Bernard Werber — 2 Ziua Furnicilor

Bernard Werber 
ZIUA FURNICILOR 
Furnicile contraatacă! 


Totul este într-unul (Abraham) 
Totul este dragoste (Isus Cristos) 
Totul este economic (Karl Marx) 
Totul este sexual (Sigmund Freud) 
Totul este relativ (Albert Einstein) 


Şi mai departe?... 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute 


PRIMUL ARCAN: 
Stăpânii zorilor 


1. PANORAMIC 
NEGRU 


A trecut un an. Pe cerul de august, fără lună, clipesc stelele. 
Într-un târziu, tenebrele se risipesc. O lucire. Fâşii de ceaţă se 
preling peste pădurea Fontainebleau. Un soare purpuriu şi 
puternic le împrăştie de îndată. Totul scânteiază acum, acoperit 
de rouă. Pânzele de păianjen se transformă în ţesături exotice, 
din perle portocalii. Se anunţă o zi călduroasă. 


Vietăţi minuscule freamătă pe sub rămurişuri. Pe iarbă, 
printre ferigi. Pretutindeni. Din toate speciile şi nenumărate. 
Roua, ca o licoare pură, spală pământul pe care se va desfăşura 
cea mai ciudată dintre av... 


2. TREI SPIOANE ÎN INIMA ORAŞULUI 


Avansaţi, repede. 

Ordinul parfumat e categoric: nu e timp de pierdut cu 
observaţii inutile. Cele trei siluete întunecate zoresc de-a lungul 
culoarului secret. Cea care merge pe tavan îşi târăşte cu 
nonşalanţă antenele la înălţimea solului. E rugată să coboare, 
dar ea le dă asigurări că se simte mult mai bine aşa: cu capul în 
jos. Îi place să perceapă realitatea răsturnată. 

Nimeni nu insistă. De ce nu, la urma urmei? Trioul coteşte 
pentru a se vâri într-un tunel mai îngust, sondând cu atenţie cel 
mai neînsemnat ungher înainte de a face vreun pas cât de mic. 
Pentru moment, totul pare atât de liniştit, încât e de-a dreptul 
îngrijorător. 

lată-le ajunse în inima Oraşului, într-o zonă care este cu 
siguranţă foarte supravegheată. Paşii li se fac mai mici. Pereţii 
galeriei sunt tot mai lucioşi. Tot mai des li se-ntâmplă să 
derapeze pe resturi de frunze moarte. O nelinişte surdă inundă 
fiecare celulă a carcaselor lor roşcate. 

lată-le ajunse în sală. 

Adulmecă mirosurile care plutesc în aer. Se simte iz de 
răşină, de coriandru şi de cărbuni. Incăperea aceasta este o 
invenţie de ultimă oră. În toate celelalte oraşe ale furnicilor, 
boxele nu servesc decât la stocarea hranei sau a ouălor. Or, 
anul trecut, chiar înainte de începutul perioadei de hibernare, 
cineva a emis o sugestie: 

Nu trebuie să ne mai lăsăm ideile să se piardă. 

Inteligența Roiului se reînnoieşte prea repede. 

Gândurile strămoşilor trebuie să le fie de folos urmaşilor 
noştri. 

Conceptul de stocare a reflecţiilor era cu totul nou la furnici. 
Şi, totuşi, el entuziasmase o mare parte din cetăţeni. Fiecare 
venise să-şi deverseze feromonii înţelepciunii în recipientele 
prevăzute în acest scop. După care, acestea fuseseră orânduite 


pe teme. 

Toate cunoştinţele lor erau de-acum adunate în această 
vastă boxă: "Biblioteca chimică". 

Cele trei vizitatoare continuă să înainteze, cuprinse de 
admiraţie, în pofida spaimei. Spasmele antenelor le trădează 
emoția. 

De jur-împrejurul lor, ovoide fluorescente sunt aliniate în 
rânduri de câte şase, învăluite de aburi amoniacali ce le fac să 
pară nişte ouă calde. Dar cochiliile acestea transparente nu 
conţin nici cea mai mică urmă de viaţă embrionară. Ințepenite în 
ganga lor de nisip, ele sunt pline până la refuz de relatări 
olfactive pe sutele de teme repertoriate: istoria reginelor din 
dinastia Ni, biologie curentă, zoologie (multă zoologie), chimie 
organică, geografie terestră, geologia straturilor de nisip sub- 
pământene, strategia celor mai celebre bătălii, politica 
teritorială din ultimii zece mii de ani. Se află acolo până şi reţete 
de gătit sau planurile cotloanelor celor mai rău famate ale 
Oraşului. 

O mişcare de antene, 

Repede, repede, să ne grăbim, altfel... 

Furnicile îşi curăţă la iuţeală apendicele senzoriale cu 
ajutorul periei cu o sută de fire de la coate, apoi pornesc să 
inspecteze capsulele în care sunt stivuiţi feromonii mnezici, 
atingând uşor ovulele cu extremitatea sensibilă a antenelor, 
astfel încât să le identifice fără greş. 

Deodată, una dintre furnici încremeneşte. | s-a părut că a 
perceput un zgomot. Un zgomot? Fiecare din ele îşi zice că, de 
data aceasta, vor fi descoperite. 

Rămân în aşteptare, febrile. Cine poate să fie? 


3. ACASĂ LA FRAŢII SALTA 


— Deschide, trebuie să fie domnişoara Nogard! 

Sebastien Salta se ridică, întinzându-şi trupul nesfârşit şi 
răsuci mânerul uşii. 

— Bună ziua, spuse el. 

— Bună ziua, e gata? 

— Da. E gata. 

Cei trei fraţi Salta se apropiară laolaltă de cutia voluminoasă 


de polistiren, din care scoaseră o sferă de sticlă, deschisă în 
partea superioară şi plină cu granule maronii. 

Se aplecară tustrei asupra recipientului şi Caroline Nogard 
nu se putu abţine să nu-şi introducă în el mâna dreaptă. O 
cantitate neînsemnată de nisip întunecat la culoare i se scurse 
printre degete. Mirosi bobiţele, de parcă ar fi fost o cafea cu 
aromă nepreţuită. 

— V-a cerut eforturi mari, nu-i aşa? 

— Enorme, răspunseră într-un glas cei trei fraţi Salta. 

lar unul dintre ei adăugă: 

— Dar a meritat! 

Sebastien, Pierre şi Antoine Salta erau nişte coloşi. Fiecare 
avea probabil vreo doi metri. Se lăsară în genunchi pentru a-şi 
cufunda, la rândul lor, degetele lungi în globul de sticlă. 

Trei lumânări fixate într-un sfeşnic înalt luminau întreaga 
scenă, aruncând luciri ciudate, de un galben bătând în 
portocaliu. 

Caroline Nogard aşeză globul într-o valiză, înfăşurându-l în 
mai multe straturi de vată de sticlă. Îi cântări cu privirile pe cei 
trei uriaşi şi le zâmbi. Apoi, în tăcere, îşi luă rămas-bun şi plecă. 

Pierre Salta lăsă să-i scape un oftat de uşurare: 

— De data aceasta, cred că suntem pe cale să ne atingem 
telul! 


4. FUGĂ ŞI URMĂRIRE 


Alarmă falsă: nu e decât o frunză uscată care a trosnit. Cele 
trei furnici îşi reiau investigaţiile. 

Rând pe rând, miros recipientele doldora de informaţii 
lichide. 

In sfârşit, găsesc ce căutau. 

Din fericire, nu le-a fost prea greu să-l descopere. Apucând 
preţiosul obiect, şi-l trec de la una la cealaltă. E un ou umplut cu 
feromoni şi închis ermetic cu o picătură de răşină de pin. Íl 
decapsulează. Un prim parfum le izbeşte cele unsprezece 
segmente antenare: 

Decriptare interzisă. 

Perfect. Aceasta e cea mai bună garanţie a calităţii. Aşează 


oul la loc şi-şi cufundă cu lăcomie antenele în el. 
Textul mirositor le urcă prin meandrele creierelor. 


Decriptare interzisă. 
Feromon memorie nr. 81 
Tema: Autobiografie 


Numele meu este Chli-pou-ni. 

Sunt fiica lui Belo-kiu-kiuni 

Sunt cea de-a 333-a regină a dinastiei Ni şi născătoarea 
unică a oraşului Bel-o-kan. 

Nu m-am numit dintotdeauna astfel. Înainte de a fi regină, 
eram cea de-a 56-a prinţesă a Primăverii. Căci aceasta este 
casta mea şi acesta e numărul meu de pontă. 

Când eram tânără, credeam că oraşul Bel-o-kan este graniţa 
Universului. Credeam că noi, furnicile, suntem singurele fiinţe 
civilizate de pe planeta noastră. Credeam că termitele, albinele 
şi viespile sunt popoare sălbatice care nu ne acceptă tradiţiile şi 
obiceiurile pur şi simplu din obscurantism. 

Credeam că celelalte specii de furnici sunt degenerate şi că 
furnicile pitice sunt prea mici ca să ne facem griji din pricina lor. 

Trăiam pe atunci închisă în permanenţă în gineceul 
prinţeselor virgine, în interiorul Oraşului interzis. Singura mea 
ambiţie era să-i semăn cândva mamei mele şi să construiesc la 
rândul meu o federaţie care să înfrunte vremurile în toate 
sensurile expresiei acesteia. 

Aşa au decurs lucrurile până în ziua când un tânăr prinţ 
rănit, 327, a venit în loja mea şi mi-a povestit ceva ciudat. El 
afirma că o expediţie de vânătoare fusese pulverizată în 
întregime de o armă nouă, cu efecte devastatoare. 

Bănuiala noastră se îndrepta pe atunci asupra furnicilor 
pitice, care erau rivalele noastre, şi am purtat împotriva lor, anul 
trecut, marea bătălie a Macilor. Ea ne-a costat mai multe 
milioane de soldaţi, dar am câştigat-o. lar victoria aceasta, ne-a 
dovedit că bănuielile noastre erau greşite. Piticele nu posedau 
nici o armă secretă de anvergură. 

Ne-am gândit apoi că era vorba de termite, duşmanii noştri 
ereditari. A fost o nouă greşeală. Marele oraş termit din Est se 
transformase într-un oraş fantomă. Un misterios gaz clorat îi 
otrăvise pe toţi locuitorii. 


Am făcut atunci investigaţii în interiorul propriului nostru 
Oraş şi am avut astfel de înfruntat o armată clandestină care îşi 
imagina că protejează colectivitatea omiţând să-i dezvăluie 
informaţiile considerate a fi prea neliniştitoare. Ucigaşele 
acestea răspândeau un anumit miros de stâncă şi pretindeau că 
joacă rolul globulelor albe. Ele constituiau autocenzura societăţii 
noastre. Am luat astfel cunoştinţă de faptul că în propriul nostru 
organism-comunitate exista un sistem de apărare imunitară, în 
stare de orice pentru a-i menţine pe toţi în ignoranță! 

Dar după extraordinara odisee a luptătoarei asexuate 103 
683, am sfârşit prin a înţelege despre ce este vorba. 

La extremitatea orientală a lumii există... 


Una dintre cele trei furnici îşi întrerupe lectura: i s-a părut că 
simte o prezenţă. Rebelele se ascund şi pândesc. Nimic nu 
mişcă însă în jur. O antenă se înalţă timid din ascunzătoare, 
imitată în scurt timp de alte cinci. 

Cele şase apendice senzoriale se transformă în radare şi 
vibrează cu 18 000 de mişcări pe secundă. Tot ce răspândeşte 
un miros oricât de slab de jur-împrejurul lor este identificat 
instantaneu. 

Încă o alarmă falsă. Nu e nimeni prin împrejurimi. Furnicile 
reiau decodificarea feromonului. 


La extremitatea orientală a lumii există turme de animale de 
o mie de ori mai gigantice. 

Mitologiile myrmicine vorbesc despre ele în termeni poetici. 
Cu toate acestea, ele n-au nimic comun cu poezia. 

Dădacele ne spuneau poveşti de groază despre ele ca să ne 
sperie. Dar ele depăşesc orice poveste de groază. 

Până atunci, nu acordasem nicicând prea multă încredere 
relatărilor despre monştrii uriaşi care păzesc marginile planetei 
şi trăiesc în turme de câte cinci. Eram convinsă că nu sunt decât 
nişte născociri, destinate exclusiv prinţeselor virgine şi 
neştiutoare. 

Acum ştiu că El există cu adevărat. 

Distrugerea acelei prime expediţii de vânătoare LOR li se 
datorează. 

Gazele care au otrăvit oraşul termit LOR li se datorează. 

Incendiul care a devastat Bel-o-kan şi a ucis-o pe mama mea 


tot LOR li se datorează. 

LOR: DEGETELOR. 

Vroiam să le ignor. Dar de-acum mi-e imposibil s-o mai fac. 

Pretutindeni în pădure este detectată prezenţa lor. 

Zilnic, rapoartele cercetaşelor confirmă faptul că ele se 
apropie puţin câte puţin de lumea noastră şi că sunt foarte 
periculoase. 

Drept pentru care am luat astăzi decizia de a-i convinge pe 
ai mei să pornească o cruciadă împotriva DEGETELOR. Va fi o 
mare expediţie armată, vizând eliminarea, cât mai e timp, a 
tuturor DEGETELOR de pe planetă. 


Mesajul este atât de deconcertant, încât au nevoie de câteva 
secunde pentru a-l asimila. Cele trei furnici spioane voiseră cu 
orice preţ să afle. Ei bine, acum au aflat! 

O cruciadă împotriva Degetelor! 

Trebuie să le avertizeze cu orice preţ pe celelalte. Măcar de 
ar putea să mai afle ceva în plus, oricât de puţin! De comun 
acord, îşi cufundă din nou antenele. 


Pentru a le veni de hac acestor monştri, am plănuit ca res- 
pectiva cruciadă să includă douăzeci şi trei de legiuni de 
infanterie de asalt, paisprezece legiuni de artilerie uşoară, 
patruzeci şi cinci de legiuni de luptă corp la corp, antrenate 
pentru orice tip de teren, douăzeci şi nouă de legiuni. 


Un zgomot, din nou. De data aceasta nu mai încape nici o 
îndoială. Pământul uscat trosneşte sub apăsarea unei gheare. 
Cele trei intruse îşi înalţă apendicele încă năclăite de informaţii 
secrete. Totul a mers prea uşor. E limpede că au căzut într-o 
capcană. În clipa aceasta sunt convinse că n-au fost lăsate să 
pătrundă în Biblioteca chimică decât pentru a putea fi 
demascate mai uşor. 

Picioarele li se îndoaie, gata să ţâşnească. Prea târziu. 
Celelalte sunt deja acolo. Rebelele abia au timp să înhaţe 
cochilia care conţine preţiosul feromon mnezic şi să fugă printr- 
un mic culoar transversal. 

Alarma răsună în jargonul olfactiv belokanian sub forma unui 
feromon cu formula chimică "C8-H18-0O'. Reacţia este imediată: 
deja se aude foşnetul iscat de labele sutelor de luptătoare. 


Intrusele fug cât le ţin puterile. Ar fi păcat să moară acolo de 
vreme ce sunt singurele rebele care au pătruns vreodată în 
Biblioteca chimică şi au reuşit să descifreze feromonul fără 
îndoială cel mai important al reginei Chli-pou-ni! 

De-a lungul şi de-a latul coridoarelor Oraşului începe o 
urmărire ameţitoare. Furnicile aleargă atât de repede, încât iau 
unele viraje perpendicular cu solul, ca într-un raliu de bobsleigh. 

Uneori, în loc să coboare, continuă să sprinteze pe plafon. E 
adevărat că noţiunile de "sus" şi de "jos" sunt cu totul relative 
într-un furnicar. Când ai gheare, poţi umbla şi chiar alerga pe 
oriunde. 

Bolizii cu şase labe gonesc vertiginos. Decorul din jur pare să 
se năpustească spre ei. 

Traseul urcă şi coboară, coteşte. Fugarele şi urmăritoarele 
sar peste o prăpastie, reuşind să treacă la limită, în afară de una 
singură, care se împiedică şi cade. 

O mască lucioasă se iveşte în faţa primei rebele, care nici nu 
mai are timp să-şi dea seama ce i se întâmplă. De sub mască se 
înalţă vârful ascuţit al unui abdomen încărcat cu acid formic. 
Jetul clocotitor o transformă instantaneu pe furnică într-o pastă 
moale. Cea de-a doua rebelă, cuprinsă de panică, face cale 
întoarsă şi se năpusteşte într-un gang lateral. 

să ne dispersăm! urlă ea în limbaj olfactiv. Cele şase labe 
scurmă adânc solul. Degeaba! O luptătoare îşi face apariţia în 
stânga ei. Amândouă aleargă atât de repede, că luptătoarea nu 
poate nici să-şi apuce prada cu mandibulele, nici să-şi 
direcţioneze jetul de acid. Atunci, o îmbrânceşte şi încearcă s-o 
strivească de pereţi. 

Carapacele se ciocnesc cu un zgomot surd. Cele două 
furnici, propulsate cu mai mult de 0,1 km/oră prin coridoarele 
strâmte ale furnicarului, încasează fiecare nişte lovituri ca de 
berbece. Incearcă să-şi pună piedică. Se înţeapă cu vârful 
mandibulei. 

luţeala cu care se deplasează este atât de mare, încât nici 
una nu observă că drumul se îngustează din ce în ce, astfel 
încât fugara şi urmăritoarea ei, proiectate dintr-o dată într-o 
galerie ca o pâlnie, se percutează reciproc. Cei doi bolizi 
explodează laolaltă şi bucăţi de chitină sfărâmată se împrăştie 
până departe. 

Cea de-a treia rebelă se năpusteşte înainte, mergând pe 


plafon, cu capul în jos. O artileristă o ţinteşte şi îi pulverizează 
cu precizie laba posterioară dreaptă. Din pricina şocului, spioana 
scapă ovoidul ce conţine feromonul mnezic al reginei. 

Un paznic recuperează nepreţuitul obiect. 

O alta împroaşcă zece picături de acid şi lichefiază una 
dintre antenele supravieţuitoarei. Impactul rafalei avariază 
plafonul, făcând să cadă din el bucăţi care opresc momentan 
trecerea. 

Mica rebelă poate să răsufle o clipă, dar ştie bine că n-o să 
mai ajungă prea departe. Nu numai că are o antenă şi o labă 
mai puţin, dar gărzile trebuie că păzesc acum toate ieşirile. 

Deja, soldaţii sunt în spatele ei. Tirurile de acid formic 
ţâşnesc din plin. Încă o labă îi este retezată, una din faţă de astă 
dată. Cu toate acestea, aleargă mai departe cu cele patru care i- 
au rămas şi izbuteşte să se ghemuiască într-o anfractuozitate a 
culoarului. 

O furnică-soldat o ţinteşte, dar rănita dispune şi ea, la rândul 
ei, de acid. Răsturnându-şi abdomenul, se plasează fulgerător în 
poziţie de tir şi trage în cealaltă. În plin! Furnica-soldat a fost 
mai puţin îndemânatică şi nu a reuşit decât să-i taie laba 
mijlocie dreaptă. l-au mai rămas doar trei. Ultima dintre furnicile 
spioane şchioapătă, gâfâind. Trebuie cu orice preţ să scape din 
capcana asta şi să le avertizeze pe celelalte rebele în legătură 
cu această cruciadă contra Degetelor. 

A trecut pe aici, pe aici, emite o luptătoare care a descoperit 
cadavrul ars al duelistei. 

Cum să scape? Supravieţuitoarea se face una cu tavanul. 
Celorlalte nu le va trece prin cap să se uite în sus. 

Plafonul e cu siguranţă locul ideal pentru a improviza o 
ascunzătoare. 

Războinicele nu o reperează decât la a doua trecere, când 
una din ele observă o picătură căzând de sus: sângele 
transparent al rebelei. 

Gravitaţie blestemată! 

Cea de-a treia rebelă se lasă să alunece o dată cu grohotişul 
surpat şi se apucă să lovească în jur cu ultimele labe care i-au 
mai rămas şi cu singura antenă validă. Un soldat îi apucă o labă 
şi i-o răsuceşte până ce o rupe. Un altul îi străpunge toracele cu 
vârful mandibulei sale ca o sabie. Cu toate acestea, rebela 
reuşeşte să se elibereze. li mai rămân două labe ca să se 


târască şontăcăind. Dar nu mai există nici o scăpare. O 
mandibulă lungă iese dintr-un perete şi îi retează din mers 
capul, care sare şi se rostogoleşte de-a lungul galeriei în pantă. 

Restul corpului reuşeşte să mai. facă vreo zece paşi înainte 
de a-şi încetini mersul, de-a se opri şi de-a se prăbuşi în cele din 
urmă. Gărzile adună rămăşiţele şi le aruncă în depozitul de 
gunoi al Oraşului, peste hoiturile celorlalte două. Aşa păţesc cei 
ce sunt prea curioşi! 

Cele trei cadavre zac abandonate, ca nişte marionete rupte, 
stricate din greşeală înainte de începerea spectacolului. 


5. ÎNCEPUTUL 


Din ziarul Echo du dimanche: 

TRIPLĂ CRIMĂ MISTERIOASĂ PE STRADA FAISANDERIE 

"Trei cadavre au fost descoperite joi într-un imobil de pe 
strada Faisanderie, din Fontainebleau. Nu se cunosc motivele 
morţii lui Sébastien, Pierre şi Antoine Salta, trei fraţi care 
împărțeau acelaşi apartament. 

Cartierul se bucură de o reputaţie bună în ce priveşte 
siguranţa. Nu s-au furat bani sau obiecte preţioase. Nu a fost 
relevată nici o urmă de efracţie. Nici o armă care ar fi putut fi 
folosită în vederea crimei nu a fost găsită la faţa locului. 

Ancheta, care se anunţă a fi spinoasă, a fost încredinţată 
celebrului comisar Jacques Méliès, de la Brigada Criminalistică 
din Fontainebleau. Această afacere ciudată s-ar putea dovedi 
thrillerul verii pentru amatorii de enigme polițiste. Asasinului nu- 
i mai rămâne decât să se tină bine. L. W." 


6. ENCICLOPEDIE 


larăşi dumneata? 

Aşadar, ai descoperit volumul al doilea al Enciclopediei 
cunoaşterii relative şi absolute, scrisă de mine. 

Primul era pus la vedere, pe strana templului subteran; 
acesta în schimb a fost mai greu de găsit, nu-i aşa? 


Bravo. 

Cine eşti, de fapt? Nepotul meu Jonathan? Fiica mea? Nu, nu 
eşti nici unul, nici cealaltă. 

Te salut, cititor necunoscut! 

Aş vrea să te cunosc mai bine. Mărturiseşte-ţi în faţa acestor 
pagini numele, vârsta, profesia, sexul şi naționalitatea. 

Ce scopuri ai în viaţă? 

Care-ţi sunt forţele şi slăbiciunile? 

Ei, la urma urmei, nu contează. Ştiu cine eşti. 

Iti simt mâinile care mângâie paginile acestea. E destul de 
plăcut, de altfel. În vârful degetelor, în sinuozităţile amprentelor 
digitale, îţi ghicesc caracteristicile cele mai secrete. 

Totul este întipărit acolo, până în cele mai mici amănunte. 
Percep chiar şi genele strămoşilor tăi. 

Când te gândeşti că a trebuit ca toate aceste mii de oameni 
să nu moară prea tineri. Că a trebuit ca ei să se îndrăgostească 
şi să se împerecheze până ce s-a ajuns la naşterea ta! 

Acum, am impresia că te văd în faţa mea. 

Nu, nu zâmbi. Fii natural. Lasă-mă să citesc mai adânc în 
tine. Eşti cu mult mai mult decât îţi închipui. 

Nu eşti doar un nume şi un prenume, dotate cu o istorie 
socială. 

Eşti 71% apă chioară, 18% carbon, 4% azot, 2% calciu, 2% 
fosfor, 1% potasiu, 0,5% sulf, 0,5% sodiu, 0,4% clor. La care se 
adaugă o lingură de diverse oligoelemente: magneziu, zinc, 
mangan, cupru, iod, nichel, brom, fluor, siliciu. Şi încă un vîrf de 
linguriţă de cobalt, aluminiu, molibden, vanadiu, plumb, titan, 
bor. 

lată reţeta existenţei tale. 

Toate aceste materiale provin din combustia stelelor şi le 
poţi găsi şi prin alte părţi decât în propriul tău corp. Apa din care 
eşti alcătuit e similară cu cea care se găseşte în cel mai anodin 
ocean. Fosforul te face solidar cu chibriturile. Clorul e identic cu 
cel folosit la dezinfectarea piscinelor. Dar nu eşti numai atât. 

Eşti o catedrală chimică, o construcţie uimitoare prin 
dozările, echilibrele şi mecanismele sale, de o complexitate 
aproape de neconceput. Deoarece moleculele tale sunt, ele 
însele, constituite din atomi, din particule, din quarkuri, din vid, 
totul legat laolaltă de forţe electromagnetice, gravitaționale, 
electronice, a căror subtilitate te depăşeşte. 


Şi, totuşi! Dacă ai reuşit să descoperi acest al doilea volum, 
înseamnă că eşti destul de isteţ şi că ştii deja multe lucruri 
despre lumea mea. Ce ai făcut cu cunoştinţele pe care ţi le-a 
oferit primul volum? O revoluţie? O evoluţie? Mai mult ca sigur 
că nimic. 

Aşa că, acum, instalează-te confortabil ca să poţi citi ca 
lumea. Ţine-ţi spatele drept. Respiră liniştit. Relaxează-ţi gura. 

Ascultă-mă! 

Nimic din ceea ce te înconjoară în spaţiu şi timp nu e inutil. 
Nici tu nu eşti inutil. Viaţa ta efemeră are un sens. Ea nu duce 
într-un impas. Totul are un sens. 

Eu, acesta care-ţi vorbesc, sunt degustat de viermi, în timp 
ce mă citeşti. Dar ce zic eu? Servesc ca îngrăşământ unor foarte 
tinere vlăstare de asmăţui, cât se poate de promițătoare. 
Contemporanii mei n-au înţeles unde voiam să ajung. 

E prea târziu pentru mine. Singurul lucru pe care îl pot lăsa e 
o urmă neînsemnată... cartea aceasta. 

E prea târziu pentru mine, dar nu şi pentru tine. Te-ai 
instalat bine? Relaxează-ţi muşchii. Nu te mai gândi la nimic 
altceva în afară de Universul în care nu eşti decât un grăunte de 
praf. 

Închipuie-ţi timpul accelerat. Te naşti, azvârlit din pântecele 
mamei aidoma unui vulgar sâmbure de cireaşă. Te îndopi cu mii 
de feluri de mâncare multicolore, transformând astfel câteva 
tone de vegetale şi de animale în excremente. Şi pac, ai şi 
murit. 

Ce ai făcut cu viaţa ta? 

Nu îndeajuns de mult, desigur. 

Acţionează! Fă ceva, orice, poate doar un lucru mic şi 
neînsemnat, dar la naiba! Fă ceva în viaţă, înainte de a muri. Nu 
te-ai născut degeaba. Caută să descoperi pentru ce te-ai născut. 
Care este misiunea ta infimă? 

Nu te-ai născut din întâmplare. 

Fii atent, aşadar. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II 


7. METAMORFOZE 


Nu-i place să i se spună ce trebuie să facă. 

Omida mare şi păroasă, de culoare verde, neagră şi albă, se 
îndepărtează de libelula ce o sfătuieşte să fie atentă şi să se fe- 
rească de furnici, îndreptându-se spre capătul crengii de frasin. 

Se mişcă prin târâre şi ondulare, mai întâi cele şase labe în 
faţă, pe care apoi cele zece labe posterioare le ajung din urmă 
graţie buclelor pe care le face cu corpul. 

Ajunsă la marginea promontoriului, omida scuipă puţină 
salivă lipicioasă ca să-şi fixeze posteriorul şi se lasă să atârne, 
spânzurată cu capul în jos. 

E foarte obosită. A terminat cu viaţa de larvă. Suferințele ei 
se încheie. Acum, ori se metamorfozează, ori moare. 

Sst! 

Se înfofoleşte într-un cocon constituit dintr-un fir solid de 
cristal flexibil. 

Corpul i se transformă într-o oală fermecată. 

Aşteaptă ziua aceasta de multă, multă vreme. Atât de multă! 

Coconul se întăreşte şi se face alb. Briza leagănă fructul 
ciudat, deschis la culoare. 

Câteva zile mai târziu, coconul se umflă, ca şi cum ar fi pe 
punctul de-a scoate un oftat. Respirația îi devine mai regulată. 
Vibrează. O alchimie în toată regula se desfăşoară în interiorul 
său. Acolo, înăuntru, se amestecă nuanţe, ingrediente rare, 
arome delicate, parfumuri uimitoare, sucuri, hormoni, lacuri, 
grăsimi, acizi, ţesuturi, chiar şi cruste. 

Totul se îmbină şi se dozează cu o precizie neasemuită, în 
scopul de-a crea o fiinţă nouă. Apoi, partea de sus a cojii se 
rupe. Din învelişul de argint iese o antenă timidă, care se 
desface ca un arc. 

Silueta ce se iveşte din sicriul-leagăn nu mai are nimic 
comun cu omida din care provine. 

O furnică, aflată prin împrejurimi, a urmărit momentul acesta 
sacru. La început fascinată de splendoarea metamorfozei, îşi ia 
apoi seama şi îşi aminteşte că, la urma urmei, nu e vorba decât 
de o pradă, drept pentru care porneşte în goană de-a lungul 
crengii, vrând să omoare minunatul animal înainte ca el s-o 
şteargă de acolo. 

Corpul umed al fluturelui sfinx iese în întregime din oul 


original. Aripile se desfac. Culorile lor sunt splendide: pânze 
uşoare care strălucesc, fragile şi ascuţite la capete; brazde 
întunecate pe care apar nuanţe necunoscute: galben- 
fluorescent, negru-mat, oranj-aprins, roşu-carmin, purpuriu şi 
antracit-sidefat. 

Furnica vânător îşi basculează abdomenul sub torace, în 
poziţie de tragere. În mira ei vizuală şi olfactivă apare fluturele. 

Sfinxul îi observă prezenţa. E fascinat de capătul ascuţit al 
abdomenului ce-l ţinteşte, dar ştie totodată că de acolo poate 
ţâşni moartea. Or, el nu e deloc dispus să moară. Nu acum. Ar fi 
într-adevăr păcat. 

Patru ochi sferici se fixează reciproc. 

Furnica îl cântăreşte din priviri. E minunat, desigur, dar 
incubatoarele trebuie alimentate cu carne proaspătă. Nu toate 
furnicile sunt vegetariene, nici vorbă de aşa ceva. Aceasta 
ghiceşte că prada ei se pregăteşte să-şi ia zborul şi anticipează 
mişcarea, înălţându-şi organul de tir. Fluturele profită de acest 
moment ca să decoleze. jetul de acid formic, deviat, îi străpunge 
aripile, formând un orificiu mic, perfect rotund. 

Fluturele pierde puţin din înălţime, iar gaura din aripa 
dreaptă lasă să scape un şuierat uşor. Furnica este o trăgătoare 
de elită şi e convinsă că l-a atins. Celălalt însă nu conteneşte să 
brăzdeze văzduhul. Aripile încă umede i se usucă puţin câte 
puţin, cu fiecare bătaie. Câştigă din nou înălţime şi distinge jos, 
sub el, coconul din care a ieşit. Dar nu simte nici cea mai mică 
nostalgie. 

Furnica vânător continuă să pândească. O nouă salvă. O 
frunză mişcată de o adiere providenţială interceptează 
proiectilul mortal. Fluturele virează pe o aripă şi se înde- 
părtează. 

Cea de-a 103 683-a luptătoare a Bel-o-kan-ului şi-a ratat 
lovitura. Ţinta se află acum dincolo de raza sa de acţiune. 
Contemplând visătoare lepidopterul care străbate văzduhul, ea 
simte, preţ de o clipă, că îl invidiază. Incotro se îndreaptă, oare? 
Pare să zboare chiar spre marginea lumii. 

Într-adevăr, sfinxul dispare înspre est. Zboară câteva ore în 
şir şi, cum cerul începe să se întunece, reperează în depărtare o 
lucire spre care se năpusteşte de îndată. 

Captivat, fluturele nu mai are decât un ţel: să atingă acea 
lumină fabuloasă. Ajuns în mare grabă la câţiva centimetri de 


sursa luminoasă, el îşi măreşte şi mai mult viteza, vrând să 
guste cât mai repede extazul. 

lată-l ajuns în imediata apropiere a focului. Capetele aripilor 
sunt gata să se aprindă. Lui însă puţin îi pasă: nu vrea decât să 
plonjeze acolo, înăuntrul forţei aceleia calde, şi să se bucure din 
plin de ea. Să se topească în soarele acesta. Se va transforma 
oare într-o vâlvătaie? 


8. MELIES REZOLVĂ ENIGMA MORŢII FRAŢILOR SALTA 


— Nu? 

Scoase un chewing-gum din buzunar şi-l vâri în gură. 

— Nu, nu şi nu. Nu-i lăsaţi pe ziarişti să intre! Vreau să-mi 
examinez mai întâi liniştit cadavrele şi pe urmă mai vedem noi. 
Şi stingeţi lumânările din candelabrul ăsta! De ce au fost 
aprinse, de fapt? A, a fost o pană de curent în clădire? Dar acum 
este curent, nu? Atunci, vă rog, hai să nu riscăm vreun incendiu. 

Cineva suflă în lumânări, stingându-le. Un fluture ale cărui 
aripi se aprinseseră deja la margini scăpă în ultima clipă de 
incinerare. 

Comisarul îşi mestecă zgomotos guma inspectând aparta- 
mentul de pe strada Faisanderie. 

La acest început de secol al XXI-lea, prea puţine lucruri se 
schimbaseră faţă de secolul precedent. Tehnicile de crimino- 
logie evoluaseră, totuşi, simţitor. Cadavrele erau de-acum 
acoperite cu formol şi cu ceară vitrifiantă pentru a-şi păstra 
poziţia pe care o avuseseră în clipa decesului. Poliţia putea, 
aşadar, să studieze în voie scena crimei. Metoda era mult mai 
practică decât arhaicele contururi făcute cu creta. 

Procedeul descumpănea într-o oarecare măsură, dar 
anchetatorii sfârşiseră prin a se obişnui cu victimele acestea cu 
ochii deschişi, având pielea şi hainele acoperite în întregime cu 
ceară transparentă, încremenite exact ca în secunda în care 
muriseră. 

— Cine a ajuns primul aici? 

— Inspectorul Cahuzacq. 

— Emile Cahuzacq? Unde e? A, e jos... Perfect, ziceţi-i să 
vină aici. 


Un agent tânăr ezită: 

— Ăă, domnule comisar, e o ziaristă de la Echo du dimanche 
care pretinde că... 

— Ce pretinde? Nu! Fără ziarişti pentru moment! Duceţi-vă 
să mi-l aduceţi pe Emile. 

Méliès măsură salonul în lung şi în lat înainte de-a se apleca 
asupra lui Sebastien Salta. Chipul aproape că i se lipi de faciesul 
deformat, cu ochii ieşiţi din orbite şi sprâncenele ridicate, cu 
nările întredeschise şi gura larg căscată, în care se zărea limba 
ţeapănă. Putu să distingă până şi protezele dentare şi resturi ale 
ultimei mese. Omul probabil că mâncase arahide şi stafide. 

Méliès se întoarse apoi spre corpurile celorlalţi doi fraţi. 
Pierre avea ochii larg deschişi şi gura căscată, iar prin ceara 
vitrifiantă se putea vedea că pielea i se făcuse ca de găină. Cât 
despre Antoine, faţa îi era desfigurată de o grimasă atroce de 
teroare. 

Comisarul scoase din buzunar o lupă şi scrută epiderma lui 
Sebastien Salta. Firele de păr erau ţepene şi ridicate ca nişte 
ace. Şi el înţepenise având pielea de găină. 

-O siluetă familiară se profila în faţa lui Méliès: inspectorul 
Emile Cahuzacqg. Patruzeci de ani de serviciu loial şi sârguincios 
la Brigada criminalistică de la Fontainebleau. Tâmple grizonate, 
mustață cu vârfuri ascuţite şi o burticică de om de treabă. 
Cahuzacq era un tip liniştit, care îşi ocupase locul cuvenit în 
societate. Singura lui dorinţă era să ajungă, în linişte şi fără prea 
multe hopuri, la pensie. 

— Deci tu ai sosit aici primul, Emile? 

— Afirmativ. 

— Şi ce-ai văzut? 

— Păi, ce vezi şi tu. Am cerut de îndată să se vitrifieze 
cadavrele. 

— Bună idee. Ce părere ai despre chestia asta? 

— Nu sunt răni, nu sunt amprente, nu e nici o armă a crimei, 
nici o posibilitate de a intra sau de-a ieşi... Fără îndoială, e o 
afacere încâlcită, tocmai bună pentru tine. 

— Mulţumesc. 

Comisarul Méliès era tânăr, având abia treizeci şi doi de ani, 
dar se bucura deja de o reputaţie de copoi priceput. Nu se 
sinchisea de rutina anchetelor poliţieneşti şi ştia să găsească 
soluţii originale pentru cele mai complicate cazuri. 


După ce-şi terminase studiile ştiinţifice, Jacques Méliès 
renunţase la o carieră strălucită de cercetător pentru a se 
orienta spre singura lui pasiune: crima. Iniţial, cărţile fuseseră 
cele care-l îndrumaseră spre această călătorie în tara semnelor 
de întrebare. Era îndopat cu polar-uri. De la Judecătorul Ti şi 
până la Sherlock Holmes, trecând prin Maigret, Hercule Poirot, 
Dupin sau Rick Deckard, îşi însuşise trei mii de ani de 
investigaţii polițiste. 

Graal-ul său personal era crima perfectă, totdeauna pe 
punctul de a fi realizată şi niciodată îndeplinită până la capăt. 
Pentru a se perfecționa mai lesne, se înscrisese la Institutul de 
criminologie din Paris. Acolo avu parte de prima autopsie pe un 
cadavru proaspăt (şi, cu acelaşi prilej, şi de primul său leşin). 
Invăţă cum se poate descuia o broască cu un ac de păr, cum se 
poate fabrica, sau, dimpotrivă, dezamorsa o bombă artizanală. 
Exploră nenumăratele feluri de-a muri proprii fiinţei umane. 

Cu toate acestea, ceva îl dezamăgea la aceste cursuri: 
materia primă era de proastă calitate. Nu erau cunoscuţi decât 
acei criminali care fuseseră prinşi. Deci, imbecilii. Despre 
ceilalţi, cei inteligenţi, nu se ştia nimic din moment ce nu 
fuseseră arestaţi niciodată. Să fi descoperit oare unul dintre 
aceşti nepedepsiţi felul în care se poate realiza o crimă 
perfectă? 

Singurul mijloc de-a o afla era să se angajeze în poliţie şi să 
pornească el însuşi la vânătoare. Ceea ce a şi făcut. Urcă fără 
greutate toate treptele ierarhice. Reuşi să aibă primul succes 
arestându-l pe propriul său profesor de deminare a explozivilor, 
care beneficia astfel de o bună acoperire, ca şef al unei grupări 
teroriste! 

Comisarul Méliès se apucă să scotocească prin salon, 
răscolind cu privirile fiecare ungher. Privirea i se fixă în cele din 
urmă pe plafon. j 

— la spune-mi, Emile, aici erau muşte când ai intrat tu? 

Inspectorul răspunse că nu fusese atent. Când sosise, uşa şi 
ferestrele erau închise, apoi însă fereastra fusese deschisă şi, 
dacă existaseră muşte în cameră, avuseseră tot timpul să iasă. 

— E ceva important? se nelinişti el. 

— Da. Mă rog, nu. Să zicem doar că e păcat. Ai fişele 
victimelor? 

Cahuzacqg scoase la iveală un dosar cartonat din geanta pe 


care o purta pe umăr. Comisarul îl deschise şi consultă diversele 
fişe pe care le conţinea. 

— Ce părere ai? 

— E ceva interesant aici... Toţi trei fraţii Salta erau chimişti 
de profesie, dar unul din ei, Sebastien, era un personaj mai 
puţin obişnuit decât părea la prima vedere. Ducea o viaţă dublă. 

— la te uită... 

— Acest Salta era posedat de demonul jocurilor de noroc... 
Marele său talent era pokerul. Era supranumit "gigantul 
pokerului". Nu numai din cauza înălţimii, ci mai ales fiindcă miza 
pe nişte sume fabuloase. Recent, pierduse mulţi bani. Se trezise 
prins într-un lanţ de datorii. Şi singura soluţie ca să scape era să 
joace din ce în ce mai mult 

— De unde ştii? 

— Am avut de făcut, nu demult, nişte cercetări prin mediul 
jocurilor de noroc. Era lefter de-a binelea. Se pare că fusese 
ameninţat cu moartea dacă nu-şi plătea datoriile. 

Méliès, gânditor, încetă să-şi mai mestece guma. 

— Exista, aşadar, un mobil în ce-l priveşte pe Sébastien... 

Cahuzacq dădu din cap. 

— Crezi că le-a luat-o înainte şi s-a sinucis? 

Comisarul ignoră întrebarea şi se întoarse din nou spre uşă. 

— Când ai ajuns tu, era închisă pe dinăuntru, nu? 

— Afirmativ. 

— Şi ferestrele la fel? 

— Toate ferestrele, chiar! 

Méliès se apucă din nou să-şi mestece cu ardoare guma. 

— La ce te gândeşti? 

— La o sinucidere. Sigur, poate părea simplist, dar ipoteza 
sinuciderii explică totul. Nu există urme străine fiindcă nu a 
existat nici o intruziune din exterior. Totul s-a petrecut înăuntru, 
în spaţiu închis. Sebastien şi-a ucis fraţii şi s-a sinucis. 

— Mda, dar cu ce armă? 

Méliès închise ochii ca să-i vină mai uşor inspiraţia. 

— O otravă. O otravă puternică cu efect întârziat. De genul 
cianurii puse într-o caramelă. Când caramela se topeşte în 
stomac, îşi eliberează conţinutul mortal. Ca o bombă chimică cu 

Întârziere. Ai zis că era chimist, nu? 

— Da, la CCG. 

— Aşadar, lui Sebastien Salta i-a fost foarte uşor să-şi fabrice 


arma! 

Cahuzacq nu părea încă pe deplin convins. 

— Atunci de ce au cu toţii feţele atât de îngrozite? 

— Durerea. Când cianura străpunge stomacul, e foarte 
dureros. Ca un ulcer, dar de o mie de ori mai rău. 

— Inţeleg ca Sebastien Salta să se fi sinucis, spuse 
Cahuzacqg, plin de îndoieli, dar de ce să-şi fi ucis fraţii, care, în 
ce-i priveşte, nu aveau de ce să se teamă? 

— Ca să-i ferească de dezonoarea ruinei. Mai e şi reflexul 
omenesc străvechi ce-i face pe oameni să-şi ia cu ei în moarte 
întreaga familie. În Egiptul antic, faraonii puneau să fie înhumați 
cu nevestele, servitorii, animalele şi mobilele lor cu tot! Ţi-e 
teamă să pleci singur, şi atunci îi iei cu tine pe cei apropiaţi. 

Inspectorul era acum zguduit de siguranţa comisarului. Totul 
putea să pară fie prea simplu, fie prea sordid, însă numai 
ipoteza sinuciderii ar fi putut justifica absenţa oricărei urme. 

— Deci, să rezumăm, reluă Méliès. De ce totul e închis? 
Deoarece totul se petrece în interior. Cine a ucis? Sebastien 
Salta. Cu ce armă? O otravă cu efect întârziat, făcută de el! Care 
e mobilul? Disperarea, neputinţa de-a face faţă datoriilor 
enorme contractate la joc. 

Emile Cahuzacqg nu izbutea să-şi vină în fire. Aşadar, enigma 
aceasta, anunţată de ziare ca fiind "thrillerul verii", era chiar 
atât de uşor de rezolvat? Şi fără ca măcar să se fi recurs la toate 
procedurile de rutină — verificări, confruntarea martorilor, 
căutarea de indicii — pe scurt, toată bucătăria profesiei? 
Reputația comisarului Méliès era atât de mare, încât nu 
rămânea loc pentru îndoieli. Raționamentul său era, oricum, 
singurul posibil din punct de vedere logic. 

Un poliţist în uniformă intră în cameră: 

— Ziarista de la Echo du dimanche ţine morţiş să vă 
intervieveze. Aşteaptă de o oră şi insistă să... 

— E drăguță? 

Polițistul dădu din cap afirmativ. 

— E chiar foarte drăguță. Cred că e eurasiatică. 

— Da? Şi cum o cheamă? Ciung-Li sau Mang Chi-nang? 

Celălalt protestă: 

— Da' de unde. Laetitia Ouelle, sau cam aşa ceva. 

Jacques Méliès ezită, dar o privire aruncată la ceas îl făcu să 
se hotărască. 


— Spune-i domnişoarei că îmi pare rău, dar nu mai am timp. 
E ora emisiunii mele preferate: "Capcană de gândire". O ştii, 
Emile? 

— Am auzit de ea, dar nu m-am uitat niciodată. 

— Rău ai făcut! Ar trebui să constituie un jogging cerebral 
obligatoriu pentru toţi detectivii. 

— O, pentru mine, ştii, de-acum e prea târziu. 

Polițistul îşi drese glasul: 

— Şi cu ziarista de la Echo du dimanche cum rămâne? 

— Spune-i că o să fac o declaraţie la Agenţia centrală de 
presă. N-are decât să se inspire de acolo. 

Polițistul îşi permise o întrebare suplimentară: 

— Şi în ce priveşte cazul acesta, aţi găsit deja o soluţie? 

Jacques Méliès zâmbi, cu aerul unui specialist dezamăgit de 
o enigmă prea uşoară: Cu toate acestea, mărturisi: 

— E vorba de un dublu asasinat şi o sinucidere, toate trei 
prin otrăvire. Sebastien Salta era copleşit de datorii şi, intrat în 
panică, a vrut să termine definitiv. 

Spunând acestea, comisarul rugă pe toată lumea să 
părăsească locul. Stinse cu mâna lui lumina şi trase uşa după el. 

Camera crimei rămase din nou goală. 

Cadavrele acoperite cu ceară lucioasă reflectau neoanele 
roşii şi albastre ce clipeau în stradă. Remarcabila prestație a 
comisarului Méliès le deposedase de orice aură tragică. Nu mai 
erau decât trei persoane decedate în urma otrăvirii, pur şi 
simplu. 

Pe unde trecea Méliès, vraja dispărea, spulberată. 

Un fapt divers şi nimic altceva. Trei figuri suprarealiste, 
iluminate de pâlpâirile multicolore. Trei oameni încremeniţi 
aidoma victimelor mumificate de la Pompei. 

Rămânea, totuşi, ceva neliniştitor: masca de teroare 
nespusă ce răvăşea chipurile părea să sugereze că oamenii 
aceia văzuseră ceva mai înspăimântător chiar decât revărsarea 
lavei incandescente din Vezuviu. 


9. INTRE PATRU OCHI CU UN CRANIU 


103 683 se calmează. Degeaba a continuat să stea la pândă. 


Frumosul fluture proaspăt ieşit din cocon nu s-a mai întors. 
Furnica îşi şterge vârful abdomenului cu o mişcare a labei 
păroase şi o ia spre capătul crengii ca să recupereze coconul 
abandonat. Un asemenea obiect poate fi oricând util într-un 
furnicar. Poate servi ca amforă de ţinut mierea sau, la fel de 
bine, ca ploscă portabilă. 

103 683 îşi spălă antenele şi le agită cu 1 200 de vibrații pe 
secundă, pentru a verifica daca nu se mai află nimic interesant 
prin împrejurimi. Nici urmă de vreo pradă. Păcat. 

103 683 e o furnică roşcată din oraşul federal Bel-o-kan. Are 
vârsta de un an şi jumătate, ceea ce corespunde celei de 
patruzeci de ani la oameni. Casta din care face parte este ceaa 
soldaţilor exploratori asexuaţi. Îşi ţine antenele strânse într-un 
smoc şi destul de ridicate. Atitudinea gâtului şi a toracelui 
trădează un caracter din ce în ce mai dârz. Unul dintre pintenii- 
perie tibiali îi este rupt, dar, în ansamblu, trupul ei este încă în 
perfectă stare de funcţionare, chiar dacă învelişul e plin de 
zgârieturi. 

Micii ei ochi emisferici examinează decorul prin sita faţetelor 
oculare: viziune panoramică. Poate să vadă simultan în faţă, în 
spate şi deasupra. Nimic nu mişcă împrejur. Nu mai are de ce 
să-şi piardă timpul pe aici. 

Coboară din arbust, folosindu-se de perniţele plasate la 
extremitatea labelor. Aceste mici gheme fibroase secretă o 
substanţă adezivă care-i permite să se deplaseze pe suprafeţe 
complet netede, inclusiv la verticală, ba chiar şi răsturnată, pe 
tavan. 

103 683 o ia pe o pistă mirositoare şi înaintează în direcţia 
oraşului său. În jurul ei, iarba formează un decor verde şi înalt. 
Furnica se întâlneşte în cale cu numeroase lucrătoare 
belokaniene care aleargă urmând aceleaşi căi olfactive. Pe 
alocuri, cantonierele au săpat pista în adâncime, ca pe un tunel, 
pentru ca cei ce o folosesc să nu fie deranjaţi de razele soarelui. 

Un melc fără casă traversează din nebăgare de seamă pista 
furnicilor. Nişte soldaţi îl alungă de îndată, înţepându-l cu vârful 
mandibulelor. Apoi, balele pe care le-a lăsat de-a curmezişul 
drumului sunt curățate la repezeală. 

103 683 trece pe lângă o insectă ciudată, care nu are decât 
o aripă şi se târăşte lipită de sol. Văzută mai îndeaproape, ea se 
dovedeşte a fi o furnică ce transportă o aripă de libelulă. Între 


cele două are loc un schimb de saluturi. Cealaltă a fost mai 
norocoasă decât ea, deoarece între a te întoarce cu tolba goală 
sau cu un cocon de fluture nu e mare diferenţă. 

Oraşul începe să se profileze în depărtare. Apoi cerul dispare 
cu totul şi nu se mai vede decât un masiv format din crenguţe. 

Acesta este Bel-o-kan. 

Creat de o regină furnică rătăcită (Bel-o-kan înseamnă 
"Oraşul furnicii rătăcite"), ameninţat necontenit de războaiele 
dintre furnici, de tornade, termite, viespi şi păsări, oraşul Bel-o- 
kan dăinuie semeţ de peste cinci mii de ani. 

Bel-o-kan, sediul central al furnicilor roşcate de la 
Fontainebleau. 

Bel-o-kan, cea mai mare forţă politică a regiunii. 

Bel-o-kan, furnicarul unde s-a născut mişcarea evoluționistă 
myrmicină. 

Fiecare ameninţare îl consolidează. Fiecare război îl face şi 
mai combativ. Fiecare înfrângere îi sporeşte inteligenţa. 

Bel-o-kan, oraşul cu treizeci şi şase de milioane de ochi, cu 
opt milioane de labe, cu optsprezece milioane de creiere. Plin de 
viată şi splendoare. 

103 683 îi cunoaşte toate intersecțiile şi toate punţile 
subterane. Pe când era copil, a vizitat sălile unde se cultivă 
ciupercile albe, cele unde sunt mulse turmele de păduchi-de- 
frunze şi cele în care furnicile-cisternă stau nemişcate, agăţate 
de tavan. A alergat prin galeriile Oraşului interzis, săpate 
odinioară de termite în lemnul unui buştean de pin. A fost 
martora tuturor ameliorărilor aduse de noua regină Chli-pou-ni, 
fosta ei tovarăşă de aventuri de pe vremuri. 

Chli-pou-ni este regina care a inventat "mişcarea 
evoluționistă". A renunţat la titlul de nouă Belo-kiu-kiuni pentru 
a-şi crea propria ei dinastie: cea a reginelor Chli-pou-ni. A 
schimbat unitatea de măsură a spaţiului: nu se mai foloseşte 
capul (3 mm), ci pasul (1 cm). Din moment ce belokanienele 
călătoreau la distanţe mult mai mari, se impunea de la sine o 
unitate mai mare. 

În cadrul mişcării evoluționiste, Chli-pou-ni a construit 
Biblioteca chimica şi, mai ales, a adunat şi găzduit tot soiul de 
insecte comensale, pe care le studiază pentru colecţia ei de 
feromoni zoologici. Se străduieşte îndeosebi să domesticească 
speciile zburătoare şi acvatice: scarabeii şi gândacii-de-apă 


carnivori. 

A trecut multă vreme de când 103 683 şi Chli-pou-ni nu s-au 
mai văzut. E greu să te apropii de tânăra regină, prea ocupată 
să depună ouă şi să reformeze Oraşul. Soldatul nu a uitat însă 
deloc aventurile lor comune din subsolurile Oraşului, ancheta pe 
care au dus-o împreună ca să descopere arma secretă, 
lomecuza furnizoare de drog care a încercat să le otrăvească şi 
lupta cu furnicile spioane cu miros de stâncă. 

103 683 îşi aminteşte şi de marea ei călătorie spre est, de 
contactul cu marginea lumii, de ţara Degetelor, unde tot ce e 
viu piere. 

De mai multe ori, luptătoarea a cerut să se organizeze o 
nouă expediţie, dar i s-a răspuns că erau prea multe de făcut 
aici ca să mai poată fi pornite şi nişte caravane sinucigaşe spre 
marginile planetei. 

Toate acestea aparţin trecutului. 

De obicei, furnica nu se gândeşte niciodată la trecut, şi nici 
la viitor de altfel. Ea nici măcar nu este în general conştientă de 
existenţa ei ca individ. Noţiunile de "eu", "al meu" sau "al tău" 
nu sunt înţelese decât prin prisma comunităţii şi în interesul 
acesteia. Dat fiind că nu există o conştiinţă de sine, nu există 
nici teama de propria moarte. Furnica nu cunoaşte angoasa 
existenţială. 

În 103 683 se produsese însă o schimbare. Călătoria sa la 
capătul lumii făcuse ca în ea să se nască o umbră de conştiinţă 
a "eului", încă rudimentară desigur, dar, chiar şi aşa, foarte greu 
de asumat. De îndată ce începi să te gândeşti la tine, îşi fac 
apariţia problemele "abstracte". Acestea sunt numite la furnici 
"boala stărilor sufleteşti" şi îi afectează cu precădere pe sexuaţi. 
Simplul fapt de a te întreba: "Oare am boala stărilor sufleteştii" 
indică, după preceptele înţelepciunii myrmicine, că eşti deja 
serios afectat de ea. 

103 683 încearcă, aşadar, să nu-şi pună întrebarea. E foarte 
greu însă... 

În jurul ei, drumul s-a făcut mai larg, iar traficul s-a 
intensificat considerabil. Furnica se vâră în aglomeraţie, 
străduindu-se să nu se simtă decât o particulă infimă în 
mulţimea ce o copleşeşte. Ceilalţi, să fii totuna cu ceilalţi, să 
trăieşti prin ceilalţi, să te simţi multiplicată de către anturajul 
tău — ce poate fi mai plăcut? Furnica zburdă pe drumul larg şi 


aglomerat. lat-o ajunsă în împrejurimile celei de-a patra porţi a 
Oraşului. Ca de obicei, e harababură! S-a strâns atâta lume, că 
trecerea e blocată. Ar trebui ca intrarea numărul 4 să fie mărită 
şi să se impună o anumită disciplină a circulaţiei. De exemplu, 
cele care transportă vreo pradă mai puţin voluminoasă să le 
facă loc celorlalte. Sau cele care se întorc să aibă prioritate fată 
de cele ce pleacă. In loc de ordine însă e un permanent 
ambuteiaj, această plagă a tuturor metropolelor! 

In ce o priveşte, 103 683 nu e deloc grăbită să intre cu 
coconul ei gol. Aşteptând ca îmbulzeala să se mai potolească, se 
hotărăşte să dea o raită pe la depozitul de gunoi. Când era 
tânăra, îi plăcea nespus de mult să se joace prin gunoaie. 
Impreună cu camarazii din casta ei războinică, azvârlea în sus 
cranii şi încerca să le lovească cu un jet de acid înainte ca ele să 
cadă. trebuia să presezi la iuţeală glanda cu otravă. Aşa a 
devenit ea, de altfel, o trăgătoare de elită. Aici, în depozitul de 
gunoi a învăţat să scoată din teacă vârful abdominal ascuţit şi 
să ochească cu iuţeala unei pocnituri de mandibule. 

Ah, depozitul de gunoi... Furnicile îl construiesc totdeauna 
încă înainte de a-şi înălța oraşul. Işi amintea de un soldat 
mercenar străin care, sosind pentru întâia dată la Bel-o-kan, 
emisese: "Depozitul de gunoi îl văd, dar unde-i Oraşul?" E 
adevărat ca movilele înalte formate din carcase, mizerii de tot 
soiul şi păstăi goale de cereale tind să invadeze împrejurimile 
Oraşului. Anumite intrări (Ajutor!) sunt deja astupate în 
întregime şi, în loc să fie degajate, se preferă deschiderea 
altora. 

(Ajutor!) 

103 683 se întoarce. | s-a părut că cineva tocmai a scos un 
geamăt mirositor. Ajutor! De data asta e sigură. Un miros clar 
de comunicare emană din grămada de mizerie. Gunoaiele s-au 
apucat oare să vorbească? Se apropie şi răscoleşte cu capătul 
antenelor printr-o stivă de cadavre. 

Ajutor! 

E una din cele trei rămăşiţe de acolo. Unul lângă celălalt, se 
află un cap de buburuză, unul de lăcustă şi unul de furnică 
roşcată. Le palpează pe rând şi detectează o mireasmă infimă 
de viaţă la nivelul antenelor furnicii roşcate. 103 683 apucă 
atunci craniul între labele sale anterioare şi îl aduce în faţă. 

Ceva trebuie ştiut neapărat, emite bila murdară din care se 


înalţă stângaci o antenă stingheră. 

Ce obscenitate! Un craniu care mai vrea să se exprime! 
Furnica aceasta nu are, aşadar, destulă decenţă ca să accepte 
repausul morţii! 103 683 simte preţ de o clipă ispita de a-i trage 
un şut craniului şi de a-l pulveriza cu un jet de acid bine ţintit, 
aşa cum se distra pe vremuri. Dar curiozitatea, şi nu numai, o 
face să se abţină: Mesajele celor ce vor să emită trebuie tot- 
deauna recepționate, sună un vechi precept myrmicin. 

O mişcare de antene. 103 683 arată că, în conformitate cu 
preceptul respectiv, va recepționa tot ce va dori să emită acest 
cap necunoscut. 

Craniul simte o greutate tot mai mare de-a gândi. Ştie, 
totuşi, că trebuie să-şi amintească de o informaţie importantă. 
Ştie că trebuie să-şi facă ideile să urce până în vârful singurei 
antene rămase, astfel încât furnica, pe al cărui corp se afla 
odinioară, să nu fi trăit, totuşi, degeaba. 

Dar, nemaifiind legat de inimă, craniul nu mai este deloc 
irigat. Ungherele creierului îi sunt destul de uscate deja. În 
schimb, activitatea electrică se desfăşoară încă. In creier a mai 
rămas o băltoacă de neuromediatori. Profitând de această 
uşoară umiditate, câţiva neuroni se interconectează şi uşoare 
scurtcircuite electrice dovedesc că ideile reuşesc încă să circule 
destul de bine. 

Amintirile încep să revină. 

Erau trei. Trei furnici. Dar din ce specie? Roşcate. Rebele 
roşcate! Din ce cuib? Din Bel-o-kan. Se infiltraseră în Biblioteca 
chimică pentru a citi un feromon mnezic uimitor. Dar la ce se 
referea feromonul acesta? La ceva important. Atât de important, 
încât garda federală s-a luat după ele ca să le omoare. Cele 
două prietene ale ei au murit. Asasinate de gărzi. Craniul se 
usucă tot mai mult. Dacă uită acum, cele trei morţi au fost 
inutile. Trebuie să facă informaţia să urce. Trebuie. E datoare s- 
o facă. 

În faţa globilor oculari ai craniului se află o furnică ce 
întreabă pentru a cincea oară ce vrea să-i comunice. 

O nouă baltă de sânge e reperată în creier. Poate fi utilizată 
pentru ca procesul de gândire să mai poată continua o vreme. 
joncţiunea electrică şi chimică se efectuează între un sector 
întreg de memorie şi sistemul emiţător-receptor. Alimentat de 
energia câtorva proteine şi substanţe zaharoase ce subzistă în 


lobul frontal, creierul izbuteşte să dea drumul unui mesaj. 

Chli-pou-ni vrea să pornească o cruciadă pentru a LE ucide 
pe toate. Trebuie avertizate de urgenţă rebelele. 

103 683 nu înţelege nimic. Furnica aceasta, sau mai degrabă 
rămâăşiţa aceasta de furnică, vorbeşte de "cruciadă" şi de 
"rebele". Există, aşadar, nişte rebele în Oraş? lată un lucru nou! 

Dar soldatul simte că acest craniu nu va putea dialoga prea 
mult. Nu trebuie să piardă nici o moleculă în digresiuni inutile. 
Care este întrebarea cea mai potrivită faţă de o afirmaţie atât 
de deconcertantă? Cuvintele ies singure din antenele sale. 

Unde pot să le găsesc pe aceste "rebele", ca să le avertizez? 

Craniul mai face un efort şi vibrează slab: 

Deasupra noilor staule de scarabei-rinoceri... Un tavan fals... 

103 683 riscă atunci totul pe o carte. 

Împotriva cui e îndreptată cruciada asta? 

Craniul freamătă. Antenele îi tremură. Va izbuti oare să mai 
scoată un ultim semi-feromon? 

Un iz abia perceptibil iese la suprafaţă. Nu conţine decât un 
singur cuvânt olfactiv. 103 683 îl atinge cu ultimul segment al 
apendicelui său senzorial şi îl adulmecă. Ea una cunoaşte 
cuvântul respectiv. Il cunoaşte chiar prea bine. 

Degete. 

Acum, antenele craniului sunt complet uscate şi se crispează 
încet, chircindu-se. N-a mai rămas nici cea mai mică aromă de 
informaţie în mingea asta neagră. 

103 683 este uluită. 

O cruciadă în vederea masacrării tuturor Degetelor... 

Chiar aşa. 


10. BUNĂ-SEARA, FLUTURE DE SEARĂ 


De ce se stinsese oare deodată lumina aceea? Fluturele 
simţise cu siguranţă focul ce avea să-i cuprindă aripile, dar era 
în stare de orice ca să guste din extazul luminii... Fusese atât de 
aproape de contopirea cu dogoarea! 

Sfinxul dezamăgit se întoarce în pădurea Fontainebleau şi se 
înalţă sus, sus de tot în văzduh. Zboară vreme îndelungată 
înainte de-a ajunge înapoi în locurile unde şi-a desăvârşit 


metamorfoza. 

Graţie miilor sale de fațete oculare, el distinge la perfecţie, 
de sus, configuraţia regiunii. În centru, furnicarul Bel-o-kan. De 
jur-împrejur, orăşele şi sate construite de reginele roşcate. Ele 
denumesc ansamblul respectiv "Federaţia Bel-o-kan". De fapt, 
aceasta a dobândit o asemenea importanţă politică, încât de- 
acum e vorba de un imperiu în toată regula. Nimeni, în toată 
pădurea, nu mai îndrăzneşte să pună în discuţie hegemonia 
furnicilor roşcate. 

Ele sunt cele mai inteligente şi cel mai bine organizate. Ştiu 
să utilizeze uneltele şi le-au învins pe termite şi pe furnicile 
pitice. Pot dobori animale de o sută de ori mai voluminoase 
decât ele. Nimeni în pădure nu se îndoieşte că ele sunt adevă- 
ratele şi singurele stăpâne ale lumii. 

La vest de Bel-o-kan se întind teritorii periculoase, împânzite 
de păianjeni şi de călugăriţe (Ai grijă, fluture!). 

La sud-vest — un ţinut aproape la fel de sălbatic, năpădit de 
viespi ucigaşe, de şerpi şi țestoase (Pericol). 

La est — tot soiul de monştri, cu patru, şase sau opt labe şi 
cu tot atâtea guri, căngi şi ţepi care otrăvesc, strivesc şi 
lichefiază. 

La nord-est se află noul oraş al albinelor, stupul de la 
Askolein. Acolo trăiesc albine feroce care, sub pretextul de a-şi 
extinde zona de recoltare a polenului, au distrus deja mai multe 
cuiburi de viespi. 

Şi mai la est se află fluviul numit "Mangetout", dat fiind că 
înghite instantaneu tot ce ajunge pe suprafaţa lui. Ceea ce 
impune o prudenţă maximă. 

la te uită, o nouă aşezare şi-a făcut apariţia pe mal. Intrigat, 
fluturele se apropie. Probabil că termitele au construit-o de 
curând. Artileria amplasată sub donjonurile cele mai înălțate 
încearcă pe loc să-l doboare pe intrus. Dar acesta planează prea 
sus ca să-i pese câtuşi de puţin de prăpădiţii aceia. 

Sfinxul schimbă direcţia şi survolează falezele dinspre nord, 
urmate de munţii abrupți care împrejmuiesc marele stejar. Apoi 
coboară spre sud, unde e ţinutul insectelor-cameleon şi al 
ciupercilor roşii. 

Deodată, privirile i se opresc asupra unui fluture femelă 
care-şi răspândeşte până la înălţimea lui parfumul hormonilor — 
sexuali şi se grăbeşte înspre ea, ca s-o vadă mai îndeaproape. 


Are culori şi mai minunate decât ale lui. E atât de frumoasă! Dar 
rămâne ciudat de nemişcată. Bizar. Are într-adevăr efluviile, 
formele şi consistenţa unei doamne fluture, dar... ce infamie! E 
de fapt o floare care, prin mimetism, se preface a fi ceea ce nu 
este. Totul e fals la această orhidee: mirosul, aripile, culorile. O 
păcăleală în toată regula! Vai! Din nefericire, sfinxul a 
descoperit-o prea târziu. Labele i s-au încleiat deja şi nu-şi mai 
poate lua zborul. 

Sfinxul dă cu putere din aripi, provocând un curent de aer 
care smulge puful unei flori de păpădie şi derapează încet pe 
marginile orhideei în formă de Cuvă. În realitate, corola aceasta 
nu este decât un stomac larg deschis. In fundul cuvei stau 
ascunşi toţi acizii digestivi care îi permit florii să mănânce un 
fluture. 

Să fie oare sfârşitul? Nu. Norocul se iveşte sub forma a două 
Degete îndoite în formă de cleşte, care îl apucă de aripi, 
scăpându-l de pericol, şi-l aruncă într-un borcan transparent. 

Borcanul străbate o distanţă considerabilă. 

Tânărul fluture este dus apoi într-o zonă luminoasă. Degetele 
îl scot din borcan şi îl ung cu o substanţă galbenă, foarte 
mirositoare, care îi întăreşte aripile. Acum nu-şi mai poate lua 
zborul! Degetele apucă apoi un uriaş ţăruş cromat, având la 
capăt o minge roşie şi, cu o lovitură scurtă... i-l împlântă în 
inimă. Pe post de epitaf, ele îi pun o etichetă deasupra capului: 
“"Papillonus vulgaris". 


11. ENCICLOPEDIE 


ŞOC ÎNTRE CIVILIZAŢII: Întâlnirea dintre două civilizaţii 
constituie totdeauna un moment delicat. Sosirea primilor 
occidentali în America centrală a fost prilejul unui vast 
quiproquo. Religia aztecă propovăduia că într-o bună zi aveau 
să sosească pe Pământ solii zeului-şarpe-cu-pene, Quetzalcoatl. 
Ei vor avea pielea de culoare deschisă, vor trona pe nişte 
animale mari cu patru picioare şi vor scuipa tunetul pentru a-i 
pedepsi pe netrebnici. 

Astfel încât atunci când, în 1519, au fost anunţaţi că nişte 
cavaleri spanioli debarcaseră pe coasta mexicană, aztecii au 


crezut că era vorba de "Teules" (divinităţi, în limba nahuatl). 

Şi, totuşi, în 1511, cu doar câţiva ani înainte, cineva îi aver- 
tizase. Guerrero era un marinar spaniol care naufragiase pe 
țărmurile Yucatanului, când trupele lui Cortes erau cantonate 
încă pe insulele Santo-Domingo şi Cuba. 

Guerrero a fost acceptat cu uşurinţă de către populaţia 
locală şi s-a însurat cu o indigenă. El i-a anunţat pe băştinaşi că 
conchistadorii vor debarca în curând, i-a asigurat că aceştia nu 
erau nici zei şi nici trimişi ai zeilor şi i-a avertizat că va trebui să 
se ferească de ei. l-a învăţat cum să fabrice arbalete ca să se 
apere. (Până atunci, indienii nu foloseau decât săgeți şi topoare 
cu vârf de obsidian; or, arbaleta era singura armă în stare să 
străpungă armurile metalice ale oamenilor lui Cortés). Guerrero 
a repetat că nu trebuia să se teamă de cai şi le-a recomandat 
îndeosebi să nu intre în panică în fata armelor de foc. Acestea 
nu erau nici arme magice, nici bucăţi de fulger. "Ca şi voi, 
spaniolii sunt făcuţi din carne şi sânge. Pot fi învinşi", spunea el 
fără încetare. Şi pentru a o dovedi, îşi făcu el însuşi o tăietură 
din care s-a scurs sânge roşu, la fel ca al tuturor oamenilor. 
Guerrero s-a ocupat atât de mult de instruirea indienilor din 
satul său, încât atunci când conchistadorii lui Cortes l-au atacat, 
ei au avut surpriza de a înfrunta pentru prima dată în America o 
adevărată armată indiană care le-a rezistat vreme de mai multe 
săptămâni. 

Informaţia însă nu depăşise graniţele satului în chestiune. În 
septembrie 1519, regele aztec Montezuma plecă în 
întâmpinarea armatei spaniole cu nişte care pline cu giuvaeruri 
pe post de ofrande. In aceeaşi seară, a fost asasinat. Un an mai 
târziu, Cortes distrugea cu tunurile Tenochtitlăn, capitala 
aztecă, după ce-i înfometase populaţia asediind-o vreme de trei 
luni de zile. 

Cât despre Guerrero, acesta a pierit în timp ce organiza 
atacul nocturn asupra unui fort spaniol. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II 


12. LAETITIA NU APARE DEOCAMDATĂ 


După rezolvarea rapidă a cazului Salta, comisarul Jacques 
Méliès a fost convocat de prefectul Charles Dupeyron. Şeful 
poliţiei ţinea să-l felicite personal. 

Într-un salon bogat decorat, prefectul i-a mărturisit de-a 
dreptul că această "afacere a fraţilor Salta" produsese o puter- 
nică impresie "sus de tot". Câţiva dintre oamenii politici cei mai 
importanţi calificaseră ancheta sa drept un "model de rapiditate 
şi de eficienţă tipic franţuzeşti". 

Prefectul îl întrebă apoi dacă era însurat. Méliès, surprins, 
răspunse că era celibatar, dar cum celălalt insista, mărturisi că 
făcea şi el la fel ca toată lumea: zbura din floare în floare, atent 
doar să nu capete vreo boală venerică. 

Charles Dupeyron prinse prilejul pentru a-i sugera să-şi ia o 
nevastă. În felul acesta şi-ar construi o imagine socială care i-ar 
permite să intre în politică. El unul îl vedea foarte bine, pentru 
început, ca deputat sau primar. Ţinu să sublinieze că națiunea 
— toate naţiunile — avea nevoie de oameni care să ştie să 
rezolve probleme complexe. Dacă el, Jacques Méliès, era în 
stare să înţeleagă cum au putut fi asasinate trei persoane într-o 
încăpere închisă ermetic, cu siguranţă că putea să soluţioneze şi 
alte chestiuni delicate, ca de exemplu reducerea şomajului, 
lupta împotriva lipsei de siguranţă de la periferii, reducerea defi- 
citului asigurărilor sociale şi echilibrarea balanței bugetare — pe 
scurt, toate micile enigme cu care se confruntă zilnic con- 
ducătorii ţării. 

— Avem nevoie de oameni apți să-şi folosească mintea, şi în 
vremurile noastre ei sunt tot mai rari, se plânse prefectul! Să 
ştiţi deci că dacă vreţi să vă lansați în aventura aceasta care 
este politica, eu voi fi primul care să vă susţină. 

Jacques Méliès răspunse că ceea ce-l interesa într-o enigmă 
era specificul abstract şi gratuit. Nu avea de gând să se 
irosească niciodată în scopul dobândirii puterii. Dominarea 
celorlalţi este prea obositoare. Cât despre viaţa sa sentimentală, 
nu mergea chiar atât de rău şi prefera ca ea să rămână 
domeniul său personal. 

Prefectul Dupeyron râse din toată inima şi îi puse mâna pe 
umăr, afirmând că şi el avusese exact aceleaşi idei la vârsta lui. 
Apoi, o dată cu trecerea anilor, se schimbase. Nu din nevoia de 
a-i domina pe ceilalţi, ci pentru ca ceilalţi să nu îl domine pe el. 


— Ca să dispreţuieşti banii trebuie să fii bogat, iar ca să 
dispreţuieşti puterea trebuie să o ai! 

Tânărul Dupeyron acceptase, aşadar, să urce una câte una 
treptele ierarhiei umane. Acum se simţea la adăpost de toate. 
Viitorul încetase de mult să mai fie precar, avea doi urmaşi pe 
care îi dăduse la una din cele mai scumpe şcoli particulare din 
oraş, poseda o maşină de lux, avea mult timp liber şi era 
înconjurat de sute de curtezani. Ce ţi-ai putea dori mai mult? 

"Să rămâi un copil fascinat de polar-uri", îşi zise Melies, 
preferând, totuşi, să-şi ţină gândul numai pentru el. 

Intrevederea o dată terminată, comisarul tocmai părăsea 
prefectura când remarcă, lângă grilaj, un panou de mari 
dimensiuni acoperit de afişe electorale cu diverse sloganuri: 
"Pentru o democraţie bazată pe adevăratele valori, votaţi social- 
democraţia!"; "Nu crizei! De-ajuns cu promisiunile încălcate. 
Alăturaţi-vă Mişcării radicalilor republicani!"; "Salvaţi planeta 
susţinând Renaşterea naţional-ecologistă!"; "Revoltaţi-vă 
împotriva nedreptăţilor! Aderaţi la Frontul popular 
independent!" 

Şi, pretutindeni, aceleaşi feţe de oameni bine hrăniţi, care îşi 
fac amărite din secretarele lor şi se consideră nişte tipi impor- 
tanţi! lar prefectul îi propunea sa devină unul de-al lor! 

Pentru Méliès, nu era loc de îndoială. La naiba cu onorurile; 
viaţa sa destrăbălată, televizorul şi anchetele criminalistice 
valorau mult mai mult. "Dacă vrei să nu ai parte de încurcături, 
să nu ai ambiţii", spunea tatăl său. Dacă nu ai dorinţe, nu ai nici 
suferinţe. Acum, se simţea înclinat să adauge: "Să nu ai aceleaşi 
ambiţii ca toţi cretinii ăştia; inventează-ţi un ideal propriu, 
numai al tău, care să fie mai presus de banalitatea vieţii. " 

Jacques Méliès fusese deja căsătorit de două ori şi divorțase 
de fiecare dată. Rezolvase cu nespusă delectare vreo cincizeci 
de cazuri enigmatice. Avea un apartament, o bibliotecă şi un 
grup de prieteni, de care era cât se poate de satisfăcut, sau 
care, în orice caz, îl mulţumeau destul de mult. 

Se întoarse acasă pe jos, străbătând Piaţa Poids-de-l'Huile, 
bulevardul Marechal de-Lattre-de-Tassigny şi strada Butte-aux 
Cailles. 

Pretutindeni în jur, trecătorii mergeau grăbiţi în toate 
direcţiile, automobiliştii claxonau nervoşi, femeile îşi scuturau 
zgomotos covoarele la fereastră. Nişte puşti alergau trăgând 


unii într-alţii cu pistoale cu apă. "Pac, pac, pac, sunteţi morţi toţi 
trei!" urlă unul. Băieţii aceştia care se jucau de-a hoţii şi vardiştii 
îl enervară nespus pe Jacques Méliès. 

Ajunse în faţa clădirii în care locuia. Era un complex de 
apartamente de mari dimensiuni, formând un dreptunghi per- 
fect, de o sută cincizeci de metri înălţime şi la fel de lat. În jurul 
antenelor de televiziune se roteau câţiva corbi. 

Mereu la pândă, portăreasa îşi scoase capul prin ferestruica 
gheretei sale şi-l interpelă de îndată: 

— Bună ziua, domnule Méliès! Ştiţi, am văzut ce scrie în ziar 
despre dumneavoastră! Nu sunt decât nişte invidioşi! 

— Poftim? făcu el mirat. 

— Eu, în orice caz, sunt sigură că dumneavoastră aveţi 
dreptate. 

Urcă scara, sărind câte patru trepte deodată. Acasă îl 
aştepta, ca de obicei, Marie-Charlotte. Il iubea cu o dragoste 
pasionată şi, ca în fiecare zi, îi adusese ziarul. Când deschise 
uşa, ea îl ţinea încă în bot. 

— Dă-i drumul, Marie-Charlotte! 

Pisica se supuse fără să crâcnească, iar Melies se repezi 
febril la Echo du dimanche. Nu-i luă prea mult timp ca să 
descopere propria-i fotografie şi titlul în litere groase de 
deasupra: 


CÂND POLIŢIA SE PROSTEŞTE 
Editorial de Laetitia Wells 


"Democraţia oferă multe drepturi. Ea ne permite, printre 
altele, să pretindem respect chiar şi atunci când suntem reduşi 
la starea de cadavru. lată însă că dreptul acesta îi este refuzat 
defunctei familii Salta. Nu numai că misterul acestui triplu 
asasinat nu a fost elucidat, dar, ca o culme a culmilor, răposatul 
domn Sebastien Salta, care nu se mai poate apăra de-acum, se 
trezeşte acuzat de a-şi fi ucis cei doi fraţi înainte de-a se 
pedepsi singur. Cât de comod este să îi acuzi pe cei morţi, care 
nu mai pot dispune de asistenţa unui avocat! Tripla crimă de pe 
strada Faisanderie are cel puţin meritul de-a ne face să 
cunoaştem mai bine personalitatea comisarului Jacques Méliès. 
lată pe cineva care, bazându-se pe celebritatea câştigată, îşi 
permite să încheie fără ruşine o anchetă făcută de mântuială. 


Declarând Agenţiei centrale de presă că fraţii Salta au murit cu 
toţii otrăviţi, nu numai că domnul comisar Méliès îşi permite o 
judecată pripită asupra unei afaceri mult mai complicate decât 
pare la prima vedere, dar pe deasupra mai şi insultă nişte morţi! 

Sinucidere? Dat fiind că am putut arunca o privire asupra 
cadavrului lui Sebastien Salta, pot să asigur pe oricine că omul 
acesta a murit pradă celei mai cumplite terori. Faţa nu îi mai era 
decât o mască a groazei! 

E uşor de crezut că autorul unui dublu fratricid a putut să 
simtă o remuşcare dintre cele mai puternice, care a provocat 
această expresie facială. Dar oricine posedă cât de cât nişte 
noţiuni de psihologie umană — ceea ce nu pare să fie cazul 
domnului comisar Méliès — îşi poate da seama că un om capabil 
să pună o otravă mortală în mâncarea pe care urma să o 
împartă cu familia a depăşit cu siguranţă stadiul unor asemenea 
stări sufleteşti. Chipul unui astfel de om nu ar mai trebui să 
exprime decât seninătatea în sfârşit regăsită. 

să fie atunci de vină durerea? Cea provocată de otravă nu 
este atât de acută. Şi, pe deasupra, ar trebui să cunoaştem 
natura otrăvii, care ar explica astfel totul. În ce mă priveşte, m- 
am dus la Morgă — din moment ce poliţia nu mi-a permis să 
anchetez la locul crimei — şi l-am chestionat pe medicul legist, 
care mi-a spus că trupurile celor trei Salta nu au fost autopsiate. 
Afacerea a fost deci clasată fără a se cunoaşte cauzele exacte 
ale deceselor. Câtă lipsă de seriozitate din partea domnului 
comisar Méliès, care este considerat un criminalist de mare 
reputaţie! 

Clasarea atât de rapidă a cazului Salta dă de gândit şi oferă 
chiar motive de nelinişte. Ne putem întreba, pe bună dreptate, 
dacă nivelul de studii al cadrelor poliţiei noastre naţionale este 
suficient de ridicat pentru a face faţă subtilităţii specifice noii 
criminalităţi. L. W." 


Méliès făcu ziarul ghem şi scoase o înjurătură. 


13. 103 683 ÎŞI PUNE ÎNTREBĂRI 


Degete! 


Degetele! 

Un tremur neobişnuit o cuprinse pe 103 683. 

În mod normal, furnicile nu cunosc frica. Dar 103 683 mai 
este oare "normală"? Rostind cuvântul mirositor Degete, craniul 
din depozitul de gunoi i-a trezit la viaţă un sector din minte ce 
zăcuse până atunci adormit, dat fiind că nu mai fusese activat 
de mii de generaţii: sectorul fricii. 

Până acum, de fiecare dată când se gândea la marginea lu- 
mii, furnica-soldat îşi cenzura amintirile, ştergându-şi din minte 
întâlnirea cu Degetele: Degetele şi puterea lor fenomenală, 
morfologia lor de neînțeles, impulsurile lor oarbe şi ucigaşe. 

Dar craniul acesta, rămăşiţă stupidă a unei moarte oarecare, 
a fost suficient pentru a reactiva zona fricii. Odinioară, 103 683 
fusese o luptătoare curajoasă, aflată mereu în prima linie a 
legiunilor care înfruntau armata furnicilor pitice. Se oferise 
spontan să plece spre Orientul malefic. Luptase împotriva 
spioanelor cu miros de stâncă. Vânase şi alungase animale al 
căror cap era atât de sus, că nici nu putea fi zărit. Dar întâlnirea 
cu Degetele îi alungase tot avântul. 

103 683 îşi aminteşte vag de monştrii aceia de apocalips. O 
vede din nou pe prietena ei, bătrâna 4 000, trasă ca o frunză de 
către un nor negru de o iuţeală năucitoare. 

Unii îi numeau "paznicii de la capătul lumii", "animale fără 
capăt", "umbre tari", "spărgători de lemne", "duhoarea- 
morţtii"... 

De la un timp însă toate furnicarele din regiune căzuseră de 
acord să atribuie fenomenului acestuia derutant un nume 
comun: 

Degetele! 

Degete: lucrurile acelea ce se ivesc de niciunde pentru a 
răspândi moartea. Degete: animalele acelea care spulberă totul 
în drumul lor. Degete: masele acelea uriaşe care strivesc şi 
doboară micile oraşe. Degete: umbrele acelea care poluează 
pădurea cu produse care otrăvesc pe oricine le gustă. Doar 
gândindu-se la toate acestea, 103 683 are o tresărire de 
repulsie. 

Se simte sfâşiată între două emoţii opuse: frica, străină 
speciei sale şi o alta, care în schimb îi este cât se poate de 
caracteristică: curiozitatea! 

De o sută de milioane de ani, furnicile cunosc un progres 


perpetuu. Mişcarea evoluționistă lansată de Chli-pou-ni nu este 
decât una dintre expresiile nevoii, tipice furnicilor, de-a înainta 
necontenit şi de-a ajunge mereu mai departe. 

103 683 nu face nici ea excepţie. Curiozitatea îi alungă frica. 
La urma urmei, un craniu golit de sânge care vorbeşte de rebeli 
şi de cruciade contra Degetelor nu e un lucru prea obişnuit! 

103 683 îşi curăţă antenele, gest care la ea trădează nevoia 
de-a face un bilanţ. 

Şi le ridică apoi spre un cer nesigur. 

Aerul este apăsător, de parcă o prezentă prădalnică ar sta 
undeva la pândă, gata să se ivească şi sa amenințe Oraşul. 
Ramurile dimprejur sunt agitate de o adiere bruscă. Copacii par 
să-i spună să fie atentă, dar copacii pot să spună orice. Sunt 
atât de mari că nu le pasă de dramele care se desfăşoară 
printre rădăcinile lor. 103 683 nu apreciază deloc mentalitatea 
copacilor, care constă în nepăsare şi nemişcare totală. Ca şi 
cum ar fi invincibili! Se întâmplă, totuşi, ca ei să se prăbuşească, 
rupti de furtună, calcinaţi de trăsnet sau pur şi simplu roşi de 
termite. Atunci e rândul furnicilor să se arate insensibile la 
înfrângerea lor. 

De altfel, un proverb al furnicilor pitice precizează: Cei mari 
sunt totdeauna mai fragili decât cei mici. 

Degetele or fi oare nişte copaci mobili? 

103 683 nu-şi pierde timpul cu asemenea gânduri. Ea a luat 
deja o hotărâre: cea de-a verifica spusele craniului. 

Pătrunzând în furnicar printr-un pasaj îngust din apropierea 
depozitului de gunoi, ea ajunge la bulevardul periferic. De-acolo 
pornesc în toate direcţiile mari magistrale ducând la Oraşul 
interzis. Ea însă nu merge într-acolo, ci o ia pe nişte drumuri 
atât de înclinate, că e nevoită să se agaţe cu ghearele. Se lasă 
să alunece într-un coridor abrupt şi ajunge la o intersecţie de 
galerii nu prea aglomerate, în pofida traficului cotidian. 

Lucrătoare ocupate până peste cap cu transportul 
alimentelor şi al rămurelelor o salută pe 103 683. La furnici nu 
există nici un fel de glorie personală; cu toate acestea, multe 
dintre cele de aici ştiu că această luptătoare a fost acolo, în 
ţinutul Degetelor, că a văzut capătul lumii şi s-a aplecat peste 
marginea planetei. 

103 683 îşi ridică antena şi se interesează de locul unde se 
află staulele de scarabei. O lucrătoare precizează că sunt situate 


la etajul -20, în cartierul de sud-sud-vest, imediat la stânga după 
grădinile cu ciuperci negre. 

103 683 porneşte la trap într-acolo. 

De la incendiul de anul trecut s-au schimbat multe lucruri. 
Vechiul oraş Bel-o-kan era construit pe cincizeci de etaje în 
înălţime şi alte cincizeci în adâncime. Reproiectat de Chli-pou-ni, 
noul oraş se mândreşte cu optzeci de etaje pe înălţime. 
Adâncimea nu a putut fi modificată din pricina stâncii de granit 
care ţine dintotdeauna loc de planşeu. 

În timp ce îşi vede de drum, luptătoarea îşi admiră metro- 
pola necontenit ameliorată. 

Etajul +75: iată creşele termoreglate cu humus în descom- 
punere şi sala de uscare a nimfelor, cu nisipul ei fin care 
absoarbe umiditatea. Datorită unui sistem de tobogane în pantă 
lină, ouăle pot fi de-acum coborâte cu uşurinţă până la etajele 
de terapie intensivă, unde dădacele cu abdomenul greu le ling 
în permanenţă. În acest fel, ele fac să treacă prin învelişul 
transparent al coconilor proteinele şi antibioticele necesare 
creşterii şi dezvoltării lor perfecte. 

Etajul +20: iată rezervele de carne uscată, cele de felii de 
fructe şi de făină de ciuperci. Totul e acoperit cu acid formic, 
pentru a le feri de descompunere. 

Etajul +18: aici, cuve făcute din frunze uleioase păstrează 
acizii militari experimentali fumegânzi. Cu vârfurile mandibulelor 
prelungi, chimiştii testează capacitatea dizolvantă a fiecăruia. 
Unii sunt obţinuţi din fructe, cum este acidul malic, extras din 
mere. Altele au o origine mai neobişnuită: acidul oxalic este 
extras din măcriş, iar acidul sulfuric din nişte pietre galbene. 
Pentru vânătoare, foarte recentul acid formic cu o concentraţie 
de 60% este ideal; e adevărat că arde puţin măruntaiele, dar 
provoacă distrugeri incomparabile. 103 683 l-a încercat deja. 

Etajul +15: sala de lupte de aici a fost supraînălţată. Soldaţii 
se antrenează în înfruntări corp la corp. Noile figuri sunt 
amănunţit descrise pe feromoni mnezici, destinaţi Bibliotecii 
chimice. Tendinţa actuală constă în a înlocui saltul direct în 
capul adversarului cu tăierea labelor acestuia, una câte una, 
până ce nu se mai poate mişca. Ceva mai încolo, câţiva 
artilerişti se antrenează să dizolve cu un jet precis nişte grăunţe 
dispuse la zece paşi distantă. 

Etajul -9: iată staulele cu păduchi-de-frunză. Regina Chli-pou- 


ni a ţinut ca toate staulele să fie incluse în Oraş, astfel încât să 
se elimine riscul ca turmele să fie atacate de ferocele buburuze. 
Nişte lucrătoare sunt ocupate să le arunce bucăţi de ilice, pe 
care animalele se grăbesc să le golească de orice urmă de sevă. 

Coeficientul de reproducere a păduchilor a crescut: de-acum 
el a atins zece animale pe secundă. 103 683 are norocul să 
asiste în trecere la un fenomen rar. Un păduche naşte un pui, 
care la rândul său e pe punctul de-a naşte şi zămisleşte un 
păduche şi mai mic. lată cum devii mamă şi bunică laolaltă într- 
o singura clipa. 

Etajul 14: ciupercăriile se întind cât vezi cu ochii, alimentate 
de bazinele cu compost în care fiecare vine să-şi depună 
excrementele. Nişte agricultoare taie rizomii prea înalţi, în timp 
ce altele depun myrmicacină, care le va proteja de paraziți. 

Deodată, lui 103 683 îi taie calea un animal de culoare 
verde, urmărit de un altul de aceeaşi culoare. Par să se bată cu 
înverşunare. Intrigată, furnica întreabă ce sunt insectele acestea 
curioase. Nişte ploşniţe cavernicole mirositoare, i se răspunde, 
care fac dragoste în permanenţă, în toate felurile imaginabile, 
oriunde şi cu oricine. Este cu siguranţă vietatea dotată cu 
sexualitatea cea mai insolită de pe planetă. Chli-pou-ni le 
studiază cu predilecție. 

Din toate timpurile şi în toate furnicarele au proliferat 
vietăţile comensale. Au fost evidenţiate peste două mii de specii 
de insecte, de miriapozi şi de arahnide care trăiesc în per- 
manenţă în furnicar şi sunt perfect tolerate de către locatari. 
Unele profită de situaţie pentru a-şi îndeplini metamorfoza, 
altele curăţă sălile mâncând resturile. 

Dar Bel-o-kan este primul oraş care le studiază "ştiinţific". 
Regina Chli-pou-ni susţine că orice insectă poate fi dresată şi 
transformată într-o armă redutabilă. După părerea ei, fiecare 
individ poate fi întrebuințat într-un fel oarecare, pe care îl 
descoperi de îndată ce începi să-i vorbeşti. E suficient să fii 
atent. 

Pentru moment, Chli-pou-ni a avut mai degrabă succese. A 
izbutit să "domesticească" mai multe specii de coleoptere, 
hrănindu-le, construindu-le un adăpost şi vindecându-le de bolile 
de care sufereau, aşa cum se proceda deja cu păduchii-de- 
frunză. Succesul cel mai impresionant al reginei îl reprezintă 
însă domesticirea scarabeilor-rinoceri. 


Etajul -20: cartierul de sud-sud-vest, la stânga după grădinile 
de ciuperci negre. Informaţiile s-au dovedit a fi corecte. 
Scarabeii se află în fundul culoarului. 


14. ENCICLOPEDIE 


FRICA: Pentru a înţelege absenţa fricii la furnică, trebuie să 
ne amintim că ansamblul furnicarului trăieşte ca un organism 
unic. Fiecare furnică în parte joacă acelaşi rol cu celula unui corp 
omenesc. 

Extremităţile unghiilor noastre se tem oare că vor fi tăiate? 
Firele de păr de pe bărbie se înfioară la apropierea briciului? 
Degetul nostru gros de la picior se sperie atunci când e pus să 
încerce temperatura apei dintr-o cadă, care poate că e 
clocotită? 

Ele nu simt frică deoarece nu există ca entităţi autonome. 

La fel, dacă mâna noastră stângă o ciupeşte pe cea dreaptă, 
ea nu va trezi duşmănia acesteia din urmă. La fel, dacă mâna 
noastră dreaptă e împodobită cu mai multe inele, ea nu-i va 
provoca stângii vreo reacţie de gelozie. Grijile şi preocupările 
dispar complet când uiţi de tine pentru a nu te mai gândi decât 
la ansamblul organismului-comunitate. 

Poate că acesta este unul din secretele reuşitei sociale a 
lumii furnicilor. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II 


15. LAETITIA CONTINUĂ SĂ NU APARĂ 


După ce-i trecu furia, Jacques Méliès îşi deschise servieta şi 
scoase din ea dosarul fraţilor Salta. Se apucă să examineze din 
nou toate piesele şi îndeosebi fotografiile. Rămase mult timp 
aplecat asupra unui prim-plan al lui Sebastien Salta, care îl 
înfăţişa cu gura larg deschisă. Dintre buze părea să îi ţâşnească 
un strigăt. Un strigăt de groază? Un "nu" aruncat în faţa unei 


morţi ineluctabile? Sau poate chiar numele asasinului! Cu cât 
privea fotografia, cu atât era mai consternat şi se simţea mai 
copleşit de ruşine. 

Sfârşi prin a izbucni, dându-şi frâu liber furiei; sări în picioare 
şi izbi cu pumnul în perete. 

Ziarista de la Echo du dimanche avea dreptate, iar el unul îşi 
dăduse cu firma în cap. 

Era limpede acum că subestimase cazul. Primise o excelentă 
lecţie de umilinţă. Nu există greşeală mai mare decât subesti- 
marea unei situaţii sau unui individ. Multe mulţumiri, doamnă 
sau domnişoară Wells! 

Dar de ce se dovedise oare atât de nepriceput în cazul 
acesta? Din trândăvie, desigur. Pentru că se obişnuise să 
reuşească de fiecare dată. Pe neaşteptate, se lăsase ispitit de 
ceva ce nici un poliţist, fie el şi novice, n-ar fi făcut: clasarea la 
repezeală a anchetei. lar renumele său era atât de mare, încât 
nimeni, cu excepţia acestei ziariste, nu-l bănuise că ar fi luat-o 
pe căi greşite, înşelându-se cu desăvârşire. 

Totul trebuia luat de la început. Il aştepta o reconsiderare 
dureroasă, dar necesară, a întregului caz! Cu toate acestea, era 
mai bine să recunoască de pe-acum că s-a înşelat, decât să 
persiste în eroare. 

Problema consta în faptul că nu putea fi vorba de o 
sinucidere. Era confruntat cu o afacere a naibii de spinoasă. 

Cum ar fi putut nişte asasini să intre şi să iasă dintr-un loc 
perfect închis fără să lase vreo urmă? Cum poţi ucide fără să 
provoci răni şi fără ca măcar să utilizezi vreo armă? Misterul 
depăşea cele mai bune polar-uri pe care le citise până atunci. 

O excitație cu totul nouă începu să-l cuprindă. 

Dacă dăduse, în sfârşit, peste "crima perfectă"? 

Se gândi la cazul de dublă crimă de pe strada Morgue, atât 
de bine relatat într-o nuvelă de către Edgar Allan Poe. În 
povestirea aceea, bazată pe fapte reale, o femeie împreună cu 
fiica ei sunt descoperite, moarte, în apartamentul în care 
locuiau, închis ermetic pe dinăuntru. Femeia primise o lovitură 
de brici, iar fata fusese lovită în cap. Nu exista nici o urmă de 
jaf, ci doar loviturile mortale, date cu violenţă maximă. La 
sfârşitul anchetei, asasinul este descoperit: era vorba de un 
urangutan scăpat dintr-un circ, care pătrunsese în apartament 
trecând peste acoperişuri. Victimele au început să tipe de cum l- 


au zărit. Urletele lor au înnebunit animalul, astfel încât maimuța 
le-a ucis pentru a le face să tacă, după care a fugit pe. acelaşi 
drum şi, lovindu-se cu spinarea de canatul ferestrei cu ghilotină, 
a făcut-o să cadă, astfel încât părea să fi fost închisă pe 
dinăuntru. 

În cazul fraţilor Salta era o situaţie similară, cu deosebirea că 
nimeni nu putuse închide vreo fereastră lovind-o cu spatele. 

Dar putea oare să fie sigur? Méliès plecă de îndată spre locul 
crimei, cu intenţia de a-l examina încă o dată. 

Curentul electric fusese întrerupt, dar comisarul luase cu el 
lupa-lanternă de buzunar. Cercetă încăperea, luminată cu 
intermitenţă de tuburile multicolore de neon din stradă. 
Sebastien Salta şi fraţii săi zăceau în acelaşi loc, vitrificaţi, 
încremeniţi, de parcă ar fi fost pe punctul de-a înfrunta vreo 
oroare dezgustătoare, ivită pe neaşteptate din infernul urban. 

Uşa zăvorâtă ieşea din discuţie; comisarul verifică sistemul 
de închidere al ferestrelor. Cremoanele lor sofisticate nu puteau 
fi în nici un caz închise din exterior. 

Se duse şi lovi cu pumnul în pereţii acoperiţi cu tapet 
maroniu, căutând vreun pasaj secret. Ridică tablourile, vrând să 
vadă dacă nu acopereau uşa vreunui seif. In cameră se găseau 
destule obiecte de valoare: un candelabru de aur, o statuetă de 
argint, o combină HI-FI... Orice borfaş şi le-ar fi însuşit fără să 
stea pe gânduri. 

Pe un scaun erau puse nişte haine. Le pipăi din reflex şi ceva 
îl intrigă. În stofa vestei era 6 gaură minusculă, asemănătoare 
cu cele făcute de molii, dar cu un contur perfect pătrat. Dădu 
drumul vestei şi nu-i mai acordă nici o atenţie. Scoase din 
buzunar unul din veşnicele sale pachete de chewing-gum, 
făcând să cadă în acelaşi timp articolul din Echo du dimanche pe 
care îl decupase cu grijă din ziar. 

Reciti gânditor editorialul Laetitiei Wells. 

Ziarista vorbea de o mască de groază întipărită pe chipurile 
morţilor. Era adevărat. Oamenii aceştia păreau morţi de frică. 
Dar ce anume putea să provoace o spaimă atât de mare încât 
să ucidă? 

Se cufundă în propriile-i amintiri. Odată, pe când era copil, 
fusese apucat de un sughiţ tenace. Mama lui îl făcuse să înce- 
teze punându-şi o mască de lup şi apărându-i prin surprindere 
drept în fată. Scosese un țipăt, iar inima păruse să i se oprească 


preţ de o clipă. Pe loc, mama lui îşi scosese masca şi-l acoperise 
de sărutări. Se terminase cu sughiţul! 

În ultimă instanţă, Jacques Méliès fusese crescut într-o 
atmosferă de spaimă permanentă, formată din temeri aparent 
neînsemnate: aceea de-a se îmbolnăvi, de-a nu avea un 
accident de maşină, frica de domnul care îţi oferă bomboane ca 
să te răpească, frica de poliţie. Şi altele, ceva mai importante: 
cea de-a repeta clasa, de-a nu fi răpit pentru răscumpărare la 
ieşirea din liceu, sau teama de câini. 

Un noian de amintiri ale spaimelor din copilărie urcară atunci 
la suprafaţă. 

Jacques Méliès îşi amintea de cea mai cumplită dintre toate 
spaimele. Marea lui spaimă. 

Într-o noapte, când era mic de tot, simţise ceva fremătător în 
fundul patului. Acolo era un monstru, pitit chiar în ungherul 
unde el se credea cel mai bine apărat! Rămăsese o clipă 
nemişcat, fără să îndrăznească să-şi întindă picioarele sub 
cearşafuri, apoi, când îşi mai reveni cât de cât, şi le împinse 
încet într-acolo. 

Deodată însă simţise pe degetele de la picioare o răsuflare 
călduţă. Fusese încercat atunci de o repulsie nespusă. Da, acum 
era sigur! în fundul patului se găsea botul unui monstru, care 
aştepta ca picioarele lui să vină mai aproape, pentru a i le 
devora. Din fericire, acestea nu-i ajungeau până la capătul 
patului. Nu era încă destul de mare, dar cu fiecare zi ce trecea 
mai creştea puţin, iar picioarele i se apropiau tot mai mult de 
cuta cearşafului unde se ascundea monstrul mâncător de 
degete. 

Tânărul Méliès dormise câteva nopţi pe jos sau peste 
cuverturi, ceea ce îi provocase cârcei; era limpede că nu esteo 
soluţie. Se hotărâse prin urmare să rămână întins sub cearşaf, 
dar îşi ruga tot trupul, fiecare os şi muşchi, să nu crească prea 
repede, ca să nu ajungă niciodată la capătul patului. Poate că 
acesta era motivul pentru care nu ajunsese la fel de înalt ca 
părinţii lui. 

Fiecare noapte era o încercare chinuitoare. Găsise, totuşi, o 
şmecherie: îşi strângea cu putere ursuleţul de pluş în braţe. Cu 
el alături se simţea în stare să înfrunte monstrul pitit în fundul 
patului. Pe deasupra, se ascundea sub pături, fără să-şi mai lase 
afară nici o mână, nici un picior şi nici măcar vreun fir de păr 


sau vârf de ureche, deoarece i se părea evident că monstrul 
avea să aştepte venirea nopţii ca să facă înconjurul patului şi să 
încerce să-i înhaţe capul, venind pe deasupra. 

Dimineaţa, mama lui găsea un ghem de cearşafuri şi de 
pături dedesubtul căruia se afla ghemuit şi pitit fiul ei, împreună 
cu ursuleţul de pluş. Nu încercase niciodată să afle motivele 
comportamentului acestuia ciudat. Pe de altă parte, Jacques nu 
se ostenise nicicând să-i povestească despre felul în care, cât 
fusese noaptea de lungă, ţinuse piept, împreună cu ursuleţul 
său, unui monstru. 

Niciodată nu învinsese monstrul şi nici nu fusese învins de el. 
Rămăsese doar cu frica. Frica de-a creşte mare şi de-a înfrunta 
ceva înspăimântător, pe care nici măcar nu-l putea identifica. 
Ceva care avea ochi roşii, buza de jos răsfrântă şi caninii plini de 
bale. 

Comisarul îşi luă seama, strânse în mână lupa-lanternă şi 
începu să examineze camera crimei, mult mai serios decât o 
făcuse prima oară. 

Sus şi jos, în dreapta şi în stânga, pe deasupra şi pe 
dedesubt. 

Nu exista nici cea mai mică urmă de noroi pe mochetă, nici 
un fir de păr care să nu aparţină celor trei, nici o amprentă pe 
vitrine sau ferestre. Şi nici pe pahare nu se vedea vreo 
amprentă străină. Se duse la bucătărie şi o lumină cu fasciculul 
lanternei. 

Mirosi şi gustă mâncărurile ce rămăseseră acolo. Emile 
avusese chiar prezenţa de spirit de-a vitrifica alimentele. Bun 
băiat! Jacques Méliès mirosi carafa cu apă. Nu simţi vreo urmă 
de otravă. Sucul de fructe şi sifonul păreau la fel de obişnuite. 

Fraţii Salta aveau masca fricii întipărită pe faţă. O frică 
similară, cu siguranţă, celei trăite de femeile din Cazul dublei 
crime de pe strada Morgue, când văzuseră o maimuţă greoaie 
intrând pe fereastra salonului. Revăzu în minte cazul respectiv. 
De fapt, urangutanul simţise şi el, la rândul său, o frică nespusă 
şi le ucisese ca să facă să înceteze urletele pe care le scoteau 
fără contenire. Se temuse de ţipetele lor. 

Incă o dramă a lipsei de comunicare. Ţi-e frică de ceea ce nu 
înţelegi. 

In timp ce făcea reflecţia aceasta, întrezări o mişcare 
îndărătul draperiei şi simţi că-i îngheaţă inima. Asasinul se 


întorsese! Comisarul scăpă din mână lupa-lanternă, care căzu şi 
se stinse. Nu mai rămăseseră decât luminile de neon din stradă, 
care se aprindeau pe rând, conturând una câte una literele ce 
formau laolaltă cuvintele "Bar â gogo". 

Jacques Méliès vru în prima clipă să se ascundă, să se 
pitească undeva şi să nu mai facă nici o mişcare. Apoi îşi luă 
inima în dinţi, culese de pe jos lupa-lanternă şi trase în lături 
draperia suspectă. În spatele ei nu se afla nimeni. Sau, dacă se 
afla, atunci era Omul Invizibil. 

— E cineva aici? 

Nu se auzi nici un zgomot. Nu fusese probabil decât 
curentul. 

Nu mai putea să rămână acolo. Se hotări să-i chestioneze pe 
vecini. 

— Bună ziua, scuzele mele pentru deranj. Poliţia. 

Îi deschise un domn elegant. 

— Am doar câteva întrebări de pus. Nu, nu intru. 

Jacques Méliès scoase un carnet. 

— Eraţi acasă în seara crimei? 

— Da. 

— Aţi auzit ceva? 

— Nici o împuşcătură, dacă la asta vă referiţi, dar au început 
la un moment dat să urle. 

— Să urle? 

— Da, foarte tare. Erau nişte ţipete înspăimântătoare. Au 
durat vreo jumătate de minut, apoi nu s-a mai auzit nimic. 

— Ţipetele au început toate deodată sau unul după altul? 

— Mai degrabă deodată. Erau nişte zbierete de-a dreptul 
neomeneşti. Probabil că au suferit cumplit. Era ca şi cum ar fi 
fost asasinați toţi trei în acelaşi timp. Ce mai poveste! Trebuie 
să vă spun că de când i-am auzit urlând, nu mai pot să dorm. 
Am de gând, de altfel, să mă mut de aici. 

— Ce credeţi că s-a putut întâmpla? 

— Colegii dumneavoastră au trecut deja pe aici. Se pare că 
un as de la poliţie a diagnosticat o... sinucidere. Eu unul însă nu 
prea cred. Se confruntau cu ceva, un lucru ce trebuie să fi fost 
îngrozitor, dar ce anume, habar n-am. În orice caz, lucrul acela, 
indiferent ce-ar fi fost, nu făcea nici un zgomot. 

— Vă mulţumesc. 

O idee fixă îşi făcea treptat loc în mintea sa. 


"Cel ce a comis aceste crime e un lup turbat şi tăcut, care nu 
lasă nici o urmă." _ 

Dar ştia bine că nici vorbă nu putea fi de aşa ceva. Insă dacă 
nu era asta, ce putuse fi oare mai cumplit chiar decât un 
urangutan înarmat cu un brici şi ivit de pe acoperişuri? Un om, 
un om genial şi nebun, care descoperise reţeta crimei perfecte. 


16. ENCICLOPEDIE 


NEBUNIE: Cu toţii devenim, pe zi ce trece, puţin mai nebuni, 
şi fiecare într-un mod diferit. Este motivul pentru care ne 
înţelegem atât de prost între noi. Eu însumi mă simt atins de 
paranoia şi de schizofrenie. Pe deasupra, sunt hipersensibil, 
ceea ce îmi deformează viziunea despre realitate. Imi dau 
perfect seama de acest lucru. Astfel încât în loc să o suport, 
încerc să o folosesc mai degrabă ca forţă motrice pentru tot ce 
întreprind. Dar cu cât reuşesc s-o fac, cu atât înnebunesc mai 
rău. Şi cu cât înnebunesc, cu atât ating mai bine obiectivele pe 
care mi le fixez: Nebunia e ca un leu înfuriat, pitit în fiecare cap 
omenesc. Nu trebuie în nici un caz omorât. E suficient să fie 
identificat şi domesticit. Leul dumneavoastră domesticit şi 
dresat vă va conduce atunci mult mai departe decât ar face-o 
oricare maestru, profesor, şcoală, drog sau religie. Dar, aşa cum 
se întâmplă cu orice sursă de putere, există un anumit risc în 
jocul cu propria nebunie: uneori leul, suprasolicitat şi excitat, se 
întoarce împotriva celui ce voia să-l domesticească. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


17. URME DE PAŞI 


103 683 a găsit staulul scarabeilor. De fapt, e o sală 
spațioasă în care sunt ţinute coleoptere-rinocer de statură 
impunătoare. Corpul le este alcătuit din plăci negre, groase şi 
granuloase, care se îmbucă între ele. In partea din spate, au 


forme rotunde şi netede, iar în faţă, un capişon de chitină care 
se termină cu un corn prelung şi ascuţit, de zece ori mai mare 
decât ţepii de trandafir. 

Din pate ştie 103 683, fiecare animal zburător de acest fel 
măsoară şase paşi în lungime şi trei în lăţime. Le place mult să 
trăiască în penumbră, dar, paradoxal, singura lor slăbiciune este 
atracţia pentru lumină. În lumea insectelor, strălucirea repre- 
zintă o delicatesă căreia puţine îi pot rezista. 

Animalele acestea masive mestecă rumeguş şi muguri în 
putrefacție. Îşi lasă excrementele cam peste tot, ceea ce dă 
naştere unui miros greu, deoarece spaţiul pentru mişcare este 
redus la minimum în acest loc cu plafonul jos. Nişte lucrătoare 
sunt însărcinate cu curăţenia, dar, din câte se pare, n-au mai 
trecut pe aici de mult timp. 

Domesticirea unor asemenea coleoptere nu a fost o treabă 
uşoară. Regina Chli-pou-ni a avut ideea de-a căuta să le obţină 
sprijinul după ce unul din ei a salvat-o dintr-o pânză de păianjen. 
De îndată ce a devenit regină, ea le-a regrupat în legiuni 
zburătoare. Dar, cum prilejul de-a le duce la luptă nu se 
prezentase încă, nu primiseră deocamdată botezul acidului şi 
nimeni nu putea şti cum aveau să reacționeze erbivorele 
acestea liniştite într-o situaţie de război, fată în fată cu hoardele 
de soldat! încrâncenaţi. 

103 683 se fofilează printre labele mastodonţilor înaripaţi, 
simțindu-se cât se poate de impresionată de invenţia ce le 
serveşte drept adăpătoare: o frunză situată în mijlocul camerei, 
care conţine o picătură enormă de apă şi a cărei suprafaţă se 
întinde lateral de îndată ce vreunul din animale vine să-şi 
potolească setea. 

Se pare că Chli-pou-ni i-a convins pe scarabei să se instaleze 
în Bel-o-kan doar discutând cu ei prin feromoni olfactivi. Regina 
e mândră de talentele ei diplomatice. Pentru a alia două sisteme 
diferite de gândire, e suficient să găseşti un mod de 
comunicare, explică ea în cadrul mişcării sale evoluționiste. 
Pentru a-şi atinge scopul, ea se foloseşte de orice mijloace: 
hrană, paşapoarte olfactive, feromoni liniştitori. Conform ideilor 
ei, două animale care comunică nu mai sunt în stare să se 
ucidă. 

Cu ocazia ultimei reuniuni a reginelor federale, unele 
participante au obiectat că reacţia cea mai răspândită la toate 


speciile este cea de-a elimina orice este diferit: dacă cineva vrea 
să comunice, iar altul să ucidă, primul va fi totdeauna învins. La 
care Chli-pou-ni replicase cu subtilitate, spunând că, la urma 
urmei, a ucide este deja o formă de comunicare, chiar dacă cea 
mai primitivă dintre toate. Ca să ucizi, trebuie să înaintezi, să 
priveşti, să studiezi, să prevezi reacţiile adversarului, deci să te 
interesezi de el. 

Mişcarea ei evoluționistă era plină de paradoxuri! 

103 683 se smulge din contemplarea spectacolului oferit de 
scarabei şi reia căutarea pasajului secret, care o va conduce la 
furnicile rebele. 

La un moment dat, observă nişte urme de paşi pe tavan. Ele 
se întind de fapt în toate direcţiile, ca şi cum s-ar fi urmărit 
ştergerea vreunei piste. Dar luptătoarea, care este deopotrivă 
un Cercetaş fără pereche, ştie să identifice urmele cele mai 
proaspete şi să se ia după ele. 

Acestea o conduc până la o ridicătură de mici dimensiuni, 
care camuflează într-adevăr o intrare. Aici trebuie să fie. Furnica 
îşi îngroapă coconul de fluture care o încurcă, îşi strecoară 
capul, apoi tot corpul în culoar şi începe să înainteze cu 
precauţie. 

Un miros de persoane. 

Nişte rebele... Cum de pot să existe rebele într-un organism- 
oraş atât de omogen ca Bel-o-kan? E ca şi cum undeva, într-un 
ungher al intestinului, nişte celule s-ar hotări să nu mai participe 
la funcţionarea globală a corpului. Fenomenul s-ar putea 
compara cu o apendicită. 103 683 mergea în întâmpinarea unei 
crize de apendicită ce afecta oraşul viu. 

Cât de numeroase sunt oare cele ce trişează astfel? Care 
sunt motivațiile lor? Cu cât avansează, cu atât vrea mai mult să 
fie sigură şi să se convingă. Acum, când ştie că există o mişcare 
rebelă, vrea să o identifice şi să-i înţeleagă funcţia şi scopul. 

înaintează în adâncul culoarului şi simte mirosuri proaspete. 
Prin tunelul acesta îngust au trecut cu puţin timp în urmă nişte 
cetăţene ale Oraşului. Deodată, două labe terminate cu gheare 
o agată de primul inel toracic şi o trag brusc în faţă. Furnica este 
aspirată de-a lungul culoarului şi nimereşte într-o sală. Două 
mandibule o apucă de gât şi încep să strângă. 

103 683 se zbate. Printre carapacele care o îmbrâncesc 
întrezăreşte o încăpere cu tavan foarte scund şi, din câte poate 


vedea, mai degrabă vastă. După cât cuprinde cu antena, trebuie 
să măsoare vreo treizeci de paşi pe douăzeci şi să acopere, la 
adăpostul unui plafon fals, întreg staulul de scarabei. 

O înconjoară vreo sută de furnici. Câteva cercetează bănui- 
toare mirosurile de identificare ale intrusei. 


18. ENCICLOPEDIE 


CUM SĂ SCAPI DE ELE? Când sunt întrebat cum se poate 
scăpa de furnicile care năpădesc bucătăria, eu unul răspund: cu 
ce drept credeţi că bucătăria v-ar aparţine mai mult dum- 
neavoastră decât furnicilor? Aţi cumpărat-o? De acord, aşa e, 
dar de la cine? De la alte fiinţe omeneşti, care au construit-o 
folosind ciment şi umplând-o cu hrană provenită din natură. E o 
convenţie intre dumneavoastră şi alţi oameni, care face ca 
fragmentele acestea de natură prelucrată să pară că vă aparţin. 
Dar nu este decât o convenţie între oameni. Prin urmare, ea nu-i 
priveşte decât pe oameni. De ce sosul de roşii din cămară v-ar 
aparţine mai mult dumneavoastră decât furnicilor? Roşiile 
aparţin Pământului! Cimentul aparţine şi el Pământului. Metalul 
din care sunt făcute furculiţele dumneavoastră, fructele din 
dulceaţa pe care o mâncaţi, cărămizile zidurilor dumneavoastră 
sunt provenite din solul planetei. Omul nu a făcut decât să le 
pună nume, etichete şi preţuri. Aceasta nu-i de ajuns pentru a le 
face să fie proprietatea lui. Pământul şi avuţiile lui sunt libere, la 
dispoziţia tuturor locuitorilor săi... 

Cu toate acestea, mesajul de faţă este încă prea nou pentru 
a putea fi înţeles. Dacă, totuşi, sunteţi hotărâți să scăpaţi de 
aceste infime concurente, metoda "cea mai puţin rea" rămâne 
busuiocul. Puneţi un răsad mic de busuioc în zona pe care vreţi 
s-o protejaţi. Furnicilor nu le place mirosul busuiocului şi vor 
prefera să viziteze mai degrabă apartamentul vecinului 
dumneavoastră. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II 


19. REBELELE 


103 683 se prezintă rebelelor prin mişcări rapide ale 
antenelor afirmând că e o luptătoare şi asigurându-le că a găsit 
în depozitul de gunoi un cap care i-a cerut să vină aici pentru a 
le semnala că o cruciadă contra Degetelor va fi declanşată în 
curând. : 

Vestea are un efect puternic. Furnicile nu ştiu să mintă. Incă 
n-au înţeles utilitatea minciunii. 

Strânsoarea slăbeşte. În jurul ei, antenele se agită. 103 683 
captează nişte feromoni ce evocă un raid executat asupra 
Bibliotecii chimice. Unele dintre rebele consideră că soldatul a 
putut dialoga cu unul din cei trei membri ai comandoului. A 
trecut prea mult timp de când nu s-a mai auzit nimic de ei. 

Din puţinul pe care izbuteşte să-l perceapă, 103 683 înţelege 
că are de-a face cu o veritabila mişcare clandestină, care face 
tot posibilul pentru a rămâne astfel. Rebelele continuă să 
comenteze informaţiile. Le tulbură îndeosebi expresia "cruciadă 
contra Degetelor", toate par răscolite. Totuşi, unele îşi pun. 
problema atitudinii de adoptat faţă de musafirul nedorit, care, 
din moment ce le cunoaşte de-acum adăpostul fără să fie o 
rebelă, reprezintă un pericol. 

Cine eşti tu? 

103 683 emite toate caracteristicile ce o definesc: casta din 
care face parte, numărul de pontă, furnicarul natal... Rebelele 
sunt uluite. În faţa lor se află într-adevăr 103 683, singura 
furnică ce a ajuns la capătul lumii şi care s-a întors de acolo. 

Este eliberată. Furnicile se dau chiar la o parte cu respect. 
Treptat, se înfiripă un dialog. 

Furnicile vorbesc cu ajutorul mirosurilor, aceşti feromoni 
emişi de către segmentele de antenă. Un feromon este un 
hormon capabil să iasă din corp, să circule prin aer şi să 
pătrundă într-un alt corp. Atunci când o furnică încearcă o 
senzaţie, ea o emite cu tot corpul şi toate furnicile din jur o 
percep în acelaşi timp cu ea. O furnică stresată îşi comunică 
instantaneu suferinţa anturajului, astfel încât acesta nu mai are 
decât o singură preocupare: aceea de-a găsi un mijloc de a-l 
ajuta pe respectivul individ, pentru a face să înceteze mesajul 
neplăcut. 


Fiecare dintre cele unsprezece segmente de antenă începe 
să emită, pe propria lui lungime de undă, cuvinte parfumate. 
Sunt ca nişte guri care vorbesc în acelaşi timp, fiecare pe 
propria sa lungime de undă. Unele segmente emit pe cele mai 
joase frecvenţe, prin care se semnalizează informaţiile de bază. 
Altele emit pe cele mai înalte şi transmit mesaje mai puţin 
importante. 

Aceleaşi segmente ţin loc de urechi, în aşa fel încât doi 
interlocutori discută cu unsprezece guri şi ascultă cu tot atâtea 
urechi, totul petrecându-se simultan. Din acest motiv, dis- 
cursurile sunt foarte bogate în nuanţe. Un dialog între furnici 
permite transmiterea unei cantităţi de informaţie de unsprezece 
ori mai mare şi cu o viteză de unsprezece ori superioară faţă de 
cel purtat de doi oameni. Din acest motiv, când observă o întâl- 
nire dintre două furnici, omului i se pare că ele abia şi-au atins 
vârful antenelor înainte de-a porni din nou fiecare la treburile 
sale. Prin acel infim contact însă s-a spus tot ce era nevoie. 

Un soldat înaintează şchiopătând, dat fiind că nu are decât 
cinci picioare, şi întreabă dacă 103 683 este cu adevărat com- 
plicea de odinioară a prinţului 327 şi a prinţesei Chli-pou-ni. 

103 683 răspunde afirmativ. 

Furnica şchioapă îi spune că pe timpuri a căutat-o vreme 
îndelungată, cu scopul de-a o ucide. Acum însă, roata s-a întors 
şi ea emite ceva aidoma unui rânjet: 

De data aceasta, noi suntem asociale şi tu reprezinţi legea. 

Vremurile se schimbă. 

Furnica şchioapă îi propune o trofolaxie. Interlocutoarea ei e 
de acord; amândouă se sărută pe gură şi se mângâie cu 
antenele până ce alimentele aflate în fundul stomacului social al 
donatoarei sfârşesc să se deverseze în stomacul lui 103 683. 

Sistemele digestive funcţionează ca nişte vase comunicante. 

Furnica şchioapă se goleşte de energie, iar musafira se 
umple. Ea îşi aminteşte atunci de un proverb myrmicin din 
mileniul al XXXXIII-lea: Devii mai bogat prin ceea ce dai şi mai 
sărac prin ceea ce iei. 

N-ar fi putut, totuşi, să refuze ofranda. 

Rebelele o invită apoi să le viziteze vizuina. Acolo sunt 
stivuite stocuri întregi de seminţe, rezerve de miere şi ouă 
umplute cu feromoni mnezici. 

Fără să ştie de ce, lui 103 683 nu i se pare că aceşti soldaţi 


conjuraţi ar fi prea de temut. Ei arată mai degrabă preocupaţi 
de păstrarea unui secret misterios decât de afişarea unui rol de 
facţionari însetaţi de putere politică. 

Furnica şchioapă se apropie de ea şi îi dezvăluie unele 
lucruri. Pe vremuri, rebelele erau cunoscute sub un nume diferit: 
cel de "luptătoarele cu miros de stâncă", care formau un soi de 
poliţie secretă aflată la ordinele reginei Belo-kiu-kiuni, mama 
actualei Chli-pou-ni. Pe atunci erau atotputernice, într-atât încât 
au putut amenaja dedesubtul marii lespezi-planşeu a Oraşului 
un oraş paralel clandestin. Un al doilea Bel-o-kan. 

Furnica şchioapă recunoaşte că ele, luptătoarele cu miros de 
stâncă, sunt cele care au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru 
a-i elimina pe prinţul 327, pe prinţesa 56 (Chli-pou-ni) şi pe ea 
însăşi, 103 683. Pe vremea aceea, nimeni nu ştia că Degetele 
există realmente. Gândul care o obseda pe regina Belo-kiu-kiuni 
era acela că supusele sale vor fi cuprinse de panică dacă vor 
descoperi că animalele acelea uriaşe sunt înzestrate cu o 
inteligenţă aproape la fel de dezvoltată ca a furnicilor roşcate. 

Belo-kiu-kiuni făcuse atunci un acord cu ambasadorul 
Degetelor: ea urma să oprească orice informaţie privitoare la 
existenţa Degetelor şi, în schimb, acestea vor păstra tăcerea 
asupra a tot ce ştiu deja sau aveau să mai afle ulterior despre 
inteligenţa furnicilor. Fiecare de partea lui trebuia să-şi ţină 
semenii la distanţă de acest secret. 

Regina Belo-kiu-kiuni considera că cele două civilizaţii nu 
erau pregătite să ia contact şi să se înţeleagă. În consecinţă, ea 
şi-a însărcinat luptătoarele cu miros de stâncă să-i suprime pe 
toţi cei care vor descoperi existenţa Degetelor. 

Ordinul acesta a costat scump. 

Furnica şchioapă recunoaşte că l-au ucis pe prinţul sexuat 
327, la fel ca şi pe mii de alte furnici care, într-un fel sau altul, 
aflaseră că Degetele nu erau doar o simplă legendă, ci existau 
cu adevărat şi că specimenele respective străbăteau în număr 
mare pădurea. 

103 683 era foarte intrigată. Aşadar, existase un dialog între 
furnicile roşcate şi Degete? 

Furnica şchioapă confirmă. Nişte Degete s-au instalat într-o 
cavernă de sub Oraş. Au construit o maşină şi un ambasador 
furnică prin intermediul cărora pot să emită şi să recepteze la 
rândul lor feromoni. Maşina se numeşte "Piatra de la Rosetta", 


iar ambasadorul — "Doctor Livingstone"; acestea sunt nişte 
denumiri degetale. Prin intermediul lor, Degetele şi furnicile şi- 
au putut comunica esenţialul: 

"Nu avem aceleaşi dimensiuni şi suntem diferiţi, dar fiecare 
am edificat o civilizaţie inteligentă pe aceeaşi planetă." 

Acesta a fost primul contact. Au mai urmat multe altele. De- 
getele erau prizoniere în caverna de sub Oraş şi Belo-kiu-kiuni le 
hrănea şi avea grijă de supraviețuirea lor. Conversaţia conti- 
nuase cu regularitate pe durata unui întreg anotimp. Datorită 
Degetelor, Belo-kiu-kiuni a descoperit principiul roții, dar ea a 
pierit ulterior în incendiul care a mistuit Oraşul înainte de a-l fi 
putut transmite şi de a-şi face poporul să beneficieze de el. 

Ajungând regină, fiica ei, Chli-pou-ni, n-a mai vrut să ştie 
nimic de Degete. A cerut ca alimentarea lor să fie sistată şi a 
ordonat ca pasajul ce ducea la cel de-al doilea Bel-o-kan şi 
respectiv la caverna Degetelor să fie astupat cu ciment de 
viespe. În felul acesta, i-a condamnat să moară de foame. 

În acelaşi timp, garda lui Chli-pou-ni a început să le vâneze 
pe luptătoarele cu miros de stâncă. Noua suverană voia să nu 
mai rămână nici o urmă din acest episod ruşinos, în cursul 
căruia furnicile colaboraseră cu Degetele. Pentru o furnică 
roşcată pasionată de contactele între specii, ea se arătase în 
această circumstanţă de o intoleranţă ciudată. 

Într-o singură zi au fost omorâte aproape jumătate din 
luptătoarele din al doilea Bel-o-kan. Supravieţuitoarele s-au 
ascuns în pereţi şi în tavane. Pentru a supravieţui, ele s-au 
hotărât să-şi lepede parfumurile de recunoaştere şi şi-au luat un 
nou nume. Au devenit de-atunci "rebelele pro-Degete". 

103 683 le examinează pe aceste aşa-zise rebele. 
Majoritatea sunt şchioape. Garda reginei le-a făcut viaţa grea. 
Există însă şi unele' mai tinere, perfect sănătoase. Acestea s-au 
lăsat poate vrăjite de poveştile despre civilizațiile paralele. 

Ce nebunie e însă să atragi atâtea belokaniene într-un război 
fratricid! Şi pentru ce, la urma urmei? Pentru nişte Degete 
despre care nici nu ştii la urma urmei mare lucru. 

Furnica şchioapă spune că rebelele şi-au unificat acum 
mişcarea. Ele dispun de-acum de un cartier general care este 
situat aici, în tavanul fals al staulelor de scarabei, şi ştiu, pe 
deasupra, să emită mirosuri atât de discrete, încât soldaţii 
federali nu izbutesc deocamdată să le identifice. 


Dar la ce serveşte mişcarea aceasta clandestină? 

Furnica şchioapă lasă să treacă o clipă de suspans, 
calculându-şi efectul, înainte de-a declara, dintr-o suflare, că şi. 
Degetele instalate sub planşeu au supravieţuit. Rebelele au 
spart cimentul de viespe, redeschizând pasajul în granit şi au 
reluat livrările de hrană. 

103 683 este întrebată dacă n-ar vrea să devină şi ea, la 
rândul ei, o rebelă. Luptătoarea ezită, dar, ca întotdeauna, 
curiozitatea e mai puternică, încât înclină antenele pe spate, în 
semn de acceptare. Toată lumea se felicită, fericită. Mişcarea 
numără de-acum în rândurile sale o luptătoare care a ajuns 
până la marginea lumii. | se propun numeroase trofolaxii; 103 
683 nu mai ştie încotro să-şi îndrepte labiala. Toate sărutările 
acestea hrănitoare o fac să se încălzească de la un capăt la 
celălalt al corpului! 

Furnica şchioapă o informează că rebelele vor lansa un 
comando însărcinat să fure nişte furnici-cisternă şi să le ducă 
sub planşeu, pentru a le putea hrăni mai bine pe Degete. Daca 
vrea să-l cunoască pe Doctorul Livingstone, aceasta ar fi o 
ocazie cât se poate de nimerită. 

103 683 nu se lasă rugată de două ori. E nerăbdătoare să 
descopere cuibul acela al Degetelor ascuns sub Oraş şi să le 
vorbească. A trăit atâta amar de vreme cu obsesia. Degetelor, 
încât toate acestea ar trebui să o poată vindeca de "boala 
stărilor sufleteşti", satisfâcându-i în acelaşi timp curiozitatea. 

Treizeci de luptătoare de elită se adună şi, după ce se 
îndoapă cu miere pentru a-şi spori puterile, se îndreaptă spre 
sala furnicilor-cisternă. 103 683 se află printre ele. 

Numai de n-ar da peste echipele de supraveghetoare! 


20. TELEVIZIUNE 


Pândea tot ce intra şi ieşea. 

Portăreasa stătea la post, îndărătul ferestrei întredeschise, 
fidelă slujbei sale. 

Comisarul Méliès se apropie de ea. 

— Fiţi amabilă, doamnă, pot să vă pun o mică întrebare? 

Ea îşi zise că trebuia să fie vorba de vreo mustrare pentru 


oglinzile murdare din ascensor. Dădu, totuşi, afirmativ din cap. 

— De ce vă temeţi dumneavoastră cel mai mult? 

Ciudată întrebare. Stătu să chibzuiască, temându-se să nu 
spună vreo prostie şi preocupata să nu-şi dezamăgească loca- 
tarul cel mai celebru. 

— Cred că de străini. Da, de străini. Sunt peste tot. Ne iau 
locurile de muncă. Ne atacă seara, la colţ de stradă. Nu sunt ca 
noi, ce mai! Aşa că, de unde să ştim ce e în capul lor? 

Méliès dădu din cap şi-i mulţumi. Se afla deja pe scară când 
ea îi strigă, încă dusă pe gânduri: 

— Noapte bună, domnule comisar! 

Ajuns acasă, se descotorosi de pantofi şi se instală în faţa 
televizorului. Nimic nu putea fi mai potrivit decât televizorul 
pentru a opri maşinăria ce continua să i se învârtă în minte la 
capătul unei zile de anchetă. Când dormi, visezi, ceea ce deja e 
o activitate. Televizorul însă îţi goleşte mintea. Neuronii intră în 
vacanţă şi toate semnalizatoarele cerebrale se opresc din clipit. 
Un extaz în toată regula! 

Apucă telecomanda. 

Pe canalul 1 675, un telefilm american: "Aşa deci, Bill, nu ţi-e 
bine, hm? Te credeai grozav peste poate, şi acum bagi de 
seamă că nu eşti decât un prăpădit, la fel ca ceilalţi..." 

Comută. 

Pe canalul 877, publicitate: "Cu Krak-Krak, descotorosiţi-vă o 
dată pentru totdeauna de..." 

Comută din nou. 

Avea 1 825 de canale la dispoziţie, dar numai al 622-lea îl 
captiva seară de seară, la ora 8 fix, cu emisiunea lui vedetă, 
"Capcană de gândire". 

Generic. Trompete. Apariţia animatorului. Aplauze. 

Prezentatorul radiază de fericire: 

— Ce bucurie să vă regăsim pe toţi, în casele 
dumneavoastră, fideli canalului nostru 622. Bine aţi venit la 
această a 104-a ediţie a "Capcanei de... 

— ... gândire"! strigă în cor publicul din sală. 

Marie-Charlotte veni să i se lipească de genunchi, cerând să 
fie mângâiată. Comisarul îi dădu nişte pateu de ton. Marie- 
Charlotte aprecia pateul de ton mai mult chiar decât 
mângăâierile. 

— Pentru cei şi cele care descoperă abia acum emisiunea 


noastră, voi aminti acum regulile. 

Huiduieli în sală la adresa acestor nesimţiţi. 

— Mulţumesc. Principiul este simplu, aşadar. Vă propunem o 
enigmă. (Candidatul sau candidata trebuie să-i găsească soluţia. 
Aceasta este "Capcana de... 

— ... gândire", trâmbiţează publicul. 

La fel de radios, prezentatorul continuă: 

— Pentru fiecare răspuns bun, un cec de zece mii de franci 
plus un joker care permite încasarea celor zece mii de franci 
următori chiar şi după o greşeală. De mai multe luni deja, 
doamna... ăă... Juliette Ramirez este campioana noastră. Să 
sperăm că nu se va împotmoli tocmai astăzi. Vă rogsăvă 
prezentaţi din nou, doamnă... Ramirez. Ce profesie aveţi? 

— Funcţionară la poştă. 

— Sunteţi măritată? 

— Da, şi sunt sigură că soţul meu mă vede acum la televizor. 

— In acest caz, bună seara, domnule Ramirez! Aveţi copii? 

— Nu. 

— Ce hobby-uri aveţi? 

— Oh... cuvintele încrucişate... gătitul... 

Aplauze. 

— Mai tare, şi mai tare. 

Doamna Ramirez o merită din plin! Aplauzele se intensifică. 

— Şi acum, doamnă Ramirez, vă simţiţi gata pentru o nouă 
enigmă? 

— Sunt gata. 

— Atunci, voi deschide plicul şi vă voi citi enigma zilei. 

Se aude un răpăit de tobe. 

— lată enigma: care este următoarea linie a acestei serii? 
Prezentatorul scrie cu o carioca nişte cifre pe o tabelă albă: 

1 
11 
21 
1211 
111221 
312211 


Camera de luat vederi o prezintă în prim-plan pe candidata 
pe al cărei chip apare o expresie de îndoială. 
— Hm! Nu e prea uşor! 


— Nu vă grăbiţi, doamnă Ramirez. Aveţi timp până mâine. 
Dar pentru a vă ajuta, iată fraza-cheie care vă va pune pe calea 
cea bună. Ascultaţi cu atenţie: "Cu cât eşti mai inteligent, cu 
atât ai mai puţine şanse să reuşeşti." 

Sala aplaudă fără să înţeleagă. 

Animatorul salută: 

— Telespectatoare şi telespectatori, luaţi-vă şi 
dumneavoastră stilourile şi apucaţi-vă de treabă! Şi acum, 
rămas-bun, pe mâine! 

Jacques Méliès comută pe ştirile regionale. O femeie prea 
machiată, cu o coafură impecabilă, debita cu indiferenţă textul 
ce se desfăşura pe monitor: "După succesul strălucit obţinut de 
comisarul Jacques Méliès în afacerea Salta, prefectul Dupeyron a 
propus avansarea eminentului poliţist la rangul de ofiţer al 
Legiunii de Onoare. Aflăm din surse sigure că la nivelul 
Cancelariei candidatura este studiată cu toată bunăvoința." 

Consternat, Jacques Méliès stinse televizorul. Ce să facă 
acum? Să continue jocul de-a starul şi să îngroape afacerea, sau 
să se încăpăţâneze, încercând să afle adevărul şi asumându-şi 
riscul de a-şi vedea reputaţia de copoi infailibil spulberată sau, 
în cel mai bun caz, considerabil diminuată? 

In fond, ştia cât se poate de bine că nu are de ales. Ispita pe 
care o reprezenta crima perfectă era prea puternică. Se întinse 
şi ridică receptorul telefonului: 

— Alo, Morga? Daţi-mi-l pe doctor, vă rog... (Aşteptă, 
ascultând melodia enervantă a apelului. ) Alo, doctore, am 
nevoie de o autopsie minuțioasă a cadavrelor fraţilor Salta... Da, 
e urgent! Arde! 

Închise şi formă alt număr: 

— Alo, Emile? Poţi să-mi găseşti dosarul ziaristei de la Echo 
du dimanche? Mda, Laetitia Cutare. Bine, ne întâlnim la Morgă 
într-o oră. Şi, Emile, încă o întrebare: de ce te temi tu cel mai 
rău?... A, zău, de asta? Nostim. N-aş fi crezut niciodată că cineva 
se poate teme de aşa ceva... Bine, haide, acum dă fuga la 
Morgă. 


21. ENCICLOPEDIE 


CAPCANA INDIANĂ: Indienii din Canada folosesc pentru urşi o 
capcană dintre cele mai rudimentare. Ea constă dintr-un pietroi 
uns cu miere, atârnat cu o sfoară de craca unui pom. Când 
vreun urs zăreşte ceea ce lui i se pare a fi o bunătate de 
mâncare, el se apropie şi încearcă să apuce pietroiul lovindu-l cu 
laba. În acest fel, imprimă o mişcare de pendul pietrei care, de 
fiecare dată când revine la poziţia iniţială, îl loveşte. Ursul se 
enervează şi loveşte din ce în ce mai tare. Şi cu cât loveşte mai 
tare, cu atât e lovit la rândul său mai rău. Până ce, în final, e 
făcut K. O. 

Ursul e incapabil să gândească şi să-şi pună întrebarea: "Ce- 
ar fi dacă m-aş opri, făcând să înceteze cascada aceasta de 
lovituri?" El nu resimte decât frustrare. 

"Primesc lovituri, aşa că le înapoiez!" îşi zice el. De unde şi 
furia sa exponențială. Cu toate acestea, dacă ar înceta să o mai 
lovească, piatra s-ar imobiliza şi atunci poate că el ar izbuti să 
observe, o dată ce calmul s-ar restabili, că nu este vorba decât- 
de un obiect inert, atârnat de o sfoară. Nu i-ar mai rămâne 
decât să rupă sfoara cu dinţii, pentru ca piatra să cadă, şi apoi 
să lingă mierea de pe ea. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II 


22. MISIUNE ÎN SALA CISTERNELOR 


Aici, la etajul 40 din subsol, domneşte o agitaţie consi- 
derabilă. Luna august e în toi şi căldura îi face pe toţi nervoși, 
chiar şi în timpul nopţii şi chiar la o asemenea adâncime. 

Luptătoare belokaniene întărâtate îi muşcă fără motiv pe 
trecători. Lucrătoarele aleargă fără încetare între sălile unde 
sunt ţinute ouăle şi cele de stocare a mierii. Furnicarul Bel-o-kan 
e înfierbântat. 

Mulțimea de cetăţeni se scurge ca o limfă caldă. 

Grupul celor treizeci de rebele intră discret în sala furnicilor- 
cisternă şi le contemplă în treacăt cu admiraţie alura de 
luptători "sumo". Furnicile-cisternă par un fel de fructe obeze, 
aurii, ornate cu benzi groase de culoare roşie. Fructele acestea 


sunt de fapt chitinele întinse la maximum ale indivizilor 
suspendaţi de plafon, cu capul în sus şi abdomenul în jos. 

Lucrătoarele trudesc din greu ca să scoată nectarul preţios 
sau ca să umple guşile goale. 

Regina Chli-pou-ni în persoană vine uneori să se înfrupte 
direct de la cisterne. Prezenţa ei le lasă indiferente pe insectele 
acestea fenomenale, care, stând de atâta vreme imobile, au 
dobândit o filozofie a inerţiei. Unii pretind că până şi creierele li 
s-au atrofiat. Funcţia creează organul, iar absenţa ei îl distruge. 

Furnicile-cisternă, neavând altă ocupaţie decât să se umple 
şi să se golească, s-au transformat încetul cu încetul în nişte 
maşini binare. 

Ele nu pot să perceapă şi nici să înţeleagă ceva în afară de 
sala aceasta. S-au născut în subcasta cisternelor şi vor muri tot 
pe, post de cisterne. 

Cu toate acestea, ele pot fi desprinse şi mişcate din loc când 
sunt încă vii. Pentru aceasta, e suficientă emiterea unui feromon 
semnificând "migraţie". Furnicile-cisternă nu sunt decât nişte 
rezervoare, dar nişte rezervoare mobile, programate să accepte 
a fi transportate în cazul unei migrații. 

Rebelele ochesc câteva furnici-cisternă măricele, apoi îşi 
apropie antenele de ele şi rostesc formula "migraţie". Enormele 
insecte se mişcă atunci încet, desprinzându-şi una câte una 
labele de tavan, şi coboară. Celelalte furnici le apucă cu labele 
ca să nu se zdrobească. 

Unde mergem? întreabă una din ele. 

Spre sud. 

Furnicile-cisternă nu ridică nici o obiecţie şi se lasă duse de 
către rebele, care trebuie să se adune câte şase pentru a 
transporta o asemenea "ploscă". Şi când te gândeşti că de pe 
urma tuturor acestor eforturi nu aveau să profite decât 
Degetele! 

Oare vor şti măcar să ne preţuiască osteneala? întrebă 103 
683. 

Se plâng mereu că nu le aducem îndeajuns de mult! 
răspunde o rebelă. 

Ingraţii! 

Comandoul se întoarce prudent la etajele inferioare. lată, în 
fine, despicătura minusculă ce străbate planşeul de granit. De 
cealaltă parte se află sala în care vor vorbi cu Doctorul 


Livingstone. 

103 683 se înfioară. Să fie oare chiar atât de uşor să 
dialoghezi cu teribilele Degete? 

Discuţia nu va avea însă loc prea curând. Rebelele sunt luate 
brusc în urmărire de nişte gărzi care efectuau o patrulare de 
rutină în zonă. Într-o clipă, abandonează cisternele ca să poată 
alerga mai repede. 

Sunt nişte rebele! 

Un soldat a recunoscut parfumul distinctiv pe care ele îl 
credeau indecelabil. Feromonii de alarmă se revarsă din plin, în 
timp ce cursa de urmărire începe. 

Luptătoarele federale sunt extrem de rapide dar, cu toate 
acestea, nu izbutesc să le ajungă din urmă pe rebele. Aşa încât 
ridică baraje, blocând anumite căi, ca şi cum ar vrea să le 
îndrepte pe toate spre un loc anume. 

Soldaţii silesc astfel comandoul să urce etajele într-un ritm 
frenetic. Nivelurile -40, -30, -16, -14. E limpede că îşi împing 
prada spre un loc dinainte stabilit. 103 683 intuieşte despre ce 
fel de capcană e vorba, fără a întrezări însă vreo scăpare. In faţa 
ei nu mai este decât o singură ieşire. Dacă federalele n-au 
închis-o, înseamnă că au avut motive precise pentru asta. Dar 
ce altceva poate să mai facă decât să se năpustească într- 
acolo? 

Rebelele dau năvală într-o sală plină de ploşniţe urât 
mirositoare şi de grozăvii cum nu s-au mai văzut. Antenele li se 
zbârlesc la vederea cumplitului spectacol! 

Cu spinările ciuruite de mici vagine dorsale, femelele aleargă 
în toate părţile în vreme ce masculii le urmăresc întinzându-şi 
sexele ascuţite cu vârf perforant. Ceva mai încolo, nişte masculi 
homosexuali se înghesuie unii într-alţii, împerechindu-se, strânşi 
în ciorchini lungi şi verzi. Sunt pretutindeni, viermuind, şi sala 
întreagă colcăie de ei. Sexele perforante sunt ridicate, gata să 
crape învelişul chitinos. 

— Rebelele nici nu au avut timp să înţeleagă ce li se 
întâmplă, că sunt deja copleşite de insectele acestea 
blestemate, care le atacă. O furnică se prăbuşeşte, strivită de 
un strat gros de ploşniţe mirositoare aflate în rut. Nici una nu 
are timp să-şi degajeze abdomenul ca să se apere trăgând cu 
acid. Sexele perforante ale masculilor le străpung carapacele. 

103 683 se zbate, înnebunită. 


23. ENCICLOPEDIE 


PLOŞNIŢE: Dintre toate formele de sexualitate animală, cea 
a ploşniţelor de pat (Cimex lectularius) este cea mai stupefiantă. 
Nici o închipuire omenească nu poate egala o asemenea 
perversiune. 

Prima particularitate: priapismul. Ploşniţa de pat nu se 
opreşte niciodată din copulaţie. Unii indivizi au peste două sute 
de raporturi sexuale pe zi. 

A doua particularitate: homosexualitatea şi bestialitatea. 
Ploşniţele de pat întâmpină dificultăţi în deosebirea semenilor şi, 
dintre aceşti semeni, le este şi mai greu să recunoască 
femelele. 

50% din raporturile lor sunt homosexuale, 20% se produc cu 
alte specii, iar 30% se efectuează cu femele. 

A treia particularitate: penisul perforant. Ploşniţele de pat 
sunt echipate cu un sex lung dotat cu un vârf ascuţit. Prin 
intermediul acestui instrument asemănător cu o seringă, 
masculii străpung carapacea şi îşi injectează sămânţa oriunde, 
la întâmplare — în cap, în abdomen, în labe, în spinare, ba chiar 
şi în inima doamnei lor! Operația nu afectează cu nimic 
sănătatea femelei, dar cum ar mai putea ele să rămână 
însărcinate în asemenea condiţii? De unde şi... 

... A patra particularitate: virgina însărcinată. Din exterior, 
vaginul ei pare intact şi, totuşi, ea a primit o lovitură de penis în 
spinare. Cum pot supravieţui spermatozoizii în sânge? De fapt, 
majoritatea vor fi distruşi de sistemul imunitar, ca nişte vulgari 
microbi străini. Pentru a multiplica şansele ca vreo sută dintre 
aceşti gameţi masculi să ajungă la destinaţie, cantitatea de 
spermă eliberată e fenomenală. Cu titlu de comparaţie, dacă 
masculii ploşniţe ar avea dimensiunile unei fiinţe omeneşti, ei ar 
elibera treizeci de litri de spermă la fiecare ejaculare. Din 
această mulţime de spermatozoizi va supravieţui un număr 
extrem de mic. Ascunşi în ungherele arterelor, pitiţi prin vene, ei 
îşi vor aştepta sorocul. Femela îşi petrece iarna găzduindu-i pe 
aceşti locatari clandestini. Primăvara, conduşi de instinct, toţi 
spermatozoizii din cap, labe şi abdomen se strâng în jurul 


ovarelor, le străpung şi pătrund în interiorul lor. Fazele 
următoare ale ciclului se vor desfăşura fără nici o problemă. 

A cincea particularitate: femela cu sexe multiple. Fiind tot 
timpul perforate pretutindeni de sexele masculilor, femelele 
ploşniţe ajung la un moment dat să fie acoperite de cicatrice 
care conturează fante maronii înconjurate de o zonă deschisă la 
culoare. Asemenea unor ţinte! În felul acesta se poate şti câte 
acuplări a avut femela. 

Natura a încurajat aceste nelegiuiri dând naştere unor 
adaptări ciudate. Generaţie după generaţie, anumite mutații au 
ajuns să creeze incredibilul însuşi. Ploşniţele de sex feminin au 
ajuns să se nască având pe spate pete maronii, aureolate de o 
culoare deschisă. Fiecărei pete îi corespunde un receptacul care 
este un "sex sucursală" legat direct de sexul principal. Particu- 
laritatea aceasta există actualmente în toate fazele dezvoltării 
sale: lipsa cicatricelor, câteva cicatrice receptacule la naştere, 
veritabile vagine secundare pe spinare. 

A şasea particularitate: autoîncornorarea. Ce se întâmplă 
atunci când un mascul este perforat de un alt mascul? Sperma 
supravieţuieşte şi înaintează ca de obicei spre regiunea 
ovarelor. 

Negăsindu-le, se îndreaptă spre canalele deferente ale 
gazdei şi se amestecă cu spermatozoizii autohtoni. Rezultatul: 
când masculul pasiv va perfora, la rândul sau, o femelă, el îi va 
injecta propriii spermatozoizi, dar şi pe cei ai masculului cu care 
a întreţinut raporturi sexuale. 

A şaptea particularitate: hermafroditismul. Natura nu conte- 
neşte să facă experienţe ciudate pe cobaiul său sexual favorit şi 
masculii ploşniţe au suferit, la rândul lor, mutații: în Africa 
trăieşte ploşniţa Afrocimex constrictus, ai cărei masculi se nasc 
cu nişte mici vagine secundare pe spinare. Aceştia nu sunt, 
totuşi, fecunzi. Se pare că aceste vagine au un rol pur decorativ 
sau de încurajare a raporturilor homosexuale. 

A opta particularitate: sexul-tun, care trage de la distanţă. 
Unele specii de ploşniţe tropicale, numite Antochorides scolope- 
lliens, sunt astfel dotate. Canalul spermatic formează un tub 
gros şi mare, răsucit ca o spirală, în care lichidul spermatic este 
comprimat. Sperma este apoi propulsată cu mare viteză de 
către nişte muşchi speciali, care o expulzează în afara corpului. 
Astfel încât dacă un mascul zăreşte o femelă la câţiva centimetri 


distanţă, el ocheşte cu penisul ţintele-vagin de pe spatele 
doamnei. Jetul despică aerul. Puterea acestor salve este atât de 
mare, încât sperma izbuteşte să străpungă carapacea, care este 
mai fină în părţile respective. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


24. URMĂRIRE PRIN SUBSOL 


Înainte de-a sucomba, o rebelă scoate un strigăt mirositor, 
sfâşietor şi de neînțeles: 

Degetele sunt zeii noştri. 

După care se prăbuşeşte, desfăcându-şi labele, iar corpul ei 
formează un fel de cruce cu şase braţe. 

Toate camaradele sale se prăbuşesc una câte una şi 103 683 
le aude pe câteva repetând aceeaşi frază stranie: 

Degetele sunt zeii noştri. 

Ploşniţele turbate străpung şi violează sub privirile fede- 
ralelor, care nu au deloc intenţia de-a pune capăt supliciului. 

103 683 refuză să moară atât de curând. În orice caz, nu 
înainte de-a afla ce înseamnă cuvântul "zei". Cuprinsă de o furie 
teribilă, ea biciuieşte cu antenele vreo zece ploşniţe ce i s-au 
agăţat de torace, apoi se năpusteşte cu capul înainte în grupul 
de soldaţi. Surpriza este totală: luptătoarele sunt prea absorbite 
de spectacolul orgiei sângeroase ca să mai încerce s-o 
oprească. Abia după câteva clipe îşi vin în fire. 

103 683 nu este însă o novice în materie de fugă şi urmărire. 
Se repede la plafon şi, cu vârful antenelor larg desfăcute, îi 
râcâie suprafaţa, făcând să ţâşnească bucăţi de pământ, 
punând astfel între ea şi urmăritori un zid de nisip în toată 
regula. Plasându-se apoi în poziţie de tir, ea doboară pe rând 
gărzile care reuşesc, totuşi, să treacă de zid. Când însă mai 
multe dintre ele depăşesc împreună obstacolul, luptătoarea nu 
mai poate să le mitralieze pe toate deodată. De altfel, punga cu 
acid îi este acum practic golită. 

Aşa încât o ia la fugă cât o ţin picioarele. 

E o rebelă! Prindeţi-o! 


103 683 se grăbeşte de-a lungul galeriilor pe care are 
impresia că le recunoaşte. Şi pe bună dreptate, pentru că a 
făcut un înconjur complet, ajungând înapoi în sala cisternelor. 
Picioarele ei au dus-o în chip cât se poate de firesc pe un drum 
pe care îl memorase cu atât mai bine cu cât tocmai îl 
parcursese în sens invers. 

O labă îi sângerează uşor. Trebuie să se ascundă cu orice 
preţ. Salvarea se află în plafon. Urcă de-a lungul peretelui şi se 
ghemuieşte lângă labele unei furnici-cisternă. Cu volumul ei, 
insecta o ascunde cu desăvârşire în momentul când soldaţii se 
năpustesc jos în sală. 

Federalele sondează cu antenele cel mai mic ungher. 

103 683 desprinde de tavan una din labele furnicii-cisternă 
care o camuflează. 

Ce te-a apucat? se interesează moale cea în chestiune. 

Migraţie, răspunde autoritară 103 683. Şi i-o desprinde pe a 
doua, apoi pe a treia. De data aceasta însă cealaltă nu se lasă 
păcălită. 

Ce, ce-i asta... Te rog să încetezi imediat! 

Jos, federalele au reperat o baltă de sânge transparent şi 
încep să caute pretutindeni. Uneia dintre gărzi îi cade o picătură 
în cap, făcând-o să-şi ridice antenele. 

Gata, am găsit-o! 

Febrilă, 103 683 mai desprinde- o labă, apoi încă una. 
Cisterna nu se mai ţine decât cu o labă şi intră în panică: 

Agaţă-mă imediat la loc! 

Soldatul de jos se răsuceşte şi-şi întoarce abdomenul ca să 
ţintească în plafon. 

Cu o lovitură de mandibulă, 103 683 se debarasează de 
ultima labă agăţată. Exact în clipa în care soldatul trage, 
cisterna portocalie îi cade în cap. Impactul provoacă o dublă 
explozie lichidă. 103 683 abia are timp să sară de pe stinghia ei 
că deja bucăţile de abdomen zboară în toate părţile. 

Noi soldaţi federali îşi fac apariţia. 103 683 ezită. Cât acid i-a 
mai rămas? Cât să mai tragă trei lovituri. Se hotărăşte să 
pulverizeze labele cisternelor. 

Trei furnici-cisternă sunt doborâte, cu punctele lor de fixare 
spulberate şi cad spărgându-se în bucăţi peste haita urmări- 
toarelor. Una dintre ele reuşeşte, totuşi, să se degajeze, năclăită 
toată de mierat. 


103 683 este acum complet golită de acid. Cu toate acestea, 
se plasează în poziţia de tragere, în speranţa de-a o intimida pe 
cea care tocmai scăpase, şi aşteaptă resemnată jetul arzător 
care o va ucide. 

Nu se întâmplă însă nimic. Adversara ei este oare şi ea golită 
de acid? Cele două furnici se prind în luptă corp la corp. 
Mandibulele se agaţă, încercând să taie chitina. 

Cuceritoarea marginii lumii este mai experimentată. Îşi 
răstoarnă abdomenul şi-i trage celeilalte capul pe spate. Dar, în 
clipa când e pe punctul de a-i dă lovitura de graţie, o labă o bate 
pe umăr, ca pentru a-i solicita o trofalaxie. 

De ce vrei s-o ucizi? 

103 683 îşi roteşte antenele pentru a identifica mai lesne 
sursa de emisie. 

Deja a recunoscut efluviile acestea prietene. 

In faţa ei se află regina în persoană. Fosta ei complice de 
aventuri de odinioară, iniţiatoarea primei sale odisee... 

De jur-împrejur, soldaţii îşi fac apariţia, gata de luptă, dar 
suverana emite un parfum infim care le aduce la cunoştinţă că 
furnica aceasta se află sub protecţia ei. 

Urmează-mă, îi spune regina Chli-pou-ni. 


25. LUCRURILE SE COMPLICA 


Vocea devine insistentă. 

— Urmaţi-mă, vă rog. 

Un şir dublu de cadavre era aliniat sub lumina crudă a 
neonului, fiecare dintre ele prevăzut cu o etichetă atârnată de 
degetul mare de la picior. Sala răspândea un miros de eter şi 
veşnicie. 

Morga de la Fontainebleau. 

— Pe aici, comisare, spuse medicul legist. 

Inaintau printre cadavre, unele acoperite cu huse de plastic, 
altele cu cearşafuri albe. Fiecare etichetă purta un nume şi o 
adnotare indicând data şi împrejurările morţii: "15 martie, 
înjunghiat pe stradă", "3 aprilie, lovit de un autobuz", "5 mai, 
sinucidere prin defenestrare"... 

Se opriră în faţa a trei degete mari de la picior, groase, ale 


căror etichete precizau că aparținuseră, respectiv, lui Sebastien, 
Pierre şi Antoine Salta. 

Méliès nu mai putea de nerăbdare. 

— Aţi descoperit de ce au murit? 

— Mai mult sau mai puţin... Din cauza unei emoţii puternice. 
Aş spune chiar foarte puternice. 

— De frică? 

— Se poate. Sau din cauza surprizei. În urma unui stres 
multiplicat, în orice caz. Uitaţi-vă la observaţiile de pe foaia 
asta: toţi trei au în sânge un procent de adrenalină de zece ori 
mai mare decât cel normal. 

Méliès îşi spuse că ziarista avea dreptate. 

— Au murit deci de frică? 

— Nu neapărat, deoarece şocul emoţional nu e singura 
cauză a acestor decese. Veniţi să vă uitaţi. (Fixă o radiografie pe 
o masă luminoasă). S-a constatat că trupurile lor sunt pline de 
ulceraţii de dimensiuni reduse. 

— Ce le-a putut provoca? 

— O otravă. Cu siguranţă că o otravă, dar una de un tip cu 
totul nou. În cazul cianurii, de exemplu, nu se constată decât o 
leziune mare şi atât. În timp ce aici sunt multiple. 

— Care este, aşadar, diagnosticul dumneavoastră, doctore? 

— S-ar putea să vi se pară curios. Aş zice că mai întâi au 
murit din pricina unei emoţii puternice şi că apoi au intervenit 
hemoragiile stomacale şi intestinale, la fel de mortale. 

Omul în halat alb îşi puse la loc însemnările şi îi întinse 
mâna. 

— Încă o întrebare, doctore. Dumneavoastră de ce vă temeţi 
în mod deosebit? 

Medicul oftă. 

— Oh, eu unul... am văzut atâtea. Acum, mă tem că nu mă 
mai impresionează nimic. 

Comisarul Méliès îşi luă rămas-bun şi părăsi Morga mes- 
tecând chewing-gum şi simțindu-se mai perplex chiar decât 
atunci când intrase. Ştia că de-acum înainte o să aibă de furcă. 


26. ENCICLOPEDIE 


IZBÂNDĂ: Furnicile sunt, dintre toţi reprezentanţii planetei 
Terra, cele care au izbândit cel mai bine. Ele ocupă un număr 
record de nişe ecologice. Se pot găsi furnici în stepele deşertice 
de la marginile cercului polar ca şi în junglele ecuatoriale sau în 
pădurile europene, în munţi, prăpăstii, pe plajele oceanelor, 
împrejurul vulcanilor şi chiar în interiorul locuinţelor omeneşti. 
Un exemplu de adaptare extremă este următorul: pentru a 
rezista la căldura deşertului saharian, ce poate atinge 60°C, 
furnica din specia Cataglyphis a pus la punct nişte tehnici de 
supravieţuire unice. Ea ţopăie utilizând doar două labe din şase, 
ca să nu se ardă pe solul încins şi îşi ţine răsuflarea ca să nu-şi 
piardă umiditatea şi să nu se deshidrateze. Nu există un 
kilometru de pământ lipsit de furnici. Furnica este fiinţa care a 
construit cele mai multe oraşe şi sate de pe suprafaţa globului. 
Furnica a ştiut să se adapteze tuturor pericolelor şi condiţiilor 
climaterice: ploaie, căldură, secetă, frig, umezeală, vânt. 
Cercetări recente au demonstrat că o treime din biomasa 
animală şi din pădurea amazoniană este formată din furnici şi 
termite. Şi aceasta, în proporţie de opt furnici la o termită. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II 


27. REÎNTÂLNIRI REGALE 


Portăresele cu capete aplatizate se dau în lături pentru a le 
deschide calea. Cele două furnici înaintează acum una lângă 
alta, prin coridoarele de lemn ale Oraşului interzis: 103 683, 
soldatul care a participat cu peste un an în urmă la asaltul final 
împotriva Bel-o-kan-ului şi regina sa care de atunci încoace nu i- 
a mai dat nici un semn de viaţă. Să fi uitat oare complicitatea lor 
de odinioară? 

Pătrund amândouă în loja regală. Chli-pou-ni a reamenajat 
sălaşul mamei sale tapetându-L cu o frumoasă catifea provenită 
din partea interioară a cojilor de castane. In mijlocul sălii, 
constituind o privelişte uluitoare, se află corpul eviscerat şi 
translucid al lui Belo-kiu-kiuni, propria lor mamă! 

Fără îndoială că e pentru întâia dată în analele myrmicine 


când o regină trăieşte în permanenţă alături de cadavrul 
conservat al propriei sale zămislitoare, împotriva căreia intrase 
odinioară în război şi pe care o învinsese. 

Chli-pou-ni şi 103 683 se instalează chiar în centrul încăperii 
de o formă ovală desăvârşită, şi îşi apropie în sfârşit antenele. 

Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare, afirmă suverana, 
mărturisind că o căuta de multă vreme pe luptătoarea ei de 
elită. Are nevoie de ea, dat fiind că intenţionează să lanseze o 
vastă cruciadă împotriva Degetelor, pentru a le distruge toate 
cuiburile construite dincolo de marginea orientală a lumii, iar 
103 683 este cea mai indicată pentru a conduce armata furni- 
cilor roşcate înspre ţinutul Degetelor. 

Rebelele spuseseră adevărul. Chli-pou-ni chiar are de gând 
să declanşeze un război pe scară largă împotriva Degetelor. 

103 683. ezită. Desigur că arde de dorinţa de-a porni din nou 
spre Orient. Dar acum există şi frica teribilă cuibărită în trupul 
ei, care ameninţă în fiece clipă să iasă la iveală: frica de Degete. 

Pe durata întregii hibernări care a urmat aventurii sale, 103 
683 nu a visat decât Degete: nişte mingi uriaşe de culoare roz, 
devorând oraşele ca pe nişte prăzi neînsemnate! 103 683 
cunoscuse nişte treziri dificile, cu antenele umede şi moi. 

Ce se întâmplă? întrebă regina. 

Mi-e frică de Degetele care trăiesc dincolo de marginea 
orientală a lumii. 

Ce este frica? 

Este dorinţa de-a nu te pomeni în nişte situaţii pe care nu le 
poţi controla. 

Chli-pou-ni îi relatează atunci cum, citind feromonii Mamei, a 
dat peste unul care pomenea şi el termenul de "frică". 
Feromonul respectiv susţine că atunci când nişte indivizi sunt 
incapabili să se înţeleagă, înseamnă că le este "frică" unora de 
ceilalţi. Şi, conform părerii lui Belo-kiu-kiuni, când frica de 
celălalt va fi învinsă, multe lucruri considerate imposibile vor 
deveni perfect realizabile. 

103 683 recunoaşte genul de aforism drag inimii fostei 
regine. Cu o mişcare uşoară a antenei drepte, Chli-pou-ni 
întreabă dacă frica ar putea s-o facă pe luptătoare incapabilă 
de-a conduce cruciada. 

Nu. Curiozitatea e mai puternică decât frica. 

Chli-pou-ni se linişteşte. Dacă ar fi lipsită de experienţa 


complicei sale de odinioară, cruciada ar porni cu stângul. 

Câţi soldaţi ar fi necesari, după părerea ta, pentru a ucide 
toate Degetele de pe Pământ? 

Vrei să ucid toate Degetele de pe Pământ? 

Da. Evident. Chli-pou-ni o vrea. Degetele trebuie extermi- 
nate, eradicate de pe lume, ca nişte stupizi paraziți uriaşi ce 
sunt. Regina se enervează, îndoindu-şi şi desfăcându-şi ante- 
nele, şi insistă: Degetele sunt un pericol, nu numai pentru 
furnici, ci pentru toate animalele, vegetalele şi mineralele. Ştie 
asta, o simte. Este convinsă de justeţea cauzei sale. 

103 683 îi transmite că se va conforma şi face un calcul 
rapid. Pentru a veni de hac unui singur Deget, e nevoie de cel 
puţin cinci milioane de soldaţi bine antrenați. lar pe Pământ 
există - e ferm convinsă de acest lucru — cel puţin... cel puţin 
patru turme, deci vreo douăzeci de Degete! 

O sută de milioane de soldaţi abia dacă vor ajunge. 

103 683 vede din nou cu ochii minţii imensa fâşie neagră 
unde nu creşte nimic şi pe toate exploratoarele făcute una cu 
pământul dintr-o singură lovitură, într-un vacarm de vibrații şi 
nori de hidrocarburi. 

Marginea orientală a lumii înseamnă şi asta. 

Regina Chli-pou-ni lasă să plutească un interval de tăcere, 
făcând câţiva paşi prin loja nupţială şi pipăind cu vârful 
mandibulei nişte spice de grâu. Intorcându-se, în sfârşit, cu 
antenele plecate, ea afirmă că a discutat cu numeroase furnici 
pentru a le convinge de necesitatea acestei cruciade. In ce o 
priveşte, nu dispune de nici o autoritate politică. Ea emite doar 
nişte sugestii, iar comunitatea decide. De altfel, nu toate 
surorile şi fiicele sale îi împărtăşesc punctul de vedere, deoarece 
se tem de o reluare a războaielor cu furnicile pitice şi cu 
termitele, şi nu vor ca această cruciadă să lase Federaţia fără 
apărare. 

Chli-pou-ni a vorbit cu numeroase concetăţene instigatoare, 
care se pricep să convingă lumea. Acestea au făcut eforturi 
considerabile, şi regina de asemenea, încât împreună au izbutit 
să ajungă la o cifră de optzeci de mii. 

Optzeci de mii de legiuni? 

Nu, optzeci de mii de soldaţi. În ce o priveşte, Chli-pou-ni 
este convinsă că acest efectiv va fi suficient. Dacă 103 683 îl 
consideră, totuşi, derizoriu, regina consimte să depună noi efor- 


A 


N 


turi de stimulare suplimentară, astfel încât să facă rost de o 
sută-două de luptătoare în plus. Dar acesta este numărul maxim 
pe care îl poate obţine! 

103 683 reflectează. Regina pur şi simplu nu-şi dă seama de 
amploarea campaniei! Optzeci de mii de soldaţi pentru a în- 
frunta toate Degetele de pe Pământ! E o prostie! 

Dar curiozitatea ei nestinsă nu-i dă pace. Cum ar putea 
pierde un asemenea prilej? Aşa încât se străduieşte să-şi facă 
curaj. La urma urmei, cu optzeci de mii de soldaţi va avea la 
dispoziţie o trupă considerabilă. Nu e nevoie decât de puţină 
îndrăzneală. Nu va izbuti, desigur, să ucidă toate Degetele, în 
schimb va şti mult mai bine cine sunt ele şi cum funcţionează. 

Aşa încât se arată de acord cu cifra de optzeci de mii de 
soldaţi. 103 683 ar vrea, totuşi, să mai pună două întrebări. De 
ce această cruciadă? Şi de ce toată această ostilitate la adresa 
Degetelor, de vreme ce Belo-kiu-kiuni le acorda atâta stimă? 

Regina se îndreptă înspre un coridor ce porneşte din fundul 
sălii. 

Vino. Te duc să vizitezi Biblioteca chimică. 


28. LAETITIA APROAPE CA APARE 


Încăperea era plină de gălăgie şi de fum, aglomerată cu 
mese, scaune şi automate de cafea. 

Claviaturile maşinilor de scris ţăcăneau, epavele umane 
lungite pe câteva bănci bodogăneau, nişte indivizi agăţaţi de 
gratiile celulelor în care se aflau declarau sus şi tare că 
poliţiştilor nu o să le meargă chiar aşa uşor şi ca voiau să 
telefoneze avocaţilor lor. 

Pe un panou erau afişate nişte figuri patibulare, fiecare 
însoţită de cifra recompensei acordate pentru capturarea sa. 
Tariful varia între o mie şi cinci mii de frânei. Sume destul de 
modeste, dacă se lua în considerare faptul că un om are în 
organismul său produse organice (rinichi, inimă, hormoni, vase 
sanguine, lichide diverse) a căror valoare comercială cumulată 
s-ar situa mai degrabă în jurul a şaptezeci şi cinci de mii de 
franci. 

Când Laetitia Wells îşi făcu apariţia în comisariat, mai multe 


perechi de ochi se înălţară brusc spre ea. Oriunde ar fi intrat, 
producea acelaşi efect. 

— Biroul comisarului Méliès, vă rog? 

Un subofițer în uniformă ceru să-i examineze convocarea 
înainte de a o îndruma: 

— Pe acolo, în fund, înainte de toalete. 

— Mulţumesc. 

De cum o zări în prag, comisarul simţi o înţepătură în inimă. 

— İl caut pe comisarul Méliès, spuse ea. 

— Eu sunt 

Cu un gest, o invită să ia loc. 

Nu reuşea să-şi vină în fire. Niciodată, dar absolut niciodată 
de când se ştia, nu mai văzuse vreo fată atât de frumoasă. Nici 
una din cuceririle sale, recente sau trecute, nu se putea 
compara cu ea nici măcar pe departe. 

Ceea ce frapa în primul rând erau ochii ei de culoare mov. 
Veneau apoi la rând chipul de madonă, corpul zvelt şi parfumul 
pe care îl răspândea. Bergamot, vetiver, mandarina, lemn de 
santal, totul pus în valoare de o părere de mosc de muflon din 
Pirinei — aşa ar fi sunat analiza unui chimist. Dar în ce-l privea 
pe Jacques Méliès, el nu putea decât să-l adulmece cu delectare. 

Se lăsă cucerit de sunetul glasului ei înainte de-a putea 
înţelege cuvintele pe care le rostea. Ce spusese oare? Făcu un 
efort ca să-şi vină în fire. Atâtea informaţii vizuale, olfactive şi 
auditive îi suprasaturau creierul! 

— Vă mulţumesc că aţi venit, bâigui el în sfârşit. 

— Dimpotrivă, eu vă sunt recunoscătoare că aţi acceptat 
interviul, dumneavoastră, care sunteţi atât de greu de abordat. 

— Nu, nu, vă datorez mult. Mi-aţi deschis ochii asupra 
cazului acestuia. Era de datoria mea să vă primesc. 

— Perfect. Asta arată că aveţi caracter. Pot să vă înregistrez? 

— Cum doriţi. 

Incepu să vorbească, schimbând cu ea cuvinte anodine, dar 
se simţea hipnotizat de chipul alb al tinerei femei, de părul ei 
foarte negru, tuns â la Louise Brooks, cu un breton compact, de 
ochii ei prelungi de culoare mov, care se întindeau deasupra 
pomeţilor înalţi. Işi rujase cu un roz discret buzele cărnoase. 
Taiorul purpuriu de pe ea purta desigur marca unui croitor de 
lux. Bijuteriile şi întreaga ei ţinută denotau rafinament, şi bun 
gust. 


— Pot să fumez? 

El dădu din cap că da şi îi întinse o scrumieră, în timp ce ea 
scoase un portţigaret mic şi cizelat. Aprinse ţigara şi dădu 
drumul unui vălătuc albăstrui cu izuri opiacee. Apoi scoase un 
carnet din poşetă şi se apucă să-l interogheze: 

— Am aflat că până la urmă aţi solicitat o autopsie. Aşa e? 

El confirmă. 

— Ce rezultate a dat? 

— Frică plus otravă. Ceea ce înseamnă că, într-un fel, 
amândoi am avut dreptate. În ce mă priveşte, cred că autopsiile 
nu constituie un panaceu. Nu pot să ne dezvăluie totul. 

— Analiza sângelui a indicat vreo urmă de otravă? 

— Nu. Dar asta poate să nu însemne nimic, deoarece există 
otrăvuri care nu lasă urme. 

— Aţi descoperit indicii la locul crimei? 

— Nici una. 

— Urme de efracţie? 

— Nici cea mai mică. 

— Aveţi vreo idee asupra mobilului? 

— Aşa cum am mai declarat în depeşa agenţiei, Sebastien 
Salta pierduse mulţi bani la joc. 

— Care este convingerea dumneavoastră personală asupra 
acestui caz? 

Comisarul oftă. 

— Nu mai am nici una... Dar aş putea să vă întreb, la rândul 
meu, ceva? Se pare că aţi făcut investigaţii pe la psihiatri. 

Citi surprindere în irişii mov. 

— Bravo, sunteţi bine informat! 

— Asta mi-e meseria. Aţi aflat ce anume ar putea speria atât 
de rău trei oameni, încât să-i omoare pe loc? 

Ea stătu la îndoială. 

— Sunt ziaristă. Meseria mea e de-a culege informaţii de la 
poliţie, nu de-a i le oferi. 

— Bine, să zicem că e vorba de un simplu schimb, dar se- 
nţelege că nu sunteţi obligată să fiţi de acord. 

Ea îşi încrucişă picioarele fine, îmbrăcate în ciorapi de 
mătase. ? 

— Dumneavoastră de ce vă temeţi, comisare? (II fixă cu 
privirea de jos în sus, în timp ce se apleca pentru a-şi scutura 
scrumul ţigării). Nu, nu-mi răspundeţi. E ceva prea intim. 


Întrebarea mea era aproape indecentă. Frica este un sentiment 
atât de complex. Ea a fost prima emoție a omului cavernelor. E 
ceva străvechi şi foarte puternic frica asta. Îşi are rădăcinile în 
imaginaţie, astfel încât nu o putem controla. 

Trase adânc câteva fumuri din ţigară înainte de-a o stinge. 
Apoi înălţă capul şi-i zâmbi. 

— Comisare, cred că ne aflăm în faţa unei enigme demne de 
perspicacitatea noastră. Am scris articolul acela pentru că mă 
temeam să n-o lăsaţi să vă scape. Ca să n-o pierdeţi, mai bine 
zis. (Işi opri magnetofonul. ) Comisare, nu mi-aţi spus nimic pe 
care sa nu-l fi ştiut deja. Eu, în schimb, o să vă spun ceva ce nu 
ştiţi. 

Deja se ridicase de pe scaun, pregătindu-se să plece. 

— Această afacere Salta este cu. mult mai interesantă decât 
vă puteţi închipui şi, foarte curând, ea va începe să facă valuri. 

Auzind-o, el tresări: 

— Ce anume ştiţi? De unde? 

— Aşa-mi spune degetul meu cel mic... făcu ea, întinzându-şi 
buzele fermecătoare într-un zâmbet misterios şi îngustându-şi 
ochii mov. 

După care, cu supleţea unei feline, se făcu nevăzută. 


29. CĂUTAREA FOCULUI 


103 683 nu mai fusese niciodată la Biblioteca chimică. Locul 
este într-adevăr impresionant. Cât vezi cu ochii se înşiruie ouă 
umplute cu lichide vii şi toate conţin mărturii, descrieri, idei 
unice. 

In timp ce înaintează printre şirurile de arcade, Chli-pou-ni îi 
povesteşte. Când a luat în stăpânire Oraşul interzis din Bel-o- 
kan, a descoperit că mama Belo-kiu-kiuni comunica cu Degetele 
subterane. Mama era de-a dreptul fascinată de Degete şi credea 
că acestea constituiau o întreagă civilizaţie aparte. Le hrănea, 
iar ele o învățau în schimb lucruri ciudate. Cum era roata, de 
exemplu. 

Pentru regina Belo-kiu-kiuni, Degetele erau nişte animale 
benefice. Cât de mult se înşela! Chli-pou-ni avea de-acum 
dovada. Toate mărturiile concordă: Degetele sunt cele ce au dat 


foc Bel-o-kan-ului, omorând-o astfel pe Belo-kiu-kiuni, singura 
regină care voia să le înţeleagă. 

Tristul adevăr este că civilizaţia lor e bazată pe... foc. Acesta 
e motivul pentru care Chli-pou-ni n-a mai vrut să dialogheze cu 
ele şi nici să le mai hrănească, închizând pasajul din planşeul de 
granit. Şi tot din această pricină ţine să le elimine de pe faţa 
Pământului. 

Rapoarte tot mai numeroase, venite din partea diverselor 
expediţii, subliniază aceeaşi informaţie: Degetele aprind focuri, 
se joacă cu focul, fabrică obiecte cu ajutorul focului. Furnicile nu 
trebuie să le mai permită acestor fiinţe nesăbuite să continue. 
Ar însemna să se îndrepte direct spre apocalipsă. Prăpădul 
suferit de Bel-o-kan a dovedit-o din plin. 

Focul!... 103 683 schiţează un gest de dezgust. Acum 
înţelege mai bine obsesia lui Chli-pou-ni. Orice furnică ştie ce 
este focul. Odinioară au descoperit şi ele acest element, în 
acelaşi fel ca şi oamenii: din întâmplare. Trăsnetul lovise un tufiş 
şi o rămurică aprinsă căzuse în iarbă. O furnică s-a apropiat de 
ea, vrând să vadă mai bine bucata aceasta de soare care 
înnegrea totul în jurul ei. 

Furnicile încearcă totdeauna să aducă în cuibul lor orice 
lucru insolit. Acea primă tentativă s-a soldat cu un eşec. 
Încercările următoare au eşuat şi ele. Cu regularitate, flacăra se 
stingea în cursul drumului. Apoi, luând mereu alte rămurele tot 
mai lungi, o cercetaşă a izbutit să aducă una până la marginea 
furnicarului ei, demonstrând astfel că transportarea bucăţilor de 
soare este posibilă. Surorile sale au ridicat-o în slăvi. 

Ce minunâţie era focul! Aducea energie, lumină, căldură. ŞI 
ce culori frumoase avea! Roşu, galben, alb şi chiar şi albastru. 

Acestea se întâmplaseră nu prea demult, abia cu vreo 
cincizeci de milioane de ani în urmă. În lumea insectelor sociale, 
amintirea era încă vie. 

Problema era că flacăra nu dura niciodată prea mult, astfel 
că trebuia să aştepte ca trăsnetul să lovească din nou, şi din 
păcate el era însoţit adesea de o ploaie care stingea focul. 

Pentru a-şi proteja mai bine comoara incandescentă, o 
furnică a avut atunci ideea să o introducă în oraşul ei, construit 
din rămurele. Dezastruoasă iniţiativă! Focul a durat desigur mai 
mult, incendiind însă imediat bolțile de crenguţe şi provocând 
moartea a mii de ouă, de lucrătoare şi soldaţi. 


Inovatoarea nu a fost deloc felicitată. În realitate însă 
cercetarea focului se afla abia la primii paşi. Aşa sunt furnicile: 
încep totdeauna prin a aplica cea mai proastă soluţie înainte de- 
a ajunge să o descopere, prin ameliorări succesive, pe cea mai 
bună. 

Furnicile au studiat vreme îndelungată subiectul. 

Chli-pou-ni eliberează dintr-un ovoid feromonul mnezic în 
care sunt consemnate cercetările lor. 

Iniţial, s-a observat că focul este cât se poate de contagios. 
Era suficient să te apropii de el ca să te aprinzi la rândul tău. În 
acelaşi timp, paradoxal, el era foarte fragil. Simpla bătaie din 
aripi a unui fluture era de-ajuns ca să-l stingă, nemailăsând în 
urmă decât un fum negru ce se mistuia în aer. În ce le priveşte 
pe furnici, dacă voiau să stingă un foc, cel mai simplu era să 
proiecteze peste el acid formic cu o concentraţie redusă. 
Experimentatoarele care au lansat peste focuri acid prea 
puternic au fost transformate în aruncătoare de flăcări, apoi în 
torţe vii. 

Mai târziu, acum vreo şapte sute cincizeci de mii de ani, 
furnicile au descoperit, iarăşi din întâmplare, încercând totul şi 
orice (ceea ce constituie metoda lor ştiinţifică), că focul putea fi 
"construit" fără a trebui să se mai aştepte trăsnetul. Frecând 
două frunze foarte uscate, o lucrătoare constatase că produc 
fum, şi că apoi se aprind. Experienţa a fost reprodusă şi 
studiată. Acum, furnicile puteau să aprindă focul când voiau. 
Frumoasei descoperiri i-a urmat o perioadă de euforie. Fiecare 
cuib îi găsea, aproape zilnic, noi întrebuinţări. Focul distrugea 
copacii care încurcau prea mult, fărâmiţa materialele cele mai 
tari, stimula energiile la ieşirea din hibernare, vindeca anumite 
boli şi înfrumuseţa în general culorile lucrurilor. 

Entuziasmul a început să scadă atunci cînd, în mod ine- 
vitabil, şi-au făcut apariţia utilizările militare ale focului. Patru 
furnici înarmate cu o rămurică lungă, aprinsă, erau de-acum 
capabile să nimicească un oraş inamic de un milion de indivizi în 
mai puţin de jumătate de oră! 

Au mai avut loc şi câteva incendii în pădure. Furnicile 
controlau prost efectul contagios al flăcării. O dată ce începea 
să ardă ceva, o simplă adiere era de-ajuns ca să aţâţe flacăra şi, 
cu jetul lor de acid slab concentrat, furnicile-pompier nu mai 
puteau face mare lucru pentru a stăpâni incendiul. 


Dacă un tufiş se aprindea, focul nu întârzia să se transmită 
de la un copac la altul, şi într-o singură zi se puteau preface în 
scrum nu trei sute de mii de indivizi, ci treizeci de mii de 
furnicare. 

Flagelul decima totul: copacii cei mai înalţi, animalele cele 
mai mari, până şi păsările. Astfel încât după frenezia iniţială a 
urmat o repulsie totală şi unanimă. Bucuria din primele zile era 
acum departe! Focul se dovedea prea periculos. Toate insectele 
sociale s-au pus de acord pentru a-l condamna, declarându-l 
tabu. 

Nimeni nu mai avea voie să se apropie de foc. Dacă 
trăsnetul lovea vreun copac, trebuia să te îndepărtezi. Dacă 
nişte rămurele uscate începeau să se aprindă, era de datoria 
fiecăruia să se străduiască sa le stingă. Instrucţiunile au ajuns 
peste mări şi ţări. Toate furnicile de pe planetă şi toate insectele 
au ştiut curând că trebuie să fugă de foc şi mai ales că nu 
trebuie în nici un caz să-l producă. 

Doar vreo câteva specii de musculiţe şi de fluturi continuau 
să se năpustească în flăcări. Dar asta li se întâmpla deoarece 
lumina avea asupra lor efectul unui drog. 

Ceilalţi au aplicat întocmai consemnele. Dacă un cuib sau un 
individ încerca să folosească focul pentru război, toate speciile, 
mici sau mari, se uneau pe loc pentru a-l zdrobi. 

Chli-pou-ni închise la loc feromonul mnezic. 

Degetele au utilizat arma interzisă şi o mai utilizează şi 
acum în tot ce întreprind. Civilizaţia Degetelor este o civilizaţie a 
focului. Suntem obligaţi, aşadar, s-o distrugem înainte ca ele să 
dea foc întregii păduri. 

Regina răspândeşte un miros de convingere desăvârşită. 

103 683 e perplexă. După părerea lui Chli-pou-ni însăşi, 
Degetele constituie un fenomen secundar, nefiind decât nişte 
locatari temporari ai suprafeţei Pământului. Şi nişte locatari 
efemeri, desigur. Ele nu se află aici decât de vreo trei milioane 
de ani şi fără îndoială că n-o să mai rămână multă vreme. 

103 683 îşi spală antenele. 

In mod normal, furnicile lasă celelalte specii să se succeadă 
pe scoarţa terestră, vieţuind şi stingându-se, fără să se 
preocupe de ele. Aşa încât, ce rost are cruciada aceasta? 

Chli-pou-ni insistă: 

Sunt prea periculoşi. Nu putem aştepta să dispară de la sine. 


103 683 observă: 

Se pare. că există nişte Degete care trăiesc sub Oraş. 

Dacă Chli-pou-ni vrea să atace Degetele, de ce nu începe cu 
ele? 

Regina se miră aflând că 103 683 este la curent cu secretul. 
Apoi îi dă explicaţii. Degetele de acolo jos, din subteran, nu 
reprezintă o ameninţare. Ele nu pot să iasă din lăcaşul lor: sunt 
blocate acolo. E suficient să le lase să moară de foame şi 
problema se rezolvă de la sine. Poate că deja, în clipa de faţă, 
nu mai sunt decât nişte cadavre. 

Ar fi păcat. 

Regina îşi înălţă antenele. 

De ce? îţi plac Degetele? Călătoria ta la capătul lumii ţi-a 
permis să comunici cu ele? 

Luptătoarea o înfruntă. 

Nu. Dar ar fi păcat pentru zoologie, deoarece noi ignorăm 
totul despre moravurile şi morfologia acestor animale uriaşe. ŞI 
ar fi păcat pentru cruciadă, deoarece vom pleca spre capătul 
lumii fără să ştim aproape nimic despre adversarii noştri. 

Regina e tulburată. 103 683 profită de avantajul obţinut. 

Şi dacă ne gândim bine, ce chilipir ar fi! Dispunem de un 
cuib de Degete la domiciliu, aflat în întregime la dispoziţia 
noastră. Aşa că de ce nu am profita? 

Chili-pou-ni nu se gândise la asta. 103 683 are dreptate. E 
adevărat, Degetele acelea sunt prizoniere, exact ca acarienii pe 
care îi studiază în sala de zoologie. Blocaţi în cochilia lor de 
nucă, acarienii sunt un vivariu al infinitului mic. Captivi în 
caverna lor, Degetele reprezintă unul al infinitului mare... 

Preţ de o clipă, regina e tentată să-i dea ascultare 
luptătoarei şi să-şi administreze cu răceală ştiinţifică 
"Degetăria", salvând ultimele Degete, în caz că au mai rămas . 
câteva în viaţă, şi chiar să reînnoade eventual dialogul cu ele. În 
scop exclusiv ştiinţific, desigur. 

Şi de ce nu le-ar domestici? Transformându-le eventual în 
uriaşe animale de povară? Fără îndoială că va reuşi să le obţină 
supunerea în schimbul hranei. 

Deodată însă survine imprevizibilul. 

Ivită de niciunde, o furnică-kamikaze se repede la Chli-pou- 
ni, cu intenţia de-a o decapita. 103 683 o recunoaşte pe 
criminală ca fiind una dintre rebelele de lângă staulele cu 


scarabei. Năpustindu-se, 103 683 o doboară cu o lovitură de 
mandibulă-sabie, înainte de-a fi apucat să-şi ducă până la capăt 
atentatul. 

În tot acest timp, regina a rămas impasibilă. 

lată de ce sunt în stare Degetele! Le-au transformat pe 
furnicile cu miros de stâncă în nişte fanatice gata să-şi ucidă 
propria suverană. Vezi, 103 683, că nu trebuie să le vorbim. 
Degetele nu sunt nişte animale la fel ca celelalte. Sunt prea 
periculoase. Chiar şi cuvintele lor pot să ne ucidă. 

Chli-pou-ni precizează că este la curent cu existenţa unei 
mişcări rebele, ai cărei membri continuă să converseze cu 
Degetele care agonizează sub planşeu. De altfel, şi ea se 
foloseşte de ocazie ca să le studieze. Nişte spioane devotate s- 
au infiltrat în mişcarea rebelă şi o informează în permanenţă 
despre tot ce se emite dinspre Degetărie. Chli-pou-ni ştie că 103 
683 a intrat în contact cu rebelele şi consideră că e foarte bine 
aşa. În acest fel, luptătoarea va putea să-şi aducă la rândul său 
contribuţia. 

Întinsă pe jos, rebela asasină îşi adună ultimele puteri pentru 
a emite un mesaj: 

Degetele sunt zeii noştri. 

Şi apoi, nimic. Murise. Regina adulmecă trupul. 

Ce înseamnă cuvântul "zei"? 

103 683 se întreabă acelaşi lucru. Regina măsoară în lung şi- 
n lat loja regală, repetând întruna că este din ce în ce mai 
urgent ca Degetele să fie ucise. Toate. Să fie exterminate. 
Pentru a realiza această sarcină capitală, ea se bizuie pe luptă- 
toarea ei cea experimentată. 

Foarte bine. 103 683 are nevoie de două zile pentru a-şi 
aduna trupele. Şi după aceea — înainte! Moarte tuturor 
Degetelor de pe lume! 


30. MESAJ DIVIN 


Sporiţi-vă ofrandele. 

Riscaţi-vă vieţile, sacrificaţi-vă. 

Degetele sunt mai importante decât regina sau incuba- 
toarele. 


Nu uitaţi niciodată că 

Degetele sunt atotputernice şi atotştiutoare. 

Degetele pot face orice fiindcă Degetele sunt zei. 

Degetele pol face orice fiindcă Degetele suni mari. 

Degetele pot face orice fiindcă Degetele sunt puternice. 

Acesta este adevărul! 

Autorul mesajului se grăbi să plece de lângă maşină înainte 
ca ceilalţi să-l descopere. 


31. A DOUA LOVITURA 


Carolinei Nogard nu-i plăceau mesele de familie şi aştepta 
nerăbdătoare ca cea de acum să se termine, ca să se poată 
apuca din nou, în linişte, de "opera" ei. 

In jurul ei, toţi gesticulau, vorbeau tare, îşi treceau tăvile, 
mestecau şi discutau în contradictoriu probleme de care ei puţin 
îi păsa. 

— Ce căldură, spuse mama ei. 

— La televizor, tipul de la meteo a anunţat că ăsta nu e 
decât începutul: Se pare că e din cauza poluării de la sfârşitul 
secolului al XX-lea, completă tatăl ei. 

— E din vina lui Papy. Pe vremea lui, în anii '90, toţi poluau 
fără ruşine. Ar trebui ca toată generaţia lui să fie târâtă în faţa 
tribunalului, cuteză sora ei mai mică. 

Nu erau decât patru oameni la masă, dar ceilalţi trei erau de- 
ajuns pentru ca prezenţa lor să o deranjeze pe Caroline Nogard. 
— După ce terminăm masa mergem la cinema. Vii şi tu, 

Caro? îi propuse mama ei. 

— Nu, mulţumesc, mamă! Am de lucru. 

— La opt seara? 

— Da. Şi e ceva important. 

— Treaba ta. Dacă preferi să rămâi singură ca să lucrezi la 
ore nepotrivite în loc să te distrezi împreună cu noi, ai tot 
dreptul s-o faci... 

Nu mai putea de nerăbdare când, în sfârşit, închise uşa în 
urma lor. Fugi repede să ia valiza, scoase din ea sfera de sticlă 
plină cu granule şi îi vărsă conţinutul într-o cuvă metalică pe 
care o puse la încălzit pe un bec Bunsen. 


Obţinu astfel o pastă maronie, care degajă un suflu urmat 
succesiv de un fum cenuşiu şi de o flacără, iniţial înecată în fum, 
iar apoi, în sfârşit, frumoasă şi limpede. 

Procedeul era fără îndoială destul de arhaic, dar în faza 
aceasta nu exista altul. Îşi examina satisfăcută opera, când se 
auzi brusc soneria. 

În pragul uşii stătea un bărbat bărbos, cu părul foarte roşcat, 
aproape roşu. Maximilien MacHarious dădu ordinul "culcat" celor 
doi ogari mari pe care îi ţinea în nişte lese argintii şi întrebă, 
înainte chiar de-a spune bună-ziua: 

— E gata? 

— Da, am terminat chiar acum ultimele operaţii, dar tratările 
principale au fost făcute în laborator. 

— Perfect. N-au fost probleme? 

— Nici cea mai mică. 

— Nimeni nu ştie nimic? 

— Nimeni. 

Caroline vărsă substanţa caldă, care căpătase o culoare 
ocru, într-o sticlă cu pereţi groşi, pe care i-o întinse. 

— De-acum înainte, mă ocup eu de toate. Dumneavoastră 
puteţi să vă odihniţi, spuse el. 

— La revedere. 

Rămasă din nou singură, Caroline Nogard se simţi uşurată de 
o povară imensă. Acum, îşi spuse ea, nimic nu-i mai putea opri. 
Aveau să izbutească acolo unde atâţia alţii eşuaseră. 

Îşi luă din frigider o bere rece pe care o sorbi încet. Apoi îşi 
scoase bluza de lucru şi îmbrăcă un capot roz. Pe una din 
mâneci, observă o gaură mică de formă pătrată. Nu era nevoie 
de prea mult timp ca s-o repare. Luă un ac şi o aţă şi se instală 
în faţa televizorului. 

Era ora "Capcanei de gândire". Caroline Nogard branşă pe 
canalul respectiv. 

Doamna Ramirez era prezentă, ca întotdeauna, cu 
înfăţişarea ei de franţuzoaică din clasa mijlocie şi cu timiditatea 
aceea atât de autentică pe care şi-o trăda de fiecare dată când 
enunţa soluţiile sau raţionamentele prin care ajunsese la ele. 
Prezentatorul îşi făcea numărul obişnuit: 

— Deci aşa, nu i-aţi dat de capăt? Uitaţi-vă bine la tabelul 
acesta şi spuneţi-le telespectatoarelor şi telespectatorilor noştri 
la ce anume vă trimite cu gândul şirul de cifre de pe el. 


— Ei bine, ştiţi, problema este cu adevărat neobişnuită. E 
vorba de o progresie triunghiulară ce porneşte de la unitatea 
simplă pentru a se îndrepta spre ceva mult mai complex. 

— Bravo, doamnă Ramirez! Continuaţi în felul acesta şi o să 
reuşiţi. 

— E cifra aceea, 1, la început. S-ar părea... s-ar părea că... 

— Telespectatoarele şi telespectatorii vă ascultă, doamnă 
Ramirez! lar publicul vă încurajează. 

Aplauze intense. 

— Haideţi, doamnă Ramirez! Ce anume s-ar părea? 

— Că e un text sacru. Cifra 1 se divide pentru a da două 
cifre, care dau la rândul lor patru cifre. E oarecum... 

— Da? 

— Ca preludiul unei naşteri. Oul original se divide la început 
în două, apoi în patru, apoi devine şi mai complex. Intuitiv, 
tabloul acesta mă face să mă gândesc la o naştere, la o fiinţă 
care apare, apoi se dezvoltă. E destul de metafizică. 

— Exact, doamnă Ramirez, exact. Ce enigmă superbă v-am 
dat! Demnă întru totul de perspicacitatea dumneavoastră şi de 
ovaţiile publicului. 

Aplauze prelungi. 

Animatorul alimentă suspense-ul. 

— Şi ce lege guvernează această progresie? Care este meca- 
nica acestei naşteri, doamnă Ramirez? 

Candidata avu o mimică dezamăgită. 

— Nu-mi dau seama... Ăă, îmi utilizez jokerul. 

Un murmur de decepţie străbătu sala. Era pentru întâia dată 
când doamna Ramirez rămânea în pană. 

— Sunteţi absolut sigură, doamnă Ramirez, că vreţi să vă 
pierdeţi unul din jokeri? 

— N-am încotro! 

— Ce păcat, doamnă Ramirez, după ce-aţi ajuns până aici 
fără nici o greşeală... 

— Enigma aceasta este destul de specială. Merită să 
zăboveşti asupra ei... Joker, deci, ca să mă puteţi ajuta. 

— Bine. Vă dădusem prima frază: "Cu cât eşti mai inteligent, 
cu atât ai mai puţine şanse să găseşti soluţia." A doua este: 
"Trebuie să uiţi tot ce ştiai." 

Candidata i-l privi cu un aer dezamăgit. 

— Şi ce înseamnă asta? 


— Ah! Asta dumneavoastră trebuie să descoperiţi, doamnă 
Ramirez. Ca să vă ajut, o să vă spun că este ca la o psihanaliză; 
trebuie să operaţii o întoarcere în interiorul spiritului dum- 
neavoastră. Simplificaţi. Faceţi un gol în locul tuturor meca- 
nismelor logicii şi ale gândirii preconcepute. 

— Nu e uşor. Imi cereţi să elimin gândirea cu ajutorul 
gândirii. 

— Ah! De asta se şi cheamă emisiunea noastră "Capcană 
de... 

— ... gândire"! reluă sala în cor. 

Oamenii aplaudară fără să mai fie rugaţi. 

Doamna Ramirez oftă, încruntându-se. ' Prezentatorul îi veni 
în ajutor: 

— Datorită jokerului, aveţi dreptul şi la un rând suplimentar 
de cifre pe tabel. 

Luă carioca şi notă: 


1 
11 
21 
1211 
111221 
312211 


Apoi adăugă: 
13112221 


Camera se apropie de chipul consternat al doamnei Ramirez, 
încadrându-l. Femeia clipi din ochi. Apoi mormăi nişte "unu", 
"doi", "trei", ca şi cum ar fi fost vorba de rețeta unei prăjituri cu 
prune, din cantităţi egale de unt, făină, zahăr şi ouă, şi la care 
trebuie să respecţi îndeosebi proporţiile lui "trei", dar să nu te 
zgârceşti cu "unu". 

— E mai limpede acum, doamnă Ramirez? 

Concentrată la maximum, doamna Ramirez nu răspunse 
decât printr-un mormăit afirmativ care părea să însemne "acum 
cred că o să descopăr despre ce e vorba". 

Prezentatorul îi respectă meditaţia. 

— Sper că şi dumneavoastră, dragi telespectatoare şi tele- 


spectatori, v-aţi notat cu atenţie noul rând de cifre. Aşadar, pe 
mâine, dacă sunteţi de acord! 

Aplauze, urmate de genericul final, în care se amestecau 
sunete de trompetă, tobe şi strigăte răzlețe. 

Caroline Nogard stinse televizorul. | se părea că aude de 
undeva un zgomot slab. Termină de cusut ruptura pe care 
începuse să o repare; acum nu se mai vedea nici urmă din 
gaura aceea minusculă. Puse la loc foarfecele şi aţa. La ureche îi 
ajunse din nou un zgomot asemănător cu foşnetul unei hârtii. 

Părea să vină din baie. Să fi fost un şoarece? Imposibil! N-ar 
fi putut scoate un asemenea zgomot alergând pe dalele de 
mozaic. Atunci... vreun spărgător, sau chiar mai mulţi? Dar ce 
căutau în baie? 

Pentru orice eventualitate, se duse şi luă din comodă micul 
revolver de calibrul 6 mm pe care tatăl ei îl ascunsese acolo, 
ţinându-l pentru astfel de situaţii. Ca să-l surprindă mai bine pe 
intrus, aprinse la loc televizorul, mărind volumul sunetului, şi se 
îndreptă tiptil spre baie. 

Un grup de rapers îşi zbiera revolta. 

"Casele voastre, prăvăliile voastre, totul, totul, o să ardem 
totul, totul, totul..." 

Caroline Nogard se lipi de uşă, ţinând revolverul cu ambele 
mâini şi strângându-l bine, aşa cum văzuse în foiletoanele 
americane. 

Apoi dădu brusc uşa de perete. 

Înăuntru nu era nimeni, şi, totuşi, zgomotul venea de acolo, 
răsunând tot mai tare în spatele perdelei de la duş. Inaintă şi o 
trase la o parte, cu un gest scurt. 

Mai întâi se apropie, încercând să înţeleagă mai bine ceea ce 
vedea. Apoi, îngrozită, scoase un urlet şi goli încărcătorul până 
la ultimul glonţ, fără nici un efect. Se dădu înapoi, gâfâind, şi 
închise uşa cu piciorul. Din fericire, cheia se afla pe partea 
dinafară. O răsuci de două ori şi rămase pe loc, aşteptând, în 
pragul unei crize de isterie. 

Doar n-avea să treacă prin uşă! 

Şi, totuşi, trecu. Şi chiar se îndreptă direct spre ea. 

Scoase un geamăt şi, smulgându-se din loc, fugi. Inşfăcă 
nişte bibelouri pe care le aruncă îndărătul ei. Lovi cu picioarele 
şi cu mâinile. Dar cum s-ar fi putut apăra de un asemenea 
adversar? 


32. MOTIV DE PERPLEXITATE 


103 683 îşi spală capul cu peria de pe tibie. 

Luptătoarea a ajuns să nu mai ştie pur şi simplu ce să facă. 

Se teme de Degete, şi... a primit misiunea să le omoare pe 
toate. Începuse să creadă în cauza rebelelor, şi... a trebuit s-o 
trădeze. A atins marginea lumii împreună cu douăzeci de 
exploratori, şi... acum, când i se oferă optzeci de mii, cifra i se 
pare cu totul derizorie. 

Ce o preocupă însă mai presus de toate este mişcarea rebelă 
în sine. Crezuse că s-a împrietenit cu nişte aventuriere dotate cu 
o brumă de înţelepciune, şi acum se vede confruntată cu nişte 
descreierate, gata oricând să arunce un cuvânt care nu 
înseamnă nimic: "zeii". 

Până şi felul în care se poartă regina este ciudat: vorbeşte 
mult prea mult pentru o furnică, şi asta e anormal; vrea să ucidă 
toate Degetele, dar nu le ia în seamă pe cele care viețuiesc sub 
propriul ei oraş; susţine că viitorul aparţine studierii speciilor 
străine, dar refuză să profite de Degetăria pe care o are la 
dispoziţie, ca să facă experienţe pe cea mai exotică şi mai 
deconcertantă dintre toate. 

Chli-pou-ni nu i-a spus totul. Şi nici rebelele. Ambele tabere 
se tem de ea sau încearcă să o manipuleze. Se simte jucăria 
reginei sau a rebelelor, sau a amândurora deopotrivă. 

Un lucru i se pare dintr-o dată limpede: nimic asemănător nu 
s-a mai întâmplat vreodată într-un furnicar de pe planeta 
aceasta. S-ar zice că în Bel-o-kan toată lumea şi-a pierdut bunul- 
simţ. Indivizii au tot felul de idei ciudate şi sunt încercaţi de 
diverse stări sufleteşti — pe scurt, sunt mai puţin furnici ca până 
acum. Se produc mutații. Rebelele sunt nişte mutante. 

Chli-pou-ni este şi ea, la rândul ei, o mutantă. Cât despre 
103 683 însăşi, înclinată să se considere o entitate indepen- 
dentă, nu se mai simte nici ea foarte normală. Ce se întâmplă 
oare cu Bel-o-kan? 

Incapabilă să-şi răspundă, 103 683 vrea mai întâi să înţe- 
leagă care sunt motivele comportării rebelelor acestora care 
folosesc expresii atât de bizare. 


Ce înseamnă "zei"? 
103 683 porneşte spre staulele scarabeilor-rinoceri. 


33. ENCICLOPEDIE 


CULTUL MORȚILOR: Primul element definitoriu al unei 
civilizaţii gânditoare este "cultul morţilor”. 

Atâta vreme cât oamenii îşi aruncau cadavrele o dată cu 
gunoaiele, ei nu erau decât nişte animale. În ziua în care au 
început să le pună în pământ sau să le ardă, s-a produs ceva 
ireversibil. Să ai grijă de morţii tăi înseamnă să concepi 
existenţa unei lumi "de dincolo", a unei lumi virtuale ce se 
suprapune lumii palpabile. Să ai grijă de morţii tăi înseamnă să 
priveşti viaţa ca pe o simplă trecere de la o dimensiune la alta. 
De aici decurg toate comportamentele religioase. 

Primul cult al morţilor este înregistrat în paleoliticul mijlociu, 
în urmă cu şaptezeci de mii de ani. Pe vremea aceea, anumite 
triburi s-au apucat să-şi înhumeze cadavrele în nişte gropi de 
1,40 m/l m/0,30 m. 

Membrii tribului aşezau lângă defunct bucăţi de carne, 
obiecte de silex şi craniile animalelor pe care le vânase acesta 
în timpul vieţii. Se pare că funeraliile erau însoţite de o masă 
luată în comun de întregul trib. 

La furnici, îndeosebi în Indonezia, au fost reperate câteva 
specii care continuă să-şi hrănească regina defunctă câteva zile 
după deces. Acest comportament este cu atât mai surprinzător 
cu cât mirosul de acid oleic degajat de moartă le semnalează 
fără putinţă de îndoială starea acesteia. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II 


34. OMUL INVIZIBIL 


Comisarul Jacques Méliès stătea îngenuncheat lângă cada- 
vrul Carolinei Nogard. Pe chipul cu ochii daţi peste cap era 


întipărită aceeaşi bine cunoscută expresie de groază şi de 
surpriză înfricoşată. 

Se întoarse spre inspectorul Cahuzacq. 

— Evident, nici urmă de amprente, Emile, nu-i aşa? 

— Din păcate, nu. O luăm din nou de la început: nici o urmă, 
nici o armă, nici un semn de efracţie, nici un indiciu. Aceeaşi 
chestie! 

Comisarul îşi scoase pachetul de chewing-gum. 

— Bineînţeles că uşa era zăvorâtă, spuse el. 

— Trei broaşte închise, două deschise. S-ar părea că, în 
clipele dinaintea morţii, se chinuia să manevreze una dintre 
încuietorile uşii blindate. 

— Rămâne de văzut dacă voia s-o deschidă sau s-o închidă, 
mormăi Méliès. 

Se aplecă, vrând să examineze poziţia mâinilor. 

— Încerca s-o deschidă! exclamă el. Asasinul era înăuntru, 
iar ea încerca să fugă... Tu ai ajuns aici primul, Emile? 

— Ca de obicei. 

— Şi erau muşte aici? 

— Muşte? 

— Da, muşte. Drosophile, dacă vrei! 

— Treaba asta te preocupa şi la Salta. De ce te interesează 
aşa de mult? 

— Sunt foarte importante muştele astea! Ele constituie nişte 
informatoare excelente pentru un detectiv. Un profesor de-al 
meu susţinea că rezolvă toate cazurile fără să se bazeze decât 
pe examinarea muştelor. _ 

Inspectorul avu o expresie plină de scepticism. Incă una din 
şmecheriile acelea care se predau în noile şcoli de poliţie! 
Cahuzacq continua să se încreadă în bunele metode de odi- 
nioară; cu toate acestea, binevoi să-i răspundă. 

— Mda, mi-am amintit de Salta şi m-am uitat prin cameră. 
Ferestrele au rămas închise de data asta şi, dacă au fost muşte, 
înseamnă că trebuie să fie tot aici. Dar de ce te legi de 
amănuntul ăsta? 

— Muştele reprezintă un element capital. Dacă sunt pe-aici, 
înseamnă că au avut pe unde să intre. Că există un orificiu, 
ceva. Dacă nu există muşte, înseamnă că apartamentul e închis 
ermetic. 

Concentrându-şi privirile şi scotocind toate ungherele, 


comisarul descoperi într-un târziu o muscă într-un unghi al 
plafonului alb. 

— Uită-te, Emile! O vezi, acolo sus? 

Ca şi cum s-ar fi simţit deranjată de privirile celor doi, musca 
îşi luă zborul. 

— Ne arată culoarul ei aerian! Observă cu atenţie, Emile! 
Micul interstiţiu de deasupra ferestrei — pe acolo trebuie să fi 
intrat. 

Musca zbură câteva clipe, apoi se lăsă pe un fotoliu. 

— Pot să afirm cu certitudine că e o muscă verde. Deci, din 
cea de-a doua cohortă. 

Ce mai era şi cu jargonul ăsta? Méliès explică: 

— De cum moare un om, muştele se şi reped la el. Dar nu 
orice fel de muşte, şi nu oricând. Coregrafia este una şi aceeaşi. 
De regulă, la început apar muştele albastre (calyphora), care fac 
parte din prima cohortă. Ele ajung la faţa locului în primele cinci 
minute după deces. Le place sângele cald. Dacă terenul li se 
pare propice, îşi depun ouăle în carnea cadavrului, apoi pleacă 
de îndată ce el începe să miroasă. Locul le este luat imediat de 
cea de-a doua cohortă, a muştelor verzi (muscina). Astea 
preferă carnea uşor fezandată. Gustă din ea, îşi lasă ouăle, după 
care cedează locul muştelor cenuşii (Sarcophaga), din cea de-a 
treia cohortă, care apreciază în mod deosebit carnea bine 
fermentată. In sfârşit, vin şi muştele de camembert (piophila) şi 
cele de slănină (ophira). Cinci rânduri de muşte vin astfel, pe 
rând, la cadavrele noastre. Fiecare se mulţumeşte cu partea ei, 
lăsând-o intactă pe a altora. 

— Suntem o nimica toată, oftă inspectorul, cu un oarecare 
dezgust. 

— Depinde pentru cine. Un singur cadavru ajunge pentru 
ospăţul mai multor sute de muşte. 

— Foarte bine. Dar ce legătură are asta cu ancheta noastră? 

Jacques Méliès se înarma cu lupa lui luminoasă şi scrută 
urechile Carolinei Nogard. 

— Văd că există sânge şi ouă de muşte verzi înăuntrul 
pavilionului. Foarte interesant. În mod normal, ar fi trebuit să 
găsim în egală măsură larve de muşte albastre. Deci, prima 
cohortă nu a trecut pe aici. Asta reprezintă deja o informaţie a 
naibii de importantă! 

Inspectorul începea să înţeleagă că observarea muştelor 


putea furniza nişte date nemaipomenite. 

— Şi de ce nu au venit? 

— Pentru că ceva sau cineva, asasinul probabil, a zăbovit 
lângă cadavru în primele cinci minute după deces, iar muştele 
albastre nu au îndrăznit să se apropie. După aceea, corpul a 
început să fermenteze şi nu le-a mai interesat. Atunci au venit 
cele verzi; pe ele nu le-a mai deranjat nimic. Aşadar, asasinul a 
întârziat cinci minute, nu mai mult, apoi a plecat. 

Emile Cahuzacq fu impresionat de atâta logică. Méliès însă 
nu părea întru totul satisfăcut: se tot întreba ce anume le-ar fi 
putut opri pe muştele albastre să se apropie. 

— S-ar zice că avem de-a face eu Omul invizibil... 

Se opri brusc. Ca şi Méliès, auzise un zgomot venind din 
baie. 

Se repeziră amândoi într-acolo, trăgând în lături perdelele de 
la duş. Nimic. 

— Da, curat Omul invizibil. Parcă îl şi simt în încăpere. 

Se înfioră. 

Melies îşi mesteca gânditor guma. 

— In orice caz, e în stare să intre şi să iasă fără să deschidă 
uşi sau ferestre. Omul tău nu e numai- invizibil, ci şi 
inconsistent! 

Se răsuci spre victima vitrificată, privindu-i chipul tetanizat 
de groază. 

— Şi este totodată o sperietoare! Cu ce se ocupa Caroline 
Nogard asta? Ai ceva la dosar? 

Cahuzacq răsfoi nişte hârtii din dosarul pe coperta căruia era 
scris numele defunctei. 

— Nici un iubit. Nici un fel de încurcături. Nu avea duşmani 
care s-o urască până la a dori s-o omoare. Era chimistă. 

— Şi ea? se miră Méliès. Unde? 

— La CCG. 

Cei doi se priviră uluiţi. CCG: Compania de Chimie Generală, 
întreprinderea unde lucrase şi Sebastien Salta! 

Deţineau în sfârşit un numitor comun, care nu putea fi doar 
o coincidenţă. Aveau, în fine, o pistă. 


35. DUMNEZEU ESTE UN PARFUM DEOSEBIT 


Adulmecând, 103 683 recunoaşte cu uşurinţă mirosurile ce-i 
permit să se întoarcă în sala clandestină a rebelelor. 

Am nevoie de o explicaţie. 

Un grup de rebele o înconjoară. Ar putea s-o omoare, dar nu 
o fac. 

Ce înseamnă "zei"? 

Din nou, furnica şchioapă îşi asumă rolul de purtător de 
cuvânt. 

Ea recunoaşte că furnicii-soldat nu i s-a spus totul, dar 
subliniază că simplul fapt de a-i fi dezvăluit existenţa unei 
mişcări rebele pro-Degete constituie deja o enormă dovadă de 
încredere. O organizaţie clandestină, hărţuită de gărzile reginei, 
nu prea are obiceiul de-a acorda încredere primului venit! 

Furnica şchioapă încearcă să arboreze o ţinută a antenelor 
care să exprime sinceritate. 

Ea afirmă că actualmente, în Bel-o-kan se petrece ceva cru- 
cial pentru Oraşul lor, ca şi pentru toate celelalte şi deopotrivă 
pentru întreaga specie. Succesul sau eşecul mişcării rebele 
poate să determine câştigarea sau pierderea a mii de ani de 
evoluţie de către toate furnicile de pe lume. In aceste condiţii, 
viaţa unui singur individ nu contează prea mult. Sacrificiul este 
necesar, împreună cu respectarea cea mai strictă a secretului. 
Aici, furnica şchioapă admite că 103 683 constituie un element 
esenţial şi îşi exprimă regretul pentru că nu i-a dezvăluit totul de 
la bun început. Acum însă are de gând să-şi repare greşeala. 

Pîine de solemnitate, cele două furnici se îndreaptă spre 
centrul încăperii, apropiindu-se una de cealaltă, pentru a se 
consacra ceremoniei CA -. Comunicarea Absolută. Prin 
intermediul acesteia, o furnică vede, simte şi înţelege 
instantaneu tot ce se află în minţea interlocutorului. Relatarea 
nu mai este doar emisă şi recepţionată: ea este trăită în comun 
de către cele două furnici. 

103 683 şi furnica şchioapă îşi ating reciproc toate cele 
unsprezece segmente ale fiecărei antene. Efectul este similar cu 
cel obţinut prin contactul direct dintre unsprezece guri şi 
unsprezece urechi, făcând să nu mai existe decât o singură 
insectă cu două capete. 

Furnica şchioapă îşi începe istorisirea. 

Anul "trecut, când marele incendiu a devastat Bel-o-kan-ul şi 


a omorât-o pe regina Belo-kiu-kiuni, furnicile cu miros de stâncă 
îşi pierduseră raţiunea de-a mai exista. Totodată, fuseseră 
nevoite să înfrunte raziile masive ordonate de Chli-pou-ni, noua 
suverană, ceea ce le făcuse să devină rebele şi să se ascundă în 
vizuina în care se află acum. Apoi, au redeschis pasajul din 
planşeul de granit şi le-au hrănit pe Degete, furând mâncare, 
dar, mai ales, au continuat să dialogheze cu reprezentantul lor, 
Doctorul Livingstone. 

La început, totul a mers de minune. Doctorul Livingstone 
emitea mesaje simple: "Ne e foame", sau "De ce refuza regina 
să ne vorbească?" Degetele erau ţinute la curent cu activităţile 
rebelelor şi le dădeau sfaturi în privinţa operaţiunilor lor de 
comando prin care urmăreau să fure mâncare cât mai discret cu 
putinţă. Degetele au nevoie de cantităţi de-a dreptul extrava- 
gante de hrană şi nu e întotdeauna uşor să le aprovizionezi fără 
să te fii observat! 

Toate acestea rămâneau între limitele normalului. Într-o 
bună zi însă, Degetele au emis un mesaj de o factură cu totul 
diferită. Alocuţiunea aceea, cu un parfum ciudat, afirma cât se 
poate de convingător că furnicile le subestimaseră pe Degete; 
Degetele trecuseră faptul respectiv sub tăcere până în clipa de 
faţă, dar, în realitate, ele erau zeii furnicilor. 

Zei? Ce înseamnă acest cuvânt? am întrebat noi. 

Degetele ne-au explicat ce sunt zeii. După câte spuneau ele, 
sunt animalele care au întemeiat lumea. Noi cu toţii facem parte 
din "jocul" lor. 

O a treia furnică intervine, perturbând Comunicarea Abso- 
lută, şi enunţă cu fervoare: 

Zeii au inventat totul, ei sunt atotputernici şi omniprezenţi. 
Ei ne supraveghează în permanenţă. Realitatea aceasta care ne 
înconjoară nu este decât o înscenare imaginată de zei pentru a 
ne pune la încercare. 

Când plouă, înseamnă că zeii toarnă apă. 

Când e cald, înseamnă că zeii au sporit dogoarea din Soare. 

Când este frig, înseamnă că au micşorat-o. 

Degetele sunt zei. 

Furnica şchioapă traduce uimitorul mesaj. Nimic n-ar exista 
pe lumea aceasta dacă n-ar fi zeii Degete. Furnicile sunt 
creaturile lor. Ele nu fac decât să se zbată într-o lume artificială, 
pe care Degetele au închipuit-o doar ca să se distreze. 


lată ce a spus Doctorul Livingstone în ziua aceea. 

103 683 este perplexă. Cum se poate atunci ca nişte Degete 
să moară de foame sub planşeul Oraşului? De ce sunt captivi 
sub pământ? De ce-i permit unei furnici să pornească o cruciadă 
împotriva lor? 

Furnica şchioapă recunoaşte că aserţiunile Doctorului 
Livingstone comportă unele lacune. Avantajul lor principal, în 
schimb, este că explică de ce există furnicile şi dezvăluie 
motivul pentru care lumea este aşa cum se vede. 

De unde venim, cine suntem, încotro ne îndreptăm? 
Conceptul de "zei" răspunde în sfârşit acestor întrebări. 

Oricum, cert este că sămânţa fusese aruncată. Acest prim 
discurs "deist" încântase o mană de rebele, tulburându-le pe 
multe altele. Mesajele următoare fuseseră cât se poate de 
obişnuite, fără nici o altă referire la "zei". 

Totul aproape că fusese uitat, când, la câteva zile după 
aceea, senzaţionala cuvântare "deistă" răsunase şi mai şi din 
antenele Doctorului Livingstone. Ea pomenea din nou despre un 
univers controlat de către Degete, afirmând că nimic nu-i 
întâmplător şi că tot ce se petrece pe lumea aceasta este obser- 
vat şi consemnat. Şi că, de asemenea, cei ce nu-i respectă pe 
“zei sau nu-i hrănesc vor fi pedepsiţi şi făcuţi să sufere. 

103 683 are antenele zbărlite de surpriză. Nu şi-ar fi putut 
închipui niciodată, cu toate că are o imaginaţie cu mult 
deasupra mediei, conceptul atât de fantastic al unor animale 
uriaşe care controlează lumea şi supraveghează fiecare locuitor 
în parte. Totodată, ea îşi spune că Degetele au, din câte se 
vede, mult timp de pierdut. 

Cu toate acestea, continuă să asculte mai departe relatarea 
furnicii şchioape. 

Rebelele au înţeles destul de repede că Doctorul Livingstone 
ţinea două categorii distincte de discursuri, astfel încât, atunci 
când vorbea despre zei, erau anunţate furnicile "deiste'", iar 
celelalte se retrăgeau, şi atunci când evoca subiecte "normale", 
"deistele" erau cele care plecau. În felul acesta, în sânul 
comunităţii rebele pro-Degete şi-a făcut treptat apariţia o 
delimitare între deiste şi non-deiste, dar fără ca aceasta să 
antreneze instaurarea discordiei, chiar dacă cele din urmă 
considerau că primele dezvoltaseră un comportament de-a 
dreptul irațional şi străin de cultura furnicilor. 


103 683 se debranşează şi îşi curăţă antenele, după care 
întreabă: 

Care dintre voi sunt deiste? 

O furnică iese în faţă. 

Mă numesc 23 şi cred în existenţa zeilor atotputernici. 

Furnica şchioapă îi şopteşte luptătoarei că deistele repetă 
întruna tot felul de fraze-şablon pe care de regulă nici nu le 
înţeleg, ceea ce nu pare să le deranjeze deloc, ba chiar 
dimpotrivă. Cu cât sunt mai de neînțeles, cu atât le place mai 
mult să le repete. 

În ce o priveşte, 103 683 nu înţelege cum de acest Doctor 
Livingstone poate să posede simultan două personalităţi total 
diferite. 

S-ar putea ca acesta să fie marele mister al Degetelor, 
răspunde furnica şchioapă: dualitatea. În cazul lor, lucrurile 
simple se învecinează cu cele complicate, la fel cum feromonii 
cotidieni se învecinează cu mesajele abstracte. 

Ea mai adaugă că, pentru moment, deistele sunt minoritare, 
dar că grupul lor nu încetează să crească. 

O furnică tânără se apropie în goană, întinzând coconul de 
fluture pe care furnica-soldat îl îngropase la intrarea în staul. 

E al tău, nu-i aşa? 

103 683 confirmă şi, întinzându-şi antenele spre noua 
venită, o întrebă: 

Şi tu? Ce eşti? Deistă sau non-deistă? 

Furnica cea tânără îşi înclină capul, intimidată. Ştie că cea 
care i se adresează este o furnică-soldat celebră şi experi- 
mentată, astfel încât cântăreşte cu atenţie efectul pe care l-ar 
putea avea spusele ei. Cu toate acestea, cuvintele ţâşnesc 
nestăvilite din străfundurile celui mai de jos dintre cele trei 
creiere ale sale: 

Mă numesc 24. Cred în existenţa zeilor atotputernici. 


36. ENCICLOPEDIE 


GÂNDIRE: Gândirea omenească poate orice. 
In anii cincizeci, un cargou-frigorifer englez, care transporta 
sticle de vin de Madeira de provenienţă portugheză, şi-a 


debarcat încărcătura într-un port scoţian. Un marinar a intrat în 
camera frigorifică pentru a verifica dacă totul a fost livrat cum 
trebuie. Neştiind că acesta se afla acolo, un camarad a închis 
uşa pe dinafară. Captivul bate din toate puterile în perete, dar 
nu este auzit de nimeni, iar nava pleacă înapoi spre Portugalia. 

Prizonierul descoperă că are la dispoziţie suficientă hrană, 
dar ştie că nu va putea supravieţui prea mult timp în mediul 
acela glacial. Totuşi, el găseşte puterea de-a lua o bucată de 
metal şi de-a scrijeli pe pereţi, oră cu oră şi zi de zi, descrierea 
calvarului pe care îl trăia, relatându-şi agonia cu o precizie 
ştiinţifică: felul în care frigul îl amorţeşte, făcând să-i îngheţe 
nasul şi degetele de la mâini şi picioare, care devin casante ca 
sticla, apoi relatează că înţepăturile aerului îngheţat se 
transformă într-o arsură insuportabilă şi că, încetul cu încetul, 
corpul întreg îi înţepeneşte preschimbându-se într-un bloc de 
gheaţă. 

Când vaporul aruncă ancora la Lisabona, căpitanul, des- 
chizând compartimentul frigorific, îl descoperă pe marinarul 
mort şi citeşte pe pereţi jurnalul amănunţit al suferințelor sate 
atroce. 

Şi, totuşi, nu acesta este aspectul cel mai stupefiant al 
întâmplării. Căpitanul măsoară temperatura din interiorul 
compartimentului, iar termometrul indică 19 grade Celsius: dat 
fiind că mărfurile fuseseră descărcate, sistemul de refrigerare 
rămăsese dezactivat pe durata drumului de întoarcere. Omul 
murise numai pentru că fusese convins că îi este frig, fiind 
victima exclusivă a propriei sale imaginaţii. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II 


37. MISIUNEA MERCUR 


Aş dori să-l văd pe Doctorul Livingstone. 

Dorinţa lui 103 683 nu poate fi îndeplinită. Cu antenele 
întinse, grupul rebelelor o scrutează insistent. 

Avem nevoie de tine pentru altceva. f 

Furnica şchioapă îi explică despre ce este vorba. In ajun, în 


vreme ce ea se afla la regină, un grup de rebele au coborât prin 
pasaj dedesubtul plafonului de granit, unde l-au întâlnit pe 
Doctorul Livingstone şi l-au anunţat despre cruciada împotriva 
Degetelor. 

Era Doctorul Livingstone care tine cuvântările deiste, sau cel 
care ţine cuvântări nedeiste? se interesează 103 683. 

Nu, era cel non-deist, raţional şi concret, vorbind despre 
lucruri simple şi directe, aflate la îndemâna tuturor antenelor. În 
orice caz, Doctorul Livingstone şi Degetele care se exprimă prin 
intermediul lui nu s-au înspăimântat aflând că spre capătul lumii 
urma să pornească o misiune cu scopul de-a extermina toate 
Degetele. Din contră, au primit vestea ca pe una foarte bună, 
spunând chiar că ea reprezintă un prilej unic, care nu trebuie 
pierdut. 

Degetele au reflectat îndelung. Apoi Doctorul Livingstone le- 
a transmis furnicilor instrucţiunile referitoare la o misiune ce 
urma să le revină, numită "misiunea Mercur". Ea avea să fie 
strâns legată de cruciada îndreptată spre Orient, până la a face 
corp comun cu aceasta. 

Dat fiind că tu vei conduce trupele din Bel-o-kan, vei fi 
deopotrivă cea mai indicată pentru a conduce această misiune 
Mercur. 

103 683 ia cunoştinţă de noua ei sarcină. 

Atenţie! Măsoară bine importanţa a ceea ce trebuie să faci. 
Misiunea Mercur poate schimba faţa lumii întregi. 


38. DEDESUBT 


— Crezi că o să poată îndeplini misiunea Mercur? 

Augusta Wells îşi încheiase expunerea planului către furnici. 
Bătrâna îşi trecu mâna deformată de reumatism peste frunte şi 
suspină: 

— Dă, Doamne, ca furnicuţa asta roşcată să izbutească! 

Toţi cei din jur o priveau în tăcere. Unii zâmbeau. Erau 
nevoiţi să aibă încredere în aceste furnici rebele: n-aveau 
încotro. Nu cunoşteau numele celei însărcinate cu misiunea 
Mercur, dar se rugară cu toţii ca nu cumva să fie ucisă. 

Augusta Wells închise ochii. Trecuse deja un an de când se 


aflau aici, dedesubt, la câţiva metri sub pământ. Cu toate că era 
centenară, îşi amintea perfect totul. 

Totul începuse când fiul ei, Edmond, se instalase, după 
moartea soţiei sale, în casa cu numărul 3 de pe strada 
Sybarites, la doi paşi de pădurea Fontainebleau. Când murise, la 
rândul său, câţiva ani mai târziu, el îi lăsase o scrisoare 
nepotului său, Jonathan, care îl moştenea. Era o scrisoare 
ciudată, care nu cuprindea decât o frază: "Să nu cobori 
niciodată în pivniţă. " 

Privind în urmă, Augusta Wells era aproape convinsă că 
interdicţia respectivă fusese cea mai eficienta incitaţie. La urma 
urmelor, Parmentier asigurase succesul cultivării cartofilor, de 
care nimeni nu voia să audă, sădindu-i într-un teren îngrădit, 
înconjurat de pancarte pe care scria: "Intrarea interzisă". Chiar 
din prima noapte, hoţii şterpeleau preţioşii tuberculi şi, un secol 
mai târziu, cartofii prăjiţi ajunseseră o componentă majoră a 
alimentaţiei mondiale. 

Jonathan Wells coborâse deci în pivniţa interzisă şi nu mai 
apăruse niciodată. Soţia lui, Lucie, se aventurase pe urmele 
sale, urmată de fiul ei Nicolas, apoi de pompierii aflaţi sub 
ordinele inspectorului Gerard Galin, apoi de nişte poliţişti 
conduşi de comisarul Alain Bilsheim şi, în sfârşit, de ea însăşi, 
Augusta Wells, însoţită de Jason Bragel şi de profesorul Daniel 
Rosenfeld. 

În total, optsprezece persoane fuseseră înghiţite de 
nesfârşita scară în spirală. Cu toţii înfruntaseră hoardele de 
şobolani, dezlegaseră enigma celor şase bețe de chibrit care 
formează patru triunghiuri, trecuseră prin năvodul care 
comprima trupul ca pentru o naştere, apoi urcaseră şi căzuseră 
prin trapă. Îşi dominaseră fobiile infantile şi capcanele aflate în 
subconştientul lor, împreună cu epuizarea şi spectrul morţii. 

La capătul lungului drum descoperiseră templul subteran, 
construit în perioada Renaşterii dedesubtul unei dale întinse de 
granit, surplombată la rândul ei de un furnicar. Jonathan le 
arătase laboratorul secret al lui Edmond Wells şi le pusese sub 
ochi dovezile genialităţii unchiului său, îndeosebi aparatul 
botezat "Piatra de la Rosetta", care permitea înţelegerea limba- 
jului olfactiv al furnicilor şi comunicarea cu acestea. Din aparat 
ieşea un tub legat de o sondă — mai exact, de o furnică din 
material plastic — care servea drept microfon şi megafon deo- 


potrivă. Aparatul acesta, numit "Doctorul Livingstone", era 
ambasadorul lor pe lângă populaţia furnicilor. 

Prin intermediul său, Edmond Wells dialogase cu regina 
Belo-kiu-kiuni; deşi nu avuseseră timp să discute prea mult, 
fusese suficient pentru a-şi da seama de prăpastia ce despărţea 
marile lor civilizaţii paralele, făcând imposibil contactul pe scară 
largă. 

Jonathan preluase ştafeta abandonată de unchiul său şi 
antrenase întreg grupul celorlalţi, contaminându-i cu pasiunea 
lui. Îi plăcea să spună că erau ca nişte cosmonauti aflaţi într-o 
capsulă spaţială, care se străduiesc să comunice cu 
extratereştrii, afirmând: "Noi facem aici ceva ce s-ar putea 
dovedi experienţa cea mai fascinantă a generaţiei noastre. Dacă 
nu vom ajunge să dialogăm cu furnicile, nu vom reuşi s-o facem 
cu nici o altă formă de inteligenţă, terestră sau extraterestră." 

Avea neîndoielnic dreptate. Dar la ce îţi foloseşte să ai 
dreptate când e prea devreme? Comunitatea lor utopistă nu a 
întârziat să se dovedească imperfectă. După ce abordaseră 
probleme dintre cele mai subtile, se pomeniseră blocaţi de nişte 
probleme dintre cele mai triviale. 

Un pompier l-a apostrofat într-o bună zi pe Jonathan: 

— Om fi noi ca nişte cosmonauti în capsula lor, doar că ei ar 
fi avut grijă să ia un număr egal de bărbaţi şi femei. Or, noi 
suntem cincisprezece bărbaţi în floarea vârstei, şi doar o singură 
femeie. De bătrână şi de plod nici n-are rost să vorbim! 

La care Jonathan Wells izbucnise: 

— Nici la furnici nu există decât o femelă la cincisprezece 
masculi! 

Cu toţii găsiseră că e mai bine să râdă ca de o glumă. 

Nu ştiau prea bine ce se întâmpla deasupra, în furnicar, cu 
excepţia faptului că regina Belo-kiu-kiuni murise şi că succe- 
soarea nici nu voia să audă de ei. Mersese până acolo încât le 
sistase şi hrana. 

Lipsiţi fiind de posibilitatea de-a comunica şi de mâncare, 
experienţa lor se transformase destul de repede într-un infern. 
Optsprezece oameni înfometați, izolaţi sub pământ: o asemenea 
situaţie nu era deloc uşor de controlat. 

Comisarul Alain Bilsheim fusese cel care descoperise primul, 
într-o dimineaţă, "lada cu daruri" goală. Se mulţumiseră de- 
atunci cu rezervele proprii, compuse în principal din ciupercile 


pe care învăţaseră să le cultive aici, sub pământ. Cel puţin nu 
duceau lipsă de apă proaspătă, datorită izvorului subteran, şi 
nici de aer, datorită conductelor de aerisire. 

Dar un asemenea regim, compus din aer, apă şi ciuperci, era 
prea ascetic pentru a putea fi suportat multă vreme. 

Unul dintre poliţişti sfârşise prin a-şi pierde controlul. Cerea 
carne, nişte carne de vită sau de oaie şi sugeră să se tragă la 
sorţi pentru a hotărî care dintre ei să fie mâncat de către ceilalţi. 
Şi nu glumea deloc! 

Augusta Wells îşi amintea scena de parcă s-ar fi petrecut 
ieri. 

— Vreau să mănânc! vocifera polițistul. 

— Dar nu mai avem nimic. 

— Ba da! Ne avem pe noi! Suntem comestibili. Câţiva dintre 
noi, aleşi la întâmplare, trebuie să se sacrifice pentru ca ceilalţi 
să supravieţuiască. 

Jonathan Wells se ridicase de la locul său. 

— Nu suntem animale. Doar animalele se mănâncă între ele. 
Noi suntem oameni, înţelegi, oameni! 

— Nimeni nu te va obliga să te transformi în canibal, 
Jonathan. Noi o să-ţi respectăm opiniile. Dar chiar dacă tu nu 
vrei să mănânci carne de om, poţi foarte bine să te laşi mâncat. 

Şi zicând acestea, polițistul îi făcu un semn dinainte stabilit 
unui coleg de-al său. Năpustindu-se la el amândoi deodată, îl 
înşfăcară şi vrură să-l lovească în cap. Jonathan reuşi să se 
elibereze, dând cu pumnii. Nicolas Wells se băgă la rândul său în 
luptă. 

Incăierarea căpătă în scurt timp amploare. Adversarii şi 
partizanii canibalismului se împărţiră în două tabere. Foarte 
curând, toţi cei aflaţi în subteran ajunseră să se bată şi sângele 
începu să curgă. Unele lovituri erau date cu scopul clar de-a 
ucide. Pentru a-şi atinge mai lesne țelul, amatorii de carne 
omenească se înarmaseră cu cioburi de sticlă, cuțite şi bucăţi de 
lemn. Până şi Augusta, Lucie şi micul Nicolas părea că au turbat; 
zgâriau, loveau cu picioarele şi izbeau cu pumnii. La un moment 
dat, bunica muşcă un antebraţ care tocmai trecea prin faţa ei, la 
îndemâna gurii, dar proteza i se rupse pe loc. Muşchii omeneşti 
sunt, totuşi, destul de tari. 

Izolaţi la câţiva metri sub pământ, captivii luptau cu înver- 
şunarea animalelor încolţite. Închideţi optsprezece pisici într-o 


ladă de un metru pătrat timp de o lună dacă vreţi să vă faceţi o 
părere despre ferocitatea bătăliei ce se dezlănţuise în acea zi în 
sânul grupului utopiştilor care intenţionaseră să contribuie la 
evoluţia omenirii. 

Lipsiţi de ameninţarea constituită în mod obişnuit de poliţie, 
ca şi de prezenţa oricăror martori, oamenii îşi pierduseră orice 
reţinere. 

Unul dintre ei a fost ucis: un pompier, căzut victimă unei 
lovituri de cuţit. Copleşiţi, captivii au încetat de îndată să se mai 
bată şi au rămas nemişcaţi, contemplând dezastrul. Nimănui nu 
i-a trecut prin minte să-l mănânce pe defunct. 

Inverşunarea se potolise. Profesorul Daniel Rosenfeld puse 
capăt controversei spunând: 

— Am decăzut rău de tot! Omul cavernelor continuă să zacă 
în noi şi nu este nevoie să râcâi prea adânc sub stratul nostru de 
politeţe ca să-l vezi reapărând. Cinci mii de ani de civilizaţie nu 
atârnă prea greu. Oftă. Cum şi-ar mai râde de noi furnicile dacă 
ne-ar vedea omorându-ne pentru hrană! 

— Dar... Incepu un poliţist. 

— Taci din gură, vierme! tună profesorul. Nici una din 
insectele sociale, nici măcar libărcile, n-ar îndrăzni să se 
comporte aşa cum am făcut noi. Şi ne mai considerăm 
nestematele Creaţiei — vai! lăsaţi-mă să râd! Grupul acesta al 
nostru, însărcinat cu misiunea de a-l prefigura pe omul viitorului, 
se comportă ca o haită de şobolani. Uitaţi-vă la voi, să vedeţi ce 
aţi făcut din omenia voastră. 

Nimeni nu spuse nimic. Privirile tuturor coborâră din nou 
asupra cadavrului pompierului. Fără ca cineva să scoată vreun 
cuvânt, se apucară să-i sape un mormânt într-un colţ al 
templului. L-au îngropat apoi, psalmodiind o rugăciune scurtă. 
Violenţa nu putuse fi oprită decât de violenţa împinsă la extrem. 
Uitară de foame şi îşi linseră pe-ndelete rănile. 

— N-am nimic împotriva unei lecţii zdravene de filozofie, dar 
aş vrea, totuşi, să ştiu cum o să facem ca să supravieţuim, 
azvârli atunci inspectorul Gerard Galin. 

Gândul de-a se mânca între ei era desigur degradant, dar ce 
altceva puteau face ca să trăiască? Inspectorul sugeră: 

— Şi dacă ne-am sinucide toţi deodată? Am scăpa în felul 
ăsta de toate suferinţele şi umilinţele pe care ni le impune 
regina asta nouă, Chli-pou-ni. 


Propunerea nu stârni prea mult entuziasm. Galin începu să 
tune şi să fulgere: 

— Dar, pe toţi dracii, de ce se poartă furnicile cu atâta 
răutate faţă de noi? Suntem singurele fiinţe omeneşti care 
binevoiesc să vorbească cu ele, şi pe deasupra în limba lor, şi 
uite cum ne mulţumesc! Ne lasă să crăpăm! ` 

— O, nu e de mirare, replică profesorul Rosenfeld. In Liban, 
pe vremea luărilor de ostatici, răpitorii îi omorau cu predilecție 
pe cei ce vorbeau araba. Se temeau ca aceştia să nu-i înţeleagă. 
Poate că Chli-pou-ni se teme la rândul ei să nu fie înţeleasă. 

— Trebuie să găsim neapărat o cale de scăpare, fără să fim 
nevoiţi să ne devorăm şi nici să ne sinucidem! exclamă 
Jonathan. 

Chibzuiră în tăcere, atât cât le permiteau stomacurile 
flămânde. 

După care Jason Brager interveni: 

— Cred că ştiu ce trebuie să facem... 

Augusta Wells îşi aminteşte şi surâde. Ştia, într-adevăr. 


AL DOILEA ARCAN: 
Zeii subterani 


39. PREGĂTIRI 


Tu ştii cum trebuie să procedezi? 

Furnica nu răspunde. 

Tu ştii cum trebuie să procedezi ca să omori un Deget? 
precizează cealaltă. 

N-am nici cea mai mică idee. 

Pretutindeni în Oraş, grupuri de soldaţi se pregătesc pentru 
marea cruciadă împotriva Degetelor. Infanteristele îşi ascut 
mandibulele, în timp ce artileristele fac provizii de acid. 

Furnicile-infanterist rapide, care pot fi considerate drept 


cavalerie, îşi tund firele de păr de pe labe pentru a oferi cât mai 
puţină rezistenţă aerului atunci când se vor năpusti ca să 
împrăştie moarte şi distrugere. 

Nimeni nu vorbeşte decât despre Degete, despre capătul 
lumii şi despre noile tehnici de luptă despre care se presupune 
că vor permite anihilarea acestor monştri, 

Evenimentul este privit ca o vânătoare periculoasă, dar cât 
se poate de incitantă. 

O artileristă îşi face plinul cu acid cu o concentraţie de 60%, 
atât de coroziv încât extremitatea abdomenului îi fumegă. 

Degetele n-or să reziste la aşa ceva! afirmă ea. 

Curăţându-şi antenele, o furnică-soldat vârstnică, ce susţine 
că i-a venit cândva de hac unui şarpe, îşi dă cu părerea: 

Cu siguranţă că Degetele nu sunt chiar atât de feroce pe cât 
se spune. 

În realitate, nimeni nu ştie prea bine ce să creadă despre 
Degete. De altfel, dacă Chli-pou-ni n-ar fi pornit cruciada, 
majoritatea belokanienelor ar fi continuat să creadă că relatările 
în privinţa lor nu sunt decât nişte legende şi că Degetele nici nu 
există în realitate. 

Anumite furnici-soldaţi afirmă că vor fi conduse de 103 683, 
exploratoarea care a fost la capătul lumii, şi trupele se bucură 
de prezenţa printre ele a unei persoane atât de experimentate. 

Grupuri mici se îndreaptă spre sala tigvelor, pentru a-şi face 
plinul de energie zaharoasă. Luptătoarele nu au nici cea mai 
mică idee despre momentul când va fi dat semnalul de plecare, 
dar toate sunt pregătite şi răs-pregătite. 

Vrea zece luptătoare rebele se amestecă discret cu 
mulţimea înarmata. Nu spun nimic, ci se mulţumesc doar să 
capteze minuţios feromonii care plutesc prin săli. Antenele le 
freamătă necontenit. 


40. ORAŞUL RĂPIT 


Feromon: Raport de expediţie 

Originea: Soldat din casta vânătoarelor asexuate, 
Tema: Accident grav 

Salivatoare: Cercetaşa 230 


Catastrofa s-a produs în zorii acestei zile. Cerul s-a întunecat 
dintr-o dată. Degetele încercuiau complet oraşul federal Giou-li- 
kan. Legiunile de elită au ieşit de îndată la luptă, împreună cu 
grupele de artilerie grea. 

Nu s-a precupeţit nici un efort. Dar totul a fost inutil. La puţin 
timp după apariţia Degetelor, o structură gigantică, piaţă, a 
sfâşiat pământul şi s-a înfipt chiar lângă oraş, despicând sălile, 
zdrobind ouăle şi blocând coridoarele. Structura plată a basculat 
apoi şi a ridicat întreg Oraşul. Repet: a ridicat tot Oraşul! Dintr-o 
dată! 

Totul s-a petrecut foarte repede. Am fost vărsate într-un soi 
de cochilie mare şi transparentă, rigidă. Oraşul nostru a fost dat 
peste cap. Sălile nupţiale au fost răvăşite, iar rezervele de 
cereale, sparte. Ouăle s-au împrăştiat care încotro. Regina 
noastră a fost capturată şi rănită. Nu-mi datorez salvarea decât 
faptului că am reuşit să fac un şir de salturi înverşunate, reuşind 
să mă arunc astfel la timp peste marginea marii cochilii 
transparente. 

Mirosul Degetelor împuţise totul. 


41. EDMONDPOLIS 


Laetitia Wells lăsă jos furnicarul pe care tocmai îl dezgropase 
din pădurea Fontainebleau, aşezându-i într-un acvariu de mari 
dimensiuni. Apoi îşi lipi faţa de peretele de sticlă călduţă. 

Cele pe care le observa nu păreau să o vadă. Acest nou 
transport de furnici roşcate (Formică rufa) părea deosebit de 
vioi. În câteva rânduri, Laetitia adusese furnici puţin cam debile: 
furnici roşii (pheidoles) sau furnici negre (Lazius niger), ce se 
dovedeau a fi intimidate de orice fleac. Nu se atingeau de nici 
un aliment necunoscut şi fugeau de îndată ce tânăra femeie 
întindea mâna, iar apoi, după vreo săptămână, piereau. Nu 
trebuie să se creadă că toate furnicile sunt inteligente; există un 
număr de specii ceva mai sărace cu duhul, care la cea mai mică 
tulburare a rutinei zilnice sunt cuprinse de o disperare pros- 
tească! 

Furnicile acestea roşcate, în schimb, îi aduceau satisfacţii în 
toată regula. Erau mereu ocupate cu câte ceva: târau rămurele, 


îşi fricţionau reciproc antenele sau se încăierau. Erau pline de 
viaţă, într-o măsură mult mai mare decât toate furnicile pe care 
le cunoscuse până atunci. De cum le oferea Laetitia un nou fel 
de mâncare, îl şi gustau. Dacă îşi strecura un deget în acvariu, 
încercau să-l muşte sau să se caţere pe el. 

Laetitia garnisise fundul habitaclului cu ghips pentru a-i 
păstra umiditatea. Furnicile îşi făcuseră coridoare prin el, în 
stânga înălţaseră un mic dom din crenguţe, în mijloc 
aşternuseră o plajă de nisip, iar în dreapta, muşchiul vălurit care 
servea de grădină. Laetitia pusese în acvariu o sticlă de plastic 
plină cu apă în care dizolvase zahăr, astupată de un tampon de 
vată, pentru ca furnicile să se poată adăpă de la cisterna 
aceasta improvizată. În mijlocul plajei se afla o scrumieră în 
formă de amfiteatru, plină cu felii de măr tăiate cât se poate de 
subţire şi cu tarama. 

Insectelor acestora părea să le placă la nebunie taramaua... 

Spre deosebire de cei care se plâng că locuinţa le este inva- 
dată de furnici şi încearcă să le omoare, Laetitia Wells se căznea 
să le menţină în viaţă la ea acasă. Principala problemă ce se pu- 
nea în legătură cu furnicarul ei de salon era că pământul 
putrezea. Astfel încât, la fel cum apa din acvariul peştilor roşii 
trebuie schimbată cu regularitate, era nevoită la rândul ei să 
înnoiască pământul furnicilor. Dar dacă pentru a schimba apa 
peştilor e suficient să mânuieşti minciogul de pescuit, în ce 
priveşte pământul furnicilor nu era deloc la fel de simplu. Era 
nevoie de două acvarii: cel cu pământ uscat şi unul nou, cu 
pământ umed, între care instala un tub, astfel încât furnicile să 
se poată muta în cel de-al doilea. Migraţia lor putea să dureze şi 
o zi întreagă. 

În câteva rânduri, Laetitia avusese deja parte de emoţii din 
pricina furnicarelor ei. Astfel, într-o dimineaţă descoperise că 
toate locatarele acvariului ei — sau mai degrabă ale terariului - 
îşi tăiaseră abdomenul şi zăceau îngrămădite îndărătul peretelui 
de sticlă, formând o ridicătură sinistră, de parcă ar fi vrut să 
demonstreze că preferă moartea în locul captivităţii. 

Alţi locatari de-ai ei încercaseră din răsputeri să evadeze. Nu 
o dată, tânăra femeie se trezise cu o furnică umblându-i pe faţă, 
ceea ce însemna că alte vreo sută se plimbau prin apartament. 
Fusese nevoită de fiecare dată să le vâneze şi să le recupereze 
cu ajutorul unei linguriţe şi a unei eprubete înainte de-a le pune 


îndărăt în închisoarea lor de sticlă. 

În speranţa de-a le ameliora condiţiile de detenţie şi, prin 
urmare, moralul, Laetitia instalase în acvariu o grădiniţă de 
plante bonsai şi de flori. Pentru ca furnicile să se plimbe printr- 
un peisaj mai variat, le înjghebase un colţ cu pietriş, altul cu 
aşchii de lemn şi încă unul cu pietre plate, iar pentru ca furnicile 
să-şi recapete gustul pentru vânătoare, dădea drumul, în 
interiorul a ceea ce numise "Edmondpolis", unor greieri vii. 
Furnicile încercau o plăcere nebună hărţuindu-i până la moarte 
printre bonsai. 

Furnicile roşcate i-au oferit totodată cea mai mare surpriză: 
întâia oară când a ridicat capacul terariului, acestea şi-au 
îndreptat toate deodată abdomenul înspre ea şi, cu o 
sincronizare desăvârşită, şi-au lansat jeturile de acid. Laetitia a 
inhalat, din întâmplare, un val din fumul acela galben. În aceeaşi 
clipă, vederea i se tulburase şi avusese nişte halucinaţii în culori 
roşii şi verzi. Ce descoperire! Puteai, aşadar, să te "droghezi" cu 
vapori din furnicar! 

Consemnase fără întârziere fenomenul respectiv în carnetul 
ei de observaţii. Aflase că exista o boală rară, ale cărei victime 
erau atrase, ca de un magnet, de către furnicare. Persoanele 
respective se întindeau pe pământ şi se îndopau cu furnici, 
pentru a compensa, după cum se credea îndeobşte, o deficiență 
de acid formic în sânge. Acum aflase că, în realitate, oamenii 
aceştia căutau să obţină efectele psihedelice induse de acidul 
formic. 

După ce îşi revenise, aşezase la loc instrumentele necesare 
întreţinerii furnicarului (pipeta, penseta de epilat, eprubetă şi 
altele de acelaşi fel) şi îşi lăsase pe moment deoparte hobby-ul 
pentru a se consacra exclusiv meseriei sale de ziaristă. Ca şi 
cele de până acum, viitorul ei articol avea să fie consacrat 
afacerii misterioase a fraţilor Salta, pe care era nerăbdătoare s-o 
descâlcească. 


42. ENCICLOPEDIE 


PUTEREA CUVINTELOR: Cuvintele au o putere nemai- 
pomenită! 


Eu, cel care vă vorbesc, am murit de multă vreme şi, totuşi, 
sunt puternic datorită acestui ansamblu de litere care formează 
o carte. Datorită acestei cărţi, continui să trăiesc. O bântui pe 
vecie iar ea, în schimb, îşi trage puterea dintr-a mea. Vreţi o 
dovadă? Ei bine, iată: eu, mortul, eu, cadavrul, eu, scheletul, pot 
să-ţi dau ordine, ţie, cititorule, care eşti viu. Da, aşa mort cum 
sunt, pot să te manipulez. Oriunde ai fi, pe oricare continent te- 
ai afla, în oricare epocă, pot să te oblig să mă asculţi prin 
intermediul acestei Enciclopedii a cunoaşterii relative şi 
absolute. Şi o să ţi-o dovedesc pe loc. lată ce ordin îţi dau: 

ÎNTOARCE PAGINA! 

Vezi? M-ai ascultat. Sunt mort şi, totuşi, m-ai ascultat. Exist 
în cartea aceasta. Trăiesc în cartea aceasta! lar cartea aceasta 
nu va abuza niciodată de puterea cuvintelor sale deoarece ea 
este complicele tău. Intreab-o iarăşi şi iarăşi. Vei constata că 
este mereu disponibilă. Răspunsul la toate întrebările tale se va 
găsi totdeauna înscris pe undeva, în sau printre rândurile sale. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


43. UN FEROMON CARE TREBUIE CUNOSCUT 


Chli-pou-ni a trimis după 103 683. Gărzile sale au căutat-o 
pretutindeni înainte de-a o găsi, până la urmă, în sectorul 
staulelor scarabeilor. 

O conduc apoi la Biblioteca chimică. 

Regina se află acolo, stând aproape aşezată. Probabil că 
tocmai consultase vreun feromon, deoarece vârfurile antenelor 
îi sunt încă ude. 

Am chibzuit mult la tot ce am discutat noi două. 

Chli-pou-ni recunoaşte, pentru început, că optzeci de mii de 
soldaţi poate să pară un număr insuficient pentru omorârea 
tuturor Degetelor de la Pământ. Tocmai a avut loc un accident, 
o catastrofa, care lasă loc unor prevestiri cât se poate de 
sumbre în privinţa puterii monştrilor acestora. Nişte Degete au 
răpit oraşul Giou-li-kan. L-au luat cu totul, în întregime, într-o 
cochilie transparentă! 


Lui 103 683 îi vine greu să creadă într-o asemenea minune. 
Cum s-a întâmplat şi de ce? 

Regina nu ştie. Evenimentele s-au desfăşurat prea repede şi 
singura supraviețuitoare se află încă sub şocul provocat de 
cataclism. Dar cazul oraşului Giou-li-kan nu este izolat. În fiecare 
zi sunt semnalate noi incidente provocate de Degete. 

Totul se petrece ca şi cum Degetele s-ar înmulţi foarte 
repede. Ca şi cum s-ar fi hotărât să invadeze pădurea. Pe zi ce 
trece, prezenţa lor devine tot mai palpabilă. 

Ce spun martorii oculari? Puţine dintre afirmaţiile lor pot fi 
verificate. Unele vorbesc despre nişte animale negre şi plate, în 
timp ce altele afirmă că sunt rotunde şi de culoare roz. 

Se pare că e vorba de nişte făpturi bizare, care reprezintă o 
anomalie a naturii. 

103 683 rămâne pe gânduri. 

(Şi dacă totuşi sunt zeii noştri? Nu cumva suntem pe punctul 
de-a ne răzvrăti împotriva zeilor noştri?) 

Chli-pou-ni îi cere furnicii-soldat să o urmeze şi o conduce în 
vârful domului. Acolo, mai multe luptătoare o salută şi o 
înconjoară formând un cordon de protecţie. Pentru o 
producătoare unică de ouă e periculos să iasă în aer liber: o 
pasăre, de exemplu, ar putea ataca oricând indispensabilul sex 
personificat al Bel-o-kan-ului. 

Artileristele au luat deja poziţie, gata să tragă în cea mai 
vagă formă ce le-ar pătrunde în câmpul vizual. 

Înconjurând vârful domului, Chli-pou-ni ajunge într-o porţiune 
degajată a pistei de decolare, unde se găsesc câţiva scarabei- 
rinoceri care rumegă domol muguri. Regina îi propune lui 103 
683 să urce pe unul din ei, a cărui cuirasă neagră, cu o nuanţă 
uşoară de arămiu, scânteiază în lumină. 

lată una din minunile mişcării noastre evoluționiste. Am 
reuşit să domesticim aceste mari animale zburătoare. Încearcă 
să te foloseşti de unul. 

103 683 nu ştie însă nimic despre felul cum se pilotează 
coleopterele. 

Chli-pou-ni îi trimite câţiva feromoni de îndrumare: 

Menţineaţi în permanenţă antenele lângă ale lui. Indică-i 
drumul concentrându-te cât poţi de puternic. Bidiviul tău te va 
asculta foarte prompt, după cum vei putea constata. lar atunci 
când iei viraje, nu încerca să le compensezi aplecându-te în 


partea opusă. Caută să însoţeşti scarabeul în fiecare mişcare pe 
care o face. 


44. CCG-ul ESTE TOT CE VA DORIŢI 


GCG-ul avea ca siglă un vultur alb cu trei capete. Două 
dintre ele, înclinate periculos, păreau gata să cadă. Al treilea, 
înălţat semeţ, arunca un jet de apă argintie. 

Vederea nenumăratelor hornuri fumegânde te făcea să te 
întrebi dacă nu cumva uzina aceasta nu fabrica toate produsele 
din regiune. Intreprinderea constituia un orăşel în toată regula, 
în interiorul căruia se circula cu maşini electrice. 

In timp ce comisarul Méliès şi inspectorul Cahuzacq se 
îndreptau spre clădirea Y, un cadru comercial le explica faptul 
că CCG fabrica îndeosebi paste chimice ce serveau ca bază 
pentru produsele farmaceutice, menajere, din material plastic şi 
alimentare. Două sute douăzeci şi cinci de tipuri de detergenţi şi 
de sode caustice, toate concurând între ele, proveneau din 
acelaşi praf de săpun de bază al CCG. Cu aceeaşi pastă — 
precipitat de bază a CCG, trei sute şaizeci şi cinci de mărci 
diferite îşi disputau clientela supermagazinelor. Pastele 
răşinoase sintetice ale CCG se transformau în jucării şi mobilă... 

CCG era un trust internaţional cu sediul în Elveţia. Consorţiul 
se afla în fruntea producţiei mondiale din nenumărate sectoare: 
pastă de dinţi, cremă de ghete, cosmetice... 

Ajunşi la blocul Y, poliţiştii fură conduşi în laboratorul fraţilor 
Salta şi al Carolinei Nogard. Descoperiră surprinşi că mesele lor 
de lucru erau învecinate. Méliès întrebă: 

— Se cunoşteau? 

Chimistul cu faţa plină de coşuri, îmbrăcat în halat alb, care 
îi conducea, exclamă: 

— Lucrau uneori împreună. 

— Avuseseră recent un proiect în comun? 

— Da, dar hotărâseră să-l ţină deocamdată secret. Nu voiau 
în ruptul capului să-l dezvăluie colegilor; spuneau că e prea 
devreme. 

— Ce specialitate aveau? 

— Erau generalişti. Se ocupau de multe din sectoarele 


noastre de cercetare şi dezvoltare. Ceara, prafurile abrazive, 
cierurile de tâmplărie, toate aplicaţiile practice ale chimiei îi 
interesau. Îşi puneau frecvent talentul în comun, şi cu succes, 
de altfel. În privinţa ultimelor lor teme de lucru însă, vă repet că 
nu au suflat o vorbă nimănui. 

Frământat de gândul care nu-i dădea pace, Cahuzacqg 
întrebă: 

— Credeţi că ar fi putut lucra la descoperirea unui produs 
care să-i facă pe oameni transparenţi? 

Chimistul rânji: 

— Care să facă oamenii invizibili, adică? Glumiţi, desigur. 

— Deloc. Sunt cât se poate de serios. Specialistul păru de-a 
dreptul zăpăcit. 

— Bine, atunci să vă explic: trupul nostru nu va putea să 
devină niciodată translucid. Suntem compuşi din celule prea 
complexe pentru ca vreun cercetător, fie şi genial, să poată să 
le facă dintr-o dată la fel de cristaline ca apa. 

Cahuzacqg nu mai insistă. Ştiinţa nu fusese niciodată 
domeniul său. Aceasta însă nu îl împiedica să fie tracasat în 
continuare de %n anume lucru. 

Méliès dădu din umeri şi întrebă, pe tonul cel mai. 
profesional cu putinţă: 

— Aş putea să văd fiolele cu substanţele pe care le studiau? 
-Pai, vedeţi că... 

— E vreo problemă? 

— Da. A venit deja cineva care le-a cerut. 

Méliès culese un fir de păr de pe o etajeră. 

— O femeie, spuse el. 

Chimistul se arătă uimit. 

— Într-adevăr, era o femeie. Dar... 

Comisarul continuă, sigur de el: 

— Are între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. E de o 
curăţenie impecabilă. Este eurasiatică şi sistemul ei circulator 
funcţionează impecabil. 

— E o întrebare? 

— Nu. Sustin toate acestea deoarece le-am aflat examinând 
firul ăsta de păr care zăcea pe o etajeră, în singurul loc unde nu 
e praf. Mă înşel cumva? 

Omul părea impresionat. 

— Nu, nu vă înşelaţi deloc. Cum de-aţi descoperit asemenea 


detalii? 

— Firul de păr e neted, deci a fost spălat de curând. Mirosiţi- 
|: e încă parfumat. Are miezul consistent, ceea ce înseamnă că 
aparţine unei persoane tinere. Teaca e de diametru mare, fapt 
caracteristic orientalilor. Bulbul e foarte colorat, deci sistemul 
circulator este în perfectă stare. Şi pot chiar să vă precizez că 
femeia aceasta lucrează la Echo du dimanche. 

— Aici, mă scuzaţi, vreţi să mă păcăliţi. Aţi descoperit toate 
astea dintr-un fir de păr? 

Méliès o imită pe Laetitia Wells, la prima lor întâlnire: 

— Nu, mi le-a spus degetul meu cel mic. 

Cahuzacqg vru să arate că nici lui nu-i lipseşte flerul: 

— Ce a furat de aici doamna asta? 

— N-a furat nimic, nici pe departe, răspunse chimistul. Ne-a 
întrebat doar dacă poate să ia cu ea fiolele ca să le cerceteze în 
voie. N-am avut nimic împotrivă. 

Văzând chipul furibund al comisarului, încercă să se scuze: 

— Nu ştiam că veţi veni şi dumneavoastră, şi nici că vă 
interesează. Altminteri, bineînţeles că vi le-am fi păstrat. 

Méliès se răsuci pe călcâie, făcându-i semn lui Cahuzacq să-l 
urmeze: 

— Ce mai, cred că avem multe de învăţat de la Laetitia Wells 
asta. 


45. TESTAREA UNUI SCARABEU-RINOCER 


103 683 e cocoţată pe primul segment al toracelui coleopte- 
rei. Aeronava măsoară vreo patru paşi în lungime şi doi în 
lăţime. De acolo, furnica vede înălțându-se ca o provă 
proeminentă, drept în faţa ei, cornul frontal şi încovoiat al 
scarabeului. Funcţiile acestuia sunt multiple: poate fi lance cu 
care străpunge abdomenele, o cătare pentru jeturile de acid, un 
pinten de abordaj sau un berbece devastator. 

Problema imediată pentru preţioasa furnică-soldat rămâne, 
totuşi, conducerea vehiculului. Cu mintea, a sfătuit-o Chli-pou- 
ni. 

Cel mai bine e să încerce imediat. 

Antenele sunt branşate. 


103 683 se concentrează asupra decolării. Dar cum va putea 
oare coleoptera asta mare şi neagră să învingă gravitația? 

Vreau să zbor. Hai să pornim. 

103 683 nu are timp nici ca să se mire. Animalul i se păruse 
greoi şi neîndemânatic, dar deja, de undeva din spatele ei, se 
aude ceva alunecând cu un sunet ca de mecanisme bine unse. 
Două elitre maronii au culisat înainte. Două aripi de mare 
anvergură, de un maro străveziu, pivotează pentru a se desface 
pieziş şi se însufleţesc, străbătute de o pulsaţie nervoasă. Pe 
loc, un zgomot asurzitor năpădeşte totul de jur-împrejur. Chli- 
pou-ni a omis să-i atragă atenţia furnicii sale soldat că acest 
coleopter e foarte zgomotos în zbor. Zumzetul creşte şi mai mult 
în intensitate. Totul vibrează. 103 683 nu-şi poate stăpâni teama 
de cele ce vor urma... 

Vârtejuri de praf şi de rumeguş îi invadează câmpul vizual. 
Cel mai ciudat e că nu bidiviul ei pare să se înalțe, ci Oraşul pare 
să se îndepărteze spre pământ. Regina, care o salută de jos, cu 
antenele, devine tot mai mică. Când ajunge să nu o mai distingă 
deloc, 103 683 constată că se află la vreo mie de paşi altitudine. 

Vreau să merg drept înainte. 

Scarabeul plonjează prompt drept înainte şi prinde viteză, 
mărind şi mai mult vacarmul scos de aripile sale întunecate. 

Zboară! Zboară! 

Furnica trăieşte acum visul tuturor semenelor sale asexuate. 
Să învingi gravitația, să cucereşti tăriile văzduhului, aidoma 
sexuaţilor în ziua zborului nuptial! 

103 683 întrezăreşte vag libelule, muşte şi viespi ce trec pe 
lângă ea. Adulmecă, drept în faţa ei, nişte cuiburi de păsări. 

Pericol! Ordonă un viraj de urgenţă. Aici, sus în aer, însă, e 
altfel decât pe pământ; nu te poţi întoarce fără să înclini poziţia 
aripilor cu cel puţin 45 de grade. lar atunci când scarabeul 
îndeplineşte comanda, totul basculează. 

Furnica alunecă, încearcă să îşi înfigă ghearele în chitina 
bidiviului şi ratează cu puţin, crestând inutil lacul negru din care 
se desprind nişte aşchii neînsemnate. Lipsită de un punct de 
ancorare, ea alunecă fără să se poată opri pe flancul animalului 
zburător. 

103 683 se prăbuşeşte în gol. 

Căderea pare să nu se mai termine. Scarabeul nu şi-a dat 
seama de nimic. 103 683 îl vede încheindu-şi virajul şi lansându- 


se spre noi ţinuturi aeriene. 

În tot acest timp, furnica se prăbuşeşte la nesfârşit. Solul 
pare să se năpustească spre ea, cu plantele şi pietrele lui 
neprietenoase. Se răsuceşte întruna, în vreme ce' antenele i se 
învârt în toate sensurile. 

Şi se izbeşte de pământ! 

Reuşeşte să încaseze socul în labe şi sare din nou în sus, 
căzând ceva mai departe, apoi sare încă o dată. Un strat de 
muşchi îi amortizează la momentul oportun ultima tumbă. 

Furnica este o insectă atât de uşoară şi de rezistentă, încât o 
cădere liberă nu o poate afecta cu nimic. Chiar şi atunci când 
cade dintr-un copac foarte înalt, o furnică îşi continuă de îndată 
treaba, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 

103 683 nu este decât puţin buimăcită din pricina senzaţiei 
de ameţeală care i-a însoţit căderea. Aranjându-şi din nou 
antenele cu vârful înainte, se curăţă la repezeală pe tot corpul şi 
porneşte la drum, înapoi spre Oraşul ei. 

Chli-pou-ni nu s-a mişcat din loc; când 103 683 îşi face din 
nou apariţia în vârful domului, regina se află exact acolo unde 
era. 

Nu trebuie să te descurajezi. Mai încearcă o dată. 

Regina o conduce din nou pe furnica-soldat la pontonul de 
decolare. 

In afară de cei optzeci de mii de soldaţi, poţi beneficia de 
ajutorul a şaizeci şi şapte de rinoceri mercenari domesticiţi 
dintr-aceştia. Ei vor constitui o apreciabilă forţă de sprijin. 
Trebuie să înveţi să-i pilotezi. 

103 683 decolează din nou pe un alt coleopter. Dacă prima 
experienţă a fost un eşec, poate că o să se înţeleagă mai bine 
cu un alt animal de luptă. 

Simultan, o artileristă decolează din dreapta sa. Zburând 
alături de ea, furnica cealaltă îi face semne; la o asemenea 
viteză, feromonii încetează practic să mai circule. Fără să se 
lase descurajate, pionierele au inventat fără întârziere un limbaj 
compus din gesturi, bazat pe mişcările antenelor. Prin poziţia 
ridicată sau pliată, tijele acestora alcătuiesc în felul lor un 
alfabet Morse, accesibil de la distanţă. 

Furnica-artileristă îi transmite că poate da drumul antenelor 
bidiviului şi umbla pe partea plată a spinării acestuia. Nu e 
nevoie decât să-şi asigure câteva puncte de sprijin ca lumea, 


înfigându-şi ghearele sub granulaţia cuirasei. Artilerista pare să 

stăpânească la perfecţie tehnica respectivă. Apoi îi arată cum se 
poate cobori de-a lungul labelor scarabeului. De acolo, poţi să-ţi 
îndrepţi abdomenul, ţintind şi trăgând în tot ce e dedesubt. 

103 683 întâmpină anumite dificultăţi în însuşirea acestor 
acrobaţii, dar foarte curând uită că evoluează la două mii de 
paşi înălţime. Prinzându-se bine de bidiviul ei, furnica-soldat 
reuşeşte să tragă, retezând o floare, atunci când scarabeul se 
lasă în picaj la firul ierbii. 

Reuşita o face să se însenineze. Se gândeşte că, având 
şaizeci şi şapte de asemenea maşini de război, trebuie să poţi 
pulveriza cel puţin câţiva din aceşti zei... adică, din aceste 
Degete! 

Urcă drept în sus şi apoi coboară în picaj, îi ordonă ea 
scarabeului. 

Furnicii-soldat începe să-i placă senzaţia de viteză pe care o 
simte în antene. Ce forţă zburătoare şi ce progres pentru 
civilizaţia myrmicină! lar ea una aparţine primei generaţii care 
cunoaşte o asemenea minune: zborul pe un bidiviu scarabeid! 

Viteza o îmbată. Căderea de adineaori nu a avut nici o 
consecinţă gravă şi totul o face să creadă că pe nava aceasta 
aeriană nu o pândesc nici un fel de riscuri. Prinzând curaj, 
începe să comande zboruri în spirală, lupinguri, volte... 103 683 
se ghiftuieşte cu senzaţii extraordinare. Organele lui Johnston, 
sensibile ia poziţia în spaţiu, îi sunt scurtcircuitate. Nu mai ştie 
deloc unde este susul, josul, faţa sau spatele. Cu toate acestea, 
nu uită că, atunci când îţi apare drept în faţă un copac, trebuie 
să te laşi pe o parte ca să virezi la iuţeală. 

Captivată cu totul de jocul cu aeronava ei, furnica-soldat nu 
observă cancerul se întunecă îngrijorător. Abia peste câteva 
clipe îşi dă seama că bidiviul ei a devenit nervos, încetând să-i 
mai urmeze prompt comenzile şi că nu mai acceptă să ia 
înălţime, ci, dimpotrivă, începe să piardă imperceptibil din 
altitudine. 


46. CÂNTEC 


Feromon memorie nr. 85 


Temă: Cântec evoluţionar 
Salivatoare: Regina Chli-pou-ni 


Sunt marea inovatoare. 

Îi scot pe indivizi din făgaşul lor obişnuit şi asta îi umple de 
spaimă. 

Vestesc adevăruri bizare şi viitoruri pline de paradoxuri. 

Sunt o perversiune a sistemului, dar sistemul are nevoie să 
fie pervertit pentru a evolua. 

Nimeni altcineva nu mai vorbeşte atât de timid, de stângaci 
şi de nesigur ca mine. 

Nimeni altcineva nu mai are slăbiciunea mea fără margini. 

Nimeni altcineva nu mai are modestia mea genetică. 

Deoarece sentimentele îmi ţin loc de inteligenţă. 

Deoarece nu am nici cunoştinţe, nici învăţătură care să mă 
îngreuneze. 

Doar intuiţia care pluteşte în aer îmi conduce paşii. 

lar această intuiţie nu ştiu de unde îmi vine. 

Şi nici nu vreau să aflu. 


47. IDEEA 


Augusta Wells îşi amintea. 

Jason Bragel tuşise în pumn; stăteau cu toţii în jurul lui şi îi 
sorbeau cuvintele, cu atât mai mult cu cât, în situaţia în care 
ajunseseră, nu mai întrezăreau nici o cale, cât de mică, de 
scăpare. 

Lipsite de hrană şi de orice posibilitate de-a ieşi din caverna 
aceasta subterană, fără mijloace de comunicare cu suprafaţa, 
cum ar mai fi putut spera cele şaptesprezece persoane, dintre 
care una era centenară, iar o alta doar un băieţel, să supra- 
vieţuiască? 

Jason Bragel stătea în picioare, ţinându-se cât putea de 
drept. 

— S-o luăm de la capăt. Cine ne-a făcut să ajungem aici? 
Edmond Wells. El a dorit ca noi să trăim în caverna aceasta şi 
să-i continuăm opera. Sunt sigur că a prevăzut eventualitatea 
de-a ajunge într-o situaţie gravă, aşa cum e cea de acum. 


Coborârea în pivniţă constituia un traseu inițiatic individual. 
Ceea ce înfruntăm noi acum este o probă majoră a traseului 
nostru inițiatic colectiv. Ceea ce am izbutit să facem singuri, 
trebuie să izbutim să facem şi împreună. Am dezlegat cu toţii 
enigma celor patru triunghiuri deoarece am ştiut să ne 
schimbăm modul de-a raţiona. Am deschis o uşă în spiritul 
nostru. Trebuie să perseverăm. Pentru aceasta, Edmond ne-a 
mai dat o cheie, pe care nu o vedem deoarece frica ne orbeşte. 

— Termină odată cu misterele! Ce cheie? Ce soluţie ne 
propui? bodogăni un pompier. 

Jason insistă: 

— Amintiţi-vă de enigma celor patru triunghiuri. Ea cerea să 
ne schimbăm radical felul de-a gândi. "Trebuie să gândeşti 
altfel", repeta Edmond. "Trebuie să gândeşti altfel..." 

Un poliţist izbucni: 

— Dar suntem prinşi aici ca nişte şobolani! E un fapt dintre 
cele mai evidente. Nu poate exista decât un singur fel de-a privi 
situaţia asta. 

— Ba nu, sunt mai multe. Sunt blocate aici doar trupurile 
noastre, nu şi sufletele. 

— Vorbe, vorbe şi iarăşi vorbe! Dacă ai ceva de spus, spune! 
Dacă nu, taci din gură. 

— Copilul care iese din trupul mamei nu înţelege de ce nu 
mai este scăldat în apa aceea caldă; el ar vrea să se întoarcă în 
adăpostul matern, dar nu mai are cum: uşa s-a închis. Se simte 
exact ca un peşte care nu va putea niciodată să trăiască în aer 
liber. li e frig, lumina îl orbeşte, sunt prea multe zgomote peste 
tot. In afara pântecelui mamei este infernul. Exact la fel ca noi 
acum, el se consideră incapabil să depăşească încercarea cu 
care este confruntat, deoarece se simte neadaptat fiziologic 
lumii aceleia cu totul noi. Am trăit cu toţii clipa de care vă 
vorbesc şi, cu toate acestea, nu am murit. Ne-am obişnuit cu 
aerul, cu lumina, cu zgomotul, cu frigul. Ne-am transformat din 
nişte fetuşi cu viată acvatică în copii cu respiraţie aeriană. Ne- 
am transformat din peşti în mamifere. 

— Da, şi? 

— Trăim acum o situaţie la fel de critică. Prin urmare trebuie 
să ne adaptăm, să ne conformăm acestui nou tipar. 

— Delirează, ce mai, delirează în ultimul hal! exclamă 
inspectorul Gerard Galin, dându-şi ochii peste cap. 


— Ba nu, murmură Jonathan Wells, eu cred că înţeleg ce 
vrea să spună. Vom găsi soluţia fiindcă nu avem încotro. 

— Da, sigur, putem s-o căutăm cât vrem. Oricum nu avem 
altceva de făcut, până să crăpăm de foame. 

— Lăsaţi-l pe Jason să vorbească, porunci Augusta. Nu a 
terminat ce avea de spus. 

Jason Bragel se apropie de strană şi luă de acolo Enciclo- 
pedia cunoaşterii relative şi absolute. 

— Am recitit-o în noaptea asta, spuse el. Eram convins că 
soluţia se găseşte aici, limpede şi fără echivoc. Am căutat 
îndelung şi am găsit în sfârşit un pasaj pe care aş vrea săvi-l 
citesc cu glas tare. Ascultaţi cu atenţie. 


48. ENCICLOPEDIE 


HOMEOSTAZIE: Orice formă de viaţă este în căutarea 
homeostaziei. 

"Homeostazie" înseamnă echilibru între mediul intern şi 
extern. 

Orice structură vie funcţionează pe baza homeostaziei. Pasă- 
rea are oasele goale pe dinăuntru ca să poată zbura. Cămila are 
rezerve de apă pentru a supravieţui în deşert. Cameleonul îşi 
schimbă pigmentaţia pielii ca să poată trece neobservat de 
către cei ce îl vânează. 

Speciile acestea, la fel ca multe altele, au dăinuit până în 
zilele noastre adaptându-se la toate schimbările mediului 
ambiant. Cele care n-au fost în stare să se armonizeze cu lumea 
exterioară au dispărut. 

Homeostazia este capacitatea de autoreglare a organelor 
noastre în raport cu constrângerile exterioare. 

Capacitatea oricărei persoane de-a îndura încercările cele 
mai grele, adaptându-şi organismul, provoacă totdeauna 
surprindere. În perioadele de război, care constituie 
circumstanţe ce îl silesc pe om să se depăşească pe sine pentru 
a supravieţui, au putut fi văzute persoane care, deşi trăiseră 
până atunci în confort şi tihnă, au acceptat fără să crâcnească 
un regim format din pâine uscată şi apă. Orăşenii rătăciţi pe 
munte învaţă în numai câteva zile să recunoască plantele 


comestibile şi devin capabili să vâneze şi să mănânce animale 
care îi dezgustaseră dintotdeauna: cârtiţe, păianjeni, şoareci, 
şerpi... 

Robinson Crusoe a lui Daniel Defoe sau Insula misterioasă a 
lui Jules Verne sunt nişte elogii aduse capacităţii homeostazice a 
fiinţei omeneşti. 

Noi cu toţii suntem într-o căutare perpetuă a homeostaziei 
perfecte, deoarece chiar celulele noastre au această 
preocupare. Ele doresc în permanenţă un maximum de lichid 
nutritiv la temperatură optimă şi care să nu conţină nici cea mai 
mică substanţă toxică. Când însă nu dispun de ceea ce vor, ele 
se adaptează. Aşa se explică faptul că celulele ficatului unui 
beţiv au o putere mai mare de asimilare a alcoolului decât cele 
ale unui abstinent. Celulele plămânilor unui fumător capătă 
rezistenţă la nicotină. Regele Mithridate îşi antrenase chiar 
întreg corpul ca să suporte arsenicul. 

Cu cât mediul exterior este mai ostil, cu atât mai mult el 
obligă celula sau individul să-şi dezvolte talente necunoscute. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


O tăcere lungă se aşternu în urma acestei lecturi. Jason 
Bragel o întrerupse pentru a sublinia: 

— Dacă vom muri, aceasta se va întâmpla din cauză că n-am 
reuşit să ne adaptăm mediului acestuia ostil. 

Gerard Galin explodă: 

— Mediu ostil, ştii că eşti bine?! Prizonierii lui Ludovic al XI- 
lea, zăvorâţi în închisoarea lor de un metru pătrat, s-au adaptat 
oare? Oare cei împuşcaţi îşi pot întări pielea bustului ca să 
respingă gloanţele? Oare japonezii au devenit mai rezistenți la 
radiaţiile atomice? Glumeşti! Nu te poţi adapta anumitor 
agresiuni, oricât de tare ai dori-o! 

Alain Bilsheim se apropie de strană. 

— Pasajul pe care ni l-ai citit din Enciclopedie era foarte 
interesant, dar în ceea ce ne priveşte nu văd cum ne-ar putea 
ajuta concret. 

— Ce vrea să ne spună Edmond e, totuşi, cât se poate de 
limpede: dacă vrem să supravieţuim, trebuie să ne schimbăm. 
Să realizăm o mutație. 


— O mutație? 

— Da. Să devenim, adică, nişte animale cavernicole, care 
trăiesc sub pământ şi se multumesc cu foarte puţină hrană. Să 
utilizăm grupul ca mijloc de rezistenţă şi supravieţuire. 

— Adică? 

— Am eşuat în comunicarea noastră cu furnicile şi suferim 
fizic deoarece nu am înaintat cât trebuia. Am rămas nişte fiinţe 
omeneşti, temătoare şi pline de sine. 

Jonathan Wells aprobă: 

— Jason are dreptate. Am străbătut drumul care ne-a dus 
fizic în fundul pivniţei, dar el nu reprezintă decât jumătate din 
traseu, în orice caz, împrejurările ne silesc să ne continuăm 
drumul. 

— Vrei să zici că mai este o pivniţă după pivniţa asta? ricană 
Galin. Vrei să ne apucăm să săpăm sub templu ca să dăm de 
pivniţa templului, care cine ştie unde ne mai poate duce? 

— Nu. Nu m-ai înţeles cum trebuie: jumătate din drum era de 
ordin fizic, şi l-am făcut cu trupul nostru. Cealaltă jumătate 
priveşte psihicul nostru, şi în privinţa asta nici n-am început. 
Acum, trebuie să ne schimbăm spiritele, să operăm o mutație în 
minţile noastre. Să acceptăm să trăim ca animalele de cavernă 
care am devenit. Cineva dintre noi a spus odată că grupul 
nostru nu putea nădăjdui să funcţioneze cu o singură femelă 
pentru cincisprezece masculi. Asta e adevărat pentru o 
societate omenească, dar pentru una de insecte? 

Lucie Wells tresări. Înţelesese încotro bătea raţionamentul 
soţului ei. Pentru a reuşi să supravieţuiască cu toţii, blocaţi sub 
pământ şi având foarte puţine alimente la dispoziţie, singura 
soluţie era de-a se transforma în... în... 

Pe buzele tuturor urca, în aceeaşi clipă, unul şi acelaşi 
cuvânt. Furnici. 


49. PLOAIE 


Atmosfera e saturată de electricitate. Fulgerele aprind o 
tornadă de ioni mai mult sau mai puţin negativi. Urmează un 
bubuit puternic, după care un nou fulger face să se crape cerul 
în mii de fragmente, aruncând peste frunzişuri o lumină 


neliniştitoare de un alb-liliachiu. 

Păsările zboară la mică înălţime, mai jos decât muştele. 

Un nou bubuit de tunet. Un nor în formă de nicovală se 
sparge. Carapacea scarabeului zburător este iluminată brusc. 
103 683 se teme să nu alunece de pe suprafaţa lucioasă, şi 
încearcă un sentiment de neputinţă, la fel ca atunci când s-a 
pomenit faţă în faţă cu Degetele — paznicii de la capătul lumii. 

Trebuie să ne întoarcem, îi transmite scarabeul. 

Insă ploaia a început să cadă deja cu putere. Fiecare 
picătură se poate dovedi mortală. Cele lungi şi grele, ca nişte 
ace, alternează cu altele, ca nişte uriaşe bare de cristal. Cel mai 
mic contact cu aripile insectei zburătoare le-ar fi fatal. 

Coleoptera intră în panică şi începe să zboare în zigzag prin 
bombardamentul îndesat, încercând cu orice preţ să se 
strecoare printre picături. 103 683 nu mai poate controla nimic 
şi se cramponează doar din toate puterile, cu ghearele şi 
ventuzele puvilisului său plantar. Totul se desfăşoară atât de 
repede, încât ar vrea să-şi închidă ochii sferici, cu care vede 
simultan pericolele din faţa, din spate, de dedesubt şi de 
deasupra! Dar furnicile nu au pleoape. Vai, cu câtă nerăbdare 
aşteaptă să simtă din nou sub picioare pardoseala etajului 
păduchilor-de-frunză! 

O picătură uşoară o loveşte în plin pe 103 683, lipindu-i 
antenele de torace. Apa îi îneacă tijele receptoare şi o împiedică 
astfel să mai perceapă cursul evenimentelor. 

E ca şi cum i s-ar fi tăiat sonorul. Nu i-a mai rămas decât 
imaginea, ceea ce e cu atât mai cumplit. 

Scarabeul cel mare este epuizat. 

Zigzagurile printre picăturile ca nişte sulițe sunt tot mai greu 
de executat. Capătul aripilor i se umezeşte, îngreunând puţin 
câte puţin ansamblul zburător. 

Reuşesc să ocolească în ultima clipă o sferă grea de apă. 
Scarabeul-rinocer se înclină la 45 de grade şi virează pentru a o 
evita pe a doua, care e şi mai mare. Apa însă îi atinge o labă, 
ricoşând şi împrăştiindu-se în stropi care-i împroaşcă antenele. 

Din nou, o străfulgerare de lumină, urmată de un bubuit. 

Preţ de o fracțiune de secundă, animalul zburător' pierde 
contactul cu lumea exterioară, ca şi cum ar fi strănutat, iar când 
izbuteşte să-şi recapete controlul asupra traiectoriei, e prea 
târziu. Scarabeul şi furnica se năpustesc drept spre un stâlp de 


apă cristalină care scânteiază la lumina fulgerelor. 

Scarabeul frânează, punându-şi aripile în poziţie verticală. 
Viteza este însă prea mare. La o asemenea iuţeală, frânarea 
este imposibilă, încât se pomenesc făcând o tumbă urmată de o 
serie de rostogoliri. 

103 683 strânge atât de puternic carapacea animalului ei de 
luptă, încât ghearele îi străpung chitina. Antenele ude o lovesc 
peste ochi şi rămân lipite de ei. 

Se izbesc mai întâi de un pilastru de apă, care îi aruncă prin 
ricoşeu într-o perdea de ploaie cu picături ascuţite; într-o clipă, 
aversa îi inundă, făcându-i să cântărească de zece ori mai mult. 
Pe dată încep să cadă ca o pară coaptă spre acoperişul de 
rămurele al Oraşului. 

In urma impactului, scarabeul-rinocer se desface în bucăţi, 
cu cornul rupt şi capul fărâmat. Elitrele îi sunt azvârlite spre cer, 
de parcă ar continua să zboare singure. 103 683, uşoară ca 
orice furnică, scapă teafără. Ploaia însă nu-i dă răgaz; 
ştergându-şi de bine, de rău antenele, se repede spre una din 
intrările în Oraş. 

Un orificiu de aerisire îi apare chiar în faţă. Nişte lucrătoare l- 
au astupat pentru a feri Oraşul de inundaţii, dar 103 683 izbu- 
teşte să spargă barajul. Gărzile dinăuntru o insultă: cum de nu-şi 
dă seama că în felul acesta pune Oraşul în pericol? Adevărul 
este că un şiroi de apă s-a şi scurs pe urmele ei. Furnica-soldat 
n-are habar, ci goneşte mai departe, în vreme ce nişte furnici- 
zidar se grăbesc să închidă la loc sasul de siguranţă. 

Când se opreşte în sfârşit, extenuată, dar ajunsă la loc uscat, 
o lucrătoare miloasă îi oferă o trofolaxie. Supravieţuitoarea 
acceptă cu recunoştinţă. 

Cele două insecte se aşează faţă în faţă şi încep să-şi 
lipească gurile, apoi să regurgiteze alimentele depozitate în 
stomacul social. Acum are tot ce-i trebuie — căldură şi darul din 
trupul celeilalte. 

Apoi, 103 683 porneşte de-a lungul unui tunel şi străbate 
mai multe galerii. 


50. LABIRINT 


Coridoare întunecate ca nişte măruntaie umede, în care 
pluteau duhori nemaiîntâlnite. Pe jos zăceau resturi de alimente 
putrede şi tot soiul de gunoaie pestriţe. Tălpile se lipeau de 
pardoseală, iar pe ziduri se scurgea umezeală. 

Ici şi colo, grupuri de indivizi începeau să se strângă: 
vagabonzi, cerşetori, falşi muzicanți şi golani în toată regula, 
alcătuind pâlcuri greţoase. 

Unul din ei, încins într-un bluzon roşu, se apropie de ea, cu 
gura ştirbă schimonosită într-un zâmbet batjocoritor: 

— Aşa deci, tânăra don'şoară se plimbă singurică prin 
metrou? Da' nu ştie că-i periculos? N-ar vrea cumva un 
bodyguard? 

Rânjea, ţopăind în jurul ei. 

Când era nevoie, Laetitia Wells ştia să impună respect 
bădăranilor. Îşi oţeli privirea viorie până când irisul ajunse 
aproape de culoare sângelui, şi azvârli scurt: 

— Întinde-o! 

Celălalt o şterse mormăind: 

— la mai du-te-ncolo, fudulă ce eşti! Dacă o să te atace 
vreunul, aşa-ţi trebuie! 

Metoda funcţionase bine şi de data aceasta, ceea ce nu 
însemna că avea să ţină la nesfârşit. Or, dacă metroul devenise 
singurul mijloc de-a circula ca lumea, el ajunsese deopotrivă 
adăpostul tuturor nelegiuiţilor din vremurile moderne. 

leşi pe peron chiar în clipa când pleca un tren. In sens opus 
trecură două, apoi trei trenuri, în timp ce de jur-împrejurul ei 
mulţimea nu înceta să crească. Oamenii făceau presupuneri 
legate de vreo nouă grevă spontană sau se întrebau dacă nu 
cumva vreun imbecil avusese ideea nefericită de-a se sinucide 
aruncându-se pe şine. 

Într-un târziu, două cercuri luminoase îşi făcură apariţia în 
tunel. Un scârţăit de frâne la limita superioară a frecvenţei îi 
sfredeli timpanele. Tubul prelung de tablă vopsită şi ruginită se 
opri de-a rangul peronului, împodobit cu tot soiul de graffiti: 
"Moarte proştilor", "Dracu' să-l ia pe cine citeşte", "Babilon, 
sfârşitul ţi-e aproape", "Fuck bastard crazy boys territory", 
pentru a nu mai pune la socoteală micile anunţuri şi desenele 
obscene schiţate la repezeală cu briceagul sau cu pixul. 

Când uşile se dădură în lături, constată dezamăgită că 
vagonul era deja plin până la refuz; feţe şi mâini erau turtite de 


ferestre, dar nimeni nu părea să aibă curajul de-a striga după 
ajutor. 

Nu-şi mai amintea motivaţia despre care se spunea că îi 
împinge pe toţi să se înghesuie de bunăvoie şi zi de zi (şi pe 
deasupra contra cost) cu sutele într-o cutie de tablă încinsă, de 
numai câţiva metri cubi. Nici un animal nu ar fi fost într-atât de 
nebun ca să se vâre din proprie iniţiativă într-o asemenea 
situaţie! 

Hotărându-se dintr-o dată, Laetitia înfruntă răsuflarea acră a 
unei bătrâne în zdrenţe, duhoarea de vomă împrăştiată de un 
ţânc bolnav, ţinut în braţe de o doamnă ce trăsnea a parfum 
ieftin şi sudoarea fetidă a unui zidar, şi păşi în vagon. Lângă ea 
se mai afla un domn cât se poate de şic, care încerca să îi mân- 
gâie pe ascuns fesele, un controlor care cerea să vadă biletele, 
un şomer care cerşea bănuţi sau bonuri de cartelă şi un chitarist 
care zbiera cât îl ţinea gura, în ciuda vacarmului. 

Vreo patruzeci şi cinci de puşti dintr-o clasă pregătitoare 
profitau de neatenţia generală pentru a încerca să găurească 
pielea sintetică a scaunelor cu vârful pixurilor, iar o căprărie de 
soldaţi urlau "Hai, liberare!". Geamurile erau aburite de răsu- 
flarea sutelor de piepturi ce respirau ca nişte foaie. 

Laetitia Wells trase încet aerul viciat in plămâni, strânse din 
dinţi şi rabdă în tăcere. La urma urmei, nu avea dreptul să se 
plângă, dat fiind că drumul de la domiciliul ei la locul de muncă 
nu dura decât o jumătate de oră. Alţii îşi petreceau trei ore pe zi 
înăuntru la orele de vârf! 

Nici unul dintre autorii de science-fiction nu prevăzuse un 
asemenea lucru: o civilizaţie în care oamenii aveau să accepte 
să fie striviţi cu miile în nişte cutii de tablă! 

Trenul se puse în mişcare şi începu să lunece pe şine, 
scoțând scântei. 

Laetitia Wells închise ochii, încercând să se calmeze şi să 
uite unde se afla. Tatăl ei o învățase să-şi păstreze seninătatea 
controlându-şi respiraţia; când izbuteai să-ţi stăpâneşti suflarea, 
trebuia să încerci să-ţi domoleşti bătăile inimii, încetinindu-le 
treptat. 

Tot felul de idei parazitare o împiedicau să se concentreze. 
Se gândea iarăşi la mama ei... nu, mai ales la ea nu trebuia să... 
nu. 

Deschise ochii şi îşi acceleră respiraţia, făcând-o să-şi 


recapete ritmul normal, o dată cu bătăile inimii. 

înghesuiala scăzuse. Se eliberase chiar şi un loc. Se grăbi să 
se aşeze şi adormi. Oricum, nu cobora decât la capăt. Şi cu cât 
avea mai puţin conştiinţa faptului că se află în metrou, cu atât 
se simţea mai bine. 


51. ENCICLOPEDIE 


ALCHIMIE: Orice operaţie alchimică urmăreşte să mimeze 
sau să refacă naşterea lumii. Pentru aceasta, sunt necesare 
şase operaţii. Calcinarea. Putrefacţia. Dizolvarea. Distilarea. 
Fuziunea. Sublimarea. 

Aceste şase operaţii se derulează în patru faze: lucrarea la 
negru, care este o fază de fierbere; lucrarea la alb, care este o 
fază de evaporare; lucrarea la roşu, care este o fază de mixare. 
Şi, în sfârşit, sublimarea, care dă pulberea de aur. Pulberea 
aceasta este similară cu a lui Merlin Vrăjitorul din legenda 
Cavalerilor Mesei Rotunde. E suficient să o presari peste cineva 
sau ceva pentru ca acesta să devină perfect. Numeroase poveşti 
şi mituri ascund de fapt în structura lor această reţetă. De 
exemplu, Albă-ca-Zăpada. Albă-ca-Zăpada este rezultatul final 
al unei preparaţiuni alchimice. Cum se obţine? Cu ajutorul celor 
şapte pitici (cuvânt ce provine din "gnomi" sau gnosis = 
cunoaştere). Aceşti şapte pitici reprezintă cele şapte metale: 
plumbul, staniul, fierul, cuprul, mercurul, argintul, aurul, care 
sunt în raport cu cele şapte planete: Saturn, Jupiter, Marte, 
Venus, Mercur, Luna, Soarele, legate la rândul lor de cele şapte 
tipuri umane principale: arţăgos, naiv, visător etc. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


52. RĂZBOIUL CU APA 


Fulgerele sfâşie în continuare cerul învolburat, dar nici o 
furnică nu se simte ispitită să admire norii maiestuoşi, de 


culoare castaniu-aurie, despicaţi de izbucniri de lumină albă. 
Pentru ele, furtuna reprezintă o calamitate. 

Picăturile cad peste Oraş ca tot atâtea bombe, iar furnicile 
luptătoare care au întârziat pe afară ca să vâneze sunt lovite de 
proiectilele lichide. 

Chiar şi înăuntrul Bel-o-kan-ului, una dintre experienţele 
încercate în primăvară de către Chli-pou-ni este pe punctul de-a 
amplifica dezastrul. 

Pentru a se accelera circulaţia de la un cartier la altul, regina 
a pus să fie săpate canale de-a lungul cărora furnicile se 
deplasează pe frunze plutitoare. Din pricina aversei însă, aceste 
pârâiaşe subterane s-au umflat devenind nişte fluvii în toată 
regula, a căror învolburare gărzile încearcă zadarnic să o 
zăgăzuiască. 

In vârful domului, situaţia se înrăutăţeşte. Grindina a per- 
forat acoperişul de rămurele al Oraşului, iar apa se infiltrează 
prin crăpăturile astfel deschise. 

103 683 se străduieşte din răsputeri să astupe cea mai mare 
dintre breşe. 

Toată lumea la solariu, strigă ea, trebuie să salvăm ouăle! 

Un grup de soldaţi se precipită pe urmele ei, sfidând valurile 
revărsate. 

Sala înaltă a solariului şi-a pierdut luminozitatea obişnuită. 
Sus, sub tavan, nişte lucrătoare cuprinse de o agitaţie nebună 
încearcă să astupe găurile cu ajutorul unor frunze moarte. Apa 
însă răzbate din nou, scurgându-se pe podea ca nişte panglici 
prelungi de argint. Totul e ud. Este cu neputinţă sa fie salvaţi 
toţi coconii, sunt prea mulţi. Doicile abia dacă au timp să pună 
la adăpost câteva larve precoce. Unele ouă, aruncate în grabă 
lucrătoarelor, se sparg de podea. 

103 683 îşi aminteşte atunci de rebele. Dacă apa continuă 
să pătrundă la fel ca până acum, ea va ajunge în scurt timp la 
staulele scarabeilor, înecându-le până la ultima! 

Alertă de gradul 1: Feromonii excitatori se răspândesc cum 
pot, cel mai adesea bruiaţi de vaporii de apă. 

Alertă de gradul 2: Soldaţi, lucrători, doici, sexuaţi, toţi 
laolaltă lovesc cu abdomenele in pereţi, cu furie şi înverşunare. 
Tărăboiul acesta face să vibreze întreg Oraşul. 

Bum, bum, bum. Alarmă! De o mie de ori alarmă! 

Să izbucnească panica! 


Până şi furnicile deja împotmolite prin bălțile de apă de pe 
jos încearcă să izbească în sol prin apă, pentru ca tot Oraşul să 
se alerteze. Bătăile se aud ca goana sângelui în artere. 

Inima Oraşului palpită. 

Ca un ecou, se aude cum grindina perforează domul. Plici, 
plici, plici. 

Ce pot să facă nişte mandibule, oricât de ascuţite, împotriva 
unor picături de apă? 

Alertă de gradul 3: Situaţia este dintre cele mai critice. 
Câteva dintre lucrătoare, cuprinse de isterie, aleargă în toate 
părţile. Din antenele lor întinse se revarsă urlete feromonice de 
neînțeles. În agitația lor, unele ajung să-şi rănească semenele. 

La furnicile roşcate, feromonul de alarmă cel mai puternic 
este o substanţă emisă de glanda lui Dufour. Numită n-decan, 
ea este o hidrocarbură volatilă cu formula chimică C10-H22, 
având un miros destul de puternic pentru a înfuria în ultimul hal 
chiar şi o doică aflată în plină hibernare. 

Fără sacrificiul furnicilor-portar, torentele de apă nu ar fi 
cruțat Oraşul interzis. Blocând ermetic intrările cu capetele lor 
plate, ele au împiedicat lichidul invadator să inunde hornul 
central. Toţi ocupanţii Oraşului interzis, şi în primul rând Chli- 
pou-ni, sunt teferi şi nevătămaţi. 

În schimb, apa se revarsă acum în sălile păduchi-lor-de- 
frunză. 

Animalele verzi scot nişte piuituri mirositoare stinse. 

Încolţite şi silite să scape cu fuga, furnicile-ciobani nu pot 
salva decât o mână de păduchi, aflaţi pe punctul de-a naşte. 

Pretutindeni se încearcă ridicarea unor baraje. Totodată, are 
loc consolidarea celui deja existent care, plasat strategic într-o 
galerie principală, tine piept torentului vijelios. Forţa hidraulică 
este însă de neînfrânt; în cele din urmă, barajul se fărâmiţează, 
se fisurează şi se despică, făcându-se bucăţi şi lăsând să se 
reverse într-o clipă un tăvălug de apă ce le mătură pe cura- 
joasele furnici-zidar. 

Cărând cu ea înecaţii, apa înaintează de-a lungul coridoa- 
relor, făcând să se prăbuşească bolțile, smulgând punți şi răvă- 
şind cu desăvârşire topografia subterană înainte de-a se revărsa 
in ciupercării. Nici aici, agricultoarele nu mai au timp decât să 
strângă câţiva din preţioşii spori înainte de-a o lua la fugă. 

Coleopterele acvatice, acei faimoşi gândaci-de-apă carnivori 


pe care Chli-pou-ni voise atât de mult să-i domesticească, s-au 
răspândit pretutindeni, bucuroşi că se pot zbengui în elementul 
lor natural, devorând păduchi de frunză, cadavre de furnici şi 
larve în agonie. 

Ocolind tot mai des şi depăşind obstacolele, 103 683 
reuşeşte să răzbată până la staulul scarabeilor-rinoceri. Bietele 
animale zboară de colo până colo, încercând să scape de înec. 
Plafonul este însă atât de jos, încât se lovesc necontenit de el, 
speriate. 

Aici, ca şi pretutindeni, lucrătoarele zeloase se ocupă, în 
ciuda primejdiei, cu salvarea puilor şi cu punerea la adăpost, la 
loc uscat, a mingilor de bălegar piine cu ouă. Cu toate acestea, 
ele ştiu prea bine că pierderile vor fi enorme şi inevitabile. 

Faptul de-a avea labele ude îi umple de groază pe scarabei 
şi îi face să lovească cu cornul în tavan. 103 683 reuşeşte să 
treacă printre izbiturile ca de berbece numai datorită atenţiei 
sale exersate de luptătoare. 

lată în sfârşit intrarea în ascunzătoarea rebelelor. Sunt toate 
acolo, deiste şi ne-deiste, cu deosebirea că ultimele se agită, 
pline de nervozitate, în vreme ce primele păstrează un calm 
ciudat; cataclismul nu le surprinde. 

Nu i-am hrănit cum trebuie pe zei, şi acum ne udă. 

103 683 le întrerupe litaniile. Foarte curând, nu va mai 
rămâne nici o cale de ieşire. Dacă vor să salveze mişcarea 
rebelă, trebuie să o şteargă urgent. g 

In cele din urma, reuşeşte să se facă ascultată. In momentul 
când se pregătea să plece, furnica numită 24 îi întinde coconul 
de fluture pe care îl lăsase acolo la ultima ei vizită. 

Pentru misiunea Mercur. Nu trebuie s-o uiţi. 

103 683 preferă să ia coconul fără să mai stea la discuţii şi le 
îndeamnă pe rebele s-o urmeze. Dar drumul prin staul a ajuns 
de-acum să fie blocat: întreaga sală este inundată. Scarabeii- 
rinocer plutesc între două ape, alături de furnici înecate. 

Trebuie săpat cât mai repede un nou tunel. 103 683 dă pe 
loc ordinele necesare. 

Urgenţa este maximă, dat fiind că nivelul apei a şi început să 
crească în încăperea ce folosea de ascunzătoare. 

Toate alimentele care mai rămăseseră plutesc acum la 
întâmplare. 

Apa urcă tot mai repede. 


Cu toate acestea, deistele nici măcar nu se gândesc să se 
plângă. Majoritatea s-a resemnat în faţa mâniei cereşti îndrep- 
tăţite. 

Rebelele deiste continuă să creadă, cu aceeaşi încăpățânare, 
că ploaia devastatoare nu s-a abătut asupra lor decât pentru a 
împiedica cruciada pusă la cale de Chli-pou-ni. 


53. AMINTIRI ACIDE 


— Scuzaţi-mă, domnişoară! 

Cineva i se adresa. 

Când Laetitia Wells deschise ochii, văzu că nu ajunsese încă 
la capătul liniei. O femeie îi spunea ceva. 

— Scuzaţi-mă, domnişoară. Mă tem că v-am lovit cu 
andrelele. 

— Nu-i nimic, oftă Laetitia. 

Femeia tricota nişte lână roz-bombon şi avea nevoie de ceva 
mai mult spaţiu pentru a-şi întinde țesătura. 

Laetitia Wells se uită la păianjenul ţesător de lângă ea ce-şi 
agita degetele. Andrelele înmulţeau întruna ochiurile împle- 
titurii, cu un clinchet obsedant. 

Lucrul ei semăna cu o garnitură de scutece. Oare ce biet 
sugar avea să fie închis în temniţa asta moltonată? se întrebă 
Laetitia Wells. Ca şi cum i-ar fi auzit întrebarea nerostită, femeia 
zâmbi, dezgolind o proteză superbă de email. 

— E pentru fiul meu, vesti ea cu mândrie. 

În aceeaşi clipă, privirea Letitiei căzu pe un afiş: "Ţara 
noastră are nevoie de copii. Luptaţi împotriva scăderii 
natalității." 

Laetitia Wells se simţi cuprinsă de o uşoară acreală. Să faci 
copii! îşi zicea că acesta este ordinul primordial dat speciei: să 
se reproducă, să se răspândească, să se disperseze în masă. N- 
aţi avut un prezent interesant? Supravieţuiţi în viitor prin depu- 
nerea de ouă! Gândiţi-vă mai întâi la cantitate, calitatea va veni 
abia după aceea. 

Fără să ştie, cele care făceau astfel se conformau eternei 
propagande care transcende politica de orice fel a tuturor naţiu- 
nilor: extinderea dominaţiei oamenilor asupra planetei. 


Laetitia Wells avu impulsul de a-şi apuca vecina de umeri şi 
de a-i spune, privind-o drept în ochi: "Nu, nu mai faceţi copii, 
abţineţi-vă, fiţi ceva mai pudică, ce naiba! Luaţi contraceptive, 
daţi-le prezervative celor apropiaţi, sfătuiţi-le şi faceţi-le să-şi 
vină în fire pe prietenele dumneavoastră prea fertile, aşa cum 
aţi fi dorit dumneavoastră înşivă să fiţi sfătuită şi trezită la 
realitate. La fiecare un copil reuşit se nasc o sută de alţi copii 
rataţi. Nu merită osteneala. Copiii rataţi preiau apoi puterea, şi 
uite care e rezultatul. Dacă propria dumneavoastră mamă ar fi 
fost mai serioasă, v-ar fi scutit de toate suferinţele. Nu vă 
răzbunaţi pe copiii dumneavoastră pentru cea mai mare 
porcărie pe care v-au făcut-o părinţii: cea de-a vă fi zămislit. Nu 
vă mai iubiţi unii pe ceilalţi; împerecheaţi-vă, dar nu vă mai 
înmulţiţi." 

Crizele de mizantropie (şi care, în stadiul în care ajunsese, 
erau deja de umanofobie), îi lăsau un gust amar. Cel mai 
derutant lucru era însă că, deşi amar, el nu i se părea neapărat 
dezagreabil. 

Se strădui să-şi vină în fire şi îi zâmbi păianjenului ţesător de 
lângă ea. 

Chipul acesta, radiind de bucuria de-a fi mamă, îi aminti de... 
Dar nu... nu trebuia... Îi aminti de propria ei mamă, Ling-mi. 

Ling-mi fusese lovită de leucemie acută, iar cancerul 
sângelui nu iartă. Ling-mi, minunata ei mamă, care nu-i 
răspundea niciodată atunci când o întreba ce i-a spus doctorul. 
Laetitiei, Ling-mi îi răspundea mereu la feb "Nu-ţi fă griji. O să 
mă însănătoşesc. Medicii sunt optimişti iar medicamentele, din 
ce în ce mai performante." În baie însă rămâneau adesea urme 
roşii în chiuvetă, iar fiola de analgezic era mai tot timpul goală. 
Ling-mi depăşea toate dozele prescrise; de-acum, nimic nu-i mai 
potolea durerile. 

Intr-o bună zi, o ambulanţă venise şi o luase la spital. "Nu-ţi 
face griji. Acolo au tot ce trebuie şi sunt specialişti care să mă 
îngrijească. Ai grijă de casă, fii cuminte cât lipsesc şi vino să mă 
vezi în fiecare seară." 

Ling-mi avea dreptate: la spital aveau tot ce trebuia, astfel 
încât nu mai ajungea să moară o dată. Încercase în trei rânduri 
să se sinucidă şi de fiecare dată o salvaseră în ultima clipă. Se 
zbătea, vrând să se opună. O imobilizaseră cu nişte chingi şi o 
îndopaseră cu morfină. Când Laetitia venea să o vadă, observa 


că braţele îi erau acoperite de hematoamele provocate de 
seringi şi perfuzii. Într-o singură lună, Ling-mi ajunsese o femeie 
bătrână, sfrijită şi zbârcită. "O s-o salvăm, nu vă temeţi, o s-o 
salvăm", repetau doctorii. Dar Ling-mi Wells nu mai dorea să fie 
salvată. 

Punându-şi mâna pe cea a fiicei sale, ea îi murmurase: 
"Vreau... să mor." Dar ce poate face o puştoaică de paisprezece 
ani când mama ei îi încredinţează o asemenea dorinţă? Legea 
interzice să laşi pe cineva să moară şi mai ales atunci când era 
vorba de o persoană care-şi putea permite să plătească cei o 
mie de franci pe zi cât costau camera şi tratamentul, împreună 
cu hrana şi îngrijirea completă. 

Edmond Wells îmbătrânise la rândul său vertiginos de când 
soţia îi fusese spitalizată. Ling-mi îi ceruse s-o ajute să scape de 
chinuri. Într-o zi, când ea nu mai putea suporta, Edmond a 
sfârşit prin a se resemna şi a învăţat-o cum să-şi încetinească 
respiraţia şi bătăile inimii. 

Se cufundase într-o şedinţă de hipnoză. Nimeni nu fusese de 
faţă, bineînţeles, dar Laetitia ştia cum proceda tatăl ei ca s-o 
ajute să adoarmă. "Eşti calmă, cât se poate de calmă. 
Răsuflarea îţi este ca un val care se unduieşte dinainte spre 
înapoi. E domoală. E uşoară. Înainte, înapoi. Respirația îţi este 
ca o mare care vrea să se transforme într-un lac liniştit. Înainte, 
înapoi. Fiecare respiraţie este mai înceată şi mai adâncă decât 
precedenta. Fiecare inspiraţie îţi aduce şi mai multă putere şi 
desfătare. Nu-ţi mai simţi corpul, nu-ţi mai simţi picioarele, nu-ţi 
mai simţi mâinile, nici pieptul, nici capul. Eşti o pană uşoară şi 
insensibilă care pluteşte în bătaia vântului." 

Şi Ling-mi îşi luase zborul. 

Pe chip i se întipărise un zâmbet senin. Murise de parcă ar fi 
adormit. Medicii de la reanimare dăduseră de îndată alarma. Se 
agăţaseră de ea ca nevăstuicile de un bâtlan care vrea să se 
desprindă de pământ. De data aceasta însă Ling-mi câştigase 
definitiv. 

De atunci încoace, Laetitia avea o enigmă personală de 
dezlegat: cancerul şi, deopotrivă, o obsesie: ura la adresa 
medicilor şi a celor ce decid soarta omenirii, în general. Era 
convinsă că dacă nimeni nu reuşise să eradicheze cancerul, 
aceasta se datora faptului că nimeni nu avea în realitate nici un 
interes să găsească soluţia. 


Ca să nu mai aibă nici un dubiu, devenise cancerolog. Voia 
să dovedească faptul că această boală nu era invincibilă şi că 
medicii erau nişte incapabili care ar fi putut să-i salveze mama 
în loc să o chinuiască şi mai rău. Eşuase însă, astfel încât nu îi 
mai rămăseseră decât ura faţă de oameni şi pasiunea pentru 
enigme. 

Ziaristica îi permisese să-şi împace resentimentul cu 
aspiraţiile cele mai profunde. Cu ajutorul condeiului, putea să 
denunțe nedreptăţile, să electrizeze mulțimile, să-i atace pe 
ipocriţi. Din păcate, nu îi trebuise prea mult timp ca. să-şi dea 
seama că dintre ipocriţi făceau parte în primul rând propriii ei 
colegi, foarte curajoşi în vorbe, dar josnici în fapte. Demascatori 
neînfricaţi în editorialele lor, ei se dovedeau gata de cele mai 
mari josnicii în schimbul unei promisiuni de mărire a salariului. 
Faţă de lumea mediilor de informare, cea medicală i se păru 
plină de oameni fermecători. 

În presă însă, îşi cucerise propria ei firidă ecologică, teritoriul 
personal de vânătoare. Işi dobândise un oarecare renume 
rezolvând câteva enigme polițiste. Pentru moment, colegii ei se 
ţineau deoparte, aşteptând ca ea să calce strâmb, astfel încât 
ştia bine că nu are voie să facă nici cel mai mic pas greşit. 

Viitorul trofeu pe care avea de gând să şi-l agaţe pe panoplie 
era afacerea Salta-Nogard. Cu atât mai rău pentru scânteietorul 
comisar Méliès! 

Ajunse în sfârşit la capăt şi cobori. 

— O seară plăcută, domnişoară, îi ură femeia de alături 
strângându-şi garnitura de scutece la care împletise tot drumul. 


54. ENCICLOPEDIE 


"CUM": Pusă în faţa unui obstacol, o fiinţă omenească are ca 
prim reflex întrebarea: "De ce a apărut problema asta şi din vina 
cui?" Ea caută vinovaţii şi pedeapsa care trebuie să le fie 
administrată pentru ca aşa ceva să nu se mai întâmple. 

Pusă în aceeaşi situaţie, o furnică se întreabă înainte de 
toate: "Cum şi cu ajutorul cui pot să rezolv problema? " 

În lumea myrmicină nu există nici cea mai mică noţiune de 
culpabilitate. 


Va rămâne totdeauna o mare diferenţă între cei ce se 
întreabă "de ce nu merg lucrurile cum trebuie? " şi cei ce se 
întreabă "cum să facem pentru ca ele să meargă cum trebuie?" 

În momentul de faţă, lumea oamenilor aparţine deocamdată 
celor ce se întreabă "de ce", dar va veni o zi în care cei ce se 
întreabă "cum" vor prelua puterea... 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


55. CE DE APĂ! 


Ghearele şi mandibulele lucrează cu încăpățânare. Să sape, 
să sape întruna! Altă scăpare nu există! De jur-împrejurul 
furnicilor rebele, care se înverşunează să-şi croiască tunelul de 
salvare, solul vibrează şi se cutremură. 

Apa năpădeşte întreg Oraşul. Toate frumoasele proiecte şi 
superbele realizări avangardiste ale lui Chli-pou-ni nu mai sunt 
decât nişte rămăşiţe luate de valuri. Toate grădinile, ciuper- 
căriile şi staulele, sălile cu cisterne, hambarele cu grâne pentru 
iarnă, saloanele termoreglate pentru nou-născuţi, solariul, 
reţelele acvatice, nu erau, aşadar, decât nişte deşărtăciuni şi 
nimic altceva... Toate dispar în vârtejurile de apă, de parcă nici 
n-ar fi fost vreodată... 

Deodată, un perete lateral al tunelului de salvare plesneşte. 
Apa ţâşneşte în jerbe. 103 683 şi însoţitoarele sale încep să 
înghită pământul ca să poată sapa mai repede. Dar le este 
imposibil să reuşească şi sunt ajunse de torent. 

103 683 nu-şi face prea multe iluzii despre soarta care le 
aşteaptă. Sunt deja ude până la pântece şi apa continuă să urce 
cu toată viteza. 


56. IMERSIUNE 


Imersiune. Acum era acoperită cu totul de apă. 
Nu mai putea să respire. Rămase o clipă îndelungată cufun- 


dată cu totul, fără să se mâi gândească la nimic. 

li plăcea apa. 

Sub nivelul apei din cadă părul i se unduia, iar pielea i se 
făcea ca de carton. Laetitia Wells numea asta baia ei rituală 
cotidiană. 

Aşa se deconecta ea: cu apă caldă şi tăcere. Se simţi ca o 
zână â lacului. 

Rămase vreo câteva zeci de secunde fără să respire, până 
ce i se păru că e gata să moară. 

Cu fiecare zi ce trecea, rămânea tot mai mult sub apă. 

Işi strângea genunchii sub bărbie, ca un fetus în lichidul 
amniotic şi se legăna încet, într-un dans acvatic al cărui înţeles îl 
ştia doar ea. 

Incepu să-şi golească mintea de toate. lucrurile care o 
aglomerau; afară cu cancerul, afară cu Salta (ding-dong), afară 
cu redacţia, Ecoului de duminică, afară cu frumuseţea ei (ding- 
dong), afară cu metroul, afară cu mamele clocitoare. Era marea 
curăţenie de vară. 

Ding-dong. 

Îşi scoase capul la suprafaţă. Când ieşi din apă, totul pare 
uscat. Uscat, ostil (ding-dong!)... şi zgomotos. 

Nu i se năzărise: cineva suna într-adevăr la uşă. 

Se târi afară din cadă ca un batracian care descoperă 
respiraţia aeriană. 

Se înfăşură într-un halat mare de baie şi se îndreptă cu paşi 
mărunți spre salon. 

— Cine e? 

— Poliţia! 

Se uită prin vizor şi îl recunoscu pe comisarul Méliès. 

— Ce v-a apucat să veniţi la ora asta? 

— Am un mandat de percheziţie. 

li deschise. 

Comisarul părea foarte în largul său. 

— Am fost la CCG şi mi-au spus că aţi luat de acolo nişte 
fiole care conţineau produsele chimice la care lucrau fraţii Salta 
şi Caroline Nogard. 

Ea merse să caute fiolele şi i le întinse. Méliès le contemplă, 
gânditor. 

— Domnişoară Wells, pot să vă întreb ce e înăuntrul lor? -Nu 
sunt obligată să vă dau totul mură-n gură. Expertiza chimică a 


fost plătită de ziarul meu. Concluziile nu-i aparţin prin urmare 
decât lui şi nimănui altcuiva. 

Comisarul continua să stea în pragul uşii, arătând, în 
costumul lui şifonat, aproape intimidat în faţa acestei fete atât 
de frumoase, care îl sfida. 

— Vă rog, domnişoară Wells, aş putea intra o clipă? Aş vrea 
să stăm puţin de vorbă. Nu vă rețin prea mult. 

Probabil că îl plouase rău, după cum arăta de murat. O 
băltoacă începuse deja să i se formeze la picioare, pe preşul de 
la uşă. Ea oftă: 

— Bine, dar să ştiţi că nu pot să vă acord prea mult timp. 

Se şterse îndelung pe picioare înainte de-a intra în salon. 

— Groaznică vreme. 

— După caniculă, a venit aversa asta. 

— Toate anotimpurile sunt cu fundu-n sus; trecem direct de 
la arşiţă şi secetă la frig şi umezeală. 

— Haideţi, intraţi şi luaţi loc. Vreţi să beţi ceva? 

— Ce aveţi să-mi oferiţi? 

— Nişte hidromel. 

— Ce-i asta? 

— Apă, miere şi drojdie, totul amestecat laolaltă şi apoi lăsat 
să fermenteze. E băutura zeilor Olimpului şi a druizilor celți. 

— Fie şi băutura zeilor Olimpului. 

Ea îl servi, după care ieşi din cameră. 

— Aşteptaţi-mă puţin, trebuie să-mi usuc părul. 

De îndată ce auzi zumzetul uscătorului venind din camera de 
baie, Méliès se ridică dintr-un salt, decis să profite de răgazul 
oferit pentru a arunca o privire în jur. 

Era un apartament de lux, decorat cu mult gust. Statui de 
jad, aflate într-un colţ, înfăţişau cupluri înlănţuite. Lămpi cu 
halogen luminau planşe de biologie agăţate de pereţi. 

Se ridică şi privi cu atenţie la una din ele. 

Vreo cincizeci de specii de furnici de toate felurile şi din 
toate părţile lumii erau inventariate şi desenate cu precizie. 

Uscătorul de păr continua să zumzăie în baie. 

Se aflau acolo furnici negre cu peri albi, asemănătoare cu 
nişte motociclişti în costume de piele (Rhopalothrix orbis), fur- 
nici având coarne pe întreg toracele (Acromyrmex versicolor), 
altele, dotate cu o trompă cu cleşte în vârf (Orectognathus 
antennatus), sau cu meşe lungi de păr ce le confereau o alură 


de hippy (Tingimyrmex mirabilis). Faptul că furnicile puteau să 
aibă forme atât de diversificate îl uimi pe comisar. 

Dar el nu se afla acolo în misiune entomologică. Observând o 
uşă lăcuită, de culoare neagră, vru să o deschidă; era însă 
încuiată. Scoţând din buzunar un ac de păr, încercă să 
păcălească broasca; aproape în aceeaşi clipă însă, zgomotul 
scos de uscător încetă. Se întoarse în grabă la locul lui. 

Coafura ă la Louise Brooks era acum din nou vizibilă, iar 
Laetitia Wells îmbrăcase o rochie de seară, lungă şi neagră, din 
mătase, cu falduri de la talie în jos. Méliès se strădui să nu se 
lase impresionat. 

— Vă interesează furnicile? întreba el pe un ton monden. 

— Nu prea, răspunse ea. Tatăl meu era foarte interesat. Era 
un mare specialist în furnici. Mi-a făcut cadou planşele astea 
când am împlinit douăzeci de ani. 

— Tatăl dumneavoastră era profesorul Edmond Wells? 

Ea păru uimită: 

— ÎI ştiţi? 

— Am auzit de el. La noi, la poliţie, este cunoscut îndeosebi 
ca fost proprietar al pivniţei aceleia blestemate de pe strada 
Sybarites. Vă amintiţi de cazul celor douăzeci de oameni care au 
dispărut într-o pivniţă fără fund? 

— Evident! Printre persoanele respective se aflau bunica şi 
vărul meu, cu soţia şi fiul lui. 

— Ciudat caz, nu? 

— Cum se face că dumneavoastră, care sunteţi atât de 
pasionat de mistere, nu aţi făcut o anchetă despre dispariţiile 
astea? 

— Lucram la alt caz pe atunci. Comisarul Alain Bilsheim s-a 
ocupat de pivniţă. Şi nu i-a purtat deloc noroc, de altfel. Ca şi cei 
dinaintea lui, nu a mai apărut niciodată. Dar şi dumneavoastră 
vă plac misterele, din câte ştiu... 

Ea avu un zâmbet zeflemitor. 

— Mie-mi place mai degrabă să le elucidez. 

— Credeţi că o să reuşiţi să-l găsiţi pe asasinul fraţilor Salta 
şi al Carolinei Nogard? 

— Încerc, în orice caz. Cititorilor mei o să le placă. 

— N-aţi vrea să-mi povestiţi şi mie unde aţi ajuns cu 
investigaţiile? 

Ea dădu din cap. 


— E mai bine să ne vedem fiecare de treaba lui. Aşa, nu o să 
ne călcăm pe picioare. 

Méliès îşi introduse în gură un chewing-gum de-al lui. Când 
mesteca, se simţea totdeauna mai în largul său. 

— Ce e după uşa asta neagră? 

Preţ de o clipă, Laetitia Wells fu surprinsă de întrebarea 
neaşteptată şi simţi o jenă pe care şi-o camuflă la repezeală. 

Dădu din umeri. 

— Biroul meu. Nu vi-l arăt, fiindcă acolo e un adevărat 
talmeş-balmeş. 

Şi zicând acestea, scoase o ţigară, o potrivi într-un 
portţigaret lung şi o aprinse cu o brichetă în formă de corb. 

Méliès se întoarse la subiectul care îl preocupa: 

— Vreţi deci să ţineţi secrete rezultatele anchetei pe care o 
faceţi. Eu o sa vă spun, totuşi, unde am ajuns cu a mea. 

Ea suflă în aer un norişor de fum sidefiu. 

— Cum doriţi. 

— Să recapitulăm. Cele patru victime ale noastre lucrau la 
CCG. Am putea fi înclinați să presupunem un mobil obscur, 
bazat pe invidie profesională. În marile întreprinderi, rivalităţile 
sunt frecvente. Angajaţii se sfâşie între ei pentru o mărire de 
salariu sau o avansare, iar în lumea ştiinţifică eşti deseori avid 
de câştig. Ipoteza chimistului rival pare verosimilă, trebuie să 
recunoaşteţi. Ar fi putut să-şi otrăvească colegii cu o substanţă 
cu efect întârziat şi radical, ceea ce s-ar potrivi perfect cu 
ulceraţiile descoperite în sistemul digestiv la autopsie. 

— O luaţi iarăşi razna, comisare. Sunteţi obsedat de ideea 
otrăvirii şi uitaţi sistematic de frica întipărită pe feţele lor. Un 
stres extrem poate provoca la fel de bine ulceraţii, iar toate cele 
patru victime de care ne ocupăm au fost cumplit de 
înspăimântate. Spaima, comisare, spaima este cheia întregii 
probleme, şi nici dumneavoastră, nici eu n-am reuşit încă să 
înţelegem ce anume a provocat groaza care şi-a lăsat urma pe 
fiecare dintre cele patru chipuri. 

Méliès protestă: 

— Se-nţelege că şi eu m-am întrebat serios ce e cu frica 
asta, şi chiar m-am gândit la toate lucrurile care îi înspăimântă 
pe oameni! 

Ea mai suflă un norişor de fum. 

— Dumneavoastră de ce anume vă e teamă, comisare? 


Fu luat prin surprindere, dat fiind că se pregătea să îi pună 
aceeaşi întrebare. 

— Păi... hm, eu... 

— Trebuie să existe ceva de care vă temeti mai mult decât 
de orice, nu? 

— Sunt de acord să vă mărturisesc ce anume este, cu 
condiţia să-mi spuneţi şi dumneavoastră la fel de sincer acelaşi 
lucru. 

Ea îl privi în ochi şi ripostă: 

— De acord. 

Méliès şovăi câteva clipe, apoi se bâlbâi: 

— Mă... mă tem de... mă tem de lupi. 

— De lupi? 

Izbucni în râs; repetând întruna cuvintele "de lupi". Se ridică 
şi îi mai turnă nişte mied. 

— Eu am spus adevărul, acum e rândul dumneavoastră. 

Laetitia se ridică şi se uită pe fereastră. Părea că întrezăreşte 
în depărtare ceva interesant. 

— Hm... mie mi-e teamă... mi-e teamă de dumneavoastră. 

— Nu vă mai bateţi joc, mi-aţi promis să fiţi sinceră. 

Ea se întoarse şi suflă un nou colac de fum. Prin fumul verde- 
albăstrui, ochii de culoare mov îi străluceau ca nişte stele. 

— Dar sunt cât se poate de sinceră. Mi-e teamă de 
dumneavoastră şi prin dumneavoastră de toată omenirea. Mă 
tem de bărbaţi, de femei, de bătrâni, de bătrâne, de sugari, de 
copii. Ne comportăm cu toţii pretutindeni ca nişte sălbatici. 
Găsesc că suntem hidoşi, fizic vorbind. Nici unul din noi nu 
egalează frumuseţea unui calmar sau a unei muşte... 

— Chiar aşa! 

Atitudinea tinerei femei se schimbase complet. Privirea ei, 
de obicei atât de stăpânită, părea acum tulburată de o 
slăbiciune secretă; în ochi i se citea nebunia. Părea posedată de 
un duh rău care o făcea să se lase cuprinsă cu suavitate de 
demenţă. Barajele se rupeau unul câte unul. Cenzura dispăruse 
cu totul: părea să fi uitat cu desăvârşire că. discuta cu un 
comisar de poliţie pe care abia îl cunoştea. 

— Găsesc că suntem pretenţioşi, aroganţi, mărginiţi, mândri 
de-a fi oameni. Mă tem de ţărani, de preoţi şi de soldaţi, mă tem 
de medici şi de bolnavi, mă tem de cei care îmi vor răul şi de cei 
care îmi vor binele. Distrugem tot ce atingem şi murdărim tot ce 


nu putem distruge. Nimic nu scapă capacităţii noastre 
nemăsurate de a pângări. Sunt sigură că dacă marţienii nu 
debarcă pe Pământ, e pentru că le este frică de noi; sunt timizi 
şi se tem să nu ne comportăm cu ei la fel cum facem cu 
animalele din jur, ca şi cu noi înşine. Nu mă simt deloc mândră 
că sunt o fiinţă omenească. Mi-e teamă, mi-e foarte teamă de 
semenii mei. 

— Chiar credeţi tot ce spuneţi? 

Ea dădu din umeri. 

— Comparaţi numărul oamenilor ucişi de lupi cu al celor ucişi 
de oameni: nu credeţi că teama mea este, cum să spun, mai 
justificată decât a dumneavoastră? 

— Vă e teamă de oameni? Dar sunteţi o fiinţă omenească! 

— Ştiu asta foarte bine şi, de altfel, uneori mă tem... de mine 
însămi. 

Méliès îi contempla stupefiat trăsăturile marcate dintr-o dată 
de ură. Brusc însă, ea se destinse: 

— O, hai s-o lăsăm baltă! Ne plac amândurora enigmele. 
Avem noroc, fiindcă e tocmai ora emisiunii noastre naţionale de 
enigme. Vă ofer tot ce poate fi mai ospitalier în epoca noastră -o 
parte din televizorul meu. 

— Mulţumesc, spuse el. 

Manevrând telecomanda, ea începu să caute "Capcana de 
gândire". 


57. ENCICLOPEDIE 


RAPORT DE FORŢE: Asupra şobolanilor a fost efectuată 
următoarea experienţă: pentru a le studia aptitudinile de înot, 
un cercetător de la laboratorul de biologie comportamentală de 
la facultatea din Nancy, Didier Desor, a pus şase şobolani într-o 
cuşcă a cărei singură ieşire dădea spre o piscină pe care erau 
nevoiţi să o traverseze ca să ajungă la un vas plin cu mâncare. 
S-a putut constata destul de repede că cei şase şobolani nu se 
duceau să-şi caute mâncarea înotând de comun acord. Au 
apărut roluri care au fost repartizate în felul următor: doi 
înotători exploataţi, doi ne-înotători exploatatori, un înotător 
autonom şi un ne-înotător pe post de ţap ispăşitor. Cei doi 


şobolani exploataţi se duceau să aducă mâncarea înotând pe 
sub apă. Când se întorceau în cuşcă, cei doi exploatatori îi 
loveau şi îi vârau cu capul sub apă până când dădeau drumul 
prăzii. Abia după ce exploatatorii se săturau puteau cei doi 
exploataţi supuşi să-şi permită să mănânce la rândul lor. 
Exploatatorii nu înotau niciodată, mulţumindu-se să-i bată pe 
înotători pentru a fi hrăniţi de către aceştia. Înotătorul autonom 
era un individ robust, care putea astfel să nu cedeze în faţa 
exploatatorilor. Ţapul ispăşitor, în fine, era incapabil şi să înoate, 
şi să-i sperie pe înotători, astfel încât culegea firimiturile căzute 
în timpul luptelor. Aceeaşi structură — doi exploataţi, doi 
exploatatori, un autonom şi un ţap ispăşitor — s-a repetat în 
toate cele douăzeci de cuşti în care experienţa a fost reînnoită. 

Pentru a înţelege mai bine mecanismul respectiv de ierar- 
hizare, au fost puşi laolaltă şase exploatatori. Aceştia s-au bătut 
toată noaptea. Dimineaţa, doi dintre ei erau de corvoadă, unul 
înota singur, iar un altul suporta totul. S-a procedat la fel şi cu 
şobolanii cu comportament de exploataţi supuşi. In dimineaţa 
următoare, doi dintre ei făceau pe stăpânii. 

Dar elementul care dă cel mai mult de gândit este ceea ce s- 
a constatat atunci când craniile şobolanilor au fost deschise 
pentru a li se studia creierul: s-a putut vedea că cei mai stresaţi 
erau exploatatorii. Nu încape îndoială că ei se temuseră ca nu 
cumva, la un moment dat, să nu mai fie ascultați de către cei 
exploataţi. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II 


58. LA LOC USCAT 


Apa le atinge spinările. 103 683 şi însoţitoarele sale sapă 
frenetic în tavan. Trupurile tuturor sunt acoperite de stropi când 
— minune! — răzbat în sfârşit într-o încăpere uscată. 

Sunt salvate. 

Cu gesturi rapide, furnicile astupă la loc orificiul. Zidul de 
nisip va rezista oare? Da, torentul îl ocoleşte şi se revarsă în 
coridoarele mai fragile. Înghesuite una într-alta în sala îngustă, 


furnicile încep să se simtă mai bine. 

Rebelele fac numărătoarea: n-au supravieţuit decât vreo 
cincizeci. O mână de deiste continuă şi acum să mormăie printre 
dinţi: 

Nu le-am hrănit îndeajuns pe Degete. De aceea au făcut să 
se crape cerul. 

În cosmogonia myrmicină, într-adevăr, planeta Pământ este 
cubică şi deasupra ei se află un plafon de nori pe care se sprijină 
"oceanul superior". De fiecare dată când greutatea oceanului 
superior ajunge să fie prea mare, plafonul plesneşte şi crapă, 
lăsând să curgă Ceea ce se numeşte ploaie. 

Deistele susţin, în ce le priveşte, că aceste crăpături din 
plafonul de nori se datorează loviturilor date de către Degete cu 
ghearele. Oricum ar fi, în aşteptarea unor vremuri mai bune, 
toate încearcă să se ajute între ele cum pot mai bine. Unele, 
gură la gură, fac trofolaxii; altele se fricţionează pentru a-şi 
păstra rezervele de căldură. 

103 683 pipăie peretele şi simte Oraşul palpitând încă sub 
asaltul acvatic. 

Bel-o-kan a încremenit, doborât cu totul de duşmanul 
polimorf care îşi aruncă labele-i transparente până şi în cel mai 
neînsemnat interstiţiu. Ruşine să-i fie ploii; este mai flexibilă, 
mai adaptabilă şi mai smerită decât furnicile. Luptătoare masive 
străpung cu lovituri de mandibulă-sabie picăturile care alunecă 
înspre ele. Să omori una înseamnă să înfrunţi alte patru. Când 
dai o lovitură de labă în ploaie, ploaia ţi-o prinde şi ţi-o încleiază. 
Când tragi în ea cu acid, ploaia devine corozivă. Când îi dai un 
brânci, ea te primeşte şi te prinde, fără să îţi mai dea drumul. 

Victimele aversei sunt fără număr. 

Toţi porii Oraşului sunt larg căscaţi. 

Bel-o-kan-ul se îneacă. 


59. TELEVIZIUNE 


Chipul tulburat al doamnei Ramirez se ivi pe ecran. De când 
bâjbâia în noua ei enigmă, reprezentată de şirul acela de cifre, 
audiența emisiunii se dublase. Era oare vorba de plăcerea 
sadică de a vedea pe cineva până atunci infailibil, cuprins de 


îndoială? Sau se datora faptului că publicul, identificându-se mai 
degrabă cu cei ce pierd, îi preferă pe aceştia şi nu pe 
câştigători? 

Cu buna lui dispoziţie dintotdeauna, prezentatorul întreba: 

— Aşadar, doamnă Ramirez, aţi găsit soluţia corectă? 

— Nu. Tot n-am găsit-o. 

— Ei haideţi, doamnă Ramirez, concentraţi-vă! La ce vă duce 
cu gândul şirul nostru de cifre? 

Camera de luat vederi se aţinti mai întâi asupra tabelei, apoi 
asupra doamnei Ramirez, care explica îngândurată: 

— Cu cât mă uit mai mult la înşiruirea aceasta, cu atât sunt 
mai tulburată. E greu, foarte greu. Mi s-a părut, totuşi, că am 
identificat câteva ritmuri... Cifra "unu", de exemplu, e mereu 
pusă la sfârşit... iar grupele de "doi", la mijloc... 

Se apropie de tablă şi începu să comenteze în stilul unei 
profesoare: 

— S-ar putea să fie vorba de o progresie exponențială, dar 
de fapt nu e. Am crezut că există o ordine între cifrele "unu" şi 
"doi", dar iată că la un moment dat apare şi se răspândeşte 
acest "trei". M-am gândit atunci că poate nu există nici un fel de 
ordine. Avem de-a face cu o lume haotică, în care cifrele sunt 
dispuse aleatoriu. Şi, totuşi, instinctul meu de femeie îmi 
şopteşte că nu e deloc aşa, că n-au fost puse la întâmplare. 

— Deci, la ce anume vă face să vă gândiţi tabelul acesta, 
doamnă Ramirez? 

Faţa doamnei Ramirez se lumină. 

— O să râdeţi dacă vă spun. 

Sala izbucni în aplauze. 

— Lăsaţi-o pe doamna Ramirez să reflecteze, interveni - 
prezentatorul. Se gândeşte la ceva. La ce anume, doamnă 
Ramirez? 

— La naşterea Universului, spuse ea, cu fruntea încreţită. Mă 
gândesc la naşterea Universului. Cifra "unu" ar fi scânteia divină 
care se dilată şi apoi se divizează. Se poate oare ca 
dumneavoastră să-mi fi propus ca enigmă ecuaţia matematică 
ce guvernează Universul? Ceea ce Einstein a căutat în zadar 
întreaga lui viaţă? Graal-ul tuturor fizicienilor de pe lume? 

De data aceasta, prezentatorul adoptă o expresie 
enigmatică, în deplină conformitate cu tema emisiunii sale. 

— Cine ştie, doamnă Ramirez! "Capcană de... 


— ... gândire!", strigă publicul la unison. 

— ... de gândire", într-adevăr, care nu cunoaşte limite. Deci, 
doamnă Ramirez, răspuns sau joker? 

— Joker. Am nevoie de un supliment de informaţie. 

— Tabelul, vă rog! ceru prezentatorul. 

Notă cifrele stivuite una sub cealaltă: 


1 
11 
21 
1211 
111221 
312211 
13112221 


Apoi, tot fără să-şi consulte hârtia din mână, adăugă: 
1113213211 


— Reamintesc frazele-cheie. Prima era: "Cu cât eşti mai 
inteligent, cu atât ai mai puţine şanse de-a reuşi. " A doua era: 
"Trebuie să uiţi tot ce ştii." Ofer încă una perspicacităţii 
dumneavoastră: "Ca şi Universul, enigma aceasta îşi are sursa 
în simplitatea cea mai desăvârşită." 

Aplauze. 

— Pot să vă dau un sfat, doamnă Ramirez? întrebă prezen- 
tatorul, din nou vesel. 

— Vă rog, spuse candidata. 

— Cred, doamnă Ramirez, că nu sunteţi îndeajuns de simplă, 
suficient de proastă, într-un cuvânt că nu aveţi mintea destul de 
goală. Inteligența vă pune piedici. Faceţi un marşarier general şi 
redescoperiţi-o pe fetiţa naivă care mai există încă în 
dumneavoastră. lar în ce le priveşte pe dragele mele telespec- 
tatoare şi dragii mei telespectatori, vă spun doar: pe mâine, 
dacă doriţi! 

Laetitia Wells închise televizorul. 

— Povestea asta devine tot mai amuzantă, spuse ea. 

— Aţi găsit soluţia enigmei? 

— Nu, dar dumneavoastră? 

— Nici eu. Probabil că suntem prea inteligenţi, după părerea 


mea. Prezentatorul are dreptate. 

Venise timpul ca Méliès să plece. Îşi strecură fiolele în 
buzunarele-i încăpătoare. 

Din pragul uşii, mai întrebă: 

— De ce nu vreţi să ne ajutăm, în loc să ne ostenim fiecare 
pe cont propriu? 

— Fiindcă sunt obişnuită să lucrez singură şi pentru că poliţia 
nu face niciodată casa bună cu presa. 

— Şi nu există excepţii? 

Ea îşi scutură părul scurt, de culoarea abanosului. 

— Nu există excepţii. Daţi-i drumul, comisare, şi fie ca cel 
mai bun să câştige! 

— Dacă aşa doriţi, fie ca cel mai bun să câştige! 

Şi se făcu nevăzut pe scări. 


60. PLECAREA ÎN CRUCIADĂ 


Ploaia, epuizată, bate în retragere, dând înapoi pe toate 
fronturile. Are şi ea, la rândul ei, un duşman, pe nume Soarele. 
Străvechiul aliat al civilizaţiei myrmicine s-a lăsat aşteptat, dar a 
sosit, totuşi, la timp, lipind la loc rănile căscate ale cerului. 
Oceanul superior a încetat să se reverse peste lume. 

Belokanienele scăpate din dezastru ies afară ca să se usuce 
şi să se încălzească. O ploaie este ca o hibernare în care frigul e 
înlocuit cu umezeala. E mult mai rău, de fapt. Frigul adoarme, în 
timp ce umezeala ucide! 

Afară, astrul învingător e ridicat în slăvi. Unele furnici 
intonează vechiul imn de glorie: 

Soare, intră în carcasele noastre goale, 

Dezmorţeşte-ne muşchii îndureraţi 

Şi uneşte-ne gândurile dezbinate. 

Cântecul acesta parfumat se răspândeşte în tot Oraşul. Bel- 
o-kan a fost, totuşi, serios lovit. De pe rămăşiţele domului ciuruit 
de grindină se preling şuviţe de apă limpede, cu cocoloaşe 
negre: cadavrele celor înecate. 

Veştile care sosesc din celelalte oraşe nu sunt nici ele mai 
bune. A fost, aşadar, de ajuns o aversă pentru ca mândra 
Federație a furnicilor roşcate din pădure să fie aproape distrusă? 


E oare posibil ca o ploaie, şi nimic mai mult, să vină de hac unui 
întreg imperiu? 

Ruinele domului dezgolesc un solariu în care coconii nu mai 
sunt decât nişte granule ude zăcând într-o zeamă noroioasă. ŞI 
câte doici nu şi-au găsit moartea vrând să adăpostească ouăle 
între labele lor! Unele au izbutit să le salveze, ţinându-le dea- 
supra capului, cu labele întinse. 

Puținele furnici-portar supraviețuitoare se desprind din 
pragul ieşirilor Oraşului interzis, în care se încrustaseră şi 
contempla îngrozite amploarea catastrofei. Chli-pou-ni însăşi 
este stupefiată. 

Cum să construieşti ceva durabil în asemenea condiţii? La ce 
serveşte inteligenţa, dacă puţină apă poate aduce lumea înapoi, 
la primele zile ale civilizaţiei furnicilor? 

103 683 şi rebelele îşi părăsesc şi ele adăpostul. Furnica 
soldat porneşte de îndată in căutarea reginei. 

După cele întâmplate, va trebui să renunţăm la cruciada 
noastră împotriva Degetelor. 

Chli-pou-ni se opreşte, cântărind în minte feromonul. Apoi, 
mişcându-şi calmă antenele, răspunde că nu; cruciada se află 
printre proiectele majore, pe care nimic nu le mai poate repune 
în discuţie, şi adaugă că trupele sale de elită, cantonate în 
interiorul trunchiului Oraşului interzis, sunt neatinse şi că un 
număr de scarabei-rinocer a fost ţinut de asemenea în rezervă. 

Trebuie să omorâm Degetele şi o vom face. 

A apărut, totuşi, o schimbare importantă: în loc de optzeci de 
mii de soldaţi, 103 683 nu va mai dispune decât de... trei mii. E 
un efectiv redus, desigur, dar cât se poate de experimentat şi 
călit. La fel, în loc de cele patru escadrile de coleoptere zbu- 
rătoare prevăzute iniţial nu va mai fi decât una, compusă din 
trei unităţi, ceea ce e oricum mai mult decât nimic. 

103 683 e de acord şi îşi aduce antenele pe spate în semn 
de asentiment, fără a fi mai puţin pesimistă în privinţa sorții ce 
pândeşte debila expediţie. 

Acestea fiind zise, Chli-pou-ni se retrage şi îşi continuă 
inspecția. Câteva baraje au rezistat, permiţând astfel salvarea 
unor cartiere întregi. Pierderile sunt însă enorme, îndeosebi în 
rândul ouălor şi al nimfelor generaţiei următoare, care au fost 
aproape decimate. Chli-pou-ni hotărăşte să-şi mărească ritmul 
de pontă pentru a-şi repopula cât mai repede Oraşul; ea dispune 


încă de milioane de spermatozoizi proaspeţi în spermoteca ei. 

Şi, dacă e nevoie să producă şi să nască, atunci va produce 
şi va naşte. 

În tot Bel-o-kan-ul, furnicile, repară, hrănesc, acordă îngrijiri, 
măsoară stricăciunile, caută soluţii. 

Furnicile nu se dau bătute cu una cu două. 


61. SUC DE STANCĂ 


Profesorul Maximilien MacHarious examina conţinutul 
eprubetei în camera sa din hotelul Bellevue. Substanţa pe care 
i-o înmânase Caroline Nogard se transformase într-un lichid 
negru, asemănător cu petrolul. 

Se auzi soneria. Vizitatorii erau cei aşteptaţi, un cuplu de 
savanţi etiopieni, Gilles şi Suzanne Odergin. 

— Totul e-n regulă? întrebă de-a dreptul bărbatul. 

— Totul merge conform programului stabilit, răspunse calm 
profesorul MacHarious. 

— Sunteţi sigur? Fraţii Salta nu mai răspund la telefon. 

— Eh, or fi plecat şi ei în vacanţă. 

— Nici Caroline Nogard nu mai răspunde. 

— După ce a lucrat atâta, e normal să-şi fi dorit puţină 
odihnă. 

— Puţină odihnă? făcu ironic Suzanne Odergin. 

Deschise poşeta şi scoase din ea câteva tăieturi din ziare, 
care relatau despre moartea fraţilor Salta şi a Carolinei Nogard. 

— Nu citiţi niciodată ziarele, profesore MacHarious? Cazurile 
acestea sunt deja considerate drept "thrillerul verii"! Şi 
dumneavoastră susţineţi că totul merge conform programului 
stabilit? 

Profesorul cu păr roşcat nu păru deloc tulburat de ştiri. 

— Ce vreţi? Nu poţi face omletă fără să spargi ouăle. 

Etiopienii erau evident îngrijoraţi. 

— Să sperăm că "omleta" va fi gata înainte ca ouăle să se fi 
stricat! 

MacHarious zâmbi şi le arătă eprubetă de pe masa de 
laborator. 

— lată "omleta" noastră. 


Admirară cu toţii fluidul negru, cu reflexe albăstrui plăcute la 
vedere. Profesorul Odergin îşi puse, cu nenumărate precauţii, 
preţiosul flacon într-un buzunar interior al hainei. 

— Nu ştiu ce se întâmplă, domnule MacHarious, dar fiţi, 
totuşi, prudent. 

— Nu vă faceţi griji. Am doi ogari care mă apără. 

— Ogari! exclamă femeia. Nici măcar n-au lătrat când am 
venit. Aşa cerberi mai zic şi eu! 

— Fiindcă în seara asta nu sunt aici.. Veterinarul a vrut să îi 
ţină la el pentru nişte analize. Mâine însă paznicii mei credincioşi 
vor fi din nou aici ca să vegheze asupra mea. 

Etiopienii plecară. Profesorul MacHarious, istovit, se culcă. 


62. REBELELE 


Rebelele supraviețuitoare s-au strâns sub o floare de frag, la 
periferia Bel-o-kan-ului. Parfumul ei cu savoare de fruct asigura 
bruierea conversaţiilor în caz că o antenă nepoftită s-ar fi 
nimerit pe acolo. 103 683, care este şi ea de faţă, le întreabă ce 
au de gând să facă acum, împuţinate cum sunt. 

Cea mai vârstnică dintre ele, o non-deistă, răspunde: 

Suntem puţine, dar nu vrem să le lăsăm pe Degete să 
moară. O să ne străduim şi mai mult ca până acum să le hrănim. 

Antenele se înalţă rând pe rând pentru a-şi exprima 
asentimentul. Potopul nu le-a slăbit deloc dârzenia. 

O deistă se întoarce spre 103 683 şi arată spre gogoaşa 
fluturelui. 

Tu una trebuie să pleci. Pentru asta. Du-te la capătul lumii cu 
cruciada. Trebuie s-o faci pentru misiunea Mercur. 

Incearcă să aduci o pereche de Degete, îi cere o alta. Osă le 
îngrijim ca să vedem dacă se pot reproduce în captivitate. 

24, care este mezina grupului, cere să plece cu 103 683: 
vrea să vadă Degetele, să le adulmece, să le atingă. Doctorul 
Livingstone nu-i ajunge. El nu e decât un translator. 24 îşi 
doreşte un contact direct cu zeii, chiar dacă va fi nevoită astfel 
să asiste la distrugerea lor. Furnica insistă, susţinând că îi poate 
fi de folos lui 103 683, de exemplu ca să ţină coconul fluturelui 
în timpul luptelor. 


Rebelele par uimite de intenţia ei. 

Dar de ce, ce are furnica aceasta? întreabă 103 683. 

Tânăra asexuată nu le dă răgaz să răspundă şi cere din nou 
să o însoţească pe luptătoare în noua ei odisee. 

103 683 primeşte oferta fără alte întrebări. Se simte 
îndreptăţită s-o facă, pentru că afinităţile mirositoare o infor- 
mează că în realitate nu este nimic rău cu această furnică 24. 
Va avea ea ocazia să descopere, pe parcursul călătoriei, "tara" 
care le face pe camaradele ei să o ia peste picior. 

lată însă că o a doua rebelă cere la rândul ei să facă parte 
din expediţie: este vorba de sora mai mare a lui 24, 23. 

103 683 o adulmecă şi aprobă din nou. Aceste două volun- 
tare vor fi nişte aliaţi bine veniţi. 

Cruciada va pleca în dimineaţa următoare, la răsăritul 
soarelui. Cele două surori vor aştepta aici ca să i se alăture. 


63. VIAŢA ŞI MOARTEA LUI MacHARIOUS 


Profesorul Maximilien MacHarious era sigur ca auzise un 
zgomot undeva în capătul patului. Ceva îl smulsese din somn, 
iar acum stătea nemişcat, cu nervii încordaţi. In cele din urmă, 
aprinse lampa de pe noptieră şi hotărî să se scoale. Nu mai era 
nici o îndoială: cuvertura era scuturată de nişte trepidaţii abia 
perceptibile. 

Un om de ştiinţă de valoarea lui nu avea, totuşi, voie să se 
lase intimidat. In patru labe, cu capul înainte, se vâri sub 
aşternut. Când descoperi ce anume provocase mişcările acelea, 
mai întâi zâmbi, pe jumătate amuzat, pe jumătate intrigat. Când 
însă ceea ce văzuse se năpusti la el, nu mai avu nici măcar 
vremea să-şi acopere faţa ca să şi-o apere, blocat cum era sub 
aşternut, ca într-o cavernă cu pereţi din textile. 

Dacă în clipa aceea s-ar fi aflat cineva de faţă, ar fi putut 
vedea cum partea de sus a patului se agită ca în timpul unei 
nopţi de dragoste. 

Dar nu era o noapte de dragoste. Era o noapte de moarte. 


64. ENCICLOPEDIE 


MUTAŢIE: Când chinezii au anexat Tibetul, ei au adus familii 
de chinezi, pe care le-au pus să se stabilească acolo, vrând să 
dovedească cu orice preţ că ţinutul era locuit şi de ei. In Tibet 
însă presiunea atmosferică este greu de suportat, provocând 
amețeli şi edemuri celor neobişnuiţi cu ea. Şi, prin nu se ştie ce 
mister fiziologic, femeile chineze s-au dovedit incapabile să 
nască aici, în vreme ce femeile tibetane din satele aflate la cele 
mai mari înălţimi năşteau fără probleme. Totul se petrecea ca şi 
cum pământul tibetan îi respingea pe invadatori, al căror 
organism era impropriu pentru condiţiile de viaţă respective. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II 


65. MARŞUL CEL LUNG 


Dis-de-dimineaţă, furnicile-soldat încep să se strângă în jurul 
a ceea ce fusese poarta numărul 2 şi care acum nu mai era 
decât o grămăjoară de rămurele umede şi dislocate. 

Cele cărora le e frig fac exerciţii de întindere a labelor, prin 
care şi le dezmorţesc şi se încălzesc. Altele îşi ascut mandibulele 
sau mimează fente şi figuri de luptă. 

Soarele se înalţă în sfârşit, făcând să scânteieze cuirasele 
armatei ale cărei rânduri se îngroaşă neîncetat. Exaltarea creşte 
întruna. Toate furnicile ştiu că trăiesc un moment deosebit. 

103 683 îşi face apariţia. Multe dintre furnici o recunosc şi o 
salută. Luptătoarea este însoţită de cele două surori rebele, 
fiecare de câte o parte. 24 duce coconul fluturelui, în care se 
distinge neclar o formă întunecată. 

Ce e în coconul ăsta? întreabă o furnică-soldat. 

Hrană, nimic altceva decât hrană, răspunde 24. 

Scarabeii-rinocer sosesc şi ei. Cu toate că nu sunt decât 
treizeci la număr, provoacă senzaţie! Toţi se înghesuie să-i 
admire mai îndeaproape. Furnicile ar vrea să-i vadă decolând, 
dar ei precizează că nu-şi vor lua zborul decât atunci când va fi 
nevoie. Pentru moment, vor merge pe jos, ca toată lumea. 


Furnicile se numără, se încurajează, se congratulează, se 
hrănesc. Se distribuie mierat şi bucăţi din labele păduchilor-de- 
frunză înecaţi şi scoşi de sub dărâmături. La furnici, nimic nu se 
pierde; se mănâncă, de asemenea, ouăle şi nimfele moarte. 
Umflate de apă ca nişte bureţi, bucăţile de carne trec din mână 
în mână, sunt uscate şi apoi devorate cu lăcomie. 

De îndată ce rasolul acesta rece a fost înghiţit, un semnal 
țâşnit nu se ştie de unde ordonă alinierea în formaţie de marş. 
Inainte, în cruciada împotriva Degetelor! 

Armata porneşte. 

Furnicile se pun în mişcare într-un şir prelung. Bel-o-kan îşi 
aruncă braţul înarmat înspre Orient. Soarele răspândeşte o 
căldură plăcută. Soldaţii intonează străvechiul imn mirositor: 

Soare, pătrunde în carcasele noastre goale, 

Dezmorţeşte-ne muşchii îndureraţi 

Şi uneşte-ne gândurile dezbinate. 

Una după alta, furnicile reiau cântecul în cor. 

Suntem toate pulberi de soare. 

Fie ca stropii de lumină să ne pătrundă în suflet 

La fel cum sufletele noastre vor ajunge cândva şi ele nişte 
stropi de lumină, 

Toate nu suntem decât căldură. 

Suntem toate pulberi de soare. 

Fie ca Pământul să ne conducă paşii! 

Noi îl vom străbate în toate direcţiile până ce vom găsi locul 
de unde nu mai este nevoie să pleci. 

Suntem toate pulberi de soare. 

Furnicile mercenare ponerine nu cunosc feromonii vorbirii, 
astfel încât acompaniază cântecul scârţâind. Pentru a scoate 
sunete, ele îşi deplasează vârful chitinos al toracelui peste 
banda striată situată în partea cea mai de jos a inelelor 
abdominale, producând în felul acesta un ţârâit aidoma celui 
scos de greieri, dar mai aspru şi mai puţin răsunător. 

Cântecul de război o dată terminat, furnicile înaintează în 
tăcere. Dacă paşii le sunt alandala, ritmul muşchiului cardiac 
este acelaşi pentru toate. 

Fiecare se gândeşte la Degete şi la legendele teribile auzite 
despre aceşti monştri. Dar astfel, unite în haită, se simt atotpu- 
ternice şi înaintează cu însufleţire şi voioşie. Până şi vântul care 
a început să bată pare să se fi hotărât să vină în ajutorul 


cruciadei împingându-le din urmă. 

In fruntea cortegiului, 103 683 adulmecă ierburile şi rămu- 
rişul care îi trec pe deasupra antenelor. 

Mirosul e aici pretutindeni, la fel ca şi micile vietăţi care fug 
înfricoşate, florile multicolore care ademenesc cu parfumul lor 
îmbătător, trunchiurile întunecate care ascund cu siguranţă 
comandouri ostile, ferigile de câmp pline de cosaşi... 

Da, totul e acolo, neschimbat. Exact la fel ca prima dată. 
Totul e acolo, impregnat de mireasma aceasta unică: mirosul 
marii aventuri care începe din nou! 


66. ENCICLOPEDIE 


LEGEA LUI PARKINSON: Legea lui Parkinson (care nu are nici 
o legătură cu boala cu acelaşi nume) susţine că, cu câto 
întreprindere se dezvoltă mai mult, cu atât ea angajează mai 
mulţi oameni mediocri, dar care au cu toate acestea salarii 
exagerat de mari. De ce? Pur şi simplu deoarece cadrele aflate 
deja acolo se tem de sosirea unor concurenţi puternici, iar cea 
mai bună metodă de-a nu-şi crea rivali periculoşi constă în 
angajarea unor incompetenti. lar cea mai bună metodă de 
suprimare a oricărei veleităţi de-a provoca tulburări este aceea 
de-a le da salarii excesiv de mari. In acest fel, casta diriguitoare 
îşi asigură o linişte permanentă. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


67. 0 NOUA CRIMA 


— Profesorul Maximilien MacHarious era o somitate a 
Universităţii de chimie din Arkansas. Se afla în vizită în Franţa şi 
trăsese la hotelul acesta de o săptămână, rosti inspectorul 
Cahuzacqg, răsfoind un dosar. 

Jacques Méliès măsura camera în lung şi în lat, luând notițe. 
Un poliţist lăsat de pază la uşă îşi vâri capul înăuntru: 


— O ziaristă de la Echo du dimanche doreşte să vă vadă, 
domnule comisar. Îi dau drumul? 

— Da. 

Laetitia Wells îşi făcu apariţia, superbă ca întotdeauna într- 
unul din taioarele ei de mătase neagră. 

— Bună ziua, comisare. 

— Bună ziua, domnişoară Wells! Ce vânt bun vă aduce? 
Înţelesesem că fiecare urmează să lucreze separat, până când 
cel mai bun câştigă. 

— Asta nu înseamnă că nu ne putem întâlni la locul enigmei. 
În definitiv, când ne uităm la "Capcană de gândire", analizăm 
fiecare în felul lui aceeaşi problemă... Aţi făcut expertiza fiolelor 
de la CCG? 

— Da. După câte spune laboratorul, ar putea fi vorba de o 
otravă. Sunt o groază de şmecherii cărora le-am uitat denu- 
mirile, una mai toxică decât cealaltă, din care poţi obţine tot 
soiul de insecticide. 

— Ei bine, comisare, acum ştiţi tot atât cât ştiu şi eu. Şi 
autopsia Carolinei Nogard ce a arătat? 

— Stop cardiac. Hemoragii interne multiple. Aceeaşi chestie. 

— Hmmm... Şi cel de aici? Ce grozăvie! 

Savantul roşcat era întins pe burtă, cu faţa întoarsă spre cei 
aflaţi în camera ca pentru a-i lua de martori, arătând stupefiat şi 
terorizat de cele întâmplate. Ochii erau ieşiţi din orbite, gura 
vomase nişte mucozităţi dezgustătoare care-i mânjeau barba 
stufoasă, urechile continuau să sângereze... lar peste frunte îi 
atârna o meşă ciudată, albă, despre care trebuia verificat dacă 
exista dinaintea morţii. Méliès mai notă că mâinile îi erau 
crispate pe abdomen. 

— Ştiţi cine e? 

— Noua noastră victimă este, sau mai degrabă a fost, 
profesorul Maximilien MacHarious, specialist internaţional în 
insecticide. 

— Ei, da, în insecticide... Cine poate să aibă interesul de-a 
omori nişte străluciți creatori de insecticide? 

Contemplară împreună trupul contorsionat al celebrului 
chimist. 

— Vreo ligă de protecţie a naturii? sugeră Laetitia. 

— Mda, şi de ce nu nişte insecte? rânji comisarul. 

Laetitia îşi scutură bretonul negru. 


— Aşa e, de ce nu? Atâta doar că numai oamenii pot citi 
presa! 

Îi întinse o tăietură din ziar, care anunţa sosirea la Paris a 
profesorului Maximilien MacHarious, în vederea participării la un 
seminar despre problemele ridicate de invaziile de insecte pe 
plan mondial. Se menţiona chiar şi faptul că urma să locuiască 
la hotelul Bellevue. 

Jacques Méliès citi articolul şi i-l înmână lui Cahuzacaq, care îl 
puse în dosar. Apoi se apucă că cerceteze amănunţit camera, 
fără să omită nimic. Îmboldit de prezenţa Laetitiei, polițistul 
ţinea să-şi demonstreze profesionalismul meticulos. Nici acum 
nu găsiră vreo armă, nici urme de efracţie sau amprente pe 
ferestre, nici răni aparente; nu exista nici cel mai mic indiciu, la 
fel ca în cazul fraţilor Salta şi al Carolinei Nogard. 

Şi nici pe aici nu trecuse prima cohortă de muşte. Asasinul 
rămăsese deci la locul crimei cinci minute după decesul 
victimei, ca pentru a supraveghea cadavrul sau pentru a curăța 
odaia de orice urmă compromiţătoare. 

— Aţi găsit ceva? îl întrebă Cahuzacq. 

— Mugştelor le-a fost şi aici teamă să vină. 

Inspectorul păru consternat. Laetitia se interesă: 

— Muştele? Ce au muştele de-a face cu asta? 

Deloc supărat că putea prelua din nou iniţiativa, fie şi parţial, 
comisarul îi debită discursul despre muşte: 

— Ideea de-a folosi muştele pentru a ajuta la soluţionarea 
cazurilor de crimă provine de la un anume profesor Brouarel. In 
1890, un fetus afumat dincolo de orice închipuire ă fost 
descoperit înţepenit în hornul unui şemineu dintr-o casă din 
Paris. În apartamentul respectiv se perindaseră, în intervalul 
ultimelor luni, mai mulţi locatari: cine anume ascunsese acolo 
cadavrul? Brouarel a dezlegat enigma, prelevând din gura 
victimei ouă de muşte, cercetându-le stadiul de dezvoltare şi 
stabilind astfel, cu o aproximaţie de o săptămână, data la care 
fetusul fusese băgat în horn. Vinovaţii au putut fi astfel arestaţi. 

Grimasa de dezgust pe care nu şi-o putu stăpâni frumoasa 
ziaristă îl încurajă pe Méliès să continue pe acelaşi subiect: 

— Eu însumi am reuşit să descopăr odată, cu ajutorul acestei 
metode, că un învăţător, găsit mort în şcoala unde preda, fusese 
în realitate asasinat în pădure şi transportat apoi într-o sală de 
clasă, pentru a lăsa să se presupună că e vorba de răzbunarea 


vreunui elev. Muştele au dovedit-o în felul lor specific: larvele 
recoltate de pe cadavru proveneau neîndoielnic de la nişte 
muşte de pădure. 

Laetitia se gândi că, la o adică, teoria i-ar putea servi într-o 
bună zi ca temă pentru un articol. 

Satisfăcut, Méliès se întoarse lângă pat. Cu ajutorul lupei 
sale luminoase, descoperi într-un târziu o gaură minusculă, 
perfect pătrată, în partea de jos a pantalonului pijamalei de pe 
cadavru. Ziarista, care se apropiase la rândul ei, ezită o clipă, 
apoi spuse: 

— Vedeţi gaura asta mică? Am observat o tăietură identică 
pe haina unuia din fraţii Saltă. Avea exact aceeaşi formă... 

ZZZZZZZZZZZZZ... 

Sunetul atât de caracteristic îi răsună comisarului în urechi, 
făcându-l să-şi înalțe capul. O muscă aflată pe tavan făcu câţiva 
paşi, apoi decolă şi se roti deasupra lor. Un poliţist, enervat de 
zgomot, vru s-o alunge, dar comisarul îl opri; îi urmărea cu 
atenţie traiectoria, vrând să vadă unde avea să coboare. 

— Uitaţi-vă! 

După câteva cercuri care nu făcură decât să consume 
răbdarea poliţiştilor şi ziaristei din cameră, musca binevoi să 
aterizeze pe gâtul cadavrului, după care se strecură sub bărbie 
şi dispăru dedesubtul corpului profesorului MacHarious. 

Intrigat, Jacques Méliès se apropie şi întoarse cadavrul, 
vrând să vadă unde se dusese musca. 

Şi atunci zări inscripţia. 

Cu ultimele sale puteri, profesorul MacHarious îşi înmuiase 
arătătorul în sângele ce i se scurgea din urechi ca să scrie un 
cuvânt pe cearşaful în care era învelită pătura. Apoi se 
prăbuşise peste el, poate ca să-l ferească de ochii asasinului sau 
poate fiindcă murise chiar în clipa aceea... 

Toţi cei de faţă se apropiară ca să citească cele şapte litere. 

Musca era pe cale de-a sorbi cu trompa sângele ce forma 
prima literă: "F". După ce termină cu acest aperitiv, trecu la 
următoarele: "U", "R", "N", "I", "C" şi "I". 


68. SCRISOARE CĂTRE LAETITIA 


Laetitia, draga mea fiică, 

Să nu mă judeci aspru. 

N-am fost în stare să mai rămân cu tine după moartea 
mamei tale, deoarece, de fiecare dată când te priveam, ea era 
cea pe care o vedeam şi de fiecare dată simţeam ceva ca o 
lovitură de cuţit înroşit în ceafă. 

Eu nu fac parte din categoria oamenilor puternici, pe care 
nimic nu-i atinge şi care înfruntă cu dinţii strânşi cele mai 
cumplite încercări. În asemenea momente, eu am mai degrabă 
tendinţa să renunţ la toate şi să mă las în voia sorții ca o frunză 
uscată, dusă de vânt. 

Ştiu că am ales un comportament considerat îndeobşte 
drept cel mai laş cu putinţă: fuga. Dar altfel nimic nu ne-ar mai 
fi putut salva, pe nici unul dintre noi. 

O să creşti, aşadar, singură, o să te educi singură şi va trebui 
să găseşti în tine forţa şi capacităţile de apărare cu ajutorul 
cărora vei putea să înaintezi în viaţă. Nu e nici pe departe cea 
mai rea metodă. În viaţă eşti totdeauna singur, şi cu cât înţelegi 
mai repede acest lucru, cu atât e mai bine. 

Va trebui să-ţi găseşti singură drumul. 

Nimeni din familia mea nu ştie de existenţa ta. Am avut grijă 
să păstrez ascuns lucrul care mi-era cel mai scump. Când vei 
primi scrisoarea aceasta, eu voi fi cu siguranţă mort, deci nu ar 
mai avea nici un rost să mă cauţi. l-am lăsat apartamentul 
nepotului meu Jonathan. Nu te duce să-l vezi, nu încerca să-i 
vorbeşti şi nu revendica nimic. 

Ţie îţi las o cu totul altă moştenire. Cadoul meu ar putea 
părea lipsit de valoare în ochii oamenilor obişnuiţi. Cu toate 
acestea, el este extrem de preţios pentru o minte curioasă şi 
întreprinzătoare. lar în privinţa asta, am toată încrederea în tine. 

Este vorba de planurile unei maşini care permite 
decodificarea limbajului olfactiv al furnicilor. Am botezat-o 
"Piatra de la Rosetta", deoarece ea reprezintă unica posibilitate 
de-a arunca o punte peste două specii care formează două 
civilizaţii, fiecare cu un grad înalt de dezvoltare. 

Într-un cuvânt, maşina aceasta este un traducător. Prin 
intermediul ei, vom putea nu numai să le înţelegem pe furnici, ci 
şi să vorbim cu ele. Să dialogăm cu furnicile! Îţi dai seama ce 
înseamnă asta? 

Abia am început s-o utilizez, dar mi-a şi deschis nişte 


perspective atât de minunate, încât timpul care mi-a mai rămas 
trăit a devenit prea scurt. 

Continuă tu ce am început eu. Preia ştafeta. Mai târziu, o vei 
trece unui alt ales, astfel încât acest dispozitiv să nu fie dat 
uitării niciodată. Să nu acţionezi însă decât cu cea mai mare 
discreţie: e mult prea devreme încă pentru ca oamenii să afle 
despre inteligenţa furnicilor. Nu vorbi despre ea decât cu cei sau 
cele care te vor putea ajuta să progresezi în acest domeniu. 

Poate că în clipa de faţă, nepotul meu Jonathan a ajuns să 
folosească prototipul pe care l-am lăsat în pivniţă: Ca să spun 
drept, mă cam îndoiesc, dar nu are nici o importanţă. 

Cât despre tine, dacă vei simţi că ai vocaţie pentru acest 
domeniu şi că te atrage, cred că el o să-ţi ofere nişte surprize 
dintre cele mai stupefiante. 

Fiica mea dragă, te iubesc. 

Edmond Wells 

P. S. | Ai alăturate planurile pentru "Piatra de la Rosetta”. 

P. S. 2 Tot aici ai şi cel de-al doilea volum din Enciclopedia 
cunoaşterii relative şi absolute. În fundul pivniţei apartamentului 
meu există o copie. Lucrarea aceasta vrea să acopere toate 
sectoarele cunoaşterii, având, bineînţeles, o predilecție pentru 
entomologie. Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute este 
ca un "han spaniol", unde fiecare găseşte ceea ce caută, adică 
doar ceea ce are deja asupra lui. Fiecare lectură capătă un sens 
diferit, deoarece intră în rezonanţă cu viaţa cititorului şi se 
armonizează cu propria sa viziune despre lume. 

Consider-o un îndrumător şi un prieten. 

P. S. 3 Nu ştiu dacă îţi aminteşti, când erai mică ţi-am pus o 
dată o întrebare, care era de fapt o enigmă (deja îţi plăceau 
enigmele!): te-am întrebat cum poţi obţine patru triunghiuri 
echilaterale din şase bețe de chibrit. lţi dădusem o frază care să 
te ajute: "Trebuie să gândim altfel. " Ţi-a luat ceva timp, dar ai 
descoperit până la urmă soluţia: deschiderea spre a treia 
dimensiune. O gândire diferită de cea plană. Ridicarea unei 
piramide în relief. Era un prim pas. Acum am o altă enigmă, care 
ţine de cel de-al doilea pas. Ai putea să formezi, tot din şase 
chibrituri, nu patru, ci şase triunghiuri echilaterale? Fraza care 
te va ajuta să descoperi soluţia poate să ţi se pară, înainte de 
orice, diametral opusă celei precedente. lat-o: "Trebuie să 
gândeşti în acelaşi fel cu celălalt." 


69. DOUĂZECI DE MII DE LEGHE PE PĂMÂNT 


Cruciada înaintează prin pădurea care se schimbă 
necontenit. Pe alocuri, procesul de eroziune a calcarului a scos 
gresia la iveală, aidoma unor dinţi de lapte. Arbuşti, muşchi şi 
jungle de ferigi se succed întruna. 

Dopate de căldura de august torid, furnicile ating într-un 
timp record oraşele orientale ale Federaţiei: Liviu-kan, Zoubi- 
zoubi-kan, Zedi-bei-nakan... Pretutindeni li se oferă coconi plini 
cu mierat, jamboane de lăcustă, capete de greieri împănate cu 
cereale. La Zoubi-zoubi-kan, li se oferă chiar o turmă de o sută 
şaizeci de păduchi-de-frunză, buni de muls în timpul drumului. 

Pe lângă aceasta, se discută despre Degete: toată lumea 
numai despre asta vorbeşte. Cine nu a avut deja accidente cu 
Degetele? Expediţii întregi au fost găsite complet strivite. 

Oraşul Zoubi-zoubi-kan nu a fost, totuşi, niciodată nevoit să 
le înfrunte direct. Zoubizoubikanienele ar fi bucuroase să 
participe la cruciadă, dar sezonul vânătorii de buburuze 
urmează să înceapă în curând şi, de altfel, furnicarul are nevoie 
de toate mandibulele disponibile pentru a-şi apăra şeptelul, care 
este considerabil. 

La Zedi-bei-nakan, etapa următoare — un oraş superb, 
construit între rădăcinile unui fag — locuitoarele se arată mai 
generoase şi aliniază pe loc, curajoase, o legiune de artileriste 
echipate cu noul acid hiperconcentrat de 60%. lar ca supliment 
li se oferă o rezervă de douăzeci de coconi-amforă, plini ochi cu 
acest fel de muniţie. 

Şi aici, Degetele au provocat distrugeri: au gravat cu un ac 
uriaş nişte semne în scoarţa arborelui. Fagul a fost foarte bolnav 
şi a început să secrete o sevă toxică, ce fusese cât pe ce să le 
otrăvească până la una. Zedibeinakanienele au fost obligate să 
se mute până ce scoarţa s-a cicatrizat. 

Dar dacă Degetele sunt nişte entităţi benefice, ale căror acte 
noi nu suntem capabile să le înţelegem? 

Naiva intervenţie a lui 24 este primită cu o stupefacţie 
vecină cu zăpăceala. Cum se poate să faci o asemenea remarcă 
tocmai în cursul unei cruciade îndreptate împotriva Degetelor? 


103 683 se grăbeşte să vină în ajutorul furnicii fără minte, 
explicându-le că la Bel-o-kan, ele nu se feresc să privească 
problema din toate unghiurile, ceea ce constituie un bun 
exerciţiu pentru a nu se lăsa surprinse de nici o nenorocire. 

O belokaniană le învaţă pe zedibeinakaniene ultimul cântec 
evoluţionar compus de Chli-pou-ni cu prilejul cruciadei: 

Alegerea adversarului îţi defineşte valoarea. 

Cel ce se luptă cu o şopârlă devine şopâriă, 

Cel ce se luptă cu o pasăre devine pasăre, 

Cel ce se luptă cu o căpuşă devine căpuşă. 

lar ce-l ce se luptă cu un zeu devine zeu? se întrebă 103 
683. 

In orice caz, cupletul le încântă pe zedibeinakaniene. Multe 
din ele le chestionează pe cruciate asupra tehnologiilor 
evoluţionare puse la punct de regină. Belokanienele nu se lasă 
prea mult rugate să povestească despre felul cum Oraşul a 
reuşit să domesticească coleoptere le-rinocer, care devin pe loc 
nişte vedete. Vorbesc apoi despre canalele de circulaţie internă, 
despre noile arme şi tehnici agricole şi despre modificările 
arhitecturale din Oraşul central. 

Nu ştiam că mişcarea evoluţionară a luat o asemenea 
amploare, emite regina Zedi-bei-nikiuni. 

Bineînţeles că nimeni nu suflă un cuvânt despre ravagiile 
provocate de recenta aversă, nici despre existenţa rebelelor 
pro-Degete chiar în sânul Oraşului. 

Zedibeinakanienele sunt cu adevărat impresionate. Când te 
gândeşti că în urmă cu numai un an, tehnologiile myrmicine cele 
mai înaintate se limitau la creşterea păduchilor-de-frunză, la 
cultivarea ciupercilor şi la fermentarea mieratului! 

Furnicile discută în sfârşit şi despre cruciada propriu-zisă. 
103 683 dă explicaţii, afirmând că armata va traversa fluviul, va 
atinge capătul lumii şi, începând de acolo, va curăța terenul, 
desfăşurându-se cât mai mult posibil, astfel încât să nu lase 
timp nici unui Deget să scape prin fugă. 

Regina Zedi-bei-nikiuni se întreabă dacă cei trei mii de 
soldaţi ai Oraşului central vor fi suficienţi pentru a extermina 
toate Degetele de pe lume. 103 683 recunoaşte că şi ea are 
unele îndoieli în această privinţă, în pofida aportului reprezentat 
de legiunea zburătoare. 

Regina Zedi-bei-nikiuni chibzuieşte, după care consimte să le 


împrumute cruciatelor 6 legiune de cavalerie uşoară. Soldaţii 
care o compun sunt înalţi, cu labe lungi, extrem de rapizi şi cu 
siguranţă apți să vâneze Degetele care vor fugi. 

Apoi, regina trece la alt subiect, vorbind despre năzbâtiile 
comise de locuitorii unei noi aşezări. Un oraş de furnici? Nu, un 
oraş de albine, stupul Askolein, numit uneori Stupul de aur. A 
fost ridicat în imediata lor apropiere, în cel de-al patrulea copac 
din dreapta marelui stejar stufos. De acolo, ele recoltează polen, 
ceea ce e cât se poate de normal. Nu mai este însă normal 
faptul că albinele nu ezită să atace la o adică şi convoaiele de 
furnici, Comportarea aceasta de pirați n-ar fi deloc de mirare în 
cazul viespilor, dar la albine ea pare mai degrabă îngrijorătoare. 

Zedi-bei-nikiuni merge până acolo încât crede că aceste 
albine urmăresc țeluri expansioniste. Aceasta, fiindcă au început 
să hărţuiască convoaiele din ce în ce mai aproape de oraşul- 
mamă. Furnicile au mult de furcă pentru a le respinge. De cele 
mai multe ori, de teamă să nu primească o lovitură de ac 
veninos, ele preferă să-şi abandoneze prada. 

E adevărat că albinele mor după ce înţeapă? întreabă un 
scarabeu-rinocer. 

Toată lumea e surprinsă că un coleopter se adresează într- 
un mod atât de direct unei furnici; dar, ţinând cont de faptul că 
la urma urmei şi el participă la cruciadă, o zedibeinakaniană 
binevoieşte să-i răspundă: 

Nu, nu întotdeauna. Nu mor decât atunci când îşi vâră prea 
adânc acul. 

Incă un mit se prăbuşeşte. 

Furnicile au făcut un schimb de informaţii cât se poate de 
util, dar deja se lasă întunericul. Belokanienele mulţumesc 
oraşului Zedi-bei-nakan pentru întăririle acordate cu atâta 
generozitate. Cele două populaţii procedează la numeroase 
trofolaxii şi îşi spală laolaltă antenele înainte ca frigul să le 
îndemne pe toate la un somn forţat. 


70. ENCICLOPEDIE 


ORDINE: Ordinea generează dezordine, dezordinea gene- 
rează ordine. Teoretic, dacă baţi un ou ca să faci din el omletă, 


nu există decât o probabilitate infimă ca omleta să poată 
recăpăta forma oului din care a provenit. Probabilitatea aceasta 
există însă. Şi cu cât în omletă va exista mai multă dezordine, 
cu atât se multiplică şansele de refacere a ordinii oului iniţial. 

Ordinea nu este prin urmare decât o combinaţie de 
dezordini. Cu cât universul nostru ordonat se extinde, cu atât 
intră mai mult într-o dezordine crescândă. Dezordine care, 
extinzându-se la rândul ei, generează nişte ordini noi, şi oricare 
din ele poate fi identică cu ordinea primară. Drept înaintea 
noastră, în spaţiu şi timp, la capătul universului nostru haotic, se 
află, poate, cine ştie, Big-Bang-ul originar. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


71. CÂNTĂREȚUL LA FLAUT 


Ding, dong! 

Laetitia Wells deschise la repezeală. 

— Bună ziua, comisare. Aţi venit să vă mai uitaţi la televizor? 

— Nu vreau decât să discutăm, ca să-mi pot limpezi ideile. 
Mi-e de-ajuns să mă ascultați, nu vă cer să-mi dezvăluiţi datele 
pe care le aveţi. 

Ea îi dădu drumul înăuntru. 

— Foarte bine, comisare, sunt numai urechi. 

Îi arătă un fotoliu şi se instală în faţa lui, încrucişându-şi 
picioarele lungi. 

El admiră mai întâi faldurile în stil grecesc ale rochiei şi 
incrustaţiile de jad din părul ei fin, apoi începu: 

— Daţi-mi voie să recapitulez. Asasinul este cineva capabil 
să intre şi să acţioneze într-un spaţiu închis, cineva care 
provoacă groaza, care nu lasă nici o urmă şi care pare să nu se 
lege decât de chimiştii specializaţi în insecticide. 

— Şi cineva de care se tem muştele, adăugă Laetitia, servind 
mied în două pahare subţiri cu picior şi fixându-l cu ochii ei mari, 
de culoare mov. 

— Da, continuă el. Dar acest MacHarious ne-a adus un 
element nou: cuvântul "furnici". Ne-am putea deci gândi că 


suntem confruntaţi cu nişte furnici care îi atacă pe fabricanţii de 
insecticide. Ideea e amuzantă, desigur, dar... 

— Dar cam nerealistă. 

— Exact. 

— Furnicile ar fi lăsat urme, spuse ziarista. De exemplu, ar fi 
fost atrase de alimentele care zăceau pe acolo. Nici o furnică nu 
rezistă la ispita unui măr proaspăt; or, pe noptiera lui 
MacHarious se afla unul, neatins. 

— Bun spirit de observaţie. 

— Aşa încât continuăm să avem o crimă într-o cameră 
închisă, fără arme şi fără efracţie. Poate că nu avem destulă 
imaginaţie ca să înţelegem despre ce e vorba. 

— La naiba, nu poţi asasina într-o mie de feluri. Laetitia 
Wells avu un zâmbet misterios. 

— Cine ştie? Romanele polițiste evoluează, aşa că încercaţi 
să vă imaginaţi ce ar scrie o Agatha Christie a anului 5000 sau 
un Conan Doyle al planetei Marte şi sunt sigură că veţi reuşi să 
avansați în ancheta dumneavoastră. 

Jacques Méliès o privi, umplându-şi ochii cu frumuseţea ei. 

Tulburată, Laetitia Wells se ridică şi se duse să-şi caute 
portţigaretul. Aprinse o ţigară, ascunzându-se în spatele unui 
ecran de fum opiaceu. 

— Scriaţi în articolul dumneavoastră că sunt prea sigur de 
mine şi că nu-i ascult îndeajuns pe ceilalţi. Aveaţi dreptate. Dar 
nu e niciodată prea târziu ca să te îndrepţi. Să nu mă luaţi peste 
picior dacă o să vă spun că după întâlnirea cu dumneavoastră 
mi se pare că am şi început să reflectez într-un mod cu totul 
diferit, mai deschis, mai receptiv... Uitaţi-vă, am ajuns să 
suspectez nişte furnici! 

— larăşi furnicile astea! făcu ea, părând exasperată. 

— Staţi puţin. S-ar putea să nu ştim totul despre furnici. Ar 
putea avea complici. Cunoaşteţi povestea cântăreţului la flaut 
din Hamelin? 

— Cred că am uitat-o. 

— Într-o bună zi, începu el; oraşul Hamelin a fost invadat de 
şobolani. Mişunau pretutindeni. Erau atât de mulţi, că nimeni nu 
mai ştia cum să scape de ei. Cu cât erau omorâţi, cu atât 
apăreau 'mai mulţi. Mâncau tot ce găseau şi se înmulţeau 
vertiginos. Locuitorii se gândeau deja să părăsească oraşul, 
lăsându-şi tot avutul acolo. Atunci, un tânăr s-a oferit să salveze 


oraşul în schimbul unei recompense substanţiale. Autorităţile, 
neavând nimic de pierdut, au acceptat fără prea multă vorbă. 
Adolescentul s-a apucat atunci să cânte din flaut. Fermecaţi, 
şobolanii s-au strâns laolaltă şi s-au luat după el. Cântărețul la 
flaut i-a dus spre fluviu, unde s-au înecat cu toţii. Când şi-a cerut 
însă recompensa, autorităţile, scăpate acum de pericol, i-au râs 
în nas. 

— Şi? întrebă Laetitia. 

— Şi? Imaginaţi-vă o situaţie analoagă: un "cântăreţ la flaut", 
capabil să conducă furnicile. Un om care ar vrea să le facă să se 
răzbune pe cei mai mari duşmani ai lor, inventatorii de 
insecticide! 

Reuşise să stârnească interesul tinerei femei, care îl fixă cu 
ochii ei mov larg deschişi: 

— Spuneţi mai departe, îl îndemnă ea. 

Părea dintr-o dată nervoasă şi trase adânc din ţigară. 

Méliès se opri, cuprins de o exaltare neobişnuită. Circuitele 
sale cerebrale păreau să răsune de un semnal asemănător cu 
cel care te anunţă că ai câştigat la jocurile electronice. 

— Cred că am găsit. 

Laetitia Wells îi aruncă o privire ciudată. 

— Ce aţi găsit? 

— Avem de-a face cu un om care a domesticit furnicile! Ele 
pătrund în victimă şi o lovesc din interior cu... mandibulele... de 
unde şi efectul de hemoragie internă, după care ies din nou la 
lumina, de pildă prin urechi. Ceea ce ar explica de ce o parte din 
cadavre sângerau prin urechi. Apoi se regrupează, luându-şi 
răniții cu ele. Ceea ce durează cu totul vreo cinci minute, exact 
cât să le împiedice pe muştele din prima cohortă să se apropie... 
Ce părere aveţi? 

Incă de la începutul explicaţiei, Laetitia Wells nu părea să-i 
împărtăşească deloc entuziasmul. Aprinzându-şi altă ţigară, ea 
admise că s-ar putea să aibă dreptate, dar că, după ştiinţa ei, nu 
exista nici o metodă de-a domestici furnicile astfel încât să le 
poţi cere să intre într-un hotel, să găsească o cameră anume, să 
omoare un om, apoi să se întoarcă în ordine la furnicarul lor. 

— Ba da, trebuie să existe. Şi am de gând să o descopăr. 
Sunt sigur că o s-o descopăr. 

Jacques Méliès îşi lovi palmele. Se simţea cât se poate de 
satisfăcut de sine însuşi. 


— Aţi văzut că nu a fost nevoie să-mi imaginez romanele 
polițiste ale anului 5000! Puţină minte şi ceva bun-simţ ajung, 
declară el. 

Laetitia Wells se încruntă: 

— Bravo, comisare! Aţi nimerit-o, cu siguranţă! 

Méliès plecă, având ca prim obiectiv să verifice, cu ajutorul 
medicului legist, dacă leziunile interne ale victimelor puteau fi 
datorate unor lovituri de mandibulă de furnică. 

Rămasă singură, cu o expresie de preocupare întipărită pe 
faţă, Laetitia Wells scoase cheia care deschidea uşa acoperită 
cu lac negru şi tăie un măr în felii subţiri, pe care le dădu apoi 
celor douăzeci şi cinci de mii de furnici ale terariului ei. 


72. TOŢI SUNTEM FURNICI 


Jonathan Wells găsise în Enciclopedia cunoaşterii relative şi 
absolute un pasaj ce pomenea de existenţa, în urmă cu mii de 
ani, a unor adoratori ai furnicilor, care trăiau pe o insulă din 
Pacific. După Edmond Wells, acei oameni dezvoltaseră nişte 
puteri psihice extraordinare, reducându-şi alimentaţia şi 
practicând meditaţia. 

Comunitatea lor se stinsese din motive necunoscute şi, o 
dată cu ea, pieriseră misterele şi secretele sale. 

După ce discutaseră împreună, cei şaptesprezece locatari ai 
templului subteran hotărâseră să se inspire din această 
experienţă, indiferent dacă era adevărată sau nu. 

Privaţiunea tot mai mare de hrană îi silea să-şi 
economisească energia. Cel mai mic gest îi costa nespus de 
mult. Vorbeau din ce în ce mai puţin dar, paradoxal, se 
înțelegeau din ce în ce mai bine. Un zâmbet, o privire, o mişcare 
din bărbie le era de ajuns pentru a comunica. Capacitatea de a- 
şi concentra atenţia le crescuse considerabil. Când mergeau, îşi 
simțeau fiecare muşchi şi fiecare articulaţie pe care şi-o puneau 
în mişcare. Îşi urmăreau cu mintea ritmul de du-te-vino al 
respirației. 

Mirosul şi auzul căpătaseră acea acuitate atribuită ani- 
malelor şi oamenilor primitivi. Cât despre simţul gustului, postul 
cronic îl exacerbase. Până şi halucinaţiile colective sau 


individuale provocate de subnutriţie căpătaseră un sens anume. 

Când şi-a dat seama pentru întâia dată că citeşte gândurile 
celorlalţi, Lucie Wells a fost îngrozită. Fenomenul i s-a părut 
indecent. Dar, dat fiind că în împrejurarea respectivă 
comunicase cu mintea atât de integră a lui Jason Bragel, lucrul îi 
făcu până la urmă plăcere. 

Hrana se împuţina pe zi ce trecea, iar experienţele psihice 
deveneau tot mai ample, ceea ce nu avea neapărat şi totdeauna 
efecte dintre cele mai bune. Obişnuiţi cu activităţile fizice în aer 
liber, foştii poliţişti şi pompieri erau nevoiţi deseori să-şi reprime 
crizele de furie sau de claustrofobie. 

Descărnaţi, emaciaţi, cu faţa dominată de nişte ochi tot mai 
strălucitori şi mai întunecaţi, deveniseră cu toţii de 
nerecunoscut, până într-atât încât ajunseră să se asemene. 
Păreau că se înrâuresc reciproc. (Doar Nicolas Wells, mai bine 
hrănit datorită vârstei sale fragede, se deosebea încă suficient 
de ceilalţi). 

Evitau statul în picioare, mult prea obositor pentru cei lipsiţi 
de energie fizică, preferând să rămână aşezaţi turceşte şi chiar 
să meargă în patru labe. Puțin câte puţin, o dată cu scurgerea 
zilelor, angoasa din perioada iniţială fusese înlocuită de un fel de 
seninătate. 

Era oare o formă de demenţă? 

Şi apoi, dintr-o dată, într-o bună dimineaţă, imprimanta 
ordinatorului începuse să pârâie, prinzând viaţă. O fracțiune 
rebelă din oraşul roşcat Bel-o-kan dorea să reînnoade contactul 
întrerupt de moartea reginei precedente, utilizând sonda 
"Doctor Livingstone" pentru a dialoga. Voiau să-i ajute pe 
oameni. De fapt, primele ajutoare alimentare au început să le 
parvină chiar din acel moment, prin fisura ce străbătea lespedea 
de granit aflată deasupra lor. 


73. MUTAŢIE 


Datorită ajutorului dat de furnicile rebele pro-Degete, 
Augusta Wells şi camarazii ei ştiau de-acum că aveau să poată 
supravieţui un timp îndelungat. Îşi stabilizaseră alimentaţia la un 
nivel redus, dar regulat şi îşi recăpătaseră chiar, într-o oarecare 


măsură, puterile. 

În ultimă instanţă, lucrurile nu mergeau chiar atât de rău în 
acest infern. La sugestia Luciei Wells, hotărâseră să renunţe la 
numele pe care le purtaseră ca oameni de suprafaţă. Acum, 
când se asemănau cu toţii, nu le mai rămânea decât să-şi 
atribuie nişte numere. Faptul a avut un efect destul de 
însemnat: pierderea numelui însemna renunţarea la povara 
istoriei strămoşilor. Era ca şi cum ar fi fost noi, de parcă s-ar fi 
născut cu toţii încă o dată, împreună. 

A-ţi pierde prenumele înseamnă să renunţi la a te mai 
deosebi de ceilalţi. 

La sugestia lui Daniel Rosenfeld (alias 12), au decis să caute 
un limbaj comun diferit. Jason Bragel a fost cel care a descoperit 
stratagema. "Omul comunică emițând prin intermediul gurii 
unde sonore. Acestea sunt însă prea confuze şi prea complicate. 
De ce să nu emitem o singură undă sonoră pură, prin care am 
intra cu toţii în rezonanţă?" 

Lucrurile căpătau o întorsătură ciudata, în stilul unei secte 
religioase hinduse, dar nu 'le păsa. Oare destinul nu îi plasase, 
oricum, într-o cu totul altă dimensiune, pe un alt plan al 
existenţei? Trebuia să se deprindă cu aceasta, iar experienţele 
pe care le încercau îi pasionau. 

Stând în cerc, aşezaţi turceşte — sau, în cazul celor mai 
supli, în poziţie lotus — cu spatele drept, se ţineau de braţe şi se 
aplecau înainte, astfel încât capetele să li se întâlnească în 
centrul rozetei, apoi fiecare îşi arunca pe rând nota, adică 
propria sa vibraţie sonoră. După care toţi laolaltă îşi armonizau 
în final timbrul pentru a se uni pe. aceeaşi notă. Exersând 
întruna, ajunseră să cânte la cel mai jos nivel al registrului 
sonor, încât vocile urcau din adâncul abdomenului. 

Aleseseră silaba "OM". Sunet primordial, cântec al 
pământului şi al spaţiului nesfârşit, penetrând totul, OM este 
tăcerea muntelui şi în egală măsură vacarmul dintr-un 
restaurant. 

Ochii li se închideau. Respiraţiile li se încetineau, devenind 
profunde şi sincronizate. Se simțeau uşori, uitând de toate şi 
cufundându-se în sunet, făcându-se una cu el; erau sunetul 
însuşi. OM, sunetul în care începe şi se încheie totul. 

Ceremonia dura mult timp. Apoi se despărţeau în linişte, 
calmi, unii întorcându-se în colţul lor, alţii văzându-şi de treburi: 


curăţenia, administrarea sărăcăcioaselor rezerve alimentare sau 
conversațiile cu "rebelele". 

Doar Nicolas nu lua parte la ritualuri. Ceilalţi socotiseră că e 
prea tânăr pentru a se implica deliberat. La fel, toţi fuseseră de 
acord ca el să fie cel mai bine hrănit. La urma urmei, şi la 
furnici, avuţia cea mai de preţ sunt ouăle şi nimfele. 

Furnicile... 

Într-o bună zi, încercară să comunice cu ele prin telepatie, 
dar fără să abţină nici un rezultat. Nu era cazul să-şi facă vise 
prea nesăbuite. Chiar şi între ei fură nevoiţi să scadă pretenţiile: 
telepatia nu funcţiona cu adevărat bine decât într-un caz din 
două şi cu condiţia să nu existe nici o rezistenţă din partea 
vreunuia dintre contactanţi. 

Bătrâna Augusta îşi amintea. 

In felul acesta deveniseră, încetul cu încetul, furnici. Cel 
puţin, în mintea lor. 


74. ENCICLOPEDIE 


ŞOBOLAN-CÂRTIŢĂ: Şobolanul-cârtiţă (Heterocephalus gla- 
ber), trăieşte în Africa de Est, între Etiopia şi nordul Kenyei. 
Animalul acesta este orb, iar pielea de culoare roz îi este lipsită 
de blană. Cu ajutorul incisivilor, el poate să sape tuneluri pe o 
distanţă de mai mulţi kilometri. 

Dar nu acesta este lucrul cel mai uimitor. Şobolanul-cârtiţă 
reprezintă singurul caz cunoscut de mamifer care se comportă 
socialmente la fel ca insectele! O colonie de şobolani-cârtiţă 
numără în medie cinci sute de indivizi, care se împart, exact ca 
în cazul furnicilor, în trei caste principale: sexuaţi, lucrători şi 
soldaţi. O singură femelă, asemănătoare oarecum reginei, poate 
concepe şi făta dintr-o gestație până la treizeci de pui din toate 
castele. Pentru a rămâne unica "născătoare", ea secretă prin 
urină o substanţă mirositoare care blochează hormonii 
reproducători ai celorlalte femele din cuib. Constituirea speciei 
pe colonii se poate explica prin faptul că şobolanul-cârtiţă 
trăieşte în regiuni cvasideşertice. El se hrăneşte cu tuberculi şi 
rădăcini, care sunt uneori voluminoase şi adesea împrăştiate pe 
suprafeţe foarte întinse. Un rozător solitar ar putea scurma 


drept în faţa lui pe distanţe de kilometri întregi fără să găsească 
nimic şi să moară astfel, fără scăpare, de foame şi epuizare. 
Viaţa în societate multiplică şansele de a descoperi hrană, cu 
atât mai mult cu cât cel mai neînsemnat tubercul este împărţit 
în mod echitabil tuturor. 

Singura diferenţă demnă de menţionat faţă de furnici este 
aceea că masculii supraviețuiesc actului sexual. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


75. DIMINEAŢA 


O sferă roz, foarte grea, înaintează. Furnica emite: "Nu am 
nici o intenţie ostilă faţă de poporul vostru", dar sfera nu se 
opreşte şi o striveşte. 

153 683 se trezeşte brusc. Din pricină că are tot timpul 
coşmaruri, şi-a programat corpul astfel încât să-şi, reducă 
perioada de somn şi să se poată trezi la cea mai mică schimbare 
de temperatură. 

larăşi le-a visat pe Degete. Trebuie să încerce să nu se mai 
gândească la ele. Dacă se teme de Degete, frica o va inhiba şi 
nu va mai fi în stare să lupte cum trebuie atunci când va fi 
nevoie. 

Işi aminteşte de o legendă myrmicină pe care mama Belo- 
kiu-kiuni le-o povestise odinioară, ei şi surorilor sale: Cuvintele 
mirositoare sunt încă prezente în memoria ei şi nu trebuie decât 
să le umezească puţin pentru ca ele să se însufleţească. 

"într-o zi, Goum-goum-ni, o regină din dinastia noastră, 
lâncezea în loja ei nupţială. Fusese atinsă de boala stărilor 
sufleteşti. Trei întrebări o obsedau până la obnubilare şi îi 
mobilizau toate facultăţile mentale: 

Care este momentul cel mai important din viaţă? 

Care este lucrul cel mai important care trebuie îndeplinit? 

Care este secretul bunăstării? 

Regina a stat de vorbă cu surorile sale, cu fiicele, cu minţile 
cele mai prolifice din Federație, fără să poată obţine un răspuns 
satisfăcător. | s-a spus că este bolnavă, că nici una din întrebări 


nu conţinea ceva care să. poată fi considerat vital pentru 
supraviețuirea Roiului. 

Astfel descurajată, regina a început să se prăpădească. Roiul 
s-a neliniştit. Dacă Oraşul nu voia să-şi piardă ouătoarea unică, 
atunci trebuia să se ocupe serios şi pentru întâia oară de 
problemele abstracte. 

Momentul cel mai important? Lucrul cel mar esenţial? 
Secretul bunăstării? 

Toată lumea a propus răspunsuri. 

Momentul cel mai important este când mănânci, pentru că 
hrana aduce energie... Lucrul cel mai important de făcut este să 
te reproduci pentru a perpetua specia şi a mări numărul de 
soldaţi care să apere Oraşul... Secretul bunăstării este căldura, 
deoarece căldura este izvorul plenitudinii chimice... 

Nici un răspuns nu a mulţumit-o însă pe regina Goum-goum- 
ni. Atunci ea a părăsit cuibul şi a plecat singură în Marele 
Exterior. Acolo, a fost nevoită să lupte din greu ca să 
supravieţuiască. Când s-a întors, trei zile mai târziu, 
comunitatea era într-o stare latentă. Regina însă căpătase 
răspunsurile dorite. Revelația îi venise în toiul unei încăierări 
nemiloase cu furnicile sălbatice. Momentul cel mai important 
este prezentul, pentru că nu poţi acţiona decât în clipa de faţă şi 
numai asupra ei. lar dacă nu te preocupi de prezent, îţi ratezi 
deopotrivă şi viitorul. Lucrul cel mai important este să înfrunţi 
ceea ce există aici, în faţa ta. Dacă regina nu ar fi învins-o pe 
luptătoarea care voia să o ucidă, ar fi fost ea cea ucisă. Cât 
despre secretul bunăstării, îl descoperise după ce lupta se 
încheiase: el consta în a fi în viaţă şi a umbla pe întinderea 
Pământului. Pur şi simplu, asta era tot. 

să guşti clipa de faţă. 

Să te ocupi de ceea ce se află în faţa ta şi te înfruntă. 

Să umbli pe Pământ. 

Acestea sunt cele trei mari reţete de existenţă lăsate moş- 
tenire de către regina Goum-Goum-ni." 

24 se apropie de furnica-soldat, vrând să îşi justifice credinţa 
în "zei". 

103 683 nu are însă nevoie de explicaţii, astfel încât, dintr-o 
mişcare a antenei, o face să tacă şi o invită s-o însoţească 
câţiva paşi pe lângă marginile oraşului federal. 

E frumos, nu? 


24 nu răspunde. 103 683 îi spune că, desigur, ele au sarcina 
de-a le găsi pe Degete şi de-a le ucide, dar mai sunt şi alte 
lucruri importante: a fi aici, sau a călători. Poate că, la urma 
urmei, cel mai plăcut moment se va dovedi nu cel în care vor fi 
dus ia bun sfârşit misiunea Mercur sau când le vor fi învins pe 
Degete, ci chiar cel de acum, în care sunt amândouă aici, 
împreună, în zori, în mijlocul unor furnici prietene. 

103 683 îi istoriseşte povestea lui Goum-Goum-ni. 

24 emite că ea consideră misiunea lor ca având un caracter 
mult mai "important" decât poveştile de acest fel despre stările 
de suflet. Ea este practic subjugată de şansa pe care o are de-a 
se apropia de Degete şi poate chiar de-a le atinge. 

24 susţine că n-ar accepta să schimbe locul cu nimeni. Apoi, 
ea o întreabă pe 103 683 dacă a văzut vreodată Degete. 

Cred că da; în fine, nu prea ştiu, nu mai ştiu; cum să-ţi spun, 
24, ele sunt foarte deosebite de noi. 

24 ştie aceasta. 

103 683 nu vrea să intre într-o dezbatere feromonală. 
Intuitiv însă, ea nu crede ca zeii să fie nişte Degete; s-ar putea 
ca zeii să existe, dar atunci ei sunt cu totul altceva... poate chiar 
această natură luxuriantă, copacii aceştia, pădurea, toată 
bogăţia fabuloasă de floră şi faună care îi împrejmuieşte... Da, i- 
ar fi mult mai uşor să găsească o credinţă în spectacolul acesta 
fantastic care este chiar planeta lor. 

Chiar atunci, o fâşie de lumină trandafirie începe să se 
întindă la orizont. Furnica-soldat arată înspre ea cu vârful 
antenei. 

Uite ce frumuseţe! 

24 nu reuşeşte să-i împărtăşească clipa de emoție. Atunci, 
103 683 aruncă în chip de butadă: 

Sunt zeu, fiindcă pot să poruncesc Soarelui să răsară. 

103 683 se ridică în echilibru pe cele patru labe dinapoi şi, 
pironind cerul cu antenele, declamă un feromon picant: 

Soare, îţi poruncesc să răsări! 

Atunci, Soarele îşi aruncă o rază printre ierburile înalte. Cerul 
e cuprins de un concert cromatic în care se amestecă toate 
culorile: ocru, violet, mov, roşu, oranj, auriu. Lumina, căldura, 
frumuseţea — toate îşi fac apariţia în clipa când furnica le-a 
cerut să apară. 

Mă-ntreb dacă nu cumva ne subestimăm talentele, spune 


103 683. 
24 simte nevoia să repete: "Degetele sunt zeii noştri", dar 
Soarele e atât de frumos şi de strălucitor, încât renunţă. 


AL TREILEA ARCAN: 
Prin sabie şi prin mandibulă 


76. CUM I-A VENIT DE HAC MARYLIN MONROE CATHERINEI 
DE MEDICIS 


Cei doi savanţi etiopieni formau un cuplu cât se poate de 
unit, sudat de acelaşi ideal. 

Încă de când era mic, Gilles Odergin petrecea ore în şir 
privind furnicare. Voise să instaleze nişte furnici la el acasă, în 
borcane goale de dulceaţă, dar la prima lor tentativă de 
evadare, mama lui, agasată, le-a masacrat lovindu-le cu 
papucul: 

Aceasta însă nu l-a făcut să renunţe. A mai făcut câteva 
tentative de-a le creşte, ascunzându-le mai bine şi având grijă 
să asigure o închidere ermetică a borcanelor. Dar furnicile 
mureau întruna, fără să priceapă de ce. 

Vreme îndelungată, crezuse că este singurul care poartă un 
asemenea interes minusculelor animale, până în ziua când a 
întâlnit-o, la Facultatea de entomologie din Rotterdam, pe 
Suzanne. Amândoi simțeau aceeaşi atracţie pentru furnici, fapt 
ce nu a întârziat să-i unească. 

Ea era, dacă aşa ceva este cu putinţă, şi mai pasionată 
decât el. Amenajase nişte terarii, ajunsese să recunoască o 
mare parte dintre locatare, le dădea nume şi nota cel mai mic 
eveniment ce survenea în lumea protejatelor ei. Işi petreceau 
toate sâmbetele observându-le împreună. 

Ulterior, pe când se aflau încă în Europa şi erau deja 
căsătoriţi, s-a întâmplat ceva cumplit. Suzanne avea' pe atunci 


în furnicarul ei sase regine. Cea cu antene scurte fusese numită 
Cleopatra; cea care avea pe cap o urmă de tăietură fusese 
botezată Maria Stuart; cea cu păr creţ pe labe era Pompadour; 
cea mai "vorbăreaţă" (dat fiind că îşi mişca neîncetat apendicele 
senzoriale) era Eva Peron; Marylin Monroe era cea mai cochetă, 
iar Catherine de Medicis, cea mai agresivă. 

Potrivindu-se perfect cu personajul în chestiune, cea din 
urmă pusese pe picioare un grup de ucigaşe şi îşi eliminase 
toate rivalele, una câte una. Fără să intervină cu nimic în acest 
război civil în miniatură, soţii Odergin observaseră cum ucigaşii 
plătiţi ai lui Medicis le înşfăcau pe celelalte regine şi le târau 'la 
adăpătoare, unde le înecau, pentru ca apoi să le azvârle în 
depozitul de gunoi. 

Or, s-a întâmplat că Marylin Monroe a supravieţuit acestei 
nopţi a Sfântului Bartolomeu şi, ieşind dintre gunoaie, şi-a 
format fără întârziere propriul grup de asasini, care au omorât-o 
pe Catherine de Medicis. 

Aceste răfuieli cumplite i-au îngrozit pe cei doi fanatici ai 
civilizaţiei myrmicine. Erau de-a dreptul răvăşiţi: lumea furnicilor 
se dovedea mai crudă chiar decât a oamenilor. Asta era prea de 
tot. De la o zi la alta, soţii Odergin au început să o urască la fel 
de intens precum o iubiseră. 

Abia întorşi în Etiopia, cei doi s-au asociat unei vaste mişcări 
de luptă contra insectelor de pe continentul african, intrând în 
legătură cu cele mai mari somităţi mondiale şi cu cei mai buni 
specialişti din domeniu. 

Cu gesturi măsurate, ca de preot, profesorul Odergin scoase 
eprubetă şi o ridică la înălţimea ochilor. Cu aceeaşi solemnitate, 
soţia lui vărsă înăuntru o pulbere albă, care era de fapt nişte 
praf de cretă, după care transferă amestecul într-o maşină 
centrifugă, mai adăugă câteva lichide lăptoase, apoi închise 
capacul şi puse maşina în funcţiune. Cinci minute mai târziu, 
totul căpătase o frumoasă nuanţă gri-argintie. 

Atunci mai apăra cineva, care venea să îi pună în gardă. Era 
tot un savant, înalt şi slab, pe nume Cygneriaz, profesorul 
Miguel Cygneriaz. 

— Trebuie să ne grăbim. "Ei" sunt tot mai aproape. 
Maximilien MacHarious a murit şi el, spuse acesta. În ce stadiu 
se află operaţia Babei? 

— Totul este gata, afirmă Gilles, şi îi prezentă eprubetă 


umplută cu lichidul argintiu. 

— Bravo. De data asta, cred că am câştigat. Nu vor mai 
putea să ne facă nimic. Dar trebuie să plecaţi înainte ca ei să 
apuce să lovească din nou. 

— Cunoaşteţi numele celor care vor să ne pună beţe-n 
roate? 

— Trebuie să fie vreun grupuscul de pseudo-ecologişti. Nici 
măcar nu au habar ce fac. 

Gilles Odergin oftă. 

— Oare de ce trebuie neapărat ca atunci când o lucrare e 
abia încheiată, să apară o forţă opusă care să-i împiedice 
reuşita? 

Miguel Cygneriaz ridică din umeri. 

— Aşa se întâmplă totdeauna. Totul e ca noi să fim mai 
rapizi. 

— Dar cine sunt adversarii noştri? 

Miguel Cygneriaz îşi luă un aer de conspirator. 

— Vreţi să ştiţi neapărat? Noi luptăm cu nişte... forţe 
chtoniene, care sunt pretutindeni. Şi sunt mai ales aici, înăuntru, 
pitite adânc în ungherele ascunse ale propriilor noastre spirite... 
Şi astea-s cele mai rele, credeţi-mă! 

Gilles şi Suzanne Odergin muriră exact la treizeci de minute 
după plecarea profesorului Miguel Cygneriaz, care luase cu el 
substanţa argintie. 


77. IDOLUL INSECTELOR 


E nevoie de şi mai multe ofrande. 

Dacă nu vă onoraţi zeii, 

Vă vom pedepsi prin pământ, apă şi foc: 

Degetele pot să ucidă pentru că Degetele sunt zei. 

Degetele pot să ucidă pentru că Degetele sunt mari. 

Degetele pot să facă orice pentru că Degetele sunt 
puternice. 

Acesta este adevărul. 


Degetele care bătuseră mesajul atât de categoric se ridicară 
brusc până la înălţimea unei nări pe care se apucară să o curețe 


cu sârguinţă, după care răsuciră şi frământară un cocoloş care l- 
ar fi făcut să se înverzească de invidie pe orice scarabeu 
coprofag, şi îl proiectară cât colo. 

Apoi Degetele se ridicară şi mai sus, până ce ajunseră să 
sprijine o frunte al cărei posesor îşi spunea că a făcut o treabă 
straşnică. Şi, pe deasupra, o treabă care nu este nici pe departe 
la îndemâna primului venit! 


78. CRUCIADA 


Încetul cu încetul, celor două furnici li se alătură întreaga 
armată. 

103 683 înalţă o antenă şi simte că soarele, aflat tot mai sus 
pe cer, o încălzeşte acum de-a binelea. De jur-împrejurul lor s-a 
strâns o mulţime de lume. 

Sunt belokaniene, dar de asemenea şi zedibeinakaniene 
venite ca spectatoare, care emit încurajări pline de însufleţire 
atât la adresa celor două legiuni de artilerie şi de cavalerie 
uşoară, cât şi pentru întreaga cruciadă. 

23 îşi ascute mandibulele, 24 nu scapă din ochi coconul de 
fluture, iar 103 683 stă nemişcată, atentă la creşterea tempera- 
turii. Când aceasta atinge 20 de grade fix, ea se scutură şi lan- 
sează feromonul semnalului de plecare. Acest feromon de 
recrutare, compus din acid hexanoic (C6-H12-02), e pe cât de 
uşor, pe atât de tenace. 

O parte din soldaţi pornesc de îndată, formând o primă co- 
loană care creşte cu repeziciune şi se lungeşte într-o eferves- 
cenţă de antene, coarne, globi oculari şi abdomene 
proeminente. 

Prima cruciadă împotriva Degetelor a pornit din nou la drum. 
Foarte curând, ea atinge ritmul de croazieră, croindu-şi 
inexorabil calea printre ierburile care foşnesc şi se dau în lături! 

Insecte, râme, rozătoare şi reptile preferă să o ia la fugă din 
drumul coloanei; rarii curajoşi care stau şi o privesc scurgându- 
se, ascunşi cu grijă, îşi revin cu greu din surpriza provocată de 
scarabeii-rinocer mergând la pas cu furnicile roşcate. 

Departe în faţă, cercetaşele forfotesc fără odihnă, umblând 
în dreapta şi în stânga şi indicând grosului trupelor itinerarul cel 


mai drept şi mai puţin accidentat cu putinţă. 

Dispozitivul acesta adoptat ca măsură de precauţie, care 
este în general de o eficienţă maximă, nu îi împiedică să se 
lovească pe neaşteptate de un obstacol neprevăzut. Furnicile se 
îngrămădesc şi se îmbrâncesc pe marginea unui crater enorm, 
cu un diametru de cel puţin o sută de paşi. Stupoarea e 
generală! Şi aceasta deoarece cruciatele recunosc fără 
întârziere locul: groapa din faţa lor e tot ce a mai rămas din 
oraşul Giou-li-kan, despre a cărui dislocare monstruoasă, urmată 
de răpirea într-o gigantică cochilie transparentă, le vorbise un 
soldat scăpat ca prin minune... lată ce fac Degetele! lată de ce 
sunt ele în stare! 

O furnică robustă, cu antenele întinse, se întoarce spre 
surorile sale. Este 9. Arţagul pe care îl manifestă faţă de Degete 
este bine cunoscut tuturora. Desfăcându-şi larg mandibulele, ea 
aruncă un feromon izbitor: 

Le vom răzbuna! Vom ucide câte două Degete pentru fiecare 
soră de-a noastră! 

Cruciatelor li s-a spus şi repetat întruna că pe tot Pământul 
nu există mai mult de o suta de Degete, dar asta nu le opreşte 
să inspire adânc mesajul înţepător şi aspru. Pline de furie, ele 
ocolesc groapa şi pornesc din nou ia drum. 

Surescitarea nu le face, totuşi, să uite de prudentă; în timp 
ce străbat un deşert sau o savană prea însorită, furnicile au grijă 
să-şi schimbe formaţia astfel încât artileristele să fie la umbră, 
pentru ca nu cumva acidul pe care îl conţin să explodeze, 
omorându-le pe purtătoare ca şi pe vecinele lor. Indeosebi 
acum, când e vorba de acid cu o hiperconcentraţie de 60%: sunt 
lesne de închipuit deflagraţia şi ravagiile pe care le-ar provoca 
în rândurile armatei! 

lată-le ajunse în faţa unui pârâu, apărut probabil ca urmare a 
potopului recent. 103 683 îşi zice că acesta nu se poate întinde 
pe o lungime prea mare şi că ar putea să-l ocolească pe la sud, 
dar nimeni nu o asculta: nu e timp de pierdut! O parte din 
cercetaşe se aruncă în apă şi formează la iuţeală o punte, 
prinzându-se fiecare de labele celeilalte. O dată ce trupa a 
trecut, patruzeci dintre ele rămân să zacă acolo, neînsufleţite. 
Totul se plăteşte. 

Când se lasă cea de-a doua- seară de la plecare, toate 
furnicile sunt ispitite să ocupe o termitieră sau un furnicar 


duşman vacant. La orizont nu se zăreşte însă nimic. Se află într- 
o landă pustie unde nu cresc decât arţari. 

La îndemnul unei furnici-soldat veterane, care nu ştia că, la 
mare distanţă de acolo, furnicile magnan fac bivuacuri după 
aceeaşi metodă, se strâng toate laolaltă şi se îngrămădesc într- 
un ghem compact. Marginea acestui cuib provizoriu este 
formată dintr-o dantelărie de mandibule gata să muşte oricând. 
În interior au fost pregătite săli făcute din aceiaşi pereţi vii 
pentru scarabei, care sunt mai sensibili la frig, şi deopotrivă 
pentru bolnavi şi răniţi. Întreaga construcţie cuprinde coridoare 
şi loji înşiruite pe vreo zece etaje. 

Dacă vreun animal ar atinge oricât de uşor bostanul acesta 
negru, el ar fi prins pe loc în miezul eşafodului myrmicin. Un pui 
de căldăraş şi o şopârlă ce se credea experimentată nevoie 
mare şi-au plătit curiozitatea cu o moarte înfiorătoare. 

În vreme ce furnicile amplasate în exterior rămân într-o 
permanentă alertă, agitația din interior se domoleşte treptat şi 
încetează. Fiecare se încastrează în porţiunea de lojă sau de 
coridor care îi este cuvenită. 

Apoi, dat fiind că s-a lăsat frigul, furnicile adorm. 


79. ENCICLOPEDIE 


CEL MAI MIC NUMITOR COMUN: O experienţă animală 
împărtăşită de toţi oamenii de pe Pământ este întâlnirea cu 
furnicile. Există populaţii care nu au văzut niciodată vreun câine 
sau vreo pisică, vreo albină sau vreun şarpe, dar nu există 
indivizi care să nu se fi distrat lăsându-se escaladaţi de vreo 
furnică. Este experienţa noastră comună cea mai răspândită. Or, 
din observarea acelei furnici care merge pe mâna noastră, am 
obţinut nişte informaţii de bază. Unu: furnica îşi mişcă antenele 
pentru a înţelege ce i se întâmplă; doi: ea umblă pe oriunde 
poate; trei: dacă i se taie calea cu mâna, se urcă pe ea; patru: o 
coloană de furnici poate fi oprită trăgând o linie în faţa ei cu 
Degetul ud (insectele par să se afle atunci în faţa unui zid 
invizibil de netrecut, pe care sfârşesc prin a-l ocoli). Cunoaştem 
cu toţii aceste lucruri. Şi, totuşi, cunoaşterea aceasta 
copilărească şi primară împărtăşită de toţi înaintaşii şi 


contemporanii noştri nu serveşte la nimic, deoarece nu este 
transmisă în şcoală (unde furnica este studiată într-un mod 
respingător, de exemplu prin memorizarea segmentelor care 
alcătuiesc corpul acesteia: sincer vorbind, ce rost are?) şi nici nu 
poate constitui o profesie. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


80. OASPEŢII DE SEARA 


Avusese dreptate! Medicul legist i-o confirmase. Era foarte 
posibil ca leziunile interne să fi fost provocate de mandibulele 
unor furnici. Jacques Méliès nu-l prinsese încă pe vinovat, dar 
era sigur că se află pe drumul cel bun. 

Simţindu-se prea surescitat ca să poată dormi, comisarul 
dădu drumul la televizor şi avu norocul să nimerească peste 
reluarea nocturnă a "Capcanei de gândire". Doamna Ramirez îşi 
pierduse timiditatea şi arbora o fizionomie radioasă. 

— Deci, doamnă Ramirez, acum aţi descoperit despre ce 
este vorba? 

Doamna Ramirez nu-şi ascundea bucuria. 

— Da, da, am descoperit! în sfârşit, cred că am descoperit 
soluţia enigmei dumneavoastră! 

Din sală izbucniră tunete de aplauze. 

— Chiar aşa? se miră prezentatorul. 

Doamna Ramirez bătu din mâini ca o fetiţă. 

— Da, da, da! exclamă ea. 

— Ei bine, atunci explicaţi-ne, doamnă Ramirez. 

— Am reuşit datorită frazelor dumneavoastră cheie, spuse 
ea. "Cu cât eşti mai inteligent, cu atât ai mai puţine şanse să 
reuşeşti"; "Trebuie să uiţi tot ce ştii"; "Ca şi Universul, enigma 
aceasta îşi trage originile din simplitatea absolută"... Am înţeles 
că trebuia să devin din nou copil ca să pot găsi soluţia. Să fac 
drumul înapoi, să mă întorc la origine, la fel cum şirul acela de 
cifre reprezentând expansiunea Universului pare să se întoarcă 
la Big-Bang-ul său originar. Trebuia să redevin un suflet simplu, 
să-mi regăsesc mintea de copil mic. 


— Asta e destul de complicat, nu, doamnă Ramirez... 

Cuprinsă de înflăcărare, candidata nu se lăsă întreruptă: 

— Noi, adulţii, ne străduim să fim tot mai inteligenţi, dar eu 
m-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă am proceda invers, 
spărgând rutina şi procedând exact de-a-ndoaselea faţă de cum 
suntem obişnuiţi. 

— Bravo, doamnă Ramirez. 

Se auziră aplauze răzlețe. Ca şi Méliès, publicul aştepta 
continuarea. 

— Şi tocmai asta e: cum reacţionează o minte inteligentă în 
fata acestei enigme? Pusă în faţa succesiunii de cifre, ea o va 
privi ca pe o problemă matematică. Aşadar, îi va căuta 
numitorul comun. Va aduna, va scădea şi înmulţi, trecând totul 
prin sită. Şi-ar sparge degeaba capul, din simplul motiv că nici 
pe departe nu este vorba de matematică... lar dacă enigma nu 
este matematică, înseamnă că e literară. 

— Bine gândit, doamnă Ramirez. Meritaţi aplauze. 

Candidata profită de prilej ca să-şi mai tragă sufletul. 

— Dar cum i se poate atribui unui şir de cifre suprapuse un 
sens literar, doamnă Ramirez? 

— Făcând aşa cum fac copiii, adică spunând ce vezi. Atunci 
când văd o cifră, copiii foarte mici o rostesc. Pentru ei, "şase" 
corespunde cuvântului şase aşa cum "vacă" corespunde 
animalului cu patru labe şi uger. E o convenţie. Lucrurile sunt 
desemnate prin nişte sunete arbitrarii care diferă de la un capăt 
la altul al lumii. Dar numele, conceptul şi lucrul respectiv 
constituie pretutindeni un ansamblu, un tot unitar. 

— Astăzi sunteţi cât se poate de filozoafă, doamnă Ramirez, 
dar dragii noştri telespectatori şi telespectatoare doresc ceva 
concret. Deci, ce ne puteţi spune despre soluţie? 

— Dacă scriu "1", un copil care abia dacă ştie să citească o 
să-mi spună: "E un unu". Aşa că scriu "un unu". Dacă îi arăt 
atunci ce am scris, o să-mi spună că vede "doi de unu": "2 1". Şi 
aşa mai departe... lată soluţia. E de ajuns să numeşti rândul de 
sus ca să obţii rândul următor. Puştiul nostru citeşte atunci "un 
doi, un unu" pe rândul de dedesubt. 1211. Îl enumăr şi el va 
deveni 111221, apoi 312211, apoi 13112221, apoi 
1113213211... Nu cred că cifra "patru" o să apară prea curând! 

— Sunteţi formidabilă, doamnă Ramirez! Şi aţi câştigat! 

Sala aplaudă pe rupte, iar Méliès, plutind în plină euforie, are 


impresia că în realitate el este cel aplaudat. 

Prezentatorul cheamă la ordine: 

— Totuşi, doar n-o să ne culcăm pe lauri, doamnă Ramirez, 
ce părere aveţi? 

Femeia se agită, surâde, se fandoseşte puţin, îşi acoperă 
obrajii stacojii cu mâinile care fără îndoială că îi sunt mai mult 
asudate decât răcoroase. 

— Lăsaţi-mă măcar să-mi mai vin în fire. 

— Ah! doamnă Ramirez, aţi rezolvat sclipitor enigma noastră 
cifrată, dar deja se profilează noua noastră "Capcană de... 

— ... gândire"! 

— ... venită, ca întotdeauna, din partea unui telespectator 
anonim. Ascultaţi, aşadar, cu atenţie noua noastră problemă: aţi 
fi în stare, cu ajutorul a şase bețe de chibrit — repet: cu ajutorul 
a şase bețe de chibrit — să formaţi şase triunghiuri echilaterale 
de aceeaşi mărime, fără să rupeţi beţele şi nici să le lipiţi? 

— Şase triunghiuri, aţi spus? Sunteţi sigur că nu e vorba de 
şase chibrituri şi patru triunghiuri? 

— Şase chibrituri, şase triunghiuri, repetă prezentatorul pe 
un ton neînduplecat. 

— Asta înseamnă deci un triunghi din fiecare chibrit? se 
sperie candidata. 

— Exact aşa e, doamnă Ramirez. lar de data aceasta, prima 
frază-cheie este: "Trebuie să gândeşti la fel ca alţii." Aşadar, 
daţi-i drumul şi reflectaţi, drage telespectatoare şi dragi 
telespectatori. Şi, pe mâine, dacă vă face plăcere! 

Jacques Méliès stinse televizorul, se culcă la loc şi reuşi într- 
un târziu să adoarmă. Exaltarea îl urmări însă până şi în somn. 
În visele sale încâlcite se amestecau Laetitia Wells, cu ochii ei 
mov şi cu planşele sale de entomologie, Sebastien Salta şi 
chipul său tocmai bun pentru filmele de groază, prefectul 
Dupeyron, care se lăsa de politică şi se lansa într-o carieră de 
medic legist, candidata Ramirez, cu judecata ei care nu se lăsa 
niciodată prinsă în capcană... 

Se răsuci întruna în aşternut o bună parte din noapte, în 
vreme ce visele îşi continuau sarabanda. Dormea adânc. Apoi 
somnul i se subţie, până ce se risipi cu totul. Se trezi cu o 
tresărire. Simţise într-adevăr o vibraţie slabă, de parcă salteaua 
ar fi fost bătută cu palma undeva în capătul patului. Coşmarul 
din copilărie începu să-l bântuie din nou: monstrul, lupul turbat 


cu ochii roşii de furie... Se controlă. Doar nu mai era copil. Trezit 
de-a binelea, aprinse lumina şi constată că sub picioarele sale 
se mişca într-adevăr o mică umflătură. 

Sări din pat. Umflătura era acolo, cât se poate de reală. Îşi 
lăsă fulgerător pumnul peste ea şi auzi un scâncet. După care, 
stupefiat, o văzu pe Marie-Charlotte ieşind cu greu, şchiopătând, 
de sub aşternuturi. Mieunând, bietul animal se refugie în braţele 
sale. O mângâie, încercând să o liniştească şi îi masă laba pe 
care i-o lovise. Apoi, ferm hotărât să se odihnească, totuşi, în 
noaptea aceea, se duse să închidă pisica în bucătărie, punându-i 
în faţă nişte pateu de ton cu tarhon. Bău un pahar cu apă şi se 
uită la televizor până când simţi că ameţeşte de atâtea imagini. 

In doze mari, televizorul avea un efect calmant, ca al unui 
analgezic. Ajungeai să te simţi moale, cu capul îngreunat şi gol, 
cu ochii îmbibaţi de probleme care nu te priveau câtuşi de puţin. 
Era o desfătare. 

Se duse iarăşi la culcare şi de data aceasta începu să viseze, 
la fel ca toată lumea, despre ce văzuse la televizor: un film 
american, reclame, un desen animat japonez, un meci de tenis 
şi câteva scene de masacru de la actualități. 

Dormea. Dormea adânc. Apoi somnul i se subţie, până ce se 
risipi cu totul. 

Hotărât lucru, soarta se înverşuna împotriva lui. Din nou, 
văzu o mică proeminenţă ce se mişca în capătul patului. Din 
nou, aprinse lumina. Oare Marie-Charlotte îşi făcea iarăşi de 
cap? Totuşi, ştia că închisese cu atenţie uşa de la bucătărie. 

Ridicându-se la iuţeală în picioare, văzu cum umflătura se 
împarte în două, patru, opt, şaisprezece, treizeci şi două... Într-o 
sută de băşici minuscule, abia vizibile, ce se deplasau spre 
capătul de sus al cearşafului. Se dădu înapoi cu un pas şi 
contemplă, uluit, furnicile care ieşeau de sub cearşaf şi îi 
năpădeau perna. În prima clipă vru să le măture cu dosul mâinii, 
dar se răzgândi la timp. Sebastien Salta şi toţi ceilalţi voiseră 
probabil şi ei să facă acelaşi lucru. Nu există greşeală mai mare 
decât cea de a-ţi subestima adversarul. 

Atunci, confruntat cu vietăţile acelea minuscule, a căror 
specie exactă nu se gândi nici o clipă să o identifice, Jacques 
Méliès o luă la fugă. Furnicile porniră pe dată după el, din câte i 
se păru, dar, din fericire, uşa de la intrare nu avea decât un 
zăvor, astfel încât putu să iasă din apartament înainte ca haita 


să-l ajungă din urmă. De pe scară auzi mieunaturile bietei Marie- 
Charlotte, pe cale de-a fi mărunţită de insectele acelea 
blestemate. 

Toate acestea le făcu într-o stare ca de somnambulism, fără 
să aibă o percepţie clară a evenimentelor ce păreau să se 
desfăşoare într-un iureş nebun. Desculţ şi îmbrăcat doar în 
pijama, ieşi în plină stradă, reuşi să oprească un taxi şi îl imploră 
pe şofer să-l ducă la comisariatul central. 

De-acum nu mai avea nici o îndoială: ucigaşul aflase despre 
el că dezlegase misterul chimiştilor asasinați, şi în consecinţă îi 
trimisese micile sale asasine. 

Or, o singură persoană ştia că rezolvase enigma! Una 
singură! 


81. ENCICLOPEDIE 


DUALITATE: întreaga Biblie se poate rezuma la prima parte: 
Cartea Genezei, iar toată Geneza se poate rezuma la primul 
capitol, care istoriseşte Creaţia lumii. Tot acest capitol se poate 
rezuma la primul său cuvânt: Berechit, care înseamnă "la 
început". Acest cuvânt, se poate rezuma la prima lui silabă, Ber, 
care înseamnă " ceea ce a fost născut". Această silabă se poate 
rezuma la rândul ei la prima literă, "B ", care se pronunţă "Beth" 
şi este reprezentată de un pătrat deschis, cu un punct în mijloc. 
Pătratul acesta reprezintă casa, sau mitra care conţine oul, 
fetusul, punctul minuscul hărăzit naşterii. 

De ce începe Biblia cu a doua literă a alfabetului şi nu cu 
prima? Deoarece "B" reprezintă dualitatea lumii, "A" fiind 
unitatea originară. "B" este emanaţia, proiecția acestei unităţi. 
"B" este "celălalt", semenul. leşiţi din "unu", suntem "doi". leşiţi 
din "A", suntem în "B". Trăim într-o lume a dualității şi suntem 
dominați de nostalgia — sau chiar de căutarea — unităţii, a 
"Aleph'"-ului, punctul din care a pornit totul. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


82. MEREU ÎNAINTE 


Bivuacul este zguduit de căderea unei samare de arțar, ca o 
elice vegetală ce-şi duce seminţele pe mari întinderi. Rotirea 
dublei lor aripi membranoase le face să fie periculoase -pentru 
furnici. De data aceasta însă, edificiul cruciatelor s-a dizlocat 
doar şi s-a împrăştiat pe pământ înainte de a-şi relua marşul. 

In rândurile armatei, subiectul de discuţie a fost deja găsit: 
furnicile încep să schimbe păreri despre riscurile comparate ale 
diferitelor proiectile naturale. Cele mai rele, după opinia unora, 
sunt pufurile de păpădie, care se lipesc de antene şi bruiază 
comunicațiile. In ce o priveşte, 103 683 consideră că nu există 
nimic mai rău decât balsamina, căreia e de ajuns să-i atingi 
oricât de uşor fructele pentru ca să-şi arunce seminţele la o 
distanţă ce poate depăşi o sută de paşi! 

Flecăreala e generală, ceea ce nu împiedică lunga 
procesiune să-şi urmeze neabătută înaintarea. Furnicile îşi 
freacă intermitent pântecele de pământ pentru ca glanda 
Dufour să lase o urmă mirositoare drept reper pentru surorile lor 
din spate. 

Sus, la înălţime, zboară încoace şi încolo numeroase păsări, 
mult mai periculoase decât fructele de arțar. Sunt silvii-cu-cap- 
negru meridionale, cu penaj albăstriu, ciocârlii, dar mai ales o 
mulţime de ciocănitoare şi ghionoaie, negre sau verzi. Acestea 
sunt zburătoarele cele mai des întâlnite în pădurea 
Fontainebleu. 

O ciocănitoare neagră s-a apropiat teribil de mult, plasându- 
se în faţa coloanei furnicilor roşcate, pe care o ţine în anfiladă, 
în cătarea ciocului. Apoi pasărea plonjează în picaj, îşi 
restabileşte poziţia normală de zbor şi se năpusteşte razant. 
Furnicile, înnebunite, se împrăştie încotro văd cu ochii. 

Scopul păsării nu este însă de-a prinde câteva furnici izolate 
de restul formaţiei: când ajunge la verticala unui detaşament de 
soldaţi, ea dă drumul unui găinaţ de culoare albă, care le 
mânjeşte din cap până-n picioare. Repetând operaţia de câteva 
ori, pasărea izbuteşte să lovească vreo treizeci de furnici. Un 
strigăt de alarmă străbate întreaga armată, de la un capăt la 
celălalt. 

Nu-l mâncaţi! Nu-l mâncaţi! 


Într-adevăr, excrementele de ciocănitoare sunt adesea infes- 
tate de cestode, nişte viermi intestinali. Vai de cea care le-ar 
gusta... ! 


83. ENCICLOPEDIE 


CESTODE: Cestodele sunt nişte paraziți unicelulari care tră- 
iesc în stare adultă în intestinul ciocănitoarei şi sunt ejectaţi o 
dată cu găinaţul. S-ar putea crede că pasărea ştie ce se 
întâmplă, dată fiind frecvenţa cu care ea bombardează 
furnicarele cu excremente. 

Când vor să-şi curețe oraşul de substanţa aceasta albă, 
furnicile o mănâncă şi se contaminează astfel cu cestode. 
Paraziţii le perturbă creşterea şi le modifică pigmentaţia 
carapacei, făcând-o mai deschisă la culoare. Furnica infestată 
devine indolentă şi reflexele i se încetinesc. În situaţia în care 
furnicarul este atacat de o ciocănitoare verde, furnicile infestate 
sunt primele victime. 

Furnicile acestea albinoase nu numai că sunt măi încete, dar 
chitina lor de culoare deschisă le face totodată mult mai uşor de 
localizat în coridoarele întunecate ale oraşului. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


84. PRIMII MORŢI 


Pasărea se întoarce ca să bombardeze din nou, aplicându-şi 
strategia pe termen mediu: mai întâi otrăvirea, apoi recoltarea, 
cu ocazia unui raid viitor, a furnicilor contaminate. 

Luptătoarele se simt neputincioase. 9 urlă spre cer că au 
pornit să omoare Degetele şi că, atacându-le, proasta de pasăre 
îi apără pe duşmanii lor comuni. Ciocănitoarea însă nu percepe 
mesajele olfactive; operând un looping inversat, se năpusteşte 
şi mai dihai asupra coloanei cruciatelor. 

Urgent în formaţie de apărare antiaeriană! emite o luptă- 


toare vârstnică. 

Artileristele "grele" escaladează la iuţeală tulpinele înalte şi 
încep să tragă când pasărea trece prin fata lor, dar ea se 
dovedeşte mult prea rapidă. Tirul dă greş! Ba, mai rău chiar de- 
atât, două artileriste se doboară reciproc trăgând una în 
cealaltă! 

Dar în clipa în care ciocănitoarea neagră se pregăteşte să-şi 
arunce din nou găinaţul, în faţa ochilor îi apare un spectacol 
deloc obişnuit: un scarabeu-rinocer se ţine aproape imobil în aer 
printr-o bătaie de aripi asincronă, iar în vârful cornului său 
frontal se află o furnică în poziţie de tragere. Este 103 683. 
Capătul abdomenului îi fumegă, dat fiind că şi-a făcut plinul cu 
acid hiperconcentrat de 60%. 

Aflată într-un echilibru precar, furnica nu se simte deloc în 
largul ei: e sigură că pasărea, disproporționat de mare, de 
puternică şi de rapidă o va nimici. Abdomenul îi este cuprins de 
un tremur nestăpânit, împiedicând-o să ţintească. 

Şi atunci, furnica se gândeşte la Degete. Frica faţă de 
Degete o depăşeşte pe oricare alta, ceea ce o face să-şi jure că 
de-acum nu se va mai lăsa biruită de frică: dacă te-ai aflat o 
dată în apropierea Degetelor, nu mai ai voie să te laşi intimidat 
de o pasăre de pradă. 

103 683 se îndreaptă şi îşi expulzează dintr-o dată conţinutul 
pungii de venin. Foc! Ciocănitoarea nu a mai avut timp să se 
înalțe. Orbită, îşi deviază traiectoria, percutează trunchiul unui 
copac, ricoşează şi se prăbuşeşte la pământ; cu toate acestea, 
ea izbuteşte să îşi ia din nou zborul înainte ca echipa de furnici- 
măcelari să fi pus laba pe ea. 

În urma acestui episod, 103 683 dobândeşte un prestigiu 
considerabil. Nimeni nu ştie că ea şi-a învins frica printr-o frică şi 
mai mare. 

De-acum, cruciatele capătă obiceiul să facă din curajul, 
experienţa şi dibăcia de ţintaşă a lui 103 683 un termen de 
comparaţie. Cine altcineva ar mai fi fost în stare să oprească 
net, în plin zbor, un prădător atât de mare? 

Popularitatea ei crescută mai are o consecinţă: în semn de 
familiaritate afectuoasă, numele îi este prescurtat. De-acum 
înainte, toate cruciatele nu îi mai spun decât 103. 

Înainte de-a porni din nou la drum, cele care au fost mânjite 
de găinaţul ciocănitoarei sunt sfătuite să se abţină de la 


trofalaxii pentru a nu le contamina pe restul luptătoarelor. 

În vreme ce rândurile se refac, 23 se apropie de 103. Ce s-a 
întâmplat? 24 a dispărut. Furnicile o caută o bucată de vreme, 
fără să o găsească. Şi, totuşi, ciocănitoarea neagră nu a înhăţat 
şi nici nu a" omorât pe nimeni! Dispariţia lui 24 este foarte 
supărătoare, fiindcă o dată cu ea s-a dus şi gogoaşa de fluture a 
misiunii Mercur. 

Lui 103 îi este însă imposibil să aducă faptul la cunoştinţa 
celorlalte, şi nici nu e cu putinţă să mai aştepte. Cu atât mâi rău 
pentru 24. Grupul e mai important decât individul. 


85. ANCHETA 


Méliès ajunse singur la apartamentul soţilor Odergin. 
Savanta etiopiană şedea turceşte în cada goală, cu un şampon 
de culoare verde împrăştiat pe cap şi prezenta stigmatele de- 
acum bine cunoscute: piele de găină, mască de groază pe faţă 
şi sânge coagulat pe marginile urechilor. Aceeaşi scenă şi în 
W.C.-ul de alături, cu deosebirea că soţul ei era cocoţat pe 
scaun, cu partea superioară a corpului prăbuşită în faţă şi cu 
pantalonii căzuţi peste şosete. 

În realitate, ştiind de-acum despre ce este vorba, Jacques 
Méliès nu le aruncă decât o privire şi se grăbi să ajungă la 
domiciliul lui Emile Cahuzaca. 

Inspectorul fu surprins să-şi vadă şeful sosind la el atât de 
devreme, fără să aibă pe el decât o pijama şi un trenci. Nimerise 
cât se poate de prost, deoarece Cahuzacq tocmai se deda 
hohby-ului său favorit: taxidermia fluturilor. 

Comisarul- anunţă de-a dreptul: 

— Bătrâne, s-a făcut! De data asta, îl avem pe asasin! 

Inspectorul păru sceptic. 

Méliès îşi dădu seama abia atunci de vraiştea ce domnea pe 
biroul subalternului său: 

— Dar ce faci tu aici? 

— Eu? Colecţionez fluturi. Ce, nu ştiai? Ţi-am mai spus-o. 

Cahuzacq închise sticla cu acid formic, termină de impregnat 
cu pensula aripile unui fluture-de-mătase, apoi îl prinse cu o 
pensetă cu capetele netede. 


— E frumos, nu-i aşa? Uite aici... Ăsta e un fluture-de-mătase 
de pin. L-am găsit acum câteva zile în pădurea Fontainebleau. E 
curios, una dintre aripi are o gaură perfect rotundă, iar cealaltă 
e tăiată parcă cu foarfeca. Te pomeneşti că am descoperit o 
specie nouă. 

Méliès se aplecă să privească şi se strâmbă dezgustat. 

— Dar fluturii ăştia ai tăi sunt morţi! Nu faci decât să agăţi 
nişte cadavre unul lângă altul. Ţi-ar plăcea să fii pus într-o 
vitrină, cu o etichetă pe care să scrie: Homo Sapiens? 

Bătrânul inspector se posomori: 

— Aşa cum pe tine te interesează muştele, pe mine mă 
interesează fluturii. Fiecare cu maniile lui. 

Méliès îl bătu pe umăr: 

— Haide, nu te supăra. Nu mai avem timp de pierdut, l-am 
găsit pe asasin. Vino cu mine să proţăpim un cu totul alt soi de 
fluture. 


86. RĂTĂCITĂ 


Bun, trebuia deci să se resemneze: drumul nu era nici pe 
aici, nici pe acolo, nici pe dincolo. 

Nici urmă de miros de furnică. Cum de s-a rătăcit atât de 
uşor, ce s-a putut întâmpla? Când ciocănitoarea s-a năpustit la 
ele, o combatantă a spus că trebuie să fugă, să se ascundă, iar 
ea a ascultat-o aşa de bine, încât acum s-a pomenit singură, 
rătăcită în Marele Exterior. E tânără, lipsită de experienţă, şi 
departe de semenele ei. Şi la fel de departe e şi de zei. 

Dar cum de a putut să se rătăcească atât de repede? Acesta 
este marele ei defect: lipsa simțului de orientare. 

24 ştie cât se poate de bine că acesta este motivul pentru 
care semenele sale nu crezuseră că va avea curaj să ia parte la 
cruciadă. 

24 fusese poreclită "rătăcita-din-născare". 

Furnica îşi strânge lângă ea nepreţuita povară: coconul 
fluturelui. Din pricina lui, rătăcirea ei de acum poate avea 
urmări de neînchipuit, şi nu numai pentru ea, ci pentru întreg 
cuibul, poate chiar pentru întreaga specie. Trebuie cu orice preţ 
să regăsească un feromon-marcaj, dar, deşi îşi face antenele să 


vibreze cu 25 000 de mişcări pe secundă, nu reuşeşte să 
localizeze nimic semnificativ. Nu mai încape nici o îndoială că s- 
a rătăcit. 

Povara pe care o duce devine cu fiecare pas mai grea şi mai 
stânjenitoare. 

24 lasă jos coconul, îşi spală cu frenezie antenele şi 
adulmecă violent aerul din jur, percepând astfel mirosul unui 
cuib de viespi. Cuib de viespi, cuib de viespi... de fiecare dată, 
ca un făcut, trebuia să nimerească în apropierea cuibului 
viespilor roşii! Acesta se află spre nord, care nu este în nici un 
caz direcţia cea bună. De altfel, organele lui Johnston, sensibile 
la câmpul magnetic terestru, îi confirmă că se află departe de 
locul unde ar trebui să fie. 

Preţ de o clipă, i se pare că este pândită de o musculiţă. 
Probabil însă că nu este decât o nălucire. Ridicând din nou 
coconul, 24 porneşte drept înainte. 

Bun; de data asta s-a pierdut de-a binelea. 

Încă de pe când era foarte tânără, 24 nu încetează să se 
rătăcească. Se rătăcea deja prin culoarele asexuaţilor la vârsta 
de câteva zile; mai târziu se rătăcea prin oraş, şi, de îndată ce a 
avut prilejul să iasă din furnicar, a început sa se rătăcească prin 
împrejurimi. 

La încheierea oricărei expediţii la care lua şi ea parte se ivea 
o clipă de nesiguranţă, după care cineva întreba fără greş: 

Dar unde e 24? 

De altfel, biata furnică îşi punea în clipa de faţă aceeaşi 
întrebare: 

Unde mă aflu? 

Desigur, i se părea că a mai văzut floarea aceasta, sau 
frântura aceea de lemn, ori o piatră anume, sau crângul de colo, 
cu toate că... floarea putea foarte bine să fi avut altă culoare. 
Începea atunci să se învârtă în cerc, căutând feromonii-marcaj 
ai expediției. 

Şi, totuşi, continua să fie trimisă pe căile Marelui Exterior, 
dat fiind că, printr-un accident genetic ciudat, 24 avea o vedere 
excelentă pentru o asexuată. Globii ei oculari erau aproape la fel 
de dezvoltați ca ai sexuaţilor. Şi degeaba repeta ea întruna că, 
dacă vederea îi era bună, asta nu însemna că şi antenele îi erau 
la fel; toate misiunile doreau s-o aibă cu ele, ca să le poată 
asigura un control vizual optim. Şi de fiecare dată, se rătăcea. 


Până în prezent, reuşise de bine, de rău să se întoarcă de 
fiecare dată la cuib. 

Acum situaţia e cu totul alta, fiindcă nu trebuie să se 
întoarcă la cuib, ci să ajungă la marginea lumii. Dar va fi oare în 
stare să o facă? 

Când eşti în Oraş faci parte dintre ceilalţi, când eşti singură 
faci parte din neant, nu încetează ea să-şi repete. 

Direcţia spre est. 24 îşi croieşte drum, disperată şi părăsită, 
victimă sigură pentru primul prădător care îi va tăia calea. 
Merge deja de multă vreme, când, dintr-o dată, drumul îi este 
oprit de o depresiune, de netrecut, adâncă de vreun pas şi mai 
bine. 24 îi explorează marginea şi constată că în realitate e 
vorba de două depresiuni învecinate, ca două ligheane cu fundul 
neted, cea mai mare din ele desenând jumătatea unui oval, iar 
cealaltă, mai adâncă, formând un semicerc. Diametrele acestor 
două ciudate incinte sunt paralele, la distanţă de vreo cinci paşi 
una de cealaltă. 

24 adulmecă, pipăie, gustă, amuşinează din nou. Mirosul 
este la fel de neobişnuit ca şi tot restul. E necunoscut şi cu totul 
nou... La început perplexă, 24 este apoi cuprinsă rapid de o 
emoție intensă. Orice urmă de teamă îi dispare. Urmele con- 
tinua să se înşire la intervale de circa şaizeci de paşi. 24 e 
absolut sigură că are de-a face cu nişte urme de Degete. 
Dorinţa i-a fost îndeplinită! Degetele o conduc, arătându-i 
drumul! 

Furnica porneşte în fugă pe urmele zeilor; în sfârşit, acum 
avea să-i întâlnească. 


87. ZEII SUNT ÎNFURIAŢI 


Temeţi-vă de zeii voştri. 
Aflaţi că ofrandele voastre sunt prea puţine, 
Şi prea sărmane pentru mărimea noastră. 


Ne spuneţi că ploaia v-a distrus hambarele. 
Dar asta v-a fost pedeapsa 
Deoarece nu ne mai aduceaţi destule ofrande. 


Ne spuneţi că ploaia a împuţinat mişcarea rebelă. 
Făceţi-o să renască şi mai viguroasă ca până acum. 
Invăţaţi-i pe toţi ce putere au Degetele! 

Trimiteţi comandouri sinucigaşe 

Şi goliţi hambarele Oraşului interzis. 


Temeţi-vă de zeii voştri! 


Degetele pot face orice pentru că Degetele sunt zei. 
Degetele pot face orice pentru că Degetele sunt mari. 
Degetele pot face orice pentru că Degetele sunt tari. 


E adevărul adevărat. 


Degetele opresc aparatul şi se simt mândre de-a fi nişte zei. 
Discret, Nicolas se duce înapoi la culcare. Stând întins, cu 
ochii deschişi, el zâmbeşte visător. Dacă va ieşi vreodată viu din 

gaura asta, va avea ce povesti colegilor săi de şcoală şi chiar 
lumii întregi! Le va explica tuturor necesitatea religiilor şi va 
deveni celebru dovedind că el unul a reuşit să sădească credinţa 
religioasă în mintea unor insecte! 


88. PRIMELE CIOCNIRI 


Chiar şi pe teritoriile aflate exclusiv sub control belokanian, 
victimele şi dezastrele pricinuite de trecerea primei cruciade 
sunt considerabile. 

Şi aceasta din pricină că luptătoarele roşcate nu au teamă 
de nimic. 

O cârtiţă care avusese pretenţia să scurme în masa de 
furnici nu a apucat decât să înghită strâmb vreo paisprezece 
victime, înainte ca furnicile să o năpădească şi să o sfâşie în 
bucăţi. Un văl de tăcere se aşterne de jur-împrejurul cortegiului 
prelung. Tot ce e viu se face nevăzut din faţa lui, astfel încât, 
după euforia dată de vânătoarea abundentă de la început, 
urmează lipsuri şi, în scurt timp, o foamete cumplită. 

Prin pustiul pe care-l lasă în urmă cruciada se găsesc acum 
şi furnici moarte de foame. 


În faţa acestei situaţii catastrofale, 9 şi 103 ţin sfat şi propun 
ca cercetaşele să se desfăşoare în grupe de câte douăzeci şi 
cinci de unităţi. Un asemenea evantai frontal ar trebui, logic 
vorbind, să fie mai discret şi implicit mai puţin înspăimântător 
pentru locuitorii pădurii. 

Celor care încep să murmure şi să pomenească de retragere 
li se răspunde verde-n faţă că foamea trebuie să le determine, 
dimpotrivă, să grăbească pasul drept înainte. Spre Orient. 
Următoarea lor pradă de vânătoare va fi un Deget. 


89. VINOVATA ESTE ÎN SFÂRŞIT ARESTATĂ 


Întinsă în cadă şi dăruindu-se distracţiei ei preferate, scu- 
fundarea cu respiraţia oprită, Laetitia Wells îşi lăsa gândurile să 
rătăcească în voie. Îşi dădu seama dintr-o dată că trecuseră 
câteva zile de când nu mai avusese nici un amant — ea, care 
avea mereu câte unul, de care se plictisea la iuţeală. Se gândi 
chiar să şi-l bage în pat pe Jacques Méliès. O cam enerva uneori, 
dar prezenta avantajul de-a fi la îndemână, într-un moment 
când resimțea nevoia unui mascul. 

Vai! Erau atâţia bărbaţi pe lume... Nici unul nu avea însă 
stofa tatălui său. Ling-mi, mama ei, avusese mare noroc că-i 
împărtăşise viaţa. Fusese un om cu un spirit larg, receptiv, 
imprevizibil şi nostim, căruia îi plăcea să facă glume. Şi iubitor, 
atât de iubitor! 

Nimeni nu-l putea egala pe Edmond. Spiritul său nu cunoştea 
limite. Edmond funcţiona ca un seismograf, înregistrând toate 
oscilaţiile intelectuale ale epocii, toate ideile de mare amploare, 
asimilându-le, sintetizându-le... şi scoţându-le din nou la iveală, 
complet schimbate şi transformate în idei proprii. Furnicile nu 
constituiseră decât un pretext; ar fi putut studia la fel de bine 
stelele, medicina sau rezistenţa metalelor, excelând în aceeaşi 
măsură. Fusese un spirit realmente universal, un aventurier de 
un tip deosebit, pe cât de genial pe atât de modest. 

Oare mai exista, totuşi, undeva pe lumea aceasta vreun 
bărbat dotat cu o psihologie suficient de mobilă pentru a o uimi 
neîncetat, fără să o plictisească şi de care să nu se sature 
nicicând? Deocamdată, nu întâlnise pe nimeni de felul acesta... 


Se închipui inserând un anunţ în ziar: "Caut aventurier... " 
Dar posibilele răspunsuri o descurajau de pe acum, umplând-o 
de dezgust. 

Îşi scoase capul din apă, inspiră adânc şi se cufundă la loc. 
Gândurile îi apucară pe o cu totul altă cale: mama ei, cancerul... 

Simţind deodată că îi lipseşte aerul, scoase capul la 
suprafaţă. Inima îi bătea cu putere. leşi din cadă şi îşi trase pe 
ea halatul. 

Se auzi soneria de la intrare. 

Zăbovi câteva clipe, cât să se mai liniştească, vreme de trei 
expiraţii lungi, şi merse să deschidă. 

Era iarăşi Méliès. incepuse să se obişnuiască cu apariţiile 
sale, dar de data aceasta îi veni greu să-l recunoască. Era 
îmbrăcat în haine de apicultor, avea faţa ascunsă de o pălărie 
de paie de pe marginile căreia cădea un voal de muselină şi 
purta mănuși de cauciuc. Laetitia se încruntă văzând în spatele 
comisarului alţi trei bărbaţi împopoţonaţi în acelaşi fel. Recu- 
noscându-i într-una din siluete pe inspectorul Cahuzacg, îşi 
înăbuşi un hohot de râs. 

— Domnule comisar! Ce vrea să însemne vizita asta 
travestită? 

Nu primi nici un răspuns. Méliès se trase într-o parte, iar cele 
două măşti neidentificate — doi copoi, cu siguranţă — făcură 
câţiva paşi înainte, apropiindu-se de ea, şi cel mai voinic îi 
prinse o cătuşă de încheietura dreaptă. Laetitiei Wells i se părea 
că visează. Culmea a fost când Cahuzacqg, cu glasul deformat şi 
înăbuşit de mască, recită: "Vă aflaţi în stare de arest pentru mai 
multe crime şi tentativă de crimă. Cu începere din acest 
moment, tot ce veţi declara poate fi folosit împotriva dum- 
neavoastră. Bineînţeles, aveţi dreptul să refuzaţi orice declaraţie 
în lipsa avocatului dumneavoastră. " 

După care poliţiştii, trăgând-o după ei pe Laetitia, se 
îndreptară spre uşa neagră, în faţa căreia se opriră. Méliès făcu 
o demonstraţie rapidă şi sclipitoare a talentelor sale de 
spărgător şi încuietoarea cedă la repezeală. 

— Aţi fi putut să-mi cereţi cheia în loc să distrugeţi broasca! 
protestă ziarista. 

Cei patru poliţişti rămaseră înmărmuriţi în faţa acvariului cu 
furnici şi a unui întreg arsenal de informatică. 

— Ce-s astea? 


— Asasinii fraţilor Salta, ai Carolinei Nogard, ai lui 
MacHarious şi ai soţilor Odergin, probabil, îi lămuri sumbru 
Méliès. 

Ea strigă: 

— Vă înşelaţi! Eu nu sunt cântăreţul la flaut din Hamelin. Nu 
vedeţi? E pur şi simplu un cuib de furnici pe care l-am adus din 
pădurea Fontainebleau săptămâna trecută! Furnicile mele nu 
sunt ucigaşe! Nici măcar n-au ieşit de aici de când le-am adus. 
Nici a furnică nu va putea fi silită să asculte vreodată de cineva. 
Nu pot fi domesticite! Nu sunt pisici sau câini. Sunt libere. Mă 
auzi, Méliès? Sunt libere, sunt de capul lor şi nu se iau după 
nimeni, şi nimeni n-o să le poată influenţa sau manipula. Tatăl 
meu înţelesese asta de mult. Sunt libere. Şi din cauza asta toţi 
vor mereu să le distrugă. Nu există decât furnici sălbatice şi 
libere! Nu eu sunt asasinul vostru! 

Comisarul îi ignoră cu desăvârşire protestele şi se întoarse 
spre Cahuzacq: 

— lei tot ce-i pe aici, ordinatorul şi furnicile. O să verificăm 
dacă mărimea mandibulelor corespunde cu leziunile interne ale 
cadavrelor. Pui sigilii şi o conduci pe domnişoara direct la 
judecătorul de instrucţie. 

Laetitia deveni vehementă: 

— Nu sunt vinovatul pe care îl cauţi, Méliès! Te înşeli din 
nou! Ce mai, văd că greşelile au devenit o specialitate in ce te 
priveşte. 

El refuză să o ia în seamă. 

— Băieți, le mai spuse subalternilor săi, fiţi atenţi ca nici una 
din furnicile astea să nu scape. Reprezintă nişte dovezi incon- 
testabile. 

Jacques Méliès era în culmea fericirii. Rezolvase cea mai 
complicată enigmă a generaţiei sale. Aproape că atinsese 
Graalul crimei perfecte, reuşind acolo unde oricare altul ar fi 
eşuat, iar acum avea şi mobilul crimei: asasina era fiica celui 
mai celebru şi mai descreierat partizan al furnicilor, Edmond 
Wells. 

Plecă de acolo fără să-şi fi încrucişat o singură dată privirea 
cu cea de culoare mov a Laetitiei. 

— Sunt nevinovată. Comiţi cea mai mare gafă din toată 
cariera dumitale. Sunt nevinovată. 


90. ENCICLOPEDIE 


CIOCNIRE ÎNTRE CIVILIZAŢII: în anul 53 U. C., generalul 
Marcus Licinius Crassus, proconsulul Siriei, gelos fiind pe 
succesul lui lulius Cezar în Galia, s-a lansat la rândul său în 
campanii de mare anvergură. Cezar şi-a întins stăpânirea asupra 
Occidentului până la Marea Britanie; Crassus voia să invadeze 
Orientul până avea să atingă ţărmul mării, aşa că a pornit spre 
est. În drumul său se găsea însă Imperiul părţilor, pe care îi 
înfruntă în capul unei gigantice oştiri. Are loc bătălia de la 
Carres, pe care o câştigă însă Surena, regele părţilor, punând 
astfel capăt cuceririi Estului. 

Tentativa aceasta a avut consecinţe dintre cele mai neaştep- 
tate. Părţii au făcut prizonieri numeroşi romani, care au slujit 
ulterior în rândurile armatei acestora în lupta contra regatului 
Kusana. Părţii au fost la rândul lor înfrânți, iar romanii s-au 
pomenit încorporaţi în armata kusană, aflată în război cu 
Imperiul Chinei. Războiul a fost câştigat de chinezi, ceea ce a 
făcut ca prizonierii itineranţi să ajungă în final în armata 
împăratului Chinei. 

lar acolo, surprinderea încercată de chinezi la vederea 
oamenilor albi este depăşită de admiraţia faţă de priceperea 
acestora în materie de construire a catapultelor şi a altor arme 
de asediu. Romanii sunt naturalizaţi, li se acordă libertatea şi 
chiar un oraş în care să se stabilească. 

Exilaţii s-au însurat cu chinezoaice şi au avut copii. Ani de 
zile mai târziu, când nişte negociatori romani le-au propus să se 
întoarcă în ţară, ei le-au refuzat oferta, declarându-se cu mult 
mai fericiţi în China. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


91. PICNIC 


Vrând să mai scape de canicula de august, prefectul Charles 


Dupeyron luase hotărârea să-şi ducă familia la un picnic sub 
frunzişul rustic al pădurii Fontainebleau. Copiii, Georges şi 
Virginie, se încălţaseră pentru acest prilej cu ghete solide, bune 
de purtat pe teren accidentat. Cecile, soţia, se însărcinase să 
pregătească hrana rece pe care Charles o căra pentru moment 
într-o enormă sacoşă frigorifică, însoţit de privirile zeflemitoare 
ale celor din jur. 

La ora unsprezece din duminica respectivă se făcuse deja o 
căldură insuportabilă. O luară pe sub copaci, îndreptându-se 
spre vest. Copiii fredonau o melodioară pe care o învăţaseră la 
grădiniţă: "Be-bop-a-lula, she is my baby". Cecile se străduia sa 
nu-şi scrântească gleznele prin făgaşurile lăsate de vehicule. 

În ce îl privea, Dupeyron, cu toate că asuda cel mai rău, era 
bucuros că trage şi el chiulul, scăpând de bodyguarzi, de 
secretare, de ataşaţii de presă şi de tot soiul de linguşitori, 
întoarcerea în sânul naturii avea un farmec aparte. 

Ajungând lângă un pârâu aproape secat, prefectul trase cu 
plăcere în piept aerul plin de parfumul florilor şi propuse să se 
instaleze prin apropiere. 

Cecile protestă de îndată: 

— Ştii că eşti grozav! Pe aici trebuie să fie plin de ţânţari. 
Parcă n-ai şti că e de-ajuns un singur ţânţar ca să fiu pişcată! 

— Le place sângele lui mămica fiindcă e mai dulce, rânji 
Virginie, gesticulând cu plasa de fluturi pe care şi-o luase în 
speranţa de a îmbogăţi colecţia clasei. 

În anul ce trecuse, elevii făcuseră un tablou format din 
aripile a opt sute de lepidoptere, reprezentând un avion aflat în 
tăriile cerului. De data aceasta, intenționau nici mai mult nici 
mai puţin decât să înfăţişeze bătălia de la Austerlitz. 

Dupeyron vru să se arate conciliant; doar nu era să strice o 
zi atât de frumoasă din pricina unor ţânţari. 

— Bine, atunci să mergem mai încolo. Mi se pare că văd o 
poiană. 

Poiana era de fapt o întindere pătrată presărată cu trifoi, nu 
mai mare decât o bucătărie şi, în consecinţă, bine umbrită. 
Dupeyron îşi puse jos sacoşa, o deschise şi scoase o faţă de 
masă albă. 

— O să ne simţim de minune aici. Copii, ajutaţi-o pe mama 
să pună masa. 

El unul se ocupă cu destupatul unei sticle de Bordeaux 


excelent, alegându-se de îndată cu o înţepătură din partea 
soţiei: 

— De asta-ţi arde ţie acum, nu-i aşa? Copiii s-au şi luat la 
bătaie şi ţie nu-ţi stă gândul decât la băutură! Fă-ţi puţin 
meseria de părinte! 

Georges şi Virginie se apucaseră să arunce unul în celălalt cu 
bulgări de pământ. Scoţând un oftat, Dupeyron îi chemă la 
ordine: 

— Gata, copii, încetaţi! Georges, tu eşti băiat, aşa că ar 
trebui să dai exemplu. 

Prefectul îşi înşfăcă fiul de pantaloni şi îl ameninţă cu palma. 

— la vezi! O încasezi pe loc dacă n-o laşi pe soră-ta în pace. 
Înţelege o dată! 

— Tăticule, da' nu eu sunt de vină, ea e! 

— Nu mă interesează cine-i de vină, tu o s-o încasezi dacă 
mai faci vreo poznă cât de mică. 


Comandoul celor douăzeci şi cinci de furnici cercetaşe 
evoluează la mare distanţă de grosul trupei, scotocind în stânga 
şi-n dreapta. Constituind tentaculele armatei, ele dispun de 
feromoni de marcaj care vor permite celorlalte cruciate să 
urmeze drumul cel bun. 

Grupa cea mai înaintată este condusă de 103. 


Cei patru membri ai familiei Dupeyron mestecă încet, aşezaţi 
sub coroanele copacilor. Efortul depus era atât de mare, că 
până şi copiii se cuminţiseră. Ridicându-şi privirile, doamna 
Dupeyron sparse tăcerea: A 

— Cred că şi pe aici sunt țânțari. In orice caz, sunt nişte 
insecte. Aud un zumzet. 

— Ai mai văzut vreo pădure fără insecte? 

— Mă întreb dacă picnicul ăsta al tău e o idee chiar atât de 
bună, suspină ea. Ne-am fi simţit mult mai bine pe coasta 
normandă. Doar ştii că Georges suferă de alergie! 

— Încetează, te rog, să-l mai cocoloşeşti. O să reuşeşti să-l 
îmbolnăveşti până la urmă de-adevăratelea! 

— Dar stai, ascultă puţin! Sunt insecte peste tot. 

— Nu-ţi fă probleme, am avut grijă să iau un spray insecticid. 


— A, bun... Ce marcă e? 


Semnal venit din partea unei cercetaşe: 

Mirosuri puternice neidentificate dinspre nord-nord-est. 

Mirosurile neidentificate nu sunt rare; există încă miliarde pe 
tot cuprinsul lumii. Dar intonaţia neobişnuit de insistentă a 
mesagerei declanşează pe loc alarma în rândurile comandoului. 
Furnicile încremenesc la pândă. Prin aer plutesc miresme cu 
nuanţe deloc obişnuite. 

O luptătoare îşi clămpăneşte fălcile, convinsă că a detectat 
mirosuri de becaţă. Antenele intră în contact, permițându-le să 
se consulte. 103 îşi exprimă convingerea că ar trebui, totuşi, să 
mai înainteze, fie şi numai ca să se lămurească despre ce 
animal e vorba. Cu toţii se declară de acord. 

Cele douăzeci şi cinci de furnici păşesc prudent de-a lungul 
dârei de miros, îndreptându-se spre sursă, şi într-un târziu ajung 
într-un spaţiu vast, descoperit, care arată ciudat, cu un sol de 
culoare albă, ciuruit de găuri minuscule. 

Înainte de-a întreprinde vreo acţiune cât de mică, se impun 
câteva precauţii. Cinci cercetaşe se întorc pe urmele lor pentru 
a depune în iarbă drapelul chimic al Federaţiei. Sunt suficiente 
câteva picături de tetradecylacetat (C6-H22-02) pentru ca orice 
locuitor al planetei să ştie că teritoriul acesta aparţine de-acum 
înainte Bel-o-kan-ului. 

Aceasta le mai încurajează cât de cât. Când dai nume unui 
ţinut, înseamnă că ai început deja să îl cunoşti. 

După care exploratoarele se apucă să îl cerceteze. 

Într-o parte se profilează două turnuri masive. Patru explo- 
ratoare le escaladează. Vârful este circular şi bombat, străpuns 
de orificii prin care se degajă mirosuri sărate sau pipărate. 
Furnicile ar dori să vadă substanţele mai de-aproape, dar 
interstiţiile sunt prea mici pentru a le permite să treacă, astfel 
încât coboară înapoi, dezamăgite. 

Nu-i nimic, echipele tehnice care vor veni după ele vor izbuti 
cu siguranţă să clarifice problema. Nici nu ajung bine jos, că 
sunt deja chemate lângă o altă ciudăţenie, şi mai bizară, 
reprezentată de un şir de coline înmiresmate, dar de 0 formă 
destul de puţin naturală. Furnicile urcă de-a lungul pantelor şi se 
împrăştie prin văi şi creste, pipăind şi sondând pretutindeni. 


Comestibil! exclamă prima care izbuteşte să străpungă 
crusta superficială şi tare. Dedesubtul a ceea ce luase drept 
piatră se află ceva bun de mâncat! Numai materie plină de 
proteine, şi într-o cantitate de neimaginat! Furnica emite ştirea 
pe o frecvenţă entuziastă, cu antenele bucale pline de filamente 
nutritive. 


— Ce mai avem de mâncare? 
— Frigăruli. 

— Cu ce sunt? 

— Cu miel, slănină, roşii. 

— Nu-i rău deloc. Şi mai ce? 


Furnicile nu se mulţumesc doar cu atât. Îmbătate de acest 
prim succes, îşi umplu puţin guşa şi se răspândesc pe faţa de 
masă albă. O echipă de patru cercetaşe este înghițită de o cutie 
albă plină cu gelatină galbenă, în care furnicile se zbat îndelung 
înainte de-a se scufunda în materia moale. 

— Cum şi mai ce? Nişte sos bearnez luat de la birt. 


103 s-a rătăcit în mijlocul unei grămezi de structuri galbene 
a căror suprafaţă scârţâie şi trosneşte sub paşi, prăbuşindu-se 
pe alocuri pe sectoare întregi. Ca sa nu fie strivită, 103 sare de 
colo-colo şi abia s-a liniştit că e nevoită să sară din nou pentru a 
scăpa de o avalanşă care ar îngropa-o cu totul în materia 
cristalină şi friabilă. 


— Vai, ce grozav! Cartofi prăjiţi! 


O alunecare neprevăzută pe un soi de povârniş îmbibat cu 
lipide o face să iasă în sfârşit din acest coşmar. Luând-o de-a 
lungul unei furculiţe, 103 683 îşi reia explorarea, nimerind 
necontenit dintr-o surpriză într-alta, trecând de la un gust suav 
la unul acid şi de la o aromă înţepătoare la una plăcută. Se 
împotmoleşte şi bâjbâie apoi printr-o legumă verde şi se apropie 
prudentă de crema de culoare roşie. 


— Castraveciori a la russe şi ketchup. 


Cu antenele înfierbântate de atâtea descoperiri exotice, 103 
683 străbate o vastă întindere de un galben palid, din care se 
înaltă un miros puternic de fermentație. Câteva dintre semenele 
sale hoinăresc printre cavitățile suprafeţei, distrându-se. Terenul 
formează şiruri neîntrerupte de caverne perfect sferice şi 
fragede cu pereţi moi, galbeni, care pot fi uşor străpunşi cu 
mandibulele, şi atunci devin transparenti. 


— Şvaiţer! 


103 683 este încântată, dar nu mai are când să le comunice 
celorlalte impresiile stârnite de extraordinarul ţinut în care totul 
se poate mânca. Un sunet jos şi surd, nemăsurat ca vuietul 
vântului, se prăvăleşte peste ele cu un bubuit de tunet. 

"Athenţhie e phlinh dhe fhurnicih." 

O minge rozalie se iveşte din înălţimi şi striveşte metodic opt 
exploratoare. Pleosc, pleosc, pleosc. Totul nu durează decât 
vreo trei secunde. Surpriza este desăvârşită. Deşi toate aceste 
nobile luptătoare au o constituţie dintre cele mai robuste, ele nu 
pot opune nici cea mai mică rezistenţă. Armurile lor solide şi 
arămii plesnesc, desfăcându-se în bucăţi, iar sângele şi carnea li 
se amestecă într-un terci zemos, din care ţâşnesc stropi. Din ele 
mai rămân doar nişte urme neînsemnate, de culoare întunecată, 
care pătează solul alb şi imaculat. 

Furnicile-soldat din cruciadă nu-şi pot crede simţurilor. 

Mingea rozalie se află de fapt la capătul unei coloane 
prelungi. Abia şi-a încheiat opera de distrugere, că patru alte 
coloane se desfac încet, venind să i se alăture. Acum sunt cinci 
cu totul. 

DEGETE! 


103 nu mai are nici o îndoială: Degetele au apărut, sunt 
acolo! Atât de repede, atât de aproape, atât de puternice. 
Degetele sunt aici!!! Pe loc, ea îşi lansează cei mai opiacei 
dintre feromonii de alarmă. 


Atenţie, Degete! Degete! 

103 simte un val de frică infinită copleşind-o. Creierii îi 
clocotesc, iar labele îi tremură ca varga. Mandibulele i se desfac 
şi se închid pe rând, fără nici un rost. 

DEGETE! Sunt DEGETE! Puneţi-vă la adăpost! 

Degetele se ridică laolaltă spre cer, apoi se strâng, ne- 
mailăsând întins decât unul singur, drept şi încordat ca un 
pinten, al cărui capăt roz şi neted le urmăreşte şi le striveşte 
fără dificultate pe exploratoare. 

Instinctiv, 103, care este curajoasă dar deloc temerară, se 
ascunde într-un soi de caverna încăpătoare, de culoare bej. 

Totul s-a petrecut atât de repede, încât nici nu a avut timp 
să înţeleagă ce se întâmplă. Cu toate acestea, 103 le-a 
recunoscut cât se poate de bine. 

Erau... Degete! 

Frica se năpusteşte din nou asupra ei, într-un val şi mai acid. 

De data aceasta, nu mai are cum să se gândească Fa vreun 
lucru şi mai terifiant, care să-i anihileze spaima. Se găseşte faţă 
în faţă cu tot ce poate fi mai cumplit, mai nedesluşit şi mai 
puternic pe lume: DEGETELE! 

Frica i s-a strecurat în toate ungherele fiinţei, făcând-o să 
tremure şi să se înăbuşe. 

Ce e mai ciudat e faptul că, pe moment, nu a înţeles nimic 
din ce se petrece, iar acum, când e în siguranţă, refugiată în 
adăpostul acesta provizoriu, e cuprinsă de o spaimă fără 
margini. Afară e plin de Degete care vor să o răpună. 

Şi dacă Degetele sunt zei? 

l-a sfidat, şi ei s-au mâniat. lar ea nu este decât o furnică 
nenorocită, care acum va muri. Chli-pou-ni era îngrozită pe bună 
dreptate: nimeni nu s-ar fi aşteptat să le găsească atât de 
aproape de Federație! Degetele au trecut aşadar de marginea 
lumii şi acum invadează pădurea! 

103 dă ocol grotei călduroase, de culoare bej, lovind isteric 
cu abdomenul în pereţi pentru a se defula de tot stresul pe care 
l-a acumulat în ultimele clipe. 

Furnica îşi recapătă cu greu stăpânirea de sine; apoi, când i 
se pare că frica i-a mai trecut, se apucă să cerceteze, cu paşi 
prudenţi, caverna aceea ciudată, făcută din arcade şi boite. 
Interiorul îi este împodobit cu foiţe negre, din care se prelinge 
grăsime topită, călduţă la pipăit. Toate acestea răspândesc un iz 


greţos, aproape insuportabil. 


— Taie friptura de pui. Arată foarte apetisant. 

— Măcar de ne-ar lăsa în pace furnicile astea... 

— Am omorât deja o grămadă. 

— În orice caz, să nu te mai aud de-acum înainte cu natura 
ta! Uite, mai sunt câteva acolo... şi dincolo. 


Învingându-şi repulsia, 103 traversează grota călduroasă şi 
se ghemuieşte pe marginea ei. 

Proiectându-şi în faţă antenele, ea asistă la un spectacol pur 
şi simplu de necrezut. Mingile acelea rozalii îi vânează ca nişte 
prădătoare formidabile semenele, scoţându-le de sub pahare, 
farfurii sau şervete, după care le iau viaţa fără alte formalităţi. 

E o hecatombă în toată regula. 

Unele mai încercau să se apere trăgând cu acid. Fără nici un 
rezultat însă. Mingile roz zboară, sar, ţâşnesc de pretutindeni, 
nelăsându-le nici o şansă. 

Apoi totul încetează. 

Aerul s-a umplut de duhoarea acidului oleic, specifică morţii 
myrmicine. 

Degetele patrulează pe faţa de masă în grupe de câte cinci. 
Răniţii sunt ucişi şi transformati în nişte pete, răzuite apoi ca să 
nu mânjească albul imaculat. 

"Hecile, dhă-mhi fhoarhfecehle." 

Deodată, un vârf enorm sparge plafonul cavernei, despi- 
cându-l, şi îi desparte marginile cu un pârâit asurzitor. 

103 tresare şi se năpusteşte drept înainte, încotro vede cu 
ochii. Repede, trebuie să fugă! Repede, repede. Zeii monstruoşi 
sunt chiar deasupra ei. 

Furnica goneşte cu toată viteza celor şase labe ale sale. 

Coloanele roz au nevoie de ceva timp ca să reacționeze. 

Degetele par de-a dreptul înciudate când o văd ieşind de 
acolo. Apoi, venindu-şi în fire, pornesc în urmărirea ei. 

103 încearcă toate manevrele posibile, făcând nenumărate 
viraje strânse şi întoarceri de o sută optzeci de grade. Inima îi 
bate gata să-i spargă pieptul, dar e încă în viaţă. Două coloane 
se lasă brusc în faţa ei. Prin sita ochilor sferici, 103 vede pentru 


întâia oară cele cinci siluete gigantice ce se conturează în zare 
şi le simte mirosul de tămâie. Degetele încep să patruleze. 

E înnebunitor. 

Atunci, în mintea ei se produce un declic. Frica îi este atât de 
mare, încât face ceva de neînchipuit. Pur şi simplu o nebunie. În 
loc să fugă, luptătoarea sare asupra urmăritorilor săi! 

Surpriza este desăvârşită. 

Furnica urcă cu toată viteza de-a lungul Degetului, ca o 
rachetă lansată de-a lungul rampei şi, o dată ajunsă la capătul 
pantei, sare în gol. 

Căderea îi este amortizată de mingile rozalii, care o prind din 
zbor. 

Apoi se strâng, vrând să o strivească. 

Ea trece pe dedesubt, strecurându-se fulgerător şi cade din 
nou, de data aceasta în iarbă. 

La iuţeală, 103 se ascunde sub un trifoi cu trei foi. Era şi 
timpul. Coloanele rozalii greblează vegetaţia dimprejur: 
Degetele zei vor să o scoată din bârlog. Dar stratul de părăluţe 
este lumea ei, unde nu mai poate fi găsită. 

103 aleargă, iar prin antene îi licăresc tot soiul de idei. De 
data aceasta nu mai poate fi nici o îndoială; le-a văzut, le-a atins 
şi chiar le-a păcălit. 

Toate acestea nu răspund însă întrebării esenţiale: 

Degetele sunt zei? 


Prefectul Charles Dupeyron îşi şterse mâinile cu batista în 
carouri. 

— Bun, aţi văzut că le-am putut alunga, şi fără ca măcar să 
ne folosim de insecticid. 

— Şi doar îţi spusesem, dragă, că pădurea asta nu e deloc 
curată. 

— Am omorât vreo sută! se lăudă Virginie. 

— lar eu şi mai multe, mult mai multe decât tine! strigă 
Georges. 

— Potoliţi-vă, copii... Au apucat să murdărească mâncarea? 

— Eu am văzut ieşind una din friptura de pui. 

— Nu vreau să mănânc pui mânjit de furnică! urlă pe loc 
Virginie. 

Dupeyron se strâmbă. 


— Doar n-o să aruncăm o frumuseţe de pui fript numai 
fiindcă l-a atins o furnică! 

— Furnicile sunt murdare şi transmit boli, ne-a spus-o 
învăţătoarea la şcoală. 

— O să mâncăm, totuşi, puiul, insistă tatăl lor. 

Georges se lăsă în patru labe. 

— E una care a scăpat. 

— Cu atât mai bine! Aşa o să se poată duce înapoi şi să le 
spună celorlalte că nu trebuie să mai vină aici. Virginie, nu mai 
smulge labele furnicii ăleia, că oricum e moartă. 

— Ba nu, mamă! Mai mişcă puţin. 

— Bine, dar atunci nu mai pune bucăţile pe faţa de masă, 
aruncă-le mai încolo. Putem să mâncăm şi noi liniştiţi o dată? 

Spusese acestea ridicându-şi ochii spre cer, şi în clipa aceea 
încremeni. Un nor de scarabei cu corn, destul de mic dar 
zgomotos, tocmai se aduna într-un roi, ca o coroană, la vreun 
metru deasupra capului ei. Când văzu că norul se menţine în 
acelaşi loc, femeia se albi la faţă. 

Soţul ei nu arăta nici el mai bine. La rândul său, Dupeyron 
constatase că iarba se înnegrise: erau înconjurați de o 
adevărată revărsare de furnici! După cât se părea, puteau fi 
câteva milioane! 

În realitate nu erau decât cei trei mii de soldaţi ai primei 
cruciade îndreptate împotriva Degetelor, împreună cu întăririle 
zedibeinakaniene, care înaintau hotărâți, cu mandibulele întinse. 

Dupeyron articulă cu o voce nesigură: 

— Draga mea, dă-mi repede sprayul insecticid... 


92. ENCICLOPEDIE 


ACID FORMIC: Acidul formic este un component important 
pentru viaţă. Omul îl are de altfel în propriile sale celule. În cea 
de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, acidul formic era 
folosit la conservarea alimentelor sau a cadavrelor de animale. 
Cel mai frecvent însă era utilizat la curăţarea petelor de pe 
aşternuturi. 

Dat fiind că pe atunci nu se cunoştea fabricarea acestei 
substanţe chimice pe cale sintetică, ea era extrasă direct din 


insecte. Câteva mii de furnici erau îngrămădite într-o presă de 
ulei căreia i se strângea şurubul până când se obținea un suc 
gălbui. 

O dată filtrat, acest "sirop de furnici zdrobite" era vândut în 
toate drogheriile cu renume, la raionul de soluţii lichide pentru 
curăţarea petelor. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul Il.. 


93. ETAPA FINALA 


Profesorul Miguel Cygneriaz ştia că de-acum înainte nimic nu 
mai poate împiedica trecerea la etapa finală. 

Ţinea în mâini arma absolută contra forţelor chtoniene. 

Luă lichidul argintiu şi îl turnă într-o cuvă. Apoi adăugă un 
lichid roşu şi procedă la ceea ce se cheamă în mod obişnuit în 
chimie "a doua coagulare". 

Substratul căpătă atunci culori schimbătoare, ca ale unei 
cozi de păun. 

Profesorul Cygneriaz puse recipientul într-un vas de 
fermentare. Acum, nu-i mai rămăsese decât să aştepte. Ultima 
etapă mai avea nevoie doar de un singur ingredient, insuficient 
controlat încă de maşini: timpul. 


94. DEGETELE SE RETRAG 


Primele valuri de infanteriste care au pornit la atac sunt 
învăluite brusc de un nor verde care le face să tuşească violent. 
Aflaţi la o înălţime mult mai mare, scarabeii-rinocer vin în 

picaj spre munţii aceia mişcători şi neclari. Ajunşi la înălţimea 
junglei capilare a Ceciliei Dupeyron, artileristele îşi slobozesc 
salvele de acid. Singurul efect obţinut este însă uciderea a trei 
păduchi tineri care intenționau să-şi stabilească acolo domiciliul. 
Un alt grup de artileriste pedestre îşi concentrează tirul 
asupra unei mingi mari şi roz. De unde ar fi putut ele să ştie că 


era degetul mare de la piciorul încălţat cu o sanda al unei 
femei? 

Devine limpede că trebuie să găsească altă Soluţie, 
deoarece, dacă pentru oameni acidul formic nu este mai coroziv 
decât limonada, noile valuri verzui de insecticid fac în schimb 
goluri din ce în ce mai mari în rândurile belokanienelor. 

Căutaţi-le orificiile, vociferează 9, şi mesajul este de îndată 
retransmis de furnicile experimentate în lupta cu mamiferele şi 
păsările. 

Mai multe legiuni pornesc cu îndrăzneală la asaltul titanilor, 
înfigându-şi cu hotărâre mandibulele în fibrele textile, ceea ce 
provoacă răni mari într-un tricou de bumbac şi într-un şort din 
acelaşi material. Bluza Virginiei Dupeyron (30% acrilic, 20% 
poliamidă) se dovedeşte în schimb o adevărată armură asupra 
căreia cleştii myrmicini nu obţin nici un rezultat edificator. 


— Am una în nas! Au! 

— Repede, insecticidul! 

— Dar nu putem da cu insecticid pe noi! 

— Ajutor! scânceşte Virginie. 

— Ce flagel! strigă Charles Dupeyron, sforţându-se să 
împrăştie cu mâna coleopterele care zumzăie de jur-împrejurul 
familiei sale. 

— N-o să izbutim niciodată să-i răpu... 


„„„ Să-i răpunem pe aceşti monştri. Sunt prea mari, prea 
puternici. Sunt de neînțeles. 

103 şi 9, aflate undeva pe gâtul tânărului Georges, discută 
febril situaţia. 103 întreabă dacă au la ele otrăvuri exotice. 9 
răspunde că da, nişte venin de viespe sau de albină, şi că se 
duce de îndată să-l aducă. Bătălia continuă să facă ravagii când 
se întoarce, ducând în labe un ou plin cu lichidul galben pe care- 
| secretă de regulă acul albinelor. 

Cum o să-l inoculezi? Noi nu avem ac. 

Fără să răspundă, 103 îşi înfige mandibula în carnea roz, cât 
poate de adânc; e nevoită să repete de mai multe ori operaţia, 
deoarece terenul este pe cât de moale, pe-atât de rezistent. În 
fine! Nu-i mai rămâne decât să verse lichidul galben în gaura 


roşie care fumegă. 

să fugim. 

Ascunzătoarea nu este prea sigură. Animalul uriaş e cuprins 
de convulsii, se sufocă, vibrează şi face mult zgomot. 

Georges Dupeyron cade în genunchi şi se prăbuşeşte pe o 
parte. 

Georges este doborât de minusculii dragoni. 

Georges cade. Patru legiuni de furnici i se rătăcesc în păr, 
dar alte câteva reuşesc să-i găsească cele şase orificii. 

103 îşi regăseşte calmul. 

De data aceasta nu mai e loc de îndoială. Au omorât unul! 

Deodată, teama de Degete încetează să o mai chinuiască. 
Cât de minunat e să nu-ţi mai fie frică! Se simte cu desăvârşire 
liberă. 

Georges Dupeyron zace la pământ, nemişcat. 

9 se năpusteşte, i se urcă pe faţă şi escaladează masa 
rozalie. 

Un Deget este de fapt un întreg teritoriu. Puţinul pe care l-a 
parcurs măsoară peste o sută de paşi în lăţime pe două sute 
lungime! 

Pe cuprinsul lui se găsesc de toate: caverne, văi, munţi şi 
cratere. 

9, care are cele mai lungi mandibule dintre toate cruciatele, 
îşi zice că Degetul încă nu este mort de tot şi, escaladând 
sprâncenele, se opreşte la rădăcina nasului, drept între ochi, în 
locul unde hinduşii socotesc că se află al treilea ochi, şi îşi ridică 
la maximum vârful mandibulei drepte. 

Lama scânteiază în soare ca o splendidă spadă Excalibur. 
După care, dintr-o lovitură seacă, luptătoarea o înfige cât poate 
de adânc în suprafaţa roşie. 

9 îşi smulge cu un plescăit sabia de chitină. 

In aceeaşi clipă ţâşneşte un gheizer subţire şi roşu care i se 
înalţă până deasupra antenelor. 


— Dragă, uită-te! Cu Georges nu e deloc bine! 

Charles Dupeyron dădu drumul sprayului în iarbă şi se 
aplecă spre fiul său. Obrajii băiatului deveniseră purpurii şi 
respira cu greutate. Peste trupul lui se scurgeau ciorchini de 
furnici. 


— Are o criză de alergie! strigă prefectul. Trebuie să-i facem 
repede o injecție, să-l ducem la un doctor... 

— S-o ştergem de aici, repede! 

Fără ca măcar să-şi mai strângă ustensilele de picnic, familia 
Dupeyron o rupe la fugă în direcţia maşinii, Charles ducându-şi 
fiul în braţe 


9 a sărit jos la timp. Acum linge sângele de Deget care i-a 
rămas lipit de mandibula dreaptă. 

De-acum, s-a lămurit toată lumea. 

Degetele nu sunt invulnerabile. Pot fi făcute să sufere, pot fi 
rănite şi pot fi ucise cu venin de albină. 


95. NICOLAS 


Lumea Degetelor e atât de frumoasă, încât nici o furnică nu 
o poate înţelege deocamdată. 

Lumea Degetelor este atât de paşnică, încât neliniştea şi 
războaiele au fost demult alungate. 

Lumea Degetelor este atât de armonioasă, încât fiecare 
trăieşte într-un extaz perpetuu. 


Noi avem unelte care ne permit să nu muncim niciodată. 

Noi avem unelte care ne permit să ne deplasăm cu foarte 
mare viteză. 

Noi avem unelte care ne permit să ne hrănim fără nici un 
efort. 

Noi putem zbura. 

Noi putem umbla pe sub apă. 

Noi putem chiar să părăsim planeta şi să ajungem dincolo de 
cer. 

Degetele pot face orice pentru că Degetele sunt zei. 

Degetele pot face orice pentru că Degetele sunt mari. 

Degetele pot face orice pentru că Degetele sunt tari. 


Acesta este adevărul. 


— Nicolas! 

Băiatul stinse la iuţeală aparatul şi se prefăcu că răsfoieşte 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute. 

— Da, mămico? 

Lucie Wells apăru lângă el. Era slabă şi plăpândă, dar 
privirea ei întunecată părea însufleţită de o forţa stranie. 

— Nu te-ai culcat? Acum e, totuşi, perioada nopţii noastre 
artificiale. 

— Ştii, mi se-ntâmplă să mă scol ca să mai consult 
Enciclopedia. 

Ea zâmbi. P 

— Ai dreptate. Poţi afla atâtea lucruri din cartea asta. Il 
cuprinse de umeri. Spune-mi, Nicolas, continuă ea, încă nu vrei 
să iei parte la reuniunile noastre telepatice? 

— Nu, cel puțin deocamdată. Cred că încă nu sunt pregătit. 

— Când vei fi, o să o simţi singur. Nu te forța. 

ÎI strânse în braţe şi îl masă pe spate. El se desprinse încet, 
din ce în ce mai puţin sensibil la asemenea manifestări de 
dragoste maternă. 

Ea îi şopti la ureche: 

— Acum nu poţi să înţelegi, dar într-o bună zi... 


96. 24 FACE CE POATE (CU CEEA CE ARE) 


24 merge spre ceea ce speră să fie sud-estul, întrebând în 
dreapta şi în stânga toate animalele de care se poate apropia 
fără prea mare pericol. 

Au văzut cumva cruciada trecând pe acolo? Dar limbajul 
mirositor al furnicilor nu are încă statutul de limbă universală. 
Totuşi, un gândac verde-auriu susţine a fi auzit zvonindu-se că 
belokanienele s-au întâlnit cu nişte Degete şi că le-au învins. 

E imposibil, îşi zice pe loc 24. Nu-i poţi învinge pe zeii Cu 
toate acestea, continuă să-i întrebe pe toţi cei întâlniți în cale şi 
află îndeajuns pentru a se convinge că întâlnirea a avut real- 
mente loc. În ce fel de circumstanţe însă, şi cu ce deznodământ? 

Şi tocmai ea nu a fost de faţă! Nu a putut să-şi vadă zeii şi, 
ceea ce e şi mai grav, nu le-a putut înmâna coconul misiunii 


Mercur. Blestemate fie prostia ei şi veşnica-i lipsă a simțului de 
orientare! 

Atenţia îi este atrasă de un mistreţ ce-i apare în cale. Cu el 
ar merge mult mai repede decât singură. Obsedată de dorinţa 
de-a ajunge înapoi la surorile sale roşcate şi, cine ştie, de-a se 
apropia de Degete, 24 escaladează o labă. Nu are prea mult de 
aşteptat: mistrețul porneşte în galop. Problema este că îşi 
schimbă prea mult direcţia înspre nord, astfel încât e silită să 
sară din mers. 

Are însă noroc. Apare o veveriţă, în blana căreia se strecoară 
de îndată. Rozătorul se îndreaptă spre nord-est, dar la un 
moment dat se opreşte brusc în vârful unui copac şi 24 trebuie 
să sară din nou ca să ajungă cât mai repede pe pământ. 

A făcut o bucată bună de drum, desigur, dar tot singură este. 
Îşi dă seama că nu a procedat bine şi că trebuie neapărat să îşi 
vină în fire: doar crede în Degete, care sunt zei atotputernici. 
Aşa încât, nu are decât să-i invoce, pentru ca ei să o îndrepte 
încotro trebuie — adică spre cruciadă şi spre ei înşişi. 

O, Degete, nu mă părăsiţi în lumea asta înspăimântătoare. 
Faceţi în aşa fel ca să-mi regăsesc surorile. 

24 îşi strânge antenele, îndoindu-le, ca pentru a-şi contacta 
mai bine stăpânii. Şi în chiar clipa aceea percepe în spatele ei 
un miros dintre cele mai familiare. 

24 este în culmea bucuriei. 

103, care plecase să culeagă informaţii despre Askolein, 
Stupul de aur, se simte uşurată la vederea coconului şi, în egală 
măsură, este cât se poate' de mulţumită că a regăsit-o pe 
tânăra deistă. 

Nu ai pierdut gogoaşa fluturelui? 

24 îi arată preţiosul recipient, după care cele două furnici se 
întorc împreună şi se alătură restului grupului. 


97. ENCICLOPEDIE 


DESPRE SPAŢIU-TI1MP: în jurul unui atom se găsesc mai 
multe orbite de electroni, unele foarte apropiate de nucleu, 
altele mult mai îndepărtate. 

Dacă un eveniment exterior obligă un electron să îşi schimbe 


orbita, se produce pe loc o emisie de energie sub formă de 
lumină, căldură şi radiaţie. 

A deplasa un electron de pe un nivel inferior pe unul superior 
e ca şi cum ai aduce un chior în ţara orbilor: iradiază, face 
senzaţie, este rege. Invers, un electron de pe o orbită înaltă 
deplasat pe una mai joasă va arăta ca un imbecil desăvârşit. 

Universul întreg este construit într-un mod analog, ca nişte 
fâşii. Spaţii-timp diferite se învecinează, organizate în straturi 
suprapuse. Unele — rapide şi complexe, altele — lente şi 
primitive. 

Organizarea aceasta stratificată se poate regăsi la toate 
nivelurile de existenţă. Astfel, o furnică foarte inteligentă şi 
descurcăreaţă, proiectată în universul uman, nu este decât un 
mic animal stângaci şi înfricoşat. Un om incult şi prost, paraşutat 
într-un furnicar, devine un zeu atotputernic. Asta nu înseamnă 
că dacă o furnică va lua contact cu oamenii, ea nu va învăţa 
multe în urma acestei experienţe. O dată întoarsă printre 
semenele sale, cunoştinţele dobândite despre spaţiul-timp 
superior îi vor conferi o putere certă asupra celorlalte furnici. 

Un mijloc bun de a progresa este de-a cunoaşte statutul de 
paria în dimensiunea superioară, revenind apoi în dimensiunea 
ta de origine. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


98. PRIETENELE NOASTRE, MUŞTELE 


Ajungând în luminişul cu Degete, unde şi-au făcut acum 
tabără furnicile, 24 se încăpăţânează să nu creadă că surorile ei 
roşcate au ucis un zeu, susţinând faţă de 103 că au confundat 
probabil cine ştie ce alt animal uriaş cu un Deget. 

Şi dacă, totuşi, a fost un Deget, se poate ca acesta să se fi 
prefăcut doar ca a murit. Poate că a vrut să le testeze astfel 
reacţia şi să le măsoare îndârjirea. In pofida reputației sale de 
naivă, 24 le dă lovitura de graţie: dacă Degetul e mort, unde îi 
este cadavrul? 

103 manifestă o oarecare nedumerire şi nimic mai mult. Ea 


afirmă că l-a străbătut pe unul în lung şi în lat şi că are în 
prezent o idee mult mai exactă asupra problemei. 

În timp ce emite toate acestea spre 24, ideea ia naştere în 
creierele sale: de ce să nu redacteze un feromon memorie 
despre Degete? Pe loc, ia puţină salivă şi înscrie în ea: 


Feromon: Zoologie 

Temă: Degetele 

Salivatoare: 103 683 

Data: anul 100 000 667 

1) Degetele există. 

2) Degetele sunt vulnerabile. Pot fi omorâte cu venin de 
albină. 

Note asupra ultimei observaţii: 

a) S-ar putea să mai existe şi alte feluri de-a ucide Degetele, 
dar singurul care s-a dovedit eficace până în clipa de faţă este 
veninul de albină. 

b) Va fi nevoie de o cantitate enormă de venin de albină 
dacă vrem să ucidem toate Degetele. 

c) Cu toate acestea, Degetele rămân în continuare foarte 
greu de ucis. 

3) Degetele sunt mult mai mari decât ceea ce pot cuprinde 
ochii noştri în câmpul vizual. 

4) Degetele sunt calde. 

5) Degetele sunt acoperite cu un strat de fibră vegetală, ca o 
piele artificială colorată. Nu sângerează când este străpunsă cu 
mandibula. Doar pielea de dedesubt sângerează. 

103 îşi înalţă antenele, încercând să-şi adune amintirile, apoi 
continuă: 

6) Degetele au un miros foarte puternic, care nu seamănă cu 
nimic cunoscut. 

Furnica observă un grup de muşte care fac roată în jurul unei 
bălți de un roşu întunecat. 

7) Degetele au sânge roşu, la fel ca păsările. 

Picătura aceea de sânge e pe cale de-a atrage o mulţime de 
muşte zumzăitoare. 

8) Dacă Degetele sunt... 

Nu se poate lucra în asemenea condiţii, e limpede. Muştele 
se află în plin ospăț. Din pricina zumzetului, nu te mai poţi auzi. 
103 e nevoită să se întrerupă şi vrea să-i împrăştie pe 


mâncătorii de stârvuri. 
Dar gândindu-se mai bine, ajunge la concluzia că muştele 
pot fi de folos cruciadei. 


99. ENCICLOPEDIE 


CADOU: La muştele verzi, femela îl devorează pe mascul în 
timpul împerecherii. Emoţiile îi fac poftă de mâncare şi primul 
cap care zăboveşte pe lângă ea i se pare un prânz excelent. Dar 
masculul, deşi vrea să facă dragoste, nu vrea să moară ronţăit 
de iubita lui. Astfel încât, pentru a ieşi din dilema aceasta 
insolubilă — a obţine Erosul fără Thanatos — masculul muştei 
verzi a descoperit o stratagemă. El aduce nişte mâncare pe post 
de "cadou". În consecinţă, când doamna muscă verde simte un 
gol în stomac, ea se poate servi cu o fărâmă de carne, iar 
partenerul ei poate să se împerecheze mai departe fără pericol. 

La o specie mai evoluată, masculul îşi aduce bucata de carne 
de insectă împachetată într-un cocon transparent, câştigând 
astfel un surplus preţios de timp. 

O a treia specie de muşte a tras concluziile ce se impuneau 
din faptul că timpul necesar deschiderii cadoului era mult mai 
important, din punctul de vedere al masculului, decât calitatea 
cadoului în sine. La această a treia specie, coconul de ambalaj 
este gros, voluminos şi... gol. Până când femela apucă să 
descopere înşelăciunea, masculul şi-a terminat treaba. 

Ca urmare, fiecare şi-a modificat comportamentul, adap- 
tându-se: la muştele de tip empis, de exemplu, femela scutură 
coconul pentru a verifica dacă nu e gol. Dar... şi aici există o 
cale de-a o păcăli. Masculul, prevăzător, umple pachetul cu 
propriile sale excremente, îndeajuns de grele ca să pară nişte 
bucăţi de carne. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul Il.. 


100. LAETITIA A EVADAT 


Sosind la închisoare, comisarul Méliès ceru să o vadă pe 
Laetitia Wells. 

— Cum a reacţionat la încarcerare? îl întrebă el pe director. 

— În nici un fel. Nu a reacţionat deloc. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— De când se află aici, doarme întruna. N-a mâncat nimic şi 
nici măcar n-a băut o înghiţitură de apă. N-a mişcat deloc. 
Doarme şi nu poate fi trezită de nimic. 

— De când doarme? 

— De şaptezeci şi două de ore. 

Jacques Méliès nu se aşteptase la o asemenea reacţie. De 
obicei, femeile pe care le aresta plângeau sau scoteau ţipete de 
furie, dar în nici un caz nu dormeau. 

Telefonul începu să sune. 

— E pentru dumneavoastră, spuse directorul. 

Era inspectorul Cahuzacqg. 

— Şefule, sunt cu legistul şi pare să fie o problemă. Furnicile 
ziaristei... mă rog, nu mai mişcă nici una din ele. Ce zici de asta? 

— Zic că... Zic că hibernează, asta-i tot. 

— În plin august? se miră inspectorul. 

— Desigur! făcu Méliès sigur pe el. Emile, spune-i medicului 
legist că o să trec pe la el puţin mai târziu. 

Jacques Méliès închise telefonul, livid. 

— Laetitia Wells şi furnicile ei hibernează. 

— Vă rog? 

— Da, am studiat asta la biologie. Când e frig sau plouă, sau 
când le-a dispărut regina, insectele îşi încetează orice activitate 
şi îşi încetinesc ritmul cardiac, până ce adorm sau mor. 

Cei doi goniră prin coridoarele închisorii până la celula 
Laetitiei Wells. Ajunşi acolo, se liniştiră însă repede. De pe 
buzele tinerei femei ieşea un sforăit uşor. Méliès o apucă de 
încheietură şi constată că pulsul îi era cam prea lent. Se apucă 
să o scuture până ce ziarista se trezi. 

Laetitia îşi întredeschise ochii mov, păru să întâmpine oarece 
dificultăţi până să-şi dea seama unde se află, apoi îl recunoscu, 
în sfârşit, pe comisar. După care adormi la loc, zâmbind. Méliès 
preferă să nu ia în seamă pentru moment sentimentele 
amestecate care îl tulburau. 

Se întoarse spre directorul închisorii: 


— O să vedeţi că mâine dimineaţă o să-şi ceară micul dejun. 
Pun rămăşag. 

Pe sub pielea gingaşă a pleoapelor, ochii mov se roteau de la 
stânga la dreapta şi de jos în sus, ca pentru a urmări mai bine 
peripeţiile din vreun vis. Era ciudat. Laetitia părea că evadase 
într-o lume onirică. 


101. PROPAGANDĂ 


E cât se poate de simplu. 

Astfel îşi începe 23 cuvântarea. Furnica s-a instalat într-o 
adâncitură scobită într-o stâncă de gresie, cu 24 alături de ea. 
Un detaşament de treizeci şi trei de furnici se află în faţa lor. 

Iniţial, intenţionase să-şi ţină reuniunile de propagandă chiar 
în interiorul bivuacului însufleţit, pentru ca apoi, după o 
chibzuială plină de înţelepciune, să renunţe: acolo, pereţii aveau 
antene. 

23 se ridică pe patru labe: 

Degetele ne-au creat şi ne-au lăsat pe Pământ pentru ca noi 
să le slujim. Ei ne supraveghează, iar noi trebuie să avem grijă 
să nu îi supărăm, deoarece ne pot pedepsi. Îi slujim, iar ei ne 
dau în schimb o parte din puterea lor. 

Marea majoritate a publicului este formată din furnicile 
infestate cu cestodele ciocănitoarei negre care îi atacase ca un 
bombardier. Fie din cauză că nu mai au mare lucru de pierdut, 
fie pentru că vor să-şi afle o consolare pentru propria decădere, 
fapt este că albinoasele sunt cât se poate de atente la argu- 
mentele deiste. Uimite deseori şi sceptice alteori, toate ar dori 
să poată spera într-o lume mai bună, de dincolo de moarte. 

Trebuie spus că bietele furnici albinoase o duc greu de tot. 
Cuprinse încetul cu încetul de o lâncezeală morbidă care le face 
să se târască în coada convoiului, ele sunt îndreptăţite să-şi 
pună întrebări despre rostul vieţii. Uneori, ele rămân cu mult în 
urma celorlalte, devenind o pradă uşoară pentru prădători dintre 
cei mai feluriţi. 

Cu toate acestea, orice luptătoare care ar vedea că o 
bolnavă este atacată ar sări în ajutorul ei fără să stea pe 
gânduri. Solidaritatea myrmicină nu cunoaşte excepţii, cu atât 


mai mult în toiul unei acţiuni cum este această primă cruciadă. 

Oricum ar fi, mesajul deist seduce şi găseşte antene 
binevoitoare, inclusiv în rândul celor valide. Şi e ciudat faptul că 
furnicile adunate în scobitura stâncii de gresie au uitat cu 
desăvârşire faptul că dacă şi-au părăsit Oraşul, au făcut-o 
pentru a extermina tocmai fiinţele pe care sunt acum pe punctul 
de a le adula. 

Totuşi, ici-colo se mai fac auzite obiecţii slabe şi lipsite de 
convingere, sub forma unor întrebări care ar putea răspândi la o 
adică îndoiala. 23 are însă de fiecare dată răspunsul pregătit: 

Important este să ne apropiem de Degete. Pentru rest, nu vă 
faceţi griji. Degetele sunt zeități nemuritoare. 

Ce mai poţi răspunde la asta? O cercetaşă roşcată îşi înalţă, 
totuşi, antena: 

De ce Degetele nu emit nimic pentru a ne arăta ce trebuie 
să facem, clipă de clipă? 

Ei ne vorbesc, dă asigurări 23. La Bel-o-kan suntem în 
legătură permanentă cu Degetele. 

Apoi, o artileristă întreabă: 

Cum să facem ca să vorbim cu Degetele? 

Răspunsul soseşte prompt: 

Trebuie să te gândeşti foarte intens la ele. Zeii numesc asta 
"rugăciune". Orice rugăciune emisă, indiferent de loc, este 
auzită de zei. 

O furnică albă lansează un feromon impregnat de disperare: 

Degetele pot să ne vindece de cestode? 

Degetele pot face orice. 

Atunci, o luptătoare întreabă: 

Din moment ce Roiul ne porunceşte să omorâm toate 
Degetele, ce e de făcut? 

23 o fixă cu privirea pe cea care pusese întrebarea şi îşi 
agită liniştită tijele senzitive. 

Nimic. Absolut nimic. Ne vom ţine deoparte şi ne vom 
mulţumi să observăm. Nu trebuie să ne facem griji pentru zei. Ei 
sunt atotputernici. Voi trebuie doar să răspândiţi vorbele 
Doctorului Livingstone. Să fim din ce în ce mai numeroase în 
adunările noastre. Dar cu prudenţă. Şi mai ales, să ne rugăm. 

Pentru marea majoritate a furnicilor, e prima oară când au o 
comportare rebelă faţă se Roi. Şi aceasta li se pare foarte 
incitant. Chiar şi în cazul în care Degetele nu ar exista. 


102. ENCICLOPEDIE 


DUMNEZEU: Dumnezeu este, prin definiţie, atotprezent şi 
atotputernic. Dacă există, înseamnă că se află pretutindeni şi că 
poate face orice. Dar dacă poate face orice, este oare 
deopotrivă în stare să dea naştere unei lumi din care el să 
lipsească şi în care să nu poată face nimic? 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


103. ASKOLEIN, STUPUL DE AUR 


Opt vertical. Opt răsturnat. Opt în spirală. Opt. 

Pauză. 

Dublu opt. Schimbare de unghi faţă de Soare. 

Opt orizontal îngust. Opt orizontal lat. 

Mesajul este cum nu se poate mai limpede. 

Răspuns: opt, opt orizontal lat, dublu opt, opt răsturnat. 
După care urmează transmisia către următorul releu aerian. 

Albinele îşi trasează pe cer informaţiile, rotindu-se neîn- 
trerupt. 

Pentru a spune că hrana se găseşte la mai mult de o sută de 
metri, ele efectuează nişte opturi al căror ax central indică 
direcţia de urmat şi distanţa. 

Oraşul din bradul cel mare de lângă fluviu poartă numele 
mirositor de Askolein, ceea ce în limbajul albinelor înseamnă 
"Stupul de aur". 

Aşezarea cuprinde şase mii de indivizi. 

Reperând apelul respectiv, o albină cercetaşă askoleiniană 
decolează în mare viteză, făcând slalomuri printre scaieţi, 
urcând de-a lungul povârnişurilor şi survolând o coloană de 
furnici care colcăie printre ierburi (ia te uită, ce-or fi căutând 
furnicile astea pe aici?). Albina ocoleşte stejarul cel mare şi 
zboară razant pe deasupra movilelor de nisip. 


Pe aici este ceva interesant. Albina îşi încetineşte bătăile 
aripilor şi se roteşte pe deasupra narciselor galbene, încearcă cu 
labele staminele florilor neidentificate, şi îşi dă seama, chibzuind 
mai bine, că sunt nişte margarete; îşi aruncă limba fină şi 
multiplicată, alcătuită din glosele lipite, în pulberea galbena, 
după care se întoarce, câteva clipe mai târziu, având scobiturile 
tibiei pline cu polen proaspăt. 

Albina aterizează pe pista de zbor a stupului şi se apucă 
imediat să bată din aripi cu o frecvenţă de 280 de hertzi. 

Bzzzzz bzzz bzzz. 280 de hertzi este frecvenţa care-i permite 
unei albine să adune un număr maxim de lucrătoare însărcinate 
cu problemele legate de hrană. 

La 260 de hertzi, ea poate aduna lucrătoarele însărcinate cu 
intendenta şi cu îngrijirea puilor. La 300 de hertzi, poate de- 
clanşa alarma militară. 

Cercetaşa se plasează pe un hexagon de ceară şi îşi începe 
dansul. De data aceasta, ea desenează opturi în două dimen- 
siuni, lipite de solul cerat al stupului. În felul acesta, îşi relatează 
la iuţeală aventura şi oferă totodată direcţia, distanţa şi 
calitatea exactă a grupului de flori pe care le-a vizitat. După 
părerea ei, sunt nişte margarete. 

Dat fiind că sursa este destul de apropiată, ea dansează într- 
un ritm rapid; în caz contrar, ar fi făcut-o mai încet, ca şi cum ar 
fi mimat oboseala unui zbor la mare distanţă. 

In raportul ei "dansat", ea mai ţine cont şi de poziţia Soarelui 
şi de mişcarea sa pe cer. 

Semenele sale vin în fugă. Au înţeles că sunt multe flori de 
cules, dar vor să afle calitatea sursei de polen. Uneori, florile 
sunt ofilite sau acoperite cu excrementele păsărilor, iar alteori 
albinele dintr-un alt stup au apucat deja să le secătuiască. 

Unele lovesc nervoase cu abdomenul în fagurii de ceară. 

Vrem date concrete, exprimă ele astfel în limbajul albinelor. 

Cercetaşa nu se lasă rugată şi îşi regurgitează polenul: 

Gustaţi, frumoaselor, şi-o să vedeţi că e de prima calitate! 

Dansul şi dialogul acesta au loc în cel mai deplin întuneric, 
dar la sfârşit, un grup întreg decolează cu o misiune ale cărei 
elemente sunt cunoscute deja în cea mai mare parte. 

Cercetaşă, istovită, îngurgitează eşantioanele pe care le 
adusese ca probe, după care se îndreaptă spre loja regală, unde 
se află regina albinelor askoleiniene, Zaha-haer-scha, cea de-a 


67-a purtând acest nume. 

Aceasta ajunsese la tronul regatului la capătul unei lupte pe 
care o dusese cu vreo douăzeci de surori. Albinele produc 
totdeauna prea multe regine şi, cum nu este nevoie decât de 
una singură la un oraş, se bat cu sălbăticie în loja nupţială până 
nu mai rămâne decât una. 

Metoda de selecţie, care este destul de barbară, permite, 
totuşi, instalarea în fruntea Oraşului a celei mai înverşunate şi 
mai combative. 

Regina albinelor, uşor de recunoscut după abdomenul de un 
galben uniform, trăieşte patru ani şi, dacă totul decurge normal, 
ea poate să producă pană la o mie de ouă pe zi. 

Stupul Askolein este situat la est-nord-est de furnicarul Bel- 
o-kan şi este o aşezare desăvârşită, unde fagurii de ceară 
portocalie colcăie de lucrătoare harnice. Totul străluceşte şi este 
parfumat; totul este galben, negru, roz şi portocaliu. Lucră- 
toarele îşi trec de la una la alta mierea nepreţuită. 

Ceva mai încolo, într-un vas de ceară, este amestecat 
lăptişorul de matcă. 

Şi mai încolo, se găseşte sala de educaţie a tinerelor albine. 

Educaţia albinelor ascultă neabătut de aceleaşi reguli. De 
îndată ce iese din celula fagurelui de miere, albina e hrănită de 
surorile sale, după care se pune pe treabă. Pe durata primelor 
trei zile de viată, ea se ocupă de sarcinile menajere. In cea de-a 
treia zi, ea suferă transformări fizice care fac să-i apară lângă 
gură nişte glande producătoare de lăptişor de matcă. Atunci ea 
devine dădacă. Glandele respective îşi pierd ulterior din impor- 
tanţă şi, încetul cu încetul, alte glande, situate de data aceasta 
sub abdomen, se pun în funcţiune. Acestea sunt glandele 
ceroase, care produc ceara necesară construirii şi reparării 
fagurilor Oraşului. 

Astfel încât, începând din cea de-a douăsprezecea zi de 
viaţă, albina devine zidar. 

Ea construieşte alveolele care constituie fagurii de ceară. Cu 
începere din a optsprezecea zi, glandele ceroase îşi încetează la 
rândul lor activitatea. Albina devine atunci paznic, atâta timp 
cât îi trebuie ca să se familiarizeze cu lumea exterioară, apoi 
culegătoare. Şi aşa şi moare — culegătoare de polen. 

Cercetaşa ajunge în loja regală. Ea doreşte să-i vorbească 
reginei sale despre coloana aceea ciudata de furnici, dar 


suverana pare cufundată într-o conversaţie însufleţită cu... 
albinei nu îi vine să-şi creadă antenelor: chiar cu o furnică. Mai 
exact, cu o furnică din federaţia belokaniană! De la distanţă, 
albina recepționează dialogul celor două insecte. 

Ce putem face? întreabă regina albinelor. 

— Când furnica în chestiune a sosit în stup, nimeni nu a 
înţeles ce caută ea aici, şi a fost lăsată să intre în Oraşul de aur 
mai mult ca urmare a surprizei decât din simpatie. 

Ce căuta o furnică într-un stup?! 

23 a relatat atunci împrejurările excepţionale care îi justi- 
ficau vizita. 

Belokanienele, propriile sale surori, înnebuniseră şi lansaseră 
o cruciadă contra Degetelor, ucigând deja unul. 23 explica faptul 
că, prin forţa împrejurărilor, cruciada va ataca stupul care se 
află în drumul ei şi recomanda ca armata albinelor, pe care o 
ştie de temut, să le-o ia înainte şi să le atace coloanele în timp 
ce vor străbate canionul îngust al gălbenelelor-de-pădure. 

O ambuscadă? Îmi propui să le pregătim celor din specia ta o 
ambuscadă? 

Regina albinelor este uimită. | se spusese, desigur, că 
furnicile aveau comportamente din ce în ce mai perverse şi 
aflase şi despre mercenarele care luptau împotriva propriului lor 
cuib în schimbul hranei, dar până atunci nu crezuse decât pe 
jumătate asemenea istorisiri. Faptul de a avea în faţa ochilor o 
furnică ce-i indica cel mai bun loc pentru uciderea semenelor 
sale o tulbură profund. 

Hotărât lucru, furnicile erau şi mai pervertite decât crezuse. 
Doar dacă nu e vorba de vreo capcană. Această aşa-zisa 
trădătoare s-ar putea, de exemplu, să fi venit pentru a atrage 
armata albinelor în canionul gălbenelelor-de-pădure, pentru ca 
între timp grosul cruciadei să atace stupul. Varianta aceasta ar fi 
mult mai de înţeles. 

Regina Zaha-haer-scha face să-i vibreze aripile dorsale şi, 
într-un limbaj odorant elementar, accesibil chiar şi furnicilor, 
întreabă: 

De ce îţi trădezi semenele? 

Furnica îi explică: belokanienele vor să omoare toate 
Degetele de pe Pământ. Or, Degetele fac parte din diversitatea 
lumii, şi, tot eliminând specii întregi, furnicile sărăcesc planeta. 
Fiecare specie îşi are rostul ei, iar geniul naturii se exprimă prin 


multiplicitatea formelor sale de viaţă. 

să distrugi fie şi numai una reprezintă o crimă. 

Furnicile au masacrat deja multe animale. Au făcut-o cu 
bună ştiinţă, fără să încerce să le înţeleagă şi nici să comunice 
cu ele. O Dună parte din natură a fost eliminată din simplu 
obscurantism. 

Luptătoarea 23 se fereşte să îi explice că Degetele sunt 
zeități şi că ea însăşi este deistă şi nici nu îi spune că "Degetele 
sunt atotputernice", chiar dacă o crede cu tărie. Ce ar putea să 
înţeleagă o regină a albinelor din asemenea noţiuni ultra- 
abstracte? 

Aşa încât, ea reia argumentele rebelelor ne-deiste, care 
constituie un limbaj mult mai accesibil pentru cineva care nu s-a 
gândit niciodată că ar putea exista zei. 

Despre Degete nu se ştie practic nimic. Cu siguranţă că am 
putea învăţa multe lucruri de la ele. La nivelul lor şi la înălţimea 
pe care o au, ele sunt confruntate cu nişte probleme pe care noi 
nici nu ni le putem închipui... 

După părerea ei, Degetele trebuie cruţate. Sau trebuie 
salvat măcar un cuplu, pentru a putea fi studiat. 

Albina pricepe limbajul respectiv, dar declară că nu se simte 
deloc implicată în războiul furnico-degetal, cu atât mai mult cu 
cât actualmente au un conflict de frontieră cu un cuib de viespi 
negre, care le mobilizează toată capacitatea militară. Regina 
Zaha-haer-scha se lansează, de altfel nu fără o oarecare delec- 
tare, în descrierea unei bătălii dintre albine şi viespi. 

Ah, toate escadrilele acelea zburătoare de mii de himenop- 
tere care îşi încrucişează aripile, duelurile suspendate în văzduh, 
ciocnirea acelor veninoase, fentele, loviturile de sabie, 
degajările încrucişate! Suverana recunoaşte că este pasionată 
de arta scrimei cu acele, pe care doar viespile şi albinele o 
cunosc. Nu este deloc uşor să te menţii în zbor şi sa dai în 
acelaşi timp lovituri dibace cu vârful acului. Regina începe să 
mimeze, energic şi plină de voie-bună, un duel imaginar, 
enumerând loviturile. lată, aceasta este o vârtelniţă, acesta — 
un atac cu vârful spadei, aceasta — o cvartă, o chintă, o gardă, 
o parare la dreapta... 

Capătul abdomenului i se află la o grosime de aripă de capul 
furnicii. Dar cum aceasta nu pare deloc impresionată, regina 
continuă să îi descrie o luptă dintre albine şi viespi. Lovitură de- 


a curmezişul, angajare, învăluire, remiză, ripostă... 

23 o întrerupe, insistând şi spunându-i că, dimpotrivă, albi- 
nele sunt total implicate în acest război dintre furnici şi Degete. 
103, una dintre luptătoarele lor cele mai experimentate, a 
descoperit că Degetele pot fi omorâte cu venin de albină şi că 
pentru moment, aceasta este singura armă eficientă. 

Prin urmare, cruciada va fi nevoită să atace Askoleinul ca să- 
şi procure venin. 

Nişte furnici? Să ne atace, fiind la o asemenea depărtare de 
Federaţia lor? Aiurezi! 

În aceeaşi clipă, alarma militară se declanşează în toţi fagurii 
Stupului de aur. 


104. INSECTELE NU NE VOR BINELE 


Era rândul profesorului Miguel Cygneriaz să-şi prezinte 
contribuţia la seminarul despre lupta împotriva insectelor. 
Profesorul se ridică şi înfăţişă publicului o planisferă presărată 
cu buline negre. 

— Punctele respective reprezintă zone de război, nu între 
oameni, ci contra insectei. Ne luptăm pretutindeni cu insectele. 
În Maroc, în Algeria şi în Senegal sunt combătute invaziile de 
lăcuste. În Peru, ţânţarii transmit paludismul; în Africa australă, 
musca ţeţe provoacă boala somnului; în Mali, proliferarea 
puricilor a declanşat o epidemie de tifos. In Amazonia, în Africa 
ecuatorială, în Indonezia oamenii se bat cu invaziile de furnici- 
magnan. În Libia, vacile sunt decimate de musca-măcelar. În 
Venezuela, viespi agresive atacă copiii. In Franţa, foarte 
aproape de locul unde ne aflăm acum, o familie a fost atacată în 
plin picnic de o coloană de furnici roşcate în pădurea 
Fontainebleau. Ca să nu mai pomenesc de gândacii de Colorado 
care distrug plantațiile de cartofi, de termitele care ronţăie 
casele de lemn până. ce se prăbuşesc peste locatari, de moliile 
care se hrănesc cu hainele noastre, de căpuşele care se agaţă 
de câinii noştri... Asta este realitatea. De un milion de ani 
încoace, oamenii sunt în război cu insectele şi lupta se află abia 
la început. Adversarul fiind mic, el este subestimat. Ne 
închipuim că îl putem strivi cu un bobârnac. Eroare! Insecta e 


foarte greu de nimicit. Ea se adaptează la otrăvuri, suferă 
mutații pentru a rezista mai bine la insecticide, se înmulţeşte 
excesiv ca să scape tentativelor de exterminare. Insecta este 
duşmanul nostru. Or, nouă animale din zece sunt insecte. Nu 
suntem cu totul decât o mână de oameni şi chiar de mamifere în 
raport cu miliardele de miliarde de miliarde de furnici, termite, 
muşte şi țânțari. Strămoşii noştri aveau o expresie pentru a-i 
caracteriza pe aceşti duşmani. Ei îi numeau "forţele chtoniene'". 
Insectele reprezintă forţele chtoniene, adică tot ce este inferior, 
la nivelul pământului, care se târăşte, care e subteran, ascuns, 
neprevăzut! 

Cineva ridică o mână. 

— Profesore Cygneriaz, cum se poate lupta contra acestor 
forţe chto... contra insectelor, vreau să spun? 

Omul de ştiinţă zâmbi către publicul din faţa lui. 

— În primul rând, încetând să le subestimăm. Astfel, în 
laboratorul meu din Santiago de Chile, noi am descoperit că 
furnicile au instituit nişte "degustătoare". De fiecare dată când 
un furnicar este confruntat cu un aliment nou, aceste "degustă- 
toare" sunt însărcinate cu testarea lui. Dacă după două zile 
încheiate ele nu prezintă nici un simptom suspect, semenele lor 
vor consuma la rândul lor alimentul respectiv. Aşa se explică 
efectul limitat pe care îl are majoritatea insecticidelor organo- 
fosforate. Am pus la punct, prin urmare, un nou insecticid cu 
efect întârziat, care nu acţionează decât după şaptezeci şi două 
de ore de la ingerare. Sperăm că această nouă otravă se va 
putea răspândi în aşezările lor în pofida măsurilor de securitate 
luate. 

— Profesore Cygneriaz, ce părere aveţi despre Laetitia Wells, 
femeia care a reuşit să dreseze furnici cu scopul de a-i ucide pe 
cercetătorii din domeniul insecticidelor? 

Expertul îşi ridică privirea spre tavan. 

— Dintotdeauna au existat oameni fascinaţi de insecte. 
Surprinzător este faptul că un asemenea comportament nu şi-a 
făcut apariţia mai curând. Am suferit mult din cauza acestor 
asasinate. Majoritatea victimelor era formată din colaboratori şi 
prieteni de-ai mei. Dar ce mai contează acum? Domnişoara 
Wells a fost pusă în imposibilitatea de-a mai face rău, iar peste 
câteva zile vă voi prezenta produsul-minune, cu eficienţă la 
scară planetară, care ne-a costat atât de scump. Numele său de 


cod este "Babei". Dacă doriţi să ştiţi mai mult, veniţi tot aici 
mâine la aceeaşi oră. 

Profesorul Cygneriaz se întoarse la hotel pe jos, fluierând. 
Era satisfăcut de efectul pe care îl produsese asupra 
auditoriului. 

Ajuns în cameră, observă, în timp ce-şi desfăcea cureaua 
ceasului, o gaură mică, de formă pătrată, ivită în mânecă, dar 
nu îi acordă nici o atenţie. 

Stătea întins în pat, odihnindu-se după ziua obositoare, când 
auzi un zgomot venind din baie. Din câte se vede, conductele au 
defecţiuni chiar şi în cele mai bune stabilimente! 

Se ridică, închise liniştit uşa de la baie şi hotărî să coboare la 
masă. Ca să ajungă la restaurantul de la parter, avea de ales 
între scară şi ascensor. Obosit cum era, alese ascensorul. 

S-a dovedit a fi o greşeală. 

Ascensorul se blocă între etaje. 

Clienţii care aşteptau pe palierul imediat următor îl auziră pe 
profesorul Miguel Cygneriaz scoțând ţipete de groază şi lovind în 
acelaşi timp, din toate puterile, cu pumnii în pereţii de oţel. 

— Încă unul bolnav de claustrofobie, spuse o femeie. 

Dar când reuşi să deblocheze cabina, mecanicul nu mai găsi 
înăuntru decât un cadavru. judecând după expresia de teroare 
întipărită pe faţă, s-ar fi zis că nefericitul se luptase cu însuşi 
Diavolul. 


105. VISE 


Jonathan stătea treaz. De când ceremoniile de comuniune 
deveniseră atât de intense, îi era tot mai greu să adoarmă. 

leri, mai ales, trăise o experienţă teribilă. 

În vreme ce scoteau cu toţii sunetul comun, simţise dintr-o 
dată ceva extraordinar: întreg corpul îi fusese aspirat de unda 
totală OM. Aidoma unei mâini care îşi scoate mănuşa, ceva 
dinăuntrul său încercase să se extragă din învelişul omenesc. 

Jonathan fusese cuprins de frică dar, în acelaşi timp, 
prezenta celorlalţi în jurul său îl liniştise. Atunci, sub forma 
sunetului OM, sau sub cea de ectoplasmă ori suflet, cum o fi 
fost, îşi părăsise corpul şi, împreună cu ceilalţi, străbătuse 


stânca de granit, trecând pur şi simplu prin ea şi ajungând în 
furnicarul de deasupra. 

Fenomenul nu durase mult. Se întorsese destul de repede în 
trup, ca şi cum ar fi fost tras îndărăt de un cordon elastic. 

Fusese un vis colectiv. Nu putea fi decât un vis colectiv. 

Forţaţi să trăiască de atâta timp în apropierea furnicilor, 
ajunseseră să viseze cu toţii furnici. Işi aminti că un pasaj din 
Enciclopedie trata mai îndeaproape despre vise. Înarmându-se 
cu o lanternă, se duse să răsfoiască paginile nepreţuitei cărţi de 
pe strană. 


106. ENCICLOPEDIE 


VIS: În fundul unei păduri necuprinse din Malaiezia trăia un 
trib primitiv pe nume Senois. Membrii lui îşi organizau viaţa 
axându-şi-o exclusiv în jurul viselor. Erau numiţi, de altfel, 
“poporul visului”. 

În fiecare dimineaţă la micul dejun, în jurul focului, nu se 
vorbea decât despre vise: fiecare şi-l povestea pe al său. Dacă 
un membru al tribului visase că i-a făcut vreun rău cuiva, 
trebuia să îi ofere celui în cauză un cadou. Dacă visase că a fost 
lovit de un membru al auditoriului, agresorul trebuia să-şi ceară 
scuze şi să-i dăruiască un cadou pentru a-i obţine iertarea. 

Pentru populaţia tribului Senois, lumea onirică era mai 
bogată în învăţăminte decât viaţa reală. Dacă un copil povestea 
că a visat un tigru de care a fugit, el era obligat să viseze din 
nou felina în noaptea următoare, să se bată cu ea şi să o 
omoare. Cei bătrâni îi explicau cum trebuie să procedeze. Dacă 
nu reuşea, totuşi, să îi vină de hac tigrului, copilul era certat de 
întreg tribul. 

În sistemul respectiv de valori, dacă cineva visa că are relaţii 
sexuale, trebuia să meargă până la orgasm şi să-i mulţumească 
apoi amantei sau amantului, făcându-i un dar. Dacă în cursul 
unui coşmar erau puşi în faţa unui adversar ostil, trebuia să-l 
învingă şi după aceea să-i ceară duşmanului un cadou, pentru 
ca în felul acesta să şi-l facă prieten. Visul cel mai râvnit era cel 
în care zburai. Întreaga comunitate îl felicita pe autorul unui 
asemenea vis. Pentru un copil, întâiul vis în care se avânta spre 


înălţimi constituia un botez. Era copleşit de daruri, apoi i se 
explica cum să zboare în vis spre ţinuturi necunoscute şi să 
aducă de acolo ofrande exotice. 

Populaţia Senois i-a sedus pe etnologii occidentali. 
Societatea lor nu cunoştea violenţa şi bolile mentale, era lipsită 
de stres şi de ambiția cuceririlor războinice. Munca se limita la 
un minimum strict necesar supravieţuirii. 

Tribul Senois a dispărut în anii şaptezeci, când porţiunea de 
pădure în care trăiau a fost hărăzită defrişării. Cu toate acestea, 
am putea începe cu toţii să aplicăm învăţătura lor. 

Inainte de toate, să consemnăm în fiecare dimineaţă visul 
avut în noaptea trecută, să-i, dăm un titlu şi să-i precizăm data. 
Apoi, să vorbim cu cei din anturajul nostru, la micul dejun de 
exemplu, în maniera populaţiei Senois. Am putea merge şi mai 
departe, aplicând regulile de bază ale onironauticii şi hotărând 
astfel, înainte de a adormi, ce vom face în vis: să facem să 
crească nişte munţi, să schimbăm culoarea cerului, să vizităm 
locuri exotice sau să întâlnim animalele care ne plac. 

Când visează, oricine este atotputernic. Primul test de 
onironautică constă în a-ţi lua zborul. Să-ţi întinzi braţele, să 
planezi, să urci în spirală: orice este cu putinţă. 

Onironautică cere o ucenicie treptată. Orele de "zbor" aduc 
cu sine siguranţă şi putere de expresie. Copiii nu au nevoie 
decât de cinci săptămâni pentru a-şi dirija visele. În cazul 
adulţilor, este uneori nevoie de câteva luni. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


Jason Bragel se apropie de Jonathan, aflat lângă strană. Văzu 
că citea despre vise şi îi mărturisi că visase, la rândul său, 
furnici. Acestea ajunseseră să ucidă toţi oamenii iar "wellsienii" 
rămăseseră singurii supraviețuitori ai omenirii. 

Stătură de vorbă despre misiunea Mercur, despre furnicile 
rebele şi despre problemele provocate de noua regină, Chli-pou- 
ni. 

Jason Bragel îl întrebă de ce Nicolas continua să nu ia parte 
la ceremoniile lor de comuniune. Jonathan Wells răspunse că fiul 


său nu-şi manifestase o asemenea dorinţă şi că iniţiativa trebuia 
să vină din partea lui. Acest tip de comportament nu-i putea fi 
nici impus, nici recomandat. 

— Da, dar... articulă Jason. 

— Învățătura noastră nu este contagioasă şi noi nu suntem o 
sectă: nu urmărim să convertim pe nimeni, Nicolas va fi iniţiat 
atunci când va dori. Iniţierea e o formă de moarte, o 
metamorfoză dureroasă. Iniţiativa trebuie să vină din partea lui 
şi nimeni nu are voie să îl influenţeze. Mai ales eu. 

Cei doi bărbaţi se înţeleseseră perfect. Mişcându-se încet, se 
duseră înapoi la culcare. Adormiră şi visară că zboară în nişte 
figuri geometrice. Traversau cifre în relief, suspendate în 
văzduh. Un. Doi. Trei. Patru. Cinci. Şase. Şapte. 


107. ALARMĂ ÎN FAGURI 


Opt vertical. 

Opt inversat. 

Opt în spirală. Opt. Dublu opt. Opt orizontal. Schimbare de 
unghi în raport cu Soarele. Trei rotații. 

De data aceasta, este o alarmă de gradul 3 transmisă în 
direct. Conform informaţiilor releului de comunicaţii aerian, 
corpul expediționar este constituit din furnici zburătoare. Regina 
chibzuieşte: numai prinții şi prinţesele furnici pot zbura, şi o fac 
numai cu un singur scop — de-a se împerechea în văzduh. 

Şi, totuşi, albinele-releu confirmă vestea. E vorba într-adevăr 
de furnici aflate în aer, care se îndreaptă spre Askolein, zburând 
la o altitudine de o mie de capete şi cu o viteză de două sute de 
capete pe secundă. 

Opt vertical. 

Întrebare: Numărul indivizilor? 

Răspuns: Imposibil de determinat pentru moment. 

Întrebare: Sunt furnici roşcate din Bel-o-kan? 

Răspuns: Da. Şi au distrus deja cinci dintre releele noastre 
de comunicaţii. 

Douăzeci de lucrătoare o înconjoară pe Zaha-haer-scha. 
Regina dă a înţelege curţii sale că nu există nici un motiv de 
panică. Suverana se simte apărată în acest templu dedicat cerii 


şi mierii. O colonie de albine poate cuprinde până la vreo optzeci 
de mii de indivizi. Cea peste care domneşte ea nu are decât 
şase mii, dar politica lor de agresiune faţă de cuiburile 
învecinate (ceea ce reprezintă o comportare rarisimă la albine) 
a făcut-o celebră şi temută în toată regiunea. 

Zaha-haer-scha îşi pune întrebări. De ce le-a avertizat oare 
furnica aceasta? Se referise la o cruciadă împotriva Degetelor... 
Mama ei îi vorbise odată despre Degete: 

Degetele sunt cu totul altceva, o cu totul altă dimensiune 
spaţiu-timp. Nu trebuie să crezi că Degetele şi insectele sunt 
totuna. Dacă se întâmplă să întâlneşti cândva nişte Degete, nu 
le băga în seamă şi atunci nici ele nu te vor băga în seamă. 

Zaha-haer-scha a aplicat întocmai principiul respectiv. Le-a 
învăţat pe fiicele sale să nu dea nici o atenţie Degetelor, să nu 
le atace, şi nici să nu le vină în ajutor. Trebuia să se comporte ca 
şi cum acestea nici n-ar fi existat. 

Regina cere curţii sale o clipă de răgaz, pe care o foloseşte 
ca să înghită puţină miere. Mierea este alimentul care reprezintă 
însăşi viaţa. Substanţa aceasta este atât de pură, încât tot ce 
conţine ea poate fi asimilat de organism. 

Zaha-haer-scha îşi zice că războiul s-ar putea, totuşi, să nu 
fie inevitabil. Aceste belokaniene doresc pur şi simplu să poarte 
tratative pentru ca albinele să le lase să treacă fără a le face 
nici un rău. Şi apoi, chiar dacă nişte furnici zboară prin văzduh, 
asta nu înseamnă neapărat că ele stăpânesc toate tehnicile de 
luptă aeriană! Sigur, nu au întâmpinat nici o dificultate 
doborând albinele care formau releul de comunicaţii, dar ce ar 
mai putea să facă dacă vor fi puse în faţa unei escadrile militare 
askoleiniene? 

Nu, nu aveau să închine acul la prima încăierare cu furnicile. 
Albinele le vor înfrunta şi vor învinge. 

Regina îşi convoacă de îndată instigatoarele militare, nişte 
albine foarte nervoase, care ştiu să-şi transmită nervozitatea 
tuturor celorlalte. Zaha-haer-scha ordonă pregătirea de luptă: 

Belokanienele nu trebuie să ajungă în stup; interceptaţi-le în 
zbor! 

De cum a fost emis mesajul, luptătoarele se regrupează şi 
decolează în escadrilă strânsă, în formaţie de V, urmând planul 
de atac numărul 4, similar luptelor defensive anti-viespi. 

In Stupul de aur, aripile tuturor vibrează la 300 de hertzi 


producând un zgomot ca de motor ambalat. Bzzz bzzzzzzzzz 
bzzz. Acele sunt vârâte în teacă şi nu vor ieşi decât în clipa când 
va fi nevoie să ucidă. 


108. ÎNTORSĂTURĂ DE SITUAŢIE 


Prefectul Charles Dupeyron se învârtea nervos prin încăpere. 
Îl convocase pe comisarul Jacques Méliès şi nu părea deloc bine 
dispus. 

— Se-ntâmplă uneori să ai încredere în cineva care ulterior 
te dezamăgeşte. 

Jacques Méliès se abţinu să îi spună că aşa se întâmplă de 
obicei în politică. 

Prefectul Charles Dupeyron se apropie de el cu un aer 
dojenitor. 

— Am crezut în dumneavoastră. Dar de ce v-aţi înverşunat 
într-un mod atât de ridicol împotriva fiicei profesorului Wells? 
Care mai e şi ziaristă, pe deasupra! 

— Fiindcă era singura care ştia că dădusem în sfârşit peste o 
pistă. Şi creştea furnici la ea acasă. Or, chiar în aceeaşi seară, 
dormitorul şi casa întreagă mi-au fost invadate de furnici. 

— Ei şi? Atunci eu ce-ar trebui să mai zic? Ştiţi bine că am 
fost atacat de miliarde de furnici în inima pădurii! 

— Apropo, cum îi merge fiului dumneavoastră, domnule 
prefect? 

— Şi-a revenit complet. Ah, ce să mai spun! Doctorul a 
diagnosticat o înţepătură de albină. Noi eram năpădiţi de furnici 
şi tot ce a găsit el să spună pe post de explicaţie a fost: 
înţepătură de albină! Şi, totuşi, lucrul cel mai de necrezut este 
că atunci când i s-a făcut un ser împotriva veninului de albină, 
Georges şi-a revenit pe loc. 

Prefectul dădu din cap. 

— Am de ce să fiu pornit împotriva furnicilor, fără îndoială. 
Am cerut consiliului regional să elaboreze un plan de asanare. 
După o pulverizare zdravănă cu DDT peste pădurea 
Fontainebleau, vom putea face liniştiţi picnicuri, ani de-a rândul 
pe cadavrele paraziţilor ăstora. 

Se aşeză în spatele biroului masiv, în stil Regence şi con- 


tinuă cu aceeaşi nemulţumire: 

— Am dat deja dispoziţii ca Laetitia Wells să fie eliberată 
imediat. Asasinarea profesorului Cygneriaz a îndepărtat orice 
bănuială în privinţa suspectei dumneavoastră şi a acoperit toată 
politia de ridicol. Nu aveam nevoie de o asemenea critică. 

Şi, cum Méliès se pregătea să protesteze, prefectul continuă, 
din ce în ce mai furios: 

— Am cerut ca domnişoarei Wells să i se ofere despăgubiri şi 
reparaţii pentru prejudiciul moral. Asta n-o va împiedica, 
desigur, să spună în ziarul ei tot ce crede despre serviciile 
noastre. Dacă vrem să mai putem ţine capul sus, trebuie să-l 
găsim cât mai repede pe adevăratul asasin al chimiştilor. Una 
din victime a scris cu propriul ei sânge cuvântul "furnici". Numai 
în cartea de telefon a Parisului există paisprezece persoane cu 
acest nume. Eu unul cred în lucrurile simple. Aşa că, atunci când 
un muribund schiţează cu ultimele lui puteri cuvântul "furnici", 
eu unul mă gândesc că este vorba pur şi simplu de numele 
ucigaşului. Cercetaţi deci în direcţia asta. 

Jacques Méliès îşi muşcă buzele: 

— Într-adevăr, domnule prefect, e ceva atât de simplu că nici 
nu îmi trecuse prin cap. 

— Atunci, dă-i drumul şi la treabă, comisare. Nu vreau să fiu 
făcut răspunzător pentru greşelile dumitale! 


109. ENCICLOPEDIE 


ROIREA: La albine, roirea ascultă de un ritual neobişnuit. Un 
oraş, un popor, un regat întreg aflat la apogeul prosperității 
decide brusc să repună totul în discuţie. După ce şi-a purtat 
supuşii spre culmile succesului, bătrâna regină pleacă, pără- 
sindu-şi comorile cele mai preţioase: stocuri de hrană, raioane 
bine aprovizionate, palate somptuoase, rezerve de ceară, de 
propolis, de polen, de miere, de lăptişor de matcă. Şi lăsându-le 
cui anume? Unor nou-născuţi plini de cruzime. 

Însoţită de lucrătoare, suverana părăseşte stupul şi pleacă 
să se stabilească undeva, la întâmplare, într-un loc unde nu va 
mai ajunge probabil niciodată. 

La câteva minute după plecarea ei, copiii de albină se 


trezesc şi îşi descoperă oraşul pustiu. Fiecare ştie din instinct ce 
are de făcut. Lucrătoarele asexuate se reped 'să le ajute pe 
prinţesele sexuate să iasă din găoace. Frumoasele adormite, 
ghemuite în capsulele lor sacre, cunosc prima bătaie de aripă. 

Dar primă din ele care e în stare să umble dovedeşte din 
prima clipă o comportare ucigaşă. Ea se năpusteşte la celelalte 
prințese şi le sfâşie cu micile sale mandibule. Le împiedică pe 
lucrătoare să le scoată din ou. Îşi străpunge surorile cu acul 
veninos. 

Cu cât ucide mai mult, cu atât se linişteşte. Dacă o 
lucrătoare vrea să protejeze un leagăn regal, prinţesa care se 
trezeşte prima scoate un "strigăt de furie" foarte diferit de 
zumzetul perceput de obicei în preajma unui stup. Supusele sale 
îşi coboară atunci capetele în semn de resemnare, lăsând-o să-şi 
continue crimele. 

Uneori, câte o prinţesă se apără şi atunci au loc lupte între 
cele două rivale. Dar, fapt ciudat, de fiecare dată când rămân 
doar două prințese albine care se bat în duel, ele nu se găsesc 
niciodată într-o poziţie din care să se poată străpunge reciproc 
cu acele: aceasta din pricină că trebuie cu orice preţ să existe o 
supraviețuitoare. În ciuda dorinţei înverşunate de-a guverna, ele 
nu-şi vor asuma nicicând riscul de-a muri în acelaşi timp, 
lăsându-şi poporul orfan. 

Ultima şi unica prinţesă supraviețuitoare iese atunci din stup 
pentru a fi fecundată de masculi în văzduh. Ea descrie un cerc 
sau două în jurul stupului şi se întoarce pentru a începe să facă 
ouă. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


110. AMBUSCADA 


Escadrila de albine despică văzduhul, plină de prestanţă. O 
askoleiniană emite către una din vecine: 

Uită-te la opturile acelea de la orizont. Mesagerele noastre 
dansatoare arată cât se poate de clar că armata belokaniană 
zboară. 


Cealaltă încearcă să-şi facă curaj: 

Doar furnicile sexuate zboară. Poate că e vorba de un zbor 
nuptial în grup. Cu ce ne-ar putea face rău? 

Albina este conştientă de propria ei putere, ca şi de ceaa 
întregii trupe. În capătul abdomenului îşi simte acul ascuţit, gata 
să străpungă carapacele roşcatelor temerare. In intestine îşi 
simte rezervele de miere îndulcită care o dopează şi rezervele 
de venin care o rod. Soarele se află în spatele lor, orbindu-le pe 
viitoarele lor adversare furnici. 

Preţ de o clipă, albina e încercată chiar de o oarecare milă 
pentru insectele acelea temerare, care îşi vor plăti scump 
îndrăzneala. Dar mesagerele dansatoare trebuie răzbunate. Şi 
mai trebuie ca myrmicinele astea să afle că tot ce se găseşte 
deasupra solului este sub controlul apidelor. 

În depărtare se profilează un nor opac, de tipul unui strato- 
cumulus în formare. O albină surescitată lansează o sugestie: 

să ne ascundem în norişorul ăsta şi să le atacăm de cum se 
apropie. 

Şi, totuşi, când ajung la numai vreo sută de bătăi de aripă de 
adăpostul suspendat în văzduh, se produce lucrul cel mai de 
neînchipuit. Albinele nu-şi pot crede antenelor. lar ochilor, cu 
atât mai puţin. Din pricina surprizei, bătăile de aripi li se reduc 
de la 300 la 50 pe secundă. 

Formaţia frânează brusc, înainte de-a atinge norul cenuşiu. 


CENUŞIU 


AL PATRULEA ARCAN: 
Vremea confruntărilor 


111. DOMNUL FOURMIS 
* Furnici (n. trad.). 


— Un individ grăsuţ deschise uşa la primul zbârnâit al 
soneriei. 

— Domnul Olivier Fourmis? 

— În persoană. Despre ce e vorba? 

Méliès îşi întinse legitimaţia cu diagonală tricoloră. 

— Poliţia. Comisarul Méliès. Pot să intru şi să vă pun câteva 
întrebări? 

Cel din faţa lui, de meserie învăţător, era ultimul cu numele 
de "Fourmis" înscris în cartea de telefon. 

Méliès îi arătă fotografiile victimelor şi îl întrebă dacă le 
recunoştea. 

— Nu, făcu celălalt, mirat. 

Comisarul îl interogă despre felul cum îşi petrecuse timpul 
între orele când avuseseră loc crimele. Domnul Olivier Fourmis 
nu ducea lipsă de martori şi nici de alibiuri: se afla mereu ori la 
şcoală, ori în mijlocul familiei. Nimic nu era mai uşor de dovedit. 

Doamna Helene Fourmis îşi făcu atunci apariţia, înfăşurată 
într-un capot imprimat cu fluturi. În mintea anchetatorului se ivi 
în clipa aceea o idee: 

— Folosiţi cumva insecticide, domnule Fourmis? 

— Bineînţeles că nu. Încă din copilărie s-au găsit tot felul de 
imbecili care îmi spuneau întruna "furnică infectă". Aşa încât, tot 
auzind asta, am ajuns să mă simt solidar cu insectele pe care le 
strivim mereu sub tălpi fără să stam pe gânduri. Astfel că în 
casa aceasta nu există vreun insecticid, aşa cum n-ar exista nici 
un capăt de frânghie în casa unui domn Pendu*, Spânzurat (n. 
trad.) dacă pricepeţi ce vreau să spun. 

Ophelie Fourmis apăru la rândul ei şi se lipi de el. Fetiţa 
purta ochelari cu lentile groase, de premiantă. 

— E fiica mea, spuse învățătorul. A reacţionat şi ea în felul 
ei, instalându-şi un furnicar în cameră. Arată-i-l domnului, dragă. 

Ophelie îl conduse pe Méliès spre un acvariu de mari 
dimensiuni, asemănător cu al Laetitiei Wells, plin cu insecte şi 
având deasupra un acoperiş conic făcut din rămurele. 

— Credeam că vânzarea furnicarelor este interzisă, observă 
comisarul. 

Fetiţa protestă: 

— Dar nu l-am cumpărat. M-am dus şi l-am luat din pădure. 
Nu e nevoie decât să sapi destul de adânc pentru ca regina să 
nu poată scăpa. 


Domnul Olivier Fourmis era foarte mândru de puştoaica lui. 

— Micuța vrea să se facă biolog când va fi mare. 

— Scuzaţi-mă, dar eu nu am copii şi nu ştiam că furnicile au 
ajuns nişte, jucării" la modă. 

— Nu e vorba de nici un fel de jucării. Furnicile sunt la modă 
pentru că societatea noastră trăieşte din ce în ce mai mult în 
felul lor. Şi poate de asemenea din pricină că, uitându-se la ele, 
un copil are impresia că îşi poate controla mai bine propria 
lume. Asta-i tot. Aţi stat vreodată să vă uitaţi câteva minute la 
un acvariu plin de furnici, comisare? 

— Nu. În general, caut să le ocolesc... 

Jacques Méliès se întrebă în barbă dacă avea el un talent 
anume de a-i atrage pe toţi furnicofilii ţicniţi de pe lume, sau 
aceştia formau dimpotrivă o societate extrem de răspândita. 

— Cine-i ăsta? întrebă Ophelie Fourmis. 

— Un comisar. 

— Şi ce este un comisar? 


112. BĂTĂLIA DE LÂNGĂ NORIŞOR 


Norul strato-cumulus se destramă în crâmpeie ce ţâşnesc cu 
încetinitorul. 

La început, albinele din Stupul de aur nu disting decât ceva 
aidoma unor muşte mari şi zgomotoase, care se năpustesc 
dintr-un orificiu al norului cenuşiu. 

Apoi, destul de curând, askoleinienele înţeleg ce se în- 
tâmplă. 

Ce văd ele nu sunt muşte! Nu mai e nici o îndoială... 

Sunt nişte coleoptere, dar nici pe departe cărăbuşi sau 
scarabei oarecare, ci nişte coleoptere-rinocer. 

În faţa lor apare viziunea dantescă a animalelor acelora 
mari, zgomotoase şi cu un corn în frunte, purtând în spinare 
nişte tunuri mici sivii, gata să-şi scuipe încărcătura. 

Cum de-au reuşit furnicile să supună asemenea matahale, 
făcându-le să lupte alături de ele? se întreabă instantaneu 
albinele. 

Dar nu mai au timp să-şi pună şi alte întrebări, deoarece în 
clipa imediat următoare vreo douăzeci de rinoceri au şi ajuns 


deasupra lor, umbrindu-le. Coleopterele se năpustesc, cople- 
şindu-le, iar artileristele roşcate încep să tragă. 

Formaţia în V a albinelor este de-acum pe cale de-a se 
schimba într-una în W sau chiar în XYZ. Debandada e desă- 
vârşită. 

Surpriza este totală. Fiecare coleopteră poartă în spinare 
patru sau cinci artileriste care împroaşcă albinele cu rafale 
vârtoase de acid formic. 

Roiul albinelor frânează, apoi îşi vine în fire şi se regrupează. 
Askoleinienele îşi scot la iveală acul. 

Desfăşuraţi-vă în trăgători! strigă o askoleiniană. Ţintiţi în 
bidivii! 

Al doilea val de rinoceri zburători este mai puţin eficient. 
Albinele îi ocolesc, coborând dedesubtul lor, după care urcă 
îndărăt căutându-le gâtul în care îşi înfig acul până la rădăcină. 
Acum e rândul coleopterelor şi al conducătoarelor lor neînde- 
mânatice să fie doborâte şi să cadă vertiginos spre pământ. 

Un ordin dansat este emis în acea clipă: 

Atacaţi! Pe ei! 

Loviturile de ace askoleiniene încep să cadă ca grindina. 
Albinele sunt înzestrate cu un ac în formă de harpon. Dacă 
acesta rămâne înfipt în carnea victimei, albina îşi smulge glanda 
cu venin o dată cu acul şi astfel moare. Cuirasa furnicilor nu 

reţine acul în ea, spre deosebire de a scarabeilor. 

În minutele care vin cad mulţi rinoceri, dar ceilalţi se 
regrupează, strângând rândurile în formă de romb zburător şi 
ţinând piept ultimului triunghi de albine ucigaşe. 

Formele geometrice ale maselor de soldaţi se desfac. 
Rombul myrmicin se transformă în alte câteva romburi, mai mici 
şi mai îndesate. Triunghiul apidian se deschide într-un cerc. 

Lupta se duce acum pe verticală, pe vreo sută de niveluri 
care sunt tot atâtea câmpuri de bătălie suprapuse, aidoma unui 
joc de şah desfăşurat pe o sută de scene paralele. 

Văzută de aproape, bătălia e spectaculoasă. Armada navelor 
belokaniene scânteiază. Albinele profită de curenţii de aer cald 
pentru a urca şi a se năpusti la abordajul scarabeilor greoi, ca o 
hoardă de corăbioare urmărind o flotă impunătoare. 

Salvele de acid formic cu concentraţie de 60% şuieră ca 
nişte orgi de foc lichid. Aripile calcinate fumegă, iar albinele 
lovite încearcă să-şi folosească avântul ca să se înfigă ca nişte 


săgeți în carapacele scarabeilor. 

Când acele se află prea aproape de ele, artileristele care nu 
reuşesc să le ţintească le frâng cu cleştele mandibulelor. 

Jocul acesta este însă destul de riscant. Cel mai adesea, acul 
alunecă şi se înfige în gură. Moartea este aproape instantanee. 

In aer pluteşte un miros de miere arsă. 

Albinele nu mai au venin. Seringile lor nu mai pot inocula 
substanţa fatală. Artileristele nu mai au acid. Aruncătoarele lor 
de flăcări lichide nu mai sunt operaţionale. Ultimele încăierări 
opun mandibule goale şi ace uscate, făcându-l să câştige pe cel 
mai rapid şi mai prompt! 

Rinocerii izbutesc uneori să le tragă pe albine în ţeapă cu 
ajutorul cornului frontal. Un scarabeu deosebit de îndemânatic 
pune la punct o anumită tehnică: le împinge mai întâi cu obrajii, 
pentru ca apoi să le tragă în corn. Patru luptătoare askoleiniene 
ghinioniste sunt astfel înşiruite pe cornul asemănător unei lănci, 
ca o frigăruie de fructe galbene cu dungi negre.. 

103 observă o albină care se luptă cu 9 şi o înjunghie în 
spate cu mandibula dreaptă. La insecte nu există lovituri 
interzise. Orice este permis, singura condiţie fiind să rămâi în 
viaţă. 

Apoi 9, singură pe rinocerul său, se năpusteşte într-un grup 
de albine în formaţie de luptă. Pe loc, ele îi ridică în faţă un şir 
de ace ascuţite. Vârfurile înălțate ar face pe oricine să dea 
înapoi, dar 9, suită pe rinocerul ei, a prins o asemenea viteză 
încât nimic nu o mai poate opri. Cornul frontal percutează şirul 
de ţepi şi grupul se sparge. 

Ridicată pe labele din spate, 103 schimbă lovituri cu două 
albine care scot sunete asurzitoare, încrucişându-şi 
mandibulele-sabie cu acele-florete ale celorlalte. Dar rinocerul ei 
pierde din înălţime; de jur-împrejurul cornului său frontal sunt 
înfipte harpoane negre, ca nişte banderile, şi scarabeul 
întâmpină dificultăţi din ce în ce mai mari în a-şi menţine poziţia 
de zbor. 

Animalul este epuizat şi continuă să piardă din altitudine, 
sângerând de pretutindeni şi în cele din urmă ajunge la înăl- 
ţimea begoniilor. 

103 aterizează forţat. 

Albinele continuă să se afle deasupra ei, dar un detaşament 
de artileriste pedestraşe soseşte în goană şi le împrăştie. 


Acum 103 are de făcut altceva, foarte important. 

Deasupra combatanţilor învălmăşiţi, care se luptă corp la 
corp, albinele dansează in opt, comentând astfel bătălia. 

Avem nevoie de trupe proaspete. 

Pe dată, din stup decolează întăririle. 

Noile escadrile sunt constituite din albine tinere (în vârstă de 
douăzeci sau treizeci de zile în marea lor majoritate), dar foarte 
îndrăzneţe. 

După o oră încheiată, belokanienele au pierdut doisprezece 
rinoceri din treizeci, şi o sută douăzeci de artileriste din cele trei 
sute angajate în luptă. 

În tabăra adversă, din şapte sute de askoleiniene trimise 
spre norul cenuşiu, patru sute de luptătoare au pierit. Supra- 
vieţuitoarele stau la îndoială, neştiind ce ar fi mai bine să facă: 
să se bată până la capăt sau să se întoarcă pentru a apăra 
cuibul? În cele din urmă, optează pentru cea de-a doua soluţie. 

Când coleopterele, purtându-le în spinare pe artileristele 
belokaniene, aterizează la rândul lor în Stupul de aur, acesta li 
se pare ciudat de pustiu. În fruntea lor se află 9. Roşcatele 
adulmecă o capcană şi rămân în prag, stând pe gânduri dacă să 
păşească sau nu mai departe. 


113. ENCICLOPEDIE 


SOLIDARITATE: Solidaritatea se naşte din durere şi nu din 
bucurie. Oricine se simte mai apropiat de cel cu care a 
împărtăşit un ceas greu decât de cineva care a trăit împreună 
cu el un eveniment fericit. 

Nenorocirea este o sursă de solidaritate şi de unire, în timp 
ce fericirea scindează. De ce? Deoarece un triumf comun îl face 
pe fiecare să-şi simtă meritul propriu subestimat. Fiecare îşi 
închipuie că este de fapt singurul autor al unui succes comun. 

Câte familii nu sunt divizate cu prilejul unei moşteniri? Câte 
grupuri rock and roll rămân strâns unite... până dau de succes? 
Câte mişcări politice nu s-au destrămat după ce au luat 
puterea? 

Din punct de vedere etimologic, cuvântul "simpatie" provine 
de altfel din sun pathein, care înseamnă "a suferi împreună cu". 


La fel, "compasiune" provine din latinescul cum patior, semni- 
ficând, la rîndul său, "a suferi împreună cu". 

Un individ îşi poate depăşi pentru o clipă individualitatea-i 
insuportabilă imaginându-şi suferinţa martirilor din grupul său 
de referinţă. 

Coeziunea şi forţa unui grup, îşi trag rădăcinile din amintirea 
unui calvar trăit împreună. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


114. ÎN STUP 


9 coboară de pe animalul său de luptă şi adulmecă cu 
antenele. În jurul ei se mai adună şi alte furnici. Are loc o 
consfătuire rapidă. 

Aşezaţi-vă în formaţie de comando pentru teren foarte 
periculos. 

Dispuse într-un careu compact, furnicile pătrund în stupul 
inamic. Înăuntrul acestuia, rinocerii zburători nu mai sunt de nici 
un folos, astfel încât li se dă să rumege nişte scoarță ca să 
aştepte liniştiţi în prag. 

Belokanienele au impresia că violează un sanctuar. Nici o 
altă fiinţă în afară de albine nu a mai intrat până acum în acest 
loc. Zidurile de ceară par că vor să le înghită pe furnicile care 
înaintează prudent. 

Pereţii de o formă geometrică ireproşabilă aruncă reflexe 
aurii. Mierea luceşte în bătaia câtorva raze de lumină ce se 
strecoară înăuntru. Plăcile de ceară sunt sudate cu propolis, 
acea gumă roşiatică pe care albinele o culeg de pe carapacea 
mugurilor de castan şi de salcie. 

Nu vă atingeţi de nimic! emite 9. 

Dar e deja prea târziu. Furnicile, atrase de miere şi vrând să 
o guste, s-au şi încleiat, încât e imposibil să mai fie scoase de 
acolo fără ca salvatoarele să nu se înnămolească la rândul lor. 

Artileristele care au mai păstrat ceva acid în rezervoare 
merg cu spatele înainte pentru a putea să tragă la iuţeală în 
oricine ar încerca să le atace pe neaşteptate. 


Totul miroase a dulce şi a capcană. 

Nu vă atingeţi de nimic! 

Furnicile adulmecă prezenţa lucrătoarelor şi a luptătoarelor 
askoleiniene ascunse în fagurii de ceară, gata să sară pe ele la 
un semnal. 

Cruciatele ajung în faţa unui grilaj hexagonal, asemănător cu 
inima unui reactor nuclear, cu deosebirea că, în locul babelor de 
uraniu, aici se află viitoarele cetăţene ale Stupului de aur: vreo 
opt sute de alveole pline cu ouă, o mie două sute de alveole 
conţinând larve şi două mii cinci sute de alveole ocupate de 
nimfe albe. Zona centrală este formată din şase alveole mai 
importante: în ele cresc larvele prinţeselor sexuate. 

Arhitectura le impresionează pe furnici în mod deosebit. Ea 
reprezintă expresia unei civilizaţii aflate la apogeu, şi nu are 
nimic de-a face cu coridoarele haotice, construite la întâmplare, 
în conformitate cu legea minimului efort, ale oraşelor-furnicar. 
să fie oare furnicile mai puţin inteligente sau mai puţin rafinate 
decât albinele? Aşa s-ar zice, ţinând seama de mărimea 
creierului celor din urmă, care este mult mai voluminos decât 
cel al furnicilor. Şi, totuşi, studiile de biologie efectuate de 
regina Chli-pou-ni au dovedit că inteligenţa nu depinde exclusiv 
de volumul cerebral. Corpii pedunculaţi, apanaj al complexităţii 
sistemului nervos al insectelor, sunt mult mai dezvoltați la 
furnici. 

Belokanienele continuă să înainteze şi descoperă o comoară: 
o sală plină până la refuz cu provizii. Se găsesc acolo vreo zece 
kilograme de miere, respectiv o cantitate egală cu de douăzeci 
de ori greutatea tuturor locuitoarelor stupului. Roşcatele dis- 
cută, agitându-şi nervoase antenele. ` 

Aventura este într-adevăr prea periculoasă. In consecință, 
luptătoarele fac cale întoarsă, îndreptându-se spre ieşire. 

Pe ele! Să le distrugem pe intrusele astea până nu ies din 
stup! emite o albină. 

De pretutindeni, din alveolele hexagonale ţâşnesc albine 
luptătoare. 

Furnicile cad cu nemiluita sub loviturile acelor veninoase. 
Cele care rămân încleiate în sol nici măcar nu mai sunt 
considerate demne de o luptă propriu-zisă. 

9, împreună cu nucleul comandoului, reuşesc, totuşi, să răz- 
bată în afara stupului. Furnicile îşi încalecă animalele de luptă şi 


decolează, urmărite de o mulţime uriaşă de askoleiniene, care 
răspândesc mirosuri de victorie. 

Dar, chiar în vreme ce înăuntrul Stupului de aur toţi locuitorii 
se pregătesc să sărbătorească victoria, de undeva răsună un 
trosnet sinistru. Plafonul Askoleinului se fărâmiţează într-o 
clipită şi în interiorul stupului dau năvală sute de furnici. 

103 a elaborat o strategie desăvârşită. In timp ce albinele se 
aflau în urmărirea armatei myrmicine, ea se urca într-un copac 
şi trimitea mii de belokanierie la asaltul Oraşului golit de soldaţii 
săi zburători. 

Atenţie să nu distrugeţi totul. Nu faceţi decât minimum de 
victime. Incercaţi să luaţi mai curând larvele ca ostatici! ordonă 
103, mitraliind în acelaşi timp garda personală a reginei Zaha- 
haer-scha. 

In câteva secunde numai, toate larvele sexuate sunt prinse 
în cleştele luptătoarelor cruciate. Oraşul se predă. Stupul 
Askolein capitulează. 

Suverana a înţeles totul. Intruziunea comandoului nu fusese 
decât o manevră de diversiune. Între timp, furnicile pedestraşe 
străpungeau acoperişul cuibului, deschizând un al doilea front, 
cu mult mai periculos decât primul. 

Aşa a fost câştigată bătălia Micului Nor Cenugşiu, care a 
marcat în regiune cucerirea definitivă de către furnici a celei de- 
a treia dimensiuni. 

Şi acum, ce vreţi? întrebă regina albinelor. Să ne omorâţi pe 
toate? 

9 răspunde că roşcatele nu au avut niciodată un asemenea 
obiectiv. Singurul lor duşman e reprezentat de Degete. Doar ele 
constituie ţinta cruciadei. Furnicile din Bel-o-kan nu au nimic 
contra albinelor. Ele au nevoie doar de veninul acestora, pentru 
a le putea omori pe Degete. 

Probabil că Degetele sunt foarte importante, dacă merită 
atâtea eforturi, emite Zaha-haer-scha. 

103 mai cere şi o legiune de albine de sprijin. Suverana 
consimte şi le propune o escadrilă de elită, numită Garda Flo- 
rilor. Trei sute de albine încep de îndată să zumzăie. 103 le 
recunoaşte: sunt acele luptătoare askoleiniene care au provocat 
cele mai mari pierderi în rândurile belokanienelor. 

Cruciatele mai cer Stupului de aur să le găzduiască peste 
noapte, şi totodată nişte rezerve de miere pentru drum. 


Regina Askoleinului întreabă: 

De ce vă înverşunaţi atâta împotriva Degetelor? 

9 răspunde, explicându-i că Degetele folosesc focul şi că 
reprezintă astfel un pericol serios pentru toate speciile. Odi- 
nioară, insectele au făcut un pact de alianţă contra celor ce 
utilizează focul, iar acum a sosit timpul ca pactul respectiv să fie 
pus în aplicare. 

În clipa aceea, 9 o observă pe 23 ieşind dintr-o alveolă. 

Ce căutai tu acolo? întreabă ea, ridicându-şi antenele. 

— Am dat o raită ca să vizitez loja regală, aruncă în treacăt 
23. 

Cele două furnici nu se pot suferi deloc, iar incidentul nu 
face decât să agraveze antipatia. 

103 le desparte şi întreabă unde a dispărut 24. 

24 s-a rătăcit în stup în momentul asaltului final. S-a luptat, 
apoi a alergat urmărind o albină, şi... şi acum nu mai ştie prea 
bine unde se află. Şirurile de faguri nu o ajută deloc să se 
orienteze. În ciuda situaţiei îngrijorătoare, ea continuă să care 
gogoaşa fluturelui. În cele din urmă, o ia de-a lungul unui şir de 
alveole, nutrind speranţa că va izbuti să se alăture celorlalte 
cruciate înainte de ivirea zorilor. 


115. ÎN ZĂPUŞEALA METROULUI 


Jacques Méliès simţea că se înăbuşă în aglomeraţia com- 
pactă a vagonului. Un viraj brusc îl aruncă peste o femeie, 
făcându-l să o lovească în pântece. Un glas uşor răguşit 
protestă: 

— Nu puteţi fi mai atent? 

La început nu sesiză decât tonul melodios pe care fuseseră 
rostite cuvintele, pentru ca imediat după aceea să desluşească 
un parfum suav şi cunoscut ce răzbătea prin duhoarea de jeg şi 
sudoare, transmițând un mesaj anume. Portocală, vetiver, man- 
darină, galoxid, lemn de santal, plus o nuanţă de mosc de 
muflon din Pirinei. Parfumul spunea: 

Sunt Laetitia Wells. 

Şi chiar ea era, pironindu-l cu privirea ei mov în care licăreau 
luciri sălbatice. 


Nu putea fi nici o îndoială: îl privea de-a dreptul cu ostilitate. 
Uşile se dădură în lături. Douăzeci şi nouă de persoane ieşiră, 
treizeci şi cinci intrară... Înghesuiţi şi mai rău decât înainte, toţi, 
îşi simțeau reciproc răsuflările. 

Ea îl fixa tot mai insistent, ca o cobră pregătindu-se să 
înghită de viu un pui de mangustă, iar el, fascinat, nu izbutea 
deloc să-şi întoarcă privirile. 

Era nevinovată, iar el se pripise. Cândva, discutaseră şi 
schimbaseră nişte idei. Poate chiar se simpatizaseră. Ea îl 
tratase cu hidromel. El îşi mărturisise teama de lupi, iar ea - 
teama de oameni. Acum, comisarul regreta amarnic momentele 
acelea de apropiere, pierdute doar din vina lui. Voia să-i explice, 
şi era sigur că ea avea să-l ierte. 

— Domnişoară Wells, aş dori să vă spun cât îmi pare de... 

Ea însă profită de o nouă oprire într-o staţie ca să se 
strecoare printre călători şi să dispară. 

Laetitia Wells o luă de-a lungul coridoarelor metroului cu un 
mers nervos. Aproape că alerga, vrând să iasă mai repede din 
locul acela sordid, unde se simţea înconjurată de priviri 
obscene. lar ca să pună capac la toate, mai aflase acum că şi 
comisarul Méliès folosea aceeaşi rută cu ea! 

Coridoare întunecate. Tuneluri umede. Labirint iluminat de 
tuburi fluorescente livide. 

— Hei, păpuşico! Ai ieşit la plimbare? 

În faţa ei se iviră trei siluete amenințătoare: trei derbedei în 
bluzoane de vinilin, dintre care unul o mai acostase o dată cu 
câteva zile în urmă. Grăbi pasul, dar ceilalţi se luară după ea, 
făcând să răsune pardoseala sub blacheurile de fier ale 
cizmelor. 

— Singurică? N-ai chef să stăm puţin la taclale? 

Se opri brusc, cu îndemnul "Valea!" iradiindu-i din ochi. Data 
trecută mersese; acum însă nu mai avu nici un efect asupra 
nebunilor ăstora. 

— Ochii ăştia frumoşi sunt chiar ai tăi? întrebă un bărbos 
înalt. 

— Nu, sunt închiriaţi, făcu unul din camarazii săi. 

Izbucniră în hohote obscene, bătându-se reciproc pe umeri. 

Bărbosul scoase un cuţit cu resort. 

Deodată, Laetitia îşi pierdu toată siguranţa de sine şi, 
văzând-o că intră în rolul de victimă, ceilalţi şi-l asumară 


automat pe cel de agresori. Laetitia vru să fugă, dar cei trei 
derbedei îi tăiară drumul. Unul dintre ei o apucă de braţ şi i-l 
răsuci la spate. 

Ziarista scoase un geamăt. 

Coridorul era luminat şi nici pe departe pustiu. Oamenii 
treceau pe lângă grupul lor şi grăbeau pasul, plecându-şi capul 
în pământ şi făcându-se că nu înţeleg ce se petrece. E atât de 
uşor să te alegi cu o lovitură de cuţit... 

Laetitia Wells intră în panică. Nici una din armele ei obişnuite 
nu avea efect de data aceasta. Bărbosul, chelul şi matahala 
aceea trebuie că avuseseră şi ei câte o mamă care le tricotase, 
zâmbind, scutece albastre. 

Ochii golanilor luceau, în timp ce oamenii continuau să 
treacă pe lângă ei, în ambele sensuri, grăbind pasul în dreptul 
lor. 

— Ce vreţi de la mine, bani? bâigui Laetitia. 

— Paralele ţi le vom lua după aceea. Acum te vrem pe tine, 
rânji chelul. 

Bărbosul îi descheia deja nasturii jachetei cu vârful ciuntit al 
cuţitului. 

Laetitia se zbătu. 

Nu era cu putinţă! Era 4 după-amiaza! Cineva trebuia să 
bage de seamă ce se întâmplă şi sa dea alarma! 

Dezgolindu-i sânii, bărbosul scoase un fluierat. 

— Puțin cam mici, dar, totuşi, drăguţi, nu vi se pare? -Asta-i 
partea proastă cu asiaticele. Au toate un corp ca de fetiţă, încât 
n-are omul pe ce pune mâna. 

Laetitia Wells făcea sforţări ca să nu leşine. Era în plină criză 
de umanofobie. Mâini de oameni — nişte mâini murdare — o 
atingeau, se plimbau peste ea, voiau să-i facă rău. Spaima îi era 
atât de mare, că nu mai izbutea nici să vomite. Stătea acolo, 
prinsă în capcană, captivă, incapabilă să scape de torţionari. 
Abia dacă auzi avertismentul strigat de undeva: "Nu mişcaţi, 
poliţia!" 

Cuţitul se opri pe loc. 

Un bărbat, cu un revolver în mâna întinsă, ţinea la vedere o 
legitimaţie cu o diagonală tricoloră. 

— Sictir, caraliii! Uşcheală, băieţi! Te prindem noi altă dată, 
putoare! 

Şi se pregătiră s-o ia la fugă. 


— Staţi pe loc! strigă polițistul 

— Nu zău! răspunse chelul. Trage în noi şi-o să vezi cum 
ajungi la tribunal. 

Jacques Méliès îşi cobori mâna în care avea revolverul şi 
derbedeii o luară la iuţeală din loc. 

Laetitia Wells îşi recăpătă încet respiraţia. Gata. Scăpase. 

— E-n regulă? Nu v-au brutalizat prea rău? 

Ea dădu din cap în semn că nu. Încetul cu încetul, îşi venea 
în fire. Méliès o luă cât se poate de firesc în braţe ca să o 
liniştească. 

— S-a terminat acum. Totul e în regulă. 

Şi, la fel de firesc, ea se strânse lângă el. Se simţea uşurată. 
Nu ar fi crezut în ruptul capului că ar putea să încerce cândva o 
asemenea fericire la vederea comisarului Melies. 

Îşi aţinti asupra lui ochii mov, în care furtuna se domolise cu 
desăvârşire, lipsiţi acum de orice urmă din lucirile sălbatice 
dinainte, şi în care nu se mai întrezărea decât ceva aidoma unor 
vălurele uşor unduite de briză. 

Jacques Méliès culese de pe jos nasturii de la jachetă. 

— Cred că trebuie să vă mulţumesc, spuse ea. 

— Nu e nevoie. Vă repet, nu voiam decât să vorbesc puţin cu 
dumneavoastră. 

— Şi despre ce, mă rog? 

— Despre cazurile chimiştilor acelora, care ne preocupă pe 
amândoi. Am fost un prost. Am nevoie de ajutorul dumnea- 
voastră. Am... am avut mereu nevoie de el. 

Ea şovăi câteva clipe. Ţinând însă cont de împrejurările date, 
cum ar fi putut să nu îl invite la ea ca să mai bea o halbă de 
hidromel? 


116. ENCICLOPEDIE 


CIOCNIRE ÎNTRE CIVILIZAŢII: Papa Urban al II-lea a lansat în 
1096 prima cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului. La ea au 
participat pelerini care erau plini de înflăcărare, dar lipsiţi de 
orice experienţă militară. În fruntea lor se aflau Gautier Sam 
Avoir şi Pierre l'Ermite. Cruciații au înaintat spre est fără ca 
măcar să ştie prin ce ţări treceau. Cum la un moment dat nu le 


mai rămăsese nimic de mâncare, ei au jefuit tot ce întâlneau în 
cale, provocând astfel pagube mai mult Occidentului decât 
Orientului. Infometaţi fiind, s-au dedat în cele din urmă 
canibalismului. Aceşti reprezentanţi ai "credinţei adevărate" s- 
au transformat destul de repede într-o gloată de vagabonzi 
zdrenţăroşi, sălbatici şi periculoşi. Regele Ungariei, creştin şi el, 
dar iritat de pagubele aduse de aceşti coate-goale, a hotărât să- 
i masacreze pentru a-şi feri ţăranii de agresiuni. Puţinii 
supraviețuitori care au izbutit să răzbată până la coasta turcă 
erau precedaţi de o asemenea faimă de barbari pe jumătate 
oameni, pe jumătate animale, încât localnicii din Niceea i-au 
ucis fără a mai sta pe gânduri. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


117. LA BEL-O-KAN 


Musculiţe cu rol de soli aterizează la Bel-o-kan, purtând toate 
unul şi acelaşi mesaj. Cruciatele au învins un Deget graţie 
veninului de albină, apoi au atacat stupul Askolein şi l-au 
cucerit. Nimic nu le stă în cale. 

In tot Oraşul domneşte veselia. 

Regina Chli-pou-ni este încântată: ea a ştiut dintotdeauna că 
Degetele sunt vulnerabile, iar acum lucrul a fost dovedit. Aflată 
în culmea emoţiei, suverana emite înspre cadavrul mamei sale: 

Pot fi ucişi, pot fi învinşi. Nu ne sunt superiori. 

La câteva etaje sub Oraşul interzis, rebelele pro-Degete se 
adună într-o sală secretă, şi mai strâmtă încă decât fostul lor 
bârlog de deasupra staulului scarabeilor-rinoceri. 

Dacă legiunile au putut ucide cu adevărat un Deget, 
înseamnă că Degetele nu sunt zei, spune o ne-deistă. 

Ei sunt zeii noştri, afirmă cu hotărâre o deistă. După părerea 
ei, cruciatelor li s-a părut că au de-a face cu un Deget dar, în 
realitate, au înfruntat vreun alt animal rotund şi roz. Plină de 
fervoare, ea repetă: 

Degetele sunt zeii noştri. 

Cu toate acestea, îndoiala se strecoară pentru întâia oară în 


câteva dintre rebelele cele mai credincioase, ceea ce le face să 
comită greşeala de-a se adresa profetului mecanic, faimosul 
"Doctor Livingstone", mărturisindu-i-o pe faţă. 


118. MÂNIA DIVINĂ 


Zeul Nicolas tună şi fulgeră. 

Cum de-şi permit furnicile astea să-l contrazică? Sunt nişte 
necredincioase, nişte nelegiuite, nişte hulitoare! Păgânele astea 
trebuie puse la respect! 

Nicolas îşi dă cât se poate de limpede seama că dacă nu se 
va afirma ca un zeu teribil şi răzbunător, domnia lui nu va mai 
dura prea mult. 

Nicolas se aplecă peste claviatura ordinatorului care îi 
traduce cuvintele în feromoni: 


Suntem zei. 

Putem face orice. 

Lumea noastră este superioară. 

Suntem invincibili. 

Şi nimeni nu ne poate pune la îndoială domnia. 


Faţă de noi, voi nu sunteţi decât nişte larve imature. 
Voi nu înţelegeţi nimic despre lume. 


Respectaţi-ne şi hrăniţi-ne. 

Degetele pot face orice fiindcă Degetele sunt zei. 
Degetele pot face orice fiindcă Degetele sunt mari. 
Degetele pot face orice fiindcă Degetele sunt puternice. 
Adevăr gră 


— Ce faci aici, Nicolas? 

Băiatul stinse la iuţeală maşina. 

— Nu dormi, mamă? 

— M-a trezit zgomotul clapelor. Am ajuns să am un somn 
atât de uşor, încât uneori nici nu mai ştiu când dorm, când visez 
şi când mă aflu în plină realitate. 

— Acum visezi, mamă. Culcă-te la loc! 


O conduse cu blândeţe înapoi la pat. 

Lucie Wells bolborosi: "Ce făceai cu ordinatorul, Nicolas?", 
dar somnul o cuprinse din nou înainte de-a fi apucat să pună 
întrebarea. Îşi visă fiul, folosindu-se de "Piatra de la Rosetta" 
pentru a înţelege mai bine cum funcţionează civilizaţia furni- 
cilor. 

Nicolas îşi zise că a scăpat ca prin urechile acului. Pe viitor, 
va trebui să fie şi mai atent ca până acum. 


119. OPINIILE ÎMPĂRŢITE 


O coloană lungă şi întunecată şerpuieşte printre mărăcinii de 
salvie, de maghiran, de cimbrişor şi de trifoi-roşu. Aflată în 
fruntea primei cruciade anti-Degete din istoria myrmicină, 103 
conduce trupa, dat fiind că este singura care cunoaşte drumul 
spre capătul lumii şi apoi, mai departe, spre ţinutul Degetelor. 

Aşteptaţi-mă! Aşteptaţi-mă! 

După ce s-a trezit, 24 a întrebat pe toată lumea de jur-îm- 
prejur şi până la urmă muştele au fost cele ce i-au arătat pe 
unde să o ia ca să ajungă din urmă caravana. 

Furnica i se alătură lui 103, în capul coloanei. 

Cel puţin nu ţi-ai pierdut gogoaşa? 

24 e cuprinsă de indignare. E perfect adevărat că este puţin 
cam zăpăcită de felul ei, dar ştie foarte bine cât de importantă 
este încărcătura pe care o duce. Misiunea Mercur se află pe 
primul loc. 103 o linişteşte şi îi propune să stea în permanenţă 
lângă ea, micşorând în felul acesta riscul de-a se pierde. 24 se 
arată de acord şi îşi potriveşte pasul cu alei. 

În spate, 9, acompaniată de ţârâielile unui grup de 
coropişniţe, intonează un cântec de război cu scopul de-a 
înviora trupa: 

Moarte Degetelor, soldaţi, moarte Degetelor! 

Dacă tu nu-i ucizi, ei te vor strivi. 

Îţi vor incendia furnicarul 

Şi le vor masacra pe doici. 

Degetele nu sunt ca noi. 

Sunt moi cu totul, 

Nu au ochi 


Şi sunt parşive. 

Moarte Degetelor, soldaţi, moarte Degetelor! 

Mâine nu va mai scăpa nici unul. 

Deocamdată, necesităţile cruciadei sunt suportate mai de- 
grabă de vieţuitoarele mici din preajmă. Procesiunea consumă 
în ansamblul ei vreo patru kilograme de carne de insectă pe zi. 

Asta, pentru a nu mai pune la socoteală cuiburile jefuite de 
către roşcate. 

Cel mai adesea, când aşezările află din timp de apropierea 
cruciadei, locuitorii preferă să i se alăture decât să suporte jaful, 
astfel încât numărul cruciatelor nu încetează să crească. 

Când plecaseră de la Askolein, nu erau decât vreo două mii 
trei sute. Acum sunt deja două mii şase sute, adunate într-o 
masă compactă heteroclită, în care domină furnicile de toate 
mărimile şi culorile. Până şi flota aeriană s-a refăcut, numărând 
acum treizeci şi doi de rinoceri zburători, cărora li s-au alăturat 
cele trei sute de luptătoare din legiunea albinelor, plus o familie 
de şaptezeci şi două de muşte care zboară încolo şi încoace, 
lipsite de orice disciplină. Cruciada include, aşadar, iarăşi 
aproape trei mii de indivizi. 

La amiază se face o haltă, deoarece căldura a ajuns de 
nesuportat. 

Toată lumea se adăposteşte printre rădăcinile umbrite ale 
unui stejar, în vederea unei sieste mai lungi. 103 profită de 
ocazie ca să efectueze un zbor de încercare şi îi cere unei albine 
să o ia în spinare. 

Experienţa nu durează prea mult. Albina se dovedeşte un 
bidiviu prost, deoarece produce prea multe vibrații. În aceste 
condiţii, este imposibil să ţinteşti cum trebuie cu jetul de acid. 
Asta este. Escadrila albinelor va zbura fără să transporte în 
spinare furnici. 

Într-un ungher, ceva mai încolo, 23 ţine un nou miting de 
propagandă. De data aceasta, a reuşit să strângă mult mai mulţi 
auditori decât la reuniunea precedentă. 

Degetele sunt zeii noştri! 

Publicul reia în cor sloganul deist. Furnicile emit laolaltă, 
entuziasmate, acelaşi feromon. 

Bine, şi atunci ce e cu cruciada asta? 

Nu este o cruciadă, ci o întâlnire cu stăpânii noştri. 

Ceva mai departe, 9 duce o campanie cu totul diferită. 


Ea le povesteşte sutelor de soldaţi adunaţi în jurul ei istorii 
teribile despre Degete, spunându-le că sunt capabile să 
răpească un oraş întreg în câteva clipe şi făcându-i să se 
înfioare până la ultimul. 

Aflată şi mai departe, 103 nu emite nimic, ci recepționează. 
Mai exact, strânge tot ce i-au povestit speciile străine despre 
Degete, pentru a-şi completa feromonul zoologic. 

O muscă raportează că a fost urmărită de zece Degete care 
voiau să o strivească. 

O albină raportează că s-a pomenit captivă într-un pahar 
transparent în vreme ce Degetele o sfidau din afară. 

Un cărăbuş povesteşte că s-a ciocnit de ceva roz şi moale. 
Poate că era un Deget. 

Un greiere afirmă că a fost închis într-o cuşcă şi hrănit cu 
salată, după care a fost eliberat. Temnicerii erau cu siguranţă 
nişte Degete, de vreme ce arătau ca nişte mingi roz când îi 
aduceau de mâncare. 

Nişte furnici roşii susţin că au injectat cu venin o masă 
trandafirie care a fugit de îndată. 

103 îşi notează cu atenţie toate amănuntele în feromonul ei 
zoologic. 

Apoi, când temperatura devine din nou suportabilă, furnicile 
pornesc iarăşi la drum. 

Cruciada înaintează întruna, fără contenire. 


120. PLAN DE LUPTA 


Laetitia era nerăbdătoare să se spele de mizeriile adunate 
din metrou şi îi propuse lui Méliès să se uite la televizor, în 
salon, cât timp face ea baie. 

Comisarul se instală confortabil pe canapea şi dădu drumul 
televizorului, în timp ce, cufundată în apă, Laetitia redevenea un 
peşte. _ 

Oprindu-şi respiraţia, ţinu o consfătuire cu sine. Işi zise că 
dacă avea destule motive pentru a-l urî pe Méliès, avea deo- 
potrivă tot atâtea de a-i fi recunoscătoare pentru că a intervenit 
la momentul potrivit. Aşadar, putea să o ia de la zero. 

În salon, Méliès urmărea emisiunea lui preferată, cu un 


zâmbet de copil fericit care are în faţă jucăria favorită. 

— Aşadar, doamnă Ramirez, aţi descoperit despre ce e 
vorba? 

— Ăăă... Patru triunghiuri din şase chibrituri ştiu foarte bine 
cum se pot face, dar şase triunghiuri din şase chibrituri, nu-mi 
pot imagina deloc. 

— Trebuie să vă consideraţi norocoasă. "Capcana de 
gândire" v-ar fi putut cere la fel de bine să construiți un Turn 
Eiffel din şaptezeci şi opt de mii de chibrituri... (Răsete şi 
aplauze din sală)... dar emisiunea noastră vă cere doar să 
formaţi şase triunghiuleţe din şase chibrituri. 

— lau un joker. 

— Foarte bine. Ca să vă ajutăm, iată o altă frază: "E ca o 
picătură de cerneală care cade într-un pahar cu apă." 

Laetitia apăru, îmbrăcată în capotul ei obişnuit şi având 
capul înfăşurat într-un prosop. Méliès stinse televizorul. 

— Voiam să vă mulţumesc pentru intervenţia 
dumneavoastră. Aţi văzut că aveam dreptate? Omul este cel 
mai mare prădător al nostru. Teama mea este dintre cele mai 
logice. 

— Să nu exagerăm. Nu erau decât nişte derbedei oarecare. 

— Pentru mine nu are nici o importanţă dacă erau nişte 
simpli derbedei care n-au ce face sau nişte ucigaşi. Oamenii 
sunt mai răi decât lupii. Ei nu ştiu deloc să-şi stăpânească 
impulsurile primare. 

Fără să răspundă, Jacques Méliès se ridică de la locul său şi 
contemplă terariul cu furnici, pe care tânăra femeie îl instalase 
acum la vedere, în mijlocul salonului. 

Îşi puse un Deget pe peretele de sticlă, dar furnicile nu îi 
dădură nici o atenţie. Pentru ele, nu era decât o umbră. 

— Şi-au recăpătat vitalitatea? întrebă el. 

— Da. "Intervenţia" dumneavoastră a decimat nouă zecimi 
din ele, dar regina a izbutit să supravieţuiască. Lucrătoarele au 
înconjurat-o ca să creeze un tampon şi să o apere. 

— Adevărul este că au nişte comportări ciudate. Nu umane, 
nu, ci ciudate. 

— În orice caz, dacă nu ar fi avut loc un nou asasinat, a cărui 
victimă a fost tot un chimist, aş fi zăcut şi acum în temniţele 
dumneavoastră, iar ele ar fi pierit până la ultima. 

— Nu, aţi fi fost oricum eliberată. Expertiza medico-legală a 


demonstrat că rănile fraţilor Salta şi ale celorlalţi nu puteau fi 
provocate de furnicile dumneavoastră. Mandibulele lor sunt prea 
scurte. Am acţionat din nou pripit şi prosteşte. 

Părul i se uscase de-acum. Se duse să îmbrace o rochie de 
mătase albă, încrustată cu jad. 

Întorcându-se cu un ulcior de hidromel, ea spuse: 

— Acum, când judecătorul de instrucţie a ordonat să fiu eli- 
berată, vă vine uşor să spuneţi că mă credeaţi de pe-atunci 
inocentă. 

El protestă: 

— Totuşi, dispuneam de câteva prezumţii serioase. Nu puteţi 
nega anumite fapte. Nişte furnici m-au atacat efectiv în pătul 
meu şi mi-au omorât pisica, pe Marie-Charlotte. Le-am văzut cu 
propriii mei ochi! Nu furnicile "dumneavoastră" i-au asasinat pe 
fraţii Saltă, pe Caroline Nogard, pe Maximilien MacHarious, pe 
cei doi Odergin şi pe Miguel Cygneriaz, dar ei au fost, totuşi, 
asasinați de "nişte" furnici. Repet, am avut mereu nevoie de 
ajutorul dumneavoastră. Să ne împărtăşim ideile. 

Glasul îi deveni insistent. 

— Enigma aceasta vă pasionează la fel de mult ca şi pe 
mine. Să lucrăm împreună, departe de orice maşinărie judiciară. 
Nu ştiu cine este cântăreţul la flaut din Hamelin, dar e un geniu, 
trebuie să-l oprim neapărat. Singur, n-aş reuşi s-o fac niciodată, 
dar împreună cu dumneavoastră şi cunoştinţele pe care le aveţi 
despre furnici şi despre oameni... 

Laetitia îşi aprinse o ţigară prelungă, înfiptă în portţigaret. 
Stătea pe gânduri. El îşi continuă pledoaria: 

— Laetitia, eu nu sunt un erou de roman poliţist, sunt un tip 
normal. Mi se întâmplă să mă înşel, să clasez prematur o 
anchetă, să arestez nevinovaţi. Ştiu că a fost o greşeală gravă. 
Îmi pare rău şi vreau să-mi răscumpăr greşeala. 

Ea îi suflă un colac de fum în faţă. Comisarul era atât de 
mâhnit de ceea ce făcuse, încât începea să i se pară înduioşător. 

— Foarte bine. Sunt de acord să lucrăm împreună. Dar cu o 
condiţie. 

— Oricare. 

— Când îl vom fi găsit pe vinovat, sau pe vinovaţi, voi avea 
exclusivitatea drepturilor de-a scrie despre anchetă. 

— Nici o problemă. 

Şi îi întinse mâna. 


Ea şovăi câteva clipe înainte de a i-o întinde la rândul ei: 

— Am obiceiul să iert totdeauna prea repede. Sunt sigură că 
acum fac cea mai mare prostie din viaţa mea. 

Se apucară de îndată de treabă. Jacques Méliès îi prezentă 
toate piesele dosarului: fotografiile cadavrelor, rapoartele de 
autopsie, fişele rezumând trecutul fiecăreia dintre victime, 
radiografiile leziunilor interne, observaţiile despre cohortele de 
muşte. 

Laetitia nu îi dezvălui nimic din compilațiile ei, dar recunoscu 
de bunăvoie că totul părea să ducă la conceptul de "furnici". 
Furnicile reprezentau arma şi mobilul totodată. Rămânea, totuşi, 
de descoperit esenţialul: cine le manipula şi cum anume. 

Examinară o listă care cuprindea mişcările ecologice tero- 
riste şi pe prietenii fanatici ai animalelor, care nutreau dorinţa 
de-a elibera toate vietăţile captive din grădinile zoologice, ca şi 
păsările şi insectele ţinute în cuşcă. Laetitia dădu din cap. 

— Ştii, Méliès, chiar dacă totul pare să le acuze, eu tot nu 
cred că nişte furnici ar putea fi în stare să omoare nişte 
fabricanți de insecticide. 

— De ce? 

— Sunt prea inteligente! Legea talionului e un obicei ome- 
nesc. Răzbunarea. este un concept omenesc. Noi tindem acum 
să împrumutăm furnicilor propriile noastre sentimente. Ce rost 
ar avea să-i atace pe oameni, când ar fi de ajuns să aştepte să 
se distrugă singuri între ei? 

Jacques Méliès medită o clipă asupra ideii. 

— Totuşi, indiferent că e vorba de nişte furnici, de un 
cântăreţ la flaut sau de o fiinţă umană care vrea să se 
camufleze în spatele unor furnici, cred că merită, totuşi, să 
căutăm vinovatul sau vinovaţii, nu? Fie şi numai pentru a le 
dezvinovăţi pe micile dumitale prietene. 

— De acord. 

Contemplară hârtiile înşirate pe masa cea mare din salon. 
Amândoi erau convinşi că au la dispoziţie suficiente elemente 
pentru a scoate la lumină substratul logic ce le unea. 

Laetitia sări deodată în picioare. 

— Să nu mai pierdem timpul. Tot ce vrem noi de fapt e să-l 
descoperim pe asasin. lar în privinţa asta mi-a venit o idee. O 
idee foarte simplă. Ascultă aici! 


121. ENCICLOPEDIE 


CIOCNIRE ÎNTRE CIVILIZAŢII: Godefroy de Bouillon a luat 
conducerea celei de-a doua cruciade pentru eliberarea 
lerusalimului şi a Sfântului Mormânt. De data aceasta, patru mii 
cinci sute de cavaleri căliţi în lupte îi încadrau pe cei o sută de 
mii de pelerini. Majoritatea erau mezini ai familiilor nobile, lipsiţi 
de orice feudă în virtutea dreptului primului născut. Sub 
acoperirea oferită de religie, aceşti nobili dezmoşteniţi sperau să 
cucerească castele străine şi să ia, în sfârşit, în stăpânire nişte 
teritorii. 

Ceea ce au şi făcut. De fiecare dată când cucereau câte un 
castel, cavalerii se stabileau în el, părăsind cruciada. Deseori s- 
au luptat chiar între ei, pentru stăpânirea pământurilor vreunui 
oraş învins. Prinţul Bohemond de Tarente, de exemplu, s-a 
hotărât să şterpelească Antiohia pentru uzul său propriu. 
Cruciații au fost deseori nevoiţi să se lupte cu o parte din 
camarazi pentru a-i sili să rămână în rândurile cruciadei. 
Paradoxul a fost că, pentru a-şi atinge mai bine scopurile, nobilii 
occidentali au putut fi văzuţi făcând alianţe cu emiri orientali în 
scopul de a-şi învinge camarazii. La rândul lor, aceştia au 
procedat la fel ca să li se opună. A venit astfel şi momentul când 
nu se mai ştia cine cu cine se bate şi nici de ce. Mulţi uitaseră 
chiar şi scopul iniţial al cruciadei. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


122. ÎN MUNŢI 


În depărtare se profilează contururile întunecate ale coli- 
nelor, apoi ale munţilor. Furnicile cenușii autohtone au botezat 
primul pisc "Muntele Turbei", din pricina turbei uscate care-l 
acoperă. Străbaterea lui nu este prea grea. 

Cruciatele au descoperit un defileu îngust dar adânc, prin 
care pot trece de cealaltă parte. Pereţii înalţi din piatră albă, 


cenuşie şi bej sunt stratificaţi, înfăţişând fazele istoriei lor. În 
roca fără vârstă s-au întipărit urmele fosilelor în formă de spirală 
sau cornet. 

După trecători urmează canioanele. Fiecare fisură este 
pentru luptătoarele myrmicine o prăpastie mortală în care nu le- 
ar prinde deloc bine să alunece. 

Răcoarea din defileu le pune la grea încercare, făcându-le să 
se grăbească să ajungă la capătul lui. Mărinimoase, albinele le 
oferă furnicilor care se plâng de frig puţină miere, ca să se mai 
întremeze. 

103 e îngrijorată. Nu-şi aminteşte cu nici un chip să mai fi 
escaladat cândva masivul acesta muntos. Ei şi! Poate că s-au 
abătut puţin înspre nord, dar e de ajuns să se îndrepte în 
direcţia soarelui-răsare ca să ajungă negreşit la capătul lumii. 
Sigur, trebuie doar să meargă mereu înainte. 

Stânca pustie nu le poate oferi decât nişte licheni galbeni pe 
post de salată. Se găseşte pe acolo îndeosebi o specie de 
muşchi higrometric, ale cărui capsule se răsucesc atunci când 
umezeala din aer creşte. 

În sfârşit, o livadă. Dat fiind că funcţia creează organul, 
cruciatele, tot umblând în aer liber, şi-au ameliorat facultăţile 
vizuale şi au» ajuns de-acum să suporte din ce în ce mai bine 
lumina, încetând să mai caute zonele de umbră şi putând 
distinge privelişti aflate la peste treizeci de paşi distanţă de 
faţetele lor oculare. 

Aceasta nu le opreşte pe cercetaşe să cadă într-o capcană 
făcută de o repedea. Aceste mici coleoptere carnivore sapă 
gropi acoperite cu o trapă, şi, de îndată ce percep o vibraţie, le 
înhaţă la iuţeală pe plimbăreţele ghinioniste. 

Caravana se izbeşte apoi de o barieră de urzici. Pentru 
furnici, e ca şi cum li s-ar fi ridicat brusc în faţă un zid uriaş de 
sârmă ghimpată în care îşi prind pe loc labele. 

Cruciatele reuşesc, totuşi, să treacă fără să aibă prea mult 
de suferit. Adevăratul obstacol se află mai încolo, reprezentat de 
o crevasă în spatele căreia se găseşte o cascadă. Nimeni nu ştie 
cum s-ar putea trece peste o prăpastie şi printr-un perete lichid 
în acelaşi timp. Câteva albine încearcă să o facă şi se prăbuşesc 
în cascadă. 

Apa trage în jos tot ce zboară, spun muştele. 

Şi cu atât mai mult, perdeaua de apă învolburată şi 


îngheţată din faţa lor. 

Ducând în continuare gogoaşa de fluture, 24 face un pas 
înainte, susţinând că s-ar putea să aibă o soluţie. Într-o zi, cînd 
se rătăcise prin pădurile din Vest — e de necrezut ce de lucruri 
interesante poţi descoperi când te rătăceşti şi îţi cauţi drumul — 
ea a văzut o termita traversând un torent ce se scurgea de peo 
stâncă, cu ajutorul unei bucăţi de lemn. Termita a introdus 
bucata de lemn perpendicular în cascadă, apoi a scobit-o pe 
dinăuntru. 

Furnicile se pun de îndată să caute o creangă groasă sau 
ceva asemănător. Foarte curând, ele descoperă o trestie groasă, 
care avea să formeze un tunel mobil perfect. Ca urmare, 
ridicând trestia în vârful labelor, o fac să alunece încet până ce 
străpunge peretele de apă al cascadei. Evident, câteva 
lucrătoare se îneacă în timpul manevrei, dar planta acvatică 
avansează fără oprire, neîntâlnind o rezistenţă prea mare. 

Coropişniţele îşi asumă atunci sarcina de a-i scobi interiorul 
până ce obţin un cilindru impermeabil care le va permite 
cruciatelor să treacă şi de prăpastie, şi de cascadă. 

Incercarea este deosebit de dificilă pentru rinoceri, ale căror 
elitre îi cam fac să se înţepenească, dar, împinși din spate, 
reuşesc să treacă la rândul lor cu toţii. 


123. JOIA URMĂTOARE 


Extras din Echo du dimanche 

TITLU: UN MUSAFIR DE SEAMĂ. 

"Profesorul Takagumi, de la Universitatea din Yokohama; îşi 
va prezenta joia viitoare noul insecticid în sala de conferinţe din 
hotelul Beau Rivage. Savantul japonez declară că a descoperit 
cum se pot opri invaziile de furnici cu ajutorul unei noi substanţe 
toxice de sinteză. Profesorul Takagumi îşi va comenta singur 
cercetările. Între timp, el se odihneşte la hotelul Beau Rivage şi 
poartă discuţii cu colegii săi francezi." 


124. GROTA 


După tunel urmează o cavernă. Cruciatele nu au nimerit însă 
într-o fundătură. Grota se continuă cu o galerie lungă şi stân- 
coasă, prin care aerul proaspăt circulă nestânjenit. 

Şi cruciada înaintează întruna. 

Furnicile ocolesc formele mari de calcar ale stalagmitelor. 
Cele ce merg pe tavan trec peste stalactite. Pe alocuri, 
stalactitele şi stalagmitele se unesc, formând coloane înalte. E 

greu atunci să mai deosebeşti susul de jos! 

În cavernă colcăie o întreagă faună specifică. Se găsesc 
acolo adevărate fosile vii. Majoritatea sunt oarbe şi 
depigmentate: mici crustacee albe care le fug din cale, 
miriapode ce se târăsc, insecte cavernicole ţopăind agitate. 
Crevete translucide, cu antenele mai lungi decât corpul, înoată 
prin ochiurile de apă. 

Într-o adâncitură, 103 descoperă un grup de ploşniţe caver- 
nicole urât mirositoare, care se dedau orgiilor lor obişnuite, 
manevrându-şi sexul cu capăt perforant. Belokaniana ucide o 
bună parte din ele. 

O furnică gustă dintr-o ploşniţă prăjită de acidul lui 103 şi 
declară că este mai bună de mâncat caldă şi calcinată decât 
rece şi crudă. 

la uite, îşi zice ea, am putea frige carnea în băi de acid. 

Aşa se produc deseori descoperirile gastronomice: din 
întâmplare. 


125. ENCICLOPEDIE 


OMNIVORE: Stăpănitorii Pământului nu pot fi decât omnivori. 
Capacitatea de-a îngurgita toate varietățile de hrană este o 
condiţie sine qua non pentru a-ţi putea extinde specia în spaţiu 
şi în timp. Pentru a te afirma ca stăpân al planetei, trebuie să fii 
în stare să înghiţi orice fel de aliment pe care îl produce 
aceasta. 

Un animal dependent de o singură sursă de hrană îşi va 
vedea existenţa ameninţată în caz că această sursă dispare. 
Câte specii de păsări nu au pierit fără urmă pentru că se 
hrăneau cu un singur soi de insecte, iar acestea au emigrat la 


un moment dat fără ca ele să le fi putut urma? Marsupialele 
care se hrănesc doar cu frunze de eucalipt sunt deopotrivă 
incapabile să călătorească sau să supravieţuiască în regiunile 
despădurite. 

Omul, la fel ca furnica, libărcile, porcul şi şobolanul, a 
înţeles-o. Aceste cinci specii gustă, mănâncă şi digeră practic 
orice aliment şi chiar şi orice resturi alimentare. Aceste cinci 
specii pot deci râvni la titlul de animal stăpănitor al lumii. Mai 
există un punct comun: aceste cinci specii îşi modifică în 
permanenţă bolul alimentar pentru a se adapta mai bine 
mediului înconjurător. Ele sunt, aşadar, deopotrivă constrânse 
să facă teste înainte de-a îngurgita noi alimente, astfel încât să 
evite epidemiile şi intoxicaţiile. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


126. MOMEALA 


Când notiţa apăru în Echo du dimanche, Laetitia Wells şi 
Jacques Méliès rezervaseră deja o cameră la hotelul Beau 
Rivage pentru profesorul Takagumi. Câteva bacşişuri împărţite 
cum trebuie le permiseseră să ridice în interiorul ei un perete 
fals şi să instaleze o aparatură de control foarte sofisticată. 

Fixară de jur-împrejurul încăperii camere video, care se 
declanşau, datorită unui sistem sensibil de alarmă, la o simplă 
adiere. În sfârşit, întinseră pe pat un manechin cu înfăţişare 
niponă. 

După care se aşezară la pândă. 

— Pun rămăşag că vor apărea nişte furnici! azvârli, 
comisarul Méliès. 

— De acord. Eu una, pariez că va veni o fiinţă omenească. 

Nu le mai rămânea decât să aştepte ca să vadă ce fel de 
peşte le va muşca din momeală. 


127. ZBOR DE RECUNOAŞTERE 


O lucire infimă de lumină apare în depărtare. ` 

Aerul se face mai cald. Cruciatele grăbesc pasul. Inşiruite 
într-o coloană lungă, ele părăsesc întunecimea răcoroasă a 
grotei, ieşind pe o cornişă însorită. 

Prin văzduh zboară nişte libelule. lar atunci când spui 
libelule, spui fluviu. Cu siguranţă că ţinta cruciadei nu se mai 
află de acum prea departe. 

103 alege cel mai frumos rinocer, numit "Marele Corn", dat 
fiind că are cel mai lung apendice nazal, şi, agăţându-se cu 
ghearele de chitina lui, îl roagă să decoleze într-un zbor de 
cercetare. Douăsprezece artileriste aeropurtate o însoțesc, pen- 
tru a-i asigura protecţia în caz că s-ar întâlni cu vreo pasăre. 

Împreună, se lasă purtate de vânt şi coboară în picaj spre 
fluviul care scânteiază în soare. 

Alunecare printre straturile de aer. 

Într-o sincronizare desăvârşită, cele douăsprezece insecte 
zburătoare îşi înfig capetele aripilor într-un ax imaginar şi 
virează la stânga. 

Manevra este atât de rapidă, că 103 se pomeneşte lipită de 
bidiviul ei de către forţa centrifugă. 

Prospeţimea aerului o îmbată. 

În văzduhul acesta de azur, totul pare atât de limpede şi de 
strălucitor! S-a terminat cu asaltul nenumăratelor mirosuri ce 
obligă insectele la o vigilenţă necontenită. Aici nu mai există 
decât efluviile transparente ale aerului la fel de transparent. 

Cei doisprezece scarabei îşi încetinesc bătăile aripilor şi 
planează în linişte. 

Jos, pe pământ, se vede o înşiruire de forme şi culori. 

Escadrila coboară razant. Splendidele nave de război lunecă 
printre sălcii plângătoare şi arini. 

103 se simte în largul ei stând pe "Marele Corn". Tot aflându- 
se în apropierea scarabeilor-rinocer, a învăţat să-i recunoască. 
Bidiviul ei posedă nu numai cornul cel mai înalt şi mai ascuţit 
din toată escadrila, ci şi labele cele mai musculoase şi aripile 
cele mai lungi. "Marele dorn" mai prezintă un avantaj: este 
singurul care s-a gândit cum anume să zboare pentru a le 
permite artileristelor să ţintească mai uşor şi ştie de asemenea 
să facă la timp cale-ntoarsă dacă este urmărit de vreun prădător 
înaripat. 


Prin intermediul unor parfumuri simple, 103 îl întreabă dacă 
scarabeilor le place călătoria. "Marele Corn" răspunde că 
trecerea prin grotă a fost neplăcută şi grea. E rău să fii închis 
într-un coridor întunecat. Marile coleoptere au nevoie de spaţiu. 
In afară de asta, a mai prins, la fel ca şi alţi camarazi de-ai lui, 
nişte conversații în care era vorba despre nişte "zei". "Zei" este 
cumva o altă denumire pentru "Degete"? 

103 separată destul de evazivă. Nu trebuie ca "boala stărilor 
sufleteşti" să cuprindă toate speciile mercenare. Altfel, polemica 
s-ar putea amplifica şi cruciada s-ar termina înainte chiar de a fi 
atins capătul lumii. 

"Marele Corn" semnalează o regiune cu turbă. Or, 
scarabeilor din sud tocmai în turbă le place să se adăpostească. 
Unii sunt de-a dreptul surprinzători. Fiecare coleopter are 
particularitatea lui, încât nici o specie nu seamănă cu alta. 
Meridionalii aceştia s-ar putea dovedi şi ei utili cruciadei. De ce 
să nu îi recruteze? 103 este de acord. Orice ajutor e de folos. 

Zboară. 

Miresme de cucută, de nu-mă-uita de mlaştină şi de barba- 
caprei plutesc în jurul fluviului. O întindere de nuferi albi, 
trandafirii şi galbeni trece pe dedesubtul lor ca o jerbă de 
confeti multicolore, împrăştiate cu stângăcie. 

Escadrila se roteşte pe deasupra fluviului. La jumătatea 
distanţei dintre cele două maluri se află o insuliţă cu un copac 
mare în mijloc. 

Călăreţele lunecă pe deasupra valurilor. Labele rinocerilor 
brăzdează undele. 

Dar 103 nu reuşeşte să dea de Satei, faimosul port care este 
de fapt un pasaj subteran ce le permite să ocolească fluviul pe 
dedesubt. Cruciatele s-au abătut probabil mai serios de la 
drumul stabilit şi acum vor avea mai mult de mers. 

Cercetaşele zburătoare se întorc, vestind că totul e în regulă 
şi că trebuie să-şi continue drumul drept înainte. 

Ca o scurgere de melasă, armata coboară de-a lungul 
falezei, furnicile ajutându-se cu puvilisul-tampon aderent de pe 
labe, rinocerii zburând domol, albinele — în picaj, iar muştele — 
zgomotos şi în dezordine. 

Jos se întinde o plajă de nisip fin, de culoare bej, cu dune 
strălucitoare unde zac împrăştiate câteva ierburi rare, dar mai 
ales nişte plante erbacee cu rădăcinile înfipte în nisip şi nişte 


spori de ciuperci, care constituie o hrană grozavă pentru furnici! 

103 spune că pentru a ajunge în portul Satei trebuie să o ia 
de-a lungul țărmului, spre sud. Caravana se pune în mişcare. 

Împreună cu ceilalţi rinoceri, "Marele Corn" se îndepărtează 
de grosul trupei, afirmând că au o misiune de îndeplinit şi că se 
vor întoarce mai târziu. 

Cercetaşele descoperă nişte cheaguri albe care miros plăcut 
a melc. Furnicile s-au cam săturat de plantele erbacee, iar ouăle 
acestea arată ispititor. 9 le pune în gardă: înainte de-a fi 
mâncat, orice aliment trebuie verificat dacă nu este toxic. Unele 
o ascultă, dar altele se îndoapă. 

Ce greşeală! Nu erau ouă, ci bale de melc. Şi, pe deasupra, 
nişte bale de melc infestate cu viermi de gălbează! 


128. ENCICLOPEDIE 


ZOMBII: Ciclul marelui parazit hepatic Fasciola hepatica 
reprezintă cu siguranţă unul dintre cele mai mari mistere ale 
naturii. Animalul acesta ar merita un întreg roman. Aşa cum 
arată şi numele, este vorba de un parazit care prosperă în 
ficatul oilor. El se hrăneşte cu sângele şi celulele hepatice, 
creşte şi apoi dă ouă. Dar ouăle acestui parazit nu pot să se 
desfacă în ficatul oii. Ele străbat un veritabil periplu. 

Ouăle îşi părăsesc gazda, ieşind din corpul ei o dată cu 
excrementele şi pomenindu-se astfel în lumea din afară, rece şi 
uscată. După un interval de incubație, ele se deschid, lăsând să 
iasă o larvă minusculă. Larvă ce va fi consumată de o nouă 
gazdă: melcul. 

Ajunsă în corpul melcului, larva de gălbează se multiplică 
înainte de-a fi ejectată o dată cu mucozităţile pe care le scuipă 
gasteropodul pe vreme ploioasă. 

Dar în momentul acela, ea nu a parcurs decât jumătate din 
drum. 

Mucozităţile acestea, arătând ca nişte ciorchini de perle albe, 
le atrag frecvent pe furnici. Datorită acestui "cal troian", 
paraziţii pătrund înăuntrul organismului insectei, fără să rămână 
însă prea mult în stomacul ei social. Ca să iasă, ei îl străpung în 
nenumărate locuri, transformându-l astfel în strecurătoare. Apoi 


îl astupă la loc cu un clei care se întăreşte şi îi permite furnicii să 
supravieţuiască. Furnica nu trebuie ucisă, dat fiind că este 
indispensabilă pentru refacerea joncţiunii cu oaia. Apoi, paraziţii 
circulă prin corpul furnicii, fără ca vreun semn cât de mic să 
trădeze drama care se desfăşoară înăuntru. 

Larvele au devenit acum paraziți adulţi care trebuie să se 
întoarcă în ficatul oii ca să-şi desăvârşească ciclul de creştere. 

Dar cum să faci o oaie să mănânce o furnică, din moment ce 
oaia nu este insectivoră? 

Probabil că întrebarea şi-au pus-o generaţii întregi de 
paraziți hepatici. Problema era cu atât mai greu de rezolvat cu 
cât oile pasc vârful ierbii, în ceasurile răcoroase ale zorilor, iar 
furnicile nu-şi părăsesc cuibul decât în orele călduroase, 
circulând doar la umbra aruncată de rădăcinile ierburilor. 

Cum să le aduni laolaltă în acelaşi loc şi moment? 

Paraziţii au găsit soluţia, împrăştiindu-se în tot corpul furnicii. 
Vreo zece se instalează în torace, alţi zece în labe, zece în 
abdomen şi unul singur în creier. 

Din clipa în care această unică larvă se implantează în 
creierul furnicii, comportamentul ei se schimbă... Da! Parazitul, 
un mic vierme primitiv, apropiat de parameci şi deci de fiinţele 
unicelulare cele mai rudimentare, o pilotează de-acum înainte 
pe furnica atât de complexă. 

Rezultatul: seara, când toate lucrătoarele dorm, furnicile 
contaminate de paraziți îşi părăsesc oraşul, înaintând ca nişte 
somnambule şi urcă în vârful ierburilor, unde rămân agăţate. Şi 
nu pe orice fel de ierburi! Doar pe cele preferate de oi: lucernă 
şi traista-ciobanului. 

Tetanizate, ele aşteaptă să fie păscute. 

Aceasta este activitatea viermelui-de-gălbează în creierul 
furnicii: el îşi sileşte gazda să iasă seară de seară până când 
este mâncată de o oaie. Dimineaţa, de îndată ce se încălzeşte, 
dacă nu a fost hăpăită de vreo ovină, furnica îşi recapătă 
controlul asupra creierului şi liberul arbitru. Ea se întreabă ce 
caută acolo, cocoţată în vârful unui fir de iarbă, şi coboară la 
iuţeală pentru a se întoarce înapoi în cuib unde, se apucă de 
treburile cotidiene. Aceasta, până în seara următoare, când, 
aidoma unui zombi — ceea ce a şi devenit — ea va ieşi din nou, 
împreună cu toate celelalte semene infestate de paraziți, siva 
aştepta să fie rumegată. 


Ciclul respectiv le-a pus multe probleme biologilor. Prima 
întrebare era: cum poate parazitul pitit în creier să vadă în afară 
şi să-i ordone furnicii să meargă în cutare sau cutare direcţie? A 
doua întrebare se referă la faptul că parazitul care o conduce pe 
furnică este singurul care moare în clipa când insecta este 
înghițită de oaie. De ce se sacrifică el astfel? Totul se petrece ca 
şi cum paraziţii respectivi au acceptat ca unul din ei — şi încă 
cel mai bun — să moară pentru ca ceilalţi să-şi atingă scopul şi 
să-şi încheie ciclul fecundaţiei. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


129. SUDORI FIERBINŢI 


Nimeni nu veni în prima zi să atace sosia neînsufleţită a 
profesorului Takagumi. 

Jacques Méliès şi Laetitia Wells făcuseră provizii de conserve 
cu autoîncălzire şi de alimente deshidratate, instalându-se ca 
pentru un asediu. Pentru a-şi omori timpul, se hotărâră să joace 
şah. Laetitia se dovedi mai îndemânatică decât Méliès, care 
făcea greşeli grosolane. 

Enervat de superioritatea partenerei sale, polițistul făcu 
eforturi să se concentreze mai bine, dispunând piesele în linie 
de apărare şi blocând orice iniţiativă adversă cu şiruri de pioni. 
In scurt timp, jocul se transformă într-o luptă de tranşee, de felul 
celei de la Verdun. Nebunii, caii, regina şi turnurile, împiedicaţi 
să lanseze atacuri nimicitoare, se anihilau reciproc. 

— Ţi-e teamă până şi la şah! azvârli Laetitia. 

— Mie?! se indignă Melies. Cum las un loc fără apărare, îmi şi 
străpungi liniile. In condiţiile astea, cum aş putea să joc altfel? 

Ea încremeni brusc, ducând un deget la buze în semn de 
tăcere. | se păruse că aude un zgomot uşor, undeva în camera 
de alături. 

Verificară fără întârziere ecranele de control. Nimic. Şi, 
totuşi, Laetitia Wells era sigură că asasinul se află acolo. 
Detectorul de mişcări confirmă, începând să clipească. 

— Asasinul a venit, şopti ea. 


Cu ochii pironiţi pe ecranul de control, Méliès exclamă: 

— Aşa e. Îl văd. E o singură furnică; se urcă pe pat! 

Laetitia se năpusti la comisar şi îi descheie la repezeală 
cămaşa, apoi îi ridică braţele, scoase o batistă şi tampona de 
câteva ori subsuorile comisarului. 

— Ce te-a apucat? 

— Lasă-mă! Cred că am înţeles cum procedează ucigaşa 
noastră. 

Dădu la o parte peretele fals şi, înainte ca furnica să fi ajuns 
la capătul de sus al cuverturii, frecă manechinul cu batista 
impregnată de sudoarea de la subsuorile lui Jacques Méliès, 
după care se întoarse în grabă lângă el. 

— Bine, dar... începu acesta. 

— Taci şi priveşte. 

Înaintând pe pat, furnica se apropia de manechin. Decupă o 
bucăţică minusculă, de formă pătrată, din pijamaua pseudopro- 
fesorului Takagumi, după care dispăru la fel cum apăruse, 
intrând în camera de baie. 

— Nu înţeleg, spuse Méliès. Furnica asta nu l-a atacat pe 
omul nostru, ci s-a mulţumit să ia cu ea o bucăţică de stofă. 

— A făcut-o numai din pricina mirosului, comisare. 

Dat fiind că ziarista părea să fi preluat conducerea opera- 
ţiunilor, el o întrebă: 

— Şi acum, ce facem? 

— Aşteptăm să apară asasinul. Acum sunt sigură. 

Méliès era perplex. 

Laetitia îl fixă cu privirea aceea mov care îl uimea într-atâta 
şi explică: 

— Furnica solitară pe care am văzut-o mi-a amintit de o 
poveste pe care mi-a spus-o tatăl meu. Când a fost în Africa, a 
trăit o vreme în tribul Baoules. Populaţia lui descoperise o 
metodă destul de surprinzătoare de-a omori un om. Când cineva 
voia să ucidă cu toată discreţia, lua o bucată dintr-un veşmânt 
impregnat de sudoarea viitoarei sale victime şi o punea într-un 
sac în care băgase dinainte un şarpe veninos. Apoi atârna sacul 
deasupra unei marmite cu apă clocotită. Suferinta îl făcea pe 
şarpe să turbeze de-a binelea şi să asocieze durerea respectivă 
cu mirosul veşmântului. După care nu mai trebuia decât să-i dea 
drumul prin sat. De cum adulmeca un miros identic cu al bucății 
de pânză, muşca. 


— Crezi, prin urmare, că asasinul nostru se ia după mirosul 
victimei? 

— Exact. La urma urmei, furnicile îşi obţin toate informaţiile 
din mirosuri. 

Méliès exultă: 

— Aha! Recunoşti, aşadar, că furnicile sunt cele ce ucid! 

Ea îl domoli. 

— Deocamdată nimeni nu a fost ucis. Singurul delict este o 
pijama ruptă puţin într-un loc. 

Comisarul chibzui câteva clipe, apoi izbucni: 

— Bine, dar i-a dat bucății ăleia de stofă mirosul meu! Acum 
pe mine o să vrea să mă omoare! 

— Eşti fricos ca de obicei, comisare... E suficient să te speli 
bine la subraţe şi să dai cu deodorant. Inainte de asta însă o să-l 
impregnăm bine cu sudoare pe profesorul Takagumi al nostru. 

Méliès nu era deloc liniştit. Îşi vârî un chewing-gum între 
dinţii încleştaţi. 

— Dar am mai fost atacat o dată! 

— ... Şi ai reuşit să scapi, din câte ştiu. Noroc că m-am 
gândit eu la toate şi am adus cu mine obiectul care poate să te 
deconecteze cel mai bine. 

Şi scoase din geantă un mic televizor portabil. 


130. BĂTĂLIA DINTRE DUNE 


Lung este marşul prin deşertul dunelor. 

Paşii se fac tot mai grei. 

Un strat fin de nisip 'se lipeşte de carapace, usucă palpii 
labiali şi face să scârţâie articulațiile chitinoase. 

Praful a acoperit cu totul cuirasele care au încetat să mai 
lucească. 

lar cruciada înaintează necontenit. 

Albinele nu mai au de unde să ofere miere întăritoare. 

Stomacurile sociale sunt goale. Puvilisul labelor trosneşte la 
fiecare călcătură ca un sac de ghips sfârâmicios. 

Cruciatele sunt epuizate, dar iată că se iveşte o nouă 
ameninţare. La orizont apare un nor de pulbere care se măreşte 
văzând cu ochii. Din pricina lui, cruciatelor le este greu să 


desluşească ce fel de legiuni adverse au în faţă. 

De la trei mii de paşi distanţă, acestea pot fi văzute mai 
bine: este vorba de o armată termită. Soldaţii termite, uşor de 
recunoscut după capetele lor în formă de pară, împroaşcă nişte 
clei în care se împotmolesc primele rânduri de furnici. 

Abdomenele myrmicine îşi lansează salvele de acid coroziv. 
Cavaleria termită se răreşte, dar furnicile au tras prea târziu; 
hoarda duşmană se revarsă asupra lor şi străpunge centrul 
primei linii de apărare. 

Mandibulele se ciocnesc. 

Cuirasele se izbesc cu zgomot. 

Cavaleria uşoară a furnicilor nici nu apucă bine să se pună în 
mişcare, că este deja încercuită de trupele termite. 

Foc! porunceşte 103. Dar cea de-a doua linie de artilerie 
grea, înarmată cu acid concentrat la 60%, nu îndrăzneşte să 
tragă în învălmăşeala de furnici şi termite, astfel că ordinul nu 
este ascultat. Grupurile de luptătoare improvizează fiecare după 
inspiraţia de moment. Cele două flancuri ale armatei cruciate 
încearcă să se degajeze pentru a lua armata duşmană pe la 
spate, dar manevra este prea lentă. 

Cleiul termitelor le doboară pe albinele care încearcă să 
decoleze. Urmând exemplul muştelor şi al lui 24, cu gogoaşa ei, 
acestea se ascund în nisip. 

103 este pretutindeni în acelaşi timp, încurajând infanteria 
să se regrupeze în careuri întărite. Furnica se simte obosită. 
Imbătrânesc, îşi zice ea în clipa când trage şi îşi ratează ţinta. 

Pretutindeni, cruciatele se retrag. Ce s-a ales din străluciţii 
învingători ai Degetelor? Ce s-a ales din cuceritorii Stupului de 
aur al albinelor? 

Grămezile de furnici ucise cresc necontenit. Nu au mai 
rămas decât o mie două sute, care sunt convinse că vor 
cunoaşte la rândul lor cât de curând aceeaşi soartă. 

Oare chiar s-a terminat cu ele? 

Nu, căci 103 zăreşte ivindu-se în zare un al doilea nor. De 
data aceasta, este vorba de nişte prieteni: "Marele Corn" s-a 
întors, aducând după el cea mai terifiantă armată zburătoare. 

Scarabeii trec cu un zgomot asurzitor pe deasupra com- 
batantelor, urmăriţi de priviri în care admiraţia se amestecă cu 
spaima. Arată ca nişte demoni ieşiţi de-a dreptul dintr-o 
Apocalipsă gotică. 


Scarabeii se năpustesc înainte, superbi, sclipitori şi zornăind 
din toate articulațiile lor lăcuite. 

Printre ei sunt minotauri greoi, tritoni, cărăbuşi şi rădaşte cu 
coarne în formă de cleşte. 

La apelul “Marelui Corn" a răspuns elita celor mai surprin- 
zătoare specii de coleoptere. 

Aceşti monştri splendizi sunt acoperiţi de ţepi, lănci, coarne, 
ace, plăci blindate, scuturi şi gheare. Elitrele le sunt colorate ca 
nişte blazoane, unele semănând cu nişte măşti rozalii şi negre 
desenate pe spate, în timp ce altele înfăţişează motive mai 
abstracte ori pete roşii, portocalii, verzi sau de un albastru 
fluorescent. 

Nici un făurar nu s-ar pricepe să sculpteze asemenea armuri. 
Coifurile le dau o înfăţişare de prinți viteji, iviţi dintr-un Ev Mediu 
legendar. 

Conduse de "Marele Corn", cele douăzeci de coleoptere 
operează un viraj, apoi se aliniază şi atacă grupurile cele mai 
compacte de soldaţi-termite. 

103 nu a mai văzut niciodată ceva atât de spectaculos. 

În rândurile termitelor se răspândeşte stupoarea. Cleiul lor 
nu are nici un efect asupra acestei noi armate. Proiectilele 
lichide alunecă pe cuirasele masive şi le cad înapoi în cap. 

Termitele încep să bată în retragere. 

"Marele Corn" aterizează lângă 103. 

Urcă! o îndeamnă el. 

Şi decolează din nou. 

Pe sub labele bidiviului, câmpul de luptă alunecă aidoma 
unei benzi transportoare învolburate. 

103 preia comanda armatei şi porneşte în urmărirea fuga- 
rilor. De pe maşina ei zburătoare, furnica îşi reglează tirurile de 
acid cu o precizie care o face să nimerească de fiecare dată. 

Foc! strigă ea cât o ţin antenele. Foc! 

Furnicile trag necontenit cu acid, fără să se oprească din 
goană. 


131. FEROMON STRATEGIE MILITARĂ 


Feromon mnezic nr. 61 


Tema: Strategie militară 

Data salivării: a 44-a a zi a anului 100 000 667 

Orice strategie militară urmăreşte înainte de toate 
dezechilibrarea adversarului. 

Din instinct, acesta din urmă încearcă să compenseze 
dezechilibrul exercităndu-şi forţa într-un sens contrar impulsului. 

În momentul acela, în loc de a-l bloca, trebuie ca, 
dimpotrivă, să i se amplifice mişcarea până când adversarul 
este luat de propriul lui elan şi aruncat cât mai departe. 

Pentru un interval foarte scurt, adversarul devine deosebit 
de vulnerabil. Acesta este momentul propice pentru a-l termina. 
Dacă intervalul respectiv este lăsat să se piardă, totul va trebui 
luat de la capăt, iar duşmanul va fi de această dată mult mai 
prudent. 


132. RĂZBOI 


Foc! 

Mai multe valuri de siluete negre aleargă printre rafalele 
dense de mitralieră. 

Carcasele vehiculelor celor învinşi fumegă. Soldaţii se 
îngroapă în pământ ca să nu fie decimaţi. Grupuri de militari se 
ascund printre dune. A 

Explozii de grenade. Pârâituri de mitralieră. In depărtare, 
sonde de petrol în flăcări împrăştie un fum greu şi negru, 
ascunzând lumina soarelui. 

— Închide-l! Ajunge! 

— Nu-ţi plac actualităţile? întrebă Méliès, micşorând sonorul 
televizorului care transmitea actualităţile internaţionale. 

— La un moment dat, prostia omenească te oboseşte, spuse 
Laetitia. Tot nimic? 

— Tot nimic. 

Tânăra femeie se înveli cu o pătură. 

— Atunci, eu o să dorm puţin. Dacă se întâmplă ceva, să mă 
trezeşti, comisare. 

— Mai bine scoală-te de pe acum. Unul din detectoare s-a 
activat chiar în clipa asta. 

Cei doi scrutară ecranele. 


— Ceva se mişcă prin cameră. 

Aprinseră unul câte unul monitoarele video, dar nu văzură 
nimic. 

— "Ele" sunt aici, vesti Méliès. 

— "EI" este aici, îl corectă Laetitia. Nu există decât un singur 
semnal pe ecran. 

Méliès destupă o sticlă de apă minerală şi se mai şterse o 
dată pe subraţe, pentru orice eventualitate, cu un şerveţel ud, 
dându-se apoi din nou cu parfum ca să evite orice risc. 

— Mai miros a sudoare? întrebă el. 

— Eşti parfumat ca un "Bebe Cadum”. 

Continuau să nu vadă nimic, dar acum auzeau ceva ca un 
râcâit pe duşumea. 

Jacques Méliès branşă magnetoscoapele camerelor video 
care înţesau camera. 

— Se apropie de pat. 

În faţa camerei amplasate la nivelul covorului apăru botul 
mustăcios al unui şoarece, pornit în căutare de hrană. 

Izbucniră amândoi în râs. 

— La urma urmei, furnicile nu sunt singurele animale care 
viețuiesc printre oameni, exclamă Laetitia. De data asta, mă 
culc de-a binelea şi să nu mă trezeşti decât dacă ai să-mi arăţi 
ceva mai serios. 


133. ENCICLOPEDIE 


ENERGIE: Nu există decât două atitudini atunci când te urci 
într-un montaigne-russe dintr-un bâlci. Prima: să te aşezi în 
vagonetul de la urmă şi să închizi ochii. In acest caz, amatorul 
de senzaţii tari simte o frică imensă. El e nevoit să suporte 
viteza şi de fiecare dată când întredeschide pleoapele, groaza îi 
este tot mai mare. 

A doua atitudine constă în a alege primul rând de scaune din 
primul vagonet şi în a ţine ochii larg deschişi, imaginându-ţi că o 
să-ţi iei zborul şi că o să atingi o viteză tot mai mare. Atunci, 
amatorul resimte o impresie îmbătătoare de putere. La fel se 
întâmplă dacă dintr-un megafon izbucneşte, exact când te 
aştepţi mai puţin, o muzică hard rock, care pare impregnată cu 


violenţă şi asurzitoare. O suporţi cum poţi, mai mult sau mai 
puţin. Şi, totuşi, dacă vrei, poţi nu să o suporţi, ci să-i foloseşti 
energia ca să o absorbi mai bine. Auditoriul este atunci parcă 
dopat şi de-a dreptul supraîncărcat cu respectiva violenţă 
muzicală. 

Tot ce degajă energie este periculos dacă este suportat 
numai, şi aducător de foloase dacă e canalizat spre propriul tău 
profit. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


134. CULTUL MORȚILOR 


Ultimele douăsprezece deiste s-au adunat în cea din urmă 
ascunzătoare improvizată de lângă şanţurile de compost din 
Bel-o-kan. 

Rebelele îşi contemplă morţii. 

Regina Chli-pou-ni s-a hotărât să le omoare pe toate. Una 
după alta, ele sunt prinse când încearcă să le hrănească pe 
Degete. Toate non-deistele au dispărut şi mişcarea rebelă nu 
mai este reprezentată decât de aceste ultime deiste care au 
supravieţuit ca prin minune inundaţiei şi persecuțiilor. 

Nimeni nu le mai acordă atenţie. Nimeni nu mai intră în 
rândurile lor. Au devenit nişte paria şi ştiu bine că de îndată ce 
gărzile le vor descoperi vizuina, se va sfârşi definitiv cu ele. 

Cu vârful antenelor, rebelele cercetează cadavrele a trei 
dintre fostele lor camarade, care s-au târât până aici ca să 
moară. Deistele se pregătesc să le care la depozitul de gunoaie. 

Una dintre ele se împotriveşte însă pe neaşteptate. Celelalte 
o cercetează, perplexe. Dacă nu vor fi duse la depozit, în câteva 
ore martirele vor îmbâcsi totul cu duhoare de acid oleic. 

Rebela insistă. Regina păstrează cadavrul propriei, sale 
mame în loja ei. De ce n-ar face şi ele la fel? De ce să nu-şi 
păstreze la rândul lor cadavrele? La urma urmei, cu cât vor fi 
mai multe, cu atât se va dovedi că mişcarea deistă a numărat 
cândva o mulţime de militante. 

Cele douăsprezece furnici îşi pipăie apendicele senzoriale. 


Ce idee surprinzătoare! Să nu mai arunce cadavrele... 

Toate laolaltă se dedau unei Comunicaţii Absolute. Poate că 
sora lor a găsit un mijloc de-a impulsiona din nou mişcarea 
deistă. Conservarea morţilor e un lucru care le va plăcea 
multora. 

O rebelă propune ca trupurile să fie îngropate în pereţi, 
pentru a evita răspândirea mirosului de acid oleic. Cea care a 
emis ideea nu este însă de acord: 

Nu, dimpotrivă, trebuie ca ele să poată fi văzute. Să o 
imităm pe regina Chli-pou-ni. Să scoatem carnea şi părţile moi şi 
să păstrăm doar carapacele goale. 


135. TERMITIERA 


Termitele fug mâncând pământul. 

Înainte! strigă 103, cocoţată în spinarea "Marelui Corn", 
îndemnându-şi şi mai abitir cruciatele la luptă. 

Fără îndurare! porunceşte 9, care la rândul ei şi-a încălecat 
animalul zburător. 

Artileristele aeriene trag fără contenire, răspândind acid şi 
moarte. 

În tabăra termitelor domneşte debandada. Toate fug care 
încotro ca să scape de monştrii din ceruri şi de jeturile mortale 
împroşcate de piloţi. Fiecare pentru sine! Risipite în toate 
direcţiile, termitele galopează spre oraşul lor, o fortăreață 
masivă de ciment construită de curând pe malul vestic al 
fluviului. 

Văzut din afară, edificiul este impresionant. Citadela de 
culoare ocru se compune dintr-un clopot central dominat de trei 
turnuri ce se înalţă din el, acoperite la rândul lor de şase 
donjoane. La nivelul solului, toate ieşirile sunt astupate cu 
pietriş. Câteva santinele stau de strajă, supraveghind exteriorul 
prin nişte breşe în formă de ferestruici. 

În momentul când cruciatele atacă cetatea duşmană, coar- 
nele soldaţilor-termite nasutiterme se ivesc din despicăturile 
verticale şi le împroaşcă cu clei. 

Prima ofensivă înregistrează o pierdere de cincizeci de 
combatanți. Al doilea val — treizeci. Cei ce lovesc de sus în jos 


au totdeauna un avantaj faţă de cei ce trag de jos în sus. 

Nu mai rămâne, prin urmare, altă soluţie decât atacul aerian. 
Rinocerii percutează cu coarnele donjoanele, rădaştele smulg 
turnurile pline de o mulţime înnebunită, dar cleiul continuă să 
facă ravagii, aşa încât asediaţii din cetatea termită Moxiluxun 
pot să-şi mai tragă sufletul. 

Răniţilor li se acordă îngrijiri. Spărturile sunt astupate. 
Hambarele sunt pregătite în vederea unui asediu îndelungat. 
Santinelele sunt schimbate. 

Regina termită din Moxiluxun nu dă nici un semn de teamă. 
Alături de ea, regele, discret şi mut, rămâne învăluit în mister. 
La termite, masculii supraviețuiesc zborului nupţial şi rămân 
ulterior în loja regală alături de femela lor. 

O spioană şopteşte cu un aer de conspiratoare ceea ce ştie 
deja toată lumea: şi anume, că furnicile roşcate din Bel-o-kan au 
pornit o cruciadă spre est şi că în drum au masacrat mai multe 
sate de furnici şi un oraş de albine. 

Se povesteşte că Chli-pou-ni, noua lor regină, s-a ocupat de 
modernizarea Federaţiei prin tot soiul de inovaţii de natură 
arhitecturală, agricolă şi industrială. 

Reginele tinere îşi închipuie totdeauna că sunt mai deştepte 
decât cele vârstnice, emite ironică bătrâna regină a 
Moxiluxunului. 

Termitele aprobă prin mirosuri complice. 

În clipa aceea răsună alarma. 

Furnicile invadează Oraşul! 

Informaţiile care circulă între antenele soldaţilor-termite sunt 
atât de uimitoare, încât suveranei îi vine greu să le dea crezare. 

Coropişniţele au străpuns etajele inferioare. Labele lor 
anterioare late le-au permis să sape la repezeală galerii sub- 
terane prin care înaintează acum în şir compact, iar în spatele 
lor, sute de furnici devastează totul. 

Furnici? Furnicile au dresat coropişniţe? 

Imposibilul se dovedeşte a fi cât se poate de adevărat. 
Pentru prima oară, din pricina acestei armate subpământene, un 
oraş termit este atacat de jos în sus. Cine s-ar fi aşteptat la o 
ofensivă care să ocolească oraşul şi să îi perforeze fundaţia? 
Strategii moxiluxieni nu mai ştiu cum să reacționeze. 

În sălile cele mai de jos, 103 se minunează de caracterul 
sofisticat al oraşului. Totul a fost construit pentru ca locatarii să 


poată beneficia de temperatura pe care o doresc în locul 
respectiv. Fântâni arteziene comunică, la mai mult de o sută de 
paşi adâncime, cu pânze de apă, împrospătând aerul. Curenţii 
calzi sunt generaţi de grădinile de ciuperci amplasate la etajele 
superioare, deasupra palatului regal. De acolo pornesc mai 
multe hornuri. Unele se înalţă spre donjoane, cu rolul de-a 
evacua gazul carbonic, în timp ce altele, trăgând răcoarea 
subsolului, coboară înspre loja regală şi spre incubatoare. 

Şi acum ce facem? Atacăm creşele? întreabă o luptătoare 
belokaniană. 

Nu, explică 103. La termite e altfel. Cel mai indicat este să 
invadăm mai întâi grădinile de ciuperci. 

Cruciatele se revarsă de-a lungul coridoarelor poroase. La 
etajele de la subsol, trupele moxiluxiene sunt de-a dreptul oarbe 
şi nu opun decât o slabă rezistenţă presiunii furnicilor; cu cât 
urcă însă mai mult, luptele devin tot mai intense. Fiecare cartier 
este cucerit cu preţul unor pierderi grele de ambele părţi. În 
bezna compactă, fiecare îşi reţine feromonii de identificare 
pentru a nu ajunge o ţintă pentru adversarul ascuns. 

Avea să mai fie oricum nevoie de încă două sute de morţi ca 
să poată răzbate la grădinile termitiene. 

Moxiluxienelor nu le mai rămâne decât să se predea. 
Termitele lipsite de ciuperci sunt incapabile să asimileze 
celuloza şi mor de inaniţie până la ultima — adulţi, larve şi 
regină. 

Furnicile victorioase le vor masacra oare fără cruţare, aşa 
cum le e obiceiul? 

Nu. Aceste belokaniene sunt realmente uimitoare. În loja 
regală, 103 îi explică suveranei că roşcatele nu se află în război 
cu termitele, ci cu Degetele care trăiesc dincolo de fluviu şi că, 
de altfel, nici nu ar fi atacat Moxiluxunul dacă locuitorii acestuia 
nu s-ar fi legat primii de ele. Tot ce vrea acum cohorta furnicilor 
este să-şi petreacă noaptea în termitieră şi să primească 
sprijinul moxiluxienelor. 


136. I-AM PRINS 


— Nici vorbă de una ca asta! 


Laetitia îşi trase enervată pătura peste cap. 

— Nici gând să mă scol, mormăi ea. Sunt sigură că iarăşi eo 
alarmă falsă. 

Méliès o scutură şi mai puternic. 

— Dar "ele" sunt aici, aproape că strigă el. 

Eurasiatica binevoi să-şi dea la o parte cuvertura şi să-şi 
deschidă un ochi mov înceţoşat de somn. Pe toate ecranele de 
control se vedeau înaintând sute de furnici. Laetitia sări în 
picioare şi manevră imaginea până ce pseudoprofesorul 
Takagumi apăru limpede, cu trupul scuturat de spasme. 

— Sunt pe cale să-l fărâmiţeze pe dinăuntru, suflă Méliès. 

O furnică se apropie de peretele fals şi păru că adulmecă cu 
vârfurile antenelor. 

— Miros cumva din nou a sudoare? se nelinişti comisarul. 

Laetitia îşi trecu nasul pe la. subsuorile sale. 

— Nu, doar a lavandă. N-ai de ce să te temi. 

Furnica păru să-i împărtăşească părerea, deoarece se înde- 
părtă pentru a lua la rândul ei parte la masacrul căruia i se 
dedau însoţitoarele sale. 

Manechinul de plastic vibra, scuturat de asalturile dinăuntru. 
Apoi convulsiile se domoliră şi cei doi văzură o coloană de furnici 
ieşind din urechea stângă a păpuşii. 

Laetitia Wells îi întinse mâna lui Méliès. 

— Bravo. Aveai dreptate, comisare. E de necrezut, dar le-am 
văzut cu ochii mei pe furnicile care îi asasinează pe fabricanţii 
de insecticide! Şi, totuşi, încă nu-mi vine să cred! 

Ca poliţist adept al tehnicilor celor mai moderne, Méliès 
instalase în urechea manechinului o. picătură de produs 
radioactiv, în care era inevitabil să păşească o furnică ce avea 
să le arate acum drumul de urmat. Manevra reuşise! 

Pe ecrane se vedea cum furnicile umblau de jur-împrejurul 
manechinului, scotocind pretutindeni ca să înlăture orice urmă 
de la locul crimei. 

— lată cum se explică intervalul de cinci minute în care 
lipsesc muştele. După ce-şi îndeplinesc nelegiuirea, furnicile îşi 
adună eventualii răniţi şi tot ce ar mai putea să le trădeze 
prezenţa. lar în timpul acesta, muştele nu îndrăznesc să se 
apropie. 

Pe ecrane, furnicile se adunau şi se regrupau într-un şir 
indian prelung, îndreptându-se spre baie; acolo, urcară până la 


sifonul chiuvetei şi dispărură înăuntru până la ultima. 

Méliès era uluit şi încântat deopotrivă. 

— Prin reţeaua de canalizare a oraşului pot să pătrundă 
oriunde, în orice apartament, şi fără nici un fel de efracţie! 

Laetitia nu-i împărtăşea deloc încântarea. 

— În ce mă priveşte, există încă prea multe necunoscute, 
spuse ea. Cum au putut insectele astea să citească ziarul, să 
găsească o adresă şi, mai ales, de unde ştiau că supraviețuirea 
lor cerea ca fabricanţii de insecticide să fie ucişi? Nu înţeleg! 

— Probabil că pur şi simplu le-am subestimat pe lighioanele 
astea... Îţi aminteşti? M-ai acuzat că îmi subestimez adversarul. 
Acum ţi-a venit rândul. Tatăl tău era entomolog şi cu toate 
acestea tu nu ai reuşit până acum să sesizezi cât de evoluate 
sunt furnicile. E limpede că sunt în stare să citească ziarul şi să- 
şi detecteze duşmanul. De-acum am căpătat dovada. 

Laetitia refuza să creadă ceea ce văzuse. 

— Nu pot, totuşi, să citească! N-ar fi putut să ne ducă de nas 
de atâta vreme! Îţi imaginezi ce ar însemna asta? Că ele ştiu 
totul despre noi, dar ne lasă să le considerăm nişte vietăţi 
neînsemnate pe care le strivim sub picioare! 

— Hai să vedem, totuşi, unde se duc. 

Polițistul scoase din toc un contor Geiger sensibil pe distanţe 
mari. Indicatorul era reglat pe intensitatea radioactivităţii mar- 
cajului cu care fusese impregnată una din furnici. Aparatul era 
format dintr-o antenă şi un ecran pe care clipea un punct verde 
într-un cerc negru. Punctul verde înainta cu încetineală. 

— Nu ne mai rămâne decât s-o urmărim pe şmechera 
noastră, spuse Méliès. 

În stradă, opriră un taxi. Şoferului îi veni destul de greu să 
priceapă că clienţii săi îi cereau să meargă fără să depăşească 
O, 1 kilometri pe oră, adică viteza de deplasare a cetei de 
asasine. 

De obicei, oamenii erau atât de grăbiţi! Poate că ăştia doi nu 
voiau decât să flirteze în maşina lui? Aruncă o privire în 
retrovizor. Da' de unde, păreau mult prea ocupați să discute, cu 
ochii pironiţi asupra unui obiect ciudat pe care îl ţineau în mână. 


137. ENCICLOPEDIE 


CIOCNIRE ÎNTRE CIVILIZAŢII: În secolul al XVI-lea, primii 
europeni care au debarcat în Japonia au fost nişte exploratori 
portughezi. Ei au acostat pe o insulă dinspre coasta de vest, 
unde au fost primiţi cât se poate de civilizat de guvernatorul 
local. Acesta s-a arătat foarte interesat de tehnologiile noi aduse 
de "nasurile lungi". Archebuzele i-au plăcut în mod deosebit, şi a 
dobândit una prin troc, în schimbul unei cantităţi de mătase şi 
orez. 

Guvernatorul i-a poruncit apoi fierarului palatului să copieze 
minunata armă pe care o achiziţionase, dar acesta s-a dovedit 
incapabil să închidă chiulasa armei. De fiecare dată, archebuza 
de fabricaţie japoneză îi exploda în faţă celui ce o manevra. 
Astfel încât, atunci când portughezii s-au întors, acostând pentru 
a doua oară, guvernatorul i-a cerut fierarului corăbiei să îl înveţe 
pe al său cum să sudeze chiulasa pentru ca ea să nu mai 
explodeze în momentul tragerii. 

Japonezii au izbutit apoi să fabrice arme de foc în număr 
mare, şi toate regulile războiului din ţara lor au fost, din această 
pricină, spulberate. Într-adevăr, până atunci doar samuraii se 
luptau cu săbiile. Şogunul Oda Nobugana a creat un corp de 
archebuzieri pe care i-a învăţat cum să tragă în rafale ca să 
oprească o cavalerie duşmană. 

La acest aport material, portughezii au adăugat un al doilea 
cadou, de data aceasta spiritual: creştinismul. Papa tocmai 
împărţise lumea între Portugalia şi Spania, iar Japonia i-a fost 
hărăzită primei. Portughezii au trimis aşadar iezuiţi, care iniţial 
au fost foarte bine primiţi. Japonezii asimilaseră deja câteva 
religii, iar pentru ei creştinismul nu reprezenta decât una în plus. 
Dar intoleranţa principiilor creştine i-a enervat până la urmă. 

Ce mai era şi cu religia asta catolică care susţinea că toate 
celelalte credinţe sunt eronate, care îi asigura că strămoşii lor, 
cărora le dedicau un cult neştirbit, se perpeleau acum în Infern 
pe motiv că nu cunoscuseră botezul? 

Atâta sectarism a şocat întreaga populaţie niponă. Japonezii 
i-au torturat şi i-au masacrat pe cei mai mulţi dintre iezuiţi. 
După care, cu prilejul revoltei de la Shimabara, a venit rândul 
japonezilor deja convertiți la creştinism să fie exterminați. 

De atunci încolo, niponii au oprit orice intruziune 
occidentală. Singurii toleraţi au fost negustorii olandezi, izolaţi 


pe o insulă din largul coastei. Şi chiar şi respectivii comercianţi 
au fost lipsiţi, multă vreme, de dreptul de-a pune piciorul pe 
arhipelagul propriu-zis. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


138. ÎN NUMELE COPIILOR NOŞTRI 


Regina termitelor îşi răsuceşte perplexă antenele, apoi, 
dintr-o dată, se opreşte şi se întoarce cu faţa la furnicile care i- 
au năpădit loja. 

O să vă ajut, spuse ea. O să vă ajut nu fiindcă mă ţineţi sub 
ameninţarea jeturilor voastre de acid formic, ci pentru că 
Degetele sunt şi duşmanii noştri. 

Degetele, explică ea, nu respectă nimic şi pe nimeni. Ele 
întind nişte prăjini lungi dotate cu un fir de mătase care are la 
capăt cârlig în care înfig larve de muşte sau viermişori, 
supunându-i astfel unui chin oribil. Degetele cufundă şi scot 
cârligele până când unii peşti milostivi binevoiesc să omoare de 
tot victimele. 

Pentru a-şi garnisi firele de mătase, Degetele au cutezat să 
meargă şi mai departe. Un grup de-al lor s-a luat de Moxiluxun, 
propriul ei oraş. Au străpuns coridoarele, au devastat hambarele 
şi au năruit loja regală. Şi ce căutau barbarii ăştia? Nimfele! Le- 
au luat pe toate cu ei. 

Termitele credeau că puii sunt pierduţi definitiv, când vână- 
torii i-au văzut la un moment dat zbătându-se la capătul unei 
prăjini şi urlând feromoni de chemare în ajutor. 

Cum puteau să-i salveze? Cerând ajutorul gândacilor-de-apă 
carnivori. Coleopterele acestea aveau să le servească termitelor 
drept corăbii. 

Corăbii? 

Regina explică: aşa cum furnicile au ştiut să domesticească 
nişte scarabei-rinocer pentru a face din ei animale de transport 
aerian, termitele, în ce le priveşte, au domesticit nişte gândaci- 
de-apă carnivori pentru ca ei să le transporte pe apă. Era de- 
ajuns să se urce pe o frunză de miozotis, pentru ca apoi să fie 


împinse de către aceştia. Bineînţeles că nu a fost deloc uşor. La 
început, broaştele făceau bucăţi majoritatea ambarcaţiunilor. 

Întreg mediul acvatic le-a fost ostil termitelor până când ele 
au învăţat să tragă cu clei în botul broaştelor şi să treacă la 
abordajul peştilor mari, pe care îi perforau cu mandibulele. 

Din nefericire, navele termitelor nu au mai izbutit să salveze 
nimfele. Degetele le cufundau în apă înainte ca acestea să fi 
apucat să ajungă la ele. Operaţiunea le-a permis însă să-şi 
dezvolte tehnicile de navigaţie şi să preia controlul suprafeţei 
fluviului. 

Aveţi dreptate, strigă regina Moxiluxunului, situaţia asta nu 
mai poate să dureze. Este timpul să ne unim ca să le băgăm 
minţile în cap Degetelor ăstora care ne distrug oraşele, folosesc 
focul şi ne torturează copiii. 

Şi în numele străvechii alianţe îndreptate contra celor ce 
folosesc focul, regina oferă cruciadei patru legiuni de nasuti- 
terme, două legiuni de cubiterme şi două legiuni de schedor- 
hinoterme, acestea fiind nişte subcaste termite a căror morfo- 
logie s-a adaptat diferitelor forme de luptă. 

Să dăm uitării ura seculară dintre furnici şi termite. Înainte 
de toate, trebuie să punem capăt abuzurilor şi jafului acestor 
monştri. 

Pentru a nu mai pierde timpul, suverana propune ca traver- 
sarea fluviului să se facă cu ajutorul flotei sale. Moxiluxunul şi-a 
creat propriul său port, într-un golf adăpostit de vânt, ce se 
prelungeşte cu o plajă de nisip fin. 

Furnicile se îndreaptă spre plajă. Frunze lungi de miozotis 
zac pretutindeni. Unele sunt încărcate cu provizii de hrană ce 
aşteaptă să fie descărcate. Altele sunt goale, pregătite să por- 
nească spre noi ţinuturi. Termitele au construit o radă artificială 
din celuloză în care îşi ţin la adăpost corăbiile, plantând chiar 
nişte trestie pe dig ca să-şi ferească portul de vânt şi de valuri. 

Ce se află pe insula din faţă? se interesează 103. 

Nimic, în afară de salcâmul acela tânăr, pe care termitele nu 
l-au mâncat deoarece nu le place deloc acest fel de celuloză. 
Altminteri, insula le serveşte uneori drept adăpost pe timp de 
furtună. 

103 şi 24, care duce coconul, urmate de furnici şi termite, se 
instalează pe una din frunzele de nu-mă-uita, a cărei suprafaţă 
este acoperită de un puf transparent. Câteva termite împing 


nava pe apă şi sar apoi la iuţeală, căutând să nu-şi ude labele. 

O moxiluxiană îşi înmoaie antenele în apă şi degajă un 
feromon. Pe loc, se apropie două siluete. Sunt gândacii-de-apă 
carnivori, prieteni ai Oraşului termit, nişte coleoptere care 
respiră sub apă prinzând o bulă de aer între elitre. Datorită 
buteliei acesteia de oxigen, ei pot rămâne foarte mult timp în 
imersiune. Labele anterioare le sunt echipate cu ventuze ce 
servesc de obicei în timpul împerecherii, dar pe care acum şi le 
fixează dedesubtul frunzei ca s-o poată propulsa. 

La semnalul chimic lansat sub unde, gândacii încep să 
învolbureze apa cu lungile lor labe posterioare, făcând ca, 
încetul cu încetul, corăbiile termite să pornească pe fluviu. 

Şi cruciada îşi continuă, neabătută, drumul. 


139. COMUNIUNE 


Augusta Wells şi tovarăşii ei de viaţă subterană făcuseră 
cerc în vederea unei noi şedinţe de comuniune! Rând pe rând, 
fiecare emise câte un sunet înainte de-a se alătura celorlalţi în 
OM, tonalitatea unică, pe care o lăsară să răsune până ce li se 
scurse cu totul din plămâni şi începu să le vibreze în capete. 

După care se lăsă liniştea, tulburată doar de respiraţiile 
încetinite. 

Nici o şedinţă nu semăna cu alta. De data aceasta, toţi 
fuseseră pătrunşi de o energie provenind din tavan, o energie 
îndepărtată şi, totuşi, capabilă să străbată stânca până la ei. 

Enciclopedia conţinea un pasaj despre undele cosmice cu o 
frecventă atât de mare, încât puteau străpunge orice fel de 
material, inclusiv apa şi nisipul. 

Jason Bragel percepu în corpul său prezenţa unor energii 
diferite, reprezentate în întregime prin sunete. La început, exista 
o energie de bază, U, care se ramifica în două subenergii: A şi 
WA. La rândul lor, ele se descompuneau în alte patru sunete: 
WO, WE, E şi O, care se împărțeau şi ele în opt şi apoi în două, 
încheindu-se în tonalităţile | şi WI. Numără cu totul 
şaptesprezece, adunate în formă de piramidă la nivelul plexului 
său solar. 

Sunetele formau un fel de prismă care, receptând lumina 


albă a sonorităţii OM, o descompunea în culorile primare. 
Concentrare. Expansiune. 
Cu toţii respirau culorile şi sunetele. 
Inspiraţie. Expiraţie. 
Comunicanţii nu mai erau decât şaisprezece prisme calme, 
umplute cu sunete şi lumini. 
Nicolas le aruncă o privire zeflemitoare. 


140. RECLAMĂ 


"O dată cu venirea vremii frumoase, gândacii-de-bucătărie, 
furnicile, ţânţarii şi păianjenii proliferează în casele şi grădinile 
noastre, da sa scăpaţi de ei, nu există decât o singură soluţie: 
praful KRAK-KRAK. 

Cu Krak-Krak puteţi sta liniştiţi întreaga vară! Agentul 
deshidratant pe care îl conţine usucă insectele până ce se sparg 
ca sticla. 

Krak-Krak sub formă de praf. Krak-Krak sub formă de spray. 
Krak-Krak sub formă de fumigaţii. 

Krak-Krak este salubritatea însăşi!" 


141. UN FLUVIU 


Puțin câte puţin, frunza de nu-mă-uita a lui 103 ia viteză. 
Corabia insectelor înaintează în linie dreaptă, despicând păcla 
ce se târăşte pe suprafaţa fluviului şi înălţându-şi prova de 
fiecare data când în faţă se produce o învolburare înspumată. 
De jur-împrejur se zăresc încă vreo sută de vase, din care se 
ivesc antene şi mandibule. Două mii de cruciate pe o sută de 
frunze de nu-mă-uita formează o flotilă impresionantă. 

Oglinda netedă a fluviului este tulburată de vârtejuri. 

Nişte țânțari treziţi de ambarcaţiunile moxiluxiene îşi iau 
zborul, bodogănind în dialectul lor ţânţăresc. 

În partea dinainte a navei, termita nasutitermă care stă la 
prova îi indică alteia drumul cel mai bun de urmat. Aceasta din 
urmă transmite comenzile gândacilor-de-apă, emițând feromoni 


subacvatici. 

Trebuie evitate vârtejurile, stâncile subacvatice şi algele 
lenticulare în care totul se înnămoleşte. 

Ambarcaţiunile fragile lunecă peste fluviul liniştit, care pare 
dat cu lac. 

Liniştea nu e tulburată decât de învolburările verzi-albăstrui 
provocate de labele gândacilor care răscolesc undele. Deasupra 
lor, o salcie plângătoare îşi revarsă coroana de frunze prelungi. 

103 îşi cufundă ochii şi antenele sub apă. Totul colcăie de 
viaţă acolo, dedesubt. Furnica întrezăreşte tot soiul de animale 
acvatice nostime: îndeosebi dafnii şi ciclopi, crustacee minus- 
cule şi roşii ce se agită, năpustindu-se în toate direcţiile. Oricine 
se apropie de gândacii-de-apă este aspirat pe loc de aceste 
adevărate fiare sălbatice. 

9, în ce o priveşte, observă că şi deasupra totul colcăie în 
egală măsură de viaţă... Un banc de mormoloci se năpusteşte 
spre ei, ţâşnind la rasul apei. 

Atenţie, mormoloci! 

Informaţia este transmisă tuturor corăbiilor termite. 
Gândacii-de-apă primesc ordinul să-şi accelereze cadenţa 
mişcărilor. Furnicile nu au ce să facă, astfel încât li se cere 
numai să se agaţe bine de perii frunzelor. 

Nasutiterme, la posturile de luptă! 

Termitele cu capul în formă de pară îşi îndreaptă coarnele 
spre suprafaţa valurilor. 

Un mormoloc se năpusteşte şi muşcă frunza de nu-mă-uita a 
corăbiei lui 24, care îşi schimbă traseul, nimereşte într-un vârtej 
şi începe să se răsucească. 

Un altul se repede la corabia lui 103. 

9 o ţinteşte şi trage în ea de la o distanţă minimă. Vietatea 
vâscoasă şi întunecată la culoare este lovită, dar, cu un ultim 
reflex, se saltă pe frunză şi începe să se zbată, biciuindu-i 
suprafaţa cu coada lungă şi neagră. Toată lumea, furnici şi 
termite deopotrivă, este măturată şi aruncată în apă. 

9 şi 103 sunt pescuite la timp ale o navă. 

Mormolocii mai scufundă câteva frunze de nu-mă-uita, 
făcând să se înece vreo mie de insecte. 

Atunci, "Marele Corn" şi scarabeizii săi intervin pentru a doua 
oară. De la începutul traversării fluviului, ei zburaseră pe 
deasupra flotilei. De îndată ce îi văd pe mormoloci răsturnând 


frunzele de nu-mă-uita şi înverşunându-se asupra celor ce se 
înecau, ei se năpustesc în picaj, perforându-i dintr-o parte în 
cealaltă pe tinerii batracieni cu corpul moale şi apoi înălțându-se 
din nou, înainte de-a se uda. 

Câţiva scarabei se îneacă din pricina acestei acrobaţii 
periculoase, dar cei mai mulţi izbutesc să se ridice înapoi in 
văzduh, cu cornul împodobit de mormoloci traşi în ţeapă, ce 
lovesc aerul cu cozile lor lungi, negre şi umede. 

De data aceasta, mormolocii fac cale întoarsă. 

Naufragiaţii sunt salvaţi. Nu au mai rămas decât cincizeci de 
corăbii pline ochi cu vreo mie de cruciate. Nava lui 24 (care se 
rătăcise pe durata bătăliei) se alătură cu vâăslituri largi 
ansamblului flotilei. 

Într-un târziu, răsună, în sfârşit, strigătul feromonal aşteptat 
de către toţi: 

Pământ la orizont! 


142. O LICĂRIRE VERDE ÎN NOAPTE 


Cei doi erau în culmea exaltării. 

— la-o la dreapta. Încet, încet. lar la dreapta. Apoi la stânga. 
Drept înainte. Mai încet. Tot înainte, porunci comisarul Méliès. 

Laetitia Wells şi Jacques Méliès se agitau pe bancheta din 
spate, nerăbdători să ajungă la deznodământul anchetei. Şoferul 
taxiului se supunea, resemnat. 

— Dacă mai mergem mult aşa, o să calez. 

— S-ar părea că se îndreaptă spre liziera pădurii Fontaine- 
bleau, spuse Laetitia, frângându-şi mâinile de nerăbdare. 

La capătul străzii, în lumina albă a Lunii piine, se zărea deja 
frunzişul des. 

— Mai încet! 

În spatele lor, şoferii claxonau înfuriaţi. Nimic nu poate fi mai 
cumplit pentru circulaţie decât o urmărire cu viteză minimă! Cei 
ce le privesc în filme preferă de departe ca ele să se desfăşoare 
într-o goană nebună! 

— La stânga, încă o dată! 

Şoferul suspină, plin de înţelepciune: 

— N-ar fi mai bine să mergeţi pe jos? Oricum, la stânga e 


sens interzis. 

— Nu contează, sunt poliţist! 

— Aha. Bine, cum doriţi. 

Drumul era însă blocat de maşinile ce veneau din sens 
invers. Furnica impregnată cu substanţa radioactivă ajunsese 
deja la limita razei de percepţie. Ziarista şi comisarul săriră din 
mers, ceea ce, la o asemenea viteză, nu reprezenta nici un 
pericol. Méliès îi aruncă şoferului o bancnotă, fără să se mai 
sinchisească de rest. Şoferul îşi zise, în timp ce dădea în 
marşarier, că, deşi erau ciudaţi, clienţii săi nu erau în nici un caz 
zgârciţi. 

Reuşiseră să regăsească semnalul. Coloana înainta într- 
adevăr spre pădurea Fontainebleau. 

Jacques Méliès şi Laetitia Wells ajunseră într-o zonă cu 
căsuțe amărâte, luminate de felinare. Pe străzile cartierului 
aceluia sărac nu era ţipenie. In schimb, în spatele gardurilor 
erau o mulţime de câini care-i lătrau când treceau prin dreptul 
lor. Majoritatea erau ciobăneşti germani, mari şi degeneraţi din 
pricina încrucişărilor consangvine repetate în scopul de păstrare 
a purității rasei, care se apucau să hămăie sărind şi izbindu-se 
de porţi de cum vedeau vreun om pe stradă. 

Lucrul acesta îi provocă o teamă cumplită lui Jacques Méliès, 
pe care fobia de lupi de care suferea îl făcea să fie înconjurat de 
un nor de feromoni de spaimă, simţit din plin de către câini, care 
încercau astfel o poftă şi mai mare de a-l muşca. 

Câţiva săreau în sus, încercând să treacă peste gard, în timp 
ce alţii se sforţau să sfâşie cu colții stinghiile de lemn. 

— Ţi-e teamă de câini? îl întrebă ziarista pe comisar, care se 
făcuse livid. Stăpâneşte-te, acum chiar că nu e momentul să-ţi 
dai în petic: Vrei să le pierdem pe furnici? 

Chiar în clipa aceea, un ciobănesc german uriaş începu să 
latre mai tare decât toţi ceilalţi. Crestând ulucile cu molarii săi 
masivi, câinele izbutise să despice o scândură. Ochii i se 
învârteau înnebuniţi în orbite. Cineva care emitea atâtea miro- 
suri de spaimă constituia o provocare în toată regula. 
Ciobănescul acesta mai întâlnise şi până atunci în cale copii 
înspăimântați sau bunicuţe care grăbeau pasul într-un mod plin 
de înţelesuri, dar nimeni nu mirosise vreodată atât de puternic a 
victimă virtuală ca cel de acum. 

— Ce te-a apucat, comisare? 


— Nu... nu pot să merg mai departe. 

— Glumeşti, nu e decât un câine. 

Ciobănescul german se înverşuna mai departe asupra 
gardului. O a doua scândură fu sfărâmată între colții săi. Dinţii 
strălucitori, ochii înroşiţi, urechile negre şi ascuţite: pentru 
mintea lui Méliès, el nu putea fi decât un lup turbat — acela care 
se afla pe vremuri în fundul patului său de copil. 

Capul câinelui răzbătu printre uluci, urmat de o labă şi apoi 
de tot corpul. Ajunsese acum cu totul afară şi se năpustise spre 
el alergând foarte repede. Lupul turbat era liber. Între dinţii 
ascuţiţi ai fiarei şi gâtul moale al omului nu mai exista nici un 
obstacol. 

Animalul sălbatic şi omul civilizat se aflau faţă în faţă. 

Jacques Méliès se făcu alb ca varul şi înţepeni. 

Laetitia păşi la timp între câine şi poliţist şi pironi animalul cu 
o privire mov îngheţată, care spunea: "Nu mi-e frică de tine." 

Stătea acolo, dreaptă, cu umerii depărtaţi, în poziţia celor 
siguri de sine, cu atitudinea şi privirea dură pe care le avusese 
dresorul de la crescătorie odinioară, când îl învățase pe ciobă- 
nescul german să apere o locuinţă. 

Cu coada între picioare, animalul făcu stânga-mprejur şi se 
întoarse temător îndărătul gardului. 

Méliès era încă palid şi tremura tot de spaimă şi de frig. Fără 
să stea pe gânduri, Laetitia îl luă în braţe pentru a-l linişti şi 
încălzi, la fel cum ar fi făcut cu un copil, strângându-l până când 
comisarul zâmbi. 

— Suntem chit. Te-am salvat de câine, m-ai salvat de 
oameni. Vezi bine că avem nevoie unul de celălalt. 

— Repede, semnalul! 

Licărirea verde era pe punctul de-a ieşi din cadrul ecranului. 
O luară la fugă până când o văzură revenind la loc în centrul 
cercului. 

Căsuţele se înşiruiau una după alta, având uneori câte o 
tăbliță pe uşă: "Sami'sulffit" sau "Do mi şi la do re". Şi, peste tot, 
câini, peluze prost îngrijite, cutii de scrisori din care se revărsau 
prospecte, mese de ping-pong părăginite, frânghii de rufe cu 
cleşti agăţaţi şi, ici, colo, remorci de camping lăsate într-o rână. 
Singurul semn de viaţă omenească era lumina albastră a televi- 
zoarelor, ce se întrezărea prin ferestre. 

Furnica radioactivă gonea sub picioarelor lor, prin canale. 


Pădurea era tot mai aproape. Polițistul şi ziarista se ţineau scai 
de semnal. 

Cotiră pe o stradă ce se dovedi din prima clipă la fel ca toate 
celelalte din cartier. Pe obişnuita tăbliță scria "Strada Phoenix". 
Printre locuinţe începură, totuşi, să se întrevadă câteva prăvălii. 
Intr-un fast-food, cinci adolescenţi adăstau în faţa unor cutii de 
bere de 6 grade. Pe eticheta sticlelor se putea citi: "Atenţie: 
orice abuz poate fi periculos." Aceeaşi inscripţie se etala pe 
pachetele de ţigări. Guvernul intenţiona să lipească în curând 
nişte etichete similare pe pedalele de acceleraţie ale maşinilor şi 
chiar şi pe armele cu vânzare liberă. 

Trecură prin faţa supermagazinului "Templul consumaţiei", a 
cafenelei "Unde se întâlnesc prietenii" şi se opriră în faţa unui 
magazin de jucării. 

— S-au oprit chiar acum. Aici. 

Aruncară o privire de jur-împrejur. Prăvălia avea un aspect 
bătrânicios. In vitrină erau expuse articole prăfuite, aruncate 
parcă la grămadă: iepuri de pluş, jocuri de societate, maşini în 
miniatură, păpuşi, soldaţi de plumb, costume de cosmonauţi sau 
de zâne, obiecte de păcăleli şi pozne.... O ghirlandă anacronică, 
multicoloră, clipea neîncetat deasupra dezordinii acesteia. 

— Sunt aici. Sunt sigur aici. Punctul verde a încetat să mai 
clipească. 

Méliès strânse mâna Laetitiei gata să o frângă: 

— l-am prins! 

De bucurie, îi sări de gât şi ar fi sărutat-o, dacă ea nu l-ar fi 
respins. i 

— Păstrează-ţi sângele rece, comisare. Incă nu ne-am 
încheiat treaba. 

— Sunt aici. Priveşte, semnalul e în continuare activ, dar nu 
se mai deplasează. 

Ea dădu din cap şi îşi ridică privirile. Pe fațada magazinului 
scria cu litere mari de neon albastru: "La Arthur, regele 
jucăriilor". 


143. LA BEL-O-KAN 


La Bel-o-kan, o musculiţă mesager îi raportează lui Chli-pou- 


ni: 

Au ajuns la fluviu. 

Solul îi povesteşte amănunţit totul. După bătălia cu legiunile 
zburătoare din stupul Askolein, cruciada a străbătut munţii, a 
traversat o cascadă şi apoi a dat o mare bătălie cu locuitoarele 
unei termitiere noi de pe malul fluviului Mangetout. 

Suverana notează informaţiile pe un feromon mnezic. 

Şi cum o să-l traverseze? Prin subterana Satei? 

Nu, termitele au domesticit nişte gândaci-de-apă pe care îi 
folosesc ca să le tragă flotila din frunze de nu-mă-uita. 

Chli-pou-ni se arată foarte interesată. Ea una nu a reuşit 
niciodată să domesticească pe deplin coleopterele acvatice. 

Mesagera încheie cu veştile proaste. Cruciada a fost ulterior 
atacată de mormoloci. Toate aceste peripeții au decimat 
rândurile cruciatelor, încât nu au mai rămas decât vreo mie, iar 
printre ele se găsesc destule rănite. Foarte puţine continuă să-şi 
mai aibă cele şase labe intacte. 

Regina nu-şi face prea multe griji din pricina asta. Chiar şi cu 
câteva labe în minus, o mie de cruciate, de-acum călite în luptă 
până la ultima, vor fi mai mult decât suficiente ca să ucidă toate 
Degetele de pe Pământ, consideră ea. 

Cu condiţia, se-nţelege, de-a nu mai suferi şi alte pierderi. 


144. ENCICLOPEDIE 


ACACIA CORNIGERA: Salcâmul din această specie este un 
arbust care nu se poate maturiza decât cu ciudata condiţie de-a 
fi locuit de către furnici. Ca să se dezvolte, el are într-adevăr 
nevoie să fie îngrijit şi apărat de către furnici. Astfel încât, 
pentru a le atrage, copacul s-a transformat de-a lungul anilor 
într-un furnicar viu. 

Toate crengile îi sunt scobite şi în fiecare există câte o reţea 
de coridoare şi de săli confortabile, destinate exclusiv furnicilor. 
Şi chiar mai mult: în aceste coridoare trăiesc deseori pă- 

duchi-de-frunză albi, al căror lichid zaharos şi vâscos este o 
delicatesă pentru lucrătoarele şi luptătoarele myrmicine. 
Salcâmul oferă, aşadar, casă şi masă furnicilor care îi vor face 
cinstea de-a se stabili înăuntrul lui. În schimb, ele îşi îndeplinesc 


îndatoririle de musafiri: evacuează omizile şi păduchii de pe 
scoarță, melcii fără casă, păianjenii şi orice alt soi de xylofagi 
care i-ar putea încărca ramurile. În fiecare dimineaţă, ele taie cu 
mandibula iedera şi alte plante agăţătoare care tind să 
paraziteze copacul. 

Furnicile îndepărtează frunzele moarte, răzuiesc lichenii şi 
tratează rănile arborelui ungându-le cu salivă dezinfectantă. 

O colaborare atât de reuşită între specia vegetală şi cea 
animală este rar întâlnită în natură. Graţie furnicilor, acacia 
cornigera se înalţă adesea deasupra coroanelor celorlalţi copaci 
care l-ar putea umbri şi captează direct lumina Soarelui. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


145. INSULA CU SALCÂM 


Ceaţa şerpuitoare se risipeşte, dezvăluind un decor neo- 
bişnuit: o plajă, recife şi faleze de pământ pietros. 

Corabia termită din frunte eşuează pe un țărm de muşchi 
verde. Aici, flora şi fauna nu seamănă cu nimic cunoscut. 
Musculiţe cu miros de mlaştină se rotesc vertiginos printre nori 
de țânțari şi libelule. Plantele arată de parcă ar fi fost doar puse 
acolo, şi nu prinse cu rădăcini. Florile le sunt sărace şi chircite, 
iar frunzele li se scurg ca nişte şuviţe. Solul acoperit de alge e 
tare. Stânca roasă de spuma valurilor este ciuruită de nenu- 
mărate adâncituri şi arată ca o bucată de burete negru. 

Ceva mai încolo, pământul este mai moale şi friabil, iar în 
mijlocul peticului de teren se înalţă tânărul salcâm cornigera. S- 
a născut fără îndoială dintr-o sămânță purtată de vânt, care a 
căzut din întâmplare pe insula aceasta. Apa, pământul şi aerul, 
cele trei elemente, au fost de ajuns ca să dea viaţă vegetalei. 
Cu toate acestea, copacului îi lipseşte o contribuţie majoră ca să 
îşi urmeze creşterea: şi anume, furnicile. În genele sale stă înti- 
părită dintotdeauna însoţirea cu furnicile. 

Sunt deja doi ani de când le aşteaptă. Atâţia fraţi de-ai săi au 
ratat această întâlnire cosmică! fel unul avea să le-o datoreze, 
indirect, Degetelor. Aceloraşi Degete care i-au scrijelit în scoarță 


"Gilles o iubeşte pe Nathalie", lăsându-i cicatricea care îl face să 
sufere atât de rău! 

Deodată, 103 tresare. Chiar în centrul insulei se găseşte un 
obiect care îi stârneşte nişte amintiri foarte clare. Proeminenţa 
aceea... da, nu poate fi vorba de o întâmplare. Chiar asta e. 
Turnul cu vârful rotund şi plin de găuri. Prima anomalie pe care 
o descoperiseră în ţinutul alb. Fără veste, furnica se desprinde 
de grup şi pipăie. E tare, transparent şi înăuntru se află un praf 
alb. Exact ca data trecută. 

Termitele soldaţi i se alătură. Contact antenar. 

Ce se întâmplă? De ce a părăsit grupul? 

103 îi lămureşte că obiectul din faţa lor e ceva foarte 
important. 

Da, foarte important, repetă 23, este un obiect sculptat de 
către zeii Degete! E un monolit divin. 

Pe loc, deistele se apucă să modeleze o statuie 
asemănătoare de argilă. 

Furnicile cu cea mai mare influenţă hotărăsc să se oprească 
vreme de câteva zile în oaza aceasta de pace pentru a se reface 
după emoţiile călătoriei, a îngriji rănile soldaţilor şi a-şi 
redobândi puterile. 

Decizia întruneşte acordul tuturor. 

103 face câţiva paşi şi este pe loc frapată de ceva anume. 
Organele lui Johnston, sensibile la câmpul magnetic terestru, îi 
provoacă un fel de gâdilituri. 

Se află pe un nod al lui Hartman! 

Cruciatele s-au oprit nu departe de un nod al lui Hartman! 

Nodurile lui Hartman sunt nişte zone de magnetism deo- 
sebit. Furnicile nu-şi construiesc de regulă cuiburile decât în 
aceste puncte precise, care reprezintă încrucişările liniilor de 
forţă ale câmpurilor magnetice terestre cu ioni pozitivi. Punctele 
acestea sunt nefaste pentru destul de multe animale (îndeosebi 
pentru mamifere), dar pentru furnici ele constituie, dimpotrivă, 
o garanţie a confortului. 

Prin intermediul acestor puncte de acupunctură care înţeapă 
scoarţa terestră, ele pot să dialogheze cu planeta-mamă, să 
repereze izvoarele de apă şi să detecteze cutremurele de 
pământ, în felul acesta, oraşul lor este conectat cu lumea. 

103 caută locul exact în care intensitatea energiilor atinge 
punctul maxim şi descoperă că nodul lui Hartman este situat 


chiar sub salcâm. 

Insoţită de 24 şi de 9, ea porneşte de îndată să măsoare 
arbustul! cu pasul. Intr-un loc anume, scoarţa este mai fină. 
Impreună cu celelalte două, ea decupează capsula protectoare 
şi deflorează salcâmul cornigera. Ce minunăţie! înăuntru se 
găseşte un furnicar gol, de o curăţenie impecabilă, care le 
aşteaptă. 

Furnicile se vâră înăuntru până la rădăcina plină de săli care 
nu aşteaptă decât să fie locuite. Unele par să aibă un simulacru 
de arhitectură în care se recunosc destul de uşor nişte hambare 
şi o lojă nupţială. Există până şi staule în care se agită deja 
păduchi-de-frunză albi, lipsiţi de aripi. 

Belokanienele vizitează locuinţa neaşteptată. Toate crengile 
sunt scobite, iar seva circulă prin suprafaţa interioară a zidurilor 
oraşului acestuia însufleţit. 

Copacul dezvirginat răspândeşte parfumuri răşinoase dintre 
cele mai ademenitoare, în semn de bun-venit pentru poporul 
myrmicin. 

24 descoperă, plină de admiraţie, înşiruirile de săli vegetale 
şi, de emoție, deschide mandibulele, dând drumul nepreţuitului 
cocon de fluture. Dar ea nu îşi uită, totuşi, nici o clipă datoria şi, 
cu un gest rapid, îl culege la iuţeală. 

O exploratoare vârstnică îi spune că acest "cuib-cadou" are 
un preţ: dacă vor să locuiască aici, trebuie să aibă grijă de 
copac. Este o obligaţie permanentă, care îţi cere să te simţi 
grădinar până în adâncul sufletului. Când ies din nou afară, 
bătrâna luptătoare îi arată o mlădiţă de cuscută şi îi explică. 

Sămânţa de cuscută se dezvoltă la contactul cu orice putre- 
ziciune. Ea îşi scoate atunci din pământ o tulpină care se întinde 
şi se răsuceşte încet, cu o viteză de aproximativ două rotiri pe 
oră. 

De îndată ce tulpina întâlneşte un copac, ea îşi lasă rădă- 
cinile să moară şi dezvoltă nişte ţepi-sugători care se înfig şi 
aspiră seva arbustului. Cuscuta este realmente vampirul lumii 
vegetale. 

103 tocmai le arată o asemenea mlădiţă care creste nu 
departe de copacul cornigera. Planta se roteşte atât de lent, 
încât dă impresia unei mişcări naturale, provocate de vânt. 

24 îşi scoate mandibulele cele mai tăioase şi se pregăteşte 
să reteze cuscuta in bucăţi. 


Nu, emite 103. Dacă o tai, fiecare bucată va redeveni activă. 
O cuscută tăiată în zece bucăţi dă alte zece cuscute. 

Furnica afirmă că a asistat la un fenomen destul de surprin- 
zător. Două fragmente de cuscută plantate alături se roteau 
încet în căutarea unui arbore pe care să-l sugă de sevă. Cum nu 
găseau nici unul, s-au încolăcit una în jurul celeilalte şi şi-au 
supt reciproc seva până ce au murit amândouă. 

Şi atunci ce e de făcut? Dacă o lăsăm sa crească, va sfârşi 
prin a găsi salcâmul şi i se va încolăci pe trunchi, spune 24. 

Trebuie s-o smulgem din rădăcini şi s-o aruncăm imediat în 
apă. 
Zis şi făcut. Furnicile se folosesc de prilej ca să îndepărteze 
Şi restul plantelor care s-ar putea dovedi nocive pentru salcâm. 
Apoi alungă toţi viermii, rozătoarele de mici dimensiuni şi 
omizile ce se găsesc prin împrejurimi. 

La un moment dat aud un tic-tac regulat. Este un coleopter 
zis "ceasul-morţii", un animal care găureşte lemnul cu lovituri 
date la intervale precise. Un al doilea tic-tac îi răspunde. 

Este un mascul "ceasul-morţii" care îşi cheamă femela, 
semnalează o termită care a avut deseori de-a face cu aceşti 
rivali. Intr-adevăr, loviturile par să-şi răspundă, ca un cântec 
scos de două tam-tam-uri. 

Coleopterele sunt localizate cu uşurinţă, după care aceşti 
Romeo şi Julieta sunt degustaţi. 

Când ţi-ai ales tabăra, trebuie să te uneşti contra duşmanilor 
comuni. 

Cruciatele se mută pentru noapte în copacul care este un 
oraş în toată regula. 

Toţi descoperă cu încântare salcâmul scobit. 

In cripta aflată în cea mai încăpătoare dintre crengi, armata 
se aşează să mănânce. 

Furnicile, termitele, albinele şi micii scarabei procedează la o 
trofolaxie generală. Păduchii-de-frunză sunt mulşi, iar mieratul 
lor este distribuit tuturor. Apoi, aşa cum se întâmplă la fiecare 
bivuac, discuţia revine la veşnica temă a Degetelor, care 
constituie, obiectivul periplului lor. 

Degetele sunt zei, susţine o deistă belokaniană. 

Zei? Ce înseamnă zei? întreabă o termită moxiluxiană. 

23 explică: zeii sunt nişte forte aflate deasupra tuturor. 

Albinele, muştele şi termitele descoperă cu stupoare că în 


sânul cruciadei există furnici care le venerează pe Degete, 
până-ntr-atăt încât sunt convinse că ele stau la originea lumii. 

Dezbaterile continuă. Fiecare ţine să-şi prezinte părerea. 

Degetele nu există. 

Degetele zboară. 

Ba nu, Degetele se târăsc. 

Ele pot să umble pe sub apă. 

Se hrănesc cu carne! 

Ba nu, sunt ierbivore. 

Nu se hrănesc deloc şi trăiesc dintr-o rezervă de energie pe 
care o au din naştere. 

Degetele sunt nişte plante. 

Ba nu, nişte reptile. 

Degetele sunt numeroase. 

Probabil că nu există mai mult de zece-cincisprezece, care 
străbat planeta în turme de câte cinci. 

Degetele sunt nemuritoare. 

Da' de unde, am omorât unul acum câteva zile. 

Acela nu era un Deget! 

Atunci ce era? 

Degetele sunt inatacabile. 

Degetele au nişte cuiburi de ciment, ca viespile. 

Nu, ele dorm în copaci, ca păsările. 

Ele nu hibernează! 

Staţi aşa, nu e totuşi cazul să batem prea rău câmpii. 
Degetele hibernează cu siguranţă. Toate animalele hibernează. 

Degetele se hrănesc cu lemn, deoarece o termită a văzut 
deja câţiva copaci din pădure găuriţi într-un fel neobişnuit. 

Nu, Degetele se hrănesc cu furnici. 

Degetele nu se hrănesc, ele trăiesc dintr-o rezervă de 
energie pe care o au din naştere, doar v-am spus-o adineaori. 

Degetele sunt roze şi rotunde. 

Pot fi şi negre şi netede. 

Dezbaterea continuă. Deistele şi non-deistele se înfruntă. 
Din pricina teoriilor lor prosteşti, 23 şi 24 o exasperează pe 9. 

Drojdia asta a societăţii ar trebui ucisă până nu îi conta- 
minează şi pe ceilalţi, rosteşte ea, luând-o pe 103 drept martoră 
a riscului pe care îl reprezintă duşmani din interior. 

Luptătoarea îşi scutură antenele. 

Nu. Lasă-le în pace. Ele fac parte din diversitatea lumii. 


9 este perplexă. E ciudat, dar de la începutul cruciadei 
acesteia se pare că ele toate se schimbă necontenit. Furnicile 
discută în prezent pe teme abstracte şi simt din ce în ce mai 
mult emoţii şi temeri. Roşcatele sunt oare bolnave, de "maladia 
stărilor sufleteşti"? Sau te pomeneşti că devin tot mai puţin 
furnici? 

Luptătoarele au de înfruntat nişte monştri, şi ele stau aici şi 
discută. Ar fi mai bine să doarmă. Copacul cornigera, fericit cum 
numai copacii pot fi, va fi paznicul somnului lor. 

Afară, broaştele din miez de noapte mugesc de furie că nu 
se pot ospăta cu mulţimea aceea de insecte aflate la adăpostul 
castelului de fibre şi sevă. 

Toate cruciatele au adormit, în afară de furnicile zombi, care, 
condiţionate de paraziţii hepatici, ies în şir şi se caţără în vârful 
ierburilor, unde aşteaptă să fie mâncate. Dar pe insula unde se 
află acum nu există nici urmă de oi. În zori, uitând cu 
desăvârşire de escapada făcută, aveau să se înapoieze lângă 
camaradele lor. 


AL CINCILEA ARCAN: 
Seniorul furnicilor 


146. DEISTA 


Rebelele coboară cu toată viteza de-a lungul coridoarelor 
Oraşului. Nu vor reuşi cu nici un chip să-i ducă Doctorului 
Livingstone furnica-cisternă pe care au furat-o. Câteva se 
sacrifică pentru a încetini înaintarea gărzii federale. 

Jeturile de acid ţâşnesc. O deistă se prăbuşeşte, apoi încă 
una. 

Supravieţuitoarele sunt împinse puţin câte puţin spre sala 
ploşniţelor. Înainte însă ca toate să piară, Chli-pou-ni vrea să 


afle ceva. Ea porunceşte ca una dintre fanatice să fie adusă în 
faţa ei. 

De ce faceţi toate acestea? o întreabă ea. 

Degetele sunt zeii noştri. 

Mereu acelaşi refren. Regina Chli-pou-ni îşi agită gânditoare 
antenele. De la o vreme încoace, din motive necunoscute, 
mişcarea rebelă cunoaşte o nouă amploare. În urmă cu doar 
câteva săptămâni, după spusele spioanelor reginei, nu mai 
existau decât vreo douăsprezece, şi acum iată că sunt vreo 
sută. 

Vânarea rebelelor trebuie intensificată. De-acum a devenit 
limpede că sunt prea periculoase. 


147. MAGAZINUL DE JUCĂRII 


— Şi acum ce facem? întrebă Laetitia Wells. 

— intrăm, decretă Jacques Méliès pe un ton plin de 
siguranţă. 

— Crezi că or să ne dea drumul înăuntru? 

— Nu mă gândeam chiar să sunăm la uşă. Să intrăm prin fe- 
reastra de pe faţadă. Dacă se trezeşte vreunul să protesteze, îi 
arăt un mandat de percheziţie. Port mereu în buzunar câte unul 
fals. 

— Frumoasă mentalitate! protestă ziarista. E clar că 
diferenţa dintre poliţie şi bandiți nu e deloc prea mare. 

— In orice caz, e clar că nu le poţi veni de hac criminalilor 
doar cu scrupule şi sentimente din astea generoase. Haidem! 

Simţindu-se prea curioasă ca să mai facă mofturi, ziarista o 
luă pe urmele lui când polițistul începu să se caţere pe burlan. 
Oamenii înaintează de regulă greu pe suprafeţele verticale. Cei 
doi îşi juliră mâinile şi fură în mai multe rânduri cât pe ce să 
cadă până reuşiră să ajungă pe terasă. Din fericire, casa nu 
avea decât un etaj, care dădea direct pe acoperiş. 

O dată ajunşi sus, se opriră ca să-şi tragă răsuflarea. 
Licărirea verde era în acelaşi loc, menţinându-se nemişcată în 
centrul ecranului. Probabil ca Laetitia şi Méliès se aflau doar la 
vreo cinci-şase metri de furnicile ucigaşe. Uşa-fereastră a bal- 
conului era întredeschisă. Cei doi pătrunseră înăuntru. 


Fasciculul lanternei de buzunar lumină o cameră obişnuită, 
care se dovedi a fi un dormitor, având un pat mare acoperit de o 
cuvertură de mătase roşie împletită, un dulap normand şi, ici şi 
colo pe tapetul cu flori de pe pereţi, nişte reproduceri de peisaje 
muntoase. Prin cameră plutea un miros de lavandă amestecată 
cu naftalină. 

Incăperea dădea într-uri salon stil "Supermagazinul mobilei", 
plin de fotolii cu picioare răsucite. De tavan atârna o lustră cu 
ciucuri de cristal. Singura notă de originalitate era dată de o 
colecţie de flacoane de parfumuri orientale înşirate pe o 
consolă. 

Ceva mai încolo, întrezăriră o lumină; probabil că locatarii 
cinau în bucătărie, cu ochii la televizor. 

Méliès privi din nou la ecran. 

— Furnicile sunt acum deasupra noastră, şopti el. Probabil că 
există un pod. 

Căutară vreo trapă în tavan. Pe coridorul care ducea la baie 
descoperiră o scară, ducând spre o mansardă în care 
surprinseră licărirea unei lămpi. 

— Să urcăm, spuse Méliès, scoţându-şi revolverul. 

Dădură într-o mansardă ciudată. Un terariu asemănător cu al 
Laetitiei, dar de zece ori mai mare, era instalat în mijlocul ei. Din 
acest uriaş acvariu porneau nişte ţevi ce se cuplau cu un 
ordinator, branşat la rândul său la o mulţime de fiole 
multicolore. In stânga se găsea nişte aparatură informatică, o 
saltea de paie, un microscop şi un păienjeniş de fire electrice şi 
de tranzistoare. "Parcă ar fi sălaşul unui savant nebun", îşi zise 
tânăra femeie, când, în aceeaşi clipă, în spatele lor se auzi un 
strigăt: 

— Sus mâinile! 

Incet, cei doi se întoarseră. La început, nu văzură decât gura 
largă a unei ţevi de puşcă îndreptată spre ei. Apoi, deasupra 
puştii, desluşiră un chip uimitor de familiar, care îi făcu să-şi dea 
seama că era multă vreme de când îl cunoşteau pe cântăreţul la 
flaut din Hamelin! 


148. ENCICLOPEDIE 


BOMBARDIER: Găndacii-bombardier (Brachynus creptians) 
sunt dotați cu o "puşcă organică". Când sunt atacati, ei 
împrăştie un val de fum urmat de o detunătură. Insecta produce 
efectul respectiv combinând două substanţe chimice secretate 
de două glande distincte. Prima eliberează o soluţie conţinând 
25% apă oxigenată şi 10% hidrochinonă. A doua fabrică o 
enzimă, peroxidaza. Amestecăndu-se într-o cameră de 
combustie, substanţele ating temperatura apei clocotite, 
respectiv 100 de grade Celsius, ceea ce produce fumul, apoi un 
jet de vapori de acid nitric, care produce detunătura. 

Dacă îţi apropii mâna de un gândac-bombardier, tunul său 
va proiecta pe loc un nor de picături roşii, arzătoare, cu un miros 
pătrunzător. Acidul nitric provoacă apariţia băşicilor pe piele. 

Coleopterele acestea ştiu să ţintească orientându-şi ciocul 
abdominal flexibil, în care se prepară amestecul detonant. In 
felul acesta, ei pot să lovească o pradă aflată la câţiva 
centimetri distanţă. Dacă o ratează, vacarmul detunăturii e 
suficient ca să pună pe fugă orice atacator. 

Un gândac-bombardier are de regulă trei sau patru salve în 
rezervă. Entomologii au descoperit, totuşi, nişte specii capabile 
să tragă, dacă sunt stimulate, douăzeci şi patru de salve în şir. 

Gândacii-bombardier sunt de culoare portocalie şi albastru 
argintat. Sunt foarte uşor de depistat. Totul pare să arate că, 
înarmaţi fiind cu tunul lor specific, ei se simt într-atât de 
invulnerabili, încât se înfăţişează în haine pestriţe. In general, 
toate coleopterele care au culori ţipătoare şi elitre cu modele 
izbitoare dispun. de un "truc" defensiv cu ajutorul căruia îi ţin la 
distanţă pe curioşi. 

Observaţie: Ştiind că animalul în chestiune are un gust 
delicios, şoarecii sar pe gândacii-bombardier în pofida acestui 
"truc", şi îi trântesc cu abdomenul în nisip înainte ca amestecul 
detonant să aibă timp să funcţioneze. Salvele se pierd atunci în 
nisip, iar când insecta şi-a risipit toată muniţia, şoarecele îl 
devorează începând cu capul. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


149. O DIMINEAŢĂ ÎNCÂNTĂTOARE 


24 se trezeşte, ghemuită în scobitura unei crengi subţiri de 
salcâm. Pe toată latura crengii se desluşesc nişte găurele desti- 
nate aerisirii încăperilor. Străpungând membrana despărţiturii 
din fund, ea descoperă o sală gata pregătită pentru a deveni o 
creşă. Furnicile celelalte dorm mai departe. 24 iese puţin la 
plimbare. 

Peţiolele salcâmului sunt purtătoare de distribuitori de 
nectar pentru adulţi şi de corpusculi "conservă", ideali pentru 
larve. Alimentele acestea sunt pline de proteine şi de grăsimi 
perfect potrivite pentru nutriția furnicilor de toate vârstele. 

Falezele trosnesc sub asaltul primelor valuri mărunte. Aerul 
e parfumat de mirosuri mentolate înţepătoare şi de izuri de 
mosc. 

Un soare roşiatic luminează suprafaţa fluviului pe care 
alunecă ploşniţe-de-apă. O rămurică uscată face oficiu de 
promontoriu. 24 înaintează de-a lungul ei, desluşind prin apa 
transparentă lipitori şi larve de țânțari strânse în ciorchini. 

24 se îndreaptă spre partea de nord a insulei. O mulţime de 
lintiţă ca nişte pajişti de granule verzi şi rotunde, din care se 
ivesc uneori ochii bulbucaţi ai vreunui brotăcel, mângâie 
marginile falezei. Într-un golf, ceva mai departe, nuferi albi cu 
vârful petalelor mov s-au desfăcut de la ora şapte dimineaţa şi 
nu se vor închide decât la sfârşitul după-amiezii. Nufărul posedă 
o putere calmantă celebră în lumea insectelor. În perioadele de 
foamete li se întâmplă chiar să îi mănânce rizomul, care e foarte 
bogat în amidon. 

Natura are mereu grijă de toate, îşi zice 24. Lângă ceea ce 
provoacă boala există întotdeauna şi un leac. Pe malul apelor 
stătătoare şi clocite cresc de exemplu sălcii plângătoare; 
scoarţa lor conţine acid salicilic, principalul component al 
aspirinei, care vindecă bolile căpătate în asemenea locuri 
nesănătoase. 

Insula e destul de mică. 24 a ajuns deja pe ţărmul estic. 
Locul este împodobit de plante amfibii cu tulpinile cufundate în 
apă. Stânjenei, iarba-şopârlelor şi boglari se găsesc pretutindeni 
din belşug, adăugând porţiuni de culoare violetă sau albă în 
lumea aceasta de verdeață. 

Perechi de libelule zboară încoace şi încolo. Masculii încearcă 


să-şi unească cele două sexe cu sexul dublu al femelelor. 
Masculul are un sex sub torace şi un altul în capătul 
abdomenului, iar femela unul îndărătul capului şi altul la capătul 
abdomenului. Pentru ca totul să decurgă normal, trebuie ca cele 
patru sexe să fie cuplate în acelaşi moment, ceea ce necesită 
acrobaţii nenumărate. 

24 îşi continuă vizita pe insulă. 

La sud, plantele de baltă se înrădăcinează direct în pământ. 
Acolo există trestii, stuf, stânjenei-galbeni şi mentă. Deodată, 
dintre tulpini se ivesc doi ochi negri, care o pironesc pe 24. Apoi, 
ochii încep să înainteze, lăsând să se vadă că aparţin unei 
salamandre. E un soi de şopârlă al cărei înveliş este străbătut de 
vinişoare galbene şi portocalii. Capul îi este rotund şi neted, iar 
spinarea e străbătută de negi cenuşii, care reprezintă ultimele 
vestigii ale crestelor strămoşului ei dinozaur. Animalul se 
apropie. Salamandrele se delectează cu insecte, dar sunt atât 
de încete, încât, în cele mai multe cazuri, prada o ia la fugă 
înainte ca ele să o poată înhăţa. Atunci, ele aşteaptă ca ploaia 
să le doboare pentru a le putea culege ulterior. 

24 goneşte spre adăpostul salcâmului. 

Alarmă, strigă ea în limbaj olfactiv, o salamanară, o 
salamandră! 

Abdomenele se amplasează în poziţie de tir, ţintind prin 
deschizăturile copacului. O rafală de acid ţâşneşte pe loc, 
atingându-şi cu uşurinţă obiectivul, care e mult prea greoi. Dar, 
datorită pielii sale groase, salamandrei puţin îi pasă. Furnicile 
care se năpustesc de îndată afară ca să o străpungă cu 
mandibulele mor pe loc, căzând victime substanţei extrem de 
toxice care acoperă corpul salamandrei. Uneori, chiar şi cineva 
care se mişcă încet îl poate învinge pe cel mai iute. 

Salamandra, sigură de invulnerabilitatea ei, îşi întinde domol 
laba spre o creangă plină de artileriste, şi... se înţeapă într-un 
spin al salcâmului cornigera. Şopârla îşi cercetează 
înspăimântată plaga sângerândă şi porneşte înapoi, ca să se 
ascundă printre tulpinile de stuf. Cel nemişcat l-a învins pe cel 
încet. 

Toate locatarele copacului îşi felicită gazda, de parcă ar fi 
fost vorba de vreun animal venit să le apere de un prădător, 
apoi îl scapă de ultimii paraziți care mai adastă pe crengile sale 
şi îi injectează câteva grame de compost lângă rădăcini. 


O dată cu căldura dimineţii, ce creşte treptat, fiecare se 
apucă de treburile lui. Termitele găuresc un ciot de lemn adus 
de apele fluviului. Muştele se dedau paradei lor sexuale. Fiecare 
specie îşi descoperă teritoriul său preferat. Insula cu salcâm le 
oferă tot felul de merinde şi le pune la adăpost de prădători. 

Fluviul conţine hrană din abundență: trifoi-amar, pe care 
furnicile îl storc de sevă până ce obţin o bere bogată în zahăr, 
miozotis de baltă, săpunariţă bună la dezinfectarea rănilor, 
cânepă de baltă, ai cărei ghimpi agaţă peşti, furnizând furnicilor 
un nou fel de carne. 

Sub norii de țânțari şi libelule, toţi încep să guste viaţa 
insulară, care e atât de diferită de sarcinile şi ocupațiile mono- 
tone, mereu aceleaşi, din marile oraşe. 

Un vacarm asurzitor se aude pe neaşteptate: nişte rădaşte 
masculi s-au luat la bătaie. 

Cei doi mari scarabei înarmaţi cu cleşti şi coarne ascuţite se 
învârt unul în jurul celuilalt, apoi se prind reciproc cu 
mandibulele supradezvoltate, se ridică de la pământ şi se 
răstoarnă pe spate. Plăcile de chitină se izbesc şi coarnele se 
încrucişează. E ca un meci de catch. Lupta stârneşte mult praf şi 
zgomot. Deodată, insectele îşi iau zborul şi continuă să se bată 
în văzduh. 

Toţi spectatorii sunt încântați să asiste la un duel atât de mi- 
nunat, în rândurile publicului încep să clămpănească mandibule, 
deoarece spectatorii au şi ei chef să se încaiere şi să lovească. 

Avantajul pare să încline spre cel mai mare; celălalt cade şi 
pedalează cu labele în gol, răsturnat pe spate. Rădaşca 
învingătoare îşi înalţă cleştii tăioşi şi prelungi spre cer, în semn 
de victorie. 

103 vede în acest incident un semn. Ea îşi dă seama că 
ceasurile liniştite petrecute pe insulă se apropie de sfârşit. 
Animalele freamătă de nerăbdare să continue cruciada. Dacă 
vor mai rămâne aici, competiţiile sexuale şi certurile încheiate 
cu bătăi şi ciondănelile vor începe din nou, iar vechile rivalități 
dintre specii vor ieşi din nou la iveală. Alianţa se va destrăma. 
Furnicile vor intra in război cu termitele, albinele — cu muştele, 
iar scarabeii cu scarabeii. 

Energiile acestea distructive trebuie canalizate spre un 
obiectiv comun. Trebuie continuată cruciada. Furnica începe să 
o spună în dreapta şi în stânga. În final, este luată hotărârea de- 


a pleca în dimineaţa următoare, imediat ce se încălzeşte. 

Seara, ghemuite în rundul lojilor naturale, insectele capătă 
obiceiul de-a sta de vorbă despre tot felul de lucruri. 

In seara aceasta, o furnică propune ca, pentru a scoate 
cruciada în evidenţă, fiecare să-şi înlocuiască numărul de pontă 
cu un nume, aşa cum fac reginele. 

Un nume? 

De ce nu... 

Da, să ne dăm câte un nume... 

Şi cum mi-aţi spune mie? întreabă 103. 

Se sugerează să fie numită "Cea care conduce", sau "Cea 
care a învins pasărea", sau "Cea care se teme". Dar ea decide 
că unda ei se caracterizează cel mai mult prin curiozitate şi 
îndoială. Neştiinţa reprezintă mândria ei esenţială, astfel încât ar 
vrea să fie numită "Cea care se îndoiește". 

Mie mi-ar plăcea să mă numesc "Cea care ştie", deoarece 
ştiu că Degetele sunt zeii noştri, anunţă 23. 

Eu una aş vrea să mă numesc "Cea care este o furnică", 
insistă 9, deoarece lupt pentru furnici şi împotriva tuturor 
duşmanilor furnicilor. 

Eu aş vrea să mă numesc "Cea care..." 

Odinioară, "eu" sau "mie" erau cuvinte tabu. Faptul că se 
înzestrează acum cu un nume reflectă în realitate nevoia de-a fi 
recunoscute nu ca părţi ale unui întreg, ci ca individualităţi în 
sine. 

103 e enervată. Toate acestea nu sunt deloc normale. Ridi- 
cându-se în patru labe, ea cere să se renunţe la idee. 

Pregătiţi-vă, mâine plecăm. Cât mai devreme posibil. 


150. ENCICLOPEDIE 


AUROVILLE: Aventura din Auroville (prescurtare de la 
Auroreville), din India, aproape de Pondichery, se numără 
printre cele mai interesante experienţe de comunitate umană 
utopică. Un filozof bengalez, Sri Aurobindo, şi o filozoafă 
franceză, Mira Alfassa ("Mama"), s-au apucat în 1968 să creeze 
acolo "satul ideal". El urma să aibă formă de galaxie pentru ca 
totul să pornească din centrul său rotund. Erau aşteptaţi să vină 


oameni din toate ţările. În principal însă au sosit europeni aflaţi 
în căutarea unei utopii absolute. 

Bărbaţii şi femeile de acolo au construit mori eoliene, fabrici 
de obiecte artizanale, canalizări, un centru informatic, o cără- 
midărie. Au sădit culturi în solul care era, totuşi, arid. Mama a 
scris câteva volume în care îşi relata experienţele spirituale. Şi 
totul a mers cât se poate de bine până în clipa când nişte 
membri ai comunităţii s-au hotărât să o sanctifice pe Mama încă 
din timpul vieţii. La început, ea a refuzat. Dar, dat fiind că Sri 
Aurobindo murise, nu mai avea pe nimeni apropiat care să o 
susţină, astfel că nu a putut ţine piept prea mult timp, 
adoratorilor ei. 

Aceştia au zidit-o în camera ei şi au hotărât că, de vreme ce 
Mama refuza să devină zeiţă din timpul vieţii, ea avea să fie o 
zeiţă moartă. Era posibil ca ea să nu fi luat cunoştinţă de esenţa 
ei divină, dar aceasta nu o împiedica deloc să fie zeiţă! 

Ultimele apariţii ale Mamei au înfăţişat-o prostrată, părând 
să se afle sub efectul unui şoc. De cum încerca să vorbească 
despre încarcerare şi despre tratamentul la care o supuneau 
adoratorii săi, aceştia îi tăiau vorba şi o duceau înapoi în camera 
ei. Mama a ajuns încetul cu încetul o bătrânică firavă şi zbârcită 
din pricina încercărilor grele la care o supuneau cei ce susțineau 
că o venerează. 

Mama avea să izbutească, totuşi, să transmită clandestin 
unor prieteni de odinioară un mesaj în care spunea că se 
încearcă să fie otrăvită în scopul de-a face din ea o zeiţă 
moartă, şi, prin urmare, uşor de adorat. Chemarea în ajutor a 
răsunat în gol. Cei care au încercat să îi vină în ajutor Mamei au 
fost pe loc excluşi din comunitate. Ultimul mijloc de comunicare 
a fost să cânte la orgă, zidită între cei patru pereţi, pentru a 
exprima drama pe care o îndura. 

Nu a fost nimic de făcut. Mama a murit în 1973, după toate 
probabilitățile victimă a unei doze puternice de arsenic. 
Auroville i-a făcut funeralii de zeiţă. 

Cu toate acestea, o dată cu moartea ei a dispărut şi orice 
liant al comunităţii, care s-a divizat. Membrii ei s-au ridicat unii 
împotriva celorlalţi. Dând uitării utopia unei lumi ideale, ei s-au 
târât reciproc în faţa tribunalelor şi numeroasele procese care 
au urmat au aruncat umbra îndoielii asupra experienţei 
comunitare care fusese, pentru un timp, una dintre cele mai 


reuşite şi mai ambiţioase. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


151. NICOLAS 


Luptaţi-vă până la ultima. 

Ştia că mişcarea deistă, vânată cu necruţare de către Chli- 
pou-ni, întârzia să-şi regăsească vigoarea. Dacă vrea să-şi 
dovedească puterea, un zeu trebuie să- se arate în stare să-şi 
adapteze discursul la necesităţile momentului. Nicolas, profitând 
de somnul tuturor celorlalţi membri ai comunităţii subterane, se 
instalase în faţa maşinii de tradus. Zăbovise o clipă în 
aşteptarea inspiraţiei, apoi se apucase să bată pe claviatură, 
aidoma unui tânăr Mozart de salon, cu deosebirea că el unul nu 
făcea muzică, ci nişte simfonii de parfumuri menite a-l 
transforma în divinitate. 

Luptaţi-vă până la ultima. 

Trimiteţi misiuni de ofrande, oricât de mult v-ar costa ele. 

Din pricină că nu ne-aţi hrănit cât trebuie, cunoaşteţi acum 
suferinţa şi moartea. 


Degetele pot orice pentru că Degetele sunt zei. 
Degetele pot orice pentru că Degetele sunt mari. 
Degetele pot orice pentru că Degetele sunt puternice. 


Acesta este ade... 


— Nicolas, tu nu dormi? Ce faci acolo? Te-ai sculat? 

Jonathan Wells era în spatele lui şi se apropia, frecându-se la 
ochi şi căscând. 

Panică. Nicolas Wells vru să stingă aparatul, dar greşi 
butonul şi în loc să închidă curentul, mări intensitatea luminoasă 
a ecranului. 

O singură privire îi fu de ajuns lui Jonathan ca să înţeleagă 
totul. Nu apucă să citească decât ultima frază, dar îi fu suficient. 


Fiul lui se dădea drept zeul furnicilor pentru a le sili să-i 
hrănească. 

Jonathan deschise ochii mari. Într-o clipă, întrezări toate 
implicaţiile acestui subterfugiu. E 

NICOLAS LE-A FĂCUT PE FURNICI SĂ DEVINĂ CREDINCIOASE! 

Descoperirea îl zgudui atât de rău, că rămase pentru o 
secundă amuţit. Nicolas nu ştia ce să facă. Se repezi la tatăl 
său. 

— Te rog să înţelegi, tăticule, am făcut asta ca să ne salvăm, 
pentru ca ele să ne hrănească... 

Jonathan Wells era îngrozit. 

Nicolas se bâlbăi: 

— Am vrut să le învăţ pe furnici să ne venereze. La urma 
urmei, din cauza lor ne aflăm noi aici, aşa că ele trebuie să ne 
scoată din încurcătură. Şi la un moment dat, ne-am trezit că nu 
ne mai aduceau de mâncare şi că ne părăseau în voia sorții, 
lăsându-ne să murim de foame. Trebuia neapărat ca cineva să 
ia atitudine şi să facă ceva. Atunci, m-am gândit şi am găsit 
soluţia. Suntem de o mie de ori mai inteligenţi decât furnicile, 
de o mie de ori mai puternici şi de o mie de ori mai mari. Orice 
om este un uriaş faţă de lighioanele astea. Mi-am zis că dacă 
ne-ar lua drept zei, nu ne-ar mai lăsa de izbelişte. Aşa că am 
format nişte furnici deiste, şi, dacă mai mâncaţi ceva mierat şi 
ciuperci, mie mi-o datoraţi! Eu, Nicolas, care am doar 
doisprezece ani, v-am salvat pe voi toţi, adulţii, care sunteţi pe 
cale de-a vă considera insecte! 

Jonathan Wells nu mai stătu pe gânduri. Două palme răsu- 
nătoare întipăriră cinci Degete roşii pe obrajii fiului său. Zgo- 
motul îi trezi pe toţi. Îşi dădură seama de situaţie într-o clipită. 

— Nicolas!... exclamă Augusta, stupefiată. 

Băiatul izbucni în hohote de plâns. Cei mari nu înţeleg 
niciodată nimic! Sub privirile îngheţate ale părinţilor, zeul 
răzbunător se transformă într-un ţânc miorlăit. 

Jonathan Wells ridică din nou mâna să-l pedepsească. Soţia 
lui îl opri: 

— Nu. Nu aduce din nou violenţa aici. Ne-a fost şi aşa destul 
de greu s-o alungăm! 

Jonathan însă îşi ieşise din fire. 

— A abuzat de prerogativele sale de fiinţă omenească. A 


introdus noţiunea de "zeu" în civilizaţia furnicilor. Cine poate să 


prevadă consecinţele unui asemenea act? Războaiele religioase, 
Inchiziția, fanatismul, intoleranţa... Şi toate astea, din cauza 
fiului meu! 

Lucie încercă să-l înduplece: 

— Vina ne aparţine tuturor. 

— Cum să mai îndrepţi o asemenea gafă? oftă Jonathan. Eu 
unul nu văd nici o soluţie. 

Lucie îşi luă soţul pe după umeri. 

— Ba da. Există deja una, care mie îmi sare în ochi. Vorbeşte 
cu el. 


152. NAŞTEREA COMUNITĂŢII LIBERE A SALCÂMULUI (CLS) 


Zorii s-au ivit. Din nou, la fel ca ieri, 24 contemplă orizontul 
vaporos. 

Soare, răsari! 

Şi Soarele o ascultă. 

Stând singură la capătul unei ramuri, 24 priveşte la splen- 
doarea lumii şi chibzuieşte. Dacă există, zeii nu au nevoie să se 
întruchipeze în Degete, nu au nevoie să se transforme în 
animale uriaşe şi monstruoase. Ei sunt aici. Se află în bunătăţile 
suave pe care copacul le-a produs ca să atragă furnicile. În 
cuirasele sclipitoare ale scarabeilor. În sistemul de refrigerare al 
termitierei. În frumuseţea fluviului şi în miresmele florilor, în 
perversitatea ploşniţelor şi în culorile aripilor fluturilor, în 
deliciosul mierat al păduchilor-de-frunză şi în veninul mortal de 
albină, în munţii întortocheaţi şi în fluviul liniştit, în ploaia care 
ucide şi în Soarele care înviorează! 

Ca şi 23, 24 acceptă să creadă că peste lume domneşte o 
forţă superioară. Această forţă însă, după cum tocmai a înţeles 
ea, se află pretutindeni şi în toate! Ea nu este întruchipată doar 
de către Degete! 

Şi ea este un zeu, şi 23 este zeu şi Degetele sunt zei. Nu are 
rost să meargă cu gândul mai departe. Totul este aici, la 
îndemâna antenei şi a mandibulei. 

Furnica îşi aminteşte de legenda pe care i-a povestit-o 103. 
Acum o înţelege pe de-a-ntregul. Care este momentul cel mai 
fericit? Cel de acum! Care este cel mai hun lucru de făcut? Să te 


ocupi de ceea ce ai în faţă! Care este secretul fericirii? Să umbli 
pe Pământ! 

Furnica se ridică. 

Soare, înalţă-te şi mai sus şi străluceşte! 

Şi din nou, Soarele se supune, docil. 

24 se urneşte din loc şi dă drumul coconului. Acum ea nu 
mai are nici o ţintă şi nici un ideal. A înţeles totul. Nu mai are 
nevoie să continue cruciada. Ea se rătăcise întruna, de când se 
ştia, pentru că nu reuşea să-şi afle locul. Acum ştie că locul ei 
este aici. Sarcina ei este să amenajeze insula aceasta şi singura 
ambiţie pe care o mai are este să profite de fiece clipă ca de un 
dar miraculos al existenţei. 

Nu se mai teme de singurătate. Şi nu se mai teme nici de 
ceilalţi. Când te afli în locul potrivit, nu te mai temi de nimic. 

24 porneşte grăbită în căutarea lui 103. 

Luptătoarea tocmai repara cu salivă corăbiile din frunze de 
nu-mă-uita. 

Între cele două se produce un contact antenar. 

24 îi înmânează coconul. 

Nu o să mai duc comoara asta. Va trebui să o duci singură. 
Eu rămân aici. Nu mai am nimic de demonstrat, m-am săturat să 
mai lupt, m-am săturat să mă tot rătăcesc. 

Discursul face ca antenele tuturor furnicilor de faţă să se 
ridice de surpriză. 103, uluită, ia coconul de fluture. 

După care o întreabă ce s-a întâmplat. 

Cele două insecte se ating uşor cu vârfurile antenelor. 

Rămân aici, repetă. 24. Voi clădi în locul acesta un oraş. 

Dar ai deja Bel-o-kan-ul, oraşul tău natal! 

Tânăra furnică recunoaşte din toată inima că Bel-o-kan este 
o federaţie mare şi puternică, numai că rivalităţile dintre oraşele 
de furnici nu o mai interesează deloc. S-a săturat şi de sistemul 
castelor, care le impune tuturor un rol anume încă de la naştere. 
Vrea să trăiască departe de ele şi de Degete, luând totul de la 
zero. 

Dar vei fi singură! 

Dacă mai vor şi altele să rămână pe insulă, vor fi bine venite. 

O furnică roşcată vine lângă ea. Şi ea s-a săturat de cruciada 
asta. Degetele îi sunt indiferente, nu este nici pentru ele, nici 
contra lor. Alte şase furnici îşi spun şi ele părerea. Şi ele refuză 
să părăsească insula. 


Două albine şi două termite hotărăsc la rândul lor să 
abandoneze cruciada. 

Broaştele or să vă mănânce pe toate, le avertizează 9. 

Dar lor nici prin gând nu le trece să-i dea crezare. Cu ţepii pe 
care îi are, salcâmul cornigera le va apăra de prădători. 

O coleopteră şi o muscă trec în tabăra lui 24. Apoi încă zece 
furnici, cinci termite şi cinci albine. 

Cine le-ar putea împiedica? 

O roşcată anunţă că este deistă, dar că ar vrea, totuşi, să 
locuiască şi ea aici. 24 răspunde că, în ce priveşte Degetele, 
comunitatea lor nu este nici împotriva, nici de partea deistelor. 

Pe insulă, fiecare e liber să creadă ce vrea şi să aibă propriile 
sale păreri. 

Propriile sale păreri... se înfioară 103. 

Pentru prima dată, nişte animale creează o comunitate 
utopică. Ele îi pun numele feromonal de "Oraşul Salcâmului" şi 
încep să se instaleze în copac. Albinele, care mai au ceva 
lăptişor de matcă plin de hormoni, îi transformă pe asexuaţii 
care doresc în sexuaţi. In felul acesta vor putea exista regine, 
iar comunitatea se va putea perpetua. 

103 rămâne o clipă nemişcată, surprinsă de cele întâmplate. 
Apoi îşi reactivează antenele şi le cere tuturor celor ce doresc să 
continue cruciada să se adune în formaţie. 


153. ENCICLOPEDIE 


COMUNICARE ÎNTRE ARBORI: Anumiți salcâmi din Africa 
prezintă caracteristici uimitoare. Când o gazelă sau o capră vrea 
să-i pască, ei îşi modifică componentele chimice ale sevei astfel 
încât să o facă toxică. Văzând că arborele nu mai are acelaşi 
gust, animalul se duce să încerce alt copac. Or, salcâmii sunt 
capabili să emită un parfum pe care îl captează salcâmii 
învecinaţi şi care îi avertizează imediat de prezenţa prădătorilor. 
În câteva minute, toţi devin necomestibili. Atunci erbivorele se 
îndepărtează, plecând în căutarea altor salcâmi, aflaţi la o 
distanţă prea mare ca să poată percepe mesajul de alarmă. Cu 
toate acestea, tehnicile de creştere a turmelor adună în acelaşi 
loc închis grupul de capre şi pâlcul de salcâmi. Consecința este 


că, o dată ce primul salcâm atins i-a alertat pe toţi ceilalţi, 
animalele nu mai au altă soluţie decât să pască arborii toxici. 
Drept urmare, numeroase turme au murit otrăvite, din motive 
pe care oamenii au avut nevoie de mult timp ca să le înţeleagă. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


154. CAPĂTUL LUMII E LA DOI PAŞI 


E amiază. În timp ce coloniştii îşi continuă activitatea de sta- 
bilire pe insulă, 103 armează navele din frunze de nu-mă-uita. 
Cruciatele se urcă la bord şi se prind de puful frunzelor. 

Muştele decolează pe post de cercetaşe ca să examineze 
celălalt mal al fluviului, unde urmează sa acosteze. Ele sunt 
însărcinate cu misiunea de-a găsi cel mai bun punct de 
debarcare, adică cel mai puţin periculos. 

Navele se desprind de pontoane. Membrii Comunităţii Salcă- 
mului le însoțesc şi ajută la împingerea lor pe apele fluviului. 
Antenele se înalţă schimbând feromoni de încurajare. Nu se 
poate spune ce este mai greu: să inventezi o societate liberă pe 
o insulă pustie, sau să te lupţi cu nişte monştri aflaţi dincolo de 
marginea lumii. Fiecare grup îşi urează curaj şi perseverenţă. 
Orice s-ar întâmpla, nu trebuie să renunţi la scopul pe care ţi l-ai 
propus. 

Corăbiile se îndepărtează de țărm, iar navigatorii agăţaţi de 
frunzele de nu-mă-uita văd cum statuile de humă construite de 
deiste se fac tot mâi mici. Flotila înaintează în şir continuu. 

Fragilele ambarcaţiuni propulsate de gândacii-de-apă vâslaşi 
alunecă repede peste întinderea apei. Deasupra lor, în văzduh, 
scarabeii resping păsările care vor să se apropie de caravana 
plutitoare. 

Şi cruciada merge tot înainte. 

In văzduh se înalţă un cântec războinic feromonal. 


Sunt mari şi sunt aici, 
Să le omorâm pe Degete, să le omorâm pe Degete. 


Ele dau foc depozitelor, 

să le omorâm pe Degete, le vom veni de hac tuturor! 
Ele ne răpesc oraşele, 

Să le omorâm pe Degete, să le omorâm pe Degete! 
Ele îi trag în ţeapă pe viermişori, 

să le omorâm pe Degete, le vom birui! 

N-au nici un pic de milă pentru noi, 

Să le omorâm pe Degete, să le omorâm pe Degete! 


Din când în când, babuşte, păstrăvi şi peşti-pisică îşi arată 
capătul înotătoarei dorsale. Dar rinocerii veghează. Dacă văd că 
vreunul din monştrii aceştia acvatici ameninţă vreo corabie, ei îi 
împlântă lancea frontală in solzi fără să mai stea pe gânduri. 

Muştele cercetaşe se întorc, istovite, şi aterizează pe frunze 
ca pe nişte portavioane. Nu numai că au descoperit lângă țărm 
marginea lumii, ci au mai găsit şi o arcadă de piatră cu ajutorul 
căreia pot trece peste ea. Un chilipir în toată regula! 

Nu mai este nevoie să sape un tunel! 103 e încântată. 

Unde se află puntea asta ? 

Ceva mai la nord. E destul să navighezi în amonte. 

Cruciatele au o tresărire: marginea lumii este de-acum 
foarte aproape. 

Flota ajunge pe ţărmul opus fără să fi suferit pierderi prea 
mari. O singură navă a fost hăpăită de un triton. Riscurile 
călătoriei! 

Are loc regruparea pe legiuni şi specii. Înainte! 

Muştele au spus adevărul! 

Ce emoție este pentru cele care nu mai întrezăriseră nici- 
odată până atunci marginea lumii! Fâşia aceea neagră e acolo, 
înconjurată de mister şi legendă. Nişte mase uriaşe circulă de-a 
lungul ei cu o viteză vertiginoasă, înconjurate de un nor de praf 
duhnind a fum şi hidrocarburi. Vibraţiile lor sunt de o intensitate 
nemaipomenită. Nimic nu mai este natural. 

Pentru 103, masele astea întunecate care gonesc neîncetat 
sunt paznicii de la marginea lumii; în acelaşi timp, ea îşi mai zice 
că este vorba de vreun avatar al Degetelor. 

Atunci, să le atacăm! spune o luptătoare termită. 

Nu, nu pe ăştia şi nu aici. 

103 consideră că fâşia neagră le conferă Degetelor o forţă 
copleşitoare. Ar fi mai avantajos pentru cruciate să le înfrunte 


pe un teren mai puţin periculos. De cealaltă parte a marginii 
lumii, adică de cealaltă parte a punţii, vor fi desigur mai uşor de 
învins. 

În orice armată există soldaţi de o temeritate prostească. O 
termită vrea să fie sigură şi păşeşte pe fâşia neagră; este pe loc 
turtită ca o foiţă. Aşa sunt însă insectele; au nevoie să experi- 
menteze înainte de-a căpăta o convingere în orice privinţă. 

După acest incident, cruciada o urmează pe 103 pe punte şi 
se îndreaptă călcând mărunt spre marele teritoriu necunoscut 
unde pasc turmele de Degete. 


155. O FAŢA CUNOSCUTA 


Stând în picioare pe scară, cineva îi ţintea, lăsând să i se 
vadă prin deschizătura trapei doar bustul şi puşca. Când mai 
urcă vreo câteva trepte pentru a-i înfrunta, putură să vadă că 
era o femeie. Jacques Méliès îşi răscoli frenetic meandrele 
minţii, frământat de un gând: "Faţa asta mi-e cunoscută." 

Ca şi el, Laetitia avea pe buze un nume, fără să fie deocam- 
dată în stare să îl rostească. 

— Aruncaţi-vă revolverul, domnule! Méliès se supuse. 
Aşezaţi-vă pe scaunele alea. 

Tonul şi glasul ăsta... 

— Nu suntem spărgători, începu Laetitia. Dimpotrivă, colegul 
meu este... 

Comisarul îi tăie pe loc vorba: 

— ... din vecinătate. Locuiesc în cartier. 

— Şi ce-i cu asta? făcu cealaltă, ocupată să-i lege de scaune 
cu ajutorul unor fire electrice. 

— Bine, acum putem sta de vorbă în nişte condiţii mai ca 
lumea. 

"Şi, totuşi, cine-i asta?" 

— Aşadar, ce caută la mine acasă comisarul Méliès şi Laetitia 
Wells, ziaristă la Echo du dimanche? Şi împreună, pe deasupra. 
Am crezut mereu că voi doi vă urâţi. Ea v-a insultat în presă, iar 
dumneavoastră aţi băgat-o la închisoare! lar acum iată-vă pe 
amândoi aici, prieteni la cataramă, în casa mea, la miez de 
noapte. 


— Păi, vedeţi că... 

Din nou, Laetitia fu întreruptă. 

— Lăsaţi, cunosc cu exactitate motivul acestei vizite încântă- 
toare! Incă nu ştiu cum anume aţi făcut-o, dar sunt convinsă că 
mi-aţi urmărit furnicile. 

O voce strigă de la etajul de dedesubt: 

— Ce s-a întâmplat, dragă? Cu cine vorbeşti în pod? 

— Cu nişte musafiri nepoftiţi. 

Un al doilea cap, urmat de un trup, se ivi atunci prin trapă. 
"Pe ăsta nu-l cunosc." 

In pod urcase un domn cu o barbă lungă şi albă, îmbrăcat 
într-o cămaşă gri cu carouri roşii. Semăna cu un Moş Crăciun, 
însă cu unul uzat de vârstă şi aflat la capătul puterilor. 

— Ţi-i prezint pe domnul Méliès şi pe domnişoara Wells. Le- 
au însoţit pe furnicile noastre până aici. Cum au făcut-o, asta or 
să ne spună ei. 

Moş Crăciun părea răvâăşit. 

— Dar sunt celebri amândoi! El ca poliţist, ea ca ziaristă. Nu 
poţi să-i omori, nu pe ei. Oricum, nu mai putem omori întruna. 

Femeia întrebă sec: 

— Vrei să renunţăm, Arthur? Vrei să lăsăm baltă totul? 

— Da, răspunse Arthur. 

Atunci, ea aproape că îl imploră: 

— Dar dacă o să abandonăm, cine o să ne ducă treaba mai 
departe? Nu e nimeni, absolut nimeni... 

Bărbatul cu barbă albă îşi frânse Degetele. 

— Dacă ei ne-au descoperit, înseamnă că pot s-o facă şi alţii. 
Aşa că, va trebui să ucidem şi iar să ucidem!... Oricum, nu ne- 
am fi încheiat niciodată misiunea. De cum omorâm unul, apar 
alţi zece. M-am săturat de toată violenţa asta. 

"Pe Moş Crăciun nu l-am mai văzut niciodată, dar pe ea..." 
Din pricina tumultului din minte, Laetitia nu izbutea să urmă- 
rească discuţia celor doi, în care li se hotăra, totuşi, soarta. 

Arthur îşi şterse fruntea cu dosul palmei, care era acoperit 
cu pete închise la culoare. Conversaţia îl istovise. Căută în jur 
ceva de care să se agaţe, dar nu găsi nimic şi se prăbuşi la 
pământ, leşinat. 

Femeia îi privi o clipă în tăcere, apoi îi dezlegă. Cu gesturi 
reflexe, cei doi îşi frecară încheieturile de la mâini şi picioare. 

— Măcar ajutaţi-mă să-l duc în pat, spuse ea. 


— Ce e cu el? 

— li e rău. I se face rău din ce în ce mai des, în ultima vreme. 
Soţul meu e bolnav, bolnav rău. Nu mai are mult de trăit. S-a 
aruncat în aventura asta fiindcă îşi simte sfârşitul aproape. 

— Am fost medic, spuse Laetitia. Vreţi să-l consult? S-ar 
putea să fiu în stare să-l ajut. 

Femeia avu o grimasă tristă. 

— E inutil. Ştiu foarte bine de ce suferă. Cancer generalizat. 

Il întinseră cu atenţie pe cuvertură. Soţia bolnavului luă o 
seringă conţinând un amestec de sedative şi de morfină. 

— Să-l lăsăm acum să se odihnească. Are nevoie de somn ca 
să mai prindă ceva puteri. 

Jacques Méliès o cântări îndelung din priviri. 

— Da, acum vă recunosc, în fine. 

In aceeaşi clipă, un semnal similar se declanşă şi în mintea 
Laetitiei Wells. Dar bineînţeles, şi ea o recunoştea la fel de bine 
pe femeia aceasta! 


156. ENCICLOPEDIE 


SINCRONICITATE: O experienţă ştiinţifică realizată simultan 
în mai multe ţări în 1901 a demonstrat că, în raport cu o serie 
de teste de inteligenţă prestabilite, şoarecii merită nota 6 din 
20. 

Repetată în 1965, în aceleaşi ţări şi exact cu aceleaşi teste, 
experienţa le-a acordat şoarecilor o medie de 8 din 20. 

Zonele geografice nu aveau nimic de-a face cu fenomenul 
respectiv. Şoarecii europeni nu erau nici mai inteligenţi, nici mai 
proşti decât cei americani, africani, australieni sau asiatici. În 
1965, şoarecii de pe toate continentele obţinuseră o notă mai 
bună decât străbunii lor din 1901. Şoarecii de pe întreg 
pământul progresaseră. Era ca şi cum ar fi existat o inteligenţă 
"şoricească" planetară care se ameliorase de-a lungul anilor. 

In privinţa oamenilor, s-a constatat că anumite invenţii 
fuseseră puse la punct simultan în China, în India şi în Europa; 
de exemplu, focul, praful de puşcă şi ţesătoria. Chiar şi în zilele 
noastre, unele descoperiri sunt făcute în acelaşi timp în mai 
multe puncte ale globului şi în intervale de timp restrânse. 


Totul lasă să se presupună că anumite idei plutesc în aer, 
dincolo de atmosferă, şi că cei dotați cu capacitatea de-a le 
sesiza contribuie la ameliorarea nivelului global de cunoaştere al 
speciei. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


157. DINCOLO DE LUME 


Cruciada progresează prin escaladare de-a lungul pietrelor 
abrupte. De cealaltă parte a punţii, structuri cubice înalte se 
înalţă spre cer. Nu par înzestrate cu rădăcini. Furnicile rămân pe 
loc şi observă, nemişcate, lanţurile acelea de munţi cu forme 
perfecte, înalte şi rigide: oare acestea să fie cuiburile Degetelor? 

Se află acum în ţinutul de dincolo de marginea lumii. 
Teritoriul Degetelor! 

Furnicile sunt cuprinse de o senzaţie mai intensă decât 
oricare alta din cele, atât de numeroase şi de puternice, totuşi, 
pe care le-au cunoscut până atunci. 

Cuiburile Degetelor sunt acolo! Colosale, titanice, de o mie 
de ori mai groase şi mai supraînălţate decât cei mai bătrâni 
copaci din pădure! Umbra lor răcoroasă se întinde pe câteva mii 
de paşi distanţă. Degetele îşi construiesc nişte cuiburi dispro- 
porţionate. Natura nu creează niciodată ceva asemănător. 

103 înţepeneşte. De data aceasta, a găsit în ea curajul de a 
merge mai departe, de-a depăşi marginea lumii, de a trece 
dincolo de marginile posibilului. Acum a ajuns în acel altundeva 
străin, care o obsedează de atâta amar de vreme: dincolo de 
orice fel de civilizaţie. 

In spatele ei, insectele îşi mişcă a îndoială extremitatea 
antenelor. 

Vreme îndelungată, cruciatele rămân tăcute şi nemişcate, 
copleşite de atâta putere. Deistele se prosternează. Celelalte îşi 
pun întrebări despre lumea aceasta atât de diferită, cu linii 
drepte şi volume infinite. 

Soldaţii se regrupează şi se numără. Sunt opt sute cu totul şi 
se află în teritoriu inamic; dar cum ar putea să le ucidă pe 


Degetele care se ascund în asemenea citadele? Trebuie să 
atace cuibul din faţa lor! 

Legiunile zburătoare de scarabei şi de albine vor constitui 
forţa de sprijin, care nu va interveni decât în caz de nevoie. 
Toată lumea e de acord şi, la un semnal, armata cruciată se 
năpusteşte spre intrarea în edificiu. 

O pasăre ciudată cade din cer, ca o placă neagră, şi striveşte 
patru soldaţi termită. Plăci negre cad acum de pretutindeni, 
zdrobind cuirasele artileristelor. 

Astea să fie Degetele? 

Cu prilejul acestui dintâi asalt pier peste şaptezeci de soldaţi. 

Cruciatele nu îşi pierd însă speranţa şi se retrag înainte de-a 
lansa un al doilea atac. 

Înainte, să-i ucidem pe toţi! 

De această dată, armata se grupează în vârf de lance. 
Legiunile se năpustesc înainte. 


E ora 11 şi la poştă vin destul de mulţi oameni ca să-şi pună 
scrisorile la cutie. Puţini observă petele negre care alunecă 
imperceptibil pe jos. Roţile cărucioarelor, mocasinii şi pantofii 
sport strivesc la întâmplare micile siluete întunecate. 

De fiecare dată când nişte puncte din acelea negre reuşesc 
să se caţere pe vreun pantalon, ele sunt măturate la iuţeală cu 
un dos de palmă. 


Ne-au reperat şi ne atacă din toate părţile, vociferează o 
luptătoare cu o clipa înainte de-a fi strivită. 

Feromonul retragerii răsuflă. Incă şaizeci de morţi. 

Are loc un conciliabul de antene. 

Trebuie să cucerim cuibul acesta de Degete cu orice preţ. 

9 sugerează ca legiunile să fie dispuse din nou într-un chip 
diferit. Trebuie încercată o mişcare turnantă. Se dă ordinul de-a 
escalada orice fel de talpă. 

Atacaţi! 

Artileristele aflate în linia întâi îşi pulverizează acidul pe 
cauciucul unui baschet. Altele sfâşie învelişul subţire de plastic 
strălucitor de pe o pereche de pantofi lăcuiţi de damă. 

Retragere. Se face din nou numărătoarea. Incă douăzeci de 


morţi. 

Zeii sunt invulnerabili, emite triumfător grupul furnicilor 
deiste, care se ţin deoparte încă de la început, fără să ia parte la 
lupte, şi se roagă. 

103 nu ştie ce să facă; strângându-şi în labe coconul misiunii 
Mercur, ea nu îndrăzneşte să participe la atacurile atât de 
periculoase. 

Din nou frica cea mare de Degete o cuprinde treptat. Aşa 
este, par invulnerabile. 

Dar 9 nu se dă bătută şi hotărăşte să atace cu legiunile 
zburătoare. Întreaga armata se regrupează în platanul din faţa 
poştei. 9 se urcă pe un scarabeu şi amplasează albinele pe cele 
două flancuri ale liniei de atac. 

Văzând în faţa ei orificiul căscat ar cuibului Degetelor, 9 urlă 
feromoni de aţâţare războinică. 

Scarabeii-rinocer îşi înclină capetele, astfel încât cornul să li 
se afle pe linia de ochire. 

Pe ele! 

O funcţionară închide uşa de sticlă a oficiului poştal. E prea 
mult curent, zice ea. 

Cruciatele nu observă nimic. Când în faţa lor se iveşte 
peretele transparent; ele sunt lansate de-acum cu toată viteza 
şi nu mai au timp să frâneze. 

Scarabeii plesnesc, făcându-se bucăţi şi se preling în jos. 
Artileristele aflate în spinarea lor se înnămolesc în cadavrele 
terciuite. 


— Cade grindină? întreabă o clientă. 

— Nu, cred că trebuie să fie copiii doamnei Letiphue, care se 
joacă cu pietricele. Tare le mai place! 

— Dar pot să spargă geamul de la uşă, nu? 

— Nu vă faceţi griji, e gros. 


Insectele rănite care mai pot fi ajutate sunt aduse înapoi. În 
timpul ultimului atac, cruciada a mai pierdut optzeci de soldaţi. 

Degetele sunt mai tari decât ne închipuiam, emite o furnică. 

9 nu vrea să renunţe. Termitele, nici atât. Doar nu au bătut 
atâta drum şi nu au învins atâtea piedici ca să fie oprite acum 


de nişte lespezi negre şi nişte pereţi transparenţi! 

Furnicile fac popas pentru noapte sub platan. 

Fiecare şi-a păstrat încrederea neştirbită. Şi mâine e o zi, şi 
multe se pot schimba. 

Furnicile ştiu să plătească preţul care trebuie; calculându-şi 
timpul şi mijloacele. Şi totdeauna sfârşesc prin a izbuti. E un 
lucru bine cunoscut. 

O cercetaşă reperează o fantă pe frontonul cuibului pe care 
îl atacaseră în ajun. O fantă perfect dreptunghiulară. Furnica îşi 
zice că s-ar putea să fie vreo intrare lăturalnică şi, fără să mai 
anunţe pe nimeni, pleacă în recunoaştere. Cercetaşă pătrunde 
în fanta unde sunt săpate simboluri care, într-o altă dimensiune 
spaţiu-timp, înseamnă "poştă par avion pe distanţe lungi", şi 
cade dedesubtul mai multor plăci netede şi albe. Se hotărăşte 
să se strecoare într-una din ele ca să vadă ce se găseşte 
înăuntru şi, când încearcă să iasă înapoi, se trezeşte 
comprimată de un perete alb. Aşa că rămâne acolo, pe loc, şi 
aşteaptă. 

Şi aşa se face că, trei ani mai târziu, s-a descoperit cu uimire 
că o colonie de furnici roşcate tipic franţuzeşti se instalase în 
Nepal, în plin masiv hymalaian. Mult mai târziu, entomologii s-au 
întrebat cum de-au fost ele în stare să parcurgă atâta drum. În 
final, s-a tras concluzia că era probabil vorba de o specie 
paralelă, a cărei asemănare cu furnica franţuzească era o 
simplă coincidentă. 


158. EA ESTE 


— M-aţi recunoscut? 

Jacques Méliès era absolut sigur. 

— Sunteţi Juliette Ramirez, candidata-vedetă a emisiunii 
"Capcană de... 

— ... gândire", completă Laetitia. 

Cu fruntea încreţită, ziarista se străduia să descopere ce 
legătură este între campioana enigmelor, falsul Moş Crăciun şi 
ceata de furnici ucigaşe. 

Ca unul ce era obişnuit cu confruntările tensionate, polițistul 
încercă să o calmeze pe Juliette Ramirez, pe care o simţea în 


pragul unei crize de nervi. 

— Adevărul e că ne dăm în vânt după emisiunea asta, ştiţi. 
Prin intermediul unor exemple mai simple decât par, ea te 
învaţă să priveşti Universul într-un mod cu totul diferit. Să 
gândeşti altfel. 

— Să gândeşti altfel! suspină doamna Ramirez, fără să-şi 
mai poată stăpâni hohotele. 

Nemachiată, ciufulită, îmbrăcată cu un capot vechi în locul 
rochiilor bine croite, părea mai vârstnică şi mai obosită decât pe 
micul ecran. Candidata atât de sclipitoare nu mai era decât o 
femeie oarecare, între două vârste. 

— E soţul meu, Arthur, spuse ea arătând spre bărbatul întins 
în pat. El este "stăpânul" furnicilor. Dar totul e din vina mea, 
absolut totul! Acum, că ne-aţi dat de urmă, nu pot să mai 
păstrez secretul. O să vă spun totul. 


159. PUNERE LA PUNCT 


— Nicolas, trebuie să stăm de vorbă. 

Copilul îşi plecă fruntea, în aşteptarea muştruluielii 
părinteşti. 

— Da, tăticule, am făcut rău, zise el docil. N-o să mai fac. 

— Nu despre tertipurile tale vreau să vorbim acum, Nicolas, 
răspunse cu blândeţe Jonathan. Ci mai degrabă de viaţa pe care 
o ducem aici. Tu te-ai hotărât să continui să trăieşti "normal", 
dacă se poate spune aşa, în timp ce noi am hotărât să ne facem 
"furnici". Unii zic că ar trebui să te alături şedinţelor noastre de 
comuniune. Eu cred că mai întâi trebuie să te punem la curent 
cu starea noastră de spirit şi să te lăsăm să alegi singur. 

— Da, tăticule. 

— Tu înţelegi ce facem noi? 

Puştiul mormăi, eu ochii în pământ: 

— Vă aşezaţi în cerc, cântaţi împreună şi mâncaţi din ce în 
ce mai puţin. 

Tatăl său era dispus să dea dovadă de răbdare. 

— Astea nu sunt decât aspectele exterioare ale activităţii 
noastre. Mai sunt însă şi altele. Spune-mi, Nicolas, câte simţuri 
ai tu? 


— Cinci. 

— Care? 

— Văzul, auzul... âă, pipăitul, gustul şi mirosul, recită băiatul, 
ca la un examen. 

— Şi? 

— Şi astea-s toate. 

— Foarte bine. Mi-ai pomenit cinci simţuri fizice care îţi 
permit să percepi lumea fizică. Dar există şi o altă realitate, 
psihică de data asta, pe care o poţi percepe graţie a cinci 
simţuri psihice. Dacă te mulţumeşti cu cele cinci simţuri fizice 
pe care le ai, e ca şi cum nu te-ai servi decât de cele cinci 
degete ale mâinii stângi. De ce nu ţi le-ai folosi şi pe cele cinci 
de la mâna dreaptă? 

Nicolas fu cel puţin uimit: 

— Dar ce sunt alea, cele cinci simţuri "psihice", cum le zici? 

— Emoţia, imaginaţia, intuiţia, conştiinţa universală şi 
inspiraţia. 

— Credeam că doar gândesc cu capul, şi acum, poftim. 

— Ba nu, există o mulţime de feluri de-a gândi. Creierul 
nostru e ca un ordinator pe care îl putem programa în aşa fel 
încât să realizeze lucruri fantastice, pe care abia dacă ni le 
putem închipui. E un instrument care ne-a fost dăruit şi căruia 
nu i-am descoperit niciodată modul complet de întrebuințare. 
Deocamdată, noi utilizăm doar 10% din el. Peste o mie de ani, 
poate, o să ştim să-l utilizăm în proporţie de 50%, iar peste un 
milion de ani, de 90%. Suntem nişte sugari, în ce priveşte 
creierul. Nu înţelegem nici pe jumătate ceea ce se petrece în 
jurul nostru. 

— Exagerezi. Ştiinţa modernă... 

— Ba nu! Ştiinţa nu înseamnă nimic. Ea nu-i bună decât ca 
să-i impresioneze pe cei ce nu ştiu nimic. Savanţii adevăraţi 
sunt conştienţi de faptul că nu ştiu nimic şi că, pe măsură ce 
înaintăm, ne dam seama că suntem neştiutori. 

— Dar unchiul Edmond, care ştia atât de multe... 

— Nu. Edmond ne arată doar cum să ne emancipăm. El ne 
arată cum trebuie să ne punem întrebări, dar nu ne oferă şi răs- 
punsurile. Când începi să citeşti Enciclopedia cunoaşterii relative 
şi absolute, ai impresia că înţelegi mult mai bine totul, apoi, 
daca îţi continui lectura, ai impresia că nu mai înţelegi nimic. 

— Dar mie mi se pare că înţeleg ce scrie în cartea asta. 


— Înseamnă că ai noroc. 

— Vorbeşte despre furnici, despre Univers, despre comporta- 
mentele sociale, despre confruntările dintre populaţiile Pămân- 
tului... Am văzut chiar şi reţete de mâncăruri şi ghicitori. Când 
citesc cartea asta, eu mă simt inteligent şi atotputernic. 

— Zău că ai noroc. Eu, cu cât o citesc mai mult, cu atât 
constat cât de neînțeles e totul şi cât de departe suntem de 
ceea ce ne-am propus sa ajungem. Nici măcar cartea asta nu ne 
mai ajută. Nu mai reprezintă decât nişte înşiruiri de cuvinte, 
care sunt la rândul lor doar nişte înşiruiri de litere. Literele sunt 
nişte desene, iar cuvintele caută să prindă obiectele, ideile şi 
animalele îndărătul denumirii lor. Cuvântul "alb" posedă propria 
lui vibraţie, dar "alb" se spune prin cu totul alte cuvinte în 
celelalte limbi: white, blanco etc, ceea ce dovedeşte cât se 
poate de limpede că acest cuvânt, "alb", nu e suficient ca să 
definească respectiva culoare. Este o aproximaţie inventată 
odinioară de cine ştie cine. Cărţile sunt nişte succesiuni de 
cuvinte, cărţile sunt doar nişte succesiuni de simboluri moarte, 
de aproximări. 

— Dar Enciclopedia cunoaşterii relative şi... 

— Enciclopedia nu înseamnă nimic faţă de viaţa trăita. Nici o 
carte nu va putea egala vreodată fie şi o singură clipă de 
reflecţie despre acţiunea prezentă. 

— Nu mai înţeleg nimic din limba asta păsărească. 

— Scuză-mă, am luat-o cam repede. Să zicem însă că mă 
asculţi acum, când îţi vorbesc, şi asta e deja important. 

— Bineînţeles că te ascult, de ce crezi că nu te-aş asculta? 

— E foarte greu să asculţi... e nevoie de o mare concentrare. 

— Eşti ciudat, tăticule. 

— Scuză-mă, nu prea m-am coborât la puterea ta de înţele- 
gere. Aş vrea să-ţi arăt ceva. Inchide ochii şi ascultă-mă cu 
atenţie. Imaginează-ţi o lămâie. O vezi? E galbenă, foarte gal- 
benă, străluceşte în soare. Este aspră la pipăit şi foarte parfu- 
mată. Îi simţi parfumul? 

— Da. 

— Bine. Acum, iei un cuţit mare, tăios şi cu vârful ascuţit. Tai 
lămâia în felii: lămâia se desface. Felia scoate la iveală un miez 
cu reţele pline cu lichid. Storci felia şi vezi cum miezul plesneşte 
şi sucul curge, galben şi frumos, parfumat... II simţi? 

Nicolas ţine ochii închişi. 


— O, sigur că da. 

— Bun, acum spune-mi, ai gura plină de salivă? 

— AĂăă... Plescăi din limbă. Da, fundul gurii mi-e plin de 
salivă! Cum se poate? 

— Asta demonstrează puterea pe care o are gândirea asupra 
trupului. Vezi, e de-ajuns să te gândeşti la o lămâie ca să 
provoci un fenomen fiziologic necontrolat. 

— Dar e nemaipomenit! 

— E doar un prim pas. Nu avem nevoie să ne dăm drept zei, 
fiindcă suntem de multă vreme deja, fără ca s-o ştim. 

Băiatul se înflăcără. 

— Vreau să învăţ să fiu aşa. Tăticule, te rog, învaţă-mă cum 
să controlez totul cu spiritul meu. Învaţă-mă! Ce trebuie să fac? 


160. DROGUL DE LOMECUZĂ 


Războaiele civile din Oraş capătă o amploare tot mai mare. 
Rebelele deiste au invadat un întreg cartier, cel al furnicilor- 
cisternă. De acolo, ele furnizează în permanenţă Degetelor 
mierat. 

Paradoxal, acestea au încetat să se mai exprime prin 
intermediul Doctorului Livingstone. Glasul profetului a tăcut. 

Tăcerea respectivă nu micşorează însă cu nimic înflăcărarea 
credincioaselor. 

Sistematic, deistele moarte sunt adunate într-o încăpere şi, 
înainte de fiecare bătălie, rebelele vin să le viziteze, mimând 
trofolaxii şi dialoguri cu statuile care, cel mai adesea, sunt 
încremenite în poziţii de luptă. 

Oricine păşeşte o dată în sala morţilor iese transfigurat, fapt 
ce se vădeşte la nivelul parfumurilor emise de antenele sale. 
Păstrarea intactă a indivizilor după ce au murit înseamnă o mai 
mare importanţă acordată celor vii. 

Mişcarea deistă este singura din Oraş care afirmă că 
cetăţenii nu sunt numai nişte indivizi care se nasc şi apoi, o dată 
ce au murit, sunt azvârliţi fără nici o părere de rău. 

Rebelele deiste au un fel de-a vorbi care se aseamănă cu 
drogul de lomecuză. De îndată ce încep să emită evocându-i pe 
zei, nimeni nu se mai poate opri să le recepţioneze. 


Apoi, furnicile contaminate de "religia degetală" nu mai 
lucrează, nu se mai ocupă de incubatoare şi nu se mai gândesc 
decât să fure hrană pe care să o aducă sub planşeu, în 
Degetărie. 

Regina Chli-pou-ni nu pare deloc deranjată de recrudescenţa 
mişcării rebele şi nu face decât să ceară veşti despre cruciadă. 

Din spusele muştelor, cruciatele au trecut acum de marginea 
lumii şi au angajat bătălia cu Degetele. 

Perfect, emite regina. Bietele Degete, cât de rău o să le pară 
că ne-au provocat! Când le vom fi învins definitiv acolo, în 
ţinutul lor, mişcarea rebelă nu va mai avea nici o rațiune de-a 
mai continua să existe aici. 


161. ENCICLOPEDIE 


POVESTE: Cuvintele "poveste" şi "numărătoare" au în 
franceză aceeaşi pronunţie*. Or, se poate constata că această 
corespondenţă între cifre şi litere există practic în toate limbile. 
Ce diferenţă este între a număra cuvinte sau a povesti cifre? In 
engleză, a număra: to count; a povesti: to recount. In germană, 
a număra: zahlen; a povesti: erzahlen. In ebraică, a povesti: le 
saper; a număra: li saper. In chineză, a număra: shu; a povesti: 
shu. 

Cifrele şi literele sunt unite încă de la primele bâlbâăieli ale 
vorbirii articulate. Fiecare literă corespunde unei cifre, iar 
fiecare cifră, unei litere. Evreii au înţeles-o încă din antichitate, 
şi acesta este motivul pentru care Biblia este o carte magică şi 
plină de cunoştinţe ştiinţifice, prezentate sub formă de poveşti 
codificate. Dacă li se dă valoarea numerică primelor litere din 
fiecare frază, se descoperă un prim sens ascuns. Dacă li se dă 
valoarea numerică literelor din cuvinte, se descoperă formule şi 
asociaţii care nu mai au nimic de-a face cu legendele sau cu 
religia. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


162. ACCIDENT DE PARCURS 


Insectele se pregătesc pentru marea ofensivă. Cuibul 
Degetelor se află drept în faţa lor, sfidându-le într-un mod de 
nesuportat. 

Armata cruciatelor este ferm hotărâtă. Se vor bate ca nişte 
turbate, dar acest cuib dintâi este un simbol. Nu are voie să le 
reziste. Legiunile se înşiruie pe detaşamente. 103, urcată pe 


"Marele Corn", propune ca atacul să se organizeze pe mici 
careuri compacte, care să se poată eschiva, dându-se la o parte 
de îndată ce Degetele îşi vor face apariţia. Strategia aceasta 
fusese aplicată de către furnicile pitice cu prilejul Bătăliei 
Macilor şi dăduse rezultate destul de bune. 

Fiecare combatantă se spală. Se procedează la ultimele 
trofolaxii. Furnicile aţâţătoare emit feromonii cei mai sălbatici pe 
care îi au la dispoziţie. 

Atacaţi! 

Linia formată din ultimele cinci sute şaptezeci de cruciate 
înaintează, cumplită şi înverşunată. Albinele zboară pe deasupra 
antenelor, cu acul veninos scos din teacă. Scarabeii pocnesc din 
mandibule. 

9 are intenţia de-a încerca din nou să facă o gaură în care să 
introducă venin de albină. La urma urmei, e singura tehnică de 
vânătoare care a avut succes contra Degetelor. 

Gata! Primul şi cel de-al doilea şir de infanterie uşoară se 
pun în mişcare. Cavalerii cu labe lungi şi delicate zburdă pe 
flancuri. Mulțimea acestor belokaniene, zedibeinakaniene, 
askoleiniene şi moxiluxiene constituie o armată splendidă. 
Scarabeii vor să-şi răzbune semenii striviţi de peretele 
transparent ce se ivise din neant. 

Al treilea şi al patrulea val de asalt pornesc la rândul lor în 
marş. Ele cuprind şirurile de artilerie uşoară şi grea, pe care 
nimeni până acum nu a izbutit să le intimideze. 

Al cincilea şi al şaselea val de asalt se pregătesc pentru a da 
lovitura de graţie degetelor muribunde, în care scop îşi ung 
vârfurile mandibulelor cu venin de albină. 

Nici o armată de insecte nu a mai luptat vreodată la o 
distanţă atât de mare de cuiburile sale. Cu toţii ştiu că de 


luptele ce se poartă acum s-ar putea să depindă cucerirea 
tuturor teritoriilor periferice ale planetei! 

De altfel, e cu mult mai mult decât o bătălie; este un război 
a cărui miză o reprezintă, probabil, stăpânirea lumii întregi, 
învingătorul va dovedi fără greş cine este stăpânul acestei 
planete. 

9 este pe deplin conştientă de acest lucru şi, după felul 
agresiv în care îşi întinde mandibulele, e limpede că nu are de 
gând să umble cu jumătăţi de măsură. 

Cruciatele sunt la numai câteva mii de paşi de cuibul 
Degetelor care le sfidează. 

Ora 8. 30. Uşa oficiului poştal tocmai s-a deschis. Primii 
clienţi îi trec pragul, fără să bănuiască ce miză au ajuns să 
reprezinte. 

Insectele trec de la trap la galop. 

La atac, înainte! 

Serviciul de salubritate municipal trecea în fiecare dimineaţă 
la ora 8. 30. Era un camion-benă, de dimensiuni reduse, plin de 
apă cu săpun cu care împroşcă trotuarul ca să îl spele. 

Ce ni se-ntâmplă? 

Groaza se răspândeşte fulgerător în rândurile cruciadei: 
peste toţi se revarsă un ciclon de apă acidă. 

Întreaga armată cruciată este lovită mortal şi inundată. 

Dispersarea! urlă 103. 

Valul înalt de câteva zeci de paşi îneacă tot ce e pe lume. 
Apa izbeşte pământul şi ricoşează, ţâşnind spre cer şi lovind 
legiunile zburătoare. 

Cruciatele sunt spălate cu leşie până la ultima. 

Câţiva scarabei reuşesc să decoleze, ducînd cu ei ciorchini 
de furnici înnebunite. Fiecare se bate pentru bucăţica de labă de 
care s-a agăţat. Furnicile le îmbrâncesc pe termite. Nici vorbă nu 
mai poate fi de solidaritatea dintre popoare! Fiecare se luptă 
pentru propria-i carcasă. 

Îngreunaţi de povara pasagerilor, scarabeii zboară anevoie şi 
cad pradă porumbeilor obezi, care îi consumă cu delectare. 

Dedesubtul lor e o hecatombă. 

Legiuni întregi sunt decimate de taifun. Trupurile cuirasate 
ale soldaţilor se rostogolesc pe caldarâm, eşuând apoi în rigolă. 
Acesta este sfârşitul unei frumoase aventuri militare. La 
capătul a patruzeci de secunde de jet de apă cu săpun, armata 


cruciată a încetat pentru totdeauna să mai înainteze. Din cele 
trei mii de insecte aparţinând diverselor specii care se uniseră 
pentru a rezolva definitiv problema Degetelor nu a mai rămas 
decât o mână de supraviețuitoare mai mult sau mai puţin 
schilodite. Cea mai mare parte din soldaţi a fost luată de valul 
revărsat de către serviciul de salubritate municipal. 

Deiste şi nedeiste, furnici, albine, scarabei, termite, muşte - 
toate, fără deosebire, sunt măturate de tornada lichidă. 

Şi, ca o culme a ironiei, funcţionarul municipal care 
conducea bena nu observase nimic din cele întâmplate. Nici o 
fiinţă omenească, de altfel, nu a observat că Homo Sapiens 
câştigase în acele momente Marea Bătălie a Planetei. Oamenii 
se ocupau mai departe de problemele lor, rezolvându-şi 
treburile şi gândindu-se la ce aveau să mănânce la prânz, fa 
corvezile zilei şi la munca lor de la birou. 

Insectele, dimpotrivă, ştiau perfect că au pierdut războiul 
lumii. 

Totul se petrecuse cu o asemenea repeziciune şi fusese atât 
de radical, încât dezastrul părea aproape de neconceput. În 
patruzeci de secunde, toate picioarele acelea care străbătuseră 
kilometri nesfârşiţi, toate mandibulele care se luptaseră în cele 
mai grele condiţii şi toate antenele care simţiseră mirosurile 
zonelor celor mâi exotice, totul fusese transformat în bucăţi 
disparate, plutind într-o zeamă măslinie. 

Prima cruciadă împotriva Degetelor s-a oprit înghițită de o 
trombă de apă cu săpun, şi nu va mai porni niciodată. 


163. NICOLAS 


Nicolas Wells se alătură celorlalţi şi îmbogăţeşte cu unda sa 
proprie vibrația colectivă: OM. Preţ de o clipa, el se simte 
devenind un nor imaterial şi uşor care se înalţă, se înalţă 
necontenit şi trece prin obiectele şi straturile materiale. Era de o 
mie de ori mai bine decât să fie zeu printre furnici. Era liber. 
Liber! 


164. RĂFUIALA 


9 are un reflex salvator: îşi înfige adânc ghearele într-o fisură 
din capacul gurii de canal, apoi, după ce totul se linişteşte, se 
târăşte jalnic pe caldarâmul trotuarului. În ce o priveşte pe 103, 
ea abia a avut timp să ia înălţime cu "Marele Corn", scăpând 
astfel de ciclon. Acum e teafără, ca şi 23, care s-a ghemuit într-o 
gaură din asfalt. 

Ceva mai departe, scarabeii supraviețuitori fug, ducându-i în 
spinare pe cei care îi conduc. Câteva termite, ultimele care au 
supravieţuit, fug la rândul lor, regretând amarnic că nu au 
rămas pe insula cu salcâm. 

Cele trei belokaniene reuşesc să se strângă laolaltă. 

Sunt mult prea puternici, rosteşte dezamăgită 9, ştergându- 
şi ochii şi antenele iritate de dezinfectant. 

Degetele sunt zei. Degetele sunt atotputernice. Noi n-am 
încetat s-o clamăm, dar voi nu aţi vrut să ne credeţi. Acum, 
uitaţi-vă ce dezastru! oftează 23. 

103 mai tremură încă de spaimă. Că Degetele sunt zei sau 
nu, asta nu mai are nici o importanţă; cert e că sunt cumplite. 

Furnicile se fricţionează şi procedează la trofolaxii disperate, 
aşa cum pot să o facă numai supravieţuitoarele unei cruciade 
intrate definitiv în derută. 

Pentru 103, cu toate acestea, aventura nu se încheie aici: ea 
mai are o misiune de îndeplinit. Furnica îşi strânge cu atâta 
putere în labe coconul de fluture, că 9, care nu îi acordase până 
atunci nici o atenţie, o întrebă: 

Ce e în chestia asta pe care o tot trambalezi cu tine de la 
începutul cruciadei? 

Nimic deosebit. 

Arată-mi. 

103 refuză. 

Atunci 9 se înfurie şi îi declară luptătoarei că a bănuit-o 
dintotdeauna de-a fi o spioană în solda Degetelor. 103 e cea 
care le-a dus direct în ambuscada de aici, dându-se drept 
conducătoarea lor! 

Încredinţându-i coletul lui 23, 103 acceptă duelul. 

Cele două furnici se aşează faţă în faţă, înfruntându-se cu 
mandibulele desfăcute la maximum şi aruncându-şi înainte 
vârful antenelor. Apoi încep să-şi dea ocol, vrând să-şi evalueze 


punctele cele mai vulnerabile, şi, dintr-o dată, se ciocnesc; nă- 
pustindu-se una spre cealaltă, ele îşi izbesc carapacele şi se 
împing cu piepturile. 

9 biciuieşte aerul cu mandibula stângă şi o împlântă în 
cuirasa de chitină a adversarei. Sângele transparent începe să 
curgă. 

103 eschivează o a doua lovitură ca de coasă şi, dat fiind că 
adversara este luată de avânt, profită de ocazie ca să-i reteze 
vârful unei antene. 

Să încetăm cu lupta asta fără rost! N-am mai rămas decât 
noi. Ţii neapărat să desăvârşeşti lucrarea Degetelor? 

9 şi-a pierdut însă cu totul minţile. Tot ce mai vrea este să-şi 
înfigă antena validă în orbita oculară a trădătoarei. 

9 îşi ratează cu puţin ţinta. 103 vrea să tragă cu acid şi, 
îndreptându-şi abdomenul, trimite o picătură corozivă ce se 
pierde pe reverul pantalonului unui poştaş. 

9 trage la rândul ei. Acum, punga cu venin a lui 103 e goală. 
Furnica aţâţătoare e convinsă că a sosit momentul să-i dea 
lovitura de graţie, dar luptătoarea nu a ajuns încă la capătul 
resurselor. Cu mandibulele desfăcute, ea se năpusteşte şi îi 
prinde laba mijlocie stângă, răsucindu-i-o din faţă spre spate. 

9 procedează la fel cu laba posterioară dreaptă a lui 103. 
Acum, e de văzut care îi va smulge prima membrul celeilalte. 

103 îşi aminteşte una dintre lecţiile de luptă. 

Dacă ataci de cinci ori la rând în acelaşi fel, adversarul va 
para al şaselea asalt la fel ca pe primele cinci. lar atunci nu-ţi va 
fi deloc greu să-l iei prin surprindere. 

De cinci ori, 103 o loveşte pe 9 peste gură cu vârful antenei, 
încât nu îi mai rămâne decât să profite de poziţia repliată a 
mandibulelor celeilalte ca să o apuce de gât. Apoi, cu o mişcare 
scurtă, o decapitează. 

Capul lui 9 se rostogoleşte pe caldarâmul unsuros. 

Ţeasta se opreşte. 103 se apropie şi o contemplă. Antenele 
biruite se agită. La furnici, părţile corpului îşi păstrează o 
anumită autonomie chiar şi după moarte. 

Te înşeli, 103, spune capul lui 9. 

Luptătoarei i se pare că a mai trăit o dată scena de acum, în 
care un craniu vrea să-şi transmită ultimul mesaj. Dar ea nu s-a 
petrecut aici, şi era vorba de un cu totul alt mesaj. Episodul 
avusese loc în depozitul de gunoaie de la Bel-o-kan, iar cele 


spuse atunci de rebela respectivă îi schimbaseră cu desăvârşire 
cursul existenţei. 

Antenele cadavrului lui 9 se mişcă din nou. 

Te înşeli, 103. Tu crezi că poţi cruța pe toată lumea, dar 
asta-i imposibil. Trebuie să-ţi alegi tabăra. Eşti ori de partea 
Degetelor, ori de cea a furnicilor. Nu poţi scăpa de violenţă cu 
ajutorul principiilor nobile. De violenţă nu poţi scăpa decât tot 
prin violenţă. Acum ai învins fiindcă ai fost mai tare ca mine. 
Bravo. Dar îţi dau un sfat: ai grijă să fii totdeauna la fel, fiindcă 
dacă vei avea un singur moment de slăbiciune, nici unul din 
frumoasele tale principii abstracte nu te va putea salva. 

23 se apropie şi trage un şut în capul acela mult prea 
vorbăreţ. Apoi o felicită pe luptătoare şi îi înmânează coconul. 

Acum, ştii ce îţi rămâne de făcut. 

103 ştie. 

Şi tu? 

23 nu îi răspunde pe dată, iar când o face, se arată evazivă. 
Furnica susţine, că este slujitoarea divinităţilor degetale şi crede 
că, atunci când va fi nevoie, Degetele îi vor arăta ce trebuie să 
facă. Între timp, are de gând să umble prin lumea aceasta de 
dincolo de lume. 

103 îi urează noroc. Apoi, soldatul se urcă pe "Marele Corn" 
şi se branşează la antenele celuilalt. Scarabeul face să-i culiseze 
elitrele şi îşi desface lungile aripi brune. Contact. Velele nervu- 
rate brăzdează aerul poluat din ţinutul Degetelor. 103 decolează 
şi se năpusteşte spre creasta primului cuib degetal din faţa ei. 


165. MAESTRUL SPIRIDUŞILOR 


Se făcuse dimineaţă, dar Laetitia Wells şi Jacques Méliès 
continuau să asculte, cu sufletul la gură, povestea extraordinară 
pe care le-o spunea Juliette Ramirez. 

Aflaseră că bărbatul cu aspect de Moş Crăciun la pensie era 
soţul ei, Arthur Ramirez. Mai aflară că îşi descoperise încă din 
copilărie pasiunea de-a construi tot felul de lucruri: făcea jucării, 
avioane, maşini, corăbii, pe care le conducea de la distanţă cu 
ajutorul unei telecomenzi. Tot soiul de obiecte şi de roboţi se 
supuneau comenzilor sale. Din această pricină, prietenii îl 


numiseră "maestrul spiriduşilor". 

— Toţi avem un dar pe care e de-ajuns să ni-l cultivăm. De 
exemplu, eu am o prietenă care este o artistă în privinţa 
broderiei. Tapiseriile ei sunt... 

Ascultătorii săi nu se sinchiseau însă deloc de minunăţiile 
realizate prin broderia în cruciuliţe, aşa încât doamna Ramirez 
continuă: 

— Arthur a înţeles că, dacă era să aducă omenirii o contri- 
buţie, oricât de neînsemnată ar fi fost ea, asta se va datora 
exclusiv îndemânării cu care manevra telecomenzile. 

S-a orientat fireşte spre automatică şi şi-a luat cu strălucire 
diploma de inginer. A inventat schimbătorul automat de cau- 
ciucuri sparte, walkman-ul care se poate grefa în interiorul 
capului, ba chiar şi un aparat teleghidat care te scarpină pe 
spate. 

In timpul ultimului război, a pus la punct "lupii de oțel". 
Roboții aceia cu patru labe erau cu certitudine mult mai stabili 
decât androginii cu două picioare. Pe deasupra, erau dotați cu 
două camere în spectrul infraroşu, cu ajutorul cărora se putea 
tinti în întuneric, cu două mitraliere aflate la nivelul nărilor şi cu 
un tun scurt de calibrul 35 mm, amplasat în gură. "Lupii de otel" 
atacau noaptea, teleghidaţi de nişte soldaţi aflaţi la adăpost, la 
peste cincizeci de kilometri distantă. Roboții aceştia s-au 
dovedit atât de eficienţi, încât nici unul dintre adversari nu a 
mai supravieţuit ca să le semnaleze prezenţa! 

S-a întâmplat, totuşi, că într-o bună zi, Arthur a vizionat nişte 
pelicule ultrasecrete despre pagubele provocate de "lupii de 
otel" creaţi de el. Soldaţii însărcinaţi cu dirijarea lor fuseseră 
cuprinşi de înflăcărare şi, la fel ca într-un joc pe video, 
masacraseră tot ce mişca pe ecranele lor de control. 

Dezgustat, Arthur s-a pensionat anticipat şi şi-a deschis un 
magazin de jucării. De-atunci, el şi-a pus talentul exclusiv în 
slujba copiilor. Adulții erau prea iresponsabili pentru a le mai da 
pe mână descoperirile sale. 

Atunci o întâlnise pe Juliette, care era funcţionară la poştă. 
Ea îi aducea corespondenţa, mandatele, cărţile poştale, scriso- 
rile recomandate. Intre ei s-a născut pe loc o dragoste la prima 
vedere. S-au căsătorit şi au trăit fericiţi în casa de pe strada 
Phoenix, până în ziua în care s-a petrecut accidentul. Aşa numea 
ea evenimentul respectiv: "accidentul". 


În timp ce distribuia corespondenta, la fel ca în fiecare zi, un 
câine a sărit la ea, a apucat tolba cu dinţii şi a muşcat-o din 
toate puterile, încât a sfâşiat un pachet. 

Juliette a distribuit restul corespondenţei şi a adus acasă 
coletul stricat pentru ca Arthur, care avea nişte Degete atât de 
pricepute, să îl facă la loc, astfel încât destinatara să nu bage de 
seamă nimic, fapt ce avea să o scutească de necazurile pe care 
le mai avusese cu nişte clienţi mereu puşi pe reclamaţii. 

Dar Arthur Ramirez nu a mai reparat niciodată coletul. 

În timp ce umbla cu el, inventatorul a fost intrigat de conti- 
nutul său: un dosar gros de mai multe sute de pagini, planurile 
unei maşini ciudate şi o scrisoare. Curiozitatea lui nativă s-a 
dovedit mai tare decât discreţia, care era la fel de firească, 
făcându-l să citească dosarul şi scrisoarea şi să examineze 
planurile. 

Din clipa aceea, viaţa li s-a schimbat radical. 

Arthur Ramirez a ajuns prada unei obsesii unice: furnicile. A 
instalat în pod un uriaş acvariu. Spunea că furnicile sunt mai 
inteligente decât oamenii deoarece comuniunea minţilor dintr- 
un furnicar depăşeşte suma inteligenţelor care o compun. Era 
sigur că, la furnici, 1 + 1=3 şi că sinergia socială era o realitate. 
Furnicile arătau cum se poate pune la punct un mod nou dea 
trăi: existenţa în grup. După părerea lui, aceasta ar fi făcut ca 
gândirea umană să evolueze radical. 

Juliette Ramirez nu a aflat decât ulterior ce reprezentau 
planurile. Ele se refereau la o maşină denumită de către inven- 
tatorul ei "Piatra de la Rosetta" şi care, transformând silabele 
vorbirii omeneşti în feromoni de furnică şi invers, permitea 
dialogul cu societatea myrmicină. 

— Bine, dar... dar... ăsta-i proiectul tatălui meu! exclamă 
Laetitia Wells. 

Doamna Ramirez o luă de mână. 

— Ştiu, şi mi-e atât de ruşine acum, că sunteţi aici! Coletul 
acela vi-l trimisese chiar tatăl dumneavoastră, Edmond Wells, 
iar destinatarul eraţi dumneavoastră, domnişoară Wells. Dosarul 
conţinea volumul doi din Enciclopedia cunoaşterii relative şi 
absolute, planurile erau ale maşinii de tradus din limba franceză 
în cea a furnicilor şi invers, iar scrisoarea... scrisoarea era pentru 
dumneavoastră, adăugă ea, scoțând dintr-un sertar al bufetului, 
o foaie de hârtie albă, împăturită cu grijă. 


Laetitia aproape că i-o smulse din mână. 

Citi: Laetitia, fata mea dragă, să nu mă judeci... 

Sorbi pe nerăsuflate rândurile omului atât de iubit, care se 
încheiau cu alte câteva cuvinte tandre şi erau semnate Edmond 
Wells. Se simţea indignată şi dezgustata, gata să izbucnească în 
plâns. Incepu să strige: 

— Hoţilor, hoţi ce sunteţi! Era a mea, totul era al meu! Era 
singura mea moştenire, şi voi mi-aţi furat-o! Era testamentul 
spiritual al tatălui meu, şi voi l-aţi sustras! Puteam să mor fără 
să ştiu vreodată că ultimele lui gânduri au fost pentru mine! 
Cum de-aţi fost în stare să... 

Se lăsă să cadă la pieptul lui Méliès, care o cuprinse protec- 
tor de umerii plăpânzi, scuturaţi de hohote înăbușite. 

— lertaţi-ne, spuse Juliette Ramirez. 

— Eram sigură că scrisoarea asta există! Da, eram sigură! 
Am aşteptat-o mereu! 

— Poate că o să ne urâţi mai puţin aflând că moştenirea 
spirituală lăsată de tatăl dumneavoastră nu a nimerit în mâini 
răuvoitoare. Numiţi-o hazard sau fatalitate... E ca şi cum des- 
tinul ar fi vrut ca pachetul acesta să ajungă la noi. 

_ Arthur Ramirez se apucase pe dată să construiască maşina. 
li adusese chiar şi anumite ameliorări, astfel încât cuplul 
conversa de-acum de multă vreme cu furnicile din terariul lor. 
Da, soţii Ramirez comunicau realmente cu insectele! 

Sfâşiată între indignare şi încântare, Laetitia era uluită. La fel 
ca Méliès, aştepta cu nerăbdare continuarea. 

— Ce euforie a mai fost la început! spunea femeia. Furnicile 
ne explicau cum funcţionează federaţiile lor, ne povesteau 
despre războaiele purtate, despre luptele dintre specii. Desco- 
peream un univers paralel, aflat la nivelul tălpilor noastre, plin 
de inteligenţă. Ştiţi, furnicile au instrumente, practică în felul lor 
agricultura şi au dezvoltat tehnologii de vârf. Vorbesc chiar şi 
despre concepte abstracte, cum ar fi democraţia, castele, 
diviziunea muncii, întrajutorarea dintre indivizi... 

Cu ajutorul lor, învățând să le cunoască din ce în ce mai bine 
felul de-a gândi, Arthur Ramirez elaborase un program infor- 
matic care reproducea "spiritul de furnicar". În acelaşi timp, el a 
conceput nişte roboţi minusculi: "furnicile de oțel". 

Scopul său era să creeze un furnicar artificial compus din 
sute de furnici-robot. Fiecare urma să fie înzestrată cu o inte- 


ligenţă autonomă (constând într-un program informatic inclus 
într-un microprocesor electronic), putându-se însă branşa la 
ansamblul grupului pentru a gândi şi acţiona. In comun. Juliette 
Ramirez păru să îşi caute cuvintele: 

— Cum să vă spun? Întregul constituia un computer unic cu 
diferite elemente, sau, şi mai bine, un creier fragmentat, cu 
neuroni solidari. 1 + 1 = 3, aşadar 100 + 100 = 300. 

Arthur Ramirez îşi considera "furnicile de oţel" perfect 
potrivite pentru cucerirea spaţiului. În loc să trimiţi o sondă- 
robot spre planetele îndepărtate, aşa cum se procedează în mod 
obişnuit, de ce să nu expediezi mai bine o mie de sonde-robot 
minuscule, dotate cu o inteligenţă individuală şi colectivă 
deopotrivă? Dacă vreuna din ele cădea în pană sau era distrusă, 
celelalte nouă sute nouăzeci şi nouă aveau să o înlocuiască, în 
timp ce, în situaţia în care o singură sondă cădea victimă unui 
accident mecanic, era anihilat un întreg program spaţial. 

Méliès se arătă plin de admiraţie. 

— Chiar şi în materie de armament, spuse el, este mai uşor 
să distrugi un robot foarte inteligent de mari dimensiuni, decât o 
mie mai mici şi mai simpli, dar solidari. 

— Acesta şi este principiul sinergiei, sublinie doamna 
Ramirez. Uniunea depăşeşte suma talentelor individuale. 

Exista însă o problemă: cei doi Ramirez nu aveau banii 
necesari pentru îndeplinirea marilor lor proiecte. Componentele 
miniaturizate sunt scumpe, şi nici magazinul de jucării, nici 
slujba de funcţionară la poştă a Juliettei nu ajungeau să acopere 
cheltuielile. Mintea fertilă a lui Arthur Ramirez a născocit atunci 
o soluţie: aceea de-a o introduce pe Juliette în emisiunea 
"Capcană de gândire". Zece mii de franci pe zi erau un chilipir! 
El expedia producătorilor cele mai bune enigme aflate în 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute a lui Edmond Wells, 
iar ea le rezolva. Enigmele wellsiene erau reţinute cu 
regularitate de organizatori, dat fiind că erau cele mai subtile cu 
putinţă. 

— Totul era deci contrafăcut, se supără Méliès. 

— Oricum, totul este contrafăcut, preciză Laetitia. Interesant 
este să ştii cum anume e contrafăcut. De exemplu, nu pricep de 
ce v-aţi prefăcut atâta vreme că nu înţelegeţi enigma cifrelor 
"unu", "doi" şi "trei". 

Răspunsul era cât se poate de simplu. 


— Pentru că filonul lui Edmond Wells nu este inepuizabil. Cu 
ajutorul jokerilor pot prelungi jocul la maximum, încasându-mi 
zilnic cei zece mii de franci! 

Venitul respectiv le-a permis soţilor, Ramirez să ducă o viaţă 
înlesnită, în vreme ce Arthur avansa în proiectarea "furnicilor de 
oțel" şi în dialogul dintre specii. Totul mergea foarte bine în cea 
mai Dună dintre lumile paralele până în ziua când Arthur a fost 
cuprins de fiori văzând la televizor un clip publicitar care făcea 
reclamă unui produs al CCG: "Pe unde trece Krak-Krak, insectele 
dispar". Filmată de aproape, o furnică se zbătea, roasă pe 
dinăuntru de insecticidul respectiv. 

Arthur s-a simţit revoltat de perfidia cu care un adversar atât 
de mic era otrăvit! Una dintre furnicile sale de oţel era gata de 
funcţionare. A trimis-o la iuţeală să spioneze laboratoarele CCG- 
ului, iar furnica mecanică a descoperit astfel că fraţii Salta 
colaborau cu mai mulţi experţi internaţionali la un proiect şi mai 
cumplit, pe nume "Babel". 

"Babel" era ceva atât de teribil, încât cei mai străluciți 
cercetători din domeniul insecticidelor lucrau într-un secret 
desăvârşit de teamă să nu-şi ridice-n cap mişcările ecologiste! 
Până şi şefii CCG fuseseră ţinuţi în necunoştinţă de cauză, 
nefiind informaţi în privinţa experienţelor efectuate! 

— "Babel", spuse doamna Ramirez, este furnicidul total. 
Chimiştii nu au izbutit niciodată să atace eficient furnicile cu 
otrăvurile clasice de tip organofosforic. "Babel" însă nu este o 
otravă, ci o substanţă capabilă să bruieze comunicațiile 
antenare dintre furnici. 

În stadiul său final, "Babel" era un praf care, răspândit pe 
pământ, emitea un miros ce parazita orice feromon emis de 
furnici. Câteva grame erau de-ajuns pentru a contamina câţiva 
kilometri pătraţi. Toate furnicile aflate în această zonă încetau 
să mai poată emite sau recepționa. Or, lipsite de putinţa de-a 
comunica, furnicile nu mai au cum să ştie dacă regina lor mai 
trăieşte sau ce sarcină au de îndeplinit, ce e benefic pentru ele 
şi ce e periculos. Dacă întreaga suprafaţă a globului ar fi fost 
acoperită cu produsul în chestiune, într-un interval de cinci ani 
n-ar mai fi existat furnici pe Pământ: acestea ar fi preferat să 
moară decât să nu se mai poată înţelege între ele. Furnica este 
toată numai "comunicare"! 

Fraţii Salta şi colegii lor înţeleseseră această trăsătură 


esenţială a lumii myrmicine. Pentru ei însă furnicile nu repre- 
zentau decât nişte insecte parazite ce trebuie exterminate. Erau 
mândri de-a fi descoperit faptul că ele pot fi nimicite nu prin 
otrăvirea sistemului digestiv, ci prin aceea, definitivă şi deplină, 
a creierului. 

— îngrozitor! suspină ziarista. 

— Prin intermediul micii sale spioane, soţul meu a avut la 
dispoziţie toate piesele dosarului. Banda asta de chimişti inten- 
ţiona să şteargă o dată pentru totdeauna întreaga specie a 
furnicilor de pe faţa Pământului. 

— Atunci s-a hotărât domnul Ramirez să intervină? întrebă 
comisarul. 

— Da. 

Laetitia şi Méliès înţeleseseră cum procedase Arthur. Soţia 
lui confirma: mai întâi, el trimitea o furnică cercetaşă care 
decupa o bucăţică minusculă de stofă impregnată de sudoarea 
viitoarei victime, după care expedia ceata să-l omoare pe pur- 
tătorul mirosului. 

Satisfăcut de-a fi ghicit metoda, polițistul o aprecie ca un 
cunoscător ce era: 

— Soţul dumneavoastră, doamnă, a inventat cea mai sofisti- 
cată tehnică a asasinatului pe care mi-a fost dat să o întâlnesc 
vreodată. 

Juliette Ramirez se înroşi din pricina complimentului. 

— Nu ştiu cum procedează alţii, dar nu încape îndoială că 
metoda noastră s-a dovedit foarte eficace. Şi pe deasupra, cine 
ne-ar fi putut suspecta? Aveam la dispoziţie toate alibiurile de 
pe lume. Furnicile noastre acționau singure. Noi puteam să fim 
la o sută de kilometri distanţă de teatrul de operaţiuni! 

— Vreţi să spuneţi că furnicile dumneavoastră asasine erau 
autonome? se miră Laetitia. 

— Bineînţeles. Folosirea furnicilor nu înseamnă numai să 
descoperi o nouă metodă de-a ucide, ci în egală măsură să 
dobândeşti un nou fel de-a concepe orice fel de sarcină de 
îndeplinit. Chiar dacă sarcina asta constă într-o misiune a morţii! 
Poate că asta reprezintă o culme a inteligenţei artificiale! Tatăl 
dumneavoastră, domnişoară Wells, o înţelesese foarte bine şi o 
şi explică în cartea lui, uitaţi-vă! 

Le citi pasajul din Enciclopedie care demonstra felul în care 
conceptul de furnicar ar fi putut revoluţiona inteligenţa artifi- 


cială informatizată. 

Furnicile trimise la Salta nu erau teleghidate, ci autonome. 
Dar ele erau programate să ajungă într-un apartament, să 
recunoască un miros, să-l ucidă pe oricine purta acest miros şi 
apoi să şteargă orice urmă a crimei. Mai aveau consemnul de-a 
suprima orice martor al dramei, în caz că exista, şi să nu plece 
până când în urma lor nu dispărea chiar şi cel mai mic semn de 
viaţă. 

Furnicile circulau prin canale şi conducte, de unde apăreau şi 
omorau perforând trupul pe dinăuntru. 

— O armă perfectă şi de nedetectat! 

— Şi, totuşi, aţi reuşit să scăpaţi de ele, comisare Méliès. De 
fapt, era de ajuns să fugi ca să scapi cu viaţă. Furnicile noastre 
de oţel înaintează foarte încet, după cum v-aţi putut da seama 
venind încoace, dar majoritatea oamenilor sunt atât de 
înspăimântați când se pomenesc atacați de ele, încât 
înţepenesc de frică şi surpriză în loc să se repeadă la uşă şi să o 
ia la fugă. In afară de asta, broaştele din zilele noastre sunt atât 
de complicate, încât e greu să le deschizi îndeajuns de repede 
când îţi tremură mâinile. 

Un paradox al epocii: cei care aveau cele mai bune sisteme 
de uşi blindate s-au pomenit cel mai rău încolţiţi! 

— Deci aşa au murit fraţii Salta, Caroline Nogard, Maximilien 
MacHarious, soţii Odergin şi Miguel Cygneriaz! recapitulă 
polițistul. 

— Da. Erau cei opt promotori ai proiectului "Babel". Ne-am 
trimis ucigaşele la Takagumi al vostru pentru că ne-am temut să 
nu ne fi scăpat vreo antenă japoneză. 

— Am avut ocazia să apreciem din plin eficienţa spiriduşilor 
voştri! l-am putea vedea şi noi? 

Doamna Ramirez urcă în pod ca să aducă o furnică. Trebuia 
să o observi îndeaproape ca să îţi dai seama că nu aveai în faţa 
ochilor o insectă adevărată, ci un automat articulat, cu antene 
de metal, două minuscule camere video cu obiectiv 
grandangular la nivelul ochilor, un abdomen care proiecta acid 
dintr-o capsulă presurizată şi mandibule inoxidabile, ascuţite ca 
briciul. Robotul era alimentat de o baterie cu litiu situată în 
torace. Un microprocesor amplasat în cap pilota motoarele care 
puneau în funcţiune toate articulațiile şi prelucra informaţiile 
furnizate de senzorii artificiali. 


Privind-o prin lupă, Laetitia admira capodopera de miniatu- 
rizare şi ceasornicărie: 

— Ce de aplicaţii poate avea o jucărie ca asta! Spionaj, 
război, cucerirea spaţiului cosmic, reforma sistemelor de inteli- 
genţă artificială... Şi arată exact ca o furnică adevărată. 

— Aparenţa nu e de ajuns, sublinie doamna Ramirez. Pentru 
ca robotul să fie realmente eficient, a mai trebuit să copiem şi 
să îi insuflam în egală măsură mentalitatea exactă a unei furnici. 
Ascultaţi doar ce spune tatăl dumneavoastră! 


166. ENCICLOPEDIE 


ANTROPOMORFISM: Oamenii gândesc totdeauna la fel, 
aducând totul la proporţiile şi la scara lor de valori. Şi asta, 
fiindcă sunt mândri şi satisfăcuţi de creierul pe care îl au. Se 
consideră logici şi raţionali. Prin urmare, ei privesc lucrurile 
exclusiv din punctul lor de vedere: inteligenţa nu poate fi decât 
omenească, la fel ca şi conştiinţa şi reprezentarea. Frankenstein 
este o ilustrare a mitului omului capabil să creeze un alt om 
după asemănarea lui, aşa cum Dumnezeu l-a creat pe Adam. 
Mereu acelaşi tipar! Chiar şi atunci când fabrică androizi, 
oamenii reproduc felul lor de-a fi şi de-a se comporta. Într-o 
bună zi, poate că se vor înzestra cu un preşedinte-robot sau cu 
un papă-robot, dar asta nu le va schimba cu nimic felul de-a 
gândi. Şi, totuşi, mai există atâtea altele! Furnicile ne oferă un 
asemenea exemplu. Extratereştrii ne vor mai oferi poate încă 
multe altele. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


Jacques Méliès îşi mesteca nonşalant guma. 

— Toate astea sunt foarte interesante. Rămâne, totuşi, o 
întrebare care pe mine unul mă preocupă în cel mai mare grad. 
Doamnă Ramirez, de ce aţi vrut să mă omorâţi? 

— Oh, păi în primul rând, nu de dumneavoastră ne temeam, 
ci de domnişoara Wells. li citeam articolele şi ştiam că are cu 


cine să semene. Despre dumneavoastră nici măcar nu ştiam că 
existaţi. 

Méliès începu să mestece mai nervos. Juliette continuă: 

— Ca s-o supraveghem pe domnişoara Wells, trimisesem la 
ea acasă o furnică de-a noastră mecanică. Spioana ne-a 
transmis înregistrarea conversaţiilor dumneavoastră şi atunci 
am aflat că dintre amândoi, dumneavoastră eraţi cel mai 
perspicace. Cu povestea pe care aţi spus-o despre cântăreţul la 
flaut din Hamelin, eraţi la doi paşi de secret. Aşa că am hotărât 
să trimitem ceata. 

— Şi pentru asta am fost eu acuzată. Din fericire, v-aţi 
continuat crimele... 

— Profesorul Miguel Cygneriaz avea în mână produsul final. 
El era obiectivul nostru numărul unu. 

— Şi acum unde este celebrul furnicid absolut "Babel"? 

— După moartea lui Cygneriaz, un comando de-al nostru a 
distrus eprubetă care conţinea porcăria aia. După ştiinţa 
noastră, nu mai exista alta. Să sperăm că nu le va veni şi altora 
vreo idee similară într-o bună zi. Edmond Wells a scris că ideile 
plutesc în aer... Cele bune, ca şi cele rele! 

Oftă. 

— Bun, acum ştiţi totul. V-am răspuns la toate întrebările. Nu 
v-am ascuns nimic. 

Doamna Ramirez întinse mâinile, ca şi cum se aştepta ca 
Méliès să scoată o pereche de cătuşe din buzunar. 

— Interpelaţi-mă. Arestaţi-mă. Încarceraţi-mă. Dar, vă rog, 
lăsaţi-mi soţul în pace. E un om de treabă, care pur şi simplu nu 
suporta gândul că ar putea exista o lume fără furnici. A vrut 
numai să salveze o avuţie planetară ameninţată de o mână de 
savanţi bolnavi de orgoliu. Vă rog să-l lăsaţi pe Arthur în pace. 
Oricum, e condamnat deja la moarte de cancer. 


167. CÂND ŞTIRILE LIPSESC, ÎNSEAMNĂ CĂ SUNT PROASTE 


Ce veşti sunt despre cruciadă? 

Nu mai sunt veşti. 

Cum adică, nu mai sunt veşti? Nu a mai aterizat nici o 
musculiţă dinspre Orient? 


Chli-pou-ni îşi aduce antenele lângă labiale şi le spală 
insistent. Regina presimte că lucrurile nu se desfăşoară aşa cum 
dorise ea. Poate că furnicile au obosit tot omorând la Degete? 

Regina Chli-pou-ni întreabă dacă problema "rebelelor" a fost 
în sfârşit rezolvată. 

Un soldat răspunde că numărul lor a ajuns de-acum la vreo 
două sau trei sute şi că simt greu de localizat. 


168. ENCICLOPEDIE 


A Il-a PORUNCĂ: În noaptea aceasta am avut un vis 
neobişnuit: mi-am închipuit că Parisul era luat cu o lopată uriaşă 
şi pus într-un vas transparent. O dată aflat în vas, oraşul se 
scutura rău; încât vârful Turnului Eiffel lovea pereţii toaletei 
mele. Totul era cu susul în jos, eu mă rostogoleam pe tavan şi 
mii de pietoni se zdrobeau de fereastra mea închisă. Maşinile se 
izbeau de coşuri, felinarele ieşeau din caldarâm. Mobila se 
rostogolea şi eu am fugit din casă. Afară, totul era dat peste 
cap, Arcul de triumf era făcut bucăţi, Notre-Dame de Paris 
stătea invers, cu turlele înfipte adânc în pământ. Vagoane de 
metrou ţâşneau din solul spintecat şi îşi vărsau marmelada 
umană. Se făcea că alergam printre ruine şi ajungeam în faţa 
unui perete gigantic de sticlă. In spatele lui era un ochi. Un 
singur ochi, mare cât tot cerul, care mă observa. La un moment 
dat, ochiul, vrând să vadă cum reacţionez, s-a apucat să bată în 
perete cu ceva ce cred că era o lingură uriaşă. S-a auzit un 
zgomot asurzitor de clopot. Toate ferestrele care mai 
rămăseseră intacte au plesnit. Ochiul continua să mă privească, 
şi era de o sută de ori mai mare ca Soarele. Nu mi-ar plăcea să 
se întâmple aşa ceva. De când am avut acest vis, am încetat să 
mă mai duc în pădure să caut furnicare. Dacă furnicile pe care le 
am acum vor muri, nu voi mai instala nici un alt furnicar. Visul 
mi-a inspirat o a Il-a poruncă pe care voi începe să o aplic 
asupra mea însumi înainte de a o impune celor din jur: ce ţie nu- 
ţi place, altuia nu-i face. lar prin "altul" îi înţeleg pe "toţi" ceilalţi. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


169. ÎN ŢINUTUL LIBĂRCILOR 


O pisică vede trecând un animal zburător ciudat şi îl loveşte 
cu laba prin grilajul balconului. "Marele Corn" se prăbuşeşte. 
103 abia are timp să sară înainte de-a atinge pământul. 

Furnica încasează şocul în labe. Treisprezece etaje repre- 
zintă oricum o înălţime destul de mare. 

Scarabeul are mai puţin noroc. Carcasa lui grea plesneşte 
izbindu-se de pământ. S-a terminat cu "Marele Corn", care a fost 
un splendid combatant aerian. 

Căderea lui 103 a fost amortizată de o ladă de gunoi 
pântecoasă, plină vârf. Furnica nu a dat drumul din labe 
coconului. 

103 păşeşte pe suprafaţa accidentată şi multicoloră a lăzii 
de gunoi. Ce loc de basm! Aici totul e comestibil, şi ea profită de 
ocazie ca să se hrănească. Domneşte un miros puternic compus 
din tot felul de arome şi duhori pe care nu are timp să le 
identifice. 

Sus, pe o carte de bucate ruptă, furnica localizează o siluetă 
furişă. De fapt, sunt mai multe. Acolo se întrezăresc nenumărate 
siluete care o supraveghează privind-o pieziş. Antenele lor 
prelungi par să se multiplice. 

Există deci insecte care trăiesc în ţinutul Degetelor! 

103 le recunoaşte: sunt nişte libărci. 

Mişună pretutindeni. les la iveală dintr-o cutie de conserve, 
dintr-un papuc spart, dintr-un şobolan adormit, dintr-un pachet 
de detergent cu enzime gustoase, dintr-un borcan de iaurt cu 
bifid activ, dintr-o baterie electrică stricată, dintr-un arc, dintr-un 
pansament înroşit, dintr-o cutie de tranchilizante, dintr-un flacon 
de somnifere, dintr-un flacon de euforizante, dintr-o cutie de 
alimente congelate care a depăşit termenul limită şi în 
consecinţă a fost aruncată intactă, dintr-o cutie de sardele fără 
capete şi cozi. Libărcile o înconjoară pe 103. Furnica nu a mai 
văzut niciodată nişte specimene atât de mari. Au elitre maronii 
şi nişte antene foarte lungi, încovoiate şi lipsite de articulaţii. 
Imprăştie un miros urat, nu chiar ca al ploşniţelor, greţos totuşi, 
mai aspru şi mai nuanţat în tonalităţile olfactive ale 


putreziciunii. 

Flancurile le sunt transparente şi prin chitina translucidă se 
pot întrezări viscerele palpitânde, bătăile cardiace şi jeturile de 
sânge proiectate în arterele subţiri. 103 este destul de impre- 
sionată. 

O libarcă vârstnică, cu emanaţii fetide amintind de mieratul 
râncezit, cu elitre galbene şi labe acoperite de cârlionţi mici i se 
adresează lui 103 în limbaj olfactiv şi o întreabă ce caută aici. 

103 îi răspunde că vrea să le întâlnească pe Degete în cuibul 
lor. 

Degetele! Toate libărcile par să-şi râdă de ea. 

A spus bine... Degetele? 

Da, de ce vă miraţi atâta? 

Degetele sunt peste tot. Nu e greu să dai de ele, face 
bătrâna libarcă. 

Puteţi să mă duceti într-unul din cuiburile lor? întreabă 
furnica. 

Libarcă vârstnică se apropie de ea. 

Ştii tu ce sunt de fapt Degetele? 

Sunt nişte animale uriaşe, o înfruntă 103, fără să înţeleagă 
ce vrea să spună cealaltă. 

Bătrâna o lămureşte: 

Degetele sunt sclavii noştri. 

Lui 103 îi vine greu să creadă. Cum se poate ca Degetele 
uriaşe să fie sclavele unor libărci miei şi respingătoare? 

Nu înţeleg. 

Cealaltă îi povesteşte că libărcile le-au învăţat pe Degete să 
le arunce zilnic tone întregi de hrană variată. Degetele le 
procură adăposturi, alimente şi chiar şi căldură. Ele sunt la 
ordinele lor şi le răsfaţă. 

În fiecare dimineaţă, libărcile abia apucă să savureze câteva 
gustări din mormanele de ofrande livrate de Degete, că alte 
Degete îşi evacuează deja la rândul lor mâncarea. Astfel încât 
ele au totdeauna hrană din belşug, foarte proaspătă şi de prima 
calitate. 

Alte libărci mai povestesc că pe vremuri trăiau şi ele prin 
păduri, după care însă au descoperit ţinutul Degetelor şi s-au 
stabilit aici. De atunci încoace nu au mai avut deloc nevoie să 
vâneze. Alimentele oferite de către Degete sunt dulci, bogate în 
grăsimi, diversificate şi... În primul rând nemişcate, încât nu e 


nevoie să fugi după ele. 

Trebuie să fie vreo cincisprezece ani de când strămoșul 
nostru cel mai îndepărtat nu a mai trebuit să urmărească vreun 
vânat mic. Totul ne pică mură în gură, cât se poate de proaspăt, 
servit de Degete, afirmă o libarcă grasă, cu spinarea neagră. 

Şi voi vorbiţi cu Degetele? întreabă 103, uluită de ceea cei 
s-a spus, dar şi de ceea ce vede cu ochii ei: mormane de hrană! 

Bătrâna libarcă afirmă că nu e nevoie să le vorbească, 
deoarece ele se supun înainte ca vreo libarcă să trebuiască să 
insiste. 

Şi, totuşi! O dată, ofrandele au sosit cu o oarecare întârziere. 
Libărcile îşi manifestaseră nemulţumirea lovind cu abdomenul în 
perete, iar a doua zi, hrana le fusese din nou adusă la timp. In 
general, gunoaiele sunt aruncate zilnic. 

Puteţi să mă duceţi la cuibul lor? emite furnica. 

Libărcile ţin sfat. Acordul nu pare să întrunească unanimi- 
tatea. Bătrâna libarcă emite rezultatul discuţiei: 

Te vom conduce la cuibul lor dacă vei fi în stare să înfrunţi 
“proba sublimă". 

Proba sublimă? Ce-o mai fi şi asta? 

Libărcile o conduc pe luptătoare spre încăperea gunoaielor 
din primul subsol al clădirii. Acolo într-un colţ zac aruncate piese 
vechi de mobilier, aparate de uz casnic şi tot soiul de cutii. 

Libărcile o conduc pe 103 spre un loc anume. 

Ce este această "probă sublimă "? 

O libarcă îi răspunde că, în esenţă, ea constă în a întâlni pe 
cineva. 

Pe cine, adică? Un adversar? 

Da, un adversar mult mai zdravăn decât tine, răspunde 
sibilinic o alta. 

Insectele înaintează în şir indian. 

Când se opresc, 103 vede în faţa ei o furnică cu firele de păr 
de pe cap zburlite. Este o luptătoare cu înfăţişarea dârză, 
înconjurată şi ea de libărci. 

103 îşi repede antenele înainte şi observă o primă anomalie: 
furnica nu are efectiv nici un miros de identificare! Cu siguranţă 
că e vreo mercenară obişnuită cu lupta corp-la-corp, deoarece 
labele şi bustul îi sunt pline de urmele lăsate de o mulţime de 
lovituri de mandibule. 

Fără să ştie de ce, furnica aceasta care îi este prezentată în 


împrejurări atât de ciudate îi devine fără întârziere antipatică. 
Nu are nici un miros, arată cam nemâncată, are un fel de-a 
merge destul de înfumurat, firişoarele de pe labe par să nu mai 
fi fost linse de cel puţin două zile — ce mai, nu e deloc plăcută la 
vedere. 

Cine mai e şi asta? le întreabă 103 pe libărcile din jur, ce-i 
pândesc, pline de interes, reacţia. 

Cineva care a ţinut în mod special să te întâlnească, i se 
răspunde. 

103 îşi pune tot felul de întrebări. De ce a vrut furnica asta 
să se întâlnească cu ea, iar acum nu-i spune nimic? 103 vrea s-o 
încerce: se preface că îşi clatină capul, apoi cască deodată larg 
mandibulele, desfăcându-le în poziţie de intimidare. Oare 
cealaltă se va supune sau va primi provocarea? Abia a apucat 
să-şi pună mandibula în poziţie de luptă, că cealaltă şi-a şi scos 
şi ea la iveală cele două săbii labiale. 

Cine eşti? 

Nici un răspuns. Cealaltă doar şi-a ridicat antenele. 

Ce faci aici? Eşti din cruciadă? 

Va trebui din nou să se bată. 

103 încearcă o intimidare mai puternică, răsturnându-şi 
abdomenul sub torace, punându-l în poziţie de tragere apro- 
piată. Cealaltă nu are cum să ştie că rezerva sa de acid este 
consumată. 

Furnica din faţa ei reacţionează identic. Cele două repre- 
zentante ale civilizaţiei myrmicine se ţin reciproc la respect, 
spre marea curiozitate a libărcilor. 103 înţelege acum mai bine 
proba. Libărcile vor să asiste la un duel între furnici, iar 
învingătoarea va fi admisă în tribul lor. 

Lui 103 nu-i place să omoare furnici, dar ştie că misiunea ei 
este mai importantă. O libarcă a acceptat să-i ţină coconul pe 
durata probei. Şi, pe deasupra, individul din faţa ei i se pare din 
ce în ce mai dubios. Cine mai e şi îngâmfata asta care nu 
vorbeşte şi care nici măcar nu a recunoscut-o pe 103, prima 
furnica ce a atins marginea lumii? 

Sunt 103 683! 

Cealaltă îşi înalţă din nou antenele, dar nu răspunde nici 
acum. Amândouă rămân în poziţie de tragere. 

Doar n-o să tragem una într-alta, emite 103, zicându-şi că 
adversara ei are, cu siguranţă, punga de acid plină. 


Cercetându-şi corpul, luptătoarea simte că ia mai rămas o 
ultimă picătură pe fundul pungii. Dacă trage repede, s-ar putea 
să beneficieze de avantajul surprizei. 

103 îşi proiectează picătura eu toată puterea muşchilor 
abdominali. 

Dar, printr-o pură coincidenţă, cealaltă trage exact în 
aceeaşi clipă, astfel încât cele două picături se anihilează 
reciproc şi cad cu încetinitorul. (Cu încetinitorul? Nu s-a mai 
văzut niciodată ca lichidele să alunece pe aer, dar furnica nu dă 
atenţie fenomenului.) 103 atacă cu mandibulele desfăcute şi se 
ciocneşte de ceva tare. Vârful mandibulelor adversarului lovesc 
cu o precizie maximă vârful propriilor sale mandibule! 

103 chibzuieşte. Duşmanul ei pare iute, neînduplecat şi ştie 
să anticipeze loviturile până într-atât încât să le blocheze în 
clipa şi locul exact în care intenţionează ea să le trimită. 

În aceste condiţii, o confruntare nu este deloc de dorit. 

Furnica se întoarce spre libărci şi le anunţă că refuză să se 
lupte cu această furnică, dat fiind că este o roşcată ca şi ea. 

Va trebui să ne acceptaţi pe amândouă sau să nu ne 
acceptaţi pe nici una. 

Libărcile nu par surprinse de vorbele ei şi se mulţumesc să-i 
spună că a trecut proba. 103 nu înţelege nimic, aşa că libărcile îi 
explică. În realitate, nu exista nici un adversar şi nu avusese nici 
un duşman de înfruntat. Interlocutoarea ei nu fusese alta decât 
ea însăşi. 

103 tot nu înţelege. 

Libărcile adaugă atunci că ea a fost pusă în faţa unui zid 
vrăjit, acoperit cu o substanţă care face ca "tu însuţi să exişti 
faţă în faţă cu tine". 

Asta ne permite să aflăm multe despre cei pe care nu-i 
cunoaştem. Şi mai ales, să aflăm cum se consideră ei înşişi, 
spune libarcă cea bătrână. 

Ce altă cale de-a judeca pe cineva ar putea fi mai bună 
decât cea de a-l pune într-o situaţie care să-l oblige să arate 
cum s-ar comporta faţă în faţă cu el însuşi? 

Libărcile descoperiseră zidul vrăjit din întâmplare. Reacţiile 
stârnite de el fuseseră dintre cele mai interesante. Unii se 
luptau ore întregi cu propria lor imagine, alţii se insultau. Cei 
mai mulţi considerau animalul ce le apărea înainte "bun de 
agresat" pentru că nu avea miros sau, în orice caz, nu avea 


acelaşi miros ca ei. 

Foarte puţini încercau să fraternizeze cu propria lor oglindire. 

Le cerem altora să ne accepte, dar nu ne acceptăm noi 
înşine... filozofă libarca cea bătrână. Cum să mai vrei să ajuţi pe 
cineva care nu este dispus să se ajute singur? Cum poţi să 
apreciezi pe cineva care nu se apreciază pe sine? 

Libărcile sunt foarte mândre de-a fi inventat "proba 
sublimă". După părerea lor, nu există nici un animal aparţinând 
infinitului mic sau mare care să reziste în faţa imaginii propriei 
sale persoane. 

103 se întoarce lângă oglindă în acelaşi timp cu dublul său. 

Bineînţeles că nu a mai văzut niciodată vreo oglindă. Preţ de 
o clipă, ea îşi spune că este fără îndoială cea mai mare minune 
pe care a văzut-o vreodată. Un zid care face să apară un alt sine 
însuşi, ce se mişcă simultan cu primul! 

Pare-se că le-a subestimat serios pe libărci. Dacă sunt în 
stare să creeze nişte ziduri vrăjite, atunci s-ar putea ca ele să fie 
cu adevărat stăpânii Degetelor! 

Fiindcă până la urmă te-ai acceptat, te acceptăm şi noi, şi 
fiindcă până la urmă ai vrut să te ajuţi, te vom ajuta şi noi, 
anunţă libarca cea bătrână. 


170. REPAUSUL RĂZBOINICILOR 


Laetitia Wells păşea alături de Jacques Méliès de-a lungul 
străzii Phoenix. Ziarista îl luă de braţ, vrând să-l tachineze. 

— Am fost surprinsă văzând cât de înţelegător ai fost. Eram 
convinsă că vei aresta pe loc cuplul acela drăguţ şi vârstnic. In 
general, poliţiştii sunt destul de obtuzi şi nu se prea abat de la 
procedură. 

Comisarul se desprinse de ea. 

— Psihologia umană nu a fost niciodată punctul tău forte. 

— Câtă rea-credinţă! 

— E normal, din moment ce-i urăşti pe oameni! N-ai încercat 
niciodată să mă înţelegi. Nu vezi în mine decât un zăpăcit care 
trebuie adus neîncetat pe calea raţiunii. 

— Dar chiar aşa şi eşti! 

— Oricum, n-ai nici un drept să mă judeci. Eşti plină de 


păreri lipsite de orice bază şi pe care nu le-ai verificat niciodată. 
Nu iubeşti pe nimeni. Îi urăşti pe toţi oamenii. Pentru ca cineva 
să-ţi placă, ar trebui să fie înzestrat cu şase picioare în loc de 
două şi cu două mandibule în loc de buze! 

Méliès îi înfruntă privirea mov, care devenise dură. 

— Copil răsfăţat ce eşti! Nu faci decât să te lauzi că ai avut 
dreptate! Eu unul, stau la locul meu chiar şi când greşesc. 

— Nu eşti decât un... 

— Decât un om obosit şi care s-a arătat mult prea răbdător 
cu o ziaristă care îşi petrece timpul desfiinţându-l, numai ca să 
se pună în valoare faţă de cititori. 

— Nu e nevoie să mă insulţi, plec. 

— Sigur că da, e mult mai uşor să fugi decât să înfrunţi 
adevărul. Şi unde pleci, mă rog? Te duci să te repezi la maşina 
de scris ca să scoţi povestea asta la lumina zilei? În ce mă 
priveşte, eu prefer de departe să fiu un poliţist care greşeşte 
decât o ziaristă care are dreptate. l-am lăsat pe cei doi Ramirez 
în pace, dar din cauza ta şi a dorinţei tale de-a te remarca, ei 
riscă, totuşi, să-şi sfârşească zilele după gratii! 

— Nu-ţi dau voie... 

Laetitia era pe punctul să-l pălmuiască. El o prinse de 
încheietură cu o mână caldă şi fermă. Privirile li se ciocniră, irişii 
negri lovindu-se de inşii mov: o pădure de abanos împotriva 
unui ocean tropical. Le veni pe loc să râdă şi, laolaltă, râseră. 
Râseră în hohote. 

Ce naiba! Tocmai rezolvaseră enigma vieţii lor şi intraseră în 
contact cu o altă lume, paralelă şi minunată, o lume în care 
oamenii construiau roboti solidari, comunicau cu furnicile şi 
stăpâneau metoda crimei perfecte. Şi acum stăteau aici, pe 
strada aceasta mohorâtă, ciondănindu-se ca nişte ţânci, în loc 
să-şi împărtăşească gândurile şi să chibzuiască, mână în mână, 
la clipele trăite în afara timpului! 

Laetitia îşi pierdu echilibrul şi, ca să poată râde mai bine, se 
aşeză pe trotuar. Era trei dimineaţa. Erau tineri, erau veseli şi nu 
le era deloc somn. 

Laetitia se linişti prima. 

— Scuză-mă! Am fost o proastă. 

— Ba nu, nu tu. Eu am fost. 

— Ba da, eu am fost. 

Din nou, râsul îi copleşi. Un petrecăreţ întârziat, care se 


întorcea acasă destul de ameţit, măsură cu o privire plină de 
milă cuplul acela de tineri fără adăpost care nu avea alt loc 
unde să se zbenguie în afară de trotuar. Méliès o ajută pe 
Laetitia să se ridice. 

— Hai să mergem. 

— De ce? întrebă ea. 

— Doar n-ai de gând să-ţi petreci noaptea pe caldarâm? 

— De ce nu? 

— Laetitia mea atât de raţională, ce e cu tine? 

— M-am săturat să mai fiu atât de raţională, asta e! Singurii 
care au dreptate sunt descreieraţii, aşa că vreau să fiu şi eu la 
fel ca toţi Ramirez-ii din lume! 

O trase într-un colţ, sub streaşina unei uşi, pentru ca roua 
dimineţii să nu-i ude părul mătăsos şi trupul atât de delicat sub 
taiorul subţire, de culoare neagră. 

Erau foarte aproape unul de celălalt. Fără să clipească, 
Méliès întinse mâna, vrând să-i mângâie chipul. Ea se feri. 


171. POVESTEA MELCULUI 


Nicolas se tot foia în pat. 

— Mămico, nu reuşesc să mă iert pentru că m-am dat drept 
zeul furnicilor. Ce-am putut să fac! Cum aş putea să-mi îndrept 
greşeala? 

Lucie Wells se aplecă spre el: 

— Ce e bine şi ce e rău — cine o poate şti? 

— Sigur că e rău. Mi-e atât de ruşine! Am făcut cea mai mare 
prostie ce se poate închipui. 

— Nu poţi să ştii niciodată sigur dacă ai făcut bine sau rău. 
Vrei să-ţi spun o poveste? 

— Te rog, mămico! 

Lucie Wells se aşeză la căpătâiul fiului ei. 

— E o poveste chinezească. Au fost odată doi călugări care 
se plimbau prin grădina unei mânăstiri taoiste. Deodată, unul 
vede pe jos un melc care le tăia drumul. Insoţitorul lui era gata 
să-l strivească din greşeală, când el l-a oprit la timp, şi 
aplecându-se, a cules animalul. "Uite, era cât pe ce să strivim 
melcul ăsta. Or, el reprezintă o viaţă şi, prin ea, un destin care 


trebuie să se împlinească. Melcul ăsta trebuie să 
supravieţuiască şi să-şi ducă mai departe ciclurile de 
reîncarnare." Şi puse cu grijă melcul în iarbă. "Inconştientule! a 
exclamat înfuriat celălalt călugăr. Salvându-l pe melcul ăsta 
prăpădit, pui în pericol salatele pe care grădinarul le cultivă cu 
atâta grijă. Ca să salvezi o viaţă oarecare, nimiceşti lucrarea 
unuia dintre fraţii noştri." 

Amândoi începură atunci să se certe, sub privirile curioase 
ale unui alt călugăr ce trecea pe acolo. Cum nu izbuteau să cadă 
de acord, primul călugăr a propus: "Haide să-i vorbim despre 
asta marelui preot, deoarece numai el este destul de înţelept ca 
să hotărască cine din noi are dreptate." S-au dus, aşadar, la 
marele preot, urmaţi de al treilea călugăr, intrigat de cele 
întâmplate. Primul călugăr a povestit cum salvase un melc şi 
deci păstrase o viaţă sacră, care conţinea alte nenumărate 
existenţe viitoare sau trecute. Marele preot a ascultat, a dat din 
cap, după care a rostit: "Ai făcut ceea ce se cuvenea. Ai avut 
dreptate." Cel de-al doilea preot a sărit pe loc: "Cum? Să salvezi 
un melc mâncător de salate şi de legume e un lucru bun? Ar fi 
trebuit, din contră, să-l strivească, pentru a feri grădina de 
zarzavat datorită căreia avem zilnic o mâncare atât de 
gustoasă!" Marele preot a ascultat, a dat din cap şi a rostit: "E 
adevărat. Asta ar fi trebuit să facă. Ai dreptate." Cel de-al treilea 
călugăr, care rămăsese până atunci tăcut, făcu un pas înainte: 
"Dar punctele lor de vedere sunt diametral opuse! Cum ar putea 
avea dreptate amândoi?" Marele preot l-a privit îndelung pe 
acest al treilea interlocutor. A chibzuit, a dat din cap şi a rostit: 
"E adevărat. Şi tu ai dreptate." 

Nicolas sforăia uşurel, liniştit de-acum. Lucie îl acoperi cu 
grijă, înduioşată. 


172. ENCICLOPEDIE 


ECONOMIE: Odinioară, economiştii considerau că o societate 
sănătoasă este o societate în expansiune. Procentul de creştere 
a profitului servea de termometru care măsura sănătatea 
oricărei structuri: stat, întreprindere, masă salariată. Este, 
totuşi, imposibil să mergi mereu înainte, cu aceeaşi viteză. A 


venit timpul să oprim expansiunea înainte ca ea să se reverse 
peste noi şi să ne strivească. Expansiunea economică nu poate 
avea viitor. Nu există decât o singură stare durabilă: echilibrul 
forţelor. O societate, o naţiune sau un muncitor sănătos sunt o 
societate, o naţiune sau un muncitor care nu afectează şi nu 
sunt afectaţi de mediul înconjurător. Nu trebuie să ne mai 
propunem să cucerim, ci, dimpotrivă, să ne integrăm în natură 
şi în cosmos. Nu ar trebui să existe decât un singur consemn: 
armonie. Intrepătrundere armonioasă între lumea exterioară şi 
lumea interioară. Fără violenţă şi fără pretenţii. În ziua când 
societatea omenească nu va mai avea vreun sentiment de 
superioritate ori de teamă faţă de un fenomen natural, omul se 
va afla în homeostazie cu Universul. Va cunoaşte echilibrul. Va 
înceta să se mai proiecteze în viitor şi nu-şi va mai fixa obiective 
îndepărtate. Va trăi în prezent, pur şi simplu. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


173. EPOPEE ÎNTR-UN CANAL 


Escaladează cu toţii un coridor cu pereţi zgrunţuroşi. 103 
strânge între mandibule coconul de fluture al misiunii Mercur. 
Urcă încet. Din când în când, o lucire venită de sus luminează 
coridorul nesfârşit. Libărcile îi fac atunci semn furnicii să se 
lipească de perete şi să-şi tragă antenele pe spate. 

Adevărul este că ele cunosc foarte bine ţinutul Degetelor, 
deoarece, imediat după semnalul luminos, se aude un vacarm 
înspăimântător şi un corp greu, cu miros pătrunzător, cade 
perpendicular prin culoarul vertical. 

— Ai aruncat sacul de gunoi în ghenă, dragă? 

— Da. Să ştii că era ultimul. Trebuie să cumperi altele, mai 
mari. Astea erau prea puţin încăpătoare, crede-mă. 

Insectele înaintează, atente să nu fie surprinse de noi 
avalanşe. 

Unde mă duceţi? 

Acolo unde vrei să ajungi. 

Urcă mai multe etaje, după care se opresc. 


Am ajuns, spune libarca cea bătrână. 

Veniţi cu mine? întreabă 103. 

Nu. Un proverb de-al nostru spune: "Fiecare să-şi vadă de 
treburile lui. " Descurcă-te singură. Tu îţi eşti cea mai bună 
aliată. 

Apoi, bătrâna îi arată o scobitură în trapa jgheabului de 
deasupra lor, prin care 103 poate ieşi direct în chiuveta din 
bucătărie. 

103 se strecoară prin orificiu, strângând cu putere coconul. 

Dar ce caut eu aici? se întreabă ea. Ea, care se teme atât de 
mult de Degete, se plimbă chiar înăuntrul cuibului lor! 

Pe de altă parte, a ajuns, totuşi, la o asemenea distanţă de 
oraşul şi de lumea ei, încât ştie ca cel mai bun lucru pe care îl 
poate face este să meargă mal departe, tot mai departe. 

Luptătoarea păşeşte prin ţinutul, acesta ciudat, în care totul 
are nişte forme geometrice de o regularitate desăvârşită, şi ron- 
tăind o fărâmitură de pâine căzută pe jos descoperă bucătăria. 

Ca să-şi dea curaj, ultima supraviețuitoare a cruciadei 
fredonează un cântecel belokanian: 


Vine o clipă când 

Focul înfruntă apa 

Cerul înfruntă pământul 

Susul înfruntă josul 

Micul înfruntă marele 

Vine o clipă când simplul înfruntă multiplul 
Cercul înfruntă triunghiul 

Întunericul înfruntă curcubeul. 


Dar chiar în vreme ce fredonează melopeea, 103 simte cum 
frica o cuprinde din nou, iar paşii îi devin şovăitori. Când focul 
înfruntă apa, ţâşnesc aburi; când cerul înfruntă pământul, ploaia 
inundă totul; când susul înfruntă josul, ameţeala nu întârzie să 
apară... 


174. CONTACT TĂIAT 


— Sper că prostia ta nu va avea urmări prea grave. 


În urma incidentului "divin", se hotărâseră să distrugă 
maşina "Piatra de la Rosetta". Chiar dacă acum Nicolas se căia, 
era mai bine să-l ferească de orice nouă veleitate divină. La 
urma urmei, nu era decât un copil. Dacă foamea ajungea să îl 
chinuiască prea rău, ar fi fost în stare să facă iarăşi prostii. 

Jason Bragel extrase unitatea centrală a ordinatorului şi o 
călcară cu toţii în picioare, până ce nu mai rămaseră decât 
fărâme. 

"Contactul cu furnicile e tăiat definitiv", îşi ziseră ei. 

Era periculos să vrei să fii prea puternic într-o lume atât de 
fragilă. Edmond Wells avea dreptate. Era prea devreme, şi cea 
mai mică greşeală putea să aibă efecte devastatoare pentru 
întreaga lor civilizaţie. 

Nicolas îşi privi tatăl drept în ochi. 

— Nu-ţi fă griji, tăticule. Mai mult ca sigur că n-au înţeles 
mare lucru din tot ce le-am înşirat. 

— Să sperăm, băiete. Să sperăm! 

Degetele sunt zeii noştri, vociferează printr-un feromon 
înflăcărat o rebelă, ţâşnind din perete. Pe loc, un soldat îşi 
basculează abdomenul sub torace şi trage. Deista se 
prăbuşeşte. Cu un ultim reflex, rebela îşi întinde trupul 
fumegând, închipuind o cruce cu şase braţe. 


175. YIN ŞI YANG 


În zorii zilei, Laetitia Wells şi Jacques Méliès se îndreptară 
spre apartamentul tinerei ziariste. Din fericire, acesta se afla în 
imediată apropiere. Asemenea soţilor Ramirez şi, odinioară, a 
unchiului ei, ea preferase să locuiască la liziera pădurii 
Fontainebleau. Cartierul ei era însă mult mai plăcut decât cel în 
care se situa strada Phoenix. Aici existau străzi adevărate, cu 
magazine de lux, numeroase spaţii verzi, ba chiar un teren de 
mini-golf şi, bineînţeles, un oficiu poştal. 

Ajunşi în salon, se descotorosiră de hainele umede şi se 
lăsară să cadă în fotolii. 

— Îţi mai este somn? întrebă prevenitor Méliès. 

— Nu, eu am reuşit, totuşi, să dorm puţin. 

În ce îl privea pe el, doar junghiurile şi crampele din muşchi 


îi mai aminteau de noaptea în care nu închisese o clipă ochii, 
prea ocupat fiind să o contemple pe Laetitia. Mintea îi era însă 
trează, gata pentru noi enigme şi aventuri. Nu trebuia decât ca 
ea să-i ceară să înfrunte şi alţi balauri! 

— Vrei puţin hidromel? Băutura zeilor Olimpului şi a 
furnicilor... 

— Vai, te rog să nu mai rosteşti niciodată cuvântul ăsta. Nu 
vreau să mai aud niciodată, niciodată, dar niciodată de furnici. 

Ea veni să se aşeze pe braţul fotoliului lui. Ciocniră. 

— Pentru încheierea anchetei despre chimiştii terorizaţi, şi 
adio furnicilor! 

Méliès oftă. 

— Sunt într-un hal... Nu mă simt în stare să dorm şi în acelaşi 
timp sunt prea obosit ca să lucrez. Ce-ar fi să facem o partidă de 
şah, ca în vremurile bune când le pândeam pe furnici, în camera 
din hotelul "Beau Rivage"? 

— Nu mai pomeni de furnici! râse Laetitia. 

"N-am mai râs niciodată aşa de mult într-un timp atât de 
scurt", îşi ziseră amândoi simultan. 

— Am o idee mai bună, spuse tânăra femeie. Jocul de dame 
chinezesc. E un joc care nu urmăreşte distrugerea pieselor 
adversarului, ci utilizarea lor pentru a le ajuta pe ale tale să 
progreseze mai repede. 

— Să sperăm că nu e prea complicat, dat fiind că mintea 
mea se află într-o stare avansată de ramolisment. Dă-i drumul, 
oricum. 

Laetitia Wells aduse un platou de marmură de formă 
hexagonală, pe suprafaţa căruia era gravată o stea cu cinci 
braţe, apoi enunţă regulile jocului: 

— Fiecare vârf al stelei constituie o tabără cu zece bile de 
sticlă. Fiecare tabără are o culoare diferită. Scopul e să-ţi aduci 
cât mai repede cu putinţă bilele în tabăra situată drept în faţa 
ta. Se înaintează sărind peste propriile tale bile sau peste ale 
adversarului. Dacă locul din spatele unei bile este liber, poţi sări 
peste ea. Ai voie să treci peste oricâte bile vrei şi în orice 
direcţie, atâta vreme cât există un spaţiu în care poţi sari. 

— Şi dacă nu găseşti bile pe care să le sari? 

— Poţi înainta casetă cu casetă, în toate sensurile. 

— Şi iei bilele pe care le sari? 

— Nu, spre deosebire de damele clasice, aici nu distrugi 


nimic. Te adaptezi doar la geografia spaţiilor libere, astfel încât 
să găseşti drumul care te va duce cel mai repede cu putinţă în 
tabăra din faţă. 

Incepură o partidă. 

Laetitia îşi croi curând un fel de drum format din bile 
despărțite de câte o casetă. Una câte una, piesele sale o luară 
pe drumul respectiv, încercând să ajungă cât mai departe. 

Méliès făcu la fel. La încheierea primei partide, îşi adusese 
toate piesele în tabăra ziaristei, în afară de una, întârziată în 
drum, de care uitase. In intervalul care îi trebui ca să o aducă şi 
pe aceasta, tânăra femeie îşi recuperase cu totul întârzierea. 

— Ai câştigat, recunoscu el. 

— Trebuie să mărturisesc că, pentru un începător, te-ai 
descurcat foarte bine. Acum vei şti că nu trebuie să uiţi vreo 
bilă. Singurul lucru pe care trebuie să-l ai permanent în minte 
este să le evacuezi cât mai repede pe toate, fără să omiţi nici 
una. 

El nu o mai asculta; privea fix tabla de marmură, de parcă ar 
fi fost hipnotizat. 

— Jacques, nu te simţi bine? Sigur, după o noapte ca asta... 

— Nu e vorba de asta. Mă simt cum nu se poate mai bine. 
Dar uită-te. puţin la jocul ăsta, uită-te bine. 

— Bine, mă uit, şi ce-i cu asta? 

— Şi ce-i cu asta?! exclamă el. Păi, asta-i soluţia! 

— Credeam că am descoperit deja toate soluţiile. 

— Nu şi pe asta, insistă el. Nu şi pe cea a ultimei enigme a 
doamnei Ramirez. Îți aduci aminte? Cum să faci şase triunghiuri 
din şase bete de chibrit. 

Laetitia scrută în zadar hexagonul. 

— Mai uită-te puţin. E de-ajuns să dispui chibriturile în formă 
de stea cu şase braţe. Aşa cum este cea reprezentată în jocul 
acesta. Două triunghiuri care se întrepătrund! 

Laetitia examină cu mai multă atenţie tabla. 

— Steaua asta e steaua lui David, spuse ea. Simbolizează 
cunoaşterea microcosmosului, unită cu- cea a macrocosmosului. 
Celebrarea căsătoriei dintre infinitul mare şi infinitul mic. 

— Imi place la nebunie conceptul ăsta, făcu el, apropiindu-şi 
faţa de a ei. 

Rămaseră astfel, cu obrajii abia atingându-se, privind tabla 
de marmură. 


— Ar putea fi şi unirea cerului cu pământul, observă el. În 
figura aceasta geometrică ideală, totul se completează, se 
amestecă, se împerechează. Zonele se întrepătrund, păstrându- 
şi specificitatea. Este amestecul dintre sus şi jos. 

Se lansară într-un şir de comparații. 

— Dintre yin şi yang. 

— Dintre lumină şi tenebre. 

— Dintre bine şi rău. 

— Dintre rece şi cald. 

Laetitia îşi încreţi fruntea, căutând şi alte antiteze. 

— Dintre înţelepciune şi nebunie? 

— Dintre inimă şi rațiune. 

— Dintre spirit şi materie. 

— Dintre activ şi pasiv. 

— Steaua, rezumă Méliès, este ca partida ta de dame chine- 
zeşti, în care fiecare pleacă din punctul său de vedere, pentru ca 
apoi să-l adopte pe al celuilalt. 

— De unde şi fraza-cheie a enigmei: "Trebuie să gândeşti în 
acelaşi fel ca celălalt", spuse Laetitia. Dar mai am şi alte aso- 
ciaţii de idei să-ţi propun. Ce spui de "unirea dintre frumuseţe şi 
inteligenţă"? 

— Dar tu, ce zici de cea dintre masculin şi... feminin? 

Îşi apropie şi mai mult obrazul, acoperit de ţepii bărbii 
născânde, de acela, atât de catifelat, al Laetitiei, şi cuteză să-şi 
treacă Degetele prin părul ei ca mătasea. 

De data aceasta, ea nu-l mai respinse. 


176. O LUME SUPRANATURALĂ 


103 coboară de pe chiuvetă, se târăşte pe marginea 
aspiratorului, o apucă pe coridor, escaladează un scaun, urcă 
de-a lungul unui perete, se ascunde îndărătul unui tablou, iese 
apoi din nou, coboară la loc, se caţără pe marginile abrupte ale 
W. C. -ului. 

Pe fundul lui se află un lac de mici dimensiuni, dar furnica nu 
simte dorinţa să coboare. Intră în camera de baie, adulmecă 
mirosul mentolat al unui tub de pastă de. dinţi neînchis cum 
trebuie şi parfumul dulceag al after-shave-ului, ţopăie pe un 


săpun de rufe şi alunecă într-un flacon de şampon cu ou, cât pe- 
aci să se înece în el. _ 

A văzut de-acum destul. In cuibul acesta nu există nici urmă 
de Deget. 

Se aşterne din nou la drum. 

E singură. Işi zice că ea reprezintă rezultatul cel mai simplu 
şi mai redus al cruciadei. Totul se reduce până la urmă la un 
singur individ. Şi încă mai are de ales: să fie pentru sau contra 
Degetelor. 

Ar putea oare să le distrugă de una singură pe toate? 

Cu siguranţă! Dar nu va fi uşor. 

Ca să omoare un singur uriaş din aceştia, cele trei mii de 
cruciate au fost nevoite să-şi unească toate forţele! 

Cu cât se gândeşte mai mult, cu atât îşi zice că trebuie să 
renunţe la ideea de-a masacra de una singură toate Degetele de 
pe Pământ. 

Ajunsă în faţa unui acvariu cu peşti, furnica rămâne minute 
îndelungate lipită de peretele de sticlă, privind cum evoluează 
ciudatele păsări multicolore şi nepăsătoare, irizate în culori 
fluorescente. 

103 trece apoi pe sub uşa de la intrare şi, apucând-o pe 
scara principală, urcă un etaj mai sus. 

Acolo, intră într-un alt apartament şi îşi reia investigaţiile: 
camera de baie, bucătăria, camera de zi. Se pierde în capacul 
magnetoscopului, îi vizitează câteva clipe componentele 
electronice, apoi iese şi pătrunde într-o cameră. Nimeni. Nici 
urmă de Degete la orizont. 

Descoperă din nou un pasaj prin jgheabul de gunoi şi mai 
urcă un etaj. Bucătărie, cameră de baie, cameră de zi. Nimeni. 
Se opreşte locului, emite un feromon şi notează observaţiile 
despre moravurile degetale. 


Feromon: Zoologie 
Temă: Degetele 
Salivatoare: 103 683 
Data: anul 100 000 667 


Cuiburile Degetelor par să aibă o configuraţie similară. Sunt 
nişte caverne încăpătoare din rocă ce nu poate fi săpată. Au 
formă de cub şi sunt stivuite unul peste altul. Cavernele acestea 


sunt cel mai adesea călduţe. Tavanul este alb, iar podeaua e 
acoperită de un fel de pajişte colorată. Degetele nu vin să stea 
aici decât rareori. 


Furnica iese pe balcon, escaladează faţada folosindu-se de 
puvilisul adeziv de pe labe şi ajunge într-un nou apartament, 
asemănător cu precedentele. 103 pătrunde în salon. Aici, 
Degetele îşi fac în sfârşit apariţia. Furnica înaintează, iar 
Degetele o urmăresc ca să o omoare. 103 abia apucă să fugă, 
strângând cu putere coconul. 


177. ENCICLOPEDIE 


ORIENTARE: Cele mai multe din marile epopei umane s-au 
desfăşurat de la est spre vest. Dintotdeauna, omul a urmat 
drumul Soarelui, dorind să afle unde se cufunda mingea de foc. 
Ulise, Cristofor Columb, Attila... cu toţii au crezut că răspunsul 
se afla la vest. Să porneşti spre vest însemna să vrei să cunoşti 
viitorul. 

Cu toate acestea, dacă unii s-au întrebat "unde" se ducea 
Soarele, alţii au dorit să afle "de unde" venea el. A merge spre 
est însemna a dori să cunoşti originea Soarelui, dar şi pe ata 
proprie. Marco Polo, Napoleon, Bilbo le Hobbit (unul din eroii din 
Seniorul inelelor de Tolkien), sunt personaje ale estului. Ei au 
crezut că, dacă exista ceva de descoperit, acest lucru se găsea 
numai acolo, departe, unde încep toate, inclusiv zilele. 

În simbolistica aventurierilor mai rămân două direcţii. 
Semnificaţia lor este următoarea: să mergi spre nord înseamnă 
să cauţi obstacole cu care să-ţi masori propria forţă; iar să mergi 
spre sud înseamnă să cauţi odihna şi împăcarea. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


178. RĂTĂCIND DE COLO-COLO 


103 rătăceşte multă vreme prin lumea supranaturală a 
Degetelor, ducând cu ea nepreţuita boccea. Furnica vizitează 
nenumărate cuiburi. Uneori, acestea sunt goale, alteori 
Degetele o urmăresc, vrând să o omoare. 

Preţ de o clipă, se simte ispitită să renunţe la misiunea 
Mercur. Totuşi, ar fi păcat să renunţe tocmai acum, după tot 
drumul pe care l-a străbătut şi după atâtea eforturi. Trebuie să 
găsească nişte Degete binevoitoare. Nişte Degete care să fie 
prietenoase cu furnicile. 

103 vizitează vreo sută de apartamente. Hrana nu constituie 
o problemă: o groază de alimente se află pretutindeni. Dar, sin- 
gură cum e în aceste spaţii unghiulare, ea se simte ca pe o altă 
planetă, unde totul e geometric şi împodobit în culori supra- 
naturale: alb — strălucitor, albastru-turcoaz, portocaliu-intens, 
verde-gălbui. 

Ce ţinut derutant! 

Aproape lipsit de copaci, plante, nisip, iarbă. Doar obiecte 
sau materiale netede şi reci. 

De asemenea, aproape nici un fel de faună. Doar câteva 
molii care fug la apropierea ei, ca şi cum s-ar teme de sălbatica 
asta venită din pădure. 

103 se rătăceşte într-un şorţ de pânză groasă, se zbate într- 
o cutie de făină şi explorează sertarele cu un conţinut sur- 
prinzător. 

Nu mai are nici un reper olfactiv sau vizual. În jur nu sunt 
decât forme moarte, prafuri, moarte şi ele, şi cuiburi goale sau 
pline cu monştri. 

Trebuie să găseşti centrul oricărui lucru, afirma Belo-kiu- 
kiuni. Dat cum ai putea să localizezi vreun centru în multitu- 
dinea asta de cuiburi cubice ce se suprapun sau se lipesc unele 
de altele? 

E singură, atât de singură şi de departe de semenele ei! 

Plină de nostalgie, furnica regretă piramida liniştitoare a Bel- 
o-kan-ului, activitatea surorilor sale, căldura dulce a trofolaxiilor, 
parfumul seducător al plantelor care cer să fie însămânţate, 
umbra liniştitoare a copacilor. Cât de mult îi lipsesc stâncile 
unde e atât de plăcut să te îndopi cu energie calorică şi pistele 
feromonale ce se strecoară printre firele de iarbă! 

Şi, precum cruciada odinioară, 103 înaintează întruna. Orga- 
nele lui Johnston îi sunt bruiate de un noian de unde ciudate: 


curenţi electrici, unde radio, luminoase şi magnetice. Lumea de 
dincolo de lume e un talmeş-balmeş de informaţii false. 

Furnica trece de la o clădire la alta, urmând la întâmplare 
câte o conductă, un cablu telefonic sau o frânghie de rufe. 

Nimic. Nici un semnal de întâmpinare. Degetele nu au 
recunoscut-o. 

103 este dezorientată. 

Cuprinsă de oboseală, furnica ajunsese într-o stare în care îşi 
punea de-acum întrebări de felul lui "la ce bun?" şi "ce rost 
are?", când, deodată, localizează pe neaşteptate nişte feromoni 
neobişnuiţi: un miros slab de furnică roşcată de pădure. Cu- 
prinsă de fericire, 103 se năpusteşte în direcţia izului miraculos. 
Cu cât aleargă, cu atât recunoaşte mai limpede drapelul acela 
odorant: Giou-li-kan, cuibul răpit de către Degete cu puţin 
înaintea plecării cruciadei. 

Parfumul minunat o atrage ca un magnet. 

Da, cuibul Giou-li-kan este acolo, neatins şi cu populaţia la 
fel de neatinsă. Furnica ar vrea să discute cu surorile sale, să le 
atingă, dar între ele se ridică un perete tare şi transparent, care 
împiedică orice contact. Oraşul e închis într-un cub. Luptătoarea 
se caţără pe acoperiş. Acolo există nişte găuri, prea înguste ca 
să-ţi poţi atinge antenele, dar suficiente pentru a emite prin ele. 

Gioulikanienele îi povestesc cum au fost luate şi aduse în 
cuibul acesta artificial. De când au fost instalate aici cu forţa, 
cinci Degete le studiază neîncetat. Nu, Degetele astea nu sunt 
agresive. Nu omoară. O singură dată s-a produs un eveniment 
neobişnuit: nişte Degete, altele, care nu le erau cunoscute, le-au 
răpit din nou, scuturându-le fără cruţare, şi multe gioulikaniene 
au murit cu acel prilej. 

Dar de când au fost aduse înapoi, nu au mai avut nici un fel 
de probleme. Cele cinci Degete încântătoare le hrănesc, 
veghează asupra lor şi le apără. 

103 jubilează. Să-i fi descoperit oare până la urmă pe inter- 
locutorii căutaţi de atâta vreme? 

Prin intermediul mirosurilor şi al gesturilor, furnicile captive 
în cuibul artificial îi arată cum să ajungă la Degetele acestea 
"amabile". 


179. MIREASMA 


Augusta Wells se afla în cercul comunitar. Toţi laolaltă 
scoteau sunetul OM, care forma un fel de sferă spirituală în care 
intrară împreună, strângându-se unul alături de celălalt. 

Acolo sus, în suspensia aceea ireală, situată la un metru 
deasupra capetelor şi la cincizeci de centimetri sub tavan, nu 
mai simțeau foamea şi frigul, nu le mai era frică şi uitau de sine, 
nemaifiind decât un abur imaterial şi gânditor, care plutea în 
văzduh. 

Şi, totuşi, Augusta Wells ieşi în grabă din interiorul sferei şi 
se materializă la loc în corpul ei fizic. Nu reuşea să se 
concentreze îndeajuns, o preocupa ceva. O idee parazită. Aşa că 
rămase cu spiritul şi eul pe pământ. Incidentul cu Nicolas o 
punea pe gânduri. 

Bătrâna îşi spunea că lumea oamenilor trebuia să fie extrem 
de impresionantă pentru o furnică. Niciodată furnicile nu vor fi 
capabile să înţeleagă ce este o maşină, o râşniţă de cafea sau 
un compostor de bilete de tren. Era ceva ce le depăşea limitele 
închipuirii. Augusta Wells se gândi că distanţa dintre universul 
furnicilor şi universul acesta uman incomprehensibil este poate 
egală cu cea care desparte la rândul ei universul uman de o 
dimensiune superioară, poate divină. 

Poate că şi într-o dimensiune spaţiu-timp superioară există 
un Nicolas. Oamenii se tot întreabă de ce Dumnezeu se poartă 
aşa cum o face, dar poate că în realitate el nu este decât un 
puşti fără minte care se distrează ca să mai scape de plictiseală! 

Când i se va spune oare şi lui că e ora gustării şi că trebuie 
să înceteze de-a se mai juca astfel cu oamenii? 

Augusta Wells era zăpăcită şi, în acelaşi timp, surescitată de 
acest gând. 

Dacă furnicile nu sunt în stare să-şi imagineze un compostor 
de bilete de tren, atunci oare ce fel de maşini şi de concepte 
originale manipulează zeii spaţiului-timp superior? 

Dar toate acestea nu erau decât nişte reflecţii gratuite şi 
fără rost. Augusta Wells se concentră din nou şi se pomeni 
înapoi în sfera delicată a spiritelor grupului. 


180. CAPĂTUL E TOT MAI APROAPE 


E plin de zgomote, de mirosuri şi de căldură. E clar că aici 
sunt nişte Degete însufleţite. 

103 se apropie de zona de unde vin zgomotele şi vibraţiile, 
încercând să nu se rătăcească prea rău prin jungla mochetei 
groase şi roşii. Drumul îi este presărat cu obstacole moi la 
pipăit: pe jos zac o mulţime de ţesături multicolore. 

Ultima dintre cruciate se caţără pe haina lui Jacques Méliès, 
apoi pe pantaloni, îşi continuă calea călcând pe un taior de 
mătase neagră, înaintează peste cămaşa comisarului, iar mai 
încolo urcă şi coboară pe toboganele formate de sutienul 
Laetititei Wells. Furnica se apropie din ce în ce mai mult de zona 
turbulenţelor. 

In faţa ei se află pulpana unei cuverturi, pe care o escala- 
dează. Cu cât urcă mai sus, cu atât scuturăturile sunt mai 
puternice. Percepe parfumuri de Degete, căldura tipică a Dege- 
telor, zgomotele caracteristice Degetelor; sunt acolo sus, nu mai 
încape nici o îndoială. In scurt timp le va întâlni. 103 deschide 
coconul de fluture şi scoate avuţia nepreţuită. Misiunea Mercur 
se apropie de sfârşit. 103 se caţără în capul patului. 

Fie ce-o fi! 


Laetitia îşi închise ochii de culoare mov; simţea energia yang 
a partenerului ei amestecându-se cu energia ei yin. Trupurile lor 
strâns lipite dansau în acelaşi ritm. Când deschise din nou ochii, 
avu o tresărire. Chiar în faţa nasului ei se afla o furnică ce ţinea 
între mandibulele întinse o minusculă bucată de hârtie 
împăturită! 

Scena era de-a dreptul năucitoare. Încetă pe loc să se mai 
mişte, se încordă şi se desprinse. 

Jacques Méliès fu surprins de întreruperea bruscă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— E o furnică în pat! 

— O fi scăpat din terariul tău. Ne-ajunge cât am avut de-a 
face cu furnicile pe ziua de azi, alung-o şi hai să continuăm de 
unde am rămas! 

— Nu, stai puţin, asta e altfel. Are ceva extraordinar. 

— E vreun robot de-al lui Ramirez? 


— Nu, e o furnică adevărată. Şi n-o să mai crezi, dar are între 
mandibule o bucată de hârtie pe care pare-se că vrea să ne-o 
dea! 

Comisarul bodogăni, dar consimţi să se convingă cu ochii 
săi. Văzu într-adevăr o furnică ce căra un petic de hârtie 
împăturită. 


103 distinge în faţă un vas plin cu Degete. 

De obicei, animalul degetal se împarte în două turme de 
câte cinci Degete. Acesta trebuie să fie un animal superior, 
deoarece este mai voluminos şi dispune de patru turme de câte 
cinci Degete în loc de două. Aşadar, douăzeci de Degete care 
zburdă pornind dintr-o structură-rădăcină de culoare roz. 

103 păşeşte înainte şi întinde scrisoarea la capătul mandibu- 
lelor, luptându-se cu frica firească pe care i-o inspiră entităţile 
acelea extravagante. 

In aceeaşi clipă, furnica îşi aminteşte de episodul bătăliei cu 
Degetele din pădure şi îi vine să o ia la fugă cât o ţin labele. Ar fi 
însă o prostie prea mare să nu facă faţă tocmai acum, când este 
pe punctul de a-şi atinge țelul. 


— Haide, încearcă să afli ce ţine în mandibule. 

Foarte încet, Jacques Méliès întinse mâna în direcţia furnicii. 

— Eşti sigură că n-o să mă muşte sau n-o să mă împroaşte 
cu acid formic? 

— Doar n-o să-mi spui că ţi-e frică de o amărâtă de furnică, îi 
şopti Laetitia la ureche. 


Degetele încep să se apropie şi pe 103 o cuprinde teama. Îşi 
aminteşte pe loc de lecţiile ce i se predau la Bel-o-kan pe când 
era mică. Când te afli faţă în faţă cu un prădător, trebuie să uiţi 
că e mai puternic decât tine. Trebuie să te gândeşti la altceva, 
să-ţi păstrezi calmul. Prădătorul se aşteaptă totdeauna să fugi 
din faţa lui, şi în consecinţă are un comportament adecvat, care 
să preîntâmpine fuga. Dacă rămâi însă nemişcat în faţa lui, 
imperturbabil, fără să manifeşti nici un semn de frică, el se 
simte descumpănit şi nu mai îndrăzneşte să te atace. 


Cele cinci Degete vin încet în întâmpinarea ei. 
Şi nu par deloc descumpănite. 


— Fii atent mai ales să nu o sperii! Stai, mai încet, că altfel o 
să fugă. 

— Sunt convins că nu fuge doar pentru că aşteaptă să ajung 
destul de aproape ca să mă poată muşca. 

Comisarul continuă, totuşi, să-şi mişte mâna înainte, încet, 
dar în acelaşi ritm. 


Degetele ce se apropie de ea par complet nepăsătoare şi nu 
dau nici cel mai mic semn de comportare ostilă. Atenţie! Trebuie 
să fie o capcană. Dar 103 se conjură să nu fugă. 

Nu trebuie să-ţi fie frică. Nu trebuie să-ţi fie frică. Nu trebuie 
să-ţi fie frică. Ei haide, îşi zice ea, am bătut atâta drum ca să le 
întâlnesc şi iată că acum, când am ajuns la ele, nu mai vreau 
decât să-mi iau cele şase labe la spinare şi să o tulesc! Curaj, 
103, că doar le-ai mai înfruntat şi n-ai murit. 

Şi, totuşi, nu e deloc uşor să vezi în faţa ta cinci mingi roze, 
de zece ori mai înalte şi mai voluminoase decât tine şi să-ţi spui 
cu toate acestea că nu trebuie în nici un caz să faci vreo 
mişcare. 


— Mai încet, mai încet, doar vezi bine că o sperii: antenele îi 
tremură întruna. 

— Lasă-mă, că a început să se obişnuiască cu ritmul în care 
îmi înaintează mâna. Animalele nu se tem de ceva ce se mişcă 
lent şi regulat. Pui, pui, pui... 

E ceva instinctiv. În clipa când Degetele ajung la mai puţin 
de douăzeci de paşi de ea, 103 este tentată să-şi desfacă larg 
mandibulele ca să le atace. Dar în mandibule ţine hârtia 
împăturită. Prin urmare, are un fel de căluş în gură, de nu mai 
poate nici să muşte. Atunci îşi întinde vârfurile antenelor drept 
în faţă. In mintea ei se declanşează un vârtej de nedescris. Cele 
trei creiere pe care le are dialoghează şi fiecare vrea să-şi 
impună părerea: 

— Să fugim! 


— Nu intra în panică. Doar n-am venit degeaba până aici. 

— Vom fi strivite! 

— Oricum, Degetele sunt acum prea aproape ca să mai 
putem fugi! 

— Opreşte-te, e moartă de frică, porunci Laetitia Wells. 

Mâna se opri. Furnica se dădu îndărăt cu trei paşi, apoi 
rămase nemişcată. 

— Vezi că abia când mă opresc se teme mai rău. 


O clipă, 103 nădăjduieşte într-un răgaz, dar Degetele avan- 
sează din nou. Dacă nu face nimic, o vor atinge în câteva se- 
cunde. 103 a avut deja ocazia să constate ce efect poate să aibă 
un bobârnac de-al Degetelor. Îşi aminteşte de cele două atitu- 
dini pe care le poţi adopta în faţa necunoscutului: acţiunea sau 
supunerea. Şi, cum ea nu e dispusă să se supună, acţionează! 

Formidabil: furnica i se urcase pe mână! Jacques Méliès era 
încântat. Furnica însă gonea, năpustindu-i-se de-a lungul 
braţului pe care îl folosea ca trambulină ca să sară şi să urce pe 
umărul Laetitiei Wells. 


103 avansează cu paşi prudenţi. Aici miroase mai plăcut 
decât pe celălalt Deget. Işi oferă răgazul de-a analiza tot ce 
vede şi simte. Dacă îi este dat să scape, informaţiile îi vor servi 
ulterior pentru feromonul zoologic despre Degete. Când stai pe 
un Deget, ai o senzaţie ciudată. E o întindere netedă de un roz 
deschis, brăzdată de şanţuri fine, iar la intervale regulate se 
găsesc nişte puțuri înguste pîine de o sudoare cu miros plăcut. 

103 face câţiva paşi pe rotunjimea albă a umărului Laetitiei 
Wells. Aceasta nu îndrăzneşte să se mişte, de teamă să nu o 
strivească. Insecta escaladează gâtul, a cărui urzeală mătăsoasă 
o umple de încântare, apoi înaintează pe gură, apăsând cu toată 
greutatea labelor pe perniţele de un roz intens, după care se 
rătăceşte o clipă prin grota nării stângi a Laetitiei, care se abţine 
din răsputeri să nu strănute. 

Furnica iese din nas şi se apleacă peste globul ochiului 
stâng; e umed şi mobil, iar în mijlocul unui ocean de culoarea 
fildeşului se află o insulă mov; 103 evită să se aventureze, de 
teama să nu-şi încleieze labele. Şi bine face, deoarece un soi de 


membrană mare, terminată cu o perie neagră, acoperă globul 
ochiului în momentul imediat următor. 

103 străbate înapoi drumul de-a lungul gâtului, apoi se stre- 
coară între sâni. la te uită, aici sunt câţiva pistrui de care se îm- 
piedică! După care, fermecată de urzeala fină a sânilor, 
porneşte la asaltul unui sfârc al cărui pisc trandafiriu suferă 
mereu nişte schimbări. Ajunsă sus, se opreşte ca să-şi ia câteva 
însemnări. Ştie că se află pe un Deget şi că i se dă voie să Îl 
viziteze. Gioulikanienele au avut dreptate: Degetele acestea nu 
sunt agresive. Din vârful sânului, furnica are o perspectivă 
desăvârşită asupra celuilalt sân, ca şi a văii formate de 
abdomen. 

Coboară de-a lungul ei şi admiră întinderea aceea caldă şi 
moale, de culoare deschisă. 


— Nu te mişca, ţi se apropie de buric. 
— Incerc, dar mă gâdilă. 


103 cade în adâncitura buricului, urcă îndărăt, aleargă de-a 
lungul coapselor lungi, escaladează genunchiul, apoi coboară pe 
gleznă şi se caţără pe laba piciorului. 

De acolo, vede cinci Degete mici, obeze şi atrofiate, ale 
căror extremităţi sunt colorate în roşu. O ia îndărăt de-a lungul 
gambei şi sprintează pe pulpe, alunecând pe pielea lor albă şi 
netedă, apoi peste întinderea deşertului acestuia călduţ şi 
trandafiriu, presărat cu grăunţe fine. Trece de genunchi şi urca 
spre susul coapselor. 


181. ENCICLOPEDIE 


ŞASE: Cifra şase este o cifră bună pentru a elabora o 
arhitectură. Şase este numărul Creaţiei. Dumnezeu a creat 
lumea în şase zile şi s-a odihnit într-a şaptea. După Clement din 
Alexandria, Universul a. fost creat în şase direcţii diferite: cele 
patru puncte cardinale, Zenitul (punctul cel mai înalt) şi Nadirul 
357 (punctul cel mai de jos în raport cu observatorul). În India, 


steaua cu şase braţe, numită Yantra, simbolizează actul 
dragostei, interpenetraţia dintre Yoni şi Lingam. Pentru evrei, 
steaua lui David, numită de asemenea şi sigiliul lui Solomon, 
reprezintă suma tuturor elementelor Universului. Triunghiul cu 
vârful îndreptat în sus reprezintă focul, iar cel cu vârful în jos 
reprezintă apa. 

In alchimie se consideră că fiecărui vârf al stelei cu şase 
braţe îi corespund un metal şi o planetă. Vârful superior este 
Luna-argint. De la stânga la dreapta se află apoi Venus-cupru, 
Mercur-mercur, Saturn-plumb, Jupiter-staniu, Marte-fier. Combi- 
naţia iscusită a celor şase elemente şi planete amplasează în 
mijlocul ei Soarele-aur. 

In pictură, steaua cu şase braţe este utilizată pentru a 
înfăţişa toate combinaţiile posibile de culori. Unirea tuturor 
nuanţelor produce o lumină albă în hexagonul central. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


AL ŞASELEA ARCAN: 
Imperiul Degetelor 


182. ŞI MAI APROAPE DE ŢINTĂ 


103 urcă spre partea de sus a picioarelor dar cinci Degete 
lungi se apropie, coboară şi îi barează drumul înainte de-a 
ajunge la încheietura coapselor. Vizita s-a încheiat. 


103 se teme să nu fie strivită. Degetele însă rămân pe loc, 
ca şi cum ar aştepta-o la o întâlnire. Hotărât lucru, 


gioulikanienele aveau dreptate; Degetele acestea nu sunt deloc 
duşmănoase. Este încă în viaţă. Se ridică pe labele din spate şi 
întinde misiva spre cer. 


Laetitia Wells îşi apropie încet unghiile prelungi şi lăcuite ale 
arătătorului şi degetului gros şi, folosindu-le ca pe un cleşte, 
apucă hârtia împăturită. 


103 ezită o clipă, apoi îşi desface larg mandibulele, dând 
drumul preţioasei sale poveri. 


Pentru această clipă neasemuită au murit nenumărate 
furnici. 


Laetitia Wells puse hârtia în căuşul palmei; nu era mai mare 
decât un sfert de timbru, dar se puteau distinge literele scrise 
pe ambele părţi. Erau atât de mici că abia se desluşeau, dar se 
vedea limpede că. scrisul este omenesc. 

— Cred că furnica asta ne-a adus o scrisoare, spuse Laetitia, 
încercând să citească peticul minuscul de hârtie. 

Jacques Méliès se duse să-şi caute lupa. 

— Cu asta sper să o putem descifra mai uşor. 

Puseră furnica într-o fiolă, se îmbrăcară şi apoi se aplecară 
asupra hârtiei, privind-o prin lentila lupei. 

— Am ochi buni, declară Méliès; dă-mi un stilou ca să încerc 
să notez cuvintele pe care le desluşesc; iar apoi o să vedem 
dacă le putem deduce pe cele lipsă. 


183. ENCICLOPEDIE 


TERMITA: Mi se întâmplă să întâlnesc savanţi, specialişti în 
termite, care îmi spun că furnicile mele sunt cu siguranţă inte- 
resante, dar că nu au înfăptuit nici măcar jumătate din ce au 
izbutit să facă termitele. 


E cât se poate de adevărat. 

Termitele sunt singurele insecte sociale şi chiar, 
neîndoielnic, singurele animale care au creat o "societate 
perfectă". Termitele s-au organizat într-o monarhie absolută în 
care fiecare individ este fericit să-şi slujească regina, în care toţi 
se înţeleg şi se întrajutorează, în care nimeni nu nutreşte nici 
cea mai mică ambiţie sau preocupare egoistă. 

Societatea termită este fără îndoială una în care termenul de 
"solidaritate" îşi află sensul cel mai deplin. Şi asta poate din 
pricină că termita a fost primul animal care a construit oraşe, în 
urmă cu mai bine de două sute de milioane de ani. 

Cu toate acestea, în însăşi reuşita ei se află propria-i 
condamnare. Prin definiţie, ceea ce este perfect nu poate fi 
ameliorat. Oraşul termit nu cunoaşte în consecinţă nici o 
modificare, nici o revoluţie sau tulburare internă. El reprezintă 
un organism pur şi sănătos care funcţionează atât de bine, încât 
nu poţi decât să te bucuri de fericirea ce domneşte pe 
coridoarele sale, construite dintr-un ciment deosebit de solid. 

Furnica, în schimb, trăieşte într-un sistem social mult mai 
anarhic. Ea progresează făcând greşeli şi întreprinde totul înce- 
pând prin a comite greşeli. Ea nu se mulţumeşte niciodată cu 
ceea ce are şi gustă din toate, chiar cu riscul vieţii. 

Furnicarul nu este un sistem stabil, ci o societate care tato- 
nează în permanenţă, testând toate soluţiile, până şi pe cele 
mai aberante, uneori cu riscul propriei sale nimiciri. 

lar acestea sunt, în ce mă priveşte, tot atâtea motive care să 
mă facă să fiu atras cu mult mai mult de furnici decât de 
termite. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


184. DESCIFRARE 


După câteva minute de eforturi, Méliès reuşi să obţină o 
scrisoare coerentă. 

"Ajutor. Suntem şaptesprezece persoane captive sub un 
furnicar. Cea care v-a transmis mesajul de faţă este devotată 


cauzei noastre. Ea vă va arăta drumul pe care trebuie s-o 
apucaţi ca să ne veniţi în ajutor. Deasupra noastră se află o 
lespede mare de granit, aşa încât aduceţi cu voi perforatoare şi 
târnăcoape. Jonathan Wells." 

Laetitia Wells se îndreptă brusc: 

— Jonathan! Jonathan Wells! Asta înseamnă că cel ce mă 
cheamă în ajutor este vărul meu Jonathan! 

— Îl cunoşti? 

— Nu l-am întâlnit niciodată, dar, totuşi, e vărui meu. Se 
credea că a murit, atunci când a dispărut în pivniţa casei de pe 
strada Sybarites... Îţi aminteşti de cazul cu pivniţa casei tatălui 
meu? Jonathan a fost una dintre primele victime! 

— Pare cât se poate de viu, dar e captiv împreună cu un 
grup întreg de oameni sub un furnicar! 

Méliès examină cu atenţie hârtia. Mesajul acesta era aidoma 
celor închise într-o sticlă încredinţată valurilor. Fusese redactat 
de o mână tremurândă, poate a unui muribund. Oare de câtă 
vreme îl transporta cu ea furnica? Ştia bine cât de încet se 
deplasau insectele acestea. 

Mai exista o chestiune care îl preocupa: mesajul fusese neîn- 
doielnic scris pe o hârtie normală, micşorată apoi de nenu- 
mărate ori cu ajutorul unui fotocopiator. Asta însemna oare că 
prizonierii o duceau atât de bine, încât aveau la dispoziţie 
aparatură electronică şi curent electric? 

— Crezi că e adevărat? 

— Nu văd cum altfel s-ar putea explica faptul că o furnică se 
trambalează ducând cu ea o scrisoare! 

— Şi, totuşi, ce întâmplare a făcut-o pe insecta asta să 
ajungă chiar la tine acasă? Pădurea Fontainebleau e mare, 
oraşul Fontainebleau e şi mai mare la scara furnicilor, iar 
mesagera asta a izbutit, totuşi, să-ţi descopere apartamentul 
aflat la etajul patru... E cam prea de tot, nu crezi? 

— Nu; există uneori doar o şansă la un milion pentru ca 
anumite lucruri să se producă, şi, totuşi, ele se produc. 

— Dar nu-ţi închipui, totuşi, că nişte oameni ar putea fi 
blocaţi sub un furnicar şi că viaţa le-ar fi la bunul plac al fur- 
nicilor? Un furnicar poate fi dărâmat cu o lovitură de picior! 

— Dar ei pomenesc de o lespede de granit care îi ţine 
blocaţi. 

— Cum poţi, totuşi, să ajungi să te vâri sub un furnicar? Tre- 


buie să fii ţicnit de-a dreptul! Sunt sigur că-i o glumă! 

— Nu. E un mister, e enigma pivniţei misterioase a tatălui 
meu, care îi înghiţea pe toţi cei care se aventurau acolo. Pro- 
blema care se pune acum e să venim în ajutorul captivilor. Nu 
avem timp de pierdut şi cred că o singură fiinţă ne poate ajuta. 

— Cine? 

Ea indică fiola în care se zbătea 103. 

— Ea. Scrisoarea zice că ne poate conduce la vărul meu şi la 
tovarăşii lui. 

Îi dădură drumul furnicii din închisoarea ei de sticlă. Nu 
aveau la îndemână nici un fel de substanţă radioactivă cu care 
să o însemneze, astfel încât Laetitia Wells îi badijonă fruntea cu 
o picătură de lac roşu de unghii pentru a fi sigură că o vor putea 
deosebi de celelalte. 

— Şi acum, micuţo, arată-ne drumul! 

Contrazicându-le aşteptările, furnica nu se clinti din loc. 

— Crezi că a murit? 

— Nu, antenele i se agită. 

— Atunci de ce nu se mişcă? 

Jacques Méliès o împinse cu Degetul. 

Furnica nu avu nici o reacţie, în afara mişcărilor din antene 
care deveneau din ce în ce mai nervoase. 

— Se pare că nu vrea să ne conducă, observă Laetitia Wells. 
Nu văd alt mijloc de-a rezolva problema decât acela de a-i... 
vorbi. 

— De acord. Avem un excelent prilej de-a vedea cum 
funcţionează maşina "Piatra de la Rosetta" construită de Arthur 
Ramirez. 


185. O LUME DE ÎNTEMEIAT 


24 nu ştie deloc cum să atace problema. Să creezi o 
comunitate inter-specii, e foarte frumos. Să o creezi cu sprijinul 
unei plante şi cu protecţia dată de apă, e şi mai bine. Dar cum 
să faci pentru ca toată lumea să se înţeleagă? 

Deistele îşi petrec majoritatea timpului făcând mereu alte 
statui în formă de monoliţi şi cer să li se pună la dispoziţie un loc 
în care să-şi poată îngropa morţii. 


Termitele au găsit o bucată mare de lemn uscat, unde 
continuă să rămână ascunse. Albinele instalează un stup de 
dimensiuni reduse în ramurile salcâmului. In ce le priveşte, 
furnicile amenajează o sală ce va servi ca grădină pentru 
cultivarea ciupercilor. 

Totul se desfăşoară normal; şi atunci, de ce trebuie ca 24 să- 
şi dea atâta osteneală vrând să orânduiască totul? Fiecare poate 
face ce vrea în colţul său, din moment ce nu îi stânjeneşte pe 
ceilalţi. 

Seara, membrii comunităţii se adună într-o nisă şi fiecare 
istoriseşte întâmplări din lumea lui. 

Acest moment cât se poate de banal, în care insectele din 
toate speciile îşi întind antenele ca să asculte istorisirile olfac- 
tive ale albinelor luptătoare şi ale arhitectelor termite, constituie 
liantul principal al comunităţii. 

Comunitatea Salcâmului este unită de un număr de legende 
şi basme, care sunt pur şi simplu nişte saga olfactive. 

Religia deistelor nu este decât o istorisire printre altele. Şi 
nimeni nu şi-ar permite să o judece — e adevărată sau falsă, dat 
fiind că un singur criteriu contează: cel de-a le face să viseze cu 
ochii deschişi. lar conceptul de zeu le face să viseze... 

24 propune ca cele mai frumoase legende ale furnicilor, 
albinelor, termitelor şi scarabeilor să fie adunate laolaltă în nişte 
cuve asemănătoare celor din Biblioteca chimică. 

Printr-un orificiu-hublou al salcâmului se întrezăreşte 
întunericul bleumarin al nopţii, luminat de o Lună plină albă. 

În seara aceasta este destul de cald, astfel încât insectele 
iau hotărârea de a-şi istorisi poveştile pe plajă. 

Una din insecte emite: 

... trecuseră două cicluri de când regele termită dădea ocol 
lojei nupţiale a reginei, când, deodată, echipele însărcinate cu 
scobirea arborelui au semnalat că un coleopter "ceasul-morţii" 
tulbura pulsaţiile erotice ale suveranei... 

lar o alta relatează: 

... atunci s-a ivit o viespe neagră. S-a năpustit la mine, cu 
acul întins. Abia am avut timp să... 

Insectele se înfioară până la ultima, simțind aceeaşi teamă 
retrospectivă cu a albinei askoleiniene. 

Dar parfumul narciselor galbene dimprejur şi clipocitul domol 
al apei ce atinge ca o mângâiere malurile le fac să-şi recapete 


liniştea. 


186. JUDECATA DE APOI 


Arthur Ramirez îi primi călduros. Se simţea mai bine şi le 
mulţumi pentru a nu-l fi denunţat poliţiei. Doamna Ramirez 
lipsea, deoarece era ora când apărea la emisiunea "Capcană de 
gândire". 

Ziarista şi polițistul îi explicară că se întâmplase ceva nou, şi 
anume că, oricât de necrezut ar fi putut să pară, o furnică le 
adusese un mesaj scris de mână. 

Îi puseră sub ochi scrisoarea, iar Arthur Ramirez înţelese de 
îndată despre ce era vorba. Se trase de barba-i albă, după care 
acceptă să le pună la dispoziţie maşina "Piatra de la Rosetta”. 

Îi conduse în pod, unde puse în funcţiune câteva ordina- 
toare, aprinzând becurile ce luminau flacoanele de parfumuri 
producătoare de feromoni şi scuturând tuburile transparente, 
astfel încât să evite orice depunere. 

Cu nenumărate precauţii, Laetitia o scoase pe 103 din fiolă şi 
Arthur o instală sub un clopot de sticlă. 

Din el porneau două tuburi: unul care aspira feromonii 
mirositori ai furnicii şi altul care îi transmitea feromonii artificiali 
ce traduceau limbajul uman. 

Ramirez se aşeză în faţa tabloului de comandă, reglă nişte 
butoane, verifică încă o dată monitoarele luminoase şi învârti 
câteva potenţiometre. Totul era pregătit. Nu-i mai rămânea 
decât să pornească programul care reproducea cuvintele 
omeneşti sub formă de parfumuri de furnică. Dicţionarul său 
francez-furnicăresc cuprindea o sută de mii de cuvinte şi o sută 
de mii de nuanţe feromonice. 

Inginerul se aşeză în faţa microfonului şi rosti cu grijă: 

Emisie: Salutări. 

Apăsă un buton şi ecranul video transformă cuvântul în 
formulă chimică, transmisă apoi fiolelor de parfumuri ce se 
goliră în conformitate cu dozarea exactă indicată de dicţionarul 
informatic. Fiecărui cuvânt îi corespundea un miros specific. 

Norişorul ce conţinea mesajul fu propulsat în tub de către o 
pompă cu aer şi ajunse astfel în clopot. 


Furnica îşi agită antenele. 

Salutări. 

Mesajul fusese recepționat. 

Un sistem de ventilaţie curăţă clopotul de orice miros 
parazit, pentru ca mesajul de răspuns să poată fi captat cu 
acuratețe. 

Tijele senzitive vibrară. 

Norul de răspuns parcurse tubul transparent, ajunse la 
spectometrul de masă şi la cromatograful care îl descompuseră 
moleculă cu moleculă pentru a obţine fiecare lichid corespun- 
zător câte unui cuvânt. 

Încetul cu încetul, pe ecranul ordinatorului apăru o frază. 

În acelaşi timp, un sintetizator vocal o pronunţă, astfel încât 
răspunsul furnicii fu auzit de toţi. 

Recepție: Cine sunteţi? Vă înţeleg greu feromonii. 

Laetitia şi Méliès erau în culmea încântării. Maşina lui 
Edmond Wells funcţiona cu adevărat! 

Emisie: Te afli în interiorul unei maşini care poate fi folosită 
la comunicarea dintre oameni şi furnici. Datorită ei, putem să-ţi 
vorbim şi să te înţelegem când emiţi. 

Recepție: Oameni? Ce sunt oamenii? Un fel de Degete? 
Aparent, furnica nu era deloc impresionată de maşina lor, 
ceea ce era destul de uimitor. Răspundea fără afectare şi părea 
chiar să-i cunoască pe cei pe care îi numea "Degetele". Dialogul 
putea, aşadar, să aibă loc. Arthur Ramirez strânse microfonul în 

mână. 

Emisie: Da, suntem prelungirea Degetelor. 

Răspunsul răsună în difuzorul plasat deasupra ordinatorului. 

Recepție: Noi vă numim Degete. Prefer să vă spun astfel. 

Emisie: Cum vrei. 

Recepție: Cine sunteţi? Presupun că nu sunteţi Doctorul 
Livingstone... 

Toţi trei rămaseră cu gura căscată. Cum se putea ca o 
furnică să îi auzit de Doctorul Livingstone şi pe deasupra de 
celebra frază: "Presupun că sunteţi Doctorul Livingstone"? 
Crezură mai întâi că era vorba de o eroare de reglaj a 
traducătorului sau de o dereglare a mecanismului dicționarului. 
Nici unuia nu-i veni să râdă sau să-şi închipuie că avea poate de- 
a face cu o furnică înzestrată cu simţul umorului, ci fură tentaţi 
mai degrabă să se întrebe cine era acest Doctor Livingstone pe 


care îl cunoşteau furnicile. 

Emisie: Nu, nu suntem "Doctorul Livingstone". Suntem trei 
oameni. Trei Degete. Numele noastre sunt Arthur, Laetitia şi 
Jacques. 

Recepție: Cum aţi învăţat să vorbiţi limba pământeană? 

Laetitia şopti: 

— Vrea să spună: cum se face că ştim limbajul mirositor al 
furnicilor? E clar că se cred singurii pământeni adevăraţi... 

Emisie: Acesta este un secret care ne-a fost transmis din 
întâmplare. Dar tu, cine eşti? 

Recepție: 103 683, dar semenele mele preferă să mă 
numească mai scurt 103. Sunt o asexuată din casta soldaţilor 
exploratori. Vin din Bel-o-kan, cel mai mare oraş de pe lume. 

Emisie: Şi cum se face că ne-ai adus acest mesaj? 

Recepție: Degetele care trăiesc sub oraşul nostru au cerut ca 
acest colet să vă fie transmis. Ele au numit însărcinarea aceasta 
“misiunea Mercur". Cum eram singura care mă mai apropiasem 
vreodată de Degete, surorile mele s-au gândit că sunt singura 
care poate îndeplini această misiune. 

103 se feri să precizeze că mai era totodată conducătoarea 
principală a unei cruciade însărcinate cu eliminarea tuturor 
Degetelor de pe Pământ. 

Toţi trei aveau de pus anumite întrebări furnicii vorbitoare, 
însă Arthur Ramirez continuă să dirijeze conversaţia. 

Emisie: În scrisoarea pe care ne-ai dat-o, se spune că există 
nişte oameni — pardon, nişte Degete — captive sub oraşul tău şi 
că doar tu poţi să ne conduci la ele ca să le putem salva. 

Recepție: Aşa este. 

Emisie: Atunci, arată-ne drumul şi noi te urmăm. 

Recepție: Nu. 

Emisie: Cum adică, nu? 

Recepție: Trebuie ca mai întâi să vă cunosc. Cum aş putea 
altfel să am încredere în voi? 

Cei trei oameni fură atât de surprinşi, încât nu mai ştiură ce 
să răspundă. 

Aveau desigur o simpatie considerabilă, ba chiar stimă 
pentru furnici, dar de aici până la a o auzi pe una dintre 
lighioanele acelea mititele spunându-le de-a dreptul "nu", era, 
totuşi, cale lungă. Cocoloşul ăsta neînsemnat şi obraznic de sub 
clopotul de sticlă ţinea în labele sale viaţa a şaptesprezece 


oameni. Ar fi putut-o strivi cu un deget, iar ea îndrăznea să 
refuze să-i ajute sub pretextul că nu-i fuseseră încă prezentaţi! 

Emisie: De ce vrei să ne cunoşti? 

Recepție: Sunteţi mari şi puternici, dar nu ştiu dacă aveţi 
gânduri bune. Sunteţi nişte monştri, aşa cum crede regina 
noastră Chli-pou-ni? Sau nişte zei autotputernici, aşa cum crede 
23? Sunteţi periculoşi? Sunteţi inteligenţi? Sunteţi sălbatici? 
Sunteţi numeroşi? Ce nivel are tehnologia voastră? Ştiţi să vă 
folosiţi de instrumente? Trebuie deci să ştiu cine sunteţi înainte 
de-a hotărî dacă cei câţiva semeni de-ai voştri merită să fie 
salvaţi. 

Emisie: Vrei ca fiecare din noi trei să-şi povestească viaţa? 

Recepție: Nu pe voi trei vreau eu să vă înţeleg şi să vă 
cântăresc, ci specia voastră în ansamblu. 

Laetitia şi Méliès schimbară o privire. Cum să înceapă? Va 
trebui oare să i se povestească despre civilizațiile din 
antichitate, despre Evul Mediu, Renaştere, războaiele mondiale? 
În ce-l priveşte pe Arthur, el părea încântat de discuţie. 

Emisie: În cazul ăsta, întreabă-ne. Noi o să-ţi răspundem şi îţi 
vom explica şi descrie lumea noastră. 

Recepție: Ar fi prea uşor. Voi v-aţi putea înfăţişa lumea în 
lumina cea mai favorabilă, numai şi numai ca să vă salvaţi 
Degetele captive sub oraşul nostru. Trebuie, prin urmare, să 
găsiţi o metodă prin care să mă informaţi mai obiectiv. 

Ce încăpăţânată mai putea fi şi această 103! Arthur nu mai 
ştia ce să spună pentru a o convinge de buna lor credinţă. Cât 
despre Méliès, turba de furie. Intorcându-se spre Laetitia, el 
declară furibund: 

— Foarte bine. O să-l salvăm pe vărul tău şi pe cei ce sunt cu 
el fără ajutorul furnicii ăsteia pline de ifose. Arthur, ai cumva o 
hartă a pădurii Fontainebleau? 

Da, avea una, dar pădurea Fontainebleau se întindea pe 
vreo şaptesprezece mii de hectare, iar furnicarele nu erau deloc 
puţine. Unde să caute? Înspre Barbizon, sub stâncile de la 
Apremont, lângă mlaştina Franchard, prin nisipurile de pe 
înălțimile Solie? 

Puteau să caute ani în şir fără să izbutească să descopere 
Bel-o-kan-ul prin propriile lor puteri. 

— Şi, totuşi, doar n-o să ne lăsăm umiliţi de o furnică! se 
înfurie Melies. 


Arthur Ramirez pledă în favoarea musafirului lor. 

— Tot ce vrea este să ne cunoască mai bine înainte de a ne 
introduce în sălaşul ei. Are perfectă dreptate. Dacă aş fi în locul 
ei, aş face la fel. 

— Dar cum i-am putea da o imagine "obiectivă" despre 
lumea noastră? 

Se apucară să reflecteze. Altă enigmă! Jacques Méliès 
exclamă într-un târziu: 

— Am o idee! 

— Care? întrebă Laetitia, pe care iniţiativele mereu impe- 
tuoase ale comisarului o făceau să fie circumspectă. 

— Televiziunea. Te-le-vi-ziu-nea! Păi sigur, prin televiziune 
ne branşăm pe ansamblul speciei umane şi luăm pulsul întregii 
omeniri. Televiziunea înfăţişează toate aspectele civilizaţiei 
noastre. Uitându-se la televizor, 103 va putea să aprecieze în 
deplină cunoştinţă de cauză şi cât se poate de corect ce suntem 
şi cât valorăm. 


187. FEROMON 


LEGENDĂ MYRMICINĂ: 
Descifrare autorizată 

Feromon mnezic nr. 123 
Temă: Legendă 

Salivatoare: Regina Chli-pou-ni 


lată legenda celor doi arbori. Două furnicare locuite de specii 
duşmane trăiau fiecare pe câte un copac. Copacii erau 
învecinaţi. La un moment dat, s-a întâmplat că o creangă a 
început să crească lateral, îndreptându-se spre celălalt copac, 
astfel încât pe zi ce trecea se apropia tot mai mult de el. Cele 
două specii ştiau că, imediat ce creanga va acoperi spaţiul 
dintre copaci, va izbucni războiul. Nici una din ele însă nu voia 
să atace prima. Războiul începu în ziua când creanga atinse 
uşor copacul învecinat. Luptele au fost nemiloase. Povestirea 
aceasta demonstrează că există un moment anume pentru 
fiecare lucru. "Inainte de vreme", e prea devreme; "după", e 
prea târziu. Oricine ştie intuitiv care este momentul optim. 


188. GREUTATEA CUVINTELOR ŞI IMPACTUL IMAGINILOR 


O instalară pe 103 în faţa unui mic televizor în culori cu 
cristale lichide. Dat fiind că ecranul era, totuşi, prea mare pentru 
furnică, aranjară în faţa lui o lupă inversată, care reducea de o 
sută de ori proporţiile imaginilor. 

În ce priveşte sunetul, Arthur branşă televizorul în faţa 
microfonului de la "Piatra de la Rosetta". Exploratoarea beloka- 
niană putea să beneficieze astfel deopotrivă de imaginea şi de 
sunetul-parfum al televiziunii Degetelor. 

Se-nţelege că ea nu putea percepe nici muzica, nici celelalte 
sunete dar, graţie acestui procedeu, urma să înţeleagă esenţa 
comentariilor şi a dialogurilor. 

103 produse o picătură de salivă în care voia să-şi noteze 
observaţiile despre moravurile Degetelor, astfel încât sa deducă 
ulterior cât valorau animalele astea. 

Arthur Ramirez dădu drumul la televizor şi apăsă la 
întâmplare un buton de pe telecomandă. 

Canalul 341: "Cu Krak-Krak, puteţi scăpa uşor de..." 

Jacques Méliès sări şi întrerupse pe loc emisiunea. Strălucita 
lui idee nu era scutită de riscuri! 

Recepție: Ce-i asta? întrebă 103. 

Neliniştea îi cuprinse pe toţi. Se grăbiră să o liniştească. 

Emisie: Doar o reclamă pentru un aliment. Nimic interesant. 

Recepție: Nu, vreau să spun ce este lumina asta uniformă? 

Emisie: Un televizor, care este mijlocul nostru de comunicare 
cel mai răspândit. 

Recepție: E un foc neted şi rece, nu? 

Emisie: Cunoaşteţi focul? 

Recepție: Evident, dar nu pe acesta. Explicaţi-mi! 

Arthur Ramirez îşi închipuia doar cu greu că ar putea fi în 
stare să-i explice unei furnici principiul tubului catodic, astfel că 
încercă o analogie: 

Emisie: Nu e un foc. Străluceşte şi e deschis la culoare, dar 
numai fiindcă e o fereastră prin care se perindă tot ce se 
petrece în civilizaţia noastră. 

Recepție: Şi cum ajung imaginile astea aici? 


Emisie: Zburând prin văzduh. 

103 nu înţelege tehnologia Degetelor, dar sesizează faptul 
că va vedea lumea acestora ca şi cum s-ar afla simultan în mai 
multe locuri din oraşul lor. 

Canalul 1432: Actualităţi. Tir de mitraliere. O voce din 
studiou: "Syrakienii au pus la punct gaze capabile să ucidă... " 

La iuţeală, Arthur schimbă postul. 

Canalul 1445: concursul Miss Univers. Mai multe fete 
defilează legănându-şi soldurile: 

Recepție: Ce sunt insectele astea care se împleticesc pe 
labele lor din spate? 

Emisie: Nu sunt insecte. Animalele acestea sunt oameni, sau 
Degete, cum le numiţi voi. Aici vezi femelele noastre. 

Recepție: Deci, aşa arată un Deget văzut în întregime de la 
înălţimea voastră? 

Furnica îşi apropie ochiul drept de lupă şi rămase aşa vreme 
îndelungată, studiind formele ce se agită pe ecran. 

Recepție: Deci, voi aveţi ochi şi gură, dar sunt plasate în 
vârful organismului vostru. 

Emisie: Credeai că suntem altfel alcătuiți? 

Recepție: Credeam că nu eraţi decât o masă rozalie. Văd că 
nu aveţi antene. Atunci cum faceţi ca să vorbiţi? 

Emisie: Utilizăm un mijloc de comunicare auditiv, fără să 
avem nevoie de antene. 

Recepție: Şi vă lipsesc două labe. Nu aveţi decât patru! Cum 
puteţi să mergeţi? 

Emisie: Cele două labe posterioare ne ajung pentru mers, 
dar ne-a trebuit ceva timp ca să o putem face fără să cădem. 
Labele anterioare ne servesc la căratul obiectelor, de exemplu. 
Nu e ca la voi, unde toate labele folosesc la mers. 

Recepție: Cele care au păr lung pe cap sunt bolnave? 

Emisie: Unele femele îşi lasă părul să crească pentru a-i 
seduce astfel mai bine pe masculi. 

Recepție: Cum se face că femelele voastre nu au aripi? 

Emisie: Nici un Deget nu are aripi. 

Recepție: Nici măcar sexuaţii? 

Emisie: Nici măcar ei. 

103 scrutează cu atenţie ecranul. Femelele Degetelor i se 
par realmente cât se poate de urâte. 

Recepție: Vă schimbaţi culoarea carapacei, precum came- 


leonii? 

Emisie: Noi nu avem carapace. Pielea noastră e rozalie şi 
dezgolită, şi ne-o protejăm cu haine de toate culorile şi 
modelele. J 

Recepție: Haine? Asta-i un fel de camuflaj ca să nu fiţi prinşi 
de prădătorii voştri? 

Emisie: Nu tocmai; este mai degrabă un mijloc de protecţie 
împotriva frigului şi un fel de-a ne arăta personalitatea. Sunt 
nişte fibre vegetale împletite. 

Recepție: Aha, servesc deci pentru parada amoroasă, ca la 
fluturi? 

Emisie: Se poate spune şi aşa. Sigur că în unele cazuri 
"femelele" noastre îmbrăcate într-un anume fel atrag mult mai 
mult atenţia masculilor. 

103 pune multe întrebări, dar asimilează repede. Unele 
întrebări sunt mult mai greu de satisfăcut decât altele. De 
exemplu: "De ce se mişcă ochii Degetelor?", sau "De ce indivizii 
din aceeaşi castă nu au aceeaşi înălţime?" Cei trei oameni se 
străduiesc să-i răspundă cât pot de bine, folosind un vocabular 
simplu dar limpede. Cu toate acestea, ei sunt aproape 
constrânşi să reinventeze limba franceză, dat fiind că termenii 
sunt uneori atât de bogaţi în subiînţelesuri şi subtilităţi, încât ar 
trebui să îi redefinească de fiecare dată pentru a se face 
înţeleşi. 

Intr-un târziu, 103 se plictiseşte de perindarea aceea de 
femele umane. Vrea să vadă altceva. Méliès comută. Când 
atenţia îi este atrasă de vreo imagine, furnica emite un "stop". 

Recepție: Stop. Asta ce-i? 

Emisie: Un reportaj despre circulaţia din marile oraşe. 

Vocea comentatorului rostea: "Ambuteiajele constituie o 
problemă dintre cele mai stringente ale metropolelor noastre. 
Un studiu al serviciilor de specialitate a demonstrat că pe 
măsură ce se construiesc mai multe străzi şi autostrăzi, oamenii 
cumpără tot mai mult maşini, făcând astfel să crească ambu- 
teiajele." 

Pe ecran se vedeau şiruri nesfârşite de maşini oprite în loc şi 
învăluite de un fum cenuşiu. Camera dădu înapoi, înfăţişând 
caravane, camioane, maşini şi autobuze întinzându-se pe mai 
mulţi kilometri, înţepenite pe asfalt. 

Recepție: Ah, ambuteiajele din marile metropole sunt pretu- 


tindeni o plagă! Altceva. 

O nouă succesiune de imagini. 

Recepție: Stop. Ce-i aici? 

Emisie: Un documentar despre foametea în lume. 

Trupuri emaciate, copii cu ochii plini de muşte, sugari 
descărnaţi, agăţaţi de sânii flasci şi goliţi ai mamelor cu feţele 
rătăcite, bărbaţi fără vârstă cu priviri fixe... 

Vocea indiferentă a comentatorului rostea: "Seceta continuă 
să facă ravagii în Etiopia; Foametea durează deja de cinci luni, 
iar în prezent se anunţă invazii de lăcuste. La faţa locului, 
Medicii fără Frontiere încearcă, cu slabele mijloace de care 
dispun, să ofere ajutor populațiilor locale..." 

Recepție: Ce sunt medicii? 

Emisie: Nişte Degete care ajută alte Degete, când sunt 
bolnave sau în mizerie, indiferent de locul unde trăiesc şi chiar 
de culoarea pielii. Nu toate Degetele sunt roz, mai există şi 
altele, negre şi galbene. 

Recepție: Şi în specia noastră culorile pot fi diferite. Asta e 
uneori de-ajuns ca să dea naştere la duşmănii. 

Emisie: La fel ca ştia noi. 

Canalul 1227, 1226, 1225. Stop. 

Recepție: Ce-i asta? 

Méliès recunoaşte pe loc imaginea. 

— Suntem pe canalul codificat. Este un... film pornografic. 

Ghinion. Ramirez explică aşa cum ştie el mai bine, dar 103 
cere să i se spună adevărul. 

Recepție: Ce este? 

Emisie: Sunt filme în care se arată nişte Degete care se 
reproduc... 

Furnica priveşte imaginile cu deosebit interes, apoi 
comentează: 

Recepție: Voi o faceţi cu capul? 

Emisie: Aă... nu, nu chiar, spuse Laetitia, destul de încurcată. 

Pe ecran, cuplul îşi schimbă poziţia şi se înlănţuie. 

Comentariu din partea lui 103: 

Recepție: De fapt, voi faceţi dragoste la fel ca limacşii: 
contorsionându-vă pe sol. Probabil că nu este prea plăcut. 
Trebuie să vă frecaţi cu tot corpul. 

Laetitia Wells, agasată, schimbă canalul. 

Canalul 1224. O viermuială de mase compuse din puncte 


mici şi negre. 

Recepție: Stop. Ce-i asta? 

Ghinion, iarăşi. Un documentar despre insecte! 

Emisie: E un... un reportaj despre "furnici". 

Recepție: Ce sunt "furnicile"? 

Cei trei ezită să comenteze imaginile prea puţin elogioase 
pentru specia myrmicină, redusă la starea de magmă colcăi- 
toare. 

Recepție: Ce sunt "furnicile "? 

Emisie: Hm, e prea greu de explicat. 

Ramirez şovăie, apoi mărturiseşte: 

Recepție: Furnicile... sunteţi voi. 

Emisie: Noi? 

103 îşi întinde gâtul. Chiar şi în gros-plan, nu izbuteşte să-şi 
recunoască semenele, deoarece viziunea ei este sferică, în timp 
ce a oamenilor este netedă. 

Cu toate acestea, reuşeşte să distingă vag imaginea unui 
zbor nuptial. Nişte prințese şi masculi îşi iau zborul. 

103 ascultă spusele reporterului şi află astfel destul de multe 
despre specia ei. Nu ştiuse până acum că furnicile sunt atât de 
numeroase şi nici că anumite specii din Australia, denumite 
"furnici de foc", erau dotate cu un acid formic atât de concentrat 
încât măcina lemnul. 

103 notează întruna, fără să se mai poată desprinde din faţa 
ferestrei prin care trec cu o asemenea repeziciune atâtea infor- 
maţii interesante. 

Orele care au urmat au fost consacrate în întregime şedinţei 
intensive de televiziune. 

În cea de-a treia zi, 103 asistă la spectacolul unor actori 
comici. Câţiva comedianţi iau în primire un microfon şi poves- 
tesc tot felul de istorii care fac să râdă o sală întreagă. 

Un individ rotofei şi jovial se adresează publicului: "Ştiţi ce 
diferenţă este între o femeie şi un politician? Nu? Păi, uite care 
e: când o femeie spune "nu", asta înseamnă "poate"; când 
spune "poate", înseamnă "da", iar când spune "da", e 
considerată o stricată. În timp ce atunci când un politician spune 
"da", înseamnă "poate"; când spune "poate", înseamnă "nu", iar 
când spune "nu", e considerat un nemernic!" 

Sala hohoteşte de râs. 

Furnica îşi freacă antenele. 


Recepție: N-am înţeles nimic... 

Emisie: E o glumă, ceva care te face să râzi, explică Arthur 
Ramirez. 

Recepție: Ce este râsul? 

Laetitia Wells încercă să-i explice umorul Degetelor. 
Zadarnic însă îi povesti bancul cu nebunul care îşi zugrăveşte 
din nou tavanul, la fel ca şi multe altele; în lipsa unor referinţe 
culturale umane, toate nimereau în gol. 

Emisie: Voi nu râdeţi de nimic din ce e pe lume? întrebă 
Jacques Méliès. 

Recepție: Ar trebui să ştiu mai întâi ce este râsul, fiindcă nu- 
mi închipui deloc ce-ar putea fi! 

Încercară să născocească o glumă potrivită cu lumea 
furnicilor: "Era o furnică ce-şi zugrăveşte din nou tavanul...", dar 
efectul nu fu prea eficient. Ar fi avut nevoie să ştie ce este 
important şi ce nu pentru locatara unui furnicar. 

103 renunţă deocamdată să mai înţeleagă, limitându-se la a- 
şi nota în feromonul său zoologic: "Degetele simt nevoia să-şi 
povestească istorii bizare care provoacă fenomene fiziologice. 
Le place să-şi râdă de toate." 

Comutară din nou. 

"Capcană de gândire". Doamna Ramirez apăru pe ecran, 
confruntată cu misterul celor şase triunghiuri ce trebuia 
construite din şase bețe de chibrit. Continua să susţină că nu 
cunoaşte răspunsul, dar Laetitia şi Jacques ştiau de-acum că îl 
cunoaşte de mult. 

Comutară din nou. 

Dădură peste un film despre viaţa lui Albert Einstein, care 
explica totodată, într-o formă simplificată, teoriile sale astro- 
fizice. 103 dovedi un interes neaşteptat. 

Recepție: La început, nu le deosebeam pe Degete între ele. 
Acum, tot văzând fizionomiile degetale, disting nişte diferenţe. 
El, de exemplu, este un mascul, nu-i aşa? Il recunosc pentru că 
are părul scurt. 

Alt reportaj, de data aceasta despre obezitate. Sunt 
explicate anorexia şi obezitatea. Furnica se revoltă. 

Recepție: Ce mai e şi cu indivizii ăştia care mănâncă fără 
socoteală? Mâncatul e actul cel mai simplu şi mai firesc de pe 
lume. Până şi o larvă ştie să se hrănească. Când o furnică- 
cisternă se umflă, ghiftuindu-se de mâncare, ea o face pentru 


binele comunităţii şi este mândră de corpul ei îngroşat, nu ca 
femelele acestea Degete care se vaită pentru că nu sunt în 
stare să mănânce cu măsură! 

103 se dovedea o telespectatoare neobosită. 

Cei doi Ramirez îşi închiseseră magazinul de jucării. Laetitia 
şi Jacques dormiră în camera de oaspeţi. Făceau cu schimbul 
pentru a-i răspunde necontenit furnicii. 

103 este lacomă de informaţii de orice fel. Totul o inte- 
resează: regulile fotbalului, ale tenisului, ale jocurilor, războaiele 
dintre Degete, politica diverselor naţiuni, paradele nupţiale ale 
Degetelor. Desenele animate o încântă prin grafica lor simplă şi 
clară şi se extaziază vizionând Războiul stelelor. Nu reuşeşte să 
înţeleagă întreg scenariul filmului, dar anumite secvenţe îi 
amintesc de luptele de la Stupul de aur. 

103 consemnează totul în feromonul ei zoologic. Degetele 
astea au o imaginaţie! 


189. ENCICLOPEDIE 


UNDĂ: orice obiect, idee sau persoană poate fi redusă la o 
undă. Undă de formă, de sunet, de imagine, de miros. Undele 
acestea intră fără greş în interferenţă cu alte unde, atunci când 
nu se află în vidul infinit. 

Interferenţele dintre undele-obiecte, idei, persoane sunt un 
fenomen pasionant. Ce se întâmplă când se combină rock and 
roll-ul şi muzica clasică? Ce se întâmplă când filozofia se 
combină cu informatica? Ce se întâmplă când arta asiatică se 
combină cu tehnologia occidentală? 

Când se varsă o picătură de cerneală în apă, cele două 
substanţe au un nivel de informaţie foarte scăzut, uniform. 
Picătura de cerneală e neagră, iar paharul de apă e transparent. 
Cerneala, căzând în apă, declanşează o criză. 

Momentul cel mai interesant al acestui contact este cel în 
care apar nişte forme haotice: clipa dinaintea dizolvării. 
Interacțiunea dintre cele două elemente diferite produce o 
figură foarte complexă. Se formează nişte volute complicate, 
nişte forme contorsionate şi tot felul de filamente care se 
diluează puţin câte puţin, făcând ca apa să capete în cele din 


urmă o culoare cenuşie. În lumea obiectelor, figura aceasta 
complexă este greu de imobilizat, dar în lumea vie o asemenea 
întâlnire se poate întipări în memorie, rămânând acolo pentru 
totdeauna. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


190. CHLI-POU-NI SE FRĂMÂNTA 


Chli-pou-ni e îngrijorată. Musculiţele-soli întoarse din Orient 
raportează că din cruciada contra Degetelor nu a mai rămas 
nimic, deoarece a fost nimicită de o armată degetală care 
proiectase nişte tornade de "apă înţepătoare". 

Atâtea legiuni, atâţia soldaţi, atâtea speranţe risipite în 
zadar! 

Stând faţă în faţă cu cadavrul mamei sale, regina Bel-o-kan- 
ului îi cere sfatul. Carapacea este însă goală şi uscată şi nu-i 
răspunde nimic. Chli-pou-ni măsoară nervoasă loja nupţială. 
Nişte lucrătoare vor să se apropie de ea ca s-o mângâie şi s-o 
liniştească, dar ea le respinge vehement. 

Dintr-o dată, regina se opreşte şi îşi înalţă antenele cât 
poate de sus. 

Trebuie să existe un mijloc de-a le distruge. 

Şi se năpusteşte spre Biblioteca chimică, continuând să 
emită acelaşi feromon: 

Cu siguranţă că există un mijloc de-a le distruge. 


191. CE CREDE EA DESPRE NOI 


Au trecut deja cinci zile de când 103 se uită, fără cea mai 
mică pauză, la televizor. Nu emisese decât o singură cerere: să i 
se dea o capsulă de care avea nevoie ca să-şi depoziteze fero- 
monii zoologici despre Degete. 

Laetitia privi la ceilalţi: 

— Televiziunea a ajuns un drog în toată regula pentru 


furnica asta! 

— Pare să înţeleagă tot ce vede, observă Méliès. 

— Probabil că doar a zecea parte din ce e pe ecran, nu mai 
mult. Ea este ca un nou-născut în faţa televizorului: ce nu 
înţelege, interpretează în felul ei. 

Arthur Ramirez era de o cu totul altă părere. 

— Cred că o subestimaţi. Comentariile pe care le-a făcut 
despre războiul syrako-syranian sunt cât se poate de judicioase. 
Pe deasupra, e în stare să aprecieze desenele animate ale lui 
Tex Avery. 

— Eu unul nu o subestimez deloc, spuse Méliès, şi tocmai 
asta mă îngrijorează. Măcar de-ar interesa-o numai desenele 
animate! leri însă m-a întrebat de ce ne străduim atâta să ne 
chinuim unii pe ceilalţi. 

Toţi fură consternaţi. Aceeaşi întrebare îi frământă: Oare ce 
crede ea despre noi? 

— Ar trebui să avem grijă să nu perceapă imagini prea 
negative despre lumea noastră. E de-ajuns să schimbăm canalul 
la timp, la urma urmei, adăugă comisarul, 

— Nu, protestă stăpânul spiriduşilor. Experienţa aceasta este 
prea interesantă. Pentru prima oară, o fiinţă vie ne-umană ne 
judecă. Să-i lăsăm furnicii noastre libertatea de-a ne judeca şi 
de-a ne spune cât valorăm la modul absolut. ` 

Se întoarseră toţi trei în faţa maşinii "Piatra de la Rosetta". In 
clopotul său, musafirul de vază îşi ținea capul lipit de ecranul cu 
cristale lichide, fremătând din antene şi salivând intens 
feromoni în timp ce urmărea o campanie electorală. Se vedea 
clar că ascultă cu toată atenţia discursul preşedintelui Repu- 
blicii, luând o mulţime de notițe. 

Emisie: Salutări, 103. 

Recepție: Salutări, Degetelor. 

Emisie: Totul e-n regulă? 

Recepție: Da. 

Pentru ca 103 să poată urmări în voie emisiunile, Ramirez 
fabricase o telecomandă microscopică ce-i permitea furnicii să 
comute din interiorul clopotului experimental. Insecta se folosea 
de ea până la abuz. 

Experienţa mai dură câteva zile. 

Curiozitatea furnicii părea inepuizabilă. Le cerea întruna 
Degetelor alte şi alte explicaţii. Ce înseamnă comunismul, 


motorul cu explozie, deriva continentelor, ordinatoarele, prosti- 
tuţia, asigurările sociale, trusturile, deficitul economic, cucerirea 
spaţiului, submarinele nucleare, inflaţia, şomajul, fascismul, 
meteorologia, restaurantele, aratul, boxul, contracepţia, reforma 
universitară, justiţia, exodul rural? 

103 a acumulat deja trei feromoni zoologici despre Degete. 

In cea de-a zecea zi, Laetitia Wells nu mai rezistă. Poate că 
nu prea îi apreciase ea pe oameni până atunci, dar avusese 
dintotdeauna simţul familiei. Or, vărul său Jonathan era poate în 
pragul morţii, iar furnica salvatoare pe care le-o trimisese stătea 
în continuare proţăpită acolo, în faţa receptorului, de parcă ar fi 
prins rădăcini. 

Emisie: Eşti gata acum să ne conduci spre Bel-o-kan? o 
întrebă ea pe Î03. 

Se lăsă o clipă de tăcere, timp în care inima Laetitiei bătu 
nebuneşte. Alături de ea, ceilalţi pândeau cu aceeaşi încordare 
verdictul. 

Recepție: Vreţi deci să-mi aflaţi hotărârea? Foarte bine. Cred 
că am văzut suficient ca să-mi fac o părere despre voi. 

Furnica îşi dezlipi capul de ecran şi se propti pe labele din 
spate. 

Recepție: Nu pot să pretind că v-aş cunoaşte la perfecţie, se- 
nţelege, deoarece civilizaţia voastră este atât de complicată... 
dar... de fapt, pot să-mi dau seama de pe acum de esenţial. 

103 îi face să se consume, calculându-şi efectele. E într- 
adevăr foarte pricepută în ce priveşte manipularea indivizilor. 

Recepție: Civilizaţia voastră e foarte complicată, dar am 
văzut destul ca să o înţeleg în esenţă. Sunteţi nişte animale 
perverse, lipsite de respect faţă de tot ce vă înconjoară şi 
preocupate doar de grija de-a acumula ceea ce voi numiţi 
"bani": Antecedentele voastre istorice mă îngrozesc: ele nu sunt 
decât un şir de crime pe o scară mai mare sau mai mică. Măi 
întâi omorâţi, şi abia după aceea discutaţi. În acelaşi fel, vă 
distrugeţi unii pe ceilalţi şi distrugeţi totodată natura. 

Inceputul nu era prea promiţător. Cei trei oameni nu se 
aşteptaseră la atâta duritate. 

Recepție: Există, totuşi, la voi nişte lucruri care mă 
fascinează. Ah, desenele voastre! îmi place grozav Degetul 
acela... Leonardo da Vinci. Ideea de-a face desene pentru a-ţi 
exprima felul în care interpretezi lumea şi de-a fabrica obiecte 


inutile doar pentru frumuseţea lor estetică e extraordinară! Ca şi 
cum s-ar fabrica parfumuri nu pentru comunicare, pur şi simplu, 
ci doar pentru bucuria de-a le respira! Frumuseţea aceasta 
gratuită şi inutilă, pe care voi o numiţi "artă" constituie avantajul 
pe care îl aveţi faţă de civilizaţia noastră. Noi nu avem nimic 
asemănător în aşezările noastre. Civilizaţia voastră e bogată 
prin arta ei şi prin pasiunile ei inutile* 

Emisie: Atunci, eşti de acord să ne conduci la Bel-o-kan? 

Furnica nu vrea încă să răspundă. 

Recepție: Inainte de-a sosi aici, am întălnit nişte libărci. lar 
de la ele am aflat ceva. Şi anume, că cei ce sunt în stare să se 
iubească între ei sunt iubiţi şi de alţii, iar cei ce se ajută între ei 
sunt şi ei ajutaţi de alţii... 

103 îşi agită antenele, sigură de sine şi de argumentele sale. 

Recepție: lată problema care mi se pare importantă: în locul 
meu, voi aţi avea o părere bună despre propria voastră specie? 

Ce pacoste! Bineînţeles că nu Laetitiei Wells e cazul să i se 
adreseze o asemenea întrebare, şi nici lui Arthur Ramirez. 

Furnica îşi urmăreşte liniştita raţionamentul. 

Recepție: Mă înţelegeţi? Vă iubiţi destul de mult pentru a-i 
face şi pe alţii să vă iubească? 

Emisie: Păi... 

Recepție: Dacă voi nu vă iubiţi, cum s-ar putea spera că într- 
o bună zi aţi fi în stare să iubiţi nişte fiinţe atât de deosebite de 
voi? 

Emisie: Vezică... 

Recepție: Căutaţi feromonii potriviţi ca să mă convingeţi? 
Nu-i mai căutaţi. Televiziunea mi-a furnizat toate explicaţiile pe 
care le aşteptam de la voi. Am văzut documentare şi reportaje 
în care Degetele se ajutau între ele, în care Degetele dădeau 
fuga spre aşezări îndepărtate ca să ajute alte Degete, în care 
nişte Degete roz ajutau Degete maronii. Noi, furnicile, cum ne 
spuneţi voi, n-am face niciodată atât de mult. Noi nu ajutăm 
aşezările îndepărtate şi nici pe furnicile din alte specii. Şi am 
mai văzut reclame pentru urşi de pluş. Nu sunt decât nişte 
obiecte, şi, totuşi, Degetele le mângâiau, le sărutau. Degetele 
au aşadar în ele un surplus de dragoste de dăruit. 

Se aşteptaseră la orice, dar numai la asta nu. Nu se aştep- 
taseră ca specia umană să cucerească o fiinţă neomenească 
graţie operelor lui Leonardo da Vinci, a medicilor aventurieri şi a 


urşilor de pluş! 

Recepție: Şi asta nu e tot: vă îngrijiţi bine puii. Voi speraţi că 
Degetele care vă vor urma vor fi mai bune decât cele de acum. 
Năzuiţi spre progres. Sunteţi la fel ca soldaţii noştri, care se 
sacrifică pentru a face o punte pe care să treacă semenii lor ca 
să poată traversa un pârău. Cei tineri trebuie să treacă, şi 
pentru aceasta vârstnicii sunt gata să moară. Dar tot ce am 
văzut — filmele, actualităţile, reclamele — exprimă regretul de-a 
nu fi decât ceea ce sunteţi, împreună cu speranţa pe care o 
nutriţi de-a deveni mai buni. Şi din speranţa aceasta ţâşnesc 
"umorul" vostru şi "arta" voastră... 

Laetitia avea lacrimi în ochi. Fusese nevoie să asculte 
explicaţiile unei furnici ca să înveţe să iubească specia umană! 
După discursul lui 103, nu avea să mai fie niciodată aceeaşi. 
Umanofobia ei fusese vindecată de o furnică! Simţi dintr-o dată 
nevoia să-şi cunoască mai bine contemporanii. Era adevărat că 
printre ei existau unii de-a dreptul extraordinari. Furnica aceasta 
o înţelesese în câteva ore de vizionare a televizorului, în timp ce 
ei nu îi ajunsese întreaga viaţă de până atunci. 

Tânăra femeie se aplecă spre microfon şi izbuti să articuleze: 

Emisie: Deci o să ne ajuţi? 

Sub clopotul ei de sticlă, 103 îşi înălţă antenele şi emise cu 
solemnitate: 

Recepție: Nu putem lupta contra voastră, iar voi nu puteţi 
lupta contra noastră. Nici una din speciile noastre nu e destul de 
puternică pentru a o elimina pe cealaltă. Din moment ce nu ne 
putem distruge, suntem obligaţi să colaborăm. Şi apoi, cred că 
avem nevoie de voi. Ne puteţi învăţa multe lucruri şi în nici un 
caz nu trebuie să vă omorâm înainte de-a le afla. 

Emisie: Eşti, aşadar, de acord să ne duci la Bel-a-kan? 

Recepție: Sunt de acord să vă ajut să vă salvaţi prietenii 
închişi sub oraş, deoarece acum sunt de acord cu o colaborare 
între civilizațiile noastre. 

În clipa aceea, Arthur Ramirez leşină din nou. 


192. DINOZAURII 


E un feromon-mnezic istoric, care a străbătut mileniile. 


Chli-pou-ni îşi apropie antenele de capsula plină cu lichide 
foarte mirositoare: un arabesc de parfumuri. Pe loc, textul urcă 
voluptuos de-a lungul antenelor sale. 

Feromon istoric. 

Salivatoare: a 24-a regină Belo-kiu-kiuni. 


Furnicile n-au fost dintotdeauna stăpânii Pământului. 

Odinioară, statutul acesta a fost disputat de alte specii care 
reprezentau alte moduri de-a gândi. 

In urmă cu câteva milioane de ani, natura a mizat pe 
şopârlă. Până atunci, şopârlele nu erau decât nişte animale cu o 
talie potrivită; nişte peşti dotați cu labe. 

Totuşi, saurienii aceştia nu încetau să se bată între ei. Din 
acest motiv, corpul lor a suferit încetul cu încetul mutații pentru 
a se adapta luptelor corp la corp, încât au ajuns, în cele din 
urmă, din ce în ce mai mari şi agresivi. 

A avut loc o evoluţie morfologică: şopârlele s-au transformat 
în giganţi. Nu mai reuşeam să le omorâm, chiar dacă ne 
strângeam câte douăzeci, treizeci sau o sută. Şopârlele erau 
acum prea puternice şi atât de distrugătoare şi de numeroase, 
încât deveniseră cea mai mare putere animală terestră. 

Unele erau atât de înalte, că depăşeau coroanele copacilor. 
Nu mai erau de-acum şopârle, ci dinozauri. 

Domnia acestor monştri imenşi a durat vreme îndelungată, 
iar noi, în furnicarele noastre de pretutindeni, stăteam şi 
reflectam. 

Dacă le învinseserăm pe cumplitele termite, ar fi trebuit să 
fim în stare să scăpăm şi de dinozauri — aşa suna părerea care 
se emitea cam de peste tot. Şi, totuşi, comandourile noastre 
trimise împotriva dinozaurilor erau sistematic decimate. 

Ne găsiserăm oare stăpânii? Deja, unele furnicare se re- 
semnaseră să cedeze dinozaurilor controlul teritoriului de 
vânătoare, fugind de sub paşii lor şi trăind cu groaza obsedantă 
a duelurilor lor odioase, care făceau să se cutremure pământul. 
Până şi termitele îşi plecau mandibulele. 

Atunci s-a întâmplat că o regină provenită dintr-un cuib de 
furnici magnans a lansat lozinca: Toate Oraşele unite împotriva 
monştrilor. 

Mesajul era simplu şi a avut impact la scară planetară. 
Furnicarele au pus capăt luptelor interne. Nici o furnică nu mai 


avea voie să ucidă vreo alta, indiferent de specie sau talie. Se 
născuse Marea Alianţă Planetară. 

Intre oraşe au circulat soli cu misiunea de-a informa despre 
forţa şi slăbiciunile dinozaurilor. Animalele acelea păreau fără 
cusur, imbatabile, dar orice animal are un punct slab. Aşa a vrut 
natura. Trebuia deci să îl descoperim şi l-am descoperit. 
Defectul cuirasei dinozaurilor era anusul. 

Era de-ajuns să-i invadezi prin poarta aceasta de intrare şi 
să-i distrugi din interior. Informaţia s-a răspândit la iuţeală. 

Pretutindeni, legiunile furnicarelor s-au vârât pe traseul 
acesta vulnerabil. Cavaleria, infanteria şi artileria nu mai 
înfruntau acum gheare, labe şi dinţi, ci împroşcături de sucuri 
digestive, globule albe şi reflexe musculare. 

Există relatări terifiante despre armatele care s-au aventurat 
pas cu pas în intestinele duşmanilor. Soldaţii luau un viraj după 
altul printr-un colon uriaş când deodată, din capătul tunelului, 
ţâşnea o ghiulea mortală: un excrement. 

Luptătoarele fugeau, refugiindu-se în cutele intestinale. 
Uneori, câte un bolovan greţos rămânea blocat în vreun ungher. 
Alteori, se rostogolea şi spulbera toată armata, până la ultimul 
combatant. 

Principalul adversar al legiunilor myrmicine a ajuns să fie 
constituit de materiile fecale. Câte mii de furnici nu au pierit 
lovite de o avalanşă de excremente mici şi tari! Câte n-au fost 
înecate de câte un torent de mizerie nămoloasă! Câte coman- 
douri n-au fost asfixiate de gazele dintr-un singur pârţ! 

Majoritatea legiunilor reuşeau, totuşi, să străpungă la timp 
tunelurile intestinale. 

Atunci, sub asaltul minusculelor noastre semene, munţii 
aceia de carne sauriană se năruiau unul după altul. Fie că erau 
carnivori sau ierbivori, că erau echipați cu cozi dinţate, cu ace, 
cu ţepi, cu venin sau cu solzi blindaţi, nici unul nu rezista în faţa 
milioanelor de chirurgi infimi şi hotărâți. O simplă pereche de 
mandibule se dovedea mult mai eficace decât un corn mai mare 
decât un copac. 

Furnicile au avut nevoie de câteva sute de mii de ani pentru 
a-i masacra pe toţi dinozaurii. 

Şi apoi, într-o primăvară, în zori, când s-au trezit, au băgat 
de seamă că zările erau libere. Nu mai existau dinozauri. Doar 
şopârlele mici fuseseră cruţate. 


Chli-pou-ni îşi desprinde antenele şi, dusă pe gânduri, începe 
să măsoare în lung şi în lat Biblioteca chimică. 

Aşadar Pământul a avut mai mulţi locuitori, care, rând pe 
rând, au vrut să facă pe stăpânii atotputernici. Toţi au cunoscut 
apogeul gloriei înainte ca furnicile să-i fi învăţat să fie mai 
modeşti. 

Furnicile sunt singurii stăpâni adevăraţi ai Pământului. Chli- 
pou-ni se mândreşte la gândul că aparţine acestei specii. 

Noi, care suntem atât de mici, ştim să-i zdrobim pe cei mari 
şi cruzi. Noi, care suntem atât de mici, ştim să chibzuim şi să 
rezolvăm probleme ce par insolubile. Noi, care suntem atât de 
mici, nu avem de ce să primim lecţii de la munţii însufleţiţi ce se 
cred fără cusur şi invulnerabili. 

Civilizaţia furnicilor este singura care a dăinuit atât de înde- 
lung, deoarece a ştiut cum să scape de toţi rivalii ei. 

Suverana regretă că nu a studiat Degetele care trăiesc sub 
furnicar. Dacă ar fi ascultat-o pe 103 şi le-ar fi supus unui regim 
de observaţie, probabil că le-ar fi descoperit punctul slab, iar 
cruciada s-ar fi acoperit de glorie în loc să cunoască înfrângerea 
de acum. 

Dar poate că nu e încă prea târziu! Poate că sub lespedea de 
granit au mai rămas, totuşi, câteva Degete în viaţă! Regina ştie 
cât de mult s-au străduit deistele ca să le trimită hrană. 

Chli-pou-ni se hotărăşte să coboare în Degetărie pentru a 
discuta cu acest "Doctor Livingstone", atât de lăudat de 
spioanele sale. 


193. CANCER 


103 îşi dă seama că în lumea Degetelor se petrece ceva 
anormal. Acolo sus se agită nişte umbre. In aer pluteşte parcă 
un miros de moarte. Furnica întreabă: 

Recepție: E ceva în neregulă? 

Emisie: Arthur a leşinat. Este bolnav. E atins de un cancer 
generalizat. O boală pe care nimeni nu poate să o vindece. Și 
mama mea a murit din pricina ei. Suntem lipsiţi de apărare în 
faţa acestei maladii. 

Recepție: Ce este cancerul? 


Emisie: O boală în care celulele proliferează într-un mod 
anarhic. 

Pentru a-şi da răgazul de-a chibzui mai bine, furnica îşi spală 
meticulos tijele senzitive. 

Recepție: Cunoaştem şi noi fenomenul ăsta, dar nu este o 
boală. Cancerul vostru nu e o boală. 

Emisie: Atunci ce este? 

E pentru întâia oară când o fiinţă omenească a emis între- 
barea "ce este", pe care 103 a repetat-o de atâtea ori, iar acum 
e rândul furnicii să ofere explicaţii. 

Recepție: Cu multă vreme în urmă, am fost şi noi lovite de 
ceea ce voi numiţi "cancer". Multe au murit din cauza lui. Câteva 
milioane de ani, am privit flagelul acesta ca pe o calamitate 
incurabilă, şi cele care se îmbolnăveau preferau să înceteze 
imediat din viaţă, oprindu-şi bătăile inimii. Apoi... 

Cei trei oameni ascultau surprinşi. 

Recepție: Apoi, am înţeles că judecam problema dintr-un 
unghi greşit. Trebuia să studiem şi să înţelegem într-un mod cu 
totul diferit ceea ce iniţial ne păruse a fi o maladie. Şi am 
descoperit despre ce era vorba. lar de peste o sută de mii de ani 
nici un membru al civilizaţiei noastre nu mai moare de cancer. 
O, desigur că ni se întâmplă să fim victimele multor altor boli, 
dar în ce ne priveşte s-a terminat cu cancerul. 

Din pricina surprinderii, Laetitia aburi clopotul cu răsuflarea. 

Emisie: Aţi descoperit remediul cancerului? 

Recepție: Bineînţeles, şi o să vi-l spun. Dar mai întâi aş vrea 
să ies puţin la aer. Mă înăbuş sub clopotul ăsta. 

Laetitia o aşeză cu atenţie pe 103 într-o cutie de chibrituri cu 
fundul acoperit de o saltea confortabilă de vată, după care o 
duse pe balcon. 

Luptătoarea adulmecă adierea răcoroasă şi proaspătă. De 
aici putea să simtă până şi efluviile îndepărtate ale pădurii. 

— Fii atentă, n-o pune pe balustradă, exclamă Jacques 
Méliès. Nu trebuie în nici un caz să cadă. Furnica asta eo 
comoară în toată regula. A acceptat să salveze nişte vieţi ome- 
neşti şi pe deasupra susţine că ştie remediul cancerului. Dacă e 
adevărat... 

Împreunându-şi mâinile, cei doi formară un soi de leagăn de 
jur-împrejurul cutiei. Peste scurt timp, doamna Ramirez li se 
alătură. Îşi ajutase soţul să se culce în pat; acum Arthur 


adormise. 

— Furnica noastră spune că ştie cum poţi să vindeci 
cancerul, o anunţă Méliès. 

— Atunci să ne-o spună, şi încă repede! Arthur nu mai are 
multe zile de trăit. 

— Staţi doar câteva minute, interveni Laetitia. A zis că vrea 
să ia puţin aer. Trebuie s-o înţelegem; a petrecut câteva zile 
închisă într-un clopot de sticlă, uitându-se întruna la televizor. 
Nici un animal de pe lume n-ar putea suporta aşa ceva! 

De-acum însă, femeia îşi pierduse calmul. 

— O să se odihnească mai târziu. Mai întâi trebuie să-l 
salvăm pe soţul meu. Nu mai putem aştepta. 

Juliette Ramirez se repezi la mâna Laetitiei. Tânăra femeie 
se trase înapoi, vrând să o împiedice să-i ia cutia. Preţ de o 
clipă, luntrea de lemn rămase suspendată în gol. Apoi doamna 
Ramirez trase de încheietura Laetitiei şi gestul fu de-ajuns 
pentru ca ea să se răstoarne 

Se prăbuşeşte. O clipă, 103 planează pe covorul ei zburător 
şi moale, după care începe să cadă, şi cade întruna, fără să se 
mai oprească. Ce înalte sunt cuiburile Degetelor! 

Când percutează acoperişul metalic al unei maşini, ricoşând 
de mai multe ori, furnica se sperie şi începe să alerge încotro 
vede cu ochii. Unde sunt Degetele "amabile" şi maşina lor de 
comunicat? 103 goneşte strigând feromoni pe care nu mai are 
cine să-i descifreze. 

Laetitia, Juliette, Arthur, Jacques! Unde sunteţi? Am stat 
destul la aer, aduceţi-mă înapoi sus ca să vă pot spune ce 
trebuie! 

În clipa aceea, maşina pe care a aterizat demarează. 

103 se agaţă cu toate labele de o antenă radio. Vântul şuieră 
de jur-împrejurul ei. Niciodată, nici măcar când zbura pe "Marele 
Corn", nu a mai mers cu o asemenea viteză. 


194. ENCICLOPEDIE 


CIOCNIRE ÎNTRE CIVILIZAŢII: India este o ţară care absoarbe 
toate energiile. Toţi conducătorii militari care au încercat să o 
supună s-au epuizat treptat. Pe măsură ce se adânceau în 
interiorul ținutului, India îi influenţa tot mai mult, făcându-i să îşi 


piardă combativitatea şi să se îndrăgostească de rafinamentele 
culturii indiene. India este ca un burete moale care absoarbe 
totul. Ei au venit, iar India i-a învins. 

Prima invazie importantă a fost înfăptuită de musulmanii tur- 
co-afgani. În 1206, ei au cucerit Delhi. Au urmat cinci dinastii de 
sultani care au încercat, fiecare, să cucerească peninsula 
indiană în întregul ei. Dar trupele se împuţinau pe măsură ce 
avansau spre sud. Soldaţii se săturau să tot masacreze, îşi 
pierdeau gustul pentru luptă şi se lăsau fermecaţi de tradiţiile 
indiene. Sultanii au intrat într-un declin tot mai accentuat şi au 
decăzut. 

Ultima dinastie, Lodi, a fost răsturnată de Babur, un rege de 
origine mongolă, urmaş de-al lui Tamerlan. El a pus bazele 
Imperiului Mogulilor în 1527 şi, abia ajuns în centrul Indiei, a 
renunţat la preocupările militare şi s-a dedicat cu entuziasm 
picturii, literaturii şi muzicii. 

Un urmaş de-al său, Akbar, a reuşit, în ce-l priveşte, să 
unifice India. Folosindu-se de duhul blândeţii, el a inventat o 
religie, inspirându-se din toate religiile vremii sale şi 
concentrând la un loc tot ce aveau ele mai paşnic. Totuşi, peste 
câteva decenii, Aurangzeb, alt urmaş de-al lui Babur, a încercat 
să impună cu forţa islamismul în peninsulă. India s-a revoltat 
atunci şi a izbucnit. Continentul acesta este imposibil de 
îmblânzit cu ajutorul violenţei. 

La începutul secolului al XIX-lea, englezii au reuşit să 
cucerească militar toate centrele comerciale şi marile oraşe, dar 
nu au izbutit niciodată să controleze întreg ţinutul. Ei s-au 
mulţumit să creeze cantonamente, care erau nişte "mici cartiere 
de civilizaţie engleză" implantate într-un mediu cu totul indian. 

Aşa cum Rusia este apărată de frig, iar Japonia şi Anglia de 
mare, India este apărată de un zid spiritual care îi prinde în 
mreje pe toţi cei ce pătrund pe cuprinsul ei. 

Chiar şi în zilele noastre, orice turist care se aventurează, fie 
şi numai pentru o zi, în această ţară ca un burete este cuprins 
de un noian de "la ce bun?" şi de "ce rost are?" şi se simte ispitit 
să renunţe la orice dorinţă de a mai face ceva. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


195. O FURNICĂ PRIN ORAŞ 


Jacques Méliès se aplecă. 

— A căzut! 

| se alăturară cu toţii, încercând să desluşească ceva acolo 
jos, departe sub ei. 

— Probabil că a murit... 

— Poate că nu, furnicile pot să suporte şocuri puternice. 

Juliette Ramirez se însufleţi. 

— Căutaţi-o, doar ea îmi poate salva soţul şi pe prietenii 
dumneavoastră de sub furnicar. 

Coborâră în fugă scările şi cercetară parcarea pas cu pas. 

— Fiţi atenţi mai ales pe unde călcaţi! 

Laetitia Wells căută pe sub roţile maşinilor. Juliette Ramirez 
trecu prin sită tufişurile plantate cu titlu decorativ la baza 
clădirii. Jacques Méliès sună la toţi vecinii de dedesubt ca să 
verifice dacă nu cumva furnica, luată de vreo rafală de vânt, nu 
aterizase pe balconul lor. 

— N-aţi văzut cumva o furnică cu un semn roşu pe frunte? 

Se-nţelege că îl luară drept nebun dar, datorită legitimaţiei 
sale de poliţist, îl lăsară, totuşi, să scotocească peste tot. 

Işi petrecură ziua întreagă căutând fără răgaz. 

— Ce să facem? Numai Dumnezeu ştie pe unde-o fi 103! 

Juliette Ramirez refuza să se declare învinsă. 

— Dacă furnica asta ştie într-adevăr cum să vindece 
cancerul, atunci trebuie s-o găsim cu orice preţ. 

Mai căutară încă multă vreme. Nu insectele lipseau pe acolo! 
Dar chiar şi cu ajutorul lupei luminoase, nu zăriră nicăieri vreo 
furnică roşcată de pădure cu fruntea însemnată de o pată roşie. 

— Măcar de-am fi avut o substanţă radioactivă cu care s-o 
marcăm, în loc de nişte lac de unghii! tuna şi fulgera Méliès. 

Cei trei se sfătuiră. 

— Trebuie să existe o cale de-a găsi o furnică, până şi într-un 
oraş ca Fontainebleau. 

— Să enumerăm toate ideile care ne trec prin cap, apoi 
facem o selecţie, propuse doamna Ramirez. 

Sugestiile ţâşniră din partea fiecăruia: 

— Să cercetăm întreg oraşul, metru cu metru, cu ajutorul 


armatei şi al pompierilor. 

— Să interogăm toate furnicile pe care le vom întâlni ca să 
aflăm dacă nu cumva au văzut vreo furnică cu pată roşie pe 
frunte. 

Nici una din soluţii nu li se păru satisfăcătoare. Atunci 
Laetitia sugeră: 

— Ce-ar fi să inserăm un apel în ziar? 

Se uitară unii la alţii. Se putea ca ideea să nu fie chiar atât 
de stupidă pe cât părea. Mai chibzuiră o vreme, dar fără ca 
vreunul din ei să găsească o alta mai bună. 


196. ENCICLOPEDIE 


VICTORIE: De ce orice formă de victorie este insuportabilă? 
De ce nu suntem atraşi decât de căldura liniştitoare a 
înfrângerii? Poate fiindcă o înfrângere nu poate fi decât preludiul 
unui reviriment, în timp ce victoria are tendinţa de a ne încuraja 
să rămânem neschimbaţi. Înfrângerea este înnoitoare, victoria 
este conservatoare. Toţi oamenii simt acest lucru la modul 
confuz, şi din această pricină cei mai inteligenţi au încercat să 
obţină nu cel mai frumos succes, ci înfrângerea cea mai 
frumoasă. Hannibal a făcut cale întoarsă din faţa Romei ce i se 
oferea pe tavă. Cezar a ţinut morţiş să se ducă la idele lui Marte. 

Să scoatem deci nişte învăţăminte din aceste experienţe. 

Nu reuşeşti niciodată să-ţi construieşti din timp înfrângerea. 
Nu reuşim să ne construim niciodată o trambulină destul de 
înaltă de pe care să sărim într-o piscină fără apă. 

Scopul unei vieţi lucide este de-a ajunge la un faliment total 
care să servească drept lecţie tuturor contemporanilor. 
Deoarece niciodată nu poţi să înveţi ceva dintr-un succes, ci 
numai dintr-o înfrângere. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


197. APEL CĂTRE POPULAŢIE 


Portret-robot în rubrica "animale pierdute" din Echo du 
dimanche: un cap de furnică, desenat cu peniţa. 

Legenda: "Atenţie! Citiţi cu atenţie! Nu este vorba de o 
glumă. Furnica înfăţişată aici poate salva viaţa a şaptesprezece 
persoane aflate în pericol de moarte. Indiciile următoare vă vor 
permite să nu o confundați cu nici o altă furnică: 

103 683 este o furnică roşeaţă. Prin urmare nu este cu desă- 
vârşire neagră. Toracele şi capul îi sunt de culoare maro-por- 
tocâlie. Doar abdomenul îi este negru. 

Talia: 3 milimetri. Carapacea este dungată. Antenele sunt 
scurte. Dacă îţi apropii Degetul de ea, lansează pe loc un jet de 
acid. 

Ochii îi sunt relativ mici, iar mandibulele late şi îndesate. 

Semne particulare: o pată roşie pe frunte. 

Dacă o descoperiţi, chiar fără să fiţi sigur că este vorba de 
ea, dacă vi se pare deci că aţi recunoscut-o, puneţi-o la adăpost 
şi sunati fără să staţi pe gânduri la 31 41 59 26. Cereţi cu 
domnişoara Laetitia Wells. Mai puteţi suna la poliţie şi să-l cereţi 
pe comisarul Jacques Méliès. 

Se oferă 100.000 de franci recompensă pentru orice apel 
care ar putea să ajute la găsirea lui 103 683." 


Laetitia, Melies şi Juliette Ramirez încercară să discute cu 
furnicile din terariu şi cu furnici luate la întâmplare de pe stradă. 
Primele auziseră într-adevăr de Bel-o-kan, dar nu erau în stare 
să îi conducă într-acolo, deoarece ele nu ştiau nici măcar unde 
se află în momentul de faţă. Cât despre secretul cancerului, aici 
chiar că nu aveau idee despre ce putea fi vorba! 

Întâlniră aceeaşi ignoranță la furnicile de pe stradă, din 
grădini sau case. 

Fură nevoiţi să constate că cele mai multe dintre furnici erau 
destul de proaste: nu le interesa nimic, nu înțelegeau nimic şi nu 
se gândeau decât la hrană. 

Jacques Méliès, Juliette Ramirez şi Laetitia Wells ajunseră să 
îşi dea astfel seama cât de deosebită era 103, care reprezenta o 
excepţie. Demersul ei intelectual o făcea de neasemuit. 

Laetitia Wells luă cu o pensetă capsulele în care 103 îşi 
pusese feromonii zoologici despre Degete. 

Nu mai încăpea îndoială că 103 voise să înţeleagă tot ce 


ţinea de lumea şi de epoca ei. Rareori putuse fi întâlnită o 
asemenea curiozitate şi sete de a şti, chiar şi la o fiinţă ome- 
nească. 103 era cu adevărat excepţională, îşi spuse Laetitia 
Wells. Şi în aceeaşi clipă îşi muşcă buzele, dându-şi seama că se 
gândise la 103 la timpul trecut. 

Se simţi încercată, o clipă, de dorinţa de-a se ruga. Fiindcă, 
în ultimă instanţă, cum ar mai fi putut găsi o furnică rătăcită 
într-un oraş, dacă nu printr-o minune? 


199. OSUARUL 


înconjurată de o escortă de gărzi cu mandibule lungi, regina 
Chli-pou-ni coboară spre adâncimile Oraşului. li pare rău acum 
că nu a comunicat mai din timp cu Doctorul Livingstone. Ştie de 
pe-acum toate întrebările pe care vrea să i le pună. Ştie 
deopotrivă şi cum le va putea descoperi slăbiciunile. Oricum, s-a 
hotărât să le hrănească. Trebuie să le dea de mâncare ca să le 
momească, la fel cum trebuie să faci cu păduchii-de-frunză 
sălbatici înainte de-a le tăia aripile şi de a-i instala în staule. 

Etajul -10: suverana este cuprinsă de un nou val de 
înflăcărare şi grăbeşte pasul. Da, le va hrăni şi va sta cu ele de 
vorbă. Îşi va face însemnări şi va consemna numeroşi feromoni 
zoologici suplimentari despre Degete. 

Gărzile dimprejurul ei nu stau o clipă locului. Fiecare se 
agită, simțind că astăzi se va întâmpla ceva deosebit. Regina 
Federaţiei, fondatoarea mişcării evoluționiste, a consimţit în 
sfârşit să discute cu Degetele şi să le studieze ca să le poată 
ucide mai uşor. 

Etajul -12: Chli-pou-ni îşi spune că a dat realmente dovadă 
de prostie neascultând-o pe 103 mai din timp. Ar fi trebuit să 
stabilească un dialog cu Degetele de multă vreme. Ar fi trebuit 
să-şi asculte mama: Belo-kiu-kiuni le vorbea. Ar fi fost atât de 
simplu să facă şi ea la fel. 

Etajul -20: numai de-ar fi încă în viaţă! Numai să nu fi stricat 
totul din dorinţa de-a se distinge, de-a face altfel decât părinţii 
ei. Nu trebuia să facă nici invers şi nici la fel ca ei; trebuia doar 
să continue ceea ce fusese început. Să ducă mai departe opera 
Mamei în loc să o nege. 


De jur-împrejur, roiul îşi vede de treburi ca în oricare altă zi. 
Furnicile o salută cu vârful antenelor. Cele mai multe sunt însă 
surprinse văzându-şi regina coborând la o adâncime atât de 
mare. 

Etajul -40: Chli-pou-ni goneşte de-acum împreună cu toată 
trupa, repetându-şi întruna: "Numai de n-ar fi prea târziu." 
Cotind pe mai multe coridoare, ea iese într-o sală pe carenuo 
cunoaşte deloc. Proporţiile îi sunt impresionante şi probabil că a 
fost construită cu abia vreo săptămână în urmă la nivelul 
acestor etaje atât de slab populate. 

Deodată, regina vede în faţa ei nişte deiste! Aici zac 
cadavrele tuturor rebelelor deiste, care au fost strânse de 
pretutindeni unde au fost ucise. Sutele de furnici înţepenite par 
să o sfideze pe vizitatoarea nepoftită. 

Soldaţi morţi păstraţi în Oraş! Antenele regale, uluite, au un 
gest de recul. Luptătoarele belokaniene din spatele ei, care o 
însoțesc, sunt la rândul lor îngrozite. 

Ce caută toate moartele astea aici? Locul lor era la depozitul 
de gunoi! Regina şi gărzile sale fac câţiva paşi printre piesele 
lugubrei expoziţii. Cele mai multe dintre moarte sunt aşezate în 
poziţie de luptă, cu mandibulele desfăcute şi antenele 
îndreptate înainte, gata să sară la un adversar poate la fel de 
țeapăn. 

Câteva cadavre mai poartă urmele perforaţiilor făcute de 
penisurile ploşniţelor. Când te gândeşti că au fost ucise la 
îndemnul ei... 

Chli-pou-ni are o senzaţie ciudată. 

Regina este impresionată: furnicile acestea seamănă toate 
cu... Mama din loja ei regală. 

Dar şirul surprizelor încă nu s-a încheiat. 

Suveranei i se pare că printre siluetele acestea prea ţepene 
s-a produs o mişcare. 

Da, într-adevăr, aproape jumătate din ele se mişcă! Are oare 
în faţa ochilor vreun miraj, sau e vorba de vreo reminiscență a 
acelei împrejurări de demult, când a făcut imprudenţa să guste 
din drogul unei lomecuze? 

Ce oribil! 

Cadavrele încep să mişte pretutindeni! 

Şi nu este o halucinație! Soldaţii care o străjuiesc sunt 
atacați de sute de fantome. Peste tot se declanşează lupte. 


Gărzile reginei au mandibule lungi, dar rebelele deiste sunt mult 
prea numeroase. Surpriza, împreună cu stresul provocat de 
acest loc ciudat, sunt în defavoarea luptătoarelor convenţionale. 
În timp ce luptă, deistele zvâcnesc din antene, emițând fără 
încetare unul şi acelaşi feromon: 
Degetele sunt zeii noştri. 


199. REGĂSIRI 


Laetitia Wells îşi făcu apariţia, ţâşnind ca o ghiulea de tun şi 
abia trăgându-şi răsuflarea, în podul unde Jacques Méliès şi 
Juliette Ramirez se chinuiau să selecteze sutele de scrisori şi de 
mesaje telefonice primite în urma apelului către populaţie. 

— A fost găsită! Cineva a găsit-o! strigă ea. 

Nici unul, nici altul nu reacţionează în vreun fel. 

— Avem deja opt sute de escroci care se jură că au găsit-o, 
făcu Méliès. Culeg prima furnică întâlnită în cale, îi dau cu puţin 
roşu pe frunte şi vin să ceară recompensa! 

Juliette Ramirez întări: 

— Au fost unii care au venit chiar şi cu păianjeni sau libărci 
mânjite cu roşu! 

— Nu, nu. De data asta e pe bune. E un detectiv particular 
care de când a auzit de apelul nostru se plimbă prin oraş cu 
nişte ochelari-lupă pe nas... 

— Şi ce te face să crezi că a găsit-o de-adevăratelea pe 103 
a noastră? 

— Mi-a spus la telefon că urma de pe frunte nu era roşie, ci 
galbenă. Or, când îmi păstrez prea multă vreme lacul ăsta pe 
unghii, el se îngălbeneşte. 

Argumentul era într-adevăr serios. 

— Oricum, să vedem animalul. 

— Nu îl are. Susţine că a găsit-o, dar că i-a fugit printre 
degete. 

— Unde a văzut-o? 

— Ţineţi-vă bine! N-o să ne fie prea uşor. 

— Unde? Zi o dată! 

— În staţia de metrou de la Fontainebleau! 

— Într-o staţie de metrou? 


— Dar acum e ora 6, ora de vârf. Trebuie să fie aglomeraţie, 
se sperie Méliès. 

— Nu trebuie să pierdem nici o clipă. Dacă ratăm ocazia 
asta, o pierdem definitiv pe 103 şi atunci... 

— Să-i dăm drumul! 


200. O CLIPĂ DE DESTINDERE 


Două furnici grase cu ochi verzi şi cu un rictus plin de 
răutate se apropie de un morman de cârnaţi, borcane de 
dulceaţă, pizza şi varză acră. 

— Nierk, nierk, oamenii stau cu spatele! Să ne ospătăm! 

Cele două furnici se reped la mâncare, folosind nişte 
deschizătoare de conservă pentru cutiile de fasole boabe şi 
servindu-se cu şampanie pe care şi-o toarnă în pahare subţiri şi 
ciocnind. 

Deodată, asupra lor cade lumina unui proiector şi dintr-un 
spray este pulverizat un nor galben. 

Cele două furnici îşi înalţă sus de tot sprâncenele şi cască 
larg ochii bulbucaţi şi verzi, urlând: 

— Ajutor, ăsta-i PROPMAISONI! 

— Nu, nu PROPMAISON, orice altceva, numai nu 
PROPMAISON! 

Totul e învăluit de vălătuci negri. 

— Aaaaaaarggggghhhhhhhhhhh. 

Furnicile se prăbuşesc la pământ. Cadrul se mişcă. Înapoi, 
dezvăluind un bărbat ce ţine în mâna întinsă un spray pe care 
scrie cu litere mari: PROPMAISON. 

Zâmbind, el rosteşte cu faţa la camera de luat vederi: "O 
dată cu venirea zilelor frumoase şi a căldurii, gândacii de 
bucătărie, furnicile şi libărcile se înmulţesc vertiginos. Soluţia 
este PROPMAISON. PROPMAISON omoară fără deosebire tot ce 
mişună prin debaralele dumneavoastră. PROPMAISON, fără 
pericol pentru copii şi fără milă pentru insecte. PROPMAISON 
este noul produs al CCG. CCG este însăşi eficienţa. " 


201. URMĂRIRE ÎN METROU 


Cei trei erau în ultimul hal de surescitare. Jacques Méliès, 
Laetitia Wells şi Juliette Ramirez îi îmbrânciră fără menajamente 
pe cei din jur. 

— N-aţi văzut o furnică? 

— Vă rog? 

— A luat-o pe acolo, sunt sigură, furnicilor le place 
penumbra. Trebuie să căutăm prin colţurile întunecate. 

Jacques Méliès trase deoparte un trecător. 

— Uitaţi-vă pe unde călcaţi, ce naiba, puteţi s-o omorâţi! 

Nimeni nu înţelegea ce voiau. 

— S-o omor? Pe cine? 

— Pe 103! 

Şi ca de obicei, marea majoritate a călătorilor treceau pe 
lângă ei, refuzând să-i vadă sau să-i audă. 

Méliès se sprijini cu spatele de peretele acoperit cu faianţă. 

— La naiba, să cauţi o furnică într-o staţie de metrou e ca şi 
cum ai căuta acul în carul cu fân. 

Laetitia Wells se lovi peste frunte. 

— Asta e! Cum de nu m-am gândit mai devreme! "Să cauţi 
un ac în carul cu fân..." 

— Ce vrei să spui? 

— Cum poţi găsi un ac în carul cu fân? 

— Nu poţi! 

— Ba da. Numai că trebuie să foloseşti metoda potrivită. Ca 
să găseşti un ac în carul cu fân, e foarte simplu: dai foc la fân, 
apoi treci un magnet peste cenuşă. 

— Bine, dar ce legătură are asta cu 103? 

— E un simbol. Vreau să spun că trebuie numai să 
descoperim metoda potrivită. Şi cu siguranţă că există una! 

Se sfătuiră. O metodă! 

— Jacques, tu eşti poliţist, aşa că începe prin a-i cere şefului 
staţiei să scoată toată lumea afară. 

— N-o să accepte în ruptul capului, e oră de vârf! 

— Zi-i că s-a pus o bombă! N-o să-şi ia riscul de-a avea mii 
de morţi pe conştiinţă. 

— De acord. 

— Bine; Juliette, poţi să fabrici o frază feromonală? 

— Care? 


— "Ne întâlnim în zona cea mai bine luminată." 

— Sigur că da! Pot chiar să fac vreo 30 de centilitri pe care 
să-i vaporizăm pretutindeni cu un spray. 

— Perfect. 

Jacques Méliès era cuprins de entuziasm. 

— Am înţeles. Vrei să instalăm un reflector puternic pe peron 
pentru ca ea să meargă într-acolo. 

— Furnicile roşcate din vivariul meu se îndreptau totdeauna 
spre lumină. De ce să nu încercăm... 

Juliette Ramirez compuse fraza mirositoare "Ne întâlnim în 
zona cea mai bine luminată" şi se întoarse cu un spray plin. 

Megafoanele staţiei difuzară un apel prin care toată lumea 
era invitată să evacueze staţia în linişte şi ordine. Pe loc, toţi 
începură să se îmbulzească, îmbrâncind, urlând şi împingându- 
se; fiecare pentru el şi Dumnezeu pentru toţi. 

Cineva strigă: "Foc!", şi atunci se declanşă nebunia. Ştirea fu 
transmisă din om în om şi toţi începură să repete "Foc!". 
Mulțimea se năpusti. Grilajele care despărţeau traveele fură 
răsturnate. Oamenii dădeau unii într-alţii ca să răzbată. 
Megafoanele repetau necontenit "Păstraţi-vă calmul, nu intraţi 
în panică", dar degeaba; dimpotrivă, apelul avea un efect cu 
totul opus celui dorit. 

Văzând cavalcada de tălpi ce se abăteau de jur-împrejurul ei, 
103 luă hotărârea să se ascundă în interstiţiul unei litere de 
faianţă a staţiei "Fontainebleau", cea de-a şasea din alfabet: 
litera F. Pitită acolo, furnica aşteaptă ca vacarmul mirosurilor de 
sudoare degetală să se domolească. 


202. ENCICLOPEDIE 


ABRACADABRA: Formula magică " Habracadabrah'" 
înseamnă în ebraică "Să fie aşa cum am spus" (fie ca lucrurile 
care au fost spuse să capete viaţă). În Evul Mediu, ea era 
utilizată ca descântec pentru vindecarea fierbinţelilor. Expresia 
a fost ulterior preluată de prestidigitatori, care dădeau a 
înţelege astfel că spectacolul se apropie de sfârşit şi că publicul 
avea să asiste acum la punctul culminant al reprezentaţiei 
(momentul în care cuvintele capătă viaţă). Fraza nu este, totuşi, 


chiar atât de anodină pe cât pare la prima vedere. Trebuie ca 
formula constituită de aceste nouă litere (în ebraică nu se scriu 
vocalele HA BE RA HA CA AD BE RE HA, astfel încât rezultă: HBR 
HCD BRH) să fie scrisă pe nouă niveluri şi în felul următor, 
pentru a se cobori treptat până la "H'-ul originar (Aleph: care se 
pronunţă Ha): 
HBR HCD BRH 
HBR HCD BR 
HBR HCD B 
HBR HCD 
HBR HC 
HBR H 
HBR 
HB 
H 

Configurația aceasta este concepută astfel încât să capteze 
cât mai mult posibil energiile cerului şi să le facă să coboare 
până la oameni. Talismanul respectiv trebuie privit ca o pâlnie, 
în jurul căreia dansul în spirală al literelor care formează formula 
"Habracadabrah" se revarsă într-un vârtej asemenea lichidelor 
ce se scurg printr-un orificiu. El captează şi concentrează în 
extremitatea lui forţele spaţiu-timpului superior. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


203. O FURNICĂ ÎN METROU 


Gata, mulţimea s-a împrăştiat. 103 iese din ascunzătoarea ei 
şi porneşte prin coridoarele largi ale metroului. Hotărât lucru, nu 
se va obişnui niciodată cu locul ăsta. Nu-i place lumina de neon, 
de un alb crud. 

Deodată, furnica simte în aer un mesaj feromonal: "Ne 
întâlnim în zona cea mai bine luminată", şi recunoaşte accentul 
olfactiv: este cel al maşinii de tradus a Degetelor. Bun! Nu-i mai 
rămâne decât să caute colţul cel mai luminat. 


204. IMPOSIBILA ÎNTÂLNIRE 


Luptele s-au generalizat în întreg oraşul Bel-o-kan. Din tavan 
se prăbuşesc rebele fără număr. Nici un soldat nu vine în 
ajutorul reginei. Furnicile se luptă printre cadavrele uscate ale 
deistelor. In scurtă vreme însă avantajul înclină înspre cele care 
sunt mai numeroase. 

Chli-pou-ni este înconjurată de mandibule pe care le 
presimte ostile. S-ar părea că furnicile astea nu îi mai recunosc 
feromonii regali. Una dintre ele se apropie, cu mandibulele larg 
desfăcute, de parcă ar vrea să o decapiteze. In timp ce se 
apropie, ucigaşă emite: 

Degetele sunt zeii noştri! 

Da, asta-i soluţia: trebuie să ajungă la Degete. Chli-pou-ni nu 
are de gând să se lase omorâtă; drept care se aruncă în 
învălmăşeală, îmbrâncind mandibulele şi antenele care încearcă 
să o oprească şi se năpusteşte în primul coridor care o ia în jos. 
Nu mai există decât o singură direcţie: Degetele. 

Etajul -45. Etajul -50. Suverana descoperă la iuţeală pasajul 
care duce dedesubtul Oraşului. In urma ei, simte mirosurile 
ostile ale rebelelor deiste, care nu o slăbesc nici cu un pas. 

Chli-pou-ni străbate coridorul de granit şi pătrunde în "A1 
Doilea Bel-o-kan", oraşul secret pe care l-a construit odinioară 
mama ei pentru a conversa cu Degetele. 

In centru se află o siluetă din care porneşte un tub gros. 

Chli-pou-ni ştie ce este fiinţa asta cioplita grosolan din 
răşină. Spioanele i-au transmis numele ei: "Doctor Livingstone". 

Regina se apropie. Deistele ajung lângă ea şi o încercuiesc, 
lăsând-o însă să înainteze spre reprezentantul zeităților lor. 

Suverana atinge antenele pseudo-furnicii. 

Sunt regina Chli-pou-ni, emite ea pe primul ei segment. 

Simultan, pe celelalte zece segmente antenare, ea transmite 
la grămadă şi pe toate lungimile de undă olfactive o mulţime de 
informaţii. 

Vreau să vă salvez. De-acum înainte, îmi asum sarcina de-a 
vă hrăni. Vreau să vorbesc cu voi. 

Aşteptând parcă la rândul lor o minune, deistele stau smirnă. 

Dar nu se petrece nimic. De câteva zile încoace, zeii au 
amuţit şi acum refuză să-i vorbească reginei. 


Chli-pou-ni îşi măreşte intensitatea olfactivă a mesajelor, dar 
Doctorul Livingstone nu dă nici un semn de viaţă, rămânând la 
fel de imobil. 

Pe neaşteptate, mintea suveranei este străfulgerată de un 
gând orbitor: 

Degetele nu există. Degetele n-au existat niciodată. 

Nu e decât o mistificare gigantică, sunt doar zvonuri, po- 
veşti, informaţii false răspândite de către feromonii mai multor 
generaţii de regine şi de grupările furnicilor bolnave. 

103 a minţit. Mama Belo-kiu-kiuni a minţit. Rebelele mint. 
Toată lumea minte. 

Degetele nu există şi nici n-au existat vreodată. 

Şi aici i se opreşte orice gând. Tăişurile a vreo zece man- 
dibule deiste îi străpung pieptul. 


205. ÎN CĂUTAREA LUI 103 


Şeful staţiei stinsese toate luminile, aşa cum îi ordonase 
Méliès, şi le dăduse o lanternă puternică pentru a lumina 
peronul. Juliette Ramirez şi Laetitia Wells pulverizaseră fero- 
monul de apel prin toată staţia. Nu le mai rămânea acum decât 
să aştepte, nerăbdători, cu inima bătând, ca 103 să se apropie 
de farul pe care îl aprinseseră. 

103 desluşeşte nişte umbre provocate de o lumină mai 
puternică decât tuburile de neon pe care le ştie bine de-acum. 
În conformitate cu mesajul pe care l-au răspândit Degetele 
"amabile" ca să o regăsească, furnica înaintează spre zona 
luminată. Probabil că ei se află acolo, aşteptând-o. Când le va fi 
întâlnit, totul va reintra în ordine. 

Ce lungă mai era şi aşteptarea asta! Neputând să stea într- 
un loc, Jacques Méliès se plimba încolo şi încoace pe coridor. 
Comisarul îşi aprinse o ţigară. 

— Stinge-o. Mirosul de fum ar putea-o pune pe fugă. Se 
teme de foc. 

Polițistul îşi stinse ţigara cu călcâiul şi începu din nou să 
umble de colo-colo. 

— Mai stai locului, să nu cumva s-o striveşti dacă vine pe 
aici. 


— În privinţa asta nu-ţi mai fa probleme, că de câteva zile 
încoace nu mai fac altceva decât să mă uit pe unde calc! 

103 vede nişte plăci uriaşe apropiindu-se din nou de ea. 
Feromonul acesta este o capcană: mesajul a fost răspândit de 
către nişte Degete ucigaşe de furnici, ca să o poată omori mai 
uşor. Drept pentru care o ia la fugă. 

Laetitia Wells o reperă în cercul de lumină. 

— Uitaţi-vă! O furnică! E sigur 103! S-a apropiat şi tu ai 
speriat-o cu tălpile tale. Dacă fuge, o s-o pierdem din nou. 

Înaintară cu paşi mărunți, dar 103 o şterse în grabă. 

— Nu ne recunoaşte. Pentru ea, toţi oamenii sunt doar ca 
nişte munţi, se întristă Laetitia. 

Întinseră spre ea Degetele şi mâinile lor, dar 103 se strecură 
printre ele, făcând slalomuri vertiginoase, la fel cum procedase 
în episodul picnicului, şi se năpusti spre balastul terasamentului. 

— Nu ne recunoaşte. Nu ne recunoaşte mâinile. Ne ocoleşte 
Degetele! Ce să facem? exclamă Méliès. Dacă iese de pe peron, 
nu o vom mai găsi în vecii vecilor prin pietrişul dintre şine! 

— E furnică, şi la furnici nu funcţionează decât mirosul. Ai la 
tine stiloul? Cerneala miroase destul de tare, în orice caz destul 
ca s-o oprească. 

Laetitia se repezi şi trase o linie groasă în faţa lui 103. 

Furnica aleargă, năpustindu-se drept înainte, când deodată 
în faţă i se înalţă un zid mirositor, cu un iz puternic de alcool. 
103 frânează cu toate labele, apoi merge de-a lungul peretelui 
greţos care formează parcă o frontieră invizibilă, până ajunge la 
margine, după care îl ocoleşte şi îşi reia goana. 

— A ocolit dâra de cerneală! 

Laetitia se precipită să-i taie calea cu stiloul. La repezeală, 
trase în jurul lui 103 trei linii închipuind un triunghi. 


Sunt prizonieră între zidurile astea mirositoare, îşi zise 103. 
Ce e de făcut? 

Luându-şi inima în dinţi, se aruncă prin urma lăsată de tuş ca 
printr-un perete de sticlă şi o ia din nou la goană încotro vede cu 
ochii. 


Oamenii nu se aşteptaseră la atâta vitejie şi cutezanţă. 


Din pricina surprizei, se înghesuiră, îmbrâncindu-se. 

— Vite-o acolo, arătă Méliès cu Degetul. 

— Unde? întrebă Laetitia. 

— Fii atentă!... 

Laetitia Wells se dezechilibrase. Totul păru să se petreacă 
atunci cu încetinitorul. Vrând să-şi recapete echilibrul, ziarista 
făcu instinctiv un pas lateral. Vârful pantofului cu toc înalt se 
ridică, apoi se lăsă la loc peste... 

— NNNUUUUUUUI!!! urlă Juliette Ramirez. 

O împinse din toate puterile, înainte ca Laetitia să atingă 
pământul cu piciorul. 

Prea târziu. 


103 nu reuşeşte să se ferească. Vede o umbră prăvălindu-se 
drept peste ea şi mai apucă să-şi spună doar că existenţa ei s-a 
încheiat. A avut o viaţă bogată; prin creierele sale se perindă, ca 
pe un ecran de televiziune, un şir de imagini. Bătălia Macilor, 
vânătoarea şopărlei, viziunea marginii lumii, decolarea pe sca- 
rabeu, salcâmul cornigera, oglinda libărcilor şi atâtea nenu- 
mărate bătălii până să descopere civilizaţia degetală... fotbalul, 
Miss Univers... documentarul despre furnici. 


206. ENCICLOPEDIE 


SĂRUT: Sunt întrebat uneori ce a copiat omul de la furnici. 
Răspunsul meu este: sărutul pe gură. Multă vreme s-a crezut că 
romanii din antichitate au inventat sărutul pe gură, cu câteva 
sute de ani înaintea erei noastre. In realitate, ei s-au mulţumit 
să le observe pe insecte. Au înţeles că atunci când îşi atingeau 
labialele, furnicile făceau un act de generozitate care le 
consolida societatea. Ei nu i-au sesizat niciodată semnificaţia 
completă, dar şi-au spus că trebuie să reproducă atingerea 
aceea ca să obţină la rândul lor starea de coeziune a 
furnicarelor. Să te săruţi pe gură înseamnă să mimezi o 
trofolaxie. Dar în cazul adevăratei trofolaxii are loc o dăruire a 
hranei, în timp ce în cazul sărutului omenesc, nu există decât un 
schimb de salivă, fără valoare nutritivă. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


207. 103 PE LUMEA CEALALTĂ 


Se uitară, uluiţi, la trupul strivit al lui 103. 

— A murit?... 

Vietatea nu mai mişca deloc. 

— A murit! 

Juliette Ramirez dădu cu pumnul în perete. 

— S-a zis cu toate. N-o să-l mai putem salva pe soţul meu. 
Totul a fost inutil. 

— E prea de tot! Să ne înecăm la mal! Aproape că reuşisem. 

— Biata 103... A avut o viaţă atât de extraordinară, şi un vârf 
de pantof i-a retezat-o... 

— Eu sunt de vină, eu sunt de vină, repeta Laetitia. 

Jacques Méliès era mai pragmatic. 

— Ce facem cu cadavrul ei? Nu-l putem arunca! 

— Ar trebui să-i facem un mormânt... 

— 103 nu era o furnică de rând. Era un Ulise sau un Marco 
Polo al lumilor din spaţiul-timp inferior. Un personaj-cheie al 
întregii lor civilizaţii. Merită mai mult decât un mormânt. 

— La ce te gândeşti, la un monument? 

— Da. 

— Dar deocamdată, nimeni în afară de noi nu ştie cea 
înfăptuit ea. Nimeni nu ştie că a fost o punte între civilizațiile 
noastre. 

— Trebuie s-o spunem pretutindeni, să o aducem la 
cunoştinţa lumii întregi! afirmă Laetitia Wells. Toată povestea 
asta a căpătat o importantă mult prea mare. Va trebui să con- 
tinuăm şi să mergem mai departe. 

— Nu vom mai găsi nicicând o "ambasadoare" la fel de 
înzestrată ca 1Q3. Ea avea acea curiozitate asociată cu o 
lărgime a minţii care sunt indispensabile pentru un asemenea 
contact. Am înţeles-o discutând cu furnicile celelalte. Era un caz 
de excepţie. 

— La un miliard de furnici ar trebui, totuşi, să dăm până la 


urmă de una la fel de înzestrată. 

__ Ştiau însă foarte bine cu toţii că nu se va întâmpla aşa ceva. 
Incepuseră să o adopte pe 103, aşa cum îi adoptase şi ea la 
rândul ei, cu o simplitate desăvârşită, exclusiv dintr-un interes 
bine înţeles. Furnicile au nevoie de oameni ca să câştige timp. 
Oamenii au şi ei nevoie de furnici ca să câştige timp. 

Ce păcat! Ce păcat că eşuaseră atât de aproape de ţel! 

Până şi Jacques Méliès era tulburat. Polițistul dădu cu piciorul 
în banchetele de pe peron. 

— Ce prostie... E prea de tot... 

Laetitia Wells nu înceta să se învinovăţească. 

— N-am văzut-o. Era aşa de mică! N-am văzut-o! 

Se uitau cu toţii la trupul minuscul şi nemişcat. Acum nu mai 
era decât un simplu obiect. Văzând sărmana carcasă schilodită, 
nimeni nu ar fi putut să creadă vreodată că aceea fusese 103, 
conducătoarea primei cruciade împotriva Degetelor. 

Stând lângă rămăşiţele pământeşti ale furnicii, cei trei păs- 
trară un moment de reculegere. 

Deodată, Laetitia Wells deschise larg ochii şi se repezi. 

— A mişcat! 

Scrutară cu toţii insecta nemişcată. 

— Ţi s-a părut. 

— Nu, nu mi s-a părut. Vă spun că am văzut o antenă 
mişcându-se. Abia s-a clintit, dar am văzut-o limpede. 

Se uitară unul la celălalt şi observară îndelung insecta. Nu 
mai rămăsese nici o suflare de viaţă în vietatea aceea; 
înţepenise într-un fel de spasm dureros. Antenele îi rămăseseră 
ridicate, iar cele şase labe îi erau încovoiate, pregătite parcă 
pentru un drum lung. 

— Sunt... sunt sigură că i s-a mişcat o labă! 

Jacques Méliès o cuprinse pe Laetitia de umeri; era de înţeles 
că tulburarea o făcea să i se pară că vede ceea ce voia să vadă. 
— Imi pare rău. Probabil că e doar un reflex cadaveric şi 

nimic mai mult. 

Juliette Ramirez nu voia să o lase pe Laetitia Wells cu 
îndoiala în suflet, astfel încât apucă micul corp chinuit şi îl aduse 
cât mai aproape de ureche, punându-şi-l chiar în adâncitura 
cavităţii auriculare. 

— Crezi că o să-i poţi auzi bătăile inimii? 

— Cine ştie? Am un auz fin, aşa că aş putea desluşi cel mai 


mic sunet. 

Laetitia Wells luă apoi din nou cadavrul eroinei şi îl întinse pe 
o banchetă, după care se lăsă în genunchi şi-i puse cu precauţie 
o oglindă în dreptul mandibulelor. 

— Crezi că o să-i prinzi respiraţia? 

— Doar furnicile respiră şi ele, nu? 

— Da, dar au o respiraţie prea uşoară ca să le-o putem 
sesiza. 

Işi aţintiră privirile asupra animalului dezarticulat, cuprinşi de 
o furie surdă. 

— E moartă. E moartă de-a binelea! 

— 103 era singura care spera într-o uniune dintre speciile 
noastre. l-a trebuit mult timp, dar şi-a imaginat o întrepă- 
trundere a civilizaţiilor noastre. A deschis o breşă, a găsit nişte 
numitori comuni. Nici o altă furnică n-ar fi putut face aşa ceva. 
Incepuse chiar să devină oarecum... umană. Ne aprecia umorul 
şi arta, toate acele lucruri lipsite cu desăvârşire de vreun rost, 
după cum spunea ea, dar... atât de fascinante. 

— O să educăm alta. 

Jacques Méliès o strânse pe Laetitia Wells în braţe, încercând 
să o consoleze. 

— O să mai luăm una şi o s-o învăţăm ce înseamnă umorul şi 
arta... Degetelor. 

— Nu mai există alta ca ea. E din vina mea... eu sunt de 
vină... repetă Laetitia. 

Îşi ţinură privirile aţintite asupra lui 103, într-o tăcere 
prelungă. 

— O să-i facem nişte funeralii potrivite, spuse Juliette 
Ramirez. 

— O s-o înmormântăm la cimitirul Montparnasse, alături de 
cei mai mari gânditori ai secolului. Îi vom face un mormânt mic, 
iar deasupra lui vom scrie: "A fost cea dintâi". Nu vom şti decât 
noi sensul inscripţiei. 

— Nu o să punem nici o cruce. 

— Nici flori sau coroane. 

— Doar o rămurică înălţată din ciment. Fiindcă ea a rămas 
tot timpul dreaptă în faţa evenimentelor, chiar şi când i-a fost 
frică. 

— Şi i-a fost mereu frică. 

— Ne vom întâlni în fiecare an la mormântul ei. 


— În ce mă priveşte, nu-mi place să-mi răscolesc eşecurile... 

Juliette Ramirez şopti: 

— Ce păcat! 

Atinse uşurel cu vârful unghiilor antenele lui 103. 

— Haide, acum trezeşte-te! Ai reuşit să ne păcăleşti, am 
crezut că ai murit, dar acum arată-ne că ai glumit. Ai glumit la 
fel ca noi, oamenii. Vezi, de-acum, gata, ai născocit umorul 
furnicăresc! 

Aduse corpul sub fasciculul lanternei cu halogeni. 

— Poate că puţină căldură... 

Se uitau cu toţii fix la cadavrul lui 103. Méliès nu se putu 
stăpâni să mormăie o rugăciune: "Tatăl nostru care eşti în 
ceruri..." 

Dar continua să nu se întâmple nimic. 

Laetitia Wells nu îşi putu opri o lacrimă care se scurse, 
alunecă pe creasta nasului, ocoli obrazul, oprindu-se o clipă în 
gropiţa bărbiei, apoi căzu lângă furnică. 

Un strop sărat împroşcă antena lui 103. 

Atunci se petrecu ceva. Ochii tuturor se căscară, iar trupurile 
li se aplecară înainte. 

— S-a mişcat! 

De data aceasta, văzuseră cu toţii antena tresărind. 

— A mişcat, e încă în viaţă! 

Antena fremătă din nou. 

Laetitia mai culese o lacrimă din colţul ochilor şi umezi 
antena. 

Din nou se produse o mişcare imperceptibilă de recul. 

— Trăieşte. Trăieşte. 103 trăieşte! 

Juliette Ramirez îşi frecă buzele cu un Deget, sceptică. 

— Incă n-am scăpat de griji. 

— E grav rănită, dar o putem salva. 

— Avem nevoie de un veterinar. 

— Nu există veterinari pentru furnici! observă Jacques 
Méliès. 

— Atunci cine o s-o poată îngriji pe 103? Dacă nu primeşte 
ajutor, moare! 

— Ce să facem? Ce să facem? 

— In primul rând s-o scoatem de aici, şi încă repede. 

Erau surescitaţi şi cu atât mai zăpăciţi cu cât, după ce îşi 
doriseră aşa de mult să o vadă mişcând, acum, când dorinţa li 


se împlinise, nu ştiau ce să facă pentru a o. Îngriji. Laetitia Wells 
şi-ar fi dorit sa o mângâie, să o liniştească şi să-şi ceară iertare. 
Se simţea însă atât de greoaie şi de stângace pentru spațiul- 
timp al furnicilor, încât nu ar fi făcut altceva decât să agraveze 
şi mai mult situaţia. In clipa aceea, ar fi dorit să fie furnică, s-o 
poată linge şi să-i ofere o trofolaxie ca lumea... 

Ziarista exclamă: 

— Numai o furnică ar putea s-o salveze; trebuie s-o aducem 
înapoi printre semenele ei. 

— Nu, acum e plină de mirosuri străine. O furnică din 
propriul ei cuib nu ar mai recunoaşte-o şi ar omori-o. Numai noi 
o putem ajuta. 

— Ne-ar trebui nişte bisturie microscopice, pensete... 

— Dacă asta-i tot ce ne trebuie, haideţi repede! strigă 
Juliette Ramirez. Să ne întoarcem acasă, poate că mai avem o 
şansă! Mai aveţi vreo cutie de chibrituri? 

Laetitia Wells o instală din nou pe 103, cu nenumărate pre- 
cauţii, străduindu-se să creadă că bucata aceea de batistă cu 
care căptuşise fundul cutiei nu era un linţoliu, ci un cearşaf şi că 
nu transporta un sicriu, ci o ambulanţă. 


103 emite nişte apeluri slabe din vârful antenei, ca şi cum s- 
ar simţi la capătul puterilor şi ar dori să trimită un ultim rămas- 
bun. 


Goniră spre ieşirea din metrou, încercând să nu zdruncine 
prea tare cutia în care se afla rănita. 

Afară, Laetitia îşi aruncă de furie pantofii în canal. 

Opriră un taxi şi îl îmboldiră pe şofer să meargă cât poate de 
repede, evitând pe cât posibil hopurile. 

Şoferul îi recunoscu: erau clienţii care, ultima dată, îi 
ceruseră să nu depăşească 0,1 kilometri pe oră. Mereu dai de 
aceiaşi pisălogi. Fie că nu sunt grăbiţi pe cât ar trebui, fie că 
sunt prea grăbiţi! 

Porni, totuşi, în viteză spre adresa familiei Ramirez. 


208. FEROMON 


Feromon: Zoologie 
Tema: Degetele 
Salivatoare: 103 683 
Data: anul 100 000 667 


CARAPACE: Degetele au pielea moale. Ca să şi-o protejeze, 
ele şi-o acoperă fie cu fragmente de vegetale tesute, fie cu 
bucăţi de metal pe care le numesc "maşini". 

TRANZACŢIE: Degetele sunt nule în materie de relaţii 
comerciale. Sunt atât de naive, încât schimbă o grămadă de 
hrană pe o singură bucată de hârtie colorată, necomestibilă. 

CULOARE: Dacă o fiinţă omenească este lipsită de aer mai 
mult de trei minute, ea îşi schimbă culoarea. 

PARADA AMOROASA: Degetele se dedau unei parade 
amoroase complexe. In acest scop, ele se întâlnesc cel mai frec- 
vent în nişte locuri speciale numite "localuri de noapte", unde se 
agită ore în şir faţă în faţă, mimând astfel actul împerecherii. 
Dacă fiecare dintre ele este satisfăcut de prestaţia celuilalt, se 
duc apoi într-o cameră ca să se reproducă. 

NUME: Degetele se numesc între ele: Oameni. lar pe noi, 
Pământenii, ne numesc: Furnici. 

RELAŢII CU ANTURAJUL: Degetul nu se interesează decât de 
propria lui persoană. Degetul simte din fire o dorinţă foarte 
puternică de-a le ucide pe toate celelalte Degete. "Legile" sunt 
un cod social rigid, stabilit artificial, cu scopul de a-i domoli 
impulsurile ucigaşe. 

SALIVA: Degetele nu ştiu să se spele cu saliva lor proprie. Ca 
să se spele, ele au nevoie de o instalaţie numită "cadă de baie". 

COSMOGONIE: Degetele îşi închipuie că Pământul e rotund şi 
că se roteşte în jurul Soarelui! 

ANIMALE: Degetele cunosc foarte prost natura care îi 
înconjoară. Ele cred că sunt singurele animale inteligente. 


209. OPERAŢIUNEA ULTIMA ŞANSĂ 


— Bisturiu! 


Fiecare cerere a lui Arthur era executată instantaneu. 

— Bisturiu. 

— Penseta de epilat numărul 1! 

— Penseta de epilat numărul 1. 

— Scalpel! 

— Scalpel. 

— Sutură! 

— Sutură. 

— Penseta de epilat numărul opt! 

— Penseta de epilat numărul opt. 

Arthur Ramirez opera. Când cei trei se întorseseră, aducând- 
o pe 103, aflată în agonie, îl găsiseră treaz. Îşi revenise din leşin. 
Inţelegând la iuţeală ce aşteptau de la el, îşi suflecase fără 
întârziere mânecile. Vrând să-şi păstreze intactă întreaga 
agerime a simţurilor în vederea operaţiei atât de delicate, refu- 
zase cocteilul de analgezice pe care i-l oferise soţia lui. 

Jacques Méliès, Laetitia Wells şi Juliette Ramirez stăteau 
acum în jurul lui, aplecaţi peste minuscula masă de operaţie 
improvizată de maestrul spiriduşilor dintr-o lamelă de 
microscop. Acesta din urmă era branşat la o cameră video, încât 
puteau urmări cu toţii operaţia pe ecranul unui televizor. 

Numeroase furnici-robot trecuseră deja pe lamela aceasta 
pentru a fi reparate, dar acum era prima oară când pe ea se 
găsea o furnică făcută din chitină şi sânge, aflată într-o stare 
critică. 

— Sânge! 

— Şi mai mult sânge! 

Ca să o salveze pe 103, fuseseră nevoiţi să strivească patru 
furnici adevărate pentru a strânge sângele necesar transfuziilor. 
Dar nu şovăiseră nici o clipă. 103 era unică şi merita sacrificarea 
câtorva exemplare din specia sa. 

In vederea acestor micro-transfuzii, Arthur ascuţise un ac 
microscopic pe care îl înfipsese în regiunea moale a articulației 
labei posterioare stângi. 

Chirurgul improvizat nu avea idee dacă furnica suferea de pe 
urma manevrelor sale, dar, ţinând cont de starea ei de 
fragilitate, preferase să nu încerce vreo anestezie. 

Arthur începu prin a pune la loc laba mijlocie în felul unui 
specialist în entorse. La fel de uşor a fost şi cu laba anterioară 
stângă. Lucrând de atâta vreme asupra furnicilor sale robot, 


dobândise o dexteritate apreciabilă. 

Toracele era turtit. Cu ajutorul unei pensete subţiri, îl 
readuse la forma iniţială, aşa cum se procedează cu o aripă de 
maşină ciocnită, după care astupă cu nişte clei locul unde 
chitina fusese spartă. Se folosi de acelaşi clei pentru a suda la 
loc abdomenul străpuns, pe care îl umpluse în prealabil cu 
sânge prin intermediul unei pipete minuscule. 

— Noroc că antenele şi capul sunt neatinse! exclamă el. 
Vârful tocului dumneavoastră era atât de îngust, că nu a strivit 
decât toracele şi abdomenul. 

Sub lumina lămpii de la microscop, 103 prinde din nou 
puteri. Întinzându-şi puţin capul, suge încet picătura de miere pe 
care un Deget i-a pus-o în faţa mandibulelor. 

Arthur se ridică, îşi şterse sudoarea ce-i umezise fruntea şi 
oftă: 

— Cred că a scăpat de belea. Are, totuşi, nevoie de câteva 
zile de repaus că să-şi revină. Instalaţi-o într-un loc întunecat, 
cald şi umed. 


210. ENCICLOPEDIE 


ÎNCOTRO? Trebuie să ne gândim la omul anului 100 de 
milioane. (Cel care are la fel de multă experienţă ca furnicile 
actuale. ) 

Acest om va avea probabil o conştiinţă de o sută de mii de 
ori mai dezvoltată decât a noastră. Trebuie să-l ajutăm pe acest 
stră-stră-stră - la puterea 100 000 — nepot al nostru. In acest 
scop, trebuie să trasăm drumul de aur, calea care ne va face să 
pierdem cât mai puţin timp cu formalităţi inutile, drumul care va 
împiedica regresiile provocate de presiunea reacţionarilor, 
barbarilor şi tiranilor. Trebuie să regăsim Tao, calea ce duce la 
conştiinţa cea mai înaltă. Calea respectivă va porni din 
diversitatea experienţelor noastre. Pentru a o localiza mai uşor, 
trebuie să ne schimbăm optica, să nu ne anchilozăm într-o 
singură manieră de-a gândi, oricare ar fi ea, şi cu atât mai mult 
dacă ea este bună. Furnicile ne înfăţişează un exerciţiu spiritual. 
Să ne punem deci în locul lor. Dar să ne punem de asemenea şi 
în locul copacilor, al peştilor, al valurilor, în locul norilor, al 


pietrelor. 
Omul anului 100 de milioane va trebui să le poată vorbi 
munţilor pentru a le cerceta memoria. Altfel totul va fi fost inutil. 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


211. HRUBA 


După trei zile de convalescenţă, 103 îşi revenise complet de 
pe urma contuziilor suferite. Manca aproape normal, inclusiv 
carne de lăcustă şi terci de cereale. Putea să-şi mişte normal 
cele două antene şi îşi lingea în permanenţă rănile ca să 
îndepărteze cleiul şi să le dezinfecteze cu salivă. 

Arthur Ramirez îşi mutase pacienta într-o cutie de carton 
căptuşită cu vată hidrofilă, pentru a o feri de orice şoc şi nota 
zilnic progresele pe care le făcea pe calea vindecării. Laba ruptă 
nu funcţiona prea bine, dar 103 compensa deficitul adoptând un 
mers legănat. 

— Are nevoie de antrenament ca să-şi recapete puterea 
celor cinci labe, observă Jacques Méliès. 

Avea dreptate, încât Arthur o aşeză pe 103 pe o bandă 
transportoare în miniatură şi fiecare pe rând o puse să se mişte 
pentru a-şi reface muşchii. 

Luptătoarea îşi recăpătase de-acum îndeajuns puterile ca să 
poată relua conversațiile. 

La zece zile după accident, hotărâră, în consecinţă, că era 
timpul să organizeze expediţia de salvare a lui Jonathan Wells şi 
a camarazilor săi. 

Jacques Méliès îl rechiziţionă pe Emile Cahuzacq, împreună 
cu trei poliţişti subalterni. Laetitia Wells şi Juliette Ramirez îi 
însoțeau. Arthur, simțindu-se prea slăbit de boală şi de grijile din 
ultimele zile, preferă să le aştepte întoarcerea instalat con- 
fortabil într-un fotoliu. 

Se înarmaseră cu lopeţi şi târnăcoape, iar 103 îi conducea. 
Porniră spre pădurea Fontainebleau. 

Degetele Laetitiei lăsară cu grijă furnica în iarbă. Ca să fie 
sigură că nu o mai pierde, îi înnodase în jurul articulației 


abdominale un fir de nylon, asemănător oarecum cu o lesă. 

103 adulmecă efluviile dimprejur şi arată cu antena direcţia 
de urmat. 

Bel-o-kan e într-acolo. 

Ca să înainteze mai repede, nişte Degete o ridicară şi o 
duseră pe sus o bucată de drum. Era suficient să-şi agite 
apendicele senzoriale pentru ca ei să înţeleagă că avea nevoie 
de noi puncte de reper, şi atunci o puneau din nou jos, iar ea le 
arăta iarăşi drumul. 

La capătul unei ore de mers, traversară prin vad un pârâu, 
apoi se înfundară într-o porţiune de tufişuri dese. Erau nevoiţi să 
păşească încet pentru ca 103 să poată urmări cu exactitate 
pistele olfactive adecvate. 

După alte trei ore, desluşiră cu toţii, departe în faţă, un 
muşuroi masiv de rămurele. 

Furnica făcu semn că au ajuns. 

— Asta-i deci Bel-o-kan? se miră Méliès, care, în alte 
împrejurări, nu ar fi remarcat niciodată o asemenea movilă. 

Grăbiră pasul. 

— Şi acum ce facem, şefule? întrebă un poliţist. 

— Acum ne apucăm de săpat. 

— Dar fără să stricăm oraşul, în primul rând, fără să pro- 
vocăm stricăciuni oraşului, insistă Laetitia, întinzând un Deget 
ameninţător. Nu uitaţi, i-am promis lui 103 că nu vom face nici 
un rău Oraşului ei. 

Inspectorul Cahuzacq întoarse problema pe toate feţele. 

— Bine; putem să săpăm pe lângă el. Dacă subteranul e 
mare, o să dăm vrând-nevrând peste el, iar dacă nu, o să 
înaintăm pieziş pe dedesubt, ca să ocolim Oraşul. 

— De acord! zise Laetitia. 

Se puseră pe săpat ca nişte pirați în căutarea unei comori 
îngropate pe vreo insulă. Poliţiştii se umplură în scurt timp de 
ţărână şi noroi, fără ca lopeţile să dea peste piatră. 

Comisarul îi îndemnă să continue. 

Săpară zece metri, apoi doisprezece, şi tot nimic. Nişte 
furnici, probabil soldaţi de-ai Bel-o-kan-ului, îşi făcură apariţia, 
vrând să ştie ce se întâmplă, alarmate fără îndoială de vibraţiile 
cumplite care zguduiau pământul de jur-împrejurul Oraşului, 
gata să zdruncine coridoarele periferice. 

Emile Cahuzacqg le oferi nişte miere ca să le liniştească. 


Poliţiştii începuseră să se sature de săpat; li se părea că-şi 
sapă propriile morminte. Şeful lor însă părea hotărât să nu se 
lase cu una, cu două, aşa că nu avură încotro. 


Belokanienele care îi observau erau tot mai numeroase. 

Astea sunt Degete, emise o lucrătoare care refuzase mierea 
de teamă să nu fie otrăvită. 

Au venit să se răzbune pentru cruciadă! 


Juliette Ramirez înţelese motivul pentru care vietăţile acelea 
minuscule, erau cuprinse de agitaţie. 

— Repede, să le prindem până nu apucă să dea alarma! 

Împreună cu Laetitia şi Méliès, le prinse şi le aruncă, laolaltă 
cu câţiva pumni de ţărâna şi iarbă, în nişte cutii. Apoi pulveriză 
peste ele un feromon care spunea: Liniştiţi-vă, totul e în regulă. 

După câte se părea, gestul dădu rezultatele aşteptate. In 
cutii nu se produse nici un fel de dezordine. 

— Am face totuşi mai bine să ne grăbim, altfel o să avem 
foarte curând pe cap toate armatele Federaţiei, spuse 
campioana "Capcanei de gândire". Toate pulverizatoarele de pe 
lume nu ne-ar ajunge ca să le stăvilim la nesfârşit. 

— Nu vă mai faceţi griji, rosti unul dintre poliţişti. Gata, sună 
a gol. Cred că am ajuns deasupra grotei. 

Strigă: 

— Hei, e cineva acolo? 

Nu primi nici un răspuns. Proiectară înăuntru lumina unei 
lanterne. 

— Arată ca o biserică, constată Cahuzacq. Dar nu văd pe 
nimeni. 

Un poliţist luă o frânghie, o legă de trunchiul unui copac şi 
cobori cu lanterna aprinsă. Cahuzacq îl urmă şi străbătu rând pe 
rând încăperile înainte de-a le striga celor de sus: 

— Gata, i-am găsit. Par să fie în viaţă, însă dorm. 

— După tămbălăul pe care l-am făcut? Nu se poate! 
Înseamnă că sunt morţi. 

Jacques Méliès cobori să vadă cu ochii lui. Lumină sala subte- 
rană şi descoperi, spre surprinderea lui, o fântână, aparatură 
informatică şi maşini electrice care funcționau, scoțând un 


zumzet înfundat. Păşi în dormitor şi vru să-l scuture pe unul din 
cei ce dormeau acolo, dar se dădu brusc înapoi, părându-i-se că 
a atins un schelet. Braţul pe care îl apucase era descărnat 
dincolo de orice închipuire. 

— Sunt morţi, repetă el. 

— Nu... 

Méliès tresări. 

— Cine a vorbit? 

— Eu, murmură o voce slabă. 

Comisarul se răsuci. In spatele său stătea, în picioare, o 
fiinţă omenească emaciată, ce se sprijinea de perete. 

— Nu, nu suntem morţi, articulă Jonathan Wells, proptindu- 
se într-un braţ. Nu vă mai aşteptam, domnilor. 

Se priviră reciproc. Jonathan Wells nici nu clipi. 

— Nu ne-aţi auzit săpând? întrebă Jacques Méliès. 

— Ba da, dar am preferat să dormim până în ultima clipă, 
emise profesorul Daniel Rosenfeld. 

Se ridicară cu toţii în picioare. Erau costelivi şi calmi. 

Poliţiştii se simțeau extrem de impresionați. Cei din faţa lor 
nu mai semănau a oameni. 

— Trebuie să fiţi lihniţi de foame! 

— Nu, să nu ne hrăniţi acum, fiindcă am putea muri. Ne-am 
obişnuit încetul cu încetul să trăim aşa, din mai nimic. 

Lui Emile Cahuzacq nu-i venea să-şi creadă ochilor. 

— Măi să fie! 

Locatarii subsolului se îmbrăcară fără să se grăbească şi 
porniră spre ieşire. Când dădură cu ochii de lumina zilei, se 
traseră îndărăt. Era prea violentă pentru ei. 

Jonathan Wells îşi adună în jur câţiva dintre tovarăşii de viaţă 
subterană. Se aşezară în cerc, iar Jason Bragel dădu glas 
întrebării pe care şi-o puneau cu toţii: 

— Ce facem, ieşim sau rămânem? 


212. ENCICLOPEDIE 


VITRIOL: "Vitriol" este o denumire a acidului sulfuric. Vreme 
îndelungată s-a crezut că "vitriol" înseamnă "ceea ce face 
lucrurile să fie vitroase". Inţelesul său este însă mult mai 


ermetic. Termenul de "vitriol", a fost constituit pornind de la 
primele litere ale unei formule de bază datând din antichitate. V. 
I. T. R. I. O. L.: Visita Interiora Terrae (vizitează interiorul 
Pământului) Rectificando Occultem Lapidem (şi corectându-te, 
vei descoperi piatra ascunsă). 


EDMOND WELLS, 
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II. 


213. PREGĂTIRI 


Cadavrul lui Chli-pou-ni tronează în sala morţilor, acolo unde 
l-au pus deistele. 

Lipsit de o regină care să facă ouă, Bel-o-kan este ameninţat 
cu dispariţia. Furnicilor roşcate le trebuie neapărat o regină. Una 
singură, dar o regină. 

Toţi ştiu că nu faptul de-a fi sau nu deistă va salva acum 
Oraşul, important este să se declanşeze, chiar dacă sezonul a 
trecut, o Sărbătoare a Renaşterii. 

Sunt adunate prinţesele întârziate care nu şi-au luat zborul 
în iulie. Sunt căutaţi masculii debili care nu au fost în stare să 
iasă din Oraş în zilele zborurilor nupţiale. Apoi sunt pregătiţi cu 
toţii. 

Este neapărat nevoie de o împerechere pentru a salva 
Oraşul. 

Indiferent că Degetele sunt sau nu zeități, dacă furnicile nu 
fac rost într-un interval de trei zile de o regină fecundată, 
belokanienele vor pieri până la ultima. 

Prinţesele sunt îndopate prin urmare cu nectar îndulcit, cu 
scopul de-a fi dinamizate în vederea actului amoros. Masculilor 
deficitari li se explică cu răbdare desfăşurarea zborului nupţial. 

În amiaza înăbuşitoare, mulţimea se strânge pe domul 
Oraşului. Sunt mii de ani de când Sărbătoarea Renaşterii aduce 
aceeaşi bucurie, dar anul acesta este în joc însăşi supraviețuirea 
comunităţii. Niciodată vreun zbor nupţial nu a mai fost aşteptat 
cu atâta nerăbdare! 

Trebuie ca în Bel-o-kan să aterizeze o regină aflată în viaţă. 

Vacarm olfactiv. Prinţesele sunt de faţă, îmbrăcate în rochia 


de mireasă, care nu cuprinde decât două aripi transparente. 
Artileristele sunt la postul lor, pentru a apăra Oraşul în caz că s- 
ar apropia niscaiva păsări. 


214. FEROMON ZOOLOGIC 


Feromon: Zoologie 
Temă: Degetele 
Salivatoare: 103 683 
Data: anul 100 000 667 


COMUNICARE: Degetele comunică între ele emițând pe gură 
vibrații sonore. Acestea sunt captate de o membrană liberă, 
plasată în fundul unor orificii laterale ale capului. Membrana 
receptează sunetele şi le transformă în impulsuri electrice, 
cărora creierul le dă ulterior un înţeles. 

REPRODUCERE: Femelele Degetelor sunt incapabile să-şi 
aleagă sexul, casta şi chiar înfăţişarea puiului. Fiecare naştere 
este în consecinţă o surpriză. 

MIROS: Degetele miros a ulei de castan. 

HRANĂ: Uneori, Degetele mănâncă nu fiindcă le-ar fi foame, 
ci fiindcă se plictisesc. 

ASEXUAT: La Degete nu există asexuaţi, ci doar masculi şi 
femele. Nu au nici regină producătoare de ouă. 

UMOR: Degetele sunt capabile să resimtă o emoție care 
nouă ne este cu desăvârşire străină, numită "umor". Sunt 
complet incapabilă să înţeleg despre ce este vorba. Cu toate 
acestea, pare să fie ceva interesant. 

NUMAR: Degetele sunt mai numeroase decât se crede 
îndeobşte. Au întemeiat prin lume vreo zece oraşe cu cel puţin o 
mie de Degete. După estimările mele, trebuie să existe cel puţin 
zece mii de Degete pe Pământ. 

TEMPERATURA: Degetele sunt echipate cu un sistem de 
reglare termică internă care le permite să îşi păstreze corpul 
cald chiar dacă temperatura mediului înconjurător este scăzută. 
Sistemul acesta le permite să rămână active în timpul nopţii şi al 
iernii. 

OCHI: Degetele au ochi mobili în raport cu restul capului. 


MERS: Degetele merg în echilibru pe două labe. Ele nu-şi 
controlează încă la perfecţie poziţia respectivă, care este relativ 
recentă în evoluţia lor fiziologică. 

VACI: Degetele mulg vacile (nişte animale relativ mari faţă 
de înălţimea lor) la fel cum noi ne mulgem păduchii-de-frunză. 


215. RENAŞTERE 


Se hotărâră să iasă. Erau cât se poate de demni. Nu erau nici 
muribunzi, nici bolnavi. Erau doar slăbiţi. Foarte slăbiţi. 

— Ar fi putut măcar să ne mulţumească, mârâi Cahuzacqg în 
barbă. 

Colegul său, Alain Bilsheim, îl auzi: 

— Anul trecut, v-am mai fi sărutat picioarele. Acum însă e 
sau prea devreme, sau prea târziu. 

— Dar, totuşi, v-am salvat! 

— Ne-aţi salvat de la ce? 

Cahuzacq explodă. 

— De când sunt n-am mai văzut atâta nerecunoştinţă! Ţi-e şi 
silă să-i mai vii cuiva în ajutor. 

Şi scuipă pe solul templului subteran. 

Unul câte unul, cei şaptesprezece captivi ieşiră la suprafaţă 
urcând pe scara de frânghie. Soarele îi orbea. Cerură nişte legă- 
turi cu care îşi acoperiră ochii, apoi se aşezară direct pe pământ. 

— Povestiţi-mi! strigă Laetitia. Vorbeşte-mi, Jonathan! Sunt 
verişoara ta, Laetitia Wells, fata lui Edmond. Spune-mi, cum aţi 
putut rezista atâta timp sub pământ? 

Jonathan se făcu purtătorul de cuvânt al comunităţii: 

— Am luat pur şi simplu decizia de-a trăi, şi de-a trăi 
împreună, asta-i tot. N-am vrea să vorbim prea mult despre 
asta, nu te supăra. 

Bătrâna Augusta Wells se cocoţă pe o piatră şi le adresă 
semne de negaţie poliţiştilor. 

— Nu ne trebuie apă sau hrană. Daţi-ne doar nişte pături, 
fiindcă aici ne este frig. Nu ne-a mai rămas prea multă grăsime 
care să ne apere, adăugă ea cu un râs uşor. 

Laetitia Wells, Jacques Méliès şi Juliette Ramirez se aştep- 
taseră să salveze nişte muribunzi, iar acum nu prea ştiau cum 


să se poarte faţă de aceste schelete liniştite, care le vorbeau cu 
un aer de superioritate. 

li instalară în maşini şi îi duseră la spital pentru examene 
complete. Constatară atunci că starea sănătăţii lor era mai bună 
decât se temuseră. Prezentau cu toţii, desigur, carenţe multiple 
de vitamine şi proteine, dar nu sufereau nici de leziuni, interne 
sau externe, nici de vreo degradare a celulelor. 

Mintea Juliettei Ramirez fu străbătută de o frază ca un mesaj 
telepatic: 

Şi se vor ivi din măruntaiele pământului-mamă ca nişte 
neobişnuiţi copii mici, ducând în ei sămânţa unei omeniri noi. 

Câteva ore mai târziu, Laetitia Wells stătu de vorbă cu 
psihoterapeutul care îi examinase pe supraviețuitori. 

— Nu ştiu ce se întâmplă, mărturisi acesta. Nu vorbesc 
practic deloc. Imi zâmbesc cu toţii ca unui imbecil, ceea ce 
trebuie să recunosc că e destul de enervant. Cel mai 
surprinzător însă este un fenomen ciudat, care m-a impresionat 
neplăcut. De cum îl atingi pe unul din ei, toţi ceilalţi resimt 
deopotrivă gestul, la rândul lor, ca şi cum ar aparţine unui 
singur organism. Şi asta nu-i totul! 

— Ce mai e? 

— Cântă. 

— Cântă? se cutremură Méliès. Probabil că n-aţi auzit bine; 
poate că le e greu să se reobişnuiască cu vorbirea, sau... 

— Nu. Cântă, aşa cum vă spun, adică emit cu toţii sunete 
diferite pentru ca până la urmă să ajungă la aceeaşi notă pe 
care o menţin vreme îndelungată. Nota aceasta unică face să 
vibreze întreg spitalul şi, aparent, îi reconfortează. 

— Au înnebunit! exclamă comisarul. 

— Nota asta s-ar putea să fie un sunet de raliere, ca în 
cântecele gregoriene, sugeră Laetitia. Ştiu că tatăl meu era 
foarte interesat de cântul gregorian. 

— Un sunet de raliere, sau de adunare pentru oameni, aşa 
cum mirosul este un semn de adunare pentru un furnicar, 
completa Juliette Ramirez. 

Comisarul Melies păru îngrijorat. 

— In orice caz, să nu vorbiţi cu nimeni despre asta şi să mi-i 
puneţi pe frumoşii ăştia în carantină până la noi ordine. 


216. TOTEMURI ÎNĂLŢATE 


Plimbându-se într-o bună zi prin pădurea Fontainebleau, un 
pescar surprinse un spectacol uimitor. Pe o insuliţă situată între 
două braţe ale unui pârâu, el văzu nişte mici statuete de lut. 
Fuseseră şlefuite fără îndoială cu nişte unelte minuscule, pentru 
că purtau nenumărate urme de lopăţele microscopice. 

Erau sute de asemenea statuete, toate identice. Semănau 
aproape perfect cu nişte solniţe în miniatură. 

Pe lângă pescuitul cu undiţa, omul mai avea o pasiune: 
arheologia. 

Totemurile acelea înşirate în toate sensurile îl făcură să se 
gândească de îndată la statuile din insula Paştelui. 

Nu cumva, îşi zise el, se afla pe insula Paştelui a unui popor 
de liliputani care locuiseră odinioară în pădurea alăturată? Nu 
cumva avea în faţa ochilor ultimele urme ale unei civilizaţii 
antice, ai cărei membri nu depăşeau înălţimea unei colibri? 
Nişte gnomi, poate? Sau nişte spiriduşi? 

Pescarul-arheolog nu exploră suficient de minuţios insula. 
Dacă ar fi făcut-o, ar mai fi remarcat nişte mici aglomerări de 
insecte din toate speciile, ocupate să-şi atingă antenele ca să-şi 
transmită tot felul de poveşti. 

Şi atunci ar fi înţeles cine erau adevărații constructori ai 
statuetelor de lut. 


217. CANCER 


103 îşi ţinuse prima promisiune: oamenii de sub Oraşul ei 
fuseseră salvaţi. Juliette Ramirez o imploră să şi-o ţină acum şi 
pe a doua: cea de-a le destăinui secretul cancerului. 

Furnica îşi reia locul sub clopotul maşinii "Piatra de la 
Rosetta" şi emite un lung discurs mirositor. 


Feromon biologic pentru folosul Degetelor 
Salivatoare: 103 
Temă: Ceea ce voi numiţi "cancer". 


Dacă voi, oamenii, nu reuşiţi să eradicaţi cancerul, asta se 
întâmplă din cauză că ştiinţa voastră e depăşită. În ce priveşte 
cancerul, felul vostru de-a analiza lucrurile vă face orbi. Voi nu 
vedeţi lumea decât dintr-o singură perspectivă: a voastră. 
Aceasta, din pricină că sunteţi prizonierii propriului vostru 
trecut. Experimentând întruna, aţi izbutit să vindecaţi unele boli. 
Aţi tras deci concluzia că numai prin experimentare se poate 
veni de hac tuturor bolilor. Mi-am dat seama de asta din 
documentarele ştiinţifice de la televizor. Când vreţi să înţelegeţi 
un fenomen, îl măsuraţi, îl aşezaţi într-un compartiment, îl 
catalogaţi şi îl tăiaţi în fragmente din ce în ce mai mici. Cu cât 
tăiaţi mai mărunt, cu atât credeţi că vă apropiaţi mai mult de 
adevăr. 

Şi, totuşi, nu veţi descoperi de ce cântă un greiere tăindu-l în 
bucăţi. Şi nu veţi descoperi de ce orhideea este atât de 
frumoasă examinându-i celulele petalelor cu lupa. 

Dacă vrem să înţelegem elementele care ne înconjoară, 
trebuie să ne punem în locul lor, privindu-le global. Şi e de 
preferat să o facem cât ele sunt încă în viaţă. Dacă vreţi să 
înţelegeţi un greiere, încercaţi să simţiţi vreme de zece minute 
ce poate vedea şi trăi un greiere. 

Dacă vreţi să înţelegeţi o orhidee, încercaţi să vă simţiţi 
floare. Puneţi-vă în locul celorlalţi în loc să îi tăiaţi în bucăţi şi să- 
i observați de la înălţimea citadelelor voastre de cunoştinţe. 

Nici una dintre marile voastre invenţii nu a fost descoperită 
de către savanţi convenţionali în halate albe. Am văzut la 
televizor un documentar despre marile voastre invenţii: nu au 
fost decât nişte accidente de manipulare, oale ale căror capace 
erau săltate de aburii apei care fierbea înăuntru, copii muşcaţi 
de câini, mere căzând din pom, produse amestecate din întâm- 
plare. 

Ca să rezolvaţi problema cancerului, ar fi trebuit să puneţi să 
se ocupe de ea poeţi, filozofi, scriitori, pictori. Intr-un cuvânt, 
creatori înzestrați cu intuiţie şi inspiraţie. Nu nişte , oameni care 
au învăţat pe de rost toate experienţele înaintaşilor. 

Ştiinţa voastră clasică este depăşită. 

Trecutul vă împiedică să vedeţi viitorul. Reuşitele de 
odinioară vă împiedică să reuşiţi acum. Personalităţile de pe 
vremuri vă sunt cei mai periculoşi duşmani. l-am văzut la 
televizor pe oamenii voştri de ştiinţă: nu făceau decât să repete 


nişte dogme, iar şcolile voastre nu fac decât să ţină în hăţuri 
imaginaţia prin intermediul unor protocoale de experimentare 
stabilite o dată pentru totdeauna. Apoi îi puneţi pe studenţi să 
treacă nişte examene, ca să vă asiguraţi că nu vor îndrăzni să le 
modifice. 

lată de ce nu ştiţi să vindecaţi cancerul. Pentru voi, totul este 
la fel. Din moment ce am reuşit să învingem holera într-un fel 
anume, vă spuneţi voi, înseamnă că vom reuşi să învingem şi 
cancerul, folosind aceleaşi procedee. 

Şi, totuşi, cancerul merită să i se acorde un interes deosebit. 
El reprezintă o întreagă entitate aparte. 

O să vă furnizez soluţia. O să vă arăt cum am rezolvat noi, 
furnicile pe care voi le striviţi cu atâta nepăsare, problema 
cancerului. 

Am remarcat că printre noi existau câteva cazuri rare de 
indivizi bolnavi de cancer care, totuşi, nu mureau. Atunci, în loc 
să studiem mulţimea celor care mureau, ne-am apucat să-i 
studiem pe aceştia, care erau bolnavi şi care se vindecau 
deodată, fără motiv. Am căutat să descoperim care era cel mai 
mic numitor comun al acestora. Am cercetat multă, foarte multă 
vreme. Şi într-un târziu am descoperit ce aveau în comun 
majoritatea acestor "indivizi vindecaţi ca prin minune": nişte 
capacităţi de comunicare cu anturajul net superioare mediei. 

De unde şi intuiţia următoare: nu cumva cancerul era o 
problemă de comunicare? Dar de comunicare cu cine, osămă 
întrebaţi? Ei bine, de comunicare cu alte entităţi. 

Am cercetat corpul bolnavilor: înăuntrul lor nu exista nici o 
entitate palpabilă. Nici un spor, nici un microb, nici un vierme. O 
furnică a avut atunci o idee genială: aceea de-a analiza ritmul 
de propagare al maladiei. Şi astfel am observat că ritmul în 
chestiune era un limbaj! Boala evolua funcţie de o undă care 
putea fi analizată ca o formă de limbaj. 

Dispuneam, aşadar, de limbaj, dar nu şi de emitentul său. 
Asta însă nu ni se părea foarte important. Am decodificat 
limbajul. În mare, el spunea: "Cine sunteţi, unde mă aflu?" 

Atunci am înţeles. Indivizii loviți de cancer sunt de fapt nişte 
receptaculi involuntari ai unor entităţi extraterestre impalpabile. 
Extratereştri care nu sunt în realitate decât o undă comu- 
nicantă... Ajungând pe Pământ, unda respectivă nu pare să fi 
găsit decât o singură cale pentru a vorbi: cea de-a reproduce tot 


ce se afla în jur. Şi, dat fiind că aterizase în nişte corpuri vii, 
unda extraterestră reproducea celulele care o înconjurau ca să 
emită în felul acesta mesaje de tipul: "Bună-ziua, cine sunteţi, 
nu avem intenţii ostile, cum se numeşte planeta voastră?" 

Asta era ceea ce ne omora: nişte formule de bun-găsit şi 
nişte întrebări de turişti rătăciţi. 

Şi asta e ceea ce vă omoară şi pe voi. 

Pentru a-l salva pe Arthur Ramirez, trebuie să construiți o 
maşină "Piatra de la Rosetta" asemănătoare cu cea care vă 
permite să comunicaţi cu furnicile, destinată însă de această 
dată traducerii limbajului cancerului. Studiaţi-i ritmurile, unda, 
reproduceţi-le, manevraţi-le, pentru ca apoi să puteţi emite la 
rândul vostru un răspuns. Bineînţeles că nu sunteţi obligaţi să 
daţi crezare, acestei versiuni. Dar nu aveţi nimic de pierdut dacă 
încercaţi metoda pe care v-am sugerat-o. 

Jacques Méliès, Laetitia Wells şi soţii Ramirez fură descum- 
păniţi de ciudata propunere. Să dialogheze cu cancerul?... Pe de 
altă parte, Arthur, maestrul spiriduşilor, era condamnat să 
moară în scurt timp, în nişte chinuri cumplite. Desigur, tuturor le 
venea să-şi spună că cele auzite nu sunt decât o absurditate. 
Furnica asta nu avea nici un drept să le dea lecţii de medicină. 
Raționamentul pe care îl expusese era deplasat. Dar Arthur 
urma să moară. Aşa încât, de ce n-ar fi încercat şi soluţia 
aceasta, deşi la prima vedere era cu desăvârşire absurdă? Vor 
vedea ei după aceea! 


218. CONTACTE 


Marţi, ora 14, 30. În conformitate cu întâlnirea fixată în 
prealabil, comisarul Jacques Méliès este primit de către domnul 
Raphael Hisaud, ministrul cercetării ştiinţifice. El i le prezintă pe 
doamna Juliette Ramirez, pe domnişoara Laetitia Wells şi o sticlă 
în interiorul căreia se agită o furnică. Discuţia fusese prevăzută 
să aibă o durată de douăzeci de minute, dar avea să se 
prelungească vreme de opt ore şi jumătate. Şi de alte încă opt 
ore, în ziua următoare. 

Joi, ora 19, 23. Preşedintele Republicii Franceze, domnul 
Regis Malrout, îl primeşte în salonul său pe domnul Raphael 


Hisaud, ministrul cercetării ştiinţifice. Întâlnirea prevede o masă 
frugală compusă din suc de portocale, cornuri, omletă şi 
transmiterea unui mesaj pe care ministrul îl consideră crucial. 

Preşedintele se apleacă spre el pe deasupra cornurilor: 

— Ce îmi cereţi? Să discut cu o furnică? Nu, nu şi nu! Chiar 
dacă a salvat, aşa cum susţineţi, şaptesprezece persoane 
blocate sub un furnicar. Vă daţi seama de ceea ce spuneţi? 
Cazul ăsta Wells v-a zăpăcit de cap! Gata, haideţi, sunt dispus 
să uit conţinutul acestei discuţii, iar dumneavoastră să nu-mi 
mai vorbiţi niciodată, ilar niciodată de furnica asta! 

— Nu este o furnică oarecare. E 103. O furnică ce a vorbit 
deja cu oamenii. E totodată reprezentanta celei mai mari 
federaţii myrmicine din regiune. O federaţie care cuprinde o 
sută optzeci de milioane de indivizi! 

— O sută optzeci de milioane de ce? Sunteţi nebun, pe 
cinstea mea! Furnici! Nişte insecte. Lighioanele alea pe care le 
strivim cu Degetul... Nu vă lăsaţi păcălit de scamatoriile unor 
farsori, Hisaud. Nimeni n-o să vă creadă în vecii vecilor. 
Alegătorii vor spune că vrem să-i ameţim cu poveşti de adormit 
copiii ca să-i facem să înghită noile taxe. Ca să nu mai pomenim 
de reacţia opoziţiei... Parcă le aud de pe-acum batjocurile! 

— Se cunosc prea puţine despre furnici! obiectă ministrul 
Hisaud. Dacă ne-am adresa lor la fel ca unor fiinţe inteligente, 
am constata cu siguranţă că ne pot spune multe. 

— Vă referiţi la teoriile acelea aiurite despre cancer? Le-am 
citit în ziarele de senzaţie. Doar n-o să-mi spuneţi că le luaţi în 
serios, Hisaud! 

— Furnicile sunt animalele cele mai răspândite pe Pământ şi, 
cu siguranţă, dintre cele mai vechi şi mai evoluate. Vreme de 
sute de milioane de ani, ele au avut când să afle multe lucruri 
pe care noi nu le ştim. Noi, oamenii, nu existăm pe Pământ 
decât de trei milioane de ani, iar civilizaţia noastră modernă nu 
are cu totul decât vreo cinci mii de ani. Fără îndoială că avem 
multe de învăţat de la o societate atât de experimentată. 
Furnicile ne oferă posibilitatea de-a ne imagina de pe-acum felul 
în care va arăta societatea noastră peste o sută de milioane de 
ani. 

— Am mai auzit asta, dar e o prostie. Sunt doar nişte... 
furnici. Dacă mi-aţi fi spus că e vorba de câini, era altceva. O 
treime din alegătorii noştri au câini; dar nişte furnici... 


— E de-ajuns să... 

— Ajunge. Băgaţi-vă asta bine în cap, dragul meu! Nu am de 
gând să fiu întâiul preşedinte de pe lume al Republicii care să 
vorbească cu o furnică. Nu vreau ca toată planeta să râdă 
ţinându-se cu mâinile de burtă pe seama mea. Nici guvernul 
meu şi nici eu nu ne vom acoperi de ridicol din cauza acestor 
lighioane. Să nu mai aud de furnici! 

Cu un gest violent, preşedintele luă o bucată de omletă şi o 
înghiţi. 

Ministrul cercetării rămâne impasibil. 

— Ba nu, vă voi vorbi încă şi încă, până când vă veţi 
răzgândi. Au venit să mă vadă nişte oameni. Mi-au explicat totul 
în cuvinte simple, iar eu i-am înţeles. Ne este oferită astăzi 
şansa de-a face un salt peste secole şi de-a ajunge dintr-o dată 
în viitor. Nu vreau s-o las să se piardă. 

— Baliverne! 

— Ascultaţi-mă, eu voi muri într-o bună zi, şi dumneavoastră 
la fel. Aşa că, dacă tot suntem sortiţi pieirii, de ce să nu lăsăm în 
urma noastră un semn original, ceva deosebit? De ce să nu 
încheiem acorduri economice, culturale şi chiar... militare cu 
furnicile? La urma urmei, este cea de-a doua specie terestră ca 
putere. 

Preşedintele Malrout înghite strâmb o bucată de pâine 
prăjită şi tuşeşte. 

— Şi de ce să nu inaugurăm o ambasadă a Franţei într-un 
furnicar, dacă tot stau lucrurile aşa! 

Ministrul nu zâmbi. 

— Da, m-am gândit şi la asta. 

— De necrezut, sunteţi pur şi simplu de necrezut! exclamă 
preşedintele, ridicându-şi braţele spre tavan. 

— Nu vă mai gândiţi la ele ca la nişte furnici! Priviţi-le ca pe 
nişte extraterestri. Doar că nu sunt extraterestri, ci intratereştri. 
Singura lor vină este că sunt minuscule şi că ocupă planeta 
aceasta dintotdeauna, ceea ce face ea noi să nu ne mai dăm 
seama cât sunt de extraordinare. 

Preşedintele Malrout îl privi drept în ochi: 

— Şi ce-mi propuneţi? 

— Să vă întâlniți oficial cu 103, răspunse Hisaud fără să 
ezite. 

— Cine-i asta? 


— O furnică care ne cunoaşte bine şi care ne-ar putea servi 
de translator, dacă va fi cazul. O invitaţi la Elysee, de exemplu 
la un dejun neprotocolar — mănâncă cel mult o picătură de 
miere. Nu are importanţă ce îi spuneţi, contează doar faptul că 
şeful suprem al naţiunii noastre i se adresează. Doamna 
Ramirez vă va furniza traducătorul feromonal, aşa încât nu veţi 
întâmpina nici o problemă de ordin tehnic. 

Preşedintele măsoară camera în lung şi în lat, apoi con- 
templă îndelung grădinile de afară. Pare să cântărească profund 
situaţia. 

— Nu. Hotărât, nu! Prefer să ratez ocazia de-a-mi marca 
epoca decât să mă expun ridicolului. Un preşedinte care 
vorbeşte cu furnicile... Ce de glume m-ar aştepta! 

— Dar... 

— De-ajuns. Aţi abuzat destul de răbdarea mea cu poveştile 
dumneavoastră despre furnici. Răspunsul meu e nu, un nu 
definitiv. La revedere, Hisaud! 


219. EPILOG 


Soarele e la zenit. O strălucire necuprinsă se revarsă peste 
pădurea Fontainebleau. Pânzele grosolane de păianjeni se 
transformă în petice de lumină. E cald. 

Nişte vietăţi mici şi neînsemnate freamătă pe sub rămuriş. 
Orizontul e purpuriu, ferigile adorm. Lumina se abate peste toţi 
şi peste toate. lradierea aceasta intensă şi pură ofileşte scena 
unde s-a desfăşurat o aventură printre atâtea altele. 

Şi, cu mult dincolo de stele, la capătul îndepărtat al firma- 
mentului, galaxia se roteşte lent, nepăsătoare la cele ce se 
petrec în pulberea ei de planete. 

Şi, totuşi, pe Pământ, într-o mică aşezare a furnicilor, are loc 
ultima Sărbătoare a Renaşterii din anotimp. Optzeci şi una de 
prințese din Bel-o-kan decolează pentru a salva dinastia. 

Doi oameni care trec prin preajmă le observă. 

— Vai, mămico, ai văzut ce de muşte? 

— Nu sunt muşte. Sunt nişte regine furnici. Adu-ţi aminte de 
documentarul pe care l-ai văzut la televizor. Acesta este zborul 
lor nupţial, în care se vor întâlni cu masculii. După aceea, o 


parte din ele vor pleca poate departe ca să creeze imperii. 

Prinţesele se înalţă în văzduh. Sus, tot mai sus, ca să scape 
de păsări. Masculii li se alătură şi, împreună, urcă întruna. 
Strălucirea cerului îi absoarbe şi, puţin câte puţin, se topesc în 
razele fierbinţi ale astrului solar. Căldură, strălucire, lumină. 
Totul se face alb, de un alb orbitor. 


ALB 


GLOSAR 


Acacia cornigera: specie de salcâm care este în realitate un 
furnicar viu. 

Acid formic: armă lichidă a furnicilor roşcate. Acidul formic 
cel mai coroziv are actualmente o concentraţie de 60%. 

Albină: vecini zburători. Albinele comunică între ele prin 
dansul în opturi, desfăşurat în aer, sau prin dansul pe ceară. 

Bătălia de la "Norişorul cenuşiu": prima ciocnire care a avut 
loc în anul 100 000 667 al calendarului federal între trupele de 
furnici roşcate şi locuitoarele Stupului de aur. 

Bel-o-kan: oraşul central al Federaţiei furnicilor roşcate. 

Belo-kiu-kiuni: mama reginei Chli-pou-ni. Prima regină care a 
purtat un dialog cu Degetele. 

Bibliotecă chimică: invenţie recentă. Loc de stocare al 
feromonilor mnezici. 

Cestode: paraziți care le fac pe furnici albe şi debile. 

Chli-pou-ni: regina Bel-o-kan-ului. Iniţiatoarea mişcării 
evoluționiste federale. 

Comunicare Absolută (CA): schimb total de gânduri prin 
contact antenar. 

Coropişniţă (sau cărtiţă-greiere): mijloc de transport rapid 
subteran. 

Degete: fenomen recent, în curs de interpretare. 

Doctor Livingstone: denumirea dată de Degete sondei lor de 
emisie. 

Feromon: hormon volatil emis de antenele furnicilor pentru a 
transmite informaţii sau emoţii. 


Fluture: comestibil. 

Foc: folosirea focului este interzisă printr-o convenţie 
încheiată între majoritatea insectelor. 

Glanda lui Dufour: glandă producătoare a feromonilor de 
marcaj. 

Gândac-de-apă carnivor: coleopter acvatic în stare să înoate 
pe sub apă cu ajutorul unei bule de aer pe care o ia cu el. 

Mandibulă: armă tăioasă. 

Marele Corn: scarabeu vârstnic, domesticit de 103. 

Méliès Jacques: Deget mascul. Tuns scurt. 

Mormoloc: pericol acvatic. 

Moxiluxun: termitieră de dată recentă, situată pe malul 
fluviului "Mangetout". 

Nod al lui Hartman: zonă bogată în ioni pozitivi, în care 
furnicile se simt bine, dar care le provoacă migrene Degetelor. 

Organul lui Johnston: organ al furnicilor care le permite să 
localizeze câmpurile magnetice terestre. 

Oameni: denumire pe care şi-o dau Degetele. 

Pas: nouă unitate de măsură a distanțelor folosită în 
Federaţia Bel-o-kan. Un pas corespunde cu aproximaţie unui 
centimetru. 

Pasăre: pericol aerian. 

Ploaie: calamitate. 

Păduche-de-frunză: mic coleopter care poate fi muls pentru 
a se obţine mierat. 

Ploşniţă: ploşniţa este probabil animalul cu cea mai originală 
sexualitate. 

Rebele: mişcare recentă. În 100 000 667 (după calendarul 
federal), rebelele au acţionat în vederea salvării Degetelor. 

Repedea (Cicindela campestris): prădător ascuns în pământ. 
Pericol. Trebuie să te uiţi bine unde pui labele. 

Scarabeu: navă de război zburătoare. 

Segment antenar: o antenă are unsprezece segmente. 
Fiecare furnizează un tip diferit de informaţie. 

Soare: sferă de energie, prietenă a furnicilor. 

Televiziune: mijloc de comunicare uman. 

Termite: vecini incomozi. Arhitecţi şi navigatori pricepuţi. 
Vârstă: o furnică roşcată asexuată trăieşte în medie 3 ani. 

Viermele-de-gălbează: parazit care le face pe furnici 
somnambule. 


Zeu (Dumnezeu): concept recent, aflat în curs de 
interpretare. 

Wells Laetitia: Deget femelă. Păr lung. 

Wells Edmond: primul Deget care a înţeles ce sunt furnicile. 

103: luptătoare exploratoare. 

23: luptătoare rebelă deistă. 

24: luptătoare rebelă, întemeietoare a Comunităţii libere a 
Salcâmului.