Bernard Werber — 1 Furnicile

Bernard Werber 
FURNICILE 


În cele câteva secunde necesare pentru a citi aceste patru 
rânduri: 

— pe Pământ se nasc 40 de oameni şi 700 de milioane de furnici. 

— pe Pământ mor 30 de oameni şi 500 de milioane de furnici. 


OM: Mamifer a cărui talie variază între 1 şi 2 metri. Greutate: 
între 30 şi 100 kg. Perioada de gestație a femelelor: 9 luni. 
Modul de nutriţie: omnivor. Populaţia estimată: peste cinci 
miliarde de indivizi. 


FURNICA: Insectă a cărei talie variază între 0,01 şi 3 centi- 
metri. Greutatea: între 1 şi 150 mg. Ouă depuse: oricâte, în 
funcţie de numărul de spermatozoizi. Mod de nutriţie: omnivor. 
Populaţia probabilă: peste un miliard de miliarde de indivizi. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


1 
TREZIREA 


— VEŢI VEDEA, nu e deloc ceea ce vă aşteptaţi să fie. 

Notarul îi spuse că imobilul fusese catalogat ca monument 
istoric şi că în el locuiseră nişte bătrâni înţelepţi din Renaștere, 
cărora le uitase numele. 

Urcară scara şi pătrunseră pe un culoar întunecat unde nota- 
rul bâjbâi îndelung, apăsând zadarnic pe un buton înainte de a 
exclama înciudat: 

— Ah, la naiba! nu funcţionează. 

Se afundară în întuneric, pipăind cu zgomot pereţii. După ce 
găsi în sfârşit uşa, o deschise şi, de data asta, apăsă cu succes 
pe întrerupătorul electric, notarul îşi văzu clientul schimbat la 
faţă. 

— Nu vă simţiţi bine, domnule Wells? 

— Am un fel de fobie. Dar nu-i nimic. 

— Vă e frică de întuneric? 

— Exact. Dar mi-e deja mai bine. 

Vizitară împreună locul. Era un subsol de două sute de metri 
pătraţi. Deşi nu comunica cu exteriorul decât prin câteva răsu- 
flători înguste, situate la nivelul tavanului, apartamentul îi plăcu 
lui Jonathan. Cenuşiul pereţilor era uniform şi praful se lăfăia 
peste tot... Dar nu era cazul să facă mofturi. 

Actualul lui apartament era cu mult mai mic decât acesta. Şi 
nici nu mai avea cu ce plăti chiria; atelierul de lăcătuşerie la 
care lucra hotărâse de curând să se lipsească de serviciile lui. 

Moştenirea lăsată de unchiul Edmond era într-adevăr un 
chilipir nesperat. 


Două zile mai târziu, Jonathan se instala la nr. 3 de pe strada 
Sibariţilor împreună cu nevasta lui, Lucie, cu fiul lor, Nicolas, şi 
căţeluşul Ouarzazate, un caniş pitic corcit. 

— Mie îmi plac zidurile astea cenuşii, zise Lucie ridicându-şi 
părul des şi roşcat. Vom putea tapeta cum vrem noi. Totul 
trebuie refăcut aici. E ca şi când ai avea de transformat o 
închisoare în hotel. 


— Unde e camera mea? întrebă Nicolas. 

— In capăt, la dreapta. 

— Hau, hau, făcu Ouarzazate, şi începu s-o muşte în joacă pe 
Lucie de pulpe, fără să ţină seama de faptul că stăpâna lui avea 
în braţe serviciul de veselă din zestre. 

Drept pentru care a fost închis imediat la toaletă; cu cheia, 
pentru că sărea până la clanţe şi ştia să apese pe ele. 

— İl cunoşteai bine pe generosul tău unchi? reluă Lucie. 

— Pe unchiul Edmond? De fapt, tot ce-mi amintesc despre el 
e că mă lua de mâini şi mă învârtea când eram mic de tot. O 
dată mi-a fost aşa de frică încât am făcut pipi pe el. 

Râseră amândoi. 

— Incă de pe atunci erai fricos! îl tachină Lucie. 

Jonathan se prefăcu a nu auzi. 

— Nu s-a supărat. l-a spus doar atât mamei: "Bun, ştim deja 
că nu-l putem face aviator..." Mai târziu, mama spunea că-mi 
urmărea cu atenţie evoluţia, dar nu l-am mai văzut. 

— Ce meserie avea? 

— Era savant. Biolog, mi se pare. 

Jonathan căzu pe gânduri. La urma urmei, nici măcar nu-şi 
cunoştea binefăcătorul. 


La 6 km de acolo: 

BEL-O-KAN, 

1 metru înălţime 

50 de etaje sub sol 

50 de etaje deasupra solului 

Cel mai mare oraş din regiune 

Populaţie estimată: 18 milioane de locuitori. 
Producţie anuală 

— 50 litri de mierat de păduche-de-frunză. 
— 10 litri de mierat de coşenilă. 

— 4 kilograme de ciuperci agaricacee. 

— Pietriş expulzat: 1 tonă. 

— Kilometri de culoare practicabile: 120 

— Întinderea la suprafaţă: 2m2. 


O rază de soare a reuşit să pătrundă. Un picior s-a mişcat. 
Primul gest de la intrarea în hibernare, în urmă cu trei luni. Un 
alt picior, terminat cu două gheare care se depărtează puţin 


câte puţin, se deplasează lent înainte. Al treilea picior se întinde 
şi el. Apoi un torace. Apoi un individ. Apoi doisprezece indivizi. 

Tremură pentru a-şi ajuta sângele transparent să circule prin 
reţeaua arterelor. Sângele devine din vâscos fluid, apoi lichid. 
Treptat, pompa cardiacă se pune din nou în mişcare. Ea împinge 
lichidul vital până la extremitatea membrelor. Structurile 
biomecanice se încălzesc. Articulațiile hipercomplexe pivotează. 
Peste tot, rotulele cu plăcile lor protectoare se mişcă până la 
punctul extrem de răsucire. 

Se ridică. Corpurile lor îşi recapătă răsuflarea. Mişcările sunt 
descompuse. Dans cu încetinitorul. Se agită uşor, se scutură. 
Picioarele din faţă se împreunează în faţa gurii de parcă ar vrea 
să se roage, dar nu, îşi umezesc ghearele pentru a-şi lustrui 
antenele. 

Cele douăsprezece creaturi sculate din somn se fricţionează 
unele pe altele. Apoi încearcă să-şi trezească vecinii. Dar abia 
au destulă putere pentru a-şi mişca propriile lor corpuri, nu au 
energie de oferit. Renunţă. 

Apoi pornesc greoi printre corpurile încremenite ale surorilor 
lor. Se îndreaptă spre marele Exterior. Organismul lor cu sânge 
rece trebuie să capteze caloriile soarelui. 

Inaintează istovite. Fiecare pas e o adevărată durere. Ar dori 
atât de mult să se culce din nou şi să fie liniştite cum sunt 
milioane asemenea lor! Dar nu. Ele s-au trezit primele. Acum 
trebuie să reînsufleţească întreaga cetate. 

Traversează scoarţa oraşului. Lumina solară le orbeşte, dar 
contactul cu energia pură este nemaipomenit de reconfortant. 


Soare, intră în trupurile noastre flămânde 
Pune în mişcare muşchii care ne dor 
Şi uneşte-ne gândurile împrăştiate 


_ E o veche serenadă a furnicilor roşcate din mileniul o sută. 
Incă de pe atunci simțeau în creierul lor pornirea de a cânta în 
momentul primului contact cu căldura. 

Ajunse afară, încep să se spele metodic. Secretă o salivă 
albă cu care îşi ung maxilarele şi picioarele. 

Se perie. E un întreg ceremonial imuabil. Mai întâi ochii. Cele 
o mie trei sute de mici hublouri care formează fiecare ochi sferic 
sunt curățate de praf, umezite, uscate. La fel procedează cu 


antenele, cu picioarele din spate, cu cele de la mijloc şi cu cele 
din faţă. lar la sfârşit, îşi lustruiesc platoşele roşcate până când 
strălucesc ca nişte picături de foc. 

Printre cele douăsprezece furnici trezite din somn se află şi 
un mascul de reproducere. Corpul lui e ceva mai mic decât talia 
mijlocie a populaţiei belokaniene. Are mandibule înguste şi este 
programat să trăiască doar câteva luni, în schimb se bucură de 
avantaje necunoscute celorlalţi din neamul lui. 

Primul privilegiu al castei sale: fiind sexuat, el are cinci ochi. 
Doi ochi mari şi globuloşi, care îi conferă o percepţie vizuală 
amplă de 180 de grade, plus trei oceli mici plasați în formă de 
triunghi pe frunte. Ultimii sunt de fapt nişte captatori de radiaţii 
infraroşii care îi permit să detecteze de la distanţă orice sursă 
de căldură, chiar şi atunci când e întuneric beznă. 

O astfel de caracteristică se dovedeşte cu atât mai 
prețioasă, cu cât majoritatea locuitorilor din marile cetăţi ale 
acestei sute de mii de milenii au devenit complet orbi ca urmare 
a faptului că şi-au petrecut întreaga existenţă sub pământ. 

Dar nu e singura lui particularitate. El mai are (ca şi feme- 
lele) aripi care într-o zi îi vor permite să zboare ca să facă dra- 
goste. 

Are toracele protejat cu o placă-scut specială, numită mezo- 
tonum. 

Antenele lui sunt mai lungi şi mai sensibile decât antenele 
celorlalţi locuitori. 

Acest tânăr mascul reproducător zăboveşte îndelung pe 
dom, ghiftuindu-se de soare. Apoi, după ce s-a încălzit bine, se 
întoarce în cetate. Temporar, face parte din casta furnicilor 
"mesagere termice". Circulă pe culoarele etajului trei de la sub- 
sol. Aici, toată lumea încă mai doarme profund. Corpurile 
îngheţate stau încremenite. Antenele zac în dezordine. 

Furnicile încă mai visează. 

Tânărul mascul îşi întinde piciorul spre o lucrătoare pe care 
vrea să o trezească din somn cu căldura corpului său. Contactul 
călduţ provoacă un şoc agreabil. 


După ce apăsă a doua oară pe butonul soneriei, se auzi, în 
sfârşit, un pas de şoricel. Uşa se deschise, cu un moment de 
pauză, în care bunica Augusta desfăcu lanţul de siguranţă. 


De la moartea copiilor, bătrâna trăia retrasă în acest mic 
apartament de treizeci de metri pătraţi, rememorând întruna 
vechile amintiri. Desigur că asta nu putea să-i facă bine, dar 
rămăsese la fel de cumsecade. 

— Ştiu că e ridicol, dar pune-ţi tălpicii. Am dat parchetul cu 
ceară. 

Jonathan se conformă. Bătrâna o porni repede înaintea lui, 
conducându-l spre un salon plin de mobile acoperite cu huse. 
Jonathan se aşeză cu multă grijă pe marginea marii canapele; în 
ciuda străduinţei sale, plasticul scârţâi. 

— Îmi pare tare bine c-ai venit... Poate că n-ai să mă crezi, 
dar aveam de gând să-ţi dau un telefon. 

— Serios? 

— Închipuie-ţi că Edmond îmi dăduse ceva pentru tine. O 
scrisoare. Mi-a spus: "Dacă mor, va trebui să-i dai neapărat 
această scrisoare lui Jonathan." 

— O scrisoare? 

— O scrisoare, da, o scrisoare... Mmm, nu mai ştiu unde am 
pus-o... Stai o clipă... Mi-a dat scrisoarea; îi spun că mă duc s-o 
pun bine şi o pun într-o cutie. Trebuie să fie într-una din cutiile 
de tablă din dulapul cel mare. 

Bătrâna îşi puse în mişcare tălpicii, dar se opri după a treia 
alunecare. 

— Vai, ce proastă sunt! Uite cum te primesc! Bei un ceai de 
verbină? 

— Cu plăcere. 

Bunica intră în bucătărie şi zdrăngăni cratiţele. 

— Spune-mi cum o mai duci, Jonathan! îi strigă ea. 

— Păi, nu prea grozav. Am fost concediat. 

Bătrâna îşi scoase la iveală capul de şoricel alb, apoi apăru 
în întregime, cu un aer grav, înfăşurată într-un şorţ lung de 
culoare albastră. 

— Te-au dat afară? 

— Da. 

— De ce? 

— Ştii, lăcătuşeria e o meserie specială. Societatea noastră, 
SOS Serrure, funcţionează douăzeci şi patru de ore din douăzeci 
şi patru în toate cartierele din Paris. Numai că de când unul din 
colegii mei a fost agresat, am refuzat să mă mai deplasez seara 
în cartierele dubioase. Atunci mi-au făcut vânt. 


— Ai făcut foarte bine. Mai bine să fii şomer şi sănătos decât 
invers. 

— Şi pe urmă, nu mă prea înţelegeam cu şeful meu. 

— Dar experimentele tale de comunităţi utopice? Pe vremea 
mea, asta se numea "comunităţile NewAge", se amuză ea, 
pronunţând "nuiaj". 

— Am renunţat după eşecul fermei din Pirinei. Lucie se sătu- 
rase să tot gătească şi să spele vasele pentru toată lumea. 
Aveam mulţi paraziți printre noi. Ne-am certat cu ei. Acum 
trăiesc numai cu Lucie şi cu Nicolas... Dar tu, bunico, ce mai 
faci? 

— Eu? Exist. E şi asta o ocupaţie care-ţi umple tot timpul. 

— Norocoaso! Ai trăit trecerea de la un mileniu la altul... 

— Oh! Ştii, ceea ce mă frapează cel mai mult e faptul că 
nimic nu s-a schimbat. Înainte, când eram tinerică de tot, se 
spunea că după anul două mii se vor petrece nişte lucruri 
extraordinare, şi, după cum vezi, nu s-a întâmplat nimic. Şi 
acum avem bătrâni singuri, şi acum avem şomeri, şi acum 
maşinile scot fum. Nici măcar ideile n-au evoluat Uită-te şi tu, 
anul trecut au redescoperit suprarealismul, cu un an înainte rock 
n roll-ul, iar ziarele anunţă deja, pentru această vară, marea 
întoarcere la minijupe. Dacă o s-o ţinem tot aşa, în curând vom 
dezgropa vechile idei de la începutul secolului trecut: 
comunismul, psihanaliza şi relativitatea... 

Jonathan zâmbi. 

— S-au făcut totuşi şi unele progrese: a crescut durata 
medie a vieţii omului, după cum au crescut şi numărul 
divorţurilor, şi nivelul de poluare al aerului, şi lungimea liniilor 
de metrou... 

— Mare scofală. Eu credeam că toţi vom avea avioanele 
noastre personale şi că vom decola de pe balcon... Ştii, când 
eram tânără, oamenilor le era frică de războiul atomic. O frică 
grozavă. Să mori la o sută de ani în vâltoarea unei ciuperci 
nucleare gigantice, să mori o dată cu planeta... era totuşi o 
chestie. Aşa, o să mor ca un cartof stricat. Şi nimănui n-o să-i 
pese. 

— Ba nu, bunico, ba nu. 

Bătrâna îşi şterse fruntea. 

— Şi mai e şi cald, mereu mai cald. Pe vremea mea nu era 
aşa de cald. Aveam ierni adevărate şi veri adevărate. Acum 


canicula începe din martie. 

Se întoarse la bucătărie unde se repezi să apuce, cu o dex- 
teritate neobişnuită, toate instrumentele necesare pentru 
pregătirea unui adevărat ceai de verbină. Aprinse un chibrit şi, 
după ce auzi şuieratul gazului care trecea prin vechile conducte 
ale bucătăriei, reveni mult mai destinsă. 

— Dar ia spune, probabil că ai venit la mine cu un motiv 
anume. În zilele noastre nimeni nu-i vizitează pe bătrâni doar 
aşa... 

— Nu fi cinică, bunico. 

— Nu sunt cinică, dar ştiu pe ce lume trăiesc, asta e tot. 
Haide, destul cu fasoanele, spune-mi ce te aduce la mine. 

— Aş vrea să-mi vorbeşti despre "el". Îmi lasă moştenire 
apartamentul lui şi eu nici măcar nu-l cunosc. 

— Nu ţi-l aminteşti pe Edmond? Cu toate astea îi plăcea tare 
mult să te învârtească când erai mic. Chiar îmi aduc aminte că 
odată... 

— Da, asta-mi amintesc şi eu. Dar în afară de această anec- 
dotă totul e beznă. 

Bătrâna se instală într-un fotoliu mare, având grijă să nu 
şifoneze prea tare husa. 

— Edmond este... Hm, era o figură. Unchiul tău mi-a făcut 
necazuri încă de mic. Nu era floare la ureche să fii mama lui. 
Uite, de exemplu îşi distrugea sistematic toate jucăriile ca să le 
demonteze, mai rar ca să le şi monteze la loc. Şi dacă ar fi fost 
numai jucăriile! Desfăcea totul: ceasul, picupul, periuţa de dinţi 
electrică. Odată a demontat chiar frigiderul. 

De parcă ar fi vrut să-i confirme spusele, vechea pendulă din 
salon începu să bată lugubru. Micul Edmond îi făcuse şi ei zile 
fripte. 

— Şi mai avea o dambla: ascunzătorile. Răsturna casa cu 
fundul în sus pentru a-şi construi adăposturi. Construise în pod 
unul din cuverturi şi umbrele, altul, din scaune şi haine de blană, 
în camera lui. li plăcea să stea ascuns în ele, în mijlocul 
comorilor pe care le îngrămădise înăuntru. Odată m-am uitat şi 
eu şi am văzut că era plin de perne şi de tot felul de mecanisme 
pe care le scosese de la aparate. De altfel, arăta destul de con- 
fortabil. 

— Toţi copiii fac aşa... 

— Se poate, numai că la el chestia asta lua proporţii uimi- 


toare. Nu se mai culca în pat, nu mai voia să doarmă decât într- 
unul din culcuşurile lui. Stătea uneori zile întregi fără să se mişte 
de-acolo. De parcă hiberna. Mama ta spunea despre el că 
trebuie să fi fost veveriţă într-o viaţă anterioară. 

Jonathan zâmbi pentru a o încuraja să continue. 

— Intr-o zi a vrut să-şi construiască adăpostul între picioarele 
mesei din salon. Asta a fost picătura de apă care a umplut paha- 
rul; bunicul tău s-a înfuriat rău de tot, lucru care i se întâmpla 
foarte rar. l-a tras o bătaie la fund, i-a distrus toate culcuşurile şi 
l-a obligat să doarmă în patul lui. 

Bătrâna suspină. 

— Din ziua aceea l-am pierdut definitiv. De parcă am fi rupt 
cordonul ombilical. Nu mai făceam parte din lumea lui. Dar cred 
că această experienţă era necesară, trebuia să ştie că universul 
nu se va pleca veşnic în faţa capriciilor lui. După aceea, ` 
crescând, a început să ne facă probleme. Nu suporta şcoala. Imi 
vei spune din nou: "Ca toți copiii". Dar la el aversiunea asta 
mergea prea departe. Cunoşti mulţi copii care se spânzură la 
toaletă cu cureaua de la pantaloni pentru că i-a certat învăţă- 
torul? El a făcut asta la şapte ani. L-a dat jos de acolo omul de 
serviciu. 

— Poate că era prea sensibil... 

— Sensibil? Aiurea! Un an mai târziu a încercat să-şi înjun- 
ghie unul din profesori cu o foarfecă. A ţintit inima. Din fericire, 
nu a reuşit decât să-i prăpădească tabachera. 

Bătrâna ridică ochii în tavan. Prin minte îi zburătăceau tot 
felul de amintiri, ca nişte fulgi de zăpadă. 

— După aceea treaba a început să meargă mai bine, pentru 
că unii profesori reuşeau să-l pasioneze. Avea zece la materiile 
care îl interesau şi doi la toate celelalte. Nu lua decât doi sau 
zece. 

— Mama îl considera genial. 

— Era fascinată pentru că el îi explicase că încerca să 
dobândească "cunoaşterea absolută". Mama ta, crezând de la 
vârsta de zece ani în vieţile anterioare, era convinsă că el eo 
reîncarnare a lui Einstein sau a lui Leonardo da Vinci. 

— Pe lângă cea a veveriţei? 

— De ce nu? "E nevoie de multe vieţi pentru plămădirea unui 
suflet..." a spus Buddha. 

— A făcut teste QI? 


— Da. Şi a ieşit tare prost. A fost notat cu douăzeci şi trei de 
puncte din o suta optzeci, ceea ce se traduce prin "puțin debil". 
Educatorii credeau că e nebun şi că trebuie internat într-un cen- 
tru specializat. Totuşi eu ştiam că nu era nebun. Era doar 
"altfel". Îmi aduc aminte că odată — nu cred că avea mai mult 
de unsprezece ani — mi-a spus că n-am să fiu în stare să fac 
patru triunghiuri echilaterale cu numai şase chibrituri. Să ştii că 
nu e uşor, stai să încerci ca să vezi... 

Bătrâna plecă la bucătărie, aruncă o privire spre ceainic şi se 
întoarse cu şase chibrituri. Jonathan ezită un moment. Lucrul 
părea realizabil. Aşeză cele şase beţişoare în diferite feluri, dar 
după câteva minute de încercări trebui să renunţe. 

— Care e soluţia? 

Bunica Augusta se concentră. 

— Ei bine, cred că de fapt nu mi-a dezvăluit-o niciodată. Nu- 
mi amintesc decât de cuvintele pe care mi le-a spus, casă mă 
ajute la rezolvare: "Trebuie gândit în mod diferit, nu aşa cum se 
obişnuieşte, altfel nu ajungi la nimic." Îţi închipui, un mucos de 
unsprezece ani să debiteze astfel de chestii! Oh! mi se pare că 
aud fluieratul ceainicului. Probabil că s-a încălzit apa. 

Bătrâna se întoarse cu două ceşti pline cu un lichid gălbui 
foarte parfumat. 

— Ştii, îmi face plăcere că te văd interesându-te de unchiul 
tău. În zilele noastre oamenii mor şi nu se mai ştie nici măcar că 
s-au născut. 

Jonathan lăsă chibriturile şi sorbi delicat de câteva ori din 
ceaiul de verbină. 

— Şi pe urmă ce s-a întâmplat? 

— Nu mai ştiu. După ce şi-a început studiile la universitatea 
de ştiinţe n-am mai ştiut nimic de el. Am auzit vag de la mama 
ta că şi-a luat în mod strălucit doctoratul, că a lucrat pentru o 
societate de produse alimentare, că după aceea a plecat în 
Africa, apoi că s-a întors şi locuieşte pe strada Sibariţilor, iar de 
atunci nimeni nu a mai auzit de el până când a murit. 

— Cum a murit? 

— Ah! nu ştii? O poveste incredibilă. Toate ziarele au scris 
despre asta. Închipuie-ţi că a fost omorât de nişte viespi. 

— De viespi? Cum aşa? 

— Hoinărea singur prin pădure. Probabil că a deranjat, fără 
să vrea, un roi. S-au năpustit asupra lui. "N-am văzut niciodată o 


persoană cu atâtea înţepături!", ar fi zis medicul legist. A murit 
cu 0,3 grame de venin la litrul de sânge. Ceva ce nu s-a mai 
văzut. 

— Are un mormânt? 

— Nu. Ceruse să fie îngropat în pădure sub un pin. 

— N-ai nici o fotografie? 

— Ba da, colo, pe perete, deasupra comodei. La dreapta e 
mama ta, Suzy (ai mai văzut-o aşa tânără?). lar la stânga e 
Edmond. 

Edmond avea un început de chelie, o mustață mică şi ascu- 
ţită, iar urechile, fără lob, à la Kafka, depăşeau nivelul 
sprâncenelor. Zâmbea cu maliţie. Un adevărat drăcuşor. 

Lângă el, Suzy era de o frumuseţe strălucitoare în rochia ei 
albă. Se măritase cu câţiva ani mai târziu, dar ţinuse să-şi 
păstreze numele de Wells. De parcă n-ar fi dorit ca bărbatul ei 
să-şi lase urma numelui asupra progeniturii sale. 

Uitându-se mai de aproape, Jonathan băgă de seamă că 
Edmond ţinea două degete ridicate deasupra capului surorii 
sale. 

— Era tare poznaş, nu? 

Augusta nu răspunse. Un văl de tristeţe îi înceţoşase privirea 
când revăzuse chipul radios al fiicei sale. Suzy murise cu şase 
ani în urmă. Un camion de cincisprezece tone condus de un 
şofer beat îi împinsese maşina într-o râpă. Agonia durase două 
zile. Dorise să-l vadă pe Edmond, dar Edmond nu venise. Şi de 
data asta era plecat... 

— Mai cunoşti pe cineva care ar putea să-mi vorbească de 
Edmond? 

— Mmm... Avea un prieten din copilărie cu care se întâlnea 
deseori. Fuseseră colegi şi la universitate. Jason Bragel. Cred că 
încă mai am numărul lui de telefon. 

Augusta îşi consultă rapid ordinatorul şi îi dădu lui Jonathan 
adresa acestui prieten. Işi privi cu dragoste nepotul. Era ultimul 
supravieţuitor al familiei Wells. Un băiat de treabă. 

— Haide, bea-ţi ceaiul, o să se răcească. Am şi prăjiturele, 
dacă vrei. Le fac chiar eu, cu ouă de prepeliţă. 

— Nu, mulţumesc, trebuie să plec. Treci într-o zi pe la noi, 
am terminat cu aranjatul noului apartament. 

— Bine, dar aşteaptă, nu pleca fără scrisoare. 

După ce scotoci cu îndârjire în dulapul cel mare şi prin cutiile 


de tablă, bătrâna găsi în sfârşit un plic alb pe care fusese trecut 
cu un scris febril: "Pentru Jonathan Wells." Deschizătura plicului 
era protejată cu mai multe straturi de bandă adezivă pentru a 
evita orice intervenţie nedorită. Jonathan rupse cu grijă plicul la 
un capăt. Din el căzu o foaie ruptă dintr-un carnet de şcolar. Citi 
cele câteva cuvinte scrise pe hârtia mototolită: 


"SĂ NU COBORI NICIODATĂ ÎN PIVNIŢĂ!" 


Furnica tremură uşor din antene. E ca o maşină pe care ai 
lăsat-o multă vreme sub zăpadă şi pe care te străduieşti s-o faci 
să pornească. Masculul insistă. O fricţionează. O unge cu salivă 
caldă. 

Trăieşte. Gata, motorul se pune din nou în mişcare. Perioada 
a trecut. Totul reîncepe de parcă această "moarte scurtă" nici n- 
ar fi fost. 

Masculul o freacă din nou pentru a-i transmite calorii. Acum 
ea se simte bine. În timp ce el îşi continuă strădaniile, furnica îşi 
îndreaptă antenele în direcţia lui. Îl gâdilă uşor. Vrea să ştie cine 
e. 

Îi atinge primul segment pornind de la cap şi îi citeşte vârsta; 
o sută şaizeci şi trei de zile. Al doilea segment o ajută pe 
lucrătoarea oarbă să-i repereze casta: mascul reproducător. Al 
treilea îi dezvăluie specia şi cetatea: furnică roşcată de pădure 
provenind din oraşul-mama Bel-o-kan. Pe segmentul al patrulea 
descoperă numărul pe care-l avea în seria lui de ouă depuse şi 
care îi serveşte ca denumire: este al 327-lea mascul ouat de la 
începutul toamnei. 

Furnica îşi opreşte aici descifrarea olfactivă. Celelalte seg- 
mente nu sunt emițătoare. Al cincilea segment serveşte la 
recepţionarea moleculelor-urme. Al şaselea e folosit pentru 
dialogurile simple. Al şaptelea permite dialogurile complexe de 
tip sexual. Al optulea este destinat comunicărilor cu matca. In 
sfârşit, ultimele trei au rolul unor mici ciomege. 

Gata, a pipăit toate cele unsprezece segmente ale celei de a 
doua jumătăţi a antenei. Dar nu are ce să-i spună masculului. 
Aşa că se îndepărtează şi se duce să se încălzească şi ea pe 
acoperişul Cetăţii. 

El îi urmează exemplul. S-a sfârşit cu munca de mesager 


termic, încep activităţile de refacere! 

Masculul 327 ajunge sus în vârf şi cercetează stricăciunile. 
Cetatea este construită în formă de con, pentru a suferi cât mai 
puţin de pe urma intemperiilor, totuşi iarna a fost distrugătoare. 
Vântul, zăpada şi grindina au smuls primul strat de crenguţe. 
Găinaţul păsărilor a astupat unele ieşiri. Trebuie să se apuce 
repede de treabă. 327 se repede spre o pată mare de culoare 
galbenă şi smulge cu mandibulele materia tare şi fetidă. De 
cealaltă parte se întrezăreşte deja silueta unei insecte care sapă 
din interior. 


Vizorul se întunecase. Cineva îl privea prin uşă. 

— Cine e? 

— Domnul Gougne... Pentru legatul cărţii. 

Uşa se întredeschise. Numitul Gougne îşi cobori privirea spre 
un băieţel blond, de vreo zece ani, apoi şi mai jos, spre un câine 
micuţ care, scoțând nasul printre picioarele copilului, începu să 
mârâie. 

— Tata nu e acasă! 

— Eşti sigur? Profesorul Wells trebuia să treacă pe la mine 
şi... 

— Profesorul Wells este unchiul meu. Dar a murit. 

Nicolas vru să închidă uşa, dar omul puse piciorul în 
deschizătură, insistând. 

— Sincere condoleanţe. Dar eşti sigur că n-a lăsat un fel de 
mapă mare plină cu hârtii? Sunt legător de cărţi. M-a plătit dina- 
inte ca să-i leg notele de lucru într-o copertă de piele. Cred că 
voia să facă o enciclopedie. Trebuia să treacă pe la mine şi n-am 
mai avut nici o veste de la el de multă vreme... 

— V-am spus că a murit. 

Omul îşi împinse şi mai mult piciorul înainte, forțând uşa cu 
genunchiul de parcă ar fi vrut să intre dând brânci băiatului. 
Miniatura de câine începu să latre furios. Omul încremeni pe loc. 

— înţelegi, aş fi tare stingherit dacă nu mi-aş putea ţine 
promisiunea, chiar şi cu titlu postum. Te rog, verifică. Trebuie să 
fie neapărat undeva un registru mare roşu. 

— O enciclopedie, ziceţi? 

— Da, el numea acest ansamblu "Enciclopedia cunoaşterii 
relative şi absolute", dar m-ar surprinde să fi scris aşa pe 


copertă... 

— Dacă ar fi fost la noi am fi găsit-o deja. 

— Scuză-mă că insist, dar... 

Canişul pitic reîncepu să vocifereze. Omul se trase puţintel 
înapoi, suficient ca băiatul să-i trântească uşa în nas. 


Acum, întreaga Cetate s-a trezit. Culoarele sunt pline de 
furnici mesagere-termice care îşi dau toată osteneala să încăl- 
zească Roiul. Totuşi, la unele intersecţii au mai rămas trupuri 
inerte. Zadarnic le scutură mesagerele, zadarnic le lovesc: nu 
mişcă. 

Şi nici nu se vor mai mişca. Sunt moarte. Pentru ele, hiber- 
narea a fost fatală. Nu oricine poate sta trei luni cu o activitate 
cardiacă practic inexistentă. N-au suferit. Au trecut din somn în 
moarte brusc, cât i-ar trebui unei pale de vânt să învăluie Ceta- 
tea. Cadavrele sunt scoase afară şi aruncate la groapa de gunoi. 
Cetatea se debarasează astfel, în fiecare dimineaţă, de celulele 
ei moarte, ca şi de celelalte mizerii. 

După curăţarea drumurilor de impurități, oraşul insectelor 
începe să palpite. Picioarele mişună peste tot. Maxilarele sapă. 
Antenele zvâcnesc de informaţii. Totul se reia ca înainte. Ca 
înainte de anestezia iernii. 


În timp ce masculul 327 transportă o crenguţă cam de 
şaizeci de ori mai grea decât el, o războinică în vârstă de peste 
cinci sute de zile se apropie de el. li pipăie ţeasta cu segmen- 
tele-ciomege pentru a-i atrage atenţia. Masculul înalţă capul. Ea 
îşi lipeşte antenele de ale lui. 

Războinica vrea ca el să-şi lase munca de refacere a 
acoperişului pentru a pleca împreună cu un grup de furnici într-o 
expediţie de vânătoare. 

EI îi atinge gura şi ochii. 

Ce expediţie de vânătoare? 

Ea îi dă să adulmece o bucată de carne destul de uscată, 
ascunsă într-o cută a articulației toracelui. 

Se pare că a fost găsită, exact înainte de începerea iernii, în 
regiunea vestică, la un unghi de 23 de grade faţă de soarele 
amiezii. 


El gustă. E, cu siguranţă, carne de coleopteră. Mai exact, de 
crisomelă. Ciudat. În mod normal, coleopterele sunt încă în 
hibernare. După cum ştie toată lumea, furnicile roşcate se 
trezesc când aerul atinge temperatura de 12 grade, termitele la 
13 grade, muştele la 14 grade iar coleopterele la 15 grade. 

Bătrâna războinică nu se dă bătută în faţa acestui argument. 
Ea îi spune că bucata de carne provine dintr-o regiune deose- 
bită, încălzită artificial de un izvor subteran. Acolo nu există 
iarnă. E un microclimat unde s-au dezvoltat o faună şi o floră 
specifice. 

Şi apoi, Roiului îi e totdeauna foarte foame când se trezeşte. 
Are urgentă nevoie de proteine pentru a se pune din nou în 
mişcare. Căldura nu e suficientă. 

El acceptă. 


Expediția e formată din douăzeci şi opt de furnici din casta 
războinică. Cele mai multe sunt, precum cea care îl solicitase pe 
mascul, bătrâne asexuate. Masculul 327, singurul care face 
parte din casta sexuaţilor, îşi scrutează de la distanţă însoţi- 
toarele prin mozaicul ochilor săi. 

Cu miile lor de fațete, furnicile nu percep aceeaşi imagine 
repetată de mii de ori, ci mai curând o imagine văzută ca printr- 
un grilaj. Acestor insecte le este greu să distingă detaliile. În 
schimb sesizează cele mai mici mişcări. 

Exploratoarele din această expediţie par, toate, deprinse cu 
călătoriile îndepărtate. Abdomenele lor grele sunt pline de acizi. 
Capetele le sunt prevăzute cu armele cele mai puternice. Plato- 
şele poartă urmele numeroaselor lovituri de mandibulă primite 
în lupte. 

Merg drept înainte de câteva ore. Trec pe lângă mai multe 
oraşe ale Federaţiei, care se înalţă spre cer sau la adăpostul 
copacilor. Oraşele-fiice ale dinastiei Ni: Yodu-lu-baikan (cel mai 
mare producător de cereale); Giu-li-aikan (ale cărui legiuni 
ucigaşe au învins în urmă cu doi ani o coaliţie a termitelor din 
sud); kedi-bei-nakan (celebru pentru laboratoarele sale chimice, 
capabile să producă acizi de luptă hiperconcentraţi); Li-viu-kan 
(al cărui alcool de coşenilă are un gust de răşină foarte solicitat). 

Căci furnicile roşcate se organizează nu numai în cetăţi, ci şi 
în coaliţii de cetăţi. Unirea face puterea. În Jura s-au putut vedea 


federaţii de furnici roşcate formate din 15 000 de furnicare, 
ocupând o suprafaţă de 80 de hectare şi având o populaţie 
totală de peste 200 de milioane de indivizi. 

Bel-o-kan nu a ajuns încă la o asemenea dezvoltare. Ea este 
o federaţie tânără, a cărei dinastie originară a fost întemeiată în 
urmă cu cinci mii de ani. Mitologia locală spune că o fiică 
rătăcită din cauza unei furtuni cumplite ar fi eşuat demult pe 
aceste locuri. Fiindu-i cu neputinţă să mai ajungă la propria ei 
federaţie, aceasta ar fi creat Bel-o-kan, iar din Bel-o-kan ar fi 
luat naştere Federaţia şi sutele de generaţii de regine Ni din 
care este formată. 

Prima regină se numea Belo-kiu-kiuni. Ceea ce înseamnă 
“furnica rătăcită". Dar toate reginele care au ocupat cuibul cen- 
tral şi-au luat acest nume. 

Deocamdată, Bel-o-kan e alcătuită doar dintr-o mare cetate 
centrală şi 64 de cetăţi-fiice, răspândite la periferia ei, dar se 
impune deja ca cea mai mare forţă politică din această parte a 
pădurii de la Fontainebleau. 

După ce au trecut de cetăţile aliate, şi mai ales de La-chola- 
kan, cetatea belokaniană situată cel mai la vest, exploratorii 
ajung în faţa unor mici muşuroaie: cuiburile de vară sau 
"posturile avansate". Deocamdată sunt goale. Dar 327 ştie că în 
curând, odată cu începerea vânătorilor şi războaielor, ele se vor 
umple de luptătoare. 

Trupa îşi continuă drumul în linie dreaptă. Străbat o pajişte 
de culoare turcoaz şi coboară o colină mărginită de scaieţi. 
Părăsesc zona teritoriilor de vânătoare. În depărtare, către nord, 
se zăreşte deja cetatea duşmană Shi-gae-pou. Dar locuitorii ei 
probabil că încă mai dorm la această oră. 

Merg mai departe. Cele mai multe animale din jurul lor sunt 
cufundate încă în mrejele somnului hibernal. Ici-colo, câteva mai 
vrednice îşi scot capul din vizuină. Dar se ascund înfricoşate de 
îndată ce văd armurile roşcate. Furnicile nu sunt prea 
prietenoase. Mai ales când înaintează aşa, înarmate până-n 
antene. 

Acum, exploratorii au ajuns la limită teritoriului cunoscut. 
Cetățile lor au rămas în urmă. La orizont nu se mai zăreşte nici 
un post avansat. Nici cea mai mică potecă săpată de picioarele 
ascuţite. Abia câteva urme infime ale unei vechi cărărui parfu- 
mate care arată că belokanienele au trecut cândva pe-acolo. 


Ezită. Frunzişul din faţa lor nu e trecut pe nici o hartă olfac- 
tivă. El formează un acoperiş întunecat prin care lumina nu mai 
pătrunde. Această masă vegetală prin care se fac simţite 
prezenţe animale pare că vrea să le înghită. 


Cum să le spună să nu se ducă acolo? 

Îşi scoase haina şi-şi sărută nevasta şi băiatul. 

— Aţi terminat cu despachetatul? 

— Da, tată. 

— Bine. Apropo, aţi văzut uşa din fundul bucătăriei? 

— Tocmai voiam să-ţi vorbesc despre ea, zise Lucie, trebuie 
să fie acolo o pivniţă. Am încercat s-o deschid dar este încuiată. 
Are o crăpătură mare. După cât se poate vedea prin ea, pare o 
pivniţă destul de adâncă. Va trebui să forţezi broasca. Măcar la 
atâta lucru să fie bun un bărbat lăcătuş. 

Lucie zâmbi şi veni să se ghemuiască în braţele lui. Ea şi 
Jonathan erau împreună de treisprezece ani. Se întâlniseră în 
metrou. Într-o zi, un derbedeu care nu avea ce face aruncase o 
bombă lacrimogenă într-un vagon. Toţi pasagerii ajunseseră 
imediat la podea, plângând şi tuşind de mama focului. Lucie şi 
Jonathan căzuseră unul peste celalalt. După ce-şi reveniseră din 
accesul de tuse şi din lăcrimat, Jonathan îi propusese s-o con- 
ducă până acasă. Apoi o invitase într-una din primele lui 
comunităţi utopice: o locuinţă destinată demolării, la Paris, pe 
lângă Gara de Nord. După trei luni, luau hotărârea să se 
căsătorească. 

— Nu. 

— Cum adică, nu? 

— Nu, nu vom forţa broasca şi nu ne vom folosi de această 
pivniţă. Nu mai vorbim despre ea, nu ne mai apropiem de ea, şi 
mai ales trebuie să ne iasă din cap deschiderea ei. 

— Glumeşti? Fii mai explicit! 

Jonathan nu se gândise să-şi întocmească un raţionament 
logic pentru interzicerea accesului în pivniţă. Fără să vrea, pro- 
vocase contrariul a ceea ce dorea. Nevasta şi fiul lui erau acum 
teribili de curioşi. Ce putea să facă? Să le explice că asupra 
unchiului binefăcător plana un mister şi că el însuşi ţinuse să-i 
avertizeze că era periculos să coboare în pivniţă? 

Nu era o explicaţie. Era, în cel mai bun caz, o superstiție. 


Oamenilor le place logica, aşa că Lucie şi Nicolas n-ar fi înghiţit 
asta pentru nimic în lume. 

— Notarul mi-a atras atenţia, bolborosi el. 

— În ce privinţă? 

— Această pivniţă e năpădită de şobolani. 

— Ptiu! Şobolani? Dar cu siguranţă că vor trece prin 
crăpătură, protestă băiatul. 

— Nu vă faceţi griji, vom astupa totul. 

Jonathan era mulţumit de efectul pe care-l produsese. Noroc 
că îi trecuse prin minte ideea cu şobolanii. 

— Bun, atunci ne-am înţeles, nimeni nu se apropie de 
pivniţă, da? 

Jonathan se îndreptă spre baie. Lucie veni imediat după el. 

— Ai fost la bunica ta? 

— Exact. 

— Şi asta ţi-a luat toată dimineaţa? 

— Întocmai. 

— Doar n-o să-ţi pierzi timpul în felul ăsta! Îţi aminteşti ce le 
spuneai celorlalţi la ferma din Pirinei: "Lenea e mama tuturor 
viciilor." Trebuie să găseşti de lucru în altă parte. Banii se- 
mpuţinează! 

— Tocmai am moştenit un apartament de două sute de metri 
pătraţi într-un cartier select, lângă pădure, şi tu-mi spui să-mi 
găsesc de lucru. Chiar nu ştii să te bucuri de clipa de faţă? 

Vru s-o ia în braţe dar ea se trase înapoi. 

— Ba da, ştiu. Dar ştiu să mă gândesc şi la viitor. Eu n-am 
nici o situaţie, tu eşti şomer, cum vom trăi peste un an? 

— Mai avem rezerve. 

— Nu te prosti! Avem cu ce s-o ducem câteva luni, şi pe 
urmă... 

Îşi puse pumnişorii în şolduri şi-şi umflă pieptul. 

— Ascultă Jonathan, ţi-ai pierdut slujba pentru că nu voiai să 
te duci seara în cartierele primejdioase. Bine, te înţeleg, dar nu 
se poate să nu găseşti altceva! 

— Sigur că am sa caut de lucru, lasă-mă doar să răsuflu 
puţin. Îţi promit că după aceea, să zicem peste o lună, consult 
mica publicitate. 

Îşi făcu apariţia un cap blond, urmat în curând de o blăniţă 
cu labe. Nicolas şi Ouarzazate. 

— Tată, mai adineauri venise un domn ca să lege o carte. 


— O carte? Ce carte? 

— Nu ştiu. Vorbea de o mare enciclopedie scrisă de unchiul 
Edmond. 

— Ei, drăcie... A intrat? Aţi găsit-o? 

— Nu, nu mi-a plăcut de el, şi cum tot nu era nici o carte... 

— Bravo, fiule, ai făcut foarte bine. 

Această veste îl surprinse pe Jonathan, apoi îi stârni curiozi- 
tatea. Scotoci prin tot subsolul, dar zadarnic. După aceea 
rămase un timp în bucătărie, inspectând uşa interzisă, broasca 
ei mare şi crăpătura. Ce mister sălăşuia dincolo de ea? 


Trebuie să pătrundă în acest hăţiş. 

Una dintre cele mai bătrâne exploratoare lansează o suges- 
tie: să se aşeze în formaţia "şarpe cu cap mare", modul cel mai 
bun de a înainta pe un teren neospitalier. Consens imediat, 
toate au avut aceeaşi idee în acelaşi moment. 

In faţă, cinci cercetaşe plasate în formă de triunghi inversat 
constituie ochii trupei. Cu paşi mici şi bine cumpăniţi, ele pipăie 
solul, adulmecă aerul, inspectează muşchiul. Dacă totul e în 
regulă, lansează un mesaj olfactiv care înseamnă: "Nimic în 
faţă!" După aceea se aşază la coada şirului pentru a fi înlocuite 
de indivizi "noi". Acest sistem de rotaţie transformă grupul într- 
un soi de animal lung al cărui "nas" e în permanenţă hiper- 
sensibil. 

Mesajul "Nimic în faţă!" răsună clar de vreo douăzeci de ori. 
A douăzeci şi una oara, e întrerupt de un "hâc" dezgustător. Una 
din cercetaşe s-a apropiat în mod imprudent de o plantă 
carnivoră. O dionee. Furnica a fost atrasă de parfumul ei 
ameţitor şi şi-a prins picioarele în clei. 

E pierdută. Contactul cu perişorii declanşează mecanismul 
capcanei organice. Cele două frunze mari, articulate, se închid 
inexorabil. Franjurile lungi servesc drept dinţi. Se îmbină, trans- 
formându-se în gratii solide. Când victima e complet strivită, 
fiara vegetală îşi secretă enzimele vorace, capabile să digere 
cele mai dure carapace. 

Furnica se topeşte. Tot corpul se transformă într-o sevă efer- 
vescentă. Lansează un abur de disperare. 

Dar nu mai poate fi ajutată cu nimic. Este unul din inciden- 
tele obişnuite în orice expediţie îndepărtată. Nu le mai rămâne 


decât să semnaleze "Atenţie, pericol în vecinătatea capcanei 
naturale. 

Furnicile îşi reiau drumul pe poteca mirositoare, uitând inci- 
dentul. Feromonii-pistă le indică direcţia. Traversează hăţişul şi- 
şi continuă calea spre vest. Mereu la un unghi de 23 de grade 
faţă de razele soarelui. Abia dacă se odihnesc, atunci când 
timpul e prea rece sau prea cald. Trebuie să se mişte repede, 
altfel se vor întoarce în plin război. 

Se mai întâmplase ca exploratoarele să constate la 
întoarcere că cetatea lor era încercuită de trupe inamice. Și 
forțarea încercuirii nu era niciodată o treabă uşoară. 

În sfârşit, găsesc feromonul-pistă care indică intrarea în 
grotă. Solul emană căldură. Furnicile se afundă în adâncurile 
pământului stâncos. 

Cu cât coboară mai mult, cu atât mai puternic percep 
susurul unei ape. Este izvorul de apă caldă. Scoate aburi 
degajând un miros puternic de sulf. 

Furnicile se adapă. 

La un moment dat reperează un animal ciudat: ai zicecăeo 
bilă cu picioare. E de fapt un gândac de bălegar. Împinge o sferă 
de balegă şi nisip în interiorul căreia şi-a închis ouăle. Precum 
Atlas, cel din legendă, îşi poartă globul. Când drumul e în pantă, 
sfera se rostogoleşte singură şi el vine după ea. Când panta îi e 
potrivnică se opinteşte, alunecă şi deseori trebuie să coboare iar 
în vale după sferă. E un animal care trăieşte mai ales în zonele 
calde... 

Belokanienele îl lasă să treacă. Oricum, carnea lui nu e prea 
bună, iar carapacea îl face greu de transportat. 

O siluetă neagră ţâşneşte în stânga lor şi se ascunde într-o 
scobitură a stâncii. O urechelniţă. Asta, în schimb, e delicioasă. 
Cea mai bătrână exploratoare este cea mai rapidă. Işi 
basculează abdomenul sub gât, se plasează în poziţie de tir 
echilibrându-se cu picioarele din spate, ocheşte din instinct şi 
trimite de foarte departe o picătură de acid formic. Lichidul 
coroziv cu o concentraţie de peste patruzeci la sută despică 
aerul. 

Ţinta a fost atinsă. 

Urechelniţa e fulgerată în plină goană. Acidul cu o concen- 
traţie de patruzeci de grade nu e un fleac. Inţeapă şi când are 
doar patruzeci la mie, aşa că la patruzeci la sută treaba se- 


mpute! Insecta se prăbuşeşte, şi toate se reped să-i devoreze 
carnea arsă. Exploratoarele de astă-toamnă au lăsat feromoni 
buni. Zona pare bogată în vânat. Expediția va fi rodnică. 

Furnicile coboară într-un put artezian şi terorizează tot soiul 
de specii subterane până atunci necunoscute. Un liliac încearcă 
să pună capăt vizitei lor, dar ele îl gonesc învăluindu-l într-un 
nor de acid formic. 

In zilele următoare continuă cercetarea grotei calde, 
adunând rămăşiţele unor mici animale albe şi bucățele de 
ciuperci de un verde deschis. Cu glandele anale împrăştie noi 
feromoni-pistă, care le vor permite suratelor lor să vină să 
vâneze aici fără probleme. 

Misiunea a reuşit. Teritoriul şi-a întins un braţ până aici, 
trecând de hăţişul de la vest. Încărcate cu de-ale gurii, înainte 
de a porni pe drumul de întoarcere, furnicile instalează drapelul 
chimic federal. Parfumul lui flutură în aer: "BEL-O-KAN!" 


— Vreţi să repetaţi? 

— Wells, sunt nepotul lui Edmond Wells. 

Uşa se deschide lăsând să apară un tip înalt de aproape doi 
metri. 

— Domnul Jason Bragel?... Scuzaţi-mă că vă deranjez, dar aş 
vrea să vorbesc cu dumneavoastră despre unchiul meu. Nu l-am 
cunoscut iar bunica mi-a spus că eraţi prietenul lui cel mai bun. 

— Hai, intră... Ce vrei să ştii despre Edmond? 

— Totul. Nu l-am cunoscut şi regret... 

— Mmmm. Inteleg. Oricum, Edmond era dintre aceia care 
sunt adevărate mistere vii. 

— II cunoşteaţi bine? 

— Cine poate pretinde să cunoască pe altcineva? Să zicem 
că persoanele noastre mergeau adesea umăr la umăr şi că nici 
el, nici eu nu aveam nimic împotrivă. 

— Cum v-aţi întâlnit? 

— La Facultatea de biologie. Eu mă omoram cu plantele, el 
cu bacteriile. 

— Alte două lumi paralele. 

— Da, numai că a mea e mult mai sălbatică, preciză Jason 
Bragel arătând spre talmeş-balmeşul de plante verzi care îi 
invadau sufrageria. Le vezi? Toate sunt rivale, gata să se ucidă 


unele pe altele pentru o rază de lumină sau pentru o picătură de 
apă. De îndată ce o frunză se află la umbră, planta o abando- 
nează şi frunzele vecine cresc mult mai mari. Lumea vegetalelor 
este într-adevăr o lume care nu cunoaşte mila... 

— Dar bacteriile lui Edmond? 

— El însuşi declara că nu făcea decât să-şi studieze 
strămoşii. Să zicem că-şi lua arborele genealogic mai de departe 
decât ar fi fost normal... 

— De ce bacteriile? De ce nu maimuţele sau peştii? 

— Voia să înţeleagă celula în stadiul ei cel mai primitiv. Omul 
nefiind pentru el decât un conglomerat de celule, trebuia să 
înţeleagă temeinic "psihologia" unei celule pentru a deduce 
funcţionarea ansamblului. "O problemă mare şi complexa nu 
este în realitate decât o înmănunchere de probleme mici şi sim- 
ple." A luat această maximă în sensul strict al cuvintelor. 

— Nu a studiat decât bacteriile? 

— Nu, nu. Era un soi de mistic, un adevărat generalist, ar fi 
vrut să ştie totul. Mai avea şi ciudăţeniile lui... de exemplu, voia 
să-şi controleze bătăile inimii. 

— Dar e cu neputinţă! 

— S-ar părea că unii yoghini hinduși şi tibetani realizează 
această performanţă. 

— Şi la ce serveşte asta? 

— Nu ştiu... El dorea să reuşească pentru a se putea sinucide 
oprindu-şi singur bătăile inimii. Credea că astfel va fi în măsură 
să iasă din joc în orice moment. 

— Pentru ce? 

— Poate că îi era frică de durerile inerente bătrâneţii. 

— Hm... Şi ce-a făcut după ce şi-a dat doctoratul în biologie? 

— A lucrat în sectorul particular, la o societate care producea 
bacterii vii pentru iaurturi. "Sweetmilk Corporation". l-a mers 
bine acolo. A descoperit o bacterie capabilă să creeze nu numai 
un gust, ci şi un parfum! A obţinut atunci premiul pentru cea 
mai bună invenţie a anului 1963... 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă s-a însurat cu o chinezoaică. Ling-mi. O fată 
dulce, veselă. Reuşise să-i schimbe firea ursuză. Era foarte 
îndrăgostit. Din acel moment l-am văzut mai rar. Normal. 

— Am auzit că a plecat în Africa. 

— Da, dar după aceea. 


— După ce? 

— După dramă. Ling-mi avea leucemie. Cancerul sângelui, o 
boală care nu iartă. În trei luni a murit. Sărmanul... El, care 
declara pe faţă că celulele erau pasionante iar oamenii neglija- 
bili... Lecţia a fost dură. Şi n-a putut face nimic. Concomitent cu 
acest dezastru s-a certat şi cu colegii de la "Sweetmilk 
Corporation". Şi-a părăsit munca şi a rămas închis în aparta- 
mentul lui. Ling-mi îi redase încrederea în oameni, pierderea ei |- 
a făcut să recadă şi mai rău în mizantropie. 

— A plecat în Africa s-o uite pe Ling-mi? 

— Poate. În orice caz, a dorit mai mult să-şi cicatrizeze rana 
consacrându-se cu disperare muncii sale de biolog. Probabil că a 
găsit o altă temă de studiu pasionantă. Nu ştiu exact ce anume, 
dar nu mai era vorba despre bacterii. S-a instalat în Africa pen- 
tru că probabil această temă de lucru putea fi tratată mai uşor 
acolo. Mi-a trimis o ilustrată în care-mi scria doar că e cu o 
echipă de la CNCS şi că muncea împreună cu un oarecare pro- 
fesor Rosenfeld. Un domn pe care nu-l cunosc. 

— Dar mai târziu l-aţi revăzut pe Edmond? 

— Da, o dată, întâmplător, pe Champs-Elysées. Am stat puţin 
de vorbă. Era limpede că îşi recăpătase gustul pentru viaţă. Dar 
a fost foarte evaziv şi a ocolit toate întrebările legate de pro- 
fesie. 

— Se pare că scria şi o enciclopedie. 

— Asta e ceva mai vechi. Era marea lui chestie. Să-şi adune 
toate cunoştinţele într-o lucrare. 

— Aţi văzut-o cumva? 

— Nu. Şi nu cred că a arătat-o vreodată cuiva. După cum îl 
cunosc pe Edmond, probabil că a ascuns-o în Alaska şi a pus de 
pază lângă ea un balaur care scuipă flăcări. "Mare vrăjitor", asta 
era una din faţetele lui. 

Jonathan se pregătea să-şi ia rămas bun. 

— Ah! încă o întrebare. Ştiţi cum să formaţi patru triunghiuri 
echilaterale din şase chibrituri? 

— Evident. Era testul lui de inteligenţă preferat. 

— Atunci care e soluţia? 

Jason izbucni în râs. 

— Asta, poţi fi sigur că n-am să ţi-o spun! Cum zicea 
Edmond: "Fiecare trebuie să-şi găsească singur calea." Şi vei 
vedea, satisfacția descoperirii e de zece ori mai mare. 


Cu toată carnea aceea în spinare, drumul la întoarcere pare 
mai lung. Trupa înaintează voiniceşte pentru a nu fi surprinsă de 
frigul nopţii. 

Furnicile sunt capabile să lucreze douăzeci şi patru de ore 
din douăzeci şi patru, din martie până în noiembrie, fără odihnă. 

Cu toate astea, fiecare scădere a temperaturii le adoarme. 
De aceea, rare sunt cazurile când o expediţie durează mai mult 
de o zi. 

Cetatea furnicilor roşcate studiase multă vreme această 
problemă. Era important să-şi extindă teritoriile de vânătoare şi 
să cunoască ţări îndepărtate, unde cresc altfel de plante şi unde 
trăiesc alte animale cu alte obiceiuri. 

În mileniul opt sute cincizeci, Bi-stin-ga, o regină roşcată din 
dinastia Ga (dinastie din est, dispărută de o sută de mii de ani), 
avusese ambiția nebunească de a cunoaşte "marginile" lumii. 
Trimisese sute de expediţii în cele patru puncte cardinale. Nici 
una nu se mai întorsese. 

Actuala regină, Belo-kiu-kiuni, nu era chiar atât de lacomă. 
Curiozitatea ei se limita la descoperirea acelor mici coleoptere 
aurii care seamănă cu nişte pietre preţioase (şi care se găsesc 
în sudul extrem), sau la contemplarea plantelor carnivore care i 
se aduceau uneori vii, cu rădăcini cu tot, şi pe care spera că într- 
o zi va reuşi să le domesticească. 

Belo-kiu-kiuni ştia că cel mai bun procedeu de a cunoaşte 
noi teritorii era mărirea constantă a Federaţiei. Cât mai multe 
expediţii până hăt departe, cât mai multe cetăţi-fiice, cât mai 
multe posturi avansate şi un război necruţător împotriva tuturor 
celor care ar avea pretenţia să împiedice această înaintare. 

Fireşte, cucerirea capătului lumii va fi o acţiune de durată, 
dar această politică a paşilor mici şi înverşunaţi se potrivea per- 
fect cu filozofia generală a furnicilor. "Încet, dar mereu înainte." 

Federaţia Bel-o-kan cuprindea pentru moment 64 de cetăți- 
fiice. 64 de cetăţi cu acelaşi miros. 64 de cetăţi legate între ele 
printr-o reţea de 125 de km de piste săpate şi de 780 km de 
piste odorante. 64 de cetăţi solidare în timpul bătăliilor ca şi în 
perioadele de foamete. 

Conceptul de federaţie de cetăţi permitea unor oraşe să se 
specializeze. lar Belo-kiu-kiuni visa chiar la ziua când o cetate s- 


ar fi ocupat numai cu prelucrarea cerealelor, alta numai cu 
aprovizionarea cu carne, a treia numai cu războiul. 

Dar încă nu ajunseseră până acolo. 

În orice caz, era un concept care se potrivea bine cu un alt 
principiu al filozofiei globale a furnicilor: "Viitorul aparţine 
specialiştilor." 

Exploratoarele sunt încă departe de posturile avansate. 
Grăbesc pasul. Când trec din nou pe lângă planta carnivoră, o 
luptătoare propune ca aceasta să fie scoasă din rădăcini pentru 
a-i fi dusă reginei Belo-kiu-kiuni. 

Forumul antenelor. Furnicile discută emițând şi recepţionând 
minuscule molecule volatile şi odorante. Feromoni. Nişte 
hormoni care reuşesc să iasă din corpul lor. Ne-am putea 
închipui fiecare din aceste molecule ca pe un borcan în care 
fiecare peşte ar fi un cuvânt. 

Datorită feromonilor, furnicile întreţin dialoguri ale căror 
nuanţe sunt practic infinite. După nervozitatea cu care se mişcă 
antenele, dezbaterea pare animată. 

E prea incomod. 

Mama nu cunoaşte acest gen de plantă. 

Riscăm să avem pierderi şi asta va însemna mai puţine braţe 
pentru a transporta prada. 

După ce vom domestici plantele carnivore, ele vor fi pentru 
noi adevărate arme, cu care vom putea susţine fronturi întregi 
doar plantându-le aliniate. 

Suntem obosite, vine noaptea. 

Hotărăsc să renunţe, ocolesc planta şi-şi continuă drumul. Pe 
când grupul se apropie de un boschet înflorit, masculul 327, 
aflat în spate, reperează o părăluţă roşie. Nu a mai văzut până 
acum un astfel de specimen. Nu are nici o ezitare. 

Nu am luat dioneea, dar o vom duce pe asta. 

Rămâne puţin în urmă şi taie cu precauţie tija florii. Clic! 
Apoi, ţinându-şi strâns descoperirea, dă fuga să prindă din urmă 
trupa. 

Trupa însă nu mai există. Expediția numărul unu a noului an 
este, fireşte, în faţa lui, dar în ce stare... Şoc emoţional. Stres. 
Picioarele lui 327 încep să tremure. Toate războinicele zac 
moarte. 

Oare ce s-o fi întâmplat? Atacul trebuie să fi fost fulgerător. 
Nici măcar nu avuseseră timp să se aşeze în poziţie de luptă; şi 


acum sunt tot în formaţie "şarpe cu cap mare". 

Inspectează corpurile. Nu s-a tras nici un jet de acid. Furni- 
cile roşcate nici măcar n-au avut timp să-şi elibereze feromonii 
de alarmă. 

Masculul 327 continuă ancheta. 

Cercetează antenele unei luptătoare. Contact olfactiv. Nici o 
imagine chimică nu a fost înregistrată. Mergeau şi dintr-o dată 
totul s-a întrerupt brusc. 

Trebuie să înţeleagă, trebuie să înţeleagă. Există neapărat o 
explicaţie. Mai întâi să-şi curețe aparatul senzorial. Cu ajutorul 
celor două gheare curbate ale piciorului din faţă îşi răzuie tijele 
frontale, ştergând spuma acidă produsă de începutul de stres. 
Le îndoaie spre gură şi le linge. După aceea le usucă pe micul 
pinten perie, subtil plasat de natură în partea de sus a celui de 
al treilea cot. 

Apoi îşi coboară antenele curate până în dreptul ochilor şi le 
activează uşurel la 300 de vibrații pe secundă. Nimic. Acce- 
lerează mişcarea: 500, 1000, 2 000, 5 000, 8 000 de vibrații pe 
secundă. A ajuns la două treimi din puterea lui receptoare. 

Instantaneu, captează cele mai infime efluvii care plutesc în 
jur: vapori de rouă, polen, spori şi o aromă slabă, cunoscută, dar 
pe care nu o poate identifica. 

Accelerează şi mai mult. Putere maximă: 12 000 de vibrații 
pe secundă. Invârtindu-se în toate sensurile, antenele lui 
stârnesc mici curenţi de aer care aspiră şi aduc spre el toate 
pulberile. 

Gata: a identificat acel parfum uşor. Este mirosul lăsat de 
agresoare. Da, nu pot fi decât ele, vecinele necruțătoare din 
nord, care le provocaseră atâtea necazuri şi anul trecut. 

Sunt furnicile pitice din Shi-gae-pou... 

Prin urmare se treziseră şi ele. Probabil că organizaseră o 
ambuscadă şi utilizaseră o nouă armă fulgerătoare. 

Nu mai are nici o secundă de pierdut, trebuie să alarmeze 
toată Federaţia. 


"- Toţi au fost ucişi cu o armă laser de mare amplitudine, 
şefule. 

— O rază laser? 

— Da, o armă nouă capabilă să topească la distanţă navele 


noastre cele mai mari. Şefule... 

— Crezi că... 

— Da, şefule, numai venusienii au putut să facă asta. E 
mâna lor. 

— În cazul acesta, represaliile vor fi cumplite. Câte rachete 
de luptă mai avem staționate în Centura lui Orion? 

— Patru, şefule. 

— Nu va fi de ajuns, va trebui să cerem ajutorul trupelor 
din..." 

— Mai vrei ciorbă? 

— Nu, mulţumesc, zise Nicolas, complet hipnotizat de 
imagini. 

— Haide, uită-te puţin şi la ce mănânci că altfel închidem 
televizorul! 

— Oh! mămico, te rog... 

— Nu te-ai mai săturat de poveştile astea cu omuleţi verzi şi 
planete cu nume de mărci de detergenţi? întrebă Jonathan. 

— Mă interesează. Sunt sigur că într-o zi vom întâlni nişte 
extratereştri. 

— Da de unde... De când se tot vorbeşte de ei! 

— A fost trimisă o sondă spre steaua cea mai apropiată — 
Marco Polo se numeşte sonda —, aşa că s-ar putea să aflăm în 
curând cine sunt vecinii noştri. 

— Va da şi ea chix ca toate celelalte sonde care au fost 
trimise să polueze spaţiul. Ascultă-mă pe mine, e prea departe. 

— Poate, dar de unde ştii că n-or să vină extratereştrii să ne 
vadă? In fond, încă n-au fost elucidate toate mărturiile despre 
OZN-uri. 

— Chiar dacă. La ce ne-ar folosi să întâlnim alte popoare 
inteligente? Până la urmă am ajunge fatalmente la război. Nu 
crezi că există deja destule probleme între pământeni? 

— Ar fi ceva exotic. Poate că am avea noi locuri unde să 
mergem în vacanţă. 

— Am avea mai curând necazuri noi. 

ÎI prinse pe Nicolas de bărbie. 

— Lasă, băiete, ai să vezi tu că atunci când ai să fii mai mare 
o să gândeşti ca mine: singurul animal cu adevărat pasionant, 
singurul animal a cărui inteligenţă este cu adevărat diferită de a 
noastră este... femeia! 

Lucie protestă de formă. Râseră împreună. Nicolas se 


încruntă. Ăsta era probabil umor pentru adulţi... Mâna lui porni 
în căutarea blăniţei liniştitoare a căţelului. 

Dar sub masă nu era nimic. 

— Unde-o fi Ouarzazate? 

Nu era în sufragerie. 

— Ouarzi! Ouarzi! 

Nicolas începu să fluiere printre degete. De obicei efectul era 
imediat: se auzea un lătrat urmat de zgomotul labelor. Fluieră 
din nou. Nici un rezultat. Plecă să-l caute prin numeroasele 
încăperi ale apartamentului. Părinţii veniră după el. Nici urmă de 
căţel. Uşa era încuiată. N-ar fi putut să iasă cu propriile lui 
mijloace; câinii încă nu ştiu să folosească cheile. 

Se îndreptară cu toţii instinctiv spre bucătărie, mai exact 
spre uşa de la pivniţă. Crăpătura încă nu fusese astupată. Şi era 
destul de lată ca să poată trece prin ea un animal de mărimea 
lui Ouarzazate. 

— E acolo înăuntru, sunt sigur că e acolo! se tângui Nicolas. 
Trebuie să ne ducem după el. 

Ca un răspuns parcă, din pivniţă se auzi un lătrat sacadat. 
Părea că se aude de destul de departe. 

Se apropiară de uşa interzisă. Jonathan se aşeză în faţa lor. 

— Am spus: nimeni nu coboară în pivniţă! 

— Scumpule, zise Lucie, dar trebuie să-l scoatem de-acolo. 
Poate că e atacat de şobolani. Ai spus că acolo sunt şobolani... 

El se întunecă la faţă. 

— Cu atât mai rău pentru câine. Mâine o să ne cumpărăm 
altul. 

Puştiul era stupefiat. 

— Dar tăticule, eu nu vreau "altul". Ouarzazate e prietenul 
meu, nu-l poţi lăsa să moară aşa. 

— Ce te-a apucat, adăugă Lucie, lasă-mă pe mine să cobor 
dacă ţie ţi-e frică! 

— Eşti fricos, tăticule, eşti laş? 

Jonathan nu se mai putea stăpâni. Bolborosi: "Bine, mă voi 
duce să arunc o privire", şi plecă să aducă o lanternă. Lumină 
crăpătura. Era întuneric, complet întuneric, un întuneric care 
absorbea totul. 

Se înfioră. Ar fi luat-o imediat la sănătoasa. Dar nevasta şi 
fiul lui îl împingeau spre acel hău. Gânduri neplăcute îi invadară 
mintea. Il năpădea tot mai mult frica lui de întuneric. 


Nicolas izbucni în plâns. 

— A murit! Sunt sigur că a murit! E vina ta! 

— Poate că e rănit, îl domoli Lucie, ar trebui să mergem să 
vedem. 

Jonathan se gândi din nou la mesajul lui Edmond. Tonul era 
imperativ. Dar cum să facă? Mai mult ca sigur că într-o zi unul 
din ei nu va mai rezista şi se va duce să cerceteze. Trebuia să ia 
taurul de coame. Acum ori niciodată. Îşi trecu mâna peste 
fruntea umedă de sudoare. 

Nu, n-o s-o lase baltă. Avea în sfârşit ocazia să-şi înfrunte 
spaimele, să facă pasul, să ţină piept primejdiei. Întunericul voia 
să-l înghită? Foarte bine. Era pregătit să meargă până la capăt. 
Oricum, nu mai avea ce pierde. 

= Mă duc! 

Işi aduse sculele şi forţă broasca. 

— Orice s-ar întâmpla, să nu vă mişcați de-aici, mai ales nu 
încercaţi să veniţi după mine sau să chemați poliția. Aşteptaţi- 
mă! 

— Vorbeşti cam ciudat! La urma urmelor, nu e decât o piv- 
niţă ca toate pivnițele. 

— Nu sunt chiar atât de sigur... 


Luminat de ovalul portocaliu al soarelui care scăpăta, mas- 
culul 327, ultimul supravieţuitor al primei expediţii de vânătoare 
a primăverii, aleargă singur. Insuportabil de singur. 

De multă vreme bâjbâie cu picioarele prin bălți, noroi şi 
frunze mucezite. Vântul i-a uscat buzele. Praful i-a acoperit 
corpul cu un veşmânt de ambră. Nu-şi mai simte muşchii. Are 
câteva gheare rupte. 

Dar la capătul firului olfactiv pe care a pornit îşi zăreşte în 
curând obiectivul. Printre muşuroaiele cetăților belokaniene, o 
formă cunoscută devine cu fiecare pas tot mai mare: enorma 
piramidă Bel-o-kan, cetatea-mamă, farul odorant care îl magne- 
tizează şi îl aspiră. 

327 ajunge în sfârşit la poalele impozantului furnicar şi se 
uită în sus. Oraşul lui s-a făcut şi mai mare. S-a început con- 
strucţia noului strat protector al domului. Vârful muntelui de 
crenguţe gâdilă luna. 

Tânărul mascul caută un moment, găseşte la nivelul solului o 


intrare încă deschisă şi pătrunde înăuntru. 

Era şi timpul. Toate lucrătoarele şi soldaţii care activează în 
exterior s-au întors deja. Gărzile se pregăteau să astupe ieşirile 
pentru a păstra căldura din interior. De altfel, nici n-a trecut bine 
pragul că zidăriţele s-au şi pus pe treabă iar gaura se închide în 
urma lui. Aproape cu zgomot. 

Gata, nu se mai vede nimic din lumea exterioară, rece şi 
barbară. Masculul 327 a pătruns din nou în civilizaţie. Se poate 
pierde acum în Roiul liniştitor. Nu mai e singur, aici sunt o 
sumedenie ca el. 

Se apropie santinelele. Stratul subţire de praf îl face de nere- 
cunoscut, 327 emite repede parfumurile de identificare şi ceilalţi 
se liniştesc. 

Toate furnicile au în abdomen un fel de buzunar, de fapt un 
stomac secundar, care nu digeră alimentele. Rezerva. În ea se 
poate stoca hrana, care rămâne proaspătă şi intactă la infinit. 
Pot după aceea s-o înghită din nou pentru a o trimite în 
stomacul care digeră. Sau să o scoată pentru a o oferi 
semenelor lor. 

Gesturile sunt totdeauna aceleaşi. Cea care oferă o 
acostează pe cea cu care vrea să facă schimbul de hrană 
pipăindu-i capul. Dacă furnica astfel anunţată acceptă, atunci îşi 
lasă în jos antenele. Dacă însă le ridică drept în sus, acesta e un 
semn de refuz, nu-i e foame. 

Masculul 327 nu ezită. Rezervele sale de energie sunt atât 
de slabe încât este pe punctul de a cădea în catalepsie. Gurile 
se îmbucă. Hrana urcă. Cea care oferă dă mai întâi afară salivă, 
apoi mierat şi un terci de cereale. E bun şi foarte întăritor. 

Schimbul a luat sfârşit, masculul se desprinde imediat. Îşi 
reaminteşte de tot ce s-a întâmplat. De furnicile moarte. De 
ambuscadă. Nu e nici o clipă de pierdut. Îşi ridică antenele şi 
pulverizează informaţia de jur împrejur în picături fine. 

Alarmă. E război. Piticele ne-au distrus prima expediţie. Au o 
armă nouă cu efecte distrugătoare. Pregătire de luptă. S-a 
declarat război. 

Santinela se îndepărtează de el. Aceste mirosuri de alertă îi 
agasează creierul. Deja s-a format un grup în jurul masculului 
327. 

Ce este? 

Ce s-a întâmplat? 


Zice că s-a declarat război. 

Are dovezi? 

Furnicile vin în fugă de peste tot. 

Vorbeşte de o armă nouă şi de o expediţie decimată. 

E grav. 

Are dovezi? 

În jurul masculului se află acum o sumedenie de furnici. 

Alarmă, alarmă, s-a declarat război, pregătiri de luptă! 

Are dovezi? 

Toate furnicile repetă această frază. 

Nu, nu are dovezi. Era atât de şocat încât nu s-a gândit să 
aducă vreuna. Mişcări de antene. Capetele se clatină neîncreză- 
toare. 

Unde s-a petrecut asta? 

La vest de La-chola-kan, între noul punct de vânătoare găsit 
de cercetaşe şi cetăţile noastre. O zonă în care patrulează ade- 
sea piticele. 

E imposibil, spioanele noastre s-au întors. Ele sunt catego- 
rice: piticele nu s-au trezit încă! 

Acest feromon-frază a fost emis de o antenă anonimă. 
Mulțimea se împrăştie. Pe ea o cred. Pe el nu-l cred. Are, 
desigur, accente de adevăr, dar relatarea lui este foarte puţin 
plauzibilă. Războaiele de primăvară nu încep niciodată atât de 
devreme. Ar fi o nebunie din partea piticelor să atace când nici 
măcar nu s-au trezit toate. Fiecare îşi reia activitatea fără să 
ţină cont de informaţia transmisă de masculul 327. 

Unicul supravieţuitor al primei expediţii de vânătoare este 
năucit. Furnicile acelea moarte, fir-ar să fie, nu le-a inventat el! 
Până la urmă vor băga de seamă că efectivul uneia dintre caste 
nu este complet. 

Antenele îi recad prosteşte pe frunte. Are sentimentul degra- 
dant că existenţa sa nu mai serveşte la nimic. De parcă n-ar mai 
trăi pentru ceilalţi, ci doar pentru el însuşi. 

Acest gând îl face să se înfioreze de oroare. Se repede îna- 
inte, aleargă febril, asmute şi interpelează lucrătoarele. 
Celelalte ezită să se oprească, până şi atunci când pronunţă 
formula consacrată: 


Am explorat cu piciorul 
Am văzut cu ochii 


M-am întors ca stimul nervos. 


Nimănui nu-i pasă. Îl ascultă fără să-i dea atenţie. Apoi toată 
lumea pleacă mai departe fără să-şi facă griji. la să termine cu 
îmbolditul! 


Trecuseră deja patru ore de când Jonathan coborâse. 
Nevasta şi fiul lui stăteau ca pe ace. 

— Chemăm poliţia, mămico? 

— Nu, nu încă. 

Lucie se apropie de uşa pivniţei. 

— Tăticu a murit? Spune-mi, mămico, tăticu a murit tot aşa 
cum a murit Ouarzi? 

— Ba nu, ba nu, scumpule, ce prostii poţi să spui! 

Lucie era foarte îngrijorată. Se aplecă să examineze 
crăpătura. La lumina puternică a lămpii cu halogen pe care o 
cumpărase de curând i se părea că întrezăreşte ceva mai 
departe o... scară în spirală. 

Se aşeză pe podea. Nicolas veni lângă ea. Ea îl sărută. 

— Se va întoarce, trebuie să avem răbdare. Ne-a cerut să 
aşteptăm, aşa că mai aşteptăm. 

— Şi dacă nu se mai întoarce? 


327 e ostenit. Are impresia că se zbate în apă. Se mişcă, dar 
nu înaintează. 

Hotărăşte să se adreseze reginei Belo-kiu-kiuni în persoană. 
În vârstă de paisprezece ierni, Matca are multă experienţă, pe 
când furnicile asexuate care formează grosul populaţiei trăiesc 
cel mult trei ani. Numai ea îl poate ajuta să găsească un mijloc 
de a transmite informaţia. 

Tânărul mascul o porneşte pe drumul cu sens unic care duce 
până în inima cetăţii. Prin această galerie largă se agită câteva 
mii de lucrătoare încărcate de ouă. Îşi urcă poverile de la etajul 
patruzeci al subsolului până în spaţiile pentru nou-născuţi din 
solariul situat la etajul treizeci şi cinci deasupra solului. Un flux 
mare de cochilii albe purtate de jos în sus şi de la dreapta la 
stânga. 

E nevoit să meargă în contra curentului. Nu e deloc uşor. 


327 îmbrânceşte câteva doici care se plâng imediat de acest 
vandal. Este şi el izbit, călcat, împins, zgâriat. Din fericire, 
culoarul nu este complet ocupat. Reuşeşte să-şi croiască un 
drum prin masa viermuitoare. 

O ia apoi prin micile tuneluri, itinerar mai lung dar mai puţin 
dificil, mergând cât poate de repede. Din artere trece în 
arteriole, din arteriole în vine şi vinişoare. Parcurge astfel 
kilometri întregi, trece poduri, arcade, traversează pieţe goale 
sau arhipline. 

Se orientează fără greutate în întuneric, graţie celor trei oceli 
frontali cu vedere în infraroşu. Pe măsură ce se apropie de Ceta- 
tea interzisă, mireasma dulceagă de Matcă devine din ce în ce 
mai apăsătoare iar numărul gărzilor e în continuă creştere. 

Sunt acolo indivizi din toate subcastele războinice, de toate 
mărimile, de la toate armele. Furnici mici cu mandibule lungi şi 
zimţate, altele solide, echipate cu plăci toracice tari ca lemnul, 
altele bondoace, cu antene scurte, precum şi artileriste, al căror 
abdomen scurt şi subţire e plin de otrăvuri. 

Înarmat cu mirosuri-paşaport valabile, masculul 327 trece 
fără probleme de posturile lor de control. Soldaţii sunt calmi. Se 
simte că marile războaie teritoriale încă n-au început. 

Ajuns foarte aproape de ţintă, masculul se identifică în faţa 
furnicilor portărese, apoi pătrunde pe ultimul culoar care duce la 
loja regală. 

Se opreşte în prag, copleşit de frumuseţea pe care o degajă 
acest loc unic. În faţa lui se află o sală mare, circulară, constru- 
ită după regulile arhitecturale şi geometrice foarte precise pe 
care reginele mame le transmit fiicelor lor din antenă în antenă. 

Bolta principală are o înălţime de douăsprezece capete şi un 
diametru de treizeci şi şase (capul este unitatea de măsură a 
Federaţiei; un cap este echivalent cu trei milimetri). Pilaştri din 
cimenturi rare susţin acest templu de insectă care, cu forma 
concavă a podelei, este conceput astfel încât moleculele odo- 
rante emise de indivizi să ricoşeze timp cât mai îndelungat fără 
să impregneze pereţii. Este un remarcabil amfiteatru olfactiv. 

În centru se odihneşte o doamnă voluminoasă. Stă culcată 
pe burtă şi din când în când îşi întinde piciorul spre o floare gal- 
benă. Floarea se închide uneori brusc. Dar piciorul a fost deja 
retras. 

Această doamnă este Belo-kiu-kiuni. 


Belo-kiu-kiuni, ultima regină a furnicilor roşcate din cetatea 
centrală. 

Belo-kiu-kiuni, singura care ouă, generatoarea tuturor cor- 
purilor şi spiritelor Roiului. 

Belo-kiu-kiuni, care domnea deja în timpul marelui război cu 
albinele, în timpul cuceririi termitierelor din sud, în timpul 
pacificării teritoriilor cu păianjeni, în timpul cumplitului război de 
uzură impus de viespile stejarului, iar de anul trecut ea coor- 
dona efortul cetăților pentru a rezista presiunii exercitate de 
furnicile pitice la frontierele de nord. 

Belo-kiu-kiuni, care bate recordurile longevităţii. 

Belo-kiu-kiuni, mama lui. 

Acest monument viu e acolo, foarte aproape de el, ca altă- 
dată. Numai că acum e umezită şi mângâiată de vreo douăzeci 
de tinere lucrătoare servile, în timp ce pe vremuri el, 327, o 
îngrijea cu picioruşele lui încă neîndemânatice. 

Tânăra plantă carnivoră îşi pocneşte maxilarele şi Matca 
emite o mică tânguire odorantă. Nu se ştia de unde îi venise 
această pasiune pentru fiarele vegetale. 

327 se apropie. Văzută de aproape, Matca nu e foarte fru- 
moasă. Are craniul alungit înainte, înzestrat cu doi ochi enormi, 
globuloşi, care par că privesc peste tot în acelaşi timp. Ocelii 
infraroşii sunt adunaţi în mijlocul frunţii. În schimb antenele sunt 
exagerat de depărtate. Sunt foarte lungi, foarte uşoare şi 
vibrează cu zvâcniri scurte, perfect controlate. 

Belo-kiu-kiuni se trezise de câteva zile din marele somn şi de 
atunci oua întruna. Abdomenul ei, de zece ori mai voluminos 
decât în mod normal, e parcurs de spasme continue. Chiar în 
momentul acela dă drumul la opt ouă firave, de un cenuşiu 
deschis cu reflexe sidefii, ultima generaţie de belokanieni. Vii- 
torul rotund şi lipicios se desprinde din măruntaiele ei pentru a 
se rostogoli prin cameră, imediat luat în primire de doici. 

Tânărul mascul recunoaşte mirosul acestor ouă. Sunt luptă- 
toare sterile şi masculi. Este încă frig şi glanda care produce 
"fiice" nu s-a activat încă. De îndată ce vremea îi va permite, 
Matca va oua indivizi din fiecare castă, după nevoile exacte ale 
Cetăţii. Lucrătoarele vor veni să-i spună că "e lipsă de personal 
pentru măcinatul cerealelor sau de artileriste", iar ea va furniza 
după comandă. Se mai întâmplă şi ca Belo-kiu-kiuni să iasă din 
încăperea ei şi să se ducă să adulmece culoarele. Antena ei este 


destul de fină pentru a detecta cel mai mic deficit în cadrul unei 
anumite caste. Şi completează imediat efectivele. 

Matca mai dă naştere altor cinci unităţi plăpânde, apoi se 
întoarce spre vizitatorul ei. Îl atinge şi îl linge. Contactul cu 
saliva regală este totdeauna un moment extraordinar. Această 
salivă este nu numai un dezinfectant universal, ci şi un adevărat 
panaceu pentru vindecarea tuturor rănilor, cu excepţia totuşi a 
celor din interiorul capului. 

Dacă Belo-kiu-kiuni nu e în măsură să recunoască personal 
nici unul din nenumăraţii ei copilaşi, în schimb arată prin acest 
exerciţiu salivar că i-a identificat mirosurile. E alei. 

Dialogul antenelor poate să înceapă. 

Bine ai venit în sexul Roiului. M-ai părăsit, dar iată că ai venit 
din nou. 

Fraza rituală a unei mame pentru copiii ei. După ceo 
transmite, regina adulmecă feromonii celor unsprezece seg- 
mente, cu un calm care insuflă respect tânărului 327... l-a 
înţeles deja motivele vizitei... Prima expediţie trimisă în vest a 
fost complet nimicită. Împrejurul locului unde avusese loc 
catastrofa detectase mirosurile furnicilor pitice. Probabil că 
descoperiseră o armă secretă. 


A explorat cu piciorul, 
A văzut cu ochii, 
S-a întors ca stimul nervos. 


Fireşte. Numai că nu reuşeşte să stimuleze Roiul. Efluviile lui 
nu conving pe nimeni. Consideră că numai ea, Belo-kiu-kiuni, va 
şti cum să transmită mesajul şi să dea alarma. 

Matca îl adulmecă cu o atenţie sporită. li captează cele mai 
mici molecule volatile de la articulaţii şi picioare. Da, acolo se 
găsesc semnele morţii şi ale misterului. Ar putea fi vorba de 
război... Şi tot aşa de bine ar putea să nu fie. 

Ea îi dă de înţeles că, oricum, nu deţine nici o putere politică. 
În Roi, hotărârile se iau în urma unei concentrări permanente, 
prin formarea unor grupuri de lucru axate asupra unor proiecte 
liber alese. Dacă nu e în stare să genereze un asemenea centru 
nervos, pe scurt, să excite un grup, experienţa lui nu serveşte la 
nimic. 

Ea nici măcar nu-l poate ajuta. 


Masculul 327 insistă. Acum că are o interlocutoare care pare 
dispusă să-l asculte până la capăt, emite cu toată puterea mole- 
culele lui cele mai seducătoare. După părerea lui, această catas- 
trofă ar trebui să fie grija prioritară. Imediat ar trebui să se 
trimită spioane pentru a afla care era această armă secretă. 

Belo-kiu-kiuni răspunde că Roiul e copleşit de "griji priori- 
tare". Nu numai că trezirea de primăvară nu s-a încheiat com- 
plet, dar încă se lucrează la scoarţa Cetăţii. Şi, atâta timp cât 
ultimul strat de crenguţe nu va fi aşezat, ar fi riscant să plece la 
război. Pe de altă parte, Roiul duce lipsă de proteine şi de glu- 
coză.. În sfârşit, trebuie deja să se gândească la pregătirile 
pentru sărbătoarea Renaşterii. Toate astea necesită energiile vii 
ale tuturor. Chiar şi spioanele sunt supraaglomerate. Asta ar 
explica de ce mesajul lui de spaimă nu a putut fi ascultat. 

Urmează o pauză. Nu se aud decât buzele lucrătoarelor care 
ling carapacea reginei. Matca începe să sâcâie din nou planta 
carnivoră. Se răsuceşte până când îşi aduce abdomenul sub 
torace. Cele două picioare din faţă îi atârnă. Işi trage repede 
piciorul când maxilarele vegetale se închid, apoi îi spune lui 327 
ce armă formidabilă ar putea fi acestea. 

Am putea înălța un zid de plante carnivore pentru a proteja 
toate frontierele de la nord-vest. Singura problemă este că deo- 
camdată aceşti mici monştri nu ştiu să facă deosebirea între 
populaţia Cetăţii şi străini... 

327 revine asupra subiectului care îl obsedează. Belo-kiu- 
kiuni îl întreabă câţi indivizi au murit în "accident". Douăzeci şi 
opt. Toţi din subcasta războinicelor exploratoare? Exact, el era 
singurul mascul din această expediţie. Matca se concentrează şi 
ouă succesiv douăzeci şi opt de perle, care sunt tot atâtea surori 
lichide. 

Au murit douăzeci şi opt de furnici, aceste douăzeci şi opt de 
ouă le vor lua locul. 


ÎNTR-O ZI, FATALMENTE: Într-o zi, fatalmente, nişte degete 
se vor aşeza pe aceste pagini, nişte ochi vor parcurge aceste 
cuvinte, nişte minţi le vor interpreta sensul. 

Nu vreau ca acest moment să sosească prea devreme. Con- 
secinţele ar putea fi cumplite. lar acum, când scriu aceste fraze, 
încă mai lupt pentru a-mi apăra secretul. 


Totuşi, va trebui ca într-o zi să se afle ce s-a întâmplat. Chiar 
şi cele mai bine ascunse secrete sfârşesc prin a ieşi la suprafaţă. 
Timpul este duşmanul lor cel mai aprig. 

Oricine ai fi, mai întâi te salut. În momentul în care îmi citeşti 
rândurile, probabil că am murit de vreo zece, dacă nu chiar de 
vreo sută de ani. Cel puţin aşa sper. 

Uneori regret că am ajuns la această cunoaştere. Dar sunt o 
fiinţă omenească şi, chiar dacă solidaritatea mea de specie se 
află în acest moment pe treapta cea mai de jos, cunosc 
îndatoririle pe care mi le impune simplul fapt că m-am născut 
într-o zi printre voi, oameni din acest univers. 

Trebuie să transmit povestea mea. 

Dacă eşti atent, vezi că toate poveştile seamănă între ele. 
Există la început un subiect "în devenire" care moţăie. Subiectul 
suferă o criză. Această criză îl forţează să reacționeze. După 
felul cum se va comporta, va muri sau va evolua. 

Prima poveste pe care am să v-o istorisesc este povestea 
universului nostru. Pentru că trăim în interiorul lui. Şi pentru că 
toate lucrurile, mici sau mari, se supun aceloraşi legi şi au 
aceleaşi legături de interdependenţă. 

De exemplu, tu, care întorci această pagină, îţi freci într-un 
punct arătătorul de celuloza hârtiei. Din acest contact se naşte o 
încălzire infimă, totuşi foarte reală. Raportată la lumea 
microscopică, această încălzire provoacă saltul unui electron 
care îşi părăseşte atomul şi ciocneşte altă particulă. 

Dar această particulă, raportată la ea însăşi, este de fapt 
imensă. Astfel încât şocul cu electronul constituie pentru ea o 
adevărată perturbare. Inainte era inertă, goală, rece. Pentru că 
tu ai întors pagina, iat-o intrată în criză. Scântei gigantice o 
străbat. Prin acest simplu gest ai provocat un lucru ale cărui 
consecinţe nu le vei cunoaşte niciodată în întregime. Poate că 
au luat naştere lumi, populate de indivizi, iar aceşti indivizi vor 
descoperi metalurgia, bucătăria provensală şi călătoriile stelare. 
S-ar putea dovedi chiar mai inteligenţi decât noi. Dar ei n-ar fi 
existat niciodată dacă n-ai fi avut în mână această carte şi dacă 
degetul tău n-ar fi provocat o încălzire chiar în acel loc al hârtiei. 

Tot aşa şi universul nostru îşi găseşte cu siguranţă locul în 
colţul unei pagini de carte, al unui toc de pantof sau în spuma 
unei căni de bere a vreunei alte civilizaţii gigante. Fără îndoială 
că generaţia noastră nu va avea niciodată posibilitatea de a 


verifica acest lucru. Dar ceea ce ştim este că, în urmă cu multă 
vreme, universul nostru, sau în orice caz particula în care se află 
lumea noastră, era gol, rece, nemişcat. Şi apoi ceva sau cineva 
a provocat criza. Cineva a întors o pagină, a călcat pe o piatră, a 
curăţat spuma unei căni de bere. Fapt este că a avut loc un 
traumatism. Particula noastră s-a trezit. În cazul nostru, ştim că 
a fost o explozie gigantică. | s-a spus Big Bang. 

În fiecare secundă, în lumea infinit de mare, în lumea infinit 
de mică, în lumea infinit de îndepărtată, poate că se naşte un 
univers, aşa cum s-a născut al nostru, în urmă cu mai mult de 
cincisprezece miliarde de ani. Pe celelalte nu le cunoaştem. Dar 
în ceea ce ne priveşte pe noi, ştim că totul a început cu explozia 
celui mai "mic" şi mai "simplu" atom: hidrogenul. 

Închipuie-ţi acest vast spaţiu de tăcere trezit brusc de o 
deflagraţie uriaşă. De ce a fost întoarsă pagina, acolo sus? De ce 
a fost curățată spuma berii? N-are importanţă. Oricum, 
hidrogenul arde, explodează, pârjoleşte. O lumină imensă 
străbate spaţiul imaculat. Criză. Lucrurile încremenite încep să 
se mişte. Lucrurile reci se încălzesc. Lucrurile tăcute zumzăie. 

În focarul iniţial, hidrogenul se transformă în heliu, atom abia 
cu puţin mai complex decât el. Dar din această transformare se 
poate deduce deja prima mare regulă a jocului din universul 
nostru: TOT MAI COMPLEX. 

Această regulă pare evidentă. Dar nimic nu dovedeşte că în 
universurile vecine ea nu e diferită. In altă parte poate că este 
TOT MAI CALD, sau TOT MAI TARE, sau TOT MAI COMIC. 

Şi la noi lucrurile devin mai calde, sau mai tari, sau mai 
comice, dar nu aceasta este legea iniţială. Ele sunt doar 
secundare. Legea noastră de bază, în jurul căreia se orga- 
nizează toate celelalte, este: TOT MAI COMPLEX. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 
Masculul 327 rătăceşte pe culoarele de sud ale oraşului. Nu 


s-a liniştit. Rumegă în gând faimoasele cuvinte: 


Am explorat cu piciorul, 
Am văzut cu ochii, 


M-am întors ca stimul nervos. 


De ce nu merge? Unde e greşeala? Corpul lui clocoteşte de 
informaţie neprelucrată. Roiul a fost rănit şi nici măcar nu a 
băgat de seamă, crede el. Or, el este stimulul de durere. Deci 
trebuie să facă Cetatea să reacționeze. 

Oh, cât de greu e să deţii un mesaj de durere, să-l păstrezi în 
tine, fără să găseşti nici o antenă dispusă să-l primească. Ar dori 
atât de mult să se descarce de toată această povară, să împartă 
cu alţii cumplita lui informaţie. 

O furnică mesageră-termică trece pe lângă el. Simţindu-l 
deprimat, crede că nu s-a trezit bine şi îi oferă caloriile ei solare. 

Asta îi redă puţină forţă, pe care o foloseşte imediat 
încercând s-o convingă. 

Alarmă, o expediţie a fost distrusă într-o ambuscadă pusă la 
cale de pitice, alarmă! 

Dar nici măcar nu mai are accentele de adevăr de la început. 
Mesagera-termică pleacă mai departe de parcă nu s-ar fi întâm- 
plat nimic. 327 nu renunţă. Aleargă pe culoare lansându-şi 
mesajul de alarmă. 

Din când în când, războinicele se opresc, îl ascultă, ba chiar 
dialoghează cu el, dar povestea lui cu arma pustiitoare e foarte 
puţin credibilă. Nici un grup capabil să-şi ia în sarcină o misiune 
militară nu se formează. 

Merge abătut... 

Deodată, în timp ce parcurge un tunel pustiu de la etajul 
patru al subsolului, detectează un zgomot în spatele lui. Cineva 
îl urmăreşte. 

Masculul 327 se întoarce. Inspectează culoarul cu ocelii lui 
infraroşii. Pete roşii şi negre. Nu e nimeni. Ciudat. Trebuie să fie 
o greşeală. Dar zgomotul de paşi se aude din nou în urma lui. 
Scârţ... ţii, scârţ... tiff. E cineva care probabil că şchioapătă cu 
două picioare din şase, şi care se apropie. 

Ca să se asigure că nu se înşală, coteşte la fiecare inter- 
secţie, apoi se opreşte un moment. Zgomotul se întrerupe. De 
îndată ce porneşte: Scârţ... ţii, scârţ... ţii, scârt... ţii, zgomotul se 
aude din nou. 

Nu poate fi nici o îndoială, cineva îl urmăreşte. 

Cineva care se ascunde când se întoarce spre el. Ciudat 
comportament, cu totul inedit. De ce o celulă a Roiului ar urmări 


o alta fără să-şi declare identitatea? Aici fiecare e cu toată 
lumea şi nu are nimic de ascuns. 

Şi totuşi "prezenţa" e acolo. Mereu la distanţă, mereu 
ascunsă. Scârţ... ţii, scârţ... ţii. Ce să facă? Incă de pe când era 
larvă, doicile îl învăţaseră că totdeauna trebuie să înfrunte 
primejdia. Se opreşte şi se preface că se spală. Prezenţa nu mai 
e foarte departe. Aproape că o simte. In timp ce mimează că îşi 
face toaleta, îşi mişcă antenele. Gata, percepe moleculele odo- 
rante ale urmăritorului. E o mică războinică de un an. Degajă un 
parfum ciudat, care îi acoperă identificările curente. Greu de 
definit. S-ar zice un miros de stâncă. 

Mica războinică nu se mai ascunde. Scârţ... ţiii scârţ... thi... 
Acum o vede în infraroşu. Într-adevăr, îi lipsesc două picioare. 
Mirosul ei de stâncă devine mai puternic. 

Masculul emite. 

Cine e acolo? 

Nici un răspuns. 

De ce mă urmăreşti? 

Nici un răspuns. 

Vrând să uite incidentul, 327 îşi reia mersul, dar în curând 
detectează o a doua prezenţă, care soseşte din faţă. O 
războinică mare de data asta. Galeria este îngustă, nu va putea 
să treacă. 

Să se întoarcă din drum? Asta ar însemna s-o înfrunte pe 
şchioapă, care de altfel se grăbeşte spre el. 

E prins la înghesuială. 

Acum simte: sunt două războinice. Şi amândouă au acel par- 
fum de stâncă. Furnica mare îşi deschide foarfecile lungi. 

E o cursă! 

E de neconceput ca o furnică a Cetăţii să vrea să ucidă o 
alta. Să fie o dereglare a sistemului imunitar? Nu i-au recunos- 
cut mirosurile de identificare? Îl iau drept un corp străin? Era pur 
şi simplu absurd, ca şi cum stomacul lui ar fi hotărât să-i 
asasineze intestinul... 

Masculul 327 măreşte forţa de emisie: 

Sunt, ca şi voi, o celulă a Roiului. Aparţinem aceluiaşi orga- 
nism. 

Sunt nişte luptătoare tinere, probabil că se înşală. Dar 
mesajele lui nu le potolesc pe cele care îl încolţiseră. Mica 
şchioapă îi sare în spinare şi îl ţine de aripi, în timp ce furnica 


mare îi strânge capul între mandibule. Cele două războinice îl 
târăsc astfel spre locul unde sunt aruncate murdăriile. 

Masculul 327 se zbate. Cu segmentul său de dialog sexual, 
victima emite tot felul de emoţii pe care asexuatele nici măcar 
nu le cunosc. Li se par de neînțeles până la panică. 

Pentru a nu fi murdărită de aceste idei "abstracte", şchioapa, 
lipită de placa lui protectoare, îi răzuieşte antenele cu mandibu- 
lele. Îl uşurează cu acest gest de toţi feromonii şi mai ales de 
parfumurile-paşaport. Oricum, acolo unde îl duc nu-i vor servi la 
mare lucru... 

Sinistrul trio înaintează anevoie pe culoarele cel mai puţin 
frecventate. Mica şchioapă îşi continuă metodic munca de 
curăţire. S-ar zice că nu vrea să lase nici o informaţie pe acel 
cap. Masculul nu se mai zbate. Resemnat, se pregăteşte să 
moară, încetinindu-şi bătăile inimii. 


"De ce atâtea violenţe, de ce atâta ură, fraţilor? De ce? 

Unul, nu suntem decât unul, toţi împreună suntem copiii 
Pământului şi ai Domnului. 

să punem capăt certurilor noastre deşarte. Secolul XXII va fi 
spiritual sau nu va fi deloc. Să renunţăm la vechile noastre 
dispute bazate pe orgoliu şi pe duplicitate. Individualismul, iată 
adevăratul nostru duşman! Dacă lăsaţi să moară de foame un 
frate aflat în nevoie, atunci nu mai sunteţi demni să faceţi parte 
din marea comunitate a lumii. Dacă o fiinţă pierdută vă cere 
sprijin şi ajutor iar voi îi închideţi uşa, atunci nu sunteţi de-ai 
noştri. 

Vă cunosc bine, conştiinţe împăcate, cocoloşite în puf! Nu vă 
gândiţi decât la confortul vostru, nu doriţi decât gloria indi- 
viduală, fericirea, da, dar numai a voastră şi a cercului strâmt al 
familiei voastre. 

Vă cunosc, ascultați la mine. Tu, tu, tu şi tu! Nu mai zâmbiţi 
în faţa ecranelor, vă spun lucruri grave. Vă vorbesc despre vii- 
torul omenirii. Situaţia asta nu poate dura. Acest mod de viaţă e 
lipsit de sens. lrosim totul, distrugem totul. Pădurile sunt tăiate 
pentru a face din ele batiste de unică folosinţă. Totul a devenit 
de unică folosinţă: tacâmurile, stilourile, hainele, aparatele 
fotografice, maşinile, şi fără să băgaţi de seamă veţi deveni voi 
înşivă de unică folosinţă. Renunţaţi de această formă de viaţă 


superficială. Trebuie să renunţaţi chiar azi, mai înainte ca mâine 
să fiţi forţaţi s-o faceţi. 

Veniţi printre noi, alăturaţi-vă armatei noastre de credincioşi. 
Fraţilor, toţi suntem soldaţii Domnului." 

Imaginea unei crainice. "Această emisiune evanghelică ne-a 
fost propusă de părintele Mac Donald de la noua Biserică 
adventistă de ziua a 45-a şi de societatea de produse congelate 
«Sweetmilk». Ea a fost difuzată prin satelit în mondovision. Şi 
acum, înaintea serialului nostru SF «Sunt mândru că sunt extra- 
terestru», câteva minute de publicitate." 

Lucie nu reuşea, aşa cum făcea Nicolas, să nu se mai 
gândească la nimic în timp ce se uita la televizor. Trecuseră opt 
ore de când Jonathan era acolo jos şi nici o veste! 

Işi apropie mâna de telefon. El îi spusese să nu întreprindă 
nimic, dar dacă murise, dacă se prăbuşise ceva peste el? 

Incă nu avea curajul să coboare. Ridică receptorul. Formă 
numărul politiei. 

— Alo, poliţia? 

— ţi cerusem să nu telefonezi, făcu o voce slabă şi lipsită de 
sonoritate, din direcţia bucătăriei. 

— Tăticule! Tăticule! 

Lucie închise în timp ce din receptor se auzea: "Alo, vorbiţi, 
daţi-mi adresa." 

Clac. 

— Da, da, eu sunt, nu trebuia să vă, îngrijoraţi. Vă spusesem 
să mă aşteptaţi liniştiţi. 

Să nu se îngrijoreze? Asta era bună! 

Jonathan nu numai că ţinea în braţe rămăşiţele a ceea ce 
fusese Ouarzazate şi care nu mai era decât o grămadă de carne 
sângerândă, dar chiar el era transfigurat. Nu părea înfricoşat 
sau copleşit, mai curând era zâmbitor. Nu, nu asta, mai degrabă 
aveai impresia că îmbătrânise sau că era bolnav. Avea o privire 
febrilă, tenul livid, tremura şi părea la capătul puterilor. 

Văzând corpul fără viaţă al câinelui său, Nicolas izbucni în 
lacrimi. Ai fi zis că bietul caniş fusese sfâşiat cu sute de lovituri 
scurte de brici. 

Il aşezară pe un ziar desfăcut. 

Nicolas plângea nemângâiat pierderea tovarăşului său. Se 
sfârşise. Niciodată nu-l va mai vedea sărind pe perete când i se 
spunea cuvântul "pisică". Niciodată nu-l va mai vedea deschi- 


zând clanţele uşilor cu o săritură veselă. Niciodată nu-l va mai 
scăpa de ciobăneştii germani homosexuali. 

Ouarzazate nu mai era. 

— Mâine îl vom duce la cimitirul câinilor de la Père-Lachaise, 
îi promise Jonathan. Îi vom cumpăra mormântul acela de patru 
mii cinci sute de franci, ştii, cel la care îi vom putea pune 
fotografia. 

— Oh, da! oh, da! zise Nicolas printre suspine, merită măcar 
atât. 

— Şi apoi vom merge la SPA şi îți vei alege un alt animal. De 
ce n-ai lua de data asta un cățeluş maltez? Sunt tare drăguţi. 

Lucie nu reuşea să-şi vină în fire. Nu ştia cu ce întrebare să 
înceapă. De ce stătuse atât de mult? Ce i se întâmplase 
câinelui? Dar lui, ce i se întâmplase? Voia să mănânce? Nu se 
gândise la spaima lor? 

— Ce e acolo jos? făcu ea în cele din urmă cu o voce ştearsă. 

— Nimic, nimic. 

— Dar nu vezi în ce hal te-ai întors? Şi câinele... Parcă ar fi 
nimerit într-o maşină de tocat electrică. Ce-a păţit? 

Jonathan îşi trecu o mână murdară peste frunte. 

— Notarul avea dreptate, e plin de şobolani acolo jos. 
Ouarzazate a fost făcut bucățele de nişte şobolani furioşi. 

— Dar tu? 

Bărbatul rânji. 

— Eu sunt un animal mai mare, de mine se sperie. 

— E curată nebunie! Ce-ai făcut acolo jos timp de opt ore? 
Ce e în fundul acestei pivnițe blestemate? se înfurie ea. 

— Nu ştiu, n-am ajuns până la capăt. 

— N-ai ajuns până la capăt! 

— Nu, e foarte adâncă. 

— In opt ore n-ai ajuns la capătul... la capătul pivniţei noas- 
tre! 

— Nu. M-am oprit când am văzut câinele. Peste tot era 
numai sânge. Ştii, Ouarzazate s-a luptat cu îndârjire. E incredibil 
cât de mult a putut să reziste un câine atât de mic. 

— Dar unde te-ai oprit? La jumătatea drumului? 

— De unde să ştiu? Oricum, nu puteam să merg mai 
departe. Îmi era şi mie frică. Ştii că nu suport întunericul şi 
violenţa. Oricine ar fi fost în locul meu s-ar fi oprit. Nu poţi 
merge la nesfârşit aşa, în plin necunoscut. Şi pe urmă m-am 


gândit la tine, la voi. Nici nu-ţi poţi închipui cum e... E tare 
întunecos. E ca moartea. 

La aceste ultime cuvinte un fel de tic îi ridică în sus colţul 
gurii. Lucie nu-l mai văzuse niciodată aşa. Inţelese că trebuia să- 
| lase în pace. Îşi petrecu braţele pe după mijlocul lui şi îl sărută 
pe buzele reci. 

— Linişteşte-te, s-a terminat. Vom sigila această uşă şi n-o 
să mai vorbim despre ea. 

El se trase uşor înapoi. 

— Nu. Nu s-a terminat. Acum m-am lăsat oprit de acea zonă 
roşie. Oricine s-ar fi oprit. Violenţa ne sperie totdeauna, chiar şi 
atunci când victime sunt animalele. Dar nu pot să rămân aşa, 
poate doar la un pas de ţintă... 

— Doar n-ai să-mi spui că vrei să te întorci acolo? 

— Ba da. Dacă Edmond a putut, voi putea şi eu. 

— Edmond, unchiul tău Edmond? 

— A făcut ceva acolo jos, şi vreau să ştiu ce anume. 

Lucie îşi înăbuşi un geamăt. 

— Dacă ţii la mine şi la Nicolas, te rog să nu mai cobori. 

— N-am de ales. 

Avu din nou acelaşi tic al gurii. 

— Totdeauna am făcut lucrurile pe jumătate. Totdeauna m- 
am oprit când raţiunea îmi spunea că primejdia e aproape. ŞI 
uite ce-am devenit. Un om care, fireşte, n-a ştiut ce e primejdia, 
dar nici n-a reuşit în viaţă. Tot făcând jumătăţi de drum, n-am 
mers niciodată până la capătul lucrurilor. Ar fi trebuit să rămân 
la lăcătuşerie, să fiu agresat, chiar dacă m-aş fi ales şi eu cu 
nişte cucuie. Ar fi fost ca un botez, aş fi cunoscut violenţa şi aş fi 
învăţat cum să reacţionez la ea. Dar eu, tot evitând necazurile, 
sunt ca un copilaş fără experienţă. 

— Delirezi. 

— Nu, nu delirez. Nu poţi trăi veşnic într-un cocon. Această 
pivniţă îmi oferă ocazia unică să fac pasul. Dacă nu-l voi face, nu 
voi mai îndrăzni niciodată să mă privesc în oglindă; n-aş vedea 
decât un laş. De altfel chiar tu m-ai împins să cobor, adu-ţi 
aminte. 

Jonathan îşi scoase cămaşa pătată de sânge. 

— Nu insista, hotărârea mea e irevocabilă. 

— Bun, atunci vin şi eu cu tine! declară ea apucând lanterna. 

— Nu, tu rămâi aici! 


O apucase ferm de încheieturile mâinilor. 

— Dă-mi drumul, ce te-a apucat? 

— Scuză-mă, dar trebuie să înţelegi, această pivniţă e ceva 
care nu mă priveşte decât pe mine. E încercarea mea, e drumul 
meu. Nimeni nu trebuie să se amestece, înţelegi? 

În spatele lor, Nicolas încă mai plângea în faţa rămăşiţelor lui 
Ouarzazate. Jonathan o lăsă pe Lucie şi se apropie de fiul său. 

— Haide, revino-ţi, băiete! 

— M-am săturat! Ouarzi a murit iar voi vă certaţi. 

Jonathan vru să-i îndrepte gândurile în altă parte. Luă o cutie 
de chibrituri, scoase din ea şase bețe şi le puse pe masă. 

— Uită-te aici, îţi voi arata o enigmă. Cu aceste şase chibri- 
turi putem forma patru triunghiuri echilaterale. Încearcă, trebuie 
să reuşeşti. 

Băiatul, surprins de propunerea tatălui său, îşi şterse lacri- 
mile şi-şi trase nasul. Începu imediat să aranjeze chibriturile în 
diferite feluri. 

— Şi-ţi dau un sfat. Ca să găseşti soluţia, trebuie să gândeşti 
altfel. Dacă o faci ca de obicei, nu ajungi la nimic. 

Nicolas reuşi să formeze trei triunghiuri. Nu patru. Îşi ridică 
ochii mari şi albaştri spre tatăl lui şi clipi de câteva ori. 

— Tu ai găsit soluţia, tăticule? 

— Nu, nu încă, dar simt că sunt pe-aproape. 

Jonathan îşi liniştise momentan fiul, nu şi nevasta. Lucie îi 
arunca priviri mânioase. În seara aceea se certară destul de 
violent. Dar Jonathan nu voi să spună nimic despre pivniţă şi 
misterele ei. 

A doua zi, Jonathan se sculă de dimineaţă şi îşi petrecu 
prima parte a zilei instalând la intrarea în pivniţă o uşă de fier 
prevăzută cu un lacăt mare. Apoi îşi agăţă cheia de gât. 


Salvarea vine sub forma neaşteptată a unui cutremur de 
pământ. 

Mai întâi pereţii sunt supuşi unei mari zguduiri laterale. Din 
tavane nisipul începe să curgă în cascadă. Aproape imediat 
urmează a doua zguduire, apoi a treia, a patra... Zguduiturile 
surde se succed din ce în ce mai repede, apropiindu-se din ce în 
ce mai mult de cei trei. E un vuiet enorm care nu se mai opreşte 
şi care face să vibreze totul. 


Reînsufleţit de această trepidaţie, tânărul mascul îşi accele- 
rează din nou inima, loveşte de două ori cu mandibulele, sur- 
prinzându-şi călăii, şi o rupe la fugă prin tunelul spart. Işi agită 
aripile încă embrionare pentru a-şi accelera fuga şi a-şi prelungi 
salturile pe deasupra dărâmăturilor. 

Fiecare zguduitură mai puternică îl obligă să se oprească şi 
să aştepte, lipit de sol, sfârşitul avalanşelor de nisip. Bucăţi 
întregi de zid se prăbuşesc în mijlocul altor culoare. Poduri, 
arcade şi cripte se năruie, antrenând în căderea lor milioane de 
siluete năucite. 

Mirosurile de alarmă prioritară zboară prin aer răspândindu- 
se în toate direcţiile. În prima fază, feromonii excitatori învăluie 
în ceaţă galeriile superioare. Toţi cei care adulmecă acest 
parfum încep imediat să tremure, să alerge în toate sensurile şi 
să producă feromoni şi mai tari. Astfel încât panica se transmite 
ca rostogolirea unui bulgăre de zăpadă. 

Norul de alarmă se răspândeşte ca o ceaţă, strecurându-se 
prin toate vinele regiunii suferinde, până în arterele principale. 
Obiectul străin infiltrat în corpul cetăţii produce ceea ce tânărul 
mascul a încercat zadarnic să declanşeze: toxine de durere. În 
consecinţă, sângele negru format de mulțimile de belokanieni 
începe să circule mai repede. Populaţia evacuează ouăle din 
apropierea zonei sinistrate. Luptătoarele se regrupează în 
unităţi de luptă. 

Zguduiturile încetează în momentul în care masculul 327 
ajunge într-o intersecţie mare, pe jumătate astupată de nisip şi 
de mulţime. Urmează o tăcere plină de groază. Toţi încreme- 
nesc, temându-se de ceea ce va urma. Antenele ridicate în sus 
zvâcnesc. Aşteptare. 

Deodată, în locul acelui toc-toc dureros de adineauri se aude 
un soi de gâfâit surd. Toţi îşi dau seama că blana de crenguţe a 
Cetăţii a fost perforată. Ceva imens pătrunde în dom, sfărâmă 
zidurile, se strecoară printre crenguţe. 

Un tentacul fin de culoare roz se iveşte brusc în mijlocul 
intersecţiei. Vântură aerul şi mătură solul cu o viteză nebună, în 
căutarea unui cât mai mare număr de cetăţeni. Luptătoarele se 
năpustesc asupra lui pentru a încerca să-l muşte cu 
mandibulele, formând la capătul lui un ciorchine mare şi negru. 
Suficient de încărcată, limba se retrage cu repeziciune în sus şi 
dispare, vărsând mulţimea în interiorul unui gât, apoi se 


întoarce, tot mai lungă, tot mai lacomă, fulgerătoare. 

Atunci se declanşează faza a doua a alarmei. Lucrătoarele 
lovesc solul cu extremitatea abdomenului pentru a-i alerta pe 
soldaţii de la etajele inferioare, care n-au aflat încă nimic din 
această dramă. 

Întreaga Cetate răsună de zgomotul acestui tam-tam primi- 
tiv. S-ar zice că "organismul Cetate" gâfâie: tac, tac, tac! Toc... 
toc... toc... răspunde străinul care a început din nou să ciocăne 
domul pentru a pătrunde mai adânc. Fiecare se lipeşte de 
pereţi, încercând să scape de acel şarpe roşu dezlănţuit care 
scotoceşte galeriile. Când lipăitura e considerată prea săracă, 
limba se întinde şi mai mult. Urmată de un cioc şi de un cap 
uriaş. 

E o ciocănitoare verde! Teroarea primăverii... Aceste păsări 
insectivore lacome sapă în acoperişul cetăților de furnici până la 
o adâncime de şaizeci de centimetri şi se ghiftuiesc cu populaţia 
lor. 

E timpul să se treacă la a treia fază a alarmei. Unele lucră- 
toare, practic înnebunite de surescitarea neexprimată în acte, 
încep să danseze dansul spaimei. Mişcările sunt foarte sacadate: 
salturi, plesnete de mandibule, scuipat... Alţi indivizi, complet 
isterici, aleargă pe culoare şi muşcă tot ce mişcă. Efectul perfid 
al fricii: nereuşind să distrugă obiectul agresor, Cetatea 
sfârşeşte prin a se autodistruge. 


Cataclismul e localizat la etajul cincisprezece de sus, în 
partea de vest, dar alerta trecând prin toate cele trei faze, 
întreaga Cetate se află acum pe picior de război. Lucrătoarele 
coboară cât mai adânc în subsol pentru a pune ouăle la adăpost. 
Se întâlnesc pe drum cu şiruri întregi de luptătoare grăbite care 
îşi agită mandibulele. 

Cetatea furnicilor a învăţat, de-a lungul nenumăratelor gene- 
raţii, să se apere împotriva unor astfel de neajunsuri. In mijlocul 
acestor mişcări dezordonate, furnicile din casta artileristelor 
alcătuiesc grupuri de comando şi îşi repartizează operaţiunile 
prioritare. 

Încercuiesc ciocănitoarea verde în zona ei cea mai vulne- 
rabilă: gâtul. Apoi se aşază în poziţie de tir apropiat. Abdome- 
nele lor ţintesc zburătoarea. Foc! Artileristele propulsează cu 


toată puterea sfincterelor jetul de acid formic superconcentrat. 

Pasărea are brusc impresia neplăcută că cineva îi strânge 
gâtul cu un fular de ace. Se zbate, vrea să se elibereze. Dara 
înaintat prea mult. Are aripile prinse în pământul şi rămurelele 
domului. Îşi lansează din nou limba pentru a ucide cât mai multe 
dintre aceste adversare minuscule. 

Alte luptătoare iau locul primului val. Foc! Ciocănitoarea 
verde are o tresărire. De data asta nu mai sunt ace, ci ţepi. 
Loveşte nervoasă cu ciocul. Foc! Acidul, ţâşneşte din nou. 
Pasărea tremură, începe să respire cu greutate. Foc! Acidul îi 
roade nervii şi e complet imobilizată. 

Tirul încetează. De peste tot, luptătoare cu mandibule mari 
se năpustesc să muşte din rănile făcute de acidul formic. În 
acelaşi timp, o legiune se deplasează în exterior, pe ceea cea 
mai rămas din dom, reperează coada animalului şi începe să 
foreze partea cea mai odorantă: anusul. Genistele lărgesc 
repede orificiul şi pătrund în măruntaiele păsării. 

Prima echipă a reuşit să despice pielea gâtului. Când încep 
să curgă primele picături de sânge roşu, emiterea feromonilor 
de alarmă încetează. Partida e câştigată. Deschizătura gâtului e 
din ce în ce mai largă şi prin ea se reped batalioane întregi. În 
laringele animalului mai sunt încă furnici vii. Se trece la salvarea 
lor. 

Apoi luptătoarele pătrund în interiorul capului, căutând ori- 
ficiile care le vor permite să ajungă la creier. O lucrătoare 
găseşte o trecere: carotida. Trebuie însă reperată direcţia bună: 
cea care merge de la inimă la creier, nu invers. lat-o! 

Patru lucrătoare sparg canalul şi se aruncă în lichidul roşu. 
Duse de curentul cardiac, temerarele sunt în curând propulsate 
până la emisferele cerebrale. Sunt gata să sape în materia 
cenuşie. 

Ciocănitoarea verde, înnebunită de durere, se tăvăleşte la 
dreapta şi la stânga, dar nu are nici un mijloc de a se opune 
tuturor acelor invadatori care o tranşează din interior. Un pluton 
de furnici pătrunde în plămâni şi aruncă acid. Pasărea tuşeşte 
cumplit. 

Altele, un întreg corp de armată, pătrund în esofag pentru a 
face joncţiunea în sistemul digestiv cu colegele lor care au intrat 
prin anus. Acestea din urmă escaladează cu rapiditate intestinul 
gros şi distrug în trecere toate organele vitale aflate la 


îndemâna mandibulelor. Scormonesc carnea vie aşa cum 
obişnuiesc să scormonească pământul, luând cu asalt, pe rând, 
pipota, ficatul, inima, splina şi pancreasul, ca pe nişte fortărețe. 

Se întâmplă ca un val neaşteptat de sânge sau de limfă să 
înece câţiva indivizi. Aşa păţesc însă numai neîndemânaticele 
care nu ştiu unde şi cum să taie. 

Celelalte înaintează metodic prin cărnurile roşii şi negre. Ştiu 
să se eschiveze înainte de a fi strivite de un spasm. Evită să se 
atingă de zonele pline de bilă sau de acizi digestivi. 

Cele două armate se întâlnesc până la urmă în dreptul 
rinichilor. Pasărea nu a murit încă. Inima ei, crestată de lovituri 
de mandibulă, continuă să trimită sânge prin conductele sparte. 

Fără să se aştepte ultima suflare a victimei, şiruri de lucră- 
toare îşi trec din mână în mână bucăţile de carne încă palpi- 
tânde. Nimic nu rezistă micilor chirurgi. Când încep să taie 
bucăţile de creier, ciocănitoarea verde are o convulsie, ultima. 

Tot oraşul dă fuga să ciopârtească monstrul. Culoarele col- 
căie de furnici care duc ca amintire fie o pană, fie un fir de puf. 

Echipele de zidăriţe au intrat deja în acţiune. Se lucrează la 
refacerea domului şi a culoarelor deteriorate. 

De departe ai putea crede că furnicarul e pe cale dea 
mânca o pasăre. După ce a înghiţit-o, o mistuie, distribuind 
carnea şi grăsimea, pielea şi penele în toate punctele unde ele 
vor fi de folos Cetăţii. 


GENEZA: Cum s-a constituit civilizaţia furnicilor? Pentru a 
înţelege acest lucru trebuie să ne întoarcem cu mai multe sute 
de milioane de ani în urmă, în momentul în care viaţa a început 
să se dezvolte pe Pământ. 

Insectele s-au aflat printre primii nou-sosiţi. Păreau prost 
adaptate pentru lumea lor. Mici, fragile, ele erau victimele ideale 
pentru orice prădător. Pentru a reuşi să se menţină în viaţă, 
unele, precum lăcustele, au ales calea reproducerii. Ouau în 
asemenea cantităţi încât era musai să rămână şi supraviețuitori. 

Altele, precum viespile şi albinele, au ales veninul, dotându- 
se de-a lungul generaţiilor cu ace otrăvite care le făceau de 
temut. 

Altele, ca gândacul-de-bucătărie, au ales să devină neco- 
mestibile. O glandă specială dădea un gust atât de rău cărnii lor 


încât nimeni nu voia s-o mănânce. Altele, precum călugărițele 
sau fluturii de noapte, au ales camuflajul. Semănând cu iarba 
sau cu scoarţa copacilor, ele treceau neobservate în natura 
neospitalieră. Şi totuşi, în această junglă a primelor zile, multe 
insecte n-au găsit nici o "şmecherie" pentru a supravieţui şi 
păreau condamnate la dispariţie. 

Printre aceste "defavorizate" au fost mai întâi termitele. 
Apărută acum aproape o sută cincizeci de milioane de ani pe 
scoarţa terestră, această specie consumatoare de lemn nu avea 
nici o şansă de perenitate. Prea mulţi prădători, prea puţine 
atuuri naturale pentru a le rezista... Ce avea să se întâmple cu 
termitele? 

Multe au pierit, iar supraviețuitorii erau atât de încolţiţi încât 
au ştiut să găsească la timp o soluţie originală: "Să nu mai lupte 
nimeni singur, să se creeze grupuri de solidaritate. Duşmanilor 
noştri le va fi mai greu să atace douăzeci de termite care fac 
front comun decât una singură care încearcă să fugă." Termitele 
deschideau astfel una din căile regale ale complexităţii: 
organizarea socială. 

Aceste insecte au început să trăiască în grupuri mici, fami- 
liale, adunate în jurul unui nucleu: Matca ouătoare. Apoi familiile 
au devenit sate, satele au căpătat amploare şi s-au transformat 
în oraşe. Cetățile lor de nisip şi ciment s-au înălţat în scurt timp 
pe toată suprafaţa globului. Termitele au fost primii stăpâni 
inteligenţi ai planetei noastre, şi prima ei societate. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


__ Masculul 327 nu-şi mai vede ucigaşele cu parfum de stâncă. 
Inseamnă că l-au abandonat. Cu puţin noroc, poate că au murit 
sub dărâmături... 

Nu trebuie să se bucure prea tare însă. N-a scăpat chiar aşa 
uşor. Nu mai are nici un parfum-paşaport. La prima întâlnire cu 
o războinică, s-a terminat cu el. Semenele lui îl vor considera în 
mod automat un corp străin. Nu-l vor lăsa nici măcar să le 
explice. Vor trage în el cu acid sau îl vor lovi cu mandibulele fără 
somaţie, acesta era tratamentul rezervat celor care nu puteau 
să emită mirosurile-paşaport ale Federaţiei. 


Era absurd! Cum de-a ajuns în situaţia asta? Vina o poartă 
numai blestematele acelea de războinice cu parfum de stâncă. 
Ce le-a apucat? Probabil că erau nebune. Deşi cazul e rar, se 
întâmplă ca greşeli de programare genetică să ducă la 
accidente psihologice de acest tip; ceva asemănător cu acele 
furnici isterice care loveau în toată lumea în faza a treia a 
alarmei. 

Totuşi, cele două furnici care îl atacaseră nu păreau nici iste- 
rice, nici degenerate. Chiar aveau aerul că ştiu foarte bine ce 
fac. S-ar fi zis... Nu există decât o singură situaţie în care nişte 
celule distrug cu bună ştiinţă alte celule ale aceluiaşi organism. 
Doicile numesc asta cancer. Ai fi zis... nişte celule atinse de 
cancer. 

Acea aromă de stâncă era deci un miros de boală... Şi în 
privinţa asta ar trebui să dea alarma. Masculul 327 are acum 
două mistere de elucidat: arma secretă a piticelor şi celulele 
canceroase ale Bel-o-kan-ului. Dar nu poate să comunice cu 
nimeni. Trebuie să se gândească. S-ar putea foarte bine să 
găsească în el o resursă ascunsă... o soluţie. 

Incepe să-şi spele antenele. Umezire (i se pare tare ciudat 
să-şi lingă antenele fără să recunoască gustul caracteristic al 
feromonilor-paşaport), curăţire, lustruire cu peria de la cot, 
uscare. 

Ce să facă, fir-ar să fie? 

Mai întâi, să rămână în viaţă. 

O singură persoană îşi poate aminti imaginea lui în infraroşu 
fără să aibă nevoie de confirmarea parfumurilor de identificare: 
Matca. Totuşi, Cetatea interzisă e arhiplină de luptătoare. Cu 
atât mai rău! În fond, Belo-kiu-kiuni avea o veche maximă: 
Deseori, în mijlocul primejdiei eşti cel mai în siguranţă! 


— Edmond Wells n-a lăsat aici amintiri plăcute. Şi de altfel, 
atunci când a plecat nimeni nu l-a oprit. 

Cel care vorbea astfel era un bătrân amabil, unul din subdi- 
rectorii societăţii "Sweetmilk Corporation". 

— Totuşi se pare că descoperise o nouă bacterie alimentară, 
cea care făcea iaurturile să miroase frumos... 

— Da, trebuie să recunosc că în chimie avea uneori idei de-a 
dreptul geniale. Dar asta nu se întâmpla în mod regulat, ci din 


când în când. 

— Aţi avut necazuri cu el? 

— Sincer să fiu, nu. Să spunem mai curând că nu se integra 
în echipă. El se ţinea de-o parte. Şi chiar dacă bacteria lui ne-a 
adus milioane, cred că aici nimeni nu l-a apreciat vreodată cu 
adevărat. 

— Aţi putea fi mai explicit? 

— Într-o echipă există şefi. Edmond nu suporta şefii, ca de 
altfel nici o formă de autoritate ierarhică. Totdeauna i-a dispre- 
tuit pe directori, care nu fac decât "să conducă doar ca să con- 
ducă, fără să producă nimic", cum zicea el. Or, cu toţii suntem 
obligaţi să lingem pantofii superiorilor noştri. Aşa cere sistemul. 
El era mândru. Cred că asta ne agasa pe noi mai mult decât pe 
şefi. 

— Cum a plecat? 

— S-a certat cu unul din subdirectori pentru un fapt în pri- 
vinţa căruia, la drept vorbind... avea perfectă dreptate. Acest 
subdirector îi scotocise prin birou, iar pe Edmond îl apucase 
damblaua. Când a văzut că toată lumea prefera să-l susţină pe 
celălalt, a fost obligat să plece. 

— Dar mi-aţi spus că avea dreptate... 

— Uneori e mai bine să te comporţi ca un laş în avantajul 
unor cunoscuţi, chiar antipatici, decât să fii curajos în avantajul 
unor necunoscuţi, chiar dacă-ţi sunt simpatici. Edmond nu avea 
prieteni aici. Nu mânca împreună cu noi, nu bea cu noi, totdea- 
una părea cu capul în nori. 

— Atunci de ce-mi mărturisiţi "laşitatea" dumneavoastră? Nu 
eraţi obligat să-mi povestiţi asta. 

— Hm, de când a murit, îmi zic că totuşi nu ne-am purtat 
cum trebuia. Dumneata eşti nepotul lui, spunându-ţi toate astea 
mi se ia o piatră de pe inimă... 


În fundul unui culoar îngust şi întunecos se zăreşte o 
fortăreață de lemn. Cetatea interzisă. 

Acest edificiu este de fapt un butuc de pin în jurul căruia s-a 
construit domul. Butucul serveşte drept inimă şi coloană verte- 
brală. Inimă, căci el conţine încăperea regală şi rezervele de 
alimente preţioase. Coloană vertebrală, căci permite Cetăţii să 
reziste furtunilor şi ploilor. 


Văzut mai de aproape, peretele Cetăţii interzise este încrus- 
tat cu motive complexe. Ca nişte inscripţii într-o scriere barbară. 
Acestea sunt de fapt culoarele săpate pe vremuri de primii 
ocupanţi ai trunchiului: nişte termite. 

Când fondatoarea Belo-kiu-kiuni aterizase în regiune, în 
urmă cu cinci mii de ani, intrase imediat în conflict cu ele. 
Războiul durase foarte mult, peste o mie de ani, dar până la 
urmă belokanienii câştigaseră. Şi descoperiseră cu încântare un 
oraş "beton", cu tunele de lemn care nu se năruiau niciodată. 
Acest buştean de pin le deschidea noi perspective urbanistice şi 
arhitecturale. 

Sus, tăblia plată şi supraînălţată: jos, rădăcinile adânci, care 
se împrăştie în pământ. Era i-de-al. Cu toate acestea, în curând 
trunchiul nu a mai fost suficient pentru a adăposti populaţia în 
continuă creştere a furnicilor roşcate. Atunci se săpase subsolul, 
în prelungirea rădăcinilor. lar peste trunchiul retezat fuseseră 
îngrămădite crenguţe pentru a-i lărgi vârful. i 

Cetatea interzisă este acum aproape pustie. In afară de 
Matcă şi de santinelele ei de elită, toată lumea trăieşte la peri- 
ferie. 

327 se apropie de trunchi cu paşi prudenţi şi neregulaţi. 
Vibraţiile regulate sunt percepute ca prezenţa cuiva care merge, 
în timp ce sunetele neregulate pot să treacă drept o uşoară sur- 
pare. Mai ales trebuie să spere că nu seva întâlni cu nici o lup- 
tătoare. Începe sa se târască. Nu mai e decât la două sute de 
capete de Cetatea interzisă. Zăreşte zecile de ieşiri care 
străpung trunchiul: mai exact, capetele furnicilor "portărese'" 
care astupă orificiul. 

Prin nu se ştie ce anomalie genetică, acestea au un cap 
mare, rotund şi turtit, care le face să semene cu un cui mare 
potrivit exact pe dimensiunea orificiului pe care-l suprave- 
ghează. 

Aceste porţi vii îşi dovediseră deja eficacitatea în trecut. Cu 
ocazia Războiului Fragilor, în urmă cu şapte sute optzeci de ani, 
Cetatea fusese invadată de furnicile galbene. Toţi belokanienii 
supraviețuitori se refugiaseră în Cetatea interzisă, iar furnicile 
portărese, intrând de-a-ndăratelea, închiseseră ermetic intrările. 

Furnicile galbene avuseseră nevoie de două zile pentru a 
reuşi să forţeze aceste zăvoare. Portăresele nu numai că 
astupau găurile, dar şi muşcau cu mandibulele lor lungi. 


Furnicile galbene se strângeau câte o sută pentru a lupta 
împotriva unei singure portărese. Până la urmă au reuşit să 
treacă, săpând în chitina capetelor. Dar sacrificiul "porţilor vii" 
nu fusese zadarnic. Celelalte cetăţi din Federație avuseseră timp 
să strângă întăriri, şi, câteva ceasuri mai târziu, oraşul fusese 
eliberat. 

Sigur, masculul 327 nu are de gând să înfrunte singur o 
portăreasă, dar intenţionează să profite de momentul 
deschiderii uneia din aceste porţi, ca să lase să iasă o doică 
încărcată cu ouă, de exemplu. Ar putea da buzna înăuntru mai 
înainte ca ea să se poată închide. 

lată că un cap tocmai se mişcă, apoi face loc... unei santi- 
nele. Ocazie ratată, nu poate încerca nimic, santinela s-ar 
întoarce imediat şi l-ar omori. 

Altă mişcare de cap a portăresei. Se lasă uşor pe cele şase 
picioare, gata să se năpustească. Nu! Alarmă falsă. Portăreasa 
îşi schimba doar poziţia. Probabil că amorţea şi ea stând aşa, cu 
capul ca într-un jug de lemn. 

Cu atât mai rău, nu mai are răbdare, se repede către 
obstacol. De cum ajunge în raza antenei, portăreasa descoperă 
absenţa feromonilor-paşaport. Se trage înapoi pentru a astupa şi 
mai bine orificiul, apoi lansează molecule de alarmă. 

Corp străin în Cetatea interzisă! Corp străin în Cetatea 
interzisă! repetă ea ca o sirenă. 

Îşi învârteşte cleştii pentru a-l intimida pe nepoftit. Ar înainta 
să se lupte cu el, dar ordinul este categoric: mai întâi blocarea 
intrării! 

Trebuie să se mişte repede. Masculul are un avantaj: vede în 
întuneric, în timp ce ea e oarbă. Se avântă, evită mandibulele 
dezlănţuite care lovesc la întâmplare, şi plonjează pentru a le 
apuca de la rădăcină. Le taie una după alta. Sângele 
transparent curge. Două cioturi inofensive continuă să se agite. 

Totuşi, masculul 327 nu poate trece, cadavrul blochează 
intrarea. Picioarele înţepenite continuă să apese pe lemn din 
reflex. Cum să facă? Işi plasează abdomenul lângă fruntea 
portăresei şi trage cu acid. Corpul tresare, chitina roasă de 
acidul formic începe să se topească eliberând un fum cenușiu. 
Dar craniul e rezistent. Trebuie să repete figura de patru ori 
pentru a-şi putea croi un drum prin el. 

Trece. In partea cealaltă descoperă un torace şi un abdomen 


atrofiate. Furnica nu era decât o uşă, nimic altceva. 


RIVALII: După cincizeci de milioane de ani, când au apărut 
primele furnici, habar n-aveau ce le aşteaptă. Urmaşe 
îndepărtate ale unei viespi sălbatice şi solitare, tiphiida, ele nu 
aveau nici mandibule mari, nici ac. Erau mici şi plăpânde, dar nu 
şi proaste, aşa că au înţeles repede că aveau tot interesul să le 
imite pe termite. Trebuia să se unească. 

Şi-au creat satele lor; şi-au clădit cetăţi grosolane. Termitele 
se neliniştiră destul de repede de această concurenţă. După 
părerea lor, pe Pământ nu era loc decât pentru o singură specie 
de insecte sociale. 

De acum înainte războaiele erau inevitabile. Cam peste tot 
în lume, în insule, în copaci şi în munţi, armatele cetăților de 
termite au luptat împotriva tinerelor armate ale cetăților de 
furnici. 

Nu se mai văzuse niciodată aşa ceva în regnul animal. 
Milioane de mandibule luptau umăr la umăr pentru un scop care 
nu era nutritiv. Un scop "politic "! 

La început, termitele, mai experimentate, câştigau toate 
bătăliile. Dar furnicile s-au adaptat. Au copiat armele termitelor 
şi au inventat altele noi. Războaiele mondiale termite-furnici 
cuprinseră planeta, vreme de aproape douăzeci de milioane de 
ani. Cam prin această perioadă au reuşit furnicile, descoperind 
armele cu jet de acid formic, să obţină un avantaj decisiv. 

Chiar şi în zilele noastre continuă bătăliile intre cele două 
specii duşmane, dar rareori se întâmplă ca legiunile termitelor 
să învingă. 


EDMOND WELLS, Enciclopedia cunoaşterii relative şi 
absolute. 


— L-aţi cunoscut în Africa, nu-i aşa? 

— Da, răspunse profesorul. Edmond avea o supărare mare. 
Mi se pare că-i murise nevasta. S-a aruncat cu disperare în stu- 
diul insectelor. 

— De ce tocmai insecte? 

— De ce nu? Insectele exercită o fascinaţie ancestrală. 


Strămoşii noştri cei mai îndepărtați se temeau deja de țânțari, 
care le transmiteau frigurile, de purici, care le provocau 
mâncărimi, de păianjeni, care îi înţepau, de gărgăriţe, care le 
devorau rezervele alimentare. Asta a lăsat urme. 

Jonathan se afla în laboratorul nr. 326 al centrului CNCS de 
entomologie de la Fontainebleau, în compania profesorului 
Daniel Rosenfeld, un bătrânel drăguţ, cu părul strâns într-o 
coadă de cal, zâmbitor şi volubil. 

— Insecta derutează, e mai mică şi mai fragilă decât noi, şi 
totuşi ne sfidează şi chiar ne ameninţă. De altfel, dacă stăm 
bine să ne gândim, toţi sfârşim în stomacul insectelor. Căci 
larvele muştelor se delectează cu cadavrele noastre... 

— Nu mă gândisem la asta. 

— Insecta a fost multă vreme considerată ca o întruchipare a 
răului. Belzebut, unul dintre sfetnicii Satanei, este reprezentat 
cu un cap de muscă. Nu e o întâmplare. 

— Furnicile au o reputaţie mai bună decât muştele. 

— Depinde. Toate culturile vorbesc diferit despre ele. In 
Talmud, ele sunt simbolul onestităţii. Pentru buddhismul tibetan, 
ele reprezintă latura derizorie a activităţii materialiste. Pentru 
băştinaşii de pe Coasta de Fildeş, o femeie însărcinată muşcată 
de o furnică va da naştere unui copil cu cap de furnică. In 
schimb, unii polinezieni le consideră nişte mici divinităţi. 

— Edmond lucrase înainte pe bacterii, de ce le-a lăsat baltă? 

— Bacteriile nu-l pasionau nici pe departe atât de mult cât l- 
au pasionat cercetările lui asupra insectelor, în special asupra 
furnicilor. Şi când spun "cercetările lui", mă refer la un angaja- 
ment total. El este autorul petiţiei împotriva furnicarelor jucării, 
acele cutii de plastic vândute în toate supermagazinele, cu o 
regină şi şase sute de lucrătoare. Şi s-a mai luptat pentru 
folosirea furnicilor ca "insecticid". Voia să fie instalate sistematic 
colonii de furnici roşcate în păduri, pentru a le curăța de 
paraziți. Nu era o idee rea. Furnicile au mai fost folosite în 
trecut: în Italia împotriva omizilor care atacă pinii, iar în Polonia 
împotriva unor insecte care distrug brazii. 

— A folosi insectele unele împotriva altora, asta e ideea? 

— Mmmm, el numea asta "a se amesteca în diplomaţia lor". 
S-au făcut atâtea prostii cu insecticidele chimice în secolul tre- 
cut! Niciodată nu trebuie să ataci insectele de-a dreptul, şi mai 
ales să nu le subestimezi niciodată vrând să le domesticeşti, aşa 


cum se procedează cu mamiferele. Insecta reprezintă o altă filo- 
zofie, un alt spaţiu-timp, o altă dimensiune. Insecta are de 
exemplu o ripostă împotriva tuturor otrăvurilor chimice: obiş- 
nuinţa progresivă. Nu reuşim niciodată să înlăturăm invaziile de 
lăcuste pentru că afurisitele se adaptează la orice. Dacă le com- 
baţi cu insecticid, nouăzeci şi nouă la sută mor dar unu la sută 
supraviețuiesc. lar cele care au scăpat nu numai că sunt imu- 
nizate, dar dau naştere unor mici lăcuste sută la sută 
"vaccinate" împotriva acelui insecticid. Astfel, acum două sute 
de ani s-a făcut greşeala creşterii continue a toxicității 
produselor. În aşa fel, încât acestea omorau mai mulţi oameni 
decât insecte. Şi am format serii întregi hiperrezistente, capabile 
să consume otrăvurile cele mai tari fără să păţească nimic. 

— Vreţi să spuneţi că nu avem nici un mijloc de a lupta 
împotriva insectelor? 

— Poţi constata şi singur. Mereu avem țânțari, lăcuste, găr- 
găriţe, muşte ţe-ţe şi furnici. Rezistă la orice. În 1945, oamenii 
şi-au dat seama că numai furnicile şi scorpionii supravieţuiseră 
exploziilor nucleare. S-au adaptat chiar şi la asta! 


Masculul 327 a vărsat sângele unei celule a Roiului. A 
acţionat cu cea mai mare violenţă asupra propriului său orga- 
nism. Asta îi lasă un gust amar. Dar oare avea altă soluţie, el, 
hormonul informaţiei, pentru a supravieţui şi a-şi continua 
misiunea? 

Dacă a ucis a făcut-o tocmai pentru că s-a încercat supri- 
marea lui. Este o reacţie în lanţ. Precum cancerul. Dacă Roiul se 
comportă anormal faţă de el, se vede constrâns să acţioneze în 
mod identic. Trebuie să se deprindă cu această idee. 

A ucis o celulă soră. Poate că va mai ucide şi altele. 


— Dar de ce venise în Africa? Din moment ce, după cum 
spuneţi, furnici sunt peste tot. 

— Sigur, dar nu aceleaşi furnici... Cred că Edmond nu mai 
ţinea la nimic după ce-şi pierduse nevasta, acum chiar mă 
întreb dacă nu cumva aştepta ca furnicile să-l "sinucidă". 

— Poftim? 

— Au fost gata să-l hăpăie, fir-ar să fie! Furnicile magnan din 


Africa... N-ai văzut niciodată filmul Când vuieşte Maraburita? 

Jonathan clătină negativ din cap. 

— Marabunta este masa de furnici magnan dorylines sau 
annoma nigricans, care înaintează în câmpie distrugând totul în 
calea ei. 

Doctorul Rosenfeld se ridică în picioare de parcă ar fi vrut să 
înfrunte un val invizibil. 

— Mai întâi se aude un freamăt puternic compus din tipetele, 
piuiturile, bătăile din aripi şi paşii tuturor animalelor mici care 
încearcă să fugă. În acest stadiu, furnicile încă nu se văd; apoi, 
câteva războinice se ivesc brusc din spatele unei coline. După 
aceşti cercetaşi, celelalte vin repede, în coloane cât vezi cu 
ochii. Colina devine neagră. E ca o scurgere de lavă care 
topeşte tot ce atinge. 

Profesorul se plimba de colo până colo prin încăpere, gesti- 
culând, prins de ceea ce povestea. 

— Ele sunt sângele veninos al Africii. Acid viu. Numărul lor e 
înspăimântător. O colonie de furnici magnan ouă în medie cinci 
sute de mii de ouă în fiecare zi. Destul ca să umpli găleți 
întregi... Deci, acest râuleţ de acid sulfuric negru curge, trece 
peste taluzuri şi peste copaci, nimic nu-l opreşte. Păsările, 
şopârlele sau mamiferele insectivore care au ghinionul să se 
apropie sunt imediat fărâmiţate. Imagine de Apocalips! Furnicile 
magnan nu se tem de nici un animal. O dată am văzut o pisică 
prea curioasă nimicită cât ai clipi din ochi. Traversează chiar şi 
cursurile de apă, făcând poduri plutitoare din propriile lor 
cadavre!... Pe Coasta de Fildeş, în regiunea învecinată cu 
centrul de la Lamto, unde le studiem, populaţia n-a găsit nici un 
mijloc de protecţie împotriva invaziei lor. Când se anunţă că 
aceşti minusculi Attila vor traversa oraşul, oamenii fug, ducând 
cu ei bunurile cele mai de preţ. Pun picioarele meselor şi 
scaunelor în găleți de oţet şi se roagă la zeii lor. La întoarcere, 
constată că totul a fost curăţat, de parcă ar fi trecut taifunul. N- 
a mai rămas nici o fărâmă de hrană sau de oricare altă 
substanţă organică. Însă nici cea mai mică urmă de insecte 
parazite. Furnicile magnan sunt până la urmă cel mai bun mijloc 
de a-ţi curăța în întregime locuinţa. 

— Cum făceaţi să le studiaţi dacă sunt atât de feroce? 

— Aşteptam amiaza. Insectele n-au sistem de reglare a 
căldurii, ca noi. Când afară sunt optsprezece grade, optsprezece 


grade sunt şi în corpul lor, iar atunci când e caniculă, sângele li 
se înfierbântă. Lucru insuportabil pentru ele. De aceea, la 
primele raze fierbinţi, furnicile magnan îşi sapă un cuib bivuac 
unde aşteaptă o vreme mai răcoroasă. E ca o mini-hibernare, 
numai că sunt blocate de căldură, nu de frig. 

— Şi? 

Jonathan nu prea ştia să dialogheze. Considera că discuţia 
era făcută pentru a servi ca vas comunicant. Există unul care 
ştie ceva, — vasul plin — şi unul care nu ştie, — vasul gol — 
acesta fiind de obicei chiar el. Cel care nu ştie e numai urechi şi 
aţâţă din când în când râvna interlocutorului prin "şi?", 
"vorbeşte-mi de asta", şi mişcări din cap. 

Alte mijloace de comunicare nu cunoştea. De altfel i se 
părea, observându-şi contemporanii, că aceştia nu făceau decât 
să se dedea unor monoloage paralele, fiecare căutând să-l 
folosească pe celălalt ca psihanalist gratuit. In aceste condiţii 
prefera propria lui tehnică. Poate că avea aerul că nu deţine nici 
o cunoştinţă, dar cel puţin învăţa mereu. Un proverb chinez 
spune: "Cine pune o întrebare e prost timp de cinci minute, cine 
n-o pune, rămâne aşa toată viaţa." 

— Şi ne-am dus peste ele, parascovenia lor! Şi crede-mă că 
n-a fost puţin lucru. Speram s-o găsim pe afurisita aia de regină 
a lor. Faimoasa fătătoare care face cinci sute de mii de ouă pe 
zi. Nu voiam decât s-o vedem şi s-o fotografiem. Ne-am pus 
nişte cizme mari de vidanjori. Edmond n-a avut noroc. Purta 43 
şi nu mai rămăsese decât o pereche 40. Aşa că a mers în 
bocanci... Îmi amintesc de parcă s-ar fi întâmplat ieri. La 
douăsprezece şi jumătate am trasat pe sol forma probabilă a 
unui cuib bivuac şi am început să săpăm de jur împrejur o 
tranşee adâncă de un metru. La unu şi jumătate am ajuns la 
camerele exterioare. A început să curgă un fel de lichid negru 
care pârâia. Mii de luptătoare surescitate îşi clămpăneau mandi- 
bulele care, la această specie, sunt tăioase ca nişte lame de 
brici. Toate se înfigeau în cizmele noastre, în timp ce ne 
continuam treaba cu lopata şi cazmaua înaintând în direcţia 
celulei nupţiale. Am găsit în sfârşit comoara. Regina. O insectă 
de zece ori mai voluminoasă decât reginele noastre europene. 
Am fotografiat-o din toate părţile în timp ce ea probabil că urla 
God save the Queen, în limbajul ei odorant... Efectul n-a 
întârziat. 


Luptătoarele au venit din toate părţile, formând moviliţe pe 
picioarele noastre. Unele reuşeau să se caţere, suindu-se pe 
semenele lor deja înfipte în cauciuc. De acolo intrau în pantaloni 
şi apoi în cămaşă. Parcă eram nişte Gulliveri, dar liliputanii 
noştri nu se gândeau decât cum sa ne transforme în fâşiuţe 
comestibile! Mai cu seamă trebuia să fim atenţi să nu intre în 
nici unul din orificiile noastre naturale: nas, gură, anus, timpan. 
Altfel eram terminati, ne săpau pe dinăuntru! 

Jonathan asculta în tăcere, oarecum impresionat. Profesorul 
părea că retrăieşte scena pe care o mima cu forţa omului tânăr 
care nu mai era. 

— Ne dădeam palme ca să le alungăm. Ele se orientau după 
răsuflarea şi transpiraţia noastră. Toţi făcuserăm exerciţii de 
yoga pentru a respira lent şi a ne controla frica. Încercam să nu 
ne gândim, să uităm de ciorchinii de luptătoare care voiau să ne 
ucidă. Şi am făcut două filme întregi, la unele fotografii folo- 
sindu-ne şi de blitz. Când am terminat, am sărit din tranşee. În 
afara de Edmond. Furnicile îl acoperiseră până la cap, se 
pregăteau să-l înfulece! L-am apucat de braţe şi l-am scos de 
acolo, l-am dezbrăcat şi am ras de pe el cu maceta toate 
maxilarele şi capetele care i se înfipseseră în piele. Şi noi 
încasasem câte o porţie de furnici, dar nu în aceeaşi măsură ca 
el, care n-avea cizme. Mai ales că se speriase şi emisese 
feromoni de frică. 

— E oribil! 

— Nu, e un noroc că a scăpat cu viaţă. Asta nu l-a dezgustat 
de furnici. Dimpotrivă, le-a studiat cu şi mai mare îndârjire. 

— Şi pe urmă? 

— S-a întors la Paris. Şi n-am mai ştiut nimic de el. Tipul nici 
măcar nu i-a mai telefonat vreodată bătrânului său Rosenfeld. In 
sfârşit, am citit în ziare că a murit. Odihnească-se în pace! 

Dădu la o parte perdelele de la fereastră ca să examineze un 
termometru vechi montat în tablă emailată. _ 

— Hm, treizeci de grade în aprilie, incredibil. In fiecare an e 
din ce în ce mai cald. Dacă o ţine tot aşa, în zece ani Franţa va 
deveni o ţară tropicală. 

— Credeţi? 

— Lumea nu bagă de seamă pentru că transformarea se 
petrece progresiv. Dar noi, entomologii, ne dăm seama după 
detalii foarte precise: găsim în bazinul parizian specii de insecte 


tipice pentru regiunile ecuatoriale. N-ai remarcat că fluturii 
devin din ce în ce mai viu colorați? 

— Într-adevăr, chiar ieri am găsit unul roşu cu negru, fluores- 
cent, aşezat pe o maşină... 

— Cu siguranţă o zigenă cu cinci pete. E un fluture veninos 
care nu se găsea până acum decât în Madagascar. Dacă o ţine 
tot aşa... Îţi închipui furnicile magnan la Paris? Atunci să vezi 
panică. Ar fi nostim... 


După ce şi-a curăţat antenele şi a mâncat câteva bucățele 
calde din portăreasa "spartă", masculul fără miros se grăbeşte 
pe culoarele de lemn. Incăperea maternă e în direcţia aceea, o 
simte. Din fericire sunt 25 de grade şi la temperatura asta nu e 
prea multă lume în Cetatea interzisă. Ar trebui să se poată stre- 
cura fără probleme. 

Deodată percepe mirosul a două războinice care vin din sens 
invers. Una mare şi una mică. lar celei mici îi lipsesc nişte 
picioare... 

Işi adulmecă reciproc efluviile de la distanţă. 

De necrezut, e chiar el! 

De necrezut, sunt chiar ele! 

Masculul 327 o ia la goană, sperând să-şi piardă urma. 
Aleargă prin acel labirint tridimensional. lese din Cetatea inter- 
zisă. Portăresele nu-l împiedică; sunt programate să filtreze 
numai ce vine din exterior. Acum calcă pe pământ. la viraj după 
viraj. 

Dar urmăritoarele sunt la fel de rapide şi nu rămân în urmă. 
Masculul îmbrânceşte şi răstoarnă la pământ o lucrătoare încăr- 
cată cu o rămurică. N-o făcuse înadins, dar ucigaşele cu miros 
de stâncă îşi încetinesc goana. 

Trebuie să profite de acest răgaz. Se ascunde repede într-o 
scobitură. Şchioapa se apropie. Masculul se retrage şi mai mult 
în ascunzătoarea lui. 


— Unde-a dispărut? 

— A coborât din nou. 

— Cum adică? 

Lucie o luă de braţ pe Augusta şi o conduse la uşa pivniţei. 


— E acolo jos de ieri seară. 

— Şi încă nu s-a întors? 

— Nu, nu ştiu ce se întâmplă acolo, dar mi-a interzis cate- 
goric să chem poliţia... A mai coborât de câteva ori până acum 
şi s-a întors. 

Augusta era consternată. 

— Dar e absurd! Doar unchiul lui îi interzisese categoric... 

— Acum ia cu el jos o sumedenie de unelte, tablă de oţel, 
plăci mari de beton. Numai el ştie ce meştereşte acolo... 

Lucie îşi prinse capul între mâini. Era la capătul puterilor, 
simţea că va ceda din nou unei depresiuni. 

— Şi nu se poate cobori după el? 

— Nu. A pus o broască pe care o încuie pe dinăuntru. 

Augusta se aşeză pe scaun, descumpănită. 

— Ca să vezi, ca să vezi. Nici nu-mi închipuiam că evocarea 
lui Edmond va provoca atâtea necazuri... 


SPECIALIŞTII: În marile cetăţi moderne ale furnicilor, reparti- 
zarea sarcinilor, repetată de milioane de ani, a generat mutații 
genetice. 

Astfel, unele furnici se nasc cu enorme mandibule-foarfeci 
pentru a fi soldaţi, altele au mandibule cu care macină pentru a 
produce făină de cereale, altele sunt înzestrate cu glande 
salivare supradezvoltate pentru a umezi şi a dezinfecta larvele. 

Într-un fel, e ca şi cum la noi soldaţii s-ar naşte cu degete în 
formă de cuțite, ţăranii cu picioare în formă de cârlig pentru a se 
urca în copaci să adune fructele, iar doicile cu zece perechi de 
ţâţe. 

Dar dintre toate mutaţiile "profesionale" cea mai spectacu- 
loasă este cea a dragostei. 

Într-adevăr, pentru ca masa truditoarelor să nu fie distrasă 
de la muncă de impulsuri erotice, ele se nasc asexuate. Toate 
energiile reproducătoare sunt concentrate asupra celor 
specializaţi: masculii şi femelele, prinții şi prinţesele acestei 
civilizaţii paralele. Aceştia se nasc şi sunt echipați numai pentru 
dragoste. Ei beneficiază de multe avantaje destinate să-i ajute 
la copulaţie. De la aripi şi ochi care văd în întuneric, până la 
antenele emiţătoare-receptoare de emoţii abstracte. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Ascunzătoarea nu e o fundătură, ci duce la o mică grotă. 
Masculul 327 se baricadează în ea. Războinicele cu miros de 
stâncă trec fără să-l detecteze. Numai că grota nu e goală. 
Înăuntru e cineva cald şi mirositor. Care emite. 

Cine eşti? 

Mesajul este clar, precis, imperativ. Ocelii care văd în infra- 
roşu îl ajută să distingă făptura masivă care îl chestionează. 
După cum arată, pare să cântărească nouăzeci de grăunţe de 
nisip. Totuşi nu e o luptătoare. E ceva ce nu a mirosit și nu a 
văzut niciodată până acum. 

O femelă. 

Şi ce femelă! O examinează fără să se grăbească. Picioarele 
ei delicate şi de o formă perfectă sunt împodobite cu perişori 
năclăiţi fermecător cu hormoni sexuali. Antenele groase sunt 
încărcate de mirosuri tari. Ochii ei cu reflexe roşii sunt ca două 
afine. Are un abdomen masiv, neted şi lung, un scut toracic 
mare, având deasupra un mezotonum adorabil granulat. În 
sfârşit, nişte aripi lungi, de două ori mai mari decât ale lui. 

Femela îşi deschide micile mandibule şi.... sare la gâtul lui, 
să-l decapiteze. 

Nu mai poate să înghită, se sufocă. Lipsa paşapoartelor 
odorante o va face pe femelă să nu-i dea drumul. Este un corp 
străin care trebuie distrus. 

Profitând de talia lui redusă, masculul 327 reuşeşte totuşi să 
se elibereze. Se caţără pe umerii ei şi îi strânge capul. Roata s-a 
întors. Acum e rândul ei să aibă necazuri. Femela se zbate. 

Când o simte moleşindu-se, 327 îşi îndreaptă antenele îna- 
inte. Nu vrea s-o omoare, ci doar s-o facă să-l asculte. Lucrurile 
nu sunt simple. Vrea să aibă cu ea o CA. Da, o comunicare 
absolută. 

Femela (îi identifică numărul, este a 56-a) îşi îndepărtează 
antenele, ferindu-se de atingere. Apoi se arcuieşte să se debara- 
seze de el. Dar el rămâne bine agăţat de mezotonumul ei şi 
sporeşte presiunea mandibulelor. Dacă va continua, capul feme- 
lei va fi smuls ca o buruiană. 

Ea rămâne nemişcată. El, la fel. 


Cu ocelii care pot vedea un câmp cuprins într-un unghi de o 
sută optzeci de grade, femela vede bine agresorul cocoţat pe 
toracele ei. E foarte mic. 

Un mascul! 

Îşi aminteşte lecţiile doicilor: 

Masculii sunt nişte jumătăţi de fiinţă. Contrar tuturor celor- 
lalţi indivizi ai Cetăţii, ei nu sunt echipați decât cu jumătate din 
cromozomii speciei. Sunt concepuţi din ouă nefecundate. Sunt 
deci nişte ovule mari, sau mai curând nişte spermatozoizi mari, 
trăind în aer liber. 

Are pe spate un spermatozoid care e pe cale s-o sugrume. 
Ideea asta aproape că o amuză. De ce unele ouă sunt fecundate 
şi altele nu? Probabil din cauza temperaturii. Sub douăzeci de 
grade, spermateca nu poate fi activată iar Matca eliberează ouă 
nefecundate. Prin urmare masculii provin din frig. Ca şi moartea. 

Este prima oară când vede unul în carne şi chitină. Ce caută 
aici, în gineceul virginelor? Acest teritoriu e tabu, rezervat 
femelelor sexuate. Dacă oricare celulă străină poate pătrunde în 
fragilul lor sanctuar, înseamnă că poarta e deschisă tuturor 
infecțiilor! 

Masculul 327 încearcă din nou să comunice prin antene. Dar 
femela nu se lasă. Dacă vrea să-i îndepărteze antenele, ea şi le 
îndoaie imediat peste cap. Dacă îi atinge uşor al doilea segment, 
atunci ea îşi lasă antenele pe spate. Nu vrea, şi pace. 

Masculul sporeşte presiunea maxilarelor şi reuşeşte să pună 
în contact cel de al şaptelea segment al antenei lui cu cel de al 
şaptelea segment al ei. Femela 56 nu a mai comunicat niciodată 
în acest fel. A fost învățată să evite orice contact, mulţumindu- 
se doar să lanseze şi să primească efluvii prin aer. Dar ştie că 
acest mod de comunicare eterat este înşelător. Matca emisese 
într-o zi un feromon asupra acestui subiect: 

Între două creiere vor exista totdeauna neînțelegerile şi 
minciunile, generate de mirosurile parazite, de curenţii de aer, 
de proasta calitate a emisiei şi a recepţiei. 

Singurul mijloc de a înlătura aceste neplăceri este comu- 
nicarea absolută. Contactul direct al antenelor. Trecerea fără 
nici o piedică de la neurotransmiţătorii unui creier la neurotrans- 
miţătorii celuilalt creier. 

Pentru ea e ca un fel de deflorare a minţii. Oricum, ceva tare 
şi necunoscut. 


Dar nu are de ales; dacă mai continuă s-o strângă, o va 
ucide. Îşi aduce tijele frontale pe umeri în semn de supunere. 

Comunicarea absolută poate să înceapă. Cele două perechi 
de antene se apropie fără ezitare. Mic şoc. Din cauza nervozi- 
tăţii. Lent, apoi din ce în ce mai repede, cele două insecte îşi 
mângâie reciproc cele unsprezece segmente zimţate. O spumă 
plină de expresii confuze începe treptat să facă bule. Această 
substanţă grasă lubrefiază antenele şi permite accelerarea 
ritmului de frecare. Cele două capete ale insectelor vibrează 
necontrolat un timp, după care tijele antenelor îşi opresc dansul 
şi se lipesc una de alta pe toată lungimea. Acum nu mai sunt 
decât o singură fiinţă cu două capete, două corpuri şi o singură 
pereche de antene. 

Miracolul natural se înfăptuieşte. Feromonii trec dintr-un 
corp în altul prin miile de pori mici şi de capilare ale segmente- 
lor. Cele două minţi se unesc. Ideile nu mai sunt codificate şi 
decodificate. Ele se ivesc în stadiul lor de simplitate originară: 
imagini, sunete, emoţii, parfumuri. 

În acest limbaj direct, masculul 327 îi povesteşte femelei 56 
toată aventura lui: masacrarea expediției, urmele olfactive ale 
luptătoarelor pitice, întâlnirea cu Matca, tentativa de eliminare a 
lui, pierderea paşapoartelor, lupta împotriva portăresei, luptă- 
toarele cu parfum de stâncă aflate şi acum pe urmele lui. 

După terminarea comunicării absolute, femela îşi readuce în 
spate antenele în semn de bunăvoință fată de el. Masculul 
coboară din spatele ei. Acum e la discreţia ei, ar putea să-l 
elimine cu uşurinţă. Femela se apropie, cu mandibulele larg 
deschise şi... îi dă câţiva din feromonii ei paşaport. In felul 
acesta, problema lui e temporar rezolvată. Ea îi propune o trofa- 
laxie; el acceptă. Apoi femela face să-i zbârnâie aripile pentru a 
împrăştia toţi vaporii conversaţiei lor. 

În sfârşit, a reuşit să convingă pe cineva. Informaţia s-a 
transmis, a fost înţeleasă, acceptată de o altă celulă. 

Şi-a creat un grup de lucru. 


TIMPUL: Perceperea scurgerii timpului este foarte diferită la 
oameni şi la furnici. Pentru oameni timpul este absolut. 
Periodicitatea şi durata secundelor vor fi egale orice s-ar 
întâmpla. 


La furnici în schimb, timpul este relativ. Când e cald, 
secundele sunt foarte scurte. Când e frig, se răsucesc şi se 
alungesc la infinit, până la pierderea cunoștinței din perioada 
hibernării. 

Acest timp elastic le conferă o percepţie a vitezei lucrurilor 
foarte diferită de a noastră. Pentru a defini o mişcare, insectele 
nu folosesc numai spaţiul şi durata, ci adaugă şi o a treia 
dimensiune: temperatura. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Acum sunt doi, preocupaţi să convingă cât mai multe 
semene de gravitatea "Cazului armei secrete distrugătoare". 
Încă nu e târziu. Totuşi, trebuie să ţină seama de două 
elemente. Pe de o parte, nu vor reuşi să convingă destule 
lucrătoare înainte de sărbătoarea Renaşterii, care va acapara 
toate energiile, aşa încât au nevoie de un al treilea complice. Pe 
de altă parte, trebuie să aibă în vedere cazul în care 
războinicele cu parfum de stâncă îşi vor face din nou apariţia, 
prin urmare e nevoie de o ascunzătoare. 

Femela 56 propune încăperea ei. Ea a săpat o trecere 
secretă care le va permite să fugă în caz de nevoie. Masculul 
327 nu e prea uimit; săpatul de pasaje secrete este foarte la 
modă. Chestia asta începuse acum o sută de ani, în timpul 
războiului cu furnicile scuipătoare de lipici. Regina uneia din 
cetăţile federale, Ha-yekte-duni, avea mania securităţii. Pusese 
să i se construiască o Cetate interzisă, "blindată". Flancurile 
erau întărite cu pietre mari, lipite între ele cu cimenturi de 
termită! 

Problema era că nu exista decât o singură ieşire. Astfel încât 
atunci când Cetatea a fost încercuită de legiunile de furnici care 
împroşcau lipici, regina s-a trezit blocată în propriul ei palat. 
Furnicile care împroşcau lipici au capturat-o fără nici o dificul- 
tate şi au sufocat-o în scârbosul lor clei cu uscare rapidă. Regina 
Ha-yekte-duni a fost mai târziu răzbunată şi Cetatea ei 
eliberată, dar acest sfârşit oribil şi stupid i-a marcat multă 
vreme pe belokanieni. 

Furnicile având formidabila şansă de a-şi putea modifica 


încăperea cu o lovitură de mandibule, fiecare a început să-şi 
foreze propriul culoar secret. Dacă o furnică sapă o gaură, 
treacă-meargă, dar când sunt un milion, atunci e o adevărată 
catastrofă. Culoarele "oficiale" se năruiau, subminate de culoa- 
rele "personale". O luai pe culoarul tău secret şi nimereai într-un 
adevărat labirint format de culoarele secrete ale celorlalţi. Până 
la urmă, cartiere întregi deveniseră friabile, compromiţând 
însuşi viitorul marelui Bel-o-kan. 

Matca restabilise ordinea. Nimeni nu mai avea voie să sape 
în folos personal. Dar cum să controlezi toate încăperile? 

Femela 56 împinge într-o parte o pietricică, dând la iveală un 
orificiu întunecos. Asta este. 327 examinează ascunzătoarea şi o 
consideră perfectă. Mai trebuie găsit un al treilea complice. les 
şi închid cu grijă în urma lor. Femela 56 emite: 

Încercăm cu primul care trece. Lasă-mă pe mine. 

Foarte repede întâlnesc pe cineva, o luptătoare mare, 
asexuată, care trage după ea o bucată de fluture. Femela o 
interpelează de la distanţă cu mesaje emotive în care e vorba 
de o mare ameninţare pentru Roi. Mânuieşte limbajul emoţiilor 
cu o delicateţe de virtuoz care îl lasă pe mascul cu gura căscată. 
Luptătoarea îşi abandonează imediat prada şi vine să discute. 

O mare ameninţare pentru Roi? Unde, cine, cum, de ce? 

Femela îi explică pe scurt catastrofa care a lovit prima 
expediţie a primăverii. Felul ei de a se exprima exhală efluvii 
extrem de plăcute. Are deja graţia şi carisma unei regine. 
Războinica se lasă repede convinsă. 

Când plecăm? De câte luptătoare e nevoie pentru a le ataca 
pe pitice? 

Apoi se prezintă. Este a 103 683-a asexuată din şarja de 
vară. Are un cap mare şi lucitor, mandibule lungi, ochi practic 
inexistenţi, picioare scurte, e o aliată grozavă. Mai e şi 
entuziastă de felul ei. Femela 56 trebuie chiar să-i înfrâneze 
înflăcărarea. 

Ea îi spune că există spioane chiar în Roi, poate chiar merce- 
nare vândute piticelor pentru a le împiedica pe belokaniene să 
elucideze misterul armei secrete. 

Le recunoşti după mirosul lor caracteristic de stâncă. Trebuie 
să ne mişcăm repede. 

Contaţi pe mine. 

Îşi repartizează apoi zonele de influenţă. 327 se va strădui să 


le convingă pe doicile din solariu. În general sunt destul de 
naive. 

103 683 va încerca să strângă luptătoare. Dacă reuşeşte să 
formeze o legiune, ar fi formidabil. 

Aş mai putea să le descos pe cercetaşe, să încerc să adun şi 
alte mărturii despre această armă secretă a piticelor. 

Cât despre 56, ea urma să viziteze ciupercăriile şi grajdurile 
în căutare de susţinere strategică. 

Întoarcerea în acelaşi loc pentru bilanţ la 23° ut. 


Televiziunea arăta de data asta, în cadrul serialului "Culturile 
lumii," un reportaj despre obiceiurile japonezilor. 

"japonezii, popor insular, sunt obişnuiţi de secole să trăiască 
în autarhie. Pentru ei lumea e împărţită în două: japonezii şi 
ceilalţi, străinii cu obiceiuri de neînțeles, barbarii, numiţi la ei gai 
jin. Japonezii au avut dintotdeauna un spirit naţionalist foarte 
strict. Când un japonez vine să se instaleze de exemplu în 
Europa, el este în mod automat exclus din grup. Dacă după un 
an se întoarce, părinţii, familia lui nu-l vor mai recunoaşte ca pe 
unul de-al lor. A trăi printre gai jin înseamnă a te impregna cu 
spiritul «celorlalţi», a deveni deci un gai jin. Chiar şi prietenii lui 
din copilărie îi vor trata ca pe un turist oarecare." 

Pe ecran se vedeau defilând diferite temple şi locuri sfinte 
din Shinto. Comentatorul continuă: 

"Viziunea lor despre viată şi moarte este diferită de a noas- 
tră. Aici, moartea unui individ nu are prea mare importanţă. 
Îngrijorătoare este dispariţia unei celule productive. Pentru a 
îmblânzi moartea, japonezilor le place să cultive arta luptei. 
Kendo li se predă tinerilor încă din primii ani de şcoală..." 

Doi luptători ţâşniră în mijlocul ecranului, îmbrăcaţi precum 
vechii samurai. Torsurile le erau acoperite cu plăci negre 
articulate. Pe capete aveau căşti ovale împodobite cu două pene 
lungi fixate la nivelul urechilor. Se repeziră unul la altul scoțând 
un strigăt războinic, apoi începură să se dueleze cu săbiile lor 
lungi. 

Alte imagini — un bărbat stând pe călcâie şi ţinând cu amân- 
două mâinile o sabie scurtă îndreptată spre pântece. 

"Sinuciderea rituală, Seppuku, este o altă caracteristică a 
culturii japoneze. Ne este, fireşte, greu să înţelegem ce..." 


— Televizor, mereu televizor! Asta te îndobitoceşte! Ne bagă 
la toţi în cap aceleaşi imagini! Oricum, spun vrute şi nevrute. 
Încă nu v-aţi săturat? izbucni Jonathan, care se întorsese de 
câteva ore. 

— Lasă-l. Asta îl linişteşte. De la moartea câinelui, nu mai e 
deloc în apele lui..., făcu Lucie, cu o voce mecanică. 

Jonathan mângâie bărbia fiului său. 

— Nu eşti în apele tale, puiule? 

— Ssst, ascult acolo. 

— Hei, ia auzi cum ne vorbeşte! 

— Cum îţi vorbeşte. Trebuie să recunoşti că nu te vede prea 
des, aşa că nu te mira dacă se poartă cam rece cu tine. 

— Ei! Nicolas, ai reuşit să faci cele patru triunghiuri cu beţele 
de chibrit? 

— Nu, mă enervează. Prefer să ascult. 

— Bun, dacă te enervează... 

Jonathan, cu un aer gânditor, începură mişte chibriturile care 
zăceau aruncate pe masă. 

— Păcat... E... instructiv. 

Nicolas nu auzea, creierul lui era conectat direct la televizor. 
Jonathan plecă în camera lui. 

— Ce faci? îl întrebă Lucie. 

— Vezi bine, mă pregătesc, mă întorc acolo. 

— Ce? Oh, nu! 

— N-am de ales. 

— Jonathan, spune-mi şi mie, ce-i acolo jos de te fascinează 
atât de mult? Doar sunt nevasta ta! 

El nu răspunse nimic. Îşi ferea privirea. Şi rămăsese cu acel 
tic dizgraţios. În cele din urmă Lucie renunţă. 

— Ai omorât şobolanii? îl întrebă ea suspinând. 

— Prezenţa mea e suficientă, se ţin la distanţă. Dacă nu, le 
arăt chestia asta. 

Jonathan flutură un cuţit mare de bucătărie pe care îl ascu- 
tise îndelung. Cu cealaltă mână apucă lanterna şi se îndreptă 
spre uşa pivniţei, având în spinare un sac în care se aflau 
provizii din belşug şi sculele lui de lăcătuş. Spuse într-o doară: 

— La revedere, Nicolas. La revedere, Lucie. 

Lucie nu ştia ce să facă. Îl prinse de braţ pe Jonathan. 

— Nu poţi să pleci aşa! E prea simplu. Trebuie să-mi vor- 
beşti! 


— Ah, te rog! 

— Dar cum vrei să-ţi spun? De când ai coborât în blestemata 
aia de pivniţă nu mai eşti acelaşi. Nu mai avem bani şi tu ai 
cumpărat de cel puţin cinci mii de franci materiale şi cărţi des- 
pre furnici. 

— Mă interesează lăcătuşeria şi furnicile. E dreptul meu. 

— Nu, nu e dreptul tău. Nu când ai un fiu şi o nevastă de 
hrănit. Dacă tot ajutorul de şomaj se duce pe cărţi despre 
furnici, voi sfârşi prin a... 

— Prin a divorța? Asta vrei să spui? 

Ea îi dădu drumul, descurajată. 

— Nu. 

El o prinse de umeri, fără să-şi poată reţine ticul gurii. 

— Trebuie să ai încredere în mine. Trebuie să merg până la 
capăt. Nu sunt nebun. 

— Nu eşti nebun? Dar uită-te la tine! Arăţi de parcă ai ieşit 
din groapă, s-ar zice că ai tot timpul febră. 

— Corpul meu îmbătrâneşte, dar capul întinereşte. 

— Jonathan! Spune-mi, ce se întâmplă acolo jos? 

— Nişte lucruri pasionante. Trebuie mers mai adânc, tot mai 
adânc, dacă vrem să putem reveni într-o zi la suprafaţă... Ştii, e 
ca la piscină, trebuie să te sprijini de fund ca să ieşi la suprafaţă. 

Şi izbucni într-un râs dement ale cărui hohote sinistre încă 
mai răsunau, treizeci de secunde mai târziu, pe scara în spirală. 


Etajul +35. Acoperământul fin de crenguţe produce un efect 
de vitraliu. Razele soarelui scânteiază trecând prin acest filtru, 
apoi cad pe sol ca o ploaie de stele. Ne aflăm în solariu, "uzina" 
care produce belokanieni. 

Aici domneşte o căldură toridă. 38°. E normal, a fost con- 
struit cu faţa spre sud pentru a beneficia cât mai mult timp de 
căldura astrului alb. Uneori, sub efectul catalizator al cren- 
guţelor, temperatura urcă până la 50°! 

În solariu se agită sute de picioare. Casta cea mai 
numeroasă aici este cea a doicilor. Stivuiesc ouăle pe care 
Matca tocmai le-a făcut. Douăzeci şi patru de grămezi formează 
o stivă, douăsprezece stive formează un şir. Şirurile se pierd în 
depărtare. Când un nor face umbră, doicile deplasează 
grămezile de ouă. Cei mai tineri trebuie să fie totdeauna bine 


încălziţi. "Căldură umedă pentru ouă, căldură uscată pentru 
coconi", aşa sună o veche reţetă de-a furnicilor. 

La stânga se văd lucrătoarele însărcinate cu termoreglarea. 
Ele îngrămădesc bucăţi de lemn negru care acumulează căldura 
şi bucăţi de humus fermentat care o produc. Datorită acestor 
două "radiatoare", solariul reuşeşte să rămână în permanenţă la 
o temperatură cuprinsă între 25° şi 40°, chiar şi atunci când în 
exterior nu sunt decât 15°. 

Artileriste circulă de colo-colo. Dacă vreo ciocănitoare verde 
ar veni să-şi bage ciocul... 

La dreapta se văd ouăle mai în vârstă. Metamorfoza durează 
mult: cu timpul, linse de doici, ouăle cresc şi se îngălbenesc. Se 
transformă în larve cu perişori aurii într-un interval de 1-7 săp- 
tămâni. Asta depinde tot de vreme. 

Doicile sunt extrem de concentrate. Nu-şi menajează nici 
saliva antibiotică, nici atenţia. Nici cea mai mică mizerie nu 
trebuie să murdărească larvele. Sunt atât de fragile! Chiar şi 
feromonii de dialog sunt reduşi la minimum necesar. 

Ajută-mă să le duc spre colţul acela... Atenţie, grămada ta 
stă să cadă... 

O doică transportă o larvă de două ori mai lungă decât ea. 
Cu siguranţă că va fi o artileristă. Doica aşază "arma" într-un 
col şi o linge. 

In centrul acestui vast incubator, grămezi de larve, cărora au 
început să li se contureze deja cele zece segmente ale corpului, 
urlă să fie hrănite. Îşi agită capul în toate sensurile, îşi întind 
gâtul şi gesticulează până când doicile binevoiesc să le dea 
puţin mierat sau nişte carne de insectă. 

După trei săptămâni, când s-au "copt" bine, larvele nu mai 
mănâncă şi nu se mai mişcă. Fază de letargie în care se 
pregătesc pentru efort. Işi adună toate energiile pentru a 
secreta coconul care le va transforma în nimfe. 

Doicile cară aceste pachete mari şi galbene într-o sală 
vecină plină cu nisip uscat care absoarbe umiditatea aerului. 
"Căldură umedă pentru ouă, căldură uscată pentru coconi", ca 
să se ştie. 

In această etuvă, coconul alb cu reflexe albăstrii devine gal- 
ben, apoi cenuşiu, apoi brun. Piatră filozofală în sens invers. În 
cocon se înfăptuieşte miracolul natural. Totul se schimbă. 
Sistem nervos, aparat respirator şi digestiv, organe senzoriale, 


carapace... 

Nimfa plasată în etuvă se va umfla peste câteva zile. Oul e 
pe cale să se coacă, se apropie marele moment. Nimfa pe 
punctul de a ieşi din găoace este trasă de-o parte, împreună cu 
celelalte aflate în aceeaşi stare. Doicile crapă cu mare precauţie 
voalul coconului, eliberează o antenă, un picior, până când scot 
la iveală un fel de furnică albă care tremură şi se clatină. 
Chitina, încă moale şi deschisă la culoare, va deveni peste 
câteva zile roşcată, ca a tuturor belokanienelor. 

327, proţăpit în mijlocul acestui vârtej al activităţii, nu prea 
ştie cui să se adreseze. Lansează un mic parfum spre o doică 
care ajută un nou-născut să facă primii paşi. 

Se întâmplă ceva grav. 

Doica nici măcar nu întoarce capul în direcţia lui. Ea 
eliberează o frază odorantă abia perceptibilă. 

Ssst. Nimic nu e mai grav ca naşterea unei fiinţe. 

O artileristă îl împinge şi îl loveşte uşor cu ciomegele plasate 
la capătul antenelor. Tip, tip, tip. 

Nu trebuie să deranjezi. Circulă. 

Nivelul energiei lui nu e prea bun, nu ştie să emită şi să fie 
convingător. Ah, dacă ar avea darul de comunicare al lui 56! 
Totuşi mai încearcă şi pe lângă alte doici, care nu-i acordă nici 
cea mai mică atenţie. Începe să se întrebe dacă misiunea lui 
este chiar atât de importantă pe cât îşi închipuie. Poate că 
Matca are dreptate. Există nişte sarcini prioritare. De exemplu 
perpetuarea vieţii în loc de asmuţirea la război. 

În momentul în care prin minte îi venea acest gând ciudat, 
un jet de acid formic îi trece milimetric pe lângă antene! O doică 
a tras în el. A dat drumul coconului pe care-l avea în grijă şi a 
ţintit în el. Din fericire n-a ochit destul de bine. 

Masculul se repede să prindă terorista, dar ea a şters-o deja 
în prima încăpere cu nou-născuţi, răsturnând o grămadă de ouă 
pentru a-i bara trecerea. Cochiliile se sparg şi eliberează un 
lichid transparent. 

A distrus ouă! Ce-a apucat-o? Se produce panică, doicile 
aleargă în toate sensurile, preocupate să protejeze generaţia 
dată în grijă. 

Masculul 327, înțelegând că nu o va putea prinde pe fugară, 
îşi trece abdomenul pe sub torace şi ţinteşte. Dar mai înainte ca 
el să tragă, criminala cade fulgerată de o artileristă care o 


văzuse răsturnând ouăle. 

Furnicile încep să se strângă în jurul corpului calcinat de acid 
formic. 327 îşi apleacă antenele deasupra cadavrului. Nu poate 
fi nici o îndoială, se simte un uşor iz. Un miros de stâncă. 


SOCIABILITATEA: La furnici, ca şi la oameni, sociabilitatea e 
predeterminată. Furnica nou-născută e prea slabă pentru a 
sparge singură coconul în care e închisă. Nou-născuţii oamenilor 
nici măcar nu sunt în stare să meargă sau să se hrănească 
singuri. 

Furnicile şi oamenii sunt două specii formate să fie ajutate 
de anturaj, şi nu ştiu - sau nu pot - să înveţe singure. Această 
dependenţă faţă de adulţi este cu certitudine o slăbiciune, dar 
ea generează un alt proces, cel al strângerii de cunoştinţe. Dacă 
adulţii pot să supravieţuiască în timp ce tinerii sunt incapabili, 
aceştia din urmă sunt încă de la început obligaţi să ceară 
cunoştinţe de la cei mai în vârstă. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Etajul -20. Femela 56 nu a ajuns încă să discute cu agricul- 
toarele despre arma secretă a piticelor. Ceea ce vede o 
pasionează prea mult ca să mai poată emite ceva. 

Casta femelelor fiind deosebit de prețioasă, acestea îşi tră- 
iesc toată copilăria închise în gineceul prinţeselor. De foarte 
multe ori nu cunosc din această lume decât vreo sută de 
culoare, şi puţine dintre ele s-au aventurat deja mai jos de etajul 
zece al subsolului sau mai sus de etajul zece de deasupra 
solului... 

O dată, 56 încercase să iasă ca să vadă marele Exterior des- 
pre care îi vorbiseră doicile, dar santinelele o împinseseră îna- 
poi. Ar fi putut să-şi camufleze mai mult sau mai puţin miro- 
surile, dar nu şi aripile lungi. Gărzile o avertizaseră că afară 
existau monştri uriaşi care mâncau micile prințese ce voiau să 
iasă înainte de sărbătoarea Renaşterii. De atunci era împărţită 
între curiozitate şi spaimă. 

Ajungând la etajul -20, femela îşi dă seama că, înainte de a 


parcurge marele Exterior sălbatic, mai are încă multe minunăţii 
de descoperit în propria ei cetate. Aici vede pentru prima dată 
crescătoriile de ciuperci. 

Mitologia belokaniană spune că primele crescătorii de ciu- 
perci au fost descoperite în timpul Războiului Cerealelor, în al 
cincizeci de miilea mileniu. Un comando de artileriste tocmai 
cucerise o cetate a termitelor. Deodată au dat peste o sală de 
proporţii colosale. In centru se ridica o clătită enormă, de 
culoare albă, pe care vreo sută de lucrătoare o lustruiau fără 
încetare. 

Cuceritoarele au gustat şi au găsit că era delicios. Era... ca 
un sat în întregime comestibil! Prizonierele au mărturisit că era 
vorba de ciuperci. In realitate, termitele nu trăiesc decât cu 
celuloză dar, neputând s-o digere, recurg la aceste ciuperci 
pentru a o face asimilabilă. 

Furnicile însă digeră foarte bine celuloza şi nu au nevoie de 
acest artificiu. Totuşi au înţeles foarte bine avantajul de a avea 
culturi chiar în interiorul cetăților lor: asta le permitea să reziste 
în timpul asediilor şi al perioadelor de foamete. 

Astăzi, în marile săli de la etajul -20 al oraşului Bel-o-kan, 
plantele erau selecţionate. Dar furnicile nu mai folosesc aceleaşi 
ciuperci ca termitele. La Bel-o-kan se cultivă mai ales agarica- 
ceele. lar aceste activităţi agricole au dus la dezvoltarea unei 
întregi tehnologii. 

Femela 56 circulă printre straturile acestei grădini albe. Într- 
o parte, lucrătoarele pregătesc "patul" pe care va creşte ciu- 
perca. Taie frunze în formă de pătrate mici, care după aceea 
sunt curățate, zdrobite, malaxate, transformate în pastă. Pasta 
de frunze este aşezată pe un compost format din excremente 
(furnicile îşi adună excrementele în bazine destinate acestui 
scop). Apoi este umezită cu salivă şi se aşteaptă încolţirea 
plantelor. 

După ce a fermentat, pasta se înconjoară cu un ghem de 
filamente albe comestibile. Ca acelea de la stânga ei. Lucrătoa- 
rele o udă apoi cu saliva lor dezinfectantă şi taie tot ce depă- 
şeşte micul con alb. Dacă ar fi lăsate să crească, ciupercile ar 
arunca repede sala în aer. Din filamentele treierate de lucră- 
toarele cu mandibule plate se obţine o făină pe cât de gustoasă, 
pe atât de hrănitoare. 

Şi aici, concentrarea lucrătoarelor este foarte mare. Nici cea 


mai mică buruiană, nici cea mai mică ciupercă parazită nu tre- 
buie să profite de îngrijirea lor. 

În acest context, nu prea favorabil, 56 încearcă să 
stabilească contactul prin antene cu o grădinăreasa ocupată cu 
tăiatul minuţios al unuia dintre conurile albe. 

Un pericol grav ameninţă Cetatea. Avem nevoie de ajutor. 
Vreţi să vă alăturaţi celulei noastre de lucru? 

Ce pericol? 

Piticele au descoperit o armă secretă cu efecte devasta- 
toare, trebuie acţionat cât mai repede. 

Grădinăreasa o întreabă liniştită ce părere are de ciuperca 
ei. 56 o laudă. Cealaltă îi propune să guste. Femela muşcă din 
pasta albă şi imediat simte o arsură pe esofag. Otravă! Ciuperca 
a fost impregnată cu mirmicacină, un acid fulgerător folosit în 
mod obişnuit sub formă diluată pentru a servi drept ierbicid. 56 
tuşeşte şi scuipă la timp alimentul toxic. Grădinăreasa a lăsat 
baltă ciuperca şi-i sare pe torace cu mandibulele pregătite de 
atac. 

Se rostogolesc în compost, se lovesc în cap, îndoindu-şi cu 
smucituri scurte antenele ciomege. Poc! Poc! Poc! Loviturile 
sunt date cu intenţia fermă de a reduce la tăcere. Câteva 
agricultoare le despart. 

Ce v-a apucat pe voi două? 

Grădinăreasa fuge. Deschizându-şi aripile, 56 face un salt 
uimitor şi o trânteşte la sol. În clipa aceea, identifică un uşor 
miros de stâncă. Nu încape îndoială că are şi ea de-a face cu un 
membru al acelei incredibile bande de asasini. 

Îi ciupeşte antenele. 

Cine eşti? De ce ai încercat să mă omori? Ce e cu mirosul 
ăsta de stâncă? 

Tăcere. Îi răsuceşte antenele. E foarte dureros! Cealaltă 
zvârle din picioare dar nu răspunde. 56 nu e în stare să facă rău 
unei celule-surori, totuşi îşi accentuează răsucirea. 

Cealaltă nu mai mişcă. A intrat în catalepsie voluntară. Inima 
aproape că nu-i mai bate, în curând va muri. De ciudă, 56 îi taie 
amândouă antenele, dar cea care a încercat s-o omoare nu mai 
e decât un cadavru. 

Agricultoarele o înconjoară din nou. 

Ce s-a întâmplat? Ce i-ai făcut? 

56 consideră că nu e momentul să se justifice, e mai bine să 


fugă, ceea ce şi face dând imediat din aripi. 327 are dreptate. 
Se întâmplă ceva uimitor, unele celule din Roi şi-au pierdut 
minţile. 


2 
TOT MAI ADÂNC 


ETAJUL -45: asexuata 103 683 pătrunde în sălile de luptă, 
încăperi cu tavane joase unde soldaţii se antrenează în vederea 
războaielor de primăvară. 

Peste tot războinicele se luptă între ele. Adversarele mai 
întâi se pipăie, pentru a-şi aprecia reciproc talia şi mărimea 
picioarelor. Se învârtesc, îşi ating coastele, se trag de perişori, 
îşi lansează provocări odorante, se gâdilă uşor cu capătul-cio- 
mag al antenelor. 

Se avântă în sfârşit una împotriva celeilalte. Carapacele se 
ciocnesc. Fiecare se străduieşte să apuce articulațiile toracice. 
De îndată ce una dintre ele a reuşit figura, cealaltă încearcă să o 
muşte de genunchi. Gesturile sunt sacadate. Se ridică pe cele 
două picioare din spate, se prăvălesc şi se rostogolesc furioase. 

În general încremenesc după ce şi-au prins adversarul, apoi, 
brusc, lovesc un alt membru. Dar nu este decât un exerciţiu de 
antrenament, nu se rupe nimic, nu curge sânge. Lupta se între- 
rupe imediat ce o furnică e răsturnată cu picioarele în sus. şi 
duce atunci antenele în spate în semn de abandon. Duelurile 
sunt totuşi destul de realiste. Ghearele se înfig la nevoie în ochi 
ca să se prindă de ceva. Mandibulele clămpănesc în gol. 

La oarecare distanţă, artileristele, aşezate pe abdomen, țin- 
tesc şi trag în pietricele plasate la o depărtare de cinci sute de 
capete. Jeturile de acid îşi ating deseori ţinta. 

O războinică bătrână învaţă o novice că totul se hotărăşte 
înainte de contact. Mandibula sau jetul de acid nu fac decât să 
confirme o situaţie de dominare deja recunoscută de cei doi 
beligeranţi. Înainte de lupta corp la corp, există neapărat unul 
care a hotărât să învingă şi unul care consimte să fie învins. Nu 


e decât o problemă de repartizare a rolurilor. Din momentul în 
care fiecare şi l-a ales pe al său, învingătorul va putea să tragă 
un jet de acid chiar fără să ochească, el îşi va atinge ţinta: învin- 
sul poate să aplice cele mai strălucite lovituri de mandibule, nu 
va reuşi nici măcar să-şi rănească adversarul. Un singur sfat: 
trebuie să accepţi victoria. Totul e în minte. Trebuie să accepţi 
victoria şi atunci nimic nu rezistă. 

Două dueliste dau peste luptătoarea 103 683. Ea le îmbrân- 
ceşte viguros şi-şi continuă drumul. Caută cartierul mercena- 
relor, situat sub arena de lupte. lată culoarul de trecere. 

Sala lor e şi mai mare decât cea a legionarelor. E adevărat 
că mercenarele trăiesc tot timpul în locul unde se antrenează. 
Misiunea lor permanentă e războiul. Toate seminţiile din regiune 
au contacte între ele, fie că sunt aliate sau supuse: furnici 
galbene, furnici roşii, furnici negre, furnici împroşcătoare de 
lipici, furnici primitive cu spin veninos şi chiar furnici pitice. 

Tot termitele se află la originea ideii de a hrăni populaţii 
străine pentru a le convinge să se bată alături de ele în timpul 
invaziilor. 

lar cetăților de furnici li s-a întâmplat şi lor, din cauza sub- 
tilităţilor diplomatice, să se alieze cu termitele împotriva altor 
furnici. 

Astfel, termitele au ajuns la această reflecţie foarte îndrăz- 
neaţă: de ce să nu fie pur şi simplu angajate nişte legiuni de 
furnici care să stea în permanenţă în furnicar? Era o idee 
revoluţionară. Şi surpriza a fost de proporţii când nişte armate 
de furnici a trebuit să înfrunte semene din aceeaşi specie care 
luptau pentru termite. Civilizaţia furnicilor, atât de promptă în 
adaptare, de data asta cam exagerase. Furnicile ar fi vrut din 
toată inima să reacționeze imitându-şi inamicele şi stipendiind 
legiuni de termite care să lupte împotriva termitelor. Dar 
proiectul s-a năruit din cauza unui obstacol major: termitele sunt 
nişte regaliste convinse. Lealitatea lor este absolută, nu sunt în 
stare să lupte împotriva semenelor lor. Numai furnicile, ale căror 
regimuri politice sunt tot atât de variate ca şi fiziologia lor, sunt 
capabile să-şi asume toate implicaţiile degradante ale 
mercenariatului. 

Atâta pagubă! Marile federaţii de furnici roşcate îşi întăriseră 
armatele cu numeroase legiuni de furnici străine, adunate sub 
aceeaşi flamură belokaniană. 


103 683 se apropie de mercenarele pitice. Le întreabă dacă 
au auzit de punerea la punct a unei arme secrete la Shi-gae- 
pou, o armă capabilă să anihileze cât ai clipi o întreagă 
expediţie de douăzeci şi opt de furnici roşcate. Ele răspund că 
nu au văzut şi nu au auzit niciodată de ceva atât de eficace. 

103 683 întreabă alte mercenare. Una tânără pretinde a fi 
asistat la o astfel de minune. Nu fusese totuşi un atac al pitice- 
lor... ci o pară putredă care căzuse pe negândite dintr-un copac. 
Toată lumea emite feromoni de râs. Asta e umorul furnicilor 
galbene. 

103 683 urcă într-o sală unde se antrenează colegele ei 
apropiate. Le cunoaşte pe fiecare în parte. Toate o ascultă cu 
atenţie şi încredere. Grupul "găsirea armei secrete a piticelor" 
cuprinde în curând peste treizeci de războinice hotărâte. Ah, 
dacă 327 ar vedea asta! 

Atenţie, o bandă organizată încearcă să-i distrugă pe cei 
care vor să afle. Cu siguranţă că sunt nişte mercenare roşcate în 
serviciul piticelor. Le putem identifica, toate miros a stâncă. 

Ca măsură de siguranţă, hotărăsc să-şi ţină prima reuniune 
în adâncul cetăţii, într-una din sălile cele mai de jos ale etajului 
cincizeci. Nimeni nu coboară niciodată acolo. Işi vor putea 
organiza netulburate ofensiva. 

Dar corpul îi semnalează lui 103 683 o bruscă accelerare a 
timpului. S-au făcut 23° u.t. Îşi ia rămas bun şi se grăbeşte la 
întâlnirea cu 327 şi 56. 


ESTETICA: Ce poate fi mai frumos decât o furnică? Liniile ei 
sunt curbe şi pure, forma aerodinamică perfectă. Caroseria 
furnicii este făcută în aşa fel ca fiecare membru să se potri- 
vească perfect în intrândul care i-a fost destinat. Fiecare 
articulaţie este o minune a mecanicii. Plăcile se încastrează de 
parcă ar fi fost concepute de un stilist ajutat de calculator. Nu 
scârţâie, nu se freacă. Capul triunghiular străpunge aerul, 
picioarele lungi şi flexibile conferă corpului o suspensie 
confortabilă la nivelul solului. Ai zice că e o maşină italienească 
de sport. Ghearele îi permit să meargă pe plafon. Ochii au o 
vedere panoramică de 180*. Antenele captează mii de informaţii 
invizibile pentru noi, iar extremităţile lor pot servi ca nişte 
ciocane. Abdomenul e plin de buzunare, de sasuri, de 


compartimente în care insecta poate să stocheze produse 
chimice. Mandibulele taie, agaţă, apucă. O formidabilă reţea 
internă de conducte îi permite să elibereze mesaje odorante. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute 


Nicolas nu voia să doarmă. Era şi acum tot în faţa televi- 
zorului. La sfârşitul telejurnalului se anunţase întoarcerea sondei 
Marco Polo. Concluzia: nu exista nici cea mai mică urmă de viaţă 
în sistemele solare vecine. Toate planetele vizitate de sondă nu 
oferiseră decât imagini ale unor pustiuri stâncoase sau ale unor 
suprafeţe lichide conţinând amoniac. Nici urmă de muşchi, nici 
cea mai mică amibă, nici cel mai mic microb. 

"Si dacă tata are dreptate? îşi zise Nicolas. Dacă suntem sin- 
gura formă de viaţă inteligentă din tot universul?..." 

Evident, era decepţionant, dar s-ar fi putut să fie adevărat. 

După emisiunea de informaţii se transmitea un mare 
reportaj din serialul "Culturile lumii", consacrat azi problemei 
castelor din India. 

"Hinduşii aparţin toată viaţa castei în care s-au născut. Fie- 
care castă funcţionează conform propriei sale legislații, un cod 
de legi pe care nimeni nu l-ar putea încălca fără să fie imediat 
declarat nedemn de casta lui de origine ca şi de toate celelalte. 
Pentru a înţelege un astfel de comportament trebuie să ne 
amintim că..." 

— E ora unu noaptea, interveni Lucie. 

Nicolas era suprasaturat de imagini. De când cu problemele 
din pivniţă, în fiecare zi stătea măcar patru ore în faţa televizo- 
rului. Era metoda lui pentru a nu mai gândi şi a nu mai fi el 
însuşi. Vocea mamei îl readuse la realităţile neplăcute. 

— Haide, n-ai obosit? 

— Unde e tata? 

— Tot în pivniţă. Acum trebuie să dormi. 

— Nu pot să dorm. 

— Vrei să-ţi spun o poveste? 

— Oh da! O poveste! O poveste frumoasă! 

Lucie îl însoţi în camera lui şi se aşeză pe marginea patului, 
desfăcându-şi părul roşu. Alese o veche poveste ebraică. 


— A fost odată un pietrar căruia i se făcuse lehamite să mai 
trudească la tăiatul pietrei din munte sub razele fierbinţi ale 
soarelui. "M-am săturat de viaţa asta. E istovitor să tai şi iar să 
tai la piatră... Şi, soarele ăsta! Ah! tare mi-ar plăcea să fiu în 
locul lui! Aş sta sus pe cer, atotputernic, inundând lumea cu 
razele mele", îşi zise pietrarul. Şi, printr-o minune, dorinţa lui 
este auzită. lar pietrarul se transformă imediat în soare. Omul 
era fericit văzând că i s-a împlinit dorinţa. Dar, pe când se 
delecta trimiţându-şi peste tot razele, băgă de seamă că 
acestea erau oprite de nori. "La ce bun să fiu soare dacă nişte 
simpli nori pot să-mi oprească razele? a exclamat el. Dacă norii 
sunt mai tari decât soarele, atunci prefer să fiu nor." Atunci se 
preface în nor. Zboară deasupra lumii, răspândeşte ploaia, dar 
deodată începe să sufle vântul şi împrăştie norul. "Ah, vântul 
reuşeşte să împrăştie norii, deci el este cel mai puternic, vreau 
să fiu vânt", hotărăşte el. 

— Şi atunci se face vânt? 

— Da, şi suflă peste toată lumea. Stârneşte furtuni, vijelii, 
taifunuri. Dar deodată bagă de seamă că un zid îi barează 
trecerea. Un zid foarte înalt şi foarte tare. Un munte. "La ce-mi 
serveşte să fiu vânt dacă un simplu munte poate să mă 
oprească? El e cel mai puternic!" zice el. 

— Şi se face munte! 

— Exact. Dar în acel moment simte ceva care îl loveşte. 
Ceva mai tare decât el, care îl sapă pe dinăuntru. Era... un mic 
pietrar... 

— Aaaaa! 

— Ţi-a plăcut povestea? 

— Cum să nu, mămico! 

— Eşti sigur că n-ai văzut altele mai frumoase la televizor? 

— Oh, nu, mămico! 

Ea râse şi-l strânse în braţe. 

— Spune-mi, mămico, crezi că tăticu sapă şi el? 

— Poate, cine ştie? În orice caz, pare convins că se va trans- 
forma în altceva dacă se duce mereu acolo jos. 

— Nu se simte bine aici? 

— Nu, fiule, îi e ruşine că e şomer. Crede că e mai bine să fie 
soare. Soare subteran. 

— Tata se crede regele furnicilor. 

Lucie zâmbi. 


— O să-i treacă. Ştii, şi el e un copil. Şi copiii sunt totdeauna 
fascinaţi de furnicare. Tu nu te-ai jucat niciodată cu furnicile? 

— Ba da, mămico. 

Lucie îi aranjă perna şi-l sărută. 

— Acum trebuie să te culci. Hai, noapte bună. 

— Noapte bună, mămico. 

Lucie văzu chibriturile puse pe noptieră. Probabil că încer- 
case din nou să formeze cele patru triunghiuri. Se întoarse în 
salon şi începu să citească mai departe cartea de arhitectură 
care istorisea povestea casei. 

In ea locuiseră mulţi oameni de ştiinţă. Mai ales protestanți. 
Michel Servet, de exemplu, trăise acolo vreme de câţiva ani. 

Atenţia îi fu reţinută în mod deosebit de un anumit pasaj, 
unde se spunea că în timpul războaielor religioase fusese săpată 
o subterană prin care protestanții să poată fugi afară din oraş. O 
subterană neobişnuit de adâncă şi de lungă... 


Cele trei insecte se aşază în triunghi pentru a realiza o 
comunicare absolută. In felul acesta nu va fi nevoie să-şi 
povestească aventurile, vor afla instantaneu tot ce li s-a întâm- 
plat, de parcă n-ar fi fost decât un singur corp care s-ar fi divizat 
în trei ca să poată ancheta mai bine. 

Işi împreunează antenele. Gândurile încep să circule, să 
fuzioneze. Informaţiile se transmit în cerc. Fiecare creier 
acţionează ca un tranzistor care conduce şi îmbogăţeşte 
mesajul electric pe care îl primeşte. Trei minţi de furnici unite în 
acest fel depăşesc simpla sumă a talentelor lor. 

Deodată vraja se rupe. 103 683 a reperat un miros 
persistent. Zidurile au antene. Mai exact două antene care se 
ivesc prin orificiul de la intrarea încăperii femelei 56. Cineva îi 
ascultă... 


Miezul nopţii. Trecuseră de-acum două zile de când Jonathan 
nu se mai întorsese. Lucie se plimba nervoasă de colo până colo 
prin salon. Trecu să-l vadă pe Nicolas care dormea dus şi, 
deodată, ceva îi atrase privirea. Chibriturile. În acel moment avu 
intuiţia că enigma beţelor de chibrit putea să constituie un 
început de răspuns la enigma pivniţei. Patru triunghiuri echila- 


terale din şase beţişoare... 

"Trebuie gândit altfel, dacă gândeşti ca de obicei, nu ajungi 
la nimic", repeta Jonathan. Luă chibriturile şi se întoarse în salon 
unde se jucă multă vreme cu ele. In fine, epuizată de nelinişte, 
se duse la culcare. 

In noaptea aceea avu un vis ciudat. Mai întâi îl văzu pe 
unchiul Edmond, sau cel puţin un personaj care corespundea cu 
descrierea pe care i-o făcuse bărbatul ei. Se afla într-un fel de 
coadă lungă ca la cinema, care se întindea în plin pustiu, cu 
pietriş cât vedeai cu ochii. Nişte soldaţi mexicani încadrau coada 
şi aveau grijă ca "totul să meargă bine". In depărtare se vedeau 
vreo zece spânzurători unde oamenii erau spânzurați. După ce 
mureau de-a binelea, erau daţi jos şi instalaţi alţii. Şi coada 
înainta... 

In spatele lui Edmond stătea Jonathan, apoi ea, şi după 
aceea un domn gras cu nişte ochelari mici de tot. Toţi aceşti 
condamnaţi la moarte pălăvrăgeau liniştiţi, de parcă nu se 
întâmpla nimic. 

Când în cele din urmă li se trecu frânghia pe după gât şi fură 
spânzurați, toţi patru unul lângă altul, nu făcură nimic decât să 
aştepte prosteşte. Unchiul Edmond se hotărî primul să vor- 
bească. Avea vocea răguşită, cum era şi normal în situaţia 
aceea: 

— Ce facem aici? 

— Nu ştiu... trăim. Ne naştem, după care trăim cât mai mult 
posibil. Dar acum cred că am ajuns la sfârşit, răspunse Jonathan. 
— Dragul meu nepot, eşti un pesimist. E sigur că suntem 
spânzurați şi înconjurați de soldaţi mexicani, dar asta nu e decât 
una din întâmplările vieţii, nu sfârşitul, ci doar o întâmplare. De 
altfel, această situaţie trebuie să aibă o rezolvare. Voi sunteţi 

bine legaţi la spate? 

Toţi îşi încercară legăturile. 

— Ah, nu, zise domnul gras. Eu pot să-mi desfac legăturile! 

Şi le desfăcu. 

— Bun, atunci eliberează-ne şi pe noi. 

— Păi, cum? 

— Leagănă-te până când ajungi la mâinile mele. 

Omul se zvârcoli şi reuşi să se transforme într-un pendul viu. 
După ce-i desfăcu legaturile lui Edmond, au putut să se 
elibereze toţi, din aproape în aproape, folosind aceeaşi tehnică. 


Apoi unchiul zise: 

— Faceţi ca mine! 

Şi, cu mici smucituri ale gâtului, Edmond înaintă de la o 
frânghie la alta spre ultima spânzurătoare din şir. Ceilalţi îl 
imitară. 

— Dar nu mai putem continua! Dincolo de bârna asta nu mai 
e nimic, ne vor descoperi. 

— Priviţi, în bârnă e o gaură mică. Haideţi! 

Edmond sări spre bârnă, se făcu mic de tot şi dispăru înăun- 
tru. Jonathan şi apoi domnul gras făcură la fel. Lucie îşi zise că 
ea nu va reuşi niciodată, totuşi se aruncă şi ea şi pătrunse în 
gaură! 

Înăuntru era o scară în spirală. Urcară treptele câte patru o 
dată. Auzeau deja strigătele militarilor care descoperiseră fuga 
lor. Los gringos, los gringos, cuidado! Zgomote de cizme, focuri 
de armă. Erau urmăriţi. 

Scara dădea într-o cameră de hotel modern cu vedere spre 
mare. Intrară şi încuiară uşa. Camera 8. Când au trântit uşa în 
urma lor, 8-ul vertical s-a transformat în 8 orizontal, simbolul 
infinitului. Camera era luxoasă şi se simțeau la adăpost de 
soldăţoi.. 

Când toţi suspinau uşuraţi, Lucie îl apucă deodată de guler 
pe soţul ei. 

— Trebuie să ne gândim la Nicolas, strigă ea, trebuie să ne 
gândim la Nicolas! 

ÎI lovi în cap cu o vază veche, pe care era pictat Hercule copil 
sugrumând şarpele. Jonathan căzu pe covor şi se transformă 
într-un... crevete decorticat care se răsucea în mod ridicol. 

Unchiul Edmond veni spre ea. 

— lţi pare rău, nu? 

— Nu înţeleg. 

— Vei înţelege, zise el zâmbind. Urmează-mă. 

O conduse pe balcon, cu faţa spre mare, şi pocni din degete. 
Din nori coborâră imediat şase chibrituri aprinse şi se aliniară 
deasupra mâinii lui. 

— Ascultă-mă bine, îi spuse el, oamenii gândesc totdeauna 
în acelaşi fel. Abordează lumea în aceeaşi manieră banală. E ca 
şi cum n-am face fotografii decât cu un obiectiv cu unghi mare. 
E şi ăsta un fel de a vedea realitatea, dar nu e singurul. 
TREBUIE... GÂNDIT... ALTFEL! Priveşte. 


Chibriturile se învârtiră o clipă în aer, apoi se adunară pe 
podea. Se târau, de parcă ar fi fost vii, ca să formeze... 

A doua zi, uşor surescitată, Lucie cumpără un aparat de 
sudură. In cele din urmă îi veni de hac broaştei. Pe când se 
pregătea să treacă pragul pivniţei, în bucătărie îşi făcu apariţia 
Nicolas, pe jumătate adormit încă. 

— Mămico! Unde te duci? 

— Mă duc după tatăl tău. Se crede un nor capabil să traver- 
seze munţii. Mă duc să văd dacă nu cumva exagerează puţin. |ţi 
voi povesti... 

— Nu, mămico, nu pleca, nu pleca... voi rămâne singur. 

— Nu-ţi face griji, Nicolas, n-am să stau mult, mă voi 
întoarce, aşteaptă-mă. 

Lucie îşi îndreptă lanterna spre pivniţă. Era întunecoasă, atât 
de întunecoasă... 


Cine e acolo? 

Cele două antene înaintează, apare un cap, apoi un torace şi 
un abdomen. E mica şchioapă cu parfum de stâncă. 

Vor să sară pe ea, dar în spatele ei se profilează mandibulele 
a vreo sută de luptătoare înarmate până în dinţi. Toate miros a 
stâncă. 

Să fugim prin culoarul secret! lansează femela 56. 
Indepărtează piatra şi dă la iveală subterana. Apoi, bătând 
din aripi, se înalţă gata să atingă plafonul, de unde trage cu acid 
asupra primilor intruşi. Cei doi acoliţi ai ei fug, în timp ce o 
sugestie brutală ţâşneşte din rândurile trupei de războinice. 

Omorâţi-i! 

56 se aruncă şi ea în gaură; jeturi de acid sunt cât pe-aci s-o 
nimerească. 

Repede! prindeţi-i! 

Sute de picioare se năpustesc în urma ei. Spioanele sunt al 
naibii de multe! Ele se îngrămădesc zgomotos pe culoarul îngust 
pentru a-i prinde pe cei trei. 

Alergând cât îi ţin picioarele, cu antenele culcate pe spate, 
masculul, femela şi luptătoarea se grăbesc pe culoarul care nu 
mai e secret. les astfel din zona gineceului şi coboară la etajele 
de jos. Coridorul îngust ajunge în curând la o bifurcaţie. De 
acum înainte intersecțiile se înmulţesc, dar 327 reuşeşte să se 


orienteze şi-şi trage după el tovarăşele de suferinţă. 

Deodată, la cotitura unui tunel, dau de o trupă de luptătoare 
care se repede în direcţia lor. Incredibil: e şchioapa, care i-a şi 
ajuns. Hotărât lucru, machiavelica insectă cunoaşte toate 
scurtăturile! 

Fugarii bat în retragere şi o iau la fugă. Când pot în sfârşit să 
se odihnească puţin, 103 683 emite că ar fi mai bine să nu se 
bată pe terenul celorlalte, care prea circulă în voie în această 
încâlceala de culoare. 

Când duşmanul pare mai tare, acţionează astfel încât să 
scapi modului său de înţelegere. Această veche cugetare emisă 
de prima Matcă se potrivea perfect situaţiei lor. 56 are o idee; 
propune să se camufleze în interiorul unui zid! 

Mai înainte ca războinicele cu miros de stâncă să dea peste 
ei, toţi trei sapă din toate puterile într-un perete lateral, atacând 
pământul cu mandibulele. Ochii şi antenele li s-au umplut de 
pământ. Uneori, ca să aibă mai mult spor, lasă să le alunece pe 
gât înghiţituri mari de pământ gras. Când cavitatea a devenit 
destul de adâncă, toţi trei se cuibăresc în ea, refac zidul şi 
aşteaptă. Urmăritorii sosesc şi trec în goană mare. Dar se întorc 
destul de repede, de data asta cu paşi lenți. Dau târcoale 
dincolo de peretele subţire... 

Nu, nu i-au descoperit. Totuşi este imposibil să rămână 
acolo. Până la urmă celelalte vor detecta câteva din moleculele 
lor. Aşa că se apucă de săpat. 103 683, echipată cu mandibulele 
cele mai mari, sfredeleşte prima; cei doi sexuaţi înlătură nisipul, 
astupând trecerea în spatele lor. 

Ucigaşele au înţeles manevra. Sondează zidurile, dau de 
urma lor şi încep să sape cu frenezie. Cele trei furnici fac un 
viraj descendent Oricum, în noroiul ăsta negru e greu să urmă- 
reşti pe cineva. In fiecare secundă iau naştere câte trei culoare 
iar două se astupă. Mai întocmeşte în condiţiile astea o hartă a 
Cetăţii cât de cât fiabilă! Singurele repere fixe sunt domul şi 
trunchiul de copac. 

Cele trei furnici se afundă lent în carnea Cetăţii. Uneori dau 
peste o liană lungă, e iederă plantată de furnicile agricole 
pentru ca cetatea să nu se năruie în timpul ploilor. Pe alocuri, 
pământul devine mai tare şi mandibulele se lovesc de piatră; 
atunci se impune un ocol. 

Cei doi sexuaţi nu mai percep vibraţiile urmăritorilor; 


hotărăsc să se oprească. Se află într-o pungă de aer din inima 
cetăţii Bel-o-kan. O odaie impermeabilă, inodoră, necunoscută 
de nimeni. O insulă pustie. Cine să vină să-i descopere în 
această cavernă minusculă? Se simt aici ca în ovalul întunecos 
al abdomenului maicii lor. 

56 bate uşor cu capătul antenelor în capul celei de lângă ea: 
un apel la trofalaxie. 327 îşi îndoaie antenele în semn de accep- 
tare, apoi îşi lipeşte gura de gura femelei. Regurgitează puţin 
mierat de păduche-de-frunză, din cel oferit de prima gardiană. 
56 se simte imediat întremată. 103 683 o ciocăneşte şi ea pe 
cap. Işi lipesc buzele şi 56 transmite din hrana pe care abia a 
ingurgitat-o. După aceea toţi trei se mângâie şi se fricţionează 
reciproc. Ah, cât de plăcut e pentru o furnică să ofere! 

Şi-au recăpătat forţele, dar ştiu că nu vor putea rămâne 
acolo la infinit. Oxigenul se va epuiza. Şi chiar dacă furnicile 
reuşesc să supravieţuiască destul de multa vreme fără hrană, 
fără apă, fără aer şi căldură, absenţa acestor elemente vitale le 
provoacă până la urmă un somn mortal. 

Antenele intră în contact. 

Acum ce facem? 

Cohorta de treizeci de războinice câştigate pentru cauza 
noastră ne aşteaptă într-o sală a etajului cincizeci de la subsol. 

Să mergem. 

Incep din nou să sape, orientându-se cu ajutorul unui organ 
special — organul lui Johnston —, sensibil la câmpurile mag- 
netice terestre. Consideră astfel că se află între hambarele cu 
cereale de la etajul -18 şi crescătoriile de ciuperci de la etajul - 
20. Cu toate acestea, pe măsură ce coboară se face tot mai frig. 
Când se lasă noaptea, îngheţul pătrunde adânc în sol. Gesturile 
li se încetinesc. Pentru ca în cele din urmă să încremenească, în 
aşteptarea unei temperaturi mai ridicate. 


— Jonathan, Jonathan, eu sunt, Lucie! 

Pe măsură ce se afunda în acel univers al tenebrelor, simţea 
cum o cuprinde frica. Coborârea interminabilă a treptelor scării 
răsucite o făcuse până la urmă să cadă într-o stare secundă, 
care îi dădea senzaţia că se cufundă din ce în ce mai adânc în 
ea însăşi. Simţea acum o durere difuză în pântec, după ce mai 
întâi gâtul i se uscase brusc, apoi simţise un nod în plex, urmat 


de înţepături puternice în stomac. 

Genunchii, picioarele continuau să funcţioneze în mod 
automat. Oare în curând n-or s-o mai asculte, or s-o doară şi ele, 
se va opri din coborât? 

În minte îi veniră brusc imagini din copilărie. Mama ei 
autoritară care tot timpul o scotea vinovată, care comitea mii de 
nedreptăţi în favoarea fraţilor răsfăţaţi... Şi tatăl ei, un tip slab, 
care tremura de frica nevestei lui, care tot timpul fugea de cele 
mai mici discuţii şi care ceda în fata oricărei dorinţe a reginei 
mame. Tatăl ei, laşul... 

Aceste reminiscenţe penibile îi provocară sentimentul că 
fusese nedreaptă cu Jonathan. De fapt, îi reproşase tot ce-i 
amintea la el de tatăl ei. Şi tocmai faptul că-l copleşea tot timpul 
cu reproşuri reuşise să-l inhibe, să-l descurajeze, făcându-l, 
puţin câte puţin, să semene cu tatăl ei. Astfel, ciclul reîncepuse. 
Recrease, fără ca măcar să-şi dea seama, ceea ce detesta mai 
mult: cuplul părinţilor ei. 

Trebuia să întrerupă ciclul. Avea pică pe ea pentru ocările cu 
care îşi gratificase bărbatul. Trebuia să îndrepte lucrurile. 

Continua să se rotească, să coboare. Faptul că îşi recunos- 
cuse propria vinovăţie o ajutase să-şi elibereze corpul de teamă 
şi de durerile apăsătoare. Deodată, aproape că se lovi de o uşă. 
O uşă banală; în parte acoperită cu nişte inscripţii pe care nu 
zăbovi să le citească. Apăsă pe clanţă şi uşa se deschise fără să 
scârţâie. 

Scara continua şi dincolo de uşă. Singura diferenţă notabilă o 
constituiau vinişoarele de minereu de fier care apăreau în mij- 
locul pietrei. Amestecat cu apa infiltrată, provenind probabil de 
la un râu subteran, fierul căpătase tonalități ocru-roşcate. 

Totuşi Lucie avea impresia că abordase o nouă etapă. ŞI 
deodată lanterna lumină nişte pete de sânge la picioarele ei. 
Probabil că erau cele lăsate de Ouarzazate. Prin urmare, 
curajosul căţeluş ajunsese până aici... Sângele era împroşcat 
peste tot, dar pe pereţi era greu să faci deosebirea între petele 
de sânge şi cele de fier ruginit. 

Deodată auzi un zgomot. Nişte părâituri. De parcă nişte fiin- 
te s-ar fi apropiat de ea. Paşii erau nervoşi, ca şi cum acele fiinţe 
ar fi fost timide, şi n-ar fi îndrăznit să se apropie. Se opri să cer- 
ceteze întunericul cu lumina lanternei. Descoperi originea zgo- 
motului şi scoase un urlet cumplit. Dar acolo unde se afla nu 


putea s-o audă nimeni. 


Se făcu dimineaţă pentru toate creaturile Pământului. Îşi 
continuară coborârea. Etajul -36. 103 683 cunoaşte bine locul, e 
de părere că pot să iasă fără nici un pericol. Războinicele 
stâncoase n-au putut să-i urmărească până acolo. 

les în nişte galerii joase complet pustii. Din loc în loc, la 
stânga şi la dreapta, se văd găurile vechilor hambare 
abandonate de cel puţin zece hibernări. Solul e vâscos. Probabil 
din cauza umezelii infiltrate. lată de ce această zonă, 
considerată ca insalubră, se transformase într-unul din cartierele 
cele mai rău famate din Bel-o-kan. 

Pute. 

Masculul şi femela sunt cam neliniştiţi. Percep prezenţe 
ostile, antene care îi spionează. Probabil că locul e plin de 
insecte parazite şi ocupanţi ilegali. 

înaintează, cu mandibulele larg deschise, prin sălile şi tune- 
lurile lugubre. Un ţârâit ascuţit îi face să tresară brusc. Cri, cri, 
cri... Aceste sunete nu-şi schimbă tonalitatea. Se îmbină într-o 
melopee hipnotică, răsunând în cavernele de noroi. 

Luptătoarea crede că e vorba de greieri. Asta e cântecul lor 
de dragoste. Cele două sexuate nu sunt decât pe jumătate 
liniştite. E totuşi incredibil ca nişte greieri să ajungă să nu se 
sinchisească de trupele federale chiar în interiorul Cetăţii! 

103 683 însă nu e surprinsă. Ultima Matcă avea o maximă 
care suna astfel: Mai bine să-ţi consolidezi punctele tari decât să 
vrei să controlezi totul. Şi iată rezultatul... 

Zgomote diferite. De parcă cineva ar săpa foarte repede. să 
le fi găsit oare războinicele cu miros de stâncă? Nu... In faţa lor 
se ivesc brusc două mâini. Muchia lor formează un fel de greblă. 
Mâinile apucă pământul şi îl trag în spate, împingând înainte un 
corp enorm şi negru. 

De n-ar fi o cârtiţă! 

Încremenesc toţi trei cu mandibulele căscate 

E o cârtiţă. 

Vârtej de nisip. Ghem de blană neagră şi de gheare albe. 
Animalul pare că înoată între straturile sedimentare ca o 
broască într-un lac. Sunt pălmuiţi, răsuciţi, lipiţi de bucăţile de 
argilă. Dar scapă nevătămaţi. Maşina de săpat a trecut. Cârtiţa 


căuta viermi. Cea mai mare plăcere a ei este să-i muşte de 
ganglionii nervoşi pentru a-i paraliza, apoi să-i stocheze vii în 
vizuina ei. 

Cele trei furnici se debarasează de pământul de pe ele şi 
pornesc din nou la drum, după ce se mai spală o dată, cât se 
poate de minuţios. 


Tocmai au pătruns pe un culoar foarte îngust şi foarte înalt. 
Luptătoarea-ghid lansează un avertisment în privinţa plafonului. 
Într-adevăr, tavanul e tapisat cu ploşniţe roşii pătate cu negru. 

Aceste insecte lungi de trei capete (nouă milimetri) par să 
aibă desenaţi pe spate nişte ochi mânioşi. In general se hrănesc 
cu carnea jilavă a insectelor moarte şi, uneori, chiar şi cu 
insecte vii. 

O ploşniţă îşi dă imediat drumul peste cei trei. Mai înainte de 
a fi atins solul, 103 683 îşi basculează abdomenul sub torace şi 
trage un jet de acid formic. Ploşniţa aterizează transformată 
într-o marmeladă caldă. 

O mănâncă în grabă, apoi traversează încăperea, mai înainte 
ca alta dintre acele insecte monstruoase să se arunce asupra 
lor. 


INTELIGENȚA: Am început experienţele propriu-zise în ianu- 
arie 58. Prima temă: inteligenţa. Sunt inteligente furnicile? 
Pentru a afla acest lucru, am pus o furnică roşcată (formica 
rufa), de talie medie şi tip asexuat, să rezolve următoarea 
problemă: am aşezat pe fundul unei găuri o bucată de miere 
întărită. Dar gaura este astupată de o rămurică, nu prea grea 
însă foarte lungă şi bine înfiptă. În mod normal, furnica măreşte 
gaura ca să treacă, dar, în cazul de faţă, suportul fiind din 
plastic rigid, ea nu-l poate străpunge. 

Prima zi: furnica trage cu smucituri de rămurică, o ridică 
puţin, îi dă drumul, apoi o ridică din nou. 

A doua zi: furnica face acelaşi lucru. Incearcă de asemenea 
să cresteze rămurică la bază. Fără rezultat. 

A treia zi: idem. S-ar zice că insecta a adoptat un mod de 
gândire greşit şi persistă, pentru că e incapabilă să imagineze 
un altul. Asta ar fi o dovadă a lipsei sale de inteligenţă. 


A patra zi: idem. 

A cincea zi: idem. 

A şasea zi: când m-am sculat azi dimineaţă am găsit rămu- 
rică scoasă din gaură. Probabil că totul s-a petrecut în timpul 
nopţii. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Galeriile următoare sunt pe jumătate astupate. Acolo sus, 
pământul rece şi uscat, ţinut de rădăcini albe, formează 
adevăraţi ciorchini. Uneori se rostogolesc bucăţi întregi. Astea 
se numesc "grindini interioare". Singurul mijloc cunoscut de a te 
proteja împotriva lor este să-ţi sporeşti vigilenţa şi să sari într-o 
parte la cel mai mic miros de surpare. 

Cele trei furnici înaintează cu pântecul lipit de sol, cu ante- 
nele îndoite pe spate, cu picioarele mult depărtate. 103 683 
pare că ştie cu precizie unde îi duce. Solul devine din nou umed. 
In locul acela stăruie un miros urât. Un miros de viaţă. Un miros 
de animal. 

Masculul 327 se opreşte. Nu e foarte sigur, dar i s-a părut ca 
un perete s-a mişcat imperceptibil. Se apropie de zona 
suspectă, zidul freamătă din nou. S-ar părea că se conturează o 
gură. Se dă înapoi. De data asta e ceva prea mic ca să fie o 
cârtiţă. Gura se transformă în spirală, iar în centrul ei apare o 
protuberanţă care ţâşneşte pentru a se arunca asupra lui. 

Masculul scoate un strigăt olfactiv. 

O râmă! Masculul o retează cu o tăietură de mandibule. Dar 
din pereţi începe să plouă cu animale din astea care se 
răsucesc. În curând sunt atâtea, încât te-ai crede în intestinul 
unei păsări. 

Un vierme încearcă să încolăcească toracele femelei, dar 
aceasta clămpăne scurt din mandibule şi îl taie în mai multe 
bucăţi care se împrăştie, ondulându-se. Se apropie şi alte râme, 
li se încolăcesc în jurul picioarelor, în jurul capetelor. Contactul 
cu antenele e deosebit de insuportabil. Toţi trei recurg la arme 
şi trag cu acid în inofensivii ascarizi. La sfârşit solul e plin de 
rămăşiţe de carne de culoare ocru care ţopăie de parcă i-ar 
sfida. 


O iau la sănătoasa. 

După ce-şi trag sufletul, 103 683 le indică un alt şir de 
culoare. Pe măsură ce înaintează miroase din ce în ce mai urât, 
dar cu timpul se obişnuiesc. Cu toate te obişnuieşti. Luptătoarea 
arată un zid şi le spune că acolo trebuie săpat. 

Aici sunt vechile grupuri sanitare cu compost, iar locul de 
întâlnire e chiar alături. Ne place să ne strângem aici, e un loc 
liniştit. 

Trec prin perete. De cealaltă parte e o sală mare care 
miroase a excremente. 

Intr-adevăr, cele treizeci de luptătoare câştigate pentru 
cauza lor sunt acolo şi îi aşteaptă. Dar pentru a discuta cu ele ar 
trebui să se priceapă la jocul de puzzle, căci toate sunt făcute 
bucăţi. Deseori, capul e foarte departe de torace... 

Cei trei cercetează înspăimântați sala macabră. Cine le-o fi 
ucis chiar aici, sub picioarele cetăţii Bel-o-kan? 

Cu siguranţă ceva care provine de dedesubt, emite masculul 
327. 

Işi înfige mandibulele. Durere. Dedesubt e stâncă. 

O enormă stâncă de granit, precizează puţin cam târziu 103 
683, aici e fundul, podeaua tare a oraşului. Şi e groasă. Foarte 
groasă. Şi lată. Foarte lată: Nu i s-a găsit niciodată marginea. 

La urma urmelor, poate că acolo era chiar fundul lumii. In 
momentul acela se simţi un miros ciudat. Ceva intrase în 
încăpere. Ceva care le devine imediat simpatic. Nu, nu o furnică 
din Roi, ci o coleopteră lomecuză. 

Pe când era doar larvă, 56 o auzise pe Matcă vorbind despre 
această insectă: 

Nici o senzaţie nu o poate egala pe cea provocată de 
absorbţia nectarului de lomecuză, după ce ai gustat din el. Rod 
al tuturor dorințelor fizice, secreția ei anihilează voinţele cele 
mai sălbatice. 

In realitate, consumarea acestei substanţe anulează 
durerea, frica, inteligenţa. Furnicile care au norocul să-i 
supravieţuiască furnizoarei lor de otravă părăsesc în mod 
irezistibil Cetatea în căutarea unor noi doze. Nu mai mănâncă, 
nu se mai odihnesc şi merg până la epuizare. Apoi, dacă nu 
găsesc nici o lomecuză, se lipesc de un fir de iarbă şi se lasă să 
moară, pradă chinurilor provocate de lipsa drogului. 

Pe când era mică, 56 întrebase într-o zi pentru ce sunt tole- 


rate în Cetate astfel de flageluri, pe care termitele şi albinele le- 
ar masacra fără menajamente. Matca îi răspunsese că există 
două feluri diferite de a înfrunta o problemă: ori o împiedici să 
se apropie, ori o laşi să treacă prin tine. Cea de a doua abordare 
nu este neapărat cea mai rea. Secreţiile de lomecuză, bine 
dozate sau amestecate cu alte substanţe, devin într-adevăr 
nişte medicamente excelente. 

Masculul 327 înaintează primul. Subjugat de frumuseţea 
aromelor emanate de lomecuză, 327 îi linge perişorii abdo- 
menului. Aceştia supurează nişte licori halucinogene. Fapt 
tulburător: abdomenul otrăvitoarei, prevăzut cu doi peri lungi, 
are exact aceeaşi configuraţie cu un cap de furnică cu antenele 
lui! 

Femela 56 dă fuga şi ea, dar nu are timp să înceapă să se 
delecteze. Se aude şuieratul unui jet de acid. 103 683 şi-a 
pregătit arma şi a tras! Lomecuza arsă se zvârcoleşte de durere. 

Luptătoarea îşi comentează liniştită intervenţia: 

E anormal să găseşti această insectă la o asemenea adân- 
cime. Lomecuzele nu ştiu să sape pământul. Cineva a adus-o în 
mod voit pentru a ne împiedica să mergem mai departe! Pe-aici 
e ceva de descoperit. 

Ceilalţi doi, ruşinaţi, nu pot decât să admire luciditatea cole- 
gei lor. Toţi trei caută îndelung. Deplasează pietrişul, adulmecă 
cele mai mici colţişoare ale încăperii. Indiciile sunt puţine. In 
cele din urmă descoperă un miros cunoscut. Izul de focă al 
asasinilor. Abia perceptibil, doar două-trei molecule, dar e de 
ajuns. Provine de acolo, chiar de sub roca aceea mică. O mută 
din loc şi scot la iveală un culoar secret. Incă unul. 

Numai că acesta are o caracteristică specială: nu e săpat nici 
în pământ, nici în lemn. Este scobit de-a dreptul în rocă grani- 
tică! Nici o mandibulă n-ar fi putut să atace un astfel de mate- 
rial. 

Culoarul este destul de larg, dar toţi trei coboară cu pru- 
denţă. După un traseu scurt, ajung într-o sală mare, plină cu 
hrană. Făină de mai multe feluri, miere, cereale, tot felul de 
carne... Se află acolo cantităţi surprinzătoare, cu care Cetatea s- 
ar putea hrăni vreme de cinci hibernări! Şi totul degajă acelaşi 
miros de stâncă al războinicelor care îi urmăresc. 

Cum e cu putinţă ca un grânar atât de bine aprovizionat să fi 
fost amenajat în taină aici? Ba pe deasupra şi cu o lomecuză 


care să blocheze accesul! Această informaţie nu circulase nicio- 
dată între antenele Roiului... 

Se ospătează copios apoi îşi unesc antenele pentru a analiza 
situaţia. Povestea devine din ce în ce mai tenebroasă. Arma 
secretă care nimiceşte expediţia numărul unu, războinicele cu 
miros special care îi atacă peste tot, lomecuza, o ascunzătoare 
plină cu hrană sub podeaua Cetăţii... Asta depăşeşte ipoteza 
unui grup de spioni mercenari aflaţi în serviciul piticelor. Sau 
sunt al naibii de bine organizaţi! 

327 şi partenerii lui nu au însă răgazul să aprofundeze 
situaţia. Vibraţii surde se repercutează în adâncime. Pam pam 
pampam, pam pam pampam! Sus, lucrătoarele bat cu abdo- 
menul în sol. E grav. S-a ajuns la faza a doua a alarmei. Nu pot 
să nu ţină seama de acest apel. Picioarele lor fac în mod auto- 
mat cale întoarsă. Corpurile, puse în mişcare de o forţă 
irezistibilă, sunt deja pe drumul care îi va duce alături de restul 
Roiului. 

Şchioapa, care îi urmărea de la distanţă, se simte uşurată. 
Uf! N-au descoperit nimic... 


În cele din urmă, văzând că nici mama şi nici tatăl lui nu se 
mai întorceau din pivniţă, Nicolas se hotărî să anunţe poliţia. Și 
astfel, un copil înfometat şi cu ochii roşii îşi făcu apariţia la 
comisariatul de poliţie pentru a explica poliţiştilor că "părinţii lui 
dispăruseră în pivniţă", devoraţi probabil de şobolani sau de 
furnici. Doi poliţişti, uimiţi la culme, îl însoţiră până la nr. 3 de pe 
strada Sibariţilor. 


INTELIGENȚA (urmare): Experienţa este reluată, dar cu o 
cameră video. 

Subiectul: o altă furnică din aceeaşi specie şi acelaşi cuib. 

— Prima zi: trage, împinge şi muşcă rămurică fără nici un 
rezultat. 

— A doua zi: idem. 

— A treia zi: gata! a găsit ceva! Trage puţin, blochează 
vârându-şi abdomenul în gaură şi umflându-l, apoi prinde mai de 
jos şi o ia de la capăt. În felul acesta, prin mici smucituri, furnica 
scoate încet rămurică. Prin urmare asta era... 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Alarma a fost provocată de un eveniment extraordinar. La- 
chola-kan, cetatea-fiică situată cel mai la vest, a fost atacată de 
legiuni întregi de furnici pitice. 

Aşadar s-au hotărât să înceapă iar... 

Acum războiul e inevitabil. 

Supraviețuitorii, care au reuşit să treacă de blocada impusă 
de shigaepouiene, povestesc nişte lucruri incredibile. lată ce s-a 
întâmplat, după spusele lor: 

La 17° u.t, o creangă lungă de salcâm s-a apropiat de in- 
trarea principală din La-chola-kan. O creangă anormal de mo- 
bilă. S-a înfipt dintr-o singura lovitură şi a distrus orificiul... 
Învârtindu-se! 

Santinelele au ieşit să atace acel obiect neidentificat, dar 
toate au fost nimicite. După aceea, toată lumea a rămas blocată 
înăuntru aşteptând ca ramura să înceteze distrugerile. Dar ea 
nu se oprea deloc. 

Creanga a retezat domul de parcă ar fi fost un boboc de 
trandafir şi a scotocit prin culoare. Zadarnic au mitraliat luptă- 
toarele, acidul nu avea nici un efect asupra acelui vegetal dis- 
trugător. 

Lacholakanienele erau pierite de groază. Până la urmă însă 
totul s-a oprit. A urmat un răgaz de 2* u.t, apoi legiunile de 
pitice au sosit la atac. 

Spartă cum era, cetatea-fiică a rezistat cu greu primului 
atac. Pierderile se cifrează la zeci de mii. Cei care au scăpat cu 
viaţă s-au refugiat în cele din urmă în trunchiul lor de pin, 
reuşind să susţină asediul. Cu toate acestea, nu vor putea 
supravieţui multă vreme, fiindcă nu mai au nici o rezervă 
alimentară iar inamicul a ajuns deja pe culoarele de lemn ale 
Cetăţii interzise. 

La-chola-kan făcând parte din Federație, Bel-o-kan şi toate 
cetăţile-fiice vecine au datoria să-i vină în ajutor. Pregătirea de 
luptă e decretată chiar mai înainte ca antenele să fi recepționat 
sfârşitul primelor relatări ale dramei. Cine mai vorbeşte de odih- 
nă şi de reconstrucţie? Primul război de primăvară a început. 


În vreme ce masculul 327, femela 56 şi luptătoarea 103 683 
urcă de zor etajele, în jurul lor agitația e în toi. 

Doicile coboară ouăle, larvele şi nimfele la etajul — 43. Mul- 
gătorii de păduchi-de-frunză îşi ascund cireada verde în străfun- 
durile cetăţii. Agricultoarele pregătesc stocuri de alimente tăiate 
mărunt care să poată servi drept raţii de luptă. În sălile castelor 
militare, artileristele îşi umplu până la refuz abdomenul cu acid 
formic. Tăietoarele îşi agită mandibulele. Mercenarele se gru- 
pează în legiuni compacte. Sexuaţii se închid în cartierele lor. 

Nu se poate ataca imediat, e prea frig. Dar mâine dimineaţă, 
o dată cu primele raze ale soarelui, se va dezlănţui războiul. 
Sus, pe dom, se închid gurile de reglare termică. Cetatea Bel-o- 
kan îşi contractă porii, îşi retrage ghearele şi strânge din dinţi. E 
gata să muşte. 


Cel mai solid dintre poliţişti îşi trece braţul pe după umerii 
băiatului. 

— Eşti sigur că sunt acolo înăuntru? 

Copilul, cu un aer exasperat, se smuci fără să răspundă. 
Inspectorul Galin se aplecă deasupra scării şi strigă un 'hei!", pe 
cât de puternic, pe atât de ridicol. li răspunse doar ecoul. 

— Pare într-adevăr foarte adâncă, făcu el. Nu putem să 
coborâm aşa, ne-ar trebui nişte ustensile. 

Comisarul Bilsheim îşi aşeză un deget dolofan peste buze; 
faţa lui avea o expresie preocupată. 

— Evident. Evident. 

— Mă duc după pompieri, zise inspectorul Galin. 

— De acord. Între timp eu îl voi interoga pe micut. 

Comisarul arătă spre broasca topită. 

— Mama ta a făcut asta? 

— Da. 

— Să ştii că ai o mamă dezgheţată. Nu cunosc prea multe 
femei în stare să se folosească de un aparat de sudură ca să 
forţeze o uşă blindată... Şi nu cunosc nici una care să ştie să 
desfunde o chiuvetă. 

Dar lui Nicolas nu-i ardea de glumă. 

— Voia să se ducă după tata. 


— Aşa e, scuză-mă... De cât timp sunt acolo jos? 

— De două zile. 

Bilsheim îşi scărpină nasul. 

— Şi nu ştii de ce-a coborât tatăl tău? 

— La început s-a dus după câine. Pe urmă nu ştiu. A cum- 
părat o mulţime de plăci de metal şi le-a dus jos. După aceea a 
cumpărat o sumedenie de cărţi despre furnici. 

— Furnici? Evident, evident. 

Comisarul Bilsheim, cam derutat, se mulţumi să dea din cap, 
murmurând din nou "evident, evident..." Cazul se anunţa dificil. 
Nu-i prindea şpilul. Nu era prima oară când avea de-a face cu 
cazuri "speciale". Ba chiar s-ar fi putut spune că toate chestiile 
necurate i se repartizau lui în mod sistematic. Asta se datora 
fără îndoială uneia din principalele lui calităţi: le dădea nebunilor 
impresia că în sfârşit găsiseră şi ei pe cineva care îi înţelege. 

Era un talent pe care îl avea din naştere. Incă din copilărie, 
colegii de scoală veneau la el să-i împărtăşească propriile lor 
deliruri. lar el dădea din cap cu un aer de înţelegere, uitându-se 
fix la interlocutorul lui şi zicând doar "evident". Chestia asta 
mergea totdeauna. Ne complicăm viaţa vrând să compunem 
fraze sofisticate şi complimente pentru a-i impresiona sau a-i 
seduce pe ceilalţi; dar Bilsheim băgase de seamă că acest sim- 
plu cuvânt, "evident", era mai mult decât suficient. Încă un 
mister al comunicării interumane elucidat. 

Fenomenul era cu atât mai curios cu cât Bilsheim, care 
practic nu vorbea niciodată, obținuse la el în scoală reputaţia de 
mare orator. Chiar era solicitat să facă discursurile de sfârşit de 
an. 

Bilsheim ar fi putut să devină psihiatru, dar uniforma îl fas- 
cina. lar în privinţa asta, bluza albă nu rezista comparaţiei. Intr-o 
lume de ţicniţi, poliţia şi armata erau în fond singurele 
portdrapele ale "celor care nu se lasă pe tânjeală". Căci, deşi 
credea că îi înţelege, Bilsheim îi detesta pe toţi acei oameni care 
vorbesc tot timpul. Nişte descreieraţi! Cel mai mult îl enervau 
cei care vorbesc cu glas tare în metrou, jucând pentru a doua 
oară scena unui eşec pe care tocmai l-au trăit. 

Când se angajase în poliţie, talentul lui Bilsheim fusese 
imediat reperat de superiorii lui. Îi pasau sistematic toate 
"cazurile neclare". În general nu rezolva nimic, dar în orice caz 
se ocupa de ele şi asta era deja mult. 


— Ah, şi mai sunt şi chibriturile! 

— Ce-i cu chibriturile? 

— Cu şase chibrituri trebuie să formezi patru triunghiuri dacă 
vrei să găseşti soluţia. 

— Ce soluţie? 

— "Noul mod de gândire". Cealaltă "logică" despre care vor- 
bea tata. 

— Evident. 

De data asta băiatul se revoltă: 

— Nu, nu e deloc "evident"! Trebuie să cauţi forma geome- 
trică în care poţi să faci patru triunghiuri. Furnicile, unchiul 
Edmond, chibriturile, toate astea sunt legate între ele. 

— Unchiul Edmond? Cine e acest unchi Edmond? 

Nicolas se aprinse. 

— El e cel care a întocmit Enciclopedia cunoaşterii relative şi 
absolute. Dar a murit. Poate că din cauza şobolanilor. Şobolanii 
l-au ucis pe Ouarzazate. 

Comisarul Bilsheim suspină adânc. Să mori, nu alta! Ce-o să 
iasă din mormolocul ăsta când va fi mare? Cel puţin un alcoolic. 
Inspectorul Galin sosi în sfârşit cu pompierii. Bilsheim îl privi cu 
mândrie. Galin ăsta era un tip grozav. Ba chiar pervers. ÎI 
pasionau poveştile nebuneşti. Cu cât o chestie era mai smintită, 
cu atât mai mult se ambala. 

Bilsheim cel înţelegător şi Galin cel entuziast formau ofici- 
oasa brigadă care se ocupa de "cazuri ţicnite de care nimeni nu 
vrea să se ocupe". Fuseseră deja trimişi să cerceteze cazul 
"bătrânei înfulecate de pisicile ei", al "prostituatei care-şi 
înăbuşea clienţii cu limba", fără să uităm cazul "distrugătorului 
de capete de cămătari". 

— Bun, zise Galin, rămâi aici, şefule. Noi ne ducem jos şi ţi-i 
aducem pe tărgi gonflabile. 


În încăperea nupţială, Matca nu mai ouă. Ridică o singură 
antenă şi cere să rămână singură. Servitoarele dispar. 

Belo-kiu-kiuni, sexul viu al Cetăţii, nu e deloc liniştită. 

Nu, nu-i e frică de război. A mai câştigat şi pierdut vreo 
cincizeci până acum. Altceva o îngrijorează. Povestea aceea cu 
arma secretă. Creanga de salcâm care se răsuceşte şi care 
smulge domul. Nu a uitat nici ce i-a povestit masculul 327 des- 


pre cele douăzeci şi opt de războinice moarte fără ca măcar să fi 
luat poziţie de luptă... Putea risca să nu ţină seama de aceste 
date extraordinare? 

Acum nu mai putea. 

Dar ce să facă? 

Belo-kiu-kiuni îşi aminteşte de acea împrejurare când a tre- 
buit să înfrunte altă "armă secretă de neînțeles". Asta se petre- 
cuse în timpul războiului împotriva termitelor din sud. Într-o 
bună zi fusese anunţată că o unitate de o sută douăzeci de 
luptătoare era nu distrusă, ci "imobilizată"! 

Panica ajunsese la culme. Crezuseră că n-au să le mai poată 
învinge niciodată pe termite, care luaseră faţă de ele un avans 
tehnologic decisiv. 

Fuseseră trimişi spioni. Într-adevăr, termitele reuşiseră să 
obţină o castă de artileriste lansatoare de clei. Nazutitermele. 
Ele reuşeau să proiecteze la o distanţă de două sute de capete 
un lipici care bloca picioarele şi maxilarele luptătoarelor. 

Federaţia se gândise îndelung şi până la urmă găsise o 
soluţie: furnicile să înainteze protejându-se cu frunze uscate. 
Asta a şi dus de altfel la faimoasa bătălie a Frunzelor Uscate, 
câştigată de trupele belokaniene. 

Totuşi, de data asta adversarele nu mai erau nişte termite 
greoaie, ci piticele, a căror vioiciune şi inteligenţă le mai luaseră 
deja prin surprindere. În plus, arma secretă părea deosebit de 
distrugătoare. 

Îşi pipăi nervoasă antenele. 

Ce ştia cu precizie despre pitice? 

Multe, dar nu cine ştie ce. 

Apăruseră în regiune în urmă cu o sută de ani. La început 
fuseseră doar câteva cercetaşe. Cum talia lor era destul de 
mică, nimeni nu le luase prea în serios. După aceea sosiseră 
caravanele piticelor, care îşi cărau ouăle şi rezervele alimentare. 
Îşi petrecuseră prima noapte sub rădăcina marelui pin. 

Dimineaţă nu mai erau decât jumătate, celelalte fuseseră 
distruse de un arici înfometat. Supravieţuitoarele s-au 
îndepărtat spre nord unde şi-au stabilit o tabără, nu departe de 
furnicile negre. 

Federaţia îşi zisese: "asta e o treabă care le priveşte pe ele 
şi pe furnicile negre". Ba unele chiar se simţiseră vinovate 
pentru că lăsaseră acele fiinţe firave pradă marilor furnici negre. 


Cu toate acestea, furnicile pitice nu au fost masacrate. În fie- 
care zi erau văzute, transportând rămurele şi mici coleoptere. In 
schimb, nu mai apăreau... marile furnici negre. 

Nici acum nu se ştie ce se întâmplase, dar cercetaşele belo- 
kaniene aduseseră vestea că piticele ocupau majoritatea 
cuiburilor furnicilor negre. Evenimentul a fost acceptat cu fata- 
lism, ba chiar cu umor. Bine le-au făcut încrezutelor de furnici 
negre, se putea adulmeca pe culoare. Şi pe urmă, doar nu era 
să se îngrijoreze puternica Federație din cauza unor năpârstoace 
de furnici. 

Numai că după cuiburile furnicilor negre, piticele au ocupat 
unul din stupii de albine din măceşi... Apoi au trecut în stăpâni- 
rea piticelor ultima termitieră din nord şi cuibul furnicilor roşii cu 
ac veninos! 

Refugiații care dădeau năvală la Bel-o-kan, şi care îngroşau 
rândurile mercenarilor, povesteau că piticele aveau strategii de 
luptă avangardiste. De exemplu infectau punctele cu apă văr- 
sând în ele otrăvuri extrase din flori rare. 

Totuşi nu se alarmaseră încă în mod serios. Abia anul trecut, 
când cetatea Niziu-ni-kan căzuse în 2* u.t., îşi dăduseră seama 
că aveau de-a face cu nişte adversare redutabile. 

Era adevărat că furnicile roşcate le subestimaseră pe pitice, 
dar nici piticele nu le judecaseră pe ele la justa lor valoare. 
Niziu-ni-kan era o cetate destul de mică, dar legată de toată 
Federaţia. A doua zi după victoria piticelor, două sute patruzeci 
de legiuni de o mie două sute de luptătoare fiecare au venit să 
le trezească cu mare tam-tam. Rezultatul luptei nu putea fi pus 
la îndoială, dar asta nu le împiedicase pe pitice să se bată cu 
înverşunare. Astfel încât trupele federale au avut nevoie de o zi 
întreagă pentru a pătrunde în cetatea eliberată. 

S-a descoperit atunci că piticele instalaseră la Niziu-ni-kan 
nu una... ci două sute de regine. Asta a produs un adevărat şoc. 


ARMATA OFENSIVĂ: Furnicile sunt singurele insecte sociale 
care întreţin o armată ofensivă. 

Termitele şi albinele, specii regaliste şi loialiste mai puţin 
rafinate, nu-şi folosesc soldaţii decât la apărarea cetăţii sau la 
protecţia lucrătoarelor plecate departe de cuib. Rare sunt 
cazurile când o termitieră sau un stup poartă un război pentru 


cucerire de teritorii. Dar s-a văzut şi aşa ceva. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Reginele pitice făcute prizoniere au povestit istoria şi obi- 
ceiurile furnicilor pitice. O istorie extravagantă. 

După spusele lor, cu mult timp în urmă, piticele trăiau într-o 
altă ţară, situată la o distanţă de miliarde de capete. 

Această ţară era foarte diferită de pădurea Federaţiei. Acolo 
creşteau fructe mari, foarte colorate şi foarte dulci. Şi în plus nu 
exista iarnă şi nici hibernare. În acest ţinut unde curgea lapte şi 
miere, piticele construiseră "fosta" Shi-gae-pou, cetate care 
provenea dintr-o foarte veche dinastie. Acest cuib era amenajat 
la rădăcina unui leandru. 

Of, s-a întâmplat că leandrul şi nisipul din jurul lui au fost 
într-o zi smulse din sol pentru a fi puse într-o cutie de lemn. 
Piticele au încercat să fugă din cutie, dar aceasta a fost aşezată 
în interiorul unei structuri uriaşe şi foarte tari. lar atunci când au 
ajuns la marginile acestei structuri au dat de apă. O apă sărată 
care se întindea cât vedeai cu ochii. 

Multe furnici s-au înecat încercând să ajungă la pământul 
strămoşilor lor, apoi majoritatea a hotărât că, asta fiind situaţia, 
trebuie să supravieţuiască în această structură imensă şi tare 
înconjurată de apă sărată. Şi au dus-o aşa zile în şir. 

Ştiau, datorită acelui organ special numit organul lui John- 
ston, că se deplasau foarte repede, pe o distanţă fenomenal de 
mare. 

Am traversat vreo sută de bariere magnetice terestre. Unde 
urma să ajungem? Aici. Am fost debarcate împreună cu lean- 
drul. Am descoperit această lume exotică cu fauna şi flora ei. 

Dezrădăcinarea se dovedi decepţionantă. Fructele, florile, 
insectele erau mai mici, mai puţin colorate. Părăsiseră o ţară 
roşie, galbenă, albastră ca să nimerească peste una unde domi- 
nau verdele, negrul şi maroul. O lume ştearsă în locul unei lumi 
pastel. 

Şi, pe deasupra, aici mai erau iarna şi frigul care blocau 
totul. În ţara lor nici măcar nu ştiau că există frig, iar singurul 
lucru care le obliga să se odihnească era căldura! 


Piticele au pus mai întâi în practică diferite soluţii pentru a 
lupta împotriva frigului. Cele mai eficace metode ale lor erau să 
se îndoape cu alimente dulci şi să se ungă cu bale de melc. 

În privinţa produselor dulci, piticele adunau fructoza 
căpşunilor, dudelor şi cireşelor. Pentru dobândirea unsorilor, 
noile venite se dedaseră unei adevărate exterminări a melcilor 
din regiune. 

Obiceiurile lor erau cu adevărat surprinzătoare: nu aveau 
nici sexuaţi cu aripi, nici zbor nupţial. Femelele făceau dragoste 
şi ouau în încăperile lor, sub pământ. Astfel încât fiecare cetate 
de pitice avea nu o singură furnică ouătoare, ci câteva sute. 
Asta le conferea un avantaj foarte serios: pe lângă natalitatea 
mult superioară faţă de cea a furnicilor roşcate, şi o 
vulnerabilitate mult mai mică. Căci era suficient să omori regina 
pentru a decapita o cetate de furnici roşcate, în schimb cetatea 
piticelor putea să renască atâta vreme cât rămânea în viaţă 
măcar o singură sexuată. 

Şi asta nu era totul. Piticele aveau o altă filozofie de cucerire 
a teritoriilor. În vreme ce furnicile roşcate, folosindu-se de 
zborurile nuptiale, aterizau cât mai departe posibil pentru ca 
după aceea să croiască drumuri până la imperiul în expansiune 
al Federaţiei, piticele înaintau centimetru cu centimetru pornind 
de la cetăţile lor centrale. 

Chiar şi talia lor constituia un atu. Aveau nevoie de foarte 
puţine calorii pentru a atinge o vioiciune a minţii şi un nivel de 
acţiune destul de ridicate. S-a putut evalua rapiditatea lor de 
reacţie cu ocazia unei ploi mari. În vreme ce furnicile roşcate 
încă îşi mai evacuau, nu fără greutate, cirezile de păduchi-de- 
frunză şi ultimele ouă din culoarele inundate, piticele 
construiseră deja de câteva ore un cuib într-o crăpătură a 
scoarţei marelui pin şi îşi căraseră acolo tot ce aveau mai 
preţios... 

Belo-kiu-kiuni se agită, vrând parcă să-şi alunge aceste gân- 
duri care o frământau. Face două ouă, două ouă de războinice. 
Doicile nu sunt acolo să le ia, iar ei îi e foame. Aşa că le înghite 
cu lăcomie. Sunt nişte proteine excelente. 

Tachinează planta carnivoră. Dar nu-şi poate alunga preocu- 
parea. Singurul mijloc de a face faţă acestei arme secrete ar fi 
să inventeze alta, şi mai performantă, şi mai teribilă. Furnicile 
roşcate au descoperit pe rând acidul formic, frunza scut, 


capcanele cu clei. Ar fi destul să găsească altceva. O armă care 
să le stupefieze pe pitice, mai ceva decât creanga lor distru- 
gătoare! 

lese din încăpere, se întâlneşte cu nişte luptătoare şi le vor- 
beşte. Sugerează să se formeze grupuri de reflecţie asupra 
temei "găsirea unei arme secrete împotriva armei lor secrete". 
Roiul răspunde favorabil la stimulul ei. Peste tot se formează 
mici grupuri de luptătoare, dar şi de lucrătoare, câte trei sau 
câte cinci. Işi conectează antenele în triunghi sau pentagon şi 
operează sute de comunicaţii absolute. 


— Atenţie, mă opresc! zise Galin, ca să nu se trezească cu 
opt pompieri în cârcă. Ce întuneric poate să fie aici! Daţi-mi o 
lanternă mai puternică. 

Se întoarse şi i se întinse o lanternă mare. Pompierii nu 
păreau prea în apele lor, cu toate că ei aveau veste de piele şi 
căşti. Numai el nu se gândise să-şi pună pentru acest gen de 
expediţie ceva mai potrivit decât o haină de oraş! 

Coborau cu prudenţă. Inspectorul, ochiul grupului, se 
străduia să lumineze fiecare colţişor înainte de a face un pas. 
Înainta mai lent dar mai sigur. 

Fasciculul lanternei trecu peste o inscripţie gravată pe boltă 
la înălţimea ochilor. 


Cercetează-te pe tine însuţi, 

Dacă nu te-ai purificat cu sârguinţă 
Excesele chimice îţi vor aduce prejudicii 
Nenorocire celui care zăboveşte acolo. 
Cel care e prea uşor să se abţină. 

Ars Magna. 


— Aţi văzut chestia aia? întrebă un pompier. 

— E o inscripţie veche, atâta tot..., îl temperă inspectorul 
Galin. 

— Ai zice că e o şmecherie de vrăjitori. 

— Oricum, pare al naibii de adâncă. 

— Te referi la sensul frazei? 

— Nu, vorbeam de scară. Ai zice să avem sub noi kilometri 
întregi de trepte. 


Îşi continuară coborârea. Probabil că se aflau deja la o sută 
cincizeci de metri sub nivelul oraşului. Şi treptele coborau mai 
departe, răsucite, ca o spirală de ADN. Aproape că îi cuprindea 
ameţeala. Adânc, tot mai adânc. 

— Asta poate să ţină la nesfârşit, bombăni un pompier. Nu 
suntem pregătiţi să facem speologie. 

— Eu credeam că e vorba doar să scoatem pe cineva dintr-o 
pivniţă, zise cel care ducea targa gonflabilă. Nevastă-mea mă 
aştepta cu masa la opt şi acum probabil că e deja zece; cred că 
nu mai poate de bucurie! 

Galin îşi struni trupa. 

— Ascultaţi, băieţi, acum suntem mai aproape de fund decât 
de suprafaţă, aşa că să mai facem un mic efort. Doar n-o să 
renunţăm la jumătatea drumului! 

Dar nu făcuseră nici o zecime din drum. 


După câteva ore de CA la o temperatură apropiată de 155, 
un grup de furnici galbene, mercenare, găsesc o idee, imediat 
recunoscută de ceilalţi centri nervoși ca fiind cea mai bună. 

Întâmplarea face ca Bel-o-kan să aibă numeroase mercenare 
dintr-o specie oarecum deosebită, "sfărâmătoarele de grăunţe". 
Caracteristic pentru ele este capul voluminos şi mandibulele 
lungi şi tăioase care le permit să strivească până şi grăunţele 
cele mai tari. În luptă nu sunt prea eficace, căci au un corp prea 
greoi şi picioarele prea scurte. 

Aşa că de ce să se târască anevoie până la locul înfruntării, 
fără să provoace adversarului decât prea puţine pagube? Până 
la urmă, furnicile roşcate le-au încredinţat sarcini menajere, ca 
de exemplu tăierea rămurelelor groase. 

După părerea furnicilor galbene, există totuşi un mijloc de a 
transforma aceste făpturi greoaie în trăsnete războinice. E sufi- 
cient să fie duse în spinare de şase mici lucrătoare agile! 

În felul acesta, "sfărâmătoarele de grăunţe", îndrumându-şi 
prin mirosuri "picioarele vii", se pot năpusti cu mare viteză 
asupra adversarelor ca să le facă bucățele cu mandibulele lor 
lungi. 

Câteva luptătoare îndopate cu zahăr fac încercări în solariu. 
Şase furnici ridică o sfărâmătoare de grăunţe şi aleargă, încer- 
când să-şi sincronizeze paşii. Totul pare să funcţioneze foarte 


bine. 
Cetatea Bel-o-kan inventase tancul. 


Nu s-au mai întors niciodată la suprafaţă. 
A doua zi ziarele au titrat: "Fontainebleau — Opt pompieri şi 
un inspector de poliţie dispar în mod misterios într-o pivniţă." 


De la prima geană de lumină violacee, furnicile pitice care 
încercuiau Cetatea interzisă a oraşului La-chola-kan se pre- 
gătesc de luptă. Furnicile roşcate, izolate în trunchiul lor de 
copac, sunt înfometate şi epuizate. N-au cum să mai reziste 
multă vreme. 

Reîncepe lupta. După lungi dueluri de artilerie cu acid, 
piticele cuceresc încă două intersecţii. Din lemnul măcinat de 
acid cad leşurile luptătoarelor asediate. 

Ultimele supraviețuitoare sunt la capătul puterilor. Piticele 
avansează în Cetate. Ţintaşele ascunse în crăpăturile plafonului 
abia dacă le încetinesc înaintarea. 

incăperea nupţială nu poate fi prea departe. În interiorul ei, 
regina Lacho-la-kiuni începe să-şi încetinească bătăile inimii. 
Acum totul e pierdut. 

Dar cele mai avansate trupe ale piticelor percep deodată un 
miros de alarmă. Afară se petrece ceva. Fac cale-ntoarsă. 

Pe Colina Macilor, care domină Cetatea, printre florile roşii se 
zăresc mii de puncte negre. 

Prin urmare, belokanienii s-au hotărât în sfârşit să atace. Cu 
atât mai rău pentru ei. Piticele trimit musculiţele-mesager mer- 
cenare să anunţe Cetatea centrală. 

Toate musculiţele poartă acelaşi feromon: 

Ne atacă. Trimiteţi întăriri pe la est pentru a-i prinde la mij- 
loc. Pregătiţi arma secretă. 


Căldura primei raze de soare ce străbate printr-un nor a 
grăbit hotărârea de a se trece la atac. E opt şi trei minute. 
Legiunile belokaniene coboară în goană panta, ocolesc ierburile 
şi sar pe deasupra pietricelelor. Milioane de luptătoare aleargă 
cu mandibulele larg deschise. E o privelişte destul de 


impresionantă. 

Dar piticelor nu le este frică. Prevăzuseră această alegere 
tactică. In ajun săpaseră în sol grupuri de câte cinci găuri dis- 
tanţate între ele în care intră, lăsând afară doar mandibulele; în 
felul acesta corpul e protejat de nisip. 

Această linie a piticelor rupe imediat asaltul furnicilor 
roşcate. Luptătoarele federale se străduiesc zadarnic împotriva 
acestor adversari care nu-şi expun decât punctul forte. Nu ai 
cum să le tai picioarele, nici cum să le smulgi abdomenul. 

In momentul acela, grosul infanteriei din Shi-gae-pou, can- 
tonat în apropiere, la adăpostul unui cerc de mânătărci, 
lansează o contraofensivă care le prinde pe furnicile roşcate ca 
într-o menghină. 

Sunt milioane de belokaniene, dar shigaepouienele sunt cu 
zecile de milioane. Cel puţin cinci luptătoare pitice la o furnică 
roşcată, fără a mai pune la socoteală războinicele vârâte în 
găurile individuale, care decapitează tot ce intră în raza de acti- 
une a mandibulelor. 

Lupta evoluează imediat în dezavantajul celor mai puţin 
numeroase. Forţate de piticele care se ivesc de peste tot, liniile 
federale se destramă. 

La nouă şi treizeci şi şase, bat de-a binelea în retragere. 
Piticele degajă deja parfumurile victoriei. Stratagema lor a 
funcţionat perfect. Nici măcar nu a fost nevoie să folosească 
arma secretă! Se lansează în urmărirea armatei de fugari, consi- 
derând asediul cetăţii La-chola-kan o treabă terminată. 

Dar cu picioarele lor mici, piticele fac zece paşi în timp ce o 
furnică roşcată face doar un salt. Se străduiesc din greu să urce 
Colina Macilor. Asta şi prevăzuseră strategii Federaţiei. Căci 
acesta fusese scopul primei şarje: scoaterea trupelor furnicilor 
pitice din valea lor, pentru a le înfrunta pe un teren în pantă. 

Furnicile roşcate ajung pe creastă; legiunile de pitice conti- 
nuă să le urmărească într-o dezordine totală. Dar acolo sus se 
înalţă deodată o pădure de spini. Sunt cleştii enormi ai 
sfărâmătoarelor de grăunţe. Îi agită în aer, îi fac să scânteieze în 
soare, apoi îi apleacă paralel cu solul şi năvălesc asupra 
piticelor. 

Efectul surprizei e total. Shigaepouienele, năucite, cu ante- 
nele încremenite de spaimă, se lasă tunse ca o peluză. 
Sfărâmătoarele de grăunţe sparg liniile inamice în mare viteză, 


profitând de denivelare. Sub fiecare din ele, câte şase lucrătoare 
se bucură din toată inima. Ele sunt şenilele acestor maşini de 
război. Graţie unei comunicări antenare perfect sincronizate 
între turelă şi roţi, animalul cu treizeci şi şase de picioare şi 
două mandibule enorme se năpusteşte cu uşurinţă în masa 
adversarelor. 

Piticele nu au timp decât să întrezărească acei mastodonţi 
care cad asupra lor cu sutele, le rup, le strivesc, le ciopârţesc. 
Mandibulele hipertrofiate se înfig în grămadă, apucă şi se înalţă 
încărcate cu picioare şi capete însângerate pe care le strivesc ca 
pe nişte paie. 

Panică totală. Terorizate, piticele se izbesc unele de altele şi 
se calcă în picioare; unele se omoară între ele. 

Tancurile belokaniene, după ce au rărit pedestrimea, au 
depăşit-o, duse de elanul lor. Stop. Urcă din nou panta, aliniate 
la fel de impecabil, pentru o nouă căsăpire. Supravieţuitoarele 
ar vrea acum s-o ia la goană, dar pe creasta colinei se contu- 
rează al doilea front de tancuri... care porneşte pe pantă în jos! 

Cele două coloane trec una pe lângă alta. In faţa fiecărui 
tanc se îngrămădesc cadavrele. E o adevărată hecatombă. 

Lacholakanienele, care urmăreau de departe bătălia, ies 
pentru a-şi încuraja surorile. Uimirea de la început a făcut loc 
entuziasmului. Lansează feromoni de bucurie. Este o victorie a 
tehnologiei şi a inteligenţei! Niciodată geniul Federaţiei nu se 
manifestase într-un mod atât de clar. 


Cu toate acestea, Shi-gae-pou nu-şi jucase încă ultima carte. 
l-a mai rămas arma secretă. În mod normal, această armă 
fusese concepută pentru a-i scoate afară pe asediaţii 
recalcitranţi, dar văzând întorsătura urâtă pe care a luat-o 
bătălia, piticele hotărăsc să pună totul la bătaie. 

Arma secretă constă în cranii de furnică roşcată străpunse 
de o plantă brună. 

Cu câteva zile în urmă, furnicile pitice au descoperit cadavrul 
unei exploratoare a Federaţiei. Corpul ei făcuse explozie sub 
presiunea unei ciuperci parazite, alternaria. Cercetătoarele 
pitice au analizat fenomenul şi şi-au dat seama că această ciu- 
percă parazită producea spori volatili. Aceştia se lipesc de pla- 
toşă, o macină, pătrund în animal şi apoi cresc până când îi fac 


trupul să explodeze. 

Ce armă! 

lar siguranţa utilizării era garantată. Căci dacă sporii aderă la 
chitina furnicilor roşcate, în schimb asupra piticelor nu au nici o 
şansă. Pur şi simplu pentru că piticele, friguroase, au obiceiul să 
se ungă cu bale de melc! Or, această substanţă are un efect 
protector împotriva alternariei. 

Dacă belokanienele au inventat tancul, shigaepouienele au 
descoperit războiul bacteriologic. 

Imediat se pune în mişcare un batalion de infanterie, ducând 
trei sute de cranii de furnici roşcate infestate, de care piticele 
făcuseră rost după prima bătălie împotriva oraşului La-chola- 
kan. 

Le aruncă în mijlocul inamicelor. Sfărâmătoarele de grăunţe 
şi cele care le poartă în spinare strănută din cauza prafului 
mortal. Când îşi văd platoşele murdărite intră în panică. 
Purtătoarele îşi aruncă povara. Sfărâmătoarele de grăunte, 
abandonate, sunt şi ele cuprinse de panică şi se răzbună pe alte 
sfărâmătoare de grăunţe. Urmează o adevărată debandadă. 

Pe la orele zece, o adiere bruscă de vânt rece îi desparte pe 
beligeranţi. Nu se poate lupta în bătaia vântului rece. Trupele 
piticelor profită pentru a se îndepărta. Tancurile furnicilor 
roşcate urcă cu greutate panta. 

Fiecare tabără îşi contabilizează rănile, îşi măsoară pierde- 
rile. Bilanţ provizoriu dezastruos. Fiecare ar dori să încline 
balanţa în favoarea ei. 

Belokanienii au recunoscut sporii de alternaria. Se hotărăşte 
sacrificarea tuturor luptătoarelor care au fost infestate de 
această ciupercă pentru a le scuti de viitoarele suferinţe. 

Câteva spioane sosesc în pas alergător: există un mijloc de a 
te proteja împotriva acestei arme bacteriologice, trebuie să te 
ungi cu bale de melc. Zis şi făcut. Sunt sacrificate trei din aceste 
moluşte (din ce în ce mai greu de găsit) şi fiecare se imunizează 
împotriva flagelului. 

Antenele intră în contact. Strategele furnicilor roşii sunt de 
părere că nu mai pot ataca doar cu tancurile. In noul dispozitiv, 
tancurile vor ocupa centrul, dar pe flancuri se vor desfăşura o 
sută douăzeci de legiuni de infanterie obişnuită şi şaizeci de 
legiuni de infanterie străină. 

Trupele îşi recapătă moralul. 


FURNICILE DE ARGENTINA: Furnicile de Argentina 
(Iridomyrmex humilis) au ajuns în Franţa în 1920. Se pare că ele 
au fost transportate în hârdaiele leandrilor destinaţi să 
împodobească drumurile de pe Coasta de Azur. 

Existenţa lor este semnalată pentru prima dată în 1866, la 
Buenos Aires (de unde şi denumirea lor). În 1891, au fost 
reperate în Statele Unite, la New Orleans. 

Ascunse în aşternuturile de paie ale cailor argentinieni 
exportaţi, ele ajung după aceea în Africa de Sud în 1908, în 
Chile în 1910, în Australia în 1917 şi în Franţa în 1920. 

Această specie se remarcă nu numai prin talia foarte mică, 
indivizii ei arătând ca nişte pigmei faţă de celelalte furnici, ci şi 
printr-o inteligenţă şi o agresivitate care sunt, de altfel, 
principalele ei caracteristici. 

Abia stabilite în sudul Franţei, furnicile de Argentina au 
purtat război împotriva tuturor speciilor autohtone... şi le-au 
învins! 

În 1960, au trecut Pirineii şi au ajuns până la Barcelona. În 
1967, au trecut Alpii extinzându-se până la Roma. Apoi, de prin 
anii 70, furnicile Iridomyrmex au început să urce spre nord. Se 
crede că au trecut Loara într-o vară caldă de pe la sfârşitul 
anilor 90. Aceşti invadatori, a căror strategie nu e cu nimic mai 
prejos decât cea a unui Cezar sau a unui Napoleon, s-au 
pomenit atunci în faţa a două specii ceva mai greu de biruit: 
furnicile roşii (în sudul şi estul regiunii pariziene) şi furnicile 
faraon (în nordul şi vestul Parisului). 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Bătălia Macilor nu e câştigată. Shi-gae-pou hotărăşte, la zece 
şi treisprezece minute, să trimită întăriri. Două sute patruzeci de 
legiuni din armata de rezervă vor pleca să se alăture 
supravieţuitorilor primei şarje. Li se explică atacul "tancurilor". 
Antenele intră în contact pentru comunicări absolute. Trebuie să 
existe un mijloc pentru a le veni de hac acestor maşini ciudate... 

Pe la zece şi treizeci de minute, o lucrătoare are o sugestie: 


Mobilitatea furnicilor sfărâmătoare de grăunţe constă în cele 
şase furnici care le poartă în spinare. E suficient să li se taie 
aceste "picioare vii". 

Altcineva are altă idee: 

Punctul slab al acestor maşini e dificultatea lor de a face 
repede cale întoarsă. Ne-am putea folosi de acest handicap. 
Formăm careuri compacte şi când maşinile şarjează ne dăm în 
lături pentru a le lăsa să treacă, fără a le opune rezistenţă. Apoi, 
în timp ce ele merg înainte, datorită elanului, noi le lovim pe la 
spate. Nu vor avea timp să se întoarcă. 

Este emisă şi a treia idee: 

Sincronizarea mişcării picioarelor se face prin contactul 
antenelor, după cum am văzut. E suficient să faci un salt şi să 
tai antenele sfărâmătoarelor de grăunţe pentru ca ele să nu le 
mai poată dirija pe cele care le poartă în spinare. 

Sunt reţinute toate ideile. Şi piticele încep să-şi pună la cale 
noul plan de luptă. 


SUFERINŢA: Sunt furnicile în stare să simtă durerea? La 
prima vedere, nu. Nu au sistem nervos adaptat pentru acest 
scop. Şi dacă nu există nervi, nu există mesaj de durere. Aşa s- 
ar putea explica de ce bucăţi secţionate din furnici continuă 
uneori să "trăiască" multă vreme independent de restul 
corpului. 

Absența durerii duce la o nouă lume de science-fiction. Fără 
durere, nu există frică şi poate că nici conştiinţă de sine. Multă 
vreme entomologii au înclinat spre această teorie: furnicile nu 
simt durerea, de aici coeziunea societăţii lor. Această idee mai 
are un avantaj: ne scuteşte de orice scrupul când le omorâm. 

În ceea ce mă priveşte, un animal care nu suferă... mi-ar fi 
tare frică de el. 

Însă acest concept e fals. Căci furnica decapitată emite un 
miros deosebit. Mirosul durerii. Prin urmare se întâmplă ceva. 
Furnica nu are influx nervos electric, dar are un influx chimic. Ea 
ştie când îi lipseşte o bucată. Şi suferă. Suferă în felul ei, care cu 
siguranţă că e foarte diferit de al nostru, dar suferă. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Luptele reîncep la unsprezece şi patruzeci şi şapte. O linie 
lungă şi compactă de luptătoare pitice urcă încet la asaltul 
Colinei Macilor. 

Tancurile apar printre flori. La un semnal, pornesc în viteză 
pe pantă în jos. Legiunile de furnici roşcate şi mercenarele 
aleargă pe flancuri, gata să termine treaba mastodonţilor. 

Între cele două armate nu a mai rămas decât o distanţă de o 
sută de capete... Cincizeci... Douăzeci... Zece! Abia iau contact 
cu adversarul primele sfărâmătoare de grăunţe că se petrece un 
lucru foarte neaşteptat. Linia densă a shigaepouienelor se 
deschide brusc din loc în loc. Luptătoarele formează careuri. 

Fiecare tanc îşi vede adversarul dispărând, iar în faţa lui nu 
mai rămâne decât un culoar pustiu. Nici unul nu are reflexul să 
se deplaseze în zig-zag pentru a le agăța pe pitice. Mandibulele 
clămpăne în gol, cele treizeci şi şase de picioare se mişcă în 
mod stupid. 

Deodată se răspândeşte un miros înţepător: 

Tăiaţi-le picioarele! 

Piticele se reped sub tancuri şi omoară purtătoarele. Apoi se 
retrag fuguţa pentru a nu fi strivite de masa grea a sfărâmă- 
toarelor de grăunţe care se prăbuşesc la pământ. 

Altele se aruncă pline de curaj între cele două şiruri de câte 
trei purtătoare şi sparg cu mandibula pântecul lipsit de apărare. 
Curge un lichid, rezervorul de viaţă al sfărâmătoarelor de 
grăunţe se varsă pe sol. 

Unele dintre ele escaladează mastodonţii, le taie antenele şi 
sar jos din mers. 

Tancurile se prăbuşesc unele după altele. Sfărâmătoarele de 
grăunţe, lipsite de cele care le duceau în spate, se târăsc ca 
nişte paralitici şi sunt ucise fără probleme. 

Un tablou îngrozitor! Cadavre de sfărâmătoare de grăunţe 
transportate inutil de lucrătoarele care încă nu şi-au dat seama 
de nimic.... Sfărâmatoare de grăunţe lipsite de antene îşi văd 
"roţile", pornite în direcţii diferite, sfârtecându-le... 

Un asemenea dezastru înseamnă sfârşitul tehnologiei tancu- 
rilor. Câte invenţii mari n-au dispărut astfel din istoria furnicilor 
pentru că riposta fusese găsită prea repede! 

Legiunile de furnici roşcate şi mercenarele care flancau 


frontul tancurilor se pomenesc descoperite. Ele, care fuseseră 
plasate acolo ca să strângă firimiturile, sunt acum obligate să 
şarjeze cu disperare. Dar careurile piticelor s-au format deja din 
nou, aşa de repede mersese masacrarea sfărâmătoarelor de 
grăunţe. Abia ajunse lângă ele, belokanienele se şi pomenesc 
aspirate şi făcute bucățele de mii de mandibule lacome. 

Furnicilor roşcate şi mercenarelor lor nu le mai rămâne decât 
să se retragă. Regrupate pe creastă, le observă pe pitice care 
urcă lent la asalt, tot în careuri compacte. O imagine 
îngrozitoare! 

În speranţa de a câştiga timp, luptătoarele cele mai solide 
cară pietriş pe care-l dau de-a rostogolul din creştetul colinei. 
Avalanşa nu încetineşte deloc înaintarea piticelor. Vigilente, 
inamicele se dau la o parte din drumul pietrelor şi îşi reiau 
imediat locul. Prea puţine sunt strivite. 

Legiunile belokaniene caută cu disperare vreo combinaţie 
care să le scoată din această mare încurcătură. Câteva război- 
nice propun să se revină la vechile tehnici de luptă. De ce să nu 
folosească pur şi simplu artileria? E adevărat că de la începutul 
ostilităţilor şi până acum nu s-a folosit acidul care, în învăl- 
măşeala, ucide fără alegere, prieteni şi duşmani, dar ar trebui să 
dea rezultate foarte bune împotriva careurilor dense de pitice. 

Artileristele se grăbesc să ocupe poziţii, bine proptite pe cele 
patru picioare din spate, cu abdomenul îndreptat înainte. În felul 
acesta pot să pivoteze de la dreapta la stânga şi de sus în jos în 
căutarea celui mai bun unghi de tir. 

De jos, piticele văd mii de abdomene trecând puţin de 
creastă dar nu înţeleg imediat despre ce e vorba. Au accelerat, 
luându-şi elan pentru a parcurge ultimii centimetri ai taluzului. 

La atac! Strângeţi rândurile! 

In tabăra adversă răsună un singur ordin: 

Foc! 

Pântecele în poziţie de tir îşi pulverizează veninul care arde 
peste careurile piticelor. Fşşş, fşsş, fsşş. Jeturile galbene şuieră 
prin aer, împroşcând în plin prima linie a inamicelor. 

Primele se topesc antenele, şiroind pe cap. Apoi otrava se 
împrăştie pe platoşă, lichefiind-o de parcă ar fi din plastic. 

Corpurile martirizate se năruiesc, formând un baraj subţire 
care le face pe pitice să se poticnească. Apoi se dezmeticesc şi, 
înfuriate la culme, se aruncă şi mai îndârjite la asaltul crestei. 


Pe culme, o nouă linie de artileriste roşcate a luat locul celei 
dinainte. 

Foc! 

Careurile se desfac, dar piticele continuă să înainteze, căl- 
când peste cadavrele moi. 

A treia linie de artileriste. Li se alătură şi luptătoarele care 
lansează clei. 

Foc! 

De data asta careurile piticelor fac pur şi simplu explozie. 
Grupuri întregi se zbat în băltoacele de clei. Piticele încearcă să 
contraatace aliniind şi ele un şir de artileriste. Acestea înain- 
tează spre culme cu spatele şi trag fără să poată ţinti. Poziţia 
ingrată nu le permite să se proptească bine pe picioare. 

Foc! emit piticele. 

Dar abdomenele lor scurte nu trag decât picăturele de acid. 
Chiar atingându-şi ţinta, jeturile lor nu fac decât să irite, fără să 
străpungă carapacea. 

Foc! 

Picăturile de acid ale celor două tabere se încrucişează, 
uneori anulându-se reciproc. În faţa rezultatelor slabe, shigae- 
pouenele renunţă la folosirea artileriei. Işi zic că vor putea 
câştiga păstrând tactica formațiilor compacte de infanterie. 

Strângeţi rândurile! 

Foc! răspund furnicile roşcate a căror artilerie face minuni. 
Nouă împroşcare de acid şi de clei. 

În ciuda eficacităţii tirurilor, piticele ajung pe culmea Colinei 
Macilor. Siluetele lor formează o friză neagră, însetată de 
răzbunare. 


Asalt. Furie. Jaf. 

De acum, "trucurile" nu mai merg. Artileristele roşcate nu 
mai pot împroşca acid formic din abdomen, careurile de pitice 
nu mai pot rămâne compacte. 

Droaie. Năvală. Puhoaie. 

Toate furnicile se amestecă, se împing, se trag într-o parte, 
aleargă, se învârtesc, fug, dau buzna, se împrăştie, se adună, 
încearcă mici atacuri, împing, îndeamnă, sar, se prăbuşesc, 
îmbărbătează, scuipă, sprijină, urlă în aerul cald. Toţi caută 
moartea. Se înfruntă, îşi măsoară puterile, se duelează. Aleargă 


peste corpuri vii şi peste corpuri care deja nu mai mişcă. Fiecare 
furnică roşcată se pomeneşte cu cel puţin câte trei pitice furi- 
oase în cârcă. Dar cum roşcatele sunt de trei ori mai mari, due- 
lurile par destul de echilibrate. 

Corp la corp. Strigăte odorante. O ceaţă de feromoni amari. 

Milioane de mandibule, ascuţite, zimţate, ca sabia, ca nişte 
cleşti, cu un singur tăiş, cu tăiş dublu, umezite de salivă 
otrăvită, de clei, de sânge, milioane de mandibule se îmbucă 
unele în altele. Solul se cutremură. 

Corp la corp. 

Antenele biciuiesc aerul pentru a-l menţine pe adversar la 
distanţă. Picioarele cu gheare le lovesc de parcă ar fi vorba de 
nişte nuieluşe sâcâitoare. 

Încleştare. Mirare. Eroare. 

Adversarul e apucat de mandibule, de antene, de cap, de 
torace, de abdomen, de picioare, de genunchi, de încheieturi, de 
periile de la articulaţii, de o crăpătură a carapacei, de o 
crestătură în chitină, de un ochi. 

Apoi corpurile se răstoarnă, se rostogolesc pe pământul jilav. 
Nişte pitice escaladează un mac indolent şi de acolo îşi dau 
drumul, cu ghearele întinse, peste o furnică roşcată. li per- 
forează spatele, apoi o găuresc până la inimă. 

Corp la corp. 

Mandibulele zgârie armurile netede. 

O furnică roşcată îşi foloseşte cu abilitate antenele ca pe 
doua sulițe cu care atacă simultan. In felul acesta străpunge 
capetele a vreo zece adversare, fără măcar să-şi ofere răgazul 
de a-şi curăța tijele mânjite de sânge transparent. 

Trupuri încleştate. Pe viaţă şi pe moarte. 

In curând pământul este aşa de plin de antene şi de picioare 
tăiate încât ai crede că mergi pe ace de pin. 

Supravieţuitoarele din La-chola-kan dau fuga şi se aruncă în 
învălmăşeală de parcă n-ar fi fost şi aşa destui morți. 

Copleşită de numărul micilor ei asediatoare, o furnică roşie e 
cuprinsă de panică, îşi îndoaie abdomenul şi se stropeşte cu 
acid formic, îşi ucide adversarele şi se omoară şi pe ea în acelaşi 
timp. Toate se topesc precum ceara. 

Ceva mai departe, o altă războinică îşi descăpăţânează cu o 
lovitură scurtă adversara chiar în momentul în care altcineva îi 
smulge propriul cap. 


Luptătoarea 103 683 a văzut revărsându-se peste ea primele 
linii de pitice. Impreună cu vreo zece colege din subcasta ei, a 
reuşit să formeze un triunghi care a semănat groaza printre gru- 
purile de pitice. Triunghiul s-a spart acum şi a rămas singură să 
înfrunte cinci shigaepouiene mânjite deja de sângele surorilor ei 
iubite. 

Adversarele o muşcă de peste tot. În timp ce furnica roşcată 
ripostează cum poate mai bine, în minte îi vin automat sfaturile 
date în sala de antrenament de bătrâna luptătoare: 

Totul se hotărăşte înainte de contact. Mandibula sau jetul de 
acid nu fac decât să consfinţească o situaţie de dominare deja 
recunoscută de cei doi adversari... Totul este un joc al minţii. 
Trebuie să accepti victoria şi atunci nimic nu rezistă. 

Asta merge poate când ai în faţă un singur inamic. Dar cum 
să procedezi când te atacă cinci? În cazul de faţă simte că cel 
puţin doi vor cu orice preţ să câştige. Cea care îi taie metodic 
articulaţia toracelui şi cea care e pe cale să-i smulgă un picior 
din stânga. E copleşită de un val de energie. Se zbate, îşi înfige 
antena ca un stilet chiar sub gâtul uneia, şi o ameţeşte pe 
cealaltă, lovind-o cu latul mandibulei. 

Intre timp, piticele au adus din nou zeci de capete infestate 
cu alternaria pe care le aruncă în mijlocul câmpului de bătălie. 
Dar cum toate sunt protejate de balele de melc, sporii plutesc în 
aer şi alunecă pe platoşe înainte de a recădea molatic pe solul 
fertil. Hotărât lucru, nu e o zi fastă pentru noile arme. Toate şi- 
au găsit riposta. 

La ora trei după-amiaza, luptele au atins paroxismul. Pale de 
acid oleic, efluvii caracteristice emanate de cadavrele pe cale de 
uscare, umplu aerul. La patru şi jumătate, furnicile roşii şi 
piticele care încă se mai ţin pe cel puţin două picioare continuă 
să se sfâşie sub maci. Infruntările nu încetează decât la ora 
cinci, din cauza unei vijelii care anunţă o ploaie iminentă. S-ar 
zice că cerul s-a săturat de atâta violenţă. Sau poate sunt pur şi 
simplu răpăielile reci de martie care vin cu întârziere. 

Supraviețuitorii şi răniții se retrag. Bilanţ: cinci milioane de 
morţi dintre care patru milioane de pitice. La-chola-kan este 
eliberat. 

Cât vezi cu ochii, solul e acoperit cu cadavre dezmembrate, 
platoşe sparte, crâmpeie sinistre, agitate uneori de o ultimă 
fărâmă de viaţă. Peste tot suprafeţe, lăcuite parcă, de sânge 


transparent şi bălți gălbui de acid. 

Câteva pitice, împotmolite încă într-o baltă de clei, se zbat, 
trăgând nădejde că se vor putea întoarce în cetatea lor. Păsările 
vin şi le ciugulesc rapid, înainte să înceapă ploaia. 

Fulgerele luminează norii cenuşii şi se răsfrâng în câteva 
carcase de tancuri, încremenite cu mandibulele arogante în sus. 
De parcă acele vârfuri ascuţite ar fi vrut să spargă cerul 
îndepărtat. Actorii s-au întors la sălaşele lor, ploaia spală scena. 


Femeia vorbea cu gura plină. 

— Bilsheim? 

— Alo? 

— Grumf, grumf... Îţi baţi joc de mine, Bilsheim? Ai citit 
ziarele? Inspectorul ăsta, Galin, e de la voi? Nu cumva e puştiul 
acela agasant care voia să mă tutuiască în primele zile? 

Era Solange Doumeng, directoarea Poliţiei judiciare. 

— Păi, da, cred că despre el este vorba. 

— Îţi spusesem să-i faci vânt, şi-acum îl descopăr vedetă 
postumă. Nu eşti zdravăn deloc! Ce te-a apucat să dai un caz 
atât de grav pe mâna unuia atât de lipsit de experienţă? 

— Galin nu e lipsit de experienţă, ba chiar e un element 
excelent. Dar cred că am subestimat cazul... 

— Elementele bune găsesc soluţii, pe când cele rele găsesc 
scuze. 

— Există cazuri în care şi cei mai buni dintre noi... 

— Există cazuri în care chiar şi cei mai nepricepuţi dintre voi 
au datoria să reuşească. Cum ar fi, de exemplu, scoaterea unui 
cuplu dintr-o pivniţă. 

— Îmi cer scuze, dar... 

— Cred că ştii unde să-ţi bagi scuzele, drăguţule. O să-mi 
faci plăcerea să te întorci în fundul pivniţei şi să-mi scoţi de- 
acolo pe toată lumea. Eroul dumitale, Galin, merită un mormânt 
creştinesc. Şi până la sfârşitul lunii vreau să citesc în ziare un 
articol elogios despre serviciul nostru. 

— Şi în legătură cu... 

— Şi în legătură cu toată povestea asta, vreau să-ţi ţii gura! 
Nu te-apuci să cochetezi cu presa decât după ce-i pui cruce 
afacerii. Poţi lua, dacă vrei, şase jandarmi şi materialul cel mai 
modern. Asta-i tot. 


— Şi dacă... 

— Şi dacă o dai în bară, poţi fi sigur că am să-ţi stric ieşirea 
la pensie! 

Femeia închise telefonul. 

Comisarul Bilsheim ştia cum să-i ia pe nebuni, ea însă era o 
excepţie. Se resemnă deci să pună la punct un plan de 
coborâre. 


ATUNCI CÂND OMUL: Atunci când omul se teme, e fericit sau 
e furios, glandele lui endocrine produc nişte hormoni care nu au 
influenţă decât asupra propriului său corp. Se învârtesc într-un 
spaţiu închis. | se vor accelera bătăile inimii, va transpira, se va 
strâmba, va ţipa sau va plânge. Asta-l priveşte numai pe el. 
Ceilalţi îl vor privi fără să ia parte la trăirea lui, sau luând parte 
pentru că aşa a hotărât intelectul lor. Când furnica se teme, e 
fericită sau e furioasă, hormonii circulă în corpul ei, ies afară şi 
pătrund în corpul celorlalţi. Datorită fero-hormonilor, sau 
feromonilor, mii de indivizi vor ţipa sau vor plânge în acelaşi 
timp. Probabil că e o senzaţie incredibilă să simţi lucrurile trăite 
de ceilalţi, şi să-i faci să simtă tot ce trăieşti tu însuţi... 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


În toate cetăţile Federaţiei e mare bucurie. Luptătoarelor 
epuizate li se oferă din abundentă, gură la gură, alimente dulci. 
Totuşi, aici nu există eroi. Fiecare şi-a îndeplinit datoria; rău sau 
bine, asta nu are importanţă, totul se reia de la zero după ce 
misiunea s-a sfârşit. 

Rănile sunt pansate cu lipăituri de salivă. Câteva tinere naive 
ţin în mandibule unul, două sau chiar trei din picioarele care le- 
au fost smulse în timpul luptei, şi pe care, ca prin minune, au 
reuşit să le recupereze. Li se demonstrează că nu se pot lipi la 
loc. 

În marea sală de lupte de la etajul -45, câteva luptătoare 
reconstituie, pentru cei care nu au luat parte, episoadele succe- 
sive ale Bătăliei Macilor. Jumătate din ele joacă rolul piticelor, 
jumătatea cealaltă, pe al furnicilor roşcate. 


Mimează atacul Cetăţii interzise din La-chola-kan, şarja 
furnicilor roşcate, lupta împotriva capetelor celor îngropate, 
falsa fugă, intrarea în luptă a tancurilor, deruta lor în faţa 
careurilor piticelor, asaltul colinei, liniile de artileriste, încăie- 
rarea finală... 

Au venit foarte multe lucrătoare. Cu toatele comentează 
fiecare tablou al acestei evocări. Un lucru le reţine în mod deo- 
sebit atenţia: tehnica tancurilor. Este adevărat că în privinţa 
asta casta lor a avut un rol activ; după părerea lor, nu trebuie să 
se renunţe la tancuri, ci trebuie să înveţe să le folosească mai 
inteligent, nu numai în şarjă frontală. 

Dintre supravieţuitoarele bătăliei, 103 683 a reuşit să scape 
destul de ieftin. Nu a pierdut decât un picior. O nimica toată, 
când ai şase la dispoziţie: Abia dacă merită semnalat. Femela 56 
şi masculul 327 care, fiind sexuaţi, nu au luat parte la război, o 
trag într-un colţ. Antenele intră în contact. 

Aici au fost probleme? 

Nu, războinicele cu parfum de stâncă au fost toate în 
încăierare. Am stat închişi în Cetatea interzisă, pentru cazul în 
care piticele ar fi ajuns până aici. Dar acolo, ai văzut arma 
secretă? 

Nu. 

Cum aşa, nu? S-a vorbit de o creangă de salcâm mobilă... 

103 683 le explică la amândoi că singura armă nouă cu care 
au fost confruntate a fost cumplita alternaria, dar că găsiseră 
riposta. 

Precis că nu asta a nimicit prima expediţie, constată mascu- 
lul. Alternaria are nevoie de mult timp ca să ucidă. De altfel, e 
cât se poate de sigur că nici unul din cadavrele pe care le-a 
examinat nu prezenta nici cea mai mică urmă din acei spori 
mortali. Atunci? 

Derutaţi, hotărăsc să-şi prelungească comunicarea absolută. 
Ar vrea să vadă mai clar în toată povestea asta. Nouă eferves- 
cenţă de idei şi păreri. 

De ce nu apelaseră piticele la arma ce le distrusese atât de 
radical pe cele douăzeci şi opt de exploratoare? Cu toate astea, 
făcuseră totul ca să câştige. Dacă ar fi avut o astfel de armă, n- 
ar fi ezitat s-o folosească! Dar dacă nu aveau aşa ceva? Ajung 
totdeauna fie înainte, fie după ce arma secretă a lovit, poate că 
nu e decât o coincidenţă... 


Această ipoteză se potrivea destul de bine cu atacul împo- 
triva cetăţii La-chola-kan. lar în privinţa primei expediţii, s-ar fi 
putut foarte bine ca altcineva să lase urme de paşaport 
aparţinând piticelor pentru a îndruma Roiul pe o pistă falsa. Dar 
cine ar fi avut interes să facă asta? Dacă nu piticele sunt vino- 
vate de toate acele lovituri neaşteptate, atunci cine să fie? Cele- 
lalte! Al doilea adversar implacabil, duşmanul ereditar: termi- 
tele! 

Bănuiala nu e deloc fantezistă. De la o vreme, luptătoare 
izolate din marea termitieră de la est trec fluviul şi îşi înmulţesc 
incursiunile în zonele de vânătoare federale. Da, cu siguranţa că 
e vorba de termite. Au făcut în aşa fel încât să le asmută pe 
pitice împotriva furnicilor roşcate. În felul acesta se debarasează 
de ambii adversari fără să mişte un deget, cucerirea furnicarelor 
devenind după aceea o simplă formalitate, în faţa unor 
adversari slăbiţi în luptă. 

Dar războinicele cu miros de stâncă? Erau pesemne spioane 
mercenare în serviciul termitelor. 

Pe măsură ce gândirea lor devine din ce în ce mai limpede 
prin contribuţia celor trei creiere, din ce în ce mai mult capătă 
convingerea că cele care posedă misterioasa "armă secretă" 
sunt termitele din est. 

Dar sunt deranjaţi şi întrerupţi din comunicarea lor de miro- 
surile generale ale Roiului. Cetatea a hotărât să profite de răga- 
zul dintre războaie, devansând sărbătoarea Renaşterii: ea va 
avea loc a doua zi. 

Toate castele la locurile lor! Femelele şi masculii să treacă în 
sălile ploştilor pentru a-şi face plinul cu substanţe zaharoase! 
Artileristele să-şi reîncarce abdomenele în sălile de chimie 
organică! 

Înainte de a-şi părăsi camarazii, luptătoarea 103 683 lan- 
sează un feromon: 

Copulaţie plăcută! Nu vă faceţi griji, voi continua singură 
ancheta. Când voi veţi fi în văzduh, eu mă voi îndrepta către 
marea termitieră din est. 

Abia s-au despărţit că îşi fac apariţia cele două ucigaşe, 
bruta cea mare şi şchioapa cea mică. Amândouă râcâie zidurile 
şi recuperează feromonii volatili ai convorbirii. 


După eşecul tragic al inspectorului Galin şi al pompierilor, 
Nicolas fusese dus la un orfelinat situat doar la câteva sute de 
metri de strada Sibariţilor. 

In afara orfanilor propriu-zişi, acolo erau aduşi şi copii 
abandonaţi sau bătuţi de părinţii lor. Oamenii sunt, într-adevăr, 
una dintre puţinele specii în stare să-şi abandoneze sau să-şi 
maltrateze progenitura. Micuţii petreceau acolo ani greu de 
suportat, fiind educați cu şuturi în fund. Creşteau şi deveneau 
insensibili. Cei mai mulţi dintre ei se angajau în armată. 

În prima zi, Nicolas rămăsese pironit pe balcon, cu privirile 
aţintite spre pădure. A doua zi, regăsise rutina salvatoare a 
televizorului. Aparatul era instalat în sala de mese iar suprave- 
ghetorii, mulţumiţi să se debaraseze de mucoşi, îi lăsau să se 
îndobitocească acolo ceasuri în şir. Seara, în dormitorul comun, 
Jean şi Philippe, alţi doi orfani, îl întrebară: 

— Tu ce-ai păţit? 

— Nimic. 

— Haide, povesteşte. Nu vine nimeni aici degeaba la vârsta 
ta. Mai întâi, câţi ani ai? 

— Eu ştiu. Se pare că părinţii lui au fost haliţi de furnici. 

— Cine v-a spus tâmpenia asta? 

— Cineva, n-ai tu treabă, dar o să-ţi spunem dacă ne poves- 
teşti ce-au păţit părinţii tăi. 

— Duceţi-vă dracului! 

Jean, cel mai solid, îl apucă pe Nicolas de umeri în timp ce 
Philippe îi răsucea braţul la spate. 

Nicolas se eliberă cu o smucitură şi îl lovi pe Jean peste gât 
cu muchia mâinii (văzuse figura asta la televizor, într-un film 
chinezesc). Celălalt începu să tuşească. Philippe reluă atacul, 
încercând să-l sugrume pe Nicolas, care însă îl lovi cu cotul în 
stomac. Scăpând de agresor, care zăcea acum în genunchi, 
ţinându-se de burtă, Nicolas îl înfruntă din nou pe Jean 
scuipându-l în faţă. Acesta se aruncă înainte şi îl muşcă până la 
sânge de pulpă. Toţi trei se rostogoliră pe sub paturi, continuând 
să se bată ca nişte bezmetici. Până la urmă îl învinseră pe 
Nicolas. 

— Spune-ne ce-au păţit părinţii tăi, că altfel îţi dăm să înghiţi 
furnici! 

Ideea asta îi venise lui Jean în timpul acţiunii. Era mulţumit 
de ameninţarea lui. In timp ce el îl ţinea pe noul sosit blocat la 


podea, Philippe se duse în grabă să aducă câteva insecte, deloc 
rare prin locurile acelea, şi se întoarse cu ele, fluturându-i-le prin 
faţă: 

— Uite, ţi-am adus unele grase! 

(De parcă furnicile, al căror corp e învăluit într-o carapace 
rigidă, ar putea avea straturi de grăsime!) 

Apoi îl strânse de nas pentru a-l forţa să deschidă gura, în 
care azvârli scârbit trei tinere lucrătoare care chiar că n-aveau 
ce căuta acolo. Nicolas avu atunci cea mai mare surpriză din 
viaţa lui. Erau delicioase. 

Ceilalţi, miraţi că nu-l văd scuipând alimentul infam, voiră să 
guste şi ei. 


Sala ploştilor cu mierat e una dintre cele mai recente invenţii 
ale Bel-o-kan-ului. Tehnologia ploştilor fusese într-adevăr 
împrumutată de la furnicile din sud care, de când cu căldurile 
mari, urcă tot mai spre nord. 

Şi, fireşte, cu ocazia unuia din războaiele victorioase purtate 
împotriva acestor furnici, Federaţia descoperise sala ploştilor. 
Războiul e cea mai bună sursă şi cel mai bun mijloc de circulaţie 
al invențiilor în lumea societăţilor de insecte. 

La început, războinicele belokaniene au fost cuprinse de 
oroare. Ce vedeau? Nişte lucrătoare condamnate să-şi petreacă 
toată viaţa atârnate de plafon, cu capul în jos şi abdomenul atât 
de umflat încât era de două ori mai mare decât cel al unei 
regine! Sudistele le-au explicat că aceste furnici "sacrificate" 
erau nişte bomboane vii, capabile să păstreze proaspete 
cantităţi incredibile de nectar, rouă sau mierat. 

În fond, fusese suficient să împingă la extrem ideea "guşii 
sociale" pentru a ajunge la cea de "furnică cisternă" — şi ao 
pune în practică. Gădilai uşor capătul abdomenului acestor 
frigidere vii şi primeai o picătură sau un şuvoi din sucurile lor 
preţioase. 

Datorită acestui sistem al ploştilor, sudistele rezistau valu- 
rilor de secetă care se abat asupra regiunilor tropicale. Când 
migrau, aceste insecte îşi transportau ploştile şi le mențineau 
perfect hidratate pe durata întregii călătorii. După spusele lor, 
bomboanele erau la fel de preţioase ca ouăle. 

Belokanienele au furat tehnica ploştilor, dar interesul lor a 


constat mai mult în posibilitatea de a stoca mari cantităţi de 
hrană în condiţii inegalabile de conservare şi igienă. 

Toţi masculii şi toate femelele din Cetate se prezintă în sală 
pentru a-şi face plinul cu sucuri zaharoase şi cu apă. In faţa 
fiecărei bomboane vii se formează o coadă de solicitanţi. 327 şi 
56 se alimentează împreună, apoi se despart. 

După ce toţi sexuaţii şi toate artileristele au trecut pe acolo, 
furnicile-cisternă sunt goale. O armată de lucrătoare vine să le 
reaprovizioneze cu nectar, rouă şi mierat, până când abdome- 
nele pleoştite vor deveni din nou mici balonaşe strălucitoare. 


Nicolas, Jean şi Philippe au fost surprinşi de un supraveghe- 
tor şi pedepsiţi împreună. În felul acesta au devenit cei mai buni 
prieteni din tot orfelinatul. 

De cele mai multe ori îi găseai în sala de mese, în fata 
televizorului. În ziua aceea urmăreau un episod din inepuizabilul 
serial "Sunt mândru că sunt extraterestru". 

Scoaseră o exclamaţie şi îşi făcură semn cu cotul văzând că 
era vorba despre sosirea unor cosmonauţi pe o planetă locuită 
de nişte furnici enorme. 

"— Bună ziua, suntem pământeni. 

— Bună ziua, noi suntem nişte furnici gigantice de pe 
planeta Zgu." 

Restul scenariului era relativ banal: furnicile-gigant erau 
telepate. Le trimiteau mesaje pământenilor, ordonându-le să se 
omoare între ei. Dar ultimul supravieţuitor înţelegea totul şi 
dădea foc cetăţii duşmane... 

Satisfăcuţi de acest film, copiii hotărâră să se ducă să 
mănânce câteva furnici dulci. Dar, în chip curios, cele pe care le 
capturară nu mai aveau gustul de bomboană pe care îl 
avuseseră primele. Erau mai mici şi aveau o savoare acidă. Ca 
un suc de lămâie concentrat. Ptiu! 


Totul trebuie să se desfăşoare pe la prânz, în punctul cel mai 
de sus al Cetăţii. 

De la primele raze călduţe ale zorilor, artileristele s-au insta- 
lat în nişele de protecţie care formează un fel de coroană în jurul 
vârfului. Îndreptându-şi anusurile spre cer, artileristele formează 


un baraj antiaerian împotriva păsărilor care nu vor întârzia să-şi 
facă apariţia. Unele dintre ele îşi înţepenesc abdomenul între 
crenguţe pentru a atenua reculul. Astfel proptite, toate speră să 
poată trage două-trei salve în aceeaşi direcţie fără să devieze 
prea mult de la ţintă. 

Femela 56 se află în încăperea ei. Asexuate grijulii îi ung 
aripile cu salivă protectoare. Voi aţi mai ieşit vreodată în marele 
Exterior? Lucrătoarele nu răspund. Evident că mai ieşiseră, dar 
la ce bun să-i spună că afară e plin de copaci şi de iarbă? În 
câteva minute, potenţiala regină va băga de seamă şi singură. 
să vrei să afli prin contact antenar ce e lumea — ăsta chiar că 
era un capriciu de sexuat! 

Lucrătoarele au grijă s-o ferchezuiască bine. O trag de 
picioare ca să i le facă mai mlădioase. O pun să se răsucească şi 
să-şi trosnească articulațiile toracice şi abdominale. Verifică 
dacă guşa socială e supraalimentată cu mierat, apăsând-o ca s- 
o facă să regurgiteze o picătură. Acest sirop ar trebui să-i 
permită să reziste la câteva ore de zbor continuu. 

Gata. 56 e pregătită. Următoarea. 

Prinţesa, gătită cu toate podoabele şi cu toate parfumurile 
părăseşte gineceul. Masculul 327 nu se înşelase, era într-adevăr 
foarte frumoasă. 

Îşi saltă cu greu aripile. În ultimele zile au crescut uimitor de 
mult. Acum sunt atât de lungi şi de grele încât se târăsc pe jos... 
ca un voal nupţial. 

La capetele culoarelor apar şi alte femele. Împreună cu vreo 
sută de astfel de fecioare, 56 circulă deja printre crenguţele 
domului. Câteva exaltate se agaţă de rămurele şi se aleg cu 
cele patru aripi zgâriate, străpunse sau pur şi simplu smulse. 
Nefericitele nici nu mai urcă până sus; oricum, tot n-ar putea să- 
şi ia zborul. Coboară necâjite la etajul cinci. Ca şi prinţesele 
piticelor, nici ele nu vor cunoaşte zborul dragostei. Se vor 
reproduce pur şi simplu într-o sală închisă, direct pe sol. 

Femela 56 este încă intactă. Ţopăie de pe o rămurică pe 
alta, foarte atentă să nu cadă şi să nu-şi distrugă aripile 
delicate. 

O soră care merge alături de ea solicită un contact antenar. 
Se întreabă cum or fi arătând oare acei faimoşi masculi repro- 
ducători. Ca un fel de trântori sau de muşte? 

56 nu răspunde. Se gândeşte din nou la 327, la enigma 


"armei secrete". Totul s-a sfârşit. S-a terminat cu grupul de 
lucru. În orice caz pentru cei doi sexuaţi. De-acum înainte, toată 
treaba a rămas în ghearele luptătoarei 103 683. 

Işi aminteşte cu nostalgie evenimentele. 

Masculul fugar care aterizează în încăperea ei... fără 
paşaport! 

Prima lor comunicare absolută. 

Intâlnirea cu 103 683. 

Ucigaşele cu parfum de stâncă. 

Goana prin străfundurile Cetăţii. 

Ascunzătoarea plină cu cadavrele a ceea ce ar fi putut să fie 
"legiunea" lor. 

Lomecuza. 

Culoarul secret săpat în granit... 

In timp ce merge, prin minte îi trec toate aceste amintiri şi 
se consideră privilegiată. Nici una din surorile ei nu a trăit 
asemenea aventuri, chiar înainte de a fi părăsit Cetatea. 

Ucigaşele cu miros de stâncă... Lomecuza... Culoarul secret 
săpat în granit... 

Nebunia nu poate fi o explicaţie când e vorba de indivizi atât 
de numeroşi. Mercenare care spionează pentru termite? Nu, e 
clar că nu merge, n-ar fi fost atâtea şi nici aşa de bine organi- 
zate. 

Oricum, rămânea un lucru care nu se potrivea nici unei ipo- 
teze: ce caută rezervele de hrană sub podeaua Cetății? Pentru 
uzul spioanelor? Nu, cantitățile aflate acolo ar fi putut sătura 
milioane de indivizi, iar ele nu sunt aşa de multe. 

Şi acea uimitoare lomecuză. E un animal de suprafață. 
Imposibil să fi coborât prin propriile ei mijloace la etajul -50. Prin 
urmare a fost transportată. Numai că oricine se apropie de 
această insectă este captivat de efluviile ei. Prin urmare e 
nevoie de un grup destul de puternic pentru a înfăşura monstrul 
în frunze moi şi a-l transporta discret până jos. 

Cu cât se gândeşte mai mult, cu atât mai mult îşi dă seama 
că această acţiune presupune nişte mijloace considerabile. Şi de 
fapt, dacă priveşti lucrurile în faţă, totul se petrece de parcă o 
parte a Roiului ar avea un secret, pe care-l protejează cu înver- 
şunare de propriile sale surori. 

Contacte necunoscute îi sfredelesc capul. Se opreşte. Seme- 
nele ei cred că leşină de emotie înaintea zborului nupţial. Se 


întâmplă uneori, sexuaţii sunt foarte sensibili. Îşi aduce antenele 
la gură. Îşi repetă în grabă: expediţia numărul unu nimicită, 
arma secretă, cele treizeci de războinice ucise, lomecuza, culoa- 
rul secret din roca granitică, rezervele alimentare... 

Asta e, fir-ar să fie, a înţeles! Se avântă împotriva curentului. 
Numai de n-ar fi prea târziu! 


EDUCAŢIA: Educaţia furnicilor se face după etapele urmă- 
toare: 

— De la prima până la a zecea zi, majoritatea tinerelor se 
ocupă de regina ouătoare. O îngrijesc, o ling, o mângâie. 

În schimb, aceasta le unge cu saliva ei hrănitoare şi dezin- 
fectantă. 

— De la ziua a unsprezecea până la cea de-a douăzecea, 
lucrătoarele obţin dreptul de a se îngriji de coconi. 

— Din cea de-a douăzeci şi una zi până în cea de-a treizecea, 
ele supraveghează şi hrănesc larvele mici. 

— Din cea de-a treizeci şi una zi până în cea de-a patruze- 
cea, se ocupă cu treburi gospodăreşti şi menţinerea curăţeniei, 
continuând să aibă grijă de regina-mamă şi de nimfe. 

— Cea de-a patruzecea zi este o dată importantă. Conside- 
rate suficient de experimentate, lucrătoarele au dreptul să iasă 
din Cetate. 

— Din cea de a patruzecea zi până în cea de a cincizecea, 
ele sunt paznice sau mulgătoare de păduchi-de-frunză. 

— Din cea de-a cincizecea zi până la sfârşitul vieţii, ele pot 
să îndeplinească ocupaţia cea mai pasionantă pentru o furnică 
citadină: vânătoarea şi explorarea unor ţinuturi necunoscute. 

Notă: Începând din cea de-a unsprezecea zi, sexuatele nu 
mai sunt obligate să muncească.. De cele mai multe ori rămân 
inactive, închise în cartierele lor, până în ziua zborului nupţial. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Masculul 327 se pregăteşte şi el. În câmpul antenelor lui, 
ceilalţi masculi nu vorbesc decât despre femele. Foarte puţini 
dintre ei le-au văzut. Cel mult, timp de o fracțiune de secundă, 


pe culoarele Cetăţii interzise. Mulţi le visează. Şi le închipuie 
împrăştiind parfumuri ameţitoare, de un erotism fulgerător. 

Unul dintre prinți pretinde că a avut o trofalaxie cu o femelă. 
Mieratul ei avea savoarea sevei de mesteacăn iar hormonii ei 
sexuali emanau efluvii comparabile cu cele ale unor narcise 
tăiate. 

Ceilalţi îl invidiază în tăcere. 

327, care într-adevăr a gustat din mieratul unei femele (şi ce 
mai femelă!) ştie că acesta nu diferă cu nimic faţă de mieratul 
lucrătoarelor sau al bomboanelor. Cu toate astea nu se ames- 
tecă în discuţie. 

O idee parşivă îi trece prin minte. l-ar plăcea mult să-i 
furnizeze femelei 56 spermatozoizii necesari construirii viitoarei 
sale Cetăți. Dacă ar putea s-o găsească... Păcat că n-au stabilit 
un feromon de recunoaştere pentru a se putea regăsi în 
mulţime. 

Când femela 56 ajunge în sala masculilor, toată lumea 
rămâne cu gura căscată. A veni aici înseamnă să încalci toate 
regulile Roiului. Masculii şi femelele nu trebuie să se vadă 
pentru prima oară decât în momentul zborului nupţial. Aici nu e 
ca la furnicile pitice. Nimeni nu se împerechează pe culoare. 

Prinții care voiau atât de mult să ştie cum arată o femelă, 
acum sunt lămuriţi. Emit laolaltă parfumuri ostile prin care îi 
spun că nu trebuie să rămână în această încăpere. 

Cu toate astea, ea continuă să înainteze în mijlocul tumultu- 
lui stârnit de pregătiri. Îmbrânceşte pe toată lumea şi îşi împrăş- 
tie cu disperare feromonii. 

327! 327! Unde eşti, 327? 

Prinții nu se jenează să-i spună că nu aşa se alege un mascul 
copulator! Trebuie să aibă răbdare, să aibă încredere în hazard. 
Puţină pudoare... 

Femela 56 îşi găseşte în cele din urmă tovarăşul. E mort. Are 
capul retezat de o lovitură de mandibule. 


TOTALITARISMUL: Oamenii sunt interesaţi de furnici 
deoarece cred că acestea au ajuns să creeze un sistem totalitar 
reuşit. Este adevărat că din afară ai impresia că în furnicar toată 
lumea munceşte, toată lumea e ascultătoare, toată lumea e 
gata să se sacrifice, toată lumea e la fel. Şi, deocamdată, toate 


sistemele totalitare ale oamenilor au eşuat... 

Aşa că s-a mers cu gândul la copierea insectei sociale (oare 
emblema lui Napoleon nu era albina?). Feromonul care inundă 
furnicarul cu o informaţie globală este televiziunea planetară de 
azi. Omul crede că oferind tuturor ceea ce consideră a fi mai 
bun, se va ajunge într-o zi la o omenire perfectă. 

Nu acesta este însă sensul lucrurilor. 

Natura, să nu-i fie cu supărare domnului Darwin, nu 
evoluează spre supremaţia celor mai buni (de altfel, după care 
criterii?) 

Natura îşi extrage forţa din diversitate. Are nevoie de buni, 
de răi, de nebuni, de disperaţi, de sportivi, de infirmi, de 
cocoşaţi, de handicapati, de veseli, de trişti, de inteligenţi, de 
imbecili, de egoişti, de generoşi, de mici, de mari, de negri, de 
galbeni, de piei-roşii, de albi... Are nevoie de toate religiile, toate 
filozofiile, toate fanatismele, toate înţelepciunile... Singura 
primejdie e ca una din aceste categorii să nu fie eliminată de o 
alta. 

S-a văzul cum lanurile de porumb, artificial concepute de om 
şi formate din fraţii gemeni ai celui mai bun ştiulete (cel care 
are nevoie de mai puţină apă, cel care rezistă mai bine la 
îngheţ, cel care dă boabele cele mai frumoase) piereau brusc la 
cea mai uşoară maladie. În timp ce câmpurile de porumb 
sălbatic, formate din mai multe soiuri diferite, fiecare având 
specificitatea, punctele slabe şi anomaliile lui, reuşeau 
totdeauna să supravieţuiască epidemiilor. 

Natura urăşte uniformitatea şi iubeşte diversitatea. Poate că 
în asta şi constă geniul ei. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Femela 56 se întoarce cu paşi descurajaţi spre dom. Pe un 
culoar din apropierea gineceului, zăreşte cu ocelii ei infraroşii 
două siluete. Sunt cei doi asasini cu parfum de stâncă! Furnica 
mare şi cea care şchioapătă! 

În timp ce amândouă vin direct spre ea, 56 îşi roteşte aripile 
şi sare la gâtul şchioapei. Dar cele două reuşesc s-o imobilizeze. 
Totuşi, în loc s-o execute, îi impun un contact antenar. 


Femela e furioasă la culme. Le întreabă pentru ce l-au ucis 
pe masculul 327, din moment ce oricum avea să moară în urma 
zborului. Pentru ce l-au asasinat? 

Cele două ucigaşe încearcă s-o facă să înţeleagă. După păre- 
rea lor, unele lucruri nu pot fi amânate. Cu nici un preţ! Există 
sarcini prost văzute şi gesturi judecate greşit care trebuie totuşi 
îndeplinite pentru ca Roiul să continue să funcţioneze normal. 
Nu trebuie să fim naivi; unitatea marelui Bel-o-kan e un lucru 
care trebuie meritat. Şi dacă devine necesar, atunci se 
acţionează! 

Prin urmare, nu sunt nişte spioane? 

Nu, nu sunt spioane. Ba chiar pretind că sunt... principalele 
gardiene ale securităţii şi sănătăţii Roiului. 

Prinţesa urlă feromoni de mânie. Adică 327 era periculos 
pentru securitatea Roiului? Da, răspund cele două ucigaşe. Într- 
o zi va înţelege, deocamdată era încă tânără... 

Să înţeleagă, ce să înţeleagă? Că există nişte asasini super- 
organizaţi chiar în sânul Cetăţii, şi pretind că o salvează 
eliminând masculi care au "văzut lucruri esenţiale pentru 
supraviețuirea Roiului"”. 

Şchioapa binevoieşte să-i explice. Din vorbele ei reiese că 
războinicele cu parfum de stâncă sunt "luptătoarele împotriva 
stresului dăunător". Există stresuri bune, care fac Roiul să pro- 
greseze şi să lupte. Dar există şi stresuri dăunătoare, care fac ca 
Roiul să se autodistrugă... 

Nu e bine ca toate informaţiile să fie cunoscute. Unele pro- 
voacă angoase "metafizice", care încă nu au soluţie. Atunci 
Roiul se nelinişteşte, dar se pomeneşte inhibat, incapabil să 
reacționeze... 

E ceva foarte rău pentru toţi. Roiul începe să producă toxine 
care îl otrăvesc. Supravieţuirea Roiului "pe termen lung" e mai 
importantă decât cunoaşterea realităţii "pe termen scurt". Dacă 
un ochi a văzut un lucru pe care mintea îl ştie periculos pentru 
tot restul organismului, e mai bine ca mintea să scoată acel 
ochi... 

Furnica cea mare se alătură şchioapei şi rezumă astfel expli- 
caţia ei savantă: 


Am scos ochiul, 
Am întrerupt stimulul nervos, 


Am oprit angoasa. 


Antenele insistă, precizând că toate organismele sunt 
prevăzute cu acest fel de securitate paralelă. Cei care nu o au 
mor de frică sau se sinucid pentru a nu înfrunta realitatea 
angoasantă. 

56 este destul de surprinsă dar nu se pierde cu firea. Frumos 
feromon, zău aşa! Oricum, este prea târziu dacă vor să ascundă 
existenţa armei secrete. Toată lumea ştie că cetatea La-chola- 
kan a fost la început victima acestei arme, chiar dacă misterul 
rămâne întreg din punct de vedere tehnologic... 

Cele două luptătoare, păstrându-şi aceeaşi atitudine flegma- 
tică, o ţin mai departe prizonieră. Toată lumea a uitat deja ce s- 
a întâmplat la La-chola-kan; victoria a domolit curiozitatea. De 
altfel, e suficient să adulmeci pe culoare — n-ai să simţi nici cel 
mai mic iz de toxină. Tot Roiul este liniştit în acest ajun al săr- 
bătorii Renaşterii. 

Atunci ce vor de la ea? De ce o strâng aşa de cap? 

În timpul urmăririi de la etajele inferioare, şchioapa a reperat 
o a treia furnică. O luptătoare. Care e numărul ei de identificare? 

Va să zică de asta n-au omorât-o imediat! Drept răspuns, 
femela îşi înfige adânc vârfurile antenelor în ochii furnicii mari. 
Chiar dacă e oarbă din naştere, asta nu înseamnă că nu o doare 
foarte tare. lar şchioapa, luată prin surprindere aproape că-i dă 
drumul. 

Femela o ia la fugă şi zboară ca să se deplaseze mai repede. 
Aripile ei stârnesc un nor de praf care o ajută să scape de 
urmăritoare. Repede, trebuie să ajungă la dom. 

A fost la un pas de moarte. De acum încolo va începe o altă 
viaţă. 


Extras din discursul-petiţie împotriva furnicarelor-jucării, 
pronunţat de Edmond Wells în faţa comisiei de anchetă a 
Adunării Naţionale: 

"Ieri am văzut în magazine acele jucării noi, oferite copiilor 
pentru Crăciun. Sunt nişte cutii din plastic transparent, umplute 
cu pământ în care se găsesc şase sute de furnici şi o regină 
garantat fecundă. 

Pot fi văzute lucrând, săpând, alergând. 


Pentru un copil e un lucru fascinant. E ca şi cum li s-ar fi 
oferit un oraş. Doar că locuitorii sunt minusculi. Sute de mici 
păpuşi mobile şi dotate cu autonomie. 

Sincer să fiu, am eu însumi astfel de furnicare. Dar asta 
pentru că în cadrul muncii mele de biolog am obligaţia să le 
studiez. Le-am instalat într-un acvariu acoperit cu un carton 
găurit pentru aerisire. 

Totuşi, de fiecare dată când mă aflu în faţa furnicarului meu, 
am o senzaţie bizară. De parcă aş fi omnipotent în lumea lor. De 
parcă aş fi Dumnezeul lor... 

Dacă am chef să le lipsesc de hrană, toate furnicile mele vor 
muri; dacă-mi trece prin minte să aduc ploaia, n-am decât să 
torn cu stropitoarea un pahar cu apă peste furnicarul lor; dacă 
mă hotărăsc să le cresc temperatura ambiantă, n-am decât să le 
instalez pe radiator; dacă vreau să răpesc una ca s-o studiez la 
microscop, n-am decât să-mi iau penseta şi să o vâr în acvariu; 
şi dacă mi-ar veni să omor vreuna, n-aş întâmpina nici o rezis- 
tenţă. Ele nici măcar n-ar înţelege ce li se întâmplă. 

Ascultaţi-mă pe mine, domnilor; avem o putere absolută 
asupra lor şi asta, numai din cauză că talia furnicilor este foarte 
mică. 

Eu nu abuzez de acest lucru. Dar îmi închipui un copil... şi el 
poate să le facă orice. 

Uneori am o idee stupidă. Văzând aceste cetăţi de nisip, îmi 
zic: şi dacă ar fi a noastră? Dacă am fi şi noi vârâţi în vreun 
acvariu-închisoare şi supravegheați de vreo altă specie gigan- 
tică? 

Dacă Adam şi Eva n-ar fi fost decât doi cobai de experienţă, 
instalaţi într-un decor artificial, aşa, de curiozitate? 

Dacă izgonirea din paradis, despre care vorbeşte Biblia, n-ar 
fi fost decât o schimbare de acvariu-închisoare? 

Dacă Potopul, la urma urmelor, n-a fost decât un pahar cu 
apă răsturnat de un Dumnezeu neglijent sau curios? 

Cu neputinţă, îmi veţi spune. Cine ştie... Singura diferenţă ar 
putea fi că furnicile sunt închise între nişte pereţi de sticlă pe 
când noi suntem reţinuţi de o forţă fizică: atracţia terestră! 

Furnicile mele sunt în stare totuşi să cresteze cartonul, 
câteva au şi evadat. lar noi reuşim să lansăm rachete care 
scapă atracției gravitaționale. 

Să ne întoarcem la furnicarele captive. V-am spus adineauri 


că sunt un Dumnezeu mărinimos, îndurător şi chiar puţin 
superstiţios. Aşa că nu-mi fac niciodată supuşii să sufere. Nu le 
fac ceea ce nu mi-ar plăcea să mi se facă mie. 

Dar miile de furnicare vândute de Crăciun vor transforma 
copiii în nişte mici demiurgi. Vor fi cu toţii la fel de generoşi şi de 
îndurători ca mine? 

Fireşte, cei mai mulţi vor înţelege că răspund de un oraş şi 
că asta le conferă drepturi dar şi îndatoriri divine: să le hră- 
nească, să le creeze o temperatură plăcută, să nu le omoare din 
plăcere. 

Cu toate astea, copiii, şi mă gândesc mai cu seamă la cei 
mai mici care sunt încă inconştienţi, influenţaţi de unele 
nemulțumiri: eşecuri şcolare, certuri între părinţi, încăierări cu 
colegii. Într-un acces de furie, ei pot foarte bine să-şi uite 
îndatoririle de «tânăr demiurg», şi atunci nici nu îndrăznesc să- 
mi închipui ce soartă îi aşteaptă pe «supuşii» lor... 

Nu vă cer să votaţi această lege pentru interzicerea furni- 
carelor-jucării în numele milei faţă de furnici, sau al drepturilor 
lor, ca animale. Animalele nu au nici un drept: le creştem în 
serie pentru a le jertfi consumului nostru. Vă cer s-o votaţi 
închipuindu-vă că noi înşine suntem poate studiaţi şi prizonieri 
ai unei structuri gigantice. Aţi dori ca Pământul să fie oferit într- 
o zi drept cadou de Crăciun unui tânăr demiurg iresponsabil?" 


Soarele e la zenit. 

Intârziaţii, masculi şi femele, se grăbesc pe culoarele din 
apropierea scoarţei Cetăţii. Lucrătoarele îi împing, îi ling, îi 
încurajează. 

Femela 56 pătrunde la timp în acea mulţime cuprinsă de 
bucurie unde toate mirosurile-paşaport se amestecă. Aici nimeni 
nu va reuşi să-i identifice efluviile. Se lasă purtată de val, urcă 
din ce în ce mai sus şi traversează cartiere până atunci necunos- 
cute. 

Deodată, la colţul unui culoar apare ceva ce nu mai văzuse 
niciodată. Lumina zilei. La început nu e decât un halou pe pereţi, 
dar în curând se transformă într-o strălucire orbitoare. lată în 
sfârşit acea forţă misterioasă despre care îi vorbiseră doicile. 
Calda, blânda, frumoasa lumină. Promisiunea unei noi lumi 
fabuloase. 


Din cauza absorbirii a prea mulţi fotoni în stare brută în 
globii oculari, femela 56 se simte ameţită. Ca şi cum ar fi abuzat 
de mieratul fermentat de la etajul treizeci şi doi. 

Prinţesa 56 continuă să înainteze. Solul e presărat cu pete 
de un alb dur. Calcă în fotonii calzi. Pentru cineva care şi-a 
petrecut copilăria sub pământ, contrastul este violent. 

O nouă cotitură. Un fascicul subţire de lumină pură o loveşte, 
devine un cerc orbitor, apoi se transformă în voal de argint. 
Bombardamentul de lumină o obligă să dea înapoi. Simte fotonii 
intrându-i în ochi, arzându-i nervii optici, măcinându-i cele trei 
creiere. Trei creiere... veche moştenire de la strămoşii viermi, 
care aveau câte un ganglion nervos pentru fiecare inel, câte un 
sistem nervos pentru fiecare parte a corpului. 

Înaintează împotriva curentului de fotoni. În depărtare 
distinge siluetele surorilor ei, înghiţite de astrul solar. Par nişte 
fantome. 

Mai înaintează puţin. Chitina îi devine călduţă. Această 
lumină pe care au încercat să i-o descrie de o mie de ori, 
depăşeşte orice limbaj, trebuie s-o trăieşti! Se gândeşte o clipă 
la toate lucrătoarele din subcasta "portăreselor", care rămân 
toată viaţa închise în Cetate şi nu vor şti niciodată ce înseamnă 
exteriorul şi soarele lui. 

Pătrunde în zidul de lumină şi se pomeneşte proiectată de 
cealaltă parte, în afara Cetăţii. Ochii ei cu fațete se acomodează 
treptat, în timp ce simte înţepăturile aerului sălbatic. Un aer 
rece, agitat şi parfumat, total opus atmosferei blânde a lumii în 
care trăise. 

Işi roteşte antenele. Nu prea poate să se orienteze după 
dorinţă. Un curent de aer mai rapid i le lipeşte pe faţă. Aripile 
plesnesc în vânt. 

Sus, în vârful domului, lucrătoarele o iau în primire. O prind 
de picioare, o urcă, o împing înainte într-o gloată de sexuaţi, 
sute de masculi şi de femele care mişună şi se îngrămădesc pe 
o suprafaţă îngustă. Prinţesa 56 înţelege că se află pe pista de 
decolare a zborului nupţial dar că trebuie să aştepte ca vremea 
să fie mai bună. 

Or, în timp ce vântul continuă să-şi facă de cap, vreo zece 
vrăbii i-au reperat pe sexuaţi. Excitate la vederea prăzii uşoare, 
păsările zburătăcesc din ce în ce mai aproape. Când se apropie 
prea mult, artileristele instalate în formă de coroană în jurul vâr- 


fului le întâmpină cu jeturile lor de acid. 

Dar iată că una din păsări îşi încearcă norocul, se aruncă în 
grămadă, apucă trei femele şi încearcă să urce. Mai înainte ca 
îndrăzneaţa să fi reuşit să ia altitudine, artileristele o doboară. 
Pasărea se rostogoleşte prin iarbă, demnă de milă, cu gura încă 
plină, sperând să-şi poată şterge otrava de pe aripi. 

Asta să le fie învăţătură de minte la toate! lar vrăbiile chiar 
se trag puţin îndărăt... Dar nu păcălesc pe nimeni. Vor reveni în 
curând să testeze încă o dată apărarea antiaeriană. 


PRĂDĂTORUL: Cum ar fi arătat civilizaţia noastră omenească 
dacă nu s-ar fii debarasat de principalele ei animale de pradă, 
precum lupii, leii, urşii sau hienele? 

Cu siguranţă o civilizaţie neliniştită, pusă tot timpul sub 
semnul întrebării. 

Romanii, ca să-şi provoace teama în mijlocul petrecerilor, 
puneau să fie adus un cadavru. Toţi îşi reaminteau astfel că 
nimic nu era câştigai şi că moartea se poate ivi în orice clipă. 
Dar în zilele noastre omul a distrus, a eliminat, a pus în muzee 
toate speciile capabile să-l mănânce. Astfel încât n-au mai 
rămas decât microbii — şi poate furnicile — ca să-l îngrijoreze. 

În schimb, civilizaţia furnicilor s-a dezvoltat fără să reu- 
şească să-şi elimine principalii prădători. Rezultat: viaţa acestei 
insecte este tot timpul pusă sub semnul întrebării. Ştie că nu a 
făcut decât jumătate de drum, din moment ce animalul cel mai 
stupid poate să distrugă cu o lovitură de labă rodul a milenii de 
experienţă chibzuită. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Vântul s-a domolit, curenţii de aer s-au rărit, temperatura 
creşte. La 22* u.t, Cetatea hotărăşte să dea drumul copiilor ei. 

Femelele zbârnâie din cele patru aripi. Sunt gata de mult. 
Toate acele mirosuri de masculi maturi le-au stârnit la culme 
apetitul sexual. 

Primele fecioare îşi iau zborul cu graţie. Se ridică la vreo sută 
de capete şi... sunt secerate de vrăbii. Nici una nu scapă. 


Jos se stârneşte confuzie, dar nu se renunţă pentru atâta 
lucru. Îşi ia zborul al doilea val. Patru femele din o sută reuşesc 
să treacă de barajul ciocurilor şi penelor. Masculii le urmează în 
formaţie strânsă. Ei sunt lăsaţi să treacă; sunt prea piperniciţi ca 
să poată stârni interesul vrăbiilor. n 

Al treilea val de femele se avântă la asaltul norilor. In drumul 
lor se află peste cincizeci de păsări. E un adevărat masacru. Nici 
o supraviețuitoare. Păsările devin din ce în ce mai numeroase, 
de parcă s-ar fi vorbit. Acum femelele sunt aşteptate sus de 
vrăbii, mierle, măcăleanadri, cintezoi şi porumbei... Un adevărat 
vacarm de ţipete. Şi pentru ei e sărbătoare! 

Îşi ia zborul al patrulea val. Aceeaşi soartă, nici o femelă nu 
scapă. Păsările se bat între ele pentru bucăţile cele mai bune. 

Artileristele se enervează. Trag vertical cu toată puterea 
glandei lor cu acid formic. Dar păsările de pradă sunt prea sus. 
Picăturile mortale cad ca o ploaie peste oraş, provocând nume- 
roase pagube şi răni. 

Înspăimântate, femelele renunţă. Consideră că este 
imposibil să treacă de baraj şi preferă să coboare pentru 
copulaţie în sală, împreună cu celelalte prințese accidentate. 

Al cincilea val se ridică în aer, gata pentru sacrificiul suprem. 
Trebuie să se forţeze trecerea acelui zid de ciocuri! 
Şaptesprezece femele reuşesc să treacă, urmărite îndeaproape 
de patruzeci şi trei de masculi. 

Al şaselea val: trec douăsprezece femele! 

Al şaptelea: treizeci şi patru! 

56 îşi agită aripile. Încă nu îndrăzneşte să-şi ia zborul. Capul 
unei surori tocmai a căzut la picioarele ei, urmat domol de un 
puf de pasăre rău prevestitor. Voia să ştie cum e marele Exterior 
Ei bine, acum s-a lămurit! 

Îşi va lua zborul cu al optulea val? Nu... Şi bine face, căci e 
nimicit în întregime. 

Prinţesa are trac. Îşi zbârnâie din nou cele patru aripi şi se 
ridică puţin. Bun, cel puţin asta merge fără probleme, doar 
capul... O cuprinde frica. Trebuie să rămână lucidă. Are foarte 
puţine şanse de reuşită. 

56 îşi întrerupe bătaia din aripi. Şaptezeci şi trei de femele 
din al nouălea val au reuşit să treacă. Lucrătoarele lansează 
feromoni de încurajare. Speranţa renaşte. Va pleca cu al zecelea 
val? 


Pe când încă mai ezită, reperează brusc, ceva mai departe, 
pe mica şchioapă şi pe ucigaşă cea mare cu ochii morţi. Nu-i tre- 
buie mai mult pentru a se hotărî. Îşi ia zborul dintr-o dată. 
Mandibulele ucigaşelor pocnesc în gol. La un fir de păr de ea. 

56 se menţine un moment la jumătatea distanţei dintre 
Cetate şi cârdul de păsări. Apoi, învăluită de elanul celui de al 
zecelea val, profită şi ea pentru a ţâşni spre hăul aerian. Două 
din vecinele ei sunt hăpăite, în timp ce ea trece pe neaşteptate 
printre ghearele enorme ale unui piţigoi. 

Avusese pur şi simplu noroc. 

lată, din al zecelea val au scăpat doar paisprezece. Dar 56 
nu-şi face prea multe iluzii. Abia a trecut de primul obstacol. Ce 
e mai greu abia acuma vine. Ştie că, în general, din o mie cinci 
sute de prințese care îşi iau zborul, numai vreo zece revin pe sol 
fără probleme. În cazul cel mai fericit, patru regine vor reuşi să- 
şi construiască cetatea. 


UNEORI CÂND: Uneori, când mă plimb, vara, bag de seamă 
că sunt gala să calc pe un soi de muscă. Mă uit mai bine la ea şi 
văd că e o regină furnică. Dar nu e numai una, sunt o 
sumedenie. Se zvârcolesc pe pământ. Sunt călcate de pantofii 
oamenilor sau se izbesc de parbrizul maşinilor. Sunt epuizate, 
nu mai pot să-şi controleze zborul. Câte cetăţi nu au fost astfel 
nimicite, printr-o simplă mişcare a unui ştergător de parbriz, pe 
un drum de vară? 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


În timp ce-şi agită cele patru aripi în formă de vitralii, femela 
56 zăreşte în spatele ei zidul de pene închizându-se peste 
valurile unsprezece şi doisprezece. Sărmanele! Incă cinci valuri 
de femele şi Cetatea îşi va fi aruncat în joc toate speranţele. 

Dar deja nu se mai gândeşte la toate astea, aspirată în 
azurul infinit. Totul este albastru, atât de albastru! Pentru ea, 
care nu a cunoscut decât viaţa sub pământ, e ceva fantastic să 
poată spinteca aerul. Are senzaţia că se mişcă într-o altă lume. 
Şi-a părăsit galeriile strâmte pentru un spaţiu ameţitor, unde 


totul explodează în trei dimensiuni. 

Descoperă intuitiv toate posibilităţile zborului. Lăsându-şi 
greutatea pe această aripă, virează la dreapta. Urcă, schimbând 
unghiul bătăii din aripi. Coboară. Accelerează... Bagă de seamă 
că pentru a lua un viraj perfect trebuie să-şi înfigă vârful aripilor 
într-o axă imaginară şi să nu ezite să-şi aşeze corpul într-un 
unghi de peste patruzeci şi cinci de grade. 

Femela 56 descoperă că văzduhul nu e gol. Nici vorbă! E plin 
de curenţi. Unii dintre ei, "pompele", o fac să urce. In schimb 
golurile de aer o fac să piardă înălţime. Nu le poţi repera decât 
observând insectele care evoluează ceva mai în faţă -după 
mişcările lor se poate anticipa... 

Îi e frig. La înălţime e frig. Uneori vârtejurile, valurile de aer 
călduţ sau rece, o fac să se învârtească ca un titirez. 

Un grup de masculi s-a avântat în urmărirea ei. Femela 56 ia 
viteză pentru a nu fi ajunsă din urmă decât de cei mai rapizi şi 
mai tenace. E prima selecţie genetică. 

Simte o atingere. Un mascul se prinde de abdomenul ei, se 
caţără pe ea, o escaladează. E destul de mic, dara încetat să 
mai bată din aripi şi greutatea lui pare considerabilă. 

Pierde puţin din altitudine. Deasupra masculul se răsuceşte 
pentru a nu fi jenat de bătăile aripilor. Complet dezechilibrat, 
masculul îşi curbează abdomenul pentru a ajunge cu organul la 
sexul feminin. 

Ea aşteaptă curioasă senzațiile. Furnicături extrem de 
plăcute încep să-i cuprindă tot corpul. Asta o face să-i vină o 
idee. Se răstoarnă brusc în faţă şi porneşte în picaj. O adevărată 
nebunie! Marele extaz! Viteza şi sexul alcătuiesc primul ei mare 
cocteil de plăcere. 

Imaginea lui 327 îi trece fugar prin minte. Vântul şuieră 
printre perişorii ochilor ei. O sevă picantă îi înfiorează antenele. 
O parte din mintea ei se transformă într-o mare agitată. Lichide 
ciudate îi curg din toate glandele. Toate se amestecă şi 
formează o mixtură care se varsă în encefal. 

Când ajunge la vârful ierbii, femela îşi adună puterile şi 
începe să bată iar din aripi. Acum urcă din nou ca o săgeata. 
Când revine la un zbor normal, masculul nu mai e în apele lui. 
Picioarele îi tremură violent iar mandibulele i se deschid şi se 
închid întruna fără motiv. Stop cardiac. Apoi, cădere liberă... 

La majoritatea insectelor, masculii sunt programaţi să moară 


după primul contact sexual. Nu au dreptul decât la o singură 
împerechere, una şi bună. Spermatozoizii părăsesc corpul luând 
cu ei şi viaţa proprietarului. 

La furnici, ejacularea îl ucide pe mascul. La alte specii, 
femela este cea care, după ce e fecundată, îşi masacrează bine- 
făcătorul. Pur şi simplu pentru că emoţiile i-au stârnit apetitul. 

Trebuie să recunoaştem un fapt evident: universul insectelor 
este în ansamblu un univers de femele, mai exact de văduve. 
Masculii nu joacă decât un rol episodic... 

Deja s-a prins de ea un al doilea mascul. Unul pleacă, altul 
vine! Apoi un al treilea, şi încă mulţi alţii. Femela 56 nu-i mai 
numără. Cel puţin şaptesprezece-optsprezece s-au schimbat 
între ei pentru a-i umple spermateca cu gameti proaspeţi. 

Simte lichidul viu care îi clocoteşte în abdomen. Este rezerva 
de locuitori ai viitoarei sale cetăţi. Milioane de celule sexuale 
masculine care îi vor permite să ouă zilnic vreme de 
cincisprezece ani. 

In jurul ei, celelalte femele trăiesc aceleaşi emoţii. Văzduhul 
e plin de femele zburătoare, ducând în spate unul sau mai mulţi 
masculi, care se acuplează cu aceeaşi femelă. Caravane ale dra- 
gostei suspendate printre nori. Femelele sunt ameţite de obo- 
seală şi fericire. Nu mai sunt prințese, sunt regine. Extazurile 
repetate le-au ameţit de tot şi le e din ce în ce mai greu să-şi 
controleze direcţia zborului. 

Chiar în acel moment, patru rândunici maiestuoase ţâşnesc 
dintr-un cireş în floare. Nu zboară, ci alunecă printre straturile 
de aer cu o nepăsare care îţi îngheaţă sângele în vine... Se 
năpustesc cu ciocul deschis asupra furnicilor înaripate şi le 
înghit unele după altele. 56 e şi ea urmărită. 


103 683 se află în sala exploratorilor. Avea de gând să con- 
tinue singură ancheta, infiltrându-se în termitiera de la est, dar i 
s-a propus să se alăture unui grup de exploratoare care se 
pregătesc pentru "vânarea dragonului". Într-adevăr, o şopârlă 
fusese reperată în zona de păşune a cetăţii Zoubi-zoubi-kan, 
care avea cel mai important şeptel de păduchi-de-frunză din 
toată Federaţia — 9 milioane de capete! lar prezenţa unui astfel 
de saurian poate stingheri considerabil activităţile păstorilor. 

Norocul face ca Zoubi-zoubi-kan să fie situată la limita estică 


a Federaţiei, chiar la jumătatea drumului dintre cetatea 
termitelor şi Bel-o-kan. Prin urmare, 103 683 a acceptat să plece 
în această expediţie. In felul acesta, plecarea ei va trece 
neobservată. 

In jurul ei, celelalte exploratoare se pregătesc cu multă 
minuţiozitate. Işi umplu până la refuz guşa socială cu rezerve 
energetice dulci şi îşi împrospătează încărcătura de acid formic. 
Apoi se ung cu bale de melc pentru a se proteja împotriva 
frigului şi (acum ştiu asta) împotriva sporilor de alternaria. 

Discută între ele despre vânarea şopârlei. Unele o compară 
cu salamandrele sau cu broaştele, dar majoritatea celor treizeci 
şi două de exploratoare sunt de acord că o şopârlă e mult mai 
greu de vânat. 

O furnică bătrână pretinde că, dacă li se taie coada, 
şopârlele au puterea s-o facă să le crească la loc! Toate râd de 
ea... O alta afirmă că a văzut unul din aceşti monştri stând 
nemişcat ca o piatră timp de 10° u.t. Toate evocă relatările 
primelor belokaniene care înfruntaseră cu mandibulele goale 
aceşti monştri — pe vremea aceea, folosirea acidului formic nu 
era atât de răspândită. 

103 683 nu-şi poate reţine un fior. N-a mai văzut niciodată o 
şopărlă, iar perspectiva de a ataca una cu mandibulele sau chiar 
cu jetul de acid formic nu prea reuşeşte s-o liniştească. Işi zice 
că la prima ocazie are s-o şteargă. La urma urmelor, ancheta ei 
despre "arma secretă a termitelor'" este mai importantă pentru 
supraviețuirea Cetăţii decât o vânătoare sportivă oarecare. 

Exploratoarele sunt gata. Urcă prin culoarele centurii exteri- 
oare, apoi ies la lumină prin ieşirea nr. 7, numită "ieşirea de la 
est". 

Mai întâi trebuie să depăşească periferia Cetății. Nu e prea 
simplu. Imprejurimile cetății Bel-o-kan sunt înţesate de o 
mulţime de lucrătoare şi de războinice, unele mai grăbite decât 
altele. 

Aici te confrunţi cu mai multe fluxuri. Unele furnici sunt 
încărcate cu frunze, fructe, grăunţe, flori sau ciuperci. Altele 
transportă rămurele şi pietre care vor servi ca material de con- 
strucţie. Altele cară vânat... Un adevărat vacarm de mirosuri. 

Vânătorii îşi croiesc drum prin aglomeraţie. Apoi traficul 
devine mai curgător. Aleea se îngustează, transformându-se 
într-un drum cu o lăţime doar de trei capete (nouă centimetri), 


apoi de două capete, apoi numai de un cap. Probabil că deja au 
ajuns departe de Cetate, nu mai percep mesajele colective. Gru- 
pul şi-a tăiat cordonul ombilical olfactiv şi se constituie în 
unitate autonomă. Se adoptă formaţia de "plimbare" şi furnicile 
se aliniază două câte două. 

In curând se întâlnesc cu un alt grup de exploratoare. Pro- 
babil că astea au păţit-o rău de tot. Mica lor trupă nu mai 
numără decât o singură furnică nevătămată. Restul sunt muti- 
late. Unele nu mai au decât un picior şi abia se târăsc. Nici celor 
care nu mai au antene sau abdomen nu le merge mai bine. 

103 683 nu a mai văzut luptătoare atât de hărtănite de la 
Bătălia Macilor. Se vede că au înfruntat ceva înfiorător... Poate 
arma secretă? 

103 683 vrea să intre în vorbă cu o luptătoare mare care are 
mandibulele rupte. De unde vin? Ce s-a întâmplat? S-au întâlnit 
cu termitele? 

Cealaltă îşi încetineşte mersul şi, fără să răspundă, îşi 
întoarce faţa spre ea. Ingrozitor, orbitele sunt goale! lar craniul 
e despicat de la gură până la articulaţia gâtului. 

103 683 se uită după ea cum se îndepărtează. Ceva mai 
încolo, cade şi nu se mai ridică. Are încă puterea să se târască în 
afara drumului. In felul acesta cadavrul ei nu va încurca 
trecerea. 


Femela 56 încearcă să execute un picaj strâns pentru a 
scăpa de rândunică, dar aceasta este de zece ori mai rapidă. 
Deja un cioc mare îi umbreşte capătul antenelor. Ciocul îi 
acoperă abdomenul, toracele, capul. Ciocul o depăşeşte. 
Contactul cu cerul gurii e insuportabil. Apoi ciocul se închide. 
Totul s-a sfârşit. 


SACRIFICIUL: Dacă observi furnica, ai zice că nu e mânată 
decât de ambiţii exterioare propriei sale existenţe. Un cap tăiat 
va încerca încă să se facă util muşcând picioarele adversarilor, 
tăind o grăunţă; un torace se va târî pentru a astupa o ieşire în 
calea duşmanilor. Abnegaţie? Fanatism faţa de cetate? 
îndobitocire datorată colectivismului? 

Nu, furnica ştie să trăiască şi singură. Ea nu are nevoie de 


Roi; poate chiar să se şi revolte. 

Atunci pentru ce se sacrifică? 

În stadiul în care am ajuns cu cercetările, aş zice că din 
modestie. Se pare că pentru ea, propria moarte nu e un 
eveniment destul de important pentru a o deturna de la munca 
pe care a întreprins-o în secundele precedente. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Ocolind copacii, moviliţele de pământ şi tufişurile mărăci- 
noase, exploratoarele continuă să se fofileze în direcţia orientu- 
lui malefic. 

Drumul s-a îngustat, dar echipele din serviciul de drumuri 
sunt şi ele acolo. Niciodată nu se neglijează căile de acces care 
duc de la o cetate la alta. Cantonierele smulg muşchiul, depla- 
sează rămurelele care barează drumul şi fixează semnale odo- 
rante folosindu-se de o glandă specială, glanda lui Dufour. 

Lucrătoarele care circulă din sens invers devin din ce în ce 
mai rare. Pe alocuri, au fost puşi pe sol feromoni indicatori: "La 
răspântia 29, ocoliţi printre păducei!" Ar putea să fie vorba de 
ultima urmă a unei ambuscade de insecte inamice. 

Tot mergând aşa, 103 683 întâlneşte surpriză după surpriză. 
Nu a mai fost niciodată în această regiune. Pe aici sunt 
mânătărci înalte de optzeci de capete! Specia este totuşi carac- 
teristică pentru regiunile din vest. 

Recunoaşte şi bureţi-pucioşi, a căror duhoare fetidă atrage 
muştele, şi gogoşi perlate; escaladează o urechiuşă şi-i calcă 
fericită în picioare carnea moale. 

Descoperă tot felul de plante ciudate: cânepă sălbatică, ale 
cărei flori rețin atât de bine roua, papucii-doamnei, superbi şi 
neliniştitori, parpian cu tijă lungă... 

Se apropie de o balsamină ale cărei flori seamănă cu nişte 
albine, şi comite imprudenţa să o atingă. Imediat, fructele 
mature îi explodează în faţă, acoperind-o cu seminţe galbene şi 
lipicioase! Bine că nu a fost o alternaria... 

Deloc descurajată, 103 683 se caţără pe o gălbenea-de- 
pădure pentru a examina cerul mai de-aproape. Vede în văzduh 
albine care fac opturi pentru a le indica surorilor lor locul unde 


se află florile cu polen. 

Peisajul devine din ce în ce mai sălbatic. Circulă mirosuri 
misterioase. Sute de mici fiinţe neidentificabile fug în toate 
părţile. Nu pot fi reperate decât după trosnetul frunzelor uscate. 

Cu capul încă plin de furnicături, 103 683 se întoarce la 
trupă. Ajung, în pas de voie, în împrejurimile cetăţii federale 
Zoubi-zoubi-kan. De departe, ai zice că e un boschet ca oricare 
altul. Dacă n-ar fi mirosul şi drumul trasat, nimeni n-ar bănui că 
pe-acolo se află un oraş. Cu toate că Zoubi-zoubi-kan e o cetate 
clasică de furnici roşcate, având un trunchi de copac, un dom 
din crenguţe şi gropi de gunoi. Dar totul e ascuns de arbuşti. 

Intrările sunt situate la înălţime, aproape de vârful domului. 
Ajungi la ele trecând printr-un pâlc de ferigi şi de trandafiri 
sălbatici. Ceea ce şi fac exploratoarele. 

Inăuntru e o întreagă viermuială. Păduchii-de-frunză nu se 
disting uşor, au aceeaşi culoare ca frunzele. Dar antenele şi 
ochii avizaţi reperează fără dificultate mii de negi mici şi verzi, 
care cresc încet, pe măsură ce "pasc" seva. 

Păduchii-de-frunză şi furnicile încheiaseră cu mult timp în 
urmă o înţelegere. Ei le hrăneau pe furnici, iar ele în schimb îi 
protejau. De fapt, unele cetăţi taie aripile acestor "vaci cu lapte" 
şi le dau propriile lor mirosuri-paşaport. E mai comod pentru 
paza cirezilor... 

Şi Zoubi-zoubi-kan practică această şmecherie. Ca o răs- 
plată, sau poate din pur modernism, s-au construit la etajul doi 
nişte staule grandioase, echipate cu tot confortul necesar pentru 
ca păduchii-de-frunză să ducă o viaţă plăcută. Doicile furnici le 
îngrijesc aici ouăle cu aceeaşi atenţie cu care se ocupă de 
propriile lor ouă. Fără îndoială că aşa se şi explică importanţa 
neobişnuită şi aspectul prosper al şeptelului local. 

103 683 şi tovarăşele ei se apropie de o cireadă ocupată cu 
"vampirizarea" unei crengi de măceş. Lansează două-trei între- 
bări, dar păduchii-de-frunză îşi ţin mai departe trompa înfiptă în 
carnea vegetală fără să le acorde nici cea mai mică atenţie. În 
fond, poate că nici măcar nu cunosc limbajul odorant al furni- 
cilor... Exploratoarele o caută cu antenele pe păstoriţă. Dar nu 
dau de nimeni. 

În momentul acela se întâmplă ceva îngrozitor. Trei bubu- 
ruze îşi dau drumul în mijlocul cirezii. Aceste sălbăticiuni de 
temut seamănă panică în rândul bieţilor păduchi, care, din 


cauza aripilor retezate, nu sunt în stare să fugă. 

Din fericire, lupii le fac pe păstoriţe să iasă la iveală. Două 
furnici zoubizoubikaniene sar din spatele unei frunze, unde se 
ascunseseră pentru a-i surprinde mai bine pe prădătorii roşii 
pătaţi cu negru, pe care îi trăsnesc cu jeturi de acid bine ţintite. 

Apoi dau fuga să liniştească cireada de păduchi-de-frunză 
încă speriată. li mulg, îi bat uşor pe abdomen, le mângâie ante- 
nele. Păduchii dau la iveală o băşică mare de zahăr transparent. 
Preţiosul mierat. In timp ce absorb această licoare, păstoriţele 
zoubizoubikaniene le zăresc pe exploratoarele belokaniene. 

Şi le salută. Contact antenar. 

Am venit ca să vânăm şopârla, emite una dintre ele. 

In acest caz, trebuie să mergeţi mai departe spre est. Un 
astfel de monstru a fost reperat în direcţia postului Guayei- 
Tyolot. 

In loc să le ofere o trofalaxie, după cum se obişnuieşte, 
păstoriţele le propun să se hrănească direct de la sursă. 
Exploratoarele nu aşteaptă să li se spună de două ori. Fiecare îşi 
alege un păduche-de-frunză şi se apucă să-i gâdile uşor 
abdomenul pentru a mulge deliciosul mierat. 


În interiorul gâtlejului era întuneric şi puţea. Femela 56, udă 
toată de bale, alunecă acum pe gâtul păsării de pradă. Neavând 
dinţi, pasărea nu a mestecat-o, aşa că e încă întreagă. Nici nu-i 
trece prin minte să se resemneze; o dată cu ea, ar dispărea un 
oraş întreg. 

Cu un efort suprem, 56 îşi înfige mandibulele în carnea 
netedă a esofagului. Acest reflex o salvează. Rândunica sughite, 
tuşeşte şi azvârle departe alimentul iritant. Orbită, femela 56 
încearcă să zboare, dar aripile năclăite sunt mult prea grele. 
Cade drept în mijlocul unui fluviu. 

In jurul ei se prăbuşesc masculi în agonie. Detectează în 
înaltul cerului zborul neregulat a vreo douăzeci de surori care au 
supravieţuit trecerii rândunelelor. Epuizate, toate femelele pierd 
înălţime. Una aterizează pe un nufăr, unde două salamandre se 
reped imediat la ea, o ajung şi o fac bucățele. Celelalte regine 
sunt scoase pe rând din jocul vieţii de porumbei, broaşte, 
cârtiţe, şerpi, lilieci, arici, găini, puişori... Până la urmă, din cele 
o mie cinci sute de femele care şi-au luat zborul, numai şase au 


supravieţuit. 

56 face parte dintre ele. Scăpată ca prin minune. Trebuie să 
trăiască. Trebuie să întemeieze propria ei cetate şi să rezolve 
enigma armei secrete. Ştie că va avea nevoie de ajutor şi că va 
putea conta pe mulţimea prietenoasă care îi populează deja 
pântecul. Va fi suficient să o aducă pe lume... 

Dar mai întâi să scape de acolo... 

Calculând unghiul razelor de soare, 56 află punctul ei de 
cădere, pe fluviul din est. Un loc nu prea recomandabil, căci, 
deşi e adevărat că pe toate insulele din lume există furnici, nu 
se ştie cum au ajuns acolo, dat fiind că nu pot să înoate. 

O frunză trece pe lângă ea şi 56 se agaţă cu toată forţa man- 
dibulelor. Işi agită cu frenezie picioarele din spate, dar acest 
mod de propulsare dă rezultate mizerabile. Se târăşte aşa la 
suprafaţă de o bună bucată de vreme când, deodată, se pro- 
filează o umbră uriaşă. Un mormoloc? Nu, e de o mie de ori mai 
mare decât un mormoloc. Femela 56 distinge o formă lungă şi 
subţire, cu pielea netedă şi dungată. O apariţie inedită pentru 
ea. E un păstrăv! 

Tot felul de crustacee mici, ciclopi, dafnii fug din faţa mon- 
strului. lar el se cufundă, apoi revine la suprafaţă în direcţia 
reginei care se cramponează, înspăimântată, de frunza ei. 

Cu toată puterea înotătoarelor, păstrăvul se avântă 
despicând suprafaţa apei. Păstrăvul pare suspendat în aer, în 
timp ce un val mare o zgâlţăie cu brutalitate pe furnică. Peştele 
deschide o gură înarmată cu dinţi fini şi înghite o musculiţă care 
zbura pe-acolo. Apoi se răsuceşte cu o mişcare a cozii şi recade 
în universul său cristalin... stârnind o maree care o acoperă pe 
furnică. 

Câteva broaşte se întind deja şi plonjează pentru a-şi disputa 
această regină şi caviarul ei. 56 reuşeşte să revină la suprafaţă 
dar un vârtej o trage din nou, spre adâncurile neospitaliere. 
Broaştele o urmăresc. Frigul o încremeneşte. Îşi pierde cunoş- 
tinţa. 


Nicolas se uita la televizor, în sala de mese, împreună cu noii 
lui prieteni, Jean şi Philippe. În jurul lor, alţi orfani, cu obrajii 
îmbujoraţi, se lăsau legănaţi de succesiunea neîntreruptă a 
imaginilor. 


Scenariul filmului le pătrundea, prin ochi şi prin urechi, până 
în memoria creierului, cu viteza de 500 km/h. Un creier omenesc 
poate să stocheze până la şaizeci de miliarde de informaţii. lar 
când această memorie e saturată, se face în mod automat 
curăţenie, informaţiile considerate mai puţin importante sunt 
uitate. Nu rămân decât amintirile traumatizante şi regretul 
bucuriilor trecute. 

In ziua aceea, chiar după serial, avea loc o dezbatere despre 
insecte. Majoritatea tinerilor se împrăştiară, păsăreasca ştiinţi- 
fică nu-i pasiona. 

"— Profesore Leduc, sunteţi considerat, alături de profesorul 
Rosenfeld, unul dintre cei mai mari specialişti europeni în 
materie de furnici. Ce v-a îndemnat să studiaţi furnicile? 

— Într-o zi, deschizând dulapul din bucătărie, am dat nas în 
nas cu o coloană formată din aceste insecte. Am stat ore întregi 
să le privesc cum lucrează. Era pentru mine o lecţie de viaţă şi 
de modestie. Am încercat să aflu mai multe despre ele... Asta e 
tot. 

(Râse. ) 

— Ce vă deosebeşte de celălalt mare om de ştiinţă care este 
profesorul Rosenfeld? g 

— Ah, profesorul Rosenfeld! Incă n-a ieşit la pensie? (Râse 
din nou. ) Nu, serios vorbind, nu facem parte din aceeaşi şcoală. 
Ştiţi că există mai multe feluri de a «înțelege» aceste insecte... 
Inainte se credea că toate speciile sociale (termite, albine, 
furnici) erau regaliste. Era simplu, dar greşit. S-a observat că la 
furnici, regina nu are de fapt nici o putere în afara aceleia de a 
naşte. La furnici există chiar o mulţime de forme de guvernă- 
mânt: monarhie, oligarhie, triumvirat de războinice, democraţie, 
anarhie etc. Uneori, când cetăţenii nu sunt mulţumiţi de guver- 
narea lor, ei se revoltă şi asistăm la adevărate «războaie civile» 
în interiorul furnicarului. 

— Fantastic! 

— Pentru mine, şi pentru şcoala zisă «germană» din care fac 
parte, organizarea lumii furnicilor este bazată cu precădere pe o 
ierarhie de caste, şi pe dominarea unor indivizi alfa, mai dotați 
decât media, care conduc grupuri de lucrătoare... Pentru Rosen- 
feld, care e legat de şcoala zisă «italiană», toate furnicile sunt 
organic anarhiste, nu există alfa, nu există indivizi mai dotați 
decât media, iar liderii apar uneori, spontan, doar în vederea 


rezolvării unor probleme practice, existenţa lor fiind temporară. 

— Nu înţeleg prea bine. 

— Să zicem că şcoala italiană crede că orice furnică poate să 
fie şef din clipa în care-i vine o idee originală, care le intere- 
sează pe celelalte. În timp ce şcoala germană crede că misiunile 
sunt conduse întotdeauna de anumite furnici cu «caracter de 
şef». 

— Cele două şcoli sunt chiar atât de diferite? 

— S-a întâmplat deja ca la marile congrese internaţionale 
lucrările să se transforme în reprize de pugilat, dacă asta voiaţi 
să ştiţi. 

— E mereu aceeaşi veche rivalitate dintre spiritul saxon şi 
cel latin, nu? 

— Nu. Această bătălie e mai curând comparabilă cu cea care 
îi pune faţă în faţă pe partizanii «înnăscutului» şi pe cei ai 
«dobânditului». Omul se naşte cretin sau devine aşa pe parcurs? 
Este una din întrebările la care încercăm să răspundem studiind 
societăţile de furnici! 

— Dar de ce nu faceţi aceste experienţe pe iepuri sau pe 
şoareci? 

— Furnicile ne oferă ocazia formidabilă de a vedea o socie- 
tate funcţionând, o societate compusă din mai multe milioane 
de indivizi. E ca şi cum ai observa o lume. După câte ştiu, nu 
există oraşe cu câteva milioane de iepuri sau de şoareci..." 

Semn cu cotul. 

— Ai auzit, Nicolas? 

Dar Nicolas nu asculta. Chipul acela, ochii aceia galbeni, el îi 
mai văzuse. Unde? Când? Incercă să-şi aducă aminte. Exact, 
acum îşi amintea. Era omul care lega cărţi. Pretinsese că se 
numea Gougne, dar era una şi aceeaşi persoană cu acest Leduc, 
care se dădea mare la televizor. 

Această descoperire îl cufundă pe Nicolas într-un noian de 
gânduri. Dacă profesorul minţise, o făcuse doar ca să pună 
mâna pe enciclopedie. Conţinutul ei poate că era preţios pentru 
studiul furnicilor. Probabil că era acolo jos. Precis că era în 
pivniţă. După ea umblau cu toţii: tata, mama şi acest Leduc. 
Trebuia să găsească blestemata asta de enciclopedie şi atunci 
va înţelege totul. 

Se ridică în picioare. 

— Unde te duci? 


Nu răspunse. 

— Credeam că te interesează furnicile! 

Merse până la uşă, apoi alergă în camera lui. Nu va avea 
nevoie de multe lucruri. Doar scurta lui preferată de piele, 
briceagul şi încălţările mari cu talpă de crep. 

Străbătu holul vast de la intrare. Supraveghetorul nu-i dădu 
nici o atenţie. 

Fugi de la orfelinat. 


De departe, din Guayei-Tyolot nu se zăreşte decât un fel de 
crater rotunjit. Ca un muşuroi de cârtiţă. "Postul avansat" este 
un mini-furnicar, ocupat de vreo sută de indivizi. El funcţionează 
doar din aprilie până în octombrie, rămânând gol toată toamna 
şi toată iarna. 

Aici, ca şi la furnicile primitive, nu există regină, nici lucră- 
toare, nici războinice. Toată lumea face de toate în acelaşi timp. 
În consecinţă, nimeni nu se jenează să critice febrilitatea marilor 
cetăţi. Se ironizează blocările de circulaţie, năruirea culoarelor, 
tunelele secrete care îţi transformă un oraş într-un măr 
viermănos, lucrătoarele hiperspecializate care nu mai ştiu să 
vâneze, portăresele oarbe zidite pe viaţă în culoarele lor 
înguste... 

103 683 inspectează postul. Guayei-Tyolot e format dintr-un 
grânar şi o mare sală principală. Această încăpere are în tavan 
un orificiu, prin care se strecoară două raze de soare, luminând 
zeci de trofee de vânătoare, piei golite de conţinut, agăţate de 
pereţi. Curenţii de aer şuieră trecând prin ele. 

103 683 se apropie de aceste cadavre multicolore. O 
autohtonă vine să-i mângâie antenele. li arată acele fiinţe 
superbe, pentru uciderea cărora se întrebuinţaseră tot felul de 
vicleşuguri de-ale furnicilor. Animalele sunt acoperite cu acid 
formic, substanţă care permite şi conservarea cadavrelor. 

Se găsesc acolo, aliniaţi cu grijă, tot felul de fluturi şi alte 
insecte de mărimi, forme şi culori dintre cele mai variate. ŞI 
totuşi, din colecţie lipseşte un animal bine cunoscut: regina 
termită. 

103 683 întreabă dacă au probleme cu vecinele termite? 
Autohtona îşi ridică antenele pentru a-şi arăta surpriza. 
Încetează să mai molfăie din mandibule şi între ele se aşterne o 


tăcere olfactivă apăsătoare. 

Termite? 

Antenele i se lasă în jos. Nu mai are nimic de emis. Oricum, 
are treabă, o tranşare în curs. A pierdut destul timp. Salut. 
Întoarce spatele, gata s-o şteargă de acolo. 103 683 insistă. 

Cealaltă pare acum de-a dreptul cuprinsă de panică. Ante- 
nele îi tremură puţin. E cât se poate de limpede că vorba 
"termită" îi evocă ceva cumplit. A vorbi despre acest subiect 
pare mai presus de puterile ei. Fuge spre un grup de lucrătoare 
care chefuiesc din plin. 

Acestea, după ce şi-au umplut guşa socială cu alcool din 
miere de flori, îşi degustă reciproc abdomenul, formând un şir 
lung care se închide la capete. 

Cinci exploratoare afectate postului avansat îşi fac în acel 
moment o intrare destul de zgomotoasă. Imping în faţa lor o 
omidă. 

Am găsit asta. Lucrul cel mai extraordinar este că produce 
miere! 

Cea care a emis ştirea o bate uşor pe captivă cu vârful ante- 
nelor. Apoi aşază jos o frunză şi, de îndată ce omida începe să 
mănânce, furnica îi sare în spate. Omida se arcuieşte, dar 
zadarnic. Furnica îi înfige ghearele în coaste, se prinde bine, se 
întoarce şi îi linge ultimul segment până când din el se scurge o 
licoare. 

Toată lumea o felicită. Toţi îşi trec din mandibulă în mandi- 
bulă acest mierat necunoscut. Savoarea lui e diferită de cea pe 
care o are mieratul păduchilor-de-frunză. E mai gros şi lasă în 
gură un gust mai pronunţat de sevă. In timp ce 103 683 gustă 
din acea licoare exotică, o antenă îi atinge uşor capul. 

S-ar părea că eşti în căutarea unor informaţii despre termite. 

Cea care a lansat acest feromon pare foarte, foarte bătrână. 
Are toată carapacea zgâriată de lovituri de mandibulă. 103 683 
îşi lasă antenele pe spate în semn de încuviinţare. 

Urmează-mă! 

Se numeşte războinica 4 000. Are capul turtit ca o frunză. 
Ochii îi sunt minusculi. Când emite, efluviile ei tremurătoare 
sunt foarte slabe în alcool. Poate că de aceea a ţinut să discute 
într-o cavitate foarte mică, practic închisă. 

Nu-ţi fie teamă, aici putem vorbi, gaura asta e încăperea 
mea. 


103 683 o întreabă ce ştie despre termitiera de la est. 
Cealaltă îşi depărtează antenele. 

De ce te interesează acest subiect? N-ai venit decât pentru 
vânarea şopârlei, nu? 

103 683 se hotărăşte să joace cu cărţile pe faţă cu această 
bătrână asexuată. Îţi povesteşte că o armă secretă şi de 
neînțeles a fost folosită împotriva luptătoarelor din La-chola-kan. 
La început s-a crezut că e isprava piticelor, dar nu erau ele. Aşa 
că bănuielile lor s-au îndreptat, normal, spre termitele din est, 
cel de-al doilea mare inamic al lor... 

Bătrâna îşi îndoaie antenele în semn de surpriză. Nu a auzit 
niciodată de această întâmplare. O examinează pe 103 683 şi 
întreabă: 

Arma secretă ţi-a smuls cel de al cincilea picior? 

Tânăra luptătoare îi răspunde că nu. Şi-a pierdut piciorul în 
Bătălia Macilor, când a fost eliberată cetatea La-chola-kan. 4 
000 e cuprinsă imediat de entuziasm. Şi ea a fost acolo! 

Ce legiune? 

A 15-a, dar tu? 

A 3-a! 

La ultima şarjă, una dintre ele lupta în flancul stâng, iar 
cealaltă în flancul drept. Schimbă câteva amintiri. Intotdeauna 
sunt multe învăţăminte de tras în urma unei bătălii. De 
exemplu, 4000 a remarcat la începutul fiecărei lupte folosirea 
musculiţelor-mesager mercenare. După părerea ei este vorba 
de o metodă de comunicare la mare distanţă mult superioară 
tradiţionalelor "alergătoare". 

Luptătoarea belokaniană, care nu observase nimic, o aprobă 
din toată inima. Apoi se grăbeşte să revină la subiect. 

De ce nu vrea nimeni să-mi vorbească de termite? 

Bătrâna războinică se apropie. Capetele lor se ating uşor. 

Şi aici se petrec lucruri foarte ciudate... 

Efluviile ei sugerează misterul. Foarte ciudate, foarte ciu- 
date... cuvintele ricoşează în ecou olfactiv din pereţi. 

Apoi 4 000 îi spune că de la o vreme nu a mai fost văzută 
nici o termită din cetatea de la est. Înainte, treceau fluviul pe la 
Satei pentru a trimite spioane în vest. Acest lucru se ştia şi erau, 
de bine, de rău, controlate. Dar acum nu mai sunt pe-acolo nici 
măcar spioane, nu mai e nimic. 

— Un duşman care atacă e îngrijorător, dar un duşman care 


dispare e şi mai derutant. Pentru că nu mai avusese loc nici cea 
mai mică încăierare cu cercetaşele termite, furnicile de la postul 
Guayei-Tyolot se hotărâseră să spioneze şi ele. 

O primă echipă de exploratoare a plecat într-acolo. Nu s-a 
mai ştiut nimic despre ea. A urmat o a doua, care a dispărut şi 
ea în acelaşi fel. Atunci s-a crezut că e vorba de o şopârlă sau 
de vreun arici deosebit de lacom. Dar nu, după atacul unui 
prădător, totdeauna rămâne cel puţin un supravieţuitor, chiar 
rănit. Acolo însă s-ar fi zis că luptătoarele s-au evaporat ca prin 
minune. 

Asta îmi aminteşte ceva..., începe 103 683. 

Dar bătrâna nu vrea să-şi întrerupă istorisirea. 

După eşecul primelor două expediţii, războinicele din 
Guayei-Tyolot au hotărât să joace totul pe a singură carte. Au 
trimis o mică legiune de cinci sute de luptătoare înarmate până 
în dinţi. De data asta a existat o supraviețuitoare. Se târâse pe o 
distanţă de mii de capete şi murise în chinuri cumplite chiar 
înainte de a ajunge la cuib. 

l-au examinat cadavrul şi au constatat că nu prezenta nici 
cea mai mică rană. lar antenele nu suferiseră de pe urma nici 
unei lupte. S-ar fi zis că moartea a dat peste ea din senin. 

Înţelegi acum de ce nimeni nu vrea să-ţi vorbească despre 
termitiera de la est? 

103 683 înţelege. Dar mai curând e satisfăcută, sigură că e 
pe drumul cel bun. Dacă misterul armei secrete are o soluţie, 
drumul pentru găsirea ei trece neapărat prin termitiera din est. 


HOLOGRAFIA: Punctul comun dintre creierul uman şi furnicar 
poate fi simbolizat prin imaginea holografică. 

Ce este holografia? O suprapunere de benzi gravate care, 
reunite şi luminate dintr-un anumit unghi, dau impresia unei 
imagini în relief. 

În realitate, aceasta există peste tot şi nicăieri în acelaşi 
timp. Din unirea benzilor gravate s-a născut altceva, o a treia 
dimensiune: iluzia reliefului. Fiecare neuron din creierul nostru, 
fiecare individ din furnicar deţin totalitatea informaţiei. Dar 
colectivitatea este necesară pentru a se manifesta conştiinţa, 
"gândirea în relief". 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Când femela 56, devenită acum regină, îşi vine în fire, se 
află pe o plajă mare de pietriş. Cu siguranţă că scăpase de 
broaşte datorită unui curent rapid. Ar dori să-şi ia zborul dar 
aripile îi sunt încă ude. E obligată să aştepte... 

Îşi curăţă metodic antenele, apoi adulmecă aerul. Unde se 
află? Măcar de n-ar fi căzut de partea cealaltă a râului! 

Îşi agită antenele cu 8 000 de vibraţiile secundă. Simte în jur 
frânturi de mirosuri cunoscute. A avut noroc: se află pe malul 
vestic al fluviului. Totuşi, nu simte nici cel mai slab feromon- 
pistă. Va trebui să se apropie ceva mai mult de cetatea centrală 
pentru a putea lega de Federație viitoarea ei cetate. 

În sfârşit, îşi ia zborul. Către vest. Deocamdată nu va putea 
să meargă prea departe. Muşchii aripilor îi sunt obosiţi şi zboară 
aproape de nivelul pământului. 


Se întorc amândouă în sala principală de la Guayei-Tyolot. 
De când se ştie că 103 683 s-a interesat de termitele din est, 
toate o evită de parcă ar fi infectată cu alternaria. Dar nu le dă 
nici o importanţă, concentrată numai asupra misiunii ei. 

În jurul ei, belokanienele fac schimburi alimentare cu 
guayeityolotienele, trofalaxia oferind unora posibilitatea să 
guste substanţa extrasă din omizi sălbatice, iar celorlalte, din 
ultima recoltă de ciuperci de crescătorie. 

Apoi, după efluvii diverse, conversaţia abordează şi subiectul 
vânătoarei de şopârle. Gazdele povestesc că, nu de mult, au 
fost reperate trei şopârle care terorizau cirezile de păduchi-de- 
frunză din zoubi-zoubi-kan. Se pare că distruseseră deja două 
cirezi de câte o mie de capete şi toate păstoriţele care le 
însoțeau... 

Existase o fază de panică. Păstoriţele nu-şi mai duceau ani- 
malele decât prin culoarele protejate, săpate în miezul ramuri- 
lor. Dar datorită artileriei acide, până la urmă reuşiseră să 
respingă cei trei dragoni. Doi plecaseră departe. Al treilea, rănit, 
se instalase pe o piatră la cincizeci de capete de-aici. Legiunile 
zoubizoubikaniene îi tăiaseră deja coada. Trebuia să se profite 


repede de această ocazie şi să lichideze fiara mai înainte ca ea 
să-şi recapete forţele. 

E adevărat că şopârlelor le creşte coada la loc? întreabă o 
exploratoare. | se răspunde că da. 

Însă nu creşte aceeaşi coadă. După cum spune Matca: 
niciodată nu regăseşti exact ceea ce ai pierdut. Cea de-a doua 
coadă nu are vertebre, e mult mai moale. 

Gazdele le mai oferă şi alte informaţii. Şopârlele sunt foarte 
sensibile la variațiile vremii, mult mai mult decât furnicile. Dacă 
au absorbit multă energie solară, rapiditatea lor de reacţie e 
fantastică. Dar când le e frig, toate gesturile le sunt încetinite. 
Pentru ofensiva de a doua zi, atacul trebuie să se bazeze pe 
acest fenomen. Ideal ar fi ca saurianul să fie atacat chiar din 
zori. Noaptea îl va răci şi va fi într-o stare de letargie. 

Dar şi corpul nostru se va răci! semnalează foarte judicios o 
belokaniană. 

Nu şi dacă folosim tehnicile de rezistenţă la frig ale piticelor, 
îi replică o furnică-vânător. Ne vom îndopa cu substanţe 
zaharoase şi alcool pentru energie şi ne vom unge carapacele 
cu bale aşa încât caloriile să nu iasă prea repede din corpurile 
noastre. 

103 683 ascultă toate aceste discuţii cu o antenă distrată. Ea 
se gândeşte la misterul termitierei, la dispariţiile inexplicabile 
povestite de bătrâna războinică. 

Prima guayeityolotiană, cea care îi arătase trofeele şi care 
refuzase să vorbească despre termite, se apropie de ea. 

Ai discutat cu 4 000? 

103 683 îi răspunde că da. 

Atunci nu ţine cont de ce ţi-a spus. E ca şi cum ai fi stat de 
vorbă cu un cadavru. Acum câteva zile a fost înţepată de un 
ichneumon... 

Un ichneumon! 103 683 se înfiorează de oroare. Ichneu- 
monul este acea viespe echipată cu un stilet lung care perfo- 
rează noaptea cuiburile furnicilor până când dă peste un corp 
cald. Îl înţeapă şi-şi depune în el ouăle. 

E unul dintre cele mai cumplite coşmaruri ale larvelor de 
furnici: o seringă care se iveşte din tavan şi care tatonează în 
căutarea unor cărnuri moi în care să-şi adăpostească progeni- 
tura. Aceasta creşte apoi liniştită în organismul gazdă, înainte 
de a se transforma în larve vorace care ronţăie organismul viu 


pe dinăuntru. 

Vestea nu rămâne fără urmări: 103 683 visează în noaptea 
aceea o trompă teribilă care o urmăreşte pentru a-i inocula puii 
ei carnivori! 


Codul de intrare nu fusese schimbat. Nicolas îşi păstrase 
cheile; aşa că rupse sigiliul poliţiei şi intră în apartament. De la 
dispariţia pompierilor, nimeni nu se mai atinsese de nimic. Uşa 
pivniţei rămăsese chiar larg deschisă. 

Pentru că nu avea lanternă, Nicolas îşi asumă fără complexe 
sarcina de a fabrica o torţă. Reuşi să rupă un picior de masă, să 
fixeze la un capăt mai multe hârtii mototolite şi să-i dea foc. 
Lemnul se aprinse fără probleme, arzând cu o flacără mică dar 
omogenă, făcută să dureze şi rezistând în acelaşi timp curenților 
de aer. 

Şi porni de îndată în jos, pe scara în spirală, ţinând într-o 
mână torţa, în cealaltă briceagul. Hotărât, cu maxifarele încleş- 
tate, băiatul se simţea în pielea unui erou. 

Cobori, cobori, învârtindu-se întruna. Nu se mai termina. | se 
părea că trecuseră ore întregi, îi era foame, îi era frig, dar avea 
ambiția să învingă. 

Începu să coboare şi mai repede, surescitat, şi se apucă să 
răcnească sub bolta grosolană, ba chemându-şi pe rând părinţii, 
ba scoțând strigăte războinice. Pasul lui avea acum o siguranţă 
extraordinară, zburând de pe o treaptă pe alta fără cel mai mic 
control conştient. 

Deodată se trezi în faţa unei uşi. O deschise cu hotărâre. 
Două cete de şobolani care se băteau o luară la sănătoasa la 
apariţia acelui copil care urla, înconjurat de scântei. 

Cei mai bătrâni şobolani îşi făceau griji; de la o vreme se 
înmulţeau vizitele celor "mari". Ce să însemne asta? Măcar de n- 
ar da asta foc ascunzătorilor cu femele gravide! 

Nicolas îşi continuă coborârea; înainta atât de repede încât 
nici nu văzuse şobolanii... Mereu trepte, mereu inscripţii ciudate 
pe care cu siguranţă că de data asta nu le va citi. Deodată, un 
zgomot (flap, flap) şi o atingere. Un liliac i se agăţă de păr. 
Groază. Incercă să se elibereze, dar animalul părea lipit de capul 
lui. Vru să-l alunge cu torţa dar nu reuşi decât să-şi ardă trei 
şuviţe. Urlă şi-şi reluă cursa. Liliacul rămânea aşezat pe capul lui 


ca o pălărie. Nu-l părăsi decât după ce-i luase puţin sânge. 

Nicolas nu mai simţea oboseala. Răsuflând zgomotos, cu 
inima bătându-i gata să se spargă, băiatul se lovi deodată de un 
zid. Căzu, dar se ridică imediat. Torța nu se stinsese. Plimbă 
flacăra prin faţa lui. 

Era într-adevăr un zid. Mai mult decât atât: Nicolas recunos- 
cu plăcile de beton şi oţel cărate de tatăl lui. lar cimentul de la 
îmbinări era mea proaspăt. 

— Tăticule, mămico, răspundeţi dacă sunteţi acolo! 

Dar nu, nimic, numai ecoul agasant. Probabil, totuşi, că era 
aproape de ţintă. Zidul acela, ar fi putut să jure, trebuia să se 
tragă într-o parte... pentru că aşa se întâmplă în filme, şi pentru 
că nu exista usă. 

Ce ascundea oare zidul? Nicolas găsi în sfârşit această 
inscripţie: 

Cum faci patru triunghiuri echilaterale din şase chibrituri? 

Şi chiar dedesubt se găsea un mic cadran cu taste. Nu avea 
cifre, ci litere. Douăzeci şi patru de litere care probabil că 
permiteau formarea cuvântului sau frazei care răspundea la 
întrebare. 

— Trebuie să gândesc altfel, făcu el cu glas tare. 

Rămase stupefiat, căci cuvintele îi veniseră de la sine. Se 
gândi multă vreme, fără a îndrăzni să atingă cadranul. Apoi în el 
se făcu o tăcere ciudată, o tăcere enormă care îl goli de orice 
gând. Dar care, în mod inexplicabil, îl îndemnă să bată o suc- 
cesiune de opt litere. 

Se auzi huruitul molcom al unui mecanism şi... zidul se trase 
într-o parte! Exaltat, gata de orice, Nicolas păşi înainte. Dar 
puţin după aceea zidul reveni la locul lui, iar curentul de aer 
provocat de această mişcare stinse ciotul de torţă rămas. 

Cufundat într-o beznă de nepătruns, descumpănit, Nicolas 
făcu cale întoarsă. Dar de partea aceasta a zidului, nici urmă de 
tastele vreunui cod. Întoarcerea pe unde venise nu mai era 
posibilă. Îşi rupse unghiile de plăcile de beton şi oţel. Tatăl lui 
făcuse treabă bună, nu degeaba era specialist în broaşte şi încu- 
ietori. 


CURĂŢENIA: Ce e mai curat decât o muscă? Această 
creatură se spală în permanenţă, ceea ce pentru ea nu este o 


datorie ci o nevoie. Dacă toate antenele şi faţetele nu sunt de o 
curăţenie impecabilă, atunci ea nu va putea repera alimentele 
îndepărtate şi nu va vedea mâna care cade peste ea ca s-o 
strivească. Curăţenia la insecte este un element de 
supravieţuire major. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


A doua zi, presa de senzaţie titra pe prima pagină: "Pivniţa 
blestemată de la Fontainebleau a făcut o nouă victimă! Noul 
dispărut: singurul fiu al familiei Wells. Ce face poliţia?" 


Păianjenul aruncă o privire din vârful ferigii lui. E foarte sus. 
Secretă o picătură de mătase lichidă, o lipeşte de frunză, merge 
până la margine şi sare în gol. Căderea durează o vreme. Firul 
se întinde ce se întinde, apoi se usucă, devine dur şi îl opreşte 
exact înainte de a atinge solul. Era gata să se strivească ca un 
fruct copt. Mulţi din fraţii lui fuseseră zdrobiţi din cauza unei 
adieri reci neaşteptate, care prelungise timpul de întărire a 
mătăsii. 

Păianjenul îşi agită cele opt picioare pentru a obţine o 
mişcare de pendulare, apoi, întinzându-le, reuşeşte să se prindă 
de o frunză. Lipeşte de ea capătul firului. Dar cu o singură 
coardă întinsă nu ajungi prea departe. Reperează un trunchi la 
dreapta şi aleargă la el. Încă vreo câteva ramuri şi câteva salturi 

Şi gata, şi-a fixat firele-suport. Ele vor suporta presiunea 
vântului şi a prăzii. Ansamblul formează un octogon. 

Mătasea de păianjen e formată dintr-o proteină fibroasă, 
fibroina, ale cărei calităţi de soliditate şi impermeabilitate nu 
mai trebuie demonstrate. Unii păienjeni reuşesc, dacă sunt bine 
hrăniţi, să producă şapte sute de metri de mătase cu un 
diametru de doi microni, având o rezistenţă proporţional egală 
cu cea a nailonului şi de trei ori mai elastică. 

Şi culmea e că dispun de şapte glande, dintre care fiecare 
produce un fir diferit: o mătase pentru firele de suport al pânzei; 
o mătase pentru firul de rapel; o mătase pentru firele din mijlo- 
cul pânzei; o mătase cu lipici pentru prinderile rapide; o mătase 


pentru protejarea ouălor; o mătase pentru construirea unui 
adăpost; o mătase pentru ambalarea prăzii... 

În realitate, mătasea este prelungirea fibroasă a hormonilor 
de păienjeni, aşa cum feromonii sunt prelungirea volatilă a 
hormonilor furnicilor. 

Păianjenul fabrică deci un fir de rapel, apoi se agaţă bine de 
el. La cea mai mică alarmă, îşi dă drumul să cadă, scăpând de 
primejdie fără eforturi inutile. De câte ori nu şi-a salvat astfel 
viaţa? 

După aceea încrucişează patru fire în centrul octogonului. 
Mereu aceleaşi gesturi de o sută de milioane de ani... Lucrarea 
începe să capete formă. Azi a hotărât să facă o plasă din mătase 
uscată. Mătasea cu lipici e mai eficace, dar prea fragilă. Tot pra- 
ful, toate frânturile de frunze uscate se prind de ea. Mătasea 
uscată are o putere de captare mai slabă, dar va rezista cel 
puţin până la căderea nopţii. 

După ce a plasat corzile de susţinere, păianjenul adaugă 
vreo zece raze şi îşi desăvârşeşte lucrarea cu spirala centrală. 
Ăsta e lucrul cel mai agreabil. Porneşte de la o ramificaţie de 
care şi-a agăţat firul uscat şi sare din rază în rază, apropiindu-se 
cât mai încet posibil de centru, mereu în sensul rotației 
Pământului. 

Face asta în felul lui. Nu există în lume două pânze de 
păianjen identice. La fel ca amprentele digitale ale oamenilor. 

Trebuie să strângă ochiurile. Ajuns în centru, păianjenul 
cuprinde cu privirea eşafodajul de fire pentru a-i aprecia solidi- 
tatea. Apoi se deplasează pe fiecare rază scuturând-o cu cele 
opt picioare. Rezistă. 

Cei mai mulţi păianjeni din regiune construiesc pânze de, 
75/12. Şaptezeci şi cinci de spire de umplere la douăsprezece 
raze. Dar el prefera 95/10, lucrătură fină. 

Poate că e mai bătător la ochi, dar e mai solid. Şi dacă tot 
foloseşte mătase uscată, nu e cazul să se zgârcească la 
cantitatea de fir. Altfel, insectele nu vor trece pe-acolo decât în 
vizită... 

Totuşi, această lucrare de largă respiraţie l-a golit de 
energie. Trebuie să mănânce, cât mai repede. E un cerc vicios. E 
înfometat pentru că a construit o pânză, dar chiar această pânză 
îi va permite să mănânce. 

Cu cele douăzeci şi patru de gheare prinse de firele princi- 


pale, păianjenul aşteaptă, ascuns sub o frunză. Fără măcar să 
recurgă la unul din cei opt ochi ai lui, el simte spaţiul şi percepe 
în picioare cele mai mici unde ale aerului ambiant datorită pân- 
zei, care reacţionează cu sensibilitatea unei membrane de 
microfon. 

Această micuță vibraţie este o albină care trasează opturi 
prin aer la două sute de capete de acolo, pentru a indica celor 
din stupul ei un câmp cu flori. 

Această zvâcnire uşoară trebuie să fie o libelulă. Libelula e 
delicioasă. Numai că asta nu zboară în direcţia potrivită pentru 
a-i servi lui ca dejun. 

Atingere puternică. Cineva a sărit pe pânză. E un păianjen 
care ar vrea să-şi însuşească munca altuia. Hoţule! Primul îl 
alungă repede, mai înainte de a se ivi vreo pradă. 

Uite că simte în ultimul picior din stânga apropierea unui soi 
de muscă venind dinspre est. Nu pare să zboare foarte repede. 
Dacă nu-şi schimbă direcţia, există toate şansele să cadă direct 
în capcana lui. 

Plaf! A căzut. 

E o furnică înaripată... 

Păianjenul — care nu are nume, căci fiinţele singuratice n-au 
nevoie să le recunoască pe cele din aceeaşi specie — aşteaptă 
cu calm. Când era mai tânăr, se lăsa cuprins de entuziasm şi 
pierduse din cauza asta o sumedenie de prăzi. Credea că orice 
insectă prinsă în plasa lui era condamnată. Numai că în momen- 
tul contactului asta nu se întâmplă decât în proporţie de cinci- 
zeci la sută. Factorul timp e decisiv. 

Trebuie să aibă răbdare; prada cuprinsă de panică se încâl- 
ceşte singură. Asta e rafinamentul suprem al filozofiei 
arahneene: Nu există tehnică mai bună de luptă decât aceea de 
a aştepta ca adversarul tău să se distrugă singur... 

După câteva minute se apropie pentru a-şi examina mai bine 
prada. E o regină. O regină roşcată, din imperiul de la vest, Bel- 
o-kan. 

A auzit deja de acest imperiu hipersofisticat. Se pare că 
milioanele lui de locuitori au devenit atât de "interdependenţi" 
încât nu mai ştiu să se hrănească singuri! Care e câştigul, şi 
unde e progresul? 

Una din reginele lor... Ţine între ghearele lui o parte din vii- 
torul acestor invadatori incorigibili. Nu poate suferi furnicile. 


Propria lui mamă a fost alungată de o ceată de furnici-ţesătoare 
roşii... 

Se uită chiorâş la prada lui care se zbate întruna. Insectele 
astea stupide nu vor înţelege niciodată că cel mai mare duşman 
al lor e tocmai propria lor zbatere. lar furnica înaripată, cu cât 
încearcă mai mult să scape, cu atât mai mult se încurcă în 
mătase... provocând de altfel stricăciuni care îl necăjesc pe 
păianjen. 

Mânia femelei 56 se transformă în deznădejde. Practic, nu 
mai poate să se mişte. Cu corpul deja înfăşurat în mătasea fină, 
fiecare mişcare măreşte grosimea învelişului. Nu-i vine să 
creadă că a eşuat prosteşte după ce trecuse prin atâtea 
încercări. 

Într-un cocon alb se născuse, într-un cocon alb va muri. 

Păianjenul se mai apropie puţin, verificând în trecere firele 
stricate. 56 poate vedea astfel de aproape un superb animal 
portocaliu cu negru, echipat cu opt ochi verzi, aşezaţi în formă 
de coroană deasupra capului. Mâncase şi ea astfel de animale. 
Fiecăruia îi vine rândul să fie mâncat... Animalul portocaliu cu 
negru scuipă mătase peste ea. 

Păianjenul îşi zice că e mai bine s-o lege cât mai zdravăn. 
Apoi scoate la iveală două îngrijorătoare cârlige cu venin. Dar, în 
realitate, arahnidele nu ucid, nu imediat. Pentru că apreciază 
carnea palpitândă, în loc să omoare prada, păianjenul o face să- 
şi piardă cunoştinţa cu veninul lui sedativ şi n-o trezeşte decât 
pentru a o ronţăi puţin. În felul acesta se poate îndopă după 
pofta inimii cu carne foarte proaspătă, bine adăpostită în 
ambalajul ei de mătase. O astfel de degustare poate dura o săp- 
tămână încheiată. 

56 a auzit de acest procedeu. Se înfioară toată. E mai rău 
decât moartea. Să ţi se amputeze treptat toate membrele... La 
fiecare trezire ţi se smulge ceva, apoi eşti adormit din nou. De 
fiecare dată devii tot mai mic, până în ceasul ultimei prelevări, 
când ţi se smulg organele vitale oferindu-ţi-se în sfârşit somnul 
eliberator. 

Mai bine să se autodistrugă! Fugind de oribila şi prea 
apropiata perspectivă a cârligelor, începe să-şi încetinească 
bătăile inimii. 

Chiar în acel moment o efemeridă se loveşte de pânză, cu 
un elan atât de mare încât marginea mătăsii o leagă imediat 


fedeleş... Născută abia de câteva minute, avea să moară de 
bătrâneţe după câteva ore. Viaţă efemeră, viaţă de efemeridă. 
Trebuia să acţioneze repede, fără să piardă nici o fracțiune de 
secundă. Cum v-aţi umple existenţa dacă aţi şti că v-aţi născut 
dimineaţa ca să muriţi seara? 

Abia şi-a luat adio de la cei doi ani de viaţă larvară, că efe- 
merida mascul pleacă în căutarea unei femele pentru a se 
reproduce. Goană zadarnică după nemurire prin intermediul 
progeniturii. Efemerida îşi va cheltui singura sa zi cu această 
căutare. Nu se gândeşte nici la mâncare, nici la odihnă, nici să 
facă mofturi. 

Principalul lui duşman e Timpul. Fiecare secundă e un 
adversar. Pe lângă timp, cumplitul păianjen nu e decât un factor 
de întârziere, nu un duşman în toată puterea cuvântului. 

Simte bătrâneţea înaintând cu paşi mari în corpul lui. Peste 
câteva ceasuri va fi senil. S-a zis cu el! Degeaba s-a născut. Ce 
înfrângere insuportabilă... 

Efemerida se zbate. Partea proastă cu pânzele de păianjeni 
este că de ce te mişti, de aia te prind mai bine; iar dacă nu 
mişti, nici atât nu te poţi salva... 

Păianjenul se apropie şi îl mai leagă cu câteva fire. lată două 
prăzi frumoase care îi vor furniza toate proteinele necesare 
pentru fabricarea unei alte pânze, chiar mâine. Dar pe când se 
pregăteşte din nou să-şi adoarmă victima, păianjenul percepe o 
vibraţie diferită. O vibraţie... inteligentă. Tip tip tiptiptip tip-tip 
tip tip. E o femelă! Vine pe un fir pe care îl atinge uşor pentru a 
emite un semnal: 

Sunt a ta, nu vin să-ţi fur hrana. 

Masculul nu a mai simţit niciodată ceva atât de erotic ca 
această vibraţie. Tip tip tiptiptip. Ah, nu mai rezistă, merge spre 
iubita lui (o tinerică abia ajunsă la a patra năpârlire, în timp ce el 
are deja douăsprezece). E de trei ori mai mare decât el, dar 
tocmai asta îi place lui. li arată cele două prăzi cu care-şi vor 
reface forţele, ceva mai târziu. 

Apoi se aşază în poziţie de copulare. La păianjeni asta e o 
treabă destul de complicată. Masculul nu are penis, ci un fel de 
țeavă genitală dublă. Se grăbeşte să construiască o ţintă-pânză 
la scară redusă, pe care o stropeşte cu gameţii lui. Îşi umezeşte 
apoi unul din picioare şi îl vâră în receptaculul femelei. Repetă 
gestul de mai multe ori, foarte surescitat. La rândul ei, tânăra 


frumuseţe a căzut într-un asemenea extaz încât nu se poate 
stăpâni: prinde deodată capul masculului şi-l ronţăie. 

Acuma chiar că ar fi o prostie dacă nu l-ar mânca în între- 
gime. Ei bine, a sfârşit cu masculul dar tot îi mai e foame. Se 
repede la efemeridă şi îi face viaţa şi mai scurtă. Acum se 
întoarce spre regina furnică; văzând că iar a venit momentul 
injecţiei, aceasta intră în panică şi începe să se zvârcolească. 

Hotărât lucru, 56 are noroc. Intrarea în scenă a unui nou per- 
sonaj, ce se iveşte cu zgomot la orizont, repune totul în discuţie. 
E tot una din acele gângănii din sud care au urcat recent spre 
nord. La drept vorbind o gânganie foarte mare, un cărăbuş uni- 
corn sau coleopteră rinocer. lzbeşte plasa chiar în mijloc, o 
întinde ca pe un elastic... şi o rupe. Plasa 95/10 e solidă atâta 
vreme cât nu se exagerează. Frumosul şerveţel de mătase se 
rupe în şuviţe şi fâşii care planează uşor în aer. 

Femela păianjen a sărit deja, agăţându-se de firul ei de 
rapel. Eliberată de laţul alb, regina furnică se târăşte discret pe 
sol, incapabilă să-şi ia zborul, 

Dar păianjenul e preocupat de altceva. Escaladează o 
ramură pentru a-şi construi un adăpost de mătase în cace-şi va 
depune ouăle. Când puzderia ei de puişori vor ieşi din ou, primul 
lupru pe care-l vor face va fi să-şi mănânce mama. Aşa se 
întâmplă la păianjeni, nimeni nu ştie ce înseamnă recunoştinţa. 


— Bilsheim! 

Îşi îndepărtă brusc receptorul de ureche, de parcă ar fi fost o 
insectă înţepătoare. Era şefa lui... Solange Doumeng. 

— Alo? 

— Ţi-am dat nişte ordine şi încă n-ai făcut nimic. Ce tot faci? 
Aştepţi să dispară tot oraşul în pivniţa aia? Te cunosc eu, 
Bilsheim, nu ţi-e gândul decât la odihnă! Numai că eu nu accept 
trântorii! Şi-ţi cer să rezolvi acest caz în patruzeci şi opt de ore! 

— Dar, doamnă... 

— Nici o "doamnă"! Gagiii tăi au primit ordinele mele, nu mai 
ai altceva de făcut decât să cobori cu ei mâine dimineaţă; tot 
materialul va fi acolo. Aşa că mişcă-ţi puţin fundul, fir-ar dracu- 
al dracului! 

Se simţi invadat de stres. Mâinile îi tremurau. Nu era un om 
liber. De ce trebuia să se supună? Ca să scape de şomaj, ca să 


nu fie exclus din societate. Aici şi acum, singurul mod de a 
concepe libertatea era pentru el postura de vagabond, şi încă nu 
era pregătit pentru o asemenea încercare. Nevoia lui de ordine 
şi de socializare intra în conflict cu dorinţa de a nu se supune 
voinţei altora. Pe câmpul de bătălie, adică în stomacul lui, se ivi 
un ulcer. Respectul faţă de ordine câştigă în faţa înclinaţiei spre 
libertate. Aşa că se supuse. 


Trupa furnicilor-vânătoare stă ascunsă în spatele unei stânci 
şi observă şopârla. Aceasta are pe puţin şaizeci de capete 
lungime (optsprezece centimetri). Platoşa aspră, de un galben 
verzui presărat cu pete negre, provoacă teamă şi dezgust. 103 
683 are impresia că petele acelea sunt petele de sânge ale 
tuturor victimelor saurianului. 

Aşa cum se aşteptau, animalul e amorţit de frig. Umblă dar 
cu încetinitorul; ai zice că ezită înainte de a pune piciorul 
undeva. 

În momentul când soarele e gata să apară, este lansat un 
feromon. 

Pe el! 

Şopârla vede năpustindu-se asupra ei o armată de nimicuri 
negre şi agresive. Se ridică încet, deschide o gură roz în care 
dansează o limbă vioaie cu care le plesneşte pe furnicile cele 
mai apropiate, le prinde şi le vâră pe gât. Apoi râgâie scurt şi se 
îndepărtează cu viteza fulgerului. 

Împuţinaţi cu vreo treizeci, vânătorii rămân buimăciţi, cu 
răsuflarea tăiată. Nu se aşteptau ca un animal anesteziat de frig 
să aibă atâtea resurse. 

103 683, care nu poate fi bănuită de laşitate, este printre 
primii care spun că a ataca un astfel de animal echivalează cu o 
sinucidere. Citadela pare de necucerit. Pielea şopârlei este o 
armură care nu poate fi străpunsă de mandibule sau de acid. lar 
talia şi vioiciunea, chiar la temperatură scăzută, îi oferă o supe- 
rioritate dificil de compensat. 

Totuşi furnicile nu renunţă. Ca o haită de lupi minusculi, 
toate se avântă pe urmele monstrului. Trec în fugă pe sub ferigi, 
lansând feromoni ameninţători, cu mirosuri de moarte. Asta nu-i 
sperie deocamdată decât pe limacşi, dar le ajută pe furnici să se 
simtă invulnerabile. Dau peste şopârlă la vreo câteva mii de 


capete mai departe, lipită de scoarţa unui molid, ocupată, 
desigur, cu digeratul micului dejun. 

Trebuie să acţioneze! Cu cât întârzie mai mult, cu atât 
câştigă monstrul mai multă energie! Dacă rămâne atât de rapid 
când e frig, înseamnă că va deveni deosebit de puternic după ce 
va fi ghiftuit de calorii solare. Forum antenar. Trebuie improvizat 
un atac. Se pune la punct o tactică. 

Mai multe războinice îşi dau drumul de pe o cracă pe capul 
animalului. Încearcă să-l orbească muşcându-i pleoapele şi 
încep să-i foreze nările. Dar acest prim grup de comando 
eşuează. Sopârla îşi şterge faţa cu o labă enervată şi înghite 
luptătoarele care nu se feresc la timp. 

Al doilea val de asediatoare a şi pornit. Când ajung aproape 
la îndemâna limbii, furnicile fac un ocol larg, de-a dreptul sur- 
prinzător... pentru a se năpusti cu brutalitate asupra ciotului de 
coadă. După cum spune Matca: Fiecare adversar are punctul lui 
slab. Găseşte-l şi nu înfrunta decât această slăbiciune. 

Deschid cicatricea, arzând-o cu acid, şi pătrund în interiorul 
saurianului, invadându-i intestinele. Monstrul se rostogoleşte cu 
burta în sus, pedalează cu picioarele din spate, îşi loveşte pânte- 
cul cu labele din faţă. Mii de ulcere îl rod. 

In acel moment un alt grup reuşeşte în sfârşit să pătrundă în 
nări, lărgindu-le şi săpând în ele cu jeturi clocotitoare. 

Chiar deasupra, alte furnici atacă ochii. Reuşesc să spargă 
acele bile moi, dar cavitățile oculare se dovedesc nişte 
fundături; gaura nervului optic este prea îngustă pentru ca pe 
acolo să se poată ajunge la creier. Atunci, furnicile se alătură 
echipelor care pătrunseseră deja adânc în nări... 

Şopârla se zvârcoleşte, îşi vâră o labă în gură, încercând să 
strivească furnicile care îi străpung gâtul. Prea târziu. 

Într-un colţişor al plămânilor, 4 000 s-a reîntâlnit cu tânăra 
lui colegă 103 683. Înăuntru e întuneric şi nu văd nimic, căci 
asexuaţii nu au oceli infraroşii. Işi împreunează capetele antene- 
lor. 

Haide, să profităm de faptul că surorile noastre sunt ocupate 
şi să pornim în direcţia termitierei din est. Vor crede că am fost 
ucise în luptă. 

les pe unde au intrat, prin ciotul cozii, care acum sângerează 
din abundență. 

Mâine, saurianul va fi tăiat în mii de fâşii comestibile. Unele 


vor fi acoperite cu nisip şi cărate la Zoubi-zoubi-kan; altele vor 
ajunge chiar la Bel-o-kan, şi se va inventa o întreagă poveste 
epică pentru descrierea acestei vânători. Civilizaţia furnicilor are 
nevoie de confirmări ale forţei sale. 

Victoria asupra şopârlelor este un lucru care îi dă multă 
încredere în sine. 


AMESTECUL RASELOR: Ar fi fals să credem că în cuiburi nu 
există prezenţe străine. Sigur, fiecare insectă poartă drapelul 
odorant al cetăţii sale, dar asta nu înseamnă că e "xenofobă" în 
sensul pe care îl înţelegem la oameni. 

De exemplu, dacă amestecăm într-un acvariu plin cu pământ 
vreo sută de furnici formica rufa cu vreo sută de furnici lazius 
niger — fiecare specie având regina ei fertilă —, băgăm de 
seamă că, după câteva încăierări încheiate fără morţi şi după 
lungi discuţii antenare, cele două specii încep să construiască 
împreună un furnicar. Unele culoare sunt croite pe măsura 
furnicilor roşcate, altele pe măsura celor negre, dar ele se 
intersectează şi se amestecă în aşa măsură, încât dovada e 
făcută: nu există o specie dominantă care să încerce s-o închidă 
pe cealaltă într-un cartier rezervat, un ghetou din cetate. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Drumul care duce la teritoriile din est nu este curăţat încă. 
Războaiele împotriva termitelor împiedică orice proces de 
pacificare a regiunii. 

4 000 şi 103 683 se deplasează pe o cărare unde au avut loc 
multe înfruntări. Fluturi veninoşi superbi li se învârtesc pe lângă 
antene şi asta le cam nelinişteşte. 

Puțin mai încolo, 103 683 simte ceva care se mişcă sub 
piciorul ei drept. Identifică în cele din urmă nişte acarieni, fiinţe 
minuscule numai vârfuri ascuţite, antene, perişori şi cârlige, 
care migrează în turmă în căutarea unor nişe piine cu praf. 103 
683 e amuzată la vederea lor. Când te gândeşti că pe aceeaşi 
planetă există fiinţe aşa de mici ca acarienii şi altele aşa de mari 
ca furnicile! 


4 000 se opreşte în faţa unei flori. Deodată simte o durere 
puternică. În bătrânul ei corp, care a trecut azi prin atâtea, ti- 
nerele larve de ichneumon s-au trezit în sfârşit la viaţă. Fără 
îndoială că iau masa, înfulecând într-o veselie organele interne 
ale sărmanei furnici. 

103 683 încearcă să o ajute căutând în fundul guşii sociale 
câteva molecule de licoare de lomecuză. După încăierarea din 
subteranele de la Bel-o-kan, luase cu ea o cantitate infimă, ca 
analgezic. O mânuise cu multă prudenţă şi nu fusese contami- 
nată cu această otravă delicioasă. 

Durerile bătrânei 4 000 se calmează imediat ce înghite licoa- 
rea. Totuşi mai cere. 103 683 încearcă s-o convingă cănue 
bine, dar 4 000 insistă, e gata să se ia la bătaie ca să golească 
de preţiosul drog măruntaiele colegei sale. În momentul în care 
vrea să sară şi s-o lovească, 4 000 alunecă într-un fel de crater 
nisipos. O capcană de leul furnicilor! 

Acesta, sau mai exact larva sa, are un cap în formă de 
lopată care îi permite să sape aceste faimoase cratere. După 
aceea se îngroapă în-ele şi aşteaptă vizitatorii. 

4 000 înţelege, deşi puţin cam târziu, ce i s-a întâmplat. 
Orice furnică este, în principiu, destul de uşoară ca să scape din 
această situaţie neplăcută. Numai că înainte de a-şi fi putut 
începe ascensiunea, două mandibule lungi prevăzute cu vârfuri 
ascuţite se ivesc din fundul gropii şi aruncă în ea cu nisip. 
Ajutor! 

Uită de suferinţele provocate de paraziţii din ea şi de senza- 
ţia de frustrare provocată de contactul cu licoarea de lomecuză. 
li e frică, nu vrea să moară aşa. 

Se zbate din toate puterile. Dar capcana leului furnicilor, ca 
şi plasa de păianjen, e concepută să funcţioneze tocmai pe 
principiul panicii care le cuprinde pe victime. Cu cât se zbate 
mai tare ca să iasă din crater, cu atât se năruie mai mult panta, 
trăgând-o spre fund... de unde leul furnicilor continuă să o 
împroaşte cu nisip fin. 

103 683 şi-a dat repede seama că nu-i poate întinde un 
picior salvator fără să rişte să cadă şi ea în capcană. Se 
îndepărtează în căutarea unui fir de iarbă suficient de lung şi de 
solid. Bătrâna furnică îşi pierde răbdarea, scoate un strigăt 
odorant şi pedalează din ce în ce mai puternic în nisipul aproape 
lichid. Coborârea ei se accelerează. Numai o distanţă de cinci 


capete o mai desparte de cleşti. Văzuţi de aproape, cleştii sunt 
într-adevăr înspăimântători. Fiecare mandibulă e zimţată cu 
sute de mici dinţi ascuţiţi, despărțiți printr-un fel de sulițe lungi 
şi curbate, în timp ce extremitatea formează o tijă ascuţită, 
capabilă să perforeze fără prea mare greutate orice carapace de 
furnică. 

103 683 reapare în sfârşit pe marginea craterului, de unde îi 
întinde tovarăşei sale o părăluţă. Repede! Bătrâna furnică ridică 
picioarele să se agaţe de tijă. Dar leul furnicilor n-are de gând să 
renunţe la pradă. Aruncă frenetic cu nisip în ambele furnici, 
orbindu-le şi asurzindu-le. Apoi aruncă pietricele, care ricoşează 
din chitină cu zgomote sinistre. 4 000, pe jumătate îngropată 
sub ele, continuă să alunece. 

103 683 se opinteşte, cu tulpina strânsă între mandibule. 
Aşteaptă zadarnic o scuturătură. Chiar în momentul în care vrea 
să renunţe, un picior se iveşte din nisip. Salvată! 4 000 sare în 
sfârşit afară din gaura morţii. 

Jos, cleştii avizi clămpăne de furie şi decepţie. Leul furnicilor 
are nevoie de proteine pentru a se metamorfoza în adult. Cât va 
trebui să mai aştepte ca o altă pradă să alunece până la el? 

4 000 şi 103 683 se spală şi îşi oferă numeroase trofalaxii. 
De data asta, din meniu lipseşte licoarea de lomecuză. 


— Bună ziua, Bilsheim! 

Femeia îi întinse o mână inertă. 

— Da, ştiu, eşti surprins că mă vezi aici. Dar de vreme ce 
acest caz se tărăgănează şi se îngreunează, de vreme ce prefec- 
tul se interesează personal de rezolvarea lui, iar în curând o va 
face şi ministrul, m-am hotărât să pun şi eu umărul... Haide, nu 
face mutra asta, Bilsheim, glumesc doar. Ţi-ai pierdut simţul 
umorului? 

Bătrânul poliţist nu ştia ce să răspundă. Şi asta dura de 
cincisprezece ani. Pe ea nu mergea s-o-iei cu "evident". Vru să 
se uite în ochii ei dar constată că erau ascunşi de o şuviţă de 
păr. Vopsită roşcat. Aşa era moda. La birou se spunea că se 
vopsise în această culoare pentru a legitima mirosul puternic pe 
care-l emana... _ 

Solange Doumeng se acrise serios de când cu menopauza. In 
principiu, ar fi trebuit să ia hormoni feminini pentru a compensa, 


dar îi era frică să nu se îngraşe. Hormonii rețin apa, asta se ştie; 
aşa că strângea din dinţi, făcându-i pe cei din jur să suporte 
dificultăţile transformării ei într-o femeie bătrână. 

— De ce-aţi venit? Vreţi să coborâţi? o întrebă polițistul. 

— Glumeşti, băiete! Nu, dumneata cobori. Eu stau aici. M-am 
pregătit, am cu mine tot ce-mi trebuie: termosul cu ceai şi 
aparatul de emisie-recepţie. 

— Şi dacă mi se întâmplă ceva? 

— Eşti cumva fricos, de te gândeşti imediat la ce e mai rău? 
Ţi-am spus că ţinem legătura prin radio. Cum observi cel mai 
mic pericol, mi-l semnalezi, iar eu voi lua măsurile necesare. Şi 
în plus, am avut grijă de toate, bătrâne; vei cobori cu material 
ultimul răcnet pentru misiuni delicate. Priveşte: vei avea o 
frânghie de alpinist, arme. Fără a mai vorbi de vlăjganii ăştia. 

Arătă spre cei şase jandarmi în poziţie de drepţi. 

— Galin plecase cu opt pompieri, dar asta nu l-a ajutat prea 
mult... mormăi Bilsheim. 

— Dar nu aveau nici arme, nici legătură radio! Haide, Bils- 
heim, nu face mutre. 

Nu voia să lupte. Jocurile bazate pe forţă şi intimidare îl 
exasperau. A lupta împotriva Solangei însemna să te transformi 
şi tu în Doumeng. Era acolo ca buruienile în grădină. Trebuia să 
încerce să crească fără să fie contaminat. 

Bilsheim, comisar dezamăgit, îmbrăcă un costum de 
speolog, îşi legă frânghia de alpinist în jurul mijlocului şi-şi agăţă 
la brâu aparatul de emisie-recepţie. 

— Dacă nu mă mai întorc, aş vrea ca toate bunurile mele să 
fie date orfelinatului Poliţiei. 

— Lasă prostiile, dragă Bilsheim. Te vei întoarce şi ne vom 
duce cu toţii la restaurant să sărbătorim evenimentul. 

— Dacă nu mă mai întorc, aş vrea să vă spun ceva... 

Ea încruntă din sprâncene. 

— Haide, fără copilării, Bilsheim! 

— Aş vrea să vă spun... Toţi plătim într-o zi pentru faptele 
rele pe care le facem. 

— Acum e şi mistic! Nu, Bilsheim, te înşeli, nu plătim pentru 
faptele noastre rele! S-ar putea întâmpla ca "bunul Dumnezeu", 
aşa cum spui tu, să existe, dar îl doare în cot de noi! Şi dacă nu 
te-ai bucurat de această existenţă cât ai fost în viaţă apăi mort 
cu atât mai puţin vei putea s-o faci)! 


Rânji scurt, apoi se apropie de subordonatul ei, cât pe-aci să- 
| atingă. Polițistul îşi ţinu respiraţia. O să aibă parte de destule 
mirosuri urâte în pivniţă... 

— Dar n-ai să mori atât de repede. Trebuie să rezolvi acest 
caz. Moartea ta n-ar servi la nimic. 

Nemulțumirea îl transforma pe comisar într-un copil, nu mai 
era decât un puşti căruia i s-a şterpelit grebla şi care, ştiind că 
nu o va mai primi niciodată înapoi, încearcă măcar să insulte pe 
cineva. 

— Bineînţeles, moartea mea ar însemna eşecul anchetei 
dumneavoastră "personale". Să vedem ce-o să iasă când "veţi 
pune umărul", aşa cum ziceaţi. 

Ea se apropie şi mai mult, de parcă ar fi vrut să-l sărute pe 
gură. Dar în loc de asta, îi zis răspicat: 

— Nu mă simpatizezi, nu-i aşa, Bilsheim? Nimeni nu mă 
simpatizează şi puţin îmi pasă; de altfel, nici eu nu pot să vă 
sufăr. Nici nu ţin să fiu simpatizată. Tot ce vreau e să fiu temută. 
Totuşi, trebuie să ştii un lucru: nu mă interesează dacă ai să 
crăpi acolo jos; voi trimite încă o echipă. Dacă vrei într-adevăr 
să-mi faci o neplăcere, întoarce-te viu şi învingător, atunci va 
trebui să-ţi rămân îndatorată. 

El nu răspunse nimic. Se uita cu coada ochiului la rădăcinile 
albe ale părului coafat la modă; asta îl calma. 

— Suntem gata! zise un jandarm ridicând arma. 

Toţi se legaseră cu frânghii. 

— OK, să mergem. 

Făcură un semn celor trei poliţişti care aveau să ţină 
legătura cu ei de la suprafaţă, apoi pătrunseră în pivniţă. 

Solange Doumeng se aşeză la un birou pe care îşi instalase 
aparatul de emisie-receptie. 

— Succes, şi întoarceţi-vă repede! 


3 
TREI ODISEI 


ÎN SFÂRŞIT, 56 a găsit locul ideal pentru a-şi construi ceta- 
tea. O colină rotundă. Se căţără pe ea. Din vârf, zăreşte cetăţile 
situate cel mai la est: Zoubi-zoubj-kan şi Gloubi-diu-kan. In mod 
normal, joncţiunea cu restul Federaţiei n-ar trebui să pună 
probleme. 

Examinează sectorul, pământul e cam tare şi are o culoare 
cenuşie. Noua regină caută un loc ceva mai afânat, dar solul are 
peste tot aceeaşi rezistenţă. În momentul în care îşi înfige cu 
hotărâre mandibulele, pentru a-şi săpa prima încăpere nupţială, 
are loc o zdruncinătură ciudată. Ca un cutremur de pământ, dar 
mult prea localizat pentru a fi cu adevărat un seism. Inţeapă din 
nou solul. Mişcarea se repetă, ba mai mult, colina se ridică şi 
alunecă spre stânga... 

În lunga lor existenţă, furnicile au văzut multe lucruri extra- 
ordinare, dar niciodată o colină vie! Aceasta a început să înain- 
teze repejor, croindu-şi drum prin iarbă, strivind mărăcinii. 

56 nu şi-a revenit încă din surpriză când vede apropiindu-se 
o a doua colină. Ce mai e şi vrăjitoria asta? Fără să aibă timp să 
coboare, 56 e antrenată intr-un adevărat rodeo; e de fapt, o 
paradă amoroasă a colinelor, care se pipăie acum fără jenă... Şi 
culmea, colina pe care stă 56 e femelă. lar cealaltă e pe cale săi 
se caţăre în spinare. Puțin câte puţin apare capul de piatră al 
unui monstru înfricoşător, care deschide gura. 

Asta e prea mult! Tânăra regină renunţă să-şi mai 
întemeieze cetatea în locul acela. Se rostogoleşte jos şi abia 
atunci îşi dă seama din ce pericol a scăpat. Colinele au nu numai 
capete, ci şi câte patru picioare cu gheare şi nişte mici cozi 
triunghiulare. E prima dată când 56 vede broaşte țestoase. 


COMPLOTURILOR: Sistemul de organizare cel mai răspândit 
la oameni este următorul: o ierarhie complexă de 
"administrativi", bărbaţi şi femei care înconjoară sau mai curând 
conduc grupul mai restrâns al "creativilor", a căror muncă, sub 
pretextul distribuirii, şi-o însuşesc după aceea "comercialii”... 
Administrativi, creativi, comerciali. Acestea sunt cele trei caste 
care corespund în zilele noastre lucrătoarelor, luptătoarelor şi 
sexuaţilor de la furnici. 

Lupta dintre Stalin şi Troțki, doi şefi ruşi de la începutul 


secolului XX, ilustrează de minune trecerea de la un sistem 
avantajând creativii la un sistem care privilegia administrativii. 
Troțki, matematicianul, inventatorul Armatei Roşii, a fost 
înlăturat de Stalin, omul comploturilor. Un capitol s-a încheiat. 
Progresezi mai bine şi mai repede în straturile societăţii dacă ştii 
să seduci, să strângi lângă tine ucigaşi, să dezinformezi, decât 
dacă eşti capabil să creezi concepte sau obiecte noi. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


4 000 şi 103 683 au pornit mai departe pe pista odorantă 
care duce la termitiera din est. Pe drum întâlnesc scarabei 
împingând din greu bilute de humus, exploratoare furnici dintr-o 
specie atât de mică încât abia le pot zări, altele care sunt atât 
de mari încât trec pe lângă cele două luptătoare aproape fără să 
le observe. 

Se ştie că există peste douăsprezece mii de specii de furnici 
şi fiecare are propria ei morfologie. Cele mai mici au doar câteva 
sute de microni, cele mai mari pot să atingă şapte centimetri. 
Furnicile roşcate se situează cam pe la mijloc. 

4 000 pare că în sfârşit s-a orientat. Mai trebuie să 
traverseze întinderea aceea de muşchi verde, să escaladeze 
tufişul de salcâmi şi să treacă pe sub narcisele galbene. Cuibul 
ar trebui să fie în spatele trunchiului acelui copac mort. 

Într-adevăr, după ce trec de trunchi, cele două furnici văd 
apărând, printre pedicuţe şi cătină, fluviul de la est şi portul 
Satei. 


— Alo, alo, Bilsheim, mă auzi? 

— Perfect. 

— Totul e-n regulă? 

— Nici o problemă. 

— Lungimea frânghiei derulate arată că aţi parcurs patru 
sute optzeci de metri. 

— Perfect. 

— Ai văzut ceva? 

— Nimic deosebit. Doar câteva inscripţii gravate în piatră. 


— Ce fel de inscripţii? 
— Formule ezoterice. Vreţi să vă citesc una? 
— Nu, te cred pe cuvânt... 


Pântecul femelei 56 e în plină fierbere. Înăuntru totul mişcă, 
se întinde, împinge, gesticulează. Locuitorii viitoarei cetăţi şi-au 
pierdut răbdarea. 

Aşa că 56 nu face mofturi, îşi alege o adâncitură în pământul 
gălbui şi negru şi hotărăşte să-şi întemeieze acolo oraşul. 

Locul nu e situat prea rău. În jur nu se simte miros de pitice, 
de termite sau de viespi. Ba stăruie chiar nişte feromoni-pistă 
care indică faptul că belokanienele s-au aventurat deja pe-aici. 

Gustă pământul. Solul e bogat în elemente necesare vieţii, 
umiditatea e suficientă dar nu excesivă. Locul este umbrit de un 
mic arbust. 

Curăţă o suprafaţă circulară cu un diametru de trei sute de 
capete care reprezintă forma optimă a cetăţii sale. 

La capătul puterilor, 56 încearcă să regurgiteze hrană din 
guşa socială, numai că aceasta e goală de multă vreme. Nu mai 
are rezerve de energie. Atunci îşi smulge cu o mişcare scurtă 
aripile şi înghite cu lăcomie rădăcinile musculoase. 

Cu acest aport de calorii ar putea să mai reziste câteva zile. 

Apoi se îngroapă până la vârful antenelor. Nimeni nu trebuie 
s-o repereze în timpul acestei perioade, în care e pur şi simplu o 
pradă lipsită de apărare. 

Aşteaptă. Oraşul ascuns în corpul ei se trezeşte încetişor. Ce 
nume să-i dea? 

Mai întâi trebuie să-şi găsească un nume de regină. La 
furnici, a avea un nume înseamnă a exista ca entitate 
autonomă. Lucrătoarele, luptătoarele, sexuaţii virgini nu poartă 
decât numărul corespunzător naşterii lor. Femelele fertilizate 
însă pot să-şi ia un nume. 

Hm! Plecase din gineceu vânată de războinicele cu miros de 
stâncă, aşa că şi-ar putea alege ca nume "regina urmărită". Sau 
nu, fusese urmărită pentru că încercase să rezolve enigma 
armei secrete. Nu trebuie să uite asta. Aşa că ea este "regina 
venită din mister". 

Şi hotărăşte să-şi numească cetatea "oraşul reginei venite 
din mister". Ceea ce, în limbajul odorant al furnicilor, se adul- 


mecă, astfel: 
CHLI-POU-KAN 


Două ore rnai târziu, un alt apel. 

— Merge treaba, Bilsheim? 

— Am ajuns în faţa unei uşi. O uşă obişnuită. Deasupra eo 
inscripţie mare, scrisă cu litere vechi. 

— Ce spune? 

— Pe asta vreţi să v-o citesc? 

— Da. 

Comisarul îşi îndreptă lanterna spre inscripţie şi începu să 
citească, rar şi solemn, pe măsură ce descifra textul: 


Sufletul în momentul morţii încearcă aceeaşi senzaţie pe 
care o au cei care sunt iniţiaţi în marile Mistere. 

La început e o goană la discreţia unor şerpuiri penibile, 
călătorii interminabile şi pline de nelinişte prin tenebre. 

Apoi, înaintea sfârşitului, spaima atinge culmea. Domină 
fiorii, tremurul, sudoarea rece, groaza. 

Această fază e urmată aproape imediat de o revenire spre 
lumină, de o iluminare bruscă. 

În faţa ochilor apare o strălucire extraordinară. Treci prin 
locuri curate şi pajişti unde răsună glasuri şi muzici. 

Cuvinte sacre inspiră respectul religios. Omul perfect şi 
iniţiat devine liber şi celebrează Misterele. 


Un jandarm se înfioră. 

— Şi ce e în spatele acelei uşi? se aude în aparat. 

— Bun, o deschid... Veniţi după mine, băieţi. 

Tăcere lungă. 

— Alo, Bilsheim! Alo, Bilsheim! Răspunde, fir-ar să fie, ce 
vezi? 

Un foc de armă. Apoi din nou linişte. 

— Alo, Bilsheim, răspunde, bătrâne! 

— Aici Bilsheim. 

— Spune odată, ce s-a întâmplat? 

— Şobolani. Mii de şobolani. S-au repezit la noi, dar am reuşit 
să-i punem pe fugă. 

— De asta aţi tras? 


— Da. Acum s-au ascuns. 

— Descrie ce vezi! 

— Aici totul e roşu. Pe pereţi sunt urme de roci feroase, iar 
pe jos... e sânge! Mergem mai departe... 

— Păstrează contactul radio! De ce-l întrerupi? 

— Prefer să acţionez în stilul meu, nu după sfaturile primite 
de departe, dacă-mi daţi voie, doamnă. 

— Dar, Bilsheim... 

Clic. Întrerupsese legătura. 


Satei nu e propriu-zis un port, dar nici un post avansat. Dar 
e, cu siguranţă, locul preferat al expedițiilor belokaniene care 
traversează fluviul. 

Pe vremuri, când primele furnici din dinastia Ni au ajuns în 
faţa acestui braţ de apă, şi-au dat seama că nu va fi simplu să-l 
treacă. Numai că furnica nu renunţă niciodată. Se va izbi, dacă 
trebuie, de cincisprezece mii de ori şi în cincisprezece mii de 
feluri diferite cu capul de obstacol, până când ori moare, ori 
depăşeşte obstacolul. 

Un asemenea mod de a proceda pare ilogic. Fireşte că astfel 
civilizaţia furnicilor a pierdut multe vieţi şi mult timp, dar 
sistemul s-a dovedit eficient. Până la urmă, cu preţul unor efor- 
turi exagerate, furnicile au reuşit totdeauna să depăşească difi- 
cultăţile. 

La Satei, exploratoarele încercaseră la început să treacă de- 
a dreptul. Suprafaţa apei era destul de rezistentă pentru a le 
suporta greutatea, dar din nefericire ghearele nu se puteau 
prinde de ea. Furnicile se mişcau la suprafaţa apei ca pe un 
patinoar. Doi paşi înainte, trei paşi într-o parte şi... plici! erau 
înghiţite de broaşte. 

După sute de tentative nereuşite şi câteva mii de explora- 
toare sacrificate, furnicile au căutat altceva. Ţinându-se de 
picioare şi de antene, nişte lucrătoare au format un lanţ până la 
malul celălalt. Această experienţă ar fi putut să reuşească dacă 
fluviul n-ar fi fost atât de lat şi de agitat. Două sute patruzeci de 
mii de morţi. Dar furnicile n-au renunţat. La îndemnul reginei lor 
de atunci, Biu-pa-ni, au încercat să construiască un pod de 
frunze, apoi un pod de rămurele, apoi un pod de cadavre de 
cărăbuşi, apoi un pod de pietre... Experiențele au costat viaţa a 


aproape şase sute şaptezeci de mii de lucrătoare. Pentru con- 
struirea acestui pod utopic, Biu-pa-ni sacrificase mai mulţi 
supuşi decât pieriseră în toate războaiele teritoriale purtate sub 
domnia ei! 

Dar asta nu a făcut-o să renunţe. Trebuia să străbată în teri- 
toriile de est. După încercările cu podul, s-a gândit să ocolească 
fluviul pe la nord, spre izvorul lui. Nici una din aceste expediţii 
nu s-a mai întors vreodată. Opt mii de morţi. Apoi şi-a zis că 
furnicile trebuie să înveţe să înoate. Cincisprezece mii de morţi. 
Pe urmă şi-a zis că furnicile trebuie să încerce să domesticească 
broaştele. Şaizeci şi opt de mii de morţi. Ce-ar fi să planeze pe 
frunze, din înaltul copacului? Cincizeci şi doi de morţi. Să 
meargă pe sub apă, cu picioarele îngreunate de miere întărită? 
Douăzeci şi şapte de morţi. Legenda spune că atunci când i s-a 
anunţat că nu mai rămăseseră în cetate decât vreo zece lucră- 
toare întregi şi că prin urmare trebuia să renunţe momentan la 
acest proiect, ea ar fi emis cugetarea: 

Păcat, mai aveam o mulţime de idei... 

Furnicile din Federație au reuşit totuşi până la urmă să 
găsească o soluţie satisfăcătoare. Trei sute de mii de ani mai 
târziu, regina Lifoug-ryuni le-a propus fiicelor ei să sape un tunel 
pe sub fluviu. Era atât de simplu încât nimeni nu se gândise 
până atunci la asta. 

Şi astfel, pornind de la Satei, se putea circula pe sub fluviu 
fără nici un fel de probleme. 

103 683 şi 4 000 înaintează prin acest faimos tunel. Locul e 
umed, dar încă nu există nici o spărtură. Cetatea termitelor e 
construită pe celălalt mal. De altfel, şi termitele folosesc aceeaşi 
subterană pentru incursiunile lor pe teritoriul federal. Până 
acum a domnit o înţelegere tacită. Nimeni nu se luptă în 
subterană şi atât termitele, cât şi furnicile trec în mod liber. E 
limpede că de îndată ce una dintre cele două părţi ar pretinde 
că ea e stăpână, cealaltă ar încerca să astupe sau să inunde 
tunelul. 

Cele două furnici merg la nesfârşit prin galeria aceea inter- 
minabilă. Singura problemă: masa lichidă de deasupra lor e rece 
ca gheaţa iar subsolul, şi mai şi. Frigul le amorţeşte. Fiecare pas 
devine tot mai dificil. Dacă adorm acolo, asta înseamnă hiber- 
nare pe vecie. Ştiu bine asta. Se târăsc să ajungă la ieşire. Vor 
scoate din guşa socială ultimele rezerve de proteine şi de sub- 


stanţe zaharoase. Au muşchii anchilozaţi. În sfârşit, ajung la 
ieşire... Când ies la lumină, 103 683 şi 4000 sunt atât de înghe- 
tate încât aţipesc în mijlocul drumului.. 


De atâta mers în şir indian prin galeria întunecoasă, mintea 
începuse să-i şovăie. Aici nimic nu-i solicita gândirea, trebuia 
doar să meargă până la capăt. Dacă exista cumva un capăt... 

Nici cei din spatele lui nu mai vorbeau. Bilsheim auzea res- 
piraţia greoaie a celor şase jandarmi şi îşi zicea că era într- 
adevăr victima unei nedreptăţi. 

In mod normal, ar fi trebuit să fie comisar principal şi să 
primească un salariu consistent. Îşi făcea bine treaba, orele lui 
de prezenţă depăşeau norma, rezolvase deja vreo zece cazuri. 
Numai că Doumeng îi bloca mereu avansarea. 

Situaţia i se păru brusc insuportabilă. 

— La dracul! 

Toţi se opriră. 

— Totul e în regulă, domnule comisar? 

— Da, da, e-n regulă, daţi-i drumul! 

Culmea ruşinii: vorbea singur. Işi muşcă buzele, impunându- 
şi să se poarte puţin mai reţinut. Nu-i trebuiră însă mai mult de 
cinci minute pentru a se cufunda din nou în gândurile lui negre. 

Nu avea nimic împotriva femeilor, dar avea ceva împotriva 
incompetenţilor. "Cutra asta bătrână abia ştie să citească şi să 
scrie, n-a condus în viaţa ei o anchetă şi iat-o avansată la con- 
ducerea unui întreg serviciu, o sută optzeci de poliţişti! Şi are un 
salariu de patru ori mai mare decât al meu! Angajaţi-vă în 
poliţie, zic dumnealor! Ea a fost numită de predecesorul ei, 
precis că era combinată cu el. Şi mai e şi sâcâitoare, se agită ca 
musca la arat. li asmute pe unii împotriva altora, îşi sabotează 
propriul serviciu băgându-şi nasul peste tot..." 

In timp ce rumega aceste gânduri, Bilsheim îşi aminti de un 
documentar despre broscoi. In perioada fecundării, aceştia sunt 
atât de excitaţi încât sar pe tot ce mişcă: femele, dar şi masculi, 
ba chiar şi pietre. Presează pântecul celuilalt pentru a scoate 
ouăle pe care le vor fertiliza. Cei care apasă femelele îşi văd 
eforturile recompensate. Cei care apasă pe pântecul masculilor 
nu obţin nimic şi schimbă partenerul. Pe cei care apasă pe 
pietre îi dor labele şi abandonează. 


Dar exista un caz aparte: cei care apasă câte un bulgăre de 
pământ. Bulgărele e la fel de moale ca pântecul unei femele. 

Aşa că ei apasă întruna. Pot sta aşa zile în şir repetând acest 
comportament steril. Şi sunt convinşi că fac exact ce trebuie... 

Comisarul zâmbi. Poate că ar fi de ajuns să-i explice acestei 
Solange că mai există şi alt comportament, mult mai eficace 
decât cel constând în a bloca totul şi a-şi stresa subalternii. Dar 
nu-i prea venea să creadă. Îşi zise că, la urma urmelor, poate că 
el nu e la locul lui în acel blestemat de serviciu. 

Cei din spate sunt şi ei cufundaţi în gânduri sumbre. Cobo- 
rârea asta tăcută le pune tuturor nervii la încercare. Trecuseră 
deja cinci ore de când mergeau fără pauză. Cei mai mulţi se 
gândeau la prima pe care trebuia s-o ceară după această aven- 
tură; alţii erau duşi cu gândul la nevastă, la copii, la maşină sau 
la o berică... 


NIMICUL: A nu mai gândi! Ce poate fi mai plăcut decât asta? 
A opri în sfârşit acel val înspumat de idei mai mult sau mai puţin 
utile, mai mult sau mai puţin importante. A nu mai gândi! Ca şi 
cum ai fi mort, putând să redevii viu. Să fii vidul. Să te reîntorci 
la originile supreme. Să nu mai fii nici măcar cineva care nu se 
gândeşte la nimic. Să fii nimic. lată o ambiţie nobilă. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii absolute şi relative. 


După o noapte petrecută pe malul noroios, corpurile inerte 
ale celor două luptătoare sunt reînsufleţite de primele raze de 
soare. 

Una câte una, faţetele ochilor lui 103 683 se reactivează, 
proiectându-i pe creier noul decor în care se află. Decor format 
în întregime dintr-un ochi imens suspendat deasupra ei, fix şi 
atent. 

Tânăra asexuată eliberează un feromon-strigăt de spaimă 
care îi frige antenele. Ochiul se sperie şi el, se retrage în grabă. 
O dată cu el se retrage şi cornul lung care îl purta. Amândouă se 
ascund sub un soi de piatră rotundă. Un melc! 

Mai sunt şi alţii în jurul lor, cinci în total, care se camuflează 


în cochiliile lor. Cele două furnici se apropie de unul şi îi dau 
ocol. Încearcă să muşte dar nu au nici un spor. Acest cuib 
ambulant e o fortăreață de necucerit. 

Matca avea o cugetare care îi vine acum în minte: Siguranţa 
este duşmanul meu cel mai rău; ea îmi slăbeşte reflexele şi 
iniţiativele. 

103 683 îşi zice că dihăniile astea ascunse în cochilia lor au 
trăit totdeauna fără probleme, păscând nişte ierburi inofensive. 
Nu au fost niciodată obligate să se bată, sa seducă, să vâneze, 
să fugă. Niciodată nu au fost obligate să înfrunte viaţa. Prin 
urmare n-au evoluat deloc. 

Îi vine chef să-i forţeze pe melci să iasă din cochilie, să le 
arate că nu sunt invulnerabili. Chiar atunci, doi din cei cinci 
melci consideră că pericolul a trecut. Îşi lasă corpurile să vaga- 
bondeze în afara adăpostului pentru a se descărca de tensiunea 
nervoasă. 

Se întâlnesc şi se lipesc pântec de pântec. Bale peste bale, 
iată-i sudaţi într-o sărutare vâscoasă care le parcurge tot corpul. 
Sexele lor se ating uşor. 

Între ei se întâmplă ceva. 

Totul se petrece foarte lent. 

Melcul din dreapta şi-a înfipt penisul format dintr-un vârf 
calcaros în vaginul plin de ouă al melcului din stânga. Dar, 
înainte de a atinge extazul, îşi scoate şi acesta penisul în erecţie 
înfigându-l în partenerul lui. 

Amândoi simt în acelaşi timp plăcerea de a pătrunde şi de a 
fi pătrunşi. Înzestraţi cu un vagin deasupra căruia se găseşte un 
penis, ei pot să cunoască paralel senzațiile ambelor sexe. 

Melcul din dreapta simte primul orgasmul masculin. Se 
răsuceşte şi se întinde, cu corpul parcurs de o undă electrică. 
Cele patru coarne oculare ale hermafrodiţilor se prind strâns 
între ele. Balele se transformă în spumă, apoi în băşici. E un 
dans foarte strâns, de o senzualitate exacerbată de încetineala 
gesturilor. 

Melcul din stânga îşi îndreaptă coarnele. Simte şi el un 
orgasm masculin. Dar abia şi-a terminat ejacularea că trupul său 
îi oferă un al doilea val de voluptate, vaginală de data asta. Apoi 
melcul din dreapta cunoaşte şi el plăcerea feminină. 

Coarnele se lasă în jos, instrumentele amorului se retrag, 
vaginele se reînchid... După acest ceremonial complet, amanţii 


se transformă în magneti cu aceeaşi polaritate. Se resping. 
Fenomen vechi de când lumea. Cele două maşini de produs 
plăcere se îndepărtează agale, cu ouăle fertilizate de spermato- 
zoizii partenerului. 

În timp ce 103 683 mai e încă năucită de frumuseţea specta- 
colului, 4 000 se avântă să atace unul din melci. Vrea să profite 
de oboseala postamoroasă pentru a-l spinteca pe cel mai mare 
dintre ei. Dar e prea târziu, s-au şi închis în cochiliile lor. 

Bătrâna exploratoare nu renunţă, ştie ea că până la urmă 
vor ieşi din nou. Urmează un asediu prelungit. In fine, un ochi 
timid, apoi un corn întregise strecoară afară din cochilie. Gas- 
teropodul iese să vadă cum o mai duce lumea din jurul micii lui 
existenţe. 

Când apare şi cel de-al doilea corn, 4 000 se avântă şi muşcă 
ochiul cu toată forţa mandibulelor. Vrea să-l secţioneze. Dar 
molusca se ghemuieşte, prinzând în acelaşi timp exploratoarea 
în volutele cochiliei. 

Flup! 

Cum s-o salveze? 

103 683 se gândeşte, şi deja unul din cele trei creiere îi 
oferă o idee. Prinde cu mandibulele o piatră şi începe să bată cu 
toată puterea în cochilie. A reuşit să inventeze ciocanul, dar 
cochilia de melc nu e lemn de balsa. Toc-toc-ul nu produce 
decât zgomot. Trebuie să găsească altceva. 

E o zi fastă, pentru că furnica descoperă acum pârghia. 
Apucă o rămurică solidă, o piatră îi serveşte drept ax, apoi 
apasă cu toată greutatea pentru a răsturna animalul. E destul 
de greu şi trebuie să facă mai multe încercări. In sfârşit, cochilia 
se clatină din faţă în spate, apoi se răstoarnă. Orificiul de intrare 
e îndreptat în sus. A reuşit! 

103 683 escaladează spirala cochiliei, se apleacă deasupra 
puţului format de deschizătura cochiliei, şi îşi dă drumul după 
moluscă. După o lungă alunecare, căderea e amortizată de o 
materie brună, gelatinoasă. Scârbită de balele vâscoase în care 
se bălăceşte, furnica începe să sfâşie țesuturile moi. Nu poate 
folosi acidul, ar risca să se topească şi ea. 

Alte lichide se amestecă în curând cu balele: sângele trans- 
parent al melcului. Animalul cuprins de panică se destinde cu un 
spasm care le aruncă pe ambele furnici afară din cochilie. 

Nevătămate, amândouă îşi mângâie îndelung antenele. 


Melcul în agonie ar vrea să fugă, dar îşi pierde viscerele pe 
drum. Cele două furnici îl ajung din urmă şi-l ucid cu uşurinţă. 
Inspăimântate, celelalte patru gasteropode, care îşi scoseseră 
coarnele-ochi pentru a urmări scena, se ghemuiesc în adâncul 
cochiliilor, de unde n-au să se mai mişte toată ziulica. 

103 683 şi 4 000 se îndoapă cu melc. II taie felii şi-l consumă 
călduţ, sub formă de friptură în sânge. Găsesc punga vaginală 
plină cu ouă. Caviar de melc! Una din mâncărurile preferate ale 
furnicilor roşcate, o sursă prețioasă de vitamine, de grăsimi, de 
substanţe zaharoase şi de proteine... 

Cu guşa socială plină până la refuz, ghiftuite cu energie 
solară, cele două furnici pornesc din nou, cu pas voinicesc, spre 
sud-est. 


ANALIZA FEROMONILOR: (A treizeci şi patra experienţă.) Am 
reuşit să identific câteva din moleculele de comunicare ale 
furnicilor, folosind un spectrometru de masă şi un cromatograf. 
Am putut astfel să realizez analiza chimică a unei comunicări 
dintre un mascul şi o lucrătoare, interceptate la orele zece 
seara. lată ce a emis: 

— Metil-6 

— Metil-4 hexanonă-3 (2 emisii) 

— Cetonă 

— Octanonă-3 

Apoi din nou: 

— Cetonă 

— Octanonă-3 (2 emisii) 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Exploratoarele întâlnesc pe drum alţi melci. Toţi se ascund 
de parcă şi-ar fi transmis unii altora: "Aceste furnici sunt peri- 
culoase." E însă unul care nu se ascunde. Ba chiar se arată în 
întregime. 

Cele două furnici se apropie intrigate. Animalul a fost com- 
plet strivit de ceva greu. Cochilia e făcută bucățele. Corpul i-a 
plesnit şi s-a împrăştiat pe o suprafaţă mare. 


103 683 se gândeşte imediat la arma secretă a termitelor. 
Probabil că se află aproape de cetatea duşmană. Examinează 
cadavrul mai de aproape. Şocul a cuprins o suprafaţă mare, a 
fost scurt şi deosebit de puternic. Cu o asemenea armă, nu-i de 
mirare că au reuşit să spargă cetatea La-chola-kan! 

103 683 s-a hotărât. Trebuie să pătrundă în cetatea termite- 
lor şi să înţeleagă, ba chiar să fure arma. Altfel, toată Federaţia 
riscă să fie nimicită! 

Dar brusc se stârneşte un vânt puternic. N-au timp să se 
agaţe cu ghearele de pământ. Furtuna le ia pe sus. 103 683 şi 4 
000 nu au aripi... Cu toate astea, acum zboară. 


După alte câteva ore, pe când echipa de la suprafaţă 
aproape că a adormit, glasul comisarului se aude din nou în 
aparatul de emisie-recepţie. 

— Alo, doamnă Doumeng? Gata, am ajuns jos. 

— Şi ce vezi? 

— Drumul se înfundă. În faţă e un zid din beton şi oţel, con- 
struit foarte recent. S-ar zice că totul se opreşte aici... Şi mai e o 
inscripţie. 

— Citeşte! 

— Cum formezi patru triunghiuri echilaterale din şase chi- 
brituri? 

— Asta e tot? 

— Nu, sunt nişte taste cu litere, cu siguranţă pentru a forma 
răspunsul. 

— În părţi nu e nici un culoar? 

— Nimic. 

— Şi nu se văd nici cadavrele celorlalţi? 

— Nu, nimic... hm... dar sunt urme de paşi. O mulţime de 
urme chiar în faţa acestui zid. 

— Ce facem, şopti un jandarm, ne întoarcem? 

Bilsheim examină cu atenţie obstacolul. Toate acele simbo- 
luri, toate acele plăci de oţel şi beton ascundeau un mecanism. 
Şi apoi, unde se evaporaseră ceilalţi? 

În spatele lui, jandarmii se aşezau pe trepte. Comisarul se 
concentră asupra tastelor. Probabil că trebuia să apese într-o 
ordine precisă pe acele litere. Jonathan Wells era specializat în 
broaşte şi încuietori; probabil că reprodusese sistemele de sigu- 


ranţă de la uşile imobilelor. Trebuia găsit cuvântul-cod. 

Se întoarse spre oamenii lui. 

— Aveţi nişte chibrituri, băieţi? 

Şefa îşi pierduse răbdarea. 

— Alo, comisare Bilsheim, ce faci acolo? 

— Dacă vreţi într-adevăr să ne ajutaţi, atunci încercaţi să 
formaţi patru triunghiuri echilaterale din şase chibrituri. Luaţi 
legătura cu mine imediat ce găsiţi soluţia. 

— Îţi baţi joc de mine, Bilsheim? 


Până la urmă, furtuna se potoli. În câteva secunde, vântul 
conteni. Frunzele, praful şi insectele, supuse din nou legilor 
gravitaţiei, recad, brusc sau lin, în funcţie de greutate. 

103 683 şi 4 000 au căzut la câteva zeci de capete una de 
alta. Nici una nu e rănită. Se regăsesc şi examinează locul: o 
regiune plină de pietriş, care nu seamănă deloc cu peisajul pe 
care l-au părăsit. Nici măcar un singur copac, doar câteva ier- 
buri împrăştiate la întâmplare de vânt. Habar n-au unde se 
află... 

Pe când îşi adună de bine de rău puterile pentru a părăsi 
acel loc sinistru, cerul hotărăşte să-şi manifeste din nou puterea. 
Pe cer se adună nori grei şi negri. Se aude un bubuit, iar fulgerul 
despică văzduhul eliberând toată tensiunea electrică acumulată. 

Toate animalele au înţeles acest mesaj al naturii. Broaştele 
se aruncă în apă, muştele se ascund sub pietre, păsările zboară 
jos. 

Începe să plouă. Cele două furnici trebuie să găsească de ur- 
genţă un adăpost. Fiecare picătură poate fi mortală. Se 
îndreaptă spre o formă proeminentă care se profilează în 
depărtare, copac sau stâncă. 

Puțin câte puţin, prin ploaia deasă şi aburii care se târăsc la 
suprafaţa pământului, forma se conturează mai clar. Nu e nici 
stâncă, nici arbust, ci o adevărată catedrală de pământ, cu 
numeroase turnuri ale căror vârfuri se pierd în nori. Şoc. 

E o termitieră! Termitiera din est! 

103 683 şi 4 000 sunt prinse ca într-o menghină între aversa 
de ploaie şi cetatea duşmană. Fireşte, aveau de gând să-i facă o 
vizită, dar nu în condiţiile astea! Milioane de ani de ură şi rivali- 
tate le împiedică să înainteze. 


Dar nu pentru multă vreme. La urma urmelor, au venit până 
aici ca să spioneze termitiera. Înaintează deci, tremurând, spre 
o intrare întunecoasă situată la baza edificiului. Cu antenele 
ridicate, cu mandibulele deschise, amândouă sunt pregătite să- 
şi vândă scump viaţa. Cu toate astea, împotriva oricărei 
aşteptări, la intrarea în termitieră nu se află nici un soldat. 

Lucru absolut anormal. Ce se petrece? 

Cele două asexuate pătrund în interiorul imensei cetăţi. 
Curiozitatea se luptă cu cea mai elementară prudenţă. Trebuie 
spus că locul acela nu seamănă deloc cu un furnicar. Pereţii sunt 
construiți dintr-un material mai puţin friabil decât pământul, un 
ciment tare ca lemnul. Culoarele sunt saturate de umiditate. Nu 
se simte nici cel mai mic curent de aer. lar atmosfera e anormal 
de bogată în bioxid de carbon. 

Au trecut deja 3* u.t. de când tot înaintează, fără să fi 
întâlnit nici măcar o santinelă! E absolut neobişnuit... Cele două 
furnici se opresc, antenele lor se consultă pe pipăite. Hotărârea 
e luată destul de repede: merg mai departe. 

Dar tot mergând aşa înainte, se pomenesc complet dezorien- 
tate. Această cetate străină e un labirint şi mai întortocheat 
decât cetatea lor natală. Organul lor olfactiv de orientare e 
neputincios în faţa acelor pereţi. Nu mai ştiu dacă se află 
deasupra sau sub nivelul solului! 

Încearcă să se întoarcă pe unde au venit, dar asta nu rezolvă 
problema. Descoperă mereu culoare noi cu forme ciudate. S-au 
rătăcit definitiv. 

În momentul acela, 103 683 observă un fenomen extraordi- 
nar: o lumină! Celor două luptătoare nu le vine să creadă. O 
lumină în mijlocul unei cetăţi de termite pustii este ceva pur şi 
simplu incredibil. Se îndreaptă spre sursa de raze. 

E vorba de o lumină galben-portocalie care bate uneori în 
verde sau în albastru. După o izbucnire ceva mai puternică, 
sursa luminoasă se stinge. Apoi se aprinde iar şi începe să cli- 
pească, reflectată de chitina strălucitoare a furnicilor. 

103 683 şi 4 000 se reped ca hipnotizate spre farul subteran. 


Bilsheim ţopăia de bucurie: aflase! Le arătă jandarmilor cum 
să aşeze chibriturile pentru a forma patru triunghiuri. Figuri 
uluite, apoi vociferări de entuziasm. 


Solange Doumeng, pe care jocul începuse s-o pasioneze, 
strigă: 

— Aţi găsit? Aţi găsit? Spuneţi-mi şi mie! 

Dar nimeni nu-i dădu ascuftare. Auzi un vacarm de voci 
amestecate cu zgomote mecanice. Şi se făcu din nou tăcere. 

— Ce se întâmplă, Bilsheim? Vorbeşte! 

Aparatul de emisie-receptie începu să pârâie furios. 

— Alo! Alo! 

— Da (părăituri), am găsit trecerea. Dincolo e un (pârâituri) 
culoar. Coteşte la (pârâituri) dreapta. Pornim! 

— Aşteaptă! Cum ai reuşit să formezi triunghiurile? 

Dar Bilsheim şi oamenii lui nu mai auzeau mesajele de la 
suprafaţă. Difuzorul aparatului lor nu mai funcţiona, desigur un 
scurtcircuit. Nu mai auzeau, dar puteau fi încă auziţi. 

— Ah! e de necrezut! Cu cât înaintăm mai mult, cu atât e 
mai bine amenajat locul. Văd o boltă şi în depărtare o lumină. 
Ne ducem într-acolo. 

— Aşteaptă, ai zis că e o lumină acolo jos? zbieră zadarnic 
Solange Doumeng. 

— Sunt acolo! 

— Cine e acolo? Fir-ar să fie! Cadavrele? Răspunde! 

— Atenţie... 

Se auziră tot felul de pocnete nervoase, strigăte, apoi 
legătura se întrerupse. 

Frânghia nu se mai desfăşura; rămânea totuşi întinsă. 
Poliţiştii de la suprafaţă începură să tragă, presupunând că se 
blocase undeva. Traseră trei... traseră cinci. Deodată frânghia 
slăbi. 

O traseră la suprafaţă şi o rulară, nu în bucătărie ci în sufra- 
gerie, aşa de mare era ghemul. In sfârşit ajunseră şi la capătul 
rupt, zdrenţuit, de parcă fusese ros de nişte dinţi. 

— Ce facem, doamnă? murmură unul din poliţişti. 

— Nimic. Chiar nimic. Absolut nimic. Nici o vorbă presei, nici 
o vorbă nimănui, şi apoi o să-mi zidiţi această pivniţă cât mai 
repede posibil. Ancheta a luat sfârşit. Închid dosarul şi să nu mai 
aud vreodată de blestemata asta de pivniţă! Haide, grăbiţi-vă, 
cumpăraţi cărămizi şi ciment. lar tu, rezolvă cu văduvele 
jandarmilor. 

Pe la începutul după-amiezii, când poliţiştii se pregăteau să 
pună ultimele cărămizi, se auzi deodată un zgomot înăbuşit. 


Urca cineva! Trecerea a fost eliberată. Din întuneric se ivi un 
cap, apoi întreg corpul supravieţuitorului. Un jandarm. În sfârşit, 
vor afla ce se petrecea acolo jos. Pe faţa lui era întipărită o 
groază nemărginită. Unii muşchi faciali rămăseseră blocaţi ca la 
o paralizie. Un adevărat zombi. Avea vârful nasului smuls şi 
sângera abundent. Tremura şi dădea ochii peste cap. 

— Ebebeeebee,... articulă el. 

Un firişor de salivă îi curgea din gura cu colţurile lăsate. Îşi 
trecu peste faţă o mână plină de răni, pe care privirea exersată 
a colegilor lui le categorisi drept tăieturi de cuţit. 

— Ce s-a întâmplat? Ai fost atacat? 

— Abebeebeboaa! 

— Mai sunt şi alte persoane vii acolo jos? 

— Babababeeeebebeeee! 

Şi pentru că omul nu era în stare să spună mai mult, îi pan- 
sară rănile, îl închiseră într-un centru de tratament psihiatric şi 
zidiră uşa pivniţei. 


Cea mai infimă zgâriere a solului cu piciorul declanşează o 
variaţie în intensitatea luminii. Aceasta freamătă de parcă le-ar 
auzi venind, de parcă ar fi vie. 

Furnicile se opresc ca să se convingă de acest lucru. Lumina 
devine din ce în ce mai puternică, luminând cele mai mici 
crăpături ale culoarelor. Cele două spioane se ascund repede 
pentru a nu fi reperate de ciudatul proiector. Apoi, profitând de 
o scădere a intensității luminoase, se reped amândouă spre 
sursa de raze. 

Ei bine, e vorba de o coleopteră fosforescentă. Un licurici în 
perioada de rut. Imediat ce a reperat intrusele, licuriciul se 
stinge complet... Dar văzând că nu se întâmplă nimic, coleop- 
tera aprinde încetişor o lumină slabă de culoare verde, o lumină 
prudentă de avertizare. 

103 683 lansează mirosuri de neagresiune. Deşi toate 
coleopterele înţeleg acest limbaj, licuriciul nu răspunde! Culoa- 
rea lui verde slăbeşte şi se transformă într-una galbenă, înainte 
de a deveni treptat roşiatică. Furnicile presupun că această 
nouă culoare exprimă interogaţia. 

Ne-am rătăcit în această termitieră, emite bătrâna explora- 
toare. 


La început licuriciul nu răspunde. Dar după câteva grade 
începe să pâlpâie, ceea ce poate să însemne la fel de bine bucu- 
rie sau enervare. Nesigure, furnicile aşteaptă. Licuriciul porneşte 
deodată pe un culoar transversal clipind din ce în ce mai 
repede. S-ar zice că vrea să le arate ceva. Furnicile îl urmează. 

lată-le într-un sector încă mai răcoros şi umed. De undeva se 
aud nişte plânsete lugubre. Ca nişte strigăte de disperare 
răspândite sub formă de mirosuri şi de sunete. 

Cele două exploratoare se întreabă ce poate să fie. Or, dacă 
insecta de lumină nu vorbeşte, de auzit aude perfect. Şi, parcă 
pentru a le răspunde la întrebare, licuriciul se aprinde şi se 
stinge rar, de parcă ar vrea să spună: Nu vă fie teamă, urmați- 
mă. 

Toţi trei pătrund din ce în ce mai adânc în subsolul străin şi 
ajung astfel într-o zonă foarte rece, unde culoarele sunt mult 
mai largi. 

Gemetele reîncep cu o vigoare sporită. 

Atenţie! emite brusc 4 000. 

103 683 se întoarce. Licuriciul luminează un soi de monstru 
care se apropie. Are faţa zbârcită ca de bătrân iar corpul înfăşu- 
rat într-un linţoliu alb transparent. Luptătoarea urlă, emițând un 
miros puternic de groază care îi sufocă pe însoțitorii ei. Mumia 
continuă să înainteze, pare chiar că se apleacă să le vorbească. 
De fapt, cade. Se prăbuşeşte cu brutalitate pe sol. Coaja se des- 
face. Şi bătrânul monstruos se preschimbă în nou-născut... 

O nimfa de termită! 

Probabil că stătea în echilibru într-un colţ. Spartă, mumia 
continuă să se zvârcolească tânguindu-se. De aici proveneau 
deci strigătele. 

Mai sunt şi alte mumii. Căci cele trei insecte se află într-o 
creşă. Sute de nimfe termite sunt aliniate vertical lângă pereţi. 4 
000 le examinează şi îşi dă seama că unele dintre ele au murit 
din lipsă de îngrijire. Supravieţuitoarele lansează mirosuri de 
disperare pentru a chema doicile. Au trecut cel puţin 2* u.t. de 
când n-au fost linse, toate sunt pe cale să moară de foame. 

E aberant. Niciodată o insectă socială nu şi-ar abandona 
progenitura, nici măcar pentru 1° u.t. Poate că... Celor două 
furnici le trece prin minte aceeaşi idee. Poate că... Toate lucră- 
toarele au murit şi n-au mai rămas decât nimfele! 

Licuriciul clipeşte din nou, făcându-le semn să-l urmeze pe 


alte culoare. Aerul e invadat de o mireasmă ciudată. Luptă- 
toarea merge pe ceva tare. Nu are oceli infraroşii şi nu vede în 
întuneric. Lumina vie se apropie şi luminează picioarele război- 
nicei 103 683. Cadavrul unei luptătoare termite! Seamănă 
destul de mult cu o furnică, numai că e în întregime albă şi nu 
are abdomen detaşat... 

Solul e presărat cu sute de cadavre albe. Ce masacru! lar 
lucrul cel mai ciudat e că toate cadavrele sunt întregi. Nu a avut 
loc nici o luptă! Moartea a fost fulgerătoare. Locuitorii au rămas 
încremeniţi în poziţiile obişnuite de muncă. Unii par că discută 
sau că taie lemn între mandibule. Ce putuse să provoace o 
astfel de catastrofă? 

4 000 examinează acele statui morbide. Sunt impregnate de 
o aromă înţepătoare. Furnicile se înfioară. Un gaz otrăvit. Asta 
explică totul: dispariţia primei expediţii plecată împotriva ter- 
mitelor; ultima supraviețuitoare din cea de a doua expediţie, 
care murise fără să fi avut nici o rană. 

lar dacă ele nu simt nimic, înseamnă că acum gazul s-a 
risipit. Dar cum au supravieţuit nimfele? Bătrâna exploratoare 
emite o ipoteză. Au un sistem imunitar special; poate că le-a 
salvat coconul... Acum probabil că sunt vaccinate împotriva 
otrăvii. Faimoasa obişnuire treptată care le permite insectelor să 
reziste tuturor insecticidelor, producând generaţii mutante. 

Dar cine să fi introdus acel gaz ucigaş? O adevărată enigmă. 
Căutând arma secretă, 103 683 a dat încă o dată peste "alte 
lucruri" la fel de inexplicabile. 

4 000 ar vrea să iasă afară. Licuriciul clipeşte în semn de 
aprobare. Furnicile dau câteva bucăţi de celuloză larvelor care 
mai pot fi salvate, apoi pleacă în căutarea ieşirii. Licuriciul vine 
în urma lor. Pe măsură ce înaintează, locul cadavrelor 
luptătoarelor termite este luat de cel al lucrătoarelor însărcinate 
cu îngrijirea reginei. Unele dintre ele mai ţin încă ouă în 
mandibule! 

Arhitectura devine din ce în ce mai sofisticată. Culoarele cu 
secţiune triunghiulară sunt gravate cu semne. Licuriciul îşi 
schimbă culoarea şi începe să emită o lumină albăstruie. Pro- 
babil că a perceput ceva. Din fundul culoarului se aude un 
gâfâit. 

Cei trei ajung în faţa unui soi de sanctuar păzit de cinci gar- 
dieni uriaşi. Morți. lar intrarea e astupată de corpurile neînsu- 


fleţite a vreo douăzeci de lucrătoare mici. Furnicile le dau la o 
parte, trecându-şi-le una alteia. 

lese la iveală o cavernă a cărei formă sferică e aproape per- 
fectă, încăperea reginei termitelor. De aici se auzea zgomotul. 

Licuriciul emite o lumină albă frumoasă, luminând în centrul 
încăperii un fel de limax ciudat. E regina termitelor, o caricatură 
de regină a furnicilor. Capul mic şi toracele rahitic se prelungesc 
printr-un abdomen nemaipomenit, de aproape cincizeci de 
capete lungime. Acest apendice hipertrofiat e scuturat de 
spasme ritmice. 

Capul mic se agită de durere, scoțând urlete acustice şi 
olfactive. Cadavrele lucrătoarelor astupaseră atât de bine orifi- 
ciul de la intrare încât gazul nu a putut pătrunde. Dar regina e 
pe cale să moară din lipsa îngrijirilor. 

Priveşte-i abdomenul! Micuţii împing din interior iar ea nu 
reuşeşte să nască singură. 

Licuriciul urcă în tavan şi produce o lumină bătând în porto- 
caliu, asemănătoare cu cea care învăluie tablourile lui Georges 
de La Tour. 

În urma eforturilor conjugate ale celor două furnici, ouăle 
încep să curgă din enormul sac procreator. E un adevărat 
robinet din care curge viaţă. Regina pare uşurată, nu mai ţipă. 

Întreabă în limbaj olfactiv universal primar cine a salvat-o. E 
surprinsă când identifică mirosurile furnicilor. Sunt cumva furnici 
mascate? 

Furnicile mascate sunt o specie foarte dotată în materie de 
chimie organică. Negre şi de talie mare, ele trăiesc în nord-est. 
Aceste furnici ştiu să reproducă în mod artificial orice feromon- 
paşaport, pistă, comunicaţie... numai amestecând în mod 
judicios seve, polenuri şi salive. 

După ce şi-au pregătit camuflajul, ele reuşesc să pătrundă, 
de exemplu, în cetăţile termitelor fără să fie reperate. Jefuiesc şi 
omoară fără ca vreuna din victimele lor să le fi putut identifica. 

Nu, nu suntem furnici mascate. 

Regina termită le întreabă atunci dacă există supraviețuitori 
în cetate, iar furnicile îi răspund că nu. Emite atunci dorinţa de a 
fi ucisă, pentru a i se scurta suferinţele. Dar mai înainte doreşte 
să le dezvăluie ceva. 

Da, ştie de ce a fost distrusă cetatea ei. Termitele au 
descoperit nu de mult capătul oriental al lumii. Locul unde se 


termină planeta. E un ţinut negru, neted, unde totul e distrus. 

Acolo trăiesc animale ciudate, foarte rapide şi foarte feroce. 
Ele sunt paznicii capătului lumii. Sunt înarmate cu nişte plăci 
negre care strivesc orice. lar acum folosesc şi gaze otrăvitoare! 

Asta le aminteşte de vechea ambiţie a reginei Bi-stin-ga, 
care voia să ajungă la unul din capetele lumii. Prin urmare nu 
era imposibil? Furnicile rămân stupefiate. 

Până atunci crezuseră că Pământul este atât de mare încât e 
cu neputinţă să se ajungă la capătul lui. lar regina termitelor 
spunea că acest capăt al lumii este aproape! Şi că e păzit de 
nişte monştri... Să fie realizabil visul reginei Bi-stin-ga? 

Toată povestea asta li se pare atât de fantastică încât nu ştiu 
cu ce întrebare să înceapă. 

Dar de ce au înaintat până aici aceşti "paznici al capătului 
lumii? Vor să invadeze cetăţile din vest? 

Regina cea mare nu ştie mai mult. Acum vrea să moară. 
Insistă. Nu a învăţat să-şi oprească inima. Trebuie omorâtă. 

Furnicile o decapitează deci pe regina termită, după ce 
aceasta le-a indicat drumul spre ieşire. Apoi mănâncă vreo 
câteva ouă mici şi părăsesc impozanta cetate, care nu mai e 
decât un oraş fantomă. Lasă la intrare un feromon cu povestea 
dramatică a termitierei. Căci, ca exploratoare ale Federaţiei, nu 
trebuie să-şi neglijeze nici una din îndatoriri. 

Licuriciul le salută. Cu siguranţă că şi el se rătăcise în 
termitieră vrând să se adăpostească de ploaie. Acum, că era din 
nou timp frumos, coleoptera îşi va relua programul obişnuit: va 
mânca, va emite lumină pentru a atrage femelele, se va repro- 
duce, va mânca, va emite lumină pentru a atrage femelele, se 
va reproduce... O viaţă de licurici, ce mai! 

Furnicile îşi îndreaptă privirea şi antenele spre est. De aici nu 
văd mare lucru; cu toate astea, acum ştiu: capătul lumii nu e 
departe. Şi e în direcţia aceea. 


ŞOCUL CIVILIZAŢIEI: Contactul între două civilizaţii este 
totdeauna un moment delicat. Printre marile reconsiderări pe 
care le-au cunoscut oamenii, putem aminti cazul negrilor 
africani răpiți ca sclavi în secolul XVIII-lea. 

Majoritatea populațiilor servind drept sclavi trăiau în 
interiorul continentului, în câmpii şi păduri. Nu văzuseră nici- 


odată oceanul. Deodată, un rege vecin venea cu război asupra 
lor fără vreun motiv aparent, apoi, în loc să-i ucidă, îi lua în 
captivitate, îi lega cu lanţuri şi îi ducea în direcţia coastei. 

La capătul acestui periplu, negrii descopereau două lucruri 
de neconceput: 1) oceanul imens, 2) europenii cu pielea albă. 
Oceanul, chiar dacă nu-l văzuseră cu ochii lor, le era cunoscut 
din poveşti ca fiind ţara morţilor. În ceea ce-i privea pe albi, 
aceştia erau pentru ei ca nişte extratereştri, aveau un miros 
ciudat, o piele ciudat colorată, nişte haine ciudate. Mulţi mureau 
de frică, alţii, cuprinşi de panică, săreau din corăbii şi erau 
devoraţi de rechini. Supraviețuitorii mergeau din surpriză în 
surpriză. Şi ce vedeau? li vedeau de exemplu pe albi bând vin. 
Şi erau siguri că acela era sânge, sângele semenilor lor. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Femela 56 era înfometată. Nu era vorba numai de un corp, ci 
de o întreagă populaţie care îşi cerea porţia de calorii. Cum să 
hrănească roiul pe care-l poartă în pântece? Până la urmă se 
hotărăşte să iasă din gaura în care urma să ouă, se târăşte peo 
distanţă de câteva sute de capete şi găseşte trei ace de pin pe 
care le linge şi le molfăie cu aviditate. 

Nu e destul. Ar fi vânat, dar nu mai are putere. Şi riscă să 
cadă ea pradă miilor de prădători pitulaţi prin împrejurimi. Aşa 
că se ghemuieşte în gaura ei în aşteptarea morţii. 

Numai că apare un ou. Primul ei chlipoukanian! Abia dacă l-a 
simţit. Şi-a scuturat picioarele amorţite şi şi-a apăsat cu toată 
voinţa pântecele. Trebuie să funcţioneze, altfel totul s-a sfârşit. 
Oul se rostogoleşte. E mic, cenuşiu închis, aproape negru. 

Dacă îl lasă să se maturizeze, din el va veni pe lume un nou- 
născut mort. Şi chiar şi aşa... tot nu va putea să-l hrănească 
până la ieşirea din ou. Atunci îşi mănâncă primul vlăstar. 

Simte imediat un surplus de energie. Acum are un ou în 
minus în abdomen şi unul în plus în stomac. Acest sacrificiu îi dă 
forţa să facă al doilea ou, la fel de întunecat, la fel de mic ca 
primul. 

II consumă şi se simte şi mai bine. Al treilea ou e doar o idee 
mai deschis la culoare. Totuşi are aceeaşi soartă. 


Abia la al zecelea ou regina schimbă strategia. Ouăle au 
devenit cenuşii, de mărimea globilor ei oculari. Chli-pou-ni face 
trei astfel de ouă, mănâncă unul şi le lasă pe celelalte două să 
trăiască, încălzindu-le sub corpul ei. 

În timp ce continuă să ouă, cei doi norocoşi se metamor- 
fozează în larve lungi, ale căror capete rămân încremenite într-o 
grimasă ciudată. Şi încep să scâncească după mâncare. Arit- 
metica se complică. Din trei ouă făcute, unul e pentru ea şi 
celelalte două pentru hrana larvelor. 

lată cum, în circuit închis, se poate produce ceva pornind de 
la nimic. Când una dintre larve ajunge destul de mare, regina îi 
dă să mănânce o altă larvă... Este singurul mijloc de a-i furniza 
proteinele necesare transformării într-o furnică adevărată. 

Dar larva supraviețuitoare este tot înfometată. Se zvârco- 
leşte, urlă. Nu şi-a potolit foamea ospătându-se cu surorile ei. 
Pană la urmă, Chli-pou-ni mănâncă această primă tentativă de 
copil. 

Trebuie să reuşesc, trebuie să reuşesc, îşi repetă ea. Se 
gândeşte la masculul 327 şi face dintr-o dată cinci ouă mult mai 
deschise la culoare. Înghite două şi le lasă pe celelalte trei să 
crească. 

Şi astfel, din infanticid în procreare, viaţa îşi transmite 
ştafeta. Trei paşi înainte, doi paşi înapoi. Gimnastică 
necrutătoare care, până la urmă, duce la un prim prototip de 
furnică întreagă. 

Insecta e mică de tot şi cam plăpânadă, fiind subalimentată. 
Dar este primul chlipoukanian! Cursa canibală pentru existenţa 
cetăţii este acum pe jumătate câştigată. Această lucrătoare 
degenerată poate într-adevăr să se mişte şi să aducă merinde 
din lumea înconjurătoare: cadavre de insecte, grăunţe, frunze, 
ciuperci... Ceea ce şi face. 

Chli-pou-ni, hrănită în sfârşit normal, face nişte ouă mult mai 
albe, mult mai tari. Găoacele solide apără ouăle de frig. Larvele 
au o mărime corespunzătoare. Indivizii din această nouă 
generaţie sunt mari şi solizi. Ei vor forma baza populaţiei cetăţii 
Chli-pou-kan. 

lar prima lucrătoare rahitică, cea care a permis alimentarea 
reginei ouătoare, e repede omorâtă şi devorată de surorile ei. 
După care, toate asasinatele, toate durerile care au precedat 
crearea Cetăţii sunt uitate. 


Chli-pou-kan s-a născut. 


ŢÂNŢARUL: Ţânţarul este insecta cea mai dispusă să se 
măsoare cu omul. Fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat să stea în 
picioare pe pat, îmbrăcat în pijama, cu papucul în mână şi cu 
privirea aţintită spre tavanul imaculat. 

Lipsă de înţelegere. Totuşi ceea ce ne provoacă mâncărimi 
nu e decât saliva dezinfectantă a trompei lui. Fără această 
salivă, fiecare înţepătură ar putea să se infecteze. Mai mult, 
ţânţarul are totdeauna grijă să nu înţepe decât între două 
puncte de receptare a durerii! 

Având de-a face cu omul, strategia ţânţarului a evoluat. A 
învăţat să devină mai iute, mai discret, mai rapid la decolare. 
Devine din ce în ce mai greu să-l reperezi. Unii îndrăzneţi din 
ultima generaţie nu ezită să se ascundă sub perna victimei. Au 
descoperit principiul "Scrisorii furate" de Edgar Allan Poe: cea 
mai bună ascunzătoare e cea care sare în ochi, căci totdeauna 
ne gândim să căutăm mai departe ceea ce se află foarte 
aproape. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Bunica Augusta îşi contemplă valizele gata făcute. Mâine se 
va muta în strada Sibariţilor. Pare incredibil, dar Edmond 
prevăzuse dispariţia lui Jonathan şi specificase în testament: 
“Dacă Jonathan moare sau dispare, fără să lase nici un testa- 
ment, aş vrea ca apartamentul să fie ocupat de Augusta Wells, 
mama mea. Dacă şi ea dispare, sau refuză această moştenire, 
aş dori ca apartamentul să-l moştenească Pierre Rosenfeld; iar 
dacă şi el refuză sau dispare, să locuiască în el Jason Bragel..." 

Trebuie să recunoaştem că, în lumina noilor evenimente, 
Edmond avusese motive să-şi prevadă cel puţin patru moşteni- 
tori. Dar Augusta nu era superstiţioasă şi apoi era convinsă că, 
oricât de mizantrop ar fi fost, Edmond nu avea nici un motiv să 
dorească moartea nepotului şi mamei lui. lar Jason Bragel era 
prietenul lui cel mai bun! 

O idee ciudată îi trecu prin minte. Ai fi zis că Edmond 


încercase să organizeze viitorul de parcă... totul începea după 
moartea lui. 


De zile întregi merg în direcţia soarelui răsare. Sănătatea 
bătrânei 4 000 se înrăutăţeşte continuu, dar războinica 
înaintează fără să se plângă. Curajul şi curiozitatea ei sunt într- 
adevăr uimitoare. 

La sfârşitul unei după-amieze, pe când escaladează trunchiul 
unui alun, luptătoarele se pomenesc brusc încercuite de furnici 
roşii. lar gângănii de-astea venite din sud! Corpul lor alungit e 
prevăzut cu un pinten veninos a cărui atingere provoacă, după 
cum se ştie, o moarte instantanee. Furnicile roşcate ar prefera 
să fie în altă parte. 

În afara câtorva mercenare degenerate, 103 683 n-a mai 
văzut niciodată furnici roşii în marele Exterior. Hotărât lucru, 
ţinuturile din est merită să fie explorate... 

Antenele se agită. Furnicile roşii ştiu să comunice în acelaşi 
limbaj ca belokanienele. 

Nu aveţi feromoni-paşaport buni. Afară! Asta e teritoriul 
nostru. 

Furnicile roşcate răspund că sunt doar în trecere, fiindcă vor 
să meargă la capătul lumii orientale. Furnicile roşii se consultă 
între ele. 

Le-au recunoscut pe celelalte două ca făcând parte din Fede- 
raţia furnicilor roşcate. Chiar dacă e cam departe, e puternică 
(64 de cetăţi înainte de ultima roire) şi reputaţia armatelor lor a 
trecut fluviul de vest. Poate că e mai bine să nu le caute ceartă. 
Furnicile roşii, care sunt o specie migratoare, vor fi obligate, prin 
forţa lucrurilor, să traverseze cândva teritoriile Federaţiei 
furnicilor roşcate. 

Mişcarea antenelor se domoleşte treptat. A sosit momentul 
concluziei. O furnică roşie transmite hotărârea grupului: Puteţi 
să petreceţi aici o noapte. Suntem gata să vă indicăm drumul 
spre capătul lumii, şi chiar să vă însoţim până acolo. În schimb 
ne veţi lăsa câţiva din feromonii voştri de identificare. 

Târgul e echitabil. 103 683 şi 4 000 ştiu că, dându-le din 
feromonii lor, înseamnă să le ofere furnicilor roşii un permis de 
liberă trecere prin toate teritoriile Federaţiei. Dar nici un preţ nu 
e prea mare ca să mergi până la capătul lumii şi să te întorci de 


acolo... 

Gazdele le conduc spre tabăra lor, situată cu câteva crengi 
mai sus. N-au mai văzut niciodată aşa ceva. Furnicile roşii, care 
practică țesutul şi cusutul, şi-au construit cuibul provizoriu 
cosând una de alta trei frunze mari de alun. Una serveşte drept 
podea, iar celelalte ca ziduri laterale. 

103 683 şi 4 000 observă un grup de ţesătoare ocupate să 
închidă "acoperişul" înainte să se lase noaptea. Grupul alege 
frunza de alun care va forma tavanul. Pentru a uni această 
frunză cu celelalte trei, furnicile roşii formează o scară vie, zeci 
de lucrătoare se urcă unele peste altele până când formează o 
grămadă destul de înaltă pentru a ajunge la frunza-tavan. 

Grămada se năruie de câteva ori. Frunza e prea sus. 

Atunci furnicile roşii schimbă metoda. Un grup de lucrătoare 
se caţără pe frunza-tavan formând un lanţ care se agaţă şi 
atârnă de margine. Lanţul coboară, coboară pentru a se uni cu 
scara vie plasată dedesubt. Nici aşa nu merge, aşa că lanţul 
este îngreunat la capăt de un ciorchine de furnici roşii. 

Aproape că au reuşit, frunza se îndoaie. Nu mai trebuie 
decât foarte puţini centimetri pe dreapta. Furnicile care for- 
mează lanţul încep o mişcare de pendulare pentru a compensa 
distanţa. Cu fiecare balans, lanţul se mai întinde puţin, pare 
gata să se rupă dar rezistă. În sfârşit, mandibulele acrobatelor 
de sus şi de jos realizează joncţiunea: clic! 

A doua manevră: lanţul se strânge. Lucrătoarele de la mijloc, 
cu mii de precauţii, ies din rând, urcă pe umerii colegelor lor, şi 
toată lumea trage pentru a apropia cele două frunze. 

Frunza-acoperiş coboară puţin câte puţin peste sat, întin- 
zându-şi umbra asupra podelei. 

Cutia are acum un capac, dar el trebuie fixat. O furnică 
bătrână se repede într-una din case şi iese agitând o larvă mare. 
E instrumentul de ţesut. 

Marginile sunt potrivite perfect paralel şi ţinute lipite una de 
cealaltă. Apoi este adusă larva proaspătă. Sărmana, tocmai îşi 
construia coconul ca să se metamorfozeze în tihnă, dar nu i s-a 
lăsat răgaz s-o facă. O lucrătoare apucă un fir din acest ghem şi 
începe să-l deşire. Cu puţină salivă îi lipeşte capătul de o frunză 
şi trece după aceea coconul vecinei sale. 

Larva, simțind că i se ia firul, produce altul în loc. Cu cât e 
dezgolită mai mult, simte frigul şi scoate mai multă mătase. 


Lucrătoarele profită din plin. Îşi trec această navetă vie din 
mandibulă în mandibulă şi nu economisesc deloc firul. După ce 
copilul lor moare epuizat, lucrătoarele iau un altul. Pentru 
această singură lucrare sunt sacrificate douăsprezece larve. 

În cele din urmă reuşesc să fixeze şi a doua margine a 
frunzei-tavan; satul arată acum ca o cutie verde cu muchiile 
albe. 103 683, care se plimbă aproape ca la ea acasă, remarcă 
de câteva ori furnici negre prin mulţimea, de furnici roşii. Nu se 
poate abţine să nu întrebe. 

Sunt mercenare? 

Nu, sunt sclave. 

Totuşi furnicile roşii nu sunt cunoscute ca practicând scla- 
vagismul... Una dintre ele consimte să-i explice că s-au întâlnit 
recent cu o ceată de furnici sclavagiste care mergeau spre vest, 
şi că au făcut un schimb, primind ouă de-ale lor în schimbul unui 
cuib portabil ţesut. 

103 683 nu-şi slăbeşte însă interlocutoarea şi întreabă dacă 
întâlnirea nu s-a transformat apoi în încăierare. Cealaltă răs- 
punde că nu; teribilele furnici erau deja ghiftuite, aveau prea 
multe sclave; pe deasupra le era şi frică de acul mortal al 
furnicilor roşii. 

Furnicile ieşite din ouăle primite în schimbul cuibului luaseră 
mirosurile-pasaport ale gazdelor şi le serveau de parcă ar fi fost 
rudele lor. De unde să ştie că patrimoniul lor genetic face din ele 
nişte prădătoare Şi nu nişte sclave? Ele nu ştiu nimic despre 
lume în afara de ce vor să le spună furnicile roşii. 

Nu vă temeti că s-ar putea revolta? A 

Păi, avuseseră deja loc unele, tentative. In general, furnicile 
roşii anticipau incidentele eliminându-le pe recalcitrantele izo- 
late. Atâta vreme cât furnicile negre nu ştiau că fuseseră furate 
dintr-un cuib, că făceau parte dintr-o altă specie, le lipsea o 
motivaţie reală... 

Noaptea şi frigul coboară peste alun. Celor două explora- 
toare li se repartizează un colţ în care să petreacă 
minihibernarea nocturnă. 


Chli-pou-kan creşte încetul cu încetul. Mai întâi a fost 
amenajată Cetatea interzisă. Ea n-a fost construită într-un 
trunchi de copac, ci într-o chestie ciudată îngropată acolo; de 


fapt, o cutie de conserve ruginită, care conţinuse cândva trei 
kilograme de compot, un ambalaj inutil provenind de la un 
orfelinat din apropiere. 

În acest palat nou, Chli-pou-ni ouă cu frenezie în timp ce 
lucrătoarele o îmbuibă cu substanţe zaharoase, grăsimi şi vita- 
mine. 

Primele fiice au construit chiar sub Cetatea interzisă o încă- 
pere pentru nou-născuţi, încălzită cu humus în descompunere. E 
modalitatea cea mai practică până când vor fi gata domul de 
crenguţe şi solariul cu care se vor încheia lucrările. 

Chli-pou-ni vrea ca cetatea ei să beneficieze de toate 
tehnologiile cunoscute: crescătorii de ciuperci, furnici-cisternă, 
cirezi de păduchi-de-frunză, iederă de susţinere, săli de fermen- 
tare pentru mierat, sală de fabricare a fainei de cereale, săli 
pentru mercenare, sală pentru spioane, sală de chimie organică 
etc. 

Furnicile aleargă în toate direcţiile. Tânăra regină a ştiut să 
le transmită entuziasmul şi speranţele ei. Nici nu se gândeşte ca 
Chli-pou-kan să fie un oraş federal ca toate celelalte. Ambiţia ei 
e să facă din el un pol de avangardă, un vârf al civilizaţiei 
furnicilor. Şi are o sumedenie de sugestii. 

De exemplu, în preajma etajului -12 a fost descoperit un 
izvor subteran. După părerea ei, apa este un element care nu a 
fost îndeajuns studiat. Ar trebui să se poată găsi un mijloc de 
mers pe ea. 

Într-o primă etapă, o echipă e însărcinată să studieze insec- 
tele care trăiesc în apă dulce: gândaci carnivori, ciclopi, dafnii... 
Oare sunt comestibile? Ar putea fi crescute în băltoace contro- 
late? 

Primul ei discurs cunoscut se referă la păduchii-de-frunză: 

Ne îndreptăm spre o perioadă de tulburări războinice. 
Armele sunt din ce în ce mai sofisticate. Nu vom putea ţine 
totdeauna pasul. S-ar putea ca într-o zi vânătoarea în exterior să 
devină periculoasă. Trebuie să prevedem situaţia cea mai rea. 
Cetatea noastră trebuie să se întindă cât mai mult în adâncime. 
Şi trebuie să insistăm asupra creşterii păduchilor-de-frunză faţă 
de orice altă formă de furnizare a substanţelor zaharoase vitale. 
Animalele vor fi instalate în staule situate la cele mai de jos 
etaje... 

Treizeci din fiicele ei execută o ieşire în exterior şi aduc doi 


păduchi-de-frunză pe punctul de a se reproduce. După câteva 
ore, furnicile au obţinut vreo sută de pui cărora le taie aripile. 
Acest început de şeptel este instalat la etajul -23, la adăpost de 
buburuze, şi li se oferă din belşug frunze proaspete şi tulpini 
pline de sevă. 

Chli-pou-ni trimite exploratoare în toate direcţiile. Unele 
aduc spori de ciuperci care sunt plantați în crescătoriile de ciu- 
perci. Regina, avidă de descoperiri, hotărăşte chiar să realizeze 
visul mamei ei: plantează un şir de seminţe de flori carnivore pe 
frontiera de vest. Speră astfel să oprească un timp atacul ter- 
mitelor şi al armei lor secrete. 

Căci nu a uitat de misterul armei secrete, de asasinarea 
prinţului 327 şi de rezerva alimentară ascunsă sub granit. 

Regina trimite un grup de ambasadoare spre Bel-o-kan. Ele 
sunt însărcinate în mod oficial să anunţe reginei-mamă 
construirea celei de a şaizeci şi cincea cetăţi şi ralierea ei la 
Federație. Dar în mod neoficial, trimisele trebuie să încerce să 
continue ancheta la etajul -50 al cetăţii Bel-o-kan. 


Soneria de la uşă se auzi chiar în momentul în care Augusta 
îşi agăța pe peretele cenuşiu preţioasele ei fotografii în sepia. 
Verifică lanţul de siguranţă şi întredeschise uşa. 

In faţa uşii stătea un domn de vârstă mijlocie, tare curățel; 
nu avea nici măcar mătreaţă pe reverele hainei. 

— Bună ziua, doamnă Wells. Sunt profesorul Leduc, un coleg 
al fiului dumneavoastră, Edmond. Voi intra direct în subiect. Ştiu 
că v-aţi pierdut deja nepotul şi strănepotul în pivniţă. Şi că în 
acelaşi chip au dispărut opt pompieri, şase jandarmi şi doi 
politişti. Totuşi, doamnă... aş dori să cobor şi eu acolo. 

Augusta nu era sigură că auzise bine. Îşi potrivi proteza 
auditivă la volumul maxim. 

— Sunteţi profesorul Rosenfeld? 

— Nu. Leduc. Profesorul Leduc. Văd că aţi auzit de Rosen- 
feld. Rosenfeld, Edmond şi cu mine suntem toţi trei entomologi. 
Avem în comun o specialitate: studierea furnicilor. Numai că 
Edmond ne-o luase cu mult înainte. Ar fi păcat ca omenirea să 
nu beneficieze de aceste rezultate... Aş dori să cobor în pivniţa 
dumneavoastră. 

Când nu auzi bine, te uiţi mai cu luare-aminte. Bătrâna 


examină urechile acestui Leduc. Fiinţa omenească are particu- 
laritatea de a păstra în ea forma celui mai îndepărtat trecut al 
ei; în această privinţă, urechea reprezintă fetusul. Lobul simboli- 
zează capul, marginea pavilionului redă forma coloanei verte- 
brale etc. Acest Leduc probabil că fusese un fetus jigărit, iar 
Augustei nu prea-i plăceau fetuşii jigăriţi. 

— Şi ce speraţi să găsiţi în această pivniţă? 

— O carte. O enciclopedie unde nota sistematic toate rezul- 
tatele cercetărilor. Edmond era secretos. Probabil că a îngropat 
totul acolo jos, punând capcane pentru a-i ucide sau a-i pune pe 
fugă pe cei neavizaţi. Dar eu plec la drum în cunoştinţă de 
cauză, iar un om avertizat... 

— ... poate prea bine să fie omorât! completă Augusta. 

— Lăsaţi-mă să-mi încerc norocul. 

— Intraţi, domnule...? 

— Leduc, profesor Laurent Leduc, de la laboratorul CNCS 
325; 

Bătrâna îl conduse spre pivniţă. Pe zidul ridicat de poliţie se 
vedea o inscripţie cu litere groase de culoare roşie: 


NICIODATĂ SĂ NU SE MAI COBOARE ÎN PIVNIŢA ASTA 
BLESTEMATA!! ! 


Bătrâna i-o arătă cu o mişcare a capului. 

— Ştiţi ce spun oamenii care locuiesc în această clădire, 
domnule Leduc? Spun că e o gură a iadului. Spun că această 
casă e carnivoră şi că îi mănâncă pe oamenii care i se bagă pe 
gât... Unii chiar ar vrea să toarne în ea beton. 

Augusta îl măsură din cap până-n picioare. 

— Nu vă temeţi că o să muriţi, domnule Leduc? 

— Ba da, făcu el cu un zâmbet maliţios. Ba da, mă tem să nu 
mor prost, fără să ştiu ce se află în adâncul acestei pivnițe. 


103 683 şi 4 000 au părăsit de mai multe zile cuibul 
țesătoarelor roşii. Sunt însoţite de două războinice cu ţepuşă 
ascuţită. Au mers împreună multă vreme pe drumeaguri abia 
parfumate de feromoni-pistă. Se află deja o distanţă de mii de 
capete de cuibul ţesut între crengile alunului. Pe drum întâlnesc 
tot felul de animale exotice cărora nu le cunosc nici măcar 


numele. Aşa încât, le evită pe toate. 

Când se face noapte, furnicile sapă cât pot de adânc şi se 
vâră în pământ, pentru a profita de căldura plăcută şi de pro- 
tecţia planetei care le asigură existenţa. 

Azi, furnicile roşii le-au condus până în vârful unei coline. 

Mai e departe până la capătul lumii? 

Într-acolo e. 

De pe culmea lor, furnicile roşcate descoperă, cât vezi cu 
ochii spre est, un univers de mărăcinişuri întunecoase. Furnicile 
roşii le aduc la cunoştinţă că misiunea lor a luat sfârşit, că nu le 
însoțesc mai departe. Există unele locuri unde mirosurile lor nu 
sunt bine primite. 

Belokanienele trebuie s-o ţină drept înainte până când ajung 
la câmpurile secerătoarelor. Acestea trăiesc în permanenţă prin 
ţinuturile de la "marginea lumii"; ele vor şti cu siguranţă să le 
îndrume. 

Înainte de a-şi părăsi călăuzele, furnicile roşcate eliberează 
preţioşii feromoni de identificare ai Federaţiei, preţul stabilit 
pentru această călătorie. Apoi coboară în grabă panta şi dau 
peste câmpurile cultivate de faimoasele secerătoare. 


SCHELETUL: E mai bine să ai scheletul în interiorul corpului 
sau în exterior? 

Când scheletul se află în exterior, el formează o carcasă 
protectoare. Carnea e la adăpost de- pericolele exterioare, însă 
devine flască şi aproape lichidă. Imediat ce un vârf ascuţit 
reuşeşte să treacă prin carapacea protectoare, pagubele sunt 
iremediabile. Atunci când scheletul nu formează decât o bară 
subţire şi rigidă în interiorul masei corpului, carnea palpitândă e 
expusă tuturor agresiunilor. Rănile sunt numeroase şi 
permanente. Dar tocmai această slăbiciune aparentă forţează 
muşchiul să se întărească şi fibra să reziste. Carnea evoluează. 

Am văzut oameni care îşi construiseră, cu ajutorul minţii lor, 
nişte carapace "intelectuale" care îi protejau de supărări. Păreau 
mai rezistenți decât oamenii obişnuiţi. Spuneau "puţin îmi pasă" 
şi râdeau de toate. Dar atunci când o supărare reuşea să le 
pătrundă prin carapace, consecinţele erau teribile. 

Am văzut oameni suferind la cel mai mic necaz, fără ca 
mintea lor să se închidă; rămâneau sensibili la toate şi învățau 


din fiecare agresiune. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Sclavagistele atacă! 

Panică la Chli-pou-kan. Cercetaşe sfirşite de oboseală 
răspândesc vestea în tânăra cetate. 

Sclavagistele! Sclavagistele! 

Reputația lor cumplită a ajuns deja până aici. Aşa cum unele 
furnici au favorizat o anumită cale de dezvoltare — creşterea 
animalelor, stocarea, cultivarea ciupercilor sau chimia —, 
sclavagistele s-au specializat numai în domemul războiului. 

Este singurul lucru pe care ştiu să-l facă, dar îl stăpânesc la 
perfecţie. Tot corpul lor s-a adaptat la această activitate. Până şi 
cea mai mică dintre articulațiile lor se termină cu un vârf ascu- 
tit, curbat, iar chitina lor are o grosime dublă faţă de cea a 
furnicilor roşcate. Capul îngust şi perfect triunghiular nu poate fi 
apucat de nici o gheară. Mandibulele lor, ca nişte fildeşi de 
elefant purtaţi invers, sunt două săbii curbe pe care le mane- 
vrează cu o îndemânare redutabilă. 

Obiceiurile lor sclavagiste au decurs în mod firesc din spe- 
cializarea lor excesivă. Puțin lipsise chiar ca specia lor să dis- 
pară, distrusă de propria dorinţă de putere. Tot războindu-se 
întruna, aceste furnici nu mai ştiu să construiască, adăposturi, 
să-şi crească progenitura şi nici măcar... să se hrănească. 
Mandibulele-săbii, atât de eficace în luptă, se dovedesc foarte 
puţin practice pentru a se alimenta în mod normal. Cu toate 
astea, oricât ar fi de belicoase, sclavagistele nu sunt proaste. 
Pentru că nu mai erau în stare să îndeplinească sarcinile mena- 
jere indispensabile supravieţuirii cotidiene... de aceste lucruri 
aveau să se ocupe altele. 

Sclavagistele atacă mai ales cuiburile mici şi mijlocii ale 
furnicilor negre, albe sau galbene — aceste specii nefiind înzes- 
trate cu ac sau glandă cu acid. Mai întâi încercuiesc oraşul 
râvnit. De îndată ce-şi dau seama că toate lucrătoarele ieşite au 
fost omorâte, asediatele hotărăsc să astupe toate intrările. 
Acesta e momentul pe care-l aleg sclavagistele pentru a lansa 
primul asalt. Străpung cu uşurinţă fortificațiile, deschid breșe în 


cetate şi seamănă panică pe culoare. 

Atunci, lucrătoarele înspăimântate încearcă o ieşire pentru a- 
şi pune ouăle la adăpost. Exact ce aşteptau şi sclavagistele. 
Păzesc toate ieşirile şi le obligă pe lucratoare să-şi abandoneze 
preţioasa povară. Nu le ucid decât pe cele care refuză să se 
supună; în lumea furnicilor nu se ucide niciodată fără motiv. 

La sfârşitul luptelor, sclavagistele cuceresc cuibul, le cer 
lucrătoarelor care au supravieţuit să pună ouăle la locul lor şi să 
le îngrijească mai departe. Când ies din ou, nimfele sunt edu- 
cate să le servească pe invadatoare. Necunoscând trecutul, 
noua generaţie crede că a da ascultare acestor furnici mari este 
felul de viaţă corect şi normal. 

În timpul raziilor, vechile sclave stau retrase, ascunse în 
iarbă, aşteptând ca stăpânele lor să curețe locul. După 
câştigarea bătăliei, ca nişte bune gospodine, aceste sclave se 
instalează în cuibul cucerit, amestecând vechea pradă de ouă cu 
cele noi, educându-le pe prizoniere şi progeniturile lor. Şi astfel, 
generaţiile răpite se suprapun după capriciul migraţiei celor care 
le-au răpit. 

Fiecare acaparatoare are nevoie, în general, de trei sclave. 
Una pentru a o hrăni (nu ştie să mănânce decât alimente 
regurgitate şi date direct în gură); alta ca s-o spele (glandele ei 
salivare s-au atrofiat); şi a treia pentru a evacua excrementele, 
care altfel se acumulează în jurul armurii şi o corodează. 

Lucrul cel mai rău care li se poate întâmpla acestor luptă- 
toare absolute este, bineînţeles, să fie părăsite de către servi- 
toare. les atunci în mare grabă din cuibul furat şi pleacă în cău- 
tarea unei noi cetăţi de cucerit. Dacă nu o găsesc înainte de 
căderea nopţii, atunci pot muri de foame şi de frig. O moarte cât 
se poate de ridicolă pentru aceste cumplite războinice. 

Chli-pou-ni a auzit numeroase legende despre sclavagiste. 
Se spune că au avut deja loc răscoale ale sclavelor, şi că scla- 
vele care-şi cunoşteau bine stăpânele nu fuseseră totdeauna 
învinse. Se mai povesteşte că unele sclavagiste fac colecţie de 
ouă de furnici, ca să aibă supuse de toate mărimile şi de toate 
soiurile. 

Regina îşi imaginează o sală plină cu aceste ouă de toate 
mărimile, de toate culorile. Şi sub fiecare pojghiţă albă... câte o 
cultură specifică, gata să se trezească pentru a le servi pe 
aceste brute primitive. 


Chli-pou-ni îşi alungă gândurile negre. Mai întâi trebuie să 
vadă cum să le înfrunte. Hoarda sclavagistă a fost semnalată ca 
venind dinspre est. Cercetaşele şi spioanele chlipoukaniene 
pretind că sunt între patru şi cinci sute de mii de luptătoare. Au 
traversat fluviul folosind subterana de la portul Satei. Şi se pare 
că sunt destul de "iritate", căci aveau un cuib portabil ţesut din 
frunze pe care au fost nevoite să-l abandoneze pentru a trece 
prin tunel. Prin urmare nu mai au locuinţă, iar dacă nu vor cuceri 
cetatea Chli-pou-kan, vor fi nevoite să-şi petreacă noaptea 
afară! 

Tânăra regină încearcă să reflecteze cât mai calm cu 
putinţă: Dacă erau atât de fericite cu cuibul lor portabil ţesut, de 
ce au fost nevoite să treacă fluviul? Dar cunoaşte răspunsul. 

Sclavagistele au faţă de oraşe o ură pe cât de profundă, pe 
atât de greu de înţeles. Fiecare reprezintă pentru ele o amenin- 
tare şi o sfidare. Veşnica rivalitate dintre oamenii din câmpie şi 
cei de la oraş. Or, sclavagistele ştiu că dincolo de fluviu există 
sute de cetăţi de furnici, una mai bogată şi mai rafinată decât 
alta. 

Din nefericire, Chli-pou-kan nu e pregătită să suporte un ast- 
fel de asalt. Fireşte, de câteva zile oraşul s-a umplut cu vreun 
milion de locuitori; sigur, pe frontiera de est a fost construit un 
zid de plante carnivore... dar nu va fi destul. Chli-pou-ni ştie că 
cetatea ei e prea tânără, nu are destulă experienţă. Pe de altă 
parte, regina nu a primit încă nici o veste de la ambasadoarele 
trimise la Bel-o-kan pentru a face cunoscută apartenenţa la 
Federație. Prin urmare nu poate conta pe solidaritatea cetăților 
vecine. Chiar şi Guayei-Tyolot se află la o distanţă de câteva mii 
de capete, deci e imposibil să fie anunţaţi cei care locuiesc în 
cuibul de vară... 

Ce-ar fi făcut Matca într-o astfel de situaţie? Chli-pou-ni 
hotărăşte să adune pe câteva dintre furnicile cele mai pricepute 
în ale vânătoarei (încă nu avuseseră ocazia să se manifeste ca 
războinice) pentru o comunicare absolută. E de cea mai mare 
urgenţă să se pună la punct o strategie. 

Incă mai sunt adunate în Cetatea interzisă când furnicile 
postate de pază în arbustul aplecat peste Chli-pou-kan anunţă 
că se simt mirosurile unei armate care se apropie în mare 
grabă. 

Toată lumea se pregăteşte. Nu a putut fi stabilită nici o 


strategie. Vor improviza. Se transmite ordinul de pregătire pen- 
tru luptă; legiunile se adună de bine de rău (încă nu ştiu nimic 
despre aşezarea în formaţie, experienţă scump câştigată în faţa 
furnicilor pitice). De fapt, cele mai multe luptătoare preferă să-şi 
pună speranţa în zidul de plante carnivore. 


ÎN MALI: În Mali, dogonii consideră că la căsătoria originară 
dintre Cer şi Pământ, sexul Pământului era un furnicar. 

Când crearea lumii ieşite din această acuplare s-a încheiat, 
vulva a devenit o gură, de unde au ieşit vorbirea şi suportul ei 
material: tehnica țesutului, pe care furnicile au transmis-o 
oamenilor. 

Chiar şi în zilele noastre, riturile de fecunditate rămân legate 
de furnici. Femeile sterile merg să se aşeze pe un furnicar 
pentru a-i cere zeului Amma să le facă fecunde. Dar furnicile i- 
au mai învăţat şi altele pe oameni. Le-au arătat cum să-şi 
construiască casele şi tot ele le-au indicat izvoarele de apă. Căci 
dogonii au înţeles că trebuia săpat sub furnicare pentru a da de 
apă. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Lăcustele încep să sară în toare direcţiile. Ăsta e un semn. 
Exact dincolo de ele, furnicile cu cei mai buni ochi disting deja o 
coloană de praf. 

Una e să auzi vorbindu-se de sclavagiste şi alta să le vezi 
şarjând. Nu au cavalerie, chiar ele sunt cavaleria. Corpul lor e 
suplu şi solid, picioarele sunt groase şi musculoase, iar capul fin 
şi ascuţit se prelungeşte cu nişte coarne mobile care sunt de 
fapt mandibulele. 

Forma aerodinamică înlătură şuieratul care ar fi trebuit să 
însoţească despicarea aerului de către ţeasta propulsată cu 
toată viteza picioarelor. 

În urma lor, iarba rămâne culcată la pământ, solul vibrează, 
nisipul se ondulează. Antenele îndreptate înainte eliberează 
feromoni atât de înţepători încât ai zice că sunt adevărate voci- 
ferări. 


Să se închidă înăuntru şi să reziste asediului, sau să iasă şi 
să se lupte? Chli-pou-ni ezită, îi e frică, atât de frică încât nu are 
curajul să emită nici o sugestie. Aşa că, fireşte, luptătoarele fac 
exact ceea ce n-ar trebui să facă. Se împart în două. O parte ies, 
pentru a înfrunta adversarul în câmp deschis; cealaltă jumătate 
rămâne închisă în Cetate ca forţă de rezervă şi de rezistenţă în 
caz de asediu. 

Chli-pou-ni încearcă să-şi amintească Bătălia Macilor, singura 
pe care o cunoaşte. După câte i se pare, artileria a provocat cele 
mai mari pierderi trupelor adverse. Ordonă imediat ca în primele 
linii să fie deplasate trei rânduri de artileriste. 

Legiunile de sclavagiste au luat acum cu asalt zidul de 
plante carnivore. Fiarele vegetale se apleacă la trecerea lor, 
atrase de mirosul de carne caldă. Dar sunt mult prea lente şi 
toate războinicele duşmane trec, mai înainte ca vreo dionee să 
fi reuşit măcar să le ciupească. 

Matca se înşelase! 

Pe când şarja se abate asupra lor, prima linie 
chlipoukaniană, ţintind cu aproximaţie, trage o salvă care nu 
elimină decât vreo douăzeci de asediatoare. Cea de a doua linie 
nici măcar nu are timp să ia poziţie; toate artileristele sunt 
apucate de gât şi decapitate fără să fi putut arunca nici măcar o 
picătură de acid. 

Asta e marea specialitate a sclavagistelor — de a nu ataca 
decât la cap. Şi ştiu s-o facă foarte bine. Capetele tinerelor 
chlipoukaniene zboară cât colo. Trupurile fără cap continuă 
uneori să se bată orbeşte sau o iau la goană, înspăimântându-le 
pe supraviețuitoare. 

După douăsprezece minute, nu mai rămâne mare lucru din 
trupele furnicilor roşcate. Cea de-a doua jumătate a armatei 
astupă toate intrările. Chli-pou-kan nu are încă un dom, aşa că 
partea de la suprafaţa ei se prezintă sub forma a vreo zece cra- 
tere mici, înconjurate de pietriş sfărâmat. 

Toată lumea e năucită. Să-ţi dai atâta osteneală pentru a 
construi o cetate modernă şi s-o vezi la discreţia unei bande de 
barbare atât de primitive, încât nici să se hrănească singure nu 
sunt în stare! 

Zadarnic şi-a înmulţit Chli-pou-ni comunicațiile absolute; nu 
găseşte nici o cale sa reziste duşmanului. Dalele plasate la ieşiri 
vor rezista, în cel mai fericit caz, câteva secunde. lar în privinţa 


luptei din galerii, chilpoukanienele sunt la fel de prost pregătite 
ca şi pentru lupta în câmp deschis. 

Afară, ultimele furnici roşcate se bat ca nişte apucate. Unele 
au putut să se retragă, dar cele mai multe dintre ele au văzut 
intrările închizându-se chiar în spatele lor. Pentru ele, totul s-a 
terminat. Indârjirea cu care rezistă e cu atât mai mare, cu cât nu 
mai au nimic de pierdut; în afară de asta, îşi spun că, cu cât fi 
vor ţine mai mult în loc pe invadatori, cu atât mai solid vor fi 
astupate ieşirile. 

Ultima chlipoukaniană este şi ea decapitată iar corpul, dintr- 
un reflex nervos, se plasează în faţa unei intrări în care-şi înfige 
ghearele, transformându-se într-un scut derizoriu. 

Chlipoukanienele din interior aşteaptă. 

Le aşteaptă pe sclavagiste, cu o resemnare posomorâtă. 
Până la urmă, simpla forţă fizică are o eficacitate pe care 
tehnologia nu a putut-o încă depăşi... 

Dar sclavagistele nu atacă. Precum Hanibal în faţa Romei, 
asediatoarele ezită să învingă. Totul pare prea uşor. Trebuie să 
fie o cursă. Dacă reputaţia lor de ucigaşe le precede peste tot, 
nu e mai puţin adevărat că şi furnicile roşcate au renumele lor. 
In rândul furnicilor sclavagiste, ele sunt considerate pricepute în 
a inventa capcane subtile. Se pretinde că ştiu să facă alianţe cu 
mercenare care se ivesc când te aştepţi mai puţin. Se mai 
spune că ştiu să domesticească fiare sălbatice şi să fabrice arme 
secrete care provoacă dureri insuportabile. Şi pe urmă, sclava- 
gistele se simt la largul lor în aer liber; nu le place să se ştie 
înconjurate de ziduri. 

Fapte că nu distrug baricadele aşezate la ieşiri. Aşteaptă. Au 
tot timpul. La urma urmelor, până la căderea nopţii mai sunt 
vreo cincisprezece ore. 

Toată populaţia furnicarului e uimită. De ce nu atacă? Regi- 
nei Chli-pou-ni nu-i place asta. Cel mai mult o nelinişteşte faptul 
că adversarul "acţionează în aşa fel încât scăpă modului ei de 
înţelegere", deşi n-are nevoie s-o facă, fiind mult mai puternic. 
Câteva dintre fiicele ei emit cu timiditate că poate duşmanii 
încearcă înfometarea lor. O astfel de eventualitate nu poate 
decât să le redea curaj furnicilor roşcate: datorită staulelor din 
subsol, a crescătoriilor de ciuperci, a grânarelor pline cu făină de 
cereale, a furnicilor-rezervoare umplute până la refuz cu mierat, 
cetatea poate rezista unui asediu de două luni. 


Dar Chli-pou-ni nu crede că e vorba de un asediu. Celelalte 
vor un cuib pentru la noapte. Se gândeşte din nou la faimoasa 
maximă emisă de Matcă: Dacă adversarul e mai puternic, 
acţionează în aşa fel încât să scapi modului său de înţelegere. 
Da, singura salvare în faţa acestor brute nu poate fi decât 
tehnologia cea mai avansată. 

Cele cinci sute de mii de chlipoukaniene efectuează comu- 
nicări absolute. În sfârşit, se stârneşte o dezbatere interesantă. 
Şi o mică lucrătoare emite: 

Greşeala noastră a fost că am vrut să copiem armele şi 
strategiile folosite de cei din Bel-o-kan. Nu trebuie să imităm, 
trebuie să inventăm propriile noastre soluţii pentru rezolvarea 
propriilor noastre probleme. 

După lansarea acestui feromon, toate minţile încep să 
funcţioneze de zor şi se ia imediat o hotărâre. Toată lumea se 
pune pe treabă. 


IENICERUL: În secolul al XIV-lea, sultanul Murad | a creat un 
corp de armată ceva mai special care a fost numit leniceri (din 
turcescul yeni ceri, noua miliţie). Armata ieniceră avea o 
particularitate: era formată numai din orfani. Intr-adevăr, 
soldaţii turci, când jefuiau un sat armean sau slav, adunau copiii 
foarte mici şi îi închideau într-o şcoală militară specială, de unde 
nu puteau afla nimic despre restul lumii. Educaţi numai pentru 
arta războiului, aceşti copii se dovedeau cei mai buni luptători 
din tot Imperiul otoman şi pustiau fără nici o reţinere satele 
locuite de adevăratele lor familii. Niciodată nu le-a trecut prin 
minte să lupte alături de părinţii lor împotriva celor care îi 
răpiseră. În schimb, cum puterea lor creştea din ce în ce mai 
mult, lucrul acesta l-a îngrijorat până la urmă pe sultanul 
Mahmud al II-lea, care, în 1826, i-a masacrat şi a dat foc şcolii 
lor. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Profesorul Leduc adusese cu el două geamantane mari. 
Dintr-unul scoase un model surprinzător de ciocan pneumatic cu 


benzină. Începu imediat să spargă zidul ridicat de poliţişti, 
făcând o gaură circulară care să permită trecerea. 

După ce sfârşi cu vacarmul, bunica Augusta veni să-i ofere 
un ceai de verbină, dar Leduc refuză, explicându-i pe îndelete că 
asta ar putea să-l facă să-i vină să urineze. Se întoarse spre 
celălalt geamantan şi scoase un echipament complet de 
speolog. 

— Credeţi că e chiar atât de adâncă? 

— Ca să fiu sincer, dragă doamnă, înainte de a veni aici am 
făcut o cercetare asupra acestui imobil. In timpul Renaşterii, a 
fost locuit de nişte savanţi protestanți care au construit o 
trecere secretă. Sunt aproape sigur că această trecere iese în 
pădurea Fontainebleau. Pe acolo fugeau protestanții de cei care 
îi persecutau 

— Dar dacă cei care au coborât acolo au ieşit în pădure, nu 
înţeleg de ce n-au dat nici un semn de viaţă? E vorba despre 
nepotul meu, fiul lui, soţia... plus vreo zece pompieri şi jandarmi; 
oamenii ăştia n-au nici un motiv să se ascundă. Au familii, 
prieteni. Nu sunt protestanți, iar războaiele religioase s-au 
terminat. 

— Chiar sunteţi sigură de asta, doamnă? 

Profesorul se uită la ea cu un aer de-a dreptul ciudat. 

— Religiile şi-au schimbat numele şi se pretind filozofii sau... 
ştiinţe. Dar au rămas la fel de dogmatice. 

Bărbatul trecu în camera alăturată pentru a-şi pune 
costumul de speolog. Când îşi făcu din nou apariţia, în costumul 
cam strâmt, pe cap cu o cască de un roşu aprins prevăzută cu o 
lampă frontală, Augusta fu gata să izbucnească în râs. 

El continuă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— După protestanți, apartamentul a fost ocupat de secte de 
tot felul. Unele practicau vechi culturi păgâne, altele adorau 
ceapa, sau ridichea neagră, cine ştie? 

— Ceapa şi ridichea neagră sunt excelente pentru sănătate, 
înţeleg foarte bine de ce erau adorate. Sănătatea este lucrul cel 
mai important... Uitaţi-vă, sunt surdă, în curând voi deveni 
senilă, şi în fiecare zi mor câte puţin. 

El dori s-o liniştească. 

— Haideţi, nu fiţi pesimistă, arătaţi încă foarte bine. 

— la să vedem, câţi ani îmi daţi? 

— Nu ştiu... şaizeci, şaptezeci. 


— O sută de ani, domnule! Am împlinit o sută de ani acum o 
săptămână, tot trupul mi-e bolnav şi suport viaţa din zi în zi mai 
greu, mai ales după ce mi-am pierdut toate fiinţele la care 
tineam. 

— Vă înţeleg, doamnă, bătrâneţea nu e deloc uşoară. 

— Mai ai multe fraze din astea scoase din cutie? 

— Doamnă dragă... 

— Haide, coboară repede. Dacă până mâine nu eşti înapoi, 
voi chema politia şi cu siguranţă că o să-mi facă un zid gros pe 
care nimeni n-o să-l mai spargă... 


Roasă în permanenţă de larvele de ichneumon, 4 000 nu 
reuşeşte să adoarmă, nici chiar în nopţile cele mai reci. 

Aşa că îşi aşteaptă moartea dedicându-se unor activităţi 
pasionante şi riscante pe care în alte împrejurări nu ar fi avut 
niciodată curajul să le abordeze. Cum ar fi, de exemplu, 
descoperirea capătului lumii. 

Incă n-au ajuns la câmpurile secerătoarelor. 103 683 îşi 
reaminteşte unele lecţii ale doicilor. Ele i-au explicat că 
Pământul e un cub, iar viaţă nu există decât pe partea lui supe- 
rioară. 

Ce va vedea dacă va ajunge în cele din urmă la capătul 
lumii, la marginea ei? Apă? Golul unui alt cer? Ea şi tovarăşa ei 
vremelnică vor şti atunci mai mult decât toate exploratoarele, 
decât toate furnicile roşcate de la începutul timpurilor! 

Sub privirile uimite ale bătrânei 4 000, 103 683 începe deo- 
dată să mărşăluiască voiniceşte. 


Pe la mijlocul după-amiezii, când se hotărăsc să forţeze 
intrările, sclavagistele sunt surprinse că nu întâmpină nici o 
rezistenţă. Ştiu totuşi că nu au distrus toată armata furnicilor 
roşcate, chiar dacă e vorba de o cetate mică. Aşa că sunt bănui- 
toare... 

Inaintează cu atât mai prudent cu cât, obişnuite să trăiască 
în aer liber şi bucurându-se de o vedere excelentă la lumină, în 
subsol sunt complet oarbe. Nici asexuatele roşcate nu văd, dar 
ele cel puţin sunt obişnuite să se mişte pe canalele acestei lumi 
subterane. 


Sclavagistele ajung în Cetatea interzisă. Totul e pustiu. Ba 
chiar pe jos zac grămezi de alimente intacte! Coboară şi mai 
mult. Hambarele sunt pline; lucrătoarele mai erau încă în aceste 
săli cu foarte puţin timp în urmă, asta e sigur. 

La etajul -5 găsesc feromoni recenți. Încearcă să descifreze 
discuţiile care au avut loc acolo, numai că furnicile roşcate au 
lăsat în sală o crenguţă de cimbru a cărei aromă a paralizat 
toate efluviile. 

Etajul -6. Nu le place să se simtă aşa, închise sub pământ. E 
atât de întuneric în oraşul ăsta! Cum pot suporta nişte furnici să 
stea în permanenţă în acest spaţiu limitat şi întunecat ca 
moartea? 

La etajul -8 reperează feromoni şi mai proaspeţi. Grăbesc 
pasul, furnicile roşcate trebuie să fie pe-aproape. 

La etajul -10, surprind un grup de lucrătoare agitând nişte 
ouă. Furnicile roşii o iau la sănătoasa în faţa invadatoarelor. Prin 
urmare asta era! În sfârşit înţeleg. Tot oraşul a coborât la etajele 
cele mai de jos, sperând să-şi salveze preţioasa progenitură. 

Pentru că totul redevine coerent, sclavagistele uită de orice 
prudenţă şi dau fuga lansând pe culoare faimosul feromon al 
strigătului lor de război. Lucrătoarele chlipoukaniene nu reuşesc 
să scape de urmăritoare şi au ajuns deja la etajul -13. 

Deodată furnicile care transportă ouăle dispar inexplicabil. 
lar culoarul pe care merg dă într-o sală imensă al cărui sol e plin 
de băltoace de mierat. Sclavagistele se reped din instinct să 
lingă licoarea prețioasă care altfel riscă să fie absorbită în 
pământ. 

În urma lor se înghesuie şi alte războinice, dar sala e într- 
adevăr enormă, e loc şi mierat destul pentru toată lumea. Ce 
bun şi dulce e! Trebuie să fie una din sălile lor cu furnici rezer- 
voare, o sclavagistă auzise despre chestia asta: o tehnică aşa- 
zis modernă care constă în a obliga o biată lucrătoare să-şi 
petreacă toată viaţa cu capul în jos şi abdomenul întins până la 
refuz. 

Şi în timp ce se ghiftuiesc le ridiculizează încă o dată pe 
citadine. Dar un detaliu atrage brusc atenţia unei sclavagiste. E 
surprinzător că o sală atât de încăpătoare nu are decât o 
singură intrare... 

Dar nu are timp să se gândească mai mult la asta... Furnicile 
roşcate au terminat de săpat. Din tavan ţâşneşte un torent de 


apa. Sclavagistele încearcă să fugă pe coridor, dar acesta e 
acum astupat de o piatră mare. Şi nivelul apei creşte. Cele care 
n-au fost ameţite de izbitura valului de apă se zbat cu toată 
energia. 

Ideea venise de la războinica roşcată care atrăsese atenţia 
că nu trebuie să-i copiezi pe ceilalţi. După aceea pusese 
întrebarea: Ce are specific oraşul nostru? Toate spuseseră într- 
un singur feromon: Râuleţul subteran de la etajul -12! 

Atunci săpaseră un mic şanţ de la acel râuleţ, canalizându-l 
şi acoperind solul cu frunze groase pentru a-l face impermeabil. 
Restul ţinea mai curând de tehnica cisternelor. Construiseră într- 
o încăpere un rezervor mare de apă, apoi îi găuriseră centrul cu 
o creangă. Lucrul cel mai complicat era, evident, să ţină creanga 
pentru foraj pe direcţie, deasupra apei. Această ispravă au 
reuşit-o câteva furnici suspendate de tavanul încăperii. 

Dedesubt, sclavagistele gesticulează şi se zvârcolesc. Cele 
mai multe s-au înecat deja, dar când toată apa a trecut în sala 
de jos, nivelul de plutire este destul de ridicat pentru ca unele 
războinice să reuşească să iasă prin gaura din tavan. Furnicile 
roşcate le doboară fără greutate, trăgând în ele cu acid formic. 

După o oră, supa de sclavagiste nu mai mişcă. Regina Chli- 
pou-ni a câştigat. Emite atunci prima ei maximă istorică: Cu cât 
obstacolul e mai mare, cu atât mai mult ne obligă să ne 
autodepăşim. 


O bătaie surdă şi regulată o atrase pe Augusta în bucătărie, 
chiar în momentul în care profesorul Leduc se chinuia să se 
strecoare prin gaura din perete. Ca să vezi, după douăzeci şi 
patru de ore! Întâlnise şi ea un tip antipatic, a cărui dispariţie ar 
fi lăsat-o rece, şi tocmai ăsta se întorsese! 

Costumul de speolog era zdrenţuit, el însă nu păţise nimic. 
Dar nici nu găsise ce căuta, asta se vedea limpede. 

— Prin urmare? 

— Prin urmare ce? 

— l-ai găsit? 

— Nu... 

Augusta era foarte mişcată. Asta era prima dată când cineva 
se întorcea viu şi întreg la minte din gaura aia. Prin urmare se 
putea rămâne în viaţă în urma acestei aventuri! 


— Dar spune-mi o dată, ce e acolo jos? lese în pădurea 
Fontainebleau, aşa cum credeai? 

El îşi scoase casca. 

— Aduceţi-mi mai întâi ceva de băut, vă rog. Mi-am terminat 
toate rezervele alimentare şi de ieri de la prânz n-am mai băut 
nimic. 

Ea îi aduse ceai de verbină pe care-l ţinea cald în termos. 

— Vreţi să vă spun ce e acolo jos? E o scară în spirală care 
coboară abrupt pe o distanţă de câteva sute de metri. Apoi o 
uşă, o porţiune de coridor cu reflexe roşii, plin cu şobolani, iar în 
fund de tot e un zid care probabil că a fost construit de nepotul 
dumneavoastră, Jonathan. Un zid foarte solid; am încercat să-l 
găuresc cu ciocanul pneumatic, dar n-am reuşit. De fapt, cred 
că se roteşte sau se trage într-o parte, pentru că se află acolo 
un sistem de taste alfabetice cu cod. 

— Taste alfabetice cu cod? 

— Da, trebuie fără îndoială să baţi un cuvânt care răspunde 
la o întrebare. 

— Ce întrebare? 

— Cum formezi patru triunghiuri echilaterale din şase chi- 
brituri? 

Augusta nu se putu stăpâni să nu izbucnească în râs, lucru 
care-l enervă teribil pe savant. 

— Cunoaşteţi răspunsul? 

Intre două hohote, bătrâna reuşi să articuleze: 

— Nu! ei nu! nu cunosc răspunsul! Dar cunosc foarte bine 
întrebarea! 

Şi râdea, râdea. 

— Am stat ore în şir să mă gândesc, bombăni profesorul 
Leduc. Evident, se ajunge la un rezultat cu triunghiurile aşezate 
în V, dar nu sunt echilaterale. 

Profesorul începu să-şi adune lucrurile. 

— Dacă nu aveţi nimic împotrivă, mă duc să întreb un 
prieten matematician şi mă întorc. 

— Nu! 

— Cum aşa, nu? 

— O dată se iveşte norocul, o singură dată. Dacă n-ai ştiut să 
profiţi de el, acum e prea târziu. Binevoiţi şi scoateţi-vă din casa 
mea aceste două geamantane. Adio, domnule! 

Nu-i chemă nici măcar un taxi. Aversiunea fusese mai tare. 


Omul acela avea un miros care nu-i plăcea deloc. 

Se aşeză pe scaun în bucătărie, cu faţa la zidul spart. Acum 
situaţia evoluase. Se hotărî să le telefoneze lui Jason Bragel şi 
acelui domn Rosenfeld. Hotărâse să se distreze puţin înainte de 
a muri. 


FEROMONUL OMULUI: Ca şi insectele care comunică prin 
mirosuri, omul dispune şi el de un limbaj olfactiv prin care 
dialoghează discret cu semenii săi. 

Cum nu avem antene emițătoare, ne lansăm feromonii în aer 
pe la subsuori, ţâţe, zonele acoperite cu păr ale pielii şi organele 
genitale. 

Aceste mesaje percepute inconştient nu sunt mai puţin efi- 
cace. Omul are cincizeci de milioane de terminaţii nervoase 
olfactive; cincizeci de milioane de celule capabile de a identifica 
mii de mirosuri, în timp ce limba noastră nu poate recunoaşte 
decât patru gusturi. Cum folosim acest mod de comunicare? 

Mai întâi, atracţia sexuală. Un mascul va putea foarte bine să 
fie atras de o femelă doar pentru că i-au plăcut parfumurile ei 
naturale (prea adesea ascunse, de altfel, sub parfumuri 
artificiale!). Tot aşa ar putea să fie respins de o alta ai cărei 
feromoni nu-i "spun nimic". 

Procesul e subtil. Cele două fiinţe nici măcar nu vor bănui 
dialogul olfactiv pe care l-au avut. Se va spune doar că 
"dragostea e oarbă". 

Această influenţă a feromonilor omului se poate manifesta şi 
în raporturile de agresiune. Ca şi câinii, un om care adulmecă 
efluvii ce transportă mesajul "frică" de la adversarul lui va fi 
îndemnat, în mod natural, să-l atace. În sfârşit, una din 
consecinţele cele mai spectaculoase ale acţiunii feromonilor 
omului este fără îndoială sincronizarea ciclurilor menstruale. S-a 
băgat de seamă că mai multe femei care trăiau împreună 
emiteau nişte mirosuri care le influenţau organismul în aşa 
măsură încât ciclurile tuturor se declanşau în acelaşi timp. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Zăresc primele secerătoare în mijlocul câmpurilor galbene. 
În realitate, ar fi fost mai potrivit să li se spună tăietoare de 
lemne. Cerealele sunt mult mai înalte decât ele şi trebuie să taie 
baza tulpinei ca să obţină grăunţele hrănitoare. 

În afară de recoltare, principala lor activitate constă în 
eliminarea tuturor celorlalte plante care cresc în jurul culturilor. 
Pentru asta folosesc un ierbicid fabricat de ele: acidul indolo- 
acetic, pe care-l pulverizează printr-o glandă abdominală. 

Când sosesc cele două călătoare, secerătoarele abia dacă le 
dau atenţie. N-au văzut niciodată furnici roşcate; pentru ele, 
cele două insecte sunt, în cel mai bun caz, două sclave fugite 
sau două furnici plecate în căutarea secreţiilor de lomecuză. Pe 
scurt, nişte vagaboande sau nişte drogate. 

In cele din urmă o secerătoare simte o moleculă cu mirosuri 
de furnică roşie. Işi întrerupe munca şi se apropie de ele împre- 
ună cu altă colegă. 

V-aţi întâlnit cu furnicile roşii? Unde sunt? 

Belokanienele află din discuţie că furnicile roşii au atacat cu 
câteva săptămâni în urmă cuibul secerătoarelor. Au ucis cu acul 
lor veninos mai mult de o sută de lucrătoare şi de sexuate, apoi 
au furat toată rezerva de făină, de cereale. La întoarcerea din 
campania purtată în sud, în căutare de noi grâne, armata de 
secerătoare putuse doar să constate pagubele. 

Furnicile roşcate recunosc că într-adevăr le-au întâlnit pe 
furnicile roşii. Le arată încotro s-o ia ca să le găsească. Apoi sunt 
luate la întrebări şi îşi povestesc propria odisee. 

Căutaţi capătul lumii? 

Călătoarele încuviinţează. Celelalte lansează feromoni de 
hohote de râs, clocotind de mirosuri. De ce se strâmbau de râs? 
Nu exista capătul lumii? î 

Ba da, există şi aţi ajuns la el! In afară de seceriş, principala 
noastră activitate este de a încerca să trecem dincolo de 
capătul lumii. 

Secerătoarele propun să le conducă a doua zi dimineaţă pe 
cele două "turiste" spre acel loc metafizic. Seara stau de vorbă, 
în adăpostul micului cuib pe care secerătoarele l-au săpat în 
scoarţa unui fag. 

Dar paznicii capătului lumii? întreabă 103 683. 

Nu vă faceţi griji, îi veţi vedea foarte repede. 

E adevărat că au o armă capabilă să strivească dintr-o 


lovitură o întreagă armată? 

Secerătoarele sunt surprinse că străinele cunosc asemenea 
detalii. 

E adevărat. 

103 683 va cunoaşte prin urmare soluţia enigmei care învă- 
luia arma secretă! 

In noaptea aceea, tânăra luptătoare are un vis. Vede Pămân- 
tul care se opreşte în unghi drept, un zid vertical de apă care 
inundă cerul şi din acel zid de apă ies furnici albastre înarmate 
cu ramuri de salcâm, foarte distrugătoare. E suficient ca un 
capăt al acestor crengi magice să atingă ceva, pentru ca acel 
lucru să fie pe dată pulverizat. 


4 
CAPĂTUL DRUMULUI 


AUGUSTA îşi petrecu toată ziua în faţa celor şase chibrituri, 
înţelesese că zidul era mai mult psihologic decât real. Faimosul 
"Trebuie gândit altfel!" al lui Edmond... Fiul ei descoperise ceva, 
asta era sigur, şi ascundea această descoperire cu inteligenţa 
lui. 

Îşi aminti de culcuşurile lui din copilărie, de "vizuinele" lui. 
Poate pentru că toate îi fuseseră distruse, încercase să-şi facă 
una inaccesibilă, un loc unde nimeni să nu-l poată deranja vreo- 
dată... Ca un loc interior, care ar putea să proiecteze în afară 
calmul... şi invizibilitatea lui. 

Augusta se scutură să-şi alunge amorţeala. Îi venea în minte 
o amintire din propria ei copilărie. Se petrecuse într-o noapte de 
iarnă. Era mică de tot şi înţelesese că puteau să existe şi 
numere sub zero... 3, 2,1,0 şi apoi -l, -2, -3... Nişte numere 
invers! Ca şi cum ai fi întors pe dos mănuşa cifrelor. Prin urmare 
zero nu era sfârşitul sau începutul tuturor lucrurilor. Mai exista o 
lume infinită şi de cealaltă parte. De parcă zidul lui "zero" ar fi 
fost aruncat în aer. 

Nu avea mai mult de şapte-opt ani, dar descoperirea ei o tul- 


burase profund şi în noaptea aceea nu o mai luase somnul. 

Cifrele de-a-ndoaselea... Era deschiderea spre o altă dimen- 
siune. A treia dimensiune. Relieful! 

Dumnezeule! 

Mâinile îi tremură de emoție, plânge, dar are forţa să apuce 
chibriturile. Aşază trei în formă de triunghi, apoi plasează la 
fiecare colţ un chibrit vertical, astfel încât toate să se unească 
într-un punct superior. 

Totul formează o piramidă. O piramidă şi patru triunghiuri 
echilaterale. 


lată marginea estică a Pământului. Un loc stupefiant. Nu mai 
are nimic natural, nimic pământesc. Nu e deloc aşa cum şi-l 
imagina 103 683. Marginea lumii e neagră, niciodată nu a mai 
văzut ceva atât de negru! E un material dur, neted, călduţ şi 
miroase a uleiuri minerale. 

Oceanul vertical lipseşte, în schimb bântuie nişte curenţi 
aerieni de o violenţă nemaipomenită. 

Stau amândouă multă vreme încercând să înţeleagă ce se 
petrece. Din când în când se face simțită o vibraţie. Intensitatea 
ei creşte în mod exponențial. Apoi deodată solul tremură, un 
vânt puternic le ridică antenele şi un zgomot infernal face să le 
pocnească timpanele tibiilor. Pare să fie o furtună violentă. 
Numai că fenomenul abia apucă să se manifeste că deja 
încetează, lăsând să cadă la pământ doar câteva rotocoale de 
praf. 

Multe exploratoare au vrut să treacă această frontieră, dar 
Paznicii veghează. Căci acest zgomot, acest vânt, această vibra- 
ţie nu sunt altceva decât ei: Paznicii marginii lumii, lovind în tot 
ce încearcă să păşească pe solul negru. 

Oare i-au şi văzut pe aceşti Paznici? Mai înainte ca furnicile 
roşcate să fi putut obţine vreun răspuns, se aude un alt bubuit 
care se stinge imediat. Una dintre cele şase secerătoare care le 
însoțesc afirmă că nimeni nu a reuşit vreodată să calce pe 
"pământul blestemat" şi să se întoarcă viu. Paznicii strivesc 
totul. 

Paznicii... ei trebuie să fie cei care au atacat cetatea La- 
chola-kan şi expediţia masculului 327. Dar de ce au părăsit 
capătul lumii şi au înaintat spre vest? Vor cumva să invadeze 


lumea? 

Nici secerătoarele nu ştiu mai multe decât furnicile roşcate. 
N-ar putea oare să-i descrie? Tot ce ştiu este că cei care au 
încercat să se apropie de ei au murit striviţi. Nu se ştie nici 
măcar din ce categorie de fiinţe vii fac parte: să fie insecte 
gigantice? Păsări? Plante? Secerătoarele nu ştiu decât că sunt 
foarte rapizi şi foarte puternici. E o forţă care le depăşeşte şi 
care nu seamănă cu nimic cunoscut... 

În acel moment, 4 000 ia o iniţiativă pe cât de bruscă, pe 
atât de neaşteptata. Părăseşte grupul şi se aventurează pe 
teritoriul interzis. Dacă tot e să moară, vrea să încerce să treacă 
dincolo de capătul lumii, aşa, ca să se grozăvească. Celelalte o 
privesc încremenite. 

Bătrâna războinică înaintează încet, pândind cu extremitatea 
sensibilă a picioarelor cea mai mică vibraţie, cea mai mică boare 
vestitoare de moarte. lată... a parcurs cincizeci de capete, o 
sută de capete, două sute de capete, patru sute, şase sute, opt 
sute de capete. Nimic. E întreagă şi nevătămată! 

Celelalte o aclamă. Din locul în care se află, temerara vede 
benzi albe intermitente fugind la dreapta şi la stânga. Pe 
pământul negru totul e mort; nici cea mai mică insectă, nici cea 
mai mică plantă. lar pământul atât de negru... nu e pământ 
adevărat. 

Percepe prezenţa vegetalelor, departe în faţă. Ar fi oare 
posibil să existe o lume dincolo de marginea lumii? Lansează 
câţiva feromoni spre celelalte, pentru a le povesti tot ce vede, 
dar la o distanţă atât de mare nu se poate dialoga prea bine. 

Face cale-ntoarsă şi atunci se declanşează din nou cutremu- 
rul şi zgomotul cumplit. Întoarcerea Paznicilor! Aleargă din toate 
puterile să ajungă la tovarăşele ei. 

Celelalte furnici stau încremenite în scurta fracțiune de 
secundă în care o masă uluitoare străbate cerul cu un vâjâit 
enorm. Paznicii au trecut, lăsând în urma lor miros de uleiuri 
minerale. 4 000 a dispărut. 

Furnicile se apropie puţin de margine şi înţeleg. 4 000 a fost 
strivită cu atâta putere, încât trupul ei nu e acum mai gros deo 
zecime de cap, parcă ar fi fost încrustată în solul negru! 

Nu a mai rămas nimic din bătrâna exploratoare belokaniană. 
Cu aceeaşi ocazie ia sfârşit şi supliciul la care era supusă de 
ouăle ichneumonului. De altfel, una dintre larve tocmai îi 


străpunsese spatele, un punct alb în mijlocul unui corp roşcat 
aplatizat... 

Prin urmare, aşa omoară Paznicii capătului lumii. Se aude un 
tumult, percepi un suflu şi instantaneu totul e distrus, nimicit, 
sfărâmat. 103 683 nici nu a terminat încă de analizat fero-monul 
când se aude o nouă explozie. Moartea loveşte chiar dacă 
nimeni nu-i trece pragul. Praful cade iar la pământ. 

Cu toate astea, 103 683 arvrea să încerce şi ea să treacă. 
Se gândeşte la Satei. Problema e similară. Dacă nu merge pe 
deasupra, atunci trebuie încercat pe dedesubt. Acest pământ 
negru trebuie considerat ca un fluviu, iar cel mai bun mijloc de a 
traversa fluviile este să străpungi un tunel pe dedesubt. 

Le vorbeşte despre asta celor şase secerătoare, care imediat 
se entuziasmează. E ceva atât de evident, încât nu înţeleg cum 
de nu se gândiseră mai demult la asta! Aşa că toată lumea se 
apucă de săpat cu toată forţa mandibulelor. 


Jason Bragel şi profesorul Rosenfeld nu se înnebuniseră 
niciodată după ceaiul de verbină, dar acum erau pe cale să facă 
o pasiune pentru el. Augusta le povesti totul de-a fir a păr. Le 
explică faptul că, după ea, ei erau cei desemnaţi de fiul ei să 
moştenească apartamentul. Probabil că fiecare din ei va avea 
într-o zi pornirea de a explora acolo jos, aşa cum era şi ea ten- 
tată să facă. De aceea prefera să adune toate energiile pentru a 
lovi cu maximum de eficacitate. 

După ce Augusta le furniză aceste date preliminare indis- 
pensabile, nici unul nu vorbi prea mult. Nu era nevoie de cuvinte 
ca să se înţeleagă. O privire, un zâmbet... Nici unul dintre ei nu 
mai simţise o osmoză intelectuală atât de rapidă. De altfel, 
fenomenul depăşea purul intelect; ai fi zis că erau născuţi 
pentru a se completa, că programele lor genetice se îmbinau şi 
fuzionau. Era ceva magic. Augusta era foarte bătrână, şi totuşi 
cei doi o găseau extraordinar de frumoasă... 

Vorbiră despre Edmond; afecțiunea lor, lipsită de cel mai mic 
gând ascuns pentru defunct îi mira pe ei înşişi. Jason Bragel nu 
vorbi de familia lui, Daniel Rosenfeld nu vorbi de munca lui, 
Augusta nu vorbi de boala ei. Hotărâră să coboare chiar în 
aceeaşi seară. Ştiau că era singurul lucru pe care îl aveau de 
făcut, aici şi imediat. 


MULTĂ VREME: Multă vreme s-a crezut că informatica în 
general şi programele de inteligenţă artificială în special aveau 
să amestece şi să prezinte din unghiuri noi conceptele umane. 
Pe scurt, se aştepta de la electronică o nouă filozofie. Dar chiar 
prezentată diferit, materia primă rămâne aceeaşi: ideile produse 
de imaginaţia omului. Asta e un impas. 

Cea mai bună cale pentru a reînnoi gândirea este de a ieşi 
din imaginaţia umană. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Chli-pou-kan a câştigat în mărime şi inteligenţă; acum e o 
cetate "adolescentă". Mergând mai departe pe calea tehnologi- 
ilor acvatice, sub etajul -12 a fost instalată o întreagă reţea de 
canale. Braţe de apă care permit transportul rapid al alimentelor 
de la un capăt la altul al oraşului. 

Chlipoukanienele au avut tot timpul să-şi pună la punct 
tehnicile de transport acvatic. Chestia cea mai tare e o frunză 
plutitoare de afin. E suficient s-o iei în sensul curentului şi poţi 
călători pe o distanţă de câteva sute de capete de drum fluvial. 
De la crescătoriile de ciuperci din est până la staulele din vest, 
de exemplu. 

Furnicile speră că într-o zi vor reuşi să dreseze gândacii de 
apă. Acele mari coleoptere subacvatice, prevăzute cu camere 
de aer sub elitre, înoată într-adevăr foarte repede. Dacă ar 
putea fi convinşi să împingă frunzele de afin, plutele ar dispune 
de un mijloc de propulsie mai puţin aleatoriu decât curenţii. 

Regina însăşi lansează o altă idee futuristă. Îşi aminteşte de 
coleoptera-rinocer care a eliberat-o din pânza de păianjen. Ce 
perfectă maşină de război! Nu numai că au un mare corn fron- 
tal, nu numai că au o carapace blindată, dar aceşti rinoceri şi 
zboară foarte repede. Matca îşi imaginează pur şi simplu o 
legiune formată din aceste animale, cu zece artileriste aşezate 
pe capul fiecăruia dintre ei. Parcă vede deja aceste echipaje, 
aproape invulnerabile, năpustindu-se asupra trupelor inamice şi 
inundându-le cu acid... 


Un singur obstacol: ca şi în cazul gândacilor de apă, 
coleopterele-rinocer se dovedesc cu atât mai greu de domesticit 
cu cât nici măcar nu li se poate înţelege limba! Aşa că mai multe 
zeci de lucrătoare îşi petrec timpul cu descifratul emisiilor lor 
olfactive şi încercând să-i facă să înţeleagă limbajul feromonal al 
furnicilor. 

Deşi rezultatele rămân deocamdată mediocre, chlipoukani- 
enele reuşesc totuşi să-i atragă, ghiftuindu-i cu mierat. Până la 
urmă tot hrana rămâne limbajul pe care insectele îl înţeleg cel 
mai bine. 

În ciuda acestui dinamism colectiv, Chli-pou-ni este îngrijo- 
rată. A trimis trei grupe de ambasadoare în direcţia Federaţiei 
pentru a fi recunoscută ca a şaizeci şi cincea cetate şi încă n-a 
primit nici un răspuns. Oare Belo-kiu-kiuni respinge alianţa? 

Cu cât se gândeşte mai mult, cu atât e mai convinsă că 
ambasadoarele-spioane trimise de ea au comis vreo stângăcie şi 
au fost interceptate de războinicele cu parfum de stâncă. Sau 
poate că au căzut pur şi simplu în mrejele efluviilor halucino- 
gene ale lomecuzei de la etajul -50... Altceva ce-ar fi putut să 
fie? 

Vrea să aibă conştiinţa împăcată. Nu are intenţia să renunţe 
nici la recunoaşterea de către Federație, nici la continuitatea 
anchetei! Hotărăşte s-o trimită pe 801, războinica ei cea mai 
bună şi cea mai isteaţă. Pentru a-i conferi toate atuurile, regina 
intră în comunicare absolută cu tânăra luptătoare, care în felul 
acesta va şti la fel de mult ca ea despre acest mister. Va deveni: 


Ochiul care vede 
Antena care miroase 
Gheara care loveşte. 


Bătrâna doamnă pregătise un rucsac plin de mâncare şi 
băutură, printre care trei termosuri cu ceai cald de verbină. Ca 
să nu păţească şi ei ca acel antipatic de Leduc, constrâns să se 
întoarcă repede pentru că neglijase factorul alimentaţie... 
Oricum, el n-ar fi reuşit să descifreze codul, Augusta era sigură 
de asta. 

Printre alte accesorii, Jason Bragel se înarmase cu un spray 
lacrimogen de format mare şi cu trei măşti de gaze, iar Daniel 


Rosenfeld luase un aparat fotografic cu blitz, un model ultimul 
răcnet. 

Acum se roteau coborând scara în spirală. Aşa cum se 
întâmplase cu toţi cei dinaintea lor, în timpul coborârii le treceau 
prin minte tot felul de amintiri şi gânduri ascunse prin cotloanele 
minţii. Prima copilărie, părinţii, primele suferinţe, greşelile 
făcute, dragostea frustrată, egoismul, orgoliul, remuşcările... 

Corpurile li se mişcau instinctiv, depăşiseră pragul oboselii. 
Pătrundeau în carnea planetei, pătrundeau în viaţa lor trecută. 
Ah, cât de lungă era o viaţă şi cât de distrugătoare putea să fie! 
Mult mai uşor distrugătoare decât creatoare... 

În cele din urmă ajunseră în faţa unei uşi. Aici era scris un 
text. 


Sufletul în momentul morţii încearcă aceeaşi senzaţie pe 
care o au cei care sunt iniţiaţi în marile Mistere. 

La început e o goană la discreţia unor şerpuiri penibile, 
călătorii interminabile şi pline de nelinişte prin tenebre. 

Apoi, înaintea sfârşitului, spaima atinge culmea. Domină 
fiorii, tremurul, sudoarea rece, groaza. 

Această fază e urmată aproape imediat de o revenire spre 
lumină, de o iluminare bruscă. 

În faţa ochilor apare o strălucire extraordinară. Treci prin 
locuri curate şi pajişti unde răsună glasuri şi muzici. 

Cuvinte sacre inspiră respectul religios. Omul perfect şi 
iniţiat devine liber şi celebrează Misterele. 


Daniel face o fotografie. 

— Cunosc acest text, spuse Jason. E din Plutarh. 

— Frumos text, într-adevăr. 

— Nu v-a speriat? întrebă Augusta. 

— Ba da, dar e făcut înadins. Şi, oricum, se spune că după 
spaimă vine iluminarea. Aşa că să procedăm în etape. Dacă e 
necesară o mică spaimă, să ne lăsăm speriaţi. 

— Tocmai, şobolanii... 

Parcă fusese destul să vorbească de ei ca să-şi facă apariţia. 
Cei trei exploratori le simțeau prezenţa furişă şi se temeau să 
nu-i atingă mai sus de încălţările lor înalte. Daniel declanşă din 
nou aparatul fotografic. Blitzul dezvălui imaginea respingătoare 
a unui covor de ghemotoace cenuşii şi de urechi negre. Jason se 


grăbi să împartă măştile de gaze înainte de a pulveriza cu 
generozitate în jur gazul lacrimogen. Rozătoarele o luară ime- 
diat la sănătoasa... 

Coborârea continuă încă multă vreme. 

— Ce-ar fi să luăm o gustare, domnilor? propuse Augusta. 

Mâncară câte ceva. Episodul cu şobolanii părea uitat, toţi trei 
erau cât se poate de bine dispuşi. Şi pentru că era cam frig, 
terminară masa cu o duşcă de alcool şi o cafea fierbinte. De 
obicei, ceaiul de verbină nu se servea decât la gustărica de 
după-amiază. 


Săpă multă vreme înainte de a putea reveni la suprafaţă 
într-o zonă unde pământul e uşor de fărâmiţat. În sfârşit, din 
adânc se iveşte o pereche de antene, asemenea unui periscop, 
imediat inundată de mirosuri necunoscute. 

Aer liber. lată-le ajunse de partea cealaltă a capătului lumii. 
Nici urmă de vreun zid de apă. Ci un univers care, zău aşa, nu 
seamănă prin nimic cu celălalt. Deşi se pot zări câţiva copaci şi 
câteva locuri cu iarbă, dincolo de acestea se întinde un pustiu 
cenuşiu, tare şi neted. Nici urmă de furnicar sau de termitieră. 

Fac câţiva paşi. Dar nişte lucruri enorme şi negre cad în jurul 
lor. Seamănă puţin cu Paznicii, doar că se prăbuşesc la 
întâmplare. 

Şi asta nu e tot. Departe în faţă se înalţă un monolit gigantic, 
atât de înalt încât antenele lor nu reuşesc să-i perceapă limitele. 
Stânca întunecă cerul, striveşte pământul. 

Trebuie să fie zidul de la capătul lumii, iar dincolo de el e 
apă, îşi zice 103 683. 

Furnicile mai înaintează puţin şi dau nas în nas cu un grup 
de gândaci de bucătărie adunaţi pe o bucată de... nu se ştie ce. 
Carapacea lor transparentă lasă la vedere toate viscerele, toate 
organele şi chiar sângele care circulă prin artere! Hidos! Pe când 
se dau înapoi, trei secerătoare sunt nimicite de căderea unei 
plăci negre. 

Totuşi, 103 683 şi celelalte trei secerătoare hotărăsc să 
meargă mai departe. Trec peste ziduri mici şi poroase, conti- 
nuându-şi drumul în direcţia monolitului infinit. Deodată se 
pomenesc într-o regiune şi mai derutantă. Solul e roşu şi 
seamănă la pipăit cu o căpşună. Furnicile reperează un fel de 


puț şi îşi fac socoteala să coboare înăuntru, la umbră. Dar din 
cer apare brusc o sferă albă, cu un diametru de cel puţin zece 
capete, şi sare pe sol în urmărirea lor. Toate se aruncă în put... 
abia au timp să se lipească de pereţi în momentul în care sfera 
se sfărâmă de fund. p 

les afară, cuprinse de panică, şi o iau la sănătoasa. In jur, 
pământul e albastru, verde sau galben şi peste tot sunt puțuri şi 
sfere albe care te urmăresc. De data asta e prea mult, curajul 
are şi el limitele lui. Acest univers e mult prea diferit pentru a fi 
suportabil. 

Aşa că fug cât le ţin picioarele, parcurg subterana şi se reîn- 
torc repede în lumea normală. 


CIVILIZAŢIA (urmare): Un alt mare şoc al civilizaţiilor: întâl- 
nirea Occidentului cu Orientul. Analele imperiului chinez 
semnalează, cam pe la anul 115 al erei noastre, sosirea unei 
corăbii, după toate probabilitățile de origine romană, care din 
cauza unei furtuni eşuase pe coastă, după mai multe zile de 
derivă. Pasagerii erau acrobaţi şi jongleri care, imediat ce au 
pus piciorul pe uscat, au vrut să-şi atragă bunăvoința locuitorilor 
acelei ţări necunoscute, prezentându-le un spectacol. Chinezii i- 
au văzut astfel — rămânând cu gurile căscate - pe acei străini cu 
nasuri lungi scuipând foc, înnodându-şi membrele, 
preschimbând broasca în şarpe etc. Au tras pe bună dreptate 
concluzia că Vestul e populat de clovni şi de mâncători de foc. Şi 
abia după câteva sute de ani au avut prilejul să-şi schimbe 
părerea. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


În sfârşit, ajunseră în faţa zidului făcut de Jonathan. Cum 
formezi patru triunghiuri din şase chibrituri? Daniel nu pierdu 
ocazia să facă o fotografie. Augusta bătu pe taste cuvântul 
"piramidă" şi zidul se dădu uşor într-o parte. Se simţi mândră de 
nepotul ei. 

Trecură şi imediat auziră zidul care revenea la locul lui. Jason 
lumină pereţii; peste tot stâncă, dar nu era aceeaşi ca mai 


înainte. Înainte zidul era roşu, acum arăta galben cu vinişoare 
de sulf. 

Aerul se menținea totuşi respirabil. Ba chiar se simţea un 
firişor de aer curat. Să fi avut dreptate profesorul Leduc? Tunelul 
chiar ieşea în pădurea Fontainebleau? 

Imediat dădură peste o altă ceată de şobolani, mult mai 
agresivi decât cei întâlniți înainte. Jason înţelese despre ce era 
vorba, dar nu avu răgazul să le explice şi celorlalţi: fuseseră 
nevoiţi să-şi pună din nou măştile şi să împrăştie gaz. De fiecare 
dată când zidul se mişca, lucru care cu siguranţă că nu se 
întâmpla des, şobolani din “zona roşie" treceau în "zona gal- 
benă", în căutare de hrană. Dar dacă cei din zona roşie se mai 
descurcau într-un fel, ceilalţi — migratorii — nu găsiseră nimic 
consistent şi fuseseră nevoiţi să se mănânce între ei. 

lar Jason şi prietenii lui aveau de-a face cu supraviețuitorii, 
cu alte cuvinte, cu cei mai feroci. In faţa lor, gazul lacrimogen se 
dovedea pur şi simplu ineficace. Atacau! Săreau, încercau să se 
agaţe de braţe... 

La un pas de isterie, Daniel îi mitralie cu flash-uri orbitoare, 
dar acele jivine de coşmar, grele de câteva kilograme, nu se te- 
meau de oameni. Apărură primele răni. Jason îşi scoase cuțitul şi 
înjunghie doi şobolani pe care îi aruncă drept hrană celorlalţi. 

Augusta trase de câteva ori cu un mic revolver... 

Astfel, au putut să-şi ia tălpăşiţa. Era şi timpul! 


CÂND ERAM: Când eram mic, stăteam ore în şir lungit pe 
pământ şi priveam furnicarele. Mi se păreau mai "reale" decât 
televiziunea. 

Printre misterele pe care mi le oferea furnicarul se număra şi 
acesta: de ce, după o devastare de-a mea, pe unii răniţi îi cărau, 
iar pe alţii îi lăsau să moară? Toţi aveau aceeaşi mărime... După 
ce criteriu de selecţie un individ era considerat interesant, iar un 
altul neglijabil? 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Fugeau de acel tunel cu dungi galbene. 


Apoi ajunseră în faţa unui grilaj de oţel. Deschizătura din 
centru conferea ansamblului înfăţişarea unei plase de pescuit. 
La mijloc, grilajul forma un con care se îngusta astfel încât să 
lase să treacă prin el un corp omenesc de mărime mijlocie, dar 
fără posibilitate de întoarcere, datorită vârfurilor ascuţite de la 
ieşirea din con. 

— E o lucrare recentă... 

— Hm, s-ar zice că cei care au fabricat uşa şi plasa nu 
doreau ca întoarcerea să mai fie posibilă... 

Augusta recunoscu încă o dată mâna lui Jonathan, specialis- 
tul în uşi şi metale. 

— Priviţi! 

Daniel lumină o inscripţie: 


Aici ia sfârşit conştiinţa. 
Vreţi să pătrundeţi în inconştient? 


Rămaseră cu gura căscată. 

— Ce facem? 

Toţi se gândiră la acelaşi lucru în acelaşi moment. 

— Dacă am ajuns până aici, ar fi păcat să renunţăm. Vă pro- 
pun să mergem mai departe! 

— Eu trec primul, zise Daniel, punându-şi coada de cal la 
adăpost în guler ca să nu şi-o agate. 

Se târâră pe rând prin plasa de oţel. 

— E uimitor, zise Augusta, am impresia că am mai trăit deja 
acest gen de experienţă. 

— Aţi mai fost deja într-o plasă care se strânge şi te împie- 
dică să vii înapoi? 

— Da. Cu mult timp în urmă. 

— Ce înţelegeţi prin mult timp în urmă... 

— Oh! eram tânără, trebuie să fi avut... una-două secunde. 


Secerătoarele povestesc în cetatea lor aventurile prin care 
trecuseră de cealaltă parte a lumii, ţinut stăpânit de monştri şi 
de fenomene de neînțeles. Gândacii de bucătărie, plăcile negre, 
monolitul gigant, puţul, bilele albe... E prea mult! Nu există nici 
o posibilitate de a întemeia o aşezare într-un univers atât de 
grotesc. 


103 683 stă într-un colţ să-şi recapete puterile. Se gândeşte. 
După ce surorile ei vor afla toată povestea, vor trebui să refacă 
toate hărţile şi să reconsidere principiile de bază ale 
planetologiei lor. Işi zice că e timpul să se întoarcă în Federație. 


De când trecuseră de plasă probabil că parcurseseră vreo 
zece kilometri... În fine, nu aveau de unde să ştie, şi pe urmă 
oboseala trebuia totuşi să se facă simțită. 

Ajunseră la un râuleţ subţire care intersecta tunelul şi a cărui 
apă era caldă şi plină de sulf. 

Daniel se opri brusc. | se păruse că zăreşte nişte furnici plu- 
tind pe o frunză pe firul apei! Se scutură. Probabil că emanaţiile 
sulfurate îi provocau halucinaţii... 

După câteva sute de metri, Jason puse piciorul pe un mate- 
rial care trosnea. Făcu lumină. Cuşca toracică a unui schelet! 
Jason scoase un țipăt. Daniel şi Augusta luminară cu lanternele 

In jur şi mai descoperiră două schelete, dintre care unul de 
mărimea unui copil. Era posibil să fi fost Jonathan şi familia lui? 

O porniră din nou la drum şi în curând fură obligaţi să o ia la 
fugă: un freamăt masiv anunţa sosirea şobolanilor. Galbenul 
pereţilor se transformă în alb. Var. Epuizaţi, ajunseră în sfârşit la 
capătul tunelului. La picioarele unei scări în spirală care urca! 

Augusta trase ultimele două gloanţe în direcţia şobolanilor, 
apoi se repeziră pe scară. Jason, din nou cel mai dezgheţat la 
minte, observă că această scară era inversul celeilalte, adică 
urcatul ca şi coborâtul se făceau în sensul acelor unui ceasornic. 


Vestea produce senzaţie. O belokaniană tocmai a intrat în 
Cetate. Se răspândeşte zvonul că trebuie să fie o ambasadoare 
a Federaţiei, venită să anunţe aderarea oficială a cetăţii Chli- 
pou-kan ca a şaizeci şi cincea cetate. 

Chli-pou-ni e mai puţin optimistă decât fiicele ei. Noua sosită 
îi stârneşte bănuieli. Să nu fie vreo luptătoare cu parfum de 
stâncă, trimisă de Bel-o-kan pentru a se infiltra în cetatea 
reginei subversive. 

Cum arată? 

Mai ales e foarte obosită! Probabil că a venit în fugă de la 
Bel-o-kan ca să facă traseul în câteva zile. 


Nişte păstoriţe o zăriseră rătăcind epuizată prin împrejurimi. 
Până acum n-a emis nimic; o duseseră direct în sala furnicilor 
cisternă ca să se alimenteze. 

Aduceţi-o aici, vreau să vorbesc singură cu ea, dar gărzile să 
rămână la intrarea în încăperea regală, gata să intervină la 
semnalul meu. 

Chli-pou-ni a dorit totdeauna să afle veşti despre cetatea 
natală, şi când colo, abia soseşte o reprezentantă, că prima idee 
care îi trece prin minte este să o considere spioană şi s-o 
omoare. Va aştepta să vadă, dar dacă descoperă cea mai mică 
moleculă de parfum de stâncă, va pune să fie executată fără 
cea mai mică ezitare. 

E adusă belokaniana. Imediat ce se recunosc, cele două 
furnici sar una spre alta, cu mandibulele larg deschise, şi se 
dedau... la cea mai onctuoasă trofalaxie. Emoţia e atât de 
puternică, încât nu reuşesc imediat să emită. 

Chli-pou-ni lansează primul feromon. 

Unde s-a ajuns cu ancheta? Termitele sunt de vină? 

103 683 îi povesteşte că a trecut fluviul de la est, că a vizitat 
cetatea termitelor, care a fost nimicită şi că nu a mai rămas nici 
un supravieţuitor. 

Atunci cine se ascunde în spatele acestor lucruri? 

Adevăraţii autori ai tuturor acestor evenimente de neînțeles, 
după părerea războinicei, sunt Paznicii de la marginea orientală 
a lumii. Nişte animale atât de ciudate încât nici nu le vezi, nici 
nu le simţi. Se ivesc deodată din cer şi toată lumea moare! 

Chli-pou-ni ascultă cu atenţie. Totuşi a rămas un element 
nelămurit, adaugă 103 683. Cum s-au putut folosi Paznicii 
capătului lumii de luptătoarele cu miros de stâncă? 

In privinţa asta, Chli-pou-ni are o teorie. Ea povesteşte că 
luptătoarele cu miros de stâncă nu sunt nici spioane, nici mer- 
cenare, ci o forţă clandestină însărcinată să supravegheze nive- 
lul de stres al organismului Cetăţii. Ele înăbuşe toate informaţiile 
susceptibile să îngrijoreze foarte tare Cetatea... Îi istoriseşte 
luptătoarei cum l-au asasinat ucigaşele acelea pe 327 şi cum au 
încercat s-o asasineze chiar pe ea. 

Dar rezervele de hrană de sub stânca podea? Dar culoarul în 
granit? 

În privinţa asta, Chli-pou-ni nu are nici un răspuns. Tocmai a 
trimis nişte ambasadoare spioane care vor încerca să rezolve 


această dublă enigmă. 

Tânăra regină îi propune prietenei sale să viziteze oraşul. Pe 
drum, îi explică formidabilele posibilităţi pe care le oferă apa. 
Fluviul de la est, de exemplu, a fost totdeauna considerat mor- 
tal, dar nu e decât apă, regina a căzut în ea şi n-a murit deloc. 
Poate că într-o zi se va putea cobori pe acest fluviu cu plutele de 
frunze şi se va descoperi marginea nordică a lumii... Chli-pou-ni 
se înflăcărează: cu siguranţă că există şi Paznicii marginii de 
nord, şi poate i-am putea stârni să lupte împotriva celor de la 
marginea orientală. 

103 683 nu poate să nu remarce ca Chli-pou-ni are o 
sumedenie de proiecte îndrăzneţe. Nu toate sunt realizabile, dar 
ceea ce s-a făcut deja e de-a dreptul impresionant. Luptătoarea 
nu mai văzuse niciodată crescătorii de ciuperci sau staule atât 
de mari, niciodată nu mai văzuse plute navigând pe canalele 
subterane... 

Dar cel mai mult o surprinde ultimul feromon al reginei. 
Chli-pou-ni declară că, dacă ambasadoarele sale nu se vor 
întoarce în cincisprezece zile, atunci va declara război Bel-o-kan- 

ului. După părerea ei, cetatea natală nu mai este adaptată 
pentru această lume. Simpla existenţă a luptătoarelor cu miros 
de stâncă e o dovadă că oraşul nu abordează făţiş realităţile. E 
un oraş timorat ca un melc. Pe vremuri era revoluţionar, acum e 
depăşit! E nevoie de o schimbare. Aici, la Chli-pou-kan, furnicile 
progresează mult mai repede. Chli-pou-ni consideră că, dacă ar 
prelua conducerea Federaţiei, ar putea s-o facă să evolueze mai 
repede. Cu şaizeci şi cinci de cetăţi federale, rezultatele 
iniţiativelor ei vor fi de zece ori mai mari. Se gândeşte deja să 
cucerească cursurile de apă şi să organizeze o legiune 
zburătoare folosind coleoptere-rinocer. 

103 683 ezită. Avea intenţia să se ducă la Bel-o-kan pentru 
a-şi povesti acolo odiseea, dar Chli-pou-ni îi cere să renunţe la 
acest proiect. 

Cetatea Bel-o-kan a pus la punct o armată "ca să nu ştie", n- 
o obliga să cunoască ceea ce nu vrea să cunoască. 


Capătul de sus al scării în spirală e prelungit cu nişte trepte 
din aluminiu. Astea nu datează din Renaştere! Ele duc la o uşă 
albă. Incă o inscripţie: 


Şi am ajuns în vecinătatea unui zid care era construit din 
cristale şi înconjurat de limbi de foc. Şi la început mi-a fost frică. 

Apoi am pătruns prin limbile de foc până în apropierea unei 
locuinţe mari, care era construită din cristale. 

Şi zidurile casei erau ca un talaz de cristal în carouri şi 
temelia ei era din cristal. 

Tavanul era precum bolta cerului. 

Şi între ele se aflau simboluri ale focului. 

Şi cerul lor era limpede ca apa. (ENOCH, I) 


Cei trei prieteni deschid uşa şi urcă un culoar în pantă. Deo- 
dată solul se lasă în jos sub paşii lor — o podea mobilă! Căderea 
este atât de lungă... încât timpul fricii a trecut deja, acum au 
impresia că zboară. Zboară! 

Căderea le este amortizată de o plasă elastică, o plasă 
enormă cu ochiuri mici. În patru labe, bâjbâie prin întuneric. 
Jason Bragel identifică încă o uşă... nu cu un alt cod, cicuo 
simplă clanţă. Îşi cheamă, cu glas scăzut, prietenii. Apoi 
deschide. 


BĂTRÂNUL: În Africa, moartea unui bătrân este mai plânsă 
decât moartea unui nou-născut. Bătrânul deţinea un fond de 
experienţă de care restul tribului putea să profite, pe când nou- 
năs-cutul, netrăind, nu e nici măcar conştient de moartea lui. 

În Europa, nou-născutul este plâns deoarece oamenii îşi spun 
că ar fi putut cu siguranţă să facă lucruri fabuloase dacă ar fi 
trăit. lar morţii unui bătrân i se dă puţină atenţie. Oricum, 
profitase deja de viaţă. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Locul e scăldat într-o lumină albastră. 

E un templu fără icoane, fără statui. 

Augusta se gândi din nou la ceea ce spusese profesorul 
Leduc. Probabil că protestanții se refugiau aici pe vremuri, 
atunci când persecuțiile deveneau prea violente. 


Sub bolți largi din piatră cioplită, sala e vastă, pătrată şi 
foarte frumoasă. Singurul element decorativ e o mică orgă de 
epocă, plasată în centru. In faţa orgii se află un pupitru pe care 
stă o mapă groasă. 

Pereţii sunt plini de inscripţii, dintre care multe, chiar şi 
pentru privirea unui profan, par mai apropiate de magia neagra 
decât de magia albă. Leduc avea dreptate, probabil că în acest 
refugiu subteran s-au succedat mai multe secte. Şi, pe vremuri, 
probabil că nu exista zid mobil, plasă şi trapă. 

Se aude un susur, ca o apă care curge. Nu văd imediat de 
unde vine acest zgomot. Lumina albăstrie provine din partea 
dreaptă. Acolo se află un fel de laborator, plin de ordinatoare şi 
de eprubete. Toate maşinile funcţionează încă; ecranele ordina- 
toarelor produc acel halou care luminează templul. 

— Vă intrigă, nu? 

Se uită unul la altul. Nici unul dintre ei nu a vorbit. Un bec se 
aprinde în plafon. 

Se întorc. Spre ei se îndreaptă Jonathan Wells, îmbrăcat într- 
un halat de casă alb. A intrat pe o uşă situată în templu, de 
cealaltă parte a laboratorului. 

— Bună ziua, bunică Augusta! Bună ziua, Jason Bragel! Bună 
ziua, Daniel Rosenfeld! 

Cei trei interpelaţi rămân cu gurile căscate, incapabili să răs- 
pundă. Prin urmare nu murise! Trăia acolo! Cum putea să tră- 
iască aici? Nu ştiu cu ce întrebare să înceapă... 

— Bine aţi venit în mica noastră comunitate. 

— Unde ne aflăm? 

— Aici vă aflaţi într-un templu protestant construit de Jean 
Androuet Du Cerceau la începutul secolului al XVII-lea. Androuet 
a devenit celebru construind hotelul Sully de pe strada Saint- 
Antoine din Paris, dar capodopera lui cred că rămâne acest 
templu subteran. Kilometri de tuneluri din piatră cioplită. După 
cum aţi văzut, pe toate traseele există aer. Probabil că a 
amenajat guri de aerisire, sau a folosit pungile de aer ale 
galeriilor naturale. Nici măcar nu poţi înţelege cum a procedat. 
Şi asta nu e totul; nu avem numai aer, ci şi apă. Cu siguranţă că 
aţi remarcat râuleţele care traversează anumite porţiuni de 
tunel. Priviţi, e unul care ajunge aici. 

Şi arătă spre originea acelui susur permanent — o fântână 
sculptată plasată în spatele orgii. 


— De-a lungul vremii, mulţi oameni s-au retras aici pentru a 
găsi liniştea şi seninătatea necesare pentru a întreprinde lucruri 
care cereau, să spunem... multă atenţie. Unchiul meu Edmond 
descoperise într-o carte veche existenţa acestei ascunzători şi în 
acest loc lucra. 

Jonathan se apropie şi mai mult de ei. Din fiinţa lui emană o 
blândeţe şi o relaxare puţin obişnuite. Augusta e de-a dreptul 
uluită. 

— Dar probabil că sunteţi extenuaţi. Urmaţi-mă. 

Deschide uşa prin care îşi făcuse apariţia şi îi conduse într-o 
încăpere unde se află câteva divane dispuse în cerc. 

— Lucie! strigă el, avem musafiri! 

— Lucie? E şi ea cu tine? izbucneşte fericită Augusta. 

— Hmm, câţi sunteţi aici? întreabă Daniel. 

— Până acum eram optsprezece: Lucie, Nicolas, cei opt 
pompieri, inspectorul, cei cinci jandarmi, comisarul şi cu mine. 
Pe scurt, toţi cei care şi-au dat osteneala să coboare. Îi veţi 
vedea în curând. Scuzaţi-ne, dar pentru comunitatea noastră 
acum e patru dimineaţa, şi toată lumea doarme. Numai eu m- 
am trezit din cauza venirii voastre. Aţi făcut ditamai tămbălăul 
pe culoare... 

Lucie îşi făcu şi ea apariţia, în halat de casă. 

— Bună ziua! 

Înaintă zâmbitoare şi îi sărută pe toţi trei. În spatele ei, nişte 
siluete în pijama scoteau capul pe o uşă pentru a-i vedea pe 
“noii veniţi”. 

Jonathan aduse o carafa mare cu apă de la fântână şi 
pahare. 

— O să vă lăsăm singuri un moment ca să ne îmbrăcăm şi să 
ne pregătim. Noii veniţi sunt totdeauna întâmpinați cu o mică 
serbare, dar acum nu aveam de unde să ştim că veţi pica în 
toiul nopţii... 

Augusta, Jason şi Daniel stau nemişcaţi. Toată această 
poveste era mai mult decât fantastică. Daniel se ciupeşte deo- 
dată de braţ. Augusta şi Jason găsesc ideea excelentă şi fac şi ei 
la fel. Dar nu, realitatea merge uneori mult mai departe decât 
visul. Se uită unul la altul, încântați la culme de deruta lor, şi îşi 
zâmbesc. 

Câteva ore mai târziu s-au adunat cu toţii şi stau pe divane. 
Augusta, Jason şi Daniel şi-au venit în fire şi acum sunt dornici 


să ştie tot. 

— Vorbeai mai adineauri de guri de aerisire. Suntem departe 
de suprafaţă? 

— Nu, cel mult trei-patru metri. 

— Înseamnă că putem ieşi din nou în aer liber? 

— Nu, nu. Jean Androuet Du Cerceau a situat şi şi-a construit 
templul chiar sub o stâncă plată, imensă, deosebit de solidă — 
granit! 

— E totuşi străpunsă de o gaură de mărimea unui braţ, com- 
pletă Lucie. Şi acest orificiu servea drept gură de aerisire. 

— Servea? 

— Da, acestui canal i s-a dat o altă întrebuințare. Nu e nici o 
nenorocire, există alte canale de ventilaţie laterale. Vedeţi bine 
că avem destul aer, nu ne sufocăm... 

— Nu putem ieşi afară? 

— Nu. Sau, în orice caz, nu pe acolo pe sus. 

Jason părea foarte preocupat. 

— Bine, Jonathan, atunci de ce ai construit acel zid mobil, 
grilajul, podeaua care îţi fuge de sub picioare şi plasa?... Suntem 
blocaţi total "aici! 

— Asta am şi intenţionat. A fost nevoie de multă cheltuială şi 
eforturi. Dar era necesar. Când am ajuns prima dată în acest 
templu, am dat peste pupitru. Pe lângă Enciclopedia cunoaşterii 
relative şi absolute am mai găsit şi o scrisoare adresată mie. lat- 
O. 

Noii sosiți citesc: 


"Dragul meu Jonathan, 

Te-ai hotărât să cobori, în ciuda avertismentului meu. Prin 
urmare eşti mai curajos decât credeam. Bravo. După părerea 
mea nu aveai decât o şansă din cinci ca să reuşeşti. Mama ta 
îmi vorbise despre spaima pe care ţi-o provoacă întunericul. 
Dacă ai ajuns aici, înseamnă că ai reuşit, printre altele, să-ţi 
învingi acest handicap şi că voinţa ta a devenit mai fermă. Vom 
avea nevoie de ea. 

În această mapă vei găsi Enciclopedia cunoaşterii relative şi 
absolute care, în ziua când îţi scriu aceste cuvinte, cuprinde 288 
de capitole în care e vorba de cercetările mele. Doresc să le 
continui, merită osteneala. 

Majoritatea acestor cercetări au ca obiect civilizaţia furni- 


cilor. În fine, vei citi şi vei înţelege. Dar în prima fază vreau să-ți 
cer un lucru foarte important. Până în momentul în care ai ajuns 
aici, nu am avut timp să fixez protecţiile (dacă aş fi reuşit, n-ai fi 
găsit această scrisoare concepută astfel) secretului meu. 

Iti cer să le construieşti tu. Am început să fac nişte schiţe, 
dar cred că vei putea îmbunătăţi aceste sugestii, având în 
vedere cunoştinţele tale. Obiectivul acestor mecanisme este 
simplu. Trebuie ca oamenii să nu poată pătrunde cu uşurinţă în 
bârlogul meu, iar cei care reuşesc să nu mai poată face 
niciodată cale întoarsă pentru a povesti ceea ce au găsit. 

Sper că vei reuşi şi că acest loc îţi va aduce tot atâtea 
«bogății» pe cât mi-a adus şi mie. 

Edmond." 


— Jonathan a intrat în joc, le explică Lucie. A construit toate 
capcanele prevăzute, şi aţi putut constata că funcţionează. 

— Dar cadavrele? Sunt ale unor oameni ucişi de şobolani? 

— Nu. (Jonathan zâmbi.) Vă asigur că nu a murit nimeni în 
această subterană de când s-a stabilit aici Edmond. Cadavrele 
pe care le-aţi văzut datează de cel puţin cincizeci de ani. Nu se 
ştie ce dramă a avut loc aici în perioada aceea. O sectă oare- 
care... 

— Înseamnă că nu vom mai putea niciodată ieşi la 
suprafaţă? întrebă Jason neliniştit. 

— Niciodată. 

— Ar trebui să ajungi la gaura de deasupra plasei (care e lao 
înălţime de opt metri!), să treci prin grilaj în celălalt sens, ceea 
ce e imposibil, şi pe urmă să mai treci şi de zid (or, Jonathan nu 
a prevăzut nici un sistem de deschidere pe partea asta)... 

— Fără a mai vorbi de şobolani... 

— Cum ai reuşit să aduci şobolani aici jos? întrebă Daniel. 

— A fost ideea lui Edmond. Instalase o pereche de rattus 
norvegicus, o specie deosebit de mare şi de agresivă, într-o 
crăpătură a stâncii, cu o mare rezervă de hrană. Ştia că era o 
bombă cu explozie întârziată. Când sunt bine hrăniţi, şobolanii 
se reproduc cu o viteză exponențială. În fiecare lună câte şase 
pui, pregătiţi şi ei să procreeze după două săptămâni... Pentru a 
se apăra de ei, Edmond folosea un spray cu feromoni de agresi- 
une insuportabili pentru aceşti rozători. 

— Inseamnă că ei l-au omorât pe Ouarzazate? întrebă 


Augusta. 

— Din nenorocire, da. lar Jonathan nu prevăzuse că şobolanii 
care vor trece de cealaltă parte a “zidului piramidei" vor deveni 
şi mai feroci. 

— Unul dintre colegii mei, care avea repulsie faţă de şobo- 
lani, s-a despărţit brusc de noi când una din acele jivine mari i-a 
sărit în faţă şi i-a mâncat o bucată de nas. A urcat imediat, zidul 
nici măcar nu a avut timp să se închidă la loc. Ce mai ştiţi de el? 
întrebă un jandarm. 

— Am auzit că şi-a pierdut minţile şi că l-au închis într-un 
azil, răspunse Augusta, dar nu sunt decât zvonuri. 

Apoi vrea să-şi ia paharul cu apă, dar remarcă că pe masă 
sunt o sumedenie de furnici. Scoate un țipăt şi, instinctiv, 
mătură masa cu dosul palmei. Jonathan se repede imediat şi o 
prinde de mână. Privirea lui dură contrastează catastrofal cu 
seninătatea care domnise până atunci în rândul grupului. Rea- 
pare şi vechiul lui tic al gurii, de care părea că se vindecase. 

— Să nu mai faci... niciodată... asta! 


Singură în încăperea ei, Belo-kiu-kiuni devorează distrată o 
serie de ouă; la urma urmelor, e hrana ei preferată. 

Ştie că aşa-zisa 801 nu e numai o ambasadoare a noii cetăţi. 
56, sau mai curând regina Chli-pou-ni, de vreme ce vrea să-şi 
spună astfel, a trimis-o pentru a continua ancheta. 

Nu are de ce să-şi facă griji; războinicele cu parfum de 
stâncă îi vor veni de hac fără probleme. Mai ales şchioapa, atât 
de dotată în arta de a-i scăpa pe alţii de povara vieţii — o 
artistă! 

Totuşi, e a patra oară când Chli-pou-ni îi trimite nişte amba- 
sadoare cam prea curioase. Primele au fost ucise mai înainte de 
a găsi sala unde se află lomecuza. Următoarele au sfârşit din 
cauza substanţelor halucinogene ale coleopterei otrăvite. 

Dar această 801 se pare că a coborât imediat ce s-a 
terminat întrevederea cu Matca. Se vede treaba că sunt din ce 
în ce mai nerăbdătoare să moară! Numai că de fiecare dată 
ajung şi mai în adâncul Cetăţii. Şi dacă una din ele ar ajunge 
totuşi să găsească tunelul secret? Şi dacă ar descoperi secretul? 
Şi dacă i-ar răspândi parfumul?... 

Roiul n-ar înţelege. Războinicele antistres ar avea puţine 


şanse să înăbuşe la timp informaţia. Cum vor reacţiona fiicele 
ei? 

Una din războinicele cu parfum de stâncă intră în mare 
grabă. 

Spioana a reuşit să învingă lomecuza! E jos! 

Trebuia să se întâmple şi asta... 


666 e numărul fiarei (Apocalipsa după sfântul loan). 
Dar cine pentru cine va fi fiara? 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Jonathan dădu drumul mâinii bunicii sale. Ca să evite stin- 
ghereala care ar fi urmat, Daniel încercă o diversiune. 

— Dar acel laborator de la intrare la ce serveşte? 

— E Piatra de la Rosetta! Toate eforturile noastre sunt 
canalizate spre o singură ambiţie: să comunicăm cu ele! 

— Ele... care ele? 

— Ele: furnicile. Urmaţi-mă. 

Părăsesc salonul şi intră în laborator. Jonathan, foarte la lar- 
gul său în postura de continuator al lui Edmond, ia dintr-un 
suport o eprubetă plină de furnici şi o ridică la nivelul privirii. 

— Vedeţi, acestea sunt nişte fiinţe. Nişte fiinţe cu totul 
aparte. Nu sunt pur şi simplu nişte insecte mici şi neînsemnate, 
iar unchiul meu a înţeles numaidecât asta... Furnicile constituie 
a doua mare civilizaţie terestră. lar Edmond este un fel de 
Cristofor Columb, care a descoperit un alt continent la picioarele 
noastre. El a fost primul care a înţeles că, înainte de a căuta 
extratereştri până la marginile spaţiului, se cuvenea mai întâi să 
intrăm în legătură cu... intratereştrii. 

Nimeni nu spune nimic. Augusta îşi aminteşte. Cu câteva zile 
în urmă, pe când se plimba prin pădurea Fontainebleau, a simţit 
deodată ceva foarte mic trosnindu-i sub toc. Călcase pe un grup 
de furnici. Se aplecase spre ele. Toate muriseră, dar ceva o 
intrigase. Furnicile erau aliniate în aşa fel încât formau o 
săgeată cu vârful întors invers... 

Jonathan a pus la loc eprubetă. Işi reia expunerea: 


— Când s-a întors din Africa, Edmond a găsit acest imobil, 
subterana şi apoi templul. Era un loc ideal, aşa că şi-a instalat 
aici laboratorul... Prima etapă a cercetărilor a constat în desci- 
frarea feromonilor de dialog ai furnicilor. Această maşină este 
un spectrometru de masă. După cum îi e şi numele, aparatul 
indică spectrul masei, descompune Orice materie enumerând 
atomii care o compun... Am citit notițele unchiului meu. La 
început îşi aşeza furnicile-cobai sub un clopot de sticlă legat 
printr-un tub aspirant la spectrometrul de masă. Punea furnica 
în contact cu o bucată de măr; când aceasta întâlnea o altă 
furnică, îi spunea în mod inevitabil: "Vezi că în direcţia aia e 
măr." În sfârşit, asta a fost ipoteza iniţială. El aspira feromonii 
emişi, îi descifra şi ajungea la o formulă chimică... "Vezi că e 
măr la nord", de exemplu, se spune: "metil-4 metilpirol-2 
carboxilat". Cantităţile sunt infime, de ordinul a 2-3 picograme 
(1012) la frază... Dar e suficient. In felul ăsta afla cum se spune 
"măr" şi "la nord". A continuat experienţa cu o mulţime de 
obiecte, alimente sau situaţii. Şi aşa a obţinut un adevărat 
dicţionar. După ce a înţeles numele a vreo sută de fructe, vreo 
treizeci de flori şi vreo zece direcţii, a ştiut să afle feromonii de 
alertă, feromonii plăcerii, sugestiei, descrierii; şi a întâlnit chiar 
sexuaţi care l-au învăţat cum să exprime "emoţiile abstracte" 
ale celui de-al şaptelea segment antenar... Totuşi, nu-i era de 
ajuns să ştie să le "asculte". Acum voia să le vorbească, să 
stabilească un adevărat dialog cu ele. 

— Fantastic! murmură profesorul Daniel Rosenfeld. 

— A început prin a face să corespundă fiecare formulă 
chimică cu o sonoritate de tip silabă. Metil-4 metilpirol-2 car- 
boxilat se va spune de exemplu MT4MTP2CX, apoi Metepa- 
metepedocex. Şi la sfârşit, a înmagazinat în memoria ordinato- 
rului: Metepametepe = măr; docex = se află la nord. Ordinatorul 
face traducerea în ambele sensuri. Când percepe "docex" tra- 
duce textual "se află la nord". Şi când se tastează "se află la 
nord", transformă această propoziţie în "docex", ceea ce 
declanşează emiterea de carboxilat de către acest aparat 
emiţător... 

— Un aparat emiţător? 

— Da, această maşină. 

Le arătă un fel de bibliotecă formată din mii de fiole mici, 
flecare terminându-se printr-un tub, flecare tub branşat la o 


pompă electrică. 

— Atomii conţinuţi în flecare fiolă sunt aspiraţi de această 
pompă, apoi proiectaţi în acest aparat care îi triază şi îi 
calibrează, dozându-i cu precizie, conform indicaţiilor din 
dicţionarul informatic. 

— Extraordinar, interveni din nou Daniel Rosenfeld, pur şi 
simplu extraordinar. Şi chiar a reuşit să dialogheze? 

— Hmm... In acest stadiu e mai bine să vă citesc notele din 
Enciclopedie. 


FRAGMENTE DE CONVERSAŢIE: Fragment din prima con- 
versaţie cu o formică rufa de tip războinic. 

OM: Mă recepţionezi? 

FURNICA: crrrrrrrr. 

OM: Emit, mă recepţionezi? 

FURNICA: crrrrrrrrcerrrcrrrrrrrrrr. Ajutor. 

(N.B. Au fost modificate câteva reglaje. Emisiile erau mult 
prea puternice, asfixiind subiectul. Butonul de reglare a emisiei 
trebuie potrivit la 1. In schimb, butonul de reglare a recepţiei 
trebuie să fie dus până la 10, pentru a nu se pierde nici o 
moleculă.) 


OM: Mă recepţionezi? 

FURNICA: Bougu. 

OM: Emit, mă auzi? 

FURNICA: Zgugnu. Ajutor. Sunt închisă. 


Extras din cea de a treia conversaţie. 

(N.B. De data asta, vocabularul a fost îmbogăţit cu optzeci 
de cuvinte. Emisia a fost şi de data asta prea puternică. Altă 
reglare; butonul trebuie dus până aproape de zero.) 

FURNICA: Ce? 

OM: Ce spui? 

FURNICA: Nu înţeleg nimic. Ajutor! 

OM: Să vorbim mai încet! 

FURNICA: Emiţi prea tare! Antenele mele sunt saturate. 
Ajutor! Sunt închisă. 

OM: Acum e bine? 

FURNICA: Nu, nu ştii să dialoghezi? 

OM: Păi... 


FURNICA: Cine eşti? 

OM: Sunt un animal mare. Mă numesc ED-MOND. 

Sunt un OM. 

FURNICA: Ce spui? Nu înţeleg nimic. Ajutor! Săriţi! Sunt 
închisă!... 

(N.B. Subiectul a murit la cinci secunde după acest dialog. Să 
fie emisiile încă prea toxice? l-a fost frică?) 


Jonathan îşi întrerupe lectura. 

— După cum vedeţi, nu e deloc simplu! Pentru a le vorbi nu 
e suficient doar să ai un vocabular bogat. Şi pe lângă asta, 
limbajul furnicilor nu funcţionează ca al nostru. În afară de 
emisiile de dialog propriu-zise, mai sunt percepute şi emisiile 
celorlalte unsprezece segmente antenare. Acestea transmit 
identitatea individului, preocupările, psihicul lui... un fel de stare 
de spirit globală care e necesară bunei înţelegeri între indivizi. 
Aşa că Edmond a trebuit să abandoneze. Vă citesc notele lui. 


CE PROST SUNT: Ce prost sunt! 

Chiar dacă ar exista extratereştri, tot nu i-am putea înţelege. 
Mai mult ca sigur că reperele noastre nu pot fi identice. Ne vom 
apropia de ei întinzându-le mâna şi s-ar putea ca pentru ei, 
acesta să însemne un gest de ameninţare. Nu reuşim să-i 
înţelegem nici măcar pe japonezi cu sinuciderea lor rituală, sau 
pe indieni cu castele lor. Nu reuşim să ne înţelegem între noi... 
Cum am. putut avea vanitatea de a înţelege furnicile? 


801 nu mai are decât un ciot de abdomen. Chiar dacă a 
putut să omoare la timp lomecuza, lupta împotriva războinicelor 
cu parfum de stâncă, dusă în crescătoria de ciuperci, a micşorat- 
o al naibii de mult. Cu atât mai rău, sau cu atât mai bine: e mai 
uşoară fără abdomen. 

Porneşte pe culoarul larg, săpat în granit. Cum au putut oare 
nişte mandibule de furnici să realizeze aşa ceva? 

Jos, descoperă ceea ce-i indicase Chli-pou-ni: o sală plină de 
alimente. Abia a făcut câţiva paşi în această sală că dă de o altă 
intrare. O ia pe-acolo şi în curând se pomeneşte într-un oraş, un 
oraş care miroase tot a stâncă! O cetate sub Cetate. 


— Prin urmare nu a reuşit? _ 

— Într-adevăr, a meditat mult la acest eşec. Îşi zicea că nu 
exista nici o posibilitate, că fusese orbit de etnocentrismul lui. Şi 
apoi necazurile l-au trezit la realitate. Vechea lui mizantropie a 
fost factorul declanşator. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vă amintiţi, profesore, mi-aţi spus că lucra într-o societate 
numită "Sweetmilk Corporation şi că avusese neînţelegeri cu 
colegii lui. 

— Adevărat! 

— Unul din superiorii lui îi scotocise în birou. lar acest supe- 
rior nu era altul decât Marc Leduc, fratele profesorului Laurent 
Leduc! 

— Entomologul? 

— În persoană. 

— Incredibil... A venit la mine, pretindea că e prieten cu 
Edmond şi a coborât în pivniţă. 

— A coborât în pivniţă? 

— Oh! nici o grijă, n-a ajuns prea departe. N-a putut să 
treacă de zidul piramidei, aşa că s-a întors. 

— Mmmm, venise şi la Nicolas în încercarea de a pune mâna 
pe Enciclopedie. Bun... Prin urmare, Marc Leduc remarcase că 
Edmond lucra cu pasiune la nişte schiţe de maşini (de fapt, 
primele schiţe ale Pietrei de la Rosetta). A reuşit să deschidă 
dulapul din biroul lui Edmond şi a dat peste o mapă, în care era 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. A găsit acolo toate 
planurile primei maşini de comunicare cu furnicile. Când a 
înţeles la ce folosea acel aparat (şi existau suficiente adnotări ca 
să priceapă), i-a vorbit despre asta fratelui său. Acesta, evident, 
s-a arătat foarte interesat şi i-a cerut imediat să fure docu- 
mentele... Dar Edmond băgase de seamă că cineva îi scotocise 
prin lucruri şi, pentru a le proteja de o nouă vizită, a pus în ser- 
tar patru viespi ichneumon. Când Marc Leduc a făcut o nouă 
tentativă, a fost înţepat de aceste insecte care au prostul obicei 
să-şi depună larvele vorace în corpurile în care-şi înfig acul. A 
doua zi, Edmond a descoperit urma înţepăturilor şi a vrut să-l 
demaşte public pe vinovat. Urmarea o cunoaşteţi, el a fost alun- 
gat. 

— Şi fraţii Leduc? 


— Marc Leduc a fost aspru pedepsit! Larvele de ichneumon îl 
devorau din interior. Chestia asta a durat foarte multă vreme, 
câţiva ani pare-mi-se. Larvele nu reuşeau să iasă din acel corp 
imens pentru a se metamorfoza în viespi şi de aceea săpau în 
toate direcţiile în căutarea unei ieşiri. Până la urmă durerea a 
devenit atât de insuportabilă încât omul s-a aruncat în faţa 
metroului. Am citit şi eu întâmplător în ziare. 

— Şi Laurent Leduc? 

— A încercat tot ce i-a stat în putinţă ca să regăsească 
maşina... 

— Spuneai că asta i-a redat lui Edmond dorinţa de a 
continua. Ce legătură există între aceste întâmplări, destul de 
vechi, şi cercetările lui? 

— Mai târziu, Laurent Leduc a luat legătura direct cu 
Edmond. l-a mărturisit că ştie de maşina "de vorbit cu furnicile”. 
Pretindea că-l interesează şi ca vrea să lucreze cu el. Edmond 
nu era neapărat ostil acestei idei, oricum bătea pasul pe loc şi 
se gândea dacă nu cumva ar fi fost binevenit un ajutor din 
afara. "Vine un moment când nu poţi merge mai departe sin- 
gur", zice Biblia. Edmond era gata să-l conducă pe Leduc în 
bârlogul lui, dar înainte de asta voia să-l cunoască mai bine. Au 
stat mult de vorbă. Când Laurent a început să laude ordinea şi 
disciplina furnicilor, insistând pe faptul că dialogul cu ele va 
permite cu siguranţă omului să le imite, Edmond a văzut roşu în 
faţa ochilor. L-au apucat pandaliile şi l-a rugat să nu mai pună 
niciodată piciorul în casa lui. 

— Pfff, asta nu mă miră, suspină Daniel. Leduc face parte 
dintr-o şleahtă de etnologi, cei mai răi din şcoala germană, care 
vor să modifice omenirea copiind dintr-un anumit unghi obice- 
iurile animalelor. Simţul teritoriului, disciplina din furnicare... 
astea sunt lucruri care stârnesc tot felul de închipuiri. 

— În consecinţă, Edmond avea un pretext să se apuce de 
treabă. Va dialoga cu furnicile într-o perspectivă... politică. 
Credea că trăiesc după un sistem anarhist şi voia ca ele să-i 
confirme acest lucru. 

— Evident! murmură Bilsheim. 

— Totul devenea o provocare lansată omului. Unchiul meu a 
reflectat multă vreme la această problemă şi şi-a zis că cel mai 
bun mijloc de comunicare era fabricarea unei "furnici robot". 

Jonathan flutură nişte foi de hârtie pline cu desene. 


— lată-i planurile. Edmond l-a botezat "Doctorul Living- 
stone". E din plastic. Nu vă mai spun ce muncă de ceasornicar a 
însemnat fabricarea acestei mici capodopere! Nu numai că are 
toate articulațiile, care sunt puse în mişcare de motoare 
electrice microscopice branşate la o baterie plasată în abdomen, 
dar antena cuprinde într-adevăr unsprezece segmente capabile 
să emită simultan unsprezece feromoni diferiţi!... Există o 
singură diferenţă între Doctorul Livingstone şi o furnică 
adevărată: el e branşat la unsprezece tuburi, fiecare de 
grosimea unui fir de păr, strânse într-un fel de cordon ombilical 
de mărimea unei sfori. 

— Fantastic! Pur şi simplu fantastic! se entuziasmează Jason. 

— Dar unde este Doctorul Livingstone? întreabă Augusta. 


E urmărită de războinice cu parfum de stâncă. 801, gata s-o 
ia la sănătoasa, descoperă brusc o galerie foarte largă şi se 
repede înăuntru. Ajunge astfel într-o sală enormă, în centrul 
căreia stă o furnică ciudată, depăşind mărimea medie. 

801 se apropie cu prudenţă de ea. Mirosurile ciudatei furnici 
solitare nu sunt decât pe jumătate adevărate. Ochii nu-i strălu- 
cesc, pielea pare acoperită cu vopsea neagră... Tânăra chlipou- 
kaniană ar vrea să înţeleagă. Cum poate fi cineva atât de puţin 
furnică? 

Dar luptătoarele au şi descoperit-o. Şchioapa se apropie de 
una singură, provocând-o la luptă. Se repede la antenele ei şi 
începe să i le muşte. Amândouă se rostogolesc pe sol. 

801 îşi aminteşte de sfaturile mamei sale: Vezi unde te 
loveşte cu predilecție adversarul; deseori chiar acela e punctul 
lui slab... În consecinţă, imediat ce o apucă de antene, şchioapa 
se zvârcoleşte disperată. Probabil că are antenele 
hipersensibile, sărmana! 801 i le taie scurt şi reuşeşte să fugă. 
Dar pe urmele ei se năpusteşte acum o haită de peste cincizeci 
de ucigaşe. 


— Vreţi să ştiţi unde se află Doctorul Livingstone? Urmăriţi 
firele care pleacă de la spectrometrul de masă... 

Nou-veniţii remarcă un fel de tub transparent, mergând de-a 
lungul stativului, până la perete, urcând spre tavan, pentru ca în 


sfârşit să pătrundă într-un fel de ladă mare de lemn, atârnată în 
centrul templului, perpendicular pe orgă. Acea ladă e, după 
toate aparențele, plină cu pământ. Toţi îşi întind gâturile ca s-o 
vadă mai bine. 

— Dar parcă spuneai că deasupra capetelor noastre e o 
stâncă indestructibilă, remarcă Augusta. 

— Da, dar v-am mai spus şi că există un canal de ventilaţie 
pe care nu-l mai folosim... 

— Şi dacă nu mai e folosit, continuă inspectorul Galin, asta 
nu înseamnă că l-am fi astupat noi! 

— Atunci, dacă nu voi, înseamnă că... 

— „înseamnă că ele! 

— Furnicile? 

— Exact! Deasupra acestei dale stâncoase e implantată o 
cetate gigantică de furnici roşcate, ştiţi, acele insecte care con- 
struiesc în păduri domuri mari din crenguţe de copac... 

— După evaluările lui Edmond, acolo sus ar fi peste zece 
milioane! 

— Zece milioane? Dar ar putea să ne omoare pe toţi! 

— Nu, fără panică, nu avem de ce ne teme. Mai întâi pentru 
că ne vorbesc şi ne cunosc. Şi apoi pentru că nu toate furnicile 
din Cetate ştiu de existenţa noastră. 

Abia a terminat de vorbit Jonathan că o furnică aterizează 
din lada prinsă în tavan pe fruntea Luciei. Tânăra femeie 
încearcă s-o prindă cu mâna, dar 801 intră în panică şi se pierde 
în părul ei roşcat, alunecă pe lobul urechii, coboară cu rapiditate 
pe ceafa, pătrunde în bluză, ocoleşte sânii şi buricul, aleargă pe 
pielea fină a coapselor, cade până la gleznă şi, de acolo, se 
aruncă pe sol. Stă un moment să se orienteze... şi se năpusteşte 
spre una din gurile de aerisire laterale. 

— Ce-a apucat-o? 

— Habar n-am. Oricum, a fost atrasă de curentul de aer 
proaspăt al gurii de aerisire, va ajunge la suprafaţă fără nici o 
problemă. 

— Dar în partea aceea nu-şi va găsi Cetatea, va ieşi mult la 
estul Federaţiei, nu? 


Spioana a reuşit să fugă! Dacă mai continuă aşa, atunci va 
trebui să atacăm aşa-zisa a şaizeci şi cincea cetate... 


"Cu antenele pleoştite, luptătoarele cu parfum de stâncă au 
dat raportul. După plecarea lor, Belo-kiu-kiuni îşi frământă un 
moment mintea cu acest grav eşec al politicii sale de păstrare a 
secretului. Apoi, foarte ostenită, îşi reaminteşte modul în care 
începuse totul. 

Pe când era foarte tânără, fusese şi ea confruntată cu unul 
din acele fenomene înspăimântătoare care lasă să se presupună 
existenţa unor entităţi gigantice. Imediat după roirea ei văzuse 
o placă neagră strivind câteva regine fecunde, fără ca măcar să 
le mănânce. Mai târziu, după ce dăduse naştere cetăţii sale, 
reuşise să organizeze o întâlnire pe această temă, la care 
participaseră majoritatea reginelor — mame sau fiice. 

Îşi amintea foarte bine. Prima vorbise Zoubi-zoubi-ni. 
Povestise că peste câteva din expedițiile ei căzuseră nişte ploi 
de bile trandafirii, provocând peste o sută de morți. 

Celelalte surori îi întăriseră spusele. Fiecare avea lista ei de 
morţi şi mutilaţi de asemenea bile sau de plăci negre. 

Cholb-gahi-ni, o matcă bătrână, atrăsese atenţia că, după 
spusele martorilor, bilele roz păreau că nu se deplasează decât 
în formaţii de câte cinci. 

O altă soră, Roubg-fayli-ni, găsise o bilă roz nemişcată la 
aproximativ trei sute de capete sub sol. Bila roz se prelungea cu 
o substanţă moale având un miros destul de puternic. O 
străpunseseră atunci cu mandibulele şi în cele din urmă dădu- 
seră peste nişte tije tari şi albe... de parcă aceste animale ar fi 
avut o carapace în interiorul corpului, în loc s-o aibă în exterior. 

La sfârşitul adunării, când toate căzuseră de acord asupra 
faptului că astfel de fenomene depăşeau orice înţelegere, regi- 
nele hotărâseră să păstreze un secret absolut pentru a evita 
panica în furnicare. 

La rândul ei, Belo-kiu-kiuni s-a gândit de îndată să-şi orga- 
nizeze propria "poliţie secretă", o celulă de lucru formată la 
vremea aceea din vreo cincizeci de luptătoare. Ele aveau misi- 
unea să-i elimine pe cei ce fuseseră martori ai fenomenelor cu 
bile roz sau cu plăci negre pentru a evita orice criză de nebunie 
colectivă în Cetate. 

Numai că într-o zi se petrecuse ceva incredibil. 

O lucrătoare dintr-o cetate necunoscută fusese capturată de 
războinicele ei cu parfum de stâncă. Matca o cruţase, pentru că 
ceea ce povestea aceasta era şi mai ciudat decât tot ce se 


auzise până atunci. 

Lucrătoarea pretindea că fusese răpită de nişte bile roz! 
Acestea o aruncaseră într-o închisoare transparentă, împreună 
cu alte câteva sute de furnici. Fuseseră supuse la tot felul de 
experienţe. De obicei erau puse sub un clopot şi primeau par- 
fumuri foarte concentrate. La început a fost foarte dureros, apoi 
parfumurile au fost treptat diluate iar mirosurile se transforma- 
seră atunci în cuvinte! 

În cele din urma, prin intermediul acelor parfumuri şi 
clopote, bilele roz le vorbiseră, prezentându-se ca fiind nişte 
animale enorme care îşi ziceau "oameni". Ei (sau ele) au decla- 
rat că sub Cetate exista un culoar săpat în granit şi că voiau să-i 
vorbească reginei. Aceasta putea fi sigură că nu i se va face nici 
un rău. 

După aceea totul se petrecuse foarte repede. Belo-kiu-kiuni 
se întâlnise cu "furnica ambasadoare", Doc-to-rul Li-ving-stone. 
Era o furnică ciudată, prelungită cu un intestin transparent. Dar 
se putea discuta cu ea. 

Dialogaseră multă vreme. La început nu se înțelegeau deloc. 
Dar era limpede că amândouă erau cuprinse de aceeaşi 
exaltare. Şi păreau că au atât de multe lucruri să-şi spună... 

Mai târziu, oamenii instalaseră lada plină cu pământ la ieşi- 
rea din canalul de aerisire. Şi Matca înzestrase cu ouă această 
nouă Cetate. Fără ştirea celorlalte fiice ale ei. 

Dar Bel-o-kan 2 era mai mult decât oraşul luptătoarelor cu 
parfum de stâncă. Ea devenise Cetatea-de-legătură dintre 
lumea furnicilor şi lumea oamenilor. Acolo se afla în permanenţă 
Doc-to-rul Li-ving-stone (un nume destul de ridicol, de altfel). 


FRAGMENTE DE CONVERSAŢIE: Fragment din cea de a 
optsprezecea conversaţie cu regina Belo-kiu-kiuni: 

FURNICA: Roata? E incredibil că nu am avut ideea să folosim 
roata. Când mă gândesc că toate i-am văzut pe acei gândaci de 
bălegar împingându-şi biluţele, şi că nici una dintre noi nu s-a 
gândit la roată! 

OM: Cum ai de gând să foloseşti această informaţie? 

FURNICA: Deocamdată nu ştiu. 


Fragment din a cincizeci şi şasea conversaţie cu regina Belo- 


kiu-kiuni: 

FURNICA: Ai intonaţia tristă. 

OM: Baobabii din cauza unei proaste reglări a orgii mele cu 
parfumuri. De când am adăugat limbajul emotiv, s-ar zice că 
maşina dă rateuri. 

FURNICA: Ai intonaţia tristă. 


FURNICA: Nu mai emiţi? 

OM: Cred că e o pură coincidenţă: Dar sunt într-adevăr trist. 

FURNICA: Ce s-a întâmplat? 

OM: Aveam o femelă. În lumea noastră masculii trăiesc 
multă vreme, aşa că trăim câte doi, un mascul cu o femelă. 
Aveam o femelă şi am pierdut-o acum câţiva ani. O iubeam, şi 
nu reuşesc s-o uit. 

FURNICA: Ce înseamnă "iubit"? 

OM: Poate că aveam aceleaşi mirosuri, mai ştii? 


Matca îşi aminteşte de sfârşitul o-mu-lui Ed-mond. Asta se 
întâmplase cu ocazia primului război împotriva piticelor. 
Edmond vrusese să le ajute. leşise din subterană. Dar tot mani- 
pulând feromoni, devenise total impregnat de ei. În aşa măsură 
încât, fără să ştie, în pădure era considerat... o furnică roşcată 
din Federație. Şi când viespile-de-brad (cu care erau în război în 
vremea aceea) i-au reperat mirosurile-paşaport, s-au năpustit 
toate asupra lui. 

L-au ucis luându-i drept un belokanian. Probabil că a murit 
fericit. 

Mai târziu, acest Jonathan şi comunitatea lui reluaseră con- 
tactul... 


Toarnă din nou hidromel în paharele noilor veniţi care îl 
hărţuiesc cu întrebări. 

— Asta înseamnă că Doctorul Livingstone e în stare să ne 
transmită vorbele acolo sus? 

— Da, şi noi putem să le ascultăm pe-ale lor. Răspunsurile 
apar pe acest ecran. Edmond a reuşit pe deplin! 

— Dar despre ce vorbeau? Despre ce vorbiţi? 

— Hmm... După reuşită, notele lui Edmond devin cam 


neclare. S-ar zice că nu vrea să noteze totul. Să spunem că la 
început s-au descris unul celuilalt şi fiecare şi-a descris propria 
lume. În felul ăsta am aflat că oraşul lor se numeşte Bel-o-kan şi 
că e pivotul unei federaţii de câteva sute de milioane de furnici! 

— Incredibil! 

— După aceea, cele două părţi au considerat că era prea 
devreme pentru ca informaţia să fie răspândită în rândul popu- 
laţiei. De aceea au încheiat un acord care garanta secretul abso- 
lut al "contactului" lor. 

— De aceea a insistat atât de mult Edmond ca Jonathan să 
meşterească acele capcane, intervine un pompier. Nu voia ca 
oamenii să afle prea curând. Îşi imagina cu oroare ce grozăvie 
ar fi făcut televiziunea, radioul şi ziarele din asemenea ştire. 
Furnicile devenind o lume! Vedea deja clipurile publicitare, 
brelocurile, tricourile imprimate, show-urile starurilor rock... 
toate idioţeniile care se puteau face în jurul acestei descoperiri. 

— La rândul ei, Belo-kiu-kiuni, regina lor, socotea că fiicele ei 
vor vrea să pornească imediat la luptă împotriva acestor străini 
periculoşi, adăugă Lucie. 

— Nu, cele două civilizaţii nu sunt încă pregătite să se 
cunoască şi — nu trebuie să ne facem iluzii — să se înţeleagă... 
Furnicile nu sunt nici fasciste, nici anarhiste, nici regaliste... ele 
sunt furnici, şi tot ceea ce priveşte lumea lor este diferit de a 
noastră. De altfel, în asta constă şi bogăţia ei. 

Autorul acestei declaraţii pasionate este comisarul Bilsheim. 
E cât se poate de evident că s-a schimbat mult de când a 
părăsit suprafaţa şi... pe şefa lui, Solange Doumeng. 

— Şcoala germană şi şcoala italiană se înşală, zise Jonathan, 
pentru că încearcă să le cuprindă într-un sistem de înţelegere 
"uman". Analiza rămâne neapărat grosolană. E ca şi cum ele ar 
încerca să înţeleagă viata noastră comparând-o cu a lor. Un fel 
de mirmecomorfism... Fiecare caracteristică a lor e fascinantă. 
Nu-i înţelegem pe japonezi, pe tibetani sau pe hinduși, dar cul- 
tura, muzica, filozofia lor sunt pasionante, chiar deformate de 
spiritul nostru occidental! lar viitorul Pământului nostru constă 
în încrucişarea raselor, asta e cum nu se poate mai clar. 

— Dar ce-ar putea să ne aducă nou furnicile în materie de 
cultură? zice cu uimire Augusta. 

Jonathan, fără să răspundă, îi face un semn soţiei sale. Lucie 
pleacă pentru câteva secunde şi se întoarce cu ceea ce pare a fi 


un borcan cu dulceaţă. 

— Priviţi, numai asta şi e o adevărată comoară! Mierat de 
păduche-de-frunză. Haide, gustaţi! 

Augusta luă prudentă cu degetul. 

— Hmmm, e foarte dulce... dar e grozav! Nu are deloc 
acelaşi gust ca mierea de albine. 

— Vezi! Dar nu te-ai întrebat cum facem ca să avem de mân- 
care în fiecare zi, în această fundătură din subsol? 

— Ei, ba da, chiar aşa... 

— Furnicile ne hrănesc cu mierat şi cu făina lor. Stochează 
acolo sus rezerve pentru noi. Dar asta nu e tot. Le-am copiat 
tehnica de cultivare a ciupercilor. ă 

Jonathan ridică capacul unei cutii mari de lemn. lnăuntru se 
văd ciuperci albe care cresc pe un pat de frunze fermentate. 

— Galin e marele nostru specialist în ciuperci. 

Inspectorul zâmbi cu modestie. 

— Mai am încă multe de învăţat. 

— Dar numai cu ciuperci, cu miere... nu vă lipsesc protei- 
nele? 

— De proteine se ocupă Max. 

Unul din pompieri arată cu degetul spre tavan. 

— Eu strâng toate insectele pe care furnicile le pun în cutiuţa 
din dreapta lăzii. Le fierbem ca să se desprindă cuticulele; în 
rest, arată ca nişte creveţi mici de tot. De altfel şi gustul e 
acelaşi. 

— Ştiţi, descurcându-ne bine, aici avem tot confortul dorit, 
adaugă un jandarm. Electricitatea e produsă de o minicentrală 
atomică, a cărei durată de viaţă este de cinci sute de ani. 
Edmond a instalat-o imediat după ce a sosit aici... Aerul trece 
prin canalele de aerisire, hrana ne vine de la furnici, avem izvo- 
rul nostru de apă proaspătă şi, în plus, avem o ocupaţie 
pasionantă. Avem impresia că suntem înaintaşii unei activităţi 
foarte importante. 

— Suntem ca nişte cosmonauti care ar trăi în permanenţă 
într-o bază şi ar dialoga uneori cu extratereștrii din vecinătate. 
Râd cu toţii. Un curent de bună dispoziţie le electrizează 

măduva spinării. Jonathan propune să se întoarcă în salon. 

— Ştiţi, multă vreme am căutat un mod de a-mi aduna pri- 
etenii în jurul meu. Am încercat comunităţi, falanstere... N-am 
reuşit niciodată. Până la urmă mi-am zis că sunt un simplu 


visător, ca să nu spun un imbecil. Dar aici... aici se petrec tot 
felul de lucruri. Suntem obligaţi să coabităm, să ne completăm, 
să gândim împreună. Nu avem de ales: dacă nu ne înţelegem, 
murim. Şi nimeni nu poate să fugă. Or, nu ştiu dacă asta se 
întâmplă datorită descoperirii unchiului meu sau lucrurilor pe 
care le învăţăm de la furnici, doar fiindcă există deasupra 
capetelor noastre, dar deocamdată comunitatea noastră merge 
de mama focului! 

— Merge, chiar fără vrerea noastră... 

— Uneori avem impresia că producem o energie comună din 
care fiecare îşi poate lua în mod liber. E ciudat. 

— Am mai auzit asta despre membrii organizaţiei Rose-Croix 
şi despre unele grupuri francmasone, zise Jason. Ei o numesc 
egregor: capitalul spiritual al "turmei". Ca un lighean unde fie- 
care îşi toarnă forţa, pentru a se face o supă de care să profite 
fiecare... In general, totdeauna există câte un hoţ care foloseşte 
energia celorlalţi în scopuri personale. 

— Aici nu avem astfel de probleme. Nu poţi avea ambiţii 
personale când trăieşti în grup mic sub pământ... 

Tăcere. 

— Şi apoi, vorbim din ce în ce mai puţin, nu mai avem nevoie 
de asta pentru a ne înţelege. 

— Da, aici se petrec tot felul de lucruri. Dar încă nu le 
înţelegem şi nu le controlăm. Încă nu am reuşit, ne aflăm abia la 
mijlocul călătoriei. 

Din nou tăcere. 

— Bun, pe scurt, sper să vă simţiţi bine în mica noastră 
comunitate... 


801 ajunge epuizată în cetatea ei natală. A reuşit! A reuşit! 
Chli-pou-ni realizează imediat o comunicare absolută ca să 
afle ce s-a întâmplat. Ceea ce aude îi confirmă cele mai rele pre- 

supuneri cu privire la secretul ascuns sub dala de granit. 
Imediat hotărăşte să atace cu forţele armate cetatea Bel-o- 
kan. Toată noaptea luptătoarele se echipează. Noua invenţie, 
legiunea de rinoceri zburători, e deja pregătită. 
103 683 emite o sugestie de plan. În timp ce o parte a arma- 
tei va lupta făţiş, douăsprezece legiuni vor ocoli tiptil Cetatea, 
încercând să ia cu asalt trunchiul regal. 


UNIVERSUL MERGE: Universul merge spre complexitate. De 
la hidrogen la heliu, de la heliu la carbon. Tot mai complex, tot 
mai sofisticat este sensul evoluţiei lucrurilor. Dintre toate 
planetele cunoscute, Pământul este cea mai complexă. Ea se 
află într-o zonă unde temperatura ei poate să varieze. E 
acoperită de munţi şi oceane. Dar dacă diversitatea formelor ei 
de viaţă e practic inepuizabilă, numai două se ridică deasupra 
tuturor prin inteligenţă. Furnicile şi oamenii. 

S-ar zice că Dumnezeu a folosit planeta Pământ ca să facă o 
experienţă. A lansat două specii, cu două filozofii complet 
opuse, în cursa spre conştiinţă, pentru a vedea care va merge 
mai repede. 

Scopul e, probabil, ajungerea la o conştiinţă colectivă 
planetară: fuziunea tuturor creierelor speciei. După părerea 
mea, aceasta va fi următoarea etapă a aventurii conştiinţei. 
Următorul nivel de complexitate. 

Cu toate acestea, cele două specii lidere au apucat pe căi de 
dezvoltare paralele: 

— pentru a deveni inteligent, omul şi-a umflat creierul până 
la o mărime monstruoasă. Un soi de conopidă mare şi roşiatică. 
— pentru a obţine acelaşi rezultat, furnicile au preferat să 
folosească mai multe mii de creiere mici unite prin nişte sisteme 

de comunicare foarte subtile. 

Ca valoare absolută, în grămada de firimituri a furnicilor e 
tot atâta materie cât în conopida omului. Lupta se dă deci cu 
arme egale. Dar ce s-ar întâmpla dacă ambele forme de 
inteligenţă, în loc să alerge paralel, ar coopera?... 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


Jean şi Philippe nu agreau decât televizorul şi, eventual, 
biliardul electric. Nici noul minigolf, recent amenajat cu mari 
cheltuieli, nu-i mai interesează. Cât priveşte plimbările prin 
pădure... Nimic nu li se pare mai neplăcut decât să fie obligaţi 
să iasă la aer. 

E adevărat că săptămâna trecută s-au distrat omorând 


broaşte, dar plăcerea a fost cam scurtă. 

Totuşi, azi, Jean pare să fi găsit o activitate cu adevărat 
demnă de interes. Işi duce amicul ceva mai departe de grupul 
de orfani, care culeg prosteşte frunze moarte ca să facă din ele 
tablouri neghioabe, şi îi arată un fel de con de ciment. O 
termitieră. 

Incep imediat să-l spargă, lovindu-l cu piciorul, dar nu iese 
nimic din el; e gol. Philippe se apleacă şi adulmecă. 

— A fost paradit de cantonier. Uite, pute a insecticid, au 
crăpat toate înăuntru. 

Se pregătesc amândoi să se ducă la ceilalţi, dezamăgiţi, 
când Jean descoperă de cealaltă parte a micului râuleţ o 
piramidă pe jumătate ascunsă sub un arbust. 

De data asta e pe bune! Un furnicar impresionant, un dom 
înalt de cel puţin uri metru! Coloane lungi de furnici intră şi ies, 
sute, mii de lucrătoare, de războinice, de exploratoare. DDT-ul 
încă nu a trecut pe-acolo. 

Jean sare într-un picior de bucurie. 

— Uite, ai văzut asta? 

— Oh nu! doar nu vrei să haleşti iar furnici... Ultimele aveau 
un gust scârbos. 

— Cine vorbeşte de halit? Ai în faţa ta un oraş, cum ar fi New 
York sau Mexico. Ţii minte ce spunea la televizor? Înăuntru 
populaţia viermuieşte. Uită-te la toate idioatele astea care trag 
ca nişte proaste! 

— Mda... Ai văzut că Nicolas, tot interesându-se de furnici, 
până la urmă a dispărut? Eu sunt sigur că în fundul pivniţei lui 
erau furnici şi că l-au halit. Şi să ştii că mie nu-mi convine să 
stau lângă ch estia asta. Nu-mi place! Chiar ieri am văzut nişte 
scârboase de furnici ieşind dintr-o gaură de minigolf; poate că 
voiau să-şi facă acolo cuib... Porcăria porcăriilor de furnici! 

Jean îi scutură de umăr. 

— Păi tocmai d aia! Ţie nu-ţi plac furnicile, mie nici atât. Să 
le omorâm! Să-l răzbunăm pe prietenul nostru Nicolas! 

Sugestia reţine interesul lui Philippe. 

— Să le omorâm? 

— Sigur că da! De ce nu? Să dăm foc acestui oraş! îţi 
închipui Mexico în flăcări, doar aşa, că vrea muşchii mei? 

— OK, o să-i dăm foc. Mda. Pentru Nicolas... 

— Stai asa, am chiar o idee mai bună: băgăm înăuntru 


ierbicid, în felul ăsta o să iasă un adevărat foc de artificii. 

— Grozav... a 

— Ascultă, e unşpe, ne întâlnim aici fix peste două ore. In 
felul ăsta n-avem treabă cu pedagogul şi toată lumea va fi la 
cantină. Eu mă duc după ierbicid. Tu faci cum ştii să aduci o 
cutie cu chibrituri, e mai bună decât o brichetă. 

— S-a făcut! 


Legiunile de infanterie avansează cu pas întins. Când cele- 
lalte cetăţi din Federație întreabă încotro se duc, 
chlipoukanienele răspund că în regiunea de vest a fost reperată 
o şopârlă şi că Cetatea centrală le-a cerut ajutorul. 

Deasupra capetelor lor zbârnâie coleopterele-rinocer, cu 
viteza de deplasare foarte puţin încetinită de greutatea artileris- 
telor care se agită pe capul lor. 

Ora treisprezece. Bel-o-kan e în plină activitate. Fiindcă e 
soare, adună ouăle, nimfele şi păduchii-de-frunză de solariu. 


— Am adus spirt, că ăsta arde şi mai bine, îl anunţă Philippe. 
— Perfect, zice Jean, eu am cumpărat ierbicid. Douăzeci de 
franci doza, ticăloşii! 


Matca se joacă cu plantele ei carnivore. Le are de multă 
vreme acolo, şi se întreabă de ce nu a făcut până acum din ele 
un zid de protecţie, aşa cum dorea la început. 

Apoi se gândeşte din nou la roată. Cum să folosească 
această idee genială? Poate că s-ar putea fabrica o bilă mare de 
ciment, care, împinsă cu picioarele, ar strivi duşmanii. Va trebui 
să lanseze proiectul. 


— Gata, am turnat tot, şi spirtul şi ierbicidul. 

În timp ce Jean vorbeşte, o furnică exploratoare se urcă pe 
el. Pipăie cu vârful antenelor ţesătursa pantalonilor. 

Pari o structură vie gigantică, poţi să-ţi prezinţi identificările? 

Jean o prinde şi o striveşte între degete. Poc! Lichidul galben 
cu negru i se prelinge pe degete. 


— Una şi-a-ncasat porţia, anunţă el. Bun, acum dă-te la o 
parte, o să iasă cu scântei! 

— O să facem o frigare clasa-ntâia, proclamă Philippe. 

— Apocalipsa! rânjeşte Jean. 

— Câte ar putea să fie înăuntru? 

— Cu siguranţă un milion. S-ar părea că anul trecut furnicile 
au atacat o vilă din regiunea noastră. 

— li vom răzbuna şi pe ei, zice Jean. Haide, du-te să te 
ascunzi după copacul acela. 


Matca se gândeşte la oameni. Să le pună mai multe întrebări 
data viitoare. Ei cum folosesc roata? 


Jean aprinde un chibrit şi îl aruncă spre domul de crenguţe şi 
ace de brad. Apoi o ia la fugă, de teamă să nu sară scânteile pe 
el. 


Gata, armata chlipoukaniană zăreşte Cetatea centrală. Cât e 
de mare! 


Chibritul zboară prin aer şi descrie o curbă descendentă. 


Matca se hotărăşte să le vorbească de îndată. Trebuie să le 
mai spună că poate să sporească fără probleme cantitatea de 
mierat pe care le-o oferă; anul acesta producţia se anunţă exce- 
lentă. 


Chibritul cade pe crenguţele domului. 


Armata chlipoukaniană este acum destul de aproape. Se 
pregăteşte să şarjeze. 


Jean sare în spatele pinului mare, unde s-a adăpostit şi 
Philippe. 


Chibritul nu întâlneşte nici o zonă îmbibată de spirt sau ier- 
bicid. Aşa că se stinge. 

Băieţii se ridică în picioare. 

— La dracul! 

— Ştiu ce vom face. Vom băga înăuntru o bucată de hârtie, o 
să facă o flacără mare care va ajunge neapărat la spirt. 

— Ai hârtie la tine? 

— Aăăă... doar un bilet de metrou. 

— Dă-i încoa! 


O santinelă de pe dom observă ceva misterios. Pe lângă 
faptul că, de câteva momente, mai multe sectoare miros a 
alcool, în vârf s-a înfipt şi o bucată de lemn galben. Furnica ia 
imediat legătura cu o celulă de lucru, ca să spele alcoolul acela 
de pe crenguţe şi să extragă bârna galbenă. 

O altă santinelă vine în fugă de la poarta numărul 5. Alarmă! 
Alarmă! Ne atacă o armată de furnici roşcate! 


Cartonul arde. Băieţii se ascund din nou după pin. 
A treia santinelă vede o flacără mare ridicându-se la capătul 
bucății galbene de lemn. 


Chlipoukanienele aleargă în pas de şarjă, aşa cum le-au 
văzut făcând pe sclavagiste. 


Prima explozie. 
Tot domul e cuprins brusc de flăcări. 
Focul bufneşte şi peste tot sar scântei. 


Jean şi Philippe încearcă să ţină ochii deschişi în ciuda 
căldurii propagate. Spectacolul nu-i dezamăgeşte. Lemnul uscat 


se aprinde repede. Când flăcările ajung la băltoacele de ierbicid, 
se produce explozia. Detunături şi jerbe verzi, roşii, mov ţâşnesc 
din "Cetatea furnicii rătăcite". 


Armata chlipoukaniană se opreşte înmărmurită. Solariul arde 
primul, cu toate ouăle şi toate vitele, apoi incendiul cuprinde tot 
domul. 

Trunchiul Cetăţii interzise e atins de foc din primele secunde 
ale catastrofei. Portăresele au făcut explozie. Războinicele dau 
fuga în încercarea de a o elibera pe unica ouătoare. Dar e prea 
târziu, Matca a fost sufocată de gazele toxice. 

Alarmele se succed cu repeziciune. Faza 1: sunt eliberaţi 
feromonii excitatori; faza 2: pe toate culoarele răsună un tam- 
tam sinistru; faza 3: furnici "înnebunite" aleargă pe toate 
galeriile, comunicând propria lor panică; faza 4: tot ce e preţios 
(ouă, sexuaţi, vite, alimente...) sunt cărate spre cele mai de jos 
etaje, în timp ce, în sens invers, luptătoarele urcă să înfrunte- 
duşmanul. 

În dom se încearcă găsirea unor soluţii. Câteva legiuni de 
artileriste reuşesc să stingă unele zone aruncând acid formic cu 
o concentraţie mai mică de zece la sută. Aceşti pompieri 
improvizaţi băgând de seamă eficacitatea acţiunii lor, stropesc 
după aceea Cetatea interzisă. Poate că, umezindu-l, trunchiul va 
putea fi salvat. 

Dar focul se întinde. Citadinii blocaţi înăuntru sunt sufocaţi 
de fumul toxic. Arcadele de lemn în flăcări cad peste mulțimile 
năucite. Carapacele se topesc şi se răsucesc ca plasticul intr-o 
tigaie. 

Nimic nu rezistă la asalturile acestei călduri intense. 


EPISOD: M-am înşelat. Nu suntem egali, nu suntem concu- 
renţi. Prezenţa oamenilor nu e decât un scurt "episod" în 
domnia lor completă asupra Pământului. Sunt mai numeroase, 
infinit mai numeroase decât noi. Au mai multe oraşe, ocupă 
mult mai multe nişe ecologice. Trăiesc în zone uscate, 
îngheţate, calde sau umede unde nici un om n-ar putea să 
supravieţuiască. Oriunde ne îndreptăm privirea, vedem furnici. 

Erau aici cu o sută de milioane de ani înaintea noastră, şi, 


judecând după faptul că au fost una din rarele specii care au 
rezistat bombei atomice, vor fi cu siguranţă iot aici şi la o sută 
de milioane de ani după noi. În istoria lor, noi nu suntem decât 
un accident de trei milioane de ani. De altfel, dacă nişte 
extratereştri vor debarca într-o zi pe planeta noastră, ei nu se 
vor înşela. Vor încerca fără îndoială să discute cu ele. Cu ele — 
adevăratele stăpâne ale Pământului. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 


A doua zi dimineaţă domul a dispărut complet. Trunchiul 
negru a rămas singur în mijlocul oraşului. 

Au murit cinci milioane de indivizi. De fapt, toate furnicile 
care se aflau în dom şi în imediata lui apropiere. 

Toate cele care au avut prezenţa de spirit să coboare au 
scăpat nevătămate. 

Oamenii care trăiesc sub Cetate n-au băgat nimic de seamă. 
Din cauza enormei dale de granit. Şi totul s-a petrecut într-una 
din nopţile lor artificiale. 

Moartea reginei Belo-kiu-kiuni rămâne faptul cel mai încărcat 
de ameninţări; lipsit de Matcă, Roiul pare ameninţat. 

Cu toate acestea, armata chlipoukaniană a participat la 
stingerea focului. Imediat ce află despre moartea reginei Belo- 
kiu-kiuni, războinicele trimit mesageri spre cetatea lor. Câteva 
ore mai târziu, purtată de o coleopteră-rinocer, Chli-pou-ni vine 
în persoană să constate distrugerile. 

Când ajunge în Cetatea interzisă, furnicile-pompier tot mai 
stropesc cenuşa. Nu mai are cu cine se lupta. Pune întrebări şi i 
se povesteşte cum s-a petrecut acel dezastru de neînțeles. 

Nu mai există altă regină fecundă, aşa că ea devine în mod 
natural noua Belo-kiu-kiuni şi ocupă în mod oficial încăperea 
regală din Cetatea centrală. 


Jonathan se trezeşte, primul şi aude, surprins, zgomotul 
imprimantei ordinatorului. 

Pe ecran apare un cuvânt. 

Pentru ce? 


Prin urmare au emis în timpul nopţii. Vor să dialogheze. 
Tastează cuvintele care preced în mod obligatoriu fiecare dia- 
log. 

OM: Salutare, sunt Jonathan. 

FURNICA: Sunt noua Belo-kiu-kiuni. Pentru ce? 

OM: Noua Belo-kiu-kiuni? Cealaltă unde e? 

FURNICA: Aţi omorât-o. Sunt noua Belo-kiu-kiuni. Pentru ce? 

OM: Ce s-a întâmplat? 

FURNICA: Pentru ce? 

Apoi convorbirea se întrerupe. 


Acum ştie totul. 

Ei, oamenii au făcut asta. 

Matca îi cunoştea. 

l-a cunoscut dintotdeauna. 

A ţinut secretă informaţia. 

A ordonat executarea tuturor celor care ar fi putut să dezvă- 
luie cel mai mic indiciu. 

l-a susţinut pe oameni chiar împotriva propriilor ei celule. 

Noua Belo-kiu-kuni îşi contemplă mama inertă. Când gărzile 
vin după cadavru pentru a-l arunca la groapa de gunoi, noua 
regină are o tresărire. 

Nu, acest cadavru nu trebuie aruncat. 

Se uită cu insistenţă la fosta Belo-kiu-kiuni, care a început 
deja să degaje mirosuri de moarte. 

Sugerează să i se lipească la loc cu răşină membrele dis- 
truse. Să i se golească corpul de cărnurile moi pentru a fi înlo- 
cuite cu nisip. 

Vrea s-o păstreze în încăperea ei. 

Chli-pou-ni, noua Belo-kiu-kiuni, strânge câteva războinice. 
Propune să se reconstruiască Cetatea centrală în modul cel mai 
modern. După părerea ei, domul şi trunchiul de copac erau prea 
vulnerabile. Şi, de asemenea, trebuie să se înceapă căutarea de 
râuri subterane, ba chiar săparea unor canale care să lege între 
ele toate cetăţile Federaţiei. Pentru ea, viitorul constă în 
folosirea apei. În felul acesta se vor proteja mai bine şi, de ase- 
menea, vor putea călători rapid şi în siguranţă. 

lar în privinţa oamenilor? 

Regina emite un răspuns evaziv: 


Nu prezintă mare importanţă. 

Războinica insistă: 

Şi dacă ne atacă din nou cu focul lor? 

Cu cât adversarul este mai puternic, cu atât mai mult ne 
obligă să ne depăşim pe noi înşine. 

Dar cei care trăiesc sub stânca cea mare? 

Belo-kiu-kiuni nu răspunde. Le cere s-o lase singură, apoi se 
întoarce spre cadavrul fostei Belo-kiu-kiuni. 

Noua regină îşi înclină delicat capul şi îşi aşază antenele pe 
fruntea mamei sale. Apoi rămâne multă vreme aşa, nemişcată, 
cufundată parcă într-o comunicare absolută cu veşnicia. 

SFÂRŞIT 


Glosar 


Acid formic: armă proiectil. Acidul formic cel mai coroziv are 
concentraţia de patruzeci la sută. 

Acid indolacetic: ierbicid. 

Acid oleic: vapori emanaţi de cadavrele furnicilor. 

Alcool: furnicile ştiu cum să facă să fermenteze mieratul de 
păduche-de-frunză şi zeama de cereale. 

Alimentaţie: regimul curent al unei furnici roşii: 43% mierat 
de păduche-de-frunză, 41% carne de insectă, 7% seve de copac, 
5% ciuperci, 4% cereale sfărâmate. 

Arme mirmeciene: mandibule săbii, pinten otrăvit, 
pulverizator de lipici, vezică aruncătoare de acid formic, gheare. 

Bătălia Macilor: Primul război federal, din anul 100 000 666, 
în care s-au înfruntat tancurile şi arma bacteriologică. 

Bel-o-kan: cetatea centrală a Federaţiei furnicilor roşcate. 

Belo-kiu-kiuni: regina cetăţii Bel-o-kan. 

Boli: bolile cele mai frecvente la furnicile roşcate sunt 
conidia (provocată de o ciupercă parazită), putrezirea chitinei, 
viermele cerebral (vierme parazit care se cuibăreşte la nivelul 
ganglionilor subesofagieni), hipertrofierea glandelor labiale (un 
fel de umflare anormală a toracelui care apare încă din stadiul 
de larvă), alternaria (spori mortali). 

Buburuză: animalul de pradă al turmelor de păduchi-de- 
frunză. Comestibil. 


Cadavru: cuticulă goală. 

Cap: unitate de măsură mirmeciană. Echivalentul a 3 mm. 

Castă: în general se poate observa existenţa a trei caste: 
sexuaţii, luptătoarele, lucrătoarele. Ele însele se împart în 
subcaste: lucrătoare agricole, artileriste etc. 

Călugăriţă: insectă căreia îi place exagerat de mult să facă 
dragoste şi să mănânce. Periculoasă. 

Cereale: furnicilor roşcate le plac germenii, bogaţi în ulei, ai 
grăunţelor. Un cuib mijlociu recoltează 70 000 de boabe pe 
anotimp. 

Chitină: material din care sunt formate platoşele furnicilor. 

Chli-pou-ni: fiica reginei Belo-kiu-kiuni. 

Chli-pou-kan: cetate ultramodernă construită de Chli-pou-ni. 

Cetate interzisă: fortăreață care protejează încăperea 
nupţială. Există Cetăți interzise din lemn, din ciment şi chiar 
săpate în stâncă. 

Cisternă: rezervor de rouă. 

Civilizație mirmeciană: civilizaţia furnicilor. 

Climatizare: reglarea temperaturii în marile cetăţi prin 
solariu, excremente şi guri de aerisire situate în dom. 

Comunicaţie absolută (CA): schimb total de gânduri prin 
contact antenar. 

Creşterea animalelor: îndeletnicire practicată de unele spe- 
cii, care constă în domesticirea şi culegerea secreţiilor anale ale 
păduchilor-de-frunză şi coşenilelor în timpul verii, un păduche- 
de-frunză dă treizeci de picături de mierat pe oră. 

Densitate: în Europa există în medie 80 000 de furnici (din 
toate speciile) pe metru pătrat. 

Dionee: sălbăticiune vegetală trăind în împrejurimile cetăţii 
Bel-o-kan. Periculoasă. 

Dodecazecimal: mod mirmecian de evaluare cifrică. Furnicile 
numără în sistemul de doisprezece, căci au douăsprezece 
gheare (două de fiecare picior). 

Dogma reginelor: ansamblul de informaţii preţioase 
transmise de la antenă la antenă de către regina mamă reginei 
fiice. 

Donjon: vârf secundar construit pe dom. Donjonul e mai 
frecvent la termitiere decât la furnicare. 

Dinastie: succesiune de regine-fiice pentru acelaşi teritoriu. 

Efemeridă: un fel de libelulă mică cu coadă bifurcată. Larva 


trăieşte trei ani. Individul care se naşte din ea trăieşte între 3 şi 
48 de ore. Comestibil. 

Excrement: un excrement de furnică cântăreşte de o mie de 
ori mai puţin decât corpul ei. 

Federație: grupare de cetăţi ale aceleiaşi specii. O federaţie 
de furnici roşcate conţine în medie nouăzeci de cuiburi, se 
întinde pe o suprafaţă de şase hectare şi cuprinde şapte 
kilometri şi jumătate de piste bătătorite cu piciorul şi patruzeci 
de kilometri de piste odorante. 

Feromon: frază sau cuvânt lichid. 

Foc: armă tabu. 

Forţă: o furnică roşcată poate să tragă o greutate de şaizeci 
de ori mai mare decât propria ei greutate. Are deci o forţă de 3, 
2 x 10-6 CP 

Furnică mascată: specie cu înclinații spre chimia organică. 

Frig: sedativ universal în lumea insectelor. 

Gândac de bucătărie: strămoşul termitei. Prima insectă 
terestră. 

Gândac de bălegar: fabricant de cocoloaşe. Comestibil. 

Gândac de Colorado: coleopteră cu elitre portocalii 
însemnate cu cinci linii longitudinale negre. Gândacii de 
Colorado se hrănesc în general cu cartofi. Sucul gândacului de 
Colorado este o otravă mortală. 

Gândac de apă: coleopteră marină şi submarină. 
Comestibilă. 

Glandă cu otravă: vezică în care este stocat acidul formic. 
Nişte muşchi speciali îl pot proiecta cu o presiune foarte mare. 

Glanda lui Dufour: glandă care conţine feromonii-pistă. 

Grad: unitate de măsură a timpului-temperatură şi a timpului 
cronologic. Cu cât e mai cald, cu atât gradele-timp devin mai 
scurte; cu cât e mai frig, cu atât ele devin mai lungi. 

Greutate: greutatea unei furnici variază între unu şi o sută 
cincizeci de miligrame. 

Groapă de gunoi: movilă la intrarea furnicarelor unde 
insectele îşi aruncă gunoaiele şi cadavrele. 

Guayei-Tyolot: cuib mic de primăvară. 

Guşă socială: organul generozităţii. 

Hibernare: marele somn din noiembrie până în martie. 

Ichneumon: viespe care îşi depune ouăle înfometate în 
corpul tău. Pericol. 


lerbicide: mirmicacină, acid indolacetic. 

Inimă: succesiune de pungi în formă de para intrate unele în 
altele. Inima e plasată în spate. 

Inălţime: cu cât un cuib este mai înalt, cu atât cetatea caută 
sa aibă o suprafaţă mai mare în bătaia soarelui. Furnicarele din 
zonele calde sunt construite în întregime sub pământ. 

Incăpere nupţială: locul unde ouă regina. 

La-chola-kan: cetatea cea mai estică a Federaţiei. 

Latrină: bazin receptacol al excrementelor indivizilor. 

Legiune: masă de soldaţi capabili să manevreze simultan. 

Leul-furnicilor: nisip mişcător carnivor. Pericol. 

Licurici: coleopteră producătoare de lumină fosforescentă. 
Comestibilă. 

Liliac: monstru zburător care trăieşte în grote. Periculos. 

Lipsa de hrană: o furnică poate trăi şase luni în stare de 
hibernare fără să mănânce. 

Lomecuză: coleopteră furnizoare de drog mortal. 
Periculoasă. 

Luptă cu mandibula: sport mirmecian. 

Mascul: insectă ieşită din ouă nefecundate. 

Melc: mină de proteine. Comestibil. 

Mercenare: furnici solitare luptând în serviciul altui cuib 
decât cel natal, în schimbul alimentelor şi a unei identități 
citadine. 

Mesageri zburători: tehnică a furnicilor pitice pentru transmi- 
terea de mesaje prin musculiţe. Comestibili. 

Metamorfoză: trecerea la o a doua formă de viaţă, curentă la 
majoritatea insectelor. 

Miros: asexuaţii au 6 500 de celule senzoriale pentru fiecare 
antenă. Sexuaţii au 300 000. 

Muzică: sunet sau ultrasunet produs de greieri prin frecarea 
elitrelor. Furnicile cultivatoare de ciuperci ştiu şi ele să "cânte" 
cu articulațiile lor abdominale. 

Ni: dinastia reginelor belokaniene. 

Obscuritate: citadinelor le place să trăiască în întuneric. 

Oceli infraroşii: trei ochi mici aşezaţi în formă de triunghi pe 
fruntea sexuaţilor, permițându-le să vadă în obscuritate totală. 

Ochi: ansamblu de fațete aşezate pe globul ocular. Fiecare 
faţetă e formată din două cristaline, o lentilă mare la exterior şi 
una mică la interior. Fiecare celulă e direct legată de creier. 


Furnicile nu percep decât obiectele apropiate, cu toate acestea 
pot repera cea mai mică mişcare la mare distanţă. 

Oameni: Monştri enormi despre care se vorbeşte în unele 
legende moderne. Sunt cunoscute mai ales animalele lor 
domestice de culoare roz; degetele. Periculoşi. 

Ou: furnică foarte tânără. 

Orientarea cetăţii: furnicile roşcate îşi construiesc oraşele cu 
faţada cea mai largă spre sud-est, pentru a primi cât mai mult 
soare la începutul zilei. 

Paşaport: mirosul cuibului natal (sau adoptiv, în cazul mer- 
cenarelor). 

Păduchi-de-frunză: vite. Comestibile. 

Păianjen: monstru care mănâncă cetăţenii puţin câte puţin şi 
care îi adoarme între două amputări succesive. Periculos. 

Păsări: monştri zburători. Periculoşi. 

Pământ: planetă cubică. 

Pitice: principalii duşmani ai furnicilor roşcate. 

Pâine: cocoloaşe de cereale tocate şi sfărâmate. 

Plante carnivore: roua-cerului, dionee. Periculoase. 

Plante otrăvite: glicină, leandru, iederă. Periculoase. 

Ploaie: vreme mortală. 

Portărese: subcastă cu cap rotund şi plat, însărcinată cu blo- 
carea culoarelor strategice. 

Războiul Fragilor: Războiul Fragilor, din 99 999 886, a avut 
loc între furnicile galbene şi furnicile roşcate. 

Rinocer: coleopteră înzestrată cu un corn mare frontal. 

Roşii ţesătoare: furnici care migrează din est şi care îşi 
folosesc propriile larve ca navete de ţesut. 

Salamandră: pericol. 

Sărbătoarea Renaşterii: zborul de împerechere al sexuaţilor, 
care are loc de obicei în primele zile călduroase. 

Sclavagiste: specie războinică incapabilă să supravieţuiască 
fără ajutorul servitoarelor. 

Secerătoare: furnici agricultoare din est. 

Shi-gae-pou: cetatea furnicilor pitice din nord-vest. 

Şarpe: pericol. 

Sopârlă: dragon în civilizaţia mirmeciană. Periculos. 

Talie: furnicile roşcate au în medie o lungime de două 
capete. 

Tanc: tehnică de luptă constând în transportatul unei 


lucrătoare cu mandibule mari de către şase lucrătoare mici şi 
mobile. 

Temperatură: furnicile roşcate nu reuşesc să se mişte decât 
la o temperatură mai mare sau egală cu opt grade. Sexuaţii se 
trezesc uneori ceva mai devreme, pe la şase grade. 

Temperatură cuibului: o cetate a furnicilor roşcate este 
termoreglată în aşa fel încât să aibă, în funcţie de etaje, între 
douăzeci şi treizeci de grade. 

Termite: specie rivală a furnicilor. 

Transport: pentru a transporta un individ, furnica îl apucă de 
mandibule. Celălalt se ghemuieşte pentru a reduce la minimum 
frecarea cu solul. 

Trofalaxie: schimbul de hrană dintre două furnici. 

Ţesut: operaţiune efectuată cu o larvă. 

Tântar: masculii sug seva plantelor. Nu se ştie cu ce se 
hrănesc femelele. Comestibil. 

Undă: cel mai mic element comun emis, sub o formă sau 
alta, de toate fiinţele sau obiectele mobile. 

Vedere: furnicile văd ca printr-un grilaj. Sexuaţii percep 
culoarea, dar toate nuanțele sunt deplasate spre ultraviolet. 

Viespi: verişoare primitive şi veninoase ale furnicilor. Peri- 
culoase. 

Viteza de mers: la 10* o furnică roşcată se deplasează cu 18 
m/h. La 15° merge cu 54 m/h. La 20° poate să ajungă până la 
126 m/h. 

Vânt: ceva care te smulge de pe sol şi te lasă nu se ştie 
unde. 

Vârsta reginei: regina furnicilor roşcate trăieşte în medie 
cincisprezece ani. 

Vârsta asexuaţilor: o lucrătoare sau o războinică roşcată 
trăieşte în general trei ani. 

Zoubi-zoubi-kan: cetate din est, celebră pentru marele ei 
şeptel de păduchi-de-frunză. 

56: numele de fecioară al reginei Chli-pou-ni. 

327: tânăr mascul belokanian. 

801: fiică a reginei Chli-pou-ni, folosită ca spioană. 

4 000: cercetaşă roşcată trăind la Guayei-Tyolot. 

103 683: luptătoare belokaniană. 


Numele adevărate ale "actriţelor" sunt următoarele: 


Cultivatoarea de ciuperci Atta sexdens 
Sfărâmătoarea de grăunţe Messor barbarus 
Sclavagista Polyergus rufescens 

Furnica mascată Anergates atratulus 
Furnica rezervor Myrmecocystus melliger 
Furnica magnan Doryline annoma 
Secerătoarea Pogonomyrmex molefaciens 
Pitica Iridomyrmex humiliis 
Păstoriţa neagră Lasius niger 

Roşcata federală Formica rufa 


Ţesătoarea roşie Ecophylla longinoda