mai tibetan. Părea să se simtă destul de sfios, 
în mod bizar - cu toate că avea toate motivele: sala era plină de 
localnici care îl fixau cu privirea zâmbitori, atât oameni, cât şi 
troli, care se armonizau la fel de bine în peisaj ca nişte câini la 
un picnic în familie. Răspândeau în aer izul lor specific, oarecum 
neplăcut. 

La Primărie se pregătise într-adevăr supa, care clocotea în 
nişte oale imense - un lux aproape inexplicabil, având în vedere 
cât de departe se aflau de Datum. 

Primarul îi salută. Era un bărbat mic de statură, cu înfăţişare 
plăcută. Avea un accent din Europa Centrală, însă vorbea 
engleza foarte bine. Sally, care îl cunoştea deja, bineînţeles, îi 
înmână un pacheţel, după care el îi conduse la o masă din 
mijloc. 

Sally observase privirea întrebătoare a lui Joshua. 

— Piper. 

— Faci mult troc? 

— Presupun... Tu nu? Şi rămân şi în vizită. Nu doar aici. Dacă 
dau peste colonişti suficient de interesanti, rămân o vreme şi îi 
ajut cu agricultura sau cu ce fac ei. Aşa cunoşti o lume, Joshua. 
Pe când voi doi, închişi în penisul vostru zburător, nu înţelegeţi 
nimic de fapt. 

— Ţi-am zis eu, îi şopti Joshua lui Lobsang. 

— Se poate, răspunse Lobsang încet. Dar chiar şi aşa, cu 
toate defectele noastre, a venit până la urmă să ne caute. Ai 
dreptate, Joshua. Vrea ceva de la noi. Nu trebuie să ne lăsăm 
derutaţi de împrejurări. Trebuie să aflăm ce anume vrea. 

Sally continuă: 

— Totuşi, locul acesta este destul de deosebit faţă de 
celelalte popasuri ale mele. Eu îl numesc Happy Landings. 

— E clar că a fost înfiinţat acum multă vreme, remarcă 
Lobsang. 

— Acum foarte multă vreme. Oamenii pur şi simplu ajung 


întâmplător aici... Pare să fie un soi de magnet pentru ei. O să 
vezi. 

Primarul se prezentă cu un singur nume: Spencer. Era 
bucuros să le vorbească despre comunitatea lui unică, la un 
castron de supă. 

— Un „magnet pentru oameni” - da, se poate spune şi aşa. 
Dar de-a lungul secolelor, oamenii care au sosit aici i-au dat 
nume diferite sau l-au blestemat într-o mulţime de limbi. Unele 
clădiri sunt foarte vechi şi mai găsim oase de demult, unele 
dintre ele în coşciuge rudimentare. De acum câteva secole. 
Oamenii vin aici de o grămadă de timp. Chiar de mii de ani! 
Desigur, majoritatea locuitorilor s-au născut aici - ca şi mine, de 
altfel -, dar mai apar întotdeauna şi câţiva nou-veniţi, care 
habar n-au cum au ajuns aici. Toţi povestesc același lucru: într-o 
bună zi, îţi vezi de treaba ta pe Pământ - pe Datum, cum i se 
zice acum - și dintr-odată te trezești aici. Uneori te afli în 
încurcătură, încerci să fugi de ceva, dar de multe ori nu e cazul. 

Adăugă pe un ton mai scăzut: 

— Uneori sunt şi copii singuri. Băieți şi fete rătăcite. Chiar şi 
copii mici. Adesea se întâmplă să fie prima dată când pășesc. li 
primim întotdeauna cu braţele deschise, puteţi fi siguri de asta. 
Gustaţi şi berea, îmi place să cred că facem o bere excelentă. 
Mai doriţi supă, domnule Valiente? Unde rămăsesem?... Desigur, 
în ziua de azi, aceia dintre noi cu o orientare mai ştiinţifică sunt 
partizanii ideii unei singularităţi fizice, un fel de gaură în spaţiu, 
care aduce oamenii aici. Spre deosebire de vechea credinţă 
conform căreia locul acesta s-ar afla în centrul vreunui blestem 
misterios sau - având în vedere împrejurările - mai degrabă al 
unei binecuvântări. Oricum ar fi, iată-ne naufragiaţi aici, ca să 
zicem aşa, deşi, după părerea mea, niciun marinar nu a eşuat 
vreodată pe un țărm mai primitor decât acesta. Nu avem motive 
să ne plângem. Din ce mai auzim de la nou-veniţi, localnicii 
noştri mai în vârstă se bucură în general că au putut evita 
majoritatea aspectelor secolului douăzeci, spuse Spencer 
oftând. Când se pomenesc aici, unii cred că au aterizat în rai. 
Majoritatea sunt dezorientaţi şi uneori speriaţi când ajung. Dar 
toată lumea care soseşte aici este bine-venită. De la nou-veniţi 
aflăm ce se mai întâmplă pe celelalte Pământuri. Şi primim 
bucuroşi informaţii, concepte şi talente noi; în mod deosebit, 
inginerii, medicii şi oamenii de ştiinţă sunt bine-veniţi. Dar sunt 


încântat să spun că la ora actuală ne dezvoltăm o cultură 
proprie, ca să spun aşa. 

— Fascinant, murmură Lobsang, introducând atent lingura cu 
supă printre buzele artificiale. O civilizaţie umană indigenă 
formată spontan pe meleagurile îndepărtate ale Pământului 
Lung. 

— Şi un nou mod de a călători, spuse Joshua, întru câtva uluit 
de acest ultim salt conceptual. O modalitate de a scurta 
înaintarea greoaie pas cu pas. 

O altă cale, se gândi el, venindu-i în minte Sally şi „bâlbâiala” 
de care-i vorbise ea. 

— Da, Pământul Lung este fără îndoială chiar mai ciudat 
decât pare. Am putea afla multe despre modul în care comunică 
diferitele zone ale Pământului Lung, studiind locul acesta. Dar 
rămâne de văzut cât de util se va dovedi acest nou fenomen. 

— Util? 

— Ar fi mai puţin util în cazul în care ar funcţiona ca o gaură 
de vierme fixă, un tunel între două puncte fixe... 

— Ca vizuina iepurelui spre Ţara Minunilor, spuse Joshua. 

— Trebuie să aflăm cât de mult putem. 

Intre timp, Sally îl urmărea cu gura căscată pe Lobsang cum 
mânca. 

— Joshua... chestia asta mănâncă? 

EI îi zâmbi larg. 

— Nu ar arăta mai ciudat dacă nu ar mânca, în situaţia de 
faţă? Nu deranjează pe nimeni altcineva. Vorbim mai târziu 
despre asta. 

Spencer se aşeză într-o poziţie mai comodă, lăsându-se pe 
spătarul scaunului. 

— Pe Sally o cunoaştem foarte bine, desigur. Acum, vă rog, 
spuneţi-mi câte ceva despre dumneavoastră, domnilor. Lumea 
se află într-o evidentă schimbare, iar această schimbare ne-a 
adus şi minunatul dumneavoastră zepelin! Vă rog, începeţi 
dumneavoastră, domnule Lobsang. Vă rog să ne scuzaţi 
curiozitatea cu privire la prezenţa dumneavoastră exotică 
printre noi... 

In locul acesta aglomerat, în această atmosferă amicală, în 
prezenţa trolilor care îi priveau asemenea publicului unui 
spectacol de cabaret, pentru prima oară de când îl cunoştea, lui 
Joshua i se păru că Lobsang are emoţii. Acesta era unul din 


acele momente în care Joshua nu-şi dădea seama cu niciun chip 
dacă Lobsang chiar era în fond o fiinţă umană sau doar o 
simulare incredibil de inteligentă, expertă în imitarea unor 
asemenea aspecte atât de subtile ale comportamentului uman, 
precum stânjeneala. 

Lobsang tuşi ca să-şi dreagă vocea. 

— In primul rând, trebuie spus că sunt un suflet uman, deşi 
corpul meu este artificial. Sunteţi poate familiarizat cu noţiunea 
de proteză... Folosirea unor membre sau organe artificiale 
pentru a menţine un organism în viaţă... Puteţi să mă 
consideraţi un caz extrem. 

Spencer nu fu deloc tulburat. 

— Uimitor! Ce pas înainte! La vârsta mea începi să te întrebi 
de ce înzestrează universul cu inteligenţă nişte mecanisme atât 
de fragile cum sunt corpurile noastre omeneşti. Dacă-mi 
permiteţi să vă întreb, aveţi cumva talente deosebite pe care le- 
aţi putea împărtăşi cu noi? Este o întrebare pe care o punem 
tuturor nou-veniţilor, aşa că vă rog să nu vă simţiţi jignit. 

Joshua pufni în sinea lui, anticipând reacţia lui Lobsang. 

— Talente deosebite? Ar fi mai uşor să vă menţionez 
excepţiile. incă nu mă pricep foarte bine la pictura în acuarelă... 

Aruncă o privire curioasă în jur. 

— E limpede că aceasta este o comunitate neobişnuită, care 
s-a dezvoltat în condiţii neobişnuite. Care este situaţia 
industriei? Evident, aveţi fier. Oțel? Bun. Plumb? Cupru? Cositor? 
Aur?  Radiocomunicaţie? Aţi depăşit, fără îndoială, faza 
telegrafului. În plus, tipografia, dacă aveţi hârtie... 

Spencer încuviinţă din cap. 

— Da, dar mă tem că doar hârtie produsă manual. Meşteşugul 
s-a păstrat de la cei care au sosit în epoca elisabetană. Am 
îmbunătăţit tehnica, desigur, dar nu am avut norocul să 
găzduim de multă vreme un artizan care să se priceapă la 
fabricarea hârtiei. Suntem nevoiţi să depindem de aptitudinile 
celor care se întâmplă să nimerească aici. 

— Dacă îmi puneţi la dispoziţie metale feroase, voi 
confecţiona pentru dumneavoastră o presă tipografică plană 
acționată de energia hidraulică - dacă sunteţi familiarizați cu 
conceptul...? 

Spencer zâmbi. 

— Am avut mori de apă încă din epoca romană. 


Joshua fu din nou şocat de vechimea acestui loc. Sally păru 
amuzată de reacţia lui. 

— Dacă aşa stau lucrurile, pot construi un alternator solid. 
Curent electric. Domnule primar, vă pot lăsa o enciclopedie a 
descoperirilor medicale şi tehnologice până la ora actuală. Dar 
sfatul ar fi să le luaţi pe rând, pentru a evita şocul futurist. 

Mulțimea adunată în jurul lor în sală, atrasă de caracterul 
bizar al lui Lobsang, murmură aprobator la spusele acestuia. 

Dar Sally, care ascultase nerăbdătoare până atunci, spuse: 

— E foarte frumos din partea ta, Lobsang, dar toate treburile 
astea de Robert Heinlein vor trebui să aştepte. Ne aflăm aici din 
cauza problemei - îţi aminteşti? 

Apoi întoarse privirea spre Spencer. 

— lar tu ştii la ce mă refer. 

— A, migraţia trolilor? Vai, sigur că da, Sally are dreptate. 
Există clar motive de îngrijorare. S-ar putea spune că este o 
problemă care înaintează lent, însă noi credem că are 
repercusiuni grave asupra tuturor lumilor... Pământului Lung, 
aşa cum îl numiţi voi. Dar chiar şi subiectul acesta va trebui să 
aştepte până mâine. Acum haideţi să ieşim şi să ne bucurăm de 
razele soarelui. 

li conduse afară. 

— Sunteţi cât se poate de bine-veniţi aici, vă rog să reţineţi 
asta. Veţi vedea că am adoptat în sânul nostru membri orfani 
din toate familiile omenirii. Lui Sally îi place să numească locul 
acesta Happy Landings, ceea ce nouă ni se pare hazliu. Dar 
pentru noi este pur şi simplu acasă. La Primărie sunt tot timpul 
locuri libere unde se poate dormi, dar dacă preferaţi să aveţi 
mai multă intimitate, toate cabanele familiale sunt spaţioase. 
Sunteţi absolut bine-veniţi! 


38 


Musafirii înaintară prin mulţimea zâmbitoare. 

Joshua observă configuraţia şi arhitectura neobişnuită a 
locului. Reţeaua de drumuri nu părea construită după un plan 
anume; era mai degrabă o încâlceală de cărărui care se 
întretăiau şi se pierdeau în pădure, ca şi cum aşa ar fi evoluat. 
lar clădirile erau adesea construite pe nişte fundaţii extrem de 
vechi. Chiar avea aspectul unui loc care se dezvoltase încet şi 
neîntrerupt vreme îndelungată, astfel că structurile mai noi erau 


construite deasupra celor mai vechi, ca inelele unui trunchi de 
copac. Totuşi, clădirile relativ moderne erau preponderente, 
completând un nucleu străvechi, ca şi cum sosiseră mult mai 
mulţi oameni în ultima perioadă, poate în ultimele câteva 
secole. Tocmai în acea perioadă, presupuse Joshua, începuse să 
crească rapid populaţia de pe Datum, trimițând fără îndoială un 
număr mult mai mare de rătăciţi către Happy Landings. 

Plimbându-se de-a lungul râului, Joshua începu să înţeleagă 
cum trăiau localnicii. Pe mal erau grătare cu peşti puşi la uscat, 
majoritatea asemănători cu somonul, nişte exemplare mari şi 
sănătoase, tăiate frumos. Mai atârnau peşti şi în interiorul 
locuinţelor, unii puşi la afumat. Nimeni nu părea să se spetească 
cu munca, dar văzu câte un năvod ici-colo pe râu, capcane şi 
câţiva oameni care mânuiau cârlige, undiţe şi harpoane. Mai 
târziu află că existau totuşi şi nişte ogoare, mai departe de 
centru, unde se cultivau cartofi ca hrană de rezervă şi ca sursă 
de energie pentru Stepperele puţinilor vizitatori care foloseau 
cutiile cu pricina. In rest, râul le oferea aproape toată hrana de 
care aveau nevoie. La vremea migraţiei anuale de somon - 
după cum îi povestiră prietenoşi localnicii, într-o multitudine de 
accente bizare - întreaga populaţie, atât oamenii, cât şi trolii, 
coborau la râu şi recoltau peştii migratori, care veneau în număr 
atât de mare, încât apa aproape că inunda malurile râului. 
Evident, mai erau şi alte soiuri de peşti, iar Joshua văzu grămezi 
întregi de cochilii de tot soiul de scoici şi stridii. Codrul era şi el 
generos, după cum îşi putu da Joshua seama, văzând coşuri 
pline ochi de fructe de pădure, ghinde, alune, precum şi pulpe 
de animale pe care nu le putea identifica. 

— De asta nu practică nimeni agricultura aici, îi şopti Sally. 
Sau aproape nimeni. Nimeni nu are nevoie să facă asta, fiindcă 
ţinutul este atât de darnic. Pe Datum, în regiunea asta, populaţii 
precolumbiene de vânători-culegători au format societăţi la fel 
de complexe ca a oricăror agricultori, cu doar o fracțiune din 
munca depusă de ceilalţi. Şi fără durerile de spinare aferente. La 
fel şi aici. 

Incepu să picure. Sally râse şi continuă: 

— Poate de aceea Happy Landings se află tocmai aici, într- 
unul din cele mai darnice locuri din toate lumile. Dacă n-ar ploua 
tot timpul, ar fi raiul pe pământ. 

Totuşi, pretutindeni dădeai cu ochii de troli, iar aceasta nu era 


o privelişte cu care te-ai fi putut întâlni în Statul Washington, pe 
Datum. Umanoizii îşi croiau drum printre ceilalţi gură-cască din 
specia umană cu o grijă şi o atenţie la care Joshua nu s-ar fi 
aşteptat de la nişte creaturi ce arătau ca nişte corcituri între urşi 
şi porci bipezi. Relaţia vădit armonioasă între oameni şi troli şi 
primirea călduroasă din partea tuturor îi confereau locului o 
atmosferă de pace. 

În mod paradoxal, aceasta îi crea lui Joshua o stare de 
disconfort. Nu înţelegea clar de ce. | se părea că, datorită 
prezenţei trolilor, atât de bine integrați în locul acesta, 
comunitatea era prea liniştită. Nu tocmai umană... Nu era 
pentru prima dată în viaţă când resimțea această stare de 
conflict interior şi confuzie; mai avea încă multe de înţeles 
referitor la locul acesta. 

Curând, în piaţa centrală, unul din troli se aşeză pe jos şi 
începu să cânte. Imediat i se alăturară şi ceilalţi. Un cântec al 
trolilor avea întotdeauna această calitate extraordinară de a te 
pironi locului atunci când îl auzeai, iar Joshua ştia că nu va putea 
explica niciodată acest fenomen. Părea că nu se mai termină; 
notele acelea impresionante se rostogoleau în ecouri din 
depărtările codrului. Totuşi, când se uită la ceas, nu trecuseră 
nici zece minute. 

Sally îl bătu pe umăr. 

— Asta, băiete, este ceea ce se cheamă cântarea scurtă a 
trolului. Cântarea lungă poate să ţină şi o lună. Te unge la 
suflet, nu-i aşa? Dar te şi înfioară în acelaşi timp. Uneori îi vezi 
cu sutele într-o poiană, cântând cu toţii, aparent independent, 
neluând seama la vecinii lor, şi dintr-odată li se unesc vocile şi 
melodiile, încheind într-un unic acord măreț, ca Thomas Tallis, 
ştii? Ca şi cum s-ar năpusti la tine din patru dimensiuni deodată. 

— Cunosc întregul repertoriu al lui Tallis, spuse Lobsang. Este 
o comparaţie nimerită. 

Joshua consideră că nu e cazul să fie exclus din conversaţie. 

— Am auzit de Tallis. Maica Agnes spunea că, dacă ar fi trăit 
în ziua de azi, ar fi avut un Harley. Dar după ea, majoritatea 
eroilor ei ar fi avut un Harley... 

— Identific nişte structuri care se repetă în muzica lor, spuse 
Lobsang. O să-mi ia un timp să le analizez. 

— Mult succes cu asta, domnule, spuse Sally. Eu, care îi ştiu 
pe troli de ani buni, abia dacă reuşesc să ghicesc despre ce 


vorbesc. Dar în cazul de faţă, sunt destul de sigură că discută 
despre noi şi vehiculul cu care am venit. Până la căderea nopţii, 
fiecare troli de pe continentul ăsta o să repete cântecul până îl 
stăpânesc cu toţii la perfecţie. Cântecele constituie un soi de 
memorie colectivă - eu asta presupun. Cred că melodiile au şi 
un soi de sistem de verificare, un mecanism de autocorectare, 
astfel încât, cu timpul, tuturor trolilor le parvine informaţia 
corectă. În cele din urmă va face probabil înconjurul tuturor 
lumilor, în funcţie de rutele de migraţie ale trolilor. Mai devreme 
sau mai târziu, fiecare trol la care poate ajunge informaţia va şti 
că noi am fost aici azi. 

Ceilalţi pritoceau revelaţia în linişte. Joshua fu uluit de ideea 
aceasta stranie a unei memorii cântate care acoperea lumi 
întregi. 

Îşi Continuară plimbarea. Era o după-amiază liniştită şi caldă, 
punctată din când în când de ploi scurte şi mărunte, pe care toţi 
păreau să le ignore. Nu se vedeau niciun fel de vehicule sau 
animale de povară, doar câteva roabe şi grătarele acelea cu 
peşti puşi la uscat. 

Joshua îi spuse lui Sally: 

— Poate că ar trebui să n-o mai lungim atâta. Deci ştii despre 
troli. Pari chiar foarte ataşată de troli. Ştii despre migraţia 
umanoizilor. Ne-ai adus în locul acesta cu o comunitate mixtă 
ciudată de oameni şi troli... Vrei ceva de la noi, asta e clar. Are 
ceva de-a face cu migraţia, Sally? 

Nu răspunse imediat. 

— Da, fie. Ai dreptate. N-am avut nicio clipă intenţia să vă 
ascund ceva. Doar că ar fi mai bine să vă daţi singuri seama. 
Aşa e, mă îngrijorează migraţia. Este o anomalie care îşi face 
simțită prezenţa peste tot pe Pământul Lung. Şi, într-adevăr, nu 
cred că aş putea şi nu cred că ar fi bine să mă apuc să 
investighez problema de una singură. Dar cineva trebuie să facă 
asta, nu credeţi? 

— Aşadar, avem aceleaşi obiective, spuse Lobsang. 

Joshua insistă: 

— Haide, Sally, spune odată. A venit momentul pentru un 
schimb cinstit. O să te ajutăm, dar trebuie să fii sinceră cu noi 
până la capăt. Ştiai de locul acesta şi ştiai cum se ajunge aici. 
Cum aşa? Şi, în primul rând, cum ai străbătut atâta distanţă pe 
Pământul Lung? 


— Pot să am încredere în voi? Să am cu adevărat încredere? 
întrebă Sally cu mină precaută. 

— Da, răspunse Joshua. 

— Nu, spuse Lobsang. Orice informaţie îmi vei da, voi dispune 
de ea aşa cum cred eu de cuviinţă, în cazul în care poate ajuta 
progresul întregii umanităţi. Dar acţiunile mele nu-ţi vor 
prejudicia în niciun fel persoana sau familia, de asta poţi fi 
sigură. Tu ştii ceva ce noi nu ştim în legătură cu modul în care 
comunică diferitele zone ale Pământului Lung, nu-i aşa? 

Pe lângă ei trecu un cuplu ţinându-se de mână; ea arăta a 
suedeză, iar el era mai întunecat decât o noapte fără stele. 

Sally inspiră adânc. 

— Familia mea le numeşte locuri moi. 

— Locuri moi? făcu Joshua nedumerit. 

— Scurtături. De obicei, dar nu întotdeauna, se află în inima 
unui continent, departe de ocean. De obicei, sunt lângă o apă şi 
devin mai puternice pe la amurg. Nu pot să vă spun exact cum 
arată sau cum le găsesc. E mai mult un simţ, un instinct. 

— Nu înţeleg... 

— Sunt locuri care îţi permit să traversezi rapid mai multe 
Pământuri deodată. 

— Cizme de şapte leghe... 

— Presupun că „găuri de vierme“ ar fi o metaforă mai 
potrivită, murmură Lobsang. 

— Dar se modifică, spuse Sally. Se deschid şi se închid. 
Trebuie să găseşti drumul şi să-l urmezi... Trebuie să ştii ce 
anume să cauţi. Dar nu e ceva ce înveţi, e mai degrabă ceva ce- 
ţi aminteşti - ceva ce ai aflat cu mult timp în urmă şi îţi vine în 
minte exact când ai nevoie. Nu e ca bâlbâiala Stepperului, ci 
mai mult ca o mână de ajutor, ca să zic aşa. E ceva organic, 
înţelegeţi? Ca marinarii, care simt curenţii mărilor, fluxul şi 
refluxul, vântul şi mareele, chiar şi salinitatea apei. Şi se 
deplasează, se deschid şi se închid, sau se reorientează către o 
nouă destinaţie. La început dai mai mult rateuri, dar la ora 
actuală pot ajunge în orice loc în trei sau patru pași, dacă sunt 
favorabili curenţii. 

Joshua încercă să-şi imagineze asta. Vizualiză Pământul Lung 
ca un burlan, un furtun, prin care el înainta greoi câte o lume, 
pe rând. Locurile acestea moi erau ca nişte - ce anume? Găuri în 
pereţii ţevii care îţi permiteau să tai drumul prin şiruri întregi de 


Pământuri posibile? Sau poate erau ca o reţea de metrou, 
ascunsă sub străzile oraşului, conectând diferite puncte între 
ele, o reţea cu o topologie proprie, independentă de ceea ce se 
afla la suprafaţă. lar reţeaua respectivă ar avea intersecţii, 
puncte de schimb... 

Lobsang întrebă direct: 

— Cum funcţionează locurile astea moi? 

— De unde să ştiu eu? Tata avea nişte ipoteze referitoare la 
structura Pământului Lung. Vorbea despre solenoizi. Structuri 
matematice haotice. Nu mă-ntreba pe mine. Dacă dau vreodată 
de el... 

— Câţi oameni cunoşti care au acest talent? 

Ridică din umeri. 

— Nici măcar toţi din familia mea nu îl au. Dar ştiu că mai 
sunt şi alţii. Din când în când mai întâlnesc câte unul. Tot ceea 
ce pot să spun cu certitudine este că recunosc un loc moale 
când îl găsesc, şi în general intuiesc destul de bine cât de 
departe şi în ce direcţie duce. Bunicul din partea mamei era un 
stepper adevărat; putea simţi un loc moale de la trei kilometri 
depărtare. Bunicul le numea „căile zânelor”. Era irlandez de 
origine. Spunea că atunci când păşeşti printr-o cale a zânelor, 
poţi păşi sprinten, după cum îi plăcea lui să zică. Mama spunea 
că atunci când pășeşti sprinten ţi se acumulează o datorie care 
va trebui restituită într-o bună zi. 

— Deci care-i treaba cu Happy Landings? întrebă Joshua. Cum 
se face că oamenii sunt parcă luaţi pe sus, plutesc în derivă şi 
sfârşesc aici, după cum spune primarul?... Poate are legătură cu 
reţeaua de locuri moi. Poate oamenii plutesc şi se adună aici ca 
nişte fulgi de zăpadă într-o vale. 

— Da, poate este un fenomen similar, spuse Lobsang. Ştim 
deja că echilibrul este un element esenţial pentru Pământul 
Lung. Poate că Happy Landings este un fel de groapă de 
potenţial. Şi este clar că funcţionează de vreme îndelungată, cu 
mult înainte de Ziua Marelui Pas. 

— Mda, îngăimă Sally pe un ton sceptic. Dar nu asta e 
problema. Trolii sunt agitati - chiar şi aici. Nu ştiu dacă voi v-aţi 
dat seama, dar eu am observat. Pe asta trebuie să ne 
concentrăm. De-aia am rămas cu nişte papiţoi ca voi şi cu 
gogoaşa voastră aeriană umflată: pentru că, în felul vostru 
zăpăcit, aţi văzut ce-am văzut şi eu. Pretutindeni pe Pământul 


Lung ceva îi sperie pe troli şi pe ceilalţi umanoizi. lar asta mă 
sperie şi pe mine. Şi, la fel ca voi, vreau să înţeleg ce se 
petrece. 

— Dar ce te preocupă mai mult, Sally? întrebă Joshua. 
Amenințarea pentru oameni sau pentru troli? 

— Tu ce crezi? i-o întoarse Sally. 


Datorită trolilor, la amurg se auzea vecernia. Trolii erau 
cântecul lor; îşi duceau existenţa într-o lume de murmur 
continuu. 

Însă în acelaşi fel îşi duceau traiul şi oamenii din Happy 
Landings. Chiar şi pe înserate umblau de colo până colo pe- 
afară, se plimbau agale, îşi făceau cu mâna, râdeau, bucurându- 
se de compania celorlalţi. Peste tot se aprindeau focuri; pe 
coasta de nord-vest a Pacificului, în majoritatea lumilor, se 
găsea lemn din belşug. Joshua observă că, pe măsură ce se 
întuneca, continuau sosească oameni din comunităţile vecine, 
pe jos, unii trăgând după ei nişte roabe mici cu copii sau bătrâni. 
Aşadar, centrul Humptulips din Happy Landings nu era izolat. 

Aflară că unii oameni veneau de la mare depărtare, de pildă, 
din corespondentul oraşului Seattle în această lume. lar 
districtul cu pricina fusese botezat tot Seattle încă din 1954, 
când o doamnă, pe numele ei Kitty Hartman, văzându-şi liniştită 
de treabă, pâșise pe drumul ei spre casă de la Pike Place Market 
fără să bage de seamă, fiind uluită de dispariţia clădirilor din 
jurul ei. Călătorilor de pe Mark Twain le fu prezentată doamna 
Montecute, aşa cum era acum cunoscută - era o doamnă cu 
părul alb, extrem de sprintenă şi foarte dornică de vorbă. 

— Desigur, a fost un şoc destul de puternic, vă închipuiţi, și- 
mi amintesc că mi-am zis: Nici măcar nu ştiu în ce stat mă aflu! 
în Washington nu mai sunt, asta-i clar. Mă întrebam dacă poate 
ar fi fost potrivit să iau cu mine şi un căţeluş şi o pereche de 
pantofi roşii! lar apoi, prima persoană pe care am întâlnit-o aici 
a fost François Montecute, care era foarte chipeş şi mi-a sucit 
capul, plus că mai era şi artist între cearşafuri, dacă mă- 
nţelegeţi. 

Le dezvăluise aceste detalii cu francheţea voioasă a unei 
doamne în vârstă care ţine cu tot dinadinsul ca tinerii să 
realizeze că şi ea a făcut sex la viaţa ei, şi chiar din plin. 

Doamna Montecute avea o anumită aură de mulţumire 


A 


zugrăvită pe chip, pe care lui Joshua i se părea că toţi localnicii 
din Happy Landings o împărtăşeau într-o oarecare măsură şi pe 
care i-ar fi venit greu să o descrie mai exact. 

Când încercă să-i explice impresia lui, Sally spuse: 

— Ştiu la ce te referi. Toată lumea pare atât de... raţională. 
Am venit de multe ori aici şi de fiecare dată e la fel. Nu se 
plânge nimeni de nimic, nu există rivalitate. Nu au nevoie de 
guvernau de fapt. Ai putea spune că primarul Spencer este 
primul între egali. Când au de dus la bun sfârşit un proiect 
important, pur şi simplu îşi suflecă mânecile şi se apucă de 
treabă. 

— Atmosfera asta mă duce cu gândul la Weveste/e din 
Stepford, spuse Joshua. 

Sally râse. 

— Te deranjează, nu-i aşa? O comunitate de oameni fericiţi îl 
deranjează pe Joshua Valiente, marele singuratic, care abia 
dacă e el însuşi om. Într-adevăr, e... ciudat. Dar într-un sens 
bun. Nu vorbesc despre telepatie sau alte prostii de felul ăsta. 

Joshua rânji. 

— Care sunt foarte diferite de ţopăitul dintr-o lume în alta 
după propriul plac, care constituie o cu totul altă categorie de 
prostii? 

— Bine, bine, înţeleg ce vrei să zici, spuse Sally. Dar ştii la ce 
mă refer. Totul e atât de agreabi/. l-am întrebat care e explicaţia 
şi mi-au spus că de vină sunt aerul curat, lipsa înghesuielii, 
mâncarea din belşug, lipsa taxelor nedrepte, bla, bla, bla... 

— Sau poate trolii sunt responsabili pentru asta, spuse Joshua 
pe şleau. Convieţuirea oamenilor cu trolii. 

— Poate, admise ea. Uneori mă întreb... 

— Ce anume? 

— Mă întreb dacă nu cumva se petrece ceva atât de 
remarcabil aici, încât până şi Lobsang va trebui să-şi revizuiască 
modul de gândire. E doar o bănuială deocamdată. Sunt eu prea 
suspicioasă. Dar, în fond, un stepper care nu e suspicios are 
toate şansele s-o mierlească. 


39 
Joshua se trezi dis-de-dimineaţă şi-şi continuă cercetările pe 
cont propriu. Oamenii erau prietenoşi şi bucuroşi să se plimbe 
împreună cu el, să pălăvrăgească şi chiar să-i ofere limonadă în 


căni meşteşugite de olarii lor. Îşi învinse natura taciturnă şi 
stătu de vorbă cu ei şi ascultă ce aveau de spus. 

Zona era de-acum plină de gospodării, după cum află Joshua, 
şi înţesată de aşezări pe coastă şi de-a lungul văilor râurilor. 
Niciuna nu depăşea câteva sute de locuitori, deşi oamenii se 
strângeau laolaltă în timpul festivalurilor sau când îşi făceau 
apariţia musafiri interesanţi, cum era Lobsang cu zeppelinul lui. 
Ca reacţie la afluxul mai mare de nou-veniţi în ultimele decenii, 
comunitatea se văzuse nevoită să se extindă şi noi aşezări 
răsăriseră în tot ţinutul. 

Motivul pentru care această expansiune rapidă fusese posibilă 
- află el - erau trolii. Trolii erau folositori, trolii erau prietenoşi, 
trolii erau sociabili şi - un aspect deloc neglijabil - erau oricând 
gata să ridice poveri grele, o activitate foarte agreabilă pentru 
ei. Donaţia aceasta de forţă brută îi ajutase pe coloniştii de aici 
să depăşească lipsa de mână de lucru, de animale de povară şi 
de utilaje. 

Dar într-un fel, motivul pentru care se construia în 
permanenţă şi pentru care noile aşezări continuau să se 
dezvolte erau chiar trolii. Trolii, descoperi el, erau alergici la 
mulţimi - mai exact, la mulţimi de oameni. Indiferent câţi troli 
erau laolaltă, deveneau agitaţi dacă în preajmă se aflau mai 
mult de o mie opt sute noua zeci de oameni, un număr la care 
se ajunsese în trecut în urma unor măsurători atente. Nu 
deveneau agresivi, ci pur şi simplu îşi luau tălpăşiţa timizi şi nu 
se întorceau până când nu catadicseau să plece vreo câteva 
zeci de oameni, iar numărul lor scădea sub limita acceptabilă. Şi 
cum bunăvoința trolilor era nepreţuita, Happy Landings se 
extindea spre sud sub forma unei confedera ţii de orăşele 
primitoare pentru troli, ceea ce nu constituia nicicum un 
inconvenient, dat fiind că puteai oricând să ajungi pe jos în 
oraşul vecin în mai puţin de o oră, iar acest peisaj riveran era 
extrem de primitor. 

Mai târziu în aceeaşi dimineaţă Joshua află că acest aspect, 
mărimea oraşelor, era de mare interes pentru un tânăr numit 
Henry. Crescuse într-o comunitate amish până într-o zi, când 
păşise într-un loc moale şi aterizase - vorba vine - în mijlocul 
unei alte comunităţi alese. Joshua avea impresia că Henry se 
împăcase bucuros cu noua lui situaţie. Îi explică lui Joshua că 
acasă, în comunitatea lui, oamenii fuseseră tot timpul de părere 


că o sută cincizeci de suflete era mărimea tocmai bună pentru o 
comunitate restrânsă, astfel că aici se simţea ca acasă. Mai 
credea însă şi că murise şi că Happy Landings era dacă nu raiul, 
atunci cel puţin un tărâm intermediar de unde avea să-şi 
continue călătoria. Nu părea să-l supere foarte mult ideea că ar 
fi fost decedat. Îşi avea locul lui în această mică societate: era 
un bun gospodar, blajin cu animalele şi foarte iubitor cu trolii. 

De aceea, în dimineaţa aceasta, când, la cererea lui Lobsang, 
Joshua îl adusese pe navă împreună cu câţiva troli, Henry fu 
încredinţat că se ridicase în sfârşit la ceruri şi conversa cu 
Dumnezeu. Sunt unele lucruri pe care nu le poţi tolera atunci 
când ai fost crescut de maici, chiar dacă sunt de felul maicii 
Agnes. Joshua se strădui să-l elibereze pe Henry de convingerea 
eronată că personajul impresionant în veşminte de culoarea 
şofranului pe care-l întâlnise în timpul vizitei sale în cer era chiar 
Dumnezeu atotputernicul. 

Însă orgoliul şi aerul de omniscienţă al lui Lobsang se 
dovediră argumente inexpugnabile. 

Lobsang, pe de altă parte, ardea de nerăbdare să afle mai 
multe despre limbajul trolilor. Aşa se explica faptul că pe puntea 
de observaţie se aflau deja două femele de-o parte şi de alta a 
unităţii ambulante a lui Lobsang şi vreo patru sau cinci pui de 
trol care se jucau încântați cu Shi-mi. Henry îi însoţise pentru a 
linişti trolii - la sugestia lui Sally -, dar, după câte se părea, trolii 
din Happy Landings nu erau aşa uşor de şocat. Intraseră în lift în 
pas vioi şi, odată ce păşiră la bord cu picioarele lor mari şi plate, 
nu fură deloc şocaţi să dea ochii cu un om artificial şi o pisică- 
robot. 

— Trolii sunt, desigur, mamifere, spuse Lobsang. lar 
mamiferele îşi iubesc şi îşi îngrijesc odraslele, în majoritatea 
cazurilor. Mamele îşi învaţă copiii. Aşa că învăţ şi eu, ca un copil, 
cu paşi mărunți. Fiindcă joc eu însumi rolul unui copil, cred că 
pot dobândi, cu atenţia cuvenită, un vocabular elementar: bun, 
rău, sus, jos. lar astfel putem face progrese. 

Joshua îşi dădea seama că Lobsang era foarte încântat de 
întregul proces. 

— Eşti îmblânzitorul de troli, Lobsang. 

Lobsang nu-l asculta însă. Se plimba printre trolii lui fericiţi. 

— Te rog să observi: le ofer o minge frumoasă şi lucioasă. 
Bun! Joshua, fii atent la sunetele prin care îşi arată aprecierea şi 


interesul. Observă obiectul drăguţ şi lucios! lar acum, îl iau 
înapoi. Ah, gestul meu e întâmpinat cu sunete care comunică 
tristeţea şi frustrarea, foarte bine. Dar observă, de asemenea, 
că femela adultă este vigilentă, scoțând sunete de incertitudine, 
comunicând subtil că dacă s-ar întâmpla să fac vreo mişcare 
greşită şi să atentez cumva la bunăstarea ghemotocului ei de 
blană, mi-ar smulge cel mai probabil braţul şi m-ar ciomăgi cu el 
până mi-aş da suflarea. Splendid! Joshua, uite, acum îi dau 
mingea înapoi puiului; mama este acum mai puţin temătoare şi 
totul e iar lapte şi miere. 

Şi chiar aşa era, gândi Joshua. Mark Twain, ancorat deasupra 
la Happy Landings, se mişca uşor legănat de briză, în lumina 
dulce a soarelui, iar lemnul scârţâia doar atât cât să te 
adoarmă, de parcă ai fi fost într-un hamac. Un loc plăcut cu troli 
cât se poate de fericiţi. 

Vraja se rupse în momentul în care Lobsang întrebă: 

— Henry, crezi că ai putea să faci rost de un trol mort? 

Henry nu părea să se simtă deloc în largul lui. Vorbea pe un 
ton săltăreţ ciudat. 

— Domnule, dacă unul din ei moare, ceilalţi sapă o groapă 
foarte adâncă şi îngroapă cadavrul, presărând mai întâi flori 
peste el pentru a-i asigura reînvierea, cred eu. 

— Ah, deci nici nu se pune problema de o disecţie în folosul 
ştiinţei? Mă temeam eu că aşa stau lucrurile... Te rog să mă 
scuzi, adăugă el cu un tact care lui Joshua i se păru 
necaracteristic. Nu am vrut să fiu impertinent. Doar că ar fi de o 
mare valoare ştiinţifică. Mă confrunt cu o specie necunoscută 
până acum, care, în absenţa a ceea ce noi numim civilizaţie şi a 
unei inteligenţe similare cu a noastră, dispune totuşi de o 
metodă de comunicare cu mult mai complexă şi profundă decât 
cea omenească, cel puţin până la apariţia Internetului. Datorită 
acestei capacităţi, cred că orice informaţie interesantă şi 
folositoare dobândită de un trol oarecare ajunge să le fie 
cunoscută tuturor membrilor speciei. Par să aibă un lob frontal 
dezvoltat, folosit, presupun, pentru stocarea şi procesarea 
memoriei, atât individuală, cât şi a întregii specii... O, dacă aş 
avea un corp de disecat! Asta e, în lipsa unuia, voi face ceea ce 
pot în situaţia de faţă, ceea ce este de fapt, mai bine decât ar 
putea oricine altcineva. 

Henry râse. 


— Nu credeţi în modestie, nu-i aşa, domnule Lobsang? 

— Deloc, Henry. Modestia nu este decât aroganță mascată. 

Joshua îi aruncă o minge unui pui de trol. 

— Oamenii de Neanderthal puneau şi ei flori pe corpurile 
decedaţilor. Nu sunt expert, am văzut pe Discovery Channel. 
Asta înseamnă că trolii sunt aproape umani? 

Avu inspiraţia să se lase în jos pentru a se feri din calea pasei 
entuziaste a puiului de trol, care-i vâjâi pe deasupra capului şi 
crăpă peretele despărțitor. 

— Copiii experimentează, e în natura lor, cununia Lobsang. 
„Aproape umani” e bine spus, Joshua. Asemenea delfinilor, 
urangutanilor şi, dacă sunt generos, asemenea maimuţelor 
superioare în general. Diferenţa între ei şi noi este foarte mică. 
Şi nimeni nu ştie cum a devenit Homo sapiens sapient. Trolii 
folosesc unelte, Sally? 

Se întrerupse din jocul cu puii. 

— Da. Când nu se află în preajma oamenilor, i-am văzut 
folosind bețe şi pietre ca scule improvizate. Şi dacă aduci o 
ceată nouă în Happy Landings şi văd un tip care repară un 
stăvilar la râu, o să se găsească vreun trol care să ia un 
fierăstrău şi să-l ajute, dacă i se arată ce are de făcut. Până 
seara, toţi trolii din ceata respectivă vor şti cum să procedeze. 

Lobsang mângâie unul din troli. 

— Deci învaţă ca maimuţele, imitând ceea ce văd. 

— Nu, răspunse Sally. Invaţă ca trolii: observă, se aşază, 
cugetă, iar apoi, dacă li se pare potrivit, confecţionează un 
mâner acceptabil sau ce-o fi, iar până la căderea serii, le 
împărtăşesc şi celorlalţi troli utilitatea chestiei respective. 
Cântarea lor lungă e un soi de Wikipedia a trolilor, o 
caracteristică unică a lor. Dacă vrei să afli răspunsuri la întrebări 
de genul: „O să vomit dacă mănânc elefantul ăsta mov?”, atunci 
un alt trol te va lumina. 

— Stai puţin, o întrerupse Joshua. Vrei să zici că tu ai văzut 
elefanţi mov? 

— Nu chiar, spuse Sally. Dar într-una din Africi există un 
elefant care stăpâneşte la perfecţie arta camuflajului, pe 
cuvântul meu. Pe Pământul Lung la un moment dat găseşti sigur 
aproape orice îţi trece prin cap. 

— „Orice îţi trece prin cap”, murmură Lobsang. O exprimare 
interesantă. Intre noi doi, Sally, nu-mi pot stăpâni impresia că 


Pământul Lung ca întreg are ceva ce aduce - în lipsa unor 
cuvinte mai potrivite - cu o componentă meta-organică. Sau 
poate meta-animistă. 

— Hmm! Poate, spuse Sally scărpinând scalpul unui trol. Dar 
întreaga situaţie mă irită. Pământul Lung este prea generos cu 
noi. Şi prea a venit la ţanc! Tocmai ce distruseserăm Pământul 
Datum, tocmai ce nimiciserăm majoritatea formelor de viaţă cu 
care împărţiserăm planeta şi eram pe punctul de a ne măcelări 
între noi în războaiele pentru resurse şi - abracadabra! — apare 
ca prin farmec o infinitate de Pământuri. Ce fel de Dumnezeu se 
pretează la o scamatorie ca asta? 

— Ai obiecţii împotriva acestei salvări? întrebă Lobsang. Chiar 
suferi de mizantropie, nu-i aşa, Sally? 

— Am motive întemeiate ca să fiu mizantropă. 

Lobsang mângâie trolii de lângă el. 

— Dar poate că toate acestea nu au nimic de-a face cu niciun 
dumnezeu. Sally, noi - vreau să spun, omenirea - suntem abia 
la începui cu explorarea Pământului Lung. Newton se compara 
pe el însuşi cu un băieţel care se juca pe o plajă, unde-i atrăgea 
atenţia câte o pietricică mai netedă sau o cochilie mai frumoasă, 
în timp ce oceanul adevărului zăcea nedescoperit în faţa lui. 
Newton! Noi înţelegem atât de puţin. Şi în fond de ce s-ar aşeza 
universul cuminte în faţa noastră ca să-l studiem îndeaproape? 
Şi de ce ar fi atât de generos, de fecund, de prielnic vieţii sau 
chiar inteligenţei? Poate că Pământul Lung este, într-un fel, o 
expresie a acestui caracter ocrotitor. 

— Dacă aşa stau lucrurile, nu o merităm. 

— Asta rămâne o dezbatere pentru o altă zi... Ştii, cercetările 
mele chiar vor avea de suferit dacă nu fac rost de un cadavru de 
trol. 

— Nici să nu te gândeşti! spuse Sally. 

Lobsang ripostă muşcător: 

— Te rog să nu-mi spui tu ce să gândesc. Gândesc, deci exist; 
asta este raţiunea mea de a fi. Vă sugerez ca voi doi să vă 
duceţi şi să vă bucuraţi din plin de plăcerile pe care le oferă 
Happy Landings şi să mă lăsaţi să dialoghez în linişte cu 
prietenii mei. Pe care promit să nu-i omor şi să-i disec. 

Mai jos, pe puntea de acces, se deschise cu zgomot trapa 
liftului - o aluzie cât se poate de clară că artrebui să plece. 

Odată aflaţi la sol, Sally chicoti. 


— Uneori o cam ia razna, nu ţi se pare? 

— Poate. 

Joshua era puţin îngrijorat. Nu-l auzise niciodată pe Lobsang 
vorbind astfel, ca o persoană nu foarte echilibrată. 

— Este într-adevăr şi o fiinţă umană pe acolo pe undeva? 

— Da, spuse Joshua sec. Şi ştii şi tu asta, din moment ce ai zis 
că o ia razna, nu că se defectează. 

— Foarte isteţ din partea ta, ce să spun. Hai să mai vizităm 
câteva gospodării fericite. 


În seara aceea, Sally se simţea ca şi cum ar fi revăzut o 
sumedenie de prieteni pe care nu-i mai întâlnise de mult. Joshua 
era bucuros s-o urmeze, încercând să-şi analizeze în acelaşi 
timp reacţiile pe care i le trezea Happy Landings. 

li plăcea locul. De ce? Fiindcă totul părea cumva să se 
potrivească. Poate pentru că îţi crea senzaţia că aici ar fi locul 
întregii umanităţi. Poate pentru că avea şi el o oarecare intuiţie 
a locurilor moi, a căilor moi care convergeau toate aici, în puţul 
de stabilitate al lui Lobsang. Toate aceste incertitudini din 
mintea lui îl enervau. În special senzaţia că Happy Landings îi 
plăcea şi îi displăcea simultan, în egală măsură. Ca şi cum nu 
avea încredere în locul acesta. 

Ascultase discuţiile dintre Sally şi Lobsang - ea era mai 
locvace când venea vorba de astfel de subiecte, chiar dacă nu 
neapărat mai bine informată - iar acum încerca să desprindă un 
sens din ceea ce aflase până acum. Oare unde era locul omului? 
Pe Datum era un fapt cert susţinut de fosile ancestrale până în 
străfundurile istoriei. Insă acum rasa umană se extindea rapid 
pe cuprinsul Pământului Lung, indiferent de poziţia guvernelor, 
indiferent de legi; nimeni nu putea opri acest fenomen şi cu 
siguranţă nimeni nu îl putea controla, indiferent câţi conţopişti 
agasanţi de pe Datum îşi agitau limbile înveninate. Existau mai 
multe Pământuri decât oameni. Dar ce rost avea totul? Maica 
Agnes îi spunea pe vremuri că sensul vieţii era să fii tot ceea ce 
puteai fi, încercând desigur în acelaşi timp să-i ajuţi şi pe ceilalţi 
să devină cea mai bună versiune a lor. Poate că Pământul Lung 
era un spaţiu în care - cum ar fi zis Lobsang - potenţialul uman 
putea fi atins în forma sa maximă... Oare aceasta era menirea 
Pământului Lung? Să-i permită omenirii să-şi atingă potenţialul 
maxim? Şi în centrul acestei enigme cosmice se afla Happy 


Landings, locul în care rătăciţii umanităţii se adunau şi se 
cerneau. Care mai era sensul aici? 

Bineînţeles că nu existau răspunsuri. 

In lumina slabă a crepusculului, Joshua era atent să nu se 
ciocnească de troli. Trolii se ciocneau arareori de oameni. De 
fapt, normele sociale din Happy Landings prevedeau ca toată 
lumea să evite să se ciocnească de oricine altcineva. Insă acum 
Joshua se ciocni brusc de un elefant. 

Din fericire, nu era nici mov şi nici camuflat. Era mititel, cam 
de dimensiunile unui bou, era acoperit cu păr castaniu sârmos şi 
purta în spinare un călăreț: un bărbat cărunt şi îndesat, care i se 
adresă pe un ton voios: 

— Incă un nou-venit! Tu de pe ce meleaguri ai nimerit pe aici, 
amice? Pe mine mă cheamă Wally, stau aici de unşpe ani. 
Incurcată treabă fără doar şi poate, aşa-i? M-a cam luat pe sus, 
ce să mai, noroc că nu eram însurat! Nu că n-aş fi avut ocazia, 
mă-nţelegi, înainte sau după. 

Sus-numitul Wally alunecă de pe spatele elefantului său 
miniatural şi-i întinse o mână tăbăcită. 

— Bate palma! 

Işi strânseră mâinile, iar Joshua se prezentă. 

— Eu am venit abia acum câteva zile. Am zburat. Într-o 
maşină zburătoare, adăugă el repede. 

— Chiar? Ce mişto! Şi când zbori iar? Ai un loc liber? 

Joshua se mirase cât de puţini locuitori din Happy Landings îi 
puseseră întrebarea aceasta; atât de puţini voiau să plece. 

— Incă nu s-a luat nicio decizie în direcţia asta, Wally. Avem 
un fel de misiune de îndeplinit. 

— Nu face nimic, spuse Wally netulburat. Când mergeam pe 
râu în jos l-am găsit pe Dumbo, mititelul ăsta. Simpatic, nu ţi se 
pare? Tocmai bun la drum lung şi destul de isteţ. Vin de la 
câmpie, spuse el oftând. Mie îmi place la şes, unde locul e larg, 
nu-mi plac pădurile, îmi dau fiori. Îmi place să simt vântul în 
faţă. 

Mergând ei astfel spre Primărie cu Dumbo urmându-i 
credincios, adăugă: 

— Lucrăm la noul drum spre sud, curăţăm terenul. Nu mă 
deranjează copacii dacă pot să-i tai! Dar după socotelile mele, 
mi-am câştigat pâinea aici deja, aşa că a venit vremea să-mi 
construiesc o barcă şi să mă duc să descopăr Australia. O să fie 


cel mai lung drum, ce să mai. 

— E la celălalt capăt al lumii, Wally. Şi n-o să fie Australia pe 
care ţi-o aminteşti tu. 

— Nu contează. Mie îmi convine oricare Australie. Normal, nu 
pot să ajung acolo dintr-un foc. Dar o cale simplă ar fi să 
navighez pe lângă coastă, ţinându-mă aproape de țărm, că aşa 
o să găsesc mâncare bună pe drum. Şi apoi s-o iau direct spre 
Hawaii. Şi pun rămăşag că ăla o să fie unul din primele locuri pe 
care o să vrea să le colonizeze stepperii. lar după aia, mă rog, 
mai vedem... dar pe unde-s oameni trebuie să fie şi câte o 
cârciumă, şi unde-i o cârciumă, mai devreme sau mai târziu o să 
fie şi Wally! 

Joshua îi strânse din nou mâna lui Wally, urându-i drum bun. 

O găsi pe Sally la Primărie, înconjurată de chipuri prietenoase, 
ca întotdeauna. Se desprinse din mijlocul oamenilor când dădu 
cu ochii de Joshua. 

— Oamenii au început să observe. Chiar şi aici. 

— Ce anume? 

— Chestia cu trolii. Faptul că din ce în ce mai mulţi pășesc 
spre est. Cete sălbatice trec pe aici pe drum, ba chiar şi trolii de 
aici, pe care i-ai putea numi oarecum domesticiţi, ar vrea să 
plece, bănuiesc, doar că sunt prea politicoşi ca s-o facă. 
Localnicii încep să devină neliniştiţi. 

— Hmm. Deci au început să se tulbure apele liniştite din 
Happy Landings? 

— Lobsang a terminat de făcut pe Dr Dolittle? E timpul să 
decolăm şi să o luăm din nou spre vest. 

— Hai să vedem. 

Puntea de observaţie părea să fie goală, cu excepţia unui 
grup de troli care stăteau cuibăriţi unul lângă altul ca nişte 
căţeluşi. Apoi ghemul uriaş de blană se mişcă - Lobsang îşi îţi 
capul la suprafaţă radiind de bucurie. 

— Blana e atât de plăcută la atingere, nu vi se pare? Mă simt 
binecuvântat. Şi vorbesc! Au un vocabular restrâns şi folosesc 
tonuri foarte înalte... Mai multe moduri de comunicare; 
comunicarea, se pare, este chintesenţa a ceea ce înseamnă să 
fii trol. Dar presupun că schimbul important de informaţie are 
loc prin intermediul cântecelor. Până acum cred că am învăţat 
termenii pentru  bun/rău,  aprobare/refuz,  plăcere/durere, 
noapte/zi, cald/rece, corect/incorect şi „doresc să fiu alăptat 


acum”, deşi îmi închipui că acesta din urmă nu-mi va fi de prea 
mult ajutor. Voi învăţa mai mult pe măsură ce ne continuăm 
călătoria. Apropo, plecăm plini de zel mâine de cum se crapă 
zorile. Intenţionez să iau cu noi şi trolii aceştia. Sper că noii mei 
prieteni n-au nimic împotriva zborului. Cred că mă plac! 

Sally purta parcă o mască ale cărei expresii le controla cu 
grijă. 

— Asta este extraordinar, Lobsang. Dar chiar lucrezi la ceva 
concret? 

— Sunt aproape de nişte concluzii provizorii. Acestea sunt în 
mod clar nişte omnivore foarte flexibile. Nici nu-i de mirare că 
sunt atât de răspândite pe Pământul Lung. Sunt nomazii ideali. 
Şi probabil rezultatul a câteva milioane de ani de evoluţie, 
începând cu primul homo habilis care a învăţat să păşească. 

— Homo habilis? întrebă Joshua nelămurit. 

— Da, homo habilis, adică Omul Dibaci. Primii oameni din 
istoria evoluţiei speciei care au confecţionat unelte. Vedeţi voi, 
ipoteza mea este că abilitatea de a pâși a evoluat poate 
simultan cu aceea de a crea unelte. Pentru ambele e în fond 
nevoie de tipuri similare de imaginaţie: capacitatea de a-ţi 
închipui cum un fragment de piatră ar putea deveni o toporişcă; 
şi, pe de altă parte, capacitatea de a-ţi închipui cum o lume ar 
putea fi diferită faţă de o alta, iar apoi de a pâș; în ea. Sau este 
posibil să fie o abilitate legată de aceea de a-ţi imagina viitoruri 
alternative care depind de propriile alegeri: fie mergi la 
vânătoare azi, fie te întorci la pâlcul acela de aluni cu rod 
îmbelşugat... În orice caz, odată dezvoltată o astfel de abilitate, 
specia avea să se separe între stepperi din ce în ce mai 
pricepuţi, care aveau să plece, şi cei mai puţin capabili sau 
complet incapabili de a păși, care aveau să rămână acasă şi 
care aveau poate chiar să le devină potrivnici stepperilor, ce 
deţineau un avantaj în lupta pentru supravieţuire. 

— O ramură a umanităţii rămase la vatră din care provine 
populaţia de pe Pământul Datum, se aventură Joshua. 

— Posibil. Cercetările arheologice ale colegului meu Nelson ar 
susţine această teză. Dar aceasta este doar presupunerea mea. 
S-ar putea ca abilitatea de a păşi să fi apărut chiar mai 
devreme, încă din timpul erei maimuţelor preumane. Aceste 
creaturi trebuie descrise mai degrabă ca umanoide, decât ca 
hominide, până la efectuarea unui studiu amănunţit şi până la 


stabilirea unor relaţii evolutive clare. 

— i-au spus de ce migrează? vru să ştie Sally. 

— Am o idee cât de cât clară... Concluzia mea trebuie 
considerată provizorie, cu toate că femela alfa se pricepe 
extrem de bine la pantomimă. Imaginaţi-vă o presiune în cap. 
Furtuni în minte. 

Joshua trăia el însuşi în permanenţă cu senzaţia aceea de 
furtună și de presiune în minte, care se înteţea pe măsură ce 
înaintau spre vest, ca şi cum înaintea lui s-ar fi aflat chiar 
Pământul Datum cu miliardele lui de suflete. Într-adevăr, gândi 
el, vreme rea pentru minte, furtuni care se îndreaptă spre noi. 
Dar ce anume le provoacă? 

Lobsang tăcu. Se scufundase din nou în ghemul lui de blană 
mişcătoare, printre miorlăielile puilor de trol. 

— Ah, suprafeţe tactile... 

Lobsang dispăruse parcă fără urmă. Unitatea ambulantă era 
încă prezentă fizic, însă un aspect subtil al navei se disipase. 

Joshua se uită la Sally. 

— Simti şi tu? întrebă ea. E ceva ce nu mai auzim sau nu mai 
vedem? Unde a dispărut? E imposibil să moară, nu? Sau să se... 
defecteze? 

Joshua nu ştia ce să-i răspundă. Nava continuă să funcţioneze 
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat; nenumăratele ei 
mecanisme ţiuiau şi păcăneau la fel ca întotdeauna. Insă în 
interiorul acestei structuri complexe, Joshua nu mai putea 
detecta elementul de control, nu-l mai detecta pe Lobsang. 
Lipsea ceva esenţial. La fel se simţise şi când bătrâna maică 
Regina murise. Stătuse la pat ani întregi, dar îi plăcea să vadă 
copiii şi încă le ştia numele tuturor, în ciuda stării ei precare. 
Intraseră unul câte unul să o vadă, anticipând neliniştiţi mirosul 
neplăcut şi pielea ei ca pergamentul. lar apoi avură senzaţia că 
acum ceva de a cărui prezenţă nici nu fuseseră conştienţi până 
atunci dispăruse brusc. 

— M-am tot gândit că poate e bolnav, spuse el şovăitor. Nu 
mai e el însuşi de când s-a îngropat sub pui de trol. 

— Nu vă îngrijoraţi fără motiv, ţâşni vocea lui Lobsang din 
difuzoare. 

Sally se sperie surprinsă şi râse nervos. 

— Atunci să ne îngrijorăm cu motiv? 

— Sally, te rog, ai răbdare cu noi. Nu s-a înregistrat nicio 


defecţiune. Acum ţi se adresează un subsistem de urgenţă. La 
ora actuală Lobsang se recompilează, adică integrează volume 
considerabile de informaţie nouă. O să dureze câteva ore. Cu 
toate acestea, noi, subsistemele sale, suntem perfect capabile 
să îndeplinim toate funcţiile necesare cât durează acest proces. 
Lobsang are nevoie de timp pentru a se deconecta; mai 
devreme sau mai târziu fiecare fiinţă conştientă are nevoie de 
timp pentru a face bilanţul, după cum suntem sigure că vei 
înţelege. Eşti complet în siguranţă. Plăcerea va fi de partea lui 
Lobsang să se afle din nou în compania ta în zori. 

Sally pufni ironică. 

— Într-un fel, mă aşteptam să adauge „Vă doresc o zi bună”, 
dar presupun că nu poţi să le ai pe toate. Cât adevăr crezi că e 
în treaba asta? 

Joshua ridică din umeri. 

— Presupun că învaţă foarte repede multe lucruri noi de la 
troli. 

— Şi acum le absoarbe coşmarurile. Aşa că noi avem o seară 
liberă. Ce zici de-o ieşire până la cârciumă? 

— Care cârciumă? 


După ce li se făcuse cinste cu mai multe ture la bar, trebui s-o 
care în braţe înapoi pe navă. O aşeză cu grijă în patul din cabina 
ei. Arăta mai tânără când dormea. Simţi un puternic instinct 
protector faţă de ea şi se bucură că nu era trează ca să observe. 

Nici urmă de Lobsang. 

lar trolii şterseseră putina. Joshua se gândi că văzuseră 
butonul pentru lift, se gândiseră la buton, apăsaseră butonul... 
şi adio troli. Lobsang voia să obţină mai multe informaţii din 
contactul cu ei. Dar se pare că trolii obţinuseră tot ceea ce 
doriseră de /a el. 

Singur, Joshua stătea întins pe canapeaua de pe puntea de 
observaţie şi privea stelele. 

În zori, cu toţi pasagerii adormiţi, nava se ridică lin, câştigând 
altitudine şi ajungând deasupra vârfurilor giganţilor pădurii, iar 
apoi păşi, dispărând cu o mică lovitură de tunet. 


40 


În dimineaţa următoare Lobsang revenise la normal. Joshua 
simţi cum nava reveni la urmărirea scopului iniţial, chiar înainte 


ca unitatea ambulantă să-şi facă apariţia pe puntea de 
observaţie, în timp ce-şi bea prima cafea din zi. Evident, Sally 
încă dormea. 

Păşeau lin, iar lumile curgeau pe sub ei. Ca de obicei, 
Pământul Lung părea să fie făcut din copaci şi apă, tăcere şi 
monotonie. Joshua era bucuros că lăsaseră în urmă atmosfera 
ciudată, greu de definit, emanată de Happy Landings, însă pe 
măsură ce se îndreptau spre vest, simţi din nou acea presiune în 
minte. Incercă s-o ignore, însă fără sorţi de izbândă. 

Amândoi tăceau. Nu aduse nimeni vorba de prietenii dispăruţi 
ai lui Lobsang sau de episodul lui offline. Joshua nu-i putea ghici 
starea de spirit. Se întrebă în treacăt dacă se simţea singur fără 
troli, dezamăgit că aleseseră să plece, frustrat că nu-şi putea 
finaliza cercetările. Era oarecum îngrijorător faptul că Lobsang 
părea să fi devenit mai instabil şi mai imprevizibil. Copleşit de 
experienţe noi, poate. 

După o oră, Lobsang rupse tăcerea, întrebând din senin: 

— Tu te gândeşti vreodată la viitor, Joshua? Mă refer la 
viitorul îndepărtat. 

— Nu. Dar pariez că tu te gândeşti. 

— Răspândirea omenirii pe cuprinsul Pământului Lung va 
cauza cu siguranţă şi alte probleme decât cele de natură 
politică. Prevăd o vreme în care umanitatea va fi atât de 
dispersată în lumi atât de diverse, încât vor apărea diferenţe 
genetice semnificative la fiecare din extremităţile spectrului. 
Poate va trebui să se impună un soi de migraţie încrucişată 
pentru a asigura omogenitatea umanităţii, astfel încât să 
rămână unită... 

O pădure în flăcări pe care tocmai o survolau făcu nava să 
danseze puţin în curenţii de aer cald. 

— Nu cred că e cazul să ne facem încă griji în privinţa asta, 
Lobsang. 

— Ba da, Joshua, eu îmi fac griji. Şi cu cât văd mai mult din 
Pământul Lung, cu atât mai mult mă impresionează proporţiile 
sale şi cu atât mai mult mă nelinişteşte. Omenirea va încerca, în 
fond, să conducă un imperiu galactic aflat pe o planetă repetată 
la nesfârşit... 

Aerostatul zbârnâi şi se opri. Lumea aceasta era acoperită de 
nori joşi. 

Sally veni şi ea pe punte, îmbrăcată într-un halat de baie şi cu 


părul înfăşurat într-un prosop. 

— Crezi? Oare chiar suntem obligaţi să repetăm greşelile 
trecutului? Oare trebuie să avem legiuni romane care să 
mărşăluiască într-o infinitate de noi lumi? 

— Bună dimineaţa, Sally, spuse Lobsang. Sper că te-ai 
odihnit... 

— Partea cea mai bună la berea din Happy Landings e 
puritatea ei, ca a celor mai bune beri germane. Nici urmă de 
mahmureală. 

— Deşi te-ai străduit să testezi până la limită teoria asta, 
spuse Joshua. 

Ea îl ignoră şi aruncă o privire în jur. 

— De ce am călătorit atât de încet? Şi, de fapt, de ce ne-am 
oprit? 

— Am călătorit încet pentru ca să poţi dormi până mai târziu, 
Sally, răspunse Lobsang. Dar am luat, de asemenea, în 
considerare criticile tale. Examinarea detaliilor aparent 
neînsemnate are anumite avantaje, aşa că am redus viteza 
penisului nostru zburător, cum l-ai descris tu cu atâta umor. 
Detalii aparent neînsemnate, cum ar fi rămăşiţele unei civilizaţii 
avansate, care se află chiar sub noi. De aceea ne-am oprit. 

Joshua şi Sally schimbară o privire plină de entuziasm. 

Pe măsură ce nava cobora, se chinuiau să vadă ceva dincolo 
de zidul de ceaţă. 

— Scannerul-radar a obţinut imagini de dincolo de nori, spuse 
Lobsang, privind aparent în gol. Văd valea unui râu, desigur 
secat de mult. O luncă inundabilă cultivată. Nicio tehnologie 
electromagnetică sau alte tipuri de tehnologii dezvoltate 
cunoscute. Semne de construcţii utilitare pe malul râului, 
inclusiv un pod dărâmat de mult. Şi dreptunghiuri pe pământ, 
dragii mei, dreptunghiuri de cărămidă sau piatră! Dar niciun 
semn de forme de viaţă complexe care să fi supravieţuit. Nu am 
idee cine au fost constructorii. Aceasta s-ar putea să constituie o 
abatere de la țelul nostru principal, însă sunt sigur că mă aflu în 
asentimentul tuturor când spun că ar trebui să realizăm o 
expertiză preliminară a acestui fenomen. Am dreptate? 

Joshua şi Sally schimbară din nou o privire. 

— Ce fel de arme avem la bord? întrebă Sally. 

— Arme? 

— Paza bună trece primejdia rea. 


— Dacă te referi la arme portabile, spuse Lobsang, avem mai 
multe tipuri de cuțite, arme de foc uşoare, dar foarte utile, 
arbalete cu diverse săgeți, speciale pentru tipurile de 
metabolism pe care le-am putea întâlni, cu o putere pornind de 
la „puţin ameţit” şi ajungând până la „mort pe loc”, codate pe 
culori, sau opţional cu Braille şi pictograme - sunt chiar mândru 
de echipamentul acesta. La bordul navei sunt mai multe arme 
cu proiectile aflate sub comanda mea. In caz de necesitate, pot 
fabrica un tanc mic, dar foarte şmecher. 

Sally pufni indignată. 

— N-o să avem nevoie de niciun tanc. Avem de-a face cu o 
civilizaţie dispărută. Deşi e drept că civilizațiile dispărute pot 
lăsa în urmă surprize neplăcute. 

Lobsang nu răspunse imediat. 

— Bineînţeles. Ai dreptate. Trebuie să facem pregătirile 
necesare. Vă rog să așteptați. 

Se ridică în picioare şi dispăru în spatele ușii albastre. Joshua 
şi Sally schimbară din nou o privire plină de înţeles. 

Uşa se redeschise după câteva minute şi unitatea ambulantă 
reveni pe punte cu o pălărie de fetru pe cap, un revolver în toc 
şi, desigur, un bici în mână. 

Sally se holbă la el uluită. 

— Ce să zic, Lobsang, tocmai ai trecut propriul meu test 
Turing! 

— Mulţumesc, Sally, apreciez. 

Joshua rămăsese cu gura căscată. 

— Ai confecţionat un bici în câteva minute? Durează ceva sa 
împleteşti pielea. Cum ai reuşit? 

— Deşi mi-aş dori să-ţi dau impresia că sunt omnipotent, 
trebuie să mărturisesc că aveam deja un bici în inventar. Un 
instrument simplu şi versatil, care nu are nevoie de prea multă 
întreţinere. Aşadar, sunteţi gata de aventură? 


Jos era un teren aproape deşertic. Joshua se trezi într-o vale 
largă, cu câţiva copaci jalnici care se luptau pentru o fărâmă de 
viaţă. De-o parte şi de cealaltă a văii se aflau stânci în care erau 
săpate peşteri ca într-un fagure. Observă că nu era nici urmă de 
faună, nici măcar vreun şoarece de deşert. Identifică ruinele 
acelui pod dărâmat şi formele dreptunghiulare de pe pământ. 

Dar uită aproape instantaneu de toate acestea, căci atenţia îi 


fu absorbită de o clădire pe care o văzu mai jos în vale: un 
dreptunghi gigantic ca un mamut, care deşi nu părea 
impresionant din aer, de la sol arăta ca sediul central al unei 
multinaționale cu o aversiune pentru ferestre. 

O luară în direcţia aceea, cu Lobsang în frunte, cu pălăria lui 
de fetru. 

— În general, declară Lobsang sentenţios, realitatea nu are un 
simţ narativ prea dezvoltat, din păcate, aşa că siturile străvechi 
nu sunt înţesate la fiecare pas cu lame care decapitează sau 
pereţi glisanţi din piatră din care ţâşnesc săgeți. Cu toate 
acestea, am detectat o colecţie clasică de simboluri enigmatice. 
Stâncile din vale par să fie din calcar gri-deschis şi au fost 
exploatate intensiv de creaturi neidentificate. Simbolurile nu par 
să aibă nicio legătură cu vreun sistem de scriere uman 
cunoscut. În schimb, clădirea masivă din faţa noastră este 
construită din blocuri negre, poate de bazalt, nu prea bine 
lucrate din punct de vedere al zidăriei. Din unghiul acesta nu se 
vede nicio intrare, însă cred că am zărit din aer, pe partea 
cealaltă a clădirii, o umbră neagră, poate un punct de acces. Nu- 
i aşa că-i distractiv? întrebă el cu o expresie neutră. Comentarii? 

— Doar că suntem la mai bine de un kilometru depărtare de 
chestia aia, iar noi nu avem vederea ta de uliu, Lobsang. 
Suntem nişte bieţi muritori! De ce ai aterizat aşa departe? 

— Îmi cer scuze amândurora. M-am gândit că e mai bine să 
ne apropiem cu precauţie. 

— E tactica lui standard, Sally, explică Joshua. 

Merseră mai departe, lăsând în urmă nava care plutea în 
spatele lor. La baza pereţilor canionului se strânsese grohotiş, 
iar printre copacii rari mai vedeai din loc în loc câte un petic de 
licheni, muşchi şi smocuri de iarbă pipernicită. Dar nici aici nu 
era urmă de animale; nici măcar vreun uliu prin văzduh. Acesta 
era un loc neprimitor, un loc unde nu se întâmplase nimic de 
foarte multă vreme, acelaşi nimic care continua să nu se 
întâmple nici acum. Era arşiţă; razele soarelui despicate de 
pătura de nori erau reflectate de pereţii de stâncă, iar canionul 
arid părea un furnal solar. Condiţiile acestea vitrege nu-l afectau 
defel pe Lobsang, care continua să mărşăluiască de parcă s-ar fi 
antrenat pentru Jocurile Olimpice. Lui Joshua îi era însă cald, era 
acoperit de praf şi nu se simţea deloc în largul lui. 

Ajunseră în sfârşit lângă clădirea impunătoare. 


— Sfinte Sisoe, uitaţi-vă la chestia asta! Nici nu-ţi dai seama 
cât de mare e până nu te apropii! 

Joshua se uită în sus, şi tot mai sus, la faţada netedă a clădirii. 
Nu era tocmai o capodoperă arhitecturală - de fapt, nu era 
câtuşi de puţin impresionantă, cu excepţia dimensiunilor 
colosale. 

Blocurile dintr-un material asemănător cu bazaltul din care a 
fost clădită fuseseră fasonate rudimentar ca să se îmbine, dar 
nu aveau o mărime uniformă. Chiar și de la distanţa aceasta se 
vedeau fante și imperfecţiuni, dintre care unele fuseseră pe 
alocuri acoperite în mod natural cu ceea ce părea a fi guano și 
cuiburi de păsări, dar chiar și asta se întâmplase cu multă 
vreme în urmă. 

— Ce arhitectură minunată, spuse Sally. Cineva a dat 
comandă pentru ceva „masiv şi greoi care să dureze o veşnicie” 
şi a primit exact ce şi-a dorit. Hai să găsim intrarea... Să avem 
grijă la bolovanul care o să se rostogolească spre noi gata să ne 
strivească... 

— Nu, spuse Lobsang tăios, oprindu-se brusc. Schimbare de 
plan. Am detectat un pericol mai perfid. Întreaga structură este 
radioactivă. 

Doar pe rază scurtă, nedetectabil de la distanţă - îmi cer 
scuze. Sugerez să o pornim repejor înapoi de unde am venit. 
Fără alte comentarii. Vă rog, nu vă irosiţi suflarea până nu 
suntem în siguranţă... 

Nu se poate spune că o luară propriu-zis la goană, dar îşi 
iuţiră considerabil pasul. 

— Deci ce e locul ăsta? întrebă Joshua. Vreo groapă de gunoi? 

— Aţi observat cumva un cumul de semne care ar indica 
faptul că accesul în această clădire nepregătiţi v-ar putea 
periclita viaţa? Nu, nici eu n-am observat. Nivelul tehnologic 
pare mult prea scăzut pentru a putea fi un tip de reactor nuclear 
sau altceva asemănător. Presupun că nu ştiau cu ce au de-a 
face. Supoziţia mea este că această cultură a dat întâmplător 
peste un minereu util cu proprietăţi interesante, poate un fel de 
reactor nuclear natural... 

— Ca Oklo, spuse Joshua. 

— In Gabon, da. O concentrare naturală de uraniu. Poate au 
găsit ceva ce făcea sticla sacră să strălucească... Asta le-ar fi 
arătat cum lucrează spiritele, nu-i aşa? 


— Spirite care în cele din urmă le-au ucis acoliţii, spuse Sally. 

— Am putea cel puţin să aruncăm o privire în peşterile mai 
îndepărtate înainte să plecăm. Ar trebui să fie suficient de 
departe de templu, sau ce-o fi ăsta, ca să fim în siguranţă. 

Prima peşteră pe care s-au decis să o exploreze era vastă, 
largă, răcoroasă... şi plină de morţi. 

Cei trei se opriră pentru o clipă la gura acestui cavou de oase 
Joshua fu înspăimântat de privelişte, însă într-un fel i se păru un 
apogeu potrivit pentru locul acesta letal şi dezamăgitor. 

Intrară prudenţi, încercând să păşească doar acolo unde 
simțeau pământ sigur sub picioare. Scheletele erau fragile, chiar 
casabile. Trupurile fuseseră probabil aruncate aici în grabă, 
gândi Joshua, în zilele de pe urmă ale comunităţii, când nu mai 
era nimeni care să le conducă pe ultimul drum aşa cum se 
cuvenea, orice ar fi însemnat asta în cazul lor. Dar ce anume 
erau aceste creaturi - sau, mai bine zis, ce anume fuseseră? La 
prima vedere, păreau nişte forme oarecum umane. Pentru 
ochiul nepriceput al lui Joshua, păreau să fie bipede, cum 
sugerau oasele picioarelor şi şoldurile înguste. Dar craniile lor 
sculptate ca nişte coifuri nu aveau nimic umanoid în ele. 

Membrii echipajului de pe Mark Twain rămaseră pironiţi în 
inima peşterii, oarecum dezorientaţi. Capul lui Lobsang se roti 
cu un zbârnâit şi o mişcare mecanică, ce pentru prima dată nu 
încerca să imite mişcările omeneşti, ci doar scana şi înregistra 
simbolurile măzgălite pe pereţi. 

— Aţi observat? întrebă Sally. Cadavrele nu au fost deloc 
deranjate de animale. Nu au fost atinse de nimic de când au fost 
aruncate aici. 

In timp ce procesa informaţia, Lobsang murmură: 

— Apropo, am lansat şi drona, ca de obicei. Nu există nici 
urmă de tehnologie sau de vreo inteligenţă avansată nicăieri pe 
această versiune a Pământului. Cu excepţia acestui loc. Misterul 
se adânceşte. 

Sally reacţionă cu un mormăit. 

— Poate că substanţa otrăvitoare care i-a atras aici i-a adus la 
un apogeu cultural, după care i-a ucis. Ce ironic. Sigur, mai 
există totuşi o explicaţie posibilă. 

— Care? întrebă Joshua. 

— Zăcământul nuclear de sub templu nu era natural deloc, ci 
doar foarte, foarte vechi... 


Joshua şi Lobsang nu răspunseră în niciun fel. 

— Totuşi, adăugă Sally, o civilizaţie a dinozaurilor? Este o 
descoperire extraordinară. 

— Dinozauri? întrebă Joshua. 

— Uitaţi-vă şi voi la craniile alea cu creastă. 

— Poate o civilizaţie creată de nişte descendenţi ai 
dinozaurilor, spuse Lobsang sceptic. Trebuie să utilizăm termeni 
exacţi. 

Joshua privi atent un fragment de os, probabil un deget, 
împodobit cu un inel masiv de aur bătut cu safire. Se aplecă şi îl 
ridică. 

— Uitați-vă la asta. Nu poate fi decât o podoabă. Dinozauri 
sau nu, ne erau atât de asemănători. Erau fiinţe conştiente. 
Foloseau unelte. Au construit clădiri, cel puţin un oraş... ŞI 
aveau o formă de artă - creau bijuterii... 

— Da, spuse Lobsang. Ne semănau într-un aspect esenţial şi 
se diferenţiau de troli, de pildă. Aceste fiinţe, ca şi noi, au creat 
un mediu de cultură în jurul lor. Artefactele şi oraşele noastre 
sunt forme exterioare ale înţelepciunii acumulate pe parcursul 
istoriei. Trolii nu par să aibă aşa ceva, deşi poate cântecele lor 
sunt un pas în această direcţie. Creaturile de aici aveau, în mod 
evident, această facultate. 

— Arată chiar ca nişte bipezi cu poziţie verticală, ca noi, nu-i 
aşa? spuse Joshua. 

— Poate că ne confruntăm cu nişte constante universale în 
cazul acesta: poziţia bipedă verticală este o formă care 
înlesneşte mânuirea uneltelor, dacă se porneşte de la un tip 
morfologic de bază cu patru membre; şi poate vieţuitoarele 
inteligente care manevrează unelte au o tendinţă naturală de a 
se aduna în forme de organizare precum oraşele. Poate chiar şi 
atracţia pentru podoabe strălucitoare este un element comun. 
Dar, din păcate, totul a fost distrus. S-au otrăvit pe ei înşişi, iar 
acum ne otrăvesc şi pe noi. 

Sally spuse, uitându-se la Joshua: 

— Mă simt ca şi cum tocmai aş fi aflat că am avut un frate 
geamăn care a murit la naştere. 

— Nu are rost să mai rămânem aici, spuse Lobsang. Aici este 
necesară o expediţie arheologică pregătită adecvat cu costume 
de protecţie împotriva radiaţiilor. În orice caz, nu o să se 
deterioreze; suntem departe de Datum şi mă îndoiesc că o să 


vină turişti pe aici prea curând. Haideţi, copii. Haideţi să 
mergem acasă. Nu mai avem ce face aici. 

Pe drumul de întoarcere spre lift, Joshua spuse cu amărăciune 
în glas: 

— Totul pare aşa o pierdere, nu? Toate aceste lumi. Ce sens 
au toate în lipsa conştiinţei? 

— Este în firea lucrurilor, spuse Lobsang. Priveşti problema 
dintr-un unghi greşit. Care este probabilitatea de a găsi viaţă 
inteligentă pe alte planete? Astronomii au identificat câteva mii 
de planete aparţinând altor stele, dar nimic nu ne oferă 
deocamdată vreun motiv să credem că ar exista viaţă în restul 
universului. Poate că fabricarea inteligenţelor capabile să 
mânuiască unelte nu este tocmai floare la ureche. Şi poate că ar 
trebui să fim recunoscători că am ajuns atât de aproape de a 
întâlni aceste creaturi, din punct de vedere al spaţiului 
probabilității. 

— Dar dacă aceste creaturi erau inteligente, spuse Sally, de 
ce le-am găsit doar într-o singură lume? Ar fi trebuit să 
descoperim urme ale prezenţei lor şi în lumile învecinate, nu? 
Cel puţin la coordonatele acestea. Oare nu puteau păşi, în ciuda 
faptului că erau conştiente? 

— Poate că nu, spuse Lobsang. Sau poate stepperii înnăscuţi 
au fost alungaţi de cei ce nu puteau păși deloc. După cum pare 
să fie cazul şi pe Datum la ora actuală. Poate că tocmai ne-am 
întrezării viitorul în acest loc. 

Sally şi Joshua, stepperi înnăscuţi amândoi, schimbară o 
privire plină de tâlc. 


41 


— Stepperi înnăscuţi. Ce expresie frumoasă, nu? În fond, cu 
toții pășim. Cu toţii învăţăm să facem primii paşi după ce ne 
înţarcă mămica. „Ooo, uite, copilaşul face primii paşi.” 

Brian Cowley, cabotin prin excelenţă, se deplasa cu paşi 
mărunți de bebeluş de la un capăt la altul al scenei, cu 
microfonul în mână, urmărit de lumina reflectoarelor din sala de 
conferinţe, care în rest era cufundată în beznă. Trucul acesta 
simplu îi aduse câteva strigăte încurajatoare. 

Monica Jansson, îmbrăcată civil, aruncă o privire prin 
mulţimea strânsă în încăperea subterană ca să vadă de unde 
veneau strigătele aprobatoare. 


— E ceva natural. Mersul este într-adevăr. Dar ceea ce ei 
numesc păşit? întrebă el, scuturând din cap. Nu e nimic natural 
în asta. Ai nevoie de un dispozitiv ca să faci asta, nu? Dar ca să 
mergi n-ai nevoie de nicio drăcie de dispozitiv. Păşit. Eu nu-i zic 
aşa. Bunicul meu nu i-ar fi zis aşa. Noi, oamenii simpli, care n- 
avem cine ştie ce educaţie, folosim alte vorbe pentru astfel de 
practici. Vorbe ca nefiresc. Vorbe ca îngrozitor. Vorbe ca păgân. 

Cu fiecare cuvânt, strigătele se intensificau. Jansson ştia că la 
un moment dat va trebui să se alăture acestui cor de răcnete de 
aprobare pentru a-şi menţine acoperirea. 

Încăperea era ticsită, slab iluminată, cu excepţia scenei, iar 
aerul era încins, sufocant. Cowley insista tot timpul să apară în 
public doar sub pământ, în subsoluri, pivnițe, în subterane ca 
această sală de conferinţe din subsolul acestui hotel. Locuri în 
care oamenii capabili să păşească nu puteau ajunge la el cu 
una, cu două, sau cel puţin nu înainte de a săpa mai întâi o 
gaură în pământ. Jansson se afla aici sub acoperire, împreună cu 
colegi de la Poliţia din Madison, Departamentele de Siguranţă 
Naţională (forma de plural fusese adoptată la zece ani după 
Ziua Marelui Pas), FBI şi de la o sumedenie de alte agenţii, care 
se autosesizaseră din cauza ecourilor sălbatice care răzbăteau 
de la marginea mişcării lui Cowley, Humanity First. 

Jansson zărise deja câteva chipuri familiare în mulţime. Unul 
se afla chiar pe scenă, în rândul susținătorilor bine căptuşiţi ai 
lui Cowley: Jim Russo, a cărui întreprindere cu nume pompos, 
Compania Comercială a Pământului Lung, mai exista şi azi, încă 
mai făcea comerţ, dar pierduse o avere după alta pe măsură ce 
lumea se schimbase dincolo de puterea lui de închipuire. De 
câini îl interogase pe Russo cu câţiva ani în urmă în legătură cu 
nişte plângeri referitoare la exploatarea forţei de muncă, 
Jansson își propusese să-l ţină sub observaţie şi să-i urmărească 
reacţiile când roata avea să se întoarcă iarăşi, iar el avea să 
rămână în mod inevitabil falit. Se pare că nu reacţionase prea 
bine. lată-l ajuns la vârsta de cincizeci de ani, înăcrit după încă o 
dezamăgire percepută ca o trădare, dându-i pe mână acestui 
Brian Cowley - vocea autoproclamată a antistepperilor - o parte 
din averea care-i mai rămăsese. lar Russo nu era singurul ale 
cărui buzunare avuseseră de suferit de pe urma deschiderii 
Pământului Lung; Cowley nu ducea lipsă de sponsori. 

Cowley trecuse acum la argumentele economice pentru care 


presa îi acordase atâta atenţie. 

— Eu îmi plătesc impozitele. Voi vă plătiţi impozitele. Faci 
parte din contractul nostru cu propriul guvern - şi este într- 
adevăr guvernul nostru, indiferent ce v-ar zice ei odată ce se 
instalează comod pe undeva prin Centură. Dar mai există o altă 
parte a contractului, care prevede folosirea banilor voștri din 
impozite tot în beneficiul vostru. Pentru voi și apropiații voştri, 
pentru copiii voștri și bătrâni voștri, să vă garanteze siguranţa în 
căminele voastre. Așa era înţelegerea, după cum am priceput-o 
eu. Dar, pe de altă parte, eu nu mă aflu în Centură, eu sunt doar 
un om de rând, ca voi, spuse el, arătând spre mulţime. Și vreţi 
să știți ce-a aflat omul ăsta de rând că fac ei cu impozitele 
voastre? O să vă zic eu! Plătesc pentru coloniști. Plătesc pentru 
indivizii ăia care se joacă de-a exploratorii prin lumile acelea 
nefirești, unde nici măcar nu există cai normali și ulii și vite așa 
cum le-a lăsat Dumnezeu. Le oferă servicii poştale. Trimit 
funcționari care să le facă recensământul. Le trimit 
medicamente scumpe. Trimit poliţiștil, pentru cazurile în care 
nătărăilor acelora dereglaţi le vine pe chelie să-și omoare 
mamele sau să-și lase fiicele gravide... 

Jansson ştia că asta, cel puţin, era o minciună gogonată. În 
lumile spaţioase ale Pământului Lung, scutite de tensiunile 
provocate de suprapopulare şi sărăcie, crimele de felul acesta 
erau mult mai rare. 

— Şi tot cu impozitele voastre au pus la punct un întreg 
sistem prin care să se asigure că banii pe care acei bravi 
pionieri îi lasă aici, în lumea reală, singura lume adevărată, sunt 
administraţi în folosul lor, pentru a-i ţine aprovizionaţi cu toate 
jucărelele de care au nevoie - mă refer la Fondul Pionierilor. Unii 
au chiar case care stau goale. Ştiţi câţi oameni nu au un 
acoperiş deasupra capului în America la ora actuală? Şi toate 
astea pentru ce? Cu ce vă alegeţi vo; din toată şmecheria asta? 
Ce aveţi voi de câştigat din treaba asta? Nu se face niciun fel de 
comerț cu lumile astea - cel puţin nu mai departe de 
Pământurile 1, 2 şi 3, de unde puteţi să aduceţi lemn şi alte 
materii prime. Nu se poate trage o conductă de petrol de la 
Pământul n-şpe mii până în Houston, Texas. Nici măcar o turmă 
de vite nu poţi să mâni de acolo până aici. Guvernul federal vă 
tot zice de ani buni că expansiunea pe Pământul Lung este un 
soi de analogie a zilelor de pionierat din vechime, din Vestul 


Sălbatic. N-oi şti eu prea multe despre cum merge treaba în 
Centură, dar cunosc moştenirea propriei mele patrii, ştiu care 
este valoarea unui dolar şi pot să vă spun cu mâna pe inimă că 
asta este o minciună. E munca în zadar. E clar că cineva se 
îmbogăţeşte de pe urma schemei ăsteia, dar nu sunteţi voi ăia 
şi nu sunt eu ăla. Păi, dacă aşa stau lucrurile, mai bine ne-am 
duce iar pe lună! Măcar e luna lui Dumnezeu! Măcar poţi să 
aduci cu tine pietre de pe lună! Şi vă mai zic ceva: la 
întrevederea pe care o am programată cu Preşedintele în câteva 
zile, principala mea revendicare va fi să se taie toate fondurile 
de susţinere pentru coloniile de pe Pământul Lung. Dacă 
stepperii şi-au lăsat bunurile aici, să le confişte. Dacă produc 
ceva pe acolo, prin lumile acelea păcătoase, să-i impoziteze 
până le ies ochii din cap. Dacă stimabilii aceia au poftă să fie 
pionieri, foarte bine, n-au decât. Dar nu pe bănuţul meu şi al 
vostru... 

Răgete aprobatoare, îngrijorător de stridente. 

Jansson îl zări pe Rob Green, care avea doar optsprezece ani, 
coama lui roşcată îl făcea uşor de depistat. Rod făcea parte 
dintr-o categorie pe care poliţiştii o numiseră „copiii singuri 
acasă”, adică cei care nu puteau pâși şi care fuseseră mai mult 
sau mai puţin abandonaţi de familiile lor, seduse de 
romantismul ideii de a-şi crea o viaţă nouă în depărtările 
Pământului Lung. O clasă întreagă de oameni prejudiciată de 
simpla existenţă a Pământului Lung în moduri mult mai 
profunde decât aspectul financiar. Şi iată-l aici, sorbindu-i 
cuvintele îmbibate de venin de pe buzele lui Cowley. 

Cowley se apropia acum de punctul culminant al peroraţiei: 
ideile virulente, ideile pe care veniseră de fapt să le audă aceşti 
oameni dezavantajaţi; motivul pentru care interzisese să-i fie 
înregistrate discursurile. 

— la uitaţi peste ce am dat eu, spuse el, scoțând o bucată de 
hârtie decupată. O declaraţie a unuia din pro-fe-so-rii aceia de 
prin universităţi. Şi omul ăsta spune aşa. Citez: „Capacitatea de 
a păşi constituie un nou început pentru umanitate, apariţia unei 
noi abilităţi cognitive comparabile cu dezvoltarea limbajului şi a 
creării uneltelor cu mai multe componente” şi o ţine tot aşa. 
Înţelegeţi, doamnelor şi domnilor, ce încearcă să ne transmită 
individul acesta? Despre ce anume vorbeşte, de fapt? Vorbeşte 
despre evoluție. Daţi-mi voie să va spun o poveste. Odată ca 


niciodată exista un alt tip de fiinţă umana pe planeta asta, pe 
care noi l-am numit omul de Neanderthal. Vedeţi voi, acești 
oameni erau ca noi, purtau haine făcute din piei de animale, 
construiau unelte, făceau focul, îşi îngrijeau chiar bolnavii şi îşi 
îngropau morţii în semn de respect. Dar nu erau chiar atât de 
deştepţi ca noi. Au trăit sute și mii de ani, dar în tot acel timp, 
nici măcar unul nu a avut idea să construiască ceva atât de 
complicat ca un arc cu săgeți, pe care orice băiat american de 
şapte ani ar putea să-l construiască. Dar iată că-şi duceau mai 
departe traiul, cu uneltele lor, cu vânatul şi pescuitul lor. Până 
într-o bună zi, când apăru un nou tip de oameni. Unii cu feţe 
plate, corpuri zvelte, mâini dibace şi creiere mari şi umflate. lar 
tipii ăştia noi ştiau să facă arcuri cu săgeți. Pariez că s-o fi găsit 
şi vreun pro-fe-sor neanderthalian care a zis: „Abilitatea de a 
construi un arc cu săgeți constituie un nou început pentru 
umanitate” şi bla, bla, bla. Poate proful ăla neanderthalian i-a 
convins pe Ug şi Mug să-i dea o bucăţică de carne de mamut ca 
să susţină construirea de mai multe arcuri cu săgeți în beneficiul 
indivizilor noi. Şi totul a fost minunat şi toată lumea s-a înţeles 
de minune. Dar unde sunt Ug şi Mug acuma? Unde sunt oamenii 
de Neanderthal? Vă zic eu! Au murit acum treizeci de mii de ani. 
Dispăruți de pe faţa pământului. Un cuvânt înspăimântător. Un 
cuvânt mai rău decât moartea, pentru că dispariţia înseamnă că 
şi copiii tăi sunt morţi, iar nepoţii tăi şi copiii lor nici nu se vor 
naşte niciodată. Ştiţi ce le-aş zice eu neanderthalienilor ălora? 
Ştiţi ce-ar fi trebuit să facă atunci când s-au trezit pe cap cu 
indivizii ăia cu arcuri şi săgeți? spuse el bătând cu palma în 
masă. Ar fi trebuit să-şi ridice pumnii lor mari şi uneltele lor 
urâte din piatră şi ar fi trebuit să le zdrobească ţestele indivizilor 
ălora, până la ultimul. Pentru că dacă ar fi făcut asta, nepoţii lor 
ar mai trăi şi-acum. 

Continuă să lovească cu palma în masă, punctând fiecare 
propoziţie. 

— lar acuma mă trezesc cu politicieni federali şi pro-fe-sori 
universitari care-mi zic că există un nou tip de fiinţă umană 
printre noi, că are loc o nouă evoluţie, că există un fel de 
superman printre noi, oamenii de rând. Un superman a cărui 
unică putere este abilitatea de a se strecura în dormitorul 
copiilor voştri noaptea, fără măcar să vă daţi seama de asta? Ce 
fel de superman e ăsta? Credeţi că eu sunt un om de 


Neanderthal? Credeţi că eu o să fac greşeala pe care au făcut-o 
ei? Aveţi de gând să-i lăsaţi pe aceşti mutanţi să stăpânească 
Pământul creat de Dumnezeu? Aveţi de gând să vă impăcați cu 
ideea dispariţiei? Chiar aveţi de gând să faceţi asta? 

Toată lumea ţâşnise în picioare, inclusiv cei de pe scenă, 
chiuind şi aplaudând. In jurul ei observă agenţi FBI care 
fotografiau mulţimea în mod discret. 

Lumea avea să se schimbe din nou. Acestea erau semnele. 
Corporaţia Black începuse să construiască, oarecum în secret, 
aerostate care aveau să crească dramatic volumul de produse 
transportabile între lumile Pământului Lung. Aşadar, era de 
aşteptat o creştere economică imensă. Dar nu avea să se 
producă suficient de curând pentru cei ca Russo sau Cowley. În 
timp ce toată lumea aştepta următorul miracol, puteau surveni 
o mulţime de pericole, iar asta era ceea ce o neliniştea pe 
Jansson. 


42 


Mark Twain era o oază zburătoare. Odată ce te ridicai în 
văzduh și păşeai spre lumea următoare, îţi lăsai toate grijile în 
urmă. Joshua se simţea uşurat să se îndepărteze cât mai mult 
de Dreptunghiuri, cufundându-se în necunoscut. Era o evadare 
bine-venită, în ciuda presiunii de rău augur pe care o simţea 
crescându-i în cap. 

Lobsang pășea încă încet, cercetând cu atenţie Pământurile 
pe care le traversau, în timp ce Joshua şi Sally îşi omorau timpul 
pe puntea de observaţie. Păşeau la nivelul norilor, dar, chiar şi 
aşa, lui Joshua i se păru o dată, într-o lume de un verde intens, 
că aude foşnetul frunzelor pe carenă, atinsă probabil de 
vârfurile unor arbori titanici de pe o planetă Joker. 

— Lobsang e îngrijorat, nu-i aşa? întrebă Sally. Şi îl frământă 
ceea ce am descoperit în lumea cu Dreptunghiurile. 

— El este, în fond, budist. Venerează tot ce e viu şi chestii de 
genul ăsta. Dar oasele nu creează niciodată prea multă 
atmosferă. Şi elefanții sunt la fel, nu? Conştienţi de semnificaţia 
oaselor ca pericol iminent sau ca moartea unui semen de-ai 
lor... spuse Joshua, observând că ea nu îl asculta de fapt. Sally, 
s-a întâmplat ceva? 

— Ce-ar fi putut să se întâmple? ripostă ea pe un ton 
acuzator. 


Joshua bătu în retragere; nu avea chef de hartă. Se duse la 
bucătărie şi începu să curețe cartofi - un dar al locuitorilor din 
Happy Landings ambalat într-un sac de pânză. Işi concentră 
toată atenţia asupra mişcării cuţitului pe suprafaţa cartofului. 
Ştia că era o simplă activitate de distragere, dar îl liniştea 
oricum. 

Sally îl urmă, postându-se în pragul uşii de la salon. 

— Îţi place să mă observi, să-nţeleg? 

Nu era tocmai o întrebare, aşa că Joshua îi oferi ceea ce nu 
era tocmai un răspuns. 

— Îmi place să observ pe toată lumea. E bine să ştii ce 
gândesc oamenii. 

— Şi eu la ce mă gândesc acum? 

— Ţi-e teamă. Probabil Dreptunghiurile te-au speriat la fel ca 
şi pe mine şi pe Lobsang, iar înainte de asta te-a speriat serios 
şi treaba cu migraţia - pe tine chiar mai mult decât pe noi, 
pentru că tu-i ştii pe troli mai bine decât noi. 

După ce termină de tăiat cartoful, se aplecă şi scoase încă 
unul din sacul de pânză. Va trebui să-l păstreze; cineva din 
Happy Landings probabil petrecuse ore întregi ca să-l coasă. 

— O să fac supă de scoici. Trebuie să le mâncăm până nu se 
strică. Tot un cadou din Happy Landings... 

— Încetează, Joshua! Termină naibii cu cartofii ăia odată şi 
vorbeşte cu mine! i; 

Joshua spălă cuțitul şi-l puse jos cu atenţie. Intotdeauna 
trebuie să ai grijă de instrumentele tale. 

Sally îl privi cu severitate. 

— Ce te face să crezi că mă cunoşti? De fapt, tu cunoşti cu 
adevărat pe cineva? 

— Cunosc câţiva oameni. O polițistă. Prietenii mei de la 
Cămin. Chiar şi unii din copiii pe care i-am ajutat în Ziua Marelui 
Pas, cu care am păstrat legătura. Plus maicile. E o idee bună să 
le cunoşti pe maici atunci când trăieşti pe lângă ele; pot fi foarte 
schimbătoare... 

— M-am săturat să aud de maicile tale! se răsti ea. 

El îşi păstră calmul şi-şi ignoră instinctul de a se refugia din 
nou în gătit. Avea senzaţia că acesta era un moment important. 

— Uite ce e, ştiu că nu sunt o persoană prea sociabilă. lar 
maica Agnes mi-ar trage vreo două dacă m-ar auzi folosind 
expresia asta. 


Dar nimic nu poate înlocui oamenii, știu asta. Da, trolii sunt 
prietenoși și săritori și nu le-aș face rău niciodată. Sunt fericiţi, 
iar asta e ceva de invidiat. Dar ei nu construiesc sau creează, ci 
iau lumea așa cum este. Oamenii încep cu lumea așa cum este 
și încearcă să o schimbe. lar asta e ceea ce îi face interesanţi. In 
oricare din lumile pe care le traversăm grăbiţi, cel mai de preţ 
lucru pe care îl putem întâlni este o alta ființă umană. Asta e 
părerea mea. Şi dacă într-adevăr noi suntem singurele minţi de 
felul acesta de pe tot Pământul Lung și din întregul univers - ei 
bine, gândul ăsta mă întristează și mă sperie. Acum am în fața 
ochilor o altă ființă umană, iar fiinţa asta ești tu. lar tu nu ești 
fericită și aș vrea să te ajut dacă pot. Nu trebuie să spui nimic. 
Nu te grăbi! Oricum supa o să mai dureze câteva ore, adăugă el 
zâmbind. Ah, și filmul serii va fi Balada lui Cable Hogue. O 
poveste dulce-amăruie din zilele din urmă ale Vestului Sălbatic, 
cu Jason Robards în rolul principal, după spusele lui Lobsang. 

Dintre toate bazaconiile lor excentrice, Sally ridiculiza cel mai 
mult obiceiul acesta pe care şi-l creaseră Lobsang şi Joshua de a 
viziona filme vechi în pântecele lui Mark Twain. (Joshua se 
bucura că ea nu se afla la bord atunci când se costumaseră 
special pentru The Blues Brothers.) De data aceasta nu 
reacţionă în niciun fel. Tăcerea era întreruptă doar de păcănelile 
şi huruiturile metronomice ale mecanismelor ascunse ale 
bucătăriei. Erau doi oameni cu defecte, forţaţi de împrejurări să- 
şi petreacă timpul împreună, îşi zise Joshua. 

Joshua se întoarse în sfârşit la lucru şi termină supa, 
adăugând şunca şi condimentele. li plăcea să gătească. Gătitul 
depindea de atenţia pe care i-o acordai; dacă făceai lucrurile 
cum trebuie, totul mergea strună. Era previzibil, te puteai baza 
pe rezultate, iar lui îi plăceau lucrurile previzibile. Dar şi-ar fi 
dorit să fi făcut rost de nişte ţelină. 

După ce termină, o găsi pe Sally în salon şezând pe canapea 
cu genunchii strânşi la piept, ca şi cum ar fi încercat să se 
micşoreze. 

— Vrei o cafea? întrebă el. 

Ea ridică din umeri. El îi turnă o ceaşcă de cafea. 

Peste lumile de dedesubt începuse să se lase seara. Se 
aprinseră luminile de pe punte. Salonul era învăluit într-o lumină 
difuză - o îmbunătăţire considerabilă. 

— Mi se pare cel mai bine să-ţi faci griji doar pentru lucrurile 


mărunte, spuse Joshua şovăitor. Lucruri pe care chiar le poţi 
schimba. Cum ar fi să faci supă de scoici sau să-i oferi cuiva o 
cafea. Chestiile mai mari... cu alea trebuie să te confrunţi pe mă 
sură ce te izbeşti de ele. 

Sally zâmbi abia perceptibil. 

— Ştii, Joshua, pentru un ciudat antisocial, uneori eşti chiar 
isteţ. Uite... ce mă irită cel mai multe că a trebuit să apelez la 
voi doi pentru ajutor. Sau, în fine, la oricine. Supravieţuiesc prin 
forţele proprii de ani întregi. Presupun că nu pot rezolva singură 
problema asta, dar detest s-o recunosc. Şi mai e ceva, Joshua, 
spuse ea examinându-l cu privirea. Tu eşti diferit. Nu are rost s- 
o negi. Stepperul cu superputeri. Regele sălbaticului Pământ 
Lung. Am cumva senzaţia că tu eşti un personaj esenţial pentru 
toată tărăşenia. Ăsta e motivul secret pentru care am apelat la 
tine în mod special. 

Spusele ei îl făcură să se simtă profund incomod, aproape 
trădat. 

— Nu vreau să fiu esenţial pentru nimic. 

— Asta e, obişnuieşte-te cu ideea. Deci asta e problema mea, 
înţelegi? Pe vremea când eram copil, tot Pământul Lung era 
terenul meu de joacă, al meu şi numai al meu. Sunt ge/oasă. 
Pentru că s-ar putea să fie mai mult al tău decât al meu. 

Încercă să înţeleagă ce-i spunea ea. 

— Sally, poate că tu şi cu mine... 

Şi chiar în momentul acela, cel mai nepotrivit moment cu 
putinţă, Lobsang intră în pas vioi, cu zâmbetul pe buze. 

— Ah! Supă de scoici! Cu şuncă! Nemaipomenit! 

Sally şi Joshua schimbară o privire,  întrerupându-şi 
conversaţia cu gândul s-o reia cu altă ocazie. 

Sally îşi redirecţionă atenţia către Lobsang. 

— Aşadar, iată-te, androidul care mănâncă. Ai de gând să 
înfuleci iar supă de scoici? 

Lobsang se aşeză şi, cu o mișcare oarecum artificială, puse 
picior peste picior. 

— Desigur, de ce nu? Substratul de gel pe care este grefată 
inteligenţa mea are nevoie de componente organice, așa că de 
ce n-ar putea să provină acele elemente organice din cea mai 
rafinată bucătărie? 

bucătărie? 

Sally îi aruncă o privire lui Joshua. 


— Dar dacă mănâncă, atunci la un moment dat sigur trebuie 
să şi... 

Lobsang zâmbi. 

— Resturile neglijabile pe care le produc eu sunt ambalate 
într-un material biodegradabil şi expulzate pentru a servi drept 
compost. Ce-i aşa amuzant? In fond, tu ai fost cea care a 
întrebat, Sally. Cel puţin faptul că râzi de mine mai schimbă 
puţin atitudinea ta obişnuită de dispreţ pe care o adopţi faţă de 
mine. lar acum avem treabă. Vă rog să identificaţi aceste 
creaturi. 

Panoul de pe peretele din spatele lui se ridică, lăsând locul 
unui ecran pe care apăru imediat o imagine. Joshua se uită 
atent la un biped familiar, slăbănog, murdar, cu pielea gălbuie. 
Ţinea în mână un soi de bâtă şi se holba la spectatorii lui 
invizibili cu o maliţiozitate premeditată în privire. Joshua 
cunoştea prea bine creatura. 

— Noi le zicem elfi, îl lămuri Sally. 

— Ştiu că aşa le ziceţi, spuse Lobsang. 

— Cred că în unele colonii îi numesc Cenuşiii, după vechea 
mitologie OZN. Sunt peste tot prin Meggarele Superioare şi 
uneori şi prin lumile inferioare. În general se feresc de oameni, 
dar îşi încearcă norocul dacă eşti singur sau rănit. Sunt nişte 
vânători extrem de rapizi, puternici şi inteligenţi şi folosesc 
păşitul ca tactică de atac. 

— Ştiu, spuse Joshua. l-am întâlnit deja. 

— Elfi. Un nume destul de nimerit, dacă stai să te gândeşti. 
Elfii n-au fost dintotdeauna nişte creaturi dulci şi gingaşe, nu? 
Legendele nord-europene îi descriu ca pe nişte creaturi înalte, 
puternice şi crude. Un nume urât. Mi se pare corect. Trebuie să-i 
defăimăm cât putem. Şi în mitologie, nu-i aşa că elfii se tem 
adesea de fier? Nici nu-i de mirare, presupun; fierul putea fi 
folosit ca să-i prindă în capcană, să-i împiedice să mai păşească. 

Joshua se întoarse la supa din bucătărie. Intre timp, Lobsang îi 
relată pe scurt lui Sally despre încăierarea lui Joshua cu asasinii 
călare pe mistreți. 

Când Joshua reveni, primi o privire plină de respect din partea 
lui Sally. 

— Te-ai descurcat excelent dacă ai supravieţuit. 

— Da. Şi aia se presupunea că era ziua mea liberă. E o 
poveste lungă. 


— Băieţii ăia sunt o companie plăcută, am dreptate? 

— lată o altă variantă, spuse Lobsang. 

Pe ecran apăru imaginea elfei gravide, cu creierul mare, pe 
care Joshua încercase să o salveze. 

— Pe ăştia eu îi numesc acadele, spuse Sally. Au creierul 
mare, e clar, dar nu sunt de fapt prea isteţi, din câte am 
observat. 

Lobsang încuviinţă din cap. 

— Se explică. Metoda naşterii prin pășit a permis o dezvoltare 
bruscă a dimensiunii fizice a creierului, dar poate că 
deocamdată nu a avut loc şi creşterea capacităţii funcţionale. La 
hardware stau bine; la software mai au de lucru. 

— Intre timp, sunt vânaţi de celelalte tipuri de elfi. Pentru 
creiere. Le mănâncă creierele alea mari. l-am văzut cu ochii 
mei. 

Afirmația ei fu întâmpinată cu tăcere. 

Lobsang oftă. 

— Deci nu e tocmai Rivendell, cu toţi trolii şi elfii ăştia? 
Spune-mi, Sally, există şi inorogi pe Pământul Lung? 

— Supa e gata, spuse Joshua. Poftiţi la masă! 

Când se aşezară la masă, Sally spuse: 

— Să ştiţi că chiar există inorogi. La doar câţiva paşi 
depărtare de Happy Landings. Pot să vă duc acolo, dacă vreţi. 
Nişte bestii hidoase, nu genul care-şi fac veacul cu Barbie. Un fel 
de berbeci uriaşi, proşti ca noaptea, atât de fraieri încât rămân 
blocaţi cu cornul înfipt în câte un trunchi de copac. Se întâmplă 
des în sezonul de împerechere... 

Acum apăruseră pe ecran imagini cu elfi devorând un animal 
și ciorovăindu-se cu gurile pline de sânge. 

— De ce ne arăţi chestiile aste, Lobsang? întrebă Sally. 

— Pentru că aceasta este o transmisiune în direct cu ceea ce 
se află sub noi, pe ultimul Pământ. N-aţi observat că ne-am oprit 
din pășit? 

Puteţi să vă mâncaţi liniştiţi supa, elfii nu pleacă nicăieri până 
mâine-dimineaţă. 


43 


A doua zi se lumină târziu, spre uimirea lui Joshua. Scăldat în 
razele dimineţii se vedea un peisaj deşertic, o lume prăfuită şi 
aridă în care apa era o raritate, ceea ce făcea ca şi viaţa să fie o 


raritate. 

Lobsang i se alătură lui Joshua pe puntea de observaţie. 

— Nu e un loc prea atrăgător, nu? Dar îşi are şi părţile lui 
interesante. 

— Cum ar fi faptul că soarele răsare târziu. 

— Exact. În plus, atât trolii, cât şi elfii traversează pe aici, 
îndreptându-se aproape cu toţii spre est. Camerele de pe carenă 
înregistrează imagini clare cu ambele specii. 

Puntea se înclină uşor. 

— Coborâm? întrebă Joshua. 

— Da, şi aş vrea ca Sally să ne însoţească. Aş vrea să 
capturez un elf, dacă este posibil. Vreau să încerc să comunic cu 
unul din ei. 

Joshua pufni sceptic. 

— Nu am aşteptări prea înalte de la întâlnirea aceasta, dar nu 
se ştie niciodată. Pentru orice eventualitate, am fabricat căşti şi 
armură de protecţie pentru gât pentru amândoi; dacă încearcă 
să vă stranguleze cineva de la spate o s-o regrete, fie că 
păşeşte, fie că nu. Ne vedem la lift în jumătate de oră. 

Sally era complet echipată când Joshua îi bătu la uşă. 

— Căşti, auzi tu! scrâşni ea. 

— Ideea lui Lobsang, îmi pare rău. 

— Am supravieţuit ani la rând pe Pământul Lung fără să fiu 
dădăcită de alde Lobsang. Bine, bine, eu sunt pasagerul aici, 
știu. Ai idee ce pune la cale? 

— Să prindă un elf, cred. 

Ea scuipă un sâmbure de zmeură. 


Lobsang opri aerostatul deasupra unui promontoriu stâncos 
foarte erodat. În faţa lor se întindea un peisaj deşertic de 
pământ roşu-ruginiu. Acesta era un Pământ ciudat, chiar şi după 
standardele celor mai mulţi Jokeri. Joshua se simţea greu, ca şi 
cum ar li avut oasele de plumb, iar rucsacul i se părea acum o 
povară. Aerul era dens, însă insuficient, în mod surprinzător, iar 
plămânii lui se chinuiau să compenseze. Bătea un vânt 
constant, care urla a gol. Câmpul era sterp, nu creştea niciun 
firicel de iarbă sau vreun alt tip de vegetaţie, nimic altceva 
decât un fel de puf verde-movuliu, ca şi cum pământul ar fi uitat 
să se bărbierească în dimineaţa aceea. 

La răstimpuri, Joshua vedea sau, mai bine-zis, simţea câte un 


tremur, câte un licăr. Ceva care păşeşte, se gândi el, atât de 
iute încât parcă nici nu ar fi fost aici... 

— Ce-i cu locul ăsta, Lobsang? întrebă Sally. Parcă ar fi un 
cimitir! 

— Chiar asta şi este, spuse Lobsang. Deşi este un cimitir gol 
până şi de oase. 

Rămase pironit ca o statuie în jurul căreia se învârteau 
rotocoale de praf. 

— Priviţi în sus, chiar deasupra voastră, puţin mai la stânga. 
Ce vedeţi? 

Joshua făcu ochii mici, străduindu-se să vadă ceva, însă 
renunţă. 

— Nu ştiu după ce să mă uit. 

— Ceva notabil pentru absenţa sa, spuse Lobsang. Dacă 
stăteai chiar în punctul acesta pe Datum, exact în momentul 
acesta, ai fi văzut o lună palidă scăldată în lumina zilei. Acest 
Pământ nu are o lună. Ci doar câteva roci care orbitează în jurul 
lui, dar nu se văd cu ochiul liber. 

Lobsang spuse că era o situaţie pe care o anticipase. Era 
limpede că impactul cataclismic care crease luna Pământului 
Datum şi a majorităţii planetelor-surori din lumile paralele nu 
avusese loc şi aici. Acest Pământ fără lună care a rezultat era 
mai voluminos decât Datum, ceea ce făcea ca şi gravitația să fie 
mai puternică. Înclinarea axei era şi ea diferită, instabilă, iar 
globul se rotea mai repede, creând un ciclu zi-noapte diferit şi 
cauzând nişte vânturi care măturau neîncetat continentele 
stâncoase şi aride. Nu era un loc propice vieţii: absenţa 
mareelor făcea ca apele oceanelor să rămână inerte, drept care 
nu existau acele zone bogate de flux şi reflux care jucaseră un 
rol atât de important pe Datum în evoluţia formelor de viaţă 
complexe. 

— Aceasta este teoria generală, spuse Lobsang. Mai mult, 
bănuiesc că lumea aceasta nu şi-a primit partea cuvenită de apă 
spre finalul formării sistemului solar, în era în care cometele 
vâjâiau în toate părţile ca grindina. Poate că toate acestea au o 
legătură cu impactul în urma căruia a fost creată luna sau 
tocmai cu absenţa acestui impact. Din păcate, planeta aceasta 
a tras cartea necâştigătoare; probabil chiar şi planeta Marte a 
avut parte de o soartă mai prielnică. 

Dar existau şi elemente compensatoare. Când Joshua îşi puse 


mâna streaşină la ochi pentru a se proteja de razele soarelui, 
observă o panglică de lumină, foarte limpede, care străbătea 
întregul orizont. Acest Pământ era încins cu un sistem de inele, 
precum Saturn. Din spaţiu ai fi avut probabil parte de o 
privelişte care îţi tăia respiraţia. 

— Acum sunt în aşteptarea unui trol, spuse Lobsang. De 
cincisprezece minute tot strig după ajutor în unde ultrasonice în 
limba trolilor, emanând totodată şi feromoni specifici trolilor, 
care sunt, de altfel, foarte uşor de reprodus. 

— Aşa se explică durerea mea de dinţi, spuse Sally. Şi de ce 
am presupus că cineva nu s-a spălat astăzi. E nevoie să mai 
stăm aici? Aerul e mizerabil şi pute. 

Avea dreptate în legătură cu duhoarea, se gândi Joshua. 
Aceasta puţea ca vechea casă de la capătul murdar al străzii de 
care nu trebuia să te apropii, casă care fusese ferecată după ce 
muri și ultimul locatar. Era un miros supărător, chiar mai rău 
decât cel din lumea cvasi-dinozauriană. În regulă, constructorii 
Dreptunghiurilor muriseră cu toţii, dar cel puţin apucaseră să și 
trăiască, avuseseră o șansă. 

Dar poate, se gândi el, oamenii ar putea aduce la viață 
această lume pustie. De ce nu? îi plăcea să repare lucruri; iar 
locul acesta părea să aibă nevoie de o sumedenie de reparaţii. 
Uite asta ar fi într-adevăr ceva de povestit nepoților. Mai erau o 
grămadă de bulgări de zăpadă în norul lui Oort, iar o navetă 
spaţială relativ mică aflată pe traiectoria corectă s-ar putea 
poziţiona în aşa fel încât să-i dea un ghiont unuia din ei, 
aducând astfel apă şi aici. Odată ce obţineai apa, erai ca şi 
aranjat... Dar era doar un vis frumos. Omenirea începuse deja 
să întoarcă spatele oricărui proiect mai ambițios decât 
explorarea spaţiului pe cale electronică chiar înainte ca 
Pământul Lung să fie descoperit, ceea ce-i oferise nenumărate 
lumi locuibile la distanţă de un pas. 

Reveria îi fu întreruptă de glasul lui Lobsang: 

— Trolii se apropie. Nu le-a luat mult. Desigur, păşesc în cete, 
aşa că trebuie să vă aşteptaţi la un număr mare. Mă simt dator 
să vă avertizez: intenţionez să le cânt. Mă puteţi acompania 
dacă doriţi, spuse el dregându-şi glasul teatral. 

Nu doar unitatea ambulantă începu să cânte. Glasul lui 
Lobsang erupse ca un tunet din toate difuzoarele navei. 


Mergi până la capătul drumului, 

Mergi până la capăt. 

De e calea lungă, fie-ţi inima straşnică, 
Mergi până la capăt... 


Ecourile răsunau pretutindeni. Era probabil prima oară când 
răsunase o voce omenească în acest loc dezolant... sau aproape 
omenească, se gândi Joshua. 


De eşti ostenit şi vlăguit, 

mergi totuşi mai departe, 

Pân-ajungi la sălaşu-ți fericit, 

Acolo te-aşteaptă, la capătul drumului... 


Sally se holba uluită. 

— Joshua, zi-mi, te rog, că nu i s-au ars circuitele. Ce naiba 
cântă? 

Joshua îi spuse repede şi cu glas scăzut povestea soldatului 
Percy Blakeney şi a amicilor lui ruşi dintr-o Franţă stranie, iar ea 
păru şi mai uluită. 

Sosiră în sfârşit trolii. Până la finalul cântecului, Lobsang era 
înconjurat de troli care îl acompaniau armonios. 

— Se pricep, nu-i aşa? Asta da memorie colectivă! Acum aveţi 
puţintică răbdare, vă rog, în timp ce încerc să-mi dau seama ce 
anume îi supără. 

În timp ce trolii se strânseră în jurul lui Lobsang ca nişte copii 
mari şi păroşi în jurul unui Moş Crăciun dintr-un centru 
comercial, Joshua şi Sally se dădură înapoi, ceea ce fu o mişcare 
înţeleaptă. Deşi trolii ar face orice altceva decât să calce un om 
pe picioare, izul lor specific, deşi nu neapărat supărător, îţi 
poate copleşi sinusurile multă vreme. 

Insă pe de altă parte, aceasta nu era o lume potrivită unde să 
faci o plimbărică. Pur şi simplu, nu se afla nimic aici. Joshua 
îngenunche şi ridică la întâmplare un petic de puf verde. 
Dedesubt erau câţiva gândaci mici; nici măcar nu aveau culori 
irizate interesante, ci erau maronii ca noroiul. Dădu drumul 
peticului de puf să se aşeze la loc. 

— Ştii ceva, spuse Sally, dacă te-ai uşura acolo le-ai face o 
favoare gândacilor ălora. Pe bune! Hai că nu mă uit. Bucata aia 
de pământ o să aibă mai multe substanţe nutritive decât a 


văzut de-o veşnicie. Scuze, a sunat grosolan? 

Joshua scutură din cap absent. 

— Nu. Doar un pic nepotrivit. 

— Nepotrivit! Lobsang cântă Harry Lauder pe o planetă pustie 
înconjurat de troli. „Nepotrivit” e puţin spus, nu ţi se pare? Nu- 
mi mai tremură plombele aşa rău. Au început să plece trolii, 
vezi? 

Joshua vedea. Parcă o mână invizibilă ridica piesele de pe o 
tablă de şah, luând mai întâi reginele şi pionii, apoi nebunii şi 
turele, iar abia la urmă caii şi regii. 

— Mamele pleacă primele, spuse Sally, pentru că ar sfâşia în 
bucăţi orice le-ar ameninţa puii. Bătrânii la mijloc, iar masculii 
ultimii, în ariergardă... Elfii atacă din spate, înţelegi, aşa că 
aceea e partea expusă care trebuie păzită. 

In sfârşit dispărură cu toţi, nelăsând altceva în urmă decât o 
uşoară ameliorare a calităţii aerului. 

Lobsang se deplasă în direcţia lor. 

— Cum face asta? întrebă Sally. Acuma merge ca John 
Travolta! 

— N-ai auzit zgomotele care vin zi şi noapte din atelierul de 
producţie? îşi adaugă întruna îmbunătăţiri, se reconstruieşte 
permanent. Cum ai merge tu la sala de fitness... 

— N-am fost în viaţa mea la sală, drăguță. Când hălăduieşti 
de unul singur pe Pământul Lung, fie eşti în formă, fie o 
sfecleşti, spuse ea rânjind. Dar aş vrea eu să am aşa picioare. 

— Nu e nimic în neregulă cu picioarele tale, spuse el şi 
regretă propoziţia imediat ce o rostise. 

Ea râse. 

— Joshua, ai umor, eşti un tip de treabă, eşti un tovarăş de 
încredere şi aşa mai departe, chiar dacă eşti puţin ciudăţel. Într- 
o zi poate o să fim prieteni, spuse ea pe un ton mai cald. Darte 
rog să nu faci comentarii în legătură cu picioarele mele. Nici nu 
prea mi-ai văzut picioarele, din moment ce în majoritatea 
timpului sunt înfipte într-o uniformă de luptă de cea mai bună 
calitate. Şi e cam indecent să-ţi imaginezi, nu crezi? 

Spre uşurarea lui Joshua, Lobsang se apropie de ei zâmbind. 

— Trebuie să recunosc că sunt destul de mândru de mine. 

— Asta nu-i o noutate, spuse Sally. 

— Nu am prins niciun elf, observă Joshua. 

— Ah, nu mai e nevoie. Mi-am atins scopul. În Happy Landings 


mi-am însuşit elementele de bază ale comunicării trolilor. Dar 
populaţia aceea sedentară nu a ştiut să-mi spună prea multe 
despre forţele din spatele migraţiei. Trolii aceştia sălbatici mi-au 
spus acum mai mult, mult mai mult. Nicio vorbă, Sally! O să vă 
răspund la toate întrebările. Haideţi să ne întoarcem la bord. 
Avem cale lungă de parcurs, poate chiar până la capătul 
Pământului Lung. Ce-o să ne mai distrăm! 


44 


Pe puntea de observaţie domnea liniştea. Joshua era singur. 
Odată reveniţi la bord, Lobsang se retrase în spatele uşii 
albastre, iar Sally se duse la ea în cabină. 

Dintr-odată Mark Twain începu să pășească asemenea unui 
dansator de step, în tempo rapid. Joshua se uită afară. Cerurile 
clipeau vertiginos, peisajele se transformau cu repeziciune, 
râurile fremătau ca nişte şerpi, iar lumile-Jokeri se aprindeau şi 
se stingeau ca nişte becuri. Pe navă, tot ce putea scârţâi 
scârţâăia din toate încheieturile ca o corabie care înconjura Capul 
Horn. Joshua simţea o trepidaţie interioară, ca o furtună cu 
grindină. După estimările lui, traversau mai multe lumi pe 
secundă. 

Sally veni pe punte scuipând fulgi. 

— Ce naiba crede că face? 

Joshua nu răspunse. Dar comportamentul bizar de inconstant 
şi impulsiv al lui Lobsang îl îngrijoră din nou. 

Unitatea ambulantă se strecură din spatele uşii albastre. 

— Dragii mei, îmi cer scuze dacă v-am tulburat. Sunt 
nerăbdător să ne continuăm misiunea. V-am spus că am aflat 
multe de la troli. 

— Ştii ce îi perturbă, spuse Sally. 

— Ştiu ceva mai multe decât înainte. Pe scurt, trolii - şi 
probabil şi elfii şi celelalte specii umanoide - fug într-adevăr de 
ceva, însă nu este o ameninţare fizică, ci una care le-a intrat în 
cap, ca să mă exprim aşa. lar asta confirmă ceea ce am aflat de 
la trolii din Happy Landings. Avem de-a face cu un soi de 
epidemie de durere - atacuri de migrenă - care bântuie lumile 
de la vest la est. S-au înregistrat sinucideri: creaturi care s-au 
aruncat de pe stânci ca să nu mai sufere chinul. 

Joshua şi Sally schimbară o privire. 

— Monstrul migrenelor? spuse Sally. Ce-i asta, Star Trek? 


Lobsang păru nedumerit. 

— Te referi la serialul original sau... 

— Asta e nebunie curată, Joshua. Nava asta are şi comenzi 
manuale? 

— Asta nu ştiu. Dar ştiu sigur că Lobsang are un auz foarte 
ascuţit. 

— Joshua nu se înşală în această privinţă, Sally... 

— Trolii înţeleg care este de fapt ameninţarea? A văzut 
vreunul din ei ceva anume? 

— Nu, din câte am înţeles eu. Dar îşi imaginează ceva de 
dimensiuni colosale. Pentru ei este vorba despre un amestec 
între concret şi abstract. Poate asemenea unui incendiu forestier 
care înaintează rapid. Un zid de durere. 

Pe Joshua începuseră să-l îngrijoreze zgomotele pe care le 
scotea Mark Twain. Habar n-avea care era viteza maximă cu 
care putea păși nava în condiţii de siguranţă. Ca să nu mai 
vorbim de faptul că nu i se părea o mişcare deloc înţeleaptă să 
se avânte cu capul înainte, într-un asemenea ritm alarmant, în 
nişte lumi cu totul necunoscute, către un pericol necunoscut. 
Terrametrele se învârteau nebuneşte, apropiindu-se vertiginos 
de două milioane. 

Dar Lobsang trăncănea întruna, fără să-şi facă astfel de griji. 

— Acum nu este momentul să-mi împărtăşesc întreg 
raţionament cu voi. E de-ajuns să vă spun că ne confruntăm în 
mod cert cu un adevărat fenomen parapsihologic. Ipoteza este 
următoarea: oamenii îşi propagă cumva umanitatea. Simţim 
prezenţa celorlalţi. Însă am evoluat de atâta vreme pe o planetă 
inundată de gândurile oamenilor, încât nici nu le mai băgăm de 
seamă. 

— Până nu dispar, interveni Joshua. 

Sally îl privi curioasă. 

— Teoria mea este că, odată ca niciodată, unele din creaturile 
acestea, elfii şi trolii şi poate şi alte specii, mai păşeau din când 
în când pe Datum şi poate, din când în când, mai şi rămâneau 
pe acolo o vreme, dând astfel naştere unor volume întregi de 
mituri. Dar toate acestea se petreceau într-o epocă în care 
populaţia umană nu era atât de numeroasă. Acum planeta este 
împânzită de oameni, iar aceste creaturi care îşi petrec 
majoritatea timpului în liniştea a pădurilor şi stepelor se simt 
probabil ca şi cum toate chiolhanurile adolescentine din lume s- 


ar petrece în acelaşi timp. Aşa că la ora actuală se ţin departe 
de Datum. Cu toate acestea, speciile migratoare care păşesc 
dinspre vest fug de ceva ce le împinge în mod decisiv înapoi; 
către Datum. Sunt prinse între ciocan şi nicovală. Şi uneori se 
panichează. Eu şi Joshua am văzut ce se întâmplă când se 
panichează - chiar şi trolii pot să facă rău atunci când sunt 
provocaţi. Şi îţi mai aminteşti de Biserica Păcălelii Cosmice, 
Joshua? 

Joshua aruncă o privire spre Sally. S-ar fi aşteptat la o reacţie 
plină de scepticism din partea ei. Dar, în mod uimitor, părea să 
fi rămas pe gânduri. 

— La ce te gândeşti, Sally? o iscodi el. 

— Toate astea sună neverosimil. Şi totuşi... vreau să spun, şi 
eu sunt ca tine, mă duc într-un oraş dacă am treabă acolo, dar 
sunt tot timpul agitată şi stau ca pe ace. Abia aştept să plec de 
acolo, ceva mă împinge afară, înapoi în lumile goale, unde mă 
simt mai confortabil. 

— Dar nu simţi nevoia să fugi, nu? Şi nu-ţi dai seama de asta 
în restul timpului. Aşa cum peştii nu observă apa. 

În mod surprinzător, Sally zâmbi. 

— Foarte zen din partea ta. Parcă ai fi Lobsang. Şi tu? întrebă 
ea, privindu-l atent. 

Ştie, gândi el, ştie totul despre mine. Şi totuşi şovăi înainte să 
răspundă. 

Apoi le vorbi amândurora, la bordul acestei nave care se 
avânta nebuneşte în necunoscut, mai deschis decât vorbise 
vreodată cu cineva, chiar şi cu maica Agnes sau cu agenta 
Jansson, descriindu-şi propriile senzaţii interioare. 

Le spuse despre presiunea bizară pe care o simţea în cap de 
fiecare dată când se întorcea pe Datum. O împotrivire care în 
cele din urmă se transforma într-o repulsie fizică. 

— E ceva în capul meu. Cum să vă explic... ca atunci când 
eşti copil şi trebuie să te duci la o petrecere unde ştii că toată 
lumea o să se simtă bine, iar tu o să te simţi pe dinafară. Şi nu 
mai poţi înainta niciun pas, la propriu, ca şi cum ai fi respins de 
un câmp magnetic. 

— Eu nu prea mă duceam la petreceri, spuse Sally ridicând 
din umeri. 

— Da, Joshua, eşti nesociabil, spuse Lobsang. Ştim deja asta. 
Unde vrei să ajungi? 


— Uitaţi cum stă treaba. Orice ar însemna, oricare ar fi cauza, 
am simţit şi încă simt aşa ceva aici. Pe navă. O presiune care 
mă face să-mi fie greu să înaintez. 

Închise ochii. 

— Se agravează pe măsură ce înaintăm spre vest. O simt şi 
acum. Ca o repulsie, în adâncul meu. E suportabilă atunci când 
ne oprim, dar e mai greu de îndurat atunci când ne mişcăm. Şi 
se înrăutăţeşte. 

— Ceva din vest, din depărtare, care te respinge? întrebă 
Lobsang. 

— Da. 

— De ce nu mi-ai spus asta înainte? întrebă Sally furioasă. M- 
ai lăsat să-ţi turui despre locurile moi, despre secretele familiei 
mele. M-am deschis în faţa ta, spuse ea aproape mârâind. Şi în 
tot timpul ăsta tu ai ţinut chestia asta pentru tine? 

O privi fără să răspundă imediat. Nu-i spusese pentru că la 
Cămin îţi ţineai slăbiciunile pentru tine, ca în mai toate locurile 
unde trebuise să supravieţuiască de atunci. 

— Iţi spun acum. 

— In regulă, zise ea, încercând să se calmeze. Te cred. Deci 
chestia asta e reală. Acum trebuie să recunosc oficial că mi-e 
frică. 

— Acum înţelegeţi de ce sunt atât de nerăbdător să 
prilejuiesc întâlnirea aceasta? întrebă Lobsang vădit 
entuziasmat. Joshua, Sally, suntem pe urmele unui mister! Un 
mister aflat la capătul Pământului Lung! 

Joshua îl ignoră şi-şi orientă întreaga atenţie spre Sally. 

— Şi mie mi-e frică. Dar o să dăm piept cu chestia asta, nu-i 
aşa? N-o să fugi. Animalele fug. Trolii sunt nevoiţi să fugă. Noi 
mergem mai departe, încercăm să aflăm ce anume ne sperie şi 
ne confruntăm teama. Aşa procedează oamenii. 

— Mada. Până ne ucide chestia respectivă. 

— Da, există şi acest mic impediment, spuse el ridicându-se. 
Vrea cineva o cafea? 


Mai târziu, Joshua realiză că ar fi trebuit să acorde mai multă 
atenţie celor discutate în ultimele câteva minute. La ultimele 
câteva sute de lumi, unde pătura verde, inofensivă de dedesubt 
era întreruptă de nişte cratere împlântate în pământ ca nişte 
urme uriaşe. Ar fi trebuit să rămână vigilent, în ciuda presiunii 


crescânde din cap. Ar fi trebuit să dea semnalul de alarmă. 
Ar fi trebuit să întrerupă expediţia cu mult înainte ca 
aerostatul să se prăvălească în Spărtură. 


45 


Joshua se pomeni dintr-odată în picaj. Plutea în aer, 
dezlipindu-se de podea. Puntea de observaţie se afla încă în 
jurul lui, întreaga osatură, ferestrele mari, însă panourile de 
control care clipeau în pereţi începuseră să se stângă unul câte 
unul. Prin ferestre vedea corpul aerostatului, balonul rupt, 
fragmente sfâşiate de pânză fluturând atârnate de scheletul 
navei. 

Dincolo de imaginea aceasta nu se afla decât soarele, orbitor, 
contrastând cu bezna. Soarele se afla în aceeaşi poziţie ca 
înainte, însă acum era unicul punct care mai rămăsese din 
lumea exterioară, ca şi cum restul elementelor, cerul albastru, 
pământul verde, nu reprezentaseră decât un decor care fusese 
înlăturat brusc pentru a face loc întunericului. Dar acum şi 
soarele aluneca încet spre dreapta. Poate gondola se 
rostogolea. 

Lobsang nu scotea niciun sunet. Unitatea ambulantă, rămasă 
încremenită, fixată de punte, nemişcată ca o statuie, părea să 
nu mai funcţioneze. Pisica plutea în aer, agitându-şi 
neputincioasă membrele, cu o expresie de spaimă întipărită pe 
mica ei mutră sintetică. Joshua simţi o mână pe umăr: Sally, 
plutind prin aer, cu părul despletit încadrându-i capul ca şi cum 
ar fi fost un astronaut pe o staţie spaţială. 

Puntea scârţăi. Lui Joshua i se păru că aude un şuierat, ca un 
balon care se dezumflă. Nu reuşea să gândească. Incercă să 
inspire, însă pieptul îi fu săgetat de durere. 

Apoi gravitația reveni la normal, iar cerul albastru se întinse 
din nou în jurul lor. 

Se prăbuşiră cu toţii pe podea, care pentru moment era de 
fapt peretele. Un ceainic plin cu apă zbură ca un proiectil de-a 
curmezişul punţii, spre oroarea pisicii Shi-mi, care se repezi într- 
un compartiment. Pretutindeni deasupra, dedesubtul şi de jur- 
împrejurul lor asistau la simfonia tehnologiei avansate în 
dezagregare. 

— Am găsit mama Jokerilor, nu-i aşa? spuse Joshua. 

În clipa imediat următoare i se strânse stomacul şi vărsă. Se 


ridică, jenat. 

— Niciodată nu mi s-a mai întâmplat să mi se facă greață 
după ce am păşit. 

— Nu cred că pășitul a fost de vină, spuse Sally frecându-se 
pe burtă. E din cauza imponderabilităţii. Şi a revenirii bruşte a 
gravitaţiei. A fost ca şi cum am fi căzut în gol. 

— Da. Chiar s-a întâmplat, nu? 

— Cred că da, spuse Sally. Am găsit o spărtură. O Spărtură în 
Pământul Lung. 

Nacela reveni treptat la poziţia normală. Luminile de pe punte 
se stinseră, rămânând doar lumina naturală. Joshua auzi cum 
componentele metalice care ar fi trebuit să se rotească îşi 
încetau, în mod îngrijorător, activitatea. 

Lobsang reveni brusc la viaţă, sau cel puţin capul şi faţa, în 
timp ce corpul rămăsese în continuare imobil. 

— Chak pa! 

Sally îi aruncă o privire întrebătoare lui Joshua. 

— Ce-a fost asta? 

— O înjurătură tibetană, cred. Sau poate Klingoniană. 

Lobsang continuă pe un ton neobişnuit de vesel. 

— Mamma mia, ce m-am înroşit! Vorba vine. Asta e, a greşi e 
omeneşte. E cineva rănit? 

— Lobsang, în ce am intrat? întrebă Sally. 

— Am intrat în nimic, Sally, în gol. Vid. Am pășit înapoi în 
grabă, dar se pare că Mark Twain a suferit daune considerabile. 
Unele din sisteme nu mai sunt funcţionale. Din fericire, sacii cu 
gaz au rămas intacţi, însă unele din sistemele mele personale 
sunt avariate. Verific acum, dar nu arată prea bine. 

— Cum ai reuşit performanţa să intri în vid pe Pământ? 
întrebă Sally furioasă. 

Lobsang oftă. 

— Sally, am păşit într-un loc în care Pământul nu există. Este 
pur şi simplu vid, spaţiu interplanetar. La un moment dat bănii 
iese că a fost un Pământ acolo, dar a fost pesemne distrus în 
urma unui cataclism. Un impact, probabil. Unul foarte puternic, 
pe lângă care cel care a ucis dinozaurii ar părea o boabă de 
mazăre lovind un elefant. Chiar şi Marele Ghiont, impactul în 
urma căruia ar fi apărut luna, păleşte în comparaţie. 

— Vrei să zici că ai anticipat asta? 

— Ca o posibilitate teoretică. 


— Şi cu toate astea te-ai avântat în beznă cu capul înainte? 
Eşti ţicnit? 

Lobsang îşi drese glasul, o activitate la care se perfecţionase 
prin exerciţiu, observă Joshua. 

— Da, am anticipat posibilitatea. Am realizat un studiu al 
împrejurărilor posibile pe baza perturbaţiilor din istoria 
Pământului şi am luat măsurile necesare de siguranţă. Inclusiv 
modulul de pas-înapoi, care pare să fi funcţionat aproape 
perfect. Din păcate însă, ne confruntăm cu o puzderie de alte 
probleme. 

— Suntem blocaţi aici? 

— „Blocaţi“ în condiţii de siguranţă, Sally. Respiri un aer 
perfect normal. Lumea aceasta, deşi se află chiar în pragul 
Spărturii, se pare că dispune de condiţii cât se poate de 
favorabile. Din nefericire însă, unitatea mea ambulantă a suferit 
daune majore şi este inactivă; nu-i pot accesa funcţia de 
autodepanare. Dar vă asigur că nu este totul pierdut. Programul 
Corporaţiei de dezvoltare a aerostatului a continuat în acest 
timp pe Pământurile Inferioare. Mark Trine ar trebui să fie 
terminat până acum şi ne-ar putea prinde din urmă în câteva 
zile dacă păşeşte la viteză maximă. 

Aproape toate luminile reveniseră acum la normal. Joshua 
începu să curețe resturile. La suprafaţă, cu excepţia mobilierului 
şi a veselei, totul părea în cea mai bună formă, însă îi era teamă 
de daunele care surveniseră dincolo de uşile albastre ale lui 
Lobsang. 

— Desigur, spuse el, mecanicii de pe Trine, presupunând că 
este gata de zbor, nu sunt la curent cu situaţia în care ne aflăm. 
Am dreptate, Lobsang? 

— Deci suntem blocaţi aici? întrebă Sally pe un ton relativ 
calm. 

— Eşti îngrijorată, Sally? întrebă Lobsang cu un glas dulceag. 
Cum rămâne cu toate locurile alea moi cu care te lăudai? Tu la 
ce te gândeşti, Joshua? 

Joshua şovăi o clipă. 

— Mie mi se pare că imaginea de ansamblu nu s-a schimbat. 
Trebuie să investigăm în continuare monstrul migrenelor. Ziceai 
că balonul cu gaz e intact, nu? Deci poţi păşi? 

— Da. Dar nu pot cârmi, din punct de vedere geografic. Şi 
dispun de energie limitată. Panourile solare par să fie în condiţie 


optimă, dar majoritatea infrastructurii... Dincolo de perforarea 
sacilor cu gaz şi a conductelor, problema a fost evaporarea 
lubrifianţilor... 

Joshua dădu din cap. 

— În regulă. Atunci pășeşte înainte. Hai să mergem mai 
departe. 

— Să sărim peste Spărtură? întrebă Sally. 

— De ce nu? Ştim că elfii şi trolii s-au retras din direcţia asta. 
Cel puţin unii dintre ei au supravieţuit. Sigur au o modalitate de 
a sări peste Spărtură, un fel de pas-adublu, spuse el rânjind. O să 
ne aflăm din nou în atmosferă cu mult înainte să ne explodeze 
ochii şi să ni se scurgă pe faţă. 

— Ai o imaginaţie foarte plastică, băiete. 

Însă Lobsang zâmbi satisfăcut. 

— Mă bucur că ai fost atent când ne-am uitat la Odiseea 
spațială, Joshua. 

— Am ajuns atât de departe, spuse Joshua. Eu votez să 
continuăm călătoria, chiar dacă ar însemna să ajungem să 
mergem pe jos în cele din urmă. Eşti gata? spuse el, luând-o de 
mână pe Sally. 

— Glumeşti? Acum? 

— Înainte să ne răzgândim. Lobsang, pas-dublu, te rog. 

Joshua nu a reuşit niciodată să desluşească amintirea a ceea 
ce a urmat. A simţit oare cu adevărat gerul muşcător din spaţiu? 
A auzit oare cu adevărat freamătul vântului uitării, care bântuie 
printre galaxii? Nimic nu păruse real, până în clipa în care se 
trezi privind cerul înnorat şi auzi picăturile de ploaie lovind 
ferestrele nacelei. 


Luară o zi pauză ca să-şi revină şi să repare nava cum se 
pricepeau mai bine. 

Apoi Mark Twain păşi în continuare, îndreptându-se tot spre 
vest, dar cu precauţie de data aceasta, câte o lume la câteva 
secunde, la jumate din viteza pe care o avuseseră înainte, şi 
doar pe lumină. 

După douăzeci sau treizeci de lumi nu mai văzură craterele 
care împânzeau lumile din jurul Spărturii - formaţiuni ce stăteau 
poate mărturie unor ciocniri mai puţin violente din realităţile 
vecine cu obiectul care crease Spărtura însăşi. Se aflau undeva 
dincolo de Pământul două milioane. Lumile erau anoste, 


uniforme. În aceste versiuni îndepărtate ale Americii, se aflau 
încă pe coasta Pacificului. Se ţineau aproape de țărm pentru a 
evita pericolele care pândeau în adâncul codrilor şi în 
imensitatea oceanului. Lui Joshua i se părea o secţiune 
plictisitoare de lumi, din care lipseau florile viu-colorate, 
insectele şi păsările, iar vegetaţia era dominată de ferigi uriaşe, 
de mărimea unor copaci în toată regula. Dar la marginea apei se 
zăreau uneori creaturi spectaculoase care pescuiau după hrană, 
nişte animale bipede agile cu constituţie de alergători şi cu nişte 
gheare în formă de seceră, pe care le scufundau în apă pentru a 
captura unul după altul peşti mari, pe care îi azvârleau apoi 
departe, pe plajă. 

Mai trecură câteva zile. Caracterul lumilor începu din nou să 
se schimbe. Pădurea se retrase mai departe de ocean, lăsând 
loc unor fâşii mai late de țărm populate cu tufe şi copaci ici-colo. 
Lui Joshua i se păru că şi oceanul se schimbase, devenise ma; 
verde. Şi mai calm, ca şi cum apa însăşi ar fi devenit mai 
vâscoasă, mai densă. Nu prea vorbeau. Nu funcţiona niciun filtru 
de cafea, în ciuda tehnologiei lor avansate, aşa că Sally era mai 
tot timpul prost-dispusă. 

lar lui Joshua îi era din ce în ce mai greu să facă față pășitului. 

Sally îl bătu uşor pe mână. 

— Ne apropiem de petrecerea aia adolescentină, nu-i aşa, 
Joshua? 

Nu suportase niciodată să-i observe cineva slăbiciunile. 

— Ceva de genul ăsta. Tu nu simţi nimic? 

— Nu. Dar mi-aş dori să simt. [i-am spus, Joshua, sunt 
invidioasă. Ai un talent special. 

În seara aceea, relaxându-se atât cât era posibil în timp ce 
nava păşea prudent în continuare, Joshua fu uimit şi puţin 
speriat de faptul că Lobsang abordă subiectul călătoriei în 
spaţiu. 

— M-am tot gândit. Ce şansă extraordinară reprezintă 
Spărtura! 

Cum bucătăria nu mai funcţiona aproape deloc, Joshua îşi 
făcea de lucru cu un ciocan, încercând să construiască un grătar 
dintr-o bucată de instalaţie care-şi dăduse duhul. 

— Ce fel de şansă? 

— Pentru călătoria în spaţiu! Ai putea pur şi simplu să-ţi pui 
un costum de astronaut şi să păşești în spaţiul cosmic. Fără să 


mai fie nevoie să te complici cu rachete ca să te desprinzi de 
gravitația terestră. Te-ai afla cel mai probabil pe orbita solară, 
ca şi Pământul. Odată pusă la punct infrastructura necesară în 
interiorul Spărturii, ai putea pur şi simplu să ridici pânzele şi să 
porneşti la drum. Ar fi mult mai eficient din punct de vedere 
energetic să ajungi pe Marte, de pildă... Am fost întotdeauna 
pasionat de spaţiu, chiar şi când trăiam în Tibet. Personal, am 
investit nişte bani în Centrul Spaţial Kennedy, unde nici măcar 
nu mai au grijă de rachetele care sunt piese de muzeu. Bietele 
noastre fabrici orbitale microgravitaţionale, pe care le numeri pe 
degete, menţin iluzia că suntem încă o specie care explorează 
spaţiul, dar de fapt visul a murit, chiar înainte de descoperirea 
Pământului Lung. Din câte ştim, nu există niciun alt loc în 
univers unde o fiinţă umană să poată supravieţui fără 
echipament de protecţie. lar acum că avem la dispoziţie 
milioane de Pământuri, cine mai vrea să fie proiectat în vidul 
îngheţat într-un costum spaţial cu iz de urină? Acum am fi putut 
fi acolo, în imensitatea cosmosului, solicitând aderarea la 
federaţia galactică, nu aici, traversând fulgerător copii 
nesfârşite ale aceleiaşi bătrâne planete. 

— Dar tu eşti ăla care promovezi traversarea fulgerătoare, 
Lobsang, comentă Sally. 

— Oricum, nu văd de ce n-aş putea să le fac pe amândouă. 
Nu vă daţi seama? Dacă reuşim să dezvoltăm Spărtura, poate 
că o să găsim o cale să le facem pe toate până la urmă. Din 
interiorul Spărturii, sistemul solar ţi-e servit pe tavă. Nu uita 
conversaţia asta, Joshua Când te întorci pe Datum, revendică 
Pământurile aflate de o parte şi de cealaltă a Spărturii, până nu 
e prea târziu, până nu se prinde omenirea de potenţialul pe care 
îl au. Gândiţi-vă ce-ar putea fi în întinderile vaste ale 
cosmosului! Nu doar în celelalte lumi din sistemul nostru solar - 
deşi, cine ştie, dacă universul a creat Pământul Lung, poate a 
creat şi un Marte Lung... Gândiţi-vă la asta. 

Joshua se strădui, însă îl luă ameţeala. Se concentră să 
termine grătarul. Cuptoarele din bucătărie erau stricate, dar 
planul lui era să frigă la grătar cea mai mare parte din animalul 
vânat cu iuţime de Sally, un animal care s-ar fi putut numi 
căprioară dacă ar fi fost pe Pământ. 

Fără niciun avertisment, aerostatul se opri din păşit. 

lar Joshua auzi... 


Nu era o voce. Ceva i se infiltră în creier, o senzaţie limpede şi 
ascuţită, care nu-i comunica nimic altceva decât propria 
existenţă. 

Mai mult, îl chema la ea. 

Reuşi să îngaime: 

— Lobsang, tu auzi ceva? Prin frecvențele radio? 

— Sigur că da. De ce crezi că ne-am oprit? Primim semnale 
coerente pe diferite frecvenţe. Pare să fie o încercare de 
comunicare în limba trolilor. Scuză-mă acum, o să mă 
concentrez la decodare. 

Sally se uită de la unul la altul. 

— Ce se petrece? Sunt singura care nu aude nimic? Vine de la 
chestia aia de sub noi? 

— Ce chestie? întrebă Joshua, privind pe fereastra bucătăriei 
la oceanul de dedesubt. 

— Aia. 

— Lobsang, întrebă Joshua, îţi funcţionează camera de la 
babord? 


46 


Joshua şi Sally coborâră în rapel pe coarda de siguranță, care 
rămăsese singura modalitate de a ajunge la sol, acum că 
troliurile erau blocate. 

Odată ajunşi jos, Joshua se căţără pe o stâncă pentru a 
arunca o privire în jur. Sub un cer fără soare, acoperit de nori, 
un ocean verde, vâscos, îşi arunca valurile alene pe o plajă 
noroioasă. În depărtare se întindea un şir de dealuri line. Insă la 
sud se căsca un crater colosal care aducea cu Craterul 
Meteoritului din Arizona. Pe neaşteptate, o creatură 
pterozauriană uriaşă ţâşni din crater în perfectă linişte, trecând 
pe deasupra capului lui Joshua şi avântându-se înspre această 
versiune a Pacificului. Silueta uriaşă pe fundalul cerului 
posomorât părea un bombardier nuclear îndreptându-se spre 
Moscova. 

Apoi ceva fremătă în această versiune îndepărtată a 
Pacificului. Ceva enorm, ca o insulă care a prins viaţă. Lui Joshua 
îi dispăruse cu desăvârşire durerea de cap. Insă senzaţia pe 
care o numise dintotdeauna Linişte nu fusese nicicând mai 
profundă. 

Dintr-o boxă mică aflată în rucsacul lui Joshua se auzea vocea 


limpede a lui Lobsang, care turuia neîntrerupt: 

— Ne-am întors pe coasta corespunzătoare Statului 
Washington de pe această planetă... Dronele mele aeriene nu 
mai funcționează, ceea ce Îmi limitează raza vizuală. Obiectul 
pare să aibă treizeci și şapte de kilometri lungime şi aproximativ 
opt kilometri lăţime. Este o creatură, Joshua. Fără un 
corespondent clar pe Datum. Am observat câteva apendice de-a 
lungul flancurilor care îşi schimbă dimensiunea şi forma - ai 
crede că e un parc tehnologic; văd formațiuni ce par să fie 
antene, telescoape, însă instrumentele se metamorfozează 
unele în altele, extraordinar! Detectez şi o anumită mişcare 
generală pe toată suprafaţa. Nu pot estima pericolul. Nu-mi 
imaginez că o astfel de creatură ar putea face o mişcare bruscă, 
dar, din datele pe care le am la ora actuală, nu m-ar mira nici 
dacă i-ar creşte aripi şi şi-ar lua zborul... 

Pe partea superioară a creaturii se formau unde regulate. Era 
albicioasă, sau mai degrabă transparentă. Mişcările ei îl afectau 
cumva pe Joshua, în mod visceral - o senzaţie care îi răsărea în 
conştiinţă pe o cale imperceptibilă. 

— Sally, ai mai văzut aşa ceva în viaţa ta? 

— Tu ce crezi? pufni ea. 

— Tocmai am dat mâna cu ea, spuse Lobsang. 

— Ce tot îndrugi acolo? se răţoi Sally. ` 

— Protocoale de comunicare, Sally. Am stabilit o legătură... In 
mod clar, este un intelect remarcabil, am dedus asta 
instantaneu din natura complexă pur teoretic-informaţională a 
transmisiunilor ei. Până acum am aflat un lucru: numele... 

— Are un nume? 

— Numele ei este Persoana întâi Singular şi, înainte să te 
răsteşti din nou la mine, Sally, ştiu asta pentru că mi-a 
comunicat-o până acum în douăzeci şi şase de limbi diferite ale 
Pământului, inclusiv în tibetană, spre mândria mea. l-am 
transmis tot felul de informaţii şi învaţă repede. A descărcat 
deja o mare parte din datele stocate pe navă. Cred că este 
inofensivă. 

— Poftim? mârâi Sally. Ceva viu, de dimensiunile unei cisterne 
nu poate fi de facto inofensiv. La ce serveşte? Şi mai important, 
ce mănâncă? 

Joshua îşi dădu jos rucsacul de pe umeri şi îl lăsă pe plajă. 
Realiză că nu era niciun fel de zgomot aici. Nici ţipete de 


animale, nici măcar gâgâitul îndepărtat al pterozaurienilor. Doar 
clipocitul moale şi uleios al micilor valuri care lipăiau ţărmul. 
Nimic altceva decât Liniştea. Ceea ce auzise întreaga lui viaţă în 
spaţiile dintre oameni. Gânduri imense, ca ecourile unui gong 
uriaş de alamă. Acum se afla aici, chiar în faţa lui. 

La mai bine de două milioane de lumi depărtare de Pământ, 
se simţea în mod bizar ca şi cum ar fi ajuns în sfârşit acasă. 

Se duse înspre ocean. 

— Joshua, strigă Sally. la-o uşurel. Nu ştii cu ce ai de-a face... 

Îşi descălţă cizmele cu o smucitură şi îşi scoase şosetele. 

Desculţ, înaintă în apă până la glezne. Simţea miros de sare 
amestecat cu izul dulceag de putregai al algelor. Apa era caldă 
şi cleioasă, densă, aproape ca siropul, şi în ea forfoteau o 
sumedenie de vietăţi minuscule, albe, albastre, verzi. Unele 
arătau ca nişte mici meduze cu căpăţâni pulsânde, de care 
atârnau tentacule. Dar erau şi organisme care arătau ca nişte 
peşti cu ochi mari, ciudaţi şi vietăţi ca nişte crabi cu cleşti 
eficienţi. 

Şi puţin mai încolo, lucrul acela. Joshua înaintă cu paşi greoi în 
apă, spre marginea ei impunătoare. Glasul lui Lobsang îi turuia 
în continuare în ureche, dar îl ignoră. Muchiile Persoanei întâi 
Singular erau străvezii, ca sticla de calitate inferioară, şi dacă 
strângea din ochi şi se străduia putea desluşi ce se afla 
înăuntru. lar înăuntru se afla... totul. Peşti. Animale. Un tro/? Era 
acoperit de o peliculă gelatinoasă şi înfăşurat într-o reţea de 
ierburi încâlcite, ca nişte alge, cu ochii închişi. Părea mai 
degrabă să fie adormit, decât mort. Impăcat. 

Se îndreptă hotărât direct spre carcasa aceea tulbure şi o 
atinse cu vârful unui deget. O senzaţie uşoară, nimic dureros. 

— Salut, Joshua, spuse o voce în capul lui. 

Mintea îi fu inundată de informaţii, ca o revelaţie neaşteptată. 


47 


Odată, demult, într-o lume apropiată ca o umbră: 

O versiune foarte diferită a Americii de Nord adăpostea o 
uriaşă mare interioară sărată, care colcăia de microorganisme 
Toate aceste forme de viaţă microscopice deserveau un singur 
organism colosal. 

Şi aici, sub un cer înnorat, în tot cuprinsul acestei mări tulbur 
rumega un singur gând. 


Eu... 
Acest gând fu urmat de un altul. 
In ce scop? 


48 


— Asistăm la un moment istoric, sporovăia Lobsang mai de 
parte. Primul contact! Visul împlinit, după un milion de ani. lar 
eu ştiu ce anume este acest lucru. Shalmirane... N-aţi citit 
Oraşul şi stelele? Este un soi de organism-colonie. 

Sally replică pe un ton sarcastic: 

— lată extraterestrul! Şi acum ce facem? Ai de gând să-i dai 
să rezolve probleme matematice, cum a făcut Carl Sagan şi tipii 
ăia de la SETI? 

Joshua îi ignora pe amândoi. Vorbea cu Persoana întâi 
Singular. 

— Nu ţi-am spus cum mă cheamă. 

— Nu era nevoie. Tu eşti Joshua. Eu sunt Persoana întâi 
Singular. 

Vocea din mintea lui suna exact ca propria lui voce. 

Dincolo de pielea străvezie forfoteau tot felul de vietăţi. 
Recunoscu peşti, păsări şi - după cum realiză după o vreme - 
chiar un e/efant, mişcându-se cu ochii închişi prin fluidul acela, 
pe jumătate mergând, pe jumătate înotând. Văzu şi troli, elfi şi 
alţi umanoizi. 

Nivelul apei începu să se ridice. Foarte uşor, pentru a nu jigni 
şi pentru a nu provoca panică, Joshua se dădu înapoi. 

— Care este... scopul Persoanei întâi Singular? 

— Persoana Întâi Singular este observatorul lumilor. 

— Vorbeşti bine engleza. 

Era o replică prostească, dar ce anume ai fi putut să-i spui 
unui limax lat de câţiva kilometri? Maica Agnes ar fi ştiut, se 
gândi el. 

Răspunsul sosi neîntârziat. _ 

— Persoana Întâi Singular nu ştie ce este „maica Agnes”. Încă 
învăţ. Poţi să-mi defineşti o călugăriţă? 

Pe ţărmul acesta posomorât, Joshua rămase cu gura căscată. 

Persoana Intâi Singular spuse: 

— Trimitere la alte referinţe, da - o călugăriţă este o femelă 
bipedă care se abţine de la procreare pentru a veni în 
întâmpinarea nevoilor celorlalţi membri ai speciei. Comparaţie 


cu insecte eusociale, poate? Furnici şi albine... Mai mult. De 
asemenea, foloseşte vehicule masive alimentate cu rămăşiţele 
copacilor străvechi. Mai mult. Se dedică  contemplării 
transcendentalului. Aceasta este clasificată ca o descriere 
provizorie, care urmează să fie dezvoltată în urma cercetării 
aprofundate a detaliilor relevante... S-ar părea că şi eu sunt o 
călugăriţă, după anumite definiţii. Percep lumea lumilor în 
integralitatea ei. Consider că înţeleg sensul sintagmei în 
adorație cufundată... Ar trebui să te întorci pe țărm. 

Apa se umflase, ajungându-i până la genunchi lui Joshua. Se 
întoarse pe nisip. 

Sally privea scena uluită. 

— Vorbeşti cu el? x 

— Este o ea, nu un el. Aşa cred. Imi aud propria voce 
Punându-mi întrebări. Pare să ştie ce gândesc, sau mai bine zis, 
ştie ce ştiu şi eu. Nu am idee ce este, dar se pare că vrea să 
înveţe. Sunt copleșit de uimire, Sally, spuse el oftând. 

Vocea lui Lobsang se auzi din rucsac: 

— Veniţi înapoi pe navă. Cred că e vremea să punem toate 
datele cap la cap. 

În timp ce se îndreptau înapoi spre Mark Twain, mai mulţi 
pterozaurieni le zburară pe deasupra capetelor, întunecând 
cerul cu siluetele lor zvelte. 

Fără troliuri, căţăratul înapoi pe funie până la gondolă fu 
istovitor, dar cel puţin acum îi aşteptau lumini funcţionale pe 
toate punţile, boilerul fusese reparat şi aveau cafea instant. 

Bineînţeles că Sally voia să discute imediat despre ceea ce se 
întâmplase. Dar era în minoritate faţă de Joshua şi Lobsang, 
care voiau să aştepte cel puţin până era gata cafeaua. 

Apoi Joshua încercă să împărtăşească ceea ce simţise din 
povestea Persoanei Intâi Singular. 

— Era singură în lumea ei. 

— O supraviețuitoare, spuse Sally. 

— Nu. A apărut singură. Aşa a evoluat. A fost dintotdeauna 
singură... 

Lobsang îl interogă la rândul lui, şi treptat puseră cap la cap 
dacă nu adevărul, măcar o poveste. 

Pe Pământul Persoanei întâi Singular, sugeră Lobsang, ca pe 
multe alte Pământuri, stadiile timpurii ale vieţii reprezentau eoni 
nesfârşiţi de luptă pentru supravieţuire a unor creaturi pe 


jumătate formate care încă nu descoperiseră cum să folosească 
ADN-ul pentru a stoca informaţia genetică şi care deţineau un 
control insuficient asupra proteinelor din care era constituită 
întreaga materie vie. Existau miliarde şi miliarde de celule care 
se agitau prin apele oceanelor, însă nu erau încă suficient de 
sofisticate pentru a-şi permite să rivalizeze unele cu altele. In 
schimb, au cooperat. Orice inovaţie utilă era transmisă de la o 
celulă la alta, ca un impuls nervos. Toate formele de viaţă din 
acest ocean global operau ca un singur mega-organism. 

— În timp, spuse Lobsang, în majoritatea lumilor, cum s-a 
întâmplat neîndoielnic şi pe Pământul Datum, complexitatea şi 
organizarea ating un stadiu în care celulele individuale sunt 
capabile să supravieţuiască pe cont propriu. lar atunci, în 
majoritatea lumilor, se dă startul concurenţei. Marile regnuri 
încep să se separe, oxigenul se propagă în aer ca produs 
secundar al creaturilor care învaţă cum să valorifice energia 
solară şi astfel începe urcuşul lung şi lent către organismele 
pluricelulare. Era cooperării globale se stinge fără urmă, cu 
excepţia unor indicii enigmatice în materialul genetic. 

— În majoritatea lumilor, spuse Sally, dar nu şi în lumea 
Persoanei întâi Singular. 

— Nu. Lumea aceea a fost un Joker remarcabil. Acolo, 
creşterea complexităţii a schiţat o poveste evoluţionară 
familiară, însă unitatea acelui unic organism global nu a fost 
pierdută. Am călătorit într-adevăr spre o ramură extrem de 
îndepărtată a arborelui probabilităților. Chestia aia... 

— Ea, Lobsang, îl corectă Joshua. 

— Ea: ce-i drept, forma feminină este potrivită în contextul de 
faţă. Ea pare să fie gravidă cu forme de viaţă sănătoase. Părea 
să fie mai degrabă o biosferă în curs de maturizare, decât o 
creatură propriu-zisă, asemenea unui om. Probabil că, pe 
măsură ce a sporit complexitatea, s-au format noduri de control. 
Pentru a continua să crească ar fi fost necesar ca structura 
informaţională să construiască şi să conţină o copie a propriei 
identități, ar fi însemnat ca întregul organism să devină capabil 
de autoreflecţie. Adică să dezvolte conştienţă. 

Sally se încruntă, încercând să asimileze informaţia. 

— Dar ce ar putea să vrea o astfel de creatură? 

— Un lucru pot să vi-l zic sigur, spuse Joshua. Companie. Se 
simţea singură. Deşi nu ştia asta până să întâlnească trolii. 


— Aha! 

Joshua îşi dădu seama că nu aveau să afle niciodată cum a 
ajuns un grup de troli în lumea aceea îndepărtată. Probabil au 
trecut prin Spărtură; poate erau traumatizaţi, unii din ei răniţi în 
urma expunerii la vid. 

— Dar era fascinată, spuse el cu ochii închişi, concentrându- 
se, încercând să-şi amintească. De simplul fapt că erau mai 
mulţi de unul. Felul în care se uitau unii la alţii, modul în care 
cooperau - fiecare îl recunoştea pe celălalt. Nu erau singuri, ca 
ea. Se aveau unii pe alţii. Îşi dorea şi ea ce aveau ei. Singurul 
lucru din lume care îi lipsea... Un trol s-a apropiat de apă. 

Avu o viziune, ca o reverie: trolul lăsându-se pe vine, 
nebănuitor, inofensiv, încercând să prindă crabi în apa mică, 
apa ridicându-se ca o movilă deasupra lui şi înghiţindu-l. 

— Ucigându-l, spuse Sally, auzind descrierea lui Joshua. 

— Da. Nu asta a fost intenţia ei, dar asta a fost consecinţa. 
Trolii au fugit. Poate a mai prins unul, un pui... l-a studiat... 

— Şi a învăţat să păşească, sugeră Lobsang. 

— Da. l-a luat multă vreme. Organismul pe care l-am întâlnit 
nu este ea în totalitatea ei; odinioară ocupa un ocean întreg. 
Organismul din marea aceasta este... o expresie a ei. Esenţa. O 
formă suficient de compactă pentru a păâşi. 

— Aşadar, i-a urmărit pe troli, spuse Sally. S-a îndreptat spre 
est de-a lungul lanţului de lumi. 

— Da, spuse Lobsang. Îndreptându-se, încet dar sigur, către 
Datum. Fără îndoială ea este motivul migraţiei în masă a trolilor 
şi poate şi a altor forme de viaţă. Sunt foarte părtinitor ipotezei 
că are acelaşi efect asupra speciilor pre-sapiente ca şi o 
adunare numeroasă de fiinţe umane. Ilmaginaţi-vă tunetul 
gândirii ei... 

— Aşadar, doamnelor şi domnilor, vă prezentăm monstrul 
migrenelor, spuse Sally. Nici nu-i de mirare că trolii au luat-o la 
goană. 

— Nu are intenţii rele, spuse Joshua. Vrea doar să-i cunoască. 
Să-i cuprindă. 

— Ştii ceva, Joshua, vorbeşti despre chestia asta de parcă ar fi 
umană. 

— Aşa am simţit-o. 

— Însă aceasta este doar o percepţie parţială, spuse Lobsang. 
Mai sunt şi alte aspecte. Entitatea pe care ai întâlnit-o este 


numai... o sămânță. Un emisar al biosferei globale din care 
provine.  Absorbţia formelor de viaţă locale, chiar şi a 
mamiferelor avansate precum trolii, nu este decât o etapă 
intermediară. Scopul ei este, trebuie cu necesitate să fie, acela 
de a transforma biosfera fiecărui Pământ într-o copie a sa. Să o 
subjuge în întregime. Şi absolut toate resursele să fie dedicate 
unui singur scop, şi anume conştiinţa sa. Acesta nu este nici pe 
departe un fenomen răuvoitor sau duşmănos. Nu există niciun 
personaj negativ în toată povestea asta. Persoana întâi Singular 
este pur şi simplu expresia unui alt tip de conştiinţă. Un alt 
model, ca să mă exprim aşa. Dar... 

Sally era lividă. 

— Dar pentru specii ca noi ea reprezintă sfârşitul. Pe fiecare 
Pământ pe care îl atinge pune capăt individualităţii. 

— Reprezintă şi sfârşitul evoluţiei, spuse Lobsang grav. 
Sfârşitul lumii, într-un anume sens. Sfârşitul unei lumi după alta, 
pe măsură ce-şi croieşte drum prin Pământul Lung. 

— Este o distrugătoare de lumi, spuse Sally. O devoratoare de 
suflete. Dacă trolii au simţit lucrurile astea, nici nu-i de mirare 
că au fost îngroziţi. 

— Desigur, rămâne deschisă întrebarea de ce nu a ajuns deja 
în lumile locuite, spuse Lobsang. De ce nu a înghiţit încă 
Pământul. De ce nu l-a nimicit, din curiozitate şi dragoste. 

Joshua se încruntă. 

— Spărtura. Nu poate fi o coincidenţă faptul că am găsit-o 
atât de aproape de Spărtură. 

— Intr-adevăr, spuse Lobsang. Nu poate traversa Spărtura. 
Cel puţin, nu încă. In lipsa Spărturii, ar fi ajuns deja în lumile 
locuite. 

— Noi putem traversa Spărtura, spuse Sally. La fel şi trolii. 
Sigur va învăţa şi ea. Şi mai sunt şi locurile moi. Dacă e capabilă 
să le folosească - o, Doamne! E ca o epidemie care devorează 
Pământul Lung lume după lume. 

— Nu, ripostă Lobsang ferm. Nu este o epidemie, un virus sau 
o bacterie malignă, ci o entitate conştientă. Şi tocmai în asta, 
cred eu, constă speranţa noastră. Joshua, în primul rând, cum ţi 
s-a adresat? Ţi-ai auzit propria voce în minte, aşa e? Asta nu 
sună a telepatie - o formă de comunicare pentru care nu am 
descoperit încă nicio dovadă consistentă. Pare o metodă nouă. 
Te-a întrebat ce este o călugăriţă! Dacă-mi permiteţi o bănuială, 


cred că a accesat informaţia aflată la suprafaţa imediată a 
gândurilor tale în momentul respectiv. Te gândeai la maica 
Agnes, nu-i aşa? In calitate de inginer, îmi vine greu să accept 
ce s-a întâmplat. Insă în calitate de budist, admit că există mai 
multe moduri de a concepe universul decât ne putem închipui. 

— Sincer acum, sper că n-avem de gând să dezbatem teme 
religioase, i-o tăie Sally scurt. 

— Fii mai deschisă, Sally! Religia este doar un cadru pentru 
înţelegerea universului, o simplă unealtă. 

— Atunci cine e Joshua? replică ea. Cel ales? 

Se uitară amândoi la Joshua. 

— Intr-un fel, spuse el cu reticenţă. Sau cel puţin, a părut să 
mă recunoască. Poate chiar mă aştepta. 

— De ce tocmai pe tine? întrebă Sally cu o grimasă, evident 
invidioasă. 

— Poate din pricina condiţiilor miraculoase ale naşterii eroului 
nostru, Sally, spuse Lobsang împăciuitor. Primele tale clipe de 
viaţă, Joshua, când ai fost complet singur într-o altă lume. 
Momentul tău de criză a avut, în mod cert, un ecou pe Pământul 
Lung. Sau poate singurătatea ta. Tu şi Persoana întâi Singular, 
fiecare cu singurătatea lui, creaţi un soi de dipol. 

Joshua rămase uluit. Nu era prima oară când îşi dorea ca 
maica Agnes să fi fost acolo, ca să poată discuta cu ea. 

— De asta m-ai adus aici, Lobsang? Descopăr întruna că ai 
anticipat toate situaţiile cu care ne-am confruntat până acum... 
Ştiai că urma să se întâmple asta? 

— Ştiam că eşti special, Joshua. Unic. Da, m-am gândit că 
această faţetă a personalităţii tale ar putea fi... utilă. Dar nu 
ştiam în ce mod, trebuie să recunosc asta. 

Sally se uită la Joshua înmărmurită. 

— Cum te simţi când ştii că ai fost manipulat în halul ăsta, 
Joshua? 

Joshua îşi feri privirea, clocotind de mânie împotriva lui 
Lobsang, împotriva universului pentru că l-a făcut diferit. 

Lobsang reînnodă firul conversaţiei: 

— Evident, trebuie să aflăm mai multe despre Persoana Întâi 
Singular. 

— Asta aşa e, spuse Sally. Şi trebuie să găsim o cale de a o în 
piedica să mai bage trolii în sperieţi. Ca să nu mai vorbim d 
devorarea Pământului Datum. 


— Mâine o să-i facem din nou o vizită. Vă propun să ne 
odihnim bine în noaptea asta şi de dimineaţă să ne pregătim de 
o alt întâlnire cu inefabilul. Dar de data aceasta, după ce Joshua 
a stabilit contactul iniţial, voi conduce eu operaţiunea. 

— Ha! Inefabilul întâlneşte insuportabilul! Eu mă duc la cu 
care, spuse Sally, făcându-şi ieşirea teatrală de pe punte. 

— E cam iute la mânie, spuse Joshua. 

— Dar înţelegi de ce e furioasă, Joshua, spuse Lobsang blând. 
Tu ai fost alesul. Nu ea. Probabil nu te va ierta niciodată. 


Joshua avu o noapte stranie. Se trezea întruna, convins că l-a 
strigat cineva pe nume. Cineva disperat şi singur, dar habar n- 
avea de unde ştia asta. Apoi adormea la loc şi ciclul se relua. O 
ţin tot aşa până dimineaţa. 

Se adunară toţi trei, în tăcere, pe puntea de observaţie. Sally 
avea şi ea ochii împăienjeniţi de somn, iar Lobsang, în unitate 
lui ambulantă îmbrăcată sobru şi reparată în grabă, era 
neobişnuit de tăcut. Joshua se întrebă cum or fi petrecut ei 
noaptea. _ 

Prima surpriză a zilei fu absenţa Persoanei Intâi Singular din 
locul în care o lăsaseră. O zăriră cam la un kilometru depărtare 
în ocean, înaintând atât de lent, încât aproape nici nu făcea 
valuri. Persoanei Întâi Singular în mod clar nu-i plăcea să se 
grăbească însă dacă puneai lucrurile în perspectivă, era 
imposibil să nu observi că entitatea aceea deloc grăbită era de 
două ori mai mar decât Insula Manhattan. 

Nici nu încăpea discuţie dacă ar trebui s-o urmărească sau nu 
Pentru toţi era de la sine înţeleasă prima variantă. Totuşi, Mark 
Twain, deşi capabil încă să păşească între lumi, nu mai avea 
posibilitatea să navigheze în lumea aceasta. 

— Lobsang, nu mai ai încă o unitate acvatică? întrebă Joshua 
Te cunosc când vine vorba de planuri de rezervă. Nu bate 
aproape deloc vântul şi avem mai multe funii decât un cort de 
circ. Nu se poate spune că prietena noastră corpolentă de acolo 
e prea iute de picior. Poate unitatea ta acvatică ar putea să ne 
remorcheze? 

Ideea funcţionă, dar la mustață. Mark Twain, suspendat în 
văzduh, se lupta cu rezistenţa aerului. Sally observă că era ca şi 
cum Titanicul ar fi fost remorcat de o barcă cu motor; dar în 
cazul acesta era un motor conceput de Lobsang şi construit de 


Corporaţia Black, care era şi motivul pentru care soluţia 
funcţionă de fapt. 

De regulă timoneria era domeniul exclusiv al lui Lobsang. 
Astăzi însă era ziua porţilor deschise, aşa că toţi trei urmăriră 
dârele aproape invizibile lăsate în urma ei în apă de Persoana 
întâi Singular. Cea mai mare parte a călătoarei era acum 
scufundată. 

— Dumnezeu ştie ce sistem de propulsie o avea, spuse 
Lobsang. Şi că tot l-am adus în discuţie, poate ar vrea să ne şi 
explice de ce mişună dintr-odată atâţia peşti în apa din jurul ei. 

Intr-adevăr, chiar aşa era, după cum observă şi Joshua. Apa 
strălucea de la aripioarele peştilor; îşi făcuseră apariţia chiar 
delfini care făceau piruete prin aer. Persoana Întâi Singular 
călătorea însoţită de garda de onoare. Joshua era obişnuit cu 
priveliştea râurilor fremătând de viaţă din lumile prin care 
trecuse; în absenţa omenirii, mările de pretutindeni erau la fel 
de aglomerate ca Marile Bancuri din Terranova de odinioară, 
unde se zicea că ai fi putut să mergi pe apă, atât era de ticsită 
de cod. Cei care nu părăsiseră Pământul Datum nici nu ştiau ce 
pierd. Dar nici chiar Marile Bancuri la apogeul lor nu ar fi putut fi 
atât de înţesate de peşte ca apele din urma călătoarei pe care o 
urmau. 

— E clar că are o modalitate prin care atrage creaturile 
mărunte, spuse Sally. Poate aşa reuşeşte să le ademenească 
suficient de aproape ca să le absoarbă. 

Lobsang era într-o dispoziţie locvace. 

— Splendid, nu-i aşa? Vedeţi delfinii aceia? Execută un număr 
demn Busby Berkeley! 

— Cine naiba e Busby Berkeley? întrebă Sally. 

De data asta chiar şi Joshua ştia răspunsul. 

— Dacă o să începeţi să vorbiţi iar despre filme vechi... spuse 
Sally. 

Lobsang îşi drese glasul. 

— A avut vreunul din voi vreo experienţă ieșită din comun azi- 
noapte? 

Joshua şi Sally schimbară o privire. 

— Tu ai deschis subiectul, Lobsang, spuse Sally. La ce te 
referi? 

— In ceea ce mă priveşte, a existat o tentativă de hacking, 
ceea ce trebuie să spun că este o provocare serioasă. Pentru 


băieţii din Corporaţia Black încercările de hacking erau un soi de 
sport, plus că mă mențineau în formă. Cu toate acestea, ceva a 
avut o tentativă îndrăzneață azi-noapte. Cred totuşi că a fost o 
tentativă inofensivă. Nu a fost şters şi nu a fost modificat nimic, 
ci doar au fost accesate şi copiate nişte fişiere de memorie. 

— Ca de exemplu? vru Sally să ştie. ` 

— Informaţii despre troli. Despre păşit. Incearcă să verifice 
povestea pe care i-ai spus-o, Joshua. Însă aceasta este o ipoteză 
foarte unilaterală. Pentru mine este o senzaţie asemănătoare cu 
încercarea de a recupera o amintire. 

— Să fi fost o viziune, reverie să fi fost? câtă Sally. 

Se holbară amândoi la ea, iar ea roşi, întorcându-le-o tăios: 

— Care-i problema? Am auzit de Keats, ei şi? Mulţi oameni au 
auzit de Keats, bunicul recita adesea din Keats. Deşi strica tot 
farmecul după aceea glumind că era înnebunit după Keats, dar 
nu văzuse niciodată un keat. 

— Şi eu ştiu versuri din Keats, spuse Joshua încurajator. La fel 
şi maica Georgina. Trebuie să-ţi fac cunoştinţă cu ea. Şi eu am 
avut o reverie. M-a cuprins din nou un sentiment de singurătate. 

— Şi eu, recunoscu Sally. Dar în cazul meu a fost ceva 
minunat. Un fel de întâmpinare. 

— O întâmpinare suficient de primitoare, încât să-ţi doreşti să 
sari în apă şi să-ţi pierzi identitatea? întrebă Lobsang. Apropo, 
ne apropiem. Cred că ne aşteaptă ca s-o putem ajunge din 
urmă, iar eu abia aştept să ajung la ea. 

— Te rog să mă scuzi, spuse Sally, dar eu nu am nici cea mai 
mică intenţie să pun piciorul pe chestia aia plutitoare ca să 
ajung un exponat în plus în grădina aia zoologică interioară. 

— Am înţeles, Sally. Intenţionez să fiu singurul care se apropie 
de Persoana întâi Singular, sau mai bine zis unitatea aceasta 
ambulantă va juca acest rol. Vreau să comunic cu ea neîngrădit, 
înainte să-şi continue călătoria şi să păşească mai departe, şi s- 
o conving să se oprească. 

Joshua se gândi puţin şi spuse: 

— Şi dacă nu vrea să se întoarcă... Poate fi oprită? 

— Ce propui, Joshua? se răsti Lobsang. Cum ai vrea s-o ataci? 
Ai distruge una câte una toate lumile în care ar putea locui, cu 
bombe nucleare...? întrebă el dispreţuitor. Gândiţi atât de 
meschin amândoi. Nu vedeţi decât ameninţare peste tot. Poate 
e din cauza propriei voastre fragilităţi biologice. Ascultaţi-mă. Ea 


vrea să înveţe de la noi. Dar noi avem atâtea de învăţat de /a 
ea. Ce ştie ea, care sigur dispune de o percepţie spaţială şi 
temporală la o scală superioară celei umane? enunţă el cu o 
voce care, deşi artificială, lăsa în mod bizar să transpară foarte 
multă emoție. Ai auzit de universul participativ? 

— O porcărie participativă. 

— Ascultă-mă. Conştiinţa modifică realitatea. Acesta este 
mesajul fundamental al fizicii cuantice. Noi am participat la 
crearea Pământului Datum, peticul nostru solitar de univers, 
propria noastră lume-joker. Acum am întâlnit alte minţi: elfii, 
trolii şi Persoana Întâi Singular. lar e; au participat în felul lor la 
ţeserea Pământului Lung, această reţea subtilă şi încântătoare, 
un multivers clădit de o comunitate de minţi, căreia noi abia 
acum începem să i ne alăturăm. Aceasta este lecţia cu care 
trebuie să te întorci pe Datum, Joshua. Uită de toate variațiile 
geologice şi geografice şi de mulţimea de animale exotice. 
Acesta este aspectul fundamental pentru înţelegerea realităţii - 
fundamental pentru ceea ce suntem noi. Şi dacă voi putea 
comunica cu Persoana Intâi Singular, care posedă cu siguranţă o 
pătrundere a universului dincolo de orice am fi noi capabili să 
pricepem... 

Ei bine, asta am de gând să discut cu prietena noastră 
durdulie. Şi, de asemenea, să o fac să realizeze ameninţarea pe 
care o constituie în mod inconştient. 

— Stai puţin, spuse Joshua, cântărind spusele lui Lobsang. 
Deci o să cobori acolo? O să intri la propriu în interiorul chestiei 
ăleia? 

— Creaturile conţinute de structura ei par să fie absolut 
sănătoase şi mobile. Nu percep niciun risc. Trebuie să ţinem 
cont de faptul că eu sunt singurul membru dispensabil al 
echipajului, dintre noi trei, cel puţin în forma unităţii mele 
ambulante. Însă eu voi fi descărcat în întregime. Eu, Lobsang, 
voi participa integral la aglutinare. 

— N-ai de gând să te mai întorci, nu-i aşa? 

— Nu, Joshua. Comuniunea mea cu fiinţa aceasta trebuie să 
fie un proces pe termen lung, dacă nu chiar irevocabil. Totuşi, 
trebuie să fac asta. 

Joshua se zburili. 

— Ştiu că ai avut tot felul de motive secrete pentru care m-ai 
ales pentru călătoria asta. Accept asta. Dar unicul meu obiectiv 


a fost să te aduc înapoi acasă întreg şi nevătămat. Ai spus că 
sunt ultima ta speranţă. 

— lţi respect integritatea, Joshua. Te eliberez de contract. Voi 
anexa o clauză în fişierele navei. 

— Nu e suficient... 

— Gata. 

— Ei, hai! Ajunge cu manifestările de macho! spuse Sally 
cinică. Ai copii de siguranţă peste tot, Lobsang. Deci nu eşti 
deloc în pericol, nu-i aşa? 

— Nu am de gând să vă dezvălui toate micile mele taine. Dar 
dacă se întâmplă să fiu într-o situaţie fără ieşire sau să fiu 
pierdut, o să găsiţi copii ale memoriei mele în diferite locuri, 
actualizate în fiecare milisecundă. Cea mai importantă „cutie 
neagră”, ca s-o numesc aşa, se află în fuzelajul navei, blindată 
într-un aliaj care face adamantiumul să pară plastilină, şi sunt 
convins că va rămâne complet neatinsă chiar şi în 
eventualitatea coliziunii cu un meteorit de proporţii fenomenale 
care va eradica viaţa de pe Terra. 

Sally râse. 

— Ce rost ar avea să supravieţuieşti unei catastrofe care ar 
extermina toate formele de viaţă de pe planetă? N-ar mai fi 
nimeni acolo ca să te bage în priză... 

— Există toate şansele, ca la momentul potrivit, planeta să fie 
populată din nou de forme de viaţă inteligente, care să evolueze 
până în punctul în care să fie capabile să mă recondiţioneze. Pot 
să aştept. Am destul material de citit. 

Lui Joshua i se părea că Sally devenea şi mai fermecătoare - 
dacă putea folosi un astfel de termen pentru a o descrie pe Sally 
- atunci când îi sărea muştarul. Şi, pentru prima dată, Joshua 
suspecta că Lobsang o tachina intenţionat. Încă un test Turing 
trecut cu brio, conchise el. 

— Aşadar, spuse el, presupunând că reuşeşti să o convingi să 
nu mai înfulece lumi, ce se va întâmpla apoi, Lobsang? 

— Apoi vom continua să căutăm împreună adevărul ultim al 
universului. 

— Sună aşa de inuman, spuse Sally. 

— Dimpotrivă, Sally, este extrem de uman. 

Persoana întâi Singular se contura desluşit acum în raza lor 
vizuală. De-a lungul trupului ei se iţiră nişte excrescenţe ca nişte 
antene. Era înconjurată de crabi, care urcaseră la bord ca să-şi 


facă voiajul mai plăcut, ca şi o sumedenie de păsări de mare, 
care urmăreau pesemne crabii. 

— Aşadar, spuse Lobsang, restul depinde de voi. Evident, am 
nevoie de ajutorul vostru ca să duceţi nava înapoi pe Datum. 
Luaţi legătura cu Selena Jones de la Transterra. Ştie ea ce să 
facă cu băncile de date de la bord, ca să le sincronizeze cu copia 
mea de pe Datum. Inţelegi, Joshua, într-un fel chiar o să mă duci 
înapoi acasă. Transmite-i salutări Selenei din partea mea. 
Intotdeauna am avut senzaţia că mă priveşte ca pe un soi de 
tată. Cu toate că, din punct de vedere legal, ea este tutorele 
meu. Asta e, nu am împlinit încă douăzeci şi unu de ani. 

— Stai aşa, spuse Sally, fără tine Mark Twain nu mai are 
conştiinţă. Cum o să mai funcţioneze? 

— Fleacuri, Sally! Vă las vouă exerciţiul ăsta de rezolvat. ŞI 
acum, dacă-mi permiteţi, am o întâlnire cu un organism colectiv 
enigmatic. Ah! Şi încă ceva: aveţi grijă de Shi-mi, vă rog... 

Şi, acestea fiind zise, se retrase pentru ultima dată în spatele 
uşii lui albastre. 


49 


Cu Lobsang plecat să-şi vadă de întâlnirea lui de gradul trei, 
restul echipajului de pe Mark Twain privi în urma călătoarei 
până când aceasta dispăru, cu mult înainte de a atinge linia 
orizontului. Garda de onoare formată din puzderia aceea de 
vietăţi, păsări şi peşti îşi luă zborul, se scufundă şi pluti mai 
departe. 

Spectacolul se încheiase. Circul plecase din oraş. Vraja fusese 
ruptă. lar Joshua avea sentimentul că lumea era acum mai 
goală. 

Se uită lung la Sally şi-şi dădu seama că se confrunta cu 
aceeaşi nedumerire pe care o vedea zugrăvită pe chipul ei. 

— Persoana întâi Singular mă speria, spuse el. Şi erau 
momente în care şi Lobsang mă speria, deşi din cu totul alte 
motive. Ideea că acum sunt amândoi împreună... Cine ştie ce ar 
putea deveni... 

— Noi ne-am dat străduinţa să salvăm trolii, spuse Sally 
ridicând din umeri. 

— Şi omenirea, adăugă el încet. 

— Deci ce facem acum? 

— Eu propun să mâncăm de prânz, spuse Joshua îndreptându- 


se spre bucătărie. 

Câteva minute mai târziu Sally se agăța de o cană de cafea 
plină-ochi, de parcă ar fi fost un colac de salvare. 

— Ai observat? Călătoarea păşeşte sub apă. Asta e ceva nou. 

Joshua încuviinţă din cap. Într-adevăr, se gândi el, ar trebui să 
începem cu întrebările mărunte, să rezolvăm problemele mici 
mai întâi, să nu ne lăsăm copleşiţi de misterele cosmice. Mai era 
şi întrebarea cum aveau să ajungă acasă, deşi îi venise deja o 
idee pentru o posibilă soluţie. 

— Ştii ceva, unele din creaturile înglobate în corpul ei, care 
probabil provin din lumi extrem de îndepărtate, mi se păreau 
cunoscute. De pildă, una din vietăţile alea suspendate în aspic 
arăta ca un cangur uriaş! Camerele erau în funcţiune. Putem să 
verificăm împreună înregistrările. Biologii o să se distreze pe 
cinste... 

Se auzi un zgomot uşor în pragul uşii. Joshua îşi întoarse 
privirea şi dădu cu ochii de Shi-mi. Era, ce-i drept, o pisică 
nespus de elegantă, în ciuda naturii ei robotice. 

O pisică vorbitoare. 

— Numărul şoarecilor şi rozătoarelor tip şoareci plasate în 
vivariu urmând să fie repuse în libertate când aterizăm: 
nouăzeci şi trei. Numărul rozătoarelor vătămate: zero. Se spune 
că un şoarece cu o inimă dârză poate ridica un elefant, dar am 
plăcerea să vă anunţ că nu pe nava aceasta. 

Pisica îi privi pe amândoi aşteptând o reacţie. Avea o voce 
moale, feminină, umană, dar care te ducea totuşi cu gândul la o 
pisică. 

— Sfinte Sisoe! 

— Poartă-te frumos, Sally! şopti Joshua. Mulţumim, Shi-mi. 

Pisică aşteptă mai departe un răspuns mai elaborat. 

— Nu ştiam că poţi să vorbeşti, se hazardă Joshua. 

— Înainte nu era necesar. Îi raportam lui Lobsang printr-o 
interfaţă directă. Fleacurile grăite sunt ca spuma mării; faptele 
sunt pepite de aur. 

Sally îşi întoarse uşor privirea într-o parte, ceea ce din 
experienţa lui Joshua nu era semn bun. 

— De unde este proverbul? 

— Din Tibet, spuse Shi-mi. 

— Nu cumva eşti un avatar al lui Lobsang? Sperasem că am 
scăpat de el. 


Pisica îşi lingea lăbuţa. Se opri şi privi în sus. 

— Nu. Cu toate că şi eu am o personalitate grefată pe un 
substrat de gel. Adaptată pentru conversații lejere, proverbe, 
capturarea rozătoarelor, taifas uşor cu înclinaţie de treizeci şi 
unu la sută spre cinism. Sunt, desigur, un prototip, însă voi fi în 
curând disponibilă în noua gamă de animale de casă produse de 
Corporaţia Black. Anunţaţi-vă prietenii. lar acum vă rog să mă 
scuzaţi, mai am încă de lucru, spuse pisica, ieşind din încăpere. 

După ce felina se retrase, Joshua spuse: 

— Trebuie să recunoşti că e mai bună decât o capcană de 
şoareci. 

Sally era agasată. 

— Tocmai când sunt sigură că Titanicul ăsta al vostru nu 
poate deveni mai ridicol... Ne aflăm încă deasupra oceanului? 

— Da, spuse Joshua aruncând o privire prin cel mai apropiat 
hublou. 

— Ar trebui să întoarcem. Să ne îndreptăm spre țărm. 

— Am întors deja, spuse Joshua. Am stabilit cursul după ce a 
coborât Lobsang. Am iniţiat manevra de întoarcere acum 
treizeci de minute. 

— Eşti sigur că roboţelul ăla înotător are suficientă energie ca 
să ne tragă înapoi până la țărm? întrebă Sally, evident 
neliniştită. 

— Sally, Mark Twain a fost conceput de Lobsang. Unitatea 
acvatică are destulă energie ca să înconjoare tot globul. 
Lobsang face copii de rezervă la copiile de rezervă. Ştii doar. Ce 
te frământă? 

— Dacă vrei să ştii, nu mă împac prea bine cu apa. Mai ales 
când nu-i văd fundul. Ca regulă generală, hai să zburăm pe 
unde avem nişte copaci sub noi, ce zici? 

— Când te-am cunoscut îţi făceai veacul pe coastă. 

— Eram la mal. Apă mică! Plus că suntem pe Pământul Lung: 
nu ştii niciodată ce-o să sară din apă sub tine. 

— Atunci îmi închipui că nu ai zăbovit prea mult în lumea 
acvatică prin care am trecut eu şi Lobsang. În oceanul ăla era 
un monstru care... 

— Când am ajuns în lumea aia, păşisem de pe un deal - am 
aterizat la doi metri sub apă, am înotat până într-un loc din care 
ştiam că pot să mă întorc şi am pășit mai departe, cu o fracțiune 
de secundă înainte să fiu înghițită de nişte fălci uriaşe. Nici n-am 


văzut creatura căreia îi aparţineau. Dacă mă întrebi pe mine, 
strămoşii mei s-au chinuit să iasă din afurisitul de ocean şi nu 
cred că ar trebui să-mi bat joc de efortul lor. 

Joshua zâmbi în timp ce pregătea mâncarea. 

— Uite ce e, Joshua, eu zic că ar trebui să ne întoarcem în 
Happy Landings. Tu ce părere ai? Brusc simt nevoia să văd şi 
alţi oameni... Dar trebuie să-l luăm şi pe Mark Twain cu noi, nu? 
Cu tot ce-a mai rămas din Lobsang. Plus pisica. Poate găsim o 
modalitate să mişcăm nava lateral, dacă trebuie s-o tragem 
după noi cu mâna. Dar cum o să păşească fără Lobsang? 

— Am eu o idee, spuse Joshua, dar mai poate să aştepte. Mai 
vrei cafea? 


Îşi petrecură restul zilei ca şi cum ar fi fost duminică, adică în 
felul în care te aştepţi să decurgă o zi de duminică. Conceptele 
noi şi complicate au nevoie de timp ca să ţi se sedimenteze 
uşurel în minte, fără să deterioreze ce se află deja acolo. In 
fond, regula aceasta i se aplica şi lui Lobsang, realiză Joshua. 

In după-amiaza următoare, Sally îi ghidă către ceea ce simţea 
ea că ar fi un loc moale, o scurtătură care i-ar fi condus înapoi în 
Happy Landings, nu prea departe de țărm. Coborâră la sol. Mark 
Twain plutea deasupra plajei, unde îl parcase unitatea acvatică. 
Dirijabilul era legat de Joshua şi Sally prin nişte funii lungi pe 
care le ţineau în mână. 

Apa avea un luciu deosebit pe care îl putea vedea şi Joshua: 
locul moale găsit de Sally. 

— Mă simt ca un copil cu un balon, spuse Sally ţinându-şi 
capătul ei de funie. 

— Sunt convins că o să meargă, spuse Joshua. 

— Ce să meargă? 

— Fii atentă: când păşeşti poţi să iei cu tine orice ai asupra ta. 
Corect? într-un fel, când se afla la bord, Lobsang era nava, aşa 
că putea pășşi. In cazul ăsta, noi suntem legaţi de Mark Twain, 
care deşi are un volum mare, de fapt nu cântăreşte nimic. Aşa 
e? Deci dacă pășim acum, putem să-l transportăm cu noi, nu? 

— Asta e teoria ta? spuse ea, privindu-l fix. 

— La atâta m-am priceput. 

— Dacă universul nu are acelaşi simţ al umorului ca tine, am 
putea să ne trezim cu braţele smulse din ţâţâni. 

— N-avem decât o cale să aflăm. Eşti pregătită? 


Sally şovăi. 

— Te deranjează dacă ne ţinem de mână? Am putea intra în 
bucluc dacă ne despărţim în timpul cascadoriei ăsteia. 

— Bine zis, aprobă el, luând-o de mână. Haide, Sally, mă 
bazez pe tine. 

Ea păru să-şi piardă concentrarea, ca şi cum nu ar mai fi fost 
conştientă de prezenţa lui. Adulmecă aerul, privi direct în lumină 
şi făcu nişte mişcări ciudate ca de ta; chi, graţioase, 
circumspecte, ca şi cum ar fi palpat apa. 

Apoi păşiră. Joshua avu o senzaţie mai acută decât de obicei, 
însoţită de o scurtă cădere în gol, ca şi cum ar fi alunecat pe un 
tobogan cu apă, după care se simţi rece, de parcă procesul i-ar 
fi supt cumva energia. Ajunseră pe o altă plajă, într-o altă lume, 
glaciară, mohorâtă. Aşadar, locurile moi nu te duceau direct 
unde voiai să ajungi. Şi, din punct de vedere geografic, nu mai 
erau în acelaşi loc. Joshua îşi dădu imediat seama de asta. Din 
ce în ce mai bizar. Sally îşi repetă micul ritual, cercetând 
împrejurimile. 

Le luă patru paşi în total. Dar în cele din urmă poposiră în 
Happy Landings, cu tot cu Mark Twain suspendat deasupra lor. 


Fură întâmpinați cu bucurie şi cu surprindere de localnici. 
Toată lumea era prietenoasă. In mod sincer. Pentru că aici era 
Happy Landings, nu? Evident că lumea era prietenoasă. 
Drumurile erau la fel de curate, măturate ireproşabil. Somonul 
era agăţat la uscat în şiruri aliniate, ca înainte. Bărbaţii, femeile, 
copiii şi trolii trăiau în bună pace şi armonie. 

lar Joshua se simţea din nou nelalocul lui. Avea senzaţia că 
toate sunt atât de bine aşezate, încât ar putea să dea ocol 
universului şi să se întoarcă metamorfozat în ceva cu totul şi cu 
totul imperfect. De la ultima vizită, uitase cât de stăruitor poate 
fi sentimentul acesta. Şi uitase şi de putoarea omniprezentă de 
trol. 

Cum era de aşteptat, li se oferi cazare într-una din căsuţele 
din centrul oraşului. Dar după ce se înţeleseră din priviri, 
deciseră să rămână pe Mark Twain. Fură în mod inevitabil 
urmaţi la bord de câţiva pui de trol. Joshua pregăti cina, cu 
ingrediente proaspete şi gustoase; ca şi înainte, oamenii 
fuseseră extrem de generoşi, oferindu-le alimente şi băutură. 

După cină, otrăvindu-se din nou cu cafea instant - singura 


care mai rămăsese pe Mark Twain după răfuiala cu Spărtura - şi 
înconjurată de trolii care leneveau pe puntea de observaţie, 
Sally rosti: 

— Haide, Joshua, vorbeşte. Şi eu observ oamenii. Mă uit la 
tine şi văd că te macină ceva. Spune, ce e? 

— Acelaşi lucru care te macină şi pe tine, presupun. Că e ceva 
putred aici. 

— Nu, spuse Sally. Nu e nimic putred. Dar într-adevăr ceva e 
nelalocul lui... Am fost aici de multe ori, dar acum sunt mai 
conştientă de fenomen, fiindcă te am şi pe tine îmbufnat prin 
preajmă. Sigur, ceea ce percepem noi drept putred ar putea fi 
pur şi simplu o expresie a semnificației locului acestuia. Dar... 

— Continuă. Ce anume vrei să zici? 

— Joshua, ai văzut vreun om orb aici? 

— Orb? 

— Sunt oameni cu ochelari, bătrâni cu ochelari de citit. Dar 
nimeni nu e orb. O dată m-am uitat în evidenţele de la Primărie. 
Sunt oameni care şi-au pierdut câte un deget de la picior sau de 
la mână, într-un accident cu toporul, în timp ce tăiau lemne. Dar 
se pare că niciun om cu vreun handicap serios nu ajunge 
vreodată în Happy Landings. 

— Nu sunt perfecţi nici aici. l-am văzut cum se îmbată la bar, 
de exemplu, răspunse Joshua după un scurt răgaz. 

— A, da, ştiu să petreacă, fără îndoială. Dar partea 
interesantă e că absolut toţi ştiu când să se oprească din 
petrecut. Şi crede-mă, e un talent rar. Ai observat că nu există 
poliţie aici sau ceva similar? Conform arhivelor de la Primărie, 
nu a existat niciodată un atac cu motivaţie sexuală asupra 
vreunei femei, vreunui bărbat sau vreunui copil. Niciodată. Nicio 
dispută pentru pământ care să nu fie rezolvată pe cale amiabilă. 
Te-ai uitat la copii? Toţi adulţii se poartă de parcă toţi ar fi copiii 
lor, iar copiii se poartă de parcă toţi adulţii ar fi părinţii lor. 
Întregul loc este atât de decent, echilibrat şi plăcut, încât îţi vine 
să urli, iar apoi te simţi vinovat. 

Sally mângâie un pui de trol, al cărui tors ar fi făcut de ruşine 
orice pisică: pură plăcere lichidă. 

Cuvintele lui Sally îl făcură pe Joshua să izbucnească: 

— E din cauza trolilor, sunt sigur. Am mai discutat despre 
asta. Din cauza coabitării oamenilor cu trolii. Doar aici se 
întâmplă asta. Nu seamănă cu nicio altă comunitate 


omenească. 

Sally îl ţintui cu privirea. 

— Acum ştim că minţile au o influenţă directă asupra altor 
minţi, nu? Cel puţin atât am aflat. Dacă se strâng prea mulţi 
oameni, trolii dispar. Dar dacă numărul oamenilor rămâne 
constant şi suportabil, trolii rămân prin preajmă. Poate că pentru 
oameni nu există o cantitate maximă suportabilă de troli. Happy 
Landings e ca o baie caldă de sentimente tihnite şi plăcute. 

— Dar nu e nimeni invalid. Nimeni suficient de dereglat ca să 
comită o crimă violentă. Nimeni care să nu se potrivească în 
peisaj. 

— Poate că sunt ţinuţi la distanţă, poate nici măcar în mod 
conştient, spuse ea privindu-l. Sunt cernuți. E un gând sinistru, 
nu? 

Joshua era de acord. 

— Dar cum? Nu stă nimeni cu bâta la poartă ca să-i gonească 
pe cei nevrednici. 

— Nu. 

Sally se lăsă pe spate şi închise ochii, gândindu-se. 

— Nu cred că se pune problema ca oamenii să fie excluşi în 
mod conştient, cel puţin nu de localnici. Deci cum se întâmplă? 
N-am văzut pe nimeni suspect dincolo de Happy Landinos. 
Nimeni care să cenzureze sau să controleze. Oare Happy 
Landings - locul însuşi - îşi alege cumva vizitatorii? Dar cum ar fi 
posibil aşa ceva? 

— Şi cu ce scop? 

— Nu poţi să ai un scop decât dacă ai o minte, Joshua. 

— Nu e nicio minte implicată în evoluţie, spuse Joshua 
amintindu-şi lecţiile-fulger ale maicii Georgina de la Cămin. 
Niciun scop, nicio intenţie, nicio destinaţie finală. Şi totuşi, e un 
proces care modelează fiinţele vii. 

— Deci Happy Landings e un soi de analogie a unui proces 
evolutiv? 

— Tu să-mi zici asta, spuse el studiind-o. Vii aici de multă 
vreme... 

— De când eram mică, cu ai mei. Doar că de când v-am 
cunoscut pe voi doi, mi s-au accentuat întrebările pe care mi le- 
am pus dintotdeauna. Ar trebui să port o brățară: „Ce-ar gândi 
Lobsang?” 

Joshua izbucni în râs. 


— Ştii, tot timpul mi s-a părut că locul ăsta e un fel de Eden, 
dar din care lipseşte şarpele. Şi m-am tot întrebat unde e 
şarpele. Familia mea s-a înţeles bine cu oamenii de aici. Dar eu 
nu mi-am dorit niciodată să rămân. N-am avut niciodată 
impresia că m-aş potrivi aici. Nu mă simt ca acasă. Poate m-am 
temut că ev sunt şarpele. 

Joshua încercă să descifreze expresia de pe chipul lui Sally. 

— Îmi pare rău. 

Nu păru să fie cea mai nimerită reacţie. Sally îşi feri privirea. 

— Oricum ar fi, cred că locul acesta e important, Joshua. 
Pentru noi toţi. Pentru întreaga umanitate, vreau să zic. E unic, 
în fond. Dar ce-o să se întâmple când o să înceapă să ajungă 
coloniştii aici? Mă refer la coloniştii obişnuiţi, ăia cu cazmale şi 
târnăcoape şi arme din bronz, ăia care-şi bat nevestele şi se ţin 
de găinării... Cum poate supravieţui locul ăsta? câţi troli o să fie 
împuşcaţi, măcelăriți şi înrobiţi? 

— Poate că cine sau ce coordonează experimentul o să 
înceapă să riposteze. 

Ea se cutremură. 

— Chiar începem să gândim ca Lobsang. Joshua, hai să ne 
cărăm de aici şi să mergem într-un loc normal. Am nevoie de o 
vacanţă... 


50 


În ziua următoare, într-o lume îndepărtată, Helen Green cu 
legea ciuperci. Urcase pe un deal aflat la câţiva kilometri 
depărtare de proaspăta aşezare Reboot. 

Şi auzi un fel de oftat, ca şi cum ar fi expirat cineva. Helen 
simţi o briză ca o şoaptă pe piele. Se întoarse. 

În faţa ei, în iarbă, răsărise ca din senin un bărbat subţire, 
brunet. Lângă el se afla o femeie, care arăta de parcă ar fi fost 
de-a locului. Nu era ceva nemaiîntâlnit să treacă pe acolo 
vizitatori care păşeau. Dar rar se întâmpla să arate atât de 
dezorientaţi ca aceştia doi. Şi atât de neîngrijiţi. Şi cu hainele 
acoperite de chiciură. 

Şi mai rar se întâmpla să apară cu un dirijabil uriaş plutindu-le 
deasupra capetelor. Helen se întrebă dacă ar trebui să fugă să 
cheme pe cineva. 

Bărbatul îşi protejă ochii de soare. 

— Tu cine eşti? 


— Mă numesc Helen Green. 

— A, fata cu blogul, din Madison? Chiar speram să te întâlnim. 

Fata îi aruncă o căutătură aspră. 

— Tu cine eşti? Nu încă unul care umblă după impozite, 
sper... Pe ultimul l-am alungat din oraş. 

— Nu, nu. Numele meu e Joshua Valiente. 

— Acel Joshua Valiente... 

Işi dădu seama că roşise şi se simţi penibil. 

Femeia care era în compania lui Joshua şuieră cu dispreţ: 

— Ţine-mă, Doamne! 


Joshua aprecie că Helen Green avea vreo şaptesprezece- 
optsprezece ani. Avea părul blond-arămiu, strâns la spate într-o 
coadă practică şi ţinea un coş cu ciuperci pe braţ. Purta o bluză, 
nişte pantaloni lejeri dintr-o piele moale ca de căprioară şi 
mocasini. Nu s-ar fi potrivit peisajului de pe Datum, dar pe de 
altă parte nici ruptă dintr-un muzeu din perioada colonială nu 
era. Joshua realiză că nu nu avea în faţa ochilor o reconstituire 
retro a zilelor apuse ale pionieratului. Helen Green era un 
fenomen nou în lume, sau mai bine zis în lumi. Şi părea 
simpatică. 

Nu era greu să găseşti cazare în Reboot, odată ce se 
convingeau că nu eşti cine ştie ce criminal sau bandit, ori mai 
rău, un reprezentant al guvernului federal de pe Datum, care 
devenise brusc foarte ostil împotriva coloniştilor. În timpul 
petrecut acolo, Joshua văzu că localnicii erau primitori chiar şi 
cu hoinarii, cum îi numeau ei, o speţă de oameni fără căpătâi şi 
cam ponosiţi, care cutreierau Pământul Lung fără cea mai vagă 
intenţie de a se aşeza undeva vreodată şi care nu prea aveau 
deci cu ce să contribuie la bunăstarea orăşelului Reboot. Dar 
aici, atât de departe de casă, era bine-venită orice figură nouă, 
cu o nouă poveste, oricât de scurtă le-ar fi fost şederea, atâta 
vreme cât arau un ogor sau tăiau nişte lemne în schimbul 
găzduirii. 

Seara, Joshua şi Sally şedeau împreună lângă foc, sub silueta 
întunecată a lui Mark Twain. 

— Imi plac oamenii ăştia, spuse Joshua. Sunt cumsecade. Cu 
capul pe umeri. Ştiu ce fac şi îşi văd de treabă. 

Simţea asta din pricina felului lui de-a fi, era conştient de 
asta; admira oamenii care făceau ce trebuie, cum ar fi să 


dezvolte comunitatea aceasta cu simţ de răspundere, în mod 
organizat. Aş putea trăi aici, se surprinse el gândind. 

Dar Sally pufni dezaprobatoare. 

— Nu prea cred. Asta e modul vechi de viaţă sau o imitație a 
lui. Nu mai avem nevoie să lucrăm pământul ca să hrănim 
populaţii numeroase. Nu mai avem un singur Pământ, acum 
avem Pământuri infinite, care pot hrăni populaţii infinite. 
Hoinarii ăia s-au prins cum merge treaba. Ei sunt viitorul, nu 
alde Helen Green, admiratoarea ta înfocată. Eu propun să 
rămânem aici o săptămână, le dăm o mână de ajutor cu recolta 
şi ne luăm plata în provizii. Ce zici? După care o luăm spre casă. 

Joshua îşi înfrânse stinghereala şi zise: 

— Şi după aia? îl livrăm pe Lobsang, sau ce-a mai rămas din 
el în Mark Twain, înapoi la transterra. Plus pisica. Apoi eu o să 
vreau să plec iar, Sally. Cu sau fără Lobsang. Mai sunt atâtea de 
descoperit. In toţii anii ăştia care au trecut de la Ziua Marelui 
Pas abia dacă am explorat o parte infinitezimală din Pământul 
Lung. Eu, care credeam că le ştiu pe toate, nu văzusem niciun 
trol înainte de expediţia asta, nu auzisem de Happy Landings... 
Cine ştie câte lucruri mai sunt de descoperit? 

Il privi dintr-o parte, cum obişnuia uneori. 

— Tinere, sugerezi cumva ca noi doi să fim din nou tovarăşi 
de călătorie în viitor? 

Niciodată în viaţa lui nu mai sugerase aşa ceva vreunei fiinţe 
umane. Cu excepţia situaţiilor în care încerca să salveze pe 
cineva. Ocoli întrebarea. 

— Avem Spărtura. Poate şi un Marte Lung! Cine ştie? M-am 
tot gândit la asta. Dacă pășim suficient de departe acolo, poate 
găsim chiar un Marte locuibil. 

— Incepi să aiurezi. 

— Păi, da, citeam mult science-fiction într-o vreme. Dar mai 
întâi hai să mergem acasă. Simt că a venit vremea. Să revedem 
Madisonul. Să vedem ce mai fac unii şi alţii. Sally, chiar aş vrea 
să-ţi fac cunoştinţă cu maica Agnes. 

— Şi cu maica Georgina, spuse ea zâmbind. Putem să vorbim 
despre Keats... 

— lar apoi, când Lobsang 2.0 lansează Mark Trine, intenţionez 
să mă aflu la bord. Chiar dacă trebuie să dorm pe prici cu pisica. 

Sally căzu pe gânduri. 

— Ştii, mama avea o vorbă când noi, copiii, ne fugăream ca 


nişte sălbatici: „Toate bune şi frumoase până vă scoateţi un 
ochi.” Mi-e teamă că dacă forţăm nota cu jucăria asta nouă şi 
fascinantă care este multiversul, mai devreme sau mai târziu un 
bocanc uriaş o să vină şi o să ne strivească. Deşi presupun că 
am putea să ne uităm în sus ca să vedem al cui e bocancul. 

— Chiar şi asta ar fi interesant, spuse Joshua. 


După ce se pregătiră de plecare, se duseră să-şi ia rămas-bun 
de la Helen Green, având în vedere că fusese prima persoană 
care îi întâmpinase mai mult sau mai puţin politicos în sânul 
comunităţii. 

Helen era în toiul zilei de lucru, cu un teanc de cărţi roase de 
atâta citit sub braţ. Avea un aer calm, competent, binedispus - 
îşi vedea de viaţa ei la o sută de mii de Pământuri depărtare de 
locul unde se născuse. Părea puţin emoţionată, ca de fiecare 
dată când se afla în preajma lui Joshua. Dar îşi înlătură o şuviţă 
de păr de pe frunte şi zâmbi. _ 

— Păcat că plecaţi atât de curând. Incotro acum - înapoi pe 
Datum? 

— Madison, spuse Joshua. De acolo eşti şi tu, nu? îmi 
amintesc din blogul tău. Mai avem prieteni, rude acolo... 

Insă Helen se încruntase. 

— Madison? N-aţi auzit ce s-a întâmplat? 


51 


Pentru Monica Jansson, ziua fatidică pentru Madison începuse 
cu un telefon e la Clichy, în urma căruia fusese nevoită să plece 
de la seminarul despre impactul demografic al Pământului Lung, 
de la Universitatea Wisconsin. Colegii îi aruncară priviri 
usturătoare, în afară de cei care ştiau că este polițistă. 

— Jack? Ce e? Sper să fie ceva important... 

— Taci și ascultă, Baubau. Cineva a pus o bombă. 

— O bombă? _ 

— Nucleară. In centrul Madisonului. Se presupune că este 

ascunsă undeva în Piața Capitoliului. 
__ Sala de conferințe era departe de centru, la nord-est. 
Incepuse deja să alerge, ieși din clădire și ajunse la mașină. Deja 
Gâfâia. Uneori chiar simțea că are peste patruzeci de ani. 

Incepu să urle o alarmă de protecţie civilă. 

— O bombă nucleara? Cum dracu’... 


— Cică un fel de valiză. A început să plouă cu avertizări. 
Ascultă-mă bine! Uite ce ai de făcut. Bagă oamenii înăuntru! Ai 
înţeles? Sub pământ dacă poţi. Spune-le ca vine o tornada, dacă 
nu se lasă convinși. Dacă explodează drăcia, cu excepţia zonei 
zero, putem măcar să ne asigurăm că reducem numărul de 
victime expuse radiaţilor dacă... La naiba Jansson, aia a fost 
portiera ta trântindu-se? 

— M-ati prins, şefu'. 

— Spune-mi măcar că ieşi din oraş. 

— Nu pot să vă spun asta, domnule. 

Unii oameni începuseră deja să iasă din birouri, din magazine, 
din case, în lumina zilei însorite de toamnă, arătând debusolaţi. 
În schimb, alţii intrau în clădiri din reflex. Wisconsin fusese ce-i 
drept, lovit de suficiente tornade ca oamenii să asculte 
avertizările. În câteva minute şoselele aveau să fie blocate de 
cei care încearcă să părăsească oraşul, indiferent de 
recomandările oficiale. 

Apăsă frâna la podea, profitând că drumurile erau încă relativ 
libere, porni sirena şi demară în trombă spre sud-vest, în 
direcţia Capitoliului. 

— La naiba, locotenent! 

— Uitaţi cum stă treaba, domnule: ştiţi la fel de bine ca mine 
că sigur e responsabilă de asta o grupare extremistă ca 
Umanitatea Prioritară. lar ăsta e domeniul meu. Dacă sunt la 
faţa locului, poate reuşesc să văd ceva. Să ochesc vreunul din 
suspecţii obişnuiţi. Să tai răul de la rădăcină. 

— Sau să-ţi prăjeşti fundul de lesbiană fraieră! 

— Nu, domnule. Am Stepperul la mine... spuse ea atingându- 
şi talia ca să verifice. 

Auzi mai multe alarme de dezastru urlând peste sirena 
maşinii. În jurul ei începură să răsară de peste tot mesaje de 
urgenţă, pe toate căile: un apel de la 911 redirecționat pe 
telefonul ei de civil, e-mailuri pe tabletă, mesaje sumbre de la 
Sistemul de Avertizare de Urgenţă la radio. Nimic din toate 
astea nu era de ajuns, realiză ea. 

— Ascultaţi-mă, şefu'. Trebuie să modificaţi cursul situaţiei. 

— Ce vrei să zici? 

— Din câte se pare, toată lumea e îndemnată să urmeze 
procedura standard. Trebuie să-i facem pe oameni să păşească, 
domnule. Oriunde, la est, la vest, nu contează. Departe de 


Madison Zero. 

— Ştii la fel de bine ca mine că nu toată lumea poate să 
păşească. În afară de fobici, mai sunt bătrânii, copiii, bolnavii la 
pat, pacienţii din spitale... 


— Trebuie să se ajute între ei. Dacă poţi păş;, bine, dar ia şi 
pe altcineva cu tine, cineva care nu poate păşi. Du-l în braţe sau 
în spate. Apoi întoarce-te şi pășeşte încă o dată. Şi încă o dată şi 
încă o dată... 

— Te-ai gândit ceva la asta, nu-i aşa, Baubau? spuse el, după 
un moment de tăcere. 

— De-asta mi-aţi dat postul acesta acum atâţia ani. 

— Eşti dementă. 

Pauză. 

— Fac ce zici dacă întorci naibii maşina. 

— Nici gând, domnule. 

— Eşti concediată, Baubau. 

— Am înţeles, domnule. O să rămân totuşi pe fir. 

Ajunse pe East Washington şi dădu cu ochii de Capitoliu 
strălucind alb în soare. Oamenii forfoteau încoace şi-n colo, 
ieşind sau intrând în birouri şi magazine. Unii îi făcură semn să 
oprească; păreau enervaţi - voiau probabil să se plângă de 
zgomotul sirenelor, care continuau să urle aparent fără motiv. 
Maşina din faţa ei avea o plăcuţă de înmatriculare verde, 
prețioasă, cu Green Bay Packers. Pe ziduri zări postere cu Brian 
Cowley, solemn, arătând cu degetul, ca un virus care se 
răspândea. 

Îi era imposibil să conceapă că, în doar câteva minute, toate 
astea aveau să fie un nor de pulbere radioactivă. Dar acum auzi 
la radio instrucţiuni precipitate care îndemnau populaţia să 
păşească, intercalate cu anunţurile standard. Păşiţi şi ajutați. 
Păşiți şi ajutați... 

Zâmbi. Un slogan ad hoc. 

Clichy reveni cu mai multe informaţii. Singurul avertisment 
primit de poliţie fusese din partea unui puşti care intrase agitat 
într-o secţie de poliţie din Milwaukee. Cincisprezece ani. Se 
alăturase unor partizani de la Umanitatea Prioritară, pentru 
viaţa socială, ca să cunoască fete. Dar îi minţise. Era de fapt un 
stepper înnăscut. lar când Prioritarii aflaseră, îl duseseră la un 
doctor, aflat deja pe lista neagră a poliţiei, care îi deschisese 


ţeasta, îi băgase un electrod în creier şi îi arsese centrii nervoși 
care se presupunea că sunt responsabili pentru capacitatea de a 
păşi. Indiferent dacă mai putea păși sau nu după aceea, cert era 
că băiatul orbise. Aşa că se dusese la poliţie şi-şi turnase 
tovarăşii, divulgând ce puneau la cale în Madison. 

— Tot ce ştie puştiul e că Prioritarii au pus mâna pe o chestie 
căreia ei îi zic „valiză nucleară”. Citesc acum un raport în care 
scrie că singurul astfel de dispozitiv fabricat în mod oficial de 
SUA este un W54, din gama MSDA, adică Muniţie Specială de 
Distrugere Atomică, cu o capacitate de circa şase kilotone, care 
ar provoca aproximativ o treime din pagubele de la Hiroshima. 
Sau mai există posibilitatea să fi făcut rost de un dispozitiv 
rusesc, de pildă un RA-115. Fii atentă, cică se presupune că 
fosta Uniune Sovietică a plasat strategic nişte bombe din astea 
pe teritoriul SUA. Aşa, pentru orice eventualitate. 

Ajunsese în Piaţa Capitoliului. De obicei era înţesată cu 
tarabele vreunui târg de artă sau ale pieţei de zarzavaturi, 
extinsă acum cu produsele exotice din nenumărate lumi, sau 
servea drept scenă pentru vreun protest sau manifestaţie. 
Astăzi, în schimb, piaţa era plină de poliţişti, de agenţi de la 
Siguranţa Naţională şi de la FBI, unii îmbrăcaţi în costume de 
protecţie chimico-biologico-nucleară, de parcă asta i-ar fi ajutat 
la ceva, şi de vehiculele lor, inclusiv elicoptere care zbârnâiau 
deasupra. Cei mai curajoşi dintre toţi, se gândi ea, cei care 
alergau înspre bombă. Croindu-şi drum prin piaţă, Jansson 
aruncă o privire spre State Street, care făcea legătura între 
campusul Universităţii Wisconsin cu Piaţa în linie dreaptă, de la 
vest la est. Strada era încă plină de restaurante, cafenele şi 
magazine aglomerate: rămăsese inima palpitândă a oraşului, în 
pofida recesiunii Pământului Lung şi a depopulării. In după- 
amiaza aceasta forfotea de studenţi şi oameni veniţi la 
cumpărături. Unii se grăbeau în mod clar să se adăpostească, 
dar alţii îşi sorbeau netulburaţi cafeaua, cu privirea aţintită în 
telefon sau în laptop. Unii râdeau chiar, în ciuda vocii clare a 
unui poliţist care îndemna lumea prin megafon să se 
adăpostească înăuntru sau să se îndepărteze de piaţă şi a 
sirenelor care acopereau toate zgomotele. 

— Oamenilor nu le vine să creadă. 

— Mie-mi spui! 

Abandonă maşina şi, băgând în ochi insigna oricui îi stătea în 


cale, tăie mulţimea până ajunse pe colina Capitoliului. Larma 
asurzitoare a sirenelor reverberând în asfalt te scotea din minţi. 
Pe cele patru şiruri de trepte din jurul clădirii Capitoliului se 
scurgeau şuvoaie de oameni care ieşeau din clădire, membri ai 
corpului legislativ, lobbyişti, avocaţi, toţi la costum, îmbrăcaţi la 
patru ace. La baza unui şir de trepte şedea un grup de civili mai 
zdrenţuroşi, păziţi de un cerc larg de poliţişti înarmaţi şi agenţi 
de la Siguranţa Naţională. Oamenii aceştia, după câte se părea, 
se aflau în piaţă când fusese difuzată avertizarea, drept care 
fuseseră prompt arestaţi, li se confiscaseră Stepperele, 
telefoanele şi orice arme purtau asupra lor. Jansson, aflată în 
apropiere, încercă să identifice chipuri familiare în mulţimea de 
turişti, cumpărători şi afacerişti nemulţumiţi şi speriaţi. Unii din 
ei îşi fluturau brăţările cu inscripţia „mândru că sunt stepper” în 
faţa poliţiştilor care îi păzeau, protestând. Wu sunt de la 
Umanitatea Prioritară! Uitaţi-vă şi voi! 

Apoi dădu cu ochii de Rod Green, stând puţin mai departe de 
ceilalţi. 

Se aşeză lângă Rod. Avea optsprezece ani, ştia asta, dar arăta 
mai tânăr. Era îmbrăcat în blugi şi într-o geacă închisă la 
culoare. Avea părul roşcat-arămiu tuns scurt. Arăta ca orice alt 
student. Dar era încruntat; în cutele din jurul gurii şi al ochilor i 
se citea disprețul şi ura. 

— Tu ai făcut asta. Nu-i aşa, Rod? 

Trebuia să strige ca să acopere zgomotul sirenelor şi să se 
facă auzită. 

— Haide, puştiule, doar mă cunoşti. Stau cu ochii pe tine de 
câţiva ani. 

— Ţie ţi se zice Baubau, spuse el, aruncându-i totodată o 
căutătură piezişă. 

— Eu sunt aia. Tu ai făcut asta? 

— Am ajutat. 

— Pe cine ai ajutat? Cum ai ajutat? 

El ridică din umeri. 

— Am adus-o în piaţă într-un rucsac mare. Am livrat-o, dar nu 
ştiu unde e ascunsă. Nu ştiu nici cum a fost activată şi nici cum 
poate fi dezamorsată. 

La naiba. La naiba. 

— Rod, chiar e necesar? Trebuie să moară toţi oamenii ăştia 
doar ca să te răzbuni tu pe mămica? 


— Numai că vaca aia e în siguranţă, şuieră el duşmănos. 

Jansson fu şocată. Poate nici nu aflase că mama lui, Tilda 
Lang Green, stabilită într-o colonie de pe un Pământ îndepărtat, 
murise de cancer. Nu era acum momentul să-i spună. 

— Crezi că o să schimbe ceva? Ştiu că vouă v-a intrat în cap 
că Madison e un soi de sediu central pentru pășit. Dar nu aveţi 
cum să faceţi să dispară Pământul Lung. Chiar dacă aruncaţi în 
aer întregul Wisconsin, oamenii o să pășească în continuare din 
alte locuri... 

— Ştiu un singur lucru despre bombă. 

Il apucă de umeri. 

— Ce anume? Spune-mi, Rod. 

— Ştiu când. 

Se uită la ceas. 

— Două minute şi patruzeci şi cinci de secunde. Patruzeci şi 
patru. Patruzeci şi trei... 

Jansson se ridică în picioare şi le strigă poliţiştilor: 

— Aţi auzit ce-a zis? Comunicaţii informaţia. Şi daţi-le drumul 
oamenilor ăstora. Stepperele - pentru Dumnezeu, daţi-le înapoi 
Stepperele! 

Poliţiştii reacționară instantaneu. lar prizonierii lor se ridicară 
în picioare furioşi şi panicaţi de ce auziseră. Dar Jansson nu-l 
scăpă din ochi pe Rod. 

— S-a zis cu mine, spuse Rod. Eu nu pot păâși. De-aia am şi 
venit aici. Mi s-a părut corect. 

— Bun, acu-i acu! 

Fără niciun avertisment, îl apucă de sub genunchi şi de umeri, 
ca pe un copil şi, opintindu-se, îl ridică în braţe. Era prea greu 
pentru ea, aşa că se prăvăli imediat sub greutatea lui, dar reuşi 
să apese butonul Stepperului înainte să se lovească amândoi de 
pământ. 

Ateriză pe spate, pe iarba verde. Cer senin deasupra, ca şi pe 
Datum. Sirenele amuţiseră. Schelele construite aici, în Vest 1, ca 
punct de corespondenţă cu Capitoliul, se ridicau deasupra ei. 

Rod, prăbuşit peste ea, fu cuprins de spasme, vărsă şi începu 
să facă spume la gură. Un paramedic într-o salopetă portocalie îl 
trase pe Rod la o parte. 

— E fobie, spuse Jansson. Are nevoie de... 

— Ştim, doamnă. 

Doctoriţa scoase o seringă din trusă şi îi injectă ceva în gât. 


Convulsiile se potoliră. Rod o privi drept în ochi pe Jansson. 
Articulă clar: 

— Două minute. 

Apoi îşi dădu ochii peste cap şi îşi pierdu cunoştinţa. 


Două minute. Informaţia se răspândi fulgerător în Madison 
Zero, în gemenii aflaţi în formare, la Est şi la Vest, şi făcu ocolul 
unui glob întreg care aştepta cu răsuflarea tăiată. 

lar lumea începu să pășească. 

Părinţii îşi luară în braţe copiii, apoi se întoarseră după rudele 
şi vecinii în vârstă. În aziluri, nişte bătrâni derutaţi se pomeniră 
cu câte un Stepper în braţe, ajungând pentru prima oară în viaţă 
în Est sau în Vest. În şcoli, profesorii îşi luară în braţe elevii, iar 
copiii mai mari îi luară în spate pe cei mai mici. În spitale, 
personalul şi pacienţii mai sănătoşi găsiră modalităţi de a-i 
ridica şi de a păâşi cu cei mai grei şi mai imobilizaţi pacienţi, 
chiar şi cu victimele aflate în comă şi cu bebeluşii din 
incubatoare, după care se întoarseră să repete mişcarea; 
aşteptară ca medicii să încheie operaţiile întrerupte şi luară apoi 
cu ei şi pacienţii respectivi. Pretutindeni în Madison, majoritatea 
umanităţii, capabilă să păşească ajută minoritatea incapabilă. 
Chiar şi fobicii extremi, Rob Green, care nu puteau face nici 
măcar un singur pas, fură asistați de doctori care îşi dădură 
silinţa să le stabilizeze starea, până puteau fi înlăturați din zona 
de pericol şi transportaţi înapoi pe Datum. 

În Madison Vest 1, Monica Jansson urmărea derularea 
evenimentelor. Erau instalate camere de televiziune în tot 
perimetrul, precum şi drone aeriene conectate la aparatele de 
zbor. Pentru Jansson era un sentiment foarte ciudat să se afle în 
siguranță în toiul unei asemenea crize, însă medicii îi 
confiscaseră Stepperul şi nu mai avea ce să facă. Aşa că privea. 
Cineva îi aduse chiar o ceaşcă de cafea. 

Aici, în Vest 1, se desluşeau clar din văzduh lacurile, istmul, 
geografia specifică a zonei, desfăşurată ca o hartă, o regiune 
geamănă a celei de pe Datum, care fusese complet pustie cu 
douăzeci de ani în urmă. Madison Vest 1 începuse să capete o 
fizionomie individuală, se defrişaseră petice de pădure, se 
asanaseră mlaştinile, unele poteci fuseră lărgite şi consolidate 
până în punctul în care puteau fi numite drumuri în toată regula, 
răsăriseră ciorchini de clădiri ici-colo, şi se ridica deja fum de la 


fabricile de cherestea şi de la fierării. Dar astăzi, locuitorii din 
Vest 1 se înghesuiau să-i ajute şi să-i găzduiască pe refugiații de 
pe Datum. 

Incepuseră să sosească. Jansson îi văzu apărând, unul câte 
unul sau în mici grupuri. Erau unii care aterizau chiar şi în lacuri, 
din bărci sau de pe plăcile de surf. Bărcile cu vâsle brăzdau 
apele albastre imediat ce răsărea câte un punct în larg. 

lar pe uscat Jansson observă cum se forma un soi de hartă a 
oraşului de pe Datum pe covorul verde de iarbă din Vest 1. 
Studenţii de la universitate - o pată multicoloră care 
corespundea coordonatelor campusului, întinzându-se spre sud 
până la malul lacului Mendota. Spitalele, St Mary's şi Meriter, 
spitalele şi clinicile universităţii, marcate de mici grupuri 
dreptunghiulare de medici, asistente şi pacienţi. Şcolile, 
delimitate de profesorii şi elevii lor în locurile în care ar fi fost 
sălile de clasă. Pe malul lacului Monona apărură cete de oameni 
de afaceri din centrul de conferinţe, ca nişte pinguini, în 
costumele lor la patru ace. Apoi începu să se umple şi zona din 
apropierea Pieței Capitoliului, forma de diamant a pieţei, cu 
clienţii magazinelor şi restaurantelor de pe State Street şi King 
Street aliniaţi de-a lungul străzilor, spre vest şi spre est, 
funcţionarii din birouri, cei care locuiau pe East şi West 
Washington... Era într-adevăr o hartă a oraşului Madison, o 
hartă vie, formată din oameni, din care dispăruseră clădirile. 
Căută Allied Drive, unde un grup de călugăriţe păşiră între 
realităţi, împreună cu copiii vulnerabili pe care îi aveau în grijă 
la Cămin. 

lar în ultima clipă văzu apărând suspendaţi în aer oameni 
care se aflaseră în clădirile înalte din centru, mulţi dintre ei la 
costum. Păşiseră pur şi simplu direct de la etajele superioare 
pentru că nu mai avuseseră timp să ajungă la lifturi sau la scări, 
sau să găsească altă soluţie. Fantasme tridimensionale ale 
edificiilor sortite pieirii păreau că ia fiinţă din trupurile celor care 
rămâneau agăţaţi în aer o fracțiune de secundă înainte să se 
prăbuşească la pământ. 

Jansson auzi păcănitul unui contor Geiger în apropiere. 


52 


Joshua şi Sally trecură rapid de ultimele câteva versiuni ale 
Madisonului, Vest 10, 9, 8... Lumile acestea aglomerate nu-l 


interesau absolut deloc pe Joshua; tot ce-şi dorea acum era să 
ajungă mai repede acasă. 6, 5, 4... Pe unul din Pământurile 
Inferioare deciseră să traverseze geografic, din Humptulips în 
Madison, punând în mişcare dirijabilul cu ajutorul unuia din 
motoare, pe care izbutise să-l repare Franklin Tallyman, băiatul- 
minune din Reboot. 3, 2, 1... În ultimele câteva lumi erau 
instalate nişte bariere, un soi de sistem de avertizare; se grăbiră 
mai departe... 

Zero. 

Madison nu mai exista. 

Joshua era şocat. | se tăie respiraţia. Sally îl strânse de braţ. 
Se aflau în mijlocul unui câmp de dărâmături. Forme dezolante, 
bucăţi de zid spart. Siluete contorsionate - rămăşiţele scheletice 
ale structurilor de beton armat. Se înecă imediat de la praf. 
Dirijabilul hărbuit atârna inutil deasupra ruinelor. 

Cineva apăru în faţa lor. Un bărbat în costum de protecţie, nu, 
o femeie, realiză Joshua, zărindu-i chipul prin viziera prăfuită. 

— Suntem aici ca să întâmpinăm stepperii, pronunţă ea cu o 
voce mecanică. Plecaţi imediat de aici. Duceţi-vă înapoi. 

Alarmaţi, în stare de şoc, Joshua şi Sally păşiră ţinându-se de 
mână înapoi în Vest 1, luând şi aerostatul cu ei. Aici, în lumina 
puternică a soarelui, îi întâmpină o altă tânără în uniformă, de la 
Agenţia Federală pentru Situaţii de Urgenţă, cu un carneţel şi un 
mic dispozitiv de înregistrare a datelor în mână. Aruncă o privire 
în sus la dirijabil, scutură capul neîncrezătoare şi spuse pe un 
ton mustrător: 

— Va trebui să treceţi pe la decontaminare. Am distribuit 
avertizări în lumile învecinate. Ce să-i faci, nu poţi să-i prinzi pe 
toţi. Nicio grijă, nu aţi încălcat nicio lege. O să am nevoie de 
nume şi de numărul de asigurare socială... 

Începu să migălească ceva în ecranul dispozitivului de date. 

Joshua deveni uşor-uşor conştient de ce se petrecea în jurul 
lui. Acest Madison paralel era mult mai aglomerat decât la 
ultima lui vizită. Campamente, spitale improvizate, cantine. O 
tabără de refugiaţi. 

Sally spuse cu amărăciune: 

— lată-ne ajunşi pe tărâmul făgăduinţei, având la dispoziţie 
tot ce şi-ar putea dori cineva vreodată, şi de un milion de ori pe 
atât. Totuşi, cineva vrea să declanşeze un război. Mare 
minunăţie mai e şi omul! 


— Nu poţi să porneşti un război dacă nu ai cu cine, spuse 
Joshua. Auzi, trebuie să ajung la Cămin. Sau în locul în care ar 
trebui să fie Căminul în mod normal... 

Femeii de la Agenţie îi sună telefonul agăţat în talie. Se uită la 
ecran şi păru derutată. 

— Sunteţi Joshua Valiente? 

— Da. 

— Vă caută cineva, spuse ea întinzându-i telefonul. Domnul 
Lobsang. 


Mulţumiri 

Am ales Madison, Wisconsin ca loc de desfăşurare în acest 
roman în parte şi pentru că, în timp ce scriam cartea, ne-am dat 
seama că, în iulie 2011 urma să se ţină acolo a doua convenţie 
Discworld din America de Nord, aşa că puteam să ne 
documentăm simultan pentru carte şi să împuşcăm astfel doi 
iepuri dintr-o lovitură. Convenţia cu pricina s-a dovedit a fi un 
adevărat atelier de creaţie pentru Pământul Lung. Recunoştinţa 
noastră se îndreaptă către toţi cei care au participat la discuţie, 
mult prea numeroşi pentru a fi amintiţi aici, şi în special către 
Dr. Christopher Pagei, directorul Spitalului Animalelor de 
Companie din Madison, şi soţia sa, Juliet Pagei, care şi-au 
sacrificat o parte importantă din timpul lor liber pentru a le servi 
drept ghizi autorilor în Madison, atât în aspectele sale străvechi, 
cât şi în cele moderne, de la Arboretum până la Willy Street, şi 
care şi-au oferit asistenţa nepreţuită citind una din primele 
ciorne ale cărţii. Vă mulţumim, dragi locuitori din Madison, şi ne 
cerem scuze pentru modul în care v-am tratat minunatul oraş. 
Ne asumăm, desigur, răspunderea integrală pentru toate erorile 
şi inexactităţile. De asemenea, îi mulţumim lui Charles Manson, 
bibliotecarul responsabil cu Secţiunea Tibetană a Bibliotecii 
Bodleian din Oxford, pentru ajutorul oferit la construirea lumii lui 
Lobsang. 

T.P. 

S.B.