Feodor M. Dostoievski — Nuvele Si Povestiri — Dublul

Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


Dublul 


Poem petersburghez 


Capitolul 1. 

Nu bătuse încă ora opt dimineaţa, când Iakov Petrovici 
Goliadkin, subşef de birou cu gradul de consilier titular *, se 
trezi dintr-un somn adine, căscă prelung, se întinse şi abia 
după aceea deschise ochii mari. Rămase câteva clipe 
nemişcat în aşternut, ca omul care nu e sigur dacă este 
treaz sau mai doarme încă, dacă e înconjurat de o lume 
reală, sau rătăceşte în sfera plăsmuirilor încâlcite ale unor 
vise. Treptat, simţurile domnului Goliadkin se dezmorţiră şi 
începură să recepteze mai precis şi mai limpede impresiile 
obişnuite ale existenţei sale cotidiene. Ca nişte vechi 
cunoştinţe, îl priveau pereţii odăiţei sale modeste, de un 
verde-murdar, îmbâcsiţi de praf şi de fum, scrinul din lemn 
de mahon, scaunele vopsite în roşu, imitând acelaşi lemn, 
biroul dat şi el cu vopsea roşie, divanul turcesc îmbrăcat în 
muşama de culoare roşietică cu floricele verzui şi, în sfârşit, 
hainele pe care le dez-brăcase aseară în grabă, aruncându- 
le vraişte pe divan. O zi cenuşie de toamnă, mohorâtă şi 
tristă, îl privi prin fereastra năclăită cu o schimă atât de 
acră şi ursuză, încât domnul Goliadkin nu mai avu îndoieli 
că nu se află într-o împărăție din basme, de peste nouă mări 
şi nouă ţări, ci se regăsi cu toată certitudinea în oraşul 
Petersburg, capitala ţării, şi anume - în strada 
Şestilavoşnaia, la etajul trei al unei case mari, solide, în 
propria sa locuinţă. Făcând această constatare importantă, 
domnul Goliadkin închise iar ochii, strângând convulsiv 
pleoapele, regretând oarecum ultimul vis şi dorind vag 
reîntoarcerea lui, măcar pentru o singură clipă. Dar în clipa 


următoare sări brusc din pat, prinzând probabil firul ideii în 
jurul căreia se învârtiseră până atunci gândurile lui 
incoherente şi în care nu reuşise deocamdată să facă 
ordinea cuvenită. După ce sări din pat, alergă la oglinjoara 
rotundă de pe scrin. Deşi chipul cam somnoros, cu ochii 
miopi şl cu ţeasta aproape pleşuvă, care i se înfăţişă în 
oglindă, nu-i oferi cine ştie ce privelişte deosebită, mai ales 
că la prima vedere nici nu putea atrage în mod special 
atenţia nimănui, posesorul lui rămase totuşi foarte mulţumit 
de imaginea din oglindă. „Urâtă treabă ar fi, îşi zise domnul 
Goliadkin cu jumătate glas, urâtă treabă ar fi, dacă tocmai 
astăzi aş arăta altfel decât se cuvine, dacă intervenea ceva 
neprevăzut - bunăoară să-mi fi răsărit pe faţă un coş, o 
bubuliţă caraghioasă, ori să mă fi pocnit cine ştie ce altă 
pacoste; deocamdată însă, toate par să fie în perfectă 
ordine; totul merge strună.” Fericit că totul merge strună, 
domnul Goliadkin puse oglinda la loc şi, aşa cum era, 
desculţ şi în ţinuta sumară de peste noapte, alergă la 
fereastră şi se apucă să cerceteze, cu un aer preocupat, 
curtea spre care dădeau ferestrele locuinţei sale. Şi ceea ce 
zări el în curte îl mulţumi, probabil, pe deplin, căci pe faţă i 
se aşternu un zâmbet satisfăcut. Apoi, după ce mai întâi îşi 
vâri discret capul după despărţitura de scânduri în 
cămăruţa lacheului său Petruşka?2 şi se convinse că acesta 
nu era acolo, se apropie tiptil de birou, descuie un sertar, 
cotrobăi în colţul din fund şi scoase, în sfârşit, de sub un 
maldăr de hârtii îngălbenite şi tot felul de mărunţişuri 
inutile, un portofel verde, uzat, îl deschise încetişor, şi, 
căscând cu grijă despărţitura cea mai ascunsă, privi 
încântat conţinutul. Se pare că şi teancul de bancnote verzi, 
cenuşii, albastre, roşii şi de felurite alte culori îl privi, la 
rândul său, cu o încuviinţare complice, căci domnul 
Goliadkin aşeză tacticos portofelul deschis pe masă şi, cu 
faţa radiind, de bucurie, îşi frecă mâinile în semn de 
negrăită mulţumire. In sfârşit, scoase mângâietorul teanc 
de bancnote şi, pentru a suta oară în ultimele două zile 


numai, se apucă să numere banii, pipăind de câte două-trei 
ori fiecare foiţă între degetul mare şi cel arătător. „Şapte 
sute cincizeci de ruble în asignate 1 şopti el abia perceptibil 
terminând în sfârşit numărătoarea. Şapte sute cincizeci de 
ruble... E o sumă! O sumă frumuşică şi, orice s-ar spune, 
destul de agreabilă! Continuă el cu glas tremurător şi uşor 
moleşit de plăcere, strângând pachetul în mâini şi zâmbind 
cu înţeles. Ba a? Zice că este o sumă cât se poate de plăcută 
1 Plăcută pentru orişicine! Aş vrea să văd omul pentru care 
această sumă să nu însemne ceva? O sumă ca asta îl poate 
sălta pe om departe de tot.” „Dar ce-o fi cu Petruşka? Se 
alarmă domnul Goliadkin, iar a dispărut!” Rămânând în 
aceeaşi ţinută matinală, îşi vâri pentru a doua oară capul 
după paravan. Nici de data aceasta nu-l descoperi în 
cămăruţă pe servitor, ci zări doar samovarul care clocotea 
furios pe duşumea, amenințând în orice clipă să-şi iasă din 
sărite, s-o ia razna, şi bolborosind în limbajul lui ciudat, 
sâsâit şi gâlgâit, nu se ştie ce anume, dar care ar fi vrut, 
probabil, să-i spună domnului Goliadkin: la-mă odată de 
aici, omule! Nu vezi că fierb şi sunt gata de mult? 

„Lua-l-ar naiba! Se necăji domnul Goliadkin, dobitocul ăsta 
puturos e în stare să-l scoată pe om din ţâţâni; pe unde o fi 
umblând?” Indignat la culme, şi pe bună dreptate, ieşi în 
antreiaşul îngust care ducea spre culoar, întredeschise uşa 
şi-l zări pe servitorul său înconjurat de o adunătură de slugi 
şi gură-cască. Petruşka vorbea, ceilalţi ascultau. Cum se 
vede, nici subiectul conversaţiei, şi nici faptul că se adunase 
acolo atâta lume la taclale nu-i plăcură de loc domnului 
Goliadkin. Îşi strigă îndată omul şi se reîntoarse în odaie 
extrem de nemulţumit, ba chiar indispus. „Dobitocul ăsta e 
în stare să-l vândă pe om pentru o nimica toată, dar mai 
ales pe stăpânul său, îşi zise el în gând; şi m-a vândut, sunt 
sigur că m-a vândut, pun rămăşag ca m-a vândut pentru o 
para chioară. Ei...?” 

— Mi-au adus livreaua, domnule. 

— Îmbrac-o şi înfăţişează-te imediat! 


Petruşka îşi puse livreaua şi, zâmbind prosteşte, se înfăţişă 
în camera stăpânului. Arăta foarte ciudat. Îmbrăcat într-o 
livrea verde, uzată, cu fireturi roase de vreme, croită, 
probabil, pentru o statură cu cel puţin un arşin mai înaltă 
decât Petruşka, ţinea în mâini o pălărie tot cu fireturi şi cu 
pene verzi, iar pe şold îi atârna caraghios un paloş în teacă 
de piele. Şi, în sfârşit, pentru întregirea imaginii, Petruşka, 
credincios obiceiului său de a umbla neglijent, ca la el 
acasă, era şi de data aceasta desculţ. Domnul Goliadkin îl 
măsură din cap până în picioare, îl examina apoi de jur 
împrejur şi rămase, probabil, mulţumit de echipamentul lui 
Petruşka. Livreaua fusese închiriată, desigur, pentru o 
împrejurare foarte solemnă. Se mai putuse observa cu 
acest prilej că, în tot timpul examenului, atât de minuţios, 
Petruşka îşi privea stăpânul cu negrăita curiozitate, 
urmărindu-i cu interes toate mişcările, ceea ce părea a-l 
stânjeni grozav pe domnul Goliadkin. 

— Şi cupeul? 

— A sosit şi cupeul. 

— L-ai închiriat pentru toată ziua? 

— Pentru toată ziua. Costă douăzeci şi cinci de ruble, în 
asignate. 

— Dar cizmele? 

— Sunt gata şi cizmele. 

— Nătărăule! Nu ştii să spui „gata, să trăiţi”? Adu-le 
încoace 1 Exprimându-şi satisfacția pentru faptul că cizmele 
îi vin bine, domnul Goliadkin ceru să i se pregătească cele 
necesare pentru spălat şi bărbierit şi să i se servească 
ceaiul. După ce se bărbieri cu multă grijă şi se spălă la fel 
de meticulos, înghiţi dintr-o sorbitură ceaiul şi se apucă 
apoi de partea cea mai importantă - îmbrăcatul cu tot 
dichisul cuvenit: îşi puse o pereche de pantaloni aproape 
noi; apoi un plastron cu năsturaşi de bronz, o vestă cu 
floricele în culori vii, foarte plăcute; îşi legă la gât o cravată 
pestriță de mătase şi, la urmă, îmbrăcă redingota de 
uniformă, de asemenea nou-nouţă şi periată cu grijă. În 


timp ce se îmbrăca, îşi privi de câteva ori, cu admiraţie, 
cizmele, săltând mereu ba un picior, ba celălalt, încântat de 
model; murmura mereu ceva sub nas, clipind şiret la un 
gând al său tăinuit. De altfel, în dimineaţa aceea, domnul 
Goliadkin părea foarte distrat, de vreme ce aproape că nici 
nu observă privirea şi mimica ironică a lui Petruşka, şi nici 
strâmbăturile pe care le făcea acesta pe seama sa, în timp 
ce-l ajuta să se îmbrace. In sfârşit, complet îmbrăcat şi pus 
la punct, domnul Goliadkin îşi vâri portofelul în buzunar, 
aruncă o ultimă privire exigentă asupra ţinutei lui Petruşka 
- între timp acesta îşi încălţase cizmele, fiind şi el complet 
echipat - şi constatând, astfel, că totul este în perfectă 
ordine şi că, deci, nu mai era nici un motiv de zăbovit, se 
alarmă brusc, şi, cu inima ticăind năprasnic, alergă afară şi 
cobori în goană scările. Un cupeu albastru de piaţă, cu nişte 
blazoane vechi pe uşă, trase huruind în faţa intrării 
principale. Făcând cu ochiul birjarului şi câtorva gură- 
cască, Petruşka îşi instala stăpânul în cupeu; sări apoi pe 
scăriţa de la spate şi, cu o voce nefirească, abia stăpânindu- 
şi râsul prostesc, strigă: „Dă-i drumu!” Cupeul se puse în 
mişcare majestuos, şi, cu un zgomot infernal, zdrăngănind 
şi trosnind din toate încheieturile şi balamalele pe 
caldarâmul străzii, o luă spre bulevardul Nevski. In 
momentul când vehiculul albastru ieşi pe poartă afară în 
stradă, domnul Goliadkin se puse pe un chicotit molcom, 
aproape fără glas, frecându-şi mâinile scurt şi apăsat, ca 
omul mucalit, care, izbutind să joace o festă grozavă, se 
amuză copios în sinea lui. Curând, însă, accesul de veselie 
cedă locul unei expresii ciudate de îngrijorare, care 
întunecă faţa domnului Goliadkin. Cu toate că vremea era 
închisă şi umedă, el cobori amândouă geamurile cupeului; 
începea să scruteze cu grijă, în dreapta şi în stânga, 
chipurile trecătorilor, şi, de îndată ce surprindea vreo 
privire îndreptată spre dânsul, arbora un aer grav şi 
ceremonios. La o intersecţie, înainte de a coti de pe 
Liteinaia spre Nevski, îl izbi o senzaţie neplăcută şi, cu 


strâmbătura ghinionistului care se pomeneşte călcat brusc 
pe bătătură, se trase speriat în colţul cel mai întunecos al 
trăsurii. Zărise doi funcţionari de la departamentul său, doi 
tineri colegi de birou. Cei doi funcţionari, la rândul lor, se 
arătară —* după cum i se păru domnului Goliadkin —e 
foarte surprinşi, văzându-l pe colegul lor de serviciu în 
acest echipaj; ba unul din ei avu chiar neobrăzarea să-l 
arate cu degetul, iar celălalt pare-se că îl şi strigă pe 
domnul Goliadkin pe nume, ceea ce, în plină stradă, era, 
desigur, cu totul deplasat. De aceea, eroul nostru se trase în 
fundul cupeului şi nu răspunse. „Ce derbedei! Îi judecă el în 
gând. Şi ce mare lucru, mă rog? Un ins oarecare în trăsură; 
a avut nevoie omul de trăsură, şi şi-a luat omul o trăsură. Ia, 
nişte mizerabili! Îi cunosc eu - nişte puşlamale care ar 
merita să li se tragă câteva la spate! Nu sunt în stare de 
nimic altceva decât să joace rişca, când iau leafa, şi să 
umble teleleu. Le-aş fi spus eu câteva vorbuliţe, numai că...” 
Domnul Goliadkin nu-şi mai isprăvi gândul, rămânând 
trăsnit. O pereche de cai iuți, tătăreşti, pe care o cunoştea 
prea bine, înhămaţi la o trăsurică elegantă, întrecea din 
dreapta careta lui. Domnul din trăsurică, zărind 
întâmplător chipul domnului Goliadkin, oare avusese 
imprudenţa să-şi scoată capul pe fereastra cupeului, 
rămase şi el, se vede, uimit de întâkiirea aceasta 
surprinzătoare, căci, aplecându-se cât putea, privi intrigat 
şi extrem de curios în colţul ferit în care eroul nostru se 
grăbise să se ascundă. Domnul din trăsurică era Andrei 
Filippovici, şeful serviciului la care lucra şi domnul 
Goliadkin, în calitate de subşef de birou. Domnul Goliadkin, 
văzând că Andrei Filippovici l-a recunoscut fără doar şi 
poate, că îl priveşte cu ochi mari drept în faţă şi că, prin 
urmare, nu mai era chip să se ascundă, roşi până în vârful 
urechilor. „Să-l salut, ori ba? Să-i dau un semn de viaţă, sau 
nu? Să mă dau pe faţă, sau nu? Se frământa eroul nostru. 
Ori să mă prefac că eu nu sunt eu, ci altcineva - unul care, 
să zicem, seamănă cu mine, şi să rămân, deci, indiferent? 


Adică, nu sunt eu, şi pace! Îşi spunea domnul Goliadkin, în 
timp ce cu mima ridica automat pălăria, descoperindu-se în 
faţa lui Andrei Filippovici şi salutându-l fără a-şi lua ochii de 
la el. Eu... Eu... Numai aşa, şoptea el, abia mişcându-şi 
buzele învineţite. Eu... Nimic, nici gând; de fapt, eu nu sunt 
eu, Andrei Filippovici; nici pe departe nu sunt eu, să ştiţi!” 
Curând, însă, trăsurica depăşi cupeul şi puterea magnetică 
a privirii şefului încetă. Cu toate acestea, domnul Goliadkin 
continua să roşească, zâmbind şi bâiguind ceva sub nas... 
„Am fost un nătărău că nu i-am spus nimic, chibzui el, în 
sfârşit, mai limpede; trebuia să-i spun cu toată demnitatea, 
hotărât şi răspicat: că adică, aşa şi pe dincolo, Andrei 
Filippovici, sunt şi eu invitat la masă, şi asta-i tot!” Dar 
aducându-şi aminte imediat de fâstâceala sa, eroul nostru 
se făcu şi mai roşu la faţă, încruntă sprâncenele şi aruncă o 
privire plină de sfidare spre colţul din stânga al cupeului - o 
privire aprigă, menită să-i prefacă în pulbere şi scrum pe 
toţi duşmanii săi. În sfârşit, străfulgerat de o inspiraţie 
subită, trase şnurul legat de cotul birjarului, opri cupeul şi 
porunci să întoarcă înapoi pe Liteinaia. Îi veni în cap că 
trebuie negreşit, şi chiar acum, îndată, probabil pentru 
liniştea lui personală, să comunice ceva absolut important şi 
de un interes presant medicului său, Krestian Ivanovici. Şi 
cu toate ca îl cunoscuse pe Krestian Ivanovici de abia de 
curând, vizitându-l doar o singură dată săptămâna trecută 
pentru o consultaţie neînsemnată - un doctor, se spune, e 
ca şi un confesor, şi ar fi deci o prostie să se ascundă lui, în 
timp ce, pentru doctor, este o datorie să-şi cunoască 
pacientul. „Aşa vor decurge lucrurile, oare? Se întrebă în 
gând eroul nostru, coborând din cupeu la intrarea unei case 
cu patru etaje de pe Liteinaia, în dreptul căreia îşi oprise 
trăsura. Oare e bine ce fac? N-o să par nepoliticos? E 
potrivit momentul? Şi, adică, de ce nu? Continua el să-şi 
frământe creierul, urcând scara cu răsuflarea tăiată şi 
căutând să-şi stăpânească bătăile inimii, care luase obiceiul 
de a se agita la toate scările străine. Şi, adică, de ce nu? i 


spun ce am, şi nu-i nimic condamnabil în asta... Ar fio 
prostie să mă ascund. Uite aşa, îmi iau aerul că eu, mă 
rog... Nimic, că eu... Adică, numai aşa, numai în treacăt... Şi 
o să priceapă omul că aşa este.” 

Chibzuind astfel, domnul Goliadkin urcă până la etajul doi 
şi se opri în dreptul apartamentului cinci, pe uşa căruia era 
bătută o frumoasă placă de alamă cu următoarea inscripţie: 

Krestian Ivanovici Rut enspitz Doctor în Medicină şi 
Chirurgie. 

Oprindu-se, eroul nostru se grăbi să-şi impună o 
fizionomie de rigoare, degajată, fără a fi însă lipsită de 
oarecare amabilitate, şi se pregăti să tragă de şnurul 
clopoţelului. În timp ce se pregătea să tragă de şnurul 
clopoţelului, îi veni subit şi foarte oportun gândul dacă n-ar 
fi cumva mai bine să treacă mâine, deoarece nu-l zorea 
nimic şi nimeni să facă această vizită neapărat astăzi. 
Auzind însă chiar atunci paşi pe scară, domnul Goliadkin 
schimbă pe loc noua lui hotărâre şi, cu aerul cel mai decis, 
sună la uşa lui Krestian Ivanovici. 

Capitolul II. 

Krestian Ivanovici Rutenspitz, doctor în medicină şi 
chirurgie, un bărbat corpolent, deşi destul de înaintat în 
vârstă, înzestrat cu nişte sprâncene stufoase şi favoriţi 
groşi, cu un început de că-runţeală în păr şi cu nişte ochi 
sclipitori, ageri şi expresivi, a căror privire pătrunzătoare 
era suficientă, probabil, ea singură, ca să alunge toate 
bolile, împodobit şi cu o decorație impunătoare, şedea în 
dimineaţa aceea în cabinetul său, într-un fotoliu comod, 
sorbea din cafeaua preparată şi servită personal de soţia sa, 
fuma o ţigară de foi şi scria reţete pacienţilor pe care îi 
consulta. După ce prescrise cuvenitul flaconaş de mixtură 
unui bătrânel suferind de hemoroizi şi îl conduse pe acest 
bătrânel suferind prin uşa laterală, Krestian Ivanovici se 
aşeză în fotoliul său, în aşteptarea pacientului următor. 
Intră domnul Goliadkin. 


Krestian Ivanovici nu se aştepta, desigur, şi nici nu dorea, 
probabil, să-l vadă apărând pe domnul Goliadkin, deoarece 
păru cam surprins, şi faţa lui, fără să vrea, luă o expresie 
ciudată, s-ar putea spune chiar nemulțumită. Şi deoarece, 
la rândul său, domnul Goliadkin aproape totdeauna îşi 
pierdea cumpătul în momentul cel mai nepotrivit, când 
trebuia să abordeze în faţa cuiva o chestiune personală, şi 
de data aceasta, neavând pregătită dinainte cea dintâi 
frază, oare în asemenea ocazii constituia un adevărat 
obstacol, se fâstâci groaznic, bâigui ceva nedesluşit - un fel 
de scuză probabil, şi, neştiind ce să mai facă, luă un scaun şi 
se aşeză. Aducându-şi aminte însă că se aşezase fără să fie 
poftit, îşi dădu seama de greşeala gravă pe oare o comisese 
împotriva regulilor de politeţe şi de bonton şi, ca s-o repare, 
sări ca ars de pe scaunul pe care se aşezase fără a fi invitat. 
Revenindu-şi puţin, avu pe loc sentimentul vag că făcuse 
două gafe dintr-o dată şi, drept urmare, se decise fără 
întârziere şi pentru a treia, încercând să se justifice: 
mormăi ceva zâmbind, roşi, se zăpăci iar, tăcu promiţător, 
dar în cele din urmă se aşeză definitiv şi nu se mai urni din 
loc, asigurându-se, pentru orice eventualitate, prin acea 
privire sfidătoare, oare, în gândul lui, avea o teribilă forţă 
de a desfiinţa, de a nimici, făcându-i praf şi pulbere pe toţi 
duşmanii ştiuţi şi neştiuţi ai domnului Goliadkin. Unde mai 
pui că privirea aceasta mai exprima şi deplina 
independenţă a domnului Goliadkin, arătând limpede că 
domnul Goliadkin nu e cu nimic mai prejos de ceilalţi, că el 
îşi vede de-ale sale, că e de capul lui ca şi toţi ceilalţi, că el e 
cu totul de bască şi că, în orice caz, nu se bagă, nu se 
amestecă... Krestian Ivanovici tuşi, scoase un hm! Evident, 
în semn de aprobare şi acord deplin pentru toate astea, şi, 
fixându-l pe domnul Goliadkin cu o privire scrutătoare, 
interogativă, rămase în aşteptare. 

— Eu, Krestian Ivanovici, începu domnul Goliadkin 
zâmbind, am venit să vă deranjez pentru a doua oară şi 
acum, pentru a doua oară, îndrăznesc să vă rog a binevoi... 


Domnul Goliadkin, evident, nu găsea cuvintele 
trebuincioase. 

— Hm... Da! Făacu Krestian Ivanovici, slobozind din piept o 
dâră de fum şi punând trabucul pe scrumieră. Trebuie 
totuşi să-mi urmezi recomandările şi să respecţi întocmai 
ceea ce ţi-am prescris; ţi” am explicat, doar, că tratamentul 
dumitale constă în a-ţi schimba felul de viaţă, deprinderile... 
Sunt indicate: distracţii cât mai variate, întâlniri cu prietenii 
şi cunoscuţii, chiar şi la un pahar de vin; nu trebuie să fiiun 
adversar atât de aprig al băuturii; adică să cauţi compania 
unor oameni de viaţă. 

Domnul Goliadkin, cu acelaşi zâmbet pe faţă, se grăbi să 
arate că, după cum i se pare, el duce o viaţă normală, la fel 
cu ceilalţi, distracţiile lui sunt ca şi ale celorlalţi... Că el, 
desigur, poate să meargă şi la teatru, pentru că dispune, ca 
şi ceilalţi, de mijloace, că ziua şi-o petrece la serviciu, iar 
serile acasă; că, de fapt, el... Mă rog; ba adăugă, în treacăt, 
şi faptul că, după cum i se pare, nu este ou nimic mai prejos 
decât ceilalţi; că acasă la el ocupă un apartament întreg şi 
că, în sfârşit, îl are şi pe Petruşka. Aci domnul Goliadkin se 
poticni. 

— Hm, regimul acesta de viaţă nu este tocmai potrivit, şi 
aş vrea să te întreb altceva. Mă interesează, în general, 
dacă îţi place o societate agreabilă, dacă obişnuieşti să iei 
parte la câte o petrecere... Dacă duci, adică, şi acum o viaţă 
retrasă, tristă, sau ai început să te distrezi, să petreci? 

— Eu, Krestian Ivanovici... 

— Hm... Ziceam, îl întrerupse doctorul, că ai nevoie de o 
schimbare radicală a felului de viaţă de până acum; ar 
trebui întrucâtva să-ţi forţezi caracterul. (Krestian Ivanovici 
accentua cuvântul „forţezi”, zăbovind asupră-i cu înţeles.) 
Să nu te fereşti de petreceri; să te duci la câte un spectacol, 
la club şi, în orice caz, să te împrieteneşti şi cu băuturica. 
Nu e de loc bine să stai singur cuc, închis în casă... Pentru 
dumneata nu e de loc bine. 


— Eu, Krestian Ivanovici... Mie îmi place liniştea, bâigui 
domnul Goliadkin, privindu-l, la rândul său, cu înţeles pe 
Krestian Ivanovici şi căutând, evident, cuvântul cel mai 
potrivit pentru a-şi exprima gândul. În locuinţa mea suntem 
numai eu şi Petruşka... Vreau să spun, servitorul meu, 
Krestian Ivanovici. Vreau să spun, Krestian Ivanovici, că îmi 
urmez drumul meu, drumul meu propriu, Krestian 
Ivanovici. Îmi văd de-ale mele, sunt de capul meu şi, pe cât 
mi se pare, nu depind de nimeni. Eu, Krestian Ivanovici, mai 
ies şi la plimbare... 

— Poftim?... Da! Să zicem că astăzi n-ar fi nici o plăcere să 
te plimbi; e cam urât afară. 

— Întocmai, Krestian Ivanovici. Eu, Krestian Ivanovici, deşi 
sunt un om modest, după cum am avut mi se pare onoarea 
să vă explic, dar am un drum al meu, aparte, Krestian 
Ivanovici. Drumul vieţii e larg... Vreau... Vreau să spun, 
Krestian Ivanovici... lertaţi-mă, Krestian Ivanovici, nu prea 
sunt iscusit la vorbă. 

— Hm... Spuneai... 

— Spuneam să mă iertaţi, Krestian Ivanovici, pentru faptul 
că, precum mi se pare, nu sunt iscusit la vorbă, preciza 
domnul Goliadkin pe un ton oarecum ofensat, zăpăcindu-se 
şi încurcân-du-se tot mai mult. În această privinţă, eu, 
Krestian Ivanovici, nu sunt ca alţii, adăugă el surâzând cam 
ciudat, şi nu mă pricep sa vorbesc mult; n-am învăţat să 
ticluiesc cuvântări meşteşugite. 

În schimb, eu, Krestian îvanovici, acţionez; în schimb, 
acţioriei, Krestian îvanovici! 

— Hm... Şi cum acţionezi... Mă rog? Întrebă Krestian 
îvanovici. Urmă o scurtă pauză. Doctorul îl privi pe domnul 
Goliadkin oarecum surprins şi nedumerit. La rândul său, şi 
domnul Goliadkin îl privi pe doctor cu oarecare suspiciune, 
uitându-se la el pieziş. 

— Eu, Krestian îvanovici, reluă domnul Goliadkin pe 
acelaşi ton jignit, dar şi întrucâtva iritat de faptul că 
doctorul se încăpă-ţânează atâta să nu-l înţeleagă; eu, 


Krestian îvanovici, prefer liniştea şi nu sunt ahtiat după 
taclalele lumii din saloane. La ei, acolo, vreau să zic, în 
lumea mare, Krestian îvanovici, trebuie să ştii să lustruieşti 
parchetul cu pingeluţa... (aci, domnul Goliadkin îşi frecă de 
câteva ori pingeaua de podea); acolo se cere aşa ceva; să 
ştii să faci calambururi... Şi să ticluieşti complimente 
galante... Asta se cere acolo, la ei. Eu nnam învăţat aşa 
ceva, Krestian îvanovici, nu ştiu să umblu cu astfel de 
tertipuri; n-am avut timp pentru aşa ceva. Sunt un om 
simplu, fără pretenţii şi mofturi, şi nici lustru de faţadă nu 
am. În această privinţă, Krestian îvanovici, eu depun 
armele; le depun, zic, în această privinţă. Domnul Goliadkin 
rosti toate acestea, fireşte, cu un aer care dădea a înţelege 
limpede că eroul nostru nu regretă câtuşi de puţin că 
depune armele în această privinţă şi că n-a învăţat nici un 
fel de tertipuri, ba din contra. Krestian îvanovici îl asculta 
ou ochii în pământ şi cu o schimă foarte neplăcută pe faţă, 
ca şi cum ar fi avut o presimţire proastă. După tirada 
domnului Goliadkin, se aşternu o tăcere destul de lungă şi 
semnificativă. 

— Mi se pare că ai cam deviat de la subiectul nostru, rosti, 
în sfârşit, Krestian îvanovici cu glas scăzut, mărturisesc că 
nu prea te-am înţeles bine. 

— Nu sunt meşter la vorbă, Krestian Ivanovici; am mai 
avut adineauri onoarea să vă raportez, Krestian îvanovici, 
că nu sunt meşter la vorbă, repetă domnul Goliadkin, de 
data aceasta cu accente hotărâte şi aspre. 

— Hm... 

— Krestian îvanovici! Reîncepu domnul Goliadkin 
tărăgănat, pe un ton solemn şi grav, subliniind prin mici 
pauze fiecare punct al expunerii sale. Krestian îvanovici! 
Intrând aici, am început prin a-mi cere scuze; acum repet 
acelaşi lucru şi vă cer încă o dată o clipă de îngăduinţă. Eu, 
Krestian îvanovici, n-am ce să vă ascund; după cum ştiţi, 
sunt un om modest, mic; spre feri- cirea mea, însă, nu-mi 
pare de loc rău că sunt un om mic; dimpotrivă, Krestian 


îvanovici; şi, ca să ştiţi totul, mă şi mândresc de faptul că nu 
sunt un om mare, ci mic. Nu sunt un intrigant, mă 
mândresc şi cu asta. Nu umblu cu ascunzişuri, ci acţionez 
deschis, fără ocolişuri; şi cu toate că aş putea, la rându-mi, 
să fac rău altora - şi încă cum aş mai putea - foarte mult 
rău, ştiu şi cui şi cum să fac acest rău, Krestian îvanovici, 
dar nu vreau să mă murdăresc şi, în acest sens, mă spăl pe 
mâini. În acest sens, zic, mă spăl pe mâini, Krestian 
îvanovici! Domnul Goliadkin făcu o pauză plină de înţeles. 
Vorbise cu elan şi cu o blândă înflăcărare. 

— Eu, Krestian îvanovici, merg drept, continuă eroul 
nostru, acţionez pe faţă, fără ocolişuri, pentru că le 
dispreţuiesc şi le las pe seama altora. Nu caut să umilesc pe 
cei care poate că sunt mai însemnați decât noi... Vreau să 
spun - decât mine şi alţii, Krestian îvanovici, n-am vrut să 
spun: şi dumneavoastră. Nu-mi plac jumătăţile de vorbă; 
ticăloşia făţarnicilor mă dezgustă; urăsc calomnia şi bârfa. 
Port mască numai la mascaradă, nu-mi pun mască în fiece 
zi, faţă de oameni. Dar vreau să vă întreb un lucru, Krestian 
îvanovici, cum v-aţi răzbuna pe duşmanul dumneavoastră, 
pe cel mai aprig duşman - pe unul pe care l-aţi considera 
astfel? Încheie pe neaşteptate domnul Goliadkin, arun-când 
lui Krestian îvanovici o privire provocatoare. 

Domnul Goliadkin rostise toate acestea cu convingere, 
limpede şi răspicat, cumpănind fiecare ouvânt şi scontând 
un efect sigur; şi totuşi, se uita cu nelinişte, cu mare 
nelinişte, cu foarte mare nelinişte la Krestian îvanovici. Cu 
ochii ţintă în ochii lui, aştepta încordat, cu o nerăbdare 
chinuitoare, abia stăpânită, răspunsul lui Krestian îvanovici. 
Spre dezamăgirea şi disperarea totală a domnului 
Goliadkin, însă, Krestian îvanovici bolborosi ceva sub nas, îşi 
trase apoi fotoliul mai aproape de birou şi, pe un ton sec, 
politicos de altfel, mormăi ceva ce ar fi vrut să însemne că 
timpul lui este preţios, că unele lucruri, e drept, nu prea a 
reuşit să le înţeleagă, că este gata să facă tot ce-i stă în 
putere, dar că nu se poate ocupa de unele chestiuni care nu 


sunt direct legate de medicină. Punând apoi mâna pe 
condei, trase o foaie de hârtie, tăie din ea o fâşâe în formă 
de reţetă şi declară că va prescrie îndată ceea ce trebuie. 

— Ba nu! Nu trebuie, Krestian îvanovici! Nu trebuie de 
loc! Strigă domnul Goliadkin, ridicându-se tulburat de pe 
scaun şi apucându-l pe Krestian Ivanovici de mâna dreaptă, 
nu este de loc nevoie de aşa ceva, Krestian Ivanovici... 

Dar în timp ce articula aceste cuvinte, se petrecu o 
schimbare ciudată cu domnul Goliadkin. În ochii sad cenuşii 
scapără o fulgerare stranie, buzele îi tremurară, toţi 
muşchii, toate trăsăturile feţei se schimonosiră în contracţii 
spasmodice. Tremura din tot corpul. Supunându-se 
primului impuls, domnul Goliadkin reţinuse mâna lui 
Krestian Ivanovici, şi acum stătea încremenit, nevenin-du-i 
să creadă că o făptuise chiar el şi aşteptând acum o nouă 
inspiraţie pentru ceea ce ar urma să mai facă. 

Atunci se petrecu o scenă curioasă. 

Oarecum surprins, Krestian Ivanovici rămase şi el pentru 
moment pironit locului în fotoliul său, uitându-se buimac la 
domnul Goliadkin, care, la rându-i, îl privea tot atât de 
buimac. Dar iată că, în sfârşit, Krestian Ivanovici izbuti să se 
ridice în picioare, ţinându-se uşor de cuta hainei domnului 
Goliadkin, şi acum stăteau faţă în faţă, amândoi nemişcaţi, 
holbându-se unul la altul. In clipa următoare, de altfel, într- 
un mod cu totul straniu, interveni şi cealaltă mişcare a 
domnului Goliadkin. Buzele-i tremurară, bărbia i se săltă şi 
eroul nostru izbucni neaşteptat în hohote de plâns. 
Plângând în sughiţuri, care făceau să-i tresară capul ca la 
un Copil, şi lovindu-se în piept cu mâna dreaptă, iar cu cea 
stângă ţinându-se de reverul hainei lui Krestian Ivanovici, 
domnul Goliadkin încerca să vorbească vrând cu tot 
dinadinsul să explice ceva, dar nu izbuti să scoată nici un 
cuvânt. Şi abia atunci Krestian Ivanovici izbuti să-şi revină 
din uimirea care îl imobilizase. 

— Dar, te rog, iinişteşte-te... Ia loc! Zise el în sfârşit, 
încercând să-l aşeze pe domnul Goliadkin în fotoliu. 


— Am duşmani, Krestian Ivanovioi, am duşmani; nişte 
duşmani primejdioşi, care au jurat să mă distrugă... 
Împărtăşi domnul Goliadkin în şoaptă înfricoşată. 

— Cum se poate, nu te gândi la aşa ceva, lasă asta! Ce fel 
de duşmani? Să nu vorbim despre duşmani! Să-ţi iasă asta 
din cap. Şezi, şezi, stărui Krestian Ivanovici, izbutind să-l 
aşeze pe domnul Goliadkin în fotoliu. 

Domnul Goliadkin se lăsă aşezat, fără a-şi lua privirile de la 
Krestian Ivanovici. Krestian Ivanovici, cu aer preocupat şi 
vădit nemulţumit, începu să se plimbe prin cabinet de la un 
capăt la altul. Se aşternu o tăcere lungă. 

— Va sunt recunoscător, Krestian Ivanovici, nespus de 
recunoscător, şi-mi dau prea bine seama de tot ce-aţi făcut 
acum pentru mine. N-am să uit câte zile voi avea 
bunăvoința dumneavoastră, Krestian Ivanovici, zise în cele 
din urmă domnul Goliadkin, ridicându-se de pe scaun cu un 
aer ofensat. 

— Ei, asta-i acum, încetează! Ajunge, îţi spun! Puse capăt 
cu asprime Krestian Ivanovici acestei efuziuni tot atât de 
neaşteptate a domnului Goliadkin, reaşezându-l în fotoliu. 
Hai, spune, ce te frământă? Povesteşte-mi necazurile 
dumitale, îl luă Krestian Ivanovici mai cu binişorul, despre 
ce duşmani vorbeşti, şi ce se întâmplă la dumneata acolo? 

— Nu, Krestian Ivanovici, să lăsăm asta acum, răspunse 
domnul Goliadkin coborând privirea în pământ, mai bine să 
lăsăm asta până una, alta... Să amânăm deocamdată... Să 
aşteptăm un alt moment... Un moment mai prielnic, 
Krestian Ivanovici, când totul va fi dat în vileag şi masca va 
cădea de pe feţele unora şi se vor dezvălui anumite lucruri. 
Acum însă, deocamdată bineînţeles, după cele întâmplate 
între noi... Cred că veţi fi de acord şi dumneavoastră, 
Krestian Ivanovici... Daţi-mi voie să vă salut, Krestian 
Ivanovici, încheie domnul Goliadkin, ridicându-se de data 
aceasta grav şi cu toată hotărârea de pe fotoliu şi punând 
mâna pe pălărie. 


— De... Cum doreşti... Hm... (şi după o scurtă pauză): în ce 
mă priveşte, te rog să mă crezi că tot ce-mi stă în puteri... 
Şi îţi doresc sincer binele... 

— Vă înţeleg, Krestian Ivanovici, vă înţeleg acum, vă 
înţeleg prea bine... În orice caz, vă rog să mă scuzaţi că v- 
am deranjat, Krestian Ivanovici. 

— Hm... Nu asta am vrut să spun. De altfel, cum vrei. 
Urmează mai departe tratamentul prescris... 

— Am să urmez tratamentul aşa cum mi-aţi spus, Krestian 
Ivanovici. Am să-l urinez, şi medicamentele am să le procur 
de la aceeaşi farmacie... În zilele noastre, Krestian 
Ivanovici, e mare lucru să fii farmacist... 

— Poftim? Adică în ce sens? 

— În sensul cel mai obişnuit, Krestian Ivanovici. Vreau să 
spun, că lumea de astăzi... 

— Hm... 

— Când orice băieţandru - şi nu numai cei de la farmacie - 
îşi dă aere în faţa unui om onorabil... 

— Hm... Ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun, Krestian Ivanovici, despre o anumită 
perSoană... O cunoştinţă de-a noastră comună, Krestian 
Ivanovici, de pildă, despre Vladimir Semionovici... 

— AL. 

— Da, Krestian Ivanovici! Şi eu unul cunosc persoane, 
Krestian Ivanovici, care nu prea vor să se ţină de obiceiul 
cam înrădăcinat la noi şi spun uneori adevărul verde în 
ochi. 

— A!... Cum adică? 

— Uite aşa; de altfel e o chestiune, ca să zicem aşa, 
subsidiară; se pricep uneori, la o adică, să servească un hap 
cu dulceaţă de coacăze. 

— Poftim? Ce să servească? 

— Un hap cu dulceaţă de coacăze, Krestian Ivanovici, 
vorba ceea. Se pricep uneori, la momentul potrivit, să 
felicite, de pildă, pe cineva; există şi oameni din aceştia, 
Krestian Ivanovici. 


— Să felicite? 

— R-Da, să felicite, Krestian Ivanovici, cum a făcut zilele 
trecute un bun cunoscut al meu... 

— Un bun cunoscut al dumitale?... Hm! Şi adică cum? Se 
interesă Krestian Ivanovici, privindu-l atent pe domnul 
Goliadkin. 

— Precum am zis, un bun cunoscut de-al meu a felicitat cu 
ocazia avansării la gradul de asesor pe un alt bun cunoscut 
şi prieten totodată, cum se spune - un prieten la cataramă. 
A venit vorba şi i” a servito. „Sunt, adică, foarte fericit, zice, 
că am prilejul a vă adresa, Vladimir Semionovici, felicitări, 
sincerele mele felicitări cu ocazia avansării. Şi sunt ou atât 
mai fericit, cu cât astăzi, după cum ştie toată lumea, nu mai 
există bătrâne vrăjitoare.” Aci domnul Goliadkin dădu din 
cap ştrengăreşte şi, cu ochii mijiţi, îl privi şiret pe Krestian 
Ivanovici... 

— Hm... A spus deci... 

— A spus-o, Krestian Ivanovici, a spus-o şi în aceeaşi clipă 
s-a uitat la Andrei Filippovici, la unchiul omului nostru, al lui 
Vladimir Semionovici. Dar la urma urmei ce mă interesează 
pe mine, Krestian Ivanovici, că el a fost avansat asesor? 
Prea puţin îmi pasă! Gândiţi-vă însă că şi-a pus în cap să se 
însoare, când nu i-a căzut încă nici caşul de la gură, să-mi 
fie iertat c-o spun, un papă-lapte acolo. Exact aşa i-am spus: 
daţi-mi voie, zic, Vladimir Semionovici!... Acum ştiţi totul; 
daţi-mi voie să plec. 

— Hm... 

— Da, Krestian Ivanovici, şi” acum, zic, daţi-mi voie să 
plec. 

Si, pe îoc, ca să prind Joi iepuri deodată, îi servesc 
cavalerului chestia cu bătrânele şi mă adresez apoi Klarei 
Olsufievna (lucrurile s-au petrecut alaltăieri la Olsufi 
Ivanovici), care tocmai cân-tase o romanţă sentimentală; 
zic, adică, „aţi binevoit să cântaţi cu mult sentiment, numai 
că nu toată lumea vă ascultă sincer, din toată inima”. Am 
dat a înţelege clar, pricepeţi, Krestian Ivanovici, am dat a 


înţelege clar că interesul lor nu este atât pentru dânsa, cât 
mai ales pentru alte cele... 

— Aha! Şi el...? 

— A înghiţit hapul, Krestian Ivanovici, vorba ceea... 

— Hm... 

— Da, Krestian Ivanovici. I-am spus şi bătrânujui; aşa şi pe 
dincolo, zic, Olsufi Ivanovici, îmi dau seama cât sunt de 
îndatorat faţă de dumneavoastră, apreciez din plin 
binefacerile şi bunăvoința dumneavoastră, pe care mi legaţi 
arătat aproape de când eram copil. Dar deschideţi ochii, 
Olsufi Ivanovici. Uitaţi-vă, zic, mai bine! Eu lucrez cinstit şi 
deschis, Olsufi Ivanovici. 

— Aşa, va să zică! 

— întocmai, Krestian Ivanovici. Aşa stau lucrurile... 

— Şi el? 

— Ce era să facă el, Krestian Ivanovici? A bâiguit ceva 
acolo - şi că pe tine te cunosc, adică, şi că excelenţa-sa e un 
om mărinimos şi bun - şi dă-i, şi dă-i tot aşa înainte... La ce 
te poţi aştepta de la un om bătrân şi ramolit? 

— Aşa, va să zică! 

— Da, Krestian Ivanovici. Cam toţi suntem aşa, ce mai! E 
bătrân rău! Cu un picior în groapă! Vorba ceea, mâine- 
poimâine dă ortul popii; ei, dar cum aude o bârfeală 
muierească oarecare, e numai ochi şi urechi; fără el nu se 
poate... 

— Bârfeală ai zis? 

— Da, Krestian Ivanovici, au scornit nişte bârfeli. Şi-au 
vârât coada şi ursul nostru, şi nepotul său, papă-lapte al 
nostru; s-au luat după nişte palavragioaice bătrâne, 
bineînţeles, şi au ticluit totul. Ei bine, ce credeţi că au 
născocit ei ca să ucidă un om...? 

— Să ucidă un om? 

— Da, Krestian Ivanovici, să ucidă un om; să-l ucidă 
moraliceşte. Au răspândit despre el... Vorbesc tot despre 
persoana pe care o cunosc bine... 

Krestian Ivanovici dădu din cap. 


— Au răspândit despre el zvonul... Mărturisesc că mi-e şi 
ruşine să spun, Krestian Ivanovici... 

— Hm... 

— Au răspândit zvonul, cum că el ar fi dat în scris că o să 
se însoare, că este logodit în toată legea... Şi ce credeţi, 
Krestian Ivanovici, cu cine? 

— Deh! 

— Cu bucătăreasa, cu o nemţoaică de condiţie proastă, de 
la care ia prânzuri acasă: oa să nu-şi plătească datoriile, 
adică, îi oferă mâna. 

— Aşa spun ei? 

— Vă închipuiţi, Krestian Ivanovici! O nemţoaică 
mizerabilă şi păcătoasă, o nemţoaică neruşinată, Karolina 
Ivanovna, dacă cunoaşteţi... 

— Mărturisesc că în ce mă priveşte... 

I - Vă înţeleg, Krestian Ivanovici, vă înţeleg prea bine şi 
îmi dau perfect de bine seama... 

— Spune-mi, te rog, unde stai acum? 

— Unde stau acum, Krestian Ivanovici? 

— Da... Aş vrea... Ai trăit* mi se pare... 

— Am trăit, Krestian Ivanovici, am trăit; am trăit şi înainte. 
Cum să nu fi trăit? Răspunse domnul Goliadkin, cu un râs 
chicotit, punându-l pe Krestian Ivanovici în încurcătură cu 
acest răspuns. 

— Dar nu nuai înţeles bine; am vrut, la rându-mi... 

— Şi eu am vrut, Krestian Ivanovici, la rându-mi, şi eu am 
vrut, continuă râzând domnul Goliadkin; dar cum văd, 
Krestian Ivanovici, am zăbovit prea mult la dumneavoastră. 
Sper că-mi permiteţi acum... Să vă salut... 

— Hm... 

— Da, Krestian Ivanovici, vă înţeleg; vă înţeleg acum 
perfect, zise eroul nostru oarecum pozând în faţa lui 
Krestian Ivanovici. Aşadar, îngăduiţi-mi să vă spun bună 
ziua. 

Cu aceste cuvinte, eroul nostru îşi trase scurt şi hârşâit 
picior la picior, îşi lipi călcâiele şi se înclină ceremonios, 


după care părăsi încăperea, lăsându-l pe Krestian Ivanovici 
în mare nedumerire. Cobori scara zâmbind şi frecându-şi 
mâinile fericit. Jos, la scară, trase adânc în piept aerul 
curat, simțindu-se complet liber; 

* In vorbirea uzuală rusă cuvântul a trăi Înseamnă şl a sta 
cu domiciliul, a locui. In cazul de faţă, expresia improprie a 
trăi trebuie păstrată pentru justificarea răspunsului şi a 
comportării lui Goliadkin, caracteristice evoluţiei psihice a 
personajului. 

Era gata să se considere omul cel mai fericit din lume şi să 
pornească direct la departament, când, deodată, trase la 
soară, huruind, un cupeu albastru; la vederea echipajului, 
îşi reaminti totul... Petruşka deschise portiera. O senzaţie 
ciudată şi foarte neplăcută puse brusc stăpânire pe domnul 
Goliadkin şi sângele-i năvăli pentru un moment în obraz. In 
clipa când dădu să pună piciorul pe scăriţa cupeului, simţi 
ca un fel de împunsătură de ac în ceafă. În aceeaşi clipă, 
întoarse capul şi privi spre ferestrele lui Krestian Ivanovici. 
Nu se înşelase! Krestian Ivanovici se uita prin geam, 
mângâindu-şi favoriţii cu mâna dreapta şi-l cerceta cu mult 
interes pe eroul nostru. ' „Doctorul acesta e un prost, gândi 
domnul' Goliadkin intrând în cupeu, tare prost. S-o fi 
pricepând el să-şi trateze bine bolnavii, dar... E prost de dă 
în gropi.” Domnul Goliadkin se aşeză, Petruşka zbieră; „Dă-i 
drumu!” şi cupeul porni iar spre bulevardul Nevski. 

Capitolul III. 

În dimineaţa aceea, domnul Goliadkin desfăşură o 
activitate febrilă. Ajuns pe Nevski, porunci vizitiului să 
oprească în faţa galeriilor Gostinnâi Dvor. Sărind din cupeu, 
eroul nostru, însoţit de Petruşka, alergă sub arcade şi intră 
de-a dreptul într-un magazin de bijuterii. Se vedea după 
înfăţişarea domnului Goliadkin că este copleşit de griji şi de 
nenumărate treburi. Târgui un serviciu complet de masă şi 
unul de ceai în valoare de peste o mie cinci sute de ruble în 
asignate; îşi alese apoi un portţigaret filigranat şi cu totul 
original ca formă şi o trusă completă de bărbierit cam de 


aceeaşi valoare; se tocmi apoi pentru alte câteva obiecte 
plăcute şi utile totodată; isprăvind cu alegerea, domnul 
Goliadkin făgădui să treacă negregşit chiar a doua zi, ori să 
trimeată eventual chiar astăzi după cumpărăturile făcute, 
îşi notă numărul magazinului şi, ascultând cât se poate de 
atent rugămintea negustorului să-i avanseze un aconto, 
promise să trimeată în timp util şi acontul necesar. Foarte 
grăbit şi preocupat, îşi luă rămas bun de la negustorul 
nedumerit şi porni de-a lungul şirului de prăvălii, urmărit 
de o mulţime de prăvăliaşi, întorcând mereu capul spre 
Petruşka şi căutând atent un alt magazin. Se abătu în 
treacăt pe la un zaraf şi schimbă o bancnotă mare în altele 
mai Mici, şi, cu toate că pierdu ceva la acest schimb, ieşi de 
acolo extrem de mulţumit, deoarece îşi simţea portofelul 
doldora de bani, ceea ce îl încânta nespus. In sfârşit, se opri 
la o prăvălie de stofe pentru costume de damă. Reţinu şi 
aici mărfuri pentru o sumă considerabilă, promițând 
negustorului să treacă mai târziu; îşi notă numărul 
magazinului şi, la aluzia pentru acont, repetă acelaşi 
răspuns - că va veni şi acontul în timp util. Vizită apoi alte 
câteva prăvălii în care târgui numeroase obiecte, în unele 
cazuri insistând mult asupra preţului, căutând să obţină o 
reducere, plecând din magazin şi reîntor-cându-se o dată, şi 
încă o dată, şi aşa de vreo câteva ori - într-un cuvânt, 
dovedi un zel prodigios. De la Gostinnâi Dvor eroul nostru 
se deplasă la un magazin vestit de mobilă, unde îşi alese 
mobilier pentru şase camere, admiră o măsuţă de toaletă 
de damă, modernă, foarte elegantă - ultimul cuvânt al 
modei, şi, asigurându-l pe negustor că va trimite negreşit 
după cumpărătură, părăsi magazinul fără a uita, 
bineînţeles, să promită şi avansul la timp, după care mai 
trecu şi pe la alte magazine, târ-guind câte ceva. Într-un 
cuvânt, era limpede că avea griji până peste cap. în cele din 
urmă, toate acestea începură, pare-se, să-l cam plictisească 
pe domnul Goliadkin. Ba încă nu se ştie de ce şi prin ce 
împrejurare, simţi pe neaşteptate şi un fel de mustrări de 


cuget. N-ar fi vrut în ruptul capului să-l întâlnească acum 
pe Andrei Filippovici, bunăoară, şi nici chiar pe Krestian 
Ivanovici. Dar iată că orologiul din turn bătu ora trei. Când 
se instala definitiv în cupeu, domnul Goliadkin constată că 
din toate târguielile pe care le făcuse în dimineaţa aceea se 
afla în posesia unei perechi de mănuşi şi a unui flaconaş de 
parfum în valoare totală de o rublă şi jumătate, în bancnote. 
Întrucât domnul Goliadkin mai avea timp destul până la 
programul următor al zilei, porunci vizitiului să oprească 
lângă un restaurant vestit de pe bulevardul Nevski, despre 
care până atunci ştia numai din auzite. Cobori din cupeu şi 
intră să ia o gustare, să mai răsufle şi să mai adaste un 
anumit timp. 

După ce luă o gustare frugală, ca omul care se aşteaptă la 
o masă copioasă, cu alte cuvinte după ce îmbucă ceva uşor 
sorbind şi un păhărel de rachiu, numai ca să-şi astâmpere 
puţin foamea, domnul Goliadkin se aşeză comod în fotoliu şi, 
aruncând o scurtă privire în jurul său, puse mâna 
preocupat pe un ziar subţirel de nuanţă naționalistă *. 
Parcurse câteva rânduri, apoi se ridica, sS privi în oglindă, 
controlându-şi ţinuta; se duse la fereastră ca să vadă dacă îl 
aşteaptă cupeul. Apoi se aşeză iar şi luă ziarul în mână. 
Evident, eroul nostru era tare emoţionat. Se uită la ceas şi 
văzând că e abia trei şi un sfert şi că, deci, mai are de 
aşteptat destul, şi chibzuind totodată că nu era frumos să 
stea aşa, fără să consume oeva, domnul Goliadkin ceru sai 
se aducă 0 ciocolată, pentru care, de altfel, nu simţea nibi 
un fel de poftă în momentul acela. După ce-şi bău ciocolata, 
încredinţându-se că timpul a mai înaintat, se duse să achite 
consumaţia. Deodată cineva îl bătu pe umăr. 

Se întoarse şi-i văzu pe cei doi colegi de serviciu pe care îi 
mai întâlnise în dimineaţa aceea pe Liteinaia - doi tinerei şi 
ca vârstă, şi ca grad. Eroul nostru nu întreținea cu ei cine 
ştie ce relaţii de prietenie, dar nici nu se duşmăneau. De 
ambele părţi raporturile acestea se mențineau în limitele 
bunei-cuviinţe obişnuite, fără a da loc la relaţii mai strânse. 


În momentul de faţă însă, întâlnirea era cu totul inoportună 
şi-l indispuse pe domnul Goliadkin. Încruntă uşor 
sprâncenele şi rămase o clipă încurcat. 

— Iakov Petrovici, lakov Petrovici! Îl asaltară cei doi 
impiegaţi. Prin ce împrejurare...? 

— A! Dumneavoastră sunteţi, domnilor! Îi întrerupse 
domnul Goliadkin, jenat şi chiar puţin scandalizat de 
mirarea celor doi funcţionari şi totodată de tonul prea 
familiar cu care i se adresară; căută, de altfel, contrar firii 
sale, să se arate cât mai volubil şi mai degajat. Aţi dezertat, 
domnilor? He, he, he!... lar pentru a nu-şi ştirbi cu nimic 
din prestigiu prin conversaţia aceasta cu nişte funcţionari 
imberbi, şi ţinând să rămână în limita raporturilor cuvenite, 
încercă să-l bată pe unul din ei pe umăr, dar aerul de 
superioritate condescendentă pe care voi să-l afişeze cu 
acest prilej nu-i reuşi de loc şi gestul său, care trebuia să fie 
schiţat cu respectarea anumitor limite, a apărut cu totul 
nefiresc şi caraghios. 

— Ei, dar ursul nostru ce mai face? Îşi păzeşte scaunul...? 

— Despre care urs e vorba, lakov Petrovici? 

— la nu vă mai prefaceţi că nu ştiţi cui i se zice la noi 
ursul... Domnul Goliadkin râse şi se întoarse să-şi ia restul 
de la chelner. Vorbesc de Andrei Filippovici, domnilor, 
continuă el, terminând cu chelnerul, şi adresându-se de 
data aceasta cu o înfăţişare gravă celor doi funcţionari. 
Impiegaţii îşi făcură cu ochiul. 

— E la birou, şi a întrebat de dumneata, îakov Petrovici, 
răspunse unul dintre ei. 

— E la birou, bai? Foarte bine, n-are decât să stea acolo, 
domnilor. Şi ziceţi c-a întrebat de mine, hai? 

— A întrebat, Iakov Petrovici. Dar ee-i cu dumneata? 
Parfumat, ferchezuit, de o eleganţă... 

— De, domnilor, cum să vă spun! Dar să lăsăm asta, 
răspunse domnul Goliadkin, privind într-o parte cu un surâs 
înţepenit pe faţă. Acest surâs ciudat al domnului Goliadkin îi 


făcu pe cei doi impiegaţi să izbucnească în râs. Domnul 
Goliadkin se bosumflă. 

— Trebuie să vă spun, domnilor, prieteneşte, rosti după o 
scurtă tăcere eroul nostru, ca şi cum (fie ce o fi) s-ar fi 
hotărât să destăinuie impiegaţilor ceva foarte important, 
mă cunoaşteţi cu toţii, domnilor, nu-i aşa? Dar m-aţi 
cunoscut până acum numai sub un singur aspect. Nue 
oazul să căutăm vinovaţii, deşi, în parte, mărturisesc, vina 
este şi a mea. 

Domnul Goliadkin strânse buzele şi se uită cu înţeles la cei 
doi impiegaţi. Tinerii schimbară iar priviri. 

— Până în prezent, domnilor, de fapt, nu m-aţi cunoscut. 
N.u e timpul şi locul potrivit pentru explicaţii. Voi eauta să 
vă spun câte ceva pe scurt şi în treacăt. Unii oameni, 
domnilor - există şi astfel de oameni - detestă ocolişurile şi 
poartă măşti numai la mascarade. Există oameni oare nu 
sunt de părere că principala îndeletnicire şi menire a 
omului este să ştie a lustrui parchetul şi pingelele. Există şi 
astfel de oameni, domnilor, care nu vor susţine că sunt cât 
se poate de fericiţi şi că duc o viaţă plină numai pentru că, 
bunăoară, poartă pantaloni bine croiţi. Există, în sfârşit, 
oameni cărora nu le place să ţopăie şi să se fâţâie de colo 
până colo ou aerul că se află în treabă, să se gudure şi să se 
linguşească, dar, mai ales, domnilor, să-şi bage nasul unde 
nu le fierbe oala... Domnilor, v-am spus aproape totul; 
permiteţi-mi, dar, să mă retrag... 

Domnul Goliadkin tăcu. Pe deplin satisfăcuţi în aşteptările 
lor, cei doi impiegaţi izbucniră în hohote de râs insolent. 
Domnul Goliadkin se aprinse. 

— Râdeţi, domnilor, râdeţi, dar vom trăi şi vom vedea! Îi 
puse el la punct ou aerul omului atins în sentimentul 
demnităţii sale personale, luându-şi pălăria şi dând să plece. 

— Mai mult, domnilor, adăugă el adresându-li-se pentru 
ultima oară, vă spun mai mulţi amândoi sunteţi cu mine 
între patru ochi. lată, domnilor, principiile mele, linia mea 
de conduită: n-am reuşit - mă ţin tare şi rabd; am reuşit - 


mă ţin dârz, nu mă las; şi în orice caz nu sap pe nimeni. Nu 
sunt intrigant - şi mă mândresc cu asta. N-aş fi bun pentru 
funcţia de diplomat. Se mai spune, domnilor, că vânatul 
aleargă singur spre vânător. Este adevărat şi sunt gata s-o 
recunosc. Dar cine-i vânătorul, domnilor? Şi cine-i vânatul? 
Rămâne de văzut, domnilor! 

Domnul Goliadkin se întrerupse cu subînţeles şi cu un aer 
extrem de grav, important şi enigmatic, cu alte cuvinte, 
arcuin-du-şi sprâncenele şi strângând buzele la maximum, 
salută pe cei doi impiegaţi şi părăsi localul, lăsându-i pe 
aceştia în culmea uimirii. 

— Încotro mergem? Întrebă cam aspru Petruşka, plictisit, 
probabil, de atâta aşteptare în frig. Încotro mergem P 
întrebă el pe domnul Goliadkin întâlnindu-i privirea 
cumplită, nimicitoare, cu care eroul nostru se înarmase de 
două ori în dimineaţa aceea şi la care recurgea acum 
pentru a treia oară coborând scara. 

— Spre podul Izmailovski. 

— Podul Izmailovski! Dă-i drumu! 

„Nu se aşază la masă decât pe la ora patru şi ceva, sau 
chiar pe la cinci, chibzuia domnul Goliadkin, n-o fi prea 
devreme? De altfel, aş putea sa ajung şi mai devreme; e 
vorba doar de un prânz intim, într-un cerc de familie. Aş 
putea să vin sans-faţons *, ca între nişte oameni onorabili, 
cum se spune. Şi de ce, adică, n-aş putea să vin şi eu sans- 
fagons? Şi ursul nostru spunea că totul va fi sans-faţons; 
prin urmare, şi eu...” Astfel chibzuia domnul Goliadkin, şi cu 
toate acestea devenea din ce în ce mai neliniştit. Era 
limpede că se pregătise pentru ceva foarte important, ca să 
nu zicem mai mult; perora în sinea lui, gesticula cu mâna 
dreaptă, se uita mereu prin fereastra cupeului, încât, 
văzându-l astfel pe domnul Goliadkin, nimeni n-ar fi spus că 
merge să ia masa într-un cerc intim de familie, sans-fagons, 
cum se spune între oameni onorabili. În sfârşit, ajungând 
aproape de podul Izmailovski, domnul Goliadkin indică o 
anumită casă; 


* Fără ceremonii (fr.). 

Cupeul pătrunse huruind pe poartă şi se opri în faţa 
intrării corpului principal. Zărind un chip de femeie la 
fereastra de la etaj, domnul Goliadkin îi trimise o bezea. De 
altfel, nu prea îşi dădea seama ce face, pentru că în clipa 
aceea era literalmente mai mult mort decât viu. Cobori din 
cupeu palid, zăpăcit; urcă treptele de la intrare, îşi scoase 
pălăria, încercă automat să-şi controleze ţinuta, şi, cu un 
tremur uşor sub genunchi, porni pe scară în sus. 

— Olsufi Ivanovici e acasă? Îl întrebă el pe servitorul care-i 
deschisese. 

— Acasă, să trăiţi, adică nu este acasă, să trăiţi. 

— Cum adică? Ce-i cu tine, frăţioare? Eu —e eu vin la 
masă, frăţioare. Că doar mă cunoşti! 

— Cum să nu vă cunosc, să trăiţi! Am ordin să nu vă 
primesc. 

— Ce... Ce spui, omule?... Greşeşti, desigur. Sunt eu, doar. 
Sunt invitat, măi frate; invitat la masă - aruncă din mers 
domnul Goliadkin, lepădându-şi mantaua şi manifestând 
intenţia hotă-râtă de a pătrunde în interior. 

— lertaţi-mă, nu se poate. Am ordin să nu vă primesc; mi 
s-a poruncit să nu vă dau drumul înăuntru. Aşaf să ştiţi! 

Domnul Goliadkin păli. În aceeaşi clipă uşa spre interior se 
deschise şi apăru Gherasimâci, bătrânul valet al lui Olsufi 
Ivanovici. 

— Auziţi, Emelian Gherasimovici, dumnealui vrea să intre, 
iar eu... 

— Iar dumneata, Alexeici, eşti un prost. Treci înăuntru, şi 
trimite-mi-l pe ticălosul de Semionăci. Nu e voie, zise el 
politicos, dar hotărât, adresându-se domnului Goliadkin. Nu 
puteţi intra. Vă roagă să-i scuzaţi, dar dumnealor nu pot să 
vă primească. 

— Chiar aşa au spus, că nu pot să mă primească? Întrebă 
nehotăiât domnul Goliadkin. Scuză-mă, Gherasimâci. Dar 
de ce uu se poate să intru? 


— Hotărât, nu se poate. Am anunţat; mi s-a spus: cere 
scuze că, adică, nu pot să vă primească. 

— Dar de ce? Cum vine asta? Cum adică,... 

— Permiteţi, permiteţi L,, 

— Dar ce înseamnă asta? Nu se poate! Anunţă-mă... Cum 
vine asta? Sunt invitat la masă... 

— Permiteţi, permiteţi!... ' 

— Bine, să zicem că mi se cer scuze, aşa mai merge; şi 
totuşi, cum vine asta, Gherasimâci, ce înseamnă asta, 
Gherasimâci? 

— Faceţi loc, permiteţi, faceţi loc! Zise Gherasimâci, 
dându-l hotărât la o parte pe domnul Goliadkin, pentru a 
face loc să treacă doi domni, care tocmai intrau în vestibul. 

Cei doi musafiri erau Andrei Filippovici şi nepotul său 
Vladimir Semionovici. Amândoi îl priviră nedumeriţi pe 
domnul Goliadkin, care, schimbând feţe-feţe, stătea aiurit 
lângă perete. Andrei Filippovici voi să-i spună ceva, dar 
domnul Goliadkin între timp se hotărâse: părăsea vestibulul 
lui Olsufi Ivanovici cu ochii în pământ, cu un surâs 
încremenit pe faţa-i descompusă pe care se întipărise o 
profundă dezorientare. 

— Trec mai târziu, Gherasimâci, să lămuresc lucrurile; 
sper ca totul să fie lămurit la timp, bâigui el din prag. 

— lakov Petrovici, lakov Petrovici!... Se auzi din urmă 
glasul lui Andrei Filippovici. 

Domnul Goliadkin tocmai ajunsese la primul palier. Se 
întoarse brusc spre Andrei Filippovici. 

— Ce doriţi, Andrei Filippovici? Zise el pe un ton destul de 
energic. 

— Ce-i cu dumneata, lakov Petrovici? Prin ce 
împrejurare?... 

— Uite aşa, Andrei Filippovici. Am venit într-o chestiune 
personală. E o chestiune strict personală, Andrei Filippovici. 

— Poftim? 

— E un lucru care priveşte viaţa mea personală, Andrei 
Filippovici, şi cred că nu contravine cu nimic raporturilor 


mele oficiale. 

— Ce amestec au aici raporturile oficiale?... Ce-i cu 
dumneata, domnule? 

— Nimic, Andrei Filippovici, absolut nimic; o copilă 
obraznică şi atâta tot... 

— Cum... Cum?! Andrei Filippovici părea uluit. Domnul 
Goliadkin, care vorbea de jos, de pe palier, se uita la Andrei 
Filippovici cu nişte ochi, de parcă era gata să-l sugrume. 
Observând privirea uluită a şefului său, făcu aproape 
involun- tar un pas înainte. Andrei Filippovici se trase 
înapoi. Domnul Goliadkin urcă încă o treaptă. Andrei 
Filippovici se uită neliniştit în jurul său. Atunci domnul 
Goliadkin începu să arce repede, sărind peste două trepte 
deodată. Dar Andrei Filippovici sări şi mai repede, 
refugiindu-se înăuntru şi trântind uşa după el. Domnul 
Goliadkin rămase singur. Ochii i se împăienjeniră. Era 
complet aiurit şi stătea dus pe gânduri, într-o postură 
stupidă, încercând parcă săjşi aducă aminte despre un caz 
tot atât de absurd întâmplat nu demult. „Deh”, şopti el cu 
un zâmbet silit. De jos se auziră voci şi paşi urcând scara, 
probabil, ai unor musafiri, invitaţi de Olsufi Ivanovici. 
Revenindu-şi puţin în fire, domnul Goliadkin se grăbi să-şi 
ridice cât mai sus gulerul de raton şi, la adăpostul lui, porni 
cu paşi mărunți şi nesiguri, grăbindu-se şi po-ticnindu-se, 
pe scară în jos. Simţea că-l părăsesc puterile şi-i 
înţepeneşte tot corpul. Era atât de absorbit în gândurile lui, 
încât, ajun-gând la ieşire, nu-şi mai aşteptă trăsura, ci 
traversă curtea murdară până la cupeu. Ajungând la cupeu, 
şi pregătindu-se să urce, domnul Goliadkin simţi o dorinţă 
nestăpânită să intre în pământ, ori să se ascundă într-o 
gaură de şarpe cu trăsură cu tot. Simţea că tot ce este 
suflare omenească în casa lui Olsufi Ivanovici îl priveşte 
acum prin toate ferestrele apartamentului. Ştia de 
asemenea că, dacă va întoarce capul, va muri -fie loc, 
negreşit. 


— Şi tu, de ce râzi, idiotule? Se răsti el la Petruşka, care se 
pregătea să-l ajute să se urce în cupeu. 

— De ce să râd? Nici gând; încotro mergem acum? 

— Mergem acasă, dă-i drumul... 

— Dă-i drumu acasă! Strigă Petruşka, luându-şi locul pe 
scăriţa din spate. 

„Ce gâtlej de cioroi 1” gândi domnul Goliadkin. Intre timp, 
cupeul ajunsese dincolo de podul Izmailovski. Deodată, 
eroul nostru trase cu putere de şnur şi strigă birjarului să 
întoarcă imediat înapoi. Birjarul întoarse trăsura şi peste 
câteva minute intră iar în curtea lui Olsufi Ivanovici. „Ce 
faci, nătărăule, ce faci? Întoarce!” zbieră domnul Goliadkin. 
Ca şi cum s-ar fi aşteptat la acest ordin, birjarul, fără a 
scoate o vorbă, făcu ocolul curţii prin faţa intrării principale 
şi, luând-o iar spre poartă, ieşi în stradă. 

Domnul Goliadkin nu se mai duse acasă, ci, trecând de 
podul Semionovski, porunci birjarului să apuce pe o 
străduţă laterală şi să oprească lângă un tractir modest 
după înfăţişare. Coborând din cupeu, eroul nostru îi plăti 
birjarului şi în felul acesta scăpă, în sfârşit, de echipajul său. 
Porunci lui Petruşka să plece acasă şi să-l aştepte, iar el 
intră în local, ceru un separeu şi comandă masa. Se simţea 
foarte prost; în capul lui totul se învălmăşise. Se plimbă 
îndelung prin încăpere, după care se aşeză pe un scaun şi-şi 
sprijini fruntea în palmă, silindu-se să-şi adune gândurile şi 
să se concentreze cât de cât asupra situaţiei imposibile în 
care se afla, încercând să găsească o soluţie. 

Capitolul IV. 

Ziua onomastică a Klarei Olsufievna, fiica legitimă a 
consilierului de stat Berendeiev - binefăcătorul de 
odinioară al domnului Goliadkin - zi solemnă, a fost 
sărbătorită printr-o masă magnifică, fastuoasă, cu numeroşi 
invitaţi; o masă cum nu s-a mai pomenit de mult în 
interioarele locuinţelor de slujbaşi din preajma podului 
Izmailovski; o masă îmbelşugată, care putea fi asemuită mai 
curând cu un ospăţal lui Balthazar decât cu oricare altă 


masă, oricât de bogată şi copioasă; o masă, care, prin 
strălucirea, luxul, eticheta şi manierele alese ale 
comesenilor evoca splendorile babiloniene; o masă cu 
şampanie Clicquot, cu stridii şi fructe exotice de la 
magazinele Eliseev şi Miliutin, cu participarea a numeroase 
făpturi durdulii şi cu reprezentarea largă a tabelei 
rangurilor; această zi solemnă care a fost marcată, deci, 
printr-un festin nu mai puţin solemn, s-a încheiat printr-un 
splendid bal familial, redus ca proporţii şi totuşi neînchipuit 
de strălucitor prin bunul-gust, instrucţiunea şi ţinuta 
invitaţilor. Admit că au loc şi alte baluri asemănătoare, 
fireşte, dar ele sunt foarte rare. Aceste baluri, care 
seamănă mai mult cu nişte reuniuni ocazionale de familie, 
pot avea loc numai în unele case, cum ar fi, de pildă, casa 
consilierului de stat Berendeiev. Şi încă mă îndoiesc că toţi 
consilierii de stat ar putea să ofere asemenea baluri. O, de 
ce nu sunt născut poet! Bineînţeles, un poet cel puţin de 
talia unui Homer sau a lui Puşkin; un talent mai mic n-ar 
ajunge. Aş fi zugrăvit, negreşit, o, cititorule, în culo- il1 rile 
ceie mai vii şi cu trăsături largi de penei, ziua aceasta 
arhisolemnă. Dar aş începe poemul meu ou ospăţul, 
evocând mai ales momentul emoţionant şi măreț totodată, 
momentul magnific, când a fost ridicată prima cupă în 
cinstea reginei serbării. I-aş fi zugrăvit, în primul rând, pe 
aceşti comeseni cufundaţi într-o cucernică tăcere a 
aşteptării care semăna mai mult cu o perlă a elocinţei 
demosteniene decât cu tăcerea. L-aş fi înfăţişat apoi pe 
Andrei Filippovici, cel mai în vârstă dintre invitaţi, având 
chiar un anumit drept de întâietate, împodobit cu păr 
cărunt impunător şi cu ordine potrivite acestei venerabile 
podoabe, care, ridicându-se de pe scaun, a înălţat deasupra 
capului o cupă de vin scânteietor şi spumos - vin adus 
anume dintr-o ţară îndepărtată ca să fie degustat numai în 
asemenea clipe, un vin ce pare mai degrabă nectar divin 
deoât licoarea viței de vie. I-aş fi înfăţişat pe invitaţi şi pe 
fericiţii părinţi ai reginei serbării, care şi-au ridicat de 


asemenea cupele, după exemplul lui Andrei Filippovici, 
aţintind asupră-i ochii plini de aşteptare. Aş fi arătat cum 
acest Andrei Filippovici, pomenit atât de des, a lăsat mai 
întâi să-i cadă o lacrimă în cupă şi apoi a rostit un toast 
vibrant cu felicitări şi urări şi a băut în sănătatea 
sărbătoritei... Mărturisesc însă, recunosc sincer, că n-aş fi 
fost totuşi în stare să descriu întreaga atmosferă festivă şi, 
mai ales, clipa să oând însăşi regina serbării, Klara 
Olsufievna, împurpurându-se de fericire şi nevinovăție ca 
un trandafir de primăvară, copleşită de emoție, s-a lăsat 
galeş în braţele mamei sale drăgăstoase, cum ochii mamei 
înduioşate s-au umplut de lacrimi şi cum a izbucnit cu acest 
prilej fericit şi tatăl însuşi, consilierul de stat Olsufi 
Ivanovici, un bătrân venerabil, anchilozat la picioare în 
serviciul îndelungat al statului şi recompensat de soartă 
pentru atare râvnă printr-o avere frumuşică - ceva capital, 
o căscioară, câteva moşioare şi o fiică frumoasă - cum a 
izbucnit el în hohote de plâns, „ ca un copil, şi a pomenit 
printre lacrimi că excelenţa-sa este un om mărinimos. N-aş 
fi fost capabil, ce mai, n-aş fi fost în stare să zugrăvesc nici 
elanul general, înălţător, al unor inimi înduioşate, care a 
cuprins întreaga asistenţă imediat după această clipă 
impresionantă - elan care s-a manifestat cu prisosinţă, fie 
chiar şi prin faptul că un tânăr impiegat (care în acele 
momente semăna mai mult cu un consilier de stat decât cu 
un impiegat la registratură) a lăcrimat şi el ascultându-l pe 
Andrei Filippovici. Nici Andrei Filippovici nu mai semăna în 
“ceasta clipă solemnă cu un consilier de colegiu şi şef de 
secţie departamentală, ci părea cu totul altul... N-aş putea 
să spun cum anume, dar în orice caz nu mai semăna cu un 
consilier de colegiu. Părea mult superior! In sfârşit. O, 
Doamne! De ce nu posed secretul stilului înalt, pregnant, al 
marelui stil, ca să descriu toate aceste momente sublime şi 
pilduitoare ale existenţei umane, create parcă anume 
pentru a demonstra cum triumfă uneori virtutea asupra 
neloialităţii şi liberalismului, asupra viciului şi zavistiei! Nu 


voi spune nimic, ci prin tăcerea mea, care va fi mai 
grăitoare decât orice elocinţă, voi atrage atenţia 
dumneavoastră asupra acestui tânăr radios ce păşeşte abia 
în a douăzeci şi şasea primăvară a vieţii sale fericite - 
asupra lui Vladimir Semionovici, nepotul lui Andrei 
Filippovici, care se ridică, la rândul său, în picioare şi 
rosteşte, la rândul său, un toast, în timp ce se aţintesc 
asupră-i ochii înlăcrimaţi ai părinţilor celei ce poate fi 
numită regina serbării, privirile pline de mândrie ale lui 
Andrei Filippovici, ochii pudici ai reginei însăşi, ochii 
entuziasmați ai invitaţilor, ba chiar şi privirile decent 
invidioase ale câtorva tineri colegi ai acestui june strălucit. 
Nu voi spune nimic, deşi mi-ar fi greu să nu remarc că totul 
la acest tânăr, care seamănă mai mult cu un bătrân decât 
cu un june, bineînţeles în sensul cel mai favorabil pentru el 
- totul, începând de la bujorii din obraji şi până la gradul de 
asesor pe care-l poartă, totul în această clipă solemnă părea 
că ar vrea să spună spre luare-aminte: „lată până la ce 
trepte înalte îl poate înălța virtutea pe om!” Nu voi căuta să 
descriu cum, în sfârşit, Anton Antonovici Setoşkin, şef de 
birou la un alt departament, fost coleg cu Andrei Filippovici 
şi într-o vreme şi cu Olsufi Ivanovici, totodată şi prieten 
vechi al casei şi naşul Klarei Olsufievna - cum acest, 
bătrânel cu plete albe, la rândul său, ridicând un toast, a 
cântat cocoşeşte şi a rostit stihuri vesele; cum această 
eludare foarte cuviincioasă a convenienţelor, fie-ne îngăduit 
să ne exprimăm astfel, a înveselit până la lacrimi întreaga 
societate şi cum însăşi Klara Olsufievna, din îndemnul 
părinţilor, l-a sărutat pentru această voioşie şi amabilitate. 
Voi spune doar atât: că în cele din urmă, invitaţii, care după 
un asemenea prânz în mod firesc trebuiau să se simtă între 
ei ca nişte fraţi, se ridicară de la masă; că apoi bătrânii şi 
oamenii cu greutate, după o scurtă pauză folosită în 
conversații prieteneşti, ba şi pentru unele, bineînţeles, 
foarte decente şi amabile intimităţi, trecură cu un aer grav 
şi preocupat într-o altă încăpere şi, fără a pierde din timpul 


preţios, împărțindu-se pe echipe, pătrunşi de sentimentul 
propriei lor demnități, se aşezară în jurul unor mese cu 
postav verde; cum doamnele, luând loc în salon, deveniră 
deodată toate foarte amabile şi vorbăreţe, abordând în 
discuţii animate cele mai variate subiecte; că, în sfârşit, 
însuşi venerabilul amfitrion, care şina pierdut uzul 
picioarelor în serviciul credincios al statului şi s-a ales cu 
compensaţiile pomenite, veni să se plimbe printre musafiri, 
rezemat în cârji şi susţinut de o parte şi de alta de Vladimir 
Semionovici şi de Klara Olsufievna, şi cum stăpânul casei 
deveni deodată tot atât de amabil şi de hotărât să 
improvizeze un mic şi modest bal, tre-când peste obligaţia 
de a suporta noi cheltuieli; că în acest scop a fost delegat un 
tinerel priceput şi descurcăreţ (acelaşi care la masă semăna 
mai mult cu un consilier de stat decât cu un june) să aducă 
o orchestră de muzicanți; că sosiră şi muzicanţii în număr 
impresionant, unsprezece inşi, şi că, în sfârşit, la ora opt şi 
jumătate fix a răsunat melodia îmbietoare ia cadrilului 
francez, urmat apoi de felurite alte dansuri... Mai este oare 
nevoie să vă spun că pana mea este neputincioasă, prea 
slabă şi tocită pentru a descrie precum s-ar cuveni balul 
improvizat prin amabilitatea extraordinară a venerabilei 
gazde? De altfel, cum aş putea, vă întreb, cum aş putea eu, 
un povestitor modest al unor aventuri ale domnului 
Goliadkin, ce-i drept, foarte curioase în felul lor - cum aş 
putea să descriu acest amestec neobişnuit şi discret de 
frumuseţe, strălucire, bună-creştere, voioşie, amabilitate 
gravă şi gravitate amabilă, exuberanţă, bucurie, toate 
jocurile şi râse-tele tuturor acestor doamne, neveste de 
înalţi funcţionari, care semănau mai mult cu nişte zâne 
deoât cu nişte doamne pur şi simplu - vorbind întrun sens 
absolut favorabil lor - cu umerii şi feţele lor alb-trandafirii, 
cu taliile lor diafane, cu picioruşele zglobii-jucăuşe, 
homeopatice - ca să ne exprimăm într-un stil ales. Cum aş 
putea, în sfârşit, să vi-i descriu pe aceşti cavaleri slujbaşi, 
străluciți, veseli şi gravi, tineri şi vârstnici, voioşi şi decent 


melancolici, fumători de pipe în pauzele dintre dansuri într- 
o încăpere mică, retrasă, cu tapete verzi sau alţii care nu 
fumează în pauze pipe - cavaleri purtând absolut toţi grade 
şi nume respectabile - cavaleri pătrunşi de simţul eleganţei, 
curtoaziei şi al demnităţii personale; cavaleri care vorbesc 
cu doamnele prin excelenţă în limba franceză, iar dacă spun 
ceva şi în ruseşte, folosesc numai expresii alese, 
complimente şi fraze profunde; cavaleri care poate numai 
în fumoar îşi permit unele abateri moderate de la acest 
limbaj select, sau unele fraze amicale de intimitate amabilă, 
ca de pildă: „ai fost grozav, măi Petka, fir-ai să fii, la polcă”, 
sau: „cum văd, măi Vasea, fir-ai să fii, ţi-ai făcut mendrele 
cum ai vrut cu dameza aia a ta”. Dar pentru toate acestea, 
O, cititorule, după cum am avut onoarea să-ţi explic mai sus, 
pana mea rămâne neputincioasă şi de aceea prefer să tac. 
Să ne întoarcem mai bine la domnul Goliadkin, singurul 
erou adevărat al povestirii noastre absolut adevărate. 
Trebuie spus că în momentul de faţă el se află într-o situaţie 
foarte ciudată, ca să nu spunem mai mult. Şi el e prezent 
aici, domnilor, adică nu chiar în plin bal, ci în imediata 
apropiere, participă oarecum dinafară, ca să zicem aşa, el, 
domnilor... Mă rog... Nimic; cu toate că ştie el ce ştie şică e 
de capul lui, în clipa aceasta, totuşi, se află pe un drum nu 
tocmai drept; se află în momentul de faţă - aproape că nici 
nu ştim cum s-o formulăm - oricât de ciudat ar fi, dar se află 
în vestibulul scării de serviciu a locuinţei lui Olsufi Ivanovici. 
Şi faptul că se află aici n-ar fi încă nimic - a intrat, şi atâta 
tot. Ci stă, domnilor, ascuns într-un colţişor nu prea cald, 
dar mai întunecos, ferit de un dulap imens şi de nişte 
draperii vechi, între tot felul de vechituri şi mobilă 
deteriorată, ascuns pentru un timp şi obser-vând cum 
decurg lucrurile în general, în calitate de spectator 
impasibil. Deocamdată nu face altceva, domnilor, decât să 
observe; ar putea să intre şi el, domnilor... de ce să nu 
intre, adică? N”are decât să facă un pas şi să intre; şi va 
intra, desigur, nestânjenit. Deocamdată însă, stând aşa 


aproape peste două Ore în frig, adăpostit după dulap şi 
draperie, între tot felul de boarfe, vechituri şi mobilă 
stricată, invocă drept justificare o frază din discursul 
regretatului ministru francez Villele5, fie-i țarina uşoară, că, 
adică, „totul vine la timp pentru cel ce ştie să aştepte”. 
Domnul Goliadkin întâlnise cândva fraza aceasta într-o 
cărţulie oarecare, acum însă îşi aduse aminte de ea la 
momentul potrivit. În primul rând, fraza se potrivea de 
minune la situaţia în care se afla el în acel moment, în al 
doilea rând, ce nu-i poate veni în cap omului care aşteaptă o 
dezlegare fericită a necazurilor sale, stând aproape de trei 
ceasuri imobilizat într-un vestibul, în întuneric şi frig? 
Citind, după cum s-a spus, la un moment foarte potrivit 
fraza fostului ministru francez Villele, domnul Goliadkin îşi 
aduse aminte totodată, nu se ştie prin ce curioasă asociaţie, 
şi de fostul vizir turcesc Marţimiriss, precum şi câe 
frumoasa contesă Luiza, a căror istorie o citise de 
asemenea într-o carte. Apoi îi veni în minte că iezuiţii îşi 
făcuseră chiar o regulă de conduită din a considera toate 
mijloacele valabile, când e vorba ca omul să-şi atingă scopul 
propus. Încurajat oarecum de aceste precedente istorice, 
domnul Goliadkin îşi spuse în gând că toţi aceşti iezuiţi 
erau, de fapt, nişte gugumani nemaipomeniţi,. Toţi până la 
unul; că el îi bagă pe toţi în cofă, numai o clipă să rămână 
oficiul gol (încăperea spre care ducea intrarea de serviciu 
prin vestibulul în care se afla el acum); şi uite aşa, ca să 
crape de necaz toţi iezuiţii, porneşte deodată şi intră direct, 
mai întâi din oficiu în sufrageria mică, pe urmă în camera - 
unde se joacă cărţi şi, de acolo, drept în salon, unde se 
dansează acum polca. Va intra, negreşit va intra; orice s-ar 
întâmpla, el intră; se strecoară, şi gata; nimeni nu va băga 
de seamă; iar mai departe, ştie el ce are de făcut. În situaţia 
aceasta, aşadar, îl găsim noi, domnilor, în momentul de faţă 
pe eroul povestirii noastre absolut adevărate, deşi foarte 
greu ne-ar fi să explicăm ce se petrece în capul şi în sufletul 
lui acum. De fapt, până în antreu şi la scară ştiuse el să 


ajungă, pentru că, de c; e adică n-ar fi putut să ajungă, de 
vreme ce toţi ştiu să ajungă; mai departe, însă, nu 
îndrăznea să meargă, era evident că nu îndrăznea... Şi nu 
pentru că n-ar fi avut curaj în general, ci pentru că nu voia 
el, pentru că prefera să procedeze discret. 

— Să rămână neobservat; iată-l, deci, aşteptând cu 
răbdare momentul prielnic, pe care îl aşteaptă, domnilor, îl 
aşteaptă de două ore şi jumătate. Şi de ce, adică, n-ar 
aştepta? Şi Villele a aşteptat. „Da ce spun eu Villele! Cugeta 
domnul Goliadkin. Ce-mi pasă mie de Villele? Ce” ar fi, 
adică, să... Să pătrund chiar acum?... Vai de capul tău, 
prăpăditule! Şopti domnul Goliadkin, ciupindu-se cu 
degetele înţepenite de obrazul amorţit de frig, mare 
guguman mai eşti! Goliadka7 ce eşti! Că şi numele te aratiijl 
ce poţi, nenorocitule...” De altfel, această apreciere prea 
puţin măgulitoare, dar şi foarte înduioşătoare pe seama 
propriei sale persoane, în clipa de faţă, i-a venit oarecum în 
treacăt, fără un gând anume. Iată-l însă tresărind şi făcând 
un pas înainte - sosise momentul; oficiul se golise, nu mai 
era nimeni acolo; domnul Goliadkin văzu toate acestea prin 
fereastră. In doi paşi ajunse la uşă şi puse mâna pe clanţă. 
„Să intru sau să nu intru? Ei, ce fac, intru ori ba? Intru... De 
ce să nu intru? Îndrăzneala învinge totul!” încurajându-se 
astfel. 

Eroul nostru se retrase deodată, cu totul pe neaşteptate, 
în draperiei. „Ba nu, gândi el, s-ar putea să vină cineva! 
Exact, au şi venit! Ce naiba am căscat gura, când nu era 
nimeni? Era foarte simplu, intram, şi gata!... Dar cum s-o 
faci, când firea nu te lasă! Păcătoasă fire! Ce înclinare 
ticăloasă! M-am speriat ca o găină. Atâta ştim, să ne 
speriem, asta e! Ca să facem o ticăloşie, ne pricepem, 
fireşte: de asta suntem capabili oricând. Şi acum, stai aci ca 
o momâie, că altceva nu meriţi! Ce bine era să fiu acum 
acasă, la o ceşcuţă de ceai... Simt o poftă grozavă de o 
ceşcuţă de ceai. Dacă mă întorc prea târziu, te pomeneşti 
că Petruşka iar începe să mormăie. Ce-ar fi să plec acasă? 


LIA 


Las naibii toate astea! Plec, şi gata!” Rezolvându-şi în felul 
acesta, cu cea mai mare hotărâre, situaţia, domnul 
Goliadkin se smuci brusc din loc, ca şi cum l-ar fi împins un 
resort invizibil şi se repezi înainte; în doi paşi se pomeni în 
oficiu, îşi lepădă mantaua, scoase pălăria, vâri toate astea 
într-un colţ, îşi controla în grabă ţinuta şi privi în jurul său; 
apoi... Apoi trecu în mica sufragerie, de acolo pătrunse şi în 
încăperea următoare, se strecură aproape neobservat 
printre mesuţele cu jucători absorbiți de combinaţiile lor 
pasionante; pe urmă... pe urmă... Aci domnul Goliadkin nu 
mai ştiu ce se petrece în jurul său şi se pomeni din senin în 
salonul de dans. 

Ca un făcut, în momentul acela nu se dansa. Doamnele se 
plimbau prin sală în mici grupuri pitoreşti. Bărbaţii se 
adunau în cercuri, ori se foiau prin sală, angajând 
partenere pentru dansurile următoare. Domnul Goliadkin 
nu observă nimic din toate astea. Nu o vedea decât pe Klara 
Olsufievna; lângă ea stăteau Andrei Filippovici, Vladimir 
Semionovici, vreo doi, trei ofiţeri şi alţi câţiva tineri de 
asemeni foarte interesanţi, care promiteau să ajungă 
departe sau se şi afirmaseră, judecind după prima 
impresie... Mai zări încă pe cineva... Sau, mai bine zis, nu 
mai văzu pe nimeni. Nu se mai uită la nimeni... Purtat de 
acelaşi imbold care îl mânase să apară nepoftit la un bal 
străin, merse înainte, fără să se mai oprească; se izbi în 
drum de un consilier, călcându-l pe picior; agăţă cu vârful 
cizmei rochia unei venerabile bătrâne, sfâşiindu-i dantela, 
împinse un servitor cu tava în mână, mai îmbrânci din mers 
pe careva şi, fără să observe toate acestea, sau, mai bine 
zis, observându-le oarecum în ansamblu, tangenţial, fără să 
se uite la nimeni, tot înaintând mereu, se pomeni deodată în 
faţa Klarei Olsufievna. In aceeaşi clipă, domnul Goliadkin 
simţi o dorinţă aprigă să dispară fulgerător, să se facă 
nevăzut, să intre în pământ, dar ce-şi face omul singur nici 
dracul nu poate să desfacă. Nimic nu se mai putea îndrepta. 
Aşadar, ce-i mai rămânea să facă decât să-şi urmeze deviza: 


Nu reuşeşti? '[in-te şi rabdă! Reuşeşti? [in-te iarăşi, ţin-te 
bine, nu te lăsa! Căci domnul Goliadkin, se ştie, nu era un 
intrigant sau meşter de a lustrui parchetul cu pingeaua... 
Aşa a fost să fie. De altfel, şi iezuiţii şi-au cam vârât coada 
aici... Dar domnul Goliadkin n-avea acum vreme de ei! Tot 
ce se aflase până atunci în plină mişcare în sală - vorbind, 
discutând, râzând - deodată, ca prin farmec, amuţi şi lumea 
începu să se adune în jurul domnului Goliadkin. De altfel, 
domnul Goliadkin părea că nu vede şi nu aude nimic, nici nu 
era în stare să privească... Pentru nimic în lume n-ar fi 
cutezat să privească; 1 | lăsă ochii în jos şi rămase astfel cu 
privirea aţintită în podea, dându-şi în gând euvântul de 
onoare să-şi tragă neapărat un glonte în cap chiar în 
noaptea aceea. O dată cu acest legământ, domnul Goliadkin 
se pomeni zioându-şi: „Fie ce-o fi!” şi, deodată, spre 
surprinderea sa, prinse grai. 

Domnul Goliadkin începu prin a aduce cuvenitele felicitări 
şi urări. Cu felicitările, eroul nostru se achită destul de 
onorabil; dar când ajunse la urări, se poticni. Ştia el că, 
dacă se poticneşte, toate se duc dracului. Ceea ce se şi 
întknplă - se -poticni şi se fâstâci... Se fâstâci şi se făcu roşu 
la faţă; se făcu roşu la faţă şi-şi pierdu cumpătul; îşi pierdu 
cumpătul şi-şi ridică ochii; îşi ridică ochii şi-şi roti privirea în 
jur; îşi roti privirea în jur şi... Încremeni... Toată lumea 
aştepta în tăcere; unii, care stăteau mai de o parte, 
începură să şuşotească; alţii, mai din apropiere, izbucniră în 
râsete. Domnul Goliadkin se uită cu ochi umili, pierduţi, la 
Andrei Filippovici. Acesta îl străfulgera pe domnul Goliadkin 
cu 0 privire, care, dacă eroul nostru nu ar fi fost cu totul 
distrus, l-ar fi nimicit, desigur, pentru a doua oară - dacă 
acest lucru ar fi fost cu putinţă. Tăcerea se prelungea. 

— E o chestiune particulară, care priveşte viaţa mea 
personală, Andrei Filippovici, bâigui abia perceptibil 
domnul Goliadkin, mai mult mort decât viu; o chestiune 
care nu are nici o legătură cu relaţiile mele de serviciu, 
Andrei Filippovici... 


— Să-ţi fie ruşine, domnule, să-ţi fie ruşine! Strecură 
printre dinţi Andrei Filippovici, cu o mină ce exprima 
culmea indignării; o luă de braţ pe Klara Olsufievna şi 
întoarse spatele domnului Goliadkin. 

— Niare de ce să-mi fie ruşine, Andrei Filippovici, 
răspunse aproape în şoaptă domnul Goliadkin, plimbându-şi 
privirea chinuită pe feţele celor din jur, pierdut cu 
desăvârşire şi căutând în toată această mulţime consternată 
un mijloc de a-şi salva situaţia socială. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic, domnilor! Se întâmplă! Se poate 
întâmpla oricui, murmura domnul Goliadkin, urnindu-se 
încetişor din loc şi dând să iasă din cercul mulţimii. 1 se făcu 
loc să treacă. Eroul nostru izbuti, în sfârşit, să răzbată prin 
două-trei rânduri de oaspeţi mai curioşi care îl priveau 
nedumeriţi. Fatalitatea, da, fatalitatea îl împingea. Domnul 
Goliadkin simţea şi el cum îi dă mereu ghes fatalitatea. Ce 
n-ar fi dat el să se afle acum, fără să fi contravenit regulilor 
bunei-cuviinţe, pe vechiul său locşor din antreiaşul de lângă 
scara de serviciu 1 Întrucât însă aşa ceva părea cu 
neputinţă, căută să se strecoare undeva într-un colţ mai 
retras, unde să stea discret, modest şi cuviincios, fără să se 
amestece în vorbă, fără să atragă atenţia cuiva, dar 
totodată câştigân-du-şi simpatia şi bunăvoința musafirilor şi 
a gazdei. De altfel, domnul Goliadkin simţi un tremur îşi o 
moliciune ou totul neobişnuite sub genunchi; avu senzaţia 
că pământul îi fuge de sub picioare, că se clatină şi se 
prăbuşeşte. În sfârşit, ajunse până la un colţ mai ferit şi 
rămase acolo ca un observator străin, oarecum impasibil; îşi 
sprijini mâinile pe spetezele a două scaune, luân-du-le astfel 
în deplină stăpânire şi se strădui pe oât se putea să-i 
privească senin şi limpede pe oaspeţii lui Olsufi Ivanovici 
din preajma sa. Cel mai aproape stătea un ofiţer înalt şi 
chipeş, în faţa căruia domnul Goliadkin se simţi ca o 
gânganie neînsemnată. 

— Aceste două scaune, domnule locotenent, sunt 
rezervate: unul pentru Klara Olsufievna, iar celălalt - 


pentru prinţesa Cevcehanova, care tocmai dansează; le 
păzesc pentru dumnealor, domnule locotenent, bâigui 
domnul Goliadkin cu răsuflarea tăiată, privindu-l implorator 
pe locotenent. Acesta schiţă un zâm-bet nimicitor şi-i 
întoarse spatele în tăcere. În urma acestui eşec, eroul 
nostru se gândi să-şi încerce norocul în altă parte, adre- 
sându-se direct unui consilier de vază, care purta o 
decorație impunătoare. Dar consilierul îl măsură cu o 
privire atât de glacială, încât domnul Goliadkin avu senzaţia 
că un şuvoi de apă rece se abătu asupră-i, scăldându-l din 
oap până în picioare. Potolit, domnul Goliadkin hotări de aci 
încolo să tacă mai bine, să nu angajeze discuţii cu nimeni, 
ca să-i convingă pe cei din jur că e şi el om la fel cu toţi 
ceilalţi şi că situaţia lui, pe cât se pare, X87 este cel puţin 
tot atât de onorabilă. În acest scop, îşi pironi ochii în 
faldurile redingotei de uniformă; curând, însă, înălţă capul 
şi se apucă să examineze pe un domn cu o înfăţişare foarte 
respectabilă. „Domnul acesta poartă perucă, reflecta acum 
domnul Goliadkin, dar dacă-i scoţi peruca, rămâne cu capul 
chel, chel ca palma mâinii mele.” Făcând această 
importantă descoperire, domnul Goliadkin se gândi că dacă 
emirii arabi şi-ar lepăda turbanul verde pe care îl poartă pe 
cap, în semn de înrudire cu profetul lor Mohamet, ar 
rămâne şi ei cu capetele ca nişte bile. Apoi, printr-o 
asociaţie deosebită de idei, probabil, în legătură cu 
reprezentările lui despre turci, gândul îi alunecă şi la 
papucii turceşti, amintindu-i totodată că Andrei Filippovici 
poartă încălțări care seamănă mai mult cu nişte papuci. 
Domnul Goliadkin începuse, evident, să se obişnuiască cu 
situaţia în care se afla. „Dacă ar cădea acum candelabrul 
acesta, miji în capul domnului Goliadkin un gând teribil, 
dacă s-ar desprinde din tavan şi s-ar prăbuşi în mijlocul 
adunării, eu m-aş repezi îndată s-o salvez pe Klara 
Olsufievna, iar după ce aş salva-o, i-aş spune: «Nu vă 
neliniştiţi, stimată duduie; nu-i nimic, eu v-am salvat». Pe 
urmă...” aci domnul Goliadkin îşi întoarse privirea, căutând- 


o pe Klara Olsufievna, şi-l zări pe Gherasimâci, bătrânul 
camerier al iui Olsufi Ivanovici. Gherasimâci, cu aerul cel 
mai serios, protocolar, ba chiar solemn se îndrepta spre 
locul unde stătea domnul Goliadkin. Domnul Goliadkin 
tresări şi se încruntă, din pricina unui presentiment vag şi 
cât se poate de neplăcut. Rotindu-şi automat privirea prin 
sală, simţi un imbold puternic s-o ia din loc şi să se 
strecoare binişor pe lângă pereţi, cât mai departe de 
primejdie; uite-aşa, să se facă nevăzut, ca un om pe care 
nu-l privesc toate astea, ca şi cum n-ar fi fost tocmai el cel în 
cauză. Dar înainte ca eroul nostru >să se fi hotărât să 
întreprindă ceva, Gherasimâci se şi postă în faţa lui. 

— Ascultă, Gherasimâci, zise eroul nostru zâmbind, ar fi 
bine să dai drdin... Vezi acolo, luminarea aceea din 
candelabru... Poate să cadă pe capul cuiva, Gherasimâci; ar 
trebui, deci, să dai ordin să fie fixată mai bine; căci o să 
cadă negreşit, crede-mă, Gherasimăci... 

— Luminarea? Nici o grijă, luminarea e înfiptă bine şi stă 
drept; dar pe dumneavoastră vă cheamă cineva dincolo. 

— Cine poate să mă cheme, Gherasimâci? 

— Asta n-o mai ştiu, cine anume. Un trimis din partea 
cuiva. A întrebat: „Aici se află Iakov Petrovici Goliadkin? 

Chemaţi-l, zice, pentru o chestiune importantă şi urgenta. 
Asta-i. 

— Cred că greşeşti, Gherasimâăci; sunt convins că greşeşti, 
Gherasimâci. 

— Mă îndoiesc... 

— Ba nu, Gherasimâci, să nu te îndoieşti; nu e cazul de loc 
să te îndoieşti, Gherasimâci. Nimeni nu întreabă de mine, 
Gherasimâci, n-are cine să întrebe de mine, iar eu sunt aici 
la mine, adică la locul meu, Gherasimâci... 

Domnul Goliadkin trase adânc aerul în piept şi privi în 
jurul său. Poftim! Toată lumea din salon se întorsese spre el, 
numai ochi şi urechi, într-o aşteptare solemnă. Bărbaţii se 
îmbulzeau să ajungă cât mai aproape şi să vadă mai bine. 
Ceva mai departe, doamnele şuşoteau îngrijorate. Stăpânul 


casei apăru şi el în preajma domnului Goliadkin şi, cu toate 
că după înfăţişarea sa nu se putea spune că, la rându-i, 
participă direct şi nemijlocit la peripeţiile domnului 
Goliadkin - deoarece totul se petrecea într-o manieră foarte 
delicată - eroul povestirii noastre îşi dădu prea bine seama 
că sosise clipa hotări-toare. Domnul Goliadkin văzu limpede 
că sosise momentul loviturii îndrăzneţe, momentul 
demascării tuturor duşmanilor săi. Domnul Goliadkin era 
tulburat la culme. Domnul Goliadkin simţi elanul unei 
inspiraţii subite clocotindu-i în piept şi, cu vocea 
tremurătoare şi solemnă, îşi reluă discursul adresat lui 
Gherasimâci care rămăsese lângă el în aşteptare. 

— Nu, prietene, nu mă cheamă nimeni. 'le înşeli. Voi spune 
mai mult: te-ai înşelat şi azi-dimineaţă încercând să mă 
convingi... Îndrăznind să mă convingi, zic (domnul 
Goliadkin ridică glasul), că Olsufi Ivanovici, binefăcătorul 
meu din timpuri imemoriale, şi care, aş putea spune, mi-a 
fost ca un părinte, ar putea să-mi închidă uşa casei sale în 
clipele de cea mai mare şi mai solemnă bucurie familială 
pentru inima lui de tată. (Mulţumit de sine, domnul 
Goliadkin plimbă prin sală o privire pătrunsă de emoție. 
Lacrimi îi sclipiră pe gene.) Repet, dragă prietene, încheie 
eroul nostru, te-ai înşelat, te-ai înşelat amarnic, crunt, de 
neiertat... 

O clipă magnifică. Domnul Goliadkin simţi că vorbirea lui 
produsese o impresie formidabilă, fără greş. Şi domnul 
Goliadkin rămase cu privirea plecată modest, aşteptând 
îmbrăţişările lui Olsufi Ivanovici. Musafirii păreau mişcaţi şi 
nedumeriţi; până şi neînduplecatul şi cumplitul Gherasimâci 
se poticni, încercând să spună „mă îndoiesc”... Deodată, 
însă, orchestra cea fără de inimă inundă salonul cu larma 
stridentă a unei polci săltăreţe. Totul se nărui, se duse ca pe 
apă. Domnul Goliadkin tresări, Gherasimâci se trase înapoi 
şi mulţimea din sală tălăzui ca marea învolburată. Vladimir 
Semionovici îşi luă zborul, con-ducând-o pe Klara 
Olsufievna în fruntea perechilor; îi urmă frumosul 


locotenent, ţinând-o de mână pe principesa Cevcehanova. 
Spectatorii entuziasmați se strânseră roată ca să-i admire 
pe dansatorii de polcă, acest dans nou, la modă pe atunci, şi 
care îi pasiona pe toţi până la nebunie. Domnul Goliadkin 
fusese uitat un timp. Deodată, se produse o tulburare, o 
zăpăceală şi o agitaţie generală; muzica amuţi... Intervenise 
o întâm-plare extraordinară. Ameţită de dans, abia 
respirând, cu obrajii arzând şi pieptul săltând de emoție, 
Klara Olsufievna căzu în fotoliu, sleită de puteri. Toate 
inimile se avântară spre această fiinţă încântătoare, cu toţii 
se grăbeau să-i exprime admiraţie şi recunoştinţă pentru 
deliciul oferit, şi, deodată... În faţa ei apăru domnul 
Goliadkin. Domnul Goliadkin era palid şi tulburat la culme; 
părea şi el la capătul puterilor —- abia se mişca. Pe faţă i se 
aşternuse un zâmbet vag; ţinea mâna dreaptă întinsă 
rugător. Klara Olsufievna, surprinsă de această apariţie 
neaşteptată, nu apucă să-şi tragă mâna şi, în mod automat, 
se ridică la invitaţia domnului Goliadkin. Domnul Goliadkin 
se clătină o dată, a doua oară, îşi săltă apoi picioruşul şi 
făcu un fel de compliment, apoi izbi cu tocul în parchet, apoi 
se poticni... Vroise şi el să danseze cu Klara Olsufievna. 
Klara Olsufievna scoase un țipăt; toată lumea se repezi să-i 
elibereze degetele din mâna domnului Goliadkin şi, într-o 
clipă, eroul nostru fu împins de mulţime cel puţin la zece 
paşi depărtare de ea. În jurul lui, de asemenea, se formase 
un cerc. Se auzi ţipătul isteric a două bătrâne, pe care 
domnul Goliadkin era cât pe-aci să le răstoarne în 
retragerea sa. Se iscă o zăpăceală nemaipomenită: toată 
lumea întreba, striga, comenta. Orchestra tăcu. Eroul 
nostru se învârtea în cercul său şi, cu un zâmbet înţepenit 
pe buze, mormăia în neştire ceva sub nas, ceva care ar fi 
vrut să însemne probabil „de ce nu, adică, doar este o 
polcă, cel puţin aşa i se pare, un dans nou şi foarte 
interesant, creat pentru plăcerea doamnelor... Dar dacă 
aşa stau lucrurile, el este gata, poftim, să consimtă”. Dar se 
pare că nimeni nu mai cerea consimţământul domnului 


Goliadkin. Eroul nostru simţi cum o mână îi prinse braţul, 
alta i se propti uşor în spate şi că este purtat astfel cu o 
deosebită grijă într-o anumită direcţie. În sfârşit, băgă de 
seamă că merge de-a dreptul spre uşă. Domnul Goliadkin ar 
fi vrut să spună ceva, să întreprindă ceva... Ba nu, nu mai 
dorea nimic. Singura lui reacţie a fost un râs chicotit, cu 
totul maşinal. Simţi apoi că cineva îi pune mantaua, că-i 
îndeasă pe cap pălăria până peste ochi; că se află, în sfârşit, 
în antreu, în întuneric şi în frig, apoi pe scară. Poticnindu-se 
la un moment dat, i se păru că se prăbuşeşte în abis; ar fi 
vrut să ţipe, dar se pomeni afară. Simţi un val de aer rece şi 
se opri locului; în aceeaşi clipă, izbucniră iarăşi sunetele 
orchestrei. Atunci domnul Goliadkin îşi aminti subit tot ce se 
întâmplase; avu senzaţia că puterile-i amorţite îi revin 
brusc, cu maximă intensitate. Se smulse din locul în care 
stătuse înfipt până atunci şi porni în goană undeva spre aer, 
spre libertate, încotro vedea cu ochii. 

Capitolul V. 

Toate orologiile din Petersburg care arată şi vestesc 
curgerea vremii bătuseră de miezul nopţii, când domnul 
Goliadkin o luă în neştire pe cheiul canalului Fontanka, în 
apropiere de podul Tzmailovski, căutând să scape de 
duşmani, de persecuții, de grindina bobârnacelor ce-i 
ţinteau ţeasta, de ţipetele bătrânelor speriate, de ofurile şi 
ahurile femeilor şi de privirile nimicitoare ale lui Andrei 
Filippovici. Domnul Goliadkin era distrus - distrus cu 
desăvârşire, în adevăratul sens al cuvântului, şi dacă mai 
păstrase în clipa aceea capacitatea de a fugi, aceasta se 
datora, desigur, unui miracol de care, la urma urmelor, avea 
el însuşi motive să se îndoiască şi în care refuza să mai 
creadă. Era o noapte îngrozitoare, o noapte de noiembrie, 
umedă, pâcloasă, cu ploaie măruntă şi fulgi de zăpadă; o 
noapte aducătoare de dureri de măsele, guturaiuri, friguri, 
anghine, febre de tot felul, într-un cuvânt, bogată în 
darurile unui noiembrie petersburghez. Vântul şuiera pe 
străzile pustii, stârnind valuri turbate pe apa întunecată a 


Fontankăi până pe deasupra belciugelor cheiului şi 
încercând cu furie rezistenţa felinarelor scheletice, înşirate 
de-a lungul trotuarului, care, la rândul lor, ţineau isonul 
acestui urlet cu scârţâitul lor subţire, pătrunzător; era un 
interminabil şi pătrunzător concert de scrâşnete şi tânguiri, 
atât de cunoscut oricărui locuitor al capitalei. Ploua şi 
ningea. Trâmbele de ploaie, repezite de rafalele vântului, 
izbeau aproape orizontal, ca dintr-un furtun de incendiu, 
împungând şi plesnind obrazul bietului domn Goliadkin cu 
mii de ţepi şi de şfichiuri usturătoare. În tăcerea nopţii, 
întreruptă din când în când de huruitul îndepărtat al unei 
trăsuri, de urletul vântului şi de scârţâitul felinarelor, 
răsuna trist clipocitul şi murmurul apei ce se scurgea de pe 
acoperişuri, marchize, cornişe şi din burlane pe granitul 
trotuarului. De jur împrejur nu se vedea ţipenie de om; de 
altfel, era şi firesc pe o vreme ca asta. Aşadar, singur 
domnul Goliadkin, singur cu deznădejdea sa, rătăcea în paşi 
mărunți şi zoriţi pe o astfel de vreme pe cheiul Fontankăi, 
cu mersu-i ţopăit şi trepădat, grăbindu-se să ajungă cât mai 
repede în apartamentul lui din strada Şestilavoşnaia, de la 
etajul trei al casei în care locuia. 

Cu toate că ploaia şi ninsoarea - toată această izbucnire a 
stihiilor de nedescris, căreia nu i se poate găsi un nume 
când se dezlănţuie viforniţa sub cerul de noiembrie al 
Petersbur-gului - se năpustiră năprasnic asupra domnului 
Goliadkin, complet distrus de atâtea nenorociri, izbindu-l 
fără cruţare, fără pic de răgaz, pătrunzându-l până la oase, 
orbindu-l şi răsucin-du-l în toate părţile, abătându-l din 
drum şi zăpăcindu-l - şi, ca un făcut, toate acestea veniră 
laolaltă şi, desigur, în înţelegere cu toţi vrăjmaşii săi, 
lovindu-l dintr-o dată ca să încununeze acea zi, seară şi 
noapte pline de groază; cu toate acestespdomnul Goliadkin 
rămânea aproape insensibil şi la această ultimă dovadă de 
ur-gisire din partea destinului, într-atât fusese de zguduit şi 
de copleşit de tot ce i se întâmplase cu câteva minute în 
urmă la domnul consilier de stat Berendeiev! Dacă un 


observator anonim, cu totul străin de cauză, l-ar fi privit 
cum aleargă disperaţi şi abătut, s-ar fi pătruns şi el de 
nemaipomenita grozăvie a nenorocirilor domnului Goliadkin 
şi ar fi spus, negregşit, că domnul Goliadkin făcea acum 
impresia unui om care vrea să scape, să se ascundă undeva, 
să fugă de el însuşi. Şi, într-adevăr, aşa era. Mai mult: în 
acest moment, domnul Goliadkin nu numai că voia să fugă 
de el însuşi, dar ar fi vrut să dispară cu totul, să treacă în 
neființă, să se prefacă în pulbere. Nu lua seama la nimic; nu 
auzea, nu pricepea nimic din ceea ce se petrecea în 
preajma lui şi privea în jur, ca şi cum pentru el n-ar fi existat 
aievea nici amintirea cumplită a încercărilor din acea seară, 
nici acest drum lung în noapte, nici ploaia, nici zăpada, nici 
vântul, nici furia stihiilor dezlănţuite. Un galoş, 
desprinzându-se din cizma dreaptă, a rămas înfundat în 
noroiul şi în zăpada, trotuarului, dar domnul Goliadkin nici 
nu s-a gândit să se întoarcă pentru a-l căuta şi nici n-a 
băgat de seamă că l-a pierdut. Era atât de zdruncinat, 
încât, de câteva ori, neluând în seamă cele ce se petrec în 
jur, copleşit doar de gândul recentei, groaznicei sale 
prăbuşiri, se oprise brusc, încremenit, în mijlocul 
trotuarului, cu senzaţia limpede că moare, că dispare cu 
totul în acele clipe; apoi se smucea din loc, ca un nebun, şi 
pornea iar, în fugă; fugea fără să se uite înapoi, ca şi cum ar 
fi vrut să scape de urmărirea unei nenorociri şi mai 
groaznice... Într-adevăr, era într-o situaţie 
înspăimântătoare!... În cele din urmă, sleit de puteri, 
domnul Goliadkin se opri, sprijinindu-se de parapetul 
cheiului, ca un om căruia i-a venit deodată sângele pe nas, 
şi rămase aşa, cu privirea pironită în valurile tulburi ale 
Fontankăi. Nimeni n-ar putea să spună cât timp anume a 
stat el astfel aplecat deasupra undelor negre. Se ştie doar 
că în acel moment domnul Goliadkin ajunsese în culmea 
deznădejdii şi a descumpănirii, cu inima sfâşiată şi atât de 
chinuită, cu sufletul atât de istovit şi golit de ultimele 
rămăşiţe de rezistenţă, încât uitase totul: şi podul 


Izmailovski, şi strada Şestilavoşnaia, şi prezentul nemilos... 
Într-adevăr, nu-i mai păsa de nimic: faptul se consumase, 
afacerea fusese încheiată, decizia iaprobată şi semnată; ce 
mai putea face? Deodată... Tot trupul i se înfiora; fără voie, 
sări doi paşi în lături. Privi neliniştit în jur; nu era nimeni, 
nu se vedea nimic extraordinar - şi totuşi... Şi totuşi, avu 
senzaţia că cineva stătuse cu o clipă înainte aici, alături de 
el, tot aşa, rezemat de grilajul parapetului şi - lucru ciudat! 

— Îi şi spusese ceva, îi vorbise cu glas repezit, sacadat, 
ceva nu prea desluşit, dar despre lucruri foarte cunoscute, 
foarte apropiate şi care îl priveau direct. „Ce-i asta? Mi s-a 
năzărit? Zise domnul Goliadkin uitându-se încă o dată în jur. 
Dar unde mă aflu? Eh! Eh 1” făcu el, clătinând din cap, şi 
scrută îngrozit pâcla deasă a nopţii; căuta încordat să 
pătrundă cu privirea-i mioapă întunecimea vrăjmaşă. Dar 
nu văzu nimic deosebit, privirea lui nu surprinse nimic 
neobişnuit. Totul părea în 

Ordine, aşa cum era firesc să fie; acum ningea cu fulgi 
mari şi deşi; la o distanţă de douăzeci de paşi nu se mai 
vedea nimic; scrâşnetul felinarelor răsuna şi mai jalnic, iar 
vaietele vuitului semănau cu tânguirile unui cerşetor 
îndărătnic, care se ţine scai de tine, implorând un gologan, 
ca să-şi cumpere un codru de pâine. „Eh-e-e! Dar ce-i cu 
mine?” clătină iar din cap domnul Goliadkin pornind din 
nou la drum şi uitându-se mereu în jurul său. Şi totuşi o 
senzaţie nouă i se furişă treptat în suflet, punând stăpânire 
pe întreaga făptură a domnului Goliadkin: nu era nici 
tristeţe, nici frică... Un tremur febril îl scutură din cap până 
în picioare. O senzaţie insuportabilă! „Ei, dar nu-i nimic, 
murmură el, ca să-şi mai dea curaj, nu-i nimic; poate că, 
într-adevăr, nu s-a întâmplat nimic ireparabil şi n-a fost 
pătată onoarea nimănui. Poate că aşa a fost să fie, continua 
el fără să-şi dea seama ce spune, poate că totul se va aranja 
cu timpul cât se poate de bine, nimeni nu va avea de ce să 
se plângă şi se va dovedi la urmă că toţi în felul lor au avut 
dreptate.” Vorbind astfel şi încurajându-se prin aceste 


cuvinte, domnul Goliadkin se mai îndreptă din spate, 
scutură fulgii de zăpadă care formaseră o crustă albă pe 
guler, pe pălărie, pe manta, pe cravată, pe cizme şi peste 
tot; dar nu putuse înlătura sentimentul ciudat de nelinişte, 
tulbure şi persistent, simţindu-i tot mai mult apăsarea. 
Undeva în depărtare se auzi o bubuitură de tun. „Ce timp 
păcătos, gândi eroul nostru, pe o vreme ca asta e pericol de 
inundație! S-o fi ridicat prea mult nivelul apei!” Nu apucă 
domnul Goliadkin să spună ori numai să gândească aceasta, 
când zări silueta unui om venind din direcţia opusă, 
întârziat probabiT ca şi el din cine ştie ce motive. Ce poate 
fi mai simplu şi mai firesc decât apariţia unui trecător în 
stradă, fie chiar şi pe vreme urâtă. Dar nu se ştie de ce, pe 
domnul Goliadkin faptul acesta firesc şi simplu avu darul să- 
| zăpăcească, să-l tulbure groaznic, ba să-l înfricoşeze chiar. 
Nu că s-ar fi temut-de apariţia unui răufăcător, deşi s-ar 
putea întâmpla şi asta... „De altfel... Cine poate şti ce-i cu 
acest trecător întârziat, îi trecu prin cap domnului 
Goliadkin, poate că şi el... Poate că tocmai el este tartorul... 
Că, doar, n-o fi umblând aşa, fără rost, o fi urmărind el ceva, 
înadins mi-a ieşit în cale ca să se lege de mine.” Se prea 
poate că domnul Goliadkin n-a gândit întocmai aşa,. ci a 
avut numai senzaţia fugară şi foarte neplăcută a acestor 
lucruri. Dar nu era timp de gândit sau de simţit; trecătorul 
se afla la doi paşi. Ca întotdeauna, domnul Goliadkin se 
grăbi să arboreze aerul său obişnuit în asemenea cazuri, 
care voia să spună limpede că el, Goliadkin, nici gând, că el, 
mă rog, este de capul lui şi-şi vede de drum, că trotuarul 
este destul de larg şi e loc de trecere pentru toţi, şi că doar 
el, Goliadkin, nu se leagă de nimeni. Şi deodată se opri 
brusc, lovit parcă de trăsnet, încremenit ca o stană de 
piatră, pentru ca: în clipa următoare să se întoarcă privind 
ţintă în urma trecătorului care tocmai îl depăşise - să se 
întoarcă, de parcă ar fi fost răsucit pe loc de o mână 
nevăzută, cum ar întoarce o rafală de vânt girueta. 
Trecătorul se pierdea în viitoarea viforniţei. Se grăbea, ca şi 


domnul Goliadkin, era îmbrăcat ca şi el, încotoşmănat din 
cap până în picioare şi mergea în acelaşi pas trepădat, 
mărunt, puţin şontâcăit, pe trotuarul Fontankăi. „Ce-i 
asta?” şopti contrariat domnul Goliadkin, schiţând un 
zâmbet neîncrezător şi tresărind imediat din tot corpul. 
Fiori reci îi străbătură spinarea. Între timp, trecătorul se 
mistui în pânza deasă a ninsorii şi nu i se mai auziră paşii; 
dar domnul Goliadkin, nemişcat, continua să privească în 
urma lui. Treptat, îşi reveni în fire. „Dar ce-i asta, gândi el 
cu ciudă, ce-i cu mine, am înnebunit?” Se întoarse şi-şi 
urmă drumul cu paşi mărunți, tot mai grăbiţi, şi căutând să 
nu mai cugete la nimic; încercă chiar să închidă ochii. Dar 
iată că, prin larma viscolului iarăşi îi ajunse la ureche 
zgomotul unor paşi apropiaţy Tresări şi deschise ochii. In 
faţa lui, la vreo douăzeci de paşi, zări iar silueta unui omuleţ 
care se apropia. Omuleţul era grăbit, zorea şi el în paşi 
mărunți; distanţa se micşora cu repeziciune. Domnul 
Goliadkin putu chiar să vadă şi faţa acestui nou trecător 
întârziat - îi văzu faţa şi scoase un strigăt de uimire şi de 
groază; picioarele i se muiară. Era acelaşi trecător pe care 
îl întâlnise şi-l urmărise cu privirea cu vreo zece minute în 
urmă şi care acum, cu totul neaşteptat, îi apărea iarăşi în 
faţă. Dar aceasta nu era singura ciudăţenie care îl izbise pe 
domnul Goliadkin, căci uluirea domnului Goliadkin era de 
aşa natură, încât se opri, scoase un strigăt, dădu să spună 
ceva, apoi se repezi să-l ajungă din urmă pe necunoscut, ba 
şi strigă ceva, voind, probabil, să-l oprească neapărat. 
Necunoscutul, într-adevăr, se opri la vreo zece paşi de 
domnul Goliadkin şi întâmplarea făcu să se nimerească sub 
lumina felinarului celui mai apropiat, astfel încât putea fi 
văzut bine; se opri, se întoarse cu faţa spre domnul 
Goliadkin şi aşteptă preocupat şi nerăbdător să audă ce-i 
spline acesta. „Scuzaţi, mi Se pare ca am greşit”, bâigui cu 
glas tremurător eroul nostru. Înciudat, necunoscutul se 
întoarse în tăcere şi-şi văzu de drum, grăbindu-se parcă să 
recâştige cele două secunde pierdute din pricina domnului 


Goliadkin. Cât despre domnul Goliadkin, începu să tremure 
tot, genunchii i se îndoiră şi se aşeză gemând pe borna de 
la marginea trotuarului. Avea şi de ce să fie atât de 
tulburat. Acum necunoscutul i se păru foarte cunoscut. Asta 
n-ar fi fost încă nimic. Dar îl şi recunoscuse pe acest om, îl 
cunoştea parcă bine de tot. II văzuse de multe ori, şi mai 
demult, şi foarte recent; dar unde? Poate chiar ieri? Şi nici 
asta n-ar fi fost cine ştie ce important, adică faptul că 
domnul Goliadkin îl văzuse de multe ori, ba chiar foarte de 
curând. De altfel, nu găseai nimic deosebit, aproape nimic 
deosebit în acest om - la prima vedere nu atrăgea în mod 
special atenţia nimănui. Era un om ca toţi oamenii, un om 
cumsecade, fireşte, ca toţi oamenii cumsecade, şi poate că 
avea şi el anumite însuşiri destul de remarcabile - într-un 
cuvânt, era un om la fel ca şi ceilalţi. Domnul Goliadkin nu 
simţea nici ură, nici duşmâănie, nici măcar cea mai mică 
animozitate faţă de acest om, ba s-ar putea spune chiar 
dimpotrivă - şi totuşi (faptul cel mai extraordinar) şi totuşi 
pentru nimic în lume n-ar fi vrut să-l întâlnească, nici 
pentru toate comorile din lume, dar mai ales să-l 
întâlnească în împrejurări ca acestea, de acum. Mai mult: 
domnul Goliadkin îl cunoştea foarte bine pe omul acesta; 
ştia şi cum îl cheamă, cunoştea şi numele acestui om; şi 
totuşi n-ar fi voit, pentru nimic în lume, chiar şi pentru cele 
mai nepreţuite comori, să-i spună pe nume, să consimtă a 
recunoaşte, că adică, poftim, îl cheamă uite aşa, că numele 
tatălui său e cutare şi numele de familie este cutare. N-aş 
putea spune cât a durat starea aceasta de uluire a 
domnului Goliadkin şi cât anume a stat el pe borna 
trotuarului - lucrul acesta îmi scapă; ştiu însă că, 
revenindu-şi puţin în fire, domnul Goliadkin sări ca ars şi 
porni în goana mare, fără să se mai uite înapoi; respiraţia i 
se tăia; picioarele i se împleticeau, se poticni de două ori şi 
era cât pe ce să cadă, cu care prilej şi cealaltă cizmă a 
domnului Goliadkin rămase văduvită de galoşul respectiv. În 
cele din urmă, domnul Goliadkin încetini pjiţin pasul, ca să- 


şi mai tragă sufletul, privi scurt în juru-i şi constată că 
străbătuse, fără să observe, toată Fontanka, trecuse de 
podul Anicikov, parcursese o parte din Nevski şi se afla 
acum la intersecţia acestuia cu Liteinaia. Domnul Goliadkin 
coti după colţ, pe Liteinaia. In clipa aceea era în situaţia 
omului care s-a pomenit călcând pe marginea unei prăpăstii 
fără fund şi care simte că malul abrupt începe să i se mişte 
sub picioare, pornind la vale, şi, după o ultimă clătinare, se 
năruie, trăgându-l în abis, iar nenorocitul nu are nici forţă, 
nici prezenţă de spirit să se tragă înapoi, să-şi ia ochii de la 
hăul căscat; bezna îl atrage şi omul sare, în cele din urmă, 
în prăpastie, grăbindu-şi singur pieirea. Domnul Goliadkin 
ştia, simţea, ba era absolut sigur că pe drum trebuia să i se 
mai întâmple ceva rău, că trebuia să se abată pe capul lui şi 
o altă nenorocire, că va întâlni iarăşi, de pildă, pe acest 
necunoscut al său; dar - lucru ciudat - părea că el însuşi 
caută de fapt, că doreşte această întâlnire, că oi consideră 
inevitabilă şi se roagă numai ca toate acestea să se termine 
cât mai repede, pentru ca situaţia lui să se lămurească 
odată într-un fel, indiferent cum, dar cât mai repede. Şi 
totuşi, continua să alerge fără oprire, ca împins de o forţă 
străină, căci înlăuntru, în tot corpul său, simţea o sfârşeală 
de moarte; nu era în stare să cugete la nimic, deşi 
gândurile i “e agăţau de orice, ca nişte scaieţi. Un căţel 
rătăcit, ud leoarcă şi tremurând de frig, se luă după domnul 
Goliadkin, alergând alături, zorit şi el, cu coada între 
picioare şi cu urechile pleoştite, privindu-l din când în când 
cu sfială şi cu înţelegere. Un gând, cine ştie de oând uitat - 
amintirea unei întâmplări de demult - răsări acum în capul 
domnului Goliadkin, izbindu-i creierul ca un ciocănaş şi 
sâcâindu-l, un gând de care nu reuşea să scape., O jigodie 
de căţeluş”, repeta şoptit domnul Goliadkin, fără a participa 
mintal la sensul cuvintelor sale. Iată însă că la cotitura spre 
strada Italiană îl zăreşte iar pe necunoscutul de adineauri. 
Acum însă, necunoscutul nu-i mai venea în întâmpinare, ci 
mergea în aceeaşi direcţie, alergând, ca şi el, numai la 


câţiva paşi înaintea lui. Ajunseră în strada Şestilavoşnaia. 
Domnul Goliadkin simţi că i se taie răsuflarea. 
Necunoscutul se opri drept în faţa casei în care locuia şi 
domnul Goliadkin. Se auzi clopoţelul şi, aproape în aceeaşi 
clipă, scârţâitul zăvorului. Portiţa se deschise, necunoscutul 
se aplecă şi dispăru înăuntru. Cam în acelaşi moment 
ajunse şi domnul Goliadkin în faţa porţii şi pătrunse în gang 
cu iuţeala unei săgeți. Fără să ia în seamă bombănelile 
portarului, alergă în curte, gâfâind şi zări îndată pe ciudatul 
necunoscut, pe care-l pierduse pentru o clipă din ochi. 
Necunoscutul se strecură repede prin uşa intrării care 
ducea la locuinţa domnului Goliadkin. Domnul Goliadkin se 
repezi în urma lui. Scara era întunecoasă, umedă şi 
murdară. Pe toate palierele şi cotiturile locatarii 
îngrămădiseră tot felul de vechituri, încât un om străin, 
nimerind pe această scară pe întuneric, trebuia să piardă 
cel puţin o jumătate de oră, ferindu-se să nu-şi frângă 
picioarele şi blestemând, o dată cu scara, şi pe cunoscuţii 
săi care stăteau într-o casă atât de incomodă. Dar tovarășul 
de drum al domnului Goliadkin părea să fie un obişnuit al 
casei, căci se descurca uşor şi urca fără zăbavă, vădind o 
perfectă cunoaştere a terenului. Domnul Goliadkin îl 
ajungea din urmă; ba, de câteva ori, pulpana mantalei 
necunoscutului îl lovi chiar peste nas. Inima domnului 
Goliadkin aproape încetă să mai bată. Misteriosul omuleţ se 
opri drept în faţa uşii apartamentului domnului Goliadkin, 
bătu şi (ceea ce, în alte împrejurări, l-ar fi mirat nespus pe 
domnul Goliadkin) Petruşkâă părea să-l aştepte, căci nu se 
culcase; deschise uşa imediat şi-l urmă cu luminarea 
aprinsă în mână pe omul care intrase. Leşin-du-şi cu totul 
din fire, eroul povestirii noastre se năpusti şi el în 
apartamentul său; fără să-şi scoată mantaua şi pălăria, 
străbătu culoarul şi se opri ca trăsnit în pragul camerei 
sale. Toate presimţirile domnului Goliadkin se adeveriră pe 
deplin. Tot ceea ce bănuise el, tremurând de groază, se 
petrecea aievea. Răsuflarea i se opri şi-i v*hi ameţeală. 


Necunoscutul şedea pe patul lui, îmbrăcat ca şi el cu 
mantaua, cu pălăria pe cap, şi, zâmbind vag, cu ochii uşor 
mijiţi îl salută prieteneşte cu o uşoară înclinare a capului. 
Domnul Goliadkân vru să strige, dar nu izbuti; să 
protesteze într-un fel oarecare, dar nu avu putere. Păruli 
se făcu mă-ciucă în cap; aproape leşinat de groază, domnul 
Goliadkin se prăbuşi pe un scaun. Avea şi de ce: îl 
recunoscuse foarte bine pe acest prieten nocturn. Prietenul 
său nocturn nu era altul decât el însuşi - domnul Goliadkin, 
un alt domn Goliadkin, dar absolut identic cu el - într-un 
cuvânt, ceea ce s-ar chema dublul său sub toate aspectele... 

Capitolul VI. 

A doua zi, la ora opt fix, domnul Goliadkin se deşteptă în 
patul său şi întâmplările extraordinare din ajun, ca şi 
aventurile aproape neverosimile din noaptea aceea 
nemaipomenit de monstruoasă, îi răsăriră brusc în 
închipuire şi în memorie în toată grozăvia lor. Această 
diabolică răutate a duşmanilor săi şi, mai ales, ultima 
dovadă a acestei răutăţi îngheţară inima domnului 
Goliadkin. Şi totuşi cele întâmplate păreau atât de ciudate, 
atât de nefireşti, de neînchipuit, absurde şi imposibile, încât 
era greu, într-adevăr, să dai crezare că s-ar fi petrecut 
aievea. Domnul Goliadkin ar fi fost gata el însuşi să le 
considere o nălucire absurdă, o tulburare de moment a 
închipuirii, o eclipsă de luciditate a minţii, dacă, din fericire, 
n-ar fi cunoscut din amara experienţă a vieţii până unde îl 
poate duce uneori răutatea pe om, unde poate să ajungă 
uneori înverşunarea unui duşman care se răzbună în 
numele onoarei şi al ambiţiei. De altfel, şi mădularele frânte 
de oboseală ale domnului Goliadkin, capul buimac, durerile 
în şale şi guturaiul violent erau tot atâtea dovezi palpabile 
care veneau să confirme veracitatea plimbării nocturne din 
ajun, deci în bună parte şi a tot ce se întâmplase în timpul 
acestei plimbări. De altfel, domnul Goliadkin mai ştia de 
multă vreme că cei de acolo uneltesc mereu şi pun ceva la 
cale împotrivă-i, că au pe altcineva în loc. Şi totuşi, stând şi 


chibzuind mai bine, domnul Goliadkin hotări să tacă, să se 
supună şi să nu protesteze deocamdată. „Poate că au vrut 
doar să mă sperie; când vor vedea însă că eu... Nimic... Că 
nu protestez de loc, că mă plec şi suport resemnat totul, 
poate că atunci vor da înapoi, vor da înapoi singuri, chiar ei 
cei dintâi vor da înapoi.” 

Aşa cugeta domnul Goliadkin, în timp ce zăcea lungit în 
pat, întinzându-şi mădularele frânte şi aşteptând, răbdător 
de astă dată, apariţia obişnuită a lui Petruşka. Aşteptă 
astfel, fără să-l strige, mai bine de un sfert de oră; îl auzea 
pe indolentul Petruşca trebăluind în jurul samovarului şi 
totuşi nu se hotăra să-l cheme. Mai mult: domnul Goliadkin 
părea că se şi teme acum să dea ochi cu servitorul său. 
„Dumnezeu ştie, îşi zicea el, Dumnezeu ştie ce-o fi crezând 
acest ticălos despre toate astea. Tace el, ce-i drept, dar cine 
ştie ce o fi în capul lui.” Dar iată că se auzi uşa scârţâind şi 
se ivi, în sfârşit, Petruşka, cu o tavă în mână. Domnul 
Goliadkin îl privi pieziş, cu sfială, aşteptând încordat ce va 
urma, ce va spune servitorul său în legătură cu o anumită 
împrejurare cunoscută. Petruşka însă nu catadicsi să 
rostească nici un cuvânt. Părea şi mai ursuz, şi mai 
posomorit, şi mai acru ca <le obicei, uitându-se pe sub 
sprâncene; toată înfăţişarea lui trăda cea mai mare 
nemulţumire; nu binevoi să se uite măcar o dată la stăpânul 
sau, să spună, acolo, o vorbă, măcar în treacăt, aşa, ca sănl 
înţepe, cel puţin, pe domnul Goliadkin; aşeză pe masă tot ce 
adusese, făcu roată împrejur şi plecă tăcut în cămăruţa sa. 
„Ştie, ştie, ştie totul, canalia 1” şopti domnul Goliadkin 
aşezân-du-se la ceai. Dar nu mai făcu nici o încercare să-l 
descoasă pe servitorul său, deşi Petruşka îşi mai găsi de 
oâteva ori de lucru prin cameră. Domnul Goliadkin era 
profund deprimat. Gândul că va trebui să plece îndată la 
birou i se păru acum insuportabil. Presimţea că acolo îl 
aşteaptă o mare neplăcere. „Uite aşa, te duci, gândea el, te 
duci, şi nici prin cap nu-ţi trece că dai acolo peste cine ştie 
ce năpastă! N-ar fi mai bine să mai zăbovesc, să mai aştept 


până una, alta? Facă ei ce-or vrea acolo. Rămân mai bine 
acasă, îmi vin în fire, chibzuiesc totul cât se poate de bine, 
îmi adun puterile, prind o clipă prielnică şi pic pe» 
neaşteptate în mijlocul lor, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic.” Cugetând la toate astea, domnul Goliadkin fuma 
pipă după pipă. Timpul zbura; orele erau aproape nouă şi 
jumătate. „E nouă şi jumătate, gândi domnul Goliadkin, ar fi 
prea târziu să pornesc acum. De altfel, nici nu mă simt bine, 
ce mai - sunt bolnav, bolnav de-a binelea, e absolut sigur că 
sunt bolnav; cine ar putea să spună că nu sunt bolnav? Niei' 
n-ar trebui să-mi pese! Iar dacă s-or gândi să trimită pe 
careva să mă vadă, n-are decât să poftească! Ce-o să-mi 
facă? Sunt răcit, mă doare spatele, tuşesc, am guturai; în 
sfârşit, n-am voie să ies pe o vreme ca asta, şi pace; s-ar 
putea să cad la pat lovit de o boală foarte gravă, să mor 
chiar; mai ales astăzi, când mortalitatea este atât de 
ridicată...” Cu aceste justificări categorice, domnul 
Goliadkin izbuti, în sfârşit, să-şi împace conştiinţa, 
potolindu-şi mustrările de cuget ce nu-i dădeau pace şi 
înlăturând anticipat posibilitatea unei săpuneli din partea 
lui Andrei Filippovici pentru neglijenţă în serviciu. În 
general, eroului nostru îi plăcea în asemenea împrejurări să 
se justifice în propriii săi ochi prin tot felul de argumente 
peremptorii, care îi împăcau pe deplin conştiinţa tulburată. 
Aşadar, liniştindu-şi conştiinţa, îşi luă iarăşi luleaua, şi-o 
umplu tacticos, o aprinse cu grijă şi trase fumul cu nesaţ... 
In aceeaşi clipă, însă, se ridică dintr-o săritură din pat, 
aruncă pipa pe masă, se bărbieri, se aranja grăbit, îşi puse 
uniforma, luă nişte hârtii şi alergă la slujbă. Domnul 
Goliadkin intră în birou sfios, cu sentimentul vag şi tulbure 
că trebuie să i se întâmple ceva foarte neplăcut - era o 
presimţire cu totul inconştientă, nedesluşită, dar penibilă şi 
a-păsătoare. Se aşeză timid pe locu-i obişnuit, lângă şeful 
de birou, Anton Antonovici Setoşkin. Fără sa se uite la 
nimeni şi la nimic care l-ar fi putut distrage, îşi vâri nasul în 
teancul de hârtii afiate înainte-i, căutând să pătrundă 


conţinutul corespondenţei ce urma s-o lucreze. Hotărâse, 
făcuse legământ, să se ţină cât mai departe de tot ce ar 
putea constitui o provocare, de tot ce l-ar putea 
compromite, să evite orice tatonări indiscrete, orice fel de 
glume, orice întrebare în doi peri sau aluzie necuviincioasă 
la seara din ajun; hotărâse chiar să evite până şi frazele 
obişnuite de politeţe pe care le adresa colegilor săi de 
birou, întrebându-i de sănătate etc. Tactica aceasta se 
dovedi însă curând cu totul insuportabilă pentru el. In 
chestiunile care îl priveau direct, neliniştea necunoaşterii îl 
chinuia întotdeauna mai mult decât cunoaşterea însăşi a 
faptului oricât de grav. De aceea, cu tot cuvântul dat şi în 
ciuda hotărârii ferme de a nu acorda atenţie nimănui şi de a 
rămâne deoparte, orice s-ar întâmpla, domnul Goliadkin 
ridica din când în când, pe furiş, capul şi trăgea cu coada 
ochiului în dreapta şi în stânga, cercetând chipurile 
colegilor şi încercând să ghicească dacă nu trădează cumva 
ceva nou, ceva deosebit, în legătură cu persoana lui şi ţinut 
ascuns din cine ştie ce motive perfide. Bă- uia că trebuie să 
existe vreo legătură între cele întâmplate în ajun şi tot ce se 
petrece acum în jurul său. In sfârşit, nemaiputând suporta 
această chinuitoare incertitudine, începu să dorească o * 
ieşire din necunoaştere, o soluţie oarecare, fie chiar şi cea 
inai nefavorabilă pentru el - nu-i mai păsa...! 

— Dar cât mai rapidă, ca să scape odată. Perfidia soartei: 
nici n-apucă domnul Goliadkin să manifeste această dorinţă 
ascunsă, şi iată că îndoielile lui fură împrăştiate brusc, dar 
într-un chip foarte ciudat şi, în orice caz, cu totul 
neaşteptat. 

Uşa ce dădea spre camera vecină scârţâi încet, prelung şi 
sfios; era ca şi cum ar fi anunţat că face loc unei persoane 
cu totul neînsemnate şi o figură, de altfel, prea bine 
cunoscută domnului Goliadkin, apăru modestă în faţa mesei 
la care lucra eroul nostru. Să nu vă închipuiţi cumva că, 
pentru a vedea toate acestea, domnul Goliadkin a trebuit 
să-şi ridice capul - nicidecum! I-a fost de ajuns o singură 


ochire piezişă şi scurtă, ca o clipire, ca să afle totul, ca să 
înţeleagă absolut totul, până la cel mai mic detaliu. Copleşit 
de ruşine, îşi vâri nasul în hârtii exact în scopul pentru care 
îşi vâră capul în nisipul fierbinte un struţ urmărit de 
vânător. 

Noul venit se înclină adânc în faţa lui Andrei Filippovici, 
după care se auzi un glas oficial şi totodată binevoitor al 
supe- norului; aşa obişnuiesc să vorbească toţi şefii, din 
toate serviciile publice, cu subalternii nou-numiţi. „La loc, 
uite aici, zise Andrei Filippovici, arătând slujbaşului nou 
venit spre masa lui Anton Antonovici - aici, în faţa domnului 
Goliadkin, îţi dăm imediat şi de lucru.” încheind procedura 
de instalare a noului funcţionar prin-tr-un gest de îndemn 
amabil, dar şi autoritar totodată, Andrei Filippovici se 
cufundă îndată în studierea vrafului de hârtii de pe biroul 
său. 

Domnul Goliadkin se hotărî, în sfârşit, să ridice ochii şi 
dacă nu leşină pe loc e numai pentru că presimţise dinainte 
totul, pentru că o intuiţie profund intimă anticipase asupra 
cunoaşterii lucrurilor care se întâmplau acum. Cea dintâi 
mişcare a domnului Goliadkin a fost să privească repede în 
jur, ca să vadă dacă ceilalţi funcţionari nu şuşotesc între ei, 
dacă nu se pune cumva la cale vreo glumă de birou 
ocazională, dacă nu surprinde vreun semn de uimire pe faţa 
cuiva, sau, în sfârşit, dacă n-a căzut nimeni sub masă de 
spaimă. Spre mirarea domnului Goliadkin, însă, nu văzu 
nimic din toate astea. Comportarea domnilor colegi ai 
domnului Goliadkin îl înmărmurea. Părea de necrezut. 
Tăcerea aceasta surprinzătoare avu darul să” înfricoşeze 
pe domnul Goliadkin. Faptele vorbeau de la sine, nu Jăsau 
loc îndoielii; cazul era ciudat, nemaipomenit, monstruos. 
Orice semn de surprindere sau de tulburare ar fi fost 
absolut justificat. Toate acestea, bineînţeles, trecură doar ca 
o sclipire de fulger prin capul domnului Goliadkin, în timp 
ce tot trupu-i înfiorat se perpelea în para unui foc nevăzut. 
Avea şi de ce, sărmanul. Omul care se aşezase în faţa 


domnului Goliadkin era spaima domnului Goliadkin, era 
ruşinea domnului Goliadkin - era coşmarul de aseară al 
domnului Goliadkin, într-un cuvânt, era însuşi domnul 
Goliadkin, dar nu acel domn Goliadkin care şedea acum pe 
scaun cu gura căscată şi cu condeiul înţepenit în mână; nu 
acela care îndeplinea funcţia de ajutor al şefului său de 
birou; nu acela care avea obiceiul să se strecoare discret şi 
să se piardă în mulţime; în sfârşit, nu cel ce avea un mers ce 
părea a spune: „nu vă atingeţi de. Mine, că nici eu nu vă voi 
atinge”, sau: „nu mă atingeţi, nici eu nu vă ating” - nu, omul 
acesta era un alt domn Goliadkin, absolut altul, dar şi întru 
totul asemănător celui dintâi: avea aceeaşi statură, aceeaşi 
conformaţie, aceeaşi îmbrăcăminte, aceeaşi chelie - într-un 
cuvânt, nu-i lipsea nimic, dar absolut nimic, pentru o 
asemănare perfectă, încât, dacă-i puneai alături, nimeni, 
dar absolut nimeni n-ar fi avut curajul să hotărască care 
anume dintre 

lpar ei este adevăratul Goliadkin şi care este Goliadkin cel 
fals, care este cel vechi şi care este cel nou, care este 
originalul şi care copia. 

Eroul nostru se afla acum, dacă e posibilă o asemenea 
comparaţie, în situaţia omului pe socoteala căruia s-ar 
amuza un ghiduş obraznic îndreptând pe furiş asupra lui 
reflexul unei oglinjoare. „Ce-i asta, visez cumva, se 
frământa el, e realitate, sau continuarea celor de aseară? 
Cum se poate una ca asta? Prin ce împrejurare? Cine a 
permis angajarea unui asemenea funcţionar? Cu ce drept? 
Oare dorm, sau sunt treaz?” Domnul Goliadkin încercă să 
se ciupească, ba avu chiar intenţia să ciupească şi pe 
vecinul său dei alături... Nu, nu era vis. Ce mai!... Simţi că-l 
trec toate nădugşelile, că se petrece cu el ceva 
nemaipomenit, extraordinar şi, culmea nenorocirii, ceva cu 
totul scandalos, căci domnul Goliadkin începuse să-şi dea 
seama cât de ridicolă era situaţia de a constitui un caz 
nemaipomenit de soiul acesta. Apoi începu să aibă îndoieli 
chiar şi asupra propriei sale existenţe şi, cu toate că se 


aştepta la orice, dorind el însuşi ca totul să se rezolve într- 
un fel oarecare, eliberându-l de chinul îndoielilor şi al 
frământărilor, felul cum venea această rezolvare acum 
depăşea, desigur, orice închipuire. Rămase copleşit, pradă 
unor chinuri insuportabile. Erau clipe când simţea că 
pierde orice capacitate de înţelegere, orice putere de a 
gândi. Revenindu-şi din asemenea clipe, băga de seamă că 
în mod automat şi inconştient îşi poartă condeiul pe hârtia 
din faţa lui. Nemaiavând încredere în ceea ce face, verifica, 
recitind, ceea ce scrisese, dar nu mai înţelegea nimic. 
Deodată, celălalt domn Goliadkin, care rămăsese în tot 
timpul acesta calm şi rezervat, se ridică şi di6păru prin uşa 
biroului de alături cu o hârtie în mână. Domnul Goliadkin 
privi cu bănuială în jurul său, dar nu observă nimic 
deosebit; domnea liniştea obişnuită de totdeauna; nu se 
auzea decât scârţâitul peniţelor, foşnetul filelor întoarse şi o 
conversaţie potolită undeva dincolo de biroul lui Andrei 
Filippovici. Domnul Goliadkin ridică ochii spre Anton 
Antonovici şi, întrucât fizionomia eroului nostru oglindea 
probabil tot zbuciumul său lăuntric, în deplină 
corespondenţă cu tâlcul împrejurărilor şi, deci, într-o 
anumită privinţă atrăgea atenţia, bunul Anton Antonovici 
lăsă condeiul din mână şi-l întrebă îngrijorat de starea 
sănătăţii. 

— Eu, Anton Antonovici, slavă Domnului, bâigui domnul 
Goliadkin. Eu, Anton Antonovici, mă simt cât se poate de 
bine; eu, Anton Antonovici, acum... Mă rog... N-am nimic, 
adăugă el, nehotărât, ezitând încă să-şi deschidă inima 
superiorului său imediat, al cărui nume îl repeta atât de 
des. 

— Da? Mi s-a părut că eşti cam suferind; de altfel, nici n-ar 
fi de mirare, se poate întâmpla oricui! Bântuie tot felul de 
epidemii. Ştii... 

— Da, Anton Antonovici, ştiu că bântuie tot felul de 
epidemii... Eu, însă, Anton Antonovici, nu despre asta... 
Continuă domnul Goliadkin cu ochii ţintă în ochii lui Anton 


Antonovici, căci, să vedeţi, Anton Atonovici, nici nu ştiu cum 
să vă... Adică vreau să spun că nu ştiu cum să vă prezint 
această chestiune, cum să încep, Anton Antonovici... 

— Poftim? Nu te... Stii... Trebuie să-ţi mărturisesc că nu te 
înţeleg prea bine; explică-te mai clar, în ce privinţă te simţi 
încurcat, zise Anton Antonovici, simțindu-se, la rându-i, pus 
oarecum în încurcătură, întrucât băgase de seamă că ochii 
lui Goliadkin se umpleau de lacrimi. 

— Cum să vă spun... Să vedeţi, Anton Antonovici... Aici... 
Aici avem un funcţionar, Anton Antonovici... 

— Ei, şi mai departe! Tot nu te înţeleg. 

— Vreau să spun, Anton Antonovici, că a venit aici un 
funcţionar nou. 

— Exact, avem un funcţionar nou, cu numele la fel cu al 
dumitale, Goliadkin. 

— Cum? Strigă domunl Goliadkin. 

— Am spus: îl cheamă tot Goliadkin, omonimul dumitale. 
Nu cumva ţi-e frate? 

— Nu, Anton Antonovici, eu... 

— Ca să vezi! Şi eu credeam că ţi-e rudă apropiată. Ştii, 
există unele asemănări, aerul de familie, ca să zic aşa. 

Domnul Goliadkin, înlemnit de uimire, rămase o clipă fără 
grai. Cum e posibil să vorbească cineva cu atâta uşurinţă 
despre un lucru atât de monstruos, atât de extraordinar, un 
lucru cu totul nemaipomenit, un lucru care l-ar ului până şi 
pe observatorul cel mai impasibil: să vorbească despre o 
asemănare oarecare, despre un aer de familie, când 
realitatea e atât de izbitoare, ca şi cum te-ai vedea în 
oglindă! 

— 'Ţi-aş da un sfat, Iakov Petrovici, continuă Anton 
Antonovici, mai bine du-te şi consultă un medic. Am 
impresia că nu prea arăţi bine. Mai ales ochii... Ştii, au o 
expresie cam neobişnuită. 

— Nu. Anton Antonovici, eu mă simt, desigur... Adică 
vreau să vă într-eb: cum e cu acest funcţionar? 

— Ce anume? 


— N-<aţi observat, Anton Antonovici, ceva neobişnuit la 
el... Ceva izbitor din cale-afară? 

— Cum adică? Nu ţnţeleg! 

— Vreau să spun, adică, Anton Antonovici, o asemănare 
extraordinară cu cineva, de pildă, cu mine. Aţi spus chiar 
adineauri, Anton Antonovici, ceva despre aerul de familie, 
aţi făcut în treacăt o remarcă... Ştiţi, se întâmplă uneori ca 
doi fraţi geme/ii să semene ca două picături de apă, încât 
nici nu-i poţi deosebi! La asta mă refeream. 

— Hm! Făcu Anton Antonovici, reflectând puţin şi 
arătându-se oarecum uimit de această împrejurare 
neaşteptată. Cam aşa este 1 Bine zici, asemănarea este 
izbitoare, într-adevăr, şi ai perfectă dreptate; * yitr-adevăr, 
îi poţi confunda, continuă el căseând tot mai mult ochii. Ştii, 
Iakov Petrovici, asemănarea este uluitoare, fantastică, cum 
sjar zice, adică ce mai - leit dumneata... Ai băgat de seamă, 
Iakov Petrovici? Am vrut chiar să te întreb, dar, mă crezi, nu 
prea am dat atenţie la început. E un miracol, un adevărat 
miracol! Ia spune, Iakov Petrovici, dumneata mi se pare că 
nai eşti de pe aici? 

— Nu. 

— Nici el nu este de prin părţile astea. O fi din aceleaşi 
meleaguri cu dumneata. Mama dumitale, dacă-mi îngădui 
să întreb, unde a locuit mai mult? 

— Aţi spus... Aţi spus, Anton Antonovici, că nu e de pe aici? 

— Exact. Nu-i de prin partea locului. Ca să vezi, ce întâm- 
plare ciudată! Continuă din ce în ce mai animat guralivul 
Anton Antonovici, pentru care orice prilej de a se mai 
întinde la vorbă cu cineva era o adevărată sărbătoare; 
întrjadevăr, poate stârni curiozitatea oricui; ca să vezi, treci 
uneori pe lângă om, dai peste el, îl înghionteşti, şi nu bagi 
de seamă. De altfel, nu-ţi face griji. Se întâmpla. Să-ţi 
povestesc cum s-ia întâmplat, de pildă, cu mătuşa mea 
dinspre partea mamei; înainte de a muri se văzuse şi ea în 
dublu... 


— Eu însă, iertaţi-mă că vă întrerup, Anton Antonovici, eu, 
Anton Antonovici, aş fi vrut să aflu ce-i cu acest funcţionar, 
prin ce împrejurare, adică, a apărut aici? 

— Păi, a venit în locul defunctului Semion Ivanovici, pe 
locul rămas vacant: s-a declarat un loc vacant şi omul a fost 
numit. Ca să vezi, bietul Semion Ivanovici, se zice că a lăsat 
trei copii nevârstnici. Văduva lui, cică, a fost pe la excelenţa- 
sa, i-a căzut la picioare implorând ajutor. Se aude însă, deşi 
ea nu vrea să spună, că i-ar fi rămas totuşi şi ceva bânişori 
de la răposatul, dar îi ascunde... 

— Eu însă, Anton Antonovici, aş vrea să ştiu cu ce drept... 

— Adică? Ei, da! Nu-ţi mai bate capul cu asta. Iţi spun: să 
n-ai nici o grijă. E o soluţie oarecum provizorie. Ce-ţi pasă? 
N-ai de ce să te necăjeşti! Harul înţelepciunii Celui de sus. 
Zi: voia Domnului, şi pace. Dacă aşa a vrut Dumnezeu, ar fi 
păcat să crâcneşti. Căci dumneata, Iakov Petrovici, pe cât 
îmi este dat să înţeleg, n-ai nici o vină aci. Câte minuni nu se 
întâmplă pe lume! Dărnicia naturii-mame nu poate fi 
cuprinsă cu mintea; nimeni nu poate să te tragă la 
răspundere pentru asta şi nici nu te va trage. Şi pentru că 
veni vorba, să-ţi dau un exemplu: cred că ai auzit despre, 
cum le zice, fraţii siamezi, gemenii lipiţi unul de altul spate 
în spate - trăiesc, mănâncă şi dorm împreună; câştigă, cică, 
la bani, nu glumă! 

— Daţi-mi voie, Anton Antonovici... 

— Te înţeleg, te înţeleg! Ei, dar ce să-i faci? Fii pe pace! Ţi- 
o spun, pentru că aşa cum văd eu lucrurile, n-ai de ce să te 
frămânţi. Sigur. E şi el un funcţionar ca şi toţi ceilalţi, şi, pe 
cât se pare, un om de treabă; îl cheamă, cică, Goliadkin; nu- 
i de prin părţile noastre; are, cică, gradul de consilier 
titular. Excelenţa-sa personal a stat de vorbă cu dânsul; cică 
a ştiut să se prezinte foarte bine! 

— Foarte bine? 

— Da-a-a! A ştiut să dea toate explicaţiile necesare, să 
aducă argumentele trebuincioase; cică ar fi spus, să vedeţi, 
excelenţavoastră, n-am avere şi nici alte mijloace de trai, aş 


vrea să am o slujbă mai ales sub înalta dumneavoastră 
autoritate şi sub înţeleaptă dumneavoastră conducere... Mă 
TOg, şi toate cele cuvenite, a adus-o bine din vorbă. Pare să 
fie un om deştept. S-a prezentat, “bineînţeles, cu o 
recomandaţie; nu se poate să fi venit fără'recomandaţie. 

— Şi cine, mă rog... Adică, vreau să spun, cine anume şi-a 
vârât coada în această treabă scandaloasă? 

— Păi, se zioe că cineva cu mare trecere; se zice că 
excelenţa-sa şi cu Andrei Filippovici au zâmbit chiar. 

— Au zâmbit excelenţa-sa şi cu Andrei Filippovici? 

— Da-a; au zâmbit şi au spus că foarte bine şi că din 
partea lor n-au nimic împotrivă, numai să fie un slujbaş 
conştiincios... 

— Şi - şi, mai departe? Mă faceţi să prind curaj, Anton 
Antonovici, dar vă implor - cum a fost mai departe? 

— Dă-mi voie, mi se pare că iar nu prea te... Adică, da; mă 
rog, nu-i nimic; un caz obişnuit. Atâta îţi spun: nu te 
nelinişti, căci la mijloc nu e nimic îngrijorător pentru 
dumneata... 

— Ba nu. Eu, adică, vreau să vă întreb, Anton Antonovici, 
dacă excelenţa-sa n-au mai adăugat nimic... În legătură cu 
mine, de pildă? / 

— Ei, bineînţeles! Adică vreau să spun că nu, desigur, n-au 
spus nimic; poţi fi absolut liniştit. Ştii, faptul în sine, fireşte, 
e bătător la ochi şi de la început... Da, uite, eu, de pildă” la 
început aproape că n-am observat nimic. Nici nu ştiu, zău, 
cum se face că n-am băgat de seamă, până când nu mi-aK 
atras atenţia dumneata. De altfel, poţi fi absolut liniştit. 
Nimic special, dar absolut nimic n-au spus... Adăugă bunul 
Anton Antonovici, ridi-cându-se de pe scaun. 

— Dar fu, Anton Antonovici... 

— Acum te rog să mă scuzi. Am pălăvrăgit atâta, uitând că 
mă aşteaptă o lucrare urgentă şi importantă. Trebuie s-o 
termin. 

— Anton Antonovici! Se auzi glasul amabil şi totodată 
autoritar al lui Andrei Filippovici, excelenţa-sa a întrebat de 


dumneata. 

— Da, da, Andrei Filippovici, mă duc îndată. Şi Anton 
Antonovici, apucând un dosar gros de corespondenţă, se 
duse grăbit mai întâi la Andrei Filippovici, iar apoi trecu în 
cabinetul excelenţei-sale. 

„Dar cum vine asta? Gândi domnul Goliadkin. Aşa va să 
zică stau lucrurile! lată cum devine cazul va să zică! Eh-he, 
vânt nou adie, aşadar... Nu e rău, nu e rău de loc; înseamnă 
că lucrurile au căpătat o întorsătură bună de tot - îşi zicea 
eroul nostru, frecându-şi mâinile şi neputând sta locului de 
bucurie. E ceva cu totul firesc, deci; nimic anormal. Ei bine, 
cam aşa se termină” de obicei toate: grozăviile cele mai 
cutremurătoare, în cele din urmă, se dovedesc a fi fost o 
nimica toată. Într-adevăr, toată lumea tace mâlc - nici un 
cuvinţel, stau hoţomanii la mesele lor şi îşi văd de treburi. 
Perfect! Îmi plac oamenii de treabă, i-<am stimat 
întotdeauna şi sunt gata oricând să-i privesc cu cea mai 
mare dragoste şi consideraţie... Şi totuşi, când mă gândesc 
că şi dumnealui, acest Anton Antonovici... Parcă ce 
încredere aş putea să am în el: un om bătrân şi cam şubred. 
Cel mai important şi grozav lucru este însă că excelenţa-sa 
n-a spus nimic, n-a dat nici o atenţie. Şi foarte bine! Aprob! 
Numai că, de ce se mai bagă şi Andrei Filippovici ăsta cu 
zâmbetele lui? Ce-l priveşte? Sforar bătrân! Mereu mi se 
pune în cale, mereu caută să-mi taie drumul, ca o pisică 
neagră; totdeauna se pune de-a curmezişul şi contra 
omului; de-a curmezişul şi contra...” 

Domnul Goliadkin mai privi o dată în jur, recăpătându-şi 
speranţele, încercă totuşi neliniştea tulbure pe care i-o 
provoca un gând depărtat, un gând rău. Ba la un moment 
dat îi veni chiar să se dea cumva bine pe lângă ceilalţi 
funcţionari, s-o ia înainte, să încerce o aluzie (la ieşirea de 
la serviciu sau chiar şi acum, pretextând vreo chestiune de 
birou) şi, între ialtele, să arunce o vorbă în treacăt, că, 
adică, aşa şi pe dincolo, ca să vedeţi, domnilor, ce 
asemănare izbitoare, ce coincidenţă stranie, ce farsă 


stupidă - adică să-şi bată joc el singur de toată întâmplarea 
aceasta şi să sondeze astfel cât de mare este primejdia. 
Căci nu degeaba se spune că prin zăvoaie cu apă lină stau 
la pândă dracii, conchise în gând eroul nostru. Dar pornirea 
aceasta n-a fost de-cât o ispitire de cuget, căci domnul 
Goliadkin îşi luă seama la timp, răzgândindu-se pe loc. Ar fi 
însemnat să meargă prea departe şi să-şi pună singur 
juvăţul la gât. „Ce fire păcătoasă! Îşi zise el, lovindu-şi uşor 
fruntea cu palma. le-ai şi aprins bucuros şi nu mai poţi de 
fericire! Suflet naiv ce eşti! la să aşteptăm mai bine, lakov 
Petrovici, să mai răbdăm şi să mai aşteptăm!” Şi totuşi, cum 
am mai spus, sufletul domnului Goliadkin se umplu de 
speranţă, el având sentimentul că învie din morţi. „Ce să 
spun - chibzuia el - parcă mi s-a luat o povară grea de o 
tonă din piept! Ca să vezi numai ce încurcătură! Când colo, 
sipetul cu încuietoarea cea secretă se deschidea simplu de 
tot. Are dreptate Krilov. Are perfectă dreptate... E deştept 
foc acest Krilov, şi mare fabulist! Cât despre ăsta, n-are 
decât să-şi facă serviciul în voie, să şi-l facă sănătos, numai 
să nu-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala şi să nu se lege de 
alţii; lasă-l să-şi facă serviciul - sunt de acord şi aprob!” 
între timp, ceasurile se scurgeau şi, pe nesimţite, sosi ora 
patru. Programul zilei în instituţie se terminase; Andrei 
Filippovici puse mâna pe pălărie pregătindu-se de plecare 
şi, oa de obicei, toţi îi urmară exemplul. Domnul Goliadkin 
mai zăbovi puţin, atât cât îi trebuia ca să iasă în urma 
tuturor. leşind în stradă ultimul, după ce toţi ceilalţi se 
împrăştiaseră în toate direcţiile, el se simţi ca în paradis, 
astfel încât putu chiar să se abată din drumu-i obişnuit şi să 
facă o plimbare pe Nevski. „Ca să vezi ce înseamnă soarta, 
îşi spunea eroul nostru, ce întorsătură neașteptată! Şi 
timpul a cam luat-o razna, a dat şi un geruleţ, vor apărea şi 
săniuţele. Cât despre ger - gerul îi prieşte rusului! Se 
împacă bine omul nostru cu gerul! Mi-e drag rusul! Uite că 
a şi nins, prima fulguire, cum spune vânătorul; grozav ar fi 


să întâlneşti acum un iepure pe această nea! Tiii, ce grozav 
ar fi! Dar nu-i nimic!” 

Aşa se manifesta entuziasmul domnului Goliadkin în timp 
ce undeva, în adâncul creierului, mai stăruia un vag 
presentiment, oare nu-l indispunea prea tare; simţea doar o 
strângere de inimă pe care nu reuşea s-o împrăştie. „Mai 
nimerit ar fi, cred, să aşteptăm să sune ceasul şi abia atunci 
ne vom bucura din plin. De fapt, ce sja întâmplat? Căci, 
dacă stai să te gândeşti bine, nici nu s-a întâmplat cine ştie 
ce! Mă rog, să vedem, să cântărim bine. Da, să chibzuim, 
tinere prieten, să chibzuim. Un om, să zicem, la fel cu tine, 
adică, un om care-ţi seamănă leit. Şi ce-i cu asta? Aşa a fost 
să fie! Să ţip, să urlu? Şi ce-mi pasă mie, în definitiv! Nu mă 
priveşte. Stau frumuşel deoparte, privesc şi fluier, asta-i tot! 
Aşa am hotărât, şi atâta tot! N-are decât să-şi facă serviciul! 
Mă rog, o fi ciudat, o fi nemaipomenit; ca nişte fraţi siamezi, 
zic ei... Şi ce-i cu asta? Mai întâi, ce amestec au aici 
siamezii? Şi apoi, chiar dacă ar fi, să zicem, gemeni; câţi 
oameni mari n-au avut atâtea şi atâtea ciudăţenii! O ştim 
chiar din istorie că vestitul Suvorov cânta cocoşeşte... 
Bineînţeles, o făcea din motive politice. Şi marile căpetenii 
de oşti... Dar ce-mi pasă mie de marile căpetenii? Eu sunt 
eu şi asta-i tot; nu vreau să cunosc pe nimeni şi de la 
înălţimea onestităţii mele îl privesc cu dispreţ pe duşman. 
Nu sunt intrigant şi mă mândresc cu asta. Onest, nepătat, 
sincer, îngrijit, plăcut, blând...” 

Deodată domnul Goliadkin îşi curmă şirul gândurilor şi 
începu să tremure ca varga; închise chiar ochii pentru o 
clipă. Sperând totuşi că obiectul spaimei sale e doar o 
nălucire, redeschise ochii şi privi pieziş în dreapta sa. Nu, 
nu era o nălucire!... Alături de el ţopăia cu paşi mărunți 
noua sa cunoştinţă din dimineaţa aceea, surâzând şi 
căutându-i ochii, de parcă ar fi aşteptat ocazia să intre în 
vorbă. Dar conversaţia întârzia. Făcură aşa, alături, vreo 
cincizeci de paşi. Domnul Goliadkin se străduia să-şi înfunde 
cât mai mult capul în guler şi să-şi ascundă faţa, îndesându- 


şi pălăria până peste ochi. Şi parcă anume, ca jignirea să fie 
cât mâi adâncă, până şi mantaua, ba şi pălăria însoţitorului 
său erau la fel, de parcă ar fi fost ale domnului Goliadkin. 

— Stimate domn, rosti în sfârşit eroul nostru, căutând să 
vorbească aproape în şoaptă şi fără a-”4 privi însoţitorul, 
dacă nu mă înşel, avem drumuri diferite... Ba chiar sunt 
convins de asta, adăugă el după o scurtă pauză. În sfârşit, 
sunt convins că m-ai înţeles pe deplin, spuse el cu destulă 
severitate, drept încheiere. 

— Aş dori, se hotări în sfârşit să deschidă gura însoţitorul 
domnului Goliadkin, aş dori... Vă rog să fiţi mărinimos şi să 
mă scuzaţi... Nu prea ştiu oui să mă adresez... 
Împrejurările. Spei că-mi veţi ierta îndrăzneala - am avut 
chiar impresia că dintr-o pornire umană mi-aţi acordat 
astăzi o mare atenţie, mi-aţi arătat mult interes. In ce mă 
priveşte, am simţit chiar din primul moment o atracţie 
deosebită faţă de dumneavoastră... Aci domnul Goliadkin îi 
ură în gând noului său coleg să se ducă naibii. Dacă aş 
putea îndrăzni să sper, lakov Petrovici, că mă veţi asculta cu 
îngăduinţă... 

— Ne... ne aflăm aici... Să mergem mai bine la mine, 
propuse domnul Goliadkin, o să traversăm îndată Nevski, o 
să ne fie mai uşor de mers pe partea cealaltă, pe urmă o s-o 
luăm prin ulicioară... E mai bine s-o luăm prin ulicioară. 

— Foarte bine. Cum binevoiţi dumneavoastră. S-o luăm şi 
prin ulicioară, răspunse cu sfială docilul însoțitor al 
domnului Goliadkin, voind parcă să arate prin tonul 
răspunsului său că nici n-sar avea altă alegere şi că în 
situaţia lui este mulţumit să meargă şi prin ulicioară. Cât 
despre domnul Goliadkin, acesta pur şi simplu nu mai 
înţelegea ce se petrece cu el. Nu-i venea să-şi creadă 
ochilor. Nu-şi revenise încă din uimire. 

Capitolul VII 

Îşi veni puţin în fire pe scară, în faţa uşii apartamentului 
său. „Vai, ce dobitoc sunt! Se ocări el în gând. De ce l-am 
adus aici? Îmi pun singur ştreangul de gât. Ce-o să zică 


Petruşka când o să ne vadă împreună? Să-l vezi acum ce-o 
să îndrăznească, ticălosul, să-şi închipuie, bănuitor cum 
este...” Nu mai era însă timp pentru lamentări. Domnul 
Goliadkin bătu la uşă, Petruşka îi deschise şi se apuca 
îndată să scoată mantaua musafirului şi a stă-pânului. 
Domnul Goliadkin îl cerceta cu coada ochiului, încercând, 
dintr-o privire scurtă, piezişă, sări ghicească gândurile. 
Spre surprinderea lui însă, văzu că servitorul său nu numai 
că nu manifestă nici un fel de mirare, ci, dimpotrivă, părea 
că se aşteptase la aşa ceva. Tot oam lupeşte se uita Petruşka 
şi acum, nu-i vorbă, dar aşa avea el obiceiul să privească - 
cu ochii într-o parte, de parcă s-ar fi pregătit să sfâşie pe 
cineva... „I-o fi vrăjit cineva pe toţi astăzi? Se întrebă în 
gând eroul nostru. Le-o fi dat târ-coale vreun diavol! S-a 
întâmplat ceva cu totul neobişnuit astăzi cu oamenii ăştia, 
fără doar şi poate! Dracu să mă ia, dacă mai pricep ceva! 
Ce chin, Dumnezeule!” Tot gândindu-se şi chibzuind-astfel, 
domnul Goliadkin îşi conduse musafirul în camera sa şi-l 
pofti amabil să ia loc. Musafirul părea extrem de încurcat, 
se fâstâcea mereu şi urmărea umil toate mişcările gazdei 
sale, cău-tându-i mereu privirea, ca să-i ghicească astfel 
intenţiile. Toate gesturile sale trădau o stare extremă de 
umilinţă, deprimare şi supunere, încât, dacă este permisă 
comparaţia, el amintea în clipa aceea un om care, neavând 
haine proprii, s-ar fi îmbrăcat ou hainele altuia: mânecile îi 
erau prea scurte, talia îi ajungea până aproape de subsuori 
şi bietul om ba trăgea de vestuţa scurtă, ba se ferea din 
drumul celorlalţi, ba încerca să se ascundă undeva, ba 
căuta ochii celor din jur şi trăgea cu urechea dacă nu se 
face cumva vreo aluzie la starea lui jalnică, dacă nu-şi bate 
cineva joc de el, dacă nu se simt jenaţi ceilalţi din cauza lui - 
şi mereu roşea sărmanul, îşi pierdea cumpătul şi suferea 
din cauza orgoliului rănit... Domnul Goliadkin îşi puse 
pălăria pe pervazul ferestrei; din cauza unei mişcări 
neîndemânatice, pălăria căzu jos. Musafirul se repezi îndată 
s-o ridice, scutură praful de pe ea şi o aşeză grijuliu la loc, 


iar pe a sa o puse jos, lângă scaunul pe marginea căruia se 
aşeză umil. Acest fapt de mică importanţă avu întrucâtva 
darul să-i deschidă ochii domnului Goliadkin: înţelese că 
omul are nevoie de dânsul şi de aceea nu-şi mai bătu capul 
cum să înfiripeze o convorbire, lăsându-l pe oaspe s-o facă 
singur, după cum era şi cazul, de altfel. Dar musafirul nu se 
hotăra nici el să facă primul pas, fie din sfiiciune ori jenă, fie 
că aştepta, din politeţe, să înceapă mai întâi gazda - era 
greu de spus. In clipa aceea apăru Petruşka şi se opri în 
prag cu privirea aţintită în partea opusă aceleia în care se 
aflau musafirul şi stă-pânul său. 

— Porunciţi să iau două porţii de mâncare? Întrebă el 
degajat, cu vocea cam răguşită. 

— Eu... Eu nu ştiu... Dumneata... Da, bineînţeles, două, ia 
două porţii, drăguţule. 

Petruşka ieşi. Domnul Goliadkin îşi privi musafirul. Acesta 
roşi până în vârful urechilor. Domnul Goliadkin avea o inimă 
bună, şi, sub imboldul bunătăţii sale sufleteşti, formulă 
îndată în gând următoarea teorie: „Bietul om, e doar prima 
lui zi de serviciu; cine ştie câte o fi avut el de îndurat la 
viaţa lui! Poate că tot avutul lui se reduce la straiele astea 
destul de curăţele, de altfel, şi nu are nici o leţcaie în 
buzunar pentru masă. lare-i năpăstuit, sărmanul 1 Ei, dar 
nu-i nimic; poate că-i mai bine aşa...” 

— Scuză-mă că... Începu domnul Goliadkin, îngăduie-mi să 
te întreb: cum te cheamă...? 

— Eu... Eu. Mă cheamă lakov Petrovici, răspunse aproape 
şoptit musafirul, ca şi cum s-ar fi jenat sau i-ar fi fost ruşine 
şi ar fi vrut să ceară iertare că-l cheamă şi pe el lakov 
Petrovici. 

— Iakov Petrovici! Repetă eroul nostru cam încurcat, 
nefiind în stare să-şi ascundă tulburarea. 

— Da, întocmai... Tizul dumneavoastră, confirmă umil 
musafirul domnului Goliadkin, îndrăznind să schiţeze un 
surâs şi să spună o vorbă mai glumeaţă. Dar se trase 
imediat înapoi pe scaun, luând o înfăţişare serioasă şi 


oarecum jenat, fiindcă observase că gazdei nu-i prea ardea 
de glumă. 

— Hm... Dă-mi voie să te întreb, cărei împrejurări datorez 
onoarea... 

— Cunoscând mărinimia şi virtuțile dumneavoastră, îl 
întrerupse repede musafirul, tot cu glas timid însă şi 
săltându-se puţin pe scaun, am îndrăznit să mă adresez 
dumneavoastră şi să cer... Solicitudine şi ocrotire... Încheie 
musafirul, silindu-se, probabil, să găsească o formulare mai 
potrivită şi să aleagă cuvinte care să nu pară prea 
linguşitoare şi umile, pentru a nu-şi răni orgoliul, dar nici 
prea îndrăzneţe, încât să pară că-şi tratează gazda pe 
picior de neîngăduită egalitate. In general, am putea spune 
că musafirul domnului Goliadkin se comporta ca un 
cerşetor plin de demnitate, în frac peticit şi cu hrisovul de 
nobleţe în buzunar, dar nedeprins încă să întindă mâna cum 
trebuie. 

— Mă pui în încurcătură, răspunse domnul Goliadkin 
exami-nându-şi hainele, rotindu-şi apoi ochii prin cameră, 
cuprinzându-l în această privire şi pe musafir, cum aş putea 
eu... Adică, vreau să spun, în ce fel anume aş putea să-ţi fiu 
de folos? 

— Eu, lakov Petrovici, am simţit din primul moment o mare 
simpatie pentru dumneavoastră şi, să mă iertaţi mărinimos, 
mi-am pus nădejdea în dumneavoastră - am îndrăznit să 
nădăjduiesc, Iakov Petrovici. Eu... Eu mă simt stingher pe 
aici, lakov Petrovici, sunt sărac, am avut foarte mult de 
suferit, Iakov Petrovici, şi sunt de puţin timp aici. Aflând că, 
pe lângă minunatele dumneavoastră calităţi sufleteşti 
înnăscute, sunteţi tizul meu... 

Domnul Goliadkin îşi încruntă sprâncenele. 

— Sunteţi omonimul meu, şi sunteţi originar de pe aceleaşi 
meleaguri ca şi mine, aşa că m-am hotărât să mă adresez 
dumneavoastră şi să vă arăt situaţia dificilă în care mă aflu. 

— Bine, bine; nici nu ştiu, zău, ce să-ţi spun, răspunse 
jenat domnul Goliadkin, lasă, mai vorbim noi după masă... 


Musafirul se înclină. Petruşka aduse prânzul, puse 
tacâmurile pe masă - şi oaspele împreună cu gazda 
începură să mănânce. Prânzul dură puţin; se grăbeau 
amândoi: gazda - pentru că nu prea se simţea în apele lui 
şi, în plus, din pricină că mâncarea era proastă, iar el ar fi 
vrut să-şi ospăteze oaspele oum se cuvine, arătându-i că nu 
trăieşte în mizerie; la rândul său, musafirul se simţea tare 
jenat şi se încurca mereu. După ce luă o felie de pâine şi o 
mâncă, nu mai îndrăzni să întindă mâna şi pentru a doua 
felie; se jena să ia bucăţile mai bune, şi susţinea într-una că 
nu-i e de loc foame, că masa a fost excelentă şi că, în ceea 
ce-l priveşte, este pe deplin mulţumit şi recunoscător până 
la sfârşitul zilelor sale. După ce isprăviră de mâncat, 
domnul Goliadkin îşi aprinse pipa şi oferi musafirului o altă 
pipă, rezervată anume pentru vizita vreunui prieten; apoi 
se aşezară faţă în faţă şi oaspele începu să-şi povestească 
viaţa. 

Povestirea domnului Goliadkin-junior ţinu cam trei-patru 
ore. Istoria peregrinărilor sale era alcătuită, de altfel, dintr- 
o serie de întâmplări cu totul neinteresante, dintre cele mai 
meschine - fie-ne îngăduit să ne exprimăm astfel. Era vorba 
despre un serviciu undeva la o Curte de Apel gubernială, 
despre procurori şi preşedinţi, despre nişte intrigi de birou, 
despre imoralitatea şi ticăloşia unui funcţionar, despre o 
inspecţie, despre schimbarea neaşteptată a şefului şi 
despre faptul că domnul Goliadkin-se-cundul a avut de 
suferit absolut fără nici o vină; apoi despre o mătuşă 
bătrână, Pelagheia Semionovna; cum, din cauza unor intrigi 
țesute de duşmanii lui, a rămas fără slujbă şi a trebuit să 
vină pe jos până la Petersburg; cum a rătăcit fără căpătâi şi 
a cunoscut cea mai neagră mizerie la Petersburg; cum a 
căutat multă vreme, dar fără succes, un serviciu oarecare 
şi, nemaiavând nici un ban, a rămas aproape în stradă, 
mâncând pâine uscată stropită cu lacrimi, dormind pe 
scânduri; şi cum, în sfârşit, cineva dintre cunoscuţii săi, un 
om mai inimos, a intervenit pentru el, recomandându-l să 


fie numit într-un post vacant. Povestind toate acestea, 
musafirul domnului Goliadkin plângea şi-şi ştergea lacrimile 
cu o batistă albastră, cadrilată, ce semăna mult cu o 
muşama, încheindu-şi povestirea, musafirul îi mărturisi 
deschis domnului Goliadkin că nu numai că nu are 
deocamdată din ce trăi şi nu are unde să se instaleze 
omeneşte, dar că nu are nici cu ce să-şi facă o uniformă; 
căci, adăugă el, n-a avut nici bani ca să-şi cumpere 
încălţăminte, iar redingota de uniformă a împrumutat-o de 
la cineva pentru un timp scurt. 

Domnul Goliadkin era mişcat, era profund înduioşat. Şi cu 
toate că povestea musafirului său era o poveste dintre cele 
mai banale şi nu părea prin nimic remaroabilă, fiecare 
cuvânt al istorisirii îi mersese drept la inimă ca un balsam 
tămăduitor. Căci asoultând-o, domnul Goliadkin începu să 
uite de propria sa fră-mântare, de îndoielile sale din ultimul 
timp, simțind o bucurie liberatoare; îşi spuse în gând că 
fusese un neghiob. Totul era atât de firesc! Ce rost mai avea 
să se frământe şi să facă atâta zarvă! Mă rog, există, într- 
adevăr, o împrejurare delicată la mijloc, dar nu-i nici o 
nenorocire: ea nu poate să arunce o umbră asupra 
renumelui cuiva, să-i rănească amorul propriu, sau să-i 
compromită cariera, când omul n” are nici o vină, când se 
vede limpede că nu-i decât un capriciu al naturii. Pe de altă 
parte, musafirul îi solicita ocrotirea, musafirul plângea, 
musafirul învinuia soarta şi părea atât de sincer, vorbind 
fără răutate, fără viclenie; părea atât de umil şi nenorocit, 
ba şi ruşinat chiar, da - da, părea că se ruşinează, se 
jenează, deşi, poate, din alte motive, din pricina acestei 
asemănări cu totul stranii a chipului său cu cel al gazdei. Se 
purta atât de cuviincios, străduindu-se vizibil să-i fie pe plac 
gazdei, şi avea privirea omului ros de remuşcări, de 
conştiinţa vinovăţiei sale în faţa unui semen al său. Când 
venea, bunăoară, vorba despre o chestiune oarecare, 
discutabilă, musafirul se declara îndată de acord cu părerea 
domnului Goliadkin. lar dacă adopta cumva din greşeală o 


părere contrarie părerii domnului Goliadkin şi băga de 
seamă mai apoi că se abătuse de la dramul cel drept, căuta 
îndată să-şi repare greşeala, explicân, du-se şi lămurind că, 
de fapt, el înţelege lucrurile exact ca şl gazda lui, gândeşte 
la fel oa şi dânsul şi vede totul exact prin prisma vederilor 
gazdei. Într-un cuvânt, musafirul făcea toate eforturile să 
anticipeze şi „să intuiască” gândul domnului Goliadkin, 
încât, în cele din urmă, domnul Goliadkin hotări că 
musafirul său trebuie să fie un om foarte agreabil în toate 
privinţele. Intre timp, se servi ceaiul; trecuse de ora opt. 
Domnul Goliadkin era în cea mai bună dispoziţie, se 
înveselise de-a binelea şi, înviorat, îşi dădu frâu liber, 
angajându-se, în sfârşit, într-o conversaţie dintre cele mai 
amuzante şi însufleţite cu musafirul său. In clipele de bună 
dispoziţie, domnului Goliadkin îi plăcea uneori să 
povestească lucruri interesante. La fel şi acum: îi povesti 
musafirului o mulţime de întâmplări din viaţa capitalei; îi 
vorbi despre distracţiile, plăcerile şi frumuseţile ei; despre 
teatre şi cluburi; despre tabloul lui Briullov8 şi despre 
isprava a doi engleji care veniseră din Anglia la Petersburg 
anume ca să vadă grilajul Grădinii de Vară şi îndată după 
ce-l văzură, plecară înapoi; despre serviciul său, despre 

Olsufi Ivanovioi şi despre Andrei Filippovici; despre 
propăşirea neîncetată a Rusiei, unde „A literelor floare azi 
tot mai viu străluce”, 

Despre o anecdotă citită recent în Severnaia pcela; că în 
India e un şarpe boa, înzestrat cu o putere extraordinară; 
în sfârşit, despre baronul Brambeus9 etc, etc. Într-un 
cuvânt, domnul Goliadkin era pe deplin mulţumit, în primul 
rând, pentru că se simţea cât se poate de liniştit; iar în al 
doilea rând, nu numai că nu se mai temea de duşmanii săi, 
ci era gata să-i provoace pe toţi, chiar acum, la lupta 
decisivă; în al treilea rând, pentru că el însuşi apăirea în 
rolul unei persoane oare acorda ocrotire şi deci făcea un 
bine. E drept că undeva, în adâncul sufletului, îi mai stăruie 
parcă simţământul vag că nu este totuşi pe deplin fericit în 


această clipă, că îi mai roade inimia un viermişor mic de tot. 
Îl chinuia nespus amintirea seratei din ajun de la Olsufi 
Ivanovici. Ce n-ar fi dat el acum ca să nu fi existat unele 
momente din cele întâmplate aseară 1 „Dar nu-i nimic 1” 
conchise în sfârşit eroul nostru şi hotări ferm în sinea lui să 
se comporte de aci încolo foarte bine şi să nu mai cadă în 
asemenea greşeli. Întrucât domnul Goliadkin îşi dăduse 
acum drumul şi devenise deodată aproape pe deplin fericit, 
se gândi că ar fi momentul să se bucure puţin de viaţă şi să 
facă un chefuleţ. Petruşka fu trimis să cumpere rom şi se 
improviza un punch. Gazda şi musafirul goliră câte un 
pahar, apoi încă unul. Musafirul devenea tot mai simpatic şi, 
la rândul său, dădu repetate dovezi de sinceritate şi 
exuberanţă, participând viu la mulţumirea sufletească a 
domnului Goliadkin şi bucurându-se de bucuria lui, văzând 
în el pe adevăratul şi singurul său binefăcător. Luând un 
condei şi o foaie de hârtie, îl rugă pe domnul Goliadkin să 
nu se uite la ceea ce scrie şi, după ce isprăvi, îi întinse 
gazdei sale hârtia. Era un catren sentimental, scris, de 
altfel, într-un stil emfatic, caligrafiat admirabil, compus, 
probabil, chiar de simpaticul musafir. Stihurile sunau astfel: 

Chiar dacă tu mă vei uita, Eu nu te voi uita pe tine; 
Nicicând, orice s-ar întâmpla, Nu mă uita nici pe mine! 

Ou ochii plini de lacrimi, domnul Goliadkin îşi îmbrăţişa 
oaspele şi, emoţionat la culme, îi împărtăşi şi unele secrete 
şi intimităţi, care se refereau mai ales la Andrei Filippovici 
şi Klara Olsufievna. „Ce mai, noi doi o să ne înţelegem de 
minune, lakov Petrovici, îi spunea eroul nostru musafirului 
său, o să fim uniţi, lakov Petrovici, ca peştele cu apa, ca doi 
fraţi buni; noi amândoi, dragă prietene, vom face cauză 
comună; vom fi şmecheri, dragul meu, vom fi şmecheri şi la 
rândul nostru vom urzi în contra lor intrigi... În contra lor... 
Tot în contra lor vom ţese intrigi. Să nu te încrezi în ei. Căci 
te cunosc doar, Iakov Petrovici, îţi cunosc şi firea; îndată te 
apuci să spui totul, suflet candid ce eşti! Tu, frăţioare, să te 
fereşti de ei.” Musafirul se declara absolut de acord şi cu 


lacrimi în ochi îi mulțumea domnului Goliadkin. „Ştii ceva, 
laşa, continuă domnul Goliadkin cu voce tremurată şi 
moleşită, rămâi la mine, dragă prietene, pentru un timp, 
sau chiar pentru totdeauna. Vom trăi în bună înţelegere. Ce 
zici, ai? Nu te necăji şi nu te revolta împotriva faptului că 
între noi a intervenit o asemenea împrejurare ciudată: e 
păcat să crâcneşti, frate; dacă aşa a vrut natura! Natura- 
mumă este darnică, aşa să ştii, frate laşa! Ţi-o spun, fiindcă 
te iubesc; te iubesc ca pe un frate. lar noi doi, dragă laşa, 
vom proceda cum ştim noi; vom urzi, la rându-ne, cu toată 
şiretenia, şi vom arăta de ce suntem în stare.” Ajunseră, în 
sfârşit, la al treilea şi la al patrulea pahar de punch şi atunci 
domnul Goliadkin avu sentimentul a două stări deodată: pe 
de o parte - aceea a unui om care e foarte fericit, iar pe de 
altă parte - a unui om care nu se mai poate ţine pe picioare. 
Musafirul, bineînţeles, fu invitat să doarmă la el. 
Improvizară un culcuş din două rânduri de scaune. Domnul 
Goliadkin al doilea, să-i zicem - junior, declară că sub 
acoperişul unei case prieteneşti dormi bine şi pe duşumea, 
că, în ceea ce-l priveşte, este gata să doarmă supus şi 
recunoscător unde s-o nimeri; că acum se simte ca în rai şi 
că, în sfârşit, multe nenorociri şi amărăciuni i-a fost dat să 
încerce în viaţa lui, multe a văzut şi multe a îndurat şi cine 
ştie câte îl mai aşteaptă şi în viitor? Poate că mai avea 
destule de îndurat. Domnul Goliadkin-senior protestă 
energic, căutând să-i demonstreze că omul trebuie să-şi 
pună speranţa în Dumnezeu. Musafirul se declară de acord, 
spunând şi el că singura nădejde este Dumnezeu. Aci 
domnul Goliadkknsenior dădu întrucâtva dreptate turcilor, 
care şi în timpul somnului apelează la Dumnezeu. Apoi, în 
dezacord, de altfel, cu unii învăţaţi în ceea ce priveşte unele 
calomnii născocite împotriva profetului turc Mohamet şi 
recunoseându-i acestuia, într-un anumit sens, meritul de 
mare politician, domnul Goliadkin ajunse la o descriere 
foarte interesantă a unei bărbierii algeriene despre care 
citise la rubrica „Diverse” dintr-o publicaţie oarecare. 


Musafirul şi gazda râseră cu poftă de naivitatea turcilor; de 
altfel, fură nevoiţi să-şi aducă prinosul admiraţiei forţei 
fanatismului lor, exaltat de opium... În sfârşit, musafirul 
începu să se dezbrace, iar domnul Goliadkin trecu în 
cămăruţa de alături, pe de o parte dintr-o delicateţe 
firească - că, adică, te pomeneşti că sărmanul n-are nici 
măcar o cămaşă ca lumea pe el şi n-ar fi bine, deci, să-l 
pună într-o situaţie umilitoare pe acest om mult încercat de 
nenorociri, iar pe de altă parte, ca să iniţieze o apropiere în 
raporturile sale cu Petruşka, câştigându-l sufleteşte, 
înveselindu-l şi, de va fi posibil, spunându-i câteva cuvinte 
amabile, şi astfel toată lumea să fie fericită şi să nu rămână 
pe masă nici strop de sare vărsată. Trebuie spus că domnul 
Goliadkin tot mai simţea o oarecare jenă faţă de Petruşka. 

— Eu zic, Piotr, să te culci acum, zise cu blândeţe domnul 
Goliadkin intrând în cămăruţa servitorului său; culcă-te şi 
dormi, iar mâine la opt mă trezeşti. Ai înţeles, Petruşa? 

Domnul Goliadkin i se adresase cu o extraordinară 
blândeţe Şi cu multă prietenie. Dar Petruşka tăcea. 
Cotrobăia lângă patul său şi nici nu se întoarse cu faţa spre 
stăpân, ceea ce ar fi trebuit să facă în virtutea celui mai 
elementar respect. 

S- Mă auzi, Piotr? Continuă domnul Goliadkin. Acum cul- 
ca”te şi dormi, iar dimineaţa să mă trezeşti, Petruşa, la ora 
opt; mă înţelegi? 

— Ştiu doar, ce mai! Mormăi sub nas Petruşka. 

— Aşa, Petruşka; o spun numai aşa, ca să te ştiu şi pe tine 
liniştit şi fericit. Acum cu toţii suntem fericiţi şi vreau ca şi 
tu să fii liniştit şi fericit. Ei, îţi doresc noapte bună. Dormi, 
Petruşa, dormi; cu toţii trebuie să muncim... Tu, frăţioare, 
vezi, să nu-ţi închipui cumva... 

Domnul Goliadkin se opri. „Oare nu e prea mult, gândi el, 
oare nu am mers prea departe? Aşa mi se întâmplă 
întotdeauna - mă cam întrec cu măsura.” Eroul nostru se 
întoarse de la Petruşka foarte nemulţumit de el însuşi. De 
altfel, îl jigniseră grosolănia şi lipsa de înţelegere a lui 


Petruşka. „îi vorbeşti frumos, îi faci onoarea, tu, stăpân, îi 
spui o vorbă bună, iar el - n-iare nici un pic de simţire, e ca 
o buturugă, îşi zicea domnul Goliadkin; dar aşa sunt ei toţi, 
firi ticăloase I” Clătinându-se uşor, reintră în camera sa şi 
văzând că musafirul se şi culcase, se aşeză lingă acesta. 
„Recunoaşte, totuşi, laşa, începu el în şoaptă şi aproape 
moţăind, recunoaşte, pezevenchiule, că eşti cam vinovat 
faţă de mine! Căci, trebuie să-ţi spun, tizule, ştii, tu...” 
continuă el pe un ton familiar, încercând să glumească cu 
oaspele său. În sfârşit, urându-i prieteneşte noapte bună, 
domnul Goliadkin se duse la culoare. Între timp, musafirul 
începu să sforăie. Domnul Goliadkin se întinse şi el în patul 
său şi, chicotind şugubăţ, şopti: „Eşti cam afumat azi, 
amice, lakov Petrovici, păcătosule, Goliadka ce eşti - până şi 
numele aşa te arată! Şi ce te bucuri atâta, mă rog? Parcă te 
văd cum iar ai să te pleoşteşti mâine, smior-caitule; nici nu 
mai ştiu ce să mă fac cu tine!” O senzaţie destul de ciudată 
puse stăpânire pe întreaga făptură a domnului Goliadkin, 
un fel de îndoială sau căinţă. „Ai cam exagerat, prietene, 
gândea el, eşti ameţit, şi te doare capul; te-ai cherchelit, ce 
mai... Şi iar n-ai putut să te stăpâneşti, gugumanule! Ai 
pălăvrăgit oa o muiere şi mai vrei s-o faci pe şiretul, 
zevzecule. Fireşte, iertarea şi uitarea jignirilor sunt dovezi 
de mare virtute, şi totuşi, nu-i de loc bine 1 Asta e!” Domnul 
Goliadkin se ridică din pat, luă luminarea şi se duse tiptil să- 
| mai vadă o dată pe musafirul adormit. Rămase multă 
vreme lingă dânsul, profund în-gândurat. „Nesuferită 
privelişte! Adevărată bătaie de joc 1” 

Într-un târziu, domnul Goliadkin se culcă. Capul îi vâjâia, 
trosnea, tiuia. Încetul cu încetul, îl fură aţipeala... Încercă 
să mai cugete, să-şi aducă aminte un lucru foarte 
interesant, să rezolve în gând ceva foarte important, o 
chestiune extrem de delicată şi dificilă, dar nu izbuti. La 
urmă, somnul biruitor puse stăpânire pe trupu-i moleşit şi 
eroul nostru adormi, aşa cum adorm de obicei oamenii 


nedeprinşi cu băutura şi care, ocazional, au golit cinci 
pahare cu punch la o petrecere colegială. 

Capitolul VIII. 

A doua zi, domnul Goliadkin se deşteptă, ca de obicei, la 
ora opt; trezindu-se, îşi aduse aminte de întâmplările din 
ajun, îşi aduse aminte şi se strâmbă scârbit. „Am cam luat-o 
razna aseară şi am sărit peste cal, mi se pare, neghiob ce 
sunt!” gândi el, ridi-cându-se în capul oaselor şi privind 
spre culcuşul musafirului său. Mare-i fu însă mirarea când 
nu-l mai văzu în cameră nu numai pe musafir, dar nici 
aşternutul în care îl culcase! „Ce-i asta? Sări aproape 
ţipând domnul Goliadkin. Ei, drăcie! Ce-o mai ii însemnând 
şi această nouă aiureală?” în timp ce domnul Goliadkin, 
nedumerit şi cu gura căscată, stătea cu privirea aţintită 
spre locul gol, uşa scârţâi şi intră Petruşka cu serviciul de 
ceai pe tavă. „Dar unde-i, unde-i?” bâigui eroul nostru cu 
vocea stinsă şi arătând cu degetul spre locul unde ştia că 
dormise peste noapte musafirul. Petruşka mai întâi nu 
catadicsi să răspundă nimic, nici nu se uită măcar la 
stăpânul său, ci întoarse privirea în lături, spre colţul din 
dreapta, încât şi domnul Goliadkin se simţi îndemnat să 
privească în colţul acela din dreapta. Apoi, după o scurtă 
tăcere, Petruşka anunţă cu glas răguşit şi aspru că „domnul 
nu este acasă”. 

— Ce vorbeşti, nenorocitule! Păi nu sunt eu stăpânul tău? 
Uită te la mine, Petruşka! Bâigui domnul Goliadkin, 
sufocându-se, cu ochii holbaţi la servitorul său. 

Petruşka nu-i răspunse, dar îi aruncă o privire care îl făcu 
pe domnul Goliadkin să roşească până în vârful urechilor - 
o privire plină de cea mai jignitoare dezaprobare, o 
adevărată ocară. Domnul Goliadkin simţi că se pierde, cum 
se spune. In sfârşit, Petruşka raportă că celălalt s-a sculat 
acum o oră jumătate şi, îjeyrârid să aştepte, a plecat. 
Răspunsul părea verosimil, conţinea, desigur, adevărul; era 
limpede că Petruşka nu minţea, că privirea lui jignitoare ca 
şi cuvântul celălalt pe care-l folosise erau doar urmarea 


acelei împrejurări ticăloase prea bine ştiute, şi totuşi simţea 
vag că e ceva necurat la mijloc şi că soarta îi mai pregăteşte 
o surpriză nu tocmai plăcută. „Bine, o să vedem, reflectă el. 
O să vedem ce-o să se mai întâmple. Voi căuta să dezleg la 
timp şi această enigmă... Doamne, Dumnezeule! Se lamenta 
el la urmă, de ce l-oi fi invitat la mine acasă, ce rost avea şi 
cum de am putut să fac una ca asta? Ca să vezi, singur îmi 
vâr capul în laţul lor tâlhăresc! Singur, cu mâna mea, îmi 
pun ştreangul de gât. Aşa-ţi trebuie, cap sec ce eşti! Nu te 
poţi stă-pâni să nu îndrugi vrute şi nevrute; te-ai aşternut la 
palavre ca un băieţandru oarecare, ca un conţopist, ca un 
derbedeu, ca un neisprăvit, ca un gură-spartă oarecare, ca 
o cârpă, o zdreanţă putredă oarecare, intrigantule, 
palavragiule!... Dumnezeule! Mi-a scris şi versuri, canalia, 
mi-a făcut şi declaraţii cu efuziuni de dragoste şi de 
prietenie! Cum naiba să fac... Cum să procedez mai civilizat 
ca să-i arăt nemernicului cumva aşa, mai delicat, uşa, dacă 
se întoarce? Există, bineînţeles, tot felul de maniere şi 
procedee. Uite aşa şi aşa, adică, ou leafa mea modestă... 
Sau să-l sperii cumva, că, adică, ţinând seama de faptul că 
aşa şi pe dincolo, mă văd nevoit să-ţi atrag atenţia că 
trebuie să suportăm juma-juma şi chiria, şi masa, iar banii 
să-i dăm înainte. Hm! Nu merge, dracu să-lia, nu e bine 
aşa! Mă pune într-o lumină proastă şi nici nu-i delicat! Sau, 
mai bine, să procedez aşa: să-l învăţ pe Petruşka să-i facă 
puţină mizerie, să-l neglijeze cumva, să-i spună vreo 
grosolănie, şi în felul acesta să fie silit să plece? Să-i fac să 
se ia la harţă... Nu, lua-l-ar naiba! Nici aşa nu merge! E şi 
primejdios pe de o parte, iar pe de altă parte, din-tr-un 
anumit punct de vedere, nu e bine de fel! Hotărât lucru « - 
nu e bine! Şi dacă nu mai vine? Iarăşi nu e bine, ba e chiar 
rău de tot. Am pălăvrăgit cam mult aseară!... l-am spus 
prea multe! E cum nu se poate mai rău! Cine m-a pus sămă 
bag într-o încurcătură ca asta! Sunt un om de nimic! Să nu 
fiu în stare să-mi vâr în cap o dată pentru totdeauna ce şi 
cum! Să nu fiu în stare să-mi înfig un şurub în creier! Dar 


dacă vine şi renunţă el singur? Unde-i norocul acela! Tare 
aş dori să vină; mult aş da să vină...” Astfel chibzuia domnul 
Goliadkin, sorbin-du-şi ceaiul şi uitându-se mereu la 
pendula din perete. „E nouă fără un sfert; trebuie să plec. 
Ce-o să se întâmple, Doamne, ce-o să se întâmple? Aş vrea 
să ştiu ce anume se ascund în dosul acestei intrigi - să 
zicem scopul, intenţiile şi toate dedesubturile. Bine ar fi să 
aflu ce anume urmăresc oamenii aceştia şi cu ce au de gând 
să înceapă.” Nemaiputând suporta această incertitudine, 
domnul Goliadkin aruncă pipa neterminată, se îmbrăcă şi se 
grăbi la serviciu cu intenţia fermă să-i surprindă pe 
uneltitori, să se convingă personal de primejdia care-l 
paşte. Căci exista asemenea primejdie: ştia el prea bine că 
exista această primejdie. „Vedem noi îndată. Cum stau 
lucrurile, îşi spuse domnul Goliadkin, lepădându-şi mantaua 
şi galoşii în vestibul, las-că dibuim noi acuşi firul urzelilor şi 
vedem la faţa locului. Ce şi cum.” Hotărât să acţioneze 
astfel, eroul nostru îşi controla ţinuta, arboră un aer grav şi 
oficial, dar în clipa când dădu să intre în camera de alături, 
se ciocni chiar în uşă cu bunul său cunoscut şi prieten de 
ieri. Domnul Goliadkin-junior păru să nu-l observe pe 
domnul Goliadkin-senior, deşi se întâlniseră faţă în faţă. 
Domnul Goliadkin-junior era, probabil, extrem de ocupat şi 
de grăbit; avea un aer atât de oficial şi de preocupat, încât 
văzându-l, oricine ar fi spus: „O fi având vreo însărcinare 
specială.” 

— A, îmi pare bine că te văd, Iakov Petrovici! Zise eroul 
nostru, apucându-l pe musafirul de aseară de braţ. 

— Mai pe urmă, mai pe urmă, scuză-mă, vorbim mai 
târziu, strigă domnul Goliadkin-junior, dând să treacă 
înainte. 

— Bine, dar dă-mi voie să te întreb: dacă nu mă înşel, 
dumneata, lakov Petrovici, ai vrut... 

— Poftim? Explică-te mai repede. Şi musafirul de aseară al 
domnului Goliadkin, neavând încotro şi parcă în silă, se opri 
şi-şi apropie urechea chiar la nasul domnului Goliadkin. 


— Vreau să-ţi spun, lakov Petrovici, că mă surprinde felul 
cum mă întâmpini... Nu m-aş fi aşteptat de fel. 

— Orice lucru cere respectarea unor anumite forme. 
Prezintă-te la secretarul excelenţei-sale, adresează-te apoi 
domnului director al cancelariei. Soliciţi ceva...? 

— Nici nu ştiu ce să spun, lakov Petrovici! Sunt pur şi 
simplu uluit, Iakov Petrovici! Îmi face impresia că nu mă 
recunoşti sau că-ţi place să glumeşti în virtutea înclinaţiei 
dumitale înnăscute spre ghiduşii. 

— A, dumneata erai! Zise domnul Goliadkin-junior, ca şi 
cum abia atunci l-ar fi recunoscut pe domnul Goliadkin- 
senior; dumneata erai? Ei, cum te-ai odihnit? Şi domnul 
Goliadkin-junior schiţă un surâs - un surâs oficial, 
protocolar, deci nu tocmai aşa ir cum se cuvenea (în orice 
caz, îi datora oarecare recunoştinţa domnului Goliadkin- 
senior), zâmbind, aşadar, oficial şi protocolar, adăugă că, în 
ceea ce-l priveşte, este încântat că domnul Goliadkin s-a 
odihnit bine; schiţând apoi din cap un fel de salut, bătu pe 
loc câţiva paşi mărunți, privi în dreapta şi în stânga, îşi lăsă 
apoi privirea în jos, trase cu coada ochiului spre uşa laterală 
şi, şoptind grăbit că este chemat pentru nişte însărcinări 
speciale, dispăru în camera de alături. 

— Asta-i bună!... Îşi spuse eroul nostru, stupefiat... Asta-i 
bună! Aşa stau lucrurile, va să zică!... Domnul Goliadkin 
simţi deodată un fior în spate. De altfel, îşi spuse el în gând, 
continuându-şi drumul spre birou, de altfel am spus eu mai 
demult că aşa o să se întâmple; am presimţit eu mai demult 
că omul ăsta are anumite însărcinări speciale şi chiar ieri 
spuneam că negreşit omul acesta a fost trimis aici cu un 
ordin special... 

— Ai terminat, Iakov Petrovici, lucrarea de ieri? Îl întreba 
Anton Antonovici Setoşkin pe domnul Goliadkin, când 
acesta se aşeză pe locul său la birou. O ai aici? 

— E aici, şopti domnul Goliadkin privindu-l năuc pe şeful 
său. 


— Foarte bine. Te-am întrebat, fiindcă Andrei Filippovici s- 
a interesat de două ori de această lucrare. O fi cerut-o, 
poate, excelenţa-sa... 

— Am terminat-o încă... 

— Bine, bine. 

— Eu, Anton Antonovici, dacă nu mă înşel, mi-am făcut 
întotdeauna datoria; am cea mai mare grijă de lucrările pe 
care mi le încredinţează superiorii, le execut cu 
conştiinciozitate şi la timp. 

— Da. Şi ce vrei să spui cu asta? 

— Eu... Nimic, Anton Antonovici. Am vrut doar să explic, 
Anton Antonovici, că eu... Am vrut, adică, să spun, că uneori 
răutatea şi invidia nu cruţă pe nimeni, urmărindu-şi oribila 
hrană zilnică... 

— Iartă-mă, dar nu prea înţeleg ce vrei să spui. Adică, la 
cine faci aluzie? 

— Adică, am vrut numai să spun, Anton Antonovici, că mie- 
mi place să merg de-a dreptul, că dispreţuiesc ocolişurile; 
că nu sunt intrigant şi că, dacă mi-este îngăduit să mă 
exprim aşa, pot sa mă mândresc pe drept cuvânt... 

— Da. Aşa este, desigur, şi, pe cât îmi Oste dat să judec, 
consider absolut just ceea ce spui dumneata; dar dă-mi voie 
să-ţi atrag atenţia, Iakov Petrovici, că într-o societate de 
oameni binecrescuţi, nu sunt îngăduite aluziile insolente; 
sunt gata să tolerez, bunăoară, orice bârfeli pe la spate - 
căci cine nu este bârfit pe la spate! 

— Dar nu permit să mi se spună obrăznicii drept în faţă, 
aşa să ştii, domnul meu. Eu, domnul meu, am îmbătrânit în 
slujba statului şi nu voi îngădui la bătrâneţe să mi se spună 
obrăznicii. > 

— Dar eu nu... Anton Antonovici, să vedeţi, Anton 
Antonovici, mi se pare că dumneavoastră, Anton Antonovici, 
nu m-aţi înţeles bine. Să am iertare, Anton Antonovici, dar 
în ceea ce mă priveşte, socot drept o cinste... 

— Atunci, îngăduiţi, să avem şi noi iertare. Am învăţat aşa 
cum era pe vremea noastră. Şi e prea târziu să începem 


după moda voastră cea nouă. Am dovedit, mi se pare, 
destulă pricepere până acum în slujba patriei. După cum 
ştii şi dumneata, domnul meu, am căpătat şi medalia de 
merit după un sfert de veac de serviciu credincios... 

— Ştiu, Anton Antonovici, şi-mi dau prea bine seama de 
asta. Dar vorbeam despre cu totul altceva, Anton 
Antonovici, vorbeam despre mască... 

— Care mască? 

— Adică... Mi-e teamă să nu înţelegeţi iarăşi într-altfel 
sensul, adică tâlcul spuselor mele, aşa cum aţi binevoit să vă 
exprimaţi chiar dumneavoastră, Anton Antonovici. Eu 
dezvolt doar tema, adică las la o parte ideea, Anton 
Antonovici, că în ziua de astăzi sunt destui oameni care 
poartă mască şi că este greu să-l recunoşti pe omul care 
poartă mască... 

— Ba eu cred că nu e chiar atât de greu; uneori, e chiar 
foarte uşor; nici n-ai nevoie să cauţi prea departe pentru a-l 
găsi. 

— Ba nu, Anton Antonovici, ştiţi, eu vorbesc despre mine, 
despre mine însumi vorbesc, că eu, de pildă, nu port mască, 
decât atunci când e nevoie de aşa ceva, adică la carnaval 
sau la câte o serată, în sens direct vorbind, dar că nu port 
mască zilnic, faţă de oameni, adică, vorbind într-alt sens, 
într-un sens mai ascuns. Asta am vrut să spun, Anton 
Antonovici. 

— Bine, bine, să lăsăm deocamdată asta; de altfel nici n- 
am timp, zise Anton Antonovici, ridicându-se de pe scaun şi 
strân-gând nişte hârtii pentru a le prezenta excelenţei-sale; 
iar chestiunea dumitale, cred eu, nu va întârzia să fie 
lămurită în timp 


Util. Vei vedea atunci şi dumneata cine este de vină şi pe 
cine trebuie să acuzi şi, în sfârşit, te rog să mă scuteşti pe 
viitor de explicaţiile şi presupunerile dumitale personale 
dăunătoare serviciului... 


— Dar, Anton Antonovici, începu domnul Goliadkin pălind 
şi uitându-se uluit în urma şefului de birou care se depărta; 
mie, Anton Antonovici, nici prin gând... „Bine, dar ce-i asta? 
Îşi muncea creierul eroul nostru rămas acum singur. Ce 
vânt bate aici şi ce înseamnă bazaconia asta nouă?” Chiar în 
clipa când domnul Goliadkin, cu totul descumpănit, aproape 
distrus, se pregătea să rezolve această nouă enigmă, se 
auzi în camera de alături o zarvă neobişnuită; deodată, uşa 
se deschise şi Andrei Filippovici, care intrase cu câteva 
minute înainte la excelenţa-sa, apăru gâfâind în prag şi-l 
strigă pe domnul Goliadkin. Bănuind despre ce era vorba şi 
nevrând să-l facă pe Andrei Filippovici să aştepte, domnul 
Goliadkin sări ca ars de la locul său şi, ca de obicei, începu 
să se agite groaznic, pentru a pune în ordine dosarul 
necesar, aranjându-şi totodată şi ţinuta pentru a intra 
imediat în urma dosarului şi a lui Andrei Filippovici în 
cabinetul excelenţei-sale. Deodată, aproape pe sub cotul lui 
Andrei Filippovici care rămăsese în uşă, ţâşni în cameră cu 
sufletul la gură de râvnă şi alergătură domnul Goliadkin- 
junior, şi ţopăi cu paşi hotărâți şi cu un aer preocupat de-a 
dreptul spre domnul Goliadkin-senior, care numai la aşa 
ceva nu se aşteptase... 

— Hârtiile, Iakov Petrovici, lucrarea... O cere excelenţa-sa, 
este gata? Întrebă zorit, cu jumătate de glas prietenul 
domnului Goliadkin-senior. Andrei Filippovici te aşteaptă... 

— Ştiu şi fără să mi-o spui dumneata că mă aşteaptă, zise 
tot atât de grăbit şi în şoaptă domnul Goliadkin-senior. 

— Nu asta vreau să spun, lakov Petrovici, ci altceva; eu, 
Iakov Petrovici, vreau să-ţi spun cu totul altceva; eu, Iakov 
Petrovici, aş vrea cu toată simpatia, din toată inima să-ţi dau 
o mână de ajutor. 

— Fă bine, te rog, şi scuteştenmă de asta. Dă-mi voie, dă- 
mi voie... 

— Pui hârtiile într-o mapă, nu-i aşa, lakov Petrovici, iar 
pagina a treia o marchezi cu un cartonaş, lakov Petrovici... 

— Dar dă-mi voie, te rog... 


— Uite aici e o pată de cerneală, Iakov Petrovici. ai vâzat 
pata de cerneală...? 

Andrei Filippovici îl strigă pentru a doua oară pe domnul 
Goliadkin. 

— Vin îndată, Andrei Filippovici; numai să... Uite aici... 
domnule, dumneata înţelegi când ţi se spune ruseşte? 

— Mai bine cu un briceguţ, lakov Petrovici, lasă-mă s-o 'fac 
eu: nu pune mâna, lakov Petrovici, lasă-mă pe mine - o rad 
îndată cu briceagul... 

Andrei Filippovici îl strigă pentru a treia oară pe domnul 
Goliadkin. 

— Dar dă-mi voie, unde vezi dumneata pată de cerneală? 
Nu există niciun felde pată 1 

— O pată destul de măricică, uite-o! Adică, dă-mi voie, 
parcă aici am văzut-o; lasă-mă... Lasă-mă pe mine, lakov 
Petrovici, o rad repejor cu briceguţul; vreau să te ajut, 
Iakov Petrovici, s-o rad cu briceagul... Din toată inima... 
Uite aşa, şi acum sântern gata... 

Cu totul pe neaşteptate, după o luptă scurtă, aproape 
fulgerătoare, domnul Goliadkin-junior învinse rezistenţa 
domnului Goliadkin-senior, puse stăpânire pe dosarul cerut 
de excelenţa-sa şi, în loc să radă pretinsa pată cu briceagul 
şi să-l ajute cu gândul curat - cum îl asigurase perfid pe 
domnul Goliadkin-senior - vâri repede dosarul subsuoară şi 
din două sărituri ajunse lângă Andrei Filippovici, care nu 
observase nici el, după cum nu observaseră nici toţi ceilalţi, 
matrapazlâcul său şi dispăru împreună cu acesta în 
cabinetul directorului. Domnul Goliadkin-senior rămase 
încremenit cu briceagul în mână, în poziţia omului care se 
pregăteşte să radă o pată de pe o hârtie oficială... 

Eroul nostru nu prea îşi dădea încă seama de noua lui 
situaţie. Nu apucase încă să-şi vină în fire. Simţise lovitura, 
dar înclina încă să creadă că a fost o zăpăceală de moment. 
Deodată însă, simţindu-şi inima sfâşiată de un chin 
groaznic, se smulse din locul său şi se repezi spre cabinetul 
directorului, implorând între timp cerul ca lucrurile să se 


aranjeze cumva în bine, să se constate că totul n-a fost 
decât aşa, că n-a fost, mă rog... Nimic. In anticamera 
cabinetului excelenţei-sale se întâlni cu Andrei Filippovici şi 
ou omonimul său. Veneau de la excelenţa-sa: domnul 
Goliadkin se dădu în lături. Andrei Filippovici, vesel şi bine 
dispus, povestea ceva. Omonimul domnului Goliadkin-senior 
zâm-bea şi el, trepădând servil, la o distanţă cuviincioasă, în 
urma lui Andrei Filippovici şi şoptindu-i ceva la ureche cu 
un aer admirativ; Andrei Filippovici dădea mereu din cap, 
extrem de 

Binevoitor. Eroul nostru pricepu dintr-o dată totul. 
Lucrarea sa (după cum află el mai târziu) aproape că 
întrecuse toate aşteptările excelenţei-sale şi fusese 
prezentată în termen, la momentul potrivit. Excelenţa-'sa a 
rămas foarte mulţumit. Se spunea că excelenţa-sa i-a şi 
mulţumit domnului Goliadkin-junior, i-a mulţumit călduros, 
adăugind că nu-i va uita zelul şi devotamentul şi că-l va avea 
în vedere când se va ivi prilejul... Fireşte că primul lucru pe 
care ar fi putut să-l facă domnul Goliadkin era să 
protesteze, să protesteze din răsputeri, cu toată 
vehemenţa. Disperat, ou faţa de o paloare cadaverică, se 
repezi el spre Andrei Filippovici. Dar Andrei Filippovici, 
aflând că este vorba de o chestiune personală a domnului 
Goliadkin, refuză să-l asculte, declarând că n-are o clipă 
liberă nici pentru nevoile sale personale. 

Tonul sec şi refuzul categoric îl uluiră pe domnul 
Goliadkin. „Poate că-i mai bine s-o iau pe altă cale... Să mă 
adresez mai întâi lui Anton Antonovici.” Din nefericire 
pentru domnul Goliadkin, Anton Antonovici lipsea din birou, 
fiind ocupat cu nişte treburi în altă parte. „Să ştii că nu 
degeaba mi-a cerut să-l scutesc de orice explicaţii şi 
discuţii! Gândi eroul nostru. Acum văd încotro ţintea 
coţcarul bătrân! Dacă e aşa, îmi iau îndrăzneala şi mă duc 
sări implor pe excelenţa-sa.” 

Livid la faţă, cu capul complet aiurit, neştiind ce să 
întreprindă, domnul Goliadkin se lăsă frânt pe un scaun. 


„Era mult mai bine dacă toate astea s”ar fi întâmplat numai 
aşa... Îşi spunea el chinuit. Într-adevăr, un caz atât de 
tenebros părea absolut neverosimil. In primul rând era 
absurd, iar în al doilea rând nici nu era posibil. Mi s”a 
năzărit, probabil, ori s-a întâmplat cu totul altceva şi nu 
ceea ce părea a fi aievea; sau poate că am fost chiar eu la 
excelenţa-sa... Şi m-oi fi luat cumva eu însumi drept un 
altul... Intmun cuvânt, e ceva cu totul imposibil.” 

Dar în clipa în care domnul Goliadkin decise că e ceva cu 
totul imposibil, năvăli în cameră ca o vijelie domnul 
Goliadkin-junior, cu hârtii în amândouă mâinile şi cu o mapă 
subsuoară. Spunându-i câteva cuvinte strict necesare lui 
Andrei Filippovici, schimbând câteva vorbe cu un alt 
slujbaş, adresând o amabilitate unui al treilea şi mai 
zăbovind într-o conversaţie prietenească cu alţi doi colegi, 
domnul Goliadkin-junior, neavând, probabil, vreme de 
pierdut, se pregăti să părăsească biroul; spre norocul 
domnului Goliadkin-senior, se opri în faţa uşii şi schimbă 
câteva cuvinte ou un grup de funcţionari tineri, care tocmai 
intraseră. Domnul Goliadkin-senior se repezi la dânsul. 
Observând manevra domnului Goliadkin-senior, domnul 
Goiiadkin-junior se uita îngrijorat în jurul său, căutând pe 
unde ar putea s-o şteargă. Dar eroul nostru îl şi apucase de 
mânecă pe musafirul său de aseară. Funcţionarii care se 
aflau în preajma celor doi consilieri titulari se dădură în 
lături, aşteptând curioşi să vadă ce se va mai în-tâmpla. 
Domnul Goliadkin-senior înţelegea prea bine că în 
momentul de faţă opinia generală nu-i este favorabilă; 
înţelegea prea bine că se unelteşte ceva împotriva lui şi de 
aceea, cu atât mai mult, era momentul să se dovedească 
tare. Clipa era hotărâtoare. 

— Ei? Făcu domnul Goliadkin-junior privindu-l provocator 
pe domnul Goliadkin-senior. 

Domnul Goliadkin-senior abia mai sufla. 

— Nici nu ştiu, domnul meu, începu el, cum vei putea să-ţi 
explici purtarea ciudată faţă de mine. 


— Aşa! Şi mai departe? Aici domnul Goliadkin-junior se 
uită în juru-i, făcând mucalit cu ochiul funcţionarilor de 
lângă ei, în semn că acum începe comedia. 

— Procedeele dumitale insolente şi neruşinate, domnul 
meu, faţă de mine, în oazul de faţă, te demască şi mai 
bine... Decât tot ce aş putea să-ţi spun. Să nu te bazezi pe 
jocul dumitale: e destul de minor...,ii 

— Şi acum, lakov Petrovici, spune-mi cum te-ai odihnit? 
Zise Goliadkin-junior, ou privirea aţintită în ochii domnului 
Goliadkin-senior. 

— Cum îţi permiţi, domnule? Îngăimă consilierul titular 
complet zăpăcit; sper că vei găsi de cuviinţă să-ţi schimbi 
tonul... 

— Bombonelule! Făcu domnul Goliadkin-junior, schiţând o 
strâmbătură destul de necuviincioasă la adresa domnului 
Goliadkin-senior; apoi, deodată, cu totul pe neaşteptate, 
simulând un gest de efuziune amicală, îl ciupi ghiduş de 
obrazul bucălat. Eroul nostru se supără foc... Prietenul 
domnului Goliadkin-senior, observând că preopinentul său 
tremură tot de nervi, că se roşise ca racul şi nu mai poate 
să scoată o vorbă - că a ajuns, deci, în culmea furiei şi ar 
putea să treacă şi la un atac direct, se grăbi să i-o ia cu 
neobrăzare înainte. Ciupindu-l încă de vreo două ori de 
obraz şi gâdilându-l de vreo două ori sub bărbie - după ce 
se mai juca în felul acesta câteva secunde cu adversarul său 
mut şi înnebunit de furie, domnul Goliadkin-junior, spre 
hazul de nedescris al tinerilor din jurul lor, îl mai bătu o 
dată cu o revoltătoare neruşinare peste burtică şi-i spuse cu 
un zâmbet veninos şi perfid: „tjşurel, uşurel, ăinice! Ia 
seama, lakov Petro* viei! Ce zici, prietene, lakov Petrovici, o 
facem pe şmecherii noi doi? Acţionăm cu vicleşug? Uneltim 
împreună?” Apoi, înainte ca eroul nostru să-şi fi revenit cât 
de cit de pe urma ultimului atac, domnul Goliadkin-junior 
(după ce mai schiţă, în prealabil, un zâmbet grațios adresat 
spectatorilor) luă aerul unui om extrem de ocupat şi grăbit, 
arboră o expresie rigidă şi oficială, lăsă privirea în jos şi, 


aruneând cu importanţă „o însărcinare specială”, îşi trase 
capul între umeri, se încovoie, zvârli scurt din picioruşul său 
drept şi, în pas trepădat, dispăru în camera de alături. 
Eroului nostru nu-i venea să-şi creadă ochilor şi nici nu era 
încă în stare să se dezmeticească... 

În sfârşit, îşi reveni. Pricepând deodată că este pierdut, 
oarecum desfiinţat într-un anumit sens, că s-a compromis şi 
că s-a lăsat dezonorat, că a fost umilit şi terfelit în prezenţa 
unor persoane străine, că a fost trădat şi batjocorit în mod 
perfid chiar de acela pe care abia ieri îl socotise cel mai bun 
şi mai de nădejde prieten al său, că suferise un fiasco 
lamentabil, domnul Goliadkin se repezi după adversarul 
său. Nu se mai sinchisi nici de martorii care asistaseră la 
batjocorirea sa. „Sunt înţeleşi între ei, îşi zise el, sunt cu 
toţii o apă şi un pământ şi toţi sunt porniţi împotriva mea.” 
Dar după ce făcu vreo zece paşi, eroul nostru văzu că 
urmărirea este zadarnică şi de aceea se întoarse. „Las-că 
nu scapi tu de mine, gândi el, o să cazi tu odată şi odată sub 
o 'surcoupe, şi o să plăteşti atunci cu vârf şi îndesat.” 
Stăpânit de un calm înverşunat şi de cea mai energică 
hotărâre, domnul Go-îiadkin trecu la biroul său şi se trâati 
pe scaun. „Nu scapi 1” zise el încă o dată. Acum nu mai 
putea fi vorba de o apărare pasivă oarecare: mirosea a 
ofensivă energică şi cine l-a văzut pe domnul Goliadkin în 
acea clipă, roşind şi abia stăpânindu-şi tulburarea, vârându- 
şi peniţa în călimară şi scriind furios, acela putea să-şi dea 
seama că lucrurile nu vor rămâne aici şi nici nu se vor 
încheia printr-o soluţie oarecare de moment. El zămisli o 
hotărâre în adâncul creierului, făcu legământ în adâncul 
inimii că o va aduce la îndeplinire. La drept vorbind, nu 
prea ştia nici el ce anume trebuie să facă, mai bine zis, nu 
ştia chiar de loc; acest aspect al problemei, însă, n-avea nici 
o importanţă 1 „In secolul nostru, impostorii şi neruşinaţii, 
domnule, nu pot avea câştig de cauză. Impostorii şi 
neruşinaţii, domnul meu, ajung la spânzurătoare. Singurul 


Grişka Otrepiev10, impostorul, a izbutit oarecum să înşele 
poporul întunecat, dar nu pentru multă vreme.” 

Cu toată referirea la această din urmă împrejurare, 
domnul Goliadkin decise totuşi să aştepte până când masca 
va cădea definitiv de pe obrazul anumitor persoane şi se vor 
dezvălui anumite lucruri. Pentru aceasta trebuia în primul 
rând să aştepte terminarea orelor de serviciu; până atunci, 
eroul nostru hotărî să nu întreprindă nimic. lar după ce se 
vor termina orele de serviciu, el va lua o anumită măsură. 
După ce va lua această măsură, el va şti ce are de făcut mai 
departe, va şti cum să-şi desfăşoare tot planul de acţiune, 
ca să sfarme cornul trufiei şi să strivească şarpele care 
roade ţărână în furia neputinței sale. Dar domnul Goliadkin 
nu va îngădui să fie tratat ca o zdreanţă pentru şters 
cizmele pline de noroi. El nu putea admite aşa ceva, şi mai 
ales în cazul de faţă. Dacă nu intervenea această ultimă 
batjocură, poate că s-ar mai fi înduplecat puţin eroul 
nostru, călcându-şi pe inimă; poate că ar fi acceptat să 
treacă cu vederea, să se mai îmbuneze şi să nu protesteze 
prea violent; ar fi încercat o discuţie, aducând pe tapet 
pretenţiile sale. ar fi demonstrat că este în dreptul său; 
apoi, ar mai fi cedat puţintel, şi încă puţin poate ar mai fi 
cedat; după aceea, ar fi acceptat totul şi, în cele din urmă, 
mai ales dacă partea adversă ar fi recunoscut formal că el 
este în dreptul său - la urmă de tot poate că s-ar fi împăcat, 
ba s-ar fi înduioşat chiar puţintel; sau, poate. 

— Cine ştie - poate că s-ar fi născut de aici o prietenie 
nouă, trainică, o prietenie înflăcărată, şi mai deplină decât 
cea de ieri, îneât această nouă prietenie ar fi pus cu totul în 
umbră, în sfârşit, neplăcerea asemănării supărătoare a 
două persoane, în aşa fel, îneât cei doi consilieri titulari să 
fie deplin mulţumiţi şi să trăiască în pace şi bună înţelegere 
până la vârsta de o sută de ani etc, etc. Şi, ca să fim sinceri 
de tot: domnul Goliadkin începu chiar să regrete oarecum 
faptul de a fi sărit să se apere, să-şi afirme dreptul ou atâta 
dârzenie, din care pricină i s-a tras toată această neplăcere. 


„Dacă şi-ar exprima regretul, gândea domnul Goliadkin, 
dacă ar recunoaşte că fusese doar o glumă, l-aş ierta; mai 
mult, l-aş ierta şi dacă ar mărturisi-o în public. Dar să mă 
calce în picioare ca pe o otreapă - aşa ceva nu pot îngădui. 
Am avut eu de-a face şi cu oameni mai ceva decât el şi tot 
nu m-am lăsat călcat în picioare; cu atât mai mult, nu pot să 
îngădui aşa ceva unui om imoral. Nu sunt o zdreanţă; eu, 
domnule, nu sunt o zdreanţă!” într-un cuvânt, eroul nostru 
luase o hotărâre. „Numai dumneata eşti de vină, domnule!” 
Cât despre hotărârea lui, era categorică şi neclintită: să 
protesteze şi iar să protesteze, cu toată vehemenţa, până la 
ultima energie. Iată ce fel de om era el! N-ar fi îngăduit nici 
în ruptul capului să fie jignit, cu atât mai puţin să fie călcat 
în picioare ca o zdreanţă, şi încă de cine, adică - de un om 
absolut imoral. Totuşi, nu putem fi absolut siguri şi nu 
punem mâna în foc. Poate că dacă cineva ar fi vrut, de pildă, 
dacă cineva şi-ar fi pus în gând să-l transforme cu tot 
dinadinsul pe domnul Goliadkin într-o zdreanţă, cine ştie, ar 
fi reuşit poate, şi ar fi făcut-o fără să întâmpine vreo 
rezistenţă ori să se expună vreunui pericol (domnul 
Goliadkin o simţea el însuşi câteodată); am fi avut de-a face 
atunci cu o zdreanţă şi nu cu domnul Goliadkin - cu o 
zdreanţă ticăloasă, murdară, şi totuşi nu o zdreanţă 
oarecare; ar fi fost o zdreanţă cu orgoliu şi ambiţie, ar fi 
fost o zdreanţă însufleţită de elanuri şi sentimente; şi cu 
toate că ambițiile şi sentimentele lui ar fi fost modeste, 
inofensive şi ascunse undeva între cutele ei murdare, ar fi 
fost totuşi o zdreanţă cu ambiţie şi sentimente... 

Orele se scurgeau chinuitor de încet; în sfârşit, bătu ora 
patru. În câteva clipe, toţi se ridicară de la birouri şi porniră 
în urma şefului spre ieşire. Domnul Goliadkin se strecoară 
prin mulţime; ochii lui veghează ca să nu-i scape din câmpul 
de vedere o anumită persoană. În sfârşit, o zăreşte 
strecurându-se abil şi ţopăind după obiceiul său ticălos pe 
lângă slujitorii de la garderobă ca să fie servit înaintea 
celorlalţi. Momentul era hotărâtor. Făcându-şi cu greu 


drum prin mulţime, de teamă să nu întârzie, domnul 
Goliadkin, la rându-i, se agită ca să-şi capete mantaua. Dar 
fu servit mai întâi amicul şi prietenul domnului Goliadkin, 
pentru că şi aici el izbuti, în virtutea năravului său mârşav, 
să câştige atenţia şi bunăvoința slujitorilor, şoptind, 
linguşind, bârfind şi gudurându-se pe lângă ei. 

Punându-şi mantaua, domnul Goliadkin-junior aruncă o 
privire ironică, sfidătoare spre domnul Goliadkin-senior, 
făcându-i făţiş în necaz cu neruşinarea ce-l caracteriza; 
privi apoi în jurul său şi trepădă în paşi mărunți - probabil, 
pentru a face o impresie favorabilă - pe lângă ceilalţi 
funcţionari, aruncând o vorbă unuia, schimbând o şoaptă cu 
altul, linguşindu-se pe lângă un al treilea, surâzând unui al 
patrulea, strângând mâna unui al cincilea şi pomi voios să 
coboare scara. Domnul Goliadkin-senior se repezi în urma 
lui şi, spre marea sa mulţumire, izbuti să-l ajungă pe ultima 
treaptă; îl apucă de gulerul mantalei. Domnul Goliadkin- 
junior păru cam surprins şi privi în jurul său perplex. 

— Ce înseamnă asta? Şopti el, în sfârşit, cu glasul pierit. 
— Domnule, dacă te consideri un om onorabil, sper că-i 
aduci aminte de raporturile noastre prieteneşti de aseară, 

rosti eroul nostru. > 

— A, da, desigur. Aşadar, te-ai odihnit bine? 

Furia paraliza pentru o clipă limba domnului Goliadkin- 
senior. 

— M-am odihnit eu bine, să n-ai nici o grijă... Dar îngădu- 
ie-mi să-ţi spun, domnule, că jocul dumitale e prea încâlcit... 
— Cine poate să spună una ca asta? O spun duşmanii mei! 

Răspunse răstit acela care se dădea drept domnul 
Goliadkin, reuşind totodată să se elibereze din strânsoarea 
slabă a mâinilor adevăratului domn Goliadkin. Eliberându- 
se, el se repezi în stradă, privi în dreapta şi în stânga, şi, 
zărind o birjă, sări în ea din mers şi într-o clipă dispăru din 
ochii domnului Goliadkin-senior. Rămas singur în stradă, 
consilierul titular privi deznădăjduit în juru-i, dar nu mai 
era nici o birjă prin apropiere. Dădu să alerge în urmărirea 


trăsurii dispărute, dar simţi că i se înmoaie picioarele. Cu 
faţa descompusă şi gura întredeschisă, complet distrus, se 
zgribuli, sprijinindu-se neputincios de un stâlp de felinar şi 
rămase astfel timp de câteva minute în mijlocul trotuarului. 
Totul părea pierdut pentru domnul Goliadkin... 

Capitolul IX. 

Totul părea să fie împotriva domnului Goliadkin, până şi 
natura i se arăta vrăjmaşă. Dar el rămânea în picioare dârz 
şi neînvins. Îşi dădea seama că nu era încă învins. Se simţea 
în stare să înfrunte primejdia şi era gata de luptă. După ce 
îşi mai reveni din buimăceală, îşi frecă mâinile cu atâta 
energie şi fermitate, încât, fie şi numai după înfăţişarea 
domnului Goliadkin, oricine putea să-şi dea seama că el nu 
va ceda în ruptul capului. De altfel, primejdia era vădită şi 
foarte apropiată; domnul Goliadkin n-avea de loc îndoieli în 
această privinţă. Întrebarea era însă, cum să facă faţă 
acestei primejdii? O clipă îl ispiti chiar un gând destul de 
precis: „Că adică, n-ar fi mai bine să lase totul baltă, pur şi 
simplu să se dea la o parte şi atâta tot? Şi ce, dacă? Se 
întâmplă ceva? Nimic. Rămân deoparte, ca şi cum n-aş fi eu, 
chibzuia domnul Goliadkin, nu dau nici o importanţă, las să 
treacă totul pe lingă mine; nu sunt eu, şi pace! Când s-o 
vedea singur, cu ale lui, poate că renunţă şi el; mai 
încearcă, mai dă târcoale, canalia, o dată, de două ori, şi 
până la urmă se lasă păgubaş. Asta e 1 II dau gata cu 
blândeţea şi smerenia mea. De altfel, care este acea 
primejdie? Despre ce primejdie poate fi vorba? Aş vrea să-l 
văd pe acela care mi-ar dovedi că există în toată afacerea 
aceasta vreo primejdie! O chestie banală! Un caz dintre 
cele mai simple şi obişnuite...!” Aci însă” domnul Goliadkin 
simţi cum vorbele îi amorţiră în gură; se dojeni aspru 
pentru acest gând; ba se învinui de laşitate şi josnicie 
pentru gândul acesta; şi totuşi nu izbuti să înainteze nici cu 
un pas în lămurirea situaţiei sale. Simţea că trebuie 
neapărat să ia o hotă-râre imediată, absolut necesară şi că 
ar fi dat mult ca să-i sugereze cineva această hotărâre. Cum 


s-o ghicească? De altfel, nici n-avea timp pentru aşa ceva. 
Deocamdată, ca să nu-şi piardă vremea, sări într-o birjă; 
trebuia să ajungă cât mai repede acasă. „Ei, cum te mai 
simţi acum? Îşi zicea el. Cum binevoieşti să te mai simţi 
acum, stimate lakov Petrovici? Ce te faci acum? Ce” ai de 
gând să faci acum, om de nimic ce eşti, canalie ce eşti! Te-ai 
lăsat să ajungi întrun hal fără de hal, şi acum te văicăreşti, 
acum boceşti oa o muiere!” Aşa îşi bătea joc de el însuşi 
domnul Goliadkin, scuturat de hurducăturile birjei 
hodorogite. In acele clipe, simţea o plăcere profundă, 
aproape voluptoasă de a sp chinui, de a-şi zgândări rănile. 
„Dacă ar fi să apară acum, gândea el, un magician, să 
zicem, sau mi s“ar propune cumva pe cale oficială: 
sacrifică-ţi, Goliadkin, un deget de la mâna dreaptă, şi 
suntem chit, totul s-ar putea aranja; nu va mai exista un alt 
Goliadkin şi vei fi fericit, doar că îţi va lipsi un deget - m-aş 
fi lipsit, zău, de un deget; l-aş fi dat să mi-l taie fără 
crâcnire, fără să clipesc. Ei, drăcie! Strigă domnul 
Goliadkin în culmea disperării. De unde naiba mi-au venit 
toate astea pe cap? Ce mina trebuit, şi de ce tocmai asta a 
trebuit să mi se întâmple, numaidecât asta şi nu alta; de ce, 
adică, nu se putea să fie altceva! Şi ce bine era înainte, 
toată lumea se simţea mulţumită, fericită; ba mi-a trebuit 
neapărat să mă pomenesc şi cu o belea! Dar la ce-mi 
foloseşte toată vorbăria asta, eând, de fapt, trebuie să 
acţionez.” 

Şi astfel, aproape decis să acţioneze într-un fel, domnul 
Goliadkin intră în apartamentul său, puse mâna hotărât pe 
lulea şi, pufăind cu înverşunare, zvârlind în dreapta şi în 
stânga rotocoale de fum, se porni agitat să măsoare camera 
de la un capăt la celălalt. Intre timp, Petruşka punea masa 
pentru prânz. In sfârşit, domnul Goliadkin se decise 
definitiv; aruncă pipa, îşi puse mantaua şi, declarând că nu 
mănâncă acasă, părăsi în grabă apartamentul. Pe scară îl 
ajunse din urmă gâfâind Petruşka, adu-cându-i pălăria pe 
care o uitase. Domnul Goliadkin luă pălăria, voi să se 


justifice cumva în faţa lui Petruşka, pentru ca acesta să nu- 
şi închipuie cine ştie ce - ca să vezi, adică, cum s-a 
întâmplat de şi-a uitat boierul pălăria etc. Întrucât însă 
Petruşka nici nu voi să se uite la el, plecând imediat înapoi, 
domnul Goliadkin se lăsă păgubaş, nu mai dădu nici un fel 
de explicaţii, îşi puse pălăria pe cap şi cobori scara în 
goană, nutrind speranţa şi murmurându-şi că, poate, 
lucrurile se vor aranja cumva de la sine, deşi simţea cum îl 
trec fiorii din creştet până în tălpi; ieşi în stradă, luă o birjă 
şi zbură la Andrei Filippovici. „N-ar fi mai bine, totuşi, să 
aştept până mâine? Gândi domnul Goliadkin cu mâna pe 
şnurul clopoţelului de la uşa locuinţei lui Andrei Filippovici. 
In definitiv, ce anume aş putea să-i spun? Nimic deosebit. 
Chiar că n” aş avea să-i spun nimic deosebit. E un caz fără 
importanţă; într-iadevăr, când stai să te gândeşti bine, e un 
lucru cu totul lipsit de importanţă, dar absolut lipsit de 
importanţă, un fleac, adică aproape ca şi un fleac... Ca să 
vezi cum începe să devină oazul...” Şi, deodată, domnul 
Goliadkin trase de şnur şi clopoţelul zbârnâi strident. 
Înlăuntru se auzi zgomot de paşi... Aci, domnul Goliadkin îşi 
blestemă graba şi îndrăzneala. Neplăcerile recente, despre 
care domnul Goliadkin aproape că uitase din cauza 
preocupărilor din urmă, precum şi ciocnirea cu Andrei 
Filippovici îi reînviară acum în memorie, în toată grozăvia 
lor. Era însă prea târziu să dea înapoi şi s-o ia la fugă: uşa 
se deschisese. Spre norocul domnului Goliadkin, i se spuse 
că Andrei Filippovici n-a mai trecut pe acasă de la serviciu 
şi că ia masa în altă parte. „Ştiu unde ia masa: lângă podul 
Izmailovski ia masa”, gândi eroul nostru, fericit la culme. La 
întrebarea feciorului cum să fie anunţat, răspunse că, adică, 
lasă, drăguţule, că adică eu, drăguţule, trec mai târziu, 
după care, destul de voios şi sprinten, cobori scara. leşind 
în stradă, luă hotărârea să dea drumul trăsurii, şi plăti 
birjarul, iar când acesta îi ceru şi un supliment - că adică, 
am aşteptat, domnule, destul de mult şi n-am cruțat calul 


pentru înălţimea-voastră, i-a dat un pitac, ba i l-a dat chiar 
cu multă plăcere, eontinuându-şi apoi drumul pe jos. 
„Chestiunea, într-adevăr, se prezintă astfel, cugeta domnul 
Goliadkin, încât nu poate fi lăsată aşa în nici un caz; pe de 
altă parte, dacă stai să te gândeşti bine, dacă te gândeşti 
bine de tot, ce rost ar avea, de fapt, să fac atâta caz? Chiar 
aşa, zău, şi insist asupra acestui punct: ce rost mai are să 
bat pragurile, să intervin; de ce să-mi bat capul, să alerg, să 
mă zbat, să mă chinuiesc şi să mă omor atâta? Mai întâi că 
ceea ce avea să se întâmple s-a întâmplat - e un fapt 
împlinit şi n-ai cum să mai îndrepţi lucrurile... N-ai cum să 
le îndrepţi, fireşte! Dar să ne gândim şi aşa: apare un om, 
vine cu protecţie şi cu recomandaţii suficiente, că este, 
adică, un funcţionar capabil, cu o conduită bună, atâta doar 
că e sărac şi a avut de suferit tot felul de neplăceri în urma 
unor intrigării. Dar sărăcia nu este un viciu. lată, deci, că 
toate astea nu mă privesc de fel. Chiar aşa, zău, ce-s toate 
prostiile astea? S-a întâmplat, s-a nimerit, însăşi natura a 
potrivit în aşa fel, ca omul acesta să semene leit, ca două 
picături de apă, ou un alt om, mă rog, copie fidelă a 
celuilalt: e un motiv să nu fie primit din pricina asta în 
serviciu la acest departament?! Dacă aşa a vrut soarta, 
dacă soarta este aceea care a rânduit totul, dacă nimeni nu- 
i de vină decât oarba Fortuna - este oare un motiv ca omul 
acesta să fie aruncat ca o zdreanţă, împiedicat să ia o 
slujbă?... Cum rămâne atunci cu dreptatea? Doar este un 
om sărac, fără nici un sprijin, timorat; te doare inima când 
te gândeşti la toate acestea; mila şi compătimirea te 
îndeamnă să-i dai o mână de ajutor! Nimic de zis, grozavi ar 
fi fost şefii noştri într“ adevăr, dacă ar fi judecat aşa cum 
judec eu, cap sec ce sunt! Mare prost mai sunt! Pentru zece 
căpăţâni seci ar ajunge, atâta prostie e în capul meu uneori! 
Nu, nu! Şi au procedat bine, şi bravo lor că au ocrotit pe un 
biet nenorocit... Dar să presupunem, de pildă, că suntem 
gemeni cu adevărat, că aşa nenam născut, fraţi gemeni 
sadea, căci se putea să fie şi aşa - da, da! Şi ce-i cu asta? 


Mare nenorocire? Bineînţeles că nu! Funcţionarii se vor 
obişnui... lar oamenii dinafară, care ar intra în 
departament, n-ar socoti, desigur, faptul în sine jignitor sau 
nepotrivit într-un fel oaTeoare. Dimpotrivă. Aş zice că e de-a 
dreptul înduioşător; că e o idee sublimă: că Dumnezeu, 
adică, a creat două făpturi întru totul asemănătoare, iar 
şefii generoşi, văzând în aceasta semnele proniei cereşti, i- 
au ocrotit în instituţia lor pe cei doi gemeni. Bineînţeles, 
continuă domnul Goliadkin, trăgând aerul adânc în piept şi 
coborând puţin vocea, bineînţeles... ar fi fost, bineînţeles, 
mult mai bine dacă nu se întâmpla acest lucru înduioşător şi 
dacă pronia cerească nu se apuca să încurce lucrurile cu tot 
felul de gemeni... Afurisită treabă! La ce bun sunt toate 
astea? Ce atâta nevoie extraordinară, neapărată şi urgentă 
de aşa ceva?! Doamne, Dumnezeule! Poţi jura că dracul şi-a 
vârât coada în toată afacerea asta! De altfel, s-a şi văzut ce 
pramatie de omuleţ se ascunde sub înfăţişarea asta a lui 
înşelătoare: are un caracter mizerabil, e un ticălos, o lichea, 
un lingău, un netrebnic, un fluieră-vânt, un Goliadkin 
păcătos! Cine ştie ce-ar mai fi în stare să facă! Te pomeneşti 
că derbedeul ăsta, prin purtările lui ruşinoase, mă 
compromite pe mine! Şi acum, stai cu ochii în patru şi ai 
grijă de el! Mare pacoste pe capul meu! Dar de ce, adică? 
Nici n-ar trebui să-mi pese! Ce-are a face! Să zicem că e un 
ticălos, mă rog, n-are decât; în schimb, celălalt e un om 
cinstit. Şi va fi el un ticălos, iar eu am să rămân un om 
cinstit. Şi toată lumea va spune: băgaţi de seamă, acest 
Goliadkin e un ticălos, nu-l luaţi în seamă; şi nu cumva să-l 
confundați cu celălalt Goliadkin - un om cinstit, cuminte şi 
blând, un om de treabă, silitor şi de nădejde, devotat 
serviciului şi dierrm să fie avansat în grad; aşa va spune 
toată lumea! Bine, bine... Dar dacă... Dar dacă el încurcă 
lucrurile pe-acolo, dacă lumea o să ne confunde! Te poţi 
aştepta la orice de la el 1 Dumnezeule mare!... Se dă drept 
celălalt, ticălosul, şi gata - îl dă în lături ca pe o zdreanţă, şi 
nici nu se uită că omul nu este o zdreanţă. Doamne, 


Dumnezeule! De ce-o fi venit nenorocirea asta pe capul 
meu...?2” 

Cugetând astfel şi căinându-se, eroul nostru alerga la voia 
în-tâmplării, fără să ştie pe unde şi încotro merge. Îşi reveni 
puţin pe Nevski, şi numai după ce se izbi de un trecător cu 
atâta putere, încât văzu stele verzi. Fără să ridice capul, 
bâigui o scuză, şi abia după ce trecătorul, care îi adresase 
câteva cuvinte nu tocmai măgulitoare, se depărtase mult, 
domnul Goliadkin scoase nasul ca să vadă unde se află. 
Constatând că se află chiar lângă restaurantul în care 
zăbovise înainte de a pleca la masa sărbătorească a lui 
Olsufi Ivanovici, eroul nostru simţi deodată că-i ghiorăie 
maţele şi îşi aduse aminte că nu prânzise încă, iar o invitaţie 
la masă nu-l aştepta de nicăieri; aşadar, fără a-şi mai pierde 
timpul preţios, urcă grăbit scara şi intră în restaurant ca să 
îmbuce ceva la repezeală, fără să întârzie prea mult. 
Restaurantul era cam scump şi preţurile destul de pipărate, 
dar de astă dată amănuntul acesta nu-l opri pe domnul 
Goliadkin; de altfel, acum nici n-avea timp să dea atenţie 
unor asemenea nimicuri. În sala cea mare, puternic 
luminată, în faţa bufetului încărcat cu tot felul de gustări 
din cele preferate ca aperitiv de oamenii care se respectă, 
se îmbulzeau o mulţime de consumatori. Bufetierul abia 
prididea să umple paharele, să servească, să primească 
banii. Domnul Goliadkin îşi aşteptă rândul şi întinse apoi 
modest mâna spre tava cu pateuri. Luând un pateu şi în- 
toreându-se cu spatele la public, îşi mâncă pateul cu multă 
poftă, după oare se apropie iarăşi de tejghea, depuse 
grijuliu farfurioara şi, cunoscând preţul, scoase o monedă 
de zece copeici de argint şi o puse şi pe aceasta pe tejghea, 
căutând să prindă privirea vânză-torului ca să înţeleagă, 
adică, „poftim banii pentru pateul consumat” etc. 

— Datoraţi o rublă şi zece copeici, îi spuse scurt bufetierul. 
Domnul Goliadkin îl privi mirat. 

— Cu mine vorbeşti?... Nam consumat decât un singur 
pateu. 


— Aţi servit unsprezece, preciza cu glas sigur vânzătorul. 

— Dumneata... Cred că... Eu cred că greşeşti... N-am luat, 
mi se pare, decât un singur pateu. 

— Am numărat bine: aţi servit unsprezece bucăţi. Trebuie 
să plătiţi tot ce-iaţi consumat; la noi nu se dă nimic pe 
gratis. 

Domnul Goliadkin rămase perplex. „Ce vrăjitorie o mai fi şi 
asta, ce se petrece cu mine?” se întrebă el. Dar bufetierul 
aştepta plata; în jurul domnului Goliadkin se adună lume; 
dpmnul Goliadkin vâri mâna în buzunar ca să scoată rubla 
cerută şi să scape cât mai repede de situaţia penibilă în 
care se pomenise. „Fie şi aşa, fie şi unsprezece, îşi zise el, 
roşu ca racul. Nu-i mare lucru dacă s-au consumat 
unsprezece pateuri! I-a fost omului foame şi a mâncat 
unsprezece bucăţi; să-i fie de bine! Ce atâta mirare şi 
haz...?” Deodată, domnul Goliadkin simţi împunsătura unei 
priviri; ridică ochii şi află pe loc dezlegarea misterului şi a 
vrăjitoriei; lucrurile se lămureau simplu de tot... În pragul 
uşii ce dădea spre sala de alături, aproape în spatele 
bufetierului şi drept în faţa domnului Goliadkin, în uşa pe 
care eroul nostru o luase până atunci drept oglindă, stătea 
un omuleţ, stătea chiar el, domnul Goliadkin în persoană, 
dar nu vechiul domn Goliadkin, adică vechea noastră 
cunoştinţă - eroul povestirii noastre, ci noul domn 
Goliadkin, celălalt domn Goliadkin. Celălalt domn Goliadkin 
se afla probabil într-o dispoziţie excelentă, deoarece îi 
zâmbea domnului Goliadkin-întâiul, îi făcea semne din cap 
şi clipea mereu, ţopăia pe loc şi se uita la el cu nişte ochi 
după care se vedea limpede că la o adică el se va face 
nevăzut în camera de alături, iar de acolo va dispărea prin 
intrarea de serviciu, încât... Orice urmărire ar fi zadarnică. 
Ţinea în mână un rest din pateul al zecelea pe care îl vâri în 
gură chiar în văzul domnului Goliadkin, plescăind din limbă 
de plăcere. „Uite că mi s”a substituit, ticălosul! Gândi 
domnul Goliadkin, roşind până la urechi de ruşine, nici nu-i 
pasă de publicitate! L-o fi văzut cineva? Pare-se că nu-l 


observă nimeni...” Domnul Goliadkin lepădă rubla de argint 
pe tejghea, de parcă i-ar fi fript degetele şi, fără să mai 
observe zâmbetul destul de impertinent al bufetierului - un 
zâmbet de triumf şi plin de conştiinţa puterii nezdruncinate 
- îşi croi drum prin mulţime şi părăsi în cea mai mare grabă 
restaurantul. „Bine că, cel puţin, nu m-a compromis mai 
rău! Îşi zise el. Ba ar trebui să-i mai fiu şi recunoscător 
timarului şi să mulţumesc soartei că lucrurile s-au oprit aici 
şi că totul s-a terminat cu bine. E drept că bufetierul a fost 
cam obraznic. Dar ce poţi să-i pretinzi, dacă se simţea omul 
în dreptul lui! I se cuvenea o rublă şi zece copeici, aşa că 
era în dreptul lui. Dar de ce mai era nevoie să spună că «la 
noi nu se dă nimic pe gratis!» S-ar fi cuvenit să fie ceva mai 
politicos, bădăranul!” Toate acestea şi le spuse în gând 
domnul Goliadkin în timp ce cobora scara. Ajungând însă la 
ultima treaptă, se opri brusc, țintuit locului. Sângele-i năvăli 
în obraz şi ochii i se umplură de lacrimi: se simţi dureros 
rănit în amorul său propriu. Rămase aşa, oa o stană de 
piatră, cam o jumătate de minut, apoi izbi năprasnic cu 
piciorul în pardoseala peronului, ajunse dintr-un salt în 
stradă şi pomi în goana mare drept acasă, în Şestilavoş- 
naia, fără să se uite înapoi, abia suflând, dar parca fără să 
simtă oboseala. Ajuns acasă, nu-şi scoase nici măcar 
mantaua - contrar obiceiului său de a se face comod 
imediat - şi nici nu-şi întinse mai întâi mâna spre pipă, ci se 
aşeză îndată la birou, trase mai aproape călimara, luă un 
plic şi hârtie de corespondenţă, apucă pana şi cu mâna 
tremurătoare din cauza emoţiei copleşitoare scrise 
următoarea misivă: „Stimate domn, lakov Petrovici. 

N-aş fi pus mâna pe condei, dacă împrejurările şi persoana 
dumitale, domnul meu, nu m-ar. fi silit s-o fac. Crede-mă că 
numai nevoia mă obligă să am cu dumneata această 
explicaţie şl de aceea te rog în primul rând să nu vezi în 
acest demers al meu vreo intenţie ofensatoare, domnule, ci 
să-l consideri o Urmare necesară a circumstanțelor care în 
prezent ne leagă.” „Mi se pare că e destul de bine, decent, 


politicos, deşi nu fără oarecare fermitate şi hotărâre... N-ar 
avea de ce să se supere. În sfârşit, sunt în dreptul meu”, 
reflectă domnul Goliadkin, recitind aceasta introducere. 
„Apariţia dumitale neaşteptată şi destul de stranie, domnul 
meu, în noaptea aceea furtunoasă, după cunoscuta 
manifestare brutală şi necuviincioasă a inamicilor mei - al 
căror nume nici nu-l menţionez dintr-un dispreţ total faţă 
de ei - a fost germenul tuturor neînțelegerilor care există în 
prezent între noi. lar dorinţa dumitale stăruitoare, domnul 
meu, de a te introduce cu tot dinadinsul în sfera existenţei 
mele şi a tuturor relaţiilor mele de viaţă, întrece până şi 
limitele impuse de cea mai elementară politeţe şi de 
normele de comportare în societate. Este inutil, cred, 
domnul meu, să-ţi reamintesc aici despre insolenţa de a fi 
pus stăpânire, domnul meu. pe dosarul lucrat de mine, 
precum şi de a fi uzurpat numele meu onorabil, cu scopul 
de a-ţi câştiga lauda superiorilor - laudă pe oare nu ai 
meritat-o. Este inutil, cred, de asemenea săt-ţi reamintesc 
aici şi despre faptul precuge-tat şi ofensator de a te fi 
eschivat de la orice explioaţie ce se impunea în mod 
necesar în acest caz. In sfârşit, deşi n-aş vrea să omit nimic, 
nu mai amintesc aici nici despre ultima şi, aş putea spune, 
foarte ciudata comportare pe care ai avut-o în localul 
restaurantului. Nu regret câtuşi de puţin pierderea 
nejustificată a unei ruble de argint; dar nu pot să nu-mi 
exprim profunda indignare la amintirea acestui atentat 
împotriva onoarei melţ, domnule, cu atât mai mult, cu cât 
odioasa întâmplare s-a petrecut în prezenţa unor persoane, 
deşi necunoscute mie, dar de condiţie absolut onorabilă...” 
„Oare nu merg prea departe? Se opri domnul Goliadkin. Nu 
e prea tare? N-o să pară oare prea ofensatoare această 
aluzie la condiţia onorabilă, de pildă?... Dar nu face nimic! 
Trebuie să dovedesc aci fermitate de caracter. Deşi, la urmă 
de tot, pentru a mai îndulci tonul, aş putea să-l mai dreg cu 
ceva măgulitor. Să încerc.” „Nu mi-aş fi permis, domnul 
meu, să te obosesc ou această sorisoare, dacă nnaş ij fost 


convins că sentimentele dumitale nobile, francheţea şi 
cinstea dumitale sufletească îţi vor sugera mijloacele 
necesare pentru a remedia toate erorile şi a restabili 
situaţia de până acum. 

Însufleţit de speranţă, îmi permit să rămân convins că nu- 
mi vei lua în nume de rău misiva şi că nu vei refuza o 
explicaţie scrisă îa. Această chestiune, prin aducătorul 
prezentei. 

În aşteptare, rămân, domnul meu, sluga dumitale 
preaplecată, I. Goliadkin” 

— Va să zică aşa! Foarte bine. Am făcut-o şi pe asta; a 
trebuit să ajungem la explicaţii scrise. Şi cine-i de vină? 
Numai el: el m-a pus în situaţia de a-i cere explicaţii scrise. 
În ce mă priveşte, sunt în dreptul meu... 

Domnul Goliadkin reciti încă o dată scrisoarea, o împături, 
o puse în plic şi îl lipi, după care îl strigă pe Pe. Trus. Ka. 
Petruşka apăru, ca de obicei, cu faţa somnoroasă şi foarte 
ursuz. 

— Uite, drăguţule, scrisoarea asta... Înţelegi? Petruşka 
tăcea. 

— O iei şi o duci la departament; îl cauţi acolo pe 
funcţionarul de serviciu, secretarul gubernial Viahrameiev. 
El e astăzi de serviciu. Înţelegi? 

— Înţeleg. 

— înţeleg! Nu ştii să spui: înţeleg, să trăiţi! Întrebi de 
funcţionarul Vahrameiev şi-i spui, că, adică, aşa şi aşa, că 
adică, stăpânul meu vă salută şi vă roagă să binevoiţi a 
căuta în registrul departamental de adrese: unde locuieşte 
consilierul titular Goliadkin? 

Petruşka nu scoase nici o vorbă, dar domnului Goliadkin i 
se păru că-i surprinse un zâmbet. 

— Aşadar, Piotr, întrebi de adresă, ca să afli unde, adică, 
locuieşte funcţionarul cel nou Goliadkin. 

— Am înţeles. 

— Afli adresa şi duci scrisoarea la această adresă; ai 
înţeles? 


— Înţeles. 

— Dacă acolo. Acolo unde duci scrisoarea, domnul acela 
căruia o să-i predai scrisoarea, adică domnul Goliadkin... De 
ce râzi, neghiobule? 

— Eu? De ce să rid? Parcă ce mă priveşte! Pentru alde noi, 
nimic nu e de râs... 

— Va să zică... Dacă domnul acela te întreabă, adică, ce 
mai facs stăpânul tău, cum o mai duce; că, adică, va 
încerca... Să te descoasă cumva, tu să taci şi să răspunzi, 
cum că, adică, stăpânul meu e bine, mă rog... Şică 
aşteaptă, adică, un răspuns scris de mâna dumneavoastră. 
Ai înţeles? 

— Înţeles, să trăiţi. 

— Ii spui, va să zică: stăpânul meu, adică... Mă rog...E 
bine sănătos şi se pregăteşte să plece într-o vizită; iar de la 
dumneavoastră, adică, aşteaptă un răspuns scris. Ai înţeles? 

— Înţeles. 

— Hai, du-te. 

„Poftim, mai trebuie să-mi bat capul şi cu neghiobul ăsta! 
Dumnealui râde! Dar ce era de râs, mă rog? Am ajuns la 
mare ananghie; uite la ce ananghie am ajuns eu. Dar poate 
că totul se va sfârşi cu bine... Acum păcătosul ăsta, sunt 
sigur, va pierde două ceasuri încheiate cu drumul, cine ştie 
pe unde o să umble! Nici nu-ţi mai vine să-l trimiţi undeva. 
Ce nenorocire!... Mare pacoste pe capul meu 1...” 

Dându-şi prea bine seama de nenorocirea ce se abătuse 
asupra lui, eroul nostru se decise pentru un rol pasiv de 
două ore, în aşteptarea lui Petruşka. Aproape o oră se 
plimbă prin cameră, fumând, apoi lăsă pipa şi luă o carte; 
apoi se întinse pe divan, după care se apucă iarăşi de 
fumat; pe urmă începu iar să alerge prin cameră. Simţea 
nevoia să mai chibzuiască, dar nu era în stare s-o facă, 
gândurile refuzau hotărât să se lege într-un lanţ cât de cât 
închegat. Intre timp, agonia stării lui pasive atinse ultima 
Umită şi domnul Goliadkin hotări să treacă la acţiune. 
„Petruşka se întoarce cam peste o oră, socoti el, aş putea să 


las cheia la portar, iar eu să mă duc şi... Să cercetez 
personal terenul, ca să văd cum stau lucrurile în ceea ce mă 
priveşte.” Fără a pierde nici o clipă, grăbindu-se să 
cerceteze personal terenul în chestiunea ce îl privea direct, 
domnul Goliadkin îşi luă pălăria şi ieşi din apartament; 
încuie uşa de la intrare, trecu pe la portar, îi înmână cheia 
împreună cu o piesă de zece copeici de argint - în ultimul 
timp domnul Goliadkin devenise neobişnuit de galanton - şi 
porni încotro ştia el. Domnul Goliadkin merse pe jos, mai 
întâi spre podul Izmailovski. Făcu acest drum într-o 
jumătate de ceas. Ajungmd la ţintă, intră drept în curtea 
unei case cunoscute şi se uită spre ferestrele locuinţei 
consihe- rului de stat Berendeiev. Afară de cele trei ferestre 
drapate cu perdele roşii, celelalte erau întunecate. „Precum 
se vede, astăzi Olsufi Ivanovici nu are oaspeţi, îşi făcu 
socoteala domnul Goliadkin. Sunt acasă cu toţii, desigur.” 
Rămânând astfel câtva timp în curte, eroul nostru voi să ia 
pe loc o hotărâre. Dar hotărârea aceasta nu avea sorţi să se 
concretizeze, căci domnul Goliadkin, răzgândindu-se 
probabil, dădu din mână a pagubă şi se întoarse în stradă. 
„Nu, nu aici trebuia să vin. Ce rost avea, ce pot să fac 
aici?... Mai bine să... Să cercetez chestiunea personal.” 
Luând această nouă hotărâre, domnul Goliadkin porni spre 
departament. Trebuia să parcurgă o distanţă apreciabilă, 
pe străzi era noroi şi ningea cu fulgi mari şi deşi. Se pare 
însă că în clipa aceea pentru eroul nostru nu mai existau 
piedici. E drept că avea să ajungă ud; şi plin de noroi, „dar 
cel puţin scopul va fi atins”, într-adevăr, domnul Goliadkin 
se apropia de ţintă. Silueta întunecoasă a unui edificiu 
public imens se profila în faţa lui. „Ia stai! Gândi el; de fapt, 
unde mă duc şi ce caut aici? Să zicem că o să aflu unde stă; 
între timp, Petruşka s-o fi întors, probabil, cu răspunsul. 
Degeaba îmi pierd timpul preţios, degeaba mi-am pierdut 
atâta timp preţios. Dar nu4 nimic, mai pot săândrept 
greşeala. N-ar fi bine să trec, totuşi, pe la Vahrameiev? Ba 
nu! Mai bine mai pe urmă... Ca să vezi! De fapt, nici n-ar fi 


trebuit, nu era de loc nevoie să plec de acasă. Tocmai eu! 
Cu firea asta a mea păcătoasă! Năravul dracului - caut s-o 
iau cumva mereu înainte, fie că este, fie că nu este nevoie... 
Hm... Cât o fi ceasul? O fi nouă. S-ar putea ca Petruşka să 
se fi întors şi să nu mă fi găsit. Mare prostie am făcut, să 
plec tam-nisam de acasă... Ce aiureală, Doamne!” 

Recunoscând sincer, aşadar, că făcuse o mare prostie, 
eroul nostru porni în mare grabă spre locuinţa sa, în strada 
Şestilavoş-naia. Ajunse acasă frânt de oboseală. Află de la 
portar că Petruşka nu se înapoiase încă. „Eram sigur! Gândi 
eroul nostru. E trecut de ora nouă, şi tot n-a venit. Ce 
canalie! O fi intrat iar în vreo crâşmă să se îmbete! 
Dumnezeule mare! Ce zi păcătoasă mi-a fost dat să trăiesc, 
Doamne! Ce soartă nefericită I” Cugetând astfel şi 
căinându-se, domnul Goliadkin îşi deschise uşa 
apartamentului său, aprinse o luminare, se dezbrăcă, fuma 
o pipă, apoi, istovit, sleit de puteri, distrus, flămând şi 
necăjit se întinse pe divan, aşteptând întoarcerea lui 
Petruşka. Luminarea pâlpâia trist, împrăştiind pe pereţi 
umbre tremurătoare... l Domnul Goliadkin privi cât privi, se 
frământă cât se frământă şi, în cele din urmă, adormi 
buştean. 

Se trezi târziu de tot. Luminarea fumega: arsese până la 
capăt şi era gata să se stingă. Domnul Goliadkin sări din 
pat, se scutură de buimăceală şi îşi aduse aminte totul. De 
după paravan se auzea sforăitul gros al lui Petruşka. 
Domnul Goliadkin alergă la fereastră - nu se vedea nici o 
luminiţă nicăieri. Deschise un gemuleţ - o linişte 
mormântală; cufundat în somn, oraşul părea neînsufleţit. Să 
fi fost ora două sau trei noaptea; exact: ceasul de perete din 
cămăruţă se opinti şi bătu de două ori. Domnul Goliadkin se 
repezi în cămăruţă. 

După multe sforţări, izbuti să-l trezească pe Petruşka şi să- 
] facă să se ridice în capul oaselor. În clipa aceea, 
lumânarea se stinse. Trecură vreo zece minute până când 
domnul Goliadkin izbuti să găsească altă luminare şi s-o 


aprindă - timp suficient ca Petruşka să adoarmă iar. 
„Canalie ce eşti, brută nesimţită ce eşti, mormăi domnul 
Goliadkin, zgâlţâindu-l din nou; nu te scoli odată, ticălosule? 
N-o să te trezeşti odată, nenorocitule?” Cam după o 
jumătate de oră de sforţări stăruitoare, domnul Goliadkin 
izbuti să-l trezească şi să] readucă pe servitorul său în 
simţire, scoţându-l din cămăruţă. Abia atunci văzu eroul 
nostru că Petruşka era, cum se zice, beat turtă, abia se mai 
ținea pe picioare. 

— Nemernicule! Strigă domnul Goliadkin, tâlharule! M-ai 
nenorocit! Dumnezeule mare, ce-o fi făcut el cu scrisoarea? 
Dar dacă a nimerit cumva... Cine naiba m-a pus s-o scriu? 
Ce nevoie aveam să scriu! Păi sigur, om cu amor propriu! 
Mi-am dat drumul, ca prostul! Eu şi amorul propriu! Na-ţi 
amor propriu, nenorocitule, ticălosule; poftim amor 
propriu! Haide, vorbeşte! Ce-ai făcut cu scrisoarea, 
tâlharule? Cui ai dat-o...? 

— N-am dat nimănui nici o sorisoare; nici n-am avut în 
mână vreo sorisoare... Asta-i! 

Disperat, domnul Goliadkin îşi frângea mâinile. 

— Ascultă Piotr... Ascultă-mă puţin, ascultă aici ce-ţi 
spun... 

— Ascult... 

— Unde ai fost? Răspunde... 

— Unde am fost?... La nişte oameni cumsecade! Asta e! 

— Dumnezeule mare! Unde ai fost mai întâi? Te-ai dus la 
departament? Ascultă, Piotr, poate că eşti beat? 

— Eu - beat? Să mă trăsnească pe loc... am pus o picătură. 
Zău. 

— Nu-i nimic dacă eşti beat... Am întrebat aşa, într-o 
doară; foarte bine că eşti beat; eu... Mă rog... Nu zic nimic, 
Petruşka... Poate că ai uitat deocamdată, nu se poate să nu- 
ţi aminteşti totul. Încearcă să-ţi aduci aminte, ai fost la 
Vahrameiev, la funcţionarul acela - ai fost sau n-ai fost? 

— Nici n-am fost, şi nici n-am auzit de un funcţionar cu 
numele ăsta. Să mă trăsnească Dumnezeu! 


— Ascultă, Piotr! Să ştii, Petruşca, că eu... Nimic... Vezi 
doar că nu zic absolut nimic... Ce mare lucru! Afară e frig, 
umezeală; ei, ai băut şi tu, ca omul, un păhăruţ-două, nu 
face nimic... Nu mă supăr. Am băut şi eu astăzi... Spune, 
încearcă să-ţi aduci aminte: ai fost la funcţionarul 
Vahrameiev? 

— S” mă trăsnească pe loc, uite aşa, zău, spun drept, am 
fost, cum să nu... Chiar acum... 

— Foarte bine, Petruşa, foarte bine că ai fost. Vezi doar că 
nu mă supăr... Ce mare lucru, continuă eroul nostru, 
străduin-du-se să-l îmbuneze pe servitor, bătându-l pe umăr 
şi zâmbindu.-i; ei, şi ai tras puţin la măsea, băiete, puţintel... 
De un pitac sau de zece? $mecherule! Nu-i nimic, vezi doar 
că nu mă supăr... Nu mă supăr, măi băiete, nu mă supăr... 

— Voia dumneavoastră, numai că eu nu sunt şmecher... 
Am fost pe la nişte oameni cumsecade... Eu nu sunt 
şmecher şi n-am fost niciodată şmecher... 

— Bine, lasă asta, Petruşca! Ascultă, Piotr: doar nu-ţi spun 
nimic, nu te-am făout şmecher ca o vorbă de ocară. Ţi-am 
spus-o în semn de înţelegere, nu m-am gândit la nimic rău. 
Asta înseamnă, Petruşa, să-i faci o plăcere omului, e ca şi 
cum i-ai spune că este un juvăţ, că-i dat naibii, că este un 
flăcău pe care n. u-l duci cu una, cu două, care nu se lasă 
păcălit. Unora le place aşa ceva... Dar să lăsăm asta! Să-mi 
spui tu, Petruşa, des-ohis şi sincer, ca unui prieten... Ai fost 
la funcţionarul Vahrameiev? Ţi-a dat adresa? 

— Mi-a dat şi adresa, şi adresa mi-a dat-o. Ce om de 
treabă! Şi stăpânul tău, zice, e om de treabă, un om foarte 
de treabă, zice; transmite-i, zice, salutări, stăpânului tău, 
zice, mulţumegşte-i şi spune-i, că eu, adică, îl iubesc, aşa să 
ştii, că, adică, îl stimez pe stăpânul tău! Pentru că, zice, 
dumneata, adică stăpânul tău, zice, Petruşa, este un om de 
treabă, zice, şi tu eşti, zice, un om de treabă, Petruşa - asta- 
Î... 

— Doamne, Dumnezeule î dar adresa, adresa, păcătosule; 
Iuda ce eşti! Ultimele cuvinte domnul Goliadkin le rosti 


aproape în şoaptă. 

— Şi adresa... Mi-a dat şi adresa. 

— "Ţi-a dat-o? Şi unde stă acel Goliadkin, funcţionarul acela 
Goliadkin, consilier titular? 

— Păi, zice, Goliadkin locuieşte în strada Şestilavoşnaia. 
Cum ajungi, zice, pe Şestilavoşnaia, pe partea dreaptă, urci 
scara la etajul trei. Acolo, zice, stă Goliadkin... 

— Ticălosule 1 strigă, în sfârşit, eroul nostru, ieşindu-şi din 
fire. Tâlharule! Păi ăsta sunt eu; tu-mi spui despre mine. 
Acela însă e un alt Goliadkin; e vorba despre celălalt 
Goliadkin, neisprăvitule! 

— Cum credeţi! Mie îmi este totuna 1 Dacă vreţi aşa - să 
fie şi aşa...! 

— Dar scrisoarea, scrisoarea... 

— Care scrisoare? N-a fost nici o scrisoare, nici n-am văzut 
vreo scrisoare. 

— Ce-ai făcut cu scrisoarea pe care ţi-am dat-o eu, dobito- 
cule?! 

— Am dat-o, am dat scrisoarea. Salută-l, zice, şi mulţumeş- 
te-i; un om de treabă este, zice, stăpânul tău. Salută-l, zice, 
din partea mea pe stăpânul tău... 

— Cine a spus asta? Goliadkin a spus-o? 

Petruşka tăcu un pic şi zâmbi larg, uitându-se ţintă în ochii 
stăpânului său. 

— Ascultă, tâlharule! Începu domnul Goliadkin sufocându- 
se şi nemaiputând să-şi stăpânească furia. Ce mi-ai făcut? 
Ce mi-ai făcut tu I M-ai omorât, asasinule! M-ai nenorocit, 
Iuda ce eşti 1 

— Voia dumneavoastră, puteţi spune ce vreţi 1 Puţin îmi 
zise cu hotărâre Petruşka, retrăgându-se în bârlogul lui. 

— Vino-ncoa! Vino, vino, tâlharule!... 

__ Nu vin, acum nu mai vin la dumneavoastră. Nici că-mi 
pasă 1 Mă duc la oamenii mei cumsecade... Oamenii 
cumsecade trăiesc cinstit, oamenii cumsecade trăiesc fără 
minciuni şi nu umblă cu două feţe, niciunul din ei nu este în 
doi... 


Domnul Goliadkin simţi că-i îngheaţă mâinile şi picioarele 
şi i se taie respiraţia... 

— Aşa să ştiţi, continuă Petruşka, niciunul din ei nu este 
dublu, nu-l înşală pe Dumnezeu şi pe oamenii cinstiţi... 

Pasă 1 

— Eşti beat, ticălosule! Du-te şi te culcă acum, tâlharule! 
Mai vorbim noi mâine, bâigui cu glasul stins domnul 
Goliadkin. Cât despre Petruşka, acesta mai monnăi ceva, 
apoi se auzi trân-tindu-se pe pat, încât patul trosni din toate 
încheieturile, căscă prelung, se întinse şi adormi imediat, ca 
un prunc, cufundat, cum s-ar zice, în somnul nevinovăţiei. 
Domnul Goliadkin era mai mult mort decât viu. Purtarea lui 
Petruşka, aluziile lui foarte ciudate, deşi cam ocolite, pentru 
care n-iavea cum să se supere, mai ales că erau făcute de 
un om beat şi, în general, întorsătura aceasta primejdioasă 
pe care o luară lucrurile - toate acestea îl zguduiră profund 
pe Goliadkin. „Niaiba m-a pus să-l iau în răspăr în toiul 
nopţii, zise eroul nostru, tremurând din tot corpul, de parcă 
ar fi fost greu bolnav. Ce mi-o fi venit să mă întind la vorbă 
cu un om beat! La ce te poţi aştepta de la un om beat! Orice 
vorbă pe care o scoate din gură e o minciună sfruntată. Şi 
totuşi, ce-o fi vrut să spună, canalia, cu toate apropourile 
astea ale lui? Dumnezeule mare! Ce mi-a trebuit să ticluiesc 
scrisori, guguman ce sunt, sinucigaş tâmpit ce sunt! Nu era 
mai bine să mă fi stăpânit? Nu, fireşte că nu, trebuia să-mi 
dau drumul! Sigur! In halul în care te găseşti, ca o 
vechitură, la un pas de pierzanie şi, poftim, avem şi noi 
ambiţie, că adică, daţi-mi voie, am fost atins în sentimentul 
cinstei mele personale, adică, ai sărit să-ţi salvezi onoarea 
primejduită, sinucigaş sinistru ce eşti!” 


Aşa se căina în gând domnul Goliadkin, stând pe divan şi 
neîndrăznind să se clintească din loc, de frică. Deodată 
privirea lui se opri asupra unui obiect care îi atrase 
irezistibil atenţia. De teamă să nu fie o închipuire, o 
halucinație, întinse mâna spre obiectul oare îi reţinuse 
atenţia, cu nemărginită speranţă, cu sfială şi curio/itate. Nu, 
nu era o iluzie! Nu se înşela! Era o scrisoare, o scrisoare 
adevărată, da, fireşte, era o scrisoare şi-i era adresată chiar 
lui... Domnul Goliadkin luă scrisoarea de pe masă. Inima îi 
bătea gata să spargă pieptul. „Nimeni altul decât ticălosul 
ăsta al meu a adus-o, gândi el, a adus-o, a pus-o pe masă şi 
a uitat de ea; cu siguranţă că aşa s-a întâmplat; sunt 
convins că exact aşa s”a întâmplat.” Sorisoarea era din 
partea funcţionarului Vahrameiev, tânărul coleg şi într-o 
vreme prieten al domnului Galiadkin. „De altfel, le-am 
presimţit toate astea, gândi eroul nostru, am presimţit şi tot 
ce va cuprinde această scrisoare...” lată cuprinsul ei: 

: ] „Stimate domn, lakov Petrovici! 

Omul dumitale e beat şi nu poţi înţelege nimic de la el; de 
aceea, prefer să-ţi răspund în scris. Mă grăbesc să-ţi aduc 
la cunoştinţă că însărcinarea pe care mi-ai încredinţat-o, şi 
anume de a transmite persoanei cunoscute de noi 
scrisoarea dumitale, o voi îndeplini întocmai. Această 
persoană, foarte binecunoscută de dumneata - care mi-a 
înlocuit un prieten şi al cărei nume prefer să-l omit (pentru 
că n-aş vrea să denigrez inutil reputaţia unui om absolut 
nevinovat) - locuieşte împreună cu noi, în casa Karolinei 
Ivanovna, în camera unde locuia, pe vremea când stăteai şi 
dumneata cu noi, un ofiţer de infanterie din Tambov, aflat în 
trecere prin capitală. De altfel, persoana aceasta o poţi 
întâlni oricând printre oamenii cinstiţi şi cu inima curată, 
ceea ce nu s-ar putea spune şi despre alţii. Relaţiile mele cu 
dumneata am de gâod să le întrerup începând de astăzi; nu 
mai putem rămâne în relaţiile de prietenie şi bună 
înţelegere de până acum; de aceea, te rog, domnul meu, ca, 
îndată după primirea acestei scrisori sincere din partea 


mea, să-mi trimiţi două ruble pentru bricele de fabricaţie 
străină pe care ţi le-am vândut, dacă îţi aduci aminte, acum 
şapte luni pe datorie, pe timpul când locuiai încă împreună 
cu noi la Karolina Ivanovna, pe care o respect şi o stimez. 
Procedez în felul acesta, pentru că dumneata, după spusa 
unor oameni serioşi şi inteligenţi, ţi-ai pierdut simţul 
demnităţii şi reputaţia de om onorabil şi ai devenit 
primejdios pentru moralitatea unor oameni inocenți şi 
necontaminaţi, întrucât unele persoane se complac să 
trăiască pe-alături de adevăr şi dreptate şi toate spusele lor 
sunt false, iar înfăţişarea cuviincioasă este suspectă. Iar în 
ce priveşte onoarea Karolinei Ivanovna, care mai întâi, ca 
întotdeauna, a avut purtări foarte morale, iar în al doilea 
rând este o femeie cinstită şi în plus neprihănită, deşi cam 
înaintată în vârstă, dar în schimb dintr-o familie străină de 
bune condiţii - se vor găsi destui oameni capabili să-i ia 
apărarea oriunde şi oricând, fapt asupra căruia unele 
persoane m-au rugat să-ţi atrag atenţia în această 
scrisoare, între altele, vorbind totodată şi în numele meu 
personal. În orice caz. Vei afla despre tot ce trebuie în 
această privinţă, la timp, dacă n-ai aflat încă, cu toate că te- 
ai compromis groaznic, după spusa unor oameni serioşi şi 
inteligenţi, în toate părţile capitalei şi, prin urmare, ai fost 
în măsură, domnul meu, să culegi în diferite locuri 
informaţii corespunzătoare despre dumneata. 

În încheierea scrisorii mele, ţin să te anunţ, domnul meu, 
că persoana cunoscută, al cărui nume omit să-l menţionez 
aici din motive nobile şi cu totul explicabile, persoana 
aceasta se bucură de respectul şi stima oamenilor 
cumsecade; unde mai pui, că are un caracter plăcut şi 
vesel, are succese atât în serviciu cât şi în rândul oamenilor 
cumsecade, este statornic în cuvântul dat şi în relaţiile de 
prietenie şi nu jigneşte în lipsă pe acei pentru care în văzul 
lumii afişează sentimente de prietenie. Rămân, în orice caz, 
sluga dumitale prea plecată N. Vahrameiev” 


P. S. 'le sfătuiesc să-l dai afară pe servitorul dumitale: e un 
beţivan şi-ţi dă, probabil, destule griji şi bătaie de cap. Ia-l 
pe Evstafi, care pe vremuri a fost în serviciul nostru şi în 
prezent n-are nici o ocupaţie. Servitorul dumitale de astăzi 
însă nu numai că este un beţiv, dar e şi hoţ, pentru că 
săptămâna trecută a vândut Karolinei Ivanovna un funt de 
zahăr bucăţi cu preţ redus, ceea ce nu putea să facă, socot 
eu, decât furânduc-te în ascuns, câte puţin, în diferite ocazii. 
Îţi scriu asta, dorindu-ţi numai binele, cu toate că unele 
persoane nu ştiu decât să jignească şi să înşele pe ceilalţi, 
dar mai ales pe oamenii cinstiţi şi buni; unde mai pui că-i 
vorbesc de rău pe la spate prezentându-i exact pe dos; şi o 
fac numai din invidie şi pentru că nu pot să se considere la 
rândul lor ca atare. 

V» 

După ce isprăvi de citit scrisoarea lui Vahrameiev, domnul 
Goliadkin rămase câtva timp nemişcat pe divanul său. O 
lumină nouă începu să mijească prin pâcla deasă şi 
misterioasă care îl învăluia de două zile încoace. Părea că 
eroul nostru începe în sfârşit să se dumirească... Încercă să 
se ridice de pe divan ca să-şi mai revină, şi să facă câţiva 
paşi prin cameră, pentru a-şi limpezi şi aduna ideile 
destrămate, pentru a se concentra asupra subiectului 
binecunoscut şi a reflecta apoi cu sânge rece la situaţia sa. 
Dar recăzu sleit de puteri pe divan, în poziţia în care se 
aflase. „Ce-i drept, toate acestea le cam presimţisem eu 
dinainte; şi totuşi, cum se poate ca el să-mi scrie astfel şi 
care este adevăratul tâlc al vorbelor sale? Să zicem că 
tâlcul l-am prins; dar ce scop o fi urmărind? Să fi spus clar 
şi precis, uite aşa şi aşa, va să zică, trebuie făcut cutare şi 
cutare lucru, şi m-aş fi conformat. După cum văd, însă, 
lucrurile iau acum o altă întorsătură, o întorsătură foarte 
neplăcută! De s-ar face mai curând ziua, ca să pot trece mai 
repede la acţiune! Ei, acum ştiu ce am de făcut. Că adică, 
aşa şi aşa, spun eu, admit rezoanele şi accept 
considerentele dumitale, dar onoarea nu mi-o vând; în ceea 


ce priveşte... Mă rog; dar ia să vedem, ce amestec are 
totuşi, ce caută aici persoana aceea prea bine ştiută, 
individul acela dezagreabil? Şi de ce anume şi-o fi vârât 
nasul şi aici? Ah, de-ar veni odată ziua de mâine! Ar fi în 
stare până atunci să mă terfelească, să mă împroaşte cu 
noroi, căci ei, acolo, fac tot timpul intrigi şi complotează 
împotriva mea I Principalul este să nu-mi pierd timpul, şi 
chiar acuma, de pildă, ar fi cazul, până una-alta să le scriu o 
scrisoare în care să strecor deocamdată că, adică, uite aşa 
şi aşa, şi că sunt de acord, adică, cu cutare şi cutare lucru. 
lar mâine dis-de-dimineaţă s-o expediez eu personal, cât 
mai devreme să... Asta... pe de altă parte, să acţionez 
împotriva lor, ca să le-o iau puişorilor înainte... Vor să mă 
tăvălească în noroi... Asta vor ei... Asta 1” 

Domnul Goliadkin trase în faţa lui o coală de hârtie, luă 
pana şi ticlui următoarea misivă - răspuns la scrisoarea 
secretarului gubernial Vahrameiev: „Stimate domn, Nestor 
Ignatievici. 

Cu profundă uimire şi cu mâhnire în suflet am citit 
scrisoarea dumitale atât de jignitoare pentru mine, 
deoarece mi-am dat seama că, referindu-te la unele 
persoane de rea-credinţă şi lipsite de bun-simţ, m-ai vizat 
pe mine. Constat cu amărăciune ce repede, cu cât succes şi 
ce rădăcini adânci a prins calomnia îndreptată împotriva 
situaţiei, onoarei şi a bunului meu renume. Cu atât mai trist 
şi mai jignitor apare acest fapt, cu cât până şi oamenii cei 
mai cinstiţi, cu vederi realmente nobile, şi, îndeosebi, 
înzestrați cu firi deschise şi oneste, nesocotesc interesele 
unor oameni de onoare, se leapădă de ei şi se ataşează, în 
virtutea celor mai bune însuşiri sufleteşti, unor paraziți, 
unor elemente de rea-credinţă şi primejdioase, care, din 
nefericire, s-au răspândit în număr atât de mare în 
vremurile noastre grele şi lipsite de orice temeiuri morale, 
în încheiere, te anunţ că în ceea ce priveşte datoria amintită 
de două ruble argint, voi considera drept obligaţia mea 
sacrosanctă de a o ţine la dispoziţia dumitale integral. 


Cât despre aluziile dumitale, domnul meu, la o anumită 
persoană de sex feminin, la intenţiile, calculele şi proiectele 
acestei persoane, ţin să-ţi fac cunoscut, domnule, că nu le- 
am înţeles decât foarte vag şi că toate aceste aluzii mi-au 
rămas absolut neclare. Permite-mi, onorate domn, să-mi 
păstrez nepătat renumele meu onest şi intactă noblețea 
sentimentelor mele. In orice caz, sunt gata să mă cobor 
până la o explicaţie personală, preferind siguranţa discuţiei 
directe celei prin corespondenţă, declarând în plus că sunt 
gata să ajung la diferite înţelegeri amiabile, reciproce 
bineînţeles. În acest scop, te rog, stimate domn, să transmiţi 
persoanei sus-menţionate că sunt gata pentru pertractări 
personale şi, în plus, să-i ceri să binevoiască a fixa data şi 
locul întrevederii. Cu durere în inimă am citit, domnul meu, 
aluziile cum că te-aş fi jignit, trădând prietenia noastră de 
altădată şi făcând aprecieri nefavorabile despre dumneata. 
Atribui toate acestea unei neînţelegeri, unei calomnii 
ticăloase, invidiei şi răutăţii acelora pe care, cu drept 
cuvânt, aş putea să-i numesc fără exagerare duşmanii mei 
cei mai înverşunaţi. Dar ei nu ştiu, probabil, că inocenţa 
este puternică prin ea însăşi, prin însuşi faptul că este 
inocenţă, că neruşinarea arogantă şi familiaritatea 
neobrăzată a unor persoane, mai devreme sau mai târziu, 
îşi vor atrage stigmatul înfierării generale şi că aceste 
persoane vor cădea pradă propriei lor putreziciuni şi 
perversităţi. În încheiere, te rog, stimate domn, să transmiţi 
acestor persoane că pretenţiile lor ciudate şi dorinţa 
năstruşnică, meschină şi josnică de a scoate pe alţii din 
spaţiul ocupat de ei prin prezenţa lor pe lumea aceasta, 
luându-le locul, sunt demne de dezaprobare, dispreţ şi 
compătimire, ba şi de ospiciu de nebuni; mai mult, că 
asemenea raporturi sunt strict interzise de legile în vigoare, 
ceea ce, după părerea mea, este absolut just, căci fiecare 
trebuie să se mulţumească cu locul pe care îl ocupă. Există 
o limită în toate, şi, dacă este vorba de o glumă, gluma 
aceasta este neruşinată, mai mult - este absolut imorală, 


pentru că, îmi permit să vă asigur, stimate domn, că ideile 
mele expuse mai sus în ce priveşte locul fiecăruia sunt de o 
înaltă ţinută morală. 

În orice caz, am onoarea a rămâne sluga dumitale 
preaplecată 

— 1. Goliadkin” 

Capitolul X. 

Era limpede că toate evenimentele din ajun îl zguduiseră 
profund pe domnul Goliadkin. Avu un somn tulbure, agitat 
şi nu dormi de fapt nici cinci minute; se răsucea pe o parte 
şi pe alta, ca şi cum cine ştie ce şugubăţ i-ar fi presărat în 
aşternut fire de păr aspru, tăiate mărunt. Petrecu noaptea 
într-o chinuitoare toropeală, nici adormit, nici treaz, 
zvârcolindu-se, gemând şi suspinând, aţipind pentru câteva 
clipe şi trezindu-se apoi imediat. O nelinişte stranie, o 
apăsare nedesluşită şi stăruitoare, crâmpeie de amintiri 
vagi, de vedenii hidoase - într-un cuvânt tot ce putea fi mai 
neplăcut îl chinuiră toată noaptea... Ba îi apărea în faţă, 
într-o penumbră ciudată şi misterioasă, chipul lui Andrei 
Filippovici, cu privirea aspră, mânioasă, dojenindu-l cu o 
politeţe glacială... Iar în clipa când domnul Goliadkin 
încerca să se apropie de Andrei Filippovici, pentru a se 
justifica într-un fel oarecare şi a-i demonstra că, de fapt, el 
nu este aşa, că duşmanii lui îl prezintă astfel, că el, de fapt, 
este uite aşa şi aşa, ba posedă, peste calităţile sale obişnuite 
şi înnăscute, cutare şi cutare însuşire - cum apărea îndată 
persoana cunoscută prin apucăturile ei netrebnice şi printr- 
un mijloc oarecare, dintre cele mai revoltătoare, zădărnicea 
toate iniţiativele domnului Goliadkin, chiar aci, pe loc, sub 
nasul domnului Goliadkin, denigrând totalmente reputaţia 
sa, căl-cându-i în picioare demnitatea, pentru ca, imediat 
după aceea, să-i ocupe locul la serviciu şi în societate. Ba 
simţea şi o usturime pe pielea capului exact în locul unde 
căpătase mai deunăzi bobârnace, fie la pensiune - şi pe 
care le acceptase umil - fie în timpul serviciului la care era 
greu să protestezi... Şi în timp ce domnul Goliadkin îşi 


frământa creierul că de ce, adică, era atât de greu să 
protesteze măcar împotriva unui anumit bobârnac, acelaşi 
gând despre bobârnac lua, pe nesimţite, o altă formă 
oarecare - forma unei ticăloşii cunoscute, mai mici sau mai 
mari, văzute, auzite sau provocate recent de el însuşi, şi, de 
multe ori, făcute nu dintr-un motiv josnic şi nici măcar 
dintr-o pornire meschină oarecare, ci aşa - uneori, de pildă, 
întâmplător, din delicateţe; alteori, din cauză că era cu totul 
neajutorat; şi, în sfârşit, pentru că... Pentru că, într-un 
cuvânt, ştia el, domnul Goliadkin, prea bine pentru ce I Aci 
domnul Goliadkin simţea că roşeşte în somn şi, stăpânindu- 
şi roşeaţa, murmura în sinea lui că, adică, aci, de pildă, ar fi 
putut să-şi demonstreze tăria de caracter, şi încă foarte 
bine ar fi putut să-şi demonstreze în acest caz tăria de 
caracter... După care conchidea că, „adică, ce rost are 
acum să se gândească la tăria de caracter!... Că, adică, n- 
are nici un rost să-şi mai amintească de ea...!” Cel mai mult 
însă îl enerva şi îl înfuria pe domnul Goliadkin faptul că în 
asemenea clipe apărea de îndată şi fără greş, chemată sau 
nechemată, persoana cunoscută prin apucăturile ei 
ticăloase şi mârşave, ca să declare şi ea, să mormăie cu un 
zâmbet neruşinat, deşi totul era cât se poate de limpede, 
că, „adică, ce rost mai are să pomenim despre tăria de 
caracter, că, adică, despre ce fel de tărie de caracter poate 
fi vorba la noi doi, iubite la-kov Petrovici...!” Ba se făcea că 
domnul Goliadkin se află în mijlocul unei adunări selecte, ai 
cărei componenți erau cunoscuţi prin inteligenţa şi 
manierele lor alese; că domnul Goliadkin, la rându-i, a 
excelat prin amabilitate, vervă şi o conversaţie inteligentă, 
spirituală... Că l-au îndrăgit toţi, până şi unii dintre inamicii 
săi, prezenţi acolo, şi că faptul acesta de a fi fost îndrăgit de 
toţi îl bucura nespus pe domnul Goliadkin; că toată lumea 
era unanimă în a-i recunoaşte strălucitele calităţi şi că, în 
sfârşit, domnul Goliadkin însuşi, trăgând cu urechea, s-a 
simţit foarte măgulit, auzind cum gazda, luând puţin 
deoparte pe careva dintre oaspeţi, îl elogiase pe domnul 


Goliadkin... Şi deodată, ca din senin, răsare iar omul 
binecunoscut prin reaua sa credinţă şi prin pornirile sale 
monstruoase, în persoana domnului Goliadkin-junior şi, pe 
loc, într-o clipită, prin însăşi apariţia sa, acest Goliadkin- 
junior spulbera tot triumful şi întreaga glorie a domnului 
Goliadkin-senior eclipsându-l pe Goliadkin-senior, 
împroşcându-l cu noroi pe Goliadkin-senior şi, în cele din 
urmaş, demonstra ou toată evidenţa că domnul Goliadkin- 
senior, adică cel adevărat - nu este câtuşi de puţin 
adevărat, ci unul fals, şi că, de fapt, el este cel adevărat, că, 
în sfârşit, Goliadkin-senior nu este de loc ceea ce pare, ci 
aşa şi pe dincolo, şi, prin urmare, nu trebuie şi nu are 
dreptul să facă parte dintr-o societate selectă de oameni 
loiali şi de condiţie bună. Şi toate acestea s-au petrecut atât 
de vertiginos, încât domnul Goliadkin-senior nu apucă nici 
să deschidă gura măcar, oând toţi cei de faţă se lăsară fără 
doar şi poate influenţaţi de insinuările monstruoase ale 
falsului domn Goliadkin, repudiindu-l cu cel mai profund 
dispreţ pe adevăratul şi inocentul domn Goliadkin, cu nimic 
vinovat. Nu mai rămânea nici o persoană a cărei părere să 
nu fi fost răsturnată într-o clipită în felul dorit de 
monstruosul domn Goliadkin. Nu rămânea o singură 
persoană, nici chiar din rândul celor mai puţin marcante în 
această adunare, pe care să nu o fi linguşit netrebnicul şi 
falsul domn Goliadkin în felul caracteristic lui, proferând 
nenumărate dulcegării; pe lângă care să nu se fi gudurat în 
felul său, eântându-i ditirambi după obiceiul său ticălos, 
adresându-i cuvinte mieroase şi măgulitoare, încât 
persoana adulată se îmbăta de mireasma tămâierilor şi 
sughiţa până la lacrimi de plăcere. Uluitoare era mai ales 
repeziciunea extraordinară cu care se deplasa acest individ 
suspect şi netrebnic, acest pretins domn Goliadkin. Ilată-l 
gudurându-se pe lângă unul ca să-i câştige bunăvoința şi, 
cât ai clipi din ochi, îl şi vedeai trecând la un altul. Se linge 
discret pe bot cu acesta, face o reverență trăgându-şi 
caraghios picioruşul scurt, rotund şi grosuţ şi lipindu-şi 


călcâiele milităreşte; iată-l imediat lângă un al treilea, 
cădelniţându4 şi pe acesta, pu-pându-se şi cu el prieteneşte 
în bot; nici n-apucai să căşti gura de uimire, că el şi 
ajunsese lângă un al patrulea cu aceleaşi tertipuri şi 
marafeturi - groaznic! Curată vrăjitorie, nu altceva! Şi se 
bucură cu toţii văzându-l, şi-i zâmbeşte toată lumea, şi-l 
laudă, îl laudă în cor, spunând că amabilitatea, drăgălăşenia 
şi înclinația satirică a inteligenţei lui întrec cu mult 
amabilitatea, drăgălăşenia şi înclinația satirică a domnului 
Goliadkin cel adevărat, şi-i reproşează acest lucru 
inocentului domn Goliadkin, şi îl reneagă pe domnul 
Goliadkin cel iubitor de adevăr, ba acum îl şi hulesc şi-l 
alungă în brânci pe domnul Goliadkin cel loial; iată-l pe 
adevăratul domn Goliadkin, cunoscut prin dragostea lui faţă 
de aproapele său înghițind şi bobârnace! Îndurerat, 
îngrozit, furios, nefericitul domn Goliadkin fuge în stradă ca 
să ia o birjă şi să meargă cât mai rgpede la excelenţa-sa, 
sau de nu, cel puţin la Andrei Filippovici, dar - oroare! Nici 
un birjar nu se învoieşte să-l transporte pe domnul 
Goliadkin: „că, adică, nu putem lua în trăsură, cuconaşule, 
doi oameni întru totul la fel; că, adică, un om de treabă, 
boierule, caută să trăiască cinstii, fără vicleşug, şi nu umblă 
în dublu”. Copleşit de ruşine, domnul Goliadkin cel absolut 
cinstit se uită în juru-i, convingându-se că, într-adevăr, şi 
birjarii, şi Petruşka - intrat în cârdăşie cu ei - aveau, în felul 
lor, dreptate; căci mizerabilul domn Goliadkin se afla într- 
adevăr aici, lângă el, foarte aproape de el, şi, potrivit 
apucăturilor lui ticăloase, chiar şi acum, în momentul acesta 
critic, punea, desigur, la cale ceva foarte necuviincios, care 
nu ar fi vădit nicidecum nobleţe de caracter - ceea ce se 
dobândeşte numai prin educaţie —- nobleţe de caracter cu 
care obişnuia să se fălească infamul şi dezgustătorul domn 
Goliadkin al doilea cu orâce prilej. Nemaiputând suporta 
această ruşine, complet distrus şi disperat, domnul 
Goliadkin cel absolut adevărat se smulse din loc şi pomi în 
goana mare, luând-o razna şi lăsându-se la voia întâmplării, 


oriunde va voi să-l ducă soarta; dar cu fiecare pas, cu 
fiecare bocănit al cizmelor sale pe granitul trotuarului, 
răsărea ca din pământ câte un nou domn Goliadkin, absolut 
asemănător, cu apucături la fel de imorale şi cu inima la fel 
de perversă. Şi toţi aceşti indivizi care semănau leit 
porneau îndată să alerge unul după altul în şir neîntrerupt, 
ca un cârd de gâşte, se ţineau şon-tâc-şontâc după domnul 
Goliadkin-senior, încât n-avea cum şi unde să se ascundă de 
aceste figuri absolut asemănătoare, încât domnul Goliadkin 
cel demn de toată compătimirea simţea că i se taie 
răsuflarea din pricina spaimei care îl cuprinsese; şi astfel 
răsăriră o liotă de indivizi absolut identici şi toată capitala 
fu invadată de ei, toţi semănând leit unul cu celălalt, încât, 
scandalizat, vardistul de stradă, văzând o atare încălcare a 
ordinii, fu nevoit să-i prindă pe toţi aceşti oameni leit 
asemănători de guler şi să-i arunce în primul zdup ce-i veni 
la îndemână... Înţepenind şi îngheţând de groază se trezea 
eroul nostru, înţepenind şi îngheţând de groază constata că 
nici aievea timpul său nu trecea mai plăcut... Simţea o 
sfâşiere chinuitoare în piept... Era ca şi cum cineva i-ar fi 
sfâr-tecat inima cu dinţii... 

Ei bine, domnul Goliadkin nu mai putu să rabde toate 
acestea. „Până aici!” strigă el hotărât, ridicându-se în 
aşternut şi, o dată cu acest strigăt, se smulse şi din 
toropeala somnului zbuciumat. 

Trebuie să fi fost ziua-n amiaza mare, căci odaia lui era 
scăldată în lumină. Razele soarelui se prefirau în snopi deşi 
prin geamurile îngheţate, răspândindu-se din belşug în 
interior, ceea ce îl miră nespus pe domnul Goliadkin: doar 
arareori şi numai pe la amiazi dacă mai răzbea o rază de 
soare în locuinţa lui; altădată, cel puţin pe cât îşi aducea 
aminte domnul Goliadkin, nu prea se întâmplaseră 
asemenea excepţii în crugul farului ceresc. Nici nu apucă 
bine eroul nostru să se minuneze de acest lucru, când în 
cămăruţa de ală-turi se auzi hârâitul ceasornicului din 
perete, care se decisese, probabil, să bată cu adevărat. 


„Aha I” făcu domnul Goliadkin şi se pregăti să asculte, 
rămânând într-o aşteptare încordată... Dar, spre 
nemărginita lui stupefacţie, spre consternarea domnului 
Goliadkin, orologiul, după atâta opinteală, bătu doar o 
singură dată. „Ce-o mai fi şi asta?” strigă eroul nostru, 
sărind din pat. Aşa cum era, în ţinuta sumară de noapte, 
necrezându-şi urechilor, se repezi în cămăruţă. Ceasornicul 
arăta într-adevăr ora unu. Domnul Goliadkin privi spre 
culcuşul lui Petruşka, dar ia-l pe Petruşka de unde nu-i: 
patul lui era, probabil, făcut de mult; nu i se vedeau nici 
cizmele, nicăieri - dovadă sigură că servitorul plecase de 
acasă. Domnul Goliadkin se repezi la uşă: o găsi încuiată. 
„Bine, dar unde o fi Petruşka?” se întrebă el în şoaptă, 
tulburat la culme şi tremurând din tot corpul... Il 
străfulgera un gând... se repezi la birou, căută peste tot - 
aşa era: scrisoarea lui de aseară către Vahrameiev lipsea... 
Lipsea şi Petruşka... Ceasul arăta unu; iar în scrisoarea 
primită ieri de la Vahrameiev începură să se contureze 
acum nişte indicii noi pentru el, foarte confuze, de altfel, la 
prima vedere, dar care acum deveneau tot mai clare. Ce 
mai, era limpede ca bună ziua: îl mituiseră şi pe Petruşka; 
era evident că Petruşka se lăsase cumpărat! Să ştii că aşa 
este, da, da, este aşa! 

„Va să zică acolo se află nodul principal al uneltirilor! 
Strigă domnul Goliadkin, lovindu-se peste frunte şi căscând 
ochii din ce în ce mai mari - va să zică, în cuibul acestei 
nemţoaice sordide se ascunde acum principala forţă 
diavolească! Va să zică, indicaţia pe care mi-a dat-o dânsa, 
cu podul Izmailovski, n-a fost decât o diversiune strategică, 
ca să mă îmbrobodească, ca să mă încurce (blestemată 
vrăjitoare!), urzindu ” şi în felul acesta ticăloşiile! Aşa este, 
ce mai! Căci dacă privim lucrurile din acest punct de 
vedere, ele se prezintă exact aşa! Şi apariţia acestui ticălos 
se explică acum foarte simplu, toate sunt strâns legate între 
ele. Îl aveau de mult în rezervă, îl pregăteau şi-l ţineau 
pentru momentul potrivit. Asta-i va să zică, acum e limpede 


totul! Şi ce deznodământ! Dar nu-i nimic! Încă nu e totul 
pierdut...!” Aci domnul Goliadkin îşi aduse aminte îngrozit 
că ceasurile erau aproape două dupăHamiază. „Dar dacă ei 
au şi izbutit până acum... Un geamăt îi scăpă din piept... Ei 
bine, n-o să le meargă, o să vedem noi...” Se îmbrăcă la 
repezeală, puse mâna pe pană şi tră-'gând o foaie de hârtie, 
ticlui următoarea epistolă: „Stimate domn, lakov Petrovici! 

Ori dumneata, ori eu, dar amândoi laolaltă - asta nu se mai 
poate! De aceea îţi declar că dorinţa dumitale ciudată, 
ridicolă şi totodată imposibilă de a apărea drept geamănul 
meu şi de a te prezenta drept atare nu va duce decât la 
dezonorarea şi înfrân-gerea dumitale totală. De aceea te 
TOg, în interesul dumitale, să te dai în lături şi să laşi drum 
liber unor oameni cu adevărat nobili şi care urmăresc 
scopuri cinstite. In caz contrar, sunt gata să recurg şi la 
măsurile cele mai drastice. Las pana din mână şi aştept. De 
altfel, rămân gata la servicii şi - la pistoale. 

[... Goliadkin” 

Terminând scrisoarea, eroul nostru îşi frecă energic 
mâinile. Apoi îşi puse mantaua, pălăria, deschise uşa cu 
cheia de rezervă şi porni la serviciu. Ajunse la departament 
destul de repede, dar nu se hotărî să intre pentru că, într- 
adevăr, era prea târziu; ceasul domnului Goliadkin arăta 
două şi jumătate. Dar o împrejurare probabil cu totul 
neînsemnată avu darul neaşteptat să risipească unele 
îndoieli ale domnului Goliadkin: de după colţul clădirii 
departamentale apăru un omuleţ zorit, cu faţa 
congestionată, care, pe furiş, în mers de şobolan, se 
strecură prin uşă în vestibul. Era copistul Ostafiev, pe care 
domnul Goliadkin îl cunoştea prea bine, un.om care în 
anumite împrejurări putea fi destul de util şi care pentru o 
piesă de zece copeici era gata să facă orice. Cunoscând 
coarda sensibilă a lui Ostafiev şi făcându-şi socoteala că, 
după această escapadă pentru nişte nevoi gustative 
stringente, devenise probabil şi mai aplecat de a căpăta un 
bănuţ, eroul nostru se hotări să nu se zgârcească, se repezi 


şi el pe peron şi se strecură în urma lui Ostafiev în vestibul. 
Strigându-l pe nume, îl chemă cu aer misterios într-un colţ 
discret, după o sobă mare de fier. Atră-gându-l acolo, eroul 
nostru începu să-l descoasă: 

— la spune, drăguţule, cum e pe acolo, adică... Mă 
înţelegi...? 

— Ascult, domnule; să trăiţi, domnule. 

— Bine, bine, drăguţule; te voi răsplăti, dragul meu. Haide 
spune, dragă prietene! 

— Despre ce mă întrebaţi? Aci Ostafiev îşi duse mâna la 
gura care i se căscase uşor, nepoftită. 

— Eu, ca să vezi, dragă prietene, eu... Adică, să nu-ţi 
închipui cumva... Andrei Filippovici e aici...? 

— Aici, să trăiţi. 

— Şi funcţionarii toţi sunt aici? 

— Şi funcţionarii, ca de obicei, să trăiţi. 

— Şi excelenţa-sa e aici? 

— Şi excelenţa-sa la fel, să trăiţi. Aici, copistul îşi duse 
iarăşi mâna la gură ca să acopere un nou căscat, şi se uită 
cam curios şi ciudat la domnul Goliadkin. Cel puţin aşa i se 
păru eroului nostru. 

— Şi nu se observă nimic deosebit, dragă prietene? 

— Nu; nimic, să trăiţi. 

— Ceva în legătură cu mine, dragă prietene, n-a răsuflat 
cumva ceva pe-acolo, ceva care, mă rog... Hai? Ce zici? Dar 
numai aşa... Dragă prietene, mă-nţelegi? 

— Nu, nu se aude nimic deocamdată. Copistul îşi acoperi 
iarăşi gura cu palma şi iarăşi îl privi cam ciudat pe domnul 
Goliadkin. Fapt este, că eroul nostru căuta acum să 
pătrundă gândurile lui Ostafiev, să descifreze pe faţa lui 
dacă nu ascunde ceva ce nu vrea să-i spună. Şi, într-adevăr, 
părea că faţa lui Ostafiev ascunde ceva; cert era că Ostafiev 
devenea tot mai rezervat, mai dur, şi nu mai arăta acelaşi 
interes viu pentru grijile domnului Goliadkin ca la începutul 
conversaţiei. „In felul lui, cam are dreptate, gândi domnul 
Goliadkin, ce-i pasă lui de mine? Poate că a şi ciupit ceva de 


la cei din tabăra adversă, de vreme ce a putut să se 
repeadă ca să-şi satisfacă imperioasele cerinţe. Ia să-i 
strecor ceva...” Domnul Goliadkin a înţeles că sosise 
momentul bacşişului. 

— Ţine, drăguță... 

— Foarte mulţumesc, să trăiţi. 

— Şi mai capeţi. 

— Porunciţi, domnule. 

— Chiar acum, îndată, mai capeţi, iar după ce afacerea se 
încheie, îţi mai dau încă pe atâta. Pricepi? 

Copistul tăcea şi, cum stătea în poziţie de drepţi, se uita 
ţintă în ochii domnului Goliadkin. 

— la spune acum: despre mine n-ai auzit nimic...? 

— Mi se pare că, până în prezent... Cum să spun... Nimic 
deocamdată. Ostafiev vorbea acum tărăgănat, ca şi domnul 
Goliadkin, luând un aer întrucâtva misterios, mişeând din 
sprincene, cu ochii în pământ, căutând să fie în tonul 
acestuia şi, într-un cuvânt, silindu-se să justifice suma 
făgăduită, căci banii primiţi îi considera câştigaţi definitiv şi 
acoperiţi prin efortul de până acum. 

— Şi nu se ştie nimic? 

— Deocamdată nu, să trăiţi. 

— Dar, ia ascultă... Nu cumva... se ştie totuşi? 

— Pe urmă, fireşte, poate c-o să se ştie, să trăiţi. „Semn 
rău!” gândi eroul nostru. 

— Ţine şi asta, drăguță. 

— Foarte mulţumesc, să trăiţi. 

— Vahrameiev a fost ieri pe aici...? 

— A fost, să trăiţi. 

— Dar altcineva n-a mai fost?... Caută să-ţi aduci aminte, 
dragul meu. 

Copistul îşi scotoci un timp prin memorie, dar nu-şi aminti 
nimic potrivit. 

— Nu, altcineva n-a fost, să trăiţi. 

— Hm! Urmă o pauză. 


— Ascultă, frăţioare, mai ţine şi asta, dar spune-mi tot, 
toate dedesubturile. 

— Ascult, să trăiţi. Ostafiev era acum blând ca un mieluşel: 
tot ce voise domnul Goliadkin. 

— Ce zici, dragul meu, cam ce hram poartă el acolo? 

— Păi, cum să vă spun, se pare că se poartă bine, răspunse 
copistul căscând ochii la domnul Goliadkin. 

— Adică cum bine? 

— Adică, aşa, bine, să trăiţi. Aci Ostafiev ridică sprincenele 
cu înţeles. De fapt el nu înţelegea absolut nimic şi nu ştia 
ce-ar mai putea să spună. „Semn rău!” gândi domnul 
Goliadkin. - N-ai remarcat ceva special între ei şi 
Vahrameiev? 

— Totul e la fel ca şi înainte, să trăiţi. 

— Ia gândeşte-te mai bine. 

— Se zice că ar fi ceva, să trăiţi. 

— Şi ce, anume? 

Ostafiev îşi duse palma la gură. 

— N-a venit de acolo vreo scrisoare pentru mine? 

— Păi, portarul Miheev s-a dus astăzi pe la Vahrameiev, la 
locuinţa lui, acolo, la nemţoaica dumnealor. Să mă duc să 
întreb dacă e nevoie. 

— Fă-mi binele ăsta, dragul meu, pentru Dumnezeu!... Eu 
numai aşa... Să nu-ţi închipui cumva cine ştie ce, dragul 
meu; eu doar aşa. Vezi de întreabă pe acolo, dragul meu, 
află dacă nu cumva se plănuieşte ceva în legătură cu mine. 
Ce întreprinde el? Asta aş vrea să ştiu; să-mi afli toate 
astea, dragul meu, şi te voi răsplăti pe urmă, dragul meu... 

— Am înţeles, să trăiţi; iar pe scaunul dumneavoastră s-a 
aşezat astăzi Ivan Semionovici. 

— Ivan Semionovici? Aha! Da? Zău? 

— Andrei Filippovici i-a spus să se aşeze acolo, să trăiţi... 

— Nu mai spune! Oare de ce? Vezi de află toate astea, 
dragul meu, pentru Dumnezeu, află toate astea -iareu te 
voi răs- 


— Postoievskx, Opere, vpi. ] plăti, dragul meu; asta aş vrea 
să ştiu... Dar să nu-ţi închipui cine ştie, dragul meu... 

— Am înţeles, am înţeles, să trăiţi, mă întorc îndată. Dar 
dumneavoastră nu mai urcați la serviciu astăzi? 

— Nu, dragul meu; am venit doar aşa, am venit numai aşa, 
să văd ce şi cum, dragul meu; pe urmă te voi răsplăti, 
dragul meu. 

— Am înţeles, să trăiţi. Copistul urcă repede şi sârguincios 
scara, iar domnul Goliadkin rămase singur. 

„Semn rău, gândi el. Nu-mi place, nu-mi place de loc! Cum 
văd, afacerea asta a noastră... Nu prea merge bine! Ce-or fi 
în-semnând toate astea? Ce-or fi însemnând aceste aluzii 
ale beţivanului bunăoară, şi cine şi-o fi vârât coada aici? 
Aha! Acum ştiu cine-mi umblă cu şoalda. Negreşit, aşa 
trebuie să fie. Au aflat probabil, şi l-au instalat... Adică ce 
zic eu: l-au instalat! L-a instalat Andrei Filippovici; ei, dar 
de ce l-o fi instalat, şi în ce scop anume? Au aflat, probabil... 
Trebuie să fie mâna lui Vahrameiev. Adică, ce vorbesc eu: 
Vahrameiev; e prost ca noaptea Vahrameiev ăsta; se vede 
că toţi lucrează pentru dânsul, pentru mizerabilul acela pe 
care l-au şi montat în acest scop; ca să vezi, nemţoaica 
dracului, s-a plâns, păcătoasa! Am bănuit întotdeauna că 
toată intriga asta nu s-a iscat aşa, din senin, şi că toate 
bârfe-lile lor muiereşti şi băbeşti trebuie să ascundă ceva, 
negreşit; acelaşi lucru l-am spus şi lui Krestian Ivanovici, că, 
adică, s-au jurat să mă asasineze, moralmente adică, şi s-au 
agăţat de Karolina Ivanovna. Ehei, precum văd eu, sunt 
mari meşteri! Aici, domnule, e o mână de maestru la mijloc, 
şi nu Vahrameiev. Am spus-o de mult că Vahrameiev ăsta e 
un prost; dar acum... Acum ştiu cine s-a pus în acţiune 
pentru ei toţi: intrusul acţionează, impostorul acţionează! 
Cu asta se ţine el şi cea mai bună dovadă este chiar 
succesul de care se bucură în societatea aleasă. Într-adevăr, 
grozav aş vrea să ştiu care este acum poziţia lui acolo... 
Cum o fi văzut la ei, acolo? De ce au recurs totuşi la Ivan 
Semionovici? Ce nevoie aveau, naiba să-i ia, de Ivan 


Semionovici? Ca şi cum nu s-ar fi putut găsi un altul. De 
altfel, pe oricare l-ar fi instalat, ar fi fost acelaşi lucru; ştiu 
însă că el, Ivan Semionovici, adică, mi s-a părut de mult cam 
suspect. II observam de mult: un bătrânel păcătos, un 
nesuferit; se zice că dă bani cu împrumut şi stoarce nişte 
dobânzi cămătăreşti. Dar cel ce trage toate sforile este 
ursul. El şi-a vârât coada în toată afacerea asta. Şi iată cum 
a început. La podul Izmailovski a început; de acolo se trage 
totul...” Aci domnul Goliadkin schiţă o strâmbătură, de 
parcă ar fi muşcat dintr-o lamâie, aducân-du-şi aminte, 
probabil, de ceva foarte neplăcut. „Ei, dar nu-i nimic! Gândi 
el. Ce naiba îmi tot bat capul cu asta? De ce o fi întârziind 
atâta Ostafiev? S-o fi întins la vorbă, sau l-o fi reţinut careva 
pe-acolo? De altfel, nu e rău că am pus pe roate intriga asta 
şi că, la rândul meu, acţionez. Cât despre Ostafiev, e de 
ajuns să-i pun în palmă câţiva gologani, şi ar fi în stare. L- 
am şi câştigat de partea mea; dar poate că şi ei îl au la 
mână. Şi-l folosesc şi pe el în intriga asta. Are o privire cam 
suspectă. de lichea! Nu vrea să spună nimic, tâlharul! «Nu, 
nu-i nimic, zice, şi foarte mulţumesc, adică: să trăiţi, foarte 
mulţumesc», zice. Secătura!” 

Se auzi zgomot de paşi... Domnul Goliadkin se zgribuli şi 
se trase repede după sobă. Cineva cobori scara şi ieşi în 
stradă. „Cine o fi pleoând la ora asta?” se întrebă eroul 
nostru. După un minut, se auziră alţi paşi... Aci domnul 
Goliadkin nu mai putu să reziste şi-şi scoase vârful nasului 
de după meterez - îl scoase şi se dădu îndată înapoi, de 
parcă cineva i-ar fi înţepat nasul cu un ac. De astă dată află 
cine a trecut: era chiar intrigantul, mizerabilul, mârşavul 
Goliadkin-impostorul. Mergea, ca de obicei, cu pasul lui 
mărunt, trepădat şi ticălos, aruncând uşor în lături căl-câiul 
piciorului drept, de parcă ar fi ţintit să lovească pe cineva, 
ca un cal nărăvaş. „Canalia!” strecură printre dinţi eroul 
nostru. De altfel, domnul Goliadkin n-ar fi putut să nu bage 
de seamă că această canalie ţinea sub braţ o imensă 
servietă verde - servieta excelenţei-sale. „A primit iarăşi o 


însărcinare specială”, gândi domnul Goliadkin, roşind şi 
zgribulindu-se şi mai tare de necaz. Nici nu apucă domnul 
Goliadkin-junior să treacă bine pe lângă domnul Goliadkin- 
senior, fără să-l observe, şi răsunară pentru a treia oară 
nişte paşi; de data aceasta, domnul Goliadkin înţelese că 
sunt paşi de copist. Într-adevăr, o siluetă de con-ţopist cu 
părul lins îşi vâri capul după sobă; dar nu era Ostafiev, ci un 
alt copist cu numele de Pisarenko. Domnul Goliadkin 
rămase uluit. „De ce-o fi amestecând şi pe alţii în taina 
noastră? Gândi eroul nostru. Ce barbarie! N-au nimic 
sfânt!” 

— Ei, ce-ai să-mi spui, drăguţule? Îl întrebă el pe 
Pisarenko. Cine te-a trimis, dragul meu...? 

— Păi, în chestiunea dumneavoastră. Să ştiţi că nu s-a 
primit încă nici o ştire, de la nimeni. Când vine ceva, vă 
informăm, să trăiţi. 

— Dar Ostafiev...? 

— L.- Păi, să vedeţi, dânsul n-a putut să vină, să trăiţi. 
Lenţa-sa a trecut până acum de două ori prin secţie, nici eu 
nu prea pot să întârzii. 

— Mulţumesc, dragul meu, mulţumesc... Să-mi spui 
numai... 

— Nu pot, zău... Ne cheamă mereu... Dumneavoastră 
binevoiţi să mai rămâneţi aici şi cum vine ceva privitor la 
chestiunea dumneavoastră, vă dăm de ştire... 

— Dar spune-mi, te rog... 

— Scuzaţi-mă, n-am timp, bâigui Pisarenko, căutând să 
scape de domnul Goliadkin care îl apucase de haină; zău, 
nu pot. Binevoiţi să mai staţi puţin şi o să vă dăm noi de 
ştire. 

— O clipă, o clipă, dragul meu! Numai o clipă! Uite ce este: 
ai aici o scrisoare, dragul meu; te voi răsplăti, scumpule. 

— Ascult, să trăiţi. 

— Ai grijă s-o predai, dragul meu, domnului Goliadkin. 

— Goliadkin? 

— Da, scumpule, domnului Goliadkin. 


— Bine; cum termin, o duc. lar dumneavoastră rămâneţi 
deocamdată aici. Nu vă vede nimeni... 

— Aşa, dragul meu; şi să nu crezi cumva...,. Nu, nu stau 
aici ca să nu mă vadă cineva. Acum n-o să mai stau aici... Voi 
fi în ulicioara aceea. E o cafenea, te aştept acolo, şi dacă se 
întâmplă ceva, să-mi dai de ştire, să-mi spui tot, înţelegi? 

— Am înţeles, să trăiţi. Daţi-mi drumul numai; înţeleg... 

— Am să te răsplătesc, dragul meu! Strigă domnul 
Goliadkin în urma lui Pisarenko, care, izbutind să scape, în 
sfârşit, zorea în sus pe scară... „Ca să vezi, ce ticălos e şi 
ăsta; a devenit şi el mai grosolan, gândi eroul nostru, 
strecurându-se tiptil de după sobă. E ceva la mijloc. E 
limpede... Mai întâi a fost aşa şi pe dincolo... De altfel se şi 
grăbea; o fi având multă treabă. Şi excelenţa-sa, care a 
trecut de două ori prin secţie... Care să fie cauza?... Ei, dar 
nu-i nimic! Chiar aşa, poate că într-adevăr, n-o fi nimic, o să 
vedem noi îndată...” 

Domnul Goliadkin pusese mâna pe clanţa uşii ca să iasă în 
stradă, când deodată se auzi în faţa peronului huruitul 
cupeului excelenţei-sale. Mai înainte ca domnul Goliadkin 
să-şi fi revenit din uimire, portiera cupeului se deschise şi 
domnul care se afla înăuntru sări pe peron. Nu era nimeni 
altul decât acelaşi domn Goliadkin-junior, care plecase în 
urmă cu zece minute. Domnul Goliadkin-senior îşi aduse 
aminte că locuinţa directorului se afla la doi paşi. „A fost 
trimis cu vreo însărcinare specială”, gândi eroul nostru. 
Intre timp, domnul Goliadkin-junior, punând mâna pe 
impunătoarea servietă verde şi pe nişte mape cu hârtii, 
porunci ceva vizitiului, deschise uşa aproape împingându-l 
pe dommd Goliadkin-senior - prefăcându-se că nici nu-l 
observă şi procedând deci înadins astfel, ca să-i facă în 
necaz - şi urcă în fugă scara vestibulului. „Nu-i a bine 1” 
gândi domnul Goliadkin. Ca să vezi ce întorsătură a putut să 
ia afacerea noastră! Ce complicaţii, Dumnezeule 1” Rămase 
câteva secunde nemişcat. In sfârşit, se hotărî. Fără a mai 
sta mult pe gânduri, cu zvâcniri de inimă şi tremurând din 


toate mădularele, se repezi în urma prietenului său. „Fie 
ce-o fi; nici că-mi pasă! Doar shit parte în afacerea asta!” îşi 
zicea el, în timp ce-şi scotea pălăria, mantaua şi galoşii în 
vestibul. Când domnul Goliadkin apăru în secţie, aproape se 
înserase. In birou nu mai erau nici Andrei Filippovici, nici 
Anton Antonovici. Se duseseră amândoi în cabinetul 
directorului pentru a-şi prezenta rapoartele; se mai ştia că 
directorul, la rândul lui, se grăbea să meargă la excelenţa- 
sa. Profitând de împrejurare, la care se adăuga şi faptul 
înserării şi că, prin urmare, programul de serviciu se 
apropia de sfârşit, unii dintre funcţionari, mai ales cei tineri, 
în clipa când eroul nostru intră în birou, se îndeletniceau cu 
un fel de inactivitate: adunaţi în grupuri, îşi petreceau 
timpul rămas pălăvrăgind, discutând, râzând, iar câţiva 
dintre cei mai tineri, adică cei mai nefuncţionări dintre toţi 
funcţionarii, organizaseră discret o partidă de riscă într-un 
colţ, lângă fereastră. În virtutea regulilor de bună-cuviinţă 
şi simțind în acel moment o nevoie stringentă de a-şi atrage 
simpatii, domnul Goliadkin trecu pe la unul şi altul, cu care 
se afla în relaţii mai bune, ca să-i salute etc. Dar colegii 
răspunseră cam ciudat la salutul domnului Goliadkin. Il 
surprinse neplăcut mai ales atmosfera neobişnuită cu care 
a fost primit, un fel de rezervă, ba s-ar putea spune şi 
rigiditate din partea tuturor. Nimeni nu-i întinse mâna. Unii 
îi răspunseră pur şi simplu „bună ziua” depărtându-se apoi 
îndată; alţii se mulţumiră doar să dea din cap, cineva se 
întoarse, prefăcându-se că nu l-a observat; în sfârşit, alţii — 
şi faptul acesta îi păru cel mai jignitor domnului Goliadkin - 
dintre tinerii cei mai nefuncţionări, de fapt, nişte băieţandri, 
care, după cum se exprimase pe bună dreptate domnul 
Goliadkin, nu ştiu decât să tragă chiulul şi să ardă gazul 
degeaba jucând rişca şi hoinărind fără nici un rost pe străzi 
şi prin localuri - făcură treptat roată în jurul domnului 
Goliadkin, barându-i aproape complet drumul. II priveau cu 
toţii cu o curiozitate ofensatoare.;: ălii; 


Era, desigur, un semn rău. Domnul Goliadkin simţi acest 
lucru şi se pregăti cu înţelepciune să nu observe nimic. 
Deodată, o împrejurare cu totul neaşteptată îl scoase, cum 
se spune, din făgaşul său pe domnul Goliadkin dându-i, cum 
se spune, lovitura de graţie. In cercul tinerilor colegi care îl 
înconjuraseră, ca un făcut, şi în clipa cea mai penibilă 
pentru domnul Goliadkin-senior răsări ca din pământ 
domnul Goliadkin-junior, vesel ca totdeauna, zâm-băreţ şi 
neastâmpărat ca totdeauna, într-un cuvânt: ghiduş, jovial, 
linguşitor şi plin de haz, sprinten la vorbă şi sprinten la 
picior ca întotdeauna, ca şi mai înainte, ca şi ieri, bunăoară. 
Rânjindu-se, izmenindu-se, arborând mereu acelaşi zâmbet 
care părea a spune tuturor „seara bună”, se vâri, 
trepădând, în grupul de funcţionari; unuia îi strânse mâna, 
pe altul îl bătu pe umăr, pe un altreilea îl îmbrăţişa uşor, 
unui al patrulea îi explică pentru ce fusese chemat şi trimis 
de excelenţa-sa, unde a fost, ce-a făcut şi ce-a dres, cea 
adus cu el; pe un al cincilea, probabil prietenul său cel mai 
bun, îl sărută pe buze - într-un cuvânt, totul se petrecu 
exact ca în visul domnului Goliadkin-senior. Câştigându-i pe 
toţi, într-o clipă, de partea lui, împărțind linguşiri, temenele, 
complimente şi glume hazlii, fiecăruia după gustul lui, după 
ce se pupă cât îi pofti inima cu toţi, fie că era, fie că nu era 
nevoie, deodată, probabil din greşeală şi fără să-l fi 
observat până atunci pe vechiul său prieten, domnul 
Goliadkin-junior îi întinse mâna şi domnului Goliadkin- 
senior. Probabil tot din greşeală, dar apucând totuşi să- 

1 observe prea bine pe nesuferitul domn Goliadkin-junior, 
eroul nostru prinse bucuros mâna ce-i fusese întinsă atât de 
neaşteptat şi o strânse cu cea mai mare prietenie şi cu un 
elan oarecum straniu, încercând un sentiment de 
gratitudine, înduioşat aproape până la lacrimi. Fie că a fost 
surprins şi derutat de gestul oarecum spontan al 
duşmanului său neruşinat, fie că i-a lipsit prezenţa de spirit 
necesară, fie că a simţit şi a înţeles în adâncul sufletului său 
halul de neajutorare în care ajunsese - e greu de spus. Cert 


este că domnul Goliadkin-senior, în carne şi oase, nesilit de 
nimeni şi în prezenţa atâtor martori, a strâns solemn mâna 
aceluia pe care îl considera duşmanul său de moarte. Care 
nu i-a fost însă mirarea, revolta şi furia; care nu i-a fost 
groaza şi ruşinea, când adversarul şi duşmanul său de 
moarte, nemernicul domn Goliadkin-junior. Observând 
greşeala celui persecutat de el, greşeala omului nevinovat 
şi înşelat de el cu atâta viclenie, fără pic de ruşine, fără 
milă, îndurare sau mustrări de cuget, îşi smulse deodată, cu 
o nemaipomenită brutalitate şi obrăznicie, mâna din mâna 
(Jomriului it Goliadkin-senior; ba o mai şi Scutură, de parcă 
şi-ar fi murdărit-o cu ceva dezgustător; mai mult —“ scuipă 
într-o parte, însoţind mişcarea cu un gest din cele mai 
jignitoare; mai mult, îşi scoase batista şi pe loc, în faţa 
tuturor, în modul cel mai neruşinat, îşi şterse degetele pe 
care i le ţinuse, cu o clipă înainte, în mâna sa domnul 
Goliadkin-senior. Procedând astfel, domnul Goliadkin-junior, 
după obiceiul său ticălos, se uită înadins în jurul lui, ca să-i 
vadă toată lumea comportarea; privi, pe rând, în ochii 
fiecăruia, căutând, probabil, să le sugereze lucrurile cele 
mai defavorabile în legătură cu domnul Goliadkin. Părea că 
atitudinea dezgustătorului domn Goliadkin-junior stârnise 
indignarea tuturor funcţionarilor din jur; până şi tineretul 
superficial îşi manifestă nemulţumirea. Se iscă un murmur 
şi larmă multă. Freamătul general nu putu să scape auzului 
domnului Goliadkin-senior; dar o glumă venită la repezeală 
şi plasată abil de domnul Goliadkin-junior destramă, 
spulberă până şi ultimele speranţe ale eroului nostru, 
aplecând balanţa iarăşi în favoarea duşmanului său de 
moarte, în favoarea acestui netrebnic. 

— Aveţi în faţa voastră pe un Faublas rus u, domnilor; 
îngăduiţi-mi să vi-l recomand pe tânărul Faublas! Strigă 
piţigăiat domnul Goliadkin-junior cu obrăznicia-i 
caracteristică, trepădând şi în-vârtindu-se printre 
funcţionari şi arătând cu degetul spre domnul Goliadkin- 
senior, rămas complet nemişcat, înmărmurit, dar şi înfuriat 


la culme, totodată. „Hai să ne pupăm, bombonelule 1” 
continuă neruşinatul cu o familiaritate revoltătoare, 
apropiindu-se de omul pe care-l jignise cu atâta perfidie. 
Gluma inutilului domn Goliadkin-junior părea că prinsese 
unde trebuie, cu atât mai mult, cu cât ascundea o aluzie 
ticăloasă la o anumită împrejurare, ajunsă, probabil, de 
notorietate publică. Eroul nostru simţi apăsarea grea a 
mâinii duşmanului pe umerii săi. De altfel se şi hotărâse. Cu 
privirea scânteietoare, cu faţa palidă, cu zâmbetul împietrit, 
se strecură prin mulţime şi cu paşi mărunți, împleticiţi se 
îndreptă spre cabinetul excelenţei-sale. În anticameră se 
întâlni faţă în faţă cu Andrei Filippovici, care tocmai ieşea 
de la excelenţa-sa şi, cu toate că aici mai erau şi numeroase 
alte persoane, cu totul străine în acea clipă pentru domnul 
Goliadkin, eroul nostru nici nu voi să bage în seamă acest 
lucru. Hotărât, cu tot curajul, aproape mi-nunându-se el 
însuşi şi lăudându-se în sinea lui pentru ceea ce face, îl 
acostă direct, fără a pierde o clipă, pe Andrei Filippovici 
rămas uluit de acest atac neaşteptat. 

— Poftim!... Ce-i cu dumneata... Ce doreşti? Întrebă şeful 
secţiei, fără să-l asculte pe domnul Goliadkin, care apucase 
între timp să se poticnească în vorbă. 

— Andrei Filippovici, eu... Aş putea, Andrei Filippovici, să 
am imediat o convorbire între patru ochi cu excelenţa-sa? 
Rosti răspicat şi patetic eroul nostru, aţintind o privire din 
cele mai hotărâte asupra lui Andrei Filippovici. 

— Poftim? Fireşte că nu! Andrei Filippovici îl măsură din 
cap până în picioare pe domnul Goliadkin. 

— O spun asta, Andrei Filippovici, pentru că văd că aici 
nimeni nici nu are de gând să demaşte pe un impostor şi un 
ticălos. I - Cu-u-um? 

— Pe un ticălos, Andrei Filippovici. 

— Şi la cine, mă rog, binevoieşti a te referi dumneata? 

— La o anumită persoană, Andrei Filippovici. Eu, Andrei 
Filippovici, mă refer la o anumită persoană; sunt în dreptul 
meu... Eu cred, Andrei Filippovici, că direcţia trebuie să 


încurajeze asemenea imbolduri, adăugă domnul Goliadkin, 
evident ieşit din fire. Dumneavoastră, Andrei Filippovici... 
Vă daţi seama, probabil, şi singur, Andrei Filippovici, că este 
un imbold nobil şi o dovadă de cea mai bună credinţă şi 
intenţie din partea mea - să consider pe superiorul meu ca 
pe un părinte al meu, Andrei Filippovici, consider, adică, pe 
superiorul binevoitor ca pe un părinte şi-i încredinţez 
întreaga mea soartă. Aşa şi pe dincolo, adică... Să vedeţi 
cum stau lucrurile... Aci glasul domnului Goliadkin începu 
să tremure, faţa i se roşi şi două lacrimi se prelinseră pe 
genele lui. 

Andrei Filippovici îl ascultă uimit pe domnul Goliadkin şi, 
fără să vrea, se dădu câţiva paşi înapoi. Apoi privi neliniştit 
în juru-i... E greu de spus cum s-ar fi încheiat acest demers 
al domnului Goliadkin... Deodată, uşa cabinetului 
excelenţei-sale se deschise şi apăru excelenţa-sa în 
persoană, însoţit de câţiva funcţionari superiori. Şeful 
departamentului fu urmat de toţi cei prezenţi în 
anticameră. Excelenţa-sa îl chemă pe Andrei Filippovici şi 
discută cu el în mers câteva chestiuni de serviciu. Când îşi 
reveni, în sfâr-şit, şi domnul Goliadkin, aproape toată lumea 
ieşise din anticameră. Intimidat, se aciua sub aripa lui 
Anton Antonovici Setoşkin, care venea şontâcăit, în urma 
tuturor, cu o expresie severă şi îngrijorată pe faţă, după 
cum i s-a părut domnului Goliadkin. „Am făcut-o boacănă şi 
aici, îşi zise acesta, dar nu-i nimic.” 

— Sper, cel puţin, că dumneavoastră, Anton Antonovici, 
veţi binevoi să mă ascultați şi să examinaţi situaţia mea, zise 
el înce- tisof şi cii acelaşi glas sugrumat de emoție. 

— Respins de toată Uimea, mă adresez dumneavoastră. 
Nu m-am putut dumiri nici până acum, ce voiau să însemne 
cuvintele lui Andrei Filippovici, Anton Antonovici. Explicaţi- 
mi, dacă se poate... 

— "Totul se va explica la timpul potrivit, răspunse sever şi 
răspicat Anton Antonovici, şi, după cum i se păru domnului 
Goliadkin, cu aerul de a lăsa să se înţeleagă că Anton 


Antonovici nu doreşte prelungirea conversaţiei. Vei afla la 
timp tot ce trebuie. Chiar astăzi vei fi încunoştinţat oficial 
despre toate. 

— Despre ce anume voi fi încunoştinţat oficial, Anton 
Antonovici, şi de ce numaidecât oficial? Întrebă sfios eroul 
nostru. 

— Noi, lakov Petrovici, n-avem căderea să facem aprecieri 
asupra hotărârilor luate de şefi. 

— Dar de ce şefii, Anton Antonovici, bâigui domnul 
Goliadkin speriat rău de tot, de ce e nevoie să intervină 
şefii? Nu văd nici un motiv ca să fie deranjaţi şefii, Anton 
Antonovici... Poate că vă referiţi la cele întâmplate ieri, 
Anton Antonovici? 

— Nu, nu-i vorba de cele întâmplate ieri; altceva 
şchiopătează la dumneata. 

— Ce anume şchiopătează, Anton Antonovici? Mie mi se 
pare, Anton Antonovici, că la mine nu şchiopătează nimic. 

— Dar cu cine voiai să unelteşti? Îl întrerupse aspru Anton 
Antonovici pe bietul domn Goliadkin. Domnul Goliadkin 
tresări şi se făcu alb ca varul. 

— Păi, Anton Antonovici, bâigui el abia auzit, dacă ne-am 
lua după calomniile duşmanilor noştri, fără să ascultăm şi 
justificările celeilalte părţi, atunci... Bineînţeles, Anton 
Antonovici, atunci poate omul s-o şi păţească, Anton 
Antonovici, cu totul nevinovat, să sufere fără nici o vină. 

— Să zicem! Dar cum rămâne cu fapta dumitale 
necuviincioasă faţă de reputaţia unei tinere pline de virtuţi, 
a cărei familie binecunoscută, respectată şi onorată de 
toată lumea îţi acordase ocrotire, copleşindu-te generos cu 
binefacerile ei? 

— Dar ce anume faptă, Anton Antonovici? 

— Poftim! Ai să mă întrebi, poate, şi ce vină ai în purtarea 
dumitale faţă de cealaltă fiinţă, deşi săracă şi străină, dar 
de condiţie onorabilă? Te pomeneşti că tot n-ai nimic de 
spus! Te-ai purtat cum trebuie? 


— Daţi-mi voie, Anton Antonovici... Binevoiţi să mă 
ascultați, Anton Antonovici... 

H 

; t; - Dar atitudinea dumitale periidă şi calomnia pe care ai 
născocit-o pe seama unei alte persoane - învinuirea unei 
alte persoane de nişte fapte pe care le-ai săvârşit chiar 
dumneata? Ce zici? Cum se numeşte asta? 

— Eu, Anton Antonovici, nu l-am dat afară, bâigui 
tremurând eroul nostru, şi nici pe Petruşka, adică pe 
servitorul meu, nu l-am îndemnat la aşa ceva... Ela mâncat 
pâinea mea, Anton Antonovici; s-a bucurat de ospitalitatea 
mea, adăugă eroul nostru cu aerul grav şi cu atâta 
tulburare în glas, încât începu să-i tremure bărbia şi-i 
veniră lacrimi în ochi. 

— Asta o spui dumneata, lakov Petrovici, că l-ai găzduit şi 
că ţi-a mâncat pâinea, răspunse rânjind Anton Antonovici pe 
un ton batjocoritor, ea o lovitură de cuţit în inima domnului 
Goliadkin. 

— Dar permiteţi-mi să vă întreb respectuos, Anton 
Antonovici, dacă excelenţa-sa cunoaşte toată chestiunea 
aceasta? 

— Bineînţeles! Acum însă, te rog să mă laşi, nu prea am 
timp.! Vei afla chiar astăzi totul. 

— Vă rog, numai o clipă, Anton Antonovici. 

— Vorbim mai târziu... 

— Vă rog, Anton Antonovici; eu... Să vedeţi... Ascultaţi-mă 
puţin şi pe mine, Anton Antonovici... Nici nu mi-au trecut 
prin cap... cugetări din alea libere, Anton Antonovici; mă 
feresc de aşa ceva, Anton Antonovici; eu sunt absolut 
dispus, în ce mă priveşte, şi chiar purtam în cuget ideea... 

— Bine, bine, am mai auzit asta... 

— Nu, asta n-aţi auzit-o, Anton Antonovici. E cu totul 
altceva, Anton Antonovici. E ceva frumos, credeţi-mă, foarte 
frumos şi o să vă facă plăcere să auziţi... Purtam în cuget, 
după cum spuneam, următoarea idee, Anton Antonovici: că, 
uite, destinul a creat doi oameni absolut asemănători, iar 


şeful nostru generos şi binevoitor, văzând în asta voia 
Domnului, i-a ocrotit pe cei doi gemeni. E ceva foarte 
frumos, Anton Antonovici, vedeţi cât de frumos este, Anton 
Antonovici, şi că, în ceea ce mă priveşte, sunt departe de 
orice liberalism. Pentru mine, şeful meu generos şi 
binevoitor e un adevărat părinte. lată cum stă chestia, va să 
zică, excelenţă generoasă şi binefăcătoare, care cu toată 
bunăvoința... Adică... Şi un tânăr trebuie să capete 
serviciu... Daţi-mi un sprijin, Anton Antonovici, luaţi-mi 
apărarea, Anton Antonovici... Căci eu nici gând... Anton 
Antonovici, pentru Dumnezeu, încă un cuvânt... Anton 
Antonovici... 

Dar Anton Antonovici ajunsese departe'de domnul 
Goliadkin... Eroul nostru nu mai ştiu nimic - nici unde se 
află, nici ce i se spune, nici ce face, nici ce i s-a întâmplat 
sau ce i se va mai în-tâmpla - atât de zguduit şi copleşit era 
de tot ce auzise şi ce văzuse. 

Cu ochi imploratori, îl căuta pe Anton Antonovici prin 
mulţimea de funcţionari, ca să se dezvinovăţească mai bine 
în faţa lui şi să-i spună ceva foarte loial, cu totul înălţător şi 
plăcut în ceea ce-l privea pe el... Treptat însă o lumină nouă 
începu să mijească în mintea tulbure a domnului Goliadkin; 
o lumină nouă, cumplită, care îl făcu să întrezărească dintr- 
o dată o perspectivă întreagă de circumstanţe absolut 
necunoscute lui până atunci şi pe care nici nu le putea 
bănui... In acelaşi moment, eroul nostru, rămas cu totul 
aiurit, simţi că cineva îi dă un ghiont. Întorcând capul, îl 
văzu alături pe copistul Pisarenko. 

— O scrisoare, domnule. 

— Aşa!... Ai şi fost acolo, dragul meu? 

— Da de unde? Încă de dimineaţă la ora zece a fost adusă 
de Serghei Miheev, curierul; a adus-o de la locuinţa 
secretarului gubernial Vahrameiev. 

— Foarte bine, drăguţule, foarte bine, te voi răsplăti, 
dragul meu... 


Domnul Goliadkin vâri scrisoarea în buzunarul interior al 
hainei de uniformă pe care o încheie cu grijă la toţi nasturii; 
privind apoi în jurul său, constată cu surprindere că se 
găsea în vestibulul departamentului, în mijlocul 
funcţionarilor, care, terminând serviciul, se îmbulzeau spre 
ieşire. Domnul Goliadkin nu numai că nu observase până 
atunci această împrejurare, dar nu observase şi nu ţinea 
minte nici cum s-a pomenit deodată cu mantaua îmbrăcată, 
în galoşi şi cu pălăria în mână. Toţi funcţionarii stăteau 
acum nemişcaţi într-o atitudine reverenţioasă. Excelenţa-sa 
se oprise jos, la capătul scării, în aşteptarea trăsurii care nu 
se ştie din ce pricină zăbovea, şi discuta cu însufleţire cu doi 
dintre consilierii săi şi cu Andrei Filippovici. La o distanţă 
cuviincioasă înapoia celor doi consilieri şi a lui Andrei 
Filippovici stătea Anton Antonovici Setoşkin şi alţi câţiva 
funcţionari care zâmbeau, văzând că excelenţa-sa a binevoit 
să glumească şi să râdă. Funcţionarii îngrămădiţi sus pe 
scară zâmbeau şi ei, aşteptând ca excelenţa-sa să râdă iar. 
Nu zâmbea numai Fedoseici, portarul cel pântecos, care 
stătea în poziţie de drepţi cu mâna pe clanţa uşii şi îşi 
aştepta cu nerăbdare porţia de plăcere cotidiană - aceea de 
a deschide cu 

lpar un gest larg uşa şi apoi, curbându-se într-o plecăciune 
adâncă, de a lăsa pe excelenţa-sa să treacă. Dar mai mult 
decât toţi ceilalţi părea că se bucură, simțindu-se în al 
şaptelea cer, nevrednicul şi impertinentul adversar al 
domnului Goliadkin. Uitase în clipa aceea de prezenţa 
tuturor celorlalţi funcţionari, renunţase chiar la obiceiul său 
ticălos de a umbla în paşi mărunți, trepădaţi, printre ei, ba 
uitase chiar să se linguşească pe lângă careva profitând de 
acest prilej favorabil. Era numai ochi şi urechi, cu capul tras 
puţin între umeri, şi cu bărbia împinsă înainte, rămăsese 
într-o imobilitate ciudată, ca să audă, probabil, cât mai bine, 
nelăsând să-i scape nimic, cu privirea aţintită la excelenţa- 
sa şi numai din când în când mâinile, picioarele sau capul 


tresăreau ciudat, convulsiv, abia perceptibil, trădând 
vibraţiile strunelor tăinuite ale sufletului său. 

„Uită-te la el ce se mai sclifoseşte! Gândi eroul nostru. Ce 
atitudine de trepăduş! Escrocul! Tare aş fi vrut să ştiu cum 
reuşeşte el, prin ce anume reuşeşte să parvină în societatea 
celor suspuşi! Nici tu inteligenţă, nici tu caracter, nici tu 
studii, nici măcar bun-simţ; are pur şi simplu noroc, canalia! 
Când mă gândesc, Dumnezeule! Cum poate izbuti atât de 
repede un om să aibă trecere pe lângă toţi! Şi să vezi că tot 
aşa o să meargă înainte, individul; aş putea să jur pe orice 
că ajunge departe, ticălosul; ajunge - cum să nu ajungă! Să 
vezi numai cum 0 să-i meargă de aci încolo! Aş mai vrea să 
aflu ce anume le şopteşte el tuturor? Ce secrete poate să 
aibă cu toată omenirea asta, şi despre ce anume vorbesc? 
Doamne! Ce n-aş da ca să pot şi eu, oarecum... Să mă dau 
bine pe' lângă ei oarecum... Că, adică, aşa şi pe dincolo, să-l 
rog, adică, pe dânsul... Că adică, uite aşa şi pe dincolo, mă 
leg să nu mai fac; că, adică, îmi recunosc vina, sunt vinovat; 
iar un tânăr, excelenţavoastră, trebuie să aibă un serviciu în 
vremea noastră; cât despre pocinogul meu, asemănarea 
aceea nenorocită nu mă încurcă de fel - aşa să se ştie! Şi 
nici n-am de gând să protestez într-un fel oarecare şi voi 
suporta totul umil şi resemnat - uite aşa! Ce-ar fi să 
procedez astfel?... Dar cum naiba aş face să priceapă, 
canalia, că de vorbă nu înţelege, degeaba i-aş spune; cum 
să-l conving, când este aşa de îngust la minte şi îndărătnic... 
Să încercăm totuşi. Poate că îl prind într-un moment 
prielnic. Aşadar, să încerc...” 

Zăpăcit, deprimat şi ros de nelinişte, simțind că lucrurile 
nu pot rămâne aşa, că se apropie clipa hotărâtoare, că 
trebuie, în orice caz, să se explice cu cineva, eroul nostru 
începu să se strecoare încetişor spre locul unde stătea 
nevrednicul şi misteriosul sau amic: dar în clipa aceea a 
tras la scară, huruind, trăsura mult aşteptată a excelenţei- 
sale. Fedoseici smuci de canatul uşii şi, în-covoindu-se până 
la pământ, lăsă să treacă excelenţa-sa. Cei adunaţi la scară 


se îmbulziră toţi dintr-o dată spre ieşire şi-l împinseră pe 
domnul Goliadkin-senior, distanţându-l de domnul 
Goliadkin-junior. „N-ai să-mi scapi!” murmura eroul nostru 
încercând să răzbească prin mulţime şi străduindu-se să nu 
scape din ochi pe cel urmărit. Treptat, mulţimea se risipi. 
Simţindu-se, în sfârşit, liber, eroul nostru se repezi ca 
fulgerul în urmărirea inamicului său. 

Capitolul XI. 

Cu răsuflarea tăiată, domnul Goliadkin zbura de parcă ar 
fi avut aripi pe urma adversarului care se depărta cu 
repeziciune. Simţea într-însul un flux de energie 
formidabilă. Dar cu toată această năvală de energie 
clocotitoare, domnul Goliadkin putea fi sigur că în clipa 
aceea chiar şi un biet ţânţar - dacă în acel anotimp ar fi 
putut vieţui la Petersburg o asemenea gânganie - ar fi fost 
în stare să-l frângă în două printr-o simplă atingere de 
aripă. Simţea că puterile îl lasă de tot şi că e purtat deo 
forţă cu desăvârşire străină, că mersul său nu-i aparţine, că 
nu derivă din efortul picioarelor sale, care, dimpotrivă, i se 
taie becisnice, refuzând să-l mai servească. De altminteri, s- 
ar putea ca toate astea să se întoarcă spre bine. „Spre bine, 
sau cine mai ştie cum, cugeta domnul Goliadkin, aproape 
sufocându-se de atâta alergătură; dar nu mai încape 
îndoială că totul e pierdut; că sunt definitiv pierdut, este un 
lucru hotărât, aprobat şi semnat.” Şi totuşi, eroul nostru 
părea că învie din morţi, ca unul ce a rezistat la o mare 
bătălie, cucerind o victorie, când izbuti să se agate de poala 
mantalei adversarului său, care tocmai îşi săltase piciorul ca 
să urce într-o birjă oprită din mers. „Stimate domn I stimate 
domn! Strigă el în sfârşit nesimţitului domn Goliadkin- 
junior, surprins în atare poziţie. Stimate domn, nădăjduiesc 
că...” 

— Ba te rog să nu nădăjduieşti nimic, răspunse evaziv 
insensibilul adversar al domnului Goliadkin, stând cu un 
picior pe scara trăsurii, încercând să salte piciorul 
suspendat în aer în interiorul trăsurii, păstrându-şi 


echilibrul şi căutând totodată din răsputeri să-şi desprindă 
mantaua din mâna domnului Goliadkin-senior, care o 
prinsese de poală şi trăgea cu toate puterile ce-i fuseseră 
hărăzite de natură. 

— Iakov Petrovici! Numai zece minute,... 

— Scuză-mă, n-am când... 

— Dar fii bun, te rog, lakov Petrovici... Pentru numele lui 
Dumnezeu, lakov Petrovici... Că, adică, uite aşa şi aşa... Să 
ne explicăm... Bărbăteşte... Doar o clipă, Iakov Petrovici! 

— Dragul meu, înţelege că n-am vreme, răspunse cu o 
familiaritate impertinentă, afişând în acelaşi timp un aer de 
bunătate sufletească pseudonobilul adversar al domnului 
Goliadkin; cu altă ocazie, mă rog, din toată inima şi cu 
sufletul deschis îţi stau la dispoziţie; dar acum, crede-mă, 
nu pot. 

„Canalia!” gândi eroul nostru. 

— Iakov Petrovici! Strigă el disperat, eu nu ţi-am fost 
duşman niciodată. Nişte răuvoitori m-au ponegrit pe 
nedrept... În ce mă priveşte, sunt gata... Iakov Petrovici, 
dacă vrei, lakov Petrovici, să intrăm chiar acum!... Şi acolo, 
cu inima curată, aşa cum ai spus foarte bine chiar acum, şi 
în cuvinte sincere şi generoase... Uite în cafeneaua asta: 
atunci totul se va lămuri de la sine - aşa să ştii, lakov 
Petrovici! Atunci negreşit totul se va lămuri de la sine... 

— La cafenea? Bine. N-am nimic împotrivă, să mergem la 
cafenea, dar cu o singură condiţie, bombonelule, cu o 
singură condiţie: ca acolo totul să se lămurească de la. Sine. 
Şi aşa, va să zică, drăguţule, zise domnul Goliadkin-junior, 
coborând din trăsură şi bătându-l cu neruşinare pe umăr pe 
eroul nostru, prieten bun ce-mi eşti; pentru tine, lakov 
Petrovici, sunt gata şi prin ulicioară (cum drept ai binevoit 
să te exprimi adineauri, lakov Petrovici). Ca să vezi ce 
şmecher, zău; ce şi-a pus în gând, aia face cu omul! 
Continuă falsul prieten al domnului Goliadkin, zâm-bind 
mieros şi învârtindu-se în jurul acestuia. 


Ferită de larma străzilor zgomotoase, cafeneaua în care 
intrară cei doi domni Goliadkin era în acel moment complet 
goală. O nemţoaică durdulie apăru la tejghea de îndată ce 
răsună clopoţelul de la uşa de intrare. Domnul Goliadkin şi 
nevrednicul său adversar trecură într-o cameră mai 
dosnică, unde un băieţandru cu faţa buhăită şi tuns chilug 
îşi făcea de lucru cu un braţ de surcele, încercând să aţâţe 
focul amorţit în sobă. La comanda domnului Goliadkin- 
junior, li se servi ciocolată. 

— Apetisantă muieruşcă, zise domnul Goliadkin-junior 
făcând şiret cu ochiul către domnul Goliadkin-senior. 

Eroul nostru roşi şi nu zise nimic. 

— A, da; am uitat, scuză-mă. Cunosc gusturile dumitale. 
Nouă, domnule, ne plac nemţoaicele subţirele şi finuţe; noi, 
adică, suflete candid ce eşti, dragă Iakov Petrovici, noi 
amândoi ne prăpădim după nemţoaicele finuţe şi zvelte, 
care, de altfel, nu sunt lipsite şi de unele atribute plăcute; 
stăm la ele cu chirie, le punem moralitatea la încercare; 
pentru Bj'er-supă şi Milch-swpă le dăruim inimile noastre şi 
iscălim tot felul de angajamente - iată cum suntem noi, 
Faublas ce eşti, trădătorule! 

Domnul Goliadkin-junior debită toate acestea cu o 
repeziciune uimitoare, făcând astfel o aluzie absolut 
nelalocul ei, şi foarte perfidă, de altfel, la o anumită 
persoană de sex feminin, învârtindu-se ca un titirez în jurul 
domnului Goliadkin, zâmbindu-i amabil, manifestând în felul 
acesta falsa lui prietenie şi bucurie pentru această întâlnire. 
Observând însă că domnul Goliadkin-senior nu este chiar 
atât de prost şi nici atât de lipsit de cultură şi de maniere 
alese, încât să creadă tot ce spune, omul acesta mârşav 
hotări să-şi schimbe tactica şi să discute pe şleau. După ce 
îşi rosti aluzia murdară, falsul domn Goliadkin încheie prin 
a-l bate pe respectabilul domn Goliadkin-senior pe umăr cu 
o neruşinare şi familiaritate revoltătoare, ba, 
nemulţumindu-se cu atât, se lansă în nişte glume cu totul 
inadmisibile într-o societate de oameni binecrescuţi, 


intenţionând să-şi repete gestul insolent de adineauri, adică 
încercând, cu toată rezistenţa şi strigătele de protest ale 
domnului Goliadkin-senior, revoltat la culme, să-l ciupească 
de obraz. Faţă de această insolenţă, eroul nostru se aprinse, 
se înfurie şi înghiţi... de altfel, numai deocamdată. 

— Este limbajul duşmanilor mei, răspunse el, în sfârşit, cu 
voce tremurătoare, dar stăpânindu-se totuşi cu 
înţelepciune. In acelaşi timp, eroul nostru aruncă pe furiş o 
privire îngrijorată spre uşă. Era limpede că domnul 
Goliadkin-junior se afla într-o dispoziţie excelentă şi era, 
probabil, gata de orice şotii şi glume neper-mise într-un 
local public şi, de fapt, reprobate de toate regulile bunei- 
cuviinţe, dar mai ales într-o societate selectă. 

— Mă rog, în cazul acesta, cum doriţi, răspunse cu răceală 
domnul Goliadkin-junior la afirmaţia domnului Goliadkin- 
senior şi puse pe masă ceaşca goală pe care o golise cu o 
lăcomie indecentă. In cazul acesta, n-am de ce să-mi pierd 
vremea cu dumneata, deşi,... Ei, cum o mai duci, Jakpy 
Peţrovici? 

M 

— Un singur lucru aş vrea să ştii, lakov Petrovici, răspunse 
calm şi cu demnitate eroul nostru, că nu te-am duşmănit 
niciodată. 

— Hm... Dar Petruşka? Se pare că Petruşka îl cheamă, nu-i 
aşa? El ce mai face? Ca de obicei? 

— Şi ele ca de obicei, lakov Petrovici, răspunse cam 
surprins domnul Goliadkin-senior. Nici nu ştiu ce să spun, 
Iakov Petrovici... In ce mă priveşte... Eu din toată inima şi 
cu sinceritate, Iakov Petrovici, mă înţelegi, Iakov Petrovici... 

— Da, mă rog. Dar şi dumneata ştii prea bine, lakov 
Petrovici, începu cu voce calmă, cu inflexiuni domnul 
Goliadkin-junior, afişând un aer demn, plin de tristeţe, 
căinţă şi regret. Ştii şi dumneata că vremurile sunt grele... 
Să luăm, bunăoară, cazul dumitale, lakov Petrovici; eşti un 
om cu scaun la cap şi ai să judeci drept, strecură domnul 
Goliadkin-junior, linguşindu-l dezgustător pe domnul 


Goliadkin-senior. Viaţa nu-i o glumă, o ştii şi dumneata, 
Iakov Petrovici, încheie cu tâlc domnul Goliadkin-junior, 
străduindu-se să-şi dea o aparenţă de om inteligent şi cult, 
capabil să discute probleme dintre cele mai complexe. 

— In ce mă priveşte, Iakov Petrovici, răspunse cu 
însufleţire eroul nostru, în ce mă priveşte, vorbind fără 
ocolişuri - pentru care am un total dispreţ - vorbind cinstit 
şi cu toată îndrăzneala, într-un limbaj sincer şi ales, punând 
lucrurile pe tapet în chipul cel mai onorabil, trebuie să-ţi 
spun deschis şi să afirm cu toată tăria, lakov Petrovici, că 
sunt în faţa durnitale cu inima absolut curată - ceea ce o ştii 
şi dumneata, lakov Petrovici; o eroare de ambele părţi - 
orice se poate întâmpla - judecata opiniei publice, părerea 
mulţimii linguşitoare... Iţi vorbesc sincer, Iakov Petrovici, 
orice se poate întâmpla. Şi-ţi mai spun, Iakov Petrovici, dacă 
stăm să judecăm bine, dacă privim lucrurile dintr-un punct 
de vedere superior şi nobil, ţi-o spun cu tot curajul, ţi-o 
spun fără falsă pudoare, lakov Petrovici, aş fi fericit chiar 
să-ţi mărturisesc că am greşit, aş fi fericit să recunosc acest 
lucru. O ştii şi dumneata, doar eşti un om inteligent şi nobil 
pe deasupra... Fără nici o jenă, fără falsă pudoare, sunt 
gata s-o recunosc... Conchise cu demnitate şi mărinimie 
eroul nostru. 

— Soarta, destinul! Iakov Petrovici... Dar să lăsăm asta, 
murmură cu un oftat domnul Goliadkin-junior. Să folosim 
mai bine puţinele clipe ale întâlnirii noastre pentru o 
discuţie mai utilă şi mai plăcută, aşa cum se cuvine între doi 
colegi... Nu ştiu cum se face, zău, dar n-am avut prilejul să 
schimb nici două vorbe eu dumneata în tot timpul acesta... 
Dar nu sunt eu de vină, lakov Petrovici... 

— Şi nici eu, îl întrerupse cu însufleţire eroul nostru, nici 
eu! Inima îmi spune, lakov Petrovici, că nu sunt eu de vină 
dacă s-a întâmplat aşa. Nu ne rămâne decât să învinuim 
soarta, lakov Petrovici, adăugă domnul Goliadkin-senior pe 
un ton pe deplin împăciuitor. Vocea-i începuse treptat să se 
moaie şi să vibreze. 


— Ei, dar cum îţi mai merge cu sănătatea? Rosti cu glas 
mieros cel în rătăcire. 

— Tuşesc puţin, răspunse şi mai mieros eroul nostru. 

— Păzeşte-te. Astăzi bântuie tot felul de molimi, nu este 
greu să faci o anghina; mărturisesc că şi eu am început să 
port şi flanelă. 

— Într-adevăr, Iakov Petrovici, e aşa de uşor să faci 
anghina pe o vreme ca asta... lakov Petrovici! Zise după o 
scurtă tăcere eroul nostru. Iakov Petrovici! Îmi dau seama 
că am greşit... Păstrez amintirea duioasă a clipelor fericite 
pe care le-am petrecut împreună sub acoperişul meu 
sărăcăcios, dar îndrăznesc să afirm, ospitalier... 

— Deşi în scrisoarea dumitale mi-ai adresat cu totul alte 
cuvinte, rosti oarecum cu reproş şi pe bună dreptate (de 
altfel, numai în această singură privinţă pe bună dreptate) 
domnul Goliadkin-junior. 

— Iakov Petrovici! Recunosc, am greşit... Îmi dau seama 
acum că am greşit în cele ce am sptfs în această nefericită 
scrisoare, lakov Petrovici. Mi-e ruşine să mă uit în ochii 
dumitale, lakov Petrovici, poate că n-ai să mă crezi... Dă-mi 
această scrisoare s-o distrug în faţa dumitale, Iakov 
Petrovici, sau, dacă nu se mai poate, te implor, dă-i un sens 
contrariu, înţelege-o cu totul invers, adică într-un sens 
prietenesc, dând un sens opus tuturor cuvintelor mele din 
această scrisoare. Am greşit. lartă-mă, lakov Petrovici. Am 
fost cu totul... Am greşit amarnic, lakov Petrovici. 

— Cum ai spus? Întrebă cu aer cam absent şi nepăsător 
vicleanul amic al domnului Goliadkin-senior. 

— Spuneam că am greşit total, Iakov Petrovici, şi că, în 
ceea ce mă priveşte, absolut fără nici un fel de pudoare 
falsă... 

— Bine, bine! Foarte bine că ai greşit, răspunse sec 
domnul Goliadkin-junior. 

— M-am gândit chiar, la un moment dat, Iakov Petrovici, 
adăugă cu însufleţire eroul nostru, cuprins de o nobilă 
pornire, fără să observe perfidia cumplită a falsului său 


prieten, mi-a venit în cap ideea, că, uite cum se întâmplă, 
adică, să fie creaţi doi oameni absolut asemănători. 

— Aha! E ideea dumitale...! 

În aceeaşi clipă, domnul Goliadkin-junior, cunoscut prin 
netrebnicia lui, se ridică de pe scaun şi puse mâna pe 
pălărie. Fără să observe nici acum înşelăciunea, se ridică şi 
domnul Goliadldn-senior, zâmbind sincer şi încrezător 
pseudo-prietenului său, însufleţit de aceeaşi pornire cinstită 
de a-i spune vorbe bune, de a şi-l apropia şi de a lega astfel 
o nouă prietenie... 

— Adio, excelenţă! Strigă deodată domnul Goliadkin- 
junior. 

Eroul nostru tresări, observând pe faţa inamicului său o 
expresie bachică şi numai ca să scape de el vâri în mâna 
întinsă a neruşinatului două degete ale mâinii drepte: aici, 
însă... Aici neobrăzarea domnului Goliadkin-junior întrecu 
orice măsură. Prinzând degetele domnului Goliadkin-senior 
şi strângându-le mai întâi, neruşinatul îşi permise să repete 
chiar aci, în văzul domnului Goliadkin, gluma necuviincioasă 
de dimineaţă. Orice măsură a râbdării omeneşti ajunsese la 
capăt... 

Celălalt îşi vâri în buzunar batista cu care îşi ştersese 
mâna, când domnul Goliadkin-senior izbuti să-şi vină în fire 
şi se r (epezi în urmă-i în sala vecină, unde după ticălosul 
său obicei se grăbise să dispară duşmanul lui neîmpăcat. 
Acesta se postase cu aerul cel mai nevinovat în faţa 
tejghelei şi înfuleca la pateuri; în acelaşi timp, cu un calm 
absolut, ca un om cumsecade, făcea curte cofetăriţei 
nemţoaice. „Nu se poate în faţa unei doamne”, îşi zise eroul 
nostru şi se apropie de tejghea, abia stăpânindu-şi 
tulburarea care îl cuprinsese. 

— Să ştii că muieruşca asta nu-i de loc de lepădat! Ce zici? 
Îşi reluă glumele deplasate domnul Goliadkin-junior, 
contând, probabil, pe răbdarea fără margini a domnului 
Goliadkin. Nemţoaica cea dolofană se uita, la rândul ei, la 
cei doi clienţi cu nişte ochi inexpresivi, neînţelegând, 


probabil, o boabă ruseşte şi zâmbind cu amabilitate. La 
auzul cuvintelor neruşinatului domn Goliadkin-junior, eroul 
nostru roşi până în vârful urechilor, şi, nemaiputân-du-se 
stăpâni, se repezi asupră-i cu intenţia vădită de a-l sfâşia şi 
a scăpa de elo dată pentru totdeauna. Dar domnul 
Goliadkin-junior, după obiceiul său ticălos, o şi luase din loc 
şi ajunsese într-o clipă pe peronul de la intrare. După un 
moment de firească buimăceală, domnul Goliadkin-senior îşi 
recapătă cumpătul şi se repezi în urma ofensatorului său, 
care tocmai era gata să urce în trăsura ce-l aştepta, fiind 
angajată, probabil, încă dinainte, în acelaşi timp, nemţoaica 
cea dolofană, văzând că cei doi clienţi o şterg fără să 
plătească, scoase un țipăt strident şi agită din răsputeri 
clopoţelul de pe tejghea. Eroul nostru se întoarse aproape 
din zbor, aruncă pe tejghea banii pentru el şi pentru 
neruşinatul acela, fără a mai cere restul şi, cu toată această 
zăbavă, izbuti tot aşa, din zbor, să-l ajungă pe adversar. 
Agăţându-se de aripa trăsurii din toate puterile sale, eroul 
nostru alerga un timp pe-alături de trăsură, încercând să se 
caţăre în ea, cu toată opoziţia domnului Goliadkin-junior, 
care căuta să-l respingă. Intre timp, birjarul se străduia cu 
tot zelul să-şi îndemne mârţoaga, dându-i ghes şi cu biciul, 
şi cu hăţurile, şi cu piciorul, încât aceasta o luă pe 
neaşteptate la galop, muşcându-şi zăbala şi zvârlind la 
fiecare trei paşi din picioarele dinapoi, după năravul ei 
păcătos. In cele din urmă, eroul nostru izbuti totuşi să se 
caţăre în trăsură; se postă în faţa adver* sarului său, proptit 
cu spatele de birjar şi cu genunchii în genunchii 
neruşinatului, iar cu mâna dreaptă îl prinse cu putere de 
gulerul jerpelit de blană pe imoralul şi înverşunatul său 
duşman. Un timp, cei doi duşmani au mers aşa, în tăcere. 
Eroul nostru respira adânc şi gâfâit, abia trăgându-şi 
sufletul; drumul era desfundat şi trăsura îl sălta la fiecare 
hurducătură, punându-l în primejdia de a-şi frânge gâtul. 
lar pe deasupra, adversarul său cel crunt tot nu se dădea 
încă bătut şi căuta din răsputeri să-l arunce în noroi. Pe 


lângă toate acestea, se nimerise şi o vreme tare păcătoasă. 
Ningea şi fulgii mari de zăpadă se încăpăţânau, la rându-le, 
să pătrundă neapărat sub mantaua descheiată a 
adevăratului domn Goliadkin. Prin pânza deasă din jur nu 
se vedea nimic. Cu greu îşi putea da seama încotro şi pe ce 
străzi gonea trăsura... Domnul Goliadkin avu senzaţia că se 
petrece cu el ceva foarte cunoscut, că mai trăise ceva 
asemănător. O clipă încercă să-şi reamintească dacă nu 
presimţise aceasta chiar ieri... Văzând aşa ceva în vis, 
bunăoară... Aici exasperarea lui atinse ultimul grad. 
Proptindu-se cu toată greutatea în duşmanul său 
neîmpăcat, începu să strige. Dar strigătul i se stingea pe 
buze... O clipă, domnul Goliadkin uită de toate, zicându-şi 
că ceea ce se petrece nu înseamnă de fapt nimic, că totul se 
petrece într-un chip oarecum inexplicabil, că ar fi de prisos 
şi n-ar avea nici un rost să protesteze, că orice protest ar fi 
cu totul inutil... Deodată însă şi chiar în momentul când 
eroul nostru ajunsese la această concluzie, o mişcare 
imprudentă, pricinuită de o hurducătură puternică, 
răsturnă cu totul cursul afacerii. Domnul Goliadkin se 
rostogoli din trăsură ca un sac de făină recunoscând pe 
bună dreptate în momentul căderii că se pripise, 
Într-adevăr, şi că nu era încă momentul potrivit ca sa se 
înfurie într-atât. Ridicându-se, în sfârşit, înţelese că 
ajunseseră undeva la destinaţie; trăsura se oprise în 
mijlocul unei curţi şi eroul nostru putu să-şi dea seama, de 
la prima privire, că era curtea casei în care locuia Olsufi 
Ivanovici. În aceeaşi clipă, îl zări pe amicul său urcând 
treptele peronului de la intrare. In culmea disperării, se 
repezi să-l ajungă din urmă pe inamic, dar, tot spre norocul 
său, îşi luă seama la timp. Fără a uita să-i plătească 
birjarului, domnul Goliadkin fugi în stradă şi o luă la goană 
de-a lungul trotuarului. Ningea la fel ca înainte, cu fulgi 
mari şi deşi; în juru-i era aceeaşi pâclă umedă şi 
întunecoasă. Eroul nostru nu mergea în pas zorit sau în 
fugă, ci pur şi simplu zbura, răsturnând totul în cale - 


ţărani, femei, copii şi, la rândul său, sărea la o parte, 
ferindu-se cât putea de aceşti ţărani, femei şi copii. In jurul 
şi în urma lui se auzeau strigăte speriate, ţipete, 
exclamaţii... Dar părea că domnul Goliadkin nu-şi dă seama 
de nimic şi că nici nu-i mai pasă de nimic... Se dezmetici, de 
altfel, abia lângă podul Semionovski şi numai datorită 
faptului că aici izbutise să răstoarne deodată două 
precupeţe cu tarabele lor şi, o dată cu ele, se rostogolise şi 
el pe jos. „Nu-i nimic, gândi domnul Goliadkin, totul se 
poate încă aranja spre bine” şi vâri mâna în buzunar, voind 
să le despăgubească cu o rublă de argint pe cele două 
precupeţe pentru turta dulce, merele, mazărea şi diferite 
alte mărfuri împrăştiate. Deodată o nouă rază de lumină îşi 
croi drum prin mintea tulbure a domnului Goliadkin; 
dăduse în buzunar peste scrisoarea ce-i fusese înmi-nată în 
dimineaţa aceea de către conţopist. Amintindurşi de un 
tractir cunoscut undeva prin apropiere, alergă într-acolo; 
se aşeză grăbit la o măsuţă luminată de o luminare de seu 
şi, fără a da nici o atenţie ospătarului care venise să ia 
comanda, rupse sigiliul şi începu să citească uluit 
următoarea scrisoare: „Suflete nobil şi om pururea drag 
inimii mele, care ai suferit atâtea pentru mine! 

Sufăr cumplit şi sunt pierdută - salvează-mă! Un 
clevetitor, un intrigant, un om cunoscut prin comportarea 
lui mizerabilă, m-a prins în mreje şi m-a nenorocit! Am 
cedat! Dar el îmi este odios, pe când tu!... Au făcut totul ca 
să ne despartă, scrisorile mele către tine au fost 
interceptate - şi toate acestea le-a făcut omul acela imoral, 
profitând de însuşirea lui cea mai bună - asemănarea cu 
tine. În orice caz, poate să nu fie cineva frumos, dar să te 
cucerească prin inteligenţa sa, prin profunzimea 
sentimentelor, prin eleganța manierelor... Sunt pierdută! 
Vor să mă mărite fără voia mea şi cel mai mult stăruie 
pentru aceasta părintele meu, binefăcătorul meu, 
consilierul de stat Olsufi Ivanovici, favorizând intenţiile 
omului care vrea, probabil, să profite de poziţia şi relaţiile 


mele în societatea selectă... Dar hotărârea mea este 
neclintită şi protestez prin toate puterile ce mi-au fost 
hărăzite de natură. Aşteaptă-mă în cupeul tău astăzi, la 
orele nouă precis, în faţa ferestrelor locuinţei lui Olsufi 
Ivanovici. O să avem iarăşi o petrecere la care va fi prezent 
şi frumosul locotenent. Voi ieşi şi ne vom lua zborul. Mai 
există şi alte servicii de stat unde un om poate să aducă 
foloase patriei sale. În orice caz, te conjur, dragul meu, să-ţi 
aminteşti că inocenţa este tare prin însuşi faptul că este 
inocenţă. Şi acum, la revedere, şi aşteaptă-mă în cupeu în 
dreptul uşii de la intrare. Mă voi arunca în braţele tale 
ocrotitoare în noaptea aceasta fix la ora două. 

Ata până la ultima suflare Klara Olsufievna” 

După citirea scrisorii, eroul nostru rămase câteva clipe 
înmărmurit. Cu sufletul răscolit, extrem de tulburat, alb ca 
varul, măsură de câteva ori încăperea în lung şi în lat, 
ţinând scrisoarea deschisă în mână. Ca o culme a 
nenorocirii, în tulburarea lui nemărginită, eroul nostru nici 
nu observă că devenise în clipa aceea obiectul atenţiei 
exclusive a tuturor muşteriilor localului. Ţinuta lui 
dezordonată, emoția nestăpânită, mersul, sau, mai bine zis, 
alergătura prin local, gesticulaţia dezordonată, poate că şi 
cele câteva cuvinte stranii aruncate în vânt fără să-şi dea 
seama - toate acestea produseră probabil asupra celor de 
faţă o impresie extrem de nefavorabilă domnului Goliadkin. 
Până şi ospătarul începu să-l privească bănuitor. Revenindu- 
şi, eroul nostru băgă de seamă că stă în picioare în mijlocul 
încăperii, cu privirea aţintită în modul cel mai nepoliticos 
asupra unui bătrânel cu înfăţişarea foarte respectabilă, 
care, după ce mâncase şi se închinase în faţa icoanei, se 
aşezase iar la locul său şi acum, la rându-i, nu-şi mai lua 
ochii de pe chipul domnului Goliadkin. Eroul nostru îşi roti 
privirea prin sală şi băgă de seamă că toată lumea nu-l 
slăbea din ochi, privindu-l cu o funestă suspiciune. Deodată 
un militar în retragere, cu guler roşu la haină, ceru cu glas 
tunător să i se aducă Buletinul poliţiei12. Domnul Goliadkin 


tresări şi simţi cum îi năvăleşte sângele în obraz: 
întâmplător, lăsând privirea în jos, constată cu surprindere 
că toată îmbrăcămintea sa era într-un hal nepermis nici 
măcar acasă, necum într-un local public. Încălţămintea, 
pantalonii şi toată partea stângă erau pline de noroi, 
bentiţa pantalonului drept era ruptă, iar redingota sfâşiată 
în mai multe locuri. Deprimat la culme, eroul nostru se 
apropie de masa la care se aşezase şi citise scrisoarea şi 
atunci văzu apropiindu-se ospătarul cu o expresie cam 
ciudată pe faţă, insolentă şi amenințătoare totodată. 
Pierzându-şi cumpătul şi complet deznădăjduit, eroul 
nostru se apucă să examineze masa la care stătea. Pe masă 
se aflau o mulţime de farfurii rămase de la altcineva, un 
şervet murdar şi un tacâm de curând folosit. „Cine o fi 
mâncat aici? Se întrebă eroul nostru. Nu cumva eu? Totul 
este cu putinţă! Am mâncat fără să bag de seamă; ce să fac 
acum?” Ridicând ochii, domnul Goliadkin văzu iar lângă el 
pe ospătar care se pregătea să-i spună ceva. 

— Cât am de plată, amice? Întrebă eroul nostru cu glas 
tremurător. 

Un râs zgomotos izbucni în jurul domnului Goliadkin; 
zâmbi şi ospătarul. Domnul Goliadkin înţelese că şi d'e astă 
dată dăduse în gropi, spunând cine ştie ce prostie. În faţa 
acestei situaţii, se simţi atât de jenat, încât trebui să-şi vâre 
mâna în buzunar ca să-şi scoată batista pentru a 
întreprinde măcar ceva şi a nu rămâne nemişcat; dar spre 
surprinderea sa şi a tuturor celor de faţă, în loc de batistă, 
scoase un flaconaş cu medicamentul prescris acum patru 
zile de Krestian Ivanovici. „Medicamentele de la aceeaşi 
farmacie”, trecu prin capul domnului Goliadkin... Dar 
tresări brusc şi abia se stăpâni să nu scoată un țipăt de 
groază. O lumină nouă licări în capul lui... Lichidul tulbure, 
respingător, de culoare roşietică sclipi în reflexe sinistre 
sub ochii domnului Goliadkiiî... Sticluţa îi scăpă din mână şi 
se sparse. Eroul nostru scoase un țipăt şi sări doi paşi 
înapoi, ferindu-se de lichidul vărsat... Tremura din tot 


corpul şi o sudoare rece îi acoperi fruntea şi tâmplele. „Va 
să zică, mi-e viaţa în primejdie!” întregul local se ridică în 
picioare; se produse o agitaţie şi o hărmălaie 
nemaipomenite; toată lumea se înghesui în jurul domnului 
Goliadkin; toţi îi vorbeau domnului Goliadkin, toţi îl întrebau 
ceva, unii apucându-l chiar de mâini. Dar eroul nostru 
stătea încremenit şi mut: nu vedea, nu auzea, nu simţea 
nimic... Apoi, deodată, se smulse din locu-i, se repezi spre 
ieşire, dând la o parte pe oricine încerca să-l oprească şi se 
prăbuşi aproape în nesimţire în prima birjă ce-'. 

; ieşise înainte, şi pe tare o oprise, cerând să fie dus acasă 
în goana mare. 

„ în vestibulul apartamentului său dădu peste Miheev, 
curierul „departamental, care ţinea un plic oficial în mână. 
„Ştiu, dragul meu, ştiu totul, zise cu vocea stinsă şi tristă 
eroul nostru sleit „de puteri, e un plic oficial...” în plic, într- 
adevăr, găsi ordinul ' Semnat de Andrei Filippovici prin care 
era somat să predea cole- „ igului său Ivan Semionovici 
toate lucrările pe care le avea în seama sa. Luând plicul şi 
vârând în mâna curierului o monedă de zece «opeici, 
domnul Goliadkin intră în apartament unde îl găsi pe ,, 
Petruşka adunându-şi lucrurile şi hainele într-o boccea, cu 
gândul, probabil, de a-l părăsi pe domnul Goliadkin şi de a 
se muta la ÎKarolina Ivanovna, care îl chemase în locul lui 
Evstafi. 

Capitolul XII. 

Petruşka intră în mers legănat, nepăsător, cu mişcări voit 
degajate şi cu mina solemnă a slugii eliberate de orice 
obligaţii. Era; limpede că-şi pusese ceva în gând, că se 
simţea pe deplin în dreptul său şi în situaţia de om absolut 
dinafară, adică aflat acum în serviciul altcuiva, în orice caz, 
şi nicidecum în situaţia de până acum de servitor al 
domnului Goliadkin. 

— Ei, bine, dragul meu, începu eroul nostru gâfâind. Cât e 
' ceasul, dragul meu? 


Petruşka trecu în tăcere în cămăruţa de alături, apoi se 
întoarse şi pe un ton destul de degajat anunţă că orele sunt 
aproape şapte şi jumătate. 

— Foarte bine, dragul meu, foarte bine. Uite ce, dragul 
meu... Dă-mi voie să-ţi spun, dragul meu, că acum, între noi, 
se pare că totul s-a sfârşit. 

Petruşka tăcea. 

— Şi acum, după ce că totul s-a sfârşit între noi, spune-mi, 
te rog, deschis, ca unui prieten, pe unde mi-ai umblat, măi 
frăţioare? 

— Pe unde să umblu? Pe la oameni cumsecade. 

— Ştiu, ştiu asta, dragul meu. Întotdeauna am fost 
mulţumit de tine, dragul meu, şi am să-ţi dau şi o 
recomandare corespunzătoare... Ei, şi cum, te-ai aranjat la 
ei acum? 

— Ce era să fac, domnule? Ştiţi şi dumneavoastră. 
Bineînţeles, Ufl Oin Cumsecade ii-o să te îndemne la rău. 

— Ştiu, dragul meu, ştiu. Numai că, în ziua de astăzi, mai 
rar se găsesc oameni cumsecade, dragul meu; preţuieşte-i, 
dragul meu. Fi, şi cum e pe la ei? 

— Păi, cum să fie... Numai că eu, domnule, nu mai pot să 
stau în serviciul dumneavoastră; ştiţi doar şi 
dumneavoastră. 

— Ştiu, dragul meu, ştiu; îţi cunosc osârdia şi vrednicia; 
mi-am dat seama de toate astea, dragul meu. Eu, dragul 
meu, te respect. Eu ştiu să respect un om de treabă şi 
cinstit, chiar dacă este servitor. 

— De, aşa este! De-alde noi, fireşte, ştiţi şi dumneavoastră, 
caută unde-i mai bine. Aşa e de când lumea. Ce să-i faci! 
Ştiut este, domnule, că fără sprijinul unui om cumsecade e 
greu să răzbeşti. 

— Bine, bine, dragul meu; îmi dau seama... Poftim banii 
care ţi se cuvin şi recomandarea. Acum să ne îmbrăţişăm 
frăţeşte şi să ne luăm rămas bun... Am să te rog totuşi să-mi 
mai faci un serviciu, un ultim serviciu, zise domnul 
Goliadkin pe un ton solemn. Mă înţelegi, dragul meu, unui 


om i se poate întâmpla orice. Nenorocirea, dragul meu, 
pătrunde şi în palatele aurite, şi n-ai cum să te ascunzi de 
ea. Doar ştii, dragul meu, că eu, dacă nu mă înşel, am fost 
totdeauna bun cu tine... 

Petruşkii tăcea. 

— Mi se pare că am fost totdeauna bun cu tine, dragul 
meu... Ei, ia să vedem, ce lenjerie avem noi acum, dragul 
meu? 

— Păi, toată lenjeria e aici. Şase cămăşi de pânză; trei 
perechi ciorapi, patru plastroane; o flanelă groasă; două 
perechi de izmene. Ştiţi şi dumneavoastră, asta-i tot. Eu, 
domnule, din lucrurile dumneavoastră, nu m-am atins de 
nimic... Eu, domnule, păzesc avutul stăpânului meu ca ochii 
din cap. Eu faţă de dumneavoastră, domnule, cum să 
spun... se ştie doar... Şi nu am păcătuit cu nimic... Asta 
niciodată, domnule; o ştiţi şi dumneavoastră, domnule... 

— Te cred, dragul meu, aşa este. Dar nu despre asta e 
vorba, dragul meu; mă înţelegi, ce vreau să spun, dragul 
meu... 

— Cum să nu, domnule? Înţeleg prea bine. Uite, când am 
fost în serviciul generalului Stolbneakov, când mi-a dat 
drumul, că pleca la Saratov... Că avea acolo o moşie... 

— Stai, dragul meu, nu-i vorba de asta; nici gând... Să nu- 
ţi închipui cumva că eu, dragul meu... 

— Păi, se ştie. De-alde noi, ştiut este, e uşor să-i 
ponegreşti. De mine au fost mulţumiţi toţi, oriunde am stat. 
Şi miniştri, şi generali, şi senatori, şi conți. La cine n-am 
stat: la prinţul Svincia-tkin, la colonelul Pereborkin, la 
generalul Nedobarov. Veneau des la moşia stăpânilor mei. 
Se ştie... 

— Aşa este, prietene, aşa este; foarte bine, dragul meu, 
foarte bine. Uite că plec şi eu acum, dragul meu... Fiecare 
cu drumul lui, dragul meu, şi niciodată nu se ştie pe ce 
drum nimereşte. Şi acum, dragul meu, ajută-mă să mă 
îmbrac; să nu uiţi să pui şi uniforma... Cealaltă pereche de 
pantaloni, cearşafurile, păturile, pernele... 


— Le fac balot? 

— Da, dragul meu, da; mai bine un balot... Cine ştie ce i se 
poate întâmpla omului. Ei, şi acuma, dragul meu, du-te şi 
adă-mi un cupeu... 

— Un cupeu...? 

— Da, dragul meu, un cupeu mai încăpător şi tocmeşte-l 
pe un timp mai îndelungat. Să nu-ţi închipui cumva, dragul 
meu, că... 

— Plecaţi departe? 

— Nu ştiu, dragul meu, nici asta nu ştiu. Cred că ar trebui 
să pui şi pilota aceea de puf. Tu ce zici, dragul meu? Am 
toată nădejdea în tine, dragul meu. 

— Păi, plecaţi chiar acuma? 

— Da, dragul meu, da! Aşa sunt împrejurările... Ca să vezi 
cum se întâmpla câteodată, dragul meu, ca să vezi cum se 
întâmpla... 

— Păi, ştiut este, domnule; uite, la noi la regiment tot aşa 
s-a întâmplat cu un locotenent; de la un moşier... A răpit... 

— A răpit?... Cum adică, dragul meu? Tu... 

— Cum am spus, a răpit-o şi la o altă moşie s-au cununat. 
Totul fusese pregătit dinainte. A fost trimisă şi o poteră 
după ei; dar s-a amestecat răposatul prinţ şi a împăcat 
lucrurile... 

— S-au cununat, zici? Păi... Tu cum de ştii, dragul meu? De 
unde ai aflat, dragul meu? 

— Păi cum să nu ştiu, ce mare lucru! Gura lumii, domnule. 
Am aflat şi noi, domnule, noi ştim tot... De, cu cine nu se 
întâmpla! Numai că aş vrea să vă spun acum, domnule, să- 
mi daţi voie să v-o spun aşa, în prostia mea de slugă, 
domnule, dacă a ajuns treaba până aici, apoi să v-o spun 
deschis, domnule: aveţi un duşman, un rival, domnule, un 
rival tare, aşa”'să ştiţi... 

— Ştiu, dragul meu, ştiu; o ştii şi tu, dragul meu... Aşadar, 
am toată nădejdea în tine. Cum e mai bine să facem acum, 
dragul meu? Ce sfat îmi dai? 


— Păi cum să fie, domnule, de vreme ce dumneavoastră 
acum aţi apucat, ca să spunem aşa, pe drumul acesta, 
domnule, atunci o să fie nevoie să cumpăraţi câte ceva —e 
să zicem, nişte cearşafuri, perne, o altă pilotă pentru un pat 
dublu, o plapumă bună —-s-ar putea găsi câteva lucruri de 
astea la vecina noastră de jos: e târgoveaţă, domnule; are o 
scurteică bună, de vulpo; aţi putea s-o vedeţi şi s-o 
cumpăraţi, se poate merge şi acum. Ar fi nevoie acum, 
domnule, de o scurteică; cu faţa de atlaz, căptuşită cu blană 
de vulpe... 

— Bine, bine, dragul meu; dacă zici tu, sunt şi eu de acord, 
dragul meu, îmi pun toată nădejdea în tine, toată nădejdea, 
dragul meu; fie şi o scurteică, dragul meu... Numai 
grăbeşte-te, te rog, grăbeşte-te! Pentru Dumnezeu, fă-o cât 
mai repede 1 Cumpăr şi scurteică, numai, te rog, cât mai 
repede! A rămas puţin până la ora opt, te rog, dragul meu, 
cât mai repede! Grăbeşte-te, grăbeşte-te, dragul meu...! 

Petruşka lăsă nelegat balotul cu rufe, perne, plăpumi, 
cearşafuri şi tot felul de boarfe pe care le adunase la un loc, 
şi ieşi în fugă din odaie. Între timp, domnul Goliadkin scoase 
repede scrisoarea ca s-o mai recitească - dar nu fu în stare. 
Punându-şi mâinile în cap, se sprijini uimit de perete. Nu 
era în stare să se gândească la nimic, nici să întreprindă 
ceva; nu înţelegea ce se petrece cu el. În sfârşit, văzând că 
vremea trece, iar Petruşka nu mai apare cu scurteică, 
domnul Goliadkin decise să meargă el singur. Deschizând 
uşa spre vestibul, auzi jos, la intrare, o larmă neobişnuită, 
discuţii, exclamaţii... Câteva vecine flecăreau, strigau, 
discutau ceva cu multă însufleţire - ce anume, ştia prea 
bine domnul Goliadkin. Se auzi glasul lui Petruşka; apoi 
nişte paşi. 

„Doamne! Toată lumea o să dea buzna aici 1” gemu 
domnul Goliadkin, frângându-şi mâinile deznădăjduit şi 
alergă înapoi în camera sa, unde se prăbuşi aproape fără 
simţire pe divan, îngro-pându-şi faţa în pernă. Zăcu un timp 
aşa, apoi sări în picioare şi, fără să-l mai aştepte pe 


Petruşka, îşi puse galoşii, mantaua, pălăria, vâri în buzunar 
portofelul şi cobori în fugă scara. „Nu trebuie nimic, nu 
trebuie nimic, dragul meu! Mă descurc eu şi singur, fac 
totul singur. Deocamdată nu-i nevoie de tine, şi poate că 
între timp lucrurile se vor aranja cum e mai bine”, murmură 
domnul Goliadkin adresându-se lui Petruşka pe care-l 
întâlni pe scară; apoi fugi în curte şi de acolo în stradă; 
inima i se strângea dureros în piept; tot nu se hotărâse 
încă. Ce să facă, cum să procedeze, cum să procedeze în 
acest moment atât de critic. 

— Poftim! Ce mă fac acum, Dumnezeule? Şi ce nevoie era 
de toate astea! Strigă el, în sfârşit, în culmea deznădejdii, 
mergând şontâcăit pe stradă încotro vedea cu ochii. Ce 
nevoie era de toate astea? Căci dacă nu se întâmpla asta, 
tocmai asta, lucrurile s-ar fi aranjat în bine; dintr-o dată, 
dintr-o lovitură, dintr-o singură lovitură hotărâtă, energică, 
bine pregătită s-ar fi aranjat totul. Pot să pun mâna în foc că 
s-ar fi aranjat! Ştiu şi cum anume s-ar fi aranjat. lată cum ar 
fi decurs totul: aş fi spus, prin urmare, că, adică, aşa şi pe 
dincolo, dar eu, domnul meu, fie-mi îngăduit s-o spun, n-am 
încotro; că, adică, în afaceri nu se procedează aşa; că, 
adică, domnul meu, stimate domn, nu se procedează aşa, şi 
impostorii nu au la noi şanse de izbândă; impostorul, 
domnul meu, este un om, ca să zic aşa, nevrednic şi care nu 
aduce nici un folos patriei. Înţelegi dumneata? Adică, 
înţelegi dumneata asta, stimate domn?! Uite, cam aşa, prin 
urmare... Deşi, adică, ce spun eu... Căci nu e de loc aşa, dar 
de loc nu este aşa... O cam încurc eu, guguman ce sunt! 
Sinucigaş ce sunt! Că, adică, sinucigaşule, nu-i de loc aşa... 
Poftim, acum, om depravat ce eşti, poftim cum se 
procedează!... Ei bine, ce mă fac eu acum? Ce trebuie să 
fac, de pildă, acum, în cazul acesta? La ce mai sunt bun 
acum? La oe mai eşti bun, omule, te întreb, la ce, Goliadkin 
ce eşti; ne-pricopsitule, nevrednicule! Şi acum, ce trebuie 
să fac? Să caut o trăsură, asta trebuie să fac; ia un cupeu, 
adică, şi prezintă-te la locul stabilit, ca să nu ne udăm 


cumva picioruşele... Şi cine şi-ar fi putut închipui aşa ceva? 
Cum se poate aşa ceva, domnişoară, cum se poate aşa ceva, 
scumpă domnişoară! Şi când te gândeşti că e o fată cu 
creştere aleasă! Virtutea întruchipată! Bravo, n-am ce zice! 
M-ai uimit, domnişoară, pur şi simplu, m-ai uimit!... Şi toate 
astea din pricina unei educaţii imorale; după ce am văzut şi 
am înţeles atâtea, văd că toate astea se întâmpla numai din 
pricina imoralităţii. În loc s-o ia din copilărie cu toată 
stricteţea... ba şi cu nuieluşa câteodată, ei o îndoapă cu 
bomboane şi cofeturi, cu tot felul de dulciuri, ba şi bătrânul 
însuşi, coşcogea om cu situaţie, îi dă nas cu răsfăţul: că, 
adică, aşa şi pe dincolo, splendoarea mea, bucuria mea, eşti 
cea mai frumoasă şi câte şi mai câte, că, adică, o să te mărit 
cu un conte!... Şi uite că le-a arătat ce poate, şi-a dat arama 
pe faţă; le-a jucat festa: a dat cărţile pe faţă, că, adică, ăsta-i 
jocul meu! În loc s-o ţină acasă, tânără cum este, au dat-o la 
pension, la o madame franţuzoaică, la o emigrantă Falbalas 
oarecare Is; şi uite că a învăţat acolo fel de fel de la 
emigranta aia Falbalas - şi uite că acum lucrurile s-au întors 
cum s-au întors. Că, adică, pofteşte de te bucură! Că, adică, 
să mă aştepţi cu trăsura-cupeu la ora cutare sub fereastiă şi 
să-mi cânţi spanioleşte o romanţă sentimentală; şi te aştept, 
adică, pentru că ştiu că mă iubeşti, şi să fugim împreună, şi 
să ne adăpostim într-o colibă. In definitiv, nici nu e permis 
aşa ceva; căci, stimată domnişoară, dacă e vorba că 
lucrurile au ajuns până acolo - nici nu e permis aşa ceva, 
chiar şi legile interzic ca o fată cinstită şi nevinovată să fie 
răpită din casa părintească fără voia părinţilor! Dar, la 
urma urmelor, de ce şi pentru ce? Ce rost ar avea toate 
astea? Să se fi măritat, acolo, cu cine se cuvine, cu omul pe 
care i l-a hărăzit soarta, şi pace! Eu nu sunt decât un biet 
slujbaş; s-ar putea să-mi pierd şi slujba din pricina asta; s-ar 
putea să fiu dat şi în judecată din pricina asta, domnişoară! 
Aşa să ştii! Dacă n-ai ştiut-o până acum. Şi numai nemţoaica 
e de vină; ea trage sforile. De la vrăjitoarea asta pornesc 
toate; ea este capul răutăţilor. Pentru că au calomniat şi au 


ponegrit un om, pentru că au născocit despre el o bârfeală 
josnică, o minciună ticăloasă, din îndemnul lui Andrei 
Filippovici, de-aia s-au în-tâmplat toate astea. Altminteri, 
cum de-ar fi amestecat şi Petruşka aici? Ce-l privesc toate 
astea pe dânsul? De ce-şi bagă nasul, nemernicul, în toată 
treaba asta? Ba nu, domnişoară, nu pot, în nici un caz nu 
pot, în nici un caz... lartă-mă, dar nu pot. Va trebui cumva 
să mă scuzi de data aceasta. De la dumneata au pornit 
toate, domnişoară, nu de la nemţoaică, nu de la vrăjitoare, 
ci numai de la dumneata; pentru că vrăjitoarea este o 
femeie de treabă, pentru că vrăjitoarea nu are nici o vină, ci 
numai dumneata, domnişoară, eşti vinovată - aşa să ştii! 
Dumneata, domnişoară, dumneata mă târăşti în cloaca 
clevetirilor... Pe mine... Un om care şi aşa se pierde, un om 
care dispare prin el însuşi, din cauza lui însuşi, şi nu este în 
stare să se ţină în frâu pe el însuşi, nu este stăpân nici pe 
propriile sale fapte - ce vorbă mai poate fi aici despre 
nuntă! Şi cum se vor termina toate astea? Cum se vor 
aranja? Mult aş da să aflu acest lucru!” 

Aşa cugeta în disperarea lui nemărginită eroul nostru. La 
un moment dat, venindu-şi în fire, constată că se află 
undeva pe Liteinaia. Era un timp groaznic: lapoviţă, 
ninsoare şi ploaie - exact ca în noaptea aceea de neuitat, în 
ceasul nefast de la miedul nopţii, când începuseră toate 
nenorocirile domnului Goliadkin. 

„Numai în voiaj de nunta nu poţi pleca pe o vreme ca asta! 
Gârl-dea domnul Goliadkin, scrutând cerul pâclos - prăpăd, 
nu alta... Doamne, Dumnezeule! Unde găseşti acum o 
trăsură, de pildă? N-o fi punctuleţul acela negru din colţ, un 
cupeu? la să vedem! Să cercetăm... Doamne, Dumnezeule 
1” se frământa eroul nostru, îndreptându-şi paşii slabi şi 
nesiguri spre locul unde i se păruse că se zăreşte un cupeu. 
„Ba, uite ce am să fac: mă duc, cad la picioarele lui, dacă se 
poate, şi îl rog umil. Că, adică, aşa şi pe dincolo, îmi 
încredinţez soarta în mâinile dumneavoastră, ca un şef bun 
ce sunteţi; că, adică, excelenţavoastră, ocrotiţi şi oblăduiţi 


un om; căci aşa şi aşa, adică, uite cum stă chestia, o faptă 
potrivnică legilor; nu mă lăsaţi pradă nenorocirii, sunteţi 
pentru mine ca un părinte, nu mă lăsaţi... Salvaţi-mi 
demnitatea, onoarea, numele şi prenumele... de un ticălos, 
de un imoral şi pervers, salvaţi-mă... El e altcineva, 
excelenţavoastră, iar eu sunt altcineva; el e başca socoteală 
şi eu sunt başca socoteală; credeţi-mă, excelenţavoastră, că 
eu sunt altul, un om întru totul diferit; că, adică, aşa să se 
ştie. Că adică, nu mai pot suferi să semăn cu el; faceţi 
rectificarea cuvenită, binevoiţi a da ordin să se facă 
rectificarea cuvenită - să fie anulată această substituire 
arbitrară şi strigătoare la cer... ca exemplu pilduitor pentru 
oricine şi pentru toate timpurile, excelenţavoastră. Sunteţi 
pentru mine ca un părinte; un şef, bineînţeles, un şef 
ocrotitor şi oblăduitor trebuie să încurajeze asemenea 
porniri... Ar fi şi un gest cavaleresc. Că, adică, sunteţi 
pentru mine un şef ocrotitor, un adevărat părinte şi-mi 
încredinţez soarta în mâinile dumneavoastră şi nu voi ieşi 
din cuvântul dumneavoastră, îmi încredinţez soarta... Şi mă 
retrag din toate... Precum ca să se ştie!” 

— Ascultă, prietene, eşti birjar? 

— Birjar... 

— Am nevoie de un cupeu, pentru o seară întreagă... 

— Mergeţi departe? 

* Pentru toată seara, pentru toată seara; oriunde va fi 
nevoie, dragul meu, oriunde va fi nevoie. 

— Vreţi să mergeţi afară din oraş? 

— Da, dragul meu; poate că şi afară din oraş. Nu sunt nici 
eu încă sigur, dragul meu, n-aş putea să-ţi spun precis, 
dragul meu. Căci, să vezi, dragul meu, poate că lucrurile se 
aranjează spre mai bine. Ştii doar, dragul meu... 

— Ştiu, domnule, aşa este; deie Domnul fiecăruia. 

— Aşa, dragul meu, aşa; îţi mulţumesc, dragul meu; ei, şi 
cât o să mă coste, dragul meu...? 

— Plecaţi acum? 


— Da, chiar acum, adică nu, ai să aştepţi într-un anumit 
loc... N-ai să aştepţi prea mult, dragul meu... 

— Păi, dacă mă luaţi pentru o seară întreagă, vă costă cel 
puţin şase ruble. Altcum nu se poate pe o vreme ca asta... 

— Bine, dragul meu, bine; îţi mai dau ceva şi pe deasupra. 
Aşadar, du-mă chiar acum, dragul meu. 

— Poftiţi, urcaţi-vă; daţi-mi voie să îndrept aici puţin; 
poftiţi. Încotro porunciţi? 

— Spre podul Izmailovski, dragul meu. 

Birjarul se caţără pe capră şi îndemnă cele două mârţoage 
numai pielea şi osul - pe care cu greu izbuti să le despartă 
de lada cu fân - şi o luă spre podul Izmailovski. Deodată 
însă, domnul Goliadkin trase de sfoară, opri cupeul şi îl rugă 
cu glas implorator să întoarcă din drumul spre podul 
Izmailovski şi s-o ia pe o altă stradă. Birjarul coti pe o altă 
stradă şi după vreo zece minute cupeul tocmit de domnul 
Goliadkin se opri în faţa casei în care locuia excelenţa-sa. 
Domnul Goliadkin cobori, îl rugă stăruitor pe vizitiu să-l 
aştepte, apoi, cu inima pierită, urcă scara la etaj, trase de 
finii clopoţelului, uşa se deschise şi eroul nostru se văzu în 
vestibulul excelenţei-sale. 

— Excelenţa-sa e acasă? Îl întrebă domnul Goliadkin pe 
fecior. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? Întrebă feciorul, 
măsurându-l din cap până în picioare. 

— Eu sunt, dragul meu, eu sunt. Goliadkin, funcţionar, în 
gradul de consilier titular, consilierul titular Goliadkin, că, 
adică, am venit aşa şi pe dincolo, pentru explicaţii. 

— Aşteptaţi; nu se poate aşa... 

— Dragul meu, eu nu pot să aştept: vin într-o chestiune 
importantă, care nu suferă nici o amânare... 

— Dar din partea cui veniţi? Aveţi vreo scrisoare? 

— Ba nu, dragul meu, vin personal... Anunţă-mă, dragul 
meu, că, aşa şi pe dincolo... Pentru explicaţii. Iţi voi mulţumi 
pentru asta, dragul meu. 


— Nu e voie. Am ordin să nu primesc pe nimeni; excelenţa- 
sa are musafiri. Poftiţi mâine dimineaţă, la ora zece... 

— Dar te rog, anunţă-mă, dragul meu; nu pot, mi-e cu 
neputinţă să mai aştept... Altfel, vei avea de dat socoteală, 
dragul meu. 

— Ce atâta vorbărie, du-te şi anunţă; doar n-o să ţi se 
tocească ciubotele! Zise un alt fecior care şedea tolănit pe o 
bancă, fără să scoată o vorbă până atunci. 

— Deştept mai eşti! Am ordin să nu primesc, ai înţeles! 
Audienţele pentru dumnealor sunt numai dimineaţa. 

— Anunţă. Doar n-o să-ţi cadă limba! 

— Eu pot să anunţ, şi nici limba n-o să-mi cadă. Dar dacă 
am ordin să nu dau drumul la nimeni, înţelegi, am ordin! 
Intraţi în anticameră. 

Domnul Goliadkin trecu în anticameră; pe masă era o 
pendulă. Constată că era ora opt şi jumătate. I se strânse 
inima de îngrijorare. Era gata să renunţe, să se întoarcă, 
dar în clipa aceea auzi glasul tunător al feciorului deşirat, 
care, oprindu-se în pragul încăperii de alături, anunţă cu 
glas tare numele domnului Goliadkin. „Ce gâtlej! Gândi 
eroul nostru cuprins de negrăită tristeţe... 

— Cel costa să spună simplu: că, adică, aşa şi pe dincolo, a 
venit prea plecat pentru explicaţii - că, adică... Binevoiţi să-l 
ascultați... Dar aşa, a stricat totul, mi-a zădărnicit tot 
planul; dar să zicem... Poate că nu-i nimic...” De altfel, nu 
prea a mai avut timp să-şi continue reflecţiile, căci feciorul 
s-a întors, spunându-i „poftiţi” şi l-a condus pe domnul 
Goliadkin în cabinetul excelenţei-sale. 

Când trecu pragul cabinetului în care fusese pofitit, eroul 
nostru nu mai văzu nimic, ca şi cum ar fi orbit. Apoi desluşi 
ca prin ceaţă două-trei siluete şi apucă să-şi spună doar 
atât: „oaspeţi, probabil”. In cele din urmă, eroul nostru 
izbuti totuşi să vadă mai limpede steaua de pe fracul negru 
al excelenţei-sale, apoi îşi plimbă privirea şi peste frac şi, în 
sfârşit, îşi recapătă capacitatea contemplării totale... 


— Ce este? Auzi el glasul atât de binecunoscut al 
superiorului său. 

— Consilierul titular Goliadkin, excelenţă. 

— Vorbeşte! 

— Am venit să mă explic... 

— Poftim?... Cum...? 

;p< i- Aşa. Că, adică, aşa şi pe dincolo, am venit să mă 
explic, excelenţavoastră. 

- Da,... Cine eşti dumneata...? 

S87 lular. 

Do-do-domnul Goliadkin, excelenţavoastră - consilier ti- 

— Şi ce vrei să-mi spui? 

— Că adică, aşa şi aşa, sunteţi pentru mine ca un părinte; 
mă retrag de bunăvoie din cauză, şi vă rog să mă apăraţi 
împotriva dușmanului —“ aşa! 

— Ce-ai spus...? 

— Se ştie... 

— Ce se ştie? 

Domnul Goliadkin amuţi; bărbia începuse să-i tremure... 

— Ei? 

— Am crezut că o să fie cavalereşte, excelenţavoastră. Că, 
adică, aşa e cavalereşte şi sunteţi pentru mine ca un 
părinte... Că adică, aşa şi aşa, vă cer ocrotire, cu la... Crimi 
în ochi vă... Vă rog, şi că asemenea por... niri tre... Buie. În. 
În. Curajate. 

Excelenţa-sa întoarse capul, iar eroul nostru, timp de 
câteva secunde, nu mai văzu nimic. 

[ se tăiase respiraţia... Se înăbuşea. Nu mai ştia unde se 
află... se simţea copleşit de ruşine şi de o tristeţe 
apăsătoare. Şi nu mai ştiu ce a urmat după aceea. 
Revenindu-şi, eroul nostru constată că excelenţa-sa discuta 
cu musafirii săi pe un ton mai ridicat. Pe unul dintre oaspeţi 
domnul Goliadkin îl recunoscu îndată: era Andrei 
Filippovici. Pe celălalt interlocutor nu-l cunoştea; deşi i se 
păru o figură oarecum cunoscută. Era un bărbat în vârstă, 
înalt, voinic, cu sprincene stufoase şi favoriţi impresionanţi, 


cu o privire expresivă. La gât purta o decorație, iar în gură 
ţinea o ţigaretă. Necunoscutul fuma şi, fără a scoate ţigara 
din gură, dădea din cap cu importanţă, aruncând câte o 
privire spre domnul Goliadkin. Domnul Goliadkin se simţi 
jenat; îşi întoarse privirea în altă parte şi atunci zări încă un 
vizitator foarte ciudat. În pervazul uşii pe care până atunci 
eroul nostru o socotise oglindă, cum i se mai întâmplase şi 
altădată - apăru el, se ştie cine: cunoscutul său foarte 
apropiat, amicul domnului Goliadkin. Într-adevăr, domnul 
Goliadkin-junior se afla în camera alăturată şi scria de zor; 
acum, terminând probabil, venea cu nişte hârtii subsuoară; 
se apropie de excelenţa-sa şi, cu multă abilitate, aşteptând 
să fie observat numaidecât, reuşi să intervină şi el în 
discuţie, postându-se respectuos în spatele lui Andrei 
Filippovici şi oarecum în umbra necunoscutului cu ţigara în 
gură. Părea că domnul Goliadkin-junior urmărea cu mult 
interes discuţia la care asista în acest moment, căci dădea 
din cap cu importanţă, îşi schimba mereu Jocul în paşi mici, 
trepădaţi, căuta mereu privirea excelenţei-sale, implorând 
parcă permisiunea să spună şi el o vorbă. „Canalia 1” gândi 
domnul Goliadkin şi, fără voie, făcu un pas înainte. În 
răstimp, generalul se întoarse şi, oarecum nehotărât, se 
apropie de domnul Goliadkin. 

— Bine, bine; poţi să te retragi. Voi cerceta cazul dumitale, 
iar acum dau poruncă să fii condus... Generalul se uită 
întrebător la necunoscutul cu favoriţi stufoşi. Acesta dădu 
din cap în semn de aprobare. 

Domnul Goliadkin simţi fără greş că este considerat şi 
tratat cu totul într-alt fel decât s-ar fi cuvenit şi decât 
merita el în realitate; că nu este privit aşa cum trebuie. 
„Oricum, trebuie să mă explic, gândi el, că, adică, aşa şi pe 
dincolo, excelenţavoastră.” Cum îşi lăsase, zăpăcit, privirea 
în jos, zări spre surprinderea sa nemărginită pe 
încălţămintea exeelenţei-<sale o pată destul de albă, destul 
de măricică. „Să fi crăpat oare?” se întrebă domnul 
Goliadkin. Dar imediat făcu descoperirea că ghetele 


excelenţei-sale nu erau crăpate, ci aveau nişte luciri 
puternice - fenomen cu totul explicabil prin faptul că 
încălţămintea era de lac şi răsfrângea razele de lumină. 
„Asta se cheamă reflex, gândi eroul nostru, dar această 
expresie este uzitată mai ales în atelierele pictorilor; unii 
mai numesc aceste sclipiri racursuri luminoase.” Aci 
domnul Goliadkin ridică privirea şi înţelese că e momentul 
să vorbească, pentru că altminteri lucrurile puteau lua o 
întorsătură nefavorabilă... Eroul nostru făcu un pas înainte. 

— Adică, aşa şi pe dincolo, excelenţavoastră, zise el, în 
secolul nostru impostorii n-au nici o şansă de izbândă. 

Generalul nu răspunse nimic, ci trase cu putere firul 
clopoţelului. Eroul nostru mai înainta un pas. 

— El este un om ticălos şi pervers, excelenţavoastră, zise 
eroul nostru pierzându-şi de tot cumpătul şi tremurând de 
frică, şi în acelaşi timp arătând cu degetul, cu multă 
îndrăzneală şi hotărâre pe nevrednicul său geamăn, care 
tocmai trepăda în jurul excelenţei-sale; că, adică, mă refer 
la o anumită persoană cunoscută. 

Aceste cuvinte ale domnului Goliadkin avură darul de a 
provoca o animaţie generală. Andrei Filippovici şi persoana 
necunoscută dădură din cap aprobator; excelenţa-sa trăgea 
energic de firul clopoţelului, chemând servitorii. lar domnul 
Goliadkin-junior, la rândul său, făcu un pas înainte. 

— Excelenţa voastră, zise el, vă rog respectuos să-mi 
îngăduiţi şi mie o vorbă. Glasul domnului Goliadkin-junior 
răsună toarte hotărât; se simţea evident absolut în dreptul 
său. 

— Îngăduiţi-mi să vă întreb, începu el, anticipând prin 
sârgu-inţa sa răspunsul excelenţei-sale şi adresându-se de 
data aceasta domnului Goliadkin; îngăduiţi-mi să vă întreb, 
în faţa cui vă permiteţi să vorbiţi astfel? In faţa cui vă aflaţi, 
în cabinetul cui vă aflaţi?... Domnul Goliadkin-junior părea 
extrem de tulburat; era roşu la faţă de indignare şi mânie, 
iar ochii i se umpluseră de lacrimi. 


— Domnii Bassavriukov! Anunţă cu glas tunător lacheul 
apărut în uşa cabinetului. „O familie cunoscută de nobili, 
originari din Ucraina”, reflectă domnul Goliadkin, simțind în 
acelaşi timp că cineva, cu un gest prietenesc, şi-a pus mâna 
pe umerii săi şi totodată o altă mână i s-a proptit în spate; 
nemernicul geamăn al domnului Goliadkin trepăda înainte-i, 
arătând drumul, şi astfel eroul nostru îşi dădu seama că 
este împins spre uşa impresionant de mare a cabinetului 
excelenţei-sale. „Exact ca la Olsufi Ivanovici”, gândi el şi se 
pomeni în vestibul. Întorcând capul, văzu în preajma sa pe 
cei doi lachei ai excelenţei-sale şi pe geamănul său. 

— Mantaua, mantaua, mantaua, mantaua prietenului meu! 
Mantaua celui mai bun prieten al meu! Se agita nemernicul, 
smul-gând din mâna unuia dintre lachei mantaua şi 
aruncând-o, pentru o şi mai cruntă şi mai ticăloasă bătaie 
de joc, pe capul domnului Goliadkin. Încercând să scape de 
mantaua astfel aruncată, domnul Goliadkin-senior auzi clar 
râsetele celor doi lachei. Dar fără să mai asculte şi fără să 
mai fie atent la tot ce se petrece în juru-i, el părăsi 
vestibulul şi se pomeni pe scara luminată. Domnul 
Goliadkin-junior se ţinu după el. 

— Adio, excelenţă! Strigă el în urma domnului Goliadkin- 
senior. 

— Ticălosule! Strigă, la rândul său, eroul nostru cu totul 
ieşit din fire. 

— Fie şi ticălos... 

— Desfrânatule... 

— Fie şi desfrânat... Aşa răspundea onestului domn 
Goliadkin necinstitul său adversar şi, după obiceiul său 
ticălos, se uita de sus, din capul scării, ţintă în ochii 
domnului Goliadkin, ca şi cum l-ar fi îndemnat să mai 
continue. Eroul nostru nu mai avu altă soluţie decât să 
scuipe de scârbă şi să fugă afară; zdrobit şi copleşit cum 
era, nu mai ştiu nici cine şi nici cum îl urcase în cupeu. 
Venindu-şi în fire, înţelese că trăsura înaintează de-a lungul 
Fontankăi. „Va să zică, spre podul Izmailovski?” gândi 


domnul Goliadkin... Aci eroul nostru ar fi vrut să mai cugete 
la un lucru foarte important, dar n-a mai fost chip; părea să 
fie vorba de ceva atât de îngrozitor, încât ar fi fost imposibil 
de explicat... „Nu-i nimic!” îşi zise eroul nostru şi-şi 
continuă drumul spre podul Izmailovski. 

Capitolul XIII. 

Vremea arăta semne de îndreptare. Într-adevăr, 
ninsoarea, care până atunci căzuse în fulgi mari, apoşi şi 
deşi, începu să se rărească şi la urmă încetă cu totul. Se mai 
însenină, şi pe cer apărură ici-colo stele sclipitoare. Dar pe 
stradă era zloată, noroi, şi atmosfera rămânea umedă şi 
înăbuşitoare, mai cu seamă pentru domnul Goliadkin, care 
şi aşa abia mai sufla. Mantaua pătrunsă de apă îi apăsa 
mădularele cu o umezeală aburită, neplăcută; greutatea ei 
îl dărâma, picioarele îi erau şi aşa de mult istovite. Un 
tremur febril îi scutura neîncetat corpul - îl treceau fiori 
reci, înţepători; extenuarea răzbea din trupu-i vlăguit într-o 
sudoare rece, de om bolnav, încât domnul Goliadkin uită de 
data aceasta să mai repete cu acest prilej nimerit şi cu 
fermitatea şi hotărârea ce-l caracterizau, fraza lui 
preferată, că s-ar putea ca totul să se aranjeze deodată cum 
e mai bine, într-un fel sau într-altul, negreşit. „De altfel, 
nimic deosebit deocamdată”, adăugă eroul nostru cu toată 
convingerea şi cu optimismul său din totdeauna, ştergând 
picăturile reci care i se prelingeau pe faţă de pe borurile 
pălăriei sale rotunde, îmbibată de apă. Adăugind că, 
deocamdată, nu era încă nimic deosebit, eroul nostru 
încercă să se aşeze pe un buştean mai gros, care zăcea 
lângă stiva de lemne din curtea lui Olsufi Ivanovici. Nu era 
cazul, bineînţeles, să se gândească la serenade spaniole şi 
scări de mătase; trebuia să-şi găsească totuşi un colţişor 
mai retras, fie chiar şi nu prea călduros, dar cât de cât 
comod şi ferit de priviri indiscrete. II tenta mult, în treacăt 
fie spus, locşorul acela din antreiaşul de serviciu al locuinţei 
lui Olsufi Ivanovici, unde stătuse două ceasuri încheiate, pe 
la începutul acestei istorisiri adevărate, între dulapul cel 


mare şi draperiile vechi, în mijlocul a tot felul de boarfe şi 
vechituri casnice netrebuincioase. Trebuie spus că şi acum 
domnul Goliadkin stătea şi aştepta mai bine de două ore 
încheiate în curtea lui Olsufi Ivanovici. Dar colţişorul acela 
discret şi primitor, unde se simţise atât de bine atunci, 
prezenta de data aceasta unele neajunsuri, inexistente mai 
înainte. Primul inconvenient era că locul fusese probabil 
între timp reperat, luându-se anumite măsuri preventive de 
când cu întâmplarea de la ultimul bal din casa lui Olsufi 
Ivanovici; al doilea. 

— Că trebuia să aştepte semnul convenit din partea Klarei 
Olsufievna, pentru că, oricum, un asemenea semn 
convenţional trebuia să existe negreşit; doar aşa s-a 
procedat întotdeauna şi „de bună seamă, nu suntem noi 
primii care să punem începutul la asemenea dandanale şi 
nici ultimii cu care se vor încheia”. Domnul Goliadkin îşi mai 
aduse aminte cu acest prilej, tot în treacăt, şi de un roman 
pe care îl citise cândva, unde eroina a făcut un semn 
convenit lui Alfred într-o împrejurare absolut 
asemănătoare, atârnând o panglică roz la fereastră. Dar o 
panglică roz acum, noaptea, şi în condiţiile climei peters- 
burgheze, cunoscută prin umezeala şi instabilitatea ei, nu 
mai putea fi luată în considerare, într-un cuvânt, părea cu 
totul imposibilă. „A trecut vremea scărilor de mătase, 
cugetă eroul nostru, să mă aciuez mai bine într-un locşor 
discret şi neobservat... Uite aici, de pildă.” Şi îşi alese un 
locşor în dreptul ferestrelor, lângă stiva de lemne. 
Bineînţeles, prin curte treceau tot felul de persoane străine: 
vizitii, servitori; se auzea huruit de roţi şi fornăit de cai etc.; 
locşorul i se păru totuşi cel mai potrivit: dacă putea sau nu 
putea fi observat - aceasta era o altă chestiune; 
deocamdată, avea avantajul de a şti, stând în umbră şi 
nevăzut de nimeni, de a vedea totul. Ferestrele erau 
puternic luminate, semn că în casa lui Olsufi Ivanovici avea 
loc o reuniune. Nu se auzea însă muzică. „înseamnă cănu e 
bal, ci s-au adunat cu un alt prilej oarecare, gândi cu inima 


strânsă eroul nostru. Dar n-am greşit oare ziua? Îi fulgeră 
prin cap. Să fi greşit eu cumva data? Se poate, tot ce se 
poate... Şi uite cum anume s-ar fi putut întâmpla. 
Scrisoarea o fi fost scrisă încă de ieri, iar la mine n-a ajuns 
ieri, şi n-a ajuns pentru că păcătosul acela de Petruşka a 
hoinărit cine ştie pe unde 1 Ori a fost scrisă mâine şi... Nu, 
ce spun eu!... Că mâine trebuie făcut totul, adică mâine 
trebuia s-o aştept aici, cu trăsura...” Aci eroul nostru simţi 
că-i îngheaţă sângele în vine şi căută scrisoarea în buzunar 
ca să se convingă. Dar spre surprinderea sa nu mai găsi 
scrisoarea în buzunar. „Cum aşa? Şopti domnul Goliadkin 
mai mult mort decât viu, unde am pus-o? S-o fi pierdut? 
Atât îmi mai lipsea! Gemu el disperat. Dar dacă nimereşte 
în mâinile unui răuvoitor? (poate că a şi nimerit), 
Dumnezeule! Ce o să se întâmple acum! Se iscă un 
tămbălău de... Vai, ce soartă vitregă!” Şi domnul Goliadkin 
începu să tremure ca varga la gândul că tizul şi geamănul 
lui neruşinat i-a sfeterisit scrisoarea în momentul când îi 
arunca mantaua în cap; căci numai cu scopul acesta 
procedase aşa, aflând prin careva dintre duşmanii domnului 
Goliadkin despre scrisoare. „De aceea a căutat să pună 
mâna pe ea, îşi zise eroul nostru, drept dovadă... Dar ce să 
mai căutăm dovezi...!” După şocul de groază şi 
înmărmurirea de o clipă, sângele îi năvăli vâjâind în cap; 
scrâşnind din dinţi şi ge-mând, domnul Goliadkin îşi puse 
mâinile în cap şi se lăsă deznădăjduit pe buştean, încercând 
să-şi adune gândurile... Dar în creierul lui înfierbântat nu se 
închega nici un gând mai limpede. I se prefirau prin minte 
diferite chipuri, reînviau mai clar sau vag de tot nişte 
întâmplări de mult uitate, năvăleau tot felul de melodii, 
nişte cântece stupide... Ce tânjală a inimii sfâşietor de 
nefirească! „Doamne, Dumnezeule! Gândi el, revenindu-şi 
puţin, înăbuşind un plâns amarnic în piept. Dă-mi tărie de 
cuget în abisul de nepătruns al nenorocirilor mele! Că sunt 
pierdut, sfârşit de tot - nu încape îndoială, şi e firesc să fie 
aşa, pentru că nici n-ar putea fi altfel. In primul rând, că mi- 


am pierdut slujba, am pierdut-o sigur, este exclus să. Nu o fi 
pierdut... Dar să zicem că aceasta s-ar aranja într-un fel. Să 
zicem că pentru început mi-ar ajunge şi bruma de bani pe 
care o am; îmi caut o altă locuinţă, mai micuță, şi de ceva 
mobilă va fi nevoie... Petruşka, în orice caz, nu mai rămâne 
la mine. Mă descurc eu şi fără păcătosul acela... Cumva cu 
ajutorul vecinilor; nu e rău! Vii şi pleci când vrei; nu te mai 
sâoâie Petruşka mormăind că vii târziu - iar nu e rău! 
Aşadar, e mai bine cu ajutorul vecinilor... Să zicem că în 
privinţa asta lucrurile se vor aranja cumva. Dar de ce 
vorbesc eu despre cu totul altceva, de ce nu vorbesc despre 
ceea ce trebuie?” Aci gândul lui reveni la situaţia în care se 
afla în acel moment. Privi în jur. „Doamne, Dumnezeule! 
Doamne, Dumnezeule! Dar ce tot îndrug eu acum?” gândi 
el pierdut complet şi luându-şi iar capul înfierbântat între 
mâini. 

— Mai rămânem mult aici, boierule? Se auzi un glas 
deasupra lui. Domnul Goliadkin tresări; birjarul stătea în 
faţa lui, ud leoarcă şi rebegit de frig; pierzându-şi răbdarea 
şi împins de plictiseală s-a gândit să coboare pentru a vedea 
ce face domnul Goliadkin între stivele de lemne. 

— Eu, dragul meu, nimic... Uite, îndată, dragul meu, mai 
aşteaptă puţintel... Mai aşteaptă... 

Birjarul plecă mormăind sub nas. „De ce o fi bombănind şi 
el? Gândea printre lacrimi domnul Goliadkin. Că doar l-am 
angajat pentru toată seara, sunt prin urmare, oarecum... În 
dreptul meu... Ce mai! L-am angajat pentru toată seara, şi 
gata! Chiar dacă stai locului, ce te interesează. Aşa vreau 
eu. Dacă vreau - mă urc în trăsură şi mergem, dacă nu 
vreau - nu mă urc şi stăm pe loc. Iar faptul că stau aici, în 
dosul stivei de lemne, nu înseamnă nimic... Mă priveşte. Şi 
n-ai dreptul să spui nimic; vrea boierul să stea lângă stiva 
de lemne, şi stă acolo lângă stiva de lemne... Atinge onoarea 
cuiva? Nu. Aşadar? Ce mai! Uite aşa, domniţa mea, dacă 
vrei să ştii. Iar în ce priveşte traiul împreună în colibă, 
domniţa mea, adică, aşa şi pe dincolo, în secolul nostru 


nimeni nu e dornic să trăiască în colibă. Aşa să ştii! Dar fără 
principii morale în secolul nostru industrial, domniţa mea, 
nu merge - dovadă, exemplul dumitale dăunător de acum... 
Că, adică, poate omul să lucreze şi ca impiegat undeva şi să 
stea în colibă, pe malul mării. În primul rând, domniţa mea, 
pe malul mării nu există impiegaţi, în al doilea rând - nici n- 
ai cum să obţii un asemenea post de impiegat. Căci să 
presupunem, de pildă, că fac o cerere, mă prezint - că 
adică, aşa şi pe dincolo, vreau să mă angajaţi impiegat, că, 
adică, cum să spun... Şi apăraţi-mă de duşman... lar ei ţi-or 
spune, stimată domniţă, că, adică, asta... Impiegaţi sunt 
destui şi că nu vă aflaţi aici la emigranta Fal-halas, unde aţi 
învăţat principii morale, la care sunteţi un exemplu 
dăunător. Principii morale, stimată domniţă, înseamnă să 
stai acasă, să-ţi respecţi părintele şi să nu te gândeşti la 
măritişuri înainte de vreme. Va veni şi vremea măritişului, 
stimată domniţă, aşa să ştii! Bineînţeles, trebuie să cultivi 
diferite talente, ca, de pildă: să cânţi din când în când la 
pian, să conversezi franţuzeşte, să cunoşti ceva istorie, 
geografie, catehismul şi aritmetica - aşa să ştii! N-ai nevoie 
de mai mult. Şi-apoi, nu trebuie să uiţi nici de bucătărie. 
Domeniul de cunoştinţe al oricărei tinere binecrescute 
trebuie să cuprindă şi bucătăria! Dar aşa, cum vine asta? 
Ce mai vorbă! În primul rând, drăguţa mea, mult stimata 
mea domniţă, nu te lasă cei de acasă, iar dacă te lasă - 
trimit din urmă o poteră şi pe urmă, poftim după gratii, la 
mânăstire. Ei, şi atunci, stimată domniţă, ce ne facem? Ce 
mă fac eu atunci? Ai să-mi spui, poate, domniţa mea, după 
exemplul unor romane stupide, să vin pe colnicul din 
apropiere şi să mă topesc în lacrimi privind zidurile reci ale 
temniţei dumitale şi la urmă să mor ur-mând obiceiul unor 
poeţi şi romancieri germani caraghioşi, asta vrei, stimată 
domniţă? Dar în primul rând, dă-mi voie să-ţi spun 
prieteneşte că lucrurile astea nu se fac aşa; în al doilea 
rând, ştii ce-aş face eu? V-aş da o învăţătură de minte cu 
nuiaua, şi ' dumitale, şi părinţilor dumitale, pentru că te-au 


lăsat să citeşti cărticele franţuzeşti, căci aceste cărticele 
franţuzeşti nu te învaţă lucruri bune. Ele conţin otravă... 
Otrava descompunerii, domniţa mea 1 Sau poate crezi, dă- 
mi voie să te întreb, îţi închipui cumva, că adică, aşa şi pe 
dincolo, fugim nepedepsiţi şi că... Adică, ne tocmim o colibă 
pe malul mării şi ne apucăm să gângurim despre tot felul de 
sentimente şi că toată viaţa numai asta vom face, trăind în 
bunăstare şi fericire; că pe urmă apare şi un urmaş, şi că 
n0i... Adică, aşa şi pe dincolo, părintele nostru, domnule 
consilier de stat Olsufi Ivanovici, poftim, adică, vi s-a născut 
şi un urmaş şi, de aceea, cu acest prilej fericit, vă retrageţi 
blestemul şi bine-cuvântaţi fericita pereche? Nu, domniţă, 
repet, nu prea se întâm-plă aşa; şi mai întâi că n-o să fie nici 
o gângureală, lasă-ţi orice nădejde. Astăzi, bărbatul, stimată 
domniţă, este stăpân, şi o soţie bună şi binecrescută trebuie 
să-i facă totul pe plac. Tot felul de gingăşii, delicateţuri şi 
sentimentalisme, domniţa mea, nu au trecere astăzi, în 
secolul nostru industrial; a trecut, adică, vremea lui Jean- 
Jacques Rousseau. Astăzi vine, de pildă, bărbatul flămând 
de la serviciu - şi cere, adică: sufleţelule, n-ai ceva de 
mâncare, un rachiaş, colea, şi o scrumbioară pentru 
gustărică? Şi dumneata, stimată domniţă, trebuie să fii gata 
şi cu rachiaşul şi cu scrumbioară. Soţul va mânca cu poftă şi 
nici nu se va uita măcar la dumneata, ci va spune: acum du- 
te, adică, şi vezi-ţi de bucătărie, drăguţo, şi ai grijă ca 
prânzul să fie gata la timp, şi doar o dată pe săptămână 
dacă te va săruta, dar şi atunci cu indiferenţă... Uite cum 
vedem noi lucrurile astea, domniţa mea! O dată pe săptă- > 
(mână şi cu toate indiferența, va să zică!... Uite cum va fi, 
dacă e să vorbim pe şleau, dacă au ajuns lucrurile până 
acolo, dacă e să privim chestiunea în modul cuvenit... Şi, la 
urma urmei, ce mă privesc pe mine toate astea? De cemă 
amesteci, stimată domniţă, în mofturile acestea ale 
dumitale? «Că, adică, omule drag inimii mele, care suferi 
pentru mine ş.a. rn. D.» Dar în primul rând, eu, „; stimată 


domniţă, nu sunt potrivit pentru dumneata; o ştii doar, „nu 
mă pricep la complimenturi, să înşir tot felul de fleacuri ga- 

[. 

Lante, atât de dragi inimilor femeieşti; nu-mi plac filfizonii; 
dar nici ca înfăţişare, recunosc, nu ” înt potrivit. La mine nu 
găseşti falsă pudoare ori lăudăroşenie, ci sinceritate pură. 
Că, adică, aşa şi pe dincolo, vorbesc deschis, sunt franc şi 
drept din fire şi am o minte trează; nu-mi plac intrigile. Nu 
sunt intrigant, adică, şi mă mândresc cu asta, aşa să ştii... 
Nu port mască între oamenii de bine şi ca să fie spus 
totul...” 

Domnul Goliadkin tresări. Barba roşcovană şi udă 
ciuciulete a birjarului său apăru iarăşi între stivele de 
lemne... 

— Îndată, dragul meu, să ştii că vin îndată; eu, dragul 
meu, vin îndată, zise domnul Goliadkin cu un tremur jalnic 
în glas. 

Birjarul se scarpină la ceafă, îşi mângâie îngândurat 
barba, făcu un pas înainte... se opri şi se uită cu bănuială la 
domnul Goliadkin. 

— Îndată, dragul meu; să vezi... Dragul meu... Mai 
aşteaptă puţin, căci, să vezi, dragul meu, numai câteva clipe 
mai am aici... Auzi, dragul meu... 

— Poate că nu mai mergeţi de loc? Zise în cele din urmă 
birjarul, apropiindu-se hotărât de domnul Goliadkin... 

— Ba nu, dragul meu, vin numaidecât. Ştii, dragul meu, 
aştept... 

— Aşa... 

— Ştii, dragul meu... Din ce sat eşti, dragul meu? 

— lobagi suntem... 

— Şi ai stăpâni buni...? 

— De... 

— Aşa, dragul meu; mai aşteaptă puţin, dragul meu. Eşti 
de mult la Petersburg, dragul meu? 

— Păi, cam de un an... 

— Şi o duci bine, dragul meu? 


— N-am de ce să mă plâng. 

— Aşa, dragul meu, aşa. Mulţumeşte providenţei, dragul 
meu. Să cauţi să dai de un om bun, dragul meu, în zilele 
noastre rar se întâlnesc oameni buni, dragul meu; un om 
bun îţi potoleşte şi foamea, şi setea, dragul meu; omul 
bun... lar uneori, o ştii doar, că şi de prea mare huzur şi 
prin aur curg lacrimi, dragul meu... Ai aici un exemplu 
dureros; aşa să ştii, dragul meu... 

Birjarului i se făcu milă de domnul Goliadkin. 

— Păi, dacă ziceţi că e nevoie, să mai aştept. Dar o să staţi 
mult aici? >, 

— Ba nu, dragul meu, nu; ştii, cred că... Cred că n-am să 
mai aştept, dragul meu. Tu ce zici, dragul meu? Fac ce spui 
tu. N-am să mai aştept aici... 

— Poate că nu mai aveţi nevoie de mine? 

— Nu, dragul meu, nu; şi îţi voi mulţumi, dragul meu... Aşa 
să ştii. Cât îţi datorez, dragul meu? 

— Păi, cu cât ne-am tocmit, boierule, atâta să-mi daţi. Am 
aşteptat cam mult; n-o să obijduiţi un om, boierule. 

— Bine, bine, dragul meu, poftim. Domnul Goliadkin achită 
pe loc birjarului cele şase ruble şi se hotări definitiv să nu 
mai piardă vreme, adică să plece de acolo, mai ales că 
problema fusese rezolvată definitiv fiind achitat şi birjarul 
şi, nemaiavând, prin urmare, de ce să aştepte, ieşi din 
curte, o luă de la poartă la stânga şi, fără să se mai uite 
înapoi, sufocându-se de bucurie, o luă la fugă. „Poate că o 
să se aranjeze cumva totul cum e mai bine, îşi făcea el 
socoteala, iar eu am să scap în felul acesta de o mare 
primejdie.” într-adevăr, domnul Goliadkin se simţi deodată 
uşurat de o grea povară. „De s-ar aranja totul cu bine! Îşi 
zise iar eroul nostru, deşi în sinea lui nu prea era convins de 
sensul cuvintelor sale. Aşadar, iată cum... Gândea el, ba nu, 
mai bine ar fi să fac altfel... Sau, şi mai bine, uite cum aş 
face...” Chinuit astfel de îndoieli şi tot căutând cheia 
rezolvării acestor îndoieli, eroul nostru ajunse până la podul 
Semionovski, iar ajungând la podul Semionovski, hotări 


înţelepţeşte şi, bineînţeles, definitiv, să se reîntoarcă. „Va fi 
mai bine aşa, gândi el, să procedez, adică, într-altfel, şi uite 
cum anume: să mă duc ca un observator dinafară... Exact. 
Zis şi făcut; că, adică, sunt un observator dinafară, 
persoană străină de cauză - şi atât; iar încolo, orice s-ar în- 
tâmpla, n-am nici o vină, nu mă priveşte! Grozavă idee! Uite 
aşa trebuie să decurgă totul.” 

Hotărând să se înapoieze, eroul nostru s-a reîntors cu 
adevărat, mai ales că, potrivit inspiraţiei sale fericite, se 
vedea în situaţia unei persoane cu totul dinafară. „E chiar 
mai bine aşa: n-ai nici o răspundere, şi în acelaşi timp vezi 
tot ce trebuie... E mai bine aşa! E mare lucru totuşi să 
chibzuieşti bine şi să-ţi faci calculele dinainte. Aşadar, totul 
este în regulă!” Liniştindu-se astfel, eroul nostru se 
adăposti iar la umbra protectoare a stivei de lemne care-i 
asigura aşteptarea şi observaţia liniştită, rămânând cu 
privirea aţintită spre ferestrele locuinţei lui Olsufi Ivanovici. 
Acum însă nu trebui să aştepte mult. Deodată, observă la 
toate ferestrele o mişcare neobişnuită, perdelele se dădură 
la o parte, apărură nişte siluete şi grupuri de oameni se 
îmbulziră la geamuri, cer-cetând cu privirea interiorul 
curţii. Convins că umbra stivei îl acoperă îndeajuns ca să nu 
fie văzut, eroul nostru, la rându-i, urmări cu interes toată 
această mişcare, întinzând gâtul spre a vedea la dreapta şi 
la stânga, atât cât îi permitea umbra scurtă şi ocrotitoare a 
stivei. Deodată tresări şi se trase speriat înapoi, aproape să 
se aşeze la pământ de spaimă. 1 se păru - în câteva secunde 
urma să fie sigur de aceasta - că cei de la ferestre nu 
manifestau o curiozitate întâmplătoare, ci îl căutau pe el, pe 
domnul Goliadkin. Toată lumea privea şi arăta cu mâna spre 
locul unde se afla el. Nu era chip să fugă: l-ar vedea... 
Îngrozit, domnul Goliadkin se lipi cât mai strâns de stivă şi 
abia atunci băgă de seamă că umbra cea protectoare îl 
trădase, că nu-l acoperea de tot. Cu câtă bucurie ar fi 
convenit acum eroul nostru să se vâre cumva între butuci, 
să se ascundă undeva chiar şi într-o gaură de şoarece, 


printre lemne, şi să stea acolo liniştit, dacă ar fi fost cu 
putinţă. Era limpede însă că aşa ceva ar fi fost cu totul 
imposibil. Disperat, hotări să-i înfrunte pe toţi şi privi cu 
sfidare spre ferestre, cuprinzându-le pe toate dintr-o dată; 
era şi mai bine aşa... Dar în aceeaşi clipă simţi că roşeşte de 
ruşine. Fusese văzut, toată lumea îl văzuse, cu toţii îi făceau 
semne cu mâna, dând binevoitori din cap, îl chemau toţi; 
iată, se deschiseră cu zgomot câteva gemuleţe; se auziră 
câteva voci strigându-i ceva... „Mă mir, de ce aceste 
fetişcane nu sunt bătute încă din copilărie”, murmură eroul 
nostru, contrariat la oulme. Deodată, uşa de la intrare se 
deschise şi pe peron apăru el (se ştie cine), numai în' 
redingotă de uniformă şi cu capul gol, apoi cobori în grabă, 
cu paşi mărunți, trepădaţi, în curte, exprimându-şi 
zgomotos vicleana bucurie de a fi văzut în sfârşit pe domnul 
Goliadkin. 

— Iakov Petrovici, gânguri omul cunoscut prin netrebnicia 
sa. lakov Petrovici, eşti aici? Ai să răceşti. E frig afară, lakov 
Petrovici. Vino înăuntru. 

— Iakov Petrovici!... Adică, să lăsăm... Nu-i nimic, lakov 
Petrovici, îngăimă eroul nostru, resemnându-se. 

— Cum aşa? Dar nu se poate, lakov Petrovici: eşti poftit să 
intri în casă, eşti poftit stăruitor, toată lumea te aşteaptă. 
„Fiţi amabil, adică, şi aduceţi-l înăuntru pe Iakov Petrovici”. 
Aşa mi-au spus. le rog să mă crezi. 

— Nu, lakov Petrovici; eu cred... Adică, aş prefera... Mai 
bine să plec acasă, Iakov Petrovici... Bâigui eroul nostru, 
perpelindu-se ca pe jăratic şi totodată îngheţând de ruşine 
şi groază. 

29S 

— Nu-nu-nu-nu! Se agită antipaticul individ - nu-nu-nu-nu, 
în nici un caz! Să mergem! Zise el hotărât şi îl târî pe 
domnul Goliadkin-senior spre intrare. Domnul Goliadkin- 
senior n-ar fi vrut de loc să meargă; întrucât însă toată 
lumea se uita la el şi ar fi fost caraghios să se împotrivească 
şi să se smulgă, eroul nostru porni, deşi acest cuvânt e cam 


impropriu în cazul de faţă, căci, fără îndoială, nu-şi mai 
dădea seama nici el ce face şi ce se petrece cu el. 

Înainte de a fi apucat să-şi vină cât de cât în fire şi să-şi 
controleze ţinuta, eroul nostru se pomeni în salon. Era 
palid, cu părul răvăşit, descompus la faţă; roti o privire 
tulbure prin salon şi se îngrozi! Şi salonul, şi toate 
încăperile alăturate erau ticsite de lume: o mulţime de 
invitaţi, un adevărat buchet de doamne, toată lumea 
aceasta se îndrepta grăbită şi curioasă spre domnul 
Goliadkin, se îmbulzea în jurul domnului Goliadkin, îl purta 
în mişcarea ei pe domnul Goliadkin într-o anumită direcţie, 
după cum putu el să-şi dea seama în acel moment. „Nu spre 
uşă”, licări în mintea domnului Goliadkin o constatare. Într- 
adevăr, nu era împins spre uşă, ci direct spre confortabilul 
fotoliu al lui Olsufi Ivanovici. Lângă fotoliu, de o parte stătea 
Klara Olsufievna, palidă, melancolică, tristă, fermecătoare, 
îmbrăcată luxos şi elegant, gătită ca de sărbătoare. 
Atraseră în mod deosebit atenţia domnului Goliadkin nişte 
floricele albe, micuţe, în părul ei negru, care produceau un 
efect extraordinar. De cealaltă parte, cu mâna sprijinită pe 
speteaza fotoliului, stătea Vladimir Semionovici, în frac 
negru, cu o decorație nou-nouţă pe rever. Domnul 
Goliadkin, după cum am mai spus, era condus direct spre 
Olsufi Ivanovici; dintr-o parte îl susţinea de braţ domnul 
Goliadkin-junior, care arborase un aer extrem de cuviincios 
şi binevoitor - ceea ce îl bucura nespus pe eroul nostru — 
iar de cealaltă parte de Andrei Filippovici care înainta cu 
aerul cel mai solemn cu putinţă., Ce-o fi însemnând asta?” 
gândi domnul Goliadkin. Când văzu însă că este dus spre 
Olsufi Ivanovici, îi veni un gând înspăimântător: gândul la 
scrisoarea interceptată. Ca în agonie se înfăţişă eroul 
nostru înaintea lui Olsufi Ivanovici. „Ce mă fac acum? Se 
întrebă el disperat. Nu-mi rămâne decât să mărturisesc cu 
tot curajul, cu toată sinceritatea şi nu fără demnitate; că 
adică, aşa şi pe dincolo, şi aşa mai departe.” Dar teama 
eroului nostru nu se adeveri. Olsufi Ivanovici îl primi, se 


pare, cu foarte multă bunăvoință şi, cu toate că nu-i întinse 
mâna, în orice caz, uitându-se la domnul Goliadkin, clătină 
din capu-i cărunt care inspira un nemărginit respect - 
clătină din cap cu un aer grav şi trist, dar şi binevoitor; cel 
puţin aşa i se păru domnului Goliadkin. Ba i se păru că în 
ochii împăienjeniţi ai lui Olsufi Ivanovici sclipi şi o lacrimă; 
domnul Goliadkin ridică ochii şi i se păru că şi pe genele 
Klarei Olsufievna, care stătea în picioare alături, zăreşte 
aşijderea sclipiri de lacrimi, ca şi în ochii lui Vladimir 
Semionovici; că până şi ţinuta gravă, calmă şi 
imperturbabilă a lui Andrei Filippovici părea să fie în 
consens armonios cu această manifestare lacrimogenă a 
compasiunii generale; că, în sfârşit, tânărul, care semăna 
rândul trecut cu un consilier impozant, plângea amarnic, 
acoperin-du-şi obrazul cu palmele, în această clipă atât de 
emoţionantă... Sau poate că aşa i s-a părut numai domnului 
Goliadkin, pentru că el însuşi stătea cu ochii împăienjeniţi şi 
simţea precis cum lacrimi mari, fierbinţi, îi curg şiroaie pe 
obrajii reci... Zguduit, cu glasul sugrumat de plâns, împăcat 
cu oamenii şi cu destinul său ingrat şi plin în acea clipă de o 
iubire nemărginită nu numai faţă de Olsufi Ivanovici, nu 
numai faţă de toţi oaspeţii adunaţi acolo laolaltă, dar şi faţă 
de răuvoitorul şi netrebnicul său geamăn, care evident 
acum nu mai era netrebnic şi răuvoitor şi nici geamănul 
domnului Goliadkin, ci un om cu desăvârşire străin şi, de 
fapt, foarte amabil şi simpatic, eroul nostru voi să-i 
vorbească lui Olsufi Ivanovici, exprimând tot ce simţea în 
acel moment inima lui mult încercată; dar năvala de 
simţăminte ferecate de atâta vreme în sufletul său 
zbuciumat îi înecă cuvintele şi nu ma fu în stare decât să 
arate cu un gest grăitor spre inima sa... În! Cele din urmă, 
Andrei Filippovici, dorind, probabil, să cruţe sensibilitatea 
venerabilului bătrân, îl duse pe domnul Goliadkin mai la o 
parte şi-l lăsă acolo absolut de capul lui. Zâmbind, 
murmurând ceva sub nas, puţin nedumerit, dar în orice caz 
pe deplin împăcat ou oamenii şi cu soarta, eroul nostru 


porni mai departe, strecurân-du-se prin mulţime. Toţi îi 
făceau loc să treacă, privindu-l cu o stranie şi misterioasă 
curiozitate şi compasiune. Trecu în camera de alături: îl 
întâmpină şi acolo aceeaşi atenţie generală; simţea 
freamătul surd al mulţimii în urma lui. Îşi dădea seama că 
fiecare pas al său este urmărit, că toţi vorbeau în şoaptă 
între ei despre ceva deosebit de interesant, dădeau din cap, 
schimbau păreri, comentau. Grozav ar fi vrut domnul 
Goliadkin să afle subiectul conversaţiei lor discrete, 
reţinute. Întorcând capul, eroul nostru îl văzu alături pe 
domnul Goliadkin-junior. Simţind nevoia de a-i prinde de 
mână şi de a se retrage cu el ceva mai la o parte, domnul 
Goliadkin îl rugă pe celălalt Iakov Petrovici să-l ajute în 
toate acţiunile sale viitoare şi să nu-l părăsească în 
momentele critice. Domnul Goliadkin-junior dădu din cap cu 
un aer grav şi strânse cu putere mâna domnului Goliadkin- 
senior. Inima eroului nostru tresări sub năvala unui 
sentiment copleşitor. In aceeaşi clipă însă avu senzaţia unei 
greutăţi insuportabile în piept; simţi că se sufocă, că toate 
privirile acestea întoarse spre el îl apasă şi-l strivesc... Zări 
în treacăt figura consilierului care purta perucă. Consilierul 
îl privea cu ochi severi, iscoditori, fără a fi câtuşi de puţin 
îmblânziţi de manifestarea compasiunii generale... Eroul 
nostru hotări să se ducă la el, să-i zâmbească şi să se 
explice cu el pe loc; dar nu mai ştiu cum se întâmplă de nu 
izbuti s-o facă. Domnul Goliadkin se desprinse pentru un 
moment cu totul de realitate, rămânând aproape în neştire; 
pierduse memoria şi simţirea... Revenindu-şi, observă că se 
roteşte în mijlocul unui cerc larg de invitaţi adunaţi în jurul 
său. Deodată, dintr-o altă cameră cineva îl strigă pe domnul 
Goliadkin; strigătul fu reluat subit de întreaga mulţime. 
Toată lumea fu cuprinsă de o agitaţie nemaipomenită, într-o 
larmă de nedescris se repeziră cu toţii spre uşa salonului 
din faţă; îl conduseră aproape pe sus pe domnul Goliadkin, 
care se pomeni alături de consilierul cel cu inima aspră şi 
cu perucă pe cap. Acesta îl apucă de mână şi-l aşeză alături 


de dânsul, faţă în faţă cu Olsufi Ivanovici, de altfel, la o 
distanţă destul de considerabilă de fotoliul acestuia. Toată 
lumea, din toate încăperile, se adunase aici, formând 
rânduri compacte în jurul domnului Goliadkin şi al lui Olsufi 
Ivanovici. Se aşternuse o linişte desăvârşită, o linişte 
solemnă; toate privirile erau aţintite asupra lui Olsufi 
Ivanovici, probabil în aşteptarea unui eveniment cu totul 
neobişnuit. Domnul Goliadkin băgă de seamă că alături de 
fotoliul lui Olsufi Ivanovici şi tot în faţa consilierului, se 
aşezară celălalt domn Goliadkin şi Andrei Filippovici. 
Tăcerea se prelungea; toată lumea era în aşteptare. „Exact 
ca într-o familie, când pleacă cineva la drum lung; rămâne 
doar să ne sculăm cu toţii în picioare şi să ne spunem 
rugăciunea”, gândi eroul nostru. Deodată se stârni iarăşi o 
agitaţie neobişnuită care curmă firul reflecţiilor domnului 
Goliadkin. Se produsese, probabil, evenimentul mult 
aşteptat. „Soseşte, soseşte!” se rostogoli zvon de glasuri 
prin mulţime. „Cine o fi sosind?” se întrebă domnul 
Goliadkin tresărind; îl încerca b senzaţie bizară. „E timpul 
1” zise consilierul, privindu-l atent pe Andrei Filippovici. 
Andrei Filippovici, la rândul său, privi spre Olsufi Ivanovici. 
Acesta încuviinţă grav şi solemn cu o înclinare a capului. 
„Să ne ridicăm în picioare”, zise consilierul, ajutându-l pe 
domnul Goliadkin să se scoale în picioare. Toată lumea se 
ridică în picioare. Atunci consilierul îl prinse de mână pe 
domnul Goliadkin-senior, iar Andrei Filippovici pe domnul 
Goliadkin-junior şi amândoi îi alăturară în mod solemn pe 
cei doi absolut asemănători, în mijlocul mulţimii adunate în 
jur, într-o aşteptare încordată. Eroul nostru se uită 
nedumerit în jurul său, dar fu oprit îndată, atrăgându-i-se 
atenţia că domnul Goliadkin-junior îi întinsese, mâna. „Vor 
să ne împace”, gândi eroul nostru şi, înduioşat, îi întinse 
mâna domnului Goliadkin-junior; apoi îi întinse şi obrazul. 
Celălalt domn Goliadkin făcu la fel... Aci însă, domnul 
Goliadkin-senior avu impresia că surprinde pe faţa 
vicleanului său amic un surâs perfid; că acesta face cu 


ochiul, mucalit, spre mulţimea din jurul lor; că vede ceva 
înspăimântător pe faţa neruşinatului domn Goliadkin-junior, 
că i-a surprins şi o strâmbă-tură necuviincioasă în clipa 
sărutului său de luda... In capul domnului Goliadkin 
răsunară bătăi puternice de clopot, apoi se stârni o larmă 
de sunete asurzitoare, şi i se întunecă în faţa ochilor; avu 
senzaţia că o mulţime nenumărată, o liotă de Goliadkini 
absolut asemănători dau năvală, forțând uşile încăperii, 
prea târziu însă... Sărutarea trădătoare veni şi... 

Aci surveni o împrejurare cu totul neaşteptată... Uşile 
salonului se deschiseră cu zgomot şi în prag apăru un om, 
la a cărui vedere domnul Goliadkin îngheţă. Picioarele i se 
pironiră în podea. Strigătul amuţi sugrumat de strânsoarea 
apăsării din piept. De altfel, domnul Goliadkin ştiuse 
dinainte, presimţise de mult totul. Necunoscutul se apropia 
de dânsul grav şi solemn... Domnul Goliadkin îl cunoştea 
foarte bine pe acest om. Îl văzuse, îl văzuse de multe ori, 
chiar şi astăzi îl văzuse... Necunoscutul era un om înalt, 
voinic, în frac negru; purta decorație impresionantă la 
rever şi era împodobit cu nişte favoriţi negri, stufoşi; îi 
lipsea doar ţigara din gură pentru ca asemănarea să fie 
perfectă. In schimb, privirea necunoscutului, după cum am 
mai spus, îl făcu pe domnul Goliadkin să îngheţe de groază. 
Cu un aer grav şi solemn omul acesta cumplit se apropie de 
bietul erou al povestirii noastre... Domnul Goliadkin îi 
întinse mâna; necunoscutul îl luă de mână şi îl duse cu el... 
Cu faţa răvăşită, eroul nostru îşi plimbă privirile rătăcite 
peste cei din jur... 

— E Krestian Ivanovici Rutenspitz, doctor în medicină şi 
chirurgie, o veche cunoştinţă a dumitale, lakov Petrovici! 
Sporovăi cineva, cu un glas antipatic chiar la urechea 
domnului Goliadkin. Întorcând capul, domnul Goliadkin 
văzu că nu era altul decât geamănul său atât de odios prin 
însuşirile mârşave ale sufletului său infam. O bucurie 
triumfătoare şi răutăcioasă, plină de cinism apăruse pe faţa- 
i ipocrită; încântat, îşi freca mâinile, îşi răsucea capul în 


toate părţile, ţopăia în jurul fiecăruia şi a tuturora; de 
încântare, părea gata să danseze; iată-l acum sărind 
înainte, ca să smulgă luminarea din mâinile unui servitor şi 
să lumineze mai bine calea domnului Goliadkin şi a lui 
Krestian Ivanovici. Domnul Goliadkin auzi clar cum toţi cei 
din salon se îmbulziră în urma sa, înghesuindu-se, strivindu- 
se; cu toţii, într-un singur glas, începură să repete după 
domnul Goliadkin că „nu-i nimic; nu te teme, lakov 
Petrovici, e doar o veche cunoştinţă a dumitale, e prietenul 
dumitale Krestian Ivanovici Rutenspitz...” în sfârşit, ieşiră 
pe scara principală puternic luminată, şi de asemeni ticsită 
de lume; uşa de la ieşire se deschise cu zgomot şi domnul 
Goliadkin se pomeni pe peron împreună cu Krestian 
Ivanovici. In faţa peronului aştepta un cupeu cu patru cai 
voinici, care sforăiau bă-tând nerăbdători din copite. 
Răutăciosul şi bicisnicul domn Goliadkin-junior cobori în trei 
salturi scara şi deschise uşa cupeului. Krestian Ivanovici, cu 
un gest al mâinii, îl pofti pe domnul Goliadkin să ia loc în 
cupeu. Gest inutil, de altfel, căci şi fără îndemnul lui sărise 
destulă lume să-l ajute la urcat... Amuţit de spaimă, domnul 
Goliadkin privi înapoi: scara sclipitor luminată era înţesată 
de lume; de pretutindeni îl urmăreau ochi curioşi; însuşi 
Olsufi Ivanovici trona în capul scării, aşezat în jilţul său 
comod, scos pe palier în acest scop, şi urmărea cu multă 
compasiune desfăşurarea ceremoniei. Toţi erau într-o 
aşteptare încordată. Un murmur de emoție înfiora 
mulţimea nerăbdătoare, când domnul Goliadkin întoarse 
capul. 

— Nădăjduiesc că, în cazul de faţă, nu există nimic... Nimic 
condamnabil... Sau de natură să atragă reprobarea... Şi 
atenţia tuturor, în ce priveşte relaţiile mele oficiale... Rosti 
aiurit eroul nostru. Rumoare generală, glasuri şi clătinări 
energice din cap exprimară asentimentul deplin al mulţimii. 
Lacrimi ţâşniră din ochii domnului Goliadkin. 

— În cazul acesta, eu sunt gata... Mă las pe deplin în 
voia... Şi îmi încredinţez soarta în mâinile lui Krestian 


Ivanovici. 

Cuvintele domnului Goliadkin, că îşi încredinţează soarta 
în mâinile lui Krestian Ivanovici, fură întâmpinate cu un 
entuziasm delirant: un strigăt asurzitor de bucurie izbucni 
din pieptul celor care îl înconjurau, plutind ca un ecou 
sinistru peste mulţimea adunată. In acelaşi timp, Krestian 
Ivanovici dintr-o parte, iar Andrei Filippovici din cealaltă 
parte, îl prinseră de subsuori pe domnul Goliadkin şi îl 
urcară în cupeu; celălalt, dublul său, după obiceiul lui 
ticălos, îl împingea de zor din spate. Nefericitul domn 
Goliadkin-senior aruncă o ultimă privire asupra oamenilor 
şi lucrurilor din jur, şi, tremurând ca un pisoi nimerit sub un 
şuvoi de apă rece - fie-mi îngăduită comparaţia - intră în 
cupeu; alături de el luă loc Krestian Ivanovici. Uşa cupeului 
se închise cu un zgomot sec, apoi răsună un pocnet de bici, 
caii se opintiră şi trăsura porni... Totul se smuci în urma 
domnului Goliadkin. Strigătele asurzitoare, turbate ale 
tuturor duşmanilor săi se rostogoliră din urmă, ca o ultimă 
urare. Un timp, câteva chipuri mai mijiră în jurul cupeului 
care-l ducea pe domnul Goliadkin; treptat, însă, pe măsură 
ce caii se avântau înainte, rămaseră în urmă, apoi dispărură 
cu totul. Cel mai mult a zăbovit chipul omonimului, al 
mizerabilului geamăn al domnului Goliadkin. Cu mâinile 
vârâte în buzunarele pantalonilor săi verzi de uniformă, el 
alerga cu faţa mulţumită, ţopăind, când de o parte, când de 
cealaltă parte a trăsurii; uneori, prinzându-se de cadrul 
ferestrei, îşi vâra capul înăuntru şi, în semn de adio, îi 
trimitea domnului Goliadkin bezele: curând, însă, începu să 
obosească şi el, apărând tot mai rar în dreptul ferestrei; în 
cele din urmă, dispăru definitiv. Inima domnului Goliadkin 
zvâcnea dureros în bătăi surde; sângele-i vâjâia în pulsaţii 
fierbinţi pe Ia tâmple; se înăbuşea, ar fi vrut să se descheie 
la gât, să-şi descopere pieptul, să şi-l frece cu zăpadă, să-l 
expună sub şuvoaie de apă rece. In cele din urmă căzu în 
neştire... Când îşi reveni, văzu că trăsura aleargă cu mare 
viteză pe un drum necunoscut lui. În dreapta şi în stânga 


străjuiau desişuri de pădure; locurile păreau singuratice şi 
pustii. Deodată, simţi că încremeneşte: doi ochi scânteietori 
îl fixau din întuneric, sclipind de o bucurie diabolică, 
sinistră... Dar acesta nu este Krestian Ivanovici! Atunci 
oine-i? Sau poate că e el? El este, desigur! E Krestian 
Ivanovici, dar nu acela pe care îl cunoştea; e un alt Krestian 
Ivanovici! Un Krestian Ivanoyici înspăimântător! 

— Krestian ivanovici, eu... Eu, mi se pare că, nimic... 
Krestian Ivanovici, începu sfios şi tremurând eroul nostru, 
sperând ca, măcar prin supunere şi umilinţă, să-l îmbuneze 
cât de cât pe neînduplecatul şi cumplitul Krestian Ivanovici. 

— Tumneavoastră căpătat apartament gratis de la stat, cu 
mult lemn de foc, cu Licht * şi cu servitor, care 
tumneavoastră nu meritat te loc - răsună răspunsul 
domnului Krestian Ivanovici, aspru şi cumplit, ca un verdict. 

Eroul nostru scoase un țipăt şi-şi luă capul în mâini. O, 
presimţise el asta de multă vreme...! 


SFÂRŞIT 


* Lumină (germ).